2006 – Anul Carol I

I
 Cercetare bibliografică
75 texte
208 referinţe cronologice
67 citate
24 casete de personalităţi
195 ilustraţii

II
 Biblioteca Centrală Universitară „Carol I“ din Bucureşti

C A R O L I,
AMINTIREA UNEI MARI DOMNII

Bucureşti, 2006

III
Redactori: Anca Podgoreanu şi Geta Costache

Colaboratori: Daniela Dumitrescu, Şerban Şubă, Laura Regneală, Daniela Stoica,

Carmen Goaţă, Lili Stoicescu, Anca Laura Gănescu

Culegere text: Suzana Stelea

Tehnoredactare: Geta Costache

Scanări : Sorina Nedelcu şi Beatrice Georgescu

Prelucrare imagini : Daniel Ciobanu

Coperta: Leonard Vizireanu

Coperta 1: Carol I, portret de Otilia Michail, 1913, colecţiile Casei Regale

Coperta 4: Fundaţia Universitară Carol I, 1939

ISBN 973-95464-9-8

IV
 CUPRINS

X Un mare suveran al românilor

prof. univ. dr. Mircea Regneală

XII Argument

1 PORTRET ÎN MOZAIC
3 Portretul regelui Carol
I.G. Duca
8 Schiţă de portret
Sorin Liviu Damean

9 Discursuri parlamentare
Titu Maiorescu
10 Din viaţa regelui Carol
C. D. Severeanu
11 Regele Carol şi politica externă
C. Rădulescu-Motru

13 Cincizeci de figuri contimporane

Petre Locusteanu

14 Regele Carol I şi politica externă

Alexandru Em. Lahovary

15 Regele Carol I faţă în faţă cu sine însuşi

Sorin Cristescu

19 RECONSTRUCŢIA UNUI DESTIN:

CAROL I ŞI FUNDAŢIA UNIVERSITARĂ
28 Declaraţia solemnă a lui Carol I de depunere a
jurământului în faţa Adunării Constituante, 10/22 mai
1866
33 Urcarea în scaun a Principelui Carol de Hohenzollern
P. P. Panaitescu
37 Decret pentru înfiinţarea Şcolii Normale din Bucureşti,
20 octombrie 1867

V
 38 Regele Carol şi educaţia poporului român
G. Aslan
41 Bucureştiul în veacul al XIX-lea
Ulysse de Marsillac
45 Un artist italian la curtea domnitorului Carol
Giuseppe Sabbarese
52 Profil sever. Note marginale pe o carte veche de
memorii
Cezar Petrescu
64 Serbările Încoronării
Mihai Cezar Săvulescu
66 Bucureşti în 1906
Frédéric Damé

67 Bucureştiul, Regele şi Europa

Bogdan Andrei Fezi

78 Un suedez despre Carol I, Regina Elisabeta,

Kogălniceanu , Carp şi Maiorescu

82 Teatrul românesc între 1866 şi 1914

Camil Petrescu

87 1866-1914
Vladimir Streinu
93 /Scrisoarea regelui Carol I de întemeiere a Fundaţiei
Universitare Carol I, 3/15 mai 1891/

94 Epistolă către M.S. Regele Carol I

Eulogie Georgieff

96 M.S. Regele Carol şi şcoala română

Gheorghe Adamescu

97 Carol I şi învăţământul românesc :implicarea şi

influenţa unui rege constituţional
Daniela Dumitrescu

103 Legea nr. 2264 pentru recunoaşterea „Fundaţiei

Universitare Carol I“ ca instituţie de stat, 9 iulie 1891

106 Regulament pentru administrarea „Fundaţiunii

Universirare Carol I“, 3 februarie1895

110 Un început de carieră sub regele Carol

C. Rădulescu-Motru

VI
115 Cuvântarea regelui la inaugurarea „ Fundaţiunii
Universitare Carol I“, 14/26 martie 1895

116 Jurnal (1893-1908)

Teohari Antonescu

119 Fundaţia Universitară Carol I

Mircea Regneală

124 Regulament pentru administrarea Fundaţiunii

Universitare Carol I, 5 octombrie 1898

133 În preajma Dinastiei

Al. Tzigara-Samurcaş

139 Aniversarea Fundaţiunii Carol –Universul, 11 mai 1905

142 Inaugurarea Expoziţiei Naţionale – Universul, 8 iunie

1906

146 Expoziţia Naţională – Universul, 10 iunie 1906

147 Suveranii la Expoziţie – Universul, 11 iunie 1906

148 De la Expoziţie – Universul, 17 iunie 1906

150 Carol I şi Muzeul de la Şosea

Petre Popovăţ

154 Festivitatea de la Fundaţiunea Universitară Carol I –

Adevărul, 11 mai 1908
156 Regele şi poporul român
C. Dimitrescu-Iaşi
161 /Discurs la Adunarea anuală a Fundaţiei Universitare
Carol I, 9 mai 1910/
1.
C. Dimitrescu-Iaşi
164 De la Fundaţiunea Universitară Carol I – Universul,
11 mai 1910
165 /Discurs la Adunarea anuală a Fundaţiei Universitare
Carol I, 9 mai 1910/
Spiru Haret

175 /Cuvântare la aniversarea a 17 ani de funcţionare a

Fundaţiei Universitare Carol I, 10 mai 1912/
I. Bogdan

176 /Cuvântare la aniversarea a 17 ani de funcţionare a

Fundaţiei Universitare Carol I, 10 mai 1912/
C.C.Arion

VII
 177 Regele Carol I la Academie în mărturii fotografice
Emanuel Bădescu
182 Aniversarea Fundaţiei Carol – Universul, 11 mai 1913

186 Raporturile unui ministru tânăr cu Regele Carol I

I.G.Duca

191 Regulamentul instituţiei de stat Fundaţiunea

Universitară Carol I, 13 martie 1914

199 /Discursul regelui cu prilejul inaugurării noului local al

Fundaţiei Universitare Carol I, 9 mai 1914/

200 /Discurs cu prilejul inaugurării noului local al Fundaţiei

Universitare Carol I, 9 mai 1914/
I. G. Duca
201 /Discurs cu prilejul inaugurării noului local al Fundaţiei
Universitare Carol I, 9 mai 1914/
Al. Slăvescu
203 Fundaţia Universitară Carol I
Const. Paul
204 Inaugurarea Fundaţiei Carol I
Simion Mehedinţi
206 Fundaţiunea universitară Carol I
Traian Lalescu

207 Palatul Fundaţiei Carol I care se inaugurează azi cu

mare solemnitate în prezenţa Suveranilor – Universul,
10 mai 1914
209 Ultima medalie a regelui Carol I
Al. Tzigara-Samurcaş

211 Fundaţia Carol

Marie C. Bogdan

217 /Testamentul Regelui Carol I datat 14/26 feb. 1899 şi

Codicilul din 14/27 dec. 1911/

223 Pe lespedea cea nouă de la Curtea de Argeş

Gala Galaction
226 Carol I. O caracterizare. Conferinţă ţinută la Fundaţia
Carol , 1932
Nicolae Iorga

236 Centenarul naşterii regelui Carol I

C. Rădulescu-Motru

VIII
242 Statuia Regelui Carol I
Petru Comarnescu
244 Monumentele lui Mestrovici în capitală
V. Beneş

248 O carte de centenar. /Din viaţa Regelui Carol I/

Emanoil Bucuţa

251 O carte de retipărit grabnic: Din viaţa Regelui Carol I.

Mărturii contimporane şi documente inedite culese de
Al. Tzigara-Samurcaş
Tudor Berza
254 Despre regele Carol I
Nicolae Iorga

257 Palatul Fundaţiei Universitare Carol I

Al. Tzigara-Samurcaş

261 Un model cultural: Fundaţia Universitară Carol I

Anca Podgoreanu

273 CONFERINŢELE FUNDAŢIEI

275 /„Secolul lui Carol I“/
Neagu Djuvara

276 /Vocaţia de ctitor a regelui Carol I/

Zoe Petre

278 Contribuţia lui Carol I la dezvoltarea teatrului în

perioada guvernării sale
Jozsef Kötö

281 Actualitatea moştenirii urbanistice a Regelui Carol I

Alexandru Beldiman

282 De ce îl admir pe Carol I

Ioana Pârvulescu

285 Bibliografie

IX
 Un mare suveran al românilor

De curând s-a încheiat la televiziunea naţională un ciclu de emisiuni a căror finalitate

a fost desemnarea celui mai mare român al tuturor timpurilor.
Deşi, în fond, aceste emisiuni nu erau decât un joc, ele au strârnit numeroase
dezbateri şi chiar polemici încingând spiritele.
Susţinătorii diferitelor personalităţi – jurnalişti, istorici, oameni de cultură –, cu
argumente mai mult sau mai puţin convingătoare, au încercat să obţină, fiecare pentru
candidatul său, votul telespectatorilor.
În final, cele mai multe voturi au fost obţinute de Ştefan cel Mare, fiind desemnat de
români drept personalitatea cea mai importantă a naţiunii. Fireşte, legenda transmisă din
generaţie în generaţie despre faptele de vitejie ale marelui domn, apărător al creştinătăţii,
ctitor al atâtor mănăstiri şi lăcaşuri de cult a fost cea care a determinat pe români să-l
voteze.
Pe locul secund s-a aflat Carol I. Această poziţie i-a întristat pe mulţi care l-au
considerat pe marele rege nedreptăţit. Dacă privim însă cu obiectivitate lucrurile, n-ar
trebui să fim supăraţi deloc, dimpotrivă…
După o jumătate de secol de regim comunist, care a inoculat cu obstinaţie în mintea
oamenilor, îndeosebi a celor tineri, ideea că monarhii noştri au fost cei mai mari duşmani
ai românilor, exponenţii exploatatorilor etc, aşezarea regelui Carol I pe poziţia a doua,
înaintea lui Mihai Viteazul, de exemplu, spre a rămâne în acelaşi domeniu, înseamnă
foarte mult.
Înseamnă că oamenii n-au fost atât de îndoctrinaţi încât să creadă tot ce li s-a spus şi
mai înseamnă că generaţia care a ajuns la maturitate după 1990 a început să-şi dea seama
de rolul pozitiv pe care l-a avut monarhia în istoria noastră.
Evoluţia pe care a cunoscut-o România în perioada domniei lui Carol I, progresele
înregistrate în toate sectoarele vieţii economice, politice şi culturale sunt fără precedent.
Într-un cuvânt, Carol I a făcut din România – un ţinut balcanic înapoiat – o ţară
modernă, cu constituţie şi instituţii europene, cu libertăţi democratice şi partide politice
de nivel occidental.
Putem spune fără să greşim că regele Carol I este creatorul României moderne,
omul providenţial care ne-a scos de la turci şi ne-a arătat calea Occidentului.
Carol I de România a rămas în conştiinţa contemporanilor – ca un om de
o verticalitate uluitoare – cu o etică şi o morală exemplare, pe care a încercat să le
impună şi altora. A dus o viaţă de ascet. Singura sa preocupare a fost prosperitatea
României. Ar fi cineva nedrept să-i reproşeze ceva regelui privind loialitatea sa faţă de
statul în fruntea căruia a fost chemat să domnească.

X
 Biblioteca Centrală Universitatră „Carol I“ din Bucureşti, continuatoarea Fundaţiei
cu acelaşi nume, dintre toate instituţiile româneşti care poartă emblema lui Carol I, îi
datorează, fără îndoială cel mai mult.
Trebuie reamintit mereu că Fundaţia Carol I a fost realizată din venitul personal al
regelui şi destinată tinerimii studioase. Partea principală a Fundaţiei a fost reprezentată de
bibliotecă. În 1895, când a fost inaugurată, era una din cele mai frumoase biblioteci din
Europa. Avea încălzire centrală – o noutate pentru acea vreme la noi – şi confortabile
spaţii de lectură.
Mobilierul a fost realizat de cele mai renumite firme austriece şi germane. Rafturile
pentru cărţi aveau poliţe mobile şi, fără îndoială, ar fi putut fi folosite încă multă vreme
dacă nu ar fi fost distruse de incendiul devastator din decembrie 1989.
Biblioteca Fundaţiei era organizată pe baze moderne. Este prima bibliotecă
românească, care, încă din 1913, îşi orânduieşte publicaţiile pe baza principiilor
Clasificării Zecimale Universale. Achiziţionează cărţi şi reviste de prestigiu în limbi de
largă circulaţie şi dă acces la lectură tuturor categoriilor intelectuale interesate de lectură.
După inaugurarea aulei în 1914, aici, timp de trei decenii, vor avea loc reuniunile
culturale cele mai importante ale Bucureştiului. Conferinţele Fundaţiei au rămas celebre.
În aula Fundaţiei au conferenţiat aproape toate personalităţile marcante ale perioadei
interbelice.

Anul 2006 marchează două momente importante legate de domnia lui Carol I: 140
de ani de la venirea sa ca domnitor al României şi 125 de ani de la proclamarea sa ca rege
al României.
Volumul de faţă, realizat de colectivul Serviciului de Cercetare. Metodologie al
BCU, încearcă să ofere o imagine cât mai completă asupra personalităţii regelui Carol I,
aşa cum acesta apare în conştiinţa românilor de ieri şi de azi, un modest omagiu adus
aceluia care a creat Biblioteca Fundaţiei, ai cărei urmaşi suntem.
Sunt aici grupate 65 de articole şi studii vechi şi noi ale multor personalităţi care au
scris despre domnia lui Carol I.
Prin parcurgerea lor, cititorul român şi, mai ales, tânărul cititor îşi va putea face o
imagine cât mai apropiată de ceea ce a fost în realitate Carol I şi epoca sa.
În încheiere, aş dori să aduc mulţumiri colegilor mei din Serviciul de Cercetare.
Metodologie care, sub coordonarea doamnei Anca Podgoreanu, au dus la bun sfârşit,
într-un termen scurt, o lucrare de o asemenea întindere.

Prof. univ. dr. Mircea Regneală

Director general al Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I“

XI
 Argument

După 1990, Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti a organizat mai multe
expoziţii de cărţi, documente, fotografii despre epoca de început şi de dezvoltare a
Fundaţiei Universitare Carol I (astăzi Biblioteca Centrală Universitară „Carol I“) şi
despre rolul extraordinar al regelui Carol I în modernizarea României.
Organizatorii acestor expoziţii au avut prilejul să savureze poveştile, mărturiile,
relatările mai mult sau mai puţin obiective ale unor autori consacraţi sau căzuţi în uitare,
să vadă un număr impresionant de fotografii, cărţi poştale, reproduceri din ziare şi reviste.
Treptat s-a cristalizat ideea realizării unei cărţi dedicate lui Carol I şi ctitoriei sale de
suflet.
Anul jubiliar Carol I a grăbit punerea în aplicare a proiectului care avea ca axă
centrală reconstrucţia – cu ajutorul unui corpus de texte – a destinului primului rege al
României, suprapus pe o perioadă de 23 de ani cu destinul marii sale construcţii
arhitectonice.
Fără a fi avut la început intenţia realizării unei lecturi în trepte, redactorii au reuşit în
final să aglutineze în ţesătura cărţii mai multe registre de lectură. În primul rând lucrarea
este o cronică obiectivă a desfăşurării domniei lui Carol, apoi este o istorie condensată a
personalităţilor din epocă – de un prestigiu greu de egalat în epocile următoare – şi, în
sfârşit, partea cea mai densă a cărţii este formată din texte sau fragmente de texte
selectate în funcţie de atitudinea autorului, de culoarea evocării sau a stilului, uneori
exaltat, alteori ironic sau sec, implicat sau imparţial. Mari nume ale culturii române, dar
şi personalităţi politice au descris istoria pe care au trăit-o, dând textului o vibraţie şi o
vitalitate excepţionale. Putem aminti pe Carol însuşi, pe Titu Maiorescu, Petre Carp,
N. Iorga, C. Rădulescu-Motru, Al. Tzigara-Samurcaş, I.G. Duca şi mulţi alţii.
Un contrapunct la aceste texte a fost realizat prin alegerea unor fragmente publicate în
ultimii ani de istorici, în primul rând, dar şi a unor texte inedite, special concepute pentru
această carte şi care aparţin unor profesori, arhitecţi, bibliotecari, muzeografi etc. Ei
citesc epoca din perspectiva prezentului, chiar a anului jubiliar 2006, oferind imaginea în
oglindă, uneori într-un desen neaşteptat, a unei epoci considerate, în general, definitiv
încheiată.
Din loc în loc, curgerea acestei noi cronici a fost întreruptă de introducerea unor legi
sau regulamente care fixează, ca nişte piloni, o realitate extrem de precisă.
Au fost introduse şi articole din ziare sau reviste, pentru efectul imediat, la cald, al
evenimentului descris.
Peste toate s-a instalat o imagine a Bucureştiului de sfârşit de secol XIX şi început
de secol XX focalizată pe un loc plin de istorie şi de artă – este vorba despre Calea
Victoriei –care a concentrat frământările şi sărbătorile timpului.

XII
 Toate evenimentele se petrec între 1866 –anul venirii pe tron a lui Carol – şi 1914 –
anul morţii sale, cu reverberaţii spre acele date şi acei ani care au păstrat trează amintirea
regelui şi a Fundaţiei sale şi care constituie bornele unui destin exemplar.
Câteva explicaţii sunt necesare pentru facilitarea lecturii.
În primul capitol – Portret în mozaic – nu există o ordonare alfabetică sau
cronologică a textelor, ci o dispunere complementară a lor. Un text mai „vechi“ este
asociat cu un text mai „nou“ pentru realizarea în cercuri concentrice a unui portret care
iese dintr-un cadru prestabilit şi se propagă spre prezent.
Chiar din primul capitol se conturează mecanismul de receptare a textelor. După
titlu, urmează autorul şi anul scrierii textului. În paranteza rotundă, situată imediat după
an, prima cifră reprezintă poziţia lucrării în bibliografia finală, urmată de volumul şi
paginaţia la care se află textul selectat.
Când după autor nu se specifică anul (e cazul lui I.G. Duca cu Amintiri politice sau
al lui Al. Tzigara-Samurcaş cu Memorii) înseamnă că editarea textelor s-a produs mult
mai târziu faţă de data scrierii şi anul apare specificat doar în bibliografia finală.
Textele independente au fost prezentate fără ghilimele, iar lipsurile din text au fost
semnalate prin /…/.
Toate citatele, inclusiv cele din interiorul textelor independente, au fost scrise cu
litere cursive.
În al doilea capitol – Reconstrucţia unui destin– există o curgere cronologică, între
anii care marchează un eveniment fiind inserate texte independente sau citate care îi
măresc importanţa.
De asemenea sunt folosite citate pentru a caracteriza un personaj sau un moment
esenţial.
Ultimul capitol – Conferinţele Fundaţiei – cuprinde, în general, texte inedite
aparţinând unor invitaţi speciali care au marcat prin aceste cuvântări momentul deosebit
al dezvelirii plăcii comemorative privind schimbarea denumirii bibliotecii şi al reluării
Conferinţelor Fundaţiei după 50 de ani.
Bibliografia finală este formată din totalitatea textelor folosite în lucrare, precum şi
din alte titluri citate în materialele inedite. În bibliografie este menţionată paginaţia
completă a cărţilor sau articolelor din reviste.
În redactarea lucrării s-a respectat descrierea bibliografică stabilită prin Standardul
Român ISO 690 – Referinţe bibliografice. Conţinut, formă, structură.
Ilustraţia a urmărit să întregească evocările şi să formeze cu textele un tot organic.
Aceasta a fost selectată din cărţi, publicaţii periodice, din colecţia de fotografii şi gravuri
a Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I“ sau, în puţine cazuri, din colecţiile
Bibliotecii Academiei Române.
Pentru fluenţa urmăririi textului s-au folosit abrevieri puţine. Menţionăm prescurtări
pentru coordonator (coord.), ediţie (ed.), ilustraţii (il.), imprimerie (impr.), îngrijită
(îngrij.), limba (lb.), parte (part.), prefaţă (pref.), reproduceri (reprod.), s.a. (sine anno),
s.l. (sine loco), s.n. (sine nomine), tipografie (tipogr.), volum (vol.).

XIII
XIV
PORTRET ÎN MOZAIC

1
2
 Portretul regelui Carol
I. G. Duca (102, Vol.1, p. 90-106)

Înfăţişarea sa fizică îmi rămâne întipărită în minte nu sub forma sub

care probabil generaţiunile viitoare îi vor păstra chipul, adică sub forma
Regelui în mare ţinută cu pieptul plin de decoraţii, sau sub forma mai
pretenţioasă a portretelor în ulei – dealtminteri deopotrivă de proaste ce ni
le-au lăsat pictorii francezi Lecomte du Noüy, sau Flameng – unde e înfăţişat
cu toate atributele regalităţii şi în decoruri alegorice. Mie chipul său îmi
apare mereu sub forma mai intimă a bătrânului militar fără sabie, cu chipiul
alb şi cu baston la subţioară, plimbându-se singuratic prin pădurile de la
Sinaia. Astfel imaginea lui îmi este şi azi vie înaintea ochilor.
Regele Carol era de statură mijlocie, se ţinea însă drept şi purta capul
sus, cu o atitudine de mândrie care îţi dădea iluzia că este mult mai înalt
decât era în realitate. Maximilian Harden în necrologul său ce i-a consacrat
în Die Zukunft are dreptate când zice: „Deşi mic, voia să pară mare şi adesea
reuşea“. Trăsăturile lui erau de o mare fineţe. Mai ales din profil, avea un
cap clasic de medalie, parcă fusese predestinat pentru domnie. Din faţă însă
buza lui, care atârna puţin, îi imprima ceva semit figurii, iar ochii săi mici,
pătrunzători, bănuitori şi întrebători, se mişcau mereu printr-un fel de rotire
şi dădeau întregii fizionomii un aspect inconfortabil.
Pe patul de moarte, i s-a luat masca – trebuie să existe undeva – aparenţa
semită a figurii sale este izbitoare.
Vorbea scandat, cu o greutate vădită de elocuţiune, cu accent străin în
franţuzeşte, un amestec de accent german şi englez – în româneşte cu un
accent atât de pronunţat, încât adesea nici nu-l puteai pricepe şi totuşi ştia
foarte bine şi limba franceză şi cea română. În nemţeşte, dificultatea de
elocuţiune dispărea cu totul; îmi aduc aminte că l-am auzit la un banchet
rostind un toast în limba germană, şi era aproape elocvent.
În gesturile şi-n ţinuta sa avea manierele unui ofiţer prusian. Umbla
până la sfârşitul vieţii bătând din talpă şi asvârlind picioarele cu o mişcare ce
ar fi putut să pară tabetică, dacă n-ar fi fost la el o vădită reminiscenţă
a Parade-Marsch-ului cu care se obişnuise încă din tinereţe prin regimentele
de gardă de la Berlin şi de la Potsdam.

3
 Era de o mare afabilitate, rareori cineva se despărţea de dânsul fără să fi
fost sedus de farmecul primirii, de conversaţia lui şi de aerul de nobleţă ce se
desprindea din toată fiinţa lui. Şi totuşi, niciodată nu ar fi putut surprinde la
el vreun gest sau vreo pornire de familiaritate. Ţinea pe toată lumea la
distanţă şi niciodată, pentru nimic, nu s-ar fi coborât de pe înălţimile pe care
soarta îl aşezase. Nu saluta decât cu un deget. Când îţi dădea două degete sau
mâna întreagă, era o excepţie întotdeauna voită şi cu un anume înţeles. De
altminteri acest deget (arătătorul de la mâna dreaptă) juca un rol însemnat în
exprimarea întregii sale personalităţi. Cu acest deget, şi numai cu el,
accentua frazele sau îşi completa gândirea, încolo avea o sobrietate absolută
de gesturi. Cu acest deget mulţumea aclamaţiunilor populare, pe el îl
întindea celor ce se apropiau, numai el se înălţa până la chipiu când trupele
defilau şi steagurile i se înclinau în faţă. Iar când stătea liniştit, acest deget
încovoiat rămânea atârnat de nasturele tunicii sale, neconfundat nici în
această atitudine de rezervă, cu restul mânei inexistente. Tunicile lui erau
toate – afară de cele de mare ţinută – învechite şi roase, un obicei în familia
Hohenzollern care data de pe vremea lui Frideric cel Mare, pentru cei care,
cel puţin, iubeau să-l imite – dar trebuie să recunosc că era în toată persoana
lui atâta măreţie înnăscută, atâta rasă, încât aceste amănunte de toaletă nu
ştirbeau nimic din incontestabila majestate a înfăţişării sale fizice./…/
Carol de Hohenzollern Sigmaringen era însă departe de a fi un om lipsit
de inteligenţă. Era desigur înzestrat cu facultăţi intelectuale superioare celor
ce-l judecau cu atâta uşurinţă şi cu atâta superficialitate. Fără a avea
o inteligenţă excepţională, Regele Carol a fost, fără îndoială, un om dăruit cu
o frumoasă inteligenţă. Memoria lui era excepţională, îşi reamintea până la
sfârşitul zilelor lui cu o preciziune uimitoare cele mai mici şi mai
neînsemnate amănunte. Dacă memoria este şi rezultatul unei gimnastici
intelectuale, el făcea tot ce îi sta în putinţă ca s-o exercite şi ca s-o întreţie cât
mai vie. Nota în fiecare zi tot ceea ce făcea, ceea ce auzea şi ceea ce cugeta
şi îşi consulta mereu notele care să-şi împrospăteze cu ele memoria.
Nu se poate spune că primise o instrucţie deosebită. Destinat să-şi
consacre viaţa carierei ostăşeşti, avea o bună cultură militară. Dar, chemat la
27 de ani a guverna o ţară, înţelesese nevoia de a se iniţia în toate problemele
vieţii moderne şi, prin citiri numeroase şi metodice, i-a fost uşor, pe temelia
de educaţie clasică ce primise în copilărie, să-şi însuşească o serioasă cultură
generală. Într-o ţară în care oamenii nu citesc sau încetează prea de timpuriu
să citească, Regele Carol a citit cu stăruinţă şi cu pasiune până în ziua cea
din urmă. Istoria îndeosebi îl pasiona. Îi plăcea să susţie că istoria se repetă
şi că, cine vrea să conducă popoarele, e dator să citească mereu faptele
trecutului. /…/
Şi totuşi, această inteligenţă fără de strălucire artistică, nu era lipsită nici
de subtilitate, nici de fineţă. El avea multă iscusinţă de spirit şi multă dibăcie
naturală. Crescut la şcoala Jesuiţilor, în contact o viaţă întreagă cu oameni
formaţi la şcoala politică ale cărei tradiţii purced de pe malurile Bosforului şi
din labirintele meşteşugirilor orientale, Regele Carol ajunsese până la
4
sfârşitul domniei sale să fie un maestru neîntrecut al tehnicii politice. Chiar
în tinereţe, fineţa naturală a spiritului său i-a permis, în mijlocul unor
împrejurări grele şi a unor oameni cu însuşiri neobişnuite, să evolueze în aşa
chip, încât să ştie să se strecoare printre primejdii şi să impună tuturor
dominaţia lui. Şi să fim drepţi, nu a fost uşor. Să ne amintim unele din aceste
împrejurări, să ne reamintim mai cu seamă numele câtorva din oamenii cu
care s-a măsurat şi a luptat şi va trebui să aducem subtilităţii de spirit
a Regelui Carol un omagiu de netăgăduită admiraţie.
Iscusinţa lui nu era de esenţă germană, avea într-însa ceva latin. Am
bănuit întotdeauna că această trăsătură a caracterului său trebuie atribuită
originii sale franceze căci, lucru ciudat, acest principe atât de german ca
sentimente, atât de ostil francezilor şi latinităţii în genere, avea totuşi foarte
mult sânge francez în vinele lui. Bunica lui după tată, ca şi bunica lui după
mamă erau amândouă franceze. Prima era o Murat din viţă proletară, a doua
era Stefania de Beauharnais, fiica adoptivă a lui Napoleon I şi a Împărătesei
Josefina şi, chiar dacă sufletul lui era german, în inteligenţa lui era multă
latinitate.
De altfel, calităţile de dibăcie ale inteligenţei lui erau completate
printr-un real talent de a cunoaşte oamenii. Cu un dar minunat, el pătrundea
tainele sufletului omenesc şi se pricepea să descopere slăbiciunile, ca şi
virtuţile fiecărui om. O nepreţuită calitate pentru un conducător de oameni.
A cunoscut admirabil personalul politic al vremii sale, a ştiut exact ce poate
da şi ce nu poate da fiecare şi, a ştiut şi mai bine cum să profite de meritele
unora sau de scăderile celorlalţi. /…/
De altminteri, în genere vorbind, Regele Carol era o adevărată
personalitate, dacă n-ar fi fost decât prin voinţa şi puterea lui de stăruinţă. Cu
o răbdare neobişnuită ştia să urmărească ani de-a rândul gândurile sale, la
toate voinţele într-adevăr stăruitoare nu-şi manifesta niciodată pe faţă
intenţiile. Când furtuna sufla peste capul său, ştia să-l aplece, ca să-l ridice
însă mai semeţ de îndată ce cerul se însenina iarăşi. Un om care are aceste
daruri, nu este orişicine, sau nu e o personalitate obişnuită. Dacă adăugăm la
aceasta o mare mândrie, un simţ al datoriei cum rar se întâlneşte şi o nobilă
concepţie, nobilă în cel mai înalt înţeles al cuvântului, a ceea ce datorează
acestui Stat şi acestui popor, vom avea sinteza însuşirilor caracteristice ale
Regelui Carol.
Da, Carol de Hohenzollern Sigmaringen era mândru, purta capul sus,
atât fizic ca şi moral. Multe răbda, multe îndura, dar, cu o condiţie, să nu te
atingi de mândria lui. Dacă îl răneai în mândria lui, nu mai puteai face nimic
cu el. Aceasta între altele n-a înţeles-o niciodată Carp şi de aceea aceşti doi
oameni nu s-au putut împăca o viaţă întreagă. Alţi oameni politici au dus cu
el lupte violente, l-au silit să capituleze în faţa voinţei lor. I-a suportat şi i-a
iertat. De ce? Fiindcă ei pricepuseră că nu trebuie să-i jignească în zadar
mândria şi plecând de la acest principiu, în raporturile cu el au respectat
întotdeauna formele, uneori chiar cu o notă de exageraţiune, i-au arătat toată
deferenţa ce se cuvine şefului Statului. Carp, dimpotrivă, parcă îşi făcea
5
 o plăcere de a-l trata de sus, de a-şi lua aere de superioritate faţă de el, de a
nu păstra distanţele dintre Rege şi supusul său. Aceasta era peste puterile
răbdării lui Carol I.
Într-adevăr, în materie de mândrie el nu cunoaştea tranzacţiile. Pe la
1895 raporturile lui personale cu Împăratul Wilhelm se stricaseră. Au trecut
de atunci şi până la moartea lui 20 de ani şi, în tot acest răstimp Germania
n-a avut prieten mai devotat, apărător mai aprig al cauzei şi al intereselor ei.
În tot acest răstimp, nu numai că legăturile dintre Germania şi România nu
s-au resimţit de aceste neînţelegeri personale, dar au fost mai strânse şi mai
intime ca oricând, şi totuşi Carol I a rămas certat cu Împăratul Germaniei, cu
şeful familiei sale, fiindcă o apropiere cerea ca el să facă primul pas şi
fiindcă niciodată mândria lui nu l-a lăsat să-l facă. Cât l-a costat el singur
ştie, dar mândria lui a rămas nepătată.
Simţământul datoriei era poate singurul simţământ mai puternic la el,
mai puternic chiar şi decât mândria. Se poate spune că toată viaţa lui Carol I
n-a fost stăpânită decât de acest sentiment, întru aceasta aparţinea cu
adevărat generaţiei care a făcut unitatea Germaniei. Toţi oamenii acelei
epoci au fost dominaţi de preocuparea îndeplinirii datoriei şi într-însa trebuia
căutat secretul virtuţilor din care a izvorât puternica Germanie de la sfârşitul
veacului al XIX-lea.
Nu am vrea să spunem că Regele Carol nu a iubit România, dar
netăgăduit că această iubire era mai mult zămislită din simţul datoriilor pe
care le avea către Statul ce îi încredinţase conducerea destinelor sale, decât
dintr-o pornire caldă a inimii pentru acest popor sau dintr-o afinitate
sufletească pentru noi. În noi, Carol I iubea mai mult datoriile ce şi le
impusese, decât însuşirile şi viitorul nostru. Dar să o recunoaştem, dacă şi-a
închinat viaţa întreagă binelui şi propăşirii statului român, dacă a vegheat zi
şi nopate asupra marilor interese pe care era chemat să le apere, dacă n-a
lipsit un ceas, dacă n-a lipsit o clipă de la datoriile sale, dacă împlinirea
acestora era singura lui grijă şi singura lui distracţie, este fiindcă el ridicase
îndeplinirea datoriei la înălţimea unei concepţii de viaţă. Dacă nu ar fi fost şi
creştin, ar fi fost singura lui filozofie.
Pentru el, tronul României nu era nicio plăcere, nicio cinste. Era
o sarcină care i se încredinţase, pe care se legase cu jurământ înaintea lui
Dumnezeu şi înaintea oamenilor de a o îndeplini cu sfinţenie. Să
nesocotească una din îndatoririle ce Coroana i le încredinţase, i-ar fi părut
tot atât de criminal ca dezertarea soldatului de pe front. O secundă de
neglijenţă sau chiar de distracţie, i s-ar fi părut o vină pe care conştiinţa lui
nu i-ar fi iertat-o niciodată. Şi trebuie să recunoaştem că în acest spirit, de
o adevărată şi frumoasă nobleţă sufletească, şi-a îndeplinit rolul de Suveran.
Se pot desigur găsi în domnia lui greşeli, se pot descoperi lipsuri şi
slăbiciuni, dar nu se poate tăgădui, fără a comite o vădită nedreptate, că
aproape o jumătate de veac numai aceste nobile preocupări l-au însufleţit şi
l-au călăuzit. /…/

6
 Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, Regele Carol aducea simţul
exactităţii matematice. Pentru nimic în lume nu ar fi intrat la deschiderea
Parlamentului în sala de şedinţe la 12 şi un minut. Când suna 12, el şi intra
pe poartă. Într-o ţară de aproximaţie în toate, el a adus conştiinciozitatea
impusă până la meticulozitatea germană. Într-o ţară de zvâcnituri, de
entuziasm violent şi de descurajare pripită, sau cel puţin de rapidă plictiseală
el a adus o stăruinţă nezdruncinată, liniştită şi regulată ca bătăile
numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Într-o ţară plină de
nerăbdare şi de neastâmpăr, el a adus răbdarea care ştie să pregătească şi
astâmpărul care ştie să-şi menţie pururea seninătatea.
Într-o ţară cu moravuri destul de uşoare în care divorţurile înfloreau şi
aventurile amoroase stăpâneau viaţa socială, el ne-a adus pilda unor virtuţi
domestice de o neobişnuită puritate. Se poate spune că femeile n-au jucat
nici un rol în viaţa lui, câteva au pretins mai târziu că i-ar fi obţinut
favorurile în tinereţe, dar nu se ştie dacă ele nu s-au lăudat. În memoriile lui
reaminteşte cu drag anume serbări pe la Măgurele şi lasă să se înţeleagă că
frumuseţile Bucureştiului îl cam asediau prin saloanele D-nei Oteteleşeanu.
Dar nu i s-a putut stabili nici o legătură serioasă şi, în orice caz, nu s-a
cunoscut nici o femeie care a exercitat vreodată vreo influenţă asupra lui.
Privită în genere, viaţa sa intimă avea ceva monahal.
Pe de altă parte, într-o ţară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit
occidental în vremea tocmai când acea ţară se străduia să se avânte în marea
vâltoare a civilizaţiunei occidentale. Nu este vorba că, pe la sfârşit,
atmosfera de bizantinism a ţării l-a influenţat şi pe el, ci că a avut tăria să
rămâie întotdeauna occidental şi să nu ne împrumute orientalismul decât în
unele forme. În rezumat, l-am contaminat prea puţin.
Şi în fine, într-o ţară care, din
cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era
obişnuită cu planuri dinainte făcute şi
bine definitivate, el a venit urmărind un
scop precis, a făcut un program şi l-a
îndeplinit întocmai. Că acest program
era mai mult un program personal decât
un program naţional, aceasta este o altă
chestiune, dar că a fost un program şi că
s-a îndeplinit, aceasta nimeni n-o poate
nega.
Lui îi datorăm în primul rând
prestigiul Regelui, un capital politic
acumulat în mare parte prin mândria şi
vanitatea lui, dar care în ceasurile
hotărâtoare ale frământărilor pentru
unitatea naţională ne-a fost de un ajutor preţios. Lui îi datorăm continuitatea,
condiţia esenţială a oricărei opere constructive.

7
 Schiţă de portret
Sorin Liviu Damean, 2004 (fragment, 80, p. 8)

Era un spirit metodic şi extrem de meticulos. Îşi aranja singur arhiva de

scrisori, documente şi rapoarte diplomatice de la reprezentanţii români în
străinătate, cunoscând cu o exactitate matematică locul fiecărui act personal.
Se documenta în permanenţă în cele mai variate domenii, citea presa internă
şi cea din străinătate, colecţiona carte veche şi rară, numeroase manuscrise
achiziţionate din propriile resurse financiare fiind dăruite ulterior Academiei
sau Bibliotecii universitare pe care a înfiinţat-o şi care-i purta numele.
Castelul de la Peleş, construit numai din fondurile furnizate din caseta sa
privată, poartă amprenta gustului său artistic. Considerat de contemporani o
adevărată bijuterie arhitectonică, castelul regal din Sinaia era adeseori
deschis publicului larg./…/
Fireşte, Carol I nu a întruchipat perfecţiunea, a avut şi defecte. Nevoit
să se adapteze din mers la realităţile – nu de puţine ori descurajante – din
noua sa patrie, să se
familiarizeze cu mentalităţile
atât de diferite faţă de climatul
în care s-a format, a săvârşit şi
greşeli, abil speculate de
oamenii politici ai vremii
pentru a dobândi puterea.
A ştiut să nu se coboare până a
acorda importanţă insultelor
nejustificate, iertându-i pe cei
care au scris şi s-au declarat
deschis împotriva lui. Nu de
puţine ori, calomniatorii de
ieri se metamorfozau în
fervenţi partizani ai dinastiei
în momentul în care ajungeau
la putere, primind anumite
posturi ministeriale. Acest
lucru dovedeşte faptul că
monarhul, în calitate de factor
decizional, s-a adaptat la
„jocul“ şi „intrigile bizantine“
practicate pe arena vieţii
politice româneşti. A dat dovadă însă de o remarcabilă răbdare şi stăpânire
de sine, reuşind adeseori să-i domine pe cei din jurul său şi să le descopere
slăbiciunile. Toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape îşi amintesc gestul său
de a saluta cu un singur deget la chipiu sau faptul că obişnuia să-şi

8
întâmpine interlocutorii întinzând numai unul sau două degete, foarte rar
mâna întreagă. De altfel, în acest din urmă caz, gestul reprezenta un semn de
apreciere deosebită. În general, era extrem de rezervat în ce priveşte
exteriorizarea sentimentelor de simpatie faţă de o persoană sau alta, atitudine
pe care şi-a impus-o până la sfârşitul vieţii.

Discursuri parlamentare
Titu Maiorescu (204, Vol.2, p. 81-82)

Principele Carol, de-abia hotărât să-şi continuie Domnia în urma celor

întâmplate la 10 martie 1871, se văzuse, după 5 ani de minister conservator,
din nou ameninţat prin conspiraţia de la Mazar-Paşa. Cu o rară prudenţă
politică, în prevederea izbucnirii crizei orientale, Domnitorul îşi formează
ministerul de la iulie 1876 din chiar mijlocul conspiratorilor şi încredinţează
lui Ioan Brătianu şi lui C.A. Rosetti conducerea ţării. Dar prudenţa politică e
o însuşire personală (şi însuşirile personale sunt o condiţie neapărată pentru
prima întemeiere a unei Dinastii), care nu bate la ochi, care nu poate fi
apreciată în valoarea ei decât după o vreme mai îndelungată şi numai de un
număr restrâns de oameni. Şi tenacitatea Principelui în urmărirea ţelului,
răbdarea şi indulgenţa sa, înălţarea peste orice simţământ de răzbunare,
neobosita regularitate în îndeplinirea zilnicelor datorii, lipsa de orice intrigi,
de orice camarilă, de orice amestec în relaţiile private, exemplara viaţă
casnică -–toate aceste semne de caracter, în aşa contrast cu unele Domnii
precedente, erau prea intime prin natura lor pentru a produce un efect
imediat în publicul cel mare. Pe de altă parte curentul economic al ţării nu
avusese încă timp şi mijloace să se deştepte; reţeaua căilor ferate era de-abia
terminată în linia principală. Iar armata, deşi foarte mult sporită şi
îmbunătăţită în organizarea şi înzestrarea ei, sta tot apăsată sub greutatea
nopţii de la 11 februarie 1866. Nimic nu se întâmplase ca să-i regenereze
spiritul din fundament.
Raportul între Domn şi Ţar nu era dar închegat. Lipsea ceva, ceva
hotărâtor, ceva care să poată contopi cugetul poporului cu Dinastia ce şi-o
alesese de formă.
Atunci intervine războiul, şi deodată starea lucrurilor se schimbă. Ostaşi
din toate unghiurile ţării, adunaţi sub conducerea Domnitorului, se întâlnesc
cu el de la om la om. El le stă înaintea ochilor ca o pildă vie la grelele nevoi.
Împreună cu ei suferă şi el şi se îmbărbătează şi el. Sub acoperişul de paie al
colibei de la Poradim, pe ploaie şi pe ger în câmpul liber, când mai bine când
mai rău hrănit, mergând ziua şi noaptea în mijlocul lor, expunându-se la
gloanţele duşmanului, căutând de răniţi, dar şi poruncind unei armate ruseşti
şi stând alături de pravoslavnicul Împărat, deopotrivă cu el: pe acest
Domnitor românul din popor îl simte pentru întâiaşi dată ca domnitorul său,

9
 la El se uită, de El este mândru, în El a prins încredere. Şi când se întorc de
la război, soldaţi şi ofiţeri, cu fala biruinţei smulse după atâtea jertfe, statul
român are o armată şi un popor, care a început să-şi simtă misiunea, să se
priceapă ca un întreg şi să-şi împământenească pe Domnitorul până atunci
străin, iar de acum înainte întrupat cu aspirarea naţională ca o nădejde şi
o chezăşie a viitorului.

Din viaţa regelui Carol

C.D. Severeanu, 1930 (298, p. 198-202)

Când a sosit Carol, la 1866, era încă tânăr, la 27 ani, dar avea destulă
minte ca să ştie cum să-şi cumpănească viaţa într-o ţară, unde aproape totul
era dezorganizat. El a arătat de la început, calităţi cu totul deosebite şi de
care noi şi ai noştri eram cam lipsiţi.
Carol era sobru, serios, nu
vorbea decât absolut ce trebuia, avea
putere de muncă, stăruinţă şi
persistenţă în opiniile sale, moral
până la exces, scrupulos pentru tot
ce-l înconjura, îşi impunea sie-şi să
dovedească şi altora cum trebuie să-şi
îndeplinească obligaţiile, nu avea
cunoştinţe vaste, dar pe acelea pe
care le poseda, le aplica cu sfinţenie;
într-un cuvânt, avea darurile
germanului de altădată.
Era de mirare cum îşi impunea
sie-şi tăria rezistenţei la oboseală.
Carol, când avea să vorbească cu
cineva, niciodată nu şedea pe scaun;
toate audienţele, şi mi s-a spus, chiar
în Consiliul de Miniştri, sta în picioare. În biserică, tot timpul serviciului, de
când se aşeza în strană şi până la terminare nu mişca nici măcar un deget şi
cred că nimenea n-ar putea spune că slujba nu este destul de lungă în
biserică. Aceasta, pe mine m-a surpins; eu ca şi mulţi ca mine, schimbăm
picioarele ca gâştele. Odată l-am întrebat cum de are atâta putere de răbdare
ca să stea nemişcat; ţeapăn, ore întregi şi Regele mi-a răspuns că de mic
copil a făcut aşa, şi afară de asta, acest obicei era obligator în şcolile
germane; apoi, a început să zâmbească:
- „Dacă aş ridica eu picioarele, ce exemplu aş da altora, eu ştiu să-mi
impun voinţa“. /…/

10
 Carol era de o exactitate proverbială şi se minuna de mentalitatea
noastră, că nu suntem exacţi, şi încă, el nu cunoştea decât o părticică, căci
desigur faţă de el trebuia să fim exacţi, dar dacă ne-ar fi văzut în afacerile
dintre noi, ce-ar fi zis atunci?
Carol îmi spunea că în afacerile sale avea sisteme; aşa în politică zicea
că sistemul lui era, că ori de câte ori „lipertate“ (aluzie la liberali) era şos o
ridica sus, şi când „lipertate era obrasnici, tai şos“. Pe Conservatori nu-i
considera serioşi, pentru că „ast tomn Conservator chind fine la putere unu
înşură pe alt şi nu faş un cufern, tare, eu am trebuinţ de cufern tare“.
Avea mare dispreţ pentru oamenii fără caracter, dar nu suferea ca
vreunul să-şi ia poziţia în serios. Pentru că Generalul Manu şi Gună
Vernescu erau cam tari în şira spinării, nu-i plăceau şi căuta pe cât putea să
nu-i aibă în guvern /…/
Eram invitat pentru dejun la Castel şi pe când eram la masă, a primit o
telegramă, prin care i se anunţa că la Sofia, în Bulgaria, fusese executat
Maiorul Panitza, acela care detronase pe Prinţul Alexandru de Batemberg
şi-l trimisese peşcheş în Rusia. Carol a spus: „Asta, Prinţ Alexandru nu a
făcut bine, trebuia să graţieze pe Panitza şi să-l ia aghiotant; sistem al meu
nu este aşa. Eu am atus la Palat pe tomnu Sturdza, care a scris Spion
Prusian, la Mazar Paşa a propus detronarea şi asasinarea al meu la Palat
şi nu este altul mai cretinşos (adevărat că Sturdza era singurul care-i săruta
mâna Regelui). Tomnul Cantiano-Popescu care a făcut revoluţie la Ploieşti,
a declarat detronarea mea şi a făcut Republică, l-am făcut aghiotant şi nu
este alt mai credinşos. Aşa este sistem al meu, cine este contra mea, eu iau
la Palat, să fadă cum lucrez eu pentru ţară“.

Regele Carol şi politica externă

C. Rădulescu-Motru, 1913 (265, p.262-263)

Pacea din Bucureşti asigură Regelui Carol I un loc de frunte în istoria

Ţării sale, şi în acelaşi timp îl impune atenţiunei Europei întregi. Rareori a
fost dat ca un suveran să aibă un rol mai frumos de îndeplinit, de cum l-a
avut regele Carol I, cu ocazia ultimelor evenimente din Balcani, şi încă şi
mai rareori ca un suveran să se achite de rolul său cu destoinicia şi siguranţa
cu care s-a achitat dânsul. Regele Carol, cu experienţa, temperamentul şi
cultura sa, a fost, în momentele actuale, o adevărată providenţă pentru
destinele României, şi totodată un mare binefăcător pentru toate popoarele
balcanice de la Sudul Dunării, căci capitalul lui moral şi înţelepciunea sa a
servit României în primul rând, dar într-o largă măsură au profitat şi celelalte
state balcanice. În persoana sa au găsit beligeranţii balcanici nu numai un
element ponderator, aşa de necesar pretenţiunilor lor pasionate şi în multe
privinţe exagerate, dar şi o chezăşie pe care s-au fondat statele mari ale

11
 Europei pentru a acorda balcanicilor creditul de care aceştia aveau nevoie
până să ajungă la un echilibru prin puterile lor proprii. S-a spus adeseori,
prin presă, că Regele Carol I a lucrat ca un mandatar al Europei. Faptul este
neexact materialmente, dar este exact din punctul de vedere al finalităţii
istorice. Regele Carol I a fost mandatarul intereselor superioare ale culturii
europene; el a reprezentat în mijlocul pasiunilor deslănţuite prin conflictul
balcanic mentalitatea occidentului european în faţa mentalităţii
balcanice. /…/
Pentru un spectator depărtat succesul M.S. Regelui Carol I pare, la
prima vedere, datorit fericitelor împrejurări care au precedat intervenţia
României. Dacă n-ar fi fost guvernul bulgar prea exagerat în pretenţiunile
sale; dacă Austria şi Rusia ar fi fost de acord asupra unei politici unitare;
dacă Serbia şi Grecia n-ar fi avut destulă încredere în forţele lor… dacă toate
aceste împrejurări n-ar fi fost, atunci n-ar fi izbucnit al doilea război balcanic
şi n-ar fi avut ocazia România să intervină, prin urmare şi rolul regelui Carol
ar fi fost şters. Aşa sunt înclinaţi să judece spectatorii depărtaţi. Acei care
cunosc însă lucrurile din Balcani, şi mai ales acei ce cunosc mentalitatea
popoarelor balcanice, aceia nu judecă astfel; pentru aceştia toate
împrejurările enumerate mai sus, nu sunt posibilităţi pe care hazardul le-a
înfăptuit; ci realităţi, care aşteptau numai momentul ca ele să se înfăptuiască
în mod inexorabil. Regele Carol era dintre aceştia. El aştepta a doua fază a
războiului balcanic, cu răbdare şi fără umbră de îndoială. Răbdarea este de
altfel una din însuşirile principale ale sufletului său. Biograful care i-a
publicat însemnările vieţii sale şi care după toate indiciile l-a cunoscut de
aproape, îi descrie această însuşire sufletească cu următoarea comparaţie:
„Vânătorul din Alpi, care îşi pune toată ambiţia să doboare un vultur, nu-şi
pierde răbdarea, dacă este silit să aştepte zile şi chiar săptămâni până se
prezintă ocazia pentru o lovitură sigură, căci în prinderea vânatului găseşte
el o compensaţie pentru lunga pândă făcută în ploaie şi în vânt; dar odată şi
odată, fie măcar odată într-un an, tot vânează el un vultur! – Aşa şi Regele
Carol“. Răbdarea nu i-a lipsit niciodată Regelui Carol I. El a găsit-o în
patrimoniul său sufletesc; apoi printr-o lungă experienţă a făcut din ea arma
cea mai redutabilă de care se foloseşte. Între toţi suveranii din Sud-Estul
Europei nu este unul care să-i semene în această privinţă. Ceva mai mult.
Poate şi între toţi oamenii politici din Sud-Estul Europei nu este unul care
să-i semene în întrebuinţarea răbdării la dobândirea efectelor politice. În
toată această parte a Europei lumea este puţin răbdătoare. Aci fiecare om
politic vrea să ajungă repede la scop. Nici unul nu continuă pe predecesorul
său. Fiecare vrea să înceapă o eră nouă, şi fiindcă sunt mulţi care au această
ambiţie, erele noi se succed cu repezeala fulgerului. Cele mai importante
acte de Stat se pun la cale după câteva zile de chibzuială şi apoi înfăptuirea
lor este grăbită ca să nu ia altul înainte. Nimeni, în acest colţ al Europei, nu
crede în determinismul firesc al evenimentelor politice. Balcanicii cred că la
baza conexiunii evenimentelor politice stă numai voinţa, dacă nu chiar
capriciul indivizilor. Cu o vorbă bună, cu o amăgeală, sau chiar cu
12
o închidere de ochi, ei cred că se poate opri cursul natural al faptelor de la
sfârşitul spre care el merge. /…/
Pentru un om de stat din Balcani, bunăoară, înduioşarea M.S. Ţarului
tuturor Ruşilor pentru lacrimile unui bătrân trimis înadins să obţină această
înduioşare, este o bază serioasă pe care se poate aşeza viitorul unui popor, şi
prea puţin lipseşte pentru ca acelaşi om de stat să creadă chiar că armatele
unui duşman se pot opri din cale printr-o telegramă făcută în termeni de
umilinţă, fiindcă, încă odată, Balcanicul aşteaptă mult de la intervenţia
extraordinarului. /…/

Cincizeci de figuri contimporane

Petre Locusteanu, 1913 (203, p. IV)

Când văd pe bătrânul

nostru rege la Sinaia, plim-
bându-se pe cărările tainice din
jurul castelului Peleş, de mână
cu un prinţişor cu părul de aur,
mi se pare că trăiesc cu o sută
de ani mai târziu decât vremea
de azi şi că visez o clipă
înduioşătoare din istoria
României.
Nu ştiu de ce niciodată n-
am putut să mă simt
contimporanul regelui Carol.
Este în ochii săi autoritari,
majestuoşi, liniştiţi, o lumină
care, parcă, vine de departe şi
trece peste clipa de faţă. Părul
nins, despărţit în două, cu
cochetărie de strămoş care
vrea să placă posterităţii;
sprâncenele, ca nişte accente
circonflexe văruite; barba şi mustăţile albite de muncă şi diplomaţie,
înţelepciune şi eroism, răspândesc, parcă, în jurul figurii sale, de-o severitate
îmblânzită, aureola unei auguste inactualităţi.
De aceea, totdeauna când aud pe regele Carol vorbind sau îl văd
strunindu-şi cu putere calul, mi se pare că acela care se mişcă şi vorbeşte nu
e el ci… statuia lui. Ce vreţi? De când am învăţat să silabisesc, citesc mereu
în istorie faptele lui măreţe în pagini vecine cu acelea care spun despre faima
glorioşilor săi colegi de nemurire: Mihai şi Ştefan. Cum mi-aş închipui, dar,

13
 că un rege care e de-atâta vreme mare şi istoric, ar putea să fie
contimporanul meu?
De altfel este, parcă, ceva de statuie în toată făptura regelui Carol. Toate
trăsăturile feţei sale au preciziuni de linii turnate în bronz sau săpate-n piatră.
Mersul, gesturile, impasibilitatea atitudinilor, până şi vorba sa lapidară, totul
e ca de statuie care ar umbla, ar gesticula, ar vorbi. Aşa-l văd eu pe regele
Carol: o statuie în viaţă, - o statuie care, vai! mănâncă şi bea după
prescripţiile doctorului Mamulea, care nu admite decât două partide de
guvernământ, care a fost atât de prevăzătoare încât şi-a oprit singură locul ce
i se cuvine în istorie şi care acum nu aşteaptă decât să se coboare de pe tron,
ca să urce pe soclul unui monument nepieritor.

Regele Carol I şi politica externă

Alexandru Em. Lahovary, 1939 (191, p.283, 289)
În cei 37 de ani de carieră diplomatică din timpul domniei lui Carol I,
am avut ocazia să fiu primit de foarte multe ori de acel care din 1881 purta
cu infinită demnitate coroana regală. Cum în aceeaşi vreme obligaţiile
meseriei m-au făcut să mă apropii de cele mai multe capete încoronate ale
Europei, trebuie să spun că nu am întâlnit la niciun alt suveran o atitudine
atât de nobilă, atât de într-adevăr regală.
De cele mai multe ori mergeam să dau socoteală Regelui despre
rezultatele misiunilor mele în străinătate, vara, la Castelul Peleş, unde
puteam să mă întreţin mai îndelung cu dânsul. Te primea totdeauna serios,
demn, fără să râdă niciodată, cu un aer grav de părinte. Deşi mai curând mic
de statură, ţinuta sa era atât de impunătoare, că îl părăseai păstrând imaginea
unui om foarte înalt, într-atât puterea sa sufletească îi transfigura şi
înfăţişarea fizică.
Urmărea problemele de politică externă cu acelaşi viu interes ca şi
chestiunile militare sau economice, întotdeauna bine informat şi totdeauna
dornic să afle şi mai multe. /…/
Zilele tratatului de la Bucureşti însemnau apogeul domniei Regelui
Carol I. Acel care, tânăr de 27 ani, acceptase situaţia de vasal al Sultanului,
bătrân venerabil şi venerat acum, vedea pe trimişii tuturor ţărilor ce fuseseră
odată ale Padişahului, venind în Capitala sa să afle pacea cea dreaptă.
Într-o viaţă de trei sferturi de veac ştiuse deopotrivă să aibă răbdare,
ştiuse să fie inflexibil şi ştiuse să ierte. Dar mai presus de toate ştiuse să
iubească. Căci a iubit profund poporul acela necăjit care l-a chemat din
depărtări şi a cărui soartă a modelat-o în tăcere, ca un sculptor medieval
lucrând decenii la o catapeteasmă. Căci nu a fost iubire năvalnică iubirea sa,
ci iubire de părinte grav, de care copiii se apropie cu sfială, miraţi poate că
zâmbetul nu înfloreşte nicicând la colţul gurii. Iar zilele de trudă grea şi
nopţile de veghe, copiii nu au de unde să le ştie!

14
 Regele Carol I faţă în faţă cu sine însuşi
lect. univ. dr Sorin Cristescu, Universitatea „Spiru Haret“, 2006

Am avut şansa să traduc şi am reuşit să public „Corespondenţa privată

a Regelui Carol I (1878-1912)“ – aproape patru sute de scrisori ce cuprind
34 de ani din domnia sa. Din toată această corespondenţă am vrut să aleg o
scrisoare, una singură, în care monarhul să se definească pe sine însuşi ca
om, ca soţ, ca suveran. Există o asemenea scrisoare în care regele face un
bilanţ al domniei sale – trecuseră 27 de ani de la venirea în România – şi în
care se raportează la cea mai arzătoare problemă politică românească –
soarta românilor de peste Carpaţi.
Sigur, această scrisoare adresată soţiei sale, Elisabeta, în decembrie
1893, o scrisoare de aniversare, trebuie înţeleasă în contextul ei istoric: cei
doi soţi erau practic despărţiţi de doi ani şi jumătate de când Elisabeta
părăsise Bucureştii în urma scandalului legat de problema căsătoriei prinţului
Ferdinand cu Elena Văcărescu, perioadă în care regele a căutat şi a reuşit
să-şi convingă soţia de imposibilitatea acestui proiect, perioadă în care a
condus tratativele mariajului lui Ferdinand cu Maria de Edinburgh.
Lucrurile se încheiaseră cu bine iar în octombrie 1893 se născuse viitorul
Carol al II-lea. Lucrurile evoluaseră favorabil şi pe plan politic: după o criză
de neîncredere a Puterilor Centrale legată de venirea la cârmă a
conservatorilor – presupuşi rusofili – se ajunsese în decembrie 1891 la
constituirea guvernului Lascăr Catargiu care a prelungit imediat tratatul
secret de alianţă al României cu Viena şi Berlinul.
Mai mult, legăturile României cu Germania se consolidaseră printr-o
convenţie comercială, care însă, nu ne avantaja „Aici Germania a făcut

15
 o afacere mai bună decât România“ va scrie regele mai târziu cu o oarecare
amărăciune. Toate aceste evenimente l-au determinat pe rege să facă un
bilanţ al celor 27 de ani de domnie, bilanţ care explică următoarele două
decenii şi chiar felul în care se va sfârşi domnia lui. Să-I dăm cuvântul:

Bucureşti, 12/24 decembrie 1893

Scumpă Elisabeta!
Din adâncul sufletului îţi trimit calde urări pentru scumpa sărbătoare a
aniversării zilei tale de naştere. Greu, extrem de greu, îmi vine ca în această zi în
care tu împlineşti 50 de ani să nu te pot strânge la inima mea. Resimt profund
dureros lunga despărţire care mi-a impus atâtea privaţiuni şi plin de dor aştept
ziua în care, cu forţe noi, vei reveni la mine să-mi stai alături şi să mă sprijini în
trudnica mea muncă şi în luptele grele până la amurgul vieţii noastre.
Mă preocupă mereu faptul, deşi aici sper că mă înşel, că tu niciodată nu ai
înţeles pe deplin cât de mult te iubesc eu. Faţă de firea mea, prea puţin
expansivă, tu ai fost probabil îndreptăţită să nutreşti o uşoară îndoială; dar
adesea sub un înveliş aspru este mai multă căldură şi mai mult sentiment decât
se bănuieşte. Fie ca noul an de viaţă în care ai intrat să ne aducă bucurie
neumbrită, iar ţie să-ţi redea prospeţimea şi veselia tinerească, fie ca după anii
grei de încercări, care s-au încrustat atât de adânc în viaţa mea şi în destinul
casei noastre, să vină un timp mai vesel care să şteargă din amintirea noastră tot
răul prin care am trecut şi să ne facă să privim cu încredere spre viitor.
Astăzi, în noaptea sfântă de Crăciun, pe care eu o petrec singur şi în tăcere,
departe de toţi cei care-mi sunt dragi, când în Cameră se desfăşoară o luptă ale
cărei urmări ar putea fi într-o zi mai grave decât cele ale unei bătălii pierdute,
mă dedic consideraţiilor retrospective. Mă întreb care ar fi fost configuraţia
Europei dacă eu n-aş fi venit în România. Această aserţiune sună ca o trufie,
dar sunt convins că destinele popoarelor depind adesea de un om, care în acest
caz este unealta lui Dumnezeu. România a devenit o putere de care „volens
nolens“ trebuie să se ţină seama şi de aceea, acum şi în viitor, va acţiona decisiv
în istoria universală. Încă de la începutul domniei mele aici a fost centrul de
greutate al chestiunii orientale.
Poate că şi altcineva ar fi putut să preia această misiune şi ar fi putut să o
ducă la capăt cu mai mult succes, dar mă întreb dacă ar fi avut răbdarea şi
tenacitatea ca să ia asupră-şi toată osteneala şi munca şi să îndure toate luptele
şi adversităţile. O întreprindere atât de grea depinde adesea mai mult de
temperament decât de capacitate. De aceea, după 27 de ani de domnie în care am
avut o viaţă aspră, presărată cu lovituri dure ale destinului, pot să privesc în
urmă cu o anumită mulţumire şi să mă despart de acest destin cu conştiinţa că
mi-am împlinit cu cinste datoria şi că nu am a mă teme că activitatea şi
rezultatele mele vor fi supuse unei critici prea aspre. Fie doar ca opera să
dăinuiască şi să treacă într-o zi în mâna unei conduceri prudente, fie ca odrasla

16
Casei noastre să fie înzestrată măcar cu acele calităţi pe care o misiune atât de
grea şi încărcată de responsabilităţi le pretinde unui monarh.
Dar acum vreau să cobor din sferele gândurior înalte şi să-ţi povestesc câte ceva
din viaţa de zi cu zi..
De o săptămână, în Camera Deputaţilor, cu ocazia Adresei la Mesajul
Tronului, s-a pornit o luptă, ce-i drept nesângeroasă, dar cu atât mai
înverşunată, asupra problemei Transilvaniei care ne pune într-o situaţie extrem
de dificilă. Conservatorii şi liberalii au încălecat pe caii de luptă şi îi atacă fără
cruţare pe unguri, pe care îi prezintă ca pe nişte barbari, din cauza prigoanei lor
asupra românilor. Unii cer intervenţie din partea guvernului, alţii aprind
pasiunile, mulţi vorbesc despre crearea unui imperiu daco-roman şi se gândesc să
realizeze cu discursuri frumoase o astfel de năzuinţă. Asta-i cel puţin grotesc,
dar ceea ce mi se pare foarte grav este asmuţirea celor două naţionalităţi care nu
va fi prea uşor de înlăturat. Cuvintele înaripate ale unui deputat: „un dorobanţ
nu se va bate nicicând alături de un honved“ pot avea consecinţe grave.
Săptămâna aceasta îmi va fi înmânată Adresa, care altiminteri este bine
concepută.
Aici a avut loc o schimbare la reprezentanţa Germaniei. Dl. von Bülow
(viitorul cancelar al Germaniei) a fost mutat ca ambasador la Roma şi în locul
său a fost numit contele Leyden pe care probabil ţi-l mai aminteşti ca secretar de
pe vremea contelui Wesdehlen; el nu este căsătorit. Regret plecarea lui Bülow
care ne-a făcut mari servicii în timpul tratativelor convenţiei noastre comerciale
cu Germania; a durat mai mult de un an până când ne-am putut înţelege. Din
păcate, convenţia nu va mai fi votată înainte de sărbători căci Camerele sunt
prea agitate din cauza românilor transilvăneni.
Aici bântuie gripa, dar nu şi printre deputaţii înfierbântaţi. Şi eu am răcit,
dar dr. Kremnitz, a cărui soţie vrea şi ea să-ţi scrie de ziua ta, m-a pus repede pe
picioare. Generalul Cernat a murit deunăzi la Nisa şi Ion Ghica zace fără
speranţă. Aşa se duce vechea mea gardă cu care am muncit şi luptat împreună.
Îi invidiez pe Nando şi pe Missy care îţi pot transmite personal urările lor.
Acum trebuie să închei…. numai al tău
Carl

Afirmaţiile Regelui referitoare la problema naţională ar putea părea

surprinzătoare, dar ele trebuie raportate la convingerile oamenilor politici ai
epocii care considerau, pe bună dreptate, că alipirea Transilvaniei la
România se poate face doar în urma destrămării Imperiului Austro-Ungar.
Or, această destrămare ar fi avut drept consecinţă instaurarea în zonă a
hegemoniei Imperiului rus şi această perspectivă a unei Românii întregite,
dar vasală a marelui imperiu de la Răsărit nu era dezirabilă pentru Carol I şi
nici pentru sfetnicii săi, precum P.P Carp sau D.A. Studza.

17
 (Carol I, pictură murală ,
Mănăstirea Sinaia)

18
RECONSTRUCŢIA UNUI DESTIN:
CAROL I
ŞI FUNDAŢIA UNIVERSITARĂ

19
 (Stema României în vremea lui Carol I,
legiferată la 1872 şi modificată în 1881 )

20
7 /20 aprilie 1839
Se naşte la Castelul Sigmaringen, în Germania, Karl
Eithel Friedrich Zephyrinus Ludwig, al doilea fiu al
prinţului Karl Anton von Hohenzollern –Sigmaringen
(7 septembrie 1811- 2 iunie 1885) şi al Josephinei von
Baden (21 octombrie 1813- 19 iunie 1900). Prin mama
sa se înrudeşte cu împăratul Franţei, Napoleon I.
Carol are cinci fraţi: Leopold, Stephanie, Anton,
Frederick şi Marie. Educaţia micilor principi este
încredinţată unei guvernante franceze, domnişoara
Picard, iar consilierul ecleziastic Emele le oferă primele
noţiuni ştiinţifice. Carol îşi face studiile elementare la
Dresda şi urmează apoi Şcoala de ofiţeri de la Münser.

Numele (Hohenzollern după 1170) este legat de cel al

castelului omonim , situat lîngă Hechingen, aproape de
castelul de Habsbourg . Hohenzollern este una dintre
cele mai vechi familii de nobili germani , conţii Zollern
fiind menţionaţi pentru prima oară la începutul secolului
al 12-lea în regiunea Suabia. Frederic I de Zollern
devine în 1192 burgrav de Nüremberg şi fondează, prin
cei doi fii ai săi, Frederic II şi Conrad I, două linii
dinastice importante. Urmaşii lui Conrad I (1260) vor
conduce Brandenburg, Prusia şi ulterior Germania.
Pe cealaltă ramură, în 1534 descendenţii lui Frederic II
numit şi cel Mare (1251) adaugă la semnătura lor
numele Sigmaringen şi devin prinţi ai Sfîntului
Imperiului în 1576. Această ramură se divide la rândul
ei în Hohenzollern-Hechingen (se va stinge în 1869) şi
Hohenzollern-Sigmaringen.

Castelul Sigmaringen este menţionat pentru prima oară

în anul 1077, în cronicile mănăstirii Petershausen.
Construit iniţial ca fortăreaţă (probabil un vechi edificiu
roman), castelul este aşezat pe o colină stâncoasă , pe
cursul superior al Dunării, în Munţii Pădurea Neagră,
lângă graniţa cu Franţa. De-a lungul secolelor clădirea
suportă numeroase modificări. Între 1627 şi 1630
arhitectul Hans Alberthal de Dillingen realizează o
amplă transformare prin care cetatea iniţială capătă
aspectul unui castel în stil renascentist iar în perioada
1860-1880 adaptări în stil neo-gothic sunt făcute de
arhitectul şi constructorul casei regale, Josef Laur.
După marele incendiu din 1893 Emanuel von Seidl,
arhitect din München, conferă castelului un stil eclectic.

(Carol la 3ani şi părinţii săi,

Josephina şi Karl Anton) 21
 (Castelul Sigmaringen în vremea copilăriei lui Carol
Principele Carol de Hohenzollern, tablou realizat de Lauchert
Carol de Hohenzollern la 20 de ani, într-o frescă realizată de pictorul H. Mücke)
22
(Castelul Sigmaringen, azi)

29 decembrie 1843
Se naşte la Neuwied, lângă Rin, Elisabeta de Wied, singura
fiică a prinţului Herman de Wied şi a principesei Weilburg
Marie de Nasau. (Elisabeta de Wied)

18/30 martie 1856

În cadrul lucrărilor tratatului de la Paris se semnează partea
referitoare la Principatele române, care sunt puse sub garanţia
puterilor europene. Se hotărăşte convocarea adunărilor
(divanuri) Ad-Hoc care să se pronunţe asupra organizării
viitoare a principatelor.

1847
Sub conducerea arhitectului
vienez Joseph Heft, încep în
Bucureşti lucrările la clădirea
Teatrului Naţional (se vor
finaliza în 1852). Momentul
marchează începutul integrării
oraşului în circuitul valorilor
arhitecturale ale epocii.

10/22 octombrie 1857

Se pune piatra de temelie a
Universităţii din Bucureşti
(arhitect Al. Orăscu). Va
funcţiona parţial din 1862,
inaugurarea clădirii fiind în
1869, cu extinderi şi
modificări
între 1912 şi 1922.
(Teatrul Naţional din Bucureşti , cca 1890)

23
 (Carol , 1858)

(Carol în uniformă de ofiţer prusac)

7-9 octombrie 1857

Divanurile Ad-Hoc din Iaşi şi Bucureşti formulează 5 puncte
fundamentale: respectarea capitulaţiilor, unirea, dinastia
ereditară dintr-o familie suverană a Europei, neutralitatea
garantată de Puteri, sistemul constituţional.

1857
Carol îşi încheie studiile militare la Şcoala de artilerie din
Berlin şi este numit locotenent secund în regimentul de artilerie
al Gardei, armă aleasă de el însuşi. La fortăreaţa Jülich se
familiarizează cu practica de ofiţer. Pe perioada armatei are
drept instructor militar pe căpitanul von Hagens, foarte bine
instruit şi bun pedagog. În august 1857 participă împreună cu
tatăl său la manevrele Diviziei 41 şi exerciţiile de tir de la
Schweidnitz, unde îl cunoaşte pe generalul Moltke care rosteşte
la adresa lui Carol cuvinte profetice : „ Tânărul Principe de
Hohenzollern va juca un rol în viaţă şi va face să se vorbească
despre el.“ (268, p.12)

noiembrie 1858
Odată cu sosirea tatălui său la Berlin, prinţul Karl Anton de
Hohenzollern, Carol participă la multe evenimente importante
parcurgînd o veritabilă şcoală practică de studii politice . Este
sfătuit de tatăl său „…să păstreze o bărbătească indepen-
denţă, o convingere fermă şi să gândească la păstrarea
propriei sale individualităţi.“ (171, p.11)

24
24 ianuarie /5 februarie 1859
Unirea principatelor române sub domnia lui Al. Ioan Cuza.

1861
După două scurte călătorii în sudul Franţei, Portugalia şi
Belgia, Principele Carol face şi două călătorii în Algeria iar în
1863 vizitează Parisul unde urmează cursuri particulare de
istorie şi literatură franceză. În 1864 va lua parte la războaiele
prusace, la asaltul fortăreţei daneze Fredericia şi la alte lupte
foarte sângeroase, experienţă care îi va fi de folos mai târziu, în
timpul războiului ruso-turc.

24 ianuarie /5 februarie 1862

4 iunie 1862
Deschiderea la Bucureşti a primului Parlament al României. Ia fiinţă Ministerul Cultelor
Oraşul Bucureşti este proclamat capitala ţării. şi Instrucţiunii Publice.

4/16 iulie 1864

Se înfiinţează, prin decretul lui
Al. I. Cuza, contrasemnat de
D. Bolintineanu, Universitatea
din Bucureşti, reunind Facultă-
ţile de Drept, Litere şi Ştiinţe.
În 1867 se adaugă prin decret
Facultatea de medicină.
În acelaşi an, biblioteca
Colegiului Sf. Sava este
declarată Bibliotecă Centrală
a Statului. Ea funcţiona în
clădirea Universităţii.

25 noiembrie 1864
(Camera deputaţilor din Bucureşti, 1900) Este promulgată Legea
Instrucţiunii Publice : ”cea
dintâi legiuire şcolară care
prevede un sistem de învăţă-
mânt pentru ambele
principate”. După 11/26
februarie 1866 apar proiecte de
modificare , dar
neconcretizate, propuse de
I. Strat (1866), Al. Creţulescu
(1869), P.P. Carp ( 1870),
Christian Tell (1872), Titu
Maiorescu (1876). Se eviden-
ţiază un progres în privinţa
învăţământului elementar, mai
ales în mediul urban. Până în
1877 ia avânt învăţământul
(Universitatea din Bucureşti, 1900) mediu, cu precădere teoretic.

25
3/15 august 1865
Mişcare potrivnică lui Al. I. Cuza organizată de cele două
grupări aflate în opoziţie: conservatorii şi liberalii radicali.
În 5/17 decembrie, cu ocazia deschiderii sesiunii parlamentare
pe 1865-1866, Cuza afirmă: „Eu voiesc să fie bine ştiut că
niciodată persoana mea nu va fi o împiedicare la orice
eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a
cărui aşezare am fost fericit de a contribui.“

11/23 februarie 1866

Cuza este silit să abdice. Se formează o Locotenenţă
domnească (Lascăr Catargiu-reprezentant al Moldovei şi
conservator, generalul Nicolae Golescu-reprezentant al
Munteniei şi al liberalilor, colonelul Nicolae Haralambie) care
începe demersurile pentru aducerea unui prinţ străin la
conducerea Principatelor Unite. În răstimpul în care a
funcţionat (trei luni) Locotenenţa domnească s-a ocupat şi de
legiferarea domeniului agrar şi cultural.
În aceeaşi zi se formează un guvern provizoriu sub conducerea
ministrului de externe Ion Ghica (Dimitrie Ghica-interne, Ion
C. Cantacuzino-justiţie, Petre Mavrogheni-finanţe, C.A. Rosetti
- culte, D. Lecca- război, Dimitrie A. Sturdza - lucrări publice.

26 februarie/10 martie-1/13 aprilie 1866

Au loc lucrările Conferinţei de la Paris. Cele şapte mari puteri
europene discută problema Principatelor Române, a căror unire
fusese recunoscută doar pe timpul domniei lui Al. I. Cuza.

18/30 martie 1866

(Bucureştiul văzut din Turnul
Este emisă Legea învoielilor agricole, instrument legiferat de
Colţei, gravură în lemn, 1859)
Locotenenţa domnească .

26
19/31 martie 1866
Ion Brătianu se întâlneşte la Düsseldorf cu principele Carol şi
îi spune despre chemarea sa la tronul Principatelor Române.
Încurajat de Otto von Bismarck (precedat de tatăl lui Carol în
funcţia de cancelar), Carol acceptă.
„Ministrul prezident Ion Brătianu, înălţat la guvern în
fruntea unui partid numeros şi bine disciplinat, începe a-şi
simţi şi a-şi dezvolta încetul cu încetul calităţile omului de
stat, pe care în tot partidul său el singur le avea. Părăsind în
curând frazele şi apucăturile revoluţionare, cu care se deprin-
sese în tinereţea sa turbulentă, marele său simţ politic, care
adeseori i-a putut acoperi lacuna unei culturi mai aprofun-
date, îi înlesneşte înţelegerea situaţiei reale: el devine mai
accesibil sfaturilor Principelui Carol în chestiile internaţio-
nale şi poate pentru prima oară îşi dă seama de toată impor-
tanţa Domnului ereditar dintr-o casă suverană a Europei“.
Titu Maiorescu (204, Vol.2, p. 36)
Ion C. Brătianu (1821-1891) -
29 martie 1866 om politic
Conducător al revoluţiei de la
Locotenenţa domnească publică o Proclamaţie prin care 1848, a militant pentru unirea
recomanda alegerea prin plebiscit a principelui Carol de Moldovei cu Muntenia
Hohenzollern ca domn al Principatelor Unite Române, sub 1861 Principalul iniţiator al
numele de Carol I. acţiunilor politice şi diplomatice
De la 1800 la 1866 au fost 15 domni în Muntenia şi 14 în ce urmăreau aducerea pe tronul
Moldova. României a Principelui Carol
de Hohenzollern
2/14-8/20 aprilie 1866 1875 Întemeietor al Partidului
Liberal, a deţinut funcţia de
Se organizează plebiscitul care consacră alegerea principelui preşedinte până în 1891
Carol de Hohenzollern ca domnitor al României (685.969 de 1866-1876 Ministru de Finanţe,
de Interne, al Lucrărilor Publice,
voturi pentru, 224 contra şi 124.837 abţineri). de Război 1876-1888
Preşedinte al Consiliului de
„Într-adevăr marea misiune pe care puternicul instinct de Miniştri
conservare al neamului nostru a încredinţat-o mult 1885 Membru de onoare al
aşteptatului dar necunoscutului principe străin a fost de a-l Academiei Române
scăpa mai întâi de primejdia competiţiilor la tron cu desele
schimbări de domnii şi cu imensa corupţie întru efectuarea lor, 1/13 aprilie 1866
de a duce apoi statul cu ajutorul originii sale suverane la o Ia fiinţă, prin decret al
independenţă recunoscută şi de a-l consolida prin asigurarea locotenenţei domneşti,
unei succesiuni dinastice sub forma constituţională. Societatea Literară Română, cu
Această întreită misiune a îndeplinit-o Carol I, şi cucerind misiunea de a alcătui un
dicţionar al limbii române. Din
independenţa cu arma în mână a îndeplinit acea parte a ei în
august 1867 poartă numele de
modul cel mai înălţător pentru poporul român. Acestea au fost Societatea Academică, nucleu al
cerinţele noastre, care multora le păreau prea idealiste, atunci viitoarei Academii Române
când l-am ales. Atât i-am cerut noi atunci şi nimic mai mult, (martie 1879). Primul preşedinte
atât ne-a dat şi nu era chemat şi nici nu putea să ne dea este Ion Heliade Rădulescu
altceva.“ Titu Maiorescu (206, p. 286-287) (1867-1870).

27
17/29 aprilie 1866
Principele Carol pleacă spre România. Călătoreşte incognito
(fiind ofiţer prusac se fereşte de pericolul de a nu fi prins de
autorităţile austriece) prin Bonn, Friebourg, München
Zürich,Viena, Baziaş.
„A doua zi, la 4 mai, prinţul şi tovarăşul său /von Werner/
luară paşapoarte, al Prinţului fiind pe numele de Charles
Hettingen, care se duce la Odessa, pentru afaceri. Prinţul îşi
puse şi o pereche de ochelari. Astfel plecă din Zürich şi ajunse
la Münich, unde se afla dl. de Mayenfisch. Acesta luă loc
într-un vagon de clasa I, iar prinţul şi dl. de Werner , într-un
vagon de clasa II. La 7 mai , prinţul sosi la Baziaş, de unde
trebuia să coboare Dunărea. La 8 mai , în sfârşit, Prinţul se
sui pe un vapor, ocupând o cabină de clasa II; în alta se afla
Brătianu, care venise de la Paris. Trecură porţile de Fier, şi
pe la ora 4 seara, se văzu fluturând drapelul românesc din
Turnu-Severin. Prinţul se coborî, împreună cu Brătianu.
Căpitanul vaporului însă, îl întrebă pentru ce se opreşte la
Turnu Severin, dacă are bilet pentru Odessa. – Mă întorc
acum, spuse prinţul Carol. Dar abia făcu câţiva paşi pe solul
românesc, şi auzi pe căpitan exclamând:-Dumnezeule, trebuie
să fie prinţul de Hohenzollern. Căpitanul vaporului îl
recunoscuse. Un poştalion aştepta pe prinţ, care plecă însoţit
de Brătianu, după ce prinţul trimise o telegramă Locotenenţei
Domneşti din Bucureşti.“ (268, p. 16)
10/22 mai 1866
Prinţul Carol de Hohenzolern-Sigmaringen intră în Bucureşti şi
depune jurământul înaintea Adunării Constituante (prezidate de
Manolache Costache Epureanu) fiind proclamat domnitor al
României sub numele de Carol I.

/Declaraţia solemnă a lui Carol I de depunere a jurământului

în faţa Adunării Constituante, 10/22 mai 1866 /
(13, p. 164)
Punând piciorul pe acest pământ sacru, am şi devenit român. Primirea plebiscitului /î/mi
impune, ştiu, mari datorii; sper că-mi va fi dat a le îndeplini. Eu vă aduc o inimă leală,
cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini, către noua mea
patrie, şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei.
Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăşi cu d-voastră soarta cea
bună ca şi pe aceea rea. Din acest moment, totul este comun între noi; credeţi în mine, precum
cred eu în d-voastră! Singur numai Dumnezeu poate şti ceea ce viitorul păstrează patriei
noastre! Din parte-ne să ne mulţumim întru a ne face datoria. Să ne întărim prin concordie!
Să unim puterile noastre spre a fi la înălţimea evenimentelor!
CAROL

28
 (Intrarea Prinţului Carol în Bucureşti, pe podul Dâmboviţa, 10 mai 1866)

(Domnitorul Carol I la
„Fiindcă numai la 27 de ani a venit în mijlocul nostru; nu a depunerea jurământului în
venit ca un om foarte tânăr, ci ca un om format. Acesta a fost faţa Adunării Constituante,
norocul nostru că el a venit în momentul când păstra tot 10 mai 1866)
entuziasmul tinereţii, dar începea să aibă cumpăna necesară
unui Suveran.“
Nicolae Iorga, 1930 (171, p.9)
29
 „Împlineam 10 ani când, în ziua de 10 mai 1866, intra în
Bucureştiul îmbrăcat de sărbătoare noul Domnitor, Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen. Din balconul casei părinteşti,
aşezate în faţa Palatului Domnesc, într-o vreme când Podul
Mogoşoaiei nu era mai larg decât părţile vechi ale Căii
Victoriei, puteam privi în voie spectacolul pe care-l aşteptam
de atâta timp. Cu ceasuri înainte, strada era neagră de lume.
Pe margine se înşiruiau unităţile Gărzii Naţionale, în civil,
doar cu puşcă şi cu cartuşieră. Casele erau împodobite cu
steaguri şi ghirlănzi de flori, peste ferestrele larg deschise se
aplecau capete, îndreptate toate către Capul Podului:
dintr-acolo trebuia să sosească prinţul. Din cortegiu nu pot
spune că-mi mai amintesc ceva, căci nu am mai avut vreme
să-l privesc. Cum am putut desluşi chipul domnitorului, nu am
mai fost în stare să-mi deslipesc ochii de pe dânsul şi l-am
urmărit până ce a dispărut în partea opusă, îndreptându-se
spre Mitropolie. /…/ Am rămas apoi în balcon până la /…/
intrarea sa în Palatul unde va avea de înfruntat atâtea ceasuri
de cumpănă grea pentru ţara cu care se identificase din prima
zi./…/“
Alexandru Em. Lahovary, 1939 (191, p. 281- 282)

11/23 mai –15/27 iulie 1866

Guvernarea primului cabinet alcătuit de Carol I, prezidat de
Lascăr Catargiu, cu Ion Brătianu, Ion C. Cantacuzino,
C.A. Rosetti, Ion Ghica, Dimitrie A. Sturdza, P. Mavrogheni.
Vor urma alternativ cabinete liberale şi conservatoare. În mai
puţin de 5 ani se schimbă 10 cabinete şi se fac vreo 30 de
modificări ministeriale.

30
 „Dintre fruntaşii conservatori de la 1866 încoace
Manolache Costache era mult mai cult ca educaţie, generalul
Florescu mult mai distins ca apariţie, Petru Mavrogheni mult
mai fin ca inteligenţă. Dar Lascăr Catargiu îi întrecea pe toţi
prin puterea sa de muncă, dovedită printr-o neobosită
activitate, semănând întru aceasta cu Ion Brătianu şi cu
Dimitrie Sturdza. La o aşa de importantă însuşire - importantă
mai ales într-o societate nedeprinsă cu sârguinţa - Lascăr
Catargiu adăuga o afabilitate totdeauna egală, simplă şi
cumpătată, prin care se deosebea de spirituala distracţie a lui
Manolache Costache, ca şi de eleganţa superficială a
generalului Florescu şi de răceala dusă până la indiferenţă a
lui Mavrogheni. Arătându-şi astfel simpatiile multor oameni,
el ştia să le menţină, inspirând încredere printr-o energie fără
şovăire în acţiunile sale. Lipsit de talentul oratoriu, chiar şi de
exprimarea corectă, el avea cel puţin destulă modestie pentru Em. Alex. Lahovary (1855-
a nu vorbi decât foarte scurt şi destul tact pentru a nimeri 1929) – diplomat
1893-1928, cu întreruperi,
exact punctul în discuţie, deosebindu-se întru aceasta de Ministru al României la
divagaţiile lui Ion Brătianu şi de nesfârşitele admonestări, mai Roma, Constantinopol, Viena,
mult scolastice decât politice, ale lui Dimitrie Sturdza. Sobru Paris
şi corect în viaţa sa privată, el păstra o firească rezervă şi
demnitate în toată apariţia publică , şi niciodată n-ar fi imitat
pe Ion Brătianu în folosirea unei colecte «pentru încurajarea
virtuţilor cetăţeneşti». Crescut de altminteri în tradiţia
rămasă de pe urma domniilor fanariote, el nu se credea legat
prin declaraţiile sale politice şi nu ştia să-şi subordoneze
totdeauna sentimentele şi resentimentele şi resentimentele
personale intereselor obşteşti.“
Titu Maiorescu (206, p. 186)

/Dimitrie A. Sturdza/ „Iubea cultura nu numai sub chipul ei

ideatic, dar şi sub acela material, al mărturiei concrete. Şi a
fost un mare colecţionar de documente, monede, medalii ş.a.,
pe care le-a dăruit Academiei. /…/ Era un om de o deosebită
energie şi putere de muncă. Era şi un om cinstit şi de o
recunoscută onestitate.“
Ion Bulei, 2004 (47, p. 54) Dimitrie A. Sturdza (1833-
1914) – om politic, fondator al
Partidului Liberal
1866-1908 Ministru al
Lucrărilor Publice, de Finanţe,
de Externe, al Cultelor şi
Instrucţiunii Publice, de
Război
1871 Membru al Academiei
Române
1892 Şef al Partidului Liberal
1895-1899, 1901-1904, 1907-
1908 Preşedinte al Consiliului
de Miniştri
(I. C. Brătianu)
31
1/13 iulie 1866
O nouă constituţie (inspirată de cea belgiană din 1831)
instituie principiile monarhiei parlamentare, ale separării
puterilor în stat şi votul censitar. Această constituţie, cu
modificări în 1879, 1884 şi 1916, va fi în vigoare până în 1923.

„O urmare puţin serioasă, dar caracteristică a

acestor preocupări, care răzbiseră şi în
Constituanta de la 1866, este redactarea textului
Constituţiei noastre, care printr-o lipsă de
convenienţă unică într-o organizare monarhică ia
precauţia de a vorbi întâi de suveranitatea
poporului şi de drepturile lui, de Cameră şi de
Senat, de miniştri şi de-abia în al patrulea rând de
Capul Statului, faţă de care se opinteşte mai ales
să-i arate limitele prerogativei. Oricât de naivă ar
fi fost încrederea celor ce au redactat pactul
fundamental, că prin asemenea îngrădiri pe hârtie
vor fi îngrădit şi în fapt puterea domnitorului şi vor
fi dus la vreo valoare puterea naţiunii prin corpul
său electoral, ea denotă totuşi cu deplină lămurire
puţinul ce se aştepta de la domnitor în momentul
când l-am pus în capul acestui stat constituţional şi
multul ce se aştepta de la noi înşine în toată
manifestarea vieţii politice.
Aceasta nu trebuie să o uităm nici un moment, aici
este dreapta măsură a judecăţii evenimentelor
ulterioare. Dându-ne seama de acel moment
creator al statului nostru modern, trebuie să
recunoaştem astăzi că domnitorul a făcut ceea ce
aşteptam noi de la el să facă, dar noi nu am făcut
ceea ce ne închipuiam atunci că vom putea face, şi
este o chestiune de demnitate şi de întărire a
cugetelor pentru un popor care aspiră la un viitor
mai mare ca să-şi dea seama de greşelile sale
pentru a le îndrepta, iar nu să arunce vina asupra
altuia care nu este chemat să le îndrepte.
Titu Maiorescu (206, p.287)

(Carol I în primul an de domnie)

15/27 iulie 1866- 1/13 martie 1867
Guvernare liberal -conservatoare moderată, sub conducerea lui
Ion Ghica.

11/23 octombrie 1866

Poarta otomană recunoaşte investitura lui Carol I şi conti-
nuitatea unirii principatelor române.

32
 Urcarea în scaun a Principelui Carol de Hohenzollern
P.P. Panaitescu, 1939 (237, p. 249-264)

Prima ştire despre candidatura principelui Carol apare într-o depeşă a agentului
român la Paris, Ioan Bălăceanu către Ion Ghica la 14/26 Martie 1866, în care spune că
ministrul Afacerilor Străine ar dori numele unui candidat. „Mă autorizaţi a numi pe
Carol de Hohenzollern?“
Se admite azi că ideea a fost a unei doamne, Hortense Cornu. Ea întâlnise pe Ion
Brătianu şi pe Ion Bălăceanu la Paris şi pronunţă numele lui Carol de Hohenzollern, pe
care ei nu-l auziseră până atunci. D-na Cornu era o femeie inteligentă şi cultă, fusese fina
reginei Hortense Beauharnais, prin familia căreia intrase în legături cu dinastia din Baden
şi cu Hohenzollernii Sigmaringen, înrudiţi, cum am spus cu familia soţiei lui Napoleon
cel Mare. Astfel cunoscuse la Paris şi în Germania pe principele Carol Anton şi pe fiii lui.
Cu Napoleon III avea legături intelectuale, încă din vremea când acesta era prizonier
politic în fortul Ham, sub Ludovic Filip. Servea de secretară şi de corespondentă pentru
lucrările erudite istorice ale viitorului împărat şi ni s-a păstrat corespondenţa lor. Ea a fost
aceea care a pomenit de numele principelui Carol, atât lui Brătianu sosit la Paris în
căutarea unui domnitor străin, cât şi lui Napoleon III.
Dacă acest fapt istoric este deplin stabilit, totuşi rolul lui Napoleon III este mai puţin
clar. Napoleon III era atunci arbitrul Europei şi mai ales protectorul Românilor. Fără
aprobarea lui, alegerea lui Carol de Hohenzollern nu s-ar fi făcut.
Anglia, Turcia, Rusia şi Austria erau potrivnice unui principe străin în România.
Napoleon III era singur favorabil acestei dorinţe a Românilor. Numai el putea spune
cuvântul hotărâtor. Se pune întrebarea dacă l-a spus într-adevăr sau numai i-a fost
atribuit. Ion Brătianu în depeşele sale, presa vremii şi istoricii de mai târziu, în special
D.A. Sturdza, memorialistul cel mai atent al domniei lui Carol I, afirmă că împăratul
Francezilor a sprijinit candidatura principelui Carol. /…/
Napoleon III după alegerea lui Carol I a făcut declaraţii împotriva paternităţii ce i se
atribuia. Ambasadorului austriac îi spune că venirea lui Carol în ţară a fost o escapadă şi
o nebunie şi se atribuie împăratului cuvintele: „Am fost foarte mirat că mi s-a pus
aceasta în spinare“.
La 1870, când Franţa se opuse celei de-a doua candidaturi a unui Hohenzollern,
Leopold, la tronul Spaniei, împărăteasa Eugenia spunea ambasadorului Metternich că ea
se opusese şi la prima candidatură şi se plânsese împăratului împotriva intrigilor doamnei
Cornu.
În Aprilie 1866, după proclamarea lui Carol ca principe la Bucureşti, Napoleon III
primea pe cei doi fraţi Bibescu şi le spunea că nu propusese candidatura principelui Carol
şi că preferă un principe pământean.
După sosirea lui Carol I la Bucureşti, atât Napoleon III, cât şi ministrul său de
Externe, respinge în chip oficial orice răspundere a faptului împlinit. /…/
În schimb, avem alte mărturii, pe care le cred hotărâtoare. Mai întâi, mărturia lui
Carol I însuşi. El este categoric: „Franţa era, aşadar, limba cumpănei, fără Napoleon nu
era cu putinţă nimic, cu Napoleon totul“. Ion Brătianu a venit la Düsseldorf la 31 Martie

33
şi „comunică prinţului (Carol Anton) că urmând un aviz (Anregung) al împăratului
Napoleon, locotenenţa domnească are de gând să propuie poporului să-şi aleagă ca
domn pe al doilea fiu al prinţului, pe prinţul Carol“. A minţit Brătianu pentru interesul
patriei sale? Dar cum se face că prinţul Carol n-a ştiut-o niciodată şi după zeci de ani, în
Memoriile sale admite acest fapt ca un adevăr?
Dar principele Carol, o ştim, a controlat imediat afirmaţia lui Brătianu. La 5 Aprilie
se duce cu tatăl său la Ramersdorf unde văd pe baroneasa Franque, prietena ministrului
Drouin de Lhuys. „Principii o roagă să se informeze ce atitudine ar lua Franţa oficială
faţă de o chemare a prinţului Carol la tronul României“.
La 21 Aprilie are loc o nouă întrevedere cu baroneasa, iar la 26 a treia. Baroneasa
comunică principelui că Franţa, Prusia şi Italia sunt pentru el la conferinţă, dar Napoleon
n-ar admite un fapt împlinit fără avizul conferinţei.
Din raportul consulului austriac la Bucureşti (5 Aprilie 1866), care era totdeauna
foarte bine informat, aflăm: „În primele zile ale lui Aprilie, agentul Principatelor la
Paris, Ioan Bălăceanu a scris lui Ion Ghica că a avut o audienţă la împăratul Napoleon
(deci Bălăceanu şi nu Brătianu) şi i-a arătat dorinţa ţării pentru un principe străin…
Împăratul Napoleon a răspuns că dacă Moldo-Valahii doresc să obţină un principe
străin … să se grăbească să aleagă pe altcineva în locul contelui de Flandra, care a
refuzat. Cea mai potrivită personalitate pentru demnitatea de principe în
Moldo-Valachia, ar fi zis împăratul Napoleon, ar fi prinţul Carol de Hohenzollern“. /…/
Bismarck a văzut imediat folosul pentru Prusia din aceste împrejurări şi el sprijini
candidatura principelui Carol; nu putea să se gândească la o alianţă militară şi la o
participare a României dezarmate la război, dar prezenţa unui Hohenzollern pe tronul ei şi
aspiraţiile de unitate ale Românilor ar fi silit fără îndoială pe Austrieci să ţie o parte din
trupele lor la graniţa Carpaţilor. /…/
Atunci are loc cunoscuta întrevedere de la Berlin între principele Carol şi cancelarul
Bismarck (19 Aprilie). Acesta sfătuieşte pe tânărul principe să-şi urmeze chemarea, să
pornească în ţară, fără să mai aştepte hotărârea marilor puteri, să pună Europa în faţa unui
fapt împlinit.
De altfel Bismarck nu încercase să creeze greutăţi Austriei numai dinspre România,
ci şi dinspre Serbia şi aceste două acţiuni pornesc spre un ţel comun. Cencelarul se
îndrepta la 1866 şi către principele Mihail Obrenovici şi chiar către Muntenegreni, vrând
să-i atragă într-o acţiune comună împotriva Austriei, dar cele două principate se arătară
prudente.
Pe de altă parte Bismarck întreprinsese o tainică acţiune diplomatică, cerând Franţei
neutralitatea în războiul cu Austria, sprijinind opera ei în România, iar Rusia urma să fie
câştigată prin făgăduiala unei căsătorii a prinţului Carol cu o prinţesă rusă. Pe regele
Prusiei îl convinsese încetul cu încetul, cu multă greutate.
Presa germană, probabil sub influenţa cancelarului, începuse o campanie în favoarea
principelui Carol şi în această privinţă e foarte caracteristic articolul din Vossische
Zeitung din 22 Aprilie 1866: Nicio ţară nu se potriveşte aşa de bine pentru imigraţia
germană ca Moldova şi Valahia, care au un pământ roditor ce ar putea hrăni o populaţie
de trei ori mai mare ca cea de azi, pe când emigranţii germani se îndreaptă mai ales spre
Bulgaria şi alte provincii turceşti… Austria are fireşte mari interese să împiedice
alcătuirea unui Stat condus de Hohenzollerni la Dunăre. De observat că Austria are la
34
marginile ei ţinuturi locuite de o populaţie mai numeroasă de Români, chiar decât cea din
principate: Bucovina, Ardealul şi regiunile vecine ale Ungariei. De curând a început acolo
o mişcare de deşteptare a conştiinţei naţionale româneşti… Europa ar putea să se
considere fericită să aibă norocul ca la Dunărea de Jos să fie un Stat compact şi omogen,
între Rusia şi Turcia, ca o barieră împotriva panslavismului.
Alegerea principelui Carol a fost ajutată de un concurs favorabil de împrejurări:
Rusia era încă slăbită de pe urma războiului Crimeii, Austria era ocupată cu războiul ce
era gata să izbucnească împotriva Prusiei şi a Italiei, Anglia nu voia complicaţii în Orient,
care ar ameninţa integritatea imperiului otoman, Franţa şi Prusia erau favorabile lui
Carol I. Singurele greutăţi puteau veni de la Turci, care nu cutezară să ia singuri
răspunderea unui război.
O singură împrejurare ar fi putut compromite de la început domnia lui Carol I,
anume dacă Austria şi nu Prusia ar fi învins la Sadova. Era o primejdie, la care se pare că
Ion Brătianu s-a gândit şi se zice că în discuţia sa cu principele Carol ar fi observat că
trebuie să ţină seama şi de posibilitatea unei înfrângeri a Prusiei şi de consecinţele ei
pentru România. Principele Carol răspunse însă calm lui Brătianu: „Este inutil să
presupunem că Prusienii vor fi învinşi, este absolut imposibil. Vă pot afirma că Austria
va fi învinsă“.
Împotriva tratatelor şi a conferinţei ambasadorilor de la Paris, principele Carol tare
pe sprijinul lui Napoleon III şi al lui Bismarck şi mai ales pe voinţa românilor, trecu în
ţară şi puse lumea diplomatică în faţa unui fapt împlinit.

35
 (Şcoală primară în aer liber, gravură în lemn, 1842)

1/13 martie 1867 -5/17 august 1868

Guvernul este prezidat de Constantin A. Kretzulescu dar rolul
principal îl are Ion C. Brătianu (ministru de interne).

23 martie/4 aprilie 1867

Societatea amicilor instrucţiunii animată din vara lui 1866 de
V. A Urechia şi C. Esarcu devine Societatea pentru învăţătura
poporului român. Printre fondatori se numără Hasdeu, Papiu
Ilarian, C. Esarcu etc. Aceasta deschide patru şcoli pedagogice,
la Ploieşti, Bucureşti, Focşani şi Bârlad. Mesajul domnesc din
15/17 noiembrie laudă iniţiativa creării şcolilor normale.

(Şcoala Centrală de
fete din Bucureşti)

36
 „La sosirea pe pământul României, Domnitorul Carol I
dădu 12.000 galbeni din caseta particulară pentru înfiinţarea
publică, în amintirea acelei zile, a unui aşezământ de
binefacere publică , din care, sfătuindu-se cu ministrul
Dimitrie Gusti şi consilierii lui, decretă în 1867 înfiinţarea
Şcolii normale pentru 150 de elevi, recomandând zidirea
localului din cei 12.000 galbeni dăruiţi în 1866. Aceasta-i o
dovadă a grijii părinteşti a Domnitorului Carol I pentru
cultivarea naţiunii române şi afirmarea ei în lume prin ştiinţă
şi cultură primită în şcolile ei. «Astfel poporul român îşi va
putea înălţa simţământul moral şi naţional şi îşi va îmbunătăţi
înflorirea şi bunăstarea materială pentru a putea rezista şi
spori ca popor civilizat şi independent…»“
Ioan Bota, 2001 (42, p. 7)

Decret pentru înfiinţarea Şcolii Normale din Bucureşti

(42, p. 11-12)

CAROL I
Din graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională Domn al Românilor.
La toţi de faţă şi viitori sănătate.

Asupra referatului ministrului Nostru Secretar de Stat la Departamentul Instrucţiunii

Publice şi al Cultelor sub nr. 10978.

Am decretat şi decretăm:

Art.I. Se instituie o comisie pentru pregătirea lucrărilor la imediata organizare în

Bucureşti a unei şcoli preparatoare de învăţători săteşti;
Art. II. D-nii Doctori Davila, Esarcu şi V.A. Urechia licenţiat, Gr. Ştefănescu şi A.T.
Laurian, decanul Facultăţii de Litere, sunt numiţi membri onorifici în suszisa comisiune,
sub preşedinţia ministrului Nostru Secretar de Stat la Departamentul Instrucţiunii publice
şi al Cultelor;
Art. III şi cel din urmă. Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departamentul
Instrucţiunii Publice şi al Cultelor este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a decretului
de faţă.
Dat în Bucureşti la 20 octombrie 1867.
CAROL

Ministru al Instrucţiunii Publice şi al Cultelor

D. Gusti

37
 Regele Carol şi educaţia poporului român
G. Aslan, 1914 (20, p. 73, 84)

Regele Carol a avut o largă concepţiune despre rolul învăţământului şi al educaţiei

pentru întărirea şi înălţarea unui popor. Abia descins pe pământul României - „am venit
să creez un viitor“ declară dânsul – şi-l vedem preocupat de a înfiinţa şcoli, cât mai
multe şcoli, îl auzim îndemnând pe profesori să formeze moravurile tinerimii ce le este
încredinţată.
Astfel, cu prilejul felicitărilor pentru anul nou 1867, spuse:
„Dau cea mai mare importanţă instrucţiunii publice şi sper că profesorii vor pune
stăruinţele lor pentru dezvoltarea spiritului şi formarea moravurilor tinerimii noastre pe
calea urmată în toate ţările civilizate“.
Şi într-adevăr dădea însemnătate instrucţiunii publice nu numai cu vorba, dar şi cu
fapta. A donat 12.000 de galbeni pentru înfiinţarea şcolii normale ce poartă augustul său
nume, aşa încât cel mai sceptic om nu se poate îndoi de sinceritatea cuvintelor, pe care
le-a rostit în 1867, cu prilejul vizitării acestei şcoli: „Da, doresc din inimă luminarea şi
cultura iubitului meu popor român“.
Dorinţa aceasta a hrănit-o vie şi arzătoare în tot timpul lungei şi strălucitei sale
domnii. Până-n cea din urmă zi a lucrat, nobil soldat al datoriei, pentru propăşirea patriei
noastre! Înaintea ultimei suflări ar fi avut dreptul să repete ceea ce spunea de 10 Mai
1891 cu prilejul jubileului de 25 ani de domnie:
„Un loc ales am păstrat în amintirea şi inima Mea tuturor acelora care sunt
chemaţi a răspândi lumina şi au falnica menire de a pregăti generaţiile viitoare“.
„Printre alte merite pe care istoria va trebui să i le recunoască, scrie domnul Banu
cu drept cuvânt, unul – şi nu cel mai puţin însemnat – va fi şi acela că în mijlocul unei
societăţi uşuratice, nestatornice, lipsite de simţul datoriei şi de orice concepţie severă a
vieţii, El a rămas pururea omul datoriei, al austerităţii şi al înălţimii morale“.

(Monumentul şi Piaţa Brătianu,

azi Piaţa Universităţii)

38
9 mai 1868
La Iaşi, la reprezentaţia care aniversează urcarea pe tron a 30 decembrie 1867/11
domnitorului Carol I, joacă şi marele artist Matei Millo (sosit ianuarie 1868
cu trupa sa de la Bucureşti) în Cinel-Cinel, Nunta ţărănească Se înfiinţează Şcoala
şi tabloul alegoric România recunoscătoare, aranjat de naţională de poduri, şosele şi
M. Galino. mine, cu o durată de studii de
5 ani.

15/27 septembrie 1868

1867
Carol I deschide sesiunea Societăţii literare române. Ia fiinţă Societatea medico-
Preşedintele Societăţii, I. Eliade-Rădulescu, rosteşte urmă- chirurgicală , sub preşedinţia
toarele cuvinte: lui Carol Davilla.

„Prea Înălţate Doamne,

Societatea Academică, întrunită la 1 August trecut, vine astăzi 29 aprilie/11 mai 1868
a-şi manifesta, ca totdeauna, profunda sa recunoştinţă pentru Înfiinţarea Societăţii
filarmonice române. Numără
protecţiunea de care din începutul său se bucură de la înaltul
54 de membri fondatori, între
guvern al Măriei Tale. care: Dimitrie A. Sturdza,
Membrii Societăţii Academice, admirând însemnătoarele C. Esarcu, Ioan A.
generozităţi ale Măriei Tale, atât de multe şi varii, au mai de Cantacuzino.
aproape înainte domneasca şi binevoitoarea încurajare ce ai
dat Măria Ta spre elaborarea unui „Atlante“ geografic
pentru prima oară în limba română. Acest operat preţios,
tipărindu-se din marea Măriei Tale generozitate, s-a şi
împărţit la toate şcoalele din România.
La această împărtăşire a pânii intelectuale la copiii noştri,
fură invitaţi şi membrii acestei Societăţi, oferindu-li-se câte un
exemplar.
Cu această solemnă ocaziune, ei vin a-şi depune ale lor
mulţumiri, făcând urări de a se înmulţi faptele Măriei Tale şi
efectele lor, ca pânile din deşert ale Mânuitorului lumii, spre
nutrirea sufletelor tuturor Românilor.
Mă simt ferice, Prea Înălţate
Doamne, că şi în anul acesta sunt
onorat de a fi înaintea Măriei Tale
organul expresiunii de marele
devotament şi profundă recu-
noştinţă a onorabililor mei colegi.“
(314, p. 470-471)

(Inaugurarea Societăţii Academice sub

patronajul domnitorului, 1 aug.1867)

39
3/15 noiembrie 1869
Carol I se căsătoreşte la Neuwied cu Elisabeta, principesă de
Wied. Cuplul princiar vine la Bucureşti în 16/28 noiembrie.

„Regina Elisabeta venea dintr-o ţară cultă. Ea însăşi, de

când a venit în ţară, a recunoscut poporului român calităţi,
care, pe dânsa o încredinţă că el era îndestul de copt pentru
a primi cultura unei ţări civilizate. Elisabeta a intrat în popor
şi în inima lui, s-a identificat cu ţăranul român, a adoptat
pitorescul costum al ţărăncii, a intrat în horă /…/, aşa cum o
poetizează poetul Vasile Alecsandri, a iubit poporul până la
moartea ei şi a fost adorată de poporul român şi ar fi fost
numai Ea adorată, dacă nu ar fi venit a doua Regină, care e
tot aşa de iubită şi adorată.
(Carol I şi Elisabeta, 1881)
Elisabeta nu a fost numai Regina Românilor. Ea a fost şi
regina ştiinţei şi a înţelepciunii. Memoria ei va rămâne pe veci (În medalioane: Carol I şi Elisabeta
în inima românilor.“ D. Severeanu, 1929 (298, p. 207) la nuntă şi la nunta de argint, 1894)

40
 Bucureştiul în veacul al XIX-lea
Ulysse de Marsillac (213, p. 165-169)

Palatul domnesc din Bucureşti, construit de un simplu particular, într-o epocă în care
artele civilizaţiei erau prea puţin cunoscute în România, este departe de a corespunde unei
reşedinţe pentru suveranul unei naţiuni de cinci milioane de oameni. Nici nu ne gândim
să-l comparăm cu reşedinţele princiare ale altor state; simpli milionari din zilele noastre
l-ar considera nedemn de ei. De câtăva vreme însă, palatul a suferit o transformare, pe cât
a fost posibil, şi azi este un edificu potrivit pentru şeful statului.
Faţada cu coloane şi basoreliefuri – coloane de cărămidă şi basoreliefuri din ipsos –
este acoperită de un strat gros vopsit în ulei de culoare gri. Strada care mărginea cândva
partea sudică a palatului a dispărut şi în locul ei se află o mică grădină.
Curtea este luminată noaptea de numeroase lampadare cu gaz. Un peron destul de
înalt, prost protejat de o marchiză îngustă de tablă, duce spre uşa mare, care descoperă, în
mod fericit, noile decoraţiuni ale palatului. Această uşă este dublă şi formează un fel de
tambur care precedă vestibilul. Este din lemn de stejar sculptat şi prevăzută cu geamuri.
Oglinzi mari, fără staniu, luminează interiorul. Toate sculpturile din lemn vechi de stejar,
care constituie principalele ornamente ale Palatului, sunt opera dlui Stohr, un artist foarte
renumit pe care prinţul Carol I l-a adus din marele ducat de Baden şi l-a instalat la
Bucureşti, într-un atelier foarte bine dotat, întreţinut pe cheltuiala Alteţei Sale. În afara
gărzii de onoare, un elveţian în livrea domnească, un negru îmbrăcat într-un elegant
costum oriental şi câţiva valeţi de curte stau mereu la intrarea palatului.
Holul este împodobit cu câteva tablouri reprezentând imagini din Constantinopol şi
peisaje din România. La stânga se află camera aghiotanţilor, care serveşte şi de sală de
aşteptare; la dreapta, cabinetul mareşalului Curţii şi birourile cancelariei princiare.
În fundul holului se află scara mare, marcată de o draperie de catifea roşie cu franjuri
aurii. În dreapta şi în stânga ei sunt doi lupi mari de fier, produs al artei berlineze. Scara
este ascunsă de un covor de pluş roşu care acoperă şi coridorul de sus în care se află
marile apartamente.
Înainte de a urca scara, vezi în stânga uşa unei mari sufragerii, dar care nu e folosită
decât pentru dineurile oficiale. Sala este susţinută de un rând dublu de coloane, iar în
interior se găsesc două bufete de stejar sculptat, mobilă de stejar şi draperii din rips verde.
Scara este luminată de un felinar înalt de sticlă care se aprinde de pe acoperiş. Când
ajungi la primul etaj, afli, în dreapta, Sala Tronului, o cameră foarte mare îmbrăcată în
catifea stacojie şi strălucind de ornamente aurii. Bolta are desenată o frescă total
nepotrivită. Tronul este foarte frumos. Baldachinul este din catifea stacojie, cu draperii
bogate din acelaşi material, împodobite cu ciucuri grei de aur şi dublate cu satin alb.
Interiorul baldachinului este din satin alb brodat cu steluţe de aur. Un mare număr de
lustre aurite, oglinzi uriaşe, două sobe monumentale din faianţă ornate cu o reţea de aur,
sunt principalele decoraţiuni ale acestei săli, care nu se deschide decât pentru balurile de
la Curte şi pentru marile ceremonii.

41
 În fundul Sălii Tronului, spre exteriorul curţii, se află trei saloane: salonul albastru,
decorat cu frumoase acuarele de Preziosi, reprezentând privelişti din Constantinopol; poţi
admira şi două bufete Boule foarte frumoase; salonul alb şi auriu, stil Ludovic al XV-lea,
foarte elegant şi nobil; salonul chinezesc ar merita el singur o întreagă descriere. Tavanul
este pictat în manieră chinezească şi, pentru a imita cerul liber, artistul a pus grilaje aurite
pe nişte oglinzi care dau impresia unei deschideri în gol. Vase mari şi cupe din porţelan
de China, trepiede şi cutii din sidef şi lemn de abanos împodobesc toate etajerele. Pereţii
dispar sub patru minunate goblenuri, foarte bine păstrate şi cu un desen foarte original,
asortat cu întreaga ornamentaţie a salonului.
Alături se află
sufrageria destinată
meselor, dar nu mai
mult de douăzeci de
tacâmuri. Remarci aici
o superbă colecţie de
desene: este ilustrarea
operelor lui Goethe de
către Kaulbach. Dubla
inspiraţie a artistului
şi a poetului face din
aceste desene verita-
bile capodopere.
Urmează apoi
(Palatul regal. Sala Tronului)
biblioteca. Este bogată
şi cărţile sunt bine alese. Cuprinde toţi clasicii literaturii universale.
Cabinetul de lucru al prinţului Carol I este decorat sobru şi cu mult bun gust.
Lambriurile de stejar ieşite din mâna dlui Stohr sunt scoase în evidenţă de câteva tablouri,
printre care, pe un şevalet de stejar cu blazonul Casei de Hohenzollern, portretul Alteţei
Sale Regale, mama Principelui României; alte portrete de familie, câteva albume fac din
acest cabinet de lucru un loc de refugiu al amintirilor din patria natală şi ale copilăriei
Prinţului Carol. În acest cabinet, ca şi în micul salon de alături, poţi admira bronzuri
artistice, panoplii, ornamente ciudate orientale, tablouri reprezentând mai ales privelişti şi
scene din România, opere ale artiştilor români. În acest muzeu intim, se află câteva opere
remarcabile. Privirea se opreşte pe un tablou frumos de Emil Volkers pictor din
Düsseldorf; este un peisaj românesc, arid şi gol: o trăsură trasă de nişte cai iuţi îl poartă
pe prinţ într-un nor de praf; există multă îndrăzneală în mişcarea cailor şi o dispunere
foarte pitorească a numeroşilor călăreţi din escortă. O altă pânză reprezintă calul favorit al
prinţului, Erl Koenig (Craiul ielelor), nume celebru în poezia germană.
Personalul Curţii şi al Casei regale este numeros şi ales: mareşalul Curţii, marele
scutier, şase aghitanţi, din care trei colonei şi trei maiori, un secretar etc.
Foarte simplu în viaţa privată, Prinţul Carol ştie, la nevoie, să se înconjoare de tot
prestigiul care se cuvine unui suveran.
Pe vremuri, exista obiceiul ca domnitorii români să-i primească, în fiecare duminică
la prânz, pe funcţionarii de stat şi pe toţi cei care-i fuseseră prezentaţi.Acest obicei avea
multe avantaje. Şeful de stat putea să-i cunoască într-un mod mai intim pe funcţionarii de
42
orice rang şi pe străinii rezidenţi în ţară. Aceste primiri săptămânale ofereau ocazia
tuturor să se întâlnească şi să strângă legăturile, aşa cum trebuie să se întâmple în această
mare familie care este naţiunea. Prinţul Cuza a fost cel care a abolit acest obicei.
Astăzi, Sala Tronului nu serveşte marilor recepţii decât în împrejurări excepţionale.
În timpul iernii, ea este transformată în sală de dans, iar baldachinul domnesc nu
adăposteşte decât nişte ornamente florale.
Reprezentanţii politici acreditaţi pe lângă Prinţul României sunt primiţi conform
unui ceremonial stabilit în luna ianuarie 1872 şi care sună astfel:
„Pentru a stabili pe viitor un regulament constant pentru ceremonialul de primire a
domnilor Reprezentanţi şi Consuli Generali la Palat; ca şi pentru ceremonialul de
respectat la celebrarea zilei onomastice a unui suveran străin, se dau publicităţii
următoarele reguli:

CEREMONIALUL CURŢII
Primirea Reprezentanţilor şi Consulilor Generali
având caracter diplomatic

La sosirea sa, Reprezentantul diplomatic trebuie să informeze Ministerul Afacerilor

Externe, fie printr-un secretar al Reprezentanţei, fie printr-o scrisoare, despre sosirea sa
şi să solicite ziua şi ora pentru a-l vizita şi a-i încredinţa copia scrisorilor de acreditare.
Ministerul Afacerilor Externe primeşte ordinele Alteţei Sale pentru primirea
solemnă la Palat.
După ce Alteţa Sa fixează ziua audienţei, Mareşalul Curţii îl previne pe Ministrul
Afacerilor Străine care, la rândul său, îl informează pe diplomat.
În ziua fixată pentru audienţă, un aghiotant al Alteţei Sale se duce cu două trăsuri
de la Curte şi cu doi valeţi în costum de gală la locuinţa diplomatului şi îl conduce la
Palat.
Aghiotantul îl urcă pe Şeful misiunii în prima trăsură şi ia loc în stânga sa; ceilalţi
membri ai Reprezentanţei iau loc în a doua trăsură.
La Palat, garda prezintă onorul.
Diplomatul este primit la scară de către ofiţerul de serviciu.
Aghiotantul îi introduce pe Reprezentant şi suita sa în salonul de primire unde se
află Mareşalul Curţii şi corpul militar al Alteţei Sale. Aghiotantul de serviciu pe lângă
Alteţa Sa anunţă prinţului pe reprezentant prin numele şi titlurile sale, după care
diplomatul şi personalul său sunt invitaţi să intre în apartamentul în care se află Alteţa
Sa. Ministrul Afacerilor Străine îl prezintă pe diplomat Alteţei Sale. Diplomatul pronunţă
câteva cuvinte şi remite scrisorile de acreditare Prinţului care le înmânează Ministrului
Afacerilor Străine; el prezintă, după aceea, personalul său Alteţei Sale.
Când Alteţa Sa îl concediază pe reprezentant, acesta este condus, din nou, cu
acelaşi ceremonial ca la sosirea sa. În timpul primirii, Ministrul Afacerilor Străine stă
în stânga Alteţei Sale. Corpul civil şi cel militar stau în spatele Alteţei Sale “.

43
14/26 decembrie 1869
Inaugurarea oficială a Universităţii din Bucureşti. În cuvântarea
sa Carol I remarcă: „Facultatea de Drept produce deja efectele
cele mai mulţumitoare; sper că şi celelalte facultăţi,
dezvoltându-se şi completându-se treptat, nu vor întârzia a
produce aceleaşi rezultate“. (56, T.1, p. 200)

ianuarie-decembrie 1870
Criză politică pe fundalul agitaţiei antimonarhice şi republicane
susţinută de liberalii radicali şi al simpatiilor tot mai puternice
pentru Franţa în contextul războiului franco-prusac. Într-o
scrisoare adresată Puterilor Garante la 27 noiembrie/
7 decembrie Carol îşi exprimă temerea de a nu mai putea
stăpâni patima partidelor politice din România.

20 august/8 septembrie 1870

Se naşte, la Postdam, Maria, fiica cuplului princiar. Aceasta se
stinge din viaţă prematur (9 aprilie 1874), fiind răpusă de
scarlatină. Carol I şi Elisabeta nu au mai avut copii.
Carol I şi Elisabeta cu fiica lor Maria
în 1873 şi mormântul acesteia la
Cotroceni)

(Panorama Bucureştiului, reproducere după Preziosi, 1868)

44
 Un artist italian la curtea domnitorului Carol
Giuseppe Sabbarese, 1943 (283, p. 212-215)

În prima jumătate a lungii şi atât de rodnicei domnii a Regelui Carol I, s-au perindat
la Curtea sa o seamă de artişti străini. Rostul lor, într-o vreme în care „daguerrèotypia“ nu
luase încă avânt, nu izbutise deci să uzurpe locul artei, era de a făuri icoana unei domnii
ce avea greaua şi delicata menire să aşeze ţara pe temelii noi. În ce măsură şi-au
îndeplinit acest rost, ne-o dovedeşte însuşi faptul că odată cu vremea le-a apus şi numele.
N-au izbutit să contribuie cu o cât de mică strălucire la purpura domniei, pe care marile ei
fapte din timp de pace şi de război au încununat-o de glorie. Nobila sarcină de a slăvi cum
se cuvine domnia luminatului şi viteazului Carol I a revenit – ca un drept pe care
Providenţa a ţinut să-l respecte – artiştilor români, începând cu Carol Popp de Szatmary
(român transilvănean de la Satu Mare, a cărui familie a fost înnobilată de Împărat), cu
marele Grigorescu şi sfârşind cu aceia pe care Regele i-a trimis la o mai înaltă învăţătură
în străinătate, şi care s-au arătat demni de sprijinul domnesc.
Din rândul acestor artişti străini de la Curtea românească, din care făceau parte
Germanii Volkers, Kaiser şi Becker, Polonezul Adjukiewicz, Englezul Schonberg,
Americanul Healy, se deosebeşte Italianul Preziosi, care n-a râvnit la poziţia tovarăşilor
săi întru meşteşug, mulţumindu-se cu aceea – mai modestă dar mai aproape de artă şi
adevăr – de observator plin de inteligenţă şi de interes, de măsură şi de bun gust, al
locurilor şi oamenilor noi, spre care a venit – judecând după o seamă de elemente din
cuprinsul mărturiilor lăsate de el – mânat şi de alte imbolduri decât cele care ar fi putut
porni din faptul excercitării profesiei. În chipul acesta, el se află mult mai aproape de
artiştii români, cu care de altfel are mari asemănări, care nu sunt deloc întâmplătoare şi nu
se mărginesc la cele din cadrul vremii trăite laolaltă.
Despre viaţa lui Preziosi nu ştim aproape nimic, în ciuda râvnei celor doi cercetători
români care s-au ocupat de el: prof. Al. Busuioceanu (vezi articolul publicat în Studii
Italiene, vol. I, Bucureşti, 1934, precum şi versiunea lui franceză apărută în broşură la
„Edition Marvan“ (Collection Apollo), Bucureşti 1935) şi d-l Al. Bădăuţă (vezi albumul
Bucureşti în 1869 de Preziosi), care a apelat şi la truda bine cunoscutului critic de artă
veneţian, contele Elio Zorzi, fără, însă, să fi putut, nici după cercetările în arhivele
italiene, căpăta elemente noi întru cunoaşterea acestuia, am fi înclinaţi să-i spunem tainic
artist italian. Nu-i cunoaştem nici numele de botez. Prof. Al. Busuioceanu a găsit,
o singură dată, într-un catalog al expoziţiei organizată în 1873 de Societatea amicilor
Bellelor-arte din România, numele artistului precedat de iniţiala D., care ar putea să
însemne tot atât de bine Domenico cum şi Davide, Damiano, Desiderio, Dino, Demetrio,
Dionisio sau chiar Diodoro, dacă ţinem seama că astfel de prenume întâlnim destul de des
în Italia. Nu ştim cu precizie nici de unde a venit Preziosi în România şi nici unde a plecat
de aici. Luând în seamă, din punct de vedere iconografic, unele acuarele ale lui Preziosi,
prof. Al. Busuioceanu deduce că ar fi putut veni de la Constantinopol, iar d-l
Al. Bădăuţă, după o notaţie de pe un carnet de schiţe ale artistului: „Aquarelles de mon
grand Père Preziosi“ şi după unele informaţii – cărora nu le dă obârşia – că urmaşii au
locuit mai târziu (când?) la Stambul, crede că este îndrituit a afirma că această inscripţie

45
„vine să dea certitudine presupunerii că, înainte de a lucra la noi şi probabil după
aceea, Preziosi a trăit la malurile Bosforului“.
Ceea ce se poate spune cu precizie, însă este că Preziosi a lucrat în România în verile
anilor 1868 şi 1869, când a făcut parte din suita Domnitorului care călătorea prin ţară. În
acuarele înfăţişând „Primirea Domnitorului Carol la Slănic de Prahova“ îl vedem pe
Preziosi călare, luând schiţe. În afară de aceste date nu mai ştim nimic despre artistul
italian, după cum nu ştim nici cum a ajuns la Curtea Domnitorului Carol.
Părerea de rău că nu s-a putut afla până acum nimic mai mult despre Preziosi este cu
prisosinţă compensată de faptul că el ne înlesneşte, prin opera sa, cunoaşterea României
adevărate, a României cu nenumărate comori de frumuseţe şi neistovite bogăţii sufleteşti,
pe care le-a ştiut afla sub măştile vremii, fără s-o nesocotească pe aceasta în ceea ce avea
demn de amintire.
Opera lui Preziosi cu privire la România poate fi împărţită în trei categorii: schiţele
şi studiile, dintre care o parte, sub forma unui caiet, se află într-o colecţie particulară
(unele au fost publicate de d-l Al. Bădăuţă în albumul amintit mai sus); acuarelele făurite
pentru Domnitorul Carol, din care Colecţia regală numără astăzi 41 de piese; acuarelele
hărăzite amatorilor din acea vreme, răspândite în ţară.
Din punct de vedere al artei ca şi al documentului, mai interesante decât acuarelele,
lucrate în tihna căminului, sunt notele spontane, studiile preliminare. Ele sunt luate la faţa
locului şi au căpătat, din această pricină, de la natură, temeinicia adevărului. Rar ne-a fost
dat să întâlnim un artist ilustrator străin, sau chiar băştinaş, care să fi înţeles şi redat cu un
simţ mai ascuţit realitatea românească. Dacă ne gândim la obârşia lui Preziosi, putem
uşor pricepe de ce, din tot ceea ce a văzut, în scurtul său popas în România, a ştiut să
păstreze numai elementele ce defineau, şi deosebeau deci, locurile şi oamenii de aici de
celelalte meleaguri şi popoare, numai însuşirile care aşază poporul român pe o treaptă
însemnată în obştea Europei.
Dacă n-a simţit întreagă măreţia peisajului românesc mai puţin călcat de piciorul
omului, aceasta se datoreşte faptului că Preziosi nefiind un temperament romantic era,
prin organizaţia sa mentală, sortit să fie interpretul omului şi al manifestărilor sale, cum şi
al naturii străbătută de spiritul stăpânitor al civilizaţiei. Aşa ne putem explica de ce
Bucureştiul văzut din dealul Filaretului, peisaj atât de măiestru compus, sau studiul
înfăţişând apa Colentinei, în care un grup de tinere femei gustă plăcerile băii, izbutesc să
ne stârnească amintiri ce ne duc spre prestigioase peisaje de clasică măreţie. Acesta din
urmă, prin compoziţia sa amplă, observaţia fină şi justă şi cele câteva note savuroase –
cum sunt trăsăturile din goliciunea pudică a tinerelor şi pârguitelor femei, sau elementele
de cochetărie – poate fi socotit ca una din operele cele mai izbutite ale artistului italian.
Amândouă aceste peisaje sunt minunate portrete ale naturii româneşti, brăzdate, cum am
spus, de duhul omului înrădăcinat dealungul veacurilor în pământul darnic.
Şi,după cum a ştiut să desprindă orânduirea imprimată peisajului de spiritul românesc,
Preziosi a izbutit să ne înfăţişeze şi viaţa gloatelor, din târguri sau alaiuri, în care se
manifestă însufleţirea unui popor vioi şi ager, care nu iese din cadrele unei rânduieli
sigure aflate înlăuntrul fiecăruia şi în afara tuturor. În aceste adunări de oameni artistul
italian a ştiut să vadă lipsa desăvârşită a neorânduielii şi a dezmăţului, întâlnite aiurea.
O altă trăsătură a poporului românesc tot atât de însemnată ca şi măsura, asupra căreia se
opreşte Preziosi, este dragostea sa caldă şi sinceră faţă de Domnitor, care izvorăşte
46
dintr-un simţământ adânc monarhic, rod al experienţei istorice care a învăţat pe români să
preţuiască rostul mare al statorniciei voievodale. Acuarelele înfăţişând Primirea
Domnitorului la Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Buzău, aceea de la Slănic de Prahova
sau aceea reprezentând întâmpinarea Monarhului pe drumul Cotrocenilor, sunt mărturii
luminoase ale dragostei şi respectului Românului pentru Domnitorul său, pentru că sunt
tocmai manifestate cu spontaneitate şi simplitate, cum minunat a ştiut să le înfăţişeze
artistul italian.
Ţăranul român apare în opera lui Preziosi cu însuşirile care l-au ajutat să biruie
vremuri de o vitregie fără seamăn. Ţăranca este înfăţişată cu toate atributele care o fac
părtaşe, cu ţăranul, la chezăşia unei rase puternice şi frumoase: carnea bine plămădită şi
trupul cioplit după canoanele rodniciei, sfiiciune – pe care o ştim întemeiată pe o morală
nezdruncinată, însoţită, fermecător, de inteligenţa străfulgerând în privire; straie purtând
semnul hărniciei, al ştiinţei bizuită pe experienţa străbunelor şi al fanteziei sale bogate şi
veşnic, dar nerăzvrătit, înnoitoare. Împodobită cu gust şi măsură cum nicio altă ţărancă
n-a ştiut să se împodobească. Ţăranului, Preziosi a ştiut să-i citească pe chip, în privire şi
atitudine, marile sale însuşiri, care au făcut în toate timpurile mândria poporului
românesc, şi de la care pornesc toate celelalte: inteligenţă, vigoare dar şi sensibilitate,
dârzenie, hărnicie. Portul, potrivit cu aceste însuşiri: sobru şi armonizat cu trupul.
Înfăţişarea atât a ţărăncii cât şi a ţăranului român a fost redată de artistul italian cu
adevărul care mărturiseşte o îngrijire ce a fost mereu la Români o lege păzită cu sfinţenie.
Este zadarnic să mai adăugăm că, astfel văzută România de Preziosi, opera lui
alcătuieşte unul din cele mai frumoase, dar şi mai meritate elogii, pe care nu-l putea
aduce decât un artist sincer şi aparţinând unei naţii care a ştiut totdeauna şi nu s-a sfiit
niciodată să preţuiască la alţii ceea ce slăvea la ea acasă.

(Vizita Domnitorului la Mânăstirea Pasărea, reproducere după Preziosi, 1869)

47
15/27 ianuarie 1871
Carol e gata să abdice dar, după o îndelungată chibzuinţă,
redactează o scrisoare către un prieten fictiv, Auerbach, care
apare în ziarul Augsburger Allegemeine Zeitung, fiind
reprodusă şi în presa românească. (206, p. 23-24)

Prea stimate amice,

De mult nu ţi-am mai dat semn de viaţă. Dar aş vrea să fii măcar un ceas în locul meu,
ca să te încredinţezi cât mi-e vremea de îmbucătăţită şi plină de muncă, de griji şi de
dezamăgiri.
Au trecut aproape cinci ani de când am luat îndrăzneaţa hotărâre de a mă pune în
capul ţării acesteia, aşa de bogat înzestrată de natură şi totuşi aşa de săracă sub alte
raporturi.
Aruncând o privire asupra epocii trecute, scurtă în viaţa unui popor, dar lungă în viaţa
unui om care tinde spre progres, trebuie să-mi zic că puţin folos am putut aduce acestei
frumoase ţări.
Adesea mă întreb: a cui este vina? A mea, care nu am cunoscut caracterul poporului, sau
a poporului, care nu vrea să fie condus şi totuşi nu e în stare să se conducă singur? Prin
numeroasele mele călătorii în toate regiunile celor două Principate şi prin feluritele atingeri cu
toate păturile societăţii, am dobândit încredinţarea că vina nu este nici a mea, nici a poporului
în întregimea lui, ci mai ales a celor ce şi-au însuşit dreptul de a conduce Ţara în care s-au
născut. Aceşti oameni care şi-au făcut educaţia lor politică şi socială mai mult în străinătate,
uitând cu desăvârşire împrejurările patriei lor, nu caută alta decât a aplica aici ideile de care
s-au adăpat acolo, îmbrăcându-le în nişte forme utopice, fără a cerceta dacă se potrivesc sau
nu. Astfel nefericita Ţară, care a fost totdeauna îngenuncheată sub jugul cel mai aspru, a
trecut deodată şi fără mijlocire de la un regim despotic la cea mai liberală Constituţie, precum
nu o are nici un popor din Europa.
După experienţa făcută, cred că aceasta e o nenorocire cu atât mai mare, cu cât românii
nu se pot lăuda cu virtuţile cetăţeneşti ce se cer pentru o formă de stat cvasirepublicană.
De nu mi-aş fi legat tot sufletul de această ţară binecuvântată, care în alte împrejurări
se putea aştepta la un viitor strălucit, de mult m-ar fi părăsit răbdarea. Acum însă m-am
hotărât la o ultimă încercare, ce probabil mă va face să trec în ochii partidelor de aici şi ai
conducătorilor lor ultraşovinişti ca lipsit de iubire pentru ţară; dar eu am lăsat la o parte orice
consideraţie personală, cu riscul de a-mi pierde poate toată popularitatea. Căci ar fi o
neiertată lipsă de la datorie de a mai ascunde adevărata cauză a răului şi de a lăsa fără
împotrivire viitorul ţării pradă intrigilor de partid.
Ştiu bine că cel ce în unele împrejurări are curajul adevărului şi spune lucrurilor pe nume
este adeseori biruit, şi aşa mi se poate întâmpla şi mie, cu deosebirea însă, pe care o simt cu
recunoştinţă, că eu sunt liber de a mă întoarce la o viaţă neatârnată şi lipsită de griji, plină de
fericire în mijlocul familiei, şi să reintru în scumpa ţară unde m-am născut şi al cărei magnet
puternic n-a încetat de a mă atrage în momentele cele grele, prin care a trebuit să trec.

48
 Îmi pare numai rău, din toată inima, că bunele mele intenţii au fost aşa de puţin
înţelese şi cu ingratitudine răsplătite. Dar fiindcă împărtăşesc această soartă cu cei mai mulţi
muritori, voi şti să mai aflu mângâiere, şi în societatea unor oameni inteligenţi, mai ales în
cercul animat al D-tale, voi uita încetul cu încetul aspiraţiile mele din trecut.
CAROL
11/23 martie 1871-31 martie/12 aprilie 13/25 septembrie 1872
Inaugurarea Gării de Nord din
1876 Bucureşti, numită până în 1888
„Gara Târgoviştii“, odată cu
Lascăr Catargiu, devine pentru a doua oară prim ministru. deschiderea liniilor ferate
Izbutind să îndepărteze ideea de abdicare a lui Carol formează Bucureşti-Ploieşti , Piteşti-
un guvern care, cu unele modificări, rezistă 5 ani („Marea Bucureşti-Buzău şi Galaţi-
guvernare conservatoare“). Începe, după afirmaţia lui Titu Tecuci-Roman.
Maiorescu, „era ministerelor serioase, cu o mai lungă durată“.
(206, p. 15) 28 decembrie 1872
Prima linie de tramvai cu cai
din Bucureşti, pe traseul Calea
15 aprilie 1871 Târgoviştei - Podul
Mogoşoaiei - Teatrul Naţional
Ministrul de externe, Costa-Foru către junimişti : „La ce folos - str.Biserica Enei – Academiei
literatura, dacă prin pasivitatea oamenilor de ordine se – Colţei - Piaţa Sf. Gheorghe -
periclitează tronul şi prin urmare ţara.“ (206, p. 31) Moşi.

Regenerarea spiritului public românesc se va produce Încă din 1872 se semnează

„printr-o îndelungată şi stăruitoare acţiune“. Ea presupune lucrări ale unor doctori în
din partea tânărului domnitor „o rară împreunare de calităţi, ştiinţele matematice : Spiru
multă prudenţă şi mai multă îngăduinţă, o răbdare dusă până Haret, N. Şt. Botez, David
Emmanuel, N. Coculescu.
la limitele sufletului omenesc şi cunoaşterea de oameni. Iar din
După 1900 apar alte nume de
partea bărbaţilor politici ai ţării ea presupunea hotărârea de a mare autoritate: G. Ţiţeica,
sprijini dinastia ce şi-o aleseseră şi de a avea totdeauna luarea A. Davidoglu, D. Pompeiu,
aminte aţintită asupra acestui punct cardinal“ Tr. Lalescu.
Titu Maiorescu (206, p. 17)
1/13 ianuarie 1873
„Aşadar în Camera conservatoare de la 1871 junimiştii erau Se vernisează la Bucureşti
deputaţi guvernamentali şi principala raţiune de a fi a prima expoziţie de pictură şi
guvernului de atunci era menţinerea domnitorului Carol I.“ sculptură organizată de nou
înfiinţata Societate a amicilor
Titu Maiorescu (206, p. 37)
de Belle Arte (preşedinte
15/27 iunie 1875 Grigore Cantacuzino,
vicepreşedinţi Th. Aman şi
C. Esarcu). Un ecou
considerabil îl are participarea
lui N. Grigorescu
(144 lucrări).

6/18 aprilie 1874

Se instituie la Bucureşti, prin
decret regal, Comisiunea
Monumentelor Publice, având
drept scop clasarea şi
(Carol I, gravură de Th. Aman, 1874 ) conservarea monumentelor
româneşti.
49
15/27 iunie 1875
La sugestia lui Carol I ia fiinţă la Bucureşti Societatea română
de geografie . În prezenţa domnitorului şi a 31 din cei 77 de
membri fondatori se citeşte textul definitiv al statutelor
Societăţii. Carol I este desemnat preşedinte (vicepreşedinţi Ioan
A. Cantacuzino, Emanoil Bacaloglu, maiorul Barozzi, secretar
Gh. I. Lahovary). Într-una din şedinţe, regele cere ridicarea
unei hărţi geologice a ţării.

1875
Începe construcţia Castelului Peleş, după gustul lui Carol I, cu
meşteri germani, în stil neorenascentist german. Lucrarea,
semnată de arhitecţii Doderer şi Schultz se va finaliza în 1883.

„În Regat se înălţa din voia Regelui Carol I un castel care

avea să ajungă unul dintre cele mai remarcabile din Europa.
/…/ Ceea ce impresionează la acest castel – dincolo de
arhitectura de basm comparabilă cu a castelui bavarez
Neuschwanstein şi de bogăţia decoraţiei interioare, sau de
multitudinea operelor de artă din incinta lui – este fără
îndoială confortul pe care îl oferă, Peleşul având de la început (Pagina alăturată:
curent electric, apă curentă, încălzire centrală şi chiar Carol I şi Elisabeta la Sinaia căutând
loc pentru Peleş, 1872
aspirator central.
Impresionant este ansamblul holului de onoare cu intrarea Castelul în timpul construcţiei, 1882
principală în castel, scara monumentală şi holul propriu-zis Detaliu arhitectonic)
care ocupă pe verticală spaţiul parterului şi etajul. Tavanul
holului este în acelaşi timp acoperiş şi a fost executat din
vitraliu, pentru ca lumina zilei să poată pătrunde în hol. În
zilele însorite, acest vitraliu se poate deschide, lăsând soarele
să inunde holul de onoare. Deschiderea tavanului este
comandată – încă de la construirea acestui hol – de către un
( Castelul Peleş, 2001)
motor electric care funcţionează şi astăzi. Când admirăm
tehnica aceasta veche înveşmântată în opere
de artă de o frumuseţe inegalabilă, uităm de
multe ori să ne punem întrebarea de unde
venea curentul electric necesar tavanului şi
iluminatului. Pentru că nu exista pe atunci o
reţea naţională şi nici Sinaia nu avea
electricitate. Lângă apa Peleşului, în faţa
castelului, se vede şi astăzi o vilă la care
duce un jgheab de ciment. Şi înţelegem fără
dificultate că luminile castelului erau
asigurate de pârâul Peleş, pus la treabă
într-o mică hidrocentrală dezafectată,
construită special pentru Reşedinţa Regală
de vară.“
Mihai Toncescu, 2006 (327, p. 7)

50
51
 Profil sever. Note marginale pe-o carte veche de memorii
Cezar Petrescu, 1939 (243, p. 293-301)

În Memoriile Regelui Carol I, de-o incomparabilă substanţă umană, monarhică şi

istorică, se află câteva amănunte, câteva schiţări, câteva sumare indicaţii de personaje şi
decor, prea puţin probante în aparenţă.
Mai mult anecdotice şi mai mult în treacăt notate.
Dar atât de vii şi directe, atât de plastice (poate involuntar plastice, ceea ce le
măreşte încă valoarea), încât situează întemeietorul Dinastiei în epocă şi în moravurile
autohtone, mai desăvârşit decât cine ştie ce laborios studiu în trei tomuri compacte, cu
puzderie de citate şi trimiteri.
Cunosc. Anecdotica şi memorialistica farmecă îndeosebi profanul.
Savanţii specialişti le consultă circumspect, de la distanţă, prin recile lentile ale
ochelarilor, cu un legitim scepticism. În strictul adevăr istoric, introduc elemente suspecte
şi subiective, drojdia animozităţilor şi pasiunilor încă nedecantate, pledoarii şi rechizitorii
de Curte cu Juri în faţa posterităţii. O dată calendaristic precisă, un document parafat,
textul întărit cu groase şnururi de mătase şi alte peceţi – nu constituie oare mult mai
preţioase izvoare, cu mult mai temeinice chezăşii de obiectivitate?
Totuşi, ca profan, ca scriitor atras prin vocaţie de aspectul fluid al vieţii, de
moravurile şi caracterele care exprimă o epocă măcar tot atât de pregnant ca un monoton
izvod de documente scorojite în colbul arhivelor, mă simt întru totul alături de Mérimée.
Vă amintiţi cuvintele care deschid a sa: Chronique de règne de Charles IX? „Je n’aime
dans l’histoire que les anecdotes et parmi les anecdotes je préfère celles ou j’imagine
trouver une peinture vraie des moeurs et des caractères à une époque donnée“.
Mérimée mai adaugă: „Ce goût n’est pas très noble!“.
Nu cred. Mérimée se autocalomniază. Predilecţia aceasta e conformă unui
temperament şi unei aptitudini de a reconstitui din câteva elemente, oarecum după
metoda lui Cuvier strămutată din paleontologie în istorie, o epocă, atmosfera, ideile şi
pasiunile, problemele şi fizionomia unei societăţi, o lume care a dispărut, dar n-a trecut
fără a lăsa urme. Este nevoie întru aceasta neapărat de-un raft cu tomuri şi de un fişier
ticsit de hârtioare numerotate, clasate, compartimentate, până la plesnirea săltăraşelor?
Lui Cuvier i-au ajuns câteva vertebre fosile, un dinte, o rotulă – şi puţină logică susţinută
de intuiţie. Poate şi de imaginaţie. Căci nici imaginaţia nu e un har de dispreţuit, chiar în
cele mai aride domenii.
Mai preîntâmpin încă o obiecţie. Ce înfăţişează acele Memorii ale Regelui Carol I,
măcar ca atare, ca simple însemnări şi interpretări subiective? N-au fost scrise direct. Sunt
anonime.
Sunt anonime. Dar nu sunt apocrife.
Autenticitatea lor a fost de mult dezbătută şi dovedită.
Martorul ocular a folosit un material intim şi imediat, sugestiv, informaţii inedite
menite să dezvăluie resortul secret al împrejurărilor contemporane, reacţiile sufleteşti ale
tânărului Domnitor chemat să guverneze o ţară tânără şi tulbure în timpuri tulburi,
îndoielile, întrebările, hotărârile; jurnalul poate vorbit, poate povestit, poate spovedit, în

52
orice caz netravestit şi nemeşteşugit, al tragicului zbucium din care a luat fiinţă şi a prins
temelie România Modernă.
Autorul anonim, ce pare a fi fost dublat de o autoare anonimă, n-a săvârşit cu aceste
Memorii o operă de măiestrită punere în scenă, cu premeditat joc de umbre şi de lumini
pentru a reliefa anume atitudini statuare în anume situaţii, anticipând astfel posteritatea şi
vizând posteritatea. Memoriile s-au rezumat la o operă de copist. Au consemnat
împrejurări şi fapte, brut, de la zi la zi, adesea fără să întrevadă, fără să prevadă din egala
lor înlănţuire, care evenimente vor căpăta în timp o importanţă într-adevăr istorică, şi care
se vor înmormânta de la sine în marea, absoluta uitare.
Pentru generaţia mea, cu rădăcinile copilăriei şi adolescenţei înfipte în ciclul anilor
1890-1913, când Domnia Regelui Carol I atingea apogeul, efigia austeră a venerabilului
Monarh, aşa cum a crescut odată cu noi şi în noi, se suprapune şi se completează cu
profilul sever, care apare în filigrană la fiecare pagină a acestor Memorii.
Când am deschis noi ochii şi a început a ni se critaliza o conştiinţă, prestigiul
Regelui Carol I, nu mai avea nevoie de apologiile dascălilor de catedră, de discursurile
ocazionale la 10 Mai şi de-o multiplicată iconografie care să ni-l ţină veşnic prezent în
cugete.
Era veşnic prezent în cugete.
Se confunda cu tronul, cu dinastia, cu ţara, cu neamul, cu destinul nostru istoric, cu
aspiraţii pe care încă nu îndrăzneam a le socoti atât de aproape de noi, ascunse în
sâmburele viitorului.
Mai reprezintă altceva, dincolo de victoriosul Comandant de oaste şi de încărunţitul
Monarh, încărcat de ani, în scaunul regatului.
Mai reprezintă o conştiinţă fermă şi absolută, într-o lume cu nestatornice fluctuaţii
de conştiinţă.
Acestea nu ni le spunea nimeni. Mai mult le presimţeam, decât le cunoaşteam. Se
vădea un contrast. Când cea dintâi şi mai de preţ virtute pe care contemporanii i-o
atribuiau unanim Regelui Carol I, era înţelepciunea şi neclintirea înţeleptelor hotărâri,
implicit, contemporanii mărturiseau astfel că în lumea lor şi în structura lor etică
asemenea virtute se întâmpla a fi cu totul rară. Astfel, nu s-ar fi aflat la atâta preţuire.
Abia târziu însă, deschizând paginile voluminoaselor Memorii de la urcarea pe tron
până la serbarea încoronării, ni s-a lămurit ceea ce era nevoie să pătrundem până atunci.
Înţelepciunea şi fermitatea de caracter, n-au fost atributele vârstei. Nu s-au adâncit
odată cu prestigiul unei venerabile şi glorioase Domnii, ca un reazăm şi un reflex
proiectat din afară înlăuntru, cum se întâmplă adesea pe măsură ce anii seamănă fire albe
în părul şi barba patriarhilor, imaculându-le prin aceasta anii de tinereţe cu ale lor
slăbiciuni şi omeneşti şovăieli, făurindu-le o nouă şi transfigurată personalitate. Istoria e
plină de asemenea metamorfoze. Regele Carol I a fost excepţie. Lăuntric, anii nu i-au
adăugat şi nu i-au alterat nimic dintr-o personalitate dură şi transparentă ca diamantul.
Şi aci, ne întoarcem la acele în aparenţă neînsemnate amănunte ale Memoriilor, care
îl definesc şi îl situează în atmosfera epocii.
Chiar de la început, după epica goană cu poştalionul, cu surugii şi pocnete de bici
peste câmpuri, vaduri şi poduri improvizate; chiar din clipa intrării în Capitală, un episod
anecdotic fixează poziţia tânărului Principe în noua sa ţară, cu vechile ei datini şi inegale
feluri de a fi.
53
 Să lăsăm cuvânt Memoriilor: „Un regiment de ulani mergea în fruntea convoiului,
apoi veneau Ministrul de Interne, Primarul Capitalei şi Prefectul Poliţiei George Ghica;
domnii Mayenfisch şi de Werner urmau într-o a doua trăsură de Curte.
Convoiul trecu prin aşa-zisa Şosea, loc de preumblare al societăţii bucureştene,
unde infanteria de linie şi două batalioane de vânători formau şpalier: la unul din
ronduri era postat regimentul de artilerie. Îndărătul trupelor sta om lângă om mulţimea
cât ţinea calea şi strigătele de ura! se propagau fără sfârşit, după cum înainta trăsura
Prinţului.
În curând se ajunse la bariera de accise a oraşului: casele însă, mai puţin decât
modeste, şi pavajul îngrozitor nu păreau deloc a arăta ca Bucureştii să se fi numărat
printre oraşele cele mai mari din Orient.
Pe trotuarele nesfârşitului pod al Mogoşoaiei, pe unde convoiul princiar trecea
încet înainte, formau şpalier gardele naţionale: - caracterul militar al oamenilor se
cunoştea însă numai după arme şi cartuşiere.
Casele de pe pod erau foarte frumos decorate cu steaguri, covoare şi ghirlande;
doamne în haine de sărbătoare aruncau din ferestre şi balcoane tânărului Prinţ, flori,
porumbei şi poezii cu panglici tricolore.
Alături de una din casele pe lângă care trecea convoiul era postată o gardă de
onoare cu steag. Prinţul întrebă pe însoţitorii săi: - Qu’est qu’il y a dans cette maison?…
Generalul Golescu răspunse cam încurcat: - C’est le palais…
Prinţul Carol crezu la început că nu înţelesese bine şi întrebă cu îndoială: - Où est
le palais?…Ceea ce puse pe Generalul Golescu în mai mare încurcătură. Arătă spre
casa simplă cu un singur etaj.
Chiar şi înaintea acestui aşa zis «Palais», pavajul era nespus de primitiv: Prinţul
era atât de zguduit în trăsură, încât cu greu se putea ţine nezgâlţinat şi în linie dreaptă.
Într-acestea convoiul ajunsese în Piaţa Teatrului unde erau case mai mari…“
Mai este nevoie să citim printre rânduri?
În mai puţin de o singură pagină se află indicată prefaţa unei Domnii, atmosfera
României de atunci, contrastele, rezistenţele cu care va avea de luptat tânărul Principe şi
după obştescu-i sfârşit, întreaga sa Dinastie.
Era bună ţara, însufleţită, ospitalieră, bucuroasă că-şi primeşte un Principe de obârşie
veche care să curme zavistiile de datină din jurul scaunului domnesc. Dar dincolo de
entuziasmul spontan al norodului, de pitorescul cam oriental al oştirii improvizate cu
oameni care au încins cartuşiera peste straiele de toată ziua; dincolo de steagurile
desfăşurate la ferestre, de flori, ghirlănzi, porumbei, poezii şi panglici tricolore, pe Podul
Mogoşoaei se iţea realitatea cealaltă a ţării. Casele ticăloase de vălătuci, alături cu
palatele luminoase şi pavoazate. Iar aceste palate ale protipendadei locale, fie de baştină,
fie de mai proaspătă provenienţă, se înălţau trufaş în contrast cu umilul Palat domnesc,
pentru a sublinia puţina consideraţie la care ajunsese Scaunul Ţării, lipsa noţiunilor de
durată şi de autoritate.
Mai urmează Memoriile, după câteva pagini:
„Palatul a fost la început o casă particulară a familiei Golescu. Statul a cumpărat-o
cu 15 ani înainte. După ce a servit pe rând ca şcoală militară, cazarmă, spital şi
comandament, a fost transformată în reşedinţă princiară.

54
 Odăile nu erau prea mari, dar de proporţii plăcute. Sub domnia Prinţului Cuza ele
fuseseră din nou şi cu gust mobilate cu mobilă de la Paris.
Prinţul Carol ocupă odăile de la Nord, în faţa cărora era o mică clădire de gardă…
Ferestrele acestor odăi dădeau spre o piaţă murdară, deşartă, unde se aşezaseră nişte
ţigani şi porcii se tăvăleau prin noroi…“
Iată aşadar celălalt
contrast. Încăperile Pala-
tului cu mobile de gust şi
de preţ, de la Paris.
Afară, pe ferestre, prive-
liştea maidanului unde
şi-a găsit popas o şatră de
ţigani, cu toată larma
respectivă, cu porcii şi
orătăniile tăvălindu-se-n
smârcuri.
Un palat domnesc
nu merita mai mult, după
prea cunoscutul şi accep-
tatul destin al gospo-
darilor vremelnici a căror trecere în scaunul ţării dura adesea numai câteva săptămâni.
Deoparte şi de alta, mai semeţele curţi particulare, stăteau mărturii ale unei boierimi cu
alte puteri. O boierime veche, deprinsă din vremuri să-şi înfrunte Domnii şi să-i răstoarne
când nu-i mai erau pe plac. O boierime proaspătă, fanariotă, deprinsă aceasta să
uneltească pe alte căi, la Stambul, când scaunul domnesc era pus la mezat.
Nu pare astfel simbolică, strădania noului Prinţ, de a se ţine drept şi nezgâlţinat, în
căruţa cu roţile hurducate pe bârnele de lemn de pe podul Mogoşoaiei?
Toată Domnia-i de această grijă a fost stăpânită. Să se ţină tare şi drept, în pofida
drumului desfundat şi plin de hârtoape. Şi grija de mai târziu, a întregii Dinastii, n-a fost
alta, căci nu alta i-a fost misiunea.
Nu vedem ţara de atunci şi oamenii de atunci, în prea negre culori. Aşa ne-au apucat
vremurile. Aşa ne-au plămădit. Cu bune şi rele, cu multe nestatornicii şi inegalităţi, cu
sufletul şi gândul pe buze, cu un mare dar al improvizaţiilor. De-abia se adâncea procesul
de contopire între Orient şi Occident. La mobilitatea şi fatalismul nostru temperamental,
la contrastele de mai veche dată între huzurul unei clase latifundiare şi bezna păturii
ţărăneşti atât de îndurerat zugrăvită tocmai de un vlăstar al neamului golesc, Dinicu, se
adăuga efervescenţa occidentalizării cu mare viteză şi de suprafaţă, surprizele unei prea
vertiginoase asimilări, crizele de indigestie – dacă se pot numi astfel! – acel ciclu de la
începutul României Moderne, cu aspecte dramatice şi comice, când înprumutam cu
entuziasm costume şi idei, vocabular şi mobile, programe politice şi monoclu.
Contrastul era pe stradă. Criza era în suflete. O criză de creştere, de adaptare, o
lepădare primăvăratecă de blană pentru a prinde păr nou. Iar în această epocă de
schimbare, ştim bine că până şi nobilele vietăţi ale codrului, arată urât, costelive şi
năpârlite.

55
 Prin ce miracol, un tânăr Principe cu formaţia occidentală, cu aspre şi reci tradiţii de
familie, cu geometrice concepţii de viaţă şi de misiune monarhică; prin ce miracol avea să
reziste climatului din noua sa patrie, acelei învăluitoare toropeli orientale, fatalismului şi
delăsării ce supravieţuiau sub fracul de cel mai proaspăt şi impecabil croi occidental? Şi
mai ales prin ce miracol, salvând din toate meandrele evenimentelor, avea să-şi menţină
prestigiul, tronul, coroana, dinastia?
Miracolul s-a săvârşit. Şi a fost cu putinţă, prin legea contrastelor, prin acea fermitate
interioară, prin echilibrul sufletesc, prin austera concepţie de viaţă şi de domnie care după
ce a contrariat moravurile şi tradiţiile României de la mijlocul veacului trecut, după ce a
iscat protestări şi murmure, după ce a ridicat împotrivă-i coaliţiile protipendadei politice
cu palate mai vechi şi mai noi, după ce-a lăsat să se istovească toate, le-a biruit,
mlădiindu-le, domesticindu-le.
N-a fost uşor. Câţi oare, în aceleaşi împrejurări, ar fi izbândit?
Tenacitatea concentrată a acestei voinţe de victorie, o aflăm tot cu o valoare de
simbol, în alt capitol al Memoriilor. De astă dată e vorba de o parte mai omenească din
viaţa întemeietorului de dinastie.
Chiar din primele luni ale domniei, după o călătorie pe Valea Prahovei, în Iulie 1866,
inima îi rămăsese la locurile singuratice din preajma mănăstirii Sinaia. Descripţia
călătoriei s-ar cuveni amintită celor ce străbat astăzi şoseaua cu o sută de kilometri pe oră,
fiindcă odată cu distanţa parcursă în spaţiu, le-ar înlesni să parcurgă şi o distanţă în timp,
îndărăt, în negurile României de-atunci.
Povestesc Memoriile:
„Revărsările de apă din anul 1865 au stricat multe poduri de piatră, aşa că drumul
duce adesea prin albia râului plin de bolovani. Dincolo de Comarnic, unde drumul trece
sus, deasupra Prahovei, pe o coastă de munte, apa a ajuns greu de trecut şi chiar
primejdioasă din pricina însemnatelor prăbuşiri de teren. Dar dibacii surugii trec cu
căişorii lor neobosiţi prin cele mai năprasnice locuri; în curând se deschide valea şi
singurateca mănăstire Sinaia se arată ochilor… Deodată încep să sune clopotele.
Trăsura Prinţului era pândită de sus, din turnul mănăstirii. Crăişorii obosiţi de
alergarea repede pe un suiş necurmat, urcă anevoie drumul spălat de apă spre colina
mănăstirii.
În curte, călugării cu stareţul şi diaconii în haine de sărbătoare îşi primesc Prinţul:
i se prezintă crucea şi Evanghelia să le sărute. După un scurt serviciu în biserică, Prinţul
e condus în modestele chilii ale mănăstirii, şi fiindcă sunt ceasurile 7, se serveşte o cină.
Lista nu e tocmai bogată: mămăligă, păstrăvi şi pui. Pâine aduseseră călătorii cu dânşii,
căci – prin partea locului nu se găseşte…“.
Nu e ca o călătorie în afund de veac? Şi nu subliniază Memoriile încă un contrast,
între Capitala mobilelor de la Paris şi pustietatea schitului unde prin partea locului nu se
pomenea de pâine?
În acea frumuseţe neştiută de nimeni, tânărul Domnitor, îşi pusese gând să ridice
adăpost de odihnă şi de refugiu. Dar cât de prudent lăsa să-i crească gândul, cât de
îndelung l-a mângâiat până să purceadă la faptă! De câte ori îl istovea arşiţa Capitalei şi
asprele îndatoriri ale cârmuirii, ca un fiu al ţinuturilor de munte ce era, cu nostalgia
codrului şi a apelor sunătoare, îşi făcea drum, ba pentru o călărie în zori, ba pentru
vânătorile de urşi, mistreţi şi lupi. Alegea locul, chibzuia, măsura, socotea.
56
 Iar când a început să
sape temelia, în povestea
acestei zidiri a Castelului
Peleş, se repetă ciclul
întregii sale Domnii.
Presărată de obstacole, de
lupte cu adversităţile
locului şi ale timpului. Pe
dedesubt izbucneau izvoa-
rele de sub cazma; pe
deasupra măturau puhoa-
iele ploilor. Apele au fost
stăvilite, temeliile s-au
înfiripat.
A izbucnit războiul
de la 1877-1878. Tot ce a (Castelul Peleş în timpul construcţiei, 1881)
fost înălţat, s-a năruit. Târziu
după victorie şi încheierea păcii, întors din coliba de la Poradim, mai dârz s-a înverşunat
Domnitorul Carol I să-şi ridice meritatul, adăpost al alinărilor. Urmăriţi în Memorii, cu ce
mândră înlăturare a oricărui ajutor din vistieria vlăguită a Ţării! Ca orice muritor de rând,
se strâmtorează, îşi împuţinează cheltuielile, amână, revizuieşte planurile, le ajustează la
puterile sale – pentru ca abia la 1883, să se învrednicească a intra în adăpostul viitoarelor
bătrâneţe, în sfârşit creştineşte sfinţit.
Din paginile Memoriilor, răzleţe însemnări care urmăresc de la an la an zidirea
Castelului Peleş, mi se par tot atât de preţioase ca episoadele războiului pentru
independenţă.
Acolo apare Domnitorul, Comandantul de oaste, diplomatul. Aci omul. Omul,
completându-i pe ceilalţi.
Omul de-o aspră linie şi de-o verticală ţinută, pe care nu-l clatină, nici nu-l înmlădie
orice suflare a vânturilor ostile din afară.
Profilul acesta sever, se proiectează pe fresca istoriei noastre de-o jumătate de veac.
Prin imobilitatea sa, face contrast cu zvârcolirile, cu asalturile, cu clocotul societăţii
româneşti, într-un necurmat şi dureros proces de aşezare. Rege, ne-a cârmuit destinele,
adeseori scăpându-ne de duhul autodistrugerii care săpa în noi. Om, ne-a stat un
singuratec şi inaccesibil exemplu de tărie şi tenacitate, poate străin firii noastre spontane
şi meridionale, dar prin aceasta chiar, silindu-ne în unele ceasuri de cumpănă să ne
revizuim cugetele şi să ne admonestăm.
Nu era nevoie să ne mustre. Mustrarea năştea de la sine, în noi.
O asemenea atitudine morală a fost tot aşa de hotărâtoare întru statornicirea unei
Dinastii pe veci de veci, cât a însemnat coroana rece, de oţel, făurită din ţeava tunurilor
capturate pe câmp de război.

57
24 iulie/5 august 1876
Se formează un nou guvern liberal pur , în frunte cu Ion C.
Brătianu. Supranumit „ Vizirul“, datorită autorităţii sale,
Brătianu va conduce treburile ţării 12 ani, până în 1888 (cu
excepţia perioadei aprilie-iunie 1881), realizând cea mai lungă
guvernare de partid din istoria vechii Românii.
„Din punct de vedere intelectual a fost remarcabil cum a ştiut
el în tot timpul celor 48 de ani de domnie să îi joace pe unii
împotriva altora, impunând un regim constituţional care
seamănă cu regimul britanic.Alegerile noastre nu se asemănau
exact cu alegerile de acolo, dar şi în Marea Britanie exista
votul cenzitar. A funcţionat de atunci un regim alternativ,
liberali-conservatori şi invers, care a mers destul de bine. Cu
toate că situaţia politică a ţării părea în ochii unui neamţ ceva
destul de haotic, am avut totuşi o clasă politică remarcabilă.
Când te gândeşti acum la dinastia Brătienilor nu găseşti în
toată Europa aşa ceva. Ion Brătianu a pus România pe
şablonul occidental, care de atunci porneşte, de la guvernarea
de aproape 12 ani a lui Ion Brătianu. Şi conservatorii au avut
oameni de primă mână, Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu,
Petre Carp. Or, când compari cu ce am avut şi între cele două
războaie şi în orice caz cu ce avem astăzi, a fost o epocă de
aur. Carol a avut la dispoziţie generaţia de la paşopt, cei care
au creat România.“ Neagu Djuvara, 2004 (134, p. 1)

12 /24 aprilie 1877

Rusia declară război Turciei. România permite trecerea
trupelor ruseşti pe teritoriul său (convenţia semnată la
Bucureşti în 4/16 aprilie). Turcii bombardează localităţile
româneşti de la Dunăre.
„Când au fost aduse învinuiri nedrepte de laşitate românilor
din Serbia, Eminescu a reacţionat în câteva rânduri şi tot aşa
a făcut când s-a zvonit că otomanii ar fi trimis domnitorului
Carol «o notificare identică cu cea trimisă kedivului de Egipet,
beiului de Tunis, şerifului de la Mecca…», el intitulându-şi
comentariul, fără să ezite: «S-a obrăznicit turcul». Patriot şi
realist, a salutat noua convenţie comercială cu Rusia,
evidenţiind urmările pe care atât acest act, cât şi convenţia
Austro-Ungaria urmau să le aibă privind afirmarea (Carol I pe front)
drepturilor ţării. «Sunt trei secoli – remarca el – de când ea
(România - D.B.) nu a exercitat dreptul său de a încheia cu
alte puteri convenţiuni sau tractate de comerciu. Astăzi, după
trei secoli, ea intră în exercitarea acestui mare drept, astăzi, (Pagina alăturată:
după trei secoli, un domn român şi doi mari împăraţi, fac să Carol I la Poradim în timpul
reînvie acest drept, să obţie recunoaşterea sa, şi ţara să campaniei din Bulgaria, 1877
înceapă din nou a-l esercita în toată suveranitatea ei»“. Ordinul „Steaua României“ în
Dan Berindei , 2003 (34, p. 181) grad de comandor şi ofiţer)
58
26 aprilie 1877
Românii ripostează la Calafat, deschizând
foc asupra oraşului Vidin, de pe malul opus
al Dunării. „Asta-i muzica ce-mi place“
a rostit domnitorul . Momentul marchează
începutul războiului pentru independenţă.

10/22 mai 1877

Prin votul unanim al corpurilor legiuitoare
( problema fusese dezbătută cu o zi înainte,
în sesiunea extraordinară a Camerei
Deputaţilor) Carol I proclamă solemn
independenţa absolută a României.
Independenţa este recunoscută de marile
puteri prin tratatele de la San Stefano
(19 februarie/3 martie 1878) şi Berlin (1/13 iulie 1878).
Congresul internaţional de la Berlin revizuieşte prevederile
tratatului de la San Stefano. Se recunoaşte independenţa
României şi drepturile ei asupra Dobrogei, ca străvechi
teritoriu românesc, dar judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din
sudul Basarabiei sunt încorporate din nou în Imperiul ţarist.

În aceeaşi zi, ca semn al suveranităţii depline, domnitorul

instituie ordinul „Steaua României“.

16 august 1877
Carol I se întâlneşte la cartierul imperial rusesc cu ţarul
Alexandru al-II-lea şi cu marele duce Nicolae. Carol I preia
conducerea trupelor reunite, române şi ruseşti. După lupte
grele (Nicopole, Rahova, Smârdan, Griviţa, Opanez) purtate
până la finele lunii noiembrie (28 noiembrie-luarea Plevnei),
turcii cer armistiţiu.

9/21 septembrie 1878

Consiliul de miniştri hotărăşte ca domnitorul Carol I să poarte
titlul de „Alteţă regală“. Se urmărea astfel încheierea
vasalităţii faţă de Poarta otomană, afirmarea României ca stat
independent şi ridicarea prestigiului dinastiei de Hohenzollern
în faţa celorlalte monarhii europene.

8/20 octombrie 1878

Armata română întră triumfal în Bucureşti pe Podul
Mogoşoaiei care de atunci poartă numele de Calea Victoriei.

59
60
8/20 februarie 1880
Germania, Anglia şi Franţa recunosc oficial independenţa de 1878
stat a României. La catedra de chimie minerală
vine P. Poni care face cercetări
17/29 aprilie 1880 de mare adâncime asupra
petrolului românesc. Din
Înfiinţarea legaţiilor României la Berlin, Londra şi Paris. şcoala formată de el
fac parte prof. P. Bogdan,
N. Costăchescu, Gh. Spacu.
21 noiembrie/3 decembrie 1880
Se semnează la Sigmaringen actul de familie prin care prinţul 1880
Încep lucrările de canalizare în
Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepot de frate al Bucureşti. Carol I a făcut
Regelui Carol I, devine moştenitor prezumtiv al tronului prima săpătură cu o lopată de
României. argint purtând inscripţia :
„Casma întrebuinţată la
14/26 martie 1881 începerea lucrărilor
Dâmboviţei în ziua de
Parlamentul votează proiectul de lege prin care România 2 noiembrie 1880
devine Regat. Principele Carol I primeşte pentru sine şi urmaşii sub domnia lui Carol“.
săi titlul de Rege al României.

(Pagina alăturată:
Carol I în faţa Plevnei,
reproducere după John
Schönberg
Carol I cu ţarul Alexandru şi
ducele Nicolae la cartierul
armatelor aliate din Bulgaria
Depunerea drapelului turcesc
la picioarele domnitorului
(Ovaţia bucureştenilor în faţa Palatului regal la vestea proclamării Carol I, reproducere după
Regatului, 14 martie 1881) Kayser)
61
10/22 mai 1881
Proclamarea României ca regat şi încoronarea lui Carol I ca
Rege al României. Festivitatea de la 10 mai devine simbolul
monarhiei române. Deşi nu există nici o prevedere
constituţională în acest sens , 10 mai intră în tradiţia poporului
român ca sărbătoare naţională, până în 1947.

„Cu mândrie primesc dar această Coroană, care a fost

făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noştri
şi care a fost sfinţită de biserică. O primesc ca un simbol al
independenţei şi puterii României!
Ea va fi o mărturie despre timpurile grele şi glorioase prin
care împreună am trecut şi va aminti generaţiilor viitoare
despre eroismul părinţilor lor şi despre unirea ce a domnit
între Principe şi popor. Însă cea mai frumoasă Coroană
pentru Regină şi pentru mine este şi va fi dragostea şi
încrederea poporului, căruia I-am consacrat toate gândurile
şi sentimentele noastre,
Carol I. “
(214, Vol.4, p.398)

(Coroana din oţel a regelui Carol I

şi cea din aur a reginei Elisabeta)

(Încoronarea regelui Carol I şi a reginei Elisabeta, 1o mai 1881) (Actul de proclamare a Regatului României)

62
(Defilarea carelor alegorice la 11 mai 1881 surprinse în acuarelele lui C. Szathmari:
alaiul regelui, cortegiul reginei Elisabeta şi carul alegoric al agricultorilor)

63
 Serbările Încoronării
Mihai Cezar Săvulescu, 2004 (fragment, 285, p. 43)

Ziua de 11 mai a fost rezervată defilării cortegiilor istorice şi carelor alegorice ale
diferitelor societăţi şi corporaţiuni de arte, industrii şi meserii, organizate de bresle sub
direcţiunea unui comitet central al festivităţilor. 12 mai a avut programate ample parade
militare desfăşurate în prezenţa regelui, în faţa statuii lui Mihai Viteazul din Piaţa
Universităţii. Timpul nefavorabil a făcut ca această paradă să se desfăşoare pe 13 mai.
Finanţarea serbărilor încoronării a fost adoptată în Adunarea Deputaţilor cu 54 bile albe şi
11 bile negre din totalul de 65 votanţi, prin Legea privind creditul extraordinar de
125.000 lei asupra exerciţiului financiar 1881-1882. /…/
În ziua a doua au fost antrenate 79 de societăţi industriale, bresle meşteşugăreşti,
Marea Lojă Naţională Română, comunităţile israelită, maghiară, precum şi unele societăţi
germane care activau pe teritoriul regatului. Din relatările presei am identificat 36 de care
alegorice – uimitoare pentru acele vremuri prin simbolistica aleasă, prin gabaritul care
reprezenta lungimi cuprinse între 7-15 m şi lăţimi de circa 4 m. Din cauza dimensiunilor,
în condiţiile străzilor existente la acea dată, au apărut probleme; în momentul când a cotit,
partea din urmă a carului cadastrului s-a lovit de un balcon de la hotelul Herdan.
Printre breslele care au defilat s-a aflat şi aceea a fotografilor, reprezentată de nume
celebre ale perioadei clasice a fotografiei româneşti, precum: Carol Szatmari, M.B. Baer,
Franz Duschec, A. Reiser, W. Wollenteit, J. Marie, Mayer şi Gerstl etc. Probele materiale
aflate în câteva colecţii indică preocuparea breslei fotografilor de a dărui familiei regale
un album cu imagini din momentele principale ale desfăşurării serbărilor. Vremea
ploioasă, cerul înnorat şi performanţele limitate ale aparatelor fotografice folosite şi,
poate, experienţa insuficientă în imortalizarea unor grupuri aşa mari de oameni şi care
alegorice în mişcare au făcut ca imaginile realizate în aer liber să nu se ridice la nivelul
necesar. Nedorind să se facă de ruşine în faţa regelui, mai ales că unii dintre fotografii
prezenţi aveau titulatura de „fotograf al curţii regale“, s-a luat decizia ca, pe baza
fotografiilor realizate, să se întocmească un album în acuarelă al carelor simbolice de la
serbarea încoronării, 1881, Bucureşti 10-11 Mai 1881, dedicat regelui şi reginei
României şi realizat la Editura tipolitografiei comerciale. Obligaţia de a spăla ruşinea
breslei şi-a asumat-o Carol Szathmari care, prin frumuseţea acuarelelor, a demonstrat
poate pentru ultima oară calităţile de pictor documentarist care l-au consacrat pe plan
naţional şi internaţional.

64 (Carul alegoric
al Căilor Ferate)
18/30 octombrie 1881
Se inaugurează în prezenţa regelui Carol I linia ferată Buzău- 1881
Mărăşeşti, prima linie de cale ferată construită de inginerii Ia fiinţă Şcoala Naţională de
români. Cu acest prilej se pun bazele Societăţii politehnice din Poduri şi Şosele, întemeiată de
România (7/19 decembrie). Primul preşedinte e Dimitrie francezul Leon Lalanne şi
organizată de G. Duca.
Frunză. Inginerii formaţi la această
şcoală contribuie la realizarea
1882-1885 de şosele, drumuri, căi ferate,
poduri, construcţii.
Chestiunea Dunării este cea mai dezbătută problemă de
politică externă în Parlament. Discursuri fulminante vor suţine 1882
M. Kogălniceanu şi Al. Lahovary pentru dreptul României Introducerea iluminatului
asupra Dunării. Austro-Ungaria dorea supremaţia comerţului electric în Bucureşti. Primele
pe tot fluviul până la vărsarea în Marea Neagră, în detrimentul generatoare electrice („fabrica
statelor riverane. de curent“) sunt instalate pe
locul unde se va ridica la 1891
Biblioteca Fundaţiei
„/Alexandru Lahovari/ era alături de P.P. Carp cea mai Universitare Carol I.
mare inteligenţă politică a conservatorilor.“
Ion Bulei, 2004 (47, p. 73) Alexandru Lahovari (1841-
1897) - avocat, om politic
Se construieşte, în stil neoclasic, după planurile arhitectului 1870-1895 Ministru de Justiţie,
Paul Gottereau, Palatul Regal , adăugându-se un corp nou la de Externe
vechea clădire Golescu care fusese folosită până atunci drept
reşedinţă domnească (întrebat de ce face o casă aşa mare
logofătul Dinicu Golescu ar fi răspuns :„ Eu clădesc pentru
viitor“).

Paul Gottereau (1843-1900?)

-arhitect francez, de formaţie
academică, stabilit în
România. Îşi pune amprenta
asupra majorităţii
construcţiilor de la finele
secolului al XIX-lea (Fundaţia
Universitară, Palatul CEC,
casele Gr. Cantacuzino,
Lahovary ). Ecletismul său,
destul de obişnuit în epocă, va
integra treptat stilul
„neoromânesc“, găsind uneori
( Piaţa Palatului regal după 1914) expresivităţi deosebite şi chiar
soluţii originale.

65
 Bucureşti în 1906
Frédéric Damé, 1907 (78, p. 420-424)

Curtea Regală nu petrece în palatul de pe Calea Victoriei decât în lunile de iarnă,

din noiembrie până în iunie. Acest palat în formă de potcoavă se compune din trei
corpuri de clădiri:
1. La stânga, aşa cum îl priveşti la sosire, o veche casă boierească ce a servit deja
drept reşedinţă domnitorilor Alexandru Ghyka şi Cuza şi care adăposteşte actualmente, la
etaj, apartamentele Regelui şi ale Reginei, cu bibliotecile, saloanele şi cabinetele de lucru
respective; la parter, cancelaria şi sălile de recepţie ale caselor civilă şi militară.
2. În centru, o construcţie nouă cuprinzând sălile pentru festivităţi; la parter
sufrageria şi încăperile anexă; la etaj, la care se ajunge pe o superbă scară de marmură,
sala de festivităţi şi sala tronului.
3. Aripa dreaptă, de dată şi mai recentă încă, serveşte drept corp de gardă şi cuprinde
la etaj luxoasele apartamente rezervate oaspeţilor princiari. Acolo au fost găzduiţi, cu
ocazia vizitelor lor, împăratul Franz Iosif şi regele Alexandru al Serbiei.
Compus ca atare din construcţii juxtapuse, palatul este lipsit de omogenitate şi nu
impune prin marile sale linii, atunci când este privit din exterior. In interior, în schimb,
regelui şi reginei le-a plăcut să-l mobileze cu un gust şi un lux cu adevărat regeşti şi să-l
înfrumuseţeze cu tablouri şi felurite opere de artă ce fac din el o reşedinţă întru totul
demnă de tânărul regat pe care l-au întemeiat.
Printre încăperile cele mai remarcabile se cuvine să menţionăm biblioteca M. S.
Regele, pentru frumoasele lambriuri şi pentru bogăţia conţinutului său în lucrări despre
artă, de istorie militară, istorie generală şi de literatură; apoi, salonul de muzică al M.S.
Regina pentru frumoasele picturi, perlele galeriei regale ce se află acolo; scara de onoare,
prin aspectul său monumental având, deasupra colonadei, un frumos plafon realizat de
pictorul vienez Veitts, vestibulul, sala de festivităţi pentru măreţia porţilor de bronz şi
marmură pentru acoperişul vitrat în stil modern şi pentru obiectele de artă ce se găsesc
acolo: un grup al sculptorului Starck reprezentând-o pe regina Elisabeta îngrijind un rănit,
două excelente busturi ale Regelui şi ale Reginei de Hegel, două portrete oficiale ale
Regelui şi ale Reginei de Jean Lecomte du Noüy, precum şi parada militară de la
Cotroceni din septembrie 1896, pictată cu multă simţire de pictorul Adjukiewicz, în
amintirea defilării armatei române în faţa împăratului Austriei, Franz Iosif.
Palatul Cotroceni, situat în extremitatea vestică a oraşului, la capătul marilor
bulevarde, este o veche mânăstire transformată care a servit odinioară de reşedinţă de
primăvară şi de toamnă a Regelui şi a Reginei. Renovat în aceşti din urmă ani a devenit
reşedinţa Alteţelor Lor Regale prinţul şi prinţesa de România şi se distinge atât prin
pitorescul faţadelor exterioare cât şi prin aranjamentul artistic al apartamentelor, datorat
gustului fermecător şi talentului decorativ al Prinţesei Maria a României.
În parcul ce înconjoară castelul se află mausoleul micuţei prinţese Maria, decedate la
vârsta de 4 ani şi unicul copil pe care l-a avut perechea regală a României.
Curtea petrece vara la castelul Peleş, la Sinaia, nu departe de frontiera de la Predeal.
Această reşedinţă, construită în stilul Renaşterii germane, operă a unui arhitect
vienez este foarte fericit adaptată cadrului montan şi marilor codri care o înconjoară.

66
Interioarele, mobilate cu o bogăţie şi un lux desăvârşite, fac din acest castel una dintre
minunile arhitecturii moderne.
Începută în anul 1871, construcţia întreruptă în timpul războiului pentru
independenţă a fost încheiată în 1883, după înfrângerea multor dificultăţi rezultând mai
cu seamă din mişcările solului provocate de izvoarele care erodau terenul şi care astăzi,
captate şi canalizate, se varsă în pârâul pe malul căruia se înalţă, pe o întinsă esplanadă
precum o locuinţă fermecată (casă din poveşti) reşedinţa cea nouă, cu terenurile, galeriile
şi micile sale orologii. De jur împrejur, în valea Peleşului, dependinţele, corpul de gardă,
spaţii comune, grajduri şi mai în adâncul văii noul palat locuit de familia princiară,
Foişorul, în a cărui amenajare se regăseşte fantezia caldă şi surprinzătoare a A.S.R.
Prinţesa Maria de România.
Construcţia castelului Peleş servind de model pentru aristocraţia română, n-a trecut
mult timp până să se formeze, nu departe de castel, un întreg oraş de vile, hoteluri şi
pitoreşti case de vacanţă. Acolo preferă să-şi petreacă anotimpul călduros societatea
elegantă a Bucureştiului.
Înaintea construirii castelului, Regele şi Regina îşi petreceau vara la mânăstirea din
Sinaia în care se amenajaseră câteva încăperi pentru a-i găzdui. De la această mânăstire,
înălţată de Mihai Cantacuzino la mijlocul secolului al XVII-lea şi botezată cu numele de
Sinaia în amintirea unei călătorii întreprinse de ctitor în Ţara Sfântă, de la care provine
numele oraşului iar acesta prosperă şi se dezvoltă, an de an, tot mai mult reprezentând de
pe acum una dintre cele mai frumoase staţiuni mondene ale Europei. Să adăugăm că este
vorba să se mai construiască un mare cazinou şi o linie de cale ferată electrificată ce va
lega Sinaia de celelalte staţiuni de vară ale văii /Prahovei /, Buşteni, Azuga şi Predeal.

/Traducere din lb. franceză de Şerban Şubă/

Bucureştiul, Regele şi Europa

arh. dr. Bogdan Andrei Fezi,
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“, 2006

În secolul al XIX-lea, pentru paşoptiştii români progresul ţării şi eliberarea de sub

dubla tutelă ruso-turcă au o singură soluţie: Regele şi Europa. În primul număr al
periodicului Buciumul, apărut la Paris, în 10 martie 1857, se afirmă că „numai printr-o
alianţă de sânge cu una din familiile suverane europene Românii îşi vor întări pe viitor
existenţa lor politică şi vor garanta prosperitatea lor internă”. Publicaţia îşi adaugă, ca
subtitlu, Autonomia, unirea şi principe strein.
Eforturile lor sunt încununate de succes prin venirea în 1866 la tronul domnesc a lui
Carol de Hohenzollern care, în 1881, va primi titlul de Regele Carol I de România şi va
avea cea mai lungă domnie din istoria românilor, de patruzeci şi opt de ani, până în 1914.
Dinastia română va reprezenta catalizatorul eforturilor naţionale. În 1916, succesorul
său la tron, regele Ferdinand, afirmă: „Dinastia mea este română /…/ Românii nu au
adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile
Dunării, ci o dinastie naţională, şi revendic pentru casa mea cinstea de a fi îndeplinit în

67
întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o“. (68, p.260) În timpul
regalităţii, România şi-a atins cele mai înalte vise: Independenţa, Marea Unire, cea mai
mare creştere industrială, cele mai înalte medalii internaţionale, crearea unei literaturi,
arte plastice şi arhitecturi naţionale.
În acest context de transformări naţionale, Bucureştiul, devenit în 1859 capitală a
Principatelor Unite, are să reprezinte barometrul socio-cultural al întregii ţări.

De la un oraş al contrastelor la o capitală europeană

Înainte de venirea lui Carol I la tron, Bucureştiul era un oraş al contrastelor. Cele mai
multe mărturii ale călătorilor străini converg spre aceeaşi imagine: o capitală desfăşurată
pe o suprafaţă întinsă, cu aspectul unui mare sat, o alăturare de palate frumoase şi de case
sărmane, fără o diferenţiere socială între „cartiere nobile” şi „cartiere sărace”, un
amestec ce „nu mai face parte din Orient, fără a aparţine încă Europei”, cum observa
Diplomatul francez Marie Louis Demartin du Tyrac, viconte de Marcellus, secretar al
marchizului Charles François de Rivière, ambasadorul Franţei la Constantinopol.
Elocventă pentru starea oraşului în momentul ajungerii lui Carol I la tron ne parvine prin
condeiul fin al lui Paul Morand:
„Prinţul se opri în faţa vechii case a boierului Golescu, achiziţionată de stat şi care,
după ce a fost şcoală militară, cazarmă şi spital, tocmai fusese amenajată ca reşedinţă
princiară, fapt de care bucureştenii erau nu puţin mândri. Carol I, scărpinându-şi nasul
mare de vultur, întrebă, în mijlocul confuziei asistenţei : «Dar unde-i Palatul ?». /…/
Într-adevăr, Bucureştiul nu mai era decât umbra unui mare oraş /…/. Dar, după ce a
revenit liniştea, progrese aproape prea rapide au dus oraşul spre acea occidentalizare
totală.“ ( 221, p. 97)
În patruzeci şi opt de ani de domnie a lui Carol I, Bucurestiul trece de la aspectul de
„mare sat” la acela de capitală europeană. Progresul capitalei române intervine cu o viteză
care nu conteneşte să uimească. În anul 1869, este inaugurată calea ferată Bucureşti –
Giurgiu şi gara Filaret, prima gară din Bucureşti, în 1882, se introduce iluminatul electric
de-a lungul Căii Victoriei, la Palatul regal şi în parcul Cişmigiu şi în 1890, este instalată
reţeaua telefonică ce va număra, în 1898, 700 de abonaţi. Putem înţelege uimirea
germanului Lassale care remarcă, pentru Bucureşti, lipsa unor drumuri bune, dar existenţa
telegrafului cu Viena, iluminatul cu gaz aerian înaintea pavării tuturor străzilor:
„rezultatele cele mai noi şi mai avansate ale culturii moderne, fără a se fi realizat nimic
care să preceadă aceste rezultate”.

Rolul regelui

În regat ca şi în capitala română, regele are o funcţie reprezentativă, menită să

polarizeze energiile naţionale. Intervenţiile sale sunt rare, cu rol de mediator.
Conform Legii comunale din 1864, atât pentru proiectele de clădiri importante cât şi
pentru deschiderea de noi străzi, în anumite cazuri poate să fie necesară o ordonanţă
domnească. Pentru Bucureşti, odată cu Regulamentul pentru constricţiuni şi alinieri, din
1878, aprobarea domnitorului devine obligatorie pentru deschiderea de noi artere.
Prerogativele legale ale regelui în administrarea capitalei sunt aproape formale, căci,
68
conform articolului 2, „planurile de aliniere şi rectificarea stradelor se vor face de
corpul tehnic, se vor aproba de Consiliul Comunal”. Abia în final ele „vor fi decretate
de Domn”.
Se întâmplă rar ca regele să intervină direct în chestiuni urbane. O reacţie de
solidaritate regalǎ cu cetăţenii apare în anul 1898 cu ocazia deschiderii bulevardului
Dosul Gărei /Dinicu Golescu/. Consiliul municipal aflat sub preşedinţia primarului
C.F. Robescu, urmând politica de austeritate bugetară, anulase în 1896 unele porţiuni din
proiectul bulevardului, aprobat deja prin decret. Din lipsǎ de înţelegere la nivel comunal,
locuitorii „înaintează o petiţiune din acea parte a oraşului, către M. S. Regele, prin care
cer cu insistenţă deschiderea bulevardului” (Şedinţa Consiliului Comunal din 30 martie
1898). Regele Carol I îşi pune apostila pe cerere: „Recomand la cea mai deosebită
atenţiune a D-lui Ministru de Interne cele aici expuse, spre a lua de urgenţă cuvenitele
dispoziţii pentru dreapta satisfacere a reclamaţilor, având tot într-un timp în vedere şi
importanţa acelei părţi a oraşului, ca situaţie, şi unde circulaţia este foarte activă. Mi se
va raporta”. In urma acestei intervenţii, în pofida „consideraţiunilor financiare”,
consiliul anulează hotărârea de a suprima deschiderea anumitor porţiuni din bulevard,
deoarece „studiind din nou traseul bulevardului îl găsim nemerit atât pentru înlesnirea
comunicaţiunilor în privinţa garei de mărfuri, cât şi în privinţa asanărei acelei părţi a
oraşului”.
Regele are un rol reprezentativ pentru inaugurarea marilor investiţii ale capitalei.
Astfel, în 1867, domnitorul asistă la marcarea traseului bulevardului ce va fi ulterior
numit Regina Elisabeta. Pe 15 iunie
(Planul Pieţei Palatului regal, 1871) 1870, lucrările pentru crearea uzinei
de gaz de pe câmpul Filaret
(actualmente pe bulevardul
Mărăşeşti) încep în prezenţa
domnitorului Carol şi a membrilor
corpului diplomatic, momentul fiind
marcat prin salve de artilerie. Pe 2
noiembrie 1880, principele dă
semnalul oficial de începere a
lucrărilor pentru cea mai impor-
tantă lucrare urbană a secolului
al XIX-lea, rectificarea cursului
Dâmboviţei. (77, p. 46)
Bucureştiul datorează primului
său monarh câteva din clădirile sale
reprezentative. Pentru Carol I este
refăcut Palatul regal, fostul conac al
boierului Dinicu Golescu, ale cărui
dimensiuni şi decoraţie, inadecvate funcţiei, stârniseră în 1866 stupoarea domnitorului la
sosirea sa în Bucureşti. Palatul este extins de către arhitectul francez Paul Gottereau care
lucrează la clădirea centrală ce adăposteşte Sala tronului, realizată între 1882-1885, şi la
aripa dreaptă, afectată corpului de gardă. Pe durata lucrărilor la palat, domnitorul şi
principesa Elisabeta se mută în fosta mânăstire Cotroceni. La rândul ei, aceasta va fi
69
amenajată, tot de către Gottereau, pentru a fi locuită de viitorul rege Ferdinand şi de
principesa Maria, înaintea urcării lor pe tron.
Aceluiaşi arhitect francez, Paul Gottereau, îi va fi încredinţată realizarea Fundaţiei
Universitare Carol I în 1891, unul dintre cele mai reprezentative edificii pentru
arhitectura şi cultura Bucureştiului.
Legat de monarhie rămâne şi parcul Carol, deschis cu ocazia Expoziţiei naţionale
1906, pe baza proiectului realizat de arhitectul peisagist francez Edouard Redont. El este
dedicat monarhului pentru sărbătorirea celor 40 de ani de la venirea la tron şi a 25 de ani
de la crearea Regatului. Ca şi în alte cazuri, regele reprezintă aspiraţiile de reprezentare
ale tuturor cetăţenilor. Iniţiativa aparţine însă comunei Bucureşti prin vocea primarului
Nicolae Filipescu, în 1894, iar prima idee a realizării unui parc în acest loc datează încă
de la Regulamentul pentru starea sănătăţii şi paza bunei orânduieli în politia
Bucureştilor, din 1831.

Un rege german într-o ţară francofonă

Regele Carol este mai legat de Franţa decât ar putea să lase impresia originea
paternă, instrucţia sa militară şi simpatiile germane. Chiar dacă regele român este o rudă –
îndepărtată – a împăratului german şi regelui Prusiei, Wilhelm de Hohenzollern, cele
două bunici ale sale sunt franţuzoaice şi este nepot al lui Napoleon al III-lea. Mai mult,
venirea sa la tron, propusă de proaspăta diplomaţie română, este posibilă datorită
intervenţiei împăratului Franţei, încântat să susţină o rudă de a sa. Astfel ajunge un rege
de origine germană într-o ţară română să folosească în mod curent limba franceză în
convorbirile cu oamenii politici români şi, chiar în anul 1914, să se exprime în franceză în
consiliul de coroană.
În 1866, Carol I ajunge într-o ţară unde influenţa franceză era deja profund
înrădăcinată. Legislaţia aplicată în domeniul arhitecturii şi urbanismului, precum
Regulamentul pentru starea sănătăţii şi paza bunei orânduieli în politia Bucureştilor
(1831), Legea comunală (1864), Legea pentru expropriaţiune pentru causă de utilitate
publică (1864), Codicele civil (1865) şi Regulamentele pentru constricţiuni şi alinieri ale
Bucureştiului sunt inspirate sau copiate pe de-a întregul după modelul parizian. Nu numai
că elitele româneşti sunt şcolite în Franţa dar şi prezenţa profesioniştilor francezi la
Bucureşti este deosebit de importantă. Începând cu 1834, printre primii arhitecţi şefi ai
oraşului se află doi francezi, Michel Sanejouand şi Xavier Villacrosse. Francezul Paul
Gottereau, arhitectul Palatului regal, este fiul arhitectului Charles Gottereau, autorul
primului proiect pentru Casa de Economii şi Consemnaţiuni. Un alt Gottereau, Alfred,
obţine în anul 1868 concesiunea pentru iluminatul cu gaz.

Bucureşti, Micul Paris?

În perioada de maximă dezvoltare a Bucureştiului, sub domnia regelui Carol I,

România atinge apogeul francofoniei sale. Elitele culturii române îşi fac studiile la Paris.
Dintre politicieni, între 1866 şi 1916, 101 din 141 de miniştri români îşi fac studiile în
Franţa sau în şcoli de limbă franceză. (71, p. 30) Legislaţia continuă să o copieze pe cea

70
franceză. Limba este îmbogăţită printr-o multitudine de neologisme şi expresii de origine
franceză şi, practic, toţi boierii, burghezii şi intelectualii români vorbesc franţuzeşte.
În domeniul arhitecturii, schimburile cu Franţa sunt definitorii pentru perioada
domniei lui Carol I. Ele stau la baza construirii majorităţii clădirilor monumentale, a
şcolii româneşti de arhitectură şi, în mod paradoxal, reprezintă influenţa străină care a
contribuit la apariţia stilului arhitectural naţional românesc.
Un număr important de clădiri reprezentative sunt construite în Bucureşti de arhitecţi
francezi: palatul Băncii Naţionale (1883-1885) – Cassien Bernard şi Albert Galleron;
Ateneul Român (1886-1888) – Albert Galleron; Ministerul Agriculturii (1896) şi
Facultatea de Medicină (1902) – Louis Blanc; Fundaţia Universitară Carol I (1891-1893,
1911-1914, inaugurată în 1895), Palatul Casei de Economii şi Consemnaţiuni (1896-
1900) şi extinderea Palatului Cotroceni – Paul Gottereau; Palatul de Justiţie – Albert
Ballu.
Majoritatea marilor arhitecţi români îşi fac studiile la Paris, la Ècoles des Beaux-
Arts, cum ar fi Ion Mincu, I.D. Berindei, Alexandru Săvulescu, Dimitrie Maimarolu.
Şaptezeci şi şapte de arhitecţi români obţin la Paris titlul de Diplomaţi de Guvern
(DPLG), dintre care paisprezece lucrează în afara graniţelor româneşti.
După o perioadă de influenţă a stilisticii arhitecturale franceze, ia naştere, tot prin
contribuţie franceză, stilul arhitectural românesc. Lucrările lui Lecomte du Noüy pentru
restaurarea bisericii Curtea de Argeş, după proiectele lui Viollet-le-Duc, dirijează spre o
conştientizare de sine a arhitecturii româneşti.
Administraţia şi legislaţia urbană vor fi în mare parte inspirate de modelul francez.
În cursul anilor 1877-1878, singura corespondenţă străină regulată a Bucureştiului era cea
purtată cu Primăria Parisului („Dare de seamă asupra administraţiunei comunale a
oraşului Bucureşti pe timpul de la 1 Septembrie 1877 până la 1 Septembrie 1878“).
Învăţământul şi organizaţiile profesionale sunt create pe baze franceze. Astfel, este
înfiinţată în 1885, la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, secţia de Arhitectură. Închisă în
anul următor, ea va funcţiona din nou în 1897. În anul 1891, este fondată Societatea
arhitecţilor români. Patrimoniul românesc beneficiază de Legea pentru protejarea
Monumentelor Istorice din 1892, tot de inspiraţie franceză.
Seria de transformări administrative şi legislative bucureştene culminează, începând
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu reforma reţelei stradale prin realizarea unui
sistem de străpungeri de tip haussmanian. Aproape toate arterele actuale bucureştene care
sunt rectilinii şi largi au fost deschise sau proiectate în perioada regelui Carol I.
Axa Est-Vest, începută în 1865, se continuă, în partea sa estică, prin actualele
bulevarde Carol I (1890) şi Pache Protopopescu (1890).
Axa Nord-Sud este realizată prin străpungerea actualelor bulevarde Lascăr
Catargiu (1894), General Gheorghe Magheru (1894, 1906), Nicolae Bălcescu
(1894, 1911, 1913, 1914), I.C. Brătianu şi Dimitrie Cantemir (1912).
Sistemul de radiale este îmbunătăţit prin crearea sau lărgirea bulevardelor
Ferdinand (1890, 1911), Regina Maria (1893), Aviatorilor (1902, 1912), Căii
Dorobanţilor (1891), Căii Călăraşilor (1912).
Inelele sunt întărite sau străpunse prin bulevardele Dacia (1909, 1912), străzile
C. A. Rosetti şi Maria Rosetti (1912), şoseaua Mihai Bravu (1916).

71
 Sunt deschise diagonale, dând naştere bulevardelor Mărăşeşti (1890), Schitu
Măgureanu (1894), Ştirbei Vodă (1911).
De asemenea sunt create pieţele I. C. Brătianu (1901), actuala 21 Decembrie 1989,
piaţa Universităţii (1911) şi piaţa Carol (1898), actualmente parte din piaţa Revoluţiei.
În ciuda acestei lungi perioade de influenţă franceză, survenite în plină regalitate de
origine germană, sintagma Micul Paris al Balcanilor este aparent greu de înţeles, cu atât
mai mult cu cât, la o primă privire, cele două oraşe nu se aseamănă la prima vedere. După
cum remarca Paul Morand în 1935, „În această vatră a Bucureştiului, totul îţi vorbeşte
despre Franţa: chioşcurile vând tot atâtea ziare franceze câte foi româneşti, cărţile
noastre, cu coperţi încă proaspete, sunt citite îndată după apariţie, compatrioţii noştri,
ce pot fi recunoscuţi prin faptul că, negândindu-se să-şi cumpere căciuli de blană, poartă
pălării, sunt imediat invitaţi peste tot, parfumurile şi articolele noastre de galanterie
împodobesc fiecare vitrină, limba noastră e vorbită în mod curent. Şi totuşi, e imposibil
să spui ceea ce mulţi francezi afirmă din nerozie sentimentală şi lene de spirit, că
«Bucureştiul e un adevărat Paris»“.(97, p. 158)
În pofida puternicei influenţe franceze din legislaţia bucureşteană, din operaţiunile
urbane, administraţie, arhitectură, capitala română seamănă mai puţin cu Parisul decât o
sugerează denumirea de „Micul Paris al Balcanilor”. Două motive sunt determinante în
acest sens:
1. Arhitectura bucureşteană de inspiraţie franceză este diferită de majoritatea
fondului parizian de construcţii. Arhitecţii francezi care profesează la Bucureşti
realizează cele mai importante lucrări în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea,
iar stilul lor aparţine eclectismului francez, ulterior reconstrucţiei haussmanniene a
Parisului.
Arhitecţii români care au studiat în Franţa construiesc, de asemenea, după anul 1880,
şi păstrează, înainte de apariţia sintezei arhitecturale româneşti, o abordare stilistică
similară cu a omologilor lor francezi. La sfârşitul secolului al XIX-lea, aceştia încep să
folosească stilul naţional românesc.
2. Chiar dacă arhitecţii francezi obţin comenzile cele mai importante, ei sunt
minoritari printre arhitecţii străini din Bucureşti.
România suferă în secolul al XIX-lea o aculturaţie indusă de la vârful piramidei
sociale, de către boieri şi de noua burghezie. Aceştia militează pentru o monarhie
ereditară, unită cu familiile princiare europene. Există o susţinere reală a Franţei şi
România rămâne, până la al doilea război mondial, foarte legată de Franţa în domenii
definitorii pentru viaţa unei naţiuni: politica externă, armata, legislaţia, cultura. Cu toate
acestea, schimburile economice cu Franţa se situează între al treilea şi al şaptelea loc, iar
aculturaţia franceză, deşi mai profundă decât s-ar putea imagina, îşi croieşte cu greu
drumul în clasele mai puţin înstărite ale populaţiei.
Această dihotomie face ca, spre a doua jumătate a secolului al XIX-lea, chiar dacă
toate comenzile de stat sunt încredinţate francezilor (palatele regale, ministerele, băncile),
comenzile particulare de mai mică anvergură să fie executate de arhitecţi români sau
străini, alţii decât francezi.
Un studiu onomastic realizat pe lista arhitecţilor şi inginerilor care au lucrat în
secolul al XIX-lea la Bucureşti indică, pentru mai mult de o sută de nume luate în
considerare, 50% români, 35% germanici şi numai 10% francezi. (223, p. 55-64)
72
 Aşadar, francezii realizează clădirile cele mai importante şi care, deci, sunt
remarcate cel mai uşor. Cu toate acestea, ele nu reprezintă majoritatea construcţiilor, nu
se integrează total în ţesutul urban, aparţinând, mai degrabă, prin singularitatea lor, de
monumentele urbane.
Asemănarea Bucureştiului cu Parisul trebuie căutată în profunzimile lui şi nu în
aparenţe. Aceasta se bazează pe influenţa culturală franceză din secolul al XIX-lea, pe
legislaţie, pe organizarea administraţiei, pe procedurile urbane, pe raportul dintre oraş şi
ţara centralizată, pe arhitectura de inspiraţie franceză, dar de factură originală. Bucureştiul
începutului de secol XX nu se mai doreşte o replică a Parisului: el copiază instrumentele
şi nu conţinutul.

La începutul secolului XX, Bucureştiul se emancipează faţă de modelul său francez:

oraşul depăşeşte faza asimilării, pentru a intra în faza sincroniei europene.
La Bucureşti, prima străpungere „haussmanniană” din 1865, prelungirea străzii
Academiei, care va deveni axa Est-Vest a oraşului, este urmată de o lungă serie de lucrări
urbane realizate în timpul domniei regelui Carol I. Celelalte oraşe europene, unde
haussmannismul a generat lucrări de anvergură, nu se pot lăuda cu atât de mult.
Bruxelles, Roma sau Veneţia se restructurează după model francez mai târziu decât
Bucureştiul.
La rândul ei, capitala României depăşeşte în eficienţă urbană modelul francez
ajungând ca, în 1906, să lanseze primul său concurs internaţional de urbanism, cu 13 ani
înaintea Parisului.

Visul european

Începând cu Regulamentul pentru starea sănătăţii şi paza bunei orânduieli în poliţia

Bucureştilor, din 1831, Bucureştiul are un vis: „a înfrumuseţa Poliţia Bucureştilor şi a se
asemăna cu celelalte oraşe ale Europei”. Împlinirea acestui vis este un drum lung. La
mijlocul celei mai lungi perioade de stabilitate din istoria naţiunii române, cea a domniei
lui Carol I, ziarul Bucarest compară capitala României cu reperul nostru european,
Parisul, şi concluzionează: „pentru a pune Bucureştiul pe picioare şi a îl întreţine în
această stare – ceea ce ar face realmente din acesta Parisul Orientului – ar trebui
aproape 100 de milioane pe an! Este o sumă mare… De unde să o luăm? Nepoţii noştri o
să vadă acest miracol poate, în cincizeci de ani… Noi ne-am născut prea devreme!”
(240, p. 1)
La capătul celor cincizeci de ani de care vorbea jurnalul, istoria avea să dea dreptate
acestor estimări, când realizările arhitecturii şi urbanismului capitalei române ajung de
notorietate europeană. În anul 1939, cu prilejul Expoziţiei internaţionale a Apei de la
Liège, uzinele comunale din Bucureşti primesc Medalia de Aur pentru lucrările privind
malurile, canalele de scurgere, barajele şi rezervoarele şi, deopotrivă, Marele Premiu
pentru lucrări edilitare şi de urbanism.
În ziua de azi, sunt din nou de actualitate vorbele care, cu 140 de ani în urmă, l-au
adus pe Carol I la tron: familia europeană, stabilitatea politică şi garantarea prosperităţii
interne.

73
74
18/30 octombrie 1883
Guvernul liberal încheie, la Viena, pe o durată de 5 ani, un 1883-1885
tratat secret de alianţă (cunoscut doar de I.C. Brătianu, D.A. Se construieşte, după planurile
Sturdza, P. P. Carp şi Al. Beldiman) cu Austro-Ungaria la care arhitecţilor francezi Albert
aderă în aceeaşi zi şi Germania, iar în 1888 Italia. Tratatul cu Galleron şi Cassien Bernard,
Tripla Alianţă a fost prelungit de mai multe ori, ultima dată de clădirea Băncii Naţionale a
către Titu Maiorescu în 1913, dar acesta nu a fost efectiv României.
aplicat.
Mite Kremnitz (Greifswald
1883-1885 4/17 ian. 1852 - Berlin 5/18
iul.1916)
Der Bukarester Salon, revistă de lux în limba germană, A jucat un rol important în
popularizează cultura română pentru lumea germanofonă. În viaţa culturală românească a
iulie 1883 se publică din Eminescu Crăiasa din poveşti tradusă secolului al XIX-lea. În 1872,
în germană de Regina Elisabeta, Veneţia, în traducerea lui se căsătoreşte cu doctorul
Wilhelm Kremnitz, asistentul
J. Bettelheim, editorul revistei. Între 1884 şi 1885 apar alte
tatălui său, celebrul chirurg
poezii traduse de Mite Kremnitz: O mamă, Melancolie, Adolf von Bardeleben. Se
Singurătate, Despărţire. stabilesc în România în 1875,
la insistenţele lui Titu
Maiorescu, căsătorit cu una
5 iunie 1884 dintre surorile Kremnitz. În
Este adoptat proiectul de lege pentru înfiinţarea domeniilor 1876 îl cunoaşte pe Eminescu,
în casa lui Titu Maiorescu,
Coroanei. despre care va scrie şi pe care
îl va ajuta în timpul bolii. În
1885 1880 începe colaborarea cu
regina Elisabeta (Carmen
Regentul bulgar, Ştefan Stambov, îi propune lui Carol I tronul Sylva), semnând cu
Bulgariei, sub forma unei „uniuni personale“. În consens cu pseudonimul Dito und Idem
oamenii politici români Carol I refuză înţelegând că Rusia şi romanele şi piesele scrise
Austro-Ungaria nu erau dispuse să tolereze ca un Hohenzollern împreună.
să domnească în ambele ţări. Publică proză (semnată George
Allen), traduce în germană din
autori români – Eminescu,
Slavici, Caragiale, Odobescu
etc. – organizează şedinţe ale
societăţii Junimea în casa sa;
este autoarea Memoriilor
regelui Carol I (1894-1900).
După moartea doctorului
Kremnitz (1897), părăseşte
definitiv România.
Soţii Kremnitz au avut doi
băieţi.

(Pagina alăturată:
Imagini panoramice ale
centrului capitalei; în prim
plan Palatul regal, Fundaţia
(Regele Carol I, desen de Iser) Universitară şi Ateneul)

75
1 aprilie 1887
Gheorghe Panu publică în Lupta articolul cu titlul Omul 1885
periculos, injurios la adresa Regelui Carol I, articol care intră Se întemeiază Institutul
sub incidenţa legii presei. E condamnat la 2 ani închisoare şi Central Meteorologic. Între
500 lei amendă, dar părăseşte ţara. Conservatorii îl vor include anii 1898 şi 1906 directorul
pe lista viitorului guvern în 1899, dar Carol obiectează: „Un său, Şt. Hepites, cercetează
om care nu s-a supus legilor ţării nu poate fi ministru“ . efectele magnetice în 72
Ion Bulei, 2004 (47, p. 87) localităţi din ţară. Lucrările
sunt continuate de savantul St.
„…Astfel a fost Carol I: modern, deschizător de drumuri, Procopiu.
creator de instituţii, vizionar şi om de curaj. Acest tânăr,
născut să rămână un principe european minor, cel mult cu o Din iniţiativa mai multor
ingineri ( Victor Balaban,
frumoasă carieră militară, a construit în România, timp de 48 Vasile Cristescu, Mihai Roco,
de ani, una din cele mai durabile dezvoltări din istoria Ion Zottu), în fruntea cărora se
noastră, punând în ordine instituţii vitale (armata, academia, află profesorul Ion Ionescu
parlamentul, economia, statul) şi statornicind «securitatea apare Gazeta matematică în
naţională», prin dobândirea independenţei, a suveranităţii, jurul căreia se adună toţi marii
prin flexibilitatea şi întregirea instrumentului numit «stat». matematicieni ai timpului.
Răbdătorul rege Carol, ale cărui urechi au auzit multe insulte, Primul număr al revistei apare
ai cărui ochi au văzut multe geamuri sparte la Palatul Regal la 15 septembrie 1875. La
1 septembrie 1909 redacţia se
din centrul Bucureştiului, al cărui suflet s-a chinuit în faţa
transformă în Societatea
multor manifestări mioritice ostile, a purtat cu el îndârjirea de Gazeta Matematică, numărând
a rămâne pe loc, deşi istoricii ne confirmă că a avut cel puţin 21 membri.
de două ori bagajele făcute, de plecare. /…/
Dimpotrivă, Carol I a rămas pedant şi inflexibil /…/ a făcut
faţă, cu stoicism, predecesorilor democraţiei şi ai «Academiei
Caţavencu», care-l numeau, în ziare şi în public, «Carol cel
Mic», «Domnul Hohenzollern» şi «Neamţul», a privit cu
răbdare la geamurile pe care studenţii avangardişti i le
spărgeau sistematic, fiindcă venea dintr-o ţară care pe ei nu-i
aranja, din punct de vedere cultural şi ideatic /…/ Ba chiar a (În stânga: Caricatură
fost invitat, după ce a dotat România cu căi ferate, să ia antidinastică în „Ghimpele“,
locomotiva pe care a achiziţionat-o şi să plece cu ea în 1874)
Germania, pentru totdeauna.“ (Regele Carol I şi regina
Principele Radu de Hohenzollern-Veringen, 2004 (257) Elisabeta într-o caricatură)

76
14/26 februarie 1888
Inaugurarea Ateneului Român (lucrările, începute în 1885,
poartă semnatura arhitectului Albert Galeron). Aripa din
strada Episcopiei a fost rezervată bibliotecii. Primul fond de
cărţi a fost donat de Scarlat Rosetti.
Sociatatea culturală „Ateneul român“ fiinţa încă din 28
ianuarie/ 9 februarie 1865 din iniţiativa lui Constantin Esarcu,
V. A. Urechia şi Nicolae Kretzulescu într-un salon al
Ministerului Instrucţiei (str. Valter Mărăcineanu, la intrarea în
Cişmigiu). Carol I a asistat la conferinţele Ateneului chiar în
anul suirii pe tron, în seara de 17 noiembrie 1866. În aprilie
1868 domnitorul a fost proclamat preşedinte de onoare al
Sociatăţii Ateneului Român. Pe placa de marmură din rotonda
de jos se află lista de donatori ai Ateneului, în frunte cu regele
Carol I, care a fost sprijinitorul moral al societăţii şi a făcut
importante donaţii.
„La vremea aceea, sala cea mare a Ateneului nu servea
numai la concerte sau festivităţi, ci - fiind singura sală
confortabilă din Capitală - se organiza în fiecare an o stagiune
de conferinţe :joia şi duminica seara. Conferenţiarii veneau de
obicei în frac, iar intrarea în sală-afară de loji-era gratuită“ .
Ion Petrovici, 1966 (244, p. 112)

23 martie/ 4 aprilie 1888

Regele Carol I şi regina Elisabeta merg la Academia Română
pentru a asista la deschiderea sesiunii anuale. Sunt întâmpinaţi
de M. Kogălniceanu, preşedintele Academiei, şi D. Sturdza,
secretarul general. Regele numeşte Academia „focar al ştiinţei, (Ateneul Român la începutul
care trebuie să încălzească şi să lumineze tot răsăritul“. secolului XX)
(55, Vol.2, p. 22)

77
 Un suedez despre Carol I, Regina Elisabeta,
Kogălniceanu,Carp şi Maiorescu
(344, p.473-476)

În revista lunară a Asociaţiei Preoţilor din jud. Tutova, Păstorul Tutovei (Anul VI,
nr.1-4, 1943) găsim, sub semnătura d-lui Aurel G. Stino, un articol Un călător suedez
despre România vremurilor, în care se menţionează o seamă de păreri şi observaţii dintr-
un volum tipărit în 1888 la Petersburg: A travers l’Orient et l’Occident, semnat cu
numele Topchi, sub care s-ar ascunde un militar suedez, personaj trăit mulţi ani în Anglia,
reprezentantul unei fabrici de armament; cuvântul topchi… înseamnă pe turceşte expresia
omul-tun, termen sub care personajul era cunoscut în sferele Ildif-Kioscului. Reproducem
din articolul d-lui Aurel George Stino următoarele: Aflăm astfel că Bucureştii sunt un
„oraş semi-oriental şi semi-civilizat“, că Românilor le plăcea să-l numească „Micul
Paris“, că din punct de vedere edilitar se prezintă detestabil – şi ni se mai spune despre
trecerea prin ţară a suveranului Suediei şi Norvegiei. Are vorbele cele mai măgulitoare
pentru Carol I şi Carmen Silva.
„Românii seamănă cu Francezii mai mult decât cu alte popoare“ iar explicaţia
călătorului suedez apare naivă: fiindcă familiile bogate îşi trimit copiii în Franţa la studii
sau întrebuinţează limba franceză.. Recunoaşte că „limba română este compusă mai cu
seamă din cuvinte latineşti“. Viaţa politică o caracterizează astfel: „În domeniul politicii
interioare, totdeauna există în România o luptă înverşunată între guvern şi opoziţie,
luptă poate mai violentă decât pretutindeni aiurea şi care dă loc adesea la scene teribile
în timpul alegerilor“. Despre Ion Brătianu afirmă că-i „adevăratul braţ drept al
monarhiei…“.
Capitala îi apare „palpitantă de admiraţie şi veselie“, constatând că Bucureştii pot fi
oarecum priviţi ca cea mai distractivă capitală a Europei. Menţionează că uşurinţa
bucureştenilor aproape merge alături de corupţie, dar culorile prea vii în care străinii au
descris-o provin mai mult din acel „bavardage“ al tinerilor Români, decât din observaţiile
ce au putut înregistra călătorii în trecere. Relevă obiceiul de a se vorbi cu glas tare în
localuri, de la o masă la alta.
Laudă viaţa laborioasă şi austeră a Regelui Carol I: „soldat perfect şi om de stat
remarcabil“. Regina Elisabeta este: „una din suveranele cele mai distinse ale Europei“ şi
„posedă toate calităţile demne de un tron; este totodată o înaltă doamnă, admirabilă
soţie şi scriitoare de rar talent“. Dar, continuă autorul, „calităţile Reginei nu par a fi
înţelese şi apreciate în ţară atât cât merită“, iar „tonul Curţii nu găseşte ecou printre
doamnele societăţii române“.
Ceva despre Ion Brătianu: „Familia primului ministru actual poate fi de asemenea
citată ca un exemplu de menaj fără cusur. D. Brătianu duce, în adevăr, existenţa cea
mai simplă, neducându-se niciodată în societate…“ şi se mulţumeşte cu o viaţă extrem de
modestă. Cât priveşte soţia marelui bărbat de stat, este o excelentă mamă, care „se
consacră exclusiv educaţiei copiilor şi împinge devotamentul până a se apuca de studiul
matematicilor şi latinei, pentru a-i putea seconda în sforţările lor“.
D-na Sturdza, soţia ministrului despre care ni se spune că-i „omul cel mai muncitor
dintre membrii cabinetului actual, în acelaşi timp unul din cele mai erudite personaje ale

78
ţării„, se bucură de a fi „fără îndoială femeia cea mai inteligentă a Bucureştilor“;
autorul nu neglijeajă a-i amesteca numele în anumite rumori de anticameră. Despre D.
Sturdza completează prin aserţiunea că „arată în politică o pasiune ce-l orbeşte la orice,
afară de interesele partidului“.
Mai înşiră caracterizări pentru miniştrii Stătescu şi Pherekyde, omul cu „stil elegant,
deşi incolor“, despre a cărui soţie nu ezită a exprima o nedelicateţă, iar după ce a pomenit
pe ministrul Nacu, aflăm că soţia sa, neobişnuită cu onorurile poziţiei ce ocupă, le acceptă
cu resemnare.
Epocalul general Radu Mihai trebuie să-l fi interesat mult: „Un om înzestrat cu cea
mai mare abilitate, şi care excelează în arta de a intimida“; trebuie să recunoaştem
oarecare fineţe în schiţa Suedezului despre acela ce-l numeşte apoi „marele elector al
regatului“.
Preşedintele senatului, principele Dimitrie Ghica, este considerat drept unul din
tipurile cele mai curioase ale României, un preşedinte universal, chiar la o societate
filantropică alcătuită numai din doamne; Ghica a găsit mijlocul de a fi pururea la putere.
Generalul Lecca, preşedintele Camerei: „tip morocănos; fiind ofiţer, luă parte la
răsturnarea prinţului Cuza, deşi fusese unul din favoriţii săi, şi amintirea urâtei lui fapte
pare a-l fi urmărit într-una, provocând melancolia de care-i atins“.
Iată-l acum pe Mihail Kogălniceanu: „Românii nu posedă un al doilea om politic
atât de puternic decât acest veteran. Elocvenţa sa este minunată, verva îndrăcită,
cunoştinţele şi memoria prodigioase, totul în ciuda vârstei înaintate, căci are 75 de ani“.
Cât priveşte pe Petre Carp, este cu totul contrariul faţă de Kogălniceanu: „…Un
adevărat lord englez rătăcit pe ţărmurile Dunării. Nimeni nu vorbeşte mai cu eleganţă,
nimeni nu tratează atât de sus chestiunile zilei. Este cel mai mare «speaker» al
Parlamentului, dar este în acelaşi timp, din nenorocire, un om dintr-o bucată, nefăcând
concesiuni întru nimic şi nimănui, iar anii trec fără să-i schimbe părerile“.
Suedezul însoţeşte calificativul „om dintr-o bucată“ cu „din nenorocire“, dar
tocmai aceasta poleieşte memoria castelanului de la Ţibăneşti.
Portretul sumar al lui Titu Maiorescu: „…Un filosof, a cărui elocvenţă blândă şi
pentru a vorbi astfel artistică până şi în gesturi, rămâne totuşi rece. Politica este de altfel
cea mai mică din grijile sale. În schimb, ca scriitor şi conferenţiar, ocupă primul rang şi
toată banca ministerială nu ajunge la nivelul său de erudiţie“.
N. Fleva îşi împarte timpul între politică, sport şi muzică. Din Italia, unde a studiat,
şi-a însuşit verva temperamentală. Catargi este „politician dibaci şi cinstit“. Generalul
Manu – atât de cunoscut şi prin şarjele presei umoristice – apare drept „singurul primar
al Bucureştilor care, împreună cu Fleva, a lăsat amintiri“, iar D. Brătianu ne este arătat
ca cel mai aprig duşman al fratelui său, primul ministru.
Ateneul Român, prin persoana lui C. Esarcu îşi găseşte loc în notele de faţă: „Ani de
zile acest om stăruitor (Esarcu) n-a visat decât Ateneul şi progresul acestuia; l-a
preocupat ca şi un copil, de altfel singurul ce i se cunoaşte“.
Tache Ionescu: „D. Dimitrie Ionescu, deputat activ opoziţiei, este un avocat distins,
care şi-a făcut studiile la Paris şi care posedă un mare talent oratoric“; despre soţia sa
se vorbeşte mai mult, cu cele mai măgulitoare calificative, autorul menţionându-i cultura,
cu cele patru-cinci limbi vorbite curent, larga-i cunoaştere a chestiunilor europene, fără
a-i trece cu vederea nici calităţile de amazoană.
79
 Acestea ar fi, oarecum, nume din „lumea unde se munceşte“. Şi acum autorul trece
la „lumea unde se desfată, căci pe la Bucureşti se petrece enorm, şi prima întrebare ce ţi
se pune, la oarecare discuţie, este invariabil: Cum vă distraţi?“. Suedezul cu pseudonim
turcesc se grăbeşte chiar să afirme, pueril, că s-ar putea spune, auzindu-se atât de mult
repetat, cum petrecerea constituie „scopul principal al vieţii româneşti“. Câteva doamne
din înalta societate sunt evocate, cu lux de aprecieri, iarăşi fără a ocoli nedelicateţea
uneori cea mai surprinzătoare, încât ne mirăm cum o persoană având rutina saloanelor
capitalelor europene poate fi în stare a trece aşa ceva pe hârtie.
„Se observă îndată că doamnele române ştiu să se îmbrace şi nu cruţă pentru
aceasta nici banii lor, nici arta“, fapt adevărat, ce-i drept, relevat de drumeţul suedez; dar
îl vor contrazice multe Românce atunci când afirmă că „o voce delicioasă şi un mers
imperial„ sunt „destul de rare printre femeile române“.
Capitolul închinat „Societăţii Bucureştilor“ se termină menţionându-se frecvenţa
divorţurilor, „particularitate ce izbeşte mult pe străini la Bucureşti“, dar în cazul de faţă
are prudenţa cel puţin să precizeze că-i vorba de înalta societate. Paginile destinate
Capitalei – de altfel tot fragmentul intitulat „România“ se referă aproape numai la
Capitală şi se termină oarecum cu restabilirea de fapte ce-o redăm întocmai: „În fond,
persist a crede că ceea ce se blamează atât de mult la Bucureşti există pretutindeni
aiurea, dar cu puţin mai multă rezervă. În tot cazul străinul vizitând această Capitală va
găsi totdeauna o societate veselă şi plăcută, pecum şi o primire foarte binevoitoare, lucru
cu atât mai merituos cu cât Românul în genere nu iubeşte pe străini“.

(Regina Elisabeta
în salonul de muzică
printre artişti)

80
19/31 martie 1888
Guvernul liberal cade, după 12 ani de guvernare, sub
conducerea lui I. C.Brătianu.
Foarfeca prezintă sub formă de caricaturi „alegerile libere“
(avuseseră loc în ianuarie).

23 martie/ 4 aprilie 1888

Guvernare junimistă de tranziţie sub conducerea lui Theodor Titu Maiorescu (1840-1917)
Rosetti, care este şi ministru de Interne. Din guvern mai fac – critic literar, profesor
universitar, om politic
parte: P.P.Carp, Titu Maiorescu, Al. Marghiloman.
Profesor de filosofie şi logică
Se accentuează diferenţierea dintre această fracţiune radicală şi la Universitatea din Iaşi şi
celelalte două grupări conservatoare: liberali-conservatori Bucureşti
(L. Catargiu, Gh. Vernescu) şi conservatori puri (G. Manu, 1864 Rector al Universităţii
Al. Lahovari). din Iaşi
1893-1897 Rector al
Universităţii din Bucureşti
1878-1912 Ministru al Cultelor
şi Instrucţiunii Publice, de
Justiţie, de Interne, de Externe
1912-1930 Preşedinte al Con-
siliului de Miniştri Prezidează
Conferinţa de Pace de la Bucu-
reşti (29 iul.-10 aug. 1913)

Alexandru Marghiloman
(1854-1925) – om politic
Studii în Drept şi Ştiinţe
Politice la Paris
1888-1914, cu întreruperi,
Ministru de Justiţie, al
Domeniilor, de Externe, de
Interne, de Finanţe
1914 Îi succede lui Titu
Maiorescu la şefia Partidului
conservator
1918 Preşedinte al Consiliului
de Miniştri (mar.-oct.).
(Primele lămpi electrice pentru iluminatul public în A tratat Pacea de la Buftea
Bucureşti au fost instalate în 2/14 februarie 1889) (1918)
Preşedinte al Crucii Roşii

81
 Teatrul românesc între 1866 şi 1914
Camil Petrescu, 1939 (241, p.387-392)

În două moduri un suveran este reprezentativ pentru cultura din timpul domniei lui.
Uneori printr-o influenţă nemijlocită pe care o exercită autoritatea regală, printr-o
funcţiune activă şi selectivă, aşa cum a fost în „secolele“ lui Pericle, August, ori acel al
lui Laurenţiu Magnificul, Iuliu al II-lea, Leon X, ca să nu vorbim de Ludovic al XIV-lea.
Aceşti suverani, au avut mai mult decât influenţă, cuvântul potrivit ar fi chiar cel de
participare, căci au stimulat pe creatori până în propria lor activitate, iniţiind adesea
operele, creând mediul necesar, actualizând cu alte cuvinte comandamentele artei.
În opoziţie oarecum cu aceştia, stă alt grup de suverani, care au influenţat cultura
timpului lor doar prin mijlocirea politicului. E poate cazul reginei Elisabeta, dar mai sigur
al reginei Victoria a Angliei, şi am putea să spunem că e cazul Regelui Carol I. Sincer
vorbind, într-o formă ori alta, aceasta e ordinea normală.
În asemenea împrejurări e vorba de o biruinţă a politicului, transformată, încheiată
de obicei într-o lungă domnie, în care jocul liber al valenţelor istorice se realizează
printr-un amestec structural, iar momentele de cultură, care sunt în asemenea condiţiuni şi
de mare creaţie, fac mai curând parte din opoziţie, pe când în cazul suveranilor activi şi
selectivi, creatori de artă se găsesc în cel mai deplin acord cu autoritatea.
Asta nu înseamnă că suveranii care au influenţat cultura doar pe cale politică, nu au
manifestat preferinţe precise şi cordial culturale, ca să zicem aşa, faţă de fenomenul
artistic din timpul lor. De cele mai multe ori însă, preferinţele lor erau nejustificate şi
favoriţii slăviţi un timp au fost daţi apoi uitării, nimic ne mai amintind facticea strălucire
de altă dată.
În cazul Regelui Carol I, nu s-ar putea vorbi de preferinţe propriu-zise, în afară poate
de V. Alecsandri, şi aci prin Regina Elisabeta, totuşi nu e mai puţin adevărat că valorile
reale din această epocă au fost valori de circulaţie restrânsă, pe când scriitori ca Grandea,
Teodor Şerbănescu, V.A. Ureche, V. Popp, Haralamb Lecca, etc., au caracterizat gustul
sincer şi adeziunea spontană a contemporanilor.
În fruntea pleiadei de creatori adevăraţi, trebuie să menţionăm două opere de cea mai
nobilă esenţă, după părerea noastră esenţa clasicismului românesc, în acest răstimp de o
jumătate de veac nu numai de Renaştere, ci şi de aşezare temeinică a literaturii româneşti.
Alături deci de Eminescu şi Creangă, poate şi de Duiliu Zamfirescu, Caragiale cu a
sa Scrisoare Pierdută, cu Noaptea Furtunoasă şi Conu Leonida, înseamnă de pe acum o
creştere din ce în ce mai limpede în semnificaţiile ei, a fenomenului clasic românesc.
Aproape pe acelaşi plan, Vlaicu Vodă a lui Alexandru Davila, înseamnă o nuanţă
specifică a acestui clasicism, care rosteşte într-un singur moment de artă, frământări
tulburi de câteva veacuri ale istoriei româneşti şi realizează o formă de linişte şi echilibru
clasic, dar de un specific al nostru, mai domol, în felul lui mai greoi, cu asprimi pe care
nu le întâlneşti în limpiditatea clasicismului mediteranian. Nu însă mai puţin lapidar.
Astfel, amândoi izbutesc să creieze personaje de o vigoare artistică ne mai atinsă
până atunci şi nici de atunci încoace, şi poate tocmai acest gol pe care-l simţim după ei,
contribuie să ne dea impresia şi a celeilalte nuanţe de clasicism, care e simpla clasare,
consacrare.

82
 Scrisoarea Pierdută, o operă de „opoziţie“, este o critică, ocolită pe meandrele
artistice, dar nu mai puţin necruţătoare a politicului, primită cu admiraţie de o mică elită
intelectuală, cu o înverşunată ori cel puţin pasivă rezistenţă, de restul conducătorilor
(a trebuit să aştepte 50 de ani, ca să poată împlini 250 de spectacole).
Nu s-ar putea spune că drama Vlaicu Vodă are vreo legătură într-un fel sau altul cu
persoana regelui Carol I. Se poate vorbi aci totuşi de o influenţă, fiindcă regele Carol I a
fost cel care a numit pe Alexandru Davila director al teatrelor, iscată numai din faptul că
regele cunoaştea de aproape pe Alexandru Davila, ca fiu al colaboratorului său Generalul
Dr. Davila, şi făcând să fie numit director al teatrelor, am avut astfel, ceea ce s-a numit
mai târziu, epoca Davila, în teatrul matenal românesc.
După cum am indicat încă de la început se poate vorbi totuşi de preferinţă şi chiar de
îndemn al Regelui Carol I, mai ales prin regina Elisabeta, în ceea ce priveşte teatrul lui
Vasile Alecsandri. Se pare că mai tot teatrul în versuri Despot Vodă, Fântâna Blanduziei,
Ovidiu, etc., a fost scris datorită solicitudinei reginei poete). Oricare ar fi modul în care e
judecat teatrul lui Alecsandri, nu ni se pare însă că el poate sta alături de cele două opere
menţionate mai sus, deşi păstrează încă o mare valoare didactic culturală.
În schimb, cel puţin printr-un Ştefan cel Mare de o măreţie impresionantă, un
adevărat moment de clasic românesc, Apus de Soare al lui Delavrancea, este pentru
totdeauna înscris în marele repertoriu românesc, chiar dacă celelalte personaje ale dramei
nu mai au acelaşi relief şi chiar dacă nici Viforul, nici Luceafărul şi nici Hagi Tudose ori
Irinel, nu mai pot pretinde această semnificaţie.
Ar mai trebui poate să pomenim, continuând aceeaşi mişcare – deşi pe un plan mai
jos – pe Duiliu Zamfirescu, mare romancier, care mai ales prin Poezia depărtării, a
dovedit aceiaşi armonie a personalităţii pe care o vădeşte toată opera lui.
Încheind consideraţiunile despre epoca regelui Carol I, în ceea ce priveşte literatura
dramatică, ne îndoim dacă trebuie să punem sub această lungă flamură istorică, teatrul
tinerilor, pe atunci, A. de Herz, Victor Eftimiu, ale căror opere principale au fost toate
reprezentate prin 1910-1914, după cum ne îndoim de asemenea dacă putem să cităm în
această epocă Răzvan şi Vidra a lui Hasdeu, publicată în 1867, când tânărul domnitor abia
intrase în ţară.
Ca să redăm spiritul reprezentativ al societăţii în această epocă, ar trebui să spunem
că autorii ei cei mai aplaudaţi au fost V.A. Ureche, cu Vornicul Bucioc, Bengescu-Dabija
cu al său Pigmalion, I. Malla (localizări) Haralamb Lecca cu Câinii şi Casta Diva şi Emil
Nicolau cu Fiul Ei, accentuând că poate în opera lui Haralamb Lecca această societate s-a
regăsit fie şi cu pretenţii reprobatoare, pe ea însăşi.
Trecând la teatrul propriu zis în structura lui materială, se cuvine să arătăm că dacă
frumoasa clădire a Teatrului Naţional a fost iniţiată de Bibescu Vodă şi inaugurată în
1852 de Barbu Ştirbey (i se spunea atunci Teatrul cel Mare), Teatrul Naţional în forma lui
actuală, poate fi socotit ca datând de la înfiinţarea Societăţii dramatice din 1877, prin Ion
Ghica.
Într-un anume sens, în ceea ce priveşte pe actori, se poate spune că toate marile
nume de până azi ale teatrului românesc, poartă pecetea epocii regelui Carol I. De la
Pascali, Caragiali şi Milo, Eufrosina Popescu etc., trecând prin generaţiile Grigore
Manolescu, Nottara, Aristiza Romanescu, Maria Ciucurescu, Petre Liciu, Ion Brezeanu,
Ion Petrescu, Ion Niculescu, Tina Barbu şi până la aşa zisa generaţie Davila, suntem
83
în plină epocă Regele Carol I, fiind vorba de o generaţie de interpreţi care ne apar şi mai
mari azi, în lumina crizei de actori ai epocii de după război.
Într-un anume sens această epocă a Regelui Carol I a fost cu deosebire favorabilă
unei mari ecloziuni de actori, căci această epocă în ciuda liberalismului ei nominal, a fost
poate una dintre epocile cele mai sever compartimentate. Noua burghezie românească a
fost implacabilă cu valorile care nu erau economice ori electorale. Este epoca geniilor
moarte la spital ori la ospiciu. Rareori au existat „declasări“ mai totale, căci în vremurile
monarhiilor active, apropierea a fost totdeauna mult mai mare între autoritate şi creatorii
de artă, pe când această burghezie sfârşea prin a reduce prin foame tot ceea ce era
aspiraţie de independeţă în gândire şi simţire. Arta actoricească este una dintre cele care
beneficiază mai mult de această compartimentare, pentru că toate individualităţile jicnite,
oprimate, nu mai aveau decât calea artei… Când un tânăr meritos dar „fără protecţie“ nu
poate deveni mai nimic în Stat, devine adesea actor, asemenea câtorva feciori de boieri
(Millo, Nottara, etc.), care „se elimină singuri“ din lumea lor. O societate burgheză e o
societate care eliminând bohema o exasperează, o adânceşte în ea însăşi, ducând-o la
paroxismul virtualităţilor ei. Lumea teatrului închisă în ea însăşi, cu destinul ei va lupta
cu altă ardoare decât un grup de funcţionari artistici care înaintează la vechime
„în aşteptarea anilor de pensie“. De aci de pildă destinul acelui Gr. Manolescu, Kean al
scenei româneşti, la sfârşitul veacului trecut.
N-ar trebui să se înţeleagă cumva că această burghezie era altfel indiferentă cu
teatrul, căci nu trebuie să se uite că veacul al XIX-lea a fost nu numai al aburului şi al
istoriei, ci şi veacul triumfurilor teatrale, al idolilor actori şi cântăreţi de pretutindeni, cu
cai deshămaţi la trăsurile purtate prin oraş de tineretul entuziast. Numai că acest
entuziasm era de o nuanţă specifică, avea ceva dintr-o dragoste ilegitimă, îngăduită numai
la anumită vârstă, ori numai în anumite împrejurări.
Burghezia românească iubea teatrul, dar aproape exclusiv în persoana marilor actori
şi cîntăreţi veniţi în turneu. Atunci reţetele erau foarte frumoase.
Societatea dramatică nu putea juca însă în fiecare zi (matineele s-au introdus şi ele
mai târziu) şi ca să subsiste trebuia să înscrie în repertoriul ei opere de înţelegere tare, şi
de rând, ori piese menite să aţâţe simţirile… (Minunică, Oh bărbaţii etc.). E adevărat că
un fost preşedinte de Consiliu, fost şi bey de Samos, un „prinţ“ a primit sarcina de
director, scriitorul I. Ghica, e adevărat că „fotoliul“ acestuia a fost ocupat în urmă de
câteva nume strălucite, în care şi Caragiale, nu e mai puţin adevărat însă că această epocă
se caracterizează ca o epocă de actori mari, care joacă un repertoriu amestecat, foarte
amestecat.
Istoria orală a teatrului aşează cu admiraţie, la loc de mare cinste, directoratul lui
Pompiliu Eliade (1908-1911) care a eliminat de pe afişul teatrului repertoriul bulevardier,
înlocuindu-l în bună parte cu marile capodopere ale teatrului universal, care a înlocuit
traducerile mizere, improvizate, necorecte, cu traduceri literare, care a răspuns cândva că
„preferă excedentelor la casă, excedentele în suflete“. Bjornstjerne Bjoerson, Schiller
Courteline, Gogol, Henry Becque, Octave Mirbeau, Calderon de la Barca au intrat atunci
în repertoriu, ca să nu vorbim de consolidarea prin spectacole de mare cinste (în locul
traducerilor aproximative) a lui Sophocle, Shakespeare, Racine. Tot lui i se datorează
solicitarea lui Barbu Delavrancea de a scrie teatru, începând cu Apus de Soare. „Şcoala
lui Davila“, care a fost director al teatrelor înainte şi după Pompiliu Eliade, nu a însemnat
84
o epocă de strălucire în repertoriu, deşi ne-a dat un Hamlet excepţional în interpretarea lui
Artistide Demetriad, cât o stabilire de frecvenţă între societatea timpului şi teatrul
românesc; datorită relaţiunilor lui personale în această „lume bună“, datorită repertoriului
monden „bulevardier“ pe care l-a introdus prin teatrul lui Bataille şi Bernstein, cât
datorită şi faptului că pentru acest repertoriu el a fost un extraordinar regizor, creând din
actorii obişnuiţi, o echipă de actori atât de adaptaţi teatrului celor doi autori, încât i-au
jucat cu o perfecţiune copleştitoare (D-nele Lucia Sturdza Bulandra, Voiculescu, dd.
Tony Bulandra, Ion Manolescu, Gh. Storin, alături de Radovici, au fost protagoniştii
acestei prestigioase echipe, care a legat societatea de dinainte de război, de teatrul
românesc).
În ceea ce priveşte ideea unei literaturi dramatice originale, reprezentate prin teatru,
ea este destul de firavă, nu în intenţiile directorilor, cât în preferinţele publicului care
dictează comportarea celor dintâi... În tot lungul răstimp de care ne ocupăm,
reprezentarea normală a pieselor româneşti înseamnă un risc, fără să se excludă însă
succesele surprinzătoare, sporadice.
Concurat de arta nouă, cinematografică, e greu de spus dacă teatrul va mai cunoaşte
în viitor – şi ne gândim la teatrul european în genere, sub semnul căruia a stat şi teatrul
românesc – succesul social din trecut. E greu să ne închipuim, de altă parte, că operele
caracteristice epocii Regelui Carol I, Scrisoarea Pierdută şi Vlaicu Vodă, vor mai găsi în
viitor realizări egale.

(Bal la Teatrul Naţional din Bucureşti cu ocazia vizitei

arhiducelui Rudolf de Habsburg la 1884, gravură în lemn)

85
14 martie 1889 24 martie 1890
Ia fiinţă la Bucureşti, din
Principele Ferdinand (24 august 1865-20 iulie 1927), nepotul iniţiativa dr. C. I. Istrati
Regelui Carol I, este proclamat oficial moştenitor al tronului Societatea română pentru
României. Soseşte în ţară la 19 aprilie. ştiinţe, din 1902 Asociaţia
pentru răspândirea ştiinţelor.
Din comitet mai fac parte : E.
29 martie/10 aprilie 1889 Bacaloglu, Gr. Cobălcescu, P.
Poni şi A. C. Saligny.
Lascăr Catargiu formează pentru scurt timp un guvern al
bătrânilor conservatori. La 5/17 noiembrie toate cele trei
grupări conservatoare se „concentrează“ într-un nou guvern, 9/21 octombrie 1890
prezidat de generalul George Manu. Se pune piatra de temelie a
podului Feteşti-Cernavodă.
„Regele se străduia mereu de când venise la domnie, să Lucrarea, proiectată şi condusă
existe în ţară două partide bine constituite la care să apeleze de inginerul Anghel Saligny,
pe rând la putere. În memoriile sale prinţul Carol se bucura de se va inaugura la 19
septembrie/ 1 octombrie fiind
constituirea Partidului Conservator în 1880 şi de alegerea lui
la acea vreme cel mai lung pod
L. Catargiu «care, de la ieşirea de la minister (1876), a trăit la din Europa.
ţară, retras din politică» (în fapt, L. Catrgiu se supărase tare
pe Carol pentru că îi lăsase pe liberali să meargă prea departe
cu darea în judecată a conservatorilor). «Alegerea lui mi-a noiembrie 1890
făcut plăcere - scria domnitorul - şi m-aş bucura dacă Primăria oraşului Bucureşti
conservatorii ar deveni capabili de guvernământ (fuseseră concesionează unor societăţi
prea dezbinaţi după 1875-n.n.), căci liberalii nu pot sta mereu străine dreptul de a construi
la cârmă». În concepţia regală mai mult de două partide nu linii de tramvai. Primul
tramvai electric va circula pe
erau de trebuinţă în România, unde nu era o opinie publică
străzile capitalei la 9/21
susceptibilă de a direcţiona şi controla. A stăruit în această decembrie 1894.
părere până la moarte, chiar dacă evidenţa ar fi trebuit să-l
facă să recunoască cum că viaţa politică românească n-a
încetat să evolueze de-a lungul domniei sale şi ceea ce putea 1890
părea bun la început nu mai avea aceeaşi calitate în Incepe construcţia Şcolii
prefacerile anilor.“ Centrale de fete din Bucureşti
Ion Bulei, 2004 (47, p. 75) (arhitectul I. Mincu, finalizată
în 1892) şi a Palatului de
Justiţie (arhitectul francez
21 mai/2 iunie 1889 A. Ballu, finalizată în 1895).
Se pune piatra de temelie a Şcolii de Comerţ. În alocuţiunea sa
Carol I menţionează : „credinţa şi instrucţiunea fiind temeinicii
sprijinitori cei mai statornici ai societăţii, Statul are datoria
de a se îngriji neîncetat de dânsele ; fără religiune nu pot fi
simţăminte înalte, fără instrucţiune nu se pot înţelege
aspiraţiuni naţionale. “ (55, Vol.2, p. 36)

22 octombrie/3 noiembrie 1889

Jubileul de 25 ani ai Universităţii din Bucureşti în sala
Senatului. Vorbesc rectorul Al. Orăscu şi C. Boerescu,
ministrul Cultelor. În cuvântarea sa regele Carol I relevă rolul
important al Universităţii căreia îi promite un sprijin statornic :

86
„ Universitatea a crescut şi s-a mărit cu două facultăţi, cea de
medicină şi de teologie. /…/ Universităţile noastre nu sunt
numai ale României ; ele pot deveni, prin renumele lor , un
focar de lumină al unei mari părţi a Răsăritului, aruncând
raze binefăcătoare departe peste hotare şi atrăgând astfel un
număr însemnat de tineri din alte ţări, care vor simţi trebuinţă
a se instrui.“ (55, Vol.2, p. 43-44)

1866-1914
Vladimir Streinu, 1939 (310, p.377-386)

Există dar o perioadă în cultura română, căreia să i se poată zice „epoca lui Carol
I“? S-ar părea că împrejurările nu favorizează răspunsul afirmativ.
Mai întâi suntem obişnuiţi să legăm perioadele culturale numai de numele acelor
Suverani, care au înţeles să intervină direct în destinul artelor. S-a spus „epoca lui
Ludovic XIV“, după cum la noi se va spune timpului, pe care îl trăim, „epoca lui
Carol II“.
Regele Carol I, este adevărat, n-a condus efectiv, cu mână proprie, avântul de creaţie
al vremii. Consolidarea Tronului şi Neatârnarea ţării până la 1900, iar până la 1914
organizarea politică şi economică au fost preocupările Sale de căpetenie.
Cum însă o bună parte din literatura timpului este inspirată de fericitele evenimente
naţionale, la care Regele însuşi a îndemnat şi a preşezut, cum există cu alte cuvinte o
literatură naţionalistă a Neatârnării, a ideii de Regat şi a războiului din 1913, putem vorbi,
dacă nu de o epocă anume, cum credem noi, de impulsul patriotic şi eroic dat literelor
române de domnia Regelui Carol I.
În al doilea rând, ceea ce pare a fi împiedicat pe istoricii literari să dea numele
întâiului nostru Suveran dezvoltării culturale dintre 1866 şi 1914 – este distribuirea
tendinţelor acestei perioade între un sfârşit şi un început de veac. Aşadar o altă obişnuinţă
a gândirii omeneşti, aceea de a vedea unităţile spirituale coincizând cu cele istoric-
calendaristice, cu mult mai puternică decât prima, li se ridică în faţă.
Atât de hotărâtor este pragul lui 1900, care împarte în două domnia Regelui Carol I
cât şi cultura timpului, încât însuşi spiritul capabil de mari sinteze al d-lui N. Iorga s-a
manifestat cedant. Concepând istoria literaturii în legătură strânsă cu istoria spiritului
public şi deci cu cele mai însemnate date naţionale, d-sa îşi intitulează un capitol de
cercetări „literatura românească în epoca Unirii şi în Domnia lui Vodă-Cuza“, dar
despre putinţa unui subtitlu de istorie literară cum ar fi „epoca Regelui Carol I“ nu ni se
spune niciun cuvânt.
Mai mult, încă. D. prof. N. Iorga, cu ochii la hotarul dintre cele două veacuri, deşi
intuind limpede unitatea de cultură care ar fi trebuit să-l acopere, descifrează sfârşitului
de secol un sens, iar începutului veacului nou – un altul: până la 1900, ideile vremii îi
apar grupate în izbânda pe care o numeşte „crearea formei“, iar după aceeaşi dată
sforţările toate i se prezintă ca mergând „în căutarea fondului“.
Disciplinarea unui vast material de istorie literară impune, se înţelege, secţionări
metodice chiar acolo unde există convingerea că se secţionează o unitate vie, cum este

87
epoca 1866-1914. Şi, la d. prof. Iorga, dacă n-ar fi decât ideea clasică a putinţei „formei“
şi „fondului“ de a se realiza deosebit, aplicată la două perioade de cultură consecutive,
ceea ce presupune că se vorbeşte de fapt despre una şi aceeaşi perioadă întregită în doi
timpi, o asemenea convingere se desluşeşte dintr-odată.
Că epoca nouă se deschide odată cu suirea pe Tron a Regelui Carol I, nu mai încape
nicio îndoială. În timp ce generaţia „eroică“ se stinge, tinerii vremii organizează alte
publicaţii şi plănuiesc directive mai realiste.
Bălcescu dispăruse de cu vreme. Eliade îmbătrânit, dar mai ales lovit de un discredit,
pe care îl provocase cu ciudăţeniile firii sale, în conflict cu instituţiile de cultură ca şi cu
noua domnie, este împins din singuralizare în singularizare până la ţinuta de profet
dezafectat; va muri la 1872. Grigore Alexandrescu, ţintuit mai bine de douăzeci de ani de
o moarte mereu amânată, era un scriitor sfârşit, o umbră glorioasă care va sfârşi şi ca om
în 1885. Bolintineanu, oricât l-ar fi mai ajutat cunoscuta lui facilitate de compunere, din
care acum izvorăsc biografii de voievozi şi drame istorice şi epopei şi poeme care de care
mai veştede, ca fost ministru al lui Cuza – regimul nou instaurat îl va ţine departe şi de
viaţa publică până când va muri, ospitalizat de prieteni, la câteva luni după Eliade. Un
bătrân care nici el nu se mai vedea ascultat, deşi îşi impusese chiar Academiei
convingerile sale în totul latiniste, şi care va pieri în 1881, era de asemenea Laurian.
Dintre moldoveni, Alecu Russo dispăruse din 1865. De Costache Negruzzi nici nu
se mai vorbea. Iar Kogălniceanu, fiind fost primul om politic al regimului Cuza, va
lâncezi politiceşte, dar şi mai mult culturaliceşte, deoarece ca ministru va mai fi folosit
de Ion Brătianu, în timp ce ca om de cultură va fi încetat cu totul de a juca vreun rol.
Singur Alecsandri, om aproape de cincizeci de ani în 1866, va rămâne să fie luat în
seamă de noua generaţie ca şi de noul regim.
În acest moment istoric de stingere sau numai ştergere a luptătorilor pentru o cultură
naţională, tineretul moldovean se organizează la Iaşi, într-un cerc de prieteni instruiţi în
şcolile Apusului, şi pornesc să dea, cu activitatea lor, noului Stat un conţinut adevărat.
Pentru aceasta, tinerii ieşeni ai timpului, dintre care amintim numai pe Maiorescu, pe
Carp şi Iacob Negruzzi, se pun în contact cu spiritul public, pe care îl vor influenţa
potrivit cu ideile lor, prin conferinţe foarte cercetate şi prin revista Convorbiri Literare
din 1867.
Realişti în concepţia despre cultură cât şi despre politică, „junimiştii“ vor inaugura
lupta pentru îndreptăţirea formelor româneşti de cultură şi de Stat printr-un conţinut
echivalent; se vor institui ca vamă a formelor importate; vor milita împotriva Statului
liberal (susţinând însă pe prinţul străin, de care se simţeau apropiaţi prin educaţia
germană comună) ca şi împotriva liberalismului culturii.
Vor căuta mai întâi să căştige de partea lor spiritul public prin învăţământ, literatură
şi ştiinţă – şi îl vor câştiga; vor încerca să-l dobândească şi prin politică, chiar
strămutându-se la Bucureşti, dar nu vor izbuti. Căci, sub domnia Regelui Carol I, dacă
junimismul ajunge să stăpânească în cultură, liberalismul învinge în politică.
Dar pe tărâmul cultural, care singur ne interesează, convorbiriştii, ca să-şi impună
vederile, combat cu succes aproape totul.De aceea ei se trezesc în polemică cu mai toate
publicaţiile şi scriitorii vremii, cu Hasdeu de la Traian şi Columna lui Traian, cu
V.A. Ureche, Petre Grădişteanu şi Pantazi Ghica de la Revista Contemporană, cu Gherea

88
de la Contemporanul, cu Aron Densusianu de la Revista critică-literară din Iaşi, cu
Macedonski de la Literatorul şi cu „jurnalele din Austria“ în bloc.
Numai pe Alecsandri, dintre mai vârstnici, îl cruţă şi, în ciuda tuturor insinuărilor
strecurate de adversari în legătură cu glorificarea peste măsură a lui Eminescu, chiar îl
cultivă. Alecsandri însă, se purta ca un senior al literelor române, colaborând fără
deosebire la mai toate revistele timpului (care ar fi dorit să-i capete fiecare
exclusivitatea), neuitând nici publicaţia lui Macedonski.
Dar apariţia primilor noştri mari scriitori, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici,
Coşbuc etc…, publicaţi de Convorbiri, va concretiza pentru orice adversar rezultatul
campaniei junimiste, pe care foştii duşmani înşişi îl vor ratifica, devenind în cele din
urmă cu toţii, afară de puţini ca Macedonski, colaboratori ai Convorbirilor. Şi este sigur
că nici directorul Literatorului n-ar fi lipsit de la înfrăţirea taberelor, dacă ar fi avut un
caracter mai acomodant. Nu-şi citise el Noaptea de Noiembrie, chemat de Maiorescu, la
Junimea în 1882?
În sfârşit triumful junimismului în cultura română era deplin. Încât pe drept cuvânt
se socoteşte că anul venirii Domnitorului Carol I încheie o epocă eroică, sleită de la sine,
şi deschide alta – de realizări superioare. Este anul în jurul căruia, cu excepţia lui
Alecsandri, care îşi va reînnoi inspiraţia mereu, se petrec două mari generaţii; una a
bătrânilor care intră în umbră, iar cealaltă – a tinerilor, care vor formula efectiv identitatea
noastră morală şi estetică.
Că această epocă se încheie cu 1914, cu alte cuvinte că faţă de 1866, anul încetării
din viaţă a Regelui Carol I are aceeaşi însemnătate istorică, este tot atât de evident.
Oamenii vechi ai Junimii, câţi mai rămăseseră în viaţă, ca Maiorescu şi Carp, câştigaţi
definitiv de politică şi bătrâni, sfârşesc la câţiva ani după 1914. Eminescu şi Creangă erau
morţi de mult, de douăzeci şi cinci de ani. (Slavici va dăinui până în 1925, dar acoperit de
oprobriu pentru filogermanismul său din timpul războiului; de asemenea Iacob Negruzzi,
rămas ultimul dintre junimişti, dar de mult fără glas). Coşbuc piere şi el în curând.
Caragiale moare în 1912 la Berlin. Chiar post-junimişti mai tineri ca Anghel, Iosif şi
Chendi vin la rând şi se aruncă în gol. Aşadar o serie nouă de oameni, istoviţi şi ei sau
numai întrerupţi, cedează rândul în moduri diferite.
Însă gruparea de tineri, pentru ca simetria cu ceea ce se întâmpla cu cincizeci de ani
în urmă – la 1866 – să fie perfectă, grupare din care să se ridice cârmuitorii literaturii
viitoare, nu se mai arată, scriitorii fiind împărţiţi între publicaţii care nu mai aspirau să
dea directive. Obosite de polemici în jurul ideilor pe care nu le sprijină opere propriu-
zise, revistele dintre 1910 şi războiul pentru reîntregire se reprezintă prin tipul eclectic al
Flacării, înfiinţată acum, şi prin acela liber, cu totul liber, al Noii Reviste Române, pornită
încă din 1900. Continua să apară şi vechea Convorbiri literare, slăbită însă în forţa ei de
îndrumare; condusă, după Iacob Negruzzi, de Bogdan şi d. Mehedinţi, glorioasa revistă
coborâse în deplină inactualitate.
Tendinţa generală în acest timp, amintindu-ne, pe lângă Flacăra şi Noua Revistă
Română, de Insula d-lui Minulescu, de Simbolul viitorului dadaist Tristan Tzara şi cu
seamă de Viaţa Socială a d-lui N.D. Cocea şi Cronica d-lui T. Arghezi, mergea acum
către înnoirea formulei literare, către un alt gust, poate mai artificial, sigur – mai rafinat.
Noua mişcare însă, care se schiţa fără îndemnuri ideologice, din propriu impuls, fiind a
atâtor publicaţii cam în acelaşi timp (scriitorii noi găsiseră şi un ziar în care să-şi
89
tipărească inovările – era Seara lui Bogdan-Piteşti), nu s-a putut limpezi chiar atunci,
căci marele război se aprinse şi pentru ţara noastră.
Ceea ce a urmat după încheierea păcii, se ştie: oameni noi – literatură nouă, chiar
dacă oamenii, cum am văzut, îşi ziceau tradiţionalişti.
Ca altă dată Alecsandri care răspunsese la chemarea a două generaţii succesive,
numai dd. N. Iorga şi M. Sadoveanu au continuat să lucreze cu o tinereţe neajunsă nici de
cei mai tineri din zilele noastre, fiind – dacă nu urmaţi – mereu admiraţi pentru geniul lor
neistovit. Un adevărat miracol de longevitate creatoare i-a prezervat pe amândoi de
bătrâneţi inapte, primul rămânând la vechea vigoare cărturărească, iar al doilea chiar
sporindu-şi, cu ultimele romane, capacitatea epică.
În afară însă de aceste două excepţionale personalităţi, nimeni de azi, în mod
expresiv, nu mai face legătura dintre epoca dinainte şi aceea după 1914, când sufletul
românesc – în aspiraţiile lui literare – caută să-şi recompună altfel echilibrul pierdut. Sunt
aproape lumi diferite, „înainte“ şi „după“, cu un alt fel de a simţi şi de a exprima, cu
idealuri etice şi estetice străine unele de altele, cam în acelaşi chip cum respiraţia literară
de după 1866 era alta decât aceea a unui Eliade şi Bălcescu sau Kogălniceanu şi Russo.
Istoricii noştri literari grupează însă faptele acestei perioade culturale, ale cărei
margini noi le vedem la începutul şi la sfârşitul domniei Regelui Carol I, după criterii
deosebite. Fie ei dd. N. Iorga şi E. Lovinescu, spiritele cele mai opuse în materie de
interpretare literară ceea ce îi uneşte este chipul comun de a secţiona epoca prin 1900.
Mişcarea Sămănătorului, care inaugurează veacul, e altceva decât ce se cunoştea înainte:
o renaştere – susţine d. Iorga, o decădere – contrazice d. Lovinescu.
Vom încerca să arătăm că „sămănătorismul“ a fost de fapt numai o continuare, un
accent mai puternic pus pe unul din elementele sintezei culturale de la sfârşitul veacului
trecut, după cum alte mişcări paralele cu ea preferau să ia laturi diferite ale aceleaşi
sinteze. Şi prin urmare, alături de Sămănătorul, vom numi atât Convorbirile critice cât şi
Viaţa Nouă ca publicaţii care după 1900 au dus mai departe câte o singură direcţie fie
junimistă, fie numai a timpului Junimei.
Dar mai întâi, care este poziţia „sămănătorismului“ faţă de Maiorescu? Criticul
nostru, căruia i se la lasă cinstea de a fi dat directive până la încheierea veacului XIX,
dovedise înţelegere faţă de orice manifestare literară, cultă sau populară; ceea ce îi
atrăsese dezaprobarea, fusese tendinţa la o formulă sau alta, estetismul lui Macedonski
sau românismul ostensibil al atâtor anonimi din epocă.
Îi plăceau Poeziile populare, Pastelurile şi Ostaşii noştri de V. Alecsandri, gusta pe
Creangă şi Slavici, care exprimau un adevăr de simţire românească indiscutabil, şi chiar
scrisese în 1872 în Direcţia nouă: „Noua direcţie, în deosebire de cea veche şi căzută, se
caracterizează prin simţământ natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce omenirea
întreagă le datorează civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi accentuarea
elementului naţional“.
Conducătorii Sămănătorului, aşadar, vor descompune idealul artistic maiorescian,
cultivându-l pe o singură latură în dauna celeilalte: „elementul naţional“ va deveni
copleşitor, „ideile ce omenirea întreagă le datorează civilizaţiei apusene“ fiind socotite ca
primejdioase.
Dar în acelaşi timp cu acţiunea „sămănătoristă“, care continuă unilateral punctul de
vedere convorbirist, însăşi consacrarea scriitorilor proeminenţi, apăruţi între timp, vine tot
90
de la Maiorescu, care – dacă nu-i prezenta mai amplu în articole speciale, cum făcuse
pentru Alecsandri şi Eminescu, îi semnala în ediţiile succesive ale Criticelor sale şi îi
încorona cu premii academice în plin „sămănătorism“. Amintindu-şi bine ceea ce
susţinuse cu privire la „elementul naţional“ în Direcţia nouă, Maiorescu se va simţi liber
în 1906 să laude la Academie pe Octavian Goga şi pe d. M. Sadoveanu pentru inspiraţia
lor românească, iar, de altă parte, să dojenească pe Duiliu Zamfirescu pentru opiniile sale,
ce profesa, despre poezia populară şi poporanism.
Cu aceste puţine lucruri amintite din nou, putem dar fi siguri că acţiunea directă a lui
Maiorescu n-a încetat să se exercite până spre 1910, după cum nu încetase nici sub forma
indirectă a continuării prin alţii, chiar dacă era vorba de continuări unilaterale. Căci,
alături de Sămănătorul, care predica inspiraţia pur românească, în acelaşi deceniu, apare
Convorbiri critice, revista d-lui M. Dragomirescu, care – împotriva „sămănătorismului“
şi a derivatelor lui – va milita pentru autonomia fenomenului artei literare, pentru
interesul exclusiv estetic al scrierilor, cu alte cuvinte – pentru celălalt element al sintezei
maioresciene. După 1900, spiritul de la Convorbiri literare dăinuia aşadar disociat,
datorită fanatizării naţionale şi estetice deopotrivă, rupte amândouă din aceeaşi veche
stare de echilibru.
În raport cu întreaga epocă zisă „junimistă“ (1866-1900) şi nu numai cu atitudinea
lui Maiorescu, primul deceniu al veacului XX cu atât mai puţin este nou ca orientare
literară. Publicaţiile de scurtă durată, din acea vreme, dar cu înfăţişare proprie faţă de
Convorbiri literare, şi anume Contemporanul, Evenimentul literar şi Vatra sunt temeliile
Sămănătorului, ale Curentului nou, ale Vieţii româneşti şi ale Cumpenei, adică ale acelor
reviste care, după 1900, vor da împreună coloratura de fond întâiului deceniu literar.
Directiva critică a celei dintâi o avusese Dobrogeanu-Gherea, pe a celei următoare –
C. Stere (Şărcăleanu) secundat de G. Ibrăileanu, iar pe a ultimei - trei scriitori de vază:
convorbiriştii Slavici, Caragiale şi Coşbuc, dintre care cel din urmă, ca să scoată
Sămănătorul la 1901, se va asocia cu Vlahuţă.
Ca o dovadă mai mult că revista lui Coşbuc şi Vlahuţă ţine cu rădăcinile ei de
publicaţiile de pe vremuri ale lui Gherea şi Stere este preluarea conducerii, la scurt timp,
de către d. N. Iorga, fost colaborator în tinereţe al primilor noştri socialişti, dar evoluat
repede, sub puterea eminescianismului politic, la naţionalismul intransigent, pe care îl va
imprima şi publicaţiei.
Era firesc dar ca în curând cine mai rămăseseră socialişti adevăraţi să se grupeze şi
să combată deformarea crezului comun de altădată. Ei apărură la Curentul nou şi,
organizaţi mai puternic, la Viaţa românească, unde G. Ibrăileanu trebui să arate pe larg ce
se înţelege prin „poporanism“ spre deosebire de „sămănătorism“. Au urmat cele mai
aprinse discuţii pe chestiuni mai mult de nuanţă politică, deoarece în materie de orientare
literară, atât unii cât şi alţii cultivau „poporul“, recomandau literatura ţărănească,
impuneau valorile etnice, pretinzând de la scriitori opere în care să exprime „specificul
naţional“.
Ceea ce însemnează că încă odată noul veac se lega organic de sfârşitul celui
încheiat, formând un singur trunchi. E perioada culturală cea mai omogenă; nicio
diferenţă substanţială nu avem de înregistrat între 1866-1900 şi 1900-1914.
Când însă, de altă parte, d. E. Lovinescu ia cunoscuta sa atitudine antisămănătoristă,
considerând mişcarea ca o regresiune istorică la etnicismul lui Alecu Russo, scopul
91
urmărit nu este solidarizarea începutului veacului nou cu veacul vechi, ci curăţirea
terenului de ceea ce ar fi acoperit apariţia literaturii moderniste. Aruncând
„sămănătorismul“ într-un trecut cât de fumuriu, micile încercări de literatură „sincronică“
trebuiau să devină mai evidente.
Dar, pentru istoria literară, datele nu se schimbau. Fie că Sămănătorul, cum crede d.
N. Iorga, fie că revistuţe ca Forţa Morală, Linia dreaptă sau publicaţia mai organizată
Viaţa nouă, cum crede D. Lovinescu, erau atunci organele regenerării noastre literare,
care se anunţa, anul 1900 este socotit din amândouă părţile ca hotar între două epoci
deosebite.
Unei priviri libere de orice subiectivitate, lucrurile îi apar altfel. Nici modernismul
începător dintre 1900-1910 nu diferă de ceea ce, până la 1900, îl precedase. Literatorul ca
şi întreaga activitate a lui Macedonski la alte reviste exprimase timp de douăzeci de ani
mai înainte aceeaşi voinţă de noutate, simplă gesticulaţie a originalităţii, care se va
continua întocmai cu Forţa Morală, Linia dreaptă şi Viaţa nouă până către 1914.
Aşa încât domnia Regelui Carol I coincide cu un capitol mărginit aproximativ de
urcarea pe Tron şi scoborârea Lui în mormânt, dar capitol distinct şi cel mai însemnat, al
istoriei noastre literare. Cum să-l numim dar, decât „epoca literară a primului nostru
Rege“?

1/13 aprilie 1891

Se serbează 25 de ani de existenţă ai Academiei Române.
Carol I evocă rolul cărţilor bisericeşti, al cronicelor, al
literaturii populare arătând că Academia a primit la
întemeierea sa „ca un sfânt depozit, paza, îngrijirea şi
dezvoltarea limbii…“ (56, T. 3, p. 102)

3 /15 mai 1891

Ia fiinţă Fundaţia Universitară Carol I. Actul de întemeiere
este Scrisoarea Regelui Carol I către Preşedintele
Consiliului de Miniştri.

(Monitorul Oficial nr. 27

din 5/17 mai 1891, p.585)

92
 /Scrisoarea regelui Carol I de întemeiere a Fundaţiei Universitare Carol I/
(56, T.3, p. 105-106)

Scumpul Meu Preşedinte al Consiliului,

Peste câteva zile România va serba a Douăzecişicincea aniversare a Domniei Noastre.

Providenţa a vroit aceasta: din ziua când am îndreptat primii Noştri paşi în această
frumoasă Ţară, ea a revărsat cu îmbelşugare binecuvântările sale asupra faptelor Noastre.Cu
ajutorul ei am putut străbate această lungă trecere de vreme, înconjurat fiind, din partea
scumpului Nostru popor, cu o încredere şi o iubire, care au fost răsplata cea mai dulce a
silinţelor Noastre spre propăşirea şi fericirea lui.
Urmând pilda bunilor Domni din trecut şi spre amintirea faptelor împlinite în acest
pătrat de veac, vroim a înfiinţa un aşezământ spre binele tinerimii universitare de la toate
facultăţile din Ţară, al cărui scop va fi de a procura studenţilor un loc de întrunire, înzestrat
cu o bibliotecă totdeauna deschisă, unde vor putea satisface iubirea lor de studiu; de a veni în
ajutorul acelora dintre dânşii care întreprind lucrări speciale sub direcţiunea profesorilor lor,
sau pentru tipărirea tezelor; cum şi de a da subvenţiuni acelora cari, din lipsă de mijloace, ar fi
siliţi să întrerupă studiile lor în dauna culturei generale a Ţării.
Spre îndeplinirea acestui scop, facem danie, de pe acum, ministerului Cultelor şi al
Instrucţiunei Publice o casă ce se va clădi cu cheltuiala Noastră, după planurile aci alăturate,
pe un loc aşezat în faţa palatului Nostru.
Punem totodată la dispoziţiunea aceluiaşi minister suma de 200.000 lei în rentă română
5%.
Pentru ca acest aşezământ să poată lua desvoltarea dorită şi să întindă cât mai mult
efectele sale binefăcătoare, dorim ca el să fie recunoscut ca persoană morală şi vă rugăm, D-le
Preşedinte al Consiliului ca, împreună cu colegii D-voastre, să aduceţi în sesiunea actuală a
corpurilor legiuitoare un proiect de lege în acest sens.
Aşezământul va purta numele de „Fundaţiunea Universitară Carol I“.
Cât pentru amănuntele administraţiunii sale şi statutele după care se va conduce, acestea
se vor fixa mai la urmă.
Dorinţa Noastră, a Reginei şi a Principelui Moştenitor, este ca această fundaţiune să
contribuie a întări frăţia printre tinerimea universitară şi a hrăni simţământul patriotic care
înalţă sufletul ei.
Alegând Noi Înşine locul viitoarei clădiri, am vroit ca ea să se ridice aproape de reşedinţa
Noastră, adică sub ochii şi sub ocrotirea Noastră, fiindcă vedem în tânăra generaţie speranţa
patriei şi unul din sprijinile cele mai temeinice ale Tronului şi Dinastiei Noastre.
Plin de încredere că această a Noastră dorinţă se va împlini, vă rog, scumpul Meu
Preşedinte al Consiliului, să primiţi încredinţarea sentimentelor Noastre de înaltă stimă.
În Bucureşti, 3 mai 1891

CAROL

93
mai 1891
Gestul regelui Carol este urmat de o serie de instituţii
(Societatea de Asigurări Dacia România, Societatea The Bank
of Roumania) şi persoane care fac diverse donaţii Fundaţiei
Universitare Carol I.
Eulogie Georgieff, în semn de recunoştinţă pentru ospitalitatea
poporului român care l-a găzduit pe el şi pe fraţii săi, refugiaţi
din Bulgaria ocupată de turci, şi pentru ajutorul dat de armata
română la eliberarea Bulgariei, trimite Regelui o scrisoare prin
care oferă Fundaţiei 200.000 lei (rentă 5%). În 1892 mai
adaugă suma de 5.000 lei.

Epistolă către M. S. Regele Carol I

Eulogie Georgieff (133, f. 58)

Sire,

Sunt 54 ani, de când mă bucur de ospitalitatea generoasă a României, sub a cărei

protecţiune prin muncă şi economie am putut agonisi oarecare avere. România a fost
azilul unde s-au adăpostit fraţii mei refugiaţi din Bulgaria, atunci când patria mea zăcea
în lanţurile sclaviei.
Armata Majestăţii Voastre, condusă de Marele ei Căpitan, a contribuit în mod
puternic la sfărâmarea acestor lanţuri şi la redarea libertăţii unui popor oprimat.
Aceste fapte îmi impun datoria de a veni şi eu, la rândul meu, să contribui cu
slabele-mi puteri la prosperitatea poporului român.
Majestatea Voastră, a dat exemplul şi impulsiunea unor asemenea sentimente, prin
crearea „Fundaţiunii Universitare Carol I“. Rog pe Majestatea Voastră să-mi permită a
aduce şi eu obolul meu la opera măreaţă, al cărei fondator sunteţi, şi în această speranţă
dăruiesc aşezământului „Fundaţiunea Universitară Carol I“ suma de lei 200.000 în titluri
de rentă amortizabilă română 5%, pe care o voi depune la Casa de Depuneri şi
Consemnaţiuni, îndată ce va încuviinţa Majestatea Voastră, pentru ca venitul acestui
capital să servească la îndeplinirea scopului acestei Fundaţiuni, împărţindu-se ajutoare la
studenţii universitari pentru a-şi continua studiile. Fac încă o umilă rugăciune: ca
Majestatea Voastră să permită ca aceste ajutoare să poarte numele meu.
Veţi binevoi, Sire, să ordonaţi miniştrilor Majestăţii Voastre să îndeplinească
formalităţile pentru acceptarea acestei donaţiuni.
Cu cel mai profund respect, al Majestăţii Voastre,
prea plecat şi supus servitor
Eulogie Georgieff

Bucureşti, 17/29 mai 1891

94
Înmormântarea bancherului Eulogie Georgieff în iulie 1897
este descrisă în ziarele epocii fiind menţionate coroanele de
flori trimise de regina Elisabeta, regele Carol I, prinţul
Ferdinand al Bulgariei, de Fundaţia Universitară Carol I şi de
alte societăţi şi personalităţi române şi bulgare. După slujba
religioasă au ţinut discursuri: G. Dem. Teodorescu, directorul
Fundaţiei şi prefectul de Ruse. „Generaţiunile viitoare – va
spune G. Dem. Teodorescu – care se vor împărtăşi din fructul
ostenelilor acestui om de bine, îl vor binecuvânta din toată
inima“.

10/22 mai 1891

Carol I răspunde Corpului profesoral care îi adresase urări cu
prilejul sărbătoririi a 25 ani de domnie .
Regele vorbeşte în spiritul unei recomandări mai vechi, pe care
o făcuse încă din 1870 ca „învăţământul să fie îndreptat mai
mult către carierele productive şi studiile profunde.“
(56, T.1, p.223)

„Şcoala trebuie să fie temelia Statului; condus de această

convingere am înfiinţat , în primul an al domniei mele, Şcoala
Normală din Bucureşti. /…/ Însă ştiinţa teoretică singură nu
este un reazem îndestulător. Trebuie să îndreptăm generaţiile
viitoare şi pe o cale practică /…/ Universităţile sunt , cu drept
cuvânt , fruntaşele aşezămintelor noastre de cultură /…/ şi
sper că dânsele vor deveni focare şi mai vii care să atragă
tinerimea, fără să fie nevoie ca să se depărteze de ţară spre
a-şi isprăvi studiile, căci tocmai în anii de studiu se
înrădăcinează mai adânc şi mai statornic simţământul
patriotismului“. (56, T.1, p.120-122)

„/…/ Şi-am revăzut o icoană din foarte depărtata copilărie:

Defilarea, în ziua de 10 mai, prin faţa regelui Carol I. Eram
elev în clasa I sau II liceală (aşadar anii 1891 sau 1892).
Directorul nostru Zamfir Herescu, cu pălăria în mână, însoţea
mica şi puţin milităreasca noastră companie… Regele, călare,
între generali, voia parcă să corecteze cu mişcările ritmice ale (Scrin pentru păstrarea
degetului, paşii noştri obosiţi şi neritmici. În spatele regelui, bijuteriilor dăruit reginei
era statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul şi cuptorul soarelui de Elisabeta în 1894, la
mai… Icoana aceasta mi-a rămas nemuritoare şi deasupra aniversarea a 25 ani de la
contrazicerilor bietei noastre inimi omeneşti“./…/ căsătoria cu regele Carol I)
Gala Galaction, 1980 (128, Vol.3, p.183)

95
 M.S. Regele Carol şi şcoala română
Gheorghe Adamescu, 1914 (2, p.71-72)

Amintindu-şi necontenit rolul jucat de universităţile germane, El doreşte ca şi cele

două universităţi ale noastre în primul rând să îndeplinească nevoile vieţii noastre politice
şi culturale, dând statului personalul necesar diferitelor instituţii, dar apoi să fie focare de
lumină nu numai pentru Ţara noastră, dar şi pentru întregul Orient.
Această înaltă idee şi această nobilă aspiraţiune revine în diferite rânduri în
cuvântările Sale. O spune pe scurt în 1869: „Ţara noastră va putea deveni un centru de
lumină în Orient“. O dezvoltă în 1889: „Universităţile noastre nu sunt numai ale
Românilor; ele pot deveni, prin renumele lor, un focar de lumină al unei mari părţi a
răsăritului, aruncând raze binefăcătoare departe peste hotare şi atrăgând astfel un
număr însemnat de tineri din alte ţări, care vor simţi trebuinţă a se instrui“.
Pentru ca asemenea rezultate să fie cu putinţă, este nevoie de o bună organizare şi de
o bună conducere la studii a tinerimii. De aceea Regele a dorit ca fiecare facultate să se
completeze, având cursuri îndestulătoare; a dorit să se construiască clădiri „demne de
dânsele“, în care „studenţii se vor putea adăpa la izvoarele curate ale ştiinţei şi ale
patriotismului“; a dorit în fine ca privirile conducătorilor ţării să fie îndreptate asupra
studenţilor.
Studenţii trebuie să aibă mijloace de studii şi timp liber pentru studiu. La noi în ţară,
cu toate părerile contrarii, s-au ridicat adesea din păturile cele mai adânci ale poporului
inteligenţe care au izbutit să se impună şi dintre ei s-au recrutat chiar cei mai înalţi
demnitari ai Statului. Regele Carol a privit cu bunăvoinţă aceasta: a spus-o prin cuvinte şi
a întărit-o prin acte.
Astfel, răspunzând unei telegrame de salutare a unui congres studenţesc, aminteşte
că „neîncetat grija Sa a fost îndreptată asupra răspândirii instrucţiunii în toate stratele
poporului“.
Astfel, ajunge la ideea de a întemeia o fundaţiune universitară. În anul 1891, când se
împlineau 25 de ani de la urcarea Sa pe Tron, adresează Preşedintelui Consiliului de
Miniştri, acea faimoasă scrisoare prin care dăruieşte o clădire specială şi o sumă de
200.000 lei. În această clădire Regele voieşte a înfiinţa o bibliotecă şi a încuraja lucrările
speciale ale studenţilor, dar în acelaşi timp doreşte să dea „subvenţiuni acelora care din
lipsă de mijloace ar fi siliţi să întrerupă studiile lor, în dauna culturii generale a ţării“.
E prezent în mintea tuturor cele petrecute în ultimii ani cu această fundaţiune:
completarea clădirii în aşa fel încât să devină un măreţ palat, o podoabă a Capitalei,
dotarea ei cu sume şi mai importante şi cu venituri ce ar face cinste şi unei universităţi
dintr-un mare centru apusean.
Cu prilejul inaugurării noii clădiri în ziua de 9 Mai 1914, constată „râvna cu care
tinerimea aleargă la acest liman de studii“ şi justifică astfel hotărârea ce a luat de a mări
instituţiunea creată cu treisprezece ani înainte: „pentru a îndestula nevoia de lumină a
acelora care sunt chemaţi a fi îndrumătorii «României Moderne»“.
Acestea erau, cu privire la diferitele ramuri ale învăţământului, ideile Regelui
Carol I. Dar mai presus decât scopul special al fiecăreia, El a aşezat un scop comun al
întregului învăţământ.

96
 Despre acest scop comun a vorbit în toate ocaziunile, l-a repetat sub diferite forme, a
căutat să-l precizeze, să-l detalieze, să-l exemplifice şi niciodată nu socotea că a insistat
îndeajuns. Acest scop s-ar putea formula în propoziţiunea: „instrucţia nu se poate face
fără educaţiune“; dar Regele a ţinut să se ştie şi ce fel de educaţiune doreşte.
„Fără principii de religiune şi de morală nu este adevărată învăţătură“, zice El în
1876.
„Cursurile universitare să pătrundă tinerele generaţiuni de iubire de ştiinţă şi mai
ales de iubire de patrie“, cere El profesorilor din Iaşi în 1904.
Iar în 1906, când profesorii universitari şi studenţii vin să-l felicite cu prilejul
împlinirii celor 40 de ani de Domnie, Regele Carol le zice:
„Pregătiţi-ne bărbaţi cu iubire de ţară, cu sufletul curat şi cu voinţa îndreptată spre
muncă conştiincioasă şi folositoare. Nu uitaţi că caracterele mai mult decât talentele
hotărăsc soarta popoarelor şi că forţa morală numai le poate apăra de învingere şi
nimicire“.
Ce încheiere mai frumoasă, mai cuprinzătoare decât aceste cuvinte: „Numai forţa
morală apără popoarele şi hotărăşte soarta lor!“ Ele rezumă, în mod admirabil, tot ce a
gândit şi tot ce a spus Marele nostru Rege despre şcoală şi despre şcoala română.
Fie ca întreg corpul nostru învăţătoresc să şi le graveze în minte şi să le aibă drept
călăuză în toată activitatea sa!

Carol I şi învăţământul românesc:

implicarea şi influenţa unui rege constituţional
Daniela Dumitrescu, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I“, 2006

„Vreau să-mi dau toate ostenelele pentru a procura un viitor prosper acestei
frumoase ţări, pe care acum o numesc a mea, şi acestor cinci milioane de oameni care
mi-au incredinţat bunăstarea lor.“ (314, p. 340) scria, la doar câteva luni de la sosirea în
ţară, cel care avea să devină primul rege al României.
Născut într-o veche familie princiară a Prusiei, înrudită cu aproape toate casele
regale ale Europei, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-
Sigmaringen a moştenit nu doar nobleţea sângelui, ci şi pe cea a caracterului. Curajos,
leal, credincios, cu un acut simţ al datoriei, de o distinsă naturaleţe şi, în contrast cu
obiceiurile boierimii româneşti, foarte cumpătat, Carol I era „de o discretă, dar nesfârşită
caritate“..“ (177, p. 24)
Pe lângă ctitorirea unor instituţii esenţiale pentru dezvoltarea culturii şi a
învăţământului românesc - Fundaţia Universitară ce-i poartă numele, Societatea Regală
de Geografie, Şcoala Normală din Bucureşti etc. - , suveranul, perceput ca sever şi
reţinut, “îndulcea multe suferinţe şi susţinea pe mulţi la învăţătură sau alte intreprinderi
folositoare. Toate acestea le făcea fără zgomot, ca şi tovarăşa sa de viaţă, Regina
Elisabeta”. Dintre numeroasele cazuri, M. Vlădescu îl relatează doar pe cel al
profesorului universitar C. Dănăilă: „Sfătuit de profesorul sau, Petru Poni, să meargă în
Germania să studieze chimia industrială, se adresa ministerului. Nefiind burse libere la

97
Ministerul Instrucţiunii, Poni s-a adresat Regelui. Astfel studentul ieşan a plecat în
Germania. După mai mulţi ani s-a întors doctor în chimia industrială şi a devenit un
distins profesor al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti“. (90, p. 306) O altă mărturie a
carităţii regale a fost I. Rădulescu-Pogoneanu, care, pe când era copil orfan, dar elev
eminent într-un oraş de provincie, a fost remarcat de suveranul sosit în vizită la gimnaziul
unde învăţa, bucurându-se de interesul şi sprijinul său până la desăvârşirea studiilor
universitare.
Documentele şi literatura vremii înregistrează şi alte acte de acest fel, precum
donarea unui teren de lângă palatul Cotroceni pentru azilul Elena Doamna (12 noiembrie
1873) şi întemeierea unui orfelinat la Zorleni (1 ianuarie 1898) (313, p.8). În octombrie
1911, la deschiderea anului universitar, „pentru sprijinul studenţilor lipsiţi de mijloace“
şi pentru „tipăriri de teze“, Regele a donat Universităţii din Iaşi 300.000 de lei.
(55, T.2, p.441). Insăşi Fundaţia Universitară fusese creată de Carol I pentru a oferi
studenţilor din toată ţara, pe lângă accesul gratuit la fondul de carte al bibliotecii sale,
sprijin financiar prin burse şi ajutoare.
Aceste câteva dovezi de generozitate, selectate dintre cele atestate prin mărturii şi
documente, sunt doar concretizări la scară individuală ale unor convingeri manifestate la
nivel statal printr-o benefică şi permanentă implicare în toate problemele importante ale
ţării. Deşi domn şi apoi rege constituţional cu vederi liberale, dar conştient de limitele
aplicării acestora în societatea românească a vremii, Carol I a influenţat substanţial
evoluţia României, fapt recunoscut atât în interior, cât şi pe plan extern. I. I. C. Brătianu,
unul dintre oamenii de stat care l-au cunoscut cel mai bine, afirma: „Personalitatea lui
Carol a fost decisivă în marile realizări, căci era un om înţelept, prudent, profund
pătruns de misiunea poporului său. El avea sensul demnităţii personale şi a celei a
statului, fiind insufleţit de o ambiţie naturală pentru ţară şi el însuşi“. (86, p. 38) În
Memoriile sale, prinţul Bulow, diplomat german la Bucureşti, exprima aceeaşi opinie:
„Regele Carol a fost unul dintre cei mai buni oameni şi unul dintre cei mai înţelepţi
suverani pe care i-am întâlnit, şi totuşi în cursul vieţii mele am venit în contact cu mulţi
prinţi“. „Forţa sa rezidă în răbdare, în tenacitate, sentimentul datoriei extinzându-se
asupra celor mai mici detalii, şi în concepţia înaltă pe care o avea asupra rolului său de
suveran. Nu şi-a făcut niciodată griji în privinţa atacurilor, a suspiciunilor şi a insultelor
care l-au urmărit în prima jumătate a domniei sale“. „A fost un suveran strict
parlamentar, care a exercitat totuşi cea mai mare influenţă asupra mersului afacerilor
externe şi interne ale regatului său“.(49, p. 427) În 1939, I. Rădulescu-Pogoneanu scria
despre “marile realizări în situaţia internaţională a Ţării şi în organizarea ei lăuntrică,
la care acţiunea personală a Domnitorului avusese o parte covârşitoare“ (90, p. 284), iar
C. Rădulescu-Motru aprecia că „Numai un om cu funcţiunile psihice fundamentale aşa de
puternic şi de armonic dezvoltate şi cu idealul său moral, putea să ridice aşa de repede şi
hotărât poporul şi Ţara Românească la însemnătatea ce o căpătase, devenită a 7-a mare
putere europeană“.(90, p. 306). Iar Frédéric Damé afirma in 1907: „Influenţa pe care a
exercitat-o regele Carol ca organizator şi administrator al noului regat pe care l-a
fondat, s-a manifestat în toate domeniile vieţii sociale şi economice a României“.
(78, p. 402)

98
 Titu Maiorescu, de două ori ministru al instrucţiunii publice în timpul lui Carol I,
remarca: „Însă domn constituţional precum era, el nu putea să impună politica sa ca un
autocrat, ci trebuia să caute a o inspira miniştrilor săi“.(205, p. 91)
Cu o imagine clară a ceea ce trebuie să fie un stat modern, european, Regele s-a
străduit să imprime direcţii şi ritmuri de dezvoltare care să aducă România cât mai
aproape de nivelul ţărilor civilizate ale continentului. De la transporturi şi comunicaţii,
până la învăţământul şi cultura românească, nimic nu-i era străin monarhului de origine
germană. Pentru a putea urmări şi ghida progresul ţării, cu mult înainte de apariţia
sintagmei „instruire continuă“, Carol I studia tratate de economie, citea cărţi de istorie
(mai ales a românilor), se interesa de ultimele descoperiri ale ştiinţei. Discuta frecvent cu
miniştrii săi, aleşi dintre cei mai instruiţi şi mai capabili politicieni, mulţi cu doctorate în
străinătate: Titu Maiorescu, I. C. Brătianu, Dimitrie Gusti, Nicolae Golescu, Petru Poni
etc. Fiecare ministru avea ziua sa de audienţă, săptămânal, într-un program minuţios
elaborat şi strict respectat.
În biblioteca sa din Palatul Regal, acorda după-amiaza audienţe particulare, care nu
necesitau la înscriere demersuri complicate sau condiţii prealabile. Discuta cu plăcere
„mai ales cu artişti care şi-au câştigat un renume; cu militari care s-au distins şi cu mari
industriaşi care conduceau întreprinderi importante“.(78, p. 402) Susţinea comunicări
pe teme de istorie la Academie. Participa la şedinţele Societăţii de Geografie, al cărei
fondator şi preşedinte de onoare era. Subvenţiona publicaţiile acestei Societăţi. Încuraja şi
sprijinea financiar elaborarea şi tipărirea de atlase geografice în limba română şi
dicţionare enciclopedice.
Citea literatură română, dar se interesa şi de realitatea reflectată în ziare. În 1866, la
scurt timp după sosirea în Bucureşti, ceruse să fie abonat la toate ziarele care apăreau pe
atunci în Principate. Deşi ar fi putut comunica utilizând doar franceza, Carol I a ţinut încă
de la inceput să înveţe limba poporului pe care urma să-l conducă. Eforturile n-au fost
neînsemnate - româna i se părea „destul de grea“, după cum îi mărturisea prietenei sale
Hortense Cornu în mai 1866. Cu toate acestea, lecţiile zilnice şi-au arătat curând roadele.
În 1867, la deschiderea sesiunii parlamentare, principele străin îşi rostea discursul în
limba ţării. Mai mult, unicei sale fiice, principesa Marioara, născută câţiva ani mai târziu
şi botezată, conform Constituţiei, în religia creştin-ortodoxă, i se adresa numai în română.
Militar prin formaţie şi înclinaţii, Carol I acorda învăţământului o importanţă cel
putin egală cu a armatei în asigurarea dezvoltării unui stat modern. La inaugurarea
palatului Universităţii din Iaşi, în noiembrie 1897, Regele insista, cu o viziune
surprinzător de actuală, asupra valorii studiilor superioare: „Nu numai cu numărul
soldaţilor şi cu dezvoltarea vieţii economice se măsoară astăzi puterea statelor. Un
factor de căpetenie, poate cel mai însemnat, este gradul de cultură. O direcţiune
sănătoasă şi naţională a înaltelor studii ce se urmăresc în Universităţi, este dar
condiţiunea neapărată a adevăratei propăşiri“.(56, T.3, p. 486) De altfel, încă din
1867, principele Carol I declara: „Dau cea mai mare importanţă instrucţiunii publice“,
aprobând ulterior alocarea unor fonduri considerabile pentru învăţământ: „Statul român
consacră, în comparaţiune cu alte state, sume destul de mari instrucţiunii publice; însă
oricât de multe ar mai consacra, ele ar fi nimerit întrebuinţate, căci sunt cheltuielile cele
mai producătoare ce face un stat“. (314, p. 427)

99
 Importanţa acordată de către monarh învăţământului şi culturii a fost dovedită în
cadrul Domeniilor Regale - create în 1884, la propunerea lui I. C. Brătianu, spre a da
„Coroanei mijloacele necesare pentru o reprezentare demnă a statului“: „S-au întemeiat
şcoli particulare ale acelor domenii - peste 50 azi (n.n. 1914) - apoi biblioteci, muzee,
societăţi corale, teatre, în care copiii joacă piese patriotice. Reviste şi broşuri au
contribuit să lumineze şi să perfecţioneze pe cei adulţi, ca şi pe cei tineri, conferinţe
populare au fost organizate în timpul iernei“.(202, p. 212)
Intenţia, încununată de succes, a Regelui de a consolida poziţia României în Balcani
viza şi învăţământul superior: „Universităţile noastre nu sunt numai ale Românilor; ele
pot deveni, prin renumele lor , un focar de lumină al unei părţi a Răsăritului, aruncând
raze binefăcătoare până departe peste hotare şi atrăgând astfel un număr însemnat de
tineri din alte ţări. ". (56, T.3, p. 44)
În 1906, din 3425 de studenţi înscrişi la Universitatea din Bucureşti, aproape 10%
erau străini, originari, în general, din ţările învecinate.
În prima perioadă a domniei Regelui Carol I, învăţământul românesc a pregătit cu
precădere funcţionari, învăţători, profesori, avocaţi; dezvoltarea economică ulterioară
cerea însă o diversificare a capacităţii de instruire, mai ales în domenii tehnice.
Suveranul sesizează aceste necesităţi: „Ştiinţa teoretică singură nu este un reazem
îndestulător. Trebuie să îndreptăm generaţiunile viitoare pe o cale practică, mai ales în
urma dezvoltării luate de activitatea noastră naţională în toate direcţiunile“.
(56, T.3, p. 87)
Oricât de avansate şi de clare ar fi fost viziunile Regelui asupra învăţământului (ca şi
asupra celorlalte domenii), nu s-ar fi putut concretiza fără concursul unor oameni de stat
capabili şi bine intentionaţi. Aceşti „fruntaşi ai ţării“, pentru care Carol I îşi mărturisea,
în testamentul său, „o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune“, erau politicieni de valoare,
specializaţi, în marea lor majoritate, în Occident, cunoscând standardele spre care ţara
tindea. Cele mai multe dintre principiile şi legile promovate de ei aduceau stringent
necesare îmbunătăţiri în organizarea învăţământului vremii. Spre exemplu, proiectul de
lege al ministrului Gheorghe Chiţu, adoptat în 1879, stabilea un set de criterii unic la
nivelul ţării, pentru selecţia cadrelor didactice. Legea asupra învăţământului primar din
1896, al cărei proiect fusuese iniţiat de Petru Poni, prevedea, printre altele, programe de
studiu identice pentru mediul rural şi urban.
Un impact puternic asupra modernizării învăţământului românesc l-au avut legile
privitoare la instrucţia secundară şi superioară (1898), şi cea profesională (1899),
promovate de ministrul Spiru Haret. Măsurile aplicate ulterior, pe baza acestor legi, aveau
să înscrie învăţământul naţional pe o certă traiectorie ascendentă, spre o calitate
comparabilă cu cea din ţările civilizate. Un rol benefic l-a avut şi modificarea adusă Legii
Haret în 1912, prin proiectul lui C.C. Arion, care sporea autonomia universitară şi
prevedea înfiinţarea a numeroase noi catedre.
Contribuţii remarcabile, prin reglementările introduse şi proiectele de legi înaintate -
care, chiar dacă n-au fost adoptate, au constituit un punct de plecare pentru legi ulterioare
- au avut şi alţi miniştri ai învăţământului, personalităţi de marcă ale vieţii publice,
precum Titu Maiorescu, V.A. Urechia, Vasile Conta, P. S. Aurelian, D.A. Sturdza.
Diferitele segmente ale învăţământului au cunoscut ritmuri de dezvoltare inegale.
Până în 1897, treapta primară a evoluat mai lent, în comparaţie cu cea secundară, datorită
100
necesităţii acute de învăţători, profesori, funcţionari în administraţia publică. Situaţia
iniţială fusese deosebit de dificilă. În 1864-1865, cursurile elementare erau frecventate
doar de a opta parte dintre copiii de vârsta şcolară. Raportul cadre didactice/elevi era
foarte mic: un învăţător la 44 de elevi inscrişi, în mediul urban şi 31 de elevi înscrişi, în
mediul rural. Se resimţea o lipsă acută de spaţiu. Sub ministeriatul lui Spiru Haret, care a
durat, cu intermitenţe, aproape 11 ani, importanţa acordată instruirii elementare, mai ales
la sate, sporeşte considerabil. În perioada 1897-1911, se construiesc cca 1000 de şcoli şi
se creează peste 1700 de posturi de învăţători. Ca urmare a aplicării perseverente a
principiului obligativităţii, numărul elevilor înscrişi se dublează. Tendinţa de accelerare a
dezvoltării învăţământului primar continuă, încât in 1914 - anul morţii Regelui - erau
înscrişi 620.565 elevi, faţă de 85.237 în 1865, la o creştere a populaţiei de 1,7 ori. Bugetul
alocat sporeşte de la 558.200 lei în 1865, la 17.354.321 lei în 1914. (7, p.101)
Învăţământul secundar beneficiază încă de la începutul domniei lui Carol I de o
atenţie specială. În iunie 1866, principele dona 12.000 de galbeni pentru înfiinţarea unei
şcoli normale, care urma să pregătească învăţători pentru mediul rural. Era prima şcoala
de acest fel, căreia i se vor adăuga, până în 1914, încă 17. Impulsionat de cerinţele
economiei româneşti, învăţământul profesional cunoaşte o dezvoltare explozivă. Dacă în
1866 existau în întreaga ţară doar 3 şcoli profesionale, în 1914 numărul lor sporise la 138.
(7, p.101-102)
Începuturile învăţământului superior românesc au fost, de asemenea, modeste, cu o
evoluţie accelerată spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. În
1866, se eliberau doar două diplome de licenţă, ambele la Bucureşti. În anul câştigării
Independenţei, terminau studiile universitare 60 de licenţiaţi, pentru ca în 1898, anul
adoptării Legii Haret, numărul lor să se ridice la 286. Peste numai câţiva ani, îşi vor lua
licenţa de două ori mai mulţi studenţi - 560 în 1904. Universitatea din Bucureşti a deţinut,
în toată această perioadă, întâietatea în ceea ce priveşte numărul de licenţiaţi, dar şi de
studenţi înscrişi. Dacă în anul universitar 1864/1865 frecventau cursurile facultăţilor
bucureştene 123 de studenţi, după 30 de ani, numărul lor era de peste 10 ori mai mare,
ajungând în 1914/1915 la 3.450, (21, p. 187) ceea ce plasa capitala României pe unul
dintre primele locuri - după acest criteriu - în Europa. Celor trei facultăţi iniţiale - Drept,
Litere şi Ştiinţe - care aveau împreună doar 21 de profesori, li se vor adăuga, în 1869,
Facultatea de Medicină şi în 1884, Facultatea de Teologie. Dezvoltarea acestor cinci
facultăţi a cunoscut o dinamică intensă, atestată de adoptarea, la intervale scurte (1-2 ani),
a unor noi regulamente, care prevedeau introducerea unor discipline, mărirea duratei
studiilor, organizarea cursurilor de doctorat, creşterea numărului de specializări etc.
Profesorii, în marea lor majoritate, studiaseră în Franţa (mai puţin în Germania şi Belgia).
Mulţi dintre ei desfăşurau o intensă activitate publicistică. Cele mai importante reviste
ştiinţifice şi de cultură ale timpului fuseseră fondate, conduse sau aveau drept
colaboratori cadre didactice universitare: Analele Institutului de Patologie şi de
Bacteriologie, fondată de Victor Babes, Economia Natională - director Petre S. Aurelian,
Ideea Europeană - C. Rădulescu-Motru, Revista de chirurgie - Director Thoma
Ionescu, Revista literară şi ştiinţifică - director B.P. Hasdeu, Revista Generală a
Învăţământului - fondator Spiru Haret, colaborator Ermil Pangrati, Revista pentru istorie,
arheologie şi filologie - Grigore Tocilescu, Revista ştiinţelor medicale - I. Cantacuzino
etc.
101
 În perioada ulterioară Războiului de Independenţă, apar şi alte instituţii de pregătire
superioară. Prin transformarea Şcolii de Poduri, Şosele şi Mine se înfiinţează în 1875
Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. În 1880 este creată Şcoala Normală Superioară,
care va deveni, în 1898, prin Legea Haret, Seminarul Pedagogic Universitar. Trei ani mai
târziu, iau naştere Şcoala Superioară de Agricultură şi cea de Silvicultură, în 1889 -
Şcoala Superioară de Război, iar în 1904 - Şcoala Superioară de Arhitectură, care anterior
funcţionase în cadrul Şcolii de Belle-Arte, creată în timpul domniei lui Al. I. Cuza. La 6
aprilie 1913 este promulgată Legea de înfiinţare a Academiei de Înalte Studii Comerciale
şi Industriale. Oferta educaţională se diversifică, către sfârşitul domniei îndelungate a lui
Carol I, tinzând către complexitatea celei din Occident.
Influenţa Regelui asupra dezvoltării învăţământului a continuat şi după moartea sa,
nu doar prin spiritul în care au acţionat urmaşii săi la tron, ci şi material, prin fondurile
generoase lăsate prin testament diverselor instituţii.
Perceput, încă în viaţă fiind, ca o figură monumentală a istoriei României, Carol I are
toată îndreptăţirea de a rămâne în memoria colectivă Regele care „şi-a zidit viaţa în
temelia ţării“. (242, p. 63)

( Stradă în Bucureşti la sfârşitul secolului al XIX-lea)

102
9 iulie 1891
Fundaţia Univeritară Carol I este recunoscută ca instituţie de
stat. Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii va reprezenta instituţia
ca persoană morală şi juridică.

Legea nr. 2264 pentru recunoaşterea „Fundaţiunii Universitare Carol I“

ca instituţie de stat, 9 iulie 1891
(201, p. 2049)

CAROL I,
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României,
La toţi de faţă şi viitori sănătate:
Corpurile legiuitoare au adoptat şi Noi sancţionăm ce urmează:

Art.I. «Fundaţiunea universitară Carol I» se recunoaşte ca instituţiune de Stat.

Art. II. Ea va fi perpetuă sub dependinţa şi administrarea ministrului cultelor şi
instrucţiunei publice, conform actului de fundaţiune (epistola din 3 Maiu 1891, a M. S.
Regelui către preşedintele consiliului miniştrilor).
Art. III. Ministerul cultelor şi instrucţiunii publice va reprezenta instituţiunea, ca
persoană morală, în toate actele juridice care vor privi-o, precum donaţiuni, legături,
procese şi altele după legile în fiinţă.
Art. IV. Un regulament de administraţiune publică va determina amănuntele
organizării exterioare a fundaţiunii, căreia, sub nici un cuvânt, nu i se va putea schimba
menirea, conform cu intenţia Înaltului Fundator.
Această lege s-a votat de Adunarea deputaţilor în şedinţa de la 27 Iunie 1891 şi s-a
adoptat cu unanimitate de 69 voturi.
Preşedinte, Colonel G. Rosnovanu.
(L.S.A.D.) Secretar, C.G. Vernescu.

Această lege s-a votat de Senat în şedinţa de la 1 Iulie 1891 şi s-a adoptat cu
majoritatea de 36 voturi, contra a 2.
Preşedinte, C. Boerescu.
(L.S.S.) Secretar, Petru Millo.

Promulgăm această lege şi ordonăm ca ea să fie investită cu sigiliul Statului şi

publicată prin Monitorul oficial.
Dat în Castelul Peleş, la 9 Iulie 1891.
(L. S. St.) CAROL
Ministrul cultelor şi instrucţiunei publice, Ministrul de justiţie ad interim,
G. Dem. Teodorescu. G. Vernescu.
No. 2.264

103
27 noiembrie/9 decembrie 1891-4/16
octombrie 1895
Guvernarea cabinetului conservator unificat (participă şi
junimiştii), remaniat în 18/20 decembrie 1893. Prim-ministru
este acelaşi Lascăr Catargiu, „ român neaoş, fără declaraţii şi
poze teatrale, fără apucături zănatice, dinastic fără târâre /…/
patriot cuminte şi dezinteresat până la a refuza un scaun de
domn, cunoscând profund ţara şi lumea ei… “, cum îl
caracteriza I.L. Caragiale. (194, p.47)

6/18 martie 1892

Regele Carol I şi Principele Ferdinand iau parte la inaugurarea
noului local al Academiei Române. Regele îşi exprimă dorinţa
„cea mai arzătoare“ ca „în al doilea pătrat de secol al
întemeierii sale“ Academia să devină „cel dintâi institut de
cultură al Răsăritului“.

29 decembrie 1892
Ferdinand se căsătoreşte cu Maria, principesă de Edinbourgh
(29 octombrie 1875- 10 iulie 1938), nepoata Reginei Victoria a
Marii Britanii.

Din 1892 Gr. Antipa întreprinde o serie de cercetări de

hidrologie. El îi prezintă regelui la Peleş un memoriu despre
activitatea sa şi rămâne surprins văzând că regele cunoştea în
cele mai mici amănunte.

15 octombrie 1893
Se naşte Carol, fiul lui Ferdinand şi al Mariei, viitorul rege
Carol al- II-lea. După el mai urmează 5 copii : Elisabeta
(1884-1946), viitoare regină a Greciei, Maria (1900-1961),
viitoare regină a Iugoslaviei, Nicolae (1903-1978), Ileana
(1909-1991), şi Mircea (1913-1916).

1893
Regele Carol I îi acordă lui Al. Tzigara-Samurcaş, motu
proprio, o bursă pentru studii în străinătate. De aceeaşi bursă
regală în valoare de 200 lei lunar au mai beneficiat artiştii
Oscar Obedeanu, Ştefan Popescu, Jean Steriadi, Otilia Michail- (Principesa Maria şi
principele Ferdinand )
Oteteleşanu.

104
1894

„Protoiereul Atanasiu, cel decorat de M. Regele cu Steaua

României, mi-a povestit o anecdotă foarte caracteristică, cu
prilejul tăierii Bulevard[ului], în Bucureşti: - În ultimul timp
atacul jurnalelor contra lui Pache ajunsese aşa de rău, urât,
că Pache disperat şi dezgustat se dusese la Majestatea Sa să-şi
dea demisia. «Iată Majestate, vă rog să-mi primiţi demisia».
«Dar te ce, ce ai la d-foastră» - şi aici părintele făcea o
mimică foarte expresivă, imitând figura lui Carol. «Uite,
Majestate, sunt atacat tare de ziare, mă insultă toţi din toate
părţile, m-am desgustat». Regele, care-i plac oameni
gospodari şi lucrători «harnici» l-a îmbărbătat: «Uf, tomnule
Pache, ce om şi la t-ta? Te iei după flecăriile unor băieţaşi.
Copiii numai unde este un pom roditor aruncă băţul, într-un
copac fără roade nu». Nu ştiu care a fost rezultatul Lascăr Catargiu (1823-1899)
întrevorbirii, dacă Pache şi-a tras sau nu demisia, dar - om politic
anecdota îmi place şi caracterizează minunat pe Rege“ 1866 Contribuie la răsturnarea
Teohari Antonescu (14, p.45) Domnitorului Al. I. Cuza şi
este ales membru al
Locotenenţei domneşti până la
venirea lui Carol de
Hohenzollern
1866, 1871-1876, 1889, 1891-
1895 Preşedinte al Consiliului
de Miniştri în primul guvern
alcătuit de Carol I şi în
următoarele guverne
conservatoare
1889 Formează pentru scurt
timp un guvern al bătrânilor
conservatori

Ion Kalinderu (1840-1913) -

administrator al moşiilor
regale, dovedeşte pricepere
organizatorică. Influent
datorită trecerii de care se
bucura pe lângă regele Carol.
Are preocupări culturale,
publică scrieri juridice,
economice şi educative. Este
membru al Academiei din
1893. Urmaşul lui în funcţia de
administrator al domeniilor
Coroanei este Barbu Ştirbei.
(Evantai aparţinând principesei Maria, primit
cu ocazia balului oferit în cinstea cuplului
princiar de primăria capitalei în 1893)

105
3 februarie 1895
Se promulgă primul regulament de administrare a Fundaţiunii
Universitare Carol I. Regulamentul, elaborat de Take Ionescu,
are la bază proiectul conceput de delegatul Casei regale,
I. Kalinderu şi modificat aproape în întregime de Titu
Maiorescu.

Regulament pentru administrarea „Fundaţiunii Universitare Carol I“

/sancţionat prin decretul nr. 493/, 3 februarie 1895
(273, p. 8331)

CAROL I,

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României,

La toţi de faţă şi viitori, sănătate:
Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul cultelor şi
instrucţiunii publice sub No. 582;
Văzând şi aprobând jurnalul consiliului Nostru de miniştri No. 5, încheiat în şedinţa
sa de la 30 Ianuarie 1895,
Am decretat şi decretăm:
Art. I. Aprobăm alăturatul regulament de administraţiune exterioară a „Fundaţiunei
Universitare Carol I“.
Art. II şi cel din urmă. – Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul cultelor
şi instrucţiunii publice este însărcinat cu executarea decretului de faţă.
Dat în Bucureşti, la 3 Februarie 1895.
CAROL
Ministrul cultelor şi instrucţiunii publice,
Take Ionescu No. 493

REGULAMENT
Pentru
Administrarea „Fundaţiunii Universitare Carol I“

Scopul şi organizarea

Art. 1. „Fundaţiunea Universitară Carol I“, înfiinţată în amintirea serbării de 25 de

ani de domnie, prin scrisoarea M. S. Regelui, de la 3 Mai 1891, către preşedintele
consiliului de miniştri, şi recunoscută ca persoană juridică prin legea de la 9 Iulie 1891,
are ca scop:
a) Înfiinţarea şi întreţinerea unei biblioteci cu sălile ei de lectură, de care să se
folosească studenţii de la toate facultăţile universitare din ţară;

106
 b) Ajutorarea studenţilor care, sub conducerea unui profesor universitar, întreprind
lucrări speciale, precum şi tipărirea tezelor de licenţă sau doctorat, recomandate de
facultăţile respective;
c) Acordarea de subvenţiuni la studenţii merituoşi lipsiţi de mijloace.
Art. 2. Sediul fundaţiunii este în Bucureşti, în casele dăruite şi înzestrate de M. S.
Regele, unde se află şi biblioteca.
Art. 3. Administrarea fundaţiunii este încredinţată unui director, numit pe trei ani,
prin decret regal, după propunerea ministrului instrucţiunii publice, şi asistat de un
comitet de 3 membri, compus din:
Rectorul Universităţii din Bucureşti;
Rectorul Universităţii din Iaşi;
O persoană desemnată de Augustul fondator.
Însărcinarea membrilor comitetului este onorifică.
Comitetul poate delibera cu doi membri. El va fi prezidat de cel mai în vârstă.
Directorul face parte din comitet.
În caz de paritate de voturi, votul preşedintelui este preponderent.
În caz când nu s-ar putea completa comitetul, directorul fundaţiunii va îndeplini
atribuţiunile comitetului.
Directorul poate delega, sub a sa răspundere, pentru toată durata mandatului său, sau
pentru un timp anumit, exercitarea uneia sau mai multor atribuţiuni ale sale unui membru
al comitetului sau bibliotecarului.
Bibliotecarul fundaţiunii va îndeplini şi funcţiunea de secretar al comitetului.
Art. 4. Încasarea veniturilor, efectuarea plăţilor, conform bugetului, încheierea
contractelor de chirii sau altele, depunerea capitalurilor la casa de depuneri şi
consemnaţiuni, ridicarea cupoanelor, se va face de director. Acesta va face pentru 9 Mai
al fiecărui an, cu aprobarea comitetului şi în numele lui, o dare de seamă asupra stării
funcţiunii, care se va publica în Monitorul oficial.
Directorul face comitetului propuneri pentru alcătuirea bugetului şi, în genere, pentru
tot ce priveşte mersul fundaţiunii.
Art. 5. Comitetul alcătuieşte bugetul anual al fundaţiunii, numeşte personalul în
marginile bugetului, face regulamentul interior al bibliotecii, hotărăşte ajutoarele şi
subvenţiunile de acordat, şi aprobă lista cărţilor de cumpărat pe fiecare an.
Comitetul îşi dă avizul asupra acţiunilor ce s-ar intenta de către sau în contra
fundaţiunii.
El are, în general, datoria de a veghea ca fundaţiunea să îndeplinească scopurile
arătate în scrisoarea M. S. Regelui şi ca regulamentele să fie păzite.
Art. 6. Ministrul instrucţiunii publice, cu avizul comitetului, va primi legatele şi
donaţiunile ce s-ar face fundaţiunii. Aceste legate şi donaţiuni pot fi primite şi cu
destinaţie numai pentru unul din scopurile fundaţiunii.
Ministrul instrucţiunii publice reprezintă fundaţiunea în justiţie. Apărarea se va face
de avocaţii Statului.
Art. 7. Închirierea averii nemişcătoare a fundaţiunii se va face de comitet prin
alcătuirea de bună voie sau licitaţie.

107
 Biblioteca
Art. 8. Biblioteca va fi deschisă, afară de timpul de la 1 Iulie până la 1 Septembrie, în
toate zilele de lucru cel puţin 8 ore pe zi, din care neapărat 3 ore seara.
Art. 9. Lucrările privitoare la bibliotecă se fac de un bibliotecar, asistat de cel puţin
doi custozi. Bibliotecarul va trebui să aibă gradul de licenţiat sau doctor.
Custozii se vor numi de preferinţă dintre studenţii vreunei facultăţi din ţară.
Art. 10. Bibliotecarul este, îndeosebi, dator:
a) Să îngrijească, sub a sa răspundere, de buna păstrare a cărţilor şi de ordinea în
sălile de lectură;
b) Să întocmească şi să ţină în curent cataloagele obişnuite în bibliotecile publice şi,
la caz de trebuinţă, să tipărească succesiv catalogul alfabetic general; să ţină asemenea în
regulă inventarul tuturor obiectelor bibliotecii;
c) Să propună comitetului la timp lista cărţilor de cumpărat pe fiecare an şi a
revistelor de abonat, având întru acestea în vedere mai ales trebuinţele studenţilor
universitari; să comande cărţile şi să facă abonamentele aprobate de comitet; să păstreze
corespondenţa şi chitanţele relative; să îngrijească de legarea cărţilor;
d) Să fie prezent la bibliotecă cel puţin 5 ore pe zi de lucru, din care 2 în sala de citit,
şi să reguleze prezenţa custozilor;
e) Să ţină în regulă prescriptele-verbale şi toată corespondenţa comitetului;
f) Să prezinte, la 23 aprilie, comitetului, un raport anual asupra stării şi progresului
bibliotecii, care să facă parte din darea de seamă prevăzută la art. 4 de mai sus.
Art. 11. Bibliotecarul va locui în edificiul bibliotecii.

Ajutoare şi subvenţiuni
Art. 12. Pentru ajutarea studenţilor, aşa cum e prevăzută la art. 1, lit. b, comitetul va
fixa pe fiecare an o sumă, din care jumătate va fi destinată Universităţii din Bucureşti şi
jumătate Universităţii din Iaşi, încunoştiinţând de aceasta, până la 15 Februarie, pe
rectorii celor două Universităţi, cu invitare ca, după deciziunea consiliului special al
Universităţii şi în limitele sumei arătate disponibile, să facă comitetului, până la 20
Martie, propuneri asupra întrebuinţării ei.
Art. 13. Pentru subvenţionarea studenţilor, aşa cum e prevăzută la art. 1, lit. c,
comitetul va fixa pe fiecare an o sumă şi va păzi aceeaşi regulă ca la art. 12 de mai sus.
Art. 14. Întru amintirea înfiinţării „Fundaţiunii Universitare Carol I“, comitetul va
ţine, în preziua serbării naţionale de la 10 Mai al fiecărui an, în sala cea mare a bibliotecii,
sub preşedinţia ministrului cultelor şi al instrucţiunii publice, o şedinţă solemnă, în care
se va citi raportul anual prevăzut la art. 5, şi se vor distribui ajutoarele prevăzute la art. 12
şi 13. Raportul anual se va înainta M. S. Regelui.

Bugetul
Art. 15. Anul bugetar al „Fundaţiunii“ începe la 1 Aprilie.
Art. 16. Între 15 şi 31 Ianuarie al fiecărui an, comitetul va alcătui proiectul de buget,
care se va supune, prin ministerul cultelor şi instrucţiunii publice, aprobării M. S.
Regelui.
Art. 17. În bugetul cheltuielilor se vor înscrie obligatoriu:
a) Întreţinerea şi repararea caselor şi a mobilierului, încălzitul şi luminatul;
108
 b) Lefurile personalului şi cheltuielile de cancelarie;
c) Asigurarea caselor, mobilierului şi colecţiunilor.
Restul veniturilor se va destina la scopurile arătate în art. 1, dându-se preferinţă după
ordinea în care sunt enumerate acolo.
Orice alocaţiune care n-a fost cheltuită în întregul ei până la sfârşitul anului bugetar
(31 Martie) se va trece la capital.

14 februarie 1895
G. Dem. Teodorescu, proaspăt numit în funcţia de director al
Fundaţiei Universitare Carol I (9 februarie) preia de la Louis
Basset, secretarul particular al Regelui, partea administrată
până atunci de Casa regală iar în 15 februarie recipisele vizând
averea aşezământului de la Ministerul Instrucţiunii Publice.
G. Dem. Teodorescu va rămâne director până în 1898 când un
nou regulament îi desfiinţează postul.

15 februarie 1895
La recomandarea lui Titu Maiorescu, C. Rădulescu-Motru este
numit bibliotecar al Fundaţiei Universitare Carol I unde rămâne
până în 1898. Motru va scrie ulterior despre această perioadă.
Constantin Rădulescu Motru
(1868-1957) - profesor
universitar
1889-1892 Specializări în
psihologie la Paris,
Heidelberg, München, Leipzig
1893 Doctorat în filosofie la
Leipzig
1895-1899 Primul bibliotecar
al Fundaţiei Universitare
Carol I
1931-1934 Preşedinte al
Secţiunii literare a Academiei
Române
1938-1941 Preşedinte al
Academiei Române.
A condus publicaţiile: Noua
Revistă Română (1900-1902,
1908-1916), Pedagogia
experimentală (1908), Ideea
Europeană (1919-1928),
Revista de Filosofie (1923-
1943), Revista de Psihologie
experimentală şi practică
81931), Analele de psihologie
(1934-1943), Jurnal de
psihotehnică (1937-1941)
(Prima clădire a Fundaţiei Universitare Carol I ridicată între
1891 şi 1893 după planurile arhitectului Paul Gottereau)
109
 Un început de carieră sub regele Carol
C. Rădulescu-Motru, 1939 (266, p. 274-280)

Că un tânăr, care a dat destule dovezi că a utilizat cu profit cărţile pentru a-şi
dobândi titluri înalte universitare, poate în acelaşi timp fi şi un bun bibliotecar, aceasta era
o părere împărtăşită mai de toată lumea la noi, înainte de a se fi produs ştiinţa cea nouă a
muncii raţionalizate. Cum eu dădusem destule dovezi, că sunt un stăruitor iubitor de
carte, nicio îndoială nu mai putea să aibă fostul meu profesor Titu Maiorescu că voi putea
fi şi un bun bibliotecar. De aceea la rugăciunea pe care i-a făcut-o Regele Carol I, de a
găsi un bun bibliotecar pentru Fundaţia Universitară Carol I, care urma să se inaugureze
în 1894, Titu Maiorescu nu a ezitat un moment să răspundă Regelui, că are persoana
aleasă gata: un tânăr, care şi-a trecut de curând doctoratul în Germania şi care îşi petrece
ziua, mai toată, în tovărăşia cărţii.
Fundaţia universitară Carol I nu s-a inaugurat însă de îndată, aşa cum fusese
proiectat. Primul meu început de carieră n-a fost în ramura bibliotecii, ci … în
magistratură. Ministrul de justiţie de pe atunci, Al. Marghiloman, auzind că eu posed şi o
diplomă de licenţiat în drept, pe lângă aceea de doctor în filosofie, s-a gândit, că până la
inaugurarea Fundaţiei, n-ar fi rău să fiu judecător de pace în Bucureşti. Pe vremea aceea,
nu se cunoştea şomajul; dimpotrivă, oferta de serviciu la Stat, era mai mare decât cererea.
Dar după puţine luni de la numirea ca judecător de pace (la ocolul II de Galben,
Bucureşti), d. Maiorescu îmi aduse aminte de promisiunea făcută de dânsul Regelui şi îmi
recomandă să fiu pregătit în orice moment pentru a trece la Fundaţie. În adevăr,
judecătoria mea n-a ţinut decât vreo şase luni, şi prin Iunie 1895 am primit, prin d. I.
Kalinderu, administratorul Domeniilor Coroanei, invitaţia să mă prezint M.S. Regelui
Carol I în audienţă la castelul Peleş. Numirea mea ca bibliotecar era în principiu fixată.
Totuşi Regele ţinea să-mi dea câteva sfaturi, în vederea primului contact pe care îl va
avea tinerimea universitară cu Fundaţia. Erau în acea epocă, - aproximativ acum cincizeci
de ani în urmă, - în atmofera culturală a ţării câţiva nouri de îngrijorare, în aceea ce privea
sentimentele cu care tinerimea universitară va primi să participe la inaugurarea instituţiei
înfiinţate din generozitatea Regelui. Auzisem şi eu înainte de audienţă, câteva zvonuri;
ele mi se păreau însă atât de absurde, încât nu voiam să le dau crezare. Auzisem că
studenţii universitari vor scoate un manifest, prin care vor refuza donaţia regală şi că se
vor lega cu jurământ să nu calce cu piciorul în bibliotecă. În ziua audienţei, de la primele
cuvinte, Regele mi-a precizat aceste zvonuri, adăugând: sunt zburdălnicii de ale tinereţii,
care pot lua un curs neplăcut, dacă sunt primite fără tact. Am înţeles gândul Regelui, de
îndată. L-am asigurat că pentru mine Fundaţia nu este o bibliotecă numai, ci o instituţie
de educaţie, în care tinerimea să se deprindă cu respectul pe care îl datorează Suveranului.
În tot timpul de o oră, cât a durat audienţa, nu a mai fost vorba de bibliotecă, ci de studiile
universitare pe care eu le făcusem în străinătate. Regele a luat informaţii detaliate despre
profesorii pe care-i audiasem şi despre ştiinţa psihologiei în care făcusem studii de
specialitate. M-a întrebat , la sfârşit, dacă regret părăsirea carierii ce mi se deschisese în
magistratură, şi la răspunsul meu negativ, Regele Carol I îmi mai pune următoarea
întrebare, pe care mi-o amitesc aproape cuvânt cu cuvânt, deşi au trecut de atunci atâţia
ani: judecătorii noştri tineri din provincie, de ce nu au aceeaşi tărie de caracter ca aceia

110
din Germania? La care eu am răspuns, după o amintire tot aşa de credincioasă, cu
cuvintele: Fiindcă, Majestate, judecătorii noştri nu sunt feriţi de tentaţiunile celor din
jurul lor, aşa cum sunt feriţi acei din Germania. La noi, cum intră un judecător în
funcţiune, de a doua zi încep intervenţiile, dacă nu chiar plocoanele.
Am avut impresia, de cum am ieşit de la audienţă, că M.S. Regele fusese mulţumit
de mine. Aceasta mi-a confirmat-o de altminteri, după o oră, d. I. Kalinderu, care a venit
să mă vadă la hotel (Windsor de pe atunci). Dar de ce nu mi-a vorbit Regele nimic despre
un plan de sistematizare al bibliotecii, şi despre cataloagele ce trebuie utilizate? Această
întrebare nu mi-a venit deloc în minte după audienţă. Ea mi-a fost pusă însă de prietenul
François Robin, colaborator cu mine la Convorbiri literare şi bibliotecarul M.S. Regina
Elisabeta, câteva zile în urmă. Cum m-a întâlnit, Robin care ştia de audienţă, m-a întrebat
la repezeală: Ei ce catalog preferă Majestatea Sa? Când i-am spus, că nici n-a fost vorbă
de cataloage la audienţă, bibliotecarul Reginei Elisabeta a avut o mare decepţiune. „Ei,
atunci are să te facă altceva, nu bibliotecar“. Robin a avut dreptate. Dar tocmai după trei
ani eu m-am convins că avea dreptate.
La două luni, după audienţă, am primit numirea de bibliotecar al Fundaţiunii
Universitare Carol I, având ca director general al Fundaţiei pe G. Dem. Teodorescu,
profesor la liceul Matei Basarab, şi fost ministru, iar în Consiliul de administraţie pe Titu
Maiorescu şi I. Kalinderu.
Inaugurarea s-a făcut în primăvara anului viitor, 1895. Niciun incident la inaugurare
din partea studenţilor. Ei s-au mulţumit în cea mai mare parte să privească din stradă.
Câţiva au fost însă prezenţi. Unul dintre ei a şi vorbit în numele studenţimii: d. Ilie
Bărbulescu, care a fost în urmă profesor de limbile slavice la Universitatea din Iaşi, iar
astăzi pensionar.
După inaugurare, biblioteca a fost deschisă studenţilor. Localul, pe care
generozitatea Regelui îl punea la dispoziţia studenţilor, era pentru acea vreme socotit atât
de luxos, încât puţini din studenţi puteau rezista dorinţei de a-l vizita. De aceea, de a doua
zi, vizitarea bibliotecii a început. Dar ca simplă vizitare, nu cu scopul de a face lectură.
Studenţii nu voiau să se arate învinşi. Voia le-a fost pe deplin respectată. Personalul
bibliotecii se ţinea la dispoziţia lor pentru a le arăta sălile, cataloagele, cărţile dăruite de
M. S. Regina Elisabeta, instalaţia de calorifer şi de lumină, mesele şi scaunele
confortabile destinate cetitorilor … fără nicio aluzie răutăcioasă la atitudinea luată de
studenţime, cu tact, aşa cum ceruse Regele. După o săptămână ghiaţa a fost ruptă.
Studenţii se aşezau acum pe locuri şi cereau cărţi, în mare parte dintre acelea pe care
biblioteca nu le avea. Aceasta m-a îndemnat să înfiinţez un registru, în care erau trecute
cărţile ce urmau să fie comandate. Erau însă aşa de multe cărţile cerute, că bugetul
bibliotecii întreit chiar de ar fi fost, nu ar fi putut ajunge. Aceasta m-a obligat, ca în
raportul bimensual pe care trebuia să-l fac personal Regelui în primele luni de
funcţionare, să aduc la cunoştinţa Majestăţii Sale faptul pentru a avea o soluţie. Soluţia
Regelui a fost simplă, dar potrivită. „Vei face şi d-ta cu studenţii, aceea ce fac eu cu
miniştrii mei. Când vine la mine un ministru şi îmi aduce o propunere de ce trebue să
facem, eu nu refuz, ci zic: lăsaţi aici; vom vorbi la prima ocazie. Miniştrii care aduc
ceva serios, revin asupra propunerii… aşa să faceţi şi d-voastră cu studenţii. Scrieţi în
registru toate cărţile care se cer, dar comandaţi numai pe acelea asupra cărora s-a
stăruit a doua oară“. Registrul de comenzi a mers înainte, comenzile reale însă n-au
111
întrecut bugetul bibliotecii. Mai grav mi s-a părut, în primele săptămâni, faptul ruperii
foilor din cărţile date spre citire. Manualele de drept roman, în special manualul
Demangeat, care se asemăna cursului pe care îl făcea profesorul N. Crătunescu, după o
întrebuinţare de câteva săptămâni numai, era redus la jumătate. Capitole întregi erau
rupte. Cu multă jenă a trebuit să raportez faptul. Şi l-am raportat Regelui Carol, înainte de
a-l aduce la cunoştinţa Consiliului de administraţie al Fundaţiei, fiindcă o presimţire
nelămurită mă făcea să cred că şi de astă dată soluţia Regelui va fi cea potrivită. În
adevăr, dacă aş fi adus faptul la cunoştinţa Consiliului, foarte probabil acesta ar fi luat
măsuri de rigoare. S-ar fi îndoit numărul supraveghetorilor şi s-ar fi început o anchetă
severă pentru descoperirea culpabililor. Regele Carol m-a sfătuit să-mi păstrez liniştea.
„Respectarea lucrului public nu este intrată în obiceiurile noastre. Va veni şi vremea ei.
Peste cincizeci de ani va părea drept şi la noi, ca un tânăr să-şi compromită viitorul
pentru că a rupt o foaie dintr-o carte. Astăzi însă să facem ca Americanii: fiindcă
înlocuirea cărţii rupte costă mai ieftin decât salariul unui supraveghetor special, să
cumpărăm o nouă carte în locul celei rupte“. Aşa am şi făcut.
Trecuseră trei patru luni de la inaugurare, când cu ocazia unui nou raport, sunt
întrebat de Regele Carol de ora în care studenţii sunt mai numeroşi în sala de bibliotecă.
Crezând că este vorba de o simplă curiozitate statistică, am indicat orele de seară, între 8-
10. A doua zi, pe la 9 seara, mă trezesc cu vizita neaşteptată a d-lui I. Kalinderu,
administratorul Domeniilor Coroanei, care pe un ton supărat mă întreabă: ce însemnează
întunericul în care se află sala de lectură? I-am dat lămurirea, care era şi deplina
justificare, că d. Gh. Dem. Teodorescu din motive de economie, a dat ordin personalului
de serviciu să nu aprindă decât luminile strict de folos. „Să se aprindă peste tot, a
poruncit d. Kalinderu, căci Regele este peste drum şi vă vede“. În adevăr, Regele văzuse
de mult, că era puţină lumină, dar crezuse că în bibliotecă nu sunt studenţi.
În cele câteva luni care au precedat inaugurarea, Regele Carol I a vizitat în diferite
rânduri localul Fundaţiei, uneori singur, uneori însoţit de un membru al familiei regale,
sau de câte un oaspe străin. Vizitele sale erau anunţate numai cu câteva minute înainte.
Erau mai mult vizite pornite din dragostea pentru local, iar nicidem pentru controlarea
lucrărilor noastre pregătitoare. Niciodată n-am fost întrebat cum înţeleg să conduc
biblioteca din punct de vedere tehnic. După inaugurare, mă aşteptam ca vizitele regale să
înceteze cu totul, sau să se producă la zile mari, anunţate cu mult înainte, din cauză că
localul era, de la opt dimineaţa până la zece seara, ocupat de publicul cititor. Aşa s-a şi
întâmplat. Totuşi, la vreo şase luni după inaugurare, Regele a mai făcut o vizită fără
ceremonie. Însoţit de aghiotantul de serviciu, a intrat în sala cea mare de lectură pe la
orele trei după amiază, fără a fi anunţat. Intrarea sa a fost aproape neobservată. Studenţii
vreo 15, la număr, şi-au continuat lectura. Numai după ce Regele a vorbit unei d-şoare
studente, întrebând-o din ce Facultate face parte, - pe timpul acela, nu erau mai mult de
3-4 studente în toată Universitatea, numai atunci s-a observat prezenţa Regelui şi
studenţii s-au sculat în picioare. „Citiţi mai departe“, le-a zis Regele, făcând semn să stea
jos. După ce a terminat înconjurul sălii, a plecat. Avea figura radioasă de mulţumire. La
prima şedinţă, după această vizită, când am fost să-mi fac raportul, strângându-mi mâna,
- Regele Carol nu era prea darnic cu strângerile de mână, - mi-a spus: „Am fost sigur, că
totul va merge bine cu d-ta. Acum sunt liniştit“.

112
 Făcusem vreo doi ani de bibliotecărie, când am început să-mi dau seama că această
profesiune nu-mi făcea mare plăcere. A ceti cărţile este una; a servi pe alţii ca să cetească
pe cărţi, este alta. Primul la care mi-am destăinuit decepţiunea a fost Titu Maiorescu, pe
care l-am rugat să-mi înlesnească intrarea în profesorat. Dar Titu Maiorescu n-a
împărtăşit deloc părerea mea. „Are să fie foarte mâhnit Regele, îmi zicea dânsul. Rămâi
unde eşti, ca să vadă şi majestatea Sa că avem tineri consecvenţi. Ai fost judecător, acum
eşti bibliotecar, bine apreciat de cine trebuie; câte vrei să schimbi“?.
Insistenţa mea de a intra în profesorat mi-a înstrăinat simpatia pe care protectorul
meu, T. Maiorescu, mi-o arătase până aci. Apoi moartea fulgerătoare a lui Gh. Dem.
Teodorescu, din Iulie 1897 /sic!/ a răcit şi mai mult pentru mine atmosfera de la Fundaţie.
Am cerut voie d-lui I. Kalinderu să nu mai locuiesc în însăşi clădirea Fundaţiei, aşa cum
locuisem până aci. I-am vorbit şi dânsului de profesorat.
I. Kalinderu m-a rugat să nu fac nimic, până ce dânsul va pune la curent pe Suveran.
Această punere la curent mi-a istorisit-o mai târziu, aşa cum s-a petrecut, el însuşi,
I. Kalinderu. D-abia a deschis vorba de intenţiile mele, că Regele i-a spus: „pentru
tânărul bibliotecar am vorbit cu d. Haret (care devenise în acest timp ministru de
Instrucţie publică). Eu cred, că cine scrie cărţi de filosofie, este bun de profesor, nu de
bibliotecar“. I. Kalinderu tocmai făcuse, în anul acela, raport la Academia Română
pentru premierea primelor mele scrieri filosofice.
M-am dus să văd pe d. ministru Spiru Haret, care mi-a comunicat, că este în căutarea
unui loc de profesor pentru mine, - „spre a fi folositor educaţiei tinerimii universitare“ -
aşa cum a cerut M.S. Regele, şi că pentru moment nu vede posibilitatea de a avea acest
loc decât la Seminarul pedagogic universitar, ce urma să fie înfiinţat prin noua lege a
învăţământului universitar. Aceea ce s-a şi realizat la începutul anului 1898.
Astfel a început cariera mea de profesor „pentru educaţia tineretului universitar“.
La Biblioteca Fundaţiunii unde am fost înlocuit prin d. A. Tzigara-Samurcaş, n-a rămas
niciun plan de organizare, după urma mea. Am plecat fără niciun regret.
Când după trei ani mai târziu, ministrul Spiru Haret a prezentat spre semnare
decretul prin care am fost numit definitiv, în corpul didactic al Facultăţii de litere din
Bucureşti, M. S. Regele Carol I aducându-şi aminte de studiile mele în laboratoarele de
psihologie din străinătate, a recomandat ministrului să-mi dea tot sprijinul pentru
înfiinţarea unui laborator.
În anii care s-au mai scurs de aci înainte, în toate audienţele, cu care am fost onorat
de M. S. Regele Carol, principalul subiect al întreţinerii a fost rolul educaţiei pentru
consolidarea viitorului nostru cultural. De acest rol, Regele Carol avea o idee, cu un
caracter aproape imperativ. Educaţia, pentru dânsul, era singurul mijloc prin care un
popor poate să ajungă a fi stăpân pe destinul său. Din amintirea, lăsată de aceste audienţe,
spicuiesc ca afirmaţii, credincios păstrate din gura marelui Rege, următoarele:
„Popoarele tinere cred mai mult în dorinţele lor decât în realitatea lucrurilor“.
„Baza unei bune educaţii o dă caracterul“.
„Logica gândirii a fost şi va rămâne principalul obiect al filosofiei“.
„Situaţia geografică explică destinul popoarelor“.

113
14/26 martie 1895
Inaugurarea Fundaţiei Universitare Carol I. Regele Carol I
citeşte actul inaugurării şi rosteşte un discurs patriotic, legând
momentul inaugurării de sărbătorirea proclamării regatului.
In lunile precedente inaugurării regele vizitase în repetate
rânduri instituţia, singur sau însoţit de membri ai familiei
regale sau oaspeţi străini. Vizitele au continuat şi după
inaugurare, arătând grija Suveranului faţă de Fundaţia sa.
„Festivitatea a decurs astfel: la orele 11,30 Regele şi
Principele Moştenitor au venit pe jos de la Palat la
Fundaţiune, unde au fost întâmpinaţi de întreg guvernul, în
frunte cu Preşedintele Consiliului, Lascăr Catargiu, şi de
Curtea Regală. Sosind şi Regina Elisabeta cu Principesa
Maria, Inalţii oaspeţi au urcat scările monumentale ale
clădirii în sunetul imnului Regal. In sala cea mare a
Bibliotecii, Mitropolitul Primat, Ghenadie, asistat de IPSS
Iosif, Mitropolitul Sucevei şi Moldovei, au săvârşit sfinţirea
clădirii, după care Regele a rostit discursul său.”
Al. Tzigara-Samurcaş, 1933 (333, p.4)

(Pergamentul inaugurării din 1895

a Fundaţiei Universitare Carol I)

114
 /Cuvântarea regelui la inaugurarea Fundaţiunii Universitare Carol I/
14/26 martie 1895 (54, p. 9479)

Am ales, pentru deschiderea Fundaţiunii Universitare, ziua de 14 Martie, care ne

aminteşte aşezarea patriei, pe temelii neclintite, spre a arătă şi mai bine scopul patriotic al
acestui aşezământ, întemeiat întru folosul junimii universitare la împlinirea a 25 de ani ai
Domniei Mele.
Astăzi, după mai mult de un pătrar de veac de jertfe şi silinţe, Statul român a ajuns a
răspândi binefacerile luminii în toate straturile poporului. Datorim aceasta nu numai
bărbaţilor politici care au înţeles însemnătatea acestei puternice pârghii a ridicării naţiunilor,
ci şi Corpului profesoral care şi-a îndeplinit cu râvnă şi stăruinţă înalta sa chemare.
Dorind a lăsa în urma Mea o mărturie vie a sentimentelor ce Mă însufleţesc către ţară şi
a arăta totodată necurmatul interes ce am pentru instrucţiune, am închinat tinerelor generaţii
acest lăcaş de studiu, cu falnica menire de a contribui la răspândirea şi înflorirea ştiinţei în
România.
Numai prin muncă stăruitoare şi ştiinţă se pot pregăti popoarele de luptele ce le aşteaptă
pe tărâmul economic şi social. Toate generaţiile, care au săvârşit fapte mari şi folositoare
ţărilor lor, au fost crescute în această şcoală serioasă şi s-au oţelit la flacăra iubirii de ştiinţă
şi de patrie.
Noi, care voim a lăsa urmaşilor noştri o moştenire neştirbită, câtă să avem de-a pururea
înaintea noastră acest ţel sfânt al măririi scumpei noastre Românii.
Dintre voi, cei tineri, vor ieşi bărbaţi cu chemarea şi greaua răspundere de a fi luminătorii
şi conducătorii naţiunii pe căile necunoscute ale viitorului. Urmaţi, dar, sfaturile profesorilor
voştri, înconjuraţi-i cu respect şi încredere, întăriţi-vă sufletele cu gânduri curate şi simţiri
înalte, spre a fi vrednici de misiunea la care puteţi fi chemaţi.
După cum va fi tinerimea noastră de astăzi, aşa va fi şi România de mâine. Greu, dar,
cumpăneşte în grijile noastre îndrumarea tinerimii pe calea muncii conştiincioase, a iubirii de
adevăr şi de ţară.
Legenda mănăstirii Argeşului ne arată credinţa răspândită în poporul român că, pentru
trainica întemeiere a unui aşezământ, trebuie îngropat în temeliile lui o fiinţă vie. Pus-am în
temelia acestei case a tinerimii universitare via Mea credinţă în viitorul României.
Facă Cerul ca veacurile ce vor urma să ne dea dreptate cu prisos, şi ca din acest locaş al
ştiinţei să se răspândească, ca dintr-un focar nestins, caldele raze ale unui patriotism luminat
asupra neamului românesc…
În acest gând vă încredinţez, d-lor membri ai Comitetului Fundaţiunii şi d-le Director,
grija acestui aşezământ. Nu Mă îndoiesc că sub înţeleapta d-voastră conducere va da roadele
dorite de inima Mea.
Providenţa, care a ocrotit ţara noastră cu atâta îndurare, va revărsa desigur şi asupra
acestei Fundaţiuni binefacerile ei, îndeplinind astfel rugile ce le-am înălţat, împreună cu Înalt
Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Primat, către A-Tot-Puternicul.
CAROL

115
 „Serbarea inaugurării nu a fost lipsită de unele manifestări,
ce nu pot fi trecute sub tăcere într-un istoric veridic al
Instituţiunii. Din rostirea reprezentantului studenţilor se vede
că mulţumirile nu sunt adresate în numele întregii studenţimi,
cum ar fi fost normal; căci o parte dintre studenţi, instigaţi de
opoziţie contra guvernului conservator, printr-o moţiune din
seara de 7 martie «hotărâse a nu participa la inaugurare şi a
refuza primirea darului regesc». După ziarele opoziţiei,
motivul pretinsei nemulţumiri a studenţilor ar fi fost
constatarea că «Maiestatea Sa Regele nu le mai acorda o sală
de întruniri, ci toată donaţiunea se mărgineşte la înfiinţarea
unei biblioteci şi o mică sală de lectură. Cărţi de studiu şi săli
de lectură - adaugă ziarul - găsesc însă foarte uşor studenţii,
fără să mai aibă nevoie de disciplină şi de temenelile pe care
trebuie să le facă reprezentanţilor Regelui de la această
instituţie».
Reamintim aceste triste întâmplări, pe care demult autorii lor
le-au regretat, spre a feri pe tinerii studenţi de a da, pe viitor,
prea lesne crezământ ademenirilor politicii pătimaşe,
lăsându-se duşi în ispită ca atunci /…/.”
Al. Tzigara-Samurcaş, 1933 (333, p. 6-7)
(Fundaţia Universitară Carol I,
17/29 martie 1895 vedere spre rotondă, 1900)

Carol I prezidează a doua şedinţă solemnă a Academiei

Române. Mulţumeşte pentru trimiterea publicaţiilor
„… Fundaţiunii Mele Universitare; ele vor fi de un mare folos
pentru acest nou aşezământ de cultură“ . (56, T. 3, p. 230)

Jurnal (1893-1908)
Teohari Antonescu, 16 martie 1895 (14, p. 146-148)

Foarte multe lucruri de spus, căci şi împrejurări sufleteşti m-au făcut mulţumit şi
natura extraordinar de frumoasă – un cer senin şi albastru cum se vede rar – mi-au dat
numai idei fericite. Am fost de dimineaţă la gară ca să primesc pe d-l Maiorescu, care a
sosit la 8 1/2 fix, nu trecute fix. Eram invitaţi la dânsul la masă pentru 11 ceasuri. Eu,
cum eram satisfăcut sufleteşte, am pornit-o spre Copou în sus. Tot ce ştiu pe drum e că
n-am cugetat la nimic, eram vesel dar fără să ştiu de ce. Când m-am întors acasă tocmai
dau de articolul meu asupra „imaterializării crescânde în artă“ şi negreşit am prefăcut cele
trei pagini din urmă. Am plecat pe urmă la Maiorescu şi pe drum întâlnind şi pe
d-l Negulescu am intrat împreună la hotel Binder. /…/
Am trecut la masă apoi în restaurant. Aici a vorbit dânsul mai tot timpul despre
diverse lucruri din Bucureşti. Serbarea „Instituţiei Carol I“ a fost foarte frumoasă.
„Fiindcă era vorba de studenţi că nu vor veni să ia parte la serbare, iar alţii da, am
oferit sala Universităţii, unde să discute afacerea. Cei de la Gazeta poporului cu

116
Sihleanu şi alţii ocupaseră sala şi negreşit că formarea curentului printre studenţi, în
sensul cum voiau dânşii, a fost uşor de făcut. S-au luat deciziunile care au voit. Eu am
fost atunci la Şcoala Nor[mală] Sup[erioară] şi împreună cu Francudi am chemat pe
băieţi în cancelarie jos. Acolo, de faţă cu dânşii, am ţinut un mic speach şi am spus între
altele că vor trebui să discute asupra luării sau nu parte la întrunirea serbării; le-am dat
să înţeleagă că sunt liberi să ia orice hotărâre şi că ea nu va influenţa întru nimic asupra
poziţiunii lor în Şcoală. Ei au luat pe dată decizia să primească instituţia şi natural /au/
ales pe Bărbulescu care să ţie şi un discurs. Băiatul a venit la mine cu o foiţă şi mi-a citit
tot; era foarte bine scris şi foarte simţit. Peste două zile mă pomenesc cu dânsul pe la 8
½ seara la mine că mă roagă să-mi spuie ceva. Îmi aduce două foiţe, una scrisă de el, pe
care mi-o citise, şi cealaltă făcută de papa Francudi. «Uite d-le M. ce mă pune să spui,
ce să fac?» O citesc şi era făcută în sensul celor de prin Monitoarele Oficiale. Eu am
luat lucrarea şi [am] spus lui Bărbulescu să o citească tot p-a lui proprie, «că mai mult
îmi place a d-tale decât a d-lui Francudi». Şi fiindcă trebuia să menajez suscepti-
bilitatea, l-am învăţat să zică lui Francudi că am auzit eu de la Palat că ar vrea Regele
să audă cuvinte studenţeşti. Când seara m-am întâlnit cu d-l Francudi, îi vorbeam eu tot
în sensul acesta, până când decanul nostru: «ia lasă d-le Maiorescu, ce tot spui d-ta de
Palat şi Rege, d-tale ţi-a plăcut mai mult cuvântarea lui Bărbulescu decât a mea şi ai
făcut toate astea pentru ca să mă menajezi pe mine»“. Ce n-aş fi dat să văd pe Maiorescu
prins cu mâţa în sac!
La serbare lucrurile au mers de minune. Lume foarte multă şi foarte aleasă, apoi
studenţii ocupaseră toate locurile libere, miniştrii cu doamnele, toată magistratura mai
înaltă, compturile, casaţia, armata, aghitanţii regali, Regele, Regina, Mitropolitul etc. În
fine, nu mai încăpeau şi pe drum era studenţime şi lume cu miile. A vorbit Regele foarte
cald ca întotdeauna şi înalt; mai cu seamă când a ajuns la comparaţia aia frumoasă, au
început aplauze care se vedeau f/oarte/ bine că nu erau oficiale, erau pornite din inimă şi
sincere. Papa Culianu a răspuns dar după tipicul
vechi, foarte rău. Bărbulescu mai cald, mai cu
seamă fraza «îţi suntem recunoscători Sire,
pentru darul tău», a făcut o impresie foarte vie
asupra Regelui. În fine, a fost «un coup dans
l’eau» pentru cei ce au lucrat contra serbării“.
De Bărbulescu spunea M. că până la o vreme a
vorbit f/oarte/ bine şi că a luat hârtia şi s-a uitat
înăuntru bine; altminteri rămânea în drum.

(Uniformă de ceremonie în grad de general de artilerie purtată

de regele Carol I începând cu anul 1895, compusă din :
tunică, pantaloni cu lampaş, chipiu cu egretă şi leduncă)
117
14/26 septembrie 1895
Se inaugurează Podul Regele Carol I de peste Dunăre, la
Cernavodă. Cu acest prilej, „în faţa uriaşului nostru pod“ pe
care îl priveşte ca pe „ cheia de aur a unui viitor strălucit“,
Regele consfinţeşte că „de azi înainte nimic nu va mai
desparte România din stânga Dunării de Dobrogea, pe care,
prin vitejia ostaşilor noştri din războiul de la 1877, am
împreunat-o din nou cu patria mamă. Astfel vom putea da
acestei provincii şi porturilor ei de pe ţărmul mării toată
îngrijirea Noastră, spre a lor dezvoltare şi propăşire.“
(56, T.3, p. 236)

„Aruncăm acum o privire mai departe pe mare, pe această

nemărginită cale de apă, unde se încrucişează nenumăratele
drumuri ale mişcării întregii lumi, care răspândesc bogăţiile
asupra naţiunilor . Prin portul de la Constanţa, podul peste
Dunăre ne deschide această cale largă, care va spori într-un
mod neaşteptat relaţiile noastre comerciale şi va asigura
dezvoltarea noastră maritimă.“ (55, Vol.2, p. 163)

iunie 1896
Carol I, aflând că Al. Tzigara-Samurcaş se pregăteşte să plece
în străinătate îşi exprimă dorinţa ca acesta să se intereseze şi de
organizarea bibliotecilor.

118
 Fundaţia Universitară Carol I
prof. univ. dr. Mircea Regneală, 2006 (272, p.10-14)

Suveranul nutrea convingerea că rolul său nu este numai acela de om politic, ci şi de

mentor cultural, îndeplinind şi o misiune civilizatoare în ţara unde fusese chemat să
domnească. Cu această convingere, hotărăşte să construiasca din propria avere o
bibliotecă destinată studenţilor ,,de la toate facultăţile din ţară". Achiziţionează în acest
sens casele lui C. Ioanid şi trimite, la 3 mai 1891, o scrisoare preşedintelui Consiliului de
Miniştri, cerându-i să propună un proiect de lege în Parlament pentru crearea unui
aşezământ care să poarte numele ,,Fundaţia Universitară Carol I". /…/

Inaugurare cu proteste juvenile

Proiectul edificiului este încredinţat arhitectului francez Paul Gottereau, cel care, în
1882, realizase şi proiectul Palatului Regal. Era arhitectul în care regele avea cea mai
mare încredere. Clădirea proiectată de Gottereau pe o suprafaţă de 660 m 2, în stil
neoclasic, cu ornamentaţie sobră, avea forma unui unghi drept, în centrul unghiului
aflându-se rotonda, cea care dă astăzi spre Piaţa Revoluţiei. De o parte a rotondei erau
sălile de lectură, iar de cealaltă spaţiile destinate locuinţei directorului şi altor funcţionari,
toate unite printr-un culoar. La mijlocul culoarului se afla nişa cu bustul regelui, bust
dispărut fără urmă în perioada comunistă. În acea vreme, clădirea Fundaţiei era
înconjurată de altele, între care cele ale familiei Lahovary, astfel încât din Palatul Regal
se putea zări numai rotonda.
Regele s-a îngrijit îndeaproape de întreaga dotare a imobilului. Rafturile metalice,
care şi-au păstrat întreaga funcţionalitate până la incendiul din decembrie 1989, au fost
comandate la Casa Kunscherf din Dresda, iar mobilierul, cu piele verde, la Casa T. Held
din Londra. Vitraliile, înfăţisând domnitori români, au fost aduse de rege de la Castelul
Peleş. Alte vitralii, reprezentând copii ale frescelor de la Biserica domnească de la Curtea
de Argeş, au fost dăruite palatului Fundaţiei de arhitectul restaurator francez Lecomte du
Noüy, naturalizat la noi.
Clădirea Fundaţiei era terminată la începutul anului 1895. La 14 martie acelaşi an,
are loc festivitatea de inaugurare. Alexandru Tzigara Samurcaş - cel care în anul 1933 va
publica prima, dar si cea mai temeinică monografie a Fundaţiei - descrie, în aceste
cuvinte, momentul inaugural: „Festivitatea a decurs astfel: la orele 11.30 Regele şi
Principele Mostenitor au venit pe jos de la Palat la Fundaţiune, unde au fost întâmpinati
de întreg guvernul, în frunte cu Preşedintele Consiliului şi de Curtea Regală. Sosind şi
Regina Elisabeta cu Principesa Maria, Înalţii oaspeţi au urcat scările monumentale ale
clădirii în sunetul Imnului Regal. În sala cea mare a Bibliotecii, Mitropolitul Primat,
Ghenadie, asistat de Î.P.S.S. Iosif, Mitropolitul Sucevei si Moldovei, au săvârşit sfinţirea
clădirii, dupa care Regele a rostit discursul său."
Inaugurarea nu a fost lipsită de evenimente neplăcute. Sub influenţa agitatorilor
socialişti şi a opoziţiei liberale, a apărut în presă un curent de opinii menit să-i determine
pe studenţi să respingă darul regal şi să nu participe la inaugurarea Fundaţiei. Motivele

119
erau: 1. ,,Maiestatea sa Regele nu le mai acordă o sală de întruniri /cum se promisese
initial — n.n./, ci toată donaţiunea se mărgineşte la înfiinţarea unei biblioteci şi o mică
sală de lectură"; 2. Donaţia se adresa Ministerului Instrucţiunii, şi nu Universităţii.
În ziua de 7 martie avusese loc întrunirea studenţilor contestatari şi se luase decizia
de a nu se participa la inaugurare. Regele nu a fost câtuşi de puţin afectat de această
atitudine, cunoscând psihologia tinerilor. Iată ce îi spune, în acest sens, lui Rădulescu-
Motru, custode al Fundaţiei: „sunt zburdălnicii de ale tinereţii, care pot lua un curs
neplăcut dacă sunt privite fără tact".
Studenţii care au participat la festivitate au fost, se pare, stigmatizaţi de restul
colegilor, dacă e să dăm crezare ziarului Adevărul, din 16 martie 1895. În articolul
Studentul Bărbulescu, se arată că respectivul tânar, care a participat şi a ţinut un discurs la
inaugurarea Fundaţiei, „va fi huiduit de întreaga studenţime". Dar aşa cum se întâmplă
adesea cu tinerii, acest gest de frondă a fost un simplu foc de paie, pentru că foarte curând
studenţii, neputând rezista tentaţiei de a vedea noua clădire, o vizitează mai întâi, uimiţi
de confortul din interior, apoi devin cititorii fideli ai bibliotecii.
Regulamentul pentru administrarea Fundaţiei - elaborat în comun de ministrul
Educaţiei, Take Ionescu, delegatul Casei regale, I. Kalinderu, şi rectorul Universităţii din
Bucureşti, Titu Maiorescu - este aprobat de rege la 3 februarie 1895. În articolul 1 este
definit scopul Fundaţiei: a) Înfiinţarea şi întreţinerea unei biblioteci cu sălile de lectură,
de care să se folosească studenţii de la toate facultăţile universitare din ţară; b) Ajutorarea
studenţilor care, sub conducerea unui profesor universitar, întreprind lucrări speciale,
precum şi tipărirea tezelor de licenţă sau doctorat, recomandate de facultăţile respective;
c) Acordarea de subvenţiuni la studenţii merituoşi lipsiţi de mijloace.
Deşi avea în regulament, aşa cum se vede, şi alte scopuri, biblioteca rămâne partea
principală în structura şi activitatea Fundaţiei.

Maiorescu - donator principal

Încă de la început, alături de donaţia regelui, Fundaţia Universitară Carol I a

beneficiat de numeroase alte donaţii şi rente de la societăţi sau persoane particulare, între
care societăţile Dacia România şi The Bank of Romania, precum şi de la Eulogie
Georgieff şi Michail Jivadinevici, ca particulari, spre a ne opri numai la aceste nume.
De-a lungul timpului, alte importante legate au fost făcute în folosul Fundaţiei, cele mai
multe provenind de la foştii cititori ai bibliotecii, în semn de recunostinţă pentru cultura
dobândită în această instituţie sau pur şi simplu urmând gestul de generozitate al
monarhului.
De altfel, regele a căutat să dea Fundaţiei sale cât mai multă autonomie financiară.
Deşi instituţia avea subvenţie regală permanentă, suveranul a dispus ca parterul
imobilului să fie prevăzut cu spaţii care să poată fi închiriate. După mărturisirile lui
E. Pangrati, rector al Universităţii din Bucureşti, regele i-ar fi spus: „Nu se ştie cum or fi
vremile ori cum vor fi împrejurările. Fundaţiunea mea trebuie să aibă mijloace proprii,
pentru ca să poată trăi pentru binele tineretului şi asigurarea viitorului." Iată că şi astăzi,
la 110 ani de la inaugurarea Fundaţiei, sursa esenţială de venit a bibliotecii provine din
chiriile percepute pe aceleaşi spaţii. /…/

120
 Regele iubeşte armonia

Începând cu anul 1900, Al. Tzigara-Samurcaş semnala cu regularitate în rapoartele

anuale înaintate regelui necesitatea dezvoltării localului, devenit insuficient, ca urmare a
creşterii permanente a numărului de cititori. Regele, devenind conştient de necesitatea
dezvoltării Fundaţiei, începe, imediat după 1900, tratative cu proprietarii imobilelor
vecine cu biblioteca, în vederea achiziţionării acestor clădiri pentru construcţie. Respinge
oferta Societatii Dacia - actualul Corp Dacia al B.C.U. -, socotind că imobilul respectiv
este impropriu pentru Fundaţie. Decide să cumpere casa lui Gr. Păucescu, aflată pe strada
C.A. Rosetti de astăzi, colţ cu Calea Victoriei. Tratativele au fost destul de dificile, din
cauza repetatelor reveniri ale vânzătorului asupra preţului hotărât între părţi. Suveranul nu
dorea nici în ruptul capului să achiziţioneze un alt teren - unde ar fi putut reconstrui
Fundaţia - prin vânzarea imobilului iniţial, cum sugerau unii. El voia ca Fundaţia să se
afle în faţa Palatului regal, „sub ochii şi sub ocrotirea" sa.
În iulie 1911, pe cei 689 mp ai casei lui Păucescu şi cei 180 mp dăruiţi de Primărie,
începe extinderea clădirii, proiectată de acelaşi arhitect, Paul Gottereau. Execuţia a fost
încredinţată fraţilor Axerio, cei care lucraseră la palatele regale din Bucureşti şi Sinaia.
Sub noua înfăţişare, partea veche rămâne ca o aripă a clădirii, corpul principal fiind „axat
pe o piaţă în forma unui arc de cerc, construcţia având şi o altă aripă, aproape simetrică,
pe strada C.A. Rosetti. Stilul este Louis XVI, cu o mare sobrietate de linii şi fără
exagerări de ornamentaţie. Este clădirea pe care o admirăm şi astăzi.
Regele a dorit mult ca în jurul Fundaţiei să fie construite clădiri care să se
armonizeze cu cea a Fundaţiei. Dar - cum remarca E. Pangrati în 1927 -, în ciuda
autorităţii sale morale şi politice, el „nu a putut să împiedice ca la dreapta şi la stânga
fundaţiunii să se ridice clădiri cu alte cupole, de proporţiuni şi de simetrii foarte
curioase şi puţin frumoase. O adevărată amărăciune cuprinsese sufletul suveranului,
constatând că sobrul şi demnul caracter pe care voise să-l dea Fundaţiunii lui fusese
stricat de inspiraţiuni nepotrivite ale clădirilor vecine."
La 9 mai 1914 are loc inaugurarea noului local. Adunarea solemnă se desfăşoară în
aula cu 500 de locuri, ce urma să fie sfinţită în aceeaşi zi, în prezenţa membrilor Curţii
regale, a Senatului universitar, a guvernului, a membrilor parlamentului, a clerului şi a
numeroase personalităţi politice şi culturale româneşti.
„Văzând dar râvna cu care tinerimea alerga la acest liman de studii - spune
regele -, am hotărât lărgirea lui în măsura acestei râvne şi înzestrarea sa cu cele mai
moderne cerinţe. Sunt fericit că pot astăzi dărui universităţii noastre acest încăpător
lăcaş pentru cultura tinerei generaţiuni, hărăzind totodată scumpei noastre capitale o
clădire care face cinste celor ce au executat-o şi vrednică de înaltul ei scop." Era ultimul
discurs rostit de suveran în public. În acelaşi an, el se stingea la Castelul Peleş.
Elogiile făcute monarhiei la inaugurarea clădirii extinse au fost unanime. Traian
Lalescu, în Viitorul, sub titlul Fundaţiunea Universitară Carol I, scria: „Din bătrânul
sau palat, M.S. Regele poate să-şi arunce cu satisfacţie privirile asupra noii sale opere.
Ea reprezintă într-o formă simbolică o imagine a activităţii sale neobosite în ţara
noastră, triumful unei perseverenţe prevăzătoare care a înţeles să se adapteze
împrejurărilor şi să le ridice treptat până la înălţimea conceptelor sale."

121
 (Palatul C.E.C din Bucureşti la 1902. Construcţia a fost
realizată după planurile arhitectului Paul Gottereau în
perioada 1896-1900)

„În executarea construcţiilor s-a făcut un lux nebun

/…/ un lux desfrânat /…/ şi aceasta de toate guvernele,
fie liberale, fie conservatoare. Treceţi pe Calea
Victoriei, uitaţi-vă la stânga, la Palatul Poştelor, la
dreapta , la Palatul Casei de depuneri: ce lux nebun!
Ne trebuia oare atâtea cheltuieli pentru ca să
adăpostim birourile poştelor şi ale Casei de depuneri?“
E. Costinescu , Discurs la Cameră,
decembrie 1899 (47, p. 152)

(Palatul Poştelor din Bucureşti, 1902)

octombrie 1896
Regele Carol I vizitează Austria şi Germania. Franz Joseph
vine la Bucureşti.

31 martie/12 aprilie 1897

Formarea guvernului liberal prezidat de Dimitrie A. Sturdza.
Portofoliul Instrucţiunii Publice şi Cultelor este ocupat de
Spiru Haret.

(Carol I cu Franz Joseph , principele Alfred- duce de Coburg Gotha şi

familia regală română la Sinaia în 1896)

122
20 octombrie/1 noiembrie 1897
Cu prilejul inaugurării noului Palat al Universităţii din Iaşi , are
loc la Teatrul Naţional din Iaşi un concert al Elenei Teodorini
în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta.
O altă reprezentaţie de gală este dată în onoarea familiei regale
la 22 octombrie, cu piesa Lumea în care ţi se urăşte.

21 octombrie/2 noiembrie 1897 Spiru C. Haret (1851-1912) –

Regele Carol I şi regina Elisabeta asistă la inaugurarea noului profesor universitar, om politic
Palat al Universităţii din Iaşi. Mitropolitul face serviciul 1874 I se acordă pentru trei ani
o bursă de studii la Facultatea
religios, vorbesc Sp. Haret, ministrul Instrucţiunii, Rectorul
de Ştiinţe din Paris
N. Culianu şi studentul Leatris. 1878 Doctorat în Ştiinţe
„ …studiile înalte , rosteşte Carol I cu acest prilej, vor avea matematice la Paris.
aici un locaş demn de dânsele, unde studenţii se vor putea Membru corespondent al
adăpa la izvoarele curate ale ştiinţei şi ale patriotismului/…/ Academiei Române (titular în
Nu numai cu numărul soldaţilor şi cu dezvoltarea vieţii 1892)
economice se măsoară astăzi puterea statelor. Un factor de 1889 Membru al Partidului
căpetenie , poate cel mai însemnat, este gradul de cultură . O Liberal
direcţiune sănătoasă şi naţională a înaltelor studii, ce se 1897-1910, cu întreruperi,
Ministru al Instrucţiunii
urmăresc în Universităţi, este dar condiţiunea neapărată a
Publice şi al Cultelor
adevăratei propăşiri“. (55, Vol. 2, p. 196)
Wilhelm Kremnitz (Berlin
1897 16/29 mai 1844 – Castelul
Peleş 19/31 iul. 1897),
Se inaugurează Galeria regală de tablouri vechi din Castelul medicul particular al lui
Peleş. În străinătate apare catalogul Galeriei alcătuit de Leo Carol I.
Bachelin, bibliotecarul regelui Carol I, sub titlul Tableaux Kremnitz avea experienţa
anciens de la Galerie Charles I Roi de Roumanie. Catalogue medicală a războaielor
raisonné avec 76 héliogravures de M.M. Braun, Clements & germane din 1866 şi 1870-
Comp., Paris, 1898, 308p. Este vorba de 212 pânze 1871. Se stabileşte cu soţia sa,
achiziţionate de Rege prin intermediul specialistului Mite, în România (1875) şi
Bamberger, pe primul loc aflându-se Şcoala spaniolă, cu participă la Războiul de
Independenţă din 1877 unde îşi
9 pânze de El Greco. O nouă revizuire a colecţiei a fost făcută atrage stima ofiţerilor români
de Al. Busuioceanu, ajutat de specialişti străini. şi a Regelui. Timp de 18 ani a
lucrat la Spitalul Brâncovenesc
23 martie/ 4 aprilie 1898 din Bucureşti.
Este înmormântat „la locul
Spiru Haret împreună cu C. Dimitrescu-Iaşi iniţiază legea ales de Regină, pe domeniul
asupra învăţământului secundar şi superior care va suporta regal, la marginea pădurii
modificări în 1912. seculare dinspre Poiana
Ţapului; acolo s-a ridicat apoi
o impozantă cruce de
18 iulie 1898 marmură, pe care s-a fixat o
placă de bronz gravată cu o
Carol I şi D. A. Sturdza vizitează Curtea imperială rusă la poezie a Carmen Sylvei”.
Petersburg. Al. Tzigara-Samurcaş
(334, Vol.1, p.72)
123
5 octombrie 1898
Este modificat regulamentul de administrare a Fundaţiei
Universitare Carol I care desfiinţează postul de director,
prerogativele revenind Rectorului Universităţii.

Regulament pentru administrarea “Fundaţiunii Universitare Carol I”

/sancţionat prin decretul nr. 2912/, 5 octombrie 1898
(274, p. 5203-5204)

CAROL I,
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României,
La toţi de faţă şi viitori, sănătate:
Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul cultelor şi
instrucţiunei publice sub No. 63.602 din a.c.;
Văzând şi aprobând jurnalul consiliului de miniştri cu No. 4 din 2 Octombrie a.c.,
Am decretat şi decretăm:

REGULAMENT
PENTRU
ADMINISTRAREA „FUNDAŢIUNII UNIVERSITARE CAROL I“

Scopul şi organizarea

Art. 1. „Fundaţiunea Universitară Carol I“ – înfiinţată în amintirea serbării de 25 de

ani de Domnie, prin scrisoarea M.S. Regelui de la 3 Mai 1891, către preşedintele
consiliului de miniştri, şi recunoscută ca persoană juridică prin legea de la 9 Iulie 1891,
are de scop:
a) Înfiinţarea şi întreţinerea unei biblioteci cu sălile ei de lectură, de care să se
folosească studenţi de la toate facultăţile universitare din ţară;
b) Ajutorarea studenţilor care, sub conducerea unui profesor universitar, întreprind
lucrări speciale, precum şi tipărirea tezelor de licenţă sau doctorat, recomandate de
facultăţile respective;
c) Acordarea de subvenţiuni la studenţi merituoşi, lipsiţi de mijloace.
Art. 2. Sediul Fundaţiunii este în Bucureşti, în casele dăruite şi înzestrate de M. S.
Regele, unde se află şi biblioteca.
Art. 3. Administrarea Fundaţiunii este încredinţată, sub înalta priveghere a rectorului
Universităţii din Bucureşti, unui bibliotecar numit prin decret regal, după propunerea
ministrului cultelor şi instrucţiunii publice.
Bibliotecarul poate delega, sub a sa răspundere şi cu aprobarea rectorului, pentru
toată durata mandatului său, sau pentru un timp anumit, exercitarea uneia sau mai multor
atribuţiuni ale sale, unuia din custozi.

124
 Art. 4. Încasarea veniturilor, efectuarea plăţilor, conform bugetului, depunerea
capitalurior la casa de depuneri şi consemnaţiuni, ridicarea cupoanelor, se face chiar de
către Banca Naţională a României.
Bibliotecarul alcătuieşte, cu aprobarea rectorului, bugetul Fundaţiunii, şi-l comunică
Băncii Naţionale a României. Plăţile se vor face de către Bancă, după ordonanţe
subsemnate de bibliotecar.
Art. 5. Rectorul Universităţii din Bucureşti numeşte personalul Fundaţiei, afară de
bibliotecar, în marginile bugetului, face regulamentul interior al bibliotecii şi aprobă
listele de cumpărări de cărţi, ce-l prezintă bibliotecarul.
În biblioteca Fundaţiei se va ţine un registru, în care cititorii vor înscrie dezideratele
lor pentru cumpărări de cărţi. De aceste deziderate se va ţine cont, pe cât e posibil, în
alcătuirea listei de cumpărături pentru bibliotecă.
Rectorul îşi dă avizul asupra acţiunilor ce s-ar intenta de către, sau în contra
Fundaţiunii.
El are, în general, datoria de a veghea ca Fundaţiunea să îndeplinească scopurile
arătate în scrisoarea M.S. Regelui şi ca regulamentele să fie păzite.
El face la 9 Mai al fiecărui an o dare de seamă despre starea Fundaţiunii, care se va
publica în Monitorul Oficial.
Art. 6. Ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, cu avizul rectorului Universităţii din
Bucureşti, va primi legatele şi donaţiunile ce s-ar face Fundaţiunii.
Aceste legate şi donaţiuni pot fi primite şi cu destinaţie numai pentru unul din
scopurile Fundaţiunii.
Ministrul cultelor şi instrucţiunii publice reprezintă Fundaţiunea în justiţie. Apărarea
se va face de avocaţii Statului.
Art. 7. Închirierea averii nemişcătoare a Fundaţiunii se va face de bibliotecar, cu
aprobarea rectorului Universităţii din Bucureşti, prin alcătuiri de bună voie sau licitaţie.
Pentru achitarea cheltuielilor, bibliotecarul emite, în limitele bugetului, mandate de
plată, care se vor plăti de Banca Naţională.
Art. 8. Biblioteca va fi deschisă, afară de timpul de la 1 Iulie până la 15 August, în
toate zilele de lucru cel puţin 8 ore pe zi, din care neapărat 3 ore seara.
Art. 9. Lucrările privitoare la bibliotecă se fac de un bibliotecar, asistat de cel puţin
doi custozi. Bibliotecarul va trebui să aibă gradul universitar de licenţiat sau doctor.
Custozi se vor numi dintre studenţi, absolvenţi sau licenţiaţii facultăţilor din ţară.
Numărul lor se fixează prin buget, după trebuinţă.
Art. 10. Bibliotecarul este îndeosebi dator:
a) Să îngrijească, sub a sa răspundere, de buna păstrare a cărţilor şi de ordinea în
sălile de lectură;
b) Să întocmească şi să ţină în curent cataloagele obişnuite în biblitecile publice, şi,
la caz de trebuinţă, să tipărească succesiv catalogul alfabetic general; să ţină asemenea în
regulă inventarul tuturor obiectelor bibliotecii;
c) Să propună rectorului Universităţii din Bucureşti, la timp, lista cărţilor de
cumpărat pe fiecare an, şi a revistelor de abonat, având întru aceasta în vedere mai ales
trebuinţele studenţilor universitari, şi ţinând seamă de desideratele exprimate conform art.
5; să comande cărţile şi să facă abonamentele aprobate; să păstreze corespondenţa şi
chitanţele relative; să îngrijească de legarea cărţilor;
125
 d) Să fie prezent la bibliotecă cel puţin cinci ore pe zi de lucru, din care două în
sala de citit, şi să regleze prezenţa custozilor;
e) Să ţină în regulă corespondenţa şi arhiva Fundaţiunii;
f) Să prezinte, la 23 Aprilie, rectorului un raport anual asupra stării şi progresului
bibliotecii, care să facă parte din darea de seamă prevăzută mai sus, la art. 5,
alin. IV.

Ajutoare şi subvenţiuni

Art. 11. Pentru ajutarea studenţilor aşa cum e prevăzută la art. 1, lit. b, rectorul
Universităţii din Bucureşti va fixa pe fiecare an o sumă, din care jumătate va fi destinată
Universităţii din Bucureşti şi jumătate Universităţii din Iaşi, încunoştiinţând de acesta,
până la 10 Februarie, pe rectorul Universităţii din Iaşi, cu invitare ca până la 10 Martie,
după decizia Senatului Universităţii şi în limitele sumei disponibile arătate, să facă
propuneri asupra întrebuinţării ei.
Suma destinată Universităţii din Bucureşti se va întrebuinţa asemenea după decizia
Senatului ei.
Art. 12. Pentru subvenţionarea studenţilor, aşa cum e prevăzută la art. 1, lit. c,
rectorul Universităţii din Bucureşti va fixa pe fiecare an o sumă în bugetul Fundaţiunii.
Aceste burse se vor da prin concurs trecut înaintea unui juriu format de către fiecare
rector, din profesori ai Universităţii respective, sub preşedinţia sa.
Numai studenţi lipsiţi de mijloace vor avea dreptul a se prezenta la aceste concursuri.
Bursierii nu vor mai putea avea alte ocupaţii, sub pedeapsa pierderii bursei. Ei vor
trebui să treacă regulat toate examenele; să facă toate lucrările cerute de regulamentele
Universităţii, la epocile regulamentare.
Bursele se vor acorda pentru timpul legal ce mai rămâne studentului până la
terminarea studiilor universitare; în orice caz, durata lor nu va fi mai mare de 5½ ani
pentru facultatea de medicină, de 4½ ani pentru facultatea de litere, şi de 3½ ani pentru
celelalte. Ele vor putea însă să fie retrase înainte de expirarea acestui termen, de la aceia
care nu vor dovedi aplicaţiune, sau pentru alte motive.
Art. 13. Întru amintirea înfiinţării „Fundaţiunii Universitare Carol I“ se va ţine, în
preziua serbării naţionale de la 10 Mai al fiecărui an, în sala cea mare a bibliotecii, sub
preşedinţia ministrului cultelor şi instrucţiunii publice, o şedinţă solemnă, în care se va
citi raportul anual prevăzut la art. 5, alin. IV, şi se vor anunţa bursele prevăzute la art. 11
şi 12. Raportul anual se va înainta M. S. Regelui.

Bugetul

Art. 14. Anul bugetar al „Fundaţiunii“ începe la 1 Aprilie.

Între 15 şi 31 Ianuarie al fiecărui an, se va alcătui proiectul de buget, ce rectorul va
supune, prin ministerul cultelor şi instrucţiunii publice, aprobării M.S. Regelui.
Art. 15. În bugetul cheltuielilor se vor înscrie obligatoriu:
a) Întreţinerea şi repararea caselor şi a mobilierului, încălzitul şi luminatul;
b) Lefurile personalului şi cheltuielile de cancelarie;
c) Asigurarea caselor, mobilierului şi colecţiilor.
126
 Restul veniturilor se va destina la scopurile arătate la art. 1, dându-se preferinţă
după ordinea în care sunt enumerate acolo.
Orice alocaţiune care nu a fost cheltuită în întregul ei până la sfârşitul anului bugetar
(31 Martie) se va trece la capital.

Dispoziţie tranzitorie

Art. 16. M.S. Regele, Augustul fondator, prin ministrul cultelor şi instrucţiunii
publice, îşi rezervă dreptul de a exercita, în orice mod va crede de cuviinţă, controlul său
asupra funcţionării instituţiei, şi, în caz de trebuinţă, să ordone măsurile cuvenite.
Art. 17. Regulamentul de faţă intră în aplicaţie la 15 Octombrie 1898.
Bugetul actual se va schimba pe acea zi, conform cu noile dispoziţii.
Toate regulamentele şi dispoziţiile anterioare, care vor fi contrare acestui
regulament, sunt şi rămân abrogate.
Art. 18 şi cel din urmă. – Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul cultelor
şi instrucţiunii publice este însărcinat cu executarea dispoziţiunilor acestui decret.
Dat în Castelul Peleş, la 5 Octombrie 1898.
CAROL

Ministrul cultelor şi instrucţiunii publice,

Sp. Haret No. 2.912

(Ştampilă mobilă purtând semnătura

autografă a regelui Carol I, în relief)

127
1 ianuarie 1899
Al. Tzigara-Samurcaş este numit în funcţia de bibliotecar al
Fundaţiei Universitare Carol I pe baza certificatelor dovedind
practica făcută în bibliotecile imperiale din Berlin.
Al. Tzigara-Samurcaş va intocmi an de an Raportul despre
mersul Fundaţiei, destinat Regelui şi prezentat de către
rectorul Universităţii.

11 /23 aprilie 1899

Demisia guvernului liberal prezidat de Dimitrie Sturdza. Se
formează un guvern conservator pur (junimiştii refuză să
participe) în frunte cu Gheorghe Grigore Cantacuzino, noul Alexandru Tzigara-
preşedinte al partidului. Samurcaş (1872-1952) –
profesor universitar, critic şi
istoric de artă, muzeograf
1893-1896 Carol I îi acordă o
„Preocupat de ce avea să se întâmple în sânul Partidului
bursă de 3 ani pentru studii în
Conservator şi în general în viaţa politică a acelui moment Germania
era, desigur, regele. Scrie Carol către sora sa: «L-am chemat 1896 Doctorat în filosofie
pe Lascăr Catargiu pentru formarea guvernului, dar „magna cum laude“,
scrisoarea nu i-a mai putut fi remisă, pentru că în aceeaşi specialitatea istoria artei,
clipă a murit de atac de cord. O adevărată fatalitate în această obţinut la München
situaţie grea şi dificilă, cum eu n-am mai trăit vreodată. 14 zile 1896-1898 Călătorii de studii
a rămas ţara fără guvern căci nici conservatorii , nici liberalii în Italia şi Franţa, specializare
nu puteau să-mi dea un guvern puternic; la unii liderul era în muzee şi biblioteci la Berlin
1901 Profesor provizoriu la
moraliceşte mort, iar la ceilalţi mort de-a binelea.»“. Şcoala de Arte Frumoase
Ion Bulei , 2004 (47, p.74) (definitivat în 1904)
1 oct. 1906 Este numit
„D. A. Sturdza însemna la sfârşitul veacului trecut un om director al Muzeului
politic a cărui experienţă şi pregătire erau incontestabile.Nu- i etnografic, de artă naţională,
mai puţin adevărat însă că adversarii săi au avut suficiente artă decorativă şi artă
motive pentru a-i critica personalitatea. Le-a oferit el însuşi industrială, cunoscut sub
prin lipsa de stabilitate în concepţii. Toată activitatea politică numele de Muzeul de la Şosea
1 apr. 1914 Prin schimbarea
a lui D.A.Sturdza poartă amprenta unei frapante contradicţii :
regulamentului, capătă
adept al lui Al.I.Cuza (i-a fost secretar particular şi în 1859 a denumirea de director al
fost câteva luni şi ministru) şi apoi unul dintre cei care l-au Fundaţiei Universitare Carol I
detronat, adversar al lui Carol I, împotriva căruia scrie şi va rămâne până la
virulente articole în presa germană în anii 1875-1876, şi, după pensionare în dec.1946
aceea , unul dintre cei mai supuşi slujitori ai acestuia. Şi nu 3 nov.1916-14 nov. 1918
erau singurele atitudini răsucite ale unei personalităţi Prefect al Poliţiei Capitalei
contradictorii. Ele se menţin şi după ce ajunge şeful partidului 1924-1937 Conduce revista
naţional Liberal , în 1892, când gesturile şi cuvintele sale Convorbiri literare
1938 Membru corespondent al
căpătaseră altă pondere şi importanţă. Căci inevitabil
Academiei Române
deveneau infinit mai angajante. Nu mai vorbea şi acţiona un
simplu om politic, ci şeful celui mai puternic partid român al
vremii, căruia nu-i era permis (cum spunea B. Delavrancea
într-un moment de furie la adresa lui D.A.Sturdza) să uite
mâine ceea ce a afirmat azi şi poimâine ceea ce afirma mâine.

128
Într-o chestiune esenţială, ca cea naţională, «steaua fixă şi
depărtată» a neamului, cum o numea acelaşi Delavrancea,
care ridica generaţiile mai tinere «la o viaţă înaltă şi
generoasă», care zguduia toate inimile ; într-o atare chestiune
de viaţă şi de moarte pentru un popor, în anii luptei
memorandiştilor transilvăneni, D.A. Sturdza s-a grăbit să
făgăduiască mult, mult mai mult decât era în stare. Şi s-o facă
sub forma cea mai categorică şi să ceară guvernului
L. Catargiu să intervină şi, pentru că guvernul nu-l urma pe
această linie, să-l înfiereze de trădător./…/
D.A. Sturdza avea sprijinul Palatului. Carol I admira la şeful
liberal competenţa, marea-i putere de muncă şi, înainte de
toate, orientarea sa progermană. Reprezentantul Franţei la
Bucureşti îi scria lui Delcassé, ministrul său de externe, la 23
martie 1888 : «Regele şi-a dorit de la început să implanteze
civilizaţia germană în Orient şi nici un om politic nu l-a ajutat
în aceasta mai mult decât D. A. Sturdza.»“
Ion Bulei, 2004 (47, p.54-55, 58)

6/19 martie 1900

Într-o scrisoare către sora sa, Maria de Flandra, Carol I afirmă:
„Aici lucrurile merg foarte furtunos“.

„…dacă Coroana la noi are un rol firesc, trebuie să

recunoaştem că rolul ei este foarte greu, căci ea are să fie
singura supapă de
siguranţă în luptele
noastre de partid,
căci ei îi este dat să
aibă această misiune
de a fi veşnic în
contact cu opinia
publică, să vadă
când ţara reală nu
mai corespunde cu
ţara legală, are
misiunea , sub a ei
înaltă răspundere
morală, să intervină
- desigur cu mare
prudenţă şi cât mai
rar - spre a evita
catastrofa.“
Take Ionescu, 1897
(166, Vol.1, p. 356)

(Statuia lui Carol I din faţa castelului Peleş)

129
9 mai 1900
C. Dimitrescu-Iaşi inaugurează cu prilejul adunărilor anuale
festive ale Fundaţiei seria cuvântărilor care evidenţiază
însemnătatea bibliotecii şi meritele Regelui Carol I,
întemeietorul şi susţinătorul proiectelor instituţiei.

„Încă din 1900, adică în al cincilea an de funcţionare,

Fundaţiunea se dovedise insuficientă faţă de numărul mereu
crescând al cetitorilor, cari de la 18.418 în 1895-6 ajunse la
52.930 în 1899-900. În raportul din 1900 am semnalat pentru
prima dată absoluta nevoie a măririi localului, constatare ce
se repetă apoi în fiecare an. /…/ Convingându-se de nevoia de
a mări localul primei Sale Fundaţiuni, Regele, eludând oferta
de vânzare a localului Societăţii Dacia - România, ca dovedit
a fi impropriu cerinţelor bibliotecii, hotărăşte cumpărarea
imobilului Gr. Peucescu, limitrof cu Fundaţiunea. Tratativele
nu au fost uşoare din cauza repetatelor reveniri ale
vânzătorului asupra preţului hotărât între părţi. Propunerea
oficială de a se ceda un alt teren mai spaţios pentru o altă
Fundaţiune, localul existent putând fi vândut, este refuzată de
rege, care, potrivit scrisorii Sale de întemeiere, ţinea ca
ctitoria Sa să se înalţe «pe un loc în faţa Palatului Nostru,
aproape de reşedinţa Noastră, adică sub ochii şi sub ocrotirea
Noastră »”.
Al. Tzigara - Samurcaş, 1933 (333, p.16)

(Săli de lectură în clădirea veche

a Fundaţiei Universitare Carol I)

130
7 iulie 1900-13 februarie 1901
Primul guvern (conservator, predominant junimist) condus de
Petre P. Carp care deţine şi Ministerul de Finanţe este format
din: Al. Marghiloman (ministru de Externe), Titu Maiorescu
(ministru de Justiţie), C.C. Arion (ministrul Cultelor şi
Instrucţiunii Publice), N. Filipescu (ministru al Agriculturii,
Industriei, Comerţului şi Domeniilor), C. Olănescu (ministru de
Interne), generalul Iacob Lahovari (ministru de Război), Ion C.
Grădişteanu (ministru al Lucrărilor Publice).

„P. P. Carp, cel mai capabil dintre conservatori, a fost învins

la Cameră şi a trebuit să se retragă, doborât printr-o intrigă a
Petre P. Carp (1897-1919) -
tovarăşilor săi de partid. I-am chemat pe liberali. Jocul fals al om politic
conservatorilor m-a determinat la acest demers energic căci Studii de drept şi ştiinţe
deja de 14 zile aceştia făceau miniştrilor atâtea greutăţi că mi- politice la Bonn
au înmânat demisia lor. /…/ Din nou ţara şi eu suntem cei 1863-1864 Fondator al
Societăţii Junimea de la Iaşi
care suferim de pe urma certurilor partidelor. Sunt obişnuit cu alături de Vasile Pogor, Iacob
luptele şi furtunile politice şi de cele mai multe ori ies victorios Negruzzi, Th. Rosetti, Titu
din ele, dar pe termen lung devii obosit şi stresat. Sentimentul Maiorescu
acesta îl am acum. 1866 Secretar al Locotenenţei
domneşti după detronarea lui
(Scrisoare trimisă de Carol I sorei sale, Maria, Al. I. Cuza
15/28 februarie 1901)(47, p.278) 1900-1901, 1910-1912
Preşedinte al Consiliului de
Miniştri şi Ministru de Finanţe
1907-1912 Conduce Partidul
Conservator
Este autorul unor discursuri
remarcabile în Parlament,
creator de programe politice
(Era Nouă) şi de guvernare. În
Consiliul de Coroană din
2 august 1914, prezidat de
Carol I, a fost singurul
politician de partea Regelui,
dorind ca România să intre în
război alături de Germania.

1901
Biblioteca Centrală a Statului
este desfiinţată. Colecţiile trec
(Carol I la sporturile ostăşeşti, Sinaia) la Biblioteca Academiei
Române.
/Nicolae Filipescu/ „Fusese parlamentar ascultat, adversar
temut, ministru capabil, şef de partid iubit şi mai presus de Nicolae Filipescu (1862-
toate, exercitase aproape 30 de ani în viaţa Partidului 1916)-om politic
Conservator o influenţă covârşitoare care adesea părea Licenţiat în drept la Paris
1893-1895 Primar al Capitalei
împinsă până la sacrificiu şi până la fantezie.“ 1910-1913 Ministru de Război
I. G. Duca (102, Vol.2, p.41) şi al Domeniilor

131
1903-1906
La Adunarea anuală a Fundaţiei din 9 mai 1903, ministrul
Instrucţiunii vorbeşte despre relaţia dintre minister şi
bibliotecă.

„Deşi numără doar 40 de ani de existenţă, universităţile

noastre dispun deja de numeroase dotări menite a susţine
eforturile studenţilor.
În fruntea acestor aşezăminte vine «Fundaţia Carol» creată în
1891 de către Majestatea Voastră şi al cărei regulament a fost
modificat la 10 octombrie 1898.
Ea pune la dispoziţia studenţilor o bibliotecă admirabilă,
într-un local splendid şi cu facilităţi de lucru excepţionale.
Fundaţia acordă, în afară de aceasta, burse şi ajutoare de
diferite feluri.
În ceea ce îl priveşte, Ministerul acordă 50 de burse înscrise în
buget pentru studenţi, de câte 100 de franci lunar fiecare.
Aceste burse sunt repartizate între cele două universităţi.“
Spiru Haret, 1903 (141, p. 366)

(Scrisori de donaţie din partea regelui Carol I

către Fundaţia Universitară, 1903)

132
 În preajma Dinastiei
Al. Tzigara-Samurcaş (334, Vol.1, p.180-187)

Anul 1904 a fost, mai mult ca oricare altul, sub auspiciile Coroanei. În seara de
1 ian. am fost, ca de obicei, invitaţi la balul de la Curte, a cărui prelungire nu era limitată,
durând mult după retragerea perechii regale.
Animaţia era mare în sala de mâncare din parter, după miezul-nopţii; icrele proaspete
şi şampania erau din abundenţă şi foarte disputate. Pentru privilegiaţii Curţii dintre care
făceam parte, directorul Alex. Steriade care orândui asemenea sărbători, menaja mici
supeuri aparte, foarte apreciate, mai ales din cauza numărului restrâns al favoriţilor!
O săptămână după bal, în ziua de Bobotează, 6/19 ian., am avut una din cele mai
lungi audienţe la rege, aşa de prelungită încât aghiotantul de serviciu s-a mirat de timpul
cât am fost reţinut iar cei de acasă începuseră a se îngriji ştiut fiind că, de la audienţă, nu
mă puteam duce aiurea deoarece, conform protocolului, tipărit şi pe invitaţie, eram în
ţinută de gală. Fiind zi de mare sărbătoare pravoslavnică, regele, respectuos faţă de
uzanţele ortodoxiei, neacordând audienţe în asemenea zile, era mai liber. Primit, ca de
obicei, în vasta bibliotecă ce servea şi drept sală de Consiliu a miniştrilor ce-i prezida,
regele, bine dispus, se informă, ca de obicei, întâi asupra mersului Fundaţiunii sale în
serviciul căreia intram acum în al 6-lea an. Exprimând insuficienţa tot mai simţită a
sălilor de lectură de numărul crescând al cititorilor şi inconvenientul de a fi nevoiţi să
aşezăm cărţile în mai multe rânduri în acelaşi raft, Regele căută să îmi probeze că, şi în
biblioteca sa, pentru economie de spaţiu, cărţile erau la fel îngrămădite, fără a se produce
inconvenienţele ce-i semnalam şi, în special, dislocarea cărţilor ce nu se mai puteau găsi
după indicaţiile din catalog, ci numai de către acela care, într-adins, ascunsese, în alt raft
decât cel prevăzut, volumul rezervat pentru uzul lui personal.
Recunoscând întemeierea afirmaţiilor mele, regele mă autoriza să instalez grilajul
despărţitor de cărţi şi să interzic ca cititorii să se servească singuri cu cărţile dorite, ca
până aci.
Venind vorba de biblioteca din Sigmaringen unde admirasem, sub conducerea
directorului Gröbels, fostul institutor al principelui Ferdinand, colecţia de tablouri şi, în
special, pânzele lui Cranach, regele trecu în biroul de alături spre a-mi arăta o pânză de
acel artist, expusă acolo. Îmi atrase atenţia şi asupra biroului său de la fereastra dinspre
biserica Creţulescu la care, în loc de scaun, şedea călare pe şeaua de care se servise în
războiul de independenţă; arătându-mi şi unele vechi ceramici, tot de la Sigmaringen,
trecurăm în al doilea birou, mai mic, cu un dulap de cărţi care cuprindea, cum singur
spunea, a sa „Hand-bibliothek“ adică anuare militare şi diplomatice, enciclopedii etc. De
aci mă duse în dormitor spre a-mi arăta basoreliefurile „Ziua şi noaptea“ ale lui
Thorwaldsen, sculptate de Stöhr, drept ornamente ale culcuşurilor regale. Multe am
învăţat de la rege în acea lungă şi memorabilă audienţă în care, după spusa reginei,
făcusem, sub conducerea suveranului, „le tour du propriétaire“, „der personnlicher
Gämecher“ al operelor ce nu erau altfel accesibile. În schimb însă regele, prin abilul fel
de interogare, a aflat cele dorite în cele mai bine de două ceasuri şi jumătate cât am fost
reţinut. De aci, pe o scară rezervată numai majestăţilor lor, ajunserăm în odaia de lucru a
133
reginei ocupată cu ilustraţiile pentru biserica Trei Ierarhi din Iaşi (evanghelie proiectată,
dar nu terminată); uitându-mă la o fotografie necunoscută a regelui tânăr iar suveranul,
observând surprinderea mea, cu învoirea reginei, îmi dărui imaginea sa prinsă într-un
cadru de oţel, cu ornamente în „cloisonné“, alcătuind unul din princpalele odoare ale
amintirilor cu care am fost cinstit de majestăţile lor în decursul vremii.
Am mai avut cinstea să-l revăd pe rege în audienţe particulare dar de neuitat este
impresia ce ne-a fost lăsat tuturor celor de faţă ce ne-a făcut-o cu prilejul cuvântării sale
din 21 martie 1904, în duminica Floriilor, la Academia Română, redată în placheta
Nicopole 1877. Plecând de la participarea strămoşului său, Frederic de Hohenzollern,
întemeietorul casei sale, alături de Mircea cel Bătrân contra sultanului Baiazid, la cetatea
Nicopole de pe Dunăre, regele ajunse la luptele pe care el le-a dus contra aceluiaşi
duşman, în 1877, având ca fericit rezultat independenţa ţării sale; emoţionat, până la
nevruta oprire a graiului a fost regele amintindu-şi, apoi, de ultima sa vizită a câmpului de
luptă de la Plevna unde, Mitropolitul de Vraţa, arătând câmpul de luptă unde zăceau cei
căzuţi, iviţi înaintea lor: „Sculaţi-vă, voinicilor, că a venit regele vostru să vă
mulţumească pentru jertfele voastre“. A fost o zi măreaţă pentru Academia Română, ca şi
pentru însuşi cuvântătorul şi preşedinte, ca şi pentru norodul entuziast care i-a sorbit
cuvintele.
În cadrul acestor amintiri personale nefiind locul pentru un istoric, oricât de rezumat,
al glorioasei domnii a primului nostru rege, mă voi mărgini a înşira numai cele văzute şi
auzite de mine însumi în legătură cu marele meu protector căruia atâta recunoştinţă îi
datoresc. Prima viziune a regelui am avut-o ca copil de 9 ani, la serbarea încoronării din
mai 1881 când nu am putut a-l distinge bine din grupul de generali de care era urmat. Mai
bine îmi amintesc de landoul de gală în care defila regina, cu fratele regelui şi cei doi
băieţi ai acestuia, dintre care unul era viitorul nostru principe, Ferdinand. Din tot acest
splendid alai al carelor festive, mi-a rămas amintirea aceluia al cofetarilor din care se
împărţeau bomboane la copii. În urmă, la inaugurarea sălii de teatru din terminatul Castel
Peleş, cu prilejul unei reprezentări pentru copii, am fost prezentat regelui, bucuros a-mi
putea vorbi nemţeşte, limbă de care s-a servit exclusiv în toate numeroasele audienţe
acordate în decursul vremii. La chermeza de la Cotroceni din mai 1888, am defilat în faţa
suveranului, în pavilionul reginei de la care primisem punguliţe de mătase pline cu bănuţi
de aramă, sclipitori ca aurul, cu efigia suveranului, anume bătuţi de tarapana pentru acea
zi.
Pe cât eram de mic, pe atât de mare îmi părea regele care impunea respect şi
admiraţie, cu toată simplicitatea şi bunătatea cu care se adresa copiilor. Dar, cu cât
deveneam mai mare, în proporţie crescândă mi se înfăţişa figura zveltă a monarhului de la
care radia o nespusă putere dominatoare.
De la fereastra Universităţii, ca student, puteam în tihnă să-l admirăm pe regele
nostru stând nemişcat pe calul său, în contrast cu alăturatul turmentat grup de bronz al
Viteazului Mihai; ridicând un deget la chipiu, regele saluta steagurile fâlfâinde ale
mândrei sale armate în defilare şi răspunderea salutului ostăşesc al sabiei sclipitoare a
şefilor de regimente ce treceau cu faţa spre soare-răsare a şefului lor suprem şi iubit, mai
presus de toate. Şi, an de an, aceeaşi înviorătoare serbare a zilei de 10 mai, cu acelaşi
neschimbat alai, dar entuziasm mereu crescând se repeta în faţa Universităţii, înţesată de
tineretul aşteptând să-i vină rândul să privească în ochii aceluia care, cu părintească
134
dragoste, primea expresia forţei vii pe care el se putea bizui, spre siguranţa patriei al cărui
făuritor se simţea. Oficialitatea şi poporul erau sub vraja entuziasmului stârnit de mândra
armată defilând în haine de sărbătoare sub soarele cald de mai. El singur se purta cu
gândul la vitejii ostaşi de odinioară prin bărbăţia şi sacrificiul cărora pe câmpiile
înzăpezite ale Bulgariei s-a câştigat independenţa ţării. În înălţătoarea atmosferă a zilei de
10 mai el îşi amintea, ca prin vis, de acea zi de groaznic ger din 10 decembrie 1877 când,
încărcat de glorie, după ce i se predase Osman Paşa şi de toţi recunoscuta izbândă a
amatei române, vrând să ajungă la Nicopole, calul său, la tot pasul, se zburlea,
ridicându-se în două picioare, ferindu-se să calce pe nenumăratele leşuri ce zăceau sub
troienele de zăpadă de-a lungul drumului ce d-abia se mai ghicea. De toate aceste
suferinţe îndurate şi de greutăţile avute ca comandant şef al armatelor ruse şi române el
singur îşi mai amintea acum.
Tot ca student mi-a fost hărăzit să-l mai văd pe suveran cu prilejul vizitei sale la
muzeu, unde a dat acea spirituală dar usturătoare replică înfierbântatului Tocilescu, după
cum am arătat. Despre acelaşi impetuos profesor regele mi-a spus nu fără umor, că aşa
tare s-a plâns împotriva mea încât „er hat geschwitz u. es war kühl in der Stube“.
Prin numirea la Fundaţia regală, singura în ţară pe atunci şi, prin includerea în
protocolul Palatului care, în afară de unele obligaţiuni mondene ca prezentarea la
festivităţi şi prezentarea la plecarea şi la sosirea curţii, mai prezenta avantajul unor mai
dese audienţe de serviciu la suveran, doritor a fi ţinut în curent cu tot ce se plănuia în
diferitele domenii de activitate.
Din scrisoarea nr. 353 din iulie 1903 extrag următorele despre audienţa şi dejunul
meu la Peleş: „am vorbit de copilul ce-l aşteptam, spunând că preferam să fie un băiat
iar soţia mea aştepta o fetiţă, regina fiind de aceeaşi părere.
La conversaţia asupra plăcerii educării propriilor săi copii a luat parte şi regele.
Apoi, lungă expunere asupra tezaurului de la Pietroasa. Regele, de asemenea, s-a
întreţinut cu mine o jumătate de oră. Plecând, mi-a dat mâna întreagă, semn de mare
graţie. Câtă importanţă se punea pe gestul măsurat al regelui, dând de la un deget, mâna
întreagă, după gradul său de mulţumire, reiese şi din Prima audienţă la Regele Carol I,
istorisită de arhiepiscopul R. Netzhammer în Convorbiri, martie-aprilie 1932, reproduse
şi în Din viaţa regelui Carol I, 1939, p.210. D-abia plecasem şi un lacheu veni şi mă
chemă din nou la regină. Vorbirăm două ceasuri şi regina mă însărcină cu publicarea
noii sale opere. Am fost reţinut şi la muzică şi azi am fost de am fotografiat la Palat“.
Din altă scrisoare mai veche extrag: „La 20 iunie 1902, venind la Sinaia să-mi iau
ziua bună de la văduva Mite Kremnitz – fără intenţie de a mă înscrie la Castel – spre a
evita obişnuita invitaţie la dejun – am întâlnit pe regele pe drumul din pădure spre
Poiana Ţapului , unde vizitasem mormântul doctorului Kremnitz. Oprit de rege, după
câteva cuvinte, el îmi spune să mă anunţ aghiotantului de serviciu ca luând parte la
dejun. Nefiind pregătit, a trebuit să împrumut redingota violoncelistului Dinicu şi
pantalonii lui Dall’orso spre a face faţă exigenţelor ceremonialului Curţii. După masă
am fost reţinut de regină la muzică şi plecând m-a însărcinat cu «grüsse» pentru soţia
mea“.
Ca document al acelui timp cred, nu fără interes a da aci, menu-urile dejunurilor de
la Castel Peleş, frumos tipărite pe cartoane cu reprezentări diferite ale minunatei situaţii a
Castelului, cu şirul Bucegilor în spate şi, la poale, torentul Peleşului. Iată documentele:
135
„Déjeuner du 27 juin 1904: Potage à la Reine; Caviar drais et blinis; Escalopes de veau
à la jardinière; Mousse de foie-gras à la Weimar; Oison et poulet rotis; Concombres à
la crême; Salade; Gateau et glace aux fraises; Pailles au fromage; Dessert“. Iar cel din
11 iunie a.c.: „Potage O’Connor; Caviar frais et blinis; Dindonneau à la financière;
Courges à la crême; Fricandeau de veau rôti; Salade; Gateau aux griottes; Strawberry
foel; Pailles de fromages; Dessert“.
De regină am fost însărcinat cu editarea şi traducerea descrierii călătoriei ce
majestăţile lor, însoţite de principii moştenitori şi de cei doi mai mari prinţi ai acestora, au
făcut de-a lungul Dunării în zilele de 10-16 mai 1904.
Lucrarea, foarte bogat ilustrată, a apărut în traducere la Socec care, pentru editorul
Weinderling din Regensburg, a tipărit în 1906 şi ediţia germană.
Mare discuţie a fost în privinţa traducerii titlului de care regina era mândră
nimerindu-l aşa de frumos prin concentratele duble cuvinte: Rheintochters Donaufahrt. În
traducere Călătoria pe Dunăre a fiicei Rhinului mi se părea însă mult prea lungă şi
prolixă. Negăsind o altă tălmăcire, am propus prescurtatul: Pe Dunăre, pe care regina
binevoi a-l admite, după ce şi suveranul îl aprobase. Traducerea a fost citită reginei în mai
multe şedinţe în care eram primit cu soţia, atât la Bucureşti cât şi la Sinaia, unde eram
reţinuţi la dejun. Între timp marele mareşal al Curţii, Grigore Philippescu, îmi făcu
cunoscut că regele, luând cunoştinţă de inscripţiile oficiale destinate celor două biserici
din Iaşi ce, după restaurarea lor, urmau a fi din nou târnosite şi, constatând că nu se
menţiona ajutorul personal al suveranului pentru efectuarea catapeteasmei, a stranelor şi
odoarelor din cele două biserici, eram însărcinat a împlini lipsurile prin inscripţii
adiţionale. Acestea, fiind aprobate de rege şi gravate pe plăci de marmoră, au fost fixate
pe partea tâmplei dinspre altar. Textul lor, aproape acelaşi pentru fiecare din cele două
biserici, se află reprodus în broşura comemorativă.
Invitat de rege la serbările inaugurării bisericilor din Iaşi de la 2 şi 3 oct., am primit
de la Ministerul de Interne biletele de C.F.R. şi W.L. precum şi locuinţa asigurată de
Hotel Traian din Iaşi.
După târnosirile oficiale, regele, însoţit de aghiotantul de serviciu, vizită, din nou şi
în amănunte, bisericile unde era aşteptat numai de ministrul de interne Vasile Lascăr, de
prefectul şi primarul Iaşilor, de arhitectul Lecomte du Noüy şi de subsemnatul.
Nemărginită a fost satisfacţia regelui de a fi putut inaugura, după catedrala lui Neagoe de
la Curtea de Argeş, şi aceste două minunate monumente reînviate ale Iaşilor. Biserica
Sfântul Nicolae Domnesc, ridicată în 1491 de Ştefan cel Mare, reapărea acum în toată
splendoarea simplităţii ei, eliberată de adausurile ulterioare ale lui Antonie Ruset Voievod
din 1676. Prin îngrijita restaurare de către Lecomte du Noüy, s-a redat acestui templu
specific moldovenesc, cu unele reminiscenţe gotice, valoarea originală, accentuată prin
policromia exterioară, ce revine apoi şi mai accentuată în bisericile din Bucovina.
Interiorul se distinge prin culoarea dominantă albastră pe care se desfăşoară bogatele
picturi ale căror nimburi contrastează armonios cu fondul închis azuriu. Tâmpla şi
mobilierul sunt de lemn sculptat şi parte aurit, armonizând cu sobrietatea întregului
interior.
Cu totul altfel se prezintă biserica Trei Ierarhi a lui Vasile Lupu, din 1639. E unică în
felul ei, neavând pereche nu numai în ţara noastră, dar nicăieri aiurea. Planul cunoscut al
bisericilor moldoveneşti, cu influenţe bizantine şi gotice şi cupole pe pendentivi se
136
deosebeşte însă printr-o mai mare bogăţie a ornamentelor împletite ale bolţilor şi turlelor.
Cu toate proporţiile sale reduse ca plan, dar prin înălţimea trupului lunguieţ, a eleganţei
turnuleţelor sale rectilinie şi, mai ales, prin nespus de bogata ornamentaţie sculpturală,
care îmbracă întreg edificiul, fără a lăsa cel mai mic spaţiu gol, Trei Ierahi ocupă un loc
unic în conspectul artei generale.
Elementele gotice, evidenţiate prin numeroasele semne lapidare, au un rol
decocrativ, atât prin ogivele uşilor şi ferestrelor, cât şi prin contraforţii cei reduşi şi lipsiţi
de funcţie organică. Deşi influenţa orientală predomină, cu greu s-ar putea închipui o mai
fericită, mai armonioasă contopire a celor două concepţii arhitectonice, aşa de deosebite
în timp şi spaţiu, ca în minunata bisericuţă ieşeană. Alături de bogata dar masiva catedrală
a lui Neagoe Basarab, ctitoria lui Vasile Lupu, cu a ei sprintenă siluetă, este giuvaierul cel
mai strălucit, cel mai ostentativ al artei din România, concurat numai de umilele şi
pierdutele în verdeaţă bisericuţe de ţară ce încântă sufletul prin tradiţia necorcită, prin
naivitatea pitorescului specific naţional, lipsit de savante înrâuriri străine. Cu regret
trebuie să constatăm lipsa de ştiri asupra maestrului făuritor care, din îndemnul
priceputului şi însuşi artistului voievod, a combinat, contopindu-le elementele de origini
aşa deosebite din care a rezultat armonioasă şi aşa de înflorită bisericuţă cu care ne vom
putea făli în decursul vremilor, ca o dovadă a înaintatei culturi moldoveneşti din veacul al
XVII-lea. Având în vedere instinctul artistic aşa de răspândit la poporul român,
concretizat nu numai prin poeziile populare dar şi prin nenumăratele pitoreşti şi bine
proporţionate bisericuţe de la sate, nu este exclus ca autor al Trei Sfetitelor ieşene să fie
vreun autor pământean rămas nemenţionat, conform tradiţiei întrerupte numai o jumătate
de secol mai târziu când, sub Brâncoveanu, starostele Cernicu Ştirbei şi colaboratorii săi
îşi eternizează numele şi portretele în zugrăveala splendidei mănăstiri de la Horezu.
Noile inscripţii ale bisericilor reînviate din îndemnul şi sub domnia regelui, nu
pomenea decât numele restauratorului francez André Lecomte du Noüy, pe care atâţi
pretinşi cunoscători l-au acuzat de a fi schimbat aspectul clădirilor, pe nedrept însă, după
cum se va dovedi cu un alt prilej.
Ca încheiere a acestui an în slujba dinastiei voi adăuga că, drept mulţumire pentru
traducerea românească şi editarea în nemţeşte a volumului Pe Dunăre, regina îmi dete un
prim exemplar al lucrării cu adnotaţia sa: „Dem treum Ubersitzer meinem besten Dank“,
Elisabeth. însoţindu-l „Als
Weinachtsgeschenk“ de portre-
tul său în email, desprinzân-
du-se pe un frumos fond azuriu
înstelat.
Alături de portretul suve-
ranului, dăruit în memorabila
audienţă de la Bobotează, cu
acest nou dar regal se sfâşeşte
anul în care mi-a fost dată
favoarea să mă apropii mai
mult de auguştii protectori ai
artei şi literaturii pământene.
(Carol I mergând la scoaterea crucii din Dâmboviţa de Bobotează)

137
9 mai 1905 M. Vlădescu (1865-1932) –
profesor universitar, om politic
Fundaţia Universitară Carol I sărbătoreşte 10 ani de la inaugu- 1904-1906 Ministru al Cultelor
rare. Cu acest prilej primeşte de la Ministerul Cultelor şi şi al Instrucţiunii Publice
Instrucţiunii Publice bustul lui Carol, lucrat în marmură albă 1920-1923 Rector al
de sculptorul V. C. Hegel. Statuia este aşezată în firida Universităţii din Bucureşti
centrală a intrării monumentale a bibliotecii. 1921-1922 Ministru al
Domeniilor

(Scrisori de donaţie din partea regelui Carol I

către Biblioteca Fundaţiei Universitare, 1906

Semnătura olografă a regelui Carol I)

138
 Aniversarea Fundaţiunii Carol
Universul, 11 mai 1905 (11, p.1)

Ieri, la ora 1 d.a. „Fundaţia Carol“ şi-a sărbătorit a zecea aniversare.

În afară de numeroşi studenţi, au luat parte la serbare d-nii M. Vlădescu, ministrul
instrucţiunii, dr. Hurmuzescu, secretar general; prof. dr. Măldărescu, Onciu, prof. dr.
Minovici, chimist, Danielopol, Coculescu, Episcopul Pimen Georgescu al Dunării de Jos,
Tzigara-Samurcaş, dr. Godet, bibliotecarul M.S. Regelui, Ştefănescu-Galaţi etc.
Festivalul s-a ţinut sub preşedinţia d-lui M. Vlădescu, ministrul instrucţiunii care,
luând cel dintâi cuvântul, a relevat meritele Suveranului în privinţa dezvoltării culturale a
ţării.
Apoi d. ministru a predat bibliotecii un bust în marmură al M. S. Regelui Carol,
datorit sculptorului Hegel.
D. C. Dimitrescu-Iaşi, rectorul Universităţii, a relevat cuvintele Suveranului spuse cu
prilejul inaugurării universităţii din Iaşi, că progresul unei ţări nu se socoteşte numai după
sporirea numărului soldaţilor şi cu dezvoltarea economică. Un factor de căpetenie e şi
gradul de cultură.
Gândul şi simţirea Suveranului reprezintă desigur gândul şi simţirea întregii naţiuni
– a zis d-sa – şi oricine trece pe lângă acest bust se va simţi insuflat de dragostea pentru
ţară şi muncă pentru mărirea neamului.
D. Tzigara-Samurcaş, bibliotecar, a făcut apoi darea de seamă anuală asupra
mersului financiar şi moral al Fundaţiei Carol şi a citit inscripţia comemorativă referitoare
la aşezarea bustului M. S. Regelui:

Fundaţiunea Universitară Carol I

Întemeiată şi înzestrată de către CAROL I, întâiul rege al României

Împlinind 10 ani de existenţă azi, 9 Mai 1905, în preziua serbării naţionale de la 10
Mai cu prilejul obişnuitei solemnităţi şi a citirii dării de seamă anuale, aşezatu-s-a în
firida sălii de intrare a bibliotecii bustul Augustului Fondator, lucrat în marmură de
sculptorul O. Hegel şi dăruit de către ministerul cultelor şi instrucţiunii publice, ca prinos
de recunoştinţă faţă de netăgăduitele şi marile binefaceri izvorâte în acest deceniu pe
urma Fundaţiunii Universitare, adevărat focar de lumină pentru generaţiile tinere.
Ministru al cultelor şi instrucţiunii publice fiind Mihail Vlădescu, rector al
universităţii din Bucureşti şi protector al Fundaţiunii C. Dimitrescu-Iaşi, şi bibliotecar al
instituţiei Al. Tzigara-Samurcaş.
După aceea, la orele 2 d.a. d-nii: Vlădescu, Dimitrescu-Iaşi şi Tzigara au fost primiţi
în audienţă de M.S. Regele, căruia I-au prezentat raportul de mersul Fundaţiunii.

139
9 aprilie 1906
Dimitrie Onciul ţine la Ateneul Român conferinţa cu tema :
Alegerea Regelui Carol I al României.

13 mai 1906
Profesorii din toată ţara îl felicită pe regele Carol I cu prilejul
împlinirii a 40 ani de domnie. Suveranul le răspunde: „Nu
uitaţi că, mai mult decât talentele, caracterele hotărăsc soarta
popoarelor şi că forţa morală, numai, le poate apăra de
învingere şi nimicire.“ (55, Vol. 2, p. 362)

6/19 iunie 1906

Cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la suirea pe tron a lui Carol
de Hohenzollern şi a 25 de ani de la întemeierea Regatului
României, se deschide „Expoziţia generală română“ din Dealul
Filaret, devenit de atunci Parcul Carol I.
Planul general aparţine arhitectului francez Ed. Redont, iar de
organizarea ei se ocupă Ion N.Lahovari (Ministrul Domeniilor)
şi Dr. C. Istrati (comisarul Guvernului). Construirea „Palatului
Artelor” şi a „Culei” l-au determinat pe dr. C. Istrati să propună
ca întregul complex să devină un muzeu „al trecutului
nostru”.

La jubileu participă şi un mare număr de români din

Transilvania şi Bucovina, exprimând voinţa de unire. N. Iorga
consemna : „Bucureştii din acea vară devenise într-adevăr
capitala poporului românesc“.

Are loc banchetul de la Teatrul Naţional cu ocazia a 40 de ani

de domnie a regelui Carol.
(Catalogul Pavilionului
românilor din Bucovina la
Sunt puse în circulaţie o serie de timbre jubiliare: „25 ani de la Expoziţia Naţională din
proclamarea Regatului“, „Carol I - 40 ani de domnie“, 1906)
„Expoziţia generală de la 1906“.

(Timbre jubiliare,1906)

140
 (Expoziţia Naţională din Parcul
Carol, 1906, carte poştală)
„Cărţile poştale editate cu prilejul Expoziţiei au avut un
caracter comercial, turistic şi de propagandă, cât şi unul
simbolic. În 1906 au fost şi un mijloc publicitar de a atrage
atenţia asupra evenimentului, de a aduce cât mai mulţi
vizitatori, români şi străini. Editorii şi organizatorii au obţinut
importante beneficii. Prin cartea poştală evenimentul era
imortalizat în zeci de cadre, care se puteau regăsi în casa
fiecărui român, alături de portretul lui Carol I. Expoziţia a fost
o sărbătoare a tuturor românilor şi un prilej de a-l cinsti pe
Carol I, 1906 marcând pentru Rege – în opinia lui Alexandru
Tzigara-Samurcaş şi a multor contemporani - «punctul
culminant al gloriei sale». Prin vederile generale şi prin
imaginile cu pavilioanele, Expoziţia Jubiliară dăinuia mult
mai mult decât prin construcţiile din parc, în majoritatea lor
temporare. Monumentalitatea construcţiilor şi nu durabilitatea
lor ofereau prin ilustraţii imaginea României ideale.
Numărul vizitatorilor - intrări în Expoziţie - a fost de 2
milioane. Au venit sute de mii de persoane din Regat, în
principal ţărani, mici meşteşugari şi elevi şi zeci de mii de
români din Austro-Ungaria şi din Peninsula Balcanică. Pentru
toţi aceştia, achiziţionarea de cărţi poştale constituia o dovadă
a faptului că ei au fost la «sărbătoarea neamului românesc».
Păstrarea acestor achziţii devenea o amintire vie a participării
lor. Pe de altă parte, trimiterea de cărţi poştale rudelor,
prietenilor, vecinilor, persoanei iubite le putea consolida
prestigiul în comunitatea din care făceau parte. Venirea la
Bucureşti a fost comparată chiar de către C.I. Istrati, într-o
circulară oficială, cu o vizită la Iesuralim. Circulara în cauză
se adresa unui public ţintă, iar comparaţia nu era una
accidentală. Dacă Ierusalimul era încă un loc sacru, pe care
mulţi ortodocşi români voiau să-l viziteze cel puţin o dată în
viaţă, la fel trebuia să fie pentru întreaga naţiune română şi
parcul de la Filaret. Astfel, «cu sufletele înălţate, cu conştiinţa
neamului mai întărită, cu convingerea că ei ca români, prin
munca lor pricepută sunt factori esenţiali în viaţa noastră
actuală», în special ţăranii, cei care constituiau marea
majoritate a populaţiei ţării, trebuiau să viziteze Expoziţia.“
Andrei Florin Şora, 2003 ( 321, p.132)

141
 Inaugurarea Expoziţiei Naţionale
Universul, 8 iunie 1906 (152, p.1)

Pe un timp admirabil s-a făcut ieri, cu mare solemnitate, inaugurarea Expoziţiei

Naţionale ce sintetizează progresele în toate ramurile activităţii făcute în ţara noastră în
timpul celor 40 de ani de domnie glorioasă a M. S. Regelui Carol I.
Ziua de ieri a fost o mare şi înălţătoare sărbătoare naţională, care va rămâne
neştearsă în memoria miilor de români, veniţi din toate unghiurile.
De dimineaţă Capitala ţării era în plină sărbătoare. De la orele 7 jum. o animaţie
neobişnuită se observa pe toate străzile şi mii de oameni, în haine de zile mari porneau pe
câmpul Filaretului, unde ca din basme a răsărit în câteva luni un întreg oraş românesc,
produs al muncii şi inteligenţei inginerilor şi arhitecţilor români.
La orele 9 circulaţia pe str. 11 Iunie-Filaret era aproape imposibilă. Trăsuri
numeroase mergeau şiruri, la pas, ducând la locul de serbare înalţi demnitari,
reprezentanţi ai puterilor străine, oaspeţi iluştri şi întreaga elită a societăţii noastre. De
altă parte, prin aceste şiruri de trăsuri, tramvaie încărcate de cetăţeni din toate clasele
societăţii, duceau mulţime mare de lume să sărbătorească inaugurarea falnicei expoziţii,
iar pe jos, grupuri-grupuri, poporul Capitalei se ducea cu acelaşi gând de sărbătoare.
În faţa intrării principale a Expoziţiei, de jur împrejurul Pieţei Elisabeta, marele
număr de cetăţeni care nu puteau pătrunde pe câmpul Expoziţiei, aştepta sosirea
cortegiului regal.
În interiorul Expoziţiei aspectul era fermecător.
Toate aleile împodobite cu stâlpi înalţi plini de drapele tricolore; peste tot verdeaţă şi
flori nenumărate, încadrau bogat albul pavilioanelor oficiale.
Arenele Romane, unde s-a făcut inaugurarea oficială, erau pline de podoabe. Pe
stâlpi înalţi, pe care erau placarde cu inscripţia „Spor“, de jur împrejurul Arenei, fâlfâind
mândre drapele tricolore. Scena, bogat aranjată cu decoruri romane, avea un aspect
impunător.
La orele 9 jum. un număr de vreo 300 notari, primari şi săteni de frunte din judeţul
Ilfov, toţi îmbrăcaţi în costume naţionale s-au aşezat în faţa intrării principale dând o
impresie plăcută invitaţilor care se izbeau la prima vedere de pitorescul costum naţional.
Am văzut numeroşi străini, între care şi pe primarul Vienei – dr. Lueger – care au rămas
mult impresionaţi de acest tablou.
În faţa Palatului Artelor se aflau gata să execute „Imnul Dinastiei“ corul soc. „Hora“
sub conducerea maestrului neobosit Juarez Movilă. Aci acelaşi tablou românesc: aceleaşi
costume naţionale îmbrăcând pe corişti.
În faţa intrării principale se afla comitetul Expoziţiei, în frunte cu d. ministru de
domenii Ion Lahovary şi cu d. dr. Istrati, comisarul general, căruia i se datoreşte în mare
parte succesul expoziţiei.
La orele 10 fără un sfert bubuituri de tunuri anunţau că cortegiul regal plecase de la
Palat.
Cortegiul impunător era astfel format: trăsura d-lui prefect al poliţiei capitalei, un
escadron de jandarmi călări; trăsura Regală à la „Daumonts“, în care se aflau M.M.L.L.

142
Regele şi Regina; trăsura Princiară trasă de 6 cai, în care se aflau A.A.L.L. R.R.
Principele şi Principesa României cu Principele Carol şi Principesa Elisabeta; cortegiul
era încheiat de un escadron de jandarmi călări. /…/
De prin casele particulare s-au aruncat buchete de flori asupra trăsurilor Suveranilor
şi principilor moştenitori; iar de la şcoala profesională de fete „Principesa Maria“ din
calea Rahovei a căzut o adevărată ploaie de flori aruncate de elevele şcolii.
Când cortegiul regal a ajuns în Piaţa Regina Elisabeta, tunurile de la bateria Calafat
au început să bubuie, iar 100 trâmbiţaşi sunau din goarne.
Landoul în care se aflau M.S. Regele şi Regina se opreşte în faţa intrării şi Suverana,
cu un foarfece de aur, înmânat de d. ministru I. Lahovary, taie ghirlanda de flori care
oprea intrarea în Expoziţie.
Ghirlanda era formată numai de trandafiri înşiruiţi pe o panglică tricoloră.
D. dr. Istrati oferă M.S. Reginei şi A.S.R. Principesei Maria câte un frumos buchet
de flori.
Ghirlanda fiind tăiată, cortegiul porneşte spre Arenele Romane.
Imediat la intrare în câmpul Expoziţiei vederea M.S. Regelui se opreşte la
încântătorul tablou format de şirul soţiilor notarilor şi primarilor în costumul naţional.
M.S. Regina exclamă plină de muţumire: „Ah! Cât e de frumos“ şi adresându-se
sătencelor le spune. „Sunteţi frumoase! Foarte frumoase!“.
De aci cortegiul porneşte spre Arenele romane.
Cele 21 lovituri de tun, trase din bateria Calafat, anunţă pornirea cortegiului regal la
arene.
În momentul acesta imensul amfiteatru precum şi lojile din colonada etajului de sus
erau pline de invitaţi. Între ei se remarcau studenţii bucovineni în uniforme roşii.
Incinta e ocupată de coruri şi de cele 7 muzici comandate de d. maior Mărgăritescu.
Pe estrada cea mare se află d. prim-ministru G. Gr. Cantacuzino, împreună cu d-nii
miniştri Take Ionescu, Ionel Grădişteanu, Mihail Vlădescu şi general Manu, membrii
corpului diplomatic din Capitală, M. Cantacuzino, primarul Capitalei, D. Lueger,
primarul Vienei, împreună cu însoţitorii săi, generalii Pilat, Coandă, Brătianu,
Macarovici, Demosten, Robescu, gen. Gheorghiu, gen. Năsturel, Gr. Triandafil,
preşedintele Camerei, Kalinderu, administratorul domeniilor Coroanei, C. Dimitrescu-
Iaşi, rectorul universităţii, secretarul general de ministere şi alţi înalţi demnitari.
Tot pe estradă iau loc Mitropolitul primat, I. P.S.S. Mitropolitul Partenie al
Moldovei, toţi episcopii împreună cu arhiereii respectivi.
Întregul cler e îmbrăcat în scumpe odăjdii bisericeşti. În partea stângă a estradei iau
loc d-na G. Gr. Cantacuzino, împreună cu soţiile d-lor miniştri şi miniştrilor
plenipotenţiari străini, precum şi alte doamne din înalta societate.
Estrada e acoperită de un superb „velum“ în stil roman care o garantează de arşiţa
soarelui.
Îndată ce cortegiul regal ajunge la intrarea la Arene, compania de onoare, înşirată pe
parcurs, dă onorurile militare pe când muzicile intonează imnul regal.
Suveranii descind la scara din dreapta estradei şi sunt primiţi de d. prim-ministru
G. Gr. Cantacuzino, persoanele oficiale şi membrii corpului diplomatic.
Imediat, într-o altă trăsură, sosesc A.A.L.L. R.R. principii moştenitori împreună cu
principele Carol şi prinţesa Elisabeta.
143
 Suveranii iau loc pe estradă având, la dreapta şi la stânga, pe principii moştenitori şi
pe micii principi.
Strigăte entusiaste de urale izbucnesc din toate părţile pe când cele 7 muzici cântau
imnul solemn al jubileului, imn de slavă închinat M.S. Regelui şi compus de d. inspector
al muzicilor Mărgăritescu.
Serviciul divin a fost celebrat de I.P.S.S. Mitropolitul primat, înconjurat de înaltul
cler. Răspunsurile au fost date de corul de la Mitropolie care apoi, împreună cu cel de la
Doamna Bălaşa, a cântat imnul „Pre tine te lăudăm“.
D. Ion Lahovary, ministrul de Domenii, a ţinut următoarea cuvântare, care a fost
acoperită cu aplauze:
Sire,
În ziua de 10 Mai 1866, când poporul Capitalei, ieşind înaintea prinţului Carol de
Hohenzollern cu o nemărginită bucurie, a salutat pe noul său Suveran, România nu ştia
despre Alesul său nimic alt decât că era de neam mare şi crescut la nobilele şi severele
tradiţiuni ale unei familii ilustre. /…/
Nu trebuie să uităm că de la 1839 până la venirea Majestăţii Voastre, ţara,
mulţumită silinţelor patriotice ale celor din urmă Domni pământeni, mulţumită energiei
şi vitalităţii naţiunii, ieşise din starea de plâns pe care o descriu călătorii străini din
jumătatea întâi a veacului trecut. /…/
Guvernul şi Parlamentul, de acord cu simţământul şi cu dorinţele naţiunii, au crezut
că, spre a sărbători jubileul primului nostru Rege, nu era mijloc mai nimerit, decât a
organiza prima Expoziţiune Generală Naţională a României şi a arăta astfel ţării şi
străinătăţii o icoană fidelă a muncii, a energiei poporului român şi ca un inventar al
avuţiei morale, intelectuale şi materiale cu care, în cursul unei lungi şi fecunde domnii,
s-a îmbogăţit patrimoniul naţional.
Noi, cei ce am fost însărcinaţi cu aducerea la îndeplinire a acestei mari idei,
măsurând timpul scurt ce ne era împărţit, întinderea şi greutatea operei de executat, am
avut o mărturisire, un moment de grijă şi de tulburare sufletească.
Dar ne-am adus aminte, Sire, că credinţa şi munţii îi ridică şi-i mută din loc, şi, de
aceea, cu credinţă şi cu dragoste ne-am pus pe lucru şi, încă odată s-a dovedit acea
vorbă mare a Scripturii.
Am tăiat dealuri, am secat bălţi, am umplut o vale, am săpat un lac mare, şi în mai
puţin de un an am scos la lumină parcul şi clădirile Expoziţiei pe care astăzi, cu
mulţumirea sufletească a acelora care, cu munca grea, am dus la bun sfârşit o operă
anevoioasă, le arătăm Majestăţii Voastre, Naţiunii Române şi Reprezentanţilor Puterilor
Străine. /…/
Cubul pământului mişcat şi mutat din loc pentru Arene, pentru modelarea terenului
după plan, a fost de 575.000 metri cubi.
Construcţiile provizorii şi defintive ocupă o suprafaţă de aproape 35.000 metri
pătraţi.
Totalul zidăriilor definitive trece de 15.000 metri cubi.
Populaţia mare de copaci a fost peste 4.000.
Brazi, copăcei, copaci de pădure mici peste 90.000.
Pentru toate aceste lucrări am avut mai puţin de un an.

144
 Prima săpătură la terasamente s-a început în ziua de 15 iunie 1905 iar prima
săpătură pentru fundaţiile Palatului Artelor la 16 August 1905.
Această întârziere a fost pricinuită prin faptul că abia la sfârşitul lui Mai am putut
termina negocierile pentru cumpărarea terenului din deal în întindere de 11 hectare, pe
care urmează a se ridica clădirile principale ale Expoziţiei.
Pentru Expoziţia de la Paris, organizatorii ei au avut patru ani; pentru aceea a
Mileniului de la Buda-Pesta trei ani; pentru aceea de la Liège, şase ani. Noi am avut, în
realitate, numai 11 luni, din care trei luni de iarnă. Munca era grea, timpul era scurt,
dar ne-am adus aminte, noi toţi colaboratorii, că lucram pentru o ideie mare, că
sărbătoream o dată memorabilă şi că Expoziţia avea să se deschidă în bubuitul tunurilor
bateriei Carol I de la Calafat.
Între toate clădirile care împodobesc Expoziţia Naţională este una, Sire, care,
pentru noi, este şi cea mai frumoasă şi cea mai preţioasă: este umila casă ţărănească,
abia ieşită din pământ, care, la Poradim, a adăpostit pe Comandantul suprem al Oastei
Române. Din acea căsuţă de gard şi de lut a ieşit edificiul măreţ al României de sine
stătătoare şi al Regatului român; pe aceea, a vom păstra cu grijă şi cu dragoste, pentru
noi şi pentru urmaşii noştri.“ /../

145
 Expoziţia Naţională
Universul, 10 iunie 1906 (109, p.1)

De la inaugurarea expoziţiei, toate drumurile care duc la Expoziţie au dobândit o

deosebită animaţie.
Îndeosebi strada 11 Iunie e cu totul transformată. Afară de numeroasele îmbunătăţiri
ce s-au adus acestei străzi în vederea expoziţiei, mare parte din terenurile virane din acea
stradă, odinioară pustii şi acoperite cu buruieni, au fost transformate în parcuri şi grădini,
într-un cuvânt, în atâtea locuri de petreceri frumos decorate cu steaguri şi ghirlande şi în
care numeroase muzici şi tarafe de lăutari cântă zi şi noapte, distrând pe consumatori şi pe
miile de vizitatori ai expoziţiei care trec pe acolo, pe jos sau în goana trăsurilor,
tramvaielor şi automobilelor. /…/
Ocolind marea peluză care înconjoară suportul lângă electrice care se înalţă uriaş în
mijlocul pieţei, trăsurile se opresc în faţa porţii monumentale a expoziţiei.
Această poartă, artistic construită, cu cele două turnuri ce se înalţă mândre şi cu
vulturul victorios şi înaripat, maschează o feerie. /…/
Şi, într-adevăr, e cu neputinţă ca cineva, intrând pe poartă, să nu se simtă cuprins de
o neţărmurită admiraţie şi să n-aibă involuntar, o exclamaţie de plăcută surpriză în faţa
frumuseţilor ce se desfăşoară înaintea ochilor.
E o adevărată minune acest colţ de paradis pe câmpul plin de mlaştine şi părăsit de
acum un an.
Aspectul parterului e de o frumuseţe indescriptibilă. E un vast câmp de flori, de
verdeaţă în care se amestecă toate culorile dar care păstrează nişte forme geometrice de
un gust ales.
Parterul, ornat de mari bazinuri de apă care răspândesc o binefăcătoare răcoare, se
întinde pe o mare suprafaţă şi anume, până în apropiere de piaţa Traian, de unde începe
lacul cel mare.
De departe se zăreşte marele palat al artelor, cu minunata-i colonadă şi care se înalţă
în fund, ca un falnic altar dominând întreaga expoziţie.
În apropiere de acest palat se vede cetatea lui Vlad Ţepeş şi Cula, cu arhitectura-i
severă şi impozantă. Apoi tot pe înălţimi de jur împrejur se văd: biserica Cuţitu-de-
Argint, colonada Arenelor Romane şi alte clădiri, unele terminate, altele în construcţie,
toate însă aducând partea lor pentru completarea neîntrecutei frumuseţi a ansamblului.
Înaintând pe calea Independenţei care se întinde de-a lungul aleii principale, vedem
Pavilionul Regiei, Pavilionul Primăriei Capitalei, Pavilionul Camerelor de Comerţ,
Palatul Agricuturii, Palatul Industriei, Palatul Regal, Palatul Minelor şi Carierelor.
Ajungând la lac se vede superbul pavilion al Austro-Ungariei, cu faţada-i împodobită
cu o frumoasă frescă.
Apoi, în dreapta şi în stânga, pe drumurile lăturalnice, pe marginea lacului, pe
înălţimi, pretutindeni se văd diseminate numeroase pavilioane, palate, fie ale Statului, fie
ale particularilor, formând, toate laolaltă un oraş, din O mie şi una nopţi care se numeşte
expoziţia Naţională.

146
 Suveranii la Expoziţie
Universul, 11 iunie 1906 (317, p.1)

M.M.L.L. Regele şi Regina au vizitat ieri din nou expoziţia Naţională.

Suveranii au sosit la expoziţie la orele 5 d.a. şi au mers direct la Culă, unde au fost
primiţi de doamna de onoare Bengescu, de d-na G. Gr. Cantacuzino, de d-nii G. Gr.
Cantacuzino, prim-ministru, I. Lahovary, ministrul domeniilor, dr. Istrati, comisarul
general, Al. Belu, organizatorul Expoziţiei din Culă etc. /…/
Pavilionul Culei este o foarte solidă construcţie reprezentând tezaurul unde boierii
vechi păstrau lucrurile de preţ, relicve bisericeşti şi urme de lucrări de artă naţională
domină întreaga Expoziţie; din etajul al 3-lea se vede cea mai splendidă perspectivă a
Expoziţiei.
Intrând la culă, M.M.L.L. Regele
şi Regina au urcat prima scară la
etajul I.
Scara este frumos tapisată cu
flori, cu covoare, cu modele vechi
româneşti, cu figuri bisericeşti etc.
În etajul I, pe stânga, este aranjat
un mic paraclis, cu un altar pe care se
află aşezată o evanghelie scumpă. Pe
peretele din faţa altarului o pictură
reprezintă pe Domnitorul Alexandru
Ion Cuza oferind cele două coroane,
ale Munteniei şi Moldovei, Fecioarei
(Carol I la Expoziţie, iunie 1906)
Maria. Pe peretele din stânga se văd
chipurile slăvite ale Domnitorilor Munteniei iar, pe cei din dreapta, pe ale Domnitorilor
din Moldova, bine executaţi de pictorul Verona./…/
În altă parte se văd portretele M.M.L.L. Regele şi Regina, zugrăvite în felul cum sunt
pe la mănăstiri zugrăvite, portretele ctitorilor şi ale Domnitorilor români.
În alt salon, sunt cele mai scumpe şi mai preţioase relicve bisericeşti. În plafon
atârnă candele scumpe de argint.
De o parte e un dulap cu evangheliile vechi îmbrăcate în argint, potire de preţ, cruci,
o evanghelie a lui Ştefan-cel-Mare, o mitră în aur, tronul regal, copie de pe acela al
Sfintei Mitropolii, o veche cârjă de arhiereu de la Căldăruşani etc.
În mijloc este un dulap cu evanghelii lucrate şi pictate de M.S. Regina şi oferite M.S.
Reginei şi A.A.L.L. R.R. Principilor Moştenitori.
Pe pereţi sunt nenumărate icoane vechi de ale sfinţilor, unele aproape şterse de
vremea îndelungată.
Tot din acest salon se deschide un al treilea, unde se află cultul armean. Este un
epitaf, aranjat după ritul armean, altarul, apoi numeroase cărţi, haine preoţeşti scumpe,
potire, cruci minunate, în sfârşit odăjdii culese de la toate bisericile armene din ţară

147
şi aranjate cu deosebită îngrijire de d. Goilav, senator şi de d. Ferhafl din Focşani.
Comunităţile Bucureşti şi Focşani sunt cele mai bine reprezentate.
M. S. Regina nu se îndura a părăsi acest scump tezaur, care reprezintă toată comoara
de antichităţi bisericeşti de la noi.
În al treilea etaj: scara, de asemenea, e frumos decorată cu covoare româneşti, cu
icoane etc.
Aici se află cădelniţe vechi de aur şi argint, diferite cupe, odăjdii, patrafire dăruite de
vechii domni, o cruce în rubine şi briliante a lui Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi
Domn Creştin, o mitră în aur masiv, cu pietre scumpe de rubin şi smarald, a
mitropolitului Cozma, doi serafimi de argint, o cârjă de cristal dăruită de împărăteasa
Ecaterina a Rusiei, epitaful lui Mircea-cel-Bătrân etc. toate aşezate cu pricepere şi artă.
Tot aici mai e o uşă a bisericii Cotroceni datând din timpul lui Şerban Cantacuzino.

De la Expoziţie
Universul, 17 iunie 1906 (81, p.1-2)

Ieri a fost multă lume la expoziţie.

Parcul, splendid întreţinut, ca şi drumurile de pe aleea principală, fac o plăcută
impresiune ochilor.
Pavilioane rămase în întârziere sunt pe cale de a fi terminate; pretutindeni se
desfăşoară o enormă activitate în scopul de a fi toţi expozanţii gata.
Peste câteva zile se vor deschide cazinoul, teatrul de varietăţi şi teatrul cinematograf
care vor înmulţi astfel atracţiunile.
Şapte artişti chinezi şi zece indieni, angajaţi pentru expoziţie, au sosit ieri şi s-au
preumblat prin expoziţie.
Elevii seminarului musulman au fost de asemenea la expoziţie, vizitând unele
pavilioane.
Bordeiul de la Poradim şi cortul militar, în felul celor construite pe câmpul de
război, sunt foarte mult vizitate de public.
Waterschute-ul şi toboganul funcţionează în permanenţă. /…/
În vizita făcută ieri la palatul industriei din Expoziţie, Majestăţile Lor s-au oprit în
special la admirabilul pavilion al fabricii „Stella“, alcătuit numai din produse ale acestei
case, precum din stâlpi de săpun, lumânări etc. aşezate cu mult gust şi deosebită
pricepere.
Suveranii au fost primiţi aici de către d. Frederic Hofmeier, fiul d-lui dr. Julius
Hofmeier, mare industriaş şi proprietarul firmei „Stella“ şi de d. Al. Genovitz,
reprezentantul casei care au dat Majestăţii Lor cuvenitele explicaţiuni.
M. S. Regele s-a arătat ca vechi cunoscător al excelentelor produse ale acestei
fabrici, exprimând înalta Sa satisfacţie pentru progresele realizate de această industrie, ale
cărei fabricate sunt unanim apreciate în toată ţara şi pot rivaliza cu cele mai renumite
produse ale fabricii străine.

148
27-28 septembrie 1906
Cu prilejul Congresului de conservare a monumentelor de la
Braunschweig, Al. Tzigara-Samurcaş ţine două comunicări
despre rolul lui Carol I în restaurarea bisericilor din România.
În broşură apar sub titlul Denkmalpflege in Rumänien:
Sonderabdruck aus den Verhandlungen des VII. Tages für
Denkmalpflege in Braunschweig, 27-28 Sep. 1906. Karlsruhe,
1906. (Medalie bătută în 1906,
reprezentând premiul şcolar
1 octombrie 1906 la învăţământul primar)

Carol I semnează decretul prin care Al. Tzigara-Samurcaş este

numit director al Muzeului de etnografie, de artă naţională, de 8 octombrie 1906
Traian Vuia reuşeşte primul
artă decorativă şi de artă industrială. După nenumărate
zbor cu un aparat conceput de
transformări (a avut 8 denumiri) Muzeul reînvie în februarie el.
1990 sub conducerea pictorului Horia Bernea cu denumirea
care îl consacră astăzi – Muzeul Ţăranului Român. 1906
Se crează Institutul geologic
17/31 aprilie 1907 graţie şi cercetărilor de
geologie şi paleontologie
Inaugurarea Muzeului s-a făcut pe neaşteptate. Regina întreprinse de G. Murgoci şi
Elisabeta, însoţită de principesa Maria, principele Ferdinand şi L. Mrazec.
oaspeţi ai curţii regale – marele duce Albrecht de
Prof. Dr. I. Cantacuzino
Mecklemburg cu Elisabeth, au vizitat muzeul. Regina a scris în
înfiinţează împreună cu prof.
cartea de aur: „Din trecutul strămoşesc să renască arta I. Athanasiu Societatea
noastră viitoare”. Română de Biologie.

(Pe locul fostei Monetării a Statului se va ridica Muzeul de la Şosea)

149
 Carol I şi Muzeul de la Şosea
Petre Popovăţ, Muzeul Ţăranului Român, 2006

Buna relaţie dintre Regele Carol I şi Al. Tzigara-Samurcaş este notorie. În epocă
apăruse chiar zvonul unei „închipuite origini regale” (246, p. 358) a acestuia din urmă,
bănuindu-se că viitorul director al Muzeului Naţional era, de fapt, fiul nelegitim al
Marelui Rege. În realitate, prima întâlnire dintre cei doi a avut loc când, copil fiind,
Al. Tzigara-Samurcaş i-a fost prezentat Suveranului de către medicul personal al acestuia,
Wilhelm Kremnitz (soţul celebrei Mite), cu care familia Tzigara se învecina în Bucureşti,
pe str. Polonă, din „suburbia Batişte”. Toată viaţa cărturarul îi va rămâne recunoscător
medicului, care l-a „condus până la treptele tronului regesc”.(334, Vol.1, p. 4)
De atunci, au avut loc numeroase întâlniri între cei doi, Regele manifestând o caldă
prietenie copilului şi, apoi, tânărului Tzigara, a cărui carieră i-a urmărit-o îndeaproape
după ce, am putea spune, i-a trasat-o el însuşi. Fiindcă viitoarea carieră ştiinţifică a lui
Al. Tzigara-Samurcaş a început odată cu plecarea sa la studii în Germania şi, apoi, în
Franţa, cu sprijinul material al Regelui, la sfaturile lui Al. Odobescu. Recunoştinţa
tânărului se manifestă şi prin aceea că, la întoarcerea din străinătate, primul drum îl face
la Palat unde, într-o audienţă obţinută la 16 mai 1896, îi expune Regelui proiectele sale,
neglijând să treacă mai întâi pe la şeful său, Gr. Tocilescu, directorul Muzeului Naţional
de Antichităţi (unde Tzigara era „custode preparator”), fapt care va duce la o ruptură
definitivă dintre cei doi foşti colaboratori.
La 1 ianuarie 1899, Al. Tzigara primeşte funcţia de bibliotecar la Fundaţia
„Carol I”(funcţie de conducere, deoarece postul de director fusese suprimat, şefia
instituţiei încredinţându-se bibliotecarului), numire ce a fost fixată tot de Rege. Toate
acestea îl vor face pe Al. Tzigara-Samurcaş să-l numească pe Carol I „marele meu
protector căruia atâta recunoştinţă îi datoresc”. (334, Vol.1, p. 183)
La 17 iulie 1906, Al. Tzigara-Samurcaş primeşte adresa oficială din partea
Ministerului, prin care i se comunică faptul că, în urma Înaltului Decret Regal nr.2777, a
fost numit (cu începere de la 1 octombrie 1906) director al Muzeului etnografic, de artă
naţională, artă decorativă şi artă industrială. Era realizarea visului pe care-l avea de când
era custode preparator la Muzeul de Antichităţi.
Deşi pătruns de cele mai bune intenţii, beneficiar al unor temeinice studii de
specialitate, dintre care muzeografia ocupa un loc important, Al.Tzigara-Samurcaş nu era
o personalitate foarte iubită de „intelighenţia” vremii. Temperamentul său, eufemistic
spus, impetuos a dat naştere la nesfârşite conflicte cu colegii săi, exprimate prin
numeroase procese, provocări la duel sau vituperări prin paginile ziarelor. Este lesne de
bănuit că nu era dorit la conducerea muzeului ce se pregătea să ia fiinţă. Fără îndoială că
alegerea sa în această funcţie, râvnită probabil de mulţi alţii, s-a făcut mai ales graţie
sprijinului, chiar dacă discret, al Regelui Carol I.
Muzeul a fost iniţial instalat pe locul unde a funcţionat fosta „tarapaná” (monetărie)
şi unde , mai înainte, fusese palatul excentricului domnitor Nicolae Mavrogheni.
Deşi nu a existat o inaugurare oficială a Muzeului, acesta „a fost relevat publicului
de către Carmen Sylva şi apoi consacrat prin vizita Suveranului ţării care, la 14/27 mai
1907, însoţea pe ruda sa, imperială principele Victor Napoleon”, va consemna

150
Al. Tzigara-Samurcaş în ale sale „Memorii”, din care voi reda mai multe rânduri
referitoare la acest eveniment: „Explicaţiile pe care Maiestatea Sa le da înaltului oaspete
arătau cât de bine îi erau cunoscute chiar cele mai mărunte obiecte ale gospodăriei
ţărăneşti, amintindu-şi cu plăcere de numeroasele sale vizite la mânăstirile şi schiturile
aşa de pitoreşti, ca şi de bogatele costume naţionale care, după exemplul Reginei, fură
admise şi la balurile şi la recepţiile oficiale de la Palat, purtate nu numai de soţiile
parlamentarilor ţărani, dar şi de doamnele din societatea bucureşteană. Felicitat am fost
de Rege pentru achiziţionarea casei lui Mogoş. /…/ Intrând în interiorul casei lui Mogoş,
Regele explică augustului său văr rostul «odăii bune» rezervată oaspeţilor, precum şi
vatra fără alt coş, decât podul casei. Impresie a făcut inscripţia pe fruntarul casei:
«Făcut Antonie Mogoş 1875». Stenapul porţii e datat din 1878, căci atunci numai s-a
isprăvit casa lucrată numai de el, moşneagul de 73 de ani care a refăcut casa în Muzeu,
spre marea lui mulţumire. Regele însuşi cunoscător al artei sculpturii a apreciat mult
simţul decorativ al lui Mogoş şi a trimis chiar pe Stöhr să vadă lucrarea”.
(334, Vol.1, p. 247)
Nu pot să nu subliniez, recitind rândurile de mai sus, faptul că germanul Carol de
Hohenzollern-Siegmaringen ajunsese să cunoască atât de bine arta populară românească
pe care, fără îndoială o şi aprecia cum se cuvine, încât putea fi „ghid” oaspetelui său
într-un muzeu pe care-l vizita prima oară. Dovedea că se ţinuse de cuvânt când
promisese, în momentul când a pus piciorul pe pământul viitoarei sale ţări, că va deveni
român.
Printre exponatele din Muzeu se găseau şi cele dăruite de Regele însuşi şi despre
care va fi vorba în cele ce urmează...
„/…/ Donaţiunea Regelui prezintă, în afară de valoarea artistică, o importanţă şi
mai mare din punct de vedere istoric. Cele 75 planşe originale ale pictorului Henric
Trenk, executate între 1860-64 sunt documente nepreţuite mai ales pentru arhitectura
religioasă, care în ultimele decenii a suferit transformări regretabile. Seria de picturi,
acvarele şi desenuri au fost făcute sub direcţia lui Odobescu, singurul cunoscător al artei
din ţară.
Planşele au fost dăruite domnitorului Carol I la sosirea Sa în ţară. Scăpate astfel de
o împrăştiere sau chiar distrugere sigură, ele reapar astăzi, spre bucuria şi folosinţa
obştească. Cele mai importante au şi fost expuse în sălile Muzeului, unde succesiv se vor
premeni toate”, va scrie Al.Tzigara-Samurcaş. (335, p. 38)
Fără îndoială că, în urma stagiului efectuat în muzeele imperiale din Berlin,
directorul noului Muzeu românesc ştia foarte bine că obiectele expuse trebuie cât mai des
înlocuite cu cele aflate în depozite pentru ca, pe de o parte, să fie arătate publicului cât
mai multe şi, pe de altă parte, exponatele să treacă prin stadiul de conservare-restaurare.
„Printr-o nouă generozitate a Regelui, Muzeul a intrat în posesia colecţiunii
complecte de 70 fotografii executate din ordinul Măriei Sale Domnitorului în 1866, de
către pictorul fotograf C. Szathmary. Tot acesta este şi autorul «Albumului României»,
alcătuit din cromolitografii după unele mănăstiri, şi mai ales după costumele ţărăneşti
din cele mai caracteristice părţi ale ţării. Şi acest album preţios pentru etnografia
românească a fost dăruit Muzeului tot de Maiestatea Sa.
Prin aceste daruri regeşti /…/ s-a concentrat la Muzeu o parte din cele mai
importante vederi ale României”. (335, p. 39)
151
 Al.Tzigara-Samurcaş nu aşteaptă mult ca să mulţumească Regelui, la 20 aprilie
1907, prin intermediul bibliotecarului regal, aşa cum prevedea protocolul: „Confirmând
primirea «Albumului archeologic şi pitoresc din districtele Argeş şi Vâlcea», pe care
M.S. Regele a binevoit a-l dărui Muzeului de etnografie şi artă naţională, mă grăbesc a
Vă ruga să binevoiţi a supune M.S. adâncile mulţămiri pentru preţioasa Sa donaţiune,
care este cel mai puternic imbold de încurajare pentru această instituţie cu aşa înaltă
menire.
Nepreţuitele originale au fost trecute în inventarul Instituţiunei sub numerile 1881-
1955 şi vor fi expuse în sălile Muzeului, iar direcţiunea îşi reservă publicaţiunea lor în
vederea unei cât mai largi răspândiri”. („Arhiva de aur“ a Muzeului Ţăranului
Român, Vol. 3, f.61)
Iar la 1 mai 1907, din nou, aceluiaşi bibliotecar: „Mă grăbesc a Vă răspunde de
primirea celor 14 cromolitografii şi 70 fotografii executate de Szathmari, precum şi a
celor 41 planşe cu desenuri după furci ale D-lui Comşa, înaintate pe lângă adresa
D.Voastre din 29 Aprilie.
Planşele au fost trecute şi în inventarul Muzeului şi vor fi expuse în vitrine spre
vedere.
Cu prilejul acestui nou dar cu care M.S. Regele binevoieşte să onoreze Muzeul de
Artă naţională, Vă rog să fiţi din nou interpretul adâncilor mulţumiri ce aducem în
numele Instituţiunii Augustului protector al Muzeului”. („Arhiva de aur“ a Muzeului
Ţăranului Român, Vol. 3, f.65)
După care, Al.Tzigara-Samurcaş dă un comunicat de presă, anunţând primirea
„darurilor regeşti” în următoarele ziare: La Roumanie, Voinţa naţională, Epoca,
Universul şi L’Indépendance roumaine. În felul acesta voia, fără îndoială, să atragă
atenţia asupra preţuirii Regelui pentru Muzeu. De asemenea, scrie şi Elizei I.C.Brătianu
(soţia fostului prim-ministru, bună prietenă şi mare donatoare a Muzeului):
„/…/ Acest Muzeu (trecând sub direcţiune subsemnatului) a fost îmbogăţit cu o
mulţime de obiecte scumpe nouă Românilor, iar persoane de înaltă consideraţie, în
fruntea cărora numim pe M.S. Regele, A.S.R. Principesa Maria, au luat sub protecţia lor
această instituţie naţională şi i-au făcut donaţiuni preţioase”. („Arhiva de aur“
a Muzeului Ţăranului Român, Vol.3, f. 76-77)
În urma unor cercetări pe care le-am efectuat (cu alt prilej) la Arhivele Naţionale, n-
am găsit consemnate şi alte donaţii din partea Regelui Carol I. Sunt convins că n-au
existat fiindcă, dacă ar fi fost cazul, Al.Tzigara-Samurcaş ar fi scris despre ele în lucrările
sale. De fapt, Casa Regală nu a fost prea darnică cu Muzeul de la Şosea, exceptând oferta
viitorului rege Carol II de a păstra la Peleş (până va putea fi reconstruită în curtea
Muzeului) biserica dezmembrată de la Tiurea, adusă în 1927 şi care astăzi se găseşte la
Muzeul satului din Bucureşti. De asemenea, la 30 noiembrie 1928, Regina-Mamă oferă
Muzeului „6 păpuşi în costume poloneze dăruite M.S. Regelui Mihai de către Ex. S.
Mareşalul Pilsudsky”.
Un alt contact al lui Carol I cu Muzeul de artă naţională are loc cu prilejul punerii
pietrei fundamentale a localului din Şos. Kiseleff nr.3, cel care adăposteşte astăzi Muzeul
Ţăranului Român. Ceremonia întemeierii a avut loc la 17/30 iunie 1912, în prezenţa Casei
Regale, a Guvernului, a Înaltului Cler şi a numeroşi reprezentanţi ai culturii din acea
vreme. (251, p. 63) Cu această ocazie, la temelia noii construcţii, proiectate de
152
arh. N. Ghica-Budeşti, s-a depus un hrisov pe care scria: „Noi Carol I, Regele României,
dorind a cinsti arta strămoşească cu un adăpost vrednic de însemnătatea sa pentru
educarea poporului şi întărirea sentimentului patriotic, astăzi 17/30 Iunie, anul
Mântuirei 1912 şi al Domniei Noastre al 46-lea /…/ au pus pe locul fostei Monetării a
Statului şi al Palatului Mavrogheni, temelia Muzeului Naţional menit să întrunească
colecţiile de artă acum răzleţite, spre a lăsa generaţiilor viitoare o oglindă desăvârşită a
întreg tezaurului artistic din cuprinsul pământului românesc, începând cu vârsta
preistoriei şi până în zilele noastre /…/”. În 1936, Al.Tzigara-Samurcaş era mândru că
„actul de întemeiere al Muzeului este semnat de cei trei Regi ai României de azi”. Dar,
deşi au semnat documentul, Regele Carol I şi Regina Elisabeta nu au fost prezenţi la
ceremonie, ei aflându-se la Sinaia.
Ca recunoştinţă pentru tot ce făcuse Regele pentru Muzeu, Al.Tzigara-Samurcaş
propune ministrului Instrucţiunii publice, încă din 24 noiembrie 1906: „Întru glorificarea
Aceluia care timp de patruzeci de ani a fost Călăuza poporului românesc şi evoluţia sa
culturală, noua Instituţie /Muzeul de artă naţională/ ar fi de drept botezată: Muzeul
Carol I”. Aceasta se va întâmpla însă abia după moartea „marelui protector” al lui
Al.Tzigara-Samurcaş , când directorul Muzeului revine şi scrie ministrului I.G. Duca, la
12 decembrie 1914: „/…/ Având în vedere nepreţuitele înalte îndemnuri şi necurmate
ajutoare, de care arta noastră, sub toate ale ei manifestări, s-a bucurat de partea
regretatului nostru Rege Carol I, în decursul lungei şi binecuvântatei Sale domnii, cred
că şi DV. Veţi aproba ca această denumire, propusă pentru viitorul Muzeu al neamului
românesc, nu putea să fie mai nimerită. Va fi o cinste pentru generaţia noastră şi o
mândrie pentru cele viitoare ca instituţia artistică, în care se oglindeşte latura artistică a
poporului român, să poarte numele falnic al gloriosului Prim-Rege al României, sub
care s-au pus temeliile Muzeului şi prin al cărui imbold s-au alcătuit diferitele
colecţiuni, menite să adăpostească noul palat /…/”. (Arhivele Naţionale, Dosar
Ministerul Artei, 417/1915, f.4)
În urma raportului ministrului, Regele Ferdinand semnează decretul nr. 201 din 31
ianuarie 1915, prin care, la articolul I, hotăra: „Actualul muzeu «Naţional» în construcţie
la şosea, va purta pe viitor numele de «Muzeul Carol I»”. (Idem, f.2)

(Casa Mogoş adusă de Tzigara-Samurcaş în Muzeul de la Şosea)

153
 Festivitatea de la Fundaţiunea Universitară Carol I
Adevărul, 11 mai 1908 (112, p.4)

Întru amintirea înfiinţării Fundaţiei universitare Carol I, care a împlinit 13 ani de

funcţionare, s-a ţinut Vineri 9 Mai la orele 1 p.m. o şedinţă solemnă în marea sală a
bibliotecii, sub preşedinţia ministrului instrucţiunii publice.
La această solemnitate au luat parte: episcopul Dunării de jos, d-nii: Ion Kalinderu,
profesor I. Bogdan, decanul Facultăţii de litere, E. Pangrati, decanul Facultăţii de ştiinţe,
G. Chiricescu, decanul Facultăţii de teologie, Badea Cireşeanu, C. Miculescu, preotul
econom C. Nazarie, D. Onciul, O. Densusianu, G. Ţiţeica, P. Eliade, G. Burileanu,
I. Toma-Tomescu, prof. agregat diacon dr. Popescu Mălăeşti, prof. agregat C. Sipsomo,
prof. agregat S. Mândrescu, dr. Botescu, ajutor de primar, ad-torul Casei Bisericii, Louis
Basset, secretarul regelui, dr. Godet, bibliotecarul regelui.
Solemnitatea s-a deschis cu o cuvântare a d-lui rector al Universităţii din Bucureşti.
O zare de linişte – spune d. rector – începe să lumineze atmosfera vieţii noastre
sociale, atât de întunecată de zguduirile din anul trecut.
Această zare ne îndatorează să ne punem întrebarea şi să-i căutăm răspunsul: care e
rolul oamenilor culţi în întărirea stării bune ce se pregăteşte?
Generaţiile ce stau astăzi pe băncile universităţii, vor fi bărbaţii de mâine. Lucrul de
căpetenie e să nu devină ceea ce se poate numi bărbaţii pripiţi de azi. Chestia posibilităţii
de realizare a acestui fapt, e în strânsă legătură cu chestia de deosebire dintre viaţa de
studii şi viaţa socială. Analizând aceste deosebiri, d. rector constată, că selecţiunea
gândirilor frumoase, a sistemelor ştiinţifice bine închegate, e în bună parte garantată de
felul organizării şcolii. În viaţa socială, aproape contrastant; selecţia de gândiri metodice
e înăbuşită de sistemele cele mai anarhice, cele mai utopice. Obiectivitatea senină e
înlocuită cu intoleranţa cea mai mare, minoritatea luminată, zdrobită sub jugul
majorităţilor întunecate.
Spre schimbarea acestei stări de lucruri, trebuie să se pregătească tinerimea
universitară. Ea trăieşte, până la un punct, cu gândul în viaţa socială, şi aceasta o
diferenţiază de starea de şcolar propriu-zisă. Dar, câtă vreme a consacrat un anumit
interval de ani, pentru pregătirea pe baza căreia va intra în viaţa cetăţenească, ea trebuie
să fie consecventă acestei intenţii ce i-a mânat primii paşi pe scările universităţii. Trebuie
să refacă în modul cel mai solid diferitele sisteme de gândire, să le trăiască şi ea cu
adevărat, dându-le în plus gândul cald că le va întrebuinţa în folosul poporului din care
face parte. Deci, pregătire ştiinţifică, călăuzită totdeauna de scopuri naţionale. Numai
întrucât această pregătire se realizează cu adevărat, e îndreptăţită tendinţa acelor tineri de
a crea un curent nou; întru atât poate fi îndreptăţită speranţa, că intoleranţa grozavă ce nu
vede decât într-o direcţie va fi temperată, înlăturată poate, de un spirit de obiectivitate
care în nici un caz nu exclude entuziasmul sănătos. Vom fi învăţat din multiplele studii,
aşa de strâns legate, cum ele s-au închegat numai după ce au străbătut căile greşelilor, şi
atunci sentimentul de respect pentru orice cercetări serioase, va fi adus de noi în
frământările vieţii sociale.

154
 Spiritul de metodă obiectivă, dobândit prin organizaţia studiilor ce se completează
unele pe altele, întărit prin contactul din ce în ce mai des cu profesorii, în seminarele din
ce în ce mai roditoare, sentimentele de solidarizare dezvoltate prin societăţile din ce în ce
mai bine alcătuite, - iată nişte agenţi, nu se poate mai buni, de transformare a vieţii
sociale.
Şi întrucât la realizarea acestui spirit cercetător, Fundaţiunea universitară Carol I,
acest focar de reunire a tuturor elementelor ce se adapă din ştiinţă, are unul din rolurile
cele mai active, ultimul cuvânt suntem datori să-l grăim către fondatorul ei.
Trăiască M.S. Regele!
D. bibliotecar al Fundaţiunii a dat citire raportului asupra mersului instituţiei pe anul
trecut.
Numărul volumelor care la 1 Mai 1907 erau de 19.778, a sporit în cursul anului, la
20.775. Biblioteca a obţinut autorizaţia de a putea aduce cu împrumut pentru cititorii ei
orice lucrări, cărţi şi manuscrise aflate în păstrarea bibliotecii imperiale din Strassburg şi
bibliotecii curţii imperiale din Viena. În afară de cărţile aflate în bibliotecă, s-au mai pus
la îndemâna cititorilor 76 reviste străine, câte 1-2 reviste de seamă, în limba franceză şi
germană, pentru fiecare specialitate şi 40 reviste româneşti, dintre acelea care apar în ţară
şi peste hotare.
De la 1 Aprilie 1907 şi până la 1 aprilie 1908, biblioteca a fost frecventată de 65.082
cititori, care au consultat 88.181 cărţi şi reviste.
Fundaţiunea a continuat a întreţine, conform dorinţei augustului fondator, 7 bursieri,
fiecare cu câte 100 lei lunar, din care 4 la Universitatea din Bucureşti, şi 3 la
Universitatea din Iaşi. A servit ajutoare pentru tipăriri de teze şi lucrări speciale, acestea
din urmă făcute sub direcţiunea d-lor profesori Onciul şi Pangratti, în sumă de 1.996 lei.
A subvenţionat cu suma de 1.300 lei 30 de studenţi şi studente lipsiţi de mijloace, de la
diferite facultăţi.
Averea Fundaţiunii se urcă la suma de 828.408 lei. Veniturile şi cheltuielile ating
cifra de 57.933 lei.
Serbarea a fost încheiată prin cuvântarea d-lui Spiru Haret, ministrul cultelor şi
instrucţiunii publice, care a recomandat studenţilor o pregătire serioasă pentru
desăvârşirea operei de reformă, începută acum şi care va fi nevoie să fie continuată de
generaţiile viitoare, spre a da baze sigure statului român.
La orele 2 după amiază, regele a primit în audienţă pe d. ministru al instrucţiunii,
împreună cu d. rector al Universităţii din Bucureşti şi d. bibliotecar al Fundaţiunii.
D.C. Dimitrescu-Iaşi a prezentat regelui raportul asupra mersului instituţiei, iar
d. Al. Tzigara-Samurcaş un volum legat, cuprinzând tezele absolvenţilor universităţilor
din Bucureşti şi Iaşi, şi lucrările speciale tipărite în cursul anului, din fondurile
Fundaţiunii.

155
 Regele şi poporul român
C. Dimitrescu-Iaşi , 9 mai 1909 (88, p. 125-129)

Onorat auditor,
Sărbătorim a 14-a aniversare a „Fundaţiunei universitare Carol I“, în al 70-lea an de
vârstă a Majestăţii Sale Regelui, Fondatorul acestui institut.
Primul nostru gând se îndreaptă, fireşte, spre Augustul Întemeietor.
Sunt în anul acesta mai bine de 60 de ani de la mişcarea de reală deşteptare
naţională; este o jumătate de veac de la întemeierea României moderne. Patruzeci şi trei
de ani din această jumătate de veac reprezintă domnia M.S. Regelui Carol I. Patruzeci şi
trei de ani, Rege şi popor şi-au identificat munca urmărind acelaşi ideal.
Da, onorat auditor – fără îndoială – popoarele se mişcă în desfăşurarea activităţii lor
şi se dezvoltă după legi fatale, legi care sunt determinate prin mediu, prin energia de rasă
şi prin o serie încă de factori. Dar, după cum voi avea onoarea să insist, nici un moment
în desfăşurarea vieţii unui popor nu-şi ia fiinţă, fără un om superior, fără o minte care
găseşte formula în care se încheagă întreaga sumă de gândiri şi năzuinţe, întreaga sumă
de visuri şi idealuri ale poporului dat, într-un moment dat.
Evident, pământul, cu toate condiţiile lui, pe care un popor îşi desfăşoară viaţa
impune anumite condiţii pentru desfăşurarea acestei vieţi.
Evident, energia de rasă, potenţialitatea, ca să zic aşa, a poporului determinat
hotărăşte care au să fie rezultatele din înrâurirea mediului şi puterea individualităţii
naţionale.
Evident, există o mişcare de endosmosă şi exosmosă, o mişcare de înrâurire de
curente, de gândiri şi aspiraţii de la un popor la altul. Şi nu este un popor care să nu fie,
mai mult sau mai puţin, la un moment al vieţii lui, influenţat de curentele care îl
împrejmuiesc.
Mai mult decât atât, în dezvoltarea vieţii unui popor, relaţiunile internaţionale au un
rol însemnat. Sunt popoare care în desfăşurarea vieţii lor au interes să împiedice sau să
întârzie, cel puţin, dezvoltarea altor popoare. Pot fi, de asemenea popoare care au interes
a ajutora această dezvoltare.
Prin urmare iată atâtea elemente: mediu din afară – pământul cu toate condiţiile lui,
- mediu dinlăuntru - energia de rasă, - curent de endosmosă şi exosmosă - înrâurirea de
gândire şi de năzuinţe de la un popor la altul; în fine raporturile internaţionale. Toate
acestea trebuie laolaltă chibzuite şi cumpănite pentru ca un popor să poată face un pas
înainte.
Se zice de obicei: popoarele se mişcă după legi fatale; masa populară are conştiinţa
întregii mişcări.
Da şi nu! – În mişcarea unei mase populare există, aş putea zice, o conştiinţă difuză
în mii şi mii de capete, şi în fiecare creier, în fiecare mentalitate, conştiinţa se îmbracă cu
formele mentalităţii individului respectiv sau, câteodată, cu formele mentalităţii unei
grupări de indivizi. Din această stare difuză un popor nu poate să iasă transformându-şi
energia potenţială în actualitate decât dacă găseşte formula care să îmbrăţişeze întreaga
sumă de aspiraţii şi de gândire, şi cu modul acesta să-i dea căldură şi să i se arate şi
modalitatea cu care poate ajunge la realizarea ţintei urmărite.
156
 Ei bine, de această problemă, a studierii energiilor potenţiale ale maselor sub
diferitele lor manifestări, s-a ocupat şi se ocupă clasele diriguitoare. Dar şi ele vin cu
individualismul lor superior.
Mai presus de clasele diriguitoare e nevoie de omul superior, care îmbrăţişează în
mentalitatea lui întreaga serie de frământări şi aspiraţiuni individuale ale unui moment, şi
le cuprinde pe toate într-o singură formulă de acţiune, care să mulţumească pe toţi şi prin
aceasta să sporească intensitatea năzuinţelor întregului popor. Şi atunci el poate grupa
toate enegiile în juru-i, poate transforma potenţialul în actualitate.
România a avut fericirea ca Alesul său pe tron să fie omul superior care a înţeles
acest popor, care a priceput energiile lui potenţiale şi care a găsit formula înspre care şi
după care să îndrumeze paşii poporului român.
Izvorât dintr-o familie ilustră care era sortită să realizeze unitatea Germaniei, venind
ca să-şi identifice munca cu viaţa poporului român, Majestatea Sa şi-a conceput imediat
idealul şi a căutat, întregul timp de până astăzi, să urmărească cu tenacitate acea ţintă,
pregătind poporul român aşa încât să fie în stare ca în diferitele momente ale vieţii
naţionale să se manifeste cu tot ceea ce el poate – să actualizeze comorile de energie
potenţială şi astfel să poată fi mai încrezător în sine pentru munca din viitor.
Venea M.S. ca tânăr principe în această ţară într-un moment care era cu totul
aproape de redeşteptarea naţională. Ori nu se produc, cum ziceam câteva minute mai
înainte, astfel de epoci decât când sunt oameni care pot închega în mentalitatea lor
formulele de aspiraţii ale întregului neam. Întâmplarea făcea ca pentru acea perioadă
numărul Românilor de întâia mână, fruntaşii intelectuali ai Românilor, să fie atât de
numeroşi încât să fie prea mulţi pentru scena îngustă a vieţii poporului român – de aici se
explică, în parte, sfâşierile reciproce.
Mai mult decât atât. Tânărul principe venea într-o ţară unde tradiţia răsturnării de
domni era înrădăcinată – şi venea în urma unei recente răsturnări de domnie. Ce a ştiut să
facă Suveranul? A ştiut să echilibreze acele energii care erau menite să se sfâşie reciproc,
pentru ca să le îndrepte către ţinta comună, care să fie mărirea neamului românesc. A ştiut
să se impună ţării, de la mare până la mic, aşa încât într-o ţară deprinsă cu răsturnări de
domni să aibă acea domnie de 43 de ani pe care Dumnezeu să i-o prelungească cât mai
mult.
Cel întâi gând al M.S., venit în ţară, a fost să dezvolte baza solidă pe care se poate
aşterne viitorul acestui popor: desfundarea bogăţiilor ţării, ridicarea nivelului cultural şi
organizarea unei armate. Să ai pricepere, să ai mijloace şi să ai putere – acesta a fost
credo Suveranului nostru.
Şi când a venit momentul războiului dintre Rusia şi Turcia, tânărul Principe, în
fruntea tinerei lui armate a putut să treacă graniţa şi să câştige laurii de glorie pe câmpul
de luptă. Din aceşti lauri de glorie s-a făurit independenţa ţării; din aceşti lauri de glorie
câştigaţi pe câmpiile Bulgariei s-a proclamat Regatul, s-a făurit coroana de oţel.
Dar este un moment principal, mai însemnat decât toate acestea.
Din acel moment poporul român a câştigat încredere în sine şi în propriile lui puteri.
Bărbăţia, putinţa de sacrificii, conştiinciozitatea în urmărirea unui ţel, desfăşurate pe
câmpiile de luptă, au arătat fiecărui Român că este în stare acest popor să meargă înainte.
Şi mai mult decât atât: din acel moment s-a cimentat legătura strânsă dintre Principe,

157
imediat devenit Rege, şi poporul român. Regele a câştigat deplina încredere a ţării şi ţara
a câştigat deplina încredere a Regelui – încredere care a rămas nezdruncinată până azi.
Acest însemnat moment pshiologic al vieţii noastre naţionale a fost hotărâtor pentru
toată mişcarea produsă de atunci până acum şi care se va produce de aci înainte.
Dar, onorat auditor, este încă un moment recent al vieţii noastre contemporane pe
care istoria îl va înregistra cu litere de aur. Sunt acum doi ani, ţara întreagă se găsea într-
o clipă de mare primejdie, prin faptul că imensa majoritate a populaţiei – muncitorimea
agricolă – se răsculase, cerând o mai largă îndreptăţire la viaţă. Şi când toată lumea
zăpăcită în faţa primejdiei stătea să vadă care ar fi ieşirea, a trebuit să vină Suveranul să
autorizeze pe noul guvern de a da acel manifest prin care se făgăduia îndreptăţirea la viaţă
cerută de muncitorii agricoli, şi anume cu puncte precise.
Evident, onorat auditor, nu e locul aici să discut cât, în doi ani de zile, s-a realizat din
acest program desfăşurat în numele Majestăţii Sale; ce s-a nimerit şi ce nu s-a nimerit.
Am însă dreptul să zic un lucru: ce s-a făcut bine va rămâne şi ce mai trebuie de făcut se
va face. Şi se va face pentru două motive: pentru că este o nevoie a ţării şi pentru că
Suveranul a zis – pentru că este identică voinţa Suveranului cu aspiraţia ţării.
Onorat auditor, întrunindu-ne aici, în anul când Suveranul ţării a sărbătorit
împlinirea a 70 de ani de vârstă şi pătrunşi de admiraţie şi iubire pentru Suveran, precum
şi deplin încrezători în viitorul neamului românesc, să urăm M. Sale viaţă îndelungată,
pentru ca să poată conduce mai departe destinele acestui popor, cu aceeaşi înţelepciune şi
bărbăţie, cu acelaşi spor de vigoare continuă de care a dat dovadă o viaţă întreagă.
Mai mult încă, să urăm ca Dinastia română, întemeiată de Augustul nostru Suveran,
să poată trăi peste veacuri, pentru ca să îndrumeze paşii poporului român spre acea zare
îndepărtată în care se întrevăd întrupate visurile îndreptăţite de viitoare mărire a întregului
neam românesc.
(Rotonda din prima clădire a Fundaţiei Universitare Carol I)

158
13 martie 1910
N.D.Cocea editează Facla care devine una din cele mai temute
gazete antimonarhice şi republicane.

29 decembrie 1910/11 ianuarie 1911-28

martie /10 aprilie 1912
Ion I. C. Brătianu demisionează. Este chemat P. P. Carp care
formează un nou guvern (în care el devine pentru a doua oară
prim-ministru şi ministru de Finanţe): Al. Marghiloman
(ministru de Interne), Titu Maiorescu (ministru de Externe), Ion I. C. Brătianu (1864-
Mihail Cantacuzino (ministru de Justiţie), C.C. Arion (ministru 1927) – om politic
al Cultelor şi Instrucţiunii Publice), N. Filipescu (ministru de 1909 Preşedinte al Partidului
Război), Barbu Delavrancea (ministru al Lucrărilor Publice), Liberal
Ion Lahovari (ministru al Agriculturii şi Domeniilor), 1909-1911, 1014-1918, 1918-
1919, 1922-1926, 1927
D. Neniţescu (ministru al Industriilor şi Comerţului).
Preşedinte al Consiliului de
Miniştri
„Cât va trăi deci, nu se va face cuvenita dreptate operei sale,
abia istoria, care judecă fără emotivitatea prezentului, va pune
în adevărata lumină serviciile lui şi va aduce toată
recunoştinţa sa acestui mare om de stat. Adesea m-a revoltat
nedreptatea Românilor faţă de Brătianu, cum e cu putinţă ca
un popor să se arate atât de ingrat faţă de un om căruia îi
datoreşte aşa mult? Totuşi parcă este logic să fie astfel, căci
rolul lui Brătianu rămâne atât de mare şi de luminos în istoria
dezvoltării românismului, încât parcă ar fi fost prea mult ca el
să cunoască şi gloria de azi şi cea de mâine. Ingratitudinea de
azi este preţul nemuririi de mâine şi când ne gândim bine, este
un preţ unic.“
I. G. Duca (102, Vol.1, p.181-182)
1910
„Regele Carol nu avea simpatie pentru Carp, din cauză că Promulgarea Legii teatrelor a
acesta, deşi monarhist convins, era băţos, păstra faţă de lui Spiru Haret. Tot el
Suveran atitudini independente şi nu se pleca la sărutări de introduce „Timbrul teatral“ la
mâini - precum îl obişnuise Dimitrie Sturdza şi cum făcea sugestia artistului ieşean P.S.
chiar şi Alexandru Lahovary, fruntaşul conservator - nici la Alexandrescu care văzuse
acest timbru aplicat în Rusia.
alte linguşitorii. Regele nu-l agrea. /.../ Foarte nobil caracter, În stagiunea 1910-1911 se
dar foarte nepotrivit pentru un om de guvern /.../“ introduc reprezentaţiile de zi
C. Bacalbaşa, 1936 (23, p. 9) (matineu).

„Regele Carol I nu se ducea aproape niciodată la teatru, Aurel Vlaicu construieşte

chiar la reprezentaţiile celor mai mari actori francezi, primul avion românesc echipat
spunând că nu-i place felul lor de a juca. Dar la Ermete cu un motor gnomme de 50
Novelli, ca o mare excepţie, îi plăcea să se ducă.“ CV care putea să zboare cu
viteza de 100 km pe oră.
C. Bacalbaşa, 1936 (23, p.40)

159
 „În lunga domnie a regelui Carol I (10 mai 1866-27
septembrie 1914) s-au perindat în cabinetele ministeriale nu
mai puţin de 140 de miniştri, adică, de fapt, întreg personalul
politic al României din acea vreme. Cu două singure excepţii.
Una, din voinţa constantă a titularului, Eugeniu Carada, şeful
Ocultei liberale, sfetnicul economic şi financiar al lui Ion C.
Brătianu şi întemeietorul – din postul umil de director – al
Băncii Naţionale a României (1880), nu a acceptat niciodată
de la Ion C. Brătianu un portofoliu ministerial, pentru a nu fi
silit, el, republicanul mazzinian şi mason, să depună
jurământul de credinţă în faţa unui rege. Şi totuşi, elasticitatea
intelectuală a regelui Carol I era atât de mare încât, departe
de a se formaliza din pricina acestei atitudini atât de
bărbăteşti, şi de intransigente, - atitudine care, în continuare,
îl făcea pe Eugeniu Carada să refuze funcţia de Guvernator al
Băncii Naţionale – funcţie care implica, de asemenea,
depunerea jurământului de credinţă la Palatul regal – şi să se
mulţumească, până la moarte (1910) să conducă toată
activitatea Băncii din postul mediocru de director – a priceput
numaidecât marile însuşiri ale lui Carada. Şi, de câteori un
preşedinte de consiliu îi înfăţişa spre aprobare un proiect de
lege sau un regulament, regele întreba, invariabil: «Avez-vous
pris aussi l’avis de Mr. Carada?». Condiţie devenită sine qua (Ordinul Carol I instituit în 1909)
non pentru depunerea parafei regale.
Iar în ziua înmormântării lui Eugeniu Carada, o indicaţie
subtilă a orientat cortegiul funebru pe sub ferestrele palatului
regal. Şi la o fereastră a palatului, membrii cortegiului
funebru şi toţi trecătorii au putut desluşi cu uşurinţă silueta
regală, în mare ţinută, dând cel dintâi şi cel din urmă salut
sicriului omului pe care nu avusese prilejul să-l vadă
niciodată /…/“.
Dan A. Lăzăresczu, 1991 (196, p.3)

(Ex-libris-uri utilizate în
Biblioteca Fundaţiei)

160
 /Discurs la Adunarea anuală a Fundaţiei Universitare Carol I/
C. Dimitrescu-Iaşi , 9 mai 1910 (259, p. IV-XI)

Înalt Prea Sfinte,

Domnule Ministru,
Onorată adunare,

După tradiţia introdusă, deschidem solemnitatea de astăzi, în al XV-lea an al fiinţării

acestei instituţiuni, cu o mică cuvântare.
Se întâmplă faptul că pe lângă cei 15 ani de existenţă a acestui institut, se împlinesc
12 ani de funcţionare a mea ca Rector al Universităţii şi ca Protector, prin îngăduirea
Suveranului, al acestei instituţiuni.
Voi căuta, în cuvântarea mea, să ating două puncte: unul, - rolul pe care îl are
Universitatea, principial, în mişcarea de viaţă a unui popor; - şi alături de acest punct voi
zice câteva vorbe despre modestul rol care mi-a fost dat să-l îndeplinesc în timpul celor
12 ani de funcţionare.
Astăzi, onorat auditor, este lămurit, nu mai trăiesc popoarele şi nu mai pot nădăjdui
la viitor decât cu o singură condiţie: să se găsească la înălţimea culturii timpului. Prin
cultură pricepe să preţuiască adevăratele izvoare de puteri, şi morale şi materiale, ale
unei ţări; prin cultură se deprinde a şti să stoarcă din aceste puteri tot ceeace trebuie
pentru preamărirea unui popor în viitor.
În această mişcare culturală factorii cari lucrează sunt foarte mulţi; dar la vârful
piramidei, în fruntea acestor factori, stă, în înţelesul modern, Universitatea.
Ce este o Universitate?
Singur titlul, etimologiceşte, vă lămureşte că este vorba de strângerea laolaltă a
tuturor cunoştinţelor unui moment dat, a tuturor elementelor de cultură.
Mi-aduc aminte că citeam în tinereţe o dare de seamă despre călătoria unui francez
prin Germania, pe la jumătatea veacului al XIX-lea. În trecerea lui prin Berlin, Matter
spune, între altele, că se găsesc la Berlin treizeci până la patruzeci de oameni, „cari, luaţi
laolaltă, ştiu tot ce se ştie în lume şi tot ce s-a ştiut vreodată“.
Cred că pot aplica această formulă a lui Matter, cercând să rezum într-o frază
înţelesul adevărat al unei Universităţi.
Dar o Universitate nu este numai o catagrafiare, o înregistrare de cunoştinţe, de la un
moment dat, ea este o forţă vie care pune în mişcare viaţa culturală, cultura însăşi.
Prin urmare, principial, rolul Universităţii nu este numai să stăpânească rangul
cultural la care mentalitatea s-a ridicat într-un moment determinat, dar să ţină în toate
aceste elemente - vie - posibilitatea pentru a duce cultura mai departe, primo, şi al doilea,
a stoarce din acestea tot ce trebuie stors pentru binele poporului la care fiinţează.
Există o datorie a tuturor celor ce alcătuesc o Universitate, profesori şi studenţi
laolaltă, generaţii ce se strecoară unele după altele. Şi într-o parte şi într-alta există
datoria de continuitate, voi să zic de păstrare a bunelor tradiţii, accentuez: a bunelor şi
există în acelaş timp a doua datorie: de a căuta continuu să se folosească de momentele
care îngăduie putinţa de a trece mai departe, posibilitatea progresului.
Ambele trebuiesc împăcate.
161
 Şi atunci, întrebarea este: care este signatura care distinge activitatea universitară de
întreg restul celorlalte activităţi? Signatura activităţii universitare, am zis-o şi cu alte
ocaziunii, stă în metodă. A studia nevoile reale ale vieţii şi din punct de vedere social, şi
din punct de vedere al culturii generale, şi din punctul de vedere al desfăşurării vieţii
naţionale, a le vedea care sunt şi a căuta apoi, după metodele ştiinţei, care sunt soluţiile
ce trebuiesc şi pot fi date, după puterile de care dispune ţara într-un moment determinat:
Iată signatura care distinge în mod caracteristic activitatea unei Universităţi de restul
activităţilor vieţii omeneşti. În alte direcţii ale vieţii poate fi şi empirism, încercări
îndrăzneţe; dincoace trebuie acea combinare de care am vorbit; păstrarea bunelor tradiţii,
păstrarea a ceeace este bun câştigat, combinarea succeselor dobândite şi în acelaş timp
avântarea spre succese viitoare.
Dar, atunci vine a doua întrebare: în ce condiţiuni îşi poate îndeplini o Universitate
rostul acesta în viaţa socială?
Sunt numai două condiţii principale: libertatea de muncă, şi al doilea mijloacele de a
lucra: dotaţia.
Fără aceste două, o Universitate nu poate trăi decât cu numele; poate să fie
catagrafiare de cunoştinţe, mai mulţi reprezentanţi pot să dea chiar rezultatele muncii lor,
comunicându-le altora, - şi, cu toate acestea, nu sunt încă acea forţă vie şi reală care
trebuie să puie în mişcare întreaga viaţă naţională, căci acesta este adevăratul rost al unei
Universităţi.
Domnii mei, mi-aduc aminte de primul meu discurs de la 1884 în Parlament. Făceam
observaţia, că cu închirierea unei case şi cumpărarea unei mese şi câtorva scaune şi
numirea unui profesor, încă nu s-a deschis o şcoală.
Voiam, sub această formă scurtă, să dau critica lipsei de dotaţie a şcolilor; unul din
punctele esenţiale ale discursului meu de atunci era tocmai: lipsa de dotaţie şcolară; case
închiriate la întâmplare, inapte pentru servicii; lipsă de mobilier; despre aparate didactice,
nici vorbă.
Mi-aduc aminte, domnii mei, pentru că a fost fericit acest moment în care am ridicat
chestiunea, guvernul lui Ion Brătianu de pe atunci a luat act. Puţin după aceea a venit la
ministerul instrucţiei d-l Sturdza, şi atunci s-au votat acele atâtea milioane pentru
construcţii şi dotarea şcolilor; de atunci a început perioada de construcţii şi de înzestrare a
şcolilor cu material didactic.
Din aceasta a rezultat construirea Universităţii din Iaşi, a rezultat construcţiunea
câtorva institute de aci, ca acel de bacteriologie, facultatea de medicină şi deasupra
tuturor a rezultat actul Înaltului Protector al învăţământului superior, actul înfiinţării
acestei Fundaţiuni.
Am spus-o în totdeauna, onorat auditor, acest institut universitar este adevărata mână
dreaptă în pregătirea studenţimii; ajutorul lor la munca pe care trebuie să o desfăşoare, cu
materialul ce se pune aci, la dispoziţie, adăpostul pentru studiu ce se dă aci, este unul din
factorii principali care înlesnesc munca tinerimii universitare.
La 1898 s-a votat legea învăţământului secundar şi superior, sub imperiul căreia
suntem încă.
Am avut fericirea să fiu în Parlament şi să contribui cu modestele mele cunoştinţe şi
cu înrâurirea ce puteam avea asupra majorităţii şi chiar a minorităţii din Parlamentul de
atunci, pentru ca să înlesnesc votarea acestei legi a învăţământului. Mai mult decât atât.
162
Mi-a căzut tot mie sarcina ca să iau situaţiunea de Rector al Universităţii din Bucureşti şi
timp de 12 ani să contribui la a înlesni aplicarea acestei legi a învăţământului superior.
Evidentă este întrebarea: ce se cuprinde esenţial pentru învăţământul superior în
această lege?
Erau, d-nii mei, trei puncte esenţiale: era o fracţiune de autonomie; aceasta în raport
cu libertatea de care vorbeam că trebuie asigurată unei Universităţi pentru ca să-şi poată
desfăşura activitatea în condiţii prielnice. Fracţiunea de autonomie garantată prin acea
lege era atât în desfăşurarea activităţii, întrucât priveşte dezvoltarea şi organizarea
lecţiilor, cât şi în ce priveşte recrutarea corpului didactic. Era în acelaşi timp inaugurarea
de lucrări practice prin crearea de seminarii, conferinţe etc. care urmau să fie organizate şi
înzestrate mai târziu - fiind numai prevăzute în lege.
S-a făcut mult în această privinţă; trebuie să adaug, însă, că rămâne încă mult mai
mult de făcut. Aş putea zice: că s-a făcut mult în raport cu ceeace a fost; dar încă puţin în
raport cu ceeace mai trebuie.
Dar o observaţie am dreptul să fac.
Când am intrat, acum 12 ani, în conducerea administraţiei Universităţii din
Bucureşti, mulţi din colegii de pe atunci nu erau convinşi de punctele esenţiale ale legii
din 1898, în ceea ce priveşte mersul învăţământului superior. A trebuit să înregistrez,
după 12 ani, cu deplină satisfacţie, faptul - că colegii mei erau mai calzi, după 12 ani, în
apărarea fracţiunii de autonomie prevăzută în lege, - mai calzi chiar decât mine.
Acest fapt este dovada că faptul bun în sine şi-a produs rodul imediat în convingerea
celor care lucrează.
Acest rod imediat este o garanţie pentru viitor, garanţie în sensul că nu numai
d-voastră, studenţii, vă schimbaţi de la un an la altul, dar şi corpul didactic, prin legile
fatale ale naturii, se reînoieşte, - şi tocmai de aceea vorbeam la început de păstrarea
bunelor tradiţii, combinată cu ideea de progres. Ceea ce experienţa a dovedit că duce la
bune rezultate şi înlesneşte îndrumarea spre viitor trebuie păstrat, ca o garanţie a solidi-
tăţii progreselor viitoare. Tinerimea trebuie să se păzească – în neastâmpărul năzuinţelor
de progres continuu – de ispita de a sacrifica totul în favoarea unei încercări noi.
Domnii mei, este cert că în toată această mişcare a învăţământului superior din ţara
românească se datoreşte o parte foarte mare Suveranului acestei ţări. În genere, suveranii
germani, istoriceşte, au dat dovadă că au înţeles întotdeauna rostul Universităţii prin
protecţiunea directă care le-au acordat-o. Suveranul României, originar de acolo, Român
prin excelenţă, prin întreaga Lui activitate, n-a lăsat nici o ocazie pentru ca să nu
dovedească deplina Lui solicitudine şi să nu întindă înalta Lui protecţiune asupra
Universităţii. Cum ziceam, institutul în mijlocul căruia suntem este una din dovezile vii
de grija ce M.S. Regele poartă învăţământului superior.
Când constatam că s-a făcut ceva în învăţământul superior, ziceam: că s-a făcut mult
în raport cu ceea ce a fost, dar observam în acelaşi timp, că ceea ce s-a făcut este puţin în
raport cu ceea ce mai trebuie; căci Universitatea are încă lipsuri imens de mari şi ca local,
şi ca dotaţie, şi ca situaţie materială.
Atunci nu ne rămâne decât să ne îndreptăm privirile spre viitor; şi le îndrept mai
întâiu către Înaltul Protector al învăţământului superior, dorindu-I prelungirea vieţii,
pentru ca să poată să-şi desăvârşească tot mai mult opera pentru care a lucrat o viaţă
întreagă; în al doilea rând, mă uit la tinerii mei colegi, profesori şi tinerime universitară.
163
Ceeace ce noi am putut face, am făcut; şi câte picături de putere de muncă ne vor mai
rămâne, vom continua de a face; dar opera întreagă, pentru mai departe, cade în mâna
generaţiilor tinere de profesori, cade pe mâna generaţiilor tinere ce sunt azi pe băncile
Universităţii. Este o legătură strânsă – şi este o fericire ca în ţara românească este aşa –
între Universitate şi tot restul învăţământului.
Aci se prepară învăţământul secundar; în combinare cu el se prepară celelalte ramuri
ale învăţământului elementar de la sate.
Prin urmare, direcţia, fie de jos în sus, fie de sus în jos, ca să poată merge pe linia
continuităţii, trebuieşte o lucrare armonică a tuturor factorilor învăţământului, toţi trebuie
să lucreze spre aceeaşi ţintă, Universitatea. Aceeaşi metodă ştiinţifică cu care am început,
convingere în unitatea de plan şi metodă riguroasă, rezemată pe studierea de fapte şi
posibilitatea de realizare, să călăuzească generaţiile tinere pentru viitor.
Închei, urând, în numele învăţământului înalt al ţării, viaţă lungă M.S. Regelui, spre
fericirea acestei ţări, urez viaţă lungă, lungă în decurs de veacuri, Dinastiei Române,
dorindu-i să fie însufleţită de aceleaşi porniri pe care le-a accentuat prin practica Domniei
Sale, timp de aproape jumătate de veac, M.S. Regele.
Trăiască Maiestatea Sa Regele! Trăiască Dinastia Românească!

De la Fundaţiunea Universitară Carol I

Universul, 11 mai 1910 (83, p.1)

Ieri, la orele 10 şi jum. dim., s-a făcut a 15-a dare de seamă anuală a activităţii
Fundaţiei.
Cu acest prilej d. Dimitrescu-Iaşi, rectorul Universităţii din Bucureşti, în sala cea
mare a Fundaţiei şi în faţa unui public format din profesori universitari şi studenţi, a ţinut
o scurtă dar prea frumoasă cuvântare.
D-sa, după ce defineşte cuvântul „Universitate“ spunând că el exprimă suma
cunoştinţelor pe care le posedă creierul omenesc la un moment dat, reprezentat printr-un
corp profesoral organizat, arată că scopul universităţii este de a îndruma viaţa unui popor,
fasonându-i şi îmbogăţindu-i mintea cu cunoştinţe ştiinţifice.
Face apoi istoricul universităţii noastre din Bucureşti, arată cât de modest i-a fost
începutul, cât de mult a prosperat şi de care îmbunătăţiri simte ea nevoie astăzi spre a
putea merge înainte cu folos.
O universitate spre a prospera, continuă d-sa, are nevoie de două lucruri: libertate,
autonomie şi de mijloace. Şi cea dintâi şi cele din urmă, până acum nu sunt realizate decât
într-o mică măsură, de aceea gândul tuturor trebuie să fie de a mări autonomia
universitară, de a crea localuri proprii pentru universitate, de a forma biblioteci şi a mări
retribuţiile personalului didactic.
Rolul universităţii este de a păstra bunele tradiţii în învăţământ şi în ştiinţă cumpăna
justă între ce se ştie la un moment dat şi mijloacele de întrebuinţat spre a se dobândi
cunoştinţe noi, fie modificând, fie răsturnând rezultatele deja dobândite.

164
 D. rector termină mulţumind M.S. Regelui pentru Înalta protecţie ce a acordat
învăţământului şi pentru marele ajutor ce I-a dat înfiinţând Fundaţiunea universitară, care
îşi serbează astăzi a 15-a aniversare.
Ultimele cuvinte ale oratorului au fost acoperite de strigăte de „Trăiască M. S.
Regele Carol I şi dinastia regală“.
D. Sp. Haret, ministrul instrucţiunii publice, răspunde d-lui rector.
Apoi d. Tzigara-Samurcaş, bibliotecarul fundaţiei, citeşte darea de seamă din care se
constată următoarele:
În timpul anului expirat Fundaţia a dobândit 786 cărţi şi 213 reviste, astfel că
numărul total al cărţilor şi revistelor ce biblioteca posedă astăzi, este de 23.013 volume.
Suma totală a cititorilor pe anul trecut este de 49.674 dintre care majoritatea studenţi.
Cărţile consultate au fost în număr de 61.994 volume.
Veniturile fundaţiei provenite din produsul capitalului, al imobilului, închiriat şi al
rentelor se ridică la suma de 57.386,74 lei.
Cheltuielile cauzate de întreţinerea localului, plata personalului, cumpărarea de cărţi,
cheltuieli de cancelarie şi ajutorarea studenţilor se ridică la suma de 56.751,25 lei.
Raportul despre mersul Fundaţiei a fost înaintat apoi M. S. Regelui de către d. rector
C.Dimitrescu-Iaşi. /…/

/Discurs la Adunarea anuală a Fundaţiei Universitare Carol I/

Spiru Haret, 9 mai 1910 (259, p. XI-XVII)

Vorbirea d-lui Rector de anul acesta, ca şi în toţi anii, de câte ori am avut onoarea să
asist la serbarea aniversării „Fundaţiunii Carol“, este plină de miez şi de învăţăminte; şi
nu mă îndoiesc că tinerimea care l-a ascultat anul acesta va şti să tragă foloase din spusele
d-sale, cum au ştiut şi acei care au precedat-o pe băncile Universităţii.
Instituţia Universităţii este cea mai supremă instituţie de cultură a unei ţări şi rostul
ei în viaţa naţională are o însemnătate aşa de mare, încât greu poate să încapă în marginile
unei definiţii.
D-l Rector s-a silit adineaori să schiţeze în mod concis, dar fără îndoială că asupra
acestui subiect ar fi foarte mult de zis, ceea ce nu în limitele câtorva minute de vorbire
s-ar putea face.
La noi, cu deosebire, Universitatea, chiar din ziua când a fost constituită, în mod
foarte imperfect, de vreme ce nici azi nu şi-a ajuns perfecţia, a avut o înrâurire
covârşitoare asupra dezvoltării Statului. Pe băncile Universităţii, aşa pline de neajunsuri
cum erau, fără profesori destui, fără instalaţie, fără nimic, totuşi pe aceste bănci ale
Universităţii s-a aşezat, pot zice, temelia cea mai trainică a Statului nostru.
Nu este nimeni mai în vârstă între d-voastră, dar cine ar deschide cărţile şi publica-
ţiile din alte vremuri şi ar face comparaţie între ceea ce era rostul acestei ţări acum 50, 60
de ani, înainte de înfiinţarea Universităţii şi ceea ce este astăzi, ar vedea ce mare distanţă

165
s-a străbătut până azi, şi dacă ar putea face alegerea părţii de acţiune pe care a avut-o
Universitatea în această transformare, ar putea vedea că partea aceasta a fost covârşitoare.
La prima vedere, într-o ochire, greu este să facă cineva despărţirea aceasta. Chiar
profesorii universitari, care ar cerca să facă alegerea, poate că ar fi puşi într-o situaţie
foarte grea. Noi, profesorii, de multe ori suntem plecaţi a judeca cu oarecare personalitate
unele lucruri care, cu toate acestea, văzute cu mai multă obiectivitate, nu se prezintă tot
aşa. Când ar lua cineva, de exemplu, să compare numărul studenţilor unei Universităţi cu
numărul acelor care termină în realitate şi constată că acest din urmă este prea mic faţă de
cel dintâi, ar fi plecat să spună că Universitatea nu dă tot ce ar putea să dea.
Părerea mea însă este că orişicine a avut măcar cât de scurt timp ocazia să stea în
contact cu viaţa universitară, deja a devenit un element mai activ şi mai preţios pentru
viaţa publică. Nu este nevoia ca cineva să aibă buzunarele pline de diplome ca să fie om
util. Dar nu numai atât; s-a văzut de multe ori că oamenii fără diplome multe, dar care
s-au format prin sine însişi şi au profitat de cultură pentru ca să se formeze, au fost
elemente tot atât de preţioase pentru ridicarea ţării la locul ce-i se cuvine.
În ceea ce priveşte Universitatea, fără îndoială că este încă foarte mult de făcut, fără
ca pentru aceasta să cred că ceea ce s-a făcut până acum este puţin sau rău sau de proastă
calitate.
Fiecare timp dă ceea ce poate să dea şi după împrejurările lui. Şi eu nu preţuiesc de
loc mai prejos productele Universităţii de acum 40 de ani decât pe cele de azi, precum pe
cele de azi nu le-aş preţui mai prejos decât pe cele ce se vor da după alţi 40 de ani.
Niciodată nu este nimic desăvârşit pe lume. Lucrul acesta se poate spune în ramurile
învăţământului mai mult decât ori unde. Nu este perfectă Universitatea, fără îndoială.
Multe lipsuri are, şi pe acelea pe care le-a spus d-l Rector şi altele pe care nu le-a spus;
dar nu se poate zice că instituţia Universităţii a stat pe loc.
Dacă ne-am duce cu mintea în oricare din ţările cele mai înaintate, unde se
cheltuieşte mult şi se pune la dispoziţie şi personal distins, şi tot felul de mijloace pentru
ca învăţământul universitar să fie ridicat cât mai sus, şi dacă am întreba pe universitarii de
acolo ce părere au, sunt sigur că toţi ar spune că mai este ceva de făcut sau chiar că este
mult de făcut pentru ca Universitatea lor să fie ajunsă acolo unde ar trebui.
De curând am avut ocazia să am cunoştinţă de un început de mişcare, chiar în culta
Germanie, în ce priveşte Universităţile ei. Se făcea comparaţie cu ceea ce se face în
America pentru Universităţi, şi se găsea că în Germania este încă foarte mult de făcut.
Este sigur că pentru oricine judeca cu sânge rece şi imparţialitate între cele două
regimuri: american şi german, ezitarea nu este posibilă, şi că oricare din noi, dacă am
avea putinţă de a realiza ceeace am dori, am prefera să realizăm pe cel german decât pe
cel american.
La noi, fără îndoială, că-mi dau seama că este mult de făcut, dar trebuie să nu uitaţi
că şi pentru ca să se facă mult - puţinul ce s-a făcut, a trebuit mulţi ani, multă stăruinţă şi
multă bunăvoinţă. Nu se poate pune la îndoială bunăvoinţa nimănui din cei ce ne-au
precedat, pentru ca să împingă învăţământul în genere şi Universitatea în special, cât se
poate mai departe pe căile progresului.
Unul a făcut mai mult dacă a putut, altul a făcut mai puţin, dar şi acel puţin a fost
bun; să ne aducem aminte de cuvintele lui Cristos, care preţuia obolul văduvei mai mult
decât talantul bogatului. Dacă unii prin predecesorii noştri, în împrejurări grele, n-au
166
putut să aducă decât mici servicii învăţământului, acele mici servicii trebuie preţuite tot
aşa sus ca şi celelalte.
În timpurile din urmă mişcarea, orişice s-ar zice, a mers accelerându-se spre
îmbunătăţiri. Constatăm că în interval de 10, 12 ani s-a clădit Universitatea din Iaşi şi s-a
făcut întreaga dotaţie a Universităţilor, după cum şi d-l Rector a constatat. Poate că s-ar fi
putut face mai mult, dacă în ceea ce priveşte Universitatea din Bucureşti nu ar fi fost
împrejurări grele, care au pus stavilă multă dorinţei şi putinţei de îmbunătăţire. Cel mai
mare neajuns, o recunosc, este lipsa de local , şi acest mare neajuns nu se poate învinge
numai prin bunăvoinţă continuă; trebuie la un moment dat să dispuie cineva de un capital
mare, pe care să-l poată pune la dispoziţie. Dacă la Iaşi nu s-ar fi putut dispune deodată
de 5 milioane pentru a se face clădirea, cea mai mare parte din ce s-a lucrat acolo în aceşti
din urmă ani ar fi lipsit, şi anume lucrări de cea mai mare însemnătate pe tărâmul
ştiinţific.
Trag nădejde şi chiar sunt sigur că ceea ce s-a întâmplat pentru Iaşi se va întâmpla şi
pentru Bucureşti. De două, trei ori am fost chiar pe punctul de a pune mâna pe realizarea
acestui ideal, de a pune şi Universitatea din Bucureşti în situaţia celei de la Iaşi.
Un pas mare s-a făcut deja prin clădirea facultăţii de medicină care a simplificat
problema; ceea ce a rămas de făcut, nu am nici o îndoială că într-o zi sau alta se va
îndeplini. Dar toate acestea privesc mai mult partea materială a lucrului, adică partea de
ordinea cea mai secundară, ca să nu zic cea mai inferioară, şi care este în afară de
putinţele d-voastre celor ce mă ascultaţi. Partea cea mai însemnată a lucrului, de esenţă
mai înaltă, este starea culturală şi starea morală a Universităţii.
În această privinţă este greu să nu recunoaştem că s-au făcut paşi înainte.
Mi-aduc aminte că am fost pe băncile Universităţii, pe care le ocupaţi D-voastră
astăzi, acum 40 de ani; şi mi-aduc aminte cum stăteam noi pe atunci, şi din punctul de
vedere al corpului profesoral, şi din punctul de vedere al corpului studenţesc.
La facultatea de ştiinţe nu aveam decât trei colegi în clasa mea şi în clasa care mă
preceda era unul singur; şi cu toate că facultatea de ştiinţe cuprindea pe atunci două
specialităţi, acei puţini studenţi se socoteau obligaţi să le urmăm pe amândouă, pentru a
nu pune pe profesorii noştri în situaţia de a rămâne fără auditor. Iată ce era pe atunci
corpul studenţesc.
Cât pentru corpul profesoral, voi zice că la facultatea de ştiinţe aveam un singur
profesor pentru cele patru principale cursuri de matematice de pe vremuri. Astăzi materia
aceea este împărţită între şase sau şapte profesori.
Ar rămânea de vorbit despre alte lucruri, care mai greu s-ar putea defini; ar trebui
poate să vorbim despre chestia spiritului de corp atât între profesori cât şi între studenţi,
comparaţi cu cei din trecut. Unele lucruri poate nu ar comporta comparaţie, pe câtă vreme
în alte timpuri nici nu putea fi vorba de spirit de corp într-un corp care nu există.
Dar, în ceea ce priveşte modul cum aceste lucruri se înţeleg astăzi, nu este decât o
recomandare de făcut. Niciodată să nu se judece lucrurile din punctul de vedere restrâns
al persoanelor de azi şi al împrejurărilor de astăzi. Universitatea nu este un lucru trecător,
nu este un lucru care există azi şi mâine va putea dispărea. Precum în trecut rădăcinile
Universităţii merg cu mult mai departe de momentul când au fost constituite ambele
Universităţi în mod oficial, cu mult înainte de anii 1860 şi 1863; tot asemenea azi trebuie
să privim lucrurile Universităţi nu numai în vederea momentului de faţă, ci în vederea
167
viitorului care este rezervat Universităţii şi ţării însăşi, pe care Universităţile sunt chemate
să o deservească.
Un lucru trebuie să aibă în vedere oamenii culţi: să nu judece numai cu capul lor
lucrurile care le trec pe sub ochi; totdeauna să fie dispuşi a ţine seamă de toate părerile
care se emit, şi să stea la îndoială înainte de a pronunţa o judecată. Iată ce se aşteaptă cu
deosebire de la corpul universitar, profesori şi studenţi. Aşa este natura omenească, ca
fiecare dintre noi, chiar cel mai stăpân pe sine, să aibă momente când vederea cea mai
clară, asupra oricăror lucruri, să fie întunecată de unele împrejurări momentane, pe care
mai târziu judecata la rece le va vedea sub altă faţă.
D-voastră ca oameni deja culţi, şi mai ales ca oameni care, culţi fiind, veţi fi chemaţi
mâine a participa la viaţa Statului, să nu pierdeţi dn vedere lucrul acesta şi să nu vă grăbiţi
de a judeca nici oamenii, nici lucrurile, înainte de a vă trece prima pornire, fie de
entuziasm, fie de supărare.
Nicăieri mai mult decât în viaţa publică nu trebuie cineva să uite zicătoarea:
Fereşte-te de prima pornire, pentru că aceea este cea rea.
Sunt fericit că pot să vorbesc şi astăzi, pentru a multa oară, în acest local, unde se
adăposteşte una din instituţiile cele mai frumoase, dacă nu chiar cea mai frumoasă
instituţie culturală din ţara noastră, care nu are pereche în multe alte ţări mai înaintate
decât noi şi care se datoreşte Acelui Suveran care, în lunga Sa Domnie de aproape
jumătate de veac, a ştiut să întrupeze în persoana Sa toate aspiraţiile mari şi frumoase ale
neamului românesc.
Închei cuvântarea mea, ca şi d-l Rector, strigând din toată convingerea şi rugându-vă
să vă asociaţi la strigătul nostru: Trăiască M.S. Regele! Trăiască Dinastia Sa!

(Sala profesorilor din Biblioteca Fundaţiei)

168
22 mai 1911
Se inaugurează în prezenţa regelui Palatul Camerei de Comerţ.

„Din punct de vedere economic, România de la 1914 diferea

esenţial de România anului 1866, ca şi de cea de la 1878. Un
«reper» cuprinzător, care confirmă această apreciere, este cel
privind avuţia naţională (conform statisticii, aceasta cuprinde
bunurile acumulate, produse de activitatea umană şi cele
naturale supuse valorificării), care a evoluat astfel în perioada
menţionată“.
Gheorghe Iacob , 1998 (151, p. 55-57)
milioane lei

1860- 1880- 1900- 1912-14/

Sectoare 1912-1914
1864 1884 1904 1860-64
Agricultura, silvicultura, stocul de hrană şi
1.848,0 3.681,9 6.585,0 10.522,9 569%
sămânţă
Clădirile, locuinţele şi bunurile de consum
235,4 388,6 1.471,9 2.386,8 1.014%
durabile
Transporturile şi comunicaţiile 20,6 525,2 1.417,0 2.543,4 12.347%
Industria 60,9 68,9 415,2 1.171,2 1.923%
Comerţul 192,0 582,4 659,8 1.075,3 560%
Sectorul edilitar xxx xxx xxx xxx xxx
Stocul de metal monetar 37,0 85,3 177,0 381,0 1.030%
Activ brut 2.393,9 5.382,3 10.725,9 18.331,0 766%
Obligaţiile financiare externe 50,1 547,0 1.577,3 3.065,6 6.119%
Activ net 2.343,8 4.785,3 3.148,6 15.265,4 651%

26 mai 1911
Se încheie actul de cumpărare a imobilului Gr. Păucescu
(„casele cu tot locul lor, situate în Bucureşti, culoarea galben,
piaţa Regele Carol, colţ cu C. A Rosetti, fost Clemenţa nr. 2“),
limitrof cu Fundaţia Universitară Carol I. Acest loc (689mp),
completat cu terenul (180 mp)
dăruit de Primărie în urma
sistematizării Palatului Regal,
este destinat extinderii biblio-
tecii, ce se va finaliza în mai
1914.
Regele Carol I lua parte la
toate propunerile de mărire a
Fundaţiei pe care le făcea
arhitectul P. Gottereau.

(Casa ministrului Gr. Păucescu,

demolată în 1911)

169
27 septembrie/10 octombrie 1911
La aniversarea a 50 de ani de la întemeierea Universităţii din
Iaşi, Carol I ţine o cuvântare în sala Teatrului Naţional.
„ Universitatea, spune el, este dar cheia de boltă a clădirii
statului, menită a întinde câmpul cunoştinţelor folositoare, ale
adevărului şi ale frumosului, şi-ca un focar puternic- a lumina
minţile şi a încălzi inimile spre a le îndruma pe căile rodnice şi
moralizatoare ale muncii aprige, închinându-le binelui
obştesc.“ (55, Vol.2, p. 439)

29 septembrie/12 octombrie 1911

Cu ocazia deschiderii cursurilor la Universitatea din Iaşi,
Carol I donează senatului universitar 300.000 lei pentru
tipărirea de teze şi pentru sprijinul studenţilor săraci.
Universitatea, consideră regele, trebuie să urmărească „o
muncă sârguitoare închinată binelui şi adevărului; păstrarea
neştirbită a credinţei strămoşeşti şi ridicarea Patriei prin
forţele morale şi intelectuale“. (55, Vol. 2, p. 441)

septembrie-decembrie 1911
Carol I îi comandă lui Jean Lecomte du Noüy bustul arhitectu-
lui restaurator André Lecomte du Noüy, Al. Tzigara-Samurcaş
fiind cel care poartă corespondenţă cu artistul şi supune
Regelui diferitele schiţe făcute de acesta, ultima datând din 22
noiembrie: „Bustul în bronz a fost expus în sala de onoare
alături de ceilalţi donatori ai instituţiei”.
Al. Tzigara-Samurcaş (334, Vol.2, p.17)

3/16 decembrie 1911

Într-un răspuns adresat Adunării Deputaţilor, Carol I consideră
dezvoltarea culturii „ca o necesitate socială de o însemnătate
covârşitoare; iar aşezămintele menite a o răspândi, ca
mijloacele cele mai sigure de a înmulţi numărul bunilor
cetăţeni, însufleţiţi de un patriotism cald şi conştienţi de
datoriile lor“. (55, Vol. 2, p. 445)

170
 „În 1912 eram Ministru ad-interim la Instrucţiunea Publică, Ermil Pangrati (1864-1931) -
când s-au început lucrările la mărirea localului şi atunci am arhitect, profesor de geometrie
avut ocaziunea să vorbesc adeseori şi îndelung cu Regele la Universitatea din Iaşi, om
Carol, la care am observat marea atenţiune pe care o acorda politic
Fundaţiunii /…/. Vroia ca aici, în Piaţa Palatului Regal, să se 1904 Director al Şcolii
creeze un ansamblu de monumente cu caracter unitar, care să Superioare de Arhitectură din
Bucureşti
nu depăşească nici aspectul nici înălţimea clădirii Fundaţiunii 1905-1910 Decan al Facultăţii
şi a Palatului Regal, exprimându-şi dorinţa chiar, ca şi de Ştiinţe din Bucureşti
celelalte clădiri ce s-ar ridica în Piaţa Palatului să fie mar.-oct.1912 Ministru al
concepute într-un stil şi proporţii în concordanţă cu stilul şi Lucrărilor Publice
înălţimea Fundaţiunii. Dar cu toată autoritatea Lui morală 1929-1930 Rector al
excepţională, cu toate că fusese Regele întemeietor, /…/ nu a Universităţii din Bucureşti
putut să împiedice ca la dreapta şi la stânga Fundaţiunii să se Prin Testamentul din 18 iunie
ridice clădiri cu alte cupole de proporţiuni şi de simetrii foarte 1922, E. Pangrati îşi lasă
întreaga bibliotecă Fundaţiei
curioase şi puţin frumoase. O adevărată amărăciune
Carol I.
cuprinsese sufletul Suveranului constatând că sobrul şi
demnul caracter pe care voise să-l dea Fundaţiunii Lui, fusese
stricat de inspiraţiuni nepotrivite ale clădirilor vecine.”
E. Pangrati, 9 mai 1927 (307, f.21)

martie 1912
Criza şefiei din partidul conservator . P.P. Carp îşi dă demisia.
Regele dorise să reîntregească partidul conservator, formând un
cabinet în care să intre şi Take Ionescu şi partizanii săi. Titu
Maiorescu a fost însărcinat să comunice Regelui că guvernul
nu admite colaborarea. Se va forma guvernul Maiorescu-Take
Ionescu. Cabinetul prezidat de Maiorescu (şi ministru de
externe) va funcţiona între 28 martie 1912 şi 31 decembrie
1913.

„Se va vorbi de pledoariile lui /Take Ionescu/ scurte şi

strălucite, de claritatea latină a spiritului său juridic, de darul
său minunat de a prinde, chiar nepregătit, punctele slabe ale Take Ionescu (1858-1922) –
argumentaţiei adverse şi de a le răsturna prin dibăcia avocat, publicist, om politic
cuvântului său meşteşugit, de arta sa neîntrecută de a dezarma Studii şi doctorat „magna cum
adversarul, de a convinge judecătorul, de a fascina auditorul.“ laude“ în drept la Paris
I. G. Duca (104, p.87) 1884 Deputat liberal
1891 Deputat conservator
1891-1920, cu întreruperi,
„De jur-împrejur, în fracuri şi aferaţi, toţi directorii liceelor Ministru al Cultelor şi
din Capitală în frunte cu al nostru, Sabba Ştefănescu, care de Instrucţiunii Publice, de
câteva luni de zile luase locul lui N. Herescu, demisionat. Finanţe, de Interne
În fine, muzica militară aşezată jos, la parterul Ateneului, 1908 Fondator al Partidului
începu deodată să intoneze imnul regal. Să fie însuşi regele? Conservator Democrat
Dar mi s-a răspuns fără întârziere că acest imn, la anumite 1921-1922 Prim-ministru
prilejuri, se cânta şi la miniştri! pentru o lună
După puţin apăru Take Ionescu, prin uşa din fund a scenei. Preşedinte al Comitetului
Naţional Român la Conferinţa
Era şi dânsul în frac, frumos şi tânăr – cam de 35 de ani. de Pace de la Paris

171
Au început preliminariile: discursul-referat al lui Sabba
Ştefănescu, vorbind în numele tuturor şcolilor secundare din
Bucureşti. Nouă, elevilor de la Sf. Sava ne- a plăcut foarte
mult discursul directorului nostru, care nu s-a mărginit să
înşire cifre asupra progreselor şcolii secundare, dar a
exprimat şi o serie de dorinţe, bine argumentate, rugând pe
ministru să ţie seama de ele. Discursul lui Sabba Ştefănescu a
fost călduros aplaudat de sală, şi aprobat de colegii directori,
prezenţi şi dânşii pe scena Ateneului, aşteptând fiecare pe
premianţii şcolii respective.
Dar iată că începe să vorbească ministrul Take Ionescu.
Impresia pe care am avut-o a fost de-a dreptul extraordinară.
Fără o foaie de hârtie, vorbind liber şi improvizând răspunsuri
pe care nu putea să le prevadă. Pentru întâia oară, ascultând
replicile decisive, care au dărâmat, jucându-se, eşafodajul
laborios al directorului de la Sf. Sava, pentru întâia oară am
înţeles – trăindu-l aievea – ce înseamnă o elocinţă, un
adevărat talent de vorbitor.
Am plecat vrăjit şi parcă cel mai mare beneficiu al zilei a fost
această impresie de artă, desprinsă din cascada luminoasă a
cuvintelor, mai mult decât pachetul de cărţi valoroase pe care
l-am primit ca răsplată pentru rangul meu în ierarhia elevilor
clasei“.
Ion Petrovici, 1966 (244, p.108)

„Admiraţia mea pentru Titu Maiorescu a fost unul dintre

cele mai puternice şi constante sentimente , din timpul studiilor
mele universitare. Lecţiile filozofice ale acestui ilustru
profesor erau ore de fascinaţie şi înălţare. O frază atât de
limpede şi de cadenţată, o voce atât de gradată şi de muzicală
îţi dădeau impresia că te afli la un fel de «concert», la un
recitativ plin de farmec şi de vrajă. De altfel, la cursurile lui –
cu intrare gratuită – era o îmbulzeală nemaipomenită, încât
lumea care alergase să-l asculte părea cât pe aci că o să
suspende obiectul pentru care era venită. În adevăr, erau zile
în care Maiorescu nu putea să intre în sală, aşa era de
compactă mulţimea publicului în picioare, îngrămădit între
uşă şi catedră, încât intrarea era efectiv baricadată şi unii
auditori trebuiau să iasă pe coridor, pentru a lăsa loc
magistrului să pătrundă înăuntru şi să ajungă, luptându-se cu
valul, până la catedră.
Înainte de a mă înscrie la Universitate, şi a avea prilejul să
ascult eu însumi pe acest mare profesor – instalându-mă cu
vreo două ore mai devreme în sala cea mai mare a facultăţii,
unde urma să vorbească – nu aveam o idee tocmai precisă
despre talentul său de orator.
Numele care circulau mai des în public, drept culmi ale
oratoriei româneşti, erau Take Ionescu şi Barbu Delavrancea.

172
Pe acesta din urmă Maiorescu însuşi îl denumise de câteva ori
«cel mai mare orator pe care îl are suflarea românească».
Abia într-un târziu am citit un studiu plin de miez al lui Anghel
Demetrescu, în Literatură şi artă română, în care Maiorescu,
zugrăvit în muzicalitatea lui oratorică, era denumit «fruntaşul
tribunei româneşti».
Să nu uit că însuşi Caragiale, în împrejurările în care îl
întâlneam mai des, venind vorba despre oratorie – artă pe
care părea s-o preţuiască, citindu-mi cu admiraţie pe Bossuet
– la întrebarea mea pe cine preferă dintre toţi oratorii noştri,
dânsul mi-a răspuns:
- Cel mai mult îmi plăcea Alexandru Lahovary.
- Dar acum, după moartea lui?
- Acum, în frunte îl pun pe Maiorescu.
După începerea cursurilor, care a urmat curând după această
convorbire, am luat personal cunoştinţă de elocinţa, în felul ei
unică, a profesorului meu; dădeam fuga să-l ascult şi la Senat
(pe atunci tot în localul Universităţii), unde, păstrând aceeaşi
solemnă majestate, avea şi o notă polemică, cu meştere
mânuiri de floretă, care împungeau exact acolo unde trebuia.
Take Ioescu, pe atunci ministru, era îndeobşte delegat să-i
răspundă, şi începea cam astfel:
«Când te atacă d-l Maiorescu e foarte greu să-l combaţi, chiar
dacă simţi că ai dreptate, fiindcă logica argumentării sale este
impecabilă. Singurul mijloc de a-i surprinde o eroare e să-i
analizezi premisele. Aici am putut să descopăr că d-sa dacă nu
pleacă de la o idee falsă, porneşte totuşi de la o
semiinexactitate. Atunci poţi să-i dărâmi construcţia, dar nu
mai puţin d-sa rămâne cel mai periculos dintre oratori».
La Universitate ţinea două cursuri, unul de Logică şi altul de
Istoria filosofiei. La primul asista tot lume foarte multă, dar
puteai să respiri mai uşor. La celălalt însă, unde defila galeria
istorică a marilor gânditori, aglomeraţia asistenţei era cu
adevărat colosală, aşa precum am arătat. Fireşte, prezentarea
gânditorilor nu te dispensa să-i citeşti în original, şi atunci
descopereai adesea aspecte ce nu apăreau la curs, acolo unde
Maiorescu se ostenea să le clarifice ideile esenţiale – lucru
excelent pentru un prim contact cu dânşii – şi totodată îşi
arăta preferinţele, lăsându-ne însă liber în aprecierea noastră.
Chiar dacă mai târziu am găsit şi unele lacune în acest curs
magistral, totuşi n-am uitat până astăzi ce imagini vii şi
reliefate – deşi pe alocuri necomplete – ne dădea magistrul
nostru despre concepţiile filosofilor pe care ni-i prezenta la
rând. /…/“
„Arta oratorică a lui Maiorescu a fost principalul izvor de
admiraţie pentru personalitatea sa – dar nu singurul. Se mai
adăuga şi efectul stilului său de prozator, limpede, cizelat şi cu
o cadenţă specială, stilul în care îşi exprima criticile literare,

173
prudente la laudă, nemiloase în latura negativă, aşezate în
genere pe un strat de gândire filosofică.
Mărturisesc că până la înscrierea în Universitate nu citisem,
din criticile lui Maiorescu, decât vreo câteva. Acum m-am
hotărât să le iau la rând şi în dimineţile libere, la biblioteca
Fundaţiei Universitare, am străbătut cu începul şi cu o plăcere
crescândă cele trei volumaşe, căutând să cuprind exact în
minte săpăturile lor în adânc şi amuzându-mă de
împunsăturile de lance, cu care îşi sfredelea adversarii,
păstrând şi aici statornica lui eleganţă.
După ce am terminat lectura integrală şi am trecut la lecturi
de filosofie pură – mai ales din autori străini – mergeam
aproape regulat, cu un sfert de oră mai înainte de închiderea
sălii de citit şi luam din raft, pentru destindere, volumul lui
Maiorescu în care se găsea Beţia de cuvinte şi continuarea
într-un al doilea articol, tot aşa de reuşit, savurând arta
polemică în atac şi în contraatac.“
Ion Petrovici, 1966 (244, p.168-171)

(Sala mare de lectură din Fundaţie. Pupitrul custozilor)

174
 /Cuvântare la aniversarea a 17 ani de funcţionare
a Fundaţiei Universitare Carol I/
I. Bogdan, 10 mai 1912 (39, p.1495)

Domnule ministru,
Domnilor studenţi,

Serbăm astăzi a şaptesprezecea aniversare a întemeierii acestei instituţii, pe care

iubirea de cultură a Majestăţii Sale Regelui a pus-o cu atâta dărnicie la dispoziţia
studenţimii noastre universitare, şi pe care în curând o vom vedea mărită, spre deosebita
satisfacţie a celor ce în tot mai mare număr caută să-şi potolească setea de ştiinţă şi de
cultură în sălile Fundaţiunii Universitare Carol I.
Serbăm în acelaşi timp şi a patruzeci şi şasea aniversare a venirii Maiestăţii Sale în
fruntea ţării noastre, ale cărei destine le-a condus cu atâta glorie de la 1866 şi până astăzi.
Aceşti patruzeci şi şase de ani de domnie ai Maiestăţii Sale, au însemnat pentru
populaţiunea României un lung interval de prosperitate continuă, o neîntreruptă propăşire
pe toate terenurile vieţii naţionale.
Făcând această constatare, fără de voie ne duce gândul la o altă domnie, cea mai
lungă până acum şi cea mai glorioasă din trecutul ţărilor noastre, la domnia lui Ştefan-cel-
Mare al Moldovei. Deşi depărtate între sine cu patru veacuri, există totuşi o mare
asemănare între aceste două lungi domnii: ele prezintă două epoci de puternică
expresiune a vieţii româneşti, epoci care se caracterizează printr-o însemnată creştere a
puterii militare, printr-o bună stare materială – efect natural al stabilităţii în domnie – şi
printr-o afirmare a energiei naţionale în toate direcţiile şi pe toate terenurile.
Dar cu toată neîntrecuta sa vitejie în războaiele cu străinii şi cu toată înţelepciunea în
ocârmuirea dinlăuntru a ţării – fără această rară înţelepciune, o ocârmuire atât de lungă ar
fi fost cu neputinţă în vremurile nestatornice din veacul XV, cum ar fi fost cu neputinţă în
zilele lui Carol I, - cu toate aceste înalte însuşiri, Ştefan-cel-Mare domni în pragul
bătrâneţii, peste o ţară ştirbită şi închinată unui puternic vecin, pe când Maiestatea Sa
Regele Carol I, stăpâneşte la adânci bătrâneţe două ţări unite într-una singură neatârnată
şi stimată de vecini.
Acesta este fructul neobositelor silinţi, al neslăbitului devotament şi al îndelungei,
deşi mult încercatei răbdări cu care Regele nostru a urmărit ţinta ce şi-a pus-o înainte,
când a primit în mâinile sale soarta poporului nostru: aceea de a-l duce din supunere la
neatârnare, din sărăcie la bogăţii, din întuneric la lumină.
Din două ţări în care domnii se schimbau la trei sau şapte ani, sau la câteva luni, din
două ţări în care clasa boierească stăpânitoare, rapace şi turbulentă, după ce-şi pierduse
însemnătatea sa militară devenise un izvor veşnic de revoluţii interne şi de intervenţii
străine, dintr-o ţară în care clasa ţărănească producătoare, începuse a pierde iubirea pentru
pământul strămoşesc, pe care îl lucră mai mult în profitul altora decât al său – din astfel
de două ţări am ajuns să avem astăzi, prin munca entuziastă şi plină de credinţă a
generaţiunii care a precedat domnia Regelui Carol şi prin munca statornică şi consecventă
a Maiestăţii Sale şi a vrednicilor săi colaboratori, un singur Stat bine organizat, ale cărui

175
temelii nu se mai pot zdruncina nici prin luptele înverşunate dintre partide, nici prin
amestecul străinilor în treburile noastre.
Astăzi suntem stăpâni pe soarta noastră, avem un Rege care ne stă pildă dreaptă
pentru virtuţile cetăţeneşti, avem instituţii la adăpostul cărora toţi fiii patriei pot să
trăiască şi să devină folositori acesteia. Să urmăm pildei celei bune şi încrezători în
viitorul Ţării şi al Dinastiei, să cultivăm în noi înşine şi în urmaşii noştrii iubirea şi
devotamentul fără margini pentru aceste două puteri care sunt una singură: Ţara şi
Dinastia.
Mai mult decât toţi ceilalţi fii ai patriei, trebuie să ne închinăm acestui ideal noi
profesorimea şi studenţimea universitară, care avem prilejul a ni-l împrospăta şi a ni-l
creşte mereu, prin studiul trecutului şi prin dragostea ce acest studiu deşteaptă pentru
prezentul şi viitorul nostru.
De aceea noi toţi, câţi suntem aici, spre a serba aniversarea unei instituţii de cultură,
creată de Regele nostru, aducându-ne aminte de binefacerile ce s-au revărsat printr-Însul
asupra ţării, să strigăm într-un singur glas: Trăiască Regele nostru! El şi cu augusta sa
dinastie, indisolubil unită. Trăiască şi Ţara noastră!

/Cuvântare la aniversarea a 17 ani de funcţionare a

Fundaţiei Universitare Carol I/
C.C.Arion , 10 mai 1912 (17, p.1496)

Înalt Prea Sfinte,

Domnule rector,
Domnilor profesori,
Iubiţi studenţi şi studente,

Sărbătoarea Fundaţiunii Universitare „Carol I“ este sărbătoarea Universităţii, este o

sărbătoare studenţească, este sărbătoarea viitorului. Dânsa înseamnă legătura indisolubilă
între prezentul de astăzi şi viitorul de mâine; dânsa, este semnul dragostei pe care
tinerimea universitară trebuie să o închine Tronului Ţării. Sărbătoarea de astăzi
dobândeşte o însemnătate mai mare prin noile sacrificii pe care M.S. Regele, prea iubitul
nostru Rege, le face pentru Universitate, pentru studenţime.
A fost dat Regelui Carol să scrie cu vârful sabiei Sale pagina cea mai glorioasă din
istoria neamului românesc – şi aveaţi dreptate, d-le rector, bazele fundamentale ale
Statului românesc sunt cu desăvârşire întemeiate şi întemeiate pentru vecie.
Dar pe aceste baze întemeiate cu sânge, cu foc, cu sabie, se clădeşte edificiul
civilizaţiunii române şi acest edificiu se clădeşte cu lucrarea minţii şi cu bătăile inimii.
Regele nostru a ştiut să clădească bazele României noastre, ştie să întemeieze şi
edificiul civilizaţiei. Pentru aceasta în sălile acestea frumoase, luminoase, înconjuraţi de
cărţi, în care s-a condensat geniul cugetării şi gândirii omeneşti, voi tinerii vă făuriţi
viitorul. Viitorul este o taină, taina viitorului nu se poate pătrunde decât numai cu lumina
ştiinţei; taina viitorului nu se poate desface decât numai cu iubirea patriei.

176
 Ştiinţei şi patriei să ridicaţi în inimile d-voastre un altar în faţa căruia totdeauna să
fiţi îngenunchiaţi. Să aveţi năzuinţe mari şi frumoase de viitor, să aveţi o direcţiune înaltă
şi frumoasă în viaţă, căci numai aşa vă veţi asigura prin muncă viitorul, numai aşa vă veţi
întări pe voi şi veţi înălţa patria noastră.
Astfel numai veţi fi demni de dragostea pe care Regele vostru v-o arată.
Să strigăm dar, cu toţii, ca şi altădată: Trăiască Carol I, Întemeietorul.

25 mai/7 iunie 1912

Regele ţine un discurs şi prezidează şedinţa Academiei
Române.

Regele Carol I la Academie în mărturii fotografice

Emanuel Bădescu, Biblioteca Academiei Române, 2006

Interesat fiind de activitatea culturală a membrilor Familiei Regale de-a lungul

timpului, am descoperit în fondurile Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei
câteva fotografii care atestă prezenţa la anumite şedinţe ale plenului Academiei a celui
care a direcţionat spre Occident existenţa românească: Regele Carol I. Pe lângă
fotografiile originale, două la număr, ce se disting printr-o tentă de sepia deosebit de
elegantă şi care au antetul cunoscutului fotograf Isidor Weiss, patronul atelierului de pe
strada Bărăţiei 51 cu firma „La Americanu” (278, p. 111), am depistat şi două fotografii
în alb-negru, altele decât cele prezentate, în mod cert fotocopii, verdict impus de calitatea
detaliilor şi de unele pete de pe originale imortalizate de copiere. O remarcă: toate
datează de la începutul secolului trecut, mai precis din anul 1912. Este, fără îndoială, o
nedreptate făcută lui Carol I, preşedinte de onoare al Academiei încă de la 27 mai 1879,
deci la o lună şi jumătate de la transformarea Societăţii Academice Române în „institutul
naţional” numit Academia Română. Domnitorul şi, ulterior, regele României a participat
– cu unele excepţii – în fiecare an la şedinţele acestuia, însă nu avem decât mărturii
scrise, aflate în Arhiva Academiei sau menţionate în Anale şi în Cuvântările M.S.Regelui
către Academie, cum vom vedea mai departe. Absenţa fotografiilor miră, cel puţin pentru
simplul motiv că printre „nemuritori” erau şi fotografi amatori, precum Vasile
A. Urechia şi Bogdan Petriceicu Hasdeu. Pe de altă parte, nu am găsit nici o decizie de
interzicere a fotografiatului în incinta celui mai înalt for ştiinţific al ţării. Probabil că
nimeni nu s-a gândit la acest aspect. Oricum, iniţiativa trebuia să vină din interior şi să fie
aprobată de membrii Academiei, conform regulamentului de funcţionare. Personal nu pot
decât să regret absenţa unui document iconografic al şedinţelor din 2 aprilie 1884 şi
2 martie 1885, când s-a lansat munca la redactarea Dicţionarului Limbii Române,
excepţionalul Etymologicum Magnum Romaniae şi s-a evaluat costul publicării lui.

177
Este binecunoscut faptul că patronul lucrării a fost Regele Carol I, cum apare, de altfel, şi
în titlul tomului I, publicat în 1886: Dicţionarul limbii istorice şi poporane a românilor,
lucrat după dorinţa şi cu cheltuiala M.S. Regelui Carol I, sub auspiciile Academiei
Române. În legătură cu încetinirea lucrului la redactarea dicţionarului din motivele
arhicunoscute, Suveranul a făcut în şedinţa Academiei din 18 martie 1894 următoarea
observaţie, în fapt o somaţie poleită cu vorbe delicate: „Toţi dorim să ne bucurăm într-un
timp nu prea depărtat de această lucrare însemnată şi, mai ales noi, care am trecut
pragul unei jumătăţi de secol din viaţa noastră”. (55, Vol. 2, p. 137) Din nefericire, nici
o fotografie nu ne face martori peste timp ai unei şedinţe care anunţa furtuna stârnită în
sesiunea din 27-29 martie 1897, când s-a propus renunţarea la serviciile savantului.
Primele fotografii cunoscute până în prezent luate în incinta Academiei îi aparţin lui
V.A. Urechia şi datează din 1899. Sunt amicale, deci fără intenţia de a imortaliza o
şedinţă sau lucrul în cadrul Secţiei Istorice şi, în plus, dau impresia de instantaneu, caz în
care nu se mai poate pune problema unei aprobări şi din partea noastră a unei speculaţii.

După această expunere succintă a participării lui Carol I la câteva şedinţe ale
Academiei în calitate de preşedinte de onoare şi de protector, să vedem în ce împrejurări
au fost executate şi ce ne spun fotografiile care fac obiectul expunerii noastre. Fotografia
lui Weiss este datată de mână cu tuş negru: „29 maiu 1912”. Consultând publicaţiile
Academiei, respectiv Analele şi Discursurile de recepţie, am reuşit să dezleg uşor

178
misterul imaginii şi datei care o precizează. Este vorba de şedinţa solemnă din
29 mai /11 iunie 1912 la care, alături de rege, a mai fost prezent şi principele Ferdinand,
prezenţă discretă, dar relevată de fotografia lui Weiss. Prezidată de Suveran, această
sesiune a prilejuit expunerea discursului de recepţie al generalului Grigore Crăiniceanu şi
a răspunsului lui Ştefan Hepites. Se pare că prezenţa regelui a fost determinată de titlul
discursului de recepţie - Despre istoria Armatei Române - incitant pentru un om de arme
şi de faptul că era superiorul în grad al generalului. Înclin spre această presupunere bazat
pe situaţiile anterioare, când, uneori, regele, după ce îşi anunţa participarea la o şedinţă
solemnă, revenea asupra intenţiei cu scuzele de rigoare. De data aceasta a fost prezent.
Nu a avut ce regreta: sinteza generalului Crăiniceanu era impecabilă. Cronologia
formării, evoluţiei, gloriei şi decăderii, respectiv a renaşterii armatei strămoşeşti cu
începere din 1830, a fost punctată cu observaţii cauzale pertinente, valabile şi astăzi.
Impresionează în plus obiectivitatea autorului. Referindu-se la situaţia din prezent a
regimentelor de dorobanţi, care se acoperiseră de glorie în războiul pentru Neatârnare,
generalul nu s-a sfiit să remarce autocritic: „În adevăr, prin legea din 1908, modificată în
parte de mine însumi în 1910, legendarii dorobanţi sunt acum executaţi definitiv şi
desfiinţaţi; toate regimentele sunt transformate complet în regimente permanente, fără ca
cadrele ofiţereşti şi inferioare să poată fi sporite şi fără ca trupele permanente să aibă
cazarme şi câmpuri de tragere la ţintă. La această execuţiune am luat şi eu parte, ca
fiind cap de stat major general în 1908, dar m-am sprijinit pe alte motive decât pe
vinovăţia sistemului teritorial”. (73, p. 25) Foarte interesante sunt cuvintele de încheiere
a discursului, care propun un plan politic pentru viitor: „Încă o sforţare ca aceea de la
1866 până astăzi. Încă un război glorios ca acela al Regelui Carol I la 1877. Încă un
mare general, precum vedem deja în iubitul nostru Principe moştenitor. Atunci opera
măreaţă a Regelui celui Mare va fi desăvârşită, iar idealul ţării va fi atins”. (73, p. 39)
Admirator al militarismului german, singurul capabil să se opună cu succes
imperialismului ţarist, generalul era sincer cu Suveranul şi cu Principele moştenitor,
nicidecum un linguşitor. Cel puţin în Carol I vedea pe germanul care îşi propusese şi
reuşise să smulgă la 1877 România din ghearele otomanilor şi ale ruşilor şi să o aducă în
sânul naţiunilor europene, unde se va bucura de ocrotirea majestoasei Germanii. Sub
sceptrul acestor germani urma să se realizeze împlinirea teritorială, România Mare. Iată
sensul cuvintelor din finalul discursului generalului Crăiniceanu.
Într-un anume sens sesiunea aceea a fost una de excepţie. S-au spus cuvinte mari,
Regele Carol I şi Principele moştenitor au onorat-o cu prezenţa lor şi s-au făcut aprecieri
cutezătoare vizând viitorul naţiunii române. În ceea ce îl priveşte pe Carol I, aceasta a fost
ultima lui prezenţă în aula Academiei, printre membrii Academiei. Anul următor
preşedenţia şedinţei solemne din 22 mai 1913 a revenit Alteţei Sale Regale Principelui
Ferdinand, care a debutat în acest rol, delegat fiind de Suveran. Demn de reţinut este că
principele era însoţit de fiul şi moştenitorul său la tron, prinţul Carol. Schimbul de ştafetă
este evident. însă fotografiile lui Weiss şi fotocopiile amintite au imortalizat doar
sesiunea istorică din 29 mai 1912.

(Pagina alăturată:Carol I la Academie, 29 mai 1912)

179
17 iunie 1912
Duminică dimineaţa s-a pus piatra de temelie a Muzeului C. C. Arion (1855-1923) -
Naţional, pe locul fostei monetării a statului, de faţă fiind profesor universitar, om politic
regele Carol I şi regina Elisabeta, Principele Ferdinand şi 1878 Doctor în drept la Paris
Principesa Maria, Th. Rosetti, preşedinte de Consiliu ad 1883 Profesor de drept
comercial la Universitatea din
interim, C. C. Arion, ministrul Cultelor ad interim. Serviciul
Bucureşti
religios a fost oficiat de IPSS Mitropolitul Primat Conon. 1900-1901 , 1910-1912
Actul comemorativ, semnat de Carol şi Elisabeta, s-a zidit în Ministru al Cultelor şi
fundamentul clădirii şi un alt act va fi în arhiva Muzeului. Instrucţiunii Publice, de
Rostesc cuvântări Al. Tzigara-Samurcaş şi C.C. Arion. Externe
În discursul său Tzigara vorbeşte şi despre amplasarea statuii 1907-Părăseşte Partidul
Regelui Carol I în sala de onoare a Muzeului de Artă Liberal şi intră în Partidul
Naţională . Conservator

iulie 1912
Regele Carol I îl decorează pe Al. Tzigara-Samurcaş cu
medalia „Bene Merenti cl I”.

26 septembrie/9 octombrie 1912

Începe primul război balcanic între bulgari, sârbi, greci,
muntenegreni, pe de o parte şi turci pe de altă parte. Guvernul
bulgar cere României să nu-i refuze neutralitatea sa
binevoitoare în greaua sarcină pe care şi-a asumat-o.
Maiorescu, primul ministru, răspunde :
„În limitele tratatului de la Berlin, neutralitatea României
era firească, dar dacă se vor produce schimbări teritoriale în
Balcani, România va avea să-şi spună cuvântul.“

(Actul de întemeiere a
Muzeului de la Şosea, 1912)

(Regele Carol I cu principele

Ferdinand şi principesa Maria în
campania din Bulgaria, 1913)

180
30 martie /12 aprilie 1913
„Sire,
De 38 de ani, sub înaltul şi rodnicul patronaj al Majestăţii Emil-André Lecomte du
Voastre, am putut continua fără răgaz lucrarea artistică pe Noüy (Paris, 7 sep. 1844 –
care Majestatea Voastră mi-a făcut deosebita onoare de a-mi 11/24 nov. 1914), arhitectul
încredinţa şi în legătură cu care am avut bucuria adâncă de care şi-a consacrat întreaga
a-mi vedea eforturile încununate de succes. viaţă restaurării bisericilor şi
În decursul acestor mulţi ani, studiile şi documentele necesare monumentelor din România în
timpul lui Carol I
executării lucrărilor noastre s-au acumulat puţin câte puţin, Elev al lui Viollet-le-Duc, cel
constituind astfel la ora actuală nişte arhive al căror înţeles mai renumit restaurator al
n-a scăpat Majestăţii Voastre. Ar fi fără îndoială regretabil să vremii, şi recomandat de către
vedem aceste documente dispersate fără vreun folos pentru acesta lui Titu Maiorescu
cineva atunci când adunate laolaltă ele ar reprezenta o pagină pentru a termina lucrările la
din istoria ţării. Biserica episcopală din Curtea
În aceste condiţii, pătruns de recunoştinţa cea mai de Argeş, Lecomte vine în
respectuoasă şi cea mai profundă, îndrăznesc să adresez România în 1875. Printre
lucrările executate se numără
Majestăţii Voastre umila rugăminte de a binevoi să primească
Catedrala din Curtea de Argeş
donaţia tuturor pieselor care compun arhivele agenţiei noastre (finalizată în 1886), biserica
– planuri, desene, studii, proiecte, machete, detalii, modele etc. Trei Ierarhi din Iaşi, biserica
ele urmând a fi expuse, potrivit hotărârii Majestăţii Voastre, Sf. Dumitru din Craiova,
la Fundaţia Carol I de îndată ce nu vor mai fi utile lucrărilor biserica familiei Ştirbey din
în curs de execuţie, la fel cum s-a procedat potrivit cu ordinele Craiova, capela familiei
Majestăţii Voastre, cu o parte dintre documentele devenite Brătianu de la Florica.
disponibile. Contestat în mai multe rânduri
Al Majestăţii Voastre foarte respectuos, cel mai umil şi mai pentru metoda folosită,
Lecomte părăseşte ţara şi
suspus servitor.“
moare la scurt timp (în 12
A. Lecomte du Noüy, 30 martie/12 aprilie1913 (199, f. 5) martie 1913 Iorga ceruse chiar
/Traducere din lb. franceză de Şerban Şubă/ înlăturarea arhitectului). Prin
grija Reginei Elisabeta
rămăşiţele pământeşti ale
arhitectului sunt transportate la
Curtea de Argeş, în axa
altarului Catedralei.

(Carol I la Peleş, pe
terasa de Nord, 1910)

181
Apreciind însemnătatea operei artistului
restaurator, Carol I a hotărât să înfiinţeze
un muzeu în una din sălile bibliotecii: „S-a
stabilit ca toate documentele artistice
relative la restaurările făcute de arhitectul
Lecomte să fie depuse la Fundaţie.
Majoritatea acestor documente au şi fost
aduse la Fundaţia Carol şi au fost aşezate
într-o sală specială, urmând ca după
facerea catalogului să fie puse la dispoziţia
cercetătorilor”.
Al. Tzigara-Samurcaş , 18 nov. 1914
(338, f. 733) (Mănăstirea Curtea de Argeş, 1900)

Aniversarea Fundaţiei Carol

Universul, 11 mai 1913 (9, p.1)

Întru amintirea înfiinţării „Fundaţiei Universitare Carol I“ care a împlinit 18 ani de

funcţionare s-a ţinut ieri, Joi 9 Mai, la ora 11 dim., o şedinţă solemnă în marea sală a
bibliotecii, sub preşedinţia d-lui ministru al instrucţiunii publice.
La această şedinţă festivă au luat parte:
I.P.S.S. Mitropolitul Moldovei; D. prof. dr. C. Stere, rectorul Universităţii din Iaşi;
dl. prof. Dragomir Demetrescu cu doamna; d. prof. dr. D. Cornoiu; d. prof. dr. Ioan Toma
Tomescu; d. prof. Ovid Densusianu; d. Louis Basset, secretarul M. S. Regelui; d. prof.
G. Ţiţeica; d. prof. N. Dobrescu; d. prof. P. V. Haneş; d. prof. Cădere; d. G. T. Kirileanu,
bibliotecarul M. S. Regelui, şi un mare număr de studenţi şi studente.
D. C. Dissescu, ministrul instrucţiunii, deschizând şedinţa a dat cuvântul d-lui rector
al Universităţii din Bucureşti care a rostit o scurtă cuvântare, spunând:
La această serbare aniversară, odată cu darea de seamă anuală am datoria de a arăta
celor tineri scopul Fundaţiei Universitare.
În mintea Augustului Suveran a fost ideea de a creea un simbol care să dureze veşnic
pentru neamul românesc. Sub titlul de „Fundaţiunea Universitară“ trebuie să se vadă
întotdeauna „Luminează-te şi vei fi“. Acesta a fost simbolul cu care Augustul Fondator a
creat fundaţia Carol. Prin această fundaţie se vede dorinţa M. S. Regelui de a arăta
Românilor calea către idealul lor.
În adevăr, lumina şi cultura răspândite în clasele de jos făuresc conştiinţa naţională;
în clasele de sus dau dreptul unui popor să se gândească cât mai departe. Tot prin cultură
un neam simte nevoia de a se uni şi se uneşte cu ajutorul ei. Graţie culturii o ţară mică,
dar mare la inimă, cum e ţara noastră, poate lua parte la mişcarea ştiinţifică, literară şi
artistică a lumii întregi.

182
 Continuând pe drumul culturii ce au făcut generaţile trecute, Românii vor continua
a fi superiori ţărilor balcanice oricât de mult s-ar mări ele în teritorii; în mijlocul lor noi
vom fi primii graţie acestei culturi.
Cucerirea acestui loc de întâietate este scopul Fundaţiei.
Dar această înaltă Instituţie mai are o menire. Ridicată în faţa Palatului M.S.
Regelui, palat care este simbolul forţei, ce va sta ca simbol al forţei intelectuale.
Iată de ce, sfârşeşte d-sa, trebuie să aducem mulţumirile noastre Augustului Suveran
pentru acest locaş al cărui simbol este: „Luminează-te şi vei fi!“.
D. profesor Al. Tzigara-Samurcaş, bibliotecarul instituţiei, a citit raportul către M.S.
Regele despre mersul instituţiei pe anul 1912-1913 din care extragem următoarele date:
Colecţiile Fundaţiei s-au sporit cu 1.510 volume având astăzi 27.777 volume puse la
dispoziţia lectorilor.
Printre mulţii donatori care au îmbogăţit colecţia bibliotecii se află în primul rând:
M. S. Regele care a binevoit a dărui 5 volume; M. S. Regina a binevoit a dărui 43 volume
din ediţiile de lux ale operelor sale; d. profesor Dragomir Demetrescu a dăruit 77 volume,
în mare parte incunabule şi 12 manuscripte din secolul XIV-lea; d. prof. Emil
Grigorovitza a dăruit o colecţie de 611 volume şi broşuri. De asemenea Fundaţia a primit
preţioasa colecţie a planurilor şi studiilor d-lui Lecomte du Noüy care au servit la
restaurarea monumentelor din ţară, făcută sub patronajul M. S. Regelui precum şi o bună
parte din biblioteca defunctului Alex. Djuvara.
Din cauza lipsei de spaţiu, provenită prin mărirea şi prefacerea localului, cea mai
mare parte din aceste colecţii n-au putut fi inventariate şi catalogate; ele nu sunt cuprinse
în numărul volumelor puse la dispoziţia lectorilor, după cum de asemenea nu sunt
cuprinse în acel număr nici cărţile nelegate din rezervele bibliotecii.
În vederea măririi şi prefacerii clădirii biblioteca n-a putut fi deschisă decât în
Ianuarie a.c., şi numai cu o singură sală. Totuşi numărul lectorilor a fost de 24.262, care
au consultat 30.081 volume.
Fundaţia a avut 7 bursieri – 4 la Universitatea din Bucureşti şi 3 la cea din Iaşi. În
viitor la Universitatea din Bucureşti vor mai fi două burse: una pentru studiul teologiei şi
alta pentru studiul filologiei romanice din fondul pus la dispoziţia instituţiei de către
d. prof. Dragomir Demetrescu.
Instituţia M. S. Regelui a mai acordat următoarele ajutoare studenţilor universitari:
2.500 lei pentru tipărirea mai multor teze şi lucrări speciale la ambele universităţi şi 1.100
lei diferite ajutoare acordate mai multor studenţi pentru uşurarea greutăţilor
învăţământului.
Bugetul fundaţiei pe anul în curs s-a sporit cu 8.000 lei la capitalul prevăzut pentru
cumpărări de cărţi (în total fiind 20.000); iar capitalul pentru ajutorarea studenţilor a fost
urcat la 16.300 lei faţă de 11.900 cât fusese în anul trecut.
Festivitatea s-a terminat cu cuvântarea d-lui ministru al instrucţiunii care a spus:
Este învederat că puterea şi propăşirea unei naţiuni este rezultanta a două forţe:
cultura intelectuală şi forţa sa militară. Suveranul nostru preocupat de înălţarea poporului
în fruntea căruia se găseşte, s-a îngrijit totdeauna şi mai cu seamă de ele şi a căutat să
pună şcoala şi puterea armată pe temelii trainice. Scopul şcolii este descoperirea şi
răspândirea adevărului, atât în cunoaşterea lui teoretică precum şi în aplicaţiunile sale
practice. Activitatea şcolii, ori cât ar fi de intensă, este neîndestulătoare pentru acest
183
îndoit scop. Profesorul nu poate spune totul şi chiar când ar spune totul, rămâne
aplicaţiunea care se pune pe seama discipolului. De aici rostul bibliotecilor, destinate de a
asigura discipolului asimilarea şi întinderea cunoştinţelor transmise de profesor. De altfel,
cunoştinţa se dezvoltă mai mult prin activitatea personală, prin meditaţiunea singuratică şi
ori ce instituţiune, care ca această fundaţie, are scopul de a înlesni munca fecundă, munca
personală, este adevărata întemeiere a şcolii. Suveranul nostru a simţit lipsa acestei
instituţii şi generozitatea cu care s-a grăbit să umple acest gol, îl face vrednic de admiraţia
ce o purtăm faptelor sale şi de recunoştinţa ce i-o păstrăm. D. ministru termină aducând
elogii d-lui prof. Drag. Demetrescu care a înzestrat cu donaţiunea unei colecţii biblioteca
instituţiei şi remarcând că fapta sa ar trebui imitată de cât mai mulţi.
După sfârşirea solemnităţii, la ora 12 jum. M. S. Regele a binevoit a primi în
audienţă pe d. ministru al instrucţiunii publice, dimpreună cu d. prorector al Universităţii
şi d. bibliotecar al fundaţiunii.
D. prof. dr. Toma Ionescu a prezentat M. S. Regelui raportul asupra mersului
instituţiei, iar d. Al. Tzigara-Samurcaş un volum legat, cuprinzând tezele şi lucrările
speciale ale Universităţii din Bucureşti şi Iaşi, tipărite de fundaţie.
M. S. Regele a binevoit să exprime înalta-I satisfacţiune pentru mersul fundaţiei şi să
încuviinţeze publicarea raportului.

16 iunie 1913
Declanşarea celui de-al doilea război balcanic. Pe 27 iunie
România declară război Bulgariei. Prin Pacea de la Bucureşti
(28 iulie/10 august) sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revine
României.

(Regele Carol I trecând în revistă trupele la intrarea în Bulgaria, 3 iulie 1913)

184
 Elisabeta, regina României
(1843-1916)
1881-1916 A publicat poezii şi
povestiri sub pseudonimul
Carmen Sylva : Les pensés
d' une reigne (1882),
Handzeichnungen (1884),
Poveştile Peleşului (1890),
Pe Dunăre (1904), În luncă
(1905), Valuri alinate (1906),
Oeuvres choisies (1908) etc.

(Regina Elisabeta la azilul de

orbi de la Vatra Luminoasă)

iunie 1913
Regina Elisabeta vizitează Fundaţia Universitară Carol I. Îşi
exprimă dorinţa de a se organiza în localul Fundaţiei un spital
pentru răniţii aduşi de pe front.
„Mai înainte încă, Principesa se deosebea cu toate semenele
ei din Europa prin o neobişnuită îndeletnicire în ale literaturii
şi ale artelor frumoase. /…/ Dar în starea în care ne aflam noi
încă, activitatea literară era preţuită într-un cerc foarte
restrâns. Mai apropiată de ţară fusese o altă cugetare a
Principesei, şi aceasta se şi răspândise pe alocurea în popor:
îngrijirea de a face să se păstreze frumosul port naţional al
ţărăncilor române, care începea să dispară, stăruinţa de a-l
introduce la Curte şi de a obliga damele române şi străine să
se împodobească la certe ocazii cu el. Şi gustul şi mica
industrie casnică şi întărirea simţămintului etnic au câştigat Ion G. Duca (1879-1933) –
om politic
prin buna iniţiativă. Dar ceea ce în adevăr a pătruns în
1902 Doctorat în Drept şi
simţirea maselor celor mari şi le-a cucerit inima, a fost Ştiinţe politice la Sorbona
acţiunea personală a Doamnei întru căutarea răniţilor aduşi 1907 intră în Parlament ca
de pe câmpul de război. Cea mai grea sarcină umanitară se deputat de Vâlcea
impusese deodată unei ţări până atunci aşa de puţin pregătită. 1914-1927 Ministru al Cultelor
/…/ Atunci Elisabeta Doamna, cu excepţionala sa putere de şi Instrucţiunii Publice, al
muncă, a organizat alături cea mai întinsă reţea de suplinire Domeniilor, de Externe, de
pe de o parte folosindu-se de relaţiile ce avea la Curţile din Interne
Berlin şi din Dresda, ne-a adus de acolo medici militari şi 1924 Activitate în cadrul Ligii
Naţiunilor
surori de caritate, pe de alta a ştiut să deştepte în femeile 1930 Şef al Partidului Liberal
române o activitate fără seamăn întru alinarea suferinţelor.“ 1933 Prim-ministru, pentru
Titu Maiorescu (204, Vol.2, p.83-84) scurt timp

185
 Raporturile unui ministru tânăr cu Regele Carol I
I.G. Duca, 1914 (105, p. 3-19)

De la început ţin să fie lămurit că scopul acestei conferinţe nu este nici să vă

înfăţişeze un rezumat al domniei şi al personalităţii Regelui Carol şi nici măcar să vă
prezinte un tablou complet al raporturilor Regelui Carol I cu miniştrii săi, fiindcă dacă am
avut privilegiul să fi fost ministrul bătrânului Suveran, soarta a voit să nu fiu ministrul său
decât în timp de zece luni, de la începutul lui Ianuarie 1914 şi până în ziua încetării sale
din viaţă. Cred totuşi că, în aceste câteva luni, l-am apropiat îndeajuns şi mai ales în nişte
momente atât de însemnate şi de dramatice, încât cele ce voi avea onoarea să vă
povestesc în această seară, vor putea constitui o modestă contribuţie la fixarea
personalităţii Regelui Carol I şi mai cu seamă la schiţarea ultimelor luni ale lungii sale
domnii.
Conferinţa mea fiind redusă la aceste proporţii, trebuie să vă spun că raporturile mele
cu Regele Carol nu datau de la intrarea mea în minister. Relaţiunile foarte strânse, pe care
părinţii mei le-au avut cu Regele Carol şi cu Regina Elisabeta, făceau ca Regele Carol să
mă fi cunoscut de când eram copil mic. Mai mult, după moartea prematură a tatălui meu,
Regele Carol m-a onorat cu o deosebită atenţie, pentru care îi voi păstra pururi o adâncă
recunoştinţă. Aceste relaţii se răciseră însă în anii care au precedat intrarea mea în
guvernul din 1914, şi aceasta pentru mai multe motive. Întâi, pentru că Regelui Carol îi
displăcea faptul că mă consacrasem carierei politice; în al doilea rând, pentru că el
dezaproba hotărârea cu care, de la intrarea mea în parlament – în Mai 1907 – apărasem
reformele democratice ale partidului Naţional Liberal, reforme care i se păreau încă pe
atunci primejdioase, şi în sfârşit pentru că bătrânul Rege nu se putea împăca cu articolele
de politică externă, pe care le scriam în ziarul „Universul“ - articole în care combăteam
fără înconjur politica imperialistă şi reacţionară a Germaniei lui Wilhelm II şi vorbeam
necontenit de anacronismul austro-ungar - articole pentru care, fie zis în treacăt, am fost
în mai multe rânduri dojenit şi de şefii partidului meu, de Dumitru Sturdza şi de Ion I.C.
Brătianu. Aşa fiind, vă închipuiţi că eram foarte curios să văd cum Regele Carol mă va
întâmpina ca tânăr ministru de 34 de ani.
Primul contact a avut loc cu prilejul prezentării jurământului. Şi aici, daţi-mi voie să
nu vă povestesc, ci să vă citesc după memoriile mele, cum s-au petrecut lucrurile. Cred că
pentru generaţiile viitoare va fi interesant să cunoască cu deamănuntul, cum se desfăşura
această scenă, sub domnia Regelui Carol şi va fi şi mai interesant pentru ele, să ştie cum a
fost întâmpinat de Suveran, guvernul care trebuia să înfăptuiască marile reforme
democratice, votul obştesc şi exproprierea şi să prezideze la întregirea neamului. Iată
pasajul:
„Seara la ora 6 am prestat legiuitul jurământ. Miniştrii erau introduşi în bibliotecă
şi aşezaţi unul lângă altul după ordinea vechimii lor, cu faţa spre Calea Victoriei. Pe
masa din mijloc crucea şi Evanghelia, alături, în odăjdii, preotul de la bisericuţa
Bradului. Tăcere mormântală. După câteva clipe de aşteptare, apare Regele Carol,
venind din cabinetul său de lucru, care era lângă sala bibliotecii. Nu-l mai văzusem din
vara anului 1913, de pe malul Dunării, din faţa Corăbiei, unde vesel, primea defilarea

186
trupelor, care în nesfârşite urale, treceau fără rezistenţă pe pământul Bulgariei. Fusese
câteva săptămâni bolnav de gripă. Era vădit slăbit şi îmbătrânit. Voia însă să pară
sănătos. Se ţinea drept în uniforma lui prea largă, şi păşea apăsat după moda
caracteristică ofiţerilor prusaci. Fără o vorbă şi fără altă formalitate ne făcu semn să
jurăm. După ordinea în care eram înşiraţi, am citit deci unul după altul, cu mâna pe
cruce, formula jurământului şi am iscălit-o. Aveam impresia că suntem o companie
militară. Atunci mi-am dat şi mai bine seama cum acest Principe german, introdusese în
toate, formulele militarismului german, de care toată fiinţa lui era atât de adânc
pătrunsă.
Jurământul, odată depus, şi frontul nostru ministerial reconstituit, Regele a luat în
sfârşit cuvântul. Discursul său corect în formă, era însă în fond plin de mici răutăţi şi
trăda nemulţumirea lui lăuntrică de a fi fost silit să se despartă de un sfetnic atât de
supus ca Maiorescu, pentru a da puterea unui guvern care venea să îndeplinească
reformele împotriva cărora luptase atâta vreme. Ne recomandă cumpătarea în
înfăptuirea lor, nevoia ca ele să iasă din înţelegerea tuturor. Brătianu i-a răspuns prin
câteva cuvinte vagi, asigurându-l că vom lucra în spiritul cerut de el şi având aerul să nu
fi priceput evidentele lui ironii. Am tot uitat să-l întreb în urmă pe Brătianu dacă i-a
răspuns aşa de indiferent şi de neutru din socoteală, sau fiindcă era atât de obişnuit cu
acest fel de a vorbi al bătrânului Suveran, încât limbajul care nouă, celor intraţi pentru
prima oară în guvern, ni se părea cu desăvârşire straniu, i se părea lui cu totul normal.
Cu Brătianu Regele a mai schimbat câteva cuvinte banale, pe un ton de voită, dar
nespontană amabilitate şi pe urmă a trecut la noi. Porumbaru venea cel dintâi. Înţelesul
cuvintelor pe care i le-a spus s-ar putea rezuma cam în următoarea formulă: curios că
după Maiorescu tocmai d-ta să iei externele şi mă întreb dacă vei fi în stare să conduci
un atare departament. Sărmanul Porumbaru, jenat şi timorat din fire, îngăimă câteva
cuvinte şi Regele, cu un surâs dispreţuitor, se despărţi de el, întinzând mâna lui
Costinescu. Faţă de Emil Costinescu, care a fost întotdeauna un fel de favorit şi de om de
încredere al lui, a fost aproape amabil. Pe Morţun l-a gratificat cu un compliment cu
două înţelesuri, la care Morţun a crezut mai prudent să nu răspundă şi a trecut la Alecu
Constantinescu, faţă de care a fost pur şi simplu crud. I-a vorbit de pescăriile Statului, de
nevoia de a menaja funcţionarii cinstiţi şi capabili. Era o aluzie la un conflict pe care în
precedentul său ministeriat, Constantinescu îl avusese cu dr. Antipa, un vechi protejat al
Palatului fiindcă îşi făcuse studiile în Germania. Constantinescu nu s-a intimidat însă şi
a răspuns înţepat că nimeni nu e indispensabil, că el îşi cunoaşte bine funcţionarii, că
ştie care sunt cei de care se poate folosi şi cei de ale căror servicii se poate lipsi. Văzând
că conversaţia devenea neplăcută, Regele atacă pe Alexandru Radovici, căruia a vrut să-
i dea să înţeleagă că nu crede că e competent la Industrie tocmai el, om de legi. Aceeaşi
reflexie, îmbrăcată bineînţeles în formule de aparentă politeţe, o adresă şi d-rului
Angelescu, un medic la Lucrările Publice. Pe Antonescu nu-mi mai aduc aminte cu ce
graţiozitate l-a onorat, destul că nu l-a cruţat nici pe el. Ajuns la mine, care ca cel mai
tânăr eram cel din urmă, se mulţumi numai să constate cât de mult a îmbătrânit dacă are
azi ca miniştri oameni care s-au născut pe când el domnea de mulţi ani şi pe care îi
cunoscuse ca mici copii. M-am întrebat pe dată dacă datoram această cruţare
simţământului Regelui că atacul se prelungise îndeajuns, sau legăturilor lui cu familia
mea, legături care într-adevăr fuseseră foarte bune. În orice caz, ca şi cum ar fi vrut să
187
mai arunce puţin balsam pe rănile pricinuite de săgeţile lui, el s-a îndreptat către un raft
al bibliotecii, unde în nişte cutii frumoase erau înşirate ca o companie de onoare 9 cruci
«Avântul Ţării» şi ni le-a înmânat fiecăruia cu un cuvânt, de astă dată amabil.
Apoi s-a înclinat, urându-ne muncă spornică. Ne-am înclinat la rândul nostru în
tăcere şi am ieşit unul după altul, milităreşte. Pe scară, Radovici s-a apropiat de mine şi
m-a întrebat râzând dacă tradiţia cere ca toate ministerele să fie, la prestarea
jurământului, întâmpinate cu atâta bunăvoinţă. I-am răspuns că nu ştiu, dar că, în orice
caz, nici eu nu voi uita aşa de curând această regală primire. Plecând, un grup de
partizani şi de curioşi ne-a aclamat în faţa palatului. Nici ei, nici noi nu ne dădeam
seama că acele aclamaţiuni se aduceau ultimului guvern al Regelui Carol I“.
Dar, n-aş vrea să vă închipuiţi că raporturile noastre cu Regele Carol I au fost
întotdeauna ca în ziua prestării jurământului. Dimpotrivă, de câte ori am mers pe urmă să
lucrez cu el, a fost întotdeauna foarte curtenitor, foarte binevoitor şi, adaug, foarte
interesant./../
Pentru a completa cadrul, voi adăuga că aceste audienţe aveau loc în odaia de lucru a
Regelui. Înainte vreme Regele Carol I îşi primea de cele mai multe ori miniştrii în
picioare, la un pupitru aşezat lângă fereastra din colţ a palatului regal, spre strada Sft.
Ionică. În timpul ministeriatului meu, Regele fiind bătrân, te primea la biroul lui şi te
punea să stai jos pe un scaun, pregătit alături de masa lui de lucru.
La prima mea audienţă am vrut să expun Suveranului programul meu de activitate
ministerială. Un program mult mai redus decât programul obişnuit al miniştrilor, pentru
că eu am crezut întotdeauna că una din nenorocirile ţării noastre este mania de legiferare
a celor ce se perindă vremelnic pe banca ministerială. Totuşi, o legitimă ardoare de neofit
mă însufleţea cu atât mai mult cu cât veneam la departamentul instrucţiunii publice, după
un om ca Spiru Haret şi aveam ambiţia şi misiunea să continui marea sa operă culturală şi
şcolară. De la început Regele Carol m-a oprit însă cu următoarele cuvinte: „Am să vă
rog, domnule ministru, ca să-mi faceţi această expunere, care mă va interesa, în şedinţa
viitoare. Astăzi vreau să vă întreţin eu despre două chestiuni, care mă interesează de
aproape şi pe care ţin să le încredinţez în chip deosebit atenţiei dv.“.
Care erau aceste două chestiuni?
Regele Carol orânduise sub precedenta guvernare să se cumpere la Ierusalim un loc
pentru a se clădi acolo o biserică românească, considerând cu drept cuvânt, ca o chestiune
de prestigiu pentru România să aibă şi ea colţul ei în oraşul sfânt.
A doua chestiune mult mai complicată, mult mai grea, era chestia mănăstirilor
româneşti de la muntele Athos. Într-adevăr, ştiţi că, deşi cea mai mare parte din
mănăstirile muntelui Athos au fost clădite, sau în orice caz reclădite şi înzestrate de către
Domnitorii noştri munteni şi moldoveni, suntem singura ţară ortodoxă care nu are până
azi în muntele Athos mănăstirea ei. Bineînţeles, cea mai mare parte a mânăstirilor aparţin
Grecilor dar şi celelalte ţări ortodoxe au reuşit să aibă mănăstirea lor. Astfel Ruşii au Sf.
Pantelimon, o ctitorie moldovenească a lui Callimachi-Vodă, Sârbii, chiar Bulgarii se pot
mândri cu mănăstirile lor. Numai noi suntem osândiţi să ne mulţumim cu câteva schituri
dependinte de lavrele greceşti.
După războiul balcanic, Regele Carol ţinea ca această inadmisibilă inegalitate să
înceteze. Vorbise personal cu d-l Venizelos, când acesta venise pentru încheierea păcii de

188
la Bucureşti, şi obţinuse de la el, asigurarea în numele guvernului grecesc, că nedreptatea
se va repara.
În momentul în care luam conducerea departamentului cultelor şi instrucţiei,
guvernul grecesc ridicase diferite obiecţiuni de ordin juridic şi înfăptuirea făgăduielii
d-lui Venizelos întâmpina întârzieri şi greutăţi.
Aşa fiind, în această primă audienţă pe de o parte Regele mi-a cerut să iau toate
măsurile cuvenite pentru ca să se înceapă cât mai neîntârziat clădirea bisericii din
Ierusalim, să studiez cu Ghica Budeşti planurile întocmite, să cer lui Costinescu creditele
trebuincioase şi să-l ţin personal în curent cu mersul tuturor lucrărilor, dorinţa Regelui
fiind să poată, înainte de sfârşitul Domniei lui să meargă la Ierusalim ca să inaugureze
chiar el această biserică.
Pe de altă parte Regele mi-a cerut să-i refer asupra regimului mânăstirilor de la
Sf. Munte, ca să poată vedea ce temeinicie au obiecţiunile guvernului grecesc şi ce măsuri
s-ar putea propune pentru înlăturarea dificultăţilor ivite.
Cu o vădită ironie în ochi şi în glas bătrânul Suveran m-a întrebat dacă cunoşteam
bine această chestiune. Nu mi-am pierdut însă cumpătul şi pe un ton plin de modestie, i-
am răspuns că dacă el, cu vasta sa experienţă n-o cunoaşte, să-mi fie îngăduit să nu o
cunosc nici eu. Ne-am despărţit rămânând înţeleşi că la viitoarea audienţă îi voi prezenta
un memoriu amănunţit asupra constituţiei republicii mânăstireşti de la muntele Athos,
lucrare pe care m-am grăbit a o întocmi în zilele următoare cu ajutorul părintelui
Pişculescu Galaction, vechiul meu prieten şi coleg de şcoală.
În a doua audienţă am explicat în sfârşit Regelui intenţiile mele la ministerul ce-mi
fusese încredinţat. Mi-a făcut puţine obiecţii, m-a ascultat cu atenţie, deşi cu o amabilitate
indulgentă şi cam dispreţuitoare. Era şi firesc să fie astfel. În patruzeci şi opt de ani de
domnie câte planuri ministeriale nu auzise şi cât de puţin rămăsese ceva trainic şi
folositor de pe urma lor. Ar fi fost anormal ca expunerea mea să nu fi provocat un
filosofic surâs pe buzele lui îmbătrânite.
În audienţele care au urmat, am lucrat cu Regele Carol în cele mai plăcute
condiţiuni. Întâi îi supuneam spre iscălire decretele şi pe urmă discutam despre tot felul
de chestiuni privitoare la departamentul meu şi la politica internă şi externă în genere.
La iscălirea decretelor era foarte larg. Rareori punea vreo întrebare sau făcea vreo
obiecţie. Iar pe mine mă pasiona să urmăresc mişcările mâinii sale când îşi punea
iscălitura pe un decret ministerial. Era un contrast atât de izbitor între personalitatea
complexă şi plină de măreţie a bătrânului Suveran şi între scrisul simplu, caligrafic,
aproape de copil, cu care încet şi greoi iscălea „Carol“.
Cât priveşte discuţiile care urmau, ele erau pentru mine pe cât de interesante pe atât
de instructive. Cu o solicitudine părintească, Regele îmi vorbea de problemele de la
ordinea zilei, îmi dădea sfaturi, evoca amintiri din lunga lui domnie, povestea despre
oamenii cu care lucrase în trecut. Întinsele sale cunoştinţe şi bogata sa experienţă dădea
îndeosebi conversaţiei un farmec deosebit.
Un lucru m-a surprins însă. Regele, care era atât de bine informat despre toţi şi
despre toate, îmi punea mereu întrebări şi-mi cerea lămuriri despre chestii pe care ar fi
trebuit să le cunoască şi părea totuşi a le ignora cu desăvârşire.
Bineînţeles mă grăbeam să dau răspunsurile solicitate. Colegii mai în vârstă au risipit
repede nedumerirea mea. Ei mi-au destăinuit că acesta este un vechi obicei al Regelui
189
Carol: se prefăcea că nu ştia anume chestiuni pentru a afla părerea interlocutorului său,
pentru a confrunta spusele lui cu informaţiile dobândite de la alţii, - o mică şi inofensivă
slăbiciune.
Astfel a continuat deci colaborarea mea ministerială cu bătrânul Suveran până la
vacanţa Paştelui. La vacanţa Paştelui ea a fost întreruptă şi pot spune chiar că de atunci şi
până la moartea lui, aproape n-am mai lucrat cu dânsul. Într-adevăr, după Paşte el a plecat
într-o prelungită călătorie pe Dunăre. Apoi s-a întors în Bucureşti, numai pentru câteva
zile şi a plecat la Sinaia, ca să-şi ia reşedinţa de vară, rugându-ne să nu ne mai prezentăm
la el, decât dacă avem de rezolvat o chestiune foarte importantă, fiindcă vrea să profite de
vacanţă pentru a se odihni.
Cu toate acestea, în răstimpul dintre Paşte şi plecarea la Sinaia, am avut prilejul să
mă apropii de două ori de Regele Carol, la 8 şi la 9 Mai.
La 8 Mai în fiecare an, se întrunea la Fundaţia Carol Societatea de Geografie. Era
cea mai plicticoasă şedinţă la care putea fi dat unui om să asiste. Trebuia toată răbdarea şi
toată cunoscuta conştiinciozitate a Regelui pentru a-ţi păstra impasibilitatea. Ca ministru
al instrucţiunii publice, intra în atribuţiunile mele să întovărăşesc pe Suveran la această
ceremonie. Regele a venit, ca de obicei, exact la ora indicată, mi-a întins un deget la
sosire şi acelaşi deget la plecare, încolo m-a ignorat cu desăvârşire.
A doua zi a avut loc la Fundaţie sărbătorirea aniversării înfiinţării acestui aşezământ
universitar. Pe estradă, Regele, Principele Moştenitor şi tot guvernul. Ca ministru al
instrucţiunii publice tot eu trebuia să rostesc discursul festiv.
M-am străduit să ţin o cuvântare cât mai îngrijită şi deşi eram intimidat de un
auditoriu atât de august, am avut impresia în urma aplauzelor ce au salutat ultimele mele
fraze, că nu mă arătasem mai prejos de sarcina mea.
Regele Carol însă, nici nu s-a uitat la mine. După terminarea şedinţei a fost foarte
amabil cu toată lumea, mie nu mi-a adresat nici un cuvânt. Am plecat oarecum dezamăgit
şi convins că discursul meu îi displăcuse. Spre mirarea mea, după câteva ceasuri mi s-a
comunicat că Regele apreciase foarte mult forma şi fondul scurtei mele cuvântări şi că
pentru a-mi exprima înalta sa satisfacţiune, a dispus proprio-moto decorarea mea.
Într-adevăr a doua zi, în dimineaţa zilei de 10 Mai, mi s-a adus de la Palat comanderia
„Coroana României“. Ce departe suntem de acele vremuri. Atunci comanderia se dădea
unui ministru, pe când astăzi un şef de gară nu se mai mulţumeşte cu o atare distincţiune.

(Ordinul Coroana României

instituit în 1881 de Carol I.
Faţă şi revers)
190
13 martie 1914
Se aprobă un nou regulament al Fundaţiei Universitare Carol I
care reînfiinţează postul de director. Al. Tzigara-Samurcaş va
deţine această funcţie din 1 aprilie 1914 până la pensionarea
sa, în 7 decembrie 1946.

Regulamentul instituţiei de stat Fundaţiunea Universitară Carol I

/sancţionat prin decretul nr.1080/, 13 martie 1914 (276, p. 5-8)

I. Scopul şi organizarea

Art.1. Fundaţiunea Universitară Carol I este înfiinţată de M.S. Regele, în amintirea

serbării de 25 de ani de Domnie, prin scrisoarea Maiestăţii Sale de la 3 Mai 1891 către
preşedintele consiliului de miniştri şi considerabil mărită prin adaosul din 1914.
Art.2. Fundaţiunea Universitară Carol I este recunoscută ca instituţiune de Stat prin
legea promulgată prin Înaltul Decret regal No. 2.264 din 9 Iulie 1891.
Art.3. Ea are de scop:
a) Înfiinţarea şi întreţinerea unei biblioteci, cu sălile ei de lectură, spre folosinţa
studenţimii universitare din ţară şi a unui amfiteatru pentru conferinţe, cursuri şi şedinţe
ocazionale;
b) Acordarea de burse lunare şi de subvenţiuni studenţilor universitari merituoşi
lipsiţi de mijloace;
c) Ajutorarea studenţilor care, sub conducerea unui profesor universitar, întreprind
lucrări speciale, precum şi tipărirea tezelor de licenţă sau doctorat recomandate de
facultăţile respective.
Art.4. Sediul Fundaţiunii este în Bucureşti în palatul dăruit şi înzestrat de M.S.
Regele.
Art.5. Direcţiunea şi administraţiunea Fundaţiunii este încredinţată, sub înalta
priveghere a Rectorului Universităţii din Bucureşti, unui Director, numit prin Decret
regal, după propunerea ministrului cultelor şi instrucţiunii.
Art.6. Rectorul Universităţii din Bucureşti are privegherea onorifică a fundaţiunii.
El are, în general, datoria de a veghea ca Fundaţiunea să corespundă intenţiunilor
exprimate în scrisoarea M.S. Regelui şi ca regulamentele să fie păzite.
Într-acest scop el prezintă M.S. Regelui, la 9 Mai al fiecărui an, darea de seamă a
directorului instituţiei despre starea Fundaţiunii, care se va publica în Monitorul Oficial şi
în broşură.
Rectorul numeşte şi prezidă comisiile examinatoare ale candidaţilor la bursele
Fundaţiunii şi hotărăşte asupra prelungirilor de acordat bursierilor înscrişi la cursurile de
doctorat.

191
 El stabileşte ajutoarele de acordat pentru tipărirea tezelor şi lucrărilor speciale
recomandate de Senatul universitar.
Îşi dă avizul pe baza referatului directorului, asupra acceptării legatelor şi
donaţiunilor ce s-ar face Fundaţiunii, precum şi asupra acţiunilor ce s-ar intenta de către,
sau în contra Fundaţiunii în afară de cazurile prevăzute în acest regulament.
Art.7. Ministerul cultelor şi instrucţiunii reprezintă Fundaţiunea în justiţie. Apărarea
se face de advocaţii Statului.
Toate legatele şi donaţiunile care s-ar face Fundaţiunii se vor primi prin intermediul
ministerului cultelor şi instrucţiunii, administrarea lor fiind în sarcina direcţiunii
Fundaţiunii.
Aceste legate şi donaţiuni pot fi primite şi cu destinaţie numai pentru unul din
scopurile Fundaţiunii.
Art.8. Averea mobilă a Fundaţiunii se află, în depozit liber, la Banca Naţională a
României, unde se vor depune, în aceleaşi condiţiuni, orice legate sau donaţiuni viitoare.
Încasarea veniturilor, ridicarea cupoanelor, preschimbarea efectelor, efectuarea
plăţilor, în ţară şi în străinătate, se fac chiar de către Banca Naţională a României, pe baza
ordonanţelor sau adreselor Directorului, singur împuternicit a semna în numele
Fundaţiunii.
Art.9. Directorul Fundaţiunii, numit conform art.5, are conducerea efectivă şi
răspunderea administraţiei Fundaţiunii, semnând şi intervenind în numele ei. El aplică
regulamentul de faţă astfel ca scopul pentru care a fost înfiinţată instituţiunea să fie
îndeplinit.
Administrează averea Fundaţiunii potrivit prevederilor art.8; închiriază averea
nemişcătoare prin încheieri de bună voie sau licitaţie.
Alcătuieşte, cu aprobarea Rectorului, bugetul Fundaţiunii, îl supune prin ministerul
cultelor şi instrucţiunii, Augustei aprobări a M.S. Regelui şi îl comunică apoi Băncii
Naţionale a României.
Dispune încasarea veniturilor şi a rentelor prin Banca Naţională a României;
ordonanţează, pentru achitarea cheltuielilor, mandate de plată în limitele bugetului,
păstrând chitanţele originale ale sumelor achitate.
Îngrijeşte de întreţinerea precum şi de buna şi regulata funcţionare a instituţiunii,
fiind secundat de un bibliotecar, mai mulţi custozi şi ajutoarele lor.
Regulamentează funcţionarea interioară a bibliotecii, a amfiteatrului şi a întregii
instituţiuni.
Numeşte personalul în limitele bugetului şi veghează la îndeplinirea întocmai a
îndatoririlor impuse fiecăruia.
Îngrijeşte de ajutorarea şi subvenţionarea la timp a studenţilor universitari, în limitele
sumelor prevăzute în buget, ordonanţând plata burselor şi ajutoarelor de la ambele
Universităţi.
Observă aplicarea legilor sancţionate prin decretele regale No. 1.021 din 19 Martie
1904 şi No. 1.987 din 4 Iunie 1907 cerând direct darea în judecată a contravenienţilor şi
executarea hotărârilor dobândite, potrivit dispoziţiunilor speciale din acele legi.
Prezintă Rectorului Universităţii din Bucureşti un raport anual asupra stării şi
progresului instituţiunii care să facă parte din darea de seamă prevăzută la art.6.
Veghează la îndeplinirea dispoziţiilor regulamentului Casei de pensiuni.
192
 Are sub a sa supraveghere colecţiile de medalii, planşe, documente şi alte obiecte de
artă ale instituţiunii.
Directorul poate, sub a sa răspundere, să delege cu executarea uneia sau mai multor
atribuţiuni ale sale, pentru toată durata mandatului său, sau pentru un timp determinat, pe
bibliotecar sau pe unul din custozi, însărcinându-l cu secretariatul.

II. Biblioteca

Art.10. Biblioteca Fundaţiunii cuprinde cărţi româneşti şi străine necesare studiilor

universitare.
Biblioteca, având ca scop a se ţine în curent cu publicaţiile de interes universitar, iar
nu de a alcătui un depozit al tuturor publicaţiunilor româneşti, va pune la dispoziţia
cititorilor, din exemplarele primite pe baza legilor promulgate prin decretele regale
No.1.021 din 19 Martie 1904 şi No. 1.987 din 4 Iunie 1907, numai scrierile de interes
literar şi ştiinţific.
Biblioteca va cuprinde o secţie a manuscriselor şi stampelor, precum şi o colecţie de
medalii.
Art.11. Sălile de lectură ale bibliotecii vor fi deschise în toate zilele de lucru, cel
puţin 9 ore, din care neapărat 3 seara, până la ora 10; ea va fi închisă în timpul de la
1 Iulie la 1 Septembrie şi în toate sărbătorile legale, religioase şi naţionale cuprinse în
regulamentul Universităţii.
Art.12. Frecventarea şi folosirea bibliotecii Fundaţiunei este permisă, în primul rând,
studenţilor universitari şi ai şcolilor superioare speciale din ţară.
Profesorii universitari au acces liber în bibliotecă.
Persoanelor particulare li se va permite frecventarea bibliotecii, în măsura locurilor
disponibile, în sălile de lectură, pe baza aprobării direcţiunii a cererilor adresate în acest
scop.
Toţi frecventatorii sunt ţinuţi a îngriji de buna păstrare a cărţilor, a cataloagelor şi a
mobilierului şi a se conforma prescripţiunilor din regulamentul de funcţionare interioară a
bibliotecii.
Art.13. Lucrările privitoare la bibliotecă se fac, sub conducerea Directorului, de un
bibliotecar asistat de mai mulţi custozi şi ajutoarele lor.
Bibliotecarul va trebui să aibă titlul universitar de licenţiat sau doctor.
Custozii se vor numi dintre absolvenţii sau licenţiaţii facultăţilor din ţară. Numărul
lor şi al ajutoarelor se fixează prin buget, după trebuinţă.
Art.14. Bibliotecarul este îndeosebi dator:
a) Să îngrijească sub a sa răspundere, de buna păstrare a cărţilor şi manuscriselor în
depozitele speciale, precum şi de ordinea în sălile de lectură;
b) Să întocmească şi să ţină în curent cataloagele, precum şi inventarul tuturor
obiectelor din depozite şi din sălile de lectură;
c) Să propună Directorului, la timp, lista cărţilor de cumpărat pe fiecare an şi a
revistelor de abonat, având, pentru aceasta, în vedere mai ales trebuinţele studenţilor
universitari şi ţinând seamă de dezideratele exprimate de profesori şi studenţi în condica
de deziderate păstrată în bibliotecă; să îngrijească de legatul cărţilor;

193
 d) Să supravegheze primirea regulată a exemplarelor legale, conform legilor speciale
supunând Directorului abaterile pentru urmărirea contravenienţilor.

III. Burse şi subvenţiuni

Art.15. Pentru ajutorarea şi subvenţionarea studenţilor, potrivit Înaltei dorinţe a

Augustului Fondator, se va înscrie în fiecare an, în bugetul Fundaţiei o sumă, în limita
fondurilor disponibile, destinată pentru bursele pe care le serveşte Fundaţia la cele 2
Universităţi din ţară, pentru acordarea de ajutoare studenţilor merituoşi dar lipsiţi de
mijloace şi pentru tipărirea tezelor şi lucrărilor speciale.
Art.16. Bursele Fundaţiei se vor acorda prin concurs, trecut înaintea unui juriu,
format de către fiecare din Rectori, din profesorii Universităţii respective sub preşedinţia
lor.
Concurenţii vor trebui să îndeplinească următoarele condiţiuni:
1) Să fie români;
2) Să fie studenţi regulat înscrişi la facultatea la care este bursa vacantă;
3) Să fie lipsiţi de mijloace şi să dovedească, cu acte în regulă, această lipsă, atât a
lor cât şi a părinţilor sau a tutorilor legali.
Bursele se acordă pentru timpul legal ce mai rămâne studentului până la terminarea
studiilor universitare, conform regulamentului facultăţilor respective, fără a depăşi 5 ani
şi jumătate pentru facultatea de medicină, 4 ani şi jumătate pentru facultatea de litere şi
3 ani şi jumătate pentru celelalte.
Ele vor putea însă să fie retrase, înainte de expirarea acestui termen, studenţilor care
nu vor dovedi aplicaţiune sau pentru alte motive.
Odată cu trecerea examenului de licenţă sau de doctorat, pentru facultatea de
medicină, bursa încetează. Acordarea mai departe a bursei pentru doctorat se hotărăşte de
către Rector.
Bursierii nu vor mai putea avea alte ocupaţiuni; ei vor trebui să treacă regulat la
epocile regulamentare toate examenele cu distincţiune şi să participe la toate lucrările
cerute de regulamentele Universităţii, sub pedeapsa pierderii bursei, în caz de
neobservarea acestor prescripţiuni.
La finele fiecărui an şcolar ei vor înainta Direcţiunii Fundaţiunei un certificat al
Decanatului facultăţii respective asupra regulatei frecventări a cursurilor şi a rezultatului
examenelor, cu notele obţinute.
Art.17. Cererile de ajutorare pentru tipăriri de teze şi lucrări speciale se înaintează
spre aprobarea lor principală, pe baza referatelor speciale ale profesorilor respectivi,
Senatului universitar. Rectorul comunică hotărârea Direcţiunei Fundaţiunei. Sumele se
hotărâsc numai de Rectorul Universităţii, în înţelegere cu Directorul Fundaţiunei, potrivit
prevederilor bugetare.
Studenţii a căror teze şi lucrări sunt imprimate cu ajutorul Fundaţiunei sunt obligaţi:
1) A imprima pe coperta lucrării menţiunea: „imprimat cu ajutorul Fundaţiunei
universitare Carol I“.
2) A depune la Fundaţiune 20 exemplare din fiecare lucrare pentru colecţia Fundaţiei
şi pentru schimbul cu bibliotecile din străinătate.

194
 Art.18. Subvenţiunile din sumele anume prevăzute în buget se acordă studenţilor
Universităţii din Bucureşti pe baza unei cereri însoţite de certificarea unui profesor
universitar a lipsei de mijloace şi a sârguinţei la studiu a petiţionarului.
Când cererile ar fi prea numeroase faţă de prevederile bugetare, Direcţiunea va
acorda preferinţe pe baza referinţelor petiţionarilor de la decanatele facultăţilor
respective.
Art.19. La începutul fiecărui an bugetar, Directorul Fundaţiunei comunică Rectorului
Universităţii din Iaşi sumele prevăzute pentru burse şi ajutoare de teze acelei Universităţi.
Bursele şi ajutoarele pentru tipăriri de teze şi lucrări speciale se vor acorda şi la
Universitatea din Iaşi, conform dispoziţiunilor art.16 şi 17 din acest regulament.
Hotărârile luate de către rectorul Universităţii din Iaşi se vor comunica Direcţiunii
Fundaţiunii, care va ordona plăţile în marginile sumelor anume prevăzute în buget.
În luna Martie a fiecărui an Rectorul Universităţii din Iaşi va înainta Fundaţiunei
situaţia bursierilor acelei Universităţi şi a ajutoarelor acordate spre a se publica în raportul
către M.S. Regele.

IV. Bugetul

Art.20. Anul bugetar al Fundaţiunii începe la 1 Aprilie.

Art.21. Bugetul se alcătuieşte de Directorul Fundaţiunei, cu aprobarea Rectorului
Universităţii din Bucureşti, ţinându-se seamă de nevoile instituţiunei. El se supune, prin
ministerul cultelor şi instrucţiunei, aprobării M.S. Regelui.
Art. 22. În bugetul cheltuielilor se vor înscrie obligatoriu:
a) Întreţinerea, repararea clădirei şi a mobilierului precum şi asigurarea lor şi a
colecţiunilor, încălzitul şi luminatul;
b) Fondurile pentru cumpărări de cărţi, abonamente la reviste, legarea cărţilor,
întreţinerea cataloagelor, tipărirea buletinelor şi cheltuielile de cancelarie;
c) Sumele pentru burse, ajutoare de tipăriri de teze şi lucrări speciale şi subvenţiuni;
d) Lefurile personalului şi uniformele oamenilor de serviciu;
e) O sumă pentru fondul pensiunilor.
În fiecare buget se va prevedea un fond disponibil de circa 10.000 lei pentru nevoi
neprevăzute sau acoperirea vreunei întârzieri în încasarea veniturilor.
Orice alocaţiune bugetară care nu a fost cheltuită în întregul ei până la sfârşitul
anului bugetar, 31 Martie, se va trece la capital.
Art.23. Întru amintirea înfiinţării Fundaţiunei universitare Carol I se va ţine în
fiecare an, în preziua serbării naţionale de la 10 Mai, în amfiteatrul palatului Fundaţiunei,
sub preşedinţia ministrului cultelor şi instrucţiunii, o şedinţă festivă în care se va face
darea de seamă anuală asupra mersului instituţiunei. Raportul se va prezenta M.S.
Regelui, împreună cu lucrările şi tezele imprimate în decursul anului.
Art.24. M.S. Regele, Augustul fondator, Îşi rezervă dreptul de a exercita, în orice
mod va crede de cuviinţă, controlul său asupra funcţionării instituţiunei şi, în caz de
trebuinţă, să ordone măsurile cuvenite.
Art.25 şi cel din urmă. Regulamentul de faţă intră în aplicare la 1 Aprilie 1914.
Toate regulamentele şi dispoziţiunile anterioare care vor fi contrarii acestui
regulament sunt şi rămân abrogate.
195
 „După cercetarea actelor petiţionarilor pentru dovedirea S-au tipărit cu ajutorul
calităţii de cetăţean român, a lipsei de mijloace, atât a Fundaţiei Universitare Carol I,
candidaţilor cât şi a părinţilor lor, precum şi a certificatelor de la inaugurarea ei în 1895
până în 1931, 232 teze din
de studii, se procede la ţinerea concursului care va consta
diferite specialităţi, 27 lucrări
dintr-o probă scrisă fixată de comisiune şi o probă orală. ştiinţifice, susţinute în
Dacă comisiunea examinatoare va avea suficiente indicii seminarii de mari profesori,
pentru clasificarea candidaţilor numai din prima probă se va precum: D. Onciul, L. Mrazec,
putea dispensa de cea de a doua. În cazul când concurenţii S. Mehedinţi, O. Densusianu.
înscrişi sunt din ani diferiţi, comisiunea va hotărî normele de S-au bucurat de ajutoare
examinare, admiţând examene deosebite pentru candidaţii băneşti 518 studenţi iar de
fiecărui an, sau alegând o temă care să poată fi tratată de toţi burse pe mai mulţi ani, până la
candidaţii înscrişi. Convocările membrilor comisiunii se fac de terminarea studiilor,
99 studenţi.
către Preşedinte.
Procesele verbale încheiate de comisiune precum şi
clasificarea candidaţilor, însoţite de toate actele concursului
se vor înainta D-lui Rector al Universităţii din Bucureşti, la
Fundaţiunea Carol, care, potrivit regulamentului, ca
preşedinte de drept al comisiunilor va confirma pe candidatul
reuşit ca bursier al Fundaţiunii.“
Normele ţinerii concursurilor pentru bursele
Fundaţiunei Universitare Carol I, 1914 (229, f. 412)

„Este, însă, altă figură, pentru care conştiinţa m-ar fi

mustrat adânc dacă n-aş fi pomenit-o în această zi solemnă, e
măreaţa figură a Regelui Carol I. Preţuitor ca nimeni altul a
ceea ce reprezintă Justiţia pentru un Stat, adânc înţelegător al
valorii Dreptului, înfiinţase o bursă la Fundaţia Carol I pentru
Facultatea de Drept din Bucureşti, singura bursă pe acea
vreme. În urma unui concurs – destul de sever – am dobândit-o
şi graţie ei sunt jurist. Fără acea bursă aş fi învăţat orice din
domeniul Literelor la care mă înscrisesem, sau al Ştiinţelor la
care eram gata să mă înscriu, aş fi ajuns poate un specialist,
dar n-aş fi învăţat Dreptul. Astfel am apucat pe calea care
m-a adus aci.
Îmi îndeplinesc cea mai pioasă datorie şi mă închin cu adâncă
smerenie înaintea spiritului Marelui Rege, care din lumea
drepţilor priveşte, poate cu mulţumire, la băiatul plecat de la
ţară, bursierul său, ajuns astăzi cel mai înalt judecător al
Ţării.
Andrei Rădulescu (333, p. 115, foaie anexată
de Al. Tzigara-Samurcaş)

(Corespondenţă între conducerea Bibliotecii şi rectorul Universităţii

privitoare la situaţia şcolară a bursierilor Fundaţiei, noiembrie 1902)

196
8/20 aprilie 1914
Regele însoţit de aghiotantul său şi de prinţul Barbu Ştirbey,
administratorul Domeniilor regale, vizitează Fundaţia condus
de Gottereau şi de Al. Tzigara-Samurcaş. Se interesează de
noile instalaţii pneumatice pentru remiterea cărţilor din
depozite în săli, de rafturile metalice, de mesele de lectură
modificate după cele din Berlin, de ceasurile, vitraliile şi
lămpile provenind de la Peleş. Regele semnează în Cartea de
onoare.

9 mai 1914
Inaugurarea noii clădiri a
Fundaţiei Universitare Carol I.
Regele hotărăşte să fixexe
această celebrare şi printr-o
medalie a sa. Realizarea,
distribuirea exemplarelor din
argint şi bronz, cât şi întregul
program al inaugurării au fost
alcătuite sub ordinele directe
ale Suveranului.
Cu acest prilej Carol I distinge,
motu proprio, pe arhitectul
Gottereau şi pe directorul
Alexandru Tzigara-Samurcaş
cu medalia „Bărbăţie şi
credinţă cl. I“.

(Actul inaugurării noii clădiri a

Bibliotecii Fundaţiei Universitare
Carol I, 9 mai 1914 )

197
 (Noua clădire a Fundaţiei Universitare Carol I înainte de inaugurare, 1914
198 Regele Carol I ţinând discursul inaugural în Aula Bibliotecii, 9 mai 1914)
 /Discursul regelui cu prilejul inaugurării noului local al
Fundaţiei Universitare Carol I/
9 mai 1914 (333, p. 21-22)

Se apropie un pătrar de veac de când am hotărât înfiinţarea acestui aşezământ, pentru

înlesnirea la învăţătură a tinerimii universitare.
Cu părintească dragoste am urmărit, an după an, mersul acestei fundaţiuni de cultură şi
am avut marea mângâiere să constat, că ea răspundea unei nevoi aşa de adânc simţite, încât
abia după câţiva ani de la deschiderea ei, s-a văzut că este prea mică pentru numărul
studenţilor doritori să se folosească de mijloacele de învăţătură ce li se pusese la îndemână.
Văzând dar râvna cu care tinerimea alerga la acest liman de studii, am hotărât lărgirea
lui în măsura acestei râvne şi înzestrarea sa potrivit cu cele mai moderne cerinţe.
Sunt fericit că pot astăzi dărui universităţii noastre acest încăpător locaş pentru cultura
tinerelor generaţii, hărăzind totodată scumpei noastre Capitale o clădire care face cinste celor
ce au executat-o şi vrednică de înaltul ei scop.
Iubiţi studenţi,
Faţă de aceste bogate mijloace de cultură ce vi se oferă, gândiţi-vă la greutăţile fără
număr cu care aveau să se lupte până în veacul trecut, dascălii şi învăţătorii noştri de
odinioară, spre a ne aduna comoara de cultură naţională moştenită de la dânşii şi pe care
sunteţi chemaţi a o cerceta cu scumpătate şi a o spori cu dragoste.
Este de ajuns să vă amintiţi acele dureroase cuvinte pe care Miron Costin – al cărui
nume străluceşte în faţa acestei clădiri – ni le-a lăsat în prologul cronicei sale:
„Sosiră asupra noastră cumplite vremuri, de nu stăm de scrisori – la care trebuieşte gând
slobod şi fără valuri, - ci de grijă şi suspinuri.
Puternicul Dumnezeu să ne dăruiască după aceste cumplite vremi a anilor noştri,
cândva, şi mai slobode veacuri întru care, pe lângă alte treburi să fie vreme şi cu cititul cărţilor
a face iscusită zăbavă; că nu este altă şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului
zăbavă, de cât cititul cărţilor“.
Atotputernicul s-a îndurat a asculta ruga marelui nostru istoric şi ne-a dăruit timpuri
mai bune în care sufletul românesc şi-a luat zborul cu încredere în toate direcţiile culturale.
Şi nu mă îndoiesc că acest nou şi falnic locaş menit a îndestula în chip larg, nevoia de
lumină a acelora care sunt chemaţi, a fi îndrumătorii României de mâine, va fi un puternic
imbold de a trage cât mai multe foloase pentru pregătirea lor la misiunea ce-i aşteaptă.
Nu uitaţi însă niciodată că ştiinţa trebuie însoţită cu cultura inimii, cu iubire de ţară şi
cu demnitatea vieţii, pentru ca roadele ei să fie binecuvântate şi cu adevărat folositoare
binelui obştesc şi Patriei.
Din toată inima rog pe bunul Dumnezeu să ocrotească în veci de veci acest aşezământ
închinat culturii naţionale, spre întărirea şi înălţarea scumpei noastre Românii.

CAROL

199
 /Discurs cu prilejul inaugurării noului local al
Fundaţiei Universitare Carol I/
I.G. Duca, 9 mai 1914 (333, p. 23-24)

Sire, Doamnă, Alteţe Regale,

Bogată este domnia Maiestăţii Voastre în fapte mari. Printre cele binecuvântate va
rămâne desigur şi hotărârea pe care aţi luat-o, Sire, acum 23 ani, de a înzestra ţara cu un
aşezământ care să dea tinerimii universitare putinţa să se adape la izvoarele cele mai
curate şi cele mai vestite ale culturii universitare.
Mărind şi desăvârşind astăzi acest folositor aşezământ, Maiestatea Voastră ne va
îngădui să Îi aducem prinosul adâncii şi neţărmuritei noastre recunoştinţe şi s-o
încredinţăm totodată că ne vom strădui pururea să păstrăm Fundaţiunii Universitare Carol
I caracterul pe care Maiestatea Voastră a înţeles să i-l dea, când i-a orânduit întemeierea.
Din contactul cu tot ceea ce spiritul omenesc a produs mai de seamă, Maiestatea
Voastră a vrut ca tinerele generaţii să-şi sporească cunoştinţele şi să-şi împodobească
mintea, dar în acelaşi timp să-şi dobândească o concepţie mai înaltă a vieţii, să intre în
lupta pentru existenţă, călăuzite nu de grijile materiale, care moleşesc caracterele, ci
însufleţite de puterea idealismului, care singură oţeleşte energiile şi mână popoarele la
propăşire şi la glorie.
În amfiteatrul şi bibliotecile acestei măreţe clădiri, datorite dărniciei Maiestăţii
Voastre, tinerimea universitară va putea să dezvolte toate însuşirile literare, ştiinţifice şi
artistice cu care poporul românesc este cu atâta prisosinţă înzestrat şi să se pregătească în
linişte spre a ne chezăşui în lumea civilizată un loc de cinste prin strălucirea noastră
culturală. Iar în atmosfera senină şi înviorătoare ce trebuie să domnească în acest locaş,
aceeaşi tinerime se va deprinde să preţuiască binefacerile educaţiunii.
Cultura rămâne fără roade dacă nu urmăreşte formarea caracterelor, pe când ea
preface popoarele atunci când ştie să le insufle simţământul datoriei şi dragostea de ţară.
Şi astfel la lumina nobilelor preocupări ce au călăuzit pe Primul Rege al României
neatârnate, când a pus temeliile acestui loc de învăţătură şi de sufletească reculegere, se
vor forma generaţii crescute în tradiţii sănătoase, care vor putea în urmă să ducă mai
departe opera de ridicare naţională la care de aproape o jumătate de veac Maiestatea
Voastră lucrează cu atâta stăruinţă şi cu atâta pricepere.
Primind din Augustele Voastre mâini, Sire, această întregită Fundaţiune, care va
slăvi până în vremuri depărtate numele şi faptele Maiestăţii Voastre, zic din tot sufletul
meu:
Să trăiţi Sire!
Să trăiască Maiestatea Sa Regina!
Să trăiască Alteţele Lor Regale!

200
 /Discurs cu prilejul inaugurării noului local al
Fundaţiei Universitare Carol I/
Al. Slăvescu, 9 mai 1914 (333, p. 24-25)

Maiestate,

Sărbătoarea de astăzi, oricât ar fi ea închinată culturii, este mai înainte de toate o

sărbătoare studenţească.
Pentru noi, studenţii, înţelepciunea şi dărnicia Maiestăţii Voastre a întemeiat acest
aşezământ de cultură, devenit acum elementul natural al vieţii noastre universitare, forţa
vie a întregii noastre activităţi. Tinerimea universitară de la toate facultăţile din ţară îşi
face o datorie sfântă aducându-Vă cu acest rar prilej în mod direct omagiul respectuos al
adâncii sale recunoştinţe. Cele trei scopuri ce s-au avut în vedere la întemeierea acestei
fundaţiuni s-au dovedit pe deplin satisfăcute. Înfiinţarea şi întreţinerea unei biblioteci cu
sălile ei de lectură, în curent cu tot ce apare nou în domeniul intelectualităţii şi în strânsă
legătură cu studiile universitare, a fost cheia întregii noastre pregătiri ştiinţifice.
Universitatea, desigur, îşi are în această privinţă rolul său de frunte.
Influenţa pe care o exercită Universitatea, căci ea este în neîncetată legătură şi cu
viaţa culturală a naţiunii şi progresul Statului, e uriaşă. E nevăzută însă, căci e sustrasă
voinţei indivizilor. Maiestatea Voastră aţi exprimat într-o frază de o plasticitate antică tot
adevărul:
„Universitatea e cheia de boltă a clădirii Statului, menită a întinde câmpul
cunoştinţelor folositoare ale adevărului şi frumosului, ca un factor puternic ce luminează
minţile şi încălzeşte inimile, pentru a le îndruma pe căile rodnice şi moralizatoare ale
muncii aprige şi a le închina binelui obştesc“.
În Universitate noi studenţii, învăţăm ştiinţa şi ne pătrundem de metodele severe ale
ei. În ea primim ideile de cultură şi îndrumarea la studiu. Tot în ea ne deprindem a munci.
Munca chibzuită, sarcină zilnică, datoria ce şi-a impus cineva de a înainta pas cu pas
– pe fiecare zi – lucrarea sa. Studenţimea s-a pătruns astăzi de acest adevăr pe care îl vede
aşa strălucit ilustrat în Augusta persoană a Maiestăţii Voastre. Noi ştim azi adevăratul
înţeles al vieţii, fiecare din noi nu apare în viaţă decât pentru a da contingentul său de
muncă şi a dispărea; viaţa e o mişcare neîntreruptă, pe care o primeşti şi o transmiţi şi
care nu e la urma urmelor decât muncă pentru marea operă finală în adâncimea
veacurilor.
În Universitate, în fine, ne formăm o specialitate, lucru aşa neînţeles pentru idealul
de cultură al Antichităţii.
Dar numai atât trebuie unui tânăr însetat de a cunoaşte totul? Desigur nu. Acea sete
nobilă de a şti nu se poate potoli decât în Bibliotecă. Aci se satisface curiozitatea
inteligentă de care vorbeşte divinul Platon şi care te conduce la înţelepciune prin iubire,
aci se păstrează valoarea proprie a personalităţii, aci domneşte libertatea, nu acea
dezordonată, ci libertatea creatoare, organizată, fecundă în visuri generoase din care ies
realităţi binefăcătoare. Viaţa e scurtă; pentru a-i da o nobilă proporţie trebuie
s-o prelungeşti în trecut prin studiu, în viitor prin vis. Aci în Bibliotecă am învăţat a trăi

201
cu drag în tovărăşia celor morţi şi cine nu se simte prins în mreaja amintirii lucrurilor
dispărute? Desigur, Maiestate, ne-aţi hărăzit cele mai frumoase clipe ale anilor noştri
tineri. Studenţimea aduce lacrimi de recunoştinţă şi iubire la picioarele Tronului
Maiestăţii Voastre.
Al 2-lea şi al 3-lea scop al acestei Fundaţiuni a fost ajutorarea materială a
studenţilor, fie pentru publicarea de lucrări meritorii, fie pentru întreţinerea zilnică a
vieţii. Noi, studenţii, pe punctul de a părăsi Universitatea, căci ne-am împărtăşit din
aceste ajutoare, putem mai bine ca oricine să ne dăm seama de ce de nepreţuit folos au
fost. Cu ele ne-am desăvârşit studiile.
Când Maiestatea Voastră a avut luminatul gând de a înălţa această Fundaţiune, în
scrisoarea adresată Primului-ministru ziceaţi:
„Dorinţa Noastră, a Reginei şi a Principelui Moştenitor este ca această Fundaţiune
să contribuie a întări frăţia printre studenţimea universitară“.
Cuvintele acestea săpate în piatră, în vechea sală a Bibliotecii – le-am săpat şi noi în
inimi – şi de atunci de câte ori am trecut pragul acestei case, ne-am simţit ca fraţi şi
binecuvântăm ceasul când Maiestatea Voastră ne-a strâns sub acoperişul căminului
comun. Desigur, Maiestate, am fost mai norocoşi ca vechii noştri înaintaşi. Când am
început a înţelege rostul vieţii, n-am avut decât să ridicăm ochii şi inima către Maiestatea
Voastră. Aveaţi sub mâna ocrotitoare toate aceste binefaceri ale libertăţii, prosperităţii şi
ordinei, care ne veniseră pe de-a gata ca darurile veşnicei naturi. Din acel moment
înţelesesem şi am sădit în sufletele noastre o iubire sinceră şi o necondiţionată jertfire
pentru Tron. Aţi făcut prin înţelepciune să ni se iubească patria printre popoare, să ne fie
temută printre duşmani. Ei ştiu ce uriaşă forţă reprezintă cel dintâi cetăţean al ţării. Numai
cine îşi dă seama de munca statornică, înalta inteligenţă şi geniul organizator cu care aţi
cârmuit Statul, poate înţelege cuvintele lui Goethe: puterea liniştită e mare. Entuziasmul
domneşte în această casă şi dragoste şi generozitate. Astăzi noi, studenţii, înălţăm inimile,
înălţăm privirea către mărirea Regescului Maiestăţii Voastre Tron. Ochiul străluceşte încă
blând şi maiestos; gura Maiestăţii Voastre grăieşte cuvinte răspicate care din inimă
pornesc, în inimi merg; mâna ţine încă tare sceptrul domniei. Noi studenţii ţinem să
arătăm astăzi un lucru destul de cunoscut: Maiestăţii Voastre îi datorăm România de azi;
în regatul astfel constituit putem cu toată nădejdea aşeza mântuirea întregii noastre
culturi. Dacă în aprinderea nobilă a războiului, unde omul dispreţuieşte moartea, căci o
ţine în mână, e uşor de făcut datoria, nu mai puţin în viaţa obişnuită de toate zilele, cu
neschimbatele bucurii şi dureri nu vom uita că şi aci datorăm o viaţă Maiestăţii Voastre.
Nimic nu va amărî iubirea şi adânca credinţă faţă de Maiestatea Voastră şi Dinastie. De
acum poate bate la uşă ziua primejdiei. Individul se va pierde, dar întregul, patria, va
învinge. În curând ne vom risipi în toate unghiurile ţării, vom intra în diferitele cercuri de
activitate ale carierelor noastre; singurul nostru fir călăuzitor în noua viaţă este:
„Cu Dumnezeu pentru Rege şi Ţară“. Şi acum, într-o rugă fierbinte pornită din inimile
noastre tinere şi curate, chemăm ocrotirea divină asupra Maiestăţii Voastre, victoriosul
nostru Rege, cu fruntea împodobită de laurii încă verzi ai biruinţei; de trei ori ocrotirea
divină asupra Maiestăţii Voastre ca Rege al păcii, al cărui Tron e sădit în inimile
poporului său; chemăm ocrotirea divină asupra părintelui Patriei.

Trăiască Maiestatea Sa Regele Carol I, Întemeietorul acestui locaş.

202
 Fundaţia Universitară Carol I
Const. Paul, 1914 (238, p. 253)

Inaugurarea palatului transformat şi înnoit al bibliotecii „Fundaţiunea Universitară

Carol I“ a fost prilej pentru o frumoasă şi nobilă sărbătoare. Munca tăcută şi modestă,
cheltuită în căutarea cugetărilor vii din şiruri de slove moarte, a avut clipele ei de mândră
strălucire când pusă sub protecţia personală a Regelui, a strâns în juru-i pe toţi cei
deprinşi cu altfel de străluciri şi liniştita bibliotecă, unde intră de obicei tineri slăbuţi, cu
sacoul ros în coate, a primit vizita fracurilor lucitoare de decoraţii şi prea frumos ajustate
ale oficialităţii.
Opera Regelui e, cu toate aparenţele ei adesea umile, dintre operele cele mai
însemnate ale vremurilor noastre, pentru că, neştiută şi tăcută, pregăteşte schimbările mari
din vremile ce vor veni; biblioteca e laboratorul în care se adună ca elemente toate
gândurile încredinţate hârtiei până astăzi şi toate visurile de viitor, şi de unde pleacă,
înfiripate în convingeri energice, active, forţele personale ce vor conduce România de
mâine; înclinaţi pe masa de lectură, singuri, izolaţi în torentul actualităţii, tinerii cititori de
astăzi îşi proiectează sufletul în trecut şi-l readuc de acolo strălucitor de toate luminile,
stinse pentru muritorii de rând, dar veşnic vii şi active pentru cei ce nu trăiesc numai
viaţa săracă a clipelor de acum; mulţi dintre acei cititori vor fi trecători fără urmă, pentru
care sămânţa „cuvântului“ va fi căzut în drum; unii se vor mulţumi să păstreze cu credinţă
talentul pe care l-au primit; vor fi câţiva însă cei ce vor găsi sinteze noi, reprezentativii
epocii neînfăptuite încă, semănătorii de idei de la care vor porni curentele care să
răstoarne „operele mari“ de astăzi între ruinele trecutului.
Pentru ca aceştia să fie cât mai deplini în dezvoltarea lor, cât mai limpezi pentru ei
înşişi şi pentru alţii, cât mai binefăcători prin lărgimea lor de vederi, nici o jertfă nu e prea
mare şi orice jertfă e un dar nebănuit de preţios făcut generaţiilor cărora le transmitem
datoria vieţii.
În această lumină, gestul real al Fondatorului apare în toată însemnătatea sa e o
nobilă expresie a cultului ideilor, cu atât mai remarcabilă cu cât se înfăptuieşte într-o ţară
unde domină pretutindeni punctul de vedere practic şi în care ideile generoase, plecând
foarte de sus, trebuie să facă şi educaţia socială a tuturora; e o dojană şi un exemplu.
Când i s-a adus la cunoştinţă împăratului Napoleon cel Mare că în Prusia învinsă se
răspândesc idei „subversive“ de redeşteptare naţională, genialul ofiţer de artilerie a
răspuns cu fraza lapidară:
- Nu există idei care să poată rezista tunurilor.
Şi totuşi, peste câţiva ani numai, acele idei au sfărâmat tunurile franceze şi la Lipsca
şi la Waterloo, şi tot ele au înfăptuit în curs de un secol uriaşa putere, cu atâtea aspecte, a
Germaniei de astăzi.
„Marele Căpitan“, deşi a încercat puterea tunurilor pe câmpul de luptă, păstrează
nobila încredere în puterea neînfrântă a ideilor şi îi înalţă un altar nepieritor. Marile sale
gesturi, prin care înţelepciunea sa a desţelenit tot ce era energie incultă în România
renăscută, vor rămâne cândva să umple numai o filă strălucită din Cartea Ţării, căci au

203
răspuns unor necesităţi istorice care, ca toate contingenţele istorice, vor trece făcând loc
altor necesităţi; „Fundaţiunea“ însă va rămâne veşnic vie şi veşnic activă, pentru că
răspunde unei necesităţi eterne a sufletului omenesc: proiectarea lui în trecut pentru a se
lumina prin experienţele milenare încredinţate scrisului şi cooperarea lui neîntreruptă cu
toţi cei ce creează adevărul şi frumosul în timpul nostru. Prin ea întâiul nostru Rege şi-a
turnat în sufletul românesc un monument mai trainic decât orice bronz, etern.

Inaugurarea Fundaţiei Carol I

Simion Mehedinţi, 1914 (153, p.273-275)

Pe la începutul veacului trecut, un colon german străbătea America boreală cu un sac

de seminţe de măr. Timp de 30 ani, el a înaintat încet de la răsărit spre apus, colindând
ţinuturile şi semănând pomul, care lipsise până atunci în lumea nouă. Pionierului i-a
rămas numele de John Appleseed – adică semănătorul de meri. Cu puţin mai înainte,
Vancouver, împrăştiase de asemenea în insulele Pacificului mulţime de plante şi animale
de soi.
Mare operă în istoria planetei! Ea va fi pomenită cu laudă, chiar după ce multe din
evenimentele politice ale vremii vor fi cu desăvârşire uitate.
Cu atâtea mai însemnată e fapta celor ce seamănă idei în sufletul unui popor. Ei îşi
adună averi pe care, după cuvântul bibliei „rugina nu le rugineşte şi nici moliile nu le
mănâncă“.
Un astfel de semănător a fost regele Carol, întemeind fundaţia care-i poartă numele.
A făcut operă de pionier în sensul cel mai deplin al cuvântului.
De unde i-a venit acest gând primului rege al Românilor?
Cine a trăit cât de puţin în Berlin, ştie de unde i-a putut veni. Peste drum de palatul
imperial – muzeul; la stânga, peste Sprea – Arsenalul Trofeelor; alături – Universitatea;
faţă în faţă – Opera…toate königlich, creaţii regeşti, datorite adică iniţiativei şi dărniciei
Suveranilor Prusiei. Înţelegi îndată vorba lui Chateaubriand: „Austria e un stat, pe care
l-au făcut vremurile; Prusia e făcută de un om“; - atâta numai, că ar fi trebuit să zică: de
câţiva oameni, începând cu marele elector şi sfârşind cu Wilhelm I.
Pricepem deci mândria Suveranului, de a fi clădit peste drum de vechea sa locuinţă,
frumosul palat al Fundaţiei. Străinii care vor sosi în Bucureşti, îl vor lua drept palatul
regal – şi nu se vor înşela. Căci acolo va fi şi va trăi în veci o parte din personalitatea
regelui Carol.
O întrebare ar fi acum următoarea: Şi-a împlinit până azi fundaţia menirea sa?
Cu ocazia inaugurării noului palat, s-au spus destule fapte celor ce nu cunosc mai de
aproape această instituţie. Ne abţinem acum de la o judecată mai amănunţită asupra
operei regelui. A lăuda pe un Suveran în viaţă e tot atât de greu, ca şi a-l critica după
moarte. Sarcina aceasta e bine să rămână pe seama viitorului.
Aici vom releva numai un singur lucru. Serbarea din zilele trecute ne-a dovedit în ce
priveşte spiritul studenţimii, un real progres.

204
 Unde eram acum douăzeci de ani, când regele a dăruit universităţii biblioteca
fundaţiei, şi unde suntem acum!
Un membru al înaltei magistraturi mi-a ajutat de curând să reconstituiesc scena din
ajunul lui 10 Mai anul 1891: adunarea studenţilor la universitatea sa ia „atitudine“ faţă de
darul Suveranului. Şedinţa se deschisese în sala Nr. IV, sub preşedinţia unui medicinist
(simpatic dealtfel) care începuse aşa:
D-lor, prin hotărârea ce aţi luat, aţi înaintat democraţia cu 30 de ani…
Era adică înţeles de la sine, că studenţii nu puteau primi darul suspect al regelui, şi în
orice caz nu se simţeau datori să-i mulţumească, luând parte la serbările jubileului regal.
Magistratul mai sus pomenit îşi aduce aminte de un student care se ridicase în picioare pe
bancă, să îndemne la refuzarea donaţiei regale, cu gesturi şi cuvinte pe care bună-cuviinţa
ne împiedică să le mai reproducem.
Au trebuit cei ce simţeau însemnătatea fundaţiei pentru generaţiile următoare să
trimită o delegaţie improvizată, pentru a mulţumi donatorului; iar cei trimişi la palat au
avut prudenţa să însărcineze cu alocuţiunea pe cel mai puţin cunoscut, dintre ei spre a
dovedi că niciun gând de vanitate personală nu se ascundea sub acea manifestare de
omagiu către Suveran.
Se înţelege, nu ne gândim a învinovăţi generaţia universitară de atunci. Ea era, cum
era. Dacă tot tineretul universitar ar fi luat parte la dezbaterea aceea, majoritatea a fi fost
de bună seamă de partea raţiunii şi a bunei-cuviinţe. Se întâmplă însă că în anume
împrejurări, câte o farfara buimăceşte prin abundenţa vorbei chiar şi pe oamenii cu bun
simţ…
Din fericire, astfel de specimene au dispărut din viaţa noastră universitară, sau dacă
sunt, ele numai ies la suprafaţă. Dimpotrivă, preţuind deplin binefacerile instituţiei de
cultură întemeiată de rege, tineretul universitar de azi a fost la înălţimea datoriei şi ca
însufleţire, şi ca simţ de ordine. De sub cupola „Fundaţiei“, aplauzele cădeau ca o ploaie
grea, iar bătrânul Suveran, cu sufletul înduioşat, a putut vedea că binele covârşeşte
totdeauna răul: că s-a împlinit vorba lui Miron Costin: „biruit-au gândul“.
Iată de ce, în zilele acestea de tulburare, serbarea culturală de la Fundaţie a fost un
moment de reală înseninare, unind în acelaşi gând de speranţă pe toţi, de la bătrânul rege
care întinerise şi până la cel mai tânăr student.
Pentru cei ce-şi aduc aminte de trecut, purtarea studenţilor e deci un semn de
netăgăduit progres.
Ar mai rămânea să vedem, dacă şi generaţia matură (în care intră, fireşte, şi studenţii
de acum douăzeci şi ceva de ani), au ţinut pasul cu nevoile ţării noastre în ceea ce priveşte
progresul sufletesc.
Dar pagina s-a isprăvit şi trebuie să întoarcem foaia. /Semnează: Soveja/

205
 Fundaţiunea Universitară Carol I
Traian Lalescu, 1914 (192, p. 1)

Clădirea nouă şi elegantă care a răsărit ca din pământ în faţa Palatului Regal, va fi
inaugurată astăzi dimineaţă ora 11 a.m., în strictă sărbătoare academică, de către
M. S. Regele înconjurat de corpul profesoral universitar.
M. S. Regele se poate mândri cu aşezământul universitar pe care-l dăruieşte ţării,
sub forma definitivă de azi. Aripa unde se adăpostea până acum biblioteca Fundaţiuni
a fost admirabil întregită într-o impozantă clădire unitară de către talentatul arhitect
Gottereau. /…/

Câteva state statistice

Biblioteca a început cu 3.400 volume şi 20.000 cititori; ea are astăzi 28.000 volume
şi 25.000 cititori.
Bugetul iniţial a fost de 50.000 lei, din care se cheltuiau 10.000 lei pentru
cumpărarea de cărţi, 10.000 lei pentru burse şi ajutoare, iar restul de 30.000 lei cu
personalul şi întreţinerea institutului.
Bugetul actual este de 100.000 lei, din care se cheltuieşte: 23.000 lei pentru
cumpărare de cărţi, 16.000 lei pentru burse, 46.000 lei pentru personal şi întreţinere, iar
restul de lei 27.000 se capitalizează.
Costul întregii clădiri se ridică la suma de 1 milion şi jumătate, iar terenul,
instalaţiile şi mobilierul încă 1 milion şi jumătate aşa încât întregul local al Fundaţiunii a
costat astăzi pe Suveranul nostru suma de 3 milioane.
Averea producătoare de venituri s-a dublat: 1 milion în efecte publice şi 1 milion în
avere imobiliară.

Noua clădire
/…/ Fiecare sală este prevăzută cu mobilier modern de pupitre care ar trebui văzut şi
de oamenii noştri politici, ca să vadă cum înţelege M.S. Regele să facă educaţia
studenţilor.
Toate volumele se găsesc în etajele superioare unde rezidă biblioteca propriu-zisă.
Un serviciu modern de ascensoare permite urcarea şi coborârea volumelor, predate
studenţilor de către custozi şi asistenţi.
Catalogul va fi complet refăcut şi se va adopta sistemul zecimal al Institutului
Internaţional din Bruxelles.
Numărul orelor de citire va fi mărit la 10 ore pe zi, dintre care 3 ore seara.

Din bătrânul său palat, M.S. Regele poate să-şi arunce cu satisfacţie privirile asupra
noii sale opere. Ea reprezintă, într-o formă simbolică, o imagine a activităţii sale
neobosite din ţara noastră, triumful unei perseverenţe prevăzătoare care a înţeles să se
adaptaze împrejurărilor şi să le ridice treptat până la înălţimea concepţiunilor sale. În
apropierea nunţii sale de aur cu coroana românească, bătrânul nostru rege militar, încărcat
de veneraţia întregii lumi şi de gloria a două acţiuni războinice izbândite, revine cu

206
nestrămutare la al doilea factor fundamental, care, după concepţia Hohenzollernilor,
hotărăşte de soarta popoarelor: la şcoală.
Românimea îşi ridică astăzi, cu un adânc sentiment de admiraţie, privirile sale către
această măreaţă activitate unitară depusă pentru propăşirea şi întărirea neamului
românesc.

Palatul Fundaţiei Carol I care se inaugurează azi

cu mare solemnitate în prezenţa suveranilor
Universul, 10 mai 1914 (236, p. 1)

Fundaţiunea Universitară Carol I a fost întemeiată de M.S. Regele cu prilejul serbării

aniversării Sale de 25 de ani de domnie. Actul de întemeiere, constând în scrisoarea din
3 Mai 1891 adresată de M.S. Regele preşedintelui său de consiliu Lascăr Catargiu /sic/,
este săpat în marmură în sala cea mare de citire a vechiului local al Fundaţiunii.
Dintr-însul extragem următoarele pasaje, în care se arată scopul mărinimos al donaţiunii
Majestăţii Sale. /…/
Noul Palat al Fundaţiuniii s-a ridicat conform dorinţei M.S. Regelui în faţa palatului
regal şi a fost inaugurat la 14 Martie 1895. El a fost condus la început de directorul
G. Dem. Teodorescu şi un consiliu de administraţie, compus din rectorii celor două
universităţi din ţară şi un delegat al Majestăţii Sale, bibliotecar fiind d. C. Rădulescu-
Motru.

207
De la început instituţia s-a dovedit ca foarte folositoare studenţimii universitare, care era
lipsită de bibliotecă până aci. În curând localurile ce se păreau prea vaste s-au arătat a fi
insuficiente faţă de cererile mereu crescânde. Publicul apreciind valoarea reală a
Fundaţiunii Majestăţii Sale, a contribuit la sporirea mijloacelor ei de acţiune, şi astfel
avem de înregistrat donaţiunea de 200.000 lei a doamnei dr. Elena N. Turnescu, precum
şi o altă donaţiune în aceeaşi valoare a d-lui Evloghie Georghief.
Pe de altă parte societatea de asigurare Dacia-România şi Bank of Romania Limited
s-au grăbit să pună la dispoziţia Fundaţiei rente anuale de 1.000 şi 1.500 lei.
Numeroşi alţi particulari au făcut daruri Fundaţiei biblioteci întregi sau numeroase
volume, sporind mereu numărul cărţilor Fundaţiei. Tuturor acestor generoşi donatori,
cărora cu acest prilej li se aduc aci mulţumiri, vor fi consemnaţi în publicaţia festivă
asupra activităţii Fundaţiei, ce va apărea în curând.
M.S. Regele, care necurmat S-a ocupat de aproape de progresele Instituţiei Sale, încă
din 1899, a modificat primul regulament, suprimând postul de director şi consiliul său.
Bibliotecarul singur a condus Fundaţia până la reorganizarea decretată prin regulamentul
nou, acum pus în aplicare, când s-a reinstituit postul de director, căruia îi incumbă
întreaga administrare şi conducerea Fundaţiei.
Apreciind mărirea localului, M.S. Regele a cumpărat locul din faţa palatului, şi astfel
a putut să mărească prima Sa întemeiere, dând studenţimii universitare vastul şi
splendidul palat, ce se înalţă astăzi în faţa reşedinţei regale, fiind totodată una din
podoabele arhitectonice ale capitalei României.
Clădirea, atât cea veche cât şi cea nouă, se datoreşte arhitectului P. Gottereau, care a
reuşit, într-un mod aşa de nimerit, să contopească vechea clădire cu cea nouă, obţinând
efecte arhitectonice atât de frumoase. Ambele clădiri propriu-zise se urcă la o valoare de
1.000.000 şi jumătate lei. Adăugând la această sumă valoarea terenurilor, donaţiunea
M. Sale, precum şi numeroasele instalaţii, conform cerinţelor celor mai moderne şi
mobilierul sălilor de lectură şi amfiteatrului, valoarea totală a întregii Fundaţii se
pregăteşte la peste 3.000.000 lei.
Fundaţiunea M.S. Regelui este cu siguranţă unul din monumentele de cultură cele
mai frumoase şi trainice, pe care M. S. le-a închinat poporului său.
Pe lângă biblioteca ce serveşte studenţilor universitari, Fundaţiunea actuală mai
posedă şi vastul amfiteatru, unul din cele mai bine amenajate din Capitală, care va servi
pentru conferinţa şi şedinţe festive.
Numărul mereu crescând al frecventatorilor Fundaţiunii dă cea mai bună dovadă a
necesităţii, căreia instituţia corespunde. Şi desigur că toţi aceia, care s-au folosit de
binefacerile Fundaţiei şi de ajutoarele ei vor binecuvânta pe Augustul ei fondator.
În afară de bibliotecă, Fundaţiunea mai serveşte în fiecare an numeroase burse
studenţilor săraci, atât la universitatea Bucureşti cât şi la cea din Iaşi şi tipăreşte pe ale
sale speze tezele cele mai meritorii.
D-l profesor Dragomir Demetrescu, dându-şi seama de aceste folositoare ajutoare, a
instituit, dar Fundaţiei, o rentă anuală de 2.400 lei, din care se acordă două burse anuale
studenţilor universităţii. Exemplul d-sale merită să fie semnalat, putând servi de pildă
acelora care ar dori să vie în mod eficace în ajutorul studenţimii noastre.
Inaugurând acum noul palat, M. S. Regele are fericirea să-şi vadă îndeplinită măreaţa
operă.
208
 Ultima medalie a regelui Carol I
Al. Tzigara-Samurcaş, 1915 (341, p.101-103)

Glorioasa şi binecuvântata domnie a Regelui Carol I se va făli, în decursul veacurilor

următoare, a fi însemnat în istoria României şi începutul unei epoci de renaştere a artei şi
culturii româneşti. Fără a aminti aci dezvoltarea diferitelor specialităţi ale artei naţionale,
vom adăuga numai că chiar una din ramurile ei cele mai îndepărtate, şi anume arta
medaliei, a fost de asemenea foarte mult cultivată în acest răstimp de aproape o jumătate
de veac.
Se pare că s-au bătut nu mai puţin de 400 medalii cu efigia defunctului Rege. Căci
nu a fost eveniment mai important, inaugurare de instituţie sau lucrare publică de interes
general, fără ca să fi fost comemorate prin medalii, care alcătuiesc astăzi atâtea
documente în bronz ale principalelor momente din istoria bogată în fapte mari a primului
nostru rege.
Prin interesul deosebit ce Regele Carol lua la executarea cât mai îngrijită a acestor
medalii, se învederează influenţa artistică, pe care persoana Regelui a imprimat-o şi în
această direcţie a artei plastice. Vrând să-i dea o îndrumare cât mai naţională, Regele
Carol, profitând de întoarcerea în ţară a gravorului Gabriel Popescu, trimis de Dânsul ca
bursier în străinătate, a ţinut de îndată să-i dea ocazia de a-şi manifesta talentul şi
cunoştinţele dobândite în şcolile şi atelierele unde se perfecţionase. Talentatului gravor
român datorăm splendidul portret al regescului său protector precum şi două plachete
bătute cu ocazia inaugurării bisericilor Sf. Nicolae şi Trei Ierarhi din Iaşi.
Tot în zilele Domniei Regelui Carol I, ca o dovadă a răspândirii unei mai serioase
aprecieri a ramurii numismatice, s-a înfiinţat prima societate numismatică română, căreia
îi datorăm între altele şi punerea în circulaţie a mai multor medalii, reprezentând pe
principalii Voievozi din trecutul neamului românesc.
Din seria medaliilor bătute sub domnia primului nostru Rege, ultima adusă la
cunoştinţa Lui este medalia Fundaţiunii Universitare Carol I. Ea comemorează
inaugurarea de la 9 Mai 1914, prezidată de însuşi Regele Carol, a aripii noi a palatului
Fundaţiunii Sale universitare. Dintre numeroasele şi bogatele donaţiuni şi întemeieri,
datorite Primului Rege al României, Fundaţiunea universitară va rămâne, atât ca valoare
materială cât şi mai ales ca însemnătate culturală una dintre cele mai importante.
După cum glăsuieşte actul de întemeiere al acestei instituţiuni, Regele a înfiinţat-o
„spre binele tinerimii universitare de la toate Facultăţile din ţară, în scop de a întări
frăţia între studenţi şi a hrăni simţământul patriotic, care înalţă sufletul ei“. Alegând
însuşi locul acestei Fundaţiuni în faţa reşedinţei Sale, Regele accentua în actul de
donaţiune că voieşte s-o aibă „sub ochii şi sub ocrotirea Sa, văzând în tânăra generaţie
speranţa patriei şi unul din sprijinile cele mai temeinice ale tronului şi Dinastiei“.
Această deosebită atenţie pentru Fundaţiunea întemeiată în 1891, Regele Carol a
dovedit-o prin mărirea şi noua sa înzestrare care o ridică la rangul uneia din cele mai
însemnate instituţiuni de cultură din ţară. Comemorarea acestei desăvârşiri a Fundaţiunii
Sale, Regele a ţinut s-o fixeze prin medalia aci reprodusă. Numeroasele schiţe, corectate
după însuşi îndemnurile Regelui, dovedesc cu câtă pricepere şi deosebită atenţie

209
Suveranul urmărea desăvârşirea medaliei. Primele schiţe, datorite gravorului român, pe
atunci din nefericire suferind, nefiind satisfăcătoare, a fost însărcinat cu executarea
medaliei artistul Hans Schwegerle din München, care la expoziţia internaţioală din
capitala Bavariei, în 1912, fusese distins cu medalia de aur pentru meritoasele sale lucrări
în această specialitate.

(Fotografie a regelui Carol I realizată

special pentru medalia din 1914)

După cum se vede din alăturatele reproduceri, medalia reprezintă pe avers pe Regele
Carol I, în jumătate figură, cu braţul drept rezemat pe o Bibliotecă, iar în stânga ţinând
actul de întemeiere. Spre deosebire de celelalte medalii oficiale, Regele este astfel
reprezentat pentru a accentua strânsa legătură ce există între Dânsul şi a Sa Fundaţiune.
Aceasta este reprezentată pe reversul medaliei; sub imaginea clădirii, se văd armele ţării
şi data întemeierii, în 1891, şi aceea a măririi şi noii dotări a Fundaţiunii din 1914, iar sus
legenda „Fundaţiunea Universitară Carol I“.
Remarcabil de bine tratată este figura Regelui, care, deşi în proporţii aşa de reduse,
redă admirabil asemănarea profilului nobil şi a ochiului ager, care caracterizau pe Marele
nostru Suveran. Braţul drept, rezimat pe raftul de cărţi, imortalizează de asemeni un gest
familiar al Regelui Carol, dându-ne totodată reprezentarea mâinii Sale blânde şi
binefăcătoare, care până aci nu fusese încă eternizată pe alte medalii. Mult regretatul

210
nostru Suveran a avut încă prilejul, în Septembrie 1914, să vadă primul exemplar al
acestei medalii, exprimându-Şi satisfacţia în privinţa executării ei artistice.
Prin felul tratării largi a efigiei şi a reliefului, mai puţin migălos şi accentuat ca la
portretele anterioare, această medalie capătă o valoare artistică mult superioară. În locul
medaliilor oficiale de până aci, apare pentru prima oară o lucrare cu caracter personal şi
amintind tehnica adevăratelor medalii din renaşterea italiană, a căror tradiţie frumoasă a
fost reluată de maeştrii francezi ca Roty şi Chaplain, după care este inspirat şi sculptorul
german. Conturul este de asemenea rotunjit conform modelelor clasice, înlocuindu-se
astfel zimţii tăioşi ca la monede.
În afară de câteva modele în format de 120 cm. turnate în bronz, s-au bătut din
această medalie alte exemplare, în formatul reproducerii aci alăturate de 7 cm., unele de
argint pentru donatorii cu sume mai importante, iar altele în bronz pentru ceilalţi donatori
ai Fundaţiunii.
Cu această medalie, aprobată de însuşi marele Rege Carol, şi comemorând cea mai
scumpă a Lui Fundaţiune, se încheie seria bogată a medaliilor lungii Sale Domnii. Prin
această particularitate, adăugată la meritele artistice şi de perfectă asemănare, frumoasa
medalie a Fundaţiunei câştigă un interes deosebit. Ea va fi desigur cea mai scumpă
amintire pentru toţi aceia care, prin sprijinul dat instituţiei regeşti şi-au asigurat
posesiunea acestei medalii.
Dar nu numai în bronz este fixată imaginea generosului întemeietor al Fundaţiunii
universitare; ea va rămâne veşnic vie în memoria numeroaselor generaţii de studenţi care
s-au folosit de marile binefaceri ale instituţiei. Şi figura măreaţă a Rgelui Carol I se va
impune şi mai departe tinerimii studioase, care, în decursul veacurilor viitoare, va
binecuvânta memoria scumpă a Întemeietorului Regatului României.
Din iniţiativa şi mai ales prin stăruinţa M.S. Regelui Carol II s-a inaugurat, la 9 Mai
1939, statuia ecvestră a Regelui Carol I, opera desăvârşită şi impunătoare a sculptorului
I. Mestrovici, menţionată mai sus.
Faţă de splendida refacere a Palatului Regal şi a măririi Pieţei Carol I, urmează ca şi
Fundaţia primului nostru Rege să fie transformată, potrivit spiritului măreţ al vremii noi,
după planurile aprobate de Augustul Iniţiator al reînnoirii Capitalei Regatului Său.

Fundaţia Carol
Marie G. Bogdan, 1929 (40, p. 38-40)

Un scurt istoric cerut de o prietenă din provincie mi-a procurat ocazia de a vizita
„Fundaţia Carol“, vast edificiu clădit în faţa palatului regal pe cheltuiala şi din averea
personală a Regelui Carol. După moarte, cea mai mare parte a frumoasei sale colecţii de
cărţi ar urma să fie trecută în acest nou palat care a fost construit şi hărăzit de rege
studenţilor. Cele mai multe dintre aceste cărţi sunt voluminoase şi frumos legate şi au
drept autori toate celebrităţile ştiinţei, literaturii şi jurisprudenţei care au scris în limbile
franceză, română şi germană.

211
 Amenajarea interioară a edificiului nu lasă nimic de dorit. O scară monumentală
conduce, pe două laturi, în acelaşi timp, la primul etaj, situat deasupra unor mari
magazine ale căror venituri apreciabile ajută întrucâtva această instituţie. Un lung şi larg
coridor cu dale în mozaic alb şi negru conduce la stânga către încăperile rezervate
direcţiei, iar la dreapta către diferite săli de lectură special amenajate pentru studenţi.
Bănci de lemn lăcuit cu spătare având dispuse în faţa lor pupitre menite să servească la
două persoane în acelaşi timp şi care se multiplică, simetric, în mijlocul unor întinse săli.
Un birou impozant care serveşte supravegherea, menţinerea ordinii şi a liniştii în sălile
de lectură. Cărţile cerute, toate numerotate, sunt aduse de doi slujbaşi costumaţi în livrea
care se succed prin rotaţie, sunt manieraţi, merg în vârful picioarelor şi îşi cunosc bine
îndatoririle.
În ciuda zgomotului permanent produs ziua şi noaptea de trăsuri şi de automobile pe
Calea Victoriei, principala arteră a Bucureştiului, grosimea zidurilor, întinderea pieţei şi
lărgimea trotuarelor din partea locului, fac ca acest vacarm să fie aproape imperceptibil.
Palatul Regal, care este situat în faţă arată cu mult mai modest decât cel al studenţilor
chiar dacă are un număr mai mare de încăperi, el nefiind decât o clădire renovată care a
servit cândva de reşedinţă Prinţului Cuza. E adevărat că interiorul palatului se
învredniceşte a dezminţi această modestie aparentă, de îndată ce-i treci pragul. Ceea ce
m-a frapat cel mai mult de-a lungul celor câteva ore petrecute în două zile consecutive în
această imensă bibliotecă este liniştea absolută care domneşte aici, care nu este nicăieri
altundeva respectată la noi, nici la teatru, nici la concerte, nici chiar la conferinţe sau în
biserici; o linişte cu atât mai meritorie cu cât este impusă tineretului care o respectă. O
victorie a educaţiei asupra obişnuinţelor locale. Două frumoase săli consacrate bibliotecii
înseşi, ale căror ziduri sunt mascate de sus şi până jos de mii de volume aranjate cu ordine
şi metodă în despărţituri din stejar şi sticlă, înconjurând circular întreaga încăpere; vitralii
de tip medieval la ferestrele înalte, filtrează lumina zilei. Seara, nişte magnifice lămpi
electrice din bronz şi aramă răspândesc o strălucire luminoasă şi blândă în acelaşi timp.
Plafoane ornamentate artistic şi traversate de grinzi aparente în stejar sculptat impun
ansamblului sălilor un caracter grandios şi confortabil.
Fotolii englezeşti în piele, mese ovale sau rotunde de o trăinicie încercată, ferestre
monumentale pe măsura înălţimii încăperilor conferă acestui edificiu aspectul a ceea ce el
reprezintă: un cadou regesc făcut de un rege de o mare inteligenţă care a ştiut să strângă
o parte din naţiune în jurul unor idei mai largi şi a unor ocupaţii mai elevate decât cele ale
eternei politici, adesea atât de nefastă şi de distrugătoare de la război încoace.
Un personal de serviciu restrâns dar stilat; puţini funcţionari superiori. Totul a fost
prevăzut de generosul donator pentru a evita cheltuielile inutile ce pot fi dăunătoare
studenţilor şi cititorilor diminuându-le relativul lux şi bunăstarea reconfortantă. Sufletul
se destinde în această atmosferă de pace şi de reculegere care te transportă graţie lecturii
spre locuri elevate în care dai uitării timp de câteva ceasuri, vicisitudinile actuale şi
convulsiile ce le traversează omenires în general, România şi Rusia în particular. Căci
vai! Suntem guvernaţi şi noi de puterile periculoase şi deprimante ale ignoranţei, lăcomiei
şi invidiei. Cinste Regelui Carol, cel bun şi prevăzător care a voit ca până şi după moartea
sa să conducă spiritele spre muncă, ştiinţă şi progres.
/Traducere din lb. franceză de Şerban Şubă/

212
(Scara principală de intrare în Fundaţie. În firida centrală
se observă bustul în marmură albă al Regelui Carol I )

213
(Familia regală cu profesorii
examinatori la bacalaureatul
lui Carol II, 2 iunie 1912)

mai 1914
Suveranul primeşte vizita ţarului Nicolae al Rusiei la
Constanţa.

14-27 iunie 1914

La cererea Reginei Elisabeta, care dorea înălţarea unei biserici
la Ierusalim pentru sărbătorirea în 1916 a împlinirii celor 50 de
ani de domnie a regelui Carol I, Al. Tzigara-Samurcaş se
îmbarcă pe vaporul Împăratul Traian spre Constantinopol.
Pentru îndeplinirea misiunii la Constantinopol, Regina
Elisabeta îi dăruieşte un „splendid coran ce-i fusese oferit de
unul din miniştrii turci acreditaţi la noi”.
Al. Tzigara-Samurcaş (334, Vol.2, p.91)

15 /28 iunie 1914

Atentatul de la Sarajevo. Asasinarea arhiducelui Franz
Ferdinand, prinţul moştenitor al Austro-Ungariei şi a soţiei sale
de către Gavrilo Prinzip, naţionalist sârb.
(Regele Carol I cu ducele Vladimir
al Rusiei în 1914)

15 /28 iulie 1914

Austro-Ungaria declară război Serbiei. La 19 iulie, odată cu
declaraţia de război a Germaniei către Rusia, sistemul general
de alianţe care lega marile puteri duce la declanşarea primului
război mondial. România înclină din ce în ce mai mult spre
Antanta.

214
 (Regele Carol I şi regina Elisabeta)

18 /31 iulie 1914

Mesaj al împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea către regele
Carol I, prin care cerea României să-şi îndeplinească obligaţiile
faţă de Puterile Centrale.

21 iulie/3 august 1914

Consiliul de Coroană întrunit la Sinaia (pe lângă membrii
guvernului, au participat şi o serie de oameni politici din
opoziţie) decide neutralitatea armată a României.
Regele Carol I, deşi fidel întelegerilor cu Puterile Centrale
(tratatul semnat la 1883 şi reînnoit de guvernele Catargiu,
Sturdza şi Maiorescu), se supune acestei hotărâri.

215
27 septembrie/10 octombrie 1914
Regele Carol I trece în eternitate la Castelul Peleş.
„Unchiul muri năpraznic în noaptea dintre 9 şi 10 octombrie
1914; muri cu totul neaşteptat în patul său. /.../
/…/ Am fost adesea întrebată mai târziu asupra celor ce
simţeam când s-a întâmplat acest eveniment, şi totdeauna am
răspuns cu adâncă sinceritate că a fost una din emoţiile cele
mai zguduitoare şi covârşitoare din viaţa mea./…/
Da, astfel simţeam în acea clipă, iar când îngenuncheai la
patul de moarte al bătrânului rege şi privii pentru ultima oară
faţa lui abia mai palidă de cum fusese în ultimele săptămâni,
atât de neschimbată şi totuşi atât de liniştită, atât de nobilă şi
desprinsă de toate în noua lui odihnă bine meritată, simţii că
trebuie cu buze mute să mă leg prin jurământ în faţa marii lui
tăceri:
«Nu te teme unchiule, îţi vom duce vitejeşte opera mai
departe. Mâna ta a fost grea, adesea mi-a apăsat tinereţea,
însă erai drept şi nepărtinitor cât te lumina gândul. Nu voi uita
învăţăturile tale, deşi cu greu le-am ascultat şi cu greu le-am
urmat; şi acum îngenuncheată lângă tine, deşi eşti astăzi mut
şi nu mai poţi să-mi porunceşti, simt că totuşi ai o solie pentru
mine, nepoata ta care odinioară te-a tulburat atât.
Da, unchiule, voi încerca să fiu cum ai fost tu, credincioasă
până la moarte, să-ţi iubesc ţara cum ai iubit-o tu atâţia ani
îndelungaţi; cu voia Domnului îţi vom duce înainte opera fără
a ne teme»“.
Maria, regina României (212, p. 368-370)

28 septembrie/11 octombrie 1914

Principele moştenitor Ferdinand, nepotul şi succesorul lui
Carol I, depune jurământul în calitate de Rege al României. El
promite că va fi „un bun român“ ceea ce însemna că nu se va
opune intrării în război împotriva Austro-Ungariei şi Prusiei.

29 septembrie/12 octombrie 1914

Oficierea sljujbei religioase la Castelul Peleş (de către
starostele Mănăstirii Sinaia şi clerul local) şi aducerea în
Capitală a rămăşiţelor pământeşti ale Regelui. La 2/15
octombrie este transportat cu trenul mortuar şi depus în cripta
de la Curtea de Argeş, restaurată în timpul domniei sale.

(Regina Maria şi regele Ferdinand

Monitorul Oficial nr. 147 , 29 sep./12 oct. 1814)

216
 /Testamentul Regelui Carol I datat 14/26 feb. 1899 şi
Codicilul din 14/27 dec. 1911/
(326, p. 7021-7126)

TESTAMENTUL MEU
SCRIS ŞI ISCĂLIT DE PROPRIA MEA MÂNĂ LA 14/26 FEBRUARIE 1899
ÎN
CAPITALA MEA BUCUREŞTI

Scris de mine în luna Februarie 1899 pentru a fi publicat în „Monitor“ după moartea
mea, cu rugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate tocmai cum le-am descris aci
de propria mea mână fiind încă voinic şi sănătos.
Având aproape 60 ani, privesc ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă
dispoziţii. Alcătuind acest testament, mă gândesc înainte de toate la iubitul meu popor,
pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea
era aşa strâns legată de această de D-zeu binecuvântată Ţară, că doresc să îi las, şi după
moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes, pe care le-am avut pentru
dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie
vrednică între statele europene; m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în
toate straturile societăţii şi ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca ţintă numai
interesele Statului.
Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la
începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit,
fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu
şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru
care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile
Dunării şi pe Marea Neagră, un Stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele spre a
putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni.
Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care el va fi mândru şi pe care el o va
cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza:
„Tot pentru Ţară,
Nimic pentru mine“
Mulţumesc din suflet tuturor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă, iert
acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli
asupra bunelor mele intenţiuni. Trimiţând tuturor o ultimă salutare plină de dragoste, rog ca
şi generaţiile viitoare să-şi amintească, din când în când, de acela care s-a închinat cu tot
sufletul iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a
voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă: am trăit şi mor cu deviza mea, care străluceşte în armele
României.
„Nihil sine Deo!“

217
 Doresc a fi îmbrăcat în uniforma de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate
zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern pe piept.
Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru biserica
răsăriteană, în care scumpa mea fiică Maria era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va
face de un preot catolic, însă doresc ca clerul amânduror bisericilor să facă rugăciuni la sicriul
meu, care trebuie să fie foarte simplu. Corpul meu va fi expus în sala Tronului, înconjurat de
flori şi de verdeaţă. Rog foarte mult să nu fie cununi, afară de câteva de flori naturale, şi
aceasta numai când înmormântarea mea va fi în lunile florilor; altminteri, vor fi numai ramuri
de brad. Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele
vitejilor meu ostaşi, tebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă lăcaş al meu
şi readusă atunci la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun biruit (dacă se
poate) la Plevna şi tras de 6 cai din grajdurile mele, fără văluri negre.
Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea şi în urma
sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului său
suprem, care, prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi.
Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine ca un
scut puternic al vetrei strămoşeşti în timpuri de grele încercări de care Cerul să păzească Ţara.
Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia i-am închinat toată inima,
cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă.
Doresc ca corpul meu să fie îngropat lângă biserica Curţii de Argeş, reclădită de mine, şi
care poate deveni mormântul dinastiei române, însă când Capitala Regatului va cere ca
cenuşele mele să rămână în mijlocul iubiţilor meu bucureşteni, atunci înmormântarea la Curtea
de Argeş va fi provizorie, până ce se va clădi un mausoleu pe o înălţime împrejurul oraşului,
unde se poate deschide un bulevard (mă gândesc la înălţimea înainte de biserica Cărămidari,
unde se găseşte astăzi un pavilion al Institutului Geografic Militar).
Recomand pe Regina Elisabeta poporului meu, sigur fiind că toţi românii vor înconjura
cu dragoste şi credinţă pe preaiubita mea soţie. Am hotărât ca Regina Elisabeta să se
folosească, cât ea va trăi, de toate veniturile moşiilor mele: Broşteni, Sinaia-Predeal şi
Mănăstirea, care dau împreună o sumă de patru sute de mii lei cel puţin; în cazul că veniturile
vor scădea sub suma aci indicată, atunci succesorul meu va completa ce lipseşte. Sper că
apartamentele din Palatul Regal de la Bucureşti, ocupate astăzi de Regina, vor rămâne la
dispoziţia Sa. Castelul Peleş îl hotărăsc ca reşedinţă de vară pentru mult iubita mea soţie.
Întreţinerea acestei reşedinţe este în sarcina succesorului meu, căruia las în moştenire Castelul
împreună cu întreaga moşie „Sinaia-Predeal“, cu toate clădirile şi stabilimentele. Moşia mea
Broşteni, din judeţul Suceava, revine asemenea viitorului Rege al României din Casa de
Hohenzollern. Moşia mea Mănăstirea, din judeţul Ilfov, va deveni proprietatea strănepotului
şi finului meu, Principele Carol al României, din ziua majorităţii /sic!/ sale; din veniturile
acestei moşii însă nu se poate dispune înainte de moartea Reginei Elisabeta. Moşia mea
Slobozia-Zorleni, din judeţul Tutova, cumpărată din moştenirea mea părintească, am
destinat-o, printr-un act deosebit, iubitului meu nepot, Principele Carol de Hohenzollern;
Orfelinatul agricol „Ferdinand“ va rămâne neatins pe moşie şi întreţinut de viitorul Rege al
României.

218
 Casele şi terenurile mele împrejurul Palatului Capitalei trec în posesiunea viitorului Rege
al României.
Galeria mea de tablouri, tocmai cum este descrisă în catalogul ilustrat al bibliotecarului
meu Bachelin, va rămâne pentru totdeauna şi de-a întregul în Ţară, ca proprietate a Coroanei
României.
Succesorul meu (Principele Ferdinand al României) va plăti din economiile mele un milion
de lei ca dar din partea mea Reginei Elisabeta, care poate dispune de această sumă cum Ea va
voi. Dăruiesc, asemenea, şase sute mii de lei nepoatei mele, Principesei Maria a României,
rugând totodată ca viitoarea Regină să combată luxul, care aduce, prin cheltuieli nemăsurate,
atâtea nenorociri în familii.
Hotărăsc ca zestre pentru strănepoata mea, Princpesa Elisabeta a României, opt sute de
mii lei: această sumă va fi depusă în fondurile Statului român la Casa de Depuneri din
Bucureşti şi nu poate fi atinsă (nici chiar dobânzile) până la căsătoria sau la vârsta de 21 ani
a tinerei Principese.
Prin o bună gospodărire şi o severă rânduială în cheltuieli, fără a micşora numeroasele
ajutoare, cerute din toate părţile, averea mea a crescut dn an în an; veniturile Domeniului
Coroanei au contribuit, mai ales, la această creştere, mulţumită unei administraţii foarte bune
şi prevăzătoare a dlui Kalinderu, care s-a închinat, cu un devotament nemărginit, la această
instituţie, devenită aşa de folositoare pentru Ţara întreagă; asemenea, credinciosul meu
secretar L. Basset a condus trebile mele cu atâta circumspecţie, că pot dispune astăzi de sume
însemnate în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri.
Am hotărât dar o sumă de douăsprezece milioane lei pentru diferite aşezăminte, noi
fundaţiuni şi ajutoare, în fondurile Statului şi publice, în acţiuni sau bani; această sumă va fi
distribuită precum urmează:
1) Academiei Române, şase sute mii de lei, ca capital pentru publicaţiuni;
2) Fundaţiunii mele universitare pentru sporirea capitalului, şase sute mii de lei;
3) Orfelinatul „Ferdinand“, din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci
sute de mii lei;
4) Pentru întemeierea unui internat de fete de ofiţeri din armata mea, ca un institut de
educaţie cu un învăţământ practic (ca Augusta-Stift la Charlottenburg), la Craiova, două
milioane de lei;
5) Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti (organizarea sa aproape ca aceea
de la München), trei milioane de lei..
Suma de cinci milioane (pentru Nr.4 şi 5) va fi depusă în fondurile Statului la Casa de
Depuneri, dobânzile vor fi întrebuinţate numai la sporirea capitalului până la deschiderea
acestor două aşezăminte; 1/3 din capital este pentru clădire, 2/3 pentru întreţinerea lor.
Dobânda banilor în timpul clădirii va fi plătită de succesorul meu şi terenurile pe care se vor
ridica aceste două institute, rog foarte mult a le da fără plată.
6) Societăţii de binefacere „Elisabeta“ pentru sporirea capitalului, patru sute mii de lei;
7) Societăţii Geografice, fondată de mine, trei sute mii de lei capital;
8) Surorilor de caritate, fondate de Regina Elisabeta, trei sute mii de lei capital;

219
 9) Pentru întemeierea unui fond spre a veni în ajutor ofiţerilor care sunt în strâmtoare,
un milion lei capital, depus în rentă română la Casa de Depuneri; se pot da ofiţerilor din
armata mea din capital împrumuturi până la 5.000 lei, cu patru la sută, însă această sumă
trebuie să fie înapoiată treptat după 4 sau 5 ani;
10) Pentru întemeierea unui fond, ca ajutor pentru studenţii săraci, cinci sute mii lei
capital depus în fonduri de Stat la Casa de Depuneri; în fiecare an dobânzile acestui capital
vor fi împărţite între 50 studenţi săraci;
11) Pentru burse în străinătate spre a pregăti pe tineri pentru şcoala industrială ca
profesori, cinci sute mii lei ca capital;
12) Pentru biserica naţională, şase sute mii lei ca capital, dobânzile vor fi întrebuinţate
ca ajutor pentru biserici sărace în reparaţie sau începute şi care nu pot fi isprăvite din cauza
lipsei de mijloace;
13) Pentru cantinele şcolare, capital trei sute mii lei;
14) Pentru distribuirea la diferite societăţi de binefacere şi de încurajare, recunoscute ca
persoane juridice, cinci sute mii lei;
15) Pentru sporirea capitalului „Casei de ajutor“, înfiinţată de mine, în amintirea a 25-a
aniversare a căsătoriei mele, 1894, pentru muncitorii rurali în anii de secetă, patru sute mii lei;
16) Pentru biserica catolică din România, patru sute mii lei;
17) Pentru biserica protestantă din Bucureşti, una sută mii lei.
Distribuirea acestor douăsprezece milioane va fi începută numai la un an după moartea
mea, astfel ca toate dobânzile aceste sume (aproape cinci sute mii lei) să rămână disponibile.
Hotărăsc ca aceşti bani să fie întrebuinţaţi în modul următor:
Întregul personal superior şi inferior al curţii regale, al casei şi administraţiei mele va
primi lefile, cum sunt prevăzute pentru dânsul la bugetul meu, încă un an întreg după moartea
Mea, adică 12 luni, suma acestor lefuri se urcă aproape la 240.000 lei, restul va fi distribuit
astfel, ca pomană pentru săraci:
La Bucureşti, cincizeci mii lei – la Iaşi, treizeci mii lei – La Craiova, douăzeci mii lei – la
Galaţi, zece mii lei – la Brăila, zece mii lei – la Ploieşti, zece mii lei – la Botoşani, zece mii lei
– la Bârlad, zece mii lei – la Focşani, opt mii lei – la Piteşti, opt mii lei – pentru fiecare din
celelalte oraşe, capitale de judeţ, cinci mii lei.
Dacă milostivirea lui D-zeu Îmi va dărui încă câţiva ani, am dorinţa a prevede, în
codicil, alte legate în folosul Ţării, stăruiesc însă ca acest testament, scris de propria mea
mână, care conţine tot ce doresc astăzi în anul 1899, să fie urmat şi executat întocmai cum
l-am alcătuit.
Înălţând rugăciuni fierbinţi către A-Tot-Puternicul ca să ocrotească de-a pururea
România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie
înaintea voinţei lui D-zeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea: în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.
Făcut în Bucureşti, CAROL
la 14/26 Februarie 1899
Am scris şi iscălit de propria mea mână acest testament, pe două coale, formând opt
pagini legate cu un fir roşu şi am pus sigiliul meu.

220
 CODICIL LA TESTAMENTUL MEU
DIN
14/26 FEBRUARIE 1899
SCRIS ŞI ISCĂLIT DE PROPRIA MEA MÂNĂ, ÎN DECEMBRIE 1911
________

Hotărăsc încă că din averea mea să fie depus un capital de un milion lei în bani sau în
renta Statului (cu minimim 4 la sută) pentru strănepotul meu, Principele Nicolae al României,
care se va bucura de dobânda acestui capital din ziua majorităţii /sic!/ sale.
Asemenea, strănepoatele mele Principesele Maria şi Ileana a României vor primi fiecare
cinci sute mii lei în bani sau în rentă de Stat (cu minimum 4 la sută) a căror dobândă va fi
plătită din ziua majorităţii /sic!/ lor sau când ele se vor căsători.
Strănepoţii mei, Principele Moştenitor şi fratele Său Principele Francisc Iosif de
Hohenzollern vor primi fiecare ca dar suma de trei sute mii lei.
Asemenea, toate rudele mele (cumnate, nepoate, strănepoate, strănepoţi) vor primi fiecare
un dar, care trebuie să aibă cel puţin un preţ de opt sute până la o mie lei.
Doresc ca toate persoanele, care m-au servit în timpul Domniei mele, ca miniştri,
adjutanţi regali, funcţionari ai Casei regale şi princiare, dame de onoare etc., să primească
fiecare un dar, consistând în un obiect de artă, un tablou, o miniatură, un ac, un ceasornic, un
inel etc. Cele din urmă obiecte vor fi luate din cutiile Mele, care conţin bijuterii destinate ca
daruri.
Fondul de trei sute mii lei, care l-am destinat în anul acesta pentru Universitatea de la
Iaşi, va fi sporit încă cu un capital de trei sute mii lei şi întrebuinţat pentru un cămin
studenţesc. În caz că nu s-a cumpărat o casă pentru studenţi, atunci o sută mii lei va fi luată
pentru îndeplinirea acestui scop. Dobânda de la două sute mii lei va fi pentru întreţinerea
acestei case.
Colecţiunea mea de arme din Castelul Peleş va rămâne în întregul său acolo ca proprietate
a Coroanei României. Această colecţiune are un catalog detaliat.
Moşia mea „Umkirch“, situată în Marele Ducat de Baden, va primi un capital, ca fond,
de trei sute mii lei, care să dea un venit de cel puţin douăsprezece mii lei pe an. Acest venit este
destinat jumătate pentru binefaceri în folosul satului şi jumătate pentru îmbunătăţirea acestei
moşii şi a clădirilor sale. Se poate lua o sumă de optzeci mii lei pentru aducerea apei în castel şi
în sat, suma aceasta va fi amortizată, luând de fiecare jumătate trei mii de lei pe an, adică de
binefacere şi de îmbunătăţirea Castelului (şase mii lei).
Acest fond care va purta numele meu, va fi administrat de un comitet compus de
administratorul moşiei, de preot şi de primar. El va hotărî întrebuinţarea venitului acestui
capital.
Dacă iubita mea Soţie, Regina Elisabeta, este în viaţă, ea va primi o sumă de două
milioane lei spre a dispune, cum va crede de aceşti bani (poate că ea va dori a întrebuinţa din
această sumă o sută de mii lei pentru îmbunătăţirea casei sale „Segenhaus“, lângă Neu-Wied).
Asemenea ea va dori să facă legate şi donaţiuni la diferite fundaţiuni înfiinţate de Regină.

221
 Strănepoata mea Principesa Elisabeta a României va primi încă două sute mii lei capital,
astfel zestrea, pe care am prevăzut-o în testamentul meu din 14/26 Februarie 1899, pentru
Principesă, va fi de un milion lei. Venitul acestui capital trebuie să fie cel puţin patru şi
jumătate la sută.
Iubita mea nepoată Principesa Maria a României va primi şase sute mii lei, sumă de care
ea poate dispune cum va crede.
Toată averea mea în bani, acţiuni, obligaţii, fonduri de Stat, după plata legatelor, va
rămâne iubitului meu nepot, Principele Ferdinand al României, sumă care, doresc, să fie
păstrată ca capital.
Domnul Basset, secretarul meu, va primi o pensiune de o mie lei pe lună, care va fi
plătită chiar dacă el va urma serviciul său lângă moştenitorul meu. Ca un semn al mulţumirii
mele pentru serviciile sale, el va primi un legat de o sută mii lei, dacă el va fi încă în viaţă.
Văduva lui va primi o pensie de şase mii lei pe an.
Fiii doctorului Kremnitz vor primi fiecare patru zeci mii lei ca dar şi vor da din această
sumă patru mii lei mamei lor, a cărei pensiune de douăsprezece mii lei, dată până acum, va fi
plătită până la moartea sa.
Scris şi iscălit de propria mea mână.

Bucureşti, CAROL
14/27 Decembrie

222
 Pe lespedea cea nouă de la Curtea de Argeş
Gala Galaction, 1914 (129, p.192-194)

Suntem şi acum nedumiriţi, nelămuriţi, la atâtea zile după înmormântarea lui!

Impresiunea unui gol stăpâneşte continuu în sufletele noastre. Un stejar, care, de veacuri,
străjuia pe o înălţime, ţinând dârz în vifore candelabrul braţelor lui, dăruind, în arşită,
umbra lui secerătorilor şi păsărilor cerului, lasă, când îl doboară moartea, acelaşi gol în
zare, acelaşi gol în inima celor rămaşi fără umbră şi fără cuiburi. Cronica este şi rămâne
neputincioasă să spună vreun cuvânt cuprinzător asupra marelui rege adormit. Vor trece
ani, vor trece zeci de ani şi figura lui, obţinând perspectiva cuvenită se va înălţa, din ce în
ce mai sus, în recunoştinţa poporului român şi în admiraţia istoriei. Noi, care trăim în
opera lui, noi, care suntem opera lui, ne simţim aşezaţi rău ca să pricepem, în totalitatea
ei, această operă şi să vorbim despre ea, cu justeţea de impresie a celor ce vor face istorie
peste o jumătate de veac. Noi contemporanii vom admira pe omul care a trăit cu noi până
ieri şi al cărui suflet, acum când a trecut de porţile timpului, ni se pare de o măreţie
completă şi profund educativă.
Dacă ar fi să aşezăm pe marele nostru rege în amfiteatrul regilor şi împăraţilor
încununaţi de istorie, l-am aşeza în secţiunea lui Marcu Aureliu, adică între filosofii
conducători de oameni. Regele Carol a fost un înţelept, în primul loc. Toată viaţa lui
– care a fost pentru noi mirare şi enigmă – apare ca dezvăluirea unei construcţii sufleteşti
de o precizie şi de o permanenţă de necrezut. Regele Carol a avut, faţă de noi, un singur
defect: a fost prea dintr-o bucată şi prea de caracter, adică prea unul şi acelaşi cu el însuşi.
Această rară permanenţă sufletească, pentru noi supuşii lui, care suntem nişte cugete atât
de compozite şi de fluide, a pus la mijloc o barieră nevăzută dar invincibilă. Acest om
extraordinar ni se părea prea departe de noi, fiindcă era prea cuminte şi prea socotit în tot
ceea ce făcea. Atâta constanţă, atâta tradiţie în viaţa lui de toate zilele, atâta economie în
vorbă, atâta măsură şi abilitate în actele lui politice şi mai presus de toate atâta virtute şi
înfrânare personală în umbra camerelor palatului: aiureau, întorceau mintea pe dos,
dădeau fiorii grijei şi ai vinovăţiei în spinările noastre, devotate frivolităţii şi desfătării.
Era un fel de aer rece, un fel de impresie nimicitoare care se lăsa peste noi, din înălţimile
palatului, aşa cum cred că se lasă din munţii îmbrăcaţi în platoşa zăpezilor eterne, peste
cei ce privesc în sus, de la poalele lor. Virtuţile acestui suveran reverberau, orbitoare şi
glaciale, peste noi supuşii lui! Între el şi noi erau prea multe nepotriviri!… Ce face Vodă?
Vodă nu vorbeşte decât foarte puţin şi totdeauna cu miez; Vodă nu asvârle banii pe
ferestre; Vodă nu stă la masă mai mult decât o jumătate de oră; Vodă nu bea; lui Vodă
nu-i plac lăutarii; Vodă trăieşte în palat ca un megaloschimnic, în chilia lui!
Iată pentru ce acest om, care a fost unul dintre cei mai mari binefăcători ai neamului
românesc, care a fost încă unul din marii ctitori ai catedralei românismului, a trăit,
deasupra noastră, în acea atmosferă de izolare şi de răceală în care trăiesc idolii şi
sihaştrii. El a fost iubit de noi mult mai puţin decât a meritat. Dar ce putem să facem! Era
prea înţelept, prea virtuos, prea fără vină, pentru noi!
Astăzi, când nu-l mai vedem, îl iubim mult mai mult. Astăzi înţelegem că acest rege
călugăr a trebuit, de multe ori, să suspine, din adâncul inimii, când în nopţile lui, de
fecundă veghere, auzea, străbătând până la el, vedea, prin ferestrele palatului, chefurile

223
noastre nocturne, automobilele noastre pline de curtezane, prodigalităţile noastre de
minori viţioşi. Astăzi înţelegem că acest om era cuminte, sobru, treaz, prevăzător, pentru
un popor întreg – copil bolnav şi izinit, smuls din ghiarele acestei mame vitrege care fu
istoria noastră, până acum 60 de ani.
El doarme azi somnul cel de lungă vreme, între alţi adormiţi ai neamului nostru. În
pământul românesc, plin de florile amintirii, mai toate dureroase, odihneşte astăzi Carol
Vodă! Şi dacă mai poate fi şi în moarte o mângâiere, ne mângâie ideea că cenuşa lui
Carol Vodă s-a înfrăţit, până la Amin, cu pământul în care dorm voievozii şi părinţii
noştri şi în care, cu voia Domnului, vom dormi cu cinste şi netulburaţi, şi noi şi multe
generaţii de strănepoţi. Atâta numai să dea Dumnezeu ca Vodă Carol să simtă, într-o zi,
în somnul lui, că hotarul ţării nu-i mai strânge căpătâiul atât de aproape, ci s-a mutat
departe, acolo unde vin fireştile hotare ale aşezărilor străbune!

noiembrie 1914
N. Iorga solicită amfiteatrul Fundaţiei Universitare Carol I
pentru cursul său Politica externă a României sub regele
Carol I.

12 decembrie 1914
Al. Tzigara-Samurcaş se adresează ministrului I.G. Duca cu
solicitarea ca Muzeul etnografic de la Şosea să poarte numele
Regelui Carol I „sub care s-au pus temeliile Muzeului şi prin
al cărui imbold s-au alcătuit diferitele colecţiuni…”.
La 31 ianuarie 1915 regele Ferdinand semnează decretul prin
care „Actualul muzeu «Naţional» în construcţie la Şosea, va
purta pe viitor, numele de «Muzeul Carol I»”.

februarie 1915
Respectând dorinţa lui Carol I regele Ferdinand aprobă ca pe
viitor adunările generale ale Societăţii Regale Române de
Geografie şi conferinţele ei să se ţină în amfiteatrul Fundaţiei
Universitare Carol I.

aprilie 1915
Se oficiază slujba de pomenire a regele Carol I (parastasul de
un an).

9/22 iulie 1915

Într-o scrisoare adresată lui Al. Tzigara-Samurcaş Regina
Elisabeta doreşte ca „la trecerea sa din viaţă” să i se
(Scrisoarea prin care Fundaţia
încredinţeze acestuia „toate manuscrisele spre liberă
este împuternicită să primească
dispoziţie”. legatul regelui Carol I)

224
Deşi înregistrată la Tribunal, prin traducerea din germană a
Ministerului Afacerilor Străine, această dispoziţie nu a putut fi
adusă întocmai la îndeplinire datorită intervenţiei unor
persoane.
După moartea regelui Carol I, regina Elisabeta „mai era
înconjurată de doctorul Mamulea, care o îngrijea şi o sfătuia
cu înţelepciune şi devotament, de interesantul profesor
Tzigara-Samurcaş cu care purta discuţii despre operele ei
literare cu înţelegere şi simpatie şi de Nindi Romalo
secretarul ei particular /…/”.
Maria, regina României, 1991 (212, p.45)

21 septembrie 1915
Fundaţia este autorizată să primească legatul Regelui Carol I.
Va intra efectiv în posesia lui la 25 noiembrie 1915.

decembrie 1915
De Crăciun regina Elisabeta îi oferă lui Al. Tzigara-Samurcaş
Biblia lui Luther din 1541, două volume cu foaia de titlu de
Lucas Cranach, cu dedicaţia. „Recunoscătoare amintire a
ceasurilor bogate în gândiri în care se lumina singurătatea şi
se odihnea inima obosită”.
(Al. Tzigara-Samurcaş (334, Vol.2, p. 118)

În ajunul Anului Nou, Tzigara mai primeşte şi inelul şi ceasul

Regelui Carol I care îşi exprimase „speranţa că la mine vor fi
mai bine păstrate şi venerate”.
Al. Tzigara-Samurcaş (334, Vol.2, p. 118)

S.T.R. îşi încheie activitatea prin publicarea volumului XII

(1914) în care apare descrierea făcută de Carol I pământului
românesc, sub titlul: Din carnetul de turist al Regelui Carol I.
În broşură apare la Bucureşti, Tip. G. Ionescu, în 1915.
Textul este tradus de Al. Tzigara-Samurcaş din memoriile
Regelui, publicate de Mite Kremnitz, iar ilustraţiile sunt după
acuarelele lui Preziosi, din colecţiile regale.

18 februarie/3 martie 1916

Se stinge din viaţă regina Elisabeta. Este înmormântată alături
de Carol I şi de principesa Maria la Curtea de Argeş.

Testamentul său prevede suma de 100.000 lei pentru secretara

sa, Edith Hopkirk, cu menţiunea ca după moartea acesteia (va (Ferdinand, Carol II şi Nicolae la
surveni în 1924) veniturile legatului să treacă în posesia funeraliile reginei Elisabeta
Fundaţiei Universitare Carol I.
Cortegiul funerar al reginei)
C

225
9 martie 1916
Are loc şedinţa solemnă la Fundaţie, în prezenţa regelui
Ferdinand.
Directorul instituţiei arată că prin testamentul său, regina
Elisabeta a donat Fundaţiei 10.000 lei pentru instituirea unei
burse care urma să se acorde, alternativ „pentru obstetrică şi
boale de copii”, la doi ani, unei românce, doctor în medicină
de la Facultatea din Bucureşti.

octombrie 1917
Se oficiază la Curtea de Argeş parastasul Regelui Carol I.

octombrie 1918
Are loc parastasul Regelui Carol I la biserica Domniţa Bălaşa
din Bucureşti.
(Scrisoarea Casei regale prin care
2 mai 1922 Fundaţiei Universitare îi este
dăruită statuia în bronz a Regelui
Fundaţia primeşte statuia în bronz a lui Carol I spre a fi Carol , 2 mai 1922I
aşezată în sala de lectură a bibliotecii.

20 decembrie 1925
Societatea română de geografie serbează 50 de ani de
existenţă. Cu acest prilej s-a bătut o medalie jubiliară, operă a
sculptorului Anton Weinberger, originar din Reşiţa, pe aversul
căreia se găsesc pentru prima dată reunite efigiile celor doi regi
(Carol I şi Ferdinand), iar reversul prezintă harta în relief a
României.

Carol I. O caracterizare. Conferinţă ţinută la Fundaţia Carol

N. Iorga, 1932 (171)

Onorat auditoriu,
Eu am cunoscut pe regele Carol, l-am cunoscut din câteva audienţe, l-am cunoscut
foarte târziu. I-am fost foarte recunoscător pentru acele audienţe venite în anii din urmă ai
vieţii sale. Ştiu însă că, la început, regele Carol, ceea ce era natural la vârsta sa, nu era cu
totul în curent cu ceea ce se petrecea în generaţia mai nouă. Şi, răsfoind, acum în urmă,
corespondenţa diplomatică austriacă, tipărită întreagă în 1929 şi 1930, până atunci total
necunoscută nouă, am văzut şi un pasagiu care este întrucâtva dezagreabil pentru mine,
dar priveşte o întreagă generaţie şi arată numai că în momentul acela se produsese o
rupere de contact între Regele şi aspiraţiile unei noi generaţii. /…/
226
 Dar, fără îndoială că nici cel judecat aşa la 1908, nici omul care s-a bucurat pe urmă
de oarecare preţuire a Suveranului nu ar fi avut dreptul să vorbească astăzi despre un
mare Suveran, despre, în adevăr, unul din fondatorii României, ci ar fi trebuit să se
adreseze cineva la persoanele care au avut marea cinste de a lucra cu regele Carol I.
Dar eu nu m-am mărginit în studiile mele istorice la perioada cea mai depărtată a
istoriei Românilor, care atrage pe erudiţii - erudiţii sunt în stare să se lupte ani întregi ca
să rectifice o dată de lună sau de zi sau cine ştie ce amănunt în cariera unui dregător -, ci
pe mine m-a interesat şi istoria contemporană.
Cândva, când puteam să fiu de un oarecare serviciu nu ştiu cărui guvern, am avut
curajul de a cere să lucrez în Arhivele Ministerului de Afaceri Străine asupra Domniei
regelui Carol. Nu ştiu bine dacă în momentul acela regele Carol trăia: mi se pare că nu
mai trăia; era simţitor înainte de război. Şi am căpătat dreptul de a lucra acolo. Am văzut
corespondenţa diplomatică a Domniei lui Carol I, corespondenţă care se găseşte acum,
dacă se mai găseşte, la Moscova sau în cine ştie ce pivniţă uitată din Petrograd, fiindcă a
fost încredinţată unei puteri neutre, care nici ea nu a mai avut legături diplomatice cu
noua Rusie, aşa că nu ştim nimic despre soarta întregii noastre corespondenţe
diplomatice. Mi-am luat note foarte multe şi am scris pe baza acestor note Politica
externă a Regelui Carol până la 1882, prin urmare partea cea mai interesantă din
activitatea României, în ceea ce priveşte legăturile cu Statele străine. Şi totodată am dat,
rău tipărită, - atunci se inventase maşina de cules, care este nu numai o nenorocire
românească, dar o nenorocire universală -, Corespondenţa diplomatică românească sub
Regele Carol I, până dincolo de anul 1890, documente chiar care-mi permiseseră să
încerc a scrie politica externă a regelui Carol.
Dar toate acestea sunt numai încercări şi începuturi. Sunt linii trase şi câteva fapte
esenţiale puse ici şi colo.
Trebuie să mai spun, la începutul acestei conferinţe, cu adâncă părere de rău, nu
numai pentru mine, dar pentru toţi istoriografii români – chiar pentru cine ar fi putut să
scrie istoria acestei Domnii -, trebuie să spun că, pentru a avea o bună istorie a întregii
Domnii a lui Carol I, trebuie să aşteptăm să se ocupe de acest subiect un American.
Fiindcă în momentul acesta Americanii fac pentru Europeni ceea ce Europenii nu fac ei
înşişi. Cea mai bună carte cu privire la Unirea Principatelor şi la Domnia lui Cuza-Vodă
este a unui American, care a văzut toată corespondenţa diplomatică inedită din Europa: o
imensă carte de vreo şase sute de pagini, înaintea căreia trebuie să se încline oricine. Şi nu
este singur el care s-a ocupat de istoria ţării noastre în această epocă: s-a mai ocupat şi
câte un Francez de istoria noastră contemporană: d. Paul Henry şi, pe lângă el, acela care
acum câţiva ani făcea conferinţe, cu privire la Franţa, la Universitatea din Bucureşti,
d. -Émery. Aşa încât istoria noastră contemporană, pe care n-am scris-o noi, fiind ocupaţi
cu o mulţime de chestiuni, foarte estetice şi foarte oneste, în rândul cărora se aşază
politica, natural, istoria noastră contemporană au scris-o străinii. Au scris-o foarte bine,
dar fără suflet, fără căldură; fireşte, nu se poate cere nimănui să pună tot sufletul său în
tratarea unui subiect care priveşte o ţară depărtată şi o naţie deosebită. Una este, când
zici: Kogălniceanu, şi simţi pe Kogălniceanu – sau chiar în cazul răposatului Dimitrie
Sturdza, ceea ce reprezintă altceva -, şi alta este când pomeneşti numele lui Kogălniceanu
sau numele celuilalt, fără să fi cunoscut omul, fără să ştii în ce mod a trăit; cazi în vid.

227
Cărţile sunt foarte folositoare, chiar când nu sunt însufleţite, dar cărţile însufleţite sunt
cele de care avem nevoie.
Iată explicaţiile cu care m-am simţit dator la început. /…/
Şi, aici, de la început, se găseşte cineva înaintea unei opinii, pe care şi regele Carol,
dar, mai mult poate, persoanele care l-au înconjurat, au căutat s-o răspândească, opinie
care, după părerea mea, cu tot respectul care se cuvine aceluia care a făcut atâta şi care nu
mai este în mijlocul nostru, nu mi se pare cu totul întemeiată.
S-a căutat, neapărat, să se ridice prestigiul regelui Carol, dar încă mai sus s-ar fi
ridicat prestigiul regelui Carol dacă partea lui în întemeierea României noi ar fi fost
stabilită pe alte baze. Cred că nu de la regele Carol a pornit această judecată, fiindcă ea
este în legătură cu o altă părere, foarte răspândită printre Români, din motive de
inconştienţă, din motive de interes, dar, în primul rând, din motive de dispreţ faţă de noi
înşine, căci suntem poporul care dispune de o mai mare măsură de dispreţ pentru sine
însuşi dintre toate popoarele care există pe lume. Şi anume se tot spunea: înainte de
Carol I - „două ţărişoare“.
Îmi aduc aminte cât mă jignea totdeauna, la toate ocaziile solemne mai ales, în
timpul Domniei regelui Carol, această expresie de „două ţărişoare vasale, supuse
Turcilor, plătind tribut Suveranului“. Erau străini care credeau că situaţia Serbiei şi a
Bulgariei faţă de Imperiul Otoman era aceeaşi ca situaţia României, pe când cele două
jumătăţi din România dinainte de 1854 au fost stăpâne acasă la dânsele. Una din rasele
cele mai nobile, o politică de mare inteligenţă, un sacrificiu de sânge pentru care toată
lumea trebuie să ne fie recunoscătoare, o dezvoltare literară şi artistică reprezentând una
din acele preţioase sinteze, cum o spunea foarte frumos tânărul nostru rege acum câteva
zile, pătruns şi el de adevărul acestei judecăţi; da, una din cele mai preţioase sinteze din
întreaga istorie a literaturii şi artei, - acestea au fost ţările noastre. Prin urmare, nu „bietele
Principate vasale“, care au aşteptat anumite date fatidice, 1821: Tudor Vladimirescu,
1848: ceva agitaţii de tineret aici la Bucureşti şi o republică de trei luni de zile şi, după
aceea, 1859: Unirea principatelor. Principatele erau unite în sufletul poporului românesc
de secole, şi aceea a fost numai o formă, o consacrare a unei unităţi adânci, fundamentale,
reale. Urmează 1866: imediat se vorbeşte de anumite scandaluri de la Curtea lui Cuza-
Vodă. După aceea a venit Februarie 1866, momentul salvării. Nu se uită niciodată să se
arate în ce stare se găsea Palatul. Se spune că noul prinţ, în momentul când a fost dus
către uşa de intrare, s-a înspăimântat şi a întrebat unde este Palatul? I s-a spus: „Acesta
este Palatul“. Dar Palatul acesta mic are o origine, care trebuie să-i merite respectul
tuturor. Este casa lui Dinicu Golescu, care, în acele timpuri de modestie, când a fost
întrebat de ce face o casă aşa de mare, fiindcă era prea mare pentru familia lui, a răspuns:
„Eu clădesc pentru viitor“.
Întreaga legendă a Domniei lui Carol I a fost clădită pe aceste baze, iar oameni ca
Dimitrie Sturdza au făcut tot ceea ce le-a fost cu putinţă pentru ca această părere să se
întemeieze. Îmi aduc aminte revolta care s-a produs în mijlocul acestor oameni atunci
când a apărut „Istoria Românilor“, în limba germană, pe care am tipărit-o în marea
colecţie a lui Lamprecht şi în care Domnia lui Cuza-Vodă şi a lui Carol I erau puse în
acelaşi capitol. Mi se spunea: „Dar se poate un lucru ca acesta?“. A fost vorba chiar de
un fel de dezaprobare oficială. Mai mai să-mi confişte cartea. Cum se poate aşa ceva:
Domnia lui Cuza-Vodă şi Domnia lui Carol I împreună? Şi cu toate acestea Domnia lui
228
Cuza-Vodă şi Domnia lui Carol I sunt legate strâns împreună. Sunt legate împreună prin
colaboraţia reală, pe care întregul popor românesc a dat-o amânduror Domniilor,
colaboraţie fără de care toate marile însuşiri de îndrăzneală ale celui dintâi, de bună
cumpănă, dar şi de curaj în momentul hotărâtor, ale celui de-al doilea, nu ar fi produs
nimic. Cu o naţie de nimic, nimeni nu poate să facă o operă istorică. O naţie nu poate fi
niciodată creată printr-o iniţiativă particulară, chiar a oamenilor celor mai bine înzestraţi.
Orice are valoare pentru moment sau este capabil de dezvoltare pentru viitor vine dintr-o
naţie muncitoare, dintr-o naţie cuminte, dintr-o naţie credincioasă şi devotată, şi dintr-un
Suveran care înţelege de la început mijloacele acestei societăţi. Iată, Ferdinand al
Bulgariei avea obiceiul să răspundă aşa: „Miniştrii mei sunt nişte imbecili“, sau
„ministrul meu de Război face numai intrigi“. Cu toate acestea, în ocaziile publice avea
obiceiul să declare că tot ce s-a făcut în Bulgaria se datoreşte calităţilor poporului bulgar.
Actualul suveran al Bulgarilor nu scapă o ocazie să spună acest lucru.
Pentru memoria lui Carol I este cu mult mai important să fi condus mişcarea
sănătoasă a unui întreg popor către organizarea internă în Statul cel mic şi către
desăvârşire prin unirea naţională decât că s-ar fi coborât în mijlocul unor sălbatici, pe care
i-ar fi ţinut cu o mână de fier până la sfârşitul vieţii sale.
Să-mi daţi voie şi acum, ca şi oricând, şi pe vremea când regele Carol trăia şi aveam
onoarea să vorbesc cu dânsul, să enunţ această părere. Şi daţi-mi voie să amintesc de un
lucru – de la şaizeci de ani înainte cineva are dreptul la amintiri; nu prea multe, dar are
voie să le introducă din când în când. Se inaugura statuia lui Cuza-Vodă. După multă
luptă. Statuia aceasta trebuia să fie aşezată mai în dos. Dar dorinţa tineretului de atunci
era să fie în mijlocul Capitalei de odinioară a Moldovei. Lipseau vreo douăzeci şi cinci
mii de lei aur. Statul, pentru anumite motive, nu-i dădea. I-am cules eu, cu câte zece bani
şi douăzeci de bani, de la ţărani. Şi atunci statuia s-a aşezat acolo unde dorise tineretul din
acel moment. Iar pe urmă au venit discursurile. Eu eram delegat al Universităţii din
Bucureşti şi, evident, mi s-a făcut lecţia, de la început, că trebuie să spun aşa încât să-i
placă regelui Carol. Eu însă am vorbit cum credeam că am datoria de a vorbi, şi am
încheiat cam aşa: „Eu doresc, când vremurile se vor schimba, să se poată vorbi de
Majestatea Voastră aşa cum se vorbeşte de Acesta“. Şi îmi pare foarte bine că azi pot
vorbi aşa cum atunci vorbeam de acela. Iar, în momentul când se răspândea lumea, regele
Carol a venit lângă mine şi mi-a spus: „Mi-a plăcut cum ai vorbit dumneata“. Eram tânăr
şi exprimam părerile mele într-o formă în care nu le-aş mai exprima astăzi. „În orice caz,
nu este limbajul acela“ – cred că am spus cuvântul de «linguşire» - „cu care se
înconjoară Suveranul“. Atunci s-a uitat la mine, la profesorul tânăr, şi a spus cuvintele pe
care nu le voi uita niciodată: „Crezi d-ta că mi-au plăcut vreodată aceste linguşiri?“. Şi
în faţa lui era o nesfârşită scârbă de toţi acei care se făcuseră vinovaţi de dânsa.
Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l aibă cineva în vedere este: cine era viitorul
Carol I atunci când se găsea în ţara lui la vatra lui, în societatea în care s-a născut şi a
petrecut cei dintâi ani, până la douăzeci şi şapte de ani. Fiindcă numai la douăzeci şi şapte
de ani a venit în mijlocul nostru; nu a venit ca un om foarte tânăr, ci ca un om format.
Acesta a fost norocul nostru că el a venit în momentul care păstra tot entuziasmul
tinereţii, dar începea să aibă cumpăna necesară unui Suveran.
Se începe de obicei cu debarcarea lui la Turnu-Severin. Dar cine a debarcat la Turnu-
Severin în primăvara anului 1866? „Un prinţ german“. Nu este de ajuns să spui
229
„un prinţ german“. Nu un prinţ german de la Berlin; aceasta este deosebirea cea mare.
Berlinul reprezenta un mediu lipsit de poezie, de romantism. Ci ne venise un prinţ german
de la Rin, din regiunea aceasta de mare omenie, de mare amabiltate, de un amestec de
rase care este deosebit de amestecul de rase de la Berlin. Aici a venit deci un Renan, om
de acea rasă amestecată, în care era şi sângele a două familii franceze. Pe de o parte,
Beauharnais, prin bunica lui, Marea Ducesă de Baden, Ştefania, care a trăit în mare parte
la Paris şi care a fost considerată de Napoleon al III-lea ca o bună sfătuitoare în toate
împrejurările. Cu dânsa vorbea Napoleon în ce priveşte legăturile cu prinţii germani, cu
formaţiunile politice germane de la Rin. A şi murit în Franţa, şi a fost un doliu mare la
Curtea rudei ei franceze. Iosefina de Baden, fiica ei şi mama Regelui Carol, avea pe
jumătate trupul şi pe trei sferturi educaţia franceză. Din partea tatălui era o bunică
franceză, sora lui Murat, Ioachim Murat, regele Neapolului, cel mai straşnic călăreţ din
armata lui Napoleon I şi de acolo venea o anume influenţă care se simţea şi în fizicul
regelui Carol: ochi albaştri, mişcări vii, în care se deosebea foarte bine această parte din
ascendenţii lui paterni şi materni.
Dar în toată această familie, în care bunicul fusese un om aspru, în care tatăl era un
liberal şi un naţionalist german ca după 1848, deşi foarte militar, şi fusese cândva un prinţ
domnitor, iar pe urmă, când viitorul rege al României era copil, trecuse la Statul german
acest mic Principat de Hohenzollern-Sigmaringen, era şi amintirea napoleoniană.
Un prinţ de Hohenzollern a întovărăşit armatele lui Napoleon în Spania, şi se
cunoaşte din anumite corespondenţe cât de fierbinte ţinea să fie aşezat în apropierea lui
Napoleon I, cât de mult a dorit Legiunea de Onoare, cât de mult a căutat o căsătorie
franceză. Dar este încă un lucru, pe care puţini îl ştiu. Însuşi viitorul nostru Suveran a fost
la Curtea lui Napoleon al III-lea, precum a fost în Italia, precum, legat fiind prin căsătoria
fratelui său Leopold şi prin căsătoria unei surori, măritată la Lisabona, cu dinastia
stăpânitoare în Portugalia, a fost şi în Peninsula Iberică: deci mai în toate ţările latine. La
Curtea lui Napoleon al III-lea a fost vorba de o căsătorie, tot în familia aceasta Murat, cu
Anne Murat: i s-a cerut însă tânărului prinţ german să părăsească Germania pentru a se
aşeza în Franţa şi el a refuzat să lase o carieră militară începută sub tânărul vultur german
pentru a lua serviciu sub gloriosul vultur al Imperiului francez. A fost nemângâiat o
bucată de vreme. În timpul campaniei din Danemarca a armatei prusiene, în care tânărul
prinţ a mers pentru a uita iubirea de la Paris, el a scris un carnet în care, cu toată rezerva,
se simte durerea pentru un sentiment contrariat.
Iată lucruri care trebuie ştiute. Dar pe lângă acestea trebuie să se mai ştie încă un
lucru: Regele Ferdinand a făcut studii universitare complete şi a păstrat amintirea foarte
credincioasă a profesorilor pe care i-a avut. Când am scris cartea mea despre regele
Ferdinand, mi-am îngăduit să întreb pe răposatul nostru Suveran care i-au fost profesorii
şi ce sentimente a avut pentru dânşii, şi în cartea mea am însemnat aceste legături. Dar
viitorul rege Carol I nu a urmat o Universitate în întregime. A mers la Dresda, unde a
făcut ceea ce numim noi liceul, pe urmă s-a întors la Rin. Acolo, a fost pe la Universitatea
din Bonn, dar atât.
El a avut totdeauna – şi cine l-a cunoscut o ştie – un sentimentalism dureros strâns în
inimă, refoulé, şi se simţea silinţa pe care o făcea ca acest sentimentalism să nu apară.
Arta, literatura, muzica erau puţin în afară de cercul obişnuit al preocupărilor lui, dar,
desigur, avea o inimă capabilă să simtă frumuseţea întrupată într-o operă literară sau
230
într-o operă artistică, pentru care a şi întemeiat frumoasa galerie de tablouri, una din cele
mai bogate din colecţiile princiare ale timpului.
Dar, îndată după aceasta, el a intrat în armată şi spiritul de care a fost însufleţit a fost
acela care domina în armata prusiană de la 1860. Eu am cunoscut pe un coleg de-al lui,
von Plessen, din regimentul de gardă, şi el mi-a vorbit de atitudinea de mândrie pe care o
avea tânărul prinţ, care jignea pe unii din camarazii lui, şi ei glumeau pe socoteala acestei
atitudini. Pe Carol I îl chema cu mai multe nume, cum este obiceiul în familiile princiare,
Carol, Eitel, Zefirin, şi deci în regiment îi ziceau „Karl der Eitle“, „Carol Cel Fudul“.
Atitudinea aceasta se explică însă şi prin faptul că era stăpânit de prevestirea unei
misiuni.
Ca să înţeleagă cineva lucrul acesta, trebuie să se gândească la faptul că de la 1848
înainte oameni dintre care unii au jucat un rol, alţii au suferit toată tragedia acelora care
se cred chemaţi să joace un rol şi nu l-au putut juca au fost stăpâniţi de o asemenea idee a
misiunii. Ideea aceasta înseamnă foarte mult la un om. El se pregăteşte atunci în fiecare
moment pentru misiunea lui. Odată ce crede că are un astfel de rost, îşi examinează
conştiinţa în fiecare seară: se judecă, se osândeşte, făgăduieşte să se îndrepte; el are
picioarele pe pământ, dar este al stelei de sus, către care sunt îndreptaţi ochii săi
totdeauna.
Viaţa aşa de restrânsă, viaţa cu avântul închis şi chinuit a regelui Carol I, în modestul
palat din Bucureşti sau în retragerea din Sinaia, se explică numai astfel.
Pe lângă aceasta, el primise anumite îndreptăţiri. În cartea lui Lindenberg le-am
găsit. Iată ce-i recomanda tatăl său, când fiul nici nu se putea gândi la rolul de şef de Stat
pe care era să-l joace. Să fie, în materie de religie, religios, dar fără ostentaţie: „forma
moartă să nu treacă peste esenţa intimă“. Noi, neştiind cum să-l măgulim, l-am
înconjurat de forme moarte; cu toate acestea, în fundul sufletului lui, el nu a putut să uite
sfatul pe care i-l dăduse părintele, „Nimic din prejudecăţile oarbe“; ceea ce înseamnă
datoria de a expune lucrurile aşa ca şi cum despre dânsele nu ar fi auzit şi nu ar fi citit
nimic înainte. Să fie ofiţer şi cavaler. Şi, înainte de toate, „să păstreze o bărbătească
independenţă, o convingere fermă şi să se gândească la păstrarea propriei sale
individualităţi“. I s-a recomandat să facă o politică de francheţă şi a ajuns într-o societate
deseori lipsită de orice francheţă. Să judece pe oameni, nu după naşterea lor, ci după ceea
ce pot da ţării, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie cineva să respecte naşterea, dar
prejudecata de clasă i s-a recomandat de la început s-o evite. /…/
El s-a găsit înaintea unei societăţi pe care a voit s-o servească, în colaborare cu care a
lucrat şi pe care a ajuns, la sfârşit, s-o domine, - dar nu din vina lui, pentru că el nu dorea
s-o domine.
În învăţătura pe care o primise acasă nu era nimic despotic, dar, fără îndoială, că o
societate se cere guvernată. Când se guvernează prin ea însăşi, Suveranul are mai mult a
face cu cei capabili de a se guverna, dar Suveranul trebuie să dea mai mult când
societatea se guvernează prea puţin prin ea însăşi. Şi, când curentele se anulează, atunci
rămâne numai voinţa Suveranului, ca factorul permanent, răspunzător înaintea tuturor şi
înaintea tuturor veacurilor pentru tot ceea ce se face sub Domnia lui.
A venit la 1866 între oameni foarte inteligenţi, aparţinând unei clase de sus care nu
mai avea legături adânci cu poporul; o clasă de sus la nivelul european, dar care ştia
foarte puţin din ceea ce însemnează comorile poporului românesc; oameni crescuţi
231
în străinătate, cititori de literatură străină, vizitatori pasionaţi ai locurilor străine, care nu
ştiau taina naţiei şi taina ţării lor. A venit într-o societate de sus căreia îi datorăm foarte
mult, care însă nu avea acea admirabilă solidaritate în momentele mari care singură putea
face să existe o politică tradiţională românească.
De o parte, o boierime moldovenească, superioară celei din Muntenia, dar foarte
risipitoare, aproape ruinată. De alta, o boierime munteană obişnuit de origine ceva mai
mică, cu câteva familii deasupra; foarte vioaie, dar prea puţin deprinsă cu disciplina. Era
o burghezie de nimica toată, care s-a dezvoltat mai târziu, în lunga guvernare a lui Ion
Brătianu. Şi erau ţăranii, care votau la colegiul al IV-lea şi cărora li se dădea şcoala rurală
pentru ca să înveţe capitalele tuturor Statelor din Germania şi o mulţime de alte lucruri
foarte strălucitoare, dar absolut inutile.
Aceasta era situaţia societăţii româneşti.
Legături cu străinătatea, niciuna. Admiraţie pentru Franţa, aşa de naturală;
recunoştinţă faţă de Napoleon al III-lea; neînţelegere completă faţă de lumea germanică;
zid de fier către Rusia, dispreţ nemotivat pentru toată lumea de dincolo de Dunăre. Să nu
se uite că în momentul acela Serbia ieşise abia de sub stăpânirea marelui Prinţ Mihail,
care întemeiase o armată puternică şi care a voit, sincer şi cald, o alianţă în condiţiile cele
mai favorabile pentru interesele noastre, cu tot respectul pentru mândria noastră
naţională. Noi, nu voiam să ştim de nimeni. Origine romană, cultură franceză, cei dintâi
oameni din Răsărit, - acestea erau ideile care stăpâneau societatea românească.
Nu a întâlnit partide politice formate. Partidele politice s-au format pe vremea lui.
Erau multe feluri de boierie. În cea moldovenească, de un fel era conservatismul lui
Lascăr Catargiu, de admirabil instinct, şi de alt fel conservatismul dogmatic al lui
Manolachi Kostaki, format la şcoala germană; Kogălniceanu ca o mare individualitate –
cea mai mare. În Muntenia, conservatorii aproape nu existau ca partid: era o lume care se
strângea în jurul a doi sau trei oameni care pierduseră tronul şi dintre care unul, Barbu
Ştirbei, a fost foarte loial faţă de prinţul cel nou, şi tot aşa fiul său, Gheorghe, care atâta
timp i-a fost reprezentantul priceput şi devotat la Constantinopol. Alt grup era în jurul
fostului Domn Bibescu, care nu mai era în ţară. Într-un moment chiar s-a ivit candidatura
colonelului Nicolae Bibescu împotriva prinţului străin; a fost sprijinit la Paris, apoi
părăsit de aceia care ventilaseră în jurul lui Napoleon al III-lea această ambiţie. Liberalii
munteni reprezentau lumea revoluţionară de la 1848. Fuseseră ţinuţi la o parte în tot
timpul Domniei lui Cuza-Vodă. Ne închipuim situaţia de spirit a unui partid care are
astfel de amintiri şi care a suferit astfel de jigniri. Li se zicea „roşii“ şi li se atribuiau
intenţii republicane, care nu erau adevărate, dar lumea le-a crezut, şi le-a crezut o bucată
de vreme şi Carol I.
El a încercat să-i strângă pe toţi împreună. Dar aceasta este absolut imposibil când
este vorba de grupări de clientelă. Nu poţi să găseşti dozajul exact în care fiecare clientelă
are să intre într-o astfel de guvernare. Ministerul de concentrare a ţinut două luni: uneori
astfel de formaţiuni se discută două luni, ca să se vadă că sunt imposibile. Şi, după
aceasta, fiindcă acest prinţ tânăr ştia că orice politică se sprijină pe o realitate şi vedea că
există în noua ţară o singură organizaţie, care era a „roşilor“ de atunci, a liberalilor, el le-a
încredinţat puterea. Doi ani de zile de Minister liberal. /…/

232
1933
Apare sub semnătura lui Al. Tzigara-Samurcaş Fundaţiunea
Universitară Carol I. 1891-1931, cea mai valoroasă
monografie dedicată ctitoriei regale. Proiectată să apară în
1931, la împlinirea a 40 de ani de la Scrisoarea lui Carol I de
întemeiere a Fundaţiei, cartea va fi tipărită cu întârziere,
datorită „unei anume atmosfere oficiale neprielnice“.
Considerând-o cu modestie „o dare de seamă generală“,
Al. Tzigara-Samurcaş oferă, într-o structură coerentă, o bogată
informaţie de ordin istoric, cultural, bibliologic, de
management, convins fiind că şi-a făcut deplin datoria şi a
răspuns cu tot sufletul încrederii pe care Suveranii României
i-au acordat-o.

Cuprins: Prefaţa, p. V-VI; Introducere: Importanţa cărţii şi a

bibliotecii, p. VII-IX; A. ISTORICUL INSTITUŢIEI: Actul de
întemeiere. Legea Fundaţiunii, p. 1-3; Organizarea instituţiei,
p. 3-4; Inaugurarea Fundaţiunii, p. 4-7; Începutul funcţionării.
Grija regelui pentru noua Sa Instituţie. Schimbarea
Regulamentului, p. 7-11; Împlinirea înaltelor meniri ale
Fundaţiunii, p. 11-13; Omagiu adus Întemeietorului
Fundaţiunii, p. 13-15; Nevoia măririi localului, după zece ani
de funcţionare, p. 15-16; Noul Regulament al Instituţiei, p. 16-
21; Inaugurarea din 1914, p. 21-26; Doliul Instituţiei:
Comemorarea regelui Carol I şi a reginei Elisaveta, p. 26-32;
Solicitudinea regelui Carol pentru a Sa Fundaţiune, p. 32-35;
Sub ocupaţie, p. 35-37; Greutăţi financiare, p. 37-39;
Comemorarea regelui Ferdinand, p. 39-43; Noua nevoie a
măririi localului, p. 43-44; Realizări sub M.S. regele Carol II,
p. 44-45; Dovezi ale binefacerilor Fundaţiunii Regale, p. 45-
49; B. PALATUL FUNDAŢIUNII: Planul general al clădirii,
p. 49-50; Sălile de lectură şi depozitul de cărţi, p. 50-53;
Amfiteatrul, p. 53-54; Misiunea Amfiteatrului, p. 54-58;
Proslăvirea regelui Carol I, în Amfiteatru, p. 58; C.
FUNCŢIONAREA BIBLIOTECII: Normele proprii de
organizare, p. 59-60; Prima instalare a Bibliotecii, p. 60-61;
Îmbogăţirea Bibliotecii prin donaţiuni, p. 61-62; Sporirea
Bibliotecii prin achiziţiuni, p. 62-64; Schimbul de cărţi cu
străinătatea, p. 64-61; Selecţionarea şi încorporarea
exemplarelor legale, p. 65-67; Greaua funcţionare a serviciului
imprimatelor legale, p. 67-68; Publicaţiile periodice, p. 68-69;
Inventarierea cărţilor, p. 69-70; Legarea volumelor, p. 70-72;
Aşezarea cărţilor în depozit, p. 72-73; Controlul cărţilor din
depozit, p. 73-74; Catalogarea şi normele ei, p. 74-75;
Catalogul alfabetic, p. 75; Catalogul sistematic sau pe materii,
p. 75-77; Adaptarea catalogului decimal la nevoile Bibliotecii,
p. 78-79; Sala şi cazierele cataloagelor, p. 79-80; Frecventarea
Bibliotecii, p. 80-83; Serviciul în sălile de lectură, p. 84-85;

233
Cărţi rare, manuscrise şi colecţii preţioase, p. 85-86;
Împrumuturi, pierderi, distrugeri, p. 86-87; Ajutoare pentru
tipărirea tezelor. Burse şi subvenţii, p. 87-88; D. AVEREA
FUNDAŢIUNII: Fondurile iniţiale şi adăogirile ulterioare, p.
89; Donaţiuni şi legate regale, p. 89-60; Donaţiuni particulare,
p. 90-93; Subvenţii, p. 93-94; Excedente bugetare, p. 94-95;
Averea actuală a Fundaţiunii, p. 95-96; Fondul de rezervă,
ajutor şi pensii, p. 96-97; Situaţia actuală a fondului de
rezervă, ajutor şi pensii, p. 97-98; Gestiunea financiară a
Instituţiunii, p. 98-100; Scutiri în favoarea Instituţiunii, p. 100;
E. ADMINISTRAREA FUNDAŢIUNII: Conducerea Institu-
ţiei în spiritul Întemeietorului, p. 101-103; Personalul Funda-
ţiunii, p. 103-105; Normele alegerii şi funcţionării personalului,
p.105-106; Priviri retrospective şi perspective viitoare. Noua
lege a Fundaţiunilor Regale, p. 106-108; Ajutoare pentru
lucrări speciale, p. 109-110; Premii de încurajare din
„Seminarul de istoria veche a Românilor”, p. 110; Ajutoare
pentru tipărirea tezelor, p. 110-114; Burse, p. 114-115;
Ajutoare pentru studii, p. 116-117; F. ANEXE: Raportul
directorului Fundaţiunii pe 1932, p. 119-130; Discursul D-lui
Prof. Dr. N. Gheorghiu, rectorul Universităţii din Bucureşti,
p. 131-132; Darea de seamă asupra dezvoltării Instituţiei de
directorul Al. Tzigara-Samurcaş, p. 132-136; Discursul D-lui
C. Al. Viforeanu, Procuror General pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, p.136-137; Cuvântarea D-lui Ion V.
Georgescu, student al Facultăţilor de Teologie, Filosofie şi
Litere, actual bursier al Fundaţiunii Carol I, p. 137-138;
Cuvântarea D-lui Prof. D. Gusti, ministrul Instrucţiunii,
Cultelor şi Artelor, p. 138-140; Cuvântarea M.S. regelui Carol
II, p. 140-142; Rezumatul francez al volumului, p.143-151;
Voci din Presă, p.152-160; Expoziţia de cărţi şi înfiinţarea
secţiunii bibliofile, p.161-164.

234
aprilie 1939
Se împlineşte un veac de la naşterea Regelui Carol I.
Academia Română celebrează acest eveniment în 26 mai
printr-o şedinţă festivă.
„ Medalia, marcând centenarul naşterii sale, are diametrul
de 35 mm şi grosimea de 2,5 mm, fiind turnată în bronz ca şi
coroana regală ce-i domină perimetrul părţii sale superioare.
Aversul are imprimată, până la extremele sale, imaginea în
compoziţie ecvestră a regelui, alături de care se află înscrisul
CAROL I; în partea inferioară a medaliei se poate citi
inscripţa: ÎNTEMEIETORUL DINASTIEI ŞI REGATULUI
ROMÂN. Reversul cuprinde un registru interior – concentric
perimetrului – împlinind o adevărată imagine heraldică,
dominată de aceeaşi coroană regală; aceasta este legată prin
lauri de dubla iniţială a prenumelui Carol, având centrat între
curburile literei C, sceptrul ţării şi lateral stânga şi dreapta
anul serbării centenarului: 1839-1939. Pe registrul extern se
află înscrisul – 100 ANI DE LA NAŞTEREA PRIMULUI
REGE AL ROMÂNIEI, iar între două cruciuliţe de Malta,
SLĂVITU-S-A ÎN DOMNIA M.S. REGELUI CAROL II. Este de
subliniat faptul că piesa se înscrie în marea serie a
realizărilor numismatice împlinită în domnia de un deceniu a
regelui Carol al II-lea.“
Constantin Efrimescu, 1999 (107, p.60)

(Medalia Centenarului Regelui Carol I

Regele Carol II şi Mihai în

reculegere la mormântul lui Carol I,
20 aprilie 1939

Pagina alăturată: Brevet pentru medalia

Centenarului Carol I)
235
 Centenarul naşterii regelui Carol I
C. Rădulescu-Motru, 1939 (261, p. 679-688)

Despre nepătrunsa putere a destinului, care a făcut ca un prinţ din Casa de

Hohenzollern să fie primul Rege al poporului descendent din Daco-Romani, prima
clar-viziune a avut-o El însuşi, Regele Carol I. Contribuţia Sa la cunoaşterea istorică a
trecutului: Nicopole, 1396-1877-1902, dovedeşte aceasta îndeajuns. La 1396 sub zidurile
cetăţii Nicopole, a luptat pentru dezrobirea creştinătăţii de sub semiluna otomană, alături
de Mircea cel Bătrân, Comitele Frederic VI de Zollern, întemeietorul Casei de
Hohenzollern; la 1877, sub zidurile aceleiaşi cetăţi, prinţul Carol I de Hohenzollern,
Domnitorul Românilor, pe locul în care se desfăşurase bătălia de la 1396, trece în revistă
trupele aliate ruso-române, care aveau să ducă război în contra aceleiaşi semilune; iar la
1902 revederea din nou a cetăţii Nicopole, dar de astă dată nu ca războinic, ci ca Suveran
sărbătorit de locuitorii unei ţări la a cărei independenţă el contribuise cu jertfele armatei
sale române. /…
Ce a adus sub zidurile cetăţii Nicopole, de pe malul Dunării, pe viteazul întemeietor
al Casei de Hohenzollern? Liberarea creştinătăţii de sub ameninţarea semilunei. Desigur.
Aceasta este una din posibilităţile indicate de raţiune. Este, în orice caz, posibilitatea
întrevăzută de raţiunea oamenilor din anul 1939. Dar aceasta nu este singura posibilitate,
pentru a reveni sub zidurile aceleiaşi cetăţi în viitor.
Când Prinţul Carol de Hohenzollern Sigmaringen a primit în 1866 propunerea, ca să
se suie pe tronul Principatelor Dunărene, un tron înconjurat numai de riscuri
primejdioase, în sufletul Lui s-a produs o stare asemănătoare aceleia, prin care a trecut, cu
cinci secole mai înainte, ascendentul său Frederic VI de Zollern. Posibilităţi diferite, dar
aceeaşi cale a destinului. Ce a urmărit Frederic de Zollern? Să sară în apărarea celui mai
sfânt bun pe care îl avea atunci de apărat Europa apuseană: prestigiul bisericii creştine.
După cinci secole, un alt Hohenzollern se hotărăşte să ia calea spre Dunăre; oare era şi
acum un bun sfânt al Europei apusene de apărat? Era. Unul tot aşa de sfânt, fiindcă şi el
era izvorât din spiritul creştinismului. /…/
Prinţul Carol de Hohenzollern Sigmaringen, primind oferta tronului românesc a
continuat sub o nouă formă calea destinului pe care mersese odinioară străbunul său. De
aceea şi hotărârea sa a fost repede; fără ezitare şi fără calcul. Dacă e să salveze viaţa unui
popor, cavalerul creştin, orice s-ar întâmpla, primeşte. Aceasta a şi hotărât pe Prinţul
crescut într-o rigidă tradiţie creştină.
În ziua de 8 Aprilie, stil vechi, se pronunţă plebiscitul Principatelor Unite Române
pentru alegerea Principelui Carol de Hohenzollern ca Domn al Românilor, iar la o lună
după aceea Principele pune piciorul pe pământul României la T.-Severin.
Repeziciunea cu care s-a petrecut suirea pe tron; votarea primei Constituţii, în care
se instituie domnia ereditară pentru familia Principelui; dobândirea firmanului de
învestire din partea Porţii; consimţământul tacit dat, rând pe rând, de diferitele mari puteri
europene la noua stare de lucruri în Principatele Române, sunt explicate de unii ca fiind
rezultatul unei abilităţi politice; pentru care s-a găsit numele de politica faptului
împlinit. /…/

236
 Autoritatea faptului îndeplinit în anul 1866 vine de la împrejurarea, că acei care ar fi
putut să împiedice faptul n-au voit-o sau n-au putut-o face. Aşa este totdeauna cazul
faptului împlinit în istorie, ca şi în viaţa omenească în genere. Aceea ce se voieşte şi nu se
împiedică, se împlineşte. Suirea şi legalizarea pe tron a Principelui Carol, voită de
reprezentanţii poporului român din Principatele Dunărene s-au îndeplinit, fiindcă aceia
care ar fi avut interes să le împiedice n-au avut puterea să le împiedice. Care avea interes
să le împiedice? Găsim denunţarea acestora în istoria adevărată, adică în istoria
nefalsificată de subiectivism. Aveau interes: vreuna poate dintre Puterile europene; în
primul rând Puterea otomană; şi în al doilea rând, pretendenţii la tronul Principatelor. Nu
s-a produs împiedicarea, nici dintr-o parte, nici din alta; de ce? Fiindcă hotărârile
reprezentanţilor poporului românesc s-au luat repede şi cu abilitate? Aceasta au putut-o
crede entuziaştii patrioţi români, chiar acei de talia unui Dimitrie A. Sturdza, dar
adevărul, care iese din consultarea documentelor vremii, nu este acesta. Documentele
vremii vorbesc în mod clar de slăbiciunea Statului otoman şi de suspiciunea reciprocă
dintre celelalte Puteri europene. Turcia nu avea o armată bine organizată. Celelalte Puteri
europene îşi ţineau armatele pentru alte scopuri. Totuşi oricât de slab organizată ar fi fost
armata turcească, ea ar fi putut ocupa Principatele sau măcar o parte din Principate. De ce
n-a primit ordinul să treacă Dunărea? Fiindcă Turcia primea informaţii de la Puterile
prietene, că ocuparea Principatelor n-ar fi tocmai fără risc. I se şoptea că armata poate fi
silită să lupte; ceva mai mult: poate să sufere o parţială înfrângere, şi atunci această
înfrângere ar fi adus o ştirbire de prestigiu care s-ar fi propagat în toată lumea balcanică.
Şi să nu se uite, adăugau binevoitorii informatori ai Turciei, că pe tronul Principatelor
române se găseşte un Principe de Hohenzollern, militar de tradiţie şi care, ceva mai grav,
de cum a luat în mâini frânele Statului român a început să organizeze o armată. În aceste
condiţii, nu era mai bine pentru Turcia, ca ea să aştepte şi să se mulţumească în cele din
urmă cu o satisfacţie formală? Rămâneau pretendenţii. Aceştia constituiau o piedică
formidabilă, care putea să se ivească la fiece moment, cu toate aparenţele contrare. De ce
nu s-au ivit? În pătura conducătoare a poporului românesc erau destule elemente care
aveau în sângele lor aviditatea de a stăpâni tronul ţării, aviditate care crescuse la
paroxism, pe timpul guvernării fanariote. În această privinţă, starea din Principatele
Române era la fel cu aceea de la celelalte popoare creştine din Balcani. Pretendenţii la
tron constituiau aici peste tot o cauză de instabilitate politică. De astă dată însă
pretendenţii la tron îşi măsoară aviditatea; cumpănesc împrejurările; ezită. Bineînţeles,
pentru moment nu pentru totdeauna. Cine i-a făcut ca de astă dată să se cumpănească şi să
ezite? Din documentele vremii se vede clar. Prestigiul personal al Prinţului. Din
momentul când acesta s-a prezentat în faţa reprezentanţilor poporului pentru a presta
jurământul pe Constituţie, în sufletul păturii noastre conducătoare s-a simţit că de astă
dată nu mai este ca pe vremurile de până aci. De astă dată era un adevărat conducător pe
tronul Ţării.
Autoritatea faptului împlinit nu venea, aşadar, din repezeala cu care s-au împlinit
formele instaurării pe tron a Prinţului, ci din însuşirile înăscute ale acestuia. Faptul s-a
împlinit, fiindcă Prinţul Carol I a fost bărbatul potrivit împrejurărilor prin care trecea
neamul românesc la 1866.
Însuşirile înnăscute şi tradiţia de Hohenzollern ale Prinţului au constituit în 1866 şi
de aci înainte, în tot cursul lungii sale Domnii, zidul de apărare de care s-au izbit şi în
237
care s-au frânt toate atacurile îndreptate contra Statului român. Un Principe de
Hohenzollern, cu caracterul pe care l-a avut Regele Carol I, era singurul care putea reuşi
în misiunea de a readuce neamul românesc la destinul său istoric. /…/
Prima parte a misiunii Principelui Carol I de Hohenzollern, ales Domnitor al Ţării,
era astfel de la sine indicată. Ţările române trebuiau să fie liberate de sub Împărăţia
otomană. Pentru a fi eliberate însă, nu le sta înainte o singură cale. Ci mai multe; în orice
caz două. Calea obişnuită balcanicilor: eliberarea prin intervenţia unei Puteri străine, care
Putere dintr-un interes direct sau indirect să fie adusă a face război Turciei, şi calea
obişnuită popoarelor occidentale: pregătirea unui război direct cu Turcia, organizând o
armată proprie. Nu este greu de ghicit, care dintre aceste două era pe placul Principelui
Carol I de Hohenzollern. Descendent al unei familii, la care disciplina militară era intrată
în sânge; el însuşi crescut de mic în cultul lui Frederic cel Mare de Prusia, ar fi greu de
admis, că schimbând locul, el şi-a schimbat dintr-o dată şi caracterul; că în loc de a se
încrede în spada sa proprie să se încreadă în dibăcia diplomaţiei balcanice. A doua zi,
cum citim în notele zilnice ale unui martor al vieţii sale, instalat la conducerea Ţării, el ia
îndeaproape cercetarea situaţiei armatei, pe care încearcă s-o organizeze, nu numai după
modelul, dar şi cu instructori prusieni. Bineînţeles, intenţiile lui nu sunt înţelese. Educaţia
păturii conducătoare româneşti, din mijlocul căreia Domnitorul avea să-şi aleagă sfetnici,
cultivase în aceştia mai mult încrederea în magia frumoaselor formulări de principii,
decât în organizarea trupelor militare. Domnitorul a trebuit să cedeze, pentru a nu trece
drept un agent al Prusiei. Armata română s-a organizat totuşi, cu încetul.La zece ani după
venirea Prinţului în ţară, armata nu mai era aceea pe care el o găsise în 1866. Când se
produse declaraţia de război dintre Rusia şi Turcia în 1877, el avea lângă el o armată
modestă, dar avea totuşi o armată şi mai presus de toate avea în el conştiinţa că numai
prin puterea armatei va ajunge să-şi aibă independenţa Tronului. Această conştiinţă
explică întreaga sa purtare de la începutul războiului. Atotputernicului Împărat al tuturor
Rusiilor i s-a părut, din cale afară de pretenţios, că Domnitorul Românilor vrea să-şi
păstreze comanda asupra armatei sale. Ce însemnătate putea oare să aibă o armată aşa de
mică? Însă Domnitorul nu intră în război câtă vreme nu i se încredinţează o zonă separată
de comandă. Când apoi este chemat să vină grabnic în ajutor, pretenţia lui creşte: intrarea
în război o condiţionează, după tratative în toată regula, de comanda supremă asupra
tuturor trupelor ruso-române, care luptă în sectorul Plevnei. Această purtare pretenţioasă
putea să aibă consecinţe periculoase, în cazul când armata rusească izbutea să învingă
fără ajutorul Românilor la Plevna, dar ea era singura consecventă cu conştiinţa unui mili-
tar de rasă.Domnitorul Carol, deodată cu afirmarea tradiţiei sale de familie, reînnvia astfel
vechea atitudine a voievozilor Ţării, care duceau războiul numai pe propriul lor risc.
Independenţa obţinută în urma războiului din 1877 înlesni neamului românesc din
nou gravitarea lui spre Europa centrală şi cu aceasta cristalizarea idealului său naţional.
Aspiraţiunile de până aici luară după proclamarea Regatului în 1881, o orientare politică
precisă. Unitatea naţională a tuturor Românilor se impuse ca o a doua parte a misiunii
aşteptându-şi realizarea. La aceasta a doua parte a misiunii sale, primul Rege al
Românilor a avut din partea păturii conducătoare un concurs ceva mai eficace. Idealul
unităţii naţionale era în sufletul tuturor acelora care aparţineau acesteia: fie că ei aveau
influenţă, fie că nu aveau influenţă în afacerile de Stat. Idealul unităţii naţionale era pe
deasupra oricărui interes de partid politic. După proclamarea Regatului nu mai existau
238
separatişti, nici faţă de idealul ţării, nici faţă de prestigiul Aceluia care ocupa Tronul. Cu
toate acestea erau deosebiri de metode în ceea ce priveşte realizarea unităţii naţionale.
Potrivit educaţiei verbaliste, care era la modă, mulţi dintre aşa numiţii oameni
politici sperau să obţină realizarea idealului de la frumuseţea arhitectonică a principiilor
afirmate de sus cu pompă şi ostentaţie. Regele Carol I, dimpotrivă, avea puţină încredere
în frazeologie. Întregirea neamului, care îşi pusese soarta în mâna lui, pentru el nu era o
problemă de rezolvat prin inspiraţii improvizate, ci o problemă de politică practică a cărei
rezolvare o indica experienţa de până aci a popoarelor; experienţă pe care el nu avea să o
caute prea departe, căci o învăţase în casa sa părintească şi îşi formase sufletul în ea;
experienţa întregirii Prusiei, la care contribuise în mod atât de nobil, strămoşii săi.
Într-o comunicare făcută la Academia Română în 1901 şi de care am amintit mai
înainte, Regele Carol I, vorbind de Frederic cel Mare, întregitorul Prusiei, îl
caracterizează ca pe bărbatul de Stat: „cu iscusită judecată şi minunată prevedere; cu o
atenţie, căreia nimic nu-i scapă, chiar din lucrurile cele mai mici“. Cu aceste cuvinte
Regele Carol I caracterizează şi metoda prin care el urmăreşte întregirea neamului,
idealul naţional. Iscusită judecată şi minunată prevedere. Prin aceste însuşiri şi-a meritat
el gloriosul titlu de Carol I cel Înţelept, pe care i-l dă astăzi istoria.

9 mai 1939
Din iniţiativa şi prin stăruinţa Regelui Carol II se dezveleşte în
Piaţa Palatului Regal statuia ecvestră a Regelui Carol I, operă
a sculptorului I. Mestrovici.

„Prin opera maestrului Mestrovici, Carol I este simbolizat şi

proiectat pentru viitorime, lipsit de orice insigne ale timpului
Său, pentru a fi pururea în nota eternităţii. Nici sabie, nici
chipiu şi niciunul din bastoanele de mareşal, pe care i le
oferiseră două dispărute împărăţii. Calul, voinic şi impetuos,
prin nări parcă ar scoate foc, se opinteşte într-un echilibru
stabil, nu cu picioarele dinainte ridicate căutând un reazim
ciudat în coada de bronz, cum sunt atâtea alte celebre
monumente în bătrâna Europă. Mai caracteristic şi mai
impunător este călăreţul. Bine sprijinit în scări, pieptul scos în
afară, semn de vitejie; capul priveşte drept înainte, fără
semeţie, în depărtări, peste grumazul încovoiat al calului pe
care-l stăpâneşte cu frâul din stânga. Mantia, sumeasă într-o
parte, formând o cută diagonală care întrerupe liniile drepte,
permite călăreţului să ţină mâna în şold cu un gest preferat al
Regelui, denotând bărbăţie, dar fără trufie. Cu acelaşi gest L-a
reprezentat şi sculptorul O. Han în statuia dela Castelul Peleş,
într-o atitudine însă de linişte şi de contemplare, precum şi
pictorul Flameng, ca arbitrul Balcanilor prin pacea de la
Bucureşti. Aci însă gestul este energic, exprimând întreaga
putere latentă, concentrată, a Regelui Carol I, care niciodată
n-a făcut o mişcare inutilă şi n-a pronunţat un cuvânt de
prisos. /.../“. Al. Tzigara-Samurcaş, 1939 (90 , p. 1)

239
 „Este, am mai spus-o, nedreptată soarta statuilor la noi, un
fel de bogomilism politic le urmăreşte după fiecare cotitură a
timpului. Iat-o, de pildă, pe aceea a lui Carol I, din faţa
Palatului Regal, operă de artă a lui Mestrovici. După 1944
s-a tras de ea cu tancuri, apoi cu tractoare, cu macarale,
dorindu-se a se dizloca întreagă cu orice preţ. S-a ajuns la
soluţia dinamitei şi au fost chemaţi pirotehniştii care au
stabilit dozele de trotil, le-au pus în nişele potrivite pentru
detonare, au detonat de la distanţă şi… Carol I, statuie
monumentală ecvestră, a sărit în sus doi metri de pe soclu, la
detonare, sub privirile injectate ale lui Vâşinschi, şi s-a aşezat
la loc, exact cum fusese. Un galop inutil, pentru că, după
aceea, a fost dezmembrată bucată cu bucată, făcut caldarâm
pe locul unde şezuse ridicată, iar bucăţile adunate şi aruncate
nu se ştie în ce pivniţă.
Spartă a fost şi statuia lui Tache
Ionescu, din faţa casei sale (acum,
instituţie publică), pusă pe un soclu
cilindric monumental, ridicată în
timpul vieţii sale. Pe locul ei s-a
ridicat un bloc dreptunghiular, cu
cinci etaje mai înalt decât casa din
spate, la parter cu o alimentară
«populară», actualmente blocul fiind
înnegrit şi locul însuşi sordid.
Smulsă, de asemenea, din soclul ei –
iar soclul terasat – statuia bătrânului
Lascăr Catargiu din mijlocul Pieţei
Romane (bătrânul politician fiind
chel, iar statuia din bronz, oamenii în
vârstă mai ţin minte cum porumbeii,
făcând un popas în zbor pe
«acoperişul» ţestei sale, «pictau»
materialul cu greutatea pământească
a zborului lor). Nu se mai cunoaşte
nici locul, măcar, din faţa
Universităţii, unde s-a aflat cea mai
importantă statuie a Bucureştilor,
aceea a lui Ioan Brătianu, omul de
stat, axul deceniului eroic al României
moderne.“
N. Georgescu, 1995 (131, p.173-174)

(Festivitatea dezvelirii statuii regelui Carol I la 9 mai 1939

în prezenţa regelui Carol II)

240
 (Fundaţia Universitară Carol I, 1933)

(Fundaţia Universitară Carol I, 1939)

241
 Statuia Regelui Carol I
Petru Comarnescu, 1939 (67, p. 204-213)

Monumentul sculptorului iugoslav Ivan Mestrovici constituie cel mai falnic omagiu
pe care arta îl poate aduce istoriei: nemurirea. Prin structura ei, sculptura este menită să
înfrunte cât mai îndelung timpul. Piatra şi bronzul sunt materiile în care spiritul se poate
imortaliza, dacă ştie cum să facă un tot organic cu ele, o realitate frumoasă şi expresivă
prin sine. Prin natura ei, sculptura înseamnă monumentalizarea în spaţiu a unui sentiment
concretizat într-un material nobil şi trainic. Fiind menită să amintească mereu privitorilor
un om sau o faptă, care îi depăşeşte şi îi învaţă ceva, sculptura monumentală nu se poate
mărgini nici la proporţiile omeneşti şi nici la aparenţele trecătoare. Monumentul trebuie
să simbolizeze ceea ce este mai permanent dintr-un om sau din faptele lui; trebuie să fie o
încântare şi o pildă de frumuseţe expresivă, dincolo de tot ce-i mărunt sau secundar. De
aceea, toate statuile monumentale au în primul rând o valoare simbolică şi nu una de
copiere a aparenţelor realităţii; ele caută să eternizeze făptura şi nu s-o facă intimă şi
agreabilă.
Statuia din Piaţa Palatului este la fel de grăitoare pentru cei care ştiu cine a fost
Carol I, ca şi pentru un străin din depărtări, care nu ar şti nici măcar pe cine înfăţişează
ea. Căci, privind statuia, străinul îşi va da seama că acolo este imortalizat un om mândru
şi energic, un om pentru care seriozitatea în gând şi în faptă a fost crezul unei vieţi
întregi, că la acest om vitejia a fost totdeauna întovărăşită de înţelepciune, că răspunderea
şi datoria nu au scăpat niciodată din privirile lui largi şi îngândurate, că bărbăţia lui era
întărită de o austeritate şi o dârzenie sufletească, depărtându-l de orice vanitate şi uşurinţă
în care tocmai cei tari cad câteodată.
Iar dacă străinul are, pe lângă această înţelegere a omului, şi oarecare imaginaţie, va
vedea în calul ce-l poartă pe om însuşi, destinul însuşi, devenirea acestui om, sortit să îşi
facă drum cu energie şi prudenţă, cu răbdare şi credinţă, prin tot felul de greutăţi şi
piedici; un destin pe care el l-a condus pas cu pas, străjuindu-l cu avântul unei
înţelepciuni nobile şi eroice. Străinul nu va putea spune niciodată că are în faţa lui
bronzul unui aventurier vanitos, al unui general orgolios, al unui mercenar pentru care
orice cauză ar fi prielnică sau al vreunui cuceritor barbar. Străinul nu va putea spune
decât ceea ce am arătat mai sus şi care reiese deplin accentuat, dacă priveşti cu atenţie
monumentul.
Atâta poate spune o statuie, adică tot ceea ce este esenţial într-un om sau într-o
existenţă. Într-un sens, sculptorul adevărat trebuie să înfăţişeze pe om aşa cum s-ar
înfăţişa el singur în faţa lui Dumnezeu.
Esenţial este să îl înfăţişeze cu trăsăturile lui morale, cu virtuţile lui personale, cu
zvonul înfăptuirilor vieţii sale. Încolo este absolut indiferent dacă îl înfăţişează cu pălărie
sau nu, cu chipiu sau nu, cu sabie sau nu, cu manta groasă sau subţire, având sau nu
nasturi, pe o şea comodă sau incomodă, cu scările lungi sau nu destul de lungi. Toate
acestea sunt lucruri secundare, care nu definesc sufletul omului şi nu-i ilustrează hotărâtor
viaţa lui. Sculptura este simbolică, neputând exprima decât trăsăturile mari şi esenţiale.
Cu cât un sculptor redă mai multe amănunte şi obiecte trecătoare, cu atât el se depărtează
de spiritul sintetic şi simbolic al artei sale.

242
 Rămânând încă la spiritul statuii Regelui Carol I, putem face observaţia că
întruchipându-l descoperit şi fără sabie nu înseamnă câtuşi de puţin că sculptorul nu a
accentuat în Rege pe militar, pe militarul care ne-a dat Independenţa. Din ţinuta dreaptă şi
dârză, din privirea sa semeaţă, din fruntea aceea neînfricată reies mult mai expresiv
structura şi vocaţia de militar al Regelui; mult mai mult decât dacă ar fi purtat un chipiu şi
o sabie. Căci şi pe militar îl definesc nu obiectele ce le poartă, ci spiritul cu care le poartă.
Felul cum îşi ţine braţul, demnitatea cu care călăreşte, seninătatea chipului: iată elemente
care ne arată că avem de a face cu un războinic, dar cu un războinic aşa cum a fost
Carol I, un războinic pentru dreptate, un înţelept care este totodată şi soldatul unei cauze
nobile.
Obiectele sunt trecătoare, îmbrăcămintea şi armele se schimbă, culorile variază.
Omul, care prin spiritul şi faptele lui înfruntă vremea, trebuie arătat dincolo de obiectele
timpului său, şi chiar şi de timpul său. Şi aşa este înfăţişat istoriei Carol I: aşa cum s-a
înfăţişat el lui Dumnezeu, cu ceea ce a avut mai adevărat în sufletul şi în faptele lui.
Apropiindu-ne mai mult de sculptură şi căutând să o judecăm acum prin condiţiile ei
proprii, prin estetica ei, trebuie să urmărim cum a realizat Ivan Mestrovici spiritul afirmat
mai sus şi care se înfăţişează privitorului ca o perfectă evidenţă. Cu alte cuvinte, voim să
urmărim mijloacele tehnice prin care a simbolizat el spiritul Regelui. Accentuând
lărgimea frunţii, arcadele ochilor şi sprâncenele, umerii obrajilor, chipul Regelui capătă o
nobleţe îngândurată şi o seninătate austeră, de adevărat stoic, la care contribuie şi barba
patriarhală şi ţinuta dreaptă, puţin încordată, a trupului. Chipul capătă şi mai mult relief,
mai multă grandoare, datorită reverelor mantalei, larg deschisă în jos, reverele având aici
o funcţie estetică, mai precis decorativă, ca şi linia dreaptă cu care se încheie tunica.
Joc de linii drepte şi oblice, ce-şi găsesc simetria în planuri mari şi mici, întreaga
figură a Regelui călare, ca şi mantaua cu părţile laterale larg deschise, îşi găsesc unitatea
şi spiritul în chipul Regelui, către care converg toate liniile: faldurile oblice ale mantalei,
liniile oblice ale reverelor, linia dreaptă a tunicii, unghiurile formate de braţele proptite de
mijloc, la care răspund simetric şi liniile picioarelor proptite în scări. Dacă am analiza
geometria statuii, am constata o seamă de romburi supra şi juxtapuse, pe alocuri rotunjite
pentru a se încadra structurii circulare a corpului.
Întrebuinţarea aceasta de linii oblice, de romburi şi triunghiuri (braţele formează cu
linia trupului câte un triunghi) dă formei totale o nespus de vie mişcare, ce ar lipsi cu totul
dacă sculptorul ar fi procedat altfel, făcând braţele şi reverele drepte şi mantaua fără
faldurile ce acoperă flancurile şi o parte din coapsele calului. Astfel legătura sculpturală
între călăreţ şi cal se săvârşeşte mai ales datorită mantalei ce acoperă partea din urmă a
calului. Prin aceasta, Mestrovici a izbutit să lege mai complet cele două elemente
principale ale monumentului, omul şi calul, chiar decât a făcut-o decât marele
Verrocchio în monumentul lui Colleoni, socotit drept cea mai falnică statuie ecvestră a
lumii. La Verrocchio călăreţul nu este aşa de contopit cu calul, din pricină că, purtând
armură, crucea spinării şi crupa calului rămân libere.
Mestrovici ţine mult la jocul liniilor oblice şi al unghiurilor ascuţite tocmai pentru că
acestea sunt, prin excelenţă, dinamice (goticul se bazează pe ele), pe când liniile curbe şi
arcurile dau impresia de static (ca în stilul bizantin). Într-un alt monument, ridicat în
cinstea eroilor francezi, îl preocupă acelaşi joc al faldurilor, ce fac trecerea de la unghiul
ascuţit al unui genunchi încordat la liniile circulare ale hlamidei, iar în basorelieful
243
Kraly Petar mantia călăreţului acoperă de-a-binelea partea dindărăt a calului până la
armă. Când călăreţii sunt fără mantale sau fără nici o haină pe ei, cum este în studiul
Kraljevic Marko sau în statuia Pieii-Roşii din Chicago, atunci Mestrovici apropie pe
călăreţ cât mai mult de ancolura calului, tocmai pentru a nu lăsa un gol care să fracţioneze
monumentul.

Monumentele lui Mestrovici în capitală

V. Beneş, 1941 (31, p. 170-173)

În Calea Victoriei, în faţa Palatului Regal, cu spatele spre clădirea Fundaţiei Regele
Carol I, se ridică statuia ecvestră a primului nostru rege, executată tot de sculptorul
iugoslav Mestrovici. Cea dintâi problemă care se impune în valorificarea statuii Regelui
Carol I, care apare ca esenţială în discuţie, fiind vorba de un ecvestru, este aceea a
determinării locului în care a fost aşezată, ca propriu sau impropriu. Calităţile statuii în
sine, valoarea ei de sculptură şi de operă de artă, dacă nu se plasează în planul al doilea al
preocupărilor, în orice caz, este subsidiară discuţiei spaţiului ce şi l-a creat statuia.
Se poate vorbi la propriu despre un „Hohlraum“, spaţiul cel mare ce s-a creat în faţa
Palatului Regal, în stânga până la Hotelul Athenée Palace, şi în dreapta până în noua
clădire a Ministerului de Interne. Lăsat cu perspectivă întinsă şi de o parte şi de alta,
paralel cu faţada Palatului Regal, arată mai mult ca un loc viran decât ca o piaţă. Edificiul
Fundaţiei Regele Carol I, rămas ca o insulă în golul lăsat de lucrările urbanistice
neterminate, contrazice piaţa, părând o piedică într-un drum. Indiferent de direcţia din
care vine trecătorul pe calea Victoriei, din strâmtoarea şi neregularitatea ei, se trezeşte
deodată fără reazim ochiului, apropiindu-se de „Hohlraumul“ din piaţa Palatului. Pentru
dimensiunile ei, pentru a se afirma ca o piaţă definită şi nu ca un spaţiu gol, i-ar fi trebuit
clădiri înalte, omogene şi aliniate, care, stabilind fundalurile, să determine exact spaţiul
pieţii. Astfel cum se prezintă astăzi, nu ajută nici la valorificarea spaţială a Palatului
Regal, cum poate a fost în intenţia celor ce au creat-o (distanţa cea mai lungă a pieţii
necăzând perpendicular pe linia faţadei) şi nici nu dă trecătorului, prin neregularitatea şi
improvizaţia ei, sentimentul de linişte şi uşurare ce trebuie să-l aibă trecând printr-o piaţă.
Şi tocmai în mijlocul acestui haos formal, chiar acolo unde intenţia de piaţă se
îngustează cel mai mult, între edificiul Fundaţiei şi Palatul Regal, de-a curmezişul ei, este
plasat ecvestrul Regelui Carol I. Îl ocolesc maşinile pe ambele părţi, pietonii se apropie
de el cât nu este îngăduit unei statui de plin-aer, ochiului îi stă obstacol, treci pe sub cal
aproape, încât, în orice împrejurare, ai impresia că este o gravă greşeală de tipar într-un
text pretenţios. Monumentul cu înălţimea lui, faţă de clădirea Fundaţiei, pare o treaptă
nearmonizată, şi neproporţionată. Te poţi urca cu picioarele pe treptele soclului statuii,
încât întreaga formă de efect nu mai are nici un rost, compromiţând intenţia artistului de
a valorifica doar de la distanţă. Şi apoi calul cu mişcarea lui avea nevoie de spaţiu gol în
faţă, aşa ca s-o poţi vedea şi în timp, depăşind statica reprezentării. În felul acesta în care
este plasată, faţă de rigiditatea arhitectonică a soclului şi de pretenţia ochiului de a vedea
ordine în materie, privitorul rămâne surprins în mod neplăcut.

244
 Ochiul, pentru a putea lua cunoştinţă complet de un monument în plin aer, are nevoie
de o distanţă faţă de obiect, de cel puţin de două ori înălţimea monumentului şi de cel
mult, de trei ori înălţimea lui. Aceasta pentru a-l vedea în ansamblu, amănuntele
nevalorând decât în măsura în care fragmentul se supune totului. În cazul de faţă, nu
numai că privitorul este lăsat să se apropie până sub copita de la piciorul ridicat al calului,
dar poate să fie atât de aprope de el, încât să nu-i mai vadă decât suprafaţa imediată a
soclului pe care i s-au oprit ochii. Este o negare chiar a spaţiului-uman, eşti sigur în
ultima analiză că monumentul nici nu se adresează oamenilor, prin nepotrivirea lui la
cerinţele cunoaşterii omeneşti.
Dacă s-a ţinut cu orice preţ să fie aşezat în piaţa Palatului, singura formulă logică ar
fi fost ca monumentul să fi fost plasat exact într-o poziţie inversă a aceleia în care se află.
Întors cu faţa spre Fundaţie, băgat pe trei sferturi în curtea Palatului Regal, aşa ca în
stradă să nu iasă decât cu treptele soclului şi cu o cincime din soclul propriu zis, gardul
ocolind lateral şi prin spate statuia, s-ar fi putut da calului care merge, un spaţiu necesar
şi, mai ales, ar fi fost scoasă din drum şi pusă la o parte unde nu contrazice cursivitatea
străzii. Palatul Regal cu arcuirea lui i-ar fi fost un decor adecvat şi măreţ, arhitectura lui
sobră şi maiestoasă ar fi conlucrat cu aceea a monumentului. Prin faţa statuii ecvestre
puteau apoi să circule în voie vehiculele şi pietonii. Era şi poziţia statuii mai logică din
acest punct de vedere acordându-i-se şi o sobrietate demnă de cel reprezentat, care,
oarecum nu trebuie să fie chiar la indiscreţia trecătorilor care-l pot ocoli pe unde vor. I se
putea salva astfel, din punct de vedere sculptural, forma de impresie laterală care, privită
mai de la distanţă, ar fi apărut aşa cum a vrut-o sculptorul. Desigur, toate aceste obiecţii
privesc actuala aşezare a Statuii, aşezare care poate fi rezolvată prielnic, dacă se vor face
eventuale lucrări urbanistice, care să ţină seama de necesităţile urbanistice şi sculpturale.
În astfel de împrejurări, statuia ecvestră a Regelui Carol I nu poate fi discutată din
punctul de vedere din care am privit monumentul lui Ion C. Brătianu. Nefiind respectate
nici cele mai elementare legi ale spaţiului-necesitate, statuia nu poate fi valorificată aşa
cum ar avea dreptul. Valoarea ei de artă nu rămâne în ultimă analiză decât la frumosul
realizat în sine, independent de spaţiul care trebuia să colaboreze cu intenţia artistului
de-a o plasa într-o perspectivă proprie unei judecăţi de valoare văzută în tot complexul
cerinţelor sale.
Ecvestrul, din bronz, este ridicat pe un soclu de granit italian, şlefuit. Arhitectura
soclului are la bază aceleaşi principii de geometrie simplă, fiind doar o îmbinare de mase
proporţionate, care se reduc în lărgimea pe măsură ce se înalţă. Pe pământ se găsesc mai
întâi două trepte pe care se ridică apoi soclul propriuzis. Acesta e format din două blocuri:
primul, de o înălţime mai mică, primeşte după o retragere proporţională blocul cel mare al
soclului. Sus, peste el urmează o nouă retragere, care defineşte ultima treaptă pe care este
aşezat bronzul; soclul se păstrează astfel sever şi rigid, lăsând toată expresivitatea
bronzului. Din acest motiv, exprimând doar o geometrie, soclul pare faţă de bronz
neîndeajuns de artistificat. În cazul monumentului lui Ion I.C. Brătianu, unde şi sculptura
cuprindea aceleaşi forme geometrizate, soclul colabora cu statuia, prezentând o unitate
formală. Aici, bronzul prin motivul reprezentat nu se mai preta la geometrizare decât
schematic, prin compoziţia de linii şi nu printr-o adecvată stilizare de mase şi planuri. De
aceea dezacordul dintre soclu şi bronz produce un divorţ formal. Poate în intenţia
artistului a fost tocmai această definire de limbaje diferite; pentru ca bronzul să cuprindă
245
toată esenţa artei sculpturale, soclul trebuia ca formă să fie indiferent, adică geometric
pur.
Regele Carol I este reprezentat în ţinută de campanie, călărind un cal elastic,
sprinten, un cal care parcurge distanţe. Calul are o mişcare graţioasă, de marş, de o
solemnitate care n-o indică momentul reprezentării, ci puritatea de rasă a calului.
Mişcarea calului este precizată atât de piciorul anterior drept, care ridicat la maximum,
face la genunchi un unghi ascuţit, indicator de dinamică, cât şi de piciorul stâng, care în
vârful copitei, ridicat şi lipit de pământ, înscrie în ansamblu un moment de mişcare
elegantă. Gâtul calului, cabrat într-o arcuire plină de intenţie geometrică, a obligat artistul
să execute coada calului, într-o curbă exagerată, care să satisfacă echilibrul de linii curbe.
Regele Carol I, drept, oarecum semeţ, mai mult un călăreţ disciplinat, cu picioarele
bine înfipte în scări, cu braţul drept în şold şi cu mâna stângă pe hăţuri, priveşte înainte,
ca şi cum ar observa la orizont o mişcare de trupe sau o luptă. Este o poză de încordare şi
de nerv, ceea ce nu distonează cu mişcarea calului elaborată în acelaşi sens de accent pus
pe energie. Mantaua-i militară, într-o linie de frumoasă stilizare, de la mijlocul ei în jos,
stă întinsă peste trupul calului. Ceea ce a supărat mult pe Bucureştenii noştri a fost faptul
că Regele este cu capul gol. Este, evident, greu să ghiceşti intenţia artistului. Un lucru
este însă cert: nu poate fi o regulă ca cel statuat să apară pe cal în completul garderobei
sale. Şi Gattamelata la Padua e cu capul gol şi Matei Corvinul la Cluj şi Petru cel Mare la
Petrograd şi recent şi Ducele Mussolini în ecvestrul său la Bologna. Totul trebuie văzut în
ansamblu. Poza Regelui Carol I, cu gestul lui reţinut, cu fiinţa încordată, cu dreapta în
şold, ca un simbol al disponibilităţii, cu privirea în zare, nu putea fi prezentat cu capul
acoperit. Are în înfăţişare prea mult eroism, prea se ghiceşte în reprezentarea artistului
temerarul de la Calafat, care saluta obuzele când plezneau şi pe eroul din Războiul pentru
Independenţă care pătrundea până în primele linii spre a fi prezent la tot ce se întâmplă.
Nu i-ar fi scăzut din aceste virtuţi faptul că pe cap ar fi purtat ca un burghez cuminte,
chipiul pus la locul său? În statuie este prea multă independenţă şi elan ca s-o poţi supune
protocolului de cabinet. Şi apoi, opera de artă nu este o copie a naturii! Dacă accepţi
reprezentarea în bronz cu artificiul ei, de ce n-ai putea admite şi licenţele artistului, care
prin simboluri trebuie mai mult să sugereze decât să reproducă.

(Piaţa Carol I)

246
noiembrie 1939
Apare volumul comemorativ intitulat Din viaţa Regelui
Carol I. Mărturii contimporane şi documente inedite culese de
Al. Tzigara-Samurcaş. Bucureşti: Monitorul Oficial şi Impr.
Statului. Impr. Naţională, 1939. XVIII, 368 p.
Pentru autor, Carol I rămâne „pilda moralităţii şi a
gospodăriei cinstite într-o ţară cu principii aşa de
nestatornice”.

Cuprins: Cuvântările M.S.Regelui Carol II. I. La desvelirea

Statuei Regelui Carol I, p. V-VIII; II. La şedinţa comemorativă
a Academiei Române, p. IX-XVII; Al. Tzigara-Samurcaş –
Precuvântare, p. 1-8; A.S. principele Wilhelm de Wied – În
amintirea Regelui Carol I, p. 9-13; General Adjutant Paul
Angelescu – Amintiri despre Regele Carol I, p. 14-25; Gr.
Antipa – Câteva amintiri despre Regele Carol I, p. 26-52;
Alexandrina Gr. Cantacuzino – Carolus Rex, p. 53-55; Amiral
I. Coandă – Amintiri despre Regele Carol I, p. 56-59; A.C.
Cuza – Regele Carol I şi „Meseriaşul Român”, p. 60-63; Gala
Galaction – Aşa cum mi-l aduc aminte, p. 64-69; General
Adjutant G.P. Georgescu – Amintiri din cei 7 ani ca adjutant pe
lângă Regele Carol I, p. 70-90; N.D. Germani – Regele Carol I
văzut de un fost diplomat, p. 91-107; Olga General Gigurtu –
Regele Carol I şi boierii olteni, p. 108-111; C. Gongopol – Un
veac dela naşterea unui Rege mare, p. 112-119; Artur Gorovei
– O audienţă la Regele Carol I („Convorbiri Literare” martie-
aprilie 1932), p. 120-130; General adjutant I. Istrati – Amintiri
din viaţa Regelui Carol I, p. 131-137; D. Karnabatt –
O mărturie din mulţimea marii domnii, p. 138-144; Alex.
Kiriacescu – Opera Regelui Carol I, p. 145-151; Dr. I.
Mamulea – Din amintirile Medicului Curţii, p. 152-171;
Constantin G. Manu – Amintiri despre Regele Carol I, p. 172-
178; S. Mehedinţi – Regele Carol I şi războiul ruso-japonez,
p. 179-184; C. Meissner – Poporul românesc şi întemeietorul
Dinastiei, p. 185-195; G.G. Mironescu – Amintire de copil,
p. 196-199; Anton Mocsonyi – Audienţa mea la Regele Carol I,
p. 200-203; L. Mrazec – Carol I şi Geologia, p. 204-209;
R. Netzhammer – Prima audienţă la Regele Carol I
(„Convorbiri Literare” martie-aprilie 1932), p. 210-215; Ore de
conversaţie cu Regele Carol I, („Revista Catolică” ianuarie-
martie 1915), p.216-247; De vorbă cu Regele Carol I („Revista
Catolică” aprilie-Iunie şi octombrie-decembrie 1915), p. 248-
256; Hans Petri – Regele Carol I, văzut de unii diplomaţi ai
Puterilor Centrale, p. 257-261; G. Popa-Lisseanu – O audienţă
la Regele Carol I, p. 262-265; C. Rădulescu-Motru –
Începuturile Fundaţiei Carol I (Din: „Fundaţia Univ. Carol I”,
de Al. Tzigara-Samurcaş, 1934), p. 266-269; Regele Carol I
şi destinul României (Discursul ţinut la Academia Română,

247
26 Mai 1939), p. 270-281; I. Rădulescu-Pogoneanu – Gusturi
regale, p. 282-285; Amiral Spiropol – Regele Carol I şi Marina,
p. 286-292; C. Stoicescu – Audienţa mea la Regele Carol I,
p. 293-295; M. Theodorian-Carada – La centenarul primului
rege, p. 296-302; M. Vlădescu – Regele Carol I, p. 303-313;
Al. Tzigara-Samurcaş – Din tinereţea Regelui Carol I
(„Convorbiri Literare” aprilie-iulie 1936), p. 314-319; Regele
Carol I văzut de principele Bülow („Conv. Literare” mai 1931),
p. 320-322; Regele Carol I şi monumentele străbune („Conv.
Literare” aprilie, 1909), p. 323-337; Din preajma Regelui Carol
I, p. 343-363; Tabela ilustraţiilor, p. 365-369.

O carte de centenar /Din viaţa Regelui Carol I/

Emanoil Bucuţa, 1939 (46, p. 199-203)

Gândul d-lui Tzigara-Samurcaş, când a pornit această carte pe care o putem răsfoi
astăzi în voie, a fost un gând de iubire. Ea n-are alt titlu decât numele însuşi al întâiului
nostru Rege, reprodus aidoma, nu numai cu caligrafia senină pe care i-o cunoaştem, şi cu
parafa de dedesubt, ca un ecou al aceluiaşi nume, scăpat şi răsucit odată prin cotloane de
munţi şi de istorie, dar şi în mărimea din cartea de aur a Fundaţiei Universitare Carol I,
aşa cum a fost scris acolo cu mâna lui la 20 Aprilie 1914.
Este anul când ne-a părăsit. Pădurile de fag de pe valea de sus a Prahovei au început
să se roşească. Este ca acum 25 de ani, când, într-o dimineaţă de brumă timpurie, ca
dimineţile de Septembrie de astăzi, ne-a sosit pe neaşteptate de la Sinaia vestea grozavă,
care ne mai sperie şi după atâta timp cu spaima de atunci, pe toţi câţi am primit-o în auz şi
în suflet în acele zile. Marele Rege se întoarce între noi în copertele unei cărţi. El ne
priveşte cu ochii lui albaştri cu răsfrângeri verzi din fiecare pagină. Vrea să fie din nou cu
supuşii lui. Să treacă printre noi în făptura pe care i-o ştim, închegat din nou, din mici
întâmplări, păstrate nu în arhive, ci numai în mintea celor chemaţi să le povestească şi
care altminteri s-ar fi pierdut cu ei, nu încă legendă şi nici istorie, îndepărtate amândouă
şi prelucrate, una de închipuirea populară şi cealaltă de oamenii de ştiinţă, ci amintiri,
adică fărâme de viaţă, în care mai bate viaţa. De aceea am socotit volumul d-lui Tzigara-
Samurcaş, alcătuit cu ajutorul a 33 de colaboratori, o carte de iubire. Cel care spune
întâiul cuvânt este Însuşi Augustul Nepot.
Una din cele mai mişcătoare bucăţi este poate aceea a d-lui Constantin Meissner,
Poporul Românesc şi întemeietorul dinastiei, mai puţin prin bogăţie de fapte sau
concentrare literară, cât prin glas care vine mai de departe. Din viaţa Regelui Carol I e o
carte de oameni care nici unul n-are mai puţin de 50 de ani, de vreme ce până acum un
sfert de secol însemnaseră destul în lume ca să fie primiţi de Suveran şi să ajungă să-l
cunoască. Nici unul, afară de unul, copilul casei şi Regele de astăzi al ţării. Gândiţi-vă
însă că între aceşti trimişi ai trecutului, d. Meissner îşi aduce aminte şi povesteşte
întâmplări de la 17 August 1866, când Domnitorul Carol a venit pentru întâia oară la Iaşi!

248
Ştim din paginile Martorului ocular că această călătorie, gândită de Ion Brătianu, avea
rostul nu numai să arate ţara noului Domnitor şi pe Domnitor ţării, dar să înnăbuşe
mişcarea separatistă moldoveană. D. Meissner era atunci de 12 ani şi alerga, împreună cu
alţi copii de aceeaşi vârstă, de la o stradă la alta a itinerarului cunoscut din afişe, ca să se
bucure şi să strige urările de bun sosit alaiului domnesc. Domnul însuşi nu era decât cu 15
ani mai mare decât copilul care se îmbulzea la marginea drumului. Ni se părea că faptele
şi lumea aceea sunt într-adevăr de altădată şi iată că ele se împrospătează pe neaşteptate,
ca şi cum le-am putea întâlni din nou la un colţ de stradă, cu vorbele acestui fericit
contemporan al celor mai vechi.
Mărturisiri de o mare frumuseţe, care nu stă nici în episoade rare, nici în stil, ci în
înduioşarea stăpânită şi într-o credinţă asupra căreia moartea n-are nici o putere, se găsesc
în amintirile medicului Curţii, d. Dr. Mamulea. O lumină nouă intră prin toate încăperile
Palatului, cu însemnările acestui om, care ştie să fie nu numai un tămăduitor de suferinţe
trupeşti, dar şi un medic de suflete. Simţi că te poţi rezema pe o asemenea făptură, care
trebuie să fie bine zidită, să aibă vorba puţină şi privirea ascuţită şi poate de aceeaşi
culoare cu a Regelui. Fără să fie literat, în ceea ce spune se dezvăluie şi pe sine, nu
numai ceea ce îi pusese condeiul în mână. Suntem martori aici la măcinarea anilor şi
mergem puţin pe drumul care trebuia să-l scoată din viaţă pe Carol I, alături de el,
înţelegându-i şovăielile, speriaţi la fiecare pas, nădăjduind şi, rând pe rând, cu sufletul la
gură, până când, în acea noapte de 27 Septembrie, ne scapă, cum a scăpat, fără să prindă
de veste, alor Săi şi Ţării. Ce încheiere de mare fior ştie acest medic să dea paginilor lui,
după ce descrisese mai mult profesional ceea ce găsise în camera Regelui, când a fost
chemat după 5 dimineaţa de Carmen Sylva: „Sosii către 5,30. Regele avea o faţă senină,
uşor colorată, ochii închişi, pielea caldă încă, expresiunea unui om care doarme adânc,
fără cea mai uşoară urmă de suferinţă“. Dar iată şi sfârşitul: „Steaua cea bună, care
timp de aproape o jumătate de veac călăuzise paşii sfioşi ai ţării, pierise în nemărginit“.
De multe ori ţi se pare, când vezi vara căzând o stea, că îi auzi fâşâitul prin văzduh.
Rândurile medicului Curţii sunt pline de acest sunet luminos.
O descordare şi o lărgire liniştită de zare înseamnă cele câteva amintiri despre
Regele Carol I ale d-lui Grigore Antipa. Ceva din taina şi din împăcarea undelor Dunării
sau ale marilor lacuri, pe unde povestitorul a însoţit până în zilele din urmă pe Stăpânul şi
Regele lui, se împleteşte pe după fiecare cuvânt şi-l face să se umple de înţelesuri şi să se
vadă de mai multe ori, ca răsfrânt în apă. Carol I este în acelaşi timp cunoscător de
oameni şi muncitorul fără preget al unui gând, pe care l-a dus cu El şi l-a slujit aproape
50 de ani, şi e prietenul mai mare, care ştie să zâmbească, să îmbărbăteze şi să dea
răsplata. Călător printre lacuri şi lebede albe, de la vărsarea Dunării, nicăieri ca în
aliniatele documentate şi aproape evlavioase, de adâncă şi supusă iubire, ale d-lui Antipa,
Regele Carol nu este parcă mai la locul lui în acea înfăţişare de tinereţe din fresca
pictorului Mücke din Mănăstirea de la Einsiedeln din Elveţia. Într-un mare tablou de la
1860, care închipuie aducerea statuii Maicii Domnului, la Einsiedeln, în grupurile de
credincioşi artistul a zugrăvit şi câţiva membri ai familiei Hohenzollern, iar printre ei pe
Prinţul Carol la 20 de ani. D. Tzigara-Samurcaş a avut grijă să ne dea acea reproducere, a
unui băiat de cor de Botticelli germanic, strâns în mantia monahală, cu o lumânare
împletită cu flori în mână, cu privirea înainte ca spre un destin descoperit numai lui, cu
legătura de la gât purtându-i numele, ca şi când nu trebuia să se rătăcească în mulţimea
249
îngerilor. Ne spune episcopul Netzhammer în altă bucată că Regele se oprea, în
plimbările lui în Elveţia cu Carmen Sylva, înaintea acelui pelerin şi povestea tovarăşilor
despre el şi anii de atunci. Nicăieri acest chip nu s-ar găsi mai la locul lui decât în
paginile cu ape româneşti, cu privighetori de Mai şi cu mari lucrări de stăpânire a naturii
şi de îmbunătăţire a vieţii oamenilor, pe care le-a scris d. Grigore Antipa. Regele vine în
acele pagini de foarte departe, de la izvoarele Dunării şi ale Familiei Hohenzollern ca să
se aşeze în mijlocul nostru şi să dea naştere la o nouă viaţă de Stat şi la o nouă cultură.
Trebuie citite şi amintirile care sunt despre Regele Carol I, dar sunt mai ales despre
vechea viţă şi a caselor ei boiereşti, între care noul Domnitor s-a aşezat şi a fost preţuit,
ale d-lui Constantin Manu. Diplomatul a avut acele scurte audienţe de prezentare şi de
îndrumare, în care Suveranul ţării îşi cunoştea şi îşi câştiga oamenii. El a adus amintirea
lor pe toate malurile de Mare şi prin toate oraşele pe unde l-a purtat cariera. Dar tatăl lui,
generalul Manu, fusese camarad de promoţie în Regimentul de Artilerie de Gardă de la
Berlin, cu viitorul Domnitor. De aceea nu citim aici numai însemnările celui care
iscăleşte, ci tot ceea ce această împrejurare aducea într-o casă de veche datină, unde
legăturile se făceau pentru totdeauna şi cuvintele date se păstrează din neam în neam. E
ca şi cum în casa din Calea Victoriei, cu grădinile cu lămâi şi plante exotice, de unde îl
vedeam pe bătrânul om de Stat ieşind la plimbarea lui zilnică, aşa cum îi vedem pe ai lui
astăzi, şi vestită prin portretele de familie, de valoare tot pe atât de istorică pe cât artistică,
s-ar mai ridica, alături de ele şi la loc de ciste, încă un portret. El e urzit din ce are mai rar
un suflet omenesc, respectul ieşit din recunoaşterea liberă a unei mari personalităţi.
Această simţire face, în aceeaşi măsură, cinste, celui care a stârnit-o şi celui care nu se
fereşte s-o mărturisească.
D. Rădulescu-Motru istoriseşte ceea ce-l leagă de Regele Carol I ca întâiul director
al Bibliotecii Fundaţiei prin anul nenorocit 1893, când studenţii împinşi de oameni străini
de Universitate, credeau că trebuie să rămână departe de darul regal. Curând după aceea
tineretul s-a întors şi Fundaţia Universitară Carol I a ajuns aşezământul cel mai iubit al lui
şi care întrupează viaţa studenţească eroică dinainte de război. Era omul care trebuia
Fundaţiei, pentru a face educaţie, nu politică, după cum se rostise regescul ctitor către
cineva cum nu se putea mai potrivit să-l priceapă, Titu Maiorescu. Dacă directorul se
plângea câteodată: „Majestate, foarte mulţi studenţi cer să li se aducă scrieri scumpe,
care depăşesc puterile noastre de cumpărare“, Carol I răspundea, cu acea trăsătură de
glumă de care mulţi l-au crezut pe nedrept lipsit. „În cazul acesta fă şi d-ta cum fac eu cu
miniştrii Mei. Nu dau curs unei cereri decât dacă se repetă. Mulţi miniştri vin şi îmi fac
propuneri. Eu zic totdeauna: Da, da, lăsaţi aici un raport şi vom vorbi. Puţini mai vin în
urmă cu raport. Aşa şi d-ta cu studenţii. Comandă pentru aceia care repetă cererea“. În
oglinda acestor ochi Regele a stat o clipă, şi astăzi îl găsim întreg, pe el şi gândurile Lui
de atunci. Este ca un titlu de carte: Regele şi Universitatea, tras pe hârtie de o mână
chibzuită şi sigură.
În „Audienţa mea la Regele Carol I“ din Octombrie 1909, pe care o schiţează scurt
şi cu pază d. Anton Mocsony, se arată o altă latură, destul de ascunsă, a gândirii şi a
acţiunii de Stat a fostului Suveran. Era vorba de Românii ardeleni şi de suferinţele lor,
mai cu seamă după intrarea în scenă a contelui Apponyi şi a legilor lui şcolare. Regele era
nu numai informat despre lucruri şi oameni, dar supraveghea de departe şi ajuta, pe cât îi
îngăduiau împrejurările şi îndatoririle din ţară şi din afară, mersul treburilor. Mirarea de
250
atunci se păstrează şi în scrisul de astăzi al d-lui Mocsony, când d-sa, Român de dincolo
şi tânăr de 27 de ani, abia ieşit de la carte, a auzit pentru întâia oară de la Regele Carol
despre Memoriile lui Ludovic Kossuth şi despre partea din ele, unde se arată legăturile
dintre marele revoluţionar în exil şi Cuza-Vodă. Nu degeaba Sinaia, unde Regele primea
cu deosebire asemenea audienţe, se găsea în mijlocul pământului românesc! Până la ea
ajungeau şi erau înţelese toate plângerile româneşti, de această sau de cealaltă parte a
munţilor. În tăcere, şi fără să fie simţit, decât la asemenea rare prilejuri, Regele pregătea
vremurile.
Ar trebui poate să mă opresc mai cu seamă la amintirile militarilor, care sunt multe şi
convingătoare. În ele Regele Carol se arată cu firea lui hotărâtă şi dreaptă, făcută din
muncă şi din disciplină. Era întâiul soldat al ţării şi putea, fără silinţă, să fie ce era el între
oameni de aceeaşi îndeletnicire. Nu e de mirare că militarii l-au înţeles şi l-au urmat. De
pe uscat şi de pe apă, din cămara unde se pregătesc legile şi organizările sau de pe front,
unde pândesc primejdiile, d-nii general adjutant Paul Angelescu şi Amiral Coandă,
general adjutant G.P. Georgescu, I. Istrate şi Amiral Spiropol, îşi aduc aminte de oameni
şi de întâmplări care învie timpurile şi învie mai ales trăsăturile de medalie ale întâiului
nostru Rege, rezemat pe armată ca pe cel mai puternic stâlp.
Cartea aceasta de amintiri, tipărită de Fundaţia Carol I, din gândul şi cu mult scris
propriu al d-lui Tzigara-Samurcaş, în anul când s-a sărbătorit centenarul ctitorului
Dinastiei române, deşteaptă alte amintiri şi aduce mai cu seamă înaintea noastră pe
Suveranul intrat în istorie, cu atâtea amănunte omeneşti, care ni-l fac mai apropiat şi mai
scump. Fiinţa care a ştiut să insufle nesfârşitul respect şi marea iubire, întâlnite la tot
rândul în aceste pagini, din condeiul nu al unor lăudători de prilej, ci al unei vechi garde,
de ziditori, alături de Regele lor, ai unei mari epoci, era întru totul vrednică de închinările
urmaşilor. Coroana, care a fost ridicată pe fruntea ei, luminează tot viitorul nostru şi, în
lumina ei, umblăm, cu toată paza, dar fără teamă.
Această carte e o firidă din care ne priveşte, stăpân pe sine şi pe vremuri, un
întemeietor de dinastie.

O carte de retipărit grabnic: Din viaţa Regelui Carol I.

Mărturii contimporane şi documente inedite culese de Al. Tzigara-Samurcaş.
Tudor Berza, 2006

În 1939, la aniversarea unui veac de la naşterea principelui Carol de Hohenzollern,

devenit în 1866 Domnitorul Carol al Principatelor Unite şi apoi, în 1881, Regele Carol I
al României, Ţara şi Coroana au omagiat în felurite chipuri pe cel sub domnia căruia,
lungă de 47 de ani, destinele li se uniseră în chip fericit. Discursuri la dezveliri de statui,
şedinţe comemorative, decernări de medalii şi decoraţii şi alte manifestări au marcat
momentul. Apoi anii războiului, ai supunerii ţării de către comunişti, lupta ultimilor
15 ani pentru îndepărtarea acestora de la putere, au risipit exemplarele – probabil nu
multe, dar nu este marcat tirajul – unui volum omagial editat de către bunicul meu
matern, Alexandru Tzigara-Samurcaş, slujitor al celor patru regi ai României, atât la

251
Fundaţiunea Universitară Carol I, cât şi la Muzeul de la Şosea. Acum, în 2006, din nou an
jubiliar al Ţării şi Coroanei, atrag atenţia românilor asupra acestui prim volum dedicat lui
Carol I, folosind prilejul oferit de editorii prezentei culegeri, de asemenea închinată
primului şi celui mai strălucit rege al românilor.
Citez din „Precuvântarea” lui Al. Tzigara-Samurcaş:
„Un sfert de veac s-a scurs de la moartea Lui până la întruchiparea de azi în
bronzul nepieritor /referire la statuia ecvestră a regelui modelată şi turnată de către
I. Mestrovici, dezvelită în 1939 în faţa Fundaţiunii Universitare Carol I, a cărei refacere
este aşteptată cu nerăbdare – T.B./, fără ca într-acest răstimp vreunul din tălmăcitorii
generaţiei Lui să ne fi dăruit în scris icoana vieţii şi activităţii Sale închinate poporului şi
noii Sale patrii. În afară de cîteva încercări, cu caracter mai mult literar decât istoric,
nici chiar elementele necesare alcătuirii unei asemenea opere nu s-au adunat până
acum.
În intenţiunea de a împlini lipsa unor atari amintiri despre Marele Rege şi în aceea
de a opune mărturiile categorice ale martorilor oculari fanteziilor unor autori străini,
care, în dorinţa de senzaţional, au strecurat unele insinuări relative la moartea Regelui
Carol I, ce sunt spulberate prin afirmările strânse aci, în aceste intenţiuni s-a plănuit
publicarea acestui volum, cuprinzând contribuţii inedite, precum şi câteva reeditări ale
unor scrieri mai vechi, împrăştiate prin reviste, toate provenind numai de la
contimporani demni de încredere ai domniei Regelui Carol I.
Recunoscând că plănuita lucrare vine cam târziu, căci cei mai mulţi şi mai
însemnaţi dintre colaboratorii direcţi ai primului nostru Rege au dispărut, ducând cu ei
tezaurul lor de amintiri, am stăruit, pe cât posibil, să mai scăpăm cât de puţin din
ireparabilele mari pierderi, alcătuind volumul de faţă, care ar putea chiar avea o
urmare, dacă toate promisiunile de colaborare, ce ne-au fost date, se vor realiza. Căci
sper că şi acei zăbavnici se vor convinge de datoria de înalt ordin patriotic, ce le
incumbă, de a contribui la o cât mai amănunţită lămurire atât a personalităţii Marelui
nostru Suveran, cât şi a bogatei sale Domnii. Nicio amintire autentică, fie chiar cu totul
personală, nu e lipsită de interes ca material pentru viitoarea operă de sinteză istorică a
epocii de întemeiere a României de azi.
Iată dar rostul publicaţiei de faţă, ilustrată şi prin câteva fotografii, în mare parte
inedite, şi contribuind la o mai precisă caracterizare a figurii, cu trăsături clasice şi de o
distincţie aşa de rară, a Regelui Carol I.“ (90, p. 2-3)
Portretul primului rege al României, închipuit în scris de treizeci şi doi de martori, de
la aghiotanţi regali şi doamne de companie, diplomaţi, militari, la mari savanţi şi
cărturari, şi reprodus după cinci portrete şi opt fotografii, surprinde şi încântă cititorul
zilelor noastre: măreţ dar uman, mare strateg dar şi fin tactician, econom dar darnic, cu
cuget german dar cu inimă română, respectat dar iubit, Regele ne apare ca un diamant cu
nenumărate faţete, pe care invităm cititorul să le descopere în puţinele exemplare
existente. Ca geolog, deci naturalist, reţin evocările profesorilor, întemeietori de şcoală în
geologie şi biologie, Ludovic Mrazec şi Grigore Antipa, pentru care Suveranul era un
mare iubitor de natură şi totodată pragmatic, susţinând dezvoltarea mineritului şi
pisciculturii.
Referitor la geologie, citez din L. Mrazec:

252
 „Interesul mare ce poartă Domnitorul, de la început, problemelor ştiinţifico-
economice ale Principatului, se desprinde din cuvântarea rostită în şedinţa inaugurală a
Societăţii, astăzi regale, române geografice în 1875. Având vederi bine stabilite în
conceperea organizării pentru propăşirea economică, El a insistat în şedinţa aceea
asupra necesităţii de a se ridica o hartă geologică a Principatului.“ (90, p. 204)
După înfiinţarea catedrelor de geologie la universităţile din Iaşi şi Bucuresti, se
resimţea nevoia creării unui serviciu geologic naţional, care să realizeze cartarea
geologică la diferite scări, aşa cum se făcea în statele avansate din vestul Europei.
„Tocmai după proclamarea Regatului Român, în 1882, s-a făcut un pas prim spre
realizarea dorinţei Suveranului, atunci când, în urma stăruinţelor lui Grigore Ştefănescu,
a luat fiinţă Biroul Geologic, cu scopul unic de a ridica harta geologică generală a ţării.
Din nefericire biroul a fost o simplă creaţiune bugetară. Neavând asigurată
existenţa sa prin o lege, el a suferit soarta atâtor creaţiuni bugetare, chiar cât de bune şi
folositoare. Biroul a fost suprimat prin surprindere în 1889, deşi a desfăşurat o activitate
lăudabilă, cu toate greutăţile inerente unui institut de cercetări lipsit de un personal
îndestul de pregătit.“ (90, p. 205)
Urmează 17 ani în care guvernele care s-au succedat la cârma ţării folosesc diferite
comisii pentru a obţine date asupra sării, petrolului şi altor substanţe minerale, dar
Regatul Român nu are la dispoziţie un serviciu geologic naţional.
„În 1906, anul aniversării glorioasei domnii de 40 de ani a Marelui şi Înţeleptului
Rege Carol I, s-a pus în sfârşit o temelie serioasă studiului sistematic al geologiei ţării şi
formarea unui personal bine preparat, prin legea de înfiinţare a Institutului Geologic al
României.
Prin măsura aceasta a început să se păşească hotărît la îndeplinirea dorinţei
Regelui prevăzător dar din nefericire nu întotdeauna înţeles şi nici ascultat.
Structura Institutului a fost determinată prin legea, ce-i preciza scopul: «de a studia
solul şi subsolul ţării, de a ridica harta ei geologică şi agrogeologică» precum şi de a fi
un organ consultativ al Statului în problemele de organizare legate de sol şi subsol, din
cele agricole şi de minerit în special.“ (90, p. 207)
Acest adevărat serviciu geologic naţional a fost desfiinţat de regimul comunist în
1950, economia socialistă ne mai folosind ctitoria geologică a Regelui Carol I, ci
propriile sale planuri, generaţiile următoare de specialişti din institut dedicându-se doar
ştiinţelor pământului. De abia în anul 2000 Guvernul României a recunoscut printr-o
hotărâre rolul de serviciu geologic naţional al nou rebotezatului Institut Geologic al
României, dar şi până în prezent asumarea efectivă a acestui rol este întârziată. Cu toate
acestea, începând din 2006 Institutul Geologic al României este membru al asociaţiei
serviciilor geologice naţionale din Uniunea Europeană „EuroGeoSurveys”. La reuniunea
anuală a acesteia, tinută la Bucureşti în septembrie 2006, a fost omagiată personalitatea
Regelui Carol I, cu ocazia unui simpozion dedicat centenarului Institutului Geologic al
României.
Referitor la biologie, Gr. Antipa relatează influenţa Regelui Carol I în dezbaterea
iniţiată în anii 1909-1911 asupra oportunităţii obţinerii unui milion de hectare de teren
arabil în Lunca Dunării prin îndiguiri, subiect şi azi de actualitate după spargerea acestora
de către viitura din primăvara anului 2006. Deşi Regele fusese asigurat de către Saligny
că „/.../ se poate îndigui toată regiunea inundabilă cu un dig insubmersibil pe tot lungul
253
fluviului spre a o preface astfel pe toată în pământ de cultură“, Antipa l-a convins că
„/.../ productivitatea terenurilor îndiguite cât şi rentabilitatea lucrărilor vor fi rele“,
astfel încât amintita îndiguire a fost amânată cu o jumătate de secol, consideraţii
ecologiste avant la lettre primând pentru bătrânul şi înţeleptul Rege. Dar amenajările
hidrotehnice pentru navigaţie şi piscicultură din Delta Dunării aveau sprijinul Regelui
Carol I, care împreună cu Familia Regală obişnuia, spre sfârşitul vieţii, să facă la
începutul verii, înainte de a muta Curtea la Castelul Peleş de la Sinaia, o inspecţie a
acestor lucrări. Citez din Gr. Antipa:
„Cunoscând în urmă mai de aproape pescăriile de la Dunăre şi urmărind acolo
lucrările mari de asanare prin canalele ce se construiesc, Regele căpătase o adevărată
pasiune pentru această chestiune. În ultimii zece ani ai vieţii sale, El şi-a ales acolo locul
său favorit, unde venea regulat, în primele 10 zile ale lunii Mai, împreună cu familia,
pentru a se repauza. Regina Elisabeta îmi spunea că El aşteaptă tot anul cu nerăbdare
ca să vină timpul călătoriei pe Dunăre, unde se simţea atât de bine“. (90, p. 35) Urmează
pagini emoţionante de relatare a acestor călătorii regale pe tărâmul apelor revărsate ale
Dunării de Jos, folosit la îndemnul Suveranului doar pentru navigaţie şi pescuit şi cruţat
de îndiguiri pentru agricultură. După cum se ştie, anii ’70 şi ’80 au adus aceste dezastre
ecologice în Delta Dunării, care în prezent se reface cu greu după abandonarea proiectelor
agricole şi instaurarea unui regim de arie protejată.
Pentru cei interesaţi de istorie, politică, strategie, diplomaţie, artă, paginile altor
contributori ai volumului editat de Al. Tzigara-Samurcaş în 1939, la centenarul naşterii
Principelui Carol de Hohenzollern şi Sigmaringen, ultimul domnitor şi primul rege al
României, sunt un important izvor de informaţii şi o lectură pasionantă. Pentru mai larga
circulaţie a acestei cărţi se cuvine retipărirea ei grabnică, poate chiar de către cei care, la
actuala Bibliotecă Centrală Universitară din Bucureşti, continuă, după mai bine de un
secol, tradiţia Fundaţiunii Universitare Carol I, întemeiată de Marele Român pe care îl
omagiem aici.

Despre regele Carol I

N. Iorga, 1939 (172, p. 246-248)

Care a fost, acum, sensul acestei Domnii?

I s-a spus de unii, care vedeau numai aparenţa: Carol Îngăduitorul. Nu era calificaţia
cea mai nedreaptă de care s-a împărtăşit el în viaţă. Erau alţii care, deprinşi cu risipa unei
artistocraţii, care s-a ruinat prin aceasta, şi cu iubirea pentru viaţa din afară, căreia îi
sacrificau tot ceea ce viaţa dinăuntru trebuia să cuprindă, priveau ironic la uniforma
veche, întoarsă pe dos, a aceluia, care, în felul acesta, a dat o mare lecţie de simplicitate,
oamenilor generaţei sale, şi, când, de pe urma creării domeniilor regale, care erau o
necesitate şi au devenit o adevărată şcoală pentru ţărănimea dimprejur, Regele a început
acolo o gospodărie cum nu se vedea aiurea, au găsit prilejul de a arunca gluma, pe atât de
uşoară, pe cât de necuviincioasă, a Regelui care „fabrică brânză“. Prin astfel de atitudine

254
şi-a creat popularitate un om de un dârz egoism şi de o rară brutalitate, care a fost
singurul să nu fie iertat de indulgenţa nemărginită a Suvernaului ofensat şi prin urmare a
fost osândit la o închisoare pe care a evitat s-o facă, pentru a se întoarce înapoi în ţara sa
şi a se aşeza în primul rând al candidaţilor de Minister: Gheorghe Panu.
A se crede că, nu „Carol Îngăduitorul“, ci „Carol Răbdătorul“, - cu ce dureri
sufleteşti a ştiut el singur şi n-a spus nimănui, - a trăit ca un oportunist, pentru a se bucura
de strălucirea şi de avantajele materiale ale Regalităţii, a crede că, în momentul care i-a
plăcut mai mult din toată viaţa lui: acela când s-a desfăcut din mijlocul oamenilor politici
pentru ca să se găsească numai între ostaşi şi să facă să scânteie pe câmpiile Bulgariei
luciul strălucitor al săbiei româneşti care de multă vreme nu ieşise din teacă, el căuta
numai o gloriolă, într-o vreme când isprava militară era o datorie pentru orice Suveran şi
el nu făcea altceva decât să urmeze spiritul epocii sale, este iarăşi a nu-l înţelege. Domnia
aceasta, a avut multele ei şovăieli şi alunecări şi reveniri, pe care este liber cineva să le
interpreteze ca venind din influenţe străine, dar cine crede, cum o face Duca, atunci când
spune că Regele care a voit totdeauna întinderea graniţelor României şi care în ultimul
timp s-a rostit cu toată hotărârea împotriva politicii austro-ungare în Balcani, el care a
mers până la refuzul cel mai neted opus rudei sale din Germania atunci când a fost vorba
de o participare la o acţiune ofensivă pornită din Viena şi Budapesta, a fost sincer când în
Consiliul de Coroană a cerut să se execute tratatul de alianţă cu Centralii, ceea ce era
pentru dânsul o datorie de onoare, dar numai o datorie de onoare, şi că el ar fi avut nevoie
de lecţia de la Marna pentru ca să vadă că Germania nu poate învinge şi că a sărit în gâtul
lui Ion Brătianu pentru a-i mulţumi că i-a evitat o greşeală, lucru cu totul străin de firea
mândră a acestui domn de ţară, nu vede un lucru, care acesta formează unitatea întregii
acestei Domnii.
A vrut o ţară mai bogată, mai luminată, mai respectată de toată lumea, a vrut-o
încununată de biruinţă pe câmpul de luptă, a pătruns în el, pe lângă mândria pe care o
aducea, mândria unui întreg trecut, pe care l-a cercetat, l-a respectat şi l-a iubit, dar linia
unei acţiuni care a cuprins aproape jumătate de veac, aceasta s-a desfăcut din primul
moment în care a primit Coroana de vasalitate, fie şi numai formală, pe care i-a oferit-o
ţara prin Ion Brătianu şi prin alţii, şi din prima clipă când a pus piciorul pe pâmântul unei
ţări care îşi avea steagul ei, armata ei, legile ei, tradiţiile ei, dar care totuşi era privită de la
Constantinopol ca „parte integrantă a Împărăţiei Otomane“, deşi această formulă se
acoperea în anume moment de simulări oportuniste.
Pentru el n-a vrut Carol I legătura cu Constantinopolul otoman? De sigur că da.
Acela care se cobora dintr-un neam de cavaleri străluciţi ai evului mediu, acela care era
pătruns de sentimentul de demnitate al naţiunii de unde venea el, într-un moment de mare
expansiune a ei, pe căi care erau într-adevăr de drept, a simţit dureros orice amintire a
unor legături pe care le socotea ofensatoare pentru sufletul său însuşi. Dar independenţa
pe care o aveam de fapt şi cu atât mai greu o simţeam tăgăduită de drept, independenţa
aceasta a voit-o ei pentru ţara însăşi, şi această independenţă el i-a dat-o, în atâtea
momente el a apărat-o, şi când stătea să pornească marea furtună care a prins lumea
întreagă, zguduind-o din temelii, la 1914, şi faţă de Rusia şi faţă de Austro-Ungaria şi faţă
de Germania însăşi el a ţinut să se ştie că aceasta este o ţară care se cârmuieşte de sine şi
independenţa, câştigată odată, trebuie apărată în fiecare clipă.

255
 Ea se cere apărată şi astăzi, faţă de furtuni mai mari decât şi acelea de atunci, şi mai
primejdioase pentru viaţa liberă a naţiunilor, pentru viaţa demnă a Statelor.
Între marile taine ale istoriei omeneşti este şi aceia că oamenii care au trăit odinioară
îndeplinind o misiune răsar din nou ca amintire tocmai atunci când este vorba de a se
apăra opera lor. Carol I vine la vreme, pentru a ne aminti lucruri pe care mulţi le-au uitat,
pentru a impune cu simţul lui superior de demnitaţi, ceea ce
oamenii care n-au tot ce poate da rasa, strămoşii, pe care el
i-a avut, uită prea uşor: că moartea morală a unei naţiuni, prin
părăsirea neatârnării sale, nu este decât cel dintâi pas pentru
moartea ei materială.

13 noiembrie 1940
Constantin Kiriţescu vorbeşte în Amfiteatrul Fundaţiei
Universitare Carol I despre „O mare personalitate morală -
Carol I, Regele întemeietor“.

9 mai 1941
Cu ocazia semicentenarului Fundaţiei Universitare Carol I se
emit 5 timbre jubiliare:

1. Regele Carol I alături de regele Mihai. Culoarea sepia.

2. „Ceea ce se zideşte cu înţelepciune şi cu dor de ţară trainic
rămâne“. Culoarea bronz.
3. Prima clădire a Fundaţiei, inaugurată în 1895, încadrând
placa de marmură cu un citat din discursul inaugural al Regelui
Carol I: „ După cum va fi tinerimea noastră de astăzi, aşa va fi
şi România de mâine“. Culoarea Brique.
4. Ex-librisul bibliotecii aplicat pe o carte deschisă peste care
se află coroana regală, încununată cu lauri. Culoarea violet.
5. Clădirea inaugurată în 1914, cu statuia ecvestră a Regelui
Carol I. Culoarea roşu.

Cu acest prilej este bătută şi o medalie cu efigiile celor doi

Regi-Carol I şi Mihai.
Medalia , executată de sculptorul G. Stănescu, are pe revers
inscripţia „O jumătate de veac de la întemeierea Fundaţiei
Regele Carol I, 1891-10 mai 1941“, textul fiind încadrat sus de
cifrul Regelui Carol I.

(Emisiunea de timbre şi medalia

centenarului Bibliotecii Fundaţiei)

256
 (Emisiunea filatelică specială pentru refacerea
bibliotecii, 1945)

Palatul Fundaţiei Universitare Carol I

Al. Tzigara-Samurcaş, 1944 (342)

Bombardamentele năpraznice din 24 şi 25 August trecut au nimicit nu numai Palatul

Regal, dar şi cele mai de seamă instituţii de cultură din preajma lui – notorii obiective
militare, - printre care şi Fundaţia Regelui Carol I.
Restaurarea acestei din urmă clădiri necesitând fonduri considerabile, credem
oportun a aduce în discuţie, cu acest prilej, problema măririi instituţiei regale, în legătură
mai ales cu concursul din primăvara anului 1943 având ca obiect „sistematizarea pieţii
Palatului Regal“, recte şi oficial denumită „Piaţa Regele Carol I“.
Promisa publicaţie a Ministerului Lucrărilor Publice, cu reproducerea celor 25 de
proiecte prezentate la concurs, nemaiapărând, se va recurge la raportul separat ce, ca
membru al juriului, am depus Preşedintelui Comisiunii, cât şi la lucrările prezentate, care,
aparţinând acum Municipiului, intră în domeniul public şi pot fi toate utilizate pentru noi
combinaţii, precum este cea de faţă.
Limitând problema sistematizării numai la clădirea Fundaţiei, se vor cita din
programul concursului, publicat în Monitorul Oficial nr.217/17 sep. 1942, numai
următoarele articole referitoare la acel imobil şi anume:
Art.2. Se va amenaja în faţa Palatului Regal o piaţă festivă, bine proporţionată faţă
de volumul şi dimensiunile acestui palat, cu un cadru arhitectural – Palatul Regal.
Art. 3. Proiectul de sistematizare va ţine seamă de cadrul datelor existente. Clădirea
Palatului Regal va fi respectată. Clădirea Fundaţiei Regele Carol I poate fi păstrată,
eventual transformată sau chiar suprimată. În acest din urmă caz, se va rezerva în cadrul
acestei pieţi terenul necesar având o suprafaţă circa de 2 ori mai mare ca actuala.
Art.5. Imobilele ce vor fi proiectate în acest spaţiu pot fi prevăzute cu portice de
circulaţie şi prăvălii, la parter, în total sau în parte.

257
 Întru susţinerea „păstrării“ Fundaţiei vom aminti considerentele de care credem că e
imperios necesar să se ţină seama şi anume de actul de întemeiere al Instituţiei, săpat în
lespedea de marmură din sala de onoare, prin care, în 3 Mai 1891, Marele Ctitor preciza:
„Alegând Noi Înşine locul viitoarei clădiri, am vroit ca ea să se ridice aproape de
reşedinţa Noastră, adică sub ochii şi sub ocrotirea Noastră, fiindcă vedem în tânăra
generaţie speranţa Patriei şi unul din sprijinile cele mai temeinice ale trecutului şi
dinastiei Noastre“.
Iar cu prilejul inaugurării noului local, în 9 Mai 1914, Regele Carol I, în discursul
Său, adaugă: „Fundaţia dovedindu-se ca una din pârghiile învăţământului superior şi
constatând că localul în fiinţă ajunsese neîncăpător faţă de cerinţele mereu crescânde,
am hotărât mărirea lui şi prin clădirea unui amfiteatru pentru cursuri şi conferinţe“.
În pergamentul clădirii, Regele insistă din nou asupra locului destinat instituţiei:
„am inaugurat noua aripă a Fundaţiei ce se înalţă în faţa Reşedinţei Noastre, sub
nemijlocita noastră ocrotire, ca semn al dragostei şi interesului ce necurmat purtăm
tinerelor generaţii“.
A nesocoti asemenea exprese dorinţi ale primului nostru rege, constituie o impietate,
asupra căreia nu trebuie să se mai insiste, mai ales la noi, unde tradiţia este aşa de puţin
respectată. Prin serbarea din 9 Mai 1941 a semicentenarului Fundaţiei Regale s-a
întemeiat un început de tradiţie, pe care, în loc de a fi fericiţi să-l menţinem, unii se
grăbesc să-l distrugă, spre bucuria vecinilor noştri, care ne tot acuză de lipsa unei
continuităţi culturale.
Reflectând la viitorul Fundaţiei Sale, Carol I încheia discursul Său din 1914 prin
următoarea rugă:
„Facă cerul ca veacurile ce vor urma să Ne dea dreptate cu prisos şi ca prin acest
locaş al ştiinţei să se răspândească, ca dintr-un focar nestins, caldele raze ale unui
patriotism luminat asupra neamului românesc“.
În 9 Mai 1941, cu prilejul semicentenarului ctitoriei Marelui Său Înaintaş, Regele
Mihai I face următoarea declaraţie:
Sunt sigur că Fundaţia Regele Carol I va continua, prin toate mijloacele, să fie un
focar de lumină şi loc de formarea caracterelor şi de cimentarea legăturilor dintre
generaţile trecute şi cea actuală, de înfrăţire între muncitorii aceleiaşi generaţii şi de
ridicare spre generaţiile viitoare.
Însufleţit de aceste sentimente, voi fi totdeauna scut ocrotitor şi neostenit muncitor
pentru înflorirea Fundaţiei, pentru înfăptuirea tradiţionalei ei meniri de a lumina minţile,
a înnobila inimile şi a căli voinţa tineretului românesc în serviciul Patriei şi Neamului.
Dumnezeu să binecuvânteze opera înaintaşilor şi Nouă să ne dea prilej de cinstire a
lor, ducând mai departe şi desăvârşindu-le înfăptuirile“.
Iar la doi ani numai după asemenea solemne recunoaşteri a importanţei Fundaţiei, cei
mai mulţi dintre concurenţii pentru sistematizarea pieţii din faţa Palatului Regal – cu
câteva excepţii numai – decretează dărâmarea Instituţiei, transformarea ei în chip şi feluri
şi mutarea ei de sub ochii regali până în Bulevardul Brătianu; fără a ne convinge că
această măsură radicală este neapărat necesară pentru obţinerea unui cadru optim
Palatului Regal, care rămâne punctul principal al transformărilor ce făceau obiectul
concursului. Căci în loc de a atenua defectele arhitectonice ale Palatului, pe care mai toţi
concurenţii le pun în evidenţă, dărâmarea Fundaţiei ar accentua şi mai tare acest
258
„potpouri de greşeli arhitectonice“, cum se caracterizează, într-unul din memoriile
prezentate, planul d-lui arhitect N. Nenciulescu.
Într-adevăr, prin lungirea pieţii, scoborârea Palatului sub nivelul străzii devine şi mai
evidentă; iar prin lărgirea ei se măreşte şi mai tare efectul displăcut al celor două aripi
asimetrice şi în evantail, care dau clădirii un aspect aşa de straniu şi de disgraţios.
Ordinea arhitectonică a Palatului fiind inspirată de colonada centrală, mai veche, a
Fundaţiei, legătura între cele două clădiri ar lipsi, dacă ele s-ar îndepărta mai mult ca azi.
Lungimea pieţei, de circa 100 m., este bine proporţionat cu înălţimea Palatului, de
circa 20 m. conform principiului urbaniştilor, preconizând că distanţa cadrului de la
monumentul pus în valoare să nu depăşească de 5 ori înălţimea acestui monument. Unul
dintre puţinii concurenţi pledează pentru menţinerea Fundaţiei, în baza principiului de
„conservare a vechilor valori, ideie ce devine tot mai puternică în opinia publică
românească“ citând pe cunoscutul urbanist Camille Sitte, care afirmă că „între 58 şi 142
m., variată dimensiunile celor mai mari pieţe ale tuturor oraşelor“.
Mărirea pieţei Palatului Regal nu este deci absolut necesară; cu atât mai mult, cu cât
această piaţă este şi rămâne croită pe măsura veche a României mici, cu proporţiile în
genere altfel reduse decât azi. Măreaţa piaţă ce se plănuieşte la sfârşitul Căii Victoriei,
împreună cu marile artere, ca impunătorul Bulevard al Regelui Mihai I şi Şoseaua
Kisselef (după ce va fi lărgită), va fi pe măsura României întregite, având drept centru
Statuia Regelui Ferdinand I cu anexele sale, de o atât mai bogată amploare decât simplul
monument al Regelui Carol I din faţa vechiului Palat.
Nădăjduim că nu prea târziu, sub glorioasa domnie a Regelui Mihai I, chiar şi piaţa
Ferdinand I să fie întrecută printr-alta de proporţii şi mai măreţe, în jurul Arcului de
Triumf, sau pe un loc mai spaţios în noile cartiere ale oraşului, căruia îi prevedem o cât
mai splendidă dezvoltare înspre Nord şi Răsărit.
În aşteptarea împlinirii acestor legitime năzuinţe se cuvine să păstrăm însă Piaţa
Palatului Regal în starea existentă şi cu proporţiile corespunzând mediului ei de
odinioară, ce nu se poate şi nu trebuie fundamental schimbat.
Discrepanţa ar fi prea mare între o piaţă monumentală, tăiată de o biată Cale a
Victoriei şi înconjurată de numeroase frânturi de străzi şi monumente megieşe disparate,
ca Ateneul, Ministerul de Interne şi altele.
Respectând deci tradiţia şi cele două clădiri regale, ce-şi fac faţă, Piaţa poate fi
reformată, retuşându-se, pe cât posibil, principalele cusururi ale Palatului Regal.
Într-acest scop, cei mai mulţi dintre concurenţi au căutat prin corpuri de clădire
simetrice să acopere, să mascheze asimetria aripilor ce nu sunt perpendiculare pe faţada
centrală a Palatului. Prin această măsură se închide piaţa, dându-i-se un contur mai precis
în haosul produs prin dărâmările care izolează Fundaţia într-o situaţie aşa de nefavorabilă.
Mulţi dintre candidaţi caută să ascundă aripile defectuoase ale Palatului printr-o
nouă clădire a Fundaţiei, pe care o mută mult mai departe.
Soluţia cea mai fericită ar fi ca aceste clădiri salvatoare ale disimetriei Palatului să
facă un corp cu actuala Fundaţie. Piaţa actuală s-ar mări puţin prin concavitatea cuprinsă
între vechea Fundaţie legată de noile ei aripi. Spre a nu se întrerupe penetraţia străzilor
Wilson şi C.A. Rosetti pe piaţă, noul complex de clădiri ar fi întrerupt la parter prin câte
un pasaj cu portic de fiecare parte, legătura între corpul central şi aripile Fundaţiei
făcându-se la etaj.
259
 O bună soluţie în acest sens dă proiectul cu „moto 18“, al d-lor arhitecţi Ghiulamila
şi Smărăndescu. Insuficienţele acestui plan pot fi împlinite prin adaptarea părţilor
satisfăcătoare din alte proiecte, deoarece nici unul din ele nefiind destinat a fi executat
întocmai, toate pot servi drept sugestii pentru lucrarea definitivă ce se va alcătui. În cazul
de faţă ameliorarea proiectului Nr.18 se poate obţine prin împrumuturi din proiectul cu
motto „Bona Fide“. S-ar menţine deci aripile nou create în faţa Palatului, formându-se
astfel două pieţe laterale: una mai mare în faţa Ateneului şi alta în faţa intrării
Ministerului de Interne păstrându-se o circulaţie perfect organizată între piaţa Teatrului
Naţional până dincolo de Ateneu, în str. Lahovary.
S-ar crea în faţa Palatului Regal o piaţă de formă trapezoidală, latura cea mai mare a
trapezului, alcătuită din clădirea Fundaţiei, modificată şi mărită, devenind aproape odată
şi jumătate cât distanţa actuală dintre Palat şi Fundaţie.
Noua piaţă având aproximativ 12h. ar fi ceva mai mare decât cea actuală, în
proporţie totuşi cu Palatul Regal; ea ar fi destul de liniştită, deşi bine deservită prin noua
arteră principală din dosul Fundaţiei.
Fundaţia ar căpăta amploarea cerută şi o a doua faţadă unitară spre biserica Boteanu,
ce nu ar mai fi sacrificată. În această nouă mărire a Fundaţiei s-ar putea instala şi
Societatea Regală Română de Geografie, a doua ctitorie a Regelui Carol I, care deşi
înfiinţată în 1875, nu are încă adăpost propriu, cu toate că Suveranul ţării este
preşedintele efectiv al Societăţii.
Potrivit şi articolului 5 din programul concursului, faţada a doua, dinspre marea
arteră de circulaţie legând piaţa Ministerului cu cea a Ateneului, va trebui prevăzută cu
prăvălii în vederea măririi veniturilor instituţiei, ce se întreţine prin mijloace proprii, fără
vreo subvenţie de la Stat.
În cele două aripi, ce s-ar adăuga la vechea clădire a Fundaţiei, s-ar putea adăposti
Fundaţia Regele Mihai I, pe o parte, iar într-alta Administraţia Domeniilor Coroanei,
întreg Palatul Fundaţiei astfel mărit deservind aşezămintele regale azi răzleţite în localuri
improprii. În parter s-ar putea instala Librăria cu publicaţiile Fundaţiei şi desfacerea
produselor Domeniilor şi ale fermelor regale. Tot în parter s-ar deschide, în faţă,
Biblioteca pentru copii, de atâta vreme preconizată.
Arhitectura noului Palat s-ar armoniza cu aceea a Palatului Regal şi a Ministerului de
Interne, în aşteptarea ca şi în partea dreaptă a Fundaţiei să se ridice o clădire la fel, în
locul celei actuale, total asimetrice.
Enorma mansardă actuală a Fundaţiei s-ar înlocui prin două caturi în stil clasic,
dominând cele trei corpuri ale clădirii ce ar căpăta astfel un aspect într-adevăr
monumental, demn de a sta în faţa Palatului Regal.
Soluţia concretizată în planul alăturat mai prezintă şi marele avantaj – în zilele de
acum, mai ales – de a fi cea mai puţin costisitoare, prin reducerea la minim a dărâmărilor,
aşa de nechibzuite în celelalte proiecte ale concursului. Fundaţia posedând vastul teren
vecin din str. C.A. Rosetti Nr.4, exproprierile necesare măririi ar fi relativ mici şi
reclamate mai ales de prelungirea şi lărgirea străzii Academiei, care constituie o
necesitate urbanistică, independent de nevoile Instituţiei Regale.
Încheind, socot de a mea datorie să insist din nou asupra greşelii ce s-ar comite,
adoptându-se propunerea unora, de a se dărâma creaţiunea Primului nostru Rege, de la
care Capitala nu are nici o altă amintire arhitectonică, Palatul Regal nefiind opera Sa.
260
 Dacă adevărat este că popoarele trăiesc şi se fălesc prin monumentele lor, atunci să
nu comitem sacrilegiul de a distruge tocmai cea mai personală dintre operele durate de
Întemeietorul Regatului român. Să păstrăm nucleul original al clădirii ce, în decursul
vremii, se va fi tot mărit potrivit nevoilor mereu crescânde, dându-ne imaginea unei
dezvoltări organice pe măsura cerinţelor noi ale trecutului.
Cum de la România mică a lui Carol I s-a trecut la ţara întregită de azi, tot astfel, în
chip firesc, de la vechea piaţă a Palatului Regal vom păşi triumfători spre măreţele
plăsmuiri ale viitorului, respectând însă fără a ne ruşina, modestia temeinicelor şi aşa de
sănătoaselor realizări ale Întemeietorului Regatului român.

(Piaţa Palatului cu
biblioteca distrusă,
27 decembrie 1989)

Un model cultural: Fundaţia Universitară Carol I

Anca Podgoreanu, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I“, 2006

La sfârşitul anului 1989 s-a consumat acea tragedie care ne-a amintit de inchiziţie:
în centrul Bucureştiului, cu somptuoasele lui monumente arhitectonice, singură şi lipsită
de apărare, o bibliotecă, de mare rezonanţă, şi-a pierdut cărţile în flăcări, ca într-un
autodafeu pe care memoria colectivă l-a recunoscut îngrozită. Cine pronunţase sentinţa şi,
mai ales, de ce?
Poate că, la distanţă de 45 de ani, asemenea distrugerii statuii lui Carol, un simbol al
permanenţei şi stabilităţii ridicat în faţa bibliotecii, se plănuia o altă execuţie tacită, de
data aceasta, asupra bătrânei ctitorii regale. O modalitate disperată prin care istoria trecută
putea să dispară definitiv în cenuşa prezentului.
În sclipirile stranii ale focului care îşi desăvârşea lucrarea de aneantizare a unei
jumătăţi de milion de volume, acei dintre noi care ne-am petrecut tinereţea în băncile
261
bibliotecii am trăit spectacolul grotesc şi şocant ca pe o pierdere dramatică a unei părţi
din fiinţa noastră. Incendiul a lăsat în urmă o nevoie imperioasă de reîncărcare, de
reînnoire printr-o scuturare a acelor semnificaţii impuse eului nostru moral şi intelectual
de un timp străin, printr-o golire bruscă, dureroasă şi o purificare îndelung aşteptată.
Atunci au început să se cristalizeze primele înţelegeri, la început mai timide, apoi din
ce în ce mai limpezi, conturând un nou început.
Istoria prezentă este o sumă de utopii individuale, divergente sau convergente care,
pentru a deveni viabile, au nevoie să fie recunoscute în ordinea importanţei lor într-o
strategie naţională. Au nevoie de un sistem de reprezentare, de punere în operă. Când
încercăm să ne raportăm la idealurile unui timp îndepărtat, să ne căutăm rădăcinile, mai
vizibile sau mai ascunse, pârghiile noastre de recuperare a acelui timp sunt destul de
fragile. În cei peste şaisprezece ani de inevitabilă schimbare am trecut prin trepte
succesive de decriptare a trecutului, de la cel mai îndepărtat spre cel imediat. Întrebarea
care s-a insinuat în încercările noastre progresiv coerente de recuperare a trecutului
bibliotecii a fost şi, în parte, mai persistentă şi acum: în ce măsură ideea de fundaţie
regală mai este astăzi actuală, cât din Fundaţia universitară ctitorită de regele Carol I şi
care i-a purtat numele jumătate de secol, ne mai reprezintă, nu cumva noua Bibliotecă
Centrală Universitară, reconfigurată după 1948, are o legitimitate mai mare, printr-o
formă de funcţionare întărită în alţi cincizeci de ani, opusă celei regale?
Mărturiile istoriei, contextele politice variabile, perseverenţa oamenilor care au privit
mereu biblioteca ca un tot organic, au făcut posibilă alegerea acelui traseu care, dincolo
de obstacolele inerente, a asimilat perioada atât de fecundă a instituţiei regale ca pe un
model exemplar. Recunoaşterea adevărului istoric despre bibliotecă a însemnat şi
recuperarea unei identităţi pierdute în atâţia ani de negare sau mistificare.Vechea
Fundaţie ne oferă posibilitatea unei priviri în oglindă, în acea continuitate care ne-a fost
refuzată şi prin care ne putem în sfârşit înţelege mai bine pe noi înşine şi rolul nostru în
viitor.
Deşi importanţa Fundaţiei a fost tăinuită îndelung, elemente ale alcătuirii şi gloriei ei
au răzbătut în timp, s-au contopit cu acţiunile noii instituţii, dându-le acea aură de
temeinicie şi seriozitate proprie începuturilor. O identitate bine definită reprezintă pentru
bibliotecă o marcă de nobleţe şi reprezentativitate, o carte de vizită în contactele interne şi
internaţionale. Este ceea ce a urmărit Carol I când şi-a propus să ofere naţiunii române o
construcţie spirituală unică, un lăcaş de studiu pentru tineri; o bibliotecă totdeauna
deschisă care să reprezinte intrarea în marea elită europeană.
Carol înfiinţează Fundaţia la împlinirea a 25 de ani de la suirea pe tron, timp în care
s-a interesat permanent de viaţa culturală şi ştiinţifică românească. Prezent la festivităţile
de celebrare a Universităţii şi la şedinţele Academiei Române, regele are adesea un
discurs vizionar: „Universităţile noastre – spune el la aniversarea celor 25 de ani de la
inaugurarea Universităţii din Bucureşti – nu sunt numai ale Românilor; ele pot deveni,
prin renumele lor, un focar de lumină al unei mari părţi a Răsăritului“ (56, T.3, p. 57);
Universitatea este „templul ştiinţei“, menit „a lumina calea viitorului“, iar învăţământul
înalt este „hrana sufletească a poporului“.
În cuvântarea ţinută la inaugurarea Palatului Universităţii din Iaşi, din 29 oct./2 nov.
1897, Carol I îşi împărtăşea acel sentiment puternic, care consfinţeşte prestigiul culturii
superioare, că „Nu numai cu numărul soldaţilor şi cu dezvoltarea vieţii economice se
262
măsoară astăzi puterea statelor. Un factor de căpetenie, poate cel mai însemnat, este
gradul de cultură“.(56, T.3, p.288)
Academia Română a fost aşezământul care, sub ochii regelui, „a crescut, s-a
dezvoltat şi a ajuns a fi o însemnată instituţiune de cultură, având înrâuririle cele mai
binefăcătoare asupra limbii şi literaturii noastre“. La 1891 Carol I observa „temelia
trainică“ a limbii româneşti care „n-ar fi putut niciodată să fie primejduită, având
rădăcini prea adânci şi un reazim prea puternic în cărţile bisericeşti, în cronice şi în
poezia populară“.(56, T.3, p.100) Preocuparea lui pentru a păstra rădăcinile neamului
românesc reprezintă o lecţie de istorie extrem de vie, dar şi o modalitate de a dezvălui
multiple confluenţe. În comunicarea prezentată la Academie în 7/20 martie 1901, Carol
dezvăluie date privitoare la români aflate în coresponenţa regelui Frederic al Prusiei.
Regele concentrează în Fundaţia sa toate principiile şi direcţiile unui timp istoric atât
de contradictoriu, dar supus modelării sale permanente, pe care regii de după el,
Ferdinand şi Carol al II-lea, îl vor fructifica şi specializa.
Fundaţia regală devine un reper al vieţii intelectuale româneşti, un barometru al
nivelului de studiu şi pregătire al tinerimii studioase. În scrisoarea din 3 mai 1891 către
Preşedintele Consiliului de Miniştri, generalul I. Em. Florescu, regele Carol I îşi
motivează alegerea prin „pilda bunilor Domni din trecut“ şi prin realizările din pătrarul
de veac petrecut pe pământ românesc. Puterea exemplului este o constantă a politicii lui
Carol, precum şi aplicarea consecventă a principiului continuităţii şi al tradiţiei ca
„temelii neclintite“ pentru dezvoltarea ţării.
Regele urmăreşte în special rolul cultural al Fundaţiei şi cel de formare a
caracterelor, independent de implicaţiile politice. „Instituţia regală – va scrie
Al. Tzigara-Samurcaş mai târziu – n-a luat parte sub orice formă la vreo mişcare în
afară de preocupările curat culturale, păstrându-şi veşnic neturburată seninătatea
academică, necesară dezvoltării ei, potrivit dorinţei supreme a Augustului ei
întemeietor“. (332, p. 198)
„Locaşul de studiu“, atât de necesar „junimii universitare“ se va înălţa pe un loc
ales de rege, în faţa Palatului regal, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau, cu
cheltuiala lui Carol I care pune la dispoziţia Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice
suma de 200.000 lei în rentă 5%. Va înzestra biblioteca cu cărţi, va dona medalii şi
reproducerea plachetei aşezate pe casa locuită la Berlin, va da un imbold celorlalţi
donatori dornici să-i susţină proiectul. Directorul Fundaţiei va fi ales de rege în persoana
profesorului Al. Tzigara-Samurcaş. Începând din 1 ian. 1899, acesta va ocupa funcţia de
director până la pensionare, în 7 decembrie 1946. Cariera lui Tzigara-Samurcaş s-a
format sub îndrumarea lui Carol I care îi va acorda şi o bursă „pentru studii în
străinătate“ pe o perioadă de 3 ani. Se specializează în muzeografie, dar la îndemnul
regelui ia parte la organizarea şi catalogarea colecţiilor din vastele biblioteci germane. În
1897 obţine la Berlin Certificatul care atestă cunoaşterea problemelor importante ale
bibliotecii. Carol I a avut acest merit extraordinar să pregătească pentru funcţii importante
pe cei mai buni profesionişti. Al. Tzigara-Samurcaş va deveni la 1 octombrie 1906 şi
directorul Muzeului de la Şosea, de Artă naţională.
An de an, la 9 mai, au loc festivităţile Fundaţiei la care participă întreaga familie
regală. Ceremonialul este mereu acelaşi. Directorul Fundaţiei, Al. Tzigara-Samurcaş,
citeşte raportul despre mersul instituţiei. La ora douăsprezece şi jumătate sau
263
patrusprezece regele primeşte în audienţă pe ministrul Instrucţiunii publice (M. Vlădescu,
C.C. Arion sau Spiru Haret), pe prorector şi pe directorul Fundaţiei. Prorectorul îi
înmânează raportul, iar Tzigara-Samurcaş un volum legat cu teze şi lucrări speciale de la
Universitatea din Bucureşti şi din Iaşi, tipărit de Fundaţie.
Misiunea ctitoriei lui Carol era precis stabilită încă de la înfiinţare şi prevedea în
primul rând un loc de studiu pentru studenţi, apoi ajutorarea celor care „întreprind
lucrări speciale sub direcţiunea profesorilor sau pentru tipărirea tezelor“, precum şi
acordarea de subvenţii celor lipsiţi de mijloace. Al. Tzigara-Samurcaş a păstrat vie timp
de aproape jumătate de secol această misiune, „necurmatul interes al regelui pentru
instrucţiune“. La 14 martie 1895, cu prilejul inaugurării Fundaţiei, regele rosteşte o
cuvântare în care îşi dezvăluie crezul şi speranţa în viitorul ctitoriei sale: „După cum va fi
tinerimea noastră de astăzi, aşa va fi şi România de mâine“. Un crez extrem de actual,
uitat adesea de politicienii ţării.
Iată cum funcţiona Biblioteca în anii 1910-1912. Studenţii intrau cu un permis
eliberat pe baza cărţii de student. Puteau beneficia de permis şi particularii, pe baza unei
cereri scrise. Valabilitatea unui permis se prelungea anual. În anul 1911, de exemplu,
s-au adăugat 506 permise noi, pentru studenţii de la Facultatea de drept, medicină şi
teologie, pentru 12 elevi de la Şcoala de arte frumoase şi 115 profesori secundari. S-au
înregistrat 51.150 de cititori care au consultat 59.838 de volume. De la 5 la 7 după amiază
biblioteca era închisă, iar în acest interval aveau loc lucrări practice ale Seminarului de
istoria românilor, Cursuri de istoria artei cu proiecţii. Biblioteca era deschisă 9 ore, dintre
care 3 ore seara.
Regele dorea ca două luni, vara, biblioteca să fie închisă.
Profesorii indicau numărul de lucrări noi necesare studiilor universitare. Lucrările
importante, cerute de studenţi prin „cartea de deziderate“ se aflau în sala de lectură. Se
efectuau de către bibliotecari dări de seamă din revistele de specialitate.
În sălile de lectură se aflau peste 100 de titluri de reviste străine. Prin depozitul legal
se introduceau lucrări cu caracter ştiinţific, multe importante privitoare la limba şi
literatura română. Se primeau donaţii din partea Academiei Române, a ministerelor,
primăriei, a diferitelor societăţi şi institute.
În acelaşi an 1911, Fundaţia avea 5 bursieri de la Universitatea din Bucureşti şi 3 de
la Iaşi. Au mai primit ajutoare pentru teze 2 studenţi de la Universitatea din Bucureşti
(200 lei şi 314 lei pentru tipărirea tezelor) şi 2 de la Iaşi. S-au realizat 2 lucrări speciale
sub îndrumarea profesorilor şi s-au acordat premii de 50 de lei pentru cele mai bune 6
lucrări la seminarul profesorul D. Onciul. Suma de 1.000 lei s-a împărţit la 19 studenţi ca
subvenţii. Toate aceste date apăreau în Raportul anual, semnat de prorector (în 1911 era
profesorul I. Bogdan).
Numărul crescând al cititorilor l-a determinat pe rege să achiziţioneze imobilul lui
Gr. Păucescu şi să cerceteze cu mare atenţie planurile aceluiaşi arhitect Paul Gottereau.
Fundaţia, inaugurată de Carol I la 9 Mai 1914, era cam de 4 ori mai mare decât corpul
iniţial din 1895. Fericit că poate oferi Universităţii „o clădire care face cinste celor ce
au executat-o şi vrednică de înaltul ei scop“, Carol rosteşte un discurs plin de
învăţăminte, un testament peste timp: „Nu uitaţi însă niciodată că ştiinţa trebuie însoţită
cu cultura inimii, cu iubire de ţară şi cu demnitatea vieţii, pentru ca roadele ei să fie
binecuvântate şi cu adevărat folositoare binelui obştesc şi Patriei“.
264
 Frumuseţea clădirii, caracterul ei special de aşezământ superior de cultură,
reprezintă încununarea unui destin. „Ca un adevărat Palat regal“ cum va scrie
S. Mehedinţi, Fundaţia păstrează amprenta iniţiatorului ei, „Căci acolo va fi şi va trăi în
veci o parte din personalitatea regelui Carol“.
Convins de rolul crescut al Fundaţiei în viaţa ştiinţifică şi culturală a Bucureştiului,
noul edificiu este prevăzut cu un Amfiteatru de 500 de locuri în care vor răsuna vocile
cele mai autorizate ale timpului. Maxima înflorire şi pătrundere în conştiinţa publicului se
realizează între cele două războaie mondiale.
În 1926, cu un an înainte de a muri, regele Ferdinand creează cu ocazia împlinirii
vârstei de şaizeci de ani, la Iaşi Fundaţia care-i poartă numele şi care este destinată
educaţiei tinerilor şi cercetătorilor din domeniul ştiinţelor fizice şi naturale. După modelul
Fundaţiei lui Carol, ctitoria lui Ferdinand avea o bibliotecă cu săli luxoase, cu depozite
bogate de cărţi şi se orienta mai mult spre educaţia culturală a copiilor de militari.
În 1921 ia fiinţă Fundaţia Culturală Regală Principele Carol având ca rol
culturalizarea satelor, cu ajutorul Căminelor culturale şi a Echipelor regale studenţeşti.
Fundaţia a făcut posibilă apariţia revistei populare Albina, a colecţiilor Cartea Satului şi
Biblioteca Albinei. Carol II a înfiinţat şi alte fundaţii, în 1931, Institutul de Cercetări
Ştiinţifice „Regele Carol II“, de la Cluj, iar în 1933 Fundaţia pentru Literatură şi Artă
„Regele Carol al II-lea“.
Amintind aceste fundaţii regale, care îşi au izvorul în prima ctitorie regală a lui
Carol I putem să desprindem mai exact configuraţia culturală a societăţii româneşti în
dezvoltările istorice succesive.
Existenţa fundaţiilor regale, pe care astăzi le descoperim treptat, au situat cultura
română la o altă scară a valorilor în faţa lumii civilizate.
„Fundaţia e vie – spunea D. Gusti în 1933 despre Fundaţia Universitară Carol I –
nu numai prin serviciile propriu-zise de bibliotecă pe care le aduc, dar pentru că a ştiut
şi a putut să pătrundă în viaţa ştiinţifică, literară şi culturală a vremii“.(139, p. 43)
Manifestările şi publicaţiile Fundaţiei Universitare Carol I s-au reluat sub alte forme
în deceniile următoare. În anii ’80, sub genericul „Ateneele cărţii“, în Aula Bibliotecii
Centrale Universitare comunicările oamenilor de cultură vor răsuna din nou, se vor
organiza expoziţii de carte, de pictură, se vor recita poezii şi interpreta partituri muzicale.
Începând cu anul 1970 Biblioteca va publica serii de lucrări bibliografice din
domeniul literaturii, istoriei, filosofiei reuşind să susţină cu informaţie valoroasă,
printr-un profesionalism dedicat, cercetarea şi studiul universitar.
Fundaţiile au fundamentat ierarhia valorilor, au determinat elitele intelectuale să
pătrundă în toate straturile societăţii şi să realizeze o comunicare de gând şi de suflet.
„Fundaţiile sunt dovezile dragostei Dinastiei faţă de ţară – scria Petru Comarnescu
în Revista Fundaţiilor Regale. Ele ilustrează pilduitor nevoile şi condiţiile pe care cei trei
regi le-au trăit dominând şi străduindu-se să ridice statul şi neamul românesc“.
(66, p. 784-785)
Biblioteca Centrală Universitară a primit în Anul Carol I întregirea denumirii cu
numele întemeietorului ei ca semn al dobândirii locului firesc şi deplin în rândul marilor
aşezăminte culturale şi ştiinţifice româneşti.

265
14 martie 1995
În localul impropriu din Calea Plevnei nr.59, unde a
funcţionat Biblioteca Centrală Universitară după
distrugerea ei din decembrie 1989, se aniversează
Centenarul inaugurării bibliotecii. Este prima
recunoaştere oficială, după 50 de ani, a continuităţii
vechii ctitorii regale.
O prezentare istorică, dar şi a valorii ştiinţifice a
instituţiei a fost susţinută de prof. univ. dr. Ion Stoica,
directorul bibliotecii. Alte omagieri sunt aduse de
Preafericitul Patriarh Teoctist, de ministrul Învăţă-
mântului, Liviu Maior, de rectorul Universităţii din
Bucureşti, profesorul Emil Constantinescu, şi de alte
personalităţi ale vieţii culturale. O bogată expoziţie de
cărţi, fotografii, articole din ziare şi reviste însoţeşte
evenimentul.

17 octombrie 1995
(Imagini de la Centenarul bibliotecii şi de
Se lansează Indicele bibliografic adnotat al Revistei la redeschiderea acesteia în 2001
Fundaţiilor Regale, redactat de specialiştii bibliotecii. Sunt
invitaţi la acest eveniment Ruxandra Oteteleşanu, Petronela Pagina alăturată: Săli de lectură în clădirea
nouă, corpul Boema)
Negoşanu, Pericle Martinescu şi Barbu Brezianu care evocă cu
multă emoţie atmosfera din jurul revistei, dar şi importanţa
conferinţelor ţinute în Amfiteatrul Fundaţiei.

20 noiembrie 2001
Se redeschide Biblioteca Centrală Universitară, în corpul
Boema, construit pe terenul cerut de N. Iorga pentru
extinderea Fundaţiei într-o interpelare în Camera Deputaţilor
din 14 martie 1929.
Evenimentul are o importanţă naţională. Participă preşedintele
ţării, Ion Iliescu, primul-ministru Adrian Năstase, Baroneasa
Emma Nicholson, reprezentanta permanentă a Parlamentului
european, Abdelaziz Abid, reprezentantul UNESCO, rectorul
Universităţii, prof. univ. dr. Ioan Mihăilescu, membri ai
guvernului şi corpului diplomatic etc.

Anul 2001 are pentru Bibliotecă şi o altă semnificaţie: se

împlinesc 110 ani de la întemeierea de către Carol I a Fundaţiei
în 3 mai 1891.
Cu prilejul redeschiderii bibliotecii se editează un album-eseu
intitulat Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti - o
bibliografie a existenţei.

266
267
 (Biblioteca după redeschiderea din 2001.
Corpul Fundaţie şi corpul Boema)

268
27 septembrie 2004
Se comemorează în Holul Aulei Bibliotecii Centrale
Universitare 90 de ani de la moartea regelui Carol I. Se
vernisează o expoziţie de carte, fotografii şi obiecte din vechea
Fundaţie intitulată Ctitori şi aşezăminte.
În anul 2004 se împlinesc şi 90 de ani de la a doua inaugurare a
Fundaţiei Universitare Carol I, la 9 mai 1914. Invitatul acestui
eveniment este prof. univ. dr. Ioan Scurtu care conferenţiază
despre personalitatea lui Carol I şi importanţa domniei sale.
În a doua parte a zilei, prof. univ. dr. Nicolae Rauş dezvăluie
publicului prezent în sala GalAteCa obstacolele şi munca
depusă împreună cu Viorica Moisuc la realizarea ediţiei de
Însemnări zilnice: 1937-1951 ale regelui Carol al II-lea.

„O privire obiectivă ne conduce la concluzia că cei 48 de ani

de domnie ai lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese
pentru România în plan demografic, economic, social,
administrativ, politic, cultural. În 1886, România avea
4.115.818 locuitori, iar în 1914 ajunsese la 7.771.341
locuitori. Dintr-o ţară vasală Imperiului Otoman, România a
ajuns un stat independent şi respectat în Europa, dorit de
ambele tabere aflate în conflict, începând din iulie 1914. Prin
reformele înfăptuite, România intrase într-un ritm rapid de
dezvoltare economică; dintr-o ţară aproape fără industrie
ajunsese să dispună de cele mai mari şi mai performante
rafinării din Europa; dintr-o ţară fără monedă naţională,
România avea după 1900, una dintre cele mai puternice valute
de pe continent. Sistemul de guvernare stabilit prin Constituţia
din 1866 şi-a dovedit viabilitatea. Monarhia constituţională
devenise o realitate, intrată în conştiinţa publică.“
Ioan Scurtu, 2004 (290, Vol.1, p.233-234)

( Afişe ale manifestărilor din

27 septembrie 2004 )

(Directorul bibliotecii, prof

univ.dr. Mireca Regneală, şi
prof. univ. dr. Ioan Scurtu în
Holul Aulei la vernisajul
expoziţiei din 27 septembrie
2004)
269
10-11 noiembrie 2005
Sărbătorirea Zilelor Bibliotecii s-a aflat sub semnul împlinirii a
110 ani de la inaugurarea Fundaţiei Universitare Carol I.
Evenimentul a fost marcat de mesajul Majestăţii Sale Regele
Mihai care şi-a exprimat convingerea că în vremurile noastre,
când cartea pare a fi pusă în urma Internetului şi a Televiziunii
„baza învăţământului stă tot în cărţi şi în profesorii buni“. Şi a
încheiat: „Pentru continuitate mă aflu la BCU, pentru a reda
viaţă Fundaţiei Carol I“. Au evocat Fundaţia şi importanţa ei
covârşitoare în dezvoltarea ştiinţifică şi culturală a Capitalei
acad. C. Bălăceanu-Stolnici, prof. Neagu Djuvara, Gabriel
Liiceanu, Mihai Dimitrie Sturdza, Radu Ionescu, Tudor Berza.
Romfilatelia a lansat emisiunea de timbre „Biblioteca Centrală
Universitară (fosta Fundaţie Univeristară Carol I) – 110 ani
de la Inaugurare.“

O tradiţie a Zilelor Bibliotecii o constituie lansarea, la fiecare

ediţie, a unei lucrări de cercetare bibliografică, dedicată unei
personalităţi a culturii române în relaţie cu biblioteca şi
învăţământul, elaborată de specialiştii bibliotecii.
În anul 2004 s-a lansat biobibliografia adnotată Alexandru
Tzigara-Samurcaş (prezentată de prof. univ. dr. Dinu
C. Giurescu, criticul de artă Ioana Vlasiu şi Tudor Berza,
nepotul lui Tzigara-Samurcaş). În 2005, s-a lansat
biobibliografia adnotată Spiru C. Haret (prezentată de acad.
Mircea Maliţa şi prof. univ. dr. Sorin Cristea). (Emisiune de timbre cu prilejul
Anului Carol I, 2006)

(Pagina alăturată:
Festivitatea dezvelirii plăcii
comemorative cu noua
denumire a bibliotecii şi a
efigiei regelui Carol I de
(Timbrul jubiliar lansat la Zilele către regele Mihai la 22 mai
Bibliotecii, 2005) 2006)

270
2006 - Anul Carol I
Un omagiu adus Regelui Carol I la împlinirea a 140 de ani de
la urcarea pe tron (1866), a 125 de ani de la ridicarea în rangul
de rege şi regat (1881) şi a 100 de ani de la Expoziţia naţională
din 1906 în Parcul Carol.

5 aprilie 2006
Se adoptă Hotărârea de Guvern privind denumirea Bibliotecii
Centrale Universitare din Bucureşti, care apare în Monitorul
Oficial nr. 321, 10 aprilie 2006. (150, p.7)
„În temeiul art.108 din Constituţia României, republicată, şi
al art.2 lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr.63/2002 privind
atribuirea sau schimbarea de denumiri, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr.48/2003,
Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.
Articol unic. – Denumirea Bibliotecii Centrale Universitare,
cu sediul în Municipiul Bucureşti, str. Boteanu nr.1, sectorul 1,
se schimbă în Biblioteca Centrală Universitară „Carol I“.
PRIM-MINISTRU,
CĂLIN POPESCU-TĂRICEANU
Contra semnează: Ministerul Educaţiei şi Cercetării,
Mihai Hărdău
Bucureşti, 5 aprilie 2006 “

22 mai 2006
Două evenimente de excepţie se integrează manifestărilor
dedicate de bibliotecă lui Carol I, ziua de 22 mai căpătând
semnificaţia zilei de 10 mai după schimbarea calendarului.
Are loc, în prezenţa Majestăţilor Lor Regele Mihai I şi Regina
Ana, precum şi a altor personalităţi ale culturii române,
dezvelirea plăcii comemorative dedicate noii denumiri a
Bibliotecii Centrale Universitare şi a efigiei în bronz a Regelui
Carol, realizate de sculptorul Eugen Ilina. Tot el este şi autorul
bustului lui Carol I care urmează să fie amplasat în firida din
faţa Sălii profesorilor. Despre această realizare artistică, dar şi
despre dezvoltarea artelor plasatice în timpul lui Carol I a
vorbit criticul de artă Mircea Deac. El a spus:

„Trăim o zi istorică, cu semnificaţii aparte. Pe de o parte,

asistăm la schimbarea numelui Bibliotecii Centrale
Universitare în numele de Carol I reluând renumele şi
tradiţiile Fundaţiei Universitare Carol I, pe de altă parte,
participăm la dezvelirea de către Majestatea Sa Regele Mihai
a efigiei comemorative cu portretul Regelui Carol I, realizat
în bronz de către sculptorul Eugen Ilina, un artist cu reale

271
perspective de afirmare şi dezvoltare. Artiştii au recunoscut
marile merite ale Regelui Carol I la ridicara de monumente, la
alcătuirea celei mai bogate colecţii de arte şi la ridicarea
Castelului Peleş. Când am scris monografia sculptorului
Dimitrie Paciurea am amintit o întâmplare. Fiind încă elev al
Şcolii de Arte şi Meserii, în 1891, la vizita Regelui Carol I
Paciurea i-a prezentat acestuia un basorelief cu portretul
Regelui ceea ce a impresionat asistenţa şi ca urmare el avea
să dobândească o bursă de studii în străinătate. Regele Carol I
a scos România din anonimat, a făurit independenţa ei şi a pus
bazele civilizaţiei şi culturii româneşti. /…/ Fără înţelegerea şi
sprijinul Regelui Carol I ca făuritor al culturii româneşti nu s-
ar fi dezvoltat pictori ca Şt. Luchian sau Gh. Pătraşcu care au
dat strălucire artistică perioadei domniei Regelui Carol I.
Un exemplu de dragoste pentru progres şi civilizaţie şi a cărui
efigie aşezată azi pe faţada Bibliotecii Centrale Universitare
Carol I apare ca o mărturie, un îndemn pentru încrederea în
viitorul României şi dezvoltarea armonioasă a artei“.

Un alt moment al zilei a constat în reluarea Conferinţelor

Fundaţiei, eveniment de mare prestigiu cultural mai ales între
cele două războaie mondiale. Directorul instituţiei, prof. univ.
dr. Mircea Regneală a introdus asistenţa în atmosfera epocii,
reunind prima ediţie a Conferinţelor sub genericul „Carol I şi
civilizaţia românească“.
Secretarul de Stat, Ilie Taloş, a citit Hotărârea de Guvern prin
care se schimbă titulatura Bibliotecii şi a adăugat un mesaj din
partea Guvernului României:

„Această instituţie este doar o mică parte din realizările în

plan cultural pe care le-a dobândit România în epoca lui
Carol I. Putând adăuga aici, Academia, construirea de edificii
culturale de prim rang, statui şi monumente publice,
universităţi, biblioteci, societăţi, fundaţii culturale.
Dezvoltarea culturii a fost de fapt o parte integrantă din
dezvoltarea generală a societăţii româneşti în epoca
monarhiei constituţionale. După schimbarea din 1989
România a început un lung şi anevoios proces de reparaţie
materială şi morală. Această instituţie primeşte numele pe
care l-a avut de la început. Hotărârea de guvern pe care am
citit-o nu dă un nume unei biblioteci, ci îi redă identitatea.
Dorim Bibliotecii Centrale Universitare Carol I, fosta
Biblioteca Centrală Universitară, un viitor pe măsura tradiţiei
şi vă asigurăm că guvernul se va strădui să-i asigure cât mai
repede repunerea în circuitul cultural“.

În primul ciclu al Conferinţelor Fundaţiei conferenţiază: prof.

univ. dr. Neagu Djuvara, prof. univ. dr. Zoe Petre, prof. univ.
dr. József Kötö, Ioana Pârvulescu, arh. Alexandru Beldiman.

272
CONFERINŢELE FUNDAŢIEI
„Carol I şi civilizaţia românească“
22 mai 2006

273
 (Imagini surprinse în timpul
conferinţelor )

274
 /„Secolul lui Carol I“/
prof. univ. dr. Neagu Djuvara

Întâi de toate vreau să amintesc un lucru acela că ultranaţionaliştii noştri ar putea

să-şi pună o întrebare: ce caută Carol I, un rege străin, ofiţer prusac, aristocrat occidental,
ce putea el să înţeleagă din cultura românească?
Voi încerca să răspund. Chiar dacă regele Carol I nu ar fi fost el însuşi un om de
înaltă cultură, un mare cunoscător de pictură, un adorator al poeziei, ca Regina Carmen
Sylva, are vreo importanţă ca cel care domneşte şi care imprimă totuşi un anumit stil
societăţii pe care o guvernează să fie el însuşi un artist, un specialist, un om extrem de
cult? Nu are importanţă.
Mă gândesc la cei care au lăsat un nume în decursul istoriei, de exemplu se spune
secolul lui Pericle sau secolul lui Ludovic al XIV-lea, poate Pericle să fi fost un om de
cultură foarte înaltă, dar nici Augustus, nici Ludovic al XIV-lea nu au fost mari
intelectuali. De ce s-a spus secolul lor? Fiindcă au ştiut cum să imprime epocii pe care
au dominat-o din punct de vedere politic o asemenea atmosferă încât într-adevăr să
rămână în istorie ca un întreg veac; în definitiv Pericle nu fost decât 20 de ani la putere,
dar se vorbeşte totuşi de secolul lui Pericle. Ludovic al XIV-lea a domnit foarte mult, el
chiar personal vreo 50 şi ceva de ani, dar nu personalitatea lui contează, ci atmosfera pe
care a reuşit să o creeze, protecţia pe care a dat-o marilor spirite. Gândiţi-vă la celebra
întâlnire a lui Ludovic al XIV-lea cu Molière la masă. Înseamnă că el a ştiut ce trebuie să
facă pentru ca în cadrul domniei lui să fie perioada cea mai strălucită a civilizaţiei
franceze. De aceea, părerea mea este că regele Carol a reuşit să aducă ţării noastre, micii
noastre ţări din acea vreme care încă era şi din păcate mai e şi astăzi însemnată de
anumite reminiscenţe balcanice, o anumită linişte, o anumită atmosferă occidentală. Noi
constatăm un singur fapt: că acei 48 de ani de domnie ai lui Carol I coincid cu cea mai
frumoasă înflorire a culturii româneşti din toate veacurile. Asta nu poate fi o simplă
întâmplare. Faptul că eram de acum într-o ţară relativ liniştită, că politica era, cu toate
micile certuri, relativ calmă era ceva ce nu ieşea dintr-o normalitate. Faptul că se
deschiseseră porţile către occident înseamnă aceea atmosfera pe care Carol I a ştiut să o
creeze pentru ca să se dezvolte în mod armonios cultura română care începuse deja
înaintea lui. Mă gândesc totuşi că, este extraordinar, ca în timpul domniei lui Carol I să fi
apărut personalităţi atât de diferite şi de strălucite ca Eminescu, Maiorescu, Caragiale
chiar Alecsandri, la vârsta lui mai înaintată, oameni din popor cum a fost Creangă,
Coşbuc, Barbu Delavrancea, ieşit şi el oarecum de la ţară, Slavici venit din Ardeal şi el.
În istorie un Xenopol, un Iorga . Nu vreau să cad în enumerarea marilor creatori ai ţării
noastre în epoca lui Carol I, dar totuşi nu numai în domeniile mai cunoscute marelui
public, cum este litertatura şi pictura, dar gândiţi-vă că în geologie am avut pe un
Drăghiceanu şi pe Cobălcescu. Că Henri Coandă a făcut o experienţă extraordinară care
este la originea aviaţiei supersonice şi aşa mai departe, că a avut pe unul din primii
speologi din lume, pe Emil Racoviţă, toate lucrurile acestea nu sunt un pur hazard. Şi încă
ceva, până şi oameni din popor cum este Brâncuşi, copil de la ţară, sub Carol I, e omul
care a plecat pe jos la Paris. Şi aici aş vrea să termin cu o observaţie pe care nu prea am
văzut-o făcută în literatura noastră şi anume cum a ştiut Carol I care era foarte germanic

275
ca mentalitate şi ca educaţie, cum a putut sub domnia lui să existe totuşi o predominantă
a culturii franceze. Mai întâi să nu uităm că regele Carol I era pe jumătate francez. Cele
două bunici ale lui erau franţuzoaice şi că venirea lui în ţară nu a fost pentru că era o rudă
îndepărtată cu regele Prusiei, ci fiindcă era un fel de nepot al lui Napoleon al III-lea. Asta
nu trebuie uitat, apoi Carol I vorbea perfect franţuzeşte şi aici aş vrea să deschid o mică
paranteză, pentru un lucru care nu este foarte cunoscut de public, şi anume că în
dramatica şedinţă a consiliului de coroană de la 3 august 1914, când regele Carol, care
după cum ştiţi semnase acel tratat de alianţă cu Puterile Centrale, ar fi vrut să convingă pe
oamenii politici români – guvernul mai întâi al lui Ionel Brătianu şi Consiliul de coroană -
să dea un aviz favorabil intrării în război a României alături de Germania. Ei bine, ştiţi
dumneavoastră că acel consiliu, lucru poate unic în istorie, s-a ţinut în limba franceză?
Fiindcă era atât de emoţionat încât se temea ca să întreţină un dialog cu aceşti oameni în
altă limbă decât o limbă diplomatică pe care o ştia ca şi limba lui maternă. E un lucru
foarte impresionant. Şi un alt amănunt dacă vreţi, toţi aceşti 20 de politicieni români din
acea epocă puteau susţine o conversaţie în franţuzeşte. Asta în ziua de astăzi mi se pare
deja un fenomen, dar aşa era în acea vreme. Deci este foarte interesant acest fapt că sub
domnia lui Carol I, inconstestabil germanofil, foarte apropiat de politica kaiserului, totuşi
el nu a făcut niciun gest care să împiedice acea influenţă franceză care continua de
aproape 100 de ani, şi exemplul cel mai frapant este faptul că majoritatea monumentelor
care s-au clădit în timpul domniei lui Carol I şi care sunt şi astăzi cele mai frumoase
monumente din Bucureşti, aproape toate sunt de stil franţuzesc sau făcute de arhitecţi
francezi. Un singur lucru vreau să vă mai spun în încheiere: atât de strălucită din punct de
vedere cultural a fost această domnie a lui Carol I încât eu cred că la nivelul istoriei ţării
noastre ar trebui să se vorbească de secolul lui Carol I.

/Vocaţia de ctitor a regelui Carol I/

prof. univ. dr. Zoe Petre

Maiestate,
Doamnă,
Domnule director,
Onorat auditoriu,
Cred că e cât se poate de potrivit să ne amintim, în acest an atât de înfrigurat de
perspectiva ca România să reintegreze durabil spaţiul de libertate, de modernitate şi de
cultură al Europei secolului XXI, că datorăm întemeietorului Dinastiei, Regele Carol I,
prima epocă de racordare concretă, materializată în instituţii şi edificii, la marile fluxuri
ale Europei secolului XIX. Aşezarea în matca lor durabilă a efortului de modernizare a
unei întregi societăţi se leagă indisolubil nu doar de stabilitatea generală pe care cei 48 de
ani de domnie ai Regelui Carol I a adus-o ţării, ci şi de nobila vocaţie de ctitor pe care
monarhul a dovedit-o statornic.

276
 Numeroase instituţii fundamentale ale României moderne s-au întemeiat nu doar în
spirit, ci şi în piatră, în jumătatea de veac dominată de figura Regelui Carol: Societatea
Academică se transformă în 1879 în Academia Română, se construiesc edificii
emblematice de prim rang, precum Ateneul Român, Palatul de Justiţie, Palatul Poştelor,
Palatul Casei de Economii şi Consemnaţiuni, Palatul Băncii Naţionale.
Între aceste ctitorii, cea pe care o comemorăm azi face parte organic din complexul
Pieţii Palatului (azi Piaţa Revoluţiei, probabil fiindcă a fost una din victimele
spectacolului revoluţiei, transmis în direct, începând din după-amiaza de 22 decembrie
1989). Dominat - paşnic, cu deschiderea nobilă a edificiului, care nu are nimic din aerul
de citadelă al altor reşedinţe regale, ci o senină comunicare cu trecătorul – de clădirea
Palatului Regal, în faţa căruia Calea Victoriei devine pentru o clipă, generoasă, astfel că
reşedinţei monarhului îi răspund Ateneul, apoi clădirea Bibliotecii Universitare, elegant
arcuită, acest spaţiu sintetizează atât de pregnant o întreagă epocă încât nici măcar forţa
demolatoare a deceniului ceauşist nu a îndrăznit să o mutileze. Marea victimă a acestei
furii, manifestată din primii ani de dictatură, rămâne însă statuia ecvestră a domnitorului,
opera marelui Mestrovici, din păcate distrusă imediat după 30 decembrie 1947.
Azi, în vreme ce direcţia B.C.U. se străduie să refacă legăturile cu acest nobil trecut,
inclusiv prin refacerea Fundaţiei şi, poate, chiar a statuii ecvestre a primului rege, înţeleg
din câteva ştiri strecurate timid prin gazete că Primăria urmăreşte, dimpotrivă, să
intervină cu brutalitatea moştenită de la precursorii ei imediaţi, şi să construiască exact
între Ateneu, Bibliotecă şi Palatul regal nişte edificii ultra - moderne. Nu ştiu exact ale
cui interese venale le poartă acest proiect, urgenţa căruia mă înfioară, dar cred că nu doar
opinia publică, ci toţi cei care au salvat Parcul Carol în anii trecuţi, în frunte cu
preşedintele de azi al României, se cuvine să se mobilizeze din nou în apărarea altei
ctitorii din multele pe care le datorăm fondatorului dinastiei de România, Regele Carol I.
Situarea în acest spaţiu a Fundaţiei regale şi a bibliotecii a fost deliberată şi
emblematică, hotărâtă explicit de voinţa suveranului, care spunea: „Alegând Noi înşine
locul viitoarei clădiri, am vroit ca ea să se ridice aproape de reşedinţa Noastră, să o
aducă sub ochii şi sub ocrotirea Noastră, fiindcă vedem în tânăra generaţie speranţa
patriei şi unul din sprijinile cele mai temeinice ale tronului şi dinastiei Noastre“.
La 3/15 mai 1891, în scrisoarea adresată Primului Ministru, Regele Carol îşi exprima
dorinţa de a fonda o bibliotecă invocând „pilda bunilor domni din trecut şi amintirea
faptelor împlinite în pătrarul de veac“. „Pilda bunilor domni din trecut“ merita cu
asupră de măsură să fie invocată cu acest prilej, fiindcă, la originea lor, bibliotecile
publice sunt prin definiţie ctitorii regale. Gestul prin excelenţă regal care consacră
resurse adesea imense şi energii pe măsură pentru a strânge laolaltă preţioasele cărţi, nu
pentru a se bucura în taină de ele, ci pentru a le dărui oamenilor, e parte integrantă a
vocaţiei şi misiunii regale. Cel dintâi fondator al unei biblioteci publice pe care îl
cunoaştem a fost un mare rege al Assiriei, Assurbanipal - stâpânitor al întregului Orient
apropiat, faimosul Sardanapal al grecilor (668-628 î.Hr.). Întemeind la Ninive prima
mare bibliotecă regală din istorie - din care arheologia modernă a regăsit fragmente – el
proclama: „Am dobândit comorile ascunse ale ştiinţei scribilor, am citit scrierile nobile
ale sumerienilor şi scrierile întunecate ale akkadienilor, şi am descrifrat inscripţiile în
piatră din vremile dinaintea potopului. Le-am strâns pe toate pentru a aşeza pe o temelie
veşnică tronul meu regal“.
277
 Începea astfel o lungă istorie care alătură vreme de milenii regi şi biblioteci: Iulius
Caezar, ponegrit cu totul pe nedrept că ar fi incendiat biblioteca din Alexandria,
a sporit-o, şi avea, mai cu seamă, proiectul fondării unei mari biblioteci publice la Roma,
o instituţie a cărei conducere o încredinţase cu puţin înainte de a fi asasinat marelui
savant M. Terentius Varro, autor al unui tratat De bibliothecis. Fie că este vorba de cea
mai vestită dintre bibliotecile din istorie, cea din Alexandria Ptolemeilor, sau Bibliotecile
Ulpiene care se arcuiesc şi azi în jurul Columnei lui Traian, de biblioteca împăratului-
savant Constantin al VII-lea Porphirogenetul, de admirabila bibliotecă a califilor abbasizi
de la Cordova sau de bibliotecile regale ale Franţei şi Angliei, devenite în timp prin
voinţa suveranilor acestor mari ţări biblioteci naţionale - aproape de fiecare dată când ne
apropiem de istoria câte unei vestite şi venerabile instituţii menite păstrării cărţilor
întâlnim numele unor personaje regale nu doar prin statut, ci şi prin viziunea propriei lor
misiuni de păstori ai noroadelor cum spunea Homer. Adesea, dinastii întregi poartă de
grijă bibliotecilor: Ptolemeii Soter, Philadelphos, Euergetes, Hadrian care inaugurează
biblioteca înaintaşului său şi o sporesc, Cosimo de Medici, fondatorul Marcianei
Florentine, e urmat de Lorenzo, cu a sa Laurentiana. George al II-lea al Angliei, care
transmite urmaşilor săi, al III-lea şi al IV-lea, nu numai nobila pasiune pentru carte, ci şi
generozitatea cu care aceasta e dăruită naţiunii. La fel, biblioteca şi Fundaţia regală în
jurul căreia ne-am adunat azi s-a bucurat nu doar de grija întemeitorului ei, ci şi de cea a
urmaşilor.
În aceeaşi scrisoare-program pe care am citat-o adineaori, Regele Carol mărturisea
că doreşte să înfiinţeze „un aşezământ spre binele tinerimii universitare de la toate
facultăţilor din ţară, înzestrat cu o bibliotecă totdeauna deschisă“. Grija de a transmite
viitorimii pasiunea pentru cunoaştere şi de a da oricărui tânăr merituos posibilitatea de
a-şi urma vocaţia se înscrie astfel în inima însăşi a construcţiei instituţionale care a avut
drept ţel şi rezultat statul român modern. Cum spunea Plinius despre biblioteca plănuită
de Caezar şi realizată, ca un sacru legat, de prietenul său, învăţatul Asinius Pollio,
ingenia homimum rem publicam fecit: a făcut ca geniul oamenilor să fie parte a statului
roman. Tot astfel, regele Carol I a înscris geniul creator al omenirii, păstrat de cărţi, între
bunurile fondatoare ale naţiunii române.

/Contribuţia lui Carol I la dezvoltarea teatrului în perioada guvernării sale/

prof. univ. dr. Jozsef Kötö
Majestăţile Voastre,
Distinşi invitaţi, Onoraţi oaspeţi,
În cadrul ciclului de conferinţe pe care Biblioteca Centrală Universitară „Carol I“ din
Bucureşti îl redeschide astăzi, cu prilejul schimbării denumirii sale, voi face câteva
referiri la contribuţia primului rege al României la dezvoltarea teatrului în perioada
guvernării sale. Într-un tablou succint al epocii sale, trebuie spus faptul că domnia
Regelui Carol I însoţeşte şi contribuie la geneza şi reformarea instituţională a României
moderne, la modernizarea vieţii sociale, precum şi la înflorirea literaturii.

278
 În plan politic, aducerea în ţară a prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a
reprezentat o garanţie de stabilitate socială şi politică, devenind în foarte scurt timp figura
politică centrală a României, cu o serie de atribute care i-au adus o evidentă popularitate:
coerenţă în decizii, tact şi moderaţie, fermitate, precum şi un acut simţ al demnităţii.
În plan social, printre realizările domniei sale se pot enumera: stabilizarea
economică, Constituţia din 1866 – care a garantat drepturile cetăţeneşti, precum şi o serie
de reforme. Până la începutul primului război mondial, a avut loc un proces neîntrerupt de
industrializare şi urbanizare, care a zdruncinat din rădăcini vechile instituţii şi modul de
gândire în societate. Sub influenţa benefică a domniei sale, s-au creat principalele
instituţii, s-au format elitele politice şi culturale, ca semn al maturizării vieţii publice.
În plan cultural, cuvântul cheie caracteristic al domniei Regelui Carol I este
modernitatea în sensul autonomizării şi apoi a democratizării unui câmp cultural, fiind
depăşit stadiul în care scrisul artistic era înţeles doar ca mijloc de comunicare. Din
decalajele cronologice între cultura apuseană şi cea autohtonă vor decurge câteva
diferenţe structurale care vor impune probleme specifice ale culturii române: „complexul
întârzierii“, problema influenţelor, problema specificului naţional – „apriorismul
românesc“, teorie a lui Lucian Blaga.
În această perioadă, se succed cu repeziciune structuri şi modele dintre cele mai
diferite, coexistând clasicismul, romantismul, realismul, naturalismul, simbolismul,
sămănătorismul, poporanismul.
După 1866, se confruntau tendinţele:
a) prelungirea direcţiei autohtone a paşoptiştilor, „oameni ai începutului de drum“,
precum îi numea Paul Cornea sau „mesianicii utopici“ – susţinători exaltaţi ai afirmării
naţionale, precum B.P. Hasdeu, caracterizaţi de reacţia faţă de îmbrăţişarea necritică a
Occidentului;
b) „mesianicii pozitivi“ – avându-l ca reprezentant de seamă pe Titu Maiorescu, care
condiţionează adoptarea modelului occidental de adecvarea la „fondul naţional“.
Influenţa franceză, sub semnul căreia era pusă renaşterea naţională, de largă
continuitate, masivă şi susţinută, a modelat pentru o bună perioadă gândirea şi
sensibilitatea românească, avându-i ca susţinători pe Alexandrescu, Bolintineanu,
Alecsandri, Macedonski.
Cu intermitenţe, influenţa germană – prin nume ilustre, precum Gh. Lazăr,
Kogălniceanu, Maiorescu, Eminescu, a avut un rol de disciplinare a disponibilităţii
revoluţionare.
Generaţia clasică a realizat prima sinteză de mare anvergură, care unifică toate
formele şi tendinţele, de la cele evidente, la cele subterane, prin desprindere reală şi
autentică de modelele străine. Prin măiestria reprezentanţilor săi, Eminescu, Caragiale,
limba literară a devenit mai suplă şi mai expresivă.
În teatru, începuturile sale moderne sunt concomitente cu formarea şi consolidarea
statului naţional român. După instaurarea dinastiei regale, nota climatului a devenit una
de toleranţă, fiind considerată o perioadă de instituţionalizare, de organizare a vieţii
teatrale, concomitent cu extinderea şi diversificarea învăţământului, a presei. De această
perioadă se leagă înfiinţarea teatrelor de stat, precum Teatrul Naţional din Bucureşti – la
31 dec. 1852, sau cele din Iaşi sau Craiova. Momentul, coincident cu făurirea statului
român modern, este unul de centralizare – binevenită – dar cu consecinţe în ceea ce
279
priveşte trupele particulare, care vor dispărea treptat sau îşi vor diminua drastic
activitatea. Prima companie teatrală care se va înfiinţa va fi cea a lui Alexandru Davila.
În această perioadă de aşezare legislativă, au apărut o serie de reglementări, între
care pot fi menţionate:
- Reorganizarea, mai mult din punct de vedere financiar, a teatrelor, din 1867, în
vederea asigurării unei subvenţii de stat, din necesitatea de a renunţa la sistemul
antreprizei şi al concesionării. Dimitrie Gusti, ministru al Instrucţiunii Publice şi al
Cultelor, va fi cel care va iniţia Regulamentul privitor la teatre , ceea ce va contribui la
conferirea unui prestigiu teatrelor din capitală, Iaşi sau Craiova. Un aspect deosebit de
important a fost trecerea teatrelor de sub jurisdicţia Ministerului de Interne sub cel al
Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, fiind instituit sistemul conducerii „în
regie“, prin intermediul unui Comitet Teatral, alcătuit din renumiţi oameni de litere şi de
cultură. Subvenţiile insuficiente însă au impus necesitatea numărului mare de turnee în
provincie.
- De asemenea, după modelul Comediei Franceze, a fost promulgată Legea pentru
organizarea şi administrarea teatrelor în România, în 6/18 aprilie 1877, fiind urmată, în
27 martie 1910, de Legea Teatrelor, cunoscută şi ca Legea lui Pompiliu Eliade, în care
un rol decisiv l-au avut Ion Ghica, Alexandru Davila şi Pompiliu Eliade, consideraţi ca
reformatori.
Se poate spune că, înainte de 1877, nu exista un public stabil, cu un gust teatral
format; publicul elitist, aristocratic, era dezinteresat de teatrul în limba română, dintr-o
deficienţă de instrucţie, făcută exclusiv într-o limbă străină, care nu cultiva interesul
pentru cultura naţională.După 1877, însă, a avut loc o democratizare a publicului,
publicul de periferie începând să frecventeze un teatru în care trebuie menţionat rolul
teatrului de revistă, al cupletelor umoristice, al variété-ului, al lui I.D. Ionescu de la
„Union“. Între 1848 şi 1918 a avut loc o neîntreruptă evoluţie structurală, o modificare a
gustului estetic, a gradului de instrucţie şi de cultură.
În ceea ce priveşte dramaturgia sfârşitului de secol XIX, aceasta a cunoscut o
diversificare tematică şi a mijloacelor de expresie, prin drama psihologică şi socială,
„ţărănească“, etnică, cu influenţe naturaliste, precum Năpasta lui Caragiale. Drama se
dezvoltă înspre drama „cu teză“ şi drama de idei, cu reflexe ibseniene, între care pot fi
menţionaţi Mihail Sorbul, Duiliu Zamfirescu, Mihail Săulescu şi alţii.
Primul deceniu din secolul XX poate fi considerat un moment al modernizării, al
delimitării de creaţia anterioară, al conştientizării problematicii specifice, de depăşire a
conştiinţei culturale, în care teatrul era un instrument de culturalizare şi instruire a
maselor, spre autonomia teatrului.
În arta scenică dominantă este formula „à la italienne“, o estetică a artei
spectacolului supusă exigenţelor acestei formule, însă nu există o reală racordare la
eforturile de reteatralizare a teatrului din Apus privind transformarea spaţiului de joc prin
suprimarea rampei şi a cortinei şi scena rotundă.
În concluzie, perioada domniei Regelui Carol I, dominată de spiritul de toleranţă,
chiar cu accente cosmopolite, va permite căutarea unor forme proprii de organizare. Deşi
perioada este străbătută de crize teatrale, unele dependente de cele politice, se pot
menţiona certe izbânzi, cum ar fi dramaturgia lui Caragiale, tonul dominant al epocii sale
fiind extrem de efervescent, viu şi plastic.
280
 Actualitatea moştenirii urbanistice a Regelui Carol I
arh. Alexandru Beldiman

Profit de ceea ce se întâmplă astăzi referitor la spaţiul în care ne aflăm, Piaţa

Revoluţiei, Piaţa Palatului, pentru a aduce aminte de o luare de poziţie şi de nişte cuvinte
ale Regelui Carol I.
Astăzi, când se pune cu acuitate în faţa urbaniştilor, arhitecţilor, edililor, şi nu în
ultimul rând în faţa societăţii bucureştene, în întregul ei, problema realizării unui spaţiu
urban care să fie identificat cu centrul Capitalei, inima cetăţii, cred că este cazul să ne
amintim de un gest şi un cuvânt al Întemeietorului României moderne.
Dar înainte de al evoca pe regele Carol I aş vrea să fac pe scurt „l’etat de lieu“. De
câtăva vreme mijloacele media, ziare, posturi de televiziune discută aprins despre
propunerile făcute de o echipă de arhitecţi şi urbanişti pentru spaţiul în care este
amplasată şi Fundaţia Carol, spaţiul botezat după 1989 Piaţa Revoluţiei. Aşa cum îl
vedem astăzi el este rezultat ca urmare a unor demolări făcute înainte, în timpul şi după
cel de-al doilea război mondial, spaţiul neavând o formă urbană închegată. Chiar dacă ne-
am obişnuit cu el, cu acest spaţiu fără formă din punct de vedere urbanistic el este
neterminat. În 1997-1998 Primăria Municipiului Bucureşti împreună cu Ministerul
Culturii şi cu Uniunea Arhitecţilor au organizat un concurs de urbanism cu gândul de a
da, pe o parte, o formă spaţiului inform al pieţei, dar şi cu gândul, mai mult sau mai puţin
secret, de a realizat în sfârşit un ansamblu urbanistic care să reprezinte eventual acel
Centru al Bucureştiului pe care, în ultimii ani, mai ales, turiştii străini, arhitecţi
şi urbanişti inclusivi, nu pot să-l identifice. Rezultatele concursului - au fost 4 proiecte,
premiate – au propus în general soluţii asemănătoare care, cu nuanţe, refăceau, folosind o
arhitectură contemporană, o schemă urbanistică preexistentă compusă din 2 sau 3 pieţe de
dimensiuni mai mici: Grădina Ateneului, Piaţa Palatului, între Palatul Regal şi Fundaţia
Carol, iar în faţa, de atunci, e vorba de anii 1997-1998, a Senatului, astăzi a Ministerului
de Interne, un spaţiu a cărui formă era diferit concepută de concurenţi de la o soluţie la
alta. Concluziile juriului au fost: cele 4 echipe câştigătoare să-şi continue studiul astfel
încât la sfârşitul acestei noi etape de studiu să fie aleasă soluţia câştigătoare. Primăria deşi
aflată printre organizatori nu a dat curs acestei solicitări a juriului, acestor concluzii ci,
astfel, astăzi, ne aflăm în situaţia în care o altă echipă a fost însărcinată cu realizarea într-
un ritm alert a proiectului, prea alert pentru a suporta dezbateri publice. Chiar dacă noua
soluţie contopeşte nu întotdeauna în mod fericit elemente ale proiectelor cîştigătoare ale
concursului din 1997-1998, realizarea unui spaţiu urban cu o încărcătură simbolică atât de
importantă, dacă nu ar fi decât să amintim noaptea din 22 decembrie 1989, presupune
timp de reflecţie, iar deciziile nu trebuie luate în niciun caz având ca reper principal
rentabilitatea economică a spaţiilor create. Oricum vor evolua lucrările, realizarea acestui
proiect impune costuri importante şi un timp relativ lung de realizare: 4-5 ani. Dacă se
va merge pe acest drum deja trasat vom pierde şansa de a realiza acel Centru al
Bucureştiului care să fie traversat de un axis mundi. Toate aceste evenimente descrise pe
scurt mai sus ne-au evocat felul în care Regele Carol I a tranşat dilemele edililor
bucureşteni în 1874 când, punându-se problema amplasării monumentului ecvestru a lui
Mihai Viteazul, a hotărât – trebuie să spun că erau 5 sau 6 amplasamente şi edilii nu se

281
decideau pe care să-l aleagă – deci a hotărât ca „zisa statuie să se aşeze în mijlocul
grădinii celei noi ce se va face în faţa Academiei“ adică în Piaţa Universităţii de astăzi,
pentru că aici este „inima Capitalei“. Aces spaţiu aflat la intersecţia celor două axe
majore ale oraşului concepute chiar în timpul domniei lui Carol I, constituind la Grande
croisée a Bucureştiului, după modelul parizian. Dat fiindcă Piaţa Universităţii, gândită
de-a lungul timpului a fi un spaţiu de plimbare şi agrement, s-a transformat astăzi într-o
piaţă de trafic a făcut ca arhitecţii, urbaniştii, edilii şi locuitorii Bucureştiului să uite de
vocaţia ei primară. Ceva mai mare decât Piaţa Navona din Roma cu care se aseamănă,
Piaţa Universităţii îşi păstrează neştirbită vocaţia de a redeveni spaţiul pietonal care să
marcheze inima oraşului. Lucrările fiind mai puţin costisitoare decât cele prevăzute
pentru Piaţa Revoluţiei ar presupune pentru Piaţa Universităţii devierea în subteran a
traficului pe direcţia est-vest de-a lungul bulavardelor Elisabeta şi Carol. Realizarea
acestei lucrări ar duce la eliminarea traficului la nivelul solului, topografia locului
încurajând o astfel de soluţie – este vorba de căderea în pantă către Strada Brezoianu.
Avem convingerea că intuiţia regelui Carol a funcţionat corect ajutată de cunoştinţele sale
în domeniul construcţiilor, câştigată în perioada studiilor militare de la Berlin, precum şi
de cele în domeniul istoriei artei, dobândite urmărindu-l la Bonn pe profesorului Anton
Sprinder în vara anului 1862. Păstrând proporţiile, concepţia urbanistică a Regelui Carol I
aşa cum s-a materializat ea, de exemplu, cu ocazia amplasării monumentului lui Mihai
Viteazul, dar nu este singura ocazie, ne-o evocă pe cea a Papei Sixtus Quintus în Roma
sfârşitului de secol al XVII-lea, când acesta a plasat obeliscurile în locurile ce aveau să
devină cele mai frumoase ale oraşului.

De ce îl admir pe Carol I
Ioana Pârvulescu

Majestăţile Voastre,
Onorat auditoriu,
Fac parte dintr-o generaţie care nu a învăţat la şcoală absolut nimic depsre Carol I,
chiar mă întreb cum am putut învăţa despre Războiul de Independenţă, de pildă, fără să se
pomenească numele lui Carol. Este ca şi cum ai învăţa la botanică despre plante fără să se
vorbească despre fotosinteză. Tocmai de aceea mi-am intitulat rândurile care urmează
„De ce îl admir pe Carol I“ şi dacă veţi găsi în ele nişte accente în plus, să ştiţi că se
datorează faptului că a fost o descoperire, o dragoste târzie.

Deci de ce îl admir pe Carol I?

Pentru că într-o ţară a discontinuităţii, a veşnicului început de la zero, a zidului ce

ziua se-nălţă şi noaptea se surpă, impune continuitatea timp de aproape o jumătate de
secol. Poate că de aceea, simbolic, cere consolidarea şi renovarea Mănăstirii Argeşului,
de care se leagă mitul jertfei zidirii.

282
 Pentru că are curajul să-şi părăsească familia, ţara şi limba, de dragul unei mici ţări
nesigure de la marginea lumii, pe care alţii au refuzat s-o conducă.
Pentru că vine aici incognito, iar din călătoria lui spre Bucureşti ar ieşi un film de
aventuri plin de suspans.
Pentru că, de când a păşit, pe 8 mai 1866, pe pământ românesc, n-a mai existat nici o
clipă în care să nu simtă că acest pământ este ţara lui şi să nu se simtă răspunzător pentru
soarta ei.
Pentru că, abia sosit în Bucureşti, începe să ia lecţii de limba română cu August
Treboniu Laurian.
Pentru că principele Karl von Hohenzollern devine pur şi simplu Carol, iar
Bucureştiul începe de atunci să devină Micul Paris.
Pentru că, după venire, cere imediat să vadă câteva jurnale şi se abonează, ca orice
cetăţean obişnuit, la toate ziarele româneşti, iar mai târziu, la fel, la Marele Dicţionar
Geografic al României.
Pentru că, la Sinaia, la Peleş, are pe perete tabloul femeii ideale a secolului al XIX-
lea, Zinca Golescu, mama fraţilor Goleşti. Pentru că îi scrie manu propria o scrisoare în
care îi mulţumeşte pentru găzduirea la Goleşti şi îi trimite ei „la premiere photographie
qui à été faite ici, à Bucarest“.
Pentru că, la 27 de ani, jură să fie credincios noii sale patrii şi rosteşte unul dintre
cele mai dramatice şi mai adevărate discursuri politice din câte s-au spus vreodată:
„Punând piciorul pe acest pământ sacru, am şi devenit român. /…/. Eu vă aduc o inimă
leală, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către
noua Mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules din exemplul alor
Mei“. Şi încă: „Eu voi împărţi cu D-voastre soarta cea bună şi pe cea rea. Din acest
moment totul este comun între noi“.
Şi pentru că, deşi om politic, se ţine de promisiune timp de o jumătate de veac, adică
până la moarte.
Pentru că se ţine şi de promisiunile pe care nu le rosteşte decât faţă de sine.
Pentru că se dovedeşte un om tare. Inteligent, perseverent, curajos şi, în plus, cu o
calitate esenţială într-o ţară dată peste cap: un perfect organizator.
Pentru că luptă în Războiul de Independenţă şi glumeşte pe seama obuzului explodat
lângă el cu nişte vorbe legendare, pe care românii nu le-au uitat: „Asta-i muzica ce-mi
place“.
Şi pentru că nu îşi pune coroană de aur, ci din oţelul unui tun de la Plevna.
Pentru că joacă biliard cu veşnicul tânărul Vasile Alecsandri şi nu se supără să piardă
câte o partidă. Iar în jocul serios cu istoria, chiar dacă mai pierde câte o partidă, câştigă
„războiul“.
Pentru că este de faţă la inaugurarea Universităţii, a statuii lui Mihai Viteazul şi
pentru că bate primul nit la podul de la Cernavodă.
Pentru că participă cu veselie la baluri şi, conform relatărilor epistolare ale lui Carol
Davila, doamnele din protipendadă sunt amorezate de el.
Pentru că nu ia nici cea mai mică măsură împotriva gazetarilor de la Adeverul, care îl
ponegresc zi de zi şi care pun chenar de doliu în ziua de 10 Mai.
Şi pentru că leagă ziua de 10 Mai de destinul acestei ţări: intrarea Sa în Bucureşti,
sărbătorirea Independenţei, sărbătorirea Regatului.
283
 Pentru că dăruieşte 200.000 de lei, cam un leu pentru fiecare locuitor al
Bucureştiului, pentru construirea, vizavi de Palatul său, a unui Palat al cărţii, cel în care
ne aflăm acum, în care au citit generaţii de studenţi (cei interbelici îşi aveau aici „Capşa“
lor) şi în care eu, una am citit şi ca studentă, şi citesc adesea şi în prezent.
Pentru că descurcă firele întortocheate ale luptelor de culise şi se descurcă în luptele
dure de pe scena politică.
Pentru că, vorba lui Gabriel Liiceanu din Despre minciună, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea „cel mai mare român a fost neamţ“ şi pentru că neamţul a preferat
să fie român.
Pentru că i-a cucerit pe români şi s-a lăsat cucerit de România, pentru că nu s-a lăsat
descurajat de defectele noastre istorice şi nici nu s-a dezis de ele, deşi ar fi avut temei s-o
facă.
Pentru că, dacă a avut momente de oboseală şi descurajare, nu le-a arătat şi pentru
că, atunci când, după primii cinci ani, a vrut să renunţe, s-a lăsat convins să n-o facă.
Pentru că, despre el, un contemporan al său, Duiliu Zamfirescu, ins înclinat spre
ironie şi detaşare diplomatică, a putut spune: „Ce curios sentiment am eu pentru Vodă al
nostru! /…/. Îmi apare atât de simpatic, aşa de bărbat întru toate, încât trebuie să lupt cu
propria mea pornire, spre a nu fi bănuit de adulaţiune“.
Iar un ins cu simţ critic ca Titu Maiorescu l-a portretizat aşa: „O rară împreunare de
calităţi: multă prudenţă, şi multă îngăduinţă, o răbdare dusă până la limitele sufletului
omenesc şi cunoaştere de oameni“.
Pentru că, fiind Rege, a fost şi om.
Dar şi-a sacrificat întotdeauna capriciile, şi-a dominat slăbiciunile de om, în favoarea
datoriilor de Rege.
Pentru că a făcut România să intre în Europa şi, la fel de important, Europa să intre
în România.
Pentru că îşi alege şi asumă intim vorbele de pe stemă: Nihil sine Deo.
Pentru că este încă iubit, deşi o epocă egală ca lungime cu cea a domniei lui s-a
străduit din greu să-i mânjească sau chiar să-i şteargă fără urmă amintirea.
Şi pentru că, încă o dată: întrerupe blestemul zidului care se surpă în fiecare noapte
şi, în construcţia zidurilor României moderne, el este cel zidit. Ca jertfă creatoare.

284
 BIBLIOGRAFIE

1. Actul de întemeiere. Legea şi Statutul Fundaţiei Regele Carol I. Bucureşti: Fundaţia Regele
Carol I, 1946. 15p.

2. ADAMESCU, Gheorghe. M.S. Regele Carol şi şcoala română. În: Revista generală a
învăţământului, oct. 1914, 10, nr.3, p.71-72.

3. Albumul armatei române: 10 Maiu 1902. Bucureşti: Socec, 1902. XII, 134p.: fotogr.

4. Albumul Peleşiu Sinaia. Bucureşti: Carol Göbl, 1888. /29/f. pl.: il.

5. Alexandru Tzigara-Samurcaş: 1872-1952. Biobibliografie adnotată. Red.: Anca Podgoreanu,

Geta Costache. Constanţa: S.C. Infcon, 2004. CXIV, 305p. (Biblioteca Centrală Universitară
din Bucureşti)

6. Amintiri despre jubileul de 40 de ani de domnie a M.S. Regele Carol I: 1866-1906. Bucureşti:
Impr. Statului, 1906. 310p.

7. ANGELESCU, C. Regele Carol I şi cultura românească din timpul său. În: Revista generală a
învăţământului, mar.-apr. 1941, 29, nr.3-4, p.84-110.

8. Aniversarea Fundaţiei Carol. În: Universul, 11 mai 1912, 30, nr.127, p.4.

9. Aniversarea Fundaţiei Carol. În: Universul, 11 mai 1913, 31, nr. 127, p.1.

10. Aniversarea Fundaţiei Carol I. În: Voinţa Naţională, 11/26 mai 1908, 25, nr.6877, p.3.

11. Aniversarea Fundaţiunii Carol. În: Universul, 11 mai 1905, 23, nr.126, p.1.

12. ANTIP, Constantin; OLTEANU, Constantin. Comandamentul armatei române în Campania

din 1877-1878. Bucureşti: Albatros, 1998. 206p.: il.

13. Antologie domnească: de la vorbe ocazionale la inscripţii în piatră. Cuv. înainte, selecţie,
adnotări şi indici de Barbu Berceanu. Bucureşti: Minerva, 1999. 270p.

14. ANTONESCU, Teohari. Jurnal (1893-1908). Ed. îngrij., st. introd. şi note de Lucian Nastasă.
Cu o pref. de acad. Alexandru Zub şi o postf. de acad. Camil Mureşanu. Cluj-Napoca: Limes,
2005. 319p.

15. ANTONIU, Alexandru. Album general al României: compus din 300 tablouri reprezentând
momentele istorice şi contimporane, posiţiuni pitoreşti, Domeniul Coroanei şi costume
naţionale cu descrierea istorică şi pitorească. Part. 1-2. Dresda: Stengel &Co.; Berlin;
Leipzig: C.G.Röder, 1901-1904. Part.1. 1901. 110p.; Part.2. 1904. 130p.

285
16. ARGETOIANU, Constantin. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri. Vol.1.
Îngrij. de ed., introd. şi note de Ion Ardeleanu. Bucureşti: Albatros, 1991, p.95-101. /Moartea
lui Carol/

17. ARION, C. C. /Cuvântare cu ocazia împlinirii a 17 ani de funcţionare a Fundaţiei Universitare

Carol I. În: Monitorul Oficial, 10/23 mai 1912, 31, p.1496.

18. Armata română în timpul ultimilor 40 de ani: 1866-1906. Bucureşti: Stabilimentul grafic
Albert Baer, 1906. Vol. 1: Administraţia Centrală a războiului. 238p.

19. Armata română în războiul de independenţă: 1877-1878. /De/ Cornel I. Scafes, Horia Vl.
Şerbănescu, Corneliu M. Andoné /etc./. Bucureşti: Sigma, 2002. 440p.: h., il., 16 f. pl. color.

20. ASLAN, G. Regele Carol şi educaţia poporului român. În: Revista generală a învăţământului,
oct. 1914, 10, nr.3, p.73, 84.

21. ATHANASIU, I.; CHELARU, G.I. Universitatea din Bucureşti. Anuarul pe 1914-1915.
Bucureşti: Tipogr. Profesională Dim. C. Ionescu, 1916, p.187.

22. Austria. Pavilionul Românilor din Bucovina. Cernăuţi: Societatea Tipografică Bucovineană,
1906. 32p. (Expoziţia generală română din Bucureşti, 1906).

23. BACALBAŞA, Constantin. Bucureştii de altădată: 1910-1914. Ed. a 2-a. Bucureşti: Edit.
Ziarului „Universul“, 1936. Vol. 4. 262p.

24. BACALBAŞA, Constantin C. /Inaugurarea Fundaţiunii Universitare Carol I/. În: Adevărul
ilustrat, 20 mar.1895, 8, nr.2147, p.1. (Cronica săptămânii).

25. BALDESCU, R. Răsboiul ruso-româno-turc: 1877-1878. Sibiu: Tipogr. Şcoalei Militare

Infanterie nr.2, 1926. VIII, 206p.: 5h.

26. BANCIU, Angela. Istoria vieţii constituţionale în România: (1866-1991). Bucureşti: Casa de
Editură şi Presa „Şansa“, 1996. 280p.

27. BĂCILĂ, Ion C. Bibliografia domniei Regelui Carol I al României. Bucureşti: Inst. de Edit. şi
Arte Grafice „Flacăra“, 1916. 87p.

28. BELDIMAN, Alex.V. Fundaţiunea Carol şi studenţii. Ancheta presei. În: Adevărul, 10 mai
1894, 7, nr.1860, p.1.

29. BELDIMAN, Alex.V. Iar Fundaţiunea Carol. În: Adevărul, 13 mar. 1895, 8, nr.2141, p.1.

30. BELDIMAN, Alex. V. Studenţii şi Fundaţiunea Carol. În: Adevărul, 10 mar.1895, 8, nr.2137,
p.1.

31. BENEŞ, V. Monumentele lui Mestrovici în capitală. În: Revista Fundaţiilor Regale, apr.
1941, 8, nr. 4, p.162-179.

32. BERCIU-DRĂGHICESCU, Adina; BOZGAN, Ovidiu. O istorie a Universităţii din

Bucureşti: 1864-2004. Bucureşti: Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004. 348p.

286
33. BERINDEI, Dan. Les Roumains et la France au carrefour de leur modernité. În: Études
Danubiennes, 2002, nr.1-2, p.1-222.

34. BERINDEI, Dan. Modernitate şi trezire naţională. Bucureşti: Edit. Fundaţiei PRO, 2003.
315p.

35. BERINDEI, Dan. Societatea românească în vremea lui Carol I: (1866-1876). Ed. a 2-a, rev.
şi adăug. Bucureşti: Edit. Elion, 2002. 316p.

36. BIBIRI, I. Anuarul persoanelor care au obţinut titluri universitare în ţară, în timpul celor 40
de ani de domnire a Majestăţii Sale Regelui Carol I: Publicaţiune jubiliară. Bucureşti: Libr.
Naţională, 1906. 237p.

37. Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. O bibliografie a existenţei : (1891-2001.

Redactori: Anca Podgoreanu; Geta Costache. Bucureşti: Regia Autonomă „Monitorul
Oficial”, 2001. 231p.

38. BINDER-IIJIMA, Edda. Die Institutionalisierung der rumänischen Monarchie unter Carol I:
1866-1881. München: R. Oldenbourg Verlag, 2003. 628p.

39. BOGDAN, Ion. /Discurs la Adunarea anuală a Fundaţiei Universitare Carol I/. În: Monitorul
Oficial, 10/23 mai 1912, nr.31, p.1495.

40. BOGDAN, Marie G. Autrefois et aujourd'hui: 1920-1923. Lettres de Vasile Alecsandri,

Costaki Negri, Balcesco, Russo, E.M. Kostaki Epureanu, Rosetti. /Bucarest/: /s.n./, 1929.
229p.

41. BOSSY, Raoul V. Mărturii finlandeze despre România. Bucureşti: Cartea Românească, 1937.
163p. (Aşezământul Cultural Ion C. Brătianu)

42. BOTA, Ioan M. Şcoala Normală a „Societăţii pentru învăţătura poporului român“ din
Bucureşti (1870-1952). Prezentare monografică. Cluj-Napoca: Edit. Viaţa creştină, 2001,
p.9-12.

43. BRĂTIANU, C.I. Câteva amintiri din rostul nostru social în timpul celor din urmă 40 de ani:
1866-1907. Bucureşti: Albert Baer, 1908. 73p.

44. BRĂTIANU, G.I. La politique exterieure du roi Charles I-er de Roumanie. Bucureşti: Cartea
Românească, 1940. 40p.: fotogr.

45. Bucureşti. /Album de fotografii/. Bucureşti: Cartea Românească, /1929/. /30/f. pl.: fotogr.

46. BUCUŢA, Emanoil. O carte de centenar. /Din viaţa regelui Carol I/. În: Revista Fundaţiilor
Regale, oct. 1939, nr.10, p.199-203. (Cronici)

47. BULEI, Ion. Lumea românească la 1900. Bucureşti: Edit. Fundaţei Pro, 2004. 312p.

48. BULEI, Ion. Viaţa în vremea lui Carol I. Bucureşti: Tritonic, 2005. 288p. (Biblioteca de
Istorie)

287
49. BÜLOW, Bernhard von Fürst. Mémoires du Chancelier prince de Bülow. Paris: Librairie
Plon, 1931. Vol. 4: 1849-1896: La jeunesse et sa carrière de diplomate, 527p., 20f. il.

50. BUSUIOCEANU, Al. Acuarelele lui Preziosi. Bucureşti: Monitorul Oficial şi Imprimeriile
Statului, Impr. Naţonală, 1934. 9p., /16/f. reprod.

51. BUSUIOCEANU, Al. Colecţia regală de pictură. În: Boabe de grâu, mar. 1932, 3, nr.5,
p.129-147.

52. CAPCEFF, George. Casa-muzeu „Carol I, Regele României“ din Satul Poradim. Trad. din lb.
bulgară de St. Nicolaescu. Bucureşti: Socec, 1910. 207p.

53. CAROL I, Rege al României. Cuvinte către poporul său la împlinirea unui veac de la
naştere: 1839-1939. Bucureşti: Cartea Românească, 1939. 35p., /1/f. portr.

54. CAROL I, Rege al României. Cuvântarea la inaugurarea Fundaţiunii Universitare Carol I,

14/26 martie 1895. În: Monitorul Oficial, 1895, nr.274, p.9479.

55. CAROL I, Rege al României. Cuvântările Regelui Carol I: 1866-1914. Ed. îngrij. de
Constantin C. Giurescu. Vol. 1-2. Bucureşti: Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol
I“, 1939. Vol.1: 1866-1886. 471p., 24f., il.; Vol.2: 1887-1914. 531p., 21 f. il.

56. CAROL I, Rege al României. Cuvântări şi scrisori. Tom 1-3. Bucureşti: Inst. de Arte Grafice
Carol Göbl, 1909. Tom 1: 1866-1877. XVIII, 552p.; Tom 2: 1877-1886. 593p.; Tom 3:
1887-1909. 742p.

57. CAROL I, Rege al României. Nicopole 1396-1877-1902: cuvântare rostită în Academia

Română, şedinţa de la 21 martie 1904. Bucureşti: Carol Göbl, 1904. 24p.

58. CARS, Guy des. Les rois de coeur. Paris: Robert Laffont, 1965. 373p.: fotogr.

59. Casa Regală. Documente oficiale. Vol.1. Bucureşti: Arhivele Naţionale ale României, 2003.
314p.

60. Călăuza oficială şi catalogul expoziţiunei. Bucureşti: Socec, 1906. /176/p.

61. CĂLINESCU, Eugen M. Visul României: lucrare periodică naţională. Ed. de onoare.
Bucureşti: Inst. de Arte Grafice „Carmen Sylva“, 1922. 32p.

62. Charles I-er de Roumanie: vingt-cinq ans de Règne. Bucarest: Ig. Haimann, 1891. 93p.

63. CICIO-POP, Al.; BĂDĂUŢĂ, Al.; NEMETH, Z. Ghidul Bucureştilor. Bucureşti: Edit.
Ghidul României, 1935. 175p.: il., /1/f. portr.

64. CIOBANU, Tiberiu. Domnitori şi regi de seamă din istoria poporului român. Timişoara:
Excelsior, 2000. 212p.: il.

65. COLESCU, Leonida. Progresele economice ale României îndeplinite sub domnia M.S. Regele
Carol I: tablouri figurative şi notiţe explicative. Bucureşti: Carol Göbl, 1907. 111p.

288
66. COMARNESCU, Petru. Fundaţiile Culturale Regale. În: Revista Fundaţiilor Regale, iun.
1940, 7, nr.6, p.783-803.

67. COMARNESCU, Petru. Statuia Regelui Carol I. În: Revista Fundaţiilor Regale, iul. 1939, 6,
nr.7, p.204-213.

68. CONSTANTINIU, Florin. O istorie sinceră a poporului român. Ed. a 2-a rev. şi adăug.
Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2002. 561p.

69. COSTESCU, George. Bucureştii Vechiului Regat. Bucureşti: Edit. Universul, 1944. 397p.

70. COŞBUC, George. Coroana de oţel. Bucureşti: Edit. Grai şi Suflet-Cultura Naţională, 1992.
197p.

71. CRAIA, Sultana. Francofonie şi francofilie la români. Bucureşti: Demiurg, 1995.151p.

72. CRĂCIUN, Boris. Regii şi reginele României: o istorie ilustrată a Casei Regale. Iaşi: Edit.
Porţile Orientului, 1996. 176p.: il.

73. CRĂINICEANU, Gr. Despre Istoria Armatei Române. Discurs rostit la 29 Maiu (11 iunie)
1912 în Şedinţa Solemnă sub preşedinţia M.S. Regelui, răspuns de St. C. Hepites. Bucureşti:
Librăriile Socec et Comp.,C. Sfetea şi Librăria Naţională, 1912. 63p. (Academia Română.
Discursuri de recepţiune. XXXIX)

74. CRISTESCU, Sorin. Carol I: corespondenţa personală (1878-1912). Bucureşti: Tritonic,

2005. 495p.

75. CRISTESCU, Sorin. Destinul se opune abdicării: un proiect al regelui Carol I devine public
după 83 de ani. În: Magazin istoric, oct. 1997, 31, nr.10(367), p. 18-19.

76. CRISTESCU, Sorin. Hortense Cornu – confidenta Regelui Carol I (IV). În: Magazin istoric,
ian. 1999, nr.1, p. 17-20.

77. CRUTZESCU, Gheorghe. Podul Mogoşoaiei: povestea unei străzi. Bucureşti: Meridiane, 1986.
367p.: il.

78. DAMÉ, Frédéric. Bucarest en 1906. Bucureşti: Socec, 1907. IV, 548p.: il.

79. DAMEAN, Sorin Liviu. Carol I al României. Vol.1: (1866-1881). Bucureşti: Paideia, 2000.
280p., 4f.il.

80. DAMEAN, Sorin Liviu. Schiţă de portret. În :Dilema veche, 15-21 oct. 2004, 1, nr. 40, p.8.

81. De la Expoziţie. În: Universul, 17 iunie 1906, 24, nr. 163, p. 1-2.

82. De la Fondaţia Carol I. În: Minerva, 12 mai 1911, 3, nr.860, p.3.

83. De la fundaţiunea Universitară Carol I. În: Universul, 11 mai 1910, 28, nr. 126, p.1.

289
84. /Decretul nr.2107 prin care Fundaţia Universitară Carol I este autorizată să primească Legatul
Regelui Carol/. În: Monitorul Oficial, 29 sep. 1915, nr.146, p.6149.

85. /Decretul nr.3492 prin care Fundaţia Universitară Carol I este autorizată să primească donaţia
lui Pierre Lecomte du Noüy constând din biblioteca tatălui său Andre Lecomte du Noüy
împreună cu foarte preţioase lucrări de artă/. În: Monitorul Oficial, 17 nov. 1926, nr.257,
p.17609.

86. DIAMANDI, C. Tragedia unei conştiinţe. În: Magazin istoric, aug. 1997, nr.8, p.38-42.

87. DIMITRESCU-IAŞI, C. Către tinerimea română. /Discurs rostit la a 13-a aniversare

a Fundaţiei Universitare Carol I. Anul 1908/. În: C. Dimitrescu-Iaşi. Omul şi Opera. Volum
omagial. Bucureşti: Socec, /1934/, p.358-376, 371-376.

88. DIMITRESCU-IAŞI, C. Regele şi poporul român. În: Viaţa nouă, 1910, 5, p.125-129. Şi în:
C. Dimitrescu-Iaşi. Omul şi opera. Volum omagial. Bucureşti, Socec, /1934/, p.377-380.

89. DIMITRIU, C.D. România sub Carol I şi Ferdinand I de la 1877-1918: conferinţă. Bucureşti:
Tipogr. Ziarului „Universul“, 1942. 13p.

90. Din viaţa Regelui Carol I: mărturii contimporane şi documente inedite. Culese de Al.
Tzigara-Samurcaş. Bucureşti: Monitorul Oficial şi Impr. Statului, Impr. Naţională, 1939.
369p., /18/f. il.

91. DJUVARA, Neagu. Între Orient şi Occident.Ţările Romîne la începutul epocii

moderne :(1800-1848). Traducere din franceză de Maria Carpov. Bucureşti : Humanitas,
2002. 400p.

92. DJUVARA, Neagu. O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri. Bucureşti: Humanitas,
1999. 217p.

93. DOCEA, Vasile. Carol I şi Academia Română. În: Anuarul Instit. de Istorie „A.D. Xenopol“,
1996, 33, p.209-216.

94. DOCEA, Vasile. Carol I şi monarhia constituţională: interpretări istorice. Timişoara: Presa
Universitară Română, 2001. 205p.

95. Domnia Regelui Carol I: 5 conferinţe ţinute la Universitatea Liberă în anul 1940. Bucureşti:
Impr. Independenţa, 1941. 131p., 2f. portr.

96. Domnia regelui Carol I: fapte, cuvântări, documente. Adunate de Dimitrie A. Sturdza.
Bucureşti: Inst. Carol Göbl, 1906. Vol.1: 1866-1876. XXXII, 872p.

97. DRAGOMIR, Kiriac; SURPĂTEANU, Aurel. Catalogul mărcilor poştale româneşti.

Bucureşti: /s.n./, 1974. 624p.: il.

98. DRAGOMIRESCU, Mihail. Regele Carol I. /S.l.: s.n./, 1914. 15p.

290
99. DRĂGAN, Elisabeta. Istoricul unui monument şi al unei instituţii - Biblioteca Centrală
Universitară Bucureşti. În: Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie, 1992, 11, p.158-
164.

100.DRĂGAN, Tudor. Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în

anul 1916. Cluj-Napoca: Dacia, 1991. 379p.

101.DRĂGUŞIN, Nicolae. „Monarhia este o formă de guvernământ pe care trebuie s-o iubeşti ca
s-o ai“. Convorbire cu A.S. Principele Radu de Hohenzollern-Veringen. În: România liberă,
23 sep. 2006, 11, nr.538, p.II-III.

102.DUCA, I.G. Amintiri politice. Vol. 1-3. München: Jon Dumitru. Verlag, 1981-1982. Vol.1.
1981. 301p.; Vol.2. 1981. 246p.; Vol.3. 1982. 282p.

103.DUCA, I.G. Lumea la început de veac. Ed., postf., note de Damian Hurezeanu, Nicolae C.
Nicolescu. Bucureşti: Edit. Eminescu, 1994. 311p.

104.DUCA, I.G. Portrete şi amintiri. Ed. a 5-a. Bucureşti: Humanitas, 1990. 159p.

105.DUCA, I.G. Raporturile unui ministru tânăr cu Regele Carol I. Conferinţă ţinută la Cercul
Analelor Române. Ed. a 2-a. Bucureşti: Cultura Românească S.A.R., 1933. 32p. (Colecţia
Analelor Române)

106.DURANDIN, Catherine. Istoria românilor. Iaşi: Institutul European, 1998. X, 430p.

107.EFRIMESCU, Constantin. O medalie aniversară dedicată regelui Carol I. În: Revista de

istorie militară, 1999, nr.6, p.60.

108.ELIADE, Pompiliu. Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Bucureşti:

Univers, 1982. 434p.

109.Expoziţia Naţională. În: Universul, 10 iun. 1906, 24, nr.156, p.1.

110.FEST, C. St. Inaugurarea noului local al Fundaţiunii Carol. Solemnitatea inaugurală.

Discursul M. S. Regelui. Cuvântarea d-lui I.G. Duca - Ministrul Instrucţiunii. Discursul
studentului Al. Slăvescu. În: Viitorul, 11 mai 1914, 7, nr.2243, p.3.

111.Festivitatea de la Fundaţia Universitară. Discursul d-lui Sp. Haret, Ministrul Instrucţiunii.

Mersul Instituţiei. În: Voinţa naţională, 12 mai 1910, 27, nr.7448, p.1-2.

112.Festivitatea de la Fundaţiunea Universitară Carol I. În: Adevărul, 11 mai 1908, 20, nr.6716,
p.4.

113.FEZI, Bogdan Andrei. Bucarest et l’influence française entre modèle et archétype urbain:
1831-1921. Paris: L’Harmattan, 2005. 455p.: il.

114.FEZI, Bogdan Andrei. Bucureşti şi influenţa franceză. 1831-1921. Bucureşti: Paideia, 2005.
CD-ROM.

115.La Fondation Carol I. L'inauguration. În: L'indépendance Roumaine, 15/27 mar. 1895, 19,
nr.5395, p.2.
291
116.La Fondation Carol. În: L'indépendance Roumaine, 10/23 mai 1901, 25, nr.7468, p.3.

117.La Fondation Carol I. În: L'indépendance Roumaine, 10/23 mai 1903, p.2.

118.La Fondation Universitaire Carol I-er. În: L'indépendance Roumaine, 12/25 mai 1900, 24,
nr.7128, p.2.

119.La Fondation Universitaire Charles 1er. În: Bucarest, 7/19 mai 1891, 2, nr.385, p.1.

120./„La Fondation Universitaire Charles I-er a présenté à S.M. le Roi le rapport...”/. În: La
Roumanie illustrée, 11 mai 1897, nr.1, p.2. (Chronique de la semaine).

121.Fondaţia Carol. În: Epoca, 11 mai 1900, 6, nr.150-126, p.3.

122.Fondaţiunea Carol. O şedinţă solemnă. În: Patriotul, 11 mai 1901, 2, nr.12, p.2.

123.Fondaţiunea Carol şi studenţii. În: Voinţa Naţională, 9/21 mar. 1895, 12, nr.3084, p.1.

124.Fondaţiunea universitară Carol I /Inaugurarea/. În: Timpul, 15/17 mar.1895, 17, nr.60, p.1.

125.Fundaţia Culturală Principele Carol: 1922-1925. Bucureşti: Fundaţia Culturală Principele

Carol, 1926. 151p., /2/pl.: il.

126.Fundaţiunea Universitară Carol I. În: Voinţa Naţională, 15/28 mar. 1895, 12, nr.3089, p.1.

127.Fundaţiunea Universitară Carol I. În: Voinţa Naţională, 14/26 mar. 1895, 12, nr.3088, p.1-2.

128.GALACTION, Gala. Jurnal. Ed. îngrij. de Mara Galaction Ţuculescu şi Teodor Vârgolici ;
pref. şi note de Teodor Vârgolici. Vol.2-3. Bucureşti : Minerva, 1977-1980. Vol. 2. 1977.
605p; Vol. 3. 1980.295p.

129.GALACTION, Gala. Pe lespedea cea nouă de la Curtea de Argeş. În: Viaţa Românească,
iul.-sep. 1914, 9, nr.7-9, p.192-194.

130.GÂRBOVICEANU, P. Societatea pentru Poporul român din Bucureşti cu şcoalele ei: 1866-
1906. Bucureşti: Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, 1906. XVIp. Portr.

131.GEORGESCU, N. Cercul strâmt: arta de a trăi pe vremea lui Eminescu. Bucureşti: Edit.
Floare albastră, 1995. 206p.. il.

132.GEORGIAN, Pamfil C. Întemeierea dinastiei române: 1866. Bucureşti: Cartea Românească,

1940. 63p.: fotogr.

133.GEORGIEFF, Eulogie. /Epistolă către M. S. Regele Carol I, 17/29 mai 1891/. Arhiva BCU,
Dosar 1/1891-1899, f.58.

134.GHINEA Cristian. „Nu voia să fie simpatic, el era Rege. Interviu cu istoricul Neagu Djuvara.
În : Dilema, 15-21 oct. 2004, nr. 40, p.1.

292
135.GHIŢULESCU, Victor Bradu. Cartea de aur: 70 de ani de la întemeierea Dinastiei Române:
1866-1936. Bucureşti: Federaţia Generală a Presei din provincie, 1939. 128p., 15f.pl.: il.

136.GIURESCU, Constantin C. Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele
noastre. Bucureşti: E.P.L., 1966. 466p.: il., pl., h. în parte color.

137.GIURESCU, Constantin C. Istoria românilor: din cele mai vechi timpuri până la moartea
Regelui Carol I. Ed. a 3-a. Bucureşti: Cugetarea-Georgescu Delafras, /s.a./. 542p.: il.

138.GÎDEI, A.V. Cuvântările M.S. Regele cu privire la limba românească. Bucureşti: Socec,
1906. 39p.

139.GUSTI, Dimitrie. Les fondations culturelles royales de Roumanie. Bucarest: Union des
Fondations Culturelles Royales, 1936. 67 p.

140.HAMMERSTEIN-GESMOLD, Hans. Die Rumänische Armee: die Schopfung König Carol I.

Berlin: Ernst Siegfried Mitler, 1909. IV, 116p.

141.HARET, Spiru. Raport adresat M.S. Regelui asupra activităţii Ministerului Instrucţiunii
Publice şi al Cultelor. Bucureşti: Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, 1903. 408, 293p.

142.HARHOIU, Dana. Bucureşti, un oraş între orient şi occident. Bucarest, une ville entre Orient
et Occident. Bucureşti: Simetria, 1997. 135p.

143.HASDEU, B.P. Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice poporane a

românilor. Ed. îngrj. De Andrei Rusu. Vol 1-2. Bucureşti: Minerva, 1970. Vol 1: LXXIV,
421p. ; Vol. 2: 472p.

144.HASNAŞ, C. Sp. Regele artist. În: Flacăra, 4 oct.1914, 3, nr.50-51, p.400.

145.HENRY, Paul. L’abdication du Prince Cuza et l’avènement de la Dynastie de Hohenzollern

au trône de Roumanie. Paris: Felix Alcan, 1930. 485p.

146.HERDAN, Maurice. Une page commémorative dédiee à L.L. M.M. le Roi et la Reine de
Roumanie à l’occasion du 25-e anniversaire de l’avènement au trône du Roi Charles I.
Bucureşti: Impr. Gutemberg, 1891. 45p.

147.HINTZE, Otto. Die Hohenzollern und ihr Werk: fünflumdert Jahre vaterländischer
Geschichte. Berlin: Verlag von Paul Parey, 1915. XVI, 704p.

148.HITCHINS, Keith. România: 1866-1947. Trad. din engl.de George G. Potra şi Delia
Răzdolescu. Ed. a 3-a. Bucureşti: Humanitas, 2003. 660p.

149.HOSSU-LONGIN, Valentin. Monarhia românească. Bucureşti: Litera, 1994. 186p.

150.Hotărâre privind modificarea denumirii Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti. În:
Monitorul Oficial, 10 apr. 2006, Partea I, 174 (XVIII), nr. 321, p.7.

293
151.IACOB, Gheorghe. Modernizarea României (1866-1914): Aspecte metodologice. În: Analele
Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi. Istorie, 1998-1999, T.44-45, p.55-57.

152.Inaugurarea Expoziţiei Naţionale. În: Universul, 8 iun. 1906, 24, nr. 155, p.1.

153.Inaugurarea Fundaţiei Carol I. În: Săptămâna politică şi culturală, 24 mai 1914, 4, nr.21,
p.273-275. /Semnează: Soveja/

154.Inaugurarea Fundaţiunei. În: Adevărul, 17 mar. 1895, 8, nr.2144, p.1. /Semnează: Vox/

155.Inaugurarea Fundaţiunei Universitare Carol I. În: Ţara, 15 mar. 1895, 3, nr.538, p.3.

156./Inaugurarea noului palat al Fundaţiei/. În: Monitorul Comunal al Primăriei Bucureşti, 10 mai
1914, p1513-1522.

157.Inaugurarea noului palat al „Fundaţiei Carol”. În: Ilustraţiunea română, 1914, 4, nr.5, p.83.

158.Inaugurarea noului palat al „Fundaţiei Carol”. Solemnitatea de azi. Discursul M.S. Regele.
Textul actului inaugural. În: Epoca, 10 mai 1914, 20, nr.126, p.3.; nr.127, 11 mai 1914, p.1, 2.

159.Inaugurarea noului palat al „Fundaţiei Carol I”. În: Seara, 10 mai 1914, 4, nr.1547, p.3.

160.Inaugurarea noului palat al Fundaţiei Universitare Carol I. În: Dimineaţa, 11 mai 1914, 11,
nr.3657, p.3. /Semnează: M./.

161.IONESCU, Adrian-Silvan. Penel şi sabie. Artişti documentarişti şi corespondenţi de front în

Războiul de Independenţă (1877-1878). Bucureşti: Biblioteca Bucureştilor, 2002. 320p.

162.IONESCU, Grigore. Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor. Bucureşti:

Edit. Acad. R.S. România, 1981. 712p.: fig., /6/f. il.

163.IONESCU, N.T. Decoraţiunile române: ordine, cruci şi medalii. Bucureşti: Edit. şi Inst. de
Arte Grafice C. Sfetea, 1915. 106p.: il.

164.IONESCU, Ştefan. Dezvoltarea edilitar-urbanistică a oraşului Bucureşti la sfârşitul sec. al

XIX-lea. În : Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie, 1969, 7, nr.7, p.90.

165.IONESCU, Take. Amintiri. Trad. şi cuv. înainte de N. Babocanu. Bucureşti: Socec, /1918/.
IV, 199p.

166.IONESCU, Take. Discursuri politice. Vol.1-4. Bucureşti: Edit. Libr. Carol Müler; Edit.
Stabilimentului de Arte Grafice Albert Baer; Edit. Libr. Socec; Tipogr. G.A. Lăzăreanu,
1897-1903. Vol.1: (1886-1896). Edit. Libr. Carol Müler, 1897. 372p.; Vol.2: (1892-
1895).Edit. Stabilimentului de Arte Grafice Albert Baer, 1902. 436p.; Vol.3: (1896-1899).
Edit. Libr. Socec, 1903. 655p.; Vol.4: 15 luni de guvernământ: (1899-1900). Tipogr. G.A.
Lăzăreanu, 1901. 444p.

167.IONESCU-GION, G. Bucureştii sub Regele Carol I. Dintr-o conferinţă a lui... În: Gazeta
Municipală, 23 apr. 1939, 8, nr.369, p.1-2.

294
168.IONESCU-GION, G.I. Istoria Bucureştilor. Bucureşti: Socec, 1899. 818p.. il.

169.IONIŢĂ, Maria. Bucureşti în ajunul jubileului din anul 1906. În: Muzeul Naţional, 1998,
nr.10, p.107-113.

170.IORDACHE, Anastasie. Instituirea monarhiei constituţionale şi a regimului parlamentar în

România: 1866-1871. Bucureşti: Majadahonde, 1997. 296p.

171.IORGA, N. Carol I-iu: o caracterizare. Conferinţă ţinută la Fundaţia Carol. Bucureşti:

Tipogr. Datina Românească, 1932. 16p.

172.IORGA, N. Despre regele Carol I. În: Revista Fundaţiilor Regale, mai 1939, 6, nr.5, p.243-
248.

173.IORGA, Nicolae. Histoire des relations entre la France et les Roumains. Paris: Libr. Payot,
1918 ; Iaşi: Progresul, 1947. XIII, 286p.

174.IORGA, N. Histoire des roumains et de la romanité orientale. Bucarest: Monitorul Oficial şi

Impr. Statului, Impr. Naţională, 1945. Vol. 10. Les réalisateurs de l’unité nationale. Avec un
tableau chronologique des événements des trois regnes (1866-1940). 606p., /49/f., il.

175. IORGA, Nicolae. Istoria Bucureştilor. Bucureşti: Monitorul Oficial şi Impr. Statului, Impr.
Naţională, 1939. 341p., /1/f. facs color: fotogr., des.

176.IORGA, Nicolae. Opera de istoric a Regelui Carol. Bucureşti: Socec, C. Sfetea; Leipzig: Otto
Harrassawitz; Viena: Gerald, 1914. 10p.

177.IORGA, N. Pagini loaiale despre regele Carol. Vălenii de Munte: Tipogr. Neamul
Românesc, 1914. 111p.

178.IORGA, N. Politica externă a Regelui Carol I. Bucureşti: Edit. Glykon, 1991. 326p.

179.IORGA, N. Războiul pentru independenţa României: acţiuni diplomatice şi stări de spirit.

Bucureşti: Albatros, 1998. 326p.

180.IORGA, N. Ştiri despre veacul al XVIII-lea în ţările noastre: după corespondenţe

diplomatice străine. Bucureşti: Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, 1909. Part. 1: (1700-1750).
39p.

181.IORGA, N. Supt trei regi: istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional. România
contemporană de la 1904 la 1930. Ed. îngrij., st. introd., note şi coment. de Valeriu Râpeanu.
Bucureşti: Edit. Pro, 1999. XXVI, 608p.: tab.

182.IORGULESCU, Mihail. Opera economică a partidului liberal sub domnia regelui Carol I:
1881-1891. Bucureşti: Cartea Românească, 1935. 15p.

183.IORGULESCU, Mihail. Studii de istorie comercială. Vol. 4, 6. Bucureşti: Curierul Judiciar,

Tipogr. Bucovina, /193-/-1934. Vol. 4: Domnia Regelui Carol I: 1866-1881. 1934. 23p.;
Vol.6: Problemele comerţului românesc sub domnia Regelui Carol I /193-/. 28p.

295
184.Ipostaze ale modernizării în vechiul Regat (contribuţii studenţeşti). Sub îngrij.: Ion Bulei şi
Alin Ciupală. Bucureşti: Edit. Universităţii din Bucureşti, 1997. 132p.

185.ISAR, Nicolae; GUDIN, Cristina. Din istoria politicii şcolare în dezbaterile Parlamentului:
(1864-1899). Bucureşti: Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004. 244p.

186.Istoria oraşului Bucureşti. /Comit. de red. : Florian Georgescu, Dan Berindei, Al. Cebuc
/et al./. Bucureşti: Muzeul de Istorie a oraşului Bucureşti, 1965. Vol. 1. 483p. : il.

187.KIRIŢESCU, Constantin. O mare personalitate: Carol I, regele întemeietor. Conferinţă ţinută

în sala Ateneului Român la 19 noiembrie 1939 şi în sala Fundaţiei Universitare Carol I la 13
noiembrie 1940. /Bucureşti/: Tiparul Cartea Românească, 1941. 31 p.

188.KREMNITZ, Mite. Regele Carol al României. Iaşi: Edit. Porţile Orientului, 1995. 160p.: il.,
note muz.

189.KRUPENSKY, N.G. Medaliile române sub Regele Carol I şi alte câteva medalii mai vechi.
Bucureşti: Lito-tipogr. Carol Göbl, 1894. 208p.: il.

190.LAHOVARI, Ion N. Expoziţia jubiliară din 1906. Bucureşti. /s.n./, 1907.

191.LAHOVARY, Alexandru Em. Regele Carol I şi politica externă. În: Revista Fundaţiilor
Regale, mai 1939, 6, nr.5, p. 281-289.

192.LALESCU, Traian. Fundaţiunea Universitară Carol I. În: Viitorul, 10 mai 1914, 7, nr.2242,
p.1.

193.LAMAISON, Pierre. Généalogie de l’Europe de la préhistoire au XXe siècle. Paris: Hachette,

1994. 352p.: il. color.

194.Lascăr Catargiu. Culegere de articole din discursurile rostite cu ocazia dezvelirii statuii lui…
Bucureşti: Edit. Libr. Socec, 1907. 48p.

195.LASCU, Nicolae. Legislaţie şi dezvoltare urbană. Bucureşti 1831-1952. Teză de doctorat.

Bucureşti: Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, 1997. 404p.

196.LĂZĂRESCU, Dan A. Tăind în patru firul trecutului uitat (III). În: Liberalul. Serie nouă, 5-11
sep. 1991, nr.12/44, p.3. /Din vremea lui Carol I/

197.LEAHU, Gheorghe. Bucureşti - Portretul unui oraş. Bucureşti: Crater, 1999. 215p.

198.LEAHU, Gheorghe. Bucureşti - Micul Paris. Bucureşti: Regia Autonomă Monitorul Oficial,
2003. 134p.

199.LECOMTE DE NOŰY, André. /Scrisoare către Regele Carol I, 30 mar./12 apr. 1913/.
Arhiva BCU, Dosar 59/1911-1926. 48f.

200.Lege pentru instituirea ordinului Steaua României şi Regulamentul pentru aplicarea acestei
legi. Bucureşti: Impr. Statului, 1906. /4/f., tab., 26p.

296
201./Legea nr.2264 pentru recunoaşterea „Fundaţiei Universitare Carol I” ca instituţiune de stat/.
În: Monitorul Oficial, 13/25 iul. 1891, nr.81, p.2049.

202.LINDENBERG, Paul. Regele Carol I al României. Trad. din germană de Ion Nastasia.
Bucureşti: Humanitas, 2004. 286p.

203.LOCUSTEANU, P. Cincizeci figuri contemporane. Desenuri de Iosif Iser. Bucureşti: Flacăra,

1913. CIVp., il.

204.MAIORESCU, Titu. Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a

României sub Domnia lui Carol I. Vol. 2 (1876-1881). Ed. îngrij., st. introd., note şi
comentarii de Constantin Schifirneţ. Bucureşti: Albatros, 2003. 327p. (Ethnos)

205.MAIORESCU, Titu. Istoria contemporană a României: (1866-1900). Bucureşti: Edit.

Universităţii Titu Maiorescu, 2002. 384p.

206.MAIORESCU, Titu. Istoria politică a României sub domnia lui Carol I. Ed., postf. şi indice
de Stelian Neagoe. Bucureşti: Humanitas, 1994. 352p.

207.MAMINA, Ion. Monarhia constituţională în România: enciclopedie politică: 1866-1938.

Bucureşti: Edit. Enciclopedică, 2000. 424p.

208.MAMINA, Ion. Regalitatea în România: 1866-1947. Bucureşti: Edit. Compania. 250p.

209.MAMINA, Ion; BULEI, Ion. Guverne şi guvernanţi. 1866-1916. Bucureşti: Silex, 1994. 255p.

210.MANGÂRU, Badea. România sub Vodă Cuza, Regii Carol I şi Ferdinand I. Bucureşti: Cartea
Românească, /19--/. 510p.

211.MANIU, V. Sépte scrisori deschise către Majestatea Sa Carol I regele României. Bucureşti:
Tipogr. Modernă Grigorie Luis, 1888. 115p.

212.MARIA, Regina României. Povestea vieţii mele. Vol. 3. Iaşi: Moldova, 1991. 398p.

213.MARSILLAC, Ulysse de. Bucureştiul în veacul al XIX-lea. Bucureşti: Meridiane, 1999.

302p.: il.

214.Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular. Ed. şi pref. de Stelian Neagoe.
Vol. 1-4. Bucureşti: Scripta, Edit. Machiavelli, 1992. Vol.1: (1866-1869). Bucureşti: Scripta,
1992. 344p.; Vol.2: (1869-1875). Bucureşti: Scripta, 1992. 411p.; Vol.3: (1876-1877).
Bucureşti: Machiavelli, 1994. 375p.; Vol.4: (1878-1881). Bucureşti: Edit. Machiavelli, 1994.
416p.

215.MERMAZ, Louis. Les Hohenzollern. Lausanne: Edit. Rencontre, 1969. 517p.

216.MICU, Iosif. Teme şi subiecte filatelice din istoria României. Bucureşti: Albatros, 1980. 241p.

217.MILLE, Constantin. Inaugurarea noului palat al Fundaţiei Universitare Carol I. În: Dimineaţa,
11 mai 1914, nr.3657, p.3.

297
218.MILLER-VERGHY, Marguerite. La Dynastie roumaine. /Paris/: Edit. „Le Moment“, /1922/.
129p.: fotogr.

219.MOISIL, Constantin. Bucureştii vechi. În: Boabe de grâu, sep. 1932, 3, nr.9, p.386-424.

220.MOISIL, Const. Stema României: originea şi evoluţia ei istorică şi heraldică. În: Boabe de
grâu, feb. 1931, 2, nr.2, p.65-85.

221.MORAND, Paul. Bucureşti. Trad. de Maria Papahagi şi Ion Pop. Pref. şi note de Ion Pop.
Cluj-Napoca : Echinox, 2000. 279p.

222.MOŞNEAG, Adrian. (Avem) nevoie de Carol I. În: Dilema veche, 15-21 oct. 2004, nr.40,
p.10.

223.MUCENIC, Cezara. Bucureşti, un veac de arhitectură civilă, secolul al XIX-lea. Bucureşti:

Silex, 1997. 82p. CXXXII p. :il.

224.MUREA, P. Istoricul timbrelor poştale româneşti: 1858-1938: valoarea şi importanţa lor

culturală şi filatelică. Timişoara: Tipogr. Rapid, 1938. 375p.: il.

225.NĂSTUREL, P.V. Medaliile şi decoraţiunile române: descrierea şi portul lor de către civili,
militari, clerici, magistraţi şi doamne; Eticheta decoraţiunilor, penalităţi; Coroana de oţel a
României. Bucureşti: Tipo-Litogr. Societăţii Tiparul, 1901. 47p.: il.

226.NEGOESCU, Ştefan. Istoricul regimentului 1 artilerie. „Regele Carol I“: 80 de ani de

glorioasă existenţă. Timişoara: Tipogr. Şcoalei de Ofiţeri de Artilerie „Regele Carol I“, 1940.
141p.: /7/h.

227.NEUKOMM, Edmond; ESTRÉE, Paul de. Les Hohenzollern. Paris: Perrin, 1892. 350p.

228.Notice sur le Domaine de la Couronne de Roumanie pour l’exposition universelle de 1900 à

Paris. Bucarest: Impr. Gutenberg, 1900. 116p.: fotogr.

229.Normele ţinerii concursurilor pentru bursele Fundaţiei Universitare Carol I. Arhiva BCU,
Dosar 63/1914-1915, f.412.

230.OLTEANU, Radu. Bucureştii în date şi în întâmplări. Bucureşti: Paideia, 2002. VIII, 507p.

231.1866-1936. /Album/. /Pref. N. Iorga/. Bucureşti: Inst. de Arte Grafice „Luceafărul“, 1936.
44p. fotogr.

232.ONCIUL, Dimitrie. Alegerea Regelui Carol I al României. Conferinţă ţinută la 9 aprilie 1906
în Ateneul Român. Bucureşti: Atelierele Graf. Socec, 1906. 41p.

233.ONCIUL, Dimitrie. Din istoria României. Extras din Călăuza Oficială a Expoziţiunei
Generale Române din 1906. Bucureşti: Socec, 1906. 105p.

234.OPREANU, Mihai. Architectes français en Roumanie. În: Monuments historiques, juin-juillet

1990, nr.169, p.97-101.

298
235.Ordine, cruci şi medalii române: istoric, legi şi regulamente. Întocmite de Vintilă Ivănceanu,
Petre Ionescu, Petre P. Sterescu /et al./ Bucureşti: Impr. Statului, 1927. 170p.

236.Palatul Fundaţiei Carol I. În: Universul, 10 mai 1914, 32, nr.126, p.1.

237.PANAITESCU, P. P. Urcarea în scaun a Principelului Carol de Hohenzollern. În: Revista

Fundaţiilor Regale, mai 1939, 6, nr.5, p.249-267.

238.PAUL, Constantin. Fundaţia Universitară „Carol I”. În: Flacăra, 17 mai 1914, 3, nr.31, p.253.

239.PÂRVULESCU, Ioana. Statuia lui Carol I. În: România literară, 14-20 dec. 2005, 38, nr.49,
p.21. (Cronica Optimistei, XXXVIII)

240.PETRESCU, B. Bucharest. În: Bucharest, 5/7 apr. 1891, nr. 361, p.1

241.PETRESCU, Camil. Teatrul românesc între 1866 şi 1914. În: Revista Fundaţiilor Regale, mai
1939, 6, nr.5, p.387-392.

242.PETRESCU, Cezar. Cei trei regi. Ed. a 3-a. Cu o cronologie istorică de Ioan Scurtu.
Bucureşti: Edit. R.A.I.-Impr. Coresi, /1997/. 192p.

243.PETRESCU, Cezar. Profil sever. Note marginale pe-o carte veche de memorii. În: Revista
Fundaţiilor Regale, mai 1939, 6, nr.5, p.293-301. /Memoriile Regelui Carol I/

244.PETROVICI, Ion. De-a lungul unei vieţi. Amintiri. Bucureşti: E.P.L., 1966, 432p.

245.PETROVICI, Ion. Domnia Regelui Carol. În: Convorbiri literare, dec. 1926, 58, p.895-899.

246.PIPPIDI, Andrei. Metodă nouă şi greşeli vechi. În: Anuarul Institutului de Istorie „A.D.
Xenopol“, 1995, vol. 32, p.358.

247.PIPPIDI, Andrei. România regilor. Bucureşti: Edit. Litera, 1994. 49p.

248.PISANI, T. Fundaţia Carol I. În: Argus, 19 mai 1933, p.1.

249.POLIHRONIADE, Mihail; TELL, Alexandru-Cristian. Domnia lui Carol I. /Bucureşti/:

Vremea, 1937. Vol.1: 1866-1877. 383p.

250.POPA-BURCĂ, I. La Roumanie: 1866-1906. Bucureşti: Socec, 1907. VIII, 494p.

251.POPOVĂŢ, Petre. Muzeul de la Şosea. Bucureşti: Muzeul Ţăranului Român, 1996. 323 p. Şi
în: Martor, Supliment, 1999, nr.4, 141p.

252.POTRA, George. Din Bucureştii de altădată. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1981. 472p., /72/f. il. în parte color.

253.POTRA, George. Bucureştii văzuţi de călători străini. Secolele XVI-XX. Bucureşti: Edit.
Academiei Române, 1992. 272p.: il.

299
254.Prinos marelui Rege Carol I cu prilejul împlinirii unui veac de la naşterea sa: 1839-1939.
Bucureşti: Cartea Românească, 1939. 92f., il., fotogr.

255.Prinţul Carol: mărturii pentru cine nu-l cunoaşte şi totuşi îl judecă. Culese de N. Iorga. Iaşi:
Edit. Cultura Neamului Românesc, 1918. 47p.

256.Programa serbării jubileului de 25 ani de domnie a M.S. Regelui Carol I. Bucureşti: Impr.
Statului, 1891. 14p.

257.RADU, PRINCIPE DE HOHENZOLLERN-VERINGEN. Carol I. 2004. www. princeradu.ro.

258.RADU, PRINCIPE DE HOHENZOLLERN-VERINGEN. Europa din noi: regalitatea şi

democraţia spectacol. Bucureşti: Polirom, 2005. 240p.

259.Raport despre mersul instituţiunii /Fundaţiunea Universitară Carol I./ către Maiestatea Sa
Regele: /1896-1916/. Bucureşti: Imprimeria Statului, 1896-1916. /22 fascicule/

260.RAUTA, Aurelio. Modern Romanian Coins: 1867-1966: a detailed and historical description
of every Romanian coin from the first until the present time, patterns included. Salamanca:
Association Cultural Hispano-Rumana de Salamanca, 1974. 167p.: il. în parte color.

261.RĂDULESCU-MOTRU, C. Centenarul naşterii regelui Carol I. În: Revista Fundaţiilor

Regale, iun. 1939, 6, nr.6, p.679-688. (Cronici)

262.RĂDULESCU-MOTRU, C. Mărturisiri. Bucureşti: Minerva, 1990. 272p.

263.RĂDULESCU-MOTRU, C. Primele mele îndrumări. În: Articole vorbite. Conferinţe

radiofonice. Ed. îngr. şi pref. de Victor Crăciun. Bucureşti: Cartea Românească, 1974, p.163-
168.

264.RĂDULESCU-MOTRU, C. Regele Carol şi politica internă (I-II). În: Noua Revistă Română,
27 oct. 1913, 14, nr.19, p.290-213 (I); 3 nov. 1913, 14, nr.20, p.306-309 (II).

265.RĂDULESCU- MOTRU, C. Regele Carol şi politica externă. În: Noua Revistă Română, 13
oct. 1913, nr. 17, p.262-263.

266.RĂDULESCU-MOTRU, C. Un început de carieră sub regele Carol I. În: Revista Fundaţiilor

Regale, 6, nr.5, 1 mai 1939, p.274-280. Şi în: Mărturisiri. Bucureşti: Minerva, 1990, p.49-55.

267.RÂŞCANU, Petre. Zece mai. În: Convorbiri literare, iul. 1909, 43, nr.7, p.697-709.

268.Regele Carol I. Ed. de Revista Infanteria. Bucureşti: Stabiliment Grafic „Universala“, Iancu
Ionescu, 1914. 68p.: il., fotogr.

269.Regele la Fundaţiunea Universitară. În: Dimineaţa, 22 apr.1914, 11, nr.3639, p.4 .

270.Regele la Fundaţiunea Universitară. În: Epoca, 22 apr. 1914, 20, nr.108, p.1.

300
271.Regii României: Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai I: o istorie adevărată. /De/
Nicolae Iorga, Mircea Vulcănescu, Mihail Polihraniade /et al./. Bucureşti: Tess Expres, 1998.
208p.: il.

272.REGNEALĂ, Mircea. Fundaţia Universitară Carol I. În: Magazin istoric, 8 nov. 2005, 40,
nr.1(466), p. 10-14.

273./Regulament pentru administrarea „Fundaţiunii Universitare Carol I” (sancţionat prin Decretul

nr.493)/. În: Monitorul Oficial, 8/20 feb. 1895, nr.244, p.8331.

274./Regulament pentru administrarea „Fundaţiei Universitare Carol I” (sancţionat prin Decretul

nr.2912)/. În: Monitorul Oficial, nr.151, 10/22 oct. 1898, p.5203-5204.

275.Regulament pentru instituirea crucii şi medalia „Serviciul Credincios“. Bucureşti: Impr.

Statului, 1906. 9p.

276.Regulamentul Instituţiei de Stat Fundaţiunea Universitară Carol I /sancţionat prin Decretul

nr.1080/. Bucureşti: Impr. Statului, 1914. 12p. Şi în: Monitorul Oficial, 1(14) apr.1914, nr.1,
p.5-8.

277.Regulamentul Fundaţiunei Carol I. În: Resboiul, 18 mar. 1895, 19, nr.6050, p.1.

278.ROSEN, Avram. Participarea evreilor la dezvoltarea industrială a Bucureştiului din a doua

jumătate a secolului al XIX-lea până în anul 1938. Cuv. înainte de Nicolae Cajal. Pref. de
Gheorghe Zarman. Bucureşti : Editura Hasefer, 1995. 192p.

279.ROSETTI, Radu. Partea luată de armata română în răsboiul din 1877-1878. Bucureşti:
Cultura Naţională, 1926. 171p.

280.ROSETTI, Vintilă C.A. Amintiri istorice. Bucureşti. Tipogr. „Românulu“ Vintilă C.A.
Rosetti, 1889. 252p.

281.La Roumanie en images. Paris: Impr. A.-G. L’Noir, 1919. Vol.1. 270p.: il. în parte color.

282.RUSU, Dorina. Membrii Academiei Române: 1866-1999:Dicţionar. Ed. a 2-a, rev. şi adăug.;
cuv. înainte de Eugen Simion. Bucureşti:Edit. Acad. Române, 1999. 639 p.

283.SABBARESE, Giuseppe. Un artist italian la curtea domnitorului Carol. În: Revista

Fundaţiilor Regale, apr. 1943, 10, nr.4, p.212-215. (Cronici)

284.SADOVEANU, Mihail. O imagine a regelui Carol I. În: Revista Fundaţiilor Regale, mai
1939, 6, nr.5, p.290-292.

285.SĂVULESCU, Mihai Cezar. Serbările Încoronării. În: Magazin istoric. Serie nouă, mai 2004,
38, nr.5(446), p. 43.

286.SCHEFFER, Robert. Orient regal: cinci ani la curtea României. Cuv. înainte de Pamfil
Şeicaru; trad. de Rodica Pânzaru. Bucureşti: Saeculum, 1997. 191p.

301
287.SCRABA, G.D. Starea socială a săteanului după ancheta privitoare anului 1905, îndeplinită
cu ocaziunea expoziţiunii generale române din 1906 de către Secţiunea de economie socială.
Bucureşti: Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, 1907. 328p.

288./Scrisoarea M.S. Regelui către Preşedintele Consiliului de Miniştri/. În: Monitorul Oficial,
5 /17 mai 1891, nr.27, p.585.

289.SCURTU, Ioan. I. C. Brătianu: Activitatea politică. Bucureşti: Museion, 1992. 144p.

290.SCURTU, Ioan. Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Ed. a 2-a, rev.
şi adăug. Vol: 1-4. Bucureşti: Edit. Enciclopedică, 2004. Vol 1: Carol I. 242p; Vol. 2:
Ferdinand. 208p.; Vol 3: Carol al II-lea. 344p.; Vol 4: Mihai I. 244p.

291.SCURTU, Ioan. Monarhia în România: 1866-1947. Bucureşti: Danubius, 1991. 192p.

292.SCURTU, Ioan. România: evoluţia în timp şi spaţiu: album = România: evolution in time and
space: /album/ = Roumanie: évolution dans le temps et l’éspace /album/. /Coord. Ioan Scurtu;
/de/ Lidia Brânceanu, Ioan Calafeteanu, Nicolae Dinu /et al./; trad. Brânduşa Prelipceanu,
Aneta Tomuţă/. Bucureşti: Edit. Enciclopedică, 1996. 200p.: facs., fotogr. color.

293.SCURTU, Ioan. Studii de istorie. Bucureşti: Ars Docendi, 2002. 573p.: tab.

294.SCURTU, I.; BULEI, I. Democraţia la români: 1866-1938. Bucureşti: Humanitas, 1990.

248p.

295.Serbarea de la Fundaţiunea Carol I. În: Conservatorul, 10 mai 1901, 115, p.3.

296.Serbarea de la Fundaţiunea Universitară Carol I. În: Patriotul, 7/11 mai 1900, 1, p.3.

297.Serbările jubiliare. În: Universul, 15 mai 1906, 24, nr.130, p.1.

298.SEVEREANU, C.D. Din amintirile mele. Vol. 1-2. Bucureşti: Tipogr. „Bucovina“; Editată de
Societatea de chirurgie. 1929-1930. Vol.1. Tipogr. „Bucovina“, 1929. 248p.: il.; Vol.2: Din
amintirile mele: (1853-1929). Editată de Societatea de chirurgie, 1930. 292p.

299.Situaţia Fundaţiei Carol I. În: Adevărul, 11 mai 1903, 24, nr.4949, p.3.

300.Solemnitatea de la Fondaţia Carol. În: Adevărul, 14 mai 1904, 17, nr.5307, p.2. /Semnează B./

301.Solemnitatea de la „Fondaţia Carol”. Comemorarea creării acestei instituţii. În: Cuvântul, 11

mai 1928, 4, nr.1094, p.3.

302.Solemnitatea de la Fondaţia Carol. În: Minerva, 11 mai 1912, 4, nr.1220, p.7.

303.Solemnitatea de la Fundaţia Carol I. În : Adevărul, 10 mai 1908, 20, nr.6715, p. 3. /Semnează:

C. Dem/

304.Solemnitatea de la Fundaţiunea Universitară. În: Conservatorul, 12/25 mai 1904, 4, nr.102,

p.2.

302
305.Solemnitatea de la Fundaţiunea Universitară Carol I. În: Epoca, 11 mai 1901, 7, nr.1676, p.3.

306.Solemnitatea de la Fundaţiunea Universitară Carol I. În: Epoca, 10 mai 1902, 8, nr.2026-124,

p.3; Epoca, 11 mai 1902, 8, nr.2027-125, p.2.

307.Solemnitatea de la 9 mai 1927. Cuvântările ţinute. Text dactilografiat. Arhiva BCU, Dosar
101/1926-1927, f.20-23.

308. Spiru C. Haret. 1851-1912. Biobibliografie adnotată. Red.: Lili Rusea, dr. Viorica Prodan.
Constanţa: S.C. Infcon, 2005. CXXVIII, 388p. (Biblioteca Centrală Universitară din
Bucureşti)

309.STAHL, H. Bucureştii ce se duc. Bucureşti: Impr. E. Marvan, 1935. 319p.: fotogr.

310.STREINU, Vladimir. 1866-1914. În: Revista Fundaţiilor Regale. mai 1939, 6, nr.5,
p.377-386.

311.STURDZA, Dimitrie A. Cuvântările M.S. Regelui Carol I către Academia Română:

1867-1906. Bucureşti: Carol Göbl, 1912. 104p.

312.STURDZA, D.A. Charles I-er Roi de Roumanie: chronique-actes-documents. Bucureşti: Inst.

de Arte Grafice Carol Göbl, 1904. Vol.2. 944p.

313.STURDZA, D.A. Regele Carol I şi instrucţiunea publică: cuvântare de 10 Maiu 1903.

Bucureşti: Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, 1903. 12p.

314.STURDZA, Dimitrie A. Domnia Regelui Carol I: Fapte-cuvântări-documente. Tom. 1:

1866-1876. Bucureşti: Inst. de Arte Grafice „Carol Göbl“, 1906. 872p.

315.SUCIU, Dumitru. From the Union of the Principalities to the creation of Greater Romania.
Cluj-Napoca: The Romanian Cultural Foundation Center for Transylvanian Studies, 1993.
160p.

316.SUCIU, Dumitru. Monarhia şi făurirea României Mari: 1866-1918. Bucureşti: Albatros,

1997. 336p.

317.Suveranii la Expoziţie. În: Universul, 11 iun. 1906, 24, nr. 157, p.1.

318.Suveranii la Expoziţie. În: Universul, 12 iun. 1906, 24, nr. 158, p.1.

319.SYDACOFF, Bresnitz von. König Karl, Rumänie: politisch feuilletonistische

Aufzeichnungen. (1848-1896). Berlin /etc./: Verlag Friedrich Luckhardt, 1897. II, 130p.

320.ŞIRATO, Fr. Muzeul de Artă Naţională „Carol I”. În: Boabe de grâu, mar.-apr. 1932, 3,
nr.3-4, p.74-78.

321.ŞORA. Andrei Florin. Imagini în imagini. Expoziţia Naţională Română (1906) în cărţile
poştale ilustrate. În: Exerciţii întru cunoaştere. Iaşi: Do MinoR, 2003, p.132-139.

303
322.ŞTEFĂNESCU, Th. Expoziţia generală română. Bucureşti: Universalia, 1906. 21p.

323.ŞTIRBEY, Georges B. Feuilles d’Automne et Feuilles d’Hiver. Vol.1. Paris: Calman-Lévy,

1916. 301p.

324.TABACU, Daniela. Arhitectura în periodicele româneşti de specialitate până la sfârşitul

celui de-al doilea război mondial. Teză de doctorat. Bucureşti: Inst. de Arhitectură „Ion
Mincu“, 2000. 285p.

325.TĂNĂSOIU, Carmen. Iconografia Regelui Carol I: de la realitate la mit. Timişoara:

Amarcord, 1999. 96p., /12/f. il.

326.Testamentul Regelui Carol I datat 14/28 feb. 1899 şi modificat în 1911 (codicilul din 14/27
dec.). / În: Monitorul Oficial, 29 sep./12 oct. 1914, nr.147, p.7021-7126.

327.TONCESCU, Mihai. Două hidrocentrale vechi. În: Cronica română, 24 feb. 2006, 13,
nr. 3996, serie nouă, p.7. ( Turism cultural)

328.Transformarea Pieţei Carol. În: Minerva, 17 aug. 1912, nr.1318, p,1.

329.Trei ani de la moartea regelui Carol. Parastasul de la Curtea de Argeş. În: Lumina, 13 oct.
1917, 1, nr.42, p.2. /Semnează M.Gh./

330.Treizeci de ani de domnie ai Regelui Carol I: cuvântări şi acte. Bucureşti: Carol Göbl. Vol. 2:
1881-1896. 1897. 515p.

331.TZIGARA-SAMURCAŞ, AL. Din efemeridele Muzeului de Artă Naţională. I. Daruri regeşti.

În: Convorbiri literare, mai 1907, 41, p. 545-548. (Cronica artistică). Şi în: Al. Tzigara-
Samurcaş. Muzeografie românească, p. 37-40. /Cu titlul: Muzeul primeşte daruri regeşti/

332.TZIGARA-SAMURCAŞ, Al. Fundaţia Universitară Carol I. În: Boabe de grâu, iun. 1932, 3,
nr.6, p.193-204.

333.TZIGARA-SAMURCAŞ, Al. Fundaţiunea Universitară Carol I. 1891-1931. Cu 10 ilustraţii

în text, 26 planşe libere şi rezumat francez. Bucureşti: Atelierele grafice Socec, 1933. 168 p.

334.TZIGARA-SAMURCAŞ, Al. Memorii. /Vol./ 1-3. Bucureşti: Edit. „Grai şi suflet” – Cultura
naţională, Meridiane, 1991-2003. /Vol./ 1: (1872-1910). Ed. critică de Ioan Şerb şi Florica
Şerb. Pref. de Dan Grigorescu. 1991. XXII, 297 p.; /Vol./ 2: (1910-1918). 1999. 304 p.
(„Memoriale”); /Vol. / 3: (1919-1930). Lupta vieţii unui octogerar. Ed. îngrijită şi pref. de
C.D. Zeletin. Meridiane, 2003. 384p., il. (Biblioteca de artă; 614 p. Biografii. Memorii.
Eseuri)

335.TZIGARA-SAMURCAŞ, AL. Muzeografie. Bucureşti: Monitorul Oficial şi Impr. Statului,

Impr. Naţională, 1936. XXIII, 383p.: 31 il.

336.TZIGARA-SAMURCAŞ, AL. Punerea pietrei fundamentale a Muzeului Naţional din

Bucureşti: /17/30 iunie/1912/. Bucureşti: Minerva, 1912. /18 p./. Şi în: Al. Tzigara-Samurcaş.
Muzeografie românească, p. 95-101; Tzigara-Samurcaş, Al. Scrieri despre arta românească,
p. 239-245.
304
337.TZIGARA-SAMURCAŞ, AL. Recunoştinţa Bulgariei libere către România. În: Minerva,
27 nov. 1912, 4, nr. 1420, p.1 Şi în: Al. Tzigara-Samurcaş. Muzeografie românească.
Bucureşti, p. 275-278. /Cu titlul: Casa-Muzeu Regele Carol I de la Poradim/

338. TZIGARA-SAMURCAŞ, Al. /Scrisoare către Ministerul Instrucţiunii Publice, 18 nov.

1914/. Arhiva BCU, Dosar 63/1914-1915, f.733.

339.TZIGARA-SAMURCAŞ, AL. Tragedia Muzeului de Artă Naţională. Bucureşti: Atelierele

Grafice Socec & Co. S.A., 1930. 16 p. şi în: Al. Tzigara-Samurcaş. Muzeografie românească,
p.103-112.

340.TZIGARA-SAMURCAŞ, Al. Trei concursuri publice. Sistematizarea Pieţei Palatului Regal.

În: Arhitectura, 1942, nr. 9-10, p.23; 1943-1944, 8, nr.1-2, p.17-27, 28-30.

341.TZIGARA-SAMURCAŞ, Al. Ultima medalie a regelui Carol I. În: Convorbiri literare, ian.
1915, 49, nr.1, p.101-103. Şi în: Din viaţa regelui Carol I. Mărturii contimporane şi
documente inedite culese de/.../ Bucureşti: Monitorul Oficial şi Impr. Statului, Impr.
Naţională, 1939, p.338-242.

342.TZIGARA-SAMURCAŞ, Al. Palatul Fundaţiei Regelui Carol I. Bucureşti: Imprimeria

naţională, 1944. 9p.

343.ŢINC, D.C. Podul Regele Carol I Dunăre-Borcea: lucrări de fundaţie sub aer comprimat:
pilocarpatina ca tratament al accidentelor prin presiune atmosferică 3A2 la marile lucrări de
la Cernavodă-Feteşti de la 1891 la 1895. Ploieşti: Tipogr. Fabricei „Progresul“, 1900. 64p.:
fotogr., tab.

344.Un suedez despre Carol I, Regina Elisabeta, Kogălniceanu, Carp şi Maiorescu. În: Revista
Fundaţiilor Regale, feb. 1944, 11, nr.2, p.473-476. (Note-Străinii despre noi)

345.VĂTĂMANU, N. Istorie bucureşteană. Bucureşti: Edit. Enciclopedică Română, 1973.

239p.: il.

346.VION, I. Ctitorie domnească. În: Universul, 10 mai 1941, 58, nr.123, p.1.

347.Vizita M.S. Reginei la noul local al Fundaţiunei Carol I. În: Viitorul, 30 iun. 1913, 6, nr.1835,
p.3. /Semnează C./

348.VLĂDESCU, Cristian M. Uniformele armatei române de la începutul secolului al XIX-lea

până la victoria din mai 1945. Bucureşti: Meridiane, 1977. 172p.

349.VOICU, Iulian; BĂDESCU, Emanuel. Regalitatea: o pagină din istoria României = The
royalty: a page of Romania’s history. /Versiune engleză: Augusta Caterina Grundbock/.
Bucureşti: Alcor, 2000. 64p.: fotogr.

350.VOINESCU, Stelian. Zece ani: 1877-1927: războiul pentru neatârnare: (1877-1878).

Bucureşti: Cartea Românească, /s.a./. 78p., 47 f. fotogr. (Universitatea liberă)

351.ZINGELER, K. Th. Principele Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, tatăl M.S. Regelui

Carol al României. Trad. de Corneliu Scurtu. Bucureşti: Edit. Tipogr. Ziarului „Universul“,
1912. 91p.

305
 Tiparul realizat la:
S.C. INFCON S. A. Constanţa
Str. Prof. Murgoci nr. 1, cod. 900 132
tel./fax: 0241 580 527; 585 627

306