Cum ne-am lăsat de fumat deodată

La începutul acestui an, trei oameni din redacția PressOne – care numără, fără colaboratori permanenți, nouă suflete – au decis să se lase de fumat, fără să vorbească între ei, fără să știe vreunul despre hotărârea celorlalți doi.

Când, după câteva zile, am aflat și i-am „confruntat”, ne-am gândit că această potrivire aparent întâmplătoare nu poate să rămână, așa, neconsemnată.

Și i-am pus să promită că, la împlinirea unei luni, indiferent dacă rezistă sau nu, vor scrie câte un text despre această perioadă.

Cu textul, iată, se țin de cuvânt. Cu fumatul, o să vedeți. (Ceilalți șase)

*

Cronica unei despărțiri

de Roxana Garaiman

În buzunarul de pe ușa frigiderului mă așteaptă o rezervă de patru ciocolate. Aseară erau cinci. Pe raft, au mai rămas două brioșe cu zmeură. Aseară erau 12. Acum câteva zile aveam cu afine.

„Nici nu se cunoaște, nu?”, mai întreb câte o prietenă cinstită.

Înainte, nu prea mă omoram cu dulciurile. Mai cumpăram câte un baton de ciocolată, dar nici măcar țigările nu mai făceau față când eram stresată.

M-am lăsat de fumat pe 2 ianuarie. A venit așa, de la sine, după un Revelion urât, cu un bărbat toxic. Pe moment, avea darul de a mă bruia suficient ca să uit de ale mele. În timp însă, simțeam că respir din ce în ce mai greu.

Lehamitea

În dimineața primei zile din an, nu mai credeam în iubire și nu mai aveam chef de nimic. Pe deasupra, mă irita că nu puteam să fumez și eu, în liniște, o țigară.

Bucătăria pensiunii era plină de prieteni nefumători care se perindau încontinuu, iar afară, un ger care ți se strecura în suflet. Am îndrăznit totuși să ies, cu dinții încleștați și gândul la Iohannis, la Curtea Constituțională și la tot Parlamentul.

Așa va fi? Asta va trebui să fac la fiecare 15 minute dacă va trece legea? Să dârdâi în fața ușii unui bar, în loc să râd înăuntru cu prietenii?

La naiba, nici măcar o țigară nu puteam să fumez pe frigul ăla, că mi se lipea de degete. Iar fumul era atât de dens, că devenea plumb în plămâni.

N-am putut s-o termin. Mă sufocam.

N-am terminat niciuna până a doua zi, când m-am întors în București. Am intrat în casă nerăbdătoare ca un copil.

Bricheta și câteva mentolate mă așteptau deja pe bar. Le priveam cu poftă la gândul că le voi lipi una după alta, ca să recuperez.

N-am putut. Nici de data asta n-am putut fuma una întreagă. Pur și simplu, plămânii mei n-aveau chef să mai absoarbă nimic. Am storcit-o de scrumieră, pe la jumate, și am simțit cum încep să clocotesc.

Fără să mă gândesc, am adunat rezervele de țigări de peste tot și le-am aruncat la coș. Aia a fost.

Dorul

În primele zile nu le-am dus dorul, dar mai apoi am început să simt un gol în inimă. Uneori, când lucram, mă ridicam de pe canapea. Abia când vedeam barul gol, îmi aminteam și mă întorceam la laptop. Nu mai sunt.

Orice făceam, parcă nu era suficient. De nimic nu puteam să mă bucur pe deplin.

Lipsea ceva esențial, dar de care nu mi-era dor deloc, așa cum îți lipsesc clipele cu cineva cu care știi că n-ar fi mers niciodată.

Le rememorezi la nesfârșit, dar n-ai vrea să le mai trăiești așa, fără sens.

Mi-am găsit consolarea în ciocolată. Ciocolata mă face fericită. Știu că e doar un rebound, dar încerc să mă bucur de plăcerea asta, să-mi tolerez capriciul pentru răgazul pe care mi-l oferă să-mi scot otrava din suflet.

Deși n-am avut niciun moment un impuls ferm de a aprinde vreo țigară, am suferit grozav. La vreo două săptămâni, într-un bar, m-am surprins făcând inventarul pachetelor de pe celelalte mese. Sorbeam din priviri scrumierele încărcate și ondulațiile fumului.

Îi urmăream pe furiș pe cei care, nepăsători, trăgeau din țigară. Cum își țuguiau buzele și cum inspirau cu atâta poftă, de se înroșea la vârf. Cum lăsau apoi ploapele să cadă grele, ca într-o dulce visare. Cum plimbau apoi țigara între degete, prin aer, într-un echilibru perfect de tandrețe și fermitate.

Într-o ceainărie, i-am spus unei prietene că fumătorii îmi par niște îndrăgostiți. Și că mă simt ca și cum m-aș recupera încet după o relație toxică.

Mi-a zis: „Păi cum? Dac-ar fi așa, eu n-aș avea nici cea mai mică șansă! De câte ori n-am zis – Gata!, și tot m-am întors la el…”

Ei, uite că eu nu i-am mai răspuns la telefon.

*

Eu susțin țigara

de Iulia Marin

Luni, 4 ianuarie 2016 – o zi complet neobișnuită pentru mine. Știu că ziua asta va fi altfel de când mă trezesc, ca prin miracol, la 7 dimineața și refuz să mai setez încă trei alarme, la intervale de 10-15 minute. Aseară mi-am promis că asta va fi ziua cea mare.

Mă ridic, deci, și-mi iau inima-n dinți: golesc scrumierele, rup țigările rămase din seara trecută și le arunc la gunoi, apoi aerisesc camera în care lucrez.

Am 30 de minute la dispoziție să mă și dezmeticesc, așa că încep cu un clip de pe YouTube în care o antrenoare de fitness face câte 20 de flotări în timp ce strigă: „Poți și tu! Arde caloriile alea! Squeeze those glutes!”.

Au trecut, probabil, luni în șir de când nu am mai făcut un efort fizic susținut.

Drept urmare, nu prea pot să squeeze these glutes. Deloc. Rămân întinsă pe burtă, cam necăjită, încă de la a doua „flotare”. Antrenoarea începe să sară coarda și dă semne că s-ar distra de minune. Nu am nicio coardă, însă mă adun de pe jos și încep să țopăi.

Mintea mi-e bombardată de gânduri. Mă întreb cum reușește să arate atât de proaspătă, când eu m-am înroșit ca un rac, am transpirat, iar părul mi-e zburlit. Totuși, nu mă mai opresc, cel puțin 15 minute.

După cele 15 minute urmează dușul, tot soiul de dureri stranii și micul dejun. Probabil că e prima dată, în 7 ani de când trăiesc în București, când îmi pregătesc micul dejun.

În plus, până la ora 8, am reușit să mă pricopsesc cu o febră musculară de toată frumusețea și am băut vreo 3 pahare cu apă. Iar mie nu îmi e niciodată sete!

Într-o oră, îmi dau seama, nu m-am gândit absolut deloc la fumat. Asta mă copleșește: deci, se poate! Instalez pe telefon o aplicație pentru cei care, la fel ca mine, renunță la fumat.

Contorizez cu mândrie primele 100 de țigări nefumate (adică primele 3 zile), prima sută de lei economisită, cantitatea de oxigen care mi-a ajuns în sânge și cantitatea de nicotină eliminată. În nici 4 zile, nicotina dispare definitiv, iar oxigenul e absorbit 100%. Sunt un pacient cuminte.

Vreme de 14 zile, urmez un program „spartan” și rezultatele încep să se vadă. Mai întâi, rezultatele efortului fizic. Reușesc să fac și câte 20 de flotări corecte – eu, care la prima încercare mă scursesem pe covor -, devin mai vioaie, am energie suficientă încât, deși mă trezesc la 7 și lucrez, la 10 seara sunt în bucătărie și gătesc tot felul de preparate complexe (cel puțin pentru mine)– mâncare chinezească, musaca, saramură de pui, cheesecake.

Fac curățenie compulsiv, deși nu a fost niciodată partea mea preferată din zi. Cafeaua are, parcă, un efect mai puternic – dacă înainte beam și trei-patru cești, acum două îmi dau energie cât pentru o săptămână.

Într-o zi, urc vreo 20 de trepte la metrou, ușoară ca un fulg. Cât pe ce să-mi dau o palmă de fericire! Mă simt mai puțin stresată și îmi permit să beau alcool când ies în oraș. Într-o seară, amețesc după ce beau două pahare de vin, dar nu mă apropii de țigări. Parcă e prea ușor.

Între timp, viața merge înainte, evident – sunt stresată, am diverse conflicte în familie sau cu iubitul, ies în oraș de 2-3 ori pe săptămână, mă mai plictisesc sau mă mai enervez. Cel mai dificil îmi e când scriu.

Primul meu text scris în perioada asta e gata abia după 8 ore și constat, surprinsă, că am transpirat de parcă aș fi alergat la maraton. Ori de parcă aș fi făcut flotări. Este însă o victorie, așa că o celebrez. Cu dulciuri. Cu vreo 2 kilograme de dulciuri, mai exact.

Totuși, s-ar spune că merge totul strună, iar eu am o voință de fier.

Și atunci, de ce astăzi, 2 februarie, fumez în timp ce scriu acest text?

Adevărul e că, deși „rezist”, în cele două săptămâni mă simt deprimată. Singurele momente în care gândesc limpede sunt cele 2-3 ore în care mai resimt efectele țopăielilor mele de dimineață. În rest însă, mă simt goală pe dinăuntru.

Nu sunt genul de persoană care crede că nu poți trăi fără țigări sau că fumătorii sunt altfel. Nu, știu perfect că starea mea depresivă e provocată de lipsa de nicotină și de creierul meu care e obișnuit cu tutun.

Am aflat, între timp, că totul se petrece în capul meu și că, desigur, țigara e o iluzie. O cârjă chimică.

Chimia, însă, mă învinge. Mintea mi-e în ceață și uneori mă speriu că nu voi mai fi la fel.

Deși încerc să îmi ascund starea, cei din jur observă că sunt, mai mereu, absentă. Încep să mă gândesc că aș fuma pentru ei – altfel, risc să devin o povară. Încep să caut argumente raționale pentru care aș fuma.

Eu, în varianta nefumătoare, sunt plictisitoare și tristă. Trebuie să-mi „revin”. Eu, în varianta nefumătoare, nu mă mai distrez deloc. Eu, în varianta nefumătoare, nu sunt destul de bună.

Încep timid, mai întâi cu una. O fumez cu sete, într-o seară, și imediat îmi promit că nu o voi mai face. Citesc alte două cărți despre fumat între timp și vânez Reddit, unde oamenii își povestesc experiențele.

De fapt, în loc să vorbesc cu familia sau cu prietenii, sunt tot timpul pe Reddit. Nu scriu însă nimic și refuz să „împărtășesc” ceva cu cei de acolo. La început, nici nu-mi recunosc eșecul, deși am o aplicație pe telefon și sunt nevoită să resetez numărătoarea.

De la 14 zile ajung din nou la 0. Rezist încă trei. De la trei zile ajung din nou la 0. Rezist încă cinci. De la cinci zile, ajung din nou la 0 și nu mai rezist.

Pur și simplu, refuz să mai resetez aplicația și mă obosește număratul zilelor. Decid că sunt lucruri mult mai importante decât asta. Că nu am timp să mă concentrez atât de mult asupra mea.

Așa că, acum fumez. De vreo săptămână.

Sunt, cumva, într-un Purgatoriu – am argumentele și logica nefumătorului, dar creierul meu rămâne corupt de nicotină.

Când fratele meu avea vreo 2 ani și a început să facă primii pași, trebuia ținut de mână de fiecare dată. Eu, totuși, aș fi vrut să învețe cât mai repede să meargă singur – asta și pentru că, de regulă, eram cea care îl însoțea, și asta mă cam obosea.

Într-o seară, i-am întins o cârjă pe care bunica mea o ținea prin casă, și l-am îndemnat să o prindă de un capăt, în timp ce eu țineam de celălalt. I-am dat de înțeles că ar avea susținere și fără ca eu să mă plimb după el. Încrezător, a început să pășească, în timp ce eu, discret, am descleștat degetele de pe capătul meu.

Nu mică mi-a fost mirarea să-mi văd fratele de 2 ani mergând, plin de încredere, prin sufragerie, în timp ce ținea bastonul la orizontală, ca un scamator, convins că obiectul îl sprijină pe el, și nu invers.

La un moment dat însă, în vreme ce eu chicoteam, a observat că, practic, mergea de unul singur cu o cârjă suspendată în aer. S-a speriat și a izbucnit în plâns, după care s-a trântit pe covor și a refuzat să mai facă vreun pas. Vreo 6 luni s-a târât, pur și simplu, de-a bușilea prin casă. Parcă i se făcuse frică să aibă încredere în el.

Mereu m-a amuzat episodul ăsta, până în seara aceea de 3 ianuarie, când, amintindu-mi-l, l-am judecat altfel. Citisem mărturia unei femei care spunea chiar asta – că fumatul e cârja ei.

Atunci, asta mi-a întărit decizia de a renunța. Atunci mi-am amintit ce înseamnă o iluzie. Fratele meu folosise o cârjă, eu recurg la o țigară.

Îmi spun că îmi dă încredere ori că mă ajută, că eliberează stresul sau mă ferește de plictiseală, că mă determină să fiu mai sociabilă (deși numai eu știu de câte ori am ieșit în pauze de țigară și am tăcut mâlc, fără ca țigara să îmi pună vorbe-n gură). Îmi mai spun că mă ține departe de starea aceea depresivă, dar, de fapt, realitatea e cu totul alta.

Eu susțin țigara. Și, între timp, merg de-a bușilea.

(În martie împlinesc 9 ani de când fumez regulat. Am ajuns la cel puțin 30 de țigări pe zi. Din momentul în care mă trezesc până când îmi aprind prima țigară trec mai puțin de 10 minute. Asta a fost cea de-a patra tentativă eșuată de a renunța.)

*

Căluții de mare, metoda revoluționară!

de Valentin Șchiopu

Bună ziua! Numele meu este Valentin și m-am lăsat de fumat de o lună fără câteva zile.

Mihnea consideră bătălia deja încheiată sau poate simte că voi sucomba înainte de a mă întoarce de pe câmpul de luptă cu o declarație de independență față de îndelung exersata mea dependență de țigări.

Mărturisesc că mă aflu la a zecea tentativă.

Am trecut Carpații, fără filtru, am fumat Snagov, BT, Maro, Bran, Viceroy, Monte Carlo. În liceu, îi furam maică-mii două țigări în fiecare dimineață. Niciodată ultima țigară; deprinsesem principiile sănătoase înaintea fumurilor.

Mai târziu, o voce suavă avea să anunțe o altă întâlnire destinală: Gauloises Blondes, sigaret enternasionel. Spotul publicitar îmi era direct adresat. Un tip gonea cu ceva bolid pe străzile Parisului, se oprea și el să fumeze o țigară, ca tot omul, iar fuiorul de fum îi aducea pe scaunul din dreapta, aproape hipnotic, o tipă ce părea coborâtă dintr-un poster. Și nu, nu era deputata Aurelia Cristea să-l certe și să-și facă mâna evantai, prin aer, dezaprobator.

Era o complicitate între mine și sosia pariziană. O simțeam chiar și în autobuzul care mă hurduca în drumul spre orașul studenției mele. Mama își dorea o educație aleasă pentru copilul ei. Aleasă de mine, pe cheltuiala ei, cum ar veni.

O mare parte din buget se ducea pe pachetul albastru pe care scria Liberté toujours!. Am înțeles că libertatea, odată dobândită, trebuie apărată zilnic. În cazul de față, un pachet pe zi.

Blonda din poster a apărut după vreo 10 ani, la un control de rutină dintr-un cabinet de medicina muncii. Descoperea cu disimulată îngrijorare că am tensiunea cam mare. Dar fobia halatului alb s-a transformat într-un torent de sinceritate.

Cu vocea aproape stinsă, i-am spus totul: „Știți, de la țigări, nu știu, câteodată, simt că mă sufoc așa, un fel de insuficiență…ăh, ăh…renală…”. M-a privit disprețuitor, a căutat cu stetoscopul reliefurile lui pectoralis major, doar ca să constate absența lor, și a molfăit sec: „Mai pune și tu niște cărniță pe tine!”.

Cazul era închis. Am ieșit umilit, mi-am aprins o țigară. La redacție, nu era nimeni îngrijorat de insuficiența mea. „Ceva cărniță, azi, un antricot ceva?”, era interpelarea zilnică.

Un singur om părea să fi înțeles despre ce e vorba. Cristiano Bergodi, fostul căpitan al lui Lazio, care a antrenat vreo cinci echipe din România. A fost o plăcere să colaborăm: „Șchiopu? Che cazzo vuole questo cretino deficente?”.

Dar îndeajuns cu toate astea. De fapt, citiți acest text pentru că v-ați lăsat păcăliți încă din titlu. Nu vi s-a întâmplat nici prima, nici ultima dată. Respirați, la sfârșitul lui veți deveni, în sfârșit, nefumători.

Până și Allen Carr avea pretenția să-l urmăriți până la capăt. Și omul ăsta te cam călca pe bombeu, ridica de la bun început perdeaua de fum: „Unii spun că țigările sunt ceva foarte plăcut. Nu sunt! Sunt niște chestii mizerabile și dezgustătoare. Întreabă un fumător care-și imaginează că fumează de plăcere: dacă n-a găsit marca lui de țigări și are la dispoziție o marcă al cărei gust îi displace, nu mai fumează? Fumătorii fumează și o frânghie veche decât să nu fumeze deloc! Plăcerea n-are nimic de-a face cu asta. Îmi place homarul, dar n-am mers niciodată până acolo încât să-mi trebuiască douăzeci de homari atârnați la gât.”

Așa e, maestre, mă faceți să roșesc precum un homar. Tenacitatea mea, curajul de a-mi înfrunta slăbiciunile vor ieși la iveală puțin mai târziu.

Deci cum s-a amorsat această nevoie implacabilă de a renunța la fumat (pentru a zecea oară)?

Cum a crescut în mine dorința de a rupe vechea frânghie ce mă ținea legat de mizerabilul viciu hrănit de ibricul de cafea și de pachetul de țigări?

Nimic memorabil.

Am exagerat puțin cu berea în noaptea de Revelion. Iertați-mă! Am ratat ceremonialul acela duios, în care ne punem dorințe și privim tâmp focurile de artificii. Am uitat că, într-o astfel de noapte, e indicat să-ți propui să te lași de fumat.

Un avantaj strategic pentru 1 ianuarie, prima ta zi ca nefumător. E mai ușor să te abții după ce ai sudat un pachet și jumătate cu doar câteva ore înainte.

Nu, eu n-am ales metoda cea ușoară. Am așteptat până pe 8 ianuarie. Sau 9, nu mai știu exact. Nu le mai numărați, serios, mai contează?

M-am lăsat de fumat de 2 ani, 6 luni și 39 de zile, aud spunându-se. Uităm aniversări importante, dar știm precis când am renunțat la fumat. Bleah!

Deci, era pe 8 sau pe 9, ziua de naștere a unui prieten. Ne întâlnim și ne respectăm „constituția”: bem vin, povestim și fumăm în legea noastră. La un moment dat, spațiul închis ne anunță că tocmai s-a închis.

Ne mutăm într-un alt spațiu închis, la invitația unui alt amic, mare iubitor de Sinatra și, din păcate, deschis la distracții frivole, cum ar fi karaoke.

Și tu poți fi VOCEA! Vocile sunt multe, fumul e atât de gros, încât ți-ai putea rezema bicicleta. Pot să înțeleg Kings of Leon, e simplu, spui de 10 ori your sex is on fire, dar, când trecem la Bear Necessities și Să nu-mi iei dragostea, încep să am probleme.

În fine, când intră în scenă „Olivia Newton John” și „John Travolta”, ori îți comanzi o băutură mai tare, ori, vorba cântecului („You are the one that I need”), Nothin’ left, nothin’ left for me to do.

Și în privirea aniversatului era aceeași resemnare dureroasă. În obraji, paloarea cadaverică, fondul de ten al fumătorilor. De data asta era ceva mai mult. „- Mi-e rău!”. „- Păi?”. „- Nu se mai poate, bă, cu fumul ăsta!”. La microfon era Andrea Bocelli, Vivo per lei. Am spălat putina.

În taxi mi-am făcut socotelile. Mi-au ieșit 4 țigări pe inventar. Nu te lași niciodată cu pachetul plin. I le-am făcut cadou omului care m-a condus acasă, fumător și el. De fapt, doar el!

Vivo per lei perché mi dà
Pause e note in libertà
Ci fosse un’altra vita la vivo,
La vivo per lei.
Vivo per lei la musica.
Io vivo per lei.
Vivo per lei è unica.
Io vivo per lei.
Io vivo per lei.
Io vivo
Per lei.

Jurnalul unui fost fumător

Primele două zile – „Dorm îngrozitor de mult. Între reprizele de somn, scormonesc prin frigider. Am mâncat o pungă de covrigi de Buzău în 20 de minute. M-a sunat un prieten. Mă confruntă cu o situație delicată. Poate că n-a fost totuși o idee prea bună să mă las de fumat. Vrea dragonul Cowler, un Lego care a apărut cu Gazeta Sporturilor. Mi-a spus că, dimineață la 7, s-au bătut la un chioșc din centru, pentru ultimul exemplar. Păi și eu ce să fac? Pentru Cowler era deja târziu, îi promit că încerc să îi fac rost de următorul, Nanorobotul lui Jay.”
Concluzia: Nu fi îngrijorat, povestea asta cu somnolența dispare după vreo 7 zile. Nebunia LEGO durează până la finalul lui martie.

Zilele patru, cinci și șase – „Încerc să mă abțin să nu sparg totul în jur. La serviciu le spun că mi-am propus să mă las de fumat. Cică n-ar fi tocmai o surpriză. Alte două colege s-ar fi lăsat în aceeași perioadă și iată că vom avea trei, și nu două texte la sfârșitul lunii. E un experiment sau ce? Pot să sparg tot în acest experiment? Nu mă pot concentra nici să-mi leg șireturile. Din biroul vecin, colegii IT-iști râd. I-am invidiat mereu. În orice împrejurare i-am întâlnit, au răspuns tuturor problemelor mele cu un simplu restart. Restart, așadar. Mă gândesc tot mai mult să-mi cumpăr țigări. Mă răzgândesc de tot atâtea ori. Ieșim cu colegii să facem un om de zăpadă. Sunt un om de zăpadă. Sunt invitat de niște tovarăși montagniarzi într-o expediție, la minus 12 grade, pe un vârf de munte, perpedes. Nu, mersi, drogurile nu m-au interesat niciodată.”
Recomandare: Rezistă!

Ziua a șaptea – „Mă trezesc pentru prima oară binedispus. Să nu credeți că, în ceea ce de-acum pot să numesc viața de dinainte, o făceam foarte des. Beau prima cafea în șapte zile. Hai că nu e atât de greu. Mi se propune o plimbare matinală prin LIDL. Dacă poți să faci asta, fără să te reapuci de fumat, atunci ești animat de o forță indestructibilă. Îmi fac de lucru pe la raftul cu dulciuri. Îmi sar în ochi niște praline, cu tot felul de forme ciudate. Citesc pe ambalaj: praline belgiene de cea mai bună calitate, făcute doar cu ingrediente naturale și fără conservanți, în formă de scoicuțe, căluți de mare și peștișori, în combinație de ciocolată albă cu ciocolată neagră și umplutură după o rețetă originală. Vreo 10 lei. Adică mai ieftin decât ar costa, de exemplu, un pachet de țigări.”
Nu vă plac căluții de mare, încercați cu steluțe de mare!

Ziua a opta – „Cumpărături la LIDL. Oare căluții de mare nechează? Iau o cutie sub braț și mă îndrept spre casă, să plătesc. Privirea îmi cade pe raftul de țigări, pus strategic, chiar acolo, sub nasul tău, să nu cumva să uiți. Agit cutia cu peștișorii în combinație de ciocolată albă, cu ciocolată neagră. Am învins perfida industrie a tutunului. Acum, îl am și pe Nanorobotul Jay.”
Indicație: Ignorați raftul cu țigări, dușmanul e ca Bruce Willis în Die Hard.

Ziua a zecea – „În redacție, cineva discută despre Plinius cel Bătrân, omul care ar fi descoperit adevărul în cupa de vin. Mereu plină, presupun, in vino veritas. Nu e prea mult, totuși? Mă liniștește gândul că mă pot reapuca oricând de fumat. IT-iștii se distrează. Mi se blochează ceva pe laptop, pierd vreo 20 de rânduri dintr-un text pentru că nu salvasem. Ok, dau restart, știu, nu mai e nevoie să întreb. Altcineva exclamă: Textul ăsta e ciocolată! Nu e al meu, dar e un bun prilej să-mi amintesc despre căluții mei de mare.”
Rugăminte: Nu trageți în IT-iști!

Ziua a cincisprezecea – „Urc din ce în ce mai ușor treptele, parcă am mai scăpat de sâcâitoarea mea ‘insuficiență renală’. Încerc să fac flotări și abdomene. Două flotări, cinci abdomene. Uit că nu e suficient să te lași de fumat pentru a face flotări și abdomene. Merg la o zi de naștere, într-un bar, unde mai mult de jumătate dintre oameni fumează. Îi urmăresc cum expiră fumul. Dezinteresat, desigur, ba chiar scârbit. La masa mea sunt doar doi fumători, o minoritate veselă însă. Trag de o bere de două ore. Poate dacă aș fuma o țigară, una singură… Plec, mult mai repede decât aș fi făcut-o în mod normal. Îmi sun dealerul și îl rog să nu uite să-mi oprească Robotul de luptă Anacondrai.”
Sfat: Sărbătoriți după 16 martie!

Ziua 21 – „Suntem în trei săptămâni. Dar vai, ce bine ne simțim, și cât de bine mai dormim, wow, și ne-am recăpătat gusturile, mâncarea are în sfârșit gust, putem aprecia o bere, ca lumea, și nu ne mai miros hăinuțele. Păi peste două luni vom alerga primul nostru semimaraton, și apoi, ca să vezi, primul nostru maraton. Până atunci vă vom ține la curent, pe Facebook, cu toți timpii noștri, la toate alergările prin parc, că doar de-aia suntem contemporani.”

Cel mai important: Nu vă luați foarte tare în serios!