„IEROMONAHUL MACARIE – TIPOGRAF ROMÂN (1508-1512)”
O carte de excepție apărută la Editura Mănăstirea Bistrița Olteană, 2008, semnată de Arhim. Veniamin Micle este „Ieromonaiul Macarie-Tipograf român (1508-512)”. Arhimandritul Veniamin Micle, este autorul a peste 45 de lucrări publicate, o parte axate pe istoria neamului românesc, dar are și lucrări ce abordează spiritualitatea ortodoxă și istoria Sfinților.
Prezenta carte se deschide cu un motto semnat de B.P. Hasdeu: „Românii avuseseră în toate niște începuturi proprii ale lor, pe urmele cărora trebuia să pășească, dezvăluindu-se, fiii și nepoții, în loc de a uita vocea sângelui pentru momeala străinului”. Rânduri care dau sens necesității apariției acestei lucrări bine documentate și cuprinzând elemente inedite din istoriografia acestui personaj istoric și bisericesc.
Cartea apărută în codiții grafice și de tehnică tipografică de excepție, având pe coperta întâia Frontispiciu din Tetraevanghelul de lux-1512 este structurată în „Cuvânt înainte de Arhim. Veniamin Micle” (,la 10 noiembrie 2007, Sfânta Mănăstire Bistrița), „Studiu introductiv cu cinci subcapitole”, „Ieromonahul Macarie, tipograf român”, cu 3 subcapitole ce abordează apariția Liturgherului la 1508, Octoihul la 1510 și Tetraevanghelul la 1512, „Identificarea tipografului Macarie”, cu șase subcapitole, „Locul activității tipografului Macarie”, cu șase subcapitole, „Ieromonahul Macarie, creator de școală”, cu unsprezece subcapitole, „Tiparul postmacarian”, „Concluzii privind cartea macariană”, cu patru subcapitole, „Bibliografie selectivă”, „Indice de nume” și „Indice de locuri”.
În „Cuvântul înainte”, autorul precizează necesitatea întreprinderii Prea Cuvioșeniei Sale trude și scopul acestei lucrări,
120
deoarece până în prezent, marele tipograf Macarie ieromonahul nu s-a bucurat de o monografie privind viața și activitatea sa. Din această cauză, am considerat că realizarea unei asemenea lucrări se recomandă imperios – cu clarificările de rigoare – la aniversarea a cinci secole de la apariția primei sale cărți: „Liturghierul” din 1508.
„Studiu introductiv” cuprinde o retrospectivă a începutului tiparului, încă din mileniul al III-lea î.Hr., la Sumer și Elam, trecând prin perioada Babilonului în care s-a descoperit sigilii cilindrice, până la Macarie ieromonahul care avea chirilica necesară realizării cărților cunoscute ca fiind din perioada Cetinje. Fapt consemnat și de Virgil Molin în „Tradiția artistică a Moldovei” (p. 307, articol citat și de P.P. Panaitescu, p. 531.)
Ieromonahul Macarie este tipograful care între anii 1508-1512 imprima în Țara Românească primele cărți, așa cum specifică Arhim. Veniamin Micle, și anume: „Liturghierul”, la 1508, „Octoihul” la 1510, și „Tetraevanghelul” la 1512. Activitatea Ieromonahului Macarie s-a desfășurat în timpul a patru domnitori: Radu cel Mare (1495-1508), Mihnea cel Rău (1508-1509), Vlad cel Tânăr(1510-1512) și Neagoe Basarab (1512-1521), așa cum specifică și P.P. Panaitescu în „Octoihul lui Macarie”, p. 525, documente consemnate și în bibliografia selectivă a cărți. Aceste tipărituri ale ieromonahului Macarie, așa cum specifică autorul, au constituit o sursă de inspirație pentru copiștii manuscriselor din secolul al XVI-lea, care activau în scriptoriile mănăstirești sau laice din cele două principate românești.
Acestea, asemenea Liturghierului lui Macarie de la 1508, au circulat în nenumărate copii manuscrise, până în secolul al XVII-lea. Remarcăm că litera și ornamentele cărților ieromonahului Macarie erau mult superioare în comparație cu cele apărute în alte centre de tipografii care foloseau limba slavonă. Fapt care, pentru unii cercetători, a făcut să se afirme că aceste lucrări de excepție nu puteau fi executate decât de elvețianul Aldo Manuzio-Thorresano, așa cum specifică și Virgil Molin în „Tipografia la români”, articol apărut în „Almanahul Graficii Române”, apărut în 1931, p. 32-33.
Concluzionând, autorul recunoaște că primele cărți religioase tipărite pe teritoriul carpato-danubiano-pontic, de ieromonahul
121
Macarie românul nu au avut caracter comercial, ele au fost instrumente de cultură și spiritualitate, constituindu-se așa cum scria Dan Dumitrescu, citat la p. 30-31 în această lucrare, într-un etalon neîntrecut de frumusețe, de funcționalitate și de excepție poligrafică. La care Arhimandritul Veniamin Micle adaugă, subliniind în încheierea acestei monumentale lucrări: „Ele au devenit expresia culturii noastre proprii, caracterizată de arta legată aproape exclusiv de Biserica și istoria ei, adică arta religioasă cu specificul ei oglindit și în cartea tipărită.
Această carte ne deschide drumul spre litera sacră, spre istoria cărții vâlcene, care este Școala Românească, asemeni Școlii Ardelene de la Blaj, și așa cum specifica acad. Răzvan Theodorescu, ne face cunoscută România puternică a Bisericii noastre.
Făcând trimitere la Huizinga, calitatea sacră a acestei cărți semnată de Arhim. Veniamin Micle, constă în forța ei documentară, a argumentelor, a forței magice, semnificația sfântă și prezența agonalului.
HYPNOS ȘI MORFEU ÎN LUPTĂ CU PASCAL
Trăind în veacul al șaptesprezecelea (1623-1662) Blaise Pascal a fost perceput ca adversar al raționalismului lui Descartes, ca exaltat și obsedat să strecoare un cal troian în „Cetatea rațiunii”, ca herald al unei neiertătoare cruciade pentru umilirea judecății lucide și raționale. Imaginea lui Pascal se reducea la „fotografia” falsă de „apostol al rațiunii”, așa cum susține Unamuno, „pionier de intuiție” (Bergson), „campion al credinței”, cum spun neotomiști, explorator al „rațiunii a inimii” (existențialism), „vestitor al eșecului” (personalism) și „aventurier în luptă cu Hipnos și Morfeu, zeii adormirii simțurilor” (n.n.).
Mulți din comentatori îi atribuiau lui Pascal gestul funest al lui Macbeth de a ucide somnul. Pe motiv, acesta deplângea ursita jalnică a omului de a-și petrece jumătate din viață dormind, fără a fi convins dacă cealaltă jumătate nu este un somn, cum susține Leon Brunschvicg
122
în „Blaise Pascal, oeuvres, tome I-XIV, Paris 1904-1914”, și mai ales existențialiștii, care concluzionează că fapta cea mai de seamă a lui Pascal este lupta cu Hipnos și Morfeu, zeii somnului și viselor.
Retrăgându-se, în 1654, la mănăstirea jansenistă Port-Royal, renunță la cercetările științifice de fizică și matematică și se preocupă cu precădere de problemele moralei și ale filozofiei. Gândirea sa oscilează între raționalism și scepticism, între știință și religie, încercând să le împletească armonizându-le. În acest context, Pascal dă în vileag neputința rațiunii omului de a călăuzi existența abulică, lunatecă a omului, toropită de letargia somnului, acest prolog al morții. Însă adevărul este că Pascal alături de Descartes au luptat pe aceeași baricadă a rațiunii, fiecare cu ideile lui. Cei doi au „asediat” pe Hipnos și Morfeu și această poziție a lor este comparabilă, prin tonus regenerator, cu îndoiala carteziană și ilustrează, în pofida interpretărilor mistificatoare, o inedită strategie raționalistă; aventura omului, fragilă „trestie cugetătoare”, înseamnă o insistentă împotrivire față de acel periculos somn, somnul rațiunii.
El proclamă superioritatea omului ca ființă gânditoare asupra universului: „Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă, dar este o trestie gânditoare “.
Pascal „geniu înfricoșător” are iluminări deosebite și uimește contemporanii cu harul său inventiv, aducând contribuții orizontului științei și artei timpului: fizica, geometria, matematica, morala și metafizica. Mașina asimetrică, tratatul despre vid, încercarea asupra conicelor și experiențele de hidrostatică reprezintă doar popasuri în descoperirea omului.
În celebrele sale „Scrisori provinciale” (1656-1657), el denunță cu vigoare logică impresionantă cazuistica iezuiților. Totodată a opus speculațiilor scolastice o serie de condiții logice-metodologice severe ale cercetării științifice, iar în „Cugetări”, apărute postum în 1670, descoperim la Pascal un profund și fin psiholog. El a invocat pretinsul avantaj al opțiunii pentru credință, formulând vestitul său „pariu”, potrivit căruia, „dacă Dumnezeu nu există, nu pierdem nimic, iar dacă există, câștigăm totul”.
123
Năzuia să făptuiască o grandioasă „pictură a omului”, cum remarcă nepotul său Etienne Perier (Felix Gazier, tom 13, 1914). Etalarea narcisiacă a eului de către Montaigne nu-i stârnește admirație lui Pascal. A păstrat totodată efuziunea renascentistă față de om, sobrietatea lui Descartes și introspecția lui Montaigne, combinându-le într-o originală sinteză umanistă.
Pascal este gânditorul care, într-o analiză raționalistă, propunea ca viața fiecărui om să fie socotită nu de la naștere ci de la deșteptarea rațiunii și mai ales „de când omul începe să fie zguduit de rațiune” (Blaise Pascal, Oeuvres, publicată de Leon Brunschvicg, Pierre Boutroux și Felix Gazier, tomul III, Paris 1904-1914).
Opera lui filosofică este documentul metafizic al biografiei; ea explică imaginea tabloului complicat plin de contrastele culorilor „pictat” de destinul său. Viața lui curmată nemilos de repede, la numai treizeci și nouă de ani, datorită anxietății și destrămată de aporii, ne relevă un suflet deschis din stirpea hamletiană.
Gândirea profundă îi esențializează și canalizează viața, conferind o brumă de ordine acelei fenomenologii a dezordinii care i-au influențat existența.
„Cugetările”, editate postum, în 1669 și 1670, cuprind o uriașă încrengătură de maxime, monolog chinuitor al întrebărilor fără răspuns și al răspunsurilor pârjolite de întrebări, vin, parcă, să întărească ideea că „logica inimii” este „celălalt tărâm”, opus aceluia al rațiunii și refractar intrării în conul de lumină al raționalității. Meditația lui nu este fronda unui fanatic hotărât să dea lecții de irațiune veacului fascinat de idolul rațiunii, și nici smerenia obtuză a unui creștin habotnic, extaziat de martirul lui Crist și dornic să prosterne omul în fața crucifixului. Pascal a servit rațiunea astfel, avertizând prevenitor că zeificată, ea se degradează și devine incapabilă să reflecteze asupra propriilor margini. Între apologia religiei și apologia rațiunii, el a ales calea mediană, a înțelege ființa umană: exactitatea observației, sentința judicioasă și severă, reabilitarea preceptului antic „per aspera ad astra”, transformă cugetările sale într-o veritabilă apologie raționalistă a omului. Fiecare om repetă destinul lui Odiseu, navigând descumpănit între Scylla rațiunii și Charybda inimii. Gândirea sa respectă modelul echilibrului
124
grec, vegheat de Nemesis, zeița măsurii, înțelegând aceasta ca echilibru veșnic neliniștit al antitezelor, ca armonie ce încă păstrează ecoul vrajbei între contrarii; el salvează idealul măsurii, îl absolvă de rigorism, îi dedică o logică suplă și mlădioasă. El face o delimitare – cine se ocupă de „sum”, nu mai are timp de „cogito”. Și invers, anticipându-l pe Kant, Pascal face o demarcație între rațiune și „inimă”, argumentând că existența lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată rațional, ci este un postulat al inimii.
Anatole France a cedat tentației de a da o explicație patologică ardorii sufletești a lui Pascal. „Trebuie în primul rând să ținem seama că omul acesta prodigios e un bolnav și un halucinant” scria el în 1892. „Mereu i se părea că vede o prăpastie la stânga lui și după ciudata amuletă care i s-a găsit cusută pe haină, se pare că vedea uneori dansând flăcări înaintea ochilor.” („Viața literară, Editura Univers, Colecția Eseuri, București, 1978, p. 328 și 329). De asemenea, Aldous Huxley împărtășește ideea experienței mistice a lui Pascal, mărturisite de celebrul „Memento”. Primul cuvânt Foc, exprimă extazul mistic pe viu, susține acesta în studiu consacrat lui Pascal.
Prin creație, renăscătoarea flacără, filozoful are certitudinea nemuririi-non omnios moriar. Iradiind în neodihna nopții, această purificare pune avanposturi față de orice noapte a spiritului. Viziunea focului atestă înflăcărarea lui Pascal în lupta cu Hypnos și Morfeu, titanica sforțare să mântuie sufletul uman de oroarea nopții, de volbura abisurilor și bezna necunoașterii.
În opera lui Pascal, aventura trestiei cugetătoare are un sens unic, ireversibil, de a aprinde focul sacru pe culmile spiritului, pentru a alunga somnul rațiunii și să sporească lumina cunoașterii

Alte articole: 

Clubul GOLD- Ambasadorii culturali ai revistei noastre tipărite!

RAPORTUL DINTRE SOCIAL ȘI ESTETIC ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Al Florin Tene -Ecouri literare românești venite din Canada

Al Florin Tene -Iubirea ca vibrație a inimii exprimata in eul Poetei -Iubește-mă în fiecare anotimp

Pasi de catifea*Spiritul liric în poezia Mihaelei CD

AL FLORIN TENE -AFORISME  în dar  

Cum pot publica si eu in revista?

Antologia GALAXY ecouri literare românești (4 volume) lansată la GALA ARTELOR ediția a 3-a Montreal 27 august  2022

Mai citește:

Scriitoarea Mihaela CD laureata a festivalului ”Fericirea -Vis Nepământean” la secțiunile: poezie și proză poetică

GABRIELA RAUCA ne invita la emisiunea sa : SIMFONIA CULORILOR la RADIO PRODIASPORA!

In curând va fi tipărită revista de colectie cu nr 9/2022

A aparut videoclipul volumului 2 al antologiei GALAXY

Poeţii nu mor niciodată

Silvia Mihalachi *UN GÂND FRUMOS-Impresii Revista de colectie PPSM nr 8/2022

Fericirea stă ascunsă în zâmbete

Ce mai e nou prin librărie?