Cine dorește să enumere cele șapte minuni ale lumii antice uită rareori de grădinile suspendate din Babilon, aureolate de legenda reginei Semiramida (811 – 808 i.H.), care ar fi realizat această construcție; pentru acest motiv sunt desemnate și cu numele de grădinile suspendate ale reginei Semiramida. Ce înseamnă „grădini suspendate” ? Scriitori greci și latini (Strabon, Diodor, Quintus Curtius Rufus, Filon din Bizanț) le-au descris în operele lor, prelungind faima Babilonului.
Turistul ajuns la Babilon se interesează imediat de locul unde se găsesc; o tablă indicatoare, fixată pe stânga, înainte de a ajunge la Poarta lui Ishtar, îl înștiințează: „Grădinile suspendate”. Turistul nu va vedea decât vestigiile unor construcții enorme, care îl decepționează. Dacă va coborî până la ele, va fi obligat să străbată un adevărat labirint: camere boltite, așezate pe ambele părți ale unui coridor central, care se înscriu într-o incintă pătrată. Aceste ruine, scoase la lumină de arheologii germani, corespund, în mare măsură, descrierilor autorilor antici. Grădinile au fost amenajate pe o colină mică, aflată pe malul Eufratului.
Diodor din Sicilia a făcut descrierea cea mai completă:
„În această cetate se aflau și grădinile suspendate, lucrare datorată nu Semiramidei, ci unui rege asirian posterior acesteia; el le-a construit ca să placă unei femei iubite. Se povestește că această femeie, originară din Persia, regretând pajiștile munților din țara sa, l-a rugat pe rege să-i amintească prin plantații artificiale de Persia, țara sa natală.
Această grădină, de formă pătrată, avea latura de patru pletrii (123 m); treptele dădeau acces teraselor succesive, așezate unele peste altele, astfel încât, în ansamblu, dădeau imaginea unui amfiteatru.
Aceste terase sau platforme erau susținute de coloane care, ridicându-se gradat din loc în loc, suportau toată greutatea plantațiilor; coloana cea mai înaltă, de 50 de coți (23,10 m) suporta partea superioară a grădinii și era la același nivel cu balustradele incintei. Zidurile, solid construite, cu mare cheltuială, aveau o grosime de 22 de picioare (6,80 m) și fiecare deschidere câte 10 picioare ( 3,08 m).
Platformele erau compuse din blocuri de piatră, a căror lungime era de 16 picioare (4,95 m) și lățime de 4 picioare (1,23 m). Aceste blocuri erau acoperite de un strat de trestii îmbibate în asfalt; pe acest strat urma un dublu rând de cărămizi arse, îmbibate cu asfalt; acestea, la rândul lor, erau acoperite cu foi de plumb, pentru a împiedica infiltrarea apei și pătrunderea acesteia în fundații. Pe acest strat se găsea o masă de pământ suficientă pentru ca și cei mai mari arbori să prindă rădăcini. Acest sol artificial era plin de arbori de toate speciile, care fermecau privirea prin mărimea și frumusețea lor.
Coloanele se ridicau treptat, lăsând să pătrundă lumina printre spațiile dintre ele, și dădeau acces la apartamentele regale, numeroase și diferit decorate. Una singură, dintre aceste coloane, era goală de la vârf până la bază; ea conținea mașini hidraulice care pompau din fluviu o mare cantitate de apă fără ca nimeni să vadă ceva din exterior.”
Se poate presupune că înălțimea grădinilor era de cel mult 90 m. Quintus Curtius Rufus numea aceste grădini „o minune fabuloasă”. „Aceasta (spune el, vorbind de ultima terasă) poartă arbori atât de viguroși încât trunchiurile lor au 8 coți grosime (14,80 m) și produc atâtea fructe ca și cum ar crește în terenul lor natural. Și, în vreme ce timpul distruge nu numai operele mâinilor omenești, dar, până la urmă, natura însăși, această terasă apăsată de o încărcare atât de mare și de rădăcinile atâtor arbori se păstrează intactă…”
SURSA: Olivier Souchon, Realități și enigme ale arheologiei
PHOENIX WEB 
A republicat asta pe Octavpelin's Weblog.
ApreciazăApreciază