Monografia comunităţilor catolice din Bacău

– Sfântul Nicolae şi Fericitul Ieremia Valahul –

(lucarea este din 2004 şi, din păcate, nu este actualizată!)

Introducere

Realizarea unei monografii a comunităţii catolice din Bacău este o operă complexă, greu de realizat deoarece nu avem posibilitatea de a ne dedica exclusiv unui studiu intens şi amănunţit, dar şi datorită datelor şi documnetelor care nu sunt întotdeauna la îndemână.

Singura monografie a parohiei catolice din Bacău o reprezintă lucrarea părintelui Iosif Gabor (pro mauscripto, Luizi-Călugăra, 1985), „Parohia catolică BACĂU – 140 de ani de la redeschidere”. Celelalte scrieri istorice acre au atins în treacăt probleme istorico-religioase ale comunităţii catolice din Bacău sunt indicate în partea bibliografică. Menţionăm că majoritatea au fost foarte greu de găsit şi, deci, de consultat.

O altă precizare pe care dorim să o facem încă de la început este faptul că numele lucrării de faţă nu este cel de “Monografia parohiei catolice Bacău”, ci “Monografie a comunităţii romano-catolice din Bacău”, din mai multe motive. În primul rând, aşa cum am menţionat nu este o monografie completă a catolicismului băcăoan, ci o monografie (mai modestă, în comparaşie cu altele) a catolicilor din Bacău. Apoi, menţionăm că preferăm pentru credincioşii catolici din Bacău numele de comunitate catolică deoarece în Bacău nu a fost o parohie catolică propriu-zisă, ci s-au succedat comunitatea catolică aparţinând mănăstirii franciscanilor din Bacău, episcopie de Bacău (pentru mai bine de două veacuri), parohia Bacău, decanatul (protopopiatul) de Bacău, chiar în prezent existând în Bacău trei parohii: Fericitul Ieremia; Sfânta Cruce; Sfântul Nicolae.

Amintim apoi că numele de „romano-catolici” nu face referire la vreo opoziţie clară cu vreo comunitate greco-catolică (sau de alt rit catolic) despre a căror prezenţă în Bacău nu se poate spune nimic, ci se referă profesiunea adevăratei credinţe catolice în Bacău, în comparaţie cu ereziile în care au căzut fie şi pentru o perioadă scurtă de timp unele comunităţi catolice din Moldova (din motive cvasiobiective).

1. Date despre localitatea Bacău

1.1 Aşezare geografică

Oraşul Bacău, municipiu al judeţului cu acelaşi nume, este aşezat în zona Subcarpaţilor Moldovei, la nord de confluenţa râului Bistriţa cu râul Siret, la o altitudine de cca. 170 de metri deasupra nivelului mării, fiind situat la latitudinea de 46,30 de grade şi longitudinea de 24,24 de grade.

1.2 Originea numelui Bacău

Oraşe cu acelaşi nume sunt întâlnite şi în Serbia, Ungaria şi Polonia. De aceea, stabilirea originii numelui de Bacău este foarte dificilă. Dintre variantele susţinute de istorici precum cea cumană[1] sau maghiară[2], cea susţinută de unii latinişti mult prea zeloşi şi anume că ar veni de la zeul Bachus este de-a dreptul fantezisă. (Se ştie că nu a existat nici măcar o zonă viticolă celebră care ar fi putut influenţa în acest sens numele aşezării.) Alţi istorici susţin că există o legendă conform căreia un hoţ din această zonă a Moldovei, dorind să scape de orice pedeapsă, a fugit în ţinuturile aflate sub ocupaţie maghiară unde a devenit călău (ungureşte = bakò). Întors după un timp în Moldova, acesta a deschis un han pe locul unde azi se află localitatea, numele său, Bakò venind de la fosta sa ocupaţie din ţinuturile ungurilor.[3] Din toată această legendă, cercetătorii cei mai serioşi afirmă că este cert doar că sufixuş „-ău” este prezent deseori în cuvinte de provenienţă ungurească.[4] În multe texte apare şi forma latinizată de Bacovia, însă naşterea acestei forme nu are o explicaţie clară.

1.3 Problematica primei atestări documentare

Anul 1241 este cunoscut în istorie în special datorită invaziei „cae mare” a tătarilor. În urma acestei invazii, ungurii (care în acel timp ocupau şi teritoriul Transilvaniei) au format în Moldova, de la Baia până la Siret, vestita „marcă de Răsărit” cu organizare politică şi bisericească proprie. Potrivit aşezării convenabile, centzrul aceste ibariere de aşezări era în oraşul Bacău.

Independent de acest fapt, episcopul Marcu Bandulovich-Bandini susţine că a citit în opera lui Gonzaga şi ce a cardinalului Pazmann, faptul că în anul 1304, săţia voievodului Moldovei, fiica voievodului Transilvaniei, a înfiinţat la Bacău, în Moldova, o mănăstire pentru fraţii minoroţi, ca sucursală a mănăstirii mari a călugărilor observanţi de la Sumuleu-Ciuc.[5] Chiar dacă nu există documente care să confirme aceste idei oferite episcopului Bandini, pot fi luate ca sursă de încredere. Astfel, întreaga operă a episcopului Bandini poate fi pusă la îndoială, în special datorită izvoarelor folosite de el. Totuşi, episcopul Bandini nu a avut nici un motiv să prezinte speculaţii sau neadevăriri; noi putem doar afirma că pur şi simplu nu avem la îndemână toate sursele folosite de el.

Lăsând la o parte teoriile şi documentele care pentru unii istorici (de ocazie) nu reprezină altceva decât nişte „apologii” fără atestare clară, aducem în lumină atestarea documentară unanim recunoscută cu privire la menţionarea (!) oraşului Bacău. Este vorba de un privilegiu comercial acordat de către voievodul Alexanru cel Bun, la 6 octombrie1408, negustorilor din Lemberg-Liov. Aceştia din urmă, pentru a trece mărfurile prin moldova trebuiau să plătească vamă, în funcţie de mărfurile comercializate, fie în Suceava şi Bacău, fie înSuceava, Bacău şi Trotuş, fie nuami în Bacău şi Trotuş sau Bacău, Bârlad şi Suceava.[6]

Lipsind documentele referitoare  la înfiinţarea aşezării, atestarea  din 1408 nu face altceva decât să dovedească că Bacăul era deja un oraş important în Moldova şi un cunoscut târg şi punct de vamă, fapt dovedit şi de descoperirile arheologice cele ami recente.[7]

O altă problematică  legată de prima atestare documentară a Bacăulşui este oferită în 1846 de contele Josef Kemeny (1795 – 1855) într-un studiu istoric intitulat „Despre eipscopia şi mănăstirea franciscană de la Bacău în Moldova”. Până la cesa dată era unanim acceptat faptul că episcopatul catolic de Bacău îşi găseşte începuturile în 1591 când Bernardino Qiurini fusese numit episcop de Argeş, sdar cu reşedinţa la Bacău, abia succesorii său purtând titlul de „episcop de Bacău”. Însă contele Kemeny  scoate la iveală o bulă a papei Eugen al IV-lea adreasată din Florenţa la 15 septembrie 1439[8] episcopului Benedict al Severinului. Problema abordată de sfântul părine este aceea a două episcopii catolice din Moldova, de Siret şi de Bacău, vacante în acel moment „din cauza desăvârşitei lipse de personal bisericesc”; până când se va fi rezolvat această problemă, păstorirea credincioşilor catolici din acele teritorii eraîncredinţată episcopului Benedict de Severin care trebuia să trimită acolo călugări franciscani din provincia Bosnia. În prealabil, papa se sfătuise cu regele Vladislav al Poloniei şi cu vasalul acestuia, principele Moldovei, Ilie. În scrisoarea papei se menţionează că episcopia de Bacău a fost înfiinţată în al treilea an al pontificatului papei Bonifaciu al IX-lea (ales la 2 noiembrie 1389), deci în perioada noiembrie 1391-noiembrie 1392. documnetul puublicat de contele Kemeny (de altfel fără a urmări vreun avanataj) a fost atacat foarte dur de către criticii istorici, ajungându-se până la contestarea autenticităţii lui[9]. Kemeny plasează înfininţarea episcopiei de Bacău la 1391-1392 muând prima atestare documentară a Bacăului de la 1408 la intervalul 1391-1392 dovedind astfel că comunitatea catolică din Bacău eras deja numeroasă, vrednciă de a fi  numită episcopie. Cu toate că au fost numeroase contestări ale documentului, în special din partea „marilor istorici” Carol Auner[10], I.C. Filitti[11] şi Ştefan Pascu[12], unii istorici, mai echilibraţi, au ajuns la concluzia că documentele din 15 septembrie 1439 au toate şansele să fie autentice. Aceştia au observat că lipsa celor două documente din Arhiva Vaticanului se datorează în primul rând dezordinii ce domnea în cacelaria Curiei Romane, din timpul Marii Schisme Occidentale (1378-1417), şi, în al doilea rând, în anul 1438, papa Eugen fusese suspendat de către Conciliul (sic!) de la Basel. Prezenţa a trei reprezentanţi ai Moldovei (mitropolitul Damian, protopopul Constantin şi logofătul Neagoe) la Conciliul de la Florenţa[13], poate confirma autenticitatea celor spuse de episcopul Benedict papei Eugen al IV-lea şi respinge presupunerea lui Nicolae Iorga conform căreia papa ar fi putut fi indus în eroare de către spiscopul Severin petru ca acesta din urmă să-şi extindă jurisdicţia asupra unei bune părţi din Moldova[14].

Termenul „civitas” folosit pentru a desemna oraşul Bacău este întâlnit între documete. În primul rând în 1591: este vorba dwe numirea lui Bernardino Quirini ca episcop de Argeş, în Valahia, având „Sedes seu residentia episcopalis […] in civitate Bachon”. În al doilea rând în 1431 într-o scrisoare a epicopului de Baia în care este formula „In civitate Bako” şi în al treilea rând, într-o bulă a papei Benedict al IX-lea adresată la 15 aprilie 1400 Maestrului Fraţilor Ordinului Ospitalier al Sfântului Ioan din „Civitas Bachovien(sis)”[15]. Or, în limbajul ecleziastic al documentelor timpului, cuvântul „civitas” desemna un oraş episcopal, iar papa Benedict al IX-lea nu este altul decât cel al cărui document este contestat şi despre care papa Eugen al IV-lea vorbeşte ca despre cel care a înfiinţat episcopia de Bacău. În urma acestor argumente cei care contestau documentul contelui Kemeny nu fac altceva decât să considere (fie pe conte, fie pe papă, fie pe amândoi) mincinoşi sau poate ignoranţi. (Probabil că istoricii aceştia de duzină cunosc mai bine realităţile şi întâmplările decît cei care le-au trăit!)

Fiul şi coregentul lui Ştefan cel Mare, Alexandru a stabilit ca una din curţile domneşti ale Moldovei să fie la Bacău, dovedind importamta acestui oraş. Lîngă această curte a fost zidită biserica domnească, terminată şi sfinţită la 1 ianuarie 1491, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (astăzi cunoscută sub numele de „Biserica Precista”) care folosea întregi curţi cu tot cu personal şi garnizoana militară de aici[16].

2. Scurt istoric al comunităţii catolice

2.1. Primele menţionări ale catolicilor la Bacău

Trecând peste menţionarea episcopului Bandini şi lăsând la o parte documnetul controversat al contelui Kemeny pentru a nu irita personalităţi don domeniul istoric, prezentăm prima menţionare – indirectă – a catolicilor din Bacău la Conciliul din Constanţa la care a fost prezemtă şi o delegaţie a oraşelor din Moldova şi Ţara Românească, delegaţia sosind la Constanţa pe 19 februarie 1418, lucrările încheindu-se pe 22 aprilie 1418[17].

Datele despre acest conciliu provin dintr-un fel de „buletin informativ” prezentat de cardinalul Ulrich von Reichenthal (Richenthal) intitulat „Das Concilium so zu Constanz Gehalten ist worden”. Numele oraşelor din Moldova sunt redactate foarte neobişnuit, fiind greu de găsit corespondentul fiecăruia. Astfel, Bacău ar putea fi Bahlo sau Bahlovia. Însă în limba latină medievală, Bahlovia însemna Hârlău. Dar dacă considerăm un alt nume, Heratt ca fiind Hârlău, atunci Bahlo corespunde BAcăului[18].

La 5 martie 1431, episcopul Ioan Ryza de Baia îi trimite o scrisoare episcopului Sbiegniew de Cracovia[19]. În această scrisoare este menţionat un oarecare Iacob care s-a lepădat de credinţa catolică,  şi împreună cu alţi şase călugări (apostaţi şi ei), fac propagandă în Moldova. Alexandru cel Bun a permuis prozelitismul husit în Moldova dinmotive politice, deoarece voia să slăbească influenţa polonezilor în Moldova[20]. Astfel, episcopul Ryza se plânge spicopului Sbiegniew de favorurile acordate de Alexandru cel Bun lui Iacob şi îndrâzneală şi trufia celui din urmă[21]. La cererea episcopului Ryza către spiscopul Sbiegniew, acesta din urmă se adresează regelui Poloniei care îi trimite o scrisoare (la 6 mai 1431) domnitorului Alexandru cel Bun în care, printre altele îi arată decăderea Boemiei datorită anarhiei provocate de husiţi. Intervenţia nu a avut efect şi husiţii s-au răspândit pe unde au voit până în vremea urmaşilor lui Alexandru cel Bun, când o nouă orientare politică spre Polonia are ca urmare expulzarea husiţilor în Transilvania[22]. Pentru stăvilirea lor a fost trimis în Transilvania inchizitorul general Iacob Brandone, zis şi Iacob de Marchia[23]. Între timp spiritul anarhic al husiţilor a degenerat în răscoala de la Bobâlna din anul  1437. În anul 1451 inchizitorul general sfântul Ioan Capistran a trimis la Bacău  pe franciscanul Ladislau Magyar pentru stăvilirea ereziei husite din Moldova, dar numirea sa nu a avut efectul scontat[24].

Lista se încheie cu anul 1572, când călugării au fost alungaţi de domnitorul Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1608), care urmărea să micşoreze puterea materială a clericilor care nu erau de acord cu politica sa.

Pe lângă erezia husită, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea a pătruns în Moldova protestantismul, care însă spre deosebire de alte părţi nu a putut să se înrădăcineze adânc şi acesta mai ales datorită autorităţii civile, a domnitorilor[25].

2.2. Momente importante din istoria comunităţii catolice din Bacău

2.2.1 Mănăstirea franciscanilor veniţi de la Şumuleu Ciuc

Prezenţa unei mănăstiri de călugări observanţi veniţi de la Sumuleu Ciuc la Bacău, atestată prima oară la 1531 ne face să gândim că rănile provocate de husitism şi protestantism în această localitate nu au fost prea mari.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, episcopul Marco Bandulovič (Bandini) afirma, cu prudenţă, că a citit undeva, la „Gonzaga” sau la „cardinalul Pazmano” despre întemeierea acestei mănăstiri franciscane din Bacău la 1304, de către soţia voievodului Moldovei, fiica voievodului Transilvaniei[26], numai că afirmaţia sa nu mai este susţinută de nici un alt document. Cert este că aceşti călugări franciscani activau în Bacău dinainte de 1531,  având din perioada 1531-1572 o listă a superiorilor din această mănăstire[27]. Această listă prezintă lacune şi perioade când erau mai mulţi preoţi şi călugări, alternând cu alte perioade când erau foarte puţini:

-1531 Pr. Francisc din Somogyvar

-1533 acelaşi

-1535 Pr. Ioan din Petherd

-1537  Pr. Martin din Enyedin

-1542 acelaşi cu alţi 8 călugări

-1544 Pr. Matias din Ebretz împreună cu 5 călugări

-1546 Pr. Gaspar din Varallya

-1548 Pr. Matias din Ebretz cu 2 preoţi şi 3 călugări

-1550 Pr. Laurentius din Cluj împreună cu aceeaşi preoţi şi călugări

-1552 Pr. Petru din Sân – Mihai

-1556 Pr. Laurentius din Vasarhelly

-1570 Pr. Matias din Sătmar (Satu Mare)

-1572 aceeaşi împreună cu un preot şi un călugăr [28]

Lista se încheie cu anul 1572, când călugării au fost alungaţi de domnitorul Ioan-Vodă cel Cumplit (1572-1600), care urmărea să micşoreze puterea materială  care nu era de acord cu politica sa.

2.2.2 Misionarii veniţi de la Pera – Constantinopol

În a doua jumătate a secolului XVI au pătruns în Moldova franciscanii conventuali  veniţi de la Pera – Constantinopol. Ei şi-au fixat reşedinţa la Bacău. Aici, călugării conduşi de Ieronim  Arsengo[29], s-au instalat pe locul fostei mănăstiri a franciscanilor observanţi ce fusese arsă şi distrusă de turci în 1574; călugării fuseseră alungaţi cu doi ani mai înainte de voievodul  Ioan Vodă cel Cumplit. Prin intervenţia postelnicului Brutti, voievodul Pertu Schiopu l-a ajutat pe Arsengo să refacă câteva camere mici din lemn, pentru locuit şi dintr-un grajd mai vechi au amenajat o capelă. Tot el le-a dăruit satul Trebeş de lângă Bacău, locuit de cincizeci de familii de credincioşi catolici, precum şi două vii şi două mori pe Bistriţa[30].

Câştigând simpatie în faţa domnitorului, Ieronim Arsengo este numit în anul 1587 vicar general pentru Moldova de către vizitatorul apostolic Alexandru Kamilovici, fiind mai târziu, în 1604, confirmat în această funcţie de către primul episcop de Bacău, Bernardino Quirini[31].

2.2.3 Episcopia de Bacău

În anul 1590,  trimis de domnitorul Petru Şchiopu, Ieronim Arsengo pleacă la Roma însoţit de Justus Ryllo, cu o dublă însărcinare: pentru a prezenta Scaunului Apostolic planurile şi realizările domnitorului care îşi manifestase dorinţa de a trece la catolicism şi pentru a primi pentru sine, la cererea domnitorului, demnitatea de episcop al Moldovei. Cererea era justificată de nevoia stringentă  de a fi hirotonisiţi mai mulţi tineri, foşti elevi ai iezuiţilor din Transilvania, fiind prea mare depărtarea de episcopii polonezi, şi mai ales de nevoia mare de a se da un conducător comunităţilor catolice din ţară[32]. Cu toate acestea Arsengo nu a fost numit episcop pentru motivul că ar fi fost franciscan capucin şi statutele ordinului nu-i permiteau promovarea  la demnităţi în afara ordinului. Unul din motivele pentru care era dorit ca episcop franciscanul Ieronim Arsengo era şi acela de a fi evitat amestecul polonez în numirea episcopilor moldoveni, aşa cum se întâmplase în cazul episcopiilor de Siret şi de Baia. Totuşi, acest lucru nu s-a întâmplat şi în anul 1591 a fost numit franciscanul Bernardino Quirini episcop de Argeş cu reşedinţa la Bacău[33]. Acesta reuşeşte, graţie unui cumul de probleme,  să ajungă abia în anul 1599 în Moldova, unde găseşte un alt domnitor decât cel căruia îi adresase Sfântul Scaun scrisorile de acreditare. Cu toate acestea domnitorul Ieremia Movilă îl primeşte bine, punându-i totuşi în vedere că doreşte să primească cât mai curând posibil o scrisoare pontificală adresată lui personal[34].

Episcopul Bernardino Quirini se retrage apoi la Bacău, unde îşi avea fixată reşedinţa, şi în urma unei vizite canonice, trimite la Roma o relaţie din care ştim că la Bacău în vremea aceea erau 216 familii de catolici cu 1692 de suflete, şi două biserici, una închinată Sfintei Fecioare Maria şi construită din piatră, şi alta din lemn, foarte săracă şi închinată Sfântului Nicolae. Episcopul beneficia de trei camere de lemn lângă biserica de piatră, aceste camere făcând parte din vechea mănăstire a franciscanilor observanţi de la Şumuleu-Ciuc. În ceea ce priveşte credincioşii, episcopul menţionează că înjurau prea mult pe Duhul Sfânt, şi că sunt unguri[35].

Faptul că la Bacău erau două biserici, una de piatră, a fostei mănăstiri a franciscanilor observanţi, şi alta din lemn, parohială, în care activa un preot relevă amploarea veche a vieţii catolice de la Bacău.

Încă de când a sosit în Moldova episcopul  Bernardino Quirini s-a confruntat cu mai multe probleme. În primul rând, cu toate insistenţele sale la Roma, întârziau să sosească brevele papale cerute de domnitorul Ieremia Movilă, apoi era în conflict cu arhiepiscopul Lembergului – Solikowski  – în ceea ce privea jurisdicţia asupra Moldovei. Ambele probleme vor fi rezolvate prin vizita făcută la Roma de episcopul  Bernardino Quirini în anul 1600[36]. La întoarcerea în Moldova găseşte o altă serie de probleme care afectează comunităţile catolice din Moldova: tulburările politice provocate de unirea proclamată de Mihai Viteazul  şi desele incursiuni ale tătarilor care distrug bisericile, iau robi şi ucid mulţi oameni[37].

Tot în timpul în care episcop este Bernardino Quirini, călugării de la Şumuleu-Ciuc revendică mănăstirea în care acum locuia episcopul. Acesta retrocedează călugărilor mănăstirea rezervându-şi pentru sine  o locuinţă alăturată, probabil grajdul refăcut de Arsengo. Călugării nu se mulţumesc numai cu mănăstirea, dorind şi biserica care acum era biserică catedrală, ceea ce va duce la un lung şir de conflicte între călugări şi episcop, conflicte care au fost rezolvate abia în Divanul Domnesc, unde s-a dat dreptate episcopului[38].

Dintr-un raport al Nunţiului din Polonia – Claudio Rangoni – se mai ştie că episcopul Bernardino Quirini a fost prin de tătari şi a murit la Bacău în ziua de 7 septembrie 1604, fiind înmormântat după cinci zile de secretarul domnitorului[39].

În urma morţii episcopului Quirini la 17 septembrie 1607 a fost nuit episcop în Moldova Ieronim Arsengo, înfiinţându-se o nouă episcopie la Bacău. Noul episcop era dorit mai ales de domnitorul Ieremia Movilă, deoarece cunoştea bine limba şi situaţia din ţară şi pentru că nu dorea  un episcop polonez. Episcopul Arsengo a murit la Bacău în prima jumătate a lunii aprilie a anului 1610.

După moartea episcopului Ieronim Arsengo regele Poloniei, Sigismund III, se grăbeşte să profite de situaţia politică din Moldova, favorabilă Poloniei, şi numeşte ca episcop de Bacău pe franciscanul observant polonez Valerian Lubienecki. Cu toate că Sfântul Scaun nu era de acord cu acest fapt, „per fare piacere al re”,  îl confirmă ca episcop de Bacău în consistoriul din 18 aprilie 1641.[40] Păstorirea lui a fost foarte scurtă deoarece a fost luat prizonier la tătari şi, după ce a fost răscumpărat cu 400 de galbeni, s-a refugiat în Polonia din cauza domnitorului Ştefan Tomşa.[41] Episcpul Lubienecki a murit la Bacău (totuşi!) spre sfârşitul anului 1617 sau începutul anului 1618 [42]; presupunerea că acesta ar fi fost otrăvit de către observanţii din Bacău, nu este altceva decât o exagerare grosolană. În conflictele dintre turci şi polonezi erau implicaţi mereu de o parte sau de alte şi domnitorii moldoveni, fapt care aducea multe prejudicii şi populaţiei, care avea de suportat pedepsirile, mai ales din partea Imperiului Otoman. Dată fiind această stare conflictuală, episcopii polonezi nu erau niciodată bine văzuţi în Moldova, care era sub stăpânire otomană. Aceasta era cauza pentru care episcopii de Bacău veneau foarte rar sau chiar deloc în Moldova.

2.2.4 Înfiinţarea misiunii franciscanilor conventuali

Conflictul polono-turc avea repercursiuni şi asupra clerului, care din motivele mai sus menţionate nu putea proveni din Polonia. În aceeaşi perioadă, datorită înrădăcinării puternice a protestantismului în Transilvania, nici din această regiune nu mai puteau veni preoţi care să păstorească credincioşii din Moldova, ceea ce a dus la o scădere mare a numărului preoţilor din Moldova.

Absenţa episcopului din dieceza sa, ca şi lipsa unei autorităţi prezente în teritoriu care să poate coordona activitatea misionarilor, a determinat congregaţia De Propaganda Fide, care fusese înfiinţată de curând (14 ianuarie 1622) să fondeze prima sa misiune chiar în Moldova, la 25 aprilie 1623, încredinţând-o doi ani după aceasta franciscanilor conventuali. Primii franciscani au venit din provincia Pera, Constantinopol. Aceştia aveau avantajul că nu erau suspectaţi de turci ca agenţi ai Poloniei, inamicul lor[43].

În ceea ce priveşte situaţia catolicilor din Moldova, din această perioadă avem relaţia preotului misionar Andrei Bagoslovic din anul 1623, în care vorbeşte despre mănăstirea de la Bacău în care trăia episcopul (la vremea aceea Adam Goski), despre cele două biserici, şi menţionează faptul că credincioşii catolici reprezentau cu puţin peste jumătate în populaţia oraşului (o sută şi mai bine de case faţă de o sută de case de ortodocşi), dar sunt săraci. Apoi, din anul 1630 avem relaţia misionarului Paul Bonnici care afirma că în Bacău sunt aproximativ o sută de case catolice iar preot nu este deoarece episcopul vine, ridică banii şi de rest nu-i pasă. Mai grav era că mulţi catolici se făceau ortodocşi pentru că nu aveau preot, îndeosebi în ceasul morţii[44].

La rândul lor, episcopii Gabriel Fedro (1627-1631) şi Ioan Zamoyski (1633-1649), deşi primiseră în mod explicit misiunea de a sta la Bacău, sau măcar să viziteze cât mai des posibil dieceza, au trăit în Polonia, nevizitând aproape deloc Moldova, nici chiar atunci când li se poruncea acest lucru în mod expres. Această situaţie a determinat Sfântul Scaun să trimită în Moldova vizitatori apostolici. Primul a fost trimis de către papa Urban VIII în anul 1640, Petru Deodatus Baksic, auxiliarul episcopului de Sofia[45]. De dinaintea sosirii episcopului Baksic avem informaţii despre catolicii din Bacău din relaţia misionarului Benedict Emanuel Remondi, care afirmă că în anul 1636 erau la Bacău 40 de familii catolice de unguri care erau păstoriţi de un preot. O descriere mai amplă întâlnim în relaţia episcopului vizitator Baksic care a vizitat oraşul la 24 octombrie 1641. În ceea ce priveşte credincioşii, el afirmă că sunt 500 iar aceştia sunt păstoriţi de preotul D. Balthasar, care trăieşte într-o căsuţă alături de fosta mănăstire a franciscanilor observanţi. Fosta mănăstire, bisericile, clopotniţa şi gardul cimitirului se găseau într-o stare avansată de ruină şi mizerie[46]. După doi ani de la vizita episcopului Baksic, în anul 1643, misionarul Bartolomeo Bassetti relatează aceeaşi ruină a bisericii şi menţionează că la Bacău sunt 112 case de catolici cu 145 de suflete[47]. Misionarul Bartolomeo Bassetti, numit de episcopul Baksic ca vicar general al său, a convocat la sfârşitul anului 1642 un sinod diecezan la Cotnari. Cei câţiva misionari s-au strâns la Cotnari iar lucrările acestui sinod s-au concretizat într-o listă cu cereri adresată congregaţiei De Propaganda Fide. Unele cereri au fost aprobate alte au rămas în suspans. Una dintre cereri era aceea de a fi trimis un alt episcop nepolonez în misiune, deoarece cei polonezi nu se arătau mai deloc în Moldova. Astfel a fost trimis în Moldova şi a ajuns aici în 1644 episcopul de Marianopole, Marco Bandulovič (Bandini). Deşi a ajuns în Moldova în 1644, abia în octombrie 1646 reuşeşte să înceapă o vizită pastorală care se va încheia în ianuarie 1647. Ca urmare a acestei vizite pastorale a rezultat o importantă relaţie asupra stării misiunii şi a Moldovei în general: Codex Bandinus. Această relaţie, deşi este una dintre cele mai detaliate, prezintă multe inconsecvenţe trimise secretarilor lui Bandulovič – preotul diecezan Petru Parcevic şi iezuitul ungur Paul Beke. Istoricii afirmă că pasajele mai acide în care sunt acuzaţi de unele lucruri misionarii franciscani aparţin lui Petru Parcevic în timp ce Paul Beke a făcut din aproape toţi catolicii moldoveni unguri pursânge[48].

Episcopul Bandulovič a vizitat 33 de comunităţi catolice însă în relaţia sa a prezentat 42 de localităţi care aveau în acel moment sau avuseseră locuitori catolici. În aceste comunităţi erau 1220 de comunităţi catolice. Despre Bacău episcopul Bandulovič face o nouă prezentare detaliată a ruinei în care căzuseră cele două biserici din oraş, parohia şi sediul episcopului, adăugând şi liste cu toate lucrurile sfinte pe care le-a găsit la Bacău şi cu inventarul agricol al reşedinţei sale de la Bacău. Numărul credincioşilor catolici era de 680[49].

Episcopul Bandulovič a trăit în Moldova într-o tensiune continuă, zbătându-se să fie respectată disciplina canonică de către toţi deservenţii cultului, şi a murit în data de 27 ianuarie 1650, se spune că în urma unui complot pus la cale de Paul Beke[50].

Şi după 1650 episcopii de Bacău erau tot polonezi şi tot va mai înainte aceştia nu veneau deloc în dieceza unde îşi aveau fixată reşedinţa. La această situaţie se adaugă şi pericolul permanent reprezentat de năvălirile tătarilor şi ale cazacilor care prădau şi ardeau tot ce le ieşea în cale. În aceste condiţii vitrege conducerea spirituală a credincioşilor din Moldova a rămas în grija misionarilor franciscani ai căror prefecţi au locuit din anul 1650 în Moldova. Condiţiile vitrege au dus la împuţinarea numărului credincioşilor, care în cazul Bacăului, aşa cum arată relaţia prefectului misiunii din Moldova – părintele Bonaventura Campofranca – era la 3 septembrie 1650 de numai 40 de familii[51].

La 8 mai 1651  a fost numit episcop de Bacău din nou un polonez – franciscanul Marian (Matei) Kurski. Acesta a mers la Bacău dar după puţin timp a fugit înapoi în Polonia din cauza năvălirilor tătare, a înmulţirilor tâlhăriilor şi mai ales deoarece reşedinţa sa de la Bacău era arsă şi săracă. La 1 martie 1656 episcopul Kurski, prezentând motivele pentru care nu a mai rămas în Moldova, face şi o scurtă însemnare despre Bacău unde menţionează că păstoresc parohul D. Balthasar şi doi misionari franciscani trimişi de custodia Bulgariei. În această relaţie episcopul Kurski scrie congregaţiei De Propaganda Fide că ar fi bine dacă ar fi numit în Moldova un administrator apostolic şi mai cere şi preoţi misionari care să cunoască bine limba credincioşilor, adică româna[52].

Într-o relaţie din 6 aprilie 1654 a iezuiţilor din Moldova, pe lângă prezentarea situaţiei generale precare din Moldova este făcuto o scurtă prezentare a situaţiei din Bacău: de această dată numărul catolicilor este de aproximativ 200 de suflete[53].

Din relaţia pe care o avem din 6 iunie 1661 de la părintele Blasius Koicic, făcută în urma unei vizite în teritoriul episcopiei de Bacău avem, pe lângă numeroasele date eronate privind situaţia din trecut a Bacăului, menţiunea că părintele Balthasar nu mai păstorea credincioşii din Bacău (probabil murise). Credincioşii nemaivoind paroh păstorirea lor era asigurată numai de preoţii misionari[54].

În timpul păstoririi episcopului Ştefan Rudzinski (1662-1675), în 1663, s-a întrunit un sinod la Bacău. Din actele sinodului ştim că în Moldova erau 25 de biserici catolice şi doar cinci parohi cărora le erau distribuite toate comunităţile. De asemenea sunt formulate câteva hotărâri în legătură cu problemele ivite între parohi, şi eventual cele ce vor apărea între misionari şi episcopi[55]. Raportul sinodului trimis la congregaţia De Propaganda Fide nu face nici o remarcă asupra bisericii sau a reşedinţei de la Bacău. În timpul şederii episcopului Ştefan Rudzinski în Moldova, nu afăcut altceva decât să dezamăgească credincioşii de aici şi să intre în conflict cu boierii de aici şi chiar cu însuşi domnitorul Dabija-Vodă care l-aexpulzat din ţară în anul 1665 pe motiv că unelteşte împotriva Moldovei cu principele Apafi al Transilvaniei. Expulzarea trebuie să fi avut loc înainte de luna septembrie a anului 1665 când Dabija-Vodă a fost mazilit.[56] Episcopul Rudzinski nu s-a mai întors niciodată pe teritoriul episcopiei de Bacău. În locul lui a fost numit vicar apostolic în Moldova arhiepiscopul Petru Pavcevic, fostul secretar al episcopului Marcu Bandulovic. La 12 iulie 1670, arhiepiscopul Parcevic a făcut o înţelegere cu obserbanţii de la Şumuleu-Ciuc, dându-le biserica şi reşedinţa din Bacău şi toate posesiunile ei, cu condiţia ca el să fie primit să locuiască cu ei şi alte condiţii care conveneau ambelor părţi.[57] Numai că în 1676 apele Bistriţei au surpat jumătate din biserică şi mănăstire, convenţia rămânând literă moartă.

În timpul vieţii sale Parcevici a fost mereu în conflict cu misionarii franciscani conventuali, iezuiţi şi cu clerul indigen. Misionarii afirmau că vicarul le limita mult drepturile şi le controla în mod exagerat viaţa şi activitatea, în timp ce Parcevici se plângea mereu că misionarii nu îl ascultă[58]. Cu toate acestea Parcevici şi-a luat ca secretar pe preotul Ioan Botezătorul Bărcuţă care era originar din Cotnari. Împreună au plecat în misiune politică în Polonia, Germania şi la Roma. Numai că la Roma arhiepiscopul Parcevici moare la 23 iulie 1674. De la Roma, părintele Ioan Botezătorul Bărcuţă s-a întors acasă pretinzând că a fost numit de arhiepiscopul Parcevici vicar apostolic, deşi nu se cunoaşte nici un document care să ateste acest lucru. Profitând de nesiguranţa politică din ţară va deţine această funcţie până la data de 1 decembrie 1676 când va fi numit vicar apostolic franciscanul observant ungur Ştefan Taploczai[59]. Între timp, în ziua 23 septembrie 1676 apele Bistriţei au surpat în totalitate biserica episcopală din Bacău[60]. Dintr-un raport al prefectului misiunii franciscane, părintele Vito Pilutio,  adresat congregaţiei De Propaganda Fide la 10 iulie 1682, ştim că după moartea părintelui Ştefan Tablozai, a venit la Bacău preotul observant Giovani Caioni (Ioan Căian), care a dus la Şumuleu Ciuc toate bunurile din casă şi a vândut vitele. Acest fapt este confirmat şi de cronica mănăstirii din Şumuleu Ciuc[61].

La 31 ianuarie 1678 a fost numit episcop de Bacău dominicanul polonez Iacob Gorecki, care a murit în 1679, ceea ce înseamnă că nici nu a avut timp să vină în Moldova. În schimb a venit în Moldova în calitate de vicar apostolic, arhiepiscopul – acum –  Vito Pilutio. El şi prefectul misiunii, părintele Anton Angelini, au descris situaţia dramatică de la Bacău şi din Moldova din această perioadă. Pe de o parte tâlharii bântuiau întreaga ţară, apoi era mereu prezent pericolul năvălirilor tătarilor la  care se adăuga şi trecerea deasă a turcilor spre Polonia. Toate acestea sileau oameni să fugă în Transilvania sau în păduri. Credincioşii catolici rămaşi erau foarte puţini, majoritatea trăind prin păduri în timp ce episcopul şi preoţii câteodată nu aveau nici ce mânca[62].

În anul 1682 s-a prezentat la Bacău episcopul Dluski. El descrie situaţia extraordinar de grea pe care a găsit- o în Moldova. La Bacău biserica episcopală era ruinată de tot, liturghia celebrându-se într-o cocioabă mizeră de lemn. Era acută lipsa alimentelor iar pentru întreţinere episcopul trebuia să se folosească de banii proprii[63]. Apostolatul episcopului Dluski a fost caracterizat, ca şi în cazul unora dintre predecesorii săi, de către tensiunea provocată de neînţelegerile cu misionarii. După ce a fost chinuit de cazaci în anul 1686, episcopul Dluski a plecat în Polonia de unde nu s-a mai întors, murind la Lemberg în ziua 6 februarie 1693.

Dintr-un raport al misionarului Antonio Renzi din 19 februarie 1691 aflăm că în acea perioadă la  Bacău erau 12 familii de catolici şi cam  30 în jurul oraşului. Biserica era de lemn şi acolo era un singur preot care slujea[64].

Sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII sunt dominate de înfrângerea suferită de turci sub zidurile Vienei, de pacea de la Karlowitz (1699) prin care Polonia trebuia să-şi retragă trupele din partea nordică a Moldovei pe care o ocupaseră, şi de înfrângerea domnitorului Dimitrie Cantemir, aliat cu ruşii, la Stăuleşti, fapt ce a dus la devastarea Moldovei de către turci. În această perioadă este numit episcop de Bacău lituanianul Amandus Victoriu Cienszeijko care nu va veni deloc în Moldova, murind în Polonia în anul 1698, an în care este numit episcop franciscanul conventual polonez, Stanislau Francisc Bieganski. Acesta vine în Moldova abia după 1700 şi vizitează întreaga dieceză între 1706 şi 1708. Acum, la principalele problem prezente dintotdeauna în Moldova se adaugă şi taxele enorm de mari impuse poporului de către domnitori şi ciuma care secera nenumărate vieţi de oameni[65]. Populaţia se împuţina şi datorită faptului că atât turcii cât şi ruşii duceau mii de robi cu ei atunci când treceau prin Moldova.

La catedra episcopiei din Bacău s-au succedat mulţi episcopi polonezi şi chiar dacă unii dintre ei au vizitat teritoriul episcopiei, s-au întors îndată în Polonia pentru că la Bacău bisericuţa de lemn nu mai putea fi tolerată pentru cult şi nici nu existau mijloace pentru a fi construită alta. Toate acestea au dus la transferarea de către episcopul Raimund Stanislau Jezierski a reşedinţei episcopiei Bacău la Sniatyn, în Polonia. Această transferare care era aprobată de Sfântul Scaun a avut loc la 3 august 1751. Prin acest act episcopia de Bacău nu va mai fi legată de oraşul de la care îşi avea numele. Într-un raport anonim despre starea bisericilor din Moldova, scris probabil în anul 1744, se arată că în anul 1728 în cimitirul oraşului părintele Francantonio Manzi construise o biserică nouă şi că în oraş şi în împrejurimi erau 160 de familii de catolici. În anul următor, 1745 se raporta că numai în Bacău erau 12 familii catolice, iar părintele Frontali a acoperit biserica cu paie[66].

Dintr-o relatare a prefectului misiunii franciscane din Moldova, părintele Ioan Hrisostomul Dejoannis, datată la 9 aprilie 1763, ştiind că la Bacău erau 24 de case de catolici cu 131 de credincioşi, biserica era de lemn şi acoperită cu paie, patronul ei fiind sfântul Nicolae. Tot aici se specifică faptul că aparţinea de parohia Călugăra[67]. Datorită situaţiei precare din ţară şi a lipsei de preoţi, la Bacău nu a mai fost preot începând cu primii ani ai secolului XVIII şi din această cauză nu s-a mai putut menţine centrul parohial, Bacăul aparţinând pentru mai bine de o sută de ani de parohia Călugăra. Acest fapt este reliefat şi de diferitele rapoarte scrise în această perioadă. Un alt raport anonim scris probabil în anul 1776 arată că în Bacău erau aproximativ 100 de credincioşi catolici[68].

2.2.5 Redresarea comunităţii din Bacău

Războaiele napoleonice şi tulburările pe care le-au provocat au creat un gol în informaţiile despre starea comunităţilor catolice din Moldova. Între timp a murit şi ultimul episcop de Bacău numit de regii Poloniei – Petru Dominic Karwosiecki (1782-1789). Sfântul Scaun a numit un italian ca episcop de Bacău în anul 1808 în persoana lui Bonaventura Carenzi (1808-1814). Acestuia i-a urmat între 1815 şi 1818 episcopul Iosif Bonaventura Berardi care a fost şi ultimul episcop de Bacău. Astfel a luat sfârşit şi ultima legătura dintre episcopii din Moldova şi oraşul Bacău. Episcopatul de Bacău a avut cea mai lungă activitate din episcopatele care au fost pe teritoriul Moldovei, însumând 200 de ani. Caracteristic pentru această perioadă a fost lipsa păstorului sufletesc din mijlocul turmei care îi fusese încredinţată. Cu excepţia câtorva episcopi, toţi au fost nobili polonezi şi acest fapt a dus ca şi în cazul episcopiilor de Siret şi de Baia la ruina acestei episcopii, deoarece aceşti episcopi nu puteau face faţă greutăţilor, mari într-adevăr, întâlnite în dieceza ce le fusese încredinţată.

În continuare prezentăm lista celor 19 episcopi care au purtat titulatura de Bacău şi a vizitatorilor apostolici care au suplinit lipsa acelor episcopi care nu trăiau în Moldova, aşa cum ar fi trebuit:

1.- episcopul Ieronim Arsengo, franciscan conventual, originar din insula Chios. A fost numit la 17 februarie 1607 la cererea domnitorului Ieremia Movilă. A murit la Bacău, înainte de 18 aprilie 1610  şi este înmormântat la Bacău;

2.- episcopul Valerian Lubieniecki, franciscan conventual polonez numit la 18 aprilie 1611 şi a murit la Bacău spre sfârşitul anului 1617;

3.- episcopul Adam Goski, 1618-1626, franciscan conventul polonez. A vizitat o singură dată Moldova în anul 1619;

4.- episcopul Gavril Fredo,  franciscan observant polonez, 1627-1632. a vizitat Moldova timp de trei luni în anul 1629;

5.- episcopul Ioan Botezătorul Zamoyski, dominican polonez, 1633-1649. a fost câteva luni în Moldova, în anul 1636. Pentru acoperirea lipsei lui din Moldova, au  fost trimişi vizitatorii apostolici: – episcopul Petru Bogdan Baksic în anul 1641

-episcopul Marcu Bandulovič Bandini – 1645- 1650.

A murit la Bacău în 27 ianuarie 1650.

6.- episcopul Mathias – Marian Kurski, franciscan conventual polonez, 1651-1661. A venit la Bacău, dar a fost alungat de domnitorul Gh. Ştefan înainte de anul 1657. în lipsa lui, la Bacău a fost Vicar Apostolic observantul bulgar Gabriel Thomasji (Mancich) în anul 1657;

7.- episcopul Ştefan Athanasius Rudzinski, franciscan observant polonez 1662-1675. În anul 1663 a venit la Bacău şi aici a ţinut un Sinod Diecezan la 27 aprilie – 1 mai 1663. În anul 1675 a fost expulzat de Dabija Vodă;

Pentru lipsa lui de la reşedinţă au fost numiţi Vizitatorii Apostolici:

–          episcop Petru Parcevich 1658 – 1674,

–          episcop Cazimir Domokos 1672, şi franciscanul observant Ştefan Taploczai 1676;

8.- episcopul Iacob Gorecki, dominican polonez 1678-1683. În sedisvacanţă a fost Vicar la Bacău arhiepiscopul Vitius Pilutius 1679-1683;

9.- episcopul Ioan Dluski, franciscan conventual polonez, 1681-1693. A venit la Bacău fixându-şi reşedinţa aici, dar în august 1686 a fost prins de cazaci şi torturat, apoi a plecat în Polonia pentru vindecarea rănilor;

10.- episcopul Amadeus Victorin Cieszejko, dominican polonez, 1694-1798. Nu a fost niciodată în Moldova;

11.- episcopul Francisca Bienganski, franciscan conventual polonez, 1698-1709. A fost de două ori în Moldova;

12.- episcopul Ioan Damaschin Lubieniecki, dominican polonez, 1711-1714. Nu a vizitat niciodată teritoriul episcopiei Bacău;

13.- episcopul Adrian Skrsectuski, franciscan conventual polonez, numit în anul 1715 şi mort înainte de a fi consacrat episcop;

14.- episcopul Josafat Parysowicz, franciscan conventual polonez, 1717-1732.

15.- episcopul Toma Slubicz Zaleski, dominican polonez, numit în anul 1732 şi mort înainte de a fi consacrat episcop;

16.- episcopul Raimund Stanislau Jezierski, dominican polonez, 1737-1782. A avut cea mai lungă conducere la Bacău şi a vizitat toată dieceza în anul 1741. El a transferat reşedinţa episcopiei la Sniatyn, în 3 august 1751 şi a murit în vârstă de 90 de ani la Lemberg în ziua de 28 aprilie 1782.

Pentru suplinirea bătrâneţilor lui s-au succedat doi episcopi auxiliari:

–          episcopul Candidus Ossolinski, conventual polonez 1765-1773 şi

–          episcopul Petru Dominic Karwosiecki, episcop auxiliar cu drept de succesiune, tot franciscan polonez, 1776-1782;

17.- episcopul Petru Dominic Karwosiecki, 1782-1789. A vizitat întreg teritoriul diecezei în anul 1776 şi a impus ca preotul înainte de Sfânta Liturghie să recite cu poporul rugăciunile de dimineaţă după un formular special scris cu litere latine. A fost ultimul episcop de Bacău numit de regii Poloniei.

18.- episcopul Bonaventura Carenzi, franciscan conventual italian, a fost misionar în Moldova. As fost numit în anul 1808, dar nu a putut veni în Moldova din cauza războaielor lui Napoleon. A demisionat în anul 1814.

19.- episcopul Iosif-Bonaventura Berardi, 1815-1818. Din anul 1791 era misionar în Moldova şi apoi a condus misiunea franciscanilor de aici din anul 1812 şi până la numirea sa ca episcop. A murit la Iaşi în ziua de 20 aprilie 1818, fiind înmormântat în actuala biserică catedrală din localitate[69].

Atunci când s-a stabilit un climat mai liniştit în ţară, a fost favorizată şi o dezvoltare a oraşului Bacău şi implicit a comunităţii catolice din Bacău. Acum, aşa cum o arată în 30 mai 1814 relaţia prefectului misiunii de atunci – părintele Iosif Bonaventura Berardi -,  şi biserica era  mai bine consolidată şi înzestrată cu cele necesare cultului. Parohia Călugăra de care aparţinea încă Bacăul şi alte trei sate numărau 753 de familii cu 4354 de credincioşi[70].

2.2.6  Redeschiderea parohiei Bacău

În urma solicitării prefecţilor misiunii de a fi trimis un preot la Bacău pentru a uşura munca parohului din Călugăra, în toamna anului 1845 episcopul Sardi roagă pe superiorul franciscanilor conventuali din Lemberg să-i trimită un preot pentru credincioşii de limbă polonă şi germană. Ca urmare a solicitării episcopului a sosit la Iaşi părintele Januarius Parzatka care cunoştea limba germană, polonă şi maghiară, având în plus şi cunoştinţe de limbă română. Acesta a fost trimis de episcopul Sardi la Bacău unde erau 510 catolici fără asistenţă spirituală permanentă şi adecvată, deoarece comunitatea din Bacău era filială parohiei din Călugăra [71]. Astfel s-a redeschis parohia din Bacău prin dezmembrarea din parohia Călugăra.

În Bacău începuse încă din anul 1839 construcţia unei biserici noi, numai că lucrările mergeau încet. Venirea părintelui Parzatka a urgentat lucrările, astfel că la 6 decembrie 1846 biserica a fost dată în folosinţa cultului, chiar dacă nu era complet finisată.

Tot în această perioadă episcopul Paul Sardi avea intenţia de a construi la Bacău o şcoală catolică cu câteva camere – anexă, pentru educarea tinerei generaţii[72].

Într-o relaţie din 1852 a episcopului Atonio di Stefano, vicar apostolic în Moldova, referindu-se la mijloacele de întreţinere a parohiilor, afirmă că parohul de Bacău, deoarece nu putea tăi decent doar din ofertele credincioşilor, este ajutat de episcop cu 24 de zechini  pe an la care se adaugă cheltuielile făcute pentru biserică şi casa parohială şi plata salariului dascălului[73].

Acelaşi episcop, Antonio di Stefano, dorea foarte mult să aducă la îndeplinire visul episcopului Sardi de a construi la Bacău o şcoală. La Bacău, în apropierea parohiei era o casă nouă mare cu grădină şi această proprietate s-ar fi putut cumpăra cu suma de 1500 de zechini. Episcopul dispunea de o sumă de bani rămaşi de la defunctul episcop Sardi. La această sumă ar fi putut adăuga ajutoarele pe care le primea de la Operele Pontificale din Lyon şi ar fi putut cumpăra acea  proprietate, iar pentru conducerea şcolii ar fi chemat călugăriţele vicentine de la Roma sau de la Napoli. Congregaţia De Propaganda Fide a lăudat planul episcopului, dar i-a atras atenţia asupra faptului că  surorile italiene nu ar fi fost indicate pentru educarea fetelor de aici, de origine germană şi polonă, în acest scop trebuind chemate surorile din Galiţia  sau Germania, şi i-a sugerat amânarea punerii în practică a planului care nu a mai fost  realizat apoi[74].

În relaţia, făcută la 10 decembrie 1858 cu ocazia efectuării unei vizite canonice în Moldova de către vizitatorul general al misiunii conventuale franciscane din Moldova, preot Giuseppe Tomassi întâlnim următoarele date cu privirea la Bacău:

„…vechi sediu al episcopiei din Moldova. Biserica parohială e dedicată sfântului Niceta (Nicolae) de Bari, este refăcută din piatră în anul 1842. Are două filiale în localităţile Lespezi şi în satul Spineni (astăzi Schineni), una cu hramul Sfânta Ana, cealaltă cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Se extinde la alte sate numite Săuceşti, Gherăeşti, Izvoare şi numără 1197 de suflete”.[75]

În aceeaşi relaţie se afirmă despre paroh că nu are un venit extraordinar, cu excepţia unui mic ajutor din partea episcopului. Parohul se numea Damas Strauss şi era franciscan observant din provincia Strigania. Fusese capelan militar pe vremea ocupaţiei austriece şi în ciuda comportamentului său câteodată chiar scandalos, întreţinea bine bisericile ce le avea în grijă[76].

Odată cu creşterea economică a ţării  s-a dezvoltat şi comunitatea din Bacău atât ca număr şi ca importanţă. Mare evenimente nu au avut loc la Bacău, cu excepţia unui foc care a mistui vechea casă parohială în ziua de 31 iulie 1926. În 1927 s-a construit un alt corp de clădire, la stradă, cu scopul ca această clădire să fie provizorie, urmând a se reface vechea clădire, dar greutăţile financiare şi marea criză economică prin care a trecut mai apoi ţara nu au îngăduit realizarea planului, astfel că această  clădire a rămas până în zilele noastre.

În 1846 la Bacău erau 168 de familii catolice cu 610 suflete; în 1865 parohia Bacău avea 6 filiale: Baraţi, Lespezi, Schineni, Piatra Neamţ, Mărgineni şi Izvoare, cu 820 de familii şi 3315 suflete; în 1904 erau 198 de familii cu 875 de credincioşi; în 1914, 220 de familii cu 900 de credincioşi; în 1926 parohia Bacău avea 24 de filiale, în oraş fiind 226 de familii cu 883 de suflete[77].

În urma vizitei canonice făcute în anul 1907 de către episcopul de Iaşi Nicolae Iosif Camilli în parohia Bacău s-a constatat că biserica la acea dată, deşi necesita unele reparaţii, era destul de bine întreţinută şi înzestrată cu cele necesare cultului, în ea se găseau două morminte ale parohilor Iamariu Parzatka şi Ioan Husser la o distanţă de altar de aproximativ 10 metri. Se menţionează că se dădea binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament în toate sărbătorile de poruncă şi în zilele în care se făcea vecernia, se practica devoţiunea mariană mai ales în luna mai iar în Postul Mare se făcea Calea Crucii. Apoi se acorda o deosebită atenţie copiilor şi tinerilor prin predarea religiei şi prin cateheză. Parohul mergea săptămânal la şcoala fabricii Letea unde preda copiilor religie în limba germană deoarece şcoala era germană iar cateheza se face după capacităţile copiilor. Singurele venituri ale parohiei erau colectele, taxele înmormântărilor şi veniturile de pe terenurile din afara oraşului care se ridicau la o valoare medie de 2500 de lei[78].

În anul 1912, în urma unei noi vizite canonice episcopul Nicolae Iosif Camilli scrie o scrisoare parohului Paul Mosel, în care reaminteşte neregulile întâlnite în cadrul vizitei şi cere îndreptarea lor imediat[79].

Încă din 1946  filialele parohiei Bacău au început să devină parohii de sine stătătoare, mai întâi Lespezi – Gârleni în 1946, iar apoi Piatra Neamţ în 1950, Mărgineni în 1953, Schineni în 1968, Baraţi în 1980 şi în 1988 Lilieci[80]. După cel de al doilea război mondial populaţia catolică din Bacău a crescut foarte mult, una dintre cauze fiind migraţia masivă la oraş a oamenilor din satele catolice din jurul Bacăului. Dacă în 1885 la Bacău erau 209 familii catolice cu 811 suflete, în 1946 erau 350 de familii cu 1100 credincioşi, în 1983 erau 3925 de familii cu 13840 de credincioşi, ajungându-se în 1993 la 6809 familii cu 25863 de suflete[81].

După căderea sistemului comunist, pentru o pastoraţie cât mai eficientă a credincioşilor din oraşul Bacău s-a reuşit împărţirea în mai multe parohii. Astfel în anul 1993 au luat fiinţă prin decret episcopal parohiile Fericitul Ieremia, situată în partea de nord a oraşului cu 1202 familii (4645 credincioşi) şi Sfânta Cruce, situată în zona sudică a oraşului, având 1387 de familii (5799 credincioşi). Tot în anul 1993 parohia Izvoare situată în cartierul cu acelaşi nume din Bacău a devenit filială a parohiei Sfântul Nicolae. Pentru ca în 1999, tot printr-un decret episcopal dat de păstorul diecezei de Iaşi preasfinţitul episcop Petru Gherghel, Izvoare să redevină parohie de sine stătătoare. Astfel încât acum, în anul jubiliar 2000, situaţia celor patru parohii din Bacău să se prezinte în felul următor:

-parohia Sfântul Nicolae – 3921 de familii, 13723 de credincioşi şi activează 6 preoţi;

-parohia Sfânta Cruce – 1432 de familii, 5032 de credincioşi şi activează  preoţi (4 colaboratori);

-parohia Fericitul Ieremia – 1327 de familii, 4696 de credincioşi şi activează 3 preoţi (un colaborator);

-parohia Izvoare – 260 de familii, 800 de credincioşi pentru care activează un preot [82].

Găsim important de menţionat că anii 1993 şi 1994 au reprezentat ani speciali pentru comunitatea din Bacău şi aceasta datorită faptului că în 1993 a fost înfiinţat în Bacău Liceul Romano Catolic Sfântul Anton, iar în 1994 a fost transferat la Bacău de la Iasi Seminarul Liceal Sfântul Iosif, liturghia de deschidere din 29 septembrie la care a participat şi Preasfinţitul Petru Gherghel reprezentând un moment de mare har pentru credincioşii din acest oraş.

Anii grei ai prigoanei comuniste nu au reuşit să dărâme credinţa catolicilor nici să dezbine comunitatea din Bacău, care dimpotrivă care creştea de la o zi la alta. După revoluţia din 1989 un suflu nou de viaţă creştină a cuprins comunitatea din Bacău, mărturie pentru acest fapt fiind participarea numeroasă a credincioşilor la sacramente şi numărul mare de vocaţii la viaţa consacrată, ca şi prezenţa a numeroase grupări şi asociaţii ecleziale (Acţiunea Catolică, Scout, Caritas, Familia Kolping).

2.2.7 Bisericile şi casele parohiale

2.2.7.1 Bisericile

Primele menţionări  ale unei biserici la Bacău  ne-au parvenit de la începutul secolului XVI. În anul 1531 se ştia de prezenţa unui grup de călugări la Bacău veniţi de la Şumuleu Ciuc. Aceştia trăiau într-o mănăstire având o biserică anexă de 20-25 de paşi. Acest fapt indică prezenţa unei comunităţi catolice dezvoltate şi destul de numeroase, deoarece aceşti călugări trăiau doar din bunăvoinţa credincioşilor, din cerşit. De asemenea se ştie că în această perioadă era la Bacău şi o biserică închinată sfântului Nicolae la care slujea parohul comunităţii. Datele ulterioare prezentau mereu faptul că biserica parohială sfântul Nicolae, din cimitirul oraşului, era de lemn şi asemeni casei parohiale era mai tot timpul ruinată şi  neutilizabilă, în timp ce biserica călugărilor era închinată Sfintei Fecioare Maria era construită din piatră, era mai mare şi mai comodă.

Mai târziu datorită faptului că această biserică era mai potrivită cultului şi deoarece călugării franciscani părăsiseră mănăstirea a devenit catedrală episcopală. Diferitele relaţii, care conţin informaţii privitoare la comunitatea catolică din Bacău, din perioada următoare, specifică faptul că, deşi aici erau două biserici, nu putea fi utilizată decât cea de piatră care aparţinuse călugărilor franciscani. Cu timpul s-a deteriorat şi această biserică, ajungând ca în anul 1676 să fie pur şi simplu înghiţită de apele Bistriţei. În aceste condiţii liturghiile s-au desfăşurat în următorii ani în biserica de lemn închinată sfântului Nicolae, care între timp primise destinaţia de bucătărie. Vrednic de menţionat este faptul că în vechea biserică de piatră au fost înmormântaţi următorii episcopi:

–          episcopul Bernardino Quirini, mort la 17 septembrie 1604;

–          episcopul Ieronim Arsengo, mort în luna aprilie 1610;

–          episcopul Valerian Lubienecki, mort la sfârşitul anului 1617;

–          episcopul Marcu Bandulovic-Bandini, mort la 27 ianuarie1650.

Transferarea reşedinţei episcopiei de Bacău la Sniatyn în Polonia în anul 1751 şi lipsa acută a preoţilor în Moldova au făcut ca pentru o perioadă de mai bine de o sută de ani Bacăul să nu mai fie centru parohial. Cu toate acestea în anul 1728 misionarul franciscan Francantonio Manzi a reconstruit biserica din lemn din cimitirul oraşului, biserică ce s-a finisat în cursul vremii.

Deoarece la începutul secolului XIX această biserică devenise neîncăpătoare, prefectul misiunii conventuale franciscane, pr. Carol Magni, a cerut de la congregaţia De Propaganda Fide aprobarea de a construi o biserică nouă în locul bisericii construite de pr. Manzi. În acest scop cerea să se folosească de fondurile misiunii, pentru că cele 80 de familii din localitate nu puteau susţine cheltuielile necesare. Congregaţia De Propaganda Fide a aprobat acest proiect în acelaşi an.

În anul 1839 a început construcţia bisericii actuale sub conducerea noului episcop Petru Rafael Arduini noul prefect al misiunii. Construcţia bisericii a fost începută cu ajutorul contribuţiei credincioşilor şi nu din spensele misiunii deoarece aşa se obişnuieşte în toată Moldova. Lucrările construcţiei, probabil din lipsa fondurilor dar şi din cauza unui eşec (prăbuşirea turnului clopotniţă) au avansat greu. Biserica are acelaşi stil cu Biserica catedrală din Iaşi la care turnul clopotniţă este rotund şi face parte di zidul de încheiere al corpului bisericii. În anul 1845 s-au grăbit lucrările construcţiei bisericii datorită venirii parohului local la Bacău astfel că  biserica a fost dată în folosinţă cultului la 6 decembrie 1846 şi sfinţită de episcopul Paul Sardi  fiind prezenţi la această celebrare mulţi preoţi din împrejurimi.

Cât priveşte arhitectura trebuie menţionat că este interesantă prin cele două balcoane pentru copii, în dreapta şi în stânga altarului iar amvonul era plasat în partea nordică acum înlocuit cu nişa unei statui, ulterior construindu-se o sacristie exterioară bisericii  în partea sudică a absidei. Firma austriacă Stufflesserr a sculptat altarul bisericii fiind făcută totuşi o eroare semnalată de episcopia din Iaşi şi anume statui sfântului Nicolae neavând mitră orientală ci o mitră gotică. Lumina electrică în biserică a fost introdusă în anul 1927 pe cheltuiala unor enoriaşi (familia Elena şi August Gavril – lucrarea costând 32.000 lei), iar în anul 1936 biserica a fost pictată de cunoscutul pictor local Ionescu. Pictura, în urma cutremurului din 1940, a fost deteriorată fiind înlocuită la reparaţiile ulterioare, ultima reparaţie încheindu-se în 1993 .

Cât priveşte biserica din Izvoare, aceasta a fost construită în anul 1886, materialul folosit fiind lemnul. Această primă biserică, cu unele reparaţii a rezistat până la sfârşitul perioadei interbelice. Lucrările pentru construcţia bisericii actuale s-au început în anul 1935 şi s-au încheiat în 1938, fiind acoperită cu ţiglă iar în 1948 biserica a fost dată în folosinţa cultului.

Reuşindu-se cu mari greutăţi să se obţină teren pentru încă două biserici în Bacău, în anul 1991 s-au început lucrările acestora. Biserica Sfânta Cruce a ajuns în faza de finisare în acest an 2000, biserica Fericitul Ieremia fiind încă în plină construcţie.

În acelaşi timp cu începerea construcţiei celor două biserici din nordul şi respectiv sudul oraşului, datorită spaţiului insuficient pentru numărul mare de credincioşi catolici din parohia Sfântul Nicolae s-a început construcţia noii catedrale cu hramul Sfântul Petru şi Paul, proiectul, fiind amplu constituit, necesitând un timp mai îndelungat pentru realizarea sa.

2.2.7.2 Parohiile

În ceea ce priveşte casa în care au locuit păstorii comunităţii se ştie aşa cum am mai menţionat că biserica de piatră existentă la 1500 era alăturată unei mănăstiri astfel că cei care aveau grijă de biserică, misionarii franciscani, locuiau aici. De asemenea pe lângă biserica de lemn era o casă mică în care locuia preotul paroh. Odată cu ruinarea bisericii nu a mai putut fi folosită nici casa parohială care era în aceeaşi stare.

Casa parohială în care s-a locuit de la redeschiderea parohiei Bacău în 1845 a fost mistuită de flăcări în vara anului 1926. În anul următor s-a construit un alt corp de clădire la stradă, cu scopul ca această clădire să fie provizorie urmând a se reface vechea clădire. Acest lucru nu a fost posibil aşa că această clădire, ce se voia iniţial a fi provizorie, a dăinuit până în anul 1989 când a fost dărâmată, parohia mutându-se într-o clădire nouă, modernă.

În anul 1993 datorită necesităţilor pastorale noi s-au construi două noi parohii: Sfânta Cruce şi Fericitul Ieremia. Lucrările de construcţie a casei parohiale din Sfânta Cruce au început în anul 1991 şi sau încheiat în anul 1993, iar în parohia Fericitul Ieremia au început în anul 1992 şi s-au încheiat în anul 1998.

2.2.8 Păstorii comunităţii

Se  presupune că primii păstori ai comunităţii din Bacău erau preoţi de familie aduşi de negustorii şi meşteşugarii saşi şi unguri veniţi aici, precum şi de personalul administrativ al ţinutului aşa cum s-a practicat în vremurile de început ale episcopatului cumanilor.

Franciscanii observanţi de la mănăstirea din Şumuleu Ciuc care au venit la Bacău, au coexistat pentru o perioadă de timp cu parohul comunităţii, fiecare în jurul propriei biserici. Nu se cunoaşte organizarea parohială a vremii, singurele menţiuni fiind despre organizarea călugărilor franciscani. Se pare de altfel că aceştia au fost şi principalii îndrumători ai credincioşilor din Bacău. Pentru un interval relativ scurt avem şi lista superiorilor din Bacău:

-1531 Pr. Francisc din Somogyvar

-1533 acelaşi

-1535 Pr. Ioan din Petherd

-1537  Pr. Martin din Enyedin

-1542 acelaşi cu alţi 8 călugări

-1544 Pr. Matias din Ebretz împreună cu 5 călugări

-1546 Pr. Gaspar din Varallya

-1548 Pr. Matias din Ebretz cu 2 preoţi şi 3 călugări

-1550 Pr. Laurentius din Cluj împreună cu aceeaşi preoţi şi călugări

-1552 Pr. Petru din Sân – Mihai

-1556 Pr. Laurentius din Vasarhelly

-1570 Pr. Matias din Sătmar (Satu Mare)

-1572 aceeaşi împreună cu un preot şi un călugăr

Lista se încheie cu anul 1572, când călugării au fost alungaţi de domnitorul Ioan-Vodă cel Cumplit (1572-1600), iar mănăstirea a  fost distrusă de turci în anul1574.

În anul 1582 au sosit la Bacău franciscani conventuali din Pera-Constantinopol, conduşi de Ieronim Arsengo, aceştia instalându-se în mănăstirea pe care între timp călugării de la Şumuleu Ciuc o părăsiseră. Apoi din anul 1608 la cârmuirea credincioşilor din Bacău au avut un rol important şi episcopii care îşi aveau reşedinţa la Bacău şu locuiau aici.

Între observaţia cultului de la biserica din Bacău, în relaţia sa intitulată Condex Bandinus, episcopul Bandulovič îl aminteşte pe un anume călugăr numit de credincioşi Ferencz Barat, „iubit mult de popor pentru rarele lui calităţi de virtute” şi pe parohul ungur Balthasar pe care l-a găsit la Bacău la sosirea sa. Acest paroh, prezentat de episcopul Bandulovič în culori foarte sumbre, mai este amintit şi în alte documente ce acoperă perioada 1632-1658.

În următoarea perioadă, până la începutul secolului XVIII, parohia a fost păstorită de misionarii care se aflau în Moldova. De la începutul secolului XVIII până în anul 1845 credincioşii din Bacău s-au aflat sub îngrijirea parohilor din Călugăra. Între anii 1845 şi 1923 parohii din Bacău au fost preoţi străini aparţinând misiunii conventuale franciscane, din 1923 până în 1950 au activat aici doi preoţi franciscani români, părintele Iosif Tălmăcel şi părintele Mihai Dămoc, iar începând din anul 1951 parohia este administrată de preoţi diecezani: pr. Jean de Krassowski (1951 – 1952), pr. Ioan Tukscherer (1953 – 1956), pr. Petru Mărtinescu (1956 – 1962), pr. Petru Andrei (1962 – 1979), iar din 1979, paroh este Mons. Ştefan Erdeş.

2.2.9 Perioada comunistă

2.2.10 Medalioane

Pentru medalioane ale personalităţilor din Bacău, a se consulta Anexa 1.

3. Viaţa religioasă actuală

3.1 Păstorii sufleteşti actuali

În parohia „Sfântul Nicolae” activează în prezent 8 preoţi: paroh – Mons. Ştefan Erdeş, vicari parohiali – pr. Daniel Cobzaru, pr. Iacob Stolnicu, pr. Ciprian Barticel, preoţi pensionari – pr. Iosif Sescu, pr.Iosif Işvanca, colaboratori – Mons. Petru Mareş, pr. Dumitru Gabor.

3.2 Ordine călugăreşti

În prezent, în cadrul parohiilor din Bacău activează călugări şi călugăriţe aparţinând mai multor ordine călugăreşti. Numărul acestora nu poate fi precizat cu exactitate datorită faptului că sunt în permanentă creştere şi datorită faptului că unele dintre ele aparţin când unei parohii, când alteia, în funcţie de zona în care se află casele acestora (conform împărţirii teritoriale ale parohiilor din Bacău sau cartierele mărginaşe).

3.3 Asociaţii de laici

Imediat după perioada comunistă, tinerii catolici din Bacău au luat diferite iniţiative, printre care fiind şi înfiinţare da asociaţii catolioce: Acţiunea Catolică, Scout, Serviciul de Ajutor Maltez, Kolping, iar mai recent s-a înfiinţat Asociaţia Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”. Aceştia, aduc un suflu nou în viaţa parohiei şi, încurajaţi  şi susţinuţi de pr. Paroh, contribuie la dezvoltarea şi revitalizarea vieţii sacramentale.

3.4 Viaţa sacramentală actuală

Fiind un important centru  catolic al diecezei de Iaşi, Bacăul se bucură de o viaţă sacramentală foarte intensă şi bogată, varietatea fiind dată şi de numeroasele celebrări care se organizează într-una din cele trei parohii. Seminificante sunt popasurile diferitelor personalităţi creştine aflate în trecere prin România (amintim de pr. Daniel Ange, Maica Tereza de Calcutta etc.) sau prezentarea spre venerare a relicvelor diferiţilor sfinţi (sf. Tereza a Pruncului Isus, sf. Anton de Padova etc.). Numeroase întâlniri diecezane ale clericilor din toată dieceza, a tinerilor şi copiilor din diferite asociaţii catolice, întâlniri cu caracter cultural-istoric sau pastoral, precum şi numeroase celebrări liturgice dau mărturie despre viaţa creştină sacramentală a comunităţii catolice din Bacău.

3.5. Prezenţa sectelor

Fiind un important oraş al Moldovei încă de la înfiinţare, Bacăul nu a fost ocolit de numeroasele secte sau grupări creştine care au făcut prozelitism în această parte a ţării. În general, succesul lor nu a fost prea mare (conform celor afirmate mai sus). Biserica Catolică şi cea Ortodoxă s-au preocupat de promovarea adevăratei credinţe creştine, apostolice avertizând credincioşii atât de grava eroare răspândită de secte, cât şi de pericolul contaminării cu învăţături, mentalităţi sau atitudini necreştine. Totuşi, în Bacău există mai multe „case de rugăciuni” sau locuri de adunare ale unor grupări creştine (adventişti, mormoni, etc.). Acestea, însă, sunt grupuri mici şi izolate care, în general, au majoritatea membrilor proveniţi din alte localităţi (în special din mediul rural).

Parohia „Fericitul Ieremia Valahul”

1. Poziţie geografică şi începuturile

Situată în partea de nord a oraşului Bacău, la ieşirea spre Piatra Neamţ, în vecinătatea Drumului Naţional 15, lângă malul drept al digului ce mărgineşte gârla Bârnat, noua parohie s-a născut dintr-o necesitate pastorală ce era simţită de mult timp în oraşul Bacău, dar care nu a putut prinde viaţă mai repede datorită regimului comunist. Imediat după revoluţia din decembrie 1989 s-au înaintat diferite cereri şi propuneri din partea credincioşilor către decanatul de Bacău, iar apoi din partea decanatului de Bacău către episcopia de Iaşi pentru constituirea a două parohii în oraşul Bacău.

Astfel, în anul 1991 se punea piatra de temelie pentru două bisericii noi. După începerea construcţiilor, la 14 septembrie 1993 a fost constituită parohia „Sfânta Cruce”, iar paroh a fost numit părintele Gheorghe Farcaş, iar la mai puţin de o lună, mai exact la 19 septembrie 1993 a fost constituită parohia „Fericitul Ieremia Valahul”, iar paroh a fost numit părintele Viorel Ababei.

Proiectul noii construcţii desemna dimensiunile viitoarei biserici la: 70 de metri lungime, 42 de metri lăţime, 40 de metri înăţime în interior şi 69 de metri înălţimea turnului. În privinţa dimensiunilor proiectul a rămas neschimbat, însă s-au făcut unele modificări la proiectul iniţial făcut pentru interior şi exterior, cum ar fi: forma turnului, ornamentarea prezbiteriului etc.

2. Parohi, vicari şi seminarişti

a) Parohi

Primul paroh la „Fericitul Ieremia Valahul” a fost părintele Viorel Ababei. Născut la data de 1 decembrie 1958 în Slănic Moldova , după ce a terminat studiile la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iasi, a fost sfinţit preot la 29 iunie 1986. Din anul 1989 a activat ca vicar la parohia Sântul Nicolae din Bacău. Din 1991, odată cu începerea construcţiei viitoarei biserici cu hramul „Fericitul Ieremia Valahul” i-a fost încredinţată supravegherea construcţiilor, iar de la 19 septembrie 1993 a fost numit paroh. După o activitate de 8 ani în parohia „Fericitul Ieremia Valahul”, în anul 1999 a fost numit paroh de Valea Mare, unde activează şi în prezent.

În locul lui a fost numit paroh părintele Isidor Dâscă. Născut la 12 septembrie 1953, a studiat la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi, iar la 27 iunie 1979 a fost hirotonit preot. După ce a activat ca paroh în mai multe parohii, remarcându-se şi printr-o abilitate deosebită în contsrucţii de biserici, din anul 1990 a fost numit paroh la Slănic Moldova, unde a început contrucţia unei noi bisericii, pe care a terminat-o în 1999 şi care a fost sfinţită la 12 iunie 1999. Înainte de a fi  sfinţită biserica din Slănic Moldova, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, părintele Isidor Dâscă a primit numirea de paroh la „Fericitul Ieremia Valahul”, din Bacău, unde se afla în lucru o biserică începută din 1991. În noua parohie s-a prezentat în luna iunie a anului 1999.

Datorită experienţei sale şi a vastelor sale cunştinţe a reuşit ca să termine contrucţia aceastei biserici, urmând ca în vara anului următor să aibă loc sfinţirea biserici cu hramul „Fericitul Ieremia Valahul”.

Părintele Isidor Dâscă este şi membru al Consiliului Prezbiteral Diecezan precum şi Consultator diecezan. Totodată este şi resposabilul Organizaţiei Caritas Bacău şi asistentul spiritual al Asociaţiei Medicilor Catolici din Bacău.

b) Vicari

Primul vicar al parohiei „Fericitul Ieremia Valahul” a fost părintele Iosif Agiurgioaei, născut la 28 august 1953, în localitatea Buhonca. A fost sfinţit preot la 19 iunie 1979, în Iaşi. În anul 1988 a fost numit paroh de Bălţaţi, iar în 1994 a fost numit vicar la parohia „Fericitul Ieremia Valahul” din Bacău, unde a rămas până în 1998 când a plecat în Germania, unde activează în parohia de Cottbus. Cât timp a fost vicar la „Fericitul Ieremia Valahul”, a fost şi profesor la Seminarul Liceal Catolic „Sfântul Iosif” din Bacău.

Cel de-al doilea vicar a fost părintele Rediu Mrcelin. Născut la 12 mai 1973, în satul Iugani, a fost sfinţit preot la 24 iunie 1998, la Iaşi. A activat vicar la parohia „Fericitul Ieremia Valahul”, din Bacău între 1998-1999. Din 1999 a fost numit vicar la parohia Sântul Ioan Nepomuk din Suceava. Acolo a activat până în 2001. De la acea dată este în Norvegia, unde activează în parohia din Trondheim.

Acum în parohia „Fericitul Ieremia Valahul” sunt 2 vicari: părintele Cristian Farcaş şi părintele Coceangă Andrei.

Părintele Cristian Farcaş, născut la 28 decembrie 1971, este originar din Iazu Vechi-Săveni şi a fost hirotonit preot la 24 iunie 1998, la Iaşi. A activat mai întâi ca vicar în Parohia Preasfânta Treime, din Gura Humorului. De la Gura Humoruui a plecat la Suceava în anul 1999, pentru ca din 2000 să fie numit vicar al parohiei „Fericitul Ieremia Valahul” din Bacau.  El este şi resposabilul Centrului de spiritualitate şi tratament balnear „Fericitul Ieremia Valahul”, aflat în localitatea Sarata-Băi, din comuna Nicolae Bălcescu, centru care a luat fiinţă la 30 octombrie1991, prin decret episcopal.

Părintele Coceangă Andrei, născut la 2 martie 1975, este originar din Luizi-Călugăra şi a fost sfinţit preot la 29 iunie 2000, la Iaşi. Prima sa parohie a fost tocmai „Fericitul Ieremia Valahul”, unde este din luna august a anului 2000. El este şi responsabil spiritual al Penitenciarului din Bacău, ocupându-se de organizarea a diferite opere de caritate sau liturgice în cadrul Penitenciarului, cum ar fi: celebrarea hramului Penitenciarului în fiecare an la 28 August, avându-l ca patron pe sfântul Augustin; celebrarea sfintei Liturghii cu prilejul marilor sărbători precum Căciunul şi Paştele; frecvente ocazii de spovezi şi împărtăşanie în cardul sfintelor liturghii; oferirea unor mici ajutoare materiale: hrană, îmbrăcăminte, rechizite etc.

Pe lângă aceşti preoţi, parohia s-a bucurat de-al avea ca preot colaborator, în activitatea pastorală de sărbători, în perioada 1997-2003, pe părintele Cazimir Biur. Născut la 25 ianuarie 1956, în localitatea Galbeni, a fost sfinţit preot la Iaşi, la 19 iunie 1984. Din 1997 el este spiritual şi profesor la Seminarul Teologic Liceal Catolic „Sfântul Iosif” din Bacău.

Trebuie menţionat şi aportul deosebit al părinţilor salezieni, care contribuie şi la viaţa pastorală a comunităţii, ajutând la celebrarea diferitelor sacramente, mai ales sfânta Spovadă şi sfânta Euharistie.

c) Seminarişti

Primul preot originar din Bacău, parohia „Fericitul Ieremia Valahul”, mai este încă aşteptat. Sperăm că aşteptările vor fi satisfăcute din plin de cei 18 seminarişti ai parohiei. Sunt patru seminarişrti la seminarul Liceal din Bacău, trei la seminarul Liceal din Roman, patru la Institutul Teologic din Iaşi, cinci la Institutul Teologic din Roman, unul la  Misionarii Oblaţi ai Mariei Imaculate, şi unul, care va fi probabil şi primul preot originar din această parohie, la studii, în Austria.

3. Oragnizaţii şi ordine religioase

Deşi nu se poate lăuda cu o istorie îndelungată, în parohia „Fericitul Ieremia Valahul” se desfăşoară numeroase activităţi, dirijate şi concentrate în jurul Parohiei, a cinci organizaţii şi a două ordine religioase prezente pe teritoriul Parohiei.

3.1.  Organizaţii

a) Scout

Scout-ul este prima organizaţie care şi-a început activitatea în cadrul parohiei. Începând din 1995, anul înfiinţări, prin activităţile interprinse, asociaţia a reuşit să-şi câştige noi adepţi ajungând în momentul de faţă la aproximativ 100 de membri. Aceştia sunt împărţiţi pe trei categorii: Roveri (aproximativ 30), Lupeţi (aproximativ 40) şi Exploratori (aproximativ 30).

Printre activităţile desfăşurate de membrii asociaţiei se numără: înâlniri săptămânale pentru jocuri, discuţii şi rugăciune; dezbaterea anumitor teme în vederea realizării unor proiecte pentru ajutorarea bătrânilor şi a celor nevoiaşi; o strânsă colaborare cu parohia şi conducerea acesteia în vederea inteprinderii unor  opere de caritate sau volunatriat; organizarea de campusuri etc.

În conducerea acestei organizaţii se află părintele vicar Coceanga Andrei.

b) Acţiunea Catolică

Acţiunea catolică este o altă asociaţie prezentă în Parohie. Este pe terotoriul parohiei din anul 1998. În prezent asociaţia numără aproximativ o sută de membrii împărţiţi în: tineri (aproximativ 70) şi copii (aproximativ 30). Activităţile pe care le desfăşoară pot fi împărţite în patru categorii. O primă serie de activităţi sunt cele caritative: vizite la azile de bătrâni şi orfelinate, mici ajutoare oferite persoanelor din aceste locuri etc. Sunt apoi o serie de activităţi spirituale: citirea lecturilor biblice în cadrul sfintei Litughii, zile de reculegere, ştafete de rugăciune, adoraţii etc. Mai sunt activităţi formative şi activităţi recreative. Dintre acestea: jocuri, scenete, spectacole, campusuri (chiar internaţionale) etc. Organizaţia se află sub îndrumarea părintelui vicar Cristian Farcaş.

c) A.D.S.

Există şi Grupul A.D.S. (Amicii Dominic Savio); la acest grup participă aproximativ 60 de copii şi tineri. Acest grup este format din trei subgrupe cu copii din clasele 3-5 numit şi „Key Boys”, un al doilea grup fiind alcătuit din copiii claselor 6-8 adică Grupului „NOI”, iar cel de-al treilea cuprinde clasele 9-12 fiind grupul „O.N.” (= Orizonturi Noi).

Acest grup oferă educatorilor o mai mare posibilitate de a întări formarea umană, socială şi spirituală. Prin jocuri educative, activităţi de socializare, întâlniri de formare (care se desfăşoară săptămânal!), tinerii şi copii învaţă o modalitate plăcută de a creşte şi de a deveni oameni maturi.

A.D.S. O.N. (= Orizonturi Noi) (clasele 9-12)

Tinerii din grupul ADS ON, adică  Orizonturi Noi se ocupă de ADS-iştii mai mici (Key Boys şi ADS-NOI),  organizează jocurile duminicii împreună, animează catehezele tinerilor din diferite parohii (Bijghir, Iugani, Izvoarele, Mărgineni. Teţcani, Vladnic) ş.a.

A.D.S. „NOI ” (clasele 6-8)

În acest grup poate intra orice copil (cu vârsta între 12~15 ani) care îşi doreşte să se angajeze să devină precum Dominic Savio. La întâlnirile din fiecare sâmbătă petrec împreună două ore cu jocuri, activităţi practice şi descoperă noutăţi despre viaţa lui Dominic Savio şi Don Bosco.

Prin A.D.S. NOI copiii înţeleg că trebuie să împartă bucuria cu persoanele ce-i încojoară; să-i ajute la nevoie şi  să-i înţeleagă oricând.

A.D.S. Key Boys (clasele 2-5)

Cei mai mici  ai marelui grup A.D.S., numiţi Key Boys, se implică plini de entuziasm la pregătirea şi la vânzarea de lucruri de Crăciun, pentru a pune deoparte câţiva bani pentru activităţile grupului.

Trebuie spus că Grupul A.D.S. este întotdeauna deschis la participarea tuturor. În mod special tinerilor doritori de a-şi petrece timpul liber în mod util, şi mai fideli angajamentului lor, li se oferă posibilitatea de a intra în Grupul Animatorilor. Acest grup este o prezenţă constructivă şi din ce în ce mai matură. Multe activităţi sunt susţinute de ei cu multă seriozitate.

Totodată grupul este şi o prezenţă ecumenică care devine din ce în ce mai conştientă.

d) Alte două organizaţii sunt Caritasul zonal Bacău şi Caritasul local Parohial. Caritasul zonal Bacău s-a înfiinţat în luna maritie a anului 1996. Primul resposabil al acestei filiale Caritas, a fost părintele Petrică Sescu. Din 1999 resposabil al caritasului zonal Bacău a fost numit părintele Isidor Dâscă. În cadrul acestui centru zonal, precum şi a celui local parohial, punctul central este grija faţă de cei nevoiaşi, o gijă mai ales prin oferirea ajutorului medical şi material. Astfel Caritasul zonal Bacău deţine diferite cabinete medicale, o farmacie, câteva locuinţe în care sunt găzduiţi bătrâni lipsiţi de ajutor şi de posibilităţi materiale. De asemenea, zilnic un număr semnificativ de bătrâni, aproximativ 20, primesc anumite alimente la domiciliu. De asemenea există şi un serviciu medical de asistenţă la domiciliu. Pentru o mai bună desfăşurare a activităţilor, anul trecut, în colaborare cu un preot italian, a fost cumpărat un teren şi o casă în apropierea Parohie, care coform proiectului, vor deservi la amenajarea unor birouri şi cabinete medicale în cadrul asociaţiei Caritas.

3.2.  Ordine religioase

Cele două ordine religioase, despre care spuneam că există pe teritoriul Parohiei, sunt Comunitatea Saleziană şi Congregaţia Pie Venerini.

a) Societatea sfântului Francisc de Salles (sau salezienii lui Don Bosco)

Salezienii sunt prezenţi pe teritoriul ţării noastre în două localităţi: Constanţa şi Bacău. În oraşul Constanţa ei sunt prezenţi din anul 1996, iar în Bacău din 2000.

Pentru prima dată au venit în Bacău la 3 octombrie 2000, locuind într-un apartament. Erau doi preoţi Sandro Solari şi Tiziano Barocco şi un teolog Alois Farcaş. Atunci a început şi construcţia oratoriului în care îşi desfăşoară în prezent activitatea. Inaugurarea oratoriului a avut loc la 30 iunie 2001.

Acum sunt trei preoţi: celor doi amintiţi li s-a alăturat părintele Sergio Dall’Antonia. În locul lui Alois Farcaş, pleact în Italia pentru a-şi termina studiile şi a fi hirotonit preot, a venit Cornel Gabor. Alături de ei este şi un călugăr coadiutor, Gabriele Visentin.

Ţinând cont de carisma lor: formarea creştină a copiilor şi a tinerilor prin educaţie şi cateheze, dintre activităţile numeroase pe care le desfăşoară amintim:

‚    activităţi recreative şi sportive: turnee de fotbal, baschet, volei, fotbal şi tenis de masă, jocuri de perspicacitate etc.;

‚    activităţi manuale şi practice: desen, figurine din gips, teatru şi spectacole, cursuri de chitară etc.;

‚    pentru cei care vor să înveţe arta animaţiei sunt organizate cursuri pentru animatori;

‚    în cursul săptămânii organizează şi meditaţii pentru copii la materiile şcolare ce necesită asistenţă şi pentru cei care nu pot să recurgă la un prfesor particular.

‚    există un proiect pentru alfabetizarea celor înaintaţi în vârstă care din anumite motive nu au reuşit să înveţe să scrie şi să citească;

‚    tot în cadrul oratoriului îşi desfăşoară o mare parte din activităţi şi grupul A.D.S. de care am amintit deja;

‚    sunt o serie de activităţi sezoniere: Vara împreună, Zilele Oratoriului, Şcoala de rugăciune, campusuri, spectacole, carnavale etc.

Prin toate aceste activităţi şi multe altele ei reuşesc să srângă în jurul lor un număr considerabil de copii şi tineri, numărul lor ajungând la 200 zilnic, iar sâmbăta, duminica şi în timpul vacanţei 350.

Prezenţa lor pe teritoriul parohiei a reînsufleţit mult viaţa tinerilor şi a dat naştere unei altfel de atmosfere în carterul în care este plasat Oratoriul. Trebuie să amintim şi caracterul ecumenic al tuturor activităţilor care se desfăşoară în cadrul comunităţii.

b) Maestre Pie Venerini

Pe teritoriul Rămâniei sunt prezente în localităţile Pildeşti (4 surori), Târgu Jiu (3 surori) şi Bacău.

Sunt prezente în oraşul Bacău din 1993, mai întâi pe teritoriul parohiei „Sfântul Nicolae”, apoi s-au mutat într-un apartament din zona parohiei „Fericitul Ieremia Valahul”.

Construcţia actualei case în care-şi desfăşoară activitatea a început în 1995, sponsorul principal al proiectului fiind UEFA. Casa, aflată în apropierea bisericii, a fost inaugrată la 31 iulie 1999.

Comunitatea este alcătuită din patru surori. Responsabilă este sora Molinari Elettra.

Carisma lor este educarea pentru salvarea şi eliberarea din orice ignoranţă; educarea copiilor, a tinerilor, a persoanelor în creştere, a familiilor şi în particular promovarea femeii. În acest scop, al educării, trebuie amintită prezenţa în fiecare comunitate Pie Venerini a unei grădiniţe prin care se contribuie la educarea copiilor din comunitatea respectivă. Grădiniţa din Comunitatea fericitul Ieremia, condusă de surorile Pie Venerini, adună un număr de aporximativ 50 de copii.

De asemenea, surorile oferă spaţiu de cazare pentru elevele şi studentele care ar trebui să facă naveta. Astfel în casa congragaţiei, la ora actuală sunt găzduite 7 studente şi 24 de eleve.

În cadrul Parohiei surorile Pie Venerini sunt implicate şi în alte activităţi cum ar fi: cateheze şi pregătirea copiilor pentru Prima Sfântă Împărtăşanie. Una dintre surori este şi profesoară de limbă iataliană în cadrul Şcolii Generale numărul 4. Există de asemenea o strânsă coalaborare între surori şi salezieni, împreună contribuind la o mai bună foramre a copiilor şi tinerilor catolici, şi nu numai.

Momente importante

Un prim moment important pentru tânăra parohie „Fericitul Ieremia Valahul” a avut loc la 29 iunie 1993, când, deşi construcţia bisericii era într-un stadiu mai puţin avansat, au fost hirotoniţi 8 preoţi diecezani: Balint Alois (Barticeşti), Bulai Daniel (Tămăşeni), Iştoc Mihai (Gherăieşti), Matei Robert-Enrich (Gutinaş), Mărtinaş Mihai (Roman), Patraşcu Mihai (Nicolae Bălcescu), Roca Anton (Fărăoani), Ţâmpu Eugen (Luizi Călugăra).

Un moment important pentru comunitatea din nordul Bacăului a avut loc la 31 iulie 1999 când a fost inaugurat centru educativ „Fericita Roza Venerini”.

Sărbătoare a fost în parohia „Fericitul Ieremia Valahul”, din Bacău, când la 30 iunie 2001 s-a inaugurat casa, oratoriul părinţilor salezieni. Tot la această dată în biserica parohială a fost conferit sacramentul preoţiei, prin impunerea mâinilor preasfinţitului Petru Gherghel, diaconului Venceslau Grosu, din congregaţia părinţilor salezieni.

Un alt eveniment a fost vizita canonică a preasfinţitului Petru Gherghel făcută parohiei în perioda 22-23 martie 2003.

Anul acesta, la 1 februarie a avut loc prima primiţie. Părintele Şchiopu Tiberiu, originar din Lespezi, care a studiat în Franţa unde a şi fost hirotonit preot, pentru diecaza de Lyon, şi-a făcut primiţia în parohia Fericitul Ieremia Valahul, întrucât părinţii lui s-au mutat din Parohia Lespezi, în parohia din Bacău.

Două alte mari evenimente sunt aşteptate cu nerăbdare în cadrul comunităţii: sfinţirea bisericii, eveniment care va avea loc în toamna acestui an, şi celebrarea Zlilei Tineretului la nivel diecezan din anul 2005, celebrare ce va avea loc în parohia „Fericitul Ieremia Valahul”.

Viaţa religioasă actuală

Fără a deţine o statistică exactă a participării la sacramente şi la celebrările ce au loc în comunitate, putem spune că există o puternică viaţă religioasă. În mod direct, viaţa religioasă a parohiei Fericitul Ieremia este coordonată de cei trei preoţi ai parohie, în strânsă colaborare cu preoţii salezieni şi cu surorile Pie Venerini.

Mărturie a acestor trăiri dau organizaţiile prezentate în jurul cărora se adună un număr tot mai mare de copii şi tineri; participarea numeroasă la sfintele sacramente; diferitele opere de caritate care se desfăşoară în cadrul Caritasului Zonal Bacău şi a Caritasului local parohial; disponibilitatea credincioşilor de a susţine, pe diferite căi, construcţia Bisericii (zile de muncă, donaţii, împrumuturi etc).

În vederea înaintării în trăierea unei vieţi cu adevărat creştine, există în cadrul Parohiei un Consiliu de coordonare a tinerilor în special, dar şi a celorlalţi credincioşi, consiliu care se întruneşte lunar şi din care fac parte: părinţii vicari, surorile Pie Venerini, părinţii salezieni şi reprezentanţi ai Scout-ului, AC-ului şi ADS-ului.

Fenomenul emigrării comportă pentru viaţa religioasă actuală două aspecte, unul pozitiv şi unul negativ. Cel negativ: scade numărul de familii şi implicit de credincioşi din parohie şi totodată, mulţi din cei plecaţi, atunci când revin în ţară aduc şi răspândesc mentalităţi occidentale şi holywoodiene, concepţii nu tocmai conforme cu învăţătura Bisericii.

Aspectul pozitiv este de ordin material, întrucât mulţi dintre cei plecaţi şi-au amintit de construcţia bisercii şi au contribuit la finalizarea ei. Insă nu se poate spune că acest aspect echilibrează situaţia creată de emigrări.

4. Anexe

4.1 Anexa 1 – Medalioane ale personalităţilor cele mai importante din Bacău

a) Preot Iosif Tălmăcel

Paroh de Bacău în perioda 1923-1947, s-a năcut în satul Hălăuceşti la 27 noiembrie 1887. A început semninarul în localitatea natală, iar apoi a urmat cursurile semniarului superior franciscan din Italia. La 22 iunie 1910 a fost hirotonit preot la Roma. Când a revenit în ţară a fost mai întâi vicar la Săbăoani. Apoi a fost paroh la Răducăneni şi Faraoani, iar din 1923 a fost numit paroh de Bacău, până în toamna anului 1947.

În anul 1913, pe când era vicar la Săbăoani, împreună cu parohul său, părintele Graţian Carpati-Săsăreanu, a pus bazele unei publicaţii, şi anume revista Viaţa. Iniţial era adresată doar credincioşilor din Săbăoani, însă ulterior ea adevenit o binecuoscută revistă populară.

Părintele s-a remarcat ca un bun poet şi scriitor bisericesc a cărui opere au inflenţat puternic întreaga cântare bisericeasc de pe teritoriul Moldovei.

După anul 1948 a fost paroh la Poiana Micului din Bucovina pentru aproape 20 de ani. Spre sfârşitul vieţii s-a retras la Mărgineni, unde avea o locuinţă particulară. Aici a murit la venerabila vârstă de 90 de ani, la data de 12 februarie 1979.

b) Preot Mihai Dămoc

Paroh de Bacău în perioda 1947-1950. Originar din Săbăoani, născut la 25 martie 1903, a urmat şcoala de dascăli la Săbăoani împreună cu părintele Tălmăcel. Apoi a studiat pe rând în seminariile din Hălăuceşti, Luizi Călugăra şi Roma. A fost sfinţit preot la 7 iulie 1929 , la Roma.

Reîntors în ţară, a fost numit profesor şi director al seminarului din Hălăuceşti. Timp de 18 ani a fost în fruntea seminarului şi a gimnaziului din Hălăuceşti. Lui îi este atribuit un rol deosebit pentru deschiderea la Hălăuceşti a Gimnaziului Franciscan.

În toamna anului 1947 a fost numit paroh şi protopop de Bacău. După ce în 1950 a plecat de la Bacău, a fost numit paroh de Botoşani, iar apoi de Hălăuceşti.

În ziua de 7 martie 1969, pe când se afla domiciliat la Clauzura sfânta Agnes din Bucureşti, a murit subit. Este înmormântat în cimitirul din Săbăoani.

Meritul său deosebit este aportul adus la la educaţia tinerilor într-o periodă interbelică marcată şi de o profundă criză economică. Cu Gimnaziul din Hălăuceşti el a reuşit să formeze mulţi tineri lipsiţi de posibilităţi materiale. Prin interesul pe care şi l-a dat pentru formarea intelectuală, el a fost părintele şi îndrumătorul majorităţii intelectualilor catolici, şi nu numai, din Moldova, în perioda interbelică.

c) Părintele Petru Andrei

Paroh de Bacău în perioda 1962-1979. S-a născut în satul Gherăieşti-Roman, la data de 8 noiembrie 1908. A studiat mai întâi la seminariile din iaşi şi Bucureşti, apoi la universitatea din Strasbourg-Franţa, unde a obţinut licenţa în dreptul canonic. Tot aici a fost sfinţit şi preot la 16 iulie 1933.

A fost timp de 16 ani paroh la Pustiana (1934-1952). Apoi a fost paroh de Huşi, Iaşi, Luizi Călugăra, valea Seacă şi Bacău. De la ultima parohie, Bacău, s-a pensionat pentru limită de vârstă, retrăgându-se la parohia Satu Nou-Pârgăreşti, unde a murit la 6 iulie 1979. Între 1956-1979 a îndeplinit şi funcţia de protopop districtual de Bacău.

d) George Bacovia

George Bacovia, pseudonimul lui Gheorghe (George) Vasiliu, a fost poet român şi a trăit între anii 1881 – 1957.

S-a spus că e, prin formaţie, un simbolist, dar îşi depăşeşte epoca, aparţinând poeziei române moderne. E legat strâns de oraşul natal Bacău, unde s-a născut în 1881, ca fiu de comerciant. Numele său adevărat era George Vasiliu. Studiile elementare si secundare le-a făcut în oraşul de pe Bistriţa; a afăcut şi studii superioare, de drept, la Bucureşti şi Iaşi, cu licenţă. Nu a profesat avocatura, ci a fost mic funcţionar, trăind din greu si dedicându-se poeziei. A fost hărţuit, mereu, de boală – fapt reflectat în versurile sale sumbre. În 1928, se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu şi se mută la Bucureşti, unde soţia era profesoară.

A debutat în Literatorul lui Macedonski, însă primul volum Plumb apare în 1916 (premiat de Ministerul Artelor). Celelalte cărţi poetice apar destul de rar: Scântei galbene (1926), Comedii în fond (1936), Stanţe burgheze (1946). Versurile sale sunt profund originale, creând aşa numita atmosferă bacoviană. Ploua mereu, frunzele cad, corbii străbat văzduhul, pe stradă trec procesiunile funebre, decorul banal, amanţii sunt bolnavi, copiii şubrezi, cadavrele se descompun, pretutindeni e plânset, tuse, agonie, moarte.

A fost cel mai ilustru reprezentant al simbolismului românesc. Lirica sa (Plumb, Scântei galbene, Stanţe burgheze) exprimă sentimentul izolării, monotonia vieţii burgheze, obsesia morţii, nevroze şi atitudini halucinante în decorul dezolant al periferiei provinciale. A scris şi poeme în proză (Bucăţi de noapte, Dintr-un text comun) pentru care a câştigat premiul naţional in 1934.

Capodoperele: Plumb, Decembrie, Lacustra, Cuptor, Nervi de primavara, Amurg violet, Alb, Vocale s.a.

A murit în locuinţa din Bucuresti, la 22 mai 1957. Privighetorile cântau în mărul de la fereastră. Statornica soţie Agatha îl ţinea de mână…

4.2 Anexa 2 – Statistici ale credincioşilor comunităţii catolice din Bacău.

Parohia „Sfântul Nicolae”

Anul

Pentru perioada 1882-1948 date au fost extrase din Arhiva Episcopiei Catolice din Iaşi – Dosar nr. XV, Statistici, vol. 1-16.

Parohia „Fericitul Ieremia Valahul”

Anul

4.3 Anexa 3 – Fotografii

Concluzie

Comunitatea catolică din Bacău a reprezentat mereu un loc deosebit în istoria comunităţilor catolice don Moldova. Poziţia sa geografică, în centrul Moldovei, aşezată fiind pe  cel mai important drum comercial prin Moldova şi faptul că aici întotdeauna catolicii erau destul de numeroşi au făcut ca mai întâi călugării franciscani observanţi de la Şumuleu Ciuc, apoi misionarii veniţi de la Pera-Constantinopol să-şi aşeze aici sediul principal. Aceleaşi motive a determinat Sfântul Scaun în 1607 să aşeze reşedinţa episcopiei de Argeş la Bacău, această episcopie având apoi titulatura de Bacău. Numai că războaiele dintre cele trei mari puteri care înconjurau Moldova – Imperiul Otoman, Polonia şi Rusia -, desele năvăliri ale hoardelor tătare şi câteodată ale cazacilor, instabilitatea politică generată de influenţele otomane, polone, şi sărăcia au făcut ca viaţa în această localitate, ca şi în altele, să devină foarte grea, ceea ce a dus de multe ori la împuţinarea credincioşilor catolici din Bacău. Cu toate acestea, comunitatea nu s-a stins niciodată, nu a dispărut şi chiar dacă pentru mai bine de o sută de ani Bacăul nu a mai funcţionat ca centru parohial, condiţiile mai prielnice de viaţă din secolul XIX au făcut ca această comunitatea să crească şi să ajungă acum, la începutul mileniului trei, cea mai numeroasă comunitate din Moldova şi una din cele mai importante din punct de vedere pastoral şi eclezial.

LUCRARE REALIZATĂ ŞI PREZENTATĂ

LA ISTORIA BISERICII, ÎN ANUL 2004,

ÎMPREUNĂ CU COLEGUL MEU ROMICĂ SOCIU

BIBLIOGRAFIE

B.P. HAŞDEU, Etimologicum magnum, Academia Română Bucureşti 1898, vol. III, coloana 2289.

A. PHILIPPIDE, Originea românilor, Tipografia Viaţa Românească, Iaşi 1923, vol. II, p. 369.

G.GRIGOROVICI, Bacăul din trecut şi de azi, Tipografia Primăriei Municipiului Bacău, 1933, p. 9, în I. GABOR, Parohia catolică Bacău, pro manuscripto, Luizi Călugăra 1985, p. 3.

C.C.GIURESCU, Târguri, oraşe şi cetăţi din Moldova, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1967, p. 181.

Urechiă V. A., Codex Bandinus,Memorii asupra lui Bandinus dela 1646,  Ed. Academiei, Bucuereşti 1985, LXIV, p.44, în Gabor I., Parohia catoilcă Bacău, p.6 (este vorba de lucrarea observantului Francisc Gonzaga – De origine Seraphicae Religionis ejusque Progressibus, Roma 1587. Lucrarea lui Pazman nu o cunoaştem. – n. Pr. Gabor I.)

Ş.S.GOROVEI, La începuturile oraşului Bacău, în Carpica, Muzeul judeţean de istorie, Bacău 1986-1987.

HURMUZAKI-DENSUŞIANU, Documente privitoare la originea românilor, I,2, Bucureşti 1890..

C.AUNER, Începuturile episcopatului de Bacău, în „Revista Catolică”, I, Bucureşti 1912.

I.C.FILITTI, Din arhivele Vaticanului, I, în „Documente bisericeşti”, Bucureşti 1913.

Ş.PASCU, Contribuţiuni documentare la istoria Românilor în sec. XIII şi XIV, în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, Cluj 1945.

C.AUNER, Moldova la Soborul din Florenţa, în „Revista Catolică”, IV, Bucureşti 1915.

N.IORGA, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, I-II, Bucureşti 1901.

Gh.BURLACU, Ocolul domnesc al Bacăului, în „Carpica”, XIII, Muzeul judeţean de istorie Bacău 1981.

A.L.TĂUTU, Acta Urbani P.P. VI, Bonifacii P.P. IX, Innocentii P.P. VII et P.P. Gregorii VII, Roma 1970, în Ş.S.GOROVEI, La începuturile oraşului Bacău, în „Carpica”.

C. I. KARADJA, Delegaţii din ţara noastră la Conciliul din Constanţa în anul 1415, Academia Română, Bucureşti 1926, pp. 13, 24-25 în I. GABOR, Parohia catolică Bacău.

M.HOLBAN, Călători străini despre ţările române, I, Bucureşti 1968.

V.A URECHIA, Codex Bandinus, Academia Română, Bucureşti 1985, p. LXIV.

A.E.I., Dosar I nr.1 – anul 1806, în N.IORGA, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, I-II.

A.E.I., Dosar I nr.1 – anul 1806, în N.IORGA, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, I-II.

I.GABOR,  Ierarhia catolică a Moldovei, II, pro manuscripto, Nisiporeşti 1970.

K.KARALEVSKI, Relaţiile dintre domnii românişi Sfântul Scaun, în „Revista Catolică” Bucureşti 1913.

Gh.CĂLINESCU, Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII, în „Diplomatarium italicum”, I, Roma 1965.

E.DUMEA,  Il cattolicesimo nella Moldavia-Romania nel XVIII secolo, pro manuscripto, Roma 1997.

V.GHICA, Scrisoarea unui preot pământean din veacul XVII, în „Revista Catolică” 1912.

I.DUMITRIU SNAGOV, Le Saint-Siege et la Roumanie moderne (1850-1866), Roma 1982.

A.E.I., Dosarele 2/1846; 1/1865; 3/1904; 5/1909; 3/1925, Statistici „Prospectus Parociarum”, nepaginată.

A.E.I., Dosar 3/1907, Statistici vizita canonică 1907, Bacău 10 iunie 1907, nepaginat.

A.E.I., Dosar privind vizita canonică lista canonică făcută în parohia Bacău în zilele de 20-22 august 1912 de către episcopul Camilli.

I.SIMON, Franciscanii minori conventuali. Provincia sf. Iosif din Moldova, Serafica, Bacău 1998.

I.GABOR, Dicţionarul comunităţilor catolice din Moldova, Conexiuni Bacău 1993.

Almanahul Presa Bună, editura Presa Bună, Iaşi 2000.

Cuprins

Introducere

1. Date despre localitatea Bacău

1.1 Aşezare geografică

1.2 Originea numelui Bacău

1.3 Problematica primei atestări documentare

2. Scurt istoric al comunităţii catolice

2.1. Primele menţionări ale catolicilor la Bacău

2.2. Momente importante din istoria comunităţii catolice din Bacău

2.2.1 Mănăstirea franciscanilor veniţi de la Şumuleu Ciuc

2.2.2 Misionarii veniţi de la Pera – Constantinopol

2.2.3 Episcopia de Bacău

2.2.4 Înfiinţarea misiunii franciscanilor conventuali

2.2.5 Redresarea comunităţii din Bacău

2.2.6  Redeschiderea parohiei Bacău

2.2.7 Bisericile şi casele parohiale

2.2.8 Păstorii comunităţii

3. Viaţa religioasă actuală

3.1 Păstorii sufleteşti actuali

3.2 Ordine călugăreşti

3.3 Asociaţii de laici

3.4 Viaţa sacramentală actuală

3.5. Pericolul sectelor

4. Parohia Fericitul Ierenmia Valahul

4.1. Poziţie geografică şi începuturile

4.2. Parohi, vicari şi seminarişti

4.3. Oragnizaţii şi ordine religioase

4.3.1.  Organizaţii

4.3.2. Ordine religioase

4.4.Momente importante

4.5.Viaţa religioasă actuală

5. Anexe

5.1 Anexa 1 – Medalioane ale personalităţilor cele mai importante din Bacău

a) Preot Iosif Tălmăcel

b) Preot Mihai Dămoc

c) Părintele Petru Andrei

d) George Bacovia

5.2 Anexa 2 – Statistici ale credincioşilor comunităţii catolice din Bacău

5.3 Anexa 3 – Fotografii

Concluzie

BIBLIOGRAFIE