Poveste:

Din felul în care desenezi o persoană, un psiholog poate să afle multe lucruri despre tine.

Exemplu de persoane desenate

Ce este?

Unul dintre testele folosite de unii psihologi pentru a afla caracteristici ale personalității cuiva sau dacă are vreo problemă psihologică este așa-numitul test „desenează-o-persoană” (sau testul Omulețului, desenul omului, testul Machover etc.; în engleză: Draw-a-person Test), care a ajuns și în cultura populară (ex.: în emisiuni TV). Cea mai răspândită utilizare este ca test proiectiv.

În ce constă?

Se prezintă subiectului o foaie de hârtie, un creion și o gumă de șters și i se cere să deseneze o persoană. Între timp, examinatorul notează diverse indicii (ordinea de desenare a părților, comentarii etc.), apoi îi cere subiectului să mai deseneze o persoană, de sex opus pe o altă foaie de hârtie. Apoi, examinatorul interpretează desenele pentru a afla caracteristici de personalitate, stări emoționale, prezența unor tulburări (psihopatologie), inteligența ș.a. despre cel care a desenat.

Cum se interpretează?¹

Pentru interpretare, trebuie analizate mai multe lucruri:

a). Imaginea de ansamblu

Examinatorul își formează o imagine de ansamblu încercând să răspundă la întrebări despre desen precum: este mare sau mic? Schematic sau complex? Armonios sau nearmonios? Ce exprimă postura? Este vesel sau trist? Este tânăr sau bătrân? Conține elemente bizare? Ce diferențe există între cele două persoane desenate? Ce elemente au fost scoase în evidență și ce elemente omise? Câteva exemple:

• Poziția sau atitudinea persoanei desenate: siluetele  în mișcare sugerează o fire dinamică, energică; siluetele înclinate sugerează nesiguranță; siluetele în profil sugerează tendințe evazive, prudență;
• Diferențe mari între silueta masculină și cea feminină: dacă silueta de același sex este desenată mare, detaliat, iar cea de sex opus este schematică și mică, sugerează o atitudine narcisistă;
• Accentuarea sau îngroșarea unor elemente: sugerează importanța acestora; de exemplu, accentuarea buzelor, sânilor sau părului sugerează dorințe erotice intense sau exhibiționism sexual;
• Tratarea superficială a unor elemente: sugerează conflicte;
• Elemente bizare (copite, cap triunghiular, organe interne): sugerează anormalitate;

b). Analiza formală

Constă în analiza trăsăturilor și a spațiului grafic. De exemplu, liniile zimțate sau ascuțite la extremități reprezintă agresivitate, liniile întrerupte reprezintă nesiguranță, iar cele abia schițate lipsă de energie. Un desen mic în partea de jos a foii reprezintă inhibare și neadaptare; în partea de sus a foii sugerează ancorare solidă în realitate sau nevoie de putere ori expansiune. Un desen făcut în partea stângă sugerează retragere în trecut, atitudine pasivă, teamă, orientare spre interior. Unul făcut în partea dreaptă sugerează orientare spre viitor sau spre exterior. Un desen mare sugerează megalomanie sau centrarea pe sine.

c). Analiza de conținut

Constă, în mare parte, în analiza părților corpului persoanei desenate. Pe scurt, elementele analizate sunt:

• Capul: este principalul element de expresivitate emoțională, prin urmare are un rol foarte important în recunoașterea atitudinii și dispoziției celui care a desenat. Câteva interpretări: cap mare comparativ cu restul corpului înseamnă o supravalorizare a funcțiilor cerebrale; cap mic = complex de inteligență sau inabilitatea de a-și controla impulsurile; gură deschisă = atitudine pasivă, așteaptă să primească; gură strâmbă = depresie sau dezamăgire; dinți ascuțiți = agresivitate; ochi fără pupile = blocaj emoțional, depresie; ochi foarte mici = închidere față de lume; ochi foarte mari = paranoia; păr mare/abundent = preocupări sexuale sau agresivitate; barbă la bărbați = masculinitate; urechi mari = suspiciune, teamă de bârfe; nas mare = virilitate, dominanță; nas turtit = prezența unei traume;
• Gâtul: prezența unei strangulări (guler, cravată) sugerează inhibiții afective sau control în exprimarea emoțiilor;
• Trunchiul: masiv = dorință de putere, masculinitate; subțire = fragilitate, sentimente de inferioritate; sâni la femei = maturitate, sexualitate; talie scoasă în evidență = inhibare sau reprimare a impulsurilor sexuale;
• Membrele: lipsa mâinilor = sentimente de neadaptare sau neîndemânare; gheare la mâini = agresivitate; mâinile desenate la spate = dorința de a ascunde ceva; picioare lungi și groase = independență; picioare subțiri = lipsă de autonomie; coapse exagerate = tendința de exprimare erotică; siluete stând pe vârfuri = ambiție;
• Accesoriile: rochii decoltate sau transparente = impuls sexual; șapcă = dorința de prestigiu; bijuterii sau tatuaje prea multe = narcisism, dorința de a ieși în evidență;

Dacă doriți să aflați mai multe detalii, puteți citi articolul Testul desenul omului, de unde am preluat și unele elemente de mai sus.

Versiuni

Există mai multe versiuni ale acestui test. Pe lângă varianta prezentată mai sus există și testul „Casă-Copac-Persoană” (House-Tree-Person Test), „Desenarea kinetică a familiei” (Kinetic Family Drawing) (desenarea unei familii „făcând ceva”) sau DAP: SPED (Draw-A-Person: Screening Procedure of Emotional Disturbance).

Exemplu de desen Casă-Copac-Persoană

Citind despre aceste teste și în special despre felul în care se interpretează, am un sentiment că trebuie să funcționeze, pentru că sună bine, are sens. Unii oameni se opresc aici și nu mai verifică dacă acest tip de test funcționează. Însă, ar fi greșit să ne oprim aici. Multe lucruri sună bine, dar nu toate funcționează. Hai să vedem ce spun dovezile.

E un mit sau e real ?

Căutând mai adânc, lucrurile par să stea altfel. O să încep cu un studiu simplu (să vedem ce rezultate a avut) și apoi o să prezint rezultatele unei meta-analize. O meta-analiză e o analiză a mai multor studii pe același subiect, comparând rezultatele lor. Astfel beneficiem de rezultatele unui număr mare de studii sintetizate într-unul singur.

În 1967, doi psihologi, soții Chapman, s-au gândit să verifice cât de bine funcționează testele ce presupun desenarea unei persoane, pentru că erau la modă în acea vreme (și mai sunt și acum). Multe dintre elementele acestui tip de test par să se potrivească destul de bine cu stereotipurile pe care le au oamenii și e posibil să fie doar atât: niște stereotipuri. Pentru a testa această idee, cei doi psihologi le-au dat studenților dintr-un grup desene făcute de niște pacienți din instituții psihiatrice, împreună cu scurte descrieri ale simptomelor (ex.: „Este suspicios” sau „Îi este teamă că nu este destul de bărbat”). După ce s-au uitat pe desene, participanții au fost întrebați dacă au descoperit modele. În mod interesant, ei au găsit aceleași tipuri de modele pe care profesioniștii le-au folosit ani de zile. Au descoperit, de exemplu, că paranoicii desenează ochi atipic de mari, cei ce se tem că nu sunt destul de bărbați desenează persoane cu umerii foarte mari sau că organele sexuale mici în desene sunt indicatori ai impotenței.²

Să fie japonezii^? mai paranoici decât restul?!

Stai un pic! Niște amatori au re-descoperit modelele pe care profesioniștii le foloseau de mai multă vreme? Asta înseamnă că modelele acelea trebuie să fie reale. E o confirmare că profesioniștii știu ce fac. Deci testul „desenează-o-persoană” funcționează?! Așa pare, dar cel mai surprinzător lucru doar acum urmează: perechile desen-descriere au fost făcute… la întâmplare! Participanții au văzut invizibilul, au descoperit niște modele false. Desenele paranoicilor nu aveau descrieri de tip „este suspicios”. Participanții au văzut ochi mari acolo unde s-au așteptat să vadă și i-au ignorat unde nu se așteptau să vadă. Asta a fost valabil pentru toate modelele pe care le-au „descoperit”. Acest experiment a discreditat testul desenării unei persoane.

Dacă încă nu sunteți convinși, citiți în continuare o sinteză a meta-analizei făcute de Scott O. Lilienfeld și alții.³ Toate studiile la care fac referire mai jos sunt documentate în meta-analiza lui Lilienfeld, așa că puteți verifica în lucrarea originală (am pus un link la referința 3).

În termeni mari, există două abordări ale testului desenării unei persoane. Una este abordarea individuală, propusă de Karen Machover și pune accent pe elemente izolate (ex.: ochi mari). Conform lui Machover, multe semne sunt asociate cu trăsături de personalitate și trăsături psihopatologice. De exemplu, cum am văzut și mai sus, ochii mari sunt asociați cu paranoia, cravata lungă cu agresivitatea sexuală, lipsa trăsăturilor faciale cu depresia, umbrele îngroșate cu impulsurile agresive și ștersăturile dese cu anxietatea. Tot Machover a zis și că persoana desenată întruchipează caracteristicile psihologice centrale ale celui ce a desenat. Cea de-a doua abordare este cea globală, propusă de Elizabeth Koppitz prin anii ’60, care a dezvoltat un sistem de 30 de indicatori pentru desenele făcute de copii. Acești indicatori sunt apoi însumați pentru a obține un scor de neadaptare.

Consistența/Certitudinea

Consistența statistică între evaluatorii testului desenării unei persoane variază în diverse studii. O consistență mare se obține dacă cei ce evaluează obțin aceleași rezultate. O consistență slabă se obține când… fiecare e cu părerea lui. Așadar, e important să existe o consistență mare la evaluarea desenelor. Unele studii au găsit consistențe de peste 0,80, altele consistențe variind între 0,45 și 0,96 (pentru „umbre = agresivitate”) sau între -0,13 și 0,60 (pentru expresii faciale). Și consistența la testare-retestare variază. Unele studii au găsit consistențe între 0,74 și 0,90, altele între 0,81 și 0,99. Rezultatele în ceea ce privește consistența au fost în general acceptabile. Consistența medie internă a unei versiuni a testului a fost 0,86 pentru scorul total. Ce înseamnă numerele astea? O consistență între 0,80 și 0,90 este considerată bună, una peste 0,90 este excelentă (1,00 este valoarea maximă). În concluzie, consistența statistică a testului „desenază-o-persoană” este foarte bună. Totuși, consistența nu spune nimic dacă nu există validitate.

Validitatea

O problemă în evaluarea validității testului este că multe dintre ipoteze sunt greu de falsificat. Ce înseamnă asta? Păi, de exemplu, puși în fața descoperirilor negative, susținători ai acestui test vin cu explicații cum ar fi că persoanele patologice, în contrast cu cele normale, pot să deseneze figuri care sunt ori prea mari ori prea mici, au linii ori prea groase, ori prea subțiri, adaugă ori prea multe ori prea puține detalii sau că îngroșarea liniilor și ștersăturile dese pot să însemne fie prezența anxietății, fie prezența eforturilor reușite împotriva anxietății (adică lipsa ei) etc. Alte explicații insistă că uneori desenul nu e modul prin care oamenii aleg să-și exprime problemele (și de aceea, când testele nu funcționează nu e nicio problemă), dar nu dau nicio explicație de ce se întâmplă asta și, mai ales, când. Prin urmare, validitatea testului este foarte scăzută din cauză că aproape price descriere este considerată „bună”. Acesta este și unul dintre motivele principale pentru care consistența este mare. Dar, cum ziceam, consistența fără validitate nu înseamnă nimic. Majoritatea covârșitoare a studiilor au găsit o validitate neglijabilă sau zero în cazul testului „desenează-o-persoană”.

Într-o evaluare a literaturii publicate din 1967 până în 1982 s-a descoperit că există susținere moderată doar pentru 2 din cei 30 de factori: trunchiurile rotunde (în opoziție cu cele pătrate) indică trăsături feminine de personalitate, iar desenele colorate sunt un semn de anxietate. În schimb, nu s-a găsit nicio legătură între urechile mari și paranoia, desenarea organelor interne și schizofrenie, accesorii cum ar fi cuțite sau pistoale și delincvență, scoaterea în evidență a părului și impulsuri sexuale ș.a. De asemenea, nu s-a găsit nicio corelație semnificativă între mărimea, înălțimea sau greutatea desenatorului și cele ale figurii desenate.

Într-un studiu făcut de Joiner, Schmidt și Barnett, rezultatele legate de mărime, nivel al detaliilor și grosimea liniilor au fost negative. Deși consistența evaluatorilor a fost mare (între 0,91 și 0,95) (adică toți au ajuns la aceleași rezultate, nu s-au contrazis), niciunele dintre rezultate nu s-au potrivit cu felul în care erau în realitate persoanele care au desenat (au fost evaluate semne ale depresiei și ale anxietății la pacienți patologici). De exemplu, mărimea figurii se crede că este invers asociată cu depresia (adică figură mică = depresie mare), dar studiile au arătat că între ceea ce evaluatorii au dedus din desene și cum erau, de fapt, cei care le-au desenat corelația este nesemnificativă). La fel, și nivelul de detaliu ar trebui să coreleze invers cu anxietatea (adică anxietate mare = detalii puține), dar și în acest caz legătura a fost nesemnificativă. Alt studiu, făcut de Dudley et al. a găsit că persoanele deprimate, de fapt, e mai puțin probabil să deseneze fețe din profil (contrar a ceea ce se crede), iar Cvetkovic a găsit că schizofrenicii e mai puțin probabil să deseneze capete fără corp (din nou, contrar credințelor).

Ca răspuns la descoperirile ce sugerau că testul desenării unei persoane este invalid, susținătorii lui au zis că, de fapt, în practică nu se pune accent pe semne individuale. Afirmația asta e doar o scuză, pentru că în 1995 doi psihologi, Smith și Dumont, au făcut un experiment în care au participat 36 de psihologi clinicieni ce foloseau testul desenării unei persoane (dar și alte tehnici proiective) și au înregistrat comentariile acestora în timp ce interpretau desenele. Din 22 de clinicieni, 20 au tras concluziile bazându-se pe semne specifice. De exemplu, comentariile unui clinician: „Ochii săi sunt bizari și supra-accentuați. Cred că are probleme cu bărbații, cu o suspiciune paranoică”.

Totuși, există indicii că o abordare globală poate obține validitate modestă în detectarea psihopatologiei (a se reține: modestă). De exemplu calitatea slabă a desenului poate indica o problemă. Într-un studiu de Tharinger și Stark au fost evaluați 52 de copii care aveau ori tulburare emoțională, ori tulburare de anxietate, ori nimic. O analiză a semnelor individuale n-a dat niciun rezultat semnificativ, dar o analiză globală a reușit distingerea copiilor normali de cei cu o tulburare. Însă analiza globală nu s-a bazat pe tehnicile proiective din testul desenării unei persoane, ci pe indicatori generali ai psihopatologiei (ex.: lipsa bunăstării emoționale sau inumanitatea figurii desenate). În schimb, studii făcute de Naglieri și Pfeiffer, în care au încercat să diferențieze între 54 de copii și adolescenți cu tulburare de comportament și 54 fără, au descoperit că scorul celui de-al doilea grup a fost mai mare decât al primului, adică cei din al doilea grup au fost identificați greșit ca având tulburare de comportament.

Inteligența și talentul artisitc

O parte din validitatea (și așa mică) a testului „desenează-o-persoană” este dată de evaluarea talentului artistic sau a inteligenței. În ce privește inteligența, s-a găsit o corelație medie între IQ și scorul la testul desenului. În acest caz „medie” nu e suficient de bună. În ce privește talentul artistic, e de așteptat să aibă un efect, având în vedere că oamenii sunt puși să deseneze. Din cauză că nu este luat în calcul, apar erori de interpretare. De exemplu, unele părți ale corpului sunt mai greu de desenat decât altele, în special pentru copii, ceea ce face ca desenele lor să fie interpretate ca semn al neadaptării. Pe scurt, cei care nu au talent artistic riscă să fie diagnosticați ca patologici. Analize făcute de mai mulți psihologi sugerează că abilitatea astistică este determinantul cel mai important al variației figurilor. Într-un studiu făcut de Cressen în 1975, evaluările psihologilor au fost influențate de talentul artistic. Psihologii din experiment au trebuit să identifice schizofrenicii dintr-un grup de oameni (unii cu schizofrenie, alții fără) și nu s-au descurcat mai bine decât dacă ar fi ales la întâmplare, iar cei care au fost „identificați” ca schizofrenici au fost predominant cei netalentați la desen. A, și pentru a fi siguri, în realitate nu este nicio legătură între talentul artistic și schizofrenie.

În final, nici experiența evaluatorului nu îmbunătățește calitatea diagnosticului.

Concluzii

Am văzut, în mare, în ce constă testul „desenează-o-persoană”, am văzut cum sunt interpretate desenele și am văzut că este într-un mod foarte intuitiv. Chiar și pe mine ca sceptic m-a atras acest test când am citit despre tehnicile folosite pentru că sunt interesante (în general tehnicile proiective sunt interesante). Totuși, chiar dacă sună bine, nu putem să presupunem că funcționează. Și testele trebuie testate. Am văzut diverse studii și concluzia este clară: testul „desenează-o-persoană” este un dezastru. Toate utilizările proiective ale sale sunt inutile. Tot ce poate să spună acest test este cât de mult talent are la desen persoana evaluată și, într-un mod limitat, nivelul de dezvoltare cognitivă a unui copil (dacă desenează o persoană formată din cap și membre e mai puțin dezvoltat decât un copil care desenează și corpul).

Testul „desenează-o-persoană” nu vă poate spune ce trăsături are cineva sau dacă este bolnav!

Mit sau Real?

Note:

1: Monica Licu, „Desenul persoanei – Testul Machover – și rolul lui în procesul educațional”; și Testul desenul omului (Consultanță Psihologică);

2: L. J. Chapman and J. P. Chapman (1967). ‘Genesis of popular but erroneous psychodiagnostic observations’. Journal of Abnormal Psychology, 72, pg. 193–204; (Abstract)

3: Scott O. Lilienfeld, James M. Wood, Howard N. Garb, „The Scientific Status of Projective Techniques”, Psychological Science in the Public Interest, Nov. 2000, vol. 1, no. 2; Secțiunea Human Figure Drawing Methods; (Abstract)