Despre artist:

 Constantin Brâncuşi s-a născut pe data de 19 februarie 1876, în satul Hobiţa din Comuna Peştişani, Judeţul Gorj din România, fiind unul dintre cei mai de seamă sculptori ai secolului al XIX-lea şi un prim reprezentant al artei moderne universale.

Între anii 1894 şi 1898 urmează Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, iar în anul 1902 termină Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti. În acest timp, obţine rezultate considerabile, şi cu lucrarea „Bustul lui Vitellius” din anul 1898, va lua o „menţiune onorabilă”, iar cu studiul de caz după „Capul lui Laocoon” din 1900, va câştiga medalia de bronz, şi cu cel din 1901, medalia de argint. Între 1900 şi 1902 va realiza un Ecorşeu, al corpului omenesc, lucrare extrem de apreciată, cu ajutorul căreia va câştiga încă o medalie de bronz. Detaliile precis concepute, vor face din această lucrare un model şi un ghid, folosit de majoritatea şcolilor de medicină române, artistul Marcel Duchamp incluzând această fotografie în cadrul expoziţiei de la New York, realizată spre sfârşitul anului 1933 la Galeria Brummer.

În anul 1914, va realiza prima sa expoziţie internaţională, în Satele Unite ale Americii, la Galeria Photo Secession din New York City, prin care va provoca aprinse controverse dar şi uimire şi senzaţie.

Printre cele mai importante opere ale sale se numără: „Poarta Sărutului”, „Coloana infinitului”, „Masa tăcerii”, „Domnişoara Pogany”, „Prinţesa X”, „Leda”, „Pasărea măiastră”, „Pasare în spaţiu”, „Cocosul”, „Broasca ţestoasă”, „Muza adormită”.

Îşi va găsi sfârşitul în ţara în care nu se născuse, dar în care crease, murind pe data de 16 martie 1957, şi fiind înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris. Cuvintele sale: „Ceea ce rămâne după noi, în amintirea celorlalţi, după moarte, este amintirea ochilor şi a privirilor cu care ne-am relevat dragostea pentru oameni”, de altfel ca şi operele sale, sunt mai vii ca oricând, continuând să fascineze cu aceeaşi forţă şi intensitate.

Aprofundare:

Observăm că aproape toate sculpturile lui Brâncuşi sunt o obsesie, şi nu una oarecare, ci una care tinde indubitabil spre perfecţiune, de aici şi pasiunea sa neîntreruptă pentru concretizarea aceleiaşi opere de cât mai multe ori. Numai pentru celebra „Domnişoară Pogany”, a conceput aproape 20 de variante, apropiindu-se cu fiecare model în parte tot mai mult de râvnita perfecţiune. Cu seria de „Păsări”, care cuprinde aproximativ 27 de variante, a încercat să păşească din ce în ce mai adânc în prăpastia neatinsă a înaltului, simţind în vene, tentaţia plutirii extatice şi a zborului neîntrerupt, – glorificat.

Toate operele lui Brâncuşi, păstrează o apropiere aproape tangibilă, de această perfecţiune miniaturală a formei, de la celebrele Pogany, până la Păsările divine, care zboară poematic în jurul Coloanei fără de sfârşit. În acest punct ortocentric, operele sale se reunesc devenind o singură operă; cea mai mare şi mai novatoare din câte au existat vreodată pe acest pământ, de la Facerea lumii până în prezent. Ceea ce a creat acest om, reprezintă o deschidere către înalt, o reintegrare în spiritul universal al Naturii.

          ~ Constantin Brâncuşi – „Pasăre în spaţiu” (1938) ~

 

În aforismul 43, declara: „Eu nu dau niciodată prima lovitură, până când piatra nu mi-a spus ce să îi fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent, înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe. Nu îmi îngădui ca să copiez!… Căci, orice imitaţie a suprafeţelor naturale este fără de viaţă. Nu posed idei gata făcute; îndepărtez toate formele incidentale. Transform incidentalul în aşa măsură încât să devină identic cu o lege universală. Mă aflu pe făgaşul căutărilor. Ne găsim cu toţii la sfârşitul unei mari epoci. Şi e necesar să ne reîntoarcem la începutul tuturor lucrurilor, şi să regăsim ceea ce s-a pierdut…”.

Tocmai această regăsire, îl face pe Brâncuşi modern, întrucât drumul întoarcerii este un drum al schimbării, al asimilării trecutului şi, a privirii cutezătoare spre viitor prin modelarea prezentului.

În „Note şi contra-note”, apărute în anul 1962 la Paris, Eugen Ionescu spunea: „Opera sa, simplă şi subtilă, este expresia unei gândiri artistice (şi prin aceasta filozofică) extrem de lucidă, elaborată, profundă. Arta sa este expresia unei viziuni creatoare, foarte intelectualizată”. Brâncuşi este un filozof pentru că întreaga sa operă porneşte dintr-o idee, o idee divină, ce i-a marcat în permanenţă destinul şi împlinirea sa. El crede cu desăvârşire în taina înălţării, în desprinderea totală de pământ şi în zborul neobosit către piscurile supreme ale cunoaşterii metafizice.

În 1967 Mircea Eliade scria: „Semnificativ este faptul că Brâncuşi a fost toată viaţa obsedat de ceea ce el numea «esenţa zborului». Extraordinar este însă că el a reuşit să exprime elanul ascensional folosind arhetipul însuşi al gravitaţiei, «materia» prin excelenţă, piatra. Am putea aproape să spunem că a operat o transmutaţie a «materiei», mai exact, că a efectuat o coincidenţia oppositorum, căci în acelaşi obiect coincid «materia» şi «zborul», gravitaţia şi negaţia ei”.

Constantin Zărnescu avea să spună şi el acelaşi lucru, despre ideea brâncuşiană a zborului: „Brâncuşi este antigotic chiar şi într-unul din cele mai mari motive ale operei sale – zborul. Căci nu zborul pur rămâne la el o principală caracteristică. Ci stadiul ultim, cu totul desăvârşit, al zborului, numit de artist, într-un aforism: «plutirea fără efort». Aceasta este «esenţa zborului»”. Ca o completare aş putea spune că opera lui Brâncuşi prin dimensiunea ei, – deloc neglijabilă, – s-a înălţat treptat deasupra realităţii, înlocuind-o.

Domnişoara Pogany

Domnişoara Pogany, este sculptura portretistică cea mai apreciată a sculptorului român Constantin Brâncuşi, care, obsedat de perfecţiunea ei a conceput nenumărate variante, fiecare diferită în felul ei, astfel încât, fiecare domnişoară în parte, poate fi considerată o altă operă, însă care are la bază acelaşi concept constructiv. Numele operei derivă de la numele personajului feminin Margit Pogany, o pictoriţă amatoare, care i-a servit drept model lui Brâncuşi de nenumărate ori.

       

~ Constantin Brâncuşi – „Domnisoara Pogany” (1913) ~

 

În cartea „Codul operei lui Brâncuşi”, scriitorul Constantin Zărnescu declară: „La centenarul Brâncuşi în România am fost întrebat insistent despre prietenia lui Constantin Brâncuşi cu pictoriţa Margit Pogany, despre adevărata realitate a acestei prietenii, ce a dus în 1913 la crearea primei variante din cele 20 Pogany, despre care s-a afirmat, mai târziu, că este cel mai mare portret sculptural creat de vreun artist modern în acest secol”.

Prima domnişoară Pogany (22,5cmx30,5cmx22cm), care încă mai ţine ochii deschişi, privind cugetătoare spre eternitate, datează din anul 1913, variantele mai târzii ale acestei opere, suferind o transformare radicală şi în acelaşi timp esenţială; astfel încât, ele vor fi reprezentate cu ochii închişi şi perfect arcuiţi, ca într-o semilună.

Într-una din amintirile sale, domnişoara Pogany va afirma despre Brâncuşi: „Acest artist căuta să afle modalitatea de exprimare a propriei sale concepţii despre artă, concepţie foarte deosebită de a celorlalţi!… Constantin Brâncuşi m-a făcut de asemenea să înţeleg că arta nu mai copiază Natura, aşa cum îşi închipuiau atâţia alţi artişti”. […] Odată a trebuit să-i pozez numai pentru mâini, s-a confesat mai departe domnişoara Margit Pogany; însă poziţia era cu totul alta decât la bustul actual, fiindcă el voia doar să-mi poată cunoaşte mâinile pe de rost, aşa cum îmi învăţase pe de rost şi structura capului…”.

În loc de final:

~ Constantin Brâncuşi – „Prinţesa X” (1916) ~

 

De la moartea sa şi până acum, s-au scris numeroase cărţi despre viaţa, opera şi gândirea sa reformatoare. Aproape că nu există an în care vreun exeget sau critic, naţional sau internaţional, să nu publice vreun eseu sau chiar să tipărească o carte despre Brâncuşi, care este mai disputat şi cercetat, chiar şi decât celebrul Picasso; ocupând, în topul celor mai mari artişti ai lumii locul 4. Închei această aprofundare, cu vorbele lui James T. Farrel, care mi-au plăcut extrem de mult, şi care este de părere că: „Lângă Shakespeare şi Beethoven mai există un Dumnezeu: acesta este românul Constantin Brâncuşi”.

(ALDYN)