ISTORIA TRICOLORULUI

[AdSense-A]

Drapelul, Imnul și Stema reprezintă cele mai importante însemne ale unui stat. Drapelul tricolor este simbolul național care i-a sprijinit moral și îmbărbătat pe români în cele mai grele momente ale istoriei, dar și la bucurie.

            Ziua Drapelului României a fost instituită prin legea din 20 mai 1998 și este sărbătorită în fiecare an în data de 26 iunie, dată ce a fost aleasă pentru comemorarea Revoluției de la 1848.

            Semnificația culorilor drapelului este următoarele: albastrul semnifică seninul cerului, al cugetului și gândirii neamului românesc, credința și puterea cu care suntem legați de pământul patriei; galbenul este simbolul forței, al bogăției și al purității, arătând virtutea, grandoarea și prestigiul țării; roșul reprezintă simbolul măririi, al bucuriei, îndrăznelii și generozității; semnifică sângele înaintașilor vărsat pe pământul românesc de-a lungul timpului și ne îndeamnă ca dragostea față de neam și de țară să fie la fel de aprinsă ca focul roșului din steag.

            Istoria Drapelului Național începe, în mod oficial, în anul 1834, când domnitorul Țării Românești, Alexandru Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelul drapelelor și pavilioanelor navelor de luptă. Acest model era un steag cu fața roșie, albastră și galbenă.

            În anul 1840, tot domnitorul Ghica a adoptat un nou model pentru cel dintâi tricolor roșu-galben-albastru, pe orizontală, cu roșu în partea superioară și lățimi egale ale benzilor. În centru se afla un scut alb boldat cu aur și mobilat cu acvila romană, încoronată princiar și cruciată.

Drapelul de luptă al Țării Românești – 1840-1848

Drapelul revoluționar pașoptist

            În timpul Revoluției de la 1848, după fuga domnitorului Țării Românești, Gheorghe Bibescu, Guvernul provizoriu de la București a emis, la 14/26 iunie 1848, primul decret privind Steagul Național, în care se stipula: „Steagul Național va avea trei culori: roșu, galben și albastru”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie: „Dreptate, Frăție”. Culorilor li se atribuia pentru prima dată o semnificație: roșul semnifică frăția, galbenul exprimă bogăția ogoarelor, albastrul semnifică libertatea. Culorile erau împărțite egal pentru a reprezenta principiul egalității, iar orientarea în sus semnifica verticalitatea poporului român. Drapelul tricolor a fost sfințit a doua zi, în cadrul unei mari adunări poporale, pe Câmpia Filaret, devenită Câmpia Libertății. Începând din anul 1848, drapelul tricolor românesc păstrează aceeași formă și aceleași nuanțe, cu mici schimbări.

Drapelul revoluționar pașoptist din Țara Românească, cu fâșiile în varianta orizontală

Drapel cu fâșia în poziție verticală

În Moldova, tricolorul a fost arborat la 27 martie 1848, la hotelul „Petersburg” din Iași de către Adunarea Constituantă, prezidată de Vasile Alecsandri, fără să fie adoptat oficial, adunarea fiind dispersată de către trupele rusești masate la frontieră.

            La Adunarea Națională de la Blaj, din 3/15 mai 1848, la care au participat 40.000 de români, a fost adus din Țara Românească un mare steag tricolor, care a fost așezat în fața Catedralei Mitropolitane. Acesta avea înscris pe flamură deviza: „Virtutea Romană Reînviată”. Steagul a fost purtat de Ioan Cavaler de Pușcariu, fiind denumit „Stegarul Național”, eveniment despre care relata următoarele: „Eu, care purtam steagul cel mare al națiunii m-am suit cu el pe catedră (tribună) de unde se țineau cuvântările, de aici, Bărnuțiu cetind jurământul național, am avut privirea unică de a vedea capetele descoperite și mâinile ridicate spre jurământ, jur împrejur a patruzeci de mii de oameni.

            Acest steag național – pe cari erau scrise cu litere de aur cuvintele: Libertate, Egalitate și Frățietate – a fost pregătit încă din Sibiu, într-o conferință națională în care s-au luat culorile: albastru, alb și roșu, culori ce predomină la portul românesc”  (Ioan Cavaler de Pușcariu, 1913). Culoarea albă a fost înlocuită ulterior cu cea galbenă, tocmai pentru a sublinia dorința de unire a transilvănenilor cu România.

Marea Adunare Națională de la Blaj – 15 mai 1848

Drapelul Principatelor Unite

            Ca drapel național, tricolorul se impune în anul 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, dar în varianta dispunerii orizontale a benzilor de culoare. Drapelul a dobândit recunoaștere și pe plan extern. La 22 iunie 1861, domnitorul Cuza a decretat tricolorul ca fiind drapelul civil oficial al Principatelor Unire, subliniind importanța lui: „Steagul este România! Acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noștri, îmbelșugat cu sudoarea țăranului și a muncitorului român. Este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinții și copiii noștri. Steagul este simbolul devotamentului, credinței, ordinii și disciplinei pe care o reprezintă oastea. Steagul este întotdeauna trecutul, prezentul și viitorul țării, întreaga istorie a României. Într-un cuvânt, steagul național reprezintă toate victoriile și toate virtuțile militare care se cuprind în cele două cuvinte dăltuite pe vulturii romani: onoare și patrie”.

            Primul steag din timpul lui Cuza, aflat în uz în anul 1862, a avut fâșia albastră plasată sus, iar în cea de a doua parte a domniei lui Cuza, fâșia roșie a fost dispusă în partea superioară.

Steagul Principatelor Unite, model utilizat din 1862

Drapelul de luptă – din 1863

Drapelul princiar al domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Drapelul Princiar

            Odată cu venirea principelul Carol I în România, din 1867, atât steagul țării, cât și drapelele și stindardele unităților militare vor avea benzi dispuse pe verticală, cu albastru lângă hampă. Astfel, România se alinia regulilor vexilologice europene pentru steaguri tricolore care au toate banda de culoarea cea mai închisă lângă hampă.

            În Constituția României din anul 1866 se prevedea, la articolul 124: „colorile Principatelor Unite urmează a fi Albastru, Galben și Roșu”. Ordinea și dispoziția culorilor au fost stabilite de către Adunarea Deputaților în ședința din 26 martie 1867. Astfel, potrivit propunerii lui Nicolae Golescu, ele au fost așezate întocmai ca la 1848, vertical, în ordinea următoare: albastru la hampă, galben la mijloc, iar roșu la margine flotând. Stema țării era așezată doar pe drapelele armatei și cele princiare, în centru, cele civile rămânând fără stemă.

Drapelul Național al României între 1867-1948

Pavilionul Regelui

Pavilionul principelui moștenitor

Drapelul tricolor la Marea Unire

            În Basarabia, la 2 decembrie 1917 s-a constituit Republica Democratică Moldovenească, urmând ca pe 24 ianuarie 1918 aceasta să-și proclame independența. Heraldistul Paul Gore, care a redactat un studiu intitulat „Culorile naționale ale românilor din Basarabia”, în mai 1917, este considerat autorul moral al drapelului Republicii Democratice Moldovenești. Acesta era un tricolor albastru-galben-roșu, cu fâșiile plasate orizontal, având în stema în centrul câmpului albastru. Drapelul Sfatului Țării era asemănător, însă pe albastru era scris „Sfatul Țării”, iar stema, de dimensiuni mai mari, era plasată în mijloc, peste galben și roșu.

La fel ca în Basarabia, și în Transilvania, până la 1 decembrie 1918, tricolorul românesc era interzis. În acest context, Asociația Transilvană pentru Literatură Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a avut un rol foarte important în promovarea culorilor tricolorului românesc, cu ajutorul preoților și dascălilor de la sate și din orașele transilvănene. Cu ocazia serbărilor școlare, aranjamentele florale erau în așa fel dispuse încât să reprezinte culorile tricolorului românesc. Cele trei culori – roșu, galben și albastru –  au fost folosite și la pictarea icoanelor pe sticlă. Ponderea lor este evidentă și în apreciatele lucrări de artă populară.

Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918

Tricolorul sălăjean la Alba Iulia

Emil Pocola (1879-1944)

            Din memoriile și însemnările înaintașilor noștri sălăjeni, observăm că în momentul în care s-a luat decizia istorică de a fi organizată Adunarea Națională de la Alba Iulia, marea majoritate a delegațiilor sătești nu aveau steag tricolor. În acest context, femeile române sălăjene, în frunte cu preotesele, au confecționat steaguri din pânză și le-au vopsit cu ce au avut la îndemână, astfel că nici o delegație sălăjeană nu s-a deplasat la marele praznic național de la Alba Iulia fără a avea în frunte drapelul tricolor, roșu-galben-albastru, care avea benzile dispuse orizontal, după cum se poate observa și din imaginile de epocă.

Emil Pocola, învățător în Bocșa a plecat la Alba Iulia în fruntea unei delegații din satul lui Simion Bărnuțiu. În însemnările sale, povestește că steagul tricolor a fost confecționat de către soția preotului Simion Barboloviciu: „ Din Bocșa am plecat în 29 noiembrie (1918 –n.n.). Sătenii se gătiseră în port popular sălăjean. Numai eu eram în haine orășenești. Steag ne-a făcut soția preotului folosind pânză de casă, pe care o vopsise în cele trei culori”. De asemenea, Nicolae Fărcaș, delegat al satului Pria povestea aventura procurării steagului tricolor și arborarea lui pe turla bisericii: „Cum n-aveam steag tricolor, la solicitarea consiliului național, m-am oferit eu și sergentul Nicolae Gaidoș că-l vom procura din Cluj. Înainte de plecare, preotul Ioan Olteanu ne-a dat o adresă, de unde am primit tricolorul și pe care l-am înfășurat în jurul pieptului, sub cămașă, aducându-l acasă. Pentru a-l vedea toți locuitorii, steagul a fost arborat de turla bisericii. Și prin aceasta voiam să facem cunoscută dorința noastră de a ne uni într-o singură țară cu frații de dincolo de Carpați”.

Traian Sălăjan, proaspăt întors de pe front, a plecat și el la Alba Iulia împreună cu delegația din Hotoan, care aparținea la vremea respectivă de comitatul (județul) Sălaj: „În ziua de 5 noiembrie 1918, ne-am întrunit toți cei veniți de pe front și am pus bazele gărzii naționale românești din Hotoan, formată din 25 voluntari. Cu acea ocazie l-am ales comandant al gărzii pe sergentul Gheorghe Sălăjan, un tânăr destoinic, priceput și cu autoritate. Peste două zile, femeile din comună ne-au adus un steag tricolor, confecționat de ele”.

Petru Cupcea (1875-1940)

Petru Cupcea, viitor vicar foraneu al Silvaniei, a avut de suferit din cauza arborării tricolorului pe turla bisericii unde păstorea, fiind arestat și bătut cu cruzime, apoi aruncat pe străzile Debreținului aproape fără suflare: „Reîntors de la Alba Iulia, unde am luat parte la adunarea care a hotărât unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu România, împreună cu câțiva săteni, am ridicat tricolorul pe turla bisericii din Supuru de Jos.

Soldații secui care se aflau în trecere, văzând acest steag, au dat asalt bisericii, smulgând și batjocorind tricolorul național; au devastat apoi casa parohială, lovind-o pe soție și pe copiii mei. Eu nu eram acasă atunci, și poate spre norocul meu. Aflând cele întâmplate, am protestat energic telefonic și telegrafic la organele județene și la ministerul de război din Budapesta, cărora le-am cerut satisfacție și restituirea imediată a steagului tricolor. Ca urmare, la 4 ianuarie 1919, am fost anunțat telefonic că a doua zi ni se va restitui steagul.

La 5 ianuarie, zi de duminică, tocmai când sătenii erau adunați la biserică, au sosit 40 de soldați secui, în frunte cu doi locotenenți, care voiau să ne predea steagul. Eu l-am cerut să-l pună la locul de unde l-au smuls. Unul dintre locotenenți a dat ordin și cei doi soldați urcă în turla bisericii, așezând drapelul pe locul de unde fusese luat. Când steagul a început să fâlfâie de pe înălțimea turlei, noi, cu toții am intonat „Pe-al nostru steag”.

Peste câteva zile, comuna a fost asediată de detașamentele de soldați secui. Eu eram urmărit. Sătenii mă sfătuiesc să fug undeva din sat. Nu voiam să-mi părăsesc familia și consătenii (…)” (Paul Abrudan, 1983).

După Marea Unire, tricolorul românesc a devenit Drapelul Național al tuturor românilor, fiind arborat pe toate instituțiile publice și respectat cu sfințenie.

Drapelul tricolor sub comunism

Odată cu instaurarea regimului totalitar comunist și a schimbării formei de guvernământ, au fost interzise toate însemnele monarhice, inclusiv stemele și steagurile tricolore care le purtau. La 8 ianuarie 1948 a fost emis Decretul nr. 3 privind fixarea atribuțiilor prezidiului Republicii Populare Române, care prevedea, la articolul 8, forma drapelului țării, aflată sub ocupație sovietică: „colorile Republicii Populare Române sunt: albastru, galben și roșu, așezate vertical, și având în centrul câmpului galben stema Republicii”.

Între anii 1948-1989, stema României socialiste – și prin urmare și drapelul tricolor – a mai fost schimbată de trei ori: la 13 aprilie 1948, 27 septembrie 1952 și 21 august 1965.

Prin Decretul nr. 972 din 5 noiembrie 1968 privind însemnele Republicii Socialiste România erau stabilite pentru prima dată detaliile drapelului României.

În timpul evenimentelor din decembrie 1989, stema Republicii Socialiste România a fost îndepărtată de pe drapele, fiind privită ca însemn al regimului dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu.

Drapelul cu gaură al Revoluției din decembrie 1989

 În Constituția din anul 1991, la art. 12, nu se face nici o referire la forma stemei de pe drapel, doar că stema și sigiliul statului „sunt stabilite prin legi organice”. Abia în prima jumătate a anului 2016, Parlamentul României a adoptat o lege prin care readuce Coroana de Oțel a Regilor României pe capul acvilei romane din stemă. Legea a fost promulgată de către președintele României, Klaus Iohannis, și prevedea ca până la data de 31 decembrie 2018, autoritățile publice au obligația să înlocuiască stemele și sigiliile existente.

Actualul drapel cu stemă al României

Bibliografie

Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, VIII și X.

Ioan Cavaler de Pușcariu, Notițe despre întâmplări contemporane, Sibiu, 1913.

Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică, București, 1970.

Paul Abrudan, Din însemările participanților la lupta pentru unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918, în Acta Musei Porolissensis, VII, Zalău, 1983, pp. 295-306.

Cornel I. Scafeș, Horia Vl. Șerbănescu, Corneliu M. Andonie, Ioan I. Scafeș, Armata Română în vremea lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), București, 2003.

Adrian Roșian, O istorie a drapelului României, în Alma Mater Militaris, anul VII, nr. 1 (13)/2006.

                                                                                                            Dr. Marin Pop