Brâncuși și viața lui, ca o coloană a infinitului. A muncit de copil și a plecat pe jos la Paris în căutarea unui vis

Viața lui Brâncuși e asemeni Coloanei Infinitului. Pornește de pe pământ, pâmânt oltenesc și urcă, și cu fiecare ”mărgea”, muncită din greu și atent lustruită, se ridică mai sus, și mai sus, fără sfârșit. Iar denumirea ei originală, „Coloana recunoștinței fără sfârșit” rezonează perfect cu felul în care o lume întreagă îi privește opera. Fiind vorba despre Brâncuși, n-avem a ne feri de cuvinte mari. Căci, da, îi suntem recunoscători.

Constantin Brâncuşi este cel mai bine vândut artist român din toate timpurile, dar şi unul dintre cei mai prezenţi pe piaţa neagră a artei, estimată la 6 miliarde de dolari anual. Un  top realizat de casa de licitaţii Artmark îl plasează pe locul patru între cele mai vândute opere de artă din toate timpurile, întrecut doar de Giacometti, Modigliani şi Matisse, dar devansând, de exemplu, cea mai bine cotată lucrare a lui Picasso.

19 februarie 1876 e ziua în care, într-o familie din Hobiţa, un mic sat din comuna Peştişani, judeţul Gorj, venea pe lume copilul Constantin Brâncuși. Al cincilea copil al Mariei şi al lui Radu Nicolae Brâncuşi, țărani așezați și muncitori.

Dar Constantin e un puști cu ”dor de ducă”. Pentru că, în fapt, călătoria ce avea să o facă peste ani, mergând pe jos până la Paris, își are originile în neliniștile lui din copilărie: prima oară a plecat de-acasă la 9 ani și-a mers tocmai până la Târgu Jiu, să caute de lucru.

Brâncuși și viața lui, ca o coloană a infinitului. Copilul care fugea de acasă 

Era învățat cu munca de mic. N-a mers a școală, a fost trimis să vadă de animale, mai întâi de turma familiei, mai apoi ajutor pe la ciobani. Aici, în serile petrecute în jurul focului cu ”oamenii mari”, învaţă să sculpteze în lemn. Un fluier, o lingură, apoi picioare de pat ori butoaie de brânză.

La Târgu Jiu se angajează la o vopsitorie. Revine în satul natal după o vreme, cu mâinile pătate de vopsele şi arse de vitriol, dar nu rezistă mult. După doi ani pleacă din nou, de data aceasta la Slatina. Devine argat al unui băcan din localitate. De-acolo, ia drumul Craiovei și o vreme lucrează la o cârciumă.

În tot acest timp, continuă să lucreze în lemn şi ajunge chiar să facă sculpturi elaborate. Talentul său îi atrage atenţia unui industriaş care, în 1894, îl aduce la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. Ca să poată urma cursurile, tânărul Brâncuşi învaţă singur să scrie şi să citească.

Cioplitorul de lemn care învață pe rupte

Lucrează, învață şi obţine bursă. Reușește să termine în patru ani studiile a căror durată normală era de cinci ani.

”Munca istovitoare, asiduă şi tenace, îndemânarea şi pasiunea, de aici, din şcoală le-am deprins“. spunea, peste ani, sculptorul.

Iese pentru prima dată din ţară în 1896. Avea 20 de ani și pornește spre la Viena, pe Dunăre. În capitala austriacă, se angajează cioplitor de lemn, dar impactul Occidentului este uriaş, astfel că decide să se întoarcă.

În 1898, susține examen și este admis la Şcoala Naţională de Arte Frumoase de la Bucureşti. Pentru a urma cursurile este nevoit să-şi vândă partea sa de moştenire de la Hobiţa unuia dintre fraţi. Munceşte încontinuu. E conştiincios şi perseverent, studiază tot ce i se cere, vrea să învețe tot ce i se predă.

În timpul studiilor, obţine prima medalie din viața lui la un concurs. Un bust de bronz după model antic, „Capul lui Laocoon“.

O altă lucrare din această perioadă, concepută sub îndrumarea profesorului său de anatomie, Dimitrie Gerota, este statuia unui bărbat fără piele, dezvăluindu-i fiecare muşchi. Detaliile foarte precise au făcut ca Ecorseul să fie utlizat în şcolile româneşti de medicină.

”Ceva se născuse în mine și n-am mai putut răbda”

În 1902, Brâncuşi absolvea şcoala, cu calificative maxime. I se anunţa un viitor strălucitor în România, dar pașii, neliniștile și căutările aveau să-l poarte pe un alt drum. Cumplit de greu, ca orice drum spre perfecțiune.

La doar un an de la terminarea școlii, în 1903, Brâncuşi primiește prima comandă a unui monument public, „Bustul generalului medic Carol Davila”, ce urma să fie instalat la Spitalul Militar din Bucureşti. Lucrarea i-ar fi adus o sumă frumușică de bani, suficientă pentru a ajunge la Paris, așa cum visa, ca să-şi continue studiile. Dar beneficiarii lucrării nu au fost mulţumiţi de rezultat. I-au cerut lui Brâncuşi să micşoreze nasul şi să modifice epoleţii. A refuzat.

Constantin Brâncuși:

Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva se înnăscuse în mine şi nu am mai putut rabda. Am făcut stânga – mprejur, fără nici un salut militar, spre marea panică si spaimă a doctorului Gerota şi dus am fost”

Pe jos spre Paris. Boala și sărăcia

Decizia a fost spontană. Avea să plece pe jos la Paris. Drumul l-a purtat la Budapesta, apoi la Viena. Au urmat München, Zürich şi Basel unde vizitează muzee şi ateliere de pictori şi sculptori.

O ploaie torenţială îl prinde pe drum, la scurt timp după ce părăsește Baselul. Se îmbolnăveşte rău, de pneumonie infecţioasă şi ajunge în stare critică la un spital de maici. Urmează o perioadă de recuperare, dar, slăbit realizează că nu mai poate străbate ultima parte a drumului pe jos, așa ca ia trenul.

„N-aveam unde dormi pe vreme rea. Am întâlnit un vagabond care m-a îndrumat la o casă de adăpost pentru lucrătorii care mergeau dintr-un oraş într-altul să-şi caute de lucru. Şi acolo mi-au dat şi mie un mic ajutor, aşa că am ajuns la Basel, unde mi-am vândut restul de haine. În Alsacia m-a prins pe câmp o ploaie torenţială şi apoi am zăcut bolnav… un prieten m-a îngrijit… Tot drumul acesta pe jos, prin Bavaria, Elveţia, Alsacia, l-am făcut uşor. Mergeam cântând. Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla…”, povestea Brâncuşi într-un interviu, 40 de ani mai târziu.

La final, Parisul i se deschide în faţa ochilor. Dar nu Parisul pe care îl visa. Era iulie, 1904.

Un an şi jumătate nu poate lucra. Drumul epuizant, boala lung și lipsa banilor îl marchează pentru următoarea perioadă.

„La Paris am dus-o greu, la început. Uneori mă ţineam de ziduri ca să nu cad. De foame. De boală. Am lucrat, la început, pentru a-mi câştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Mă specializasem în spălatul paharelor. Am făcut chiar o invenţie pentru spălatul paharelor cu rapiditate. Până la mine se spăla în două rânduri de ape: un rând de apă caldă şi un rând de apă rece. Eu am suprimat apa rece şi utilizam numai apă fierbinte. Apa fierbinte dizolva automat grăsimile, era higenică şi paharele se uscau mai repede… îmi frigeam buricele degetelor grosolane de sculptor, dar mă resemnam

Totuși, țara natală îi întinde o mână de ajutor: primeşte o bursă din partea ministrului român al Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi se înscrie la examenul de admitere la Şcoala de Belle Arte. Învaţă la clasa sculptorului Antonin Mercié, iar în atelierul lui îl întânește pe celebrul pictor Amedeo Modigliani, cu leagă o strânsă prietenie.

Brâncuși și viața lui, ca o coloană a infinitului, A refuzat să devină ucenicul lui Rodin

Expune pentru prima dată în 1906, la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris. Presa franceză îl ridică în slăvi. Un an mai târziu, însuși Rodin, mentorul lui Brâncuşi, îl laudă pentru trei lucrări expuse la salonul Societăţii Naţionale a Artelor Franceze.

Ulterior, Rodin se oferă să-l primească ucenic, o onoare pentru orice artist al epocii respective, dar Brâncuşi refuză. Mărturisește motivul ani mai târziu, cu o propoziție devenită celebră:

„Nimic nu creşte la umbra marilor copaci“.

Anul 1909 îl găseşte pe Brâncuşi într-un atelier în Montparnasse. Își caută drumul, își extinde experimentele cu formele simplificate.

În 1912, prezintă „Măiastra“, o sculptură denumită după o pasăre fantastică din legendele populare româneşti. De-a lungul următorilor ani, Brâncuşi continuă această idee cu alte 28 de variante.

Începe să expună tot mai des. Ziarele vuiesc, iar publicul se transformă, de la iubitorii de artă din Paris, la comunitatea internaţională.

Șocantul Brâncuși

Apoi, sculptorul român face un salt teribil, din zona tradiţionalului, în cea a şocantului, cu lucrarea „Prinţesa X“, un portret al unei femei care ia o formă falică. Expoziţia declanşează un adevărat scandal. Poliţia îl obligă să retragă lucrarea din expoziție. Un alt scandal de amploare are loc în 1926, când, aflat în vizită în Statele Unite, pentru o expoziţie la Galeria Brummer din New York, lui Brâncuşi nu-i este admisă în ţară lucrarea „Pasăre în văzduh“. Lucrarea era atât de abstractă în ochii vameşilor americani, încât aceştia au refuzat să creadă că era o sculptură. Brâncuşi este chiar acuzat că introduce clandestin o piesă industrială în Statele Unite.

Brâncuși se întoarce în România în 1937 şi în 1938 pentru cele trei fabuloase lucrări din Târgu Jiu: „Coloana Infinitului“, „Poarta sărutului“ şi „Masa tăcerii“.

Deși se bucură de celebritate mondială, devine din ce în ce mai retras, petrecându-şi majoritatea timpului în propriul atelier, din Paris. Se stinge din viaţă pe 16 martie 1957 şi este înmormântat în cimitirul Mont parnasse din Paris.

Iubirile și muzele lui Brâncuși 

Marie Bonaparte, soția prințului George al Greciei și al Danemarcei, moștenitoare a unui imperiu imobiliar în Monte Carlo.

 Peggy Gugenheim a moștenit o avere de la tatăl ei, dispărut în tragedia Titanicului.

Peggy i-a urmărit activitatea timp de 17 ani, încercând să cumpere unul dintre bronzurile lui din ce în ce mai renumite. Știa însă că prețurile pe care le impune Brâncuși erau uriașe iar orice încercare de negociere devine extrem de complicată. După ani de zile, cu speranța că prietenia lor va conta în negociere, femeia își face curaj și îi cere un preț pentru „Pasărea în văzduh”.

Refuză, dar nu renunță la lucrare, așa încât încearcă să-l seducă pe autor.  Ironia sorții a făcut ca ea să pice în propria cursă, se îndrăgostește de sculptor și acceptă finalmente suma pe care o refuzase la început.

„Era jumătate țăran deștept, jumătate zeu”, avea să spună Gugenheim.

Nancy Cunard nu a pozat niciodată pentru Brâncuși, dar poeta nonconformistă, activistă înrăită împotriva comunismului și fascismului i-a devenit muză.

Tânără sofisticată/Nancy Cunard a fost păstrată într-o colecție privată până recent, când a fost licitată la Christie’s pentru 71 de milioane de dolari, înregistrând astfel un nou record pentru opera lui Brâncuși.

 Margit Pogany, o pictoriță româncă de origine maghiară a acceptat să pozeze pentru Brâncuși dar aveau să treacă mulți ani până când lucrarea să fie pe placul artistului.

„De fiecare dată începea și termina un nou bust din lut.”, povestește Margit Pogany. „Fiecare era frumos, minunat de real. Eu îl rugam să îl păstreze ca variantă finală, dar el izbucnea în râs de fiecare dată și arunca bustul înapoi în lada de lut din colțul atelierului.”

După o vreme, femeia a descoperit în atelier un cap de marmură: „am realizat că eram chiar eu, deși capul nu avea niciuna dintre trăsăturile mele. Era tot numai ochi. Când m-am uitat spre Brâncuși, am observat că mă privea pe furiș în timp ce vorbea cu prietenii mei. I-a făcut o enormă plăcere să constate că am reușit să mă recunosc”.

 Maria Tănase avea 25 de ani și era la începutul carierei când a ajuns la Paris, o dată cu delegația lui Dimitrie Gusti la Expoziția Internațională.

Rolul ei era, printre altele, să cânte într-un restaurant, dar a fost de negăsit două zile și două nopți. Era împreună cu Brâncuși, sculptorul de 62 de ani, celebru în toată lumea deja.

Relația lor părea că s-a sfârșit acolo până când, la Expoziția Internațională din SUA, se întâlnesc din nou. Între timp Maria Tănase câștigase notorietate.Dragostea lor explodează, dar se transformă în scurt timp, devine toxică.

Ironiile sculptorului ajung de nesuportat pentru cântăreață, așa încât decide să îl părăsească, chiar dacă îl iubea.

Le dadea elevelor sale nume de băieți

Brâncuşi a avut oameni care au lucrat cu el, printre care o serie de mari viitoare sculptoriţe, fete, cărora le-a pus nume de băieţi ca să le poată certa.

Spunea că pe fete nici cu o floare să nu le atingi, dar dacă ele vor să lucreze cu el, să înveţe să dea cu dalta şi cu ciocanul, atunci, ca să fie lucrul mai uşor împreună, le-a pus nume de băieţi.

Irinei Codreanu, o foarte talentată sculptoriţă, îi spunea „Costică“, alta era foarte supărată că îi zicea „Mihalache“ şi mai era Miliţa Petraşcu, căreia i-a zis „Leliţa“.