Avem nevoie de tonicitatea sălbăticiei. Suntem porniţi să explorăm şi să învăţăm tot ce există, dar în acelaşi timp, avem pretenţia ca toate lucrurile să rămână misterioase şi neexplorabile. Nu ne săturăm niciodată de natură.

Cheile Nerei sunt cele mai lungi şi mai sălbatice chei ale României. E nevoie de cel puţin o noapte de campare de-a lungul traseului, pentru a putea străbate cei 22km cap – coadă, între extremităţile Sasca Română şi Şopotul Nou.

Am încercat un teaser la coborârea de la Lacul Dracului, gândindu-ne că cea mai spectaculoasă porţiune am auzit a fi oricum cea dintre lac şi Cantonul Damian (circa 7 ore one way). Lacul Dracului este poziţionat oarecum la mijlocul cheilor, iar noi am sperat să facem o bună bucată înspre direcţia Cantonul Damian, pentru ca, în ziua următoare, să pornim dinspre canton înspre Lacul Dracului, acoperind ce-a mai rămas din porţiune.

    

Deşi diferenţa totală de nivel a întregului traseu este de doar 40 de m, neexistând porţiuni de urcuş susţinut sau coborâri de-a berbeleacu’ la vale, există segmente destul de tehnice care fac traseul pe alocuri obositor. Aşa că, ce am reuşit să vedem din Cheile Nerei este porţiunea de pe harta de mai jos, evidenţiată în albastru.

Singurul mod în care aş parcurge întreaga distanţă ar fi în barca de rafting, aşa că am dedicat o zi întreagă Cheilor Nerei, încercând să ajungem cât de departe putem, lăsând loc şi de întoarcere la timp pentru o ciorbă caldă şi o bere rece la Vechea Moară (despre care vei afla mai multe la sfârşitul articolului).

Am pornit aşadar de la deja binecunoscuta intersecţie Podul Bei (punct de start pentru Lacul Ochiul Beiului, cascadele Beușniţei şi Văioaga, drumul spre ruinele cetăţii Ilidia), cu direcţia Cantonul Damian – La Cârlige şi continuând atât cât ne lasă inima, mai departe în chei.

    

După o oră de mers lejer pe un drum forestier ce şerpuieşte pe malul Nerei, se ajunge la Damian – loc de popas şi de campat. Clădirile cantonului sunt părăsite, nu am găsit prea multe informaţii despre cum arăta locaţia înainte de a cădea în paragină şi nici nu mi-ar inspira ca loc de înnoptat, lângă construcţia abandonată, într-o poiană care serveşte ca WC public şi cu un cuib de vipere la cap.

       

Am lăsat rapid peisajul dezolant şi uşor creepy în urmă şi am luat drumul potecii din pădure, coborând pe firul apei.

Circa jumătate de oră mai târziu, începe porţiunea numită La Cârlige. Aici, săpăturile în stâncă făcute pentru a facilita accesul, au lăsat urme asemănătoarea unor cârlige, de unde şi denumirea. Având lanţurile la îndemână, porţiunea nu presupune risc sau dificultate crescută, însă lasă loc de oareşce adrenalină, pentru cineva mai slab de înger, cu frică de înălţimi sau de înălţimi de la care poţi cădea în apă.

Aşa că am tras o gură mare de aer şi era să mă inec cu ea când cel puţin unul dintre picioare refuza să coopereze şi să-şi mişte fundul mai departe. Puţină panică, o lacrimă în colţul ochiului şi mai multe înjurături prin colţul gurii, o mână de ajutor mai departe şi am scos gura de aer afară, a uşurat. “Cum, trebuie să mai trecem o dată pe-aici şi la întoarcere? Aaaa, nu mai bine încercăm să ajungem direct la Şopot ca să scăpăm de-o grijă?” 🙂

  

Porţiunea care se cere traversată prin apă apare şi ea puţin mai încolo, iar eu abia aşteptam să-mi răcoresc picioarele. Când nivelul Nerei ajunge până la brâu însă, nu cred că mai e la fel de distractiv să te opui curenţilor şi să nu te laşi dus de val cu bolovanii alunecoşi de dedesubt.

După ce am trecut pe malul celălalt, am mai continuat preţ de un ceas cred, printre mici tunele şi porţiuni săpate din nou în stâncă.

     

Când poteca s-a afundat din nou în pădure, cerând salturi peste trunchiuri de copaci şi defrişări de tufişuri, nu am mai insistat. Am considerat de cuviinţă să ne întoarcem, satisfăcuţi că ne-am făcut o impresie despre cum arată traseul. Era deja spre sfârşit de amiază, ne trebuiau vreo trei ore pentru a ajunge din nou la pod şi în plus, ciorba aia bună şi caldă de fasole sigur se plictisea aşteptând pe masă la pensiune…

        

Majoritatea turiştilor preferă o plimbare până la cantonul Damian şi înapoi, motiv pentru care există o discrepanţă imensă între cele două direcţii între care poţi alege la Podul Bei: în stânga, spre Ochiul Beiului şi cascadele Beuşniţei este aglomerat ca într-o zi de weekend la mall, pe când în dreapta, spre Cheile Nerei, după ce părăseşti cantonul, există mari şanse să suferi de singurătate. Semn că traseul prin chei o fi plăcut şi al naibii de frumos, dar şi lung, obositor şi tehnic când şi când. Suficient cât să descurajeze şi să trieze din falşii aventuroşi. Evident, nu ne plângem, nici nu ne-am dori să fie altfel 🙂

Unde te cazezi pentru traseele din Cheile Nerei?

Nu sunt multe opţiuni, dar ai ce alege. Dacă sari peste varianta cazării la localnici sau a altor câteva case de oaspeţi din zonă, fie alegi varianta mai scumpuţă a Rocker’s Inn, de la intrarea în Sasca Montană, dinspre Cărbunari, fie mergi pe varianta pensiunii Cheile Nerei din Sasca Română sau a Casei cu Roţi din Sasca Montană.

 

Noi am ales însă Vechea Moară, tot în Sasca Montană şi tare bine-o fost. Există două clădiri:
– Pensiunea Sasca, cu 33 de locuri de cazare, aflată la 1km distanţă de Vechea Moară, direcţia Sasca Română.
–Pensiunea La Vechea Moară, la numărul 530 din sat. Aici sunt doar 3 camere duble, dar la parter găseşti sufletul satului şi locul de întâlnirii al turiştilor cazaţi în zonă – restaurantul Vechea Moară. Întreaga căsuţă pare făcută din turtă dulce, este plină de obiecte simpatice care decorează încăperile cu un aer de căbănuţă austriacă de munte. Proprietarul ambelor pensiuni este de altfel un doctor, de loc din Timişoara, pasionat de istoria zonei şi încrezător în potenţialul turistic de aici. A investit în dezvoltarea ei, a recuperat Cabana Şuşara de care povesteam mai devreme şi l-a susţinut cum şi cât a putut pe Victor Tăutu în realizarea muzeului şi al monografiei sale.

    

Restaurantul cu flori la geamuri nu trece neobservat la drumul principal şi sare în ochi atmosfera caldă, tiroleză, de la lăsatul serii, când luminile se aprind difuz şi mirosul din ceaune se împrăştie în toată curtea.

Cea mai plăcută era recompensa primită seară, la întoarcerea de pe trasee, când ne opream înfometaţi, pofticioşi şi epuizaţi, în faţa ceaunului aburind,întrebând nerăbdători: “Ce serviţi astăzi?” De la ciorbe de fasole sau borş de cocoş, la varză călită,grătar suculent, papanaşi calzi sau prăjituri de casă. Cu o bere rece lângă, ne mirăm de unde atâta răsfăţ într-o zonă în care am venit cu cele mai mici pretenţii?

  

Meniul nu este stufos, că doar aprovizionarea nu se face de la hipermarketul de la colţ, dar mâncarea este delicioasă, cum numai mâncarea gătită la ceaun poate fi. Bucatele se duc repede, aşa că, cu cât ajungi mai târziu, cu atât scad şansele de a mai găsi ceva pe fundul oalei. Nu poţi alege din mai multe feluri, dar asta nu înseamnă că vei rămâne flamand. Cu siguranţă se găseşte prin bucătărie ceva numa’ bun de aruncat la foc şi servit rapid pentru un hămesit care înghite în sec lângă cuptor.

Preţurile actualizate, date de contact pentru rezervări şi mai multe informaţii despre serviciile pensiunii găseşti pe site-ul oficial.

  

Utile
Harta Cheilor Nerei, cu varii puncte de interes,observaţie şi popas de-a lungul lor.

-Atenţie la vipere! Ştiu că avertismentele au devenit laitmotiv pentru orice articol legat de zona Caraş-Mehedinţi. Dar sunt perfect îndreptăţite. E drept că nu atacă doar că îndrăzneşti să le tai calea şi că în mod normal fug din calea turiştilor şi se ascund de potecile cele mai traficate. În acelaşi timp, însă, dacă uiţi doză de antivenin acasă, nu ai vrea să îţi asumi riscul.

Am văzut furişȃndu-se prin frunzele uscate atât şerpi negri, inofensivi, dar şi vipere cu corn. Pe potecile bătute şi exact în calea piciorului tău. Aşa că, în caz că zăreşti un colăcel negru sau o ramă uriaşă de aceeaşi culoare, nu-i analiza însemnele ca să te convingi dacă este viperă ori ba. Las-o acolo, nu insista cu fotografiile (guilty as charged) şi îndepărtează-te.

-Pentru traversarea râului, indicat ar fi să ai sandale de trekking cu aderenţă bună şi prosop la îndemână. Exclus să te îmbăiezi direct în bocanci. Cu atât mai mult cu cât ai şi şosete în ei 🙂

-Rafting organizează (printre alţii) cei de la Pensiunea Cheile Nerei sau echipa Vertical Adventure. Bineînţeles, cu condiţia că debitul apei să permită acest lucru. Cea mai indicată perioadă ar fi primăvara, după ploi mai serioase şi topirea zăpezilor.

---

Dacă ţi-a plăcut și ţi s-a părut util, te aștept și pe Facebook să ne ȋmprietenim 🙂