Ovidiu Harbădă - De vorbă cu Valeriu Popa despre sănătate şi viaţă by turbozeze

Ovidiu Harbădă

DE VORBĂ CU VALERIU POPA DESPRE SĂNĂTATE ŞI VIAŢĂ Inginerul Valeriu Popa, născut la data de 4 iunie 1924, în comuna Dioşti, judeţul Dolj, este un deschizător de drum în domeniul bioenergeticii umane şi al naturismului din ţara noastră. Având manifestări aparte încă din copilărie, la vârsta de 4 îi punea următoarele întrebări: „De ce este paznic la vie?, De ce este armata când spui cuvântul om?, Cine este omul, de unde vine şi unde merge?”. Eliberat de prejudecăţi şi dogme, dar principial, Dl. Popa este un spirit deschis spre acumularea cunoştinţelor din toate domeniile de activitate care îl pot ajuta să fie mai bun, să se autocunoască mai bine, pe drumul desăvârşirii de sine. Mereu preocupat de enigmele vieţii, este unul dintre puţinii oameni care îşi pot susţine convingerile şi afirmaţiile cu probe materiale, cu fapte ce nu pot fi contestate de nici un om de bună credinţă. --------------Unii oameni ştiu a face să se vorbească despre ei prin faptele lor bune sau rele. Din care

categorie vreţi să faceţi parte? Cu siguranţă că din prima. Despre cel prezentat în această carte se vorbeşte prin faptele sale bune. La terminarea lecturii veţi fi mai buni (cu voi şi cu semenii voştri) decât aţi fost înainte. SPERANŢA Speranţa, cuvânt minunat În lumea asta mare Tu tuturor aduci în dar O dulce alinare. Căci nu e om pe acest pământ Fie el mic sau mare Să nu creadă-n acest cuvânt Cu-adânca-nflăcărare! ................................ Copiii s-au născut firavi Părinţii sunt îngrijoraţi Dar spera că nu-i ceva grav Vor fi alăturea că fraţi. Mai cresc apoi şi spera iar Ca boli, necazuri, în zadar Pe ei cumva s ocoli Şi sănătate vor găsi.

Şi cresc mereu adolescenţi Cu gândul numai sunt prezenţi Caci ştiţi şi voi inima-n zbor De-acum e doar la aleşii lor. Şi se grăbesc nu-i de mirare Să crească repede mai mari Ca vârsta ce le stă în cale Să treacă repede cu ani. Şi spera mereu neîncetat Ca viaţa repede s-o ia Doresc însă şi-altceva Să meargă mai curând la sfat! Sunt în sfârşit la casa lor Spera o viaţă de român Ar vrea s-aducă ceva-n dar Ce alţii nici nu au habar! La rândul lor au şi ei copii Cu greutăţi de zi cu zi Cu bucurii şi neplăceri În toată lumea e la fel. Dar spera însă tot mereu Ca drumul lor nu va fi greu Că viaţa lor le va zâmbi Le va aduce bucurii.

Şi-aşa cu timpul tot trecând Se vor vedea, cândva, curând, Când în oglinda s-or uita Cu parul alb că şi de nea. La rândul lor acum bătrâni Se vor simţi cu mult mai buni Gândindu-se mai intelepţi, La unul sau mai mulţi nepoţi. Şi povestindu-le la toţi Cam cum era pe vremea lor Cu alte rosturi duse vremii Trecut-au multe albe ierni. În suflete însă-au păstrat Cu drag, speranţa de-altădat' Şi n-o vor pierde ei nicicând Cu toţi ai vieţii ani trecând. Şi astfel anii din amurg S-or înşira frumos pe rând În inimi toţi îşi vor păstra SPERANTA- pe de-a pururea! ing. Rodica Popa. PARINTII Păşesc uşor puţin absent

Pe-un drum nu mereu ascendent Gândindu-mă cu nostalgie La anii vieţii din pruncie. ............................................... În leagăn tu când ai venit Şi-n viaţă abia ai poposit Ca rândunica mică-n cuib Părinţi miraţi stau şi te-ascultă. Cu drag ei viaţa-ţi urmăresc Te-au căutat şi te găsesc Sunt fericiţi că le-a sosit Un mugur mic şi înflorit. Te ocrotesc cu gingăşie Cu-a lor întreaga fiinţa vie Smulgându-le cu un surâs Un hohot de râs sau de plâns. Se zbat mereu şi zi şi noapte Cu-n cântec de leagăn în şoapte Ca să te facă-măi uşor Din cuib în viaţă că să zbori. Şi-şi iau pe umeri tot ce-i greu Cu greutăţi luptând mereu Ca viaţa să ţi-o facă plină Şi fericirea ta deplină. Poate nu preţuieşti acum Ci peste ani mai mulţi la drum

Aprecia-vei mai corect Munca şi grija lor concret. Să ştii, părinţii iţi transmit De peste ani, că pe un ghid O conduită buna-n viaţă Dorindu-ţi-o mereu frumoasă! ing. Rodica Popa.

Cap. I - PRIMUL PAS

Într-una din zilele de vara ale anului 1994, primesc un telefon de la o cunoştinţă apropiata din Bistriţa, doctorul în acupunctura Popa Stefan, care avea ceva treburi prin Bucureşti şi dorea să ne vedem, să mai vorbim despre lucrurile care ne pasionau. Ne-am întâlnit şi am stat de vorbă ore în sir, într-o zi însorită de vară, într-un parc din Bucureşti. La un moment dat, surprins de câte probleme îşi lămurise discutând împreună, m-a privit cu uimire şi a exclamat: „Ovidiule, tu cunoşti atât de multe lucruri de când eşti lângă nenea Popa, de care atâţia oameni au nevoie, de ce nu scrii o carte?” Am rămas puţin nedumerit, după care am trecut la alt subiect, simţind în cuvintele interlocutorului meu sentimentele unui foarte bun prieten. Este ziua de 6 decembrie 1995. Dimineaţa, când mă trezesc, dau să ies din camera şi aproape mă împiedic de bocancii mei. Încă adormit, mă întrebam ce căutau acolo, când observ într-unul din ei un pachet. Venise „Mos Nicolae”! Eu cam uitasem de el, dar moşu’ nu ma uitat şi, grijuliu, mi-a adus chiar şi bocancii la uşa camerei , să-mi ȋȋncep ziua cu bucuria darului său. Insă, îmi era dat că acesta să nu rămână singurul cadou din partea sa. După programul de dimineaţă m-am pregătit să merg la serviciu. Afară era o zi de iarnă

minunată. Viscolul se potolise, fulgii cădeau liniştit, iar zăpada acoperea oraşul întreg cu o mantie alb-argintie, căci era a doua zi de când ningea continuu. Cu răbdare, am ajuns la institut şi m-am pregătit de lucru. Mai pe la prânz ne-am strâns în birou câţiva colegi, să-l felicitam pe unul dintre noi, care era „Nicuşor”. Gustând din alunele crude de pe masă, s-a adus vorba şi despre alimentaţie, sănătate, printre noi aflându-se şi susţinători ai unui regim de nutriţie natural, din cereale, legume, fructe. Eram şi eu un adept al modului de viaţă natural şi purtam discuţii pe tema aceasta, când mi se cerea părerea. Spre sfârşit mi-am făcut un ceai fierbinte din galbenele şi tei, pe care îl savuram band câte o înghiţitură şi asistând la conversaţiile colegilor. La un moment dat, unul dintre ei, dl. Sârbu, vine la mine şi mă întreabă direct: „Mai Ovidiule, n-ai vrea să scrii o carte despre sănătate şi manifestări aşa-zise paranormale, că tu ai la dispoziţie o mulţime de informaţii şi fapte reale despre acest subiect? Tu o scrii şi eu ţi-o public. Ce zici?” La auzul acestor cuvinte, toată liniştea şi moleşeala în care mă aflam au dispărut dintr-o dată. O carte? Eu să scriu o carte? Apoi gândul mi-a zburat acasă la nenea Popa. Erau acolo zeci de casete înregistrate, cu mărturii ale unor oameni bolnavi de cele mai incurabile maladii şi care s-au făcut bine urmând sfaturile dânsului;

erau sute de probe materiale, cu acte medicale care certificau diagnostice de mai multe feluri de cancer, de psoriazis, de leuconevraxită, de epilepsie şi câte şi mai câte. Eram zi de zi martorul unor diagnosticări extrem de precise, făcute unor oameni pe care nu-i văzuse niciodată până atunci, nu-i cunoscuse şi cărora le expunea în câteva zeci de secunde istoricul bolilor de care suferiseră din copilărie, din clipă naşterii şi chiar de mai înainte, până în prezent, ce accidente avuseră în timpul vieţii, iar unora le spunea şi ce or să aibă în viitor, dacă nu îşi schimba modul de gândire şi de alimentaţie. Am cunoscut mulţi care nu l-au ascultat şi s-au întors după o luna, un an, doi sau mai mulţi, să îi confirme stupefiaţi că ce li se anticipase s-a adeverit întocmai. Din probele strânse de acest Om puteam scrie zeci de cărţi, nu una. Propunerea era extraordinară, venise pe neaşteptate, atât de simplu şi direct încât cu greu puteam face faţă valului de gânduri şi sentimente ce mă copleşeau în acele momente. Da, aveam materialul necesar, de cea mai buna calitate şi autenticitate, că să realizez o asemenea carte. Dar, în sinea mea există un mare semn de întrebare. Oare îmi va îngădui nenea Popa să o scriu? Ca să mă liniştesc, am parcurs drumul de la serviciu, din Piaţa Romană, până acasă, lângă parcul 23 August, pe jos, zăpada şi frigul nereuşind să-mi liniştească clocotul interior şi

nici să mă obosească. Când am ajuns acasă, mam descălţat, am intrat în sufragerie; era linişte, nenea Popa se afla în dormitor. Poate dormea. Dar nu mai aveam răbdare să aştept. Am bătut la uşă şi l-am strigat uşor că să fiu sigur că mă aude. Mi-a spus să intru şi primul lucru pe care l-am rostit a fost să-l întreb dacă îmi dă voie să scriu despre realizările dânsului şi unele cazuri ce s-au autovindecat urmând sfaturile date. Răspunsul primit, felul cum a fost de acord cu propunerea mea, a trezit ceva în mine care simt că se va linişti numai după ce aceasta carte va fi terminată.

Cap. II - NORI, SOARE

Într-una din zilele de vara ale anului 1994, primesc un telefon de la o cunoştinţă apropiata din Bistriţa, doctorul în acupunctura Popa Stefan, care avea ceva treburi prin Bucureşti şi dorea să ne vedem, să mai vorbim despre lucrurile care ne pasionau. Ne-am întâlnit şi am stat de vorba ore în sir, într-o zi însorită de vara, într-un parc din Bucureşti. La un moment dat, surprins de câte probleme îşi lămurise discutând împreună, m-a privit cu uimire şi a exclamat: „Ovidiule, tu cunoşti atât de multe lucruri de când eşti lângă nenea Popa, de care atâţia oameni au nevoie, de ce nu scrii o carte?” Am rămas puţin nedumerit, după care am trecut la alt subiect, simţind în cuvintele interlocutorului meu sentimentele unui foarte bun prieten. Interiorul îmi spune să ȋȋncep cu o scrisoare a d-nei Adriana Amzulescu, pe care am cunoscut-o în perioadă când familia Popa trecea prin momente mai grele, când într-o seara a trebuit să-l duc pe Texi, câinele lui nenea Popa, la familia Amzulescu. Eram în maşina lor, pe bancheta din spate, împreună cu Texas, îl ţineam de lesă căci era neliniştit şi, din vorbă în vorbă am aflat de la dânsa că se afla în a şaptea zi de când nu mâncase nimic în afară de 2 litri de apă distilată. Şi era plină de energie. Abia ulterior, în

timp, am aflat prin ce trecuse până atunci. Iată conţinutul acestei scrisori: APEL LA OMENIE! Este greu să poţi convinge pe cei care nu mau cunoscut în urma cu un an şi să le demonstrez că în urma unui regim alimentar poţi avea rezultate atât de miraculoase... Necazurile mele au început din septembrie 1982, când mam prezentat la un medic internist acuzând dureri ale splinei. Consultata, mi se recomanda repaos şi administrarea unui tratament medicamentos. Dar, totodată, îmi este sesizat un nev pe braţul drept care intrase în agitaţie şi în juru-i se formase un labou. Sunt sfătuită să consult de urgenţă un specialist dermatolog. O fac fãrã întârziere şi de aici ȋȋncep necazurile, suferinţele, deznădejdea. Mă prezint la primul medic dermatolog recomandat şi acesta, după o examinare îndelungată, îmi spune că este de părere să mă adresez prof. dr. Alexandru Dimitrescu de la Spitalul nr.10 de Dermatologie. În dimineaţa imediat următoare reuşesc să fiu examinată şi sunt liniştită că nu se pune problema unui neoplasm, iar în următoarele 10 minute sunt operata. Se face citodiagnosticul şi sunt asigurată că a fost un angiom puternic vascularizat.

Cu multă seriozitate, timp de 10 zile merg la pansat şi că urmare a rezultatului biopsiei sunt supusă unei alte intervenţii, cu extirparea unui nev din vecinătatea celui operat şi a ţesutului primei operaţii. Sunt asigurată că cele 16 lame făcute în laboratorul de anatomie patologica au ieşit perfecte şi sunt în afara oricărui pericol. În tot acest timp am făcut mai multe analize, acestea fiind de fiecare dată bune. Am făcut şi testele imunologice că şi imunologia indicată. Dar cu două luni mai târziu îmi apare un nodul la baza celei de a doua operaţii. Sunt sfătuită să-l operez. Se fac biopsiile necesare şi fac în continuare imunologia şi o serie de alte investigaţii pe care, pentru moment, le consider necesare. Astfel, fac termografie la dr. Mogoş, Spitalul de Oncologie şi la dr. Anton Maria de la Spitalul Militar Central, depistându-mi-se alţi doi noduli - zone reci - fiind îndrumată să-i operez fãrã întârziere. Fac tomografie la dr. Şerban Georgescu de la Spitalul Fundeni şi se pune în evidenţă nodulul cu densitate de ţesut fibros, iar în spaţiul de clivaj dintre grupul flexorilor şi extensorilor palmari, mici imagini nodulare cu caracter de adenopatie. Revin la Spitalul nr. 10 şi mi se recomandă să operez cel de-al patrulea şi al cincilea nodul apărut pentru a nu degenera. Sunt operată şi ȋȋncep din nou biopsii, analize, imunologie. În

toată această perioadă ajunsesem la disperare, consultam toţi dermatologii care îmi erau recomandaţi şi mă supuneam oricărei analize care îmi era indicată. Ajunsesem să transmit aceasta stare de disperare ȋȋntregii mele familii, prietenilor şi colegilor de serviciu care mă încurajau, dar este greu de explicat ce simte cel în cauza, într-o astfel de situaţie şi dacă consolările au vreun efect. Luni şi luni pline de nelinişte, de agitaţie fãrã nici un rezultat, de frământări fãrã soluţie. Întreg sistemul nervos era într-o surescitare excesivă, încât prinsesem teamă de a mai adormi. Plângeam zi şi noapte şi ajunsesem la o sensibilitate jenanta, încât totul era într-o bezna şi fãrã rezolvare. În noaptea de 9 noiembrie 1983 fac o erupţie pe care nu o mai pot linişti în nici un fel. Sunt la un pas de sinucidere, considerând că am făcut un cancer dermic, fãrã nici o şansă. În dimineaţa zilei de 12 noiembrie 1983, constat în jurul operaţiei apariţia altor 4 noduli. Ce mai puteam face? Mă supusesem la 5 intervenţii chirurgicale, la o imunologie strictă, plină de tot felul de suferinţe, căci vaccinul BCG administrat dădea reacţii serioase. Am făcut în decursul acestui an toate investigaţiile recomandate şi nerecomandate, în dorinţa de a mă linişti sau de a găsi o cale de rezolvare. ZADARNIC!

Dar în cursul aceleiaşi zile, de 12 noiembrie1983, am şansă de a-l cunoaşte pe ing. Popa Valeriu, în urma apariţiei articolului din revista Flacăra. Primul contact cu acest om m-a şocat. Am rămas uimită căci, schiţând gestul de a mă supune unei consultaţii însoţite de explicaţii privitoare la evolutia bolii, cu justificarea numeroaselor mele analize, teste şi buletine, domnia să nu îmi permite să spun ce am, ce am făcut. Mi se face „acel consult” (care acum, după 11 luni de la aşa-zisul tratament, căci nu apelez la nici un medicament, totul se bazează pe o alimentaţie echilibrată, pe mişcare în aer liber, pe autocunoaştere) şi cu multă competenţă mi se spune, spre mirarea mea şi a celor din jur, cauza bolii şi totodată precizează că aceşti noduli apăruţi şi operațți sunt numai efectul. Aveam o constipaţie de 10-12 ani, netratată cu seriozitate, care a determinat acumularea acestui depozit de toxine în organism şi care îşi găsea descărcarea prin apariţia acestor noduli. Apelând la chirurgie nu făceam altceva decât să înlătur de fiecare data efectul, fãrã să suprim cauza. Totodată mi se spune că în urma cu 2-3 zile această toxină mi s-a revărsat în sânge, că drumul vindecării este lung, greu şi că reuşita depinde de mine. În sfârşit! Era ceea ce căutam. Ceva să depindă de mine pentru a mă putea salva, pentru a putea să-mi cresc băieţelul, aşa cum fiecare

mamă o doreşte. Am aderat imediat la aceasta ultimă şansă care mi se propunea. Începând de a doua zi, mi s-a recomandat un anumit regim alimentar, mers aproape 2 ore în aer liber, masarea unor anumite puncte, înlăturarea oricărui alt aliment şi uitarea bolii de care eram ameninţată. Am apreciat şi apreciez modestia acestui Om, căci într-adevăr, numai omenia şi dragostea nemăsurate faţă de semeni pot sădi în inima bolnavului - al condamnatului la moarte speranţa, încrederea în sine, descoperirea potenţialului energetic al fiecăruia şi de care nu suntem conştienti. Acest autotratament este la îndemâna fiecăruia, dar necesita o VOINŢĂ FORTE. Am cunoscut satisfacţia primelor rezultate chiar a doua zi, când am reuşit să mă eliberez de un balast cântărind 4 kg., căci ţin să menţionez că în ultimii ani câştigam în greutate nejustificat, ajungând la 72 kg., la o înălţime de 1,59 m. Tot zbuciumul, suferinţa, disperarea în care m-am aflat un an nu au reuşit să scadă din această greutate. Începând din 13 noiembrie 1983, hrana mea a constat din: - 1 litru de suc extras din următoarele legume: sfeclă, ardei gras, varză albă, păpădie, ceapă, usturoi, pe care îl consumam între orele 711 dimineaţa.

- prânzul la ora 13, alcătuit din 125 gr. grâu netratat, încolţit, 25 gr. miere, 25gr. nucă şi 500 gr. pere. - seara, la ora 18 consumam acelaşi meniu de la prânz, doar că înlocuiam perele cu mere. În primele 4 luni am scăzut 20 de kg., această greutate reprezentând surplusul acumulat în timp şi care constituia o povară pentru mine, în ciuda nenumăratelor cure de slăbire. Constatam în fiecare zi că progresele erau uimitoare. Menţionez că cea de-a 5-a operaţie nu mi s-a sudat, încât timp de o lună şi jumătate am apelat la toate produsele farmaceutice, dar fãrã rezultat, căci singurul lucru obţinut era acela de a întreţine o stare de sterilitate perfectă, încât rana nu s-a infectat. Eram „liniştită” de cadrele medicale de la Spitalul nr. 10, că o astfel de vindecare este de durată, incizia fiind profundă, că trebuie să am răbdare până se va reface ţesutul. Important este că în urma sfaturilor date de ing. Popa, m-am simţit mult mai bine în mai puţin de o săptămână, folosind şi comprese cu infuzie de nalbă de gradina. Ameliorarea sănătăţii mele a fost rapidă şi a trezit uimirea mea şi a celor din jur. În urma acestui regim alimentar strict am constatat că 4 noduli s-au resorbit, că nu mai am insomnii, că îmi găsesc un echilibru, că această frică ce mi se cuibărise în suflet începe să mi se diminueze.

Capăt un tonus de viaţă pe care nu-l mai aveam de multă vreme, începe să mă preocupe tot mai mult aceasta autocunoaştere. Rămân şi eu şi toţi din jur uimiţi de performantele uluitoare pe care le dobândesc şi ȋȋncep să-mi recapăt echilibrul. În primele 4 luni am scăzut în greutate, dar apoi am rămas cu o greutate constantă. În iulie 1984 am avut posibilitatea să trec la cel de-al doilea regim alimentar, introducând toate legumele, mai puţin cartoful şi roşia, toate fructele, cu excepţia celor acide, având voie să consum şi lactate, dar nu cele fermentate. Văzând că mă simt bine, fac unele abateri care duc la creşterea acidităţii şi la reapariţia unuia din cei 4 noduli. Eram conştientă că vina era a mea şi fãrã şovăire reiau primul regim. Constat ameliorări, dar... ȋȋncep din nou lupta. Nu regret aceasta încercare la care sunt iarăşi supusă căci, întradevăr, mi s-a confirmat că ceea ce am distrus într-o viaţă nu pot dobândi într-un an. M-am convins încă odată că exista un echilibru perfect între ceea ce mi-a prescris ing. Popa şi organismul meu şi că fiecare individ îşi are regimul propriu, adaptat organismului său. În toată această luptă sunt susţinută cu un devotament nemăsurat de soţul, mama şi copilul meu. Nu pot să nu menţionez marea omenie de care a dat şi da dovada soţia ing. Popa, care a contribuit mult la starea mea de sănătate, căci în

toată această perioadă am trecut prin multe încercări, luptând să elimin acumulările de toxine din ultimii 10-12 ani. Am făcut oreion, tuse convulsiva, furuncule, febra. Atunci când ing. Popa era plecat din localitate, minunata lui soţie reuşea să ţină o legatură telefonică între pacienţi şi soţ. De nenumărate ori am simţit această imensă omenie de participare intensă la suferinţa celui care se adresează familiei Popa. Ştiu că această luptă este lungă, că sunt la începutul ei, că mai am mult până voi ajunge să spun că sunt un om perfect sănătos, dar este o luptă a mea, depinde de mine, ştiu ce am de făcut. Am cunoscut zeci de cazuri disperate care, ajungând să urmeze tratamentul ing. Popa, au renăscut. Secretul acestui tratament constă în urmarea cu stricteţe a celor indicate, a seriozităţii, înţelegerii, autocunoaşterii şi recăpătarea încrederii în sine. Nu pot să nu menţionez că acest Om Minunat, la fabrica unde lucra a avut un colectiv de munca plin de sensibilitate, că m-am bucurat de multă înţelegere şi afecţiune din partea colegilor de serviciu, fiind alături de mine şi participând intens la toate necazurile şi bucuriile acestui drum anevoios. Mulţumesc pe această cale redactorului Adrian Păunescu, care a reuşit să descopere o astfel de valoare. Trebuie să o preţuim, trebuie să fim mândri şi fericiţi că suntem în posesia unui

astfel de exemplar unic, trebuie să-l sprijinim să-i ajute şi pe alţii, să poată reda cât mai multor copii posibilitatea de a fi crescuţi de părinţii lor. Consider că este momentul să fie ascultat glasul celor mulţi, disperaţi, care doresc să facă totul pentru a se salva. Da-ţi-le aceasta şansă! Nu doresc să fac din cazul meu un articol de publicitate, departe, foarte departe de acest gând, ceea ce vreau şi doresc din toată fiinţa mea este să se găsească o formă legală pentru a putea să beneficieze cât mai mulţi din cei care ştiu ce este suferinţa, posibilitatea de a lupta pentru ceea ce au pierdut... SĂNĂTATEA. Sunt ecoul a sute de glasuri disperate sau mai puţin disperate, pentru a ne ajuta. Nu este greu, dar este vital! AMZULESCU ADRIANA, BUCURESTI, STR. PRELUNGIREA GHENCEA NR.36, BL. D4, SC. B, ET.1, AP 14, SECTOR 6. Au trecut 12 ani de când d-na Amzulescu afla stupefiata de la medici că era condamnată la moarte. De atunci a început lupta cu boala prin revenirea la natură, sub îndrumarea d-lui Popa. Rezultatele sunt extraordinare, dar încă ele mai depind de respectarea unui regim de viaţă prescris de cel care i-a arătat drumul spre autovindecare.

În prezent d-na Amzulescu este o persoană foarte activă, este secretara Universităţii Ecologice, unde depune o muncă intensă, uneori lucrând aproape zi-lumina. Acest lucru l-a confirmat în repetate rânduri şi dl. Dolphi Drimer, rectorul Universităţii, elogiind calitatea muncii d-nei Adriana şi cu ocazia deschiderii anului universitar 1995-1996.

Cap. III - SURIOARE

„Marţi, 30 august 1988, în jurul orei 12,30. Am deschis cu greutate ochii, buimăcită de anestezie. Mă chinuia o durere cumplită de cap şi o slăbiciune îngrozitoare. Am început să constat că eram bine „ancorată” de patul de reanimare: tub de oxigen, transfuzii, tub de dren. Vorbeam cu greutate şi eram speriată. Simţeam că trecusem prin ceva greu şi mi-era frică pentru ce va urma. Număram minutele, orele, aşteptând că odată cu trecerea timpului să mă simt mai bine. Eram curioasă să ştiu ce diagnostic aveam, voiam să ştiu Adevărul. Mă internasem cu diagnosticul de chist ovarian. Ecografia făcută în 5 iulie 1988 evidențțiase existenţa unui chist ovarian, baie de lichid cu diametrul de 10-12 cm. Am fost asigurată că nu este vorba de un cancer, că nu este o urgenţă chirurgicală şi am aşteptat sfârşitul lui august şi zile mai răcoroase, propice operaţiei. Toată vara m-am gândit să-l caut pe domnul inginer Valeriu Popa, dar îmi era frică. Mă obseda ideea că aşi putea avea un cancer, instalat mai întâi la sâni, apoi extins şi la ovare. Chistul meu creştea văzând cu ochii. Ajunsesem să am o burtică respectabilă. Post operator s-a constatat că tumoarea avusese un diametru de 22 cm, la care s-a mai adăugat şi un fibrom. Pentru că

nimic nu mai era neatins s-a făcut o „curăţenie generală” la locul cu pricina. A doua zi după operaţie am profitat de o clipă de singurătate şi m-am dat jos din pat. Voiam sămi „fur” foaia de observaţie, să vad diagnosticul real. A treia zi m-am dus şi m-am spălat. Mă deprima mirosul de spital, de boală. Ştiam că mă voi face bine, nu ştiam cum, dar eram sigură că voi învinge. Cu zâmbetul pe buze, mai în glumă, mai în serios, încercam să aflu adevărul. Nu mi sa spus decât că am avut o tumoare urâtă, că mi s-a scos un ovar şi o mică parte din uter. Cu mintea mea mă şi vedeam facând un copil peste un an! Operaţia era imensă, m-am speriat când am văzut-o. După 4 zile am ieşit de la reanimare. Începusem să mă mişc, să citesc, să mănânc, să am grijă de flori. Dar întrebările nu-mi dădeau pace. Liniştea aparentă a durat doar câteva zile. Ori de câte ori am întrebat medicii ce este cu mine, nu mi s-a răspuns, am fost ocolita, am auzit un şir lung de bâlbâieli, sau mi s-a zâmbit dulce şi am primit un răspuns de complezenţă. Era îngrozitor că nimeni nu avea curajul să se uite în ochii mei şi să-mi spunã adevărul. Au fost cele mai cumplite ore din viaţa mea, când nimănui nu-i era mila de mine şi nu-mi spunea adevărul. Acest blestemat secret profesional! Dacă un om vrea să ştie ce are, vrea adevărul,

indiferent care este, că să ştie cu ce are de luptat, este o crimă să nu i se spunã! Numai un prost poate fi convins că face cobalt profilactic, că vitamina B6 se administrează intravenos la Filantropia, mai nou, după care ţi se face rău şi-ţi cade parul. Ori în ceea ce mă priveşte nu era cazul. Sâmbătă, 10 septembrie, am avut certitudinea diagnosticului. Prietena mea, Luiza Steriade şi-a făcut pomană cu sufletul meu şi mi-a spus adevărul ştiut de ea: un cancer stadiul I. După simptome, nu ştiam că este stadiul III, iar ea nu ştia nimic precis. Aşa ca... Când am avut certitudinea că am cancer, am plâns de uşurare. Mi-am dat un an de zile că să mă fac bine. Nu ştiam ce drum voi apuca, dar eram convinsă că voi câştiga luptă. Mi s-a propus iradierea şi am refuzat. Am acceptat doar tratamentul cu citostatice. Diagnosticul în sine nu m-a surprins. Încă din adolescenţă mi se manifestase o dereglare hormonală, un exces de foliculină şi o carenţă tiroidiană. Mama m-a dus la medic şi am început să iau de pe la 12 ani vitamina E1, între 15 şi 18 ani m-am îndopat cu origesteron, tiroton şi alţi hormoni, iar în studenţie am continuat tratamentul. Rezultatele? La 15 ani aveam 1,62 m înălţime şi 54 kg., iar la 16 ani am ajuns la 68 kg., aveam edeme, hipocalcemii, spasmofilie. Pe la 24 de ani mi s-au rezolvat problemele, dar norocul nu mi-a surâs

prea tare. Nu mi-am putut permite „luxul” de a avea copii, ceea ce, pe un echilibru hormonal fragil, a fost fatal. În 1982 am avut un chist ovarian, care s-a resorbit după un tratament cu medroxiprocysteron. În 1985 mi s-au descoperit nişte chisturi mamare. Le-am tratat. Pe moment m-am simţit mai bine, dar din 1986 tulburările sau agravat. Tratamentul a fost fãrã vreun rezultat pozitiv. În februarie 1988 chisturile erau la locul lor, mai grase şi mai frumoase că oricând, iar eu făcusem o puternică intoxicaţie medicamentoasă. Eram că un dalmațțian: albă, doar petele-mi erau roşii. Prin martie au urmat nişte senzaţii ciudate: dureri ovariene puternice, febră aproape permanentă. Era suficient un curent cât de mic sau să strănute cineva, că eu să fac imediat 39ºC. Oboseam repede, eram foarte palidă. Pe la sfârşitul lui mai am început să simt în burta mea un rotund, că o minge care creştea, creştea... Mam dus la doctor şi am primit o indicaţie chirurgicală. Toată vara lui 1988 m-am simţit foarte rău. Pe lângă oboseala, mergeam cu foarte mare greutate. Pe piciorul drept abia mai puteam să calc, genunchiul stâng mi se „muia” adesea. La mijlocul tibiei drepte îmi apăruse o adâncitură în os, care se înnegrea, în zona genunchiului stâng îmi pocneau vasele sanguine şi aveam mereu hematoame. Ciclul era neregulat şi foarte dureros, nu îl puteam suporta decât cu

tranchilizante. Respiram cu greu, îmi cădea parul, iar dintr-o săptămână, jumătate din zile erau rele, iar cealaltă jumătate bune. Vomam aproape tot ce mâncam. Nu-mi priau decât roşiile, pepenii şi dulciurile, fãrã carne, sosuri, mâncam ouă, sau brânză. Sânii îmi coceau şi curgeau, iar mamelonul intra în interior. M-am dus la operaţie cu gândul că după, nu va putea fi mai rău. Şi cât de tare m-am înşelat! Nu am rezolvat decât o mică parte din problemă. După o săptămână îmi coceau sânii. Aveam aspectul unui aluat de pâine dospit, iar durerile de oase erau cumplite. Nu le puteam suporta decât cu ore de masaj şi cu calmante. Acasă, am pus mana întâmplător pe cartea lui Jean Valnet, „Tratamentul bolilor prin legume, fructe şi cereale”. Am fost convinsă imediat. Din 19 septembrie am început să-mi prepar în fiecare zi sucuri de fructe şi legume şi mi-am aplicat comprese cu foi de varza pe sâni. Drept urmare nu m-au mai durut atât de tare sânii, iar hemoglobina am văzut-o crescând până la 13,8 pe parcursul a doua luni (la momentul operator aveam o anemie uşoară). Pe la sfârşitul lui septembrie am avut o criză oribilă. Simţeam cum ceva necunoscut urca încet pe ganglioni, apoi ajunge la creierul mic. Au urmat spasme, frisoane, vomă şi o criză vecină cu nebunia. Nici un calmant nu m-a ajutat. După aceea au început dureri puternice în zona calotei.

Mă durea fiecare fir de par în parte, mă dureau oasele capului. Mi-a trebuit multă voinţă că să îmi ţin nervii în fire. Am ajuns şi la oncologie. La început mă simţeam singură, speriată, apoi acest sentiment a dispărut. Am văzut atâta suferinţă în jurul meu încât nu m-am mai simţit singură, având sentimentul solidarităţii prin suferinţă cu ceilalţi. 4 octombrie 1988. Prima doză de citostatice. Nu am simţit nimic deosebit. Pe 31 octombrie a urmat a doua doză. Totul mergea aparent bine. Până în 7 noiembrie, când m-am dus întâmplător la control la Spitalul Municipal. Şi am avut parte de o nouă surpriză: intravaginal mi se formase un ţesut de granulaţie. Am fost invitată la extirpare. Dar pe lângă cauterizarea propriu-zisă am avut şi plăcerea unui chiuretaj biopsic. Fără să mi se ceară acordul, fãrã să fiu anunţată, fãrã anestezie... Acest procedeu pe care eu îl socotesc barbar m-a hotărât că acolo, pe loc, în acel cabinet medical al Municipalului, să jur că nu voi mai călca pe la chirurgie decât că să mi se constate vindecarea şi să îl caut pe dl. ing. Valeriu Popa. Cale de mijloc pentru mine nu mai exista. Nu puteam accepta ideea de a merge din operaţie în operaţie, din chinuri în chinuri tot mai mari, de a-mi lăsa părţi din corpul meu prin diversele cabinete medicale, pentru că în final să mor. Asta era chin nu viaţă, iar eu nu puteam accepta o asemenea perspectivă! Ori trăiam în

forma în care eram, ori muream, nu aveam de ales! Ştiam de la oncologie că aveam ganglionii prinşi şi focar activ la sânul stâng. Toate acestea mi-au fost sugerate, iar eu am controlat ganglionii prietenelor mele şi m-am convins de adevăr. L-am căutat pe dl. ing. Valeriu Popa, am primit tratamentul pe care trebuia să-l urmez şi am pornit la „atac”. M-am hotărât să fiu propriul meu cobai. Dacă mergea, bine, dacă nu, renunţam. În ce hal eram? Mergeam cu mare greutate, oboseam dacă urcam un etaj, iar dacă îl urcam şi pe al 2-lea ameţeam; mă uitam cu invidie la „Texan” (căţelul d-lui Popa) care, sărind cu labele din faţă pe uşa de la intrare, reuşea să o deschidă. El nu avea dificultăţi, eu da. Făceam febră aproape permanent, respiram cu greutate, eram pământie la faţă. Rana de la chiuretajul biopsic nu mi se mai închidea şi aveam o scurgere vaginală de culoare verde-maronie. Sânii îmi coceau şi le simţeam febra interioara de la 10 cm distanţă, iar durerea coborâse pe ganglion până la cot. Ficatul se simţea tare şi tumefiat, iar cu pofta de mâncare stăteam prost. Mâncam şi mă străduiam să nu vomit, pentru că ştiam că anorexia şi voma sunt finalul. Simptomele mele coincideau cu cele ale unei vecine de pat din spital, despre care ştiam că mai avea cam două luni de trăit. Aflasem că am avut pete pe intestine şi partea stangă a sistemului

ganglionar atinsă. Hotărârea mea era luată. Era datoria mea de om să încerc absolut totul pentru a-mi salva viaţa. O clipă am incercat să mă imaginez moarta, în sicriu. Am respins imaginea. Nu puteam accepta ideea morţii fãrã să-mi fi îndeplinit misiunea în viaţă, să-mi las existenta neîmplinită. Ajunsa în acest moment de cumpănă al vieţii sale, Doinita s-a hotărât să înceapă lupta. Sâmbătă, 19 noiembrie 1988, am început tratamentul. Totul a debutat cu o criză puternică. Crizele se succedau săptămânal. Cum era? Mă durea tot corpul, oase, sâni, ganglioni, toată carnea de pe mine, fiecare fir de par din cap, dinţii, până şi plombele din gura (îmi venea să-mi smulg lucrările dentare), făceam febră, vomam. Seara, când mă culcam, parcă mă cufundam într-o mare neagră. Mă întrebam dacă dimineaţă o să mă mai scol. Şi mă sculam! De multe ori plângeam, ȊȊntrebȃȋ ndu-mă ce păcate ispăşesc, plângeam pentru că nu voiam să mor la 34 de ani. Dar chinul mi-a fost răsplătit curând. După trei zile de tratament mi s-a schimbat aspectul şi mirosul secreţiei vaginale, iar după o săptămână mi s-a închis rana de la chiuretajul biopsic, hemoleucograma s-a îmbunătăţit. Trombocitele au urcat de la 100000 la 215000, iar leucocitele de la 2200 la 4800. Hemoglobina era bună datorită sucului de sfeclă.

Timp de 45 de zile am avut următorul regim de viaţă: - dimineaţa, făceam igiena cavităţii bucale, gargara cu ulei, raclajul limbii şi mestecatul mălaiului, apoi o clismă cu rostopască. - la ora 11 luam 3 linguri de orez crud înghiţit cu 1/2 litru de apă distilată. - la ora 13 luam 125g. grâu încolţit cu 25g miere, 25g. nucă şi o salată făcută din 2 mere, 4 linguri sfeclă roşie, 2 linguri morcov, 2 linguri ţelină, 1 lingură ridiche neagră. - la ora 18 mâncam acelaşi meniu că la ora 13, numai că schimbam soiul de mere din salata, iar la ora 21 beam o ceaşcă de ceai de cimbrişor şi mâncam 30 de seminţe de dovleac. În caz de sete beam ceai de salvie, seara la culcare făceam a doua clismă (cu tătăneasă) şi o spălătură vaginală (o seară cu ceai de nalbă, a doua seară cu ceai de galbenele, apoi cu ceai de coada calului), iar noaptea îmi aplicam pe sâni comprese cu foi de varză. Deşi slăbeam în greutate, mă simţeam uşoară şi din ce în ce mai în puteri. După trei săptămâni de tratament au apărut şi probleme cu inima. Aveam uneori senzaţia că nu o să reziste şi o să se frângă. M-am dus la control la dl. Popa şi dumnealui m-a liniştit. Inima era puţin afectata din cauza schimbărilor mari care se produceau în organism, dar nu se îmbolnăvea. În acea perioadă eliminam masiv toxina prin fecale, urina, saliva,

transpiraţie (puternică şi urat mirositoare), iar foaia de varză trăgea intens din tumori (frunzele îşi schimbau culoarea şi mirosul). Eram speriată de ce puteam să elimin! M-am încăpăţânat să continui şi tratamentul cu citostatice. Dar după doza din decembrie a urmat un dezastru. Pe 26 mai mi s-au administrat 50 mg. farmorubicin şi pe data de 27 mai, 70 mg. de platinol. Abia am ajuns acasă că s-a declanşat voma. Între orele 15 şi 16 am vomat de 11 ori, iar până la ora 21, de 23 de ori. Nu puteam să beau nici o linguriţă cu apă. Dădeam totul afară. Cred că am vomat şi sufletul din mine. A doua zi nu am mai vomat decât de două ori şi am reuşit să beau puţină apă, iar a treia zi am putut să mănânc un măr. După această doză de medicamente am constatat că mi s-a refăcut vegetaţia vaginală, au apărut granule care s-au extins şi bucal şi extern, pe coapsa stangă, iar bucal şi vaginal mi s-a format o aftoză foarte, foarte puternică. Au existat şi indivizi „amabili” care mi-au spus că persoane-le care vomita masiv după citostatice nu mai au mult de trăit. Deci, îmi rămânea un singur drum, cel al terapiei naturiste, pe care l-am urmat cu perseverenţă. Începând cu 3 ianuarie 1989, mi s-a schimbat regimul alimentar. S-au păstrat procedurile de igienizare şi aplicaţiile cu foi de varză, dar am avut o altă dietă.

- Între orele 7 şi 11 un suc de legume alcătuit din 475 g. suc de sfeclă, 200 g. suc gulie (sau ardei), 100 g. suc varză, 50 g. suc din frunză de gulie (sau păpădie), 20 g. suc ceapă, 5 g. suc usturoi îndulcit cu 50 g. miere. La ora 13, 125 g. grâu încolţit, 25 g. miere, 25 g. nuca, 500 g. mere roşii. - La ora 18 serveam acelaşi meniu că la ora 13, numai că schimbam soiul de mere cu unele galbene sau cu pere. Amintirea dezastrului după citostaticele din decembrie m-a determinat să întrerup tratamentul medicamentos. Hotărârea mi-a aparţinut în întregime. Pe moment am fost speriata, dar ulterior am văzut că am ales drumul bun. După operaţie nu am stat în concediu medical decât o luna şi jumătate. Am avut norocul să fiu susţinută moral şi material de colegii mei de serviciu într-un mod cu totul deosebit. Mi-au făcut o parte din ore, m-au ajutat cu bani. Am preferat să lucrez. În acest fel aveam sentimentul utilităţii, satisfacţia unor realizări. Munca îmi alunga singurătatea, îmi abătea gândul de la boala care mă măcina. Şi apoi nu zăceam pentru că eram bolnavă, ci mă odihneam că să pot merge la scoală. Bucuriile au început să apară una câte una. După primele simptome de autovindecare, mi-au crescut puterile. Am început să îmi port singura de grija, să fac treburi gospodăreşti mărunte. De „Crăciun” mi-am

aranjat bradul, am sărbătorit Revelionul 1988 1989 cu seminţe de dovleac şi ceai de cimbrişor. Pe 12 ianuarie mi-am sărbătorit cei 35 de ani. Trăiam, eram în mijlocul prietenilor şi pe deasupra mai fusesem şi bucătar şef. Am preparat totul singura, fãrã să mă ating de nimic. La început, când pofteam câte ceva, mă saturam cu mirosul. Apoi, odată cu trecerea timpului nu am mai poftit la nimic. Pe 17 ianuarie 1989 miam făcut analizele. Când am văzut acul înfipt în vena mea, m-am uitat în altă parte. M-a „trezit” vocea unui domn mai în vârstă: „Ce sânge frumos aveti! Parcă este un vin roşu vechi”. Doamna doctor care mi-a recoltat analizele m-a întrebat ce am făcut că să am aşa un sânge. Voia şi dansa să facă la fel, pentru copilul ei. Când am venit după rezultate am întrebat timid dacă analizele sunt bune. Respectiva doamnă m-a privit că pe o ipohondră şi mi-a spus: „Sunteţi perfect sănătoasă!” Pe 12 februarie am sărbătorit-o pe finuţa mea şi ziua aceea a fost foarte frumoasă. Am ajuns la ei şi liftul era defect. Am urcat cele 10 etaje în ritm constant, respirând regulat şi nu am obosit. Pe 18 februarie am avut mai multe bucurii. La scoală, colegii m-au felicitat pentru modul cum arătam. Unul a fost foarte delicat: „Felicitări, azi arăţi superb! În noiembrie când te-am întâlnit mam speriat de tine. Arătai că un cadavru ambulant!” Seara, la aniversarea Luizei Steriade

am redescoperit bucuria dansului. Am dansat doar jumătate din dans, după care am fost nevoită să mă odihnesc. Deci, după doua luni de tratament am avut analizele perfecte, iar după trei, am urcat 10 etaje şi am dansat. Din cauza lipsei de period se produsese o stocare de toxine în organism. La sfârşitul lui februarie mă simţeam rău, nu mai puteam să respir, mă durea braţul drept, abia mai mergeam. Dl. ing. Popa mi-a făcut o şedinţă de presopunctură şi chestiunea s-a autoreglat. Lunar, în loc de period, am o criză mai violentă sau mai blândă, prin care elimin stocul de toxine din organism. Cam pe la începutul lui martie m-am simţit în afară de orice pericol, sentiment confirmat şi de dl. Popa. Datorita acestui regim a început să mi se regenereze tot organismul. Mi-a crescut imunitatea, n-am mai vomat şi nu am mai făcut febră (cam după 1 martie), mi s-a mărit capacitatea pulmonară, m-am vindecat de alergia respiratorie pe care o aveam (nu toleram praful şi detergențții) şi de sinuzită. Războiul era crâncen, pe viaţă şi pe moarte. Viaţa celulei canceroase contra viaţa celulei sănătoase. Analizele erau bune. Oare cine va câştiga? Întrebarea era chinuitoare, lupta grea. Îmi amintesc că în noaptea de 27 spre 28 februarie am avut o criză puternică. Mi-am revenit a doua zi, pe la ora 11. Simţeam o durere ciudată la frunte. Când m-am

privit în oglinda, am constatat că aveam un cucui. Cum l-am făcut, nu-mi amintesc. Probabil că în timpul somnului mă zvârcolisem şi am dat cu capul de ceva. Bilanţul lunii aprilie a fost următorul: din 30 de zile 22 au fost rele, restul bune. Acuzam dureri puternice de oase şi de ganglioni. Dimineaţa erau liniştiţi, peste zi se tumefiau, seara erau umflaţi, iar dimineaţa, după compresa cu varza din timpul nopţii erau iar dezumflaţi. Luna mai a trecut uşor, fãrã evenimente deosebite. În iunie, din cauza efortului cam mare pentru mine, am slăbit până la 49 de kg. şi din cauza emoţiilor, rana de la chiuretajul biopsic mi s-a redeschis. M-am liniştit după ce mi-am terminat treburile la scoală şi am reuşit să mă odihnesc. Rana mi s-a închis de la sine. Acest regim m-a făcut să evoluez foarte mult psihic. Am căpătat o nouă deschidere faţă de multe probleme. Sunt mult mai liniştită, mai sociabilă, mi-am lichidat multe temeri şi complexe. Este fantastic cum m-am putut redescoperi, cum am reuşit să renasc. Am ascultat foarte multă muzică, în special muzica preclasică. Era una din bucuriile mele cele mai mari şi un sprijin din cele mai puternice. În timpul lunii iulie au apărut şi alte semne de autovindecare. Două săptămâni nu am putut merge din cauza piciorului drept. Acuzam dureri foarte puternice la sold şi la nivelul gleznei. La 17

ani avusesem o dezlipire epuizară prost tratată, din pricina căreia am avut multe neplăceri. Am constatat cu uimire că oasele mi se reaşează şi glezna dreapta ajunge aproape de dimensiuni normale. Doar pigmentaţia pielii mai indica faptul că am avut cândva probleme acolo. Am observat că mi-a pocnit gingia, o săptămână am stat cu rana deschisă, perioadă în care mi s-a scurs o infecţie, apoi gingia mi s-a închis de la sine. La fel mi s-a întâmplat şi cu urechea stangă. Pielea s-a crăpat, s-a prelins o scurgere purulentă, după care rana s-a cicatrizat foarte frumos. Probabil că era o reminiscenta a otitei ce îmi umbrise copilăria. În august am plecat la Buşteni. Am pornit încet-încet, în excursii. Întâi, Gura Diham, apoi şi mai departe. Când am ajuns la Urlătoarea, m-am simţit campioana mondială la alpinism. Dacă aş fi escaladat Everestul, nu aş fi fost mai fericită. Reuşisem şi lumea era a mea! Plângeam de bucurie pentru că eram normală, pentru că nimeni nu ştia ce boală aveam. Mă consolam că alţii aşa-zişi sănătoşi gâfâiau mai tare decât mine la urcuş. Am continuat cu Valea Feţii, Poiana Coştilei şi alte excursii care mi-au umplut sufletul de bucurii şi de satisfacţii. Am revenit în Bucureşti plină de energie şi m-am apucat de o curăţenie generală. Plăcerea mea cea mai mare a fost să vopsesc ferestrele, lucru pe care nu-l mai făcusem până atunci.

Dar bucuria mi-a fost întunecată de începerea anului şcolar. La fel că mulţi suplinitori, am avut mari neplăceri cu norma şi, implicit cu salariul. Toate acestea m-au afectat foarte mult, mi-au stagnat procesul de vindecare. Prin octombrie a intervenit şi altceva, nu mai puteam suporta sucurile şi grâul încolţit. Ştiam că renunţarea la regim sau cea mai mică eroare mă pot costa viaţa. Am făcut o pauză de la reţeta strictă, mâncând insă numai alimentele permise. Când dl. Popa mi-a spus că sucurile reprezintă cheia vindecării mele, am reînceput să le beau cu pofta. Lunile octombrie şi noiembrie au trecut foarte greu, iar în decembrie am evadat din nou la munte, la Sinaia. O zi făceam o ascensiune mai grea, a doua zi ceva mai uşor. Am urcat până la Cota 1400, la Piscul Câinelui. Dar visul frumos sa terminat repede şi m-am întors pe 22 în focul din Bucureşti. Emoţiile m-au afectat profund. Pe 12 ianuarie 1990 mi s-a redeschis din nou rana de la chiuretajul biopsic, la un an şi două luni după ce a fost făcută. Mi-am adunat nervii şi mam calmat. Zbuciumul meu sufletesc nu ajuta nimănui şi nu-mi făcea decât mai rău. În februarie am avut o criză care a ţinut cam vreo două săptămâni, cu febră mare, stare proastă, vomă, dureri. Toate le-am depăşit ca de obicei, fãrã medicamente, doar cu ceaiuri, presopunctura şi bai.

Pe 20 martie am început primul meu post total. L-am dus cu bine la capăt. Foamea m-a chinuit mai puţin decât mi-am imaginat. L-am făcut la cererea mea deoarece ştiam că prin acest procedeu accelerez autovindecarea. După criza care i-a urmat, saltul calitativ a fost vizibil. Mi s-a schimbat şi regimul alimentar, fiind mult mai lejer. Practic aveam voie să mănânc aproape orice. În vacanta de primăvară am fost din nou la Sinaia. Proba etalon - Cota 1400 - am trecut-o mult mai uşor. În timpul urcuşului devenisem cap de coloană. La un moment dat am auzit din spate: „Doiniţa, stai! Vrei s-o concurezi pe Doina Melinte la proba de maraton?” Starea mea a fost din ce în ce mai bună în lunile următoare. În iulie am mai făcut un post de 7 zile. Rezultatele au fost vizibile. Acum am ajuns în faza finală, la aşa numitul regim de separare, pe care îl poate urma orice persoană care doreşte să fie sănătoasă. Mă simt excepţional şi ca ultimă realizare pot să menţionez că am reînceput înotul. Un om care urca pe munte, înoată şi se simte bine poate fi considerat altfel decât sănătos? Au fost şi glasuri de specialişti sau suspicioşi care au spus că dacă eu sunt încă în viaţă, nu am avut cancer. Nu pot să cred că dl. profesor doctor Traian Rebedea, şeful Clinicii de ginecologie şi dl. profesor doctor Paul Nicolescu, şeful laboratorului de anatomopatologie de la S.C.M.B., s-au înşelat. Diagnosticul este atestat

de certificatul medical nr. 9300 din 14 septembrie 1988, de buletinul de analiza nr. 119935 din 25 noiembrie 1988 (chiuretaj biopsic) şi confirmat de doctor în chimioterapie Aldea Gabriela de la I.O.B. Îmi pare rău că am ajuns doar în ultima instantă la acest tratament naturist, deşi era primul lucru cu care trebuia să ȋȋncep. Şi nu numai eu, ci toată lumea. Din păcate, din acest punct de vedere, educaţia noastră, a tuturor, are numeroase carenţe. Îmi permit să fac pe aceasta cale câteva sugestii. Ar fi bine că şi în Romania să se creeze condiţii legale şi cadre bine pregătite pentru practicarea pe scară largă a terapiilor naturale. Ar trebui să apară publicaţii de specialitate, să se înfiinţeze magazine cu produse naturale garantate şi restaurante cu meniuri cu specific naturist. Ţinând cont de rezultatele spectaculoase obţinute în unele cazuri, este bine venită popularizarea şi extinderea practicării medicinei naturiste”. Într-una din zile, stând de vorba cu Doinita şi povestindu-i despre cartea pe care o voi scrie, am rugat-o să-mi relateze câte ceva din trăirile pe care le considera mai semnificative pentru viaţa ei. A trecut o perioadă de timp şi, într-o după amiază, când ajung acasă, găsesc în camera mea un plic mare aşezat pe fotoliu, conţinând mai multe pagini scrise de Doiniţa. Îi mulţumesc

pentru hotărârea luată de a îngădui publicarea unor întâmplări atât de intime ale sale şi am convingerea că ele vin în sprijinul ipotezelor (încă pentru unii), că tot ceea ce facem, de la gând, vorbă, faptă, se înregistrează şi suntem direct răspunzători de toate consecinţele acestor acţiuni ale noastre, că în finit totul este programat, nimic nu e întâmplător şi că suntem dependenţi de Vibraţia Universală Creatoare. Iată ce am găsit scris în paginile din plicul primit de la Doina Taşcă: „Septembrie 1974 L-am visat pe tata stând în capul unei mese, având un pahar plin cu vin în faţă. În pahar stăteau două lumânări aprinse. O voce mi-a spus: „De câte ori se vor învârti lumânările, atâta timp va mai trăi tatăl tau!” Lumânarea mai mică a început să se rotească în jurul celei mai mari din centru şi să se apropie de ea. După patru ture şi jumătate lumânările s-au stins şi s-au aşezat în cruce. Pe 5 ianuarie 1975, la ora 10:45 tatăl meu a plecat dintre noi, după patru luni şi jumătate fix. Ulterior, tata m-a ajutat foarte mult. În sesiune, după ce îl visam, totul era în ordine. Visam notele pe care urma să le obţin la examen, iar uneori, cu o noapte înainte mi se comunica şi subiectul. Sfârşitul lui iulie 1982 Între mine şi V. lucrurile mergeau mizerabil. L-am visat pe V.,

care îmi spunea: „După ce că am necazuri cu socru-meu, mai îmi faci şi tu greutăţi!” I-am povestit visul şi a început să radă. A negat totul, excluzând posibilitatea de a se căsători. În cei patru ani şi zece luni cât am fost prieteni, nu mă prea putuse minţi. Fără să vreau descopeream totul. De aceea mă poreclise „şerif, câine de vânătoare”. A urmat despărţirea mea de V., iar pe 02.10.1982, nunta cu actuala (?) lui soţie. Octombrie 1983 Am visat că mă plimbam cu mama şi cu tata (decembrie-ianuarie 1975) în Herăstrău. Era o după amiază caldă, senină, cu un soare auriu, iar frunza plopului era mare. La un moment dat, tata a luat-o pe mama pe după umeri, s-au îndreptat amândoi spre lac, iar tata mi-a făcut „la revedere” cu mana. Mama a plecat dintre noi pe 21 mai 1984, ora 16:30: o zi senină, o după amiază cu soare auriu, frunza plopului era mare... Noiembrie 1983 Am aflat diagnosticul mamei mele: neoplasm de cap de pancreas. Mi-am pus întrebarea, „Dacă aş avea cancer, ce m-as face?” Mi-am răspuns: „Aş înnebuni!” Astăzi mă întreb: „Oare am înnebunit?” Cancerul meu a fost cel mai greu lucru, dar şi cel

mai simplu şi mai frumos din viaţa mea. Acum, VIAŢA are alt „gust”. Mai 1988 În burta mea a început să crească o gâlmă. Am nişte dureri suspecte. Uneori parcă mă taie cineva de vie cu un cuţit ascuţit în zona ovariană. Sunt foarte speriată. Singură... Subconştientul meu nu doarme. Iulie 1988 În sfârşit am găsit puţin timp şi pentru mine. Ştiu că am cancer! Dar, pe banii mei, este plăcut să mă las minţită de doctori. Din şapte câţi m-au consultat, cinci au exclus posibilitatea prezentei unui proces cancerigen în organismul meu. Este foarte liniştitor să-ţi minţi intuiţia, să te culci peo ureche şi mai ales, să fii minţită contra cost! Doream să-l întâlnesc pe dl. Valeriu Popa, dar îmi era frica de ADEVĂR. Aşa că m-am dus la operaţie... Laşitatea costă uneori neînchipuit de scump. 30 august 1988 În urma anesteziei am ieşit din corp prin cap, prin spirala (alb-negru). În momentul anesteziei personalul medical se foia în jurul meu. Am revenit în corp la mijlocul operaţiei spunând cu vehemenţă: „Nu vreau! Nu vreau!” şi zbatândumă. Mi s-a administrat o nouă doză de anestezie

şi iar am plecat. Am fost într-o regiune unde era cald, linişte, linişte, pace şi o lumină aurie orbitoare. Nu-mi amintesc decât senzaţia de pace nesfârşită resimţită şi faptul că am văzut sala de operaţie de sus. Corpul meu era întins pe masa de operaţie, picioarele şi partea superioară a corpului erau acoperite. La cap stătea anestezistul, la dreapta chirurgul cu doi ajutori, iar la stânga asistenta anestezistă. Mi s-a confirmat ulterior că acesta a fost amplasamentul persoanelor respective pe timpul operaţiei. Eu nu aveam cum să-l cunosc, căci atunci când adormisem se circula în jurul meu, în momentul revenirii mele în trup din timpul operaţiei s-a produs o agitaţie, iar în momentul trezirii eram deja la reanimare. M-am dus la spital cu speranţa că voi muri pe masa de operaţie. Mi-am luat „la revedere” de la rude, prieteni şi chiar de la cei ce mă trădaseră. Când m-am întors în corp ştiam că sunt CONDAMNATĂ LA VIAŢĂ! Ştiam că voi trăi! Dar cum? Asta nu o mai ştiam. 8 septembrie 1988 Nimeni nu vrea să îmi spunã diagnosticul. Ştiu că am cancer stadiul III. În sfârşit, Luiza Steriade mi-a confirmat diagnosticul (inventând un stadiu I al bolii). 22 spre 23 decembrie 1988

L-am visat pe tata. Era congestionat la faţă şi mă privea îngrijorat, agitat. Se uita cu disperare la mine. Am fost sigură că va fi rău la oncologie, la tratament, dar m-am încăpăţânat şi nu am ascultat... 19 spre 20 ianuarie 1989 L-am visat din nou pe tata. Era şi mai agitat şi mai congestionat. Mă privea cu nişte ochi disperaţi. Văzând că nu înţeleg exact mesajul, a luat o foaie alba de hârtie pe care a scris; SIDA. Nu m-am mai prezentat la cel de-al cincilea ciclu de citostatice. Avertismentul tatei mi-a consolidat hotărârea. 27 spre 28 februarie 1989 Iarăşi mi-a apărut tata în vis. Era liniştit, cu o faţă senina, îmbrăcat în haine de sărbătoare. Mă privea calm. A doua zi, „Tăticul” (nenea Popa), mi-a spus că am ieşit din groapa. Mijlocul lui martie 1989 Rămăsesem în pană de grâu şi de nuci. Eram disperată. Nu reuşisem să le găsesc nicăieri. Am visat-o pe mama, în hainele ei modeste de lucru, stând în faţă unor tarabe din piaţa Matache. Peste două zile am ajuns în aceeaşi piaţă, am mers la tarabele pe care le văzusem în vis şi, după ce i-am povestit unei tărânci ardelence toată istoria bolii mele, aceasta mi-a scos de sub

tejghea grâul şi nucile de care aveam atâta nevoie. La vânzare nu era nimic! Iunie 1990. Dumnezeu mi-a dat un dar care pe moment m-a speriat. Mă uitam la oameni şi mi se comunica diagnosticul lor. Unele cazuri au fost confirmate medical ulterior. Mă durea uitândumă la copii, adulţi şi ştiind ce-i aşteaptă. Mă apuca disperarea să vad pe unde îi cară părinţii (familia sau prietenii), când eu ştiam ce ar fi trebuit să facă pentru a-şi rezolva problemele! Ştiam drumul, dar nu aveam puterea să conving oamenii să-l urmeze. Nici acum nu am putere să impun un drum. Ştiu insă că uneori nu pot sau nu am voie să iau „rucsacul” altuia şi să-l duc eu. După ce am început să înţeleg mecanismul karmei (cat de cat), s-a diminuat starea de neputinţă, dorinţa de a realiza imposibilul, cruţându-mă astfel de suferinţe inutile (parţial). Am plecat de acasă, intenţionând să fac o vizită unei cunoştinţe. În intersecţia din coltul străzii am văzut venind dinspre stangă un Mercedes oliv-metalizat cu geamuri fumurii. Mi-a trecut un gând prin cap: „Maşina aceea mă va calca!” Mi-am spus că este imposibil, deoarece vehiculul era departe. Am început să traversez strada, dar pe la mijloc am constatat că Mercedes-ul accelerase. Am vrut să fug şi să mă adăpostesc pe refugiul de pietoni al staţiei de

tramvai (sens invers), dar o mana nevăzută m-a oprit. Din spate, de după colt, a apărut o Dacie roşu-portocaliu. Corpul meu a rămas neatins în spaţiul dintre cele două maşini (aprox. 50 cm). 29 spre 30 august 1990 Am avut un vis. O viziune, o persoană al cărei chip nu l-am putut desluşi, iar vocea parcă era a „Tăticului”: „Nu-ţi fie teamă! Vei fi foarte mult ajutată. Vei pleca şi vei realiza lucruri mari!” Februarie 1992 Am visat că voi rămâne orfană. Cum? Mama mea murise de opt ani. Peste o lună a murit soţia „Tăticului” meu. Octombrie-decembrie 1991 Am visat-o pe mama. Locuia într-o casa dezordonată. Mi-a spus că mă aşteaptă să facem ordine şi să spălam lucrurile murdare în familie... Am visat-o pe mama. Mi-a mulţumit pentru tot ce fac, pentru că LOR, ACOLO, le este mult mai uşor. După şapte ani de tăcere m-am împăcat cu fratele meu. Mă rugasem la cimitirul Belu-catolic, la mormintele făcătoare de minuni, mă rugasem de nenumărate ori în casă şi Dumnezeu mi-a îndeplinit dorinţa. Iulie 1992

Mă cocoţasem pe un scaun şi voiam să omor o molie. Eram în extensie şi m-am dezechilibrat. M-am îngrozit gândindu-mă că în cădere aş putea păţi ceva rău la coloană. Dar nişte mâini nevăzute mi-au oprit căderea şi m-au aşezat încet, nevătămată, pe podea. Un pacient de-al „Tăticului”, fratele unei colege de serviciu era în post. Avusese un cancer al testiculelor, fusese operat, a făcut un an de regim, apoi, simţindu-se foarte bine, uitase că era încă bolnav... şi a fost nevoie de încă un post. Mă duceam la dl. C., la rugămintea colegei mele, pentru a-i ridica moralul. Într-o seara, dl. C a intrat în coma, apoi a plecat. Era deja rigid, i se schimbase şi culoarea fetei. Soţia (medic) a început să-i facă masaj cardiac. Eu am început să mă rog: „Tu, Puterea Iubirii...”, rugând Divinitatea să hotărască ce este mai bine pentru evolutia lui. După câteva clipe, omul a revenit în trup. A fost arţăgos cu cei din jur. M-a privit cu ochii lui mari şi albaştri, plin de reproş, nu mi-a adresat nici un cuvânt şi-a întors spatele tuturor, refuzând să mai vorbească. Peste două zile, cam pe la aceeaşi ora, (aprox. 19), omul a intrat din nou în comă şi a plecat definitiv. Eu nu am fost de faţă. 20 martie 1993 Doream să merg la parastasul de un an al doamnei Popa. Insă, pe la ora 10 am primit un

telefon. Gândurile rele ale celui care mă sunase mi-au provocat efectiv rău fizic. În decurs de două ore mi s-a declanşat o criză de fiere şi o migrenă puternică. Seara, pe la ora 18, eram singura în casa. Îmi era rău şi stăteam ghemuită în pat, pe întuneric, cu perna făcută sul sub cap. O lumină orbitoare venita din stangă, m-a trezit. O persoană îmbrăcată în alb, cu par castaniu lung, ale cărei trăsături nu le puteam distinge, stătea lângă mine. A făcut nişte mişcări circulare cu mâinile deasupra mea, aranjându-mi corpurile sensibile cam ciufulite. Apoi totul s-a stins. După cinci minute mi-am aranjat şi corpul fizic în poziţia în care mi-a fost aranjat cel eteric, mi-am îndreptat perna şi am adormit. Seara am mai vomat puţin şi apoi m-am liniştit. 5 spre 6 aprilie 1993 Veneam de la Belgrad. Fusesem la ambasada Australiei să cer o viza turistica. Ştiam că nu voi obţine viza, dar m-am dus la insistentele fratelui meu. Modul cum fusesem refuzată, vibraţia de război, un atentat ce avusese loc în Belgrad, miau făcut foarte rău în plan fizic şi psihic. Eram epuizată, nu mai puteam sta pe picioare. Pur şi simplu mă târam. În tren am adormit imediat. Mau trezit vameşii şi după ce am intrat în România am adormit din nou. La un moment dat mi-am văzut corpul stând lungit pe bancheta, aşezat pe

burta. O apariţie alb strălucitoare a făcut aceleaşi pase deasupra capului meu şi a dispărut. Dimineaţa, ajunsa în Bucureşti, am mers direct la scoală, complet restabilita. Concluzia: Locul meu este în Romania. Sunt ocrotita în Romania. 3-4 martie 1994 M-am visat copil. Eram tot fetiţă, aveam par blond şi ochii căprui. Împreună cu alţi copii strângeam bani mărunţi din ţărână. Când m-am trezit am realizat semnificaţia visului. Sora tatălui meu a fost internata în spital cu blocaj renal, în ziua de 4 martie. Am ştiut că va muri. A plecat dintre noi pe 3 aprilie 1994, iar eu am fost cea desemnata să arunc banii în urma sicriului. 6 august 1994 - Paris M-am dus la biserica catolica de care aparţineau prietenii mei şi am vorbit cu parohul şi cu un medic teolog. Le-am povestit toată istoria mea, solicitându-le sfatul şi ajutorul material pentru a ajunge la Lourdes. Mi s-a spus: „Dacă este real ce ne-aţi povestit, minunea a fost deja înfăptuită! Rugaţi-vă lui Dumnezeu, lui Iisus Cristos şi mai ales Fecioarei Maria, pentru că

fiind femeie, Ea vă ocroteşte. Veţi primi cu siguranţă răspuns la toate”. M-am rugat şi chiar în noaptea aceea am primit răspunsul: „Continuă să-ţi urci Golgota!” Am realizat că nu am ce să caut la Lourdes (sau mi s-a spus că nu am ce să caut acolo?) Toate tentativele de a vedea acele locuri făcătoare de minuni au fost sortite eşecului. Aşa că am rămas în Paris, am vizitat şi am INVĂŢAT. 29-30 august 1994 - Paris L-am visat pe domnul Popa. M-a luat de mana şi mi-a spus: „Orice urma de proces malign din tine a încetat!” Martie 1995 Aceeaşi apariţie luminoasă mi-a spus în vis: „Ar fi cazul să mai înveţi o limbă străină!” Am gândit: „Engleza?” Apariţia: „Ummm...” Am spus: „Germana?” Apariţia: „Asta da!” În vara anului 1995 am fost în Germania şi în zona europeana unde se vorbesc limbi germanice. 5-6 ianuarie 1996 Le-am visat pe R.(Grecia) şi pe V.(Suedia) şi parcă mai era încă cineva. Mi se spunea: „Nu te speria, vei cânta în orchestră!” Eu, cu ochii mei de „vultur”, după mulţi ani de nestudiu, să pot

cânta într-o orchestră? Asta înseamnă ochi sănătoşi, perfect vindecaţi şi diferenţe de instrument principal trecute. Dar Dumnezeu e mare şi El le ştie pe toate! Mă las în mana Lui şi să facă cu mine ce crede El că este mai bine pentru evolutia mea. Amin! Eleva Diana N, în 1993: „Doamna, am stat şi m-am gândit mult. Există într-adevăr reincarnare! Noi am petrecut multe vieţi împreună, pentru că altfel ar fi imposibil să ne întelegem atît de bine şi să va iubesc atât de mult”. Iulie 1994 Nu doream să se ştie că plec în Franţa. Aşa că i-am povestit Dianei că mă duc la tanti Marioara, la Vereşti, în Moldova. Iar Diana, uitându-se cu ochii ei mari la mine, mi-a răspuns: „Doamna, dacă aveti de gând să rămâneţi pe acolo, prin ţările pe unde vă duceţi, va rog să mă luaţi cu dumneavoastră. Mie nu-mi trebuie alt profesor de vioara”. Eu: „Diana, dar mă duc în Moldova la rude”. Diana, la fel de senina, a repetat: „Va rog să mă luaţi cu dumneavoastră dacă aveti de gând să rămâneţi pe-acolo pe unde va duceţi”. M-a umflat rasul. Iulie 1995

Am anunţat-o pe Diana că plec în Germania. S-a crispat toata, s-a înroşit, i s-a făcut rău. Am reuşit s-o liniştesc cu greu, asigurând-o că numai mă plimb şi că mă reîntorc. 9 ianuarie1996 Eu: „Diana, îmi dai voie să plec în Grecia?” Diana, puţin alarmata: „În plimbare?” Eu: „Da” Diana: „Da?” Eu: „Da”. Diana: „Cat timp?” Eu: „Asa, vreo săptămână. Pe urma avem de studiat”. Septembrie 1989 Prietena mea, Irina Cufiş, avea o sterilitate datorita unui ovar polimicrochistic. (O dereglare hormonală. Ovulul în loc să se elimine, rămânea înmagazinat în ovar.) Am adus poza. „Tăticul” a zis că se poate. Am trimis în Grecia tratamentul şi m-am rugat pentru ea la cimitirul Belu-catolic, la cele trei morminte făcătoare de minuni. După doua zile am visat-o pe Irina. Un foc a coborât asupra ei şi i-a cuprins tot corpul. Am ştiut că va reuşi, lucru pe care i l-am spus şi ei. Au circulat poze şi reţete între Bucureşti şi Atena. Rezultatul? Pe 14 noiembrie 1990 s-a născut Margarite, iar pe 16 mai 1993 Mihalis. Băieţelul a

venit fãrã vreun tratament special. Deci totul se autoreglase şi era în ordine.

Cap. IV – FRATI

Mergând pe firul vieţii inginerului Valeriu Popa, într-o cută de timp apare şi întâlnirea cu un om a cărui viaţă a fost transformată pentru totdeauna în urma celor aflate de la dl. Popa. Dar să-l ascultam chiar pe el ce ne spune în interviul acordat ziaristei Doina Gheorghiu. „Nicu Omota este unul dintre cei mai vechi beneficiari ai competenţei, dăruirii şi omeniei care îşi dau mâna în Omul Valeriu Popa, şi care a devenit în timp, prin cunoştinţele în materie de terapii naturiste acumulate ca autodidact, prin căutările personale, dar mai ales prin multele ore petrecute în preajma domnului Popa, unul dintre discipolii acestuia. D.G.- Ce a însemnat pentru Nicu Omota întâlnirea cu medicina naturistă prin reprezentantul ei, Valeriu Popa? N.O.- Recâştigarea sănătăţii pierdute. Însăşi viaţa, din care am crezut, la un moment dat, că trebuie să mă retrag învins. D.G.- Povestiţi-ne exact ce s-a întâmplat... N.O.- În 1974, că urmare a unei conjuncturi a vieţii pe care nu am reuşit atunci să o depăşesc cu întelepciune, s-a declanşat o boală a sistemului nervos, boală care de-a lungul a peste 9 ani m-a împiedicat să mă bucur de viaţă. A început astfel un lung şir de internări în clinici de specialitate, cu multiple diagnostice, tratamente

medicamentoase dintre cele mai elaborate, fãrã să scap în tot acest timp de cumplitele senzaţii de scufundare, ameţeală, răsturnare, palpitaţii. Medicii renumiţi pe care i-am consultat (dr. Bazilescu, prof. Meiu, dr. Diacicov, dr. Coşa, dr. Predescu, dr. Cremene, dr. Hangan) lăsau deja să se înţeleagă că nu voi obţine niciodată o stare bună de sănătate, deoarece boala, în loc să se amelioreze, cum era firesc, datorita ingerării atâtor medicamente se agrava din zi în zi. Astfel, evoluţia diagnosticului a fost următoarea: sindrom asteno-vegetativ, tetanie neurogenă, sindrom anxios cenestopat, nevroză anxioasă cu elemente depresive, dezvoltare neuroasteniformă cenestopată, sindrom depresiv cu elemente anxioase, psihastenie cu elemente depresive, anxioase şi obsesivo-fobice, dependenţă la amital, decompensare neurastenică. Ca urmare a consumului exagerat de sedative, tranchilizante, neuroleptice, s-au adăugat şi alte neplăceri la cele existente deja. După patru ani de tratament alopat în clinicile din Bucureşti, m-am internat la clinica de psihiatrie din Tg. Mureş (prof. dr. Grecu), fiind supus unor proceduri pe care le consider inumane, mă refer la electroşocuri şi la şocurile insulinice, ajungând uneori chiar în stare de comă. În urma acestor tratamente n-am obţinut nici o ameliorare a sănătăţii, motiv care m-a determinat să încerc de unul singur mai multe remedii naturiste, cu slaba voinţă pe care o

mai aveam, ştiindu-se bine că medicamentele depersonalizează, reduc voinţa, creează dependenţă. M-am străduit deci să reduc din marea doză de tranchilizante. Totul era însă în zadar, reacţia organismului la lipsa de drog era atât de puternică încât apelam şi mai disperat la ele. Intrasem într-un cerc vicios din care nu mai găseam ieşire. În urma unei alte internări la spitalul Gh. Marinescu, mi s-a pus diagnosticul care înspăimântă pe oricine: psihoza discordantă. Pierzându-mi încrederea în viaţă, în mine, în orice, în 1981 am două tentative de sinucidere. Mi-am dat seama de pericolul în care mă găseam şi, cu o ultimă speranţă, m-am internat din nou în spital, cu diagnosticul farmaco dependenţă. Cura de dezintoxicare medicamentoasă la care mam supus a fost atât de chinuitoare încât m-a adus într-o asemenea stare de slăbiciune că nu puteam sta în picioare decât sprijinit. La externare problema dezintoxicării nu fusese rezolvată, dovada şi conţinutul reţetei: pyramen, torecan, clordelazin, romergan, reluând în scurt timp şi vechea medicamentaţie. Pentru mine nu mai există absolut nici un tren... Încercasem totul, mă agăţasem cu disperare de orice medicament. D.G.- Când aţi aflat de ing. Valeriu Popa? N.O.- În acest moment al vieţii, când nu mai speram la nimic, l-am cunoscut pe domnul Popa, în aprilie 1983. În doar câteva minute de consult,

fãrã să-mi dea răgazul să-i spun ceva despre mine, mi-a descris toate simptomele bolii de care sufeream, informându-mă în acelaşi timp despre afecţiunile unor organe, datorate consumului excesiv de medicamente, afecţiuni despre care nu ştiam nimic, ele fiind confirmate medical abia ulterior. Am aflat pentru prima dată care sunt cauzele generatoare ale suferinţelor cumplite pe care le aveam. Domnul Popa m-a întrebat dacă vreau să mă vindec sau să fiu vindecat. În sfârşit, am înţeles atunci că totul depinde de mine şi am optat astfel pentru autovindecare. D.G.- A fost dificila ruperea de nişte deprinderi adânc înrădăcinate? N.O.- Hotărârea de a trece la un mod de viaţă nou, la o alimentaţie bazată numai pe crudităţi, pornea din convingerea fermă că dezintoxicarea prin aport de hrană vie este superioară uneia care, pentru acelaşi scop folosea o grupă de medicamente ca să scape de alta... Câştigul în sănătate a fost enorm, dat fiind că numai după trei săptămâni de regim de crudităţi, am reuşit să renunţ la 80% din medicamente, revenindu-mi treptat starea de linişte şi atât de doritul somn natural. Uitasem cum arată un om normal, ce înseamnă să te poţi bucura de viaţă. Dacă în cei 9 ani de boală eram mereu la limita celor 180 de zile de concediu medical, în pragul pensionării

deci, în perioada regimului natural nu am avut nevoie de nici o zi de concediu medical! D.G.- Sunt deja 7 ani de când urmaţi recomandările domnului Popa. Care este starea de sănătate a dvs. acum, când vorbim? N.O.- Lupta cu boala a continuat tot acest timp, şi nu a fost întotdeauna uşor, dar pot spune că am obţinut cu fiecare etapă mari progrese în sănătate, neaşteptate şi necunoscute de mine până acum, pe măsură ce se eliminau depozitele cu toxine din organism, cauzate de viaţă dezordonată şi de medicamentele luate fãrã măsură. Am învăţat mult de la dl. Valeriu Popa. Am aflat că sănătatea nu este un dat cu care te naşti şi mori, fãrã nici un efort individual... Dânsul m-a luat asociat în lupta contra bolii; de fapt, nu-l lasă pe bolnav în postura de parazit, căruia să i se administreze ceva din afară, ci îi stimulează toate resursele energetice, îl determină să acorde supremaţie mintii, care să conducă trupul în lupta aceasta pentru a-l trage din boală, adesea din moarte... Acum, nu numai că trăiesc, dar mă bucur de sănătate deplină, şi ca mine sunt sute de oameni, care au renunţat la spitale, găsindu-şi aici, la dl. Valeriu Popa, bucuria de a trai. Pentru tot ceea ce face pentru oameni, pentru tot ceea ce a făcut şi face pentru mine, eu, fost bolnav fãrã nici o şansă de vindecare pe cale medicala, îi mulţumesc din inima şi cu aceasta ocazie!

D.G.- Ştiu ca, în decursul anilor, aţi acumulat multe zile de post total. N.O.- Da, unul din procedeele prin care lupt să-mi păstrez sănătatea este şi postul, despre care pot spune, în urma studierii lucrărilor de specialitate şi vazându-l aplicat pe mine şi pe alţii, că este cel mai direct şi mai eficient mijloc prin care te poţi debarasa de toxinele acumulate în organism de-a lungul anilor, cu rezultate spectaculoase. Valeriu Popa îl recomanda tuturor celor care se angajează pe calea autovindecării. D.G.- Dl. Popa da un exemplu plastic, în acest sens, când spune că este absolut obligatoriu să te depoluezi fizic şi, implicit, psihic, înainte de a începe să consumi o hrană curată, vie, căci dacă vrei să zugrăveşti o casă, începi prin a curăţa pereţii de varul vechi, că să prindă noua zugrăveală... N.O.- Omul consuma zilnic o cantitate de alimente cu scopul de a i se furniza energia necesara existentei, dar, pe lângă aceasta, alimentele consumate produc în corp o serie de elemente toxice, că rezultat al arderilor metabolice. Cantitatea şi gradul de toxicitate al acestor elemente depind de natura alimentelor, de modul de preparare a lor, cât şi de puterea organismului de a le neutraliza. D.G.- Dacă nu ar interveni şi metabolismul fiecăruia, capacitatea particulară a fiecărui organism de a elimina aceste toxine, ar părea

firească întrebarea pe care o pun unii oameni, şi anume: „de ce, acela care mănâncă la fel că mine nu are probleme cu sănătatea, în timp ce eu am?” N.O.- Pe lângă acestea, prelucrarea termică a alimentelor aduce cu sine un înşelător confort digestiv, iar prin adăugarea unor condimente, un spor de plăceri gustative care îl fac pe individ să consume cantităţi cu mult peste nevoile sale reale. Efortul energetic pe care îl depune aparatul digestiv pentru prelucrarea acestor cantităţi este mare, conducând, spre surprinderea multora, la epuizarea fizică şi psihică a individului. Ba mai mult, organele de eliminare se afla, datorita acestei situaţii, în imposibilitatea de a mai face faţă acestui volum de muncă, rezultând de aici depunerea elementelor toxice care nu pot fi eliminate. D.G.- Se depun, astfel, acolo unde găsesc teren... N.O.- Da, acidul uric mult crescut în sânge se depune la încheieturile membrelor, iar calciul anorganic, deci neasimilabil, rezultat din alimentaţia incorectă, provoacă dezastre în organism, prin depunerile sale. D.G.- Înţeleg de aici că acidul uric şi calciul anorganic rezultate din metabolizarea unor elemente existente numai în hrana pervertită termic, rafinata, chimizata, se depun în

organism, dând acele spondilite, spondiloze, gută, cu dureri adesea insuportabile... N.O.- Toate acestea, împreuna cu creşterea colesterolului peste limita de toleranţă, încarcă sângele cu elemente străine corpului şi implicit străine sănătăţii, ducând la ruperea echilibrului. În organismul depăşit că posibilităţi, atât de digestie cât şi de eliminare, se instalează starea de oboseală continuă, de disconfort general... D.G.- Şi apoi boala în sine, localizată la anumite organe, manifestata deci clinic, nu? N.O.- Da, şi ar trebui menţionat un aspect ignorat adesea, dar important! Lipsa din alimentaţia noastră a celulozei, pe care nu o au decât legumele, cerealele şi fructele crude, duce la o formă constipativă cronică, cu efecte dezastruoase asupra sănătăţii omului. D.G.- Domnul Valeriu Popa spune despre constipaţie că este „boala bolilor”. N.O.- Sigur, neeliminarea la timp a toxinelor duce, prin procesul de osmoză directă şi inversă, la un cerc vicios din care organismul nu mai găseşte ieşire, căci purgativele şi laxativele nu fac decât să rezolve temporar efectul, nicidecum cauza, boala devenind cronică, creând condiţii apariţiei şi dezvoltării în organism şi a altor boli. D.G.- Omul nu renunţă uşor la alimente rafinate că: zaharul, produsele din faina alba, grăsimi animale, uleiuri rafinate, dulciuri concentrate, prăjeli, fierturi, deoarece gustul

nostru s-a pervertit. Nu ne mai place un aliment decât dacă îl pregătim, îi mai adăugam ceva... N.O.- Din păcate aşa este. Dacă am introduce în alimentaţie hrana cruda, vie deci, bogata în fibră vegetală care este ca o matură binefăcătoare pentru tubul digestiv, în săruri minerale, vitamine în stare naturală, organismul ne-ar mulţumi că i-am dat posibilitatea să se reechilibreze singur, natural, fãrã să mai fie nevoie să mai apelam atât de des, sau chiar niciodată, la medicamente... D.G.- Rămâne, deci, repaosul alimentar, ca fiind soluţia cea mai bună... N.O.- Atât pentru un organism tulburat, epuizat de stres, de o alimentaţie nechibzuită, săracă în elemente nutritive de tip organic, dar şi pentru un organism care doreşte să se menţină în stare bună de funcţionare, cel mai bun remediu este postul total. Dacă ţinem seama de faptul că sângele este cel căruia îi revine sarcina să transporte elementul nutritiv şi oxigenul necesar desăvârşirii procesului metabolic până la ultima celulă din corp, atunci admitem că de calitatea sângelui depind echilibrul şi calitatea vieţii. Un sânge încărcat toxic nu mai are posibilitatea de a mai face pe cărăuşul. Sângele trebuie să preia de la celulă elementul toxic rezultat în urma arderilor metabolice şi, prin sistemele de eliminare, să scape de acesta. Dar cum să preia ceva când el este şi aşa

supraîncărcat? În acest moment postul face adevărate minuni căci, indiferent de situaţia în care ne aflam, de sănătate relativă, de boală avansată, sau de oboseală, este de o importanţă vitală eliberarea organismului de elementele toxice acumulate de-a lungul vremii. D.G.- Multă lume crede că, mai ales atunci când eşti bolnav, trebuie să te hrăneşti copios, ca să ai resurse în lupta cu boala. N.O.- Totalmente greşit. În timpul postului, organismul, nemaifiind obligat să facă digestia pentru care se cheltuieşte cam 80% din energia sa, îşi foloseşte întreaga capacitate energetică pentru refacere, eliminarea rezidurilor acumulate, pentru lupta cu boala. De fapt şi în natură, animalele, atunci când sunt bolnave, se izolează, nu mănâncă nimic şi se vindecă fãrã vreun medicament miraculos. D.G.- Mi-aţi spus, Nicu Omota, că anual acumulaţi aproximativ 100 de zile de post, că aţi început neîncrezător, deşi logic înţelegeaţi beneficiile acestei practici. N.O.- Fac acest lucru de peste 4 ani, după ce dl. Popa mi-a repetat de mai multe ori: „Trebuie să te pregăteşti pentru post, îţi este mai mult decât necesar”. Am crezut atunci că niciodată nu voi putea răbda de foame. Am început timid, cu o zi pe săptămână, apoi cu grupuri de 3-5 zile, că să trec la câte 10 zile la fiecare solstiţiu şi echinocţiu sau de câte ori simt nevoia să ofer o

perioadă de odihnă binemeritată organismului meu. Repaosul alimentar trebuie să fie o acţiune voluntară şi nu impusă, cu scopul de ameliorare a sănătăţii, să fie însoţit de o gândire pozitivă, echilibrând în final întregul organism. Un post de tip „greva foamei”, cred că nu va avea niciodată o acţiune benefică asupra organismului, dimpotrivă, poate avea consecinţe dezastruoase imediate şi în timp, asupra sănătăţii, deoarece individul care se supune postului total, fiind animat de anumite ambiţii demonstrative sau revendicative, adesea de ură, produce bulversări ale sistemului sau glandular. Se ajunge astfel la un exces de adrenalină ce creează o tensiune interioară greu de suportat de un neiniţiat în aceste probleme ce însoţesc postul, cu consecinţe foarte neplăcute... Un post animat de dorinţa de bine şi însoţit de gânduri optimiste duce la o conlucrare armonioasă a întregului sistem glandular, iar emisia de endorfina difuzată de creier în organism oferă o stare de armonie şi echilibru de care este mare nevoie în timpul postului. Există persoane care întreabă: „De ce trebuie să postim? Este o plăcere să rabzi de foame?” Nu, cu siguranţă nu. Din experienţa personală şi din tot ce mi-au relatat bolnavii vindecaţi în urma sfaturilor date de dl. Popa ştiu că în timpul postului toxinele din organism sunt antrenate şi eliminate.

Organismul reuşeşte să-şi facă ordine în sistem folosind energia economisită prin neutralizarea digestiei. După un timp încep să se elimine prin urina deşeuri toxice care, uneori, pot fi observate şi cu ochiul liber. Mi s-a întâmplat că după câteva zile de post să elimin urină cu miros de medicamente, în condiţiile în care nu mai luam nici un fel de medicamente de ani de zile. Vedeţi, deci, cât de profund este procesul de eliminare în post! Acest proces se realizează pe toate căile posibile: pe nas şi pe gura, sub forma de mucus, prin limbă, (acea limba încărcată cu care ne trezim deseori dimineaţa şi mai ales în timpul postului). Prin limbă se elimina cele mai „subtile” elemente toxice. Dacă daţi unui pui de găină să guste din lichidul pe care îl aruncaţi după ce faceţi gargară cu ulei dimineaţa, acesta va cădea mort după prima ciugulire, mai ales dacă persoana respectivă este grav bolnavă. Eliminări mai au loc şi la nivelul pielii, prin pori. Din acest motiv este şi greu de suportat să stai mult timp în preajma unui om care posteşte. Spălarea corpului cu oţet de mere îndoit cu apă înlătură acest inconvenient, oţetul dizolvând constituenţii care închid porii şi împiedică eliminarea toxinelor. Ce se întâmplă de fapt în timpul postului? Organismul vine în întâmpinarea alimentelor cu anumite enzime, specifice fiecărui tip de aliment, enzime necesare digerării hranei. Dacă organismul nu-şi mai primeşte hrana

obişnuită, în timp are loc procesul de fagocitoză, acesta diminuându-se treptat. Pe de altă parte, secreţia de acid clorhidric din stomac scade treptat până la încetarea completă. Peristaltismul încetează şi el, astfel ca, după 2-3 zile de post, senzaţia de foame dispare, iar unele afecţiuni ale stomacului, şi în general ale tubului digestiv, se vindecă tocmai datorită acestui repaus alimentar. D.G.- Pe cei care postesc i-am auzit spunând că în această perioadă le revine somnul, fãrã să mai apeleze la somnifere. N.O.- Într-adevăr, somnul natural revine şi este mult îmbunătăţit, apropiindu-se mult de ceea ce se cheamă somn odihnitor. Pe de altă parte, sistemele microbian, bacterian şi enzimatic existente la nivelul tractului intestinal, dispar şi ele, prin acelaşi proces de fagocitoză, fapt extraordinar de folositor viitoarei stări de sănătate, căci fostele depuneri din intestin, fixate pe un strat gros de mucus, împiedică procesul de osmoză. Se ştie, noi suntem mai murdari pe dinăuntru decât în exterior, că urmare a modului nostru de alimentaţie. În post şi la reluarea alimentaţiei (corectă de această dată), mucusul intestinal, sistemul bacterian şi cel microbian se vor reface pe structura unei hrane curate, vii, sănătoase. Când reîncepem să mâncam, structura modului de gândire este alta, mai aproape de adevăr. La nivel fizic, pielea devine mai catifelată, sângele hrăneşte corect celulele

corpului, fiind capabil de a prelua şi elementele toxice care trebuiesc eliminate. Sângele curat îmbunătăţeşte echilibrul dintre fizicul şi bioenergeticul nostru, apărând calităţi intuitive noi, sau proprietăţi telepatice pe care nu le-ai avut înainte. Postul vindecă fundamental, el are efect benefic asupra întregului organism, nu numai asupra unui anumit organ, acţionând la nivel subtil până la cauza care a dus la dezechilibrul apărut, parcurgând drumul invers al unei boli manifestate. Dacă de exemplu, o persoană a avut o infecţie al cărei proces l-a stopat cu antibiotice, la post trece prin faza acută a bolii, mai înainte ca vindecarea să se producă. Deci, în timpul postului, cu o ciclicitate de şapte (sau jumătăţi de ciclu), adică 3,7,14,21,... de zile, apar crizele de eliminare, care de multe ori sunt greu de depăşit. Dacă nu s-a înţeles mecanismul acestui proces, se pot trage concluzii greşite, interpretându-se negativ rezultatele postului. Exemplu: o fetiţă bolnavă de psoriazis începe un tratament recomandat de dl. ing. Valeriu Popa. După un timp, întregul corp i s-a acoperit de furuncule, din care ieşea un puroi urat mirositor, fãrã să facă totuşi febra. Speriată, mama fetiţei a dus-o la doctor, care i-a dat antibiotice, oprind astfel un proces de eliminare firesc, benefic, într-o boală atât de gravă cum este psoriazisul.

D.G.- De ce credeţi că medicina nu acordă totuşi atenţia meritată acestei terapii propuse de natură - postul - deşi rezultatele ei vorbesc de la sine. N.O.- Nu doresc să intru în conflict cu medicina, nu mă erijez în medic şi nici în vindecător. Doresc doar să împărtăşesc din experienţa mea în acest domeniu acelora care au nevoie de câteva cunoştinţe pentru a porni pe acest drum al vindecării prin natură, folosindu-se de legile ei. Aş vrea să dau câteva exemple din care rezultă că medicina alopată nu se ocupă de cauza bolii, ci de efectele ei: bolnavilor cu afecţiuni cardiovasculare li se recomandă aspirina, de trei ori pe zi, pentru a împiedica formarea de cheaguri. Este adevarăt că aspirina, fiind un acid, dizolvă cheagurile şi că în perioada când se ia aspirina, acestea nu se formează. Dar, după aceea, ce se întâmpla? Luam toată viaţă aspirina? Dezastrele pe care le produce aceasta în organism, la un consum îndelungat, sunt de nedescris! La anumite boli, mai ales când sunt asociate cu temperatura, se recomandă antibiotice, care nu fac decât să stopeze un proces firesc de eliminare. Toate aceste procese oprite din evolutia lor, rămân latente în organism, ieşind la iveală mai târziu, într-o formă mult mai gravă.

Şi în cazul cancerului, consider că medicina nu se ocupa de cauza bolii, ci de efectul ei. Dacă unei persoane i-au apărut noduli, chisturi, tumori, pe cale medicală i se aplică chimioterapia, cobaltoterapia, sau intervenţia chirurgicală pentru extirparea acestora. S-a rezolvat cu aceasta cauza? Nu! Dacă ţinem seama că dezvoltarea celulei canceroase se face haotic, nemaiputând fi controlată de sistemul central, afectat de stres şi obiceiuri alimentare nesănătoase, atunci trebuie să admitem că acest mare rău al omenirii, cancerul, este o stare biologica datorată factorilor mai sus enumeraţi şi nu o boală propriu-zisa. Că este aşa, o confirma sutele de cazuri rezolvate de dl. Valeriu Popa. Prin post, alimentaţie corectă şi alte proceduri naturale, acele chisturi şi tumori se dizolvă şi dispar sau ies la suprafaţa pielii, se usucă şi cad. Dispariţia lor este confirmată de tomografii, unde acestea nu mai apar. Cum se întâmplă aceasta? Lumea medicală ar trebui să cerceteze riguros fenomenul, să-l explice, nu să nege evidentele. Este mare păcat că atâţia bolnavi să fie mutilaţi prin intervenţii chirurgicale şi să moară numai pentru că, aşa cum susţin unii medici, metoda dlui Popa nu are o explicaţie stiinţifică. D.G.- Unii se tem de post şi abandonează. Este postul, pentru dl. Valeriu Popa, un mod de a-i selecta pe adevăraţii luptători?

N.O.- Valeriu Popa spune că cine poate face post este capabil să suporte pe mai departe rigorile regimurilor indicate. Dansul considera că sănătatea este un bun personal, de care eşti direct răspunzător. El nu te vindeca, este numai iniţiatorul şi îndrumătorul autovindecării tale. Deci lupta îţi revine. Este adevarăt că fãrã îndrumările sale nu poţi face nimic, pentru că dansul ştie exact ce-i trebuie organismului tău la un moment dat, adaptează tot ce recomandă la specificul bioenergetic al fiecărui individ. El nu tratează boala, ci bolnavul. Am văzut de-a lungul anilor cazuri deosebit de grave vindecate sau în curs de vindecare, prezentând boli declarate incurabile din punct de vedere medical: spondilita anchilozantă, psoriazis, diferite forme de cancer, scleroza în placi, diabet, boli psihice, reumatice, ciroza, tumori la cap. Mărturiile acestor oameni sunt incredibile. D.G.- Ce „se mănâncă” în post, domnule Nicu Omota? N.O.- La post se bea apa distilată. Aţi spus bine se „mănâncă”, pentru că apa se bea în cantităţi mici odată, mestecând-o că pe un aliment solid. Aş face câteva referiri cu privire la această apă distilată, mai ales că am auzit părerea unor medici despre aceasta: „Este inuman, sinucidere curată să bei apa distilata, demineralizează, nu vine cu nici un aport de săruri, dimpotrivă, ţi le ia şi pe ale tale”. Da, aşa

este! În viziunea medicală, cu dieta recomandată de medicină, într-adevăr, apa distilată, prin consum îndelungat, duce la sărăcirea organismului. Dar lucrurile stau cu totul altfel. Din punct de vedere chimic, apa distilată este un element nesaturat: introdusă în organism, ea absoarbe sărurile aflate în sistem până la saturaţie şi le antrenează spre ieşire, acesta fiind şi scopul postului. Neignorând faptul că se elimină şi elemente bune, organismul se debarasează în primul rând de otrăvurile depozitate în interior, pe care medicina clasică, prin mijloacele ei, nu reuşeşte să le elimine. Şi apoi, acela care face post cu apa distilată, la revenirea din post consumă alimente care aduc un aport substanţial de vitamine şi săruri minerale de tip organic, asimilabile deci, în acest fel remineralizarea având loc rapid şi cu mare eficienţă. În sistemul medical alopat, cu dieta specifică acestuia, nu se poate realiza o mineralizare eficientă după un consum îndelungat numai de apa distilată. Apa distilată se consumă numai în post şi la ieşirea din post! Dar postul, oricât ar fi de bun , nu se poate face oricum şi în orice condiţii. Dacă nu ai un îndrumător sau cunoştinţe minime, nu poţi porni la un post mai îndelungat, căci pot apare situaţii care interpretate greşit pot duce la decizii pripite, la concluzii eronate, iar o abandonare brutală, sau o revenire neadecvată poate conduce la

dezechilibre mari. Postul este benefic pentru toţi cei care îl fac în mod corect, şi nu trebuie să uitam că fiecare organism este o entitate complet distinctă şi că reacţiile sale de răspuns diferă de la individ la individ! Despre post, ca şi despre yoga, nu poate vorbi decât cel care practică acest lucru. Teoria unui neiniţiat nu este valabilă. Domnul Popa recomanda postul pentru că el însuşi îl practica. De altfel, dânsul aplica mai întâi pe el însuşi tot ce recomanda bolnavilor. Metoda de dezintoxicare cu apa distilată şi clisme făcute în această perioadă, precum şi revenirea din post, folosind o dietă bine gândita, adaptată la individ, care să îi aducă vitaminele şi mineralele necesare organismului, aparţin în totalitate d-lui Valeriu Popa. Ieşirea din post este mai dificilă decât postul însuşi. În timpul dezintoxicării are loc procesul de fagocitoză, mişcarea peristaltică încetează, sistemele bacterian, enzimatic, microbian, tind să dispară, pereţii intestinali devin lipsiţi de mucusul protector, iar tubul digestiv se „subţiază”. De aceea, revenirea din post se face cu alimente de protecţie şi în cantităţi mici, capabile să formeze încet-încet, flora intestinală, enzimele necesare viitoarelor functii digestive. Revenirea durează în general cam 70% din perioadă postului. D.G.- Aţi amintit şi de alte mijloace ajutătoare...

N.O.- Postul fãrã clisme este un mijloc de autointoxicare. În acest timp au loc eliminări masive de elemente toxice care prin procesul de osmoză inversă, că urmare a încetării peristaltismului intestinal şi a lipsei alimentelor ce fac tranzitul, rămân în intestin şi fiind neeliminate, reintră în circuitul sanguin, formând un adevarăt cerc vicios. Nu este reală afirmaţia unora, potrivit căreia clisma ar crea obişnuinţă, dependentă. Pe timp limitat, sunt necesare două clisme pe zi, ulterior, pe măsură ce se reia alimentaţia, se renunţă la clismă. Despre post se poate vorbi mult mai mult, dar aş încheia aceste consideraţii cu afirmaţia doctorului Nicolaev, care mi se pare revelatoare pentru a înţelege cât de profund lucrează postul: „Acolo unde postul nu vindecă, nimic nu vindecă”. *** Într-una din serile de iarna ale lui decembrie 1995, fiind acasă, mă gândeam la un prieten pe care nu-l mai văzusem cam de mult. De vreo câteva zile îmi tot venea în minte. Aşa s-a făcut că am ridicat telefonul şi l-am căutat. A răspuns băiatul lui şi după câteva cuvinte schimbate împreuna, mi l-a dat pe tatăl său. Din vorba în vorba am ajuns să-i povestesc despre cartea pe care o scriu şi i-am propus să participe

şi el cu o părticică din viaţă lui la realizarea ei. A acceptat propunerea cu plăcere, iar după câteva săptămâni, întâlnindu-mă cu Gelu, prietenul meu, mi-a înmânat următoarele pagini scrise la care eu nu mai adaug nimic, doar le redau în continuare. „Simt uneori că rugăciunea porneşte din adâncul sufletului, că haina uşoară a trupului, în care sufletul este îmbrăcat, îl lasă să vibreze după aspiraţiile lui. Atunci trupul şi sufletul trăiesc într-o simbioză perfectă, mă simt că o mare liniştită, cu apa ca o oglindă. Alteori simt că spun rugăciunea că pe o poezie, că sufletul este încătuşat în haina grea a trupului, simt cum gândurile dau navală şi-l îndepărtează de la dorinţele lui, de înălţare. În acele momente simt trupul ori prea obosit, ori ocupat mai mult de „treburile” lui decât de „grija” de a-i oferi sufletului o haină mai uşoară. În cei cinci ani de regim naturist am observat cum haina aceasta a trupului se schimbă, se modifică de la o etapă la alta a vieţii noastre, în funcţie de preocupările şi modul nostru de viaţă. Până la 14 ani mi-am petrecut copilăria într-o familie de ţărani, buni gospodari, care aveau pe lângă casa tot ce trebuia pentru a nu duce grija zilei de mâine. Părinţii şi bunicii mă învăţau că în viaţă, omul trebuie să fie bun, blând, drept,

cinstit şi cu credinta în Dumnezeu, pentru a-şi păstra sănătatea şi a răzbate prin viaţă. În toată această perioadă m-am bucurat de o sănătate bună şi de o condiţie fizică remarcabilă. Hrana era constituită în cea mai mare parte din produse lactate, ouă, fructe şi legume în stare crudă sau din mâncare gătită la foc, dar tot din aceste produse. Deşi creşteau în jurul casei multe animale şi păsări, carnea era folosită la prepararea mâncării numai în zilele de sărbătoare. La creşterea cerealelor, legumelor şi fructelor foloseau numai îngrăşăminte naturale. Mâncarea gătită la foc era pregătită şi servită pentru o singură masă. Exista în popor aceasta convingere, că mâncarea rămasă de la o masă la alta se alterează şi atunci era dată animalelor din ogradă. În perioada aceea oamenii satului mureau de „bătrâneţe”, la vârsta de 80-90 de ani. Miercurea şi vinerea ţineau post, nu mâncau carne şi nici produse lactate şi ouă, sau ţineau post negru, deci fãrã a mânca sau bea ceva pe parcursul acestor zile. Tot ceea ce gândea şi înfăptuia omul de dimineaţa şi până seara, era sub semnul rugăciunii şi al credinţei în Dumnezeu. Toate acestea la un loc, hrana naturală, gândul bun, rugăciunea şi credinta în Dumnezeu, îl făceau pe om sănătos şi puternic. El se simţea ancorat cu fire puternice în Univers. Omul îşi îmbrăca sufletul într-o „haina”

frumoasă, de la venirea la viaţă şi până la bătrâneţe, la moarte, la trecerea la o alta viaţă. De multe ori bunica din partea mamei ne spunea cu seninătate, în anii din urma ai vieţii ei, că ştie unde merge, că nu-i este frica de moarte şi că se roagă lui Dumnezeu să moară într-o duminică şi să fie îngropată într-o miercuri. Şi toate aşa s-au petrecut. Într-un vis, bunicii îmi spuneau să am grija cum trăiesc, să mă comport în aşa fel cu cei de lângă mine, astfel încât, la plecarea din viaţă aceasta, sus, să nu rămân „dator” faţă de ei, pentru că numai aşa pot deveni liber. Caci fiecare dintre noi venim la viaţă într-un anumit loc, întro anumita conjunctură astrală, prin anumiţi părinţi, atunci când a sosit momentul, când hotărăşte Dumnezeu. Am venit la viaţă într-un sat de lângă Bucureşti, în anul 1951, luna septembrie, ziua 19, într-o familie de ţărani. Oamenii din popor, credinţele şi basmele populare spun că atunci când vii la viaţă, eşti asistat de trei ursitoare, care-ţi ursesc viaţa. Deci, cu alte cuvinte, ei spun că venirea noastră la viaţă nu este întâmplătoare, că totul se desfaşoară după un anumit „program” pe care trebuie să ne străduim să-l ducem la bun sfârşit şi la care veghează şi cele trei ursitoare, cei trei îngeri păzitori ai nostri. Acest program reprezintă legătura noastră puternică cu Divinitatea, cu aştrii, cu părinţii prin care ne-am

născut şi cu locul în care am venit la viaţă pe acest Pământ. Creatorul a pus în noi scânteia divină, aştrii şi-au pus amprenta în clipa naşterii noastre, de la părinţi am moştenit bagajul ereditar, iar locul de pe Pământ în care am venit ne hrăneşte cu roadele lui. Rezulta că în acest program îmi este permis să fac, în principiu, numai ceea ce duce la îndeplinirea lui. Fiecare dintre noi am observat că după o masa copioasa urmeaza o senzaţie neplăcută, după o noapte nedormită, o slăbiciune a trupului, după o bucurie exagerată, o întristare, după un gând bun, o stare de bine, de uşurare sufletească, că după un gând rău apare o stare de enervare sau un necaz. Viaţa este aşa cum neo facem. Acum câtva timp, la noi în sat a fost omorât un om care păzea un camp. Momentan nu s-a aflat făptaşul. Dar peste câţiva ani, oamenii au început să vorbească că sunt bănuiţi de omor trei cetăţeni din sat. Cei trei erau oameni tineri şi puternici. Ei s-au îmbolnăvit rând pe rând şi au murit în chinuri grele, lăsând în urma lor copii necăjiţi şi soţii îndurerate. Fiind înzestrat cu scânteia divina, „omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Prin programul vieţii sale, el „ştie” ce trebuie să facă pentru a trai în armonie cu tot ceea ce-l înconjoară. „Simte” că orice greşeală, oricât de

mică, îi aduce mari neplăceri, unele cu urmari chiar fatale. Dar dorinţa lui de a trai o viaţă modernă, lupta pentru bani, lucruri şi avere îl îndepărtează încet-încet de pe „traiectoria” iniţială, de la programul lui. Dintr-un om bun, blând, omenos şi răbdător, se transformă într-un orgolios, arţăgos, invidios şi pus pe îmbogăţire. Toată această zbatere, ca peştele pe uscat, îl aduce într-o stare de nerecunoscut. Omul ajunge să fie zdruncinat din temelie precum o casă demolată de cutremur. Deabia atunci începe să se trezească şi cere ajutorul lui Dumnezeu. Se trezeşte abia în al doisprezecelea ceas, atunci când este vlăguit de putere, când vede că toată alergătura lui nu i-a adus decât boală şi necazuri. Derulează întregul film al vieţii şi aruncă la coş tot ce i-a zdruncinat sănătatea şi ia înnegrit sufletul. În adâncul său apare părerea de rău, apoi căinţa pentru tot râul pe care l-a făcut sieşi şi celor de lângă el. El şi-a stricat nu numai haina sufletului, trupul, dar însuşi sufletul lui suferă imens şi este pe cale să plece. Îşi adună ultimile puteri şi se agaţă cu hotărâre de mana lui Dumnezeu, mână pe care până atunci nu o mai simţise de o lungă perioadă de timp. Aşa s-au petrecut lucrurile cu mine, care după absolvirea cursurilor şcolii generale de 8 ani, a trebuit să vin în Bucureşti pentru continuarea studiilor. „Haina” sufletului meu s-a

degradat în aşa măsură încât la 39 de ani, în preajma sărbătorilor de iarna din anul 1990, când oamenii se pregăteau de revelion, eu mă pregăteam să încep o nouă viaţă, sau mai bine zis, să-mi reiau filmul vieţii de la vârsta de 14 ani. Şi cum nimic nu este întâmplător, în acea vreme, perioadă anilor 80', poetul Adrian Păunescu prezintă în paginile revistei Flacăra tratamentul naturist al omului ing. Valeriu Popa. Învăţam fiecare articol ce se referea la boală şi tratamente ca pe o poezie, dar continuam să iau medicamente. Starea generală a sănătăţii mele se înrăutăţise atât de mult încât nu mai puteam bea nici măcar apă. Mă hrăneam numai cu medicamente: pentru stomac, inima, tiroida, stări depresive şi psoriazis. Într-o singură lună, decembrie 1990, am slăbit 12 kg. Îmi aşteptam sfârşitul. În paralel cu lectura articolelor din revista Flacăra, încă din anul 1988, participam la toate conferinţele pe teme de sănătate şi viaţă ţinute de ing. Valeriu Popa la Teatrul de Vară 23 August. În toamna anului 1988, într-una din zilele când dl. Valeriu Popa ieşise la cumpărături, l-am oprit şi l-am rugat să mă „vadă”. Mi-a spus că am aciditate mare şi psoriazis. Dar tot nu am făcut nimic pentru sănătatea mea. Deşi aveam dureri îngrozitoare de stomac şi o stare generală proastă, încă nu mă puteam desprinde de lumea

patimilor. A trebuit să mai treacă încă un an de chin şi suferinţă. În ultima săptămână a lunii decembrie 1990 nu am mai putut mânca nimic, nici apă nu mai puteam bea, trupul şi sufletul nu mai cereau nimic. Atunci mi-am dat seama că nu mai pot rezista mai mult de 2-3 săptămâni şi dacă nu încerc ceva voi muri. Ce trebuia să încerc îmi era clar de multă vreme, astfel că în ultima sâmbătă a lunii decembrie 1990, chiar înainte de revelionul 1991, am pornit în căutarea d-lui Valeriu Popa. Când colegii se pregăteau pentru Anul Nou, eu am plecat spre casa lui nenea Popa, cu gândul şi dorinţa de a-l găsi acasă şi de a-mi spune că nu-i totul pierdut, că mai am o şansă de a mă salva de la moarte. L-am găsit, mi-a confirmat ceea ce-mi spusese cu un an înainte, aciditate mare şi psoriazis şi am plecat bucuros că pot începe regimul. L-am început chiar în noaptea de revelion, 1991. Două săptămâni de zile am făcut eforturi mari să pot mânca câte ceva din alimentele prescrise în regim. Cu toate acestea, în fiecare zi observam cum durerile slăbesc în intensitate, şi starea generală de sănătate se îmbunătăţeşte. După primul regim alimentar de 45 de zile trupul meu începea să se înnoiască şi odată cu el sufletul tresălta de bucurie: ieşisem din groapă. După un an de tratament naturist în care regimurile se schimbau la 45 de zile, pentru

reechilibrarea tuturor organelor, deja m-am simţit în „haine noi”, în toată aceasta perioadă slăbind în continuare până la 53 kg. Greutatea de la care am început regimul a fost de 70 kg., la o înălţime de 1,85 m. Apoi, în următorii 4 ani, cu aceleaşi regimuri alimentare, am început să iau în greutate, în medie cam 4 kg. pe an, astfel ca, după 5 ani de regim naturist am ajuns din nou la 70 kg., dar simt că trupul meu este confecţionat din cu totul alte materiale. Aş putea spune că îşi modifica „croiala şi materialul” cu fiecare zi ce trece, iar sufletul meu care o îmbrăca, trece în fiecare zi prin noi şi încă nedesluşite stări. Dar ceea ce m-a făcut să simt şi mai aproape prezenţa lui Dumnezeu şi să mă prind cu putere de mâna Lui nevăzută a fost momentul îmbolnăvirii şi vindecării surorii mele. În urma unor îndelungate neînţelegeri cu soţul ei, sora mea s-a îmbolnăvit grav. Chiar şi după internarea în spital, după investigaţii şi tratament, starea sănătăţii ei s-a degradat întrun ritm alarmant. Îngrijorat, după externarea din spital, i-am sugerat că ar fi bine să o vadă şi dl. ing. Valeriu Popa, că ar putea încerca un regim naturist. A început tratamentul naturist, cu postul de 21 de zile de apa distilată, după care a urmat regimul pentru boli grave I sau mai scurt BG1. Acest tratament era destinat pentru tratarea unor boli de mare gravitate, fiind o

concepţie originală a lui Valeriu Popa, de asociere a unor factori diverşi ai terapiilor naturiste. Pentru a o feri de alte neînţelegeri şi în acelaşi timp pentru a-i da o mână de ajutor, am rugat-o să locuiască la mine. A parcurs cu bine atât postul de 21 de zile, cât şi regimul BG1 ţinut timp de 45 de zile. Dar, într-una din zile, la sfârşitul regimului, mi-a spus că ar vrea să meargă la ea acasă, să-şi continue tratamentul. După aproximativ 2 săptămâni, după alte discuţii şi neînţelegeri cu soţul ei, are loc o cădere bruscă şi totală a surorii mele în deznădejde şi spaimă. Îşi aduna ultimile puteri şi pleacă la ţară. După alte 2-3 zile îşi pierde şi aceste puteri, îşi pierde luciditatea, nu mai poate mânca nimic şi nu se mai poate deplasa decât ajutată. O aduc din nou la mine, dar pe zi ce trece, nu mai poate comunica, devine incoerentă, nu se mai poate deplasa, nu mai poate manca nimic şi rămâne imobilizata la pat. În perioadă aceasta slăbeşte de la 60 kg. la 42 kg., la o înălţime de 1,72 m.; nu putea să bea nici măcar apă, nu putea să mănânce nimic. Singura „hrană” în aproape 30 de zile a fost clisma. În momentele acelea, când rudele, vecinii şi „prietenii” veneau în vizită pentru a-şi lua „rămas bun” şi când toţi mă acuzau că sunt singurul vinovat de starea în care a ajuns, am simţit că nu sunt singur, că Cineva, nevăzut, îmi dă putere şi curaj să lupt, atât cu boala surorii mele, pentru

că ea nu mai putea lupta, cât şi cu cei care erau împotriva mea şi a regimului naturist al lui Valeriu Popa. Din acest moment am început să observ şi să simt că, deşi nu mancă nimic şi continuă să scadă în greutate, totuşi, prindea puteri. Am început să observ că apar anumite momente de luciditate şi că ele îşi măresc durata de la o zi la alta. Apoi, după un timp, a început să se ridice singură, mai întâi pe pernă, apoi pe marginea patului, după care a început să meargă sprijinindu-se de mobilier. Acest proces de revenire la viaţă a fost aşa de lent, şi totuşi atât de vizibil pentru mine, încât celor cărora le răspundeam că se simte mai bine, îmi spuneau răspicat că ori sunt nebun, ori nu vreau să recunosc că o să mă fac vinovat de moartea ei. Dar astăzi, după aproape 5 ani de regim naturist, sora mea se simte bine şi încearcă să înţeleagă, să ia viaţă aşa cum este ea, să privească cu seninătate derularea vieţii, cu tot ce îi oferă, bun sau rău. Astăzi, mulţi din cei care erau împotriva regimului naturist al lui Valeriu Popa şi îmi spuneau că am s-o am pe conştiintă pe sora mea, urmeaza ei înşişi acest regim, pentru că între timp şi ei „au căzut în prăpastie” şi au găsit alinarea suferinţelor în acest regim. Astăzi, ei vin cu lacrimi în ochi şi-i mulţumesc. Cei trei îngeri păzitori pe care Dumnezeu ni ia hărăzit, care veghează la îndeplinirea programului nostru, ne învaţă, ne îndrumă şi ne

avertizează în permanenţă ce trebuie să facem pentru îndeplinirea programului nostru, dar uneori suntem orbi şi surzi. Nenea Popa le spune celor care îl caută cu sufletul la gura: „prinde trenul cel care crede; acesta ajunge să facă mai mult decât îi spun eu, iar cel care se face că face îşi va întrerupe firul vieţii sau va trai în mari suferinţe”. În faţă tendinţelor păcătoase ale firii noastre care ne atrag spre plăcere şi ne împing spre durere, stă străduinţa noastră continuă de a merge pe o linie de reţinere şi de înfrânare, vreme îndelungată. Scopul tuturor eforturilor noastre la care participă nemijlocit puterea lui Dumnezeu, este acela de a deveni mai buni. Uneori, diagnosticul pe care îl pune nenea Valeriu Popa, suna clar: „Fizic, eşti mort, dar energetic mai ai resurse, agaţăte de ele şi,... la treaba!” Omul prinde curaj şi dacă este ajutat şi înţeles de cei din jur, atunci învinge boala. În momentul acela simte că şansa de vindecare depinde numai de el şi de credinta lui în Dumnezeu. Până atunci încercase toate căile de vindecare, dar nu obţinuse nici un rezultat. Ajuns pe marginea prăpăstiei, începe să înţeleagă că boala este efectul greşelilor săvârşite în trecut, că adevărata cauza a îmbolnăvirii se afla în el. Mulţi aud pentru prima oara că omul este nu numai parte fizică, materială, ci şi parte energetică, că boala se instalează în câmpul

energetic al omului cu mult înainte de a se manifesta în planul fizic. Cei mai „sensibili” percep câmpul energetic al palmei mâinii d-lui Valeriu Popa prin furnicături, înţepături, sau printr-o senzaţie de rece, cald. Fiecare dintre noi trebuie să veghem cu maxima atenţie la felul cum ne pregătim filmul cuprinzând desfăşurarea vieţii noastre pe care îl vom prezenta în faţă ierarhiei divine. Acest film este înscris în câmpul nostru energetic, în subconştientul nostru şi cuprinde totalitatea evenimentelor, gândurilor şi stărilor noastre fizice, psihice şi spirituale, atât din viaţă aceasta cât şi din cele anterioare. O mică parte din semenii nostri ajung, cu ajutorul lui Dumnezeu şi printr-o îndelungată strădanie, că aici, în viaţa aceasta pământeană, să aibă acces la acest film. Ajutaţi de Dumnezeu, ei vin în sprijinul nostru, arătându-ne cărarea pe care am pierdut-o şi pe care trebuie din nou să mergem. Unii o găsesc şi apucă să meargă pe ea, alţii nici măcar nu o zăresc. Dumnezeu a adus aceşti oameni pe Pământ pentru a ne îndruma pe noi, cei dezorientaţi, rătăciţi şi deznădăjduiţi. Raportaţi la Univers, deşi suntem o scamă, un fir de praf, Dumnezeu a pus în noi scânteia divină şi prin ea capacitatea de-a asculta Glasul Lui şi posibilitatea de a-i răspunde prin fapte de iubire”.

Cap. V - INEPUIZABILA FORŢĂ A VIEŢII

Preda Constantin (com. Pârşcoveni - Olt), 24 ani, scleroză în plăci (leuconevraxita), pensionat medical în 1989. Internările au început din 1987, când boala sa declanşat, cu dureri mai sus de ficat, nevoia de a urina foarte des, membrele inferioare amorţite. Tratamentul: prednison, vitamine, perfuzii şi hormoni. După un timp au apărut dureri pe coloana vertebrală, se închideau căile respiratorii (palpitaţii, sufocări). Stările rele se accentuau la zgomot mare, la înrăutăţirea timpului. Ce s-a întâmplat mai departe ne povesteşte chiar tânărul în cauză: „Din noiembrie 1989 mi-am dat seama că doctorii nu mă mai puteau ajuta. Pe la începutul lui 1990 l-am văzut pe dl. Valeriu Popa la televizor, dând sfaturi pentru diferite boli, printre care şi a mea. Imediat am trimis prin tatăl meu certificatul medical cerut, din care să rezulte afecţiunea de care sufăr şi că se recomanda regim naturist metoda Valeriu Popa şi fotografia, pentru că eu eram netransportabil. Fără să mă vadă, i-a spus tatei diagnosticul exact şi mi-a prescris un regim naturist de 45 de zile (grâu încolţit, orez, nuci, stafide, mere, polen, nectar, lapte crud de capră), cu două clisme pe zi. Era ultima mea şansă. După o săptămână de tratament am simţit dureri foarte mari pe

coloană, cu insomnii. Treptat, durerile s-au ameliorat. Pe toată perioadă regimului am muncit la grajdul de vaci. Mi se sugerase să fac mişcare continuă, chiar şi în timpul crizelor. Am avut multă voinţă să birui teama de dureri, deşi erau foarte mari, şi mişcarea m-a ajutat. Acum, regimul mi se modifica la 45 de zile, acasă muncesc mult în gospodărie, mă simt foarte bine şi aştept să încep serviciul. Nu se poate compara cu tratamentul din spitale. În noiembrie 1991, dl. Popa l-a pus să fuga. A fugit destul de bine. I-a recomandat regimurile alimentare şi 17 minute pe zi alergare obligatorie, cu gura închisa, pentru a evita depunerile în placi. *** Doamna A., în vârstă de 57 de ani, avusese cancer mamar, iar după trei ani de tratament, mărturisea: „Când am venit pentru prima dată, primăvara, dl. Popa mi-a spus că se va declanşa cancerul la sân. Eu nu aveam nimic. De abia toamna s-a pornit. Mi s-a dat regimul BG1 timp de 45 de zile, cu spălaturi vaginale şi clisme. Imediat au început crizele de eliminare, regulat la 7 zile; se curăţau rinichii, ficatul, totul. Ziceam că mor. Cădeam, zăceam şi mă ridicam. Am slăbit 22 de kg. în 45 de zile şi simţeam că plutesc. Nu

mai oboseam, aveam o forţă foarte mare. Înainte aveam sânul inflamat şi nişte dureri atât de mari că nu puteam duce nimic în mână, în prezent pot căra şi mai mult de 10 kg. fãrã prea mari dificultăţi. Pot merge pe jos oricât, fãrã oboseală, pot munci de dimineaţă până seara. Regimul asta e sănătate. Acum am adus-o şi pe fiica mea, pentru nişte ganglioni inflamaţi. I-a prescris 21 de zile de repaus alimentar, numai cu apă distilată. O să îl ţină”. *** Georgescu Ion, în vârstă de 26 de ani, având diagnosticul de crize comiţiale (epilepsie), după ce a umblat pe la doctori ani de zile şi a făcut tot felul de tratamente cu medicamente românesti şi străine, extrem de puternice, ajungând să facă crize săptămânale, cu pierderea totală a cunoştinţei, ajunsese să nu mai poată merge nicăieri neînsoţit. Iată ce ne povesteşte despre felul cum a ajuns la dl. Popa: „În anul 1984 am citit în revista Flacăra despre dansul. Încercasem tot ce se putea, fusesem peste tot, la medici, la preoţi, la vindecători, fãrã rezultat. Am vrut să mai fac o încercare. Cu o simpla strângere de mana, dl. Popa mi-a spus toate bolile de care am suferit şi ce mă poate aştepta în continuare. Am fost tare impresionat, tata a început să plângă. Mi s-a

spus că dacă am voinţă şi încredere în mine, în cinci ani mă vindec. M-a fascinat persoana lui, mi-a dat forţa numai prin atingerea mâinii. Cu toate acestea, am continuat tratamentul medicamentos fãrã rezultat până în 1986, când părinţii au fost de acord să încep regimul, deoarece situaţia mea era foarte gravă şi crizele se îndesiseră. Deci, din ianuarie 1986 am început un tratament de 42 de zile cu sucuri de fructe, grâu încolţit, mere, miere, crudităţi. Renunţarea la medicamente am făcut-o eşalonat. Cu toate că slăbeam fizic, energia şi forţa îmi creşteau uimitor. Trecusem brusc de la o stare de somnolenţă la una de vioiciune. Importanta a fost şi recomandarea de a face multă mişcare în aer liber - plimbare, alergare, mers cu un anumit stil de respiraţie - dar fãrã efort în exces. Tot din tratament făcea parte masajul pe care mi-l aplicam singur în anumite zone: încheieturile degetelor, la mâini, la gat. Timp de un an am urmat foarte strict un regim de ceaiuri medicinale. Am renunţat complet la carne, sare, condimente, băuturi alcoolice. După miracolul celor 42 de zile în care am supravieţuit cu sucuri şi grâu, eram alt om, până şi culoarea ochilor mi se schimbase, îmi dispăruse somnolenţa, aveam foarte multă energie, mă simţeam din ce în ce mai bine. Renăşteam, mă împrospătam ca o

floare. Făceam experienţe pe mine însumi şi notam fiecare amănunt. Văzând ce se întâmplă cu mine, părinţii au început şi ei să consume ceaiurile şi din regimurile mele. După cele 42 de zile am continuat cu foarte multe ceaiuri (peste 80 de feluri), mi s-a permis puţină pâine, mâncare de legume, dar mai ales crudităţi. Mâncam multe fructe pe zi, sucuri, seminţe crude de dovleac, floarea soarelui, nuci. Mi se interziseseră complet brânzeturile şi pentru că am consumat odată lapte acru am avut o uşoară criza. Dl. Popa m-a întrebat imediat dacă nu cumva am mâncat brânză: laptele acru mi se brânzise în stomac. De atunci, din 1986, gimnastică, ceaiurile zilnice, regimul alimentar sunt lege pentru mine. Boala a dispărut. Sunt foarte stăpân pe mine. Lucrez în aviaţie, la control final aeronautica, de 5 ani. Crizele de epilepsie sunt o amintire neplăcută a trecutului. Singurul regret este că nu am auzit mai repede de dl. Popa. Aş fi câştigat câţiva ani de viaţă”. *** Doamna Ion Edeltraut, 38 de ani, Bucureşti. „Aveam probleme genitale, o rană uterină cauterizată, noduli la sâni, dureri de cap îngrozitoare, de îmi venea să mă arunc de la balcon. Chemam Salvarea şi noaptea, parcă îmi

ţârâiau greieri în cap. Dar cel mai tare sufeream din cauza hemoroizilor dureroşi, care îmi provocau sângerări abundente. În urma investigaţiilor ginecologice (analiza Papanicolau), medicul mi-a spus ca, după părerea lui, nu este cancer, dar ceva este şi ar trebui să mă internez pentru un control riguros. Nu am vrut să mă internez şi am mers la dl. Popa Valeriu. Mi-a spus: „Ştiu că ai venit pentru hemoroizi, că asta te deranjează cel mai tare, dar ei sunt doar efectul. Cauza este cancerul uterin. Ai venit la timp, pot să te ajut”. Când am auzit că am cancer mi s-a făcut rău, am leşinat şi am căzut. Îl auzeam ca prin vis spunând celor din jur: „Este o reacţie normală. O să-şi revină şi să vedeţi că se pune pe treabă”. Când am aflat că tratamentul normal durează 7 ani (7ani-ciclu complet de regenerare a celulelor corpului), mi s-a părut foarte mult. Dar dl. Popa m-a întrebat: „Ai motiv să trăieşti?” Am răspuns că am o fetiţă pe care vreau să o cresc frumos. Acum, după 2 ani de regim mă simt perfect şi refuz să cred că am fost sau că voi mai putea fi vreodată bolnavă. Iniţial am început cu un regim care a durat 45 de zile, format din grâu încolţit, miere naturală, mere şi nuci, apă distilată de băut, concomitent cu clisme şi spălaturi vaginale. Aveam 80 de kg. şi am slăbit la 49 kg., dar aveam o putere de muncă şi o energie fantastică. După o lună, durerile de cap şi sângerările au dispărut.

La 45 de zile veneam la control şi mi se schimba regimul (regimuri alimentare naturiste pentru deficienţe sanguine, boli hepatice, aciditate). În tot acest timp nu am întrerupt nici o zi serviciul. După un an au început crizele de eliminare sau de însănătoşire despre care fusesem avertizată. Am avut nişte eliminări fantastice: vomă, urină de culoarea păcurei, fecale foarte urât mirositoare şi 10 zile de febră 40-41 ºC, când au ieşit toate toxinele şi relele din corp. Nu am luat nici un medicament, singurul remediu împotriva febrei fiind băile Kuhne (bai reci de şezut). De atunci starea sănătăţii mele s-a îmbunătăţit vizibil, am pus la loc 10 kg., nu mă mai doare nimic, hemoroizii parcă nu i-am avut niciodată, nodulii de la sân au dispărut, la medic nu mă mai duc, am o viaţă perfect normală, muncesc, am serviciu, familie, îmi cresc fetiţa. Păstrez cu stricteţe regimul care se schimbă la fiecare 45 de zile”. *** „....celor care după ce o viaţă întreagă s-au năpustit orbeşte cu capul înainte în tot ce-i tare şi solid şi caută acum izbăvirea din suferinţă provocată de propria ignoranţă. Mă numesc Ionescu Raul Dan, locuiesc în Focşani, strada Dimitrie Cantemir nr. 21, bl. A,

ap. 25, am 32 de ani, sunt administrator şi mulţumită d-lui ing. Valeriu Popa am ieşit din groapa unde se zbat fãrã speranţă acei bolnavi cu diagnosticul „psihoza discordanta”. Totul a început pe la sfârşitul primăverii anului 1981, când aveam 17 ani împliniţi şi eram în clasa a X-a, înaintea examenului pentru treapta a II-a de liceu. Starea de boală s-a instalat pe nesimţite, primele simptome fiind scăderea progresivă a randamentului şcolar, dificultăţi de concentrare a atenţiei, stări tot mai accentuate de nelinişte, de depresie şi de neîncredere în forţele proprii, pierderea poftei de viaţă, oboseala fizică şi mai ales psihică, nervozitate. Toate aceste necazuri veneau după ce în timpul anului şcolar am dus o viaţă dezordonată, cu eforturi şcolare susţinute, odihnă insuficientă şi mese neregulate, când mâncam pe fugă - îmi aduc bine aminte - în special produse de patiserie şi carne sau preparate din carne şi foarte puţine mâncăruri cu legume. Ba mai mult chiar, pe măsură ce boala se instala am apelat la cafea şi ţigări că stimulente pentru menţinerea capacităţii mele de efort mental. Am crezut că oboseala este trecătoare, dar nici vacanţa care a urmat examenului nu m-a restabilit câtuşi de puţin, dimpotrivă, îmi mergea din ce în ce mai rău, iar când în noul an şcolar capacitatea mea de efort intelectual ajunsese

foarte aproape de zero şi eu nu mai aveam răbdare, prada unui bizar disconfort psihic, nici măcar să asist pasiv la ore, m-am dus la psihiatrie, la policlinica din Focşani. Aici, dr. Pricop Elena mi-a pus diagnosticul „depresie endogena” şi am făcut un tratament medicamentos ambulatoriu cu amitriptilin, rudotel, clordelazin, herbonal, ..., lugogen, distonocalm, etc. - fãrã rezultat. Neîntrerupt a fost şirul suferinţelor mele din momentul începerii acestui tratament medicamentos şi până în primăvara anului 1984, când l-am întâlnit pe dl. ing. Valeriu Popa. Vreme de 3 ani, în paralel cu toate tratamentele şi internările care s-au succedat în acest răstimp, starea mea de sănătate mergea din ce în ce mai rău, ajungând la un moment dat în felul acesta: personalitate frustrată, incapacitate de a discerne, chiar şi atunci când era vorba de probleme de viaţă banale, incapacitate de a-mi organiza şi controla gândirea, dizarmonie cu tot ce mă înconjura, mintea mi-o simţeam pustie, apatie, absenţa oricărei voinţe, o continuă anxietate, mergând frecvent până la stări de panică, stări depresive atât de puternice că uneori nu mă ridicam din pat cu săptămânile, nelinişte permanentă, neputinţa de a mă bucura de viaţă, incapacitate aproape totală de muncă, îndeosebi intelectuală, ba chiar şi în ceea ce priveşte cele mai mărunte activităţi, izolare de

societate, complexe de inferioritate, agitaţie lăuntrică şi simptome extrapiramidale de încordare musculară şi tremurături, insomnii, obsesii, dependenţă de medicamente. Vreme de 3 ani am urmat toate prescripţiile medicale indicate, am fost internat în repetate rânduri la Focşani, Bucureşti, la spitalul Gh. Marinescu, la prof. Predescu, dr. Corneliu Constantinescu. Diagnostic: „psihoza discordantă”. La Tg. Mureş, prof. Grecu Gheorghe mi-a pus diagnosticul P.M.D., iar internările nu mi-au adus nici un câştig în planul sănătăţii, în ciuda faptului că am utilizat masiv o gamă foarte largă de medicamente, unele dintre ele procurate cu mari eforturi, nefiind trecute în nomenclatorul farmaceutic al ţării noastre. Am fost supus terapiei cu şocuri electrice la Bucureşti şi Tg. Mureş şi la come insulinice la Tg. Mureş. Fisele medicale de la aceste spitale stau mărturie în acest sens. Cat priveşte acest soi de „tratament”, cel cu şocuri electrice, multă lume o fi auzit de el, dar puţini sunt aceia care au realizat pe pielea lor (mai bine zis pe propria scoarţă cerebrală) cât de inuman este acest procedeu. Şocul distruge celulele nervoase şi dacă bolnavul „beneficiază” de mai multe astfel de „tratamente” are toate şansele să se transforme într-o epava inconştientă.

La fel de brutal şi de anacronic mi se pare şi tratamentul cu şocuri insulinice mergând până la starea de comă - dacă s-o mai fi facând astăzi pe undeva în lume aşa ceva. Oare acest tratament medicamentos mamut care mi se administra, când aveam fesele sângerânde şi pline de noduli din pricina injecţiilor, că mă trezeau din somnul indus de medicamente doar că să mă cufunde din nou în somn cu o nouă doză, oare aceste electroşocuri şi come insulinice pot fi ele considerate remedii ştiinţifice, produse ale cunoaşterii? Teroarea pe care am trăit-o atunci, cu ocazia efectuării tratamentului cu şoc electric şi comă cu insulină m-a traumatizat adânc sufleteşte, mai ales că această trăire a fost amplificată de instabilitatea mea psihică. Eram programat, pregătit să nu mănânc, scos din salon, urcat la etaj, legat de mâini şi de picioare, mi se baga în gura un prosop şi într-o fracţiune de secundă eram inconştient. Ca la execuţie. Corpul suferea în convulsii violente la trecerea curentului, dar asta n-o mai ştiam. Eram adus apoi inconştient în pat, unde mă trezeam după 12 - 16 ore. După asta, câteva zile nu-mi mai aminteam unele lucruri. Momentul acela cât o fracţiune de secundă, al trecerii în nefiinţă, m-a terorizat aşa cum cineva ar fi terorizat de moarte în faţă plutonului de execuţie.

La tratamentul cu şocuri insulinice mi se făcea insulină şi apoi mă lăsau să mă chinui până intram în comă. Aceasta a fost trăirea mea autentică, nu vreau să fac pe vulpea înţeleaptă şi moralistă că să spun eu ce e bine şi ce e rău în lumea asta, acesta este doar punctul meu de vedere cât se poate de subiectiv, că aceste remedii considerate ştiinţifice n-au nimic de-a face cu cunoaşterea, că nu există nici o relaţie între o concepţie stiinţifică privind modalitatea de funcţionare a organismului uman şi aceste şocuri. Dumnezeu singur ştie cui anume aparţin ele, ştiinţei, mă îndoiesc. În calitate de fost pacient al acestor spitale psihiatrice, mărturisesc că de fiecare data când mă prezentam pentru a fi din nou internat, regăseam acolo în spital pe mulţi din bolnavii pe care-i cunoscusem anterior. Excepţiile în care aceşti bolnavi psihici cu afecţiuni mai grave să nu fi alunecat spre stări de boală din ce în ce mai avansate sunt la fel de rare ca şi un corb alb. Am deschis aceasta paranteză în care am ars într-adevăr puţină tămâie literară amintindu-mi de aceste lucruri, pentru a sublinia ce înseamnă pentru mine bucuria eliberării din acest coşmar. Pentru mine şi mulţi alţii că mine şi chiar mai rău, scăparea a fost dl. Valeriu Popa şi cărarea

naturistă de autovindecare propusă de domnia sa. Viaţa mea devenise insuportabil de chinuitoare, eram fãrã exagerare un invalid, o povară pentru familie. Ca o consecinţă, în anul 1984 am fost reformat din armata cu diagnosticul „sindrom discordant” că inapt pentru serviciul militar. Sperasem zadarnic că o să-mi recapăt sănătatea şi asta mă îndemnase mereu să-mi caut vindecarea, încercând cu toată seriozitatea noi şi noi scheme de tratament, până când, la un moment dat, dr. Pricop Elena din oraşul meu natal, în fond un om de bine, pierzându-şi răbdarea şi tactul profesional în faţă veşnicei mele declaraţii cu care intram în cabinet, „mă simt groaznic, tot ce fac este degeaba”, mi-a spus fãrã ocol că trebuie să fiu în continuare ascultător, să fac tratament, pentru că nu e de glumă, din aştia că mine stau legaţi în spital, vindecarea nu este posibilă. Iată deci care era în aceasta situaţie singura mea perspectiva optimistă probabilă: să n-ajung în cămaşă de forţă. În încercarea de a reduce din periculoasa doză de medicamente, am început prin ianuarie 1984 un tratament cu litiu carbonic, încercare reuşită întrucâtva, debarasându-mă de o bună parte din medicamente. Chiar am înregistrat o ameliorare uşoară de fond, prima de la debutul

bolii. Mărturisesc că din toate tratamentele efectuate anterior, acesta a fost singurul care a atenuat caracteristicile de fond ale bolii. Putin mai târziu, în primăvara anului 1984, când l-am întâlnit pe dl. Popa, aceasta ameliorare a avut un rol însemnat datorită dramului de luciditate dobândit şi care m-a ajutat mult să pot colabora cu dl. V. Popa, în sensul înţelegerii căii de urmat. Dumnealui a reuşit imediat să-mi spulbere o oarecare neîncredere, diagnosticând exact, spre marea mea uimire şi bucurie, în doar câteva clipe, afecţiunea de care sufeream precum şi înaltul grad de intoxicare medicamentoasă şi asta fãrã să-i spun nimic dinainte. M-a consultat cu totul altfel de cum eram eu obişnuit. Undeva, lângă poarta fabricii, lângă nişte instalatori care montau un calorifer, doar mi-a desfăcut cojocul, s-a uitat repede la mine, m-a atins pe mână, pe cap. Mi-a spus că sunt drogat şi m-a întrebat dacă ştiu ce boală am, dacă ştiu că este un început de schizofrenie. Nu ştiam. L-am întrebat dacă am şanse de scăpare şi mi-a spus că da, dacă respect sfaturile dansului. I-am zis: „Dacă balastru îmi daţi, balastru iau”. A doua zi mi-a dat pe o hârtiuţă regimul alimentar (pentru boli nervoase). Venisem la consultaţie împreună cu o fată care fusese internata cu mine în spital, cu acelaşi diagnostic şi aceleaşi simptome. Spre surprinderea noastră, dl. Popa i-a spus că are leziuni pe creier şi i-a dat un cu totul alt regim.

Metoda propusă a fost autovindecarea, o reechilibrare a organismului pe principii naturale, bazată pe regim alimentar lactovegetarian, băi, masaje, ceaiuri de plante, alergări, viaţă ordonată. Momentul întâlnirii cu dl. Popa a reprezentat o cotitură în viaţă mea, recăpătându-mi încrederea în forţele mele. Judecam, cu mintea mea de atunci, că este o luptă care depinde numai de mine, că nu aveam nici o problemă de sănătate care să mă împiedice să mestec şi să diger orice aliment comestibil, că procurarea acestor alimente îmi este la îndemână, că vreau şi că trebuie să rezist la crizele de eliminare a materialului toxic, că dacă dl. Popa ştie ce este în mine ştie şi ce-mi trebuie pentru recâştigarea sănătăţii. Am început tratamentul de autovindecare pe data de 2 aprilie 1984, renunţând încă din prima zi să mai fumez, iar cam după o săptămână, după ce am redus progresiv doza, am renunţat TOTAL şi la medicamente. Această primă etapă de tratament a fost extrem de grea atât pentru faptul că trebuia să mă obişnuiesc cu noul fel de nutriţie, dar mai ales din cauza crizelor de eliminare despre care am fost prevenit de dl. Popa că vor fi greu de suportat, dar trecătoare. Cel mai greu a fost în a 21-a zi de tratament, când a început o criză insuportabilă sub forma unei tensiuni nervoase care atinsese paroxismul şi care a durat aproape o zi întregă. Avea loc

desprinderea şi vehicularea elementelor toxice spre organele de eliminare, sângele le conţinea în cantitate mare şi-mi dădea aceste stări proaste. Ca o dovadă, urina era de culoare închisă şi mirosea urat. Pentru atenuarea acestor manifestări ale bolii am făcut băi reci în jumătatea inferioară a corpului care mă mai ajutau puţin şi alergări până la epuizare care aduceau suferinţă în limita suportabilului, dar foarte puţin timp insă, doar câteva minute, timp în care mă mai odihneam pentru un nou asalt al crizei. Hotărârea mea de a rezista a fost fermă, dar la capătul unei aproape o zi de chinuri - care nu slăbeau deloc în intensitate - epuizat de eforturile depuse, am apelat la o doza de plegomazin, criza fiind atât de puternică probabil şi din cauza faptului că am renunţat prea rapid la medicamente. Pe durata acestor crize am eliminat o mare cantitate de toxine, acest proces continuând în paralel cu crize din ce în ce mai slabe în intensitate, până la dispariţia lor la capătul a 48 de zile de regim când, la o noua consultaţie, dl. Popa mi-a declarat că am câştigat 20 de procente de sănătate şi că merg spre vindecare. De atunci şi până în clipă de faţă am parcurs un drum ascendent, dobândind odată cu trecerea timpului, cu tenacitate şi cu foarte mari eforturi, o stare de sănătate din ce în ce mai bună.

În prezent - şi de vreo câţiva ani buni - mă simt bine, am ieşit din aceasta prăpastie a bolnavilor cu diagnosticul „psihoza discordantă”, ducându-mi viaţa fãrã să mă simt bolnav şi nefericit, ci sănătos fizic şi psihic şi optimist. Şi asta în condiţiile în care din 1984, cu excepţia câtorva aspirine sau algocalmin, nu am mai făcut uz de nici un alt medicament. Sunt în deplinătatea facultăţilor mentale şi pot prin eforturi proprii să-mi determin singur viaţa. Autovindecarea n-a fost rapida, cu rezultate spectaculoase imediate, ci muncită, gradată în timp, până să ajungă să fie deplină. Eforturile depuse au fost foarte mari, fiind necesara multă răbdare pentru a recâştiga bucuria clipei trăite, capacitatea de muncă şi de rezistenţa la stres. Încet-încet, prin strădanii, mi-am depăşit condiţia de marginalizat, încadrându-mă în muncă, căsătorindu-mă, făcându-mi prieteni, în sfârşit, integrându-mă în societate. Sunt cârmaciul existentei mele. Viaţa cu durele ei examene şi timpul demonstrează că această vindecare nu este efemeră. Am trăit şi eu - la fel că majoritatea dintre români - nesiguranţa, frica zilei de mâine, provocate de convulsiile economico-sociale ale perioadei prin care trecem din 1989 încoace. Am muşcat şi eu din mărul pădureţ atunci când am avut decepţii, neîmpliniri, pierderi. Nu m-am ferit

să trăiesc în mijlocul vieţii şi nu am dat bir cu fugiţii din faţa ei ascunzându-mă în vreun salon spitalicesc, sau apelând din nou la medicamente. Din punct de vedere medical unanim acceptat, şansa unei îmbunătăţiri a stării mele de sănătate ar fi depins de un tratament medicamentos corect dozat, pe fondul unor condiţii de existenţă favorabile pentru psihic, adică securitate, satisfacţii personale, afectivitate. Orice mică problemă, orice nor, era pentru mine o cauză ce declanşa o adevarată cădere psihica, fiindu-mi recomandat un regim de viaţă cel puţin protejat, un fel de viaţă la fãrã frecvenţă. Ori viaţa mea n-a fost deloc ca într-o seră. Dimpotrivă. Recent, într-o discuţie cu fostul meu medic psihiatru din Focşani, am întrebat dacă pot fi declarat vindecat în urma unei minuţioase testări, etc., într-o clinică de psihiatrie din ţară. Mi s-a răspuns că nu. Indiferent cât de evident este că mă simt bine, indiferent că aş trece toate testele, eu nu pot fi declarat „sănătos” şi vindecat cu acest diagnostic pentru că aşa ceva încă nu sa mai văzut, cel mult aş putea fi considerat un bolnav în remisie temporară, adică o stare de echilibru temporar, mai bună, în cadrul aceleiaşi boli. Recomand drept subiect de reflectare medicilor şi semenilor mei care caută o ieşire din infernul suferinţei provocate de această boală, activitatea şi personalitatea d-lui Valeriu Popa,

un adevărat om de suflet, care prin acumulările domniei sale, fãrã a avea însă o diplomă de medic, m-a condus cu competenţă pe drumul redobândirii sănătăţii. Cazul meu nu e singular. Am fost martor la atâtea diagnosticări întotdeauna foarte exacte şi am cunoscut mulţi autovindecaţi, foşti bolnavi incurabili, oameni pe care lumea medicală i-a clasat că pierduţi. Sunt foarte mulţi, din ce în ce mai mulţi, cei care pornesc călăuziţi de ing. Valeriu Popa pe drumul autovindecării, mereu sporeşte numărul celor care, împreună cu dansul, au devenit învingători ai maladiilor considerate incurabile. Reîntoarcerea mea şi a acestor oameni în mijlocul vieţii nu este un basm, ci un fapt şi el nu poate fi negat. Fac aceasta remarcă pentru că unii medici, din necunoaşterea obiectivă a fenomenului Valeriu Popa, ba chiar şi din răutate, l-au jignit fãrã scrupule, etichetându-l în tot felul. Ori dl. Popa nu merită asta, dimpotrivă. Chiar dacă are altă meserie decât cea de medic, dansul a slujit cauza sănătăţii că nimeni altul, proband, pe lângă competenţa în acest domeniu, calităţi morale pe care le manifesta la modul cel mai elevat, calităţi care - să mă ierte Dumnezeu lipsesc la atât de mulţi medici. Nu întâmplător lumea îi spune „nenea Omu”, sau „tata Valerică”, pentru că dansul a dăruit şi noi am primit. El n-a

pretins şi nu a luat pentru ajutorul dat nici o recompensa materială. În schimb l-am văzut bucuros ori de câte ori vreun bolnav îi aducea vestea că punând în lucru sfaturile sale îşi recăpătase sănătatea. În toţi aceşti ani am avut ocazia să îl cunosc mai bine şi mi-am dat seama că adevărata să menire este înmulţirea binelui în lume prin trezirea oamenilor la o viaţă morală, curată, la întoarcerea semenilor sai cu faţa spre Dumnezeu. Starea de sănătate nu depinde numai de întreţinerea corpului fizic prin igiena şi alimentaţie sănătoasă. De aceea, dl. Popa îndruma pe toţi aceia care îl caută sincer, să realizeze în fiinţa lor o stare de sănătate spirituală cât mai deplină - o stare în care întrega noastră fiintă este acordată armonios ritmurilor Naturii. Altfel, calcând legile înţelepte ale Naturii prin comportamentul nostru, nu vom putea niciodată să ne eliberam cu adevarăt de boală şi suferinţă. Cat despre mine, întâlnirea cu dl. Popa n-a însemnat „doar” vindecarea bolii de care sufeream, ci mai ales extraordinara fericire de a fi descoperit - la capătul drumului către vindecare credinţa în Dumnezeu, după ce toată viaţa am fost cel mai smintit ateu. De aceea recunoştinţa mea este diferită de cea care se cuvine unui terapeut de la pacientul său.

Pentru mine, dl. Popa Valeriu a fost şi va rămâne un adevarăt părinte spiritual, un Om căruia îi port şi îi voi purta în suflet până la sfârşitul Timpului, o deosebită afecţiune. Şi ca mine sunt cu sutele, dacă nu chiar cu miile”. Focşani, 9 aprilie 1996. Ionescu Raul Dan. *** Odată, întrebat de un reporter care sunt percepţiile şi senzaţiile resimţite atunci când investighează corpul unui pacient, când apropie mana de el sau numai de o fotografie, dl. Popa răspunde: „Când vibraţiile sunt puternice, simt în vârful degetelor nişte înţepături. Desigur, senzaţia este extrem de nuanţată, deoarece şi vibraţiile sunt diferite pe suprafaţa aceluiaşi organism, dar tocmai din această cauză, după ani de observaţii şi autoobservaţii pot astăzi să stabilesc intensitatea sau originea unor dezechilibre de ordin fiziologic sau a unor afecţiuni organice. Explicaţia mi-a dat-o după ani de zile electronografia. Aceasta a demonstrat că la un organ bolnav emisiunile bioenergetice sunt diferite de cele ale unui organ sănătos. Diferite chiar înainte ca boala să poată fi identificata clinic sau prin aparatura clasică de laborator. Au fost construite de asemenea detectoare

electronice care, la fel, înregistrând fasciculele bioenergetice semnalează că în locul respectiv s-a instalat sau este pe cale să se instaleze o afecţiune. Ei bine, toate acestea eu le percep în mod natural. Senzaţia de înţepătură este uneori însoţită de senzaţii gustative. Acestea constituie alte indicii în diagnosticarea unor afecţiuni: senzaţia de dulce îmi semnalează o hiperglicemie, cea de amar o afecţiune la bilă sau la ficat, cea de iod o lipsă de iod în organism, cea de sărat o afecţiune pulmonară şi aşa mai departe. În sfârşit, observaţii îndelungate mi-au mai permis să constat că înţelegerea şi comuniunea sufletească este mult mai posibilă între persoane cu câmpuri bioenergetice asemănătoare. Aşa s-ar explica între altele marile amiciţii, dragostea la prima vedere, sau antipatiile nemotivate. Îmi amintesc de un experiment făcut în ţara noastră. Cu ani în urmă, un biofizician a invitat într-un laborator de electronografie trei persoane: un bărbat, soţia sa şi prietenul de familie al celor doi convivi. Experimentatorul a electronografiat la început, în acelaşi cadru, mana soţului şi cea a soţiei. Halourile bioluminiscente au dovedit o totală neconcordanţă şi o tendinţă de respingere reciprocă. A fost repetată experienţa, de data aceasta aflându-se în cadru mâna soţiei şi cea a prietenului de familie. De data aceasta, armonia câmpurilor bioenergetice a dovedit atracţie şi,

ulterior, biofizicianul a aflat ceea ce dealtfel electronografia îi demonstrase în mod elocvent: cei doi soţi convieţuiau într-o atmosferă de permanente conflicte, în vreme ce soţia şi tânărul „prieten de familie” se iubeau în ascuns şi plănuiau să se căsătorească. Asemenea constatări mă determină să presupun că în viitor, medicina, psihologia, sociologia, vor ţine seama şi de împărţirea indivizilor pe grupe energetice, la fel cum astăzi, în terapeutică se are în vedere grupa de sânge a pacientului”. Altă dată, întrebat dacă întrezăreşte o şansă ca omul să se apropie de sine, să se regăsească, dl. Popa răspunde: „Da, prin spiritualitate, prin frica de el şi de Dumnezeu, cu alte cuvinte prin ordine şi disciplină”. Şi fiindcă drumul vieţii este de obicei lung, iată şi câteva sfaturi utile în viaţa de zi cu zi. Pentru calmarea durerilor de masele: - un mic tampon de vată muiat într-o soluţie concentrată de permanganat de potasiu, pus la măseaua bolnavă. - un mic tampon de vată îmbibat în Menthol 2 gr. + Camphor 2 gr. introdus în măsea şi schimbat la o jumătate de oră. - băgaţi în urechea de pe partea măselei bolnave o bucăţica de vată îmbibată într-un amestec compus din părţi egale de Eter + oţet + apa de colonie.

Cum puteţi afla dacă smântâna este naturală: - se cunoaşte turnând o picătură de iod peste o părticică din ea. Dacă este naturală atunci iodul îşi păstrează culoarea. Dacă nu e naturală, iodul îşi schimbă culoarea în albastru. Pentru a activa creşterea parului, masaţi regulat rădăcinile cu ceai de muşeţel foarte concentrat. Dacă a pătruns un corp străin în ochi, acesta se poate îndepărta mişcând pleoapa de jos înspre nas, în acest fel corpul străin trecând în colţul dinspre nas al ochiului, putând fi îndepărtat cu puţină vată sau cu coltul unei batiste curate. Contra mătreţei se pot face frecţii la rădăcina parului cu rom (3/4) şi ulei de ricin (1/4). Pentru otrăvirile cu ciuperci: Deoarece în aceste situaţii scade zaharul din sânge, până la venirea medicului, daţi celui intoxicat zahar. În caz de leşin se freacă cu oţet tâmplele şi încheieturile mâinilor. La fel se procedează şi în

caz de răceli sau dureri de cap. E mai bun dacă se lasă la macerat în oţet petale de trandafir. Pentru îngrijirea dinţilor orientalii au obiceiul să mestece bucăţi de răşină gălbuie, iar la noi nalba are aceeaşi proprietate. Căpşunile şi lămâile au darul de a scoate tartrul de pe dinţi, iar cenuşa şi apa oxigenată slab concentrată au şi ele proprietatea de a albi dinţii. Dacă picioarele dvs. sunt dureroase sau mai cu seamă aveţi arsuri după ce aţi umblat mult, frecaţi-le seara cu puţin alcool, apoi cu untdelemn de măsline. Dacă aveti ochii înroşiţi, inflamaţia dispare dacă îi spălaţi cu apă caldă în care se pun câteva picături de apa de fenicule (anason moldovenesc). Pentru oprirea hemoragiilor nazale puneţi comprese reci pe frunte şi pe ceafă. Apăsaţi nara sănătoasă cu degetul şi respiraţi adânc şi de mai multe ori prin cealaltă nară.

Cap. VI - MARTURII CUTREMURATOARE

„Anul 1977. Am făcut operaţie de tiroidectomie subtotală la Institutul Endocrinologic C. I. Parhon şi ulterior, timp de câteva luni, tratament cu vitamine, calciu, oxazepam, cu creştere calcemică. După câţiva ani au apărut dischinezia biliară, lipsa de calciu, insomnii, constipaţie şi un rău general. Nu am fost prea alertata deoarece lucrasem în trei schimburi la Combinatul de Celuloza şi Hârtie Brăila, la C.T.C. Fiind singură, cu un copil, a trebuit să lupt cu ziua de mâine din răsputeri (am avut două căsătorii care au fost un dezastru, un calvar). Deoarece eram şi o fire singuratică, nu am mai avut o viaţă intimă, dar nici nu simţeam nevoia. A trebuit să lucrez şi „de mână” după serviciu până când a terminat băiatul facultatea, deci toate le-am pus pe seama oboselii. Anul 1990. În luna iulie am avut o explozie în bucătărie, produsă de o oală sub presiune, care a fost atât de puternică încât aragazul a fost distrus, plus tot ce era pe chiuveta, frigider şi masa. S-a deschis şi frigiderul, din bufet totul s-a făcut praf, eu eram în bucătărie cu capul pe geam, geamul era deschis, până şi perdeaua de la geam a zburat pe deasupra capului meu. Eu nu am auzit nimic, nu m-a lovit nici un obiect şi nici din mâncarea împrăştiată pe plafon şi pe pereţi;

nu am auzit nici un fel de zgomot, la uşa mea erau adunaţi toţi vecinii din bloc. În schimb la cap, mai precis la ceafa, în partea dreapta a capului am descoperit o malformaţie mare că un ou, care după câteva zile a dispărut. După circa 10 zile am făcut crize spasmofilice. O Salvare mă lua de acasă la spital şi alta de la serviciu. Anul 1991. Am fost internată la endocrinologie, spitalul C. I. Parhon, iar după externare m-am simţit tot mai rău. În toamnă, în luna septembrie am făcut un gen de pareză la mana stangă, crize de nervi; nu mai dormeam de loc, aveam dureri de cap, de ceafa, dureri în piept şi în partea stangă nu mai auzeam de loc, simţeam un bâzâit în urechi, ameţeli, stări depresive, o excitaţie sexuală cu dureri, nu aveam stabilitate şi leşinam deseori. Toate acestea s-au declanşat după explozie. Atunci mam internat la spitalul de specialitate din Brăila. După 8 săptămâni de tratament (nu vreau să-mi mai amintesc) eram tot la fel de rău, cu toate că înghiţeam zilnic un pumn de medicamente. După externare am ajuns la Bucureşti, la Policlinica Batiştei unde dr. D. Ionescu de la endocrinologie m-a ajutat să fac analize, dar tot degeaba, că din zi în zi mă simţeam tot mai rău. Diagnosticul era: sindrom nevrotic depresiv şi anxios, spondiloză cervicală, dischinezie biliară, hipocalcemie, hipotiroidie, dereglare hormonală, constipaţie şi nu mai ştiu ce.

În toamna aceluiaşi an am ajuns la dl. ing. Popa Valeriu care mi-a dat un regim de dezintoxicare cu apa distilată 21 de zile, apoi regim vegetarian. Toată acea perioadă de 21 de zile cât am băut apa distilată făceam crize spasmofilice cu stări de nervi zi şi noapte, nu dormeam deloc, a fost o luptă pe viaţă şi pe moarte. La clismele pe care le făceam se elimina puroi, bucăţi de pieliţă cu puroi şi au ieşit şi doi viermi (carcasa) de circa 10 cm. După terminarea tratamentului nu am mai avut crize de spasmofilie şi leşinuri, dar bine tot nu eram. Pe dl. Popa nu l-am mai găsit până în august 1993, în schimb o consultam pe d-na Tudor. La sugestia dânsei am făcut regimul BG1. Mă întorc la anul 1992. În august am făcut o criză de fiere. După 10 zile de tratament cu apă distilată am eliminat două bucăţi cam de 1 cm. ca o scoarţă de copac flexibila, de culoare albastru închis cu tentă de negru (aşa am văzut eu). Anul 1993. La începutul lunii august a dat Dumnezeu de l-am găsit pe dl. Popa. A văzut că nu sunt bine şi mi-a dat tratamentul cu urină, câtă suferinţă şi chin. În iarna anului 1993-1994 simţeam un lichid fierbinte în urechi ce parcă ar fi vrut să iasă, dar nu putea. Anul 1994. În august a început să se elimine un lichid sărat pe gât, nu puteam să expectorez şi m-am speriat. Dl. Popa nu era de găsit şi am

hotărât să ţin 10 zile de apă distilată. Cu cât beam mai multă apă distilată cu atât curgea tot mai mult lichid; nu ştiam ce să fac, pe cine să întreb, am trecut iarăşi cinci zile pe urină, apoi a început să curgă un terci amar, (atunci am realizat că a început să se elimine acel puroi din cap).Terciul s-a scurs timp de 5 zile, apoi au apărut iarăşi dureri de cap de parcă era jăratec în creştetul meu, ochii mi se injectau, nu mai vedeam, inima îmi bătea foarte tare, la venele de la tâmple şi de pe mâini mi se făceau proeminenţe, la faţă eram palidă şi leşinam. După aceste dureri, timp de 7 zile a curs puroi sub toate formele, coji, bucăţi mari gelatinoase, terci. Tot în august am simţit o pocnitură în urechea dreaptă cu dureri mari, apoi câteva zile mi-au curs din creştetul capului şuviţe de lichid fierbinte. Cu cât curgea mai mult simţeam o lumină lăuntrică şi o uşurare, nu mai auzeam în urechi acel zgomot când aveam impresia că mergea un motor în capul meu. În noiembrie 1994 au început iar leşinurile, în special dimineaţa, tot atunci îmi pierdeam şi cunoştinţa. Tot în acea lună am constatat că venele de pe mâini nu mai erau proeminente, uneori chiar deloc şi am plâns mult de bucurie, mi-am dat seama că şi-a dat drumul circulaţia generală a sângelui. De când am început terapia cu urină şi până în luna aprilie 1995 am fost în permanenţă plina de bubiţe, după care au dispărut.

Decembrie 1994. Dureri crunte de cap, palpitaţii. Într-una din zile a fost aşa de rău că a trebuit să stau la pat, de la orele 17 şi până la 2 noaptea a fost de nedescris, toate mă dureau, ceafa, creştetul, tâmplele cu umerii, aveam febră, îmi ardeau ochii, nu puteam să-i ţin deschişi, inima îmi bătea tare, sângele, pulsul la fel, fierea mă durea, o simţeam cum se întoarce, aveam senzaţii de vomă şi greaţă, mă dureau toate venele, ameţeli, aşteptam sfârşitul, spaima, aşteptam să se producă o comoţie cerebrală, aşa de rău îmi era şi am leşinat. Leşinul a durat 30 de minute - când m-am trezit nu-mi venea să cred că sunt vie, am început să-mi pipăi mâinile, picioarele şi m-am ridicat din pat. Eram aşa de sfârşită că abia mă ţineam pe picioare; pe mâini, faţă şi burta eram plină de bubiţe de mărimea unui bob de porumb, apoi am avut scaun o diaree puternică şi toate bubiţele au dispărut. Din acel moment mi-am simţit mâinile şi picioarele călduţe tare (erau roşii), căci până atunci fuseseră ca gheaţa de ani de zile, nici nu mai ştiu de când. Ianuarie, februarie 1995. Aveam aceleaşi dureri, astăzi ele sunt mai blânde, tot se mai elimina puroi pe gat, pe nas şi urechi nu. După ce se elimina puroiul, de fiecare data simţeam cum mă dor venele în cap, mă usturau, simţeam cum circula sângele şi prin vene care fuseseră atrofiate ca un lujer uscat. Şi astăzi mai sufăr,

dar dorm ca un om normal, sunt liniştită, îmi simt capul tare uşor şi luminos în interior, am speranţa că va veni şi ziua cea mare, fiindcă totul are un început şi un sfârşit. Mai am stări de rău, mai ales când este nor, cald, sau la schimbarea de temperatură; uneori simt o durere, ca o rană în partea dreaptă a capului, cam ustură. Îmi este teama de sechele în urma acelei explozii şi că mia dereglat sistemul nervos. Se curăţă şi fierea, am dureri mari, înţepături, apoi ustură şi arde, senzaţii de vomă şi greaţă. Mai ştiu că nu sunt bine până nu se va elimina tot puroiul din cap, ce mă îngrijorează sunt acele crize ce apar pe fond nervos, cred. Am început să îmi cunosc mai bine organismul şi sper să se termine totul cu bine. Am luat în greutate, asta denotă că organismul a început săşi reechilibreze funcţiile. Şi la faţă m-am schimbat (mai sunt puţin palidă), adică nu arat a fi om bolnav. În luna decembrie 1995, pe 4, se împlinesc 4 ani de calvar, tratament, regim, groază şi suferinţă - fãrã medicamente. Nu ştiu cum să mulţumesc bunului Dumnezeu şi d-lui Valeriu Popa, nu-mi găsesc cuvintele. Doresc d-lui Popa zile bune, senine şi linişte sufletească. Datorita dansului astăzi trăiesc şi sunt iarăşi Om. Cu toate suferinţele îndurate, pentru mine nu exista acel „nu pot”. Exista doar „nu vreau”; dacă ai voinţă şi credinţă

în Dumnezeu, totul este bine, la aşa boală trebuie aşa tărie, o voinţă de fier şi eu am reuşit”. 17 iulie 1995 - Brăila, Cristea Monica. *** ing. TINCA LUNG SCRISOARE NECUNOSCUŢI

CĂTRE

PRIETENI

Motto: Dedic aceste rânduri celui care m-a ajutat să mă nasc din nou, d-lui ing. Valeriu Popa, fiicei mele Luminiţa, prietenilor mei şi întregii mele familii, că mărturie a experienţei la care au asistat pentru refacerea sănătăţii mele. (1995 ) Mă numesc LUNG TINCA, domiciliez în Bucureşti, am 45 de ani şi lucrez la Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Mecanică Fină din Bucureşti pe funcţia de cercetător ştiinţific în specialitatea TCM. În rândurile ce urmează voi prezenta pe scurt experienţa mea de viaţă din ultimii 4 ani, nu prin prisma unui om bolnav, ci a celui care la un moment dat s-a trezit cu o problemă pe care nu o putea controla şi a selectat din mai multe metode posibile pe cea care pornea de la stabilirea cauzei bolii şi nu urmărea vindecarea efectului. Desigur,

aceasta opţiune te transformă în singurul vinovat de ceea ce ţi s-a întâmplat şi, mai ales atunci când eşti de meserie inginer şi nu medic situaţia este foarte dificilă pentru cel în cauză şi foarte greu de acceptat de cei din jur. Fiecare om este o poveste, un destin; cum nu sunt doi oameni la fel, tot aşa nu sunt nici două regimuri alimentare la fel, fiecare individ are particularităţile lui de care trebuie să se ţină seama când se prescrie o anumită metodă de vindecare. În anul 1991, mai precis la data de 8 mai 1991, din motive de sănătate a trebuit să-mi reconsider regimul de viaţă atât cel alimentar cât şi cel spiritual. Dar de fapt ce m-a determinat să fac acest lucru? Răspunsul este sincer şi poate fi confirmat de familia mea, de analizele medicale şi de consultaţiile de specialitate ale unor medici recunoscuţi pentru probitatea lor profesională. Dar, să încep cu începutul. De când mă ştiu nu am avut o sănătate prea robustă. Răcelile frecvente tratate conform prescripţiilor medicale cunoscute au generat un consum exagerat de antibiotice, dar nici cu acestea nu s-a putut evita operaţia de polipi şi amigdale pe care am făcut-o la vârsta de 7 ani, operaţia de apendicită la vârsta de 8 ani, congestii pulmonare şi viroze anuale. La acestea adaug şi celelalte afecţiuni stabilite pe cale medicală până la data de 8 mai 1991: constipaţie

cronică, hipertensiune arterială oscilantă stadiul II, hipertiroidie, hepatită cronică agresivă, ficatul mărit în volum cu ecodensităţi mai crescute, neomogen, splina mărită, uterul mărit cu pereţii îngroşaţi, aspect fibromatos, cu noduli, hiperaciditate, tahicardie sinuzală, sinuzită frontală, dischinezie biliară, ciclu menstrual foarte neregulat, otită, dureri foarte mari de cap şi altele. Ca urmare a ciclului neregulat şi a Rh-ului negativ am făcut un număr de 15 avorturi, având dreptul legal să fac aceste întreruperi, că urmare a unui titru foarte mare de anticorpi care se creau în corpul meu cu fiecare nouă sarcină. Acest bagaj fiziologic l-am dus până în luna mai 1991, când starea toxica a corpului devenise atât de mare încât nu mai puteam mânca, tot ce luam vomitam, ajungând în final să vomit sânge. În toată această perioadă am luat zeci de medicamente, care de care mai recomandate şi mai greu de procurat, majoritatea dintre ele fiind străine, dar fãrã să găsesc măcar un singur medicament de la care să simt cât de cât o ameliorare a stării mele. Am avut multă răbdare şi cu investigaţiile medicale, urmărind toate pistele pe care le deschideau medicii, dar deprecierea sănătăţii începuse să se facă rapid, concomitent cu scăderea rapidă în greutate. Simţeam o stare de epuizare psihică şi fizică de nedescris. Tot ce făceam parcă făceam cu

ultimele mele puteri. În toată această perioadă viaţa decurgea aparent normal, cu problemele de familie şi cele de serviciu care se înscriau în limite normale, dar eu nu mai eram în stare să le ţin sub control. Totul a culminat cu vomele de sânge, deşi eram sub tratament medical şi cu un regim alimentar pe măsură (2 luni am mâncat numai friptură la grătar, pâine prăjită şi ceai). A venit vremea să nu le mai accepte corpul nici pe acestea. Cu toate medicamentele pe care le luam, vomam într-una sânge. În acest punct s-a oprit colaborarea mea cu lumea medicală. M-am convins de faptul că se urmărea numai atenuarea efectelor bolii şi că dacă aş fi mers mai departe s-ar fi impus o operaţie chirurgicală la stomac, presupunând că acolo există un ulcer activ. Nu puteam accepta că stomacul era singurul organ bolnav şi că dacă mă duceam la operaţie s-ar fi rezolvat problema mea. Şi celelalte organe sufereau (cate nopţi nu dormeam din pricina durerilor de inima şi a stărilor de sufocare). Ce ar fi însemnat, venea rândul fiecărui organ? Este oare corect să existe cabinete medicale pe specialităţi? Un medic te tratează numai de tiroida, altul numai de inimă, altul numai de ficat, altul numai de nervi, de parcă la un moment dat, în corp nu ai avea decât fie numai tiroida, sau numai inima sau numai ficat, etc. Pentru nimic în lume aceste

organe nu se pot separa. Atunci de ce aceste discriminări? Ori, în aceste condiţii, fie toţi medicii pe toate specialităţile sunt în acelaşi cabinet sau toate specialităţile sunt cunoscute de acelaşi medic. Altfel nu se poate. Ei trebuie să fie toţi în acelaşi moment când se pune un diagnostic, ori se interpretează analize, când se prescriu reţete, nemaivorbind de faptul că trebuie să fie şi de acord cu ce recomandă pacientului lor. Oare să fi fost eu mai ghinionistă decât alţi pacienţi că am umblat de la un cabinet de specialitate la altul ani în şir fãrã să am vreun rezultat bun? Mă îndoiesc, şi de s-ar face un sondaj pe tema aceasta, 99% ar gândi că mine. Cu recunoştinţă mă plec în faţa tuturor metodelor care îl învaţă pe om să-şi trăiască zilele pe care i le-a dat Dumnezeu în sănătate şi linişte. Nu sunt împotriva medicinii în general, ci a metodelor pe care le foloseşte. Este foarte important să ai analize medicale corecte, complete şi bine interpretate. Ele îţi dau o imagine orientativă a stării de sănătate. Nu ai voie să cataloghezi că totul este în ordine când anumite valori sunt depăşite, sau să nu ai un grafic comparativ prin care să urmăreşti tendinţele corpului ca urmare a tratamentului aplicat. Şi asta repede! Acestea au fost consideraţiile care m-au determinat să-mi concentrez atenţia şi efortul

spre căutarea cauzei bolii mele, renunţând la atenuarea doar a efectului prin calmarea durerilor, fiind de la sine înţeles că dacă nu se rezolvă cauza nu poate fi vorba de vindecare. Desigur, nu este o decizie uşoară să te aventurezi într-o cercetare pe un domeniu care îţi este străin, mai ales când e vorba de propria-ţi persoană. Mă rugam la Dumnezeu să-mi scoată în cale un Om care să-mi îndrume paşii, căci eram hotărâtă să încerc altă metodă decât aceea pe care o urmam de ani de zile cu rezultate din cele mai dezastruoase. În aceste condiţii m-am dus la dl. ing. Valeriu Popa, care mi-a pus un diagnostic rapid şi fãrã ezitări: boli grave, stadiul 3,5 (leucemie) şi mi-a recomandat un regim cu apă distilată 14 zile, 2 litri pe zi şi 2 clisme, dimineaţa cu ceai de muşeţel, seara cu ceai de rostopască, 7 zile revenirea, după care regimul BG1. De la începutul regimului m-am hotărât să ţin un jurnal, pentru a consemna evoluţia stării mele de sănătate. Acum realizez cum drama fiziologică se împletea cu cea psihologică. Pe lângă faptul că mă simţeam bolnavă fizic, mă simţeam bolnavă sufleteşte, nu eram înţeleasă de familia mea, în special de soţul meu şi de fiica mea, intrând în conflict cu ei adesea. Nu pot să spun că ce a urmat a fost uşor, dar aveam convingerea că oricât de greu va fi, voi reuşi să depăşesc situaţiile, în pofida aspectului

exterior al fizicului meu, care se deprecia vizibil (în 2 luni de zile am slăbit 17 kg., mai puţin la început, după care procesul de slăbire s-a accelerat). Nu mă îndoiam nici o clipă că voi reuşi, mintea parcă devenea mai limpede (deşi eram acuzata că nu mai gândesc normal) şi simţeam în mine o tenacitate de nezdruncinat faţă de cei care încercau să mă convingă să abandonez tratamentul. Felul cum arătam îl demoraliza foarte tare pe soţul meu, care încerca în toate felurile să mă abată de la hotărârea mea, mai ales şi pentru faptul că era foarte gurmand, hrănindu-se din belşug cu carne, pâine, sare, ciocolata, băuturi răcoritoare, etc., iar eu, acum nu trăiam decât cu apă distilată. Soţul meu era cu adevarăt speriat de starea mea. A încercat în toate chipurile să mă facă să renunţ, dar nu avea cu cine să discute. Aşa că au început discuţii foarte tari, care ne epuizau pe amândoi, dar eu eram foarte fermă pe poziţie, iar pe soţul meu, cu durere în suflet, îl vedeam în pragul nebuniei. Ce mult îmi lipsea liniştea! Eram la început de drum, aveam nevoie de timp şi linişte că să mă documentez, să citesc lucrări de medicină naturistă care impuneau, fiind scrise de medici de meserie (Jean Valnet, Ernst Günter, Henry G. Bieler, Viorel Olivian Pascu, etc.), precum şi cărţi din domeniul spiritual. Perioada de început a fost marcată de o stare de slăbiciune de la sine înţeleasă, dar şi de dureri

îngrozitoare de inimă, de cap, greaţă şi de foarte multe vome (vomitam numai lichid verde, amar, însoţit de regurgitare acidă care parcă-mi ardea timpanele). În toată perioada cu apă distilată nu am mai vomitat niciodată sânge, şi de altfel nici mai târziu. Pe limbă au apărut zone mari de plăgi, aveam răni, de parcă băusem ceva clocotit. Mă simţeam epuizata şi pentru faptul că nu puteam să dorm noaptea, orele de insomnie completa fiind cel mai frecvent între orele 24 şi 5 dimineaţa, după care urma o perioadă de relaxare până la 6 dimineaţa, iar ziua nu puteam să dorm niciodată. Nu cred că în două luni să fi reuşit să dorm zece nopţi, adunate orele pe toată perioada. Insomniile mă chinuiau, cu sănătatea eram pe muchie de cuţit, iar soţul meu, prin discuţiile zilnice pe care le aveam, îmi consuma şi bruma de energie care îmi mai rămăsese. Stăteam permanent cu geamul deschis, deşi la începutul regimului vremea a fost rece. Simţeam nevoia de aer, deşi sunt de felul meu o friguroasă. Studii medicale au demonstrat ca, pentru a se hrăni, corpul are nevoie de 3-4 kg. de alimente în 24 de ore, echivalentul a 13-14 litri de aer. Aşa îmi explic şi eu, pentru perioada de început, nevoia celulelor de aer, pentru a se produce arderile toxinelor din corp. Aceasta era karma mea, trebuia să renasc din propria cenuşă, să-mi ard karma veche prin

suferinţă şi să încep construirea unui nou destin. Am ajuns să înţeleg ce însemnătate are suferinţa, că fãrã ea nu există vindecare, că ea ne transformă atît în plan fizic cât şi mental. Simţeam cum mentalul controlează fizicul, mă înarmam cu multă răbdare căci toate acestea trebuiau să treacă odată, doream să parcurg lecţia până la capăt că să pot trage concluziile corecte. Acum, când scriu aceste rânduri nu sunt urmărită de nici un resentiment faţă de atitudinea soţului meu şi a celor din jurul meu; am înţeles că nu suntem întâmplător laolaltă într-o familie şi că toţi din jurul meu erau necesari pentru evoluţia mea. Noi trebuie să evoluam împreună urmărind legile universului, acele 10 porunci atât de bine exemplificate în Biblie, deci nu ai voie să fugi abandonându-ţi aproapele şi punându-te cumva la adăpost de agresiunea lui. Pot să afirm cu siguranţă că cel mai dur examen din această viaţă nu este cel de bacalaureat, de absolvire a vreunei facultăţi sau alte examene pentru diverse titluri şi onoruri, ci este cel pe care îl dai zilnic în faţa familiei tale. Aici eşti testat în profunzimile fiinţei tale, având tot timpul la dispoziţie liberul arbitru, pentru a te face răspunzător de tot şi de toate câte faci şi gândeşti, căci ele se înregistrează şi când vei veni din nou la viaţă te vei întâlni cu efectele comportamentului tău. Atunci vei începe

să îţi masori gândurile, vorbele, faptele, nu te mai laşi antrenat în situaţii care nu îţi vor aduce nici o creştere spirituală. Gândul este o formă vie, l-ai emis, el se afla în câmpul tău energetic şi acţionează, el nu mai poate fi anulat oricâte păreri de rău ai avea după aceea. Omul este materie, deci substanţă (corpul fizic) şi câmp (structurile informaţionale). Dacă în sufletul omului există dorinţa sinceră de a se înţelege cu aproapele lui, iertând şi sperând, fãrã ranchiună şi orgoliu, chiar dacă pe moment lucrurile par ireparabile, Dumnezeu va găsi o cale ca acei oameni să se iubească. Acolo unde omului nu îi este cu putinţă, îi este cu putinţă lui Dumnezeu. Nu trebuie să fugi, pentru că în felul acesta ai ratat acest examen, pe care în mod sigur vei fi obligat să-l dai de atâtea ori până îl vei lua. Omul, în procesul de discernere, face apel permanent la liberul arbitru, el având posibilitatea să aleagă o alternativă din mai multe. Dacă alegerea lui nu este sincronizată cu legile universului, noul destin pe care şi-l construieşte nu va fi prea fericit. Prin liberul arbitru se constată de fapt calitatea spiritului şi nivelul energetic pe care omul se situează. Am văzut că nu toţi oamenii sunt la fel, există ceva care îi diferenţiază, de fapt gradul de asimilare a legilor Naturii, căci până la urmă cu totii trebuie să le învăţăm, dar unii se străduiesc

mai mult, alţii mai puţin, ca la şcoală, mai rămân şi repetenţi, dar viaţa îi trage înainte. Am făcut această prezentare pentru aceia care doresc să înceapă acest regim, să înţeleagă că fãrã o puternică credinţă în Dumnezeu şi o voinţă puternică nu exista reuşită. Referitor la credinţă aş vrea să spun că de cea mai mare însemnătate este legătura dintre faptă şi vorbă, nu este suficient să spui că eşti credincios, trebuie să şi dovedeşti, altfel credinţa fãrã fapte este moartă. De mare importanţă pentru cel bolnav este că el să se pătrundă de principiile moralei religiei de care aparţine, să le cultive, să le înţeleagă şi să le aplice. Prin aceasta va găsi răspuns la toate întrebările sale... Dialogul sincer cu Divinitatea produce sesizarea voită a subconştientului asupra faptelor negative din viaţă omului, care se vor rememora într-un context conjunctural. Subconştientul va caută să controleze atitudinile individului când va fi pe cale să săvârşească din nou aceleaşi fapte negative. De fapt taina euharistiei (a spovedaniei şi împărtăşaniei) ajuta să îţi accepţi soarta şi îţi crează acea iluminare de care ai atâta nevoie pentru a-ţi făuri un viitor mai bun. Omul are nevoie de o instanţă pământească, alta decât cea legală, unde să se întâlnească cu propria-i conştiintă, şi asta cât de des posibil, căci viaţa te împinge ba spre un mal ba spre altul, nu întotdeauna navighezi corect. Acest lucru se

realizează prin taina spovedaniei şi a împărtăşaniei, sensibilizând subconştientul omului care va avea un rol mai mare în deciziile ce vizează liberul arbitru. Dacă pe un copil îl înveţi de mic toate acestea, posibilităţile de a greşi în viaţă sunt mai mici. Din păcate, majoritatea părinţilor din ziua de azi suportă consecinţele unei educaţii care a distrus în primul rând spiritualitatea. Ne vom reface greu, dar ne vom reface. Să nu ne consideram nevinovaţi de ceea ce ni se întâmplă, să admitem că am greşit, că trebuie să plătim pe măsură faptelor noastre, iar în continuare să deschidem bine ochii. Primele 21 de zile (14 de post şi 7 de revenire) mi s-au părut acceptabile, faţă de ce a urmat. A urmat regimul BG1, alcătuit din anumite zarzavaturi crude şi grâu încolţit. Dintotdeauna mi-au plăcut sucurile de zarzavaturi şi fructe, crudităţile în general, deci ar fi trebuit să nu am probleme. Dar nu a fost să fie aşa. Acum nu puteam să le mănânc. Mă concentram să le înghit împotriva voinţei mele, având încredere deplina în metoda d-lui Popa. Într-o zi încercam să iau jumătate de porţie, a doua zi vomitam tot şi nu mai mâncam nimic, a treia zi o luam de la capăt, continuând astfel 21 de zile, după care am început să vomit îndată ce simţeam mirosul zarzavaturilor rase. Presiunile din partea soţului

şi îngrijorarea celorlalţi membrii ai familiei mele erau piedici serioase în continuarea regimului. În perioada regimului şi până am început să mă stabilizez cu sănătatea, mi-am exprimat dorinţa de a nu fi vizitată nici de rude, nici de prieteni. Nu doream să vad în ochii lor nici tristeţe şi nici compasiune. Singurele persoane pe care le acceptam erau mama şi sora mea, soţul şi fiica mea. Le înţelegeam îngrijorarea, dar nu puteam să accept să dau înapoi, chiar dacă le era foarte greu să vadă pe cineva apropiat că se topeşte pe zi ce trece fãrã să-l poată ajuta cu nimic. Îmi era din ce în ce mai rău. În stomac parcă aveam un bolovan, inima mă durea îngrozitor, aveam palpitaţii foarte dese, pulsul ajunsese la 130 bătăi/minut, vomitam mereu şi gura mi se umplea de o salivă abundentă, albă şi spumoasă. Aveam o stare de ameţeală accentuată. Când mă ridicam din pat nu eram în stare să fac decât câţiva paşi şi nu mai vedeam nimic înaintea ochilor, lovindu-mă de multe ori de obiectele din camera. Au început să-mi amorţească mâinile şi picioarele. Starea de amorţeală era îngrozitoare, lucrul cel mai greu de suportat pentru mine, mai ales că se repeta la intervale regulate, cu o precizie aproape matematică. Atunci începea lupta pe viaţă şi pe moarte. Îmi dădeam seama că inima nu mai făcea faţă. Începea să-mi amorţească întâi mana dreapta. De

la vârful degetelor, amorţeala se transmitea într-o fracţiune de secundă până la umăr, iar mâna dreaptă nu o mai simţeam deloc, după care amorţeala se transmitea şi la mâna stangă şi la picioare. Trebuia să nu mă pierd cu firea pentru a şti ce să fac şi, cu puterile ce le mai aveam, îmi luam o sticlă de apă şi aparatul de masaj şi ieşeam pe balcon, pe întuneric, să nu vadă soţul meu lumina, pentru că ar fi chemat Salvarea. Acolo începeam un masaj dintre cele mai dure asupra centrilor presopunctori din palme şi tălpi, la care se adăugau exerciţii de respiraţie şi rugăciuni către Cel de Sus care m-a ajutat de fiecare data să nu intru în panică şi să pot singură trece peste această mare încercare. Ce ar fi putut face soţul meu? S-ar fi speriat, ar fi intrat în panică, ar fi chemat Salvarea, ar fi sculat şi copilul care şi-ar fi văzut mama într-o situaţie la limita vieţii, iar pentru mine s-ar fi jucat ultima carte. Aşa că numai Dumnezeu ştie cum am petrecut singură nopţi întregi în chin, având convingerea că dacă mai apucam dimineaţa însemna că poate mai am zile. Începuse să apară un fenomen curios. Seara, când aprindeam lumina, vedeam nişte globuri luminoase foarte puternice, ca la fotograf, ba deasupra umărului stâng, ba deasupra umărului drept. Întorceam capul involuntar să vad ce este, dar lumina parcă se mişca de partea cealaltă. Acum ştiu că erau entităţi ce doreau să-mi transmită un mesaj pe

care l-am recepţionat cu greu. A venit că o străfulgerare, mi-a sunat în minte zicala „îţi scapără ochii de foame” şi, după atâta vreme de nemâncare, într-o noapte m-am apropiat de borcanul cu miere, am pus puţin pe buze şi am văzut că nu am mai vomitat. Aş fi dorit să mănânc ceva, dar nu puteam, vomam mereu. Lam căutat pe dl. Popa, dar era plecat în Germania. Am avut norocul să-l vad la o emisiune la televizor, vorbind despre instinct. Atunci mi-am pus întrebarea, eu ce aş fi dorit să mănânc? Dintr-o analiză amănunţită am tras concluzia că mi-ar place ceva amar, dar ce anume nu puteam defini. Până la urma mi-a venit în minte păpădia. După mai multe căutări am descoperit păpădie din belşug în spaţiul verde de la blocul meu. De atunci am început zilnic să mănânc 4-5 frunze, iar zarzavaturile care se recomandau în stare cruda le fierbeam şi aşa am început să învăţ din nou să mă hrănesc. Ce victorie am simţit când am mâncat 5 stafide întro zi din borcanele care zăceau alături de mine de atâtea săptămâni, iar toţi din familie se uitau cu disperare că erau tot pline cum le ştiau, însa nu mă apropiam de ele că vomitam imediat. Eram un nou născut care începea să mănânce, trebuia atenţie, prudenţă, inspiraţie şi multă pricepere. Acestea se învaţă greu. Pot spune că după 4 ani de regim ştiu să mă hrănesc, dar nu ştiu să mă nutresc. Omul se

confruntă cu trei situaţii în ce priveşte alimentaţia: una ar fi aceea când mănâncă ce pofteşte din ce are, alta când îşi selectează alimentele, cunoscând şi respectând deja nişte principii alimentare, iar a treia când ştie să coreleze alimentele cu posibilităţile de prelucrare ale organismului său. Nu sunt doi oameni la fel, deci nu pot fi nici două reţete la fel. Vindecarea este mai mult decât a pune în practică o reţetă medicală sau alimentară, trebuie să urmăreşti tot timpul efectul ei, să dai interpretările corecte oricărei reacţii şi să nu uiţi nici o clipă că tu eşti un tot. Acest lucru se învaţă foarte greu, mai bine spus toate ţi se dau de la o vreme, când dovedeşti că respecţi fãrã abatere legile naturii. Care sunt acestea? Nimic mai mult decât cele 10 porunci enumerate şi în Biblie. Eşti om, când ai venit la viaţă ai venit cu programul tau, ca rezultanta a faptelor săvârşite din vieţile anterioare, fapte care se şterg din memoria ta, dar eşti purtător al efectelor lor. Cu toate că începusem să mănânc puţin, de dormit tot nu puteam dormi, nu puteam să evit discuţiile neprincipiale cu soţul meu, căci simţeam şi eu nevoia să am o replică de spus (acum ştiu că nu era de dorit, dar aşa a fost să fie). Târziu, am înţeles visul avut într-o noapte, când dl. Popa îmi spunea: „Mai termină cu trăncăneala!” Tare m-am întrebat ce ar fi putut simboliza acest vis? De fapt îmi atrăgea atenţia să

încetez discuţiile în contradictoriu, dar eu nu înţelegeam. Acum totul este foarte clar, cine se apuca de un astfel de regim trebuie să nu se supere, să-şi protejeze resursele care în perioada de dezintoxicare sunt diminuate. V-aţi întrebat câtă adrenalină se eliberează în corp când te superi, cât calciu se consumă şi câte săruri se pierd? Când suntem supăraţi nu vrem să ştim de nimic, iar consecinţele ne poartă pe la uşile doctorilor. Oare aceştia ştiu mai bine decât noi cum ne-am distrus zi de zi corpul? După două luni de tortură fizică şi psihică, nutrind speranţa că va veni ziua cu soare şi pe strada mea, s-a întâmplat ca soţul şi fiica mea să trebuiască să plece pentru o perioadă de timp în provincie. Atunci, după atâta timp, am început să dorm şi eu, am dormit o după-amiază şi o noapte întreagă, spre îngrijorarea mamei mele. Deşi de obicei aveam un somn sensibil, acum nu mă deranja nici un zgomot în jur. Am început să doresc să ies din casa, numai însoţită, lucru pe care îl făceam foarte rar, fiind foarte slăbită şi având în piciorul drept o senzaţie de amorţeală care mă făcea să nu am stabilitate pe el. Simţeam bucuria de a trai din nou, mă bucuram de verdeaţa pomilor, de ciripitul pasărilor, de zgomotul străzilor, de iarba pe care călcam în parc. Eram foarte slabă, ajunsesem la 50 kg. la 1,68 m. înălţime.

Doream să mă duc la serviciu, să-mi reiau activitatea. Zis şi făcut. Am rugat-o pe sora mea să mă însoţească. Nu mă puteam duce singură, nu aveam forţă şi stabilitate, dar doream să ies din casă. Aşa că după două luni şi jumătate de absenţă, m-am prezentat la serviciu pe 15 iulie 1991, reuşind să-i sperii pe colegii mei, pe care nu-i pusesem la curent cu intenţia mea de a ţine regimul de dezintoxicare. Sora mea mă însoţea dimineaţa când venea să mă ia de acasă. Plecam cu sacoşa de mâncare, cu scăunelul pliant şi cu punguţa de stafide din care luam până la serviciu. Începusem să consum mâncare fiartă din zarzavaturile de la BG1 şi fructe de sezon. Se declanşase în mine o foame pe care nu o puteam potoli, stomacul îmi era plin, dar eu eram tare flămândă. Am dat curs acestui imbold mâncând cât mai mult, lucru care a mers până într-o zi când am simţit efectul acestui act necugetat. Starea pe care am avut-o mi s-a părut mai grea decât ce petrecusem în urmă. Dacă atunci mintea îmi era clară, acum devenise confuză şi aveam un presentiment de panică. Timp de trei zile nu am mâncat nimic, am trecut din nou numai pe apa distilată şi pe foarte multe clisme (>12 litri/zi). Clismele au fost şi sunt de baza în perioada de dezintoxicare şi întotdeauna când nu te simţi bine. Am făcut clisme aproape un an de zile. După o vreme (circa trei luni) au început să

se elimine din intestin cantităţi importante de mucoasă internă, chiar câţiva metri la un moment dat, şi deşi nu mă durea nimic m-am speriat pentru că nu ştiam dacă este bine sau nu. Acum ştiu că era normal şi era pe linia regimului, corpul elimina şi construia o mucoasă nouă. Şi procesul de digestie era în tranziţie, la clismă constatam că ceea ce mâncam nu se digera deloc. Reuşind să depăşesc criza, mi-am dat seama că la început trebuie să mănânci foarte puţin, dar în acelaşi timp să dai corpului ce are nevoie. Din experienţa mea am constatat că nu te vei sătura niciodată cu mâncare fiartă, este doar o iluzie. Atunci când consumi crudităţi, enzimele pe care acestea le conţin hrănesc cu adevarăt celulele, ele reprezentând forţa vitală ce va revigora organismul. În perioadă când corpul funcţionează „sub linia de plutire”, crudităţile trebuie combinate cu alimentele fierte. Alimentarea cu crudităţi îţi creează un surplus energetic care te împinge spre o caracteristică YANG accentuată şi aceasta devine periculoasă dacă nu ştii când s-o stopezi. Cred că o alimentaţie lacto-vegetariană este foarte potrivită omului, cum cred că este suficient pe zi să mănânci cel mult o singură dată alimente fierte, restul trebuie să-l completezi cu cereale, fructe proaspete sau uscate, cu seminţe, salate şi zarzavaturi. Vei fi surprins că te vei simţi foarte

sătul mâncând în acest fel, fãrã a mai fi nevoie să faci oale de mâncare pe care să le păstrezi zile în şir în frigider şi să nu-ţi mai facă nici o plăcere să le guşti. Bucuria de a trai trebuie neapărat echivalată cu grija pentru ce mănânci în fiecare zi? Nu a spus marele nostru învăţător Iisus Hristos că „viaţa este mai mult decât hrana şi trupul este mai mult decât îmbrăcăminte”? Oare toţi oamenii aleg din viaţă goana după valorile materiale? Ştim bine că nu! Nu am cunoscut până în prezent pe nimeni care să facă averi din munca cinstită, deci dacă vrei aşa ceva trebuie să înşeli, să furi şi câte altele. Oare merită să-ţi pierzi ce ai mai de preţ - sufletul - pentru nişte lucruri efemere? Nimeni nu a luat nimic din aceasta lume să ducă pe lumea cealaltă... Oare este ceva mai de preţ în cursul vieţii decât sănătatea? Abia când nu o mai ai începi să faci o reală ierarhie a valorilor şi să constaţi cu tristeţe cum te-ai lăsat furat de situaţii confuze, de ură şi invidie, de certuri şi răzbunări, de dorinţa de a avea cât mai mult. Cat de multe trebuie să reconsideri când începe să se ridice ceaţa. Toate erau lângă tine, îţi vorbeau de la sine, nu le vedeai, nu le auzeai, tu, Omule, trebuia să-ţi urmezi Destinul! Omul nu este singur niciodată. Dumnezeu este întotdeauna în sufletul lui, depinde de el dacă pe valurile vieţii vrea să fie singur sau nu.

Nu am întâlnit oameni credincioşi care să nu aibă un suflet mulţumit şi să nu fie recunoscători pentru ce au. Revenind la situaţia mea, aş putea spune că după regimul de dezintoxicare m-am trezit cu o personalitate nouă, mă simţeam şi mă simt alt om. Tot ce am fost până la regim s-a desprins din mine ca o haină uzată, de care nu mă leagă nimic, fãrã regrete şi durere că aş fi pierdut ceva. Aveam senzaţia că m-am născut a doua oară, în acelaşi trup fizic. Simţeam o bucurie imensă pentru tot ce mă înconjura, simţeam că de pe creanga pe care stăteam, din arborele meu, am făcut paşi uriaşi spre vârf. Acest loc l-am cumpărat cu multă suferinţă şi credinţă şi vreau să-l păstrez căci o a doua şansă nu ştiu dacă voi mai avea, este că un tren care se opreşte pentru puţin timp într-o gară, dacă-l scapi, scăpat este. Analizele pe care le-am făcut după 4 ani pun în evidenţă o stare de sănătate foarte bună, la care am ajuns urmând regimul şi sfaturile date de dl. Popa şi pe care am încercat să le aprofundez printr-o cercetare proprie. Pe lângă vasta cultura pe care o poseda, dl. inginer mai are şi un har deosebit, acela de a pune un diagnostic fãrã greşeală. Am văzut zeci de cazuri cărora le punea diagnosticul în câteva secunde, după puls, camp energetic sau fotografie. Dânsul a putut să-i ajute pe cei autoaccidentaţi, pe ceilalţi nu îi poate nimeni ajuta.

La ora actuală exista o mulţime de bioterapeuţi şi de vindecători prin transfer de bioenergie. Mare greşeală! Oare nu ştim că atunci când ai nevoie de sânge trebuie să cunoşti grupa sanguină a celuilalt? Aşa este şi la transferul de bioenergie, trebuie să cunoşti nivelul energetic al celuilalt, şi nu numai atât, te poţi alege cu noi boli preluate prin transferul bioenergetic, îţi pot fi absorbite pentru o vreme durerile tale, care ţi se vor întoarce însutit. Nu există vindecare decât prin suferinţă. Ceea ce fac astăzi bioenergeticienii este doar o transferare a bolii dintr-un organ în altul sau o amânare a destinului, ori, ceea ce este şi mai trist, un transfer la cei dragi din familie. Din clipa în care înţelegi că gândul este o formă vie pe care ai amorsat-o din clipa emisiei trebuie să-ţi asumi consecinţele. Nici prin iertare nu pot fi anulate efectele gândurilor. Aşa este făcută legea universului, iar în faţa ei toţi sunt egali. Trebuie înţeles că omul a venit la viaţă ca să evolueze, iar evoluţia este o lecţie dură, care nu se face fãrã durere. În special cazurile grave au contraindicată bioenergia. De ce omul nu înţelege că el se poate ruga direct lui Dumnezeu, de ce are nevoie de intermediari, nu înţelege că faptele lui îl reprezintă şi în aceasta relaţie? Dacă este să obţină vindecarea, cu siguranţă că el o va obţine SINGUR.

Foarte mulţi oameni cred că nu pot trai fãrã medicamente, că poate ar accepta retuşuri alimentare, mergând până la a renunţa chiar la carne, dar nu şi la medicamente. Dacă aşa stau lucrurile, atunci pot spune că terapia naturistă are medicamentele ei şi am să enumăr doar câteva pe care le-am folosit şi de a căror efecte am fost impresionată: argila (foarte bun mineralizant, alcalinizant, dezinfectant, sub formă de pudra poate fi folosită în loc de faringosept aplicându-se direct pe faringe şi lăsată acolo până dimineaţă, cu foarte bune rezultate în paradentoză sub forma de aplicaţii directe pe gingie, cicatrizantă în ulcere, redresor al funcţiilor hepato-biliare, etc. ); - coaja de ou (pentru deficitul de calciu se recomandă folosirea cojilor de la două ouă pe săptămână); - siropul de nuci verzi (recomandat în deficitul de iod, în hepatite cronice agresive, etc. ); - ţiţeiul (recomandat în afecţiuni pulmonare grave, remineralizant, etc.); - ceaiurile de plante recomandate pentru diverse afecţiuni; - sucurile de fructe sau zarzavaturi; - cereale; - aplicaţii cu frunze de varză, cu rezultate de necontestat în eliminarea toxinelor, prin permeabilizarea ţesuturilor;

- seminţe neprăjite de dovleac, floarea soarelui; - nuci; - fructe şi legume de sezon; - produse lactate; - uleiuri obţinute prin presare la rece; - urina (cu rol de autovaccin, se utilizează intern sau extern, conform prescripţiilor din literatura de specialitate pentru fiecare tip de afecţiune). Personal am constatat corectarea pHlui urinei la valoarea normală, intensificarea funcţiilor rinichilor, producându-se vehicularea unei cantităţi imense de urină (se poate ajunge până la 14 litri/zi), echilibrarea generală a organismului, reglarea funcţiilor glandelor endocrine, etc. Este de departe „antibioticul” cel mai tare utilizat în medicina naturistă şi lista ar putea continua şi cu alte recomandări; Regimul lacto-vegetarian ce caracterizează alimentaţia naturista este un regim cu bătaie lungă, el se impune încet, dar sigur. Cei care sunt adepţii acestui regim recunosc binefacerile lui prin tot ce generează el: bucuria de a trai şi nu numai de a exista, o imensă sete de viaţă, o linişte şi pace interioară, o foarte mare rezistenţă la stres, un alt discernământ în ce priveşte cu adevarăt lucrurile importante în viaţă, şi acestea sunt doar câteva aspecte. Fiecare are propriile trăiri în această direcţie, iar măsura faptului că trăieşti în armonie cu legile naturii se află în

starea de spirit pe care o ai în fiecare clipă, de seninătatea în faţă vieţii. Starea inversă ar trebui să te pună pe gânduri, să te analizezi unde greşeşti, să nu învinuieşti pe nimeni de ce ţi se întâmplă ţie, că nu este nimeni vinovat decât tu, totul este posibil acolo unde este credinţă şi voinţă. Câmpul energetic (aura) al omului este cea mai bună expresie a felului în care el a înţeles şi respecta legile naturii. Alimentaţia îl influenţează în mod direct, fiind un puternic factor de corecţie a lui. Nu de puţine ori auzi zicându-se „gândeşti după cum mănânci”. Este foarte adevarăt că hrănindu-te cu alimente de un nivel vibratoriu înalt, te vei situa pe un nivel energetic corespunzător, astfel te vei simţi atras de câmpuri energetice similare. În acelaşi timp câmpul tău energetic, dacă este bine consolidat, va caută să aducă corecţiile necesare în mediul din jurul tău. Aşa se transmit ideile tale fãrã măcar să fii conştient de acest lucru şi ramai surprins observându-i pe cei din jurul tău cum îţi asimilează stilul fãrã să faci nici cel mai mic efort, iar când exemplul personal demonstrează veridicitatea unei metode, ea se va aplica cu încredere şi cu cele mai mari şanse de reuşită. S-a constatat că bolile apar mai întâi în câmpul energetic şi apoi în corpul fizic. De aceea este foarte important ca acesta să fie impenetrabil. Gândurile negative, ura, invidia,

mania, vrăjitoria, etc. , pot să-ţi producă mult rău dacă rezonezi cu ele şi în felul acesta se poate străpunge câmpul energetic. Te poţi păzi prin alimentaţie şi etică, exprimându-ţi o atitudine fermă în sensul de a nu răspunde la rău cu rău, la duşmănie cu duşmănie, la răzbunare cu răzbunare, la mânie cu mânie, etc. Nu trebuie să ţii minte faptele urâte care au fost făcute împotriva ta cu ştiinţă sau cu neştiinţă, pentru că le meriţi, ele ţin de trecutul tău, iar protecţia o dobândeşti învăţând cea mai grea lecţie, aceea a iubirii aproapelui. Sistemul imunitar este primul afectat în această situaţie, el nefiind numai un generator de anticorpi ci şi un cumul de stări sufleteşti şi preocupări care trebuie să fie pe măsură a ceea ce poţi duce. Gândurile negative ale celor din jurul tău influenţează determinant sistemul imunitar şi iată cum din nou eşti obligat să cultivi legea iubirii aproapelui. De asemenea poţi să te înţelegi cu toată lumea, dar dacă voinţa îţi impune un ritm pe care corpul fizic nu îl poate asigura, mai devreme sau mai târziu vei plăti pentru această nesincronizare şi vei fi nevoit să iei măsurile necesare pentru a se crea un echilibru între „a vrea” şi „a putea”, protejându-ţi astfel sistemul imunitar. Starea de sănătate ţi-o poţi constata şi singur după o analiză obiectivă a corpului tau, şi anume: transpiraţia nu trebuie să fie urat

mirositoare, să ai 2-3 scaune pe zi, de regulă după fiecare masă, materiile fecale să nu plutească deasupra apei, absenta stărilor de somnolenţă nejustificată, apetitul normal, fãrã foame exagerată şi fãrã senzaţie de vomă sau greaţă, nu trebuie să-ţi miroasă gura să nu ai expectoraţii fãrã de sfârşit sau alte eliminări, nu trebuie să te obişnuieşti cu dureri difuze care pot masca germeni de boli grave, trebuie să-ţi analizezi starea sufletească, să predomine o stare de bună dispoziţie şi analiza ar putea continua, este suficient să priveşti mai adânc în tine. De fapt boala este un răspuns la încălcarea legilor universului, deci în primul rând fa-ţi un rechizitoriu şi stabileşte ce principii de etică nu ai respectat. Zi de zi omul trăieşte o nouă experienţă, la care participă conştient sau inconştient, urmându-şi karma veche şi construindu-şi alta nouă. Datoriile trecute se plătesc prin karma veche, iar ce se va întâmpla în viitor îţi construieşti acum. Este oare prudent să fii nepăsător la ce faci şi la ce se petrece în jurul tau, când eşti conştient că într-un anume viitor te vei întâlni cu efectul faptelor tale? Nu se petrec oare destule lucruri în jurul nostru care stau mărturie acestui fapt, cât timp poţi oare fugi de răspundere? Omul nu trebuie să se epuizeze gândindu-se la ce s-a petrecut în urmă sau ce se va petrece în

viitor, evoluţia sa are în vedere numai aspectul moral. Prezentul îl poate controla, însă trecutul şi viitorul NU! Cat trăieşte, omul este preocupat să aibă câţi mai mulţi bani, să fie bogat materialiceşte, aproape că acesta este ţelul vieţii lui, dar averea sufletească rar se străduieşte să o sporească şi vine clipa când trebuie să încheie socotelile, să dea pământului ce este al pământului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Dacă averile pe care le-a avut în custodie pe acest pământ este obligat să le părasească, tot aşa este obligat să-şi poarte mai departe averea sufletească, dar cum şi când s-a îngrijit de ea, dacă a alergat tot timpul după altceva? La apusul vieţii îţi dai seama uneori că în loc să te fi bucurat de ce ţi-a fost dat să ai, de cele mai multe ori ai cultivat mânia, ranchiuna, egoismul, ura, orgoliul, mândria nemăsurată şi ce ai primit în schimb? Cu siguranţă fapte pe măsură, pentru că dacă semeni vânt, culegi furtună. Să învăţăm să ne bucuram cât suntem împreună, că nu am fost puşi laolaltă întâmplător, că nu putem evolua decât împreună, altfel lecţia o luăm de la capăt, până când vom învăţa cea mai importantă lege a naturii, legea iubirii aproapelui. Nu trebuie să iei drept argument că cel de lângă tine nu-ţi vorbeşte frumos, nu ştie să se poarte, fii răbdător, că educaţia din familia lui acum se desăvârşeşte,

lângă tine, tu îi eşti noul profesor, nu fugi de datoria ta. Vei vedea că după o vreme se face pace, se vor produce lucruri care te vor uimi şi te vor bucura şi vei recunoaşte puterea Celui De Sus care veghează la Legile Sale. Croieşte-ţi în viaţa drumul drept şi nu te abate de la el, nu merită! Sunt fericită o dată în plus că regimul alimentar al d-lui ing. Valeriu Popa este adoptat şi de familia mea, care şi-a schimbat fundamental principiile alimentare dintr-o convingere liber consimţită, datorată şi faptului că au fost zi de zi martorii însănătoşirii şi întoarcerii mele de pe un drum fãrã speranţă. Rezultate deosebite a obţinut soţul meu, care din excese alimentare a ajuns cu tensiunea la 24/12, cu o stare de nervozitate deosebită, dureri de cap, transpiraţii puternice şi urât mirositoare şi răceli frecvente. Reconsiderându-şi alimentaţia, după 6 luni de zile tensiunea a coborât la 13/8, starea de somnolenţă i-a dispărut, la fel şi transpiraţiile şi ce este foarte curios, i-a dispărut şi sforăitul. La noi acum mâncarea nu mai este o problemă, toţi mâncăm dintr-o cratiţă, nu se mai găteşte de pe o zi pe alta, se consuma cel mult odată pe zi hrană fiartă, în rest salate de legume, fructe, produse lactate, ouă şi seminţe neprăjite de tot felul. Efectele alimentaţiei naturiste sunt cunoscute din vechime, bătrânii nostri respectau cu sfinţenie posturile nu numai pentru că aşa

impunea morala creştină, dar şi pentru că în timpul lor se producea dezintoxicarea organismului. Câţi mai respectă aceste reguli? Orice stare de disconfort pe care o simţi este sinonimă cu un început de boală, iar aceasta se produce pentru că organismul nu mai poate păstra un echilibru între cantitatea de energie primită şi cantitatea de energie eliminată. Rău că mănânci prea puţin (cum rar se întâmplă), rău că mănânci prea mult. Atunci când apar astfel de situaţii este recomandată o perioadă de dezintoxicare. Banalele şi destul de frecventele gripe vin să ne atenţioneze că s-a umplut paharul, că organismul trebuie să se dezintoxice. Procesul de dezintoxicare în corp este controlat de ficat, când el nu mai face faţă toxinele se varsă în sânge şi pe această cale este sesizată glanda tiroidă care va încerca să elimine toxinele la nivelul mucoaselor, începând de regulă cu cele de la nivelul nasului, sinusurilor, faringelui. Aici apar de regulă viruşii care se hrănesc cu toxine, contribuind la infectarea sângelui. În acestă faza organismul îşi atenţionează sistemul imunitar, care la rândul lui declanşează febra pentru a arde acele substanţe toxice din sânge. De aceea este o mare greşeală să anulezi acest instrument prin care corpul încearcă să-şi păstreze echilibrul. În aceste condiţii e bine să nu mănânci, să consumi foarte multe lichide, să faci clisme, să stai la pat şi la căldură, să faci băi cu

sare la picioare, masaje cu apă rece pe abdomen dacă febra a crescut şi să ai răbdare pentru că organismul are propriul pilot automat şi ştie foarte exact cum trebuie să acţioneze pentru a-şi redobândi echilibrul. Dându-i antibiotice, spre exemplu, nu dăm posibilitatea corpului de a-şi folosi propriile instrumente pentru reechilibrare, în plus introducem o nouă stare toxică, foarte nefavorabilă pentru un organism epuizat după atâtea zile de febră, un stomac cu suc gastric foarte acid care în prezenţa antibioticelor va deveni şi mai acid, numai bun de a produce nişe în pereţii lui. Deci, iată cum boala este expresia stării toxice pe care o posedă corpul. Sunt în al 5-lea an de regim naturist, rezultatele sunt foarte bune, mă simt foarte bine, desfăşor o activitate intensă atât acasă cât şi la serviciu şi toate acestea le datorez d-lui Popa Valeriu care mi-a călăuzit paşii în toţi aceşti ani, cu răbdare şi autoritate, cu ştiinţă şi har, cu întelegere şi pricepere. A doua mea viaţă a început datorită domniei sale, este al doilea tată al meu şi sunt fericită că fac parte dintr-o familie cu un număr impresionant de copii, toţi născuţi din nou prin grija dânsului, căruia nu-i pot mulţumi îndeajuns prin cuvinte. Este un exemplu prin ce face pentru atâţia zeci şi sute de oameni, fãrã să pretindă absolut nimic, pe care din păcate puţini contemporani îl urmează.

Puţine cunoaştem şi multe mai avem de învăţat, de aceea asemenea oameni merită toată stima şi mulţumirea, pentru că te învaţă să-ţi porţi singur de grijă, într-un mod simplu şi corect. Tot ceea ce sunt în prezent îi datorez d-lui ing. Valeriu Popa, care mi-a călăuzit paşii în ultimii 5 ani, ajutându-mă să-mi reconstruiesc sănătatea prin propriile-mi forţe, urmând regimul alimentar al domniei sale. Îi mulţumesc din suflet şi îi doresc multă sănătate şi putere de muncă! Tinca Lung, Bucureşti, 11 oct. 1995”. *** Numele: Anca Prenumele: Petre Data naşterii: 20.11.1948 Profesie: ofiţer Domiciliu: Buzău Diagnostic: carcinom bronhopulmonar lob superior drept - operat Istoricul bolii Boala a debutat în anul 1988 luna decembrie, manifestându-se cu tumefierea articulaţiilor membrelor inferioare şi a falangelor membrelor superioare.

Am fost internat şi tratat la Spitalul Militar Iaşi timp de 22 de zile, unde mi-a fost administrată medicamentaţia pentru „reumatism poliarticular acut secundar infecţios” (penicilină, moldamin, aspirină, etc.). Comportamentul medicilor din secţia medicală a acestui spital a fost de o indolenţă crasă. Foaia de observaţie nu mi-a fost întocmită (nici tensiunea arterială nu mi-a fost luată), cererea de a mi se face un control pulmonar a fost respinsă cu brutalitate. Să mă explic. Cu o lună înainte de această internare, la Bacău (acolo aveam locul de muncă), pe o microradiografie, specialistul depistează noduli pe lobul superior al plămânului drept şi îmi spune că ar fi de preferat să aşteptam o perioadă pentru a observa evoluţia. Internat după o lună în spital, am solicitat un control pulmonar, motivându-mi cererea. Reacţia şefului de secţie a fost următoarea: „Domnule comandant, ce rost are să va mai iradiem şi noi când suntem supradozaţi după Cernobîl. Vom găsi noi focarul de infecţie. Şi într-adevăr „a avut dreptate”, din cavitatea bucală mi-au fost extraşi 4 molari pe motiv că acolo s-ar găsi focarul de infecţie care a declanşat reumatismul. După ieşirea din spital evoluţia a fost nesatisfăcătoare. Cu toate medicamentele luate, febra, frisoanele, lipsa poftei de mâncare s-au menţinut. În aceasta situaţie, după aproximativ două luni de zile, în martie 1989, am hotărât să

mă internez la Spitalul Militar Central din Bucureşti, în urma unei radiografii pulmonare făcută la policlinica T.B.C. din Bacău. Aici, în secţia pneumoftiziologie, timp de 33 de zile am fost supus la tot felul de investigaţii, am făcut o cura de citostatice, am fost transferat de două ori la secţia chirurgie toracică şi tot de atâtea ori returnată. Abia mai târziu am înţeles că teama chirurgilor a fost atât de mare încât în prima faza au refuzat să mă deschidă. Pe data de 26 aprilie 1989 am fost operat în secţia chirurgie toracică, practicându-mi-se o lobectomie superioară dreaptă. Buletinul histopatologic preciza: „Carcinom spinocelular slab diferenţiat. Limfadenită reactivă”. Ca să vedeţi evoluţia extraordinar de rapidă a tumorii, comparaţi următoarele date: pe 21 martie 1989, la internarea în spital, după radiografie, tumoarea avea un diametru de 3 cm; pe 26 aprilie 1989, conform protocolului operator tumoarea avea forma unei elipse, 10/8 cm. Cauzele îmbolnăvirii Din punctul meu de vedere, incriminez că fiind cauze ale îmbolnăvirii mele: 1. fumatul 2. factorul psihic Fumatul, această îndeletnicire nefastă pentru omenire, m-a atras din anii liceului. Consideram ţigara că pe ceva nemaipomenit în definirea

personalităţii mele. Mă vedeam bărbat în adevăratul sens al cuvântului, în faţa fetelor pozam într-un „dandy” emancipat. La început am vrut să-mi satisfac curiozitatea, mai târziu aceasta s-a transformat în necesitate, iar acum într-un regret tardiv. Ajunsesem până la 40 de ţigări pe zi. Dimineaţa, cum deschideam ochii luam ţigară în gură. Seara, înainte de a ajunge în dormitor trebuia să fumez o ultimă ţigară. Foarte frecvent se întâmpla să renunţ la mâncare, dar la ţigară nicidecum. Cu timpul au apărut dureri de cap, tuse insuportabilă, oboseală la mersul pe jos, circulaţia periferică deficitară atât la nivelul membrelor superioare cât şi inferioare. La toate acestea adăugaţi mirosul greu ce-l degajau hainele, lucrurile din locuinţă, cavitatea bucală, îngălbenirea dinţilor şi a degetelor cu care ţineam ţigara, paloarea tenului şi veţi avea imaginea de coşmar a unui fumător. În tinereţe credeam că nu este bărbat cel ce nu ştie să fumeze; consideram fumatul ca un accesoriu indispensabil al vieţii mondene. Acum, după ce m-am îmbolnăvit, mi-am dat seama cât de mult am greşit şi ce tribut trebuie să plătesc. Această buruiană, prin nocivitatea sa, prin rana ce o lasă organismului uman, poate fi comparată cu orice arma sofisticată. Parcă toate relele s-au strâns în acestă iarbă. Am un fiu pe

care, imediat după operaţie, l-am rugat să renunţe la ţigară, ca-mi ajunge crucea pe care o port eu, dar degeaba. Am un frate şi o soră - mari fumători - care de cum m-au văzut după operaţie, au hotărât să renunţe la fumat. Au reuşit doar pentru câteva zile - sunt total lipsiţi de voinţă. Este marea greşeală pe care o fac toţi fumătorii. Vreţi să ajungeţi că mine? Nu vă este suficient exemplul sutelor de mii de oameni ce mor anual de cancer pulmonar fãrã a mai socoti şi alt tip de cancer ce poate fi provocat tot din cauza ţigări? Atunci va fi prea târziu! Numai un om în situaţia mea îşi poate da seama cât de mult valorează viaţa şi cum atunci când o avem ne batem joc de ea. Îmi vine să urlu când mă gândesc la nesăbuinţa mea; aşa-mi trebuie, mi-am făcut-o singur cu mâna mea, în perfectă cunoştinţă de cauză. Dacă aţi şti ce bine mă simt acum, după ce nu mai fumez, m-aţi invidia! Nu există decât o singură soluţie - renunţaţi imediat la fumat până nu este prea târziu. Luaţi viaţa în serios, nu vă bateţi joc de ea. Dacă nu vă preţuiţi propria viaţă, respectaţi-o pe cea a copiilor dumneavoastră: - în primul rând nu-i obligaţi să va inhaleze fumul de ţigară;

- în al doilea rând gândiţi-vă că au nevoie de dvs. în viaţă şi nu de o movilă de pământ într-un cimitir. Am ajuns şi la cea de-a doua cauză a îmbolnăvirii mele - factorul psihic. - În anul 1985 mi-a fost accidentată fetiţa traumatism cranio-cerebral acut deschis şi comoţie cerebrală. - În anul 1986, în urma unui accident tatăl meu a decedat. Dar cel mai mult pentru mine a contat ambianţa în căsnicie. Gelozia este o armă perfidă care ucide lent, dar sigur. Am fost căsătorit 23 de ani, dar 22 de ani au fost pentru mine un calvar, 22 de ani am fost condamnat pe nedrept, mi s-au atribuit fapte pe care nu le-am comis. Nu mi-am propus să relatez cum se manifestă această gelozie în toată hidoşenia sa, dar din cauza ei vroiam să termin cu viaţa. În timpul interminabilelor discuţii care se prelungeau cu mult peste miezul nopţii, alegeam că antidot fumatul - fumam 5 ţigări în mai puţin de un minut, până simţeam o durere în piept. În acele momente mă rugam lui Dumnezeu: „Dumnezeule, dacă exişti, ia-mă la tine să scap de toate aceste imputaţii la care efectiv nu le înţeleg substratul, nu mă lăsa să mai trăiesc în această lume plină de cele mai abjecte insinuări, calomnii, meschinării şi mai ales cu această

femeie pe care mi-ai dat-o parcă anume să-mi probeze rezistenţa psihică”. Că există Dumnezeu este o certitudine, m-a auzit şi m-a ajutat să-mi plătesc greşelile făcute datorită faptului că nu am ştiut alege calea onorabilă de a scăpa de coşmar, că nu am ştiut să-mi preţuiesc sănătatea, dar mai ales că nu am ştiut să acord respectul şi recunoştinţa cuvenite darului sau cel mai de preţ, VIAŢA. Evolutia postoperatorie Acum, după ce l-am găsit pe dl. ing. Valeriu Popa, pot spune că viaţa mea a luat alt curs. Încerc totuşi un sentiment de regret pentru faptul că nu l-am întâlnit înainte de operaţie, dar cum niciodată nu este prea târziu, este bine şi acum. În primii doi ani după operaţie am urmat 7 cure de citostatice şi 20 de şedinţe cobalt (48 Gray). Teoretic mă simţeam bine dar practic începusem să slăbesc, V.S.H.-ul era mereu în creştere, dorinţa de a trăi se diminua zi de zi datorită certurilor din familie. De fapt în aceasta perioadă am şi fumat, sperând că voi pune capăt pentru totdeauna necazurilor mele. În martie 1991 îl cunosc pe ing. Valeriu Popa, care mi-a schimbat complet viaţa. După o serie de analize care evidenţiau probabil o metastază hepatică (timol = 16, hematocrit = 22%, leucocite = 15.600/mm 3, trombocite = 19000/mm 3, T.G.P. = 2 U.I., proteina „C „reactivă - prezentă,

etc.), am început regimul naturist de autovindecare pe 26 aprilie 1991. Dacă medicii mi-au dat că rata de supravieţuire 4 - 12 luni, acum am împlinit 7 ani. Înainte de începerea regimului, timp de o săptămână, zi de zi, am ascultat sfaturile recomandate de dl. Popa şi explicaţiile detaliate ale d-nei Tudor referitoare la regimul naturist prescris de dl. inginer. Facând o comparaţie între cele citite despre cancer şi ce auzisem în parc, am ajuns la concluzia că trebuie neapărat să încep acest regim, mai ales că eram destul de slăbit după cobalt şi citostatice. Indubitabil, surpriza mea a fost totală când fãrã să-i relatez nimic, dl. ing. Popa mi-a spus următoarele: „Da, când ai fost mic ai avut o scarlatină care ţi-a lăsat o pată interioară pe sânul stâng, iar la vârsta de 31 de ani, nu, 32 de ani, ai avut probleme cu plămânul drept. Fantastic, la vârsta de 32 de ani am avut pneumonie la plămânul drept, lob superior, care a fost tratată la Spitalul Militar Constanţa. Poate nu ajungeam aici, dar după trei ani de la această pneumonie m-am apucat iar de fumat. În nemernicia mea credeam că prin fumat depăşesc mai uşor situaţiile conflictuale din căsnicie, devin mai interesant, creste importanta persoanei mele în faţa semenilor, fãrã să iau în calcul că pe lângă sănătatea mea afectez atât bugetul familiei cât mai ales sănătatea copiilor.

Cei care citiţi aceste rânduri - luaţi aminte ce vă spun - din cauza fumatului se pare că o am pe conştiinţă pe fetiţa mea, care, de curând a urmat 5 luni un tratament cu ioniziazidă, stare alergică generată şi de fumul de ţigară. Încă o data se confirmă adevărul potrivit căruia noi, cei care fumăm, pricinuim un rău mult mai mare celor din jur. După uimirea ce mi-a produs-o dl. ing. Popa „citindu-mi” organismul că pe o carte deschisă şi concluzionând, „fizic eşti terminat, dar energetic mai poţi lupta”, m-am hotărât să lupt şi până în prezent am învins. Am început regimul pe 26 aprilie 1991, post cu apa distilată timp de 21 de zile. După această perioadă pe care am suportat-o incredibil de bine, am început seria de 7 zile cu zeamă de la 3 linguri de orez fiert. Nu este lipsit de importanţă să precizez că în această perioadă am mers la serviciu şi făceam plimbări zilnice pe jos între 3,5 - 5 km. Mi-a rămas întipărit în minte un moment petrecut în cea de-a 19 zi de post când am fost la dl. inginer să-mi dea ce regim să urmez în continuare. O doamnă îi explica d-lui Popa: „D-le inginer, soţul meu este în cea de-a 14 zi de post şi nu se mai poate ţine pe picioare, ce să mă fac cu el?” Acesta îi răspunde: „Este ceva normal, este

perioada când se elimina toxinele, dacă vrea să se vindece să meargă mai departe”. Un tânăr relata: „D-le inginer, tatăl meu este în a 9-a zi de post şi anemia este într-un asemenea grad încât eu şi mama trebuie să-l susţinem pentru a se deplasa la baie”. Răspunsul d-lui Popa este scurt: „Ai auzit ce i-am spus d-nei din faţa ta, procedaţi în consecinţă. Eu atunci am meditat: „De ce nu am nimic după 19 zile, când am condus maşina de la Bacău la Bucureşti, 300 de km. şi în aceeaşi zi m-am înapoiat, deci în total 600 de km?” Răspunsul mi l-a dat dl. inginer la următoarea întrevedere: „Mişcarea te-a ajutat foarte mult, iar faptul că nu ai renunţat la serviciu nu poate fi decât în avantajul tau. Aşadar am început regimul într-o perioadă când V.S.H.-ul era mărit (38/ora), radiologul se pronunţase la ultima radiografie că ar exista un aspect proliferativ la plămânul drept, începusem să scad în greutate, se accentua lipsa poftei de mâncare, iar psihicul se găsea într-un echilibru precar. În mare, va voi relata comportamentul meu pe timpul regimului: 26.04.1991 Greutate - 84 kg. Tensiune arterială - 12/7 Perimetru toracic - 102 cm.

În a 4-a zi s-a instalat timp de 3 zile o durere în zona palatinului şi au apărut cu intermitenta uşoare ameţeli. Greutate - 82 kg. În a 10-a zi gustul apei a devenit amărui. Greutate - 77,1 kg. Am început să suport din ce în ce mai bine cele două clisme zilnice. În a 11-a zi mi-am făcut analizele la sânge. Rezultate excelente. În a 13-a zi, greutatea: 75,7 kg. Au început să apară cu intermitenţă dureri, arsuri, înţepături în oase (clavicule, omoplaţi, coloană, bazin). Ziua a 20-a, greutatea: 72,5 kg. La sfârşitul celor 7 zile cu zeamă de orez greutatea a ajuns la 69,4 kg. Am început regimul BG1 pe care l-am ţinut 45 de zile. În a 10-a zi de BG1 greutatea era de 67,7 kg. Trebuie să spun că suport din ce în ce mai greu comportamentul soţiei. Efectiv nu mă mai pot culca cu ea şi-mi reproşează că mă duc la altele sau mă păstrez pentru altele. De 38 de zile nu aud decât enormităţi care mă fac să cred că efortul meu va fi zadarnic.

A 17 zi de BG1. Greutate: 65,2 kg. Constat că scăderea în greutate este mai accentuată în zilele de sâmbătă şi duminică, deci atunci când nu merg la serviciu şi fac mai puţină mişcare. Viaţa în familie a început să devină un calvar. Vreau să-l vad pe acela care în situaţia mea ar face faţă la atâtea femei câte îmi imputa soţia mea. A 23-a zi de BG1 şi a 51-a zi de când am început regimul. Greutatea: 64 kg. Au apărut senzaţii de vomă şi ameţeli. În aceasta zi am căzut (eram în casă) de 2 ori. A 25-a zi de BG1. Greutatea: 62,6 kg. Nu mai rezist psihic din cauza soţiei. Am stat o jumătate de oră cu pistolul pe masă. Scandalul ce-l isca zilnic mă ucide. S-au instalat durerile de cap. Ziua a 30-a. Greutatea: 61,3 kg. Tensiunea arterială: 10,5/8. Au apărut ameţeli, dureri de cap, înfundarea urechilor când eram în poziţie verticală. Ziua a 38-a. Greutatea: 59,8 kg. Nici o haină nu mai stătea pe mine, iar soţia îmi dă de înţeles că am ajuns o povară pentru ea. După ce am ajuns la un moment dat la 57,5 kg., am început să iau progresiv în greutate. Dacă în toată această perioadă aş fi avut şi linişte sufletească

în familie, ar fi fost extraordinar, nici un sacrificiu nu mi s-ar fi părut inutil. Mărturisesc că am avut în două rânduri gândul sinuciderii, efectiv nu mai puteam. Să tot aud mereu: eşti un canceros, îmi fac atâţia curte, o să mă c... pe mormântul tau, să te duci dracului. Şi cum orice răbdare are o limită, am renunţat la un astfel de trai, intentând acţiune de divorţ. De atunci am început să iau în greutate, nu mai am dureri de cap, am poftă de viaţă şi trag speranţa să-mi vad fetiţa mare şi la casa ei. Ca să vedeţi cât contribuie liniştea în căsnicie, îmi permit să fac aici o mica digresiune. În august 1992, la o internare în spital, electroencefalograma mi-a ieşit cu modificări. Medicul psihiatru mi-a recomandat că pentru liniştea sufleteasca de ambele părţi să facem şi o tomografie cerebrală, dar în luna septembrie când vor avea specialist. La tomografia din septembrie rezultatele ies bune. L-am întrebat pe medic: - Domnule doctor, care a fost cauza modificărilor de pe electroencefalogramă? - Eu ştiu, domnule colonel, fie o lipsă de calciu, fie un stres prelungit, fie... - Pot să va dau o pistă, domnule doctor? - Da, spuneţi! - De când am intentat acţiune de divorţ, nu mai ştiu ce este aceea durere de cap.

- De ce nu spuneţi aşa, domnule draga, deci stresul prelungit vă genera acea migrenă. Vedeţi aşadar, dragii mei, cât valorează o ambianţă plăcută, un climat sănătos şi un ţel bine definit în viaţă! Nu de puţine ori, mergând la control, îi surprind pe medici cu analizele excelente, cu felul meu de a gândi despre boală şi cu încrederea pe care o am în viitor. Unora le-am povestit ce conduită am adoptat. Dintre aceştia câţiva m-au aprobat, poate mai mult din complezenţă, dar cei mai mulţi au fost categoric împotriva unui astfel de regim. Unui chirurg bine cunoscut, într-o discuţie iam spus: - Domnule doctor, se pare că maladia canceroasă are drept cauza şi o alimentaţie necorespunzătoare, de aceea am ales calea naturistă. Vreţi să ştiţi ce răspuns mi-a dat? Îl reproduc întocmai: - Fugi bă d-aci, că asta ar putea fi valabil eventual pentru un cancer la stomac sau intestin, dar nu la plămân cum ai tu! Nici unuia dintre cadrele medicale cu care am venit în contact nu i se pare credibil că am rezistat 21 de zile cu apă distilată, plus 7 zile cu zeamă de orez, iar analizele să se încadreze în limite normale. Ca să vă conving cât de benefic este un asemenea regim va mai dau un exemplu: imediat

după iradierea cu cobalt mi-a apărut pe faţă şi la rădăcina podoabei capilare o dermita seboreică. Timp de doi ani am urmat cu îndârjire tratamentul prescris, dar degeaba. Ce nu a reuşit tratamentul medicinii alopate a reuşit regimul naturist al d-lui Popa. La ora actuală nu mai am nimic pe faţă şi asta ca un paradox, pentru că un medic dermatolog îmi spusese: - Domnule, nu-ţi face iluzii cu tratamentul şi cu această dermită pentru că o să te însoţească până în mormânt. Fără comentarii!” Încet-încet, s-au mai aşternut pe hârtie mărturii de viaţă, o viaţă care chiar dacă este frumoasă, nu iartă când greşim. Simt nevoia să mă odihnesc puţin. Natura din jurul meu mă îmbie la reverie. După o iarnă blândă, primăvara îşi face tot mai simţită prezenta prin soare, adieri uşoare ale vântului purtând miresme proaspete şi călduţe ale naturii care se trezeşte din amorţeală. Geamul de la camera mea este întredeschis. Aerul proaspăt pătrunde în încăpere, perdeaua albă tremura uşor, razele de soare se joacă în fereastră. Lacrimi de împăcare mi se revarsă din gând. Simt în aceste momente că toate sunt la locul lor, şi bune şi rele, că pe fiecare dintre noi ne aşteaptă pacea după tumultul încercărilor vieţii (februarie 1997).

Cap. VII - GREŞELILE SE PLĂTESC

Doamna inginer Elena Grigore ajunsese, din cauza bolii, la numai 30 de ani, în pragul morţii. După repetarea analizelor la pancreas şi căi biliare, prof. dr. Buligescu i-a spus soţului: „Este într-o situaţie fãrã ieşire, nu exista nici un fel de tratament pentru tumori de pancreas. Şi nici nu se poate opera. „Şansele dânsei de viaţă, acordate de medici, mai însumau, poate, 2 - 3 luni. Iată ce ne povesteşte dânsa: „Acestea fiind şansele acordate de medicină, am ieşit la cerere din spital, mai mult moartă decât vie, abia putând să fac câţiva paşi, neodihnindu-mă noaptea din cauza durerilor. Ajunsă acasă, fãrã nici o îndrumare, am început un regim de crudităţi. După o perioadă de câteva luni de bine, au început din nou durerile, deci ceva nu mai mergea, greşeam undeva şi nu ştiam unde. Neacceptând gândul morţii, am apelat din nou la medicina care mi-a dat acelaşi răspuns: „nu există nici un tratament şi nici intervenţie chirurgicală nu se poate face”. Profesorul Setlacek a mai spus: „Nu o pot opera, dacă nu a murit până acum, nu ştiu ce să mai cred, de ce natură e tumoarea. Tratament nu există, operaţie nu se poate face, poate Dumnezeu are o soluţie”. Dansul nu ştia ce regim am ţinut, probabil că nici nu m-ar fi crezut”.

În această situaţie, doamna îl caută pe Valeriu Popa: „Cu dragostea pe care o aveţi pentru oameni, va rog să analizaţi cazul meu, crezând în dvs. că mă puteţi salva. Iubesc viaţa, vreau să trăiesc. Salvaţi-mă, domnule Valeriu Popa!” Adusă pe braţe de soţul ei la V.P., acesta îi spune: „Din punct de vedere fizic eşti moartă, energetic mai ai zile, dar trebuie să lupţi din toate puterile tale că să te autovindeci”. Despre această lupta, Elena Grigore ne relatează din însemnările ei: „Sunt 40 de zile de când am început tratamentul cu apă distilată. Rezultatele sunt extraordinare. Dacă pe 23 februarie abia mă puteam ţine pe picioare, nu mâncam nimic pentru că nu aveam nici un fel de poftă de mâncare, nu dormeam deloc, aveam dureri violente, mergeam numai susţinută de cineva, după numai 20 de zile de regim, după revenirea din post, am putut să merg singură la dl. Popa. Pofta de mâncare mi-a revenit după o săptămână, am început să am chiar putere şi curaj să merg nesprijinită. Este pentru prima dată de mulţi ani când mă simt bine, sunt zile întregi când nu am dureri. Nici nu-mi vine să cred !... Ies pe stradă şi reuşesc să merg 2 staţii pe jos. Nu obosesc. Sunt uimită că nu mă apucă durerile! Înainte, după ce mergeam câteva sute

de metri, mă aşezam în mijlocul drumului din cauza durerilor. Primesc vizita unui prieten şi pot discuta 3 ore. Niciodată nu mă puteam concentra atâta timp! 7 aprilie. Nu am dormit deloc din cauza durerilor. Am avut senzaţia ca-mi plesneşte abdomenul; usturimi şi arsuri. Am venele foarte pronunţate. Tuse, temperatură 39 de grade. 15 aprilie. În sfârşit, după 10 zile de dureri mari, continue, m-am sculat bine. Mi-a revenit pofta de mâncare. Tusea a început să-mi treacă. Beau suc de orz şi mă simt în putere. Mi-a spus doar dl. Popa că am de dus luptă grea cu boala, deci trebuie să lupt! În luna mai au fost zile întregi când m-am simţit foarte bine, mă puteam concentra, nu oboseam prea tare, aveam pofta de mâncare, iar starea sufletească era foarte bună. Dar au fost şi zile grele. Pe 2 mai, după amiază, mi s-a declanşat o criză puternică de pancreas, care, alături de durerea de cap, mi-a dat momente îngrozitoare. Abdomenul îmi era tare, credeam că plesneşte. Durerile nu au cedat nici măcar la comprese, dar îmi spuneam mereu: trebuie să înving, este o criză de eliminare, trebuie să suport totul, dl. Popa mi-a spus să mă

aştept la dureri insuportabile, care sunt fireşti în vindecare. Cu greu, au trecut şi astea... Este ziua numelui. Am invitat prieteni: toţi mănâncă tort de ciocolată, dulciuri... Eu sunt chiar la ziua când „mănânc” apă, aşa că... Nu mă interesează ce spun ceilalţi, ei introduc în corp toxine, rezultatele se vor vedea mai târziu. Nu mă compătimeşte nimeni, ba chiar simt că mă admiră pentru ceea ce fac, deşi nimeni nu ştie exact regimul pe care îl urmez. Ei doar se minunează că mai sunt în viaţă. Îmi este totuşi poftă de tort! Doamne, ce greu îmi este să mă abţin! Este doar tortul meu! Dar nu, trebuie să înving! Am învins! 21 mai. Animalul a învins raţiunea. Ştiţi ce-am putut să fac, d-le Popa? Am mâncat tort de ciocolată şi ruladă de cacao! Asta am făcut! Rezultatele s-au văzut imediat: dureri foarte mari în tot abdomenul, insomnie, oboseală mare, palpitaţii, tahicardie, nici pofta de mâncare nu mai am. Noaptea mă trezesc durerile din somn! Dureri insuportabile de cap, stare de vomă continuă. În plus, o stare depresivă accentuată, dureri ca înainte de începerea tratamentului. Mă aflam din nou în faţa morţii. Aş vrea ca ceea ce spun eu aici să fie un avertisment pentru cei care pornesc la un astfel de drum. Domnul Popa mi-a spus că nu am voie să mă abat nicicum, pentru că în situaţia

în care mă aflu, este suficientă o mică abatere ca să dea peste cap tot efortul făcut. Cum de nu am reuşit să mă înfrâng? Mă simţeam extraordinar, eram aproape un om normal. Nu ştiu dacă dl. Popa mă mai salvează pentru a doua oară. Ceea ce doctorii nu au reuşit în atâţia ani, Valeriu Popa a făcut în 2 luni, iar eu am dat totul peste cap într-o zi, într-o oră! Am mare nevoie de dvs., d-le. Popa! 22 mai. Am vorbit cu dl. Popa şi mi-am recăpătat încrederea în mine, în tratament. Am ajuns la dânsul cu pulsul, cred, 160 şi am plecat liniştită, încrezătoare. Ce s-ar fi întâmplat cu mine şi cu toţi cei în situaţia mea, dacă dânsul nu ar exista?” Alte amănunte despre încercările prin care a trecut aceasta tânără aflam şi din scrisoarea adresata d-lui Popa de către un apropiat al familiei, martor al procesului de vindecare. Prezint în continuare câteva fragmente: „... Am scris aceste rânduri determinat de incredibilul eveniment la care am fost martor. În ziua de 14 aprilie 1989, am făcut o vizită prietenei mele de familie, Lili Grigore, aflata în criza de 4 zile. Diagnostic - pancreatită tumorală şi edematoasă, tumoare ficat lob drept, infiltraţie peripancreatică din anul 1987, an în care a fost şi pensionată gradul II, la vârsta de 31 de ani.

Pe data de 9 aprilie a fost chemată Salvarea. Doctoriţa a consultat-o şi i-a spus soţului că nu mai are nici o şansă de a trăi. I-a făcut morfină şi a întrebat dacă am auzit de dl. Valeriu Popa. Lili a auzit şi, lăcrimând, a spus că trăieşte datorita acestui mare Om. Personal consider că dacă Lili trăieşte, aceasta se datorează în principal dvs. şi în al doilea rând ei pentru modul în care a luptat cu moartea şi a aplicat toate sfaturile dvs., inclusiv şedinţele de concentrare şi imaginaţie. Pregătirea mea (sunt inginer totuşi) nu îmi permite să îmi explic miracolele de care dvs. sunteţi capabil... Am văzut oameni în pragul morţii, veniţi la dvs., care acum trăiesc, se bucură de viaţă. Deci revin. În ziua de 14 aprilie 1989, la orele 13, am sunat la uşa prietenei Elena Grigore. Mi-a deschis cu greu, iar înainte de aceasta am auzit un zgomot. În drum spre uşă, aflându-se în criză, a căzut şi s-a lovit de cuier. Mi-am dat seama de starea gravă în care se afla. Am hotărât că trebuie să o duc urgent la dvs. Precizez că nu am putut să îi cer părerea deoarece era în stare de semiinconştienţă, nu îşi mai simţea picioarele şi mâna stângă, era epuizată fizic. Am dat telefon unui coleg de serviciu şi l-am rugat să vină repede cu maşina ca să o pot transporta. La orele 14 eram la dvs., eraţi în spatele blocului, consultând circa 200 de persoane. Pentru că Lili era pacienta dvs. de 2 ani, iar pe mine mă

cunoşteaţi, fiindcă am ajutat-o de foarte multe ori să ajungă la dvs., m-am strecurat printre oameni şi v-am spus: „Lili este în stare foarte gravă. Este aici, în maşină”. V-am văzut îngrijorarea pe faţă şi, lăsându-i pe ceilalţi să aştepte, aţi venit la maşină, unde Lili abia mai respira. M-au impresionat cuvintele cu care v-aţi adresat: „Lilişor sunt eu, mă auzi? Trebuie să trăieşti. Era aproape moartă. A urmat un ritm de mişcări deasupra capului, cu masaje, palpare, bătăi uşoare pe mâini, picioare, abdomen. Plimbaţi mâna peste mâna ei stangă şi am văzut cum, încet-încet, la comenzile dvs. a început să mişte degetele, apoi mâna. Am văzut cum corpul vibra că un arc, a început să mişte picioarele. I-au dat lacrimile şi a spus: „Îmi simt picioarele”, eraţi lângă ea şi aţi salvat-o din nou. Treptat a început să vorbească cu dvs. Am văzut cu ochii mei cum un om aproape mort revine la viaţă. V-aţi dus până acasă şi aţi revenit cu un pahar de suc de grapefruit, miere şi nu mai ştiu ce, „încărcat” cu energie; a recunoscut locul unde se afla. La aceasta revenire la viaţă au asistat foarte mulţi dintre cei aflaţi acolo. După 2 ore, toţi au văzut cum Lili a coborât din maşină, ajutată de dvs., greu, şi apoi din ce în ce mai sigură, a făcut alături de dvs. o plimbare cam de 30 de metri în văzul tuturor. Toată lumea era încremenită. Nimeni nu scotea o vorbă, era un miracol la care participaseră toţi cei prezenţi.

Am revenit a doua zi, având la noi un buchet de lalele drept recunoştinţă. Le-aţi ţinut puţin în mana şi le-aţi înapoiat. Aceste flori au fost folosite când avea dureri. Cu mana „aţi palpat” din nou zonele dureroase, foarte concentrat, ajutând la calmarea durerii; palpări, masaje, plimbări ale mâinii deasupra zonei pancreasului şi a ficatului. I-aţi făcut câteva recomandări în privinţa alimentaţiei, compreselor şi ceaiurilor ce urma să le folosească. A treia zi a revenit cu soţul. De acesta data iaţi dat o creangă de plop, sfătuind-o să o folosească în zilele în care durerile sunt violente. Am fost martorul unor evenimente pe care nu am capacitatea să le înţeleg. De un lucru sunt sigur, medicina nu mai putea face nimic. Lili trăieşte, urmeaza o alimentaţie bazată pe legume şi fructe şi beneficiază de serviciile acestui Om. Am fost martor de foarte multe ori când boala necruţătoare creea dureri insuportabile şi cum un consult de 5-10 minute le reducea la limita suportabilului, după care cedau. Aceasta tânără (inginer chimist de profesie) are atâta putere de luptă, atâta dorinţă de viaţă, ambiţie, dar, bazate pe un suport solid - ajutorul d-lui ing. Valeriu Popa. A luptat pentru viaţă şi luptă; luni de zile a băut numai apă distilată, a mâncat graham şi mere, a ţinut posturi, apoi un regim alimentar sever. Pe cine interesează cazul o poate contacta

direct. Acum poate da detalii, povesti, explica ceea ce a făcut... În finalul acestei scrisori va mulţumesc încă o dată pentru aceasta dorinţă de a ajuta oamenii rămaşi fãrã speranţă pentru ce au mai de preţ, viaţa”. ing. Ilie Eugen Uneori, hotărârile omului în faţă timpului sunt precum gheata în faţă soarelui. Pe moment, gheata îl înfruntă mândră, cu strălucirea şi soliditatea aparentă ce o caracterizează. Dar, după o vreme, ea devine treptat o şuviţă de apă ce se prelinge în pământ, într-o apă mai mare sau se evaporă. Ce a mai rămas din gheaţă? La fel sunt şi multe din hotărârile omului. Pe moment par de nezdruncinat, corecte şi definitive. Dar, cu timpul, dacă mai sunt amânate, unele capătă şi alte înţelesuri, ajutându-te să-ţi reformulezi anumite păreri, decizii, să le vezi într-o altă lumină. Devii mai conciliant, mai dispus să mai laşi şi de la tine, iţi vine în minte o soluţie mai amiabilă sau se iveşte o conjunctură la care nici nu te-ai gândit înainte, mai avantajoasă şi mai lipsită de tensiuni. Poţi chiar să renunţi la hotărârea luată mai deunăzi, considerând-o acum neimportantă. De aceea cred că atunci când luaţi hotărâri importante pentru viaţa voastră, care va pot schimba în mod

hotărâtor soarta, după ce v-aţi decis, mai aşteptaţi 2-3 zile, dormiţi noaptea liniştiţi, aveti răbdare şi vedeţi cum mai gândiţi după cele câteva zile trecute. Poate veţi găsi o soluţie mai bună. Eu am fost surprins să constat, mai totdeauna, că atunci când am respectat acest principiu, aşa s-a întâmplat.

Cap. VIII - DIN ÎNTAMPLĂRI ADEVĂRATE

În adolescenţă, iar unii dintre noi chiar şi mai târziu, năzuim sincer să găsim un om care să ne ajute să dezlegam enigmele şi întrebările ce ne frământă, să ne vindece sufletul şi trupul de bolile pe care le ducem cu noi, să ne convingă prin exemplul faptelor sale. Dacă îl găsim, uneori va face acest lucru ca să ne demonstreze că poate, dar nu că să ne absolve de propria răspundere. Mai devreme sau mai târziu va trebui să învăţăm, să plătim singuri preţul propriilor greşeli, iar această învăţătură ne-o poate împărtăşi el. Există pe ogorul sufletului şi trupului nostru unele buruieni vechi şi adânci, de a căror existenţă nici măcar nu mai suntem conştienti. Ele sunt cel mai greu de înlăturat, căci ne-am obişnuit atât de mult cu prezenţa lor încât nu mai facem nimic pentru a scăpa de ele. Şi ne întrebăm adesea de ce păţim cutare sau cutare necaz. Din cauza neconştientizării lor. Există vreo soluţie? Da. Ne poate ajuta cineva să o aplicăm? Da. Acela care dovedeşte în mod repetat prin fapte că ştie şi poate ceea ce noi nu suntem în stare. Dar aplicarea ei cere multă pregătire şi răbdare. Care este soluţia? Bolile psihice şi fizice ne aparţin. Noi le-am produs în trecut, pe drumul vieţii, al evoluţiei, al învăţării, cel mai adesea din

necunoaştere. Deci în final tot noi trebuie să ne vindecam de ele. Aici ne poate ajuta un învăţător, când suntem pregătiţi. Ne face conştienţi de rana noastră ascunsă şi uitata deschizând-o, curăţindo şi punând puţină sare pe ea. Mai departe treaba o facem noi, ajutaţi de el, când avem nevoie. Aceasta este autovindecarea reală. Cu timpul, pe măsură ce ţi-ai învăţat lecţia începi s-o aplici singur, când simţi că este nevoie, ajutat de Natură şi de propria pregătire. Scriind aceste rânduri, mi-au venit în minte vorbele bunului părinte Cleopa, când povestea despre momentele de rămas bun petrecute cu duhovnicul sau, pe când era mai tânăr. Cerândui un ultim cuvânt la despărţire, acesta i-a răspuns: „Răbdare, răbdare, răbdare. Dar nu până la prăşit, ci până la sfârşit”. Un coleg care se afla cu părintele Cleopa a îndrăznit să insiste: „Cum, numai atât?” Iar duhovnicul a răspuns: „Da, răbdare, răbdare, răbdare. Şi când vi s-a părea c-aţi gătat, luaţi-o de la capăt; şi iarăşi; răbdare, răbdare, răbdare”. La începutul acestui capitol, mi-am amintit de mărturisirea făcută de dl. Alexandru Mironov, într-una din publicaţiile apărute după 1990. Ea este semnificativă pentru subiectul acestei părţi a cărţii, aşa că o voi prezenta în continuare. „La şedinţele publice ale cercului de cercetări ştiinţifice Univers XX din Sibiu, prof. univ. Ion Mânzatu prezintă în premieră, pe un inginer

capabil să pună diagnostice corecte! Profesorul organizează un fel de show, spectatorii se amuza la început, apoi sunt uluiţi, la urmă chiar se neliniştesc de-a binelea, pentru că „ochiul” inginerului Popa vede adânc în interiorul corpului omenesc, iar sănătate perfectă nu are nimeni. Mie îmi va spune (fãrã să mă cunoască): dezvoltare asimetrică (explicaţie: am fost scrimer de performanta timp de 22 de ani, de aceea reflexele, muşchii îmi sunt mai dezvoltaţi pe partea dreaptă) şi o cicatrice pe plămân în dreptul inimii (cu exact un sfert de veac în urmă avusesem un infiltrat intrahilar paracardiac)”. Pe fondul acestor trăiri personale, primind o casetă video în care erau înregistrate mai multe cazuri de boli foarte grave, unele dintre ele considerate de medicina clasică incurabile şi văzând rezultatele extraordinare obţinute de bolnavi urmând tratamentul naturist indicat de ing. Popa, dl. Mironov şi-a luat răspunderea să prezinte câteva din aceste cazuri la postul de televiziune, în cadrul emisiunii „Universul cunoaşterii”. *** Unul dintre oamenii care au trăit multe clipe frumoase, dar şi dramatice alături de dl. Popa, este poetul Adrian Păunescu. Dânsul obişnuia să îi spunã „tata Valerică”. De ce? Pentru că avea

doi taţi. Unul care i-a dat viaţă şi altul care îi întreţinea viaţa. Odată, fiind în turneu cu cenaclul la Bacău, dl. Păunescu a aranjat să i se pună la dispoziţie Casa de Cultură a oraşului şi posibilitatea de a se întâlni acolo cu toţi cei care îl caută pe ing. Popa, convocându-i în acelaşi timp şi pe toţi medicii valoroşi şi oficialităţile sanitare din oraş, transmiţându-le calda rugăminte ca, dacă au ceva de spus, să zică în cadrul respectivei adunări. Să-l nege, dar să o facă pe faţă şi să-i dea posibilitatea să se apere. S-au strâns cam 700-800 de oameni, iar pentru cei care veniseră mai târziu şi nu mai încăpeau în sală, s-au instalat difuzoare pe hol. Dl. Păunescu a lăsat cenaclul care se desfăşura la „Sala Sporturilor” şi a venit să-l vadă pe nenea Popa, împreună cu câţiva colegi. Împrăştiaţi prin mulţime au început să strige: „Demonstraţie, demonstraţie! Să pună diagnostic!” Valeriu Popa n-a ştiut cine-l provocă şi a răspuns: „Eu pot să pun diagnostic, dar sunteţi 1500 de oameni! Aş propune, dacă sunteţi de acord, să vad măcar copiii”. Şi copiii sau aşezat într-o parte a sălii, într-un şir lung, iar Valeriu Popa stătea pe scenă, cu ochii închişi, tremurând uşor. La un moment dat în sală s-a făcut linişte. Dl. Popa nu se uita la copii, nu-i vedea, însă îi spunea fiecăruia boala de care a suferit, slăbiciunile, unde s-a lovit la cap. O clipă s-a oprit, apoi a spus: „Aceasta fetiţă are

leucemie. Mama să mărturisească aici că a avut o sarcină toxică la trei luni, şi la şase luni a trecut iar prin încercări grele. Mama e constipată şi fumează. Poate va întrebaţi ce legatură este între constipaţie şi fumat, pe de o parte, şi boala aceasta îngrozitoare. Pai iată care este explicaţia. Nu este nimeni din familie?” „Ba da”, s-a ridicat o femeie, „sunt eu, bunica fetiţei. Într-adevăr, domnule doctor...” „Nu sunt doctor, sunt inginer”. „Într-adevăr, domnule doctor, aşa este. Venim de la Spitalul Fundeni cu fetiţa şi are leucemie. Maica-sa e zdrobită, nici n-a putut ajunge aici. Şi într-adevăr, mama ei, pentru că eu sunt bunica, mama ei fumează şi e constipată, scuzaţi-mi expresia. „La cele spuse de femeie, V.P. îi răspunde: „Toxinele trec din mama în făt, din moment ce mama-i constipată. Sângele fătului se îmbolnăveşte”. Atunci au fost puse 70-80 de diagnostice şi toate erau confirmate de părinţi, iar unele, care nu erau cunoscute, au alarmat familiile în cauza şi ulterior, dl. Păunescu a primit de la câţiva părinţi confirmarea că diagnosticul dat a fost corect, dar atunci ei nu ştiau despre copiii lor că sunt bolnavi. *** Altă dată, într-un alt loc din ţară. Timişoara, 1984. Dl. Păunescu povesteşte. „O familie, soţ şi

soţie, intra la dl. Popa pentru o consultaţie. La un moment dat, femeia, foarte surprinsa de tot ce afla şi aproape fericită că afla, deşi nu erau lucruri prea plăcute, a zis: „Vai, ce rău îmi pare că fetiţa noastră nu e aici! Aţi fi fost poate de acord s-o vedeţi şi pe ea”. La care i s-a răspuns: „Sigur că da, copiii trebuie văzuţi totdeauna primii”. Oamenii se pregăteau să plece şi Valeriu Popa, închizând ochii, a zis: „Ia gândiţi-vă la fată”. Şi a pus mana pe mana femeii, la încheietură. N-aţi prins-o bine, n-aţi prins-o bine. Gândiţi-vă mai atent, nu vă mai gândiţi la altceva”, a zis dl. Popa. Şi, deodată, a confirmat că femeia se gândeşte precis la fetiţa ei şi că a prins-o foarte bine în imaginea mentală. Am ascultat înmărmuriţi cu totii ceea ce „tata Valerică” rostea cu o viteza mult mai mare decât în vorbirea să obişnuită. Era inspirat şi categoric, povestea scene din copilăria fetiţei, număra în imaginaţie loviturile la cap primite de copil şi pe care, fireşte, părinţii nu le luaseră în seamă şi nu le inventariaseră niciodată. Spunea exact ce fel de paraziţi intestinali are. Părinţii încuviinţau, pieriţi. La un moment dat rosteşte: „E tunsă scurt şi e îmbrăcată în roşu”. Cu infinita delicateţe, cu jenă, într-un târziu, cei doi i-au spus lui Valeriu Popa că tot ce a relatat el despre fetiţa este adevarăt, dar foarte adevarăt, numai că fetiţa nu are cum să fie îmbrăcată în roşu, pentru că e într-o tabără la Savârşin şi nu are haine roşii

la ea. În plus, nu e tunsa scurt, ci are nişte codite superbe. Dl. Popa era convins de ce spunea, dar şi părinţii erau siguri de ce afirmau, doar ei îi făcuseră bagajul. A doua zi părinţii s-au dus să-şi aducă fata acasă de la Savârşin. În următoarea zi, la primele ore ale dimineţii au venit la dl. Popa: „Vrem să vă spunem că fetiţa a fost îmbrăcată în roşu pentru că a participat la carnavalul de sfârşit de tabără şi acesta a fost costumul care i-a fost dat şi că fetiţa e tunsă scurt, pentru că în tabără apăruseră păduchii şi cadrele didactice luaseră această măsură. Suntem, pur şi simplu, uluiţi. *** Pe vremea când Valeriu Popa era director tehnic în industria bumbacului, colegii din conducere îi trimit, într-o bună zi, cererea unui om pentru a fi angajat la respectiva intreprindere. Dl. Popa a luat hârtia şi a pus, în stânga sus, următoarea rezoluţie: „Nu sunt de acord cu angajarea acestui criminal şi autocriminal”. Şi a semnat: „Valeriu Popa”. Când au văzut apostila, ceilalţi directori, inginerul şef, omul de la cadre, şeful contabil, au zis ca-i o glumă. L-au întrebat, dar l-au întrebat degeaba. El îşi păstra punctul de vedere. Dar ceea ce mai ales îi enerva pe respectivii, era că Valeriu Popa pusese această rezoluţie fãrã să citească până la capăt cererea şi

fãrã să-l cunoască pe cel în cauză. „Nu va pot spune nimic mai mult”, a zis el. Insă opoziţia făcută n-a putut fi convingătoare pentru colegii săi, şi omul fost angajat la fabrică. După trei luni şi jumătate, patru luni, o poveste zguduitoare a circulat prin Bucureşti. Cetăţeanul, rămas singur acasă cu nora lui, a încercat să o violeze şi cum ea s-a opus, el a omorât-o şi apoi s-a sinucis. Anchetatorii s-au adresat şi lui Valeriu Popa. Lau rugat să le explice de unde a ştiut dansul, cu patru luni înainte, de o crimă şi o sinucidere, că ele se vor petrece? N-au aflat mai mult decât ştiuseră şi colegii lui. Totuşi, aceasta întâmplare confirma o ipoteză susţinută mereu de dl. Popa: „În finit totul este programat, nimic nu e întâmplător”. *** Suntem în anul 1984. Acasă la dl. Păunescu atmosfera este destinsă. Acesta joaca şah cu un prieten de familie, dr. Apostol Turbatu. Dar mai bine să ascultăm ce ne relatează băiatul gazdei: „Mutând una dintre piese, doctorul Turbatu spune: „Bă, Păunescule, ce tot ai cu vracii aştia? Ce tot îi susţii şi spui, tot timpul, prin Flacăra, că nu ştiu ce calităţi au ei, să vindece boli pe care medicina de performantă nu le vindecă? Mai bine nu te-ai mai lua după ei, că nu ştiu nimic! Iţi vorbeşte un chirurg...”

S-a întâmplat ca, în aceeaşi încăpere din casa noastră să se afle, citind o revistă cu şi despre animale, bioenergeticianul Valeriu Popa. Doctorul Turbatu nu îl cunoştea, şi oricum, nu prea îi pasa de nimeni când avea de spus ceva. Cu atât mai mult cu cât în cazul de faţă era vorba de meseria sa, aflată în luptă cu ramurile noi, neclasice ale sănătăţii. Auzind atacul violent împotriva „vracilor”, reprezentantul cel mai de seama al însănătoşirii naturiste s-a ridicat din fotoliul lecturii şi i-a spus doctorului Apostol Turbatu: „Decât să vorbeşti aşa doctore, mai bine ai avea grija de dumneata. Vezi ce faci că ai în buzunar cancerul de colon, cancerul de rect...” Doctorul Turbatu a râs şi a replicat imediat că sunt aberaţii afirmaţiile lui Valeriu Popa, pentru că abia şi-a făcut, de puţină vreme, analizele la spitalul „Elias”, la fratele sau, tot medic, şi are toate rezultatele bune. Chiar şi-a îndemnat partenerul de şah să fie atent cu „vracii”, că nu ştiu ce spun şi susţin tot felul de năstruşnicii. Din nefericire, peste câteva luni, diagnosticul pus de dl. Popa s-a confirmat. Dl. Turbatu s-a internat, iar analizele au pus în evidenta un cancer de rect, exact cum văzuse „vraciul” înainte că boala să se manifeste prin semnalmente obişnuite”. Cum este posibil acest lucru? Dl. Popa ne explică: „Boala apare în sistemul energetic cu mult timp înainte de manifestare în corpul fizic.

Energeticul persoanei pe care o diagnostichez îmi da informaţiile atât de exacte. Nu eu îi spun. El îşi spune prin mine ce are, pe o cale necunoscută încă. Dar atenţie, îşi spune numai ce are dreptul să ştie, dacă are voie să ştie”. Un caz asemănător s-a petrecut şi cu doctorul Suciu de la Sibiu, prin 1982, când dl. Popa l-a avertizat că este în pericol să păţească un atac cerebral. Doctorul Suciu a râs şi el de inginerul bucureştean, spunând că abia venise de la Cluj, unde, prietenul sau, doctorul Stăncioiu, i-a scos analizele perfecte. N-au trecut decât şase luni şi doctorul Suciu a suferit o congestie cerebrală complicată. Pentru mulţi dintre noi este într-adevăr greu să acceptăm o gândire atât de neconvenţională. Dar faptele d-lui Popa o susţin. Dansul spune, legat de acest lucru: „Pe mine mă cred numai cei care au căzut în prăpastie şi i-am ajutat să iasă... atâta timp cât mă ascultă şi fac ce le spun”. *** O altă întâlnire dramatică, la care a fost martor direct şi dl. profesor doctor Ion Mânzatu, a avut loc între Valeriu Popa şi marele nostru actor, mult iubitul Amza Pellea, pe vremea când acesta era deja într-o stare avansată de boală, cancerul cotropindu-i organismul.

Despre aceasta întâlnire, dl. Mânzatu ne povesteşte: „Din prima clipă şi-au zâmbit unul altuia, cu căldură iscoditoare, găsindu-se repede, cu evidentă satisfacţie, că sunt de pe aceleaşi meleaguri oltene. Dialogul s-a legat repede, natural. După începerea diagnosticării - precizez că „olteanul diagnostician” (O.D.) pune diagnosticul fãrã nici un instrument convenţional, fãrã să aibă nevoie de buletine medicale de analiză, fãrã să-l mai fi văzut vreodată pe cel bolnav, ci numai prin simpla strângere a mâinii pacientului, sau recepţionându-i câmpul biologic de la distanţă dl. Popa, avându-ne că asistenţi pe trei dintre cei mai apropiaţi „olteanului suferind” (O.S.), în mai puţin de jumătate de oră aşternu în faţa noastră, aproape necruţător şi cu toate acestea deosebit de calm şi cald - desigur, adresându-se direct celui în cauză - tot ce voi relata în continuare. Aşadar… O.D.- Ştii ce ai? O.S.- Din prima zi când, din pură întâmplare, un prieten medic m-a consultat, după ce i-am cerut un certificat medical. Am intrat sănătos şi am ieşit din cabinetul lui cu diagnosticul „cancer” şi convingerea medicilor că nu mai am de trăit decât trei luni. Mie nu mi-au spus nimic, dar serviciul meu oltenesc de informaţii mi-a adus vestea în aceeaşi zi. De atunci, evident, ştiu tot,

dar, uite „Taica”, nu s-au adeverit încă spusele lor. O.D.- Şi te temi? O.S.- Nu. O.D.- Vrei să-i infirmi pe medici sau să-i confirmi? Aici a intervenit şi subsemnatul: I.M.- Maestre, mi-aţi promis că o să jucaţi, în sfârşit, cel mai mare rol din viaţa dvs. Noi va vom pregăti textul şi vom face chiar şi regia. Vreţi? O.S.(gânditor) - Da, vreau!...(apoi mai ferm). Evident că vreau. O.D.- Fiindcă ştii totul, sau aproape totul despre matale, am să-ţi spun exact ce este rău în organismul despre care, sper că ai să o recunoşti, ai crezut că e din oţel, că nu va cădea niciodată şi ca-ţi poţi bate joc de el oricum, cu 60-80 de ţigări pe zi, cu „tării” gustoase, cu nopţi nedormite, cu miel, purcel, viţel, pui din belşug şi cu multe altele. O.S.-Da, maestre, recunosc, aşa am crezut multă vreme. Da acum... O.D.- În primul rând, va trebui să scăpam de nenorocitul asta de lichid abdominal, care te face cu burtă şi a cărui provenienţă este din „limfa coagulată”, stazată acolo din pricina obturării canalelor limfatice principale. O.S.- (strigând către soţia lui). Ti-am spus eu, ciocârluto, că am lichid!? O.D.- Lasă asta. Mai bine fii mulţumit că transpiri din abundenţă, că organismul se apără

astfel căutând să elimine toxinele şi răul care te face acum să suferi. Din păcate, constipaţia cronică care te necăjeşte - de care medicina actuală nu se prea ocupă, deşi este cauza cauzelor şi boala numărul unu a secolului nostru - impiedică evacuările fireşti ale resturilor digestiei. O.S.- Da, meştere, aşa este. O.D.- Pe urmă, ai cam exagerat cu carnea, mai ales cu cea tânără, consumând cantităţi cam mărişoare şi ai creat astfel în intestinele matale mediul optim pentru că o colită de putrefacţie să te răvăşească acum în toate chipurile. O.S.- Da, bine ai zis, e tare nenorocită. Am mâncat vreo trei viţei în vara asta şi câteva vaci pe deasupra. Şi uite ce-am devenit... O.D.- Îmi place, ţi-ai păstrat umorul... Cordul îl ai bun, ficatul crescut, rinichii obosiţi, pancreasul afectat, sângele intoxicat... O.S.- Mai „Taică”, da mai e ceva bun în mine? O.D.- Este, în primul rând psihicul şi întreaga-ţi structura bioenergetică. După cum te simt eu, ai evidente resurse de revenire şi dacă vei vrea, o să te mobilizezi că să învingi şi să-ţi poţi juca rolul cel mare, de care vorbea profesorul. O.S.- (gemând uşor) Bine, îl voi juca. O.D.- Excelent! Acum hai să încercam un „mârâit”, să gemem împreună.

O.S.- (după primele încercări). Nu pot „Taica”, nu mă lasă burduhanul asta nenorocit. Arză-l-ar focul! O.D.- Ba ai să poţi! Aşa, treci pe sunete mai joase... Bine...Văzuşi? Numai aşa poţi oxigena toate cotlonaşele pulmonare, gemând cât mai lung. Şi fiindcă eşti mereu neliniştit şi nu dormi bine, începând chiar din seara asta, doamna matale iţi va face frecţie cu soluţie din oţet de mere şi apă, în special pe partea inferioară a trupului. Poate ai observat că partea de jos a corpului matale este mereu mai rece decât cea de sus care transpiră într-una. După ce o să egalizezi temperatura pe tot corpul, vei dormi minunat. Faptul că O.S. avea partea inferioară mai rece, O.D. o sesizase de la distanţă. O.S.- Şi chiar crezi, meştere, că aşa o să dorm? O.D.- În mod sigur! Fac o pauză în acest dialog, confirmând că numai după trei zile de când s-au petrecut acestea, O.S. a început să doarmă din ce în ce mai bine. În seara aceea s-au mai întâmplat următoarele: I.M.- Ar fi bine să vezi care din alimente, ceaiuri şi vitamine sunt compatibile cu starea maestrului. O.S.- Asta ce mai e, bre?

O.D.- O să vezi îndată. Fac încă odată precizarea că O.D. testează produsele fãrã vreun aparat special, numai prin capacitatea mâinilor sale de a recepţiona acceptul sau neacceptul bioenergetic al pacientului. Rând pe rând, alimentele, vitaminele, ceaiurile, inclusiv o medicaţie specială, preparată pentru boala canceroasă de către dr. Iulica Voinea, au fost acceptate sau respinse, că bune sau rele. Majoritatea produselor testate - prin simpla verificare a vibraţiilor specifice fiecăreia dintre ele - s-au dovedit a fi bune pentru pacient. N-au trecut însă examenul următoarele: peştele proaspăt (un caras), nefiind din ape sălbatice (O.D. a sesizat acest lucru de la distanţă), medicaţia antitumorală (după părerea lui O.D. ar fi prea dură pentru stadiul bolii), pâinea albă, unul sau două ceaiuri, dintre care unul era cel de rostopască, deşi se ştie că acesta are efecte pozitive în ameliorarea bolilor neoplazice. O.D. - Asta nu merge, ai prea multă rostopască în matale! Am făcut ochii mari, dar ne-a lămurit imediat maestrul. O.S. - Da, domnule, cocârlele mele (aşa le spunea el soţiei, fiicei şi surorii sale) m-au îndopat toată vara cu saci de rostopască. O.D. - Nu-i nimic, pe ăsta-l scoatem deocamdată şi rămân celelalte. Şi acum, să vă spun doamnă, ce e de făcut foarte urgent că să scoatem lichidul din abdomenul soţului. Faceţi

rost neîntârziat de hrişcă şi ghimbir. O cataplasmă de câteva minute din ghimbir, aplicată pe toată suprafaţa abdomenului, şi apoi una de câteva ore, din pasta de hrişcă, face minuni. Şi va mai trebuie să instalaţi în camera maestrului un aparat pentru produs ioni negativi şi să evitaţi încălzitoarele electrice. Soţia lui O.S.- Şi cu ce o să înlocuim carnea, peştele şi ouăle? O să se prăpădească de foame. O.S.- Mai tacă-ţi ciripitoarea, cocârlo, ţi-am mai spus că voi mă hrăniţi aiurea. Asta o simt eu, aici, în mine! O.D.- Fiţi liniştită doamnă, nu se va prăpădi deloc. Îl veţi hrăni cu pastă de polen - care conţine aminoacizi, vitamine, săruri şi altele amestecată cu miere, brânză de vaci, pulpă de lămâie opărită cu apă, sucuri crude de morcovi, varză albă, sfeclă, pătrunjel şi ţelină, cu apă organică (apă fiartă, răcită şi ţinută într-un vas o noapte întreagă împreună cu pulpele de la fructele şi legumele stoarse pentru suc), pâine neagră uscată (nu prăjită), vitamina C500, supă sau suc de ceapă roşie coaptă în cuptor şi adăugaţi ceea ce v-a propus profesorul, ca remediu natural pentru blocarea mecanismului genetic al maladiei. Vom realiza astfel două lucruri simultan - blocarea bolii şi refacerea organismului. Restul depinde de voinţa matale, maestre, ca să-ţi poţi juca rolul cel mare, aievea...

În acea seara de sâmbătă, 5 noiembrie 1983, demonstraţia lui Valeriu Popa m-a convins definitiv şi m-a făcut să înţeleg mai mult ca oricând, cât de mare este nevoia să ieşim din canoanele convenţionale, să nu credem că lumea şi materia sunt numai ceea ce ştim acum. Nu pot încheia cele relatate fãrã câteva veşti de ultimă oră (miercuri, 9 noiembrie 1983, orele 10 dimineaţa). În cursul celei de-a treia întâlniri, O.S. ne-a informat, cu vocea mult revenită, mai calmă şi veselă, cu culoare în obraji şi umor sănătos, că „a mai găsit un sac de voinţă, deşi aeroportul e prea încărcat de zboruri”. A mai adăugat că e hotărât să participe, cu cotă parte egală, la aceasta cumplită bătălie pentru raza de lumină şi viaţă. În al doilea rând, primele trei cataplasme de hrişcă aplicate din 4 în 4 ore au extras din abdomenul bolnav, prin porii pielii, ceva mai bine de un litru de lichid”. Dar „Nea Marin” nu bănuise cât de grea va fi lupta. A dus-o o vreme, reuşise să i se dezumfle burta, însă până la urmă a făcut nişte greşeli şi boala n-a mai putut fi ţinută în frâu. La o ultima întâlnire cu Valeriu Popa, la un moment dat, Amza Pellea i se adresează astfel: „Oltene, mulţumesc că mă ajuţi, însă acum turnul de control e încărcat. Aeroportul nu mai primeşte. Dacă veneai acum trei luni sunt sigur că mai era o şansă. Te rog, ajuta-mă să mor uşor”.

În ziua când tocmai terminasem rândurile de mai sus, discutând cu dl. Popa, aflu de la dansul că în acea zi se împliniseră exact 12 ani de la moartea lui Amza Pellea. *** În viaţa fiecăruia dintre noi apar momente când avem impresia că suntem la capătul puterilor, că nu mai putem îndura suferinţa sau greutăţile vieţii. Ce bine este ca atunci să avem pe cineva care să ştie cum să ne ajute să le trecem mai uşor. De un astfel de moment este vorba şi în continuare. Într-una din seri sună la telefon o doamna din Satu Mare, care suferea de o afecţiune destul de gravă şi începuse să facă cura de dezintoxicare de 14 zile cu apa distilată, era cam pe la sfârşit şi îi spune lui nenea Popa că nu mai poate, că îi este rău, că nu se mai poate scula din pat şi îl întreabă ce să facă? Are loc aproximativ următorul dialog: Valeriu Popa(V.P.) - Unde eşti doamnă? Doamna(D.) - Acasă, în pat. V.P.- Ai făină în casa? D.- Da, am. V.P.- Un borcan gol ai? D.- Da. V.P.- Umple-l cu faină. După câteva secunde de linişte se aude din nou vocea femeii:

D.- Da, l-am umplut. V.P.- Lumânare ai prin casa? D.- Da, am. V.P.- Chibrituri ai? D.- Da. V.P.- Ia lumânarea, pune-o în borcanul cu faină şi aprinde-o. Mai trec câteva secunde şi se aude iarăşi vocea la telefon: D.- Da, am aprins-o. V.P.- Acum suie-te în pat. D.- M-am suit. V.P.- Întinde-te cu faţă în sus, pune mâinile pe piept şi aşteaptă. Urmează câteva clipe de linişte. Nenea Popa aştepta răbdător. La un moment dat se aude în telefon un strigat de surprindere amestecat cu spaima: D.- Aoleu, asta pentru mine arde. Dar eu nu vreau să mor! Doamna a sărit din pat, s-a apucat să facă treaba prin casa, a ţinut dezintoxicarea până la sfârşit, apoi regimurile indicate şi astăzi mai este încă în viaţă. *** Boala şi suferinţa nu l-au ocolit nici pe Valeriu Popa, de-a lungul vieţii. Iată ce ne povesteşte despre zilele când era să moară, având cancer pulmonar avansat. „Aveam 20 de ani şi eram internat în spitalul din Caracal. M-au ţinut două zile şi mi-au spus:

„Mergeţi acasă că nu mai aveti nici o şansă”. Acasă am început să expectorez sânge. Mama plângea. Mi-au ţinut lumânările. În această trecere între viaţă şi moarte, mi-am adus aminte de o povestire din timpul internatului la Craiova. Jucam şah cu un coleg şi aţii doi stăteau la capătul patului discutând: „Bă, fratele meu era să moara de congestie pulmonară”. Întrebat ce a făcut, acesta răspunde: „Mama a pus într-o strachină un pietroi încins şi a turnat peste el frunte de cazan, adică ţuică de 70-80 de grade, apoi a introdus vasul sub plapumă”. Prin volatilizare alcoolul din ţuică a intrat sub plapumă, el a stat ca sub un clopot şi a început transpiraţia. Aducându-mi aminte de această întâmplare, i-am spus mamei când mă aflam pe patul de moarte. Mama a zis: „Hai să-ţi fac, că aşa este bine, să satisfaci ultima dorinţă a celui aflat în pragul morţii”. Deci, mi-a pregătit la rugămintea mea un castron în care a pus o piatră încălzită la foc şi a turnat alcool peste el. Nu mai vedeam plafonul, parcă era în ceaţă. Pe fereastră nu vedeam decât foarte slab. N-am ştiut şi am băgat capul sub plapumă. Am tras spirt din acela volatilizat şi m-am înecat şi au început să iasă din mine cantităţi enorme de sânge - hemoptizie. Mama s-a speriat. Am adormit şi am transpirat. Şapte schimburi în decursul unei nopţi. Primul cearceaf în care s-a depus transpiraţia s-a oxidat, încât s-a rupt, aşa de puternică era toxina.

Dimineaţa când m-am trezit, am început să vad plafonul, pe fereastra vedeam ciorile care zburau, mi se limpeziseră ochii. Mama, când m-a văzut aşa rumenit la faţă, nu mai ştia ce să creadă. Iam spus să mai îmi facă odată. N-am mai transpirat aşa de mult şi seara am ieşit să mă plimb prin curte. Vecinii, când mă vedeau, ziceau că a înviat mortul. Am poftit puţin mujdei de usturoi cu piept de pui. Mi-a pregătit mama. Am supt numai puţin şi de atunci m-am sculat din pat. Atunci am înţeles că printr-o transpiraţie puternică, elementele toxice care se fixaseră în organism au fost eliminate. Sângele a început săşi reintre în drepturi, permiţând autovindecarea”. *** Uneori e prea târziu. Dar şi atunci un ajutor există, trecerea e mai uşoară. Fiind în Bistriţa cu serviciul, aflu într-o zi de la colega mea de birou, doamna Nicoară, o femeie cu un suflet deosebit, că tatăl dânsei este grav bolnav. Mai trec câteva zile şi văzând-o necăjită, îi vorbesc de regimurile lui nenea Popa şi de rezultatele obţinute de unii pacienţi. Mergând acasă la dânsa, vorbesc cu tatăl ei şi cu cei din familie, iar aceştia sunt de acord să facă şi această încercare. Era destul de greu, căci tatăl era paralizat cu o parte a corpului, nu se putea mişca şi acuza aproape în permanenţă dureri în

tot corpul, neputând să doarmă decât foarte puţin în timpul nopţii. După mai multe zile de regim, simptomele s-au ameliorat, durerile s-au diminuat foarte mult, a început să doarmă noaptea, s-a liniştit, iar funcţiile de eliminare sau normalizat. Cei din familie au observat imediat aceste ameliorări, străduindu-se din răsputeri să-l îngrijească cât mai bine. Trecuseră aproape două luni, când, într-una din zile, aproape de ora 11, doamna Nicoară mă anunţă că tatăl dânsei murise în acea dimineaţă. Regimul fusese bun, dar a fost început prea târziu, când boala nu a mai putut fi învinsă. Mai târziu, Nelu, băiatul colegei mele, mi-a mărturisit: „Dacă ştiam mai din vreme de acest regim, nu-l mai chinuiam pe bunicu’ ducându-l până la Bucureşti, să suporte o operaţie la cap, la vârsta lui, şi cine ştie, poate acum mai trăia”. Poate unii dintre dvs. sunteţi nedumeriţi, poate vă întrebaţi: „Şi ce rost au avut toate acestea dacă tot a murit?” Da, dar a murit fãrã dureri, fãrã droguri, liniştit, uşor. Dar cine poate înţelege acest lucru? Numai cei care au stat alături de persoane dragi, aflate în grele suferinţe, între viaţă şi moarte sau care au murit în chinuri, ori s-au chinuit mult înainte să moară. ***

Tot de Bistriţa mă leagă şi o altă întâmplare care mi-a rămas adânc întipărită în suflet. Întruna din zile, era cald şi plăcut afară, spre sfârşitul primăverii. Mergând prin oraş mă abat pe la o biserică ce se afla în apropierea casei mătuşii mele. Am simţit nevoia să intru puţin, să mă reculeg. Înăuntru, biserica era luminată de lumânările aprinse şi de razele soarelui ce pătrundeau prin geamurile mari, unele albe, altele colorate. Era înainte de amiază, biserica aproape goală, dacă erau 2-3 persoane care se rugau. M-am oprit în mijloc şi admiram lumina şi liniştea din jur. Eram îmbrăcat cu nişte pantaloni mai lărguţi, o cămaşă de culoare albastru pal şi un pulover pe deasupra. Fără să observ, din spate vine spre mine o călugăriţă care se îndrepta spre altar, având ceva treabă acolo. Când ajunge în dreptul meu încetineşte mersul, mă priveşte, apoi lasă capul în jos şi mi se adresează: „Sărumâna părinte”, după care se îndreaptă spre altar. Luat prin surprindere, am rămas mut. Apoi, după ce făcuse vreo doi, trei paşi, am incercat să bâigui nişte scuze, căci, evident, era o confuzie la mijloc. Dar ea nici nu m-a luat în seamă, continuându-şi drumul, de parcă eu aş fi fost cu adevarăt preot din totdeauna. Nu mai înţelegeam nimic. Biserica era foarte bine luminată, eu eram un economist tânăr de 28 de ani, îmbrăcat civil, bărbierit proaspăt căci

mergeam la serviciu şi trebuia să am o anumită ţinută, deci nu aveam nici măcar barbă; atunci de unde acest atât de clar, de sigur şi convins, „Sărumâna părinte”? Eu nu o cunoşteam pe această călugăriţă, nu o văzusem niciodată până atunci, iar ea, după ce mi s-a adresat astfel a trecut mai departe, senină, neluând în seama bâiguiala mea. Pentru ea totul era limpede. Eu eram un părinte pe care, chiar dacă nu îl cunoştea, l-a salutat conform regulilor bisericeşti. Cum e posibil aşa ceva? Ce se întâmplase de fapt în acea zi de început de vară, într-o biserică din Bistriţa, cu mine, cu ea? Abia după ani de zile, fiind alături de nenea Popa, la un moment dat, pe neaşteptate, am primit răspunsul. *** În preajma lui Valeriu Popa enigme se leagă, enigme se dezleagă. Cu mulţi ani în urmă, fiind chemat la Centrul de Librării din Calea Moşilor, îl întâlneşte pe directorul instituţiei, care ar fi dorit să i-o prezinte pentru consult şi pe fiica sa, dar momentan nu se afla acolo. În timp ce dl. Popa îi consulta pe unii dintre funcţionari, directorul îi cere lui Adrian Păunescu, de faţă, telefonul inginerului pentru că ar vrea, în zilele următoare, să îşi aducă şi fata la consult. „Dar nu-i nevoie” răspunde A.P. „Dl. Popa poate să va spunã ce

probleme are fata dvs. şi dacă ea nu e de faţă”. Un asemenea lucru directorul nu-l poate crede. Dar când Valeriu Popa îl ia de mână, îi spune să se gândească la fiica sa şi apoi îi înşiră toate problemele de sănătate pe care le are copilul, în birou se lasă tăcerea. Tatăl fetei confirmă integral diagnosticul şi întreabă cum este posibil un asemenea fenomen: „De unde să ştie inginerul că fata a avut fractură la coasta a patra, că are sensibilităţi cardiace, că e operată de două săptămâni, că a avut o fractură la piciorul stâng mai de mult, că are parul lung până la umeri şi poartă ochelari cu ramă neagră, dacă nici n-o cunoaşte măcar?” Iată ce răspunde Valeriu Popa: „Trebuie să ne obişnuim să acceptăm că suntem creaţi din energie, aflata în două stări: starea fizică, pipăibilă şi cea bioenergetică, demonstrabilă mâine, proces care a început deja. Partea fizică este de fapt energie condensată. Eu simt emisiile bioenergetice aşa cum dvs., dacă puneţi mâna în dreptul spărturii dintr-o minge, simţiţi cum iese curentul de aer. Şi trebuie să ne mai obişnuim să înţelegem că există şi ceea ce nu simţim sau nu percepem încă. Noi, aici, în această încăpere, dacă facem linişte şi privim în jur, vedem câteva mobile, nişte pereţi, ştim că respiram aer, că este frig şi că auzim unele sunete dacă deschidem geamul, spre strada. Şi credem că în afară de acestea nu mai există

nimic. Dar, dacă aducem un aparat de radio şi îi dam drumul, constatam că în jurul nostru există o mulţime de vibraţii, de energii, pe care nu le simţim decât dacă facem rost de un receptor specializat. Eu sunt un astfel de receptor foarte sensibil al bioenergiei dvs. şi, dacă nu vă vine să credeţi că pot simţi altfel decât dvs. vibraţiile bioenergetice pe care le emiteţi, gândiţi-vă la paralela pe care am făcut-o cu aparatul de radio. Acest dar încerc să-l folosesc numai spre binele oamenilor. Mâine, când ştiinţa va adânci cunoaşterea omului, se va explica ceea ce eu, astăzi, încerc să fac prin ceea ce sunt”. *** În 1981, aflându-se la Tg. Mureş, Valeriu Popa i-a spus lui Tică B., la câteva clipe după ce au făcut cunoştinţă, că are varice dureroase la glezna stangă, că are hipertensiune, că, la naştere a fost un copil uriaş şi că a venit pe lume cu picioarele înainte. Stupefiat, omul a confirmat că la naştere a avut 5,400 kg. şi că a fost născut cu picioarele înainte, lucru pe care nu-l ştia decât el şi mama sa. *** Altă dată, fiind în holul hotelului „Continental” din Timişoara, prin anul 1982, i-a

spus unei femei care venise cu poza sorei sale pentru diagnosticare, că nu mai are sens să o analizeze, deoarece sora sa a murit. Peste câteva ore femeia şi-a vizitat sora, a aflat cu stupoare că abia se stinsese din viaţă şi a revenit la hotel să spunã că Valeriu Popa a avut dreptate. *** Tot dl. Adrian Păunescu ne povesteşte cum în turneul estival al cenaclului Flacăra din 1982, pe litoral, la Mangalia, Valeriu Popa a fost încolţit de câţiva câini poliţişti ai forţelor de ordine care asigurau paza grădinii de vară. I-a imobilizat printr-o simplă apăsare şi un transfer energetic, în zona gâtului, lăsându-i cu burta în sus. King, câinele familiei Păunescu, nu a acceptat niciodată prieteni în afara stăpânilor casei. Totuşi, de îndată ce dl. Popa s-a apropiat de el King nu a mai lătrat, s-a lăsat pe burtă şi aproape că a paralizat, până ce Valeriu Popa s-a depărtat la 2-3 metri, moment în care câinele a reînceput să latre. *** Într-una din zile bate la uşa lui nenea Popa o doamnă care venise să-i ceara ajutor pentru o suferinţă ce nu-şi găsise rezolvare pe cale medicală. Abia începe să spunã despre ce-i vorba

că dl. Popa o întrerupe brusc: „Nu te pot ajuta până nu te duci să ierţi cele cinci persoane pe care le urăşti!” Femeia rămâne fãrã replică. După un timp reuşeşte să murmure: „Da eu nu urăsc pe nimeni”. „Ba da, ai cinci persoane pe care le urăşti. Şi dacă vrei să ştii, una dintre ele este chiar mama ta. Când era însărcinată în luna a 3a a vrut să te avorteze, a făcut chiuretaj şi n-a reuşit, iar apoi te-a lăsat. Deci, nu te pot ajuta până nu-i ierţi. Te duci în biserică cu ei şi acolo îi ierţi. Îi pupi şi le spui: Te-am iertat şi te-am uitat. Apoi vii la mine şi iţi spun ce să faci”. Femeia pleacă năucă, neştiind ce să mai spunã. După câteva zile apare din nou la nenea Popa, senină, surâzătoare, parcă era alt om. Nu ziceai că ar fi fost vreodată bolnavă. Cu recunoştinţă în glas, îi mărturiseşte: „Aţi avut dreptate. După ce am plecat de la dvs. m-am tot gândit, m-am frământat şi, într-adevăr am găsit cinci persoane pe care le uram. Nici nu-mi dădusem seama până acum. Le-am căutat şi leam spus că le-am iertat. Şi în legatură cu mama aţi avut dreptate. Când i-am spus, aproape că era să leşine, dar am luat-o mai pe îndelete, cum maţi sfătuit, aşa că până la urma mi-a spus ca, într-adevăr, în luna a 3-a a vrut să scape de mine, căci se certase cu tata şi nu mai vroia să mă ţină”. ***

Principiile unei vieţi sănătoase, echilibrate şi corecte, dl. Popa a căutat să le transmită şi familiei, celor doi copii ai săi. Băiatul cel mare, Adi, era de mic atras de vapoare, de mare şi de profesiunea de marinar, însă era o fire mai boemă, independentă, veselă, care se adapta cu dificultate rigorilor unei vieţi ordonate, desfăşurată după un program fix. Din această cauză se întâmpla uneori, chiar şi mai târziu, în clasele de liceu, să întârzie la scoală şi să ajungă la ore după ce profesorul intrase în clasă. Atunci bătea la uşă, intra încet şi, foarte politicos, se scuza şi cerea să i se permită să între la oră. În sprijinul sau veneau şi unii colegi care o rugau pe profesoară să îl ierte spunând: „Doamna, de-aţi şti ce departe stă de scoală şi cât de greu ajunge până aici!” De obicei profesoara îl ierta şi îi permitea să intre. Partea nostimă a întâmplării era că şcoala se afla peste drum de casa lui Adi, cam la 200 de metri de locuinţa sa. Cu toate acestea, până la urma s-a hotărât să urmeze Institutul de Marină şi, după ce a luat examenul de admitere printre primii, fiind un copil care învăţa foarte bine, a urmat viaţa în regim militar, cu rigorile ei, învăţătură şi militărie. Numai că el nu era obişnuit cu aşa ceva şi a suferit destul de mult până s-a adaptat noului stil de viaţă (la marina dăduse şi la insistentele tatălui său).

Primele luni de instrucţie şi scoală trec mai greu, dar vine şi clipă depunerii jurământului. Cu acest prilej, tatăl lui vine să asiste la acest eveniment, iar la sfârşit Adrian obţine o învoire de 48 de ore, putând să iasă în oraş până a doua zi seara. După ce şi-au petrecut ziua în oraş, spre seara au luat o cameră la un hotel, că să poată rămâne împreună şi a doua zi. Dl. Popa, fiind obosit s-a culcat, iar Adrian a mai zăbovit, citind şi frunzărind nişte reviste. Dimineaţa, când se trezeşte, dl. Popa vede cu uimire cum hainele lui şi ale lui Adi erau aranjate ordonat, parcă erau scoase de la „Nufărul”, iar când iese pe hol surpriza este şi mai mare când observă pantofii aliniaţi frumos la perete, curăţaţi, daţi cu cremă şi lustruiţi, de parcă ar fi fost noi. Aducându-şi aminte de vremea când Adi era acasă şi de felul lui, constată cu plăcută surprindere: „Ce s-a schimbat Adi al meu, e de nerecunoscut!” Mulţi dintre cei care sunt lângă dl. Popa mărturisesc că uneori, deşi îl respectă şi îl îndrăgesc, au un sentiment de frică când se afla în faţa lui. Şi au dreptate. Caci o asemenea întâlnire cu tine însuţi prin „nenea Omu” poate deveni în orice clipă cutremurătoare, dacă se produce. Rămâi bulversat, aproape întregul tău sistem de valori, ce credeai despre tine şi despre lumea în care trăieşti, se năruie într-o clipă, dintr-o dată se dovedeşte că a fost fals. Dar tot dansul te ajuta apoi să te reclădeşti din nou, mai

bun, un pic mai aproape de cuvântul Om, şi încă un pic, şi încă...., de cuvântul Om. *** Într-una din seri, uitându-mă prin nişte acte, îmi pică în mână o scrisoare al cărei conţinut mi s-a părut potrivit pentru acest capitol, aşa că voi spicui câteva fragmente din ea: „Constanta, 30.12.1984 ...Mă numesc Gheorghe Lepădatu, locuiesc în Constanţa, bd-ul Tomis nr. 336, am 40 de ani şi sunt doctor inginer în specialitatea chimie alimentară. Îl cunosc de mai mult timp pe dl. Popa şi sunt unul din cei care au beneficiat de autotratamentul indicat de domnia sa. Mai concret, la începutul anului 1980, un reputat medic cardiolog mi-a stabilit diagnosticul cardiopatie ischemica şi am intrat pe un tratament medicamentos şi un regim de slăbire. Am aplicat corect medicaţia prescrisă o perioadă lungă de timp, dar simptomele caracteristice bolii se reduceau numai când luam medicamentele, boala parând a fi nevindecabilă, fiind oarecum stăpânită cu medicamentaţie continuă. Această perspectivă nu are darul să liniştească pe cineva. Am studiat diferite regimuri de slăbire, am aplicat

ce am considerat că este „echilibrat”, dar rezultatele au fost slabe. La sfârşitul anului 1983, ing. Valeriu Popa, prin simpla strângere de mână a diagnosticat că simptomele de cardiopatie se datoresc acidităţii crescute a sângelui, unei colite şi unei impurificări a limfei. Am trecut mai întâi la tratamentul de purificare a limfei întrucât cu câteva luni înainte avusesem o limfogită până la limita septicemiei. În urma aplicării lui au dispărut complet simptomele care mă trimiseseră la cardiolog şi mă făcuseră ca timp de 4 ani să duc mâna spre inimă. Încurajat de acest succes am hotărât să ţin regimul încă şase săptămâni (după Valeriu Popa este nevoie de un timp mult mai lung), acesta având rolul să crească pH-ul sângelui (să-i reducă aciditatea) şi să calmeze colita. Deşi consider că nu sunt vindecat complet de colită, senzaţiile de disconfort s-au diminuat şi intensitatea lor a scăzut mult. În acelaşi timp am şi slăbit, ajungând în prezent la greutatea normală. Simptomele de cardiopatie nu au mai apărut, iar diagnosticul pus de acelaşi cardiolog în acest an este de inimă sănătoasă, confirmând părerea inginerului Popa. În urma rezultatelor obţinute, treptat, întreaga familie a început să aplice unele recomandări de nutriţie făcute de dansul cu

diferite ocazii. Consider că acest mod de alimentare va fi de bun augur pentru mine şi familia mea. Inginerul Valeriu Popa are calităţi aparte faţă de majoritatea oamenilor. Îmi este greu să definesc şi să separ simţurile suplimentare, cam tot aşa cum este dificil de a separa simţul tactil de simţul termic. Datorită acestor capacităţi şi punerii lor în valoare, Valeriu Popa este un diagnostician excepţional. Ţinându-mă de mână, mi-a prezentat afecţiunile pe care le-am suferit, inclusiv vârsta la care s-au manifestat, cât şi cele pe care le aveam în momentul respectiv. Tensiunea arterială mi-a măsurat-o fãrã nici un aparat. Este capabil să spunã multe lucruri despre un membru al familiei fãrã că acesta să fie de faţă, atunci când te concentrezi asupra lui. Am asistat de multe ori la verificările făcute de dl. Popa şi nu am văzut ca cineva să nu fie surprins de descoperirea unor adevăruri cunoscute numai de el şi poate de cei foarte apropiaţi. Mă voi limita la 4 exemple: 1) V.P.- La 18 şi 20 de ani ai făcut o boală de plămâni cu afectarea hilurilor. M.C.- Nu-i adevarăt, aţi greşit. V.P.- Mai gândiţi-vă ... În continuare a prezentat alte modificări pe care interlocutorul le cunoştea. Apoi...

M.C.- Asa-i, la 18 ani eram elev la liceu în ultima clasă şi am fost internat în spital cu afecţiune hilară bilaterală, iar la 20 de ani eram în anul II la facultate şi boala a recidivat. 2) V.P.- Al doilea copil născut a fost înfăşurat de două ori cu cordonul ombilical după gât. S.C.- Asa-i. 3) V.P.- Fierbeţi mâncarea prea mult. F.S.- Aşa este, fierb până se desface carnea de pe oase. 4) V.P.- La vârsta de 8 ani aţi primit o lovitură puternica la cap de la un cal. C.R.- La 8 ani am fost trântit de un cal şi am căzut în cap, fiind internat aproape două luni în spital. În prezent nu exista încă o explicaţie stiinţifică a fenomenului prin care Valeriu Popa este capabil de a descifra informaţii despre unele modificări ale stării organismului uman ţinând în mână doar fotografia unor bolnavi. Aceasta demonstraţie mi-a făcut-o dl. Popa în 1983, cu fotografia lui M.B., făcută cu 19 ani în urma, pe care i-a adus-o soţia pacientului. În seara următoare M.B. a recunoscut că ştie de afecţiunea descoperită prin fotografie, dar nu înţelege cum se poate aceasta întrucât la vârsta la care făcut poza nu avea aceasta afecţiune. Oare cine înţelege acum acest fenomen?! Sunt convins că pentru oricine, o discuţie cu inginerul Valeriu Popa reprezintă o aventură

ştiinţifico-fantastică de care îşi va aminti toată viaţa. Pentru a nu mai lungi prea mult scrisoarea, mă opresc aici cu exemplificarea posibilităţilor lui Valeriu Popa, nu înainte de a-mi exprima părerea că în viitorul apropiat ştiinţa va rezolva enigma simţurilor suplimentare ale lui Valeriu Popa şi poate va stabili că noi, oamenii, în afara existentei stabilite prin văz sau pipăit avem şi o existenţă încă necunoscută şi neexplorată în infinitul înconjurător, sub forma unuia sau mai multor suporturi de informaţie. Dacă în prezent ele se pot denumi prin termenul bioenergie, mâine ştiinţa le va studia şi le va defini mai complet. Este regretabil că noi, românii, nu luptăm să avem în acest domeniu prioritate mondială, mai ales că îl avem pe Valeriu Popa...” *** Într-una din seri ne aflam în sufragerie şi urmăream o emisiune la televizor. Aproape de ora 12 noaptea suna telefonul. Nenea Popa ridică şi la celălalt capăt al firului se aude o voce de bărbat care începe pe un ton ridicat să-l ameninţe că are pistol şi vine să-l împuşte, că nevasta lui a avut cancer, a fost în tratament la dânsul şi a murit. Că de ce nu i-a spus că are cancer metastazat? După câteva clipe de soc,

nenea Popa îşi revine cât de cât şi cu răbdare, încearcă să-l liniştească pe individ, să-i explice că nu e vinovat el de moartea femeii, că doar ei au venit disperaţi să-i ceară ajutorul, iar dansul i-a sfătuit acordându-le o autoşansă, atunci când medicii nu le mai dădea nici una. Totuşi, convorbirea s-a încheiat cu o atitudine ostilă din partea cetăţeanului de la telefon, chiar dacă între timp se mai liniştise puţin. Imaginaţi-vă şi dvs., prin ce clipe aţi trece într-o asemenea situaţie? După ce închide telefonul, nenea Popa se aşează pe canapea, nu mai are cuvinte, se întinde, iar după câteva clipe mă roagă să-i fac un masaj la ceafă şi pe spate. Văzusem că era schimbat la faţă, dar în cameră era întuneric, doar lumina de la ecranul televizorului se răspândea în încăpere, iar trăsăturile chipului nu se distingeau prea clar. Am făcut masajul, am mai stat puţin de vorba, după care m-am dus la culcare. A doua zi l-am văzut căutând actele şi fişa completată de femeie şi membrii familiei. Era un caz ceva mai vechi şi numai „întâmplarea” făcuse ca, fãrã nici un motiv, acele acte să fie puse întrun loc separat şi nu împreună cu sacii de acte şi fişe care zăceau cine ştie pe unde. Când a dat de ele, abia atunci s-a mai liniştit. S-a adresat apoi unui şef de la politie care a dovedit înţelegere, a cercetat cine era individul şi aflase că lucra în cadrul pazei aeroportului Otopeni. Cetăţeanul a fost chemat la sediul politiei, i s-au pus actele în

faţă împreună cu fişa semnată şi, confruntat cu aceste evidente, individul şi-a cerut scuze, mai ales că i se adusese la cunoştinţă că, având în vedere probele aduse, poate fi dat în judecată pentru ameninţarea cu moartea şi nu îi va fi bine. Astfel, până la urma s-au liniştit lucrurile în această problemă. Abia mult mai târziu am aflat situaţia reala prin care trecuse nenea Popa, şi eu alături de dansul, fãrã ca măcar să bănuiesc ceva. Discutând despre acest subiect cu un musafir, îl aud la un moment dat spunând: „În seara aceea am fost cu infarctul în buzunar. Dacă nu era copilul acesta cu mine să-mi facă masajul pe care i l-am spus, acum poate eram mort”. La auzul acestor cuvinte am simţit ca-mi îngheaţă inima în piept, realizând în acele clipe dramatismul situaţiei prin care trecusem atunci, fãrã să ştiu. Căci nenea Popa ştie ce spune atunci când se adresează cuiva. *** Aflându-se în parc, înconjurat de oameni, apare pe alee o femeie ce se îndrepta spre nenea Popa. Îi era rău. Abia se mai ţinea pe picioare. Dansul o observă, îi adresează câteva cuvinte, după care se uita puţin în jur şi, deodată se îndreaptă spre un copac anume. Îl încarcă cu energie după care îi spune femeii să se apropie de el. Când ajunge la 2 - 3 metri de copac se opreşte

brusc şi începe să tremure din tot corpul, de parcă ar fi fost electrocutată. După un timp se opreşte. Înainte era aproape moartă. Acum se înveselise şi arăta plină de viaţă. Interesant era faptul că ceilalţi din jur, dacă se apropiau de copac şi îl atingeau nu simţeau nimic. Un alt aspect surprinzător era şi faptul că, după mai multe zile, femeia, venind în parc şi apropiindu-se de pomul respectiv, resimţea aceeaşi încărcare energetică, deşi nenea Popa nu mai era prezent. Însă acest lucru nu a durat prea mult. Într-una din zile, venind din nou în parc, a descoperit cu tristeţe că acel pom fusese tăiat de nişte „binevoitori”, să-l facă lemn de foc. *** Este după amiază. Pentru moment acasă este linişte. Dar nu pentru multă vreme. Cineva bate la uşă. Texi, conştiincios, începe să latre. Este o familie venită din provincie însoţită şi de câţiva prieteni. Întrevederea durează câteva ore, oamenii, cu toţii află lucruri noi şi uimitoare despre starea lor de sănătate, primesc şi sfaturi, ce trebuie să facă să-şi rezolve necazurile, cum ar putea să-şi organizeze viaţa de acum încolo astfel încât să îşi îngrijească sănătatea fizică şi mai ales psihică în aceste vremuri mai agitate. Spre seară, târziu, musafirii se ridică şi îşi iau la revedere, plecând mulţumiţi, cu lucruri noi aflate despre ei

şi felul cum să-şi orânduiască viaţa ca să aibă un trai echilibrat. La despărţire, soţia rămâne să mai discute o problemă mai aparte. Fusese măritată o dată, iar actuala căsătorie era o legatură deosebită, înţelegându-se foarte bine cu actualul soţ. O problemă exista totuşi. Cam de zece ani soţul nu mai putea să-şi indeplinească în totalitate menirea de partener de viaţă, fapt care însă nu a deranjat-o prea mult pe soţie. Relaţia lor era atât de intimă şi profundă încât reuşeau să treacă uşor peste acest inconvenient. Totuşi, după vreo zece ani de convieţuire în aceste condiţii, dânsa începuse să aibă ceva probleme pe cale hormonală, o dereglare care începuse să-i afecteze sănătatea. Soţul, om de un caracter deosebit, nutrind sentimente de dragoste şi admiraţie pentru soţie, se hotărăşte să discute cu ea şi, de comun acord decid că ea trebuie să rezolve într-un fel această problemă care începuse să-i afecteze sănătatea şi în acelaşi timp să îşi salveze şi căsnicia la care ţineau amândoi atât de mult. Deci ea şi-a găsit un prieten, soţul fiind în cunoştinţă de cauză. Era într-adevăr o stare de compromis, dar soţul a reuşit în aceasta situaţie să vadă în partenera de viaţă o soră şi să caute să o ajute. Faţă de această stare de fapt este interesantă remarca lui nenea Popa: „Ai ajuns la dereglare hormonală nu din lipsa propriu-zisă a acestui act, ci datorită gândirii. Gândirea animalică a

celor din anturajul în care trăiai ţi-a influenţat propria gândire şi ai gândit că ai nevoie de aşa ceva. Aceasta gândire inoculată de anturaj te-a îmbolnăvit. Caci altfel cum iţi explici că atâtea milioane de femei de pe acest glob care şi-au dedicat viaţă activităţilor religioase şi nu mai au vreun act sexual, îşi desfaşoară o activitate normală, muncesc în cadrul mânăstirilor, a altor aşezăminte religioase sau de caritate, sunt sănătoase, zdravene, trăiesc şi mor fãrã să aibă probleme de genul celei despre care îmi vorbeşti dumneata”. În fine, cert era că în prezent, distinsa doamnă, un om cu bun simt, nu îşi mai găsea liniştea interioară, compromisul în care trăia îi chinuia inima, căci era o persoană corectă şi de bună credinţă. Îl implora pe nenea Popa să-i spunã ce să facă. Dl. Popa, cu o voce blândă, dar fermă şi fãrã drept de tăgadă, îi răspunde: „Doamna, eu nu mă ocup de asemenea probleme. În privinţa aceasta eu nu te pot ajuta. Pot însă să iţi sugerez un sfat. Dar este problema matale şi tu eşti cea care trebuie să decizi ce să faci. Singura ai intrat în horă, singură trebuie să te retragi, dar fii atentă! Să te retragi fãrã să strici hora. Din mers, fãrã să stânjeneşti continuarea jocului de către cei rămaşi. Încet, faci un pas în spate, doi, trei, mai mergi puţin în pas cu hora, împreunezi, în

spaţiul gol ce a fost al tău până mai adineaori, mâinile celor rămaşi şi te retragi, discret”.

Cap. IX - AMERICA ŞI CANADA

În urma activităţii desfăşurate în America, de ajutorare a unor semeni aflaţi în suferinţă şi a rezultatelor obţinute de aceştia, revista Zum din New York îi solicită un interviu inginerului Popa, apărut pe data de 15 oct. 1993, sub titlul „Valeriu Popa, un Edgar Cayce al românilor”. Iată câteva fragmente din el: „...Zum - Cum faceţi ca dvs., care sunteţi de profesie inginer şi nu medic, aţi ajuns la adevărate performanţe medicale? V.P. - Eu am intrat în corpul uman inginereşte, mergând de la ideea că efect fãrã cauză nu există. Ori, un bun cercetător, un bun analist tratează întotdeauna nu efectul, ci cauza. Plecând de la această premiză, am început să lucrez cu mine pentru că la vârsta de 20 de ani am fost bolnav de cancer pulmonar avansat. O altă premiză luată în consideraţie a fost aceea că Natura, aşa cum spunea Humboldt, are întotdeauna dreptate şi că cei care greşesc sunt oamenii. Ori de câte ori oamenii tulbură echilibrul natural, acest fapt atrage asupra lor consecinţe de la nefaste până la dezastruoase. De aceea, dintre cei care vin la mine, se autovindecă aceia care înţeleg că sunt bolnavi pentru că sunt vinovaţi, pentru că au tulburat echilibrul Naturii şi care, în consecinţă, se apucă să lucreze cu ei înşişi. De fapt eu nu tratez, ci numai constat,

iniţiez şi îndrum. Obţine rezultate cel care ascultă şi respectă ce îşi spune prin mine. Şi acum daţi-mi voie să dau câteva definiţii ale vieţii, sănătăţii, bolii şi morţii, aşa cum le înţeleg eu. Viaţa este cea mai dură şcoală a acestei planete. Prin ea trec toate forţele emanate de la Natură, Divinitate. Diferenţa dintre şcoala primară, liceu, facultate, etc. şi şcoala vieţii constă în faptul că în cadrul primelor, examenele se mai pot lua încă prin milă, pile, forţă, bani, pe când la şcoala vieţii, numai prin suferinţă. Sănătatea este cea mai perfectă meserie, deoarece corpul uman este cea mai perfectă maşină a acestei planete. Ori o maşină atât de completă şi complexă, cine o poate conduce altcineva decât un meseriaş desăvârşit în domeniul sănătăţii pe cale naturală? De unde putem noi învăţa această meserie? Singura sursă este Natura. Boala este o manifestare determinată de dereglarea sub limita de toleranţă a fizicului sau a psihicului. Moartea este un efect al dezechilibrării peste limita de toleranţă a organismului, dezechilibru pe care corpul uman nu-l mai poate suporta, având loc în consecinţă disocierea celor două componente ale sale, fizicul şi psihicul, cel din urmă plecând în alte dimensiuni, în alte sfere de

existenţă. Cum fiecare dintre noi este muritor, ar fi bine să întelegem cu totii ce este moartea, cum are loc acest proces fiziologic şi ce se întâmplă în conştiinţa omului după aceea. Astfel, pentru că omul are frică numai de ce nu cunoaşte, nimănui nu i-ar mai fi teamă de moarte. Zum - Domnule Popa, ce puteţi să ne spuneţi despre cauza bolilor? V.P. - Cauzele principale care duc la îmbolnăviri sunt în număr de 9. Încercând să le combat eu mă ocup de destresare, deparazitare, dedrogare (alcool, tutun), dezintoxicare, detoxifiere, imaginaţie, voinţă, somn, respiraţie şi mişcare. Zum - Şi astfel îi vindecaţi pe bolnavi? V.P. - Nu, eu nu vindec, vindecarea o face doar Divinitatea; eu doar îl învăţ pe bolnav ce să facă şi dacă el vrea să se vindece, se autovindecă urmând sfaturile mele. Zum - Spuneţi-ne cum constataţi, cum ştiţi că omul pe care îl cercetaţi este bolnav sau are o afecţiune în anume loc? Am asistat cu uimire la câteva demonstraţii în cursul cărora aţi descris perfect afecţiunile celor examinaţi şi bolile de care aceştia au suferit în trecut, ca să nu mai vorbim de cei cărora sub ochii nostri le-aţi pus diagnosticul, observându-le fotografia sau doar vorbind la telefon cu ei. Cum reuşiţi toate acestea?

V.P. - Atunci când am un contact direct cu bolnavul, îmi plimb mana peste corpul lui, bioenergia mea furnizându-mi toate datele de care am nevoie: care este organul afectat, cât de veche este afecţiunea şi cât de gravă, ce trebuie făcut, etc. Pur şi simplu ştiu. Toate acestea îmi vin în minte în mod automat. Zum - ...Şi reuşiţi să vindecaţi orice fel de bolnav, pe absolut oricine? V.P. - Vedeţi, trebuie să înţelegem că există două categorii de bolnavi: cei care vin în această viaţă „autoprogramaţi”, destinaţi a se îmbolnăvi şi cei care nu se nasc cu „autoprogramare”, aşa numiţii „autoaccidentaţi”. Zum - Cum adică „autoprogramaţi”? V.P.- Boala este o încălcare a legilor Naturii, în termeni religioşi este un păcat; în cazul „autoprogramaţilor” ea reflectă întodeauna un păcat săvârşit de om cândva, într-una din vieţile precedente. Trebuie să înţelegem că nimic din ceea ce omul gândeşte, simte, grăieşte şi făptuieşte nu se pierde, ci rămâne înscris în Memoria Universală. Zum - Deci, acesta ar fi destinul lui? V.P. - Exact, infirmităţile sau punctele cu rezistentă scăzută din organism, sistemele sau organele care vor ceda primele la boală, pe care un individ le are de la naştere, sunt astfel programate ca o consecinţă a acţiunilor omului respectiv din încarnările anterioare. În acest caz

soluţiile mele sunt limitate. Cei care au o încărcătură destinatală (karmică) negativă mare din vieţile precedente, nu pot fi ajutaţi nici de mine, nici de alţi vindecători, nici măcar de Divinitate, pentru că Dumnezeu nu intervine în legea karmei, care este legea echilibrului, legea armoniei Universale. Ceea ce ai făcut, aceea vei suferi. Numai în cazuri foarte speciale, prin rugămintea intermediarilor dintre oameni şi Divinitate sau dacă individul respectiv are o misiune specială în viaţa actuală şi este în locul şi timpul în care trăieşte, Divinitatea mai intervine, prelungind viaţa omului, sau scutindul de suferinţele pe care el însuşi şi le-a programat, cândva în trecut. Bolnavii din a doua categorie, cei „autoaccidentaţi” , ajung la starea de boală datorită nerespectării unor reguli de viaţă, fie din necunoaştere, fie din neglijenţă. Zum - Va referiţi la cei care nu vin cu încărcătură karmică negativă din vieţile precedente, însă şi-o construiesc pe parcursul acestei vieţi. V.P. - Exact. Pe aceştia îi pot ajuta fãrã probleme, chiar dacă se afla în prăpastie. Constat despre ce este vorba, le spun ce să facă şi dacă urmează ceea ce le spun, aceştia ies din prăpastie. De exemplu, o fetiţă de 17 ani, bolnavă de leucemie şi condamnată la moarte, respectând

tratamentul dat de mine, trăieşte la ora actuală, perfect sănătoasă, având şi copil. Zum - Ce fel de bolnavi aţi ajutat, de ce fel de boli s-au autovindecat până acum? V.P. - Cancere: uterin, ovarian, mamar, de colon, de plămâni, tumoră cerebrala, leucemie, psoriazis, scleroză în placi, diabet, ciroză. Mai recent, am în tratament şi copii bolnavi de SIDA, care până în prezent au scăpat din prăpastia morţii. Zum - Bine, daţi-ne un singur exemplu că să putem înţelege câte ceva din aceste miracole. Cum vindecaţi de pildă pe cineva care are cancer? V.P. - Simplu, prin dezintoxicare. Eu nu cunosc decât o singură boală, sânge alterat, sau mai pe româneşte sânge stricat gradul I, II, III, IV. Practic eu îl învăţ pe individ să-şi purifice sângele. Zum - Cât costa la dvs. o „vindecare”, care sunt condiţiile de plată în care lucraţi cu un bolnav? V.P. - Pentru mine, nu primesc nici un ban. Nici în trecut, nici în prezent şi nici în viitor nu am acceptat şi nu voi accepta niciodată o recompensă materială pentru binele pe care îl fac semenilor. Omul pleacă din viaţă cu două lucruri: cunoştinţele pe care a fost capabil să le acumuleze şi faptele iubire. În schimb, dacă cel pe care îl ajut are posibilitatea şi doreşte să ofere

bani, îi cer acestuia să doneze o sumă oarecare bisericilor, orfelinatelor, celor sârmani şi necăjiţi. Zum - Va rugăm spuneţi-ne, cam ce am putea face ca să evitam boala? Ce sfaturi ne daţi? V.P. - În primul rând unele alimentare. Indiferent ce mâncaţi, încercaţi că 80-90 % din dieta dvs. să fie constituită din fructe, salate şi legume crude. În 1948 am citit că „poporul american este subalimentat” şi am rămas surprins de aceasta afirmaţie. Atunci n-am înţeles, însă cred că înţeleg acum. Stilul de viaţă din America iţi lasă foarte puţin timp în care să te ocupi de mese. Oamenii nu au timp să-şi pregătească mâncarea şi de obicei servesc feluri gata preparate, care sunt 99% „moarte”. Orice mâncare pregătită este din punctul meu de vedere, moartă. Dacă spre exemplu, va pregătiţi o supă sau o ciorbă, din cei doi morcovi pe care obişnuiţi să-i puneţi, unul fierbeţi-l, însa pe celălalt adăugaţi-l crud. Evitaţi pe cât puteţi carnea prăjită pe grătar. Un studiu al japonezilor a indicat că o friptură la grătar echivalează cu fumatul a 80 de ţigări, gudroanele depuse pe carne în timpul preparării sunt cancerigene. De asemenea, dacă puteţi, consumaţi zilnic câte 2 linguri de tărâţe de grâu pentru a evita constipaţia. Orice aliment ingerat şi care sta mai mult de 72 de ore în organism, devine otravă curată. Ţineţi minte, toţi cei care sunteţi constipaţi şi va trataţi această boală cu

medicamente, va distrugeţi viaţa. Toţi cei care suferiţi de constipaţie, consumaţi alimente bogate în fibre, pentru a stimula peristaltismul intestinului gros. Cuplurilor care se pregătesc să aducă pe lume un copil, atât femeia cât şi bărbatul, încercaţi să scăpaţi de constipaţie înainte de a concepe copilul, deoarece toxinele care sunt reţinute în sânge, mai ales în sângele mamei, vor afecta sănătatea copilului. Pentru mame: dacă aveti posibilitatea să alăptaţi, faceţi-o, şi încă cât mai mult timp posibil, până când copilul împlineşte vârsta de 89 luni. O altă problemă referitoare la copii dvs.: supravegheaţi sănătatea copiilor în privinţa paraziţilor, aveti grijă să nu aibă viermi intestinali. Atât preventiv cât şi pentru tratament, daţi copiilor dvs. să consume seminţe de dovleac, 30-50, sau 10 pentru copiii mici şi ceai de cimbrişor. Am mai observat că în America este foarte răspândit la femei cancerul uterin, iar la barbaţi cancerul de stomac şi al colonului descendent datorită hemoroizilor. Cauzele principale ale celui din urmă sunt: statul pe scaun un timp prea îndelungat, mersul în maşină, lipsa de mişcare. Astfel, pentru prevenirea acestor maladii încercaţi să faceţi mişcare în fiecare zi, gimnastică sau să alergaţi. Pentru profilaxia oricărei boli vă recomand să încercaţi să dormiţi fãrã să vă induceţi somnul cu medicamente. Sănătos este

somnul natural, căci în timpul acestuia noi ne încărcam energetic, ca un acumulator care s-a descărcat în timpul zilei. De asemeni, orientaţi în aşa fel patul încât să dormiţi cu capul spre Nord. Evitaţi stresul şi emoţiile negative puternice, sentimentele negative, cel de ură, răutate, invidie, de inferioritate, cel de frustrare, frică, toate acestea degajă energie negativă care se va răsfrânge apoi asupra sănătăţii dvs. Şi acum, în încheiere doresc să vă mai spun un singur lucru: dragi români, oricât de departe v-aţi afla de locul în care v-aţi născut, oricât de înstrăinaţi v-aţi simţi, nu va criticaţi ţara, nu vă criticaţi neamul. Dacă vreţi, criticaţi oamenii politici care sunt trecători, însă nu ţara şi poporul, români ca şi voi. Să ştiţi că un om bolnav poate fi ajutat cel mai bine să se vindece în locul în care s-a născut, paternul lui bioenergetic funcţionează cel mai bine în acest loc”. Aceste fraze rostite de nenea Popa în America, în octombrie 1993, îmi aduc aminte de alte cuvinte ale lui, rostite într-o împrejurare despre care nu îşi imaginase vreodată că ar fi posibilă. Era pe vremea problemei cu „transcedentalii”. Dimineaţa, nenea Popa ajunge la serviciu şi nu după mult timp vine la el un coleg şi îl anunţă că este aşteptat în sala de şedinţe. Ajuns acolo fãrã să ştie despre ce este vorba, intră şi vede sala

plină de şefi, colegi, unii de pe la guvern, serioşi, gravi, cu o purtare cam ciudată. Şedinţa începe şi, dintr-o dată, simte că parcă cerul cade pe el. Îi aude pe şefii, colegii care până ieri îi fuseseră prieteni (pe unii dintre ei îi ajutase când au avut probleme mai dificile cu sănătatea, ei sau membrii ai familiei lor) că încep să îl acuze, să îi aducă tot felul de învinuiri de neimaginat, îl fac trădător de neam, fascist şi câte şi mai câte. Rămas fãrã glas, singur între ei, abia mai poate bâigui; „Cine, eu?” Şi întrebarea i se repeta mecanic, aproape obsedant, în minte. Aşa ceva era imposibil. Şi totuşi era adevarăt. Toţi cei din sală se adunaseră acolo cu un singur scop, să-l facă vinovat de nişte monstruozităţi incredibile. Înlemnise. Nu mai putea face nici un gest, nu mai putea scoate nici un cuvânt. Prin ceaţă îi vedea pe cei din sală , de auzit parcă nici nu-i mai auzea. După un timp, aude că prin vis că i se dă cuvântul. Formal, desigur, căci era condamnat încă dinainte să fi intrat în sală. Cu greu se ridică, vocea îi tremură, avea un nod în gât de care nu era chip să scape, abia îşi stăpânea lacrimile ce-i umpluseră ochii. Cu o voce ce parcă nu era a lui a reuşit să spunã atât: „Mă fac vinovat cu toată fiinţa mea că am vrut să cunosc nişte fenomene ale ştiinţei de mâine de la unii pretinşi oameni, dacă este aşa. Mâine, când aceste fenomene vor fi demonstrate ştiinţific vă va fi ruşine pentru ceea ce faceţi astăzi cu mine, iar

eu vă voi dovedi că sunt un român cinstit şi drept, mai mult decât mulţi dintre voi, cei care azi mă judecaţi”. Apoi şi-a făcut cruce şi a zis, mai încet, ca pentru sine: „Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac”. În continuare, cei din sala şi-au jucat până la capăt rolurile ingrate, comunicându-i, printre alte măsuri luate împotriva lui şi faptul că a fost destituit din funcţia deţinută până atunci, fiind şi dat afară din serviciu (pana mai cu o zi înainte fusese un om respectat, integru, apreciat pentru munca sa şi atitudinea corectă, principială, faţă de colegi, şefi, personalul instituţiei). Şedinţa s-a încheiat. S-a ridicat şi a mers încet către uşa de ieşire. Afara, pe culoar, paşii îl duceau parcă singuri. Încotro?... Anii au trecut... Câţi dintre cei aflaţi atunci în sală au făcut până în prezent să se vorbească despre ei prin faptele lor bune? Câţi au dovedit prin faptele lor bune recunoscute de semeni, din ţară şi străinătate, că sunt buni români? Dar nenea Popa? În prezent este cunoscut aproape în toată ţara prin faptele lui de ajutorare a celor aflaţi în necaz. Dovada? Sutele de scrisori de mulţumire, altele care cer cu disperare ajutor, zecile de oameni care vin zilnic la uşa dansului cerându-i sfatul şi sprijinul, zecile de copii, tineri şi bătrâni strânşi în jurul lui când iese în parc, ascultându-l cu nesaţ când le vorbeşte, sălile de conferinţă pline când tine vreo prelegere,

telefonul care sună zi şi noapte, cei care îl caută din America, Canada, Anglia, Germania, Italia, Grecia..., articolele din publicaţiile din ţară şi străinătate, cartea scrisă de doctorul Octavian Popescu despre faptele sale bune. Dovada?... Însuşi nenea Popa, care mai este încă printre noi. În faţa acestei copleşitoare realităţi, murmur în gând: „Doamne, ajuta-i pe aceşti bieţi neştiutori să-şi recunoască greşeala şi să-şi găsească pacea sufletului, căci nenea Popa i-a iertat de mult”. De când?... Chiar de la început. În seara zilei în care i se comunicase că a fost dat afara din serviciu şi încă altele, ajunge întrun târziu acasă. Se dezbracă încet în hol şi, cu paşii grei, înceti, aproape târşâiţi, ajunge în dormitor. Aici îngenunchează la icoană şi începe să se roage plângând şi murmurând: „Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac!” Încercând să ţinem pasul cu nenea Popa, ajungem în Canada. Aici, lumea ştia deja că e sosit pe meleagurile lor. Îl căuta, îl solicita să-i ajute, îi cer sfaturi, îl asaltează cu întrebări, şi aşa trec zilele pe nesimţite. Reuşeşte să discute cu el şi un ziarist de la revista Luceafărul romanesc din Montreal şi în nr. 45 din septembrie 1994, găsesc un articol intitulat „Valeriu Popa - omul axiomă”. Citindu-l, descopăr câteva referiri despre cazul unui copil, Alexandru, ajutat de dansul şi mi-aduc aminte de povestea lui. Alexandru a

visat şi a spus părinţilor lui că în parcul 23 August este un nenea Omu cu un căţel negru, care o să îl facă bine. A fost adus în braţe (nu se putea tine pe picioare) la dl. Popa, pe când avea 9 ani şi tumoare cerebrală. După consultaţie şi stabilirea diagnosticului, în timp ce domnul inginer prescria părinţilor tratamentul, băieţelul, aşezat pe o bancă, a murit. Mama i-a aprins lumânarea. V.P. ne relatează: „Am mers la el. Era în moarte clinică, jumătate ieşit din corp. Prin pase energetice l-am readus la viaţă. Am mai văzut 3-4 copii, după care a trebuit să mă odihnesc. Cedasem o cantitate foarte mare de energie şi nu mă simţeam prea bine. Când mi-am revenit am văzut un copil voios, normal, care alerga şi se juca cu căţeluşul meu. A mers pe picioarele lui, trăgându-i cu forţa pe părinţi, până la ieşirea din parc, unde a trebuit luat din nou în braţe”. Când s-au urcat în autobuz, a început să miroasă atât de tare încât nici cei din jur nu mai puteau suporta. Ajunşi acasă, mama l-a dezbrăcat, crezând că a făcut pe el, dar a constatat că era doar mirosul transpiraţiei. Hainele au trebuit aruncate pe balcon, iar lenjeria de corp pusă la fiert în cazan. La un moment dat, în timpul fiertului, spuma de la suprafaţă s-a revărsat peste gura cazanului şi a curs pe aragaz, atacând smalţul şi topind butonii aragazului.

A doua zi a trebuit tuns pentru aplicaţiile de cataplasme cu foi de varză pe zona bolnavă, dar frizeriţa s-a temut: pe ceafă avea o tumoare ca o jumătate de măr înroşit. V.P: „A venit din nou în parc şi, sub ochii lumii, am redus tumoarea la jumătate. Apoi copilul s-a ridicat şi a început să se joace. Dar, din nou, la ieşirea din parc a trebuit luat în braţe. A venit foarte mult timp. Îl încărcam zilnic. Deoarece i-am transmis o cantitate foarte mare de energie din mine, între noi s-a stabilit o legatură. Sunt ani de atunci, dar dacă îl întrebi şi astăzi, Alexandru ştie în fiecare moment ce fac eu. De exemplu, le spune oamenilor dacă mai vin sau nu în parc, de ce nu vin, cu cine mă întâlnesc. Pentru el, eu sunt Nenea Omu”. În articol se vorbeşte în continuare despre uimitoarele manifestări la care sunt martori numeroşi oameni veniţi să îl vadă, despre cum pune diagnostic pe fotografii, la telefon, chiar şi postum. Vine la dl. Popa fostul campion la box, S.F. şi îi arata o poză: - Ce-mi spuneţi despre fratele meu mai mic? - Minţi, (erau mai intimi) nu e fratele tău. Ba... săracul, e mort de trei zile, s-a înecat şi nu l-aţi mai găsit. Era adevarăt.

Reporterul, fiind martor la aceste uimitoare performanţe, îndrăzneşte să îl supună şi el la un test pe „olteanul diagnostician”. - Spuneţi-mi, Nenea Omule despre bătrâna mea mamă. - Dă-mi mana, i-a zis. Mama Floarea, cum o divinizezi, a dus două ictere pe picioare. Pentru cei 83 de ani ai sai o duce foarte bine. Dar... e în cer. - Aşa este, îi răspunde tulburat ziaristul. Discutând despre numeroasele afecţiuni şi suferinţe ale oamenilor, V.P. susţine că orice boală sau moarte prematură, înainte de 111 ani, constituie accidente datorate infracţiunii de nerespectare a regulilor naturale ale vieţii, deci boala putând fi prevenită şi remediată. Şi tot după diagnosticianul în cauză, principalii factori incriminaţi în producerea bolilor sunt: stresul peste limita de tolerantă, respiraţia incorectă şi în mediu viciat, nutriţia neraţională, mesele la ore neregulate, digestia incorectă, consumul de grăsimi animale, afumături, băuturi alcoolice distilate, cafea, dulciuri, pâine albă, orice proteine în exces, fumatul, oboseală cronică, excesul sexual, nerecuperarea prin odihnă, sedentarismul, dantura incompletă sau deteriorată, neeliminarea rezidurilor şi toxinelor din corp la timp, constipaţia cronică, lipsa de curăţenie corporală, angajarea în munci neadecvate, munca şi convieţuirea cu persoane

care nu te şi nu le agreezi, automedicamentaţia fãrã prescrieri, etc. Ziaristul ne informează că la Montreal, romanii şi autohtonii care îl vizitaseră deja pe nenea Popa până la data scrierii articolului depăşiseră numărul de 3000 de vizitatori. Tot din paginile revistei mai aflam că la Bucureşti, în cadrul Universităţii Ecologice condusa de prof. univ. dr. Dolphi Drimmer, acesta a înfiinţat, la iniţiativa d-lui Popa, Facultatea de Ştiinţe Cognitive şi Parapsihologie, unde şi dl. Popa activează ca profesor. După revenirea în ţară, pentru aceasta facultate, dl. Popa a donat cărţi aduse din America şi Canada, valorând peste 11.000$. Pe lângă acestea, în expunerile de la conferinţe sunt prezentate casete video , audio, cu vindecări (unele cazuri prezentate în carte există şi ele pe casete video), cu manifestări aşazise paranormale adunate din întrega lume, studiate şi evidenţiate în mod ştiinţific, sunt prezentate diferite ipoteze care încearcă să explice aceste fenomene, care nu mai sunt contestate, dar nu sunt înţelese încă. Se expun şi studii ştiinţifice înregistrate pe casete video despre diferite terapii naturiste practicate în lume, despre viaţa animalelor, plantelor, insectelor, ipoteze despre originea omului, evoluţie, etc. În timpul cât a stat în Los Angeles, dl. Popa la întâlnit şi pe Aristide Buhoiu şi în urma discuţiilor avute cu dansul, acesta publică un

articol în revista Universul, al cărei director este. Titlul articolului, „Inginerul Valeriu Popa e tot mai convins - ROM@NIA POATE DEVENI ŢARA MIRACOLELOR…” Legat de acest subiect dânsul observa: „În ultimii doi ani se petrec tot mai multe fenomene inexplicabile în Romania, de natura paranormală. În acelaşi timp apar declaraţii ale unor persoane din alte tari, cum e cazul unei bătrâne din tribul Ba Ndibu din Zair, care afirma că Romania este un pământ ales de Dumnezeu pentru minuni ce nu vor întârzia să apară. La aceasta afirmaţie Valeriu Popa adaugă o serie de exemple despre oameni maturi, adolescenţi, copii, care apar cu manifestări ce deocamdată ştiinţa nu le poate explica, dar a căror realitate este evidentă prin repetabilitatea lor; prin bioenergia ce iradiază prin mâinile lor, aceştia pot ridica diferite obiecte, inclusiv sticle, obiecte din plastic, cărţi etc., pot vedea afecţiuni ale organelor interne, pot vindeca prin atingerea cu mana a zonei bolnave, ş.a.m.d. O astfel de tânără, cu reale perspective este şi Lavinia Tatomir, din Craiova. „Se pare că deasupra României există de câţiva ani un tunel de energie care în prezent pluteşte deasupra munţilor Carpaţi, influenţează şi dă României valori imense pe cale parapsihologică. De aceea, pregătiţi-vă şi pentru a doua parte a corpului uman. Lasaţi partea

fizică, că nu plecaţi din această lume decât cu două mari acumulări: cunoştinţele ştiinţifice din toate domeniile şi faptele de iubire”. Într-una din conversaţiile cu ziariştii americani, întrebat la un moment dat dacă, pe lângă capacitatea extraordinară de a pune diagnostice exacte după fotografie, prin telefon etc., a mai obţinut şi alte performanţe în lucrul cu propriul corp, Valeriu Popa răspunde: „Da, am reuşit, şi încă cu mult timp în urmă. În tinereţe am fost supus unei operaţii de apendicită fãrã anestezie, deasemeni suport extracţii sau lucrări dentare fãrã administrarea în prealabil a vreunui anestezic, am făcut cure de dezintoxicare de 10 zile fãrã apa şi mâncare şi 52 de zile fãrã mâncare, consumând doar apă distilată, merg iarna la ţară, în picioarele goale pe zăpadă, iar de curând, am vizitat în Pennsylvania un centru unde cei care doresc se pot înscrie pentru a învăţa să meargă desculţi pe cărbuni aprinşi. Eu am reuşit să merg pe cărbuni aprinşi pe o distanta de 10 metri, fãrã să sufăr nici un fel de arsură la picioare. Tot de tânăr am avut în mine dorinţa să-i cunosc pe aşa numiţii „vraci” din Africa, lucru care a fost posibil când am fost trimis pe linie de serviciu într-o delegaţie în Congo Brazzaville. Când am ajuns acolo m-am interesat de existenţa unui astfel de vraci şi am şi aflat unul, bineînţeles. Am încercat să pătrund la el, lucru

realizat cu foarte mare dificultate căci vraciul nu primea străini. Odată pătruns, se pare că i-am câştigat încrederea căci i-am definit pe loc 5 afecţiuni de care el însuşi suferea. Din cele 5 vraciul a recunoscut 4 şi astfel pot spune că ne-am „împrietenit”. După aceea am asistat la rezolvarea unui caz. A fost adus pe targa un băştinaş care se afla într-o stare gravă, cu temperatura de 40ºC. Vraciul m-a întrebat ce are bolnavul, iar eu i-am spus că respectivul suferă de o intoxicaţie alimentară provocată de consumul de peşte afumat. Întrebaţi dacă este adevarăt că omul a mâncat peşte afumat, cei care îl transportaseră cu targa au confirmat. Apoi, vraciul a început el însuşi operaţiunea de „vindecare”. În primul rând, acesta i-a administrat bolnavului un ceai, o infuzie din diferite plante, după care a început să-l maseze pe abdomen. După ce a terminat masajul abdomenului, vraciul l-a apucat pe om de picioare şi l-a învârtit până când omul a început să verse. Apoi, i-a administrat acestuia alt ceai, la masat pe abdomen şi în sfârşit, omul a fost în stare să se ridice în picioare. Odată aflat în picioare, vraciul a luat o frunză cu tepi ascuţiţi, cum ar fi limba soacrei de la noi, şi i-a trecut-o pe la subraţ de câteva ori până când omul a început să sângereze. La început sângele era închis la culoare, apoi a început să se deschidă. Când acesta a ajuns aproape de culoarea limfei,

vraciul a luat o altă frunză, a jupuit-o de pieliţă şi i-a aplicat-o bolnavului pe rănile de la subraţ. Toată operaţiunea a durat două ore, două ore şi jumătate, iar finalul a fost surprinzător. Omul care fusese adus pe targa, cu temperatura de 40ºC, s-a sculat sănătos tun, fãrã febră şi în sunetul tobelor şi al tam-tam-ului, a început să danseze. Acum, o altă călătorie în alta parte a globului, în India şi Bangladesh, unde deasemeni am avut ocazia să vad nişte lucruri foarte interesante. În Bangladesh, lângă Dacca, se afla tot un astfel de vraci care vindeca cu ajutorul şerpilor şi al scorpionilor. Iată cum decurgea aceasta formă ciudată de tratament. Vraciul avea o cuşcă mare în care se aflau închise cobre şi tot felul de şerpi, precum şi scorpioni. Când i se aducea un bolnav, vraciul punea limba pe pielea acestuia pentru a înregistra în acest mod pH-ul pielii (gradul de alcalinitate sau aciditate). Apoi prindea o cobră sau un alt şarpe din cuşcă pe care îl lasă să muşte dintr-o frunză de bétel, veninul lui lăsând o aureolă pe suprafaţa acesteia. Astfel, după felul aureolei, vraciul îşi dădea seama dacă pH-ul veninului şarpelui respectiv este capabil să contracareze pH-ul bolnavului pe care el îl testa cu limba. Trebuie să ştiţi că veninul de şarpe este în general foarte alcalin, mergând uneori până la pH. 14 şi, legat de acest lucru, dacă cineva este

muşcat de un şarpe, un antidot puternic este sucul de lămâie; victimei respective este bine să i se taie imediat rana de jur împrejur şi să se aplice pe aceasta suc de lămâie. Ştiu că toate aceste povestiri sună bizar, însă sunt reale; eu personal am asistat la două astfel de tratamente administrate de vraciul din Bangladesh. În ambele cazuri, bolnavi cu temperatură foarte mare generată de infecţii puternice, au fost aduşi şi întinşi pe o rogojină, testaţi cu limba de către vraci, apoi muşcaţi de şerpii aleşi de acesta, undeva pe braţ, deasupra cotului. Din fericire, amândouă cazurile s-au terminat cu bine, respectiv, după o oră, o oră şi jumătate, foştii bolnavi s-au sculat aproape fãrã febră şi capabili să meargă singuri. Spun din fericire pentru că tratamentele vraciului erau radicale, „ori-ori”; deci bolnavul ori se vindeca, ori murea pe loc în urma muşcăturii şarpelui. Am urmărit pe unul din bolnavi şi am observat că după două săptămâni acesta era complet restabilit”.

Cap. X – IPOTEZE, IDEI PENTRU CEI CARE VOR SINCER BINELE ROMÂNIEI

MOTIVUL PRINCIPAL CARE M-A DETERMINAT SĂ CONCEP ACEASTĂ FIŞĂ NU A FOST CEL POLITICO-SOCIAL ÎN PRIMUL RÂND, CI REFLECTAREA POLITICO-SOCIALĂ ÎN DOMENIUL SĂNĂTĂŢII POPULAŢIEI, FAPT CONSTATAT APROAPE ZILNIC LA CEI SUFERINZI CARE MĂ CAUTĂ CU DISPERARE. DIN CONSTATĂRILE MELE , PRIMA CAUZĂ CARE DUCE LA ÎMBOLNĂVIRI FIZICE ŞI PSIHICE ESTE STRESUL CAUZAT DE: INCERTITUDINEA ÎN CARE SE AFLĂ ŢARA, LIPSA UNOR NECESITĂŢI CA ALIMENTELE ACCESIBILE UNOR VENITURI MICI, CALDURA, ASISTENŢA MEDICALĂ, PIERDEREA LOCULUI DE MUNCĂ ETC. FIŞA PERSONALĂ A CANDIDATULUI LA FUNCŢIA POLITICĂ, SAU ECONOMICO-SOCIALĂ (idei şi sugestii) Explicaţii: - această fişă conţinând obligaţii, sarcini şi drepturi, se referă la persoana propusă să candideze în alegerile legislative din anul ............ - fişa va fi completată personal de către orice persoană ce candidează la o funcţie politică, sau economico-socială (de la primul până la ultimul

funcţionar de stat, inclusiv de conducătorul statului). - fişa va cuprinde obligatoriu punctele înscrise mai jos, iar dacă se consideră necesar , se vor adăuga şi altele. - alegeţi răspunsul corect (tăind cu o bară rubrica incorectă „DA/NU”), pentru a corela afirmaţia fiecărui punct cu realitatea privind propria persoană a candidatului. - fişa se va data şi semna. ........................................ Fotografia candidatului, color, tip paşaport. ........................................ Nr. Crt . 1 2 3 4 5

AFIRMAŢIA Sunt sănătos fizic şi psihic (dovedit cu acte) Sunt credincios convins în religia de care aparţin Sunt căsătorit (confirmare din partea soţiei) Nu sunt în divorţ şi în timpul mandatului nu voi divorţa Nu am nici un viciu care să mă degradeze ca funcţie şi om (coruptibil, alcoolic, afemeiat, cartofor, etc.), iar dacă sunt încă fumător, mă oblig să nu

DA/N U Da/Nu Da/Nu Da/Nu Da/Nu Da/Nu

6 7 8 9 10

fumez în instituţie şi să susţin propaganda contra fumatului şi alcoolismului Sunt profesionist recunoscut în meseria de: ……… Nu voi admite: nepotismul, corupţia, mita etc., sub nici o formă Nu am făcut nici un fel de politică contra legilor statului Nu sunt sectant şi nu am relaţii ascunse cu sectanţii (grupuri de indivizi a căror activitate contravine moralei umane) Sunt ecologist cu toată fiinţa mea şi voi lupta pentru un mediu sănătos Toate luările de cuvânt hotărâtoare le voi înregistra pe casetă audio şi le voi păstra pe toată durata mandatului, iar dacă este cazul şi după aceea (în cazul parlamentarilor şi cu alte ocazii mai importante, pe casetă va fi înregistrată şi opinia, pe scurt, a celui ce a condus şedinţa). Copii scrise după cuvântare vor fi depuse la dosarul instituţiei Cuvântările hotărâtoare vor fi scrise şi date celor prezenţi la şedinţă, înainte de a fi rostite, iar în cazul când în cuvântare sunt angajamente, la terminarea alocuţiunii se vor menţiona: în cazul în care nu realizez angajamentul la termen, calitativ şi cantitativ, sunt de acord să fiu destituit şi tras la răspundere legal, de cei ce mau ales Sunt de acord că retribuţia mea lunară

Da/Nu Da/Nu Da/Nu Da/Nu Da/Nu

Da/Nu

să fie la nivelul salariului mediu pe ţară. Pentru merite deosebite, statul poate acorda în plus, o sumă ajungând până la triplarea salariului, prin hotărârea colectivului care a ales candidatul respectiv. Pentru funcţiile cu obligaţii protocolare se vor acorda cheltuieli decontabile (salariul Preşedintelui va fi dublu faţă de salariul mediu pe ţară, cu posibilitatea de a fi suplimentat lunar de către Parlament), caz în care vor fi, obligatoriu, cunoscute de public prin mass-media. Sistemul de salarizare mai sus menţionat este necesar pentru a înţelege concret cel ales, cum trăieşte populaţia ţării Voi da, lunar, dări de seamă în faţa celor care m-au ales. Aceştia, prin reprezentanţii lor, vor hotărî, când este nevoie, dacă merit să îndeplinesc mandatul în continuare Votarea se va face, prin semnătură, pe o fişă special concepută, pentru a se înţelege ca de greşelile mele vor fi vinovaţi şi cei care m-au ales (fiecare colectiv îşi merită alesul, fiecare popor îşi merita conducătorul) Toate sarcinile hotărâtoare le voi primi şi da în scris, sub semnătură, ştiind că în viaţă nu am decât un singur prieten adevarăt, negru pe alb, scris de mâna lui În cazul când nu pot completa toate rubricile cu „Da”, nu voi candida

Da/Nu

21 22

În cazul când comisia propusă să analizeze activitatea mea costată că am greşit şi nu mă scot la timp din funcţie, membrii comisiei vor fi destituiţi şi condamnaţi la fel ca mine Fişa a fost completată şi semnată de mine personal, liber şi nesilit de nimeni, în deplinătatea facultăţilor mintale, cu dorinţa ca prin activitatea ce o voi desfăşura pe timpul mandatului, ţara mea scumpă, ROMÂNIA, să devină cu adevarăt, un centru de spiritualitate şi corectitudine umană al omenirii În cazul în care, după alegeri şi în timpul mandatului, mi se va dovedi, cu acte semnate (nu anonime), cercetate de cei în drept, că am minţit, sunt de acord să fiu judecat, condamnat şi introdus pe viaţă în mina de la Praid, judeţul Mureş, deoarece nu merit să mai trăiesc printre cei ce m-au ales spre a le reprezenta interesele: vor fi traşi la răspundere, odată cu mine şi consilierii mei (sau cei ce îmi vor fi subalterni direcţi), pentru a înţelege că şi ei sunt răspunzători pentru deciziile mele. Ar fi bine ca televiziunea să filmeze mina de la Praid şi alte mine similare pentru a se şti ce-i aşteaptă pe vinovaţi Înainte de a candida la alegeri am posedat următoarea avere dovedită cu acte La terminarea mandatului voi dovedi cu acte averea ce o voi poseda

Da/Nu

Da/Nu Da/Nu

Data

Semnătura

RECOMANDĂRI ŞI UNELE MOTIVAŢII PENTRU INTRODUCEREA FIŞEI 1. Fiăa completată şi însoţită de fotografia candidatului va fi publicată în presă şi la centrele de votare. 2. Pentru fiecare functie trebuie prevăzută fişa funcţiei în conformitate cu obligaţiile ce-i revin candidatului. 3. Fişa trebuie să fie afişată şi cunoscută de alegători, pentru a concluziona dacă cel propus corespunde funcţiei, având în vedere ca în final, de greșț elile candidatului vor suferi şi alegatorii. 4. Cei care nu vor fi de acord să lucreze cu această fişă fãrã să arate în mod limpede, concret, cu dovezi şi argumente susţinute de fapte, de ce nu sunt de acord şi să propună alta soluţie, mai bună, ce poate fi aplicată, iar pentru aplicarea ei să răspundă în faţa ţării şi a legii, vor fi consideraţi duşmani nedeclaraţi ai ROMÂNIEI. Ei sunt aceia care vor să sugă din vlaga acestui popor bogat, dar neinstruit încă. 5. Cele înscrise în fişă sunt foarte dure, dar posibil de realizat de cei ce vor cu sinceritate că ROMÂNIA să devină „Mecca Omenirii” prin

spiritualizare, singura posibilitate care îi este pe deplin la îndemână, datorita calităţilor spirituale de care dispune acest popor. Aceasta depinde de noi, dacă vom începe să răspundem la cele trei mari întrebări: De unde venim?, Cine suntem?, Unde mergem? Şi dacă vom fi convinşi, ştiinţific şi religios, ca de la gând, privire, gest, vorbă, faptă, totul se înregistrează şi se computerizează undeva, fiind direct răspunzători faţă de noi înşine, mâine (când psihicul nostru nu va mai fi pe Pământ), toate acestea ne vor da de gândit că vom plăti tribut greu pentru orice greşeală săvârşită în decursul vieţii. În cazul în care candidatul ales a greşit, să fie publicat în presă, prezentat la radio, TV, împreună cu subalternii direcţi şi consilierii personali, oficial angajaţi pentru a-l ajuta la îndeplinirea mandatului, cu fotografiile lor, încât şi aceştia să cunoască ruşinea împreună cu el, dacă au ruşine şi ştiu cu adevarăt ce înseamnă ruşinea. Până nu ne va fi ruşine de faptele noastre urâte, ţara românească va fi de rasul lumii întregi. Merită poporul nostru aceasta ruşine? Până când să ne fie ruşine să spunem că suntem români, când mergem să ne cazăm la un hotel din ţările aşa-zis civilizate? Ce au ei în plus faţă de noi? Au două capete pe umăr? Nu! Ei au învăţat de mult ce este ruşinea! De cine depinde să ne spălam de ruşine? De fiecare din noi. Şi

dacă este aşa, hai să o facem cu sinceritate, alegând cu multă atenţie şi discernământ români cinstiţi şi drepţi, care să ne reprezinte cu cinste şi să ne înveţe prin exemplul faptelor lor să nu ne mai fie ruşine. 6. Conducătorii partidelor sunt rugaţi să analizeze cu foarte mare atenţie această fişă, dacă sunt români cu adevarăt, să adauge în plus, dacă consideră necesar, şi alte idei în afara celor trecute în fişă şi să o propună de urgenţă Parlamentului spre aprobare, pentru a deveni funcţională cât mai repede. Propunând candidaţii după această fişă, 80% din propaganda electorală actuală se va reduce, şi deci, vor scade cheltuielile financiare, finanţe de care avem multă nevoie. Cu banii economisiţi astfel ar putea fi terminate multe locuinţe care spre ruşinea noastră stau în paragina, ca şi alte lucrări necesare. Atunci vor vedea partidele cât este de greu să găseşti 3-4 candidaţi, pentru fiecare functie, care să indeplinească condiţiile cerute de fişă. Acele partide vor deveni puternice şi demne de încredere în faţă ţării, care vor propune câţi mai mulţi candidaţi de calitate fizică şi psihică. Ar fi bine că fişa să fie discutată şi în colectivele de muncă din intreprinderi, facultăţi, etc. şi la televiziune în special, pentru a cunoaşte opinia publică asupra ei.

Cei ce nu sunt încă de acord cu această fişă, să răspundă în faţa ţării de ce nu sunt de acord, dar să propună altă fişă, sau altă formă prin care să ne garanteze şi să răspundă cu libertatea lor pentru deciziile ce le iau, să ne demonstreze prin fapte că sunt cu adevarăt români şi îi vor ţării binele, din tot sufletul. Lucrând cu această fişă, îi vom ajuta să nu greşească pe cei care ar dori-o şi astfel nu vom mai ajunge să strigam, spre ruşinea noastră, în faţa lumii întregi, „jos guvernul, jos preşedintele”, pentru care noi am semnat şi votat să ne conducă, şi nici să le cerem moartea şi să-i executam, în caz de forţă, precum am mai făcuto. Fişa o vor completa numai cei ce se consideră „oameni potriviti la locul potrivit”. Aceia nu se vor gândi la ce-i aşteaptă, ci vor gândi şi acţiona în fiecare moment urmărind ce trebuie să facă să nu-i aştepte răul. (Americanii şi alţii la care noi privim cu admiraţie, lucrează de mult după aceste principii. Sunt sigur că orice candidat american ar semna cu ambele mâini această fişă). Politicianul Om nu va fi de acord cu aceasta fişă, deoarece el se gândeşte ca, prin politică să să-şi satisfacă în primul rând interesele sale personale (şi după aceea ce va fi).

Omul politic va fi de acord cu această fişă, deoarece el vrea binele ţării, conştient fiind de greutăţile prin care va trece. În momentul când am conceput această fişă, care poate fi îmbunătăţită de cei care vor înţelege mai devreme că România trebuie să se spele de ruşinea în care pluteşte, am fost conştient că voi fi discutat de unii, visător, idealist sau mai ştiu eu cum, de alţii. Aceste aprecieri le vor face cei neinstruiţi încă sau care vor că România să fie încă de râsul lumii sau să nu mai existe. Motivele pentru care procedează astfel le cunosc ei bine (deoarece ei ştiu că în spatele incertitudinii îşi satisfac interesele lor meschine). Dar, toţi acei care mai gândesc şi procedează astfel încă, să ţină minte că aşa zisul bine de azi pentru ei, le va deveni răul de mâine şi aşa mai departe, urmărindu-i oriunde se vor duce, chiar şi după ce au plecat din viaţă. Definiţia binelui (ipoteza mea - nu există bine, nu există rău). Binele este o stare prin care sunt satisfăcute unele interese, însă practic, nu există bine, nu există rău. Exemplu: doi fraţi, unul este grădinar, altul cărămidar. Plouă. Grădinarul mulţumeşte Domnului, cărămidarul înjură că îi strica cărămida. Unde este binele? Unde este răul? Este doar interesul, şi aşa se pot da multe exemple. Binele, când se apropie de apogeu, este atunci când, (zic eu), celui căruia i-ai satisfăcut interesul, plânge, şi odată cu el, plângi şi tu. De

câte ori ai trăit aceste momente de când exişti, draga române? Tot în ipoteza mea, nu există adevăr şi dreptate socială. Exemplu: suprimarea vieţii unui om, în orice condiţii, se consideră crimă. Când suprimi viaţă cuiva pentru interesul tău personal, eşti considerat criminal şi condamnat conform legilor în vigoare. Insă când suprimi viaţa unora, în interesul colectivităţii, ţării, naţiunii, etc., eşti considerat erou. De ce? (Răspundeţi voi). În ipoteza mea, un conducător este bun dacă, atunci când îşi satisface interesele personale şi de functie, satisface minimul 80% din interesele celor pe care îi conduce, deoarece dintre cei 20% rămaşi nesatisfăcuţi, 15% îi sunt inferiori, iar 5% sunt mai deştepţi decât el, dar, cei 80%, care sunt în majoritate, îi ţin în expectativă, atât timp cât conducătorul le satisface interesul pentru care s-a angajat să îi conducă. O altă sugestie. Primarii generali, de sectoare, oraşe, comune, sate, ar fi bine să ia o zonă mizeră din teritoriul pe care îl tutelează, pe care să o înnobileze din toate punctele de vedere, prestând lucrări, pe cât le stă în putere cu propriile mâini, după orele de serviciu, dând exemplu personal că vorbele spuse în timpul propagandei devin realităţi (primarul general al capitalei să se ocupe de strada Lipscani şi de un parc lăsat în paragina). Atunci îl vom crede pe domnul primar că este om politic,

nu politician om. Acelaşi lucru ar trebui să-l facă toţi cei aleşi, în frunte cu conducătorul statului. Zonele de care se ocupa, ar fi bine să fie marcate cu panouri mari, vizibile, pe care să fie trecute numele şi funcţia politica a celui responsabil de curăţenia, ordinea şi frumuseţea locurilor respective. De asemeni, primăriile să ceară statului ca fondurile pe care le încasează de la deţinătorii de autoturisme, pentru întreţinerea drumurilor şi străzilor, să fie contabilizate separat şi să fie raportat lunar cum au fost cheltuite. Lucrările executate să fie recepţionate de o comisie formată din specialişti cunoscători ai lucrărilor din acest domeniu (ei trebuie să fie deţinători de autovehicule). În acelaşi timp, primarul să se angajeze în faţă asociaţiilor de automobilişti ca, în cazul când nu execută lucrările la care s-a angajat, la termen, corespunzător, cantitativ şi calitativ, să fie dat în judecată, personal, atunci când din cauza gropilor de pe străzi, şoferii îşi accidentează maşina, sau o uzează prematur. Comisiile să recepţioneze, alături de specialiştii din domeniu, lucrările executate. Şi mai ţine minte, dragă române, dacă nu vei lucra cinstit şi corect acolo unde eşti angajat, fãrã să te gândeşti întâi cât ţi se dă, ci să ai pretenţii numai după ce ai dat lucrări, produse, bunuri etc., de calitatea şi în cantitatea pentru care meriţi retribuţia cerută, nu-l vei ajuta pe cel ales să se achite de sarcinile

luate, deoarece, el singur, nu o va putea face niciodată. Toţi trebuie să devenim unul singur, de la gând, privire, gest, vorbă, faptă, şi atunci vom deveni mari şi nu vom mai fi de râsul lumii. Cel ce a conceput şi a întocmit această fişă iţi spune: „Dragă române, dacă exişti cu adevarăt, ţine minte că oricine vine din afara să te ajute, nu o face fãrã interes. Hai să facem ce putem, cu propriile noastre forţe, că românul a dovedit de atâtea ori că este mult mai deştept şi isteţ decât cei ce au venit să-l ajute, şi numai după ce am epuizat sincer toate resursele noastre să apelam la cei ce ştiu şi pot mai mult decât noi şi sunt cât mai puţin interesaţi în ajutorul ce ni-l acordă. Ar mai fi multe de spus. În încheiere, dragă române, citeşte cu atenţie cele scrise în fisă cât şi cele aduse în completare, nu cu superficialitate, nu cum eşti de multe ori obişnuit să o faci, că de aceea ne aflam în situaţia de astăzi. Într-adevăr, exigentele impuse de această fişă sunt extrem de severe, dar şi importanţa acestor functii pentru viaţa acestui popor, pentru viitorul său, este covârşitoare. De aceea, impunerea unor criterii severe, de moralitate şi profesionalism, măresc mult şansele alegerii unor candidaţi cât mai competenţi. Semenul şi contemporanul dvs., doritor de bine al României, din toate punctele de vedere, ing. Valeriu Popa.

P.S. Toţi cei care şi-au prezentat la televiziune programele ce le vor îndeplini dacă vor fi aleşi, să completeze fişa, alăturând toate ideile declarate în emisiunile televizate, sub forma de angajament, în faţa ţării. (Dacă sunt cinstiţi şi au curaj). Tuturor celor care vor fi de acord şi vor acţiona pentru aplicarea acestei fişe, le mulţumesc în numele sănătăţii, a liniştei şi prosperităţii poporului român! *** Revenind în ţară după călătoria făcută în America, Canada şi Europa, dl. Popa a conceput şi realizat împreună cu pictoriţa Staicu Tudora un set de peste 50 de planşe ce prezintă în detaliu procesul naşterii în dublă ipostază, atât din punct de vedere biologic, aşa cum ştiinţa a pus în evidenţă prin ultimile cuceriri ale ei, cât şi al fenomenelor spirituale ce au loc înainte de concepţie şi până după naşterea fizică. O altă grupă de planşe ilustrează şi explică cum are loc procesul morţii, al desprinderii formei energetice de trupul fizic şi ce se întâmplă cu partea spirituală după separarea de corpul fizic. Aceste planşe vor fi prezentate într-o expoziţie ce se va ţine probabil în cadrul Universităţii Ecologice. De asemenea, dl. Popa intenţionează

să realizeze şi un album în care fiecare planşă va conţine explicaţii detaliate referitoare la conţinutul ei şi trimiteri la diferite lucrări care tratează acest subiect. Sursa principală de inspiraţie a descrierii fenomenelor spirituale o constituie lucrarea „DIN TAINELE VIEŢII ŞI ALE UNIVERSULUI” de Scarlat Demetrescu. Pentru a oferi cititorului o cât de mică idee despre aceste planşe, care până în prezent, prin conţinutul de idei, sunt unicat în lume, am prezentat şapte dintre ele în anexa acestei cărţi. Deşi ele necesită o explicare mult mai detaliată, câteva amănunte despre fiecare sunt totuşi bine venite, având în vedere spaţiul lucrării de faţă. În planşa 1 este prezentat Pământul cu zonele sale fluidice, locurile în care vieţuiesc oamenii în forma spirituală şi de unde vin la viaţă în planul fizic al planetei. Planşa 2 ilustrează persoanele fizice şi spirituale prezente la momentul concepţiei în urma căreia se va dezvolta viitorul trup fizic al candidatului la o noua viaţă în corp fizic. Planşa 3 ilustrează un moment din perioada de evoluţie intrauterină, activitatea entităţilor spirituale la desăvârşirea acestui proces şi spiritul candidat la întrupare, stând în jurul mamei, în stare fluidică, sub formă de trunchi de con. Planşa 4 arată cele trei zone situate pe corpul mamei unde spiritul fiu se leagă de corpul ei. Mai

este prezentată şi modalitatea în care spiritul fiu preia din energia mamei în timpul nopţii şi din cea a tatălui în timpul zilei. Planşa 5 ilustrează ce se întâmplă în planul energetic în momentul naşterii şi influentele ce se exercită asupra noului născut în acele clipe. Planşa 6 prezintă procesul morţii, al desprinderii parţii spirituale de trupul fizic. Planşa 7 arată cum are loc „Judecata” de la sfârşitul ciclului evolutiv de aproximativ 26000 de ani de pe acestă planetă.

Cap. XI – NOI

În urma activităţii desfăşurate în America, de ajutorare a unor semeni aflaţi în suferinţă şi a rezultatelor obţinute de aceştia, revista Zum din New York îi solicita un interviu inginerului Popa, apărut pe data de 15 oct. 1993, sub titlul „Valeriu Popa, un Edgar Cayce al românilor”. Iată câteva fragmente din el: Este iarnă. O zi a lui decembrie 1995. Dimineaţa, după ce m-am trezit, iau treningul pe mine şi ies să alerg. Afară e zăpadă şi ninge liniştit, parcă vrea să se oprească. Fulgii scânteiază în căderea lor molcomă, când trec pe lângă luminile încă aprinse. Imaginea iţi dă impresia că face parte dintr-un basm. Îmi aduce aminte de copilărie, când trăiam fãrã nici o grijă. După ce îmi termin setul de exerciţii, o iau spre casă în alergare uşoară. Pe drum mă întâlnesc cu un prieten din copilărie, Ailoaie Octavian, acum inginer de calculatoare la Institutul de Medicină Sportivă. Ne salutăm şi, din vorbă în vorbă ajung să îi povestesc de intenţia mea de a un post de 40 de zile, în colaborare cu un grup de medici care să observe şi să analizeze reacţiile şi evolutia organismului în această perioadă şi în timpul revenirii la alimentaţie, încă 20 de zile. Ideea i s-a părut interesantă şi mi-a promis că o să discute la institut cu şefa laboratorului de cercetare, dr.

Rosseti Ana, dacă există o posibilitate de colaborare pe această temă. După 2-3 zile, Octavian mă anunţă că a obţinut acordul colectivului de cercetători de la institut, dar propunerea mea trebuie mai întâi adusă la cunoştinţă d-lui director, prof. dr. Ioan Drăgan şi, dacă îşi dă consimţământul, putem apoi întocmi protocolul după care se va desfăşura experimentul. Luni dimineaţa mă prezint la dl. director şi îi prezint, în câteva minute, propunerea mea şi scopul urmărit. Dânsul se arată deschis şi interesat într-o colaborare stiinţifică pe o asemenea temă, dar îşi păstrează o rezervă de scepticism, sfatuindu-mă că totuşi să nu exagerez şi că ar fi mai prudent să mă opresc pe la 20-25 de zile. Eu rămân însă hotărât în decizia luată şi stabilim începerea experimentului pentru data de 11 ianuarie 1996. Condiţiile de lucru au fost stabilite în contractul de colaborare şi faţă de acestea am adus unele modificări, în sensul că din a 28-a zi şi până la sfârşitul postului, la apa distilată am adăugat zilnic o cană de suc de legume şi fructe şi o cană de zer de lapte crud (de preferinţă de capră roşie), în care am lăsat la macerat coajă de ou roşu de găină de la ţară, îndulcit cu puţină miere. Pe durata experimentului am venit periodic la institut, unde circa 30-40 de cadre medicale din

9 cabinete de specialităţi diferite, m-au supus la analize şi teste specifice domeniului lor de cercetare. La fiecare termen mi se făceau, în medie, între 120-150 de măsurători, analize şi teste. În primele 21 de zile am mers la serviciu, iar în perioada următoare am luat concediu de odihnă. Pe toată durata experimentului am făcut zilnic plimbări de 4-8 km., indiferent de vremea de afară, cu excepţia zilelor 24-26, când mi-a fost rău şi nu prea am putut să mă ridic din pat. Colaborarea cu personalul medical a fost bună, unii arătându-se în mod real interesaţi de evoluţia experimentului, alţii fiind însă mai sceptici şi fãrã să ia prea în serios ceea ce făceam. Citind concluziile finale, care de altfel sunt riguroase din punct de vedere ştiinţific, în afara unor mici neconcordanţe privind modalitatea de revenire la o alimentaţie normală, bazată în principal pe crudităţi, am fost surprins să constat că în privinţa stărilor psihic-afective, multe din concluziile medicilor de specialitate reflectau într-o măsură foarte săracă şi incompletă trăirile mele. Este însă adevarăt că în toată această perioadă am fost concentrat foarte mult pe interiorul meu, neţinând prea mult cont de felul cum sunt văzut din afară şi fãrã să caut schimbarea părerilor celor din jur faţă de mine astfel încât să corespundă într-o măsură mai

mare cu realitatea stărilor mele, gândurilor şi trăirilor pe care le aveam. În urma acestei cure de dezintoxicare am ajuns la o cunoaştere de sine mai bună, am aflat noi lucruri despre mine, experienţele trăite mi-au oferit certitudini care până atunci erau pentru mine doar ipoteze aflate din cărţi sau auzite de la alţii, noi întrebări şi teme de reflecţie mă preocupă. Din întâmplările trăite pe durata celor 60 de zile ale experimentului, doresc să va împărtăşesc două dintre ele, pe care le consider mai importante pentru cititor deoarece sunt confirmate de martori oculari, excluzând astfel subiectivitatea mea. Postul a început bine şi a decurs normal, fãrã probleme deosebite până în a 24-a zi. Atunci, în timpul zilei mi-a fost cam rău, au început să apară dureri de cap şi stări de vomă. Spre seară s-au accentuat şi au durat aproape toată noaptea. Eram hotărât să am răbdare, aşteptând diminuarea treptată a durerilor. Totuşi, noaptea stările de rău au persistat şi nu am reuşit să dorm. Mă simţeam tot mai sleit de puteri. Dimineaţa, cam pe la ora 4, am „murit”. Am ieşit din corp şi durerile au dispărut. După vreo oră m-am reîntors, dar nu ştiam cum să intru din nou în corpul meu fizic. Zăcea acolo în pat, nemişcat şi nu ştiam ce să fac. Atunci, aşa cum mă aflam în corpul energetic, m-am dus la uşă la

dormitorul lui nenea Popa, am reuşit să bat şi am intrat. I-am spus că nu ştiu cum să intru în corpul fizic şi dansul m-a ajutat. Când mi-am simţit corpul fizic, era greu că un bolovan. Nu puteam mişca nimic. Încet, am reuşit să întredeschid puţin ochii, să mişc puţin degetele de la mâini, de la picioare, apoi am adormit uşor, pe nesimţite, un somn profund şi odihnitor. Când m-am trezit, eram mult mai bine. Această întâmplare mi-a relatat-o întocmai şi nenea Popa, câteva zile mai târziu, fãrã ca eu să-i fi spus ceva despre ea. Pe la sfârşitul postului, în ziua a 40-a, când am început să introduc în alimentaţie şi zeama de orez, am plecat cam pe la prânz după apă distilată, căci era pe sfârşite. Acolo m-am întâlnit cu Gelu şi cu o doamnă care veniseră tot pentru apă distilată. După ce am stat de vorba câteva minute, doamna a plecat acasă, iar Gelu m-a condus până la staţia de maşină, ajutându-mă să car cei 24 de litri de apă pe care îi cumpărasem. Pe drum mi-a povestit ce i s-a întâmplat cu vreo 2-3 zile în urma. În jurul prânzului, se afla împreună cu soţia sa în bucătăria apartamentului unde locuiesc, pregătind nişte legume pentru masă. Şedeau amândoi pe câte un scaun, iar Gelu curăţa nişte ceapă. La un moment dat simte că cineva priveşte din pragul uşii de la bucătărie. Instinctiv ridică ochii şi se uita într-acolo. Rămâne cu ochii aţintiţi spre

holul din apartament. Acolo eram eu, materializat de la nivelul capului până la brâu, privindu-l insistent. Ochii ni s-au întâlnit, ne-m uitat unul la altul, iar după o vreme am dispărut. El a rămas în continuare cu privirea aţintită în gol. După un timp, soţia, observându-i atitudinea ciudată, îl întreba ce s-a întâmplat. Gelu i-a răspuns: „A fost Ovidiu aici, a stat puţin, ne-a privit şi apoi a plecat”. Fiind obişnuită cu relatări neobişnuite din partea lui, soţia a luat ca atare răspunsul primit, după care şi-au văzut mai departe de treabă. Ar mai fi multe de povestit, dar aceste trăiri sunt în mare parte noi şi pentru mine, de aceea am nevoie de timp să le înţeleg mai bine, să mi le pot explica mai amănunţit, să le repet şi poate atunci voi mai vorbi despre ele. Oricum, cei care doriţi să faceţi acest post, ar fi bine să va pregătiţi temeinic înainte, din punct de vedere psihic şi fizic că să înlăturaţi teama, unul din cele mai mari obstacole. În continuare voi prezenta contractul de colaborare, o parte din analizele efectuate, iar în anexa şi câteva poze făcute în perioada postului şi la aproape 3 luni după terminarea experimentului. Ştiinţa s-a impus în lumea contemporană datorită probelor materiale dovedite cu repetabilitate. De aceea, din 15 ianuarie 1997 am ţinut din nou un post de 40 de zile, de data

aceasta injumătăţind apa distilată cu sucuri. Pe 24 februarie 1997 am făcut analizele la Spitalul Universitar Bucureşti. Rezultatele sunt prezentate la sfârşitul capitolului. Concluziile se desprind de la sine.

Asfinţit - răsărit Într-o zi de răgaz, nenea Popa stă de vorbă cu fiul dânsului cel mic, Rodi (pe atunci un băieţel de vreo 5 ani ). - Unii oameni ştiu a face să se vorbească despre ei prin faptele lor bune sau rele. Tu din care categorie vrei să faci parte? - Dintre cei cu fapte bune, răspunde Rodi, dar după câteva clipe de gândire, mai adaugă: „Da, da e gheu” (greu, aşa pronunţa el atunci ). - De ce e greu mai Rodişor, întrebă tatăl. - E gheu, că trebuie să munceşti mult! ...................................................................... Cartea e de mult gata..... Este primăvară. Anul 20.... Încet, dupăamiaza cuprinde întreg oraşul. Soarele străluceşte blând şi mângâietor. Parcul e învăluit într-o vibraţie odihnitoare. Jucăuşe, pasarelele ciripesc în razele de soare, stropindu-se cu mărgăritare de apă. Pe aleea ce duce de la debarcader spre teatrul de vară, pe la jumătate, se afla un rond mare de flori. Din mijlocul lui se înalţă impunătoare şi senină, o statuie. La picioarele ei, sculptat din acelaşi material, un căţel priveşte atent în zare. O lumină imaterială scaldă în apele-i sclipitoare chipul senin al Omului. Capul câinelui este

ridicat, privirea atenta, concentrată, parcă ar asculta dacă nu cumva îl striga cineva: „T.....!”

CUPRINS Cap. I - PRIMUL PAS.....................................................9 Cap. II - NORI, SOARE................................................13 Cap. III - SURIOARE...................................................25 Cap. IV – FRATI..........................................................61 Cap. V - INEPUIZABILA FORŢĂ A VIEŢII.....................98 Cap. VI - MARTURII CUTREMURATOARE.................126 Cap. VII - GREŞELILE SE PLĂTESC..........................185 Cap. VIII - DIN ÎNTAMPLĂRI ADEVĂRATE.................196 Cap. IX - AMERICA ŞI CANADA.................................242 Cap. X – IPOTEZE, IDEI PENTRU CEI CARE VOR SINCER BINELE ROMÂNIEI......................................266 Cap. XI – NOI............................................................284