Revista Neuma nr. 9-10 - 2020

Page 1

ANUL IV $ Nr. 9-10 (35-36), sEPTEMBrIE-OCTOMBrIE, 2020 $ 94 PAGINI $

www.revistaneuma.ro

Revistă de cultuRă

8 LEI

Editată de Asociația Culturală NEUMA

ApARe sub egidA uniunii sCRiitoRiloR din RoMâniA

Revistă culturală finanțată cu sprijinul Ministerului Culturii

INVITAŢI SPECIALI:

Gheorghe Grigurcu Trân Quang Quí Vũ Trọng Thái ESTETICĂ:

Mircea Muthu

COLOCVIUL DE CRITICĂ:

Ion Bogdan Lefter Ana Dobre Marian Nencescu Iulian Băicuș

Mircia Dumitrescu Autoportret

INTERVIU:

Dinu Grigorescu EVENIMENTE EDITORIALE:

Cronici de Andrea H. Hedeș și Horia Gârbea

Gabriel Chifu - O viață Cronică de Irina Petraș

Hanna Bota - 33 +3 - Poemele copilăriei

R


SUMAR

PUNCTE DE VEDERE

24 Liviu Capșa Mărirea și decăderea „Domnului Spaniol” Răzvan Nicula 25 Ajutor! Ajutor! Ajutor!

www.revistaneuma.ro

1 3

EDITORIAL

Andrea H. Hedeș - Noile Alexandrii CURSIV

Horia Gârbea Lupta „justă” cu „dușmanul”

4

APARIŢII NEUMA

5 6 7

Trân Quang Quí Vu˜ Trong . Thái Gheorghe Grigurcu Caracterul originar al unui vis

9

INVITAT SPECIAL

COLOCVIUL DE CRITICĂ

Ion Bogdan Lefter Cel mai bun prezent pentru trecut Ana Dobre - Dialogul clasicilor Marian Nencescu Neagoe Basarab. Paideie vs. Literatură Iulian Băicuș Eminescu față cu Shakespeare

26 28

Dinu Grigorescu în dialog cu Horia Gârbea

37

INTERVIU

EVENIMENTE NEUMA ISTORIE LITERARĂ

ESTETICĂ ESEU

Iulian Bitoleanu Octavian Goga, ziarist în primul război mondial

15

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

Gheorghe Simon Miron Kiropol și tăcerea Diotimei

18

PROZĂ

20

TINERI POEŢI

21

TEEN SPIRIT

22

POEZIE

12

23

Mircea Muthu Bizantinologie Simona-Grazia Dima De la sublim la ridicol și retur via Facebook Dan Bundă - Dacă nu crezi, e ficțiune Florin George Moldovan - Icoană pe sticlă

POEZIE

Gabriel Gherbăluţă

34

40

41 43 45

ECOURI LA ANCHETĂ

Animalele de companie ale scriitorilor Mihail Gălățanu 46 Menuț Maximinian

Vasile Dan Marchiș

POEZIE

Tiana Badea

Ciprian Vesteaman

47

Mihail Harbuzaru Mănăstirea Sinaia în vremea Regelui Carol I

48

ISTORIE

Mihai Păcuraru RĂZLEŢE

EVOCARE

31

Gelu Negrea Tribunalele nu fac dreptate

Director: Andrea H. HEDEȘ Redactori: Flavia Adam, Florica Bud, Alexandru Jurcan, Menuţ Maximinian, Nicoleta Milea, Radu-Ilarion Munteanu, Vasile Vidican, George Volceanov Corector: Alexandru Hedeș Prezentare grafică și DTP: Gelu Iordache APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

Asociaţia Culturală NEUMA Revistă de cultuRă

www.revistaneuma.ro

www.revistaneuma.ro; www.edituraneuma.ro Email: redactia@revistaneuma.ro ISSN 2601 - 1905 ISSN-L 2601 - 1603

Autorii care doresc să trimită texte pentru rubrica „Teen Spirit“ sunt rugaţi să trimită textele culese cu diacritice, în format electronic la: redactia@revistaneuma.ro; Revista NEUMA promovează diversitatea de opinii; responsabilitatea afirmaţiilor cuprinse în paginile sale aparţine exclusiv autorilor articolelor; Revista NEUMA respectă grafia autorilor. Revista își rezervă dreptul de a selecta materialele primite


Editorial

1

© Amalia Lumei

Nr. 9-10(35-36) G SEPTEMBRIE-OCTOMBRIE 2020

AndreA H. Hedeș

www.revistaneuma.ro

E

Noile Alexandrii

ra o vreme când Biblioteca nu trebuia să existe într-un dincolo imaginar, camuflată în veșmânt paradisiac. Migrată din istorie în legendă și mit, Biblioteca din Alexandria este echivalentul paradisului terestru pentru omul cultivat, rafinat. Un paradis – grădină a ideilor pierdut, ca orice vârstă de aur. Ce a dus la dispariția acestui centru cultural? Cunoașterea, iubită de Thot dar de netolerat în multe circumstanțe, a avut întodeauna un destin fragil. Într-o noapte de iarnă, cu burniță, vitrinele mari ale librăriei unui mic orășel sunt sparte cu îndârjire. Oamenii intră și apucă de pe rafturi și din vitrinele de la stradă cărți pe care le pun mai apoi grămadă în mijlocul străzii dându-le foc. Flăcările se înalță de parcă ar fi vorba de un foc de tabără, hrănindu-se cu foile tipărite. Era decembrie 1989. Religia și politica, au fost, de-a lungul timpului, factorii declanșatori ai condamnării cărților la dispariție. Arderea pe rug a cărților a fost un mijloc privilegiat de impunere a unei noi viziuni, marcând o schimbare de paradigmă. Încă din timpuri arhaice, pe când scrisul și cititul erau un privilegiu al celor puțini iar cunoașterea era astfel accesibilă tot acestora, asupra cărților s-a vegheat cu atenție. Controlul asupra lor a fost chiar mai aspru odată cu apariția tiparului și a textelor traduse în limbile naționale. Totuși progresul nu a putut fi stopat. Această adevărată revoluție și-a atins scopul iar libertatea de a citi, de a învăța, de a cunoaște este astăzi la dispoziția majorității celor cu care împărțim planeta. Mai mult, accesul la ea a fost dus chiar mai departe, prin apariția mediului virtual. O adevărată democratizare a cunoașterii a avut loc odată cu apariția internetului. Am mai vorbit în editorialele noastre despre bibliotecile virtuale și marile proiecte, european și american, de a stoca și a pune la dispoziția lumii întregi, prin intermediul unui click, a unei uriașe biblioteci. E ca și cum visul eliberării prin emancipare al ființei umane a ajuns în sfârșit să se împlinească. Dacă cineva din trecut sau din viitor ar putea, printr-un miracol, să acceseze aceste zile – un punct pe axa timpului, ar avea impresia că este un punct luminos, de maximă elevație. Știm însă că nu este așa. În mod straniu, pentru ființa umană, ce e ieftin, nu merită atenție, iar ce e obligatoriu naște împortivire. Cei care ar trebui să se bucure de aceste drepturi, până la urmă, nu o fac. Pentru cei care sunt subiectul școlarizării există, în Transilvania, cuvinte de înțelepciune de genul: dacă-i musai, cu plăcere!, Îi e dragă școala ca la câne lanțu’, sau, într-un exemplu de la naționalitățile conlocuitoare, Iskolába? Fáj a lába. Hazamenni, nem fáj semi1. Din păcate, nici de cealaltă parte a baricadei lucrurile nu stau mai bine. Părinții sunt străinii cărora nu le este permis accesul în școală, deși ei sunt furnizorii obiectului muncii profesorilor și rațiunii de a exista a școlii: copiii sau, odată intrați în sistem, elevii. Părinții sunt străinii de la care se așteaptă donații pentru bunul mers al instituției, al clasei, etc. Siguranța unui post la stat și, de multe ori, poziția de superioritate în care se situează Școala și cadrele didactice față de copii și părinți, programa școlară abramburită și încă (mulți) alți factori duc la un sistem plafonat, ineficient, din care scapă cine și cum poate, deși importanța sa este una vitală pentru orice stat. Sigur că, întotdeauna, există oameni care sfințesc locul și care, în ciuda tuturor circumstanțelor, își fac uneori mai mult decât datoria, cu devotement. Dacă ar fi mai mulți, am trăi într-o altfel de lume. Șansele ca viitorul să fie mai roz sunt extrem de mici deoarece trecuți printr-un astfel de sistem necalibrat, ca să ne exprimămdelicat, copiii ies adulți blazați, ori cinici, interiorizați, ori rebeli într-un fel care îi rănește în primul rând pe ei înșiși. Tinerii de astăzi nu mai sunt nici visători, nici trimbulinzi.


Editorial

www.revistaneuma.ro

2

Nr. 9-10(35-36) G SEPTEMBRIE-OCTOMBRIE 2020

Încă o dată cartea devine bun accesibil unei categorii privilegiate în sensul oportunității de a fi avut șansa unei îndrumări, raportări corecte, ziditoare la cultură. Pentru că, nu-i așa, cartea înseamnă cultură iar cultura înseamnă carte. Astăzi mediul cel mai popular de transmitere a informațiilor și a cunoștințelor este internetul, mediul on-line. Emisiunile multor you-tuberi sunt mai de success și mai interesante decât cele ale televiziunilor clasice, atingând recorduri de audiență la care acestea nu pot visa. Televiziunile de streaming ating noi culmi ale succesului, mai cu seamă în condițiile în care, așa cum spunea cineva, mersul la cinematograf s-ar putea să devină istorie. Instagram, Tweeter și Facebook fac președinți și revoluții. Nu despre cultură, nici măcar despre ceea ce numim cultură înaltă este vorba în acest mediu nou, care a cunoscut o dezvoltare vertiginoasă, care a modificat marcant generațiile noi și modul în care acestea se raportează la sine, la societate, la viață. Este un mediu în care abia de curând se impun măsuri, timide încă, de normare a raporturilor on-line. Acest mediu volatil, virtual, poate părea mai sigur pentru cărți ori pentru cultură, în ciuda interesului redus pentru ele. Pentru o foarte lungă perioadă de timp cuvântul scris, indiferent de suport (lut, piatră, papirus, pergament, mătase, hârie) a putut fi oprit prin distrugerea suportului pe care aesta se afla. Cu toate acestea, în mediul virtual, ce nu poți arde poți modifica sau interzice. Întreaga lume a aflat cu stupoare că celebrul film Pe aripile vântului, realizat pe baza nu mai puțin celebrei cărți, a fost scos din grila unei televiziuni, din cauza presiunii contextului social. Pandemia ori, cum continuă să creadă unii, isteria, infectarea cu frică, a adus, din păcate, omenirea într-o criză economică și social[. Este un context în care dureri înăbușite au nevoie doar de o scânteie pentru a exploda, mai cu seamă că presiunea s-a tot acumulat fără vreun debușeu. Astfel, într-o țară precum S.U.A., brand-uită drept țara tuturor posibilităților, a fericirii, a libertății, a visului American dar al cărei creuzet s-a dovedit un ineficient melting pot, vechile, dureroasele realități au erupt. George Floyd a fost scânteia care a făcut să izbucnească un foc ce ardea mocnit. Nu contestăm și nu trece nimeni sub tăcere secolele de abuzuri și nedreptăți suferite de populația de culoare. Dar, la fel ca în Europa, complexul de vinovăție și corectitudinea politică au dus la glisarea în cealaltă extremă iar extremele, de oricare parte ar fi, nu sunt bune. Astfel, Pe aripile vântului a ajuns să fie un film retras, cumva pe motive de bun simț, decență, solidaritate și o formă de mea culpa ce amintește de păcatul strămoșesc. Nesperat, reacțiile la nivel internațional au făcut ca filmul inculpate să primească o a doua șansă la existență cinematografică cu mențiunea că va recontextualizat pentru a situa opera în epoca sa2. În același context al protestelor împotriva rasismului a avut loc un alt gest șocant pentru scriitorul ce sunt: decizia de a schimba titlul celebrului policier Zece negrii mititeii în Au fost zece. James Prichard, nepotul scriitoarei Agatha Christie a luat această decizie. Acum, nu putem decât să ne întrebăm: Da’ bine, boieri d-voastră, unde mergem?... Ba nu, adică vă întreb, unde mergem?... Scriitorul e autorul ediției definitive a operei sale, cât se află în viață. Sigur că acest fapt ține de elementarul bun simț, dar iată că, la interval de o mentalitate, legatarul operei dispune modificarea ei pentru a o adapta noii ere și omului nou. Un comentariu la o știre pe această temă punea punctul pe i: titlul corect ar fi fost “10 cetățeni afro-americani de dimensiuni reduse!”3 Iată cum, fără a mai aprinde ruguri, cărțile, respective cultura în toate exprimările ei, pot fi mutilate sau desființate în alte moduri, presiunea socială, oprobiul public făcând ca oamenii să se conformeze imediat, să se înregimenteze în noul trend și chiar să facă exces de zel. Toate acestea sunt bine cunocute în Est, unde regimurile totalitare au schimbat mentalități și au îngrădit și dirijat cu mare atenție societatea și viața individului. Dearpajele, extremismul, totalitarismul și modalitățile lor de exprimare sunt aceleași indiferent de direcția geografică sau politică. Și nici măcar nu reprezintă o noutate. Să ne amintim doar de Egiptul antic și de ștergerea de pe monumente (stele, temple, pereți de morminte) ale numelor celor căzuți în dizgrație. Această ștergere din cartea vieții, a istoriei, echivalentă cu o ucidere simbolică, se practică acum, excesul de zel fiind un răspuns la butonul pe care apasă această schimbare de paradigmă în aceste vremuri tulburi. În clasele mici a fost adoptată o nouă modă, folosirea unui pix friction. Mult mai practic decât stiloul, acesta are în capăt un fel de radieră care șterge cu ușurință cuvântul scris greșit sau mai puțin caligrafic. Nu rămân urme, nu se subțiază foaia pe locul cu pricina, cuvântul poate fi rescris peste exact același loc: pasta pixului nefiind absorbită de hârtie, nu se văd deloc urmele retușului. Pagini întregi devin un prezent continuu, plăcut, fără urme. Această pastă specială, având proprietatea de a se șterge atât de ușor prin metoda friction are probabil și capacitatea de a se estompa în timp, ca o cerneală simpatică. O metaforă a timpurilor pe care le trăim. III

1

Când e de mers la școală te doare piciorul, când e de mers acasă nu te mai doare nimic. https://stirileprotv.ro/show-buzz/entertainment/filmul-zpe-aripile-vantului-considerat-rasist-retras-de-peplatforma-hbo-max.html 3 https://www.g4media.ro/titlul-best-seller-ului-zece-negri-mititei-de-agatha-christie-a-fost-schimbat pentru-a-elimina-cuvantul-negri.html 2


3

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Cursiv

www.revistaneuma.ro

Lupta „just[” cu „du§manul”

R

HoriA GârbeA

ecent, un scriitor afro-american, Colson Withehead, a reușit o performață unică în istoria literaturii din SUA. Să obțină două premii Pulitzer pentru ficțiune din numai patru ediții: în 2017 pentru Calea ferată subterană (The Underground Railroad, 2016, distins și cu National Book Award) și în 2020 pentru Băieții de la Nickel (The Nickel Boys, 2019). Alți dubli laureați au fost John Updike și William Faulkner, dar premiul le-a revenit la un interval de opt-nouă ani. Romanul Băieții de la Nickel, cel mai recent al său, a apărut anul acesta și în România, în traducerea remarcabilă a profesorului George Volceanov. Apartenența lui Colson Withehead la comunitatea afroamericană nu i-a ridicat niciun obstacol în obținerea unei educații elevate. S-a născut în 1969 la New York, a copilărit în Manhattan. Fiu al unor părinți cu afaceri de succes, a studiat la Trinity School din cartierul natal și a absolvit Universitatea la Harvard în 1991. Cu totul altfel decît eroul romanului său Elwood Curtis care ajunge la școala de corecție Nickel, în Florida, prin 1963, cu puțin înainte de apariția legilor drepturilor civile (1964), care au pus capăt discriminării legale bazate pe rasa unei persoane, și de acordarea neîngrădită a dreptului la vot populației de culoare (1965, în administrația Johnson), deși acest drept exista teoretic încă din 1870. Între anii 1960 și 2020, un interval foarte scurt la scara istoriei, cetățenii de culoare ai SUA au ajuns să posede drepturi civile complete și să acceadă la poziții înalte în toate domeniile. Între 2009 și 2017 SUA au avut ca președinte, al 44-lea din istorie, un bărbat de culoare care a primit și Premiul Nobel pentru Pace. O întreagă istorie se vede astfel echilibrată și cetățeni ai SUA afroamericani, dar și din alte grupuri etnice, precum hispano-americanii sau chinezii, pot viețui în deplină libertate și pot ajunge la educație și bunăstare. Grupurile acestea sînt în expansiune demografică și asta justifică faptul că limba spaniolă este aparent mai folosită la Los Angeles decît limba engleză iar locurile publice, precum mijloacele de transport, au inscripții bilingve. Romanul lui Colson Withehead, la care m-am referit mai sus, denunță rasismul și corupția sistemului penitenciar american. Meritul autorului este că prezintă faptele echilibrat. Cartea nu este tezistă și tendențioasă. Nu toți albii sînt obligatoriu ticăloși și nici toți oamenii de culoare nu-s ușă de biserică, începînd cu părinții personajului central care dispar fără a spune nimic înainte fiului lor și fără a mai da vreun semn de viață. Din păcate, asemenea puncte de vedere cumpănite ajung să reprezinte excepții. Balanța începe să se încline în partea opusă,

majoritatea albă, cît mai există ea ca majoritate, începe să fie presată demonizată pentru faptele unor strămoși îndepărtați cu care nepoții de azi n-au nicio legătură. Și în occidentul european faptul de a fi alb, creștin și heterosexual începe să aducă neajunsuri celui care este – fără nicio vină personală – parte a acestor categorii. Așa cum nu este nimeni vinovat că s-a născut cu pielea neagră sau galbenă și s-a ajuns la admisibilitatea acestui lucru evident, nici pielea albă din naștere nu îndreptățește un tip de oprimare. În literatură și artă scriitorii și alți atiști au, în țările Europei și Americii drepturi egale la exprimare și foarte des artiști proveniți din țări africane și asiatice se afirmă în Europa, așa cum se întîmplă și cu sportivii. De aceea pare de-a dreptul bizară pornirea, destul de bruscă, de a judeca o operă în primul rînd după criteriul„justeții” punctului de vedere. Mai mult, aducînd în discuție, de la început, o vigilență de comisari sovietici în cîntărirea și demascarea unor eventuale pasaje care ar discrimina oamenii după rasă, sex și orientare sexuală. Ne întoarcem, pe o cale ocolită, la abordarea realist-socialistă în literatură și artă. Nu contează valoarea, ci dacă textul este„pe linie”, dacă nu ascunde concepții„dăunătoare” sau, mai știi,„dușmănoase”. După o luptă grea și cu totul inegală purtată la noi pentru a susține (ne-explicit pentru că fățiș nu se putea) autonomia esteticului, nici măcar primatul său absolut, iată că sîntem în pericol să sucombăm„tezelor” care ne spun că vederile socio-politice, sexuale și religioase ale autorilor sînt mai presus de poetica lor și cei care se abat (ori s-au abătut, de exemplu Eminescu, Cioran etc.) de la calea „justă” și „luminoasă” a neomarxismului și cripto-leninismului se pot trezi cu cărțile puse la index,„epurate”, arse sau, după caz, cu statuile date la topit. Dacă un scriitor s-ar apuca să imagineze personaje ca Starețul Zosima sau Alioșa Karamazov ar stîrni disprețul comentatorilor „avizați” de pe siturile „obiective”, gata oricînd de violențe împotriva bisericii - la care au fost botezați și prohodiți strămoșii lor pentru că înfățișează niște„pupători de moaște”. Personaje pozitive ar fi, dimpotrivă, Feodor și Dimitri oameni vajnici și fără Dumnezeu. Lev Tolstoi poate fi acceptat nu pentru că a scris Război și pace, dar pentru că a criticat biserica. Literatura ajunge să fie, ca în anii 1950, în România, doar un „mijloc” de a exprima„adevărul” unei vieții reprezentate univoc și anume pe calea cea mai „justă”, unica dezirabilă și acceptabilă, orice deviere fiind exclusă. Așa credea un monitor al literaturii române, M. Novicov care, în anul morții lui Stalin, 1953 se pronunța Pentru literatura vieții noi astfel: Lupta (sic!) nu se poate reduce doar la o simplă aderare teoretică (rezon!) la o sumă de principii, ci presupune acțiune, adică îți cere să lovești în dușman și să lovești în primul rînd cu arma pe care o mînuiești mai bine – scrisul. Așadar termenii potriviți sînt luați din vocabularul războinic: armă, dușman, a lovi. Iar de la vocabular la„acțiune”, pasul trebuie făcut grabnic și fără ezitare, probabil pentru a nu lăsa„dușmanului”timp de repliere și contraatac! La urmă, tot la starețul Zosima trebuie să revenim, pentru că el a spus despre cei care mînjesc lumea cu ideologie roșie: „Iubiţi-i aşa ticăloşi cum sînt, căci astfel, iubirea voastră va fi după chipul şi asemănarea iubirii lui Dumnezeu, ridicîndu-se pe culmea cea mai înaltă a dragostei pămînteşti”.


Apari\ii Neuma

4

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

www.revistaneuma.ro

9

786068

975603

Iube§te §i las[-m[-n pace

Colect,ia HORATIO

D

ă poetă a amintesc ca de o talentat e Lorena Stuparu îmi poezie, spre literatură scriind Generației 90 care pornea promoții, la constituiam nucleul acestei Martin. alături de noi, cei care Mircea rul profeso coordonat de așteptam, cenaclul Universitas, mă decît tîrziu mai a venit Debutul editorial în poezie i culturii. Acum, ul hermeneuticii și filosofie plasate în după lucrări în domeni în proză, cu texte realiste, și ză debutea le sale. Salut Lorena Stuparu și, mai ales, printre amintiri re deplină. lumea contemporană încrede ă cu veche prietenie și întoarcerea ei la literatur HORIA GÂRBEA

Iube§te §i las[-m[-n pace

FATA MORGANA INC.

ROMAN

LORENA STUPARU

EMIL LUNGEANU

FATA MORGANA INC.

DAN BUNDĂ

reţul paradisului este infernul – iată cum ar putea fi rezumată această lecţie despre realitatea din culisele spectacolului corporatist, la care naivii juni ieşiţi pe poarta fabricilor de diplome din ziua de azi, îmbătaţi de iluzii şi puşi pe fapte mari crezându-se Tânăra Gardă a lui Fadeev, ar face bine să ia aminte. Căci unul dintre principalele merite ale romanului de faţă e de ordin fabulistic: ai de învăţat din revelaţiile sale mai multe despre lumea afacerilor decât din ani întregi de studii economice universit are. De astă dată, spre deosebir lui John Grisham, nu mai e de Firma e vorba de pânda leopardu lui în dosul gardului, ci de o incursiun e conştientă într-o junglă a concurenţei fără frontiere mişunând de prădători în libertate – un întreg bestiar cartografiat la scară mare, pe întinsul căruia disputele nu se poartă doar pentru teritoriul altor specii, ci şi în propria ogradă. rea structurală, demersu Prin rigoal romancierului îţi aduce aminte de studiile lui Herman Bryant Maynard Jr. (ambii având, de altfel, competenţe în domeniul chimiei şi o solidă experienţă corporat istă), dar, din perspectiva mascaradei privatizării şi a intermin abilei noastre„tranziţii” economice post-rev oluţionare, provocarea lui reprezintă o premieră de o flagrantă actualitate. Iar noutatea şi reuşita acestei incitante satire conduse cu mână sigură întregesc proza românească de azi cu numele lui Dan Bundă într-un mod atât de legitim şi de necesar încât, dacă n-ar fi existat, el ar fi trebuit, vorba lui Voltaire, inventat.

U LORENA STUPAR

DAN BUNDĂ

P

Ed i t u ra NEUMA

Colect,ia HORATIO

975603

786068

9

Editura NEUMA

Femeie jucându-se cu focul

Din seria Comisarul, de Sergiu Someșan, la Editura Neuma au mai apărut: Comisarul și blestem

9

786068

SERGIU SOME±AN

Femeie ân juc du-se cu focul 975603

975450

ALEXANDRU CIOCIOI

HORIA GÂRBE A

Dincolo de trup

Colecția

9

786068

O

975603

Alchimia memoriei

RALUCA FARAON

AURELIU GOCI

A

lexandru Ciocioi este un poet meditativ care oscilează între discursul îndrăgo stit și medita)ia sceptică lui au deopotrivă for)ă . Textele și fine)e, dar mai ales o indiscutabilă originalitate, care le asigură un loc aparte în peisajul variat și contradictoriu atât de al liricii noastre. Cu acest volum, rea de sine îndelungată căutaa poetului ajunge la un punct fericit.

RALUCA FARAON

Colect,ia

intens rigoare f[r[ ezit[ri domin[ poezia textelor cerebral[ a Raluc[i Faraon. Tensiunea neconcesiv cu o sale vine din ciocnirea unui cartezianism de exprimare cele mai natur[ pasional[, care î§i caut[ c[ile ce §i-a scriitoare o La exacte §i solu\iile cele mai ra\ionale. Mircea Martin, dic\iunea sus\inut doctoratul cu profesorul . Critic literar ideilor este calea obligatorie spre expresivitate când trece în poezie, sagace §i concentrat asupra detaliului, fantasme doar cât s[ dea Raluca Faraon se las[ dominat[ de dup[ un plan atent greutate metaforei ce se construie§te pasionale, proprie elaborat. ±i totu§i izbucnirea intui\iei pasaje: „sângele feminit[\ii, d[ na§tere celor mai puternice t[u a f[cut §an\ sângele t[u a creat rana înaintea cu\itului/ strânsesem în piele/ în memoria ispitei/…/ §i câte ape cumin\i ca sângele t[u în clocot/ §i cât p[mânt se lipise de oase/ strige pe nume: m[ s[ §i somnul/ s[-mi blesteme acum matur[, lucid[ al c[rei femeie!”. Raluca Faraon este o poet[, fertil[ a senzualit[\ii eu este r[scolit intermitent de nelini§tea invazive §i a confrunt[rii cu inefabilul. HORIA GÂRBEA

ALEXANDRU CIOCIOI Dincolo de trup

I

ată un poet atipic, chiar și pentru „genera)ia intermed iară” care marchează și diferen) a între două momente rin)ă ale poeziei româneș de refeti în secolul XX : genera)i a ‘60, care a readus crea)ia lirică la rădăcini belică, și genera)ia postmod le moderne din perioada interernistă a op+ecismului. deschidere bivalentă, Această atât spre trecutul apropia t cât și ca presim)ire a unei posibile deveniri a modelului poetic marchează întreaga crea)ie a autorulu i. Esen)ial, el scrie o poezie a prezen)ei în lume a Bărbatului (cu majuscule), dominan tă fiind erotica, dar și medita)ia filosofic ă și melancholia trecerii ireparabile a timpului.

Comisarul, Pisica s, i Malamutul Editura NEUMA

Alchimia memoriei

Editura NEUMA 786068

ul sângelui șapte pitici

Comisarul, Pisica s, i Malamutul

Comisarul și cei

ANY DR{GOIANU

C

in, poeta Any Dr[goianu, pare abia u un zâmbet deschis §i aer adolescent de un timp cu p[pu§ile, ci cu focul ie§it[ din copil[rie. Dar ea nu se joac[ între joc, un încât trebuie s[ facem distinc\ia poeziei. ±i ia lucrul acesta în serios Cum spune un cântec din Gorj, „m[ joac[. simpla §i strategii, §i reguli de la ansamblu de o autoare de talent, care evolueaz[ bucurie cu observ §i vale” la uit pe Gilort carte a ei. jucându-se cu focul e cea mai bun[ Femeie c[ constat §i altul la un volum HORIA G]RBEA

9

SERGIU SOME±AN

Colect,ia HORATIO

Colect,ia

Editura NEUMA

face un viraj semnifi penetrantă, singură se desemnează, cititor. Privirea devine valoric reconfortant pentru loc imaginilor puternice, emfaza lasă metaforele alambicate descrisă limpede, cu detașare și (auto) dispare și realitatea este lăudabil de adecvare la lumea și senefort și doza imea ironie. Poeta face un prospe% fără să-și piardă sibilitatea contemporane, este pe măsură: cea mai bună carte a sa. tul de imprevizibil. Rezulta HORIA GÂRBEA

HORIA GÂRBEA

9

786068

975580

R a mo n a

Mü l l e r

atacĂ Şi fugi!

(Confesiunile p[pu§ii voodoo)

786068

975559

Umbrele copacilor tãiati

Colectia

,

ul cu experien%ă în domeni turism

9

CUVÂNT ÎNSO|ITOR Din pozi\ie contemplativ[ urm[re§te lumii §i grafica propriilor st[ri, folosind Mircea Teculescu §i pictura pentru sculptur[. Ecua\ia general[ – c]nd are prilej – versifica\ia e melancolic[, dedus[ dintr-o imagina\ie calm[ §i moderat[ care se desf[§oar[ în m[rgele prinse pe un §nur reflexiv. Imagist de aeriene (dar impune), Mircea strînge melancoliil §i de grave, c]nd tema se e al clipei în care „flori/ se aprind sub sclip[tul unui miraj, cel dintr-odat[ în jur/ §i apari”. O subtil[ adiere erotic[ bate printre „umbrele copacilor t[ia\i”, una extrem determin[ p]n[ §i „nimicul continuu” de eficient[ care s[ „capete sens”. Spre sens – nu neap[rat erotic – trag §i tablourile contemplative realizate pointilist §i structurate speculativ.

Umbrele copacilor tãiat, i - poeme -

AL. CISTELECAN

Editura NEUMA

MIRCEA TECULESCU

MIRCEA TECULESCU

Colect,ia

Müller este o autoare

r Ramona Mülle

le unor experien%e de poeziei ca și în relatări „profei de geografie”, cum ea Ramona poezia cativ și un salt montan. Cu acest volum,

unile p[pu§ii voodoo) atacĂ Şi fugi! (Confesi

Editura NEUMA

Editura NEUMA


5

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Invitat special

www.revistaneuma.ro

trân Quang Quí S-a născut la 2 ianuarie 1955. Fost editor-șef la Ziarul Familie și Societate. Vice-președinte al Asociației Scriitorilor din Hanoi. A publicat zece volume de poezie în Vietnam și în străinătate, trei volume de proză scurtă, 2 filme de lung metraj. A obținut numeroase Premii de literatură și artă: Premiul pentru literatură 2004 acordat de Uniunea Scriitorilor din Vietnam pentru Vise în formă de tocător, Premiul pentru literatură 2012 acordat de Uniunea Scriitorilor din Vietnam pentru Culoarea liberă a Pământului – The free colur of the Earth, Premiul Guvernului Vietnamez pentru Literatură și Artă pe 2016.

Câmpul

Somn uitat în iarbă

Din nou aud iarba câmpului noaptea din abundență revărsându-se împreună cu lumina lunii mireasma de fân dusă de vânt peste câmp

Adormise în mine/ she fell asleep in me both puberty Am adormit o vreme când am fost noros, windy /vântos

culturile asemenea unor embleme pătrate ștampilând viețile oamenilor în solul noroios picătura de sudoare trecând prin generații răspândindu-se prin cămașa de rouă, ochii celor dragi ofilindu-se – pământul dând naștere nenumăratelor anotimpuri Acolo unde sunt întinși nemișcați bunicii mei figurile lor își lasă moștenirea în boabele de orez fermierii își duc viețile mai departe trecând de la unul la altul săpăliga tocită ca pe o bijuterie – cu toții au cules roadele acestui câmp împreună iar acest câmp i-a cules pe ei mi-am deschis viața – în plugul la care a muncit ca un rob tata și adânc în mine se întinde un câmp fără anotimpul recoltei mama cultivă și culege compasiune bogăție distilată dintr-o inimă suferindă ea m-a eliberat la suprafața pământului ca și când aș fi fost o sămânță, pentru a continua generațiile de brazde Înverzind, înverzind, o credință în iarba de smarald plutind la nesfârșit peste câmpul de oameni.

Cuvinte Nu vorbesc cu/prin limba altcuiva Limba trece prin o sută de furtuni ale dicției Limba se ridică și se coboară pe munții de sunet, pe cascadele gramaticii Limba executată într-o declarație Nu vorbesc cu limba altora temptația aduce multe nebunii Alții m-au învățat că limbile nu pot fi supuse pe limbă, învățăturile strămoșilor pe limbă, amărăciunea adevărului pe limbă, dulceața buzelor tale pe limbă, jurământul lacrimilor. Nu vorbesc cu limba altora Deși cuvintele tale îmi înmoaie inima Deși cuvintele tale îmi împietresc limba Nu vorbesc cu limba altora o limbă asunde secrete și numai tu, numai tu o știi.

primăvara umedă anotimp al surpării deodată, dimineața asta, trezite de primăvară roiuri de albine cheamă nectarul gruprui de greieri călători cheamă anotimpul adormim împreună în adâncul ierbii moi primăvara ne trezește rădăcinle ierbii ne leagă pace verde trezește-te să mai vezi copilăria doarme în iarbă o strig primăvară în muguri.

Stație în zori păsări își încălzesc glasul frunzișul verde ăși face încălzirea zilnică turme de nori se adună pentru ritualul dimineții sub domul ceresc căte o notă încolțește în brazda vieții dimineața trezește personaje nocturne boabe de rouă șterg umre de ruj buze somnoroase ascund o dragoste interzisă de cutume ascund o pasiune care se ridică și coboară în piept Lumea își rearanjează structura zilnic din mici detalii onto the train peste/de la tren până la stația din zori Fără rezervare nu există locuri libere Fără plata facturlor restante ale nopții repezit cum sunt, insist să i-au cu mine lumina mistică scânteile din ochii tăi melodia care strălucește pe buzele tale bătute de vânt În fiece dimineață într-o stație sună clopotul realității.

Prezentare și traducere: AndreA H. Hedeș


Invitat special

www.revistaneuma.ro

tremurătoare mâna încearcă versuri Dorințe-adânci în inima îndrăgostită Doar pentru tine my budapest girl/ iubita mea din budapesta (cum sună asta?) ești dorința mea tăcută în lunga așteptare.

trebuie să fie... mi-am pus mila în locul greșit unde ei erau mi-a păsat mi-a fost milă pentru o viață la mâna sorții alb sau negru sus sau jos o viață grea fără a știi ceva încă iubim profund râu adânc valuri mari vâsle scăpate fiecare cuvânt ancorat caut să pun în inima omului sămânța dragostei.

Te-am găsit în vis

Atingere

pentru Kieu Mai te-am găsit în vis iubita mea te zărisem pe pantele înalte ale citadelei din budapesta Fiind asemeni lui Andras/Andrei pe muntele Janos căzând în matrix-ul iubirii cu tine

Atingi tastatura telefonului Acesta apelează Nu poți să spui că ai sunat atingând din greșeală

Mâine, iubita mea va veni Nu doar în visul meu te-am găsit, iubito, mâine, ca o zână, vei veni te voi îmbrățișa cu putere După atâta așteptare, te voi săruta cu tandrețe Nu doar în visul meu te pot găsi, iubito, Dorindu-te atât, după lunga așteprae mâine vei veni ca un miracol Aevea lângă mine și parcă e doar vis

Vũ trọng thái Poetul s-a născut în 1955 la Haiphong, Vietnam. Este autorul a cinci volume de poezie și proză scurtă. I-au fost decernate patru Premii literare în Vietnam. Traduse în engleză de JiKhanh

ești fata ce plutește prin aer trecând peste fiecare pagină din carte Țesând o poveste peste depărtări peste cerul culturii umane/omenești te-am găsit în mulțime o mică lumină între miile de stele precum la asfințit luceafărul răsare precum luceafărul dimineții licărește în zori turnul elizabetei încă privește dragostea nesfârșită Lumina soarelui îți urmărește pașii chemarea mea dusă de vânt Gelos pe lumina soarelui? Înalț rugi către cer să mi te aducă, doar pentru mine este păcatul meu este adevărat te-am găsit în vis iubita mea. Cu italice sunt citate din povestirea Strania hartă a Muntelui lui Janos de Kieu Bich Hau

Căutând în inima omului

Prezentare și traducere: AndreA H. Hedeș

6

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Gânduri despre lumea mizeră o viață plină de fericire, furie și căderi Un râu poate fi tumultos ori limpede o iubire fără sens Normalitate Dor Dragoste chin gânduri fără sfârșit

singutătatea atinge ostalgia o poveste de dragoste trezită Doi oameni departe în locuri diferite Ating tăcerea Ating amintirile Din nou amintirile ies la suprafață Atingerea lucruri uitate Declanșează nostalgii Atingând respirația ca și când ai iubi mai mult Delicat atingând sentimente Împărtășind Da o ușoară atingere Atâtea povești de viață.

Știu doar atât Norul cutreieră cerul întreg pe toate le vede Vântul cutreieră cerul întreg pe toate le atinge Am întrebat norul: -Unde e ea acum? Norul ezitant nu știe Am întrebat vântul: -Unde e ea acum? Vântul confuz nu poate spune Știu doar atât ea e adânc în inma mea.


7

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Invitat special

www.revistaneuma.ro

Gheorghe

Grigurcu

Caracterul originar al unui vis Puritatea oricărui lucru învins, distrus, mort. Ființele se sting spre a participa la această puritate frenetică a existenței ce s-a depășit pe sine.

Prezentul furișîndu-se prin memorie asemenea unui șarpe pe straturi de frunze moarte, țepene, foșnitoare.

Tot ce nu produce simțămîntul unui adevăr inepuizabil este artificial.

„Artist și operă de artă. Adevărata operă de artă este cea care spune mai puțin. Există un anumit raport între experiența globală a unui artist, gîndirea sa + viața sa (sistemul său într-un sens – dar omițînd din acest cuvînt orice implicație de metodă sistematică), și opera ce oglindește această experiență. Raportul este fals cînd opera de artă oferă întreaga sa experiență împrejmuită de o zonă de literatură. Este bun atunci cînd opera de artă reprezintă o parte tăiată în experiență, fațetă de diamant în care strălucirea interioară se rezumă fără să se limiteze. În primul caz e vorba de surplus de literatură. În cel de-al doilea, de-o operă fecundă, fondată pe un întreg subtext de experiență a cărei bogăție o ghicim”(Camus).

Devieri norocoase. Străduindu-te inutil a găsi o exprimare mulțumitoare, brusc îți vine în minte o formulă„de-a gata”din cu totul altă direcție. O scînteie ce-ți salvează efortul eșuat.

Frecvent nota de „asprime” a unor fraze substanțiale. Gravitatea lor resignat imperativă.

Placid față de greșeala Celuilalt, torturat de propria-ți greșeală. Egoism? X „Harap Alb, Povești – o selecție din basmele lui Ion Creangă apărută la Editura Cartea Românească în 2017, în seria «Cartea pentru elevi» - se poate găsi și pe site-ul Amazon. com. Manualul este recomandat și prefațat de Nicolae Manolescu, numit în prezentarea de pe site a cărții, «cel mai de seamă istoric al literaturii italiene». O nouă și insolită dovadă a continuumului, dacă nu a continuității daco-romane”.

Caracterul originar al unui vis grație misterului pe care-l conține.

Senectute. E fără sens acum să mai „iubești viața” programat, să te arunci după „tehnici de tonifiere psihică”. Ar fi un joc cu finalul, naiv, înduioșător ca al unui copil.

„Studiul profund al anatomiei a stricat mai mulți artiști decît a perfecționat. În pictură ca și în morală, e foarte primejdios să vezi sub piele”(Diderot).

Senectute. În destule momente a nu mai avea nimic în vedere, a realiza o stare de catharsis prin suspendarea deopotrivă a ta și a lumii.

Fie și-așa: infernul paginii albe din fața ta.

Visele din ultimul timp, între două extreme. Unele realiste la sînge, de o concretețe pe detaliu a obiectelor, cu personaje cinice, insuportabile. Alte vise nonfigurative, abundente, un păienjeniș toxic, o pulbere a lucrurilor pesemne ispășind faptul că au existat.

„Gerontologul american Gene Cohen, directorul Centrului de Cercetări în Domeniul Îmbătrînirii și Sănătății din cadrul Universității George Washington, a observat un amănunt senzațional: creierul unei persoane în etate este mult mai elastic decît creierul unui tînăr. Odată cu integrarea accentuată dintre emisferele dreaptă și stîngă, cresc vertiginos posibilitățile creative. (...) Ca un avantaj remarcabil, omul în vîrstă de 60-90 de ani este mult mai calm la emoțiile negative, deoarece creierul lui funcționează la capacitate maximă. Ce s-a întîmplat? A crescut cantitatea de mielină, substanța care face ca semnalul dintre neuroni să fie transmis mai rapid. Savanții vorbesc de o cifră uluitoare: capacitatea intelectuală generală a creierului în vîrstă de 60-90 de ani crește cu pînă la 3000 % față de capacitatea creierului unui tînăr” (Dilema veche, 2019). Putea exista oare un scenariu mai optimist? Ce să mai zicem?

Senectute. Se banalizează și ceea ce nu mai poți vedea, împlini, trăi niciodată, laolaltă cu ceea ce vezi, realizezi, trăiești cotidian.

A.E.:„Cine a spus că viața trece repede ca o vacanță, ca un concediu la mare? Poate un poncif, dar unul pentru totdeauna”.

Categorii distincte. Cutare ți-e prieten, cutare ți-e dușman, cutare nu e nici una, nici alta. Dar, să recunoaștem, neutralitatea nu bate în cazul de față spre negativ?„Rien que la nuance” și nu e suficient?

„Un colecționar de artă din Spania s-a declarat șocat după ce una dintre picturile pe care le deținea, realizate de artistul baroc Bartolomé Esteban Murillo, a fost distrusă în urma unei restaurări marcate de amatorism. Colecționarul, care locuiește în Valencia, a plătit 1200 de euro pentru ca opera de artă să fie curățată de un restaurator de mobilier, potrivit agenției de presă spaniole Europa Press, citată de Agerpres. Dar, în pofida a două tentative de restaurare, pictura «Imaculata Concepție» a devenit de nerecunoscut. Incidentul a atras comparații cu alte operațiuni de «restaurare» total nereușite care au avut loc în ultimii ani în Spania”(Historia, 2020).

Admirație, recunoștință, fără dar și poate. Însă nu neapărat iubire, deoarece aceasta e aidoma Sfîntului Duh care suflă unde vrea.

Rațiunea, „oală cu două toarte pe care o poți apuca și din stînga și din dreapta” (Montaigne).

„Ranger, din rasa Corgi, este cel mai tare cîine de companie din lume. Nu are decît un an și jumătate, dar este dădaca perfectă pentru micuța Berkeley, fetița doar de patru luni a lui Brroke Ellington, de 30 de ani și a soțului ei, Chris. (...) Ranger s-a transformat în bona perfectă. O supraveghează și îi dă suzeta ori de cîte ori bebelușul începe să plîngă. De cîteva zile încoace, stăpînii au descoperit o nouă transformare în comportamentul lui Ranger: acesta ar încerca să imite comportamentul girafei de pluș de care s-a îndrăgostit copilașul”(Click, 2020).

Senectute. Simplificăm acum, în atmosfera de torpoare de la sfîrșitul ospățului, spre a putea evoca simplitatea primară de dinaintea acestuia.


Invitat special

www.revistaneuma.ro

Greșeala semenului, dacă nu ai nici o reacție, fie și intimă, față de aceasta, se însumează propriilor tale greșeli.

Versat în anxietăți, așa cum alții sunt versați în afaceri.

„Este ușor să păstrezi un stil, o aloofness (detașare), o familiaritate moqueuse (batjocoritoare), o aristocratică impasibilitate etc., cu persoanele de la care nu ai nimic de cerut. Ele ne sunt cu desăvîrșire indiferente. Sunt pentru noi un joc, un pretext de poză, ca niște animale (care nu mușcă). Aceasta este ceea ce se exprimă cînd se numește superioară atitudinea de mai sus. Dar îndată ce ai să le ceri ceva nu le mai ești nici măcar egal, ci inferior, pentru motivul că celălalt poate să te refuze. Stilul cel mai bun (...) ia naștere dintr-o totală indiferență. Iată de ce iubim întotdeauna cu disperare pe cel care ne tratează cu indiferență” (Cesare Pavese).

A.E.:„A fi informat înseamnă a putea să te orientezi. A avea cultură înseamnă a intra întro stare de cvasipermanentă dezorientare”.

Exemplarele vîrstnice ale arborelui Sequoia Gigantea pot atinge 135 de metri înălțime, iar trunchiul acestuia poate fi cuprins de 30 de oameni cu brațele deschise.

O existență atît de exponențial amară, încît plînsul ar ofensa-o... Și toate pot intra pînă la urmă pe făgașul cel bun sub lumina iertării.

„Hipnoza culturii populare americane – muzică rock, televiziune etc. E șocant să afli, bunăoară, că programele de televiziune se adresează, în virtutea principiului comercial al celui mai jos numitor comun, unui public cu media vîrstei mentale de 14-15 ani (la orele de vîrf această vîrstă scade, după miezul nopții e mai ridicată; poate ajunge și pînă la 20 de ani, pentru insomniaci înrăiți)” (Matei Călinescu). Oare la noi, la ora actuală, e cumva altminteri?

Ambiția creatorului, nu de-a fi contemporan cu epoca, ci aceea ca epoca să fie contemporană cu el.

X ne înfățișează un lucru pe care-l cunoaște pe sfert, ca și cum l-ar cunoaște pe jumătate.

40 % dintre pisici sunt dreptace, 20 % sunt stîngace, iar altele 40 % își folosesc ambele lăbuțe din față.

Autor atît de străin de propriul său text, încît critica nu l-ar putea judeca decît ca pe un inculpat în absență.

„Încetarea unei acțiuni, a unui impuls, a unei opinii reprezintă un timp de odihnă, asemenea morții: nu este nimic rău. Întoarcete acum la diferitele vîrste ale vieții: copilăria,

adolescența, tinerețea și bătrînețea. Căci orice schimbare a acestora este o moarte. Este oare ceva înfricoșător într-o astfel de schimbare?” (Marcus Aurelius).

Autor colaboraționist. Nedemn de numele său, dat fiind renumele la care a ajuns. De la o vreme, din teama celor ce vin din urmă, se apără de sine însuși cum de un pericol.

„Patrulînd pe o autostradă din statul Utah, unui polițist i-a atras atenția un autovehicul care mergea mult prea încet. S-a plasat în spatele lui, a semnalizat cu girofarul și cu sirena și mașina a tras liniștită pe banda rezervată intervențiilor. Cînd a ajuns în dreptul șoferului, polițistul a fost șocat: în scaunul șoferului se afla un copil. Firește, fiind minor, poliția nu i-a dezvăluit numele, dar vîrsta incredibilă tot i-a dezvăluit-o: 5 ani” (Dilema veche, 2020). X Fiecare moment în care te regăsești lăuntric nu este exclusiv produsul unei împrejurări anume, limitative, ci, oricît de fugar, reverberează lumea, da, lumea ca întreg. E unul umil-grandios pe care ți-l oferă aceasta. Devii transpersonal, straniu echilibrat cu tot ceea ce altminteri te poate cu cea mai mare ușurință depăși.

Creații amprentate de-o multitudine de interpretări, aidoma „stelelor” unor personalități înscrise pe o alee asfaltată, călcată zilnic de pașii trecătorilor.

A crea pentru a fi, dacă nu unic, măcar solitar.

Ghiara leului identificabilă și atunci cînd abia atinge o suprafață.

„Flaubert povestea că în răstimpul celor două luni cît a stat ferecat în odaia lui, căldura îi dăduse o beție de muncă și lucrase cîte cincisprezece ore în fiecare zi. Se culca la 4 dimineața și se mira că se găsește la masa de lucru uneori la ora 9. O trudă încordată, întreruptă doar de o baie, seara, în apele Senei. Și rodul celor 900 de ore de muncă este o nuvelă de treizeci de pagini” (Edmond de Goncour).

Umorul: un mod de asociere, de prestație socială, aidoma oricărui spectacol. A. E.:„Poate exista un umor al solitudinii?” Nu cred. Doar eventuale preparative în vederea livrării programului amuzant către public. Umoristul: un captiv al societății. Libertatea sa mă tem că e iluzorie.

Scriptor. Ceea ce n-a putut realiza, articulîndu-se într-o operă spectrală care însoțește nu scrisul, ci ființa sa.

„Kassandra Brown, de 44 de ani, cîștigă 2.170 $ pe lună pentru că îi mîngîie și îi

8

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

consolează pe amărîți. Asta da idee de afacere! Femeia din Boulder, statul Colorado, a înființat firma Kuddlist de îmbrățișări în 2016. La început abia dacă avea unul sau doi clienți pe săptămînă. Acum are program zilnic de îmbrățișări și tariful ei a ajuns la 100 $ pe ședință. (...) «Îmi întîmpin clienții în spațiul de îmbrățișare cu bucurie, fericire și relaxare afișate pe chip. Îi invit pe salteaua matrimonială care este ringul meu de îmbrățișări. Pe durata celor 90 de minute stau îmbrățișată lîngă client, ascultăm muzica de relaxare, ne uităm la fotografiile cu peisaje de pe pereți și ne bucurăm de senzația de pace și liniște», a explicat pentru Daily Mail Kassandra” (Click, 2020).

Scena luminată a giorno a firitiselilor, culisele umbroase ale opiniei reale.

De cîte ori efortul căutării însuși nu devine o formă de inerție? Unul pe care adesea evităm a-l aprecia astfel.

E.:„Poetul X mișcîndu-se în poezie cum o furnică într-un mușuroi de furnici”.

„Fac următoarea rugăciune: «Doamne, fă ca săptămîna care începe să aibă într-adevăr șapte zile! Nu îngădui ca, prin nu știu ce șiretlic care îmi scapă, lunea să se îmbine de-a dreptul cu vinerea și să mă pomenesc, sîmbătă dimineața, întrebîndu-mă unde s-au dus marțea, miercurea și joia!» Asta înseamnă vîrsta: timpul care fuge, săptămînile care se ciocnesc, intră unele într-altele ca niște expresuri care se tamponează”(Julien Green).

A.E.: „Memoria scrupuloasă a lui X? Țelul său e să rețină ceea ce au uitat alții, pentru a-i putea sfida”.

Senectute. Nu știi dacă ai fost cîndva în măsură să te iubești pe tine însuți. Acum îți e dificil pînă și să te accepți.

„Cercetările recente făcute asupra rasei Labrador Retriever au găsit un algoritm de calcul conform căruia un an din viața unui cîine nu e echivalentul a șapte «ani umani», cum se credea, ci a 30. Nu știm dacă înțelepciunea vîrstei de 54 de «ani de om» este motivul pentru care Cleo, un labrador de patru ani, a călătorit singur 92 de kilometri pînă la fosta casă a stăpînilor săi. Cert este că a ajuns din Kansas, în Missouri, trecînd fără probleme peste poduri aglomerate și rîuri” (Dilema veche, 2020).

Amiază de lucru. Scriptorul vîrstnic nu știe dacă stă de vorbă doar cu trecutul sau și cu viitorul ființei sale.

Prestigiul realului provine mai cu seamă din faptul că e generator de ficțiune. Realul poate deveni ficțiune, ficțiunea nu poate deveni nicicînd real.


9

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Estetic[

www.revistaneuma.ro

Bizantinologie mirceA mutHu

fr. art byzantin; engl. Byzantin Art; germ. ARTA BIZANTINĂ (< art byzantin < lat. ars –tis „artă“+ Bizantinus; gr. Byzantion„Bizanţ“)

„Arta bizantină este platonismul tratat prin creştinism“ (Vasile Băncilă), atingând o înaltă cotă valorică în perioada lui Iustinian, apoi în intervalul, clasicizat, al dinastiei Macedonene – de la 843 până la cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi (1204) – însfârşit, în Renaşterea din epoca Paleologilor (1261 – 1453). În toate aceste faze din mileniul bizantin (330-1453) a. b. s-a manifestat printr-o impresionantă unitate stilistică şi nu e întâmplător faptul că intelectualismul acesteia, decorativismul pe suprafeţe plane, stilizările foate pronunţate îşi găsesc ecoul abia în sensibilitatea estetică modernă. Arhitectura, artele plastice, artele somptuare, literatura şi, nu în ultimul rând, filososfia sunt componentele articulate într-un veritabil canon artistic, dincolo de mutaţiile fireşti din perimetrul fiecărei arte. Arhitectura religioasă e una a sublimului (Panayotis Michelis): forma în general cubică, absidele, sistemul de arcuri dominat de către cupola demisferică sprijinită pe patru stâlpi, crearea unui spaţiu interior şi care „îşi dobândeşte existenţa estetică prin lumina primită dinafară“ („sofianicul care coboară“ în interpretarea lui Serghei Bulgakov, Lucian Blaga ş. a.), apoi absenţa contraforturilor exterioare, regăsibile pe de altă parte în goticul occidental, particularizează biserica (de influenţă) bizantină. Odată cu referinţa absolută în materie – catedrala Sfânta Sofia – totul a fost conceput ca un sistem de piramide care, suprapuse, orientează privirea, în mod gradat, spre vârful cupolei. Artele plastice sunt, în general, narative şi didactice pe portativ religios. Pictura în frescă, codificată prin aşa numitele erminii (cărţi de pictură bisericească) un caracter cvasi-abstract prin ordinea impusă de arhitectura de care este legată în chip organic, amplificând semnificaţiile simbolice: bolta – cerul, corpul bisericii – pământul, absidele – legătura cerului cu pământul ş. a. Pictura bizantină de obicei bidimensională, în care culorile calde şi reci, de obicei fără clar-obscur, suplinesc absenţa volumetriei, e mai mult expresivă decât reprezentativă, spre deosebire de Renaşterea occidentală care urmărea frumosul ideal pornind de la aceea a corpului omenesc. Scenele de martiraj, imaginea antocratorului ori, tehnic vorbind, asocierea profilului cu vederea din faţă se regăsesc şi în arta icoanei pe lemn sau în mozaic, răspândită în tot spaţiul cultural ortodox unde au apărut adevărate şcoli (Grecia, Rusia, Bulgaria, Serbia, România, Italia (Ravenna) ş.a.). Hieratismul figurilor, înscrierea fizionomiei în trei cercuri concentrice după„măsura greacă“ (o lungime de nas), cu destinaţia, la început, către cei care nu ştiau să scrie şi să citească, diferenţierile prin compoziţie (de grup sau individuale) şi coloristică icoana a devenit emblematică pentru a. b. Mozaicul,

la rândul său, a contribuit la sublinierea caracterului monumental al a. b. Prin faptul că nu admite clar-obscurul şi mai puțin degradeurile cromatice, iar fondul aurit exclude ideea de spaţiu terestru în spatele figurilor mozaicul transmite sentimentul – ca şi icoana de altfel – al dematerializării masei dar şi al grandorii creştine în ideea că Dumnezeu e infinit. Fresca şi mozaicul ilustrează din plin dualismul a. b.: aulicul coabitează cu popularul, hieraticul cu dinamicul, plasticitatea cu pitorescul, arta oficială cu arta monastică, religiosul cu profanul ş. a. Miniatura rîmîne probabil domeniul cel mai conservator în plastica Evului Mediu bizantin, fiind mai puţin inventivă (în raport cu miniaturile latine sau cu enluminurile din nordul european). Decorarea manuscriselor, ilustraţiile de text, ornamentarea uncialelor, preferinţa pentru motivele vegetale în comparaţie cu cele zoomorfe sau antropomorfe, stilul mai abstract, apropiat adesea de arabesc fie că sunt lucrate în ateliere aristocratice, monastice (scriptoria) sau populare, particularizează miniatura bizantină din Evanghelii, calendare hagiografice sau din Vieţile Sfinţilor, fiind de fapt inspirate din operele alcătuite la sfârşitul Antichităţii, ca şi în cazul mozaicului. Artele somptuare cuprind fildeşurile, steatitele, emailurile, monedele, ceramica şi broderiile ţesute în mătase cu fir de aur şi argint. Toate sunt bogat reprezentate mărturisind despre influenţele orientale prin cromatismul rafinat şi performanţele tehnice de elaborare. Literatura bizantină, conexă celorlalte arte, are un caracter predominant religios : Discursul omiletic – retoric, dogmatic şi polemic – cultivat de Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur sau Grigore din Nysa; Imnul religios, respectiv condac-ul pe care Roman Melodul l-a introdus, în epoca lui Iustinian, împreună cu forme de poezie siriacă din sec. IV şi V. Astfel, „cele două elemente – rugăciunea liturgică şi contemplaţia generală erau mai puţin separate unul de celălalt decât în poezia occidentală“ (Endre Von Ivanka) ; Retorica şi filosofia au fost reprezentte mai ales de Mihail Psellos (1018 – 1078) care a pledat pentru concilierea conceptelor eline cu cele creştine şi, pe de altă parte, subordonînd filosofia teologiei şi elenismul ortodoxiei. ; Epopeea Dighenis Akritas (compusă în jurul anilor 944) a fost privită în raporturile sale cu epopeea turcă (Henri Gregoire). În acelaşi timp, „toată lumea bizantină apare aici, cu contrastele sale neaşteptate, cu amestecul de brutalitate şi rafinament, cu pasiunile violente şi delicateţea duioasă, de asemenea, cu religia şi luxul său, tot ceea ce face aşa de curioasă şi de originală această civilizaţie dispărută“ (Charles Diehl); Istoriografia, îmbrăcată în veşmânt epic, dar cu reminiscenţe homerice, de către Ana Comnena în Alexiada – un monument al umanismului bizantin, alături de hronografe, un fel de enciclopedii la nivel popular, dar şi de istoriile propriu zise semnate de Procopius din Cesareea, Laonic Chalcocondilas, Teofilact din Simocata, Georgios Sphrantzes ş.a., graţie cărora istoricii moderni au redescoperit viaţa Imperiului Bizantin, dar au aflat şi


Estetic[

www.revistaneuma.ro primele ştiri despre români (vlahos); Literatura parenetică cuprinde „Cărţile de înţelepciune“ sau „Oglinzile Principilor“ în Capetele lui Vasile Macedoneanul şi Agapet sau în Învăţăturile lui Kekaumenos. Aceste texte promovează mai mult eticul decât politicul, iar modelul pe care l-au instituit va fi regramaticalizat în spaţiul de influenţă bizantină, exemplificabil cu Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (sec. XVI). Binomul înţelepciune divină – înţelepciune umană este inserabil dualismului constitutiv mentalităţii şi, implicit, gândirii bizantine, vizându-se aici raportul dintre sacru şi profan. Enumerate succint, componentele acestea dau relief modelului cultural bizantin, sincretic prin excelenţă, care a supravieţuit temporal şi spaţial în estul, dar şi în vestul, continentului european (cu precădere în Italia, de la Ravenna până în Sicilia. Pe de altă parte, Imperiul dispărut în 1453 a fost continuat, paradoxal, în alte forme de Semiluna otomană. Sinonime : artă alexandrină Antonime : Renaşterea europeană, goticul occidental Corelări : Istoria Imperiului Bizantin

arhitectură, frescă, icoană, mozaic, miniatură, literatură, istoriografie BIZANTINOLOGIE, BALCANOLOGIE, ISTORIA ARTEI, TEOLOGIE, FILOSOFIE MEDIEVALĂ Dionisie din Furna, Carte de pictură[ 1729 – 1733], Ed. Meridiane, București [1979]; Vasile Grecu, Eine Belagerung Konstantinoples in rumanischer Kirchenmalerei în Byzantion, I [1924] și Cărți de pictură bisericească bizantină [1932], București ; Bréhier, Emile, Le Monde byzantin, I-III, [1947-1950], Albin Michel, Paris; Victor Lazarev, Istoria picturii bizantine, I-III [1947-1948], Ed. Meridiane, București [1980] ; Grabar, André, Byzance, [1963], La Peinture byzantine et russe, Ed. Rencontre Lausanne, [1965] ; Albin Michel, Paris; Idem, L’Art du Moyen Age en Europe Orientale, [1968], Albin Michel, Paris; Delvoy, Ch., L’art byzantin [1967], Ed. Meridiane, București [196] ; Charles Diehl, Figuri bizantine[1969] trad de Ileana Zara, E.P.L,; Literatura Bizanțului – Studii [1971] Ed. Univers; Nicolescu, Corina Moștenirea artei bizantine în România, 1971] Ed. Meridiane ; Arthaud, Paris (Arta bizantină, I-II [1976] trad. Florica-Eugenia Condurachi, pref. V. Drăguţ, Meridiane, Bucureşti; La caduta di Constantinopoli. Le testimonianze dei contemporanei a cura din Agostino Pertusi, vol. I-II [1976] Ed. Mondadori,; Ana Comnena, Alexiada [1977] trad. de Marina Marinescu, Ed. Minerva,; Panayotis, Michelis, Esthétique de l’art byzantin (1946 – versiune engleză), [1955] Flammarion, Paris, ; Stefănescu, I.D., Iconografia artei bizantine şi a picturii româneşti feudale, [1983], Meridiane, Bucureşti.

fr. byzantinisme; engl ; germ. BIZANTINISM (< fr. byzantinisme < byzantin < lat. Byzantinus < Byzantium < gr. Byzantion „Bizanţ“) Termenul, provenit din lat. Byzantinus semnifică, într-o primă accepţiune, specificitatea culturală, filosofică, politică şi artistică a Imperiului Bizantin de-a lungul existenţei sale milenare (33o1453). Plierea religiosului pe fundamentul clasicităţii antice s-a finalizat într-o sinteză care a pus accentul pe monumental şi rafinament până la obţinerea unui stil recognoscibil în cultul pentru formă, dar şi în aplecarea spre componenta spirituală,

10

Nr. 9-10(35-36) G SEPTEMBRIE-OCTOMBRIE 2020

predominant ascetică, redevabilă creştinismului gramaticalizat în greaca medievală. Pe această dimensiune b. este constitutiv umanismului sud-est european şi prin descoperirea, conservarea şi traducerea marilor texte ale Antichităţii greceşti. Într-o altă accepţiune, ce o concurează pe prima, înlocuind-o chiar, b. a fost conotat depreciativ în iluminismul european, puţin dispus să-şi asume măcar o parte din culpa dezastrului suferit de lumea bizantină în 1453 (căderea Constantinopolului sub turci). Văzut, prioritar, ca univers al subtilităţilor retorice excesive sau, mai grav, pe dimensiunea comportamentului duplicitar ca un dans pe sârmă şi ilustrare perfectă a politicii perfide Bizanţul şi, corelativ, b. devin un soi de nomina odiosa ce au prins rădăcini adânci în veacul romantic, ca să se prelungească pe acest portativ şi în perioadele următoare. E la fel de adevărat însă că dubletul Bizanţ / b. a fost atributivat astfel şi datorită unor stări de facto, consemnate şi comentate de istorici. Pe de altă parte, numele fostei capitale imperiale (Constantinopol) a fost înlocuit, după 1453, cu Istanbulul otoman iar în sud-est şi cu Ţarigrad (în bulgară„oraşul ţarilor“). Ţarigrad asimilează însă în mentalitatea colectivă, nu doar vestică, şi sensul de „Bizanţ turcit“ şi asta împreună cu numeroase conotaţii negative provocate de prezenţa otomană în Balcani, mai ales în fazele sale declinante. În epoca modernă b. absoarbe componente precumpănitor din a doua vârstă (Istanbulul), necunoscute, de fapt, în mileniul constantinopolitan. Bizantinologia modernă de la Karl Krumbacher şi Nicolae Iorga la Agostino Pertusi şi Gugliemo Cavallo a contribuit, chiar dacă nu suficient, la înlăturarea desenului clişeizat şi reductiv. Alcătuirea cvadruplă a omului bizantin, pusă în algoritm de Nicolae Iorga, la care se adaugă tipologizări ulterioare (Cavallo de pildă) au făcut să reculeze multe dintre caracterizările peiorativizate despre„atitudinea bizantină“ sau„comportamentul bizantin“. Pe de altă parte, cunoscuta sintagmă Bizanţ după Bizanţ (Nicolae Iorga) a fost adesea sechestrată de discursul politic, juridic sau pur şi simplu jurnalistic în echivalenţe (fanariotism, levantinism ş.a.) nu numai eronate, însă departe de conţinutul semantic impus de bizantinologul român. La celălalt pol, o formulă contemporană – „un bizantinism fără Bizanţ” (André Mirambel) – suferă aceleaşi contaminări, atât de rezistente în limbajul comun. Mai exact, între „Bizanţ după Bizanţ“ şi „bizantinism fără Bizanţ“ termenul de b. se preface într-un veritabil depozitar a ceea ce este manieră, stridenţă, coruptibilitate incriminantă etic fiind, în consecinţă, culpabil pentru eternitate. De aici şi relaţia cu termeni substituibili – b. / balcanism – în realitate şi una dintre cauzele procesului, mai general, de stereotipizare. Desigur, tehnica dedublării, proliferarea formelor, refacerea livrescă, utopică a unui model dispărut (Bizanţul) ce îşi conţine degradeul, senzaţia de artificiu, dar şi o particulară serpentinata manieristă, circumscriu o parte din estetica bizantină, aceea redevabilă alexandri-


11

Nr. 9-10(35-36) G SEPTEMBRIE-OCTOMBRIE 2020

Estetic[

www.revistaneuma.ro

nismului (constitutiv finalului de ciclu cultural), numai că toate aceste elemente trebuie înscrise pe un traiect general cu cel puţin trei relee : istoria reală a Imperiului Bizantin, respectiv Bizanţul ca dimensiune simbolică și Bizanţul ca „formă de universalitate“ (Nicolae Iorga), ambele situate la întretăierea Occidentului cu Orientul. Un asemenea demers, colectiv şi interdisciplinar, nu poate fi decât benefic în procesul, dificil, de resemantizare a dubletului enunţat (b. / balcanism) şi asta cu atât mai mult cu cât ambii termeni sunt aproape invariabil raportaţi la un al treilea, generalizat şi intens stereotipizat şi el – oriental(ism)ul. Sinonime : fanariotism, levantinism Antonime : luminism, romantism, realism Corelări : balcanism, orientalism

componentă a umanismului, formalism excesiv, ideologem politic BIZANTINOLOGIE, BALCANOLOGIE Nicolae Iorga, Istoria vieții bizantine. Imperiul și civilizația duopă izvoare, în franceză, 1934, trad. de Maria Holban, Ed. Enciclopedică Romînă (1974) ; Răzvan Theodorescu, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii romînești (sec. X-XIV), Ed. Acad. Rom. (1974). Valentin Al. Geotgescu, Bizanțul și instituțiile romîmești pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea, Ed. Academiei Rom., (1980) ; Andrei Pippidi, Tradiția polrtică bizantină în Țările Romîne în sec. XVI-XVIII, Ed. Acad. Rom.,1983 Basile Tatakis, La Philosophie Byzantine (1949) , trad. de Eduard Florin Tudor, Nemira, 2010 ; Wolff, Larry, Inventing Eastern Europe. The Map of Civilisation and the Mind of Enlightenment, [1966], Guglielmo Cavallo, L’uomo bizantino, Laterza, 1992, trad de Ion Mircea, Polirom,2000 ; Stanford University Press (Inventarea Europei de est. Harta civilizaţiei în epoca luminilor, trad Bianca Rizzoli, Humanitas, Bucureşti, 2000. Nicolae – Șerban Tanașoca, Bizanțul și romînii, Fundația Pro, 2003

fr. byzantinologie; engl. ; germ. Byzantinistik BIZANTINOLOGIE (< fr. byzantinologie < byzantin + -logie) B. ca disciplină a fost întemeiată de filologi şi istorici în a doua jumătate a sec. XIX şi are drept obiect studierea istoriei şi civilizaţiei Imperiului Roman de Răsărit, mai cunoscut sub numele de Byzantion (forma grecizată de la antroponimul trac Byzas continuată de cea latină a numelui anticei colonii grecești aflată pe locul Constantinopolului. Titulatura oficială a Imperiului Bizantin (330 – 1453) a fost Imperiul romanilor sau Romania. Generaţiilor de bizantinologi le revine meritul de a fi restituit imaginea Bizanţului milenar din perspectiva convergenţei moştenirii intelectuale hellenice, a legislaţiei de factură romană cu spiritul autocratic de sursă orientală ataşat creştinismului. Vocaţia sincretismului a transformat Bizanţul într-o „formă de universalitate“ (Nicolae Iorga), deschisă influenţelor, şi într-un tip de civilizaţie prin mixtura şi apoi simbioza a două orientări esenţiale: pe de o parte, individualismul politic în siajul lumii romane şi spiritul de corp, constitutiv medievalităţii răsăritene pe fondul coagulant, la început în mod paradoxal, al creştinismului oriental. Aşa se explică faptul că b., având un caracter interdisciplinar, se structurează totuşi pe câteva axe disciplinare, precum Istoria, Teologia, Dreptul, sau Istoria artelor, la care se adaugă interpretarea influenţelor bizantine în spaţiul european de vest şi de

est. De la debutul existenţei sale ca domeniu de studiu, b. a îmbinat descoperirea, compulsarea şi editarea de texte cu sintezele care n-au întârziat să apară, însoţite deja de monografii şi interpretări textuale. B. n-a cunoscut aşadar o fază doar acumulativă, de vreme ce „formidabilul catalog bio- şi bibliografic“ (Nicolae Iorga), respectiv Istoria literaturii bizantine a lui Karl Krumbacher care apare în 1897 (ed. italiană în 1916), acompaniată fiind de Istoriile lui Spiros Lambros (6 vol., [18861900]), Gibbon [1916], T. Vasiliev [1917] sau Charles Diehl [1919]. În acest sens, Cuvântul înainte al sintezei lui Nicolae Iorga – Histoire de la vie byzantine d apres les sources, ([1934], ed. rom. 1974 – este un veritabil expozeu sumativ a ceea ce s-a realizat în b. până în anii treizeci ai sec. XX. Sunt de amintit aici şi publicaţiile de specialitate, precum Byzantinoslavica, Revue byzantine, Byzantinisch – Neugrieches Jarbucher, Revue historique du sud-est europeen ş.a., dar şi corpusurile Migne, Patrologia greca şi Patrologia latina. În deceniile următoare cercetările de b. se diversifică, se nuanţează şi datorită achiziţiilor oferite de imagologie sau de istoria comparată a mentalităţilor. B. românească s-a situat mereu în prima linie prin excelenţa contribuţiilor reprezentanţilor săi, în aceeaşi măsură şi balcanologi remarcabili. Există cel puţin trei direcţii complementare care s-au dezvoltat sub auspiciile Institutului de Studii Sud – Est Europene (continuând, în realitate, Institutele fondate de Iorga şi apoi de Victor Papacostea) şi, implicit, ale Editurii Academiei. Astfel, s-au tradus şi editat texte fundamentale din Procopius din Cesareea, Constantin Porfirogenetul, Critobul din Imbros, Ana Comnena, Ducas, Mauricius ş.a., alături de sinteze memorabile, elaborate de bizantinologi străini, de la Charles Diehl şi Steven Runciman la Andre Grabar, John Meyendorff, Dimitri Obolensky, Helene Ahrweiler ş.a. A doua direcţie este ilustrată de volumele colective, numeroase, care includ colaborări autohtone şi străine: Al. Elian, Vasile Grecu, Nicolae Bănescu, Andrei Pippidi, NicolaeŞerban Tanaşoca dar şi Franz Dolger, Henri Gregoire, Hans Georg Beck ş. a. Drept recunoaştere a şcolii româneşti de b. la Bucureşti a avut loc al XIV-lea Congres Internaţional de Studii Bizantine, finalizat cu mai multe tomuri de Acte. În sfârşit, a treia direcţie circumscrie, alături de reperul absolut în materie – prolificul Nicoale Iorga – volume reprezentative semnate de Demostene Russo, G.I. Brătianu, Valentin Al. Georgescu, I.D. Ştefănescu ş.a. De asemenea, studiile postbizantine, incluzându-se aici circumscrierea influenţelor multiple, mai ales în arealul sud-estic, exercitate de modelul bizantin după dispariţia, în 1453, a Imperiului întregesc obiectul de studiu în b. modernă şi contemporană.

studii bizantine; bizantinistica; bizantinist SUD-EST EUROPENISTICĂ, BALCANOLOGIE Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului Bizantin, [1981], Albatros, Bucureşti; Iorga, Nicolae, Sinteza bizantină. Conferinţe şi articole despre civilizaţia bizantină. Texte alese, trad. şi prefaţă Dan Zamfirescu, [1972], Minerva, Bucureşti; Tanaşoca, NicolaeŞerban, Bizanţul şi românii. Eseuri, studii, articole, [2003], Ed. Fundaţiei Pro, Bucureşti; Literatura Bizanţului. Studii. Antologare, trad. şi prezentare de Nicolae-Şerban Tanaşoca, [1971], Univers, Bucureşti; Nicolae Iorga – istoric al Bizanţului. Culegere de studii, îngrijită de Eugen Stănescu, [1971], Ed. Academiei, Bucureşti. III


Eseu

www.revistaneuma.ro

12

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

De la sublim la ridicol §i retur via Facebook SimonA-GrAziA dimA Discuții despre geneza artei. Tablouri, într-adevăr! – am exclamat pe Facebook, privind fotografiile făcute de fosta mea colegă de facultate, Sanda, preocupată mai mult de viața în aer liber și de captarea de imagini decât de teorie (deși citește mult, iar profesia ei constă în predarea limbii engleze). Spirit iscoditor, mă întreabă pe dată: Mulțumesc, Simona. Oare de ce fotografia care aduce a pictură e un lucru pozitiv? Îi ține isonul un amic, Radu: Bună intrebare! Îi răspund: Cred că știu răspunsul, dar fiecare e liber sa creadă ce vrea! De gustibus. (Presimțeam că mă voi băga într-o încurcătură.) Sanda, așa cum o știu, perseverează: Ai dreptate, de gustibus întotdeauna și în orice situație. Am cerut o părere, nu socoteală. I mean it. Eu: Răspunsul (sau unul din cele posibile) se poate deduce din însuși faptul fotografierii. De ce apar în unele fotografii imagini blurate, ușor modificate, în așa fel încât să se obțină un efect pictural? Sanda: Ar fi un răspuns, bine spui, dar nu e cazul meu. Întrebarea mea nu avea legătură cu mine, cu fotografiile mele. Dar poate ca Facebook-ul nu e locul cel mai bun pentru astfel de discuții. Eu: Într-adevăr, nu e. Dar intenția ta a părut din start artistică, asta voiam să spun. Există o tehnică de evidențiere a unor detalii, o intenționalitate evidentă, adică nu e o redare de tip mimesis. Sanda protestează, afirmând că ea practică o redare de tip mimesis, nu o tehnică de evidențiere (post processing). Reflecția ei despre actul artistic, consideră, are loc în chiar momentul fotografierii. Admite că este posibil să anticipeze uneori rezultatul, dar și asta e parte din procesul în sine, fără legătură cu postprocesarea. Radu este de acord, dar susține că efectul e totuși unul plastic, dintr-un motiv greu de explicat; benefic, oricum, în cazul unor fotografii. Discuția pare încheiată. Prietenii sunt mulțumiți, apreciind că toată lumea a avut dreptate, iar intențiile au fost nobile. Până la urmă asta e important, zic ei: un schimb de păreri decent, din care toți au avut de câștigat! Totuși, eu nu mă las, mai am ceva de zis: Sanda, ai vorbit de instantaneitate, în contrast cu post processing, dar nu sesizez aici nicio contradicție. Deși am rostit cuvântul tehnică, nu m-am referit la ceva obiectual, ci la însăși percepția ta. Blurarea datorată ploii a acționat ca o tehnică, adică ochiul tău a sesizat rapid expresivitatea și te-a făcut să tragi imediat poza. Ochiul artistului este în cele din urmă autorul, el impune scena din natură ca subiect demn de atenție. Sanda se înviorează:„Este foarte la obiect și valabil ceea ce spui, Simona. Există clipe când apăs pe buton știind dinainte că rezultatul va fi o simplă imagine banală, tip carte poștală, și dăți în care înainte de a pune mâna pe aparat sunt sigură că voi face ceva mai mult de „o fotografie în plus”. Cu toate că tehnica digitală permite sute de instantanee într-o ședință foto, dintre care până la urmă doar una, două merită a fi păstrate, încerc să mă rețin și fotografiez ca și cum aș folosi un film de 36 de poziții și mai am doar unul de rezervă. Și, recunosc, prelucrez, dar numai fotografiile pe care le apreciez drept reușite. Crezusem că te-ai referit la efectul de ploaie, abur sau ceață etc., care se adaugă folosind diverse programe.

Eu: A, nu, eu mă gândeam la rolul esențial al ochiului care vede. Lui i se datorează fotografia, indiferent că e vorba de o fracțiune de timp. El stabilește încadrarea, elementele demne de a fi reliefate, el este autorul, tehnica fiind cumva inclusă ori consecutivă (dacă vrea să o accentueze prin efecte digitale). Acum abia discuția se încheie de-adevărat, cu o mulțumire încă și mai mare decât înainte. Am reprodus-o aici foarte liber, păstrând însă esența, iar numele sunt fictive. * O întâmplare stupefiantă (nici nu știi dacă e de râs ori de plâns) am trăit pe Facebook acum câțiva ani, când conversam cu o dăscăliță zbanghie, agilă comentatoare de literatură, fără a fi depășit un stadiu (moralmente) precritic, preocupată să-și fotografieze, printre aserțiuni și imagini triumfale de la ore, unghiile, când albastre, când maro sau verzi, și să le propună admirației obștești, ceea ce crea un efect special. Animată de intenții totuși bune, dar pe moment prea superficială. M-a pus Aghiuță să zic ceva despre aspirația mea din volumul de eseuri recent publicat pe atunci, Micelii solare, aceea de a tatona limitele cuvântului. Nu făceam decât să-i răspund la o întrebare, îmi citise interviul acordat pe Agenția de carte, unde menționam această idee ce mă obseda. Nu a mai putut continua, căci taman atunci s-a băgat ca musca-n zăr un necunoscut ivit din neant, pe deasupra agramat la propriu, cu exprimări mustind de greșeli ortografice puerile, grăbit să-și clameze superioritatea de rezident în afara țării. Sufocat de indignare, el mă certă pentru lipsa de curaj, pentru neputința mea, de vreme ce mă găseam și eu să aflu limite (ale) cuvântului, dar asta numai pentru că nu eram în stare să pășesc ca lumea. Limite ale cuvântuluiui sau așternute în calea lui, atari subtilități nu mai contau, mi-a închis gura. Ce limite? – întrebă mânios. Nu există așa ceva, iar eu însumi, zicea, spre deosebire de dumneavoastră, voi demonstra prin poeziile mele că-i întrec pe Shakespeare și Goethe, încheie cu năduf, total insensibil la neliniștea mea filosofică despre perisabilitatea limbajului însuși, ce mă îndemnase la reflecțiile din volum (evident, nu-l citise și nu se punea problema dacă ar fi avut sau nu competența de a dezbate problematica respectivă). Cum să-i spun că mi se păruse halucinant faptul că și limbile se veștejesc, încât britanicii au ajuns să ne pizmuiască pentru că ne puteam permite luxul de a-l viziona pe Shakespeare jucat în traduceri actualizate, în timp ce ei sunt obligați să-l asculte într-o limbă pe care de multă vreme nu o mai înțeleg. Ce mai rămâne, treptat, din limba-suport a măiestriei artistice? Se află deci esteticul numai în cuvânt? Unde să-l căutăm, cum să-l îmbrățișăm integral, de vreme ce urmele i se estompează vizibil? Domnul acela, proaspătul meu interlocutor ocazional, pusese capăt dintr-o lovitură unor pedanterii de acest tip. S-a zis, vedeam, cu îndurerata închidere a ochilor mentali, spre a vizualiza sentimente, gânduri, emoții cuprinse dramatic în efemeritatea expresiei, vârtej necreditabil totuși, căci se fana pe drumul timpului, prin însăși decrepirea materialului lingvistic de-a lungul sutelor de ani, ceea ce am zis deja; gata și cu insuficiența cuvântului în comparație cu avalanșa, tumultul supralumesc simțit undeva foarte adânc în acel sanctuar


Eseu

13

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

www.revistaneuma.ro

ce-l purtăm fiecare dintre noi, fie că știm, fie că nu – ajunge el oare până acolo? Cât din cuvânt s-ar putea revendica de la sacrul intact, nediluat prin experiență? Toate aceste întrebări au fost bușite de pământ și reduse la zero, performanța gândului devenise pe ițele facebookiste un patinaj în zigzag, ațos, pe dezlânate carouri de șah, o simplă chestiune de secular complex și ambiție strict lumească și competitivă (putința întrecerii noastre cu alții mai statuați, deși, atenție, nu mai buni decât noi!), încât m-am oprit din gânduri și mesaje și am izbucnit în hohote de râs, chiar dacă nu foarte vesele totuși, mai mult tresăriri în fața nimicniciei, hohote din care nu mam oprit nici acum! * Facebook-ul poate fi și o sursă de comic involuntar, dar benign. Iată o mostră de cocktail lingvistic dintre cele mai hazlii, sub forma unei urări trimise cu bună intenție, dar într-o exprimare stupefiantă: „Cu ocazia zilei de naștere, mult stimată doamnă și scumpă prietenă de suflet, vă doresc un cordial La mulți ani frumoși, sănătoși, fericiți și împliniți! Bunul Dumnezeu să reverse, asupra dvs și a familiei sublime, multă sănătate, o avalanșă de bucurie, fericire, împliniri punctuale și factuale, prezente și de perspectivă, ale tuturor expectanțelor, dorințelor, scopurilor unității existențiale și Povestiți-mi cum arată o zi obișnuită din viața dvs., în linii mari, și ce loc ocupă internetul și rețelele sociale în rutina dvs. cotidiană? O zi din viața mea are întotdeauna ceva tainic, de nepovestit și irelevant pentru cercetarea sociologică, întrucât nu este reprezentativă pentru o categorie de subiecți inseriabili într-o cercetare. Ea începe la ore mici, cu scrisul pe marginea unor teme îndelung gândite, continuă cu mersul la serviciu, deja într-o stare de relativă oboseală, apoi cu întoarcerea acasă după ocoluri în varii locuri, din rațiuni culturale sau pur utilitare, și sfârșește cu urmărirea știrilor la televizor, după câteva acolade. Cred că viața mea de zi cu zi nu prezintă nicio importanță pentru cineva din afară. Zilnic urmăresc ce se petrece pe Facebook, cel puțin o oră (nota mea, S.-G. D.: de-atunci, timpul petrecut pe Facebook s-a micșorat simțitor). După-masa, după ce mă întorc de la serviciu, sau în weekend, de preferință dimineața. când sunteți pe Facebook sau alte rețele sociale ce faceți în majoritatea timpului? ce conținuturi vă interesează? Mă interesează noutățile din viața culturală și literară, dezbaterile legate de acestea, starea de spirit a colegilor de breaslă, în legătură cu evenimentele respective - unele dintre ele controversate, sub diferite aspecte -, care dinamizează sau chiar răscolesc climatul cultural și literar. Povestiți-mi despre persoanele cu care interacționați online/pe Face-

ale obiectivelor opera- ționale ale vieții! Să fiți, în fiecare clipă, înconjurată de un toptan de afecțiune, înțelegere, dragoste, empatie și iubire la superlativ! Vă iubim mult! Cu stimă și aleasă prețuire!” * Tot Facebook. Acum câțiva ani am fost rugată să răspund la un chestionar sociologic privind experiența mea legată de rețelele sociale. Fiindcă este o mărturie trăită, un document de viață și, recitind textul, l-am găsit viu, m-am gândit să reproduc majoritatea întrebărilor și a răspunsurilor, constituite firesc, într-un continuum meditativ, sub formă de eseu (cu unele adăugiri, stilizări, rescrieri). Cunosc faptul că răspunsurile mele au contribuit la elaborarea unei cercetări sociologice, fiind însă anonimizate și curățate de țesutul lor literar. Împrejurarea că autoarea chestionarului și a solicitării de a răspunde la el este Adriana Teodorescu, sociolog și, totodată, poetă de talent, a contat pentru mine foarte mult, deoarece astfel am putut să mă exprim liber, având-o constant în față, la modul imaginar, ca pe un auditoriu ideal. Cu eleganță, domnia-sa și-a dat acceptul pentru reproducerea convorbirii noastre. O redau așa cum s-a alcătuit spontan, cu volutele și carnalitatea sa, precum și cu rotunjirile ulterioare.

book. cine și cum sunt acestea? cum mențineți, în timp, relația cu aceștia? cât de des și pe ce criterii adăugați sau ștergeți persoane din lista de prieteni? În majoritatea lor sunt scriitori, ca și mine. Mă interesează viața literară la zi, dar și cea din trecut, iar în egală măsură sunt sensibilă la evenimentele de familie ale amicilor virtuali. Îmi mențin bunele relații cu ei în timp, mai ales că existența reală și cea online se împletesc. În general, ei îmi sunt prieteni și în realitate. Am cunoscut însă pe Facebook și persoane care mi-au devenit abia ulterior prieteni pe viu. Mă interesează indivizii cu preocupări comune – literare, binevoitori față de ceea ce fac eu, mi se pare echilibrat și dezirabil să existe o anume reciprocitate de atitudine și tratament. Nu șterg amici virtuali decât rarisim, dacă se dovedesc impostori, adică sunt de fapt necunoscuți care mi-au cerut prietenia virtuală, apoi s-au arătat interesați, în realitate, de relații erotice. În alte două rânduri mi s-a părut scandalos comportamentul unor veleitari din diaspora (necunoscuți mie): mi-au cerut prietenia virtuală, pentru ca apoi să facă agitație împotriva revistelor în care am publicat. Puteau să-și exprime nemulțumirile în mesaje private. Lipsa de educație trebuie sancționată, deci i-am șters imediat. ce asemănări și diferențe ați observat între profilul online al persoanelor pe care le cunoașteți din spațiul offline, și, respectiv, felul în care acestea se arată pe rețelele sociale?

În cercul meu de cunoștințe oamenii sunt asemănători în viața reală și pe rețelele de socializare, cu unele nuanțe: bunăoară, pe rețele, unii dintre cunoscuți par mai copilăroși, pasionați, de pildă, să posteze fotografii cu animale, peisaje romanțioase, artificiale sau glume nesărate. Văzându-le postările, nu le-ai putea ghici sufletul minunat. Aveți avataruri/identități virtuale multiple pe rețelele sociale (ex.: mai mult de un cont pe Facebook în care vă asumați o identitate diferită de cea reală)? Povestiți-mi puțin cum sunt aceste avataruri, cum le gestionați și care sunt avantajele lor pentru dvs.? Nu, eu am un singur cont, cu identitatea reală. Aveți conturi comune pe care le împărțiți cu familia: soț, copil, nepot? Nu. ce vă place în mod special când sunteți pe Facebook și ce nu vă place? Îmi plac atmosfera, culoarea unor evenimente, veselia, accesul nemijlocit la viața unor spirite apropiate, la convingeri împărtășite sincer, spontan. Am fost, astfel, martoră la evenimente de familie magnifice, cu mese întinse, iubire adevărată vizibilă pe chipuri, rudenii strânse în jur, trăind și sărbătorind în deplină armonie și comuniune. Ce poate fi mai frumos? La polul opus, dezavuez vulgaritatea, dizar-


Eseu

www.revistaneuma.ro monia, banalitatea (postări de tipul: bună dimineața, sunt la cafea! Și subiectul respectiv se prezintă la masa unui hotel, solemn și important, pregătit să ia micul dejun, cu omleta în față și un șervet în jurul gâtului. Dar membrii anturajului meu, fie acesta unul doar virtual, nu fac niciodată astfel de postări). Îmi displace tendința evidentă spre superficialitate a componenților publicului larg (căci acordăm prietenia virtuală și unor cititori sau admiratori ai noștri), vizibilă în reacții diferențiate: în cazul unor fotografii dau like imediat, iar astfel se adună sute de like-uri, dar la articole, ecouri critice în reviste etc. abia se strâng câteva aprecieri. Se deduce de aici lipsa de apetență pentru informarea veritabilă, pentru dezbaterea reală; cu atracția, în schimb, față de spectaculos, monden și efemer. Subiecții de felul acesta nu citesc atent nimic, dau like de multe ori în necunoștință de cauză, mecanic. Apoi, nu există o memorie a faptelor, mai nimic nu lasă urme, informația apare și dispare instantaneu. E dezamăgitor, totul se petrece parcă pe un teren mereu virgin. În plus, observ diminuarea simțului axiologic. Cine e mai vocal, cine are mai multe și mai stridente postări, cine etalează poeme apărute în obscure antologii, publicate însă undeva în străinătate, începe să treacă drept un artist prestigios, ceea ce, vai, uneori nu e nici pe departe cazul. A dispărut discernământul, criteriile de stabilire a valorii sunt din ce în ce mai nesigure. Dureroasă din cale afară este și jeluirea, autoflagelarea unora: noi, românii, nu suntem buni de nimic, suntem nulități totale! Cu aceștia nu e de vorbit. Am încercat la un moment dat, cu binișorul, să le schimb părerea, s-au îndoit, m-au provocat:„Unde sunt oamenii valoroși de azi? Arătați-ni-i! Aceia de care vorbiți au murit demult.” Nu era cazul să fac pedagogie, așa că am renunțat. Și au continuat cu văicăreala, din păcate una cu straniu iz de triumf. Era pentru ei o mândrie să-ți declari lipsa de substanță, eșecul total. Odată afirmat cu tărie fiascoul colectiv, grupul respectiv răsufla ușurat, se regăsea întărit, revigorat sufletește. Altundeva un domn perora împo- triva picturii lui Leonardo, Mona Lisa. Spunea: e o mizerie, un gunoi. O doamnă, în consecință îndurerată de nimicnicia lui Leonardo, s-a declarat, în urma acestei discuții, profund scârbită de Mona Lisa. Eram pe punctul de a o întreba de ce, adică în virtutea căror trăsături estetice, plastice, susținute cu argumente proprii, dar m-am abținut la timp. Nu ar fi avut de invocat niciunul. Îmbrățișase, pur și simplu, o convingere indusă de alții cu

aplomb. Se conformase din obediență și crasă ignoranță, ca să facă pe plac unui climat pre- dominant, presupus superior mintii proprii. Cum să jignești grupul afirmând altceva? Trebuie să fii un yesman, mai ales dacă ești lipsit de cultură. M-am retras silențios. E cumplit să vezi defilând fantoșe fără niciun punct de vedere personal, ființe pe care simți nevoia să le scuturi ca să le trezești la realitate. Delimitarea e firească în atari condiții: nu poți fi răspunzător pentru tot ce visează alții. În familia dvs., cine mai utilizează internetul și rețelele sociale? (copiii, nepoții, soțul) interacționați cu ei și în spațiul online? Le cereți ajutorul pentru utilizare? ce părere au ei despre faptul că vă petreceți timpul pe rețele sociale? Toate rudele folosesc Facebook-ul: unchi, verișori, verișoare, mătuși. Grație acestuia am reluat legătura cu cimotiile dragi care trăiesc în alt oraș (Timișoara) sau chiar în alte țări, din Europa (Franța, Germania, Serbia), dar și din America de Nord (SUA) sau Asia (Coreea de Sud) – mătuși, unchi, verișori, verișoare, cum spuneam. Sunt cu toții încântați că folosim la unison Facebook-ul și astfel ne regăsim ușor, cu preocupările de elecție, dar și cu chipul nostru, mereu altul pe zi ce trece. Ei se bucură de realizările mele literare, eu de ale lor (de exemplu, un unchi are un muzeu de ceasornice în Serbia, dintr-o pasiune transmisă de tatăl său, verișorul mamei mele, ce bucurie să-l văd premiat! O verișoară învață de zor coreeana și în curând va avea un copilaș). Îmi dau like-uri la recitalurile de poezie ori lansările de carte, dar și la articole sau poeme, la filmele și fotografiile postate, sunt, in acest mod, la curent cu activitatea mea, după cum și eu cu a lor. Nu are importanță faptul că nu citesc atent sau nu se pricep. În cazul celor ce țin la tine cu adevărat, sentimentul e cel care contează, neclintita încredere în tine. Ei mă cunosc din copilărie și știu că urmez neabătut un drum. E vorba de o anume complicitate și, de asemenea, de bunăvoință, empatie, într-un grad înalt. Puteți identifica dacă și în ce fel este influențată/schimbată viața dvs. de utilizarea internetului/ rețelelor sociale – Facebook? Îmi exprim opinia despre evenimenele literare majore, precum și compasiunea față de necazuri și suferințe, aflu rapid despre decesul unor scriitori sau artiști prețuiți.

14

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Citesc poeme, descopăr evenimente la care, ulterior, particip, mă informez despre cărți nou-apărute. Totodată, îmi parvin rapid numeroase știri din viața culturală, literară, dar și din cea politică, din sport, din sănătate ori din arta lumii (pictură, arhitectură, muzică, teatru), precum și actualități despre personalități din prezent (scriitori celebri, actori, familii regale), mi-am regăsit mulți colegi de gimnaziu, liceu, facultate, trecute servicii, unii mutați în alte orașe ori în țări străine. Continui cu mare drag legătura cu foști colegi de la servicii anterioare, care m-au apreciat, observ, foarte mult. E reconfortant să auzi atâtea lucruri frumoase, să asculți reverberațiile trecutului, să afli că ai însemnat ceva pentru mulți oameni pe care poate nici nu i-ai privit atât de atent pe cât meritau. Îți îndeplinești astăzi datoria de a-i cunoaște mai bine, îți faci mai mult timp pentru ei. Am mulți amici pe Facebook, interesati de activitatea mea literară. Asist la nunțile din familiile lor, văd filmulețe cu evenimentele care îi preocupă, particip la viața lor. Și ei urmăresc scene din viața mea, mă cunosc, la rândul lor, mai aprofundat. Aleg de pe Facebook numai lucrurile frumoase, care mă binedispun, mă ajută să devin o persoană mai bună, mai optimistă și sensibilă la problemele celorlalți și, totodată, îmi lărgesc orizontul cultural. Mă țin departe de universurile tulburi, de atitudinile înjositoare. Este o regulă de la care nu mă abat. imaginați-vă o săptămână/lună fără internet / Facebook. cum vi s-ar părea? Foarte bună și fără Facebook, nu i-aș simți lipsa, dimpotrivă. Fără internet, însă, e uneori grav, fiindcă pot fi contactată pentru probleme importante și nu aflu dacă nu accesez e-mailurile. Nu e vorba deci de plăcere și neplăcere, ci de pura necesitate. Internetul a devenit un instrument intelectual indispensabil. Altminteri, nu sunt o împătimită a rețelelor sociale sau a Internetului. Le atribui, primordial, o valoare utilitară, de comunicare, de culturalizare, dar, ca om cu un profil distinct, îmi mențin atenția îndreptată spre propriile preocupări majore. Primesc și transmit multe informații prin Facebook. Îl consider un rău necesar. Un rău, totuși – pentru că îmi mănâncă timpul, trebuie să recunosc. Și pentru că, în schimbul unor informații plăcute, prietenești, umane sau doar necesare, mă fac să înghit și multă zgură adiacentă, să navighez cu prudență printr-o multitudine de ape, unele cu destule vârtejuri.


15

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Avanpremier[ editorial[ www.revistaneuma.ro

Dac[ nu crezi, e fic\iune

S

dAn bundă

e poate spune că i-am cunoscut binișor pe mineri. Pe vremea când Ceaușescu cerea să se folosească toate resursele energetice, lucrasem destul și pentru ei. Altminteri oameni ca toți oamenii, minerii sunt niște piloți de încercare ai adâncului, meseria lor este o aventură în care alții n-ar avea curaj să se lanseze pentru nimic în lume. Fiindcă oricât de modernă ar fi tehnologia mineritului și oricât de încurajatoare măsurile de siguranță, atunci când intri în șut ești perfect conștient că se mai întâmplă ca pământul se te înghită pentru totdeauna. Trăindu-și viața între albul zilei și negrul tăciunelui, minerii nu au obișnuința acceptării nuanțelor de gri, chiar dacă poartă cenușiul pe haine și-n bojoci. Iar de această intoleranță față de nuanțe, am avut ocazia să mă conving pe pielea mea. Însoțit de tatăl meu, la 14 iunie 1990, șofam străbătând orașul la volanul unei Dacia break plină de cârpeli, la fel ca șubreda și tărcata improvizație a noii noastre democrații post-revoluționare din acele zile. Deși conform legilor lui Murphy drumul cel mai scurt e îndeobște în construcție, iar tata mă sfătuise„să nu o caut cu lumânarea” tăind prin centru, m-am încumetat totuși să renunț la ocoluri, curios să văd și eu ce se petrecea în teatrul de război al Pieței Universității. La o intersecție ne oprește o patrulă de mineri. Unde-s milițienii de altă dat’? Unul din ei, îmbrăcat într-o salopetă cam nouă, ca să nu zic ștoc, vine la mine și-mi ordonă să cobor. Are în mână un ciomag, și ăla nou-nouț, numai lăcuit nu era. „Deschide portbagajul!”Arăt către portbagajul gata descoperit, fără coviltir. „Ce rost mai are, doar se vede că-i gol.” Răspuns greșit. Salopeta nouă îmi arde o lovitură scurtă cu ciomagul peste mâna întinsă: „Deschide!” Tata urmărește tăcut scena. Îmi imaginez ce simte. Plesnită, pielea de la rădăcina arătătorului meu stâng sângerează. Deh, așa-mi trebuie dacă nu l-am ascultat. Tot e bine că nu mi-a spart ăla încheietura mâinii, lăsându-mă ciung. Deschid portbagajul, omul cu ciomagul privește lada goală, apoi se apropie de tatăl meu: „Cu cine ai votat, tataie?”„Cu cine îmi dă să mănânc.” „Și înainte cu cine ai votat, tataie?”„Cu cine mi-a dat atunci să mănânc.” Descumpănit de replicile moromețiene, minerul rămâne câteva clipe cu ochii în gol, către un orizont mult prea îndepărtat pentru a se lăsa deslușit. Mai trecut prin viață decât mine, tata îi întorsese pragmatic, ca pe un bumerang, sperietoarea foametei - sloganul cu care șeful statului îi chemase pe mineri să transforme orașul de pe Dâmbovița în Valea Jiului.„Liber! Plecați!” Câțiva ani mai târziu, după modelul verificat cu atâta succes al„consensului” înfăptuit cu ajutorul ciomagului, minerii au fost iarăși chemați la București de către„ortacul” lor cu cravată roșie, iar eu, în drum către un partener de afaceri, circulam atunci tocmai pe șoseaua pe care ei veneau. Ajuns la întâlnire, sunt întrebat de un director:„Ce cauți aici? Nu știi că vin minerii?”„Păi, ce, ei vin la voi?”„Nu, dar cu mașina ta șic cu număr de București, nu te văd bine” „Las‘ că mă apără zeul Hermes!” „Fugi, măi, îndărăt acasă, nu-i de glumă!”„Stai barem să-ți arăt ce acte am întocmit.” La aparatul de radio din biroul său, aud transmițânduse cu sufletul la gură, ca la un meci de fotbal, știri despre deplasarea pe teren a echipelor de mineri. De obicei, gazda îmi pregătea câte o cafea, dar nu e cazul acum: „Lasă documentele

aici, le citesc eu după. Acum pleacă, minerii sunt la 30 de km!” Parcă venea norul radioactiv de la Cernobîl.„Nu-mi dai o cafea?” „Ești nebun!” Abia l-am convins să discutăm vreun ceas, cât să fumez și eu câteva țigări înainte de a porni iar la drum. Speriat, la despărțire m-a rugat să-l sun îndată ce ajung acasă, ca să știe că sunt teafăr. Dar l-am sunat încă de pe drum să-l liniștesc: mașina mea era încadrată cum nu se poate mai sigur de două autobuze pline cu mineri, unii arătându-mi bâtele, alții, parcă spre compensație, făcându-mi amical cu mâna. Erau oricum prea grăbiți ca să-și mai piardă vremea cu mine oprindu-se din drum. Aveau să oprească mai apoi, doar pentru a face cale întoarsă, numai după știrea unei înțelegeri la care se ajunsese cu conducerea guvernului. Mâna mea stângă, parafată veșnic de o cicatrice, e una dintre miile de anexe lipsă ale dosarului mineriadelor. *** Pe doamna G am cunoscut-o la poarta rafinăriei, unde mă aștepta pentru a mă conduce în incintă. Desigur, oricât eram noi ditamai corporația multinațională cu pretenții, nu-mi făceam iluzii că voi fi poftit în vreo limuzină, dar nici pentru o așa exotică surpriză nu puteam avea destulă imaginație: am fost înghesuit în cabina unei vidanje. De altfel, nici biroul dumneaei nu ducea lipsă de originalitate. Amintea mai degrabă de sala de așteptare a unei secții de miliție din vremea economiei de stat. Totuși, colaborarea noastră a pornit cu dreptul, iar în anul care a urmat doamna G s-a dovedit foarte receptivă la recomandările mele, ajutată și de o echipă de chimiști care nu lăsau niciun atom să umble de capul lui prin rafinărie. După un an, iată-mă prezentându-mi superiorilor dumneaei ei raportul despre pierderile pe care le aveau. Dar mi-am răcit gura degeaba. Pesemne că șeful de producție știa deja cum merge treaba în ograda lui, așa că doar s-a mulțumit să mă asculte impasibil, cu gândul în altă parte. Celălalt, șeful doamnei G, nu pricepea nimic, aparentul interes pe care mi-l arăta nefiind decât o poză. Și totuși, îl aud deodată reproșându-i comilitonului său: „Na, dacă nu aduceam aici firma dumnealui ca să-ți demonstrez cum ne arunci banii pe fereastră, ne băgai la faliment!”Bravo, vasăzică se folosea acum de expertiza mea doar ca să-l sape pe șeful de producție, dar până la urmă s-a dovedit că nici măcar să sape nu știa. „Acuzatul”, protejat de reflexul comunist al producției de dragul producției, care încă funcționa, a sistat colaborarea cu noi. *** După încă un an ajung în „finala” unei licitații. Suntem lăsați să batem câmpii, eu și celălalt concurent, mai bine de un ceas, doar-doar vom obosi și vom„lăsa pantalonii jos”. Apare directorul comercial, nimeni altul decât fostul șef al doamnei G. Așadar, nu pierduse vremea. Văzând că nu i-a mers cu producția, se specializase în comerț: a intrat în politică și s-a întors director comercial. Sigur pe sine ca orice fluture evoluat din omidă,


Avanpremier[ editorial[ www.revistaneuma.ro

convins că toți îl văd la fel cum se vedea el însuși în oglinjoara fermecată de acasă, ne mai lasă o vreme să ne răcim gura și în cele din urmă ne-o taie:„V-ați gândit?” M-am făcut că nu înțeleg. „La ce?”„La ultimul vostru preț.” Și ia de pe masă o coală de hârtie pe care o rupe în două ca pe o bancnotă de un dolar. Mai văzusem așa ceva la un cowboy, demult, într-un western. Apoi azvârle bucățile în direcția noastră cu degajarea unui crupier ce împarte cărți unor jucători de poker: „Scrieți!” Barem la Yalta se folosiseră, cu eleganță, șervețele. Șocați, culegem aeroplanele de pe pista de aterizare și ne potrivim stilourile cu încetinitorul, să facem caligrafie. După ce recuperează fițuicile, directorul zăbovește câteva clipe cu ochii pe ele și, cu solemnități de magistrat, dă verdictul. Am pierdut!? E prima dată când mi se întâmplă. Mă simt atât de gol, că aș putea face cale-întoarsă acasă doar luat de vânt. De ce n-oi fi plecat eu când mi-a aruncat zdreanța aia de hârtie ca pe un ciolan? Ce-i drept, și concurentul meu fusese umilit, dar cel puțin avea motive să înghită: firma lui abia dacă mai stătea pe piață. La urma urmei, mai bine că n-am câștigat! Și așa venisem cu o strângere de inimă: prețul avansat de mine era la limita suportabilității. Un singur nasture dacă mai cereau în plus, trebuia să-mi rup unul de la costum. Mă mai rodea doar curiozitatea să aflu la ce diferență de preț pierdusem. Doar 3000 de dolari? Ce găinărie! Dacă știam, îi împrumutam și gata. Șansa mea a reînviat când aceeași rafinărie s-a pregătit să taie panglica la o mare investiție pe care nu avea curaj s-o lase pe mâna incompetenților, așa că de această dată licitația a fost formală: nivelul nostru tehnologic a prevalat. Deci, se putea. Doamna G a fost atât de exuberantă, încât ai fi putut crede că e angajata mea. Contractul ne obliga să le plimbăm specialiștii pe banii noștri, cu titlu de curtoazie, prin Străinezia. Mi-au trimis un director pe care nu-l cunoscusem până atunci și, cum nu îți poți permite să-ți lași clientul să uite că l-ai plimbat la seminar, a doua zi după revenirea în țară, iată-mă mergând iarăși la rafinărie. Mă încrucișez pe scări tocmai cu cel pe care-l condusesem o săptămână în străinătate. E negru la față și are ochii injectați de parcă până atunci ar fi dat la șoareci. Cu voce sfârșită îmi spune că, pe când era cu mine la seminar, departe, fusese debarcat din funcție. Iar confirmarea că delegația lui servise ca prilej de a fi „lucrat” o găsesc la etaj, unde pe scaunul lui stă acum cocoțată nimeni alta decât doamna G. Peste câteva zile, avea să fie internat de urgență în spital cu infarct miocardic. Scăpat cu viață ca prin minune, a mai revenit la rafinărie doar pentru a-și lua hârtiile de pensionare. Drept „recompensă” pentru serviciile aduse, rafinăria mi-a prelungit contractul de consultanță cu încă un an, ceea ce mi-a dat ocazia să observ îndeaproape restructurările și pensionările în cascadă ce i-au netezit doamnei G drumul către poziția cea mai înaltă. Limuzina înlocuise vidanja. *** Mă aflu iar în sala unde cu ani în urmă trăisem eșecul diferenței de 3000 de dolari. Aștept să semnez altă prelungire de contract. Mi-l aduce chiar doamna director general. Deux- pièces din piele de culoarea vinetei, bluză stacojie destul de decoltată, să se vadă bine că bustul suferise o schimbare de volum, fustă cam scurtă și cam strâmtă. Salută cu măreție de patriciană, dar după ce se așază, răsturnată aproape ginecologic în scaun, doamna G pare o liceană pusă pe zăpăcit băieții. Înghit în sec.

16

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Doamna G trece imediat la subiect. Cică de-acum, conștientă de responsabilitățile ei, nu va face nicio concesie! Așteaptă de la mine să confirm. Să confirm, ce? Nu ei mi-au prelungit contractul fără licitație? Nu ei au declamat, spre a înțelege clar și microfoanele din pereți, că au încredere doar în profesioniști? Nu-i mai rămânea decât să-i îndrug niște promisiuni de complezență. Dar pe urmă o aud schimbând vorba: „Ce mi-ai promis dumneata mie?” Am privit-o tâmp. „Mi-ai promis că mă duci în Italia.” Întradevăr, în fostul ei birou unde ajungea cu vidanja, îmi spusese că vrea să-mi cunoască mai bine firma. Îi sugerasem atunci că pot aranja să viziteze sediul nostru de la Roma.„Vreau să merg la Veneția!” N-a mai apucat să vadă Veneția pe banii noștri. Rafinăria a fost privatizată și patronii și-au adus de acasă un director general. Doamna G a făcut o criză. A urlat, acuzat, amenințat, bibelourile și le-a adunat și a plecat. *** În Săptămâna Mare am fost la Roma, la miiiting. Mă însoțea colega mea Demetra, căreia îi promisesem că îi voi arăta tot ce va fi posibil în puținul timp liber pe care vom reuși să-l „furăm”. Cum printre șefii prezenți acolo erau și niște „grei” americani, avizi și ei de a se dedulci la bucătăria italienească, agenda meeting-ului a devenit flexibilă, așa că pe la 3 după-amiază eram deja liberi și ieșeam în oraș, șefii mari cu șefii mari, noi cu noi. Am mers de-am făcut bășici în tălpi. La „Sixtină” cred că, în sfârșit, am înțeles subtilitatea cu care Michelangelo i-a mâniat pe prelații cei vechi. În Muzeul Vaticanului ne-a crescut inima descoperind statuia unui neaoș de-al nostru, un Dac înconjurat de o întreagă adunare solemnă de statui, nobili romani. Privindu-i, i-am simțit aproape, parcă vii, îngăduitori și blânzi față de tulburarea noastră curioasă. Alături de acei bărbați puternici, fie ei împărați sau patricieni, cu sandaua lor mirosind a colb și sudoare, am admirat frumoase doamne cu fantome de parfum de mosc și foșnet de bucle și de rochii diafane. Auzeam forfotind viața Romei de odinioară, ba până și pe Demetra urzind lângă mine la intrigi în culisele Senatului. Cu ea alături nu m-aș fi temut atât de tăișul vreunui gladius ca preț al gloriei. Când am ieșit, i-am spus: „Suntem fie urmași de luptători, fie sforari. Depinde doar de noi să alegem urmașii cui suntem.” La San Pietro, ne-am închinat Lui, mulțumind că ne îndrumă să vedem nu numai„frunzele”, ci și curgerea sevei prin capilare. În dimineața următoare, la training am avut un exercițiu interesant - elevator pitch: presupunând că ai șansa de a întâlni în lift, pe hol, chiar și„altundeva”un barosan care a auzit de firma ta sau de tine, trebuie să-l îndupleci în maximum 59 de secunde, cam cât îi trebuie liftului să te ducă în vârful Sears Tower, să-ți acorde o întâlnire. Cu ascensorul de la San Pietro, ajungi până-n paradis în mai puține secunde. După exercițiu, vine un american care își declară satisfacția de a-i vedea în carne și oase pe cei care aduc profit, întrebându-ne totuși unde sunt alții, cu salarii generoase dar invizibili mai tot timpul. Ascultându-l, mi-am amintit de o întâmplare petrecută la o altă firmă care vindea instalații mici pentru apartament. Cum concurența deruta clienții cu oferte și promoții revărsate dintr-un corn al abundenței de „marketing pentru marketing” și divizia lor din România bătea pasul pe loc la vânzări din cauză că firma continua să țină prețul cam prea


17

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Avanpremier[ editorial[ www.revistaneuma.ro

sus, s-a cerut o reducere de prețuri. Îngrijorați, mai marii din board au decis că trebuie să trimită un expert capabil să schimbe lucrurile. Înainte de a-și lua biletul de avion, expertul i-a descusut pe români, despre care nu știa nimic altceva decât cifrele de vânzări. I s-a explicat cum mergeau lucrurile: baza de vânzări pentru casnice era competența instalatorilor, în care clienții aveau încredere oarbă. Atunci expertul a decretat: „Voi nu ați fost în stare să vă faceți treaba și uite, a trebuit să bat eu atâta drum să vă salvez! Voi discuta cu instalatorii!” Zis și făcut: s-a organizat o întâlnire, la un hotel, la care au fost adunați și instalatorii. Dar problema e că ei înțeleg engleza doar cu șurubelnița. Un șef le zice: „Mă, fiți atenți: ăsta care vorbește mâine are cuvânt greu la noi, crede că știe tot și ne poate învăța cum să dregem busuiocu’. Dar el știe, săracu’, doar engleză, așa că voi uitați-vă la ăla care stă în spate și vă face semn. Dacă el dă din cap așa, voi spuneți în cor „YEEES” iar dacă dă din cap așa, voi cu toții „NĂĂĂU”. Atât! La sfârșit aplaudăm și gata, mai ciuguliți ceva și apoi fugiți la treabă.” A doua zi, atmosferă de nuntă americană, cu scaune aliniate, bufet suedez, fursecuri ronțăite, pălăvrăgeală și espectativă. Abia pe la 10 se face liniște, odată cu apariția expertului. „Gudmornin’, Gudmornin’!” Toți îl privesc pe oaspete cu superioritate: cine mai e și habarnamistu’ ăsta? Totuși, continuă să-l asculte: „Maineimiz”... „Aiii...aiem-hiă-tuhel-piure-storingheorgheting-bec-tu-bisnis-end-ingioi-sac-sex!” Aplauze vii, prelungite: „YEEES!” Ai fi zis că ești la al XIV-lea Congres. Ochii englezului strălucesc umed de atâta interes. Întorcând capul, țintuiește pe șefii români cu o privire de învingător: „Minunați oameni. Mă întreb cum se face că ei înțeleg atât de bine, iar voi sunteți atât de rigizi.” Unul dintre directori dă să facă un pas înainte: „Șefu’, să-l pocnesc?” „Șezi locului!” Orbit de soarele dimineții și nemăsuratul succes, englezul n-a observat micul incident. „Lețgău-tu-drinc-ăăă...păhărel”. Apoi l-au condus la aeroport. A doua zi le-a trimis o listă de prețuri, reduse cu 20%. Bineînțeles că pieței i-au plăcut prețurile și vânzările și-au revenit. Apoi, au primit o circulară care anunța că„succesele înregistrate de la un capăt la altul al Europei, au obligat la promovarea expertului ca director general de marketing.” Reales la al XIV-lea Congres. *** La câteva luni după ce firma noastră fusese vândută, rechinul ce tocmai ne hăpăise s-a gândit că un team building ne-ar obișnui unii cu alții, „cumpărători” și „cumpărați” și în sfârșit i-ar potoli și lui crampele provocate de merging. Și iată-ne în Malta, într-o atmosferă excelentă: 300 de oameni mănâncă homar de la dejun până la cină, fac băi de mare și de soare, schi nautic, golf și yachting –„grașii”, carting, volei și fotbal - pălmașii. Deși piața continuă să „scârțâie”, noi cei din România „mergem” bine. Șefi mari și mici se întrec în a ne face pe plac fără nicio ipocrizie. Mai ipocriți sunt unii colegi de la nivelul nostru care, gândind că așa rezultate ar putea să ne împingă în sus, ne perie, just in case. În acel an eram pe cale să cresc substanțial vânzările apropiindu-mă de 5 milioane de dolari și vândusem bine o tehnologie unică pe atunci, un prim pas către day-to-day-lifedigitalization, așa că nu mă miră când, la rewarding dinner, îmi aud numele strigat de VP, unul„de-al nostru”cu care împărțisem multe de-a lungul anilor. Mă îndrept spre podium, îmi primesc

placheta și strângerile de mână și mă aliniez alături de ceilalți premianți. Aplauze, show, liniște. VP-ul se pregătește să cheme alt „fruntaș în întrecerea capitalistă”, când, din sală, se aude o voce: ”YOU ARE THE MAN!” și colegul se ridică începând să aplaude. E un olandez de la marketing cu care lucrasem mult în acel an, un „academic” de calitate rară: înțelege piața și își face meseria fără să-și trâmbițeze competența, implicându-se cu eleganță, umăr la umăr. Surprins, VP-ul se adaptează imediat, că și de-aia e VP, exclamând și el: „Într-adevăr, după 3 ani de continuă, fantastică creștere, el e cel mai tare!!” și începe să aplaude, invitându-mă înapoi în față și întinzându-mi microfonul. E rândul meu să fiu surprins. Sala continuă să aplaude și să ovaționeze. Pentru câteva secunde nu știu ce să fac. VP-ul se apropie, mă ia pe după umăr și înaintăm câțiva pași în timp ce blițuri ne orbesc. Se face liniște. „Mulțumesc!! Alături de voi, în fabrică și aici, sunt cel mai fericit om de pe pământ!” și ridicând mâna și privirea:„Slavă Ție, Doamne, pentru că mi-ai dăruit astfel de prieteni!” Sala iar aplaudă și ovaționează. Duc mâna la inimă, mă înclin și mă retrag cedând VP-ului microfonul. În timp ce aplaudă, ochii celor „mari” de la cumpărătorul nostru, așezați la mesele de lângă podium, strălucesc. Le făcusem și lor un serviciu: disipând pentru câteva clipe stresul provocat de vânzarea noastră, stimulasem entuziasmul naivilor. Atmosfera este ca un foc de artificii. Ceremonia se încheie cu dans și antren. Nefiind un dansator bun și nici unul pe care damele să se bată, mă retrag pe terasă cu un pahar de whisky, să discut cu alți masculi. Mai întâi i-am mulțumit olandezului care mă numise „THE MAN”. Acesta m-a îmbrățișat cu foc, mărturisind celor din jur, de parcă nu auziseră în sală: „HE IS THE MAN!”… Ceilalți m-au felicitat și ei și am revenit la ale noastre. O zăresc pe Demetra apropiindu-se. E agitată: „Măi, se întâmplă ceva… Vino înăuntru să vezi!” Dacă venise după mine, însemna că avea un motiv serios. Mă conduce în apropierea unui grup. Un coleg american, un munte care putea muta alt munte, îl asculta pe un coleg rus, de felul lui un„însetat” care mai de fiecare dată își dădea în petic. De obicei conaționalii din grup îl struneau, dar de astă dată îl scăpaseră din frâu. Înconjurat de curioși, rusul perorează într-o engleză precară dar cu mimică expresivă. Gesticulând agresiv, vorbește americanului, ai cărui ochi arată surprindere, neplăcere, impas. Discursul înfierbântat al colegului de la Răsărit amestecă neortodox de-ale firmei cu politica. La un moment dat, americanul zice „Ajunge!” și întorcând spatele rusului, dă să plece. Atunci s-a întâmplat: rusul îl apucă de umăr și îl trage înapoi pe american răsucindu-l. Dezechilibrat, americanul caută să-și regăsească echilibrul, ridicând brațul pentru a se sprijini de cineva. Nu a apucat. Pumnul rusului îl izbește în obraz și, după o piruetă, americanul se prăbușește pe mochetă, unde rămâne lat. Un pumn mic pentru un om, o scatoalcă planetară pentru Unchiul Sam. Imediat câțiva colegi se apropie să-l ajute în timp ce alții îl înșfacă pe rus și-l scot din sală. În ciuda vacarmului, erau destui care urmăriseră incidentul. VP-ul care mă premiase se apropie și întreabă ce s-a întâmplat. Tras afară pe ușă, rusul continuă să strige stereotip, în timp ce glasul i se pierde undeva pe terasă: „Vot sammit na Mal’te! Uite summit-ul de la Malta! Uite summit-ul de la Malta!” Rusul a fost concediat pe loc. Despre incident nu s-a mai vorbit, nici la știri nu s-a pomenit. (Din romanul Fata Morgana Inc., în curs de apari\ie la Editura Neuma)


Proz[

www.revistaneuma.ro

18

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Icoan[ pe sticl[ FLorin GeorGe moLdovAn

M

iroase a iarnă. Pământul e înghețat bocnă. Și parcă așteaptă ceva. Un moșneguț, o băbuță și un copilaș stau dinaintea bisericii celei vechi. Ei așteaptă pe popa. Dar popa nu mai vine. Și Vecernia trebuia să înceapă de mult. Dar popa ăsta nou nu vine ca cel vechi. Și asta ei știu. Și de aceea mai așteaptă. Acela era bătrân și venea din vreme, ăsta e tânăr și vine tot într-o fugă, dar și așa întârzie mereu. Ca acum. Afară e cam frig, moșneagul stă nemișcat și tace, băbuța își izbește un picior de celălalt, își freacă mâinile una peste alta, iar copilașului i-au răsărit trandafiri aprinși în obraji. Bună, nu mai vine odată? Vine, vine, las să vezi cum vine, amuș, amuș... Începe să fulguiască și copilul țopăie de bucurie. Privește în sus. Vin din cenușiul înalt, ca printr-o pâlnie, fire de argint, mii și mii. Copilul închide ochii și deschide gura. Fulgii i se topesc în gură și pe bujori. Nici nu mai trebuie să vină popa. A venit iarna. Bună, hai acasă, hai acasă, că vine Moșu’! Dar baba își amintește de popa Daniel, bătrânul. Îi e dor, pesemne de el, și poate nu numai de el, ci și de vremea lui. Și a ei. De satu’ acela vechi, de drumul de pământ pe care treceau carele cu boi, acuma nu mai vezi boi numa’ în poze, de piața cea veche, pietruită, de oamenii umblând în haine țărănești, albe, de socoteai duminica la slujbă că biserica-i plină de îngeri. Și da, de popa Daniel. Un părințel mic și gras, cu obrajii rozosini. El venea, sărăcuțul, mai devreme la slujbă, căci mergea încet și sufla greu. Dar râdea tot timpul. Purta o pălărie mare cu boruri largi și mirosea totdeauna, negreșit, a busuioc, a mir și pâine caldă. Avea un glas de alamă, intens. Bisericuța răsuna de glasul lui și nu greșea niciodată rânduiala. Când cânta o dată Îngerul a strigat lăcrimau și sfinții din icoane. Numai predicile le citea de pe foaie, sus, din amvon. Unii coratori, mai domnoși, îl criticau pentru asta. Stăteau în mijlocul bisericii cu burțile de gazdă scoase din șir, adormiți pe jumătate, tușind din când în când ca să se uite lumea la ei, și judecau pe popa. Că nu era gospodar ca ei, că nu avea trei patru case ca popa din Dealu Negru și că citește predica de pe țidulă. Nu-l aveau la suflet și pace. Ei voiau un popă fălos. Dar părintele nu se știa făloși. Și nici nu avea vreme de studiu. Avea casă grea. Preuteasa era tot bolnavă, Are cu capu’, săraca!, șușotea satul, și nu gătea, nu spăla, nu rânduia casa. Un băiat îi era la școală la oraș, fata mare măritată, și asta mică, Doamne ai milă de noi, călca pe urmele mă-sii, cam bolnăvioară și ea. Și el făcea totul, era și bărbat și femeie, chiar și la târg mergea sâmbăta de cumpăra două trei kile de brânză, ceapă și mărar, șosete și cămăși, halviță și turtă dulce, și toate mărunțișurile. Iar când mergea sâmbăta la târg tot a busuioc, a mir și a prescură mirosea părintele, chiar dacă nu purta reverenda cea neagră. Atunci purta un costum nemțesc, cu vestă, ținea într-o mână un baston, iar în cealaltă o plasă de pânză. Pășea rar și liniștit și saluta la fiecare pas. Și râdea.

Slujea fără grabă, îndelung, zilnic. Nu se lumina de ziuă și minerii ce așteptau schimbu’ vedeau că bisericuța mijește, dinspre altar, doi ochi galbeni. Se roagă popa Daniel! Bine că se mai roagă cineva pe lumea asta!...Nu renunța la slujbă nici când avea ședință la împărăție, la Armadia. Se scula atunci și mai devreme, că să prindă cursa de la șapte. Și o prindea. Așa, încetul cu încetul, așezat, și tot zâmbind. Avea o singură patimă. Picta icoane. Pe sticlă. Pe glajă, cum îi plăcea lui să spună. Casa și bisericuța erau pline de icoanele lui. Bisericuța era veche, din bârne. Și, ca bisericile vechi, nu avea pereții zugrăviți, era pictată numai catapeteasma. Dar și acolo chipurile sfinte erau atât de afumate încât abia mai deslușeai ochii milostivi a lui Iisus sau ai Maicii Sale. Să restaureze pictura, de unde bani?, monumentul istoric e scump, frate creștine! Și atunci, el, pictorul fără școală, s-a apucat să picteze pe sticlă. Și făcea niște sfinți frumoși și grași, un Iisus blând și omenos și o Maică Sfântă toată numai durere. Hristos părea un țăran de-aici, din sat, iar Maica Domnului o mamă cum vedeai peste tot. Sfinții, de erau vlădici aveau trupuri durdulii iar de erau mucenici aveau mâini butucănoase ori osoase, bătucite de coada securii ori a țapinului și picioare strâmbe, strânse, nu în butuci ori lanțuri, ci în obiele de pănură. Câteodată le lipsea un deget, de nu chiar două, o mână era mai scurtă decât cealaltă, un ochi părea că plânge iar altul că râde. Dar sfinții lui popa Daniel deveneau cu totul gest. Mâna sfinților era în icoană de-a dreptul rugăciune, gura Maicii Domnului Jalnică era însăși durerea iar ochii lui Hristos erau chiar smerenia. Florile erau vii, creșteau peste tot, în casă, pe cergi, la ferestre, pe veșmintele sfinților și chiar din coasta lor. Creșteau mai mari decât sfinții și nu de puține ori ele acopereau câte o mână, câte un zâmbet. Câte o durere. Un nor sau un munte. Și unii sfinți păreau obosiți, ca țăranul ce venea de la sapă sau de la cosit. Sau necăjiți, de parcă nu s-a făcut anul acela mălaiul, sau au murit pruncii, ori a dat holera peste sat. Dar erau și sfinți veseli. Ca feciorii de la horă, ca dascălul atunci când i s-a născut un fecior și cânta beat în strană, ori ca el, popa Daniel, când venea la biserică uitând de necazul de acasă. Îngerii erau în cămeșă albă cu pene și fodori pe la mâneci, ca mirii gata de însurătoare, cu curea lată și cizme cătănești, cu aripi parcă smulse din clopul cu păun, iar câteodată ți se părea că purtau sabia în a treia mână, nevăzută,căci din cele două, văzute, răsăreau mănunchiuri de flori de măr ori de crin, albi-trandafirii, ca zăpadă sub răsăritul soarelui. Hristos stătea pe o ladă de zestre acoperită cu cergă și dintr-o viță de vie ce creștea chiar din trupul său, alb și curat, storcea fără milă într-un potir, întruna, zi și noapte, până la sfârșitul lumii, picături de sânge. Maica Domnului își dezvelea unul din sânii albi pentru a-și hrăni Pruncul iar mai apoi suferea lângă Cruce cu căutătura țărăncilor cărora nu le-au mai venit feciorii de pe front... Arhiereii erau mici și uimitor de grași, cu mitre nefiresc de mari, purtate strâmb, gata să cadă de pe pletele îmbelșugate. Uneori binecuvântau cu


19

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Proz[

www.revistaneuma.ro

mâna stângă, râdeau strâmb și țineau cârja cu șerpi în dreapta. Sfântul Ilie, gras și el, zbura fără nici o problemă în căruța cu cai de foc, și pocnea norii cu biciul. Jos, în livadă, mai trăznea câte o claie de fân făcută duminica. Sfântul Gheorghe omora balaurul cu o suliță subțire ca paiul de grâu și surâdea, ca și cum n-ar fi la luptă ci la o învârtită de pe Someș. Și-n vârful paiului de grâu îmbobocea o cruciuliță aurită... Și totul, iar și iară, era înconjurat de flori mai mari decât sfinții și frunze mai albastre decât cerul...

P

opa ăsta nou și tânăr miroase a parfum domnesc și a pastă de barbirit. E așa de înalt încât, la început, o vreme, tot dădea cu creștetul în pragul de sus a bisericuței vechi. E lat în spate și aleargă pe ulițe, în teniși și trening, în fiecare dimineață. Și uite că acum nu mai vine. Când, în prima zi, a intrat în bisericuța veche și a văzut icoanele pe sticlă a râs și a strigat: Ce-s cu eschimoșii ăștia?! Las că facem noi biserică! Și s-a apucat să explice duminică de duminică, de pe amvon, că e absolută nevoie de o biserică nouă, mare, ca o catedrală, cu pictură adevărată, în stil neobizantin, că sfinții nu sunt grași, că nu le cresc flori din coaste și din gură. Sfinții bizantini sunt slabi și lungi, n-au carne pe ei. Da, au ochii mari ca ai sfinților ăștia de pe sticlă, dar nu se hilizesc atâta, au priviri serioase, uneori și aspre, și n-au gură așa voluptoasă, ci niște buze mici și subțirele. Că erminiile așa spun. Figurile bizantine trebuie să fie nepământești. Cu trupuri alungite, incredibil de ușoare, diafane, cu mulțime de veșminte pe ele, numai falduri – adică trupuri care pe dinăuntru parcă sunt goale. Nici pic de carne. Nici urmă de pasiune. Numai asceză. Numai sfințenie. Ochii mari. Mari și serioși, ba chiar încruntați. Cât de păcătoasă-i lumea asta! Și pătrunzători. Inaccesibili. Însuși Hristos e rece și acuzator. Să se teamă păcătoșii! Liniile trebuie să fie perfecte, decorul sobru și evlavios, foarte evlavios... Și atâtea știa să explice popa cel tânăr fără nici o țidulă că ei nu mai înțelegeau nimica. Numai atâta pricepeau, că biserica asta mică unde s-au botezat și cununat ei nu mai e bună, că sfinții nu sunt grași, și că popii Daniel îi cresc flori din gură și din coastă.

D

a, îi creșteau ruji și bujori și trandafiri, și bine făceau drăguții de ei. Că acuma părinețelu’ era îngropat dinaintea altarului.Aproape. De parcă la fiecare slujbă era și el. Iar uneori chiar îi auzeai glasul venind ca din altar, cântând jalnic ectenia întreită, aceea dragă lui, când se ruga în genunchi pentru cei bolnavi, pentru cei ce călătoresc prin aer și pe ape și pe pământul ăsta necăjit, pentru cei din robie și supărări și pentru mântuirea lor. Și la sfârșit striga popa Daniel din mormânt Domnului să ne rugăm de răsunau cerurile. Iar vara, ea și alte băbuțe, îi gânduluiau mormântul. Și poate de aceea creșteau niște ruji și niște bujori și niște trandafiri pe pieptul părintelui de-ți era mai mare dragu’! Și an de an se făceau tot mai mari și tot mai mândre, de te întrebai, văzându-le, Cât o să mai crească florile astea? Că amuș, amuș, ajung la ceternie, se suie sus, spre clopotniță, spre cer... Da’ acuma ninge și peste mormântul lui ca peste tot satul. Copilul face bulgări și se dă pe picioare, și-a rupt și ghetuțele și acuma parcă se dă pe picioarele goale, goale și roșii ca floarea bujorului, a făcut lunecuș strălucitor și-or cădea băbuțele și moșnegeii când or veni la biserică de s-or sparge, ca păhăruțele de sticlă, moșul e alb de sus până jos, nu zice nimic

și nici nu mai mișcă, iar baba își face o cruce cam silită – că aude un clopot. Trage clopotul, departe, la biserica cea nouă și mare, cu sfinți lungi și slabi. Și încruntați. Și popa tot nu mai vine la Vecernie. Dar lasă, că vine popa Daniel! Da, uite și el întârzie de astă dată... Cine știe ce o fi făcut iar preuteasa. S-o fi apucat să spargă iar icoanele. O fi dus-o iar la clinică și numa’ ce nu-l vezi pe părințelu’ cu obraz rozosin, sosind, tot o apă, nădușindu-se. Vine Moșu’! Vine Moșu’!, strigă copilul. Și cineva, mic și gras, chiar vine făcând cărare prin omăt. N-are sac moșu’, da’ zâmbește. Credincioșii noștri dragi! Credincioșii noștri dragi! De mult mă așteptați? Tare de mult părinte, îi vine să zică băbuței, De când te-ai dus în Rai, părinte!, dar zice altceva, Nu, părinte, numa’ ce am sosit și noi! No haidați să zicem o slavă Tatălui și una Fiului și una Sfântului Duh. Părințelu’ scoate din sân o cheie mare și veche, ca a Sfântului Petru, și descuie biserica. Se scutură de nea pe prag, că deacuma ninge de îngroapă satul, de parcă nici nu mai există cerul și pământul ci numai ninsoarea albă și sfântă. Ușa grea se deschide și femeia așteaptă să scârțâie țâțânile, cum scârțâie ele de fiecare dată, dar, iată, acum nu scârțâie, ce minune!, le-o fi uns cineva, poate Sfântul Gheorghe ocrotitorul bisericii, s-a apucat de Crăciun să sfințească țâțânile cu mir. Și popa caută un capăt de lumânare și nu-l găsește. Dar nu-i nimic. Dintr-o dată palmele i se aprind și merge cu lumina în altar. După el, în biserică intră băbuța și copilul. Tropăiesc pe podele dar tot nu se aude nimic, se scutură de omăt, dar tot albi rămân. Și pălmile le țin căuș căci în ele poartă lumini. Și lucesc din cap până-n picioare de parcă sunt oglinjoare, nu oameni. Moșu’ nu mai intră, e ca o statuie albă, acolo, dinaintea bisericuței, de nu chiar statuie o fi, cine mai poate știi?! Doar luminița din palmele-i adunate e încă vie. În bisericuță s-a făcut ziuă. Sfinții de pe pereți, grași, de sticlă, zâmbesc ondulat, florile mari, roșii ca sângele, și albe ca ninsoarea, ies din icoane, s-au suit pe catapeteasmă și pe prapori, și se tot întind, până unde Doamne?!, aerul e rece și tămâiat, și din altar se aude un glas ca de alamă, vesel, ca un clopot ce bate de praznic. Hristos se naște slăviți-L, Hristos din ceruri, întâmpinați-L, Hristos pe pământ, înălțați-vă, înălțați-vă, înălțați-vă... Băbuța s-a suit pe un perete, ori, poate, în podul bisericii, și s-a așezat pe lada de zestre, lângă Iisus, pe cerga țesută de ea, Domnul îi dă să bea din potirul de aur, ce potir mare!, așa potir mare și plin n-a mai văzut ea niciodată, vine și copilul și bea și el, cât de ușor a ajuns pruncul sus, de-a dreapta Domnului, de parcă ar fi avut aripi!, dintr-o dată miroase a pâine coaptă, părintele o aduce din altar pe un ștergar și abia atunci băbuța vede că bisericuța, în urma ei, e plină de moșnegei și de băbuțe, albi și mici, uite că n-au alunecat pe lunecușul copilului, nu s-au spart, poate au venit prin altă parte, pe altă ușă, toți vin cu brațele întinse, moșnegeii, în opinci și cămăși albe, cu capul descoperit, băbuțele, tot îmbrobodite, mici și lăcrimate... Se aude mereu înălțați-vă, înălțați-vă, înălțați-vă...

S

atul, în vale, e alb, acoperit de ninsoare, ca un mormânt gol, cerul, deasupra, e plin de bisericuțe vechi cu icoane pe glajă... Și ninge. Tot ninge. Dacă a ține-o tot așa, mâine, în ziua de Crăciun, omătu’ a ajunge pân’ la cer...


Tineri poe\i www.revistaneuma.ro

20

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Vasile Dan Marchiș SINGURA AMINTIRE NEARSĂ A SOARELUI 1 Iar se prefigurează o secetă cumplită şi Proorocul Ilie nu-i de găsit S-a întrebat de el şi pe la Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie însă nimic… „Cum aşa?” se adresă regele meteorologilor „Singura amintire nearsă a soarelui – acest mare prooroc de care au ascultat în adevăratul sens al cuvântului toate fenomenele cereşti nu figurează în rândul meteorologilor? Dacă Ilie s-ar crede unul dintre voi, ar fi vai de lume!”

EXTREMA MIRARE Probabil exist fiindcă Dumnezeu îmi apreciază mirarea. Prin faptul că m-am mirat pe locurile sau pe felurile în care și-ar putea face apariția în fața mea Tatăl Ceresc nu mi-am folosit niciodată ochii ,ci gândurile. Nu ajung toți ochii lumii pentru a realiza o mirare deplină în adevăratul sens al cuvântului legat de Slava lui Dumnezeu. Legat de Tatăl Ceresc, cu ce mă pot mira în același timp a tot și la toate, dacă nu cu gândurile... Pe Dumnezeu nu mă voi putea mira niciodată fiindcăt ot ce dorește el să se realizeze este un lucru firesc... Pe faptul că Dumnezeu vrea prin absurd să vină la mine în chip de lup sau de altă creatură, n-am de ce să mă mir, fiindcă acest aspect ar fi pentru Tatăl Ceresc ceva firesc... Dumnezeu poate într-un fel sau altul să mă sperie, prin diferite fenomene cerești sau de altă natură dar prin asta nu mă poate face să mă mir pe el deoarece a te mira pe Tatăl Ceresc fără temei fără noimă, fără rând nu-i un fenomen firesc...

2 Proorocul Ilie străbătând câmpia pustiită de secetă, dar de această dată ca turist şi scriindu-şi memoriile, se văzu oprit, dar nu din cauza arşiţei, ci de intensitatea muzei „Incredibil – tresări regele – Ilie străbate câmpia fără statut oficial! Văd doar perspectiva de a-l convinge să-şi schimbe atitudinea! Destinul îl presează să-şi scrie nepreţuitele-i memorii! Proorocul va accepta să întoarcă vremurile în favoarea noastrădacă îi vom aranja să facă schimb de experienţă cuShakespeare, Eminescu, Heine, Esenin…!”

SINGURA COPIE Pe perioada stagiului de înger n-am învățat nici măcar procedeul de simulare a modestiei (singura copie nelegalizată a sentimentelor acceptată de Dumnezeu).Luându-mi aripile Domnul m-a retrogradat la statutul de om.

ÎNCERCAREA CEA MAI GREA Arde în mine arhiva de rugăciuni nerostite. Scriu parcă mă debarasez de materiale inflamabile. Scriu parcă mă dezbrac de haine cuprinse de foc. Prin cuvintele de foc sau prin focul de cuvinte inima este mai mult decât un pompier. N-au stins nici nu sting pompierii cu apă câte cuvinte a stins şi stinge inima cu sânge... Toate cuvintele ard! Cum să mai scriu astfel...? Văd gramatica destinului ca pe un foc cu ardere completă. Prin arderea completă a cuvintelor nu mi-a rămas cenuşă, nu mi-a rămas fum. Cum să mai scriu la modul elementar. Arde în mine arhiva de rugăciuni nerostite. Sunt ca un preot lipsit de cuvinte care săvârşeşte slujba prin semne.

NORMĂ Urcând Golgota am căzut a treia oară ducând crucea ţării, în timp ce la dreapta mea Mântuitorul nostru Iisus Hristos urcând şi el dar de această dată ca turist şi scriind versuri despre istoria acestui deal a căzut lângă mine, nu silit de povara drumului ci a metaforelor... Atunci Domnul Iisus Hristos a făcut cu mine schimb de experienţă... A luat el crucea... Iar eu îi continuu poezia...

CONCURSUL IADULUI Încercând să fac o scriere nu doar pe măsura credincioşilor ci şi a ateilor, muza mea mai anostă ca oricând m-a abordat astfel: „Prin asta unde vrei să ajungi, în rai sau în iad” I-am răspuns că în rai nu-i cazul, cum că e de prisos a încadra doar în ultimă instanţă fericirea în poezie…” „Bine, fie !” îmi semnalează muza ca un ghid sau impiegat . Mi se impune să călătoresc (în concurs) prin iad pe un drum cu restricție de viteză și greutate. Adică, pe jos și cu greutate mai mică de cum îmi pot închipui, de parcă măsor cu pasul Istoria, și Geografia


Teen Spirit

21

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

www.revistaneuma.ro

Tiana Badea Viraje pariziene poezia asta nu are început, doar un sfârșit (puțin derutat de la Jack) și merge bolnavă în toate stațiile de metrou printre semnele de circulație... coincidența coincidențelor! toate frunzele și serenadele au făcut play-back pe șoseaua principală. suntem chit acum! stau pe jos într-o cutie de cleștar... mi s-au desprins copcile inimii și am o grămadă de bilete cu numele tău acolo. poeții inventează cuvinte și capcane pentru elefanți. spinii focului încins m-au zgâriat pe obraz și trăiesc în garsoniera mea plină de viraje pariziene cu instincte prăfuite... În epicentrul trupului avem particule vinovat de banale... Aruncă-mă în stadioane pline cu fete ca tine! pe mine scrie„dulap de reciclat iubire”... Nu sunt bun pentru toate ale tale și mă hipnotizează dorința de a dezerta din mine însumi.... Nu te-am învățat pe de rost... Nu știu ce carapace stelară porți în suflet și nu mă lași să te aduc în mintea mea.

Becul roșu se trezește ca un robot între câinii facultății de medicină. Își snopește propozițiile, un fel de sinucidere în tablouri celebre... - Nu are sens să te caut în mașinile timpului! se plimbă cu o fustă inteligentă în țara cu cele mai frumoase tranzacții emoționale. cu ecouri si măști de protecție pentru o dragoste epidemică apoi i se sparg în buzunar toate înjurăturile cronice, murdare... minim doi metri între sufletele noastre cumpărate de pe aliexpres... o poveste creată în laborator și meniul zilei pe coloana vertebrală lansează demascarea copilului din tine. mă tem că n-am să-ți pot atinge rădăcinile... pictez pereții dezbrăcați în iarnă lui '88 pentru că nu avem suficiente motive să ne iubim. Iubita mea născută pe 2 august sunt fericit să revin la picioarele tale cu emoțiile vândute la gramaj unui turist străin. Am auzit cum deschide ușa la miezul nopții o altă lume îmbrăcată în corai. În același timp simțeam cum îmi vorbește aiurea sosia ta

Volume de poezie publicate: „omul fabrică de vise“ (editura Grafix 2017). „cartea cuVlad“ (editura Grafix 2018), „Ultimul tren spre infinit”(editura Aius 2019) „3m monumental”(editura Aius 2019).

și fără să vreau mi s-au scufundat toate clișeele chiar în pragul alegerilor. e o curbă foarte abruptă pe nisipul oamenilor cu umbrele. eu mă rătăcesc permanent printre femeile cu pantofi înalți... Am semnat deja dezacordul de ele așa că mă retrag într-o mansardă ponosită acasă la mona. steaua pe care ți-am promis-o stă ca o regină pe un morman de lacrimi amestecate cu vin de proastă calitate. toate zilele pe care aveam de gând să ți le dau au căzut de la etajul 11 de pe o clădire din buenos Aires. Apoi le-am văzut pe omegle după câțiva ani în ochii unui tip din cehia. mizilic! Am riscat toată fericirea ta pentru trei de șapte și-o constelație ce te urmărea în fiecare seară pe gaura cheii.

Cuvinte antiglonț Aud zilele pe care le-ai aruncat la gunoi! Ghici ce! Îngerii mascați înoată în destinul tău, apoi mi-l pun în sacul de dormit. cu siguranță Dumnezeul tău nu mă iubește, iar garanția sufletului meu a expirat de mult... ce amuzant! metaforele trupului tău mă definesc în cele mai vindicative cuvinte, cu dialoguri legate la ochi. mă simt ca o declarație cumpărată din comerț... poți iubi așa ceva? Un secret literar, cu orgolii în plămâni ce respiră dragoste low budget călătorind prin europa... //sfârșitul// ne întinde o capcană la altar iar înainte de război constelația mea antiglonț se va răzbuna. poți dormi liniștit!

Astérix și Obélix Noaptea în jurul meu înălță o umbrelă roșie. Aruncă în mine o nuanță neînregistrată stelară, acacia, iar în pupilă am o valiză de nebuni; Și se naște copilul cu zece neliniști... Hai să ne facem soare pe casă! Și până acolo să conducem o barcă neortodoxă. Înainte să cântăm pe fundul Atlanticului o iubire înrăită și

Premii: - premiul al ii-lea la Festivalul internațional „Lucian blaga“ (Lugoj 2020) - marele premiu„radu cârneci”cu publicarea volumului de poezie„rugăciune suburbană” (râmnicu sărat 2020) - premiul i la Festivalul Național de poezie și proză„mihai eminescu”(botoșani 2020) - premiul poezie del cuore/ poema of the hearts la concorso internazionale di poesia eteatro „castello di Duino“ (italia 2020).

construită din vermillon. cu siguranță se vor revolta filmele cu monștri! când ne vom ține de mână toate șuruburile sorții se vor pocăi iar apa se va transforma în amintiri acril-textil. indicatoarele nu ne duc la Arcul detriumf. Nu. Îmi dictează cercurile o comoară cu ștaif, îmbrăcată în salamandre și flori. poate doar Astérix și obélix ne vor conduce, iar emoțiile mele se clatină pe podul templului. prezentăm deja o paranteză a figurii umane; această biologie a timpului se deschide fix la pagina 11. titlul este ,,pitagora vest”. poți să mă dărâmi dacă vrei, nu uita că am răbdarea acidulată și orice schiță vorbește despre mine.

Regula romantică sărutul tău mă adună de pe străzi, mă îmbracă în cea mai romantică oră cu tine și, pentru că nu există cuvinte, am să-ți mulțumesc prin semne. Fiindcă mă iubești, am să mă deghizez în zile și într-un suflet roșu/negru. când voi pleca, te voi asculta în același cântec, noaptea, când nu pot să dorm. Apoi, să vină vara! să nu știu cum mă cheamă, cât mai am de trăit! să te iubesc bolnav, ca o femeie și ca un copil strigat de Dumnezeu... iartă-mi timpul spânzurat în mine! Am să îmbrac o doamnă și am să ascund în haine toate mesajele fără aer...

Mini World mă înclin în fața superficială a cărților cu cicatrici pe umăr și cu sânge-n poezie . soldații titlului de volum se închină la speranțe miniaturi, iar eu sacrific ora 19 pentru niște flori nu prea credincioase. se spune că avem trimisă de sus o viziune a tăcerii și o anumită stare de spirit care respiră la fel ca noi și se hrănește la fel ca noi. După punct cred că urmează o poveste de iubire, care n-are email și locuiește în miniWorld. suntem trași cu arcul într-un ibric de porțelan, sau într-o capitală nonconformistă unde regăsim la sud o sută de cenușărese cu inima descusută epilog ciudat... de la balconul raiului își promit o melodie fericită. Dansează cu zile în mașinuțe de golf ținându-se de mână ca într-o icoană lucrată în alb.


Poezie

www.revistaneuma.ro

22

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Mihai Păcuraru DIZOLVAT ÎN VIS CU CASCADE Visez de când mă știu cascade, și toate pornesc dintr-un punct, picături din lumea desenată târziu între patru dealuri-pereți; încerc să rup șuvoiul, dar el dispare când mâinile mele se întind în umedul curs neoprit; toate cascadele, noaptea, se strecoară-n liniște de apă, cristale de ochi căutându-mă între alte coloane de apă ale pământului, ce nu se usucă prin respirația mea, privind spre alpiniștii memoriei, spre ore cu trenuri fără șine acoperiș singuratic pentru plecare; și plec, fără niciun vis de cascadă, cu apă ce mă topește în apă, doar un șoim, aproape orb, mă ghicește punct în forma cascadei ce nu mai există, dar cântă.

DOAR DESPRE TRUP De ce trupul meu, Doamne, nu l-ai făcut din apă, să curgă odată cu setea pământului și a oamenilor într-o paralelă până la dispariție? De ce trupul meu, Doamne, nu l-ai făcut din aer, să fiu contur în contur transparent, suport de zbor mângăietor de constelații, contopit cu respirația sacadată a iubirii? De ce trupul meu, Doamne, nu l-ai făcut din lumină, să fie doar noaptea stăpână într-un univers de mine creat? De ce trupul meu, Doamne, l-ai făcut din pământ însuflețit, în care el, sufletul, sălășluiește dincolo de zăbrele, de hotar alunecos spre alte hotare, hrănind continuu pământul, pentru că e pământ de flori și alt pământ peste care vor păși copiii cu mare grijă atunci când vor fi la furtul luminii de către noapte, iar șoaptele lor vor căuta până la mine, oriunde aș fi.

LOCOMOTIVE, GĂRI ȘI TRASEE Ai așteptat și aștepți în gara cu viermi șuier de locomotive ce duduie dinspre dealurile încărcate cu vii, apăsate de mustul ce curge direct în butoaie, ca zilele ce vor urma, spre a fi golite de orice sens. Șinele strălucesc în călători, prin ochi se scurg traversele kilometrilor desfășurați din ghemul pe care strâns îl ţine la capăt un ghepard. Turiștii se aleg după înălțime și greutate,

păr, după ani, și munți striviți ca muștele bâzâind sub tălpi moarte în ouă și viermi, urmând alți turiști lipsiți de înălțime, greutate, culoare, doar zbatere și țipete din cochilia primordială. Trenuri vin, turiștii triști sau veseli, aplecați peste hărți cu trasee, își desfășoară din creier cărări de izvoare în mări, și se se scufundă frumos rugându-se de viață ca de un pai...

SPIRALĂ DE SEMNE Crezi că te pot sluji în cer dacă nu știu cum te pot sluji pe pământ? Trecătorul toarnă benzină pe câte unul să-i dea foc; cel ars nu țipă, nu plânge, ci,la rându-i aruncă flăcări pe altul, care, la rându-i aruncă, iar soarele se aprinde mai tare, focul se aprinde mai tare, întrecere nebună între focuri; te întrebi câți kilometri sunt între ei; nu se cunosc, nu-și văd ochii, ei rămân în scîntei din vârtej, plângi după toți, locul lor e pata roșie din ceea ce rămâne în tine după ce te scalzi în apa rece plină de sloiuri, cu urși și balene, cu valuri de lumină verzuiete oprești și te întrebi, crezi că te pot sluji în cer dacă nu te pot sluji în jungla-pământ?

ȚIPĂ CÂT POȚI DE TARE ÎN TINE Arde-te-ar, nebunule,aproape de mine, fierule, în trepte înțelepte focul ți-l smulgi dintre coaste, înalți un țipăt, îl ridici și-l vezi, te închini, îngenunchezi și taci hohotind, hohotind. Te las să dezmierzi câmpul și câţiva maci zdrenţuiţi, simplul descântec te vrea, arde între coaste, fiebinte te vrea și te vrea, fierbinte descântec, ce-mi tremură mâna când vrei și nu vrei să țip și țipi. Arde în tine, arde în mine,ce minunat ținut îmi arăți cu munți și brazi, cu ceață și multe nebune ce fug spre râu, țipând cu numele tău. Arde-te-ar, nebunule, aproape de mine, fierule, și ce vrei să auzi când urcat pe pod, îți vezi filmul, îți vezi frumusețea dată de Dumnezeu, și țipi cât poți de tare în tine.


23

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

R[zle\e

www.revistaneuma.ro

Tribunalele nu fac dreptate GeLu neGreA Românul e tare când dă de dracu’. În circumstanțe obișnuite, e vai și amar de el. Indiferent pe ce teren joacă cu Aghiuță, însă, romînul câștigă pentru că el e mai dat dracului decât diavolul însuși. Lucrurile se petrec astfel fiindcă românul este îndeajuns de deștept ca să știe cum să iasă din orice încurcătură, dar nu suficient de inteligent ca să știe cum să nu intre în ea. * Întrebare veche, etern nouă: de ce „la început era Cuvântul” și nu „la început a fost Dumnezeu”? De ce această inversare a termenilor? Nu era firească o afirmație „tare” gen: „La început a fost Dumnezeu”, urmată, în logica biblică, de: „...și la Dumnezeu era Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu”? Asta ar fi permis o „traducere” de tipul: Dumnezeul de la început și al tuturor începuturilor era înzestrat cu darul Vorbirii (Cuvântării). El dispunea, așadar, de calitatea unică de a vorbi. Care era funcția Vorbirii Sale? În primul rând, funcția de reprezentare. Verbul, Logosul, nu exista în afara lui Dumnezeu și de aceea era totuna cu El: era forma lui de manifestare. Prima și unica atâta vreme cât nu știm dacă Dumnezeu vedea, auzea, mirosea... Probabil că nu, de vreme ce nu exista nimic de văzut, de pipăit, de gustat, de mirosit. Nimicul inițial nu putea fi perceput prin simțurile comune. Bizareria este că, fenomenologic, Atotputernicul își semnalează existența pentru prima oară ca semnal auditiv. Pe cale de consecință, auzul trebuie considerat, în ordine cronologică, primul dintre simțuri. În eternitatea tăcută (fie cea din cosmosul inexistent, fie cea din „dimensiunea interioară – nemărginită și supratemporală – a lui Dumnezeu”, cu vorbele lui Bartolomeu Anania) se articulează, la un moment dat, un Cuvânt care, în afara sau înlăuntrul lui Dumnezeu, se aude. Dar el nu are doar această dimensiune – fizică, să-i spunem. Și nici curenta funcție de comunicare. La (sau întru) început, Dumnezeu nu comunică pentru bunul motiv că n-are cu cine. Nici măcar cu ce (mă refer la posibilul dialog cu parteneri muți: obiecte, fenomene...). Funcția esențială (pentru că și unică) a Logosului divin este aceea performativă. Cuvântul lui Dumnezeu este simultan, coincident și echivalent cu Fapta, cu Lucrul. Rostirea este totuna cu înfăptuirea. Recte, cu geneza, cu nașterea, cu înființarea, cu creația, în sens generic. Cuvântul întrupează. În acest exercițiu performativ, el devine egal cu Dumnezeu, este forma de manifestare a existenței acestuia: „Cuvântul era Dumnezeu”. „Era” în sensul că dispunea de calitățile și puterile Lui, că făptuia în numele Lui: „Toate printr-Însul s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”. Lipsit de Cuvânt, în absența Logosului performativ, adică, Dumnezeu însuși nu există. Sau, în orice caz, este o entitate sterilă. Abia cînd se decide să cuvânteze, Dumnezeu dobândește substanță și sens. De ce n-o face mai înainte de însăși Facerea? Dar, pe durata veșniciei, există un „înainte de”? Nu, pentru că punctul de referință putând fi plasat oriunde, „înainte” și „după” se golesc de sens. La fel ca și întrebarea. Sigur rămâne că Geneza era la îndemâna lui Dumnezeu, că El era deținătorul posibilității și mijloacelor de a o înfăptui: „Cuvântul era la Dumnezeu”.Ținea de decizia Lui, așadar, a-L activa, a-L pune la treabă, a-L preschimba în Faptă. Ceea ce se și întâmplă. Dar forța Cuvântului nu se reduce la infinita lume neînsuflețită, la Cosmos, la Universul lucrurilor, fenomenelor și proceselor din ceea ce oamenii vor numi Natură. Cuvântul, eliberat – nu se știe de ce și când – din sinele

Dumnezeului atotputernic cu care se identifică, ascunde miracolul suprem: „Viața era într-Însul, și viața era lumina oamenilor...”. Acum, Geneza este completă: Dumnezeu-Cuvântul și-a făcut datoria până la capăt, și-a împlinit menirea, lucrurile căpătând trup, iar viața revelându-se. * O prejudecată sentimentaloidă: victimele au întotdeauna dreptate. Nu, nu au dreptate și, mai ales, nu au întotdeauna. Afirmația poate părea hazardată atâta timp cât, în istorie, cel puțin, dreptatea este sistematic de partea învingătorilor. O.K., în istorie așa stau lucrurile: la nivel macro, grandios și abstract, cei tari fac legea. Dar legea socială, nu aceea morală. Există însă un fel de revanșă a eticului asupra epicului; ea îi plasează pe învinșii care au avut norocul supraviețuirii în ipostaza de posesori ai dreptății. O dreptate care nu le folosește la nimic, e adevărat, dar care poate fi oricând fluturată consolator. Apropo de dreptate: când aud că oamenii se adresează instituțiilor juridice pentru a li se face dreptate mă apucă râsul. Tribunalele nu fac dreptate; răzbună, doar, o nedreptate consumată. Atunci când reușesc și asta, of course. * După filosoful italian Giorgio Agamben, a performa este egal cu a face lucruri cu vorbe. Zice Agamben: „Dreptul poate fi considerat reziduul în limbaj al unui stadiu magico-juridic al existenței umane, în care cuvintele și faptele, expresia lingvistică și eficiența reală coincideau”. Din acel stadiu nu doar magico-juridic, ci și magico-etic, magicoștiințific și magico-estetic provine, probabil, triada platoniciană bine – adevăr – frumos. A fost o vreme în care cuvintele erau nu doar exclusivamente denotative, ci și obligatoriu, întru totul și strict echivalente cu faptele. Istoric vorbind, conceptul de adevăr precede atât binele, cât și frumosul. Adevărul ca relație de corespondență între cuvânt și lucru, între cuvânt și fapt a fost cândva imperios necesar, vital necesar, chiar. Și când spun vital înțeleg acel ceva de care depinde în mod direct viața oamenilor. Pentru că adevărul era mai mult decât o relație de echivalență. Când vânătorul, întors în peșteră, rostea grupul de sunete ce denumea, să spunem, un dinozaur, el îl folosea referind exclusiv despre realitatea fenomenologică dinozaur (deosebită, adică, de orice altă realitate fenomenologică, dar și semnalând existența concretă, efectivă, palpabilă a acelei realități în acel timp și în acel loc). Nici trecutul („am văzut ieri un dinozaur”), nici abstractul („în apropierea peșterii trăiesc dinozauri”) nu erau funcții ale limbajului locuitorilor peșterilor. Vânătorul trebuia să spună adevărul nu doar pentru a-și ocroti, în imediat, membrii familiei, ci și pentru a transmite copiilor cunoștințe exacte despre universul pe care urmau să-l moștenească. Pentru acei copii era, așijderea, vital ca între realitate și cuvinte să existe o deplină adecvare, perfectă coincidență semantică; altfel, existența insului și a comunității erau în primejdie de moarte. Unitatea primordială dintre cuvânt și faptă îmbrăca forma obligatorie a adevărului. În Biblie, acesta este cuvântul cel mai frecvent („adevăr zic vouă”,„eu sunt calea, adevărul și viața” etc.). Despre bine și, mai ales, despre frumos Evangheliile tac semnificativ. Ele se vădesc a fi valori de rang secund, nehotărâtoare pentru conservarea valorii supreme – viața.


Puncte de vedere www.revistaneuma.ro

24

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

M[rirea §i dec[derea „Domnului Spaniol” Liviu cAPşA

C

u peste zece ani în urmă, când planeta noastră abia primise botezul unui nou secol, iar România bătea cu sfială la porţile mari ale Europei, cei mai îndrăzneţi dintre urmaşii getodacilor romanizaţi fără voie se luptau eroic să scoată capul, dar mai ales braţele bune de muncă în lume. Aprigele bătălii, purtate fără tradiţionalele arme – furci, coase şi topoare – se desfăşurau nu atât în conştiinţa combatanţilor şi cu obişnuinţele locului, îndelung bătătorite de maiul autoizolării din întunecată epocă de aur ceauşist, ci, mai ales, pe câmpurile din faţa ambasadelor, de unde se arcuiau curcubee de speranţe până în ţinuturile celor două surori de gintă latină: Spania şi Italia. Dintre cele mai râvnite destinaţii, se detaşa evident, prin mâna caldă întinsă frăţeşte, ţara lui Don Quijotte, a cărei ambasadă, asaltată zi şi noapte, făcea tot ce-i sta în putinţă să elibereze permisele de muncă la foc automat, diluând inevitabila birocraţie diplomatică în scurte reprize de indulgenţă. Ne mai amintim, desigur, de reportajele nocturne ale televiziunilor, descinse la locul speranţelor, unde o mare somnolentă de oameni foşnea peste cartoanele ce se metamorfozazeră în paturi de campanie cu vedere directă la stele. La întrebările indiscrete ale reporterilor, dacă îşi păstrează speranţele de-a răzbi prin ambuscadele concurenţei, declanşate în fiecare dimineaţă în faţa ghişeelor, combatanţii răspundeau precipitat sau după o sănătoasă chibzuinţă:„Cum o vrea Domnul Spaniol”. Adică omul în pixul căruia înfloreau – sau se veştejeau – nădejdiile insistenţilor solicitanţi. Domnul Spaniol, micul zeu generic căruia i se închinau cohorte de români, nu avea nici nume, nici chip, ci o imensă miruire cu răbdare, cu care trebuia doar să aleagă cu omenească înţelegere; să cântărească la miligram disperarea, să evalueze la centimetru competenţele, să programeze la centimă viitorul profit. Aleşii plecau în chiote de fericire: mâinile lor, fremătând prin câmpurile spaniole, vor

mai pune o cărămidă la temelia bunăstării iberice. Multe cariere agricole vor fi îmbobocit atunci, multe destine europene se vor fi înfiripat prin minunatele plantaţii de căpşuni, şi la fel de multe familii de prin satele României vor fi păşit pe treptele tribunalelor. C-aşa-i în viaţa de la marginea Europei. Totul vine mai târziu sau deloc, aşteptările sunt lungi, deziluziile insistente iar cele mai virile proiectele eşuează în reverii. Cam asta era situaţia în copilăria postdecembristă a României din anii iliesconăstăsişti ; o ţară ţinută în frâu de cei care nu doreau „să o vândă”, dar nici să o crească cum trebuie ; un biet copil de pripas, dezorientat, rătăcind printre interesele bine plantate cu voie de sus, hrănit generos cu iluzii. Dar anii au trecut, guverne au venit şi au plecat - şi pe aici şi prin Europa – condiţii s-au îndeplinit, restricţii s-au (mai) ridicat, permise de muncă s-au eliberat, şi tot românul, ca-ntotodeauna imparţial, a luat la cutreierat, democratic şi nediscriminatoriu, bătrânul nostru continent ; din nord la sud dar mai ales spre vest, nicio ţară

din cele „ofertante” n-a rămas nevizitată, „neimplementată” în viguroase proiecte lucrative pe termen scurt sau lung. Şi uite-aşa, după efemera-i glorie carpato-danubio-pontică, Domnul Spaniol a început să se afunde în mlaştina uitării ce-a scrisă-n eterna lege a firii. Libera circulaţie şi mulţimea solicitărilor pentru culturile agricole, mai mult sau mai puţin exotice, de pe sterpele pământuri andaluze, pe care românii, cu spiritul lor de orientare călit în întunecaţii ani ceauşişti nu le-au ratat, l-au şters pe domnul cu pixul din memoria trecutelor aşteptări dâmboviţene, l-au fărâmiţat în sutele de autocare ce duceau, acum, „la liber”, o mână de lucru mereu disponibilă, l-au proiectat în neant. Pe el, cel care, asemenea vechilor navigatori , descoperise un pământ necunoscut dar plin de promisiuni. Iată cum, trăindu-şi efemera glorie, steaua Domnului Spaniol s-a stins pe cerul nopţilor bucureştene, făcând loc altor biografii iberice cu care românii convieţuiesc frăţeşte, un trup şi un suflet în zbuciumata noastră Europă.


25

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Puncte de vedere www.revistaneuma.ro

Ajutor! Ajutor! Ajutor! răzvAn nicuLA

O

ricât s-ar spune că e bine să-ți vezi de treaba ta în loc să tot stai cu ochii peste gardul celuilalt, se poate afirma că lumea noastră nu este mai rea decât a lor. Lumea noastră, cea mioritică, nu pare deloc inferioară celeilalte, „civilizate”și dezlănțuite, pe care cele mai multe voci o declară cu cincizeci de ani mai evoluată. Spre exemplu, în februarie 2020, perioada în care coronavirusul începea să zburde, deja înțărcat, împingând la campanii mediatice care să susțină igiena, era invocat un studiu al agenției Gallup din Statele Unite (un fel de Institutul Național de Statistică al nostru, dar mai cu ștaif ) din 2015, care ar fi părut multora irelevant: obișnuința europenilor de a-și spăla mâinile după folosirea toaletei. Oricât ar fi tentate gurile rele să zâmbească ironic cu o sprânceană ridicată, ațintindu-și privirile spre spațiul carpato-danubiano-pontic, s-ar afla într-o gravă eroare. Conform studiului, doar cincizeci de procente dintre olandezi își spălau mâinile după o vizită la grupul sanitar, cincizeci și șapte de procente dintre italieni, șaizeci și unu dintre spanioli, în timp ce Franța se lăuda cu un procent de șaizeci și doi. România stătea în vârful clasamentului (de fapt în coada lui, ca de obicei), cu optzeci și patru de procente, depășită doar de Grecia – optzeci și cinci, și de Bosnia și Herțegovina – nouăzeci și șase. Cam așa, s-ar putea spune, Estul i-a aplicat Vestului o ușoară scatoalcă, una care, din fericire, nu a supărat pe nimeni. Pentru că, să ne ferească cerurile de vreo supărare – se lasă cu mișcări de stradă, cu statui dărâmate și cu atacuri la operele de artă care au influențat o lume întreagă. Așa cum s-a întâmplat peste ocean, în democrata Americă, yankeii dovedind din nou cât de adevărat este că cel mai puternic stat al lumii își merită pe deplin renumele de „țara tuturor posibilităților”. Cum altfel s-ar fi putut ca moartea unui infractor recunoscut, George Floyd, să ducă la eliminarea temporară din grila de programe a HBO MAX a ecranizării romanului cu același titlu, al scriitoarei Margaret Mitchell, Pe aripile vântului, pe motiv că ar fi un material care portretizează sclavia?! Din luna iunie până în prezent ridicolul situației s-a mai atenuat, doar pentru a face loc unei alte vești care nu poate fi primită decât cu stupoare: deși Anglia nu se poate lăuda cu temperaturi foarte ridicate pe timpul verii și riscul contactării unei insolații tinde spre zero, aflăm că începând din august romanul Agathei Christie Zece negri mititei se va numi, de acum, Erau zece. James Prichard, nepotul autoarei, a anunțat schimbarea titlului pentru piața franceză, adăugând că se lucrează și la modificarea textului, întrucât peiorativul „negru” (negro) este folosit în interiorul volumului de exact șaptezeci și patru de ori. Și, ca o cireașă plasată strategic pe glazura tortului, ca să nu spunem de vreo bomboană de pe colivă, Donald Trump, supranumit cel mai puternic om de pe Pământ, într-o declarație halucinantă pe tema coronavirusului, afirmă că o asemenea situație de criză a mai produs, în istoria recentă, doar gripa spaniolă din 1918, care, de altfel, a dus la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial (!). Într-un fel i se poate da dreptate, întrucât istoria este făcută de învingători, și întreaga umanitate speră că nu vom ieși înfrânți din lupta cu pandemia actuală. În asemenea condiții, un naționalist convins, sau un lovit de dacopatie, s-ar duce la culcare râzând de vajnicul Occident, sătul

să-i mai supravegheze caprele, mai râioase ca acelea ale Irinucăi lui Creangă. Chiar și-ar putea spune că Vestul își vine în fire, amintindu-și de proiectul de lege autohton care ar fi putut duce la interzicerea lui Cioran și a lui Eliade din pricina simpatiei arătate Mișcării Legionare, sau de inițiativa Institutului „Elie Wiesel” de a solicita, în 2014, demolarea statuii lui Mircea Vulcănescu. Dar ar rămâne cu regretul că împământenita zicală „ca la noi la nimenea” își pierde, treptat, caracterul național. Totuși, nici noi nu ne dezmințim și rămânem noi. Wir sind wir, sau mai bavarezul Mia san mia, ne rămân pe deplin aplicabile. Zadarnic întreaga suflare românească a căscat gura la Pianistul lui Polanski în 2002, în 2020 în continuare preferăm să vorbim despre Pian. Și chiar, parcă sfidător, ne bucurăm de frăția cu codrul și de împăcarea cu fatalitatea, asemenea mai-nou notoriului manelist care în timpul unui mic concert live susținut din autoturismul personal condus de nevastă, s-a trezit lovit de tren. Sau, de fapt, nu s-a mai trezit deloc. Comuniunea românului cu natura, știm deja, este cunoscută în întreaga Europă, datorită unei statistici a Eurostat, care constata că în 2018, în România, 27,7% din gospodării nu au toaletă în interior. De aici și mentalitatea unora că nu există covid, dar că un pas făcut într-o grămadă de excremente este semn de noroc. În definitiv, norocul și-l mai face omul și cu mâna lui. Sau cu piciorul. Nici peisajul cultural nu a fost scutit de mici cutremure, având în vedere că ambasadoare a Zilei Brâncuși a fost aleasă o cântăreață care pare mai degrabă o surpriză din punga de chipsuri decât personalitate îndrituită să vorbească despre cultură. Dar până și lumea erudită, de pretutindeni, pare dispusă să-și fure singură căciula. Într-un an sărac în evenimente culturale, la o anchetă demarată de revista Uniunii Scriitorilor „Luceafărul de dimineață”, intitulată„Treizeci de ani fără cenzură”, dintre declarații aproape senzuale la adresa libertății de a scrie, vocea lui Ovidiu Pecican se ridică pentru a pune, motivat, punctul pe„i”:„Treizeci de ani fără cenzură? Să fim serioși!” Semn că nu numai în Occident, ci și la noi, prin redacții sunt strecurate personaje cărora noțiunea de libertate de exprimare le este străină, cărora condeiul le atârnă în mână mai greu decât apasă Pământul pe umerii lui Atlas și al căror suflet este mai degrabă măcinat de spaima de a nu supăra decât de nevoia de dreptate. Cu siguranță, asemenea specimene, care au făcut din literatură sau jurnalism o „învârteală”, nu o meserie, în baza recentelor informații că Mircea Cărtărescu este din nou pe lista scurtă a pretendenților la Premiul Nobel pentru Literatură, ar întreba scriitorul, dacă ar avea ocazia, doar de ce și-a intitulat romanul Orbitor și nu Sorbitor. În mod cert, lumea actuală are nevoie și de Solenoidul lui Mircea Cărtărescu. Mai ales de cele zece pagini (732-742) de „ajutor!” din ediția de 2015 a cărții, o minunată găselniță a literaturii contemporane, care ar trebui tocate bine, cuvânt cu cuvânt, fiecare dintre ele urmând a fi pus într-o sticlă. Cu atâtea sticle aruncate prin mări și oceane, poate măcar una să ajungă la vreun naufragiat pe o insulă pustie, rămas suficient de întreg la minte să ne mai poată salva.


Colocviul de critic[ www.revistaneuma.ro

26

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Colocviile de Critică ale Filialei Bucureşti - Critică, Eseistică şi Istorie Literară a Uniunii Scriitorilor din România - Ediţia a X-a

Cel mai bun prezent pentru trecut:

trei decenii (postcomuniste) faste pentru istoria literar[ româneasc[ ion boGdAn LeFter

Sumare panseuri despre timp, despre prezent şi trecut, despre istorie De felul lui, prezentul e... complicat: năvalnic, acaparant, entuziasmant sau deprimant, limpezitor sau zăpăcitor. Îl trăim continuu, nu-l părăsim decît cînd plecăm spre o lume mai bună, însă el trece instantaneu, n-avem cum să-l ţinem în loc, drept care, captivi în mereu noi configuraţii, nu-l putem cuprinde nici măcar pe el, „omniprezentul”, doar în aparenţă mereu acelaşi, de fapt în fiecare clipă altul, darămite timpul întreg. Ceea ce nu înseamnă că trecutul „nu există”: avem memoria faptelor trăite şi le colecţionăm în depozitul pe care-l numim aşa, „trecut”, deşi nu-l putem vizita vreodată, neavînd cum să „retrăim” fostele prezenturi lăsate în urmă. Unii dintre noi, vizionari, „privesc” şi în viitor, însă nu despre „clairvoyanţi” e vorba aici – aici şi acum, apropo! – şi nici despre alte categorii de „inspiraţi”, de la cititorii în cafea sau în stele la prezicători şi profeţi. Iar asupra„maşinii timpului”, retroproiectoare sau vizitatoare a virtualităţilor încă neîntrupate, ne vom apleca şi-o vom diseca după ce se va inventa nu în ficţiunile literar-artistice, ci în viaţa reală... Lăsînd prezenturilor viitoare ceea ce n-a sosit încă, trăindu-ni-le cît mai intens – şi interesant, bogat, de preferinţă plăcut... – pe cele de care avem parte zi de zi şi ceas de ceas, rămînem cu marea şi permanenta problemă a organizării prezentului trecut, acumulat istoric. Unii cred cu tărie în obiectivitatea „certă” a

„privirilor înapoi”, „probînd” prin relatări directe:„chiar aşa a fost, eram de faţă, am trăit momentul eu însumi!”, învrednicindu-se cîteodată să şi consemneze, „ca să se ştie!”, „ca să nu se uite!”. Alţii, permisivi sau chiar ultra-relativişti, explică banalităţile de semn opus: mărturiile sînt indenegabil subiective şi pot fi neconcordante, chiar flagrant contradictorii. Cu alte cuvinte, „trecutul” de- pinde de perspectivă, nu poate fi proclamat drept unic, avîndu-şi multiplici- tăţile lui, variaţiile, variantele, ipostazele mai apropiate ori mai îndepărtate între ele, deşi s-ar zice că au – iarăşi de discutat!... – acelaşi „referent”. Chiar acelaşi?! De cîteva decenii încoace, de cînd s-au răspîndit teoriile relativizante asupra trecutului, ne-am obişnuit cu ideea că istoria e chestiune de construcţie şi de interpretare, nu de stocare şi clasare strict „factuală”, „factologică”. Speculativii au prins aripi şi-au scris – doar cîţiva dintre ei, dar au scris – cărţi seducătoare despre „(re)inventarea trecutului”. Recapitulările istoriei ar fi operaţiuni – de fapt – „metaistorice”, esenţiale fiind perspectivele, atitudinile, ideologiile celor care şi le asumă. Fără să ne întoarcem la naraţiunile catedratice asupra istoriei, la solemnităţile „indiscutabile”, se cuvine – totuşi! – să relativizăm şi... relativismele. Sîntem astăzi cu toţii – sau... mă rog!: mai-toţi; sau mulţi... – de acord că şi trecutul, cu tot cu variaţiile sale, e discutabil, ca orice în afară de dogme, chiar şi ele chestionabile în afara cercurilor de adepţi care „cred şi nu cercetează”. Istoria chiar este – deci – „plurală”, „polisemantică”, însă nu oricum

reinterpretabilă: din însumarea multitudinii de perspective rezultă un „loc geometric”, o zonă de„relativ”consens, de – aşa-zicînd – trecut („relativ”-)“obiectiv”, fireşte că în continuare discutabil şi rediscutabil etc. Către acest teritoriu cu contururi „moi”, mereu remodelabile, dar şi cu certitudinile sale, cu seturi importante de repere ferme, ne-ntoarcem spre a „revizita” istoria: o cercetăm, ne punem întrebări, avansăm ipoteze, facem demonstraţii şi construim imagini ale ei, „negociindu-i” veridicitatea. Adaos obligatoriu: nu fără bun-simţ şi nu fără scrupule, nu pentru a mistifica sau pentru a manipula trecutul (precum – acceptabil – artiştii „ficţionari” ori – inacceptabil – politicienii mincinoşi!).

Intervalele mari şi mici ale „istoricizării” Cu cît mai departe de anumite perioade trecute, cu atît mai uşor de elaborat imaginile lor, căci va fi curs timp destul pentru ca informaţiile şi ipotezele să se adune, să fie verificate, filtrate, ierarhizate, articulate în imaginile cvasi-consensuale pe care apoi le-au răspîndit şi le-au impus „canonic” tratatele şi manualele şcolare. Şi-n asemenea cazuri pot interveni uneori „răsturnări” semnificative, însă foarte rar, doar atunci cînd se produc mutaţii de perspectivă atît de largi şi de profunde, încît survin „revoluţii” metodologice şi de interpretare. Drept consecinţă, au loc mari „rescrieri” ale trecutului, mari rearticulări panoramice; sau sînt revizuite detalii, sînt declasate sau reabilitate anumite figuri,


27

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

creşte sau scade relevanţa unor personaje, gesturi, evenimente. Dificultăţi tot mai mari pe măsură ce istoria se-apropie de noi, ne pare tot mai familiară, e foarte recentă, am trăit-o ierialaltăieri, o recunoaştem,„Ştim noi cum a fost!”, căci se compune din foste prezenturi personale vărsate-n sacul comun al trecului. Devin şi mai importante coordonatele perspectivelor subiective: cine interpretează e esenţial pentru ca să interpretăm noi înşine, toţi ceilalţi, ce interpretează respectivul (de neevitat repetiţia termenului!). Depinde – aşadar – mult de informaţiile fiecărui evaluator, de „turnul său de control”, de unde-a văzut unele lucruri şi nu le-a sesizat pe altele, interpretînd în funcţie de datele avute la dispoziţie, de contexte, de influenţe şi apartenenţe amicale şi colegiale, de grup, generaţionale, instituţionale, de experienţele personale în genere.

Problema Istoria literaturii în cei 30 de ani şi jumătate care s-au scurs de la căderea regimului comunist? Punîndu-ne problema, o putem trata la mai multe niveluri. 1. Starea domeniului, mai întîi: care e bilanţul de trei decenii al disciplinei? 2. Starea disciplinelor exegetice: cît de „istorizante” au fost perspectivele critice dincolo de practica efectivă a cercetării trecutului literar şi cultural? 3. Perspectivele mediilor literare/ intelectuale asupra istoriei în ansamblu şi a celei culturale în special, y compris cea literară. 4. Perspectivele şcolii şi ale publicului larg. Nu va urma un bilanţ riguros, cu şiruri de nume de autori şi titluri de cărţi, nici nu fac aici o cercetare sistematică, de tip socio-cultural, care ar presupune altă mobilizare, poate a unei întregi echipe, şi alte instrumente de lucru, ci o evaluare personală, inevitabil tot „subiectivă”, dar de observator atent al actualităţii noastre culturale, cu un efort de „obiectivare” pe care fiecare cititor al acestor rînduri îl are libertatea „subiectiv”-“obiectivă” de a-l credita mai mult ori mai puţin... În schemă, ca„punctaj” rapid: 1. Starea istoriei literare româneşti recente şi actuale Niciodată nu s-au scris şi nu s-au publicat atîtea istorii literare ale literaturii

Colocviul de critic[ www.revistaneuma.ro române, generale ori parţiale, ca-n aceste ultime trei decenii. Absolut explicabil: libertatea post1989 a permis şi libertatea de iniţiativă în materie. Se publicaseră cîteva istorii literare şi sub regim comunist, însă nu i-ar fi fost permis oricui să producă una. Şi – mai ales – n-ar fi fost posibilă publicarea unei panorame libere a scrisului autohton, adeseori împletit strîns cu îm- prejurările politice ale vremurilor, cu atît mai mult sub sistemul totalitar postbelic, mai întîi brutal-represiv, utilizator al artelor în scop strict propagandistic, ulterior „liberalizat” parţial, drept care literatura şi celelalte au profitat şi s-au refăcut ca forme „contraculturale”, de „rezistenţă”, uneori subversive, ceea ce se înţelegea bine, dar nu se putea exprima public. Cum să compui o istorie a creativităţii scrise sau a altor limbaje artistice, generală sau doar postbelică, fără să poţi explica de ce lucrurile au evoluat cum au evoluat?! Apoi, perspectivele istorizante substanţial resuscitate în noul context de epocă au permis scrierea şi publicarea unui mare număr de studii de anverguri varii asupra unor epoci, teme, forme literare, asupra multor autori ai tuturor perioadelor, ai tuturor „trecuturilor” noastre culturale. Privilegiate – desigur – figurile, grupările, etapele anterior„marginalizate” sau interzise din motive politice, scriitorii care nu fuseseră pe placul regimului comunist, blocaţi sau doar toleraţi, exilaţii şi alţii. În sinteze parţiale, în monografii, în cercetări de detalii, istoria literară românească a înflorit spectaculos ca domeniu, ca vast cîmp de explorare. 2. Starea disciplinelor exegetice recente şi actuale Lărgind cadrul, toate disciplinele complementare sau subsecvente sau de interferenţă cu alte zone de cercetare şiau asumat în ultimele trei decenii noile oportunităţi de investigaţie istorizantă, de obicei împletite cu metodologii de ultime ore sau recuperate din perioadele în care cîmpul ştiinţelor socio-umane româneşti nu era conectat – sau nu era bine conectat – la cel internaţional. Au profitat din plin sociologia literaturii, istoria culturală şi a ideilor, a ideologiilor, a„mentalităţilor”, studiile de gen şi altele. Subiect distinct: deschiderea – parţială, la început dificilă, apoi din ce în ce mai largă – a arhivelor fostului regim comunist şi ale fostei sale poliţii politice, Securitatea, a pus la dispoziţia unui mare număr de cercetători, mai ales tineri, o

materie de explorare bogată şi pasionantă. Au rezultat un mare număr de studii bazate pe aceste arhive, s-au alcătuit culegeri de documente, s-au recuperat şi s-au publicat cărţi confiscate de vechiul regim, totul pus în perspectiva – evident – a istoriei postbelice. Alt capitol semnificativ: publicistica literară, recenzistica, articleria pe teme literare la zi. Zonă gazetărească, în mod firesc conectată la actualitatea imediată, deci, în principiu „prezenteistă”. Treptata intrare în scenă a unor comentatori mai tineri, din noile „valuri”, mulţi dintre ei ostili generaţiilor medii şi senioare, înclinaţi către contestarea fără nuanţe, a creat impresia de ignorare a istoriei literare anterioare. Însă, cînd sînt utilizate bune instrumente profesionale, filierele de evoluţie continuă să fie schiţate, autorilor cronicaţi li se indică traseele de publicare, grupurile şi mediile de afirmare, elemente – vasăzică – de reconstituire a unor cronologii, de încadrare istoricoliterară. Aş atrage atenţia şi asupra unei categorii exegetice sui-generis: a doctoranzilor în Filologie. Sub „egida” universităţilor din toată ţara, cu performanţe notabile la cele mari, uneori şi la celelalte, s-au scris în aceste decenii cîteva mii de teze de istorie literară, de teorie şi literatură comparată, de etnologie şi antropologie culturală, investigaţii şi în alte domenii şi subdomenii mai recent rataşate cercetărilor filologice şi socio-umane, precum studiile europene sau teoriile comunicării, publicitatea şi relaţiile publice, bibliologia şi biblioteconomia, studiile de gen cu aplicaţii literaro-socio-culturale. Cu excepţia subiectelor strict „paradigmatice”, atemporale sau de pură teorie non-contextualistă, tratate şi ele – de fapt – ca etape ale unor evoluţii intelectuale, deci, tot în scenarii cu dimensiuni măcar implicitcronologice, această producţie masivă de exegeză tînără confirmă interesul larg-relansat pentru cercetarea istorizantă. Avansuri pe toată linia. 3. Perspectivele mediilor literare/ intelectuale Din perspectiva/perspectivele mediilor intelectuale româneşti – şi Centraleuropene, căci multe, majoritatea notaţiilor asupra situaţiei locale sînt valabile, mutatis mutandis, în toate societăţile, culturile, literaturile din statele foste comuniste – ne aflăm din 1990 sub semnul


Colocviul de critic[ www.revistaneuma.ro istoriei recuperate. S-a discutat constant de-a lungul ultimelor trei decenii despre regimul comunist şi despre „moştenirea” sa, despre consecinţe şi remedii, despre prelungirea „mentalităţilor” şi a reţelelor de complicităţi şi influenţe de pînă-n 1989, despre Securitate, „securişti” şi „securismul” de tipuri vechi şi noi, despre victimele vechiului regim şi despre „torţionarii” lor, despre„dosare”şi şantaje etc., etc., etc. Se-nţelege că, ocupăndu-se de asemenea problematici, profesioniştii ştiinţelor socio-umane au adoptat perspective inerent-istorizante. Aş menţiona aici răspîndirea în anumite cercuri intelectuale a sentimentului că noile „valuri” scriitoriceşti de la noi, inclusiv metaliteratorii, ar refuza funciarmente perspectivele istorice,„ştergînd cu buretele” trecutul. Am adus deja argumente contrare. Tensiunile din lumea noastră literară au alimentat contestaţiile reciproce şi au radicalizat acuzaţiile de toate părţile. Sînt în continuare aprinse şi vehemenţele negatoare care au proliferat de-a lungul perioadei în zone întinse ale elitelor intelectuale româneşti, adepte în perioada postcomunistă mai degrabă ale discursurilor catastrofiste decît ale eforturilor de a evalua realist ce se întîmplă. În ce priveşte mediile artistice, ale creatorilor activi, ele sînt – da! – mai„autocentrate” şi mai „avangardiste”, orientate spre căutarea de soluţii noi, uneori după frecventarea intensă a trecutului fiecărei branşe, alteori cam fără, mai ales cînd e vorba despre combatanţi foarte tineri, insurgenţi, nu foarte amatori de acumulări docte (spre paguba lor, se ştie...). Spre deosebire de contestaţiile tinerilor exegeţi literari-artistici ai perioadei, ale căror contestări de autori sau fenomene culturale precedente includ conştiinţa situării pe poziţii ulterioare, oricît de „iconoclaste”, deci, în succesiune istorică, poeţii sau prozatorii, pictorii, sculptorii sau artiştii„multimedia”, practicanţii şi ai altor limbaje creative s-au putut situa dintotdeauna pe poziţii mai nonşalante, sfidătoare. Normalitate şi aici, aşadar: cercurile de artişti, mai ales tineri, nu sînt relevante pentru problema în discuţie. 4. Perspectivele şcolii şi ale publicului larg În discuţiile alarmate despre apetitul redus al contemporaneităţii postmoderne, grăbite şi relativiste, faţă de istorie se fac frecvent referiri şi la sistemele de

învăţămînt ori la noile tehnologii. Copiii de şcoală de azi nu prea mai citesc cărţi şi stau toată ziulica, başca nopţile, cu nasul în ecranele computerelor, ale „tabletelor”, ale telefoanelor inteligente. La fel – verdicte sumbre asupra situaţiei generale a populaţiei de la noi şi de pe întreaga Planetă: oamenii din epoca „globalizării” ar fi confiscaţi de ritmurile ultra-rapide ale vieţii cotidiene, i-ar preocupa doar existenţa materială, veniturile, banii, proprietăţile, cumpărăturile,„consumismul” (diagnosticat – totuşi – încă din modernitate...), cu echivalenţii culturali ştiuţi: formele superficiale de „distracţie”, de „entertainment” mediatic, „tabloidismul”, mahalagismul internetistic, „manelismul”şi alte tot-“consumuri”superficiale, vulgare, „kitsch” (să notăm din nou!: altă categorie care-şi are deja vechimea...). Altfel spus, şi în şcoală, şi în societate nobilele înclinaţii culturale de altădată şi – în mod special – interesul pentru trecut, pentru istorie s-ar fi diminuat pînă la dispariţie. Însă cînd au avut copiii de şcoală – toţi, nu doar vîrfurile – conştiinţă istorică măcar aproximativă, nu neapărat solidstructurată?! Şi cînd au dovedit? Iar bravii cetăţeni medii, care-şi trăiesc cu toată legitimitatea vieţile, bogaţi sufleteşte şi distrîndu-se cît se poate, cînd au dat dovadă în masă de cunoştinţe istorice amănunţite şi de comprehensiune faţă de macro-evoluţiile mai vechi ori mai recente ale societăţilor? Şi tematica educaţiei, şi cea a culturilor comunitare sînt de discutat, însă în alte contexte, în alte ordini de idei. Pentru cestiunea-n cauză – puţin, deloc relevante!

Concluzie provizorie: cel mai bun prezent pentru trecut! Cu observaţiile de mai sus, concluzia nu poate fi decît foarte pozitivă, contrară pesimiştilor: cele trei decenii postcomuniste au fost faste pentru istoria literară românească şi pentru perspectivele istorizante asupra trecutului cultural de toate felurile. Ne interesează fostele noastre prezenturi şi cele ale predecesorilor, regîndim mai energic decît pînă-n 1989 imaginile trecutului, renegociem şi remodelăm continuu istoria mare şi variantele ei sectoriale. Nu sînt semne de abandon!

28

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Dialogul clasicilor – confrunt[ri, polemici, afirm[ri AnA dobre

N

u putem trăi în singurătate. Natura umană include drept coordonată fundamentală comunicarea, împărtășirea cu celălalt, iar dialogul este forma superioară de a realiza și armoniza relația/relațiile cu celălalt, cu ceilalți, modalitatea de așezare în lume, de a (ne) defini valorile, credințele, aspirațiile. Complexitatea dialogului/ dialogării răsfrânge complexitatea relațiilor umane, fie că ne gândim la dialogul eu-tu, fie eu-noi, fie la dialogul generațiilor, al culturilor. Dialogul clasicilor implică un mod de raportare la o serie de valori, care, prin tradiție, capătă autoritate și puterea exemplului, exercitând, prin chiar acest fapt, o presiune asupra unei generații. Nu ar trebui ignorat din acest dialog nici un anume mod de comunicare compatibil, un limbaj comun, o atitudine, o modalitate comună de a intra în vibrația celuilalt și/sau a eternului. Dialogul oferă o formă de armonizare și, nu de puține ori, una polemică – de confruntări și afirmări de idei, de


29

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

convingeri, de credințe prin care ne definim, ne clarificăm, ne delimităm în aspirația noastră spre armonizarea cu sine și cu ceilalți. Confruntarea, ca formă a dialogului dintre clasici și moderni, este o caracteristică a fiecărei epoci prin care se exprimă dinamica relației dintre tradiție și inovație, ca ceartă dintre vechi și nou, o confruntare necesară în încercarea de a defini un mod propriu de a înțelege literatura, având în vedere, pe de o parte, o înclinație spre conformism, spre canon, iar, pe de alta, dorința de inovație, de progres. O confruntare ce apare ca parte a cauzalității istorice, specifică întregului „câmp al valorilor”, pe care, raportată la un timp și un spațiu anume, Adrian Marino o vedea ca dispută dintre clasici și moderni denumind „două constante ale conștiinței estetice europene”, cu tendință de automatizare și de transformare în clișee critice. Clasic și modern definesc „valori de relație”, întrucât„nicio creație nu e posibilă fără un punct de plecare anterior, tradițional” (Adrian Marino), soluția reală fiind colaborarea prin conținut, recuperare, prin înaintare. Clasic și modern par fețele unei aceleiași medalii, prezentă un continuum de-a lungul fenomenului literar, relevabilă în reprezentarea și transfigurarea realității, în procesul de creație, în atitudinea creatorului, raportat sincronic și diacronic, la un mod de a înțelege mecanismul literaturii și, nu în ultimul rând, la dinamica relațiilor dintre generații. Asupra creatorului se exercită presiunea unui model, de obicei, clasic, dar, simultan, și una a contemporaneității, a modernului, în sensul relației dintre tradiție și inovație. Trecutul nu poate fi anulat în totalitate, întrucât clasicitatea deschide orizonturi noi prin chiar tradiția pe care o creează și față de care se poate adopta o atitudine opozantă sau negatoare sau una care are în vedere recrearea, cu mijloacele noului, ale modernității, pentru a regăsi un dulce stil nou care să stoarcă sevele celui vechi, să-l revitalizeze, stimulând permanent creativitatea. Pe acest teren al confruntării opțiunilor și/sau modelelor, se pot înfrunta generațiile, așa cum au făcut-o în secolul al XVII-lea, în celebra querelle, anticii și modernii, apoi, romanticii care și-au declarat anticlasicismul sau decadenții când și-au definit intempestiv antiromantismul, antirealismul, antinaturalismul, iar, la modul negației absolute, avangardiștii care au negat, cu argumente exclusiv estetice, literatura în totalitate.

Colocviul de critic[ www.revistaneuma.ro Într-o răsturnare de perspective, această confruntare poate apărea ca un conflict al generațiilor, un conflict în afara esteticului, opoziția născându-se ca reacție față de o autoritate, deținută, de regulă de bătrâni. Tinerii, în perfectă legitimitate, fac din instinct opoziție generației mature, consacrate, care deține puterea, ocupând funcțiile de la care aspiranții tineri se văd excluși. Ei resimt o frustrare în legătură cu deficiențele vizibilității, ale promovării. Așa se manifestă ceea ce Adrian Marino numește „psihologia concurenței și a promoției sociale”, ca o confruntare a vârstelor psihologice, a categoriilor de interese diametral opuse. Există, însă, și o altă fațetă a disputei dintre clasici și moderni, cea a contestării clasicilor, a denigrării lor, contestare care nu mai are în vedere valoarea estetică, intrinsecă operei, ci atitudinea scriitorului – concesiile, compromisurile acestuia în raport cu puterea politică sub presiunea terorii istorice. Tendința e de a aplica principii neestetice într-un domeniu prin excelență estetic. Astfel, Mihail Sadoveanu este respins pentru că era zgârcit și arghirofil și pentru că a pactizat cu Puterea. La fel, G. Călinescu; la fel, cu unele nuanțe, Camil Petrescu sau Miron Radu Paraschivescu, la fel Marin Sorescu sau Marin Preda, considerați nomenclaturiști! Un caz, de demitizare de această dată, este Mihai Eminescu, supus unor analize neiertătoare și lucide de reprezentanți ai generației ’80, semnatari ai numărului 265/Dilema, 27 februarie - 5 martie 1998: Cezar Paul Bădescu, Ion Bogdan Lefter, Răzvan Rădulescu, Șerban Foarță, Radu Pavel Gheo Radu, Mircea Cătărescu, T.O. Bobe, Cristian Preda, apoi Horia-Roman Patapievici, și limitative ale lui Lucian Boia, care aplică metoda de lucru a istoricului nu a criticii literare. E evident, cum afirma și Alex. Ștefănescu, faptul că Lucian Boia nu l-a înțeles pe Eminescu, dacă îl consideră un Lamartine al românilor, doar pentru că amândoi poeții au o poezie intitulată Lacul... În negarea clasicilor, se neagă clasicitatea ca notă fundamentală de universalitate și permanență a artei (B. Croce) și valoarea, locul pe care îl ocupă un scriitor în ierarhia literară, imputându-le idealul de artă depășit în actualitate. Vehemența spiritului negator întunecă nu de puține ori rațiunea. Apreciind, de exemplu, poezia lui Mihai Eminescu, aceasta nu înseamnă neapărat proclamarea romantismului ca unică viziune artistică în modul de a reprezenta și transfigura realitatea. Înseamnă, însă,

înțelegerea acestui mod de reprezentare artistică în contextul istoric dat, reliefând perfecțiunea expresiei artistice la care a ajuns poetul, creator al limbajului poetic românesc. Dacă, în literatură, aceste confruntări sunt motivate de cauzalitățile fenomenului literar, de dinamica generațiilor, astfel de polemici având rolul și importanța lor relevate în dinamica relației dintre tradiție și inovație, altfel stau lucrurile, astăzi, în modul de a reflecta literatura, prin studiul clasicilor și modernilor, în manualele școlare, fapt care naște întrebări chinuitoare, dramatice. Acest dialog al clasicilor e pe cale de dispariție. Ion Simuț, organizator, la revista „Familia”, în februarie 2019, al un colocviu pe tema reformei curriculare („Efectele reformei curriculare din gimnaziu asupra receptării literaturii române”. Lucrările prezentate în cadrul colocviului au fost publicate în revista Familia, seria V, februarie 2019, anul 55/155, nr. 2 (639) și nr. 3 (640). Ecourile nu au întârziat. Contemporanul a dezbătut, la rându-i, această problemă de importanță națională a contemporaneității noastre, în orice fel am înțelege noțiunea de progres și de querelle între generații), preciza acest sens al schimbării: „...suntem în faza în care distrugem ultimele lucruri bune care au mai rămas”. E vorba despre învățământul pre-universitar. Oricât ne-am prevala de vremurile moderne pe care le trăim, de globalizare, universalitate, modernizare, în afara noțiunii de identitate națională, discuția nu se poate susține. Un model clasic ni-l oferă junimiștii, foarte moderni la vremea lor, acuzați de cosmopolitism chiar, al căror ideal era exprimat astfel: „Să fim naționali cu fața spre universalitate”. Niciodată, în nicio altă etapă literară, nu s-a negat cu atâta pasiune identitatea națională, care pare a fi piatra de moară legată de piciorul poporului român, împiedicându-l să înainteze pe calea progresului, spre un destin universal. Locul manualelor de limba și literatura română ar trebui să ne dea de gândit. Nu mai facem astăzi limba și literatura română, ci limbă și comunicare. Doar în clasa a VIII-a se mai studiază ceva texte literare, cu partea de limbă/gramatică redusă la minimum: recunoașterea unor clase morfologice și categorii gramaticale (gen, număr, de cele mai multe ori). Limba română se predă după metodica predării limbilor străine: texte simpliste, care insultă inteligența, cele mai multe non-ficționale. Mai putem avea un dialog al clasicilor în această situație?


Colocviul de critic[ www.revistaneuma.ro În acest context al multiculturalității, mi se pare foarte important modul în care dialogul clasicilor se realizează ca dialog cultural cu generația școlară de azi, modul în care se reflectă în programa și în manualele școlare. Cum realizăm acest dialog în schimbul/transferul de informații și de valori de la o generație către alta? Ce mai înseamnă acum, astăzi, literatura? Care mai este rostul scriitorului? Pentru cine mai scrie el? Mai putem vorbi despre clasici și moderni? Despre dialog?... Reforma curriculară promovată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, față de care s-au exprimat rezerve în spațiul public, ucide literatura și, în consecinţă, valorile reprezentate de ea – identitate națională, educație estetică, educație lingvistică prin textele mari ale scriitorilor clasici și moderni. Mai mult, îl lipsește pe scriitorul de azi de acel sentiment plenar al rostului menirii sale. Ca om de învățământ, mărturisesc că sunt descurajată de lipsa de reacție a profesorilor și a școlii, care au adoptat o atitudine de resemnare ca în fața morții, implacabilă situație, cu care nu te poți confrunta, pe care trebuie doar să o accepți ca pe o fatalitate istorică. O întrebare nu-mi dă pace: Dacă literatura română nu se mai studiază în școală, atunci pentru cine mai scrie scriitorul român?... Voi puncta câteva dintre ideile doamnei Mina Maria Rusu, inspector general de specialitate în MEC, idei expuse în comunicarea Noile programe de limba și literatura română pentru gimnaziu în contextul european. Mai întâi, justificarea: „Viziunea noilor programe valorifică o perspectivă integrată de predare a limbii și literaturii române axată pe conceptul de comunicare și pe aspectul său pragmatic – o componentă fundamentală aflată în raport de complementaritate cu procesul complex de formare la elevi a competenței culturale prin intermediul literaturii”. Niciun profesor de limba și literatura română lucid nu poate accepta această justificare care anulează din start statutul literaturii ca artă a cuvântului. O putem înțelege ca pe o justificare din perspectiva funcției ocupate, nu a vocației de dascăl. Doamna inspectoare crede că emoția estetică, creată de textul literar, devine, în noua reformă,„un scop secundar”, în primplan situându-se „conștientizarea de către elev a rolului edificator al cuvântului”. Mai mult: „În fapt, virtuțile estetice ale limbii sunt exersate alternativ, atât în comu-

nicarea cotidiană, cât și în receptarea și producerea de text literar”. Să înțelegem că „producătorul” este elevul, nu-i așa? Deci,„expresivitatea limbii se învață intuitiv, prin exerciții care demonstrează polivalența funcțională a cuvântului. Obligativitatea unei liste de autori de literatură, așa cum s-a afirmat destul de agresiv de către unii dintre cei care au răspuns consultării publice, este incompatibilă cu libertatea care trebuie indusă profesorului și elevului în procesul comun de învățare (s.n.)”. Nu mă voi opri asupra absurdului evident în demagogia noului limbaj de lemn. Îmi exprim doar nedumerirea și obligația resemnării. Așa se vede de sus statutul limbii și literaturii române în școala de azi. Rețin punctul de vedere al lui Ion Simuț din comunicarea „Sensul schimbării („Familia”, nr. 2/februarie 2019, pp. 27 şi urm.): „Este cu totul falsă ideea că reforma curriculară preconizată ține cont de evoluția societății, de progresul cunoașterii și de necesitatea unei adaptări la realitățile contemporane. Pur și simplu, reforma recunoaște, fără să o spună ca atare, că un elev de gimanziu de azi nu mai e capabil să învețe ceea ce învăța un elev de gimnaziu acum 10, 20, 30 sau 50 de ani. Reforma, cel puțin prin conținutul ei la limba și literatura română în gimnaziu, din ce în ce mai sărac, arată retardarea la toate nivelurile de aplicație: elev, profesor, școală, societate (s.n.). Nu e câtuși de puțin o formă de progres, ci, dimpotrivă, și categoric, o formă de regres”. Adaug: doar textul literar poate îndeplini aceste deziderate, căci textul literar evidențiază dubla intenție a limbajului, alternând denotația și conotația, conducându-l pe elev în text și în subtext, în virtualitățile limbajului, în subtilitățile lui. Generoși, noii reformatori lasă libertate profesorului de a alege scriitorii – clasici și moderni,„într-un gest pedagogic de respect față de elevii săi prin consultarea acestora și prin satisfacerea orizontului de așteptare (s.n.)”, mai spune doamna inspectoare Mina Maria Rusu. Dincolo de limbajul de lemn, ideile lâncezesc, ceea ce se propagă sunt doar lozinci. Să înțelegem că până acum elevul nu era respectat din moment ce nu alegea scriitorii pe care să-i studieze! Mă întreb care vor fi fost cei consultaţi de Spiru Haret când a pus bazele învățământului modern în România... Ar trebui ca programa să fie realizată prin consultarea elevilor? Au ei cultura, experiența și viziunea necesare unui asemenea demers care implică viitorul și destinul unei națiuni? Ce să mai spun despre orizontul de așteptare?

30

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

În concluzie, doamna Maria Mina Rusu mizează, în linia corectitudinii politice, pe sincronizare: „În fapt, opțiunile privind politicile curriculare au un fundament bine argumentat în contextul social al fiecărei epoci și implică o sincronizare decizională pe care România trebuie să o realizeze în context istoric. Actualele programe sunt reflexul acestei sincronizări cu modelul european al mileniului III”, ignorând faptul că sincronizare nu înseamnă neapărat să renunți la ceea ce te identifică din punct de vedere național, cultural, iar literatura este este unul dintre acestea. Mă întreb iar: oare și în Franța se realizează astfel de reforme curriculare mimând democrația? Auzisem că Franța revine la învățământul clasic, că renunță la mult invocatele metode moderne de predare. A renunțat Franța la marii ei scriitori cum am renunțat noi la Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Coșbuc, Alexandru Macedonski, Octavian Goga? Pledoaria pentru literatura română a divizat intelectualitatea română în două tabere, ca tradiționaliștii și moderniștii din deceniul al treilea al secolului al XX-lea, considerați azi naționaliști și, deci, înfierați, și europeniștii, internaționaliștii atenți, pe linia corectitudinii politice, la ce se întâmplă în afară, mizând totul pe sincronizare. Argumentele lui Theodor Codreanu din „Homo europeus sau analfabetismul funcțional” (în „Contemporanul”, nr. 6/iunie 2019), persuasive, punctează tarele noii reforme curriculare. Nu putem reduce Limba și literatura română, devenită, pentru clasele V-VII, Limbă și comunicare, doar la competențe, aducând limba la „pragul zero”, excluzând educația estetică. Ţinând nivelul cunoștințelor la treapta de jos a exigenței, ignorăm, într-adevăr,„ontologia obstacolului”(sintagma lui Mihai Ralea), pe care Theodor Codreanu o folosește pentru a releva ideea că nu poți deveni om întreg fără să treci, cu efort, prin probe dificile. Generația hard față în față cu generația soft! De aceea, eliminarea modelelor literare – scriitori clasici și moderni, din manuale este iresponsabilă, într-o gândire prospectivă, cu o viziune clară asupra viitorului. Se poate vorbi, în acest context, de o „violare de suveranitate”, odată cu anihilarea spiritului critic și a sentimentului de demnitate națională. Pericolele rezultate din această „viziune” a noii reforme curriculare sunt punctate și de Ion Simuț în „Sensul schimbării“, unde avertizează: „Acest text conține afirmații care vă pot afecta emoțional”.


31

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Momentul în care ne aflăm, din acest punct de vedere, are dramatismul lui: „Suntem la un punct de răscruce pe care probabil nu suntem pregătiți să-l înțelegem și să-l acceptăm: școala noastră nu mai formează cetățeni români, ci cetățeni europeni. Acesta este Marele Sens al Schimbării, pe ecranul căreia se proiectează o mulțime de consecințe, printre care și aceea privitoare la reforma curriculară din gimnaziu”. Nu de reformă are nevoie învățământul actual, ci de restaurație, o restaurație care să pună valorile la locul lor, pentru că acum, cu acest mod defectuos de înțelegere a dialogului clasicilor prin intermediul manualelor și al școlii –„Suntem în etapa despărțirii învățământului de cultură”, având drept consecință, „despărțirea învățământului de școală”. Un alt adevăr subliniat de Ion Simuț: „Acum (în 2019, n.m.) suntem în faza în care distrugem ultimele lucruri bune care au mai rămas”. Și:„Reforma curriculară susține analfabetismul formal, nu încearcă să-l combată”. Întrebarea pe care Ion Simuț o pune în final are, dincolo de retoric, adevărul ei dureros care ne privește pe toți: „Să ne uităm impasibili la drama literaturii române, care reflectă drama unei națiuni în disoluție, ca la drama oricărei specii pe cale de dispariție în natură?”... Putem să întoarcem posibilele răspunsuri în favoarea noastră, ținând seama de strigătele de alarmă care sunt, totodată, strigăte de revoltă, depășind neputința și resemnarea, bicisnice, ambele: „Opriți diminuarea și marginalizarea literaturii române în gimnaziu!”,„Opriți predarea limbii române în gimnaziu după principiul învățării unei limbi străine!” Revenind cu concluzii, în articolul „Literatura română pe cale de dispariție în manualele de gimnaziu” („Familia”, nr. 3/2019, pp.52 şi urm.), Ion Simuț conchide: „Recenta reformă curriculară circumscrisă contextului educațional comunitar, în care țara noastră se situează de la 1 ianuarie 2007, dezvoltă cu o prolificitate peste medie un spirit nou, care abandonează identitatea națională, asumându-și fără rezerve, un mers în cadență depersonalizant, care uniformizează, prin standardizare, individualitatea culturală și umană, în general. Decidenții în științele educației, componenta Curriculum, au importat metoda predării limbii și literaturii materne ca pe o formă de comunicare, agreând o inserție socială a individului, eminamente pragmatică, prin care se asigură acestuia un destin algoritmizat până la depersona-

Colocviul de critic[ www.revistaneuma.ro lizare. Punem din gimnaziu piața muncii ca presiune asupra elevilor? Idealul educațional, lansat ca produs de Institutul de Științe ale Educației, se reflectă în profilul absolventului, care algoritmizează o dependență ontologică a acestuia, fiind un gen de pat al lui Procust, care anihilează treptat și ireversibil identitatea culturală și independența funcțională. În acest context, servind sensul negativ al globalizării (s.n.), noua Programă de limba și literatura română construiește, în subsidiar, conceptul de comunicare (s.a.), în care elevul este situat exclusiv în zona pragmaticului, neglijând cu bună știință, educația culturală a ființei umane, adică acea componentă care personalizează destinul fiecărui om, respectând, până al urmă unicitatea acestuia, dată prin naștere. Dialectica literar/nonliterar are tendința să se rezolve în favoarea acestuia din urmă, tocmai în manualele de limba și literatura română, unde accentul trebuie să fie pe educația estetică și educația națională prin literatura română”. Subscriu în totalitate. În dinamica societății, chiar simplist privind lucrurile, există un raport de interschimb între tradiție și inovație, pe fondul constantelor și variabilelor. Constanta o constituie aici naționalitatea, iar variabilele se referă la mijloacele diferite în fiecare epocă de a o susține. Nu putem fi europeni înainte de a fi români. Iar acest lucru se relevă prin/în modul de a preda literatura și limba română, întreținând permanent un dialog fructuos al clasicilor cu modernitatea și postmodernitatea sau cu postpostmodernitatea. februarie 2020 Post scriptum: Acum câteva luni, când am scris aceste rânduri, am avut naivitatea să cred că nivelul scăzut al materiei, absența marilor scriitori din manuale, a dialogului cu clasicii, absența educației estetice, etice, naționale prin/în orele de limba și literatura română erau duse la un nivel de unde nu se mai putea coborî. A venit perioada de pandemie și răul de care mă temeam s-a manifestat, atunci când a început sarabanda ordinelor, a indicațiilor, a sugestiilor legate de modul de abordare a elevilor: să nu-i supărăm, să nu-i stresăm, să cerem acordul părinților pentru notare etc... Concluzia tragică: se poate și mai rău! Adică, învățământ fără dialog autentic, fără acel schimb necesar, eficient de idei între generații, cu sclavia profesorului! 23 iunie 2020

Neagoe Basarab.

Paideie vs. literatur[ mAriAn nenceScu

C

onștient că propunerea mea de dialog cu clasicii este vulnerabilă, în măsura în care Învățăturile lui Neagoe Basarab reprezintă și un capitol disputabil al literaturii noastre vechi, am mers, în cele ce urmează, pe calea unei întoarceri spre un trecut cvasi-uitat, în ideea că educația este oricând necesară și salvatoare. Compuse între 1517 şi 1521, anul când Neagoe Basarab a încetat din viaţă, pe 15 septembrie, la vârsta de 39 de ani, după ce cârmuise Muntenia timp de nouă ani, fiind îngropat „cu cinste și tânguiri la ctitoria noastră de la Curtea de Argeș”, Învățăturile reprezintă „testamentul” moral al marelui Voievod. Cine a fost, deci, acest „Marc Aureliu al Țării Românești”, principe, artist și filosof, cum îl numește B.P. Hasdeu, făcând aluzie, desigur, la opera de scriitor a marelui împărat roman, învingătorul Sarmaților și al Marcomanilor care invadaseră Italia de Nord, dar care și-a găsit timp și pentru a compune, în limba greacă, lucrarea, în 12 volume, Ta eis heauton („Către mine însumi”), cunoscută mai ales sub titlul


Colocviul de critic[ www.revistaneuma.ro Meditationes, încărcată de o filosofie practică ce poate fi valabilă și azi? Ctitor al Mânăstirii de la Argeș (sfințită la 15 august 1517), al Mitropoliei din Târgoviște și sprijinitor al obștilor de călugări și călugărițe de la Tismana, Cozia și Ostrov (ctitoria soției sale, Despina Doamna), ca și al celor athonite, aflăm din Cronica1 lui Gavril Protul: „Neagoe Basarab luă coroana și scaunul a toată Țara Românească și au domnit în bună pace până au murit în domnie”. Pe lângă calitățile de cârmuitor și sprijinitor al lăcașurilor de cult răsăritene, istoria consemnează compunerea, de către Neagoe Basarab, în slavonă, a primei cărți a culturii noastre laice, inspirată după texte bizantine, dar încărcată cu observații și comentarii originale, alcătuită dintr-o serie de sfaturi și precepte morale adresate „fiului său”, ca și urmașilor săi „în veac”, consemnați ca atare în „Pecetea” cărții, compusă de autor în preajma morții: „Și iarăși, fiul meu Theodosie, și voi toți, iubiții mei frați și moștenitorii noștri, împărați și domni, înainte de semnul Peceții, eu am cerut de la voi iertare, ca să mă iertați pe mine păcătosul, dacă am greșit sau v-am supărat” . Ideea că puterea domnească – harisma – nu emană de la boieri, ci din voința divină, este prezentă și în Învățăturile lui Vasile I către fiul său Leon, neîndoielnic, un model al scrierii la care ne referim: „Prin Mine împărătesc împărații, și principii rânduiesc dreptatea. Prin Mine mai-marii conduc, și cei de neam ales, cu toții judecători ai pământului”, și vine de la Bizanț, la fel cum tot de acolo vine și tradiția „Învățăturilor” pentru vlăstarul domnesc, utilizate multă vreme sub forma unor „cronologii”, „ad usum Delphini”. De la „Leon împăratul, fiul lui Alexandru Macedon”, și până la Ștefan, „Împăratul sârbesc” (Stefan Dušan, în acte), cu toții, Domni, despoți, împărați, voievozi ori simpli gospodari „s-au veselit în împărăția lor”, dar puțini au râvnit și la „împărăția cerurilor”, așa cum a făcut-o Neagoe, fiul nelegitim al lui Basarab al IV-lea cel Tânăr (zis Țepeluș), canonizat la 9 iulie 2008 sub numele de Sfântul Neagoe Basarab şi sărbătorit în ortodoxia românească pe 26 septembrie. În zilele noastre, discuția despre Învățăturile lui Neagoe Basarab se poartă, mai ales, în jurul noțiunii de de educație, de formare spirituală, în sens mai larg, filosofic vorbind, de evoluție, într-o gradație urcătoare, către sferele neascunsului (termen echivalent cu grecescul aletheia,

adevăr). Istoria paideiei, dedusă din mitul peșterii, prezent în Cartea a VII-a a dialogului Republica, al lui Platon, ne duce către ideea că, în educație, problema adevărului este una eidetică, în sensul că ideea (eidos) devine vizibilă în încercarea de a scoate la iveală adevărul din neascunsul său. La fel de interesante precum discuțiile, comentariile și controversele despre adevăr și educație sunt și interpretările Învățăturilor. Un rezumat al „chestiunii homerice” în care este implicat acest manuscris, estimat de traducătorul său, istoricul Gh. Mihăilă, la 390 de pagini, dintre care, în țară mai sunt azi aproximativ 95 de pagini, alte 127 de pagini aflându-se la Sofia, la Biblioteca „Chiril și Metodiu”, altele fiind pierdute poate pentru totdeauna, ar putea porni de la anul 1838, când bibliograful ardelean Vasile Popp, într-o Dizertație despre tipografiile românești din Transilvania și din învecinatele Țări, semnalează „cel mai vechi manuscris” din Ardeal, ce ar merita tipărit grabnic „în versiune românească”. Textul provenea de la fostul domn Ștefan Cantacuzino, ultimul domnitor pământean al Tării Românești, decapitat la Constantinopol, în 1716, fiind „copiat”, probabil, după un „original” azi pierdut. Ion Rotaru merge chiar mai departe, susținând că, până să ajungă la București, în depozitul Colegiului „Sfântul Sava”, unde ar fi fost consultat, se pare, și de N. Bălcescu, manuscrisul (azi știm cu siguranță că este vorba doar de partea a II-a) ar fi călătorit prin toate provinciile românești, trecând prin Blaj, apoi București și, în fine, Cluj-Napoca , unde se află acum. Primul editor „profesionist” al Învățăturilor în limba română, traduse după originalul slavon, a fost B.P. Hasdeu, care a selectat din manuscrisul avut la îndemână fragmente ce i s-au părut mai caracteristice – cu totul, patru capitole din nouă –, publicându-le în Arhiva istorică a României (1865-66) însoțite de un scurt comentariu ce face referire la „cel mai falnic moment de literatură, politică, filosofie și elocință (rămas) de la străbunii noștri”. Pe urmele lui Hasdeu a mers și N. Iorga, care a identificat alte patru texte ale lui Neagoe Basarab, ce nu făceau parte din textul original, alăturându-le transcrierea a două inscripții de la Curtea de Argeș, păstrate și azi în interiorul catedralei domnești. Cu totul, ediția Iorga, și mai cu seamă reeditările comerciale ulterioare, în special colecția liliputană„Albina”, au avut un larg ecou în rândul intelectualilor interbelici,

32

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Constantin Noica fiind cel care a numit Învățăturile: „Întâia mare carte a culturii românești” . Dacă stadiul cercetărilor s-ar fi oprit aici, afirmațiile lui Noica și Hasdeu cu greu ar putea fi contrazise. Asta, deși prima parte a Învățăturilor, necunoscută la data respectivă nici de Hasdeu, nici de Iorga, rămâne „un hățiș de texte religioase compilate de pretutindeni, aproape ilizibile pentru cititorii neavizați, alcătuit din pasaje întregi ori parafraze apropiate de original” , dar din care nu lipsește poezia: „Textul românesc din epoca brâncovenească intră în cadențe poematice, cu frazări fastuoase, superioare altor scrieri similare” . Abia în 1961, după o intervenție „ingenioasă” a lui Petre Ș. Năsturel (19232012), dar și prin curajul lui Al. Piru, s-a deschis calea „reevaluări” lui Neagoe Basarab. Tot atunci s-a născut ideea unei ediții critice a întregului manuscris, proiect început încă din 1970 şi finalizat în 1996. În lumina datelor recente asupra conținutului, poate cea mai importantă realizare literară datând din epoca slavoromână, respectiv, de la mijlocul secolului al XIV-lea, putem spune, păstrând proporțiile, că avem de-a face cu un veritabil scriitor, în sensul modern al cuvântului, poate primul scriitor român a cărui operă este străbătută „de la prima la ultima filă” de un„lirism nemuritor”. Opera, în ansamblul ei, așa cum a ajuns până la noi, este alcătuită din două părți. Prima parte, cu deosebire didactică și impersonală, conține fragmente şi extrase din Vechiul Testament, din Evanghelie, din predicile (Omiliile) lui Ioan Gură de Aur (Sfântul Ioan Hrisostomul), din Efrem Sirul, ca și din Poveste pentru Marele Împărat Constantin ori din romanul popular Varlaam și Ioasaf, toate selectate cu scopul de a ilustra reguli de conduită morală și diplomatică, inclusiv de politică militară, destinate viitorului domnitor. Partea a doua, mai elaborată și mai personalizată, oferă nu doar Învățături, dar și indicații precise privind felul în care Voievodul trebuie să organizeze întâmplările de zi cu zi ale Curții domnești. Prezența, în aceste texte, a unor elemente ce provin din surse bizantine, sau grecești, arată efortul lui Neagoe Basarab de a se raporta cultura recunoscută a vremii sale. A căuta, în aceste condiții, originalitatea cu orice preț, ar însemna să-i știrbim înseși atributele cărturăriei. Faptul că, două veacuri mai târziu, în vremea lui Ștefan Cantacuzino, cartea lui Neagoe Basarab


33

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

reprezenta încă un reper moral și. Implicit, pedagogic, este dovada atemporalității ei. Privită din perspectivă contemporană, această operă „de debut” a literaturii noastre devine o filă a eternei dispute dintre clasici și moderni (Querelle des anciens et des modernes), o reluare, pe temei și cu material românesc, a unei teme ce a tulburat apele în Academia Franceză, acum mai bine de trei secole, atunci când Charles Perrault declara poemul său Le siècle de Louis le Grand comparabil cu modelele similare ale Antichității. În toată această „bătălie”, adepții modernității au susținut, cu argumente, nevoia adaptării literaturii la forme și formule estetice noi, fapt ce le-a adus, aparent, lui Perrault, ca și lui Boileau, un apropiat al mișcării de la Port Royal, aprecierile publicului. În realitate, disputa nu s-a terminat aici, ecourile prelunginduse până către veacul al XIX-lea și chiar mai târziu, spre epoca modernă, fapt consemnat, ca atare și de Madame de Staël în lucarea sa De l’Allemagne (1813), unde mărturisea că, față de arta Imperiului preferă cultura germană, care impune„un sentiment național liber, unde creația e mai fecundă”. Asistam, astfel, la sfârșitul clasicismului și la nașterea romantismului. Privite astfel, Învățăturile lui Neagoe Basarab reprezintă un moment de sinteză, de recuperare simbolică a tradiței noastre slavo-bizantine și o adaptare la canoanele umanismului occidental. De aici vine, poate, și admirația unor cărturari interbelici față de efortul scriitoricesc al lui Neagoe Basarab. E adevărat, astăzi astfel de opere nu mai pot fi citite fără dicționar, și fără un aparat critic considerabil, ceea ce îndepărtează, desigur, tineretul școlar de esența mesajului umanist al operei. Este un tip de scriitură, dacă vrem, experimental și pentru vremea când a fost compusă. Putem să ne delectăm cu fragmente, cu secvențe antologice demne de orice Crestomație occidentală, dar, in integrum, lucrarea este accesibilă doar puținilor slaviști specializați. În decursul istoriei literare am mai avut de-a face cu exemple de clasicism pur, iar depășirea acestui impas ține de voința de a promova valorile, nu neapărat de a exemplifica o excepție culturală. Fiind vorba de o creație tradițională, tributară epocii medievale, nu originalitatea contează, ci adevărul implicit al mesajului domnesc. În acest sens, Învățăturile lui Neagoe Basarab reprezintă, cu siguranță, un manual, în sensul medieval al„Sbornicelor”bisericești, copiate pentru

Colocviul de critic[ www.revistaneuma.ro uzul unor personaje importante sau pentru membrii familiilor acestora. Aceasta era tradiția vremii, adaptată la epoca anterioară inventării și răspândirii tiparului. Era, de asemenea, o modalitate de a completa bibliotecile mânăstirilor nou înființate cu scrieri cât mai diverse, în funcție de evenimentele politice ale vremii. Evident, acest gen de scrieri nu aveau un conținut unitar, nici chiar atunci când erau realizate de un singur autor, cum e cazul operei lui Neagoe Basarab. Câteva caracteristici evidențiază, totuși, efortul domnitorului: opera, în ansmblul ei, a fost scrisă în țară, autorul având totuși acces direct la operele menționate explicit ori doar voalat, în text; modelul compoziției, fără să fie neapărat original, a tentat pe mulți domnitori din vremea bizantină, existând chiar o inflație de Învățături și Vieți ale domnitorilor ori ale ierarhilor Bisericii; ecoul, în opera scrisă de Neagoe, al cărților populare, în cazul nostru al „romanului” Varlaam și Ioasaf, păstrat în manuscrise, în redacție bulgărească și sârbească, încă din veacul al XIV-lea, indică o circulație intensă a cărților în spațiul local, cu efecte culturale evidente. Privite în ansamblu, Învățăturile lui Neagoe Basarab pot sta alături de creații similare ale Renașterii occidentale, în special de /Educația principilor creștini, a lui Erasmus din Rotterdam (tipărită în 1516), și, mai cu seamă, de Principele lui Niccolò Machiavelli, tipărită la cinci ani după moartea autorului, respectiv, în 1532. Aceste opere au în comun principiul cultural ce a stat la baza Europei moderne, umanismul, care, în cazul lui Neagoe Basarab s-a suprapus spiritului creștin de tip răsăritean. S-a creat, astfel, un fenomen de sincretism între culturile întregului areal european. Diferența este că, în vreme ce învățații Occidentului își trăgeau înțelepciunea din izvoarele clasice, greco-latine, Neagoe Basarab cerceta Biblia din care extrăgea mijloace de manipulare politică cu nimic mai prejos decât preceptele similare apusene. Ctitor de biserici și așezăminte religioase, cărturar și diplomat, Neagoe Basarab exemplifică pe deplin barocul românesc. Veritabil „isihast încoronat”, cum l-a numit cineva, Neagoe Basarab a practicat, în lucrarea sa un soi de evanghelism luminat, îmbrăcat într-un stil literar alambicat, căutat, dar potrivit cu poziția unei lumi amenințate și reduse la o condiție culturală și materială marginală. Omenia lui Neagoe Basarab vine

dintr-o zonă tainică a spiritului autohton, suprapunându-se peste zamolxismul dacic și peste tânguirile duioase ale baciului mioritic. Umanismul răspunde, în acest caz, și unei observații a lui Lucian Blga privind deosebirea dintre cultură și civilizație. Cultura, susținea Blaga, răspunde unei nevoi interne a ființei umane de căutare a misterului și revelației, pe când civilizația ține de autoconservare și securitate. Paradoxal, Învățăturile răspund ambelor cerințe, fiind simultan o operă de supraviețuire și de trăire creștină întru Spirit. Vorbindu-i, de pildă, fiului său despre puterea lui Dumnezeu, dar și despre obligația Domnului de a asculta marile comandamente religioase și morale, Neagoe Basarab capătă, cum spune Constantin Noica „simțul eternității”, căci, vorba lui Basarab: „ – Doamne, ce este omul, de ce ai făcut, Doamne, atâta mărire?”. E greu a mai vorbi în aceste condiții despre optimism. Cartea este, în ansamblul ei, un monument al tristeții, dar și al speranței în salvarea divină. Pedagogia ei vine din disperare. Cândva, E. Lovinescu a numit acest fenomen sincretism (termen legat și de teoria imitației). În acest sens, sincretismul Învățăturilor lui Neagoe Basarab, în raport cu opere similare apusene din epoca sa, a atins un punct nevralgic al culturii noastre.

Viața și traiul Sfinției sale Nifon, patriarhul Țarigradului, 1520, redactată în limba slavonă de Gavril Protul, sau protosul lăcașelor creștine de la Ierusalim și Sinai, București, 1888. Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, versiunea originală, Ediție facsimilată, transcriere și traducere în limba română de G. Mihăilă, Editura Roza Vânturilor, București, 1996, p. 405. I. Rotaru, O istorie a literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II-a, București, Ed. Daco-Română, 2006, p. 28. Învățăturile..., ed. cit., p. XLVIII. Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, 1944, Colecția Luceafărul, reeditată la Humanitas, 1991. I. Rotaru, op. cit., p. 32. Ibidem, p. 33.


Colocviul de critic[ www.revistaneuma.ro

34

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Eminescu fa\[ cu Shakespeare iuLiAn băicuș

A

vorbi despre relația dintre clasici și moderni înseamnă într-un fel să redeschizi vechea querelă dintre antici și moderni, care a pasionat atât literatura franceză medievală. Dacă mă gândesc bine, aș putea să invoc o observație a unui filosof medieval, citat de Matei Călinescu în volumul Cinci fețe ale modernității. Acesta prelua cuvintele unui alt medieval, John Salisbury, care, la rândul său, îl amintea pe Bernard de Chartres: „Adesea ştim mai mult, nu fiindcă am fi înaintat prin inteligenţa naturală proprie, ci fiindcă suntem susţinuţi de puterea minţii altora şi deţinem bogăţii moştenite de la strămoşi”. Bernard din Chartres ne compara cu nişte pitici neînsemnaţi, cocoţaţi pe umerii unor uriaşi. El susţinea că vedem mai mult şi mai departe decât predecesorii noştri, nu fiindcă am avea vederea mai ageră sau am fi mai înalţi, ci fiindcă „ne înălţăm şi ne sprijinim pe statura lor gigantică.” Această imagine inventată de un filosof al Evului Mediu, ar putea servi drept pildă multor scriitori tineri, care au senzaţia că ei sunt o generaţie spontanee. Dacă în capitolul alocat„Lebedei de pe Avon”din Canonul Occidental Harold Bloom vedea în William Shakespeare centrul canonului literaturii occidentale, putem să îl considerăm drept centru al canonului literar românesc pe poetul și publicistul, nuvelistul și traducătorul Mihai Eminescu, iar din acest punct de vedere mi-am dorit să văd cum se reflectă opera marelui William Shakespeare în opera lui Mihai Eminescu. Ei se privesc ochi în ochi, două genii nepieritoare, iar fără contextul operei „marelui brit”, cum îl numea Mihai Eminescu, opera sa nu s-ar fi încărcat de tragicul preexistent în opera lui William Shakespeare. În privința relației dintre Eminescu şi Shakespeare, deși s-a scris enorm pe această temă, fondul rămâne destul de subtil și misterios, căci William Shakespeare şi Mihai Eminescu nu sunt doar doi scriitori naționali, ci poate cei mai mari autori din toate timpurile din literatura engleză și cea română. În ciuda faptului că a curs destulă cerneală și au apărut foarte multe studii despre posibila influență pe care opera shakespeariană a avut-o asupra operei lui Mihai Eminescu, au rămas încă multe aspecte neelucidate. Nu aș privi relația aceasta ca pe o simplă influență, citită strict sub raportul ei comparatistic, ci drept o relație de simbioză, dat fiind rolul uriaș pe care William Shakespeare și piesele sale l-au jucat în apariția a ceea ce criticii literari englezi numesc High Romanticism, a.k.a. romantism înalt, formă superioară prin care romantismul european s-a manifestat la sfârșitul secolului al XVIII-lea-începutul secolului următor. Dacă, aşa cum spuneam, Harold Bloom vedea în William Shakespeare chiar centrul canonului occidental, demonstrația sa fiind presărată cu argumente preluate din textele lui Shakespeare, de altfel, după publicarea Canonului occidental, el va reveni asupra subiectului printr-o uriașă, și la propriu, și la figurat, monografie dedicată integralei operei lui William Shakespeare, The Invention of the Human,

contestabilă și contestată, despre Mihai Eminescu nu putem afirma decât faptul că el va rămâne de-a pururi în centrul canonului literar românesc. Harold Bloom nu este singurul critic care a zăbovit asupra acestui câmp extraordinar de vast al lecturilor shakespeariene; recent mi-a căzut în mână o carte absolut senzațională a lui Frank Kermode, un alt mare specialist american în romantism, Shakespeare’s Language, evident, interpretarea cea mai reprezentativă fiind cea a piesei Hamlet. De aici, rezultă probabil și înrâurirea, dar și rolul jucat de imensul șantier spiritual al dramelor și comediilor shakespeariene asupra formării tânărului poet român, şantier care poate fi reconstituit din frânturi de texte, din proiectele sale, dar și din diverse citări intertextuale sau trimiteri ce atestă preocuparea poetului român pentru studierea sau aproprierea unor elemente ale universului imaginar shakespearian. În cea ce privește influenţa lui William Shakespeare în lirica eminesciană, Al. Philippide pare a fi primul care a observat că versul„Lună tu, stăpâna mării...“ un fragment din Scrisoarea I, în forma din manuscrise unde apărea cu titlul Satira I, se aseamănă cu„the moon, the governess of floods“ din piesa lui William Shakespeare Visul unei nopţi de vară (Actul II, Scena II). În aceeaşi ordine de idei, Ştefan Avădanei subliniază că „singurele domenii în care se pot stabili contacte reale şi consistente între Eminescu şi lite-ratura engleză sunt cel al lui Shakespeare şi al romantismului”. Nu se pune nici o clipă problema imitaţiei, având în vedere forţa artistică a celor două personalităţi. Contactul lui Mihai Eminescu cu teatrul s-a produs de timpuriu, din fragedă tinerețe, în perioada 1-27 august 1868, în care Mihai Eminescu a însoțit trupa lui Matei Pascaly în peregrinările și turneele ei prin țară ca sufleur sau ca figurant. Ceva mai târziu, poetul va aprofunda relația cu opera lui William Shakespeare în perioadele de muncă universitară din timpul șederii la Viena și la Berlin,. Prietenul său, I.L. Caragiale, va evoca, după moartea poetului, prima lor întâlnire, care s-a produs în grajdul unui han de țară, unde poetul fusese cazat ca să doarmă în fân, moment când fusese impresionat de frumusețea rafaelită a tânărului care purta cu el cărțile cele mai dragi într-un cufăr special. Interesant este însă de observat opinia scriitorului naţional român, Mihai Eminescu, despre cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor, britanicul William Shakespeare, a cărui operă autorul Luceafărului a cunoscut-o nu numai prin traducerile germane, ci, în opinia lui Leon Levițchi, din însăşi creaţia acestuia în limba originară, engleza. Exegetul şi editorul cu răbdare de benedictin al poeziilor eminesciene, Perpessicius, care și-a pierdut vederea zăbovind asupra manuscriselor acestuia, a sesizat, cu argumente, aprecierile elogioase la adresa lui Shakespeare, aşezându-l pe poetul nostru, mai ales prin Scrisori şi Luceafărul,„cu drept cuvânt”, între Shakespeare şi François Villon.


35

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Colocviul de critic[ www.revistaneuma.ro

Căci, comentează același Perpessicius, „în toată revărsarea aceasta de poezie înfiorată care tremură în scrisul lui Eminescu ca aria unui lac mângâiat de razele lumii, se simte continuu prezenţa unui duh aerian, unui Ariel inspirat şi inspirator, care animă cele mai frumoase din paginile lui Eminescu, şi acest duh este Shakespeare.„Părea că geniul divinului brit Shakespeare respirase asupra pământului un nou înger lunatec, o nouă Ofelia” stă scris într-un fragment din nuvela de tip renascentist Sărmanul Dionis, şi impresia noastră e că imaginea aceasta ar putea deveni un adevărat blazon, până într-atâta „respirarea” geniului shakespearian este prezentă în poezia şi proza literară a lui Mihai Eminescu. O cercetare mai atentă, de altminteri, arată nu numai bogate referinţe la numele şi opera lui Shakespeare, dar chiar şi prezenţa unui adevărat cult shakespearian la Eminescu. Deși lipsesc de obicei probele decisive ale unei influențe directe, urme ale lecturilor din Shakespeare pot fi descoperite cu relativă ușurință în poezia, proza, piesele de teatru sau publicistica eminesciană sau chiar în manuscrise. Membru activ al „Junimii”, condusă de Titu Maiorescu, poetul Mihai Eminescu are opinii literare bazate pe izvoare din filosofia germană despre creaţia şi rolul folclorului, considerând că fiecare cultură naţională se formează în jurul unui geniu tutelar, Shakespeare pentru Marea Britanie, Goethe pentru Germania, Dante pentru Italia, Cervantes pentru Spania, Hugo pentru Franţa, în muzică, geniul lui Beethoven fiind elogiat, ierarhii axiologice rămase valabile şi astăzi, ele putând fi regăsite tale quale în volumul lui Harold Bloom, Canonul occidental . Pentru a avea acces deplin și nemijlocit la textul shakespearian, Mihai Eminescu ar fi trebuit să cunoască limba engleză, iar în acest punct opiniile sunt împărţite. G. Călinescu crede că „Eminescu n-avea cum şti limba engleză”, Al. Duţu că„Eminescu nu ştia sau ştia prea puţin englezeşte”. Un alt grup de critici face opinie separată. Vladimir Streinu credea că Mihai Eminescu„era cititor insistent de limba engleză”, Marcu Beza consideră că era cititor în original al lui William Shakespeare. Stă mărturie portretul regelui Lear din Împărat şi proletar, dar au fost invocate în acest sens și Mortua est sau Se bate miezul nopţii (influenţate de Macbeth, Furtuna, Hamlet), iar Leon D. Leviţchi aprecia că„Eminescu a cunoscut limba engleză [...] la un anumit nivel şi într-un anume sens”, că„s-a călăuzit în primul rând după textul shakespearian original şi nu după traduceri germane şi franceze”, opinie pe care o considerăm plauzibilă. Discuția aceasta a pornit de la un sonet shakespearian, LVI, adaptat destul de liber într-unul dintre sonetele eminesciene, care au totuși forma sonetului italian, nu englezesc. G. Călinescu reproduce un pasaj din piesa Trolius și Cresida pe care poetul îl citează într-un articol din 1879 intitulat chiar „Inegalitatea socială”: „Dacă planeții în vălmășag rău ar rătăci fără regulă, ce grozăvie ar fi! Ce furtună ar fi pe mare, cum ar tremura pământul, cum ar turba vânturile! Frica, răsturnarea, groaza și dezbinarea ar rupe la pământ, ar submina, sparge, dezrădăcina din încheieturi concordia și înțelegerea dintre state”. Oricum, limba germană, pe care Mihai Eminescu o cunoştea perfect, este destul de apropiată de limba engleză prin lexicul lor germanic, așa că, dacă ar fi încercat să citească în engleză cu ajutorul unui dicționar englez-german, Mihai Eminescu ar fi reușit, cu siguranță. Regretatul meu profesor, Dan Grigorescu, va demonstra, completând în mod ingenios efortul hermeneutic al lui G. Călinescu, că Mihai Eminescu a început să traducă drama Timon din Atena, fragmente destul de ample fiind descoperite în manuscrisele poetului; este vorba de primele 165 de versuri.

Shakespearomania eminesciană nu iese la suprafață doar în poezia postumă Cărțile, poem scris în 1876, când poetul împlinise 26 de ani, unde se transformă chiar în adorație sau idolatrie („Shakespeare! Adesea te gândesc cu jale,/ Prieten blând al sufletului meu/ Isvorul plin al cânturilor tale/ Îmi sare-n gând şi le repet mereu./ Atât de crud eşti tu, ş-atât de moale,/ Furtună-i azi şi linui glasul tău;/ Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe/ Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe.”), ci și într-un distih din poemul Icoană şi privaz:„Şi eu simt acest farmec şi-n sufletu-mi admir/ Cum admira cu ochii cei mari odat’ Shakespeare”. Din câte se pare, Mihai Eminescu intenţiona să scrie o piesă de teatru despre domnitorul român Alexandru Lăpuşneanu, avându-l ca model pe Shakespeare:„Din Alecsandru Lăpuşneanu s-ar putea face un Macbeth român cu întrebuinţarea mai ales în ultimul act al novelei lui Negruzzi”, notează într-unul dintre manuscrise tânărul Eminescu. Evident, nu a mai avut timp să încheie această piesă„shakespeariană”. Că Mihai Eminescu a cunoscut şi a apreciat cu pertinenţă creaţia lui Shakespeare o dovedeşte şi însemnarea următoare referitoare la Shakespeare şi la arta naţională:„Shakespeare a vorbit de om, de om cum e. Beţivul său e beţiv, eroul său, nebunul său e nebun, scepticul său e sceptic şi fiecare om e muruit din gros cu colaborarea caracterului său, căci Poporul concepe cum vede şi Shakespeare a fost al poporului său, prin excelenţă”. În proză, Divinul brit apare și în nuvela Sărmanul Dionis, citită în ședința Cenaclului „Junimea” din 1 septembrie 1872, ţinută acasă la Titu Maiorescu, cu participarea lui Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, N. Gane, Miron Pompiliu, A.D. Xenopol. Numele lui William Shakespeare apare în scena locuinţei lui Dionis, în faţa căreia era o casă albă şi frumoasă, noaptea, iar prin fereastră auzi „notele dulci ale unui clavir şi un tânăr şi cutremurător glas de copilă adiind o rugăciune uşoară”. Deschizând ochii, Dionis văzu o„jună fată muiată într-o haină albă, înfiorând cu degetele ei subţiri, lungi şi dulci, clapele unui piano sonor şi acompaniind sunetele uşoare a unor note dumnezeieşti cu glasul ei dulce şi moale. Părea că geniul divinului brit Shakespeare espirase asupra pământului un nou înger lunatec, o nouă Ofelia”. Un alt exemplu poate fi cules din piesa lui William Shakespeare, Comedia erorilor, amintit şi de G. Călinescu în capitolul dedicat acestui motiv din Opera lui Mihai Eminescu , în care două perechi de gemeni, din lumea de sus, a aristocraţilor, dar şi servitorii lor, generează o serie de quiproquo-uri şi de erori cu efect comic. Fiind nişte făpturi atât de misterioase, gemenii au pătruns imediat în literatură, mai ales pe ideea unor legături de natură psiho-somatică sau para-psihologică, iar aceste superstiţii apar în forme uşor modificate şi în literatura fantastică din zilele noastre. În realitate, explicaţiile sunt mult mai simple, ţin de zona geneticii şi a biologiei, în cazul gemenilor monozigoţi aceştia tind să aibă aceleaşi gusturi alimentare pentru că au fost hrăniţi cu aceleaşi mâncăruri în perioada lor amniotică, iar gusturile li s-au transmis direct în placentă. Dacă părinţii îi îmbracă în haine identice şi se străduiesc să nu-i încurajeze să aibă personalităţi distincte, cuplul identitar se va suda foarte tare şi gemenii vor depinde unul de celălalt. În caz contrar, când părinţii tind să-i diferenţieze prin vestimentaţie şi se ocupă de educaţia fiecăruia în mod separat, comportamentul lor social va fi diferit, şi cei doi gemeni vor reuşi să se distingă cu uşurinţă şi să-şi urmeze fiecare traseul existenţial. Deşi e cam dificil să te lupţi cu o moştenire genetică, rădăcina biologică a predestinării. Nu cred că sunt primul comentator al operei lui Mihai Eminescu care observă că dincolo de poetica romantismului există un


Colocviul de critic[ www.revistaneuma.ro

strat ceva mai vechi, ca într-o pictură în palimpsest, şi anume, o poetică a barocului european. Cam toate motivele utilizate de romantici, de la cele pe care G. Călinescu le-a surprins şi în studiul Opera lui Mihai Eminescu, şi anume: oglinda, dublul, theatrum mundi, archaeul, metempsihoza, viaţa e vis, visul în vis etc. au drept unic ţel producerea unei interlumi, definită de Richard Alewyn în studiul Das grosse Welttheater: die Epoche der höfischen Feste, drept un concept intermediar între finit şi infinit. Chiar dacă în perioada interbelică s-au purtat discuţii aprinse în jurul ipotezei că Mihai Eminescu a cunoscut sau nu textele lui Baltasar Gracián, recent, cercetătorii operei sale, printre care Mihai Moraru, au stabilit că cel puţin un fragment din El Criticón a intrat în substanţa unui articol politic intitulat„O alegorie veche şi pururea nouă”, o variantă publicistică a motivului din Glossă. Nu cred că Mihai Eminescu ar fi avut posibilitatea să citească în original piesele lui Calderón de la Barca, poate a avut la dispoziţie o traducere germană, dar sunt sigur că a întâlnit numele marelui dramaturg al Secolului de Aur şi al barocului spaniol, El Siglo d’Oro, citat de mai multe ori în tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare . Ritz Strich, un alt mare savant care s-a ocupat de barocul european scria: „Viaţa omului baroc avea înţelesul unui vis iar lumea avea sensul unui mare teatru universal, de aceea piesele lui Calderón aveau drept teme tocmai aceste două motive”. Fritz Strich a avansat ipoteza că rădăcina romantismului este barocul și că nu ar exista decât două stiluri, cel clasic și cel romantic. Pentru motivul eminescian al teatrului lumii au fost avansate şi alte ipoteze. Eminescologul Tudor Vianu era convins că originea lui se găseşte în aceste pasaje din Manualul lui Epictet: „Nu uita că eşti actor într-o dramă aleasă de cineva mai mare ca tine. Nu contează durata rolului sau masca pe care ai primit-o ci contează să joci bine”. De asemenea, editorul Perpessicius, în notele ediţiei sale de poezii antume indica drept posibilă influenţă pe Oxenstierna, din ale cărui cugetări poetul îşi transcrisese două pasaje, intitulate„Pentru pustietate sau singurătate”, şi„Pentru vin” în manuscrisul 2307. Tot în favoarea influenţei lui Oxenstierna votează şi Mihai Moraru. Nu cred că ar trebui să pierdem din vedere nici definiţia lumii ca scenă, a marelui William Shakespeare, din Cum vă place. De altfel, deviza teatrului Globe, cusută cu fir de aur direct pe cortină, era „Totus mundus agit histrionem”. Iată, spre exemplificare, o biată schiţă abandonată în uriaşul şantier al manuscriselor eminesciene: „Lumea-mi pare o scenă mare, drept culise laterale/ Eu văd stâncile trunchiete ce se pierd în larga vale/ Drept fundal văd o câmpie lanuri verzi şi multe sate/ Cu bisericile albe stau pe ţară semănate.// Mie-mi pare c-un actor sunt, jucând rol de confident/ Într-o dramă franco gală, cu discursul somnolent/ ...Cine atunci se opinteşte, roş în faţă ca un rac/ Ca să-npingă sfântul soare de pe scenă, popa Krack”. Perpessicius precizează că aceste versuri se găsesc într-un manuscris vienez și că nu ar fi un text eminescian, ci o posibilă traducere din poezia germană. Deşi ar fi foarte multe de spus, ne oprim, deocamdată, aici, urmând să căutăm alte chipuri shakespeariene în opera lui Mihai Eminescu, mai ales acum, când conceptul goethean de Weltlit-eratur a revenit în centrul atenţiei şi constituie un pol al cercetării literare contemporane.

36

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Festivalul Na\ional de Literatur[ „Marin Preda”, edi\ia a XVII-a, 2020 Premiul I și premiul revistei NEUMA - Miruna Drăghici Juriul celei de a XVII-a ediţii a Festivalului Naţional de Literatură „Marin Preda”, constituit în baza Regulamentului de organizare şi desfăşurare, în următoarea componenţă: - Dan Cristea, critic literar, director al Revistei „Luceafărul de Dimineață”, președintele juriului; - Aurel Maria Baros, prozator și traducător, director al Revistei „Proza 21”; - Horia Gârbea, prozator, poet, dramaturg și traducător, reprezentant al Revistei„Neuma”; - Dumitru Augustin Doman, prozator, critic literar și jurnalist, redactor şef al Revistei „Argeş”; - Florentin Popescu, prozator, poet, istoric și critic literar, redactor şef al Revistei „Bucureştiul Literar şi Artistic”; - Nicolae Marinescu, publicist, jurnalist și editor, director al Revistei„Mozaicul”; - Mihai Stan, prozator, critic literar și editor, redactor şef al Revistei„Litere”; - Marin Iancu, istoric și critic literar, colaborator al Revistei„Pro Saeculum”; - Vasile Grigore, publicist și jurnalist, redactor șef al Revistei „Sud”; - Florea Burtan, prozator, poet și jurnalist, redactor şef al Revistei „Caligraf”; - Stan V. Cristea, istoric și critic literar, secretar general de redacție al Revistei„Caligraf”. În urma evaluării lucrărilor trimise și pe baza nominalizărilor proprii, prin consens, a hotărât ca, în conformitate cu prevederile Regulamentului de organizare a festivalului, să fie acordate următoarele premii: - Premiul „Marin Preda” și Premiul Revistei „Luceafărul de dimineață” – Dan Bundă (București), pentru proza: „Două săptămâni într-o sticlă de votcă”; - Premiul I și Premiul Revistei„Proza 21”– Ruxandra-Magdalena Manea (Brașov), pentru proza:„Paguri”; - Premiul I și Premiul Revistei „Neuma” – Miruna-Florentina Drăghici (București), pentru prozele:„Rădăcini de rai”,„Chip de aur”; - Premiul I și Premiul Revistei„Argeș”– Bogdan Istrate (Suceava), pentru prozele:„Despre durere”,„Despre iubire”,„Despre utopie”; - Premiul al II-lea și Premiul Revistei„Bucureștiul literar și artistic” – Paraschiv Iorga (Constanța), pentru prozele:„Desculț prin colbul copilăriei”,„De vorbă cu mine”,„Ploaia”; - Premiul al II-lea și Premiul Revistei „Mozaicul” - Florin George Moldovan (Rodna), pentru proza:„Calul”; - Premiul al II-lea și Premiul Revistei„Litere” – Savu Popa (Ocna Sibiului), pentru prozele: „Molda sau Jocul Strigoaicelor”, „Ploaia blestemată”,„Niculiță de la ciocane”,„Căpșunile uriașe”; - Premiul al III-lea și Premiul Revistei „Pro Saeculum” – Gabriel Todică (Fălticeni), pentru prozele:„Dansul lui Abu Omar”;„Găinarii”; „Nemuritorii”; - Premiul al III-lea și Premiul Revistei „Sud” – Cristina Elena Simion (Tutana - Argeș), pentru prozele:„Înger păzitor”,„La noi acasă”, „Ultima scrisoare”; - Premiul al III-lea și Premiul Revistei „Caligraf” – Oana Verdeș (Baia Mare), pentru prozele:„Calac”,„Clipa”,„Mina”.


37

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Interviu

www.revistaneuma.ro

Dinu Grigorescu: „Via\a o v[d ca pe o imens[ fars[. Suntem ni§te marionete“ Sunt profund recunoscător Teatrului de Comedie, cel care mi-a asigurat debutul atât de aplaudat, comentat, controversat, care m-a obligat să redebutez, de fiecare dată, cu fiecare premieră. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat nimănui! Nici azi nu se realizează că eu sunt printre puţinii comediografi care chiar s-au consacrat finalmente, nefiind vreun autor pasager, insignifiant. Fără Lucian Giurchescu, Andrei Băleanu şi regizoarea Sanda Manu, care a realizat un spectacol absolut modern cu Ciripit de păsărele, în 1978, pentru acea perioadă, luând în piept multe săgeţi de la arcaşii momentului, foarte puternici la data respectivă şi care au lăsat urmaşi la fel de puternici şi de un orgoliu nemăsurat, probabil că nu aş fi fost pus în situaţia luării acestui interviu.

interviu realizat de HoriA GârbeA

Îmi place să cred că există cu adevărat o nouă familie literară, Alexandra Ares şi Dinu Grigorescu sau invers. Există continuitatea pasiunii şi o ruptură deseori polemică, înverşunată. A devenit expertă în spaţiul american. Eu, în cel autohton. Avantajele sunt de partea ei. Eu nu am scris roman. Ea nu a scris poezie. Există apropieri. Amândoi scriem şi piese, şi cronică dramatică. Comedia Alexandrei este tragică în esenţă şi foarte profundă. Comediile mele sunt masca unor tragedii cotidiene, româneşti. Iadul meu pare vesel. Paradisul Alexandrei este mai universal. Replica mea este scurtă, explozivă, fosforescentă. Replicile Alexandrei sunt ample, analitice. Comunic subtil, am explozie descătuşătoare, ea, implozie meditativă. Unde eu mă poticnesc, ea trece mai departe. Unde ea nu poate accede, în socialul românesc, eu mă descurc mai binişor. Există multe puncte de vedere diferite şi în ceea ce priveşte subiectul Caragiale. Răzvrătirea mea satirică e nervoasă, răzvrătirea Alexandrei e calculată la milimetru. Eu sunt mai iertător, Alexandra, ca dublu Scorpion, nu uită nedreptăţile. Izolarea îi prieşte creativ. Şi-a dorit-o. Şi-a construit-o. E un fenomen al generaţiei sale bilingve. La New York a obţinut premii literare. A cunoscut mari personalităţi. A fost primul român acceptat la CBS. A fost tratată de Polirom ca un autor american. Cărţile au devenit bestselleruri. A editat un ziar online,„Manhattan Chronicles”. Focusarea ei a fost numai şi numai pe SUA. A fost corespondent al TVR la New York. A filmat Premiile Grammy. A devenit scenaristă. Are experienţe cinematografice. La Bucureşti a trăit în adolescenţă în mediul teatral: Silvestru a apreciat-o, Tudor Popescu i-a intuit talentul. Are doctoratul în arte (teatrul

american). A fost studenta Ludmilei Patlanjoglu. Profesionistă. Eu am provenit din alte medii, ceea ce a fost în defavoarea mea. Şi diferenţele de epocă şi de autobiografie sunt total distincte. În artă nu există compasiune. Ne contrăm şi foarte dur. Sunt foarte multe lucruri de spus despre destinul artisic al fiicei mele. Întrebaţi-o pe ea. Nu vreau să fiu eu biograful ei. Foto: arhiva D.G.

Stimate domnule dinu Grigorescu, aţi trecut cu bine în al nouălea deceniu de viaţă şi arătaţi o deosebită vivacitate literară şi teatrală, pentru care vă felicităm. Aş începe totuşi cu o întrebare care e legată de fiica dvs., tot autoare dramatică. În ce măsură teatrul e o artă „ereditară”? Se cunosc multe exemple. dvs. aveţi şansa unuia în propria familie. cum se vede teatrul de la tată la fiică? există continuitate, ruptură, polemică?

Alexandra Ares şi Tudor Popescu, în caleaşca dramaturgiei româneşti e cazul să revin la începutul carierei dvs. de scriitor. cum v-aţi descoperit vocaţia? ce sprijin şi încurajări aţi avut? ce obstacole şi adversităţi? cum le-aţi depășit? v-aş ruga să evocaţi câteva întâlniri esenţiale ale carierei dvs. teatrale şi literare. care au fost personalităţile care v-au marcat activitatea? Foarte pe scurt, am iubit istoria, istoria literaturii, nu am scris nimic în şcoală, în liceul meu trunchiat, cu zece clase, fără latină, fără engleză. Am luat premiul doi în prima clasă, deoarece vor-


Interviu

38

www.revistaneuma.ro

capitolul „Comicul perplex” în „Istoria literaturii române: Dramaturgie”. Sper să fac parte din ea. În lipsa fluieratului la scenă deschisă, primit cu stoicism şi replică de I. L. Caragiale la „D-ale Carnavalului”, ei bine, l-am depăşit! Mitingiştii din Piteşti au cerut, în plin centru civic, scoaterea piesei mele, Ulii nu se ţin în colivie, din repertoriul teatrului local, spectacolul lui Matei Varodi fiind prea sofisticat pentru ei. Nu pot omite din această epocă dramaturgică personalitatea şi curajul doamnei Dina Cocea, care m-a apărat în faţa tovarăşei Tamara Dobrin pentru ceea ce a persiflat un regizor că piesa Fluturi de noapte ar fi fost „o comedioară cu mistrie”, piesă cu şapte vizionări la Petroşani, deoarece eram „Fierul dracului” (V. Bibicioiu). Fără doamna Dina Cocea nu mai montau Constantin Codrescu Telescaunul la Brăila şi Bogdan Ulmu Fluturii la Bârlad (100 de spectacole). Datorez mult respect conducerii Teatrului de Comedie din anii ‘70-’80, marelui regizor Lucian Giurchescu, care s-a luptat, pot spune la baionetă, cu cenzorii, faimosul regizor al Rinocerilor dorind să monteze textul. Foarte bună colaborarea cu secretariatul literar (scriitorul, criticul şi eseistul Andrei Băleanu). Însă datorez debutul meu scenic doamnei Sanda Manu, care a construit cu plăcere, migală, fantezie, frenezie, în 77 de repetiţii, un spectacol solid, valid, viu, cursiv, tragicomic, parodic, montat energic, tot timpul alergic la locurile comune, jucat magistral de supervedetele Stela Popescu, Vasilica Tastaman, Liliana Ţicău, Iurie Darie, Ştefan Tapalagă, Valentin Plătăreanu. M-au încurajat aplauzele, cronicile şi felicitările unor personalităţi de talia lui Ion Popescu-Gopo, Ion Lucian, Puiu Maximilian. Eram un comediograf nou, insolit, fără nume, care nu venise din alt gen literar sau din jurnalism. A fost un handicap ce urma să-l depăşesc şi nu mia fost uşor. Datorez enorm soţiei mele, Despina, cu care discutam despre comedie în tinereţe, în Cişmigiul îngheţat, şi care, în teribila aventură a vieţii mele, ne-a dăruit doi copii minunaţi, fiecare performer în domeniul său de activitate. Este o excelentă spectatoare de comedie, râde cu poftă şi se bucură cu frenezie. Mi-a dat aripi pentru creaţie, scutindu-mă de multe griji. A lipsit doar de la aniversarea Ciripitului de păsărele la 100 de spectacole, care, prin succes, a fost oprit să ciripească pe scenă în continuare. Este mama Alexandrei şi a binomului nostru scriitoricesc. Foto: arhiva D.G.

beam mai bine germana decât limba maternă. Am rămas cu acest premiu în viaţă. Patima teatrului s-a datorat lui Gheorghe Dinică. Am şi comentat împreună spectacolul lui cu „Jocul de-a vacanţa”, din 1957, de la Sinaia, Sala Casinoului, unde venise trupa de artişti amatori ai Poştei Române. Sebastian cu jocul lui de cuvinte m-a fascinat. De atunci scriu teatru. Dacă pun la socoteală toate piesele şi variantele, trec de 200. Am găsit câteva comedii de sertar: Enigma din Bucegi, Cum să fii pentru a fi (acceptat), Gheata de aur, pe care am transcris-o recent şi e încă valabilă. Mi s-a reproşat debutul târziu la 40 de ani. La 20 de ani debutasem cu succes în Cenaclul important al instituţiei de teatru „I. L. Caragiale”, în grup fiind Dorel Dorian, George Carabin, un mare actor, Ion Cojar, tânăr, şi Ion Toboşaru, asistent. Piesa Nu sunt pete în Soare a fost menţionată în„Gazeta literară”. Urma să fie montată la Casandra cu studenţii anului 4 de la clasa rectorului George Dem Loghin. Ca Geamăn, după atâta noroc a venit imediat şi ghinionul. Rectorul nu s-a mai întors din Canada. Ion Cojar m-a recomandat lui D. D. Neleanu, regizor impozant, directorul Teatrului Tineretului (azi, Teatrul Mic). Mi-a creat toate condiţiile pentru a scrie o piesă de şantier. Am scris Corăbierii, dar m-am autotorpilat. Erau atâtea concesii... Am lăsat un bilet şi la acest teatru nu am mai revenit! Un pas înainte, iar noroc, a fost întâlnirea mea cu erudita doamnă Polixenia Karambi, traducătoarea teatrului lui Jean Giraudoux. Avea origine boierească, o proteja Radu Beligan la secretariatul literar. Mi s-a reţinut cu contract piesa Hoţii de monumente, cu multe elemente de originalitate, text lăudat şi de B. Elvin. Fatalitate! Eu, care scriu repede, m-am poticnit la observaţii. A fost imposibil să refac piesa şi aşa am mai pierdut 13 ani, dar scriind, citind foarte mult teatru, literatură, dramaturgie occidentală publicată în revista„Secolul 20”, văzând toate marile spectacole ale Bucureştiului din deceniile 6-8, i-am cunoscut pe Radu Penciulescu, pe Mihai Dimiu, pe doamna Sorana Coroamă, apoi pe Horia Popescu, pe Alexandru Tocilescu, mai târziu a fost în casă la mine, am discutat, am comentat. A fost o epocă culturală efervescentă în acea perioadă de revoluţie subterană. Scrisul meu s-a ermetizat treptat, treptat. Am renunţat la descrierea decorurilor, la didascalii. Am devenit sclavul şi regele replicii. O replică care spune mai mult prin subtext... „Cu un picior în realitate şi cu altul în absurd, dar absurdul dezvăluie mai adânc realitatea” (Tudor Popescu a sesizat exact, el îmi spunea că amândoi şchiopătăm, dar pe picioare diferite, eu, în real, şi el, în absurd, dar a ţinut să-mi precizeze că absurdul dăinuie). Nu ştiu cum va fi. Nu mai sunt jucat decât la Teatrul Naţional Radiofonic, cu 5 piese. Dacă ascultaţi cu atenţie Valsul lebedelor, cu Dem Rădulescu, în regia lui Dan Puican, aveţi în urechi şi poate şi-n ochi întreaga mea dramaturgie. Eu propun un stil, un limbaj comic nou, recunoscut de Valentin Silvestru („Comedia inteligentă”), de Valeriu Râpeanu („O formulă a comicului de azi”), Mircea Ghiţulescu („Singur printre dramaturgi”), Iosif Naghiu („Crai nou de Curtea Veche”), Ileana Berlogea („Un autentic inventator de comic”), Victor Bârlădeanu de la TES, unde am fost jucat (a văzut permanent „un foc de artificii comice care provoacă nu numai râsul continuu sănătos al spectatorilor, dar şi reflexia temeinică bine distilată pe linia umorului lui Shalom Aleihem şi Ephraim Kishon”). M-am bucurat şi de analizele minuţioase ale lui Ion Cocora, ale Nataliei Stancu, Margaretei Bărbuţă, Janei Morărescu („Comedia mizeriei sociale”), Eugen Comarnescu („Pană muiată în vitriol”), Octavian Soviany („Comicul vârstei de fier”), Teodor Praxiu („Descendenţă caragialiană”). Emil Lungeanu mi-a dedicat chiar o monografie („Tartor în infernul comediei”), Dicţionarul Academiei Române, o pagină şi Mircea Ghiţulescu,

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Alexandra Ares, dramaturg precoce, cu mama ei, Despina Grigorescu


39

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Interviu

www.revistaneuma.ro

nu cred că mă înşel prea tare dacă vă numesc „comediograf”. ce reprezintă comedia pentru dvs. şi ce raporturi aveţi cu drama sau tragedia? nu credeţi că în comedie, gen pe care-l practic şi eu, avem o treabă mult mai grea şi ne alegem şi cu etichete de „neserioşi”? nu credeţi că autorii dramatici din generaţiile mai recente au mai puţine lecturi de literatură clasică, fundamentale şi de aici tendinţa improvizaţiei şi experimentului? oare dorinţa de a o lua de la capăt nu ascunde un deficit cultural? ce lecturi v-au format ca dramaturg? Nu am deloc haz oral ca alţi comediografi puşi pe şotii, ca Tudor Popescu, de exemplu. El ştia să râdă când trebuie, cu cine trebuie şi cât trebuie. Era un tip jovial şi jovialitatea este continuă în comediile lui. Am o parte întunecată (de vremuri peste care văd că nu se mai poate trece). De aici, sobrietatea. Non-umorul. Falsă impresie! Eu văd totul în latură umoristică, caricaturală. Şi la înmormântări mă amuz copios. Uit de mort şi urmăresc atent amantele decedatului. Îmi vine să râd. Am obţinut aplauze şi la Sfânta Vineri, la un discurs funebru pentru Julieta StrâmbeanuWeigel! Iau în derâdere şi folosesc moartea în comedii. Cu mare succes. Regizorii sunt şi orbi. Ei văd numai ce aşteaptă ei să vadă. Viaţa o văd ca pe o imensă farsă. Suntem nişte marionete. Şi mi se cere în comedii să construiesc caractere! Ha, ha, ha! Domnule Gârbea, am fost spectator şi cronicar la câteva comedii de-ale dvs., dar dvs. aţi devenit traducător. Mai lăsaţi-l puţin pe Shakespeare. Ocupaţi-vă şi de dvs. Filon comic aveţi şi el este o mare fericire şi nenorocire, simultan. Trebuie cultivat. Printre comediografii cu filon comic se află şi Viorel Cacoveanu (umilit prin nejucare), M.M.I. (mai norocos), Marilena Dumitrescu (mare revelaţie la TDR, am citit-o imediat de la Clubul Dramaturgilor). Comediograful este chirurgul spitalului spiritual. Mimi Brănescu este prin scenariile sale filmate cel mai jucat dintre comediografi. Şi-a făcut-o cu pana lui. Puşi Dinulescu a fost batjocorit de repertorii. Nimeni nu are nicio remuşcare! Lectura mea neîncetată este Caragiale. Dar este o nerozie să tot întrebi unde este Caragiale şi o mare demagogie să-l tot înviezi mereu ca înger salvator demascator. El a avut lumea lui. Acum e altă lume. El a fost şi Facebook-ul, şi Internetul, şi Instagram-ul, şi Twitter-ul. Lumea noastră politică este de comedie! Ei, şi? Drama merge înainte. Andrei Pleşu are comedia în sânge! E un spectacol satiric el însuşi şi pe Facebook. Noile generaţii sunt şcolite, englezite, arogante, nepoliticoase, europenizate, fac alianţele lor şi cu regizorii şi aşteaptă să murim cât mai repede. Au talent cu carul. Bravo lor! ultimii ani v-au consacrat ca fondator de reviste şi memorialist. Aţi arătat mereu o mare generozitate în ceea ce priveşte portretizarea confraţilor. vă simţiţi bine în lumea dramaturgilor? oare nu suntem noi, dramaturgii, mai solidari decât alte categorii de literaţi? de ce? Lucrul îndelungat în sfera administraţiei mi-a dezvoltat mult capacităţile manageriale. Lucrând în mentalitatea interesului public, am continuat să navighez pe noile teritorii unde am ancorat corabia. Am trecut pin multe furtuni. Ştiu cum se iese din ele. Portretele au fost provocate de dispariţia multor prieteni din lumea teatrului şi am încercat să-i prezint aşa cum i-am perceput eu. Fiecare portret este o durere. Au fost selectate şi publicate de criticul Costin Tuchilă în Revista Teatrală Radio. Le-am publicat şi eu. Noi suntem foarte puţini la secţia de Dramaturgie. Mai sunt dramaturgi şi în afara Uniunii Scriitorilor. Eu nu fac deosebiri

nobiliare. Opera vorbeşte. Există o solidaritate de minoritate. În ce mă priveşte, insuficientă. Sunt subiectiv. La aniversări importante de vârstă, evenimente, mulţi colegi au lipsit sub diferite forme. Fondul uman e cel care decide comportamentul. tot în ultima vreme aţi mers în direcţia cronicii teatrale. de ce? şi de ce abia acum? e oare firesc? regretatul dumitru Solomon îmi impunea să nu scriu, decât foarte rar, cronică teatrală, fiind autor dramatic. Avea dreptate? e dramaturgul un cronicar mai subiectiv sau mai răutăcios? cronicile dvs. sunt colorate, originale, dar şi foarte generoase. cum explicaţi? ce ecouri aţi avut dinspre oamenii scenei la cronicile dvs.? Dolfi era un răsfăţat al teatrelor, era un boem înnăscut, un tip atipic, era normal să scrie alţii despre el, şi nu el despre alţii. Era şi altă epocă. Probabil că avea dreptate. Eu am fost mereu atipic. Eu am scris cronică din entuziasm comic la câteva mari spectacole. Nu ştiam că elita cronicăriei se arătase reticentă faţă de năzdrăvănia lui Horaţiu Mălăele de a monta „Scrisoarea pierdută” din care s-a pierdut actul 3! L-au sfârtecat unii, dar nu a spus Caragiale, la un moment dat, cu hazul lui enorm, că actul 3 încurcă fluiditatea poveştii amoroase? Horaţiu a făcut un experiment genial. La fel şi Dabija cu cele„Două lozuri”. Am scris cronica pentru mine şi s-a publicat în Luceafărul. La 7 dimineaţa m-a sunat D.R.P. să mă întrebe dacă eu sunt autorul cronicii. Am fost flatat. Am continuat. Nefiind jucat, am avut timp de tastat. Cronicile mele sunt venite din interiorul dramaturgului şi nu de la catedra Academiei de Teatru! Observ că au succes. Nu beştelesc pe nimeni. Teatrul este un fapt de eroism. mulţumindu-vă pentru acest interviu, nu pot să nu vă întreb, în finalul său, despre proiectele viitoare. care sunt ele în publicistică, dramaturgie şi ca editor? Mi-am propus să nu mai scriu cronici decât foare rar, îmi fură timp, mă rup de comedii. Ciripitul va ciripi cât exist eu în arborele meu genealogic, pe rămurica mea. Apoi, veţi vedea... Rinocerul e mai uşor de preluat şi sper ca colaboratorul şi nepotul meu Vlad Lungu, care a devenit cel mai bun exeget al meu, custode al uriaşei mele arhive dramaturgice, se va descurca şi în continuare, revista are nevoie de un mentor, de o minte organizată şi inspirată, de cutezanţă, consecvenţă, sponsori şi noroc. În curând, voi publica la Ghepardul memoriile mele teatrale, o monografie despre amintirile mele sinăiene, ediţia a doua a Divinei mele Primării şi trei noi volume de istorie şi critică teatrală. Viaţa e o tevatură încântătoare şi comedia o mare vrăjitoare!


Evenimente Neuma www.revistaneuma.ro

Î

n cadrul Festivalului Strada de C’Arte, organizat de Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” și cu sprijinul APLER, Asociație de editori, în ziua de 25 septembrie 2020, în spațiul

amenajat în Piața Palatului Regal, în apropiere de statuia Regelui Carol I, a avut loc lansarea celor mai recente apariții de carte ale Editurii Neuma. Spațiul generos a permis prezența unui public numeros cu

Ana Ardeleanu - Realități interzise Elena Armenescu - Când albastra noapte… Vilia Banța - Poarta felinelor Valentin Busuioc - Mierea Sălbatică Maria Chirtoacă - Polifonii pe o carte de vizită Ovidiu M. Curea - Fugă în Do major Raluca Faraon - Alchimia memoriei Andrea H. Hedeș - O întîlnire pe strada Hazard

40

Nr. 9-10(35-36) G SEPTEMBRIE-OCTOMBRIE 2020

respectarea normelor de protecție impuse pentru asemenea manifestări. Opt dintre autori au putut fi prezenți și au avut scurte lecturi din volumele lansate. Au fost prezentate publicului volumele:

Menuț Maximinian - Puterea secretă a cărților Ramona Müller - Atacă și fugi. Confesiunile păpușii voodoo Mircea Teculescu - Umbrele copacilor tăiați Horia Gârbea - Ore astrale Horia Gârbea - Ceasornicarul. Zece ani de poezie.

A consemnat SONIA ELVIREANU


41

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Istorie literar[

www.revistaneuma.ro

Octavian Goga, ziarist în primul r[zboi mondial iuLiAn bitoLeAnu Preambul Vocația gazetărească a lui Octavian Goga se vădește încă de la 21 de ani, prin ctitorirea, împreună cu alți confrați, de reviste și ziare („Luceafărul“, 1902, Budapesta; „Țara noastră“, 1907, Sibiu și„România“, 1917, Iași) și sutele și miile de articole reunite în volume precum Mustul care fierbe, 1927, Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o țară neutrală, 1915. Din patriotism, poetul s-a înrolat în 1917 în armată, dar generalul Prezan a gândit altceva dorind un percutant ziar de război și hărăzindu-le scriitorilor Sadoveanu, Goga, Vlahuță și Blaga o misiune nobilă. În acest fel se întemeiază la Iași„România“, oficiosul Biroului de Propagandă al armatei, cu o durată de doi ani, 1917-1918, în ale cărei coloane publicistul din proximitatea sibiană va publica 46 de materiale, devenind un harnic cronicar de război, aidoma altului interbelic, Camil Petrescu, cu mențiunea că ultimul a participat efectiv la încleștarea dură cu tragismul conflagrației. Goga și-a luat în serios misiunea radiografiind evenimente de pe front, din Statul Major ori din Europa, cu impact asupra imaginii României în lume, precum și întâmplări, decizii capitale de politica internă – pedepsirea trădătorilor, a comandanților lași, duplicitari, superficiali în momente istorice cruciale sau de politică externă, cu flash-uri despre marile puteri militare, sensibilizate de situația nedesăvârșită a unificării patriei... Perspectiva eliberării Ardealului întreține un vis multisecular (Spre biruință), în vreme ce federalismul nu s-a stins din mentalul unor nostalgici (La sicriul unei idei), concept perimat pentru oamenii simpli cvasirurali de la care se așteaptă fapte de vitejie (Către țăranii soldați), în contrast cu Trădătorii – un general ajuns ocnaș –, ce își merita soarta, nu iertarea. A sosit ceasul (schimbării) când trebuia - Să vorbească frontul, așa încât cea mai veche clasă socială să fie reabilitată, să primească Dreptate și pământ. Într-adevăr, eliberatorilor de glie li se cuvine Dreptul nostru – împroprietărirea-, argument susținut cu ardoare de ziariști reputați de proveniență scriitoricească (Sânge și cerneală). În esență, varietate conținutistică, conștiință profesională, virulență, riscul pierderii libertății, ironie, obiectivitate și stil, în dese rânduri.

Octavian Goga, redactor la gazeta „România“ Precocitate și șansă la doi poeți ardeleni din preajma Sibiului, Octavian Goga și Lucian Blaga, ambii la 24 de ani cu un debut editorial fulminant – practic, volumul carierei – Poezii, 1905, respectiv, Poemele luminii, 1919, dobândind celebritatea, iar la maturitate onorurile de academicieni. Primul dintre ei, animat de idealuri naționale – reunirea tuturor teritoriilor românești, inclusiv din afara țării – se va aventura spre gazetărie, la o vârstă crudă, fie în calitate de colaborator, fie de redactor ori fondator de publicații, și chiar spre politică, nu diplomație ca filosoful și universitarul de la Cluj. Destine cumva similare ? Oricum, diferit de cel al unui Camil, traumatizat, prizonierat, nebeneficiar al șansei deturnării posturii de militar activ în tra-

valiul (gazetăresc) de la birou, grație unui comandant inteligent, vizionar, preocupat de media scrisă, ai cărei profesioniști să oglindească nu doar latura sângeroasă, tragică cumplită, cu trupuri despicate, mutilări, ci și elemente de strategie, diplomație, europenism, cultură, sensibilitate..., adică și altceva, decât un amestec de imagini naturaliste din realism și verismul italian… Și iată cum un creator botezat drept „poet al pătimirii noastre“ se va converti în cronicar descriptiv, analitic și sintetic pe o temă generoasă și ardentă-războiul.

Suită de articole patriotice Spre biruință1 are ca puncte nodale armata, glia, libertatea, țăranul, credința și revelează antiteza realitate (dușmanul nemilos, ateist) și visul ca Ardealul să-și redobândească independența și să se alipească la patria-mamă: „S-ar părea că suntem în mrejele unui vis și că toate câte se petrec astăzi în jurul nostru sunt arătări fugace din vremuri de demult.“2 Cert este că „vrăjmașul a călcat hotarele țării, jumătate din pământ, sub copitele cailor…“3 În Crimă și pedeapsă,4 generalul Alexandru Socec, comandant a 15.000 de soldați, a fost condamnat la cinci ani de muncă silnică pentru fuga de răspundere, gafe militare și strategii nepatriotice, semn că „există căderi și urcușuri în societatea românească.“5 Ei, ziariștii și făurarii de frumos, se simt responsabili în fața adevărului, nimic nu trebuie subestimat, poetizat în exteriorul realului, ci întotdeauna să primeze adevărul, căci pagina scrisă la gazetă nu se transformă în literatură, poate cel mult să aibă reflexe/ reverberații artistice: „Ne simțim mai disciplinați în judecarea adevărului, mai pătrunși de conștiința datoriei și mai plini de pietate pentru sângele care se varsă acolo pe front. Concepția vitejiei primește o nouă semnificație atunci când înțelegem cu toții că stigmatul crimei așteaptă pe vinovat.“6 La sicriul unei idei7(„România“, nr. 4, dum., 5 febr. 1917) înfierează cultul federalismului propovăduit și de Aurel Popovici, ziarist și om politic, când admirator al Austriei, când unionist: „Spirit erudit, acest Popovici își clădea doctrina pe îndrumările individuale ale împăratului de mărire..“8 Cu siguranță că structura armatei române a fost și a rămas una rurală – se sublinia în articolul Către țăranii soldați9. Doar această străbună clasă socială are „fruntea limpede“, mai ales ea posedă viziune ostășească, curaj și o dragoste fierbinte față de glie:„Voi sunteți cei mulți, voi ați dat cu adevărat și sângele și puterea... Voi care ați umplut golul tranșeelor și nu mai încăpeți în plinul spitalelor, soldați ai neamului; la voi e toată nădejdea de mâine...“10 Urmează o definire caustică a armatei austro-ungare: „o adunătură pestriță de nemți, unguri și turci e mai crudă ca fiarele din apocalips și mai înfometată decât lăcustele. Ei taie limba prizonierilor români, ei despoaie toate satele din Muntenia, neamțul căra la el acasă toată truda agonisită de noi.“11 Se observă că se demitizează eroismul și impecabilitatea armatei germane. Îmbărbătarea în război capătă nuanțe religioase


Istorie literar[

www.revistaneuma.ro

și apocaliptice: „Treziți-vă sufletul întărâtat cu ura neagră a pământului vostru batjocorit și gătiți-vă de nunta morții (oximoron) cea adevărată, nunta vieții și a izbăvirii...“12 Este injust că legea o fac aici „lifte spurcate“ care „se lăfăiesc astăzi“. Cu Trădătorii13 („România, anul I, nr. 9, vineri, 10 febr. 1917), se revine la același caz Generalul Alexandru Socec. În acest articol se schițează portretul unui om însemnat, dar decăzut din funcții, ca urmare a greșelilor impardonabile și, după unii acuzatori feroci, el ar fi sabotat țara, aducând incalificabile prejudicii. Paloarea, mersul lent și privirea încețoșată sunt elemente/ ingrediente/ componente ale disperării, ale conștientizării că reculul înseamnă infinit de puțin și că sentința cea dură este una singură, dramatică sau tragică. Detasat de situație, jurnalistul cel drept pare neiertător, nu acordă nicio picătură de generozitate, pledând pentru sancționarea celor ce au greșit. De astă dată, dogma creștină nu mai este fiabilă. Condeierul califică războiul drept „un examen moral, de încordare supremă a conștiinței unui popor.“14. Dincolo de eroism, acum publicistul avansează o nouă problemă: îndrăzneala de a-ți recunoaște faptele odioase, chiar crimele, iar atitudinea pioasă te-ar extrage din marasmul punitiv, infernal. Numai că așa ceva nu este plauzibil, din pricina orgoliului, a incapacității asumării propriilor greșeli, în consecință„vrem să-i privim în față, să-i urmărim în liniște în toate peripețiile zvârcolirii...“15 Exemplul oferit: generalul Dragalina, cu încrengături/ trimiteri spre Evanghelie... Pășind în „registrul ideilor gingașe“, al filosoficului, malițiosul gazetar glisează dinspre asprime, echilibru spre derizoriu, victima – străinătatea cu „galeria ei de delincvenți“. Arogându-și un alt statut decât acela de publicist în slujba armatei și anume pe cel de judecător, de procuror intransigent, Goga declara:„Voi fi fără milă față de aceia care se uită înapoi, în loc să se uite înainte.“16 În textul Să vorbească frontul17 – România, anul I, nr. 18, dum., 19 febr. 1917 – se istorisește că în salonul unei distinse doamne franceze, un doctor militar militează pentru solidaritate, arme, independență – noțiuni ce nu se pot conjuga –, nu pentru cultură, spirit, poezii din Baudelaire, cum ar fi un alt punct de vedere sau cum ar proceda românii francofili și francofoni. În fine, se găsesc și oratori care să aprecieze cultura și rafinamentul românilor școliți, culți. Goga demonstrează o extraordinară mobilitate schimbând decorul și actanții, ca un veritabil regizor. Nu pe câmpul beligerant, nu în cabinete de miniștri sau comandanți, nici la popotă, ci într-un context realmente burghez: la o înstărită pasionată de artă și cultură, un fel de mecenat, cu invitați prestigioși, un pic oțioși însă, cu ceva ifose franceze se exprimă opinii divergente despre chestiuni importante pentru o așa-zisă elită a vremii. În noile condiții cu radicale schimbări de conținut pentru România, se profilează realmente O nouă perspectivă18. Concret, de la politica internă şi externă, complexul publicist abordează şi chestiuni europene excluzând din ecuaţie România şi focusându-se doar pe raportul de forţe militare în O zi mare-America declară război Germaniei19, lecţie de istorie universală bine asimilată şi mediatizată. Prin materialul de presă Triumful Europei20, autorul nu-şi uită niciodată provenienţa, Transilvania s-a cuibărit în sufletul său, orice gând revoluţionar vizează fie populaţia majoritară de peste

42

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Apuseni, fie întreg neamul românesc. Mostre: Cum vorbeşte Ardealul21 și Au venit ardelenii22. După neutralitatea dintre 1914-1916, clasa politică, statul și parlamentul au gândit şi au acţionat la unison. Ziaristul decretează într-un editorial că Acum începe războiul nostru23, ceea ce presupune unitatea de vederi și fapte în toată societatea românească. Exegeții lui Goga, de la Ion Dodu Bălan și Șerban Cioculescu până la Mircea Popa, au relevat publicistica activă insuficient de cunoscută a tribunului de la Rășinari.

Într-adevăr, timpul a demonstrat că neexistând dezbinare întru deziderate ci o gândire comună, constructivă, cu patriotismul „la butonieră“, progresul se înfăptuieşte în mod cert, iar binele se propagă cu rapiditate: Două forţe unite-Ţara și Frontul.24 Ţinând cont de naţionalismul lui Goga, acesta are tot dreptul să adreseze cuvinte de îmbărbătare. Către soldaţii României Mari25 se îndreaptă gândurile oricărui gazetar profesionist, cu conştiinţa înaltă, căci libertatea lor, a celor mulţi și anonimi, li se cuvine. Şi dacă vocea lor nu se aude, discreţia înăbușindu-i, cu siguranţă că Zeul Cronos le va acorda într-o zi binecuvântată Drepturi (egale cu minoritarii maghiari, stăpâni injuști, pe termen îndelungat) şi pământ26, reverberate, desigur, și spre umilinţa şi, nu în ultimul rând, harnica și răbdătoarea ţărănime. Dacă el, gazetarul, a consumat energie, armata a scris cu litere de sânge independenţa, prezentul şi, parțial, viitorul: Sânge şi cerneală.27

Concluzii În esenţă, polivalența gazetarului greu de încadrat în tipare şi-a edificat discursul jurnalistic pe mai multe paliere, în funcție de context, într-o manieră simplă, accesibilă exoterică, nerenunțând vreodată la artificii stilistice, la imprecaţie, epitet, ironie, comparatisme. La toate acestea, am adăuga, strategii sofisticate, plauzibile, cu tentă neologică și aforistică.

1

Articol publicat în vol. Ne învață Mărășeștii, Ed. Junimea, Iași, 1983, pp. 69-70 Ibidem, p. 69 3 Ibid., p. 69 4 Articol publicat în op. cit., pp. 70-71 5 Ibidem, p. 70 6 Ibidem, p. 71 7 Articol publicat în op. cit., pp. 72-73 8 Ibidem, p. 73 9 Articol publicat în op. cit., pp. 73-74 10 Ibidem 11 Ibidem, p. 74 12 Ibidem 13 Articol publicat în op. cit., pp. 75-76 14 Ibidem, p. 75 15 Ibidem, p. 76 16 ibidem 17 Art. publ. în op. cit., pp. 78-80 18 Art. publ. în op. cit., pp. 83-85 19 Art. publ. în op. cit., pp. 91-93 20 Art. publ. în op. cit., pp. 87-89 21 Art. publ. în op. cit., pp. 96-97 22 Art. publ. în op. cit., pp. 99-102 23 Art. publ. în op. cit., pp. 104-106 24 Art. publ. în op. cit., pp. 113-115 25 Art. publ. în op. cit., pp. 117-119 26 Art. publ. în op. cit., pp. 119-121 27 Art. publ. în op. cit., pp. 115-117 2


43

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Evocare

www.revistaneuma.ro

Miron Kiropol §i t[cerea Diotimei GHeorGHe Simon

D

e o sfâşiere lăuntrică atroce şi de o cruzime fără limite, jurnalul poetic al lui Miron Kiropol e o alternativă a trăirii, fără rest, fără retuşuri, fără sublinieri, din aceeaşi familie cu marii mărturisitori ai timpului, din care nu există ieşire, scăpare, eliberare, decât pe calea ispăşirii. Orice încercare de evadare din infernul clipei sfârşeşte într-un punct mort: vital, terminal, extrem, excesiv şi imprudent. E semnul distinctiv al creaţiei, al revelaţiei morţii, matrice şi cuib al iubirii. Aici prinde rădăcini sămânţa vieţii, şi tot de aici îşi ia zborul pasărea măiastră a nemuririi brâncuşiene, înapoi spre Hobiţa. Dezrădăcinarea, zdruncinul interior, surparea clipelor, exilul interior, îl fac să se destăinuie, fără milă, în faţa unui duhovnic nevăzut, atât de răbdător, cum numai albul nepângărit al paginii albe i-ar îngădui tânguirea şi iertarea. Înlănţuit de energii străine şi stranii, crepusculare, străbătut de angoase păgâne, rădăcinile, acum în aer, nu-şi mai pot găsi pământul viu de acasă. Înrădăcinarea e cum nu se poate mai dificilă, când dibuie, nesigur, într-un idiom şi într-un alfabet cu litere moarte. La îndemână, însoţitoare, îi sunt doar două cuvinte, care îi vin în minte, cu iuţimea duhului, în sufletul răzleţit al poetului, în răspândire şi necuprindere: Doamne, miluieşte! Numai că, numaidecât, ar zice Steinhardt, moartea i se arată, curată, ingenuă chiar, la vedere, cu o putere care întrece evidenţa, certitudinea. Îi rămân ardoarea şi adorarea, visteria artei, sipetul culturii, domenii ale sufletului şi ale duhului, ca adierea unei frunze şi foşnetul unei rochii: fantezia eminesciană. Îşi imaginează că într-o altă viaţă ar fi fost preceptor şi ar fi dat lecţii despre viaţă, despre iubire, în casa unei Beatrice Portinari. Doar aici ar fi fost posibil să fi uitat de propria-i copilărie, ascunsă undeva, fără de apărare, în faţa ţipetelor mamei, în disperare, casa curată şi ordonată a Mamei, ameninţată de un tată iresponsabil, incendiator de injurii. De aici i se trag însingurarea şi locuirea pe vecie în solitudinea calpă a clipei. De la increatul barbian, la ceea ce îi apare creat, şi de aici la creaţie, e o punte

peste prăpastie. Prăpăstios nu-i din fire, ci fabulos cu îndârjire, de a-l vedea pe Dumnezeu. Refuzat de un tată impetuos, copilul va rămâne pururi înfăşat în cămaşa morţii, în scutecele materne, însoţit doar de scâncete spasmodice şi de suspine melancolice. Până la noi ajunge ţipătul

copilăriei, până devine psalm al durerii şi al neîndurerării. Nu are vreun alt însoţitor decât pe Hristos. Aflat în pelerinaj perpetuu, Miron Kiropol e în căutare de sine şi de rătăcire, fără vreo umbră de regăsire. Conştient că de fiecare dată e pe celălalt versant al vieţuirii. Pascalian până la moarte, cu rudimente de cuvinte, cu pete de culoare, pete de soare în lumina orbitoarei agonii şi al pustiitoarei iubirii, el e alesul unui imperiu de semne moarte, criptice, ale figurării şi ale desfigurării, nicăieri vreo întrupare, vreo întruchipare, decât pe acela, ceresc, al Diotimei, dintr-o altă lume, fără acces şi fără coduri de înţelegere a tainei; a chipului dintâi, uman, fără asemănare, cum numai pe chipul inocent al unui copil, lacrima nevăzută. Fără sfâşiere nu există mântuire, fără suferinţă nu există iubire. Pleci de acasă, părăseşti aşezarea şi nu-ţi mai afli locul, decât părăsindu-te. Din simplu vizitator al

muzeelor, al galeriilor cu nume ilustre, intacte şi eterne, neatinse vreodată de buzele vreunui muritor de ozcazie, deodată privitorul se resimte privit. Cineva îi face cu ochiul şi-l susprinde surprins. Mirat, Miron, cuvios curios şi nelniştit, în faţa duioasă a unor Muze, Diotima, Beatrice, Euridice, dar nu ca să-l amuze, ci să-l distragă de la împietrire şi din risipire, din disonanţă şi ruptură, captură pe veci pierdută, să-l salveze de la pierdere din vedere. Cum Dumnezeu i-ar face un semn şi semnul e doar semenul din apropiere, din vecinătate, din vreo arhivă, din vreo desagă de suflete moarte, gogoliene. Eva e scutită de a avea un nume, numele ei însemnând viaţă. Eva e matricea, sintaxa morţii şi a vieţii deopotrivă. Sămânţa femeii, în schimb, la schimb, va fi salvarea omului. Femeia va zdrobi capul şarpelui. Prin viclenie se va strecura în preajma omului şi-i va şopti numele, cu acel sâsâit nesfârşit, acroşat ca un ghimbe în auz, până se va restrânge într-un verb, într-un cuvânt: Taci! Aşa îi e dat poetului să audă acel foşnet de sunete, ca foşnetul unei rochii sau ca un foşnet de ram eminescian. Fără de corp, Diotima, Frumoasa din poveste, poartă numele întreg al iubirii sfinte, fără de cuvinte. Maria devine Sophia. Retro-verso induce concomitenţa şi nu succesiunea. Fila vieţii, eminesciană, i se arată albă, şi nu îndrăzneşte să o atingă, să o maculeze nici măcar cu un punct sau cu vreun semn care nu e de la Dumnezeu, ci de la demonul interior de a scrijeli cuvinte, de a înscrie cu voluptate păcate şi patimi. Odată înscrise ele devin scut şi scoarţă protectoare cum e coaja aspră a stejarului, fără miez şi fără coacere, ci numai cădere de frunze şi numai decojire, întomnare bacoviană, în toamna vieţii pământene, punctând vidul şi golul istoric în care e prăbuşit omul, fără remediu, cu toată sfinţirea numelui său. Fervent căutător al adevărului, cu incursiuni în arta cunoaşterii, cu popasuri în faţa creaţiei, treaz, în extaz, şi clar, clarificat şi edificat asupra limitărilor umane, Miron Kiropol face să tresare Cuvântul, imediat ce acesta e ameninţat de moartea literei şi de vidul interior al uzurii. Perindări


Evocare

www.revistaneuma.ro şi subterfugii, naufragii, ocolişuri obositoare, orbitoare, cu vădite accente cioraniene şi înduioşări pauline, în atât de seducătoarea rupere de un trecut angoasant, fracturat, la rându-i de întreruperi, până ajung în cartea vieţii, fragmente vii, poetice, cu iluminări, amintind de Rimbaud, cu metonimii erudite şi oximoroane disonante. Miron Kiropol se regăseşte în preajma marilor spirite creatoare, fericit în primejdia de a le fi însoţitor, cu bucuria revelaţiei interioare a naturii umane, în derivă, şi prin arcanele demonice ale neastâmpărului, ale nîeîmpăcării, ale neputinţei de a le atinge coarda intimă, întinsă prea tare, plesnind de puritate şi de o putere supraumană de a suporta insuportabilul. Doar unul singur a fost în măsură de a-i fi mijlocitor, maestru jucător, având ca adversar propriul demon interior, karamozovian, Dostoievski, Biruitorul. În faţa acestei avalanşe zdrobitoare, neputinţa pe care o încearcă poetul Miron Kiropol e una cum nu se poate mai dramatică, de împăcare, de armonizare a disonanţelor şi a discrepanţelor, de a opri, în vreun fel, avalanşa copleştoare a răului multiplicat, al aparenţei acaparatoare, care pun stăpânire pe bietul om, Pauvre Miron, oblomovian, gogolian, tolstoian sau dostoievskian. Arta ar putea fi înşelătoare, chiar dăunătoare, când se îndepărtează de adevărul omului, de natura sa disonantă. Minciuna artei ne-ar putea face orbi tocmai în faţa evidenţei şi a degradării naturii umane, a insinuării demonului uzurpator. Chipul umn, fiind chipul lui Dumnezeu, nu poate fi distorsionat. Adevărul ni se arată, în chipul şi în prezenţa divină a Creatorului. Or, se ştie, Creatorul nu-şi poate părăsi creaţia sa, nu o va lăsa de izbelişte. Intervine când nu te aştepţi, când totul pare pierdut, sub chipul hölderlinian feminin al Diotimei. În timp ce toate se petrec fără voia noastră, printr-un fel de complicitate şi conspiraţie, de contestare a actului creator: omul în toată măreţia şi slăbiciunea, alcătuire pământeană, înrâurită şi înrudită, prin toată puterea cuvântului şi în fiecare clipă; timp nu mai e să ridicăm privirea spre cer, să auzim cum plânge Fiul. Ne rămân două cuvinte: Doamne, miluieşte! Repetate, ele au puterea rugăciunii de a ne ţine în viaţă. În faţa altor cuvinte, inutile, care ne vin în minte şi le repetăm fără să fim atenţi că ele ne vor sufla amăgire, răzleţire, rana tăcerii, urma vie a sufletului. Timp nu mai e. Timp a fost şi nu ne întreabă nimeni de suntem sau vom fi fost,

cât timp suntem răspunsul învăţat pe de rost, cu rost şi temei, şi temeinică zidire de cuvânt viu. Abia în clipa morţii, resimţim tânguirea şi mângâierea maternă, pe tăişul ascuţit al clipei dintâi, şi cu sclipiri iuţi, repede-repede, până nu se toceşte tăcerea, de pe celălalt versant al vieţii. Pripăşit şi ispăşit pe malurile Senei, Parisul îl primeşte părinteşte, cu bunătăţi, dar fără de îmbunătăţire a sufletului, fără bunătate şi evlavie creştină. Sufletul e un cuvânt ieşit din uz, învechit şi tocit de uzură uzurpatoare, obositoare, în faţa traficului agresiv al aparenţei. Fericit gardian la intrarea într-un muzeu e uluit să constate apriga puţinătate umană, că el nu poate fi un indiciu, un reper uman, un eventual iniţiator în arta conversaţiei asupra creaţiei şi departe de taina iniţierii, a operativei şi a urgenţei, Uluit să vadă că nu poate fi de folos, în graba vizitatorilor, decât să le indice doar locurile comune, unde intimitatea să-şi urmeze urgenţele. Urgentă e doar clipa neîndurătoare, fără durata timpului şi a răstimpului, în desfăşurare. Şi această urgenţă nu e un capriciu al clipei, o grăbire spre un sfârşit, ci una cu mult mai gravă, prin frecvenţă şi uzură, de a trece pe lângă noi, de a nu ne atinge şi de a ne frânge, ci doar în apărare fiind, ca nu cumva să ne surprindă şi să ne cuprindă, nepregătiţi, înghiţindu-ne avalanşa haotică a închipuirii. Orice gest uman, orice faptă a omului, nu rămân fără urmări. Freamăt interior şi creştere interioară, rodnicie spre armonie şi împlinire, sunt toate pentru om făcute şi spre bucurie. În loc de mirare şi de admirare în faţa creaţiei, a chipului întrupat şi întruchipat al Diotimei, al Frumosului, ca adevăr revelat, în stare pură, neatinsă de cuvânt, îi e dat să aibă în faţă chipul multiplicat al afişării, al nepăsării. Şi numai pata de soare de pe mozaicul de la intrarea în muzeu îl poate face să uite pentru o clipă de trecerea prin viaţă, rămânând în picioare ca un fir de iarbă în bătaia vântului; jucăuşă şi vie figurare a sufletului. Miron Kiropol, imens şi necuprins, de neoprit din scris, de netrăit în preajma spaimelor sale, înrudit cu Panait Istrati, înrâurit de scrâşnetul lui Cioran, ademenit de duhul şi calmul lui Steinhardt, cucerit de Dostoievski, încât să-l fi făcut praf şi pulbere, precum, într-un alt

44

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

amărât de târg, i s-a întâmplat lui I.D. Sârbu, poetul ne priveşte de pe celălalt mal al Senei, după ce va fi trecut apele învolburate ale Stixului, cu pleoapele rămase deschise, fără clipire, ca o carte pe care nu ar mai îndrăzni nimeni să o închidă, o carte vie, cum e Jurnalul poetic pentru Diotima. Uluitor vieţuitor în primejdia clipei, din vizitator, la palatul inorogilor cantemirieni, se întoarce cu înfricoşări care îl vor domina toată viaţa, vizionar şi gropar al morţii, al mortificării cuvintelor, din familia marilor neliniştiţi şi neliniştitori ai veacului modern, glosator de excepţie al artei, sub toate formele ei, devorat de viziuni vătămătoare, devorator de ficţiuni infernale, devotat doar lui Hristos şi crucificării, numai aşa, cu bună îndrăznire spre slăvirea iubirii, Maria devine Sophia. Prin creaţie, numai prin creaţie, prin frângere de sine, prin sfâşiere, vom avea parte de Psychia, cea ocrotitoare şi salvatoare din infernul dantesc al neîncetării, prin sfinţirea cuvintelor şi oficierea în văzduhul de aer al Diotimei, slujire a fiecărei clipe, liturghie a luminii taborice, pe un promontoriu al solitudinii, când se schimbă lumina şi se înnoieşte chipul. Întruchiparea Diotimei e semnul divin al creaţiei, eternul feminin al adevărului, ca frumos şi adevăr, cu îndemânări interioare de a ne apropia şi de a ni-l apropria, şi de a ne minuna, de a fi mărturisitori vrednici, de a da un nume vieţii eterne.


Poezie

45

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

www.revistaneuma.ro

Gabriel Gherbăluţă despre rugina din ceasul poveștilor s-a așezat între limbile ceasului ca să spună povești cu Noe și Moise, Iacob și îngerul după fiecare poveste înghițea paginile ca un anticar care dă la topit cărțile necitite a început să spună poveștile trăite în visele din nopțile fără sfârșit îi era frig arsese ultima bucată de lemn din arcă mâncase și porumbelul nu mai știa când dar îl mâncase (sau visase?) îi rămăseseră poveștile dar nu știa ce să facă cu ele nu avea pe nimeni cui să i le spună

vindecătorii nopților nedormite despre caii aceia au spus că goniseră printr-un coșmar de fecioară de asta erau așa speriați istoviți și înfrigurați au spus și s-au întristat deodată și s-au uitat în ochii noștri parcă noi am fi fost vindecătorii nopților nedormite dar noi călătoriserăm deja prin somnul tuturor neliniștiților și ne crescuseră niște solzi uriași pe ochi eram acum doi regi pești lăsaserăm în urmă fluviul amintirilor pierdute și hergheliile de unicorni speriați de viitor trăiam așa... atârnați de secundele-franjuri ale nopții așteptând avalanșa de dimineți îmbrăcate în negru (știi doar! negrul e culoarea mea favorită) așteptam amândoi diminețile care nu mai apăreau și pariam pe păsările care vor cânta primele oda bucuriei

o fi pierdut caii de la dric la zaruri... în oraș se așternuse o ceață prăfoasă îți intra în nări mirosul neputinței toate se gârboviseră: copacii, aleile, băncile chiar și cimitirele doar câinii știau drumul drumul spre ce? întreb drumul spre halca de cuvinte intrată în putrefacție ascunsă în mâlul din rigole ca și lumina stelei „ce-a murit” chiar, unde îngropăm stelele când mor? și din câte cuvinte este alcătuită slujba de înmormântare? vorbeam despre oraș și neputințe așa că lăsăm morții pentru alt poem rămân câinii comunitari și hingherii cuvintelor care-și încep vânătoarea nocturnă

*** dintr-un lung șir de umbre cu aripi presate (ca-ntr-un bazar de vechituri) te-am prins brutal cu mâna stângă mi-era teamă că am să te scap – făptură trufașă – mâna îmi tremură o fi emoția, o fi oboseala... o umbră cu aripi presate e greu de ținut în mână oricum și în oraș se vinde pe bani grei senzaționalul mi-e teamă că te pierd iar nimeni nu a anunțat asta; niciun post de televiziune niciun ziar doar femeia cu barbă de la casa de bilete a circului bănuia ceva dar închisese ochii o deranja lumina din ochii tăi dintr-un lung șir de umbre presate într-un insectar imaginar m-ai ales pe mine


Ecouri la anchet[

www.revistaneuma.ro

46

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Animalele de companie ale scriitorilor

Mihail Gălățanu RADA

PISICARI CONTRA INIMĂ DE CÂINE Nu Pisicâine, ci Canepisicuța Chinopisicării. Chinopisicari. Noi. Toți avem, într-un fel sau în altul, stofă de chinopisicari. Sau pisicâi-

Menuţ Maximinian MARUSKA

Nu mai e o noutate pentru cei care mă cunosc faptul că iubesc pisicile. Şi de ceva vreme ştiu acest lucru şi cititorii mei, fotografia pisicei mele, Maruska, fiind aşezată la loc de cinste pe coperta volulumul „Puterea secretă a cărţilor”, apărut la Editura Neuna. Este un gest de mulţumire pentru că mereu a stat lângă mine în nopţile lungi în care am scris pentru acest proiect. Ca să folosim un termen la modă, a fost asistenta mea. Uneori a tors, alteori a adormit lângă mine, a pus stăpânire pe tastatură când vedea că după ore întregi de mieunat, în care se alegea doar cu câte o mângâierie, nu mergeam să mă joc cu ea. Cărţile mele s-au născut sub privirea pisicii. A fost şi este un remediu plin de voie bună de câte ori mă întorc acasă. Se alintă, mustăceşte, face mofturi la granule şi la tocăniţa de plic dacă nu îi

noși la inimă. Câinele vieții mele a fost Alla, de fapt o cățea de golden retriever, de trei ani (și jumătate), atunci când a poposit la Vila Michi, cum îmi dezmierd eu bârlogul. Vila Michi, cum îmi alint eu casa, făcută de dragul copilului Cristi (deoarece nu putea să pronunțe, la vârste fragede, casa/vila mică, este bârlogul întregii familii, inclusiv orătănii. De altfel, cumnatul meu, Mircea, a numit-o cam pretențios: vilă. Și, tot pentru el/adică pentru fiul meu, Cristian, a fost luată și cățeaua Alla, în 2004, cred că la vreo lună după ce m-am mutat în zona Brâncoveanu, undeva prin octombrie (mutarea a avut loc chiar pe 10 septembrie, în același an). Iar pisica vieții mele este pisica Rada, încă prezentă, actualmente, la strigarea bocancilor și a merindelor, în fiecare zi. Pisoanca Rada, tot fetiță, merge pe 17 ani de viață și activitate, cum se spunea despre savanta de renume mondial.

Câinele Aluța, însă, s-a oprit cu cronometrul pe la borna treișpe și ceva, n-a apucat să împlinească paișpe: un scor totuși bun pentru un gloden retriever, care poate să dispară din peisaj și la zece, unsprezece sau doișpe ani. Ar trebui să mai punctăm și alte nume pe răbojul/blazonul familiei: câinele Biju (Bijou), la casa părintească din Galați (strada Militară/Armata Poporului nr. 74, în cartierul numit Râpă) sau/și pisicile Bercuța, Albuța și Griuța, cu tot neamul lor cel adormit (și neadormit!)/și tot cu același domiciliu. Și pisoiul Balthazar, mort prematur la etajul unu al blocului M13 A din Mazepa (2), Strada Ovidiu, lângă Biserica Trei Ierarhi, unde ai mei au locuit până la moarte. Și am locuit și eu, o vreme, vreo opt ani, de fapt, ultimul meu domiciliu din Galați. Fiecare dintre ei ar merita o biografie afectivă separată, dar acesrt lucru rămâne pentru altădată.

cea care vrea ea, bea apă singură de la robinet ( nu vă speriaţi, îl deschid eu), merge la fereastră şi priveşte porumbeii, toarce pe păturica ei cât e ziua de lungă iar noaptea ţopăie. Adoarme pe revistele şi cărţile mele. Nu suportă ( e ceva normal) câinii, nu îi place afară, ci doar în casă. Am crescut înconjurat de pisici. Acasă, la Dumbrăviţa, lângă sobă, cât era iarna de mare, torceau mâţele. E adevărat că bunica Ana le ţinea la distanţă, le certa de câte ori se suiau pe masă, în lipsa ei, pentru a fura mâncare, le arăta uşa când venea seara, iar ele săracele dormeau în pod lângă horn, pentru a le fi cald. Le mângâiam eu pe furiş, le pupam, le desmierdam. La sat pisicile nu erau considerate animale de companie, ci avea un rol precis, acela de a nu exista nici un şoarece de lângă casă. Îmi aduc aminte cum spunea bunica: „mâţa asta nu e bună de nimic, e plin de şoareci în şură, la mălai”. Plângeam de câte ori o pisică aducea puiuţi pe lume, iar femeile din sat îi luau şi îi duceau la râu, spunând că nu au ce face cu ei. Erau, în viziunea lor, guri de hrănit în plus, chiar dacă mâncarea la pisici era din resturile de la masă. E adevărat că oamenii erau săraci şi nu rămânea mare lucru de la masă, carnea era rar în meniu, iar pe lângă pisică mai aveau de hrănit şi un câine ce păzea gospodăria. De multe ori am luat puiuţii, i-am ascuns şi le dădeam laptele meu pe furiş, până creşteau, apoi îşi găseau ei drum în viaţă. Peste timp, am rămas la fel, dimineaţa mă întâlnesc cu prietenele mele de la bloc, pisicile străzii. În fiecare zi ne spunem„Bună

dimineața”, mâncăm și apoi mergem fiecare spre„lucru”. Mă întreb de ce sunt singurul în care au încredere și dimineață de dimineață mă așteaptă ascunse sub mașină până ajung, iar apoi vin să mă salute? Pisicile au fost mereu în viaţa mea.Târziu am conştientizat că felinele au avut de-a lungul timpului un loc aparte în inima unora dintre cei mai mari scriitori. Ştiam de Ion Creangă, a cărui Amintiri le citisem încă din clasa a II-a, că era mare iubitor de pisici. Se spune că avea la bojdeucă peste 30 de feline.Târziu am aflat că Ernest Hemingway a avut 23 de pisici în același timp (devenind în cărţile lui personaje cu șase degete), iar pentru MarkTwain dacă erai iubitor de pisici deveai prietenul lui. Pe listă mai putem adăuga pe Stephen King, Jean Paul Sartre, Edgar Allan Poe, Raymond Chandler, Julio Cortazar, Charles Bukowski, Herman Hesse, Joyce Carol Oates, Truman Capote, Jack Kerouac şi mulţi alţi scriitori, actori, cântăreţi. Pisicile au fermecat şi scriitorii români, lista acestora fiind lungă. Mulţi se întreabă ce au special pisicile şi de ce scriitorii, la cât de băgăcioase sunt, de multe ori punându-se în faţa maşinii de scris, le iubesc? De ce îşi„sacrifică”timpul de scris pentru o partidă de mângâiat şi de tors? Pentru că ştiu să devină personajul din casă. Şi nu unul secundar, ci unul principal. Am şi eu unul Maruska, albastru de Rusia, prinţesa unei poveşti nemuritoare. Nu pot decât să-i dau dreptate lui Leonardo da Vinci, care spunea: „cea mai mică dintre feline este o capodoperă”.


Poezie

47

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

www.revistaneuma.ro

Ciprian Vesteaman Poezia norilor „Cărunte-aureole moi și sure, Nor tulbure de bucle, neguri crețe, Șuvițe lungi de fum pe frunți obscure Descoperite crud și cu tristețe”. (Ana Blandiana, Examen) Am plantat în grădina din spatele școlii, o sămânță de idee, sub pământul de gânduri și pietriș. Din când în când, ploaia a unit cerul cu pământul și Soarele a îmbrățișat cu brațele lui de lumină micuța plăntuță. Ani de frământări și luptă cu vânturi, arșiță și perne de nori… iar azi, arborele cu idei, ține umbră poetului ce-i scrie iubitei o sonată, scrisori…

nu are Universul spațiu, ție îți vestesc, să poată cuprinde toată ființa mea, cu care te iubesc! O clipă a fost? O veșnicie? Cine poate să mai știe… Dar bucurie… Bucurie mi-ai dat mie! Oare ce ți-a mai rămas și ție? Cu gingășie m-ai îmbrățișat și de fericire m-am îmbătat… Să știi, zâmbetul tău luminat pe veci m-a cufundat în visare… Și-n fire de blond m-ai înnodat iar ochii tăi albaștri m-au înecat, m-ai transformat! Obosit sunt acum tare am muncit în ale visului hotare Să te conving, să te gândești la mine… Să mă iubești! Doamne, cât de frumoasă ești…

Muza?! Oare vrei? „Pe frunte Îmi crește un pom Cu ramuri aprinse Și aripi de jar”. (Virgil Todeasă, Dimineața) Nu poate scrie pana ce-n suflet deschide rana Și cuvinte nu sunt în lume ca tot ce simt să îți pot spune! Nu sunt stele pe cer câte gânduri de bine am eu pentru tine! Și n-are Soarele raze câte dorințe se nasc în mine când mintea îmi zboară la tine. Nu are lumea oxigen și oceanele ape câte aș face pentru tine fapte. Și animale ori insecte nu sunt în lume câte aș avea de-ați spune. Copaci și plante, înălțimi de munți și nori,

Ființa mea dungată, o zebră tristă, zeghe, uitată-n praful drumului întinsă pe caldarâmul rece pe care trec nepăsători trecătorii… Am fost și Soare, și nor, și munte și vale, iar între picăturile de ploaie, ce au căzut peste orașul tău pustiu, erau și lacrimile mele amestecate, bolnave și pline de rugină, evaporate din oceanul lăuntrului meu abisal pe care-mi plutește inima – o corabie cu lemn putrezit – în care valurile-și scriu durerile lor cu spume colorate și vântul suflă obosit prin pânza roasă ce niciodată n-o ajută s-ajungă-n port.

Nu vreau să mă scufund, nu vreau să devin muzeu pentru pești! Te chem în ajutor să mă călăuzești, să-mi fii far! Repară această corabie și-ți jur că ea, inima mea, va purta numirea ta!

Aşteptând inspiraţia Stau prăbușit peste foaia nerăbdătoare virgină ca o Primăvară, poate, poate-mi va cădea printre gene o idee și se va naște astfel o frază genială. Însă inspirația s-a ascuns în umbră Și-și râde-n sine de mine… Da, îi văd ochii tulburi cum strălucesc a nepăsare! Iar în spatele meu este un cimitir al ideilor moarte din fașă și mă tot rog să învie, dar în zadar Gorganul de foi crește… În curând voi trece și eu fiind uitat ca o melodie veche…

Căutare Am tăiat umbre în căutarea luminii! Am cernut note surde pentru a găsi muzica! Am dezlegat cuvinte dorind limpezirea tainei! Am despicat ape și-am descoperit țărâna strămoșilor! Am săpat gropi să fac loc cerului! Am dezghețat foc să văd cum arată o rază de Soare! Am crăpat nori să văd ale tale lacrimi! Am deșurubat vânturi să descopăr uitarea! Am sfărâmat timpul căutând în el nemurirea! Și ce-am găsit?


Istorie

www.revistaneuma.ro

48

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

M[n[stirea Sinaia în vremea Regelui Carol I Protos. dr. miHAiL HArbuzAru

Î

n zilele de 24 și 25 iulie 1866, într-una dintre primele sale vizite prin țară, principele Carol I poposește la Mănăstirea Sinaia, însoțit de Dimitrie A. Sturdza, de doctorul Carol Davila și de maiorul Ștefan Fălcoianu. Starețul și călugării i-au primit cu clopote și cu un ,,Te Deum”, apoi i-au ospătat cu mămăliguță, păstrăv și pui fript1. Arhimandritul Nifon Popescu, stareț al Sfintei Mănăstiri Sinaia, notează în 1895 în monografia sa: ,,În anul 1866 avu loc un eveniment important în viața sf. Monastiri Sinaia, care fu adevăratul autor și cel mai puternic creator al stării de lucruri de azi. Majestatea Sa Regele, pe atunci Domnitor tânăr și de curând sosit în România, veni aici ca să viziteze Monastirea și localitățile din prejur, cum vizitase și alte localități din țară, și fu atât de mult încântat de frumusețea locului, încât mai veni încă o dată în anul 1867 ca să-l mai revadă și să facă o vânătoare de fiare sălbatice în munții săi. Asemenea și în 1870, după ce se căsători în Noembre 1869, veni împreună cu M.S. Regina și trase în chiliile monastirei.[…] Majestățile lor văzură și admirară întreaga vale a Prahovei, precum și valea Sf. Ane și valea Peleșului și le plăcu atât de mult încât stătură aci mai multe zile și se hotărâră ca d-aci încolo să petreacă în toți anii mai toată vara în chiliile mănăstirei, la un loc cu părinții călugărași și să ducă o viață simplă și lipsită de pretențiuni, în mijlocul simplicității naturei, până ce-și va alege și va construi acolo o căsuță modestă în care să ducă câteva luni pe an o viață patriarhală și lipsită de etichetă. Prima petrecere a M.M.L.L. la Sinaia în timpul verei avu loc în anul 1871”2. Principele Radu, în volumul său Povestea Castelului Peleș, din 2017, notează cu lux de amănunte venirile Regelui la Sinaia. Astfel, Carol I stă aici cinci zile în iunie 1867 și patru zile în august 1868, când a urcat pe munte. În mai 1869 revine la Sinaia însoțit de fratele său Leopold, tatăl Regelui Ferdinand. În vara lui 1870 a urcat din nou la mănăstire. În ziua de 2 august 1871 o aduce cu el la Sinaia pe Regina Elisabeta, precum și pe fetița lor, Principesa Maria. Familia princiară a participat la slujba de hram a mănăstirii, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, la 15 august. În acea perioadă au fost renovate chiliile mănăstirii3. Ei au fost găzduiți în corpul de chilii dinspre nord, unde-și aveau dormitoarele și camerele pentru sfetnicii apropiați și pentru musafiri. Această clădire avea un coridor de lemn care a fost înlocuit în 1951 cu unul de piatră4. În corpul de 1

sud, astăzi muzeu (primul muzeu mănăstiresc din România, organizat în 1895)5, aveau sufrageria, două saloane de primiri și biblioteca6. Anterior, chiliile de pe partea de nord, construite în 1840, erau ocupate de stareț și preoți7. Arhim. Ghenadie Enăceanu subliniază în 1881 că familia regală ocupă, pe lângă arhondaric (clădirea de pe latura de sud a incintei noi) și câteva chilii ale monahilor, de pe latura de nord: ,,De la părinții monăstirei kiliile, mobilându-se cu cele necesare, trecu în posesiunea Maiestăților lor și suitelor respective, pentru timpul verei și după aceasta se reîntorcu pentru timpul iernii iarăți la vekii posesori ai kiliilor, adică la monachii monăstirei. Această skimbare de domiciliu efectuându-se de câte-ori Maiestățile lor își strămută reședința de vară în Sinaea, localul reședinței regale mai presintă o particularitate, care trebuie să umple de bucurie pre Români și să pună în uimire pre streini. La ce Suverani ai lumei se tolerează ca în rându cu locuința Suveranilor, alături cu camera lor de dormitu, să locuiasce doi oameni din poporu, doi monachi? Sinaea ne presintă și această trăs<ăt>ură de simplitate regală, și părinții carii locuiescu între camerele ocupate de Maiestățile și suitele Lor, n-au fostu numai tolerați, dar ordonați kiar să nu-și părăsească locuințele…”8.

Al. TzigaraSamurcaș, Castel Peleș, 1883-1933, București, 1933, p. 13.

Mihai Haret, Castelul Peleș, monografie istorică-geografică-turistică-pitorească-descriptivă, București, Cartea Românească, 1924, pp. 8-9. Arhim. Nifon, Monastirea Sinaia (1695-1895), Schiță istorică, București, Tipografia Gutemberg, Joseph Göbl, 1895, pp. 58-59; Arhim. Serafim Georgescu, Sfânta Mănăstire Sinaia, monografie, Ploiești,Tipografia de Artă ,,Miricescu”, 1936, pp. 95-96. Serafim a reeditat monografia lui Nifon, actualizând ortografia, adăugând câteva poze și o mică anexă la final, cu diverse pisanii. 3 Principele Radu al României, Povestea Castelului Peleș, București, Curtea Veche Publishing, 2017, pp. 33-35. 4 Dosar nr. 1 la data 1 Noembrie 1969, Arhiva Mănăstirii Sinaia (AMS), f. 3. 5 Muzeul a fost reorganizat de multe ori în lunga sa existență. Descrieri ale sale găsim la: Pr. Drd. Ștefan Vlăduț Vasiliu, Icoane vechi mai importante din muzeul Mănăstirii Sinaia, în ,,Glasul Bisericii”, XXXII (1973), 11-12, pp. 1246-1258; Ierom. Drd. Irineu Pop, Colecția de obiecte bisericești a Mînăstirii Sinaia, în ,,Glasul Bisericii”, XLIII, nr. 7-9, iulie-septembrie, 1984, pp. 584-591; Ierom. Nectarie Măgureanu, Mănăstirea Sinaia, Athena, Bucureşti, 2000, pp. 86-96; Protos. Mihail Harbuzaru, Incinta nouă a Mănăstirii Sinaia, în volumul ,,Sinaia, Armura de Cuvinte”, vol II, Amanda Edit, 2019, pp. 155-160. 6 Gh. Nistorescu, Din Plaiul Prahovei la Sinaia, istorie și contemporaneitate, f. l., Editura Arhimede, 1995, p. 43. 7 Al. Gh. Găleșescu, Sinaia și împrejurimile, București, Tipografia I.V. Socecu, 1903, p. 41. 8 Arhim. Ghenadie Enăceanu, Sinaea – Istoria Santei Monastiri, Bucureşti, Tipografia Ștefan Mihăilescu, 1881, pp. 152-153. 2


49

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Istorie

www.revistaneuma.ro

Chiliile din aripa nordică unde locuia familia regală erau foarte simple, sărac mobilate, văruite în alb, fără uși între ele, înșirate dea lungul unei prispe înguste din fața lor. Dar aceste chilii modeste și curate o încântă pe Principesă. Simțindu-se fericiți aici la mănăstire, ei primesc și invitați, cu care servesc masa pe terasa descoperită a arhondaricului9. Printre cei găzduiți în arhondaricul mănăstirii se numără toți miniștrii guvernelor din anii 1871-1882, întrucât aceștia veneau de la București pentru chestiunile curente de stat. Este vorba de guvernele Lascăr Catargiu 2, Ion Emanoil Florescu 1, Emanoil Costache Epureanu 2, Ion C. Brătianu 1, 2 și 3, Dimitrie C. Brătianu, Ioan C. Brătianu 410. Mănăstirea Sinaia a fost locul de emitere a unor documente importante legate de pregătirea şi desfăşurarea Războiului pentru Independenţă, cum ar fi ,,Decretul pentru concentrarea rezerviştilor în vederea manevrelor de toamnă (8 septembrie 1875)”11 . Prin alt ordin, din 1 octombrie 1876, se fixa ordinea de bătaie pentru diviziile 1 şi 3 române12. Demobilizarea armatei române s-a făcut tot de la Mănăstirea Sinaia, prin actul de la 29 iulie 1878 (ultimul act al Războiului de Independenţă)13. La 19 august 187114 a sosit mama Principesei Elisabeta, Marie, Principesa de Wied, care a stat la mănăstire până la 1 septembrie 1871. Din acea perioadă de început a vieții cuplului princiar datează o serie de portrete în creion pe care Elisabeta le-a făcut pe zidul văruit al sufrageriei din casa de oaspeți, atunci când petreceau seara în compania unor musafiri, la masă ori la cafea15. Doi pereți sunt acoperiți cu portrete în care sunt reprezentați Regele, oaspeți ai familiei domnitoare, personaje din administrația țării, oameni de cultură, militari și doamnele de onoare ale viitoarei regine. Suveranii petrec luna septembrie 1871 la Sinaia, apoi revin pe 27 mai 1872 cu o suită de șaizeci de persoane, întâmpinând mari greutăți cu cazarea. Aici a fost găzduit arhitectul vienez prof. Wilhelm von Doderer, în 22 august 1872, primul arhitect al Peleșului. A venit și pictorul american Healy, cel care avea să realizez ulterior la Roma portretul în ulei al Reginei Elisabeta16. În septembrie Principesa a mai petrecut câteva săptămâni la Sinaia, apoi cei doi revin pe 6 octombrie17. Pe 16 august 1873 cuplul princiar vine la Sinaia, iar luna septembrie îi prinde tot acolo. Locuința celor doi se extinde cu o verandă. Atunci devine Carol I proprietar al terenului pe care se va construi Castelul Peleș18.

9

Atmosfera de veselie din chiliile mănăstirii a fost întreruptă de moartea copilei lor iubite, în Joia Mare a anului 1874, 28 martie, în București. Regina a rămas marcată întreaga viață de această tragedie, iar mănăstirea a fost pentru ei mereu legată de amintirea scumpei lor Itty. În 1874 suveranii stau la Sinaia între 15 iunie până în 2iulie. Camera în care locuise mica principesă a fost dată Principelui Leopold, fratele lui Carol, iar ei inspectează zilnic locul construirii castelului, văzut ca un legământ față de copilul lor. Poetul Vasile Alecsandri îi vizitează la mănăstire, devenind un apropiat al familiei și o prezență constantă la Palatul Peleș. În 2 octombrie 1874 Carol I revine la Sinaia, iar Elisabeta stă aici două săptămâni19. Pe 8 iulie 1875 cei doi se întorc la Sinaia, iar în ziua de 10 august este pusă piatra de temelie a Castelului Peleș. După trei luni de ședere, la 28 octombrie, cuplul princiar părăsește Sinaia. Regele revine abia în 25 iulie 1879, după Războiul de Independență, și-l primește la mănăstire pe Ducele Albrecht Al Austriei, oferind un dineu pentru 25 de persoane. La 31 august 1879 Carol I încheie șederea la Sinaia. Pe 4 iunie 1880, însoțit de Wilhelm de Wied, fratele Elisabetei, cuplul princiar pleacă la Sinaia. Principele începe să programeze primiri oficiale în localitatea de curând închegată, locuința lor de la mănăstire nefiind potrivită pentru astfel de întâlniri. Se organizează seri muzicale și de teatru, până în 20 iulie. După proclamarea regatului, pe 14 martie 1881, Carol I și Elisabeta merg la Peleș pe 28 aprilie. Acolo stau pe toată durata zilei la pavilionul de vânătoare, iar seara se întorc la mănăstire20. După încoronare, 10 mai 1881, viitorul Rege Ferdinand calcă pentru prima oară în Sinaia împreună cu toată familia regală, în 1 iunie, pe când avea 15 ani. Miercuri, 2 septembrie 1881, sosește la Sinaia mama Regelui Carol I. Suveranul notează în jurnal că deja erau mutați în Pavilionul de vânătoare21. Între anii 1882-1884, în Paraclisul Mănăstirii a funcționat prima școală din Sinaia22, înființată de Regina Elisabeta, iar primele două învățătoare au fost domnișoare de onoare ale acesteia23. Se pare că una dintre învățătoare a fost Smaranda Gheorghiu (Maica Smara)24. Elena Perticari Davila, în memoriile sale, aminteşte că a fost invitată de Regina Elisabeta să facă parte dintre domnişoarele de onoare ce o însoţeau. A fost cazată în încăperile din aripa dreaptă a Mănăstirii Sinaia. Regele şi Regina stăteau în aripa stângă şi tot aici îşi aveau dormitoarele cameriştii lor. Cabinetul de lucru al Regelui se afla la extremitatea acestor încăperi şi, în acel an 1882, comunica direct cu salonul şi sufrageria, construite în acest scop în

Gh. Nistorescu, op. cit., p. 35. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Index:Guvernele_Rom%C3%A2niei, accesat la data de 08.06.2018. 11 Dan Berindei, Leonida Loghin, Gheorghe Stoean, Războiul de Independenţă naţională 1877-1878. Documente militare, Edit. Militară, Bucureşti, 1971, p. 3, apud Dinu Radu, Mănăstirea Sinaia – Locul de emitere a unor acte importante ale Războiului de Independenţă, în ,,Muzeul Naţional”, IV, 1978, p. 293. Mulţumesc domnului Mădălin Cristian Focşa pentru semnalarea acestui articol. 12 Ibidem, p. 19. 13 Ibidem, p. 636. 14 Notes sur la vie du Roi Charles de Roumanie - par un témain oculaire, Bucarest, Imprimerie de lʼ Indépendance Roumanie, 1894, tomul I, pp. 97-98, apud Principele Radu, op. cit., p. 35. 15 A., ,,Castelul Peleș”, în Realitatea Ilustrată, anul VII, nr. 347, 21 septembrie 1933, p. 2, apud Principele Radu, op. cit., p. 35. 16 Ibidem, p. 35. 17 Notes sur la vie du Roi Charles…, tomul II, p. 138, apud Principele Radu, op. cit., p. 36. 18 Ibidem, p. 36. 19 Notes sur la vie du Roi Charles…, tomul III, pp. 190, 199-200, apud Principele Radu, op. cit., pp. 90-91. 20 Notes sur la vie du Roi Charles…, tomul II, p. 232, tomul IV, p. 125, 171, apud Principele Radu, op. cit., pp. 91-92. 21 Carol I al României, Jurnal, Editura Polirom, Iași, volumul I, 2007, pp. 75, 92, apud Principele Radu, op. cit., pp. 96-100. 22 Ierom. Mihail Harbuzaru, Școala Mănăstirii Sinaia din secolul al XVI-lea până astăzi, în ,,Studia Universitates Babeș-Bolyai, Theologia Orthodoxa”, vol. 56 (2011), nr. 2, Cluj-Napoca, pp. 99-109; Eugen Grivescu, Mihail Harbuzaru, Simona Tudor, Mihaela Doinaru, Școala Mănăstirii Sinaia Sinaia în secolele XVI-XIX, în ,,File din istoria învățământului sinăian”, Sinaia, AmandaEdit, 2012, pp. 7-28. Radu Ghica Moise spune că 1882 este anul în care ministrul Instrucțiunii, V.A. Urechea, a dispus finanțarea a două posturi de învățător în Sinaia, după ce a văzut copii învățând într-o chilie, cu călugărul Nifon, vezi Radu Ghica Moise, Sinaia: Perla Carpaților: Geografie, istorie, turism, București, Editura Fundației ,,România de mâine”, 1998, p. 63. 23 Gheorghe Nistorescu, op. cit., p. 49. 24 Ierom. Nectarie Măgureanu, op. cit., p. 46. 10


Istorie

www.revistaneuma.ro spatele altarului, dărâmate mai târziu25. Ea aminteşte că în camerele din aripa dreaptă au fost găzduiţi Principesa Josefina de Hohenzollern, mama Regelui, Ducele Adolf de Nassau, unchiul Regelui, apoi fiul acestuia, Principele Wilhelm şi Principele de Wied, fratele Reginei26. Regele mergea zilnic la şantierul de la Peleş iar Regina la plimbare prin pădure. Doamnele care veneau în vizită erau îmbrăcate în portul naţional, pentru a-i aduce astfel un omagiu Reginei, care spunea că astfel se potrivesc mai bine cu simplitatea cadrului Mănăstirii27. Castelul Peleş a fost inaugurat la 7 octombrie 188328. Inaugurarea Castelului s-a făcut printr-un serviciu divin, în biserica mare a mănăstirii, în prezența Mitropolitului Primat și a numeroși înalți demnitari români și străini. După sfințirea apei și un Te-Deum, adunarea s-a îndreptat spre intrarea castelului, unde Regele a primit cheia acestuia, de la Martin Stöhr, maestrul și executorul operei (director al lucrărilor de construcție și amenajare)29. Stareţii erau arhimandriţi mitrofori şi exarhi, iar familia regală participa deseori la slujbe. Aici se ţineau Te-Deum-urile legate de diferite aniversări ale familiei regale. Numeroase personalităţi au trecut pragul mănăstirii, în special regii Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai I împreună cu reginele lor, care au influenţat mult bunul mers al vieţii mănăstirii Sinaia. Regina Maria, pe când era încă Principesă, s-a implicat în decorarea bisericii mari, asemănările dintre interiorul acesteia şi cel al palatului Pelişor fiind uşor de remarcat, atât în pictură cât şi în mobilier30. Nifon Popescu a condus Societatea Carpatină Sinaia (1893)31, pe care a înființat-o împreună cu Take Ionescu, V.A. Urechea, cu scriitoarea Bucura Dumbravă și cu ing. Iosif Sângeorgean. Această Societate a amenajat poteci montane prin Bucegi, a amenajat cabane și pavilioane de adăpost32. În 1884 Starețul Nifon a primit din partea reginei o frumoasă cruce din argint masiv, în greutate de 14 kg, având o înălțime de 70 de centimetri și așezată pe un piedestal de abanos. Această cruce a fost trimisă de principesa de Wied, mama reginei, pentru mănăstirea Sinaia. Înscripțiile de pe cruce amintesc data căsătoriei Majestăților Lor, nunta de argint, precum și data nașterii și a morții micei principese Maria a României. Se află și astăzi în Sfântul Altar. Stareții Nifon și Dionisie au participat la botezul Altețelor Regale Principii Carol (17 octombrie 1893), Elisabeta (17 octombrie 1894) și Nicolae (3 octombrie 1903) la Castelul Peleș33. Certificatele de botez au fost eliberate de Mănăstirea Sinaia34. Tot mănăstirea a

25

50

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

eliberat un certificat cu ocazia intrării Principelui Carol (viitorul Rege Carol al II-lea) în oștirea română, cu gradul de Sub-Locotenent, la 3 octombrie 1909, la 16 ani35. Totuși venirea la Sinaia a familiei regale a avut și consecințe neplăcute asupra mănăstirii. În 8 februarie 1872 Regele a promulgat Legea votată de Senat, prin care era autorizată Eforia Spitalelor Civile36 să vândă porțiuni de pământ din proprietatea Vatra Mănăstirii Sinaia (muntele Furnica), cedându-le acelora care ar dori să-și ridice case. Nu a existat o localitate sau o moșie specială cu numele Sinaia, ci tot ce se află astăzi sub această denumire nu sunt decât parcelări de terenuri din Vatra Mănăstirii37. În 1873 erau 37 de monahi care primeau un ajutor financiar de la Eforie, dar pe 15 iunie 1874 Eforia38 a interzis mănăstirii să mai primească vreun călugăr39. Plecările în Athos și la alte mănăstiri mai spre câmpie au dus curând la scăderea numărului viețuitorilor la doar 20 și chiar mai puțin40. De asemenea, cele cinci case dinspre munte, întotdeauna locuite de monahi, cum erau casa de lângă fântână a monahului Calinic sau casa răposatului ieromonah Diadoh41, au fost dărâmate în 1893 din cauza vechimii și a faptului că Eforia permitea mănăstirii să folosească doar cele două incinte42, iar incinta nouă era de fapt ocupată vara de auguștii oaspeți… De aceea în 1892 starețul cerea Eforiei să construiască un etaj în cetatea veche, partea de sud, pentru personalul care trăiește în cele cinci case care urmau să fie dărâmate43. Familia regală a lăsat o însemnare în Cartea de Aur a mănăstirii, vol I, astăzi expusă în muzeul pe care-l vizitau des cu musafirii lor, amintind de minunatele veri petrecute aici: ,,Dulcele sunet al toacei și al clopotelor monastirei m-au urmat până la Castel cu duioasa amintire a zilelor petrecute în liniște și adăpost, lângă oameni sfinți! Elisaveta, Castelul Peleș, 20 oct/2 nov 1906. Carol”. Alte obiecte de mare valoare din muzeu sunt trei icoane pictate de Pârvu Mutu (Sf. Pafnutie), Biblia de la București (1688), un potir dăruit de Regele Carol I cu prilejul logodnei Principelui Moștenitor Ferdinand, o dveră lucrată de Regina Elisabeta și de doamnele sale de onoare (cu numele lor brodate pe verso), o icoană brodată a sfintei Elisabeta, lucrată tot de Regină, broderii liturgice lucrate de Anna Roth, brodeza favorită a aceleiași Regine. În anul 1873 Eforia a autorizat construirea unei galerii acoperită cu lemn care să servească pentru comunicarea dintre cele două case care încadrează biserica mare, în sumă de 2912 lei (probabil pentru a proteja de ploaie familia regală, care trecea de la dormi-

Dan Pintilie, Elena Petricari Davila-Din viaţa Suveranilor la Mănăstirea Sinaia în 1882, în ,,Argesis”, nr. 10, 2001, p. 301. Mulţumesc domnului Mădălin Cristian Focşa pentru semnalarea acestui articol. 26 Ibidem, p. 302. 27 Ibidem, p. 303. 28 Carol I al României, Jurnal…, pp. 75, 92, apud Principele Radu, op. cit., pp. 96-100. 29 Mihai Haret, Sinaia, Castelul Peleș, în ,,Cele Trei Crișuri- Anale culturale”, anul XII, Oradea, Iulie-August, nr. 7-8, 1931, p. 87. 30 Ierom. Mihail Harbuzaru, Manuscrisele psaltice de la Mănăstirea Sinaia (teză de doctorat), Cuvântul Vieții, București, 2012, p. 33. 31 Radu Ghica Moise, op. cit., p. 63. 32 Adrian Ciorbă, Mariana Frățilă, 100 de pași în timp. Un altfel de ghid despre Valea Prahovei și Parcul Național Bucegi, Brașov, 2015, pp. 190-191. 33 Dosar 143/182 din anii 1920-1921, AMS, f. 209. 34 Ibidem, f. 210. 35 Ibidem, f. 215. 36 Eforia Spitalelor Civile patrona averile Mănăstirii Sinaia (și ale altor mănăstiri, în urma secularizării averilor mănăstirești) iar cu ele întreținea spitalele bucureștene Colțea, Pantelimon și Filantropia. Era sub autoritatea Camerei Deputaților (https://en.wikipedia.org/wiki/Eforia_Spitalelor_Civile, accesat la data de 17 august 2020). 37 Al. G. Găleșescu, Sinaia, 15 august 1695-1895, București, Tipografia G. A. Lăzăreanu, str. Episcopiei, 3, 1895, pp. 127-128. 38Dosar de corespondență nr. 36 al Mănăstirii Sinaia cu diverse autorități pe anul 1873, AMS, f. 13. 39 Dosar de corespondență nr. 44 al Mănăstirii Sinaia cu diverse autorități pe anul 1874, AMS, f. 20. 40 Dosar de cheltuieli și state de plată a Mănăstirii Sinaia, anii 1895-1904, f. 7v, AMS, passim. 41 Dosar de corespondență a Mănăstirii Sinaia cu diverse autorități pe anul 1882, AMS, f. 20-20v. 42 Dosar de corespondență a Mănăstirii Sinaia cu diverse autorități pe anul 1893, AMS, f. 172. 43 Dosar de corespondență a Mănăstirii Sinaia cu diverse autorități pe anul 1892, AMS, f. 68.


51

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Istorie

www.revistaneuma.ro

toare la saloane și sufragerie). Lemnul utilizat a fost cel din pădurile mănăstirii. Lucrarea s-a efectuat sub îndrumarea arhitectului Eforiei44 și a fost finalizată în noiembrie, cu 2796 lei, fiind acoperită cu șindrilă45. Zidul de sub galerie a fost probabil realizat în anii anteriori, devizul lucrării din 1873 nu amintește de lucrări în piatră. Din acest cerdac se cobora prin partea de mijloc în poienița dinspre est a bisericii mari, unde se găsește și acum o fântână arteziană din vremea aceea, astăzi dezafectată46. O fotografie din 1910 cu familia regală arată că ieșirea spre parc a fost modificată, acum fiind două scări laterale, drepte47. Cerdacul de lemn și ieșirea spre parc au fost înlocuite cu un zid, probabil după 1948, când poiana a fost confiscată de statul comunist. Comuna Sinaia a luat fiinţă la 1 decembrie 1874, iar la 9 mai 1880 a fost ridicată la rangul de comună urbană48, păstrând numele mănăstirii în jurul căreia s-a format, pe pământul lăsat de spătarul Mihai Cantacuzino ctitoriei sale49. Din 1886 a funcționat la mănăstire o instalație meteorologică, de care amintea starețul Serafim în 1936 că încă funcționa50. Pentru că mănăstirea deservea și nevoiele religioase ale sătenilor, aici se săvârșeau și nunți iar tinerii căsătoriți poposeau pentru felicitări și o mică tratație pe prispă, apoi coborau în micul parc împreună cu alaiul de invitați pentru fotografii. Tot aici guvernantele plimbau copiii, ele numind zona Klosterwiese (Poiana mănăstirii). Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici își aduce aminte cu bucurie de mica poiană a copilăriei sale, înconjurată de brazi, situată în spatele mănăstirii, care pe vremea aceea era frumos amenajată, cu bazin circular și o intrare mică în incinta mănăstirii, la care se ajungea printr-o scărișoară. Acolo copiii se jucau aproape zilnic, făceau picnicuri, luau gustarea de la ora cinci51… După mutarea familiei regale la Peleș, casa de oaspeți a mănăstirii a continuat să funcționeze până astăzi, dar în mai puține camere, pentru că treptat biblioteca mănăstirii s-a transformat în muzeul care a ocupat camerele centrale. La mănăstire erau cazate în continuare fețele bisericești care se înfățișau înaintea Regelui52. Pe vremea stareţului Nifon Popescu, în 189153, pe latura sudică a incintei noi a fost adăugată clopotniţa, având 15 m înălţime şi baza cu laturile de 6 m, unde a fost instalat în 1883 clopotul de 1700 kg, adus de la o altă ctitorie cantacuzină, mănăstirea Colţea din 44

Bucureşti, mai exact din celebrul ei turn, un simbol al vechiului oraș. Numai limba clopotului are 70 de kg. Rămas spart și fără întrebuințare a fost returnat pentru Mănăstirea Sinaia. Inscripția de pe el menționează că a fost turnat în 1715 la Viena, a fost restaurat în 1893 și returnat în 1914. Exteriorul clopotniței este prevăzut cu frumoase coloane și diferite ornamentații vegetal-florale, în stilul brâncovenesc, de primul sculptor modern român, Ion Georgescu. Un brâu de torsadă înconjoară cele patru laturi iar deasupra lui sunt 16 icoane din mozaic pe fond de aur, în stil venețian, de Nicolo Candiani54, a Mântuitorului, a Maicii Domnului, încadrați de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (pe partea dinspre nord, spre mănăstire), iar pe celelalte trei laturi sunt câte patru icoane ale celor 12 Apostoli. În 1892 starețul cere Eforiei aprobare să construiască o scară de lemn pentru clopotniță și să fie instalate clopote, căci clopotnița bisericii vechi este crăpată și nu mai poate fi mult folosită55. Arhimandritul Nifon primea numeroase cărți donate de cei care veneau la Sinaia în vizită la familia regală. Și Regele Carol I dona deseori cărți, tablouri și medalii comemorative56. Astfel, Nifon a organizat treptat muzeul, inaugurat în 1895 cu sprijinul Eforiei, care trimitea și ea regulat cărți vechi bibliotecii57, unele aduse de la schiturile prahovene în care mai viețuia doar câte un ieromonah

Mănăstirea în 1903, vedere dintre est, cu zidul din 1895 și cerdacul de lemn (Arhiva Mănăstirii Sinaia).

Dosar de corespondență nr. 36 al Mănăstirii Sinaia cu diverse autorități pe anul 1873, AMS, f. 70. Ibidem, f. 164. 46 Nectarie Măgureanu, op. cit., p. 121. 47 Ion Bulei, Ioan Scurtu, Narcis Dorin Ion, Ferdinand I, Regele întregitor de țară, Muzeul Național Peleș, Sinaia, 2017, p. 130. 48 Ierom. Nectarie Măgureanu, op. cit., p. 15. 49 Ioan G. Babeș, Din Plaiul Peleșului, Schițe geografice, istorice și economice, Editura autorului, București, Lito-Tipografia Carol Göbl, 16, Strada Doamnei, 1893, pp. 121-122. Pentru începuturile Mănăstirii Sinaia, un articol foarte bun este cel al prof. diac. Gheorghe I. Moisescu, Mănăstirea Sinaia, în Biserica Ortodoxă Română, LXXII (1954), 2-3, pp. 313-322. El a fost îndrumătorul de doctorat al Părintelui Dimitrie Bădiceanu, care în 1949 și-a susținut teza de doctorat ,,Mînăstirea Sinaia” la Institutul Teologic Universitar din București. Teză care nu e de găsit… Este citată de Pr. Vasiliu și de Părintele Ghe. Moisescu în articolele lor despre Mănăstirea Sinaia. Și Nicolae Iorga a scris despre Mănăstirea Sinaia, în volumul Țara Romînilor, I. Romănia, 1. Județul Prahova, Văleni de Munte, Tipografia Neamul Romănesc, 1910, pp. 67-81. Istoricul Constantin Bușe a scris broșura Mănăstirea Sinaia, Editura Meridiane, București, 1967. Mai recent au publicat despre Sinaia și despre mănăstire: Adrian Ciorbă, Mariana Frățilă, op. cit.; Dan Manea, Sinaia: Orașul elitelor: Arhitectură și istorie, București, 2016; Alina Stoiculescu, Robert Stoiculescu, Emanuel Bădescu, Sinaia în vremea regilor, București, Art Historia, 2017 (cu multe poze vechi ale mănăstirii). 50 Arhim. Serafim Georgescu, op. cit., p. 106. 51 Constantin Bălăceanu Stolnici, Amintiri… Vacanțele mele în vremurile bune de altădată, București, Editura Oscar Print, 2017, pp. 53-54. 52 Ierom. Mihail Harbuzaru, Manuscrisele psaltice…, p. 35. De exemplu, Episcopul Partenie al Dunării de Jos cere găzduire la mănăstire pentru duminică 21 iunie 1898, când intră în audiență la Rege, v. Dosar de corespondență a Mănăstirii Sinaia cu diverse autorități pe anul 1898, AMS, f. 119. 53 Al. Gh. Găleșescu spune despre clopotniță că a fost ridicată în 1891, vezi Sinaia…, p. 41, iar Nectarie Măgureanu și după el și alții dau anul 1892. 54 Semnează în partea de jos a icoanei Mântuitorului, în clopotniță, alături de sculptorul Ion Georgescu. 55 Dosar de corespondență a Mănăstirii Sinaia cu diverse autorități pe anul 1892, f. 68, 213. 56 Dosar de corespondență a Mănăstirii Sinaia cu diverse autorități pe anul 1898, AMS, f. 243, 254 (Catalog cu medaliile comemorative, tablourile și cărțile donate de Regele Carol I muzeului și bibliotecii Mănăstirii Sinaia până în 1898). 57 Cum este Evanghelia de la Moscova din 1689, dăruită de Efori. În 1892 Eforia a trimis 10 cărți bisericești grecești vechi pentru muzeu (Dosar de corespondență a Mănăstirii Sinaia cu diverse autorități pe anul 1892, AMS, f. 159). Muzeul era deja înființat în acel an, dar într-o formă mai redusă, nu ocupa tot spațiul pe care îl are astăzi. În 1893 Eforia a mai trimis 11 cărți vechi grecești (Dosar de corespondență a Mănăstirii Sinaia cu diverse autorități pe anul 1893, AMS, f. 14), apoi o Evanghelie grecească veche (Ibidem, f. 151). Date despre cărțile slavone poate erau în dosarele din Arhiva Mănăstirii, dar aceasta din nefericire se păstrează fragmentar, începând cu 1868. 45


Istorie

www.revistaneuma.ro îngrijitor. Printre cei mai importanți donatori pentru biblioteca noastră se numără P.S. Dositei Botoșăneanul, care a dăruit în 1897 mănăstirii 250 de tipărituri58, precum și ArhimandritulTeofilact Dinu care a decedat în 1901 la Mănăstirea Ghighiu (pe atunci de călugări) și și-a donat biblioteca Mănăstirii Sinaia59. În 1898 Starețul Nifon solicită Eforiei permisiunea de a utiliza salonul cel mare de recepție, lângă bibliotecă, pentru a păstra obiectele cele mai valoroase60. Cele două camere de lângă clopotniță au devenit birou al Serviciului de Arhitectură a Eforiei, pentru șantierul de refacere a Bisericii ,,Sf. Treime”61. Construirea căii ferate, pe care a sosit primul tren în gara din Sinaia în ziua de 23 iunie 1879, inaugurează perioada ,,trenurilor de plăcere”, care aduceau populația capitalei în plimbare la munte, transformând Sinaia în centrul de odihnă, turism și agrement al protipendadei României62. Muzeul era al Eforiei, conținând piese de la mănăstirile din subordinea acesteia și a devenit al mănăstirii după desființarea ei (1948). A fost înființat mai mult pentru ambasadorii care veneau la Rege, pentru ca ei să intre în contact cu valorile trecutului românesc, cu tradiția noastră, cu arta românească veche. În 1889 și-a scris Protosinghelul Doroftei Bertescu, primul cronicar al Mănăstirii Sinaia, viețuitor aici din 1826, manuscrisul Pentru începuturile zidirii Mănăstirii Sinaia63, care a fost publicat de Găleșescu sub numele Tradiție de știință, în cartea sa Sinaia, 15 August, 1695-189564. Al. Gh. Găleșescu, Șeful Serviciului Spitalelor Eforiei Civile din București, notează în 1903 în cartea sa Sinaia și împrejurimile, că în anul 1891 a fost restaurată casa din partea de sud a bisericii mari și că aceasta adăpostește Biroul Eforiei, iar în celelalte camere se află Muzeul și Biblioteca Mănăstirii. Tot el amintește de galeria deschisă a acelei case, de unde se poate admira„posițiunea așa de frumoasă a întregului oraș Sinaia”, în timp ce casele dinspre nord au „o vedere încântătore spre Peleș și Bucegi”65. În 1903 biblioteca avea 2500 de volume, din care multe importante și rare, fiind datate începând cu 164866. Muzeul conținea, după mărturia lui Găleșescu, peste 600 obiecte de valoare, printre care și o colecție de săbii și arme vechi, 100 de medalii, o colecție de monede vechi, o alta de pietre de chihlimbar, agate și altele, precum și diferite minerale, piatră de pe Muntele Sinai, cristale din Marea Roșie, cochilii și cranii pietrificate, 58

52

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

stalactite și stalagmite. Mai multe fotografii au fost dăruite de Regele Carol I, iar două sunt reproduceri după steagul și icoana lui Ștefan cel Mare, aflate la Sfântul Munte Athos. Lângă muzeu și bibliotecă se află fosta sufragerie pe pereții căreia Regina Elisabeta a desenat chipurile bărbaților de stat și ale altor persoane importante din acea epocă. Desenele erau protejate în 1903 de două mari geamuri încadrate în lemn67. În perioada interbelică această cameră se vizita68. A fost închisă imediat după venirea comuniștilor la putere. În pregătire pentru bicentenarul mănăstirii (1695-1895), pictura celor două biserici a fost spălată iar chiliile retencuite și parchetate69. Programul acelei serbări a fost publicat, împreună cu un mic istoric al mănăstirii, de D. Stăncescu, în Schiță istorică a Mănastirei Sinaia, București, Tipografia Gutemberg, 189570. În 1896 a devenit parohie metocul de la Câmpina, Slobozia71, care avusese această funcțiune aproape 200 de ani. Schitul Lespezi a continuat să țină de mănăstire, până a devenit parohie, în 193172. La 9 ianuarie 1898 Starețul Nifon cere Eforiei restaurarea Bisericii „Sf. Treime”, căci ,,ține locul unei catedrale pe tot timpul verii”. ,,În anii trecuți Eforia a recunoscut pe deplin necesitatea acestei restaurări și a dispus facerea planurilor și a devizului general, pe temeiul cărora s-a făcut apoi prima publicație pentru facerea licitațiilor numitelor reparații, amânate apoi din cauze pe care nu le cunosc”, zice Arhim. Nifon Popescu73. ,,Prin turlele numitei biserici, cari sunt de lemn căptușite pe dinafară cu tablă de tinichea, străbate ploaia prin mai multe locuri iar ferestrele lor sunt cu desăvârșire putrede. Adeseori când sunt furtuni cu ploaie apa curge pe pereții bisericii lăsând dungi pe pictură”. Starețul continuă zicând de curent, de umezeală, de igrasia produsă de pietrele cu care este pardosită biserica, iar „sfeșnicile, tâmpla și strănile actuale sunt de un stil care se mai găsește astăzi numai pe la unile biserici de țară74”. Pe 27 aprilie 1898 starețul cere aprobarea mitropoliei să evacueze biserica mare pentru reparații75 iar pe 29 aceeași lună primește aprobarea76. Eforia a aprobat ca obiectele din biserica mare să fie date parohiei Sinaia, înființată în 1910, dar care avea deja un preot de mir trimis din 1903. Este vorba de tâmpla veche, strane, tronuri domnești, analoage, policandrul vechi și altele77. Un tron domnesc a ajuns la Schitul Brebu78.

Arhim. Nifon Popescu, Schiță bibliografică a P.S. Arhiereu Dositei Botoșăneanu (Periețeanu), București, Tipografia Cărților Bisericești, 1899, p. 15. Dosar de cheltuieli și state de plată a Mănăstirii Sinaia, anii 1895-1904, AMS, f. 194v. 60 Dosar de corespondență a Mănăstirii Sinaia cu diferite autorități pe anul 1898, AMS, f. 274. 61 Ibidem, f. 89. 62 Gh. Nistorescu, op. cit., p. 39. 63 Ms. nr. 14, de negăsit în Biblioteca Mănăstirii. 64 Al. G. Găleșescu, Sinaia, 15 August…, pp. 11-33. 65 Idem, Sinaia și împrejurimile…, p. 41-42. 66 Articole despre ceea ce conține biblioteca: Protos. Mihail Harbuzaru, Tipăriturile slavone din Biblioteca Mănăstirii Sinaia, în ,,Studii Bizantine”, București, 2018; Idem, Tipăriturile și manuscrisele grecești din Biblioteca Sfintei Mănăstiri Sinaia, în ,,Studii Bizantine”, București, 2019; Idem, Însemnări din cărțile Mănăstirii Sinaia, în volumul ,,Sinaia, Armura de Cuvinte, vol. I, Amanda Edit, 2019, pp. 295-296. Se lucrează acum la un studiu despre tipăriturile românești din aceeași bibliotecă, după care cele trei studii vor fi unite într-un volum, Catalogul Tipăriturilor din Biblioteca Mănăstirii Sinaia (doar cele până la 1830 deocamdată). 67 Ibidem, p. 43. 68 http://adevarul.ro/locale/ploiesti/cum-ajuns-sinaia-simbolul-luxului-absolut-romania-inceputului-secol-xx-amintirilecalatoare-irlandeze-1_57d9477b5ab 6550cb8a7b84d/index.html, accesat la data de 01 august 2020. 69 Nectarie Măgureanu, op. cit., p. 121. 70 Are 8 pagini, cu tot cu poze, și este inspirată după monografiile Arhim. Ghenadie Enăceanu și a Arhim. Nifon, după cum și spune în introducere. 71 http://www.parohiasfnicolae.ro/istoria-locului, accesat în data de 14 august 2020. 72 Dosar 156/214 pe anul 1932, f. 10. 73 Dosar de corespondență a Mănăstirii Sinaia cu diverse autorități pe anul 1898, AMS, f. 6-6v. 74 Ibidem, f. 6-6v. 75 Ibidem, f. 69. 76 Ibidem, f. 73. 77 Dosar de corespondență a Mănăstirii Sinaia cu diverse autorități pe anul 1904, AMS, f. 108. Eforia a dispus ca aceste obiecte să fie păstrate în depozitul mănăstirii până ce parohia își face biserică, Ibidem, f. 179 (ceea ce s-a reușit abia între anii 1933-1939). 78 Ibidem, p. 131. 59


53

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Istorie

www.revistaneuma.ro

Între anii 1898-1903 au avut loc lucrările de dărâmare a bisericii de la 1846 și de ridicare a celei noi. Arhitecții George Mandrea și Jean Pompilian au realizat o sinteză a stilurilor specifice diferitelor provincii românești. Biserica este o construcție în plan triconc, având 30 m lungime, 15 m lăţime şi peste 25 m înălţime79. Pisania bisericii, de deasupra intrării în pronaos: ,,Această sfântă biserică cu hramul Sfânta Treime întemeiată în anul mântuirii MDCCCXLIII s-a reclădit și împodobit prin muncă stăruitoare a mai multor ani, deschizându-se credincioșilor spre rugăciuni în XXVI Mai MCMIII al treizecilea și șeapte al Domniei lui Carol I-iu, întru pomenirea întâiului Rege al României și a Reginei Elisabeta, a princepelui Moștenitor Ferdinand și a Principesei Maria, a Principelui Carol și a Principeselor Elisabeta și Maria, fiind Mitropolit Primat Iosif Gheorghian, Stareț fiind mănăstirei a Sinaei Arhimandrit Nifon. Președinte al consiliului de miniștri Dimitrie Sturdzea. Efori ai Spitalelor Civile Alex. Scar. Ghica, Dr. C. Cantacuzino, general D-r. Andrei Fotino”. Se afirmă clar în pisanie că biserica a fost reclădită. De altfel, la sfințirea bisericii, în mai 1903, Regele amintea de „vechea biserică, acum dărâmată” și de faptul că „Eforia a hotărât să se reclădească biserica cea mare pe vechile ei temelii”80. Și Găleșescu spune în 1903 că biserica a fost reconstruită81. S-a adăugat un pridvor deschis la intrare și au fost decorate abundent fațadele. Turla centrală este octogonală și este așezată pe o bază pătrată deasupra naosului, pe opt arcuri mici și patru arcuri mari de descărcare, cu patru ferestre cu vitralii. Cele două turle așezate pe pridvorul închis al bisericii au câte opt ferestre. Turla dinspre sud are un clopot turnat la Viena și dăruit de Regele Carol I în amintirea zilei de 3 octombrie 1893 în care s-a născut Principele Carol (viitorul Rege Carol al II-lea), după cum atestă inscripția de pe el. Un brâu de torsadă din ceramică smălțuită verde înconjoară biserica. Două treimi din suprafața exterioară a edificiului este acoperită de cărămidă roșie aparentă. Pe fațadele registrului superior, în ocnițe, pe plăcuțe de ceramică, sunt 89 de icoane care împodobesc întreaga biserică82. La intrare sunt scări monumentale din piatră, deasupra având un pridvor deschis pe două coloane și doi pilaștri, frumos ornamentați în piatră sculptată, ce amintesc de epoca brâncovenească și influențele sale de baroc. Biserica se împarte în altar, naos, pronaos cu navă sprijinită pe patru coloane puternice, care amintesc de biserica lui Manole a Episcopiei Curtea de Argeș și pridvor supralărgit, care are în stânga o veșmântărie iar în dreapta o scară spre subsol, cafas și turla clopotniță. La subsol se află cuptorul care încălzește biserica, în vechime cu lemne iar din 1958 cu gaz. În interior a fost amenajat cafasul, au fost consolidate cele patru coloane din pronaos, s-a înlocuit pictura lui Cătulescu cu cea a danezului Aage Exner83, membru al unei ilustre familii de pictori și arhitecți danezi. El făcea parte din echipa de restauratori a lui André Lecomte du Noüy, arhitect francez care a lucrat în România

între 1880-1914 pentru Regele Carol I. Stilul picturii, în ulei pe fond aurit în imitație de mozaic, poate fi caracterizat ca neo-bizantin în ce privește fețele sfinților și fundalul auriu, în rest este de influență occidentală. Mobilierul a fost în întregime înlocuit. A fost sculptat de Constantin Babic şi elevii săi de la Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti în stil românesc. Iconostasul și mobilierul naosului sunt din paltin aurit iar pronaosul are mobilier din lemn de stejar. Tronul principal din strana dreaptă poartă blazonul regal şi deviza „Nihil sine Deo” (,,Nimic fără Dumnezeu“), iar cel din strana stângă, al reginei, poartă iniţialele „E.D.” (Elisabeta Doamna). Epitaful de pe peretele din dreapta aproape de absidă a fost brodat între 18971900 de Ana Roth, brodeza favorită a reginei Elisabeta, după desenele acesteia. Este lucrat în mătase şi fir de aur pe o ţesătură de bumbac84, în tehnica brocartului. Poartă însemnarea: „Făcut de Eforia Spitalelor Civile în anul 1900 pentru Monăstirè Sinaia”. Decorația interioară a bisericii cuprinde și elemente din arta celtă (nodurile pictate deasupra coloanelor din pronaos și cele sculptate pe tronurile regale), ceea ce arată și implicarea Mariei, a doua Regină a României, nepoata Reginei Victoria a Regatului Unit și Împărăteasă a Indiei. Tabloul votiv de pe peretele vestic înfăţişează cinci persoane: Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian, cel care a sfinţit biserica în 1903; Regele Carol I (1866-1914) în uniformă de ofiţer, având mâna stângă sprijinită pe o coloană din piatră incompletă (simbolul Regatului român din care lipseau 3 mari provincii: Transilvania, Bucovina și Basarabia); Regina Elisabeta, care a publicat poezii și basme sub pseudonimul Carmen Silva, alături de Principesa Maria, singurul său copil, decedată la doar 4 ani, victimă a unei epidemii de scarlatină. Ultimul personaj este Spătarul Mihai Cantacuzino, ctitorul părții vechi a mănăstirii (în 1695). Două icoane din pronaos, reprezentând pe sfinții Nicolae din Mira Lichiei și Serghei din Radonej, au fost dăruite de Sfântul Nicolae al II-lea Romanov, ultimul Țar al Rusiei, cu prilejul botezului Principelui Nicolae, al doilea fiu al Regelui Ferdinand, în 1903. Țarul a fost naș de botez, prin reprezentant. Au fost realizate lângă Moscova, în Lavra Sfântului Serghei, din orașul Serghiev Posad. Biserica a fost sfințită pe data de 26 Mai 1903 de Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian, în prezența Regelui Carol I, a Reginei Elisabeta, a Consiliului de Miniștri și a autorităților civile și militare85. În 1904 Starețul Nifon cere permisiunea Eforiei să extindă muzeul și în salon precum și în cele două încăperi care au servit domnului Exner ca atelier de pictură86, cerere aprobată87. În același an Eforia a trimis o icoană a Sfintei Treimi încoronând-o pe Maica Domnului, cu medalioane ale Sfinților Mari Mucenici Gheorghe și Dumitru, primită cu pomelnic din partea Doamnei Cleopatra Zimniceanu88. Icoana a fost încadrată într-o ramă de lemn după stilul catapetesmei noi și așezată la masa de anaforă89, unde se află și astăzi. Starețul se plângea Eforiei că noul sistem de încălzire prin aer cald împins de o elice face ca toate lumânările din candelabre

79Dosar nr. 1 cuprinzând clasificarea şi catalogarea bunurilor mobile şi imobile la data 1 Noembrie 1969, AMS, f. 2. 80Telegraful Român, Sibiu, Marți 3/16 iunie 1903, anul LI, nr. 60, p. 242. 81 Al. G. Găleșescu, Sinaia și împrejurimile…, p. 41. 82Dosar de corespondență a Mănăstirii Sinaia cu diverse autorități pe anul 1898, AMS, f. 211. 83Ibidem. 84 Protos. Drd. Irineu Pop, Mînăstirea Sinaia, vatră de istorie și vrednic locaș de artă și cultură românească, în ,,Glasul Bisericii”, XLIV, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1985, p. 77. ÎPS Irineu al Alba-Iuliei, care era în anii 1980 ghidul Mănăstirii Sinaia, nu putea scrie în perioada comunistă despre familia regală. 85Dosar 153/211 pe 1929, f. 118. 86Dosar de corespondență a Mănăstirii Sinaia cu diferite autorități pe anul 1904, AMS, f. 278. 87Ibidem, f. 287. 88Dosar de corespondență a Mănăstirii Sinaia cu diverse autorități pe anul 1904, AMS, f. 134. Icoana poartă inscripția, în grafie latină: ,,Donațiunea D-nei Cleopatra Zimniceanu, născută Basarabescu, 1856”. 89Ibidem, f. 161.


Istorie

www.revistaneuma.ro să curgă excesiv90. Astfel că în 1906 biserica a fost electrificată91 și a fost modificat pentru becuri noul candelabru din naos. Cele laterale din pronaos sunt făcute special pentru becuri și se aseamănă cu cele din Sala Maură din Peleș. Cel central din pronaos poartă următoarea inscripție: „Acest polikandru s-a făcut de dumnealor Stan Blebea și socia (sic) sa Maria Ano 1846”. Este vechiul policandru din naos și a fost dezafectat în 1903, dar a fost găsit în magazia de lângă paraclis, a fost completat și pus în pronaos în anul 2007. În noaptea de 5-6 ianuarie 1908 un incendiu a nimicit chiliile din latura de est a cetății vechi92. Restaurarea a avut loc în primăvara anului 190993. Tot în 1909, pe 18 aprilie, a fost numit noul stareț de la Sinaia, Arhim. Dionisie Simionescu94, în urma morții în timpul călătoriei la Locurile Sfinte a starețului Nifon. În mai 1909 presa relata: ,,Regele Carol în mănăstirea Sinaia. M. Sa Regele s’a dus, Miercuri după amiazi, pe jos delà castelul Peleş la mănăstirea Sinaia unde a fost întimpinat în intrare de arhimandritul Dionisie. Maiestatea Sa a vizitat cu deamănuntul mănăstirea şi s’a interesat de aproape despre mersul reparaţiunilor ce se fac localului ars astă iarnă. Suveranul a exprimat dorinţa ca aceste reparaţiuni să se termine mai curând. M. Sa Regele a trecut apoi în localul stăreţiei unde a binevoit a se întreţine cu superiorul mănăstirei până la orele 7 seara, când s’a reîntors în castel”95. În acea vreme delegațiile străine erau ghidate în limba engleză de starețul Dionisie, care știa limba germană, ajutat de monahul Ștefan Oștășescu care știa limba engleză96. În limba germană se scria încă de la 1882 despre Sinaia și frumusețile ei97. Majestățile lor au participat la slujba de hram în 1909, însoțiți de doamnele de onoare și de ofițeri superiori. Suveranii s-au întreținut cu cei ce erau la masa de hram, Regele a vorbit cu un veteran din războiul independenței iar Regina s-a interesat de costumele naționale pe care le purtau femeile98. În 1911 a murit la Sinaia Badea Cârțan, ,,...cel mult voejat în orient și în centrul Europei”, care în 1901 a dăruit mănăstirii Ms. nr. 23, Cuvinte folositoare la Mântuitoarea Patimă…99”. Avea o cameră la mănăstire100. În 27 septembrie 1914 a murit Regele Carol I, la Sinaia, la 75 de ani, la Sinaia. Mitropolitul Primat Conon a trimis imediat mai multe telegrame starețului de la Sinaia, cu următoarele instrucțiuni: să se bată clopotele mănăstirii de patru ori pe zi, până va fi Regele înmormântat; să se facă panahidă; să se facă trisaghion când pleacă

90

54

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

trenul cu trupul neînsuflețit, de către stareții de la Sinaia și de la Predeal, la care să participe și preoții din obștile lor și cei care vor mai fi de față; cei doi stareți să stea în vagonul mortuar și să spună câte o rugăciune în fiecare gară, până la Mogoșoaia, unde se întâlnesc cu convoiul care vine din capitală101. Parastas s-a făcut la Mănăstirea Sinaia pentru sufletul Regelui Carol I și în ziua în care a fost înmormântat, la Curtea de Argeș (2 oct)102. Mitropolitul Primat Conon transmitea, în 30 septembrie 1914, noua formulă de la ectenia pentru conducătorii statului, de la toate slujbele: ,,Încă ne rugăm pentru Prea Înălțatul și de Hristos iubitorul Regele nostru Ferdinand I și soția sa Regina Maria, dimpreună cu Elisabeta Regina și cu drept credincioșii lor fii și fiice: Alteța Sa Regală Principele Carol, Moștenitorul Tronului și Principii cu Principesele: Elisaveta, Maria, Nicolae, Ileana și Mircea, dimpreună cu toată Augusta Familie Regală Română”103. Parastase pentru Regele Carol I s-au mai făcut la Mănăstirea Sinaia în 6 octombrie 1914104, în 6 noiembrie105 (la 40 de zile, la cererea primăriei!), la un an, în prezența autorităților locale106 și la trei ani107. Același Mitropolit Primat Conon dispunea ca Mănăstirea Sinaia să tragă clopotele iar de patru ori pe zi, pentru moartea Reginei Elisabeta (18 februarie, Curtea de Argeș, 72 de ani)108. Un serviciu religios a fost ținut pentru odihna sufletului defunctei și în momentul înmormântării ei109, iar celelalte rânduieli au fost săvârșite la mormânt, ca și în cazul Regelui Carol I.

Ibidem, f. 41. Dosarul 127/106, AMS, 1906, f. 52. 92 Dosarul 153 din 1929, AMS, f. 118. 93 Ibidem, f. 118v. 94 Gazeta Transilvaniei, Anul LXXII, nr. 86, Brașov, Luni-Marți 21 Aprilie, 1909, p. 2. Mulțumesc domnului Mădălin Cristian Focșa pentru semnalarea articolelor din presa vremii. 95 Tribuna, Arad, Marți, 12/25 Mai, 1909, anul XIII, nr. 101, p. 5. 96 Gazeta Transilvaniei, anul LXXIII, nr. 180, Brașov, Joi, 19 August, 1910, p. 3. 97 Alfred von Schram, Das Prahovathal und Sinaia in Romänien, în ,,Jahrbuch des Siebenbürgischen Karpathen-Vereins”, Hermannstadt (Sibiu), 1882 (anul II), pp. 125-135. 98 Gazeta Transilvaniei, anul LXXII, nr. 178, Brașov, Miercuri, 19 August, 1909, p. 2. 99 Protos Mihail Harbuzaru, Dragoș Șesan, Catalogul Manuscriselor Mănăstirii Sinaia, București, Basilica, 2017, pp. 87-89. 100 Adrian Ciorbă, Mariana Frățilă, op. cit., pp. 45-46. 101 Dosar 135/114, Corespondența Sfintei Mănăstiri Sinaia cu felurite autorități din țară, 1914-1915, AMS, pp. 103-105). 102 Ibidem, p. 108. 103 Ibidem, p. 109. 104 Ibidem, p. 110. 105 Ibidem, p. 120. 106 Dosar 136/115, Corespondența urmată între M-re și diferite autorități din țară, 1915-1916, AMS, p. 96. 107 Dosar 138/117 pe anul 1917, f. 66-66v. 108 Dosar 137/116 Corespondența M-rei cu diferite autorităși pe anul 1916-17, AMS, pp. 12-13. 109 Ibidem, p. 16. 91


Poezie

55

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

www.revistaneuma.ro

Mihaela Gudană

Cuprindere Peste toate-avute toamna iar scrie, și pe trupul verii colorăm plecări un mesteacăn plânge într-o poezie crengile-n tăcere leapădă-ntomnări. Vine din departe strigătul pe drumuri, la fereastră noaptea va turna timid toată ploaia noastră peste-atâtea nuduri, apoi amintirea zilelor o-nchid. Se aud în zare, în livadă merii cum își scriu păcatul ce îl poartă-n gând, vine de departe, toamna-n trupul verii cu un coș de doruri rupte dintr-un crâng. Peste toate-avute, sufletul așteaptă, coaja de mesteacăn sângerează lung, peste alb e toamnă, leacul ei se-ndreaptă într-un cântec simplu să te mai conjug.

Umblet Pe unde umbli vară, desculță, goală-n vânt? Mai ai soare pe-afară, putere în cuvânt, Te rătăcesc prin mine, demult, prin trup mereu, Simt vene de căldură rămase-n gândul greu. Pe unde umbli vară? Ți se usucă trupul, Azi pielea arămie, se-aseamănă cu lutul. Se va uda de ploaie, se va albi de brumă, Știu că te doare norul ce va veni în turmă. Pe unde umbli toamnă? Ce mare ai crescut! Îți simt învăluirea dintr-un destin pierdut. Ești plină de tăcere, te știu, te recunosc, Să mă topești în miere, că-n suflet te cunosc.

Venire Când a venit toamna m-am ridicat în picioare. Mă uimise venirea ei.

Poalele zilei s-au îngălbenit timid și aerul de pe umeri a început să danseze. Din inelul timpului a început să plouă o nouă poveste. Dincolo de perdele câteva păsări și-au strâns cântecul pentru noi. Am uitat pe brațele verii brățările colorate în curcubeu și mâinile vântului tău s-au împletit cu ale mele. Din palme tale cădeau stropi de tăcere. Venise toamna fără numele ei.

La mine La mine-i rece și-am să-ți scriu Pe frunze cu-ncântare Să-ți spun că-n semnul auriu Se-așează o visare. Și-n zile blânde, nopți cu frig Cu degete stângace Într-o poveste să te strig Când ploaia se va-ntoarce. De azi e toamnă peste tot Și-n rândul scris pe suflet Ninsoarea noastră într-un rost Va șterge ploi de plânset. Și-om asculta cum vântu-n nopți Va alerga spre-un nume E toamna-ntreagă pe la porți Și-n mine-i frig la culme.

Și-n aceleași vremuri se răsfiră zile, în aceeași limbă coborâm în noi, în aceeași limbă sufletul pe file, scrie despre toamna pusă-n amândoi.

Adăugare M-adaugă umbra la toate ce sunt de-atâta culoare dispusă în fața culorii am gândul cărunt și-n linia zării sunt pusă. Mă strâng pe la umeri și cad desuet atâtea cuvinte-n concerte m-adaugă umbra în visul concret și strig unui chip să mă ierte. Că-n fața culorii o umbră am fost mereu cu dispunerea-n urmă m-adaugă lumea la toate cu rost când vraja în soare se curmă.

Toamnă îngerească Să stai o oră și s-asculți Cum vine întomnarea, Cum cad lăstunii nopții-n munți Să înnegrească zarea. Încep aproape, rând pe rând, Drumuri să-ngălbenească, Să stai o oră doar în gând Cu toamna îngerească. Într-un târziu, din cer mieros Să cadă-n drum poveste S-asculți o oră vis frumos Când vara nu mai este.

Ceasul toamnei Aceeași limbă În aceeași limbă înfloresc toți pomii, în aceeași limbă ne topim în noi, limba verii coace în adânc rizomii toamna ne ascunde într-un dor de ploi. Cu aceeași pace trecem spre-ntomnare, în aceeași limbă streșinile plâng, vin cuvinte ude dintr-o depărtare, în aceeași limbă mâinile îmi frâng.

Potrivește ceasul, toamna e aici, Vine cu-nserarea pusă-n pașii mici, Vino cu iubirea pentru drumul ud Cu amestecarea galbenului crud. Potrivește lumea, hainele sunt calde, Nasturii de vară, mâna ta să-i scalde Vântul când se-ntoarce să îi răvășească Pala trecătoare să ne părăsească Potrivește ceasul, toamna vine-ntreagă Rând cu rând să scrie, o poveste dragă.


Eveniment editorial www.revistaneuma.ro

56

Nr. 9-10(35-36) G SEPTEMBRIE-OCTOMBRIE 2020

Transfigurare

T

AndreA H. Hedeș

răim într-un timp al oamenilor infantilizați1. Un timp sterp, fără lumini sau miracole. Nu mai există mari încercări, încleștări care să facă dovada marilor oameni. Societatea este nivelată și chiar o plagă precum cea care ne încearcă acum, la nivel planetar, nu arată decât același conformism, rezultat a decenii de transformări sociale și istorice (comunism, post-modernism) în care se ițesc doar vârfurile buruienilor și mai puțin încarnări ale unor idealuri. E greu chiar și de scris pentru că nu există scânteia care să declanșeze, fertil, procesul creativ. De aceea e cu atât mai surprinzătoare apariția unui volum care să marcheze un salt cuantic în opera unui scriitor. Mai mult, o astfel de evoluție a unei opere de creație artistică a epocii contemporane care să însoțească un astfel de proces evolutiv intim, interior, al autorului ei, este, în în zilele noastre un act rarissim. Cine scrie se scrie a devenit loc comun și de foarte puține ori conform cu realitatea. Creația literară a luat tot mai mult chipul epocii în care se naște, al trend-ului, urmat cu speranța succesului facil, și tot mai puțin chipul creatorului său. Dificila artă a răsucirii, întoarcerea din întunericul peșterii înspre lumina adevărului, cu trupul și cu sufletul deopotrivă, este un exercițiu îndelung, istovitor, fără finalitate pragmatică. De aceea o astfel de muncă interioară nu există ca scop pentru omul de astăzi, fie el și artist. Să ne amintim această idee: (…) după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă dinspre întuneric spre strălucire, decât laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia, ca și organul prin care fiecare cunoaște, trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea-ce-este și la măreața lui strălucire.(…) Pentru a se ajunge la adevărata știință, crede filosoful, nu este suficientă o remarcabilă dezvoltare și antrenare a inteligenței (…) ci trebuie ca întreg sufletul „să se întoarcă spre lumină“. (…) Astăzi nu ne interesează care sunt calitățile sufletești, sensibilitatea, însușirile morale ale unui matematician, biolog ori fizician, (…) ci numai performanțele lor intelectuale. Valorile intelectuale sunt astfel sep1

arate de cele etice și același lucru se întâmplă, în mare parte, și în artă. Or exact această scindare interioară i se părea lui Platon o barieră puternică dinaintea oricărui proces veritabil de cunoaștere și, de aceea, unificarea interioară (pe care o numește oikeiopragia) devenea atât condiția, cât și scopul acestuia.2 Exact acest proces al unificării interioare, oikeiopragia, este concretizat în aparițiaeveniment a volumului de poezie: O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră. Stări, tablouri, însemnări, firimituri epice, psalmi, viziuni (Editura Junimea, 2020) semnat de Gabriel Chifu. Volumul cuprinde șaizeci și șase de poeme scrise în 100 de zile, între 11 decembrie 2019 – 19 martie 2020. Iată ce spune poetul în acest context: Urcarea muntelui interior cea mai grea,/ drumul nu-ți este luminat de nicio stea,/ genunea-n jur se-ntinde, crește amețitor,/ nu-i nimeni nimeni, să-ți sară-n ajutor. (…)// Neabătut urci. Îți cauți adevărul, nu altceva,/ convins că, necăzut, e cuibărit undeva./ Dar cuvinte n-ai să-i dai ființă./ N-ai, fiindcă nu există toate acele cuvinte/ de care ai avea trebuință/ și nici legăturile lor de sens, sfinte.// Belșug de lacrimi, suferință/ e urcarea asta (…) (Muntele interior) Teme, motive prezente în filigran sau dezvoltate în cărțile anterioare ale lui Gabriel Chifu, erup cu forță în acest volum. Gabriel Chifu nu a scris niciodată literatură de estradă. Temele sale predilecte, care au devenit mărci de recunoaștere sunt dintre cele mai profunde. Etern valabile dar și provoacatoare și incomode pentru omul infantilizat, nu lasă loc de concesii și poartă, asemenea intrării în vechiul templu, inscripția nosce te ipsum. Sunt principii care alcătuiesc nucleul unui volum vibrant, desfășurându-se într-o poezie plină de forță și frumusețe, fidelă celor mai înalte idealuri ale artei poetice. Unul dintre ele este principiul paradisului, așa cum e înțeles el de către HoriaRoman Patapievici: paradisul, celest ori terestru, escatologic ori Vârstă de aur, fie că se află la sfârșit, fie că se află la început, pretinde un anumit tip de percepție senzorială, care poate fi numai al simțurilor paradisiace. Frumosul provine, în artă, din ace- eași țâșnire cu

adevărul.3 S-a pus problema dacă astăzi opera de artă mai servește scopul înalt de a încarna adevărul și frumosul. Ce se mai poate spune în postmodernism, când banalul, cotidianul, mi-zerabilul, realismul sunt privilegiate în textul literar și când literatura, ca întreaga artă, a asimilat și a trecut de Fântâna lui Duchamp sau Conservele de supă Campbell ale lui Andy Warhol? Heidegger observa că din anul 1829, atunci când Hegel a rostit pentru ultima oară fraza: „arta este pentru noi ceva ce aparține trecutului” s-au creat încă multe opere de artă remarcabile. De aceea Heidegger lăsa deschisă întrebarea dacă mai este arta o modalitate esențială și necesară (…) Sau arta a încetat să mai îndeplinească această funcție?4 Din fericire noi putem răspunde, astăzi, că mai există opera literare, în care principiul paradisului, adevărul și frumosul sunt prezente firesc, de unde și reușita acestora. Ele există în chip natural, deoarece nu sunt rezultatul unei încorporări mecanice, precum adaosul unui ingredient după rețetă, ci expresia unei stări de excelență. cum este înăuntru, în intimitatea creatorului, așa este și în afară, în opera literară. Nostalgia paradisului, amprentând ființa, antrenează manifestarea adevărului și a frumosului în poezie. O poezie ce devine expresia acestor principii înalte de perfecțiunea aceea pe care o simte, o bănuiește și o caută de-a lungul vieții orice mare creator. Simțurile/ mele nu recunosc decât partea luminoasă a lumii, caută/ obsesiv, în orice, paradisul (sublinierea ne aparține). //N-am să fiu capabil niciodată să descriu întregul: partea/ murdară, ferocitatea, abjecția lipsesc din tablou (O descoperire amară). Într-o lume dezvrăjită, căzută, acest dar al unirii omului cu cerul, al pământului cu zeii, este un handicap, o dureroasă binecuvântare ce își găsește împlinirea în spațiul liric, acolo unde paradisul mai poate fi resuscitat. (va urma) III

Miracolul, Despre neverosimila făptură a libertății, Andrei Cornea, Ed. Humanitas, București, 2014. Republica lui Platon, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, Mitul Peșterii, traducere și note de Andrei Cornea. 3 Două eseuri despre Paradis și o încheiere, Horia-Roman Patapievici, Ed. Humanitas. 4 Ibidem 2


57

Gabriel Chifu

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

A

m dorit să-mi verific memoria, avînd impresia că mă înșeală. Și am constatat că așa era. Au trecut 11 ani, nu doar un deceniu, cum credeam, de la apariția volumului fragmente din năstrușnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită și tot de el povestită (Editura Ramuri, 2009). O carte frumoasă care întrecea tot ceea ce scrisese Gabriel Chifu pînă în acel an și care mi-a plăcut fără rezerve. De atunci, autorul a mai publicat trei romane unanim elogiate de critică și două volume de versuri, fără a număra antologiile de autor în genul liric, vreo trei. În acest an dificil pentru întreaga omenire, 2020, Gabriel Chifu publică un volum nou, de o factură specială și care constituie într-un fel o replică a cărții de acum 11 ani: O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră. stări. tablouri. însemnări. firimituri epice. psalmi. viziuni (Editura Junimea, 2020) Titlul„principal” este O viață, urmat de două subtitluri care „explică”, vădit autoironic, despre ce va fi vorba în„viața”descrisă. Titlul trimite și la autobiografia lui N. Iorga O viață de om așa cum a fost (1934). Spre deosebire de cunoscutul istoric, cel fără aderență la literatura contemporanilor săi, care avea 63 de ani la publicarea autobiografiei, Gabriel Chifu e ceva mai înaintat în vîrstă. Iar el nu promite că și-ar descrie viața„așa cum a fost”, ci fragmentar (pagini din ea, firimituri) și în format subiectiv. Nici măcar nu e o viață„de om”, ci poate fi chiar „Viața lumii”, ca la Miron Costin, pe durata viețuirii în ea a poetului. Incipitul acesteia mai că s-ar potrivi ca moto cărții lui Gabriel Chifu: A lumii cântu cu jale cumplită viiața,/ Cu griji și primejdii cum iaste și ața:/ Prea supțire și-n scurtă vreme trăitoare./ O, lume hicleană, lume înșelătoare! Și poetul contemporan se situează Aici unde totul se tulbură și piere… Ceea ce caracterizează în primul rînd viața este, și în percepția lui Gabriel Chifu, caracterul ei efemer.

Eveniment editorial www.revistaneuma.ro

Drumul nestr[b[tut HoriA GârbeA Autorul se mărturisește a fi: slab, aproximativ, suferind, efemer, muritor. Totuși, tonul general nu e unul pesimist, căci omului slab și trecător îi rămîn comorile emoțiilor, călătoriilor și chiar a credinței, precum se întrevede în frumoșii Psalmi, în număr de patru, situați către finalul volumului. Ba chiar este o infirmitate recunoscută că el, poetul, nici nu poate să descrie partea murdară, ferocitatea, abjecția existenței. Față de fragmente din năstrușnica istorie a lumii, în O viață, Gabriel Chifu strînge arcul poveștii, esențializează comunicarea, trece prin sită istoria lumii și este mai puțin atent la năstrușniciile ei și mai mult la miezul faptelor. Unele texte iau, fără dubiu, forma prozei, dar o proză concentrată, cu secvențe de un lirism intens, ori chiar a eseului, tot succint și bine decantat, ca în textul intitulat Marea. Tablou și viziune de vară. Ceea ce caracterizează acest volum și îl singularizează în raport cu cele precedente este căderea tuturor măștilor, substantiv la modă de altfel. Mă îndepărtez și mă însingurez, declară poetul care, în textele sale anterioare, se amesteca și se implica decis în mersul lumii și al istoriei. Gabriel Chifu ca autor de literatură este (și a tot fost) un ins bătăios, gata să se implice. Dacă mă gîndesc mai bine, citindu-i săptămînal notele de atitudine din revista România literară, el a rămas în mare măsură un scriitor racordat la realitate și reactiv la cele pe care le observă în jurul său. Cu toate acestea, eul profund al scriitorului, cel din care iese lirismul, se definește în volumul cel mai recent ca izolat, vag nostalgic, meditativ și întrucîtva chiar indiferent față de fenomenele cotidiene. Lumea îl atinge mai puțin și îi provoacă reacții mai vagi. Primează lăuntrul, în care un rol esențial îl au rememorările: drumurile poetului prin lume, chiar filmele văzute în copilărie, iubitele de care viața l-a despărțit, în ciuda premiselor care promiteau veșnicia relației. Acestea contează mai mult în prezentul ființei, percepute ca trecătoare, decît fenomenul existenței la zi. Nu cred că O viață este, de-acum, o carte a senectuții poetului. Găsesc în ea destule mărci ale unui interes acut pentru viitor, amestecate însă cu melancolii, cu un „peisagiu retrospectiv” pe care profunda

cunoaștere de sine îl poartă în prezentul acut. Stilistic și, mai mult decît atît, strategic în economia poetică a textului, Gabriel Chifu mizează pe o despodobire totală, o „lepădare de stil”comparabilă cu gestul lui Prospero care își dezbracă mantia și își îngroapă bagheta dar, față de acela, nu își aruncă și cărțile, a căror magie continuă să-l farmece pe el însuși, înainte de a-i vrăji pe alții. Cuvintele magului i se potrivesc poetului: Now my charms are all o’erthrown,/ And what strength I have’s mine own,/ Which is most faint… Forța vitală, enunțată de titlu, rămîne a sa, prin însăși existența lui în prezent, dezbărată însă de formulele vrăjitorești. Făptura mea înseamnă mai mult/ decît corpul meu, decide autorul și pornește să exploreze expensiunea aceasta subtilă în care însă filtrele magice ale metaforelor nu mai au sens. Astfel, scriitorul rămîne singur și fără atribute supranaturale cu propria-i existență, căutînd să o descifreze, iar realitatea se transformă nu prin farmec, ci prin „presiunea”viselor: din capul meu ies visele/ în tăcere, de neoprit./ Se împrăștie prin oraș,/ schimbă configurația cartierului. Viața poetului se pune sub un articol nehotărît care o relativizează și o amestecă printre alte existențe. Este doar o viață, posibilă între alte variante, este drumul urmat deși, ca în celebrul poem al lui Robert Frost, The Road Not Taken, alte variante ar fi fost, poate, mai ispititoare. Pentru mine – spune Gabriel Chifu – paradisul a avut mai multe chipuri trecătoare. Fără îndoială, un muritor poate experimenta numai un chip, doar o cale, poate aceea în care disperarea mea colorează cerul. Ne putem întreba, odată cu autorul, dacă o viață mărturisită, a poetului, are vreo importanță cîtă vreme fiecare își poate rememora propria existență pe care, cum spune alt poet, singur n-o știi pe de rost. Răspunsul este că relatarea vieții poetului este însemnată pentru că ea rezumă – oarecum tragic – și dă expresie oricărei alte vieți, oricînd posibile, precum drumul pe care Robert Frost nu l-a străbătut. Cartea lui Gabriel Chifu este, din această perspectivă o mărturie profundă și esențială despre toate dumurile pe care un om le parcurge sau măcar ar dori să le urmeze. (va urma)


Eveniment editorial www.revistaneuma.ro

58

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Întoarcerea fiicei risipitoare irinA PetrAș

S

criind despre cărțile ei de proză ori despre volumele de poeme, de la Ultimul canibal la Imperfecțiunea perfectă, am remarcat arta cu care îmbină mai multele sale competențe – e interesată deopotrivă de literatură, etnologie, antropologie culturală, teologie etc. Fiecare nouă carte a sa, indiferent de precizarea de pe copertă, depăşeşte dezinvolt limitele unui gen anume şi convoacă în pagină savuroase întreţeseri de ton, scriitură, atitudine auctorială. Totodată, pentru o mai bună descriere, am apelat la un instrumentar împrumutat din alte domenii. Astfel, spuneam eu, Hanna Bota pune la lucru în cărțile ei privirea laterală, în mai multele sensuri ale acesteia. Nu se mulţumeşte cu privirea focalizată, strict ghidată de regulile ştiinţei sale, ci tentează paşi lăturalnici, sensuri derivate. Nu lipseşte din această privire nici sensul antropologic al efortului de a se pune pe sine în locul celuilalt pentru a-i descifra perspectiva, neliniştile, modelul de lume. Apoi, ca prozatoare, Hanna Bota suferă, metaforic vorbind, de„boala ochiului leneş”, frecventă, se pare, printre pictori: ei văd petele de culoare alcătuitoare de volume şi le reproduc pe pânză ignorând a treia dimensiune; chiar această„deficienţă” (un fel de privire mijită, eliberată de balast) înlesnește pentru ceilalți accesul la desenul din covor. Un ochi leneş şi un auz fin însoţesc dubla călătorie a Hannei Bota, spre lume și spre sine. În fine, antropologii vorbesc despre diferenţa dintre ochiul optic, dinamic, care panoramează rapid obiectul observat, şi ochiul haptic (termen derivând din grecescul haptomai, a atinge, a se lipi de), care apropie, atinge, mângâie, la figurat, contururile celuilalt, într-un act insistent-delicat de recunoaştere. Să mai adaug și că Hanna scrie ca să înţeleagă şi să spună mai departe, de unde şi aplombul didactic din ton. Întrebările ei „de plastic”, cum le numeşte, se pun fără-ncetare. Scopul ultim e facerea cărţii ca mărturie a încă unui drum parcurs spre sine. Dar raportarea la sine, cu insistentă, aproape obsesivă căutare de semne, păstrează nenumărate valențe libere de asumat perspectiva celuilalt. Căutarea de sine ajunge acum – 33+3. Poemele copilăriei, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca 2020, 132 pagini, cu ilustrații de Laura Poantă – la un soi de primă încheiere. După ce a străbătut mii de kilometri și multe rafturi de bibliotecă în căutarea unui adevărat acasă, se întoarce hotărât spre sine și reconstituie începuturile. Experiența acumulată o ajută să descifreze rădăcinile portretului său la maturitate. Cartea cea nouă nu este o simplă culegere de amintiri, ci o autobiografie-expediție, refăcând drumul de la naștere până în prezent. Construită în spirală, cartea reface locurile memoriei motivată de o exigență actuală (vezi Mona Ouzuf) răspicat enunțată:„când prima dată am zărit lumea / mi s-a părut foarte mare / și-avea alte culori / alte mirosuri, alte cuvinte și totul părea că zboară / apoi a-nceput nu știu cum să se tot strângă / cerul a căzut peste noi / fără-hotarul a devenit margine-de-lume / și săgeata de vânător nu se mai potrivește în arc / cuvintele s-au transformat prea iute în negații / în nu-i posibil, nu-i voie și nicicând / cântecul se făcu tăcere / râsul se plânse”. În impas aflându-se, cu un Dumnezeu ce„părea că-i uituc”, lumea se cuvine săși recupereze culorile/valorile pierdute. Copilăria, nu aşa cum a fost, ci aşa cum se conservă ea în memorie, interpretată, ficționată, poate fi adevărul în funcţie de care să înceapă remodelarea. Rememorarea copilăriei e un construct, o fantasmă, iar liniile care o desenează nu trebuie să fie exacte. E memoria care„imaginează”, nu cea care„repetă”(Gaston Bachelard); o memorie secundă, imaginantă, vinovată, de pildă, de eficienţa madlenei lui

Proust prin care acesta regândeşte şi recuperează o emoţie pierdută, dimpreună cu un timp şi un spaţiu. În Cartea cuvintelor-madlenă, antologia pe care am alcătuit-o cu colaborarea membrilor Filialei Cluj, Hanna Bota participă cu un text de citit în completarea poemelor de acum, căci probează consistența unui proiect. Ea mitifică secvențele din copilărie, le adaugă adâncime și mister și le deschide astfel spre ceilalți. Sunt poeme-poveste sau poeme-viziune. Ilustrațiile Laurei Poantă introduc o primă lectură„străină”, aduc linii și forme proprii în marginea textului și complică și ele, cu folos și imaginație, perspectiva. Cititorului i se oferă nu o simplă ilustrare, ci o oglindire în alte ape, cu limbajul altei arte și cu o viziune complementară. Poemul ivirii pe lume conține deja toate datele autoportretului care se va completa în straturi de valorări:„așa am crescut lungă, subțire, o atletă pentru o altă lume / vulpe de deșert / vulpe de prerie / oriunde eram îmi eram mie însămi de-ajuns / tot timpul cu bagajul făcut / călătoream și pe planetă și spre-năuntrul ființei / noi teritorii descoperind / tot mai în adâncul meu”; „un fel nu știu cum de femeievulpe-alergătoare / nici casă, nici cuib, nici vizuină / blana mi-o schimb după soare și umbre / într-o aceeași fugă / spre patria neînscrisă în vreun spațiu anume”. Vulpea care i se arată în oglindă e asumată ca semn distinctiv și blazon, căci are viclenia supraviețuitorului în pofida piedicilor, se adaptează ușor, cu grație, e și manipulatoare, când vrea, asemenea celei din povestea cu ursul ori din fabula cu corbul, dar are mai ales deschidere generoasă spre ceilalți în ciuda unicității sale:„am crezut că sunt singura ciudată de pe pământ / până mi-am găsit dublura / mă întâlnisem cu vulpea din Micul prinț, / aidoma ei mă îmblânzeam și eu / apropiindu-mă de lucruri și oameni ca de o sărbătoare / pas cu pas. / Exupéry mă cunoștea mai bine decât propria-mi mamă”. Metodă predilectă și genetică de îmblânzire, călătoria:„dacă o talpă mi-e tot timpul pe ducă / – povestea asta am mai spus-o – / e pentru că are în ea gena mongoloidului de stepă, / migrator prin definiție. / ochii alungiți și părul roșcat tot de la talpă mi se trag / că deo roșcată pieri și Attila al hunilor; / talpa călită în călătorie are urme de pe întreaga planetă”. Părăsirea siguranței de dinainte de naștere („cu trup alungit, înotam ca un pește / în lichidul amniotic / în valuri de pace, fără alți competitori, / doar neliniștile mamei mă săgetau uneori”) e compensată de colorata și îndoita lume nouă („gânduri în culori ce radiază / vibrând a răspunsuri / deși încă n-am pus marea-ntrebare”), dar o lume care se dovedește curând doar un pântece mai mare și deloc ocrotitor: „prea departe nimeni n-ajunge / tot pe planetă ne învârtim / aceeași atmosferă respirăm, / cine știe de câte ori mi-a trecut prin nări / aerul expirat de oricare dintre voi / m-am născut dintr-un uter de mamă / doar ca să devin un fetus într-un pântece mai mare”. Descoperirea muritudinii („la morțile altora ne jeluim propria moarte […] pe partea asta a existenței, veșnicia poate fi tare scurtă / că fără-decapătul e la o distanță doar de un braț”) e concomitentă cu descoperirea leacului din cuvintele potrivite fantasmatic: „sunt copila visând lumea altfel de cum o vedeți / și nimeni nu poate să-mi spună că nu-i real ce trăiesc. / în patria mea se visează cu ochii deschiși mai frumos ca în vis”, dar și din răsucita iubire de sine în și prin lume:„iată patriotismul, / eu pe mine iubindu-mă ca să pot iubi tot ce înseamnă preajmă”. Mică autobiografie cu mesaj, cartea se citește cu plăcere, dar pune și pe gânduri. E de urmărit proiectul scriptural al scriitoarei după această remarcabilă marcare de etapă.


59

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

Stratul de ciocolat[ de pe „deasuprarealism” ioAn HoLbAn

T

răitor în Piatra Neamţ, recomandat de Cristian Livescu, Adrian Alui Gheorghe, Emil Nicolae, autor al romanelor Brambura, pe Nicăieri (2005), Visări originale (2005), Aşadar, omul pneumatic (2006), Sărutul franţuzesc (2008), Tiptila (2015), Mahalaua Precista (2017), dar şi al volumelor de versuri 45 de Ex - Citaţii (2010) şi Al nouălea rai (2012), reunite, apoi, în antologia Mi querida Romania/Iubita mea România (2013), Bică Nelu Căciuleanu e, încă, un necunoscut, una din relativ numeroasele „victime“ ale închiderii cărţilor şi autorilor acestora, chiar şi cînd pot tulbura ierarhia de valori, în„batustane“, în cercul, adesea ermetic, al geografiei, al locului apariţiei şi oamenilor din preajmă, care vor fi primit, în dar, cărţile, astfel încît autorii din Neamţ nu ştiu nimic despre cei din Sălaj, iar cei din Vaslui sînt nişte iluştri necunoscuţi pentru cei din Craiova. Mahalaua Precista, întro ediție sever revizuită (Editura 24: ore, 2020) este unul dintre evenimentele cele mai pregnante din stricta actualitate a prozei noastre de azi, poate chiar una dintre cărțile de proză ale anului 2020, romanul romanelor lui Bică Nelu Căciuleanu, un autor care trăieşte în visul unde scrie ceea ce închipuie într-o continuă foame de imaginar, meşteşugind cuvinte noi pentru un roman, Tiptila, ca o „făptură menită a se furişa în gînduri, a se tupila în suflet, pentru a se tiptili, pînă la urmă, în inimă pentru totdeauna“, umblînd brambura„pe nicăieri“ (pînă şi adresa de e-mail a tupilatului din Neamţ e„brambura yahoo.com“), jucîndu-se cu memoria în povestea întrezărită prin uşa ce se deschide spre vis şi, deopotrivă, spre realitate, din realitatea imaginarului, a unei lumi care nu mai este, scriind precum simte, simţind precum gîndeşte - zice într-un spiritual Cuvînt al autorului -, în sfîrşit, traducînd (trădînd?) liber, original, cuvîntul francez ce defineşte un curent literar de unde distilează multe esenţe, în fond, un nou fel de a scrie şi, în consecinţă, o nouă paradigmă de sensibilitate: „Mă trezesc scriind: deasuprarealismul, de care m-am contaminat

din lecturile mele, este o invazie de idei care trec din gînd în cuvînt (...) Pentru a te elibera de angoase, deasuprarealismul acoperă realismul cu un strat de ciocolată care îl face plăcut la gust, atunci cînd citeşti sau priveşti. Te extrage din cretinism - starea pietrei care aşteaptă să se-ntîmple ceva cu ea neapărat, adică să se transforme-n nisip. Te învaţă cum să guşti realitatea cu ochii, cînd în urechi auzi urlete, explodează bombele, şuieră gloanţele şi

cuvintele care te zgîrîie, care te ocărăsc, fără să ai vreo vină, care te dispreţuiesc, care, adică, te ucid încetul cu încetul. Te învaţă să stabileşti noi relaţii între cuvinte şi ceea ce spun ele de fapt, într-o lume în care tu eşti doar un fir de nisip. În lumea aceasta în care deformarea este în natura lucrurilor, deasuprarealismul te învaţă să supravieţuieşti - să vieţuieşti, adică, în deasupra lucrurilor, să deasupravieţuieşti în ciuda tuturor - cu sentimentul de iubire pe care ţi-l injectează în vene, dacă nu cumva l-ai primit moştenire de la ai tăi, sau dacă nu l-ai primit, ca pe un cadou, de la cei apropiaţi“. Are dreptate criticul Cristian Livescu cînd observă că Mahalaua Precista nu e „o colecţie de amintiri“, ci„o spumoasă retrospectivă a intrării în lume şi a deprin-

derii eului afectiv cu fulguraţia cunoaşterii, cu clipele paradisiace, cu invazia cuvintelor, cu vîlvătaia himerelor şi a viselor, care dublează cu dogoarea lor existenţa“. În adevăr, romanul lui Bică Nelu Căciuleanu nu e nici o autobiografie literară, nici o carte de memorii și, cu atît mai puţin, o colecţie de amintiri; plecînd de la convenţia de lungă tradiţie a textului găsit - un „jurnal găsit în podul casei“ -, Mahalaua Precista (un cartier azi dispărut, dar care mai stăruie în memoria nemţenilor) se structurează, printre „crochiuri deasuprarealiste“, pe mai multe etaje narative: oniric, al amintirilor-ecran, cum le spune S.Freud („Tot ceea ce întîlnim în aşa-zisele amintiri din prima copilărie - scrie Freud în Introducere în psihanaliză - nu sunt vestigii ale unor evenimente reale, ci o elaborare, ulterioară, a acestor vestigii, care a trebuit să se efectueze sub influenţa diferitelor forţe psihice intervenite după aceea. În acest fel, «amintirile din copilărie» dobîndesc, în genere, semnificaţia de «amintiri ecran» şi, în acelaşi timp, evidenţiază o remarcabilă analogie cu amintirile din copilăria popoarelor, aşa cum figurează ele în mituri şi legende“), al amintirilor martorului-narator de dinainte de a se fi născut, cum cineva ar scrie un poem înainte de a se inventa scrierea, printre fantasmele care se agită prin faţa ochilor celui„cuibărit în vise“; aici, personajele sînt imagini mama, o femeie tînără care iubeşte, o „dulce pasăre a nopţii“, tatăl, bărbatul „cu suflet de condor“, protagonistul, martorul, naratorul însuși călătorind pe căile astrale dintre constelația Lirei şi Carului Mic -, fantasme dintr-o altă viaţă, din povestea unui trecut care e preludiul unui nou început. Pe etajul oniric, se află povestea de dragoste dintre Bărbatul Condor şi Femeia din Palat, viaţa în Oceanul Placentar, visul care e un „extemporal la realitate“, în oglinzi paralele şi, mai ales, fiinţa de dinainte de în-fiinţarea sa în lume. Într-un interviu acordat lui Cassian Maria Spiridon pentru „Dacia Literară“, în 1993, poetul Cezar Ivănescu spune astfel: „Ce se întîmplă: toată copilăria mea, am trăit într-un fel


Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

de visare continuă, într-un fel de paradis al somnolenţei şi asta pînă prin preajma morţii mamei mele, cînd aveam 21 de ani. Prima întîmplare reală, aproape egală cu naşterea, a fost moartea mamei mele. De ce? Păi, noi trăim într-un paradis - placenta maternă. Suportăm un şoc, o traumă, la naştere, luăm contact cu lumina soarelui şi apoi, dacă avem o natură fericită, reintrăm într-un somn, de acesta... prelungit şi fericit. Dacă sîntem atenţi la experienţele concrete din jurul nostru, experienţe care ne solicită, putem să ne trezim din acel somn sau să continuăm pînă la moarte acest somn existenţial. Pentru mine şocul emoţional, lovitura concretă a constituit-o moartea mamei mele“. Un paradis al somnolenței în Oceanul Placentar, pînă la dispariţia mamei, a Femeii din Palat, descrie și Bică Nelu Căciuleanu în romanul său: „M-am hotărît să-mi fac un program. Dis de dimineaţă, exerciţii de înot în ocean. De aceea-mi place apa. Apoi, micul dejun pentru care trăgeam vîrtos de cordon, ca şi cum la capătul lui ar fi fost un clopoţel care o anunţa pe ea, provocînd vîrtejul din Oceanul Placentar, o frînghie comestibilă, o plantă agăţătoare căreia îi mîncam frunzele, parcă era vrejul de fasole datorită căruia îmi luam dese avînturi şi care îmi îmbogăţea cunoştinţele; învăţasem să spun litera «O» şi o repetam: O să mă nasc, o să mă nasc, o să mor, ori o să trăiesc. Da! O să trăiesc mult şi bine. Apoi, urcarea şi coborîrea pe frînghie sub cupola transparentă a burţii Milei Marine (...) Am scris programul şi l-am lipit de peretele din partea de nordvest a cupolei, acolo de unde se vedea cel mai bine. Uneori o auzeam cum gîfîie, cum vomită, cum se linişteşte, cum vorbeşte cu mine. Vorbeam cu mînuţele şi picioruşele în timpul exerciţiilor de conversație: pentru «Da», împingeam cu picioruşele în burta ei, pentru «Nu» , învăţasem să trag de cordon de trei ori. În sfîrşit; am încercat să fac rime fiindcă mă plictiseam; mi-au ieşit numai două, cînd am trecut de luna martie, adică atunci cînd se mănîncă sfinţi; ele sunau cam aşa: Îţi mulţumesc, mamă fără vină, fiindcă sunt aici şi exist. Cînd ies la lumină, am să merg la dentist ca să-mi pună dinţi“. Pe al doilea etaj al naraţiunii, Bică Nelu Căciuleanu trece pragul uşii care desparte/ uneşte visul şi realitatea, în memoria activă, într-o copilărie, adolescenţă şi maturitate (re)trăite şi, în aceeaşi măsură, (re)inventate: „Cu tristeţe dar şi cu bucurie, cînd îmi amintesc, trag după mine uşa lumii trecute, intru tăcut în copilăria mea

şi mă-nchid în ea pentru a o retrăi în liniştea ei, în zîmbetul ei, în liniştea jocului liber, cu naivitatea şi binecuvîntata ei inocenţă visătoare. De acolo îmi trag energiile. De acolo scapără scînteile care-mi luminează cărările pe care-am mers de-atunci încoace și pe care merg încă şi-acum, şi-mi încălzesc sufletul, şi-mi uşurează suferinţa de azi a inimii şi vieţii mele. Astfel, adorm legănat în căldura aşternutului moale al patului ei, ca un melc...“. Mahalaua Precista e cochilia pe care, asemeni melcului, personajul-narator o poartă oriunde, oricînd; jocurile şi jucăriile de pe strada Popa Şapcă nr.l„din mahalaua Precista care este de fapt o fundătură“ de lîngă apa Bistriţei, tovarăşii de şcoală și de „miuță“, de la Liceul de Artă, de la cenaclul din Piatra Neamț, condus de„corifeii“ Cristian Livescu şi Valentin Ciucă, Schela Arini şi o aţă de pescuit de la CFS Săvineşti, fabricile de peste calea ferată, Scînteia şi Steaua, numeroase figuri ale unei umanităţi care însufleţeşte arhitectura mahalalei („uliţe şi case cu acoperişuri înghesuite, ogrăzi pline de acareturi inutile, lemne pentru iernile lungi, grădini cu pomi fructiferi, cu zarzavaturi şi flori, şi iar case, parcă aduse de apele revărsate ale Bistriţei de pe Valea Muntelui, îngrămădite în meandre şi lăsate acolo după retragere; era arhitectura sufletului, a spiritului prietenos mahalalei rămas pe veci înghesuit în mintea mea de copil“), mama cu părul alb şi tata cu părul argintat, „cu cărare pe stînga“, cărările Cernegurei, Doamnei, Cârlomanului, Cozlei sau Pietricicăi, căula, cea mai apropiată cale pentru a trece Bistriţa („căula funcţiona pe orice vreme trecînd călătorii de pe-un mal pe altul, chiar prin locul pasarelei actuale; un bac mai mic agățat din două părți de un

60

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

odgon pe care luneca lent, după cum mișca luntraşul cîrma, şi după cum era Bistriţa de vijelioasă, cu grijă şi maximă răspundere pentru vieţile oamenilor, un mecanism care purta pluta asta prin unde, cu dus întors“), biserica Precista, într-o evocare monografică, Întreprinderea Cinematografică, un meci de fotbal al echipei Ceahlăul, Căminul Coroamă, gospodăriile „radioamplificate“ şi „mahalaua industrializată“, vacanţele la Bucureşti, Brăila, Iaşi, Focşani şi Bacău, dar, mai ales, apa Bistriţei, fiinţa vie, semnul tutelar al locului:„Era, dragii mei nepoţei, vremea aceea, îmi amintesc eu, cu ploi torenţiale de scoteau oamenii din minţi şi Bistriţa din matca ei spre a umbla auctorială, în voia cea bună, pe strada care-i purta şi-i poartă numele și acum cu mîndrie. Vremea cînd, pe timpul revărsărilor, trezită din somnurile ei, Bistriţa îşi întindea braţele somnoroasă, acele şuvoaie tulburi, năvalnice şi reci care se furişau, cînd nici nu te aşteptai, pe uliţele mahalalei. Bistriţa, apa aceasta care m-a învăţat să înot, cîine cîineşte, să nu mă înec, într-una din zilele curiozităţilor mele, şi abia în cel de-al doilea an am putut s-o tai, din mal în mal, înotînd voiniceşte prin valuri, apa aceasta vijelioasă pe-atunci, care este gîtuită azi“. În Mahalaua Precista e o lume magică „deasuprarealistă“, prozatorul structurînd o fiziologie a amintirii, mai degrabă, poematică, într-un paradis al somnolenţei şi visării; Bică Nelu Căciuleanu desfăşoară, în admirabilul său roman, un ecran panoramic pe care îşi proiectează viaţa de dinainte şi de după ce se va fi născut, restituind o lume surpată, cu tot farmecul arhaicităţii sale.


61

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

Când albastra noapte na§te poezie C

ELENA ARMENESCU

I

Când albastra noapte...

Editura NEUMA

ubirea, suferinţa, binele, divinitatea, sunt şi vor fi mereu teme ale dialogului liric capabile să se încarce cu simţirea poetului, cu vibraţia spiritului său într-o creaţie îngemănată a sufletului şi a minţii, impulsul interior propulsând cuvintele. Poetul crează, îndrăgostit de cuvântul care devine imagine, îl încarcă afectiv, poezia sa dobândind astfel o viaţă proprie, îmbogăţită de muzicalitatea ideilor şi de culoarea senzaţiilor. Elena Armenescu, scriitoare prolifică, se află, iată, la cel de-al şaisprezecelea volum de poezii, Când albastra noapte..., apărut de curând la Editura Neuma, cu o prefaţă realizată de Ana Dobre şi un scurt comentariu pe coperta patru semnat de Horia Gârbea. Volumul poate fi definit ca o poematică a jubilaţiei, a elanului imagistic coagulând senzaţii, amintiri, dorinţe, într-o frenezie vitalistă remarcabilă. O stare de spirit în perpetuă mobilitate, ca act existenţial, exaltare romantică a imaginaţiei creatoare. Poeta aduce discursului liric amprenta propriei simţiri, iar dispoziţia sentimentului înălţat de gândire determină stilul poetic. Astfel, autoarea face să vibreze imaginile şi îşi transpune starea, confesiunea, în poeme care transformă labirintul realităţii în intuiţie lirică. Accentul este pus pe suflul erotic, dar şi pe meditaţie şi reverie iar temele dezvoltate într-un limbaj simplu şi direct, cu exprimarea sentimentului concret, plin de culoare şi muzicalitate, formează elementele fundamentale ale universului poetei. Înclinate spre formele limpezi şi spre armonie, spre tradiţie şi clasicitate, exprimate în imagini vii, poeziile Elenei Armenescu emoţionează cititorul prin notele elegiac-sentimentale, prin exultaţia retoricdeclarativă. Sunt poezii ale miresmelor, ale senzualităţii, ale dorinţelor şi chemărilor în care se arcuiesc vrăjite căutările şi sărutările

eveLyne mAriA croitoru topesc zăpezi umbrite. Natura devine o matcă de energii, marile pasiuni se împodobesc de ethos în succesiunea firească a anotimpurilor. Dintr-un instinct al frumosului, al decorativului, poeta analizează liric natura şi o recompune astfel încât simbolurile dorinţei, încă vii, să se proiecteze pe fundalul natural al pădurii. Mituri străvechi se decupează în tonuri aluzive, meditaţii asupra destinului, ecouri-regrete ale tinereţii, toate acestea transportă cititorul într-o curgere ceremonioasă. Transmise în nuanţe, aluzii, sugestii, variaţiuni pe tema erosului, poemele desfăşoară un plan interior care transfigurează rememorarea - în trări ale conştiinţei -, într-o dilematică a eului, a experienţelor asumate, a sincerităţii şi autenticităţii în care confesiunea devine esenţială. Nopţile poetei sunt înfiorate de eros, de ambiguităţi, de amăgire a sufletului aflat la crepuscul. Cenzura lucidităţii diluează într-o oarecare măsură puritatea emoţiei; transpar pe alocuri pacea lăuntrică, beatitudinea în solitudine şi pasul peste vama înrourată către geana nemuririi pe care poeta o mai are de trecut. Distilate în fulguraţii meditative, poeziile Elenei Armenescu se vor receptate fără reticenţa unei desuetudini estetice, ele au o vădită naturaleţe care îl pot câştiga pe cititorul preocupat mai puţin de construcţiile stilistice şi mai ales de faptul trăit. Astfel, torentul liric izvorât din înzestrarea nativă ţâşneşte viguros, uneori clocotitor. Iubitul este lujer la poarta înserării iar absenţa sa îi întunecă zarea poetei care ar dori să topească depărtarea în tumultul disperării. Predispoziţia confesivă a neliniştilor este exprimată într-o prozodie tradiţională, autoarea, educată în spiritual clasicilor, fiind atrasă de atitudinile, ideile şi verbul acestora. Considerând limba mjlocul cel mai sigur de a pătrunde cele mai fine nuanţe de înţelegere, de la rostogoliri de curcubee ale sufletului până la cuceritoarea spontaneitate, este remarcabilă trecerea de la imagine la viziune, de la exterioritate la interioritate, explicând privilegiul acordat de autoare discursului monologic, într-un evantai de rememorări ce invită cititorul la o receptare hermeneutică, decorul variaţiilor pe tema iubirii fiind exterioritatea iar in-

terioritatea fiind libertatea constitutivă pe această temă. Exprimarea plină de seninătate şi emoţie, de înţelegere matură, denotă o bună cunoaştere a sufletului omenesc, absolut normală având în vedere că poeta este de profesie medic. Fineţea minţii dă forţă creatoare actului artistic. Infuzia de incertitudine şi închipuire, voluptatea pentru o neascunsă preţiozitate, predomină în poemele Elenei Armenescu, fiind îmbogăţită în acorduri interioare, în corespondenţe sufleteşti. Topite în sfera propriilor experienţe, într-o legănare sinuoasă, uneori mângâietoare, alteori rupând forma fixă cu unda impetuozităţii, imaginile poetice se ridică deasupra realităţii limitate, pe tărâmul fanteziei libere, al desfătării sufleteşti. Poeta adună cu ochi nesăţioşi lumina lunii, stăpâna îndrăgostiţilor, în timp ce înserarea se lasă lin şi în viaţă se face târziu. Într-un exerciţiu de echilibru poeta se întoarce în sine, se pierde în lăuntrice incantaţii, identificări ale artei cu iubirea, într-un ceremonial cosmic. Spiritualizată, dragostea vine din miezul unor trăiri înalte, din taine cu peceţi încifrate, printr-un coridor de lumină, vertical. Ritmurile eterne ale poeziei de dragoste sunt învăluite în gingăşii, în himere, în aşteptări înfrigurate; în absenţa iubitului mor neprivite stelele-n noapte. Este un spectacol născut din extaz dar şi din descripţii atent stilizate, cu un puternic instinct al diafanului, al dantelăriei poetice. Plăcerea lecturii poate fi, deci, efectivă şi senzitivă. Sentimental, conceptual sau practic, cu pătrundere lentă sau succes rapid, actul creaţiei poetice dobândeşte, pe zi ce trece, noi semnificaţii raportate la conceptul pe care îl defineşte. Uneori, evenimentul cotidian este ridicat în plan poetic, alteori o stare de spirit poate declanşa exaltarea romantică a imaginaţiei creatoare. Cu acest nou volum de poeme Elena Armenescu le abordează cu delicateţe pe ambele, propunându-ne clipe de reflecţie, de adâncire în propriul suflet, de contopire cu spiritul universal. Practicând literatura ca pe o gimnastică a minţii dictată de suflet, autoarea îşi pune în evidenţă talentul şi erudiţia, unind vocaţia medicului - sub jurământul lui Hipocrate – cu chemarea stăruitoare a lirei lui Apollo, ambele aflate în slujba omului.


Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

62

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Criticul de pl[cere

RADU-ILARION MUNTEANU

tot atâtea ipostaze de receptor activ. Apetitul literalității este evident și acesta îi stârnește o supraabundență a reflexivității, care se interpune eului creator al artistului: cu un imens potențial de cunoaștere, cu un deosebit spirit de sinteză și de generalizare, cu o minte elastică, lipsită de dogmatism. Cronicile sale sunt admirabile demonstrații de varietăți stilistice și bogăție de idei. Titlurile lor sunt incitante, stârnesc dorința de lectură și cunoașterea în profunzime a volumelor. Radu-Ilarion Munteanu își concepe cronicile literare pertinent, pe baza lecturilor din universul poeziei ca un act recreator, interpretativ, cu referințe din cele mai diverse domenii ale cunoașterii. Gustul estetic, rafinata sensibilitate, spiritul comprehensiv sunt ecouri ale unei voci care ilustrează unitatea în diversitate. Asumarea și integrarea în aceste destine lirice este aidoma unui dor ce nu se va stinge niciodată, încrederea în veșnicia și veșnicirea timpului Poeziei. Și totul se datorează darului și harului„fericitului cititor” Radu-Ilarion Munteanu despre care Horia Gârbea afirmă pe coperta a IV-a a cărții: „Dacă există mari scriitori, puțini, ce-i drept, există și mari cititori și RIM este printre ei. Bucuria lecturii îl stimulează pe cititorul nostru să comenteze textul să împărtășească lumii deliciile pe care le resimte. Un text citit e savuros doar pe jumătate dacă nu e comentat. Criticul de plăcere își dublează satisfacțiile prin propriile reflecții.” Cronicile lui Radu-Ilarion Munteanu au un deosebit impact atât asupra cititorului avizat, cât și asupra amatorului de inițiere și cunoaștere. Cronicarul nu critică, nu dă verdicte, nu clasifică. El reține repere esențiale, identifică stiluri diferite și orientări estetice, despre care scrie cu un acut simț lingvistic. Nimic nu trece cu vederea din ce-i pozitiv, dar nici aspectul negativ nu este omis; fără menajamente, la vedere, când e cazul, spre atenționare și folosul celui ce a scris. Lectura acestei cărți este și delectabilă, și profitabilă, dar și provocatoare, pentru că nu te poate lăsa indiferent, dimpotrivă, te trimite și la lectura cărților pe care le comentează criticul, implicând, pe de o parte, viziunea proprie în cronici, pe

edus

Sp ezie de CRONICI LITERARE

R

Î

n atmosfera efervescentă a literaturii contemporane, eseistica lui Radu-Ilarion Munteanu dezvoltă, inedit, chipuri de poeți și opere, la confluența dintre viziunea estetică și tensiunea verbului. Titlul cărții recente (Radu-Ilarion Munteanu, Sedus de poezie: cronici literare, Editura Neuma) anunță, prin forma nearticulată a substantivului, un simbol, căci în sfera semantică a termenului se încadrează toată gama de repere ale poeziei: univers, mister dar și realități vizibile, spații fizice dar și metafizice, imaginea spiritului creator, sfera semantică a cuvintelor cheie, organizări prozodice, Cine citește cronicile literare ale lui Radu-Ilarion Munteanu trăiește din plin bucuria întâlnirii cu un remarcabil intelectual de tipul cărturarului expansiv, un exeget profund, cu o frază scăpărătoare, o personalitate culturală de o inconfundabilă atitudine. Și seria trăsăturilor care-l caracterizează pe distinsul cronicar nu ține atât de sensul cantitativ al calităților, cât de substanța folosită cu talent și hărnicie, în măsura să releve experimente culturale și destine literare. Cartea aceasta, cu un titlu pe cât de atrăgător, pe atât de revelator, este și o probă de erudiție a viziunii în raport cu imaginea realității însăși: „Autorul nostru este o persoană care știe foarte multe… și ceva pe deasupra! Iar atunci când nu are habar, e capabil să„inventeze”cu o asemenea seriozitate încât chiar te poate convinge că „născocirile” sale (din indifferent ce domeniu) sunt pură realitate, perfect… adevărate! (Radu Țuculescu) Aici, concentrat asupra fenomenului poetic, Radu-Ilarion Munteanu se raportează la scriitori și stiluri diferite, se multiplică metodic, înzestrat cu virtuțile cunoașterii apreciative. 31 de cronici literare ale celor 31 de volume de poezie, 27 de autori, printre care – Flavia Adam, Lăcrămioara M. Andrei, Florea Burtan, Mihail Gălățanu, Horia Gârbea (2 volume), Marius Gârniță, Andrea H. Hedeș (2 volume), Domnița Flori Neaga, Cristian Pavel, Cezar C. Viziniuck, la care se adaugă volumul Centenar Marea Unire. Zece poeți – o sută de poezii, coordonat de Florea Burtan. Radu-Ilarion Munteanu, provocat de volumele de poezie citite, se multiplică în

S

nicoLetA miLeA

Editura NEUMA 2019

de altă parte, o apetență particulară spre plenitudine. O afirmație a lui RIM este edificatoare pentru sistemul gândirii lui: „Cum correct observa Horia Gârbea, într-un text analitic referitor la cronicile mele literare, n-am de gând, între altele, să-mi inhib tendința nativă de a alege un reper, în raport cu care să-mi construiesc raportul de lectură. Mai pe șleau, să-mi propun a găsi, în textele poetice, elemente diferite de liniile mari ale girului textual de pe coperta a patra. Ca abia apoi să iau la gherghef, cu oarecare parcimonie (cititorului momit cu o cronică de întâmpinare trebuie să-i lași maximum de libertate de lectură), cărămizile structurale ale volumelor.” Identificăm aici omul tuturor simțurilor deschise, al viziunilor integrale, al entuziasmului care nu este lipsit, când e cazul, de ironii subtile sau idiosincrazii umane: „De ce n-aș recunoaște, lectura primă are un dublu scop. Unul primar și firesc. Îmi fac o idee cu cine am de-a face la lectura aplicată. Dar și unul discret. Ca deja străvechi cititor al polivalentului condeier, sper mereu să surprind în textul poetic laturi pe care girantul să le fi omis.” Meșteșugul cronicarului este înscris ca în filigran prin demonstrații măiestrite, semn al conștiinței de sine, al încrederii în destine lirice, al dorinței de a cultiva plăcerea lecturii, a inițiativei și a inovației. Relațiile cu foarte multe alte domenii se constituie, în spiritul său, într-un mod de a dura cărți, dincolo de fruntariile unei singure direcții, cronica literară. În acest sens, cartea lui RIM este și o lucrare în spirit enciclopedist. Gândire a unui creator care mai mult decât mulți alții, și mult înaintea lor s-a dovedit un franc mărturisitor al valorii, fără a înceta să fie ea însăși.


63

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Volume Neuma

www.revistaneuma.ro

Cum s[ visezi color? icu crăciun

C

ei mai mulți oameni visează albnegru, nu color, spun psihologii. În recentul său roman Mierea sălbatică (ed. Neuma, Cluj-Napoca, 2020), Valentin Busuioc are mai multe răspunsuri. Dacă ai copilărit la țară și te-ai stabilit la oraș, cum este cazul său, ai șansa să visezi mai nuanțat și mai expresiv. Sufletul nu se lasă văzut decât dacă ochii plânși au cunoscut tristețea și depărtarea, susține protagonistul, ofițer de carieră. Depărtarea de casa părintească și revenirea, fie și pe calea memoriei, nu înseamnă dezrădăcinare spirituală, ci întâlnirea cu cei răposați, cu locul unde mergeai la pescuit cu bunicul, cu biserica, cu pădurea din apropierea satului, cu pământul moale și mai primitor decât în oricare altă parte, pe scurt, cu oamenii și tărâmul lor de vise. Ei, bine, pe aceștia îi evocă autorul, depășind inhibițiile canonice, găsind stări și atitudini pe care le personalizează într-un stil aparte. Părinții sunt înfățișați cu trăsături distincte: tatăl lăsa toate lucrurile neterminate pentru ca urmașii să le finiseze, mamă-sa „vorbea repede, repede, de parcă s-ar fi terminat timpul pe lume…”, „râde tare, când e cazul, cât două femei tinere”, deși a stat fără soț 42 de ani; când fiul făcea vreo boacănă, îl bătea plângând. Cu toate acestea, între mamă și fiu există o legătură sentimentală nemaiîntâlnită; fiecare simțea când unul dintre ei avea vreun necaz, vreo supărare, chiar dacă se aflau la sute de kilometri depărtare. Comunicarea gândurilor în această familie are tradiție. Femeia stă acasă, se culcă pentru a visa, nu pentru a se odihni; moartea se odihnește duminica. Personajele sunt cunoscute. Bunicul Gheorghe, cel care i-a lămurit multe din necunoscutele vieții, a vânat și hrănit moartea în trei războaie: Al Doilea Război Balcanic, Războiul Națiunilor (Primul Război Mondial) și cel de-Al Doilea Război Mondial, și a supraviețuit fiindcă a tras cu pușca numai în plan vertical; sfatul lui pentru nepot este previzibil: „când vine vorba de ruși, la ei să te încrezi cu toată ființa numai în scriitori și în sfinți, atât”. Baba Safta, ghicitoarea satului, face farmece, dezlegări și legări, ori alte lucruri necurate. Mama îi face concurență cu ghicitul în cafea, dar se supără când o botezi ghici-

toare, căci ea nu ghicește, citește în zațul depus în cana din care clientul a băut cafea braziliană ori columbiană și„dă speranță celor slabi”. Firește, și popa o vizitează, aducând o cană de la biserică, dar bătrâna îi cunoaște viciile și-l avertizează. Deși se cultivă ludicul fin și ironia subtilă când vine vorba de niște metehne omenești, satul încă nu și-a pierdut matricea arhaică; eresurile, tradițiile și miturile sunt încă vii. Nu oricine poate descoperi miere sălbatică din adâncurile pădurii. E nevoie de o inițiere tainică, de un ritual ce trebuie respectat, altfel riști să te întorci acasă cu mâna goală. Întâi, bărbații însurați trebuie să postească trei zile la rând. În perioada aceasta n-au voie să se atingă de femei și nici„să se gândească la măscări”. Bărbatul căsătorit poate fi însoțit de copilandri curajoși și curați la suflet. „Se trezeau cu noaptea-n cap pe lună plină, și plecau desculți, înarmați cu o secure și un cuțit (de pe care nu se scursese vreodată vreo picătură de sânge)”; firește, aveau la ei amnar sau chibrituri, „o frânghie cât mai lungă, o oală mare, adâncă, cu două torți și, după ce se închinau, plecau în tăcere și tot așa intrau în pădure”, o pădure tainică și de nepătruns, în care, „dacă te rătăceai (…) auzeai glasul zânelor, ori pe cele ale spiridușilor, auzeai vocile celor morți”, îl întâlneai pe Dumnezeu, iar cerul se aprindea numai pentru tine. Simbolurile capătă valențe complexe și nebănuite. Și alte personaje pitorești fac parte din biografia satului: nașa Elena încă își mai așteaptă soțul neîntors din război, Ana este dezmoștenită că și-a luat soț un țigan, Bunul autorului, cel care avea harul radiesteziei, cu o simplă ansă de alun putea ghici locul unde se află apă; pentru el, „orice soldat, chiar și inamic, era nevinovat”; acesta își furase nevasta în vârstă de 15 ani, care, cu ajutorul cuvântului, izbutește să-l „dezarmeze” pe boierul ce încercase s-o siluiască. Până să revină la cotidianul zgrunțuros, la raporturile sale cu colegii de serviciu, la întâlnirea cu mama, internată în spital, ce s-a stins împăcată, romancierul ne încarcă și cu alte informații inedite și amintiri care înfrumusețează ochiul și mintea: am reținut lucruri mai puțin știute

despre D. Cantemir, feldmareșalul von Paulus, căsătorit cu o româncă, H. Coandă, secvența hilară cu ofițerii superiori, niște Moși Teacă evoluați, care confundă serenitatea cu senilitatea, povestea boului, botezat Stalin, a porumbelului voiajor, a oului de gâscă, a bărbatului urât, a rugăciunii, a lui Ion, ajuns Sfântul Ivan al Siberiei, a lui Miron, devenit Murat Kuzgun în Turcia, sau parabola cu câinele-lup Zian și nevoia de autenticitate, de viață adevărată. Toate au un tâlc aparte care captează cititorul. Amintirea bătăliei de la Stalingrad, povestită de bunic, când s-a ajuns la canibalism din cauza foametei, nu o întâlnești descrisă în manualele școlare, după cum nici despre omorârea a peste 800000 de cai, din ordinul lui Alexandru Moghioroș, nu vei afla nimic. Ori, lucrurile acestea s-au întâmplat aievea și meritau pomenite fie și într-un roman. Povestașul Gheorghe, cel care ajunge să înțeleagă glasul corbilor și lupilor, și-a învățat nevasta alfabetul Morse, un Morse care funcționa și telepatic, asta fiindcă fiecare își regăsise jumătatea androgină. Sufletele personajelor se leagă între ele ca un cordon ombilical invizibil, chiar dacă îi despart mii de kilometri. Una dintre povestirile cele mai tulburătoare și mai impresionante este cea despre Sfântul Ioan Rusul și cea a păscuței, pusă de Valentin Busuioc în gura mamei sale, când, fetiță fiind, la vârsta inocenței, rândunelele îi mâncau din palme, și reușește, cu ajutorul Sfântului, să-i trimită tatălui, aflat pe front, „păscuța”făcută de mânuțele sale. Uneori, realitatea se pierde în ficțiune, în supranatural, ca în cazul scorburii cu altar, păzit de albinele sălbatice. Faptul acesta dă mult farmec povestirii. O mențiune specială merită intarsiile biblice de la finalul capitolelor, ca o sinteză și, în același timp, concluzie la cele cuprinse în paginile lor. Coincidență sau nu, Valentin Busuioc și Leon Iosif Grapini (amândoi, ofițeri de carieră) au publicat după 1989, după opinia mea, cele mai reușite romane despre copilărie și nostalgia discretă după satul tradițional și oamenii săi; primul, cu Mierea sălbatică, din anul acesta, iar cel de-al doilea cu Viața de la capăt, tipărit în urmă cu doi ani.


Cartea de poezie

www.revistaneuma.ro

64

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

M[cinarea durerii de a fi nicoLetA miLeA

C

reație-confesiune, care ne îndeamnă la reflecție, Drumul mătăsii, versuri, Editura Tracus Arte, 2018, este cartea unui destin-simbol: Mariana Filimon, individualitate concretă, expresie a voinței de a fi și de a face din sosia sa literară un companion liric al propriilor trăiri. Poeta exersează luarea în posesie a metaforei, iluminarea realității prin cuvânt, slujirea învingerii, în singura viață, a fugii timpului, subsumând antinomiile poetice exclusiv artisticului: golul și plinul, noapte și zi, întuneric și lumină, viață și moarte, bine și rău. Cheia Drumului mătăsii ne duce cu gândul la locul de întâlnire a unui sfârșit cu un nou început:„Mătasea broaștei/ e prinsă de tălpi/ cu pași măsurați/ urc pe drumul mătăsii//nu mă întrebați/ unce urc/ linia orizontului/ invizibilă este// un vers mă însoțește mereu/ asemenea mie/ un singuratec și el// nu pot să știu până când.” (Drumul mătăsii) Dacă în acest poem timpul îi mai dă oarecum răgaz, atașat fiind fondului afectiv, organic al omului, în cel de-al doilea poem omonim Drumului mătăsii spațiul este clar exprimat: „Brațele umede crengi/ îmi sunt lunecoase// pe drumul mătăsii/ devreme se-ntunecă// în mine însămi/ măretrag în tăcere// până la cina mea singuratică/ mai e doar un pas.” (Drumul mătăsii) Mariana Filimon scrie o poezie a neliniștilor asumate, de un simț mult mai rafinat al artisticului decât să se piardă în simple revărsări sentimentale. Creatoare a unui univers poetic ce ne familiarizează cu un altfel de joc ontologic de-a modalitățile trecerii, Mariana Filimon, în deplină cunoaștere de cauză, își exprimă încrederea în virtuțile cuvântului, care nu scoate la iveală o esență ascunsă, ci nenumăratele lui reverberații, fețele lui latente: „Doctore, doctore/ omule bun/ mă doare/ corpul meu suferind/ nu mă iartă// merg tot mai greu/ tot mai rar/ nimeni în preajmă nu-mi este/ să-mi întindă o mână// cartea la care scriu/ de o viață/ doare și ea/ și încă doare cumplit.” (Neliniști) Poeta decupează, într-un album liric, etern prin simplitatea lui aparentă, imagini din confruntarea dramatică a realului cu simbolice mărturisiri din misterele infinitului lăuntric al Creatorului. Pătrunderea

într-un univers doar bănuit echi- valează cu parcurgerea unui drum interior ale cărui lumini și umbre surprind în cheie proprie. O realitate salvată printr-o altă realitate naște o tensiune incandescentă, pentru că Mariana Filimon știe să surprindă schimbările în echilibrul forțelor care slăbesc involuntar, cu timpul. Stările au tot mai mult emblema Timpului, iar semnele vieții și ale trecerii devin mărturie pentru creație. Cuvântul înregistrează diagrama resurselor, într-un registru sensibil pe care poeta îl pune în evidență, traducând firescul existenței. Este și o căutare cu rol de primenire a neliniștilor prin cuvântul cu valențe estetice: „Am întâlnit din nou/ inorogul/ cornul lui auriu/ avea invizibile umbre/ drept în ochi mă privea/ de la marginea câmpului.” (Întâlnire). Mesaje cu valoare de semn, de cod și de comunicare liminală se convertesc aici în profunzimea inserării, în esența reflecției, în remarca dezvăluirii unor simboluri echivalabile doar în poezie:„Un orb/ cu bastonul său alb/ și totuși mă recunoaște/ orietenos se înclină/ spre mine// O reverență// poate e singur pe lume/ poate are fiice și fii/ lumea lui/ îmi pare o lume a spaimelor.” (Un orb) Pronumele personal eu, marcă a eului liric, și verbele la persoana întâi singular plasează interlocutorul/ cititorul în central universului liric:„Vorbesc cât pot mai puțin/ ascult vorbele altora/ eu mișc din cap și atât// doamnele cunoscute/ vrute-nevrute rostesc/ ele nu pot trăi fără vorbe// eu însă mă dezvălui/ prin scris/ și-mi este mai bine astfel/ îmi este mai limpede// și dacă aș vorbi/ s-ar face tăcere în voi.” (Vorbe, vorbe…) Bacoviană este rezultatul unei strategii a cunoașterii și a spontanei treceri intertextuale, de la poemele lui George Bacovia, Décor și Decembre, la propria-i creație, care urmează intenția de a construi o alternativă proprie: „Copacii albi/ copacii negri/ bacoviană dualitate/ cu apăsătoare nuanțe/ de cald și de rece/ de strâmt și de amplu/ o definiție a viețuirii/ cu idealul mereu renegat// și ningă/ zăpada ne îngroape/ cum mai zice Poetul/ să poți desluși infinitul/ până auzul te învinge// și ningă/ zăpada ne îngroape.” (Bacoviană) Credința în poezie o ajută pe Mariana Filimon să străbată spațiul și timpul, să depășească treptele inexorabilei treceri, cu in-

evitabile deteriorări în plan fizic:„Sora mea dragă/ îmi știe durerea/ ea vrea mereu s-o aline/ și știe cum// în ea plânge sufletul/ dar mă îmbărbătează/ pe mine/ mă ajută mereu/ și se pricepe s-o facă// ține-ne Doamne/ nu ne lăsa.” (Sora mea) Devenită aspirație supremă, îmbogățirea semnificațiilor, ca dat existențial, creează nuclee generatoare ale viziunii poetice. Din ele se nasc reprezentări inedite, exprimate uimitor ca spontaneitate și prospețime. În virtutea logicii poeziei, descoperim sensuri umane fundamentale, în poeme concentrate, dominate de forță și rigoare:„Cu migală/ duc la bun sfârșit/ lucru imaginar/ ceața din brațele mele/ mă îndeamnă la chibzuință// nu-mi pot îngădui/ decât o fărâmă de adevăr/ ploile vin și se duc/ la orizont/ pâl- pâie o picătură de viață.” (Migală) Sinonim zădărniciei, neantului, nimicul este și el prezent, ca o manifestare dezolantă a senectuții, în care prezentul devine o încercare supremă iar suferința e o împachetare în cuvinte: „Știți voi/ nimicul poate să doară/ un nod al suferinței/ el este/ o neîmplinire// mă întreb cu ce l-aș putea/ lecui/ când treapta pe care/ pășesc/ este propria-mi umbră.” (Nimicul) Semn al iminenței unui ultim refugiu relevând suprafirescul, nimicul surprinde în fața marii treceri: „Să-mi cer iertare/ să-mi șterg păcatele/ drumul vieții/ e lung/ și adesea întortocheat// ce se mai poate îndrepta/ e nimicul/ erate încă nu s-au/ inventat” (Erate) Trăind intens poezia, ca pe un autentic mod de viață, Mariana Filimon construiește o mărturisire de credință care se remarcă prin originalitatea și distincția lirismului, iar Drumul mătăsii este mai expresiv și mai convingător decât orice alt mesaj de susținere.


65

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Cartea de poezie

www.revistaneuma.ro

Rug[ciune §i slav[ conStAntin cubLeșAn

S

lujind ca preot într-o parohie comunală, în Eșelnița - Mehedinți, poetul Sever Negrescu s-a făcut cunoscut, de mulți ani încoace, printr-o activitate culturală deosebită, dacă ar fi să menționăm și numai conceperea și conducerea revistei „Candela din Dunăre”, pe care o editează, cu apariție periodică, de 13 ani încoace, și încă ar fi suficient pentru a-i aduce elogii cuvenite întru strădania de iluminare a enoriașilor săi și, mai mult, a cititorilor din întreaga țară cărora le dăruiește cărți de investigare și interpretare teologică (Ecouri bizantine în literatura română veche, 1998; Biserică și societate, 1999; Fărâmituri de cuvinte. Lecturi evanghelice, 2007; Zile cu sfinți, 2015 ș.a.) dar și inspirate volume de poeme pe teme religioase (Smerenia cuvintelor, 1997; Respirația ploilor, 2001; Strigături în șoaptă, 2003; Din cuvinte regăsite, 2013 ș.a.) care îi îndreptățesc în totul calitatea de mebru al Uniunii Scriitorilor din România. Mai adaug la asta și faptul că între 2001–2008 a coordonat activitatea editurii Mitropoliei Olteniei, în cadrul căreia a redactat și revista „Cetatea Creștină”. Toate acestea adăugându-se la neistovita sa dăruire cu care slujește la altar. Recentul volum de versuri, intitulat programatic Psalmi de zi(s), Editura Doxologia, Iași 2018, îl așează, după recomandarea Anei Blandiana din prefață (Marele dialog de la facerea lumii), în rândul autorilor „care au vorbit cu Dumnezeu, din toate timpurile”. E o poezie cu rezonanțe netăgăduit biblice dar fără a ambiționa la adăugirea celor 150 de psalmi ai lui David, altfel decât excelează doar, la fel, ca modalitate de rugăciune și slăvire a A Toate Ziditorului Lumii:“Doamne lasă-mă să Te ating/ cu o Sfântă liturghie/ și din moarte o să strig/ vino Sfinte mă învie! (…) O să

Te primesc/ în cea mai frumoasă/ dintre case/ în biserica din sat/ unde Sfinții ard (…) viața mea este o Carte/ scrisă cu sânge uscat/ Doamne citește-mă/ parte cu parte/ păcat cu păcat…” (Psalmul 22). Cei 60 de psalmi sunt, la drept vorbind, tot atâtea poeme lirice, pe motive variate, de la invocație imnică la concentrarea meditației lapidare a cugetării („pentru ce avem dreptate când doar Unul este Drept/ pentru ce fugim de moarte când trăim cu moartea-n piept” – Psalmul 60), construind portrete fabuloase cum este această evocare metaforică a morții, bunăoară, într-o frumoasă manieră discursivă tradițională: „mi-a bătut moartea în poartă/ am ieșit desculț și răvășit/ era tristă verde și uscată/ ca un glas de clopot răgușit// singur parcă mi-a fost frică/ nu știam la cine s-o trimit/ și avea o coasă mică/ Doamne cu ce ochi m-a mai privit// n-avea ochi avea doar niște goluri/ și un ten atât de rece ruginit/ dincolo de lumea asta din ce hăuri/ drumurile dintre stele le-o fi rătăcit// și în urma pașilor ce îi săpase/ gropi se înălțau cu praful pribegit/ n-am știut de ce atunci venise/ am închis și printr-o groapă am fugit” (Psalmul 48). Există în toate aceste litanii laice, dacă pot să le zic așa, un soi de misionarism profund religios, rostit în nevoia sacralității prin mântuire. Dar și o revelație pitorescă a unei peisagistici fabuloase, dedusă din factologia mitologiei creștine:„în Rai a început să ningă vara/ cu suflete și mari și mijlocii și mici/ Mântuitorul și-a împodobit cămara/ cu flori din mușuroaie de furnici// în Iad a început să ardă uarna/ trosnind cu suflete și smoală în cazane/ din Galileea a rămas doar Cana/ și din biserici doar zidite Ane// pe drumul greu ce duce undeva/ necontenit să mergem ne e scris/ să fim acel ce niciodată nu era/ Raiul din Iad rămâne doar un vis” (Psalmul 2). Poetul e frământat/mistuit de marile întrebări ființiale („al cui sunt Doamne eu /…/ al cui sunt eu al cui ești Tu /// nimicul cel atât de viu/ mă duce Doamne acsă/ în lume s-a făcut târziu”– Psalmul 7), căutând a-și defini rostul și menirea lumească: „și dacă nu Te caut îmi ești Tată/ și dacă Te găsesc ți-s fiu” (Psalmul 5), nu mai puțin condiția sa scriitoricească:„aș vrea să scriu un poem/ numai cu sângele meu/ într-o

noapte târzie/ înmuiat în Dumnezeu/ drept Călimară/ și mi-este greu” (Psalmul 20), dar și sensul rostului omenesc în lume: „mâinile ne sunt/ porți de biserici/ de câte ori/ ne închinăm// ochii ne sunt/ ferestre de biserici/ de cîte ori/ vedem// inimile ne sunt/ clopote de biserici/ de câte ori/ iubim// gândurile ne sunt/ turle de biserici/ de câte ori/ înviem” (Psalmul 36). Cu același patos înalță imnuri mariane: „Sfântă Sfântă Sfântă/ ca o lacrimă plăpândă/ vino dulce adiere/ peste greul trup de miere// Sfântă Maică și Fecioară/ ruga ta caldă coboară/ peste lumea asta rece/ peste versul care trece// peste versul care trece/ peste greul trup de miere/ peste lumea asta rece/ vino dulce adiere// ruga ta caldă coboară/ ca o lacrimă plăpândă/ Sfântă Maică și Fecioară/ Sfântă Sfântă Sfântă” (Psalmul 42). E în totul o poezie religioasă, nu în sensul de a ilustra prozodic tenme și motive biblice pentru clarificarea ideaticii acestora enoriașilor săi. E o poezie de vibrație emoțională intimă, în duh religios, cu ecouri lumești, dacă doriți, în care verbul se mlădie după canoanele estetice ale poeziei autentice, din totdeauna și de oriunde, vorbind în metafore și parabole: „plouă în gânduri peste întreaga lume/ și-n fiecare strop de ploaie este un ochi de om/ nu plângeți orice vi s-ar spune/ doar omul este rod și rodul este pom// priviți la îngeri cum suspină/ fără să nască fără să mănânce/ în fiecare ochi este o vină/ și-n fiecare pom o sfântă cruce// suspinul îngerilor cât o rugăciune/ ține potopul la margine de loc/ cu-atâția ochi orbim ca un tăciune/ ce-așteaptă-n iad un sâmbure de foc// nu plângeți Învierea de a treia zi/ din Moarte orice vi s-ar cuvânta/ în straturi de copii și roduri de a fi/ priviți cu ochi de îngeri: va ploua” (Psalmul 40). Poet de vocație, ca și preot de vocație, psalmii aceștia ai lui Sever Negrescu nu sunt altceva decât o frumoasă reverență lirică, din poarta bisericii căreia îi slujește, mărturisind-u-se într-un soi de dialog colocvial cu Dumnezeu („L-am chemat la vorbitor pe Dumnezeu”– Psalmul 55) pentru care scrie versuri pline de pioșenie și de credință creștinească.


Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

66

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Metamorfoza prin Cuvânt FLAviA AdAm

C

u o prefață semnată de Paul Aretzu, în al cărei cuprins poezia lui Victor Constantin Măruțoiu, doctor în Teologie, cercetător științific, poet, eseist, referent cultural și coordonator al mai multor cenacluri literare, ne este prezentată ca fiind produsul unui lirism autentic, autoreflexiv, cu o coordonată mi(s)tică și alta ascetică, se deschide volumul Al treilea munte (2018), publicat la Editura Școala Ardeleană, un volum cu pregnante influențe din sfera teologică, dar și din cea a arealului tradițional românesc. Aducerea în prim plan a casei părintești, ca punct al reîntoarcerii spre rădăcini, un spațiu al reveriei, gingășiei, echilibrului și comuniunii, un tablou viu, înnobilat de îmbrățișarea bunicilor și sărutarea de pe frunte/ a unchiului, devine un factor declanșator al aducerii aminte, al exteriorizării sentimentelor de duioșie și de apartenență. Lepidoptere sortite unui ciclu de viață special, trecând printr-o metamorfoză spectaculoasă, de la stadiul larvar de omidă, la pupă și apoi, la stadiul de adult, fluturii au avut, de-a lungul timpului, o simbolistică aparte, fiind considerați o formă de materializare a sufletului, la granița dintre viață și moarte. Mai mult, în antichitatea grecoromană, o întâlnim pe zeița Psyche, întruparea sufletului și a vieții, cea care este înfățișată artistic purtând aripi de fluture. Așadar, poate nu întâmplător, elementul dinamic ales de poet să dea viață imaginii statice, este tocmai un fluture: în casa strămoșilor mei/ a intrat/ un fluture alb. Pornind de la nonculoare, o explozie cromatică însoțește și întețește emoția; ca într-o-nchipuire, un fluture alb ademenește fluturi multicolori, impactul acestei experiențe emoționale fiind similar cu o adiere a celor/ ce pășesc în legendă (Casa cu fluturi). Dumnezeu, simbol al perfecțiunii și al sublimului, al vieții eterne și al milei, se dăruiește pe Sine, din dragoste, oamenilor. În Sfânta Evanghelie după Luca (22:19), citim: Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Urmând îndemnul Fiului, autorul se raportează la divinitate ca la o sursă de lumină spirituală și de nesfârșită iubire, împărțită între oameni și îngeri, deopotrivă, toți supuși aceluiași Părinte îndurător: Tu ești sfera/ Iubirii/ Doamne/ ca o pâine/ împărțită/ între îngeri și oameni (Rugăciune). La fel cum apa înseamnă viață, și Dumnezeu înseamnă viață. Asemenea unui fântânar iscusit, autorul caută să găsească limpezimea și răcoarea pânzei freatice spirituale, apelând la bunătatea divină, la ajutorul Celui pentru care nimic nu este cu neputință, care poate aduce lumină în întuneric, ploaie în deșert, viață în moarte: degetele Tale/ împart/ fântâni/ în deșerturile nocturne. Pasionat de jocul de șah, poetul îl transpune în poezie, comparând cu acesta, lupta dintre bine și rău, dintre divinitate și îngerii căzuți, o bătălie între Apus și Răsărit, în care oamenii, spirite dualiste, ancorate între sacru și profan, pioni rătăciți/ se întorc la Regina/ Albă, întru adevărata credință (Deșert nocturn). Cuvântul este punte de legătură între om și Divinitate, între autor și harul poetic, dar și între sufletele semenilor. Atingerea cuvântului e similară atingerii unei mâini, dar puterea sa este

înmiită. Cuvântul are forță, are amplitudine. Așa cum odinioară, după treizeci și nouă de ani de pribegie-n deșert, Moise a lovit, cu toiagul său, stânca din Cades și din ea a țâșnit apa care a săturat israeliții însetați și animalele lor, tot așa și Cuvântul este deținătorul unor forțe uriașe, capabile să cresteze până și piatra: am trecut cuvinte/ peste albia/ atingerilor tale/ am crestat piatra (Puntea de lumină). Desăvârșirea se face prin ardere, prin suferință. Omul, trup de țărână deasupra căruia Dumnezeu a suflat duh, este un vas de lut care trebuie prelucrat până când este atinsă o anumită formă, o anumită textură, o anumită rezonanță spirituală. Această creștere presupune atât influențe exterioare, metafizice sau nu, cât și un act de voință, de autodisciplinare. Cuvântul ia naștere din cenușa rezultată în urma arderii, în urma procesului de metamorfoză, una văzută ca modalitate de înțelegere a mecanismului funcționării cunoașterii superioare. Într-un cadru existențial bidimensional, teluric și, prin metaforizare, al sacrului, fumul și lutul din vale/ sunt/ cenușă a vântului, iar omul, martor al celor văzute și nevăzute, din lumea de aici și de dincolo: noaptea își revarsă/ umbra/ între maluri cu îngeri (Cenușa vântului). Omul, minunata creație a Domnului, este mărturia vie a începutului, dintr-o vreme în care omul și Dumnezeu pășeau împreună, în deplină liniște, armonie și pace, în Grădina Edenului, înainte ca păcatul să distrugă echilibrul relației dintre Creator și creația Sa: suntem urme ale unui timp/ în care Dumnezeu/ pășea (...)/ în liniștea serii/ alături de noi (Al treilea ceas). Dumnezeu, prin Fiul Său, s-a dăruit omenirii, oferind fiecărui individ în parte, șansa iertării, a mântuirii. El nu locuiește decât în Lumină, Adevărul Său e viu, El însuși este Adevărul suprem: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. (Sfânta Evanghelie după Ioan, 14:6). Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt formează o entitate inseparabilă, cea a Sfintei Treimi: Dumnezeu nu poate fi împărțit/ precum nici vântul nu poate fi crestat/ nici soarele/ nici ploaia (Dansul zimbrului alb). Dumnezeu este izvorul vieții. Cuvintele fiilor credincioși ajung la urechea Sa, prin rugăciune. Rugăciunile sunt păsări înălțate spre Dumnezeu, ele duc mesajul omului acolo unde pașii acestuia nu pot ajunge: în căutarea izvorului/ se nasc păsări. Credința este o scară spre cer, printre cedrii/ celui de-al treilea munte. Drumul spre desăvârșire nu poate fi parcurs decât într-o deplină tăcere, în smerenie, în Adevăr: pe treptele sale/ pășește liniștea primului Cuvânt (Al treilea munte). Dacă Apocalipsa biblică este una a înfricoșării, a însângerării, a unui sfârșit devastator al întregii lumi, cea din poezia lui Victor Constantin Măruțoiu, este una mai puțin înspăimântătoare, una a cernerii finale, în care toate pietrele vor avea un sfârșit/ se vor cerne pădurile/ se vor cerne izvoarele/ se vor cerne rugăciunile, în timp ce dimineața se va ridica dintre umbre și suflete/ pe umerii serafimilor (Apocalipsă). Prin volumul său, Al treilea munte, autorul aduce, în fața cititorilor, mărturia propriei transformări spirituale, sub atingerea Cuvântului duhovnicesc, dar și a Cuvântului poetic.


67

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Focus Neuma

www.revistaneuma.ro

O drume\ie prin interiorul fiin\ei GeLA eneA

V

olumul Atacă și fugi (confesiunile păpușii voodoo) de Ramona Muller, reprezintă, în peisajul literar actual, încă o realizare editorială, purtând marca Neuma, cu privire la poezia contemporană românească. Autoarea, profesoară de geografie, pasionată de călătorii prin zone pitorești ale țării, propune, prin titlul volumului, o combinație între curaj (Atacă) și tehnici de supraviețuire, în caz de pericol (fugi), din convingere, pesemne, că natura umană conține doze diferite de temeritate și de frică. Prima poezie din acest volum se numește profa de geografie, termenul colocvial, încadrabil într-un argou bonom, are ca efect crearea unei familiarități între autor și cititor, dorindu-se, deopotrivă, și artă poetică, întrucât textul relevă legătura dintre sinele creator și operă; profa fiind cea care poartă la subsoară catalogul plin de îndoieli adânci cât groapa marianelor /albastru cât oceanul pacific/și avântat de speranțe cât everestul(… ) vulturul andin i se odihnește pe umărul drept/ planând de pe vârful stâncii spre vârful peniței. Poezia Ramonei Muller pare o drumeție prin interiorul ființei, reverberând spre cadre naturale exotice, ca de exemplu, marsupiul Australiei. La capătul acestor drumeții lirice poeta găsește uneori un teritoriu devastat: tropicul capricornului face explozie /atâta deșert în oameni /atâta secetă în Dumnezeu (plete de foc). Dragostea este considerată de Ramona Muller nebunie carnală, un dans închegat de pătrunderea în abis, în timp ce degetele încolăcite reinventează lumea. În liniștea promisă poeta reușește o surprinzătoare și originală metaforă, prin care definește starea de calm purificator: în absența porumbeilor/străzile trag fermoarele asfaltate/pentru lacrima cerului, iar poezia desupra noastră este toată lumea se structurează din construcții hiperbolice, care, în viziunea autoarei, au rolul de a diminua banalitatea lumii, de aceea se forțează discursul spre direcția totul e posibil, ca atare, păpădiile fac skandenberg (…), greu de închipuit cu ce forță, iar bunicul rămâne cel mai tânăr dintre oameni și-a prins ridurile în buchet…(la

nivelul percepției afective, bunicul poate fi, într-adevăr, tânăr, cel mai tânăr, în spirit). Disponibilitatea poetei pare imensă, atâta timp cât mărturisește că: mă pot muta chiar pe Arca lui Noe /dar ce folos/ fiecare ne purtăm potopul. O artă poetică este și textul care dă titlul volumului, în aceeași notă de melancolie și reflux al iubirii: ce putem vindeca în viața asta /când doar cu un upgrade/ inventăm trecutul/ pentru ca durerea să depună mărturie.

R a mo n a

Mü l l e r

atacĂ Şi fugi!

(Confesiunile p[pu§ii voodoo)

Editura NEUMA

Coexistă în lirica Ramonei Muller secvețe căutate, cu intenția obținerii efectului de șoc, ceea ce se întâlnește la mulți autori contemporani, care încă își caută individualitatea, cu secvențe natural poetice, expresive și convingătoare, atât în forma, cât și în conținutul lor. Spre exemplificare, cităm poezia despăgubirea dumnicilor furate: tocurile mele flamingo pășeau pe/ acoperişurile barbare de dorinţe/ îmi ofereai nuci verzi la colţul oriental/ iarna mea are încă şuviţe roşcate/ doar rădăcinile albe/ obosite de povestea amantului rătăcitor/o cale ferată /o cale întoarsă/ un du-te de-aici /vino mai încoace/ repetitiv şi adânc/ca un fermoar/ tras din reflex.

Poeta își asumă actul creației, în duritatea lui, afirmând că, de fapt, tranșează carnea realității, într-o virtualitate pe care o speră de lungă durată (oameni cu măști vii). Confesiunea păpușii voodoo, poem amintit în subtitlul volumului, are o temă de actualitate, am spune chiar cool, dacă o raportăm la fervoarea unor autoare, anume, feminismul, ca atitudine de contrabalans la literatura masculină: sunt fiica norocului /o păpușă voodoo în ai cărei ochi nu sclipesc niciodată constelații/așa e scris femeii /să plângă pe străzile confuze ale orașului cu scări și oglinzi/ambitusul coapsei mele se aude/ îmblânzind minutul care îngroapă secundele/nici măcar soldțții de plumb nu mai scriu bibliografii/ cu frăția corbilor. În acest periplu ființa poetei se poziționează spre exterior, urmărind, pe verticală, cum se transfigurează materialitatea și efemerul, în spiritual și sacru: țara mea trece dincolo de îngeri/ ca să lustruiască/o bucată de cer(natură moartă). Într-un microtablou închinat pădurii, Ramona Muller deplânge gestul inconștient al tăietorilor de arbori, numiți, metaforic, tăietori de lumină: oamenii tăietori de lumină/ poartă cagule /copacii/îşi poartă rănile. Dintr-o cu totul altă perspectivă, autoarea contemplă și alege gestul pocăinței, ca fiind singurul salvator: e timpul mâinilor uitate în rugăciune/dar duminica își scoate mănușile albe /cetina se strânge în chihlimbarul ,tremurând/de înțelesul curat. O probă de virtute poetică am remarcat în sevența ce surprinde sinestezic răsăritul soarelui: Zorii ștrangulează felii de lămâie solară/același clișeu înfipt în molarul doemitorului (în câte feluri). Despre poezie, în general, dar și despre poezia sa, în special, Ramona Muller ne avertizează: orice poem răstignește /un compromis în semn de adio /cu atât mai mult în noi /cei retrași în amurg inexplicabil. Până la amurgul, inexplicabil sau nu, citim versurile Ramonei Muller, din volumul Atacă și fugi (confesiunile păpușiii voodoo), descoperind o poetă matură, cu încă multe resurse demne de exploatat, în sens benefic, pentru toți cititorii săi.


Focus Neuma

www.revistaneuma.ro

68

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

„Fluvii în rama ferestrelor”

C

rALucA FArAon

artea Ramonei Müller, Atacă și fugi (confesiunile păpușii voodoo) apărută în 2020 la Editura Neuma, Cluj, este una de poezie, dar, în același timp, este o hartă a gândurilor, senzațiilor, amintirilor unei femei care observă lumea ca pe un melanj neliniștitor de pericole și bucurii ascunse ochiului unui pasager grăbit. Titlul este oarecum un contre-emploi față de corpusul cărții. Te aștepți citind să descoperi un stil alert, o mușcătură dureroasă a versului. Impresia la sfârșitul lecturii este însă alta: o lentoare a curgerii versului din cauza unor texte ample, a unui acut sentiment al trecerii timpului, al lipsei comunicării (între oameni, între generații, între iubiți etc.), chiar o oareșice imagine de puzzle al impresiilor despre locuri care se vrea ordonat nu numai prin emoția rememorării, dar și prin activarea unui anumit simț cerebral al observării dezechilibrului valorilor umane. Cu alte cuvinte, acel„atacă” din titlu ar corespunde minții care observă, adultului blazat sau îngrijorat. Poate un semnal de alarmă. Poate o încercare de comunicare cu cititorul. Chiar dacă versurile nu sunt niciodată efervescente și pamfletare, un ton de atac se simte în foarte multe texte. Iată începutul unui poem foarte potrivit în acest sens: „iubirea aproapelui niciodată departe/ încrucișează fluviile în rama/ ferestrelor închise/ locuim/ în cartiere de cerneală/ unde/ blocuri pline de egouri/ trăiesc fandosite/ și se tem că vor fi părăsite// va fi cineva care să riște/ care să înțeleagă/ că sfârșitul păcii/ înseamnă războiul orb pe dinăuntru” (egouri testamentare). Mai degrabă amărăciunea și nu revolta caracterizează viziunea acestui „atacă”, o amărăciune dată de faptul că ignorăm legătura cu trecutul, cu istoria, cu bunicii, amărăciunea celui care călătorește mult, dar este suspicios cu privire la beneficiile globalizării, amărăciune și îngrijorare în fața pericolului dispariției valorilor umanitare. Spune ce ai de spus și refugiază-te în amintiri! Cam asta ar fi traducerea personală a titlului Ramonei Müller. Nu ca o fugă, în sensul lașității, dar în sensul recuperării fericirii din trecutul străjuit de vorbele înțelepte ale bunicii, de prezența înțeleaptă a bunicului, de zilele tihnite ale copilăriei. Pe măsură ce parcurgi textele, se observă trei paliere distincte ale imaginarului

poetic. Unul este exotic. Fie sunt referiri la peisaje („groapa marianelor”, „oceanul pacific”, „everestul”, Australia, Gangele, zidul chinezesc)/ la fauna aferentă, fie la religia orientală: reîncarnare, Shiva etc. In extremis, până și referirile la Occident (Franța, Paris, în special) se pot încadra în ceea ce s-ar numi motivul „voiajului” exotic (de amintire simbolistă), ca o evadare din cotidianul imediat, fie și ca exercițiu al imaginației. Al doilea este cotidianul imediat, sordid, apăsător. Cu blocuri, clădiri în neștire, cu spațiul unei săli kafkiene în care se semnează la condica existenței monotone, cu cearșafuri șifonate, semn al iubirilor pe ascuns, cu lipsa banilor, dar și a emoțiilor autentice: „am rămas fără bani/ așa că am adunat/ amintirile contorsionate/ și un mănunchi de coloane vertebrale/ deh/ fiecare generație îți poartă cervicala/ și am pornit spre talcioc// aș vrea să fac troc/ ți să ofer la schimb/ un ciot dintr-o utopie/ o carte dintr-o frântură de viață/ și un balansoar plin de praf// ce-ar fi să ne luăm vacanță când lumea/ ne dispare în șapte dimensiuni/ să ne luăm concediu fără plată/ sau cu plata/ în natură/ în natura ochiului/ în natura sinelui”(cash). Al treilea palier e cel mai profund, nu la vedere, dezvăluie un lirism intimist, o oarecare intenție metatextuală și poate fi definit chiar prin versurile autoarei: „dar poemul acesta e un iepure al deșertului/ cu urechile ciulite/ dacă închizi ochii/ vei descoperi că sufletele au culoare/ dar poartă aroma/ nufărului/ zămislit în noroi”(fără vreun motiv anume). În această zonă a sufletului se dezvăluie vulnerabilitatea care are o aură nobilă. E a femeii care nu vrea să uite de rădăcini, de fetița de odinioară, dar care simte stigmatul trecerii vremii: „copil fiind îmi amintesc/ așteptarea apăsătoare/ a turtei de Paști/ și a oului care lua forma raiului// acum totul se micșorează/ totul se dilată/ îmi chem depărtarea/ dar nimeni nu mai calcă în urma mea/ fânul necosit își așteaptă stăpânul/ afară se întâmplă vara/ înăuntru ne e teamă/ și miroase a busuioc” (trepte înapoi). Vulnerabilitatea se configurează și ca semn al iubirii femeii – fetiță, mamă și iubită, totodată. Cu inima ei mare în care încape o lume, cu durerile și bucuriile ei. Care tânjește după pasiune și tandrețe: „eliberează-mi nebunia/ dar sărută-mi ochii/

e o altă primăvară/ în neștiutele toamne” (poemul din ierbar). Care acceptă până și să fie uitată:„cum să mă strigi pe nume/ când ție nu îți ajunge/ spațiul dintre omoplații/ îngerului albatros” (tranzit). Totuși, autoarei îi e teamă de etalarea emoției, preferă, în general, tonul sceptic:„dar de cele mai multe ori/ două inimi suprapuse/ tind spre o eclipsă totală/ dacă ai două mâini/ asta nu înseamnă că poți construi dublu/ dacă ai două nări/ asta nu înseamnă că respirația ta/ este și pentru celălalt”(asortare sceptică). În ceea ce privește rigoarea constituirii arhitecturii volumului, se poate spune că ar fi necesitat, poate, mai multă atenție. Se citește greu, poemele sunt lungi, cu treceri bruște de la o idee la alta. Când scrie dozat, Ramona Müller convinge. Spre exemplu: „ultima picătură solară/ din transfuzia toamnei/ lacrima aurie/ din livada bunicii/ un oftat/ într-o gutuie”(candela amintirii). O mai mare atenție ar fi necesară și în ceea ce privește impactul cuvintelor: „amantlâc”, „spermatozoidul amintirii/ se frânge în ecolocații astrale”, „unde nașterile mele din pietre concubine” nu sunt cea mai fericită alegere. Există însă, nu de puține ori, creații surprinzătoare:„lăsați iarba să învețe mersul coasei/ larg spre miezul pâinii”;„se grăbesc/ jazzul velur/ și iguana”; „extrag radical din coapsele străinei perfecte/ pentru gândul ponei/ și destinul copită”. Ceea ce dovedește talent și ingeniozitate.


69

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

Terapie cu ceai §i poezie monicA GroSu

C

u noul său volum de versuri, Gramote (Editura Junimea, Iași, 2020), Gellu Dorian se poziționează într-o zonă tematică inedită, oferind spectacolul vegetalului aromatic, alături de o întreagă tradiție de înțelepciune și spiritualitate terapeutică. Prin tonul lor calm, poemele poartă spiritul plantelor cu efectele lor tămăduitoare, instalându-se ca un balsam peste suferințele trupului, dar și ale sufletului deopotrivă. Această apropiere uman-vegetal este cu atât mai spectaculoasă cu cât presupune inițierea într-un limbaj tainic, reiterat mereu în formele unui ritual ancestral, de această dată dublat de valențe lirice și asociative deosebite. Memoria textului acționează ca o forță recuperatoare a unei înțelepciuni de veacuri, canalizând atenția înspre semnificația gestului cu aura sa de sacralitate.„Florile de salcâm le culegeam dintre spini/ ca pe niște lacrimi înghețate de pe fruntea lui Iisus/ de pe o icoană din Siberia, din buzunarul/ în care tata-și ținea inelul găsit într-un canal din Kiev/ și visa la copacul sub care va sta, nu știa sigur/ dacă în acea viață sau în alta, dar era bine, mirosul/ florilor îl îmbăta atât de tare încât uita unde se află,/ până când și în nările mele de atunci,/ simt acum mirosul din care mai târziu m-am născut,/ alteori, vara, în tigaia încinsă cu ulei, trecute printr-o cocă,/ mama făcea din florile de salcâm clătite pe care tata ni le dădea/ tot ca pe niște lacrimi ale lui Iisus,/ să ne vindece bocetul smuls/ ca dintr-o rană de sulița care gemea toată iarna în cana cu ceai/ pentru a alunga roșul care ne stătea la toți în gât.” (Florile de salcâm). În această matcă se așază, cu atitudinea cea mai firească și totodată cu grijă cochetă, poemele, văzute metonimic asemeni unor leacuri de îndulcit viața, despre care Ioan Holban menționează în Cuvântul însoțitor al cărții: „Gramote poate fi placa turnantă a poeziei lui Gellu Dorian care, cu acest volum, abordează fondul arhaic şi orizontul mito-poetic nu doar românesc, dar şi cel al siberiilor cu strănut de eschimos. Figura tutelară este, aici, vraciul, şamanul din iurta siberiană, care, cunoscând simbolistica numărului 6 („666”), caută în sacii adunaţi leacurile de îndulcit viaţa, adică plantele de leac, de la rostopască, cicoare, păducel, tei, mușeţel, şofran, gălbenele, po-

jarniţă, măceşe, levănţică, tătănească, coada calului, urzică, până la caprifoi, busuioc, roieniţă, ghimbir, anghinarie, brânca ursului, câte şi mai câte...”

În unsprezece capitole sau cicluri poematice, plus Epilog, viața se desfășoară între mit și realitate, iar trupul înregistrează ca un martor fidel însemnele trecerii și mai ales ale suferinței. Subtil și foarte grijuliu, se alunecă spre orizontul văzut și nevăzut al interiorității, al ființei profunde, acolo unde lupta cu boala poate atinge cote febrile, iar în memoria cărnii e cuibărită epidermic teama. Povestea palimpsestelor nedescifrate presupune un traseu inițiatic, alături de asumarea temporalității sau a viețuirii la limită. Procedural, boala se cucerește prin descântec, dar ea se și deconspiră prin ironie, parodie, poveste cu tâlc. E un drum ce presupune răbdare de melc, o puternică referențialitate și sublimare simbolică, fiindcă așa cum se știe, nu doar destinația contează, ci și parcursul, iar în cazul lui Gellu Dorian, călătoria nu se poate lipsi de puțină filosofie:„Frumusețea nu se tratează cu nimic, ea rămâne o/ boală care se vindecă de la sine, ține puțin/ când este doar o carcasă a unui suflet inanit, și/ ține până la capăt, când inima primește sufletul/ și-l oploșește acolo ca într-o memorie poeziile/ care vor salva lumea, așa cum vezi în câte un bătrân/ neastâmpărul unui copil care se bucură/ de sfârcurile mamei lui ca iubitul de țâțele iubitei,/ ori primăvara, prin câmpul plin de flori,/ miei zbenguindu-se fără frica jungherului/ din brâul ciobanului care sare la gâtul fiarei/ gata să pună capăt frumuseții care habar n-avea că există,/ și nici măcar atunci când plânge, frumuse-

țea/ nu plânge, ea doar strălucește în ochii/ în care soarele se îndrăgostește de sine.” (O boală care se vindecă de la sine). Poemele de față se deschid spre tărâmul imaginarului ancestral, realizând un echilibru între viziune și fantezie, între realitate și visul recuperator. În răgazul bine temperat al cărnii, o cană cu ceai aromat își are poezia ei și tocmai această fâșie subțire de viață, doldora de mirosuri și tactilități, de mângâieri închipuite sau tămăduitoare, se conturează cu acuitate geometrică în aceste versuri. Poetul asociază cu ușurință registre stilistice, întâmplări și trăiri, dându-le suflu epic, angrenându-le în povestea trupului și a sufletului din ce în ce mai vulnerabile. În acest context, aromele trecute prin alambic sau ceaiurile cu întregul lor ceremonial amintesc nu doar de ritualuri șamanice, dar pot fi și un medicament tocmai bun pentru ameliorat frica de moarte a ipohondrilor. Aparent inofensive, viziunile autorului sunt suculente prin ironie, umor, fără a-și pierde nota de lirism și sensibilitate. Confesiunea lirică înregistrează neliniști cotidiene, răni sufletești și trupești, refugii spre zonele de maximă sinceritate, cu speranțe mereu înnoite și amenințări thanatice: „Doctorii cu arginți sunt ca frunzele uscate de urzică/ pe care le arunci iarna în ibricul din care speri/ să răsară vindecarea pe care toată vara ai uitat-o/ printre bălăriile unei lumi care și-a făcut un rost/ din a te uita acolo, într-o iarnă gârbovită/ lângă o sobă cu cenușă rece/ ei sunt cei cărora le plătești ca lui Caron/ cei doi bănuți pe care ei îi vor înmulți peste ochii tăi/ așa cum știu că cel născut va fi mâine/ cel fituit de ei, până la capăt, când ca tine/ întins pe un nor îngerii te scutură în văzduhul/ furat de iluzii ca frunzele toamna de vântul/ slobozit de gurile rele ale verii care n-au mușcat/ nimic din ceea ce toamna a rodit/ în rănile tale.” (Rănile tale). Discret și aluziv, poemele din Gramote aduc povestea timpurilor trecute și viitoare, re-scriind Îndreptarul vindecării miraculoase prin armonia cu tainele lumii vegetale, cu spiritul tutelar al naturii, căci, cu acest prilej, Gellu Dorian trasează conturul unui nou teritoriu de expresivitate și lirism, deloc sau puțin explorat în literatura noastră de până acum.


Volume Neuma

70

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

www.revistaneuma.ro

Poezia scris[ pe tastatura interioar[ GeLA eneA

L

RALUCA FARAON

Alchimia memoriei R

a Editura Neuma, în colecția Arca, a apărut volumul de versuri Alchimia memoriei, fiind al doilea semnat de Raluca Faraon, poetă și, deopotrivă, autoare a unor recenzii din care se remarcă spiritul crititic și capacitatea de empatie cu poezia contemporană. Volumul amintit mai sus debutează cu mottoul fi-mi noapte tu, după cum vezi memoria zeilor veghează, prima parte fiind intitulată Sonată pentru micuța japoneză, partea a doua având titlul La răscrucea cuvintelor, cu mottoul: poemul ne respiră aiurând. Într-o toamnă a tuturor melancoliilor, a spaimei și a invaziei de viruși, cum altfel să se deschidă volumul Ralucăi Faraon, decât cu un preambul ce ne avertizează că toamna e un zid/din care se scurg /îmbrățișări ratate. Preambulul său are, în continuare, și o variantă idealistă, în care existența umană apare ca un puzzzle, mereu completat sau descompletat de mâinile avide ale destinului: uneori jocul rămâne cu anii descompletat/așa că nu știi niciodată cine ești /până când memoria nu se hotărăște /să adune (ca să nu dispari în neant)/ piese-chip /piese-trup /piese-membre/ piese care țin respirația mea și inima ta împreună. Monologul confesiv, prezent în textele următoare, aduce în fața cititorilor ipostazieri la care puțin ne-am aștepta. Astfel, inima devine o sepie, unde brațele nu converg în obiectivări, mai degrabă se anihilează unele pe altele, ca în acest fragment: două brațe iubesc/ două le taie elanul/ două zămislesc spaime/ două le leagănă. Și, pentru că am remarcat propensiunea către fețele multiple ale sinelui creator, ca temă predilectă în acest volum, următorul text pare o demonstrație sui generis: rămas fără trup /într-un târziu banal de letargică toamnă /de aceea întrupează-mă /însetează-mă /istovește-mă /și ia-mă de la capăt (ipostaze). Fără vocea interioară, har divin și, în același timp, sursă de trăiri contrastante, poeta consideră că eul ar semăna unui zeu olog, incapabil de a surmonta veșnicia apăsătoare. În poemul-sărut printre gratii Raluca Faraon optează pentru construcții poetice

Editura NEUMA

binare, structurate antitetic, vizând o eventuală bipolaritate a sinelui, o dedublare sau, poate, o fragmentare, în măsură să-i asigure conexiunea cu Timpul: temnicer și deținut/ rațiune și nebunie / schimbăm periodic rolurile. Desigur că predispoziția pentru o iubire desăvârșită, capabilă să completeze ființa poetei, apare în monologuri adresate unui partener ideal, mai mult ivit din ficțiuni repetate, decât dintr-o realitate palpabilă. De aceea, portretul acestuia se conturează la nivel micro într-un fel de tricotaj al stărilor: tricotez răsuflările tale/tricotez tăceri apăsătoare/tricotez urmele suspinelor de adio/sunt o fetiță serioasă închisă în lumea poveștii. Ritualul iubirii are și el prețul său, un parcurs dinspre sine către celălalt, întâi reverențios, apoi, din ce în ce mai colocvial, până la neașteptata destrămare a miracolului și instalarea nostalgiei după ce-a fost sau ce-ar fi putut să fie: dumneavoastră ascundea voluptăți/ca draperia din catifea șifonată/pe care o mângâie/vinovat/copilul săracilor când nimerește la conac/o draperie mascând intrarea unei încăperi/ (evident) de neintrat./și mâinile noastre stăteau cuminți în poală./acum tu

ne-a apropiat răsuflările prea mult /nu vrei să știi cât doare. Fire dilematică, mizând pe conotații insidioase ale iubirii, Raluca Faraon nu se sfiește să afirme: ce vânătoare sublimă/și cât mă obosește lupta asta cu sângele tău vinovat/ care s-a aprins/ înainte de a mă cunoaște (Îmblânzește-mă). Din prea multă dragoste se ajunge la gesturi devoratoare, căci nimic și nimeni nu rămâne nepedepsit, nici chiar purtătorii aurei de fericire: când ne vom trezi/ vom înota într-o mare înfierbântată /vom țipa ca pescărușii /și ne vom smulge unul altuia ochii/de foame. Iubirea-suferință, iubirea-purificare, iubirea-tortură sunt laitmotive frecvente în lirica autoarei, așa cum regăsim în alte poeme ale acestui volum, din care exemplificăm câteva titluri: tortură medievală, litania uitării, de câte ori să reluăm o despărțire, eșafod, ca așchiile, vinoteca renunțării etc. La Raluca Faraon ludicul trece în plan secundar, registrul său liric este, mai degrabă, unul grav, cu tonalități de meditație și de elegie, rareori de imn, ceva planează mereu, o incertitudine, o umbră, un mister care neliniștește ființa poetei. Am remarcat trimiteri înspre mituri celebre, asocieri cu psihanaliza, o tendință de coborâre în străfundurile sufletești de unde se extrag pasiuni, angoase, așteptări. Poezia Ralucăi Faraon developează un univers policrom, tematic și imagistic, în care cuplul adamic e prins într-o veritabilă cavalcadă: și dacă n-am mai fi supuși/ tu de o noapte/ eu – de-o zi /tot ne-am goni /tot ne-am mușca/sălbatici prinși în colț/de stea. Volumul conține câteva arte poetice, ultima intitulată sfârșit, în care lectorul descoperă fragilitatea, teama, ca și vulnerabilitatea ființei poetei: e noaptea renegării m-ai alungat /și întunericul a cuprins poezia /lupii au ieșit la vânătoare /pe foaia albă a tăcerii tale/ mi-e frică!/ aruncă-mă iar pe cerul inspirației/ poetul durerii mele. Pe cerul inspirației cred că se aruncă singură poeta Raluca Faraon, doar că are nevoie de cititorii care să-i urmăresacă ascensiunea, pentru că, indubitabil, evoluția sa este una convingătoare și merită toată atenția.


71

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Cartea de poezie www.revistaneuma.ro

Poezia exuberant[ vASiLe vidicAn

R

ecentul volum de versuri al Ioanei Diaconescu - Dezaripare (Editura Timpul, Iași, 2019) - se vădește a fi pe cât de consistent, pe atât de complex. Beneficiind de un amplu Cuvânt înainte semnat de Christian W. Schenk (Ioana Diaconescu și spiritul absolut), cartea se anunță din capul locului a fi una de forță, menită în primul rând cititorului avizat, pregătit să o parcurgă pe îndelete, răbdător. ,,Ioana Diaconescu are un mod foarte personal, foarte idiosincratic de a aborda obiectele poeziei ei și de a pune stăpânire pe ele. Poeziile cresc dintr-o lume senzuală pentru a atinge transcendentul. Este o înțelegere universală a unei ascultări și sentimente foarte sensibile pentru întâlnirea sinelui cu lumea și a lumii cu sinele”, susține, pe bună dreptate, prefațatorul, la pagina 12. Poemele par se (auto)modela dintr-o senzorialitate ce, nu de puține ori, atinge granițe ale visceralului, pentru a se îndrepta (a urca, ar fi mai oportun spus) înspre transcendent. Anevoiosul drum de la trupesc la spiritual este străbătut neobosit, sisific de către poetă, cu fiecare poem. Încă din poemul cu care debutează volumul, autoarea își mărturisește teama de a nu putea decodifica în mod adecvat semnele lumii și, implicit, de a nu le putea metamorfoza în poezie. În direcție blagiană, poeta asistă la spectacolul și misterul lumii, transpunându-l în limbaj poetic, fără a interveni, însă. ,,Ochii îmi strălucesc de febră/ Salvîndu-l s-ar putea spune că nu înțeleg aceste semnale/ Încremenită în căldura toridă nu îndrăznesc să pășesc/ Nici să fac un pas înapoi/ Nici să-l clintesc din capcana amiezii citadine/ Dar dacă nu sunt semnale ci pur și simplu e imaginația mea?” (p. 13) Poemele ce alcătuiesc volumul Ioanei Diaconescu constituie febrile căutări (ale

sinelui, ale lumii și semnelor/semnalelor ei etc.). Dar febrilitatea aceasta se găsește într-un soi de opoziție manifestă cu arderea molcomă a tonalității versurilor. Curgerea aceasta monotonă face ca atenția lectorului să fie nestingherit concentrată asupra adevăratului spectacol cel al ideilor, cel spiritual și nu în ultimul rând, cel imagistic. De altfel, poemele din această carte pot fi considerate ca fiind ample exerciții de căutări spirituale, o prelungă tânjire, mai presus de sine. ,,Trec peste cîmpuri de pagini cuvinte/ Ce îmi sunt date uneori fără înțeles/ Cel nevăzut mă strînge în brațe și nu mai am de ales/ Din trupul meu fug și cred c-am scăpat și alunec/ În grozăvia care mă împarte/ Între iubire și moarte/ De partea cui să rămîn îmi spune pajiștea arsă. Fumegînd încă în pagina de carte.” (p. 27) Un real spectacol, savuros și luxuriant în splendoarea lui neașteptată, îl constituie maniera în care funcționează referențialitatea la Ioana Diaconescu. La tot pasul te poți aștepta să întâlnești trimiteri livrești, folclorice, biblice, istorice, geografice etc. Fără a sincopa în vreun fel curgerea versurilor, încorporarea referințelor în structura poemelor le conferă noi straturi ce așteaptă descifrări. Aspectul acesta sporește, nu încape îndoială, satisfacțiile unei lecturi avizate, atente. Nu de puține ori, poemele sunt compuse dintr-un amestec referințe postmodern demitizante (șăgalnice pe alocuri), de imagini fulgurante, presărate cu note ce provin din zona biograficului și un limbaj colocvial, toate acestea contopinduse într-o formulă menită să genereze, la rândul ei, noi toposuri mitice. Un astfel de poem, elocvent în această direcție, este În răsărit cândva. ,,Tremuram și rîdeam cu fața la cer singura imagine/ Care îmi ținea de cald și nu m-am speriat./ Trandafirii fuseseră sfîșiați în dureri cu cleștele de smuls cuie/ Și din talpa nebunului curgea sînge/ Își bătuse în piroane piciorul cu tot cu pantof/ Nimic nu mă mai cutremura/ Se aruncase apoi de pe dig în mare în întunericul ei/ Și înviase după trei ore/ Pus pe o targă de sătenii nebuni care-l loveau cu piciorul/ Ca să știe dacă mai mișcă/ Mai mișca se ridica vărsînd apa ce-i intrase în

stomac/ Mă gîndeam că de toate astea sunt sătulă/ Și atunci am văzut ieșind în lumină un băiat cu păr negru lucios/ Avea aerul unchiului Tache tînăr (…)” (p. 37) Trabuie spus că din punct de vedere ideatic, cartea Dezaripare se arată a fi construită pe calapodul unei vădite dualități a lumii. Viața și moartea sunt cuprinse deopotrivă aici, lumina și întunericul, femininul și masculinul, paradisul și infernul, credința și necredința, zborul și căderea. Decăderea îngerilor din poezia Ioanei Diaconescu nu este o stare fără întoarcere sau fără speranță. ,,O/ Să nu spulber/ Aripile căzute ale dezaripatului.” (p. 107) În vreme ce heruvimul, dezaripatul este cel care, precum într-un Mit al peșterii răstălmăcit, îi arată muritorului ,,o altă lumină”, cu fața la perete. Spectacolului ideatic și tematic în care intrăm precum într-un carusel parcurgând volumul de față îi corespunde un altul, cel al culorilor. Din loc în loc, poemele Ioanei Diaconescu sunt irizate viu de explozii cromatice surprinzătoare. Mai mult, exploziilea acestea de culori sunt însoțite de texturi neașteptate, într-o ecuație picturală ce conferă o abundentă carnație vizuală, tactilă și auditivă ideilor și simbolurilor vehiculate. ,,Întunericul te naște/ Adînca noapte întunecimea/ În adîncul colinei asfințite/ Comori pieritoare nimicuri/ Degete de sidef viermi de cuarț/ Inele mișcătoare vii fosforescente/ Smarald despicat din care sînge verde curge/ Pe fața ierbii la suprafață/ În noapte de sus din burta păsării cad ouă de aur/ Nestemate netrebuincioase te cuprind în vid/ Și plîng/ Pămîntul împrejmuit cu garduri pe care/ Nimeni nu le bagă în seamă/ În întunericul molatec senzual/ Din care noi ne naștem/ Și nu vedem ci doar cunoaștem// Să nu mă vezi/ Să mă auzi enorm” (p. 48) Dezaripare propune o poezie exuberantă, inteligent construită, cu o sumedenie de straturi și fațete atent imbricate, o poezie ce face, la rândul ei apel la inteligența cititorului, provocându-l, făcându-l pe nesimțite parte importantă din angrenajul acesta al descifrării tainice a lumii prin intermediul versului.


Etnologie&Culinar www.revistaneuma.ro

72

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Re\etele bunicii trecute prin filtrul nutri\iei menuţ mAximiniAn

R

(Urmare din nr trecut)

eţetele tradiţionale sunt subiectul multor cărţi vândute în tiraje impresionante de-a lungul vremilor. De la scriitori care au povestit bucatele, la actori, călugări şi bucătari, cu toţii ne-au împărtăşit din bucatele culese de pe teren sau din experienţa lor. Menţionăm doar câteva dintre volumele apărute recent legate de bucătăria tradiţională. La Editura House of Guides Publishing Grup, în seria Gastronomica, au apărut mai multe cărţi de reţete. Printre ele„Bucătăria românească de la 1841 până astăzi”, coordonator Patricia Alexandra Pop, absolventă a Facultăţii de Jurnalism. Cartea, cu subtitlul„400 de reţete încercate şi gustate” (oare o fi reuşit autoarea sau le-au gustat alţii?) ne propune o călătorie prin toate zonele României, interesant fiind aici, la câteva din reţete, modul în care acestea sunt însoţite de explicaţii despre consumul lor de-a lungul istoriei. O călătorie prin toate zonele României (Transilvania, Banat, Bucovina, Dobrogea, Maramureş, Moldova, Muntenia şi Oltenia), pentru a scoate la lumină gastronomia neaoşă românească, cu reţete străvechi (Aperitive şi Gustări; Ciorbe, Supe şi Borşuri; Fel principal; Garnituri; Sosuri şi Deserturi), desprinse din caietele prăfuite ale bunicilor, pentru ca în final să încheie această incursiune cu delicioase reţete ale bucătăriei moderne, în care regăsim influenţele internaţionale. Cum să nu îţi lase gura apă la scovergi, slănină afumată ca-n Ardeal, tobă, lebăr, colivă din bucătăria dacică. Nu insistăm pe reţete, deşi sunt foarte interesante, le găsiţi în carte. Volumul„Paştele la români – reţete de post şi pentru masa de Înviere”(coordonatori Ileana Vasilescu şi Ioana Irimiea) aduce în faţa noastră modul de existenţă al românilor din această perioadă importantă a creştinătăţii pe care o traversăm cu toţii. Reţetele sunt şi aici variate însă, dincolo de modul de explicare al acestora, lipseşte, din păcate, la fel ca la majoritatea cărţilor de reţete, sursa provenienţei acestora. Nu am întâlnit la nicio carte de reţete tradiţionale, la fel cum se întâlneşte în etnologie, de unde a fost preluată aceasta, adică concret numele şi localitatea celui care a oferit-o spre a fi inclusă într-o carte. Aflăm că atunci când îşi pomenesc morţii, oamenii trimiteau la casele săracilor farfurii cu orez cu lapte, plăcintă cu brânză, colaci, ştiut fiind că cine dă, îşi dă. De Lăsata Secului se petrece, se fac mese bogate şi se mănâncă pe săturate. Omul trebuie să mănânce un ou fiert spunând: „Ou, ouşor... să-mi fie postul uşor!“, iar în anumite zone se bate alviţa. „Prima săptămână de Post începe cu Lunea curată. Se mănâncă ceea ce a mai rămas de duminică, de dulce, aruncarea mâncării fiind considerate păcat şi stârnire a nenorocului”, se spune în carte. Nu ştiu din ce zonă a fost culeasă informaţia, la mine în zonă începea postul, toate oalele erau spălate cu leşie făcută cu cenuşa din sobă, nici nu se punea problema de a mânca de dulce, iar dacă rămânea de duminică se dădea la animale. Tot acum se pune la acrit borşul, fără de care mâncărurile de Post n-ar avea tărie şi gust. Iarăşi în zona mea, în Ţara Năsăudului, nu avem borş. Sâmbăta dinaintea Floriilor este dedicată morţilor şi femeile fac plăcinte de post cu varză sau cu prune, pe care le dau de pomană. În Duminica Floriilor, fiind aşa mare bucurie, biserica dă dezlegare la vin şi peşte. În Joia Mare sau Joia Neagră, se vopsesc ouăle cu fierturi de plante pregătite de cu seară, se împistresc şi se pun frumos într-un coş.

Mamele şi bunicile spun copiilor legende despre oul roşu. Cei mai robuşti ţin post negru de joi până de Înviere, sau o variantă de post, postul aspru, cu mâncat o dată pe zi pâine cu o cană de apă. În Vinerea Mare se face Pasca. În Ardeal, pe alocuri, prima masă de Paşti se ia în cimitir - pască şi ouă roşii - alături de morţi, pentru ca şi aceştia să primească Lumină, iar noi, cei vii, să nu uităm trecutul. „Ghidul gastronomic al României”, coordonat de Valentina Iordan, a primit distincţia „Cea mai bună carte românească de bucate”, acordat de Gourmand World cookbook Award şi aduce în faţa gurmanzilor bucate tradiţionale din toate zonele ţării. Cartea este prefaţată de cunoscutul bucătar de la emisiunile tv, Horia Vârlan, care declară: „cărţile de bucate româneşti îmi sunt cele mai dragi. În ultimii ani, bucătăria noastră populară a început să fie apreciată de tot mai mulţi gastronomi români ori care, din motive de ei ştiute, s-au stabilit în ţara noastră, iar acest lucru se datorează faptului că au apărut destul de multe scrieri cu reţete tradiţionale… Aducând vorba de mâncărurile celor bătrâni, trebuie spus că aceştia, fără a avea cunoştinţe referitoare la dieta ideală sau la necesarul zilnic de calorii, ştiau totuşi să gătească mâncăruri care îmbinau armonios gustul cu echilibrul nutriţional, atât de necesar omului zilelor noastre. Posturile săptămânale erau şi continuă să fie moduri de a aşeza consumul de substanţe necesare traiului zilnic pe o direcţie sănătoasă. Nu doresc să spun că apelul la nutriţionişti este „un moft“ al vremurilor noi, dar un consum echilibrat de alimente din toate categoriile nu poate decât să ofere metabolismului uman toate mineralele şi vitaminele atât de necesare”. Cartea descrie bucătăria românească pe parcursul evoluţiei sale, urmând etapele dezvoltării comunităţii umane autohtone, ea fiind influenţată de factori economici, sociali, de climă, relief, de contactul cu alte etnii şi culturi, de gradul de civilizaţie, dar şi de gusturile şi preferinţele românilor. Influenta balcanică şi orientală asupra bucătăriei româneşti, începută timid încă de la finele sec. XIII, ne-a adus ciulamaua, pilaful, tocana, tuslamaua, dar şi noi legume şi fructe (vinete, roşii, ceapă, ardei, bame, gutui, pepene). O observaţie ar fi la întocmirea listei cu festivalurile gastronomice, spre exemplu, la judeţul Bistriţa-Năsăud fiind trecute evenimente care n-au nicio legătură cu gastronomia, precum„Înstruţatul boului” la Căianu Mare, „Ieşitul plugului întâi” la Maieru, „Sărbătoarea ţapinarilor” la Prundu Bârgăului, uitându-se de festivalurile în care într-adevăr se găteşte, cum este „Festivalul Usturoiului” din Pasul Tihuţa. O greşeală de tehnoredactare include oraşul Salonta la judeţul Bistriţa-Năsăud. Măcar aici, spre deosebire de alte cărţi, este o listă a produselor pe localităţi. Cartea „Reţete de casă”, apărută la aceeaşi editură, în coordonarea Andreei Groza, abordează un alt punct de vedere, acela al reţetelor româneşti după regulile nutriţiei corecte, adică să măsurăm şi să analizăm cât şi cum mâncăm la fiecare masă, ceea ce, după cum ştim, ţăranii noştri nu făceau niciodată. Oricum, cartea este interesantă din acest punct de vedere şi ne prezintă reţetele bunicii trecute prin filtrul nutriţiei.„Vreţi să mâncaţi corect? Atunci poate nu vă doriţi să vă limitaţi la o salată de pătrunjel, valoroasă ce-i drept. Poate aţi vrea să mâncaţi o porţie de sarmale aburinde. Sau poate o ciorbă de burtă sau un borş perfect de peşte. Poate aţi dori să simţiţi pe papilele gustative o plăcintă de mere„ca la mama acasă“ şi o felie proaspătă de cozonac de casă. Sau poate aţi vrea o


73

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Etnologie&Culinar www.revistaneuma.ro

friptură adevărată! Sunt atât de bune la gust! Însă sunt atât de incorect preparate, după reguli făcute de vecina sau de bunica şi, din păcate, aceste doamne, cu tot respectul care li se cuvine, nevoie ca să ne hrănim şi despre cum hrana poate să devină o otravă”, spune în prefaţă autoarea. Am sărit ca ars, bunicile noastre nu or fi ştiut de cuvântul nutriţie, dar şi-au crescut sănătoşi şi frumoşi copiii, iar ele nu au fost o viaţă întreagă la doctor, nu au luat leacuri, au murit de bătrâneţe, cum se zicea în sat. Au ştiut ce să pună în traista celor ce merg la lucru, la câmp, au ştiut ce să gătească în post şi la sărbători. Citesc, oripilat, mai departe despre cartea ce:„povesteşte despre faptul că o porţie de sarmale poate fi perfectă şi chiar poate fi integrată, culmea, într-un regim de slăbire”. Mă mai liniştesc, apoi aflu că „dacă, spre exemplu în cazul sarmalelor, aţi renunţa la prăjeală, dar şi la indigesta combinaţie dintre orez şi carne, atunci porţia aceea caldă ar fi perfectă pentru organismul dumneavoastră. Pe lângă faptul că aţi mânca un preparat care vă hrăneşte corect, vă veţi bucura şi de gustul pe care îl ştiaţi de la bunica”. Adică sarmale doar cu orez, fără o „darabă” de slănină. Îmi venea să zic, doamnă ăsta e pilaf de orez, sau un fel de sushi. Aflu mai departe că „metabolismul nostru nu acceptă combinaţia dintre glucide (orez) şi proteine de origine animală (carne), dar nici multe alte combinaţii”. Aşa că autoarea a luat reţete tradiţionale româneşti, le-a adaptat după regulile nutriţiei raţionale, şi a rezultat cartea. Vă arătăm, în câteva pagini, că puteţi să savuraţi o felie generoasă de cozonac de casă, fără ca aceasta să vă facă rău şi să contravină regulilor nutriţiei. Aşa aflu regulile esenţiale, care dau peste cap toate reţetele bunicii sunt: putem să procesăm produsele animale - carne, ouă, brânzeturi - doar în combinaţie cu legume, altele în afară de cartof. Putem să procesăm proteinele vegetale din mazăre, linte, fasole, năut în combinaţie cu pâine din cereale integrale. Putem să procesăm fructele în combinaţie doar cu cereale şi seminţe. Vă las pe dumneavoastră să citiţi reţetele, toate date peste cap. La noi cartoful era de bază, aici nu prea îl găsim. Să fim serioşi, cine avea atâta carne să o mănânce goală, fără pâine ? Parcă acum o aud pe bunica cum spunea„ia şi pită, nu mânca numa carne, că nu te saturi”. Multe cărţi a editat de-a lungul vremii Maria Cristea Şoimu pornind de la reţetele din satul tradiţional. Cea mai recentă„Reţete de post şi sărbători creştine”, apărută la Editura Paralela 45, cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Emilian Lovişteanul, Episcop al Arhiepiscopiei Râmnicului, fiind o reeditare (ediţia a V-a). Iată cum poţi găsi succesul printr-o asemenea carte, ce sunt convins că se află în bucătăriile multor credincioşi.„Sărbătorile creștine aduc cu ele un plus de bucurie, farmec și unitate a familiei, și asta… și prin bucătăria tradițională! O carte de bucate este o declarație de dragoste pe care tu, ca autor, o faci poporului tău. O carte de bucate închide în ea sentimentele tale și ale celor despre care vorbești și pentru care scrii. O carte de bucate este un document istoric, despre care se vorbește prea rar. Ea oferă informații despre tradiții și obiceiuri, despre viața și preocupările oamenilor, despre aspirații și despre bătălia zilnică pentru existență. O carte de bucate este o carte de poezie autentică, poate cea mai frumoasă carte de literatură scrisă de fiecare popor în parte”, declară Maria Cristea Şoimu. Interesant este faptul că autoarea vorbeşte despre reţete însoţindu-le cu simbolurile creştine din bucătăria noastră. Mai mult, aduce şi câteva din secretele gospodinelor. Bucătăria românească a selectat reţetele potrivite fiecărui eveniment şi le-a impus de-a lungul vremii: la Paşti (legenda ouălor roşii, a mielului, apoi a peştelui ce rămâne în mod incontestabil simbolul creştinismului şi acesta nu putea lipsi de pe masa celor ce-L aşteaptă pe Mântuitor), la Crăciun (carnea de porc), apoi obiceiuri la naştere, la nuntă, la

moarte, la pomenirea morţilor. Astfel, la pomenirea morţilor se fac: colivă din grâu şi arpacaş, colac, prescură şi colăcei care se împart săracilor şi rudelor, după ce au fost sfinţite, alături de vinul sfinţit şi el în biserică; la naştere şi la nuntă bucatele sunt de frupt şi sunt stropite cu vin din belşug. Titlurile este clar că atrag, spre exemplu, tot Maria Cristea Şoimu are, în două ediţii, una dintre ele apărută la Adevărul Holding, un volum ce se intitulează„Mâncare ca la mama acasă – reţete bătrâneşti” care, cu siguranţă a fost achiziţionată de multă lume tocmai cu gândul la masa de acasă care, pentru fiecare dintre noi, ar trebui să fie mult mai mult decât o simplă reţete, să fie un adevărat ritual. Şi completează această serie autoarea cu„Dulciuri de casă de ieri şi de azi”, cele mai bune reţete de prăjituri tradiţionale ajungând în casele cititorilor. De multe ori, pentru ca o carte să se vândă, pe copertă este inclus şi numele unei vedete, aşa se întâmplă şi cu colecţia semnată la Editura Ametist 92 de Maria Cristea Şoimu, alături de actriţa Adriana Trandafir. Meniuri de primăvară, Meniuri de vară, Meniuri de toamnă şi Meniuri de iarnă, fiecare cu un subtitlu interesant. „Vacanţă culinară cu Adriana Trandafir”, „În cămara bunicii cu Adriana Trandafir” sau „Bucate la gura sobei cu Adriana Trandafir”. Despre colaborarea celor două doamne ne lămureşte doamna Maria Cristea Şoimu:„Multe reţete sunt mai simple şi trebuie să fie agreate de fetele tinere, care ţin la siluetă. Sunt alte reţete - noi le încercăm atunci când le alegem pentru cărţile de bucate pe care le scriem împreună - care se potrivesc regimului alimentar impus de afecţiuni de tot felul. Cum facem? Adriana Trandafir aduce reţete de peste tot şi le laudă, împreună discutăm ce ingrediente ar trebui să punem la fiecare reţetă pentru a ieşi o mâncare sănătoasă, gustoasă şi Colocviile noastre se întind pe multe ore. Suntem amândouă femei ocupate, dar nu lăsăm nicio problemă nedezbătută, pentru că ne-am asumat răspunderea pentru tot ceea ce scriem şi semnăm împreună. Avem datoria să vă spunem tot ceea ce ştim. Numai în felul acesta putem pleda pentru bucătăria noastră şi pentru sănătatea dumneavoastră”. Dar cine este această doamnă care a editat zeci de titluri cu cărţi de bucate, găsindu-şi astfel formula spre a ajunge la cititori? Aflăm că este absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, profesoară şi publicistă, conducând o editură de carte pentru copii. Este cunoscut faptul că mănăstirile au printre cele mai bune reţete, de multe ori acestea fiind un secret care nu răzbate dincolo de porţile mănăstirii. Iată că, Tudor Osiac aduce, la Editura Evanghelismos, reţetele din Muntele Athos în volumul „Sănătate cu mâncăruri de la mănăstiri din Muntele Athos şi din România”. Reţetele sunt structurate pe sărbători şi sunt însoţite de rugăciuni. „Capul virtuţilor este rugăciunea: temelia lor este postul, legea postului, care, deşi pare o lege pentru pântece, este de fapt o lege pentru minte. Porunca ce a fost dată omului nou zidit când a fost pus în Rai a fost una singură: porunca postului. Şi ea nu privea mulţimea mâncării“, stă scris în prefaţă. Aflăm de posturi: Sfântul şi Marele Post - Postul Paştilor (durează şase săptămâni, nu se consumă carne, ouă, brânză. Peşte, vin şi ulei - doar când este dezlegare), Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (se lasă sec întotdeauna de Duminica Tuturor Sfinţilor şi ţine până pe 29 iunie. Nu se consumă carne şi lactate. Peşte, vin şi ulei, doar când este dezlegare), Postul Adormirii Maicii Domnului ( ţine două săptămâni, între 1-14 august. Nu se consumă carne, ouă şi lactate. Peşte, vin şi ulei, doar când este dezlegare), Postul Naşterii Domnului sau Postul Crăciunului (40 de zile, de la 14 noiembrie la 24 decembrie. Nu se consumă carne, ouă şi lactate. Peşte, vin şi ulei, doar când este


Etnologie&Culinar www.revistaneuma.ro

dezlegare”, dar şi alte zile de post: Miercurea - a fost vândut Mântuitorul; Vinerea - a fost răstignit Mântuitorul; 5 ianuarie - Ajunul Bobotezei; 1 august - Ziua Sfintei Cruci; 29 august - Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul; 14 septembrie - înălţarea Sfintei Cruci. A posti nu înseamnă numai a renunţa la unele alimente; este important ca fiecare creştin să fie trup şi suflet în rugăciune, în fapte bune. Edificatoare în acest sens sunt cuvintele spuse de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi un om sărac, aveţi milă de el, un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi, o femeie frumoasă, întoarceţi capul; nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul şi urechile, şi picioarele, şi mâinile voastre, şi toate mădularele trupului vostru“. Despre faptul că mulţi luăm postul doar ca pe o cură de slăbire, în alt episod. Şi, iată cum din smerenia mănăstirii ajungem la reţetele româneşti reinterpretate şi prezentate în lux. Volumul„Româneşte. Punct şi de la capăt”, scris de Florin Dumitrescu, celebrul jurat de la „Chefi la cuţite”, este mai mult decât prezentarea unor reţete (şi acestea culese fără a fi trecuţi informatorii), este ca un album de artă, maestrul bucătar pozând la Muzeul Civilizaţiei PopulareTradiţionale ASTRA din Sibiu, fiind însoţit de o echipă de fotografi, dar şi de stylist, makeup artist, foodstylist, asistenţi bucătari. Oare bunicile noastre, care aşteptau pe cei ce veneau de la munca câmpului, se gândeau cât sunt de aranjate în bucătărie sau le însoţea cineva în prepararea reţetelor? Cu siguranţă, nu. Însă lumea a evoluat, iar prezentarea acestor reţete de către unul dintre cei mai iubiţi bucătari nu poate fi decât un câştig, chiar şi prin îmbrăcarea acestora într-o haină de sărbătoare modernă. Renumit pentru pasiunea sa pentru aromele locale, Chef Florin Dumitrescu prezintă în noua sa carte o colecție surprinzătoare de peste 60 de rețete românești culese din toată țara și adaptate la vremurile moderne, conform viziunii sale.„Bucătăria românească are multe de spus. Și cred că noi toți, atât noul val de bucătari tineri, care deja aduc schimbări în peisajul culinar românesc, cât și orice om care gătește cu bucurie acasă, putem să păstrăm gustul autentic al preparatelor noastre și să prezentăm lumii bucătăria românească într-o nouă formă,” spune Chef Florin Dumitrescu. Fiecare dintre preparatele din carte este prezentat împreună cu povestea sa, iar printre cele mai inedite se numără balmoșul, specific bucătăriilor din Bucovina, storceagul, descoperit în gospodăriile pescarilor, sau laptele de bou, descoperit în Țara Moților în căutarea rețetelor autentic românești pe care Lidl să le transforme în preparate Cămara Noastră. Cartea este împărțită în patru capitole – Aperitive, Ciorbe, Feluri principale și Deserturi – care se bucură de aprecierea unor importanți Chefi care semnează câte un citat pentru fiecare dintre acestea: Gheorghe Vătafu, Cristian Broglia, Henrik Sebok, Richard Hawke. Prefața primei cărți despre bucătăria românească modernă este semnată de celebrul chef francez Yannick Alleno, unul dintre cele mai importante nume din scena mondială de fine dining și deținător a 3 stele Michelin.„(…) Într-adevăr, sunt tare impresionat să văd că bucătăria românească a progresat în acești ultimi ani. Totul este bine gândit – aromele, partea vizuală și chiar selecția ingredientelor – pentru a descoperi o adevărată identitate culinară (…)”, spune Chef Yannick Alleno, în prefață. Sfatul autorului pentru cei care gătesc româneşte:„îmbrăţişaţi perfecţionarea bucătăriei româneşti şi folosiţi-vă imaginaţia în adaptarea reţetelor la vremurile pe care le trăim. Implicaţi tehnici de gătit japoneze, franceze, italiene sau spaniole, dacă este cazul. Până la urmă, aceasta este frumuseţea bucătăriei. Creativitatea nu are limite, iar singurul impediment este neştiinţa. Nu poţi să faci, dacă nu ştii! Aşa că învaţă cum se face şi transformă bucuros orice reţetă, în viziunea ta, oferă-i mâncării personalitate şi identitate, în stilul

74

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

tău. Îmi doresc ca această carte să aducă schimbarea la faţă a bucătăriei româneşti, să îndemne conaţionalii să gătească acasă româneşte şi să aibă curaj să aranjeze altfel farfuriile. Îmi doresc să reprezinte o inspiraţie pentru bucătarii din generaţia tânără şi să ajute bucătarii din generaţiile mai vechi să vadă noul. Îmi doresc să simt că am făcut ceva cu ideile cu care am pornit la drum, acum şapte ani, când vorbeam despre punerea pe harta mondială a bucătăriei româneşti”. Şi când te-ai săturat de toată această forfotă, de reinterpretări culinare, poţi câştiga o lectură plăcută citind volumul semnat de Florica Bud„Mi-e dor de o pohtă bună”, apărut la Editura Maşina de scris, în care reţetele copilăriei sunt povestite într-un mod cu totul inedit, iar titlurile sunt ele însele metaforice (Grătarul pe disc, Pomniţele de pădure, Sucitură cu mere şi fohoi, Tocană din fărină de pârgă, Pthită unsă cu... ceva, Leveşă de galiţă, Pâzitură cu groşthior, Moş cu coarne, Amninosuri de sâmbăta, Coptâturi de sărbători, Turtiţe fermecate pentru guri). Despre dragostea pentru bucătărie, transformată în literatură, aflăm de la Florica Bud:„Poposeam sub sălciile bătrâne care făceau plecăciuni în faţa râului, iar de pe malul celălalt ne îmbiau dealurile ce străjuiesc satul Chelinţa. Desigur, nu mergeam până acolo, ci ca să mâncăm la iarbă verde, noţiunea de picnic ne era străină pe atunci. Dintre toate bunătăţile lumii, pentru noi slăninuţa friptă, alături de ceapa verde sau uscată, porodici (roşii), poprici (ardei), pepeni (castraveţi) era cea mai gustoasă mâncare. Pentru a face slăninuţa cât mai apetisantă, era musai să o trecem prin flacără. Aţuţam (aprindeam) focul, folosind iască şi amnar şi uneori cu ajutorul cremenelor, depinde ce aveam la îndemână. O crestam sub formă de soldăţei şi cu ajutorul vergelelor, confecţionate de noi, o ţineam deasupra focului, la fel cum procedam şi cu legumele. Pentru a nu pierde nimic din bunătatea fripturii, din când în când unsoarea (grăsimea) topită o lăsam să se scurgă pe feliile de pită (pâine) coaptă de bunica Valeria sau mămica Cornelia, în cuptorul nostru. Lângă slănină mergeau foarte bine ouăle răscoapte, pe care le pregăteam pe vatra focului, clădite din una sau mai multe pietre. Tot acolo frigeam şi picioicile în coajă (cartofii). Ca desert, aveam şi o delicatesă, şi anume cucuruz fript (porumb). Cu atâtea bunătăţuri pe masa noastră improvizată, adică o şthergură (ştergare) ţesută în război de femeile satului, se băteau turcii la gura noastră”. După o aşa prefaţă plină de gusturi, urmează, rând pe rând, reţete prezentate într-o manieră proprie! Eu am ales doar una: „Sucitura“ (cozonacul) de post, cu mere şi fohoi (scorţişoară) era o bunătate cu care ne aştepta de la câmp, bunica. Se face din aloat (aluat) simplu de pthită (pâine), adică din fărină (făină), elestău (drojdie) şi apă. Aloatul se lasă la dosthit (dospit). Coca se întinde pe curpător (fund de lemn). Separat se dau merele Şohar (soiul de măr pe care îl aveam) prin răzălâu (râzătoare). Se adaugă muierea (zahărul) şi fohoiul. Se stoarce compoziţia de sucul lăsat de mere. Se întinde foia (foaia) de aluat cu sucitoarea. Se pun merele. Se rulează foia. Se unge tepşa (tava) cu un strop de oloi (ulei). Pe patul tepşii presărat cu fărină nulaş (făină albă) se aşază o frunză de curethi (varză) şi apoi se răstoarnă viitoarea sucitură. Servită la o fingie (cană) de lapte muls atunci de la Mândraia, o felie de sucitură cu mere – liber schimbistă, merita chiar şi un... regat”. Iată cum bucătăria tradiţională aduce atât de multe idei care, se pare că, sunt fructificate cu succes de către edituri. Ţăranca noastră când gătea pe plita sobei nu se gândea niciodată că şi-ar putea vinde reţetele sau că le-ar putea aşeza într-o carte. Interesant ar fi tocmai acest aspect de a reuşi să facem o carte de bucate povestită exact de către o femeie din vatra satului, o mamă, o bunică ce şi-a crescut copiii sănătos, cu bucatele ce le avea în gospodărie şi cu frică de Dumnezeu.


75

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Col\ul lui Yorick www.revistaneuma.ro

„Tovar[§a”, fizica §i mitologia rAdu-iLArion munteAnu

S

ubiectul abordat e mai mult decât riscant. Prin forţa lucrurilor. Deoarece este tratat fără discernamânt de toată lumea. Nu că n-ar merita, 99.98% să fie tratat cu meritată ostilitate. Latura pe care o abordez, oricât e lipsită de importanţă, are o bază. A unei întâmplătoare experienţă personală. O întâmplare de natura unui stupid exces de zel m-a plasat pentru cinci ani în postură directă, apoi, până la 28, la modul din ce în ce mai larg, în postura de subaltern al nonregretatei persoane care făcuse saltul de la condiţia analfabetă la aceea de de savant de renume mondial. Mă încăpăţânasem, fără nici un motiv rezonabil, să adaug lucrării, care se numea atunci de diplomă, o parte experimentală necerută. Două încercări. Una fără rezultat, cealaltă cu. Pe baza celei din urmă, repartiţia guvernamentală la Institutul de Cercetări Chimice se concretizase în plasarea la secţia a cărei şefă fusese tovarăşa. La acel moment director. După 5 ani dumneaei s-a mutat la Cabinetul 2, eu am rămas încă 23 în acelaşi laborator. Până am încheiat o pace separată. Până la comentarea inerentelor salturi în psihologia colectivă a imagini(lor) publice (va veni şi banalitatea asta), să precizăm câteva puncte ale interactiunii bilaterale. Ca de la persoana aflată în ascensiune accelerată la un nimeni în drum. După nici 2 luni, prin relaţiile personale ale unui personaj aflat mult mai jos în ierarhia institutului, dar foarte sus faţă de mine fură selectaţi câte un reprezentant din cele patru secţii de polimeri din institut pentru un curs de instruire taman în domeniul lucrării mele de diplomă. Trei erau, firesc, şefele departamentelor analitice a secţiilor lor. Al patrulea fui eu. În locul omologei lor din secţia mea. Din care provenise şefa mare. Am dedus şi nu mi s-a ascuns motivul: Tovarăşa cunoaşte lucrarea ta de diplomă. Era logic. Celelalte trei colege de selecţie, aparţinând generaţiei anterioare, contemporane cu şefa mare, îmi scrutau cu discreţie dezinvoltura naivă. Cursul funcţiona la Măgurele. Într-un laborator al cărui obiect era fix domeniul lucrării mele. Şi pe care avusesem ghinionul (sic!) de a afla că există prea

târziu ca să pot aranja sa fiu repartizat direct în capitala fizicii naţionale. Asta a fost prima interacţiune indirectă. Apoi, instinctul de conservare mi-a adus aminte de proverbul cu şarpele care iese la drum şi mi-am construit, cu răbdare, pe nesimţite, un cocon anonim. Keepin’low profile. Între timp, colega mea de echipă, fie odihnită, absolventă de primă promoţie a specialităţii pe care o alesesem din stupidă comoditate (fizica reactorilor m-ar fi aruncat mai întâi direct la Măgurele, apoi, după cutremure organizatorice, poate la Piteşti) îmi povesti că tovarăşa o rugase, la intrarea în institut, cu șase ani înaintea mea, să-i explice ce-i aia fizica polimerilor. Şi acum vă întreb: este aşa ceva un reflex de analfabetă? Dar surpriza conexiunilor va veni peste alţi 41 de ani... Oricum decizia primei – şi singurei – interacţiuni indirecte de a înlocui şefa departamentului analitic din secţia ei/a mea cu un nimeni în drum devenea şi mai logică. Au urmat alte interacţiuni indirecte. În 1974 (soţul de partid şi de stat tocmai fusese uns preşedintele ţării, prilejuind celebra telegramă a lui Salvador Dali, care a scăpat cine ştie cum în presă (Vă felicit pentru instituirea sceptrului prezidenţial). Undeva, într-o zonă oarecum ezoterică, s-a decis ca tovarăşa să aibă o carte publicată. În aceeaşi primăvară fusese cooptată în secţia de Ştiinţe chimice a Academiei. Cartea fu fabricată, prin definiţie, din lucrări ale laboratoarelor din secţia Elastomeri. Căreia veni vremea să-i spun numele. Redactor de carte, la editura Academiei, Sorana, fiica inginerului Ştefan Georgescu Gorjan. Acesta era constructorul coloanei lui Brâncusi (era prieten cu sculptorul) şi editor interbelic de carte. Sigur că n-are legătură cu tovarăşa, dar cum să nu amintesc? În ultimii destui ani n-am prea ratat ocazia să inserez în fişele signaletice de pe contrapagina tehnică a cărţilor mele sintagma hazlie, dar acoperită de fapte: coautor negru la patru cărţi de chimie macromoleculară cu un singur nume pe copertă. Următoarele ediţii au apărut în 1981, 1983 şi 1986. Un exemplar legat în piele de viţel îi era oferit tovarăşei pe 7 ianuarie. Aniversarea naşterii. În 1989 am predat la timp materialul următoarei

cărţi noului redactor, prospăt transferat de la înstitutul de Chimie Fizică, aflat şi azi în curtea institutului unde am lucrat. N-a mai apărut. Povestea renunţării oficiale a coautorilor nu-i deloc neinteresantă în sine, dar n-are legătură directă cu dilema publică savant mondial vs. analfabetă. Tema articolului de faţă. Cum nici titlurile celor patru cărţi n-au importanţă. Deşi pe net e o harababură îngrozitoare. Dominând cancanul, care conferă un aspect întrucâtva derizoriu informaţiei politice. Prea puţin şi inexact în ce priveşte dimensiunea profesinală. Care ne-ar interesa... În plină epocă a interacţiunilor indirecte pe linia cristalizării celor patru cărţi, o surprinzătoare interacţiune cum nu se poate mai directă. Toamna lui 1976. Cred că decorul ar putea fi aula Universităţii. La drept. Institutul decisese să participe la o manifestare ştiinţifică organizată de Chimia Fizică. Aceasta încă nu fusese încorporată în ceea ce devenise, sau avea să devină, Institutul Central. Fagocitarea avea să se petreacă după cutremurul din 1977. Fusesem împins să prezint, ca lucrare, ce tocmai făceam de ceva vreme. Altă aplicaţie a aceluiaşi RMN. De înaltă rezoluţie de data asta. Episodul din toamna lui 70 utiliza ceea ce se numeşte RMN de bandă largă şi nu-l mai foloseşte nimeni demult. Adus cu furca, populam aula părţii protocolare. Când să-mi pice dinţii. Tovarăşa la juma’ de pas de mine. Mi-am revenit. Ştiam că privea prin oameni fără să-i vadă. La rândul meu eram deja antrenat să devin transparent. Surâde. Colegial. Cine ştie cărui barosan de dincolo de mine. „Tot cu RMN vă ocupaţi, tovarăşu’ ”? Na belea! Creierul meu a lansat semnale radar tout azimut, cine dincolo de mine se ocupa tot cu RMN? Exclus să mi se adreseze. Mă priveşte mai atent. Îngăim: „Da, dar acum e de înaltă rezoluţie”. „Succes, tovarăşu’!” Dinţii mei, picaţi în lapte, se dizolvau... acum, când extrag episodul improbabil din memorie, mă întreb, la rece, dacă era întrebarea unei analfabete... Revin la cărţi. Am purtat convorbiri, de-a lungul anilor, cu redactori de limbi diferite, pentru versiunile retroversate pentru lumea largă. Pentru verificarea


Col\ul lui Yorick www.revistaneuma.ro

retroversiunilor. Deşi limbajul ştiinţific e, pe alocuri, mai simplu decât versiunile comerciale. Dar maşinăria cerea garanţii. Citisem, pe şest, prefeţe encomiastice, în italiană, franceză şi engleză. Nu le păsa. Erau plătiţi, ştiau şi regula jocului. N-am putut citi prefaţa în rusă. Reuşisem să uit limba instant. Gest ultrastupid şi contraproductiv, făcut în toamna lui 63. Dar asta-i altă poveste, nu de mine e vorba. Redactora editurii ruse, am uitat care era, vorbea o engleză mai fluentă decât engleza mea de baltă, dar am putut coopera la moara verificării retroversiunii în rusă. Am rugat-o să-mi ofere un exemplar din prefaţa lor, tradus într-o limbă accesibilă mie. S-a făcut. Şi atunci le-am dat ruşilor o mare bilă albă. Din motive subtil politice sau nu, nu contează, se refereau, în prefaţa la ediţia lor, la textul acelei cărţi, am uitat care era, în termeni de o obiectivitate năucitoare. Numeau net lucrările noastre, ale pălmaşilor negri, exact ce erau. Cercetări industriale la nivel de rutină. Ditirambii greţoşi ai prefeţei italiene la aceeaşi carte, erau raşchetaţi. Le-am oferit colegelor de departament (eram singurul băiat) printul. Şefa noastră, fie şi ea odihnită, s-a entuziasmat. Lăudând echilibrul şi profesionalismul redacţiei ruse. Nu mam putut abţine. Doamnă, chiar nu vedeţi că ăştia scot masca de pe faţa şefei mari? Şi ne aruncă flitul în faţă? Eu nu mă simt defel ofensat, dimpotrivă. Şi-i înţeleg. Şi n-am de gând să repet ce v-am spus în afara pereţilor ăstora. Oricum observatorii federali care mişună habar n-au de ştiință (aici mă cam înşelam, nu trimiteau băieţi de traseu, trebuia s-o faci pe prostu’ cu talent). Zeci de ani postdecembrişti am tot dat exemplul ăsta tembelilor gregari pe care nu-i ducea mintea dincolo de codoi. Dar ce pretenţii să ai dacă folclorul ăsta primitiv i-a molipsit şi pe apuseni şi a pătruns şi prin Wikipedia? Foarte puţini interlocutori îmi replicau că oricum lucrările, aşa mediocre, faţă de vârfurile mondiale ale polymer sciences nu erau făcute de ea. Dar există dovezi că le citea şi înţelegea ce citeşte. Concluzia e la îndemână: făcând abstracţie de orice considerente morale, politice etc, din punct de vedere intelectual, tovaraşa a fost la fel de departe şi anume la distante astronomice, de savantul de renume mondial, dar şi de anafabeta redusă la codoi. Cu ani în urmă am conversat cu un profesor din facultatea absolvită. Pe care l-am portretizat în cărţile promoţiei. Ştiam că meditase, cu o generaţie în urmă,

progenitura cuplului prezidenţial. Puţină lume ştie că toţi trei copiii au intrat la fizică. După doi ani, Valentin a urmat Imperial College, la Londra, absolvind odată cu promoţia cu care începuse. Zoia s-a transferat după 2-3 luni la matematică, pe care a absolvit-o. Nicuşor a terminat biofizica. Într-o anume etapă a ascensiunii, mama sa decidea asupra studiilor în străinătate ale tuturor specialiştilor. Unii învăţaseră drumul la Măgurele. Unde Valentin era secretar ştiinţific. După un scurt şi lămuritor dialog, gazda îi lăsa pe postulant să aştepte în biroul lui şi dădea fuga la cabinetul 2. „Băiatul ăsta merită stagiul pentru care a aplicat”. „Garantezi tu?”, întreba maică-sa de formă. Încrederea ei în discernământul fiului fizician era totală. Acesta se întorcea cu dosarul semnat. Dar să revin la conversația cu profesorul V. G, meditatorul copiiilor C. El a introdus în ţară studiul biofizicii. Care în anii 50 era ultima noutate în materie de fizica de vârf. Învăţământul universitar de biofizică s-a dezvoltat autonom la facultatea de medicină. În cea de fizică a fost creat de acest profesor. Acum, structura curriculei s-a schimbat radical. Nu discu-

76

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

tăm. M-a frapat o mărturisire a profesorului. Prin forţa lucrurilor, discuta, uneori, cu tatăl celor tri copii. Soţul de partid şi de stat al tovarăşei. Cabinetul 1. Acesta îl întrebase: V..., explică-mi şi mie ce-i aia biofizică? M-a frapat din motive evidente. Simetria cu întrebarea tovarăşei, adresată regretatei mele colege, despre fizica polimerilor. Nu discutăm aici de monstruozitatea regimului, de dublul cult al personalităţii etc. Sunt lucruri lipsite de orice echivoc. Discutăm de un aspect prea puţin cunoscut. Curiozitatea funciară a unor oameni cu educaţie precară. Şansa de a-l fi cunoscut mă obligă să-l fac public. Argumentând truismul că nu există, decât abstract, în termodinamica radiaţiei (de unde a izvorât fizica quantică), negru absolut în realitate. Conştient de riscul de a fi interpretat drept nostalgic din perspective primitiv gregare. Dar cultiv şi eu axioma mea: cititorii mei sunt mai inteligenţi decât ai lor... Ar mai fi multe spre foarte multe de spus. O singură frază mai departe ar scoate textul articolului din zona spiritului rubricii. De va fi odată de făcut acest pas, va trebui făcut temeinic.


77

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Traduceri

www.revistaneuma.ro

Traduceri, dic\ionare, redactori (bucluca§i) GeorGe voLceAnov

M

-am întrebat de multe ori ce ar fi fost „literatura engleză”, așa cum o cunoaștem din programele școlare și cursurile universitare, dacă n-ar fi beneficiat, de-a lungul secolelor, de aportul fabulos al unor titani de talia lui Jonathan Swift, a lui Farquhar și Congreve – cei mai importanți autori ai Teatrului Restaurației, urmați apoi de Richard Brinsley Sheridan și Oliver Goldsmith (în secolul XVIII), de Oscar Wilde și George Bernard Shaw ceva mai aproape de secolul nostru, de William Butler Yeats și Seamus Heaney, de James Joyce și formidabila pleiadă de prozatori ce i-a urmat (William Trevor, John Banville, Colm Toibin și mulți alții). Roddy Doyle (n. 1958) este de-acum un clasic în viață al literaturii irlandeze, fiind distins cu Booker Prize, cel mai prestigios premiu literar britanic, încă din anul 1993. Din lista de romane a acestui prolific autor, Denisa Comănescu i-a încredințat spre traducere Irinei Horea, în colecția „Raftul Denisei” de la Editura Humanitas Fiction, antepenultimul titlu, Smile (Zâmbește, 2017). Presa anglofonă internațională a fost cucerită de acest „roman șocant”, „pe cât de original pe atât de brutal și pe cât de dureros, pe atât de necesar”, un „thriller psihologic” ce „demonstrează dezinvoltura cu care își construiește Doyle personajele și dialogul”, cu „un ochi și o ureche fără egal”, „un roman unic, extrem de emoționant” (citatele sunt crâmpeie din cronici apărute în The Washington Post, The New York Times Book Review și The Guardian). După cum bine remarca Simona Preda cu ocazia lansării online de la Librăria Humanitas Cișmigiu, romanul este percutant. Conceput ca un exercițiu de inteligență, el propune un final bulversant, neașteptat. Abia la final își dă seama cititorul că i s-a întins o cursă narativă, că, de fapt, povestea pe care a citit-o nu este ceea ce pare să fi fost. Iar după această revelație, la o relecturare ce nu îi reduce ci, dimpotrivă, îi sporește interesul față de text, de personaj, de parcursul acestuia în viață, cititorul poate avea satisfacția unei experiențe literare unice. Evident, nu voi rezuma aici acțiunea, căci nu-mi doresc să ofer un spoiler, ci doar câteva repere. Tema centrală a romanului ar putea fi definită, în termeni generali, „trauma copilăriei”, a unei copilării petrecute de personajul-narator într-o școală catolică. Zâmbește este construit pe permanenta pendulare între prezent (cu Victor Forde în ipostaza de obișnuit client al unei locante de cartier) și trecut (cu amintirile școlarului supus unor tribulații ce-i vor marca întreaga existență). Însuși titlul sugerează faptul că finalul șocant poate constitui un moment de cotitură, un nou început în viața protagonistului ce, pe de o parte, își asumă actul confesiunii, iar pe de alta are curajul să-și accepte limitele, dar să și năzuiască spre depășirea crizei sale existențiale. La polul opus al realismului socialist, impus literaturilor esteuropene printr-o hotărâre a C.C. al P.C.U.S. din 1946, se situează o tendință pe care aș numi-o„realismul capitalist”al întregii proze irlandeze din secolele 20 și 21. Autorii irlandezi, inclusiv Roddy Doyle, nu se sfiesc să redea lumea irlandeză așa cum este ea, cu bunele și, mai ales, relele ei. Mai catolici decât Papa, prelații

irlandezi au creat, în timp, un veritabil stat în stat, adoptând poziții dur-conservatoare în mai toate planurile vieții sociale. Societatea irlandeză este profund divizată pe criterii economice: cei bogați și cei săraci trăiesc în lumi diferite, despărțite, spațial, de râul ce străbate Dublinul. Mediul în care se învârtește Victor Forde îi este familiar și omului de rând din România – o lume consumeristă, cu aceleași hipermarketuri și lanțuri de restaurante, cu același gen de tabloide și emisiuni TV de divertisment sau talk-show-uri ce invită niște persoane submediocre să dezbată tot felul de subiecte incomode, incendiare, ce cresc rating-ul posturilor de televiziune. Victor Forde este unul dintre beneficiarii acestui sistem de promovare a non-valorilor, combinând jurnalismul muzical (cronica de disc și concert) cu aparițiile televizate. (Apreciez în mod deosebit acribia cu care traducătoarea s-a străduit să ofere ample note de subsol despre ABBA, Bob Dylan, Bruce Springsteen, Jim Morrison etc.). Irlanda din Zâmbește este o țară a exodului forței de muncă spre zări capitaliste mai luminoase; ca și în Călătoria Feliciei de William Trevor, oamenii își caută de lucru în Anglia; ca și în Ce mică-i lumea! de David Lodge, femeile merg să avorteze tot pe plaiurile perfidului Albion. Țară furnizoare de valori intelectuale și culturale, Irlanda rămâne o societate închistată, conservatoare – discuțiile din pub se axează cel mai adesea pe reușitele colegilor de generație ajunși în Anglia sau, dimpotrivă, pe eșecul și stagnarea ce caracterizează existența celor rămași acasă. Boala națională a irlandezilor rămâne depresia – manifestată nu doar la nivelul marginalizaților sociali, ci și la nivelul cel mai înalt, al„aleșilor poporului”. Multi-premiata Irina Horea, care în ultimii ani ne-a regalat cu o lungă serie de tălmăciri din J. M. Coetzee, a reușit un veritabil tur de forță în traducerea acestui roman, care a presupus o temeinică documentare legată de „un Dublin al anilor 1960 și al anilor mai recenți, de problemele politice, educaționale, economice ale Irlandei”, după cum declara ea însăși la lansare. Dar iată ce are de spus despre roman Irina Horea – cel dintâi interpret al acestui text transpus în limba română:„Roddy Doyle provoacă. Își provoacă cititorii din țara lui catolică abordând teme tabu fără reținere – avortul, divorțul, abuzarea sexuală a băieților în școlile catolice... –, îl provoacă pe traducător cu multiplele referințe culturale: muzică, film, literatură, presă, evenimente istorice care trebuie deslușite (desigur, pe internet, dacă nu ai norocul să cunoști un interlocutor competent de prin părțile locului), dar mai ales cu argoul și expresiile colocviale – o provocare și pentru cititorii pudibonzi. Nu pot lăsa deoparte scenele de sex explicit, peste care, probabil, aceiași cititori pudibonzi ar dori să sară dacă ar fi avertizați când încep lectura ori ar arunca de-a dreptul cartea ca pe una spurcată”. Traducătoarea nu se sfiește să redea dialogurile din pub în registrul argoului erotic practicat de cheflii în cadrul „solidarității masculine” de grup. Iată, așadar, alte ingrediente incitante ce ar trebui să stârnească interesul cititorilor români față de acest roman-eveniment de pe piața noastră de carte.


Traduceri

www.revistaneuma.ro * Prietenul nostru Farkas Jenő, neobositul constructor de punți între culturile maghiară și română (să nu uităm nenumăratele titluri din literatura română contemporană publicate în ultimele două decenii în traducere maghiară la editura budapestană Palamart, al cărei fondator este domnia sa), ne-a trimis două dicționare bilingve, unul maghiar-român și unul român-maghiar, în seria TOP 2000 găzduită de Editura Tinta din Budapesta. Îl cunoșteam pe Farkas Jenő ca profesor universitar de literatură română și literatură franceză modernă, de expert în avangarda literară română și franceză, de traducător și editor. Îi descopăr cu acest prilej o nouă fațetă: pe aceea de lexicograf. Ambele dicționare au subtitlul„Cele mai folosite 2000 de cuvinte în limba maghiară (respectiv română) exemplificate prin fraze”. Ele au apărut într-o colecție din care, până acum, au mai văzut lumina tiparului, în același format, dicționare dedicate celor mai importante 2000 de cuvinte din germană, italiană, spaniolă și engleză – și nu pot decât să mă bucur că există interes, în domeniu, și pentru limba română. Corpusul de lexeme este precedat de câte o scurtă prefață, extrem de utilă, referitoare la modul de folosire a dicționarelor. Interesante sunt descrierile consoanelor și vocalelor, diftongilor și triftongilor, ale modului de distribuire a accentului. O problemă spinoasă rezolvată de autor este cea a genului substantivelor (categorie morfologică inexistentă în maghiară). Fiecare dintre cei 2000 de termeni este însoțit de transcrierea fonetică și prezentat într-un context sintactic minimal, după modelul dicționarelor Longman. Nu știu dacă, dată fiind structura fonetică total diferită a celor două limbi, atât la nivelul vocalelor (cu î și ă care nu există în maghiară, fiind aproape imposibil de pronunțat de către unguri, dar și cu cele trei pronunții ale lui e din maghiară, cam tot atâtea ale lui o, cu vocalele scurte și lungi i – í, o – ó, ö – ő, u – ú, ü – ű), cât și al unora dintre consoane (mă gândesc la palatalizatele din maghiară: gy, ny, ty etc.), vom putea avea vreodată o echivalare fonetică perfectă în pronunția propusă de lexicografi. Farkas Jenő propune, atât în prefețe cât și în parantezele ce însoțesc articolele de dicționar, echivalarea lui î / â cu ü și a lui ă cu ö – o soluție nefericită, ce-mi amintește de vechiul ghid de conversație român-maghiar al Evei Turcu, în care gy (care ar trebui transcris fonetic drept d palatalizat) era transcris gh. Este, evident, o inepție să pronunți cuvântul magyar „moghor”, conform normelor propuse de Eva Turcu; la fel de neadecvat mi se pare să pronunți püine în loc de „pâine” sau börbat în loc de „bărbat”. Mai normal mi s-ar părea să-i spui elevului / studentului ungur că ă din română se pronunță la fel ca fonemul / vocala mediană din cuvintele englezești bird, turd, pearl, sau vocala finală din mother și father. Din păcate, puțini vorbitori nativi de maghiară reușesc să pronunțe corect până și aceste cuvinte englezești și mi-a fost dat nu o dată să-i aud rostind börd, törd, pörl. Iar î-ul românesc seamănă foarte bine cu vocala din prepoziția și particula infinitivală englezească to. Poate că explicarea pronunției unor vocale străine ar avea de câștigat

78

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

dacă am recurge la intermediari, la terți – mai ales că engleza este cam de multișor lingua franca pe mapamond. Dincolo de acest impas metodologic, perpetuat de la o generație la alta de lexicografi și români, și maghiari, salut încă o dată apariția celor două dicționare semnate de Farkas Jenő. * N-a trecut încă anul de când, chiar în această rubrică, lăudam virtuțile stilistice ale traducerilor semnate de Raluca Nicolae din prozele lui Ryûnosuke Akutagawa, apărute la Editura Humanitas Fiction. De atunci, ea a tămăcit alte două titluri importante din colecția „Raftul Denisei” și anume, Memoriile unui motan călător de Hiro Arikawa și Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica de Yoko Ogawa. De data asta, cu părere de rău, trebuie să readuc în discuție tema dezbătută într-un recent număr al Revistei de traduceri literare: relația dintre traducător și redactor. Există redactori – mari traducători – de la care mereu ai câte ceva de învățat, există redactori onești, bine pregătiți, care știu să respecte munca traducătorului și există, din nefericire, și o a treia categorie, cea a redactorilor narcisiști, care musai țin să se bage în seamă și să distrugă o traducere bună, creând un palimpsest dezonorant pentru cel care, totuși, apare ca semnatar al traducerii. În această categorie am aflat că se înscrie și Ștefania Nalbant și, poate, n-aș fi menționat-o în acest articol dacă n-aș fi aflat (de la traducători cu o solidă reputație) că nu se află la prima abatere de acest gen. Sunt convins că Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica – o traducere altminteri minunată – ar fi sunat și mai bine dacă n-ar fi avut parte de „îmbunătățirile” redactorului. Iată doar două mo(n)stre din puțul gândirii redacționale: în loc de „Mira era o fetiță plăpândă, atât cât să încapă prin crăpătura dintre ziduri. Când își făcea apariția, părea că se scuză de statura ei firavă sau că le spune oamenilor să nu-și facă griji pentru ea. Era bine, chiar foarte bine”, în versiunea publicată fără consimțământul (adică BT-ul) traducătoarei, etapă ignorată de zelosul redactor de carte, apare„Mira era o fetiță plăpândă. Firesc, socotind faptul că încăpuse prin crăpătura dintre ziduri. Era însă atât de mititică, încât, neștiind cum să se scuze pentru constituția ei firavă, părea că le spune oamenilor să nuși facă griji pentru ea. Era bine, chiar foarte bine.” Contorsionările sintactice sună, însă, rău, chiar foarte rău! Sau: în loc de„Fiindcă erau niște flori mărunte, șterse, nimeni n-a băgat de seamă că fuseseră puse acolo în memoria răposatului. Peste câteva zile vântul le-a spulberat și oamenii le-au călcat în picioare, dar băiatul nu s-a lăsat descurajat și a deplâns, în felul său, moartea șoferului fără nume și fără chip...”, redactorul propune soluția „Pe măsură ce a trecut, timpul le-a spulberat și oamenii le-au călcat în picioare”etc. Nici Eminescu, nici Rilke, nici măcar sărmanul Shakespeare n-a compus vreodată o cugetare atât de forțoasă: „Pe măsură ce a trecut, timpul le-a spulberat...” Pe Ștefania Nalbant o chinuiește talentul poetic și, la rândul ei, îi chinuiește, ca să nu zic spulberă, pe traducătorii înzestrați cu har autentic. Îi promit cu acest prilej că nu-mi va redacta vreo carte în veci.


79

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Educa\ie

www.revistaneuma.ro

±coala vulnerabil[ AdriAn coStAcHe

C

eea ce se întâmplă de câteva luni în lumea în care trăim – şi care afectează profund şi educaţia instituţionalizată – e fără precedent. Nu doar fiindcă un virus bântuie continentele, ci pentru consecinţele acestei „prezenţe”. E vorba de cel puţin două lucruri care s-au limpezit brutal şi ne-au luat prin surprindere. Aroganţa speciei din care facem parte, pe de-o parte, iar pe altă parte, ca un corolar, vulnerabilitatea civilizaţiei edificate pe această planetă. Poate că nimeni nu-şi mai aminteşte de problemele create de o pană de curent care a paralizat cu mai mulţi ani în urmă New Yorkul şi cînd absenţa chibritelor a fost o adevărată dramă. Era unul din acele semnale de alarmă care ne spune că am devenit tot mai dependenţi de elementele tehonologiilor... Că în fapt nu mai avem abilităţi de a ne comporta firesc, organic. Că reflexele noastre naturale au devenit anemice. Că aroganţa noastră (vezi şi cărţile lui Haari!) e aproape fără limite... De fapt, actuala pandemie ne spune ceva despre modelul urban al lumii în care trăim. Suntem atât de dependenţi unii de alţii încât guvernele trebuie, paradoxal, să intervină pentru a ne menţine sănătoşi. Trebuie să ne oblige să purtăm... botniţe, cum se exprima recent în faţa elevilor o profesoară de muzică de la un colegiu din Bucureşti. De aceea, guvernele sunt acuzate, de anume minorităţi, că vor să instituie...dictatura, că vor să revină la conduceri autoritariste... Când la mijloc nu este vorba decât de acelaşi şi acelaşi lucru: o civilizaţie vulnerabilă care cere minuni sistemului medical!... În acest context de confuzie a raţiunii, şcoala pare a-şi găsi, totuşi, un drum al ei. Paradoxul, am mai spus-o, este că actuala pandemie şi nevoia de a adopta frecvent în şcoli scenariul „galben” ar trebui să restarteze într-o anume măsură didacticile, filozofiile de predare şi evaluare. Ar trebui să ofere şansa de a se regândi implicarea elevului în studiu, în studiul individual mai ales, unde rolul manualului, „dispreţuit” în ultimii ani, să capete importanţa cuvenită, remotivând o întreagă generaţie pentru ceea ce se chema odinioară însuşirea de abilităţi de studiu individual, de muncă independentă. Nu este însă rostul acestor însemnări de a sugera aici termenii unor noi modalităţi de îînvăţare, fiindcă e aproape sigur că, instinctiv, o bună parte din corpul profesoral se va adapata în cele din urmă noii stări de fapt. Până şi cei care spun că matematica nu poate fi predată on-line. Dar mai sunt şi alte lucruri la mijloc. Actuala stare de lucruri din şcoala românească scoate la iveală comportamente şi opinii „democratice” care n-ar prea avea ce căuta într-un spaţiu al limpezimii şi al rigorii. Fiindcă şcoala nu este un loc al„opiniilor”, al„face fiecare cam ce vrea”în numele democratiei... Nu este doar cazul profesoarei de muzică care perorează în faţa elevilor despre „umilinţa” de a purta masca – ea poartă totuşi mască, dar fără să-şi acopere însă... nasul! – ci şi a multora altor purtători de aşa-zise opinii, vezi şi cazul profesorului de sport din Oradea. Unii dintre aceştia aduc în discuţie, de exemplu, faptul că o lecţie nu poate deveni „publică” fără voia profesorului, ceea ce ar induce ideea că predatul on-line ar fi contrar unor reglementări în vigoare... Că predatul on-line nu e prevăzut în Legea învăţământului. In spatele acestui pretext se poate ascunde însă şi o anume „delăsare”a corpului didactic pentru pentru propria pregătire. In

condiţiile în care informaţia s-a mutat în bună măsură, de ceva ani, din textul tipărit în mediul on-line, competenţele profesorilor în acest domeniu n-ar trebui să mai ridice atâtea probleme. Una peste alta, aceste„întâmplări”, ca şi multe altele, arată că diferenţele de „opinie”, comportamentele educatorilor, foarte variate, din şcoala românească de azi, afectează chiar reprezentarea şcolii ca sistem coerent de educaţie. Iar multe dintre acestea au loc în numele unei lejerităţi care n-are nicio legătură nici cu creativitatea didactică şi nici cu legalitatea ori regulamentele şi reglementările şcolare. Ba se poate spune chiar că unii dintre educatori abia au aşteptat această pandemie pentru a se deroba şi mai mult de obligaţii profesionale, pe care le tratau şi înainte fără prea mare rigoare. Şcoala în vreme de pandemie ne-a luat prin surprindere. Intr-un fel însă, răul poate aduce cu sine,secundar, şi binele. Reforme mult aşteptate ar putea fi în sfârşit implementate. Dar, în condiţiile actuale, nu tocmai normale, există riscul ca aceste reforme să capete un chip caricatural şi, profitându-se de presiunea creată, anume grupuri de„reformatori” să joace un rol mai mare decât se cuvine. Pe scurt, a scăzut simţitor în România numărul acelor decidenţi care au viziune şi au şi o reprezentare istorică a şcolii şi a rolului ei azi. Între altele şi fiindcă legătură lor cu şcoala este adesea doar teoretică. De aceea vocile care avertizează asupra apariţiei un şcoli „fără conţinut”, a unei şcoli a cărei superficilaitate să marcheze serii intregi de elevi, sau chiar o întreagă generaţie, nu sunt neapărat voci „conservatoare”, ci voci care înţeleg încă rolul profund al şcolii în această postmodernitate răvăşitoare. Edificarea unui om„uman” rămâne mai departe sarcina implicită şi a şcolii de azi, poate mai mult chiar decât a şcolii de ieri. Din păcate însă toate încercările de până acum de a armoniza extremele în ceea ce priveşte viitorul şcolii au fost facile şi sporadice, fiecare dintre oponenţi venind de fiecare dată cu adevăruri sacrosante despre cum trebuie să arate o... „şcoală prietenoasă”. Ceea ce a făcut şi face încă dialogul imposibil. Nu ne rămâne, probabil, decât să aşteptăm alegerile şi calmarea disputelor politice, în speranţa că, odată normalitatea instaurată, vom putea să ne ascultăm, în sfârşit, unii pe alţii, iar hiatusul care a apărut între diferite organizaţii/ instituţii şi şcoală/ Minister/ Academia Română/ să poată fi depăşit. P.S.: Povestea cu purtatul măştii este se pare povestea standard de acum a şcolilor europene. O singură ţară, Germania, dacă am reţinut corect informaţia, acceptă ca elevii să nu poarte măşti la ore. Inconfortul purtării măştii e evident. Epidemiologii ar trebui să ne răspundă la întrebarea dacă distanţa fizică şi acele ecrane de policarbonat sau plexiglas nu ar asigura totuşi suficientă protecţie în timpul orelor. Căci realitatea practică a şcolii arată altfel decât în metodologiile de administrare a crizei provocate de Coronavirus: în pauze, elevii sunt, în cele mai multe cazuri, nesupravegheaţi şi, drept urmare, îşi scot nu doar măştile ci anulează spontan şi distanţa fizică dintre ei. Instinctul socializării e mai puternic decât regulile de protecţie în pandemie.


Ecran literar

www.revistaneuma.ro

80

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Micu\a Lili §i Pesc[ru§ul ALexAndru JurcAn

N

ikita Mihalkov a știut prea bine ce este „o piesă neterminată pentru pianina mecanică”. A cutreierat tot teatrul lui Cehov, a înţeles ce este duioşia care nu se metamorfozează în sentimentalism şi a creat o capodoperă cinematografică, adevărată sinteză a temelor cehoviene (Neokoncennaia piesa dlia mehaniceskogo pianino / Piesă neterminată pentru pianina mecanică, URSS, 1977). În 1968 Sidney Lumet a ecranizat Pescăruşul, avându-i în distibuţie pe James Mason (Trigorin), Simone Signoret (Arkadina), Vanessa Redgrave (Mina), David Warner (Konstantin). Plecări, bagaje, reveniri, sinucideri, dar şi boala, bătrâneţea, frica de moarte, gloria, ratarea - ca să nu mai vorbim de iubirea ca un tăvălug, care modifică totul, devorează, schimbă, şi, mai presus de toate, iubirea nereciprocă. În 1975 John Desmond, dar şi Nestor Ungaro i s-au apropiat, cu The Seagull, de Pescăruşul lui Cehov. Treplev, fiul actriţei Arkadina, scrie o piesă de teatru şi construieşte o scenă în aer liber. O iubeşte pe Mina, care va interpreta controversatul monolog. Arkadina are o relaţie sentimentală cu un scriitor celebru (Trigorin). Mina va fi atrasă de mirajul gloriei, precum pescăruşul e fermecat de luciul lacului. Treplev ar vrea să inventeze noi forme teatrale, să fugă de rutina devastatoare, aşa cum a fugit Maupassant din faţa turnului Eiffel, care-i strivea creierul cu absurditatea lui. Numai că tinereţea lui năvalnică se izbeşte de un insucces notoriu. Gloria nu se obţine atât de uşor şi apoi „opera de artă trebuie neapărat să exprime o idee mare” (Cehov, în româneşte de Moni Ghelerter şi R. Teculescu, Editura pentru literatură, 1967). În fond, trebuie să ştii pentru ce scrii, altfel „dacă vei porni pe acest drum pitoresc fără sa ai vreo ţintă hotărâtă, te vei rătăci şi talentul dumitale se va pierde.” Trigorin îi mărturiseşte Ninei povara scrisului. Nu bine termină o povestire, când începe alta. Propria lui viaţă se transformă în scriitură. Fiecare frază se cere scrisă undeva, cândva. Experienţa lui Trigorin cu Nina pare un pretext pentru o nouă scriere. De fapt, un experiment. Ca la Hemingway în Bătrânul şi marea, marele vis e împlineşte când forţa fizică nu mai are pregnanţă.

Claude Miller a realizat Micuţa Lili, modernizând Pescăruşul lui Cehov (La petite Lili, Franţa, 2002). În“ Micuţa Lili”, Mado (Nîcole Garcia) se retrage la casa din Bretagne, însoţită de fratele Simon (Jean-Pierre Marielle), de fiul Julien (Robinson Stevenin) şi de un amant, Brice (Bemard Girandeau). Micuţa Lili (Ludivine Sagnier) ar fi... de fapt, Nina. Dacă la Cehov era teatru în teatru, aici e un film în film. Acolo întâlnim scriitori, aici, la Miller, avem de-a face cu regizori. Peisajul a rămas fermecător, inefabil. Arta necesită energie, ideile îi hărţuiesc pe cei capabili, cuplurile se leagănă într-un dolce farniente atrăgător. Miller utilizează maşini, telefoane portabile, tehnică nouă. Însă (şi Miller subliniază ideea!) sufletele au rămas aceleaşi. Iubirea poate fi repede ucisă, ca un pescăruş neatent. La Miller asistăm la aplauze contrafăcute pe platoul de filmare. La Cehov se

aude o împuşcătură în final. Toţi tresar, apoi reintră în dulcele calm al vieţii de la ţară: „Nimic. O fi plesnit ceva în trusa mea cu medicamente. Nu vă neliniştiţi.” De altfel, Miller nu are vreo pretenţie că l-ar fi ecranizat pe Cehov. Nici n-ar fi reuşit, luând în considerare performanţa lui Mihalkov. Miller a fost fascinat de poveste şi a repetat-o sub alte auspicii, cu alte intenţii, în alte coordonate. Numai că orice ecouri ale literaturii rătăcite în cinema creează interpretări şi suspiciuni. Povestea din“ Micuţa Lili” are similitudini transparente cu trama“ Pescăruşului”, însă - referitor la spiritul lui Cehov, orice asemănate cu realitatea e pur şi simplu... întâmplătoare. Oare nu cumva cerul mişcător din filmul lui Miller e singurul care poate rivaliza cu cadenţele indicibile ale marelui dramaturg ?


81

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Istorii insolite

www.revistaneuma.ro

Cazul Cazotte rAdu SerGiu rubA

B

ritanicul Anthony Peake, născut în 1954 în Africa de Sud, cu studii de economie și sociologie la Londra, a devenit cunoscut nu în temeiul specializărilor sale academice, ci grație cărților scrise și inspirate de fenomene din domenii cu totul diferite. S-a ocupat de teoria și manifestările extracorporalității, de moartea clinică, de viața de dincolo. Interesul său centrat pe paranormalitate nu putea să ocolească aria exemplelor de clarviziune confirmată. Un caz pe care, după ce citise și văzuse multe, l-a abordat cu nedisimulată uimire, este cel petrecut la Paris în 1788. În„Există viață după moarte?“, Peake își asigură cititorii că a verificat toate sursele care atestă autenticitatea întămplării. Criticul şi dramaturgul Jean-François de La Harpe a notat în jurnalul său un eveniment desfășurat cu un an înainte de căderea Bastiliei. La un dineu însuflețit de convivialitate, un grup de prieteni, prsonalități ale culturii și ale vieții publice, își mărturiseau încrederea în era rațiunii pe care marile nume iluministe ale Franței o pregătiseră prin scrierile lor. Cum era şi firesc pentru nişte intelectuali, se arătau cu toții entuziasmați de perspectiva lumii pe care o visau. Numai marchizul și scriitorul Jacques Cazotte, membru al Academiei Franceze, nu era încântat. El s-a ridicat de pe scaun și, înconjurând masa, s-a oprit transfigurat în dreptul câtorva oaspeți. Le-a transmis tuturor pe rând ce soartă vor avea peste câțiva ani, după ce, în anul următor, avea să izbucnească revoluția. Matematicianului şi omului politic Condorcet i-a prezis că se va otrăvi în celulă ca să nu ajungă la eşafod. Scriitorului Sébastien de Chamfort i-a spus că va muri tăindu-şi venele. Lui Félix Vicq-d’Azyr, medicul reginei Maria Antoaneta, i-a transmis că și el îşi va deschide venele în închisoare. Pe politicianul Chrétien de Malesherbes şi pe astronomul Jean Sylvain Bailly i-a asigurat că vor muri prin decapitare cu o mașinărie încă necunoscută. Pe autorul jurnalului, Jean-François de La Harpe, l-a uluit cu prezicerea că, deşi este un ateu convins, va sfârși ca un foarte pios creştin. La auzul ultimei predicţii, toți oaspeții s-au amuzat declarând că, dacă trebuie să aştepte până ce La Harpe se va creştina, atunci mai au încă mult de trăit. Peste un an, în 1789, s-a declanșat revoluția. Deşi a fost pregătită de enciclopedişti, aceasta a ajuns pe mâinile politicienilor, a fantasmelor, frustrațiilor, viselor și ambițiilor lor. Din umanism, unul din ei, doctorul Joseph Ignace Guillotin, în acord cu maître Charles Henri Samson, călăul Parisului, a propus, la 10 octombrie 1789, realizarea unui mecanism care să nu oblige gâdele să dea uneori mai multe lovituri cu sabia în vederea descăpățânării osânditului. Spre binele victimei, s-a schițat un proiect susținut și de medicul regelui Antoine Louis. Prin martie 1792, proiectul era gata, prima mașină de tăiat capete fiind făurită de constructorul german de piane Tobias Schmidt. Avea inițial o lamă în formă de semilună și, după numele doctorului Louis, era alintată ca „Louison“ sau „Louisette“. Poporul avea să o boteze și „rasoir

national“ (brici național) sau„raccourcisseuse“ (scurtătoare). Până la urmă, arătarea, zveltă și maiestuoasă, a preluat numele celui care o imaginase, spunându-și, prin feminizare,„guillotine“ și supărându-l definitiv pe bietul doctor Joseph Ignace Guillotin. Între timp, în plină revoluție, scurtătoarea lucra, iar unii din participanții la masa prietenească din 1788, aveau să sfârșească sub cuțitul ei. I s-a întâmplat asta astronomului Jean Sylvain Bailly ca și omului politic Chrétien de Malesherbes. Matematicianul Condorcet n-a mai aşteptat ghilotina și s-a otrăvit în închisoare. Scriitorul Sébastien de Chamfort a recurs și el la tăierea venelor. Medicul reginei, Félix Vicq-d’Azyr, a murit în închisoare cu febră, dar înainte de a apuca să-și taie venele, care la acea vreme era și tratament pentru febră. Marchizul academician Jacques Cazotte, voind să-l salveze pe rege, a ajuns el însuși la eșafod. Nu avem nicio însemnare care să ne spună dacă în acea seară memorabilă din 1788 și-a prevăzut şi propriul sfărșit. Autorul însemnărilor de jurnal, dramaturgul ateu Jean-François de La Harpe, a fost închis, a scăpat de ghilotină doar prin amânarea judecării și condamnării sale, iar la eliberare, a devenit un fervent credincios şi s-a retras într-o mănăstire, unde a şi murit în anul 1803. Clarviziunea lui Jacques Cazotte este spectaculoasă și neobișnuită prin mai multe elemente: e adevărat că s-a produs pe neașteptate, la fel cum s-a întâmplat și la activarea altor vizionari, Svedenborg, bunăoară. Numai că marchizul Cazotte nu trăise niciun moment anterior de premoniție. Energia care l-a transformat în agent al unei preziceri venea din afara lui, era irepresibilă, îl obliga să vorbească înțelegând ce spune, dar neștiind de ce trebuie s-o facă tocmai atunci și acolo. Adică într-un ceas și într-un loc unde tocmai era omagiată rațiunea. Prin ceea ce spunea, marchizul părea că vrea să submineze orice încredere în spiritul Secolului Luminilor. A făcut previziuni ce s-au dovedit exacte pentru viitorul apropiat a șase oameni, dintre care cinci și-au auzit descris sfârșitul violent. Celui de al șaselea, autorului însemnărilor, ca pentru ca mărturia sa scrisă să nu rămână fără stăpân și să se piardă, nu i-a prezis sfârșitul, ci renașterea spirituală ca și cum i-ar fi indicat prețul necesar ținerii morții la distanță. Iar bărbatul care a rostit toate aceste preziceri, nu a găsit cuvinte pentru propria sa frângere sub lama mașinăriei de care a spus că se va ivi pe lume, dar pe care nu a descris-o. În dialogul straniu inițiat de marchiz au fost implicați șapte oameni. Destinul a șase dintre ei a fost văzut și descifrat limpede cu accent pe capătul vieții acelora. Clarviziunii însă, ca o pedeapsă parcă pentru îndrăzneală, nu i s-a arătat soarta clarvăzătorului.


Teatru

82

www.revistaneuma.ro

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Seduc\ia teatrului românesc la cel mai înalt nivel A 28-a Gal[ UNITER, la Craiova, în Parcul Romanescu dinu GriGoreScu

C

omprimată (cu şi fără mască) şi puternic mediatizată (la TVR 1 şi la Radio România Cultural), Gala domnului Caramitru (cu papion) a avut parte de o seară minunată pentru învin-

gători, plăcută pentru nominalizaţi şi incitantă pentru spectatori. Lumea teatrului este mică, dar mare sufleteşte. Numeric, ea se primeneşte anual. Unii pleacă, alţii vin. E un ciclu al generaţiilor care se

succed vertiginos. Nume noi, roluri noi, teatre noi. Vechi sunt doar aplauzele, invidiile, lacrimile de fericire, stăpânirile de sine ale unor premianţi, sponsorii (Raiffeisen Bank, în principal; British Council etc.) şi minunatele premii care deja au intrat în istoria galelor caramitrene. Mai prelungită faţă de altă dată cu mult peste miezul nopţii, Gala UNITER cu numărul 28 s-a dovedit inspirată, excelent organizată, la fel de bine politizată în subteranul ei, veselă şi tristă. Veselă prin bucuria care o generează teatrul în sine, teatrul de calitate, teatrul emblematic. Premiile speciale ale Preşedintelui şi ale Senatului UNITER au încoronat mari actori, regizori, scenografi contemporani, aflaţi în maximă putere creatorie, vitali în distribuţie, entuziaşti şi mereu în prima linie. Mircea Rusu (Premiul pentru întreaga activitate), el, un colos, i-a mulţumit mamei sale pentru sprijin! Tristeţea a venit prin evocarea artiştilor plecaţi în veşnicie: Lucian Pintilie, Cătălina Buzoianu, Ducu Darie, Tamara Buciuceanu, Florina Cercel, Viorel Comănici, artişti de toate vârstele, din toate generaţiile, de toate calibrele, din mai toate teatrele, sentimentul fiind acela al finitudinii implacabile şi al noilor începuturi, al noilor veniţi, proaspeţi, inteligenţi, dornici de notorietate, actori noi, regizori noi, scenografi noi, aleşi pe sprânceană, pe merit de către selecţionerii UNITER: Radu Apostol (regizor), Cosmin Ardeleanu (scenograf), Doru Mareş (critic de teatru), Crina Mureşan (actriţă), Cristina Rusiecki (critic de teatru).

Ion Caramitru, amfitrionul Galei UNITER (Foto: Florin Biolan)


83

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Teatru

www.revistaneuma.ro

Vedeta serii (nopţii) a fost indubitabil doamna Rodica Mandache (Premiul pentru întreaga activitate), alături de fiica ei, doamna Diana Mihailopol, regizoarea piesei radiofonice Frumoasa adormită şi trezită a scriitoarei Alexandra Ares, nominalizată de doamna Ludmila Patlanjoglu şi de criticii Maria Zărnescu şi Călin Ciobotari la secţiunea Teatru radiofonic, care a obţinut 51% din voturile publicului online. Dar nu te pui nici cu Hamlet, nici cu domnul Caramitru şi nici cu galonatul regizor al Teatrului Naţional Radiofonic, domnul Mihai Lungeanu, care a primit al cincilea trofeu din carieră! În schimb, tinereţea şi-a spus din nou cuvântul în acordarea Premiului pentru Cea mai bună piesă românească a anului

Premiant, ii

Premiul pentru Debut: Andrei Chifu, pentru rolul El din spectacolul Casa de pe graniţă de Sławomir Mrožek, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara, regia: Ada Lupu Hausvater Premiul pentru Cel mai bun actor în rol principal: Lucian Ionescu, pentru rolul Gomez Addams din spectacolul Familia Addams, Teatrul Excelsior Bucureşti, regia, coregrafia şi costumele: Răzvan Mazilu; Premiul pentru Cel mai bun actor în rol secundar: Cristian Grosu, pentru rolul Caliban din spectacolul Furtuna de William Shakespeare, Teatrul Naţional Cluj-Napoca, regia: Gábor Tompa; Premiul pentru Cea mai bună actriţă în rol principal: Anca Hanu, pentru rolul Chiritza Bârzoi din spectacolul Chiritza în concert după Vasile Alecsandri şi Matei Millo, un spectacol-concert de Ada Milea la Teatrul Naţional ClujNapoca; Premiul pentru Cea mai bună actriţă în rol secundar: Puşa Darie, pentru rolul Mama din spectacolul Dansul Delhi de Ivan Vîrîpaev, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi, regia: Radu Afrim; Premiul „Lucian Pintilie” pentru Cea mai bună regie: Eugen Jebeleanu, pentru regia spectacolului Itinerarii. Întro zi lumea se va schimba, ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti şi Compagnie des Ogres; Premiul pentru Cea mai bună scenografie: Cristina Milea, pentru scenografia spectacolului Legături primejdioase de Christopher Hampton, după romanul lui Choderlos de Laclos, Teatrul Mic Bucureşti, regia: Cristi Juncu; Premiul pentru Cel mai bun spectacol: Chiritza în concert după Vasile Alecsandri şi Matei Millo, Teatrul Naţional Cluj-Napoca, spectacol-concert de Ada Milea; Premiul pentru Cel mai bun spectacol de teatru TV: Manifest. Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară de Ruxandra Cesereanu, producţie a Societăţii Române de Televiziune (Casa de Producţie a TVR), regia: Cornel Mihalache;

2019 (juriu: Marina Constantinescu, Adriana Popescu, Dan C. Mihăilescu), adjudecat de Ana Sorina Corneanu pentru textul Hai să vorbim despre viaţă!, oferit cu aceeaşi nobleţe regală de Custodele Coroanei României, Principesa Margareta. Un ministru al Culturii jovial şi moldovean şi un primar al capitalei Olteniei dezinvolt şi cultivat au prezentat segmente din eveniment, potrivit unei regii de montare inspirate (Bobi Pricop) şi unei scenografii elegante (Irina Moscu), absolut necesare. Statul respectă teatrul. E şi un stat în stat...

Actriţa Rodica Mandache, vedetă la Gala UNITER 2020 (Foto: Andrei Gîndac)

Premiul pentru Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic: Hamlet de William Shakespeare, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune, adaptarea radiofonică şi regia artistică: Mihai Lungeanu; Premiul pentru Cea mai bună piesă românească a anului 2019: Hai să vorbim despre viaţă! de Ana Sorina Corneanu; Premiul pentru Critică de teatru: Oana Cristea Grigorescu; Premiul de Excelenţă: Festivalul Naţional de Teatru (director: Marina Constantinescu), pentru calitatea excepţională a ultimelor şase ediţii; Premiul pentru întreaga activitate – actor: Mircea Rusu; Premiul pentru întreaga activitate – actriţă: Rodica Mandache; • Premiul pentru întreaga activitate – regie: Dragoş Galgoţiu; Premiul pentru întreaga activitate – scenografie: Constantin Ciubotariu; Premiul pentru întreaga activitate – critică şi istorie teatrală: Mya Liontescu; Premiul special pentru video mapping: Andrei Cozlac; Premiul special pentru teatru de păpuşi şi marionete: Festivalul „Puppets Occupy Street” / „Păpuşile ocupă strada”, ediţia 2019 cu tema „Evoluţie prin Revoluţie”, organizat de Teatrul pentru copii şi tineret Colibri Craiova (director: Adriana Teodorescu); • Premiul special pentru promovarea teatrului-dans: Linotip – Centru Independent Coregrafic; Premiul special pentru o activitate de şase decenii în editarea cărţii de teatru: Viorica Rozalia Matei; Premiul special pentru machiaj de scenă: Minela Popa; Premiul Preşedintelui UNITER: Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova (director: Alexandru Boureanu), pentru 170 de ani de istorie în teatrul românesc; Premiul British Council: Compania de Teatru Giuvlipen, pentru activitatea de promovare şi susţinere a incluziunii sociale şi încurajarea implicării civice.


Cinemateca

www.revistaneuma.ro

84

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Totul despre mama mea (1999) Regie și scenariu: Almodovar Imagine: Affonso Beato Muzica: Alberto Iglesias Cu: Marisa Paredes, Cecilia Roth, Penelope Cruz, Antonia San Juan

F

ilmul acesta ridică părul în cap puritanilor. Povestea e amețitoare și incredibilă: Manuela, căsătorită cu Esteban, își pierde fiul într-un accident stupid, de ziua lui, când acesta încearcă să primească un autograf de la Huma, o actriță celebră, care interpretează rolul lui Blanche din Un tramvai numit dorință. Răvășită de durere, se întoarce în Barcelona pentru a-și căuta fostul soț, devenit Lola, „o boală”, cum îl va numi ea când se regăsesc, pentru că nu face altceva decât să se distrugă și să distrugă și viața celorlalți: fură banii lui Agrado, un transexual bun la suflet, o lasă însărcinată pe o călugăriță, care va și muri, de altfel, pentru că a îmbolnăvit-o de SIDA. Destinele personajelor suferă de o coliziune dramatică. Manuela o va îngriji pe Roza, călugărița, care nu se înțelege cu mama ei, îi va adopta copilul după moartea ei, care se va numi tot Esteban, precum tatăl și fiul decedat. Înainte de asta, va fi asistenta Humei, va juca o dată rolul Stellei, în Un tramvai numit dorință, așa cum a făcut-o în tinerețe. Agrado îi ia locul. Deși are parte de mult umor și multă duioșie, e un film apăsător, emoțiile sunt exprimate brutal, în locul culorilor violente din alte filme cu rol satiric. Dar, cumva, burlescul și ironia dispar. Pe Almodovar îl preocupă reacțiile feminine în momente răvășitoare ale existenței, nimic desuet sau derizoriu, totul e autentic, în ciuda poveștii melodramatice și buimăcitoare. Legătura cu alte filme se realizează subtil: Chanelul care oferă eleganță, relația dificilă dintre mamă și fiică, Paredes care arată la un moment dat ca Becky din Tocuri înalte, relația dificilă între două lesbiene, pentru că cea tânără se droghează, tot ca în Tocuri... etc. Momentul în care un personaj e filmat în sală, răvășit de emoție, întrucât privește o scenă tulburătoare va fi reluată în Vorbește cu ea.

Bufoneria și melodrama sunt doar pretexte pentru o meditație profundă nu numai despre viață, dar și despre artă. Dragostea lui Almodovar pentru literatură (Capote și T. Williams), pentru cinematograf (Totul despre Eva, al lui Mankiewicz) asigură un substrat cultural care dă greutate filmului. Adolescentul care moare e un scriitor care ia notițe despre mama sa și care are ideea să își intituleze opera Totul despre mama mea, precum titlul filmului la care se uita, Totul despre Eva. Titlul ori-

ginal, pentru că în spaniolă era Eva desnuda. E o tehnică de mise en abîme: deși băiatul scriitor moare, ceea ce va face Manuela e să îi continue intenția creatoare. Spectatorul va afla totul despre mama lui. O poveste atât de autentică, desnuda, care reprezintă, totuși, un artificiu artistic. Oscar pentru film străin și recunoașterea internațională a unui mare regizor.

cronică de rALucA FArAon


85

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Teatru

www.revistaneuma.ro

Haz teatral virtual vLAd LunGu

Î

n plină criză biologică, teatrele, cinematografele, sălile de spectacole şi concerte au fost nevoite să fie ferecate pentru a preveni răspândirea virală. Dar cum cultura găseşte resurse să învingă mereu, managerii teatrelor au venit cu o soluţie salvatoare: difuzarea unor spectacole în mediul online, prin transmisiuni în direct sau înregistrări. Astfel, publicului avid de artă dramatică i se oferă această bucurie: teatru online văzut de acasă. Desigur, optând pentru această cale de oferire a dozei de cultură prin artă teatrală virtuală, se disipează trăirile, stările sufleteşti, energia pură, vibraţia şi mesajul replicilor actorilor, pe care le regăseam în sălile de spectacol. Din păcate, aceste stări nu se mai trăiesc la intensitate maximă, emoţiile nemaifiind aceleaşi. Teatrul TV are rolul său cultural, la fel şi cel radiofonic, dar într-o societate în care virtualul devine real, în care suntem acaparaţi de tehnologiile virtuale, şi aceste trăiri au alte semnificaţii, pe care le receptăm şi de care, din ce în ce mai uşor, ne ataşăm prin conexiunea la un ecran de PC, laptop, tabletă sau smartphone. Deci, cultura teatrală merge mai departe, iar aceste spectacole online sunt binevenite. Astfel, mai multe teatre din ţară pun la dispoziţie spectacole de care putem să ne bucurăm la un clik distanţă (nesocială): Teatrul Bulandra, unteatru, Teatrul Mic, Teatrul Odeon, Teatrul de Comedie, TNB, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Excelsior, UNATC„I. L. Caragiale”, Teatrul Coquette, Teatrul „Ion Creangă”, Teatrul Ţăndărică − Bucureşti, Teatrul Municipal „Bacovia” − Bacău, Teatrul „Toma Caragiu” − Ploieşti, Teatrul Naţional„Radu Stanca” − Sibiu, Teatrul „Sică Alexandrescu”− Braşov, Teatrul Naţional Cluj-Napoca, Teatrul „Andrei Mureşanu” − Sfântu Gheorghe, Teatrul Naţional TârguMureş − Compania„Liviu Rebreanu”, Teatrul Naţional„Vasile Alecsandri” − Iaşi, Teatrul „Mihai Eminescu” − Botoşani, Teatrul „Maria Filotti” − Brăila, Teatrul de Artă Deva, Teatrul de Nord Satu Mare, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” − Arad. La această pleiadă de teatre naţionale de stat sau particulare se adaugă şi Teatrelli, o cafenea artistică dedicată artelor performative ce face parte din cadrul Creart − Centrul de Creaţie, Artă şi Tradiţie al Municipiului Bucureşti. În această perioadă, repertoriul online Teatrelli a fost divers: spectacole de teatru-dans (Oxigen de Antoaneta Cojocaru şi Daniel Pascariu, Urban GIF Show de Florin Fieroiu, Priveşte cerul... de Bogdan Bolohan) şi comedii clasice şi contemporane (Contesa după Aldo Nicolaj, Milionul, nepoatele şi milionara de Ken Ludwig, Amor amar de Pierre Sauvil). Duminică, 19 aprilie 2020, Teatrelli o oferit un dar cultural pentru ziua de Paşte: transmiterea online a celebrei comedii poliţiste Arsenic şi dantelă veche (Arsenic and Old Lace) a dramaturgului american Joseph Kesselring (1902-1967), scrisă în anul 1939 şi jucată pe Broadway de 1444 de ori în perioada 1941-1943. De-a lungul timpului, succesul scenic a fost transpus şi pe marele ecran în filmul omonim din 1944 al lui Frank Capra, cu inegalabilul Cary Grant în rolul principal. Piesa a avut diferite montări scenice internaţionale şi în 2017 a intrat şi în repertoriul Teatrelli, în regia lui Şerban Puiu. Titlul este semnificativ pentru conţinutul piesei, relevând metoda prin care două bătrâne simpatice operau − otrăvirea cu arsenic −, iar dantela veche face referire la vârsta acestora.

Arsenic şi dantelă veche este o comedie neagră, poliţistă, cu personaje excentrice bine individualizate care, prin tipologii variate având la bază anumite tare umane, aduc un haz debordant pe scenă. Acţiunea piesei se desfăşoară în casa familiei Brewster din care fac parte două bătrânele apreciate de comunitate pentru acţiunile lor umanitare şi de caritate, Abby şi Martha Brewster (Adela Mărculescu şi Alexandrina Halic), aparent inocente şi naive, dar care ascund un secret sumbru: ele închiriază o cameră pentru a atrage bărbaţii singuri pe care mai apoi îi otrăvesc cu vin de soc amestecat cu arsenic, stricnină şi„doar un vârf de cuţit de cianură”. Secretul le este descoperit încă de la începutul piesei de către nepotul lor, Mortimer Brewster (Lucian Ghimişi), care găseşte în lada de lângă fereastră cea de-a 12-a victimă a mătuşilor lui, tocmai când a venit să le anunţe logodna lui cu Elaine Harper (Alexandra Velniciuc), fiica vecinului lor reverend, şi presupune că adevăratul criminal este vărul său, Teddy (Vlad Ianuş), ce are probleme mintale şi se crede Theodor Roosevelt, cel de-al 26-lea preşedinte american. Mătuşile, care este destul de clar că şi ele au probleme psihice, recunosc crimele, considerându-le drept gesturi de caritate menite a curma viaţa nefericită a acelor bărbaţi singuri. Mai mult, cele două profită şi de dragul lor nepot Teddy, care îngroapă cadavrele în subsolul casei, crezând că sapă şanţuri pentru Canalul Panama şi îngroapă victimele epidemiei de febră galbenă. Mortimer încearcă să prevină viitoarele crime, luptându-se în acelaşi timp cu teama că va moşteni şi el nebunia rudelor sale. Dar acţiunea se complică... Jonathan (Marcelo Cobzariu), fratele lui Mortimer, îşi face apariţia în casa mătuşicilor, încercând să scape de poliţie şi să găsească un loc unde să îngroape cadavrul ultimei sale victime, domnul Spenalzo (Claudian Şiman), fiind ajutat de complicele său, chirurgul plastician dr. Herman Einstein (Ştefan Pavel), care i-a refăcut fizionomia să semene cu cea a contelui Dracula din filme. Însă şi Jonathan află secretul mătuşilor sale şi decide să-l îngroape pe Spenalzo în pivniţă şi apoi să-l ucidă pe Mortimer. Abby şi Martha, cu umor negru, se opun vehement să-l „cazeze” pe acel necunoscut alături de ceilalţi 12 oameni cumsecade. Între timp, în urma plângerilor vecinilor că Teddy perturbă liniştea, suflând în


Teatru

www.revistaneuma.ro goarnă şi tot strigând „La atac!”, soseşte poliţistul O’Hara (Cosmin Seleşi), care are o latură umanistă: aspiră să devină dramaturg şi-l asaltează pe Mortimer să scrie o piesă împreună. În tot acest haos, misiunea lui Mortimer parcă este desprinsă din cronicile pe care le scrie la piesele văzute în calitate de critic dramatic: trebuie să îşi prevină mătuşile să nu mai facă şi alte victime, să o ţină departe pe viitoarea lui soţie, Elaine, de descoperirea macabră legată de rudele sale, trebuie să obţină actele prin care Teddy să fie declarat nebun şi să fie internat la un azil de boli mintale, pentru ca Abby şi Martha să scape nevinovate, şi trebuie să se descotorosească de Jonathan, care e înzestrat cu aceleaşi tendinţe criminale ca şi mătuşile lor. În final, apar locotenentul Rooney (Dorin Enache), sergentul Brophy (Cristian Boeriu) şi dl Whiterspoon (Ştefan Velniciuc), directorul institutului de boli mintale, iar lucrurile se clarifică până la un punct... Însă hobby-ul celor două mătuşi rămâne nedescoperit de autorităţi. Totul se petrece timp de 2 ore şi 5 minute în sufrageria casei mătuşilor, de aici rezultând o forfotă şi o aglomeraţie continuă, care se încheie cu happy-end. Personajele sunt simpatice încă de la început, publicul se ataşează cu uşurinţă de acestea, chiar şi de cele negative, şi acceptă convenţia piesei, abordarea temei morţii în cheie comică. Lada de la fereastră şi pivniţa devin şi ele personaje-cheie în poveste. Sunt satirizate anumite tare ale societăţii: superficialitatea, delăsarea, rutina, monotonia, problemele conjugale, bolile mintale, crima. Regizorul a avut mână bună în distribuirea rolurilor unor actori de clasă. Lucian Ghimişi (n. 1977) îl interpretează cu umor pe eroul poveştii, criticul de teatru Mortimer, care mărturiseşte că nu-i place teatrul, că s-a săturat de acesta şi scrie recenziile dinainte de a vedea spectacolele. Relaţia lui cu cele două mătuşi este excelentă până în momentul în care descoperă cu ce se ocupă bătrânele, dar, cu toate acestea, este stăpân pe situaţie şi trece printr-o gamă largă de stări: linişte, bucurie, ironie, sarcasm, nedumerire, enervare, agonie, agitare, curaj. El îi cere mâna lui Elaine, dar, după dezvăluirea secretului mătuşilor, se panichează şi doreşte să nu-şi implice logodnica în poveste. La final, este fericit fiindcă află un alt secret al existenţei sale, tăinuit de cele două mătuşi. Adela Mărculescu (n. 1938) şi Alexandrina Halic (n. 1941), cele două mari doamne ale teatrului, portretizează cu inocenţă, determinare de sine şi umor pe cele două bătrâne simpatice şi năstruşnice, Abby şi Martha. Ajunse la vârsta senectuţii, mătuşile au nevoie de un hobby, dar nu de unul atipic... mortal. În momentul acuzării nepotului lor, Teddy, în care tânărul Vlad Ianuş (n. 1992) se distrează la maximum, cele două îi sunt alături, decizând să se interneze odată cu acesta în azilul de boli mintale, dar scăpând de ochiul vigilent al legii pentru crimele comise. Alexandra Velniciuc (n. 1980) o interpretează pe Elaine, tânăra suplă, frumoasă şi suavă, care doreşte să fie iubită şi căreia i se promite o căsătorie, dar care vrea şi o anumită independenţă, fiind autoritară faţă de Mortimer. Marcelo Cobzariu (n. 1970) joacă un rol negativ, vocea, fizionomia şi postura sa dominantă contribuind cu succes la o interpretare reuşită; el este Jonathan, nepotul criminal al celor două mătuşici, evadat din închisoare şi ajutat de complicele său, atipicul dr. Einstein, portretizat cu pricepere şi umor de către Ştefan Pavel (n. 1990). Tandemul infracţional este plin de momente comice. Poliţistul O’Hara, interpretat de Cosmin Seleşi (n. 1977), este mai atras de artă decât de meseria pe care o prestează, dorind să scrie o piesă de teatru, dar, naiv şi superficial, nu conştientizează că Mortimer este în pericol în prezenţa lui Jonathan. Roluri episodice au: Dorin Enache (n. 1984) − locotenentul Rooney, arogant, superficial, corect, care rezolvă cazul

86

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

evadării criminalului Jonathan, dar nu îşi dă seama de cadavrele ascunse în pivniţă; Cristian Boeriu (n. 1976) − sergentul Brophy, ponderal şi naiv, dar sufletist; Ştefan Velniciuc (n. 1949) − dl Whiterspoon, cerebralul director al azilului de boli mintale, venit să-l interneze pe Teddy, care este la înălţime în cele câteva apariţii scenice. Montarea scenică este de bun gust, fără vulgarităţi, iar acţiunea este atemporală şi se poate petrece nu numai în Brooklyn, New York, ci şi în orice alt oraş de pe mapamond. Regizorul Şerban Puiu a adaptat textul lui Joseph Kesselring, inserând mai multe replici umoristice şi alegând o distribuţie excelentă pentru portretizarea personajelor, dar eliminând câteva personaje faţă de piesa originală. Dialogurile prelucrate sunt scurte, pline de umor, scenele sunt gradate, nu se lungesc, iar acţiunea nu devine plictisitoare pe parcursul celor două ore de spectacol. Comicul predomină şi se îmbină cu suspansul. Deşi ştim încă de la început cine sunt autorii crimelor respective, desfăşurarea acţiunii suscită interesul spectatorilor. Fiecare intrare şi ieşire din scenă este atent coregrafiată regizoral. Scenografia (Roxana Dumitrache şi Andrei Răduţ), bine gândită, oferă un cadru plăcut vizual şi este utilă intrărilor şi ieşirilor în şi din scenă: un interior de casă alb-crem care îmbină clasicul cu modernul, cu 5 intrări arcuite ce conduc spre bucătărie, pivniţă, dormitor, laborator, vestibul (camere sugerate din dialogul personajelor), o scară interioară spre dormitor (urcată şi coborâtă foarte des de către excentricul Teddy), 2 rânduri de ferestre utilizate ludic (la pătrunderea în locuinţă, la evadare şi chiar şi la transportul unui cadavru), 3 tablouri (dintre care unul morbid, poziţionat central, care surprinde un individ aflat la braţ cu un schelet şi având un craniu în mână), un dulap cu diferite recipiente printre care se află şi arma crimei celor două bătrane (sticla cu vin otrăvit), central sunt amplasate un divan şi o măsuţă, în partea dreaptă a scenei − un scaun, o comodă şi un telefon cu disc, iar în stânga scenei − un rastel cu un iatagan şi o puşcă (utilizate într-un joc comic de-al deţinerii puterii de către Jonathan, Mortimer, Abby şi Martha) şi lada buclucaşă de lângă fereastră (păstrătoare temporar a victimelor mătuşilor şi lui Jonathan). Costumele sunt impecabil croite şi alese pe măsura interpretării actorilor şi puse în valoare de aceştia, iar muzica (Radu Mihalache) conferă un fond sonor plăcut încadrabil în poveste. Comedia binedispune şi ne oferă o doză pură de umor amestecată cu una de... arsenic (suspans), fiind ideală pentru această perioadă în care domină cenuşiul vieţii. Un spectacol de succes pe un text care trece testul timpului!


87

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro

Emil Boroghin[ la optzeci de ani Ion Lucian sau visul marelui actor ion cocorA 23 ianuarie 2020. Om providețial pentru teatrul românesc, Emil Boroghină împlinește astăzi optzeci de ani. O vârstă la care cei care o ating atârnă de obicei „lira în cui” și așează în balanță, cu mulțumire de sine sau cu resemnare, ceea ce au dorit să facă și au și izbutit să facă. Sunt însă și cazuri când vârsta rămâne consemnată într-o filă de caledar și cel care are parte de ea nu are timp să-i acorde atenția cuvenită. Se mulțumește să o bată afectuos pe umăr și să-i zică nu te supăra dragă și așteaptă-mă la alt „colț de paradis”. Iar ca să nu se înțeleagă că i-ar fi indiferentă adaugă: Nu te mâhni și neliniști, fârtată, căci va veni vremea când te voi înscrie pe lista de priorități și vom vedea atunci cine pe cine a cărat și cară în spinare. Categoriei celor din urmă îi aparține și Emil Boroghină. Acum douăzeci și șase de ani, în 1994, inima sa mare cât teatrul românesc la un loc, pe atunci director al Teatrului Național„Marin Sorescu”din Craiova, ia un avânt puternic şi născocește un miracol. Dacă aş fi citit, înainte de 1990, că un asemenea eveniment, mă refer la Festivalul Internațional de Teatru consacrat lui Shakespeare, are loc undeva cu siguranță că mi s-ar fi părut că e uluitor. Că e ceva care mă face imediat să mă victimizez, cantonându-mă în disperare, incapabil nici în visele cele mai îndrăznețe să-mi închipui că voi avea șansa unor astfel de desfătări artistice. Mă consolez deci și citesc pe ici-colo, lăsându-mi imaginația să lucreze, despre un spectacol sau altul. Iată însă că Emil Boroghină, deîndată ce vremurile își primenesc chipul, își asumă „vina” de a-mi răzbuna frustrările chiar acasă. Nu ca un aventurier, deşi aventura și nebunia își au și ele rostul lor, ci ca un profesionist desăvârșit, ca un veritabil performeur. Doar vocația și tenacitatea lui de manager se căliseră în efortul de a face celebru, în țară și străinătate, teatrul pe care îl conducea. Desigur, pentru a se ridica pe un atare pisc unei instituții teatrale nu-i este de ajuns un singur om, oricât de dat în paști ar fi el și dispus să salahorească. E ceea ce a intuit dintru început cel care se

Emil Boroghina `n recitalul Treptele Unirii pare că a fost predestinat ca odată cu trecerea anilor să-și facă din nume un renume. Drept urmare, el a pune ochii pe magnificul Silviu Purcărete și îi oferă un tron în Cetatea Băniei. Stârnește apoi trupa de actori și o împinge către idealuri înalte. Așa că magnificele spectacole ale magnificului apar curând pe bandă rulantă. Nu pentru a-și spori avuția personală, ci pe aceea a mapamondului cu reprezentații de neuitat. Astfel că Emil Boroghină nu are răgaz să se cumințească. Simte cum aripile i se deprind cu zborul și că e loc de mai mult. În sfârșit, gongul inaugural al Festivalului Shakespeare bate și maratonul bienal își ia startul. Nicio ediție

Ubu Rex cu scene din Macbeth (regia Silviu Purc[rete)

nu e lăsată la voia întâmplării. Fiecare e structurată în jurul unor teme, invită la colocvii și dezbateri, adună pe afiș spectacole monumentale. În 2016 are loc un dublu jubileu de răsunet: comemorarea a patru sute de ani de la moartea autorului lui Hamlet, cât și la aniversarea celei de a zecea ediții a manifestării propriu-zise. Ce se află în spatele evenimentului este grandios. Celebrități de pretutindeni în materie de shakespearologie, profesori universitari, teoreticeni, critici, dar și practiceni, regizori, actori, scenografi, întreabă și se întreabă cât mai e pe scenă Shakespeare sau ce mai rămâne din el în spectacole memorabile precum Richard III, Macbeth, Romeo și Julieta, Richard II, Iulius Caesar, Furtuna etc. Regizorii de calibru, somități din vârful piramidei, își„fac de cap”cu„marele Will”. Nu că nu ar avea încredere în opera lui, ci tocmai din prea multă încredere. Bravo lor, zic, dacă și-l apropie cu talent și inteligență, convingându-ne că Shakespeare nu este nimeni altul decât Shakespeare, unul și același în timp și în afara timpului. Impotant e că piesele lui relevă în spectacole exact ceea ce au trebuință cei care trăiesc în secolul XXI. Orice i se acceptă unui mare regizor dacă spectacolul său tulbură sufletul și mintea publicului. Întâlnirea cu Shakespeare la Craiova permite, periodic, să se ia pulsul lumii în teatru și al teatrului în lume la cel mai înalt nivel. Ei bine, irealul neobosit Emil Boroghină, ctitorul fabulosului festival, numit de subsemnatul într-un comentariu „boroghiana”, la optzeci de ani continuă să-și mențină neastâmpărul și puterea de a se reinventa. Chiar și recitalurile sale actoricești din ultima vreme sunt un semn de tinerețe. La mulți ani deci tinere și legendare Domn! 26 aprilie 2020. Primesc de la Teatrul Excelsior un mesaj prin care mi se amintește că își aniversează treizeci de ani de existență și mi se solicită câteva rânduri despre eveniment. Nu e nevoie să scormonesc prea mult prin memorie pentru a le așterne pe hârtie. Am fost doar martor


Jurnal teatral

www.revistaneuma.ro vreme de doi ani (2000-2001) la odiseea obținerii aprobărilor necesare pentru ridicarea clădirii care adăpostește în prezent Teatrul Excelsior, instituția înființată în 1990, suflet din sufletul lui Ion Lucian. În perioada aceea eram director la Theatrum Mundi, iar dumnealui, Marele Actor, îmi făcuse onoarea de a accepta să joace rolul principal în piesa lui Gellu Naum, Ceasornicăria Taus, avându-l ca regizor pe Mircea Marin. Fără îndoială, prezența dânsului a fost pentru tinerii colegi din distribuție un adevărat privilegiu, o lecție de un profesionalism desăvârșit. Nu uit că la finalul repetițiilor obișnuia totdeauna să vină să stăm de vorbă și să-și destăinuie ofurile. Îmi relata de obicei în amănunt detalii despre cum evoluează spectacolul, dar mai ales despre etapele parcurse zi de zi în edificarea unei Minuni, căreia la data respectivă i se dedicase cu întreaga ființă: dotarea Teatrului Excelsior cu un sediu de poveste. O dorință pe care, sincer să fiu, o consideram mai mult o utopie decât ceva ce ține de domeniul realului. Important era, totuși, că „ostilitățile” demaraseră, chiar dacă uneori dădeau semne de poticniri disperante. Inițiatorul lor nu se dă însă bătut. Dimpotrivă, lasă impresia că nu cedează, că se bate cu oricine și oricât pentru ceea ce-și propusese să înfăptuiască. „Astăzi am fost la primărie și minister... mâine voi merge la prim-ministru... poimâine la...” Dar la câte uși nu a apăsat pe clanță Marele Actor, cu tenacitate, cu speranță, cu convingerea că trebuie să

Claudia Negroiu, Mirela Comnoiu, Ion Lucian, Dana Pocea §i Tudorel Filimon `n Cesarnic[ria Taus de Gellu Naum, regizor Mircea Marin convingă, cu credință că miracolul există doar dacă devine realitate. Astfel, într-un a fost odată ca niciodată, Marele Actor a intrat în biroul meu și, solicitând un pahar cu apă, s-a așezat pe scaun spunându-mi: „A fost greu, dar în sfârșit s-a semnat contractul”! Deși chipul îi iradia de mulțumire, văzându-se deja un biruitor, mie mi se părea că e obosit, stors de energii... Probabil și pentru că știam câte luni în șir a alergat, cât s-a zbătut, cât s-a luptat pentru a ajunge să pună pe degetul Fetei

Ion Lucian `ntre colegi

88

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Morgana inelul de logodnă, ca în vechea și insalubra clădire de pe strada Doamnei să intre buldozerele. Ceea ce a urmat apoi nu mai era necesar să mi se spună. Vedeam cu ochii mei cum visul Marelui Actor prinde contur. Dovadă că „jertfa” sa a fost primită și zidurile au început să se înalțe precum ale Mânăstirii din baladă. Din fericire, a venit și clipa când Minunea se putea pipăi și striga extaziat ca în psalmul arghezian „este”! Inaugurarea are loc în mai 2011. În inima Bucureștiului, într-o clădire monumentală, modernă, cu zeci de destinații, avem un teatru unic în peisajul teatral românesc, căruia îi este rezervat un întreg etaj. Din nefericire, timpul cu Marele Actor nu a mai avut răbdare, nu i-a mai oferit decât puține bătăi de inimă pentru a se bucura de uluitoarea sa ispravă. Ne bucurăm noi în schimb de moștenirea dăruită cu nepământean efort. Ctitorie a Marelui Actor, Teatrul Excelsior, benefeciar și al unui lăcaș ieșit din convențional, nu-și dezice, la aniversarea a trei decenii de existență, denumirea și merge constant „în sus”. Spectacolul Familia Addams, inclus pe lista nominalizărilor UNITER la categoria celor mai bune spectacole ale anului 2019, înseamnă că manageriatul lui Adrian Găzdaru se concentreză pe căutarea unei identități artistice singulare. Încă un motiv să mai avem parte de o Minune. Aceea de a se adăuga pe frontispiciu și numele lui Ion Lucian. Nu cred nicidecum că nu ar fi în acord cu mersul„în sus”!


89

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Rock

www.revistaneuma.ro

Profesorul de riffuri dumitru unGureAnu

P

uţine sunt în limba română cărţile care tratează la modul profesionist (teoretic) diverse aspecte ale muzicii. Dacă în domeniul simfonic se găseşte câte ceva, dat fiind că s-au publicat şi înainte de 1990, când a explodat cenzura, în rock e cam pustiu. Sigur, au apărut destule titluri legate de showbizul pop-rockeresc, unele mai serioase, altele însăilări senzaţionaliste, de vândut la tarabe. Biografii ale vreunui grup, istorii dedicate unui gen, unui interpret, unei perioade umplu deja jumătate de metru de spaţiu în bibliotecă. Nu includ traducerile, ocupă alt raft. În acest peisaj, apariţia unui volum original dedicat instrumentului care vrăjeşte generaţii de tineri din toată lumea e un mic eveniment. Se numeşte„Riffuri de chitară” şi este semnat de Gabriel Petric, la editura Akakia, Bucureşti, 2020, în colecţia „Vibraţii singulare” (un proiect al portalului www.artasunetelor.ro, aplicat şi deschis muzicii de toate felurile şi din toate ţările). 196 de pagini, format mare, 265x170mm, cu ilustraţii alb-negru şi color, cu desene tehnice lămuritoare asupra unui detaliu sau altul, cu partitura riffului discutat şi tabulatura aferentă, cu bibliografie exhaustivă – pe scurt, o lucrare de specialitate întocmită de un profesor cu îndelungată carieră şcolară şi o activitate publicistică onorantă. Gabriel Petric s-a născut în 1956 la Deva, a absolvit liceul la Orăştie şi Facultatea de litere la Cluj-Napoca. Doctor în filologie cu teza„Viziune şi spirit tragic în literatura română a secolului XX”, este profesor de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Aurel Vlaicu” din Orăştie. Activităţile adiacente profesiei – publicist, poet, custode – nu-l împiedică să dedice mare parte din viaţă muzicii. A fost chitarist solo în grupul pop-rock Echinox, a cărui existenţă între 1980-1999 nu s-a soldat, din păcate, şi cu vreun disc, single, LP sau CD. Câteva piese înregistrate în concerte prin anii 1993-1995 se găsesc pe Youtube. Calitatea modestă a capturii audio-video nu poate şterge impresia de bogăţie muzicală, adunată cu mijloace tehnice minime de patru băieţi talentaţi. Cred că benzile originale zac în cine ştie ce sertare, poate uitate chiar de cei înregistraţi pe ele... „Precizăm că scopul lucrării noastre este acela de a lărgi orizontul cultural al cititorului, în aria muzicii pop-rock contemporane, precum şi de a educa şi instrui chitaristul dornic de progres în mânuirea instrumentului.” (pag. 2). Nu se poate defini mai clar şi mai doct „despre ce e vorba” (cum se spunea la clasă pe vremuri!) în cartea de faţă. De la definiţia riffului, explicată şi cu desene pentru cei cu înţelegere grafică, la exemplificări celebre, materia se ordonează firesc, bogat, cu amănunte biografice şi noţiuni tehnice suficiente. Ce impresionează mai mult pe cititorul nu foarte interesat de chiţibuşurile instrumentului ori de şmecheriile inserate şirului electro-acustic dintre griful chitării şi membrana difuzorului, sunt picăturile de viaţă încastrate printre rânduri ca boabele de stafide într-un cozonac. Bunăoară, aflăm că rifful piesei Jumpin´ Jack Flash, compoziţie atribuită cuplului Jagger/Richards, „tăticii” trupei Rolling Stones, îi aparţine basistului Bill Wyman, care l-a compus la pian, nu la chitară! Cine se întreabă de ce discretul basist a părăsit trupa în culmea succesului, deşi fusese acolo de la început, poate avea o explicaţie! Dar şi o

altă întrebare: câte alte piese aruncate pe piaţă de năbădăioasa grupare or fi ieşit din creierul aproape uitatului basist? L-am întâlnit pe Gabriel Petric doar o dată, la o lansare de disc sau de carte. N-am vorbit prea mult. Nici acum nu schimbăm epistole, ca, eventual, să legăm un volumaş precum Epistolarul luminat de filosofia lui Noica, spirit tutelar nu doar pentru cei care figurează în pomelnicul epigonilor, ci şi pentru alţi, pe-atunci tineri, însetaţi de cultură. Amintesc de Noica deoarece Petric i-a fost mai mult decât un simplu vizitator. Cartea sa din 2009 –„Jarul din zăpada sclipitoare. Revederi cu Noica” – e o frumoasă pledoarie, nu mai adaug pentru ce... În fine, am avut şi-o altfel de întâlnire cu Petric. În 1993, văzând că fiul meu dă semne subtile că tânjeşte să scarpine instrumentul, i-am cumpărat unul, plus un „Manual de chitară”, proaspăt apărut la Editura Teora. Autorul tipăriturii cu aspect de plachetă de poezie, din cele publicate la Cartea Românească în anii 1970 pe hârtie luxoasă, era acelaşi cu autorul cărţii semnalate aici. Pe cât de explicit, materialul incitant mi se părea tot atât de tehnic. Am înţeles rapid că nu era pentru mine, eu neavând vreodată intenţia să învăţ arta şi meseria de chitarist. Şi am înţeles că, în lipsa unui profesor competent, nu era nici pentru un copil care simţea muzica şi avea puseuri componistice, dovedite ulterior la computer, cu programe adecvate. N-am găsit în zonă pe cineva capabil, iar băiatul şi-a descoperit alte preocupări. Manualul a rămas pentru generaţia următoare...


Culinar

www.revistaneuma.ro

90

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Amintiri §i pohte copil[re§ti FLoricA bud

N

imic nu este mai bun pe lume decât o bucată de pthită coaptă pe vatră în cuptorul în care, focul se face cu lemne. A fost o vreme când și noi aveam, la fel ca vecinii, cuptorul mare în cohea de vară. Mama s-a supărat pe el că ocupa prea mult loc și l-o strâcat. Au clădit unul afară, bun și acela. Cuptorul din cohe avea două portițe mari care stăteau deschise până era pthita gata asogată. Acel cuptor avea în colțul opus un ler. Pthita din ler, coaptă în tepși este bună. Desigur că nici tepșile nu sunt la fel. Cele din badoc nu sunt la fel de bune, ca mai vechile, ce erau dintr-un material greu, negru și zgrunțuros. Pthita coaptă în cuptorul cu lemne, în tepșe ori pe vatră pe frunză de curethi, are un gust mai bun ca surata ei coaptă în ler. Acum chiar dacă o facem noi și o coacem în cuptorul aragazului, nu va mai avea niciodată acel gust. De vină este nu numai cuptorul ci și făina.. Pâine adevărată mai fac românii foarte rar. O mai fac cei care au cuptor afară și dispoziție să frământe. Mai întâlnești gustul pâinii românești de odinioară în prescurile făcute de femeile care știu să facă aluatul potrivit, să dea formă prescurii și să aibă și pecetar. Și noi am avut, cu puțin noroc ar trebuie să îl găsesc acasă. Mă bucur că mai sunt în sate, femei care fac acasă prescura pentru ridicarea Paosului. Poate că voroava (cuvântul) pthită, scrisă în acest fel, nu pare a fi un cuvânt românesc. Dar, altfel nu pot să o scriu, ca să se înţeleagă diferenţa între pthită, aşa cum îl pronunţam noi când eram copii şi... pită. Ţăranii adevăraţi spuneau pthită. Domnii spuneau pâine şi domniscarăşii (nici domni nici ţărani) spuneau pită. Când eram copii, oamenii din sat îi caracterizau cu vorbe şugubeţe pe cei ce pronunţau pită sau tină – în loc de pthită sau thină (noroi)... de aici şi versurile... „O găină rouzosină/ a pthicat asară-n thină”. Vezi bine, respectivii ar vrea să facă pe domnii, dar nu ştiau cum. Acum cuvântul pită nu mai spune nimic. Ironia sorţii este că viaţa a făcut din noi nişte domniscarăşi, ce îşi merită soarta... după cum este numele domnit, intrat în uz, aşa este şi calitatea alimentului (pâine), pe care îl denumeşte! Dar să revin la pthita noastră cea de toate zilele, din acele vremuri idilice, când

ţăranul era ţăran şi domnul era domn. Se cere o paranteză. După cum reiese din amintiri, noi spuneam femeilor de categoria mamei mele, adică femei cu școală mai puțină, lele. Cel puțin până am plecat la liceu. Veneam acasă mai rar, doar în vacanțe. Am început să mă jenez să le spun așa. Încet-încet își făcea loc, cuvântul tanti. A fost ceva tacit, parcă și mama a răsuflat ușurată că spuneam tanti Livia, tanti Viorica etc. Normal, preoții, profesorii, doctorii, înginerii de la țară, au rămas în

continuare, domni. Mamica nu a acceptat sub nicio formă să i se spună doamnă. Dacă i se spunea și ei tanti era bugăt (suficient). Nu dorea un statut care nu i se cuvinea. Alt motiv ar fi fost, faptul, că suspecta doamnele de oarecare lene, ori lenea era pentru mamica un păcat capital. Asta nu însemna că nu era respectuoasă. Și bunica și mama au fost foarte respectuoase. Salutau doamnele din sat, chiar mai tinere fiind, cu ”Sărut mâna”. Până și respectul poate fi dual, adică are o componentă socială și una personală. Dar să mă întorc în prima copilărie, când Pthita era zâna cea bună a fărinii, zână care ne aducea bucurie nouă, copthiilor de atunci. Sâmbăta era ziua când se frământa pthita şi apoi se cocea în cuptor. Pe atunci, cuptorul se mai afla în cohea (bucătăria de vară), bucătărie ce fusese clădită de către bunicii paterni, Valeria și Victor Trif (Victoru’ lu’ Hedeş). Cohea fost construită din vaioaje (lut nears). Cu timpul, mamica i-a purtat pică şi, într-o zi, s-a hotărât să îl dărâme, spre tristețea

mea. Apoi, el a fost reclădit din cărămizi în grădiniţa de legume, unde se află până în ziua de azi. Cu făcutul pâinii era un ritual lung, început de sâmbăta, dis de dimineaţă. Când s-au crăpat cățânurile, cioplitorii în lemn de pe alte meleaguri nu mai treceau prin sat, femeiile au fost silite să cumpere vailinguri din bold (magazin mixt). Așadar, într-un vailing (castron) se punea făina măcinată la moara din Ulmeni. În mijloc se făcea un cuib în care se punea o bucată de elestău (drojdie de bere) şi sare. Peste drojdie se pthicura (picura) puţină apă călduţă. Se învălea (acoperea) vailingul cu un dosoi sau ştergură (ştergar), ţesute în casă. După ce aloatul dosthea (dospea), bunica sau mamica turnau restul de făină, atât cât simţeau mânurile (mâinile) lor pricepute că ar fi nevoie. Se rupthia (rupea) din aluat câte o bucată şi pe un curpător (fund de lemn), se asoga (se lucra) aluatul, până avea forma şi consistenţa dorită. Apoi, se aşeza în tepşi (tăvi) . Viitoarele pthite se lăsau la dosthit (dospit), acoperite fiecare cu un dosoi. Dacă nu era perioada de post şi femeile casei făceau sucituri (cozonaci), atunci sora mea și cu mine le ungeam cu un gălbinuş (gălbenuş). Bunica Valeria ori mama Cornelia aţâţau focul în cuptor. Când din lemne rămâneau doar jarul, ele îl scoteau, cu ajutorul cociorvei, la gura cuptorului. Jarul ori cărbunii aprinși erau utilizaţi şi la încălzirea thiclăzăului (călcătorului). Cociorva era un instrument special pentru cuptor, confecţionat din lemn. Apoi se aşeza, pe rând, câte o tepşe pe lopata din lemn, anume făcută pentru aşa ceva, și se împingeau în adâncul cuptorului. Vara, când varza avea deja vojoi (căpăţână), bunica sau mamica făceau pâini rotunde, coapte pe frunză de varză. O astfel de cocătură era una dintre cele mai gustoase feluri de pthită. Pentru noi, copiii, se făceau cocuţi din aluat de pâine, copţi direct pe vatră. Din acelaşi aluat de pâine se făceau şi vărzarele, adică plăcintele cu lobode, ceapă verde şi mărar, sau păscuţele cu brânză, suciturile de post, cu mere şi moşii cu coarne... dar despre ei veţi afla în viitorul apropiat! Azi, doar despre pthita noastră, ce nu mai este din păcate... cea de toate zilele!


91

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Z

Contre-pied

www.revistaneuma.ro

Hai Rom]nia! GeLu neGreA

ice-se că dacă într-un șir plictisitor de victorii nu survine, din când în când, și câte un eșec reconfortant, faptul poate deveni suspect. Adevărată aserțiune, nimic de spus, dar la fel de adevărată se vădește, la o privire oricît de superficială, și reciproca. Cel puțin în cazul fotbalului românesc, privind lucrurile din punctul de vedere istoric și din punctul de vedere de drept, chestia de pe urmă este mai mult decât evidentă – pur și simplu, notorie. Pentru că, lăsând la o parte sentimentalismele, circumstanțialismul și duioșia mălăiață care fac din orice paranghelie sătească un festival național, în toată povestea soccerului nostru de la origini până în prezent aflăm o singură victorie autentică, plutindă într-un ocean de bucurii medii și chiar mai subțirele. Mă refer, se înțelege, la câștigarea Cupei Campionilor Europeni, cum se numea pe atunci Champions League, de către echipa Steaua București, cum se chema pe atunci FCSB, la Sevilla, în 1986. Acesta este unicul triumf deplin înregistrat de fotbalul nostru într-o întrecere continentală – și aceea intercluburi, nu interțări. În rest, semi-succese echivalente cu semifinale, sferturi și optimi de finale, dar, de cele mai multe ori, simple calificări în turnee finale, transformate de modestele noastre speranțe și pretenții, în sărbători naționale. Exemple dintre cele mai concludente din această categorie sunt El Mundial, Guadalajara,1970 și World Cup, USA, 1994 – reperele super ale performanțelor Naționalei României în super-competiția fotbalului lumii. La aceste momente și clasări (care, pentru țări precum Brazilia, Germania sau Italia, ar fi reprezentat eșecuri rușionase), noi ne raportăm cu o mândrie, practic, inexplicabilă. În fond, nu am cucerit vreodată un titlu suprem, mulțumindu-ne cu împrejurarea – fericită, ce-i drept – de a le fi tras-o în freză Argentinei, sau Columbiei, sau Cehoslovaciei, însă eludând înfrângeri jenante cu Elveția, Suedia etc. În atare condiții, jelania care a cuprins media carpatodanubiene după recentele 1–2 și 0–4 cu Islanda și, respectiv, Norvegia sună de-a dreptul ridicol. Nu mai vorbesc despre penibilul slogan privitor la redresarea fotbalului nostru care flutură (sloganul) precum tramvaiul dintr-un cunoscut banc, ușor licențios (bancul), cu Bulă. În fond, de unde și până unde s-a prăbușit el (fotbalul nostru) pentru ca redresarea sa să însemne cine știe ce? Calificări am mai pierdut cu toptanul, nu ne putem plânge, iar bătăi la scor (de la rezonabile 0-3 sau 0-5 la umilitoare 0-8 sau 0-9) așijderea ne-am mai înscris în palmares. Și-atunci, care sr fi problema? Recunosc, scriu aceste rânduri pătrunse de spirit relativist sub influența câtorva rezultate zgubilitice înregistrate în campionatul englez – competiție serioasă ori chiar mai mult decât atât, care nu poate pentru ca să admită în aceeași etapă niscai drăcării balcanice de genul: Manchester United - Tottenham Hotspur 1–6 și Aston Villa – Liverpool 7–2 !! Și totuși treaba s-a petrecut într-o realitate la fel de reală precum învârteala lui Galileo Galilei – e pur si muove, știți și dumneavoastră... La ceasul rău când scriu aceste rânduri, nu am habar dacă speranța lui Mirel Rădoi de a încasa cât mai puține goluri de la

Austria s-a împlinit au ba. (Celor cu memoria scurtă sau iubitori de orice alt sport în afara celui cu balonul rotund le amintesc că numitul Mirel Rădoi este selecționerul Naționalei de fotbal a Româ- niei.) De-o fi una, de-o fi alta, după părerea mea unanimă situația oricum nu se schimbă nici în linii mari și cu atât mai puțin în detalii, așa că pot merge mai departe cu ceea ce am de gând să vă comunic că se întâmplă (și) în vremurile de pandemie ce cu oroare trăim. Cam de multișor poveste, inclusiv pe meleagurile noastre, niște băieți a căror principală calitate (nu spun unica pentru a evita cacofonia) este știința de a lovi meseriaș un obiect rotund cu (măcar) unul din cele două membre inferioare aflate în dotare. Pentru asta, ei sunt răsplătiți cu sume ce variază între sute și mii ori sute de mii de euro lunar – depinde de nivelul financiar al clubului căruia îi aparțin. Obligația lor este ca, la câteva zile odată, să joace – mai bine ori mai prost – un meci, pe care pot să-l câștige sau să-l piardă. Meciul durează cam 90 de minute, după care băieții în cauză se duc acasă cu sentimentul datoriei împlinit pentru ca în săptămâna următoare s-o ia de la capăt. În săptămânile cu ghinion, ei au de disputat câte două înfruntări cu adversari supuși aceluiași supliciu. Și-atunci să vezi (sau, mai bine zis, s-auzi) văicăreli, jeluiri, lamentări, scâncete, mieunături, plângeri, bocete, căinări ale sorții neîndurătoare: aoleu, câte un joc la interval de trei zile – ce viață grea, ce destin ingrat! Mai bine mineritul sau săpatul în stâncă, mai curând aratul și semănatul solului cleios al patriei ingrate, mai degrabă 48 de ore din 24 de prestat ca doctor sau paramedic într-un spital unde ai norocul să pici de gardă de ziua ta onomastică! Culmea e că posesorii de crampoane și jambiere multicolore, dăruiți cu o astfel de infernală existență, beneficiază de înțelegerea unor fraieri cu orizontul limitat la imaginea televizorului, care, pe deasupra își mai și plătesc așa-zisa pasiune sportivă. Pe la începutul pandemiei, am crezut că acești nebuni ai marilor orașe și sate își vor veni în fire și, în apropierea halucinantă a morții, vor înțelege că viața e altceva decât șutul la vinclu și strecurarea mingii printre picioarele adversarului, dându-l naibii de fotbal în favoarea lecturării unei cărți, de exemplu. Simplă iluzie, și încă una falsă! Noi, fanii veritabili, iubim la fel de aprig ca înainte sportul-rege și solicităm cu tot atâta vigoare redeschiderea porților stadioanelor ca și ușile restaurantelor, baru- rilor și cafenelelor. Teatrele și cinematografele mai pot aștepta în carantină – important e scorul dintre Universitatea Craiova și Dinamo București. (Zic asta fiindcă, până la ora apariției acestui număr al revistei, rezutatul partidei-retur cu Austria va fi cunoscut, iar până în minutul epuizării comentariilor pe marginea și chiar pe mijlocul său se vor fi consumat și ele deja. Indiferent de scor, însă, noi rămânem pe poziția fermă dintotdeauna: Hai, România!). P.S.: Între timp, România-Austria: 0-1.


Ultima or[

www.revistaneuma.ro

92

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

A fost odat[ Hermannstadt

N

miHAeLA StAnciu

umele Norei Iuga se confundă cu volumele scrise sau traduse, cu premiile primite și recunoașterea din partea publicului, dar mai ales cu popularitatea pe care și-o cîștigă fără eforturi printre rîndurile celor care vin să-i asculte discursurile. Tot un fel de discurs este și romanul Hipodrom. Impropriu spus roman. Hipodrom e un cumul de poveste, autobiografie, poezie, panseu și inventarul poate continua cu alte și alte fațete. Sibiul – Hermannstadt, cum figurează în evocarea autoarei – este orașul care o ține trează, o determină să-l iubească, orașul ales în care i-ar plăcea să moară. E orașul unde Nora Iuga s-a fomat, e mai mult decît o amintire, e simbioza care a început cu primul deceniu al vieții și a continuat pînă astăzi cînd se apropie de cel de-al nouălea. Lectura volumului m-a prins în vertijul ei și nu de puține ori am simțit nevoia de recitire pentru că nu e suficient doar să parcurgi drumul, ci e de dorit să-l și trăiești. Nora Iuga surprinde viața în cotidianitatea ei, cu amestecul de durere, cu retrăirea lucidă împinsă pînă la a nu distinge granița dintre normal și anormal: ,,Probabil c-o să devin centenară, fiindcă tot ce mi se întîmplă pe lumea asta mi se pare normal. Da, chiar, de unde sîntem noi atît de siguri ce e normal și ce e anormal? Cînd nu noi am făcut lumea, am primit-o de-a gata! Și de ce considerăm cantitatea singurul arbitru imparțial în stabilirea normalității, fiindcă sora ei vitregă, calitatea, nu știe aritmetică? Într-o colonie de leproși sînt sigură că leproșii ar fi «normali», cum în cușca maimuțelor e normal să te fălești cu un impresionant posterior roșu ca sîngele, care nouă ni se pare o tumoră monstruoasă.“ Uimește această atitudine a înțelegerii în fața abuzului fizic, în urma căreia batjocoritul e cel ce batjocorește: ,,Nu știu de ce n-am simțit nici o umilință[...]. Răzbunarea lui nu-și atinsese scopul. Învingătorul eram eu!“ Pe axa copilărie-tinerețe-senectute constelează o serie de termeni care mixează întîmplări din trecut fără a miza neapărat pe o cronologie a lor, ca într-un dicteu sine qua non pe care autoarea îl divulgă într-o formă de mulțumire la adresa acestui oraș ales: ,,De cîte ori recitesc ce am scris, am impresia că în talmeș-balmeșul ăsta care-i

la fel cu experimentul meu gastronomic am repetat, memoria pierzându-și eleasticitatea de altădată, multe momente care mai apar identic în alte locuri din carete – o carte e ca viața, plină de repetiții…“ Jovis este deopotrivă calul ,,alb mereu și mereu calul alb“ din vitrina lui Schuster pe care și-l dorește cadou în copilărie, apoi devine prietenul imaginar care ajunge să-i bată la poarta gîndurilor, dar și la poarta corpului, trama, racordul dintre vis și realitate, pretextul prin care ni se livrează universul ei interior. Jovis e punctul de refugiu, cu el începe toată ,,povestea” și în preajma lui se ivesc ,,zborurile“ care o definesc pe Nora: ,,…aud nechezatul și-mi apare în față Jovis calul meu alb…nu știu esența chintesența pasiența experiența aș putea s-o țin așa la nesfîrșit și trebuie să recunosc că toate se potrivesc fiindcă tot ce ne e dictat de «nicăieri» vine dintr-un «ieri» foarte îndepărtat îmi lipesc obrazul de buza aia cea mai caldă și cea mai moale neatinsă pe pielea mea vreodată nu îndrăznesc să-l încalec n-am voie să mă apropii prea mult cu atît mai puțin să mă las săltată pe spinarea lui să-l iau de căpăstru și să o pornim pe străzi pietruite…cînd gătăm de mîncat Jovis își freacă buza de umărul meu și eu simt o bucășică de mămăligă cleioasă îmbibată-n gășbenuș de ou o iau de pe bluza mea cam transparentă înainte să și-o ia el înapoi și mio vîr repede în gură nu mi-am închipuit niciodată că Jovis știe să sărute și unde mai pui într-un fel atît de original“ O carte în care se scriu adevăruri, intrigă. Atitudinea cazonă a mamei, o femeie talentată și foarte frumoasă, pe care Nora nu o văzuse niciodată citind o carte, dar conștientizase că fusese iubită și ieșise de fiecare dată învingătoare, m-a contrariat. ,,Mămica“ cea care o învățase de toate, îmbrăcase și rolul unei ,,supraveghetoare într-un lagăr nazist“ și de dragul adevărului nu o menaja în caracterizări malițioase: ,,o să-ți vină bine, cum ești tu cam slăbănoagă, ai nasul cocoșat și bărbia ascuțită, părul tuns scurt și cîrlionțat o să-ți îndulcească expresia de capră dusă la tăiere.“ Portretul mamei este surprins fără cenzură, cu toate practicile ei ațoase din dorința de a-și pregăti copilul pentru greul vieții. Pînă acolo persistă întrebarea: ,,Mă iubește sau nu? […] Gata. M-am hotărît. Dacă nu vă

spun tot, de cum mă-npac eu cu mămica, fără să ascund nimic, n-o să rezolv niciodată cea mai grea problemă a vieții mele – mama mea!“ Toate întrebările, peregrinările, reîntoarcerile se petrec ,,sub ochii vigilenți ai acoperișurilor“ Sibiului. Propriile gînduri îi dau posibilitatea de a rupe granița dintre vis și realitate: ,,jos, pe lîngă porți mari de lemn, cu acoperișuri înalte din care pîndeau ochii tmpului pierdut, parcurgeam așa kilometri întregi de oraș și mă gîndeam atît de intens, atît de adînc la mine…“ Paginile Norei Iuga țîșnesc din experiențe în care ideea primează pe tot parcursul biografic: ,,devenisem dependentă de drogul acelor evadări ale spiritului“. De la infantilitatea specifică vârstei cu un evantai de nelămuriri la tînăra femeie, apoi soție și mamă, se trezește din somn octogenară, iar spre seară din nou sexagenară. Pentru ea toate lucrurile vieții sînt importante și, fără dubii, nu e veștedă nici o amintire. Discuția migrează de cele mai multe ori de la dialog la monolog în care nu mai există semne de punctuație, imperative sau reguli, ci doar stări organice și gînduri, doar gînduri ce o deconectează din contextul imediat: ,,Creierul nu se poate opri nici o clipă din vorbit. Nu m-am simțit ofensată. Ce neam de om oi fi că nu mă ofensează nimic, fiindcă totul mi se pare natural.“ Cu volumul Hipodrom, Nora Iuga pătrunde ușor prin lentilele timpului și reușește cu excelență și prin naturalețea-i caracteristică să-și acapareze cititorii. Și totul, numai din cauza unui refuz: ,,Cum se leagă toate lucrurile pe lumea asta. Calul alb din vitrina lui Schuster pe care-l credeam promis încă de la zece ani și nu l-am primit, refuzul ăsta mi-a marcat toată viața.“


93

Nr. 9-10(35-36) septembrie-octombrie 2020

Vitrina cu c[r\i

www.revistaneuma.ro

Înainte ca vlogging-ul s[ apar[ Volumele semnalate în această rubrică se află în atenția cronicarilor revistei și pot fi, ulterior, subiectul unor cronici extinse.

Virgil Rațiu Carte de bucate necolorate pentru copii, Editura Limes Copilăria este o imensă nevoie de mirare, așa defineaVictor Hugo această etapă a vieții. Această nevoie de mirare se stinge, treptat, din păcate, viața contribuind cu nenumărate elemente la pierderea acelui mod inconfundabil de a privi lumea, la stingerea scânteii, ancorând omul în prozaic. Puține mai pot întreține mirarea, mai pot amâna ieșirea din copilărie. Și mai puține sunt cele care pot face ca o anume inocență, un anume neastâmpăr izvorâte din puritate să rămână mereu în cel ce a fost copil odată. Literatura are această putere dar, din păcate, nu are și puterea de a ajunge la copii decât prin intermediul unor pârgii de care societatea de astzăi, de la noi și de aiurea, nu mai dispune. Totuși, literatură pentru copii se mai scrie. Virgil Rațiu nu se află la prima sa carte pentru copii. A mai publicat Cartea cu Alfonzel conectat la internel, Carte de rugăciunițe apărut cea de-a doua ediție, revăzută, a acestei cărții de poezii pentru copii. Cartea este dedicată nepoatelor Alma, Sofia, Dora, Simona, zise Aki, Sofi, Doki, Simo. Cartea,cu ilustrații de Laura Poantă, cuprinde treisprezece rețete de bucate: Fiertură pentru jucării, Sărmăluțe în frunze de Păcălici, Iahnie de idei, Ciorbă de șotron, Chec cu șah și stafide și alte delicatese literare. Veșnic tânăr, cu un spirit ludic inconfundabil, Virgil Rațiu găsește un loc de joacă pe terenul deloc facil reprezentat de literatura pentru cei mici. Mai cu seamă poezia pentru copii este o adevărată piatră de încercare pentru orice scriitor. Virgil Rațiu este un autor cu un umor când fin, când coroziv dar și cu o duioșie și o delicatețe ce transpar mai cu seamă în poeziile pentru copii: Iei cu lopățica un vârf de stea,/ două frunze de nuc perforate c-o andrea, o pagină din catea lui Fram,/ un lătrat de la marele Ham/ și mai pui urechea unei păpuși stricate,/ apoi frunze de leuștean presărate/ cu ghicitori din auzite,/ cu descântece răsucite/ cu proverbe cumpărate/ chiar din piața lui Matache (Fiertură pentru jucării).

Minerva Chira Polenul rugurilor, Editura Casa Cărții de Știință Poeta clujeană girată de Ana Blandiana, Minerva Chira, pare o fragilă păpușă de porțelan. Totuși, înainte ca vlogging-ul, blogul de călătorie, Instagram-ul să apară măcar, nu să devină un mod de viață și o pâine de mâncat, poeta clujeană a luat la rând țările lumii, nu precum Marco Polo sau Magellan, nici ca generația carpe diem de astăzi, ci precum acel fluture imposibil dar totuși adevărat, care parcurge în zbor mii de kilometri și a cărui migrație este o problemă nerezolvată în biologie, vizitând Egiptul, Grecia, Italia, Franța, Anglia, Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda, Spania, Portugalia, Coasta de

Azur, Andora, Gibraltar, Germania, Austria, Belgia, Luxemburg, Malta, Sicilia, Corfu, Elveția, Croația, Rusia, Cehia, Ungaria, Bulgaria, Liechtenstein, Capri, Monaco, Suomenlina, India, Nepal, Maroc, Iordania, Siria, Scoția, Irlanda de Nord, Țara Galilor, Republica Islanda, Israel, Tibet, China, Argentina, Brazilia, Uruguay, Macedonia, Albania, Muntenegru, Serbia, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Slovacia, Canare, Madeira, Vietnam, Cambodgia, Africa de Sud, Ecuador, Galapagos, Japonia, Corea de Sud, Mexic, Thailanda, Myanmar, Bangladesh, Butan, Iran, Islanda, U.S.A., Azore, Etiopia, Kyrgyzstan, Kazakhstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Indonezia. Despretoatelocurileexoticesauistorice,învecinatesauîndepărtate în care a călătorit cu furie, Minerva Chira a scris. Poezii. Ele sunt fotografiile,postările,citatele,vederilepanoramiceasupralocurilorvizitate. Ele conțin și fărâme de suflet, al omului și al locului, mai mult și mai profund decât relatările pe internet ale noilor generații. Poate un moment de răscruce și de restricții cum este cel pe care-l trăim să producă un cât de mic declick și să întoarcă privirea spre interior și spre poezie, căci poeziile Minevei Chira sunt un alt mod de a rezona cu lumea.: Plimbăriprintunelulsăpat/înCascadaNiluluiAlbastru/Suntsinguracare aștept/înmormântareacerului/înlacuriledelaDebreZeit,Ziwag/Învelită cu solzi/ mă bâlbâi la cotituri/ pe Lacul Chamo/ Un ecou fără veșmnte încearcă/ să salveze curcubeul/ din Lacul Tana ocolind/ bisericile și mănăstirile insulelor/ Lumina cărată cu pleoapele/ ajunge la mine.

Sonia Elvireanu Cântecul mării în umbra cocorului, Editura Ars Longa În Colecția Leda a editurii ieșene a apărut un nou volum de versuri al Soniei Elvireanu. Citim despre acest volum în cuvântul lui Al. Cistelean de pe coperta IV: Sonia Elvireanu e una din cele mai harnice și mai spornice autoare. Indiferent unde exersează – în poezie, în proză, ba chiar și în eseistică (și în traduceri, completăm noi) nota ei definitorie e delicatețea. O delicatețe atât de marcantă încât Sonia nu pare să scrie decât cu fulgi de cuvinte (...). Mai multe despre conținutul volumului aflăm din prefața semnată de Maria-Ana Tupan: Poeta se imaginează în fața mării, privind orizontul unde apa și cerul par să se unească. Este însă o iluzie. Cineva sau ceva trebuie să medieze între cer și pământ, divin și muritori, gând și imagine. Acel ceva este aici un cocor, un demon înaripat precum Cneph din poezia religioasă egipteană, care unește șarpele, simbol al intelectului, cu soarele, simbol al divinului. Așa cum titlul ne permite să întrezărim, ca printr-o ușă întredeschisă, avem de a face cu un spațiu al fluidităților mătăsoase, al emoțiilor caligrafiate precis, al meditațiilor ca incipit și terminus pentru sacru. Poate e o urmare firească faptul că acest mix diafan a îmbrăcat corp de haiku reinterpretat, dacă ne este permisă expresia. O formă a poeziei care a cunoscut inflația într-o anumită zonă a literaturii noastre precum și uzura morală dar care, în deplina ei manifestare, mai cu seamă în contextul cultural special care a creato, este o formă regală a poeziei, în sens metaforic, se înțelege. Poeziile sunt eterate, plutesc lin peste natură și concepte, peste


Vitrina cu c[r\i

www.revistaneuma.ro frumos și idee: în palmele tale,/ cerul sapă/ brazde adânci// desface/ lumina poemului/ din văluri opace. Sau palmierul/ duce/ în palmele lui/ nemurirea. De asemeni: te încearcă/ lumina de mai,// vălul aprins/ al macilor în furtună,// țipătul/ cormoranului,// roua dimineților. O perioadă de gestație mai îndelungată credem că ar fi adus o formă de exprimare, alta decât cea inspirată de haiku, mai originală și mai personală, deci cu atât mai valoroasă.

Robert Șerban Tehnici de camuflaj, Editura Tracus Arte. Robert Șerban (n. 1970) este scriitor, jurnalist, editor, realizator și moderator al emisiunii Piper pe limbă, difuzată de TVR Timișoara și TVR3, redactor al revistei Orizont. A publicat 20 de cărți de beletristică, majoitatea de poezie. A primit numeroase premii literare, a fost tradus în numeroase limbi. Poemele din Tehnici de camuflaj sunt scurte călătorii. Zilnice, reluate sub diferite pretexte ce țin de banal, ele sunt călătorii spre sine care aproape își ating destinația. Odată ajuns în punctul acela, tensionat, care pare să promită un mare salt, înspre altcineva, înspre altundeva, lucrurile se înserează și, ca într-o zi a cârtiței, trebuiesc luate de la capăt. Poetul e un Sisif postmodern. Muncile sale migrează din exterior, din lumea reală în interior, în intimitatea poeziei. Drumul său, călătoria sa, coboară în abis, înspre sine și ascensionează înspre divin. Între avatarurile zilnice și Eu-l unei vârste pierdute, de aur, arcuită între acești doi poli, poezia este una a fulgurațiilor, a revelațiilor mărturisite cu modestia unui semn de carte: Uneori/ ca să nu fii recunoscut/ e suficient să-ți lași barbă/ plete/ să te îngrași/ să-ți îndeși o șapcă pe cap/ să mergi puțin aplecat/ cu privirea în pământ// sunt atâtea și atâtea/ trehnici de camuflaj/ dar cea mai bună/ tot dragostea pentru aproapele/ se dovedește a fi (Tehnici de camuflaj) sau Dumnezeu/ e întotdeauna/ cu un pas înaintea ema/ iar pe mine/ nici măcar/ Petru/ nu mă cheamă (Urmăritorul) Cartea și întregul univers din jurul acesteia sunt prezente în secvențele cotidiene. Ele permit, nu atât lunecarea înspre ideal, pe care livrescul ar putea-o permite ci înspre o umanitate profundă, vulnerabilă deci veritabilă: auzi că un poet e grav bolnav/ și dai fuga la bibliotecă/ să îi citești cărțile/ cu gândul că poate ai să afli/ nu doar de ce suferă/ ci și ce l-ar putea vindeca (Secrete, lui Constantin Abăluță).

Mircea Cărtărescu Nu striga niciodată ajutor, Editura Humanitas O copertă cenușie fără ilustrație, cu clapele goale de orice referință critică sau bio-bibliografică, o copertă a patra la fel de goală. Doar pe coperta întâi se vede numele autorului însoțit de titlul volumului cu litere cenușii pe fond cenușiu mai închis și numele editurii. Așa se prezintă cel mai recent volum de poezie al lui Mircea Cărtărescu. Poetul vrea oare să spună că niciun zorzon nu-l mai poate scoate din tristețe? Sau că, la notorietatea la care a ajuns, numele său nu mai are nevoie de nicio prezentare ori reclamă ca să atragă? Ori că oricine îl iubește îl iubește și așa? Orice e posibil.

94

Nr. 9-10(35-36) G SEPTEMBRIE-OCTOMBRIE 2020

Poeziile din interior sunt un fel de jurnal dezabuzat. Cuvinte simple, fraze simple. Nimic din versurile flamboaiante și deseori jucăușe de altădată. Nu ar fi fost de mirare ca hârtia din interiorul cărții să nu fi fost nici măcar imprimată. nu există/ nici mierle/ nici pisici/ nici viermi/ nici oameni//exist eu cu durerea mea// eu mierla/ eu pisica/ eu viermele/ eu omul, scrie poetul cu un fel de disperare resemnată, dacă se poate așa ceva. Și totuși, din peisajul interior care ar reieși din alte texte, rezultă că poetul este iubit (dragostea noastră/ e singura mea legătură/ cu lumea). Atunci de ce nimic/ nu/ există// totul e / vid? Acest vid mereu invocat și chiar pus pe hârtie în cuvinte puține și repetate devine cam iritant pentru cititor care așteaptă„ceva”, măcar o „morală” a acestei descrieri pe 120 de pagini a unei inexistențe. Sensul ei scapă și celui mai atent lector. Mircea Cărtărescu era, dintre poeți, cel mai calificat să umple spațiul cu minuni colorate, lexicale, să umple aerul cu diamante verbale și sintactice. Dacă poetul s-a hotărât să fie tern, anodin, cenușiu, cu atât mai bine țării, eventual și lui cu-atât mai bine, dacă asta și-o dorește. Dar cititorul e nedumerit, se-ntreabă ce vină are, de ce e pedepsit cu această antiretorică. Ar putea compătimi cu„durerea”invocată des de poet, dar el n-o descrie. Cititorul (care pufnești/ la poemele mele/ de doi bani) află că autorul nu vrea să mai fie pe lume, nu-l mai interesează, nu-i mai place. Așa se încheie volumul, frustrant pentru același cititor care nu pricepe, căci nu i se explică defel, cauza imensului marasm al unui poet vital cândva, spectaculos, chiar prea ludic pentru lumea în care și-a scris primele cărți, abia aceea plină de cenușiu și de întuneric.

Viorel Padina Poemul de oțel, Editura Cartea Românească Viorel Padina și singura lui carte, Poemul de oțel, sunt mai mult niște legende decât niște realități ale poeziei. În acest an 2020, când autorul e aproape să aniverseze 70 de ani apare din nou singura lui carte, Poemul de oțel, volumul ce trebuia să apară în 1982 și a fost tipărit abia în 1991 (ediția a II-a, cu o Addenda, Cartea Românească). De fapt, ceea ce era important de constatat în legătură cu acest volum a scris Nicolae Manolescu într-o cronică din 1993 (România literară, nr. 4). Avem a-i mulțumi luiViorel Padina însuși că a postat copii ale articolelor despre Poemul de oțel, facilitând documentarea cronicarilor. Poemul de oțel intră într-o mitologie a poeților „dificili” ai Generației 80. Viorel Padina, câștigător al unuia dintre ultimele concursuri de debut ale editurii Cartea Românească, nu a mai debutat pînă la urmă decît după Revoluție. Ceea ce l-a făcut să cheme în judecată editura. Zadarnic, așa cum era previzibil. Astfel, povestea poetului s-a alăturat unor istorii contrafactuale ale literaturii române, poveste pe care o schițează Nicolae Manolescu în articolul său, citat mai sus. Putem crede că, apărut în 1982, Poemul de oțel, ales de un juriu prestigios, ar fi schimbat fața poeziei noastre sau măcar ierarhiile generației 80? Juriul de-atunci a mai selectat pentru debut opt poeți, printre care Smaranda Cosmin, Ion Tudor Iovian, Radu Sergiu Ruba, Al. Mușina, Elena Ștefoi. Între toți, Viorel Padina ar fi avut, mai ales în contextul epocii, argumente în plus ca stranietatea și originalitatea ieșite din comun, precum, câțiva ani mai târziu, le va etala Cristian Popescu. Dincolo de toate conjecturile despre un posibil destin al autorului, se cuvine să apreciem textele sale, câte sunt, în aspra și neagra lor realitate. (A.H.H., Sonia E., H.G.) III


55 56 57 58 59

POEZIE

Mihaela Gudană

EVENIMENT EDITORIAL

Andrea H. Hedeș - Transfigurare Horia Gârbea - Drumul nestrăbătut Irina Petraș - Întoarcerea fiicei risipitoare CARTEA DE POEZIE

Ioan Holban Stratul de ciocolată de pe „deasuprarealism” VOLUME NEUMA

61

Evelyne Maria Croitoru Când albastra noapte naște poezie

62

Nicoleta Milea- Criticul de plăcere

63

Icu Crăciun- Cum să visezi color

64 65 66

CARTEA DE POEZIE

Nicoleta Milea - Măcinarea durerii de a fi Constantin Cubleșan - Rugăciune și slavă Flavia Adam- Metamorfoza prin cuvânt FOCUS NEUMA

67 68 69 70 71 72

Gela Enea O drumeție prin interiorul ființei Raluca Faraon „Fluvii în rama ferestrelor” CARTEA DE POEZIE

Monica Grosu - Terapie cu ceai și poezie VOLUME NEUMA

Gela Enea Poezia scrisă pe tastatura interioară CARTEA DE POEZIE

COLŢUL LUI YORICK

Radu-Ilarion Munteanu „Tovarășa”, fizica și mitologia

75

George Volceanov Traduceri, dicționare, redactori (buclucași)

77

Adrian Costache - Școala vulnerabilă

79

Alexandru Jurcan Micuța Lili și Pescărușul

80

Radu Sergiu Ruba - Cazul Cazotte

81

Dinu Grigorescu Seducția teatrului românesc

82

TRADUCERI

EDUCAŢIE

ECRAN LITERAR

ISTORII INSOLITE TEATRU

CINEMATECA

Raluca Faron - Totul despre mama mea TEATRU

Vlad Lungu Haz teatral virual

85

Ion Cocora

87

Dumitru Ungureanu Profesorul de riffuri

89

Florica Bud Amintiri și pohte copilărești

90

Gelu Negrea Hai România!

91

JURNAL TEATRAL ROCK

CULINAR

Vasile Vidican - Poezia exuberantă

CONTRE-PIED

Menuț Maximinian Rețetele bunicii trecute prin filtrul nutriției

VITRINA CU CĂRŢI

ETNOLOGIE & CULINAR

84

92


edituraneuma.ro revistaneuma.ro


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.