Revista Nomen Artis - Revista de cultura universala

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Ovidiu Cristian Dinică şi Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu Cristian Neagu Viorel Muha COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

ANUL II, NR. 4/20, 2013 = APRILIE, 2013 =

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

10-04. ‘13 nr.4 /20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

„Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine. Nici Domnul nu intră nechemat.”

Nicolae Steinhardt

„Universul mă încântă şi nici pot gândi măcar,/ Că poate exista ceasul fără un ceasornicar!”

Voltaire

„Dacă nu ştii să recunoşti iarba după verde şi apa după sete, atunci nu-i va fi nimănui dor de tine.”

Nichita Stănescu

„Nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posedă pe nimeni. Asta e adevărata experienţă a libertăţii: să ai lucrul cel mai important din lume, fără a-l poseda."

Paulo Coelho

„Condiţia fundamentală de existenţă a unei opere de artă, este să trezească sufletul în trupul celui care o contemplă”.

Aldyn Alexander

„Calea binelui este simplă, a strâmbătăţii este întortocheată şi are orice cotituri vrei.”

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 2

Seneca

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

FĂNUŞ NEAGU

Fănuş Neagu1 a fost un povestitor, memorialist, nuvelist, romancier şi dramaturg român. A colaborat adeseori în cinematografie ca scenarist sau creator de dialoguri. A îndeplinit funcţia de director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1993-1996); a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1993 şi membru titular în anul 2001.

Prof. Dr. Viorel Mortu despre Fănuş Neagu „La început s-a păşit relativ uşor prin pădurea narativă a lui Fănuş Neagu. În primele volume, până la „Vară buimacă" (1967), erau povestiri de acasă, din Bărăgan, scrise cu un simţ al expresivităţii limbii române prin care autorul se adaugă marilor maeştri ai povestirii româneşti. Dar mai ales după „Pierdut în Balcania" (1981), călătoria prin pădurea narativă începe să semene a aventură pe cont propriu. Cărările încep să se întretaie, cititorul cel bun este din ce în ce mai des la răscruci. Şi nici cărările nu mai sunt întregi, dispar o vreme, cotropite şi ascunse de ierburi, apoi reapar, aparent la întâmplare, cale de o bătaie de ochi. În capilarele povestirilor urcă alte seve. În aparenţă e un tip de realism. În realitate, îţi trebuie ochi bun şi „retină” odihnită, de cititor hârşit în arcanele textelor, să vezi că mereu, în fiecare povestire, se sugerează un „dincolo" mult mai complex şi mai subtil, că textele în egală măsură relevează, dar şi ascund ceva necunoscut, nenumit, nebănuit. Dacă urmărim evoluţia povestirilor lui Fănuş Neagu observăm uşor 1

n. 5 aprilie1932, Grădiștea-de-Sus, județul Râmnicu Sărat (acum în județul Brăila), România – d. 24 mai2011, București, România.

10-04. ‘13 nr.4 /20

această lentă scufundare în apele primordiale ale mitului. Povestirile se încheagă în parabole existenţiale sau în structuri arhetipale care respun mituri, legende, basme. Câmpia, satul, pământul, râul se încarcă deplin cu sensuri noi. Este aici o ipostază nouă a prozei lui Fănuş Neagu. El este acum unul din puţinii scriitori români, nu doar din generaţia sa, ci din literatura română, care scrie o proză labirintică. Adevărul e că la temelia oricărei mari opere stă o experienţă labirintică, singura care o motivează şi o justifică. Dedal, primul alter-ego al artistului dintotdeauna şi de pretutindeni, a imaginat labirintul ca pe o căutare esenţială a unui centru de unde pulsează sevele vitale ale operei. Nu doar piramidele egiptene sunt construcţii labirintice care ascund taina faraonului ci, descoperire mai recentă, şi Acropole din Atena, care stă pe un labirint săpat în muntele de piatră. Mai ales după 1980, Fănuş Neagu a părut cititorilor săi mai vechi un scriitor „dificil". Pentru că textul povestirii sugera o altă imagine decât a omului social, el, cititorul, a avut un şoc. Nu se aştepta ca cel care scrie povestire sau roman să fie atât de diferit de cel care comenta cu mare voluptate meciurile de fotbal şi scria cronicile rămase şi azi unice, inimitabile în istoria comentariului sportiv românesc. Potcoava stadionului devenise raiul lui pestriţ. Pentru că tableta sportivă era mereu - şi în „Luceafărul" şi în „România literară" - pe ultima coloană a ultimei pagini, cititorii săi - mulţi şi fideli în epocă - au citit mereu invers revistele, de la sfârşit spre interior, ocolind prima pagină. Cronica sportivă era adevăratul articol de fond. Autorul ei avea privire de vasilisc. Pe cine „punea ochiul", îl termina. Multe vedete, după o cronică negativă, şi-au revenit cu greu, multe echipe au jucat cu stadioane golite, mulţi antrenori şi-au încheiat mai devreme cariera. Cronica lui Fănuş Neagu avea elemente justiţiare subtile şi perverse de psihologie socială, care ar trebui analizate într-o zi. A fost vreme de un sfert de veac o legendă a boemei bucureştene. E autor de vorbe de duh devenite folclor. În epocă, numai Nichita Stănescu îi e pe măsură. Ca un mare histrion din stirpea lui Caragiale - tatăl, şi-a trăit exemplar condiţia de artist. Fie vesel, fie mofluz, mereu pitoresc în limbaj, în răspăr cu lumea, slobod la gură - un amestec dia-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fan de palicar şi geambaş - adesea bufon, a spus la vreme toate adevărurile pe care a vrut să le spună. Dar cronicile sportive au creat un stil care s-a întins ca o maree peste întreaga operă. Autorul a muşcat cu mare voluptate din această putere a limbajului. Podoaba stilistică admirabilă, devenită pletoră, a avut un mare succes în cronica sportivă, într-o vreme când limba de lemn pustia izvoadele limbii române. Acest stil înzorzonat, transferat povestirilor şi romanelor nu a mai plăcut, ba chiar a creat cel mai mare blocaj în receptarea operei. Adevărul e că după anii '80, autorul scapă caii sintaxei şi ceea ce părea, ca frază, bine prins în zăbală şi strunire cu măsură, devine incontinenţă, se întinde ca într-o mare revărsare de metafore. Povestitorul devine captiv acestui stil pe care şi l-a creat şi care acum, ca o plantă carnivoră, îşi închide caliciul, sufocând creatorul. În grabă, i s-a reproşat autorului stilul „baroc", a fost acuzat de „manierism", dar amândouă cu sens peiorativ, greu de acceptat azi, ca şi când tot ceea ce e modern şi înseamnă „ruptură" în literatura lumii, de la Renaştere încoace, nu ar fi la urma urmei, decât o expresie a barocului şi manierismului. Gustav René Hocke şi Eugenio d'Ors au făcut demonstraţii complete. În receptarea operei lui Fănuş Neagu, anii '80 au fost un eşec. Nicio cronică literară nu mai semăna cu cele de odinioară. Nici cele două volume de povestiri – „Pierdut în Balcania" şi „Povestiri din drumul Brăilei" - nici romanul „Scaunul singurătăţii" nu au avut succes. Ceea ce a contat atunci ca un blocaj în receptare era chiar ceea ce reprezentase cândva gloria textelor lui Fănuş Neagu: limbajul. Credem că frumuseţea limbajului este o frumuseţe „în sine". În cazul povestirilor şi romanului publicate în anii '80 există acest divorţ: limbajul nu mai face parte din povestire, nu mai slujeşte sensului. Dar el formează o glazură care, de fapt, blochează accesul la miezul operei. Frumuseţea limbajului trebuie văzută ca o capcană. El are un farmec pervers care mai mult ascunde decât numeşte. El învăluie un miez tainic, care este centrul operei. Numai dacă treci de aceşti „codri de aramă" ai limbajului, auzi „mândra plăsmuire" a „pădurii de argint". Aşa cum este, în exces, ca o pădure ecuatorială, limbajul formează o plasă de „noduri şi semne" care camuflează omul. Ceea ce părea ener-

10-04. ‘13 nr.4 /20

gie de nestăvilit are, de fapt, efect calculat cu măsură şi luciditate. Miezul epic al povestirilor a rămas pur şi întreg. Dacă în romanul „Scaunul singurătăţii" Fănuş Neagu evocă omul scos din ritmurile sale mitice şi - vrea, nu vrea! – suportă teroarea istoriei, în povestiri conflictele se mută, de regulă, în relaţiile familiale. Puntea cu istoria este aproape în întregime suspendată. Temele dominante: iubirea, iniţierea adolescenţilor în capcanele vieţii, relaţia omului cu sine înlocuiesc relaţia omului cu istoria. Aceste forme în exces ale limbajului au fost numite cu un cuvânt care a făcut carieră: „metaforită", cuvânt inspirat dar sever, care a inhibat multe energii şi a blocat multe iniţiative. Aici se cuvin câteva explicaţii suplimentare. Omul Fănuş Neagu s-a lăsat cu mare greutate cunoscut. Deşi a avut în preajmă cohorte de emuli şi convivi, mai mult a ascuns decât a arătat. Şi-a protejat cu grijă ţărănească un miez enigmatic al fiinţei, ca un principiu creator. A ales să lase contemporanilor mai ales imaginile îndoielnice ale unei boemii vesele şi fără de sfârşit decât să-şi dezvăluie ca pe o infirmitate adevărata fire de o fabuloasă sensibilitate. Mereu contemporanii s-au lăsat păcăliţi şi au fost mulţumiţi de spectacolul de personalitate fără să fie interesaţi decât de ceea ce se vede. De aceea acest limbaj excesiv, adesea diluat, care se multiplică din sine trebuie văzut mai degrabă ca o răşină specială, produsă de „răni" pentru protejare şi pentru vindecare. El se aşază ca un strat protector în jurul unui miez epic exemplar. În istoria literaturii române, Fănuş Neagu ilustrează o ipostază pe care au mai trăit-o, în alte generaţii literare, şi alţii: I.Creangă şi I.L. Caragiale în epoca marilor clasici, Nichita Stănescu şi, într-un mod special, Adrian Păunescu în generaţia '60. Este o evidentă ruptură între personalitatea publică a autorului şi exprimarea eului tainic la masa de scris. Primul e diurn, prezent în permanenţă în presă, pe stadioane, în redacţii, în vizite, lansări de carte. Este în centrul unor anecdote celebre, care au fost sarea şi piperul vieţii literare româneşti vreme de aproape jumătate de veac. Cititorii cunosc doar o mică parte din această secvenţă friabilă a existenţei publice a scriitorului. Replici de geniu, calambururi, poante, glume, farse, polemici lăsau impresia că omul e mereu pe scenă,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE într-un spectacol fără sfârşit al unei duminici fără luni. Dar celălalt, omul nocturn, de la masa de scris este ca şi necunoscut, ignorat, subestimat. Povestirile care par scrise „cu labă de zeu", cum memorabil spunea Nichita Stănescu, ascund nopţile albe ale bătăliei pentru stil, pentru formă. Dacă personajelor lui Fănuş Neagu li se potriveşte ceea ce spunea Thomas Mann în 1929, la primirea Premiului Nobel – „condiţii de suferinţă şi haos, aproape estic, aproape rus" - autorul Fănuş Neagu a dus una dintre cele mai severe bătălii pentru stil, a avut „cultul formei, ca principiu de onoare al Europei", cum spunea Th. Mann cu acelaşi prilej. Este bătălia pe care au mai dus-o Eminescu şi Caragiale, Rebreanu şi Mateiu Caragiale, Marin Preda şi Ştefan Bănulescu. Considerăm că omul-spectacol care a fost şi a dominat ca o vedetă de cinema scena noastră literară a făcut rău celuilalt, robului de la masa de scris. Alţi scriitori cu prezenţă discretă în viaţa publică - un exemplu aflat la îndemână: Ştefan Bănulescu - au avut mai mult de câştigat în receptarea operei. Un portret complet nu poate să facă abstracţie de această imagine a omului profund. La el nu se poate ajunge decât străbătând platoşe, din afară spre interior, ca o experienţă labirintică, în căutarea unui centru al operei. Aici se află, rămas întreg, adânc şi tainic, nevăzut de ochiul comun, un Fănuş Neagu necunoscut. Să ajungi la miezul uneia din cele mai radicale experienţe estetice de la Dunărea de Jos, trebuie să parcurgi această cale ca un ritual de iniţiere. În mod cert este o experienţă îndepărtată în viitor. La I.L. Caragiale şi I. Creangă - scriitori de o anumită compatibilitate cu Fănuş Neagu – exerciţiul s-a întâmplat după jumătate de veac. Cine se va încumeta vreodată să scrie biografia lui Fănuş Neagu va avea de ales între omul diurn şi omul nocturn, cel obsedat de stil, povestitorul care a rezumat exemplar destinul omului frumos de la Dunărea brăileană. Din mai multe modele posibile credem că cea mai potrivită biografie va fi aceea care va estompa omul - spectacol şi va paria pe imaginea omului creator, cu alte cuvinte va scrie o biografie din perspectiva operei.

10-04. ‘13 nr.4 /20

Este, de fapt, modelul călinescian cel mai valoros din literatura română cu expresii deja clasice ale biografiei lui M. Eminescu şi I. Creangă.

Charlotte Brontë2 Charlotte Brontë s-a născut la Thornton şi şi-a petrecut copilăria şi tinereţea la Haworth, bucurându-se de educaţia sporadică, lectura independentă şi libertatea de acţiune ce li se oferea tuturor copiilor din familia ei. Un an petrecut la o şcoală ieftină pentru fiice de preot, la Cowan's Bridge, unde mâncarea proastă şi disciplina exagerat de severă au ruinat sănătatea surorilor ei mai mari, Maria şi Elizabeth, moarte la 10 şi respectiv 11 ani, i-a oferit lui Brontë materialul pentru zugrăvirea şcolii din Lowood în romanul „Jane Eyre”. În 1831 Brontë a fost trimisă la şcoala din Roe Head, Dewsbury. Corespondenţa cu prietenele cunoscute aici, care a durat până la moartea sa, constituie sursa pentru cele mai multe informaţii biografice despre ea. După trei ani petrecuţi acasă ca instructoare a surorilor ei, a revenit la şcoala de la Roe Head ca guvernantă pentru alţi trei ani. În tot acest răstimp, Charlotte nu încetase să scrie. Eforturile ei literare au fost însă descurajate de Robert Southey căruia îi trimisese un manuscris. În vederea deschiderii unei şcoli pentru fete, Brontë a plecat împreună cu sora sa Emily la Bruxelles ca să înveţe limbi moderne, petrecând un an ca elevă, iar un al doilea ca profesoară la pensionul Heger. După eşuarea proiectului şi după decăderea definitivă a fratelui lor Branwell, surorile Brontë s-au concentrat din nou asupra activităţii literare, editându-şi pe cont propriu poeziile şi ofe2

Charlotte Brontë (se pronunță:ˈbrɒnti) - n. 21 aprilie 1816 – d. 31 martie 1855 a fost o romancieră și poetă engleză, sora mai mare a celorlalte două scriitoare: Emily Brontë și Anne Brontë. Charlotte Brontë, care obișnuia să folosească pseudonimul de Currer Bell, este cunoscută pentru cartea ei Jane Eyre, unul dintre cele mai celebre romane din literatura engleză și cea universală.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 5

10-04. ‘13 nr.4 /20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rindu-şi romanele la diferite edituri. În 1847 lui Charlotte i-a fost refuzat romanul The Professor, dar editorii s-au declarat dispuşi să-i accepte un alt roman, Jane Eyre (1847), care era dedicat lui Thackeray3 şi care a cunoscut un mare succes. În anul triumfului literar al lui Charlotte, Branwell a murit, iar la înmormântare Emily a răcit şi ulterior s-a îmbolnăvit de tuberculoză. La sfârşitul anului a murit şi Emily. În primăvara anului 1849, Anne Brontë s-a stins şi ea din viaţă, lăsând-o pe Charlotte singură. Aceasta a mai scris două romane, „Shirley” şi „Villette”, iar în 1855 s-a căsătorit cu vicarul tatălui său. A mai trăit încă un an şi a murit de tuberculoză, în timp ce era însărcinată. Viorela Codreanu Tiron

4

Un pământ numit România (1969) Un aer istoric Un aer istoric înconjoară aceste privelişti montane. Încă se mai pot auzi corzile vibrând ale arcurilor de bronz, azvârlind din grote săgeţile de foc mai jos, spre dealuri, spre vii. Mă gândesc la bătrânul preot Deceneu, incendiatorul strugurilor, şi-un ger de ianuarie îmi îngheaţă vinu-n pahar. Aş vrea să ningă, să mă ningă pe faţă cu fulgii subtili ca nişte schelete albe ale apei. Mă gândesc la gloria Carpaţilor, la trecătorile în care armate străine au fost înfrânte. 3

William Makepeace Thackeray (n. 18 iulie 1811 – d. 24 decembrie 1863) a fost un romancier englez victorian. Este cunoscut, în special, pentru capodopera sa Bâlciul deșertăciunilor (în original, Vanity Fair). 4

http://pentrunichita.wordpress.com/

Un aer istoric înconjoară aceste privelişti montane şi sunt aproape, şi sunt departe, şi văd o capră neagră făcând un salt între două stânci, unindu-le printr-un invizibil viaduct. Ţara Ce am eu mai curat în mine, somnul străbătut de vise vechi, ce ai tu mai curat în tine, lemnul arbore cu verzi urechi, Ce am eu mai ascuns în mine, sângele mişcând un gând, ce ai tu mai curat în tine, amirosul de pământ, Oh, şi ce am sfânt pe lume, dulcele pământ al tău, de vis şi tot ce-i în tine nume de caisă din cais – Totul, tot ce este adevăr stă-n îmbrăţişarea noastră, ramură cu flori de măr şi c-o pasăre măiastră. Panta Rhei Oh, privirea are sâmburi ca şi cum ar fi o fructă, calul inimii pe dâmburi de din iarba ei se-nfruptă. Stau şi nu mă clatin, stau chiar în cercul de cuvinte nenăscute ce erau ca sămânţa cea de linte, Ca porumbul, ori ca grâul, ori ca meteorul care taie în pieziş pârâul cu seminţe vechi, de soare. Panta Rhei, se-nfioară tot ce curge, numai tu în mijloc de vieţi stai, ţară, pururea atunci şi-acu.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 6

10-04. ‘13 nr.4 /20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

80 de ani de la naştere Ion Ionescu Bucovu

Nichita e un Paranif din Bizanţ căzut în literele româneşti precum Eminescu din cer, un veşnic adolescent firav, îmbătrânit în imaginea purităţii de un talent unic de meşteşugar bijutier al cuvintelor. În poezia lui „Se umflă emoţia, bezna,/ca şi cum zeul visat în copilărie/ar avea o capitală în glezna lui argintie”. Candori feline ne umple de duh în: „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,/cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta…”. „Necuvintele” lui solfegiază pe tema trădării interiorităţii prin cuvânt: „O, nasc vocale mari, mereu/ guri care se închid în gol…/Dar ca prin strungăreaţa unui zeu/Prin Scylla şi Caribda am trecut în zbor.” Uneori se lasă pe coarde nostalgice spre toamnele lui unice „pe sub amplii copaci fără frunze,/mă lăsam înfrigurat de toamnă/sau alb pe clişeul negru al lacului/ ziua trecea prin mine mult mai iute.” Are o foame turbată de cuvinte: „Dacă mi-e foame şi mănânc tauri/dacă mi-e foame şi mănânc ghindă/ dacă mi-e foame şi mănânc auri/dacă mi-e sticlă şi mănânc oglindă/dacă mi-e pământ şi mănânc grâuri/ dacă mi-e vulturi şi mănânc pliscuri/dacă mi-e apă şi mănânc râuri/dacă mi-e munte şi mănânc piscuri…”. Temele lui cosmice şi erotice îmbinate cu nostalgia abolirii timpului prin cuvânt se aşează sub zodia relativului: „Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des./Eu stăteam la marginea orei,/tu - la cealaltă/ca două toarte de amforă./Numai cuvintele zburau între noi, înainte şi înapoi./Vârtejul lor putea fi aproape zărit, şi, deodată,/îmi lăsam un genunchi,/iar cotul mi-l înfigeam în pământ,/numai ca să privesc iarba-nclinată,/de căderea vreunui cuvânt,/ca sub laba unui leu alergând…”. Iubirea lui oscilează între bucuria pură şi neliniştea universală, nesupusă legilor universului: „Prima literă a oricărui cuvânt/se află-n trecut,/ultima literă de asemenea,/Numai trupul cuvântului/e în prezent…/ Iubito, tu,/ viaţa mea despre care/ nu pot striga/ decât lucruri ale trecutului,-/viaţa împodobită cu sunete/ care-ndată ce sunt/au şi fost…”

5

Desene de Mihai Ion Pînzaru

Arta lui poetică se numeşte „Strigarea numelui” şi înregistrează încercarea disperată a poetului de a traduce în cuvânt mesajul unei iubiri ce nu poate să dureze, ca oricare semn al unui univers în transformare. Tema o găsim aproape la toţi marii scriitori de la Eminescu la Preda. La Nichita Stănescu ia forme dramatice: „Eu i-am arătat ei un cal cu şapte şei/ şi i-am spus: nu pleca!//…Dar ea/a plecat că începuse să plece./Am strigat după ea: /Spune-mi măcar cum te cheamă, dacă pleci,/ spune-mi măcar cum te cheamă.” În acest an, 2013, Nichita ar fi fost la 80 de ani un moş de poveste cu o barbă ca a lui Homer. Dar s-a dus de tânăr… „Eu voi încăleca/pe un armăsar alb/şi-mi voi agăţa ploile,/ cercel sunător la ureche,/să mă auzi când trec.” Te auzim mereu Nichita! Trecerea ta e o frumoasă primăvară peste frunţile noastre. „Nichita Stănescu se mişca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru „compromis”, cred sincer că nu prea ştia ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu miar fi teamă că devin prea ...doct, aş zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situaţiilor, pentru a căror substanţă tragică cred că nu avea „organ”: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârşită faţă de sine însuşi: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exerciţiu al spiritului.” 1995 - Ştefan Augustin Doinaş „Poezia stănesciană reia tradiţia liricii interbelice, făcând totodată, printr-o sinteză unică neomodernă, trecerea în literatura autohtonă de la 5

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_P%C3%A2nzaru-Pim

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE modernismul începutului de secol spre postmodernismul sfârşitului de mileniu. Prin ea s-a petrecut în poezia românească, după întemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutaţie a structurilor limbajului şi viziunii poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor. Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă revoluţie a limbajului poetic, în jurul cărţilor sale dându-se o adevarată „bătălie a (neo)modernităţii”. 1999 - Alexandru Condeescu „În acest bâlci al deşertăciunilor care este poezia, peisajul nostru liric ar fi lipsit de unitate fără poezia lui Nichita Stănescu. Lângă răzvrătitul Ion Gheorghe, gânditorul melancolic Ioan Alexandru şi jongleri al cuvintelor ca Sorescu şi Dimov, iată un paranimf blond din Vizanţ, poet limbut, plin de ameninţări, gelos pe orice laudă ce-i scapă, încărcat de diplomaţii ca o Triplă Alianţă, adolescent firav, îmbătrânit în imaginea purităţii, de un talent remarcabil şi de un meşteşug şi mai şi. Ca şi autorul lui Iona, are adoratori fanatici, discipoli şi exegeţi neînduraţi, ce nu suferă contrazicerea. De fapt, nu trebuie dată aici o bătălie în jurul operei sale, pentru că ea este limpede, străvezie, încărcată doar de artificii copilăreşti, ici şi colo, iute depistabilă pentru un ochi agil. Defoliată de excese arbitrare cu iz filozofic, de o răceală impusă de teoreticieni ce au denaturat-o, poezia lui Nichita Stănescu... rezistă vremii.” 1975 - Eugen Barbu

10-04. ‘13 nr.4 /20

„Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut ..."

Eugen Simion

Mihai Ion Pînzaru (PIM) - Suceava

Concluzii: Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea „Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.

Bibliografie (surse): Eugen Simion, Antologia completă Nichita Stănescu - Opere, Prefaţă, ed. 2002; Mircea Bârsilă, Introducere în poetica lui Nichita Stănescu, Piteşti, Editura Paralela 45, ed. 2006; www.romanianvoice.com; www.ro.wikipedia.org; Limba şi literatura română, aprecieri critice.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Hariclea Darclée, una dintre personalităţile muzicale cele mai importante ale României, s-a născut la Brăila, pe 10 iunie 1860, într-o familie cu rădăcini elene. Mama Haricleei Darclée, Maria Haricli, născută Aslan, era nepoată directă a domniţei Mavrocordat, şi păstra în totalitate amprenta originilor ei nobile, iar tatăl, Ion Haricli, era mare proprietar în Teleorman, aşa cum scria N. Carandino6 în cartea Viaţa de glorie şi pasiune a marii cântăreţe Darclée. La naşterea ei s-a prezis că „duduia va călători mult şi va fi mereu în sărbătoare”. În copilărie, Hariclea a fost la un pas de a muri de febră tifoidă. În februarie 1881, ea s-a căsătorit cu tânărul locotenent de artilerie Iorgu Hartulary. În 1886 pleacă la Paris, (cu recomandarea lui George Stephanescu (1843-1925), Directorul Orchestrei Teatrului Naţional din Bucureşti) pentru continuarea studiilor muzicale (Parisul reprezenta şansa afirmării sale) unde se luptă din greu cu neajunsurile, deşi primea de-acasă câte 500 de franci pe lună. Nici măcar naşterea fiului ei, Ion, nu o abate din drum, continuând să ia lecţii de canto. „Am făcut progrese şi sper să ajung departe. Mi se prezice un viitor strălucit" scria Darclée familiei. La Paris este remarcată de Charles Gou7 nod , care îi încredinţează rolul Margaretei din opera sa Faust, rol cu care îşi face debutul pe sce-

6

Nicolae Haralambie Carandino (n. 19 iulie 1905, Brăila - d. 16 februarie 1996) a fost un ziarist, cronicar plastic și dramatic, traducător și memorialist din România. 7 Charles Gounod (n.17 iunie 1818, Paris - d. 18 octombrie 1893) a fost un compozitor francez, devenit celebru datorită operei sale Faust.

10-04. ‘13 nr.4 /20

na Operei, în anul 1888. Se pare că tot Gounod a fost acela care i-a sugerat luarea numelui Darclée. În scurt timp, Hariclea Darclée cucereşte publicul şi devine preferata multor compozitori. Astfel, Giacomo Puccini compune pentru vocea ei Tosca, Pietro Mascagni, Iris, iar Alfredo Catalani, La Wally. Hariclea Darclée s-a impus ca primadonna în marile teatre de operă de la Paris, Berlin, Florenţa, Milano, Roma, Buenos Aires, Lisabona, Barcelona, Madrid, Monte Carlo, Moscova şi Sankt Petersburg. La Scala din Milano, scena consacrării sale mondiale, Hariclea Darclée a debutat pe 26 decembrie 1890, cu rolul Chimène din Le Cid de Massenet, aplaudată chiar de Giuseppe Verdi, succesul aducându-i imediat contracte la cele mai mari teatre din Italia. Între 1893 şi 1910 a cunoscut gloria pe marile scene ale lumii, revenind adeseori la Scala din Milano. A cântat până în 1918 încă în deplinătatea mijloacelor sale vocale. Dorinţa ei de a cânta în România era mare. Românii o iubeau, spectacolele ei erau adevărate sărbători. „Trăiască privighetoarea Carpaţilor”, îi striga publicul. Regele Carol i-a oferit ordinul „Bene Merenti clasa I”, iar poeţii îi compuneau versuri. Unul dintre cele mai importante momente pentru Hariclea a fost în 1900, când Puccini a văzut în ea soprana care putea să redea cel mai bine rolul Floriei Tosca. Premiera a avut loc la Roma, unde Darclée a cântat alături de tenorul Emilio de Marchi şi baritonul Eugenio Giraldoni (marea ei iubire). Toată faima pe care şi-o câştigase nu i-a alterat caracterul deosebit şi, înainte să urce pe scenă obişnuia să aprindă o lumânare la icoana Maicii Domnului. Regele Carlos al Portugaliei, care-i trimitea adesea scrisori de dragoste, îi scria: „Dacă aş putea, te-aş păstra pentru mine şi ţi-aş cere mereu, mereu să cânţi” sau „Admir artista, iubesc însă femeia…” Hariclea Darclée a susţinut crearea Operei Române din Bucureşti în 1921. Tradiţia muzicală a rămas în familie, fiul său Ion Hartulary-Darclée devenind dirijor şi compozitor. Din păcate nu s-au păstrat înregistrări pe discuri cu vocea Haricleei Darclée, ci doar două cântece româneşti: Cântecul fluieraşului de George Stephanescu şi Vai mândruţă dragi ne-avem de Tiberiu Brediceanu înregistrate cu acompaniament de pian la o vârstă

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE foarte înaintată, dar la care păstra intacte calităţile naturale şi tehnice ale minunatei sale voci. Artista a înregistrat pentru Casa de Discuri Fonotipia arii şi scene din Don Pasquale de Gaetano Donizetti, La Traviata de Giuseppe Verdi, Iris de Pietro Mascagni şi Tosca de Giacomo Puccini; matriţele acestor înregistrări au fost distruse de bombardamentele celui de-al Doilea Război Mondial la Milano; până în prezent, nu s-au identificat încă discurile primelor tiraje efectuate în anul 1903. La finele vieţii, artista care fusese atât de apreciată de Verdi, Leoncavallo, Mascagni, Catalani, Puccini, care cântase cu Enrico Caruso, Titta Ruffo, Francesco Tamagno şi care apăruse de nenumărate ori sub bagheta lui Toscanini, a trăit în ţară într-un trist anonimat. „Măiastra pasăre de basm”, „privighetoarea adorată” a murit în sărăcie la Bucureşti, datorită faptului că viile sale de la Cotnari (sursa existenţei sale după încheierea carierei) au fost distruse de o teribilă grindină, iar boala care i-a marcat sfârşitul (sarcom hepatic) nu i-a mai permis restaurarea lor. În 1939, a fost înmormântată în Cimitirul Bellu, funeraliile fiind finanţate de Ambasada Italiei. La aniversarea a 135 de ani de la naşterea Haricleei Darclée, în 1995, oraşul său natal, Brăila, i-a adus un deosebit omagiu, organizând Concursul Naţional de Canto ce-i poartă numele, prezidat de soprana Mariana Nicolesco şi aşezat sub Înaltul Patronaj al Preşedintelui României. Prima ediţie a Concursului Internaţional a avut loc în 1997 şi de atunci se repetă la fiecare doi ani, în anul dintre o ediţie şi alta având loc Cursuri de Măiestrie Artistică, Master Classes.

10-04. ‘13 nr.4 /20

din cele 56 opere interpretate, 32 sunt de tradiţie, 12 au fost interpretate în premieră absolută şi 16 în premiere locale de mare importanţă; faptul că 45%, adică aproape jumătate, din repertoriul său reprezintă opere originale, atestă poziţia singulară pe care o ocupă Hariclea Darclée în istoria teatrului liric universal pe care l-a influenţat întrun mod determinant. Viaţa sopranei a fost subiectul unui film artistic realizat în 1960 şi care a fost nominalizat pentru premiul Palme D'Or la Festivalul de la Cannes din anul 1961. Filmul a marcat un nou început în cinematografia românească, fiind prima biografie muzicală transpusă pe ecran.

Ovidiu Cristian Dinică

Concluzii: Vocea sa excepţional cultivată i-a permis abordarea unui foarte vast repertoriu în cadrul căruia a interpretat roluri de soprană lirică lejeră, soprană lirică, soprană lirică spinto, soprană dramatică, soprană Falcon, mezzosoprană şi contralto. A avut în repertoriu 58 de roluri din 56 opere compuse de 31 compozitori dintre care 12 compozitori de tradiţie şi 19 tineri compozitori cărora le-a interpretat operele în premiere absolute şi premiere locale de foarte mare importanţă;

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Marie de Rieu Se spune ca femeile au fost, de-a lungul timpului, adevăratele conducătoare ale lumii, aflate în spatele unora dintre cei mai puternici bărbaţi, pe care i-au influenţat şi dominat, prin marea lor putere de seducţie. Aşa a fost şi Marie de Rieu, o importantă actriţă şi curtezană a Franţei din secolul al XIX-lea, dar si femeia care l-a inspirat pe scriitorul Alphonse Daudet8, numit un Dickens al Franţei. Astfel, istoria a demonstrat că femeile sau afirmat în toate sferele existenţei, întâlninduse atât femei care au luptat în războaie, femei conducătoare, femei savante celebre, cât şi femei actriţe consacrate, scriitoare, poete, pictoriţe sau cele care au inspirat realizarea unora dintre cele mai valoroase creaţii. Cu siguranţă, Marie de Rieu este una dintre cele mai celebre curtezane ale tuturor timpurilor si femeia care a jucat un rol deosebit de important în viaţa scriitorului Alphonse Daudet, din clipa în care s-au cunoscut până la moartea acesteia. Înainte ca cei doi să se cunoască, în anul 1857 părinţii scriitorului trec prin serioase probleme financiare, iar el se angajează ca profesor la Colegiul Alès. După câteva luni de la angajarea ca profesor, merge la Paris la fratele său Ernest, care era jurnalist. Aflat la Paris, Alphonse Daudet o cunoaşte, în anul 1858 pe Marie de Rieu. Rămas fără bani, dar încurajat de fratele său să îşi dezvolte talentul scriitoricesc, pe care îl încercase încă de la 14 ani, când scrie primul său roman, „Piciul”, A. Daudet se 8

Alphonse Daudet (n. 13 mai 1840 - d. 16 decembrie 1897) a fost un prozator francez. A fost tatăl jurnalistului Léon Daudet și scriitorului Lucien Daudet. În nuvelele sale, realizează o evocare lirică a ediului provensal. Romanele sale, de inspirație socială, au o tentă satirică, dar și sentimentală, uneori naturalistă.

10-04. ‘13 nr.4 /20

acomodează foarte bine vieţii din capitală, luând parte la discuţii aprinse despre politică sau literatură şi nu este afectat de faptul că locuieşte într-o mansardă. Fără să se cunoască exact cum a întâlnit-o pe una dintre cele mai importante femei din viaţa lui, cei doi formează una dintre cele mai intense relaţii de iubire care au existat vreodată. Relaţia dintre actriţa Marie Rieu şi scriitor este una puternică şi de lungă durată, însă nu în totalitate formată din momente frumoase, ci şi din neînţelegeri, ce au provocat suferinţa celor doi. În acelaşi an, scriitorul i-a dedicat unicul său volum de versuri, „Les Amoureuses”, dar motivul pentru care dragostea lor a devenit celebră a fost romanul autobiografic „Sapho”, apărut în 1884 şi vândut în 200.000 de exemplare, o cifră record pentru acele vremuri. Pe când i-a dedicat volumul de poezii, intitulat Îndrăgostiţii, (în franceză Les Amoreuses), scriitorul avea doar 18 ani, aceasta fiind vârsta scriitorului atunci când a cunoscut-o pe frumoasa actriţă. Cu toate ca Marie de Rieu era amanta oficială a scriitorului Alphonse Daudet, aceasta nu a fost singura femeie din viaţa lui. Actriţa, o femeie frumoasă şi foarte cunoscută la acea vreme, nu era însă nici ea un bun exemplu de fidelitate, astfel, atât ea cât şi scriitorul, erau cunoscuţi pentru infidelităţile lor. Cu toate acestea, şi în ciuda suferinţelor provocate de certurile celor doi, au avut o relaţie de lungă durată şi foarte invidiată de mulţi. În anul 1861 se mută împreună, însă nu locuiesc sub acelaşi acoperiş pentru mult timp. În anul 1865, viaţa actriţei Marie Rieu avea să se schimbe, deoarece iubitul ei o cunoaşte pe Julia Allard, o femeie frumoasă şi bogată, scriitoare, cu care se şi căsătoreşte doi ani mai târziu. În mod surprinzător, pentru unii, această căsătorie a fost una fericită, având multe lucruri în comun din punct de vedere intelectual, mai ales că amândoi împărtăşeau dragostea pentru scris. Dar scriitorul nu a încetat să o iubească pe frumoasa actriţă, care, la rândul ei, a continuat să îi trimită scrisori de dragoste şi să se lupte pentru a-şi salva relaţia de iubire. În anul 1869, sănătatea Mariei de Rieu nu este tocmai bună, iar la aflarea acestei triste veşti, scriitorul se duce să o viziteze. În ciuda încercărilor lui de a rupe orice legătură cu frumoasa

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE curtezană, nu a putut să îi reziste, doar moartea ei fiind cea care urma să îi despartă. În anul 1884, în romanul „Sapho” scriitorul descrie nu numai frumuseţea relaţiei sale cu actriţa, ci şi frământările prin care a trecut, transformându-şi femeia iubită în personajul Fanny Legrand, ce va rămâne nemuritor. Aşa cum se întâmplă şi în realitate cu povestea de dragoste a actriţei Marie de Rieu şi Alphonse Daudet, nici în roman povestea nu are un final fericit. Astfel, tânărul Gaussin se îndrăgosteşte de curtezana Fanny şi tocmai când este hotărât să renunţe la tot de dragul ei, după îndelungate frământări, aceasta reia o poveste de dragoste mai veche, părăsindu-l. Cu siguranţă Marie Rieu este femeia care s-a bucurat de cea mai cunoscută si mai citită poveste de dragoste, impresionând prin maniera în care l-a cucerit pe scriitorul Alphonse Daudet, atât în timpul vieţii, cât şi după moartea ei, ducând la naşterea unui captivant personaj al literaturii franceze.

10-04. ‘13 nr.4 /20

Orbii O, suflete, priveşte-i! sunt trişti şi singuratici Ridicoli fără voie, sinistre manechine Ţintind spre nicăierea priviri de umbră pline Neştiutori de lume, cu umblet de lunatici. Pe faţa lor se stinge a cerului lumină! Ei ochii şi-i îndreaptă spre larga depărtare Şi-aşa cum trec pe stradă spre-o-nchipuită zare Oricât de greu li-e gândul, ei fruntea nu şi-o-nclină. Se pierd prin noaptea soră cu veşnica tăcere... Tu râzi şi cânţi, cetate cu lacomă plăcere Şi voluptatea vieţii cu frenezie-o sorbi. Mă vezi numai pe mine, mai jalnic decât ei Iar inima mă-ntreabă, când trec cu paşii grei - De ce-şi ridică ochii spre cer, sărmanii orbi?

Frumuseţea Frumoasă sunt, cum este un vis cioplit în stâncă Şi sânii mei de care atâţia se striviră Poeţilor o mută iubire le inspiră, Materiei asemeni, eternă şi adâncă. În larg azur ca sfinxul stau mândră şi ciudată; Mi-i inima de gheaţă şi trupul cum sunt crinii; Urăsc tot ce e zbucium tulburător de linii Şi nu plâng niciodată şi nu râd niciodată. Poeţii, pe vecie ursiţi făpturii mele, Ca-n faţa unui templu cu mândri stâlpi senini, Îşi vor petrece viaţa în studii lungi şi grele; Căci am, ca să-i înduplec pe-aceşti amanţi blajini, Oglinzi în care totul mult mai frumos se-aşterne: Adâncii mei ochi limpezi, plini de lumini eterne. Pierre-Auguste Renoir – Madame Alphonse Daudet

Charles Baudelaire9 9

Charles Baudelaire - poet francez (n. 9 aprilie 1821 - d. 31 august 1867), a cărui originalitate continuă să-i provoace atât pe cititorii săi, cât și pe comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a revoluționat întreaga lirică franceză și europeană prin originalitatea volumului său controversat Les Fleurs du Mal („Florile răului"). Va avea o influență puternică asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai târziu. Traducerea de mai sus aparţine lui Al. Philippide.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-04. ‘13 nr.4 /20

cri-tique sur la condition de la femme dans l'Inde antique, Lausanne, 1874 şi Biografia lui Vasile Conta

S-au împlinit, în 2012, 160 de ani de la naşterea lui Dumitru Rosetti Tescanu, cărturar şi om politic, tatăl celei ce avea să devină soţia lui George Enescu. Se cuvine să amintim că numele Tescanu este adăugat de boierii Rosetteşti, după denumirea satului în care se află conacul familiei, stabilită în acest loc de patru secole. Recent, Vasile Parizescu, Preşedintele Asociaţiei Colecţionarilor din România, a clasificat imobilul în categoria „micilor palate", fireşte, luând în considerare anumite caracteristici ale construcţiei, amplasarea acesteia precum şi gândirea spaţiului înconjurător. Dumitru Rosetti Tescanu s-a născut la 5 septembrie 1852, la Paris. Vine cu mama sa, Eufrosina Romalo, în ţară, face primele clase în casă, apoi continuă şcoala primară la Bacău. Din 1867, urmează studiile liceale şi mai apoi universitare, la Lausanne (Elveţia), unde, de altfel, îşi ia licenţa în drept, tânărul având însă înclinaţii deosebite spre studiul filosofiei şi un interes constant pentru problemele sociale şi politice. Încă din timpul studiilor universitare din Elveţia, se vădeşte un talentat muzician, instrumentist; înclinaţia lui pentru ştiinţele umaniste îl face să ceară încuviinţarea tatălui său ca să-şi continue studiile la Paris, la Facultatea de Filosofie. Licenţiat şi în filosofie, Dumitru se întoarce acasă, la Tescani. De altfel, în timpul studiilor, venea în fiecare vară acasă, dar acum preia administrarea moşiei pe care i-o lăsase tatăl său. Implicat în politica ţării, este deputat în Cameră, de două ori, în 1879 şi între 1889-1895. Sub guvernul Th. Rosetti (1888), este numit prefect de Bacău, unde tatăl său îi cumpărase şi un cabinet de avocatură, iar în anul căsătoriei cu Alice Jora (nepoată a lui Costache Negri), 1879, îl găsim primar în comuna Tescani. Dumitru Rosetti Tescanu rămâne o personalitate în cultură prin scrierile sale în limba franceză şi în limba română, dintre care cităm La nuit,

l'Aurore et le Jour ou L'Empire, la Dictature et la Nation, Lausanne, Editura Blanchard, 1871, Etude

publicată prima dată în „Convorbiri literare" nr. 39 /1895. A fost membru al Societăţii Junimea, Preşedinte al Ligii Culturale, filiala Bacău, membru fondator al Internaţionalei I şi prieten de o viaţă cu Vasile Conta10, unul dintre cei mai importanţi gânditori români ai secolului al XIX-lea, despre care Eminescu spunea că „e din numărul acelor puţini care nu reproduc numai idei nerumegate din cărţi străine, ci gândesc mai cu seamă singuri". Cunoscând perfect limba franceză, Dumitru a tradus două lucrări importante ale lui Vasile Conta, pe care le-a şi publicat pe cheltuială proprie, în Franţa. Acestea sunt Teoria ondulaţiunii universale şi Bazele metafizicii (Paris, Ed. Felix Alcan, 1890). Din descrierile făcute de Maria Rosetti Enescu11, Dumitru Rosetti Tescanu era o persoană austeră, cu principii etice respectate strict, un tată iubitor, dar cu o afecţiune discretă, zâmbind rar, în faţa căruia copiii săi se simţeau intimidaţi. Înclinat în mod deosebit spre arte şi literatură, va întreţine o uriaşă bibliotecă - pentru sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea -, care-l va uimi pe George Enescu, venit în vizită pentru prima oară la Tescani, prin anii 1909-1910 şi-i va smulge exclamaţia: „M-am rătăcit în biblioteca Rosetteştilor!". Într-adevăr, biblioteca număra peste douăsprezece mii de volume inventariate şi clasate de Dumitru. Erau incluse aici circa cinci mii de volume din domeniul filosofiei, dăruite lui Dumitru de Vasile Conta, în semn de amiciţie şi recunoştinţă. Fire retrasă şi meditativă, Dumitru era preocupat de problemele sociale de la noi, cărora le căuta mereu o soluţionare. Ca şi tatăl său Costache, îşi administra bunurile şi în favoarea satului faţă de care se simţea părinte şi protector. A construit şi întreţinut locuri de folosinţă obştească care func10

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Conta Maria Rosetti-Tescanu - cunoscută ulterior ca Maruca Cantacuzino - (n. 18 iulie 1878 - d. decembrie 1969) a aparținut unei vechi familii boierești, familiei Cantacuzino, a fost una din doamnele de companie ale reginei Maria, soția prințului Mihail G. Cantacuzino, prietena intimă a filosofului Nae Ionescu, mai apoi (după moartea acestuia) soția lui George Enescu, mama aviatorului Constantin Cantacuzino și bunica scriitoarei Oana Orlea. 11

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 13

10-04. ‘13 nr.4 /20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ţionează şi astăzi, cum sunt Dispensarul uman, Dispensarul veterinar; a protejat şcoala comunală şi, constatând că viciul beţiei era foarte răspândit în zonă, încercând să corecteze cumva comportamentul oamenilor, a transformat fabrica de ţuică de la poalele dealului, proprietate a Rosetteştilor, în fabrică de spirt. Tot el este cel care, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a deschis conacul părintesc tuturor celor ce, înzestraţi cu talent şi doritori de studiu, veneau să-şi petreacă aici timpul scriind, făcând muzică, compunând, studiind. Putem spune că Dumitru instituie, primul, un aşezământ cultural în propria casă, funcţionând ca un salon parizian, dar având şi din specificul clubului englezesc. După moartea sa, Alice Jora-Rosetti, soţia lui, va continua să fie o perfectă amfitrioană, timp de mai bine de patru decenii, menţinând viu spiritul ospitalier al casei. Aşa cum, la Paris, erau binecunoscute saloanele ţinute de Elena Văcărescu, Elena Şuţu, Martha Bibescu, putem afirma, păstrând proporţiile, că la Tescani, intrase în obicei ca personalităţi din toate domeniile vieţii intelectuale şi politice să se întâlnească, să asculte muzică, să discute politica vremii. Se vor bucura de ospitalitatea casei Regina Maria, Georgeta şi Mircea Cancicov, Octavian Tăslăoanu, Nae Ionescu, Grigore Tăbăcaru, Octav Onicescu, C. Brăiloiu, Alfred Alessandrescu, Traian Săvulescu, Felix Aderca, Alice Voinescu şi mulţi alţi renumiţi oameni de cultură, alături de Mihail Jora (văr primar cu Maria Rosetti Enescu) şi, timp de trei decenii, George Enescu, casa de la Tescani devenind una din îndrăgitele sale reşedinţe. Aici va fi fondată revista Muzica, aici se vor da recitaluri de pian şi vioară, aici se vor întâlni mari artişti, creatori, oameni de ştiinţă, politicieni, în îndelungate şi profitabile colocvii, ctitoria culturală a lui Dumitru rămânând literă de lege pentru urmaşi. Cât despre Dumitru, cucerit de ideile determinismului materialist, el se află treptat în impasul de a nu găsi în acesta o cale de îndreptare a stărilor din jurul său, nici soluţii la întrebările existenţiale pe care şi le punea, aşa încât ajunge la concluzia inutilităţii fiinţei sale; criza l-a condus la sinucidere. Moare la Tescani, la 45 de ani, în 10 ianuarie 1897 şi este înmormântat alături de alţi membri ai familiei, în parcela Rosetteştilor din ci-

mitirul satului. Evocarea figurii lui Dumitru Rosetti Tescanu constituie un elogiu adus acestei personalităţi, mai puţin cunoscută, dar cu o existenţă benefică pentru cultura românească.

George Ionescu

Cesar Vallejo12 – O piatră neagră pe o piatră albă Eu voi muri-n Paris pe-o ploaie grea cândva-ntr-o zi pe care-o am în minte. Eu voi muri-n Paris – şi nu mi-e teamă – şi poate că-ntr-o joi, ca azi, de toamnă. Da, joi va fi, căci astăzi joi când scriu aceste versuri, umerii mă dor, şi astăzi m-am întors ca niciodată cu-ntregu-mi drum, ca să mă văd eu însumi. Cesar Vallejo a murit el, care pe nimeni lovind, toţi l-au lovit, c-un greu baston, cu-o coardă grea şi dură. Sunt, iată, martori, zilele de joi, umerii săi cu oasele zdrobite, singurătatea, drumurile, ploaia…

Traducere de A.E. Baconsky

12

César Abraham Vallejo Mendoza (16 martie 1892, Santiago de Chuco, Peru – 15 aprilie 1938, Paris, Franța) a fost un poet peruvian. Deși n-a publicat în timpul vieții decât trei volume de poezie, el este considerat unul dintre marii inovatori poetici ai secolului XX. Întotdeauna cu un pas înaintea curentelor literare, fiecare dintre cărțile sale era diferită de celelalte și, în felul său, revoluționară.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Vasile Alecsandri

Mihai Ştirbu

Vasile Alecsandri a fost considerat cel mai mare poet român până la afirmarea lui Mihai Eminescu, iar criticul literar Titu Maiorescu îl numea... „cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul „Doinelor şi lăcrimioarelor”, culegătorul cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernii grele, ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi a iernii mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura ţării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ..."

(Convorbiri literare, 1871)

Vasile Alecsandri, care-şi doarme somnul de veci în curtea casei sale din Mirceşti, a fost nu doar un om politic, scriitor şi poet, ci un adevărat boier al vremurilor trecute. S-a bucurat de o existenţă fără grija zilei de mâine, s-a bucurat de privilegiul de a fi făcut doar ce-şi dorea, mai nimic nestându-i în cale. Şi-a purtat paşii prin lume, ca diplomat şi călător, dornic de a vedea locuri şi civilizaţii mereu noi. Doar destinul neprevăzut, cel care nu ţine cont de averi şi măriri, i-a întristat existenţa chiar când se bucura de o dragoste (Elena Negri) adâncă, împărtăşită. Conacul din Mirceşti - aflat la 4 km de şoseaua Roman-Iaşi şi Roman-Suceava - a fost construit (de poetul Vasile Alecsandri) după propriile sale planuri în 1867 şi a fost donat Academiei Române, conform testamentului său. Acolo şi-a scris cele mai multe dintre operele sale. În locul său de suflet îşi petrecea iernile lungi şi geroase, stând la gura sobei, se odihnea după periplurile lungi în străinătate, îşi regăsea liniştea în vremurile tulburi, se bucura de frumuseţea naturii, a oamenilor şi a folclorului local. Totuşi, deşi a descris atât de frumos peisajele hibernale, se zice că scriitorului nu-i plăcea deloc frigul. Pentru a ieşi din casă, iarna trecea prin mai multe camere din ce în ce mai puţin încălzite, în fiecare punându-şi câte o haină,

10-04. ‘13 nr.4 /20

până când ajungea la protecţia maximă pentru a suporta gerul de afară. Referitor la data şi locul naşterii poetului, mai sunt controverse: „Există şi o versiune romanţată despre naşterea poetului, cum că ar fi venit pe lume într-o căruţă, pe drumul de la Bacău spre Târgu Ocna. (Ioan Dănilă)". Însuşi Alecsandri scrie în cartea Suvenire din viaţa mea: Notă, datată Mirceşti, 1856: „Sunt născut în Bacău, la anul 1821, luna iulie, în timpul revoluţiei greceşti, ce a izbucnit mai întâi în Moldova". În articolul Reflexul obişnuinţei calendaristice, din „Ateneu”, nr. 5, mai 2011, profesorul Ioan Dănilă nota: „Noi înşine am considerat, în 1990, la centenarul trecerii în eternitate a scriitorului, că 1821 este anul naşterii şi aşa am gravat placa de marmură de pe zidul casei din Bacău, strada George Apostu, nr. 9. Abia după aceea am aprofundat cercetările şi am constatat că data reală a ivirii pe lume a lui Alecsandri este 14 iunie 1818. Argumentele, împreună cu comentariile minime impuse de o asemenea teorie, le-am expus în paginile revistei „Vitraliu”, într-un amplu documentar solicitat de conducerea publicaţiei.” În Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 (Editura A. R. S. R. - 1979), Florin Faifer se opreşte la 21 iulie 1821 şi 14 iunie 1818 ca fiind date posibile ale naşterii poetului, la Bacău. Tot Florin Faifer, în Dicţionarul general al literaturii române, (Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004), specifică ziua de 14 iunie 1818 ca fiind data naşterii. Georgeta Antonescu, în Dicţionarul scriitorilor români (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995), specifică faptul că Vasile Alecsandri s-a născut la 14 iunie 1818 la Bacău. George Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, consideră că „În privinţa datei naşterii lui Vasile Alecsandri a fost discuţie aprinsă şi nu ne rămâne decât să acceptăm una, mai probabilă, aleasă chiar de poet, aceea de 21 Iulie 1821.” Dar, Călinescu s-a oprit la data fixată de însuşi Alecsandri, 21 iulie 1821. Părinţii poetului au fost vornicul Vasile Alecsandri (1792-1854) şi Elena (Elenco - născută Cozoni) Alecsandri (18001842)13. „Un străbun al meu, om cu inimă îndrăz13

Conform Wikisource (Suvenire din viaţa mea – notă de Vasile Alecsandri, Mirceşti 1865).

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE neaţă şi cu spirit cavaleresc, veni din Veneţia în Moldova, se puse cu a lui spadă în serviciul ţării’’. Vornicul Vasile Alecsandri era om de o mare înţelepciune, de o probitate rară şi înzestrat cu simţiri generoase, care şi-a creat singur o avere însemnată şi o poziţie înaltă în patria sa. Numele tatălui poetului apare prima dată prin 1816, când la Viişoara erau doi mari proprietari (vornicul Constantin Palade şi logofătul Constantin Balş), ai satului care atunci se numea Băloşani sau Bivol. Prin căsătorii conjuncturale, cele două familii s-au înrudit, grija afacerilor familiei rămânând arendaşilor. Vechilul angajat a fost spătarul Vasile Alecsandri, care prin noiembrie 1830 a arendat întreaga moşie lui Constantin Ioan Gherghel. Mama Elena Cozoni, suflet nobil şi îngeresc”, tot de origine italiană, era născută în Târgu Ocnei şi a avut şapte copii – cinci fete şi doi băieţi, dintre care în 1865 trăiau numai doi: Vasile şi Iancu. Vasile Alecsandri şi-a început studiile la pensionul francez de la Iaşi al lui Victor Cuenim, unde s-a împrietenit pentru întotdeauna cu Mihail Kogălniceanu14 şi Matei Millo15. În 1834, la Paris a studiat dreptul şi medicina. Dar, la sfârşitul studiilor şi-a descoperit adevărata vocaţie – literatura. A fost poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician, creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României; de-a lungul întregului secol al XIX-lea, de numele său împreună cu al altora din generaţia paşoptistă, legându-se conturarea primului stat naţional român, prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza16 în 1859. A scris poezia „Hora Unirii”, a fost redactor şi proprietar al revistei „România literară", a publicat prima culegere de poezie populară românească, apoi a realizat ciclul de piese de teatru al „Chiriţelor”, care au fost jucate cu mare succes la Teatrul Naţional din Iaşi. La concursul de la Montpellier a obţinut în luna mai 1878 primul premiu 14

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Kogalniceanu http://ro.wikipedia.org/wiki/Matei_Millo 16 Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. 15

10-04. ‘13 nr.4 /20

internaţional de poezie acordat unui poet român, pentru poemul „Cântecul Gintei Latine’’. Pe când era la Paris, Vasile Alecsandri a iubit-o (e drept, doar în treacăt) pe Maria Cantacuzino, care la 18 ani era divorţată de George Stratulat, primul ei soţ, şi în 1852 tocmai îl părăsise pe cel de-al doilea - Alexandru Cantacuzino, zis Cneazul. Ea era „femeie de mare caracter, cu o bogată cultură şi cu o inteligenţă superioară’’. Sensibilul poet Alecsandri i-a închinat legenda „Mărioara Florioara’’ în 1852, pe care a publicat-o în 1853, cu dedicaţia „Prinţesei Maria Cantacuzino’’. Cam nestatornică, este drept, fiind atrasă şi de lumea artistică, Maria l-a însoţit, de data asta pe Nicolae Bălcescu în Franţa, de unde i-a trimis poetului o scrisoare prin care-i stârnea gelozia. Poetul şi-a cunoscut viitoarea soţie – Paulina Lucasievici (care era „de profesie menajeră", slujind la Hanul de la Târgu Frumos al lui Novacovski, fostul bucătar al lui Petrache Mavrogheni (1775-1860), marele vistier al Moldovei), în anul 1856. Când a văzut-o la han, lui Alecsandri i-a plăcut slujnica drăguţă, cu coapse şi pulpe frumoase, că-i venea s-o fure şi s-o ducă la Mirceşti. Peste câteva luni Paulina deja era instalată în conac, vecinii spunând despre ea că era „destul de plăcută, bine îmbrăcată". S-a căsătorit cu ea la Primăria Mirceşti în 1876, după o relaţie de 19 ani, în prezenţa a doi martori care au semnat prin punerea degetului. În 1857 Paulina a născut-o pe Maria, pe care Alecsandri a adoptat-o în 1874 (Patras Antonio, Ziarul de duminică 24.02.2010 „Iaşii lui Patras - Frumuseţea ne scrie istoria’’). Căsătoria a fost rezultatul iubirii cuminţi dintre cei doi, iar Paulina a avut mare grijă şi de sănătatea, dar şi de memoria postumă a faimosului bard. Peste ani, la căsătoria unicei fiice cu Dimitrie A. Catargi, la 9 octombrie 1877, tânăra mireasă avea să primească de la părinţi moşia Borzeşti din judeţul Bacău şi trusoul în valoare de 2000 de galbeni. Fiica poetului i-a dăruit două nepoate - Mărgărita şi Elena. Conacul de la Mirceşti fusese construit după planurile poetului, sub stricta supraveghere a soţiei Paulina, căreia prin testament avea să-i rămână „moşia Mirceşti (judeţul Roman) şi via de la Socola (comuna Bucium, judeţul Iaşi), cu dreptul de a le cultiva sau a le arenda, afară însă de a le

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE putea vinde sau a le înstrăina prin schimb”. Dar, tot prin testament, soţiei îi reveneau şi obligaţiile de a îmbunătăţi şcoala primară din Mirceşti, chiar de a o reconstrui, „încurajând dezvoltarea învăţăturilor folositoare” şi de a înzestra trei fete sărace de pe moşie, „dându-le la fiecare câte-o pereche de boi şi una vacă’’. La 28 martie 1914, Paulina Alecsandri a vândut dreptul de uzufruct al moşiei Mirceşti şi al viei de la Socola nepoatelor sale, cu condiţia ca „în termen de două luni să doneze liber de orice sarcină Academiei Române casa cu toate acaretele şi cu împrejmuirea de jur împrejur în suprafaţă de 1 ha 48 arii, aşa cum le stăpânim şi cum se găsesc astăzi, fără a se clinti nimic din ele”. Urmarea: la 3 iunie 1914, Margareta N. Catargi (cu consimţământul soţului său, N. Catargi), şi Elena Catargi, în calitate de proprietari ai moşiei Mirceşti, „fac un act de danie” către Academia Română, pentru „curtea cu îngrădirea şi cu acareturile aflate pe moşia Mirceşti”, cu scopul de a comemora şi eterniza memoria bunicului lor. Până la urmă, destinul a ţinut cont de dorinţa lui Alecsandri (căruia casa de la Mirceşti îi încânta sufletul) şi a soţiei sale, pentru că poetul spunea: „Peştele în apă şi pasărea în aer nu pot fi mai fericiţi de cumu-s eu la Mirceşti de vreo zece zile. Mi-am regăsit cabinetul de lucru inundat de lumină, grădina mea pardosită cu flori, pomii mei încărcaţi de fructe magnifice, căţeluşii mei sburdând în preajmă-mi, caii mei nechezând de plăcere, ex-robii mei bucuroşi să mă revadă, nepoţelele mele aruncându-mi-se de gât. Într-un cuvânt, tot ce mă încongiură, câmpii, luncă, râu, păsări etc., toţi îmi urează bun sosit într-o mie de chipuri diferite’’. Conacul de la Mirceşti a funcţionat ca muzeu memorial, începând cu anul 1957, după revoluţie fiind trecut în patrimoniul public al Consiliului Judeţean Iaşi. Un proces a avut loc între Academie şi Consiliului Judeţean, când s-a cerut restituirea în natură a moşiei din comuna Mirceşti. După trei ani de judecată, în 2008, conacul de la Mirceşti a ajuns în proprietatea Academiei, aşa cum şi-a dorit soţia poetului. În 1992 au avut loc lucrări de restaurare şi reorganizare a expoziţiei permanente, iar în 1993 a fost redat vizitatorilor, funcţionând ca muzeu memorial. În curtea casei

10-04. ‘13 nr.4 /20

este un mausoleu, construit de Academia Română, în care este sicriul cu osemintele poetului, a părinţilor şi a soţiei sale. Stejarii şi nucii seculari plantaţi de poet la intrarea în grădină, şi tufele de liliac, mai călăuzesc şi acum paşii vizitatorilor. Familia Alecsandri mai deţinea şi în Bacău case, după cum notează George Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent". „Una dintre cele mai clare consemnări referitoare la proprietăţile familiei Alecsandri în Bacău este datată 28 martie 1867, când arhitectulşef al urbei, M. Climescu schiţează „Locul domnului Vasile Alecsandri", spune Ioan Dănilă, unul dintre fondatorii Fundaţiei Naţionale „Vasile Alecsandri". Ulterior, casa a devenit proprietatea familiei Rosetti-Tescanu, apoi a generalului Dragomir Badiu - om de cultură, erou în primul război mondial, medic oftalmolog. Casa i-a rămas fiicei sale, Florica Urziceanu. Mai târziu casa a fost naţionalizată şi a fost folosită drept şcoală profesională şi şcoală de partid, iar după 1989 a devenit grădiniţă. După retrocedare, în iulie 2000, fiica Floricăi Urziceanu a vândut casa unei firme româno-italiene. Abia într-o şedinţă din 2007, Consiliul Local Bacău a aprobat achiziţionarea clădirii. După 20 de ani de procese, audienţe şi demersuri, profesorul Ioan Dănilă a obţinut ca Universitatea din Bacău, unde predă, să primească numele de Vasile Alecsandri şi a înfiinţat, împreună cu alţi băcăuani, Fundaţia Naţională „Vasile Alecsandri’’. Şi-n Iaşi, familia Alecsandri a avut o casă în curtea căreia a copilărit poetul. În 1976, a devenit Muzeul Teatrului. Adăpostea trusele de machiaj ca nişte acuarele părăsite, cu culorile spălăcite, evantaiul de fiţe al coanei Chiriţa, şi trusa de recuzită a regretatului Matei Millo. De Elena Negri, Alecsandri s-a îndrăgostit la prima vedere, pentru întreaga viaţă, dar relaţia a fost întreruptă de moartea iubitei. Elena Negri era fiica lui Petrache Negri, Agă, şi a Smarandei Negri, născută Donici, şi sora lui Costache Negri (prietenul lui Alecsandri), gentilomul, bine ca om şi mare ca român, cu care semăna mult. Dragostea lor s-a înfiripat, după ce se văzuseră prima dată tot în 1844, la Mânjina în casele fratelui ei Costache, la o serată, în care se cânta, căci toţi ai casei erau muzicanţi. Costache Negri cânta din

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vioară, Elena din gură şi Caterina, sora ei, era pianistă. Seara în care a auzit-o Alecsandri prima oară cântând, a rămas pentru el ca una dintre cele mai frumoase din viaţa lui. Legătura cu Elena Negri i-a influenţat opera, ea fiind singura sursă feminină pentru lirismul său intim. Dragostea aceasta i-a inspirat poeziile Lăcrămioarele, care, prin suflul lor liric ating culmea eroticii şi elegiei lui. Frumuseţea fizică a Elenei era întregită de o inteligenţă cu totul deosebită. Ea se antrena în conversaţii plăcute, întotdeauna interesante. Avea o fire afectuoasă şi era atrăgătoare prin maniere, discreţie şi blândeţe. Iubea poporul român şi era miloasă faţă, de „cei orfani de soartă”, cum le zicea ea. Prin firea şi nobleţea aspiraţiilor ei spirituale se apropiase de Alecsandri. A fost prima femeie din aristocraţia Moldovei care-l admira sincer şi-l felicita, recomandând societăţii ieşene poeziile şi piesele de teatru ale lui Alecsandri. Fiind una dintre frumuseţile vremii, „Când intra la serate, însoţită de sora sa Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă burboniană şi plină de mândrie”. În 1844, pictorul Constantin Daniel Rosenthal17, a aşternut pe pânză imaginea capului ei frumos, cu zulufi scurţi după moda timpului, cu două cărări în mijloc, în loc de una, aşa-numita pieptenătură en coeur, părul negru şi mătăsos, ochii mângâioşi şi negri ca şi sprâncenele, nasul şi gura potrivite. Un alt portret mai simplu, tot al lui Rosenthal, aminteşte pe Gioconda lui Da Vinci, prin surâsul şi privirea ei enigmatică. Povestea de dragoste dintre cei doi s-a împlinit în Veneţia, unde Elena Negri venise pentru a-şi recăpăta sănătatea slăbită de o boală a plămânilor. La 15 septembrie 1846, „domnul şi doamna Alecsandri – Vallahia’’, care deşi nu erau căsătoriţi aşa-şi spuneau, s-au stabilit temporar în Palazzo Benzon, o clădire din secolul al XVI-lea, cu vedere spre Canal Grande. Armonia perfectă dintre cei doi justifica pe deplin părerea că alcătuiau o familie. În Jurnalul său, Alecsandri aminteşte că de la balconul apartamentului cu trei camere, vedea

17

10-04. ‘13 nr.4 /20

mulţimea de gondole de pe Canal Grande, care se ocoleau unele pe altele ca nişte rândunele în zbor, apoi pierzându-se în canalele mai mici. Peisajul specific veneţian era însufleţit de cântecele gondolierilor şi de strigătul lor specific: „Riva!” (Fereşte-te!) atunci când treceau dintr-un canal în altul. Cei doi îndrăgostiţi trăiau, îmbătaţi de iubirea încântătoare, o secvenţă de viaţă păzită de ochii cunoscuţilor care poate i-ar fi judecat, dar neuitându-şi ţara. Savurarea cafelei turceşti, după obiceiul moldovenesc, devenise un ceremonial aparte. „Sorbim micile noastre felegeanuri (ceşti de cafea fără toartă) cu un fel de smerenie. Fiecare picătură trezeşte în noi un suvenir din patrie, aşa că nu ne poate învinui nimeni că am uitat Moldova, dacă ne gândim la multele picături câte încap într-o ceaşcă şi la multele ceşti pe care le bem în fiecare zi. Asta e ceea ce numim noi „libatiile” noastre în cinstea ţării.’’ În Jurnal, Alecsandri aminteşte marea bucurie a acelor zile, scriind cu exaltare: „Fericiţi cei ce iubesc! Şi mai fericiţi cei ce se ascund de lume şi pot să adauge, ca noi, la farmecul amorului lor pe acela al Veneţiei!’’. Uitând, sau poate dorind să uite pentru prezentul fizic necazurile bolii Elenei, trăind clipa, cei doi se plimbau prin Piaţa San Marco, ascultând muzica militară. Seara, lămpile cu gaz luminau slab cafenelele. Treceau la braţ prin Piazetta, locul lor preferat, admirând Palazzo Ducale şi mergând spre Ponte dei Sospiri. Întorcându-se pe Canale Grande, admirau de departe, Santa Maria della Salute cu statuile sale. Un gondolier, un băiat dezgheţat, (Antonio care le spunea legende veneţiene), îl făcuse pe Alecsandri să remarce în glumă că „la Veneţia, barcagii sunt mai cultivaţi decât savanţii din Academia de la Iaşi’’. Cele două luni petrecute la Veneţia au însemnat pentru ei cât o întreagă viaţă, împlinită. Visau să aibă un copil căruia îi şi plănuiau o carieră de marinar, numindu-l hazliu: Amiralul. Viaţa lor era necomplicată şi romantică, cu atenţii delicate pentru Ninita – numele de alint al Elenei Negri. Se antrenau deseori în conversaţii nebuneşti, în râsete neîntrerupte, în dulci reverii. Chiar dacă afară ploua sau bătea vântul sau era furtună, în locuinţa lor era mereu timp frumos. Când era senin

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Daniel_Rosenthal

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ascultau muzică şi colindau cartierele Veneţiei, pe jos sau în gondolă. Dar soarta nu ţinea cont de sentimente şi dorinţi. Starea de sănătate a Elenei Negri întuneca cerul fericirii lor. La 12 noiembrie hotărăsc să caute o zonă mai caldă a Italiei, părăsind acel frumos colţişor „unde am gustat ceasuri atât de plăcute, atâta de lipsite de cele mai mici griji’’. Despărţirea de Veneţia a fost începutul ultimei călătorii a Elenei. Pe drumul spre Sicilia, la Neapole, boala i s-a agravat. Alecsandri şi Costache Negri au îmbarcat-o pe un vas, pentru a o duce acasă. Tragic, Elena s-a sfârşit pe vapor, la Istanbul, în braţele iubitului său. În speranţa regăsirii fericirii pierdute, Alecsandri a revenit acolo, dedicând amintirii clipelor fericite una dintre cele mai frumoase poezii: Steluţa: „Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,/ Stea dulce şi iubită a sufletului meu!/ Şi care-odinioară luceai atât de vie/ Pe când eram în lume tu singură şi eu!...’’ O altă doamnă la farmecele căreia Alecsandri n-a putut rămâne rece, era o artistă talentată, un model perfect de eleganţă şi de isteţime pariziană, actriţa Marie Angelique Chataignez18. Pe bună dreptate, fiindcă era o fiinţă fermecătoare, exuberantă, admirată şi aplaudată la scenă deschisă. Între Vasile Alecsandri şi actriţa numită Dridri s-a înfiripat şi s-a consumat o frumoasă relaţie romantică, împărtăşită de amândoi, cunoscută şi de Eminescu, poetul care-n „Epigonii’’ constata că veselul Alecsandri ,,Acum râde printre lacrimi, când o cântă pe Dridri". După dispariţia prematură a actriţei, rănit sufleteşte şi simţinduse oropsit pe nedrept de soartă, Alecsandri i-a dedicat un roman cu tentă autobiografică, prin intermediul căruia îşi descarcă revolta cutremurului sufletesc produs de pierderea iubitei Dridri. Despre dispariţia actriţei, într-o publicaţie franceză din 25 iunie 1851 a apărut un articol: „O tânără artistă, cea mai frumuşică din

toate câte le-am zărit pe scenele teatrelor de pe 18

Marie Angélique Chataignez s-a născut la Bordeaux şi, rămânând încă din primii ani de viaţă orfană, a fost crescută de o mătuşă. La optsprezece ani a debutat, într-un rol de subretă, la Teatrul de Varietăţi din Paris (susţinută de celebra actriţă Virginie Déjazet, cu care mătuşa tinerei era prietenă).

10-04. ‘13 nr.4 /20

bulevarde, a murit în floarea tinereţii! Veselă şi graţioasă, ea poseda calităţile inimii şi ale spiritului. Toţi acei care au cunoscut-o, regretă în persoana sa o artistă de talent şi un model perfect de eleganţă şi de isteţime pariziană. Ea purta, între amici, gentila denumire de Dridri, însă numele ei adevărat era: Marie-Angélique Chataignez!“. La începutul secolului al XX-lea, Garabet Ibrăileanu nota: „La orice răspântie a istoriei şi a culturii româneşti din o bună parte a veacului trecut îl găseşti pe Alecsandri. Din cei o sută de ani de cultură şi literatură modernă, Alecsandri domină aproape 50, de la 1840, când apare pe scenă, până la 1890, când moare.’’

BIBLIOGRAFIE: Vasile Alecsandri şi valoarea artistică a poeziei populare;

Historia. „S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă" Autor: Ciprian Plăiaşu; Ateneu 2011/08 /,,Când e născut, de fapt, Vasile Alecsandri?’’, de Adrian JICU; Wikipedia, enciclopedia liberă - Mausoleul lui Vasile Alecsandri de la Mirceşti; Curierul de Iaşi 19.11.2010 - Locuri pe care nu trebuie să le ratezi /„Spătarul Vasile Alecsandri, tatăl poetului, într-o afacere la Viişoara’’ de Victor Teişanu; Ziua de Cluj, 24 ianuarie 2010 „Ochelarii soţiei lui Alecsandri, piesă de colecţie la târgul de antichităţi’’; Wikisource Suvenire din viaţa mea – notă de Vasile Alecsandri, Mirceşti 1865; Wikisource Dridri de Vasile Alecsandri; Istorie şi civilizaţie „O moştenire cu bucluc (Testamentul lui Alecsandri)’’; Ziua online.ro 2 decembrie 2011 „Povestea Mariei Cantacuzino, aristocrata imortalizată în Panteonul francez şi la Sorbona; wordpress.com 2012/27/11 - Istorii regăsite „Elena Negri – Vasile Alecsandri. Dragoste şi moarte’’; jurnalul.ro –„Vasile Alecsandri, un călător cu vocaţie’’ Autor: Clara Mărgineanu; ROMÂNIA LITERARĂ nr. 4 din 2011 „Romane româneşti povestite: Dridri (Vasile Alecsandri, 1873)’’ de Alex. Ştefănescu; jurnalul.ro ,,Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri’’ autor: Simona Lazăr, Tudor Cireş; Ziarul de duminică 24.02.2010 „IAŞII LUI PATRAS - Frumuseţea ne scrie istoria’’ Autor: Patras Antonio.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 19

10-04. ‘13 nr.4 /20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ÂME

PETRU FĂGĂRAŞ DORINŢĂ Îmi e dor de-o despărţire, în nemărginitele păduri ale întâlnirii noastre!... şi-apoi s-adorm învelit în furtuna, iscată în sensul giratoriu al destinului !... pe covorul moale al viselor lângă ţărmul iubirii !... DÉSIR Je rêve d’un au revoir, dans les forêts infinies de nos rencontres!... et que je m’endorme après, saisi par l’orage, au rond point du destin!... sur le tapis tendre des rêves au bord de l’amour!...

Au bord de nos sentiers intérieurs, Mon appel secret Pour que ton rêve et son ombrage rougeâtre s’évanouissent comme la mélancolie des feuilles qui tombent, Viens, au-dessus de la chaume de mon âme Transformée en gare Où personne ne vient et d’où personne ne part! Et m’ennivrant d’une goutte de vin D’une larme ensoleilleé Comme tu me manques De l’eau du temps J’y reste encore...

CĂLATOR Am călătorit prin vârste, vremelnic, în straie de prinţ şi de nomad !... La praguri de răscruci, din tunetul anilor, m-a atins tăcerea visărilor… şi te-am întâlnit pe Tine !...

SUFLET La marginea cărărilor din noi, te chem în taină Visarea să-ţi pierzi, prin melancolia frunzelor ce cad, cu umbre ruginii!... Vino, peste miriştea sufletului meu, transformat în gară, în care nimeni nu vine, din care nimeni nu pleacă!... mă-mbăt apoi cu-un strop de vin din lacrimă de soare, din apa timpului retras în matcă!... de dorul tău, eu mai rămân!...

VOYAGEUR J’ai voyagé au travers les âges, passager, en habits de prince et de nomade!... Au seuil des carfours, Du coup de tonnerre des années, Mon rêve silencieux m’a foudroyé… Et je t’ai rencontré, Toi!...

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

P.F.

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Schiţă de portret european

Ştefan J.Fay

(continuare din nr.3/19, 2013) Moto: „Chaque battement de notre coeur peut être

considéré… comme un appel de Dieu. Il n'y a pas d'hor1oge plus éloquente pour nous marquer cette chose sacrée - le temps. Il n'y a pas non plus de signe plus saisissant pour nous signifier la requête intérieure de l'Eternel… Dieu frappe à chaque battement du coeur. Dieu frappe, que lui répondons nous?... ” Adsum ! Iată-mă! Valdimir I. Ghika De altfel, cei care s-au ocupat cu adunarea mărturiilor pentru dosarul de beatificare a Monseniorului pun pe seama sa peste două mii de cazuri de atei sau de nepăsători în ale credinţei în Dumnezeu aduşi de dânsul la masa rugăciunii. Cele mai spectaculoase „convertiri” – în Italia, Franţa, în nenumăratele ţări pe care le-a vizitat, ca şi în România – sunt cunoscute; cele „anonime” nouă au rămas tezaure de bucurie în casele convertiţilor. Monseniorul Vladimir Ghika! A cunoscut cinci Papi: pe Leon al XII-lea, Pius al X-lea, Benedict al XV-lea, Pius al XI-lea şi Pius al XII-lea. Audienţele la care participa cu Pontifii Bisericii deveneau, de cele mai multe ori dezbateri teologice ori de organizare a lumii năpăstuite, în diferite colţuri ale lumii. Preot, duhovnic, îndrumător al sufletelor, conferenţiar, om de ştiinţă, diplomat, om de palat şi de barăci şi-a desfăşurat activitatea în toate straturile societăţii. Era în largul său în palatele capetelor încoronate, între şefii de state, printre

10-04. ‘13 nr.4 /20

politicieni, filozofi, artişti, scriitori, precum şi printre anarhişti, homosexuali, prostituate, între leproşi, holerici, bolnavi de tifos, răniţi de război. Acesta era omul lui Dumnezeu care, la 3 august 1939 se întorcea în România. Îi va fi scris să nu mai părăsească niciodată pământul ţării lui. Va locui, ca întotdeauna când se afla la Bucureşti, în casa fratelui său. Va intra de îndată în rutină ca şi cum nu ar fi fost plecat niciodată. Dimineaţa, înainte de gustare, cu toată familia adunată în salon, va oficia slujba în faţa micului altar montat de el cu ani în urmă. După slujbă la Sanatoriu. Bolnavii în primul rând. Vizita saloanele însoţit de medici sau de surorile care-l petrec cu deferenţă. Stă de vorbă despre nevoile spitaliceşti. Abnegaţie, pricepere, inimă bună. Apoi un drum lung, la celălalt capăt al Bucureştiului, la Închisoarea Văcăreştilor unde, săptămânal oficiază slujbă femeilor deţinute. Şi câte dureri grele în sufletele acestor femei cu destine sfărâmate! Le ascultă, le duce în el, se roagă. Apoi un drum la Nunciatură, pe strada General Berthelot. Discuţii despre toate grijile şi evenimentele. Şi proiecte. Mereu proiecte. Şi proiectul lui obsedant: Ce putem face pentru Isaccea? Nu uită leprozeriile din Japonia, pe unde a fost dus de doctorul Totzuka. Acuma ştie multe despre felul cum trebuie îngrijiţi bolnavii de această cumplită boală venită din vechimile Caldeei, Egiptului, Bibliei. În Franţa a înjghebat un nucleu Franco-Român pentru Isaccea. O vorbă numai, dar a aruncat sămânţa. Un tânăr doctor e dispus să-i vină în ajutor. Îşi aminteşte cu amărăciune de dispariţia bătrânului doctor Ion Cantacuzino, acest „gigant bărbos, veritabil Hercule al ştiinţei, membru al tuturor academiilor” – cum avea să-l numească Paul Morand. România pierdea, prin moartea sa, un savant de geniu. A murit. Nu de mult, dar a murit. Şi cât l-ar fi putut ajuta în proiectele lui de modernizare a leprozeriei de la Isaccea! Slujba de seară o va oficia la Capela „Sacré Coeur” – „Sfânta Inimă” – de la Sanatoriu. Când Capela va fi închisă de autorităţile comuniste, va sluji în Biserica de pe Strada Polonă. Dar încă nu suntem în acei ani. Capela „Sacré Coeur” se umple de lume. A fost întotdeauna prea mică pentru câtă lume se adună din „Cartierul Filipescu”, mai cu seamă de la vestea întoarcerii Monseniorului. Slujesc pe rând,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE deseori împreună cu dânsul, tânărul preot Francisc, bolnav, palid, mereu temător să nu se prăvălească având în mână Sfântul Potir. Alteori slujeşte Părintele François Van den Jonckheyd, belgian lipit de Sanatoriu. Sunt ajutaţi la răspunsuri de tinerii fraţi Brâncoveanu. Unul dintre ei va muri pe frontul din Rusia! După slujbă, Monseniorul continuă să rămână în Biserică improvizând la orgă ori executând fragmente din Bach sau emoţionantul „Iisus, bucuria mea să rămână”. În Biserică lumea continuă să stea, să asculte, să-l oprească, fiecare pentru o vorbă. Şi ziua a fost prea scurtă pentru câte sunt încă de făcut! Dar iată, evenimente fierbinţi zguduie Europa şi pun stavilă proiectelor pe care Monseniorul crede că le lasă doar în suspensie pentru o vreme mai liniştită. Polonia este invadată din Apus şi din Răsărit. Vladimir Ghika se implică prin reţeaua de caritate în ajutorul refugiaţilor. Să-i cazeze, să le asigure hrană. Este invitat la Institutul Francez de pe Bulevardul Dacia, condus de prietenul său Jean Mouton să ţină conferinţe. Conferinţe ecumenice, conferinţe despre istorie. Pregăteşte sufletele pentru vremurile care se năpustesc violente, în cadenţă militară. Aviaţia americană bombardează zonele petrolifere şi Bucureştiul. Contrar ordonanţelor de „Protecţie antiaeriană”, Monseniorul iese din casă şi stă alături de sergentul din colţul străzii Dorobanţi cu Dacia, să vină în ajutorul eventualilor răniţi sau muribunzi. Are cu el, într-o mică servietă, pansamente şi Instrumentele Sacre. Iluziile militare de cucerire a Transnistriei sunt, pagină cu pagină, arse. Războiul din răsărit s-a transformat în „front de destrămare”. Un război pierdut. Ţara îndură invazia. O singură mângâiere: eliberarea Transilvaniei de Nord – dar cu ce preţ de răni, de vieţi, de incendii, de lacrimi. Sănătatea îi este şubredă, cum i-a fost întotdeauna. E un bolnav. Dar celălalt om din el îl învinge mereu pe bolnav şi, odată cu el, greutăţile. Seceta ţării. Foamete. Fiicele şi Doamnele de caritate lucrează fără întrerupere. Li se alătură oameni de tot natul. Nunciatura vine în sprijin. Se distribuie lapte condensat adus din Elveţia, veşminte. La nevoiaşi, în sate, la mănăstiri. Pe Monsenior nu-l mai întâlneşti nicăieri – este peste tot! Pleacă de acasă

10-04. ‘13 nr.4 /20

dimineaţa, se întoarce odată cu noaptea. Pe unde umblă? I-ar fi imposibil să spună în câte locuri a fost într-o singură zi. Câte pune la cale! Îl ajunge din urmă vestea unui bolnav. Paşii îl îndreaptă către casa aceluia. Se strecoară prin haosul evenimentelor. Ţara este dată peste cap. Comuniştii invadează toate organismele de stat. Fac manifestaţii artificiale, de rău augur. O boală grea se întinde peste oraşe, peste case, peste familii. E ca un nor ucigător, ca cel de la Hiroshima! La 30 Decembrie 1947, forţat de aparatul de ocupaţie, Regele Mihai I al României abdică. Odată cu familia regală pleacă în exil şi diplomatul Dimitrie Ghika împreună cu soţia sa, Elisabeta, Doamnă de onoare la Palat. Se zvonise că anumite persoane din conducerea partidului comunist îl sfătuiseră pe Monsenior să plece cu fratele său. A refuzat. Asupra Ţării căzuseră vremuri foarte grele. Şi încă mai grele aveau să vină. Ţara devenea lagăr. Şi ocupanţii nu se jenau să-şi numească sistemul „Lagăr comunist”! Lagăr! Închisoare. Vladimir Ghika ştie să citească în adâncimea vremii. Ştie multe despre destinul oamenilor şi al omului. Datoria asumată era să fie acolo unde este suferinţă. Rană deschisă. Adsum! Se mută cu un simplu şi mic geamantan în mână din apartamentul fratelui său de pe Bulevardul Dacia într-una din odăile de serviciu din vasta aşezare a sanatoriului înfiinţat de el, care devenise „Institutul Dr.C.I.Parhon” – celebritate medicală şi prezidenţială care nu avusese absolut nimic cu fundarea aşezământului. „A preferat să rămână cu fraţii săi năpăstuiţi” – va scrie Cardinalul Maurice, Episcopul Parisului, care-l cunoştea prea bine. În curtea Sanatoriului este la el acasă. Înconjurat de dragostea surorilor, a infirmierelor, a doctorilor. Dar linişte nu e. Odată cu exilul regelui loviturile vin necruţătoare. În 1949 sunt desfiinţate prin lege Congregaţiile de învăţământ şi cele de ajutor umanitar. Este naţionalizat Sanatoriul „Sfântul Vicenţiu de Paul”. Sunt arestaţi sute de preoţi, călugări, călugăriţe şi risipiţi în ţară. Cei mai mulţi bolnavi din sanatoriu expulzaţi. Câteva secţiuni desfiinţate. Medici concediaţi ori obligaţi să rămână în post. Capela Sanatoriului închisă. Este arestat Episcopul Schubert. Episcopia catolică in-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tră în criză sub presiunea securităţii, care vrea să aducă în vârful ei prelaţi închinaţi reformelor puterii atee. Monseniorul Ghika se află în vârtejul de salvare a Episcopiei. Paginile care ne stau la îndemână, lăsate de Monseniorul Hieronymus Menges – condamnat la 20 de ani închisoare – dezvăluie această istorie a opresiunii. Monseniorul Ghika reuşeşte să menţină Episcopia pe linia de plutire. O întreagă dramă umană, preoţească, în aceste câteva cuvinte. Dar de acuma securitatea nu-l va mai ocoli nici pe el. La 18 noiembrie 1952 este chemat la casa unui bolnav – dar se presupune că apelul a fost dat de securitate spre a-l scoate în stradă – şi este arestat. În altă versiune se spune că a fost arestat chiar în incinta sanatoriului. Oricum – a fost arestat! Părintele Horia Cosmovici relatează – printre multele lui amintiri legate de Monsenior – că a văzut pe masa de lucru a acestuia un Crucifix de bronz, adus din Franţa, care l-a impresionat, şi despre „care mi-a povestit spune dânsul – că nu au fost turnate decât două exemplare: unul a ajuns la Călugărul Charles de Foucauld, celălalt, „prin întâmplări providenţiale, la Msg.Vladimir Ghika”. Crucifixul Părintelui Foucauld a dispărut la 1 Decembrie 1916, când preotul misionar în Africa a fost asasinat de tuaregi. Cel al Monseniorului Ghika avea să dispară la arestarea acestuia. Amândouă Crucificările – martore Christice ale unor asemănătoare destine din marea carte a MARTIROLOGIULUI CREŞTIN! *** Monseniorul Vladimir Ghika are 80 de ani. Intră în anchetă la închisoarea URANUS, într-un lot „Vatican”, împreună cu 7 preoţi şi 4 fete. Este bătut, torturat, de 83 de ori supus şocurilor electrice. La 24 octombrie 1953 lotul este dus la proces. Este slăbit, se mişcă greu, cu paşi mici. Nu are decât un singur plămân. Vocea îi este slabă, dar limpede. Refuză apărarea. La insistenţele brutale ale judecătorului îi strigă: „Am un singur judecător: pe Dumnezeu!” Atitudinea lui, slăbiciunea lui hieratică îi dau înfăţişarea unui sfânt coborât dintr-o frescă de mănăstire ortodoxă din Moldova. Dovedeşte nu doar putere morală ci – surprinzător! – o putere fizică uimitoare când, declarat nebun de

10-04. ‘13 nr.4 /20

către judecător – poliţia tribunalului vrea să-l scoată din sală şi nu reuşeşte să-i desprindă mâinile de pe muchia balustradei dinaintea căreia se află. Mai târziu le va spune celor din lot, condamnaţi ca şi el: „Am vrut să vă dau putere ca să rezistaţi!” Acuzat de spionaj în slujba Vaticanului şi a puterilor imperialiste – după tipicul Beria, va fi închis în Fortul de la Jilava – fostă cazemată pe linia de apărare a Bucureştiului. După unele informaţii, într-o cameră de 5 pe 6 metri, cu paturi suprapuse în care se aflau peste 40 de deţinuţi, el fiind al 45lea, Menges al 46-lea. După alte informaţii într-o încăpere cu 242 de deţinuţi. Este posibil ca în timpul detenţiei să fi trecut prin amândouă încăperile. Sosirea lui surprinde pe toţi cei închişi. O apariţie de puritate în mijlocul durerii generale. Cine este acest bătrân cu părul alb? Din şoaptă în şoaptă se află. Un prinţ! Prinţul Ghika. Monseniorul Ghika. Tăcut şi netulburat de starea în care fusese aruncat, în fiecare dimineaţă şi seară Vladimir Ghika oficiază mica slujbă. Deţinuţii se adună în jurul lui ori stau în picioare în dreptul paturilor. Iau parte la rugăciunile şoptite, cu vestitori atenţi la apropierea pazei. Vin la dânsul şi se spovedesc – ortodocşi, catolici, atei, ţigani – victime politice, deţinuţi ai regimului de opresiune dezlănţuit în întreaga ţară. Găseşte pentru fiecare cuvântul potrivit spre a-i da liniştea Duhovnicească. „Nu alegem noi nici naşterea, nici moartea, dar avem a alege tot restul”. Sau: „Ceea ce este greu, nu este să-l găsim pe Dumnezeu, ci să nu-l pierdem, pentru că El se află pretutindeni”. Unui deţinut căzut în deznădejde îi spune: „Destinul nostru e mai mare decât credem şi decât noi înşine. Fiecare viaţă are demnitatea unei misiuni”. Păstrează firimituri de pâine pentru a fi sfinţite la slujbă. Deţinuţii vin, ei înşişi cu resturi de pâine pentru a fi folosite la slujbă. Şi are loc aici, în subsolul Fortului de la Jilava, marea taină a Întrupării, Misterul coborârii harului asupra nenorocirilor acestui pământ al României. Are darul de a fi minunat povestitor. Nu vorbeşte despre ceea ce este socotit, încă de pe acum, ca minuni înfăptuite de el – pe care le socoteşte prelungiri fireşti ale credinţei şi rugăciuni. „Rugăciunea trebuie făcută permanent – le spune – fiindcă Dumnezeu este permanent”. Le vorbeşte

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 23

10-04. ‘13 nr.4 /20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE deţinuţilor despre istoria Ţării, grea şi frământată şi mult înşelată, despre ţările prin care a călătorit. Cunoaşte amănunte istorice, politice din viaţa oamenilor de ştiinţă, a artiştilor, anecdote, o nesfârşită bogăţie mângâietoare. Judecată de înţelept, vorbire de prieten. Transmite pace. În această corabie scufundată în jale, unde fiecare are nevoie de un crâmpei de pace, aduce lumină. Vere Dominus est loco isto et ego nesciebam. Cu adevărat, Dumnezeu se află în acest loc şi nu o ştiam! Cu alt diapazon decât al filozofului bine cunoscut, el este, prin harul dumnezeiesc sub pavăza căruia s-a aşezat în chip voit – Omenesc, prea Omenesc! Se topea din zi în zi. Este ajutat să se ridice, să se aşeze. Câte un deţinut – ca nepotul amiralului Fundăţeanu – îi dă mâncarea cu lingura, îi spală obrazul cu o batistă udă. Nu mai are putere. La 13 mai 1954 încetează să mai mănânce. Nu mai poate. „Nu vă voi mai deranja!” şopteşte. Spun unii că ar fi şoptit chiar „căci peste patru zile voi muri”. E dus la infirmeria închisorii. Se stinge la 17 mai. Sfârşit de suferinţă, de frig, de umezeală, de boală. Sfârşit de viaţă, aici, în mormântul săpat de comunism. Deţinuţii află. Plâng în grota lor subpământeană moartea unui sfânt care a împărţit cu ei pâinea duhovnicească şi poveşti din lumea întreagă. Şi-şi amintesc de vorba acestui sfânt: „Moartea noastră trebuie să fie cel mai mare act al vieţii!” *** Spune Constantin Noica într-un poem: „Ne e greu să mai înălţăm cerul la loc în tării”. Dar eu zic: „Atunci când pământul ţării noastre dă oameni ca Monseniorul Vladimir Ghika, cerul este cu adevărat săltat la loc, în tării”. Şi mai spun că, atunci când România, în ciuda istoriei ei zbuciumate şi mai cu seamă nedreptăţite, dăruieşte Europei exemple de tărie morală precum a dovedit Monseniorul Vladimir Ghika, strălucita afirmaţie dubitativă a lui André Malraux capătă, aici, un categoric răspuns: Mileniul trei va fi al credinţei!

Cesar Valejjo

Piedra Negra sobre una Piedra Blanca Me morire en Paris con aguacero, Un dia del cual tengo ya recuerdo. Me morire en Paris y no me corroTalvez un Jueves, como es hoy, de otoño. Jueves sera, porque hoy, Jueves, que proso Estos versos, los humedos me he puesto A la mala y , jamas como hoy, me he vuelto, Con todo mi camino, a verme solo. Cesar Vallejo ha muerto, le pegaban Todos sin que el les haga nada; La daban duro con un palo y un duro. Tambien con una soga; son testigos Los dias Jueves y los huesos humeros, La soledad, la lluvia, los caminos.

Nisa, 2005

Pentru cine doreşte, vă putem pune la dispoziţie şi varianta în limba franceză.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Convorbire cu actorul şi regizorul Florin Gabriel Ionescu

10-04. ‘13 nr.4 /20

Grigore28, Mihaela Mihuţ) au abandonat meseria, unii pentru a se apuca de afaceri (Bogdan are o cârciumă, Costin o agenţie de modele), iar alţii, fetele, pur şi simplu... Profesor de clasă ne-a fost Gelu Colceag29 - excelent pedagog şi regizor. Este şi acum regizorul meu preferat şi model! I-am mai avut profesori sau asistenţi pe Victor Rebengiuc (la film), pe Florin Zamfirescu, Dan Puric, Radu Duda - actualmente prinţ, pe regretata Ileana Berlogea30... Pe unii nu i-am mai întâlnit de la terminarea institutului, pe alţii am avut noroc şi i-am mai văzut - cu Florin Zamfirescu neam întâlnit acum vreo 4-5 ani la o filmare la Timişoara, iar cu Victor Rebengiuc, ultima oară la Budapesta, iarna trecută, fiind oaspetele Centrului Cultural Român de acolo. -Care a fost drumul tău după terminarea institutului ?

Câteva date despre interlocutorul meu: s-a născut în Sânmihaiu Român, judeţul Timiş, la 10 aprilie 1968, urmează liceul la Bocşa Montană; căsătorit în anul 1998 cu actriţa Ildiko FRANK; stabilit în Ungaria din anul 2003.

„Locul lasă o amprentă puternică...” A.G.:-Cum ai ajuns actor? Ce colegi ai avut? Ce actori ai cunoscut în perioada şcolii?

F.G.I.:- Am ajuns actor dând admitere de trei ori, până am reuşit în sfârşit să intru, se întâmpla prin 1989 şi am fost ultima generaţie care „s-a bătut" pe câte 3-4 locuri. Dintre colegii de clasă, cel mai bine se pare că a reuşit în meserie George Ivaşcu, alţii (Marius Galea19, Radu Gabriel20, Cristian Moţiu21, Mihaela Teleoacă22, Afrodita Andone23, Clara Vodă24) joacă - unii mai mult, alţii mai puţin - pe la diferite teatre bucureştene, iar alţii (Bogdan Uritescu25 - fiul celebrului actor Valentin Uritescu26, Costin Mărculescu27, Mara

19

http://www.cinemagia.ro/actori/marius-galea-15578/ http://www.cinemagia.ro/actori/radu-gabriel-1307/ 21 http://www.cinemagia.ro/actori/cristian-motiu-45805/ 22 http://www.cinemagia.ro/actori/mihaela-teleoaca-44621/ 23 http://www.tnb.ro/index.php?page=actor&idactor=2 24 http://www.cinemagia.ro/actori/clara-voda-5949/ 25 http://www.cinemagia.ro/actori/bogdan-uritescu-5881/ 26 http://ro.wikipedia.org/wiki/Valentin_Uritescu 27 http://www.cinemagia.ro/actori/costin-marculescu-50897/ 20

- După terminare am jucat în câteva coproducţii „castel film – paramount” şi „castel - full moon” (Canada), apoi am ales să plec în armată, la Radna - Lipova. În 1994 am dat concurs de angajare la Naţionalul timişorean, unde, timp de aproape 10 ani am fost actor. Am ales Timişoara din două motive: unu - sunt bănăţean şi mă-ntorceam aca28

http://www.cinemagia.ro/actori/mara-grigore-10702/ http://www.cinemagia.ro/actori/gelu-colceag-8558/ 30 Între 1950-1954 a urmat cursurile de teatru ale Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” din București, absolvind actoria la clasa doamnei Irina Răchițeanu. Printre profesori s-au numărat Moni Gellerter, Aurel Ion Maican și Ion Șahighian. Cursurile teoretice le-a urmat în cadrul secției de regie de teatru. Între 19611964, a urmat cursurile doctorale la Institutul de Stat de Artă teatrală A.V. Lunacerski, susținând doctoratul cu lucrarea „Dramaturgia rusească pe scena românească”, la Moscova, în 8 iunie 1964. Conducătorul lucrării a fost G.N. Boiadjiev. Pas cu pas, Ileana Berlogea a urcat toate treptele ierarhiei universitare, de la asistent, la lector în 1963, profesor asociat în 1966 și profesor titular în 1968. A contribuit la formarea multor generații de oameni de teatru, rodul îndelungatei sale activități didactice fiind cursul Istoria teatrului universal, primul volum fiind redactat integral de autoare, iar al doilea în colaborare cu Silvia Cucu și Eugen Nicoară. De-a lungul întregii sale cariere, a publicat studii în reviste de prestigiu din țară și de peste hotare, a prezentat dramaturgia și activitatea teatrelor românești în paginile unor lucrări de factură enciclopedică străine. Deși diversificate ca tematică, în scrierile lui I.B. se conturează două linii principale de investigație, respectiv înnoirile radicale suferite de limbajul scenic în secolul XX și mutațiile din dramaturgia modernă și contemporană. Studiile ei au fost publicate de reviste românești și străine, printre care Teatrul, Secolul XX, Studii și cercetări de istoria artei, Revue Roumaine d’Histoire de l’Art, Maske und Koturn, Obliques, Sipario, Shakespeare quaterly ș.a. 29

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE să, doi - o fostă colegă de facultate, Mihaela Lichiardopol, era deja regizoare în Timişoara, şi-mi promisese să reluăm un succes comun din facultate, o piesă foarte dragă nouă – „Priveşte înapoi

10-04. ‘13 nr.4 /20

actoria şi regia - mergeau mână-n mână, cum se spune. Mutându-mă în Ungaria, lucrurile s-au schimbat, regia devenind principală. E şi normal, de vreme ce actoria e o profesie de limbă. Am jucat un singur rol în limba maghiară, la teatrul Yesz din Pécs. A fost cumplit. La fiecare reprezentaţie (şi au fost 16) aveam emoţii „de premieră". -Cum ai ajuns în Ungaria? Ai fost acceptat sau sunt încă probleme?

cu mânie" de John Osborne, unde, personajul Jimmy Porter, rămâne, probabil, rolul cel mai drag mie din cele aproximativ 50 pe care le-am jucat. Însă, din motive ce nu i se pot imputa , nu a reuşit să-şi ţină promisiunea. Acestui fapt îi datorez debutul meu în regie, evident cu acest spectacol şi evident distribuindu-mă în Jimmy. Am repetat şase luni, pe ascuns, nopţile, în podurile teatrului, la „înţelegere" cu pompierii - paznicii de noapte ai clădirii. Apoi am solicitat direcţiunii o vizionare. După vizionarea primului act de către consiliul artistic şi de către director (regizorul Ştefan Iordănescu), acesta din urmă a spus: „intră în producţie!" şi uite cum, pe 20 aprilie (de ziua celui ce mi-a fost tată în această lume) 1997, a avut loc premiera primului meu spectacol la care am semnat regia. A fost o reuşită atât de public, cât şi de critică. S-a spus, printre altele, că ar fi cel mai bun spectacol al teatrului din ultimii 10-15 ani. Deşi iniţial declarasem că nu-mi doresc să mai fac regie şi că am făcut acest spectacol doar pentru că îmi doream foarte mult să joc Jimmy Porter, succesul acestui debut m-a făcut totuşi să-mi schimb intenţiile şi să mă apuc foarte serios de regie. Cât am locuit în Timişoara am semnat regii în toate teatrele din oraş: Teatrul Naţional, Teatrul german, Teatrul maghiar, Teatrul Merlin - de copii şi tineret, practic, cele două -

- Soţia mea, Ildikó Frank, e din Ungaria. Ne-am cunoscut în Timişoara, unde ea a urmat cursurile facultăţii de teatru - secţia în limba germană, cu o bursă din partea unei fundaţii germane. Prin contractul semnat cu aceştia, era obligată ca 5 ani după terminarea facultăţii să joace în teatrul german din Szekszard, Ungaria. Avem doi copii Lea Maria (7 ani) şi Raul Gabriel (aproape 5). Aproape doi ani erau când cu mine în Timişoara, când cu Ildy în Ungaria, sau unul cu mine, unul cu ea... trebuia să punem capăt acestei situaţii care nu convenea nimănui şi era foarte dificilă – pentru copii mai ales. Aşa că am renunţat la teatrul naţional din Timişoara şi ne-am mutat împreună cu copiii în Pécs, unde aproape un an am ţinut cursuri de actorie la Universitate, apoi am jucat amândoi într-un spectacol - cel de care am pomenit mai sus, în limba maghiară. În cele din urmă am regizat un Shakespeare, în acelaşi teatru. În tot acest timp am păstrat legătura cu naţionalul timişorean, în sensul că mergeam, săptămânal, să-mi joc spectacolele. Nu am mai intrat însă în producţii noi. Din ianuarie 2004 Ildikó a câştigat directoratul teatrului german din Szekszard şi iată-ne mutaţi iar - de data aceasta - în micuţul orăşel înconjurat de vii, unde cabernetului sauvignon i se spune „apa plată de szekszard”. Am montat aici spectacole de Slawomir Mrozek, Molnar Ferenc, Elias Canetti. În ţară mi se mai joacă încă, de două stagiuni, „Visul unei nopţi de vară" de W. Shakespeare la

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

teatrul Tony Bulandra din Târgovişte. Tot în urmă cu doi ani am fondat aici un teatru românesc profesionist, teatrul VIS. Exceptând Moldova, cred că este singurul teatru românesc din afara graniţelor... Am avut 3 producţii. Jucăm pentru comunităţile de români şi nu numai din Budapesta, Szeged, Gyula. Cu cea de-a doua producţie a teatrului („Lecţia" lui Eugene Ionesco), la festivalul minorităţilor de la Budapesta, din 2004, am fost consideraţi de către juriu, cel mai bun teatru - cel mai bun spectacol, cea mai bună regie, cea mai bună interpretare masculină. La următoarea ediţie nu am participat - nu am reuşit să obţinem fondurile necesare pentru realizarea unei noi producţii de calitate. A fost înfrângerea anului 2005, dar spectacolul cu „Lecţia" s-a mai jucat, atât la Gyula, cât şi la Budapesta - o dată prin amabilitatea Centrului Cultural Român de acolo. Din aceleaşi motive pecuniare a trebuit să refuzăm două invitaţii la festivaluri în România şi una în Elveţia, dar, între timp, s-a înfiinţat o fundaţie (al cărui şef de curatoriu sunt)- „Fundaţia Culturală Română de interes comun din Ungaria – pentru un Teatru Profesionist". Aşadar, scopul principal al fundaţiei este susţinerea teatrului românesc din Ungaria!!! Obiectivul imediat este participarea teatrului la următoarea ediţie a festivalului budapestan, la aceleaşi cote de performanţă ca şi la prima participare, probabil cu un Caragiale sau Matei Vişniec, apoi realizarea unui turneu european prin comunităţile de români. În Ungaria am găsit mai mulţi actori de limba română decât m-am aşteptat iniţial. În Germania cunosc 4, în Elveţia şi

10-04. ‘13 nr.4 /20

Franţa câte unul şi cu siguranţă ei sunt mult mai mulţi. Unul din marile proiecte ale fundaţiei este realizarea unui spectacol de vară cu actori de limba română din toată Europa pe care apoi să-l prezentăm în România. Trebuie să se aibă cunoştinţă despre acest proiect, lucru pentru care-ţi mulţumesc ţie şi revistei „Dorul", cine ştie ce întâlniri se pot naşte?... Cam aceasta este Ungaria mea... impregnată de ideea unui teatru românesc! Cum am fost primit în Ungaria??? Ha-ha! dacă n-ar fi existat şi câţiva români (!) de pe aici, aş fi spus excelent. Unii efectiv m-au primit, cum se spune, cu braţele deschise - nu pot să nu dau exemplul poetei Anna Hotopan, şefa catedrei române a Universităţii din Szeged, care când m-a cunoscut mi-a oferit să ţin ore de artă actorului şi istorie teatrală la catedra pe care o conduce. Alţii, cu putere de decizie, au fost cei mai puternici opozanţi ai ideii formării unui teatru românesc profesionist în Ungaria!!! dar, cu sau fără voia lor, ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat...

Ildikó Frank - Şi reversul: cum se vede România din Ungaria?

- Se vede mai mică, la fel ca orice lucru privit mai de departe... -Păstrezi legătura cu scena românească ? De câte ori pe an mergi ACASĂ în România ?

- Păstrez în măsura în care mă interesează tot ce se întâmplă în teatrul românesc - şi sunt foarte bine informat. Apoi în măsura în care cu unul dintre spectacolele mele de aici şi alte două ale teatrului german am fost într-un turneu organizat de mine în Timişoara, Lugoj, Sibiu. Apoi în măsura în care am găzduit aici turneul naţionalului timişorean şi pe cel al teatrului german din Timişoara şi în măsura în care, când mi se iveşte ocazia, merg să montez în România. Spuneam mai sus, încă mi se mai joacă un spectacol la Târgo-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 27

10-04. ‘13 nr.4 /20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vişte. De vreo două ori era să colaborez şi cu teatrul reşiţean; făcusem şi distribuţia, dar până la urmă, din păcate, nu ne-am potrivit... În România mergem, în general, de vreo 2-3 ori: vara, Crăciun, Paşte... anul acesta nu am mai mers noi de Paşte, au venit neamurile de acolo la noi. Important e să fim împreună, contează mai puţin unde... - Crezi că trebuie un loc anume pentru realizarea idealurilor artistice sau arta se poate face oriunde?

- Categoric, se poate face oriunde. Dovada că se şi face. E clar că „LOCUL" are un rol major în formarea ta ca artist, la fel cum are şi în formarea ta ca om. Locul lasă o amprentă puternică pe personalitatea artistică a fiecăruia. Această amprentă o cărăm cu noi pretutindeni unde ne ducem. Departe de ţară, în creaţie, se mai adaugă un condiment - DORUL, care cel puţin în unele domenii ale artei, ajută...

O şoaptă care cheamă vântul. Antologie de lirică negro-africană31 Printr-o întâmplare, astăzi am găsit întrunul dintre puţinele anticariate (să fie două?) din Sibiu o mică bijuterie, O şoaptă care cheamă vântul. Antologie de lirică negro-africană (1977, antologie şi traducere de Sânziana Colfescu-Dragoş şi Gheorghe Dragoş). Poemele nu sunt traduse din swahili, wolofă, hausa, bambara, fulană, lingala, bamileke, kirundi sau kilauju, ci din franceză, engleză sau portugheză, dar e minunat să citeşti (şi) poezie malgaşă („haiteny”)... Am reţinut câteva texte. Al patrulea poem dintr-un cântec de acuzare

Fernando Costa Andrade32, Angola, 1969

- Care sunt planurile tale de viitor ? - De planurile mele de viitor am vorbit deja. Sunt cele ale teatrului VIS şi ale fundaţiei. Coincid sunt unele şi-aceleaşi profesional. Familiar îmi doresc să devin un tătic tot mai bun şi un soţ de asemenea, apoi îmi doresc ca via să-mi dea un vin şi mai bun decât anul trecut şi să am prieteni buni cu care să-l beau. - Mulţumesc pentru acest interviu şi îţi doresc să realizezi tot ce ţi-ai propus.

A.G.

(textul are o referinţă directă la masacrul din 1961, săvârşit de autorităţile coloniale)

Ca fluviul Limpopo când plouă 50.000 de morţi nimeni nu i-a plâns nimeni nu i-a dus la cimitir pe pământ - 50.000 de morţi de nimeni jeliţi fără morminte, fără cimitir. Mii de Guernica, imagini din Orzoco şi Şi queiros. Şi-o linişte imensă ca pustiurile mării ca ploi de sânge în potop şi părul s-ar face vâlvoi 31 32

http://rita chirian.blogspot.ro/

http://www.antoniomiranda.com.br/poesia_africana/angola /costa andrade.html

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ca ierburile înalte iar gurile celor 50.000 toate într-un glas i-ar condamna pe toţi cei rămaşi în viaţă Pe pământ 50.000 de morţi de nimeni jeliţi căci şi mamele lor din Angola au căzut odată cu copiii lor odată cu cei 50.000

Bernard Bindin Dadie33, Coasta de Fildeş

Semnul Centaurului

Ţie, Doamne, îţi mulţumesc că m-ai creat negru mănunchi al durerilor toate Eu port semnul Centaurului povara Lumii o port pe creştet întreagă, din zorile mele.

şi tot atâţia cărbuni aprinşi, ca anii, trupul mi l-au ars. Zăpezile albe întinse cu sângele meu s-au înroşit şi-n toate calvarurile în toate răsăriturile în purpură scaldă natura. Mulţumit sunt, totuşi, Doamne, de a purta povara Lumii. Mulţumit de braţele mele scurte de braţele mele scurte de buzele mele groase. Îţi mulţumesc, o, Doamne, că m-ai zămislit negru: Albul e culoare de ocazie, Negrul, culoarea zilelor toate, şi port povara Lumii de la începutul timpurilor. Râsul meu în lume râsul meu în noapte lumina Zilei o înalţă.

Albul e o culoare de ocazie, Negrul, culoarea tuturor zilelor din prima mea seară, a Lumii povară o port. Slavă ţie pentru forma capului meu făcut să poarte Lumea, pentru nasul meu făcut să respire vânturile Lumii, pentru picioarele mele gata să urce treptele Lumii. Ţie, Doamne, îţi mulţumesc că m-ai creat negru şi ai făcut din mine mănunchi al durerilor toate. Treizeci şi şase de săbii mi-au străpuns inima

10-04. ‘13 nr.4 /20

Martial Sinda34 Congo N'dila ho

N'dila ho -

noaptea ţi-o vei trece-n pace când vei pleca dar n'dila ho nu asculta scâncete de bufniţă căci ele de moarte pomenesc. Noaptea-ntreagă ţi-o vei trece-n pace

N'dila ho

dar dacă în calea ta vei întâlni un popândău sau miros de rădăcini bune la îmbălsămare:

33

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bernard_Binlin_Dadi şi http://www.colby.edu/french/fr128/cldelano/

34

http://www.africultures.com/php/index.php?nav=article&no=3871

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE moartea ele prevestesc. Şi iar în pace vei dormi cât o fi noaptea de lungă dar dacă numele ţi-auzi şi-o bătaie surdă-n uşă nu cumva să dai răspuns căci însăşi moartea priveghează. În pace afla-te-vei mereu

N'dila ho

doar de strănuţi în timpul zilei căci noaptea, strănutatul,

N'dila ho

e semn rău prevestitor.

Kawa Apronti,

Ghana

Întrebări Tu, negrule, n-ai vrea şi tu să zbori spre Lună? Doar n-o să-mi spui că tăinuitele motoare al vrăjilor tale juju putere n-ar avea şi ele. Că doar juju, se ştie, e-n stare să aducă ploi şi-n anotimp de secetă; pe limba celor vii, prin juju cu morţii se poate sta de vorbă; aşadar, negrule, de ce n-ai zbura şi tu spre Lună? În tăcere ai privit şi tu cum alţii-şi făuresc corăbii bune să te ducă-n ţara lor cu lanţuri. Plin de uimire te uitai la cei cu chipuri palide şi vlăguite care struneau calul de foc căruţe de fier năzdrăvane şi păsări mari cu cioc de-oţel. Ci tu rămâi în nepăsare când oameni îmbrăcaţi în platoşe de fier pornesc asaltul către stele în colivii strălucitoare. Ei, negrule, de ce nu ai zbura şi tu spre Lună? Căci doar în „anul Lunii” ne aflăm!

Jared Angira35,

10-04. ‘13 nr.4 /20

Kenia

Strada Târându-se ca viermii mercedesuri limuzine dincolo de albastra umbră scrâşnind - scârţâind - urlând zefirul străbate lin dincolo de umbra verde gunoiul umbră, întunecata umbră. Cetăţeni wananachi Cetăţeni zgârieturi unghii subţiri ascuţite nasuri înfundate roşii sus pe cer se rotesc vulturi taraful zornăie în crâşme lucios lunecos rolls-royce dincolo de umbra sură. Focuri de artificii

diwali

semnale luminoase pe firme de prăvălii „închise pentru renovare” posomorâte umbre mercedesuri trinitate - casă - trinitate plantaţie - shamba de şi sal iar strada e curată strada.

Jonathan Kariara,

Kenia

Leopardul din arborele muu Un leopard şi-a ales culcuşul în arborele muu iscodindu-mi casa. De-atunci mieii mei se nasc vărgaţi ca leopardul; nevestele mele îşi leagă strâns fustele şi se ascund de teamă să nu nască feţi vărgaţi.

35

http://www.festivaldepoesiademedellin.org/pub.php/en /Revista/ultimas_ediciones/81_82/angira.html

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ele se scaldă numai când răsare luna goale, zbenguindu-se în apa rece a râului de munte strigându-şi vorbe deşuchiate. Dar arborele muu va trebui să-l tai căci ca asediat mă simt în ogradă cu şalele înţepenite. Un leopard culcuşul şi-a ales lângă gospodăria mea: nevestele mi le pândeşte l-am botezat „bătrânul”, „cel din acelaşi pântec”; el mă iscodeşte cu ochii-ntredeschişi ţinându-şi capul sus pe când cu sabia mi-o ţin să ruginească-n teacă; nevestele mele strâng din buze când cucuvăile cotcodăcesc a-mperechere iar eu sunt un sărman asediat. Nevestele-mi aduc apa rece din râul de la munte şi răzuiesc sfecla de zahăr dar de hamei nu se ating. Îmi sunt sparte gardurile pungile cu leacuri sfârtecate-mi sunt, îmi năpârleşte părul, trunchiul cel drept şi maiestuos al smochinului a căzut. Nevestele mele sunt zglobii leopardul se-arcuieşte peste casa mea înfulecându-mi de vii mieii şi stârnindu-şi poftele. Un leopard culcuşul şi-a ales în arborele muu tocmai lângă casa mea.

10-04. ‘13 nr.4 /20

„Raport din cetatea asediată” Zbigniew Herbert36 Prea bătrân ca să port arme şi să lupt ca ei ceilalţi mi-au încredinţat amabili sarcina de cronicar înregistrez, nu ştiu de la cine, istoria asediului Ar trebui să fiu precis dar habar n-am când a început cotropirea acum două secole în decembrie în septembrie poate ieri dimineaţă toţi de-aici sunt afectaţi de pierderea percepţiei timpului mai avem numai locul legătura cu locul încă mai domnim peste ruinele templelor peste stafiile grădinilor şi caselor dacă pierdem ruinele nu mai avem nimic Scriu cum pot în ritmul săptămânilor fără sfârşit luni: magaziile goale şobolanul a ajuns unitate monetară marţi: primarul ucis de agresori necunoscuţi miercuri: negocieri pentru o încetare a focului duşmanii ne-au închis delegaţii nu ştim unde sunt reţinuţi e o cameră de tortură joi: după o întâlnire furtunoasă majoritatea vocilor au respins propunerea negustorilor de mirodenii de capitulare necondiţionată vineri: izbucneşte ciuma sâmbătă: apărătorul nostru de neînfrânt N.N. s-a sinucis duminică: nu mai e apă am respins un atac la poarta de est numită Poarta Unirii toate astea sunt plictisitoare ştiu că nu pot să atingă pe cineva evit orice comentariu şi atent îmi ţin sentimentele sub control scriu despre fapte doar ele par să fie preţuite pe pieţele străine şi totuşi cu o anumită mândrie aş vrea să dau lumii de ştire că datorită războiului am crescut o nouă specie de copii copiilor noştri nu le plac basmele se joacă la masacre

36

(n.29 octombrie 1924 în Lviv - d. 28 iulie 1998 în Varșovia) a fost un poet, dramaturg și eseist polonez

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE treji şi adormiţi visează supă pâine şi oase precum câinii şi pisicile seara îmi place să colind avanposturile cetăţii pe graniţa nesigurei noastre libertăţi. Mă uit la roiurile de soldaţi de pe sub reflectoare Ascult sunetul tobelor urlete barbare chiar e de neînţeles Cetatea încă se mai apără asaltul durează demult duşmanii fac cu rândul nu îi leagă nimic în afara dorinţei de a ne extermina Goţi Tătarii Suedezi trupe ale Împăratului regimente ale transfigurării cine poate să-i numere culorile steagurilor se schimbă ca frunzele pădurii din zare din galbenul delicat al păsărilor de primăvară prin verde prin roşu prin negrul iernii şi astfel seara scăpat de fapte pot să mă gândesc la probleme străvechi îndepărtate de exemplu prietenii noştri de peste mare ştiu că ne compătimesc sincer ne trimit făină untură pungi cu ajutoare şi sfaturi bune nici măcar nu ştiu că părinţii lor ne-au trădat foştii noştri aliaţi din vremea celei de-a doua apocalipse fiii lor nu au nicio vină merită recunoştinţa noastră drept care suntem recunoscători ei nu au trăit un asediu în vecii vecilor cei loviţi de nenorocire sunt întotdeauna singuri apărătorii lui Dalai Lama, Kurzii, Muntenii Afgani când scriu toate acestea partizanii împăcării domină în înfruntarea cu cei rigizi o şovăială normală în starea de spirit soarta încă nu e hotărâtă cimitirele se măresc numărul apărătorilor este mai mic totuşi apărarea continuă o să continue până la sfârşit şi dacă o să cadă Cetatea dar un singur om scapă el va duce Cetatea în lăuntrul său pe drumurile exilului el va fi Cetatea privim în ochi foamea în ochi focul în ochi moartea cel mai rău – în ochi trădarea şi numai visele nu ne-au fost umilite

10-04. ‘13 nr.4 /20

Report from the Besieged City Too old to carry arms and fight like the others they graciously gave me the inferior role of chronicler I record - I don't know for whom - the history of the siege I am supposed to be exact but I don't know when the invasion began two hundred years ago in December in September perhaps yesterday at dawn everyone here suffers from a loss of the sense of time all we have left is the place the attachment to the place we still rule over the ruins of temples spectral of gardens and houses if we lose the ruins nothing will be left I write as I can in the rhythm of interminable weeks Monday: empty storehouses a rat became the unit of currency Tuesday: the mayor murdered by unknown assailants Wednesday: negotiations for a cease-fire the enemy has imprisoned our messengers we don't know where they are held that is the place of torture Thursday: after a stormy meeting a majority of voices rejected the motion of the spice merchants for unconditional surrender Friday: the beginning of the plague Saturday: our invincible defender N.N. committed suicide Sunday: no more water we drove back an attack at the eastern gate called the Gate of the Alliance all of this is monotonous I know it can't move anyone I avoid any commentary I keep a tight hold on my emotions I write about the facts only they it seems are appreciated in foreign

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE markets yet with a certain pride I would like to inform the world that thanks to the war we have raised a new species of children our children don’t like fairy tales they play at killing awake and asleep they dream of soup of bread and bones just like dogs and cats in the evening I like to wander near the outposts of the city along the frontier of our uncertain freedom. I look at the swarms of soldiers below their lights I listen to the noise of drums barbarian shrieks truly it is inconceivable the City is still defending itself the siege has lasted a long time the enemies must take turns nothing unites them except the desire for our extermination Goths the Tartars Swedes troops of the Emperor regiments of the Transfiguration who can count them the colors of their banners change like the forest on the horizon from delicate bird's yellow in spring through green through red to winter's black and so in the evening released from facts I can think about distant ancient matters for example our friends beyond the sea I know they sincerely sympathize they send us flour lard sacks of comfort and good advice they don’t even know their fathers betrayed us our former allies at the time of the second Apocalypse their sons are blameless they deserve our gratitude therefore we are grateful they have not experienced a siege as long as eternity those struck by misfortune are always alone the defenders of the Dalai Lama the Kurds the Afghan mountaineers

10-04. ‘13 nr.4 /20

a normal hesitation of moods fate still hangs in the balance cemeteries grow larger the number of defenders is smaller yet the defence continues it will continue to the end and if the City falls but a single man escapes he will carry the City within himself on the roads of exile he will be the City we look in the face of hunger the face of fire face of death worst of all - the face of betrayal and only our dreams have not been humiliated

Zbigniew Herbert

Statuia lui Zbigniew Herbert din Kielce, Polonia

now as I write these words the advocates of conciliation have won the upper hand over the party of inflexible

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Kosztolányi Dezső

37

10-04. ‘13 nr.4 /20

J.W.von Goethe38 (J. W. von Goethe, carte poştală după o pictură de Georg May, 1779)

V-am mai spus cum am început

Dragoste fără odihnă

V-am mai spus, cum am început, Vă spun acum, cum m-am pierdut. Dram de vin mai am în cupă, Pe umeri maturitatea-mi atârnă. Cât de greu îmi este chinul, În cupă mi s-a acrit şi vinul. Aş sta pe lângă foc, cu drag, Căci vântul suflă cu nesaţ. Ceţuri îndepărtate resimt, Pomii vuiesc: treiş’cinci a trăit. Cântat-am copilăria şi cerul, Iată-mă, cum mă cutremur. Noroi şi foc mi-e furia adultă, Purgatoriu şi furtună. Şi ce vine în final, Bătrâneţea - ca un iad. Fericit e cel ce crede, Dar drumurile coboară alene. Rai copilăresc, azur neprihănit, Te-ai schilodit şi ai murit. Printre ruine, solitar, Vă spun vouă cu amar, M-am trezit în vremuri noi, Inima-mi cântă în noroi.

Prin nea, prin ceaţă, Cu vântu-n faţă, În hău de umbre, Prin neguri sumbre, Ceas de ceas! Ceas de ceas! Nici răgaz, nici popas! Chinuri mai lesne Aş suferi, Decât aceste Mari bucurii. Ah, o-nclinare Ce inimi uneşte, Ce turburare Nu zămisleşte! Cum să mă rup? Spre codru s-apuc? Totu-n zadar! Vieţii altar, N-ai pace, nu Dragoste, tu!

traducere de Maria Banuş39

traducere de Judit Ionescu

37

Kosztolányi Dezső István Izabella – n. 29 martie, 1885 – d. 3 noiembrie 1936, la Budapesta , Krisztina, a fost un scriitor, poet, traducător, critic, eseist şi jurnalist maghiar. Este considerat unul dintre înnoitorii limbajului liric maghiar. A scris o lirică parnasianistă, simbolistă și crepusculară, adâncind conceptele poeziei decadentiste, moarte şi frumusețe. A scris romane de factură impresionistă, inspirate din atmosfera idilică a orașului de provincie sau din cea a marii burghezii citadine.

38

Johann Wolfgang von Goethe, înnobilat în anul 1782 (n. 28 august 1749, Frankfurt am Main – d. 22 martie 1832, Weimar) a fost un poet german, ilustru gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale. 39 Maria Banuș (n. 10 aprilie 1914, București; d. 14 iulie 1999) a fost o poetă, traducătoare și eseistă din România, de origine evreiască.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 34

10-04. ‘13 nr.4 /20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Profund

ADRIANA WEIMER Sensul Am învăţat să trecem prin timp în tăcere, cu ani povară, cu întrebări nepuse, purtând în ochi toate mările într-o singură lacrimă scursă; dar pe un drum neînceput, uitat în memoria unui destin, privirile se vor întoarce... Lumina Din albul străzii, prin ninsoarea de gânduri, dintr-un ochi de fereastră, într-un ochi de cuvânt s-a deschis, din afară înăuntru, lumina. Naştere Poţi să te naşti, înaintea naşterii tale, prin ideea de tine a părinţilor; poţi să gândeşti, înaintea gândirii tale, prin puterea de inteligenţă a materiei; dar nu poţi privi, înaintea privirii în tine, prin ochiul străin al cuvântului.

Cât zbor îngenunchează în păsări pentru aripi ce nu pot zbura de prea multă linişte şi prea mult cer. Cât înalt coboară în munte pentru stânci nu ne pot rodi de prea grea măreţie. Câtă lumină se topeşte pe buze pentru naşterea unui singur cuvânt spre iubire. Stare de spirit Să depinzi de un DA, de o stare de spirit străină ţie. Îţi sprijini gândurile pe clipa ce va veni pentru tine sau nu şi pleci din numele tău şi numele tău rămâne închis în dosare. În câte feluri ţi-e dat să trăieşti. Ţi se dă să alegi dar nu ţi se dă să ştii care drum dintre bine şi rău ţi-e destin. Întru tine Profund, sentimentul de tine, venirea ta aici, în sufletul meu, e o binecuvântare a faptului că exişti, că exist întru tine.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-04. ‘13 nr.4 /20

Un semn

Printre tăceri

Aştepţi un semn de viaţă ori de moarte, de iubire ori de nepăsare, de aducere-aminte ori de uitare.

Merg printre faldurile câmpiei. Îmbrăţişarea pământului e aproape. O coroană de jar e fruntea în noapte. Ascult plânsul ierburilor. Mama citeşte a doua înflorire a liliacului.

Aştepţi în tăcere un semn şi răspunsul tăcerii te cuprinde şi doare şi însăşi tăcerea aşteaptă un semn de tine ori de fiecare.

FLORINA ISACHE Naştere Sechestrată în propriul trup, aştept să mă nasc pentru a te îmbrăţişa. Niciun gând nu are cătuşe. Măsor apropierea în distanţe. Eclipsă

Voi reveni odată cu ploaia. Remember Vise fără gări. Izvoare ruginite în castele de apă. Dealurile mă întâmpină cu propriile-mi ierburi. Urmele nu recunosc paşii. Lătratul câinelui a înflorit în trifoi. Doar răsăritul a rămas acelaşi pod între maluri. Mama închide uşa din vale, ca să nu iasă cântecul privighetorii. Tata bate până târziu coasa morţii. - Ucigaşule! Iei viaţa ierbii... Tace. Gura coasei scoate scântei. - Ucigaşule! - Viaţa e o pânză de păianjen din care moartea îşi croieşte haine de seară...

Privesc prin sufletul tău de sticlă colorată cu rujul femeilor care şi-au cioplit chip în artere… O eclipsă totală. Sunt liberă După ce m-ai ucis, am câştigat încrederea morţii. Carul cu îngeri se răsturnase. Te priveam printre pleoapele rămase întredeschise. Îţi crescuse iarbă pe braţe.

Cad frunze iară.../grafică/ - Mihai Cătrună40

Lacrimile curg întotdeauna spre cer, ca o limbă de clopot. Sunt liberă … 40

http://mihaicatruna.blogspot.ro/

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 36

10-04. ‘13 nr.4 /20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

LORIAN CARSOCHIE de asta vorbele noastre sunt praf iar pe ruina polului stâng cad coloanele de care se sprijineau cuvintele ce ne ţineau de cald atunci când îngheţau frunzele prin copaci şi singurătatea în oameni cuvântul meu este o rană prin care prezentul îşi măsoară copilăria te iubesc: acoperişul cuvintelor ăstora mi-a strivit degetele şi inima; de asta tac de asta alunec printre gheţari şi mă pierd printre nori ca un vânt prea bătrân, ca să mai sufle peste pământ şi mult prea copil, pentru a se înălţa către stele eu sunt cuvânt eu sunt cuvânt şi am fost cioplit în piatră de dalta singurătăţii iar piatra a fost măcinată de timp şi a ajuns praf în vânt nici bărbat, nici femeie nici nimic cuvânt praf în vânt praf în vânt praf în vânt vânt de primăvară în urechile surzilor şi muzică în inimile frumoase sunt literă şi întuneric şi nor sunt cuvânt pentru cine ştie să citească sunt vânt şi respir şi suflu

sunt pământ şi sufăr sunt aer şi parcă aş fi murit demult am fost scânteie dar nu îmi amintesc înăuntrul meu înoată peştii care vor ucide alţi peşti pentru a supravieţui după care vor continua să ucidă din obişnuinţă sunt apă sunt aer sunt foc sunt pământ cuvântul ăsta care sunt eu pare om şi ar face orice pentru a trăi orice în afară de carne şi de inimă şi de destin eu nu sunt nu sunt şi nici nu am fost întrebat dacă mi-aş fi dorit să fiu nu eu, ci altcineva trăieşte şi altcineva va pleca de aici în numele meu altcineva, care din greşeală s-a născut, trăieşte, scrie şi va muri sunt cuvânt scris odată în piatră dar greşesc nu nu sunt eu CEZAR VIZNIUC trăiam precum un sihastru în munţii lui strângeam vreascuri din bibliotecă şi le ardeam ca jertfă pe altarul minţii închideam ochii şi ascultam cum fumul se ridica spre cer eram eu eram un alt om necuprins am învăţat iubirea prin ruga condeiului şi ca într-o fantasmă ea îşi scotea rochia subţire

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-04. ‘13 nr.4 /20

şi făceam dragoste acolo sub pomul Evei gustând rând pe rând fructul interzis nimeni nu mai ştie de asta poate e mai bine aşa e mai bine că nimeni nu ştie mai mult decât ştie amorul condeiul fantezia ridică prin fum poezia ***

CRISTIAN BOGDAN BLASCIOC Un nou început? Fulgi grei de omăt din cer coborau, Căzând pe pământ, o pătură moale lăsau, În aerul rece, păsări de vară zburau, Vestind moartea iernii, în zenit ciripeau. Un linţoliu reavăn pământul primea, Nevoia vieţii de ritul funest o cerea, Copacii de zahăr, din crengi se aplecau, Un ultim omagiu iernii, umili, aduceau. Iubita-mi rămase pierdută-n pădure, Departe de mine, ascunsă-mi cu zile, Strigam după ea, plângând-o amar ca să vie, Nevrând ca moartea s-o ascundă sub glie, Ştiind că astfel risca-voi să o pierd pe vecie. Ecoul ilar mă-ntrista cu cruzime, Iar gerul aspru speranţa-o tăia, Ducându-mi simţirea pe culmi de mâhnire, Văzând cum iarna, geloasă, mi-o lua. Am mers în zone troienite din timp, Capcane puse de-un tragic destin Ce nu mi-a dorit dreptul divin Să fiu cu ea în al vieţii Olimp. Fulgii impasibili, în structuri de sicriu, Dansau pe cerul devenit pământiu, Crepusculul serii natura o învelea În folia nopţii ce iar revenea, Dornică, parcă, să ascundă ruşinea Zilei ce moartea iubite-mi dădea.

DAN PETRUŢ CĂMUI CÂND STRÂNGEM LUMINA CIREŞE ai putea fi oracolul personal de gânduri convergente unui loc imaginat starea numită aleatoriu eden să nu mai iubesc niciodată mi-am zis mă voi îndrăgosti foarte puţin convalescenţa se-mparte uşor câteva nopţi de veghe pândesc răsăritul în lacul din urma celui fermecat leapădă stele câte să-i scalde părul sâmburi de rouă ţinându-l de copil cea care nu ştie să coboare din basme celelalte-i şterg părul ud şi mai lung în culori de cristal rece îi schimbă ochii lunii strălucesc mai tare fiu al apelor adânci şi tăcute între ele nu există secrete cu fruntea în palme ghicim locul unde s-ar opri pe umăr viespii dimineaţa născocim orizontul mi-am zis nu mai vreau azi să mor pentru nimeni.

Primăvară violet – Anca Bulgaru

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 38

10-04. ‘13 nr.4 /20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

GEORGE NICOLAE STROIA41 SUFLETUL Sufletul, un puiet de brad ce tinde spre lumină. Când lumina dispare, este atras de întuneric, vestejindu-se din ce în ce mai mult. Trebuie udat cu lacrimi, îndreptat spre lumină şi curăţat de buruienile care îl împiedică să crească. Şi, ca orice puiet, îşi va înfige rădăcinile adânc în pământ, dornic să absoarbă gânduri şi lucruri frumoase. Cum, uneori, solul e otrăvit de răutăţi, rădăcinile-i firave se usucă şi se scurtează, obligat fiind să şi le înmulţească din nou, şi din nou, până când otrava nu-l va mai afecta. * Trebuie să ne îngrijim sufletul, ca acesta să crească mare şi mândru, nemaiputând fi smuls de nicio furtună. COPILĂRIA Copilăria, rază de lumină a vieţii, luminând întunecata existenţă. Se spune că, 41

atunci când un copil se naşte îngerii zburdă, atraşi de plânsetul noului-născut. Pe măsură ce creşti aripile lor îţi luminează calea, chiar dacă nu o vezi şi apuci pe cea greşită; pe măsură ce creşti, îţi doreşti să o faci mai repede, dar ai să regreţi mai târziu; pe măsură ce creşti nimic nu ţi se mai pare ca altădată: totul este mai puţin colorat, înţeles altfel, de multe ori şi sumbru. Abia atunci realizezi cât de mult îţi lipseşte copilăria. * Poate nu este prea târziu să înţelegi că (pe)trecerea prin viaţă este un ciclu încă neînţeles: de la copil, la adult şi nu invers. MAMA Mama, parte din noi, simte când o singură lacrimă lunecă arzătoare pe obrazul pruncului ei; doar mama îl înţelege, doar mama îl cunoaşte, oricât am vrea să ne ascundem de ea, ne ghiceşte întotdeauna, privind în suflet văzând minciunile, răutăţile, curăţându-le apoi cu un sărut. Doar mama, soarele dimineţii, alintă şi ajută, mustrând când o faptă rea a fost săvârşită. Dacă mama ar dispărea, nu ar mai fi nici Soare, nici Lună, nici Stele, întregul Univers s-ar stinge, lăsând aprinsă doar o mică licărire: SPERANŢA.

Din volumul de versuri în curs de apariţie „Cuburi de aer”

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 39

10-04. ‘13 nr.4 /20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ZBORUL Este greu să zbori ca să devii cineva. Uneori aripile te dor, fiind obligat să te opreşti din drum, dar trebuie să te încăpăţânezi, să ignori durerea şi să continui. În calea ta traversezi orizonturi întregi, uneori întunecate, alteori senine pe care trebuie să le depăşeşti, amintindu-ţi de scopul tău; în calea ta întâlneşti piedici, pe care trebuie să le ocoleşti; în calea ta întâlneşti şi lucruri mai bune decât banii: bucuria de a-ţi umple sufletul cu fericire şi cunoştinţele pe care mai apoi le vei putea împărtăşi. Alteori, trebuie să te laşi pur şi simplu purtat de vânt, uitând de greutăţi. Indiferent de obstacole, trebuie să vrei să zbori ca să poţi ajunge Cineva.

CRISTIAN NEAGU Hrană biospirituală Pe fondul rapsodiei lui Enescu, O voce maiestuoasă recita poeme Din Bacovia, Nichita, Eminescu; Dar publicul răzleţ, pleca mult prea devreme. Afară, un bâlci cu nuduri feminine Împărţea fasole electorală Şi totul, căpăta dimensiune Sub formă de involuţie culturală. Brusc, au tăcut viorile, Încremenind porumbeii albi în zbor Şi tot atunci, dezacordurile, Au ucis şi vocea, şi pe dirijor...

Morala: „Cultura hrăneşte doar spiritul." De ce, poporul meu? De ce accepţi, poporul meu de snoave Cu tâlcu-nţelepciunii în proverb, Curentele străine şi bolnave Ce îţi indică drumul cel mai sterp?! De ce străvechi tradiţii laşi deoparte Riscând sacralitatea unei guri de rai, Şi nu-nţelegi că tot un fel de moarte Vei resimţi atunci, când n-o să le mai ai? Inocenţă / grafică / - Mihai Cătrună

Poporul meu de holdă şi de trudă, De ce eşti luat de umăr şi aliniat Într-o formaţie supusă, mult prea scundă Faţă de cum ţi-e spiritul, şi harul, de înalt? De ce poporul meu de cântec şi iubire, Nu-i poţi pricepe pe-acei ce-ţi zâmbesc Şi-ascund sub protocol o uneltire, De-a minimaliza ce este românesc?

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Descompunere Mi-am privit în urmă surâsul Printre frescele înnegrite de plâns, Aliniate în cimitirul de timp, prin care visul Bântuie într-un spaţiu restrâns. Cerşesc - prin uşa sufletului - sentimente La trecători de-o zi în viaţa mea, Dar nimeni nu se-ncumetă s-adune cererea lor, plus oferta mea. Mă pierd în furnicarul metropolitan Tresărind panicat de claxoane, Şi-alerg prin cimitirul-timp, orfan De sentimentele lumii normale.

10-04. ‘13 nr.4 /20

ŞTEFAN ALEXANDRU CIOBANU imense vor veni caii pentru fiecare om câte unul şi ne vor împinge din aşternuturi cu marile lor boturi umede ne vor scoate din case zvârlindu-ne pe scări ca pe nişte suluri de postav ne vor împinge aşa printre blocuri pe străzi prin oraşe vor ajunge cu noi pe câmpii prin păduri ni se vor lipi de pleoape frunze şi crenguţe pe sub cea mai frumoasă paradă de nori vor intra în ape şi ne vor rostogoli pe fundurile oceanelor ca pe nişte trunchiuri de copaci caii de lemn ai copilăriei cu boturile mari imense spaţiu velin când sunt într-o cameră goală pe care nu ştiu cum să o umplu îi pun într-un colţ un pahar cu lapte apoi mă aşez undeva mai la dreapta sau mai la stânga şi aştept firesc să încep să levitez în centru nu pun nimic de centru are atârnat vecinul un bec

Măştile săptămânii –u/p - Horea Cucerzan42

42

http://www.youtube.com/watch?v=fQhKqVarl18;

http://www.youtube.com/watch?NR=1&v=6ywoRewu300&featu re=endscreen; http://www.youtube.com/watch? NR=1&v=6ywoRewu300&feature=endscreen; În fiecare an H.C. organizează la Blaj, istoricul oraș de pe Târnave, o tabără internațională de artă, pe care a botezat-o, ca o mărturie tulburătoare, cu numele unui mare iluminat al Școlii Ardelene: „Inochentiu Micu Klein".

sângele rază nu se face am luat soarele şi am făcut din el masă de grădină ne-am aşezat cu toţii şi am început să ne dăm din mână în mână clopotul cât un fir de nisip se zvoneşte că dintr-un moment în altul ospătarii or să vină cu iarbă pentru glezne

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-04. ‘13 nr.4 /20

şi urletul panterei va înceta unora dintre noi au început să le nască pleoapele pietre fata din casă cu bandajele de pe ochi proaspăt schimbate cu mâinile în feşe va vorbi în somn astfel vom primi şi noi veşti de acasă omul este om şi-n crucea goală oamenii au dorinţe mărunte cum ar fi să respire sub apă în mediul acela unde sunetul se mişcă autist uneori aşteaptă leşinul ca pe o maşină cu pâine îşi întâmpină moartea în şoşoni citesc cărţi pentru că au forme de aripi construiesc zgârie nori în loc de zgârie morţi se îmbrăţişează pentru a pune între ei virgulă morfina doar le mătură durerile cu târnul fără mămoşenii din toate frunzele îi pândeşte rugina ca o piatră în praştie şi le loveşte tâmplele luându-le locul pe scaunul de pe verandă rămâne adesea aerul care se dă în balansoar

CONSTANTIN-NICOLAE GAVRILESCU Şi ninge iar, acum, în primăvară, cum numai iarna doar mai ninge, îmi pare chiar că fulgul se prelinge, să-l pot cuprinde-ncet, în palma mea fierbinte. Cu mintea-mi de poet din nou las să se vadă cum vor rămâne scrise momente de sfârşit, a iernii ce-are-acuma de drept zile proscrise, în versuri tumultoase de netăgăduit. Ai fost frumoasă Iarnă, mereu la fel vei fi, dar Primăvara doamnă de-aici te va goni, să zbori spre lumi, departe, unde ţi-e locul sfânt, ca Primăvara iarăşi să vină pe Pământ. Şi ninge iar, acum, în primăvară, cu ultima zvâcnire a iernii pe Pământ, curând vedea-vom iarăşi frumoşi muguri în floare, ce va renaşte viaţa cu tainicul descânt.

Violeta Ifrim – Iarna pe uliţă (u/p)

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-04. ‘13 nr.4 /20

Şi se adună norii, stau grămadă, Mulţi se aşteaptă pe Pământ să cadă Dar sunt prea plini de ape-ngândurate, Şi norii azi sunt plini doar de păcate.

Daniel Dumitru Darie43 Grăbite rostuiri E grabă mare, poarta e deschisă, s-au coborât lumini de foarte sus, primit-am veşti... povestea-mi este scrisă, de-a fi, bătrân, ce alţii, tineri, nu-s. Şi se întâmplă toate deodată se-adună polul nord în polul sud, şi-i cald, aşa cum n-a mai fost vreodată şi Lupii albi cum vin deja se-aud. De veste dau şi îmi aduc o veste şi-n dans de luptă-n jurul meu se-ncing, chiar de-a fost greu şi încă îmi e greu, Stihii şi Fiare dat îmi e să-nving. Lumini în ceruri vin să lumineze altarul vieţii-n care va veni cel ce-i dorit şi-i dat să-ntemeieze o lume-n care omul om va fi. Acum că vine ziua ce, se ştie, tot rostuieşte vremuri ce vor fi, mă văd trăind o mare bucurie, şi iarăşi nemurire voi trăi. În Ceruri stau furtunile să cadă, Dar oamenii se-aşteaptă cu zăpadă, Însă va fi altfel, chiar pe măsură Va ninge cu cenuşă şi cu zgură... Iar oamenii, aici, fug de cuvinte, Se ştiu pe ei şi chiar şi gându-i minte, Se-arată tuturor plin de iubire Lăsându-se seduşi de amăgire. Doar ei contează, restu-i doar să fie, Se cred bogaţi, scăpaţi de sărăcie, E important doar ce e la vedere, Se vor văzuţi ca oameni cu putere.

43

Drumul vorbelor mele Spun şi eu câte o vorbă din tot ce-mi mai amintesc, Spun ce ştiu... Ştiu că am dreptul de-a avea destin lumesc, Nici de Dumnezeu n-am teamă, căci nimic nu înfloresc, Doar de mine mi-e ruşine că nu spun tot ce gândesc! Spun în rânduri îmbrăcate cu o haină de decor Că oricât de mare-i gerul stelele pe cer nu mor, Că orice trecut rămâne o poveste-n viitor Şi nu-mi bat gura degeaba doar de dragul vorbelor. Ştiu mai multe decât poate orice om a fi-nvăţat, Şi n-o spun ca să mă laud, nu-mi asum acest păcat, Dar nu mi-am uitat trecutul, ştiu cam tot ce s-antâmplat, Şi aşa văd ce urmează, care drum e de urmat. Scriu când pot, pe apucate, n-am acelaşi stil mereu, Fac din viaţă o poveste dar evit a spune „eu”, Mă opresc a spune totul, deşi recunosc, mi-e greu, Să nu stric o rânduială dată de la Dumnezeu. Din trecuturi fac o punte către ce va fi apoi, Nu mă miră întâmplarea de-a-nţelege-altfel pe „doi”, Nici când viaţa mea e drumul pe covor ori prin noroi, Dar mereu rostesc pluralul... Şi în gând mereu spun „noi”

http://3d.editura3d.ro/

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE O opinie psiho-istorică Autor: Cristian Bogdan Blascioc Mă gândesc de atâta vreme că trăim într-o lume care nu valorizează talentele, dar afirmaţia mea a devenit deja redundantă. Am ajuns la trista concluzie potrivit căreia secolele de vasalitate şi de rezistenţă militară faţă de cotropitorii străini ne-au dezvoltat, ce-i drept, anumite calităţi naţionale, însă tare mi-e teamă că majoritatea lor cunosc, în prezent, mai cu seamă aplicaţii negative. Au devenit asemeni unor organe care lucrează în gol şi, făcând astfel, determină efecte adverse. În biologie sunt cazurile stomacului care secretă acid gastric în absenţa alimentelor semidigerate sau al creierului care gândeşte în momentele de singurătate ori de stress extrem. În primul caz apar gastritele sau chiar ulcerul, în cel de-al doilea gândurile morbide, care generează paranoia sau schizofrenia. Delirul paranoic este un caz extrem de evoluţie a gândirii rămase fără obiect de aplicaţie concret, iar ideaţiile stereotipe ale schizofrenilor, un altul. Ce se poate întâmpla atunci când o mentalitate cultivată secole de-a rândul se dovedeşte ca fiind non-necesară actualităţii, ba chiar antiadaptativă? Păi, într-un caz ca al nostru, de mentalitate naţională, se instituie la nivel macro-social o distopie din cele mai dezagreabile, în care fiecare individ în parte va încerca să parvină în detrimentul celorlalţi, şi nu neapărat prin meritele proprii. Această mentalitate, derivată din tacticile militare valabile atunci când eşti sub asediu, şi prin care nu faci altceva decât să încerci să limitezi şansele unui adversar net superior de a câştiga lupta, deşi s-a dovedit constructivă istoric, permiţând supravieţuirea poporului român, este total contraindicată la nivelul societăţii civile capitaliste. Politica pustiirii teritoriului, deşi era excelentă militar pornind însă de la premisa că economia urma să fie afectată oricum! - nu poate sub nicio formă să fie extrapolată la nivel socio-economic. Exemplu: „pustiirea” reputaţiei fiecărui altcineva la locul de muncă sau în sfera relaţiilor economice şi sociale poate avea drept efect discreditarea tuturor indivizilor, încât se ajunge în situaţia în care nimeni nu mai are

10-04. ‘13 nr.4 /20

încredere în opiniile celorlalţi sau, în „cel mai bun caz”, doar opiniile superiorilor vor fi luate în considerare. Dar această tensiune, care începe să caracterizeze ţara noastră din punctul de vedere al dinamicii relaţiilor inter-umane, afectează în mod inevitabil productivitatea societăţii, devenind o tară funcţională a societăţii. Cred că mentalitatea defectuoasă este ultimul lucru de care are nevoie România în momentul de faţă. Din câte e nevoită să releve demonstraţia aceasta, mentalitatea noastră se deconspiră ca fiind una extrem de păguboasă, însă, se pare, dacă premisele argumentului meu sunt corecte, tarele acestei negativităţi structurale datează din perioade istorice mult mai îndepărtate decât perioada comunistă. Probabil că perioada capitalistă interbelică, cu evidente reminiscenţe feudale - fapt normal într-o ţară eminamente agrară, şi, totodată, perfect coexistent cu statutul nostru de super-putere cerealieră, deoarece acesta nu necesită cine ştie ce dezvoltare industrială, şi în prezent peste trei sferturi din suprafeţele arabile ale lumii se află în India - a mascat această moştenire „paralogistică” şi imorală deopotrivă. Perioada interbelică a fost una de mari frământări sociale şi de „pizme” ale muncitorimii rurale faţă de moşierime, fapt care a deghizat şi mai mult această specificitate a românilor. Abolirea comunismului, care el însuşi cultiva anumite practici distructive, a condus la concluzia că acest regim politic se face vinovat pentru tot ce este rău în ţara asta, de la economie, sport şi până la firea oamenilor. Însă se pare că adevărul este undeva la mijloc şi în privinţa asta. Ca o completare la utilitatea istorică a tacticilor militare şi politice adoptate de români de-a lungul timpului, trebuie să menţionez aceea că, de fapt, nu am câştigat mare lucru nici în privinţa asta, deşi mulţi dintre noi trăiesc cu impresia că avem o istorie glorioasă în urma noastră. Statul unitar român s-a constituit extrem de târziu, iar victoriile noastre au fost locale şi nu au avut întotdeauna durabilitate. Cele mai eficiente războaie le-am purtat atunci când am fost susţinuţi de alte state creştine. Izbânzile noastre au fost succese obţinute de Principatele româneşti în faţa unor invadatori mult mai puternici, iar principalii beneficiari ai acestora

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE au fost imperiile de la vestul nostru, care, la rândul lor, uzurpau teritorii ale României de azi. România s-a constituit extrem de târziu sub forma ei actuală, cel de-al doilea Război Mondial retrocedându-ne, totuşi, Transilvania. România a ieşit cel mai bine dintre foştii aliaţi ai Axei din împărţirea teritoriilor, iar a afirma că un curs al istoriei ar fi fost preferabil altuia nu are niciun sens pentru o ţară mult prea mică pentru a putea câştiga tot ce i se cuvine în urma unui război mondial. Pentru a fi avut un cuvânt mai greu de spus la tratativele postbelice, indiferent de statutul nostru, de învingători sau de perdanţi, ar fi trebuit să fi fost mai constructivi până atunci. Dacă am fi avut o istorie medievală precum a Austriei sau a Ungariei, am fi fost în măsură să emitem pretenţii mai sonore asupra Moldovei, după război sau după căderea comunismului. Aşa… auzim veşnice cereri din partea maghiarilor, iar noi nu avem curajul să dărâmăm moral coşmelia de la Chişinău. Trebuie să recunoaştem că Rusia domină mental sistemul ei de foste state sovietice, ceea ce noi nu reuşim nici în privinţa teritoriului pe care-l deţinem acum. De ce? Fiindcă ne lipseşte prestigiul istoric al altor naţiuni. Graniţele statelor au fost trasate prin forţă, iar naţiunile civilizate ale prezentului sunt beneficiarele „barbariei” predecesorilor noştri, iar acesta este un fapt pe care trebuie să-l admitem. Cred, prin urmare, că faptele trebuie să primeze gândirii în istoria unui neam, altfel se ajunge în situaţia în care psihismul naţional însuşi ajunge să fie afectat.

George Emil Palade (n. 19 noiembrie 1912, Iaşi – d. 8 octombrie 2008) a fost un medic şi om de ştiinţă american de origine română, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie şi medicină. În 1986 i-a fost conferită în Statele Unite National Medal of Science („Medalia Naţională pentru Ştiinţă”) în biologie pentru: „descoperiri fundamentale (de pionierat) în domeniul unei serii esenţiale de structuri supracomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii”.

10-04. ‘13 nr.4 /20

HORIA ZILIERU44- UN „ORFEU ÎNDRĂGOSTIT” DE MAREA POEZIE L-am întâlnit pe Horia Zilieru prin anii 1968, pare-se, când se serba o sută de ani de la înfiinţarea Şcolii Pedagogice din Câmpulung–Muscel. Era vesel, exuberant, pus pe şotii în grupul unor colegi de şcoală pedagogică cu care copilărise. Ştiam că este poet şi curiozitatea m-a făcut să-i urmăresc traiectoria vieţii până astăzi. Argeşean de origine (născut la 21 mai 1933 în comuna Racoviţa, judeţul Argeş, cu liceul făcut la Câmpulung şi Facultatea de filologie la Iaşi), ieşean prin adopţie (secretar general de redacţie la „Iaşul literar”, redactor la „Convorbiri literare”, ajuns un mare poet al Iaşului şi un mare om de cultură.) Horia Zilieru s-a format ca poet în ambianţa „Iaşului literar”, debutând în 1959 cu placheta de versuri „Fluierul”, continuând cu „Florile cornului tânăr” cu o prefaţă de Otilia Cazimir, neconcludente pentru evoluţia ulterioară. De-abia cu „Orfeu îndrăgostit” începe să-şi desăvârşească marea lui pasiune. Având un cult al formei, trimiţându-ne la poezia parnasiană pe care se pare că o cunoştea bine, autorul ne-a oferit o plăcută surpriză. Acum distingem forme lirice din Mallarme, din Ion Barbu, Baconsky şi chiar din Eminescu. În „Umbra Paradisului” distingem printre rânduri pe Baudelaire, Verlaine, Rimbaud:

Ca umbra unei harfe pe cetate Prin nervi îmi umblă păsările rare Şi toată-ntemeierea vie doare În albii mari de mări însingurate 44

Horia ZILIERU (n. 21 mai, 1933, în localitatea Racoviţă din judeţul Argeş) este unul din seniorii poeziei contemporane aflat printre noi (în 2004 a primit Meritul Cultural în gradul de Comandor, categoria A – Literatură; 1980 – a primit Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române).

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Şi trece-n sus pe osuar de lume cu vetre goale în orbite oarbe Ca-ntr-un spital bolnavele parfume. Cine citeşte pe „Amon-Ra” îşi dă seama că poetul sa maturizat. Aş cita acest poem pentru că aici cuvintele lucrează mai mult ca ideea:

Se-ngroapă, iubito, dreptatea-n polen Balcoane cu nuduri în golfuri dispar Silabe de rugă migrează adânc În nervii romanţei cu plopii impari Serafic pagode de crini în amor Nutresc-şi explozii de cupe în ger Acopăr ţărâna cu mov de parfum Şi harfe-n orbită de lună ne cer Bolnavul meu aer divinul ţesut Destramă sub coaste şi-n văi de cristal Ţinutul cu iarbă în veşted balans Cu preşuri de aur ne-aşteaptă la bal. Virtuozitatea poetului de a crea imagini fastuoase, luxuriante se manifestă în câteva piese din volumul „Iarnă erotică”, care nu sunt altceva decât imense metafore: Leagănul de unde în orgie/

cu zvâcniri de sfere în lagună/ vulturi negri sperie în lună/ pe deschise răni cu masca vie. (Fântână) În poezia lui erotică există o acumulare de elemente vegetale, idila sau declaraţia de dragoste plasându-se totdeauna într-un cadru fabulos: Şi vântul

se face un şarpe gelos,/pe trunchiuri cu semne secrete de ieri/ şi-n iarba vicleană, un fluier de os/ respiră colombe de lut, învieri, (…) Doar mâna-ţi subţire, în taină de fum,/ târzia garoafă o sună încet/şi-mi pică pe buze, un dulce nescrum,/ miresme ca-n urne cu tristul verset,/căci urnă ţi-i gura, în care sărut/ o castă tristeţe de noapte şi-un vin/ ceva săvârşeşte-n lăuntrul durut,/ în tulburi infuzii, cu-n clinchet virgin… (Nevinovata superstiţie)

Urme eminesciene găsim în „Muzică”, miros bacovian în „Altfel de toamnă”, pe Ion Barbu îl bănuim în „Doamna în albastru”, „Zidul plângerii” are ceva din Macedonski, „Asfinţitul crinilor” ne aminteşte de asemenea de autorul rondelelor:

Agonizează crinii în cetate Şi muzici pun pe tâmple o paloare Şi pene ard în albul în lingoare

10-04. ‘13 nr.4 /20

În ochii orbi visând singurătate În „Umbra paradisului” cele 30 de elegii sunt tot atâtea confesiuni revendicate din vechii truvieri „ce se visară, clopotniţe, sub malul ce irupe, la râul

de infern cu flora rară.”: O febră creşte încălzind carmina/ şi-n jumătăţi de marmuri coapse pure;/pe patul de logodnă plâng femure,/în golul dintre stea şi rădăcine.

„Nunţile efemere” aduc ceva din ermetizarea barbiană: Paznicii la vechi tenebre/ bat cu

tirsul greu de moarte/ prin dulci râpe în vertebre/ sculând fluturii departe/ strânşi în coamă-n flori deşarte. (Luceafăr) Versuri memorabile sunt şi în „Iarna străveche”:

E verde frigul dincolo de tine Corăbii lungi alunecă pe lume Fruct înaintea florilor virgine c-un blând adio de curate brume Sau:

Şi baruri mari se umplu de pahare o ceaţă moale închizându-mi chipul ca morţii fără glorie-n uitare în faţa nopţii-nsângerând nisipul Poet al melancoliei, Horia Zilieru temporizează atmosfera poemelor din semitonuri, din cuvinte meşteşugite ca mătăsurile cu o moliciune şerpească, aşa bunăoară în „Tragica muză”:

Te ninge basm pe umărul virgin cu oasele în diafanul frig pe coapsele lacustrei, când te strig cu nervii-n rocile fierbinţi de vin cu scrum de timp în vasul funerar (odată tandru îl voi bea şi eu) scobor la bal pe verdele gheţar în tonuri vii şi cu misterul viu. Iată, deci, umărul virgin, frigul diafan, lacustra cu coapse, timpul are scrum, vasul e funerar, băutul vinului e tandru, acest bal oniric are loc pe un gheţar cu o culoare stranie, având senzaţia de frig. Ca şi la Eminescu, urmele înaintaşilor se topesc în originalitatea discursului lui poetic, desprinderea de ele ne dă un poet de o originalitate nebănuită:

Deasupra vetrei fumul ne-mpreună

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-04. ‘13 nr.4 /20

În ritual de nuntă lungi fiole Trag probele de foc dintr-o lagună Cu cratere zidite din viole. Şi pietre multe de eternul mării evocă-n scoicile de mult închise Strigări de păsări în prohod ucise Cu gâtul lung în lăcrimarea serii. El a scăpat de zeii tutelari care l-au obsedat şi l-au hrănit spiritual, poezia lui fixează imaginea unui poet cu un talent neobişnuit, exprimând sensuri adânci şi profunde, rămânând un virtuoz al cuvântului, cu o imagistică barocă de priceput orfevru. Prof. Ion Ionescu-Bucovu Mai multe despre Horia Zilieru pe : http://www.jurnaluldearges.ro/index.php?option=com_conte nt&view=article&id=1416:poetul-horia-zilieru-discipoluldeclarat-al-lui-arghezi-i-ionbarbu&catid=7:discovery&Itemid=11

Horia Zilieru, Emilian Marcu

În redacţia editurii Princeps Edit din Iaşi, alături de Daniel Corbu şi Grigore Vieru.

MIRCEA AUREL BUICIUC şi traducerile sale Iuri Mamleev – Sectanţii II

(continuare din nr. 18)

Aşezarea Lebedinoe din preajma Moscovei, unde Fiodor ajunse în miezul zilei, era izolată prin însăşi propria ei activitate. Această activitate avea un caracter „în sine“. Lucrurile care se desfăşurau în acest colţ de lume erau atât de devastatoare lăuntric, încât ai fi fost înclinat să zici că reprezintă o continuare a personalităţii locuitorilor săi. După ce-şi făceau „trebuşoarele“, îi vedeai pe care mai de care ba scormonind prin răzoare pământul, de parcă şi-ar fi săpat de-adevăratelea groapa, ba dând la rindea toiege, ba reparându-şi propriile picioare... Căscioarele din bârne, năpădite de verdeaţă în ciuda precarităţii şi a deosebirilor dintre ele, îţi rupeau inima prin solitudinea lor... Uneori, ici-colo se iţeau din pământ toiege. Casa de care se apropia Fiodor se afla la margine, retrasă într-o parte şi despărţită de cealaltă printr-un gard înalt, iar de cer, de un acoperiş solid, de tablă. Era împărţită în două jumătăţi mari; în fiecare dintre ele locuia câte o familie de oameni din popor, din prostime; în ansamblul ei se aflau multe anexe, magazii, cotloane întunecate şi bârloguri pentru oameni; în afară de acestea, mai era şi o subterană colosală ce ducea în adâncul pământului. Fiodor bătu în poarta masivă, încastrată în gard; poarta i se deschise; în prag stătea o femeie. Aceasta scoase un ţipăt: ─ Fedea! Fedea! Avea treizeci şi cinci de ani şi era corpolentă; mai cu seamă fundul îi ieşea în evidenţă, alcătuind două ciuperci uriaşe, senzuale; umerii îi avea uşor povârniţi, vădind o gingaşă moleşeală; la prima vedere, faţa puhavă părea că are o expresie incertă din cauza aspectului ei bucălat; ochii în

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE schimb îi avea tulburi şi păreau că ling lumea întreagă, cufundând-o în picoteală; în adâncul lor însă se distingea o uimire maladivă; toate acestea erau, fireşte, sesizate doar de către un ochi aţintit, iubitor. Nici aspectul exterior al gurii nu se armoniza cu faţa ei puhavă: gura îi era delicată, cu o arcuire nervoasă şi nespus de înţeleaptă. ─ Eu, eu sunt! răspunse Fiodor scuipând-o în obraz şi se-ndreptă pe potecă spre casă. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, femeia îl urmă. Se pomeniră într-o cameră simplă, care trăda o atmosferă destul de filistină: ghivece cu nişte amărâte de flori pe pervazuri, câteva acuarele pe pereţi, o „mobilă“ masivă, stupidă, nişte scaune îmbibate de transpiraţie... Dar toate purtau amprenta unui simbolic plonjon, a unei simbolice afundări, amprenta unui colţişor anume, ca şi cum spiritul tainic al delimitării, al ieşirii din indiviză se preumblase peste aceste obiecte simple, de prost gust. ─ Vasăzică, ai venit; şi eu care credeam că te-ai rătăcit pe undeva, că doar lumea-i mare, zise femeia. Sonnov se odihnea pe divan. Faţa lui sinistră atârna în jos ca faţa unui copil care doarme. Femeia orânduia masa cu mult drag; fiecare ceşcuţă arăta în mâinile ei ca un sânişor de femeie... După vreo două ceasuri, şedeau amândoi la masă şi discutau. Mai mult vorbea femeia; iar Sonnov tăcea, boldindu-şi uneori brusc ochii la farfurioara cu ceai... Femeia era sora lui, pe nume Klava. ─ Ian spune-mi, Fedea, ai hoinărit berechet, aşa-i?! zâmbi ea cu satisfacţie. Ai călărit lumea-n lung şi-n lat pe săturatelea?... Da bag seama că tot îngândurat ai rămas... Parcă n-ai avea şi tu loc într-însa... Iaca de ce-mi eşti tu la inimă, Fiodor, rosti ea confuz, dar cu tărie, învăluindu-l cu o privire caldă, putregăioasă. Pentru nerozia ta! Îi făcu cu ochiul. Mai ţii minte cum alergai odinioară, luându-te la întrecere cu trenul?! Ia zi, mai ţii minte?! ─ N-am chef de vorbele tale, Klava, n-am chef, mormăi Sonnov. Află că-n ultima vreme visez numai d-ăi cu coarne. Şi mi se pare că toţi trec prin mine. În clipa aceea se auzi o bătaie în uşă. ─ Dau năvală ai noştri. Sperietorile, arătă Klava din ochi spre tavan.

10-04. ‘13 nr.4 /20

Îşi făcură apariţia vecinii Sonnovilor, cei care locuiau în cealaltă jumătate a acestei case, lăsată cu atâta dezinvoltură în paragină. ─ Venirăm şi noi, Klava, să-l vedem pe fluşturaticul ăsta, se pronunţă unchiaşul Kolea, un bărbat cu o faţă foarte tinerească, de copil pe-alocuri, şi cu nişte urechi pleoştite, repezite înainte. Klava nu răspunse, însă se apucă în tăcere să înşire scaunele. Avea uneori unele stări în care se uita la oameni ca la nişte umbre. Şi-n acele împrejurări nu azvârlea niciodată asupra lor cu vreo buleandră. Ginerele unchiaşului Kolea, Paşa Krasnorukov, un voinic uriaş, slăbănog, de treizeci şi trei de ani, cu o faţă umflată din pricina lipsei de raţiune, se aşeză foarte aproape de Fiodor, deşi acesta nu se urni câtuşi de puţin din loc. Nevasta lui Paşa, Lidocika, nimeri într-o latură; era gravidă, dar se încinsese atât de iscusit, încât treaba asta nu se vedea aproape deloc; faţa ei exprima un chicot continuu, vădind o anume beatitudine, de parcă tot timpul ar fi mâncat un jeleu nevăzut. Mâinile micuţe şi gingaşe i se mişcau necontenit şi apucau spasmodic ceva din văzduh. Sora cea mică a Lidocikăi − o fetiţă de paisprezece ani, pe nume Mila − se aşeză pe divan; faţa ei palidă, străvezie, nu exprima nimic. Cât despre Petea, fratele de şaptesprezece ani, acesta se strecurase în ungherul de lângă sobă; de obicei, nu acorda atenţie nimănui şi şedea acolo, încovrigat. Întreg familionul ce purta numele Krasnorukov-Fomicev se afla astfel în păr. Klava însă vieţuia aici de una singură. Sonnov − a câta oară? − se afla la ea „în vizită“. La început, Fiodor nu acordă atenţie nimănui; curând însă, privirea lui grea ca globul terestru prinse a încremeni asupra încovrigatului Petea. ─ Petea al nostru e un tip grozav! îngăimă Klava observând privirea aceea. Petenka se distingea, într-adevăr, prin faptul că prăsea pe trupul său jigărit şi curbat felurile colonii de ciuperci, eczeme şi coşuri, pe care le răzuia mai apoi − şi le mânca. Făcea chiar şi supă din ele. Şi se hrănea în felul acesta mai mult pe cont propriu. De alt fel de mâncare aproape că nici nu voia să audă. Nu degeaba era atât de mârced, însă viaţa se ţinea totuşi, pentru sineşi, în corpul acesta lung, cu faţa numai coşuri.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ─ O să se apuce iar să-şi răzuiască eczemele de pe gât, rosti molcom unchiaşul Kolea, dar dumneavoastră să nu-l băgaţi în seamă. Şi el mişcă din urechi. Fiodor − trebuie s-o spunem − lucru oarecum ciudat, care nu-i stătea în caracter, îl invidia pe Petea. Poate că era singurul om pe care-l invidia. De aceea se ridică greoi de la locul său şi se duse la closet. Şi cât au zăbovit „musafirii“, nu şi-a mai făcut prezenţa în cameră. Klavocika însă nu prea reacţiona când era vorba de „umbre“; faţa ei bucălată era cufundată într-un somn în care vedea şezutul peste măsură de îngrăşat al lui Fiodor. Aşa că în cameră discutau doar musafirii, ca şi cum ei ar fi fost aici stăpânii. În loc s-o întrebe pe Klava, unchiaşul Kolea se apucase să debiteze în gura mare o seamă de presupuneri inepte, legate de venirea lui Fiodor. Sonnov îşi făcea adeseori drum încoace, la soră-sa, dar aşa cum venea, pe nepusă masă, la fel şi dispărea şi nimeni din familia Fomicev nu ştia unde locuieşte sau pe unde umblă brambura. Într-un rând, cu doi ani în urmă, la câteva ceasuri după ce el dispăruse pe neaşteptate, se găsi cineva care le telefonă Fomicevilor din nu se ştie ce fund de provincie, spunându-le că tocmai îl văzuseră pe Fiodor stând acolo la plajă. Lidocika îl asculta acum pe bătrân cu atenţie; dar asculta nu „sensul“ vorbelor lui, ci cu totul altceva, care − după părerea ei − se ascundea îndărătul lor, independent de unchiaş. Din această cauză chicotea ea într-un mod împuţit, zbârcindu-şi faţa mică, lascivă şi uitându-se fix la ceaşca goală aflată în dreptul locului gol al lui Fiodor. Pavel − soţul ei − era pe de-a-ntregul plin de pete grele, purpurii. Mila se juca cu toiegelul ei... Într-un sfârşit, familionul, în frunte cu unchiaşul Kolea, se ridică şi, parcă luându-şi rămasbun, se duseră la ei. Numai Petea mai rămase o bună bucată de vreme în ungher, dar în clipa în care se răzui, nimeni, în afară de Sonnov, nu-i acordă atenţie. Klava făcu ordine în cameră, de parcă s-ar fi spălat pe faţă, şi ieşi în curte. Fiodor se şi afla acolo, pe bancă. ─ Ei, care-i treaba, au plecat sperietorile? o întrebă el cu indiferenţă. ─ Ştii ce, Fedea, numai noi doi suntem oameni cumsecade, răspunse cât se poate de simplu Klava.

10-04. ‘13 nr.4 /20

„Nu mai buni decât ceilalţi“, cugetă Fedea. Avea destul timp la îndemână, aşa că hotărî să se plimbe puţin. Dar soarele scăpăta deja spre orizont, luminând ca într-o joacă străduţele lăsaten paragină ale acestei mici aşezări din preajma Moscovei. Fiodor se simţea obosit nu atât din cauza omorului pe care-l săvârşise, cât, mai cu seamă, din cauza acelui taifas la care şezuse cu mortul. De obicei, nu se prea întâmpla să discute cu cei vii, dar nici cu cei morţi nu-i venea îndemână. Atunci când, realmente atras de forţa aceea de dincolo de mormânt, se lansa în asemenea rostiri, cel care cuvânta nu era el, nu se recunoştea pe sine în limbajul pe care îl folosea, iar ulterior − era pentru îndelungă vreme pustiit, dar, calitativ, era la fel de pustiit ca întotdeauna. Îşi târa cu greu picioarele pe stradă şi, scuipând în pustiu, observa cu indiferenţă că Grigori este un ins venit din depărtări, că nu i se va descoperi curând cadavrul, iar de-l vor descoperi, n-au să aibă altceva de făcut decât să ridice din umeri a neputinţă ş.a.m.d. La crâşmă, uite-aşa, fără să-i pese, i-a mutat fălcile unui mujic ce-şi întorsese faţa spre el. A dat pe gât două beri. Apoi a spălat putina. Şi s-a întors, zvârlind, mental, casele pretutindeni în jurul său, după care, intrând în cameră, s-a prăvălit pe neaşteptate în pat. Klava se aplecă asupra obrazului său cald, brun-roşcat din cauza somnului. ─ Fedea, tare-mi pare mie că i-ai făcut de petrecanie cuiva, zâmbi ea cu toată gura. Ca să visezi mai frumos, nu-i aşa?! Şi Klava îi gâdilă mădularul. Apoi dispăru în bezna unei magazii din apropiere.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

(va urma)

Page 49

10-04. ‘13 nr.4 /20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MONICA MUREŞAN Povestea copacului Phoenix

(continuare din nr 19) Fragede şi nou-nouţe apar cuvintele primăvara după ce înţeleptul cuvânt al iernii îşi lepădă cojoacele din piele tăbăcită de clipe şi tăcere fragede uşor prostuţe se îndreaptă ele spre lună crezând-o Împărăteasa Lumilor celor văzute şi nevăzute un lujer de vocale pipăie semnele aspre gravate adânc în jurul ochilor ai gurii închipuindu-se a fi cuvinte deştepte şi mari dar din ele picură rouă nu sânge sau doar sânge de rouă şi acela nedestul şi încă nu s-a născut ecou de lumină în frunză abia se aprinde în noile cuvinte tămâia din mugurii de rugăciune pe când în arbori înfloreşte alb rug din arome amare şi nu se aude oftatul de roadă subţire e-o nebunie natura asta chiar dacă în puţine cuvinte şi ediţie limitată.

iar neîncrederea în trup se transmite sufletului încă necunoscut. Iar acolo ne aşteaptă cu nerăbdare un suflet frumos şi primitor pe care îl ştiam dinainte de a-l cunoaşte numai că nu-l recunoaştem. Câteodată iubim pe cineva din confuzie: crezându-l că ne seamănă crezând că e ca noi parte din noi. Dar cum să iubeşti pe altul cu adevărat când nu te iubeşti pe tine însuţi? -

Sfârşit –

Eugenia Mangra - Pasărea Phoenix - renaşterea

*

Ştiu şi cunosc dinainte de a cunoaşte florile tainei: ochii şi auzul se deschid omul iubeşte cântă şi primeşte frumuseţea din jur ca hrană. Nefericirea noastră este că nu iubim şi nu înţelegem sufletul ci trupul nici nu ştim cine pe cine supără

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 50

10-04. ‘13 nr.4 /20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

tobe, fluiere, chitare mici (asemănătoare mandolinelor de astăzi), lăute, cu sunete foarte armonioase, obţinute prin intermediul unor corzi, întinse pe un suport lung şi îngust din lemn. Cântăreţi, instrumentişti şi dansatori participau la ceremoniile consacrate zeilor şi, mai târziu, dedicate lui Buddha şi Confucius45 (învăţat care a marcat începuturile civilizaţiei chinezeşti).

TEODORESCU LĂCRĂMIOARA Istoria muzicii coincide cu istoria civilizaţiei, fiind una dintre cele mai vechi forme de artă. Manifestată, la început, prin lovirea ritmică a pietrelor, a două bucăţi de lemn sau prin strigăte sacadate, mai apoi, prin incantaţii cu funcţie magică, muzica a dat omului senzaţia că, prin ea, poate participa la misterul cosmic, poate atrage bunăvoinţa zeilor, îşi poate exprima plenar bucuria sau tristeţea. Nu există colectivitate, popor, cultură, care, mai devreme sau mai târziu, să nu îşi fi dezvoltat propriul sistem muzical, adaptându-l la sensibilitatea, gusturile, necesităţile, modul său de a gândi şi de a fi. De aceea muzica, mai mult decât alte arte, este puternic marcată de specificitatea unei anume civilizaţii. Astăzi, oricine poate recunoaşte, de exemplu, fără a avea nevoie de prea multă cultură muzicală, diferenţa între muzica indiană, arabă, africană, balcanică etc. Cele mai vechi urme ale existenţei unui sistem muzical, care atinsese, spun specialiştii, o culme a perfecţiunii, vin din China mileniului al II-lea î.Hr. Documentele povestesc că împăratul HoangDi, considerat părintele civilizaţiei chineze, a dat o misiune foarte dificilă unui maestru de ceremonii de la curtea sa – să afle secretul cântecului păsărilor, dintr-o anumită regiune a imperiului, unde ciripitul era mai frumos ca în oricare altă parte. Când cel care primise această misiune s-a întors la palat, câteva luni mai târziu, a adus cu el douăsprezece fluiere, care corespundeau la tot atâtea sunete diferite, asociate celor douăsprezece luni ale anului şi raportate la douăsprezece stări psihice. Ceva mai târziu, pe baza acestor constatări, a fost creată şi o gamă, din cinci note muzicale, marcate în scris prin semne – simbol – un prinţ, un ministru etc. La epoca respectivă, chinezii se foloseau de diverse instrumente muzicale, precum clopoţei,

Federico Cervelli: Orfeu și Euridice, (a doua jumătate a sec. XVII), Veneția.

În Grecia antică, legendele atribuie descoperirea muzicii lui Orfeu (personaj mitologic, fiu al unui rege trac şi al muzei Calliope, protectoarea poeziei şi a elocinţei) a cărui liră, dăruită de zei, îmblânzea animalele sălbatice şi înduioşa pietrele. Tot el, pentru a-şi aduce soţia muşcată de un şarpe – pe Eurydice – din Infern, înapoi, în lumea viilor, a reuşit, cu muzica sa, să îl adoarmă pe Cerber, păzitorul Hadesului, dar pentru că nu a rezistat, pe drumul de întoarcere, să nu privească în urmă, frumoasa Eurydice a dispărut definitiv. Pitagora, matematician şi filozof al Antichităţii greceşti, considera muzica o expresie a armoniei numerelor şi a cosmosului. Teoria sa despre armonie în muzică porneşte de la constatarea că există o relaţie între lungimea unei corzi şi înălţimea sunetului emis. Un instrument cu patru corzi va trebui să aibă lungimea celei de-a doua corzi 3/4 din prima, a treia, 2/3, iar a patra, 1/2. Când se ciupesc succesiv corzile, se va auzi, mai întâi, nota Do, apoi Fa (sfertul lui Do), Sol (cvinta lui Do) şi o octava. De şcoala lui Pitagora se leagă şi conceptul 45

http://ro.wikipedia.org/wiki/Confucius

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de muzică a „sferelor”, apreciindu-se că prin ritmuri şi tonalităţi, omul se poate racorda la armoniile cosmice, divine. Aceasta este o explicaţie pentru faptul că, de exemplu, în multe manifestaţii publice, inconştient, oamenii însoţesc momentele importante cu scandări, ritmuri, muzică – toate având rolul de a armoniza stările, dorinţele, sentimentele lor, cu ordinea Universului. O altă idee „revoluţionară” a lui Pitogora este cea referitoare la legătura dintre muzică şi educaţie. El considera că educaţia unui copil trebuie să înceapă punându-se accent pe anumite melodii şi ritmuri, capabile să formeze caracterul, să fie garantul sănătaţii fizice şi mentale, să aducă armonia dintre suflet şi trup. Societatea modernă a (re)descoperit acest postulat (fără să ştie că este vechi de când lumea) şi valorifică muzica nu numai în scop educativ, ci şi terapeutic (meloterapia). Romanii, deşi se foloseau de nenumărate instrumente muzicale, precum tuba (un fel de goarnă cu tub răsucit), corn, fluier, nai, au fost mai puţin inventivi în acest domeniu, una dintre explicaţii fiind reticenţa primilor slujitori ai bisericii faţă de manifestările muzicale precreştine sau faţă de cele care însoţeau reprezentaţiile teatrale, suprimate odată ce creştinismul a devenit religie oficială în Imperiu. Mai toate au fost înlocuite cu cântecele liturgice. Muzica popoarelor nordice, în special cea tradiţională celtică, se executa (ca şi astăzi) la harpă şi nu la instrumente de suflat (cimpoi) – cum ne-am obişnuit să vedem în folclorul irlandez, scoţian etc. – acestea din urmă fiind rezervate războiului. Un bun harpist trebuia să ştie să cânte în raport cu trei stări – meditaţie/somn, bucurie/ zâmbet şi lamentaţie/suferinţă. Prima stare corespundea nu numai unei dispoziţii umane, ci era considerată muzica divină care induce muritorilor armonia celestă şi cufundarea într-un somn magic. Muzica în Balcani poartă, de la începuturile ei, amprenta pitorească a unei regiuni în care s-au întretăiat drumurile dintre Orient şi Occident. Din anii ’90 ai secolului trecut, de când filmele lui Kusturica46 şi muzica lui Goran Bregovic47 au atras 46

Emir Nemanja Kusturica (n. 24 noiembrie 1954) este un regizor, actor și muzician sârb, recunoscut pentru mai multe filme artistice apreciate la nivel internațional, a câștigat de două ori

10-04. ‘13 nr.4 /20

atenţia publicului larg, muzica balcanică a început să fie redescoperită. Viori, ţambale, trompete, ritmuri frenetice, veselie debordantă, toate trădează un anumit profil spiritual al oamenilor din această zonă, în care, până la un punct, este integrată şi muzica românească, prin tradiţia lăutarilor ţigani care au conservat un asemenea specific. Pe de altă parte, folclorul românesc este rezultatul unor interferenţe foarte interesante între moştenirea culturii latine, fundamentală, şi influenţele ulterioare venite dinspre muzica turcească şi grecească. De-a lungul timpului, având la bază muzica tradiţională, s-au dezvoltat şcoli, curente, stiluri.

În epoca actuală, exceptând folclorul, muzica tinde să se universalizeze. Dacă muzica clasică a fost şi a rămas, în mare măsură, destinată unui public restrâns, pretenţios, în ultimul secol, până în contemporaneitate, s-au creat o mulţime de stiluri – jazz, rock, blues, soul (inspirată de folclorul afroamerican), pop, funk, heavy metal etc. – cu largă audienţă, în contextul dezvoltării tehnologiei şi, deci, a posibilităţilor multiple de a fi ascultată. Însă, dincolo de epoci, de tradiţii, de mode, orice ascultător de muzică ar trebui să fie atent la forţa expresivă a acestei arte şi să găsească în melodiile, acordurile şi ritmurile preferate ceva ce rezonează cu propria sensibilitate, aşa cum au făcut şi oamenii începuturilor, şi atunci, măcar parţial, rolul şi rostul magic al muzicii va fi fost salvat.

Palme d'Or la Cannes (pentru Tata în călătorie de afaceri și Underground), precum și ca fiind comandant al Ordre des Arts et des Lettres din Franța. 47 Goran Bregović (Sârbă chirilică: Горан Бреговић) (n. 22 martie 1950) este un muzician din Bosnia și Herzegovina și unul dintre cei mai recunoscuți compozitori moderni din Balcani. El se declară iugoslav.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-04. ‘13 nr.4 /20

dramatică a Zeitgeist-ului actual: spiritul secolului atât de duşmănos valorilor şi sentimentelor umane!

EUGEN COJOCARU

Turneu al actorilor Monica Davidescu48 şi Dan Tudor49 în Germania - februarie 2013 (impresii din Stuttgart) Spectatorii români au avut ocazia să se bucure de un nou spectacol valoros a doi actori ai Teatrului Naţional Bucureşti, „Cum să scapi de sentimente”, în turneul organizat de Asociaţia „A.I. Cuza” din Heidelberg şi Forumul Român-German din Stuttgart. Piesa lui Paul Ioachim50 este un fel de hibrid minimalist între Avarul lui Molière şi teatrul absurdului din Scaunele lui Eugen Ionescu. Doi tineri se întâlnesc şi se îndrăgostesc până aici nimic neobişnuit, se întâmplă de milioane de ori pe zi pe pământ, însă ei decid la iniţiativa soţului ultra-raţional şi pragmatic să economisească „la sânge”. Într-o scenă de umor antologic, ei completează o listă cu cheltuielile din ultimele zile: „Zero lei!”, anunţă amândoi cu mândrie triumfătoare. Avariţia devine obsesie extinzându-se, „firesc”, şi asupra sentimentelor, pe care ei doresc, de asemenea, să le „extirpe” din viaţa lor! Aceasta, cred ei, ar fi apoteoza vieţii perfecte. Aparent e vorba, iniţial, doar de un ţel economic-financiar - în realitate, însă este vorba despre o viaţă umană „deshidratată” de orice urmă de emoţie, de orice fel de sentimente şi de orice valori umane, care se răzbună şi îi aduce (pe protagoniştii noştri) la realitate/viaţă ori chiar distruge „aberaţiile creaţiei”. Pentru că, vedem acum, că nu doar noaptea raţiunii naşte monştri, ci şi prea multă raţiune – adică lipsa sentimentelor. Din păcate, piesa atinge doar tangenţial adevărata şi marea temă

48

http://www.cinemagia.ro/actori/monica-davidescu-7852/ http://www.tnb.ro/index.php?page=actor&idactor=142 50 Paul Ioachim (n. 1930, Buzău, România – d. 2002) a fost un dramaturg român, un actor şi un regizor de teatru. El a fost, de asemenea, director al Teatrului George Ciprian de la Buzău. Dintre lucrările sale se numără: Omul cu mârțoaga, 1927; Nae Niculae, 1928; Capul de Răţoi (șeful lui Drake), 1938; Ioachim - prietenul Poporului, 1947; Un Lup mâncat de oaie , 1947. 49

Cei doi protagonişti formează un cuplu redutabil, ce se completează perfect în alegerea şi stăpânirea stilului şi mijloacelor comice. Dan Tudor a finisat un rol ce ne aduce aminte de renumitul Buster Keaton, omul&actorul care nu a zâmbit niciodată: el acţionează conform principiilor sale de „reducere a vieţii” într-un mod ce creează mult comic de situaţie, nu în cele din urmă în contrast cu debordanta sa soţie. Monica Davidescu interpetetază cu vervă un rol dificil, pendulând maiestuos şi cu mult comic între umilinţă, acceptare totală şi dorinţa umanatât-de-umană de a avea dreptul de a gusta pur şi simplu bucuriile mai mari, dar şi micile plăceri ale vieţii. Nu întâmplător, femeia se va revolta, la început încă involuntar, fidelă esenţei genului ei de „fiinţă care naşte/este însăşi viaţa” şi e, de fapt, natura per se! Ei se vor „auto-trăda” în final, demonstrând, încă o dată, că aberaţia negării vieţii nu e posibilă şi aduce doar distrugere: NATURA NU UITĂ ŞI NU IARTĂ NICIODATĂ! Dan Tudor stăpâneşte regia cu o mână sigură în varierea ritmurilor piesei, în alternarea şi mixajul discret, dar de efect a diferitelor mijloace comice. Cei doi actori de remarcabilă valoare dramatică au fost răsplătiţi de aplauzele şi ovaţiile prelungite ale spectatorilor ridicaţi în picioare. © Cojocaru Eugen51 51

http://de.wikipedia.org/wiki/Eugen_Cojocaru cojocarueugene@yahoo.co.uk

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-04. ‘13 nr.4 /20

Despre carte:

Karl Rosenkranz – O estetică a urâtului (Între frumos şi comic) – Editura Meridiane, Bucureşti 1984

ALDYN ALEXANDER despre Karl Rosenkranz şi „ESTETICA URÂTULUI” Karl Rosenkranz pe numele său complet Johann Karl Friedrich Rosenkranz s-a născut la data de 23 aprilie 1805 în Magdeburg şi a fost un filozof german, recunoscut pentru contribuţia sa substanţială la estetica urâtului. În anul 1833 devine profesor la Universitatea din Königsberg, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii sale. În cariera sa de filozof şi gânditor al secolului al XVIII-lea a fost influenţat de ideile lui Hegel şi ale lui Schleiermacher. La 13 ani de la moartea profesorului său, va scrie o carte pe care i-o va dedica, intitulată „Viaţa lui Hegel” (Georg Wilhelm Friedrich Hegels Leben, Berlin 1844). În prefaţa cărţii, „Estetica urâtului” (Aesthetik des Hablichen, 1852), criticul Victor Ernest Maşek, avea să declare: „Un Flaubert, un Zola sau, ceva mai târziu, un Maupassant, iar apoi Huysmans sau Mirabeau demonstrează chiar o predilecţie pentru subiectele scabroase. […] Pe câţiva dintre ei Rosenkranz îi studiase şi-i cunoştea, citându-i de altfel în lucrare, lui Weisse având chiar generozitatea să-i atribuie meritul „de a fi introdus în ştiinţă în mod conştient noţiunea de urât ca un moment organic al ideii de frumos”. De fapt, din punct de vedere cronologic, întâiul filozof şi estetician care s-a ocupat mai larg de urât, într-o lucrare teoretică, a fost Friedrich Schlegel („Prosaische Jugendschrifften”, 1797). Urâtul îl definea drept „aparenţa neplăcută a răului”. Va muri la data de 14 iulie 1879, în localitatea Königsberg, Prussen, succesul său literar fiind oarecum umbrit de filozofii mai cunoscuţi care au răzbătut cu uşurinţă până în zilele noastre.

Apărută în 1852, sub titlul „Aesthetik des Hablichen” (Estetica urâtului), lucrarea lui Karl Rosenkranz (1805-1878) atrăgea atenţia asupra marii diversităţi a fenomenelor estetice, constituind prima abordare sistematică a prezenţei urâtului în artă, reuşind să-i fundamenteze teoretic legitimitatea şi să-i confere totodată – ca antonim al frumosului – rangul de categorie estetică. „Rosenkranz defineşte urâtul drept „frumos negativ”, caracterizare ce include ideea că aceleaşi determinări ce constituie necesitatea frumosului, constituie, convertite în opusul lor, şi pe cele ale urâtului. […] Dacă el n-ar exista, nu ar putea exista nici urâtul, căci el există numai ca negaţie a frumosului”. De aceea, „frumosul este un dat abso-lut, iar urâtul unul relativ”. […] În acest sens putem aprecia că tratatul despre urât al lui Karl Rosenkranz a deschis una dintre perspectivele fundamental înnoitoare, fără care n-ar fi fost posibilă cristalizarea idealului estetic modern. Un ideal bazat pe înţelegere faţă de marea diversitate a fenomenelor estetice care, blocate până atunci de dogmele şi obtuzităţile proprii tradiţiei clasicizante, îşi aşteptau omologarea şi celebrarea în principalul rezultat al acestei înţelegeri – „Muzeul imaginar al artei universale”. (Victor Ernest Maşek – „Karl Rosenkranz şi omologarea estetică a urâtului” în prefaţa cărţii)

Propria părere despre carte: Cartea „O estetică a urâtului” a filozofului german Karl Rosenkranz este una dintre cele mai bune cărţi despre manifestările atât de neaşteptate, dar atât de evidente uneori ale urâtului, o adevărată şi incontestabilă teorie cu privire la ceea ce ne creează o ciudată senzaţie de dizgraţie, de hidos, de scârbos, de josnicie, de absurd, de rău, de grosolan, de slăbiciune, de ordinar, de fărădelege, de fantomatic, de dizarmonie, de asimetrie, de incorectitudine, de desfigurare, de dezgustător,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de involuţie, şi nu în ultimul rând de diabolic, asta ca să păstrez întocmai exprimările scriitorului. Nu este întâmplător faptul că Rosenkranz plasează urâtul, între „frumos” şi comic, lucru pe care îl aflăm încă din titlul cărţii, dar şi din declaraţiile sale ulterioare, care compun această scriere fascinantă şi cutremurătoare: „Urâtul nu poate fi conceput decât ca o medie între frumos şi comic. Comicul nu este posibil fără un ingredient de urât, pe care îl absoarbe şi îl recompune în libertatea frumosului. […] Frumosul trece prin urât, spre a ajunge la comic. […] Frumosul este, aşadar, la intrare, prima graniţă a urâtului; comicul, la ieşire, cea de a doua. Frumosul exclude de la sine urâtul, comicul, dimpotrivă, fraternizează cu urâtul, îl epurează însă totodată de elementele respingătoare prin aceea că lasă să i se vadă relativitatea şi nulitatea în raport cu frumosul”. Fără a intra prea mult în terminologia filozofică a ideii de urât prin raportarea la frumos, nu pot spune decât că opera lui Rosenkranz este radicală, abordând acest subiect din absolut toate perspectivele, epuizându-l complet până la anihilare. Consider „Estetica urâtului”, drept una dintre cărţile care nu ar trebui să lipsească din biblioteca materială şi mentală a niciunui filozof sau artist autentic. Este o carte capitală în înţelegerea ideilor care au marcat secole întregi de existenţă umană. Şi poate că tocmai această readucere şi repunere în lumină a unei părţi întunecate a omenirii, adică însăşi ideea în sine de urât, marchează o premieră în istoria artei şi filozofiei. Pe final, nu pot spune decât că Rosenkranz a deschis una din căile fundamentale şi înnoitoare de înţelegere a dialecticii valorilor, contribuind în mod remarcabil la cristalizarea idealului estetic modern.

10-04. ‘13 nr.4 /20

La Expoziţia Festivalului International A.R.T.E., Iaşi – 9 Martie 2013 Prof.Mihai Păstrăguş

Sub patronajul Ministerului Educaţiei Naţionale, Uniunii Artiştilor Plastici – Filiala Iaşi, Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi, al Inspectoratului Şcolar Judeţean Iaşi, cât şi al altor instituţii locale, sâmbătă 9 martie, a fost vernisată, simultan, la Iaşi – sala Cupola şi la Chişinău - Galeria Universităţii Pedagogice „Ion Creangă”, expoziţia de arte vizuale cu participare internaţională A.R.T.E (Arte, Remedii, Tradiţii, Educaţii). Un numeros public ieşean, prezent la vernisaj, a avut prilejul să admire creaţii artistice din mai toate genurile şi stilurile artelor vizuale (pictură, grafică, sculptură, tapiserie, ceramică, artă fotografică etc), semnate de nume consacrate ale genului. (Observaţiile şi constatările se vor referi numai la expoziţia din Iaşi, cea din Chişinău fiind în atenţia altor persoane). O expoziţie cuprinzătoare, cum e cea susamintită, este în esenţă un Weltanschaung, o viziune despre lume exprimată plastic, o situaţie în care artistul şi publicul, întâlnindu-se, constituie un binom creativ în care cele două părţi cooperează şi se sprijină reciproc. Este, am putea spune, o necesitate biunivocă: arta are nevoie de public, iar publicul, lumea, are nevoie de artă. Cunoscutul estetician fenomenolog Mikel Dufrenne52, în celebra sa lucrare Fenomenologia experienţei estetice, sublinia în capitolul Arta şi publicul, că publicul cu acel inefabil apriori emoţional (simţul valorii n.n.), prin prezenţa sa, validează fiinţarea operei de artă, iar prin actul de contemplare recunoaşte 52

Mikel Dufrenne (n. 9 februarie 1910 - Clermont, Oise – d. 10 iunie 1995, Paris) a fost un a fost un filosof și estetician francez, cunoscut ca autor al existențialismului, și este remarcat pentru lucrarea sa: „Fenomenologia experienței estetice” (publicată în 1953, în limba franceză Phénoménologie de l'Esthetique).

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE valoarea operei, în genere, o translează din zona efemerului în zona perenului, o ajută să urce în transcendent. Fiind o viziune diversificată asupra existenţei, în general, arta este, în mod firesc, diversă şi din punct de vedere stilistic, al tehnicilor utilizate, cât şi al tendinţelor pe care le urmează artistul în prezentarea mesajului. Expoziţia amintită este, din această perspectivă, un întreg divers, atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Analizând lucrările expuse am procedat la o ordonare cu caracter epistemic după anumite criterii, din care a primat cel al apropierii de anumite tendinţe-concept. Alcătuirea unei astfel de ordini nu are nicio conotaţie de ierarhie axiologică, ci doar una metodologic-cognitivă. Perenitatea clasicismului. Un prim grup de lucrări prezentate în expoziţia festivalului de arte vizuale de la Iaşi, inspirate din clasicism, păstrează forma obiectului reprezentat integral sau parţial, şi autorii lor consideră pe bună dreptate curentul drept punctul de plecare, platforma de pe care decolează orice experiment artistic modern, dar, în actul de creaţie, se orientează spre una din tendinţele existente, spre mitologie sau istorism, romantism sau impresionism etc, în cazul lui Aurel Istarti:

Aurel Istrati - Arhondaricul mănăstirii Bârnova

şi Sorin Otânjac – Mănăstire; Elena FloareşCojenel, cu inepuizabila inventivitate şi fantezie se orientează spre tipologii umane, inspirate de psihologia socială (Micul vagabond); Portretele lui Gheorghe Maftei, Maria Mănucă şi Isabela Călin vizează, cu mijloace artistice, metamorfoza umanului în oglinda timpului, conducând la nostalgii de tip romantic.

10-04. ‘13 nr.4 /20

Elena Floareş - Cojenel – Micul vagabond

Peisajele Silviei Anton, Otiliei Chiriac şi Elenei Şoltuz, construite în stiluri şi cu mijloace diferite, dezvăluie sensibilităţi optic impresive la feeriile naturii. O notă aparte pe această tendinţă o constituie Simfonia siderală, semnată de Nicolae Ciochină, un peisaj care, în egală măsură, invocă romantismul cât şi nota lirică degajată din actul ştiinţific al cunoaşterii spaţiului cosmic. Frumosul degajat din aceste lucrări, demonstrează, că formula frumosului clasic nu şi-a epuizat nici pe departe posibilităţile de a ne încânta, depinde de inspiraţiile şi sensibilităţile artiştilor. Explorarea mimesisului rodeşte din belşug numai atunci când este dublat de un înflăcărat poesis, când artistul plastic are un inepuizabil potenţial poetico-filosofic şi dovedeşte aptitudini expresive. În astfel de împrejurări, clasicismul este în permanentă resurecţie. Existenţa onirică! Într-o oarecare opoziţie, sau mai exact, ca o supralicitare a actului interpretativ cu extindere la domenii considerate de unii non-artistice, este, ceea ce numim oniricul imaginile păstrate din starea de vis. În actul de creaţie şi interpretare artistică intră în joc cu poziţii, roluri şi funcţii diferite, chiar complementare, fantezia, ludicul, imaginaţia şi visul. Tot mai mulţi artişti contemporani sunt tentaţi să exprime, poate sub influenţa cercetărilor de psihologie, sau a simplei curiozităţi, „obiectele” şi situaţiile din lumea visului, considerate până mai ieri, o zonă inefabilă cu ciudăţenii de genul absurdului, cu situaţii paradoxale. Artistul, poet, muzician sau pictor, care încearcă exprimarea acestei „lumi” nu se substituie nici medicului psihiatru – când oniricul provine din patologic -, nici ştiinţei în general. El încearcă o exprimare artistică a acestor genuri de experienţă şi existenţă cu multe faţete. Abordarea acestui mod

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de a vedea solicită în mare măsură fantezia, imaginarul, ceea ce artiştilor nu le displace. Fiecare artist în creaţia sa visează, mai mult sau mai puţin. Se poate vorbi chiar şi de un temperament oniric, mai ales pentru artiştii care preferă visarea ca manieră de pregătire a creaţiei. Poeţii sunt cel mai elocvent exemplu. Visarea pentru artist este o formă de fantazare necenzurată. S. Freud53, fondatorul psihanalizei, scria în romanul său Cazul Dora54, că a folosit visele acestei tinere cu accese de isterie pentru a-i preciza diagnosticul. Cu acest prilej afirma că visele sunt trăiri care au o libertate necenzurată. Dar în actul visării există două momente: visarea nocturnă care nu poate fi controlată şi visarea ca reverie diurnă cu potenţial poetic. Aceasta din urmă este utilizată de artişti în actul de creaţie. Prima formă este folosită de artişti doar pentru a reflecta şi a interpreta existenţa fenomenului cu parametrii săi psiho-morali. În expoziţia de care vorbim sunt mai mulţi artişti tentaţi de oniric. În primul rând Atena Simionescu mi se pare cea mai apropiată de acest subiect. În tabloul său intitulat Vis, găsim două zone: una - exprimată mai clar, cuprinzând elemente care se tolerează, aranjate într-o logică naturală, iar cea de-a doua zonă - cenuşie, imprecisă şi cu elemente abia perceptibile care sunt juxtapuse ilogic, dezordonat, incoerent, suprarealist – exprimând visul fiziologic nocturn, imposibil de controlat.

Atena Simionescu – Vis

Din aceeaşi zonă îi identificăm cu subiecte apropiate pe Ioana Palamar cu Visare şi Ochiul, 53

Sigmund Freud (n. 6 mai 1856, Freiberg, astăzi Příbor/Republica Cehă - d. 23 septembrie 1939, Londra) a fost un medic neuropsihiatru evreu austriac, fondator al școlii psihologice de psihanaliză. Vezi şi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sigmund_Freud 54 Cazul Dora, Editura „Jurnalul Literar", (1994).

10-04. ‘13 nr.4 /20

Adriana Micu-Podoleanu – Nocturnă, Adrian Boz – Miraj, Adriana Boz – Mirabilis, Ofelia Huţul - Vis îngrădit, unde foloseşte visul cu funcţie de metaforă pentru a defini o stare socială (lipsa de libertate), Leonard Istrate – Sărutul umbrei argintii, Valentin Sava - Trepte de apă spre Kogaionon (recurge la vis pentru a identifica locul tainic unde Dacii luau decizii cruciale, cât şi maniera de a ajunge la acesta).

Valentin Sava – trepte spre Kogaionon

Un important număr de lucrări au fost create de pictori în larga plajă a fantasticului. Se cunoaşte că în arta contemporană există o tendinţă destul de robustă care dezvăluie frumosul prin plăsmuirea unui univers ce există în realitatea dată sau una exotică, prin construirea unei alte realităţi la scara imaginaţiei sau prin amestecul elementelor realiste cu cele supranaturale – rezultând o realitate himerică. Fantasticul se articulează cu natura şi este coerent cu el însuşi, dar nu logic. Se bazează pe disproporţie, diform şi stranietate. Primul estetician care a dezvăluit posibilitatea artistică al unei astfel de realităţi a fost Denis Diderot55, urmat de Hegel, intuit foarte bine de Jules Verne şi a fost inclus în rândul categoriilor estetice de către Karl Rosenkrantz la 1853. Plăsmuiri artistice de acest gen găsim la pictorul german din secolul XV, Hieronymus Bosch, pictorul spaniol Goya, scriitorii Kafka şi Gogol etc. În fapt, acest gen de creaţie se bazează, fie pe lumea reală 55

Denis Diderot (n. 5 octombrie 1713, Langres (Champagne-Ardenne) - d. 31 iulie 1784, Paris) a fost un filosof și scriitor francez. A fost o figură complexă a iluminismului francez, având o influență majoră asupra spiritului raționalist al secolului al XVIII-lea. A primit o educație iezuită și a renunțat la o carieră în drept, dedicându-se studiului și scrisului. În 1745, împreună cu D'Alembert, Diderot a început să editeze Encyclopédie, un proiect celebru, care i-a inclus aproape toți scriitorii francezi iluminiști importanți.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 57

10-04. ‘13 nr.4 /20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE combinată în forme nefireşti, bizare, fie pe contrastul dintre lumea reală şi cea imaginară, sau pur şi simplu prin prefigurarea unei lumi asimetrice cu realitatea noastră umană. Toate aceste manifestări cu sens metafizic se constituie într-un realism fantastic. Ca facultate de a reprezenta mental o realitate stranie, artistul cu o imaginaţie bogată se va „hazarda” să creeze ceea ce numai în mintea sa există, sau într-un supranatural necunoscut (zona cunoaşterii luciferice). Fantasticul şi oniricul se intersectează într-o anumită măsură, dar nu se identifică decât în zona visului. Creaţiile artistice din zona fantasticului, ca şi cele din zona oniricului, orficului sau raţionalismului liric, fiind producţii ale imaginaţiei şi gustului artistic, lărgesc sfera esteticului şi se înscriu în creaţia cu valenţe axiologice, de neignorat, cu atât mai mult cu cât mai toate artele contemporane, începând cu literatura şi continuând cu muzica, teatrul, baletul, filmul etc. le cultivă pe scară largă şi au un public sensibil şi în creştere.

Ofelia Huţul – Vis... Mariana Boz – Poezia structurilor

Pictura Compoziţie, semnată de Felix Aftene se identifică, neîndoielnic, cu zona fantasticului, înrudit cu marii H. Bosch şi Fr. Goya, dar şi cu realismul fantastic contemporan. Fiinţe himerice populează un spaţiu straniu, construit simetric cu spaţiul uman, dar cu însuşiri de un straniu exotic. Imaginile care populează spaţiul plastic sunt percepute ca nişte ideograme ale angoasei. Pe aceeaşi coordonată se înscriu, cu particularităţi şi individualizări, cât şi cu subiecte diferite şi Luiza Calu – Portret fantastic, Constantin Tofan – Oraşul părăsit, Dumitru Drăgan – Ursitoarele, Zamfira Bârzu – Roze, Paula Neagu – Com-

poziţie (grafică), Liviu Adrian Ene – Zarurile istoriei, o compoziţie inspirată de fantastic pe tema ultimei conflagraţii mondiale; Adina Tofan – Miniaturi cu flori, păsări, chiparoşi şi păuni, compoziţie în fantastic de sorginte orientală.

Luiza Calu – Portret fantastic

Atracţia Orficului. Pictorii pe care i-am găsit compatibili cu această orientare contemporană, nu diferă esenţial prin forme şi compoziţii de cei menţionaţi anterior, ci doar prin accentul şi importanţa pe care o dau culorii, prin tendinţa de a construi echivalente plastice la notele muzicale, practic prin muzicalizarea culorilor. Acest sens a apărut în 1912 şi i se datorează poetului Guillame Apollinaire56, care referindu-se la pânzele lui Robert Delaunay57, Les Fenêtres, a fost încântat de caracterul lor liric, considerându-le un echivalent pictural al poeziei muzicale inventate de Orfeu. Se considera că pictura de acest gen, în speţă cea abstractă din context, prin armonia cromatică a creat un echivalent la abstractele sunete muzicale, şi aşa a apărut Cubismul orfic, ca a 4-a formă de cubism. Termenul s-a răspândit şi a cuprins şi pictura noncubistă. Aşadar, ceea ce numim pictură orfică nu este altceva decât o artă vizuală (în principal pictura şi tapiseria) în care formele, ritmurile şi dezvoltările pleacă din pictura însăşi, mai ales din 56

Guillaume Apollinaire, pseudonimul literar al lui Wilhelm Albert Vladimir Apollinaris de Kostrowitzky, (n. 26 august1880, Roma - d. 9 noiembrie 1918, Paris) a fost poet, prozator și critic de artă. Mama sa a fost o nobilă poloneză dar identitatea tatălui este incertă. 57 Robert Delaunay (12 aprilie 1885 Paris – d.25 octombrie 1941), pictor francez, inițiator al orfismului (nume dat de Guillaume Apollinaire), orientare artistică derivată din cubism, care aspiră către primatul culorii ca mijloc de detașare a luminozității și a dinamismului. Delaunay și-a construit tablourile folosind, preponderent, contrastul cromatic simultan, recompunând formele (seria Tour Eiffel), pentru a ajunge într-unele din operele sale la reprezentări abstracte (Forme circulare, Ritmuri infinite).

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 58

10-04. ‘13 nr.4 /20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE armonia culorilor, fiind în final şi un fel de voce a luminii. Astfel, Viorica Toporaş cu Cântec trist, Florenţa Ionescu – Elegie, Alina Mardare –În luna lui martie, Dan Popa – Contraste contemporane, Liliana Năstas Brătescu – Duplicitate, Manuela Pavel – Pasărea Kaa, Merişor Dominte – Alt început, Zamfira Bârzu – Roze, Marcela Larionescu – Odă bucuriei alcătuiesc un grup distinct care fac din culoare o harpă cântând, inducând stări orfice, evident în sens contemporan. E de menţionat că erau şi în Antichitatea greacă stări orfice, dar acestea erau provocate de o serie de practici iniţiatice în vederea „vieţii viitoare”, prin sunete muzicale, imnuri liturgice, teogonii şi învăţături morale, însă noi nu le avem în vedere pe acestea.

– Electrocardiogramă, Gabriel Obreja – Scriitură, Bogdan Marcu – Instalaţia, au performat în relevarea şi valorizarea sintaxei poetice a liniilor, suprafeţelor, volumelor şi diagramelor – construind imagini într-un spaţiu axiolografic cu efect, deopotrivă, emoţional şi raţional.

Marcel Chaniţă – Metamorfoză

Zamfira Bârzu - Roze

Pictura metafizică, o formă a raţionalismului liric. Grupul de lucrări polarizate în jurul acestei sintagme, nu are legătură cu mişcarea apărută în 1917, Pintura metafisica, în Italia, fiind doar o simplă coincidenţă. Legătura cu metafizica este situată doar pe linia sublinierii şi reprezentării semnificaţiilor semantice conţinute în spaţiul plastic înrudit şi învecinat cu creaţiile ştiinţifice, arhitecturale, cât şi cu cele tehnice contemporane. Are însă o anumită legătură cu raionismul, care făcea o sinteză între cubism, futurism, orfism şi opart, accentuând pe efectele lirice ale razei de lumină, cât şi pe valoarea lirică a liniei. Semnatarii lucrărilor din această expoziţie, care au mers pe o nouă axă paradigmatică, Mariana Boz – Poezia structurilor, Liliana Năstas-Brătescu – Duplicitate, Marcel Chaniţă – Metamorfoză, Eugen Goraş – Structuri vegetale, Dora Grădinaru – Şantier, Bogdan Gavrilean – Semnul semnelor, Ioana Palamar

Organizatorii, managerul general - Ofelia Huţul, cât şi C-tin Tofan, Mariana Boz, Raluca Hreniuc, Gheorghe Gheorghiţă-Vornicu, împreună cu echipa managerială de la Chişinău – Eleonora Brigalda şi Ştefan Popa, merită felicitaţi pentru calitatea educativă şi culturală a proiectului, pentru efortul organizatoric.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ÎN VIZITĂ LA NEGUSTORUL DE ILUZII de Octavian Lupu

În prăvălia negustorului de iluzii sunt multe articole de interes pentru oricine doreşte să dea o altă culoare lumii în care trăieşte. Etichetate frumos, cu denumiri dintre cele mai năstruşnice, cutiile cu produse sunt aşezate pe rafturi încăpătoare fără a se respecta o anumită ordine. După cum mirajul îmbracă formele cele mai neaşteptate plăsmuind imagini de vis acolo unde nu se află decât un pustiu prăfuit, tot astfel licori nenumărate radiau sclipiri atrăgătoare pentru cunoscători şi profani. Într-una din aceste zile m-am decis să merg şi eu la faimosul negustor pentru a afla mai multe despre leacurile pe care le oferea la un preţ adaptat oricărui gen de client. Nu îi ştiam numele, cum de altfel nu l-am aflat nici ulterior, şi de aceea îl voi denumi pur şi simplul „negustorul”. Dacă nu îl ştii încă, nu te mira. Cu siguranţă că te-ai întâlnit şi tu cu el, dar poate nu ţi-a fost clară identitatea sa. Însă fără îndoială, deja ai folosit multe dintre produsele sale. Prin urmare, am intrat în modesta sa prăvălie cu aerul celui care ştie exact ce caută. De aceea, de îndată ce l-am zărit în spatele tejghelei l-am abordat direct: - Te salut cu deosebită stimă dragul meu negustor! Iată, m-am întors să te rog să-mi recomanzi din leacurile tale pentru cea mai recentă problemă cu care mă confrunt. Iluzia Puterii şi a Bogăţiei - Ce anume te preocupă, iubitul meu client? După cum bine ştii, magazinul meu este deschis tot timpul. Ba chiar, de mai mulţi ani m-am extins în toate colţurile lumii graţie noilor posibilităţi ce miau fost oferite. -Te referi cumva la noile tehnologii de comunicaţii? l-am întrebat intuind într-o mare măsură răspunsul. „M-am gândit eu că nu vei rata ocazia, epocală - i-aş spune - de a intra în casele tuturor oamenilor de pe planetă folosind Internetul. Marketingul direct este mai eficient în zilele noastre decât utilizarea unei nesfârşit de ramificate reţele de intermediari.”

10-04. ‘13 nr.4 /20

„Da, corect!” mă aprobă zâmbitor. „Mă adaptez situaţiilor schimbătoare de la o epocă la alta. Nu stau niciodată pe loc. Comerţul cu iluzii trebuie să continue. Fără el istoria nu ar mai fi posibilă. Îţi dai seama,” continuă el, „că istoria nu ar mai fi interesantă dacă nu ar exista posibilitatea de a vinde şi cumpăra iluzii. Ce anume ar mai anima pe dictatorii din toate timpurile, dacă nu ar avea mereu înaintea lor Iluzia Puterii pe care au comandat-o din belşug de la mine?” „Sau,” am continuat eu, „ce ar face toţi oamenii influenţi ai planetei, dacă nu ar avea Iluzia Bogăţiei la îndemână? O licoare ca aceasta nu cred că se mai poate găsi pe pământ!” „Mă bucură faptul că mi-ai înţeles jocul. Ca de fiecare dată, îţi ofer ocazia de a te alătura acestui negoţ prosper. Vei avea o parte consistentă şi, poate, vei deveni şi tu un mare negustor, aşa cum sunt eu.” Câteva Articole Lipsite de Interes „Poţi să îmi oferi Iluzia Nemuririi? Cred că aş putea folosind-o să instaurez o nouă religie. Deja văd cum mulţimile ar alerga spre mine dând năvală călcându-se în picioare şi dorind să pună mâna pe conţinutul ei. Cu cât ar bea mai mult, cu atât ar deveni mai dependenţi, iar în final aş putea să îmi întemeiez o afacere subsidiară interesantă, nu-i aşa?” „După cum poţi singur observa, ţi-aş putea vinde acest preţios articol în schimbul unui anumit procent din afacerea pe care ţi-ai deschide-o. Dar fiind nesigură viaţa, chiar şi pentru un modest negustor de iluzii, ar trebui să îmi garantezi cu ceea ce ai tu mai scump o astfel de tranzacţie,” răspunse calm negustorul. „Îţi mulţumesc pentru ofertă, dar cred că nu sunt încă pregătit să mă angajez în această direcţie. Mai degrabă aş avea nevoie de un sfat din partea ta.” Am făcut o pauză după care am reluat: „Mai precis, am observat faptul că oamenii din jurul meu au devenit insensibili la tot ceea ce încerc să le transmit în scris sau prin viu grai. De fapt, nu este vorba numai de valorile pe care încerc să le transmit, ci în principal constat o crasă ignorare a unor subiecte de maxim interes pentru viaţa pe care o trăim.” Negustorul de iluzii a zâmbit larg, iar ochii i-au strălucit cu ironie. După aceea râse discret,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE afişând o calmă condescendenţă: „Nu cumva ai încercat să vinzi acele articole lipsite de iluzie şi de interes numite: Bine, Adevăr şi Frumos? Dacă aşa ai făcut, atunci ai cuvântul meu că nu mă miră faptul că nu ai avut succes!” „Dar le-am ambalat frumos şi cu grijă! Am alcătuit cu meticulozitate, răbdare şi multă trudă materiale bine gândite şi atractiv întocmite. Iniţial m-am gândit că sunt prea serios în exprimare şi am trecut la o abordare mai dinamică. Am schimbat de zece ori forma, dar degeaba. Am studiat zeci de cărţi, unele procurate cu mare cheltuială din cealaltă parte a lumii, dar în zadar! Audienţa a rămas nesemnificativă. În plus, cu cât depuneam mai mult efort, cu atât se micşora numărul celor care îmi citeau articolele sau îmi ascultau videoclipurile.” Jocul Iluziei prin Puterea Sugestiei M-am oprit din vorbire fiindcă instantaneu s-au aprins lămpile din tavan inundând cu lumină întreaga încăpere. Rafturile pline cu iluzii străluceau şi mai puternic. Culori de curcubeu se revărsau din toate părţile şi o muzică plăcută se auzea venind din nişte difuzoare plasate undeva în partea superioară a încăperii. Ambianţa era plăcută. O senzaţie de căldură te învăluia primitoare asemenea braţelor unei curtezane iscusite. Toate simţurile erau încântate şi aţâţate de proiecţia conţinutului ciudatelor sticluţe cu licori felurite. Fără însă a da atenţie acestor detalii, am continuat: „De fapt, nu am dorit să apelez la jocul iluziei. Am crezut că expunerea directă şi sinceră va genera un binevenit impact. Spune-mi, te rog, unde am greşit? De ce anume suferă semenii mei şi de ce sunt complet ignorat? Un autor fără cititori este ca un actor ce joacă în faţa unei săli fără spectatori. Este o imagine deprimantă şi cred că voi abandona în cele din urmă acest meşteşug.” „Ai venit pentru un sfat, dar cred că mai degrabă ai nevoie de remediile mele,” îmi răspunse cu bunăvoinţă negustorul. „De ce încerci să pui în lumină Binele, când ai putea să oferi pur şi simplu licoarea numită Iluzia Binelui? Toţi ţi-ar fi recunoscători! Nu îţi dai seama? Ai aduce alinare la mulţi oameni prin cuvinte meşteşugite şi idei atrăgătoare pe înţelesul tuturor!”

10-04. ‘13 nr.4 /20

„Dar în ce constă această Iluzie a Binelui? Nu este de fapt doar proiecţia unor lucruri desprinse de realitate? Nu este doar o amăgire?” am întrebat dorind să aflu răspunsul până la capăt. „Nu neapărat,” reluă negustorul. „Sugestiile sunt la fel de valabile ca realitatea însăşi. Imaginaţia se interpune mereu în evaluarea lumii în care trăieşti. Ce poate fi rău în a-i oferi puţină culoare şi astfel să o faci mai interesantă?” Spiritul Monden şi Vedetismul „Deja mă duce gândul la toată industria aservită spiritului monden, sau vedetismului, cum i se mai zice,” am replicat, reflectând la cele spuse. „Astfel, faima devine lucrul cel mai de dorit. Succesul ia imediat locul efortului de a progresa moral pe parcursul vieţii. Se mai adaugă vanitate din belşug şi este gata licoarea miraculoasă!” „Trebuie să înţelegi că fără acest miraj, oamenii ar muri de plictiseală,” accentuă negustorul. „Există o nevoie continuă după divertisment. Lucrurile inventate plac, în timp ce Adevărul este dureros. Mai bine ai oferi Iluzia Adevărului. Ai putea afirma şi cea mai mare nerozie. Cu toate acestea oamenii te-ar asculta şi te-ar urma. Astfel, ai deveni un mare lider de opinie şi ai accede în structurile superioare ale societăţii.” „Da, dar astfel aş promova falsitatea, iar, în final, eu însumi aş fi prins în capcana obţinerii succesului cu orice preţ,” am murmurat lipsit de convingere. Imediat a apărut înaintea mea o femeie deosebit de frumoasă. Talia ei era subţire şi unduioasă. Picioarele erau lungi şi armonioase. Părul era bogat, iar mâinile aveau o delicateţe aparte. În plus, hainele erau croite după ultima modă. Însă nu am putut să observ prea multe detalii, fiindcă deodată chipul ei s-a transformat şi am zărit în schimb o persoană încercănată, cu multe riduri pe faţă, prematur îmbătrânită şi cu pielea zbârcită. Hainele au căpătat imediat o tentă demodată şi învechită. Tot aspectul ei devenise respingător. Contrariat, negustorul dispăru pentru câteva clipe din încăpere ieşind pe o uşă ştiută doar de el. Nu trecură decât vreo câteva minute şi frumoasa femeie reapăru în toată splendoarea ei. Chipul zbârcit dispăruse ca prin farmec. Între timp negustorul se întorsese în

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cameră: „Cineva a aprins din greşeală Lampa Adevărului,” se scuză el, „şi astfel a anulat efectul Iluziei Frumuseţii,” continuă el. „Ce poţi să faci cu ucenicii din ziua de astăzi? Sunt curioşi nevoie mare şi cum văd un buton, imediat îl apasă pentru a vedea ce se întâmplă,” spuse mai mult pentru sine. „Şi când te gândeşti că pot să am clienţi în salon, iar toată joaca aceasta la butoane îmi poate ruina întreaga afacere. Câtă indisciplină!” murmură nemulţumit mai departe. Am înţeles de îndată că succesul marilor şi micilor producători din industria cosmetică se bazează în principal pe folosirea Iluziei Frumuseţii, încorporată în toate produsele lor. De fapt, în loc să caute căi autentice de înfrumuseţare a fiinţei umane, aceşti oameni de afaceri se mărginesc doar să corecteze superficial aparenţele, oferind o iluzie în locul realităţii. Jocul Periculos al Iluziei „M-am lămurit,” i-am răspuns cu promptitudine. „Este clar că îmi oferi doar iluzii pe care să le inoculez semenilor mei. Nu voi face acest lucru. Prefer să rămân singur asemenea Cassandrei58, decât să fac aşa ceva. Totuşi, sfatul tău este interesant, cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. Abia acum reuşesc să-mi explic succesul incredibil al mediocrităţii, ascensiunea socială a persoanelor lipsite de caracter şi atracţia irezistibilă a vedetelor ce îşi expun fără ruşine nuditatea corpului şi lipsa de inteligenţă a minţii!” „Faci aşa cum doreşti,” îmi răspunse negustorul fără a fi afectat de afirmaţiile mele. „După cum bine ştii, eu sunt un negustor de iluzii. Nimic în afară de iluzii nu vei găsi în magazinul meu. Însă nu

10-04. ‘13 nr.4 /20

uita,” continuă el, „gustul realităţii este amar, suprafaţa frumuseţii este aspră, priveliştea ei este dezolantă, iar sunetele emise de ea sunt sinistre! Puţini pot să o privească în faţă, adică aşa cum este ea de fapt. Realitatea este o femeie urâtă şi lipsită de atracţie. Fără jocul abil al iluziei va fi greu să trăieşti împreună cu ea, să o strângi în braţe, să o iubeşti şi să i te dăruieşti!” Am plecat în grabă fără să îmi iau rămasbun, tulburat de aceste ultime cuvinte. În oglinda din faţa prăvăliei am avut însă impresia că preţ de o clipă am zărit o personalitate impunătoare, însă imediat a dispărut şi nu a rămas decât imaginea obişnuită a ceea ce sunt de fapt. Cineva din greşeală aprinsese Lampa Adevărului la intrare şi uitase să o mai stingă. Cu toate acestea, mi-am iubit de o mie de ori mai mult înfăţişarea de om aflat la „vârsta de mijloc”, decât proiecţia cosmetizată a ceea ce nu am fost şi nici nu voi fi vreodată. Am făcut bine respingând oferta negustorului? Nu îmi pot da seama, însă din acea clipă mam decis să întreb pe toţi cei din jurul meu, indiferent de persoană: „Care sunt iluziile pe care le hrăneşti în viaţa ta?” Octavian Lupu /Bucureşti/ 21.03.2013

58

În mitologia greacă, Casandra (greacă Κασσάνδρα Kassándra este fiica lui Priam și a Hecubei, sora geamănă a lui Helenos. Zeul Apollo, îndrăgostit de ea, i-a promis să îi ofere darul de a prezice viitorul cu condiția de a accepta să i se dăruiască. Casandra a acceptat și a primit harul zeului, dar odată instruită nu și-a mai ținut promisiunea. Atunci Apollo a blestemat-o ca nimeni să nu creadă profețiile ei. Casandra era, în general, o prezicătoare inspirată, ca Pitia și Sibila. Profețiile Casandrei sunt menționate în fiecare din momentele importante ale întâmplărilor de la Troia: la venirea lui Paris ea a prezis că acel tânăr avea să aducă ruina cetății. Mai târziu, când Paris s-a întors cu Elena, ea a prezis că acea răpire va duce la distrugerea Troiei. S-a opus din toate puterile, fiind susținută de prezicătorul Laocoon, ideii de a introduce în cetate calul de lemn lăsat de greci pe plajă, cunoscut sub numele de Calul Troian… însă la fiecare din prezicerile ei, nu a fost crezută. În timpul devastării Troiei, ea însăși s-a refugiat în templul Athenei, dar a fost urmărită de Aiax, fiul lui Oileu.

Casandra

Elena din Troia

(tablouri de Evelyn De Morgan59)

59

Evelyn De Morgan/ Evelyn Pickering/ n. august 1855 – d. 2 Mai 1919) pictoriţă britanică, aparţinând curentului pre-raphaelian.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE RENAŞTEREA ŞI RAFAEL SANZIO60

61

62

Rafael a fost un pictor și arhitect de seamă al Renaşterii italiene, unul din cei mai mari artişti ai tuturor timpurilor, deşi moartea sa prematură a pus capăt unei cariere excepționale. Raffaello Santi, devenit cunoscut ca Rafael Sanzio (sau, simplu, Rafael), s-a născut în primăvara anului 1483, la 26 sau 28 martie, în orașul Urbino. Tatăl său a fost Giovanni di Santi di Pietro, pictor de curte al principilor de Montefeltro. Urbino a fost în timpul Renaşterii un important centru al vieții culturale italiene. Rafael a crescut într-un mediu foarte receptiv la artă, primul său profesor fiind chiar tatăl său, (poate nu prea remarcabil ca pictor), dar, fără îndoială, un bun pedagog. La vârsta de unsprezece ani, Rafael rămâne orfan. Nu se ştie dacă la vremea aceea frecventa deja la Perugia atelierul lui Perugino, dar este sigur că prezenţa sa în cercul marelui pictor datează din 1496. Rafael îşi ajuta maestrul în realizarea a numeroase comenzi, de aceea pe unele tablouri ale lui Perugino63 criticii înclină să recunoască urmele penelului său. În anul 1500,

numele lui Rafael este menţionat într-un contract cu titulatura de „magistru", ceea ce dovedeşte măsura talentului său, căci este rar ca un tânăr de 17 ani să fie recunoscut ca maestru. Când Rafael soseşte la Florenţa în anul 1504, gloria artei florentine începuse să pălească, dar dovezile epocii sale de aur mai erau încă vii. Rafael studiază stilul vechi al lui Masaccio64, cuceririle lui Leonardo da Vinci şi Michelangelo, ceea ce l-a dus la obținerea unor rezultate strălucite şi la perfecționarea propriului stil. Dar pentru Rafael, a cărui ambiție era uriaşă, Florenţa începe să se dovedească a fi prea mică. În această perioadă, la Roma, arhitectul Bramante65 începe lucrările de construcție a Bazilicii Sfântul Petru. Bramante, care era şi el originar din Urbino, îl sfătuieşte pe Papa Iuliu al II-lea să-l angajeze pe Rafael la Vatican. Rafael soseşte la Roma, la sfârşitul anului 1508 sau începutul lui 1509 şi se apucă de lucru fără întârziere. Ia parte la decorarea „stanze"-lor - camerele apartamentului papal din Vatican - unde se păstraseră şi decoraţiile altor artişti. Stilul fin şi generos al lui Rafael l-a încântat în aşa măsură pe Papă, încât a dat ordin să fie acoperite cu vopsea picturile altor maeştri, pentru ca gloria realizării frescelor din acele încăperi să-i revină exclusiv lui Rafael. Execuţia acestei lucrări durează până în anul 1517. Picturile şi decorațiunile sale grandioase stârnesc admirația locuitorilor Romei.

60

Cunoscut și ca Rafael sau Raffaello, (n. 6 aprilie 1483, Urbino; d. 6 aprilie 1520, Roma). 61 Rafael - Autoportret - Galleria degli Uffizi, Florenţa 62 Rafael - Portretul lui Baldassare Castiglione (1515) - Muzeul Luvru, Paris 63 Pietro di Cristoforo Vannucci, zis il Perugino sau Pietro Perugino (n. cca.1450, Città della Pieve - d. februarie 1523, Castello di Fontignano) a fost un pictor renascentist italian, reprezentant al „Școlii din Umbria”. În operele sale, primite cu entuziasm din partea contemporanilor, se reunesc naturalismul și claritatea lui Andrea del Verrocchio cu luminozitatea și aspectul monumental din operele lui Piero della Francesca. Perugino a exercitat o influență puternică asupra picturii italiene din perioada de vârf a Renașterii, ceea ce se poate observa cel mai bine în creația celui mai strălucit elev al său, Rafael Sanzio, care va duce la perfecțiune tehnica de desen a maestrului său.

10-04. ‘13 nr.4 /20

66

Creşte repede şi renumele lui Rafael, astfel încât primeşte nenumărate comenzi. Artistul realizează multe portrete - cum este cel al lui Baldassare Castiglione sau al Donei Velata - pictează o serie 64

http://ro.wikipedia.org/wiki/Masaccio. Donato di Pascuccio d'Antonio, cunoscut sub numele de Bramante, (n. 1444, Monte Asdrualdo - d. 11 martie 1514, Roma), a fost un pictor și arhitect italian, considerat, alături de Michelangelo și Rafael, una dintre cele mai mari personalități artistice ale Renașterii italiene 66 Rafael - Portretul lui Francesco Maria della Rovere (1514) Muzeul Czartoryski, Cracovia. 65

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de Madone de un farmec fără egal. Când în 1514 Bramante moare, noul Papă, Leon al X-lea, îi încredinţează lui Rafael conducerea lucrărilor de construcţie a Bazilicii Sfântul Petru. Roma, care a ajuns acum capitala Renaşterii italiene, este în acelaşi timp şi oraşul celor mai strălucitoare monumente din Antichitate. Papa dorea să glorifice această epocă şi îl însărcinează pe Rafael să execute desene despre Roma antică. Din păcate această ultimă lucrare nu o mai poate duce la bun sfârşit, deoarece la 6 aprilie 1520, în vârstă de numai 37 de ani, Rafael moare subit. Giorgio Vasari, biograful artiştilor Renaşterii italiene, el însuşi pictor, notează:

arată spre pământ. Aceste gesturi pot fi interpretate drept contrare: idealismul primului este opusul doctrinei filozofice a naturii pe care o afirmă celălalt. Tavanul cu casete al clădirii aminteşte de noua Basilică Sfântul Petru pe care Bramante tocmai o construieşte.

„Când a dispărut acest artist nobil, arta s-a oprit în loc ca şi cum ar fi orbit".

67

La scurtă vreme după sosirea sa la Roma, Rafael începe lucrările de decorare a camerelor din Vatican, cunoscute ulterior sub numele de Le Stanze di Raffaello. Aici ia naştere una din cele mai importante creaţii ale sale, Şcoala Ateniană. La cererea personală a Papei, frescele din Stanza della Segnatura abordează temele: Adevărul, Bunătatea şi Frumuseţea. În scena în care este înfăţişat Parnasul, Rafael identifică Frumusețea cu muzica şi poezia, Bunătatea este exprimată de virtuțile fundamentale, iar Adevărul, legat de noţiunea raţiunii, este reprezentat de grupul filozofilor din Atena antică. Şcoala din Atena este o alegorie a filozofiei. În centrul tabloului apare Platon, ţinând într-o mână dialogul Timaios, iar cu cealaltă mână arătând spre cer, lumea ideilor desăvârşite, alături de el Aristotel ţine în mâna stângă Etica, iar cu dreapta

10-04. ‘13 nr.4 /20

68

Rafael a pictat numeroase compoziții în care apare figura Fecioarei Maria în diferite ipostaze. În 1507, când mai era încă la Florența, pictează Madona cu sticlete, restaurată mai târziu de Rodolfo Ghirlandaio69. În tabloul Madonna dell'Impannata, Fecioara Maria şi Pruncul Iisus sunt înconjuraţi de Sfânta Elisabeta, Sfânta Ecaterina și Sfântul Ioan Botezătorul. Grație culorilor calde, opera respiră bucurie şi calm, luminată de zâmbetul senin al pruncului.

70

Madonna di Foligno (1510) şi Madonna

Sixtină (1513) arată bogăţia culorilor, eleganţa fi-

gurilor şi îndrăzneala în invenţia compoziţiei, caracteristică perioadei romane a lui Rafael, iar Madonna della Sedia este una dintre cele mai renumite picturi ale lui Rafael. Formatul circular conferă tabloului un aer deosebit de familiar, rotunji68

Rafael - Madonna Sistina (1513) - Gemäldegalerie, Dresda. Ridolfo Ghirlandaio (sau Ghirlandajo) (n.14 februarie 1483 – d. 6 iunie 1561) a fost un pictor italian din perioada renascentistă, fiul lui Domenico Ghirlandaio. 70 Rafael - Madonna della Sedia (1514) - Galleria Palatina, Florența. 69

67

Rafael - Şcoala ateniană (1509-1510) - Frescă, Stanza della Segnatura, Vatican.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mea figurilor creează senzația de legănare. Foarte omeneşti sunt gestul matern, plin de dragoste al Mariei şi mişcarea micului Iisus, precum şi îmbrăţişarea lor, care subliniază esența intimă a scenei. Lucrarea este îmbogățită de efecte cromatice din tonuri calde, vii, pline de lumină. Rafael pune culorile aproape senzual, creând acea strălucire care umple tabloul de seninătate liniştitoare. *** Decorațile palatului din Vatican îi aduc repede celebritatea. Bancherul Agostino Chigi îi încredințează lui Rafael decorarea sălii Galateei din Villa Farnesina, proaspăt construită. Nereida Galateea, figură fermecătoare a mitologiei grecoromane, este fiica oceanidei Doris și a zeului marin Nereus. Galateea este curtată de uriașul ciclop Polyphemos, care încearcă să o seducă. Ea îl respinge deoarece este îndrăgostită de frumosul păstor Akis. Când însă află că Polyphemos este fiul zeului Poseidon, Galateea - de teamă - încearcă să-şi ascundă disprețul sub vălul bunăvoinței.

10-04. ‘13 nr.4 /20

Fiind în slujba Vaticanului, dar primind şi comenzi particulare, Rafael - în afara nenumăratelor Madone - a pictat numeroase compoziții pe teme religioase, răspunzând cerinţelor epocii sale. Tehnica folosită a fost fie uleiul pe lemn, fie fresca. Prima pictură a lui Rafael purtând semnătura artistului este Logodna Fecioarei Maria (u/l. 1504), comandată de familia Albizzini pentru biserica San Francesco di Città din Castello, realizată sub puternica influență a lui Perugino. Rafael zugrăveşte această scenă cu multă minuțiozitate din punctul de vedere al cromaticii şi al punerii în spațiu, figurile sunt însă prea rigide, ceea ce afectează încărcătura misterioasă a compoziţiei. În anul următor, 1505, pictează cele două tablouri Sfântul Mihail şi satana şi Sfântul Gheorghe şi balaurul, cu o tematică asemănătoare, dar deosebite în ceea ce privește realizarea artistică, arătând cât de mult a evoluat Rafael într-un răstimp atât de scurt. În timp ce în primul tablou se constată mai puţină eleganţă şi vioiciune, în al doilea Rafael a ştiut să înfăţişeze strălucit dinamismul luptei, căreia îi contrapune blândeţea peisajului care închide fundalul îndepărtat.

71

Scena se desfăşoară pe mare. Carul-scoică tras de delfini este înconjurat de tritoni şi nereide. În car, în poziție trumfală, stă Galateea. Cu măestria sa, Rafael ştie să releve din scena prezentată întreaga expresie conținută în ea. În mişcarea trupurilor se simte o incredibilă energie. Culorile sunt splendide, albastrul strălucitor al cerului şi marea de smarald, licărind de pete luminoase, constituie fundalul frescei. Rafael a preluat modul de zugrăvire a corpurilor de la Michelangelo, cu care, poate, s-a luat la întrecere în privința redării anatomiei, musculaturii şi mişcării.

72

Lucrarea Punerea în mormânt a fost comandată lui Rafael de Atalanta Baglione, în amintirea fiului său care şi-a pierdut viața într-o luptă la Perugia. După mai multe peregrinări, pictura este în prezent expusă în Galleria Borghese din Roma. Compoziția este remarcabilă, amintind sculpturile cu tema Pietà ale lui Michelangelo. În 1514, Rafael pictează compoziția intitulată Sfânta Cecilia, la cererea Elenei Duglioli dall'Olio pentru biserica San Giovanni in Monte din

Tematica religioasă la Rafael 72 71

Rafael - Triumful Galateei (1512) - Frescă, Villa Farnese, Roma.

Rafael - Punerea în mormânt (1507 - Ulei pe lemn, Galleria Borghese, Roma.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Bologna. Datorită realizării necanonice a sfinţilor şi a îngerilor, pictura nu poate fi considerată ca o compoziţie sacră. În plus, o noutate surprinzătoare o constituie „natura moartă", alcătuită de instrumentele muzicale, ce închide partea inferioară a tabloului.

10-04. ‘13 nr.4 /20

reprezentanți ai ei. Rafael a lăsat în urma sa o operă impresionantă. Încă în timpul vieții a fost considerat unul din cei mai mari artişti ai epocii. Deşi a avut o viaţă scurtă, a crescut numeroşi discipoli, printre care talentatul Giovanni da Udine74. Multe generații de tineri pictori învață din desenele sale ce se găsesc în numeroase muzee ale lumii. Ingres i-a purtat toată viața o nemărginită admiraţie şi a copiat cele mai bune opere ale sale. Chiar şi Delacroix75, care era mai interesat de efectele cromatice decât de fineţea desenului, se inspiră în tabloul său Izgonirea lui Heliodor nemijlocit din fescele lui Rafael din Vatican.

73

Pictând Sfânta Ecaterina, Rafael renunță la zugrăvirea atributelor ce însoțesc persoana sfintei; liniile ușor curbate sunt caracteristice atât corpului, cât şi cutelor veşmântului său. Figura sfintei, cufundată în extaz, se desprinde clar din peisajul scăldat în lumina caldă a soarelui, în timp ce în mişcarea ei se descoperă o anume senzualitate. Tabloul intitulat Apoteoza sau Schimbarea la faţă a fost comandat de cardinalul Giulio de Medici în 1517, pentru catedrala din Narbonne. Tabloul a fost readus la Vatican în 1815 şi a trebuit să sufere două restaurări. Pictura evocă concomitent două scene biblice: în partea de sus se vede schimbarea la faţă a lui Iisus pe muntele Tabor în prezența apostolilor copleşiţi de cele văzute, jos se întâmplă o minune, un copil posedat de diavol se vindecă. Atmosfera spaimei ce domină partea de jos a compoziției contrastează cu aspectul părții superioare, acolo unde străluceşte lumina ce radiază din trupul lui Iisus. Moştenirea lui Rafael Din tinereţe, Rafael a crescut în bogata atmosferă a culturii umaniste a Renaşterii. A slujit această cultură şi s-a slujit de ea, pentru ca, în final, să devină unul dintre cei mai iluștri

73

Rafael - Schimbarea la faţă (1518-1520) – u/lemn, Muzeul Vaticanului, Roma.

Rafael/

„Cap de Apostol” - Rafael76

Autor:Viorela Codreanu Tiron

74

Giovanni Nanni, de asemenea, Ricamatori Giovanni cunoscut sub numele de Giovanni da Udine (1487-1564), a fost un pictor și arhitect italian născut în Udine. Ca student şi asistent a lui Rafael se ocupa mai mult de părţile decorative. 75 Ferdinand Victor Eugène Delacroix (n. 26 aprilie 1798 - d. 13 august 1863) a fost un important pictor francez din perioada romantismului. 76 Desenul reprezintă un studiu realizat de Rafael în secolul al XVI-lea pentru ultimul său tablou, „Apoteoza" (denumit în alte cercuri "Schimbarea la faţă"), care este expus la Muzeul Vaticanului din Roma.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-04. ‘13 nr.4 /20

Editura Humanitas Editura Contemporanul În 1937 Marina Ţvetaieva află, dintr-o scrisoare, că Sofia Holliday a murit în 1934. Împreună cu fiul ei Mur, pleacă în Sudul Franţei. Stau în mica localitate din Gironda, Lacanau, renumita staţiunea balneară Lacanau Océan. Începe să-şi scrie recviemul de proză poetică, Povest’ o Sonecike. Între trăirea şi rememorarea prieteniei trecuseră 18 ani. Întreaga vară a anului 1937 se află, pentru Ţvetaieva, sub semnul primăverii din 1919. Povestirea ei o consideră „cântecul lebedei”.

Mihail Arţâbaşev „Precum, peste aproape o jumătate de veac, romanul Lolita îi va aduce lui Nabokov nimbul celebrităţii […], tot aşa romanul Sanin (1907), prin scandalul iscat în jurul lui, prin dimensiunea şi durata aprigei tevaturi (cu polemici incendiare, inclusiv cu procese penale sub învinuirea de pornografie, în diverse ţări, unde cartea a fost tradusă), a avut o valoare de unicat în istoria literaturii ruse din secolul al XX-lea, iar autorul lui a intrat în galeria nemuritorilor.” (Dumitru Bălan)

Pentru prima dată tradusă din niponă, o proză poetică devenită clasică, de o intensitate emoţională extremă. „Când am deschis plicul, am crezut că în sfârşit a sosit protestul stârnit de Puşca de vânătoare, de care aproape că uitasem de tot. S-o fi găsit vreun vânător care să aducă obiecţiile aşteptate şi binemeritate. Mi s-a făcut iar inima cât un purice, dar, pe măsură ce citeam, miam dat seama că nici nu visasem la elogiul de care aveam parte.” Yasushi Inoue, „Puşca de vânătoare“. Traducere şi note de Angela Hondru, volum apărut în colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comanescu.

Editura EuroPress Group Romanul Angelus novus este „o soartă stranie, neasemănătoare cu multe, sau foarte rară, cu întorsături neobişnuite,” este cea a talentatului scriitor albanez Bashkim Shehu. Fiu răsfăţat al celui mai puternic si mai longeviv premier din istoria modernă a Albaniei, care a explorat lumea civilizată atunci când ceilalţi nu îndrăzneau să se gândească la ea, a trecut mai târziu, timp de circa zece ani, prin calvarul închisorii rău famate a ţării, din Burrel. După eliminarea fizică si politică a lui Mehmet Shehu, erou al luptei antifasciste din Spania, comandant legendar în cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar mai apoi cel mai puternic

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE demnitar comunist dupa Enver Hodja, Bashkim şi familia sa au suportat chinurile a persecuţiei. Despre tema persecuţiei sub dictatura comunistă au scris si alţi autori, majoritatea lor însă fiind simpli cetăţeni, care îşi exprimau mâhnirea acumulată, dezvăluiau aspecte înfricoşătoare din viaţa în închisori, îi acuzau pe persecutori, revendicându-si drepturile. Spre deosebire de toţi acestia, autorul romanului Angelus Novus nu acuză în mod direct pe nimeni, nu-şi asumă răspunderea de a se tângui, de a-şi lua revanşa sau de a-şi revendica recuperarea drepturilor pierdute de-a lungul celor zece ani de condamnare politică. Din multimea co-suferinzilor, el îl alege pe Mark Shpendi, un locuitor din îndepărtata regiune NikajMërturi, din nordul Albaniei, un ins cu o minte sclipitoare, deşi cu instruire minimă, întreruptă la Tirana din motive politice.” (Kopi Kyçyku) Traducere de Kopi Kyçyku.

„Prozele scrise de Alina BeiuDeşliu pe marginea insomniilor – croşete rafinatsubtile ale unei Penelope moderne – ne fac să credem că asistăm la un spectacol unic, de o remarcabilă densitate ideatică şi stilistică, spectacol în timpul căruia eul auctorial/eul poetic, pentru a prinde de trena mesajelor încifrate cât mai multe sensuri, gânduri, răscruci obsesiv-ontice, îşi arborează fără voie – în siajul nietzscheean – alte si alte măşti: cea a ego-ului împătimit de sunete, căutând în muzica lui Bach, în nocturnele lui Chopin etc. nu atât alinare, nu atât împlinire, cât alte pretexte de a accede spre lucruri imposibil de priceput…” Aura Christi

10-04. ‘13 nr.4 /20

Una dintre capodoperele brebaniene. „Un producător neobosit de surprize, în spaţiul nostru literar, este Nicolae Breban…” (Gabriel Dimisianu, România literară, nr. 42, 2009) „Nicolae Breban este stăpânit de – şi ajunge să stăpânească el însuşi – voinţa de putere creatoare. Creaţia este, după Fr. Nietzsche, adevărata voinţă de putere. „Cât pot crea – atât exist”, iată relaţia definitorie şi poate chiar sensul vieţii, raliată adânc unei ontologii a artei literare. Scriitorul se teme cel mai mult de insuficienţa voinţei. Întotdeauna a fost îngrozit de un succes de mâna a doua. Un succes a fost faptul că în Franţa i-au fost publicate „romane dificile”, într-un context literar şi istoric defavorabil. (…) Breban trăieşte cu luciditate abisală un „vis estetic”. Urmează, aşadar, şi nu contrazice autonomia esteticului. Omul şi cultura sunt artificioase, nu naturale. El crede că, în esenţă, literatura nu s-a schimbat niciodată de la Homer încoace.” (Marian Victor Buciu) „Un romancier pentru o generaţie a literaturii. Nici un prozator român nu a trăit, după 1960, o evoluţie atât de rapidă. Succesul fulgerător al lui Nicolae Breban nu poate şi nici nu trebuie să fie judecat independent de momentul 1965 al literaturii tinere. O generaţie de povestitori şi de poeţi avea nevoie de un adevărat romancier pentru a-şi consacra, aşa cum se cuvine, strălucirea. Nu de un romancier făcut prin aglomerarea povestirilor, strălucitor pe fiecare pagină, spectaculos prin fiecare personaj al său; generaţia reclamă nu un autor care ştie să povestească, ci un scriitor înzestrat cu vocaţie de romancier: de adevărat constructor.” (Cornel Ungureanu)

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-04. ‘13 nr.4 /20

Sumar luna aprilie, 2013// NR. 4/20 Citatele lunii /p.2 Biografii selective: Fănuş Neagu – autor prof. dr. Viorel Mortu /p. 3 Charlotte Brontë – autor – Viorela Codreanu Tiron /p. 5 Pentru Nichita – Rita Chirian /p. 6 Nichita Stănescu – Ion Ionescu Bucovu /p. 7 Femei celebre - Hariclea Darclée – autor : Ovidiu Cristian Dinică / p. 9 - Marie de Rieu – autor – Viorela Codreanu Tiron /p. 11 Charles Baudelaire – Poezii/p. 12 Dumitru Rosetti Tescanu – autor: George Ionescu /p. 13 (161 de ani de la naştere) Cesar Vallejo – poezie/ trad. A.E. Baconsky /p. 14 Scriitorii de ieri – Vasile Alecsandri – autor: Mihai Ştirbu /p. 15 Petru Făgăraş – poezii bilingve româno-franceze /p. 20 Monseniorul Valdimir Ghika – schiţă portret european – autor: Şt. J.Fay /p. 21 Cesar Vallejo - Piedra Negra sobre una Piedra Blanca /p.24 Interviu – Adalbert Gyuris şi actorul Florin Gabriel Ionescu / p. 25 Antologie de lirică negro-africană O şoaptă care cheamă vântul /p. 28 (selecţie de Rita Chirian) Fernando Costa Andrade Bernard Bindin Dadie Martial Sinda Kawa Apronti Jared Angira Jonathan Kariara Zbigniew Herbert – poezie bilingvă: româno-engleză /p. 31 (Raport la cetatea asediată / Report from the Besieged City) Kosztolányi Dezső – V-am mai spus povestea mea / p. 34 (traducere în l. română Judith Ionescu ) J.W.Goethe – Dragoste fără odihnă /p. 34 (traducere în l. română – Maria Banuş) Incursiune în poezia română contemporană /p. 35 Adriana Weimer /p. 35 Florina Isache /p.36 Lorian Carsochie /p. 37 Cezar Vizniuc /p.37 Cristian Bogdan Blascioc /p. 38 Dan Petruţ Cămui /p. 38 Gheorghe Nicolae Stroia /p. 39 Cristian Neagu /p. 40 Ştefan Alexandru Ciobanu /p.41 Constantin Nicolae Gavrilescu /p. 42 Daniel Dumitru Darie /p. 43 O opinie psiho-istorică - Autor: Cristian Bogdan Blascioc /p. 44 Horia Zilieru – Un Orfeu îndrăgostit de marea poezie - autor: Ion Ionescu Bucovu /p. 45 Mircea Aurel Buiciuc şi traducerile domniei sale Iuri Mamleev – Sectanţii (continuare din nr. 18) /p. 47

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 69

10-04. ‘13 nr.4 /20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Povestea copacului Phoenix – autor: Monica Mureşan /p. 50 (continuare din nr. 19) Muzica şi începuturile civilizaţiei – autor: Lăcrămioara Teodorescu /p. 51 Turneul actorilor Monica Davidescu şi Dan Tudor în Germania /p. 53 (autor Eugen Cojocaru, Germania) Aldyn Alexander despre Karl Rosenberg şi „Estetica urâtului” /p. 54 Expoziţia Festivalului International A.R.T.E., Iaşi – 9 Martie 2013 /p. 55 autor: Prof.Mihai Păstrăguş, Iaşi În vizită la negustorul de iluzii – autor : Octavian Lupu /p. 60 Pictorul Rafael Sanzio /p. 63 Apariţii editoriale /p. 67 Sumar /p. 69 Coperta I - „Woman with a Crow". 1904, Pablo Picasso – Charcoal Coperta II – Mihai Cătrună - compoziţie Desene: Mihai Ion Pînzaru Grafică: Mihai Cătrună Alte picturi din acest număr în ordinea apariţiei în revistă: Pierre-Auguste Renoir Anca Bulgaru Horia Cucerzan Violeta Ifrim Eugenia Mangra Federico Cervelli Aurel Istrati Elena Floareş Rafael

Atena Simionescu Valentin Sava Ofelia Huţul Mariana Boz Luiza Calu Zamfira Bârzu Marcel Chaniţă Evelyn De Morgan/ Evelyn Pickering

Comenzile se pot face la Editura Amanda Edit – prin E-mail : nixi58@gmail.com

Numărul 5/21 va apare 10 mai, 2013 Vă invităm să vizualizaţi şi celelate numere ale revistei pe: www.nomenartis.ro

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 70

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate. 1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text! 2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară des-făşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei). PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!! 3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign. ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor! 2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare! 3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!! Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii copyro !!!!