Anuar amp 36 2014 partea II by Muzeul Judetean de Istorie si Arta Zalau

MODIFICĂRILE ADMINISTRATIV-TERITORIALE DIN NORD-VESTUL ROMÂNIEI ÎNTRE ANII 1950–1960 ROPA LUCIAN*

THE ADMINISTRATIVE-TERRITORIAL CHANGES IN THE NORTHWESTERN PART OF ROMANIA BETWEEN THE YEARS 1950–1960 ABSTRACT: Between 1950–1906 a series of administrative-territorial changes occured in the North-West of Romania, which were the result of the Law of Zoning in 1950 and of the administrative reforms in 1952, 1956 and 1960. As a result of the implementation of the Law of Zoning, some regions arose in the North West of our country: Oradea, Cluj and Baia Mare. Each of these went through several administrative-territorial changes during the sixth decade of the 20th century, changing the extent of the territory and the number of the composing districts. These administrative-territorial developments were the result of the political factor, because the Romanian Communist Party had searched for solutions to better supervise the residents, but they were also influenced by the U.R.S.S. relationship with Romania. Thus, in 1960, as a result of the internal liberalization the names of some regions were changed and they were given traditional names. In the North-West of the country, Oradea region became Crișana, and Baia Mare region became Maramureș. These frequently administrative reorganizations in the North-West of Romania, and also in the whole country between 1950–1960, highlighted the economical inefficiency of the regions, that were false achivements, foreign to the Romanians’ historical tradition. The regions and the districts of Soviet import were abolished in 1968 and replaced by counties.

REZUMAT: În nord-vestul României s-au produs între anii 1950–1960 o serie de modificări administrativ-teritoriale, care s-au datorat Legii Raionării din 1950 și reformelor administrative din anii 1952, 1956 și 1960. În urma aplicării Legii Raionării, în nord-vestul țării noastre au luat naștere regiunile Oradea, Cluj și Baia Mare. Aceste trei regiuni s-au format pe locul a șapte județe din perioada interbelică. Fiecare din cele trei regiuni a trecut prin mai multe modificări administrativ-teritoriale pe parcursul deceniului șase al secolului al XX-lea, schimbându-și întinderea teritoriului și numărul raioanelor componente. Aceste evoluții administrativ-teritoriale s-au datorat factorului politic, deoarece Partidul Comunist Român a căutat soluții să supravegheze cât mai bine locuitorii, dar au fost influențate și de relațiile României cu U.R.S.S. Astfel, în 1960, ca urmare a liberalizării interne, au fost schimbate denumirile unor regiuni cu unele tradiționale. În partea de nord-vest a țării, regiunea Oradea a devenit regiunea Crișana, iar regiunea Baia Mare a fost redenumită regiunea Maramureș. Desele reorganizări administrative din nord-vestul României, dar și din întreaga țară, între anii 1950–1960, au scos în evidență ineficiența economică a acestor regiuni, care erau creații artificiale, străine de tradiția istorică a poporului român. Regiunile și raioanele de import sovietic au fost desființate în 1968, fiind înlocuite cu județele.

KEYWORDS: administrative-territorial reorganization, Oradea region, Cluj region, Baia Mare region, the Law of Zoning.

CUVINTE CHEIE: reorganizare administrativ-teritorială, regiunea Oradea, regiunea Cluj, regiunea Baia Mare, Legea Raionării.

* Profesor de istorie-geografie la Liceul Vocațional Pedagogic „Nicolae Bolcaș” Beiuș; Doctorand la Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării, Universitatea din Oradea. Adresa email: lucianropa@yahoo. com.

ROPA LUCIAN

În deceniul șase al secolului al XX-lea, țara noastră a cunoscut o perioadă dificilă, care a avut ca și con‑ stantă sovietizarea tuturor componentelor societății românești. Pentru a desăvârși stalinizarea României, conducerea de partid comunistă mai trebuia să facă un singur pas – copierea sistemului de organizare admi‑ nistrativ-teritorială din Uniunea Sovietică și implementarea lui în țara noastră. Desigur, că această acțiune nu s-a putut face în chiar primii ani după obținerea puterii de către comuniști, deoarece atunci prioritatea era eliminarea adversarilor politici și consolidarea la putere a Partidului Comunist Român (P.C.R.). După preluarea administrației centrale și locale din țară, în perioada 1948–1950, forurile superioare ale partidului au hotărât că este timpul pentru schimbarea din temelii a organizării administrativ-teritoriale a României. Astfel, în ianuarie 1949 au început discuțiile despre raionarea teritoriului Republicii Populare Române (R.P.R.), deodată cu dezbaterile privind Legea Sfaturilor Populare. În vederea realizării unei noi legi de organizare administrativ-teritorială, conducerea comunistă a țării noastre a apelat la sprijinul consi‑ lierilor sovietici pentru a implementa reforma administrativă. Deși au existat unele voci împotriva acestei reorganizări, în 6 septembrie 1950 a fost impusă Legea nr. 5 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului R.P.R., care prevedea desființarea unităților administrative tradiționale (județe și plăși) și înființarea de regiuni și raioane. Potrivit Legii Raionării, au fost desființate cele 58 de județe și 424 de plăși, acestea fiind înlocuite cu 28 de regiuni, compuse din 177 de raioane, 148 de orașe și 4.052 de comune1. S-a trecut rapid la orga‑ nizarea instituțiilor în teritoriu, astfel că la 8 septembrie 1950 au fost instalate Comitetele Provizorii în regiuni și raioane. În oficiosul Partidului, Scânteia, în numărul din 9 septembrie 1950, pe prima pagină apărea informația potrivit căreia: „În regiunile și raioanele create prin noua împărțire administrativă a teri‑ toriului R.P.R. au fost instalate comitete regionale și comitete raionale de partid. Instalarea a decurs într-un cadru solemn, fiind de față membri ai C.C. ai P.M.R., activiști ai C.C., activiști ai Comitetelor regionale și raionale”2. Comitetul Provizoriu al orașului București a fost instalat pe 15 septembrie 1950, cei 31 de membri ai săi fiind numiți prin hotărârea Consiliului de Miniștri3. La instalarea comitetelor regionale au participat înalți oficiali ai guvernului și partidului. Astfel, la festivitatea instalării Comitetului Provizoriu Regional Cluj, a participat liderul comunist Vasile Vaida, care era ministrul Agriculturii4, iar la instalarea Comitetului Provizoriu Bihor, a venit din partea conducerii centrale deputatul Mihail Florescu, care a definit raionarea teritoriului ca fiind „un act revoluționar” și a apreciat că populația din Bihor „are largi perspective de dezvoltare prin noua împărțire administrativă”5. Sovietizarea țării noastre este evidentă atunci când analizăm denumirile noilor regiuni, putându-se observa faptul că șapte dintre acestea (Baia-Mare, Bârlad, Bucureşti, Galaţi, Rodna, Stalin, Timişoara) au fost denumite în stil sovietic, după numele oraşelor reşedinţă de regiune, încercându-se în acest fel ruperea de tradiția istorică. De asemenea, două dintre raioanele Bucureștiului se numeau Stalin și Lenin, în semn de prețuire pentru cei doi conducători sovietici. Orașul Brașov a primit, în august 1950, numele lui Stalin6. Decretul nr. 211, din 22 august 1950, privind schimbarea numelui oraşului Braşov în oraşul Stalin, suna în felul următor: „Cu începere de la data publicării prezentului decret oraşul Braşov va purta numele de oraşul Stalin, în cinstea marelui geniu al omenirii muncitoare, conducătorul poporului sovietic, eliberatorul şi prietenul iubit al poporului nostru, Legea nr. 5 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române, în Buletinul Oficial al R.P.R., nr. 77, din 8 septembrie 1950, p. 857 2 Scânteia (București), nr. 1832, 9 septembrie 1950, p. 1 3 Ionescu-Gură 2005, p. 182 4 Ibidem 5 Crișana (Oradea), nr. 211, 9 septembrie 1950, p. 4 6 La începutul anilor 1950 în țările lagărului sovietic, 14 orașe au primit numele lui Stalin. Printre acestea se numără: Eisenhuttenstad, botezat Stalinstadt, în Republica Democrată Germană; Varna din Bulgaria, denumit Stalin; Katowice în Polonia, denumit Stalinograd; Dunaujvaros din Ungaria, denumit Stalinvaros etc. (http://steagulrosu.wordpress. com/2011/09/21/brasov-orasul-stalin-rezistenta-victorie/, consultat în data 07.09.2014, ora 18,15) 1

— 348 —

MODIFICĂRILE ADMINISTRATIV-TERITORIALE DIN NORD-VESTUL ROMÂNIEI ÎNTRE ANII 1950–1960

Iosif Vissarianovici Stalin”7. Până acolo a mers dorința de a o rupe cu trecutul încât a apărut și un cântec dedicat orașului Stalin, dar și un afiș în care imaginea este cât se poate de sugestivă: tăblița de la intrarea în oraş pe care scrie „Braşov” este călcată în picioare de către oamenii muncii (simbolizând ideea de ştergere a memoriei), în vreme ce tăblița cu „Oraşul Stalin” tronează falnic între două steaguri roşii8. În 1950 au fost introduse noi unități administrativ-teritoriale, care erau străine de tradiția poporului român și pe care locuitorii le-au receptat ca atare. Pe diriguitorii României nu-i interesa însă acest aspect, ei fiind supuși cu desăvârșire Moscovei. Acest aspect a ieșit în evidență cu prilejul adoptării noului act legis‑ lativ, atunci când liderul comunist Miron Constantinescu declara că noua organizare administrativ-terito‑ rială s-a realizat: „pe baza studiului materialului sovietic, pe baza învățăturii sovietice și pe baza sprijinului pe care ni l-au acordat consilierii sovietici”9. Prin Legea Raionării s-a realizat dezideratul dorit de P.C.R. și anume – sporirea controlului parti‑ dului în teritoriu. Activiștii de partid conduceau administrația locală, astfel politica de la centru era aplicată în teritoriu cu fidelitate. Pe deasupra, controlul asupra populației era mult mai strict decât înainte, organele de represiune putând acționa eficient din centrele raionale. Eficiența economică a Legii Raionării a fost insignifiantă, de altfel acest aspect care punea în relație de cauzalitate dezvoltarea economică cu reforma administrativă a fost subliniat insistent de propaganda de partid doar pentru a-i convinge pe locuitorii României să accepte noile realități. În nord-vestul României, în 1950, au fost create regiunile Bihor, Cluj și Baia Mare, care au înlocuit județele Bihor, Sălaj, Satu Mare, Maramureș, Someș, Cluj și Turda. O situaţie particulară a caracterizat judeţul Bihor în anii 1949–1950. Aceasta a apărut ca urmare a faptului că judeţul fusese împărţit în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940), jumătate revenind Ungariei horthyste, iar cealaltă jumătate a rămas statului român. Cetăţenii români aveau în proprietate tere‑ nuri, care, în urma reatașării Bihorului de Nord la România, în 1944, au rămas pe teritoriul Ungariei. În ace‑ laşi timp, cetăţenii maghiari au rămas proprietari ai unor terenuri pe care nu le mai puteau folosi, întrucât au ajuns în proprietatea statului român. Pentru rezolvarea acestei situaţii s-a recurs la efectuarea unor schim‑ buri de terenuri între cetăţenii români şi cei maghiari. Comitetul Provizoriu al judeţului Bihor a solicitat Tribunalului Bihor să autentifice actele de schimb de terenuri de la faţa locului. Această din urmă instituție s-a conformat și a dat o dispoziţie, la 21 octombrie 1949, judecătoriilor Mixtă Oradea, Urbană Oradea, Mixtă Salonta, Rurală Sălard, Rurală Marghita şi Rurală Săcuieni ca să delege la efectuarea schimburilor de terenuri dintre cetăţenii români şi cei maghiari câte un judecător şi un grefier pentru autentificarea actelor, astfel încât lucrările să decurgă în mod normal10. Ministerul Agriculturii a dat o serie de dispoziții sfaturilor populare din judeţul Bihor privind modul în care urmau să fie efectuate schimburile de teren. S-a decis să fie recompensaţi doar acei cetăţeni români și maghiari care aveau terenuri în zona de frontieră, pe o distanță de 10–15 km de la granița de stat11. În urma centralizării datelor, au fost identificate asemenea situații în 47 de comune din județul Bihor, a căror rezolvare a durat mai mult de un an, încheindu-se la sfârşitul anului 195012. În urma aplicării Legii Raionării pe locul judeţului Bihor a luat naştere regiunea Bihor, în compo‑ nenţa căreia intra, pe lângă judeţul Bihor, şi partea vestică a judeţului Sălaj, precum şi trei comune de la judeţul Cluj. Regiunea Bihor se învecina cu regiunea Arad în sud, cu regiunea Cluj şi Hunedoara în est şi Decretul nr. 211 privind schimbarea numelui oraşului Braşov în acela de oraşul Stalin, din 22 august 1950, în Buletinul Oficial al R.P.R., nr. 73, 22 august 1950, p. 811 8 http://steagulrosu.wordpress.com/2011/09/21/brasov-orasul-stalin-rezistenta-victorie/, (consultat în data 07.09.2014, ora 18,30) 9 Ionescu-Gură 2005, p. 174 10 Arhivele Naționale-Serviciul Județean Bihor (în continuare: A.N.S.J. Bihor), Fond Sfatul Popular al Regiunii Crişana, dosar 43/1950, f. 1 11 Ibidem, f. 141 12 Ibidem, f. 137 7

— 349 —

ROPA LUCIAN

cu regiunea Baia Mare în nord. Regiunea avea un singur oraş de subordonare regională – Oradea, care era şi capitală regională, precum şi trei oraşe de subordonare raională: Beiuş, Salonta şi Şimleul Silvaniei13. Oraşului Oradea îi aparţinea şi comuna Seleuş. Regiunea Bihor a fost împărţită în șapte raioane: Aleşd, cu reşedinţa în comuna Aleşd; Beiuş, cu reşe‑ dinţa în oraşul Beiuş; Marghita, cu reşedinţa în comuna Marghita; Oradea, cu reşedinţa în oraşul Oradea; Salonta, cu reşedinţa în oraşul Salonta; Săcuieni, cu reşedinţa în comuna Săcuieni şi Şimleu, cu reşedinţa în comuna Şimleul Silvaniei. Se poate observa că dacă înainte de raionare judeţul Bihor avea 12 plăşi (Aleşd, Beiuş, Beliu, Ceica, Centrală, Marghita, Salonta, Sălard, Tinca, Tileagd, Vaşcău), acum nu are decât 7 raioane. Drept urmare, întinderea raioanelor va fi mai mare decât a plăşilor. Raionul Aleşd şi-a mărit suprafaţa prin includerea în componența sa a trei comune de la județul Cluj: Ciucea (compusă din satele Ciucea, Vânători), Negreni (formată tot din două sate: Negreni şi Bucea) şi Valea Drăganului cu trei sate (Valea Drăganului, Lunca Vişagului şi Tranişu). Acestui raion i-a fost atașat și satul Valea Târnei de la judeţul Sălaj14. Raionul Marghita a primit de la judeţul Sălaj comunele Boianul Mare, Păţal și Sălacea15, în timp ce raionul Săcuieni și-a mărit întinderea prin includerea a nouă comune tot de la același județ, respectiv comunele: Cheşeru, Curtuişeni, Galospetru, Pişcolț, Şilindru, Şimian, Tarcea, Valea lui Mihai şi Văşad16. Raionul Şimleul Silvaniei, format din 21 de comune, a fost inclus în întregime regiunii Bihor17. Judeţul Sălaj a fost desfiinţat în 1950 şi împărţit între regiunea Cluj, regiunea Baia Mare şi regiunea Bihor. Această soartă au împărtășit-o și alte câteva zeci de judeţe mici din România. Judeţul Bihor a cedat regiunii Arad partea sa sudică, cu un număr de nouă comune, precum și alte două sate (Tămașda și Cărand)18. Comunele care au trecut în componența regiunii Arad au fost următoa‑ rele: Avram Iancu, Archiş, Beliu, Craiova (rebotezată ulterior Craiva), Mărăuş, Susag, Tăgădău, Agrişul Mare și Agrişul Mic19. Regiunea Baia Mare, prin raionarea teritoriului, se învecina cu regiunile Bihor și Cluj în sud, cu regi‑ unea Someș în est, cu U.R.S.S în nord și cu Ungaria în vest. Capitala acesteia era orașul Baia Mare, iar orașele Satu Mare, Sighet, Carei și Cehu Silvaniei aveau rang de orașe de subordonare raională. Regiunea Baia Mare era compusă din raioanele: Baia Mare, Carei, Cehu Silvaniei, Lăpuș, Satu Mare, Sighet și Vișeu20. Această regiune s-a constituit din județele Maramureș și Satu Mare, din partea de nord-vest a județului Sălaj (care a format viitoarele raioane Carei și Cehu Silvaniei), precum și din nordul județelor Someș și Năsăud. Regiunea Cluj, cu reședința în orașul Cluj, era limitată de regiunea Baia Mare în nord, de regiunile Bihor și Arad în vest, de regiunile Rodna și Mureș în est și de regiunea Hunedoara în sud. Era compusă din 8 raioane (Aiud, Câmpeni, Cluj, Dej, Gherla, Huedin, Jibou, Turda) și includea, aproape în întregime, fostele județe interbelice Cluj, Turda și Someș, precum și estul județului Sălaj, care fusese transformat în raionul Jibou. După aplicarea Legii Raionării, în toamna anului 1950, Comitetul Central al P.M.R. și Comisia de Stat a Sfaturilor Populare au primit din partea Sfaturilor Populare, a organizațiilor de masă și a cetățenilor propuneri privind diferite modificări administrativ-teritoriale. Între acestea se numără și acelea ca unele comune să fie declarate orașe21. În nord-vestul României a existat o singură cerere în această categorie, Idem, Fond Sfatul Popular al Raionului Marghita, dosar 29/1951, f. 111 Ibidem, f. 113 Ibidem, f. 118 Ibidem, f. 123 Ibidem, f. 124 Ibidem, f. 31 Ibidem, f. 34 Arhivele Naționale-Serviciul Județean Maramureș (în continuare: A.N.S.J. Maramureș), Fond Comitetul Județean P.M.R. Maramureș, dosar 83/ 1950, f. 6–7 21 Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), Fond Președinția Consiliului de Miniștri. Consiliul de Miniștri 1945–1954, dosar 11/1950, f. 7 15 16 17 18 19 20 13 14

— 350 —

MODIFICĂRILE ADMINISTRATIV-TERITORIALE DIN NORD-VESTUL ROMÂNIEI ÎNTRE ANII 1950–1960

aceasta venind de la locuitorii Huedinului. În urma solicitării făcută de comuna Huedin pentru a deveni oraș, membrii Comisiei Regionale de verificare a contestațiilor în legătură cu raionarea teritoriului R.P.R., din Regionala Cluj, s-au deplasat la fața locului unde au luat legătura cu organele de partid și administrative ale comunei22. Cei trei membri ai Comisiei după ce au purtat o serie de discuții cu reprezentanții Partidului din comună, dar și cu delegatul comunei, au concluzionat că Huedinul trebuie să redevină oraș. Ei au adus mai multe argumente în sprijinul acestei propuneri, printre care acela că Huedinul este un centru în care populația din jur își valorifică produsele agricole și de unde se aprovizionează cu mărfuri agricole și industriale, cel referitor la necesitatea înființării unui liceu (pentru care există inclusiv un local potrivit, care avea și internat), dar și argumentul în care se sublinia faptul că în comuna Huedin există un spital care „este foarte aglomerat de locuitorii munților”. În solicitarea respectivă se pot observa și formulări care erau de natură să provoace o oarecare emoție, care să determine factorii de decizie să ia hotărârea dorită de locuitorii din Huedin: „comuna este un centru electrificat și având resurse în apropiere, ar putea deveni un centru cu industrie”, „populația este nemulțumită de această schimbare, văzând în acest fel că localitatea în loc să se dezvolte regresează”23. Din păcate pentru locuitorii Huedinului, Comisia de Stat pentru aplicarea Legii Sfaturilor Populare a refuzat propunerea ca această localitate a regiunii Cluj să devină oraș24. În anii următori ai deceniului șase al secolului al XX-lea, organizarea administrativ-teritorială a țării noastre a suferit schimbări, care s-au încadrat, însă, în principiile Legii Raionării și care au decurs din poziția P.C.R. față de U.R.S.S. În 1952 a fost elaborată o nouă lege fundamentală, considerată a fi actul constituțional care consfințea aservirea totală a României față de U.R.S.S.25. Această constituție marca și nașterea unei noi entități admi‑ nistrativ-teritoriale și anume Regiunea Autonomă Maghiară, prin care s-a încercat rezolvarea problemei minorității maghiare pe baza principiilor leninist-staliniste26. Regiunea Autonomă Maghiară cuprindea cea mai mare parte a regiunii Mureș și partea estică a regiunii Stalin (de la care primise raioanele: Ciuc, Odorhei, Sfântu Gheorghe și Odorheiu Secuiesc), avea opt raioane, iar centrul ei era la Târgu Mureș27. Raionul Târnăveni al regiunii Mureș, locuit în proporție covârșitoare de români, a fost atașat regiunii Stalin. Potrivit Constituției din 1952, organul de stat al Regiunii Autonome Maghiare era Sfatul Popular, iar organul executiv era Comitetul Executiv, care era ales de Sfatul Popular al Regiunii28. În aceeaşi zi cu publicarea Constituţiei, a apărut în Buletinul Oficial al R.P.R. Decretul nr. 331 privind modificarea Legii nr. 5/1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române29. Potrivit acestuia au fost modificate articolele 9 şi 10 din Legea Raionării30 și, astfel, s-a consfințit desființarea a zece regiuni (Botoşani, Buzău, Gorj, Ialomiţa, Rodna, Putna, Severin, Sibiu, Teleorman şi Vâlcea), astfel numărul final al acestora a ajuns la 18. Se poate explica această nouă modificare administrativă prin faptul că regimul comunist a urmărit să realizeze o maximă concentrare şi centralizare a puterii politice. În partea de nord-vest a țării noastre au fost menținute cele trei regiuni create în 1950, dar acestea și-au mărit suprafața prin înglobarea unor raioane din regiunile vecine. Astfel, regiunea Baia Mare a devenit mai întinsă prin preluarea unei părți din vestul regiunii Rodna, care a format raioanele Lăpuș și Vișeu. De asemenea, a fost înființat un nou raion, și anume Tășnad31. Arhivele Naționale-Serviciul Județean Cluj (în continuare: A.N.S.J. Cluj), Fond Comitetul Regional P.M.R. Cluj, dosar 54/ 1950, f. 1 23 Ibidem 24 Ibidem, f. 29–36 25 Focşeneanu 1992, p. 113 26 Cioroianu 2005, p. 104 27 A.N.S.J. Bihor, Fond Sfatul Popular al Raionului Marghita, dosar 30/1951, f. 11 28 Țincă 1997, p. 77 29 Decretul nr. 331 privind modificarea Legii nr. 5/1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române, în Buletinul Oficial al R.P.R., nr. 50 din 27 septembrie 1952, p. 471–472 30 Ibidem 31 A.N.S.J. Maramureș, Fond Comitetul Județean P.M.R. Maramureș, dosar 83/ 1950, f. 14 22

— 351 —

ROPA LUCIAN

Regiunea Oradea şi-a păstrat caracteristicile din 1950. Avea un singur oraş de subordonare regională (Oradea) şi opt raioane. Două raioane au suferit unele modificări: raionul Aleşd (comunele Ciucea şi Valea Drăganului au trecut la regiunea Cluj)32 și raionul Şimleul Silvaniei, care a pierdut patru comune (Bănişor, Cizer, Crasna, Stârciu) în favoarea raionului Zalău, din regiunea Cluj33. O modificare administrativă s-a produs și în cadrul raionului Beiuş, unde a fost înfiinţată comuna Dobreşti, compusă din satele Dobreşti şi Luncasprie34. Regiunea Cluj și-a mărit întinderea prin includerea a șase noi raioane: trei dintre acestea provenite de la desființata regiune Rodna (Bistriţa, Beclean şi Năsăud), iar două raioane au fost preluate de la regiunea Mureș (Sărmaş şi Luduş). Tot acum a fost înființat un nou raion, respectiv Zalău35. Regiunii Cluj i s-au atașat de la regiunea Mureș raioanele și comunele majoritar românești: raionul Luduș în întregime, cea mai mare parte a raionului Reghin, vestul raionului Târgu Mureș și câteva comune din raionul Gheorgheni36, astfel urma să devină cea mai întinsă regiune a țării37. Cererile unor raioane și comune de a-și schimba reședința au fost avizate în perioada august-octom‑ brie 1952, deci după implementarea reorganizării administrative. O asemenea solicitare a venit din partea locuitorilor comunei Bidiu, din regiunea Cluj, care au cerut ca reședința comunală să fie mutată din satul Bidiu în satul Corvinești, dar fără schimbarea denumirii comunei, cerere care a fost acceptată38. În urma acestei comasări, aproape în fiecare regiune a crescut numărul raioanelor: Baia Mare avea opt raioane faţă de șapte, Cluj 14 faţă de opt, iar regiunea Oradea și-a păstrat numărul de raioane din 195039. Crearea de noi raioane s-a datorat nu doar desfiinţării celor zece regiuni, ci şi ca urmare a deciziilor luate de conducerile regionale de a înfiinţa mai multe asemenea unități administrative. Consecința acestei decizii a dat posibilitatea autorităților statului să exercite un control mai strict asupra locuitorilor. Se mai poate observa că patru dintre regiuni şi-au schimbat numele faţă de anul 1950, și anume: Prahova, rebotezată Ploieşti; regiunea Argeş, redenumită Piteşti; regiunea Bihor, care a luat denumirea de regiunea Oradea și regiunea Dolj, care a primit numele de regiunea Craiova. Acum toate regiunile purtau numele oraşului de reşedinţă, care era si cel mai important centru industrial al regiunii. Astfel, era imitat, întrutotul, modelul sovietic. Consolidarea puterii P.C.R. la nivel național în primii ani ai deceniului șase al secolului al XX-lea a devenit evidentă inclusiv prin modificarea care s-a adus organizării administrativ-teritoriale a României în ianuarie 1956, când au fost deființate două regiuni40. Centralizarea excesivă este indiscutabilă şi s-a făcut cu scopul de a nu da posibilitatea ca în teritoriu să se facă auzite alte voci decât cele ale activiştilor de partid. În urma acestei rectificări administrative, numărul regiunilor țării noastre a ajuns la 16, fiind supri‑ mate regiunile Arad şi Bârlad41. Cele două regiuni au fost atașate regiunilor vecine: regiunea Bârlad a fost împărţită între regiunile Iaşi şi Galaţi, iar regiunea Arad a revenit regiunilor Oradea și Timişoara42. Regiunea Oradea, după ce primise de la desfiinţata regiune Arad trei raioane (Gurahonţ, cu centrul raional la Sebiş; Ineu, cu centrul în oraşul Ineu şi raionul Criş, cu centrul în comuna Chişineu Criş), a ajuns 34 35 36 37 32 33

40 41 38 39

A.N.S.J. Bihor, Fond Sfatul Popular al Raionului Marghita, dosar 30/1951, f. 124 Ibidem, f. 128 Ibidem, f. 125 A.N.S.J. Cluj, Fond Comitetul Regional P.M.R. Cluj, dosar 54/ 1950, f. 19–22 A.N.I.C., Fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 72/1951,f. 11–12 Una din direcțiile urmate în cadrul acestei reorganizări administrative era aceea ca regiunile Iași, București, Timișoara, Craiova și Cluj să fie mărite și întărite pentru că aveau ca și reședințe orașe importante din punct de vedere politic, economic și cultural. Cf. Ibidem, f. 11. Ibidem, dosar 513/1952, f. 57 Ropa 2009, p. 80–81 Nistor 2000, p. 131 Decretul nr. 12 cu privire la modificarea Legii nr. 5/1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române, în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale a R.P.R., nr. 1 din 10 ianuarie 1956, p. 3–4 A.N.S.J. Bihor, Fond Colecţia de Hărţi, dosar 129/1956, f. 39 — 352 —

MODIFICĂRILE ADMINISTRATIV-TERITORIALE DIN NORD-VESTUL ROMÂNIEI ÎNTRE ANII 1950–1960

la un număr de 10 raioane (Săcuieni, Marghita, Şimleu, Aleşd, Oradea, Salonta, Beiuş, Gurahonţ, Ineu, Criş). Prin desprinderea din raionul Beiuş a raionului Lunca Vaşcăului, cu centrul în Ştei, regiunea Oradea a ajuns să aibă, în cele din urmă, 11 raioane43. De la regiunea Cluj, regiunea Oradea a luat comunele de munte: Arieşeni, Gârda de Sus, Scărişoara şi satele Popionci, Lăzeşti, Faţa-Lăzeşti, Iarba Rea şi Sfoartea44. Toate aceste comune şi sate din „Ţara Moţilor” au intrat în componenţa raionului Lunca Vaşcăului. Regiunea Cluj nu a suferit modificări administrativ-teritoriale în 1956, păstrându-și cele 14 raioane, care erau împărțite în 11 orașe și 327 de comune. De asemenea, regiunea Baia Mare și-a păstrat numărul raioanelor existent în 1952. Ca urmare a dispoziţiei care a venit de la centru, Sfaturile Populare ale regiunilor Oradea, Cluj și Baia Mare au cerut Sfaturile Populare Raionale să realizeze monografii ale raioanelor, pe care apoi să le trimită conducerii regionale. Se urmărea, în acest sens, să se obţină o imagine concretă şi detaliată a realităţilor locale, în scopul formării unei imagini de ansamblu asupra întregului teritoriu al ţării. Se dorea, totodată, colectarea unor informaţii exacte cu privire la rezultatele care au apărut în urma emiterii noilor acte legis‑ lative, din 1952 şi 195645. Spre exemplu, Sfatul Popular al raionului Marghita s-a achitat într-un timp scurt de sarcina primită, realizând monografia raionului, din care aflăm că acesta are 19 comune şi 48 de sate46. Şi Sfatul Popular al raionului Oradea a realizat acea monografie minimală, din care rezultă că raionul este împărţit în 81 de sate şi 3 cătune, grupate în 27 de comune47. Sfatul Popular al raionului Salonta a realizat o monografie mai amănunţită, care cuprindea şi informaţii despre istoricul constituirii raionului. Aflăm de aici că raionul a luat fiinţă la 1 octombrie 1950, prin desfiinţarea Comitetului provizoriu al plăşilor Salonata şi Tinca. Structura acestuia a suferit modificări în 1954, odată cu efectuarea unor schimburi de comune și sate cu raionul Oradea48 și în 1956, când a primit de la raionul Beiuș patru comune 49. În 1960, conducerea comunistă a României a adus noi modificări organizării administrative a ţării noastre, aceasta datorându-se noilor raporturi cu U.R.S.S. Gheorghiu-Dej a reușit să-și consolideze poziția la conducerea partidului și a inițiat o politică cu caracter național. A eliminat sovromurile în 1954, iar în 1958 a obținut retragerea trupelor şi a consilierilor sovietici din România. Deasemenea, a desființat sis‑ temul de livrări obligatorii a produselor agricole50. La Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român, care a avut loc în 20–25 iunie 1960, condu‑ cerea de partid, în frunte cu Gheorghiu-Dej, a fost aleasă în unanimitate de cei 1100 de delegaţi51. „Al doilea dezgheţ” al lui Hrusciov i-a îngrijorat profund pe comuniştii români, care şi-au construit o platformă a antidestalinizării în jurul conceptelor de industrializare, autonomie şi mândrie naţională52. Gheorghiu-Dej a proclamat, încă o dată, faptul că destalinizarea a avut loc în Republica Populară Română, prin epurările care avuseseră loc în 1952 şi 1957. Pentru a fi mai convingător, Dej propunea îndepărtarea tuturor statuilor lui Stalin şi interzicerea practicilor de a se da străzilor sau instituţiilor numele unor persoane aflate în viaţă. Oraşul Stalin și-a reluat vechiul nume, acela de Braşov, iar regiunile ţării au primit nume tradiţionale53. Consecința acestei politici a fost reorganizarea teritorială din 1960, dar aceasta nu a însemnat renunțarea la modelul sovietic, ci, cel mult, o oarecare retușare a acestuia. Liberalizarea internă s-a manifestat şi prin revenirea la denumirile tradiţionale ale regiunilor. Astfel, prin Legea nr. 3 pentru îmbunătăţirea împărţirii administrative a teritoriului Republicii Populare Române, emisă 45 46 47 48 49 50 51 52 53 43 44

Ibidem Ibidem Idem, Fond Sfatul Popular al Raionului Marghita, dosar 238/1958, f. 3 Ibidem, f. 8 Idem, Fond Sfatul Popular al Raionului Oradea, dosar 269/1964, f. 8 Idem, Fond Sfatul Popular al Raionului Salonta, dosar 6/1960, f. 1 Ibidem Fischer-Galaţi 1998, p. 179 Kunze 2002, p. 173 Tismăneanu 2005, p. 205 Cioroianu 2005, p. 217 — 353 —

ROPA LUCIAN

în 24 decembrie 1960, opt dintre regiunile ţării şi-au schimbat numele, preluând denumirile unor provincii istorice româneşti: regiunea Piteşti a devenit regiunea Argeş, regiunea Oradea a devenit regiunea Crişana, regiunea Timişoara ia numele de regiunea Banat, regiunea Constanţa a fost rebotezată cu numele Dobrogea, regiunea Stalin ia vechea denumire de regiunea Braşov, regiunea Craiova a primit numele de Oltenia, regi‑ unea Baia Mare şi-a schimbat numele în regiunea Maramureş, iar Regiunea Autonomă Maghiară şi-a com‑ pletat numele în Regiunea Mureş – Autonomă Maghiară54. Celelalte opt regiuni ale țării noastre (Bacău, Bucureşti, Cluj, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Ploieşti, Suceava) şi-au păstrat denumirea inițială. Direcția organizatorică a C.C. al P.M.R., împreună cu Direcția de orientare și control pentru administrația locală de stat a Consiliului de Miniștri, a realizat un studiu, în 1960, privind eficiența unor raioane și a făcut propuneri privind desființarea celor considerate ineficiente economic. În cadrul regi‑ unii Crișana au fost desființate raioanele Săcueni și Lunca Vașcăului, ale căror 30 de comune au trecut în componența raioanelor Marghita și Beiuș, din cadrul aceleiași regiuni. Deasemenea, raionul Câmpeni, din regiunea Cluj, a avut aceeași soartă55. Regiunea Maramureș a pierdut raionul Tășnad, care a fost împărțit între raioanele Carei, Satu Mare și Cehu Silvaniei. Orașului Baia Mare i-au fost incluse șapte comune și un oraș de subordonare raională de la raionul Șomcuța Mare, deoarece pe teritoriul acestora se aflau între‑ prinderi miniere și forestiere, despre care se aprecia, în documentele emise de conducerea P.C.R., că „sunt legate de întreprinderile orașului, iar Baia Mare va deveni un și mai puternic centru industrial”56. Potrivit acestor hotărâri, regiunea Crişana va avea un număr de nouă raioane: Gurahonţ, Ineu, Criş, Beiuş, Salonta, Oradea, Aleşd, Şimleu şi Marghita. Statut de oraşe raionale aveau localitățile Beiuş, Salonta, Şimleul Silvaniei, Ştei, Nucet şi Vaşcău (ultimele trei fuseseră declarate așezări urbane în 1956). Oraşul Ştei a luat numele de Orașul Dr. Petru Groza, în memoria primului şef de guvern comunist, care murise în 195857. Regiunea Maramureș era formată tot din nouă raioane (Baia Mare, Carei, Cehu Silvaniei, Lăpuș, Oaș, Satu Mare, Sighet, Șomcuța Mare, Vișeu), un oraș de subordonare regională-Baia Mare și opt orașe de subordonare raională. Regiunea Cluj a suferit modificări administrativ-teritoriale în 1960 prin desființarea raioanelor Cluj, Beclean, Jibou și Sărmaș (incluse în raioanele vecine ale regiunii Cluj) și prin trecerea a două raioane (Luduș și Sărmaș) la Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară58. De asemenea, au trecut unele comune în componența orașelor Cluj și Turda, pe considerentul că în acest fel vor exista condiții mai bune pentru aprovizionarea populației acestora cu produse agro-alimentare59. Regiunea era acum formată din nouă raioane (Aiud, Bistrița, Câmpeni, Dej, Gherla, Huedin, Năsăud, Turda și Zalău), două orașe regionale (Cluj și Turda), 12 oraşe raionale și 290 de comune60. Desele reorganizări ale regiunilor României între anii 1950–1960 au trădat nu doar politica dusă de comunişti în problema administrării teritoriului, politică care a evoluat spre centralism excesiv şi birocraţie, ci şi ineficiența acestor regiuni ca unităţi economice. Specialiştii comuniști s-au văzut nevoiţi să recunoască, măcar parţial, ineficienţa economică a regiunilor. Ei au constatat faptul că regiunile României nu aveau același nivel de dezvoltare economică și că în unele dintre ele există legături de producţie şi de schimb foarte slabe. De asemenea, s-a concluzionat faptul că o regiune economico-geografică se formează într-o perioadă îndelungată, în cursul unui întreg proces istoric, prin acţiunea legilor economice. Astfel, o regiune economico-geografică nu poate lua naștere doar prin hotărâri ale puterii de stat61.

56 57 58 59 60 61 54 55

A.N.S.J. Bihor, Fond Colecţia de Hărţi, dosar 129/1956, f. 39 A.N.I.C., Fond C.C.al P.C.R.-Cancelarie, dosar 52/1960, f. 249–250 Ibidem, f. 229–231 A.N.S.J. Bihor, Fond Colecţia de Hărţi, dosar 129/1956, f. 41 A.N.I.C., Fond C.C.al P.C.R.-Cancelarie, dosar 52/1960, f. 266–272 Ibidem, f. 271 Ibidem, f. 266 Geografia economică a R.P.R. 1957, p. 322 — 354 —

MODIFICĂRILE ADMINISTRATIV-TERITORIALE DIN NORD-VESTUL ROMÂNIEI ÎNTRE ANII 1950–1960

Copierea modelului stalinist în organizarea administrativă a ţării s-a dovedit neproductivă, speci‑ aliştii români admițând că întreg teritoriul ţării nu depăşea ca întindere o regiune economico-geografică obişnuită din U.R.S.S. S-a confirmat, astfel, faptul că regiunile şi raioanele au fost create nu atât pentru a se impulsiona dezvoltarea economică a ţării, ci cu scopul ca partidul conducător să poată controla mai bine teritoriul României. După cum fuseseră introduse noile unităţi administrative în 1950, pentru că evenimentele politice o ceruseră, tot din aceleași considerente s-a renunţat, ulterior, la aceste creaţii artificiale. Aceasta s-a datorat, mai ales, faptului că România se îndepărta vizibil de politica Moscovei, dorind să-şi câştige independenţa în lagărul comunist. Frecventele reorganizări administrativ-teritoriale din nord-vestul României, între anii 1950–1960, au scos în evidență eșecul politicii P.M.R.-ului în problema împărțirii administrative a teritoriului național. Regiunile și raioanele erau creații artificiale, străine de tradiția istorică a poporului român, tocmai de aceea au fost desființate în 1968, fiind înlocuite cu județele. Bi blio gra fie : IZVOARE INEDITE: Arhivele Naționale Istorice Centrale: Fond: Președinția Consiliului de Miniștri. Consiliul de Miniștri 1945–1954; Fond: C.C.al P.C.R. – Cancelarie; Fond: Președinția Consiliului de Miniștri. Arhivele Naționale-Serviciul Județean Bihor: Fond: Sfatul Popular al Regiunii Crişana; Fond: Sfatul Popular al Raionului Marghita; Fond: Sfatul Popular al Raionului Oradea; Fond: Sfatul Popular al Raionului Salonta; Fond: Colecţia de Hărţi. Arhivele Naționale-Serviciul Județean Cluj: Fond: Comitetul Regional P.M.R. Cluj. Arhivele Naționale-Serviciul Județean Maramureș: Fond: Comitetul Județean P.M.R. Maramureș. Buletinul Oficial al R.P.R.: nr. 73, din 22 august 1950; nr. 77, din 8 septembrie 1950; nr. 50, din 27 septembrie 1952; nr. 1 din 10 ianuarie 1956. ZIARE ȘI PERIODICE: Scânteia (București): nr. 1832, 9 septembrie 1950. Crișana (Oradea): nr. 211, 9 septembrie 1950. LUCRĂRI GENERALE: Cioroianu 2005 – A. Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, București, Editura Curtea Veche, 2005. Fischer-Galaţi 1998 – S. Fischer-Galaţi, România în secolul al XX-lea, Iași, Institutul European, 1998. Focșeneanu 1992 – E. Focşeneanu, Istoria constituţională a României 1859–1991, București, Editura Humanitas, 1992. Kunze 2002 – T. Kunze, Nicolae Ceaușescu,o biografie, București, Editura Vremea, 2002. Tismăneanu 2005 – V. Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, București, Editura Polirom, 2005. Țincă 1997 – O. Țincă, Constituții și alte texte de drept public, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 1997. LUCRĂRI DE SPECIALITATE: Geografia economică a R.P.R., București, Editura Științifică, 1957. Ionescu-Gură 2005 – Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română: 1948–1950. Transformări instituționale, București, Editura All, 2005. Nistor 2000 – I.S. Nistor, Comuna şi Judeţul. Evoluţia istorică, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000. Ropa 2009 – L. Ropa, Contribuții la cunoașterea modificărilor administrativ-teritoriale din județul Bihor în perioada 1944–1968, Oradea, Editura Primus, 2009. SURSE WEB: http://steagulrosu.wordpress.com/2011/09/21/brasov-orasul-stalin-rezistenta-victorie

— 355 —

DGPT ŞI STRUCTURILE SALE TERITORIALE. ÎNFIINŢAREA ŞI EVOLUŢIA COLECTIVELOR DE ÎMPUTERNICIŢI/CENZORI DIN NORD-VESTUL ROMÂNIEI MENESI BEÁTA*

GENERAL DEPARTMENT OF PRINTING AND PUBLICATIONS AND ITS TERRITORIAL STRUCTURES. THE ESTABLISHMENT AND DEVELOPMENT OF THE ASSOCIATIONS OF COMMISSIONERS/CENSORS IN NORTHWESTERN ROMANIA ABSTRACT: The early years of the DGPT (1949–1954) prevail, among other things, through the effort to organize a network of association censors in the country. Like every institution at its beginnings, it met a series of clogs in recruiting competent staff, initiating and perfecting its censorship work, headquarters problems, salary, relationships with other institutions etc. It had managed to overcome them, so that in 1954 we found a strengthened institution in control of the entire information system. Like a spider web, DGPT had been branching gradually throughout the country and thus the censorship offices become functional in all its centres. The North Western ones that overcome the same difficulties had a special situation in what concerns the ethnic the population, the publications in Hungarian and German languages, the border crossing points etc. Because of its intense concern in recruiting and training of human resources, the DGPT has eventually managed to organize a staff that would respond positively to the more complex tasks. KEYWORDS: censorship, associations, commissioners, representatives, territorial structures.

REZUMAT: Primii ani de existenţă ai DGPT (1949–1954) sunt marcați, între altele, de efortul privind organizarea unei rețele de colective de cenzori/împuterniciți, la scara întregii țări. Ca orice instituţie aflată la început de drum, s-a lovit de o serie de obstacole ținând de recrutarea unui personal competent, de iniţierea şi perfecţionarea acestuia în specificul muncii de cenzură, probleme de sediu, de salarizare, de relații cu alte instituții etc. A reușit ca să le depăşească, astfel încât, în 1954, găsim o instituţie consolidată, care deţinea controlul asupra întregului sistem informaţional. Asemenea unei pânze de păianjen, DGPT se ramificase, treptat, pe întreg teritoriul țării, birourile de cenzură devenind funcţionale în toate punctele socotite nevralgice. Cele din nord-vest, care au trecut prin aceleași greutăți inerente începutului, au avut un specific aparte, datorită componenței etnice a populației, apariției unor publicații în limbile maghiară și germană, existenței puntelor de vamă etc. Datorită preocupării sale intense privind recrutarea şi pregătirea resurselor umane, DGPT a reuşit, în cele din urmă, să formeze un personal care să răspundă pozitiv sarcinilor, din ce în ce mai complexe, ce-i reveneau. CUVINTE-CHEIE: cenzură, colective, împuterniciţi, delegaţi, structuri teritoriale.

Noul regim politic instaurat în România la mijlocul secolului al XX-lea urmărea remodelarea conşti‑ inţelor în spiritul ideologiei comuniste având ca scop crearea „omului nou” şi inocularea ideii că noul sistem * Doctorand al Universităţii din Oradea, Şcoala Doctorală de Istorie – domeniul de doctorat: istorie; e-mail: menebea@ yahoo.com

MENESI BEÁTA

este cel mai bun. Aceste schimbări şi-au pus amprenta şi asupra cenzurii. Deşi exista o Direcţie a Presei şi Tipăriturilor1, conducerea comunistă considera că, în noile circumstanţe, reglementările instituţionale „nu se mai încadrau în marile idealuri ale luptei de clasă”2 şi, drept urmare, „această instituţie nu asigura o activitate corespunzătoare în domeniul mijloacelor de exprimare şi informare publică”3. Ca urmare, în anul 1949, Consiliul de Miniştri ia hotărârea4 (art. 2, din Decretul Nr. 214, din 20 mai 1949) prin care dispune transformarea Direcţiei Presei din cadrul Ministerului Artelor şi Informaţiilor în Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (în continuare DGPT) de pe lângă Consiliul de Miniştri5. Sarcina acesteia era aceea de a asigura cenzura şi controlul presei şi tipăriturilor din capitală şi din provincie. În ceea ce priveşte organizarea structurală, DGPT era concepută asemănător celorlalte organe de stat şi de partid având atât reprezentare centrală, cât şi locală. La nivel central, era compusă din servicii specializate6 de tipul: Serviciul Buletinului R.P.R. şi al comunicărilor oficiale, Serviciul autorizării presei şi tipăriturilor din Capitală, Serviciul presei şi tipăriturilor din ţară, Serviciul evidenţei presei şi tipăriturilor străine, Serviciul autorizării cărţilor, Serviciul control (librării, anticariate, biblioteci). La nivel local se înfi‑ inţează birourile de cenzură, numite şi colective de împuterniciţi, a căror activitate era reglementată de o serie de instrucţiuni „strict confidenţiale”, emise de DGPT. Locaţiile în care funcţionau birourile de cenzură din provincie7, precum şi întreţinerea acestora (ilu‑ minat, încălzit, curăţenie, telefon) erau asigurate de către Comitetele Provizorii, regăsindu-se, în general, pe lângă Secretariatele Comitetelor Provizorii, iar achiziţionarea rechizitelor de birou necesare cădeau în sarcina DGPT. Cenzorii din provincie se împărţeau în două categorii: cenzori în calitate de salariaţi, bugetari ai D.G.P.T. şi cenzori prin delegaţie, care puteau avea şi alte funcţii, ei nefiind salariaţi ai Direcţiei, ci doar cola‑ boratori pe baza unei indemnizaţii lunare, indemnizaţie atribuită în raport cu munca depusă. Numărul de cenzori pentru fiecare localitate, precum şi localităţile în care aceştia îşi prestau serviciile erau stabilite de DGPT. Se avea în vedere complexitatea muncii pe care urmau să o depună, respectiv număr de publicaţii, muzee, biblioteci, anticariate, vamă etc. Împuterniciţii din provincie deţineau, în exclusivitate, controlul asupra tuturor domeniilor/structu‑ rilor informaţionale, mai puţin asupra eliberării autorizaţiilor de apariţie pentru ziare, publicaţii periodice şi cărţi, sarcină de care se ocupa Direcţia. Dintre atribuţiile8 cenzorilor locali, enumerăm următoarele: cen‑ zura presei şi tipăriturilor care apăreau în localitatea respectivă, precum şi controlul tipografiilor sau a ori‑ căror altor imprimerii; controlul difuzării presei şi cărţii; controlul bibliotecilor (publice, şcolare, universi‑ tare, cămine culturale, etc.); controlul şi cenzura emisiunilor (de ştiri, conferinţe, etc.) ale posturilor locale de radioamplificare; cenzura presei şi tipăriturilor sosite din străinătate în punctele vamale locale, pentru particulari sau instituţii, organizaţii de mase, etc. precum şi autorizarea expedierii în străinătate a tipăritu‑ 3 4

Instituţie care funcţiona în cadrul Ministerului Artelor şi Informaţiilor. Buzatu, Chiriţoiu 1998, p. 15. Ficeac 1999, p. 34. Noile reglementări au fost transmise Comitetelor judeţene sub forma unei circulare, semnată astfel: „Din împuternicirea C.C. al P.C.R. – secţia de Propagandă şi Agitaţie. Secţia Cadrelor” 5 ANIC, Fond C.C. al P.C.R. – Secţia Propagandă şi Agitaţie, Dosar 31/1949, f. 15. 6 Petcu 2005, p. 79. 7 În 1952, unele dintre colectivele din ţară nu aveau sediu propriu. Multe funcţionau pe lângă Sfatul Popular unde lucrau împreună cu responsabilul de presă al Sfatului. Este cazul, spre exemplu, al împuternicitului de la Constanţa, lipsit până şi de telefon, ştampilă şi care lucra într-o încăpere din tipografie împreună cu responsabilul politic, capul limpede şi corectorii, munca cenzorului fiind, astfel, conturbată. Pe de altă parte această situaţie genera adesea discuţii asupra unor termeni, fraze sau chiar articole, pe care cenzorul le găsea nepublicabile sau le propunea spre schimbare, dar de multe ori acesta ceda când se punea presiune asupra sa. În alte situaţii însuşi delegatul era nevoit să caute un spaţiu corespunzător sediului. Este cazul lui Schwartz Herman din Bârlad care după ce găsise o cameră prielnică, a trimis o notă informativă D.G.P.T. – ului însoţită de devizul privind costul lucrărilor de zidărie şi reparaţii necesare pentru buna funcţionare a sediului. Primul sediu al colectivului de la Baia Mare, constând într-o cameră, le-a fost pus la dispoziţia delegaţilor în primul trimestru al anului 1954. 8 Stabilite în baza Decretului Marii Adunări Naţionale Nr. 214/1949 şi Hotărârii Consiliului de Miniştri Nr. 612/1949. 1 2

— 358 —

DGPT ŞI STRUCTURILE SALE TERITORIALE. ÎNFIINŢAREA ŞI EVOLUŢIA COLECTIVELOR DE ÎMPUTERNICIŢI/CENZORI

rilor sau obiectelor de artă (tablouri, gravuri, manuscrise, hărţi). Pentru a putea face faţă acestor sarcini atât de complexe, a fost necesar ca posturile de cenzori să fie ocupate de oameni „devotaţi clasei muncitoare şi Partidului”, având un nivel politic ridicat, spirit de răspundere dezvoltat, cultură generală şi capacitatea de a se orienta în ansamblul problemelor impuse de această muncă. În unele oraşe cenzorii aveau obligaţia de a cunoaşte şi alte limbi: în Transilvania, limba maghiară, iar în localităţile unde exista vamă, limbile franceză, germană, engleză. Majoritatea cenzorilor erau membri de partid9, bine verificaţi în prealabil10, care lucrau sub îndrumarea şi controlul „direct şi exclusiv” al Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor. DGPT era permanent preocupată de coordonarea şi supravegherea activităţii de formare profesio‑ nală a cenzorilor, obiectivul fiind acela de a îmbunătăţi calitatea muncii acestora. În acest sens a organizat, regulat, consfătuiri, în cadrul cărora se făceau instructaje, cu scopul de a ridica nivelul politic şi ideologic al delegaţilor, a înfiinţat Serviciul Instructaj – Control care avea menirea, cum reiese şi din denumirea aces‑ tuia, de a instrui şi controla activitatea delegaţilor prin intermediul instructorilor de teren care se deplasau în fiecare localitate11 unde existau colective de cenzori. Pe baza celor constatate, consemnate în rapoartele înaintate Centrului, cenzorii erau declaraţi corespunzători sau necorespunzători, se împărţeau sancţiuni sau, dimpotrivă, erau făcute promovări12. Recrutarea în provincie a delegaţilor Direcţiei se realiza tot de către instructorii de teren care, deplasându-se în localităţile cu pricina se prezentau la comitetele regionale sau raionale ale P.M.R., solicitând recomandarea de persoane, care, după formalităţile necesare, puteau fi investite în funcţia de delegat al Direcţiei Generale a Presei, urmând ca aceste comitete regionale, respectiv raionale să trimită caracterizarea persoanelor recomandate la Sectorul de Presă al C.C. Pentru eficientizarea muncii, începând cu anul 1951, a fost revăzută repartizarea ziarelor pe lectori, ţinând cont, pe cât posibil de specialitatea fiecăruia, au fost scoase orele de studiu din timpul programului de serviciu, s-a introdus în metodologia de lucru lectura reciprocă a ziarelor, s-au organizat consfătuiri la Bucureşti de două ori pe an, lectura ziarelor Scânteia, Contemporanul, Pentru pace trainică, pentru democraţie populară!, Lupta de clasă devenind obligatorie. În acelaşi scop, cenzorii au fost treptat eliberaţi de orice alte sarcini pe linie de partid, ori scoşi din producţie. Colectivul de la Cluj a organizat chiar şi un cerc de studii pentru ridicarea nivelului profesional13. Un element important în depăşirea diletantismului specific începutului şi necesar în procesul de pro‑ fesionalizare al cenzorilor, era ridicarea nivelului politico-ideologic. Acest lucru s-a realizat prin participarea la cursurile de Istorie a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice şi cursuri de marxism – leni‑ nism. În acelaşi scop, se recomanda un program de studiu individual, care să cuprindă lucrări de marxism – leninism, opere ale clasicilor referitoare la probleme de presă, studierea documentelor de partid, cuvântări ale liderilor, documentarea pe teren (vizite la întreprinderi industriale, gospodării agricole colective şi de stat, vizionarea de filme, spectacole etc.), program ce trebuia întocmit lunar şi urmărit îndeaproape. Fiecare cenzor din provincie urma să facă un stagiu de două săptămâni la Bucureşti, unde să ia contact cu organele centrale şi cu modul de efectuare a actului cenzural în capitală. Controlul personal, asigurat printr-un plan de deplasări şi un buletin lunar de apreciere a muncii cenzorilor care să cuprindă metode de prevenire a greşe‑ lilor, evidenţieri, chiar articole ale acestora, completa pleiada măsurilor menite să disciplineze acest segment de control. Până la apariţia buletinului, greşelile cenzorilor urmau a fi semnalate în răspunsurile la rapoarte. În 1953, din totalul de 75 de cenzori, 67 erau membri de partid; în 1954, din cei 87 cenzori, numărul membrilor de partid era de 64; pentru anul 1955 găsim 50 membri de partid, din totalul de 65 cenzori. 10 Ei erau propuşi de comitetele judeţene, pe cât posibil din rândul studenţilor, licenţiaţilor, profesorilor, fiind, apoi, recrutaţi şi verificaţi de către Secţia de Propagandă şi Agitaţie şi de către Secţia de Cadre a Comitetului judeţean. Dosarele cuprinzând caracterizările propuşilor erau trimise spre aprobare Direcţiei de Cadre a C.C. al P.M.R.. 11 În unele localităţi cum era şi Sighetul nu reuşeau să ajungă de fiecare dată deoarece nu obţineau autorizaţia de zonă de frontieră. În asemenea situaţii îi convocau, telefonic, pe delegaţi în Baia Mare. 12 De exemplu, pentru anul 1952 s-au consemnat 16 cazuri de sancţionare şi 5 de promovare. Ca sancţiuni s-au acordat 11 mustrări scrise, 3 mustrări cu avertisment, doi primind avertisment scris. La polul opus, cinci au fost promovaţi pe scara ierarhică a încadrărilor, ceea ce conducea implicit la o creştere salarială. 13 ANIC, Fond Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, Dosar 7/1951, f. 36. 9

— 359 —

MENESI BEÁTA

Pentru a-şi întări autoritatea în provincie, în toamna anului 1951, C.C. al P.M.R. trimite o circulară tuturor comitetelor regionale şi raionale de partid, prin care acestea sunt înştiinţate să nu aprobe schim‑ barea14 niciunui delegat al Direcţiei Generale a Presei din sarcina de delegat, fără aprobarea C.C. al P.M.R. şi al Direcţiei Generale a Presei. „Dacă erau tovarăşi delegaţi ce trebuiau să fie ridicaţi în muncă, acest lucru nu se putea face fără să fie în prealabil numit un înlocuitor care trebuia să aibe aprobarea C.C. al P.M.R. şi a Direcţiei Generale a Presei”15. Nesocotind aceste ordine, unele comitete regionale şi raionale de partid au aprobat plecarea delegaţilor din Serviciul Direcţiei, fără să numească un înlocuitor. Astfel s-a întâmplat la Sighet, unde, în 1952, Nicsici Gheorghe, fiind de profesie judecător, a fost mutat16 de Ministerul Justiţiei la Timişoara. Comitetul de Partid Raional l-a înlocuit cu un alt judecător, Fried Ernest17, care în 1954 afirma că renunţă la funcţia de preşedinte al Tribunalului şi va lucra doar ca cenzor pentru DGPT, dacă aceasta îi asigură un salariu de 745 lei lunar. Cele mai vechi şi mai mari colective de cenzori din nord-vestul României au fost cele de la Arad, Cluj şi Oradea, fiind urmate de birourile de la Baia Mare, Carei, Satu Mare, Turda, Jibou, Zalău. Încă din primii ani de activitate, împuterniciţii de la Arad se remarcaseră prin spirit de iniţiativă şi perseverenţă. În dorinţa de a contribui la îmbunătăţirea muncii profesionale a delegaţilor din provincie, colectivul de la Arad a propus organizarea unei întreceri18 între oraşele Arad, Oradea, Timişoara şi Craiova, având ca perioadă de derulare un an, cu etape la 23 august, 7 noiembrie şi 30 decembrie 1952. Au propus, de asemenea, obiectivele întrecerii şi punctajul cu ajutorul căruia să se poată ţine evidenţa lor la Bucureşti19, unde Direcţia Generală făcea toată corespondenţa cu privire la schimbul de experienţă20 între delegaţi. Iniţiativa a fost primită cu o maximă apreciere din partea Direcţiei, care menţiona că „acest lucru dovedeşte că se încadrează în efortul colectiv al oamenilor muncii din ţara noastră, care se avântă cu tot mai mult entuziasm în întreceri socialiste” şi considera că această propunere este un foarte bun mijloc de a mări vigi‑ lenţa, conştiinciozitatea şi simţul de răspundere atât de necesare muncii de control a delegaţilor. Puiu Silvia, iniţiatoarea întrecerii socialiste dintre delegaţi21, fiind preocupată de bunul mers al muncii din Direcţia Generală şi de îmbunătăţirea calităţii acesteia în cadrul colectivului de la Arad, fusese promovată pe scara ierarhică a promovărilor de la XI/3 (745 lei) la XI/2 (827,50 lei). Pe lângă promovări, la Arad s-au împărţit şi sancţiuni constând în „mustrare în scris”22 acordate lectorului Stanciu Georgeta23 şi delegatului Manheim Carol24, pe care-l întâlnim în corpul delegaţilor de la Arad şi câțiva ani mai târziu, mai exact în 1954, când, de data aceasta, este apreciat de Direcţie ca fiind singurul dintre delegaţi ce făcea sesizări în legătură cu pro‑ blemele politico-ideologice, restul cenzorilor axându-se doar pe deconspirările secretelor de stat25. În 1954, pe lângă condițiile vitrege din tipografie, unde își desfășurau activitatea, existau încă lipsuri în cadrul colectivului arădean. La controlul ziarelor, delegaţii nu cereau semnătura din partea Ţinându-se seama că delegaţii Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor s-au specializat în munca de control şi deţineau o serie întreagă de secrete, nu era deloc recomandat ca ei să se schimbe foarte des. 15 ANIC, Fond Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, Dosar 14/1952, f. 55. 16 A părăsit postul fără avizul Direcţiei Generale. 17 Caracterizarea acestuia n-a fost trimisă la C.C. al P.M.R., neavând astfel nici aprobarea acestuia şi nici a Direcţiei Generale. 18 ANIC, Fond Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, Dosar 16/1952, f. 30. 19 Activitatea în cadrul întrecerii se desfăşura pe baza Planului de Muncă divizat pe zile şi pe oameni, iar realizările se stabileau pe baza rapoartelor trimise Direcţiei Generale a Presei. 20 Se realizau prin scrisori trimise la 15 şi 30 ale fiecărei luni, scrise la maşină în trei exemplare dintre care unul se trimitea la timpul fixat delegaţilor care participau la întrecere, prin intermediul Direcţiei Generale, altul rămânea Direcţiei, iar al treilea exemplar se păstra în arhivă. 21 ANIC, Fond Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, Dosar 14/1952, f. 31. 22 Ibidem, f. 106. 23 Cei doi au fost sancţionaţi pentru superficialitatea cu care au controlat ziarul „Flacăra Roşie”, nr. 2.288, din 4 decembrie 1951. 24 În ziarul „Flacăra Roşie” nr. 2302, din 4 decembrie 1951 a apărut următoarea greşeală: „După război U.R.S.S. a sprijinit refacerea economică de război”. 25 ANIC, Fond Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, Dosar 18/1954, f. 8. 14

— 360 —

DGPT ŞI STRUCTURILE SALE TERITORIALE. ÎNFIINŢAREA ŞI EVOLUŢIA COLECTIVELOR DE ÎMPUTERNICIŢI/CENZORI

redacţiei, care să ateste că nu s-au făcut modificări. În vederea acordării vizei „Bun de difuzat”, delegaţii nu citeau ziarele în întregime, ci verificau doar paginile în care s-au făcut schimbări şi pagina externă. Din lipsă de material documentar, nu verificau nici citatele. Dincolo de aceste probleme, care s-au rezolvat în timp, delegaţii se străduiau să-și îndeplinească sarcinile conform instrucţiunilor primite din partea D.G.P.T., excepție făcând delegata Daragiu Silvia care fusese atenţionată că citea prea repede ziarul. În ceea ce priveşte relaţiile dintre colectivul de delegaţi şi redacţii, în general acestea erau princi‑ piale, excepţia în acest sector de lucru fiind delegatul Ehling Ludovic26 care, datorită tendinței sale de a face stilizări, intra adesea în conflict cu redactorul ziarului „Vörös Lobogó”. Acesta mai avea obiceiul de a discuta chestiuni de serviciu de faţă cu persoane străine. Deşi colectivul de la Arad era incomplet și mai avea nevoie de 4 delegaţi pentru a face faţă sarcinilor în condiţii optime, organizarea muncii era bună. În primii ani de activitate, asemănător multor colective şi cel de la Cluj s-a confruntat în spe‑ cial cu probleme de recrutare a personalului. În 1952, delegatul Munkácsi Adalbert a trezit interesul Comisiei Guvernamentale, care, în loc să-i ofere o funcţie mai mare în cadrul DGPT, l-a repartizat Ministerului Securităţii Statului27, lăsând, astfel, descompletat colectivul din Cluj28. În același an, delegata Timar Magdalena a fost recrutată ca activistă a Comitetului Regional P.M.R.. Responsabila colectivului de delegaţi din Cluj era, la acea dată, Erős Blanka, care, datorită conştiinciozităţii de care dădea dovadă29, a fost promovată pe scara ierarhică a încadrărilor obţinând un grad mai înalt, evident mai bine remunerat30. Între cei promovați din colectivul de la Cluj se număra şi Leonid Martin31, despre care se spunea că era foarte conştiincios, punând interesele Direcţiei Generale înaintea celor personale. Și colectivul clujean se confrunta cu o serie de probleme, una dintre acestea fiind aceea a sediului, care, în 1954, devenise neîncăpător. Delegata Mihalcea Aurelia a discutat cu şeful secţiei financiare pentru un schimb de încăperi, dar în cele din urmă s-a obţinut un birou la tipografie, unde delegații puteau citi ziarele. O altă cerință a colectivului clujean a fost aceea ca delegații să poată servi masa la cantina parti‑ dului, deoarece nu aveau asigurate condiţii bune în această privinţă. La rândul lor, redacţiile au cerut ca delegaţii să citească pagina a patra a ziarelor odată cu capul limpede, ceea ce nu a fost admis. Apăruseră divergenţe între delegaţi, precum cel dintre Mihalcea şi Meszaros, de vină dovedindu-se a fi cel din urmă, considerat a fi foarte încăpăţânat. Rapoartele de activitate se întocmeau într-un mod foarte complicat, ceea ce ducea la trimiterea lor cu întârziere. Delegaţii ajungeau cu greu la un punct de vedere comun în privinţa îndreptărilor pe care trebuiau să le facă, iar de aceea, pentru rezolvarea problemei, fiecare delegat care făcea îndreptări trebuia să le comunice întregului colectiv. Nu foloseau cele mai adecvate metode de muncă în efectuarea controalelor inopinate. Din rapoartele instructorilor de teren, aflăm informații în plus cu privire la membrii colectivului, calitățile și lipsurile lor din punctul de vedere al activității pe care trebuiau să o depună: Mihalcea Aurelia – o bună organizatoare a muncii, dar nu destul de energică; Balint Martin – avea spirit critic, dar nu cunoştea suficient instrucţiunile; Somai – se orienta mai greu decât Balint; Cristorian Cornel – s-a ridicat mult în muncă, dar lăsa impresia că nu e sincer; Meszaros Ion – nu era disciplinat; Ban şi Coch Ştefan – aveau pre‑ gătire profesională, dar nu aveau spirit critic şi autocritic; Bukky Etelka – nu ajuta colectivul, iar cei de la radio erau mulţumiţi de ea32. 28 29

Nici şedinţele de analiză a muncii nu decurgeau cum trebuie, deoarece nu suporta să fie criticat, ba mai mult, se supraprecia. ANIC, Fond Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, Dosar 14/1952, f. 20. Nota din 20 octombrie 1952 mai conţinea precizarea „Nu se poate interveni”. Conform unei note din 20 septembrie 1952 „este bine pregătită şi în munca ei nu precupeţeşte timp şi efort. Are foarte multe sesizări de adâncime, fiind de un real folos tuturor publicaţiilor locale”. 30 De la XI/1 cu un salariu de 910 lei la XII/2, grad aferent unui salariu de 1027,50 lei. 31 De la X/3 cu un salariu de 605 lei la X/2 cu un salariu de 667 lei. 32 ANIC, Fond Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, Dosar 18/1954, f. 28. 26 27

— 361 —

MENESI BEÁTA

La Oradea, din cei patru membri ai colectivului, Naghiari Vasile îşi îndeplinea atribuţiile de cenzor cu cea mai mare conştiinciozitate, observând cele mai minuscule greşeli33. În schimb, delegatul Nadas Victor34 fusese apostrofat să citească în permanenţă cu multă atenţie primul număr ieşit din rotativă pentru ca să nu se mai ajungă la retragerea acestuia35. În 1954, se punea problema recrutării de noi delegaţi, deoarece doi cenzori, Meghesy şi Blau părăsiseră colectivul36, iar cei doi delegaţi rămași erau insuficienți ca număr37 pentru a putea acoperi toate sarcinile ce reveneau colectivului din Oradea38. La Baia Mare, în 1951, delegatul DGPT, Freund Henric nu reuşea să se achite de sarcinile ce-i reve‑ 39 neau deoarece lipsea mult din localitate, motiv pentru care a solicitat înlocuirea. Deși era susținut de unul dintre „tovarăşii” Secţiei Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Regional de Partid, pe nume Popovici, în cele din urmă este înlocuit cu Colaric Francisc. Acesta va da însă dovadă de multă superficialitate, lăsând să apară numere cu nenumărate greşeli, ceea ce va atrage după sine sancţionarea lui cu „avertisment scris”40. În 1954 delegatul DGPT, Trufan, a cooptat în cadrul colectivului pe un anume Pop, având doar avizul Organului Regional, fără a mai anunţa Direcţia. În general, ambii delegaţi nu aveau perspective de promo‑ vare în muncă, unul (Trufan) deoarece nu lucra cu tragere, fiind nemulţumit cu salariul41, celălalt (Pop) fiind puţin pregătit42, considerându-se că ar fi util dacă un instructor de teren s-ar deplasa pentru câteva zile la Baia Mare pentru a-l ajuta pe acesta în muncă. După ce i s-a făcut instructajul, delegata Maghiar, un cenzor bine pregătit, a fost repartizată şi instalată în locul lui Trufan, cu un salariu de 1200 lei43. La Carei, în decembrie 1951, delegatul Varday Adalbert este înlocuit cu Fűlöp Adalbert, propus de biroul Comitetului Raional de partid44, care primește ștampilele şi întreaga arhivă de la instructorul de teren, Micu Bucur. În 21 aprilie 1954, instructorul de teren era în căutarea unui nou delegat pentru Carei. A fost propus, de către Comitetul Raional de partid, Ander Zoltan, fost redactor şef la ziar, dar Organul Regional nu-l acceptă, comunicând raionului să facă altă propunere. În anul 1952, delegatul de la Satu Mare întâmpina greutăți în controlul depozitelor D.C.A., deoa‑ rece nu avea aprobare din partea Intreprinderii Regionale D.C.A., aprobare ce se obţinea prin Ministerul Industriei Uşoare. De asemenea, nu putea obţine de la Miliţia Raională Satu Mare nici tabelele cu maşinile şi aparatele de multiplicat existente, fără o aprobare a Comandamentului Miliţiei Regionale Baia Mare. Peste doi ani, acelaşi delegat era folosit în munca politică, făcând corecturi la controlul ziarului. Problema sediului e prezentă şi la Satu Mare, delegatul cerând să-i fie aprobat devizul pentru reparaţia acestuia. Nu e mulţumit nici de salariu, solicitând majorarea acestuia sau, în caz contrar, să i se permită să-şi ia încă un serviciu. La controlul numărului din 21 octombrie 1952 a ziarului Faklya – Oradea, pentru a-i da” bun de difuzat”, delegatul Naghiari Vasile găsise în articolul de fond o greşeală, solicitând imediat îndreptarea ei. Cu ocazia efectuării îndreptării, muncitorul din tipografie a introdus în „Hotărârea Consiliului de Miniştri cu privire la situaţia gospodăriilor ţărăneşti mici şi mijlocii lovite de calamităţi” un accent pe primul a al cuvântului csapat, scriindu-se csápat în loc de csapat, ceea ce denaturase conţinutul frazei. După calandrare, rotativa începuse să multiplice (în timp ce delegatul citea din nou primul exemplar). La momentul când delegatul sesizase greşeala erau multiplicate 1000 de exemplare, toate fiind rebutate, iar pagina s-a calandrat din nou. 34 În 1954 ajunge responsabilul colectivului. „Lucrează bine, dar nu suferă să fie criticat.” 35 Ca de exemplu nr. 255 din 30 octombrie 1952 al ziarului Crişana. Numărul specificat a fost retras datorită faptului, că după cenzură controlul politic a făcut o corectură fără să anunţe delegatul. Corectura a fost culeasă greşit nefiind observată decât la difuzarea ziarului. 36 Meghesy nu mai vroia să lucreze pentru D.G.P.T., iar Blau nu corespundea politic. 37 Mai era nevoie de 4 delegaţi. 38 Se considera că acesta reprezenta un model, în ceea ce privește felul în care îşi îndeplinea sarcinile ce-i reveneau. 39 ANIC, Fond Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, Dosar 7/1951, f. 141. 40 Ibidem, dos. 14/1952, f. 3. 41 Părăseşte munca în 15 aprilie 1954 fără să anunţe D.G.P.T.. Organul Regional a anunțat că-l va sancţiona pe linie de partid şi-l va trimite în sectorul productiv. 42 ANIC, Fond Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, Dosar 18/1954, f. 25. 43 Organul Regional îi plătea 2 călătorii pe lună pentru a pleca la Carei, unde îşi avea familia. 44 ANIC, Fond Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, Dosar 7/1951, f. 141. 33

— 362 —

DGPT ŞI STRUCTURILE SALE TERITORIALE. ÎNFIINŢAREA ŞI EVOLUŢIA COLECTIVELOR DE ÎMPUTERNICIŢI/CENZORI

La Jibou, postul de reprezentant al DGPT fusese desfiinţat în 1954, delegatul Bota45, care locuia în Jibou, fiind nevoit să lucreze și la Zalău, unde se deplasa când redacţia îl anunţa telefonic. Din cauza lipsei din localitate a delegatului, tipografia nu respecta întotdeauna „bunul de tipar”46. În aprilie 1954, a fost propus pentru postul de cenzor Hadinger Gustav, secretarul Sfatului Popular Orăşănesc47. Primii ani de existenţă ai DGPT (1949–1954) sunt marcați, între altele, de efortul privind orga‑ nizarea unei rețele de colective de cenzori/împuterniciți, la scara întregii țări. Ca orice instituţie aflată la început de drum, s-a lovit de o serie de obstacole ținând de recrutarea unui personal competent, de iniţierea şi perfecţionarea acestuia în specificul muncii de cenzură, probleme de sediu, de salarizare, de relații cu alte instituții etc. A reușit ca să le depăşească, astfel încât, în 1954, găsim o instituţie consolidată, care deţinea controlul asupra întregului sistem informaţional. Asemenea unei pânze de păianjen, DGPT se ramificase, treptat, pe întreg teritoriul țării, birourile de cenzură devenind funcţionale în toate punctele socotite nevral‑ gice. Cele din nord-vest, care au trecut prin aceleași greutăți inerente începutului, au avut un specific aparte, datorită componenței etnice a populației, apariției unor publicații în limbile maghiară și germană, existenței punctelor de vamă etc. Datorită preocupării sale intense privind recrutarea şi pregătirea resurselor umane, DGPT a reuşit, în cele din urmă, să formeze un personal care să răspundă pozitiv sarcinilor, din ce în ce mai complexe, ce-i reveneau. Bi blio gra fie Izvoare inedite: ANIC – Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond: C.C. al PCR – Secţia Propagandă şi agitaţie; Fond: Comitetul pentru Presă şi Tipărituri. Carte: Buzatu, Chiriţoiu 1998 – Gh. Buzatu, M. Chiriţoiu, Agresiunea comunismului în România, vol. I, Editura Paideia, Bucureşti, 1998. Ficeac 1999 – B. Ficeac, Cenzura comunistă şi formarea „omului nou”, Editura Nemira, Bucureşti, 1999. Petcu 2005 – Marian Petcu (coord.), Cenzura în spaţiul cultural românesc, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005.

Acesta a fost scos temporar din funcţia pe care a avut-o, fiind apoi repus într-un post mai bun. ANIC, Fond Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, Dosar 18/1954, f. 12. 47 Ibidem, f. 48. 45 46

— 363 —

TRE PRESS IN TRANSYLVANIA UNDER THE COMMUNIST CONTROL (1968–1969) CARMEN UNGUR-BREHOI*

PRESA TRANSILVANĂ SUB CONTROL COMUNIST (1968–1969) ABSTRACT: The Directorship of the Central Presswork was a communist institution that functioned day and night, in all the fields of activity, to stop and control all that could not be or appear to be „wrong” in the eyes of the political structure in the 60s and the 70s. The Directorship of the Central Presswork, was a part of a greater structure – The Press and Print General Directorship, and was synonymous with „censorship”. This article shows with many examples how this structure acted during the period 1968–1969, over the press in Transylvania. Oradea, Cluj, Timisoara, Brasov, Tirgu Mures, Baia Mare... were just a few of the cities that were strongly verified by the local censors and by those in the capital city. The paper presents cases of censorship in the newspapers, in the magazines of all kinds, for different public, starting with the publications for children and for the youth, to those for the mature public, intellectual (the literary publications, the religious magazines). KEYWORDS: Communism, censorship, press, magazines, Transylvania. REZUMAT: Orice informație, subiect sau știre erau controlate de sistemul comunist. Publicul afla din presă doar ce era prielnic partidului și propagandei, adevărul era trunchiat iar realitatea deformată de către organele puterii. Oamenii care făceau aceste lucruri posibile erau cenzorii, angajați ai Direcției Tipărirea Presei Centrale din capitală. Aceștia răspundea nu doar de ziarele și tipăriturile din București, ci și de cele mai importante publicații din țară, ajutați de organele de partid locale și de sediile de cenzură din provincie. Toate dispozițiile, comunicările, indicațiile ori noutăți de serviciu plecau de la sediul central al cenzurii către structurile

interne (servicii și direcții), urmate de sediile de împuterniciți din țară. Primele informații de acest fel erau transmise spre nord-vestul României, în următoarea ordine: Arad, Brașov, Baia Mare, Bistrița, Cluj, Deva, Oradea, Reșița, Sibiu, Satu Mare, Timișoara, Tîrgu Mureș, Târgoviște, Miercurea Ciuc. Din aceste centre se executau o parte din acțiunile asupra presei, cele mai importante fiind trimise către sediul din București al cenzurii. DTPC dădea verdictul final, după un control inițial realizat precar de colectivele de împuterniciți. Cele mai elocvente cazuri din partea de nord-vest a țării priveau Drapelul roșu, Zsabad Szo, (cotidiane, Timișoara), Die Wahrheit, Pravda (apăreau de trei ori pe săptămână, Timișoara), Flacăra Roșie, Voros Lobogo (cotidiane, Arad), Drum nou (cotidian, Brașov), Uj Ido (săptămânal, Brașov), Volkszeitung (bisăptămânal, Brașov), Făclia, Igazsag (cotidiane, Cluj), Drapelul roșu, Dolgozo Nep (bisăptămânale, Satu Mare), Crișana, Faklya (cotidiane, Oradea), Drumul socialismului (cotidian, Deva), Pentru socialism, Banyavideki Faklya (cotidiane, Baia Mare), Steaua roșie, Voros Zaszlo (cotidiane, Tîrgu Mureș), Flacăra Sibiului (bisăptămânal), Siderurgistul (Reșița). Lucrarea de față prezintă câteva din zecile de sesizări și intervenții ale DTPC asupra presei transilvane, în intervalul 1968–1969. Am ales această perioadă deoarece pare să fie cea mai bogată în materiale oprite de la tipar sau refăcute de lectorii direcției, pentru această zonă a țării. Momentul avea loc înainte de celebrele Teze din iunie 1971, care reprezintă granița dintre anii 60, cu o mai mare libertate a cuvântului, a puterii de exprimare și anii 70, când dictatura devine tot mai apăsătoare, iar cenzura tot mai stringentă. CUVINTE-CHEIE: comunism, cenzură, presă, reviste, Transilvania

* Profesor de limba italiană și limba engleză la Liceul de Arte Oradea, doctorand la Universitatea din Oradea, Școala Doctorală în Istorie, adresă de email: carmenbrehoi@yahoo.com

CARMEN UNGUR-BREHOI

Any information, or news topic was controlled by the communist system. The public found out from the media only what was useful for the propaganda and the party. The truth was truncated and the reality distorted by the power. The people who made this possible were the censors, employees of The Directorship of the Central Presswork, part of a greater structure – The Press and Print General Directorship, that pro‑ hibited many things in all the fields of the communist life: arts, cinema, prints, literature... The censors responded not only for controlling of the newspapers and the magazines in Bucharest, but also for the most important publications in the country, aided by local party bodies and provincial offices of censorship. All the commands, notices, instructions left from the center to the censorship headquarters all over the country (called services and directions)1. The first information of this type were usually sent to the North-Western part of Romania, in the following order: Arad, Brasov, Baia Mare, Bistrita, Cluj, Deva, Oradea, Resita, Sibiu, Satu Mare, Timisoara, Tirgu Mures, Targoviste, Miercurea Ciuc. The trajec‑ tory functioned also in reverse order, regarding the checking of the major prints and media materials. The Directorship of the Central Presswork gave the final verdict, after an initial inspection conducted by teams of empowered from these cities. The most important publications controlled by the Directorship in Transylvania were: Drapelul rosu, Zsabad Szo, (quotidians, Timisoara), Die Wahrheit, Pravda (appeared three times a week, Timisoara), Flacara rosie, Voros Lobogo (quotidians, Arad), Drum nou (quotidian, Brașov), Uj Ido (weekly newspaper, Brasov), Volkszeitung (twice a week, Brasov), Faclia, Igazsag (quotidians, Cluj), Drapelul rosu, Dolgozo Nep (twice a week, Satu Mare), Crisana, Faklya (quotidians, Oradea), Drumul socialismului (quotidian, Deva), Pentru socialism, Banyavideki Faklya (quotidians, Baia Mare), Steaua rosie, Voros Zaszlo (quotidians, Tirgu Mures), Flacara Sibiului (twice a week, Sibiu), Siderurgistul (Resita)2. My work presents some of the dozens of the interventions into the media in Transylvania, between 1968– 1969. I’ve chosen this period because it seems to be the richest in this sort of materials, in the North-West of the country. The moment was crucial, before the famous Teze of June 1971, at the boundary between the 60s, with greater freedom of speech, and the70s, when dictatorship is becoming more oppressive and more stringent. The control of the newspapers and of the cultural magazines A city where censorship performed continuously was Oradea, near the border with Hungary, where media was double checked – not only by the local team, but also by the center. The newspaper Crişana3, the number 51 of March 1, 1968 was such an example. The article Si totusi exista o posibilitate by Florica Mastei, talked about the operating conditions of a special school in Oradea, for disabled children. For treating the subject in a „negative“ manner, which today we consider realistic, presenting the miserable conditions in which the education of students with special needs was placed, the article was refused by the censors and never published again. In Oradea appeared also the newspaper Faklya, the Hungarian version of Crisana, which was monitored especially for the correct translation of the official information, Agerpres (Romania Press Agency) and the accuracy of the materials from the daily Crisana. The newspaper was also controlled on ethnic and minority issues. In an article of the series Portrete bihorene, the Hungarian daily wrote about a representative of the Baroque period, Pazmany Peter. The article stated: he „was the life-giving sun of the planetary system, of our homeland literature in the eighteenth century.“ This paragraph was highlighted by local censors due to the ambiguity of the word „homeland“, and at their request, the editorial office gave up at printing the entire phrase4. Zainea 2005, p. 237. These publications were governed directly by the local formations of the Communist Party, who was then sending their materials to the institution of control. 3 Founded in Oradea, in 1945, the newspaper Crisana is one of the oldest publications, with an uninterrupted appearance so far.www.crisana.ro 4 Zsuzsa 2012, p. 16, 19. 1 2

— 366 —

TRE PRESS IN TRANSYLVANIA UNDER THE COMMUNIST CONTROL (1968–1969)

The newspaper Pentru socialism from Baia Mare, „organ of the Communist Party – The Committee of Maramures and of the People’s County Council“, sent in 1969 more requests for publishing a cultural, social and political supplement. The first address was sent to the media sector and prints of the Party, where was provided the consent. The second address was issued to the Publications Department of the Directorship, asking them to „favour the issue of a license“ for the supplement. The editorial office presented the condi‑ tions of occurrence in this sense: the title of the supplement was Maramures, it had a twice a year frequency, the format was 31/43 cm, in 30 pages, the paper was flat, the language of the writing was Romanian, and the price would have been 0,3 Lei. The signatory address was of the editor of the newspaper, Retegan Ioan5. After numerous written communications, the newspaper received the long desired approval. In the same situation was the newspaper Drapelul rosu from Timisoara, organ of The Culture and Art Committee, who wanted to print four supplements in May, August, September and December 1969. The supplement was in 32 pages, with subjects of cultural, social and political interest, in 10,000 copies, with a price of 2 lei per copy. The first number was ready to appear in late April. The editorial office argued that the proceeds from the realization of the supplement would exceeded the state’s investment6. So the news‑ paper obtained the initial approval of the County Committee of PCR and had to wait for the Directorship’s approval. The communist control was overstretched over the cultural magazines, literary or scientific ones, for which the local censors demanded support from the center, because they were being not very trained in discerning the topics of these publications. The censorship had an ideological basis, its ultimately purpose being „the production of literature in accordance with the requirements of the Communist Party ideology and will”7. For the censors, the literary and artistic criticism meant ideological intolerance. Familia8, a famous magazine from Oradea was recognized by the censors as „the most comprehensive, the hardest and with the most difficult issues“. It was one of the best magazines in the country, checked in Bucharest after the initial control of Oradea, for a complete verification. Poetry was considered coded and prose could not be penetrated by the unqualified staff in Oradea. The literary criticism in the magazine caused „damage of the ideological orientation,“ said the censors. The plays were censored not only as text, but also as shows9. In Cluj appeared another cultural magazine10, written in Hungarian, called Korunk11. In 1968, the edi‑ torial office received the decision of the Directorship, in which was written that the magazine can be printed in 144 pages, in 4000 copies, at 4 Lei each. Initially, Korunk addressed to the State Publishing House for Prints and Publications, which mediated the request near the censures. The magazine asked for an appear‑ ance in 160 pages, from March 1968. After analyzing the request, the censores arrived at the following con‑ clusion: „due to the increasing number of pages, it will need an additional consumption of paper, around 1.7 tons and an additional annual cost of about 32,000 Lei.“ Because it exceeded the allocated sums, the answer was negative12. Arhivele Nationale Istorice Centrale (ANIC), Bucharest, fund Comitetul pentru Presa si Tiparituri (1944–1977), folder 40/1969, f. 81–82 6 The state investment was of 2000 lei and the benefit was getting to more than 10,000 lei. A news in the era are the financial advantages coming from the advertising. 7 Zainea, Ungur-Brehoi 2013, p. 375–386 8 http://www.revistafamilia.ro/ 9 Arhivele Nationale –Serviciul Judetean Bihor, fund Directia Generala pentru presa si Tiparituri – Unitatea Oradea, folder 12/1968, f. 6, folder 10/1968, f. 31; Ioan Laza, Anatomia cenzurii. O perspectivă asupra presei din Bihor (1966– 1977), PhD work unpublished (2013), coord. by the prof.univ.dr. Mihai Drecin, University of Oradea, Doctoral School of History, p. 189 10 Ungur-Brehoi 2014. 11 www.korunk.ro 12 Two other similar cases occured with the Hungarian magazines Igas Szo and Új Élet, from Tirgu Mureș. Any editorial change had to be presented first to the censorship, who took the definite decision about such change. Each material was read by the censors that spoke Hungarian, and modified after the will of the ideology. 5

— 367 —

CARMEN UNGUR-BREHOI

With great concern were also read the publications in German. In Brasov for instance, the German minority was able to read the magazine Karpaten Rundschau in German, since 1968. This publication replaced the newspaper Volkszeitung, which ceased its activities on the basis of the decision taken by the Secretary of the Communist Party. Karpathen Rundschau was printed in small format, in 16 pages, with 1 Leu per copy. The new publication requested the censorship the change of the paper’s quality. The censors, afraid to endorse this claim because „economic and financial situation will change,“ and worse, because it „will set a precedent for Pravda“, a similar magazine in Timisoara, issued in Serb13 denied the request. From the children and students magazines... Child and youth media reflected any ideological change, being the „means of indoctrination and megalomaniac glorification“. The communism flooded all poems, the folkloric texts, riddles, the cartoons, the photos and the drawings, all the logic games and even the crosswords14. Napsugár15 was a Hungarian version for children of the Romanian magazine Luminita and appeared in Cluj. The materials reviewed were standard, following the same pioneer pattern, the poetry being bor‑ rowed from the Romanian version of Luminita. On the first page were usually the texts of the propaganda, as in all the communist media. In the number 8/1968, the article entitled Sarbatoarea eliberarii was „cor‑ rected” after the reading of the censor Krokos A, because of the wrong usage and repetition of the name „Party of the Communists in Romania“. The editorial office was asked to make the changes in order to publish the text. The changes were made exactly after the power’s will. The control over the students’ publications in Transylvania was very well organized. Censors dealt with what was supposed the media to express and destroyed everything that was not possible to appear in their pages. Students magazines were clearly a point of interest for censors because throung their materials was formed the intellectual conscience of the „new man”. The Directorship was responsible during 1968– 1969 for the checking and the inception of no less than 19 students journal, ten of which from NorthWest of the country. The academic centers that were always under the censors’ eyeglass were: Timisoara (with Micron of The Polytechnic Institute, Scalpelul of The Medicine and Pharmacy Institute, Agraria of The Agronomical Institute, Forum of The Timisoara University, Timisoara medicala), Cluj (with the maga‑ zines Echinox of The Babes-Bolyai University, Dialog of The Medicine and Pharmacy Institute, Traiectorii of The Polytechnic Institute, Clujul medical, Buletinul Institutului Politehnic Cluj), Tirgu Mures (the magazines Atheneum of The Pedagogical Institute, Aesculap of The Medicine and Pharmacy Institute, Revista medicala), Brasov (Buletinul Institutului Politehnic Brașov) and Oradea (with the publication Gaudeamus of The Pedagogical Institute). Echinox, the magazine edited by The Babes-Bolyai University, was said to be „maintained almost exclusively outside its profile“, distancing itself from all the other magazines, because of the wide space of the theoretical articles, philosophy, aesthetics and literary criticism. Echinox presented in the theo‑ retical materials „foreign current, foreign ideas from the ideology of the working class“, said the censors. Some articles were directed to the phenomena of the Western culture, „sometimes authors were reserved”, avoided the direct references to The Marxist-Leninist Theses. Because the reference lacked the criticy of the activity of some political personalities (Sextil Puşcariu) or some reviews of works were too „eulogistic“ (Miss Cristina by Mircea Eliade), because the poetry „very widespread“ in the magazine and this released a „pessimistic atmosphere” of „complaint“,“unfulfillment“,“lack of any perspective“ ..., many of these texts were never approved for printing. The situation had to be corrected to avoid becoming it a „platform for the politically retarded elements“. Students journals had to be transformed into a „good factor“, a „support A.N.I.C., Bucharest, fund Comitetul pentru Presa si Tiparituri (1944–1977), folder 8/1968, f. 6, 20 Rad 2007, p. 251 15 In Hungarian, meening „sunshine”. 13 14

— 368 —

TRE PRESS IN TRANSYLVANIA UNDER THE COMMUNIST CONTROL (1968–1969)

for education“ with a „combative and militant character“. The purpose of these magazines was to inform students about the political and ideological activities of the academic institution, to debate issues of ethics, conduct and citizenship after the Marxist-Leninist principles, to reflect the main aspects of the Communist Party’s policy16. In order to appear on the market, the magazines and the newspapers made great efforts near the state institutions, sending requests and addresses for everything, in order to receive a „favorable”. These addresses contained explanations and the reasons why the editorial office wanted the appearance of those publications, as well as the justification of such actions, for getting the right of publication. An institution approaching to the censorship was the Ministry of Education. In 1969 this ministry was seeking the cen‑ sors’ approval to emergence new publications issued by the universities in Romania, the splitting of the existing ones into sections or the changing conditions of the academic prints. The reasons invoked were a „better exploitation of the scientific research“ conducted in universities, an „increased volume of work in different faculties“ and to „enhance the exchange of publications, with the foreign countries“. The Note that contains all these details, was transmitted to The Directorship of the Central Presswork, under the signa‑ ture of the Minister of Education, Miron Constantinescu17, which stated that „Leonte Rautu18, the prime minister, agrees with the appearance of these publications under the new conditions“19. In this sense, The Timisoara University required the censors to allow the appearance of the Analele Universității Timisoara. The series Mathematics and Physics required to split into two different series (Mathematics and Mechanics and Physics). Being a publication with budgetary deficit, it was stated in the request that editing the two series „will not increase the existing deficit“ (which was of 40,000 Lei per year). Their requirement was not accepted by the Directorship, the series remained Mathematics and Physics, with annual appearance and not semestral, as The Timisoara University asked for, and with a number of 300 pages (instead of 100 for each series). The censors didn’t touch the magazine’s format (17 × 24 cm), nor the paper’s quality (vellum). Instead the circulation was set to 1,000 copies (not 750 for each set) and the price of 12 Lei (instead of 6 Lei per series)20. Another institution in the North of the country, that called for the censorships’s „help” was the Pedagogical Institute of Oradea. Lucrarile stiintifice ale Institutului Pedagogic Oradea was a publication that wanted to appear in two series, depending on the profile work of the magazine: natural sciences and social sciences brochures. 50,000 Lei was the amount needed for the printing, and only 25,000 lei were recu‑ perated from the selling. The other money were to be recovered from the publications’ foreign exchange. In this case the Directorship accepted to supports all the requirements of The Pedagogical Institute (the publication had an annual periodicity, the format was 17 × 24 cm, the number of pages – 500 per set, 1000 pieces for each profile, the price of 25 lei / copy, and all the editorial costs)21. A.N.I.C., Bucharest, fund Comitetul pentru Presa si Tiparituri (1944–1977), folder 40/1969, f. 19–24. Miron Constantinescu was a Romanian communist politician, a leading member of the Romanian Communist Party (PCR, known as PMR for a period of his lifetime), as well as a Marxist sociologist, historian, academic, and journalist. Initially close to Communist Romania’s leader Gheorghe Gheorghiu-Dej, he became increasingly critical of the latter’s Stalinist policies during the 1950s. Reinstated under Nicolae Ceaușescu, he became Minister of Education for a short period, was elected a member of the Central Committee Secretariat and deputy member of the Executive Political Committee, a member of the Romanian Academy and President of the Great National Assembly. 18 Leonte Rautu was a communist activist and propagandist. He was chief ideologist of the Romanian Communist Party („Workers’ Party“) during the rule of Gheorghe Gheorghiu-Dej, and one of his country’s few high-ranking communists to have studied Marxism from the source. After Ceaușescu’s ascent in 1965, Rautu’s positions included membership on the central committee secretariat and the executive committee, deputy prime minister supervising education (1969 to 1972) and, from 1974 to 1981, rector of the Stefan Gheorghiu Academy. 19 A.N.I.C., Bucharest, fund Comitetul pentru Presa si Tiparituri (1944–1977), folder 40/1969, f. 202–204 20 These kind of requests were made also by The Conservatory Gheorghe Dima of Cluj Revista de pedagogie și educație muzicală, The Babes-Bolyai University for editing Studia Universitatis Babeș Bolyai and by The Polytechnic Institute of Cluj for Buletinul Științific al Institutului Politehnic Cluj. 21 A.N.I.C., Bucharest, fund Comitetul pentru Presa si Tiparituri (1944–1977), f 40/1969, f. 70–72. 16 17

— 369 —

CARMEN UNGUR-BREHOI

... to the religious publications The censorship was also responsible for the religious-themed magazines in the country. The cen‑ sors were making tables and lists that monitored the activities of these publications, with their thematic material, the authors of the texts, and all the institutions holding the publishing of such magazines, with frequency, number of copies, price of these prints. From a secret List dated 4.III.1969, it appears that at that time appeared no less than 15 such prints, of the Orthodox Church (nine publications), Reformed Church (one publication), Pentecostal Church (one publication), Evangelical Christian Church (one pub‑ lication), Seventh Day Adventist Church (one publication), Baptist Church (one publication) and of the Jewish Church (one publication). Of all these, only one was in Hungarian (of the Reformed Church), one in Romanian, Yiddish and Hebrew (of the Jewish Church) and the other 13 were written in Romanian. Four of these publications appeared in Transylvania. Mitropolia Ardealului (Sibiu) was the official magazine of The Archdiocese of Sibiu and of the Archdiocese of Cluj and Oradea, emerged each two months in 3000 copies. Mitropolia Banatului (Caransebes) was the official magazine of The Archdiocese of Timisoara and Caransebes and of The Diocese of Transylvania, and appeared together with the Mitropolia Ardealului, in 3000 copies, every two months. Telegraful Roman (Sibiu), „religious folio edited by Romanian Orthodox Archdiocese of Alba Iulia and Sibiu“, was a bimonthly in 4000 copies. Reformatus Szemle22 was the official organ of the Reformed Church and of the Evangelical Presbyterian Synod of Romania, founded in 1907 and issued by the Governing Council of the Reformed Diocese of Cluj. It appeared in Cluj-Napoca in Hungarian, twice a month, in 1000 copies. The communist authorities have imposed numerous restric‑ tions of occurrence of these magazines, in order to see the light of day they were all being sent to Bucharest, at The Religious Affairs Department, to receive an order of appearance, “ready to print” mark. After succes‑ sive readings sent to the Directorship, the specimens were submitted to the editorial offices, together with the corrections and the right indications of the censors.. To resist on the market, the religious magazines included some pages with religious content, the rest were materials about the struggle for peace, the local meetings, the national and international supporters of peace, in general propaganda articles. The Religious Affairs Department, near The Council of Ministers required the censorship’s approval for editing new religious magazines. In 1969, The Romania Unitarian Church through The Unitarian Bishop of Cluj wanted to launch a new magazine in Hungarian entitled Keresztény Magveto23. This publica‑ tion was taken care by an editorial board, whose chairman was Bishop Kiss Elek and the responsible editor was the professor Janos Kovacs. This was to appear quarterly, in 64 pages, with a format of 17X24cm, in 500 copies each number. After addressing to the forum of The Religious Affairs Department, the magazine obtained the censorship’s approval. Another approval that The Unitarian Church has to receive is that of Emil Bodnaras. The ultimate consent had to be given by the most important institution of control: The Directorship of the Central Presswork. Conclusion During the communism, every print, newspaper, book or brochure had to have the acknowledge‑ ment and acceptance of The Directorship of the Central Presswork, and of The Press and Print General Directorship. Nothing could be communicated to the public without following the rules of this organism, and without its successive control. The censors in the country, as those in Transylvania, were not so well trained, so they always asked for the help of the central, that is the censorship in Bucharest. This is way all the important prints in this area were verificated again and again, first by the local censors and then by the censors of The Directorship. In Hungarian, the title can be translated as The Reformed Chronic. I.e. The Christian Sower

22 23

— 370 —

TRE PRESS IN TRANSYLVANIA UNDER THE COMMUNIST CONTROL (1968–1969)

The materials were diversified, from those in newspapers to those of the magazines, from the media for children, students to the specific publications (religious, literary, scientific...). Bi blio gra p h y: Arhivele Nationale Istorice Centrale (ANIC), Bucharest, fund Comitetul pentru Presa si Tiparituri (1944–1977); Arhivele Nationale –Serviciul Judetean Bihor, fund Directia Generala pentru presa si Tiparituri – Unitatea Oradea; Journals Rad 2007, D. Rad, Revistele pentru copii in deceniile «implinirilor marete» (1946–1989”, in Secvente din istoria presei romanesti, Ilie Rad (coord.), Cluj-Napoca: Ed. Tribuna, 2007; Zsuzsa 2012, P Zsuzsa, Controlul presei locale orădene în primii ani ai sistemului ceauşist. Descriere generală şi aspecte minoritare, in Studii de atelier. Cercetarea minoritatilor nationale din Romania, Coordonatori Iulia Hossu, Horváth István, Institutul pentru Studierea Problemelor Minoritatilor Nationale, Cluj-Napoca, no. 44/2012; Ungur-Brehoi, 2014, C. Ungur-Brehoi, Cenzurarea revistelor literare in perioada 1966–1974, will soon appear in the volume of the Phd candidates in History, of the Doctoral School of History, University of Oradea, Oradea, 2014; Zainea, 2005, I. Zainea, Cenzura, cenzori si cenzurati. Din activitatea colectivului DGPT Oradea (1966–1977), in Cenzura in spatiul românesc, Marian Petcu (coordonator), comunicare.ro, Bucuresti, 2005; Zainea, Ungur-Brehoi 2013, I. Zainea, C. Ungur-Brehoi, Presa si cenzura în comunism. Directia Tiparirea Presei Centrale in Jurnalismul o preocupare a elitei. Studii si cercetari de istorie a presei, Editura Tritonic, Bucharest, 2013; Web www.crisana.ro; www.korunk.ro; www.revistafamilia.ro.

— 371 —

DOSARUL DE ANCHETĂ PENALĂ AL ISTORICULUI ȘTEFAN METEȘ GHEORGHE VIOREL DAT*

THE FILE OF INQUIRY THE HISTORIAN ŞTEFAN METEŞ ABSTRACT: The content of the inquiry file of the historian Stefan Metes presupposes some considerations regarding the importance of the materials from the file, the extending of the analysis and most important documents. It is necessary to clarify in this stage of the research, some of the major problems, as would be the content of the materials, the purpose and the moment of their drawing up. Making an analysis of the documents we find that the materials are from different periods and categories. A careful analysis of the documents from the file offers us some precious clues to establish the moment of the file drawing up. In the inquiry file are included materials and annotations from different periods, from 1930 to 1960. The greatest part of these documents is from the period of detention in the Sighet prison. In the file there are four holograph documents, of the historian Stefan Metes. Declarations by which the prisoner is obliged to indicate the political activity, from the past and if he is enrolled politically in the present and the assets owned, the name and address of his wife’s brother and sisters and of his close relatives. Each prisoner from the Sighet prison is inquired, tortured physically and psychologically. The detention regimen imposed in the prison followed the physical and psychological exhaustion. According to the documents there are 10 reports of the interrogatory of the historian Stefan Metes in the Sighet prison made by Lt. Voichita Ion as the first inquisitor, from the General department of the state security. From the over 10 inquiries of the historian Stefan Metes in the prison from Sighet and from the period spent in prison, he avoided to talk. The causes of such an attitude are not hard to be established. Each prisoner was obliged when exiting the

prison to sign a declaration by which he would engage not to talk about what happened at Sighet in the greatest silence. The file of inquiry of the historian Stefan Metes beside other numerous examples, demonstrate as clearly that the communist political authorities of the state tried to eliminate, with any price, the intellectual and political elite by their abusive condemnation to hard years of prison. The manner by which was retained and arrested the historian Stefan Metes in the Sighet prison and the drawing up of the inquiry file, shows that it was made without a legal basis only on political order, a simple order written from the Security. KEYWORDS: inquiry, Stefan Metes, church history, Sighet prison, security. REZUMAT: Conţinutul dosarului de anchetă al istoricului Ștefan Meteș presupune câteva consideraţii privind importanţa materialelor din dosar, extinderea analizei și a documentelor celor mai importante. Este necesară clarificarea în acest stadiu al cercetărilor a câteva probleme majore, cum ar fi conţinutul materialelor, scopul şi momentul întocmirii dosarului. Făcând o analiză a documentelor constatăm că materialele sunt din perioade și categorii diferite. O analiză atentă a actelor din dosar ne oferă alte câteva indicii prețioase pentru a stabili momentului întocmirii dosarului. În dosarul de anchetă sunt cuprinse materiale și note informative din perioade diferite, din anul 1930 până în 1960. Cea mai mare parte a acestor documente sunt din perioada de detenție în penitenciarul Sighet.

* Preot ortodox la Parohia Ortodoxă Română Balc, Episcopia Oradiei; Doctorand Universitatea din Oradea, Departamentul de Istorie; Bursier al Academiei Române, Filiala Cluj, în cadrul proiectului de cercetare „Minerva-Cooperare pentru cariera de elită în cercetarea doctorală și post doctorală”; E-mail: ghitadat@yahoo.com

GHEORGHE VIOREL DAT

În dosar sunt patru documente olografe, ale istoricului Ștefan Meteș: declarații prin care deţinutul este obligat să indice activitatea politică, din trecut și dacă este înregimentat politic actual precum și bunurile deţinute, numele şi adresa fratelui şi a surorilor soţiei, precum și a rudelor mai apropiate. Fiecare deținut în închisoarea de la Sighet era anchetat, torturat fizic și psihic. Regimul de detenţie impus în închisoare, urmărea epuizarea fizică şi psihică. Potrivit documentelor există 10 procese verbale de interogator a istoricului Ștefan Meteș în penitenciarul Sighet făcute de către Lct. Voichița Ion în calitate de anchetator prim, din Direcția Generală a Securității Statului. Din cele peste 10 anchete ale istoricului Ștefan Meteș, în închisoarea de la Sighet căt și despre perioada petrecută în închisoare, s-a ferit să vorbească. Cauzele unei asemenea atitudini nu sunt greu de stabilit. Fiecare deţinut la ieşirea din

închisoare era obligat să semneze o declaraţie prin care se angaja să nu povestească despre cele întâmplate la Sighet în cea mai mare taină. Dosarul de anchetă a istoricului Ștefan Meteș, alături de alte numeroase exemple, demonstrează cât se poate de clar că autorităţile politice comuniste ale statului au urmărit să elimine, cu orice preţ, elita intelectuală şi politică a românilor, prin condamnarea lor abuzivă la ani grei de închisoare. Maniera prin care a fost reținut și arestat istoricului Ștefan Meteș în Penitenciarul Sighet precum și întocmitrea dosarului de anchetă, arată că a fost făcut fără o bază legală doar la comandă politică, un simplu ordin scris din partea Securității. CUVINTE-CHEIE: ancheta, Ștefan Meteș, istoric bisericesc, închisoarea Sighet, Securitatea

După anul 1947, Partidul Comunist a luat inițiativa pentru a reduce țara la starea de obediență față de modelul sovietic prin intermediul sistemului politic. Astfel au fost puse bazele sistemului totalitar prin desființarea partidelor politice, prin lichidarea presei, prin reforma învățământului, naționalizarea între‑ prinderilor industriale, a băncilor, confiscarea proprietăților și exproprieri abuzive1. Din perspectiva documentelor, după căderea comunismului, pentru cunoașterea activității cît și a personalității istoricului Ștefan Meteș, putem spune că sunt puțin cunoscute. În cazul de față încercăm să creionăm portretul istoricului din perspectiva documentelor din arhiva fostei Securității. Din fișa biografică întocmită de Direcția Regională a Securității Poporului Cluj, reținem că: „Ștefan Meteș face parte din figurile distinse a regimului burghezo-moșieresc, a publicat mai multe lucrări istorice și religioase, cu conținut burghezo-moșieresc-naționalist și este un element dușmănos regimului”2. Datorită poziţiei sale faţă de noul regim, istoricul Ştefan Meteş a fost pensionat forţat prin decizia Ministerului Educației Naționale nr. 293371 din 1947 din funcţia de director al Arhivelor Statului din Cluj3. Motivul pensionării potrivit deciziei a fost: „se pune în retragere pentru limita de vârstă, pe data de 1 septembrie 1947 potrivit dispoziției articolului 74 din statutul funcționarilor publici”, deşi avea doar 61 de ani și a fost comunicată de către Ministerului Educației Naționale, Direcția Învățământului Superior pe data de 8 noiembrie Direcției Regionale a Arhivelor Statului Cluj4. Cu această ocazie la Cluj au fost pensionaţi forţat, între alţii, lingvistul Gheorghe Giuglea, sociologul Constantin Sudeţeanu, etnologul Romulus Vuia, botanistul Alexandru Borza şi istoricul Silviu Dragomir5. După anul 1948 regimul comunist nu a ezitat să folosească metode de constrângere şi chiar de teroare în raport cu vechea intelectualitate, mergând de la interdicţia de publicare şi epurarea din învăţământ până la condamnarea la ani grei de temniţă. Un număr mare de intelectuali de valoare ai României au fost epu‑ raţi din învăţământ: Ion Hudiţă, George Fotino, Gheorghe Zane, Ştefan Ciobanu, Teofil Sauciuc-Săveanu, Vasile Grecu, Alexandru Boldur, Romulus Cândea, Toma Bulat, Ştefan Manciulea, Victor Jinga, Maria Holban, Florian Ştefănescu-Goangă ş.a6. Deletant, 2012, p. 85–90 Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (în continuare A.C.N.S.A.S.), Fond Penal, Dosar 15341, f. 70 3 Arhivele Naționale Direcția Județeană Cluj (în continuare A.N.-D.J.Cj), Fond Ștefan Meteș, Dosar 2. f. 2 4 Ibidem, f. 97v 5 Someşan, Iosifescu, 1998, p. 472 6 Müller, 2003, p. 98 1 2

— 374 —

DOSARUL DE ANCHETĂ PENALĂ AL ISTORICULUI ȘTEFAN METEȘ

Datorită faptului că nu era supus noului regim, Direcția Generală a Siguranței Statului, Serviciul I, Bir.3/M cu nr. 16400.S din 18 iunie 1948, trimite o adresă către Inspectoratul de Siguranță Cluj prin care cere: „a dispune măsuri pentru urmărirea discretă a activității profesorului Ștefan Meteș, directorul Arhivelor Statului, Regionala Cluj, raportând primele rezultate până în ziua de 25 iunie 1948”7. Demersul nostru este acela de a reconstitui contextual istoric privind arestarea, anchetarea, precum și detenția istoricului Ștefan Meteș, în Penitenciarul Principal Sighet. Acest demers pleacă de la cercetarea documentelor dosarului de anchetă al istoricului, aflat în cus‑ todia A.C.N.S.A.S. Dosarul deși nu este mare prin volumul paginilor, cuprinde informații prețioase asupra activității istoricului Ștefan Meteș, referitor la activitatea sa politică. Conţinutul dosarului de anchetă al istoricului Ștefan Meteș presupune câteva consideraţii privind importanţa materialelor din dosar, extinderea analizei și a documentelor relevante. Este necesară clarifi‑ carea în acest stadiu ale cercetărilor, câteva probleme majore, cum ar fi conţinutul materialelor, scopul şi momentul întocmirii dosarului. Făcând o analiză a documentelor constatăm că materialele din dosarul de anchetă sunt din perioade și categorii diferite. Coperta dosarului de anchetă nr. 8833 deschis pe numele lui Ștefan Meteș de către Ministerul Securității Statului, Serviciul „C,”, Arhiva Operativă este datată din 28 dec.19538. Din referatul întocmit de către lucrătorul operativ lt. Spânu Ștefan din Ministerul Afacerilor Interne (M.A.I.), Direcția C /34 din data de 31 iulie 1957, care studiază dosarul 10267 CM, de activitate legio‑ nară, rezultă că dosarul a fost complet exploatat și se păstrează la arhiva operativă a securității Ministerului Afacerilor Interne (M.A.I). De remarcat sunt însemnările lucrătorului operativ din partea dreaptă sus care dă conținutul dosarului de anchetă al istoricului Ștefan Meteș, format din: dosar penitenciar 54/955, 87713 IND., 20932 IND. București, 37886 D.G.P.9 Ministerul Afacerilor Interne (M.A.I), prin Unitatea 10267 întocmește dosarul de anchetă indivi‑ dual cu nr. 8833 deschis pe numele istoricului Ștefan Meteș şi conţine 108 file + I-V file opis10. O analiză atentă a actelor din dosar ne oferă alte câteva indicii prețioase pentru a stabili momentul întocmirii dosarului. Prima parte a opisului dosarului de anchetă a fost întocmită de către lt. Spânu Ștefan în 31 iulie 1957 și cuprinde nr. crt. 1–49 cu 79 de file, iar a doua parte a opisului de la nr. crt. 50–76, filele 80–108, este întocmit la observații în data de 8.04.1960 de către cpt. Călinescu11. În dosarul de anchetă sunt cuprinse materiale și note informative din perioade diferite, din anul 1930 până în 1955. Cea mai mare parte a acestor materiale sunt din perioada de detenție în penitenciarul Sighet, Un document standard, este fişa personală, din care aflăm numeroase informații despre deținut (con‑ ţine poza deţinutului Ștefan Meteș, cu nr. 31 închis la data de 5 V 1955–1VIII 1953–1VIII 1958). Acest document mai cuprinde: I. date de stare civilă, (născut la data de 8 ianuarie 1887, fiul lui Dumitru și al lui Parascheva în Geomal, căsătorit cu Sofia Cioara), precum starea materială a părinților (10 jugăre pământ) și studiile făcute. II. date cu caracter informativ, domiciliul anterior (Boholt-Hunedoara, Geomal-Alba, Cluj), starea materială (o casă cu grădină în Cluj precum și 400 acțiuni la Banca Cetatea din 1930), apartenenţă politică (fost membru P.N.Ț. Maniu, și Iorghist), condamnări suferite (în dreptul rubricii condamnări suferite de remarcat este faptul că nu a avut nicio condamnare), funcţii ocupate (Subsecretar de Stat la Ministerul de Interne și cel al Instrucțiunii Publice), limbi cunoscute (româna și maghiara)12. A.C.N.S.A.S, Fond Penal, Dosar 15341, f. 83 Ibidem 9 Ibidem, opis I-III, întocmit de către către lucrătorul operativ lt. Spânu Ștefan din M.A.I., Direcția C /34 din data de 31 iulie 1957 10 Ibidem, f. 1–108 11 Ibidem 12 Ibidem, f. 1v, coperta 7 8

— 375 —

GHEORGHE VIOREL DAT

Prin nota informativă 824 din 16 Februarie 1951, reținem informații prețioase „cu privire la deținutul Meteș Ștefan, din Cluj, reținut în cadrul operațiunilor din 5/6 mai 1950: fost preot, în anul 1922 a fost numit director al Arhivelor Statului. A făcut parte din guvernul Iorga-Argetoianu, în anul 1919 a fost ales deputat de Deva. În anul 1931 sub același guvern a fost Subsecretar de Stat la Interne. Susnumitul se află rețimut în Penitenciarul Sighet, ca unul care a ocupat funcțiuni în aparatul de Stat sub guvernul Iorga –Argetoianu”13. Prin nota aflată la dosar din 14 decembrie, 1953 se preciza că omul politic era încadrat în Colonia de Muncă (penitenciarul Sighet), conform Deciziei M.A.I. nr. 334/951, pentru o perioadă 24 luni, după care i s-a majorat pedeapsa cu 60 luni, conform Deciziei 559/953. Potrivit ultimei decizii, pedeapsa lui Ștefan Meteș urma să expire la 1 august 195814. Precizăm că Ștefan Meteș era la Sighet din 5–6 mai 1950, împreună cu alţi 83 de intelectuali şi oameni politici români aduşi în 6–7 mai 1950. Aceştia erau deţinuţi fără să existe un ordin scris în acest sens. Abia la 1 august 1951, prin Decizia Ministerul Afacerilor Interne (M.A.I.) cu nr. 334, semnată de ministrul adjunct, generalul-locotenent Gheorghe Pintilie, apar 89 de foşti demnitari trimişi într-o unitate de muncă denumită codificat „Dunărea”15. Odată cu încarcerarea deținuților, aceștia erau supuși anchetelor prin declarațiile făcute. În dosar sunt şi câteva documente olograf, ale istoricului Ștefan Meteș. Prima declarație nu este datată de istoricul Ștefan Meteș, dar precizează următoarele: „Tatăl meu a decedat în Geomal în 1938, fost de profesiune agri‑ cultor, iar mama decedată în 1906 tot în Geomal. Nu am posedat acțiuni. Nu am posedat și nu posed valute sau alte valori în țară sau în străinătate. Nu am posedat și nu posed bijuterii. Aceasta-mi este declarația pe care o dau și o semnez propriu nesilit de nimeni”16. Prin aceste declarații autorităţile comuniste doreau să stabilească ce avere poseda deţinutul, sub acest aspect nu făcea parte din categoria celor care s-ar fi îmbogăţit în urma „exploatării clasei muncitoare”. O altă declaraţie olograf o regăsim în dosar dată de către Ștefan Meteș în data de 4 august 1950, prin care deţinutul este obligat să indice activitatea politică, din trecut și dacă este înregimentat politic actual precum și bunurile deţinute, numele şi adresa fratelui şi a surorilor soţiei, precum și a rudelor mai apropiate17. Cu toate că istoricul Ștefan Meteș este reținut în cadrul operațiunilor din 5/6 mai 1950 și încarcerat în Penitenciarul Sighet, „ca unul care a ocupat funcțiuni în aparatul de Stat sub guvernul Iorga-Argetoianu”18, potrivit documentelor din dosarul de anchetă mandatul de arestare preventivă nr. 54/C a istoricului Ștefan Meteș este eliberat de către Procuratura Generală, Direcția II, abia la 1 septembrie 1954 semnat de către col. de just. Rîpeanu Grigore, pentru faptul că „în timpul regimului burghezo-moșieresc a desfășurat o acti‑ vitate intensă contra clasei muncitoare”19. Ulterior mandatul de arestare este prelungit de 6 ori potrivit unei singur adrese cu nr. 0079760 a Ministerului Afacerilor Interne, U.M 0123/0 București, de către Procuratura Generală, Direcția Procuraturilor Militare pentru unitățile M.A.I. și toate sunt semnate de către col. de just. Rîpeanu Grigore20. Fiecare deținut în închisoarea de la Sighet era anchetat, torturat fizic și psihic. În interiorul închisorii comunicarea deținuților era foarte strictă iar izolarea lor cu lumea de afară era totală. Nu se primeau pachete, nu se făceau vizite, nu se primea corespondență, nici din închisoare nu s-a expediat nici o scrisoare21. Regimul de detenţie impus în închisoarea de la Sighet, urmărea epuizarea fizică şi psihică, cu scopul final al lichidării22. Ibidem, f. 3 Ibidem, f. 2 15 Secaşiu, nr. 6, p. 263. 16 A.C.N.S.A.S, Fond Penal, Dosar 15341 f. 17; declarație nu este datată de istoricul Ștefan Meteș ci din partea lucrătorului operativ cu cerneală de culoare roșie și apare data de „4 august 1950 și se va pune la dosarul personal Ștefan Meteș”. 17 Ibidem, f. 18v 18 Ibidem, f. 3 19 Ibidem, f. 21 20 Ibidem, f. 22–27 21 Roșca, 2006, p. 22 22 Şipoş, 2002, p. 78 13 14

— 376 —

DOSARUL DE ANCHETĂ PENALĂ AL ISTORICULUI ȘTEFAN METEȘ

Potrivit documentelor din dosarul de anchetă există 10 procese verbale de interogator a istoricului Ștefan Meteș în penitenciarul Sighet făcute de către Lct. Voichița Ion în calitate de anchetator prim, din Ministerului Afacerilor Interne (M.A.I), Direcția Generală a Securității Statului23. Fiecare filă este semnată de către anchetat (Ștefan Meteș), iar la sfârșitul procesului verbal este semnată și de către anchetator (lt. Voichița Ion). Între 25 mai și 18 iunie 1955, istoricul Ștefan Meteș este supus anchetei, de către Securitate prin anchetatorul lt. Voichița Ion. În această perioadă de timp sunt întocmite procese verbale de interogator, prin care doreau să afle apartenența și activitatea politică din trecut cât și cea prezentă, modul cum a fost investit în funcții în aparatul de Stat, precum și elemente din Guvernul Iorga24. Astfel, în anul 1919 a fost ales deputat al judeţului Hunedoara, în primul parlament al României întregite, deputat în Sinodul Mitropoliei Ardealului, iar în anul 1920 preşedinte al Consistoriului Spiritual Mitropolitan. Din anul 1922, până în anul 1947, a fost director al Arhivelor Statului din Cluj, unde a dus o muncă titanică în organizarea acestei instituţii, prima de acest gen din Transilvania şi a împlinit cu cinste şi demnitate această îndatorire25. Prin Înaltul Decret Regal nr. 2083 din 17 iunie 1931 a fost numit, la propunerea lui Nicolae Iorga, Subsecretar de Stat pe lângă Departamentul Internelor26. Aici a fost însărcinat, potrivit descrierilor făcute de istoricul Ștefan Meteș, ca să observe ce se întâmplă la acel minister și să-i raporteze personal lui N. Iorga, deoarece nu avea încredere în ministrul Constantin Argetoianu. Ca elev al lui N. Iorga, iar mai târziu aderent al politicii lui, „după muncă și pricepere”, Ștefan Meteș intră, potrivit descrierilor, în conflict cu C. Argetoianu, care dorea demisia guvernului Iorga pentru a-i lua locul27. Din această cauză iși dă demisia și este detașat din 13 ianuarie 1932 Subsecretar de Stat la Ministerul Instrucțiunii Publice al Cultelor și Artelor, însărcinându-l cu organizarea Bibliotecilor, Arhivelor și Muzeele Statului28. O nouă anchetă din 26 mai 1955, de peste 5 ore, în care potrivit descrierilor sale arată „elementele care au făcut parte din Guvernul Iorga”, precum și împrejurările formării noului guvern, a miniștrilor și subsecretarilor de Stat, care a fost activitatea guvernului și cum au rezolvat activitatea financiar-economică a țării. Guvernul Iorga a făcut legea învățământului universitar, legea teatrelor a muzeelor și bibliotecilor, s-a făcut legea reducerii datoriilor agricole, lege drumurilor și șoselelor. Datorită crizei accentuate și a înca‑ sărilor care erau mai mici decât cheltuielile și neputându-se rezolva acest lucru, guvernul și-a dat demisia. Situația economică era disperată, valoarea leului scăzuse foarte mult, iar statul trebuia să plătească datoriile către străinătate29. Băncile ajungând în faliment atrăgeau în sfera lor și instituțiile, iar Banca Națională nu a dat bani decât acelora care aveau urgențe. Astfel nu s-au plătit salariile funcționarilor, învățătorilor, armatei, ceea ce a dus la nemulțumiri și la proteste împotriva guvernului30. La ancheta din 3 iunie 1955, Ștefan Meteș descrie cum în luna mai 1931 a fost însărcinat de primministrul Nicolae Iorga să vădă care este atmosfera politică din Ardeal față de guvern, datorită faptului că el cunoștea viața politică din Ardeal. Odată cu înlăturarea Partidului Național Țărănesc de la guvernare, situația era grea datorită agitațiilor ce o făceau împotriva noului guvern31. Modul de anchetare era dur, iar anchetatorii doreau să știe fiecare amănunt din viața politică petre‑ cută, precum și modul cum au fost duse la îndeplinire fiecare sarcină trasată la nivel politic. Istoricul Ștefan Meteș descrie modul cum au fost duse la îndeplinire sarcinile trasate politic: „M-am deplasat în diferite A.C.N.S.A.S, Fond Penal, Dosar 15341, f .30–60 Ibidem, f. 30–31 25 Păcurariu, 1972, p. 97 26 A.N.-D.J.Cj, Fond Ștefan Meteș, Dosar 1. f. 24 27 A.C.N.S.A.S, Fond Penal, Dosar 15341, f. 31v 28 Ibidem, f. 100 29 Ibidem, f. 33v 30 Ibidem, f. 34 31 Ibidem, f. 35–36 23 24

— 377 —

GHEORGHE VIOREL DAT

orașe ale Transilvaniei, cum a fost la Sibiu, Brașov, Alba-Iulia, Deva, Ilia, Dobra, altele, am luat legătura cu diferiți fruntași ai vieții publice ca: preoți, avocați, profesori, întrebându-i cum privesc ei viața politică și noul guvern Iorga și ce așteaptă lumea de la el în acele împrejurări. Părerile au fost de două feluri: unii care nu erau în viața politică și alții care făceau politică în diferite partide. Cei dintâi se bucurau că văd în fruntea țării o personalitate excepțională, N. Iorga care toată viața luptase pentru înălțarea morală cultural și unirea tuturor românilor32. Ceilalți au declarat că nu au încredere în guvernul Iorga pentru că nu are în spatele său un partid politic mare și nu va fi susținut pentru a face politica țării”33. Meteș face o expunere asupra vieții sociale ale ardelenilor complexă, arătând care erau nevoile oamenilor din acea perioadă precum și modul politic de înlăturare din viața politică a funcționarilor publici.34. A doua anchetă din 3 iunie 1955, ținută de la ora 17.oo până la 19.30, Ștefan Meteș descrie următoa‑ rele: „am observat că unii conducători maghiari (avocați, medici, profesori, preoți catolici) aveau legături strânse cu Ungaria ponegrind în ziarele de la Budapesta țara. În special preoțimea catolică făcea spionaj cu totul nedemn față de chemarea lor, căutând să pătrundă în cele mai mari secrete de stat, întreținând în conaționalii lor din România speranța unei schimbări politice35. Eram informat de către Inspectorul de Siguranță Ilie Rău că preoții catolici fac spionaj, mai ales cei din județele de graniță “36. În cadrul anchetei din 4 iunie 1955, interogatorul a început la ora 11,30 și s-a terminat la ora 14,30. Ștefan Meteș descrie întâlnirile avute în Ardeal: La Cluj cu episcopul Nicolae Ivan, consilierii episcopiei Sevastian Stanca, Andrei Ludu, Vasile Sava și Curea secretarul episcopiei, cu profesorii Teancu Alexandru, Patriciu Curea de la Școala Normală de Fete, precum și cu profesori universitari de la Academia Comercială și Universitate. La Alba-Iulia a discutat cu avocații Zaharia Munteanu, Ioan Pop, precum și cu protopopul Baba. În Orăștie cu preotul Ioan Moţa, care era și ziarist având foaia pentru popor „Libertatea” La Ilia cu avocatul Simion Dragomir și protopopul Iuliu Josan. La Dobra cu protopopul Morar. La Sibiu cu secretarul prefecturii Ilie Muțiu, cu profesorul Sandu Ioan, cu inspectorul Sibiului Silviu Țeposu, cu vicarul Mitropoliei Trandafir Scorobetz, secretarul Mitropoliei Nistor Virgil și cu profesorii de la Academia Teologică. La Brașov cu profesorul Ioan Pricu, cu directorul băncii Iosif Goia, cu funcționarul de Bancă Ștefan Narea, cu pantofarul Ioan Brânză, cu negustorul Orghidam cu directorul Casei Asigurărilor Sociale Gheorghe Enescu. La Deva cu avocații Iustin Pop și Tătaru, Dionisie Ardelean funcționar de Bancă și cu profesorii de la Liceu și Școala Normală. În Aiud cu avocatul Pop, cu protopopul Iosif Pop, cu generalul Nicolau37. Raportul făcut de Ștefan Meteș în „CHESTIUNEA ARDEALULUI” și prezentat la București per‑ sonal lui Nicolae Iorga era foarte complex: – lucrul și desfacerea produselor, starea sanitară (tuberculoza și bolile venerice), învățământul copiilor (analfabetismul), situația grea a școlilor, situația drumurilor (drumul de legătură între Teiuș-Beiuș-Oradea), viața grea din Apuseni38. Despre anchetele din partea Securității ale istoricului Ștefan Meteș, în închisoarea de la Sighet cât și despre perioada petrecută în închisoare s-a ferit să vorbească. Cauzele unei asemenea atitudini nu sunt greu de stabilit. Fiecare deţinut la ieşirea din închisoare era obligat să semneze o declaraţie prin care se angaja să nu povestească despre cele întâmplate la Sighet în cea mai mare taină. Ibidem, f. 36v Ibidem, f. 37v 34 Ibidem, f. 38 35 Ibidem, f. 39 36 Ibidem, f. 40–41 37 Ibidem, f. 40–41v 38 Ibidem, f. 42–46 32 33

— 378 —

DOSARUL DE ANCHETĂ PENALĂ AL ISTORICULUI ȘTEFAN METEȘ

Înainte de a fi eliberat, a trebuit să semneze o declaraţie cu acest cuprins: „Prin prezenta îmi i-au angajamentul de a nu discuta cu nimeni nimic despre cele ce am fost întrebat la anchetă, locurile pe unde am trecut, cu cine am stat în cameră, ce am văzut și ce am auzit în timpul deținerii mele cum și despre felul de organizare a închisorilor. Declar că am primit toate bagajele și obiectele de valoare ce au fost ridicate cu ocaziunea arestării mele. Sunt conștiient că în cazul în care voi divulga cuiva ceva, în legătură cu cele de mai sus mă fac vinovat în fața legilor R.P.R. și voi suporta consecințele legilor în vigoare”39 Un element foarte important este dosarul de anchetă penală nr. 54/1955, unde găsim amprentele digitale ale istoricul Ștefan Meteș, luate în Penitenciarul Sighet în data de 24 iunie 195540. Din documentele aflate la dosar nu se poate proba activitatea politică desfăşurată de Ștefan Meteș împotriva noului regim. Dosarul de anchetă a istoricului Ștefan Meteș, alături de alte numeroase exemple, demonstrează cât se poate de clar că autorităţile politice comuniste ale statului au urmărit să elimine, cu orice preţ, elita intelectuală şi politică prin condamnarea lor abuzivă la ani grei de închisoare. Maniera prin care a fost reținut și arestat istoricului Ștefan Meteș în Penitenciarul Sighet, precum și întocmirea dosarului de anchetă, arată că a fost făcut fără o bază legală, doar la comandă politică, la un simplu ordin scris din partea Securității. Numărul notelor și documentelor informative erau pentru a justifica abuzurile făcute de către sistemul politic prin arestarea celor în cauză și condamnarea lor ulterior. Ştefan Meteş, alături de alţi demnitari, a rămas la Sighet până pe data de 5 iulie 1955, când a fost pus în libertate, deşi nu fusese con‑ damnat oficial niciodată. Prietenia și loialitatea față de mentorul său Nicolae Iorga, de care a fost legat toată viața, i-au adus beneficii culturale și istorice dar și condamnarea lui ulterior la cinci ani de temniță, datorită funcțiilor ocu‑ pate. A supravieţuit 22 de ani evenimentelor care au dus la fractura provocată istoriei şi culturii acestui spatiu de către regimul totalitar. BI BLIO GRA FIE : Izvoare inedite: Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Fond Penal, Dosar 15341 Arhivele Naționale Direcția Județeană Cluj, Fond: Ștefan Meteș Carte: Deletant 2012 – Dennis Deletant, România sub regimul comunist, (ediția a IV-a), București, Fundația Academia Civică, Editor Romulus Rusan, 2012 Mülle 2003 – Florin Müller, Politică şi istoriografie în România (1948–1964), Cluj-Napoca, Editura Nereamia Napocae, 2003 Someşan, Iosifescu 1998 – Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Modificarea structurii universităţii în anii consolidării sistemului comunist, în Analele Sighet 6. Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului. Editor Romulus Rusan, Bucureşti, 1998 Roșca 2006 – Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești,.Compediu, Sighetu-Marmației, 2006, Păcurariu 1972 – Pr.prof.dr. Mircea Păcurariu, „Ştefan Meteş la a 85 aniversare”,în Mitropolia Ardealului, Sibiu, anul (XVII), 1972, nr 1–2 Secaşiu 1999 – Claudiu Secaşiu, Noaptea demnitarilor.Contribuţii privind distrugerea elitei politice româneşti, în Memoria Închisorii Sighet, Editor Romulus Rusan 1999 Şipoş 2002 – Sorin Şipoş, Silviu Dragomir-istoric, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 2002

Ibidem, f. 62; Declarația a fost dată în Penitenciarul Sighet, la data de 5 iulie 1955 și semnată de Ștefan Meteș Ibidem, f. 77

39 40

— 379 —

IERARHI GRECO-CATOLICI ÎN ATENŢIA SECURITĂŢII STUDIU DE CAZ: CANONICUL CORIOLAN TĂMÂIAN ROBERT FÜRTÖS*

HIERARCHS GREEK CATHOLICS IN ATTENTION OF SECURITATE CASE STUDY: CANON CORIOLAN TĂMÂIAN ABSTRACT: Interest of Securitate for the Greek-Catholic clandestine activity was manifested constantly throughout the communist regime, the Greek-Catholics hierarchs and priests being closely monitored within individual or group files. The present study follows the essential aspects of the informative surveillance activity carried out by Securitate against canon Coriolan Tămâian who became in 1978, clandestinely, the diocesan bishop of the Greek-Catholic diocese of Oradea. The study is largely based on documents of Securitate (summaries, reports, informative notes, statements) collected in 18 massive volumes containing materials resulting in more than 20 years of informative surveillance. The documentation was completed with information from various specialized studies or memoir writings. Having a sinuous evolution over more than two decades, the relationships between Coriolan Tămâian and Securitate have experienced various stages: the individual pursuing (started in April 1966, suspended in December 1969, restarted in 1971, closed in 1974 and again activated at the beginning of 1979) and after Coriolan Tămâian was used in operations supported by the communist political police in the 1980’s: solving the Greek-Catholic problem through adoption of the Latin rite under the form of a Romanian Catholic Church but also through maintaining some tensions and dissensions among the Greek-Catholic priests, with the aim of weakening the unity of the religion. If at the beginning of the 1960’s the canon Coriolan Tămâian believed that the legalizing of the Greek-Catholic rite was possible, starting with the mid 1970’s his hopes will begin to fade, realizing that the regime will never take into account to formalize the rite. In this context he became the main promoter to adopt the Latin rite, seeing it as a transition state,

considering that in the context of the 1980’s it was the only viable way to save Catholicism among the believers. KEYWORDS: Greek-Catholic Church, Securitate, informative surveillance, collaboration. REZUMAT: Interesul Securităţii pentru activitatea clandestină greco-catolică s-a manifestat constant în toată perioada regimului comunist, ierarhii şi preoţii uniţi fiind atent supravegheaţi în cadrul unor dosare individuale sau de grup. Studiul de faţă urmăreşte aspectele esenţiale ale acţiunii de urmărire informativă desfăşurată de Securitate împotriva canonicului Coriolan Tămâian, devenit în 1978, în clandestinitate, ordinariul diecezan al Episcopiei greco-catolice de Oradea. Studiul se bazează în mare măsură pe documentele Securităţii (sinteze, rapoarte, note informative, declaraţii), reunite în cadrul a 18 volume masive, conţinând materialele rezultate în cei peste 20 de ani de urmărire informativă. Documentarea a fost completată cu informaţii provenite din diverse studii de specialitate sau lucrări cu caracter memorialistic. Având o evoluţie sinuoasă de-a lungul a peste două decenii, relaţiile dintre Coriolan Tămâian şi Securitate au cunoscut diverse etape: de la urmărirea individuală (iniţiată în aprilie 1966, sistată în decembrie 1969, reluată în 1971, închisă în 1974 şi din nou activată la începutul anului 1979) s-a ajuns la utilizarea sa în cadrul unor operaţiuni sprijinite de poliţia politică comunistă în anii `80: „rezolvarea” problemei greco-catolice prin adoptarea ritului latin, sub forma unei Biserici Catolice româneşti, dar şi întreţinerea unor tensiuni şi disensiuni în cadrul clerului unit, cu scopul de a slăbi coeziunea cultului. Dacă la sfârşitul deceniului şapte, canonicul Coriolan Tămâian credea că legalizarea cultului greco-catolic era

* Muzeograf la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, Sighet. Adresa email: robert_furtos@yahoo.com

ROBERT FÜRTÖS

posibilă, de la mijlocul deceniului următor speranţele sale au început să se năruiască, devenind conştient că regimul nu avea în vedere oficializarea cultului. În acest context a devenit principalul promotor al adoptării ritului latin, văzută ca o formulă tranzitorie, considerând că în conjunctura existentă

în deceniul nouă era singura modalitate viabilă de salvare a catolicismului în rândul credincioşilor români uniţi. CUVINTE-CHEIE: Biserica Greco-Catolică, Securitate, ordinariu substitut, urmărire informativă, colaborare.

Interesul Securităţii pentru activitatea clandestină greco-catolică s-a manifestat constant de-a lungul întregului regim comunist. Dacă în perioada stalinistă, apartenenţa la clerul unit atrăgea după sine închi‑ soarea, pedeapsa administrativă sau domiciliul forţat, în deceniile 8–9, măsurile violente au fost înlocuite cu unele mai „subtile”: interceptarea convorbirilor şi a corespondenţei, confiscarea manuscriselor, avertis‑ mente şi convocări periodice la Securitate. Deşi, la mijlocul lunii iunie 1973, conducerea Ministerului de Interne a aprobat închiderea dosarului referitor la „problema greco-catolică”, ierarhii, preoţii şi credincioşii uniţi continuau să fie atent supravegheaţi în cadrul unor dosare individuale sau de grup, fiind catalogaţi drept „elemente ostile ce îşi desfăşoară activitatea în rândul cultelor.”1 Studiul de faţă doreşte să surprindă aspectele esenţiale ale acţiunii de urmărire informativă desfă‑ şurată de Securitate împotriva canonicului Coriolan Tămâian, devenit în 1978, în clandestinitate, după moartea episcopului auxiliar Iuliu Hirţea, ordinariul diecezan al Episcopiei greco-catolice de Oradea. Materialul se bazează în mare măsură pe documentele Securităţii (sinteze, rapoarte, note informative, declaraţii), reunite în cadrul celor 18 volume masive, conţinând rezultatele celor peste 20 de ani de urmă‑ rire informativă. Documentarea a fost completată cu informaţii provenite din diverse studii de specialitate sau lucrări cu caracter memorialistic. Născut la 16 decembrie 1904 în comuna Fărcaşa, aflată în apropiere de Baia Mare, Coriolan Tămâian a terminat şcoala primară în comuna Sâmbăta din Bihor, unde tatăl său era preot greco-catolic. În toamna anului 1915 s-a înscris la Liceul greco-catolic din Beiuş, obţinând bacalaureatul în 1923. Studiile teologice le-a urmat la Institutul „De Propaganda Fide” din Roma, fiind hirotonit în vara anului 1929. Reîntors în ţară, a fost numit profesor de religie la Şcoala Normală Greco-Catolică şi pedagog la Academia Teologică din Oradea, unde devine profesor începând din anul 1935. În octombrie 1940 a fost expulzat de autorităţile maghiare şi a devenit vicarul Episcopiei greco-catolice de Oradea pentru teritoriile cedate. În noiembrie 1945 a fost numit rector al Academiei Teologice din Oradea, funcţie deţinută până la desfiinţarea institu‑ ţiei, la 2 octombrie 1948. În paralel, începând din primăvara anului 1945 a deţinut şi funcţia de secretar al Organizaţiei municipale Oradea a Partidului Naţional Ţărănesc, precum şi cea de membru în Comitetul judeţean al partidului. La 25 iulie 1947 a fost arestat şi închis timp de o lună în Penitenciarul Oradea, fiind eliberat în urma semnării unei declaraţii prin care „dezaproba politica dusă de Iuliu Maniu”.2 În toamna anului 1948, în timpul campaniei de convingere a clericilor greco-catolici de a trece la Biserica Ortodoxă, Coriolan Tămâian a semnat la 29 septembrie, actul în vederea unificării, dar la scurt timp, în prezenţa episcopului Valeriu Traian Frenţiu şi-a retractat semnătura.3 La 29 octombrie 1948 a fost arestat şi depus la Mănăstirea Neamţ, iar la 27 februarie 1949, mutat la Mănăstirea Căldăruşani. La 25 mai 1950, împreună cu lotul episcopilor şi preoţilor greco-catolici a fost transferat la Penitenciarul Sighet Principal. După o detenţie de aproape cinci ani în închisoarea din Sighet, la 9 aprilie 1955 a fost trans‑ ferat la Penitenciarul Oradea, fiind eliberat în scurt timp. După eliberare a intrat în atenţia conducerii Direcţiei Regionale Oradea a Securităţii, care a hotărât, la 6 mai 1956, deschiderea unui dosar de verificare întrucât existau informaţii că „a luat legătura cu foştii preoţi greco-catolici şi că de la sine putere îşi asumă Vasile 2003, p. 275. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare, A.C.N.S.A.S.), Fond Informativ, dosar 195457, vol. 4, f. 47. 3 Ibidem, ff. 48–49. 1 2

— 382 —

IERARHI GRECO-CATOLICI ÎN ATENŢIA SECURITĂŢII STUDIU DE CAZ: CANONICUL CORIOLAN TĂMÂIAN

conducerea eparhiei clandestine greco-catolice de Oradea, dând instrucţiuni ca toţi preoţii rezistenţi să săvârşească liturghii clandestine şi să adune bani pentru liturghii.”4 La 17 decembrie 1956, dosarul de verifi‑ care a fost schimbat în dosar informativ de grup, în cazul lui Coriolan Tămâian urmărindu-se „dacă a preluat conducerea eparhiei clandestine greco-catolice de Oradea, legăturile inferioare şi superioare în activitatea clandestină şi dacă ţine legătura cu Roma”.5 Pe baza unui raport din 4 septembrie 1958, semnat de lt. maj. Petru Crai, şeful Serviciului III al Securităţii Oradea, canonicul Coriolan Tămâian a fost arestat fiind învinuit de „agitaţie desfăşurată în rândul foştilor preoţi greco-catolici.”6 Prin Sentinţa Tribunalului Militar Timişoara nr. 316 din 27 iunie 1959 a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale.”7 A trecut prin penitenciarele Oradea (25 iunie – 21 septembrie 1959), Jilava (21 septembrie – 10 decembrie 1959), Galaţi (10 decembrie 1959 – 2 noiembrie 1960) şi Botoşani (2 noiembrie 1960 – 28 iulie 1964). A fost eliberat la 29 iulie 1964, pedeapsa fiind graţiată conform Decretului 411/964.8 În cursul lunii septembrie 1964, Coriolan Tămâian s-a angajat ca merceolog la Fabrica de cărămidă „Crişana” din Oradea, unde a lucrat până la pensionare, la 1 august 19689. La 25 septembrie 1965 i s-a deschis un dosar de verificare cu numele de cod „Optimistul”, fiind considerat „suspect de activitate ilegală greco-catolică”10, iar la 11 aprilie 1966, acţiunea de verificare a fost transformată în dosar informativ indi‑ vidual cu numele de cod „Gorunul”11. După ce, la 14 noiembrie 1969 a fost avertizat de ofiţerii Securităţii Oradea pentru „legături întreţinute cu emisari greco-catolici din Occident”12, la 11 decembrie 1969, dosarul individual „Gorunul” a fost închis, decizia Securităţii fiind astfel motivată: „Obiectivul Gorunul a fost audiat de organele noastre în luna septembrie în legătură cu elemente foste legionare, iar în anchetă a adoptat o poziţie sinceră. După mai multe discuţii avute cu obiectivul Gorunul atât la domiciliul său cât şi la sediul Inspectoratului, acesta s-a manifestat că el este convins că, cultul greco-catolic va fi legalizat în ţara noastră, dar că el nu va întreprinde nimic în această direc‑ ţie deoarece această problemă este strict de competenţa guvernului nostru. Tot cu această ocazie el a accentuat în mai multe rânduri că el este un bun patriot şi este alături de regimul actual din ţara noastră şi că nu a uneltit împotriva acestuia, doar că singura vină a sa este că nu poate şi nici nu va renunţa la convingerile sale religioase greco-catolice.”13

Întrucât a continuat să se manifeste pregnant în cadrul activităţilor greco-catolice clandestine, la 21 decembrie 1971 conducerea Securităţii Bihor a aprobat deschiderea unui nou dosar de urmărire informa‑ tivă, cu numele de cod „Norma”. Un raport din 3 octombrie 1973, semnat de căpitanul Alexandru Raţiu din cadrul Serviciului I al Securităţii Bihor, sintetizează relaţiile dintre canonicul Coriolan Tămâian şi Securitate în prima jumătate a deceniului opt: „Din anul 1969 am intrat în contact cu el în scopul influenţării să renunţe la activitatea greco-catolică. În cadrul discuţiilor purtate cu el s-a dovedit receptiv la indicaţiile noastre apreciind şi el că nu are niciun rost să desfăşoare activitate pe linia rezistenţei greco-catolice, întrucât şi aşa nu va ajunge la nici un 6 7 8 4 5

12 13 10 11

Ibidem, vol. 1, ff. 7–8. Ibidem, f. 2. Ibidem, ff. 708–712. Ibidem, f. 747. Fişă matricolă penală disponibilă online la adresa http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20 politici/T/T%2001.%20Tababa%20-%20Taman/Tamaian%20Coriolan/index.php, accesat la 18 martie 2015. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar 195457, vol. 2, f. 67. Ibidem, ff. 5–7. Ibidem, f. 383. Ibidem, vol. 12, ff. 317–317v. Ibidem, vol. 2, f. 408. — 383 —

ROBERT FÜRTÖS

rezultat. Atât din informaţii, cât şi în cadrul discuţiilor avute rezultă în mod cert că speră în legalizarea fostului cult greco-catolic, fiind situaţii când şi legăturilor sale mai apropiate le-a făcut cunoscut acest lucru, atrăgându-le atenţia că, cu toate acestea, să nu întreprindă acţiuni nesăbuite ce în ultimă instanţă i-ar putea compromite sau chiar s-ar putea ca organele de stat să-i acţioneze în judecată. În cadrul con‑ tactelor avute cu el am mers şi pe linia atragerii sale la colaborare cu organele noastre. În mod direct la început nu şi-a oferit serviciile, dar s-a putut întrevedea că până în cele din urmă va accepta colaborarea cu organele noastre. Astfel, în luna ianuarie 1973 în colaborare cu Direcţia I Bucureşti şi U.M. 0920 [Departamentul de Informaţii Externe] l-am contactat la domiciliu, propunându-i-se problema cola‑ borării cu organele noastre. La propunerea noastră a reacţionat pozitiv, având rezerve în furnizarea de informaţii despre colegii săi apropiaţi rămaşi în rezistenţa greco-catolică, apreciind că după părerea sa, sentimentele religioase ale acestora pe care şi el le împărtăşeşte nu fac obiectul muncii organelor noas‑ tre. Cu toate acestea s-a angajat din sentimente pur patriotice să ne sprijine în probleme ce interesează securitatea statului român. S-a căzut de acord să ne sprijine în forma acceptabilă pentru el, astfel că în perioada 18 aprilie – 3 iunie a.c. a făcut o vizită în mai multe ţări capitaliste (Austria, R.F. Germania, Franţa şi Italia) unde a contactat mai multe notabilităţi din emigraţia română din Occident şi de alte naţionalităţi, prieteni sau foşti colegi de studii la Vatican. Scopul trimiterii sale cu sarcini contrainforma‑ tive în Occident a fost de a pătrunde în arhivele secrete ale Vaticanului, fapt de altfel reuşit şi pregătirea terenului pentru un alt coleg de-al său din Oradea de a pătrunde în aceleaşi arhive, sarcini de care s-a achitat în mod corespunzător, respectând instructajul şi indicaţiile date de organele noastre. Despre cele stabilite în timpul călătoriei, la reîntoarcere a furnizat note informative scrise personal şi semnate cu nume conspirativ14. Pentru verificarea comportării obiectivului la Roma, în luna august a plecat cu sarcini contrainformative informatorul Paul, care după reîntoarcere ne-a informat că Norma pe tot tim‑ pul şederii la Roma a avut o comportare bună. Faţă de cele de mai sus propunem a se aproba închiderea DUI [dosarului de urmărire informativă] dus asupra sa, cu menţinerea sa în supravegherea informativă generală, urmând să-l menţinem în contactul nostru cu scopul definitivării recrutării sale.”15

La 30 octombrie 1973, pe prima pagină a raportului a fost trecută următoarea rezoluţie: „Tămâian va fi lucrat în DUI până ce nu ne convingem că acesta este un element loial faţă de orânduirea noastră şi nu furnizează informaţii despre rezistenţa greco-catolică. Aveţi în vedere că este unul din cei cu perspective din rândul greco-catolicilor.”16 Contactat periodic de ofiţerii Securităţii Bihor, Coriolan Tămâian ar fi furnizat, conform rapoar‑ telor întocmite de ofiţerii poliţiei politice „informaţii verbale sau scrise17, în funcţie de solicitările făcute de Notele informative amintite de ofiţerul de Securitate conţineau scurte relatări despre discuţiile purtate cu diverse persoane întâlnite în cursul vizitei sale în Occident, toate fiind scrise de mână şi semnate cu pseudonimul „Norma”. Pentru exemplificare, reproducem o notă din 20 iunie 1973: „În timpul şederii mele la Roma am cerut, fiindcă era şi firesc odată ce mă cunoştea din timpul când eram student la Roma, o audienţă la Papa Paul VI, pe care am şi primit-o în 17 mai. Audienţa a avut un caracter absolut particular, fără prezenţa vreunei persoane. Papa avea pe birou întinsă harta pe care era şi ţara noastră. M-a întrebat numaidecât care este precis partea din teritoriul ţării care ne-a fost luată. I-am arătat-o şi i-am dat câteva informaţii istorice foarte concise despre cele două provincii [se referea la Basarabia şi nordul Bucovinei – n.n.] la care dânsul a schiţat, dând din cap, un gest de mirare şi de dezaprobare. Apoi, m-a întrebat ce impresie a făcut în ţară când în ultimul Consistoriu Papal a anunţat că episcopul Iuliu Hossu, încă din 1969 a fost creat cardinal, dar numirea aceasta, la dorinţa defunctului episcop nu a adus-o la cunoştinţa publică. «Eu nu am fost în ţară când aţi publicat acest lucru, dar vă voi putea asigura că numai satisfacţie generală a putut produce, mai ales că a fost primul cardinal român» Apoi a întrebat cum trăiesc preoţii grecocatolici în condiţiile Bisericii greco-catolice desfiinţate. I-am răspuns că preoţii care nu au semnat trecerea la ortodoxie au fost primiţi în câmpul muncii, azi unii mai activând, iar alţii sunt deja pensionari, cum este şi cazul meu. «Acum, şeful statului vostru va veni să ne viziteze şi noi vom fi foarte bucuroşi să-l primim», a spus Papa, nemaiadăugând altceva. Când m-am ridicat să plec a zis: «Du tuturor preoţilor şi întregului popor român pe care îl simţim foarte aproape de noi şi pentru care avem o deosebită afecţiune, Binecuvântarea noastră Apostolică». Am avut impresia că a fost foarte mulţumit să vadă un preot care a aparţinut fostei Biserici greco-catolice” (Ibidem, vol. 9, ff. 218–219). 15 Ibidem, ff. 11–13. 16 Ibidem, f. 11. 17 Iată ce conţinea o notă oferită căpitanului Alexandru Raţiu de la Securitatea Oradea, la 11 decembrie 1973: „La cererea 14

— 384 —

IERARHI GRECO-CATOLICI ÎN ATENŢIA SECURITĂŢII STUDIU DE CAZ: CANONICUL CORIOLAN TĂMÂIAN

organele noastre.”18 La 7 mai 1976, dosarul de urmărire informativă „Norma” a fost închis, deoarece „din materialele informative existente la dosar rezultă că obiectivul deşi nu a renunţat la ideea necesităţii recon‑ siderării fostului cult greco-catolic, nu întreprinde acţiuni de niciun fel de natură să submineze securitatea statului, iar sub aspect patriotic este devotat.”19 Urma să fie supravegheat ca legătură în dosarul de urmărire informativă „Teodoru”, vizându-l pe episcopul auxiliar de Oradea, Iuliu Hirţea.20 După decesul acestuia, la 20 iunie 1978, Coriolan Tămâian a devenit ordinariul diecezan al Episcopiei greco-catolice de Oradea.21 Incertitudinea referitoare la soarta Bisericii Greco-Catolice aflată în clandestinitate a generat nume‑ roase tensiuni la nivelul ierarhiei unite, conturându-se trei direcţii principale: continuarea liniei de rezis‑ tenţă şi de necolaborare cu autorităţile, susţinută în principal de episcopul Ioan Dragomir; o atitudine de colaborare limitată cu regimul, promovată de episcopul Alexandru Todea; iar cea de-a treia soluţie, agreată şi susţinută de autorităţi, milita pentru adoptarea ritului latin22, direcţie promovată cu precădere de cano‑ nicul Coriolan Tămâian şi părintele Silvestru Augustin Prunduş.23 În anii de sfârşit ai deceniului opt, Coriolan Tămâian se gândea la diverse forme de revitalizare a cultului greco-catolic, una din variantele sale fiind descrisă într-o notă de analiză a Securităţii Bihor din 24 aprilie 1979: „Din analiza informaţiilor rezultă că obiectivul Norma [numele de cod al canonicului Tămâian – n.n.] urma să plece la Vatican unde să intre în contact cu o persoană competentă care să-i sugereze Papei Ioan Paul al II-lea următoarea cale de urmat pentru rezolvarea problemei greco-catolice din România: Papa să transmită pe anumite căi o dispoziţie greco-catolicilor din ţară să convoace un sinod provincial cu participarea masivă a clericilor greco-catolici. În cadrul acestui sinod, episcopilor să li se aducă un omagiu pentru ce au făcut în interesul Bisericii greco-catolice, după care aceştia să-şi depună manda‑ tele de ochii lumii. Acest moment ar urma să marcheze faptul că Biserica greco-catolică îşi încetează activitatea. În niciun caz să nu se considere dizolvată sau autodizolvată. În aceeaşi clipă în cadrul sino‑ dului respectiv să se declare constituirea unui cult nou cu denumirea Biserica Română Catolică. Astfel constituită această biserică să informeze Papa şi pe preşedintele României de măsura luată şi că din momentul respectiv începe să se preocupe de stabilirea statutului noului cult.”24

În cele din urmă, Coriolan Tămâian nu a reuşit să-şi prezinte planul la Vatican, deoarece autorităţile comuniste au considerat că acţiunea sa „ar aduce prejudicii intereselor statului nostru şi [ar contribui] la revitalizarea clerului greco-catolic” şi nu i-au aprobat plecarea din ţară. 25 O scrisoare din 28 august 1980, adresată canonicului Tămâian de către episcopul Ioan Ploscaru exprimă starea de incertitudine şi suspiciune existentă la nivelul clericilor greco-catolici aflaţi în clandes‑ tinitate. Următorul fragment din epistola ierarhului de Lugoj este extrem de sugestiv în această privinţă:

20 21 22 18 19

25 23 24

dumneavoastră sursa vă comunică că în ziua 6 decembrie l-a vizitat pe Dumitru Sălăgean din Lugoj care se află la Băile Felix în tratament. Am aflat de la el că Ioan Ploscaru este vizitat de organele M.A.I. ocazional, dar de la acesta nu a putut afla nimic din ce au discutat. Doar atâta a spus că pe Ploscaru aceste vizite nu-l neliniştesc câtuşi de puţin, însă din cele discutate cu aceste organe, Ploscaru nu spune nimic” (Ibidem, vol. 12, f. 186). Ibidem, ff. 326–328. Ibidem, vol. 9, ff. 444–445. Ibidem, f. 445. Birtz 2007, p. 129. Un raport al Direcţiei I a Securităţii din 30 august 1989 menţionează explicit implicarea autorităţilor în sprijinirea orientării latiniste: „Curentul moderat condus de Tămâian Coriolan, la care a aderat într-o oarecare măsură şi preotul Prunduş Augustin din Cluj, care susţine ideea adoptării ritului latin, a fost sprijinit de organele de securitate, întrucât se situează pe poziţii ferme de combatere a iredentismului maghiar din Transilvania. Prin contactări periodice, membrii influenţi ai acestui grup au fost încurajaţi să solicite efectuarea serviciului religios în limba română în bisericile maghiare” (Vasile 2003, p. 131). Birtz 2006, p. 33. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar 195457, vol. 14, ff. 3–3v. Ibidem, f. 3v. — 385 —

ROBERT FÜRTÖS

„Regret că nu te-ai înţeles cu Alexandru [Todea]. Eu sunt pentru orice metodă judicioasă care să ne poată scoate din starea actuală. Dar pe mine să nu mă întrebe. Eu n-aş fi cu conştiinţa împăcată dacă din votul meu s-ar lua o hotărâre. La Cluj mi-a lăsat cineva o scrisoare în care propunea trecerea la ritul romano-catolic şi îmi cerea să mă consult cu alţii. Eu i-am răspuns că nu mă voi consulta cu nimeni pen‑ tru că eu nu văd în aceasta o soluţie. Cine vrea să meargă la Biserica Romano-Catolică o poate face şi acum. Satele ar rămâne tot cum sunt. Aceasta este marea noastră durere. Eu nu refuz nicio idee, mai ales pe acelea ce pornesc de la oameni de bună voinţă. Eu când discut cu Alexandru nu-l aflu deloc închis şi intratabil. El a avut multe de suferit de când a venit Todericiu26, a venit Securitatea la el, probabil că i-au pus şi microfoane. Mie mi le-au pus de două ori. Cu atât mai bine. Dacă primeşti rândurile mele şi vei merge la Roma să nu propui acolo soluţii. Spui simplu ce gândeşte unul şi altul. Până acum nu au fost lăsaţi decât cei care au fost într-un fel în serviciul Securităţii. Când cineva se duce în străinătate este deja un semn de întrebare. Ştii că eu nu mă gândesc la tine. Cât priveşte trecerea la romano-catolici eu nu am niciun îndemn (inspiraţie) de Sus. Deci, nefiind profet, nu mă pot exprima. Nu am nicio revelaţie, deci nu sunt vizionar. Nu ştiu dacă o trecere ne-ar avantaja sau dezavantaja. De aceea tac. Însă discuţiile nu strică. Clerul nostru în majoritatea lui este pentru ritul oriental. Cel puţin acum. În trecut latinii au voit să fim un vicariat romano-catolic. Trebuie vizat sus şi să vezi mare. Aceasta poate fi o deviză.”27

În cursul anului 1980, Coriolan Tămâian a adresat numeroase solicitări conducerii Securităţii Bihor pentru a i se permite efectuarea unei vizite la Vatican. În cele din urmă, în urma aprobării venite de la Bucureşti, la începutul lunii septembrie 1980, i s-a dat voie să plece.28 Într-o notă informativă furnizată de sursa „Dinescu” la 27 ianuarie 1981 se găsesc câteva informaţii referitoare la această vizită: „Înainte de plecare, Tămâian a avut o convorbire cu reprezentanţii Securităţii Statului din Oradea. Aceştia i-au pus problema completării parohiilor greco-catolice vacante din Statele Unite ale Americii, Franţa şi Germania. După ce a discutat problema cu autorităţile bisericeşti din Roma, s-a convenit să se dea burse de studii unor tineri trimişi din ţară fără a fi prelucraţi de Securitate, cum s-a exprimat Coriolan Tămâian într-un raport predat autorităţilor.”29 În privinţa rezolvării situaţiei cultului greco-catolic, Tămâian ar fi propus la Vatican următoarea formulă: „Credincioşii rămaşi fideli Bisericii Unite să fie îndrumaţi spre Bisericile romano-cato‑ lice, iar preoţilor romano-catolici să li să ceară să slujească în limba română.”30 Profitând de lipsa din ţară a lui Coriolan Tămâian, ofiţerii Securităţii Bihor au pătruns în locuinţa sa pentru instalarea tehnicii operative necesare interceptării discuţiilor din apartament.31 În vara anului 1983, autorităţile i-au permis canonicului Coriolan Tămâian să efectueze o vizită în Statele Unite şi în Europa Occidentală. Scopul principal al călătoriei era participarea la manifestările prilejuite de hirotonirea lui Vasile Puşcaş32, fostul său student de la Academia Teologică din Oradea ca epi‑ scop greco-catolic pentru românii din Statele Unite. La 6 februarie 1984, după revenirea în ţară, canonicul Mircea Todericiu, preot greco-catolic din Statele Unite a propus la începutul deceniului nouă un proiect de compromis în relaţiile dintre clericii uniţi şi stat. Pentru detalii, a se vedea Prunduş, Plăianu 1994, p. 135. 27 A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar 195457, vol. 16, f. 153. 28 Într-o notă informativă din 14 februarie 1981 sunt descrie impresiile canonicului Coriolan Tămâian la revenirea în ţară: „Între altele a relatat că în Occident este o abundenţă de alimente, nu există statul la rând, că în Franţa poţi să alegi din 200 de feluri de caşcaval, din care cauză poţi să ai grijă mai bine de sănătatea pe care o ai, că poţi să alegi şi între diferite cărnuri fără grăsime. Legat de situaţia cultului greco-catolic a afirmat că deşi acest cult nu este recunoscut ca şi religie în R.S.R. în ultimul timp se constată o oarecare îngăduinţă” (Ibidem, vol. 12, f. 28). 29 Ibidem, vol. 13, f. 25 30 Ibidem, vol. 14., ff. 122–122v. 31 Ibidem, f. 17. 32 Părintele Vasile Puşcaş, născut la 13 septembrie 1915 la Aurora (Illinois) din părinţi români imigranţi, a urmat studiile teologice la Oradea şi Roma. Din cauza celui de-al doilea război mondial a fost nevoit să părăsească Europa, finalizându-şi studiile în Statele Unite. A fost hirotonit preot la 14 mai 1942, funcţionând la parohia “Sf. Mucenic Gheorghe” din oraşul natal. La 26 iunie 1983, Papa Ioan Paul al II-lea l-a consacrat episcop al Eparhiei Sfântu Gheorghe de Canton-Ohio (Prunduş, Plăianu 1994, p. 153). 26

— 386 —

IERARHI GRECO-CATOLICI ÎN ATENŢIA SECURITĂŢII STUDIU DE CAZ: CANONICUL CORIOLAN TĂMÂIAN

Tămâian a descris pe larg impresiile sale acumulate în urma vizitei.33 La finalul documentului, întocmit la solicitarea ofiţerilor Centrului de Informaţii Externe, ierarhul unit a precizat extrem de clar punctul său de vedere referitor la legalizarea cultului greco-catolic: „Cât despre convingerile mele, acestea sunt cunos‑ cute. Se ştie că militez din toată inima pentru recunoaşterea legală a Bisericii Române Unite cu Roma, căreia îi aparţin. Sunt convins că prin recunoaşterea legală a Bisericii Române Unite, România s-ar bucura dintr-o dată de o deosebită consideraţie favorabilă din partea întregii lumi civilizate, în special din partea Scaunului Apostolic al Romei, mai ales că Vaticanul pe lângă puternica sa forţă spirituală şi culturală dis‑ pune şi de belşugul izvoarelor încă neexplorate, referitoare la istoria neamului românesc. În concluzie, România nu câştigă nimic prin desfiinţarea Bisericii Unite. În schimb, prin recunoaşterea acestei biserici nu pierde nimic, ci dimpotrivă, câştigă totul, odată cu respectul lumii civilizate, a lumii culturale, a lumii spirituale.”34 În urma numeroaselor demersuri şi solicitări iniţiate în ultimii ani, în mai 1984 autorităţile au permis ca într-o biserică catolică din Oradea să fie săvârşită pentru prima dată o slujbă romano-catolică în limba română. Coriolan Tămâian, iniţiatorul şi principalul susţinător al acţiunii era extrem de mulţumit, după cum rezultă dintr-o notă a Securităţii din 25 mai 1984, în care sunt reproduse afirmaţiile ierarhului unit: „Duminica trecută, pe 13 mai, după multe discuţii de ani şi ani, în fine s-a ajuns să avem o liturghie în limba română în fiecare duminică şi de sărbători în Biserica Capucinilor, destul de încăpătoare. Dacă împrejurările şi frecvenţa credincioşilor vor cere, ne putem muta în altă biserică mai încăpătoare. Emoţia a fost mare, participarea cât se poate de mare. Când am început Cristos a Înviat, lumea şi-a scos batistele. Au venit şi de la sate, care au aflat atunci, dimineaţa. Cred că pe viitor vom avea mulţi, numai să nu se interpreteze ca o manifestaţie. Se pare că problema o rezolvă credincioşii simpli şi nu teologii şi deştepţii din străinătate, ori cei mari. Odată începută, treaba va merge. Că poporul nu face probleme din rit şi nerit. Cum se va rezolva problema noastră, cine poate să o spună? Dacă prin practicarea înde‑ lungată a ritului latin generaţiile care vor vedea alte zile şi vor hotărî altfel decât acum, ce putem face. Noi nu putem să le impunem gusturile noastre. «Faceţi tot posibilul să salvaţi şi păstraţi credinţa catolică, iar restul lăsaţi-l la o parte», mi-a zis la plecarea din Roma, monseniorul Miroslav Marusin, secretarul Congregaţiei Orientale, arhiepiscop ucrainean, cu biserica lui în aceeaşi soartă ca a noastră. Le-am spus-o alor noştri, dar pare că sunt insensibili.”35

Această remarcă se referea la atitudinea episcopilor Ioan Dragomir36 şi Alexandru Todea, care se opuneau adoptării ritului latin, iar o discuţie dintre Coriolan Tămâian şi preotul Gheorghe Mangra, inter‑ ceptată de Securitate la 25 septembrie 1985 este edificatoare în această privinţă: „Todea şi Dragomir au fost invitaţi de către Poggi [Luigi, emisarul Sfântului Scaun – n.n.] cu aprobarea guvernului la Alba Iulia. Poggi i-a chemat prin guvern, cu acordul guvernului şi le-a spus: «Care este punctul dvs. de vedere pentru a lămuri chestiunea greco-catolică cu guvernul. Dar, dvs. să ştiţi un lucru: ceea ce cereţi dvs. înapoi totul cum a fost nu se poate restabili. Din această cauză dvs. trebuie să înţelegeţi lucrurile şi vremurile şi să aveţi altă atitudine». Când a auzit Dragomir lucrul ăsta l-a blestemat pe Poggi şi l-a întrebat «Cine te-a chemat aici?» A spus că nu cedează nimic şi s-a înfuriat. Atunci Poggi a spus: «Eu v-am chemat, căci Sf. Părinte doreşte ca prin dvs. să rezolve problema aceasta, dar aşa nu se poate rezolva, fiindcă sunt lucruri care ne depăşesc şi pe noi şi pe dvs. Şi v-am chemat să ajungem la o înţelegere». Dar ei nicicum nu au cedat. Atunci le-a mulţumit pentru bunăvoinţă şi ei au plecat. De atunci cu ei nu s-a mai

35 36 33 34

Documentul se găseşte în A.C. N.S.A.S., Fond Informativ, dosar 195457, vol. 12, ff. 124–127v. Ibidem, ff. 127–127v. Ibidem, f. 320. Datorită atitudinii sale de susţinere necondiţionată a adoptării ritului latin, episcopul Ioan Dragomir l-a numit în repetate rânduri pe canonicul Coriolan Tămâian drept „groparul Bisericii Greco-Catolice” (Ibidem, vol. 7, f. 506). — 387 —

ROBERT FÜRTÖS

discutat niciodată problema aceasta. Că atunci i-a chemat să împace şi pe unul şi pe altul şi să iasă din catacombe. Dar ei au vrut ori tot, ori nimic.”37

Oficierea slujbelor romano-catolice în limba română a generat la Oradea o stare de nelinişte în rândul conducerii Episcopiei Ortodoxe, cauzată de teama pierderii foştilor credincioşi greco-catolici. Îngrijorarea ierarhilor ortodocşi rezultă clar dintr-o scrisoare din 16 iunie 1984, expediată de episcopul Vasile Coman, Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Iustin Moisescu: „Cu firească dragoste vă aducem la cunoştinţă unele acţiuni ale aderenţilor fostei Biserici greco-catolice nereveniţi la ortodoxie sau din partea unor reveniţi care desfăşoară o activitate prozelitistă catolică. În data de 27 mai a.c. s-a săvârşit pentru prima dată în Oradea, Missa romano-catolică în limba română într-o fostă mănăstire. Serviciul religios a fost oficiat de către vicarul romano-catolic din Oradea, Dascăl Ştefan. După informaţii la acest serviciu religios au participat între 200–300 persoane. Oficierea acestui serviciu a fost motivat de faptul că există români romano-catolici din Moldova, angajaţi la întreprin‑ derile din Oradea. Realitatea este că dintre participanţi doar 10% fac parte dintre aceştia, restul de 90% sunt foşti greco-catolici nereveniţi sau dintre cei care până la acea dată au participat la slujbele ortodoxe. Cel care a făcut multă propagandă pentru aceasta şi mobilizare pentru participare la această slujbă este fostul rector al Academiei greco-catolice, dr. Tămâian Coriolan împreună cu câţiva preoţi greco-catolici nereveniţi. Tămâian a declarat că aceasta este numai începutul şi că va urma recunoaşte‑ rea definitivă a fostei Biserici greco-catolice. Faptul acesta a dat naştere la o discuţie destul de vie între credincioşi, dintre care unii aprobă gestul lor, iar alţii îl dezaprobă. Oricum, considerăm această acţiune ca un nou cal troian în mijlocul credincioşilor de pe aceste meleaguri care în majoritate considerau închisă problema reîntregirii şi participau la slujbele Bisericii noastre ortodoxe.”38

După aprobarea oficierii liturghiei latine în limba română, susţinătorii acestei orientări îşi puneau problema cum va arăta viitoarea organizare a cultului. Respingând din start ideea subordonării faţă de ier‑ arhia catolică maghiară din Transilvania, reprezentanţii curentului latinist doreau să se ajungă la o condu‑ cere românească în cazul catolicilor români din Transilvania, acceptând ca variantă tranzitorie subordo‑ narea faţă de episcopia de Iaşi sau Bucureşti. O scrisoare din 1 iulie 1984, trimisă canonicului Coriolan Tămâian de părintele Tertulian Langa din Cluj, din care reproducem câteva fragmente, este sugestivă în această privinţă: „În sfârşit, s-a ajuns şi la noi [la Cluj – n.n.] să avem voie să ne rugăm public pe româneşte. În ziua de 17 iunie, în Biserica Piariştilor s-a celebrat prima liturghie în limba română. Spiritual şi confesional vorbind nu are o importanţă prea mare pentru că în relaţia cu Dumnezeu mă pot ruga tot atât de bine italieneşte, franţuzeşte, englezeşte sau ungureşte ca şi româneşte. El mă înţelege şi mie îmi stă la îndemână, dar din punct de vedere naţional şi politic nu îmi este indiferent în ce limbă mă rog. Ca român m-am simţit pălmuit când în biserica din centru, un turist italian m-a întrebat dacă în România toţi catolicii sunt maghiari. Ce puteam răspunde? Ce aş fi putut să fac să înţeleagă că deşi majoritatea credincioşilor din biserică sunt români, lor nu le este îngăduit să se roage româneşte. Cum i-aş fi putut lămuri împrejurările speciale care au impus pentru unii români obligaţia ca rugăciunea lor publică să se facă pe ungureşte, nemţeşte sau în orice altă limbă, numai româneşte nu. Mi-ar fi trebuit prea mult timp ca să explic şi să-l fac să înţeleagă absurdul acestei situaţii atât de dăunătoare şi potrivnică relaţiilor sociale de la noi. (…) Ca român, sunt fericit că în sfârşit, factorul de răspundere din stat, a făcut un act de dreptate socială şi de reparaţie naţională, dar trebuie să mărturisesc convingerea că aceasta nu poate fi decât un început şi nici‑ decum o soluţie definitivă, căci ar fi prea dureros şi dezolant, deznădăjduitor pentru noi românii arde‑ leni oprimaţi de unguri timp de un mileniu, să fim împinşi de autoritatea românească să ne subordonăm Ibidem, vol. 12, f. 145. Ibidem, f. 91.

37 38

— 388 —

IERARHI GRECO-CATOLICI ÎN ATENŢIA SECURITĂŢII STUDIU DE CAZ: CANONICUL CORIOLAN TĂMÂIAN

credinţa jurisdicţiei maghiare din Transilvania. Căci dacă acordarea dreptului de a ne ruga pe româneşte este un act de dreptate naţională, el nu trebuie să se soldeze cu o anomalie politică şi socială, acea ca românii să nu aibă dreptul la o conducere românească a bisericii lor şi să fie obligaţi să se supună autori‑ tăţii maghiare. (…) Pentru toate aceste motive şi creditând înţelepciunea şi patriotismul conducerii de stat, sunt convins că pasul următor va trebui să fie separaţia competenţelor, adică instituirea unei ierarhii româneşti pentru catolicii români din Transilvania. Ca bază tranzitorie s-ar putea preconiza trecerea noastră sub jurisdicţia episcopiei de Iaşi sau a celei de Bucureşti cu un vicar pentru Transilvania, căci în aceste episcopii se vorbeşte şi se trăieşte româneşte. Finalul însă, în mod inevitabil va trebui să fie insti‑ tuirea unei ierarhii româneşti în Transilvania lucru care cu siguranţă ar fi acceptat şi de Sfântul Scaun.”39

Într-o sinteză a Securităţii Bihor din 8 decembrie 1986 se face referire la punctul de vedere al cano‑ nicului Tămâian în problema adoptării ritului latin: „Obiectivul s-a dovedit a fi susţinătorul acestei idei şi mediator între foştii clerici care aveau păreri diferite. În mai multe rânduri a contactat episcopii clandestini şi preoţii greco-catolici nereveniţi ori hirotoniţi în secret, exercitând asupra lor influenţă pentru a renunţa la activitatea clandestină şi să se încadreze la cultul romano-catolic. La data de 13 mai 1984, obiectivul a iniţiat pentru prima dată la Biserica Capucinilor din Oradea slujbe de rit romano-catolic în limba română decla‑ rându-se mulţumit de modul de desfăşurare a acestora, insistând în continuare pe lângă ceilalţi episcopi clandestini să acţioneze pentru participarea la ritul latin, considerând că această soluţie dă posibilitatea ca într-un viitor apropiat în Transilvania să se creeze parohii româneşti romano-catolice, conduse de preoţi români locali ori aduşi din Moldova, care nu vor mai fi sub jurisdicţia episcopiei de Alba Iulia. Obiectivul consideră că această soluţie are un caracter naţional deoarece ar da o ripostă activităţii naţionalist ireden‑ tiste desfăşurate de clerul romano-catolic maghiar din această zonă a ţării.”40 La mijlocul deceniului nouă, canonicul Tămâian era convins că adoptarea ritului latin reprezenta „o tactică de salvare şi menţinere până la o situaţie favorabilă, când se va putea reface cultul.”41 De altfel, într-o discuţie purtată cu un emisar al Vaticanului la 30 septembrie 1986, Tămâian a precizat că „nu intenţionăm să ne schimbăm cultul: trebuie la ora actuală adoptată problema menţinerii sau nu a cultului catolic, să fim catolici.”42 De-a lungul deceniului nouă, autorităţile de la Bucureşti au încurajat integrarea credincioşilor grecocatolici în cadrul unei aşa-numite Biserici Catolice româneşti, lucru confirmat şi de generalul de securitate Nicolae Pleşiţă: „Am discutat cu Ştefan Andrei, ministrul de Externe, să-l convingă pe Ceauşescu să le con‑ trapunem maghiarilor o Biserică Romano-Catolică românească. Cu ocazia asta, rezolvăm şi problema grecocatolicilor. (…) Papa insistă pentru legalizarea Bisericii Greco-Catolice. Tergiversăm mereu pentru a-i oferi o Biserică Catolică a românilor.”43 Cercetătorul clujean Mircea Remus Birtz menţionează câteva din succesele pe care regimul comunist le-ar fi obţinut în urma adoptării ritului latin de către Biserica Română Unită, cu acordul tacit al Vaticanului: „O îndatorare sporită a B[isericii] O[rtodoxe] R[omâne] prin înlăturarea concurentului clandestin; o cuvenită îndebitare a ierarhiei catolice române; un succes diplomatic extern, împărtăşit cu Sf. Scaun, finalizat printr-un agrement diplomatic, poate chiar a unui eventual concordat; exacerbarea conflictelor etnice româno-maghiare, excelent pretext pentru ulterioare diversiuni; erodarea bastioanelor culturale şi spi‑ rituale ale minorităţilor, mai ales cea maghiară; disensiunile intra-catolice, de valorificat convenabil ulterior.”44 Având acordul autorităţilor45, în luna decembrie 1985, canonicul Coriolan Tămâian a efectuat o vizită la Vatican pentru a discuta problema reglementării cultului greco-catolic, dar şi pentru a afla poziţia Sfântului 41 42 43 44 45 39

Ibidem, ff. 163; 169v–170. Ibidem, vol. 15, f. 5. Ibidem, vol. 12, f. 33. Ibidem, ff. 137–137v. Vasile 2004, p. 158. Birtz 2007, p. 129. Într-o notă a Securităţii Bihor din 28 decembrie 1985 se menţiona că înainte a de pleca din ţară, Coriolan Tămâian a fost contactat de Securitate „în scopul influenţării sale pozitive în vederea prezentării realităţilor existente în ţara noastră cu ocazia vizitei pe care o va face la Vatican” (A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar 195457, vol. 12, ff. 4–4v). — 389 —

ROBERT FÜRTÖS

Scaun faţă de numirile unilaterale de ierarhi făcute de episcopul Ioan Dragomir.46 La 5 decembrie 1985, ofiţerii Centrului de Informaţii Externe informau conducerea Securităţii Bihor despre „intenţia lui Coriolan Tămâian de a scoate din ţară o scrisoare semnată de Alexandru Todea, Ioan Ploscaru şi Silvestru Prunduş prin care să comunice Vaticanului condamnarea canonică a preotului Emil Riti din Cluj ca uzurpator al ierar‑ hiei greco-catolice.”47 Pentru a împiedica intenţia lui Tămâian, la 11 decembrie, maiorul Dumitru Ogăşanu, şeful Securităţii Bihor a solicitat conducerii vămii de la Punctul de Control şi Trecere a Frontierei Episcopia Bihor să efectueze în cazul lui Coriolan Tămâian „un control amănunţit, întrucât acesta intenţionează să scoată unele scrisori şi documente cu conţinut religios pe care doreşte să le ducă la Vatican.”48 Aspectele esenţiale ale vizitei canonicului Tămâian în Occident au fost descrise într-un raport redactat de maiorul Petru Toie din cadrul Serviciului I al Securităţii Bihor la 19 martie 1986: „La Roma a discutat cu cardinalul Del Mestri, care se ocupă de problemele orientale. I-a prezentat acestuia memoriul pe care l-a dus, semnat de episcopii greco-catolici49. S-a primit răspuns că Roma nu are cunoştinţă de hirotonire de episcopi greco-catolici şi nu recunoaşte asemenea hirotonire făcută fără consimţământul autorităţilor române. De asemenea, s-a confirmat că [Emil] Riti de la Cluj nu a fost primit de Papă la Roma, ci a participat doar la o primire colectivă care a avut loc cu ocazia prezenţei acestuia la Roma. Nu s-a primit nimic în scris ca răspuns, pentru că s-a afirmat că acestea sunt pro‑ bleme interne ale Bisericii greco-catolice, pe care singură trebuie să le rezolve. La München, Tămâian Coriolan l-a vizitat pe preotul Bârlea Octavian. A avut cu acesta o discuţie contradictorie, în sensul că aceasta se menţine pe poziţia că Biserica Greco-Catolică trebuie să se menţină în clandestinitate, până ce va fi recunoscută oficial. El nu acceptă ceea ce se face acum în ţară, respectiv slujbele române în Bisericile romano-catolice maghiare, că acest lucru ar însemna o înjosire, chiar o maghiarizare a greco-catolicilor, pe care el nu o acceptă50. Tămâian i-a solicitat ca în emisiunile la care participă să nu mai facă referiri la Biserica greco-catolică pentru că îndemnurile lui derutează credincioşii. Tămâian s-a arătat mulţumit de faptul că Roma nu are nici un amestec în hirotonirea celor trei episcopi făcută de Dragomir, întrucât acest lucru aduce prejudicii greco-catolicilor şi ar putea determina măsuri de constrângere din partea autorităţilor de stat.”51

Câteva referiri privitoare la vizita lui Coriolan Tămâian la Vatican există şi într-o notă a Securităţii Bihor din 8 decembrie 1986: „În anul 1985, Norma a efectuat o călătorie în străinătate pentru a verifica dacă Vaticanul a confirmat consacrarea lui Riti Emil din Cluj şi a altor două elemente din Bucureşti ca episcopi clandestini, hirotoniţi de Dragomir de la Baia Mare. Cu această ocazie, Norma şi-a propus rezolvarea urmă‑ toarelor obiective: obţinerea acordului Romei pentru laicizarea episcopilor clandestini, stabilindu-se ca să se rămână la convenţia avută cu Luigi Poggi în sensul că, atât timp cât există episcopi greco-catolici în viaţă nu se vor hirotoni noi episcopi. A doua problemă discutată a fost trimiterea unor tineri proveniţi din familii greco-catolice pentru studii teologice la Roma, primind încuviinţarea că se poate trimite, dar numai cu acordul autorităţilor, astfel existând o cale legală. A treia problemă au fost ajutoarele trimise de la Caritas.”52 Episcopul Ioan Dragomir a consacrat în deceniul nouă trei episcopi clandestini pentru eparhiile de Cluj-Gherla (Emil Riti), Maramureş (Octavian Cristian) şi Bucureşti ( Justin Ştefan Paven). Acţiunea lui Dragomir a stârnit nemulţumirea celorlalţi episcopi uniţi (Alexandru Todea, Ioan Cherteş şi Ioan Ploscaru), care au considerat numirile făcute de episcopul Dragomir drept o acţiune unilaterală, săvârşită fără respectarea canoanelor Bisericii Catolice (Vasile 2003, p. 305). 47 A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar 195457, vol. 12, ff. 14–15. 48 Ibidem, f. 143. 49 Scrisoarea era un document acuzator la adresa ierarhilor consacraţi de episcopul Dragomir, fiind redactată la Reghin în 10 octombrie 1985 şi semnată de episcopii Alexandru Todea şi Ioan Ploscaru, canonicul Coriolan Tămâian şi de părintele Silvestru Augustin Prunduş. Copia scrisorii a fost publicată în Birtz 2006, pp. 137–141. 50 Monseniorul Octavian Bârlea, conducătorul Misiunii Române Unite din Germania a respins cu fermitate ideea adoptării ritului latin, desfăşurând în Occident o susţinută campanie de presă în această direcţie (Ibidem, p. 36). 51 A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar 195457, vol. 12, ff. 140–141. 52 Ibidem, vol. 15, ff. 6–6v. 46

— 390 —

IERARHI GRECO-CATOLICI ÎN ATENŢIA SECURITĂŢII STUDIU DE CAZ: CANONICUL CORIOLAN TĂMÂIAN

Faptul că anumiţi reprezentanţi ai Bisericii Greco-Catolice puteau călători în Occident evidenţia o schimbare de atitudine a regimului faţă de problema unită, dar întreţinea permanent o stare de suspiciune, întrucât aceşti „mesageri” beneficiau de un statut oarecum aparte, în condiţiile în care cetăţenii obişnuiţi nu puteau călători liber nici măcar în statele socialiste.53 Acuzat de episcopul Ioan Dragomir că ar fi agentul Securităţii54, canonicul Coriolan Tămâian a răspuns ierarhului de Maramureş prin intermediul informato‑ rului „Puiu Vasile”55 că a fost trimis la Roma „cu scopul să rezolve situaţia catolicismului din ţară, de autori‑ tăţi şi chiar de şeful statului şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, intervenind la Papă să sprijine problema cato‑ lică din ţară în mod real în condiţiile actuale, iar toţi cei care au fost la Roma şi-au făcut pe deplin datoria faţă de cultul catolic şi faţă de ţară.”56 O stare de suspiciune faţă de reprezentanţii clerului unit care primeau îngăduinţa autorităţilor de a vizita Sfântul Scaun exista şi în rândul interlocutorilor de la Vatican. Precizarea făcută în septembrie 1986 de monseniorul Pamfil Cârnaţiu de la Secretariatul de Stat al Vaticanului unui astfel de „mesager”, în realitate informatorul Securităţii cu numele de cod „Vasilescu” este sugestivă: „Ştiţi că Tămâian este foarte des vizitat de Securitate? Ştiţi că, colaborează cu ei? Ştiţi, de asemenea, că alţi preoţi ca Deliman57, care vin de câte două ori pe an în Occident şi stau cu lunile, sunt de fapt agenţii Securităţii? Noi ştim şi îi primim, discutăm cu ei, dar avem rezerve asupra a tot ce spun.”58 În a doua jumătate a deceniului nouă, Securitatea l-a utilizat pe canonicul Coriolan Tămâian în cadrul unor operaţiuni complexe ce vizau întreţinerea disensiunilor în cadrul clerului unit, cu scopul de a slăbi coeziunea cultului. 59 O notă de analiză din 16 ianuarie 1987, semnată de colonelul Constantin Pleşea, şeful Direcţiei I şi de lt. col. Aurel Zapodean, şeful Serviciului IV din cadrul Departamentului Securităţii Statului descrie modul de acţiune al ofiţerilor poliţiei politice în cazul ierarhului greco-catolic: „Din analiza materialelor existente în dosar, rezultă că în acest caz s-a acţionat bine, sarcinile stabi‑ lite fiind realizate în mare parte. De asemenea, apreciem modul în care s-a acţionat pentru folosirea lui Norma [numele de cod al canonicului Tămâian – n.n.] în crearea de disensiuni în rândul clerului clandestin, precum şi atragerea sa în activităţi de combatere şi demascare a acţiunilor duşmănoase ale lui Bârlea Octavian60 din R. F. Germania, mai ales cele difuzate în cadrul emisiunilor postului de radio Europa Liberă. Este necesar ca în cadrul urmăririi informative să se urmărească diminuarea influenţei lui Norma în rândul credincioşilor din zonă şi folosirea lui în acţiuni combinative de dezinformare, derută şi descurajare, pentru a se abţine de la eventuale activităţi de natură să incite credincioşii la Birtz 2007, p. 132. Într-o notă a Inspectoratului Judeţean de Securitate Maramureş trimisă Securităţii Bihor se menţiona că „Dragomir Ioan îl consideră pe [Coriolan Tămâian] din Oradea ca fiind omul Securităţii din moment ce a reuşit să meargă a treia oară la Roma şi nu poate avea încredere în el, deoarece este om cu două feţe, ce slujeşte duble interese” (A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar 195457, vol. 12, f. 26). 55 Cercetătorul clujean Mircea Remus Birtz îl identifică pe informatorul „Puiu Vasile” ca fiind preotul Vasile Mare, devenit după 1990, protopop greco-catolic de Bucureşti (Birtz 2006, p. 37). 56 A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar 3560, vol. 8, ff. 245–246. 57 Oficialul Vaticanului se referă la părintele Ioan Deliman, fostul protopop greco-catolic de Arad, recrutat de Securitate ca informator la 11 iunie 1974, cu numele de cod „Dinescu”. Conform rapoartelor Securităţii, Ioan Deliman a furnizat „materiale informative cu privire la foştii preoţi sau episcopi greco-catolici, prezentând date concrete despre activitatea clandestină a unora dintre aceştia”. În deceniile 8–9 a fost utilizat de Securitate cu sarcini informative în Occident, fiind recompensat financiar pentru serviciile sale (Idem, Fond Serviciul de Informaţii Externe, dosar 43556, f. 27). 58 Idem, Fond Documentar, dosar 69, vol. 10, f. 91v. 59 Într-un document referitor la evoluţia Bisericii Greco-Catolice din România în perioada clandestinităţii, părintele Emil Riti din Cluj îl caracterizează astfel pe canonicul Tămâian: „Unul din cei mai intransigenţi în exacerbarea conflictelor s-a dovedit a fi Coriolan Tămâian, ordinariu substitut la Oradea; acesta era un adept convins al integrării în ritul latin. Mai mult, se pare că fusese racolat de timpuriu de Securitate, având şi misiunea de a raporta despre starea colegilor lui eclesiastici din celulă, la Sighet. Iuliu Hirţea a fost anchetat şi inculpat prin 1969–1970, fiind trădat de Tămâian. Umbra lui, maiorul Takács, i-a mărturisit că Tămâian este omul lor. Tămâian era adânc implicat şi cu ajutoarele Caritas, dovedind un real talent financiar, folosindu-le în atingerea scopurilor proprii. Ioan Dragomir nu-l putea suporta” (Birtz 2006, p. 24). 60 Deşi, documentele Securităţii trebuie privite cu mult simţ critic, se pare că în a doua jumătate a deceniului nouă relaţiile dintre canonicul Coriolan Tămâian şi monseniorul Octavian Bârlea s-au deteriorat în mod considerabil. 53 54

— 391 —

ROBERT FÜRTÖS

nesupunere faţă de legile ţării, ori aşa-zis revendicative, privind situaţia fostului cult greco-catolic. De asemenea, în cadrul contactelor ce vor fi realizate de către ofiţerul de securitate, să se aibă în vedere şi posibilitatea determinării lui Norma să acţioneze pentru compromiterea şi discreditarea episcopilor clandestini61 şi izolarea lor faţă de credincioşii care acceptă în prezent practicarea ritului latin. În acest sens, cu mult tact, să fie exploatată poziţia sa prezentă şi determinat să înţeleagă că în condiţiile actuale nu se întrevede nicio speranţă pentru legalizarea fostului cult.”62

Deşi, în anii de sfârşit ai regimului comunist era vizibilă o toleranţă a autorităţilor faţă de activitatea unită din clandestinitate, nu există dovezi concrete că oficialii de la Bucureşti ar fi luat vreodată în serios problema unei eventuale legalizări a Bisericii Greco-Catolice.63 Coriolan Tămâian era contactat periodic de ofiţerii Securităţii Bihor pe care îi informa64 despre vizi‑ tele primite şi conţinutul discuţiilor avute cu diverse persoane din ţară sau străinătate. Pe baza informaţiilor verbale furnizate de Tămâian, ofiţerii poliţiei politice întocmeau rapoarte în care erau reproduse afirmaţiile ierarhului unit. Confruntând datele furnizate de Tămâian cu transcrierea înregistrărilor realizate în locuinţa sa, securiştii au ajuns la concluzia că acesta era sincer în relaţiile cu ei, oferindu-le informaţii veridice, con‑ firmate de interceptările audio65. O notă de analiză din 6 august 1988, aprobată de colonelul Gheorghe Raţiu, şeful Direcţiei I a Securităţii a sintetizat aspectele esenţiale ale activităţii canonicului Coriolan Tămâian în problema clandes‑ tinităţii greco-catolice: „Ca urmare a urmăririi informative întreprinse asupra obiectivului Norma rezultă că acesta continuă să aibă un rol de conducere în clandestinitatea greco-catolică fiind preocupat de rezolvarea situaţiei fostului cult. Deşi este în vârstă de 83 ani, continuă să fie activ în ceea ce priveşte organizarea şi con‑ ducerea activităţii clandestine acţionând în următoarele direcţii: menţine contacte permanente cu celelalte vârfuri ale clandestinităţii greco-catolice, considerând că disensiunile existente nu pot duce decât la slăbirea influenţei cultului; apreciază că în actuala conjunctură, recunoaşterea de către stat în sensul unei legalizări a cultului este puţin probabilă, dar este un câştig faptul că autorităţile nu mai întreprind măsuri represive împotriva credincioşilor şi clerului; consideră că greco-catolicii trebuie să adopte o poziţie realistă în sensul de a se integra în Biserica romano-catolică română, subordonându-se Episcopiei de Bucureşti şi acceptând slujba în limba română66. În această privinţă este în total dezacord cu opiniile şi concepţiile lui Todea Alexandru, pe care îl apreciază ca fiind depăşit de evenimente67; este preocupat de asigurarea continuităţii cultului greco-catolic prin pregătirea unor elemente tinere Istoricul Cristian Vasile considera că autorităţile preferau un dialog cu gruparea reprezentată de episcopul Alexandru Todea, în detrimentul episcopilor numiţi de Ioan Dragomir, consideraţi drept „dizidenţi extremişti” şi „fanatici”. Alexandru Todea s-a menţinut pe linia acţiunii petiţionare, fără să pledeze pentru forme publice de protest anticomuniste, însă radicalismul unor persoane din gruparea adversă îngrijora oficialităţile de teama reeditării acţiunilor publice protestatare din vara anului 1956 (Vasile 2003, pp. 307–308). 62 A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar 195457, vol. 15, ff. 4–4v. 63 Vasile 2003, p. 274. 64 Părintele Silvestru Augustin Prunduş a notat în amintirile sale un episod petrecut în luna martie 1984, în care Tămâian este acuzat că ar fi informat autorităţile despre întâlnirea credincioşilor greco-catolici din Baia Mare, ţinută în casa părintelui Gheorghe Marian (Birtz 2006, pp. 49; 95). 65 A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar 195457, vol. 18, f. 12. 66 Într-o notă informativă din 6 februarie 1989, sursa „Petru” amintind de poziţia canonicului Tămâian în favoarea ritului latin, preciza: „În ce priveşte pe Tămâian, întrebat asupra poziţiei sale ca sprijinitor al ritului latin într-o Biserică catolică maghiară, în contradicţie cu aderenţii tradiţionalişti ai ritului oriental, din ţară şi din străinătate, pare că se frământă sufleteşte, dar a răspuns evaziv: «Nu avem altă cale de a ne manifesta»” (Ibidem, f. 19). 67 Atitudinea episcopului Alexandru Todea privitoare la soarta Bisericii Greco-Catolice rezultă foarte clar dintr-o notă a Securităţii Mureş din 7 iunie 1984 în care se amintea de nemulţumirea părintelui Silvestru Augustin Prunduş deoarece „a avut din nou o discuţie cu Todea Alexandru privind tactica pe care trebuie să o adopte Biserica greco-catolică pentru viitor, iar Todea a rămas acelaşi încăpăţânat şi nu admite altceva decât ceea ce a hotărât: refacerea Bisericii greco-catolice, aşa cum a fost înainte de 1948” (Idem, dosar 3470, vol. 5 f. 44). 61

— 392 —

IERARHI GRECO-CATOLICI ÎN ATENŢIA SECURITĂŢII STUDIU DE CAZ: CANONICUL CORIOLAN TĂMÂIAN

care să devină preoţi, organizând în acest sens un curs clandestin de instruire la Oradea. O parte din aceşti tineri urmează să fie trimişi la Vatican pentru a-şi desăvârşi pregătirea teologică şi a înlocui în viitor cadrele de conducere din ţară şi străinătate68; este în dezacord cu atitudinea manifestată de Cosma Gheorghe din Franţa, Bârlea Octavian din R.F.G. şi Raţiu Alexandru69 din S.U.A., apreciind că aceştia s-au angajat în acţiuni politice şi nu pot fi purtătorii de cuvânt ai Bisericii greco-catolice din România. Deciziile majore privind cultul greco-catolic şi situaţia lui în viitor nu vor putea fi luate în România decât cu acordul conducerii statului nostru; îşi manifestă îngrijorarea faţă de întărirea spiri‑ tului maghiar în Transilvania, considerând că Biserica romano-catolică maghiară proliferează idei naţi‑ onalist-iredentiste, iar în acest domeniu greco-catolicii trebuie să fie mult mai activi pentru a combate şi diminua influenţa acestora.”70

La finalul documentului erau propuse câteva măsuri ce urmau să fie aplicate în cadrul acţiunii de urmărire informativă: „Se va acţiona în direcţia influenţării pozitive, a atragerii şi dirijării prin măsuri combinative a lui Norma şi a grupului său în acţiuni menite să combată elementele naţionalist-iredentiste maghiare din Transilvania71. Se va ţine seama de faptul că Norma se situează pe poziţia cea mai realistă privind soluţionarea situaţiei Bisericii greco-catolice, motiv pentru care acesta va fi contactat periodic în scopul exploatării informative şi influenţării pozitive. Cu acest prilej se va stabilii scopul deplasărilor pe care le face în ţară, contactele pe care le are cu vârfurile greco şi romano catolice precum şi mijloacele pe care intenţionează să le utilizeze pentru reducerea influenţei grupurilor adverse.”72 Prin contactarea periodică a canonicului Tămâian, ofiţerii Securităţii Bihor urmăreau atât „exploatarea informativă”, adică obţinerea unor date despre activitatea clandestină greco-catolică, dar şi „influenţarea pozitivă” în direcţia dorită de autorităţi, care sperau că această orientare se va regăsi, prin intermediul lui Tămâian şi în anumite decizii ale Corului Episcopal, ce reunea ierarhii Bisericii Unite din România73. Cercetătorul şi teologul clujean Mircea Remus Birtz observa că în România deceniului nouă „sin‑ gura instituţie a statului dispusă să asculte doleanţele greco-catolice, valorificându-le în scopuri convena‑ bile regimului a fost Departamentul Securităţii Statului. Printr-o atitudine amabilă, ce nu mai amintea de anchetele anilor 1948–1970, ofiţerii delegaţi cu investigarea şi analiza problemei greco-catolice au reuşit să afle un cumul de date greu accesibil în alte condiţii şi să influenţeze politica bisericească a multor ordinari diecezani.”74 Pe această linie s-au situat şi demersurile canonicului Coriolan Tămâian, iar contactele sale cu ofiţerii Securităţii Bihor trebuie văzute în acest registru. De altfel, această orientare se regăseşte în relaţiile dintre o parte a ierarhilor Bisericii Greco-Catolice şi Securitate în ultimul deceniu al regimului comunist, cazul episcopului Alexandru Todea fiind extrem de sugestiv.75 În toată această perioadă, canonicul Coriolan Tămâian a fost permanent urmărit de Securitate, de multe ori fiind încadrat, concomitent, pe mai multe linii informative. În planurile de măsuri elaborate În privinţa persoanelor care urmau să fie trimise pentru studiu la Roma, Securitatea avea în vedere „identificarea tinerilor aflaţi în pregătire pentru a fi hirotonisiţi ca preoţi şi a celor selecţionaţi pentru a fi trimişi să-şi desăvârşească studiile teologice la Roma, în scopul verificării, contactării şi de la caz la caz a pregătirii lor contrainformative” (Idem,dosar 195457, vol. 18, f. 12) 69 În planul de măsuri al Securităţii Bihor pentru anul 1988 se prevedea, în cadrul dosarului de urmărire informativă al canonicului Tămâian, influenţarea acestuia pentru a trimite o scrisoare părintelui Alexandru Raţiu din Statele Unite „prin care să-l atenţioneze asupra faptului că acţiunile sale nu sunt agreate de către vârfurile clerului greco-catolic din România şi că aduc deservicii credincioşilor” (Ibidem) 70 Ibidem, vol. 17, ff. 10–11. 71 La mijlocul deceniului nouă, în contextul tensiunilor existente în cadrul relaţiilor româno-maghiare, Securitatea a solicitat unor ierarhi uniţi, în special intelectualilor, să contribuie cu lucrări şi studii la propaganda oficială antimaghiară, rolul lor fiind de a evidenţia persecuţiile antiromâneşti din Transilvania, dar şi promovarea tezei continuităţii românilor la nordul Dunării (Vasile 2003, pp. 295–296). 72 A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar 195457, vol. 17, f. 11. 73 Ibidem, vol. 18, f. 12. 74 Birtz 2007, pp. 129–130. 75 A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar 69, vol. 1, ff. 111–117; Detalii la Dobeş 2009, pp. 310–322. 68

— 393 —

ROBERT FÜRTÖS

de ofiţerii Securităţii Bihor se prevedea în cazul ierarhului unit, pe lângă dirijarea în jurul său a diverşilor informatori, exploatarea „cu operativitate a informaţiilor obţinute prin mijloace T.O.”, folosirea filajului „în vederea identificării unor legături ale obiectivului şi anturajului său”, interceptarea corespondenţei interne şi externe, precum şi „semnalarea deplasărilor efectuate de obiectiv pe raza altor judeţe.”76 În februarie 1989, Coriolan Tămâian a suferit un accident vascular cerebral care l-a imobilizat la pat. Cu toate acestea, Securitatea a continuat să-l urmărească pentru „a cunoaşte intenţiile sale de viitor”77, la domiciliul său fiind trimişi periodic diverşi informatori. Un raport din 18 mai 1989, semnat de lt. maj. Florian Fetea din cadrul Serviciului I al Securităţii Bihor preciza că la nivelul conducerii judeţene a fost analizat „stadiul muncii informativ-operative” în dosarul de urmărire informativă a fostului ierarh unit, luându-se hotărârea „de a acţiona în vederea influen‑ ţării obiectivului pentru a lăsa succesor un fost greco-catolic aflat sub influenţa noastră [a Securităţii – n.n.], iar în acest sens se va hotărî care este cel mai bun urmaş a lui Norma.”78 Privind din perspectiva acestui docu‑ ment, preotul Vasile Hossu, devenit ordinariu diecezan după accidentul vascular al canonicului Tămâian din februarie 1989, iar la 13 martie 1990, numit episcop greco-catolic de Oradea79, se încadra perfect în tipologia gândită de Securitate pentru succesorul lui Tămâian. Hirotonit preot de episcopul Ioan Suciu în anul 1945, după interzicerea Bisericii Greco-Catolice în 1948, a devenit profesor, activând la Traniş, o localiatea de munte din Valea Drăganului. În 1952 a fost arestat, condamnat la zece ani de închisoare, fiind eliberat după doi ani. A revenit la Traniş, continuând să lucreze în învăţământ. După pensionare, la mijlocul deceniului nouă, Vasile Hossu s-a stabilit în Oradea, devenind colaborator al Securităţii cu numele de cod „Vasilache”80. Cu prilejul recrutării sale, realizată de maiorul Petru Toie din cadrul Serviciului I al Securităţii Bihor la 19 martie 1986, s-a angajat că „va relua discuţiile cu Tămâian şi va informa despre toate problemele pe care le va afla”, arătându-se „foarte mulţumit că a reuşit să-şi contracteze locuinţa în blocul pensionarilor şi în acest fel să se mute de la Sânmartin în Oradea, mulţumindu-ne [Securităţii – n.n.] pentru ajutorul care i l-am dat în acest scop.”81 O notă informativă din 15 iunie 1989, furnizată de sursa „B” descrie starea de sănătate extrem de precară a canonicului Tămâian, autorul delaţiunii considerând că există şanse minime de recuperare: „Am vizitat la domiciliu pe preotul Coriolan Tămâian. Era la pat bolnav. Foarte greu se poate vorbi cu el, deoa‑ rece are tulburări în vorbire. Prea puţin se poate înţelege din ceea ce spune. Urma să vină un profesor de gimnastică pentru mână şi picior, ambele paralizate. După starea în care se afla se poate spune că prea puţin va fi recuperabil.”82 Cu toate acestea, o notă de analiză din 12 august 1989, aprobată de şeful Securităţii Bihor, colonelul Dumitru Ogăşanu conţinea câteva măsuri ce urmau a fi întreprinse în cadrul dosarului său de urmărire: „Informaţiile obţinute de la analiza anterioară şi până în prezent atestă faptul că obiectivul Norma, deşi bolnav la pat suferind de paralizie parţială dreaptă, continuă să polarizeze în jurul său toate elementele de vârf din clandestinitatea greco-catolică. De asemenea, se constată că în prezent sub îndrumarea lui Tămâian elementele de vârf greco-catolice continuă să acţioneze în sensul perpetuării fostului cult atrăgând la activităţi specifice elemente tinere autohtone cu pregătire medie ori superioară. Astfel au fost identificaţi un număr de opt elemente pe raza judeţului Bihor şi Sălaj, fiind pregătiţi din punct de vedere teologic cu scopul de a fi trimişi la studii la Roma. Având în vedere evoluţia situaţiei opera‑ tive pentru viitor vom întreprinde următoarele măsuri: dirijarea surselor Claudiu şi Tomescu pe lângă 78 79 80 81 82 76 77

A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar 195457, vol. 18, f. 13. Ibidem, vol. 17, f. 2. Ibidem, f. 3. Birtz 2007, pp. 43–45. A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar 195457, vol. 12, ff. 140–141. Ibidem, f. 141. Ibidem, vol. 17, f. 4. — 394 —

IERARHI GRECO-CATOLICI ÎN ATENŢIA SECURITĂŢII STUDIU DE CAZ: CANONICUL CORIOLAN TĂMÂIAN

obiectiv pentru a-i cunoaşte intenţiile de viitor; în cooperare cu Direcţia I Bucureşti va fi dirijată sursa George în vederea amplificării disensiunilor existente între grupul de la Oradea şi cel de la Baia Mare, pe de o parte şi discreditarea lui Langa Tertulian din Cluj faţă de Todea Alexandru83, pe de altă parte; exploatarea cu operativitate a informaţiilor obţinute prin mijloacele T.O.”84

Grav bolnav, canonicul Coriolan Tămâian a rămas formal în atenţia Securităţii până la sfârşitul anului 1989. A decedat, după o îndelungată suferinţă, la 2 mai 199085. Concluzii Având o solidă pregătire teologică, canonicul Coriolan Tămâian a fost un personaj influent în cadrul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, fiind considerat un posibil succesor al episcopului Valeriu Traian Frenţiu. Însă, gestul său din 29 septembrie 1948, de a semna în favoarea unificării, deşi retractat în scurt timp, l-a privat ulterior de a fi propus pentru hirotonire ca episcop în perioada clandestinităţii. A fost arestat la sfârşitul lunii octombrie 1948, împreună cu ierarhii şi preoţii greco-catolici care au refuzat trecerea la Biserica Ortodoxă. Reţinut la mănăstirile Neamţ şi Căldăruşani, a fost transferat în penitenciarul din Sighet la sfârşitul lunii mai 1950. Eliberat în cursul anului 1955, a revenit la Oradea şi a intrat în atenţia Securităţii datorită activităţii sale greco-catolice clandestine. Rearestat în septembrie 1958, acuzat de „agitaţie desfă‑ şurată în rândul foştilor preoţi greco-catolici”, a fost condamnat la 25 de ani de închisoare. Eliberat în iulie 1964 pe baza decretului de graţiere a deţinuţilor politici, şi-a reluat activitatea greco-catolică clandestină, mobilizând foştii preoţi din zonă la o atitudine activă, sperând într-o legalizare a cultului. Însă, acţiunile sale erau atent supravegheate de Securitate prin intermediul unui dosar de urmărire informativă. Cunoscând o evoluţie sinuoasă de-a lungul a peste două decenii, relaţiile dintre canonicul Coriolan Tămâian şi poliţia politică comunistă au cunoscut diverse etape: de la urmărirea individuală (iniţiată în aprilie 1966, sistată în decembrie 1969, reluată în 1971, închisă în 1974 şi din nou activată la începutul anului 1979) s-a ajuns la utilizarea sa în cadrul unor operaţiuni sprijinite de autorităţi în cursul deceniului nouă a secolului trecut: „rezolvarea” problemei greco-catolice prin adoptarea ritului latin, sub forma unei Biserici Catolice româ‑ neşti, precum şi întreţinerea unor tensiuni şi conflicte în cadrul clerului unit, cu scopul de a slăbi coeziunea cultului. Dacă la sfârşitul deceniului şapte, canonicul Coriolan Tămâian credea că legalizarea Bisericii GrecoCatolice era posibilă, de la mijlocul deceniului următor speranţele sale au început să se năruiască, devenind conştient că regimul nu avea în vedere oficializarea cultului. În acest context a devenit principalul promotor al adoptării ritului latin, văzută ca o formulă tranzitorie, considerând că în conjunctura anilor optzeci era singura modalitate viabilă de salvare a catolicismului în rândul credincioşilor români uniţi. BI BLIO GRA FIE : Izvoare inedite: Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii Fond: Documentar, dosar 69. Informativ, dosar 3470, 3560, 195457. Serviciul de Informaţii Externe, dosar 43556. Volume de specialitate: Birtz 2006 – M. R. Birtz, Episcopul Emil Riti (1926–2006). Tentativa unei recuperări istoriografice (cu documente inedite), Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006. Securitatea a încercat să-l compromită în faţa episcopului Alexandru Todea pe vicarul diecezei de Cluj-Gherla, părintele Tertulian Langa, prin lansarea versiunii că ar fi fost „comandant legionar” (Vasile 2005, p. 232). 84 A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar 195457, vol. 17, ff. 1–2. 85 Birtz 2007, p. 28. 83

— 395 —

ROBERT FÜRTÖS

Birtz 2007 – M. R. Birtz, Cronologia ordinarilor diecezani greco-catolici (uniţi) 1948–1989. Încercare de reconstituire, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007. Dobeş 2009 – A. Dobeş, Episcopul Alexandru Todea în dosarele Securităţii (1961–1989), în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (eds), Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 310–322. Prunduş, Plăianu 1994 – S. A. Prunduş, C. Plăianu, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994. Vasile 2003 – C. Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003. Vasile 2004 – C. Vasile, Combaterea „iredentismului” maghiar pe tărâm confesional în România comunistă, 1968–1989, în Silviu B. Moldovan (ed.), Arhivele Securităţii, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, p. 158. Vasile 2005 – C. Vasile, Episcopul Alexandru Todea în anii comunismului naţional (1964–1989), în Adrian Nicolae Petcu (ed.), Partidul, Securitatea şi Cultele, 1945–1989, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 232.

— 396 —

CONTRIBUŢII PRIVIND COLECTIVIZAREA FORŢATĂ A AGRICULTURII ÎN COMUNA BENESAT AUGUSTIN GAVRA, HORAŢIU NĂPRĂDEAN*

CONTRIBUTIONS REGARDING THE FORCED COLLECTIVIZATION OF AGRICULTURE IN BENESAT ABSTRACT: The collectivization of the agriculture has been an historical process expanded at a national scale, very much specific to those communist days. As well as in other villages from Salaj, they wanted the dissolving of the peasantry propriety and, at the same time, the initiation of the socialist system on this last economical sector. In the beginnings there were founded the so called „agricultural associations“ where few peasants signed up, the ones that wanted to get out of ruck with the help of the Romanian Working Party. Although founded in 1959, they will do little progress in the follow-up years, being pressured by the communist authorities. Starting with the year 1960 it’s decided to move from the „inferior form of the agricultural associations“ to the „superior form“ – The Collective Agricultural Establishment. The party members have a brutal response to this and resort to threat the villagers of Benesat directly. The villagers are being told that they will lose their jobs, their children will be kicked out of school, they will no longer benefit from hospital treatment, they will get fines, they will no longer receive medicine, etc, if they don’t subscribe at The Collective Agricultural Establishment. The persuasive work of the communist authorities finally paid off, and by the end of year 1962 it was celebrated in the schools of the village. Therefore, the moment of collectivization marks for the peasants, including peasants from Benesat, the ending of the traditional village. If in the West it was made through modernization, in our country this process was made through force, which led to temporary economic underdevelopment and the loss of a very important part of the social traditional values. KEYWORDS: agricultural association, collectivization, villagers, party secretary, The Romanian Working Party

REZUMAT: Colectivizarea agriculturii a fost un proces istoric desfășurat la scară națională, specific regimului comunist din acele timpuri. La fel ca și în alte comune sălăjene, prin acesta s-a dorit desființarea proprietății țărănești și, totodată, introducerea sistemului socialist în acest ultim sector economic. La început s-au înființat „întovărășirile agricole” unde s-au înscris puțini țărani, cei care doreau să „urce” pe scara socială cu ajutorul Partidului Muncitoresc Român. Deși înființate în anul 1959, ele vor face progrese mici în următorii ani cu toate presiunile exercitate de autoritățile comuniste. Începând cu anul 1960 se hotărăște „trecerea de la forma inferioară a întovărășirilor agricole la forma superioară Gospodăriile Agricole Colective”. Acum membrii de partid intervin brutal și recurg la amenințări directe asupra locuitorilor satelor comunei Benesat. Li se spune că-și vor pierde locurile de muncă, că le vor da copiii afară din școli, că nu-i vor mai interna în spitale, că vor primii amenzi, că nu vor primii medicamente ș. a. m. d., dacă nu se înscriu în G.A.C. Munca de persuasiune a autorităților comuniste a dat rezultatele scontate, iar la sfârșitul anului 1962 acest lucru este marcat prin sărbătorirea acestuia la școlile din comună. Astfel, momentul colectivizării marchează pentru țărani, inclusiv pentru cei ai comunei Benesat, sfârșitul satului tradițional. Dacă în Occident s-a produs prin modernizare, la noi acest proces s-a făcut prin impunerea forțată, lucru ce a dus la subdezvoltarea economică temporară și pierderea unor părți importante a valorilor sociale tradiționale. CUVINTE-CHEIE: întovărășire agricolă, colectivizare, țărani, secretar de partid, Partidul Muncitoresc Român.

* Augustin Gavra, Clubul Copiilor Cehu Silvaniei, e-mail: club_cehu@yahoo.com; Horațiu Năprădean, Liceul Tehnologic „Gheorghe Pop de Băsești” Cehu Silvaniei, e-mail: horatiunapradean@yahoo.com.

AUGUSTIN GAVRA, HORAŢIU NĂPRĂDEAN

Comuna Benesat este situată pe valea râului Someș și are în componență satele Aluniș, Benesat și Biușa. Majoritatea terenurilor arabile se află în lunca Someșului, fiind propice agriculturii, iar țăranii le-au lucrat din timpuri preistorice. Deși doar în urmă cu o generație reușiseră să le cumpere de la „grofi”, asupra lor încep presiunile autorităților comuniste pentru a le ceda „de bunăvoie” statului sub forma „întovărășirilor agricole”. Această formă de asociere ţărănească marchează începutul introducerii sistemului comunist în agricultură, şi a fost considerată de autorităţi ca o etapă necesară scopului final: introducerea controlului absolut al statului comunist în acest ultim sector economic, care nu fusese încorporat în noul sistem politico-economic. În Benesat „întovărăşirea agricolă” a fost făcută, cel mai probabil, în anul 1958. Darea de seamă a acestei organizații ne spune că doar 6 cereri s-au depus pentru înființarea întovărășirii. Vinovată se consi‑ dera organizația care recunoștea slaba lămurire a țăranilor pentru a intra în întovărășire, dar și Raț Valer care „nu a intrat cu întreaga suprafață în întovărășire”1. Sunt menționate și „progrese”, care în ani următori sunt infirmate tot de documentele P.M.R.. Este raportat că tot pământul se lucrează în comun, atât la păioase și porumb, cât și la semănăturile de toamnă. Că au fost recolte mai mari pe pământul întovărășirii decât în sectorul individual. În satul Aluniș, Organizația de Bază P.M.R., este criticată în totalitate deoarece doar și secretarul Suciu Gheorghe și-a depus „numai în ultimul timp s-a convins și si-a depus cerere de a fi primit în întovărășirea agricolă ce va lua ființă în satul Aluniș”. Sunt lăudați doar „tovarășii Lucăcel Ioan și Buda Vasile care au înțeles politica partidului în ce privește transformarea socialistă a agriculturii” și sunt aspru criticați ceilalți membrii ai Organizației. Și în satul Biușa înființarea întovărășirii agricole este respinsă de țărani. Este menționată și aceasta ca fiind înființată cu câțiva ani mai devreme decât în realitate, în anul 1955, luna decembrie, și că ar avea un număr de 23 familii cu 22 hectare teren agricol2. Deși este dată din nou ca existentă încă din anul 19583, aceeași dare de seamă a Organizației de Bază a P.M.R. recunoaște în altă parte că este înscris un singur membru, probabil secretarul ei Demeter Vasile4. Sunt criticați membrii de partid pentru că nu s-au înscris cu întreaga suprafață, ba mai mult unii s-au opus fățiș în privința lucrului în comun pe pământul întovărășirii, ei semănând primii individual grâul de toamnă5. În zilele de 13–14 iulie 1959 are loc Plenara Comitetului Central al P.M.R. în cadrul Congresului al II-lea al partidului, care, printre altele, trasează sarcina ca până „la sfârșitul anului 1960 sectorul socialist al agriculturii să fie preponderent ca suprafață și ca producție marfă și să asigure 60–70% din totalul producției marfă”6. Prin urmare se i-au măsuri dure împotriva țăranilor pentru ca și regiunea Baia-Mare să fie complet cooperativizată. Raionul Cehu este cooperativizat în proporție de sub 50%, fapt ce va atrage presiuni mari asupra țăranilor pentru a se înscrie în „toz”, adică întovărășirea agricolă cum îi spu‑ neau țăranii. În primul rând, s-a încercat lămurirea lor prin arătarea beneficiilor agriculturii socialiste. Membrii din Organizația de Bază a P.M.R. și cei din Comitetul Comunal le spuneau țăranilor că vor avea recolte mult mai mari dacă vor lucra pământul în comun. Că fiecare țăran va fi plătit după munca sa și nu după cât pământ are și vor avea bunăstare. Li se prezentau recoltele foarte bogate obținute la alte „toz”-uri. După aceea s-a trecut la „favorizarea” celor care s-au înscris în întovărășire prin împărțirea a aproape întregii recolte s-au prin înființarea acestora pe terenurile mai bune din sate. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Sălaj, Fond Partidul Comunist Român, Comitetul județean Sălaj, Documentele aparțin comunei Benesat, Dosar nr. 16, Anul 1958, fila 8, (în continuare S.J. SJ.A.N.) 2 S.J.SJ.A.N., Fond Partidul Comunist Român, Comitetul județean Sălaj, Documentele aparțin comunei Benesat, Dosar nr. 17, Anul 1959, fila 43. 3 Idem, Dosar nr. 16, Anul 1958, fila 30. 4 Ibidem, fila 31. 5 Ibidem, fila 30. 6 Idem, Dosar nr. 17, Anul 1959, fila 29. 1

— 398 —

CONTRIBUŢII PRIVIND COLECTIVIZAREA FORŢATĂ A AGRICULTURII ÎN COMUNA BENESAT

Țăranii, în marea lor majoritate, nu doreau sub nici o formă să se înscrie în „întovărășire”. Mulți dintre ei veterani de război și prizonieri în Rusia au văzut ce le-a adus colectivizarea rușilor și povesteau cum locuiau în case acoperite cu paie, neavând nici animale domestice și cum mergeau zilnic, zeci de kilometri, să muncească pământul statului, trăind într-o sărăcie lucie. În ce privește recoltele mai bune ei știau chiar de la cei ce le-au văzut că erau exagerări ale propagandei de partid. Nu aveau încredere nici în membrii organizațiilor de bază, deoarece cei mai mulți nu erau dintre familiile înstărite și harnice de la sate, ci doreau să parvină pe scara socială cu ajutorul partidului. Văzând rezistența mare la crearea întovărășirilor, autoritățile comuniste de la nivel național dau ter‑ mene precise pentru a se încheia acest proces. Organizațiile de bază ale P.M.R. din satele comunei, presate de Organizația raională, amenință direct sătenii pentru a se înscrie în „toz”. Le spuneau tot timpul că le vor da copiii afară de la școlile statului, că nu vor putea să se trateze în spitale, că nu vor primii medicamente, îi amendau pentru orice greșeală etc. La Benesat, „toz”-ul s-a realizat pe pământurile cele mai bune din sat, pe tarlaua „În faţa gării”. S-au înscris de teamă să nu-şi piardă pământurile și cei bogaţi, ce deţineau acolo pământuri: Mercea Gheorghe, Rus Ioan, Rus Alexandru, Raţ Traians.a.7. Dar fiindcă o întovărăşire, conform decretului de mai sus, odată constituită avea dreptul să procedeze la comasarea loturilor de pământ prin schimburi de teren, acest lucru s-a întâmplat şi aici. Astfel, satul Benesat este primul sat cooperativizat din comună și a sărbătorit acest lucru la 28 septembrie 19598. La Aluniş, „întovărășirea agricolă” a făcut progrese însemnate. Responsabilul pe raion cu această pro‑ blemă era secretarul partidului, Bodreanu Emil. El i-a chemat la şedinţă pe cei şapte membri de partid din sat și le-a trasat drept sarcină înscrierea în întovărăşire cu pământul pe care îl au. Pentru acest lucru, le-a promis cel mai bun pământ din sat, gratuit grâu de sămânţă şi păşune unde vor să-şi aleagă. Preşedintele „toz”-lui a fost numit Bârsan Emil9. În anul 1959 sunt menționate ca înscrise 113 familii cu o suprafață de 106 ha. Aceasta raportări erau mai mult pe hârtie decât în realitate. Doar jumătate dintre membrii Organizației de Bază P.M.R. Aluniș au intrat cu tot pământul în întovărășire, iar alții doar cu o parte. Însă, datorită faptului că sătenii lucrau individual pământul în tarlaua destinată întovărăşirii, Bârsan Emil nu a mai fost primit membru de partid, pentru o perioadă de timp10. Tot acum se hotărăște ca în câteva săptămâni, până la 1 decembrie 1959, membrii de partid să intre cu întreaga suprafață și satul să fie complet cooperativizat până la conferința raională, iar argumentul „forte” să fie exemplul întovărășirilor care au obținut recolte mari la ha. față de sectorul individual. La sfârșitul anului 1959 în Biușa a început să funcționeze „toz”-ul, dar cu mari greutăți. Fiind probabil criticați și amenințați de la Raion, membrii de partid își fac autocritica și se vor duce „lupta pentru lămurirea și a restului țăranilor muncitori pentru a intra în întovărășire”11. Sunt menționate și acum recoltele mari obținute fată de țăranii care refuzau cooperativizare, cu toate că și aceste pământuri se lucrau individual. În anul 1960 are loc al III-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român, iar una din sarcinile „cin‑ cinalului” era desăvârșirea procesului de colectivizare a agriculturii. După ce au forțat țăranii să intre în întovărășirile agricole, acum se dorește „trecerea de la forma inferioară la forma superioară Gospodăriile Agricole Colective, care constituie trăsătura esențială a stadiului actual al construcției socialiste la sate”12. Realitatea din comună era diferită, deoarece nici președinții întovărășirilor, nici secretarii organizațiilor de partid nu erau de acord, cu excepția celor de la Benesat unde se înființează a doua întovărășire numită „Unirea”. La Aluniș „toz”-ul cuprinde acum 239 familii cu o suprafață de 289 ha. din totalul de 443 ha., Informator Mercea Gheorghe, Pop Pavel. Ibidem, Dosar nr. 17, Anul 1959, fila 30. 9 Informator Bîrsan Emil. 10 Informator Bîrsan Emil. 11 Ibidem, fila 40. 12 Idem, Dosar nr. 18, Anul 1960, fila 38. 7 8

— 399 —

AUGUSTIN GAVRA, HORAŢIU NĂPRĂDEAN

cuprinzând tarlaua „Zăvoi”. Deși practic se dublează numărul celor înscriși sunt semnalate aceleași reticențe din partea țăranilor și a unor membrii de partid. Țăranii care s-au înscris au făcut-o doar cu o parte din pământ, la fel și membrii de partid, iar lucrul pe pământul întovărășit se face de către fiecare unde îl are. Prin urmare sunt „sfătuiți” ca „secretarul și locțiitorul organizației de bază, ceilalți membrii să analizeze atitudinea lor și dacă aceștia pot duce munca politică în rândurile cetățenilor pentru completa cooperativizare când ei înșiși nu sunt înscriși cu întreaga suprafață”13. Întovărășirea Biușa prezintă în mare aceiași situație ca și la Aluniș. Lucrările agricole nu se fac în comun, iar membrii de partid nu s-au înscris cu tot pământul, ba mai mult Cerchezan Vasile și Gurza Vasile se declară că „ nu se prea declară de acord cu munca în comun în cadrul întovărășirii”14. Începând din 1961, a început munca de „lămurire” pentru înscrierea în G.A.C. Cei care au făcut parte din „toz”au fost înscrişi din oficiu. Aproape toţi ţăranii erau împotriva acestui lucru, deoarece acum trebuiau să-și cedeze pământul, animalele domestice de tracțiune și uneltele de lucru. Principala lor temere era că, nemaiavând pământ, singura lor sursă de venit, nu vor putea să agonisească cele necesare traiului, nu-şi vor putea întreţine copiii în şcoli, ş.a. Aceste temeri erau întreţinute de foştii veterani de război, care au văzut ce înseamnă colectivul în Rusia. Cunoscând foarte bine starea de spirit a populaţiei, autorităţile s-au pregătit din timp. Acum, pe membri de partid i-au dus în schimb de experienţă la G.A.C.-urile raionale din Acâş, Doba, Dobrin și Someș Odorhei, pentru a vedea rezultatele agriculturii comuniste. Acolo au vizitat fermele de vaci şi crescătoriile de porci, iar ţăranii colectivişti tocmai atunci au venit să-şi încaseze nenumăraţii saci de grâu şi porumb, după zilele de muncă prestate la G.A.C. Bine înţeles, la urmă, s-a organizat şi o petrecere15. La Aluniș, cu toate că sunt condiții bune pentru înființarea unui G.A.C., totuși rezultatele sunt foarte slabe. Se menționează că s-au depus doar 15 cereri însumând 28 ha., dar că munca de colectivizare se duce în continuare16, deși în ultimul timp nu s-a depus nici o cerere. În proiectul de hotărâre al Organizației de Bază P.M.R. Aluniș, din data de 6 noiembrie 1961, se stabilește terminarea colectivizării în decursul acestui an (!?) „pentru a traduce în viață sarcina izvorâtă din Congresul Partidului nostru a Plenarei C.C. al P.M.R. din 30 iunie–1 iulie a.c. (anul curent – n.a.)”17. Organizația de bază P.M.R. a satul Benesat este ca de obicei în fruntea procesului de transformare a agriculturii socialiste. După ce și-a pregătit „agitatorii” și „propagandiștii” încă de la sfârșitul anului trecut, la 26 mai 1961 sunt depuse 55 de cereri pentru înscrierea în G.A.C.. Cele două întovărășiri lucrează pământul în comun la principalele culturi, în acord cu baza statutului model al întovărășirilor și instrucțiunile Ministerului Agriculturii18. Plenarei C.C. al P.M.R. din 30 iunie–1 iulie 1961, care trasează ca sarcină colectivizarea completă a agriculturii în decursul acestui an, face ca Organizația de bază P.M.R. Benesat să se întrunească la 12 august și să-și propună completa cooperativizare în 1961. Se menționează că până atunci sunt de la 30 familii, rămânând neînscrise 172 familii. 30 de familii care lucrează în instituții și întreprinderi, sunt considerate ca înscrise deoarece erau ușor de amenințat cu pierderea locului de muncă19. În atingerea acestui obiectiv se va desfășura o „largă muncă politică, de la om la om, pe circumscripții și grupe de case, și se va repartiza în această direcție sarcini concrete pentru fiecare membru și candidat de partid20. Toți aveau termene să-i lămurească până la 20 septembrie. De asemenea, elevii de liceu înscriși în U.T.M. (Uniunea Tineretului Muncitoresc – n.a.) vor trebuia să stea de vorbă cu părinții pentru depunerea cererilor în colectiv. Pentru a reuși se vor face Ibidem, fila 10. Ibidem, fila 54. 15 Informator Bîrsan Emil. 16 Ibidem, fila 62. 17 Idem, Dosar nr. 14, Anul 1961, fila 170. 18 Ibidem, fila 44–47. 19 Ibidem, fila 171. 20 Ibidem, fila 172. 13 14

— 400 —

CONTRIBUŢII PRIVIND COLECTIVIZAREA FORŢATĂ A AGRICULTURII ÎN COMUNA BENESAT

expuneri lunare de cel puțin două ori în fața întovărășiților cu realizările G.A.C. fruntașe din raion și se propune vizita a 30 de membrii la G.A.C.-urile din raion21. Prin urmare, oamenii au fost strânşi la Primăria veche şi, aici, au fost puşi să semneze că intră în colectiv22. Nu au cedat la început și s-au început presiunile prin amenințarea cu amenzi dacă nu ți-ai plătit pășunea, dacă nu-ți era curățat șanțul ș.a. Mai trimiteau copii acasă de la școală pentru că nu te-ai înscris. Când mergeai la moară, nu te măcina dacă nu erai înscris în colectiv23. Până la urmă Organizația de bază a P.M.R. Benesat și-a realizat obiectivul și a inaugurat crearea G.A.C. la data de 19 noiembrie 1961. Au fost înscrise 221 de familii cu 412 ha. Satul Biușa presupunem că a fost colectivizat în întregime în 1962, deoarece și Darea de seamă din 3 iulie 1962 menționează acest lucru. Datorită împotrivirii țăranilor și presiunilor exercitate de autoritățile centrale, au venit în satul Aluniș membri de partid de la raion, în frunte cu un activist, Kira Ioan. Aceştia chemau oamenii la şcoală şi le cereau să-şi înscrie pământul, uneltele şi animalele în G.A.C. La început, puţini au cedat, cea mai mare împotrivire făcând-o ţăranii înstăriţi. În paralel cu munca de lămurire, erau, în permanenţă, ameninţaţi că le vor da copiii afară din şcoli, că nu-i vor mai interna în spitale, că nu vor mai primi medicamente ş.a.m.d. Erau amendaţi sau ameninţaţi sau puși să care balastru pe drumuri, în acest sens, pentru orice fleacuri „dacă nu-ţi legai câinele, dacă nu-ţi plăteai impozitele, dacă n-ai plătit păşunea, etc”. În schimb, dacă te înscriai, ţi se iertau toate”24. În Aluniş, munca de „lămurire” s-a făcut la şcoală. Cel mai mult au avut de furcă cu ţăranii înstăriţi. Astfel, Bârsan Maria, refuzând de mai multe ori să se înscrie, declară că „mi-au dat o hârtie şi-o zâs să semnez că nu mă-nscriu şi io am semnat”, apoi a aflat că, de fapt, prin acea semnătura s-a înscris în C.A.P25. „Alţii, care nu doreau să semneze, îi scoteau afară să se gândească, apoi îi chemau, iar îi scoteau, iar îi chemau”26. „Umblau prin sat după tine, cum o fost şi Iuănu Popicului, şi stăte până gătai de frecat mălaiu şi, apoi, te duce la şcolă”27. Lui Paşca Iuliu au vrut să-i prindă mâna şi să-i semneze cu ea, dar a înţeles ce vor să facă, şi a refuzat28. Ţăranii nu erau deloc la fel de bucuroşi. Lucăcel Leontin, după ce s-a înscris şi i-au fost luaţi caii, boii şi uneltele agricole nu a putut vorbi nimic o zi întreagă deoarece, la fel ca şi celorlalţi ţărani, le era frică că vor muri de foame. Ei gândeau că „dacă n-oi avea pământ, apoi n-oi ave nimica”29. În 1962, la inaugurarea C.A.P.-lui din Aluniş, a fost prezent şi viitorul preşedinte al Republicii Socialiste România – Nicolae Ceauşescu. În discursul său, a mulţumit oamenilor partidului pentru munca depusă şi n-a scăpat prilejul de a-i ameninţa, în continuare, pe cei care nu se înscriseră în colectiv: „că cine nu se va înscrie în gospodăria agricolă va primi pământ acolo sus, pe dealuri”30. În concluzie, putem afirma că procesul colectivizării satelor comunei Benesat, derulat pe parcursul a patru ani, a fost unul tragic pentru țărani. Autoritățile comuniste au dus o politică abilă, prin care, la început le-au promis terenurile mai productive fiecăruia după suprafața deținută, sămânță gratuită și întreaga recoltă. Apoi după constituirea „întovărășirilor”, i-au forțat să se înscrie în G.A.C., unde și-au cedat pământul, ani‑ malele de tracțiune și uneltele agricole. Rămânând cu puțin teren, au muncit din greu acum pe terenurile „colectivului”, iar alții s-au angajat în industria orașelor apropiate pentru a-și putea întreține familiile. Dacă în Occidentul Europei sfârşitul ţărănimii s-a produs prin modernizare, la noi acest proces a fost rezultatul 23 24 25 26 27 28 29 30 21 22

Ibidem, fila 173. Informator Pop Pavel, Benesat. Informator Pop Pavel, Benesat. Informator Bârsan Maria. Informator Bârsan Maria. Informator Paşca Iuliu. Informator Lucăcel Petru. Informator Paşca Iuliu. Informator Lucăcel Petru. Informator Paşca Iuliu. — 401 —

AUGUSTIN GAVRA, HORAŢIU NĂPRĂDEAN

impunerii prin forţă, fapt care a dus temporar la subdezvoltarea economică a satelor şi prăbuşirea unor părţi importante a valorilor sociale tradiţionale. Bi blio gra fie : Izvoare inedite: Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Sălaj, Fond Partidul Comunist Român, Comitetul județean Sălaj, Documentele aparțin comunei Benesat. Informatori: Bârsan Emil, Aluniș, nr. 250. Bârsan Maria, Aluniș, nr. 250. Lucăcel Petru, Aluniș, nr. 124. Lucăcel Reghina, Aluniș, nr. 124. Lucăcel Leontin, Aluniș, nr. 61. Mercea Gheorghe, Benesat, nr. 84. Pop Pavel, Benesat, nr. 197. Rus Victor, Benesat, nr. 1.

— 402 —

MUZEELE DE ISTORIE ŞI PROPAGANDĂ OFICIALĂ ÎN ROMÂNIA ANILOR ‘60–‘80 AI SECOLULUI TRECUT. STUDIU DE CAZ: MUZEELE ŞI „LUPTA PENTRU PACE” GABRIEL MOISA*

MUSEUM OF HISTORY AND PROPAGANDA OFFICIAL IN ROMANIA IN THE LATE 1960 S – 80 S OF THE LAST CENTURY. CASE STUDY: MUSEUM AND „THE STRUGGLE FROM PEACE” ABSTRACT: To provide a more firm legitimacy, the Romanian communists resorted to the most diverse means of propaganda. Unfortunately, museums were also included in this script whose consequences are visible even today both in several curators’ mentality but also in historical exhibitions. One of these much ventilated themes, especially after 1986, was the fight for peace. Nicolae Ceauşescu aspired to the title of world champion in this field. Museums made a significant contribution to this new redefining of the head of state. For this, their heritage underwent unexpected chores. Antecedents could be noticed even before 1986. In 1981 Ioan Grigorescu insisted that museums could conduct a comprehensive and convincing education for peace. Thus, he said, depending on their profile, museums could organize a variety of protests against arming and for the consolidation of peace: exhibitions on museums’ premises and itinerant exhibitions, museum evening events, special days or weeks, public meetings with great personalities, conferences, symposia, scientific sessions

REZUMAT: În ultimele două decenii ale regimului comunist instituţiile muzeale au fost implicate masiv într-o serie de activităţi de propagandă cu temă precisă, menite în primul rând a pune umărul la consolidarea cultului personalităţii şefului statului român. Sistemul instituţionalizat al muzeelor a fost amplu anexat propagandei oficiale în această direcţie. Din păcate, pentru cele două decenii în discuţie, fenomenul promovării cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu a fost omniprezent sufocând viaţa muzeelor. În anii ’60-’80 ai secolului trecut muzeografia românească a fost utilizată de regimul comunist brutal şi grosolan în scopuri propagandistice. În aceste condiţii instituţiile muzeale au trăit într-un orizont cultural extrem de redus şi foarte atent controlat. Muzeografii erau angrenaţi în acţiuni propagandistice specifice regimului totalitar. Prea puţine elemente de manevră necontrolată au fost lăsate la îndemâna lucrătorilor din muzee. Într-un sistem politic totalitar, cum a fost cel românesc, muzeele nu au supravieţuit decât în termenii dictaţi de politic.

KEYWORDS: Museums, exhibitions, education for peace

CUVINTE-CHEIE: muzee, expoziţii, educaţie pentru pace

În scopul asigurării unei legitimităţi cât mai ferme, comuniştii români au recurs la utilizarea celor mai diverse mijloace propagandistice. Din nefericire, muzeele au fost incluse şi ele în acest scenariu care a lăsat urme vizibile până astăzi atât în mentalitatea unor muzeografi cât şi în expoziţiile de istorie propriu zise. În anii ’60–’80 ai secolului trecut muzeografia românească a fost utilizată de regimul comunist brutal şi grosolan în scopuri propagandistice. În aceste condiţii instituţiile muzeale au trăit într-un orizont cultural * Gabriel Moisa, Universitatea din Oradea, email: gabimoisa@hotmail.com

GABRIEL MOISA

extrem de redus şi foarte atent controlat. Muzeografii erau angrenaţi în acţiuni propagandistice specifice regimului totalitar. Prea puţine elemente de manevră necontrolată au fost lăsate la îndemâna lucrătorilor din muzee. Într-un sistem politic totalitar, cum a fost cel românesc, muzeele nu au supravieţuit decât în termenii dictaţi de politic. În ultimele două decenii ale regimului comunist instituţiile muzeale au fost implicate masiv într-o serie de activităţi de propagandă cu temă precisă, menite în primul rând a pune umărul la consolidarea cul‑ tului personalităţii şefului statului român. Sistemul instituţionalizat al muzeelor a fost amplu anexat propa‑ gandei oficiale în această direcţie. Din păcate, pentru cele două decenii în discuţie, fenomenul promovării cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu a fost omniprezent sufocând viaţa muzeelor. În vederea unei cât mai complete pregătiri ideologice din acest punct de vedere muzeografii au fost incluşi încă de la sfârşitul anilor ’60 într-un program ideologizat centralizat de perfecţionare unitară cu obiec‑ tive cincinale foarte bine precizate, aşa cum reiese din documentele oficiale. Astfel, în ciclul educaţional 1971–1975 trebuia realizată ceea ce s-a stabilit a fi generalizarea experienţei pozitive a cuceririlor revoluţionare în domeniu, ca urmare a declanşării revoluţiei culturale pentru ca în cincinalul 1976–1980 obiectivul prin‑ cipal să devină „asigurarea unei etape superioare de teoretizare omogenă a lucrătorilor din muzee”1. În fine, în etapa 1981–1985 scopul principal a fost circumscris înaltei perfecţionări exclusiv politico-ideologice. De multe ori directivele ideologice constituiau adevărate spectacole ale absurdului în care nimeni nu credea dar trebuiau jucate chiar dacă, asemenei unei piese de teatru proastă, nu beneficia de spectatori. Atitudinea lui Nicolae Ceauşescu legată de cultul personalităţii a evoluat rapid şi neaşteptat după ce primele semnale în acest sens erau încurajatoare. Astfel, într-un discurs din 1968 el respingea categoric construirea de idoli deoarece, spunea el, „marxism-leninismul respinge şi a respins astfel de concepţii, ca străine ideologiei clasei muncitoare”2. De aici şi până la acceptarea ideei conform căreia el era „zeul nostru secular, inima partidului şi a naţiunii”3 a fost parcurs un drum foarte scurt. Precum într-un pat al lui Procust, pe acest drum au fost constrânse să-şi stabilească spaţiile de manevră şi muzeele din România. Activităţi şi luări de poziţie ideologizante au avut loc cu sutele în această perioadă, începând mai ales de prin 1972–1973, după declanşarea aşa zisei revoluţii culturale în România, în centrul căreia se afla de fapt promovarea cultului personalităţii. Există însă şi antecedente. Acestea sunt incomparabil mai reduse ca intensitate încă din a doua jumătate a anilor ’604. Muzeul, aşa cum arăta el în România comunistă, avea un important rol educativ în spirit socialist a maselor. Această componentă structurală a rolului muzeelor a fost enunţată pentru prima dată cu mult mai devreme decât anii 1972–1973. Era prin 1966 când Revista muzeelor discuta în premieră rolul acestor instituţii ca factor de formare a conştiinţei socialiste5, fiind adus aşadar direct la cunoştinţa muzeografilor români. De menţionat totuşi că deşi materialul este opera unui responsabil local cu propaganda, Ioana Stancoveanu din judeţul Dolj, aceasta nu pomeneşte nimic de Nicolae Ceauşescu ca izvor de inspiraţie al celor expuse acolo, deşi acesta era deja secretarul general al Partidului Comunist Român. Eram totuşi la câţiva ani distanţă de declanşarea cultului personalităţii. În opinia autoarei, modalitatea prin care muzeele pot genera o conştiinţă socialistă solidă izvorăşte din imbol‑ duri mult mai apropiate de scopurile esenţiale ale muzeelor şi anume restituirea cât mai exactă şi mai bogată în exponate a istoriei naţionale. În orice caz, germenii a ceea ce va fi cultul lui Ceauşescu pot fi detectaţi încă de acum şi în zona muzeografiei româneşti. În acelaşi număr al Revistei Muzeelor se făcea apologia descoperirilor de pe valea Dârjovului, care constau în materiale osteologice şi de piatră aparţinând unei culturi necunoscute denu‑ mită de atunci cultura de prund. Acest lucru urma să fie făcut cunoscut şi muzeografilor care trebuiau să Grigorescu 1981, p. 12 Scînteia, p. 1 3 Săptămâna, p. 1.3 4 Georgescu, Panait 1970, p. 485–491 5 Stancoveanu 1966, p. 25–27 1 2

— 404 —

MUZEELE DE ISTORIE ŞI PROPAGANDĂ OFICIALĂ ÎN ROMÂNIA ANILOR ‘60–‘80 AI SECOLULUI TRECUT

surprindă noua cultură preistorică în expoziţiile de istorie. Nu mi-am propus să fac aici aprecieri ştiinţi‑ fice vizavi de respectiva descoperire arheologică, dealtfel nici nu aş avea cum, dar este imposibil să nu se observe faptul că descoperirea a fost utilizată în timp de propagandă, inclusiv în scopul sublinierii cultului personalităţii, în vârtejul unui protocronism bolnăvicios. Descoperirea fusese făcută în 1958 dar până atunci nu se discutase foarte mult pe această temă în literatura de specialitate, poate câteva semnalări făcute de către cel care le-a descoperit, arheologul C.S. Nicolăescu Plopşor sau de reputatul specialist în domeniu, Ion Nestor. Aceştia nu au fost foarte mult luaţi în seamă, poate şi din cauză că cei doi reputaţi arheologi aveau grave probleme de dosar, ambii fiind în trecut acuzaţi de legionarism6. Abia la începutul anului 1966 descoperirea a fost reinterpretată pe baze ştiinţifice solide, care pot fi puse în legătură cu evoluţiile politice de la Bucureşti materializate în preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu. Astfel, la Institutul de Arheologie din Bucureşti a avut loc o masă rotundă la care au participat mai mulţi specialişti din ţară dar şi din Ungaria, URSS, Elveţia şi Africa de Sud. Ei au ajuns în unanimitate la concluzia clară că materialele descoperite acolo sunt incontestabil cele mai vechi din Europa iar osemintele acoperă o verigă necunoscută până atunci în evoluţia umană. Cercetătorul sud african Raymond Dart sta‑ bilea acest lucru cu certitudine în direct, într-un interviu acordat Televiziunii române, astfel încât românii să afle nemijlocit acest lucru şi nu în urma unor informaţii savante regăsite în reviste de specialitate care erau citite eventual într-un cerc restrâns. Nu contestăm calitatea aprecierilor făcute ci modul şi momentul în care acestea au fost făcute. Explicaţia poate fi foarte simplă. Valea Dârjovului se află în apropierea Scorniceştiului, locul de naştere a lui Nicolae Ceauşescu şi dădea bine să fii consătean sau măcar vecin cu cel mai vechi om din Europa. Concluzia se înscria în cadrul unui proiect de lungă durată care urmărea să facă din Nicolae Ceauşescu cel mai important om de pe planetă, distorsionând grav discursul istoric. Interesanta concluzie a fost adoptată şi de oficialii regi‑ mului care au apreciat descoperirea ca una cu semnificaţii aparte pentru Nicolae Ceauşescu din moment ce s-a demonstrat că era vecin cu cel mai vechi locuitor al Europei7. Desigur că cei care au preluat şi transmis mai departe această nouă versiune a descoperirilor arheologice de pe valea Dărjovului nu aveau nimic în comun cu arheologia. Mihnea Gheorghiu spre exemplu, fără a fi arheolog, a fost printre cei mai cunoscuţi susţinători ai noii versiuni. Întrucât el, alături de mulţi alţii, se afla în corul istoricilor oficiali ai regimului avea toată liber‑ tatea să emită axiome valabile asupra oricăror epoci istorice. Aceleaşi sensuri le regăsim şi la Iosif Constantin Drăgan, marele prieten italian al lui Nicolae Ceauşescu, care a tipărit la Bucureşti în 1976 cartea Noi Tracii. O istorie nouă a poporului român8. Grav a fost însă faptul că noile conotaţii ale descoperirii erau transmise direct copiilor. Aceştia aflau acest lucru direct prin intermediul manualului de istorie. Tinerii patriei erau informaţi asupra faptului că locul de naştere al şefului statului se găseşte exact în aria antropogenezei9. Copiii desco‑ pereau astfel faptul că obiectele de pe valea Dîrjovului sunt primele unelte de piatră cioplite sigur de mâna omului, chiar dacă în afara cercului ideologic specialiştii aveau încă serioase dubii. Unui copil de 14 ani, atât cît avea un elev de clasa a VIII-a care intra în contact cu marea descoperire prin intermediul manualului, acest lucru i se putea întipări definitiv în minte, ceea ce se şi dorea de fapt. Puţini ajungeau la facultăţile de istorie şi aveau posibilitatea să-şi nuanţeze poziţia faţă de această informaţie. Adevăraţii specialişti ai domeniului nu s-au implicat în această discuţie în toată această perioadă decât în termeni pur ştiinţifici. Fie că a fost vorba despre I. Nestor, care emite numai ca o ipoteză posibilitatea că descoperirea ar putea conduce la concluzia conform căreia teritoriul României a fost locuit de cei mai vechi oameni10, C.S. Nicolăescu-Plopşor care merge mai departe cu ideea susţinând că obiectele sunt rezultatul 8 9

Opriş 2004, p. 21–151 Gheorghiu 1976, p. 7–9 apud V.Georgescu 1991, p. 100 Istoria... 1989, p. 14 10 Nestor 1960, p. 9 6 7

— 405 —

GABRIEL MOISA

unei activităţi conştiente a omului11, sau Al. Păunescu care revine asupra problemei după 1989 susţinând că descoperirea de la Bugiuleşti de pe valea Dîrjovului trebuie rediscutată deoarece nu se poate încă spune cu certitudine dacă sunt sau nu opera conştientă a omului12, toţi rămânând în interiorul unui cerc de discuţii cu aplicaţie strict ştiinţifică. Din păcate, muzeele au intrat în acest joc al dedublării, ilustrând amplu la rândul lor noul curs inter‑ pretativ al descoperirii de pe valea Dârjovului. Practic toate muzeele de istorie ale României au afişat osten‑ tativ acest aspect inedit prezentat ca având valoare europeană şi universală, al istoriei românilor. Supărător este faptul că în unele muzee realitatea este prezentă în spaţiul expoziţional şi după 1989. Acesta este doar unul dintre sutele de exemple prin care se poate demonstra participarea activă a instituţiilor muzeale la zeificarea lui Nicolae Ceauşescu. Din păcate, prea multe teme consacrate în mod evident cultului personalităţii şi-au făcut loc în viaţa muzeelor odată cu trecerea anilor. Anii ’80 pot fi con‑ sideraţi din acest punct de vedere cei mai prolifici. Una dintre aceste teme mult ventilate mai ales după 1986 a fost cea a luptei pentru pace. Nicolae Ceauşescu aspira la titlul de campion mondial în domeniu. Muzeele şi-au adus un aport considerabil la desenarea acestei noi dimensiuni a conducătorului statului. Pentru aceasta patrimoniul lor a fost supus la corvoade nebănuite. Antecedentele sunt chiar mai timpurii decât anul 1986. Încă din 1981 Ioan Grigorescu insista asupra faptului că în muzee se poate desfăşura o amplă şi convingătoare educaţie pentru pace13. Astfel, spunea acesta, în funcţie de profilul muzeului, se poate organiza o gamă variată de manifestări de protest împotriva înarmărilor şi de consolidare a păcii: expoziţii la sediu şi itinerante, seri muzeale, zile sau săptămâni speciale, întâlniri ale publicului cu mari personalităţi, conferinţe, simpozioane, sesiuni de comu‑ nicări ştiinţifice etc.. Mai mult, era exprimată şi posibilitatea unor schimburi de expoziţii între muzeele din România şi din străinătate cu acelaşi sens protestatar. În egală măsură, spunea Ion Grigorescu, alături de muzee un rol major în acest sens trebuie să-l joace Revista Muzeelor şi Monumentelor care urmează să promoveze „politica de pace a partidului şi statului nostru“14 prin prezentarea în paginile sale a „activităţilor de demascare şi condamnare a înarmărilor şi a războiului acceptat ca modalitate de soluţionare a litigiilor dintre state, precum şi acţiunile care promovează soluţionarea diferendelor pe cale paşnică“15. Începând cu 1982 acţiunile pacifiste ale muzeelor sunt tot mai prezente. O mare expoziţie intitu‑ lată „Pacea – condiţie a dezvoltării patrimoniului muzeal. Noi valori de artă populară“ a fost organizată de Muzeul Satului din Bucureşti, venind astfel în întâmpinarea Apelului pentru dezarmare şi pace lansat de Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste, aşa cum semnala cu entuziasm Georgeta Roşu16. În opinia aces‑ teia, noua orientare reliefează ampla „activitate a muzeelor pentru angajarea lor fermă şi eficientă în realizarea sarcinilor trasate de documentele de partid“17 în direcţia apărării păcii mondiale. În acelaşi an 1982, Muzeul de istorie al R.S. România, vernisa expoziţia „Preşedintele Nicolae Ceauşescu şi pacea lumii“. Aşa cum informează Iordana Lungu şi Doina Leahu, cele două autoare ale materialului semnalator apărut în Revista Muzeelor şi Monumentelor, expoziţia marca cu promptitudine în plan expoziţional „vastul Program românesc de pace, acţiunile energice, constructive ale României socialiste, ale preşedintelui său pentru înlăturarea primejdiei nucleare, asigurarea păcii şi securităţii pe continentul nostru şi în lume, pentru edificarea unei Europe fără arme şi războaie“18, fiind în acelaşi timp şi „un omagiu adus preşedintelui ţării“19. Expoziţia era considerată în acelaşi timp „o nouă şi prestigioasă realizare a colectivului nostru, o contribuţie a frontului muzeistic la cunoaşterea de Nicolăescu-Plopşor 1966, p. 52 Păunescu 2000, p. 57–58 13 Grigorescu 1981, p. 3–6 14 Ibidem, p. 6 15 Ibidem 16 Roşu 1982, p. 5 17 Ibidem 18 Lungu, Leahu 1982, p. 5 19 Ibidem, p. 16 11 12

— 406 —

MUZEELE DE ISTORIE ŞI PROPAGANDĂ OFICIALĂ ÎN ROMÂNIA ANILOR ‘60–‘80 AI SECOLULUI TRECUT

către vizitatorii din ţară şi de peste hotare a politicii consecvente de pace şi dezarmare a României socialiste, a preşedintelui Nicolae Ceauşescu, care militează neobosit pentru edificarea unei lumi a păcii şi dreptăţii, pentru apărarea dreptului fundamental al omului – dreptul la viaţă“20. Anii următori au marcat tot mai multe experi‑ enţe muzeistice de acest gen în toată ţara. Anul 1986 a fost declarat de Organizaţia Naţiunilor Unite drept An internaţional al Păcii. Nicolae Ceauşescu şi apropiaţii săi nu pierdeau nici o ocazie să sublinieze că aceasta s-a întâmplat îndeosebi ca urmare a demersurilor sale internaţionale în acest sens. Acest lucru urma să fie descoperit şi de conaţionalii săi, iar muzeele din România aveau să joace un rol bine precizat în popularizarea evenimentului. În con‑ secinţă, în România definiţia muzeului a suferit modificări substanţiale. Aşezămintele muzeale deveneau în primul rând instituţii culturale ce militează activ pentru pace21 şi care trebuiau să se implice în această activitate prin mijloace specifice. Ca urmare a comandamentului ideologic stabilit, instituţiile muzeale s-au conformat, în cele mai multe cazuri fără prea mare entuziasm, prin utilizarea unui limbaj de lemn specific. Ceea ce trebuiau să afirme cu tărie muzeele era „aspiraţia de pace a poporului român” dar mai ales activitatea „neobosită a secretarului general al PCR., preşedintele R.S. România, tovarăşul Nicolae Ceauşescu penttru întărirea solidarităţii şi colaborării internaţionale a tuturor celor care le este scumpă viaţa, pentru curmarea cursului periculos al înarmărilor...”22. Era evident faptul că evidenţierea cultului personalităţii era cel care conta. Răspunzând acestei iniţiative, muzeele din România au derulat un amplu program expoziţional, conferinţe, sesiuni şi simpozioane consacrate acestui moment important generat chipurile de Nicolae Ceauşescu. Desigur că participarea publicului la aceste manifestări era mult sub așteptări. Nici nu avea cum să nu fie aşa. În aceste condiţii, numeroase muzee au mutat spaţiul expoziţional în mijlocul oamenilor muncii, astfel că nu a surprins pe nimeni vernisarea unor expoziţii de acest gen în fabrici, uzine, I.A.S.-uri, C.A.P.-uri şcoli, cămine culturale etc. Ideea de bază emanată era evidenţierea numeroaselor iniţiative de pace şi colaborare ale României socialiste, în prim plan situîndu-se desigur eforturile secretarului general al comuniştilor români. Anul 1986 a fost plin de asemenea manifestări „culturale” pe tot cuprinsul ţării. Astfel, Muzeul de Istorie al R.S. România a realizat expoziţia „1986 – Anul Internaţional al Păcii. Contribuţia României socialiste, a preşedintelui Nicolae Ceauşescu la apărarea şi consolidarea păcii în lume”. Cu acest prilej a fost editat inclusiv un set de fotografii având această temă, urmând a fi utilizat ulterior pe post de material didactic în diverse ocazii. Nici muzeele judeţene nu s-au lăsat mai prejos. Muzeul Judeţean Argeş a organizat şi itinerat prin casele de cultură ale judeţului expoziţia „România, preşedintele Nicolae Ceauşescu, în avangarda luptei pentru pace”. Muzeul Judeţean Caraş-Severin a vernisat expoziţia „România-Ceauşescu-Pace”, iar muzeul din Galaţi pe cea intitulată „1986 – Anul Internaţional al Păcii. România şi preşedintele Nicolae Ceauşescu în apărarea păcii”. La rândul său, Complexul Muzeal Iaşi a realizat nu una ci două expoziţii, una a secţiei de istorie iar cealaltă a secţiei de artă. Prima se intitula „Pacea – bunul cel mai de preţ al omenirii. Contribuţia României, a preşedintelui Nicolae Ceauşescu la eliminarea războaielor din viaţa planetei”, iar cea de-a doua „Pace pentru toţi copiii lumii”. Şi oltenii au omagiat prestaţia celui mai important dintre olteni pe tărâmul luptei pentru pace. Astfel, Muzeul din Slatina a vernisat expoziţia „Preşedintele Nicolae Ceauşescu – eminent militant pentru pace şi înţelegere între popoare”, iar cel din Craiova pe cea intitulată „Politica de pace a României socialiste”, aceasta din urmă itinerată prin mai multe case de cultură ale judeţului. Muzeografii constănţeni au fost de asemenea organizatorii unei expoziţii cu această temă, intitulată „Unitate, independenţă, pace – coordonatele perene ale istoriei româneşti”, la fel ca şi cei din Alexandria care au vernisat la Casa de cultură din Alexandria expoziţia „Contribuţia României, a preşedintelui Nicolae Ceauşescu pentru pace, pentru o lume mai bună şi mai dreaptă”. Nici muzeele transilvănene nu au putut evita asemenea acţiuni, cu menţiunea că aici organizatorii au reuşit să păstreze o oarecare decenţă măcar în exprimare, începând chiar cu titlurile manifestărilor. Astfel, Ibidem Pavel 1986, p. 33–36 22 Ibidem, p. 34 20 21

— 407 —

GABRIEL MOISA

la Arad Muzeul Judeţean a organizat cu sprijinul şcolilor din oraş expoziţia „Pacea văzută de micii artişti”. La Oradea Complexul Muzeal Judeţean a organizat la Galeriile de Artă ale municipiului expoziţia „Dorinţa de pace exprimată în Ex-librisul contemporan românesc”. Mai amintim aici şi expoziţia de artă plastică organizată de Muzeul Judeţean din Satu Mare intitulată „Copii şi pacea”. Ea a fost itinerată prin oraşele judeţului: Carei, Tăşnad şi Negreşti-Oaş. Anul internaţional al păcii nu putea fi elogiat numai prin acţiuni expoziţionale. Acestui eveniment i-au fost dedicate de către muzee numeroase simpozioane, dezbateri sau mese rotunde. Pe tot parcursul anului 1986, asemenea manifestări au organizat: Muzeul de Istorie al R.S. România, Muzeul de Istorie a Partidului Comunist, a Mişcării Revoluţionare şi Democratice din România, Muzeul de Istorie şi Artă a Municipiului Bucureşti, Muzeul Unirii din Alba Iulia, Muzeul Judeţean Braşov, Muzeul de Istorie din ClujNapoca, Muzeul Judeţean Gorj, Muzeul Judeţean Hunedoara – Deva, Muzeul Judeţean Maramureş – Baia Mare, Muzeul Regiunii Porţilor de Fier – Drobeta Turnu Severin, Complexul Muzeal Judeţean Mureş, Complexul Muzeal Prahova – Ploieşti, Complexul Muzeal Timiş – Timişoara, Complexul Muzeal Vrancea – Focşani. Desigur că aceste manifestări dezbăteau exclusiv chestiuni circumscrise marii sărbători a anului. În prim plan erau fixate grandioasele iniţiative internaţionale pentru pace datorate lui Nicolae Ceauşescu. Ele erau prezentate ca şi cum ar fi avut un ecou internaţional extraordinar. În cadrul meselor rotunde erau luate în discuţie momente punctuale considerate de maxim impact în conştiinţa universală precum „DeclaraţiaApel” a preşedinţilor Nicolae Ceauşescu şi Todor Jivkov, adoptată la Bucureşti, privind realizarea unei zone libere de arme chimice sau „Declaraţia Apel” a Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste adresată parti‑ delor şi organizaţiilor democratice, guvernelor, tuturor popoarelor din ţările europene, din Statele Unite ale Americii şi Canadei, de pe alte continente. Eroul păcii, aşa cum era numit preşedintele ţării, era omagiat ca cea mai importantă personalitate mondială a luptei pentru pace. Desigur că adevărul era cu totul altul, iar mult trâmbiţatul ecou internaţional arareori depăşea grani‑ ţele României. Totul era numai în mintea comanditarului care se considera o personalitate proeminentă a vremii sale, iar românii trebuiau să fie informaţi asupra acestui fapt. Pentru aceasta s-au consumat mult timp şi resurse financiare independent de faptul că românii erau total dezinteresaţi de eveniment din motive ce ţineau de viaţa cotidiană. Bi blio gra fie : Presă: Săptămâna, nr. 477, 25 ianuarie 1980, p. 1 Scînteia, 27 aprilie 1968, p. 1 Studii: Georgescu, I., Panait. I. Panait, Studiu privind activitatea cultural-educativă muzeală, în Revista Muzeelor, 1970, nr. 6, p. 485–491 Georgescu, Vlad, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 100 Gheorghiu, Mihnea, Introducere, în Thraco-Dacica, Bucureşti, 1976, p. 7–9 Grigorescu, Ioan, Muzeele – expresie a aspiraţiei de pace a popoarelor!, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, 1981, nr. 9, p. 3–6 Grigorescu, Ioan, Perfecţionarea pregătirii profesionale a muzeografilor în etapa 1981–1985, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, 1981, nr. 5, p. 12 Istoria antică şi medie a României. Manual pentru cls.a VIII-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1989, p. 14 Lungu, Iordana, Doina Leahu, Expoziţia „Preşedintele Nicolae Ceauşescu şi pacea lumii“, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, 1982, nr. 3, p. 5 Nestor, I, Principalele realizări ale arheologiei în anii regimului democrat-popular, în Studii şi Cercetări de Istorie Veche, 1960, nr. 1, p. 9 Nicolăescu-Plopşor, C.S., Nouvelles données la possibilité de l’existance de protohominiens dans le villafranchien de Roumanie, în Dacia, 1966, VIII, p. 52 Opriş, Ion, Istoricii şi Securitatea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 21–151, 229–289

— 408 —

MUZEELE DE ISTORIE ŞI PROPAGANDĂ OFICIALĂ ÎN ROMÂNIA ANILOR ‘60–‘80 AI SECOLULUI TRECUT

Pavel, A., Acţiuni ale muzeelor cu publicul dedicate anului internaţional al păcii, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, 1986, nr. 7, p. 33–36 Păunescu, Al., Paleoliticul şi mezoliticul din spaţiul cuprins între Carpaţi şi Dunăre, Editura AGIR, 2000, p. 57–58 Roşu, Georgeta, Pacea – condiţie a dezvoltării patrimoniului muzeal. Noi valori de artă muzeală, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, 1982, nr. 1, p. 5 Stancoveanu, Ioana, Muzeul, factor de formare a conştiinţei socialiste, în Revista Muzeelor, 1966, nr. 1, p. 25–27

— 409 —

DESTINUL UNEI BIBLIOTECI: BIBLIOTECA FAMILIEI MONICA LOVINESCU–VIRGIL IERUNCA MESEŞAN (CHIŞ) ANARELA*

THE DESTINY OF A LIBRARY: MONICA LOVINESCU-VIRGIL IERUNCA’ S LIBRARY. ABSTRACT: University of Oradea has received most of the library-archive in Paris, which belonged to Monica Lovinescu-Virgil Ierunca. The opening of the books, periodicals and records reached to the Oradea University Library, was made by Nicolae Manolescu, President of the Writers’ Union of Romania, on May 8, 2010. The couple Monica Lovinescu-Virgil Ierunca was and is among the most respected personalities of Romanian exile during the communism Romanians known as “voices” from Europa libera. They became for many intellectuals and cultural landmark of the moral life of the country and in exile. Thus their personal library can be regarded as evidence of support for unemployed homeowners’ Romanian political culture. Those valuable books honor University of Oradea Library through the documentary value and more.

REZUMAT: Universitatea din Oradea a primit cea mai mare parte a bibliotecii-arhivă de la Paris, care a aparţinut familiei Monica Lovinescu-Virgil Ierunca. Inaugurarea fondului de carte, periodice şi discuri ajuns la Biblioteca Universităţii din Oradea a fost făcută de către Nicolae Manolescu, Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, la 8 mai 2010. Cuplul Monica Lovinescu-Virgil Ierunca au fost şi sunt printre cele mai respectate personalităţi ale exilului românesc din perioada comunistă, cunoscute românilor ca „vocile” de la Europa Liberă. Aceştia devenind pentru mulţi intelectuali, reper al vieţii morale şi culturale din ţară şi din exil. Biblioteca lor personală poate fi considerată o dovadă a sprijinului acordat de proprietari culturii române neangajate politic. Acest fond de lucrări face cinste Bibliotecii Universităţii din Oradea, prin valoarea sa documentară şi nu numai.

KEYWORDS: Exile, library-archive, communism, anti opposition culture in exile, Monica Lovinescu-Virgil Ierunca.

CUVINTE-CHEIE: Exil, biblioteca-arhivă, comunism, opoziţie anticomunistă, cultura în exil, familia Monica Lovinescu-Virgil Ierunca

Biblioteca Universităţii din Oradea a avut oportunitatea de a primi un fond de carte, periodice şi discuri, preţios, ajuns la Oradea în 28 aprilie 20101. Un cadou făcut parcă, cu ocazia deschiderii noului sediu al bibliotecii, la 8 mai 20102. Este vorba despre Biblioteca personală de la Paris a familiei Monica Lovinescu-Virgil Ierunca, într-o proporţie foarte mare. Inaugurarea noii case a bibliotecii-arhivă care a aparţinut acestui cuplu a fost făcută de către academicianul Nicolae Manolescu, Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, alături de alte personalităţi academice, culturale şi ale diplomaţiei româneşti, * Doctorand la Universitatea din Oradea, Şcoala Doctorală în Istorie. Adresa e-mail: chisanarela@yahoo.com 1 http://www.evz.ro/biblioteca-monicai-lovinescu-la-universitatea-din-oradea–893502.html (consultat în 05.08.2014) 2 http://www.agerpres.ro/cultura/2010/05/08/biblioteca-monica-lovinescu-virgil-ierunca-inaugurata-de-nicolaemanolescu-la-oradea–17–07–34 (consultat în 05.08.2014), conform afirmaţiilor rectorului Universităţii din Oradea Cornel Antal, cu ocazia inaugurării noului sediu al Bibliotecii Universitare din Oradea, această colecţie este deosebit de importantă deoarece reprezintă „diamantul strălucitor al unei clădiri minunate, noua bibliotecă universitară“, care şi-a deschis cu acest prilej, porţile „cum nu se poate mai fericit“

MESEŞAN (CHIŞ) ANARELA

precum prof. univ. Ecaterina Andronescu, preşedintele Consiliului Naţional al Rectorilor, Lilian Zamfiroiu, ministru-consilier în cadrul Delegaţiei României la UNESCO, Anton Hader, preşedintele Federaţiei „Alma Mater”, secretarul de stat Vasile Timiş din Ministerul Culturii şi alţii. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost şi sunt printre cele mai respectate personalităţi ale exi‑ lului românesc din perioada comunistă, cunoscute românilor ca „vocile” de la Europa Liberă. Monica Lovinescu, cea mai importantă voce feminină a exilului românesc, a fost jurnalistă, critic literar, eseist, traducător şi memorialist. S-a născut la 19 noiembrie 1923, în Bucureşti, fiind fiica criticului literar Eugen Lovinescu şi a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu şi a trecut în eternitate la 20 aprilie 2008 la Paris. După instaurarea regimului comunist în România, în septembrie 1947, pleacă la Paris ca bursieră a statului francez, iar imediat după abdicarea forţată a Regelui Mihai I, cere azil politic în Franţa şi îl obţine. În exil semnează capitolul despre teatrul românesc în Histoire du spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard). Traduce câteva cărţi din româneşte, sub pseudonimul Monique Saint-Côme şi Claude Pascal. Colaborează la revistele3 editate de românii din exil. Din 1962 va lucra până în 1992, la postul de radio Europa Liberă, unde are emisiuni săptămânale şi anume cronica de carte de la Actualitatea culturală românească precum şi Teze şi antiteze la Paris. Virgil Ierunca (Virgil Untaru) a fost critic literar, eseist, memorialist, editor şi poet român. S-a născut la 16 august 1920 şi a trecut în veşnicie la 28 septembrie 2006, la Paris. A fost căsătorit cu Monica Lovinescu din 19524. A plecat din ţară în 1947, primind o bursă şi s-a stabilit la Paris, unde a editat mai multe reviste literare sau cu tentă politică în limba română, a elaborat articole sau capitole despre cultura română în enciclopedii şi dicţionare din Franţa şi Germania. Părerile intelectualilor români despre cuplul Monica Lovinescu-Virgil Ierunca şi ceea ce au realizat aceştia pentru românii de pretutindeni, sunt în cea mai mare parte de apreciere. Vladimir Tismăneanu îi consideră „cel mai onest şi demn cuplu al culturii româneşti dintotdeauna”5 spunând despre Monica Lovinescu că „a fost cea mai rafinată cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea şi demistificarea pretenţiilor ideologice ale tota‑ litarismului comunist”6, iar Gabriel Liiceanu îi numeşte drept „gropari ai comunismului”7, afirmând despre Virgil Ierunca că parcă ar fi realizat o tehnică de „a trage în ţeapă”, în cuvinte, pentru cei care au „prostituat cuvintele”8. Statul român şi-a exprimat oficial aprecierea prin Mesajul preşedintelui României, adresat Parlamentului cu prilejul prezentării Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, prin care este condamnat regimul comunist, în care preşedintele ţării afirmă „[…] Radio <Europa Liberă> a fost într-adevăr ceea ce s-a dorit a fi: ziarul vorbit al românilor de pretutindeni. […] Îi elogiez pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca, cei care, exilându-se fizic, au continuat să trăiască zi de zi pentru poporul român, ţinând trează, prin emisiunile lor de neuitat de la <Europa Liberă>, conştiinţa morală a românilor”9. Credem că hotărârea acestora de a pleca în străinătate şi mai apoi de a rămâne acolo, a fost un câştig pentru românii de bună credinţă. Deoarece din Paris, de departe din punct de vedere geografic, au fost aproape de România prin scrierile lor în publicaţiile literare ale românilor din străinătate şi mai ales pe calea undelor, prin emisiunile de la Europa Liberă. Şi au putut face o critică obiectivă, necenzurată atât scrierilor literare publicate în ţară sau în diaspora cât şi regimului comunist din România, într-o vreme când libera exprimare în ţară nu exista. Luceafărul, Caiete de dor, Fiinţa românească, Ethos, Contrapunct, Dialog, etc. Manolescu, 2010, p. 401 5 Tismăneanu, 2002, p. 279 6 Tismăneanu, 2008 p. 5 7 Liiceanu, 2006, p. 121 8 Meseşan, 2012, p. 188 9 Tismăneanu, 2007, p. 15 3 4

— 412 —

DESTINUL UNEI BIBLIOTECI: BIBLIOTECA FAMILIEI MONICA LOVINESCU–VIRGIL IERUNCA

Considerăm că familia Monica Lovinescu-Virgil Ierunca a devenit unul dintre reperele vieţii morale şi culturale din ţară şi chiar din diaspora. Ei au fost, printre cei mai marcanţi opozanţi din exil ai regimului totalitar comunist din patrie şi ale instituţiilor sale represive, percepute ca distrugătoare de vieţi şi destine. Iar prezenţa unuia dintre cele mai valoroase fonduri de carte şi periodice din exilul românesc, şi anume biblioteca acestora, în nord-vestul României, în Biblioteca Universităţii din Oradea, este o onoare şi o mare responsabilitate. Monica Lovinescu notează în jurnalul10 său, în noiembrie 1983, despre imensa bibliotecă a familiei şi spune că „Ce-ar trebui în casa asta este un arhivar. […] Dar cum să găseşti aşa ceva şi mai ales de unde să afle Virgil timpul să se ocupe de el? Suntem acoperiţi de cărţi, ziare, manuscrise, arhive (garajul e plin) ca locatarul din Ionescu de mobile. Fără perspectiva vreunei ameliorări.” Situaţia s-a „agravat” chiar, deoarece din 1983 numărul cărţilor primite sau achiziţionate de familia Ierunca a crescut substanţial, după cum reiese din cercetările noastre privind existenta unor cărţi cu ani de apariţie ulteriori anului 1983. Soarta bibliotecii personale de la Paris, ne putem da seama, a preocupat-o permanent pe Monica Lovinescu atât înainte de decembrie 1989 cât şi după aceia. Astfel tot în propriul său Jurnal:1985–1988 fondul de carte este amintit de mai multe ori, evidenţiind importanţa destinului acestuia pentru familia Ierunca. Într-o însemnare11 din Jurnal, din 4 august 1985, doamna Lovinescu precizează despre faptul că Virgil, care a fost singurul care a suferit de pe urma zugrăvirii din casă, a fost recompensat cu o scară comodă care i-a pus la dispoziţie şi podul pentru arhivă, după ce, garajul şi pivniţa sunt deja pline12. Situaţia viitoare a bibliotecii a fost discutată de Monica Lovinescu în mai multe rânduri şi după căderea comunismului din România. Din Jurnalul său aflăm că în anul 2000, într-o discuţie avută cu domnul Gabriel Liiceanu despre viitorul Casei Muzeu «Eugen Lovinescu» este menţionat şi faptul că apartamentul este gata renovat, că se vor pune în curând rafturile şi „trebuie să începem a ne gândi la transportul cărţilor. Pentru octombrie”13. Pentru a evidenţia încă odată însemnătatea bibliotecii familiei Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, inclusiv pentru autorităţile din România, înainte de evenimentele din decembrie 1989, amintim o notă informativă a Consiliului Securităţii Statului, Inspectoratul de Securitate al judeţului Cluj, din decembrie 1970, în care se afirmă că „Ierunca, … a spus că doreşte să vină în ţară şi să doneze biblioteca sa Academiei Române. […] Ierunca este dispus să-şi dea biblioteca. Acesta e un lucru mare”14. Destinul lucrărilor adunate de-a lungul vieţii de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, prezente în biblioteca acestora de la Paris, însă a fost altul, după cum ştim azi, acestea au fost donate, după tre‑ cerea în eternitate a celor doi proprietari, statului român şi împărţite de executorii testamentari Gabriel Liiceanu şi Mihnea Berindei astfel: cea mai mare parte a cărţilor se găseşte în nord-vestul ţării, la Biblioteca Universităţii din Oradea, un număr aproximativ de 8000 de volume, 5300 de periodice şi 1250 de dis‑ curi. O altă, parte aproximativ 1250 de cărţii valoroase, majoritatea cu dedicaţii, este la sediul Uniunii Scriitorilor, din Bucureşti, 1500 de volume, cele mai multe scrise în limba franceză, se află la Biblioteca Facultăţii de Ştiinţe Politice din Bucureşti, o altă fracţiune, în special discuri, la Colegiul “Noua Europă”, alta, mult mai mică, în special cărţi de filozofie, la Fundaţia Lovinescu din Bucureşti15 şi probabil unele cărţi, periodice, discuri, corespondenţă, notiţe, etc., în număr mic, în biblioteci personale ale apropiaţilor familiei Monica Lovinescu –Virgil Ierunca. Documentele şi manuscrisele din arhiva privată a acestor oameni de cultură şi luptători pentru dreptate, în România comunistă, au fost donate de Fundaţia Humanitas Aqua Forte la 6 septembrie 2011 Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc16. Lovinescu, 2010, p. 110 Ibidem, p. 160 12 Lovinescu, 2002, p. 52 13 Lovinescu, 2010, p. 515 14 ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. I 6376, vol. 2, filele 26–27 15 Înfiinţată în fostul apartament al familiei Lovinescu 16 www.crimelecomunismului.ro 10 11

— 413 —

MESEŞAN (CHIŞ) ANARELA

Alături de alte acţiuni desfăşurate de aceşti însemnaţi opozanţi din exil ai regimului totalitar din patrie, biblioteca personală de la Paris poate fi considerată o dovadă a sprijinului, acordat de proprietari cul‑ turii române neangajate politic, a intelectualilor români din toate colţurile lumii, cu precădere însă a celor din ţară. Fondul de lucrări şi însemnări, poate fi privit ca un imens document, dar şi ca o parte a personali‑ tăţii acelora care l-au adunat de-a lungul vieţii lor, fiind valoros pentru că acesta conturează într-o anumită manieră caracterul, dorinţele şi aspiraţiile acestor oameni. După părerea noastră, biblioteca familiei Ierunca poate fi socotită o imensă carte deschisă pregătită să fie cercetată. Valoarea bibliotecii, pe lângă cea sentimentală, este dată şi de faptul că multe din cărţile aflate în ea sunt lucrări însemnate, inedite şi rare, mai ales cărţile tipărite în perioada de dinaintea venirii la putere a comuniştilor sau a celor editate în perioada comunistă în exil. Fiind împotriva regimului comunist, acestea din urmă au fost scoase în tiraje limitate şi au fost interzise în România înainte de decembrie 1989. Cuprinde cărţi şi periodice, cu dedicaţii şi însemnări de la diverse personalităţi, în general de la autori, apărute atât înainte de revoluţie cât şi după recâştigarea libertăţi de exprimare. Găsim aici multe din volumele tipărite în ţară în perioada comunistă, lucrări, despre care şi-au exprimat părerile în emisiunile de la postul de radio Europa Liberă sau în periodicele din diaspora, criticii literari Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Există şi cărţi editate în România sau în străinătate după revoluţie, mai ales de literatura dar şi din rândul acelora care condamnă comunismul sau cele memorialistice. Autori care într-o proporţie mare au ales calea exilului din diferite motive, care fac parte din generaţii diferite, din perioade diferite ale plecării din ţara mamă, răspândiţi în toate colţurile lumii, se întâlnesc, prin intermediul operelor lor, în casa şi biblioteca familiei Virgil Ierunca-Monica Lovinescu. Cărţile românilor editate în afara ţării, prezente în biblioteca acestor personalităţi ale exilului, sunt în marea lor majoritate strigăte de ajutor către Occident, pentru susţinerea cauzei românilor aflaţi sub dictatura comunistă. Alături de alte acţiuni ale românilor din diaspora, editarea acestor lucrări, în mare majoritate în limba română şi înfăţişând situaţia din ţară, demonstrează că autorii lor s-au gândit la românii de dincoace de Cortina de Fier. Lucrările care au fost identificate în fondul de carte al acestei familii sunt în majoritate din domeniile: literatură (memorialistică, corespondentă, proză, poezii), critică literară, istorie, filozofie, artă, folclor, soci‑ ologie, politică, biblioteconomie. Cărţile editate în exil sunt în mare parte în limba română, mai ales acelea de istorie si memorialistică. Volumele tipărite de către românii din diaspora, cercetate de noi, existente în acest fond aflat în Biblioteca Universităţii din Oradea, este de aproximativ 800 de titluri din cele 8000 de volume. Cele mai multe cărţi publicate în ţările occidentale sunt din Franţa, aproximativ 346 de volume, marea lor majori‑ tate fiind scrise în limba franceză. Spania este cea de a doua ţară din punct de vedere al numărului cărţilor apărute în vest, aici au fost tipărite un număr aproximativ de 104 lucrări, marea lor majoritate fiind în limba română. O a treia ţară ca mărime a numărului de cărţi editate, este Germania cu aproximativ 76 de titluri, în marea lor majoritate scrise în limba română. Urmează Italia apoi Statele Unite ale Americi. Există în biblio‑ teca cuplului Monica Lovinescu-Virgil Ierunca unităţii de bibliotecă editate şi în alte state precum: Anglia, Argentina, Austria, Belgia, Brazilia, Canada, Chile, Danemarca, Elveţia, Grecia, Hawaii, India, Israel, Mexic, Monaco, Portugalia, Serbia, Suedia, Tenerife, Uruguay17. Sperăm că acest fond, alături de celelalte colecţii speciale (carte rară, carte de patrimoniu, alte donaţii precum Biblioteca personală a Profesorului Mircea Zaciu) care se găsesc în Biblioteca Universităţii din Oradea să fie tratate şi conservate, pentru a se menţine într-o stare bună. Ele fac cinste şi în acelaşi timp ridică prestigiul Bibliotecii Universităţii din Oradea, prin valoarea documentară şi nu numai, a materialului de cercetat.

Chiş, 2013, p. 111

— 414 —

DESTINUL UNEI BIBLIOTECI: BIBLIOTECA FAMILIEI MONICA LOVINESCU–VIRGIL IERUNCA

Bi blio gra fie Documente de arhivă: ACNSAS – Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Fond Informativ, dosar nr. I 6376, vol. 2 Carte: Chiş, 2013 – Anarela Chiş, „Activitatea editorială a exilului românesc oglindită în fondul de carte al familiei Monica LovinescuVirgil Ierunca. Cărţile editate în Germania”, în Istorie, tradiţii, destine, Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 2013 Liiceanu, 2006 – Gabriel Liiceanu, Declaraţie de iubire, (ediţia a V-a), Bucureşti, Editura Humanitas, 2006 Lovinescu, 2002 – Monica Lovinescu, Jurnal: 1985–1988, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002 Lovinescu, 2008 – Monica Lovinescu, Etica neuitării: eseuri politico-istorice, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008 Lovinescu, 2010 – Monica Lovinescu, Jurnal esenţial, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010 Manolescu, 2010 – Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc: 1945–1989, (editia a II-a), Bucureşti, Editura Compania, 2010, p. 401 Meseşan, 2012 – Anarela Meseşan, „Exilul cultural românesc în perioada regimului comunist. Cazul Virgil Ierunca”, în Instituţii şi locuri, oameni şi fapte din istoria românilor: sesiunea ştiinţifică a doctoranzilor în istorie, Coordonator: Ion Zainea, Oradea, Editura Muzeului Tarii Crişurilor, 2012 Tismăneanu, 2005 – Vladimir Tismăneanu, „Virgil Ierunca şi onoarea culturii române”, în Scrisori din Washington: reflecţii despre secolul douăzeci, Iaşi, Editura Polirom, 2002 Tismăneanu, 2007 – Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România: raport final, editori: Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007 Tismăneanu, 2008 – Vladimir Tismăneanu, Etica neuitării: eseuri politico-istorice, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008 Surse WEB: http://www.agerpres.ro/cultura/2010/05/08/biblioteca-monica-lovinescu-virgil-ierunca-inaugurata-de-nicolae-manolescula-oradea–17–07–34 (consultat în 05.08.2014) http://www.evz.ro/biblioteca-monicai-lovinescu-la-universitatea-din-oradea–893502.html (consultat în 05.08.2014) www.crimelecomunismului.ro

— 415 —

CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA NAŢIONALIZAREA INDUSTRIEI CLUJENE (1948) ARTUR LAKATOS, VARGA-BURKHARDT LEVENTE*

CONSIDERATION ABOUT THE NATIONALIZATION OF INDUSTRY FROM CLUJ (1948) ABSTRACT: The nationalization of the various industries in Romania, can be interpreted as an important step in the greatest economic and social experiment of communism in the second part of the XXth century. The period before the beginning of the process can be characterized through incremental development of the city’s economy and of the industry, delimited in separate phases. The realities of the post-war period, the decrease in the production output, because of the outages of raw materials, the general social insecurity and uncertainty have a great influence on the initial positive perception of the nationalization of the various industries, however the negative feedbacks can be observed and traced to the appointed enterprise leaders. The guidance on the monthly reporting also can be observed by the censors and the propaganda. The ambiguity of the union’s functions can be observed, a movement which has experienced a great development throughout the post-war period until 1948, representing several activities. KEYWORDS: City of Cluj, Industrial Production, Nationalization, Economic History, Instauration of Communism in Romania

REZUMAT: Naționalizarea industriei din România poate fii interpretat ca un pas important din experimentul economic și social al comunismului din a doua parte a secolului XX. Perioada premergătoare naționalizării este caracterizată prin dezvoltarea incrementală economică și industrială a orașului, putând fii delimitate pe mai multe etape. Realitățile perioadei post război, scăderea producției din cauza lipsei materiilor prime, nesiguranța socială au contribuit și au influențat o percepție inițial pozitivă asupra procesului de naționalizare, totodată se observă și o varietate de păreri negative asupra directoriilor numiți. Influența cenzurii și propagandei se manifestă și în evaluarea și raportarea situației generale din fiecare lună. Se observă o funcție ambiguă, dilatată a sindicatelor față de grupările politice, mișcarea pe parcursul perioadei post-belice până în 1948 a experimentat o dezvoltare nemaiîntâlnită, reprezentând multe domenii de activitate. CUVINTE-CHEIE: Orașul Cluj, producție industrială, naționalizare, istorie economică, instaurarea comunismului în România

Clujul medieval a avut o populație însemnată de meșteșugari. Într-un document din 1369 se vorbește despre întemeierea breslei blănarilor, dar pe lângă aceștia au jucat un rol însemnat și alți meșteșugari ca fie‑ rarii, croitorii, măcelarii, morarii etc. Actele din secolul XIV atestă un intens schimb de mărfuri cu multe alte orașe importante ale vremii, între care și Viena. Meșteșugarii clujeni au primit mai multe privilegii de la regii Ungariei și de la principii Transilvaniei, conform cărora la mai multe puncte vamale nu trebuiau să plătească vama.1 Creștere importantă s-a produs în viața economică a orașului în ceea ce privește industrializarea în secolul al XIX-lea, în epoca dualismului, adevărat că rămânând mult în urmă în comparație cu centrele * Artur Lakatos, Universitatea Babeş-Bolyai, lakatos_artur_lorand@yahoo.com, Varga-Burkhardt Levente, Universitatea Babeş-Bolyai, varga-burkhardt.levente@outlook.com 1 Pascu, Pataki, Popa 1957, p. 24–30

ARTUR LAKATOS, VARGA-BURKHARDT LEVENTE

orășenești din Banat și Crișana. Pe când Timișoara a avut linie de cale ferată funcțională în 1857, Oradea și Aradul în 1858, la Cluj calea ferată a intrat în funcțiune abia în 1870.2 În 1869, orașul Cluj era deja cel mai mare oraș și centru meșteșugăresc al Transilvaniei, având 26638 de locuitori, depășind treptat marile orașe tradiționale săsești, Sibiu și Brașov.3 Au existat la vremea respec‑ tivă o serie de mici unități industriale, dintre care cele mai importante fiind acelea care se aflau în posesia lui Rajk Péter. În 1840 s-a deschis prima fabrică de construcții de mașini Rajk, însă doar după 8 ani, s-a închis, Rajk reprofilându-se la producție de arme de foc. În urma sfârșitului valului revoluționar și producția de arme a devenit nerentabilă așa că în 1853, Rajk și-a făcut o turnătorie de oțel. În 1869 s-a aliat cu Dietrich Sámuel, axându-se pe producția diferitor tipuri de mașini specializate utilizate în agricultură, producție de alcool și morărit. În urma retragerii din lumea afacerilor a lui Rajk, partea lui a fost cumpărată de familia Wagner, însă atelierul nu s-a putut dezvolta niciodată într-o întreprindere într-adevăr mare, numărul angajaților nedepășind niciodată 50 de persoane.4 Alte unități economice mai importante, pe care le putem considera cu mare bunăvoință a fi fabrici, au fost moara și distileriile familiei Sigmund, care aveau în total în jur de 100 de angajați și care funcționau cu cărbunele din Aghireș, mine în care familia Sigmund a investit la rândul ei. O oțelărie a fost fondată de Junász Lajos, întreprindere care avea peste 100 de muncitori la sfârșitul secolului și care s-a axat pe produ‑ cerea unor aparate hidraulice și de încălzire, iar ulterior la producția unor echipamente utilizate în exploa‑ tările silvice și în minerit. O altă oțelărie era cea a familiei Simonffy, care, ca număr de angajați o concura pe cea a lui Junász, și care s-a axat mai mult pe producția unor obiecte livrate pentru oraș și altor instituții, multe din produsele acestuia regăsindu-se și azi în patrimoniul orașului, cum ar fi gardul din jurul bisericii Sfântul Mihail sau cazul fântânilor arteziene din Parcul Central. Alte întreprinderi care își începeau atunci activitatea și se vor dezvolta în niște unități mari și impor‑ tante în secolul XX au fost fabrica de piele Rennes, fabrica de chibrituri Reiter, fabrica de tutun – aflată în proprietatea statului –, atelierele căilor ferate, tot în proprietatea statului, precum și alte unități industriale cu un număr de angajați între 10 și 60 de persoane, în domenii cheie cum ar fi producția de dulciuri, bere, hârtie, țesături și ateliere de tâmplărie.5 Conform datelor publicate de Victor Axenciuc, situația industrială a județului Cluj se prezenta în felul următor în 1900, privind repartizarea muncitorilor angajați în domeniu: Prelucrare de metale 897, industria producătoare de mașini 714, prelucrarea pietrei, sticlei și ceramicii 922, prelucrarea lemnului 1158, prelucrare pielii 105, țesătorie 18, confecții de piele și de textile 942, industria hârtiei 10, industria alimentară 662, industria chimică 8, construcții 175, artă industrială 20. În total un număr de 10743 mun‑ citori, județul Cluj fiind întrecut doar de județeleTimiș, Bihor, Arad și Caraș-Severin.6 La 1910, situația s-a modificat în felul următor: metalurgie 1259, construcții de mașini 1106, piatră, ceramică și sticlă 1000, prelucrarea lemnului 2627, prelucrarea pielii 122, țesătorie 123, confecționarea de haine din piele 4320, industria hârtiei 102, industria alimentară 2657, industria chimică 374, construcții 1645, artă industrială 308. În total 15643 persoane.7 În urma Dictatului de la Viena, Clujul a fost cel mai productiv oraș din Ardealul de Nord în 1944: 250000 pengő/ 1000 locuințe.8 Pentru a înțelege mai bine situația industriei clujene existente în perioada 1945–1948, redăm, într-o manieră telegrafică, încă o dată, dar în mare măsură reformulată, urmările trecerii frontului prin această Egyed 1981, p. 150–151 Nagy 2006, p. 90 4 Gelléri 1879, p. 125–126. 5 Nagy 2006, p. 93–94. 6 Axenciuc 1992, p. 34–35. 7 Ibidem, p. 60 8 Ellenzék, 22 august 1944, p. 5 2 3

— 418 —

CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA NAŢIONALIZAREA INDUSTRIEI CLUJENE (1948)

zonă, cu atenție deosebită asupra distrugerilor cauzate în infrastructura și viața economică a orașului, atât din perspectiva bunurilor tangibile, cât și din cea a resurselor umane. Clujul – adică orașul în sine, nu locuitorii acestuia înrolați în armată și duși pe front – a făcut cunoștință cu războiul într-o manieră directă în vara anului 1944, o dată cu marile bombardamente aliate. Aceste bom‑ bardamente au fost efectuate de avioanele aliaților occidentali și au avut scopuri strategice, bombardând mai ales obiective în diferite orașe mari care serveau scopuri strategice – direct militare sau economice – dar au căzut bombe din plin și în zonele rezidențiale.9 În cazul orașului Cluj a fost vizată zona nordică, industrială, și mai ales zona căii ferate. Cel mai mare bombardament a avut loc pe 2 iunie 1944, și s-a soldat cu câteva sute de morți.10 Bombele au atins între alte obiective secția de piei fine a fabricii Dermata, fabrica de chibrituri, atelierele de căi ferate și fabrica Fermeta.11 În urma panicii create s-a produs un adevărat exod al persoanelor care locuiau în zona vizată, spre zonele mărginașe ale orașului – spre spațiile verzi –, care a cauzat pagube importante în ogoare, livezi și pășuni.12 Bombardamente de amploare mai redusă au avut loc pe tot parcursul verii, însă n-au mai atins intensitatea celui din 2 iunie. Din fericire pentru oraș și locuitorii acestuia, odată cu apropierea frontului, n-au avut loc lupte în interiorul orașului, deoarece armatele germane și maghiare l-au evacuat de trupe pe 10 octombrie, cu două zile înainte de intrarea Armatei Roșii, chiar dacă nu toate localitățile din jur au fost atât de norocoase – în urma luptelor fiind avariată de exemplu linia electrică în Suceagu și Mera.13 Mari distrugeri au fost provo‑ cate însă de acțiunile de sabotaj strategic ale armatei germane. Conducerea armatei germane a fost decisă să distrugă acele obiective lăsate în urmă care ar fi putut fi folosite în scopuri strategice de inamic. Așa că au inventariat aceste obiective, elaborând un plan minuțios de aruncare în aer al acestora. Conform memori‑ ilor lui Bethlen Béla, care a văzut lista generalului german, pe primul loc s-a aflat fabrica Dermata cu toate instalațiile ei, pe locul doi fabrica de tutun, apoi toate celelalte fabrici importante și alte obiective diferite.14 Într-o mare măsură au reușit să-și ducă planurile la îndeplinire. Astfel au aruncat în aer centrul de telefoane, fabrica de gaz, obiectivele militare de pe Cetățuie, sina‑ goga de pe strada Horea, podul de cale ferată de lângă uzina Dermata și toate podurile de pe Someș15, precum și alte obiective cum ar fi fabrica de cărămidă16, fabrica de chibrituri17, etc. În multe cazuri, acolo unde au avut destul timp pentru a acționa, au luat cu ei instalațiile, de exemplu de la Fabrica de Oțel18. În alte cazuri nu germanii, ci chiar proprietarii panicați ai unor întreprinderi au luat cu ei instalațiile proprii, cum era cazul micii fabrici de dulciuri a unui întreprinzător pe nume Pillich.19 Au existat însă și cazuri în care rezistența muncitorilor i-au împiedicat să-și ducă planul la îndeplinire, cum a fost cazul fabricii Dermata, a fabricii de carne sau la Aghireș. Muncitorii fabricii Dermata au trimis o delegație la Bethlen Béla, pe atunci intendentul guvernului maghiar și s-au plâns că nemții vor să arunce în aer fabrica care îi asigură pâinea de zi cu zi. Bethlen, datorită relațiilor lui bune cu generalul Dálnoki Veress Lajos, a obținut 100 de arme împreună cu muniție de la armata maghiară, cu care muncitorii uzinei și-au putut întemeia garda muncitorească, care se va opune germanilor.20

Gosztonyi 1995, p. 151 Ellenzék 6 iunie 1944. 11 Ibidem 4 iunie 1944. 12 Ibidem 7 iun. 1944. 13 Világosság 19 octombrie. 14 Bethlen 1989, p. 169 15 Erdély 4 dec. 1944. 16 Principalele… 1948, p. 93 17 Erdély 1 apr 1945 18 Világosság 23 noi. 1944 19 Ibidem, 2 dec.1944 20 Bethlen 1989, p. 168 9

— 419 —

ARTUR LAKATOS, VARGA-BURKHARDT LEVENTE

Un alt caz asemănător s-a întâmplat la fabrica de carne, unde doi directori au fugit și administrația a rămas în mâinile lui Murádin Márton. Și aici, muncitorii au organizat o gardă și s-au opus tentativei ger‑ manilor, care s-au retras fără luptă.21 La Aghireș muncitorii uzinei electrice, împreună cu unii soldați din armata maghiară, s-au opus germanilor și au izbutit să apere fabrica.22 La baza acestor succese a stat, fără îndoială, bravura unora, care trebuie respectată. Însă cheia succesului lor nu se află în acest lucru, ci mai mult în faptul că unitățile germane se grăbeau să se retragă și nu-și iroseau timpul cu lupte costisitoare și timp prețios. Faptul că s-au grăbit este ilustrat și prin actul aruncării în aer a fabricii de gaz. Au minat deja fabrica când muncitorii acesteia au eliberat gazul din instalații, salvând astfel nu numai propriile vieți, ci și jumătate din oraș: este greu de imaginat ce s-ar fi întâmplat dacă flăcările pro‑ duse de conflagrație ar fi cauzat și explozia cantității mari de gaz,23 detonarea acesteia ar fi distrus probabil jumătate din oraș. Iar în alte cazuri, cum a fost cel al atelierelor de căi ferate, n-au explodat multe din bombe, câteva ateliere scăpând de distrugere.24 Procesul de naționalizare, atât în presă cât și în documentele oficiale ale vremii, avea o imagine bună, dar în mare măsură artificial creată, bună la vremea respectivă. Într-o notă către Direcțiunea Centrală Industrială a Metalurgiei Prelucrătoare, scrisă la 17 martie 1948 se spune: La data naționalizării fabrica nu avea materii prime, nu avea un fond de rulment suficient pentru asigurarea producției și în general putem afirma că faptul naționalizării a fost o salvare pentru întreprindere. Bilanțul pe 13 iunie–31 decembrie 1948 arată o pierdere de 388439 lei.25 Se făcea o propagandă bună naționalizării și în presă. Fabrica Schull producea în urma naționalizării cu 9% mai ieftin și cu economisire de material.26 A crescut și producția Uzinei Helios27, producția fostei brutării Katona a crescut de la 300 kg zilnic la 1300 zilnic.28 Din Rendor a devenit Kameleon, producea cu 30% mai mult decât în 1938, primind materii prime și din Argentina.29 Aceste date foarte probabil că sunt parțial adevărate. Deși s-a pus mare accent pe propagandă, cen‑ zura Partidului nepermițând deja publicarea unor contra opinii, este foarte probabil că multe persoane au văzut în proprietatea de stat stabilitate și continuitate, și că într-adevăr, numărul acelora care au crezut că de acum încolo va fi puțin mai bine, a fost unul destul de ridicat. Acest fapt era valabil probabil nu atât din considerente politice, ci din experiența anilor precedenți, când nesiguranța aprovizionării a cauzat concedieri, sistarea muncii și a salariilor etc., iar siguranța oferită de proprietatea de stat era dorită de multă lume. Nu avem cifre exacte privind numărul persoanelor care ar fi fost împotriva naționalizărilor, dar este foarte probabil că și numărul acestora era unul destul de ridicat. Naționalizările au reprezentat începutul de fapt al unui experiment politic și social în tara noastră, a căror efecte chiar și după aproape două decenii de la căderea comunismului pot fi resimțite. Dar care sunt caracteristicile și consecințele naționalizării? În arhivele clujene, am găsit datele care urmează a fi prezentate pe paginile următoare. Conform unui raport, în județ au fost naționalizate 48 de întreprinderi aparținând Ministerului Industriei, Minelor și Petrolului și 26 de mori și prese de ulei aparținând Ministerului de Interne. Au mai fost naționalizate 6 întreprinderi metalurgice, 3 electrotehnice, 2 mine, o societate de distribuire de petrol, 7 companii de construcții, 5 de cherestea, 2 de arte grafice, 6 textile, 2 de piele, 6 de industrie chimică, 6 alimentare, 1 companie de asigurări. În fruntea acestor între‑ prinderi naționalizate au fost numiți directori nou, dintre care 44 erau înainte de numire muncitori, și 4 Erdély 4 dec.1944 Világosság 19 oct. 1944. 23 Ibidem 11 feb.1945 24 Ibidem 10 iun. 1945 25 DJAN-Cluj 1948, f2 26 Világosság 1 iulie 1948, p. 9 27 Ibidem 5 august 1948, p. 5 28 Ibidem 10 august 1948, p 3 29 Ibidem 4 septembrie 1948, p 5 21 22

— 420 —

CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA NAŢIONALIZAREA INDUSTRIEI CLUJENE (1948)

funcționari sau tehnicieni.30 Raportul mai menționează că vestea naționalizărilor a fost primită cu bucurie de muncitorii acestor întreprinderi, mai puțin în fabrica de cărămidă și în fabrica Orion. Nu era însă la fel de unanimă recepția în rândurile funcționarilor și tehnicienilor, în rândurile cărora au existat mai multe rezerve. O problemă interesantă și aparte este întrebarea în ce măsură au făcut față acești noi directori cerințelor profesionale, cu un cuvânt modern, recent, nefolosit în terminologia acelor vremuri: cerințelor manageriale. În acest sens, rapoartele generale sunt variate, de la nemulțumiri până la mulțumire completă și laude la adresa noilor conducători. Astfel, raportul Secției Organe al Organizației Județene pe luna iulie ne vorbește de mai multe lipsuri și nereguli apărute în cazul acestor noi directori. De exemplu, la Fabrica de Oțel noul director este bine intenționat, dar nu face fată singur la provocările muncii de conducere, și nu primește sprijinul necesar nici de la organele de Partid, nici de la Comitetul de Fabrică, nici din partea tehnicienilor. În acest caz se și menționează că „tehnicienii din această fabrică sunt rău intenționați”, fără să precizeze însă dacă această reavoință se adresează împotriva persoanei directorului, al puterii de stat sau al sistemului de idei care stau în spatele acestora. Iar pentru combaterea acestei probleme, trebuie trimiși ingineri specializați în ajutorul directorului. Tot în acest raport apare o caracterizare generală a acestor directori care sună în felul următor: Munca directorilor lasă mult de dorit, din rapoartele lor s-au observat multe slăbiciuni, unii sunt încrezuți și superficiali.31 Această imagine se va schimba însă în raportul din luna imediat următoare, în care se scrie astfel despre noii directori, în general: Directorii întreprinderilor naționalizate corespund în linii generale misiunii cu care au fost încredințați. Se orientează cu destulă ușurință și-i însușesc treptat cunoștințele necesare. Doar trei cazuri au fost la 3 fabrici mici unde am fost nevoiți să propunem schimbarea directorilor. Ceea ce s-a și întâmplat. Slăbiciunile directorilor este că nu există o colaborare mai strânsă între diversele întreprinderi naționalizate. Un caz semnificativ este acela întâmplat la o licitație de imprimate, când tipografiile naționalizate n-au obținut o lucrare destul de mare de la Dermata, sub motivul că tipografia particulară a fost mai ieftină cu câteva procente.32 Schimbarea bruscă de atitudine față de acești directori se poate datora mai multor factori. Unul ar fi că evaluarea lor subiectivă ar fi fost făcută de altă persoană. Un altul – foarte puțin probabil – ar fi că atât în raportul din iulie, cât și în cel de august se scrie, cuvânt cu cuvânt, adevărul, iar situația s-a schimbat de pe o lună pe alta. Sau se poate că raportul intern al partidului trebuia să sufere modificările care au apărut în raportul din august, deoarece nu se putea prezenta organelor superioare o imagine negativă a naționalizărilor. Foarte probabil este vorba de acest ultim fapt. Alte statistici, referitoare la situația industriei clujene, ne indică următoarele realități pe anul 1948: Repartizarea pe ramuri Industrie extractivă Industrie chimică și farmaceutică metalurgie textilă Pielărie și încălțăminte Construcții și ceramică Industria lemnului și industrie mobilier Industrie alimentară ( cu cele 8 brutării municipale) grafică Energie electrică Transporturi și comunicații

DJAN-Cluj 2/1948, f22–23 DJAN-Cluj 2/1948, f 28–29. 32 Ibidem, f 42 30

— 421 —

Nr. întreprinderi 3 7 7 6 2 3 8 21 2 1 1

ARTUR LAKATOS, VARGA-BURKHARDT LEVENTE

Pe lângă acestea mai existau, în acel moment, întreprinderile de stat RATA, CAM, Atelierele CFR și Uzinele de Apă. Numărul total al muncitorilor din aceste întreprinderi de stat era 13189, adică 80% din muncitorii industriali ai orașului.33 Proprietatea privată din producția industrială în acel moment se prezenta astfel: mai existau 16 între‑ prinderi cu un număr între 10–65 de salariați, dintre care 3 întreprinderi în domeniul industriei metalur‑ gice, 7 în industria de textile, 6 în industria grafică.34 Producția industrială în cifre, tot în aceeași perioadă, se reflecta în felul următor35: Întreprinderea Atelierele CFR

Herbak János ( fosta Dermata)

Fabrica de Oțel „Unirea” Iris Fabrica de tutun CAM

Minele Șorecari Fabrica de cherestea Poieni Ravag Fabrica de basmale Schull

Produse principale și unitatea lor de măsură Locomotive reparații generale pe bucată (sic!) Vagoane, bucăți Locomotive reparații mici, bucăți Încălțăminte, perechi Talpă, kg Piei fine, fuse Curele, kg Clei, kg Fontă de fier maleabilă, kg Chamotte, kg porțelan Carpați, buc Mărășești, buc National, buc Plugar, buc Tutun, kg Cărbuni bruni, tone Cherestea fasonată, m3 Armături diferite, kg Basmale, kg

Media lunară în 1938 16

Media lunară din 1948, înainte de naționalizare 12,6

Media lunară din 1948, după naționalizare 8

494

244

207

5 46763 86678 324070 2131 1520 92844

8,6 54734 51140 189290 2397 2261 101307

10 93850 148701 559020 5336 11199 88138

62771 nu există date

8200 1000

34778 nu există date 4945000 3950000 24588000 21588000 28705 5596 1192

56108 nu există date 8564000 9307000 29352000 23058000 70120 5600 2236

7712 25000

4119 17500

7585 23407

151000

Un tabel care tinde spre complexitate reproduce următoarele date cu privire la unitățile industriale clujene: Nr. crit. Denumire întreprinderii

Număr salariați 515

Fabrica „ Unirea” ( de Oțel)

2 3

Robinet ( Ravag) Menajul ( Orion)

124 106

4 5 6

Fermeta Triumf Uzine de Fier

85 47 130

7 8

Emeryt-Volta Minele de cărbuni „Ticu”

18 781

DJAN-Cluj 12/1948, F 9 Ibidem, F 11. 35 Ibidem, f 12–13. 33 34

— 422 —

Ce produce Turnătorie, piese de mașini armătură Articole de menaj din table și turnate armătură bujii Tucerii, piese de mașini Tuburi Bergman Cărbune brun

Capacitate actuală de producție/lunar 100000 kg/pe lună 7000 kg/lună 35000 kg/lună 4000 kg/lună 2500 buc/lună 25000 kg/lună 6000 tone

CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA NAŢIONALIZAREA INDUSTRIEI CLUJENE (1948)

Nr. crit. Denumire întreprinderii 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51–58 59 60 61 62

Minele caolin Aghireș Societatea Națională gaz-Metan Fabrica de ghips Aghireș Fabrica Rapid ( Calcit) Gazind

Număr salariați 69 288 130 85 104

Gladys Mucava Napochemia Breiner Bela România Muncitoare Ady Helios Someșul Herbak Cameleon ( Rendor) Fabrica de Cărămidă Chintă Industrie de Lut și Piatră Cordoș Iris Industrie Forestieră Poieni Valea Someșului Uzina Răcătău Uzina Beliș Damian Moga Doader Gheorghe Hercules-Bucea Erba Fabrica de Mezeluri Fabrica de Bere Fabrica de Spirt Cluj Fabrica de Spirt Almașul Fabrica de spirt Gilău Fabrica de spirt Zimbor Fabrica de bomboane Feleacul Fabrica de Ulei Flacăra Moara Irina Moara Molnar-Pinter Moara Românească Moara Plugarul Moara Kovacs Moara Goldstein Brutăria municipală numerele 1–8

56 42 116 243 144 109 114 21 4338 99 56 49 348 450 43 64 35 20 18 22 139 60 108 41 20 20 20 58 46 20 28 9 6 5 7 153

Tipografia Zorile Institut de arte grafice Minerva UEC-Cluj SART

183 292 80

Ce produce caolin Gaz-metan ghips Ghips, îngrășăminte Gaz, cocs, gudroane Cremă de ghete Hârtie mucava Produse farmaceutice Țesături bumbac basmale Ciorapi de damă Tricotaj pâslă Piele și încălțăminte Piele și talpă Cărămizi și țigle Cărămizi și țigle Porțelan, chamotte Cherestea, lăzi Cherestea, lăzi Cherestea, rășinoase Cherestea, rășinoase cherestea cherestea Mobile curbate Mobile și case mezeluri bere spirt spirt spirt spirt Bomboane Ulei comestibil Moară comercială Moară comercială Moară comercială Moară municipală Moară municipală Moară municipală Pâine, produse de panificație Diferite tipărituri Diferite tipărituri Curent electric telefoane

Capacitate actuală de producție/lunar 100000 kg 75000 m cubi 76800 kg 3800 kg 18000 kg 40000 kg 10–12000000 lei 150000 m 25000 buc 800–1000 kg -

750 kl 31000 l

40000 kg

Tot aceeași statistică ne mai vorbește și despre sectorul nestatal, adică cel privat și cooperativist. La nivelul cooperativelor, existau în acel moment trei cooperative industriale. Toate cele trei au purtat numele de „Victoria”, dar aveau priluri diferite: tricotaje, bomboane, respectiv pielărie. Mai exista în industria prelu‑ crării lemnului cooperativa „Lemnul”, al cărui activitate principală era producția de mobile.

— 423 —

ARTUR LAKATOS, VARGA-BURKHARDT LEVENTE

În sectorul particular, adică în proprietate privată, în urma efectuării naționalizărilor au mai rămas: în domeniul industriei metalurgice, fabrica de lacăte „Sfinx”, Atelierul mecanic „Mendrei” și atelierul arimar „Orbai şi Abraham Ţ”. Pe lângă aceștia, au mai fost o fabrică de vată, fabrica de tricotaje „ Ioana”, „ Fischer”, „Cigi” și „Special”, fabrica de ciorapi și tricotaje „ Ideal”, țesătoria de bumbac „Colibri”. În domeniul așaziselor „arte grafice” se menționează următoarele unități: tipografiile „Omnia”, „Diocezane”, „Atheneul Petőfi”, „Cartea Românească”, „Litografia” și fabrica de cutii Kiss Ioan.36 Din punctul de vedere al istoriei sociale este interesant să vedem și evoluția stării sindicatelor din aceste întreprinderi. După 1944, viața sindicală a experimentat o dezvoltare nemaiîntâlnită până în acea clipă. Sindicatele, pe de o parte, reprezentau o alternativă nuanțată la partide, pe de o altă parte, erau și încu‑ rajate de Partidul Comunist din România și de Partidul Social-Democrat. În loc de încheiere, aici dorim să redăm o situație, sau mai bine zis, un raport final pe Sindicate, cu datele la momentul 30 decembrie 1948, cu numărul membrilor de sindicat existenți la momentul respectiv în cadrul diferitor întreprinderi, respectiv în acele sectoare în care existau mai multe unități mici, asociația sindicală s-a făcut pe ramură37: Număr Criteriu 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29

Instituție/ramură CFR Pielării Industria metalo-chimică Funcționari publici Textile și îmbrăcăminte Sanitari Particulari Comunali Herbak Janos Învățători Alimentari Constructori Profesori secundari Profesori universitari CAM Lemnari Artiști Transport Tipografi Casnici Hygiena PTT Agricoli Gazmetan Cluj Metalochimic Aghireș Minele Şorecani Gazmetan Sărmaș Lemn forestier Poieni Mixt Huedin

Număr membri la 30 XII. 1948 8872 583 2541 2530 1852 2167 2234 1626 4202 1175 1585 1694 1134 1136 631 742 1121 1172 476 2142 245 585 6608 294 183 857 147 306 403

Despre evoluția industriei clujene se mai pot spune multe. După 1948 va începe însă o nouă epocă, cea a industrializării comuniste, care însă este un alt capitol al istoriei.

DJAN-Cluj 12/1948, f 17–21. DJAN-Cluj 13/1948, f 139.

36 37

— 424 —

CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA NAŢIONALIZAREA INDUSTRIEI CLUJENE (1948)

Bi blio gra fie : Presă Ellenzék, 22 august 1944 Ellenzék, 6 iunie 1944 Ellenzék, 4 iunie 1944 Ellenzék,7 iunie 1944 Világosság,19 octombrie Világosság, 23 noiembrie 1944 Világosság, 19 octombrie 1944 Világosság, 11 februarie 1945 Világosság, 10 iunie 1945 Világosság, 1 iulie 1948 p. 9 Világosság, 5 august 1948 p. 5 Világosság, 10 august 1948, p. 3 Világosság, 4 septembrie 1948 p. 5 Világosság, 2 decembrie1944 Erdély, 4 decembrie 1944 Erdély,1 aprilie 1945 Studii Pascu,Stefan, Pataki, József, Vasile Popa, Kolozsvár, Kolozsvári Nyomdaipari Vállalat, Cluj, 1957, p. 24–30 Egyed, Ákos, Falu, város, civilizáció. Tanulmányok a jobbágyfelszabadítás és a kapitalizmus történetéből Erdélyben 1848–1914, Bucureşti, 1981, p. 150–151 Nagy, Róbert, Infrastruktúra és iparfejlődés Kolozsváron a dualizmus korában, în Korunk, 2006, p. 90 Gelléri, Mór, A kolozsvári kereskedelmi és iparkamara jelentése kerűlete közgazdasági viszonyairól az 1878-as évből, Cluj, 1879, p. 125–126 Gosztonyi, Péter, A magyar honvédség a második világháborúban. Európa Könyvkiadó, Budapest, 1995. p. 151 Bethlen, Béla, Észak-Erdély kormanybiztosa voltam Zrínyi Katonai Kiadó, Budapest, 1989 p. 169 „Principalele probleme economice ale judeţului Cluj” în Probleme Economice, martie 1948 nr. 2., p. 93 Arhivă DJAN-Cluj. Fond 816. Întreprinderea Fermeta Cluj Dosar 1. Bilanţ lucrări încheiate 1948. f 2. DJAN-Cluj. Fondul Comitetului Regional PMR Cluj. Fond nr. 3. Dosar 2/1948. Comitetul Judeţean PMR Cluj. Secţia Organe. Rapoarte de activitate a Comitetului Judeţean PMR Cluj, f 22–23,f 28–29,f 42 DJAN-Cluj. PMR. Cluj. Dosar 12/1948. Secţia Organizaţii de masă. Rapoarte despre situaţia organizaţiilor de masă., F 9, F 11, F 12–13, F 17–21. DJAN-Cluj. Fondul PMR. Dosar 13/1948. Secţia Organe, Sectorul Sindical. Planuri de muncă şi rapoarte a Consiliului Judeţean al Sindicatelor Unite din Cluj., f 139

— 425 —

PARADIGMA „HOLOCAUSTULUI/SHOAHULUI” ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ ACTUALĂ (1990–2010) STELIAN MÂNDRUȚ*

„HOLOCAUST/SHOAHULUI” PARADIGM IN THE CURRENT ROMANIAN HISTORIGRAPHY (1990–2010) ABSTRACT: It lived between the history and the past, between the official and the rewritten twice the historiographic and practiced public discourse, involving actanți marked by ethnic and susceotibilities in conceptual maintenance effirt ansd support of perseverare a complex articulated in articles, studies, papers and sequential volumes, howerer laked a comprehensive synthesis, is a reflex of the Romanian historical writing speed on the risk-taking and the reassessment of the recent past towards the war and the local dimensions of the Holocaust in the context of the information explosion and the comparative study of the European resurection. KEYWORDS: Holocaust, Jewish question, deportations, the cult of Antonescu, Romanian historiography

REZUMAT: Antinomia între istoria trăită şi cea oficială, între trecutul real şi cel rescris, dublul discurs practicat istoriografic şi public, implicând actanţi marcaţi de sensibilităţi etnice şi susceptibilităţi ideatice în efortul de întreţinere, perseverare şi susţinere a unui tablou complex articulat din articole / studii, lucrări şi volume secvenţiale, – lipsit însă de sinteza critică reflectând cercetarea imparţială şi exhaustivă, – constituie un reflex actual al procesului urgentat în scrisul istoric românesc privind asumarea şi reevaluarea trecutului recent vizând problematica războiului şi dimensiunea autohtonă a Holocaustului / Shoahului, în contextul exploziei informaţionale şi resurecţiei comparatiste în plan european. CUVINTE-CHEIE: Holocaust, problema evreiască, deportări, cultul Antonescu, istoriografia românească

Controverse noţionale / terminologice În accepţia exegeţilor problematicii abordate, canavaua noţională / terminologică include variate nuanţe de definire (exterminare – genocid – masacru – pogrom – soluţie finală etc.) a spaţiului şi timpului aplicării metodei de aneantizare a evreimii ca neam / rasă pe durata celui de-al doilea război mondial în diferite ţări. Procedeul concentrării victimelor în spaţii aparte şi operaţiile mobile efectuate gradual până la consacrarea tehnicii anihilării se corobora cu procedura deportării şi condamnării în anonimat a mulţimilor supuse neutralizării fizice şi morale. Această politică oficială de discriminare parţială / totală operată pe cri‑ teriul originii etnice şi de distrugere identitară, conform căreia etnia era incriminată, inferiorizată şi anulată existenţial, a suportat hermeneutic şi semantic tentative de reformulare în funcţie de rezistenţa mentală şi stereotipii remanente, prin tehnica cuantificării seriei de asemănări şi diferenţe cauzate de specifice dimen‑ siuni istorice, social politice şi etice. * Cercetător ştiinţific principal, Institutul de Istorie „George Bariţiu“ al Academiei Române din Cluj-Napoca. Adresă email: smandrut@yahoo.com

STELIAN MÂNDRUȚ

În contextul preliminat, „cazul românesc” dovedeşte caracteristici semnificative, motivate de exage‑ rarea sau minimalizarea validării ori invalidării unui program marcat de intenţionalitate şi sistematicitate, generat însă de atitudini discriminatorii demografice, anularea cetăţeniei, actul deportării, tehnici repre‑ sive şi tratamente inumane aplicate până la extinderea / diminuarea suprimării fiinţei umane. Astfel, de exemplu, în optica emisarilor autohtoni ai curentului „negaţionist”, cazul Transnistriei ilustra tocmai genul de eliminare prin terapie „tăcută” a celor peste 250.000 victime, în antiteză cu „excesul de zel” vizibil mani‑ festat de autorităţile germane şi maghiare în aria de nord a Transilvaniei. Trasee istoriografice Rocada survenită politic după 1989 a fost acceptată de reprezentanţii scrisului istoric românesc drept germene de benefice „provocări” referitoare la recuperarea trecutului voit omis, renovarea discursului ştiin‑ ţific, efortul de interdisciplinaritate, suportarea maximei presiuni sociale şi articularea interogaţiei privind relaţia dintre istorie şi istorici. Specificităţi proprii istoriografiei româneşti grupate paradigmatic în poli de interes generaţi de o mul‑ titudine de factori (cenzură, idealism, ignoranţă, falsitate, manipulare, sacrosanţă, sensibilitate, tabuuri etc.) au determinat şi înrâurit tematic evoluţia demersului interpretativ din punct de vedere analitic şi sintetic privind elementele triadei compuse din antisemitismul tradiţional, chestiunea evreiască belică şi alianţa / relaţia dintre Germania şi România între 1940–1944. Efortul vădit iniţial în depăşirea fazei tratării bazate exclusiv pe cifre şi date, în favoarea adoptării codului optim hermeneutic, a atras după sine restrângerea marjei de stabilitate a metodei strict factologice şi remedierea dificultăţilor interpretative prin extensii dia‑ logale efectuate în spirit comparatist, tocmai pentru eliminarea unor ritualuri ideologizante, preluate în apriorică dependenţă faţă de anumite predicţii statuate canonizant şi doctrinar. Chestiunea responsabilităţii şi a implicaţiilor social-economice-politice caracteristice regimului dic‑ taturii militare antonesciene, dezbătută în gradată expunere după 1990 releva persistenţa a două tentative, de făţişă condamnare şi demascare, şi de cosmetizare şi negare, proprii spectrului discursiv istoriografic autohton dominat tradiţional de subiectul „victimizării / suferinţei”, cu impact în acceptarea ori respingerea tezei antisemite şi a răspunderii oficiale în exterminarea populaţiei evreieşti. Într-un context de prelun‑ gită tranziţie afectând şi sfera mentalului colectiv, conjuncţia dintre o serie de factori obiectivi şi subiectivi precum timida liberalizare a discursului istoric, aprofundarea unor subiecte considerate iniţial neavenite (genocid, legionarism, sistem autoritar), a condus la o dublă polarizare între datul intern şi extern, propice depăşirii fazei incipient instituţionale şi din punct de vedere conceptual-metodologic (arhive, structuri de cercetare, disponibilităţi materiale şi umane) a discuţiei critice începute de istorici, jurnalişti şi politicieni, generând atitudini emoţionale şi partinice faţă de cazuistica românească vizând relaţia polemică dintre arti‑ zanii / partizanii tezelor de „funcţionalism” / „intenţionalism”, în explicitarea şi înţelegerea atitudinii gene‑ rale manifestate în raport cu evreii din România belică. Bibliografia istorică aferentă bazată cantitativ şi calitativ pe articole şi studii academice, volume docu‑ mentare, monografii, sinteze, jurnale, memorii, lucrări de popularizare etc. denotă o informaţie şi interpre‑ tare adecvată epocii în viziunea proprie a semnatarilor. După un interval relativ impropriu tematic, confi‑ gurat de influenţa oportunismului politic în areal istoriografic, problematica evreimii din România între anii 1940–1944 se impune acut într-un context discursiv şi interpretativ generat de disputa a două orientări contrare: a) încercarea de reabilitare a regimului Antonescu, făcută în paralel cu ocultarea referirii la ches‑ tiunea evreiască; b) strădania de făţişă acuzare a autorităţilor vremii, prin dezvăluirea seriei de internări, expulzări şi crime săvârşite oficial în timpul războiului. Abordările survenite în gradată avalanşă editorială vădesc lacune şi limite inerente distonanţei între valoarea discursului şi metoda analizei, inegalităţile de formă şi fond conducând la erori şi distor‑ siuni factuale, îngreunate de reciproce acuze de incorectitudine profesională în pledoaria întreprinsă — 428 —

PARADIGMA „HOLOCAUSTULUI/SHOAHULUI” ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ ACTUALĂ (1990–2010)

pentru comensurarea sensurilor şi tensiunilor în macrostudierea relaţiei interetnice şi microcercetarea „chestiunii evreieşti” pe secvenţe istorice determinante: statut juridic, seria de pogromuri, destine exis‑ tenţiale în Basarabia şi Bucovina, deportarea în Transnistria, relaţiile româno-germane, locul / rolul jucat de Ion Antonescu, invalidarea planului de „finală strămutare” în Polonia / Germania, situaţia din nordul Transilvaniei între primăvara şi toamna anului 1944, militantismul comunitar pentru spravieţuire, mişcarea sionistă, activitatea Centralei de resort etc. Stereotipii istoriografice „pozitiviste” Canonul actual induce şi extinde axiomatic opinia conform căreia fiecare generaţie rescrie trecutul din punct de vedere propriu experimenţial şi într-o lectură critică îmbunătăţită din unghi de investigare modern, europenist şi comparat. Reclamata pluridisciplinaritate în studiu vizează tocmai aplicarea de metode şi variante sistemice în justificarea sau relativizarea particularităţilor doctrinare ori umane, cu impact actual şi viitor prin însăşi formele încorporate de ulterioare „igienizări”, „mitizări”, „politizări” afectând la unison ductul comun analitic şi informativ. În situaţia analizată concret şi fără tentă idealizantă, referiri multiple se fac acum la modalitatea utilizării unor tehnici repetitive de ignorare şi interpretare tendenţioasă a materia‑ lului inedit, şi de incriminare a terminologiei frecvent uzitată în supralicitarea unor accente valide rezolvării favorabile a problematicii abordate. Omiterea deliberată din calcul a legii alterităţii privind raportarea la celălalt se efectuează antitetic prin eliminarea fondului comun şi exacerbarea setului de diferenţieri. Ideea dominantă a expozeului survenit unanim din partea autorilor evrei constă în incumbarea răs‑ punderii prigoanei antievreieşti autohtone pe seama etnicului românesc, în deopotrivă măsură reprezentat de autorităţi şi civili. Campania de exterminare se cadrează explicit fenomenului şi conjuncturii istorice specifice paradigmei naţional-legionare prin natura rasist antisemită a politicii săvârşite de regim, cazuistica inocenţei victimelor, disocierea formelor de persecuţie conform spaţiului şi timpului, corelaţia între anul 1941 şi accentuarea represiunii, chestiunea „premeditării” faptelor de la Iaşi, din Basarabia şi Bucovina şi, în special Transnistria, dihotomia acceptării ori respingerii „soluţiei finale”, momentele supravieţuirii în România, inclusiv în nordul şi sudul Transilvaniei, precum şi evaluarea statistică a cuantumului pierderilor umane. Se redimensiona şi recreiona exemplul Holocaustului / Shoahului, sugerat oficial şi negaţionist fără tentă rasistă şi drept reacţie oportună la adresa mişcării democratice antifasciste şi anticomuniste, cu unic factor recunoscut şi acuzat responsabil numai în existenţa şi funcţionalitatea armatei germane. Merită un interes dubitativ în acest sens ipoteza expusă de Michael Shafir privind confluenţa a două perceptibile forme de negare istoriografică, cea deflectivă şi subiectivă, despre externalizarea vinovăţiei şi minimalizarea locului / rolului propriu asumat oficial, precum în triada invocată şi referitoare la starea întâl‑ nită în Basarabia şi Transnistria, la clişeul evreului procomunist şi la interesele compensatorii din punct de vedere pecuniar reclamate din partea statului român. Se menţionează totodată şi gestica „trivializării” geno‑ cidului prin comparare forţată, ca de pildă în motivarea atitudinii filosemite a autorităţilor vădită în actul deportării în Transnistria, făptuit drept temporară „protejare” şi urmat de consecinţe represive pentru civili, acuzaţi că au iniţiat şi dezvoltat manifestări intolerante şi subversive atrăgând după sine inerente acţiuni punitive. Demnă de consemnat este şi soluţia de virtuală „escamotare” a veridicităţii evenimentelor atunci când se apelează intenţionat la confundabila comparare între racilele Holocaustului şi tarele Gulagului. Stereotipii istoriografice „negaţioniste” Scrisul istoric românesc de până în 1989 a consemnat primordialitatea specificului autohton scutit total de tenta antisemită pe durata războiului ultim mondial, atitudinea lui Ion Antonescu fiind diho‑ tomic separată de cea a lui Hitler în aprecierea şi judecarea contribuţiei personale şi colective la salvarea comunităţii evreieşti şi implicit la anularea titulaturii de exterminare / persecuţie / prigoană. Abolirea — 429 —

STELIAN MÂNDRUȚ

tezei „vinovăţiei” incumbate a constituit o permanentă sursă cultivată în educarea şi informarea dirijată în stabilizarea opiniei vizând exclusiva contribuţie „iudaică” la instaurarea bazelor sistemului totalitar. Secvenţa „negaţionistă” fiinţând şi prelungind clişee şi prejudecăţi prin emisari activând în intenţia de restructurare discursivă cu menirea să perpetueze arhetipuri tradiţionale, recurgea la ilustrarea trecutului imediat prin figuri autoritare, acceptate drept vectori de identitate naţională. Campania de reabilitare a liderului Antonescu reprezenta astfel o concertată acţiune de blamare a genocidului, exacerbarea gestului anihilării procesului istoric constatat fiind efectuată prin recurgerea la idolatrizarea cultului respectiv şi intrinsec la eliminarea antisemitismului din natura doctrinei legionare. Tăcerea insinuată în legătură cu componenta etnică şi rasială a politicii antievreieşti şi situarea fenomenului în afara contextului au impus atenţiei următoarea dublă ipoteză: a) regimul de dictatură militaro-fascistă a profesat un antisemitism de tip moderat-umanist, în lumina respectivă politica de emigrare şi salvgardare însemnând o trăsătură dominantă şi consolidând aportul României drept „oază de refugiu” în comparaţie cu alte state aliate (Germania, Ungaria etc.); b) minimele excese întreprinse au avut loc numai sub influenţa şi presiunea germană faţă de comunităţile locale acuzate de „trădare” (comunistă / sovietică) şi evidente într-un limitat procentaj statistic, în configurarea făcută între dispăruţi şi salvaţi, dar şi în antiteză cu pierderile subliniate în nordul Transilvaniei după 15 martie 1944. Teza generală unanim expusă în perspectiva de tip „negaţionist” viza aşadar responsabilitatea atribuită majoritar autorităţilor militare germane şi func‑ ţionărimii autohtone, situată în directă legătură cu elementele legionare şi cele provenind din mediul „lumpen şi pauper” urban şi rural. Instituţionalizarea problematicii evreieşti După 1990, societatea românească se afla gradat provocată conflictual în urma întâlnirii cu propria memorie în strădania de redefinire identitară, fapt sorgimentat de contextul general modificat. Una din temele abordate în incipientă continuitate instituţională de „Centrul de studii”, iniţiat neoficial, dar admis tacit funcţional încă din 1977, în conivenţă cu fiinţarea aferentului „Muzeul de istorie” (1978), ambele menite să panorameze retrospectiv trecutul comunităţilor locale, îl constituise tocmai politica antisemită dezvoltată în spaţiul şi timpul autohton, marcată final de impunerea atitudinii manifestate oficial între anii 1940–1944. Handicapul major îl reprezenta totuşi absenţa setului de elemente componente alternative, lucru datorat moştenirii preluată în virtutea marginalizării subiectului în deja cunoscuta paradigmă con‑ form căreia faptul exterminării incumba exclusiva răspundere germană şi maghiară. Două etape apăreau evidente şi necesare din punct de vedere constructiv, şi anume, consolidarea datului semnificativ istoric şi edificarea conştiinţei publice, astfel ca demersul întreprins să fie scutit de nocivitatea avalanşei informaţionale cu urmări contradictorii şi manipulatorii pe seama precarităţii struc‑ turii mentale colective. Gestul de igienizare a trecutului a fost acceptat ca un proiect alternativ societal şi de rescriere a istoriei, debutând cu diferiţi actanţi implicaţi în forme de furnizare a memoriei şi discursului, în tentative de asumare publică şi responsabilă a evenimenţialului marcat de consemnate staţii punitive: Dorohoi, iunie 1940, Bucureşti, ianuarie 1941, Iaşi, iunie-iulie 1941, Basarabia şi Bucovina, iunie-septem‑ brie 1941, Transnistria, iulie-octombrie 1942 şi nordul Transilvaniei, martie-septembrie 1944. Instituţiile de profil dezvoltate ramificat în cursul deceniului ultim al secolului XX la Bucureşti, „Centrul pentru studiul istoriei evreilor”, Cluj, „Institutul de iudaistică şi istorie evreiască”, cu un indiscu‑ tabil primat academic şi universitar în valorificarea tradiţiilor specifice ariei transilvane, şi Iaşi, funcţionând drept propice laborator didactic şi de cercetare a realităţilor zonale, au beneficiat de specialişti, fonduri de arhivă, biblioteci exersând o activitate ştiinţifică vizibilă prin publicaţii, edituri (de ex., Hasefer, 1991) şi manifestări de profil organizate în plan intern şi extern; ele au izbutit astfel ca printr-o necesară detaşare temporală şi chiar implicarea seriei de martiri – supravieţuitori, să contribuie la edificarea unui front de soli‑ darizare în impunerea spre dezbatere a modificatei atitudini conceptual-metodologice, tradusă printr-un — 430 —

PARADIGMA „HOLOCAUSTULUI/SHOAHULUI” ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ ACTUALĂ (1990–2010)

adecvat limbaj în interpretarea parametrilor „culpei” oficiale române, concretizată pe durata celui de-al doilea război mondial. Acest fapt lucrativ survenise într-un oportun moment în care tabăra istoricilor profesionişti se afla divizată şi din punct de vedere politic într-un segment notabil ataşat patriotic „cauzei naţionale”, elaborând lucrări într-un renovat spirit tradiţional de nuanţă antisemită, marcat totodată de accente „neo-legionare”, în transferurile făptuite ideatic pentru remedierea imaginii cultului antonescian şi a viziunii ostracizării României din pricina evenimentelor petrecute între anii 1940–1944. O direcţie contrară se manifesta însă constant autonomă sub forma şi fondul unui dat eclectic făurit într-un benefic clivaj biologic (generaţional, tineri şi vârstnici) şi etnic (evrei, români şi alţii), deosebit de expresivă problematic şi într-o tonalitate cri‑ tică denunţând implicarea partinicului în analiza istorică a problemei. Starea echivocă de interparteneriat neloial, generată de acceptări şi ambiguităţi reciproce şi de uni‑ vocităţi vehiculate prin seria de comemorări ori reprezentări festiviste a durat până în 1995/1996, fiind urmată şi afectată de etapa în care sentimentul de „captatio benevolentiae” necesar în vederea accesibili‑ zării cooptării României în structurile NATO şi CEU, a concurat la admiterea şi impunerea tezei „vino‑ văţiei colective” (1997), prefigurând elementul de turnură apărut în debutul mileniului trei şi generat de opţiunea geopolitică complet modificată în plan continental. Măsurile guvernamentale urgentate acum în spaţiu şi timp au confirmat interesul şi implicarea oficială până la cel mai înalt nivel în soluţionarea chesti‑ unii relevării dificultăţilor regimului de dictatură militară şi a cortegiului de atrocităţi săvârşite, certificând existenţa şi persistenţa practicii nimicirii în masă şi identitare a alogenilor evrei. Activitatea Comisiei Wiesel formată din experţi şi personalităţi reprezentative (2003), cu rezul‑ tate vădind echilibru, obiectivitate şi concluzii general acceptate, consemnată de Raportul alcătuit din 13 dense capitole (2004) făcut public drept rezultantă istorică şi factuală a trudei colective, însemnase un semnificativ aport de credibilitate şi legitimitate prin însăşi contribuţia unor organisme civice în parţiala detensionare, prin mediatizate discuţii publice, a atmosferei de relativă derută, prudenţă şi teamă specifice încă climatului inhibant autohton. Minima intermitenţă temporală între aniversarea, în premieră, a Zilei naţionale a Holocaustului (9 octombrie 2004) şi inaugurarea festivă a Institutului naţional pentru studiul Holocaustului „Elie Wiesel” (octombrie 2005), – cu obiectiv de studiu, identificare, arhivare, cercetare şi publicare a documentelor şi programelor educaţionale, şi a relaţiilor de colaborare prin proiecte comune (conferinţe, mese rotunde, simpozioane, tipărituri), a evidenţiat tocmai faza decisivă în consacrarea fap‑ tului instituţionalizării hermeneutizării fenomenului Holocaustului / Shoahului în România deceniului prim al veacului XXI. „Cultul” Antonescu Interesul public şi de profil în intensificarea maximală acordată regimului militar şi inseparabili‑ tatea discutării a două chestiuni istorice: Ion Antonescu ca „erou naţional” şi „tematica genocidului” apare pe fondul dezbaterii ideologice amplificate între adepţii sistemului democratic şi totalitar după 1990, în momentul în care politica antievreiască promovată între 1940–1944 însemna un viabil test de rezistenţă şi pentru evaluarea stabilităţii puterii nou întronate. Primele opinii survin din perspectiva investigării rapor‑ turilor germano-române, când apar şi exprimările de măsuri exagerate ori diminuate din partea unor autori „negaţionişti” sau „pozitivişti” ai procesului specific de sorginte doctrinară – rasială antisemită, parţială, comună ori totală. Teza aprioric insinuată şi vehiculată în dezbaterea internă se referea acum la răspun‑ derea asumată faţă de persecuţiile comise până în 1942, campania de exterminare fiind efectuată în calitate de „aliat”pentru ca, ulterior, drept consecinţă a intervenţiei factorilor atenuanţi, militantismul uman pro‑ fesat să conducă la salvarea unui procent înjumătăţit de evrei, în comparaţie cu datul „victimizant” comen‑ surat în nordul Transilvaniei până în toamna anului 1944. Procedeul de apologizare a liderului sus menţi‑ onat a fost exersat de reprezentanţii fostului scris istoric exprimat în versiunea „naţional-comunistă” şi de — 431 —

STELIAN MÂNDRUȚ

memorialialiştii – veterani militari, care operau cu unităţi valorice mijlocii sau condiţionate, sugerând tacit aplicabilitatea variantei „funcţionalităţii” externe în contrapondere cu tezele semnatarilor care ofereau con‑ sistente repere pentru valabilizarea paradigmei „intenţionaliste”. Analize marcate totuşi de conţinuturi inegale din punct de vedere documentar şi interpretativ, incluse în introduceri la volumele de documente sau părţi din lucrările dedicate fenomenului exterminării, au relevat faptul că legislaţia antonesciană concretiza un clivaj noţional privind teoria rasială a definirii naţiunii în termeni de „legea sângelui”, concepţia biologică a poporului, criteriul său moral şi juridic, defi‑ nirea contradictorie a evreului alogen pe baze confesionale, în aplicabilizarea începută şi maximalizată între august 1940 – septembrie 1941, cu anumite delimitări factuale şi relaxări intervenite numai după 1943. Proiecţia demografică reprezentată impunea coordonatele încercării vizând actul purificării etnice efec‑ tuat prin intermediul schimbului de populaţie, ca viabilă metodă de soluţionare a chestiunii minoritare, problema evreiască fiind astfel tratată global etnic şi religios. Prin invocarea perspectivei „mişcării popula‑ ţionale” se sugera premeditarea cauzal belică a alternativei menită să eludeze locul şi rolul antisemitismului forţat maximal în politica autohtonă. Drept consecinţă, faptul deportării, de exemplu, se egaliza cu secvenţa deplasării şi mobilităţii singularizând şi anihilând tocmai procedura insinuată prin Holocaust. Cu minime şi variabile diferenţieri în funcţie de surse şi orientări politice se proceda şi în situaţia de bilanţ estimativ a cuantumului de „dislocaţi / exterminaţi „, prin tocmai refuzul acceptării „soluţiei finale”, cu victime prove‑ nite majoritar din Basarabia şi Bucovina, dar cu o cifră de salvaţi1, extensibilă comparativ cu starea inseriată constatativ în nordul Transilvaniei între 1940–1944. Un atribut propriu istoricilor interesaţi în reabilitarea figurii lui Ion Antonescu îl constituia şi acceptarea cifrei indicate de Sabin Manuilă şi Wilhelm Fildermann (1994), în contradicţie cu opinii mai complete, moderate şi reale, survenite din partea unor cunoscuţi exe‑ geţi ai epocii. Suita de exagerări2 şi de ajustări logice pe moment3 se subsuma complexităţii datului factual subliniat de locul trei ocupat în palier european din punct de vedere a mărimii comunităţii evreieşti din România interbelică şi de paleta de specificităţi existente între 1940–1944, în conivenţă cu relevarea carac‑ terului minim distructiv al războiului şi dimensiunea aparte a fenomenului exterminării, generat de relaţiile speciale germano-române şi de sinuoasa evoluţie a evenimentelor militare. Transnistria Cercetarea fenomenului a iscat controverse după 1989 pentru că a încercat şi reuşit să detalieze ele‑ mente componente specifice unui subiect sensibil în memoria colectivă a naţiunii române, obligată acum la confruntarea cu istoria reală şi la asumarea trecutului în standarde metodologice dezvăluind şi anulând sentimentele nostalgice cultivate faţă de imaginea idilică a regimului militar autoritar şi ambivalenţa impu‑ nerii generalizate a profeţiei umaniste în raport cu abordarea problematicii evreieşti, şi nu doar în palier strict istoriografic. Chestiunea datului reparabil vocaţional antisemitismului autohton evoluase lent în con‑ fruntarea polemică legată de scala manifestată în cadrul persecuţiei social-economice interbelice, translată gradat în acţiuni violente exprimate în gen de pogrom (Bucureşti, 1940, Iaşi, 1941), adoptând ulterior forma şi fondul concret al deportării în, şi din Basarabia şi Bucovina, în Transnistria, cu cortegiul de sute de mii de persoane afectate de boli, foamete, frig, decese etc. În centrul atenţiei istoricului se afla acum judecarea legitimităţii activităţii „umaniste” sau „pragmatice” făptuite oficial, constant şi continuu, până la modificarea de opţiune survenită treptat în anii 1943/1944. Tematica deportării şi exterminării parţiale ori totale a fost interpretată într-o primă fază drept consecinţă a acordului preliminar de colaborare românogermană în aplicarea soluţiei finale. Contradicţia hermeneutică a suferit amendamente în contextuali‑ zarea începutului etapei mijlocii inaugurate în 1942, odată cu înrăutăţirea situaţiei militare şi generalizarea Moshe Carmilly-Weinberger, 1994, 1996, 2007; Alexandru Şafran, 1996 Gh. Buzatu, 1995, 2006; Titu Georgescu, 2003; Radu Theodoru, 2001 3 Florin Constantiniu, 1997, Dinu C. Giurescu, 1999 1 2

— 432 —

PARADIGMA „HOLOCAUSTULUI/SHOAHULUI” ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ ACTUALĂ (1990–2010)

refuzului autohton de remitere a eşantioanelor alogene destinate lichidării în lagărele de concentrare ger‑ mane şi, implicit, renunţarea la deportarea comunităţilor evreieşti reclamate din aria Banatului şi sudului Transilvaniei. Pentru ca stadiul final să includă momentul acutizării situaţiei generale în plan extins prin implicarea evenimentelor cruciale săvârşite în nordul ţării, între primăvara şi toamna anului 1944. Relaţia cauzală statuată diplomatic, militar şi politic între Germania şi România reunite în războiul antisovietic reitera caducitatea ipotezei necesităţii menţinerii echilibrului între starea de vremelnică ocu‑ pare străină, în raport cu situaţia de aliat voluntar şi zelos în exercitarea influenţei totale antisemite. Schema uzual folosită în tratarea procesului evenimenţial reflectat de lucrările privitoare la dimensiunea transnis‑ treană a procesului dezbătut includea un preliminar cadru neutral, urmat de schiţa cuantificată statistic a cuadraturii deportării în sine (ghetouri şi lagăre), de descrierea atmosferei existente în limite maxime sau minime privitoare la reale opoziţii faţă de măsurile represive adoptate, şi ilustrarea seriei de miracole uma‑ nitare ale „jertfei de sine”, regăsibile în tentative de supravieţuire şi de repatriere a celor salvaţi şi prin impli‑ carea şansei vieţii. Concluziile exprimând diferite puncte de vedere şi reunind variate accepţii în motivate exprimări germinate deopotrivă etnic şi confesional, proprii emisarilor direcţiilor angrenate în dezbaterea de idei, subliniau de regulă particularităţi şi funcţionalităţi specifice menite să dezvăluie critic ori să mena‑ jeze tacit apartenenţa la extensii violent antirasiale sau profund umaniste în acceptarea sau respingerea tra‑ umei reprezentată de cazuistica genocidului amendat / emendat în Transnistria. Nordul Transilvaniei Reminiscenţele conflictului diplomatic şi istoriografic româno-maghiar în anii `80 ai secolului XX au influenţat gradul de evaluare a contrastului între efectele procesului de exterminare / supravieţuire în Basarabia, Bucovina şi Transnistria, şi nordul Transilvaniei în timpul războiului mondial. Problematica deportării şi distrugerii comunităţilor evreieşti zonale în lagărele de concentrare de la Auschwitz şi Birkenau a fost dubitativ interpretată de către specialiştii aflaţi sub auspiciile unei identice atitudini, chestionate dintr-un unghi de accepţie investigaţională referitoare la amplitudinea majoră sau minoră din punct de vedere umanist ori practic a faptelor săvârşite. Studiul fenomenologiei locale înregistrând opţiuni antise‑ mite, sistematice persecuţii şi violenţe, proceduri de lichidare fizică începute în martie 1944, în aria spaţială circumscrisă unor proprii secvenţe geografice (Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Sălaj), a debutat lent evolutiv, lăsând în suspensie chestiuni nerezolvate tocmai din pricina influenţei poziţionării istorice a teritoriului aflat sub diferite guvernări în spaţiu şi timp, astfel încât contribuţii meritorii şi oportune pri‑ vind îndeosebi procesul ghetoizării şi deportării au apărut în deopotrivă măsură atât în Ungaria, cât şi în România. Semnificative abordări caracteristice viziunii scrisului istoric autohton exprimate în ultimele două decenii includ spaţii aparte dedicate reliefării spectrului existenţei evreimii majoritar maghiare în nordul transilvan, situează problematica Holocaustului în decupări sistemice şi comparative cu regimul punitiv în Transnistria, relevă arhetipuri grupate pe specificităţi locale şi comune areale în legătură cu momente generale şi speciale. Secvenţele înregistrate narativ şi interpretativ denotă totuşi reţineri în apelul făcut la obnubilarea accentelor cu conotaţii diferite în dubla memorie şi optică divergentă, individuală şi colectivă, profesată de evrei, maghiari şi români, vădind tendinţe constructive în strădania de recuperare a proiectului iniţiat şi susţinut prin reconsiderarea dualităţii dintre aspectul epurării şi salvării. Responsabilitatea atribuită guvernului şi autorităţilor civile şi militare maghiare, bisericii romano-cato‑ lice şi presei centrale şi locale a concurat la gradata invalidare a principiului „vinovăţiei colective” în favoarea „unicizării” răspunderii, în înţelegerea gradării evoluţiei politicii oficiale relativ permisibilă în martie 1944, când drept consecinţă a ocupării germane, refluxul exterminării constase în extinderea reţelei de ghetouri şi urgentarea deportărilor spre lagărele de concentrare. Elocvente persistă astfel studiile de caz în focalizări locale (Cluj, Oradea, Sighet etc.) şi temporale (aprilie-iunie 1944), ilustrând momente limită în debutul acţiunii de realizare a soluţiei finale şi de favorizare a tranzitării spre spaţiile genocidare finale din Germania / Polonia. — 433 —

STELIAN MÂNDRUȚ

Interesantă apare opţiunea exprimată de diverşi autori evrei, maghiari şi români faţă de atitudinea echivocă / univocă manifestată de localnicii majoritari români în teritoriul ocupat militar, de diminuată ori extinsă solidarizare cu actul „salvării” generat diferit motivaţional, dar viabil totuşi funcţionării expan‑ sive sau restrictive a reţelei „omeniei”. Doi poli diametrali opuşi au subliniat vizibilitatea problematicii con‑ fruntative întruchipată de emisarii taberei negaţioniste contestatare, care respingeau caracterul eclectic al dublei reţele formate etnic şi confesional, şi de mesagerii aripii pozitiviste, care extindeau sfera filierelor şi specificitatea afilierilor până la recunoaşterea colaborării întreprinse cu asentimentul oficialităţilor de la Bucureşti. Inflexiunile polemice denotate mutual în combaterea aserţiunilor reciproce au îmbrăţişat un complex repertoriu atitudinal incluzând opinii şi opţiuni excelând în constatări elogioase, mergând până la recunoaşteri de dezinformări şi falsuri legice survenite drept urmare a dezbaterilor istoriografice abando‑ nând un impus „tabu” şi ilustrând statutul actual al ştiinţei istorice autohtone, ca important indicator dual în palier conceptual şi metodologic. Concluzie Antinomia între istoria trăită şi cea oficială, între trecutul real şi cel rescris, dublul discurs practicat istoriografic şi public, implicând actanţi marcaţi de sensibilităţi etnice şi susceptibilităţi ideatice în efortul de întreţinere, perseverare şi susţinere a unui tablou complex articulat din articole / studii, lucrări şi volume secvenţiale, – lipsit însă de sinteza critică reflectând cercetarea imparţială şi exhaustivă, – constituie un reflex actual al procesului urgentat în scrisul istoric românesc privind asumarea şi reevaluarea trecutului recent vizând problematica războiului şi dimensiunea autohtonă a Holocaustului / Shoahului, în contextul exploziei informaţionale şi resurecţiei comparatiste în plan european. * Text bazat pe selecţia bibliografică alcătuită prin consultarea tomurilor VIII–XIII ale „Bibliografiei Istorice a României”, Bucureşti, 1996–2011. Din raţiuni de spaţiu, nu am anexat cele 30 de pagini, ci am recurs un preliminar excerpt bibliografic, cu rost orientativ din punct de vedere istoriografic. Bi blio gra fie ABRAHAM, F. “Rezistenţă”, “Gulag”, “Holocaust” şi construirea memoriei democratice după 1989. In: Caietele Echinox, 13, 2007, p. 40–57. BENJAMIN, L. Analiza critică a izvoarelor arhivistice şi a surselor bibliografice privitoare la evreii din România între anii 1940– 1944. In: Buletinul Centrului, Muzeului şi Arhivei Istorice a evreilor din România, 7, 1997, nr. 1, p. 58–93. BOIA, L. A historiographical controversy. The Jews of Romania during the Second World War. In: Istorie şi ideologie. Editor: Manuela Dobre. Bucureşti, Ed. Universităţii, 2002, p. 243–259. CAŞU, I. Problema exterminării evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial, în istoriografia moldovenească post-sovie‑ tică. In: România şi Transnistria. Problema Holocaustului. Editori: Viorel Achim, Constantin Iordachi. Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2004, p. 95–116. DOBRINCU, D. Istoriografie şi memorii concurente. In: Anuarul Institutului de Istorie “A. D. Xenopol”, 45, 2008, p. 275–286. Final Report of International Commission on the Holocaust in Romania. Editori: Tuvia Friling – Radu Ioanid – Mihail E. Ionescu. Iaşi, Bucureşti, Ed. Polirom, 2005. HEINEN, A. Holocaustlegnung und der schmerzliche Weg zum modernen Wissenschaftsstand. In: Historiae Diversitas. Editor: Vasile Lica. Galaţi, Ed. Academica, 2006, p. 281–300. IORDACHI, C. Problema Holocaustului în România şi Transnistria. Dezbateri istoriografice. In: România şi Transnistria… op. cit., p. 23–77. LIVEZEANU, I. Reflecţii pe marginea noii istoriografii despre Holocaust. In: România şi Transnistria… op. cit., p. 78–94. LUPU, C. Impactul problematicii Holocaustului asupra României contemporane şi aspecte ale relaţiilor dintre români şi evrei. In: Transilvania, 34, 2005, nr. 3, p. 14–31. PECICAN, O. Holocaust şi Gulag. Abordări prezidenţiale şi cercetări istorice. In: Caietele Echinox, 13, 2007, p. 153–156. PINTILESCU, C. Gulag şi Holocaust, legislaţie discriminatorie şi represivă. In: Caietele Echinox, 13, 2007, p. 75–83. PIPPIDI, A. Antisemitism în România după 1989. Fapte şi interpretări. In: Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, 1, 2002, p. 152–172.

— 434 —

PARADIGMA „HOLOCAUSTULUI/SHOAHULUI” ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ ACTUALĂ (1990–2010)

RADOSAV, D. Holocaustul între istorie şi memorie. In: Anuarul de Istorie Orală, 7, 2006, p. 5–23. SDROBIŞ, D. De la uitare la negare. Problematica Holocaustului în istoriografia românească postdecembristă. In: Identitate. Cultură. Media. Editor: Graţian Cormoş. Cluj-Napoca, Ed. Argonaut, 2008, p. 181–197. SHAFIR, M. Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa centrală şi de est. Iaşi, Ed. Polirom, 2002.

— 435 —

ROMANIAN COMMUNITY OF TRIANON HUNGARY. ABOUT BEGINNINGS IN VIEW OF ROMANIAN RESEARCHERS IN HUNGARY GABRIEL MOISA*

COMUNITATEA ROMÂNILOR DIN UNGARIA LA TRIANON. DESPRE ÎNCEPUTUL CERCETĂRILOR ROMÂNEŞTI DIN UNGARIA ABSTRACT: Beyond the directions and trends professed by the Romanian researchers in Hungary remains the manner how they write the history. Subject of time, they have close views to the general trend of the Hungarian historiography. Thus, for example, when talking about their minorities beginnings in nowadays Hungary they start as early approach to the 17th century. But sometimes, but not all, especially taking advantage of the post-communist openings, they write the history according to their beliefs. We learn as about the phenomenon of ethnic assimilation that the Romanians in Hungary are subject to, one extremely stressed beginning with the 60s of the 20th century, or how about the Trianon Treaty of Peace is perceived by them. Related to this latter aspect is interesting the way how the Trianon is discussed, for the Romanians in Hungary receiving specific connotations. Remaining outside the Romanian state has made that moment to mean for them, from a certain perspective, what it meant for Hungarians. KEYWORDS: Historiography, Romanians, Hungary, Trianon, Hungarians REZUMAT: Dincolo de direcţiile şi tendinţele existente în cercetările privitoare la românii din Ungaria, aparţinătoare

elitei intelectuale româneşti din această ţară, rămâne modul în care se scrie istoria. Concluzia care se impune cu acuitate este aceea conform căreia scrisul istoric al cercetătorilor români din Ungaria rămâne ancorat în marea sa majoritate în tendinţa generală a istoriografiei oficiale maghiare. Astfel, bunăoară, atunci când se vorbeşte despre începuturile comunităţii româneşti din Ungaria de astăzi, aproape toate abordările pornesc cel mai devreme cu secolul al XVII-lea. Totuşi, mai ales după căderea comunismului, cercetătorii români din Ungaria scriu despre trecutul comunităţii mai aproape de adevărul istoric. Aflăm astfel inclusiv despre anvergura procesului de asimilare al românilor din Ungaria, inclusiv în anii regimului comunist din Ungaria începând cu anii ‘60 ai secolului trecut sau despre modul în care este perceput de către românii de aici Tratatul de la Trianon. Referitor la acest din urmă aspect este interesant modul cum este discutat acest document. Rămaşi în afara spaţiului românesc peste noapte, aceştia trăiesc o adevărată tragedie naţională, fapt sesizat în toate lucrările referitoare la Tratatul de la Trianon. CUVINTE-CHEIE: Istoriografie, Români, Ungaria, Trianon, Unguri

“Whether we like it or not, Romanians history cannot begin with the year 894 AD, or Hungarians St. Stephen’s coronation”1. This phrase belongs to the researcher Mihaela Bucin, being inserted in a study on the need for the honest research of the past of the Romanian community in Hungary. * Gabriel Moisa, Universitatea din Oradea, email: gabimoisa@hotmail.com 1 Bucin, 1998, p. 80–82

GABRIEL MOISA

In the absence of some archaeologists coming from the Romanian community in Hungary to pursue the issue of a possible presence of some Dacian-Roman, Romanic and Romanian elements in the area inha‑ bited today by the Romanians in Hungary, the majority views of the Romanian researchers here supports the idea that their ancestors were “colonized” in those areas as early at the late 16th century, as in the 18th and 19th centuries to be based then most of the communities. However they believe that the Romanians in Hungary are “native to these places”2. The Romanian historiography has generally a different view, arguing that many historical sources and archaeological discoveries speak about the presence of some DacianRoman, Romanic and later, Romanian elements in the Crisis area since before the arrival of the Hungarians in the Pannonian plain3. In the absence of some archaeological, but also documentary searches, older than the 18th century, the Romanian authors in Hungary start to rebuild the history of the Romanian community, but only in this century. Basically, the earliest documents used by researchers are created by the Romanian Orthodox parishes. But they are not older than the 18th century, according to their words. As beginning of each Romanian community in Hungary is considered that moment when the parish documents are talking about the parish setting up. The classic examples of this view are the works of Elena Csobai on the Romanians in Bichişciaba4, Aletea 5, Ciorvaş6, Giula7, Vecherd8, Cenadul Unguresc,9 Bedeu, Micherechi 10 and Bichiş 11, but others, too, such as the summaries of the Romanians history in Hungary: Gheorghe Petruşan, Emilia Martin and Mihai Cozma, The Romanians in Hungary, editor responsible Ioan Ciotea, Elena Csobai, The History of the Romanians in the Nowadays Hungary, discussing issues related to the history of the Romanian communities in Hungary. Elena Csobai reiterates her point of view according to the earliest Romanian colonists settled down in and Giula and Bedeu, being of Orthodox religion12. The same views are also embraced by Gheorghe Petruşan in the historic part that he signed in The Romanians in Hungary. Both Elena Csobai and Gheorghe Petruşan are the adepts of the two-step colonization of the Romanians in the Eastern sides of the nowadays Hungary. The first stage begins in the late 17th century and lasts for a century, and the second stage begins, they say, in the late 19th century and extends to just around World War II, when by “swarming” a part of the Romanian residents in neighboring areas formed Otlaca Pustă and Cserekert13. It is a view widely embraced also by the Hungarian historiography, the so-called origin of the Romanian settlers being a con‑ troversial topic, too. Most authors take easily the phrase “we are living in Hungary for almost 300 years”. Nobody, practically, reflected on this historiographical context. Professor Mihai Cozma reported this inert state of things referring to the mechanical assumption of this theory14. For him this finding is too little thought, simply false, the result of an error. According to his opinion, the statement is completely mantled in a brume “the denser, the never specified the other country where it is considered that we have moved from to the places today. It would be impossible, because – the historical data convince us – that all Hungary was the country we came from here”15. The error, according to Mihai Cozma’s opinion, comes from the misinterpretation of 4 5 6 7 8 9 2 3

12 13 14 15 10 11

Misaroş 2002, p. 13–14; Petruşan, Martin, Cozma 2000, p. 3 Giurescu, Giurescu 1975, p. 155; Pascu, 1944, p. 8–9; Popa 1975, p. 317; Papacostea 1993, p. 59–60 Munteanu Csobai 1991, p. 35–39 Csobai 1996, p. 112–119 Idem, 1997, p. 76–90 Idem 2005, p. 68–85; Idem, 2006, p. 89–100 Idem 2000, p. 92–105 Idem 2002, p. 95–108 Idem 2004, p. 107–113 Idem 2009, p. 90–99 Idem ’90–93, p. 7 Idem, p. 7 Cozma 1994, p. 22 Ibidem — 438 —

ROMANIAN COMMUNITY OF TRIANON HUNGARY. ABOUT BEGINNINGS IN VIEW OF ROMANIAN RESEARCHERS IN HUNGARY

the population movements from the mountainous area of Crişana towards the area of Tisza, under wellknown historical conditions and already defined – a space where already a Romanian population was. This displacement has occurred, says the author, from Hungary to Hungary, therefore no question of migration from one state to another. Thus, he said “for our ancestors did not mean a real integration in another state. Way can not be taken seriously when it is about our places of origin, as, for example, no the Romanian in Wallachia, fugitive over the mountains, in Transylvania, was not considered once originating from Turkey, only for that the Romanian Country (his) was under Ottoman occupation. We were and we are Romanians from Hungary in all respects”16. Mihai Cozma carries out here a very subtle logical argument of the theory of the Romanian continuity in the Transylvanian area. However, some researchers, referring to a series of chance archaeological discoveries and documen‑ tary information suggest that on the nowadays territory of Hungary, the Romanians’ presence can be already documented in the Arpad’s times. Teodor Misaroş, for instance, in his doctoral thesis entitled Of the History of the Romanian Orthodox Church Communities in Hungary, published in two editions, 1990 and 2002, speaks about the vestiges of a Byzantine church, in Giula, dating from 129517, concluding that those who raised this church could only be the Orthodox Romanians. The same Teodor Misaroş showed data overtaken from the conscription of Giula area in 1525 where many Romanian families18 were recorded, while the Giula borough was beleaguered by the Ottomans in 1566, Romanian locals also attended to defend it19. The information on Romanian multiply in the decades that followed, in 1651 being reported even an Orthodox bishop named Sofronie, the so-called “metropolitan of the boroughs Lipova and Giula”20. Teodor Misaroş’s volume provides new and new information, especially documentary, about the Romanians’ early presence in the Eastern current area of Hungary, outlining clearly the view that beginning with the 15th century, the number of the Romanians has increased considerably by the colonization of a large number of Romanians in the area of the CrişulAlb River, where they settled down definitively21. Very interesting, Teodor Misaroş brought in the support of his suggestions the opinions of some Hungarian historians as Hunfalvi Pál, who argued that even in 1404, the villages Vitha, Keresztúr, Csernetfalva and Zvalt-puszta were donated by the King Sigismund to Bolya and his sons, populating these abandoned parts with Romanians, which settled down on these lands changing including the names of some localities as Keresztúr in Crîstor22. Thus, Teodor Misaroş brought evidences including archaeological and documentary which could suggest the presence of the Romanians in the Eastern Hungary even earlier than the data officially accepted by the Hungarian historiography and favorable wise, nolens volens by the Romanian scientists. Perhaps precisely because of this, the work could not see the light of print until 1990 when the freedom of speech has created this opportunity. Late 90s of last century have brought new historiographical talks on the “dismounting of Hungary” on the occasion of celebrating the mille-centenary in Hungary. Even in the first issue of Convieţuirea, the late Mihai Cozma opened an exciting bracket on the colo‑ nization of Hungary and the “Romanian problem”23. The study raises questions rather than to discuss them since Mihail Cosma does nothing but to sit in mirror the Romanian and Hungarian historiography in the issue “Anonymus”, being known that the Hungarian historiography does not recognize the vera‑ city of those written by the anonymous notary in opposite with the Romanians presence in Transylvania 18 19 20 21 22 23 16 17

Ibidem Glück 1994, p. 479; Misaroş 1990, p. 122 Glück 1994, p. 479 Arădeanul 1992, p. 132–134 Arădeanul, Emandi, Bodogae 1980, p. 48 Misaroş 2002, p. 18 Hunfalvi 1894, p. 57–58 Cozma 1997, p. 14–19 — 439 —

GABRIEL MOISA

at the moment of the Hungarian colonization in 896, at the same time accepting the information about Hungarians. Providing the reader with the information of “Anonymus” about the realities in Crişana and Transylvania and the antagonistic views of the two historiographies, Mihai Cozma permits the reader to formulate his own opinions, not before to iterate that the Hungarian historians continue to reject cate‑ gorically the idea that the Hungarians should have met at the moment of the Hungarians’ “dismounting”, besides Slavs, Bulgarians, Moravians, Avars, and Romanians24. Gheorghe Santău, a prominent member of the Romanian intellectual elite in the postwar Hungary, on his turn, initiates a discussion on the seniority of the Romanians in Crişana, including in the Eastern Hungary, and on the Hungarians “dismounting”25. Formed at the University of Cluj in the ‘40s, Gheorghe Santău, is trenchant in his findings related to the Romanians presence in Crişana. Based on the data provided by early medieval chronicles, he considers that at the moment of the Hungarians’ arrival, the Romanians were living here with the Slavic tribes. Alongside the information of the historiographers’ works, in supporting his views, Gheorghe Santău uses also the toponymy26. He points including the fact that some Hungarian historians claimed that the Romanians were in the parts of the nowadays Eastern Hungary when the Hungarians came. Unlike the other Romanian scientists from Hungary, Gheorghe Santău beli‑ eves that even after the Ottoman Empire conquest of Hungary, the Romanians continued to live in the plain of Tisza, this fact being confirmed by the remarks in the official registers and the notes regarding the villages in the Eastern Hungary27. Gheorghe Santău has an original perspective also on the Romanians alleged massive colonization beginning with the 18th century in the Eastern parts of the nowadays Hungary. He believes that this colonization was not massive and was made entirely by chance, unlike Banat, where this phenomenon was conducted under the state close control. Moreover, he believes that at that time the whole plain between the Mureş, Crisis and Someş Rivers was populated mainly by Romanians and only towards the Tisza River Hungarian communities numerically smaller appeared 28. That after two centuries, this area is predominantly Hungarian, and the Romanians are reduced only to a few scattered communities, is due to a Hungarian policy of denationalization of the Romanians and of a systematic colonization of the Hungarians between the years 1800–191029. In conclusion we can say that the majority of the Romanian researchers in Hungary, in the absence of some systematic archaeological and documentary investigation, consider the beginnings of the Romanian communities in the nowadays Hungary somewhere in the 18th century. Without taking into account that this is also a point of view dominant in the Hungarian historiography, it must be said that the arguments offered by the Romanian scientists from Hungary, as there is no older evidence, nor archaeological and nor documentary belong to the historian’s logic and instrumentation who cannot pronounce for an opinion or other without arguments. Even they recognize this and support the need for research in those directions that could make arguments in the favor of the Romanians’ presence before the Hungarians’ arrival. The pro‑ blem is that this is unlikely to happen because there is no Romanian of Hungary to conduct such research. No cultural or educational institution in Hungary has employed any Romanian ethnic to make these scien‑ tific approaches, and whether this would form in a university in Romania it would remain without employ‑ ment option. The wishes expressed over time by the leadership of the Research Institute of the Romanians in Hungary to be budgeted 5–6 positions for Romanian researchers to investigate aspects of the history of this community were doomed to failure. Basically, thus any attempt of a young Romanian willing to be formed as a historian in a university in Romania, as subsequently to return to research the history of the ethnic he’s belonging to, is doomed to failure. The potential youth who would form as historians in Hungary would be Ibidem, p. 14 Santău 1999, p. 75–111 26 Ibidem, p. 77 27 Ibidem, p. 85–86 28 Ibidem, p. 89 29 Ibidem, p. 97–98 24 25

— 440 —

ROMANIAN COMMUNITY OF TRIANON HUNGARY. ABOUT BEGINNINGS IN VIEW OF ROMANIAN RESEARCHERS IN HUNGARY

and even are tributary to the dominants of the Hungarian historiography regarding the Romanian commu‑ nity in Hungary. The views expressed by Gheorghe Santău and Teodor Misaroş belong to some researchers trained in Romania, the first at Cluj and the second at Bucharest. The brave opinions expressed by Gheorghe Santău and Teodor Misaroş saw the light of print under specific circumstances. Teodor Misaroş was passed into nonexistence when his work was published, before 1989 this being impossible, and Gheorghe Santău was already retired when the occurrence of study, came practically under any pressure, under the “lectureship of the Hungarian historians”30, so without to jeopardize his careers or, at best “to be tolerated, but also marginalized”31. Until these goals are not achieved, the Romanian community in Hungary has established its beginnings at the earliest in the late 17th century and early 18th century. The question remains whether in future will be one to study the beginnings, and especially, who’s beginnings. Bi blio gra fie Arădeanul, Eugen, Emandi, Lucian, Bodogae, Teodor, Mănăstirea Hodoş-Bodrog, Arad, 1980 Arădeanul, Eugen, Giula în atenţia Europei, in Calendarul românesc, Giula, 1992 Bucin, Mihaela, Avem nevoie de istorie?, in Convieţuirea (Együtélés), year 2, no. 4, 1998 – year 3, no. 1, 1999, Seghedin, 1999 Cozma, Mihai, Descălecatul Ungariei şi „problema românească”, in Convieţuirea (Együtélés), year 1, no. 1, Seghedin, 1997 Cozma, Mihai, De când trăim în Ungaria? (Reflecţie asupra unei erori), in Idem, Giula, 1994 Csobai, Elena, Aspecte din istoria comunităţii ortodoxe române din Bichiş, in Sympozion, Giula 2009 Csobai, Elena, Aspecte din istoria românilor din Giula, in Sympozion, Giula, 1999 Csobai, Elena, Comunitatea română din Giula germană în secolul al XIX-lea, in I Sympozion, Giula, 2005 Csobai, Elena, Comunitatea românească din Bedeu şi Micherechi pe baza cercetărilor demografice, in Sympozion, Giula, 2004 Csobai, Elena, Comunitatea românească din Cenadul Unguresc între cele două Războaie mondiale (1910–1945), in Sympozion, Giula, 2002 Csobai, Elena, Comunitatea românească din Cenadul Unguresc, in Idem, X, Giula, 2001 Csobai, Elena, Comunitatea românească din Vecherd, in Sympozion, Giula, 2000 Csobai, Elena, Comunităţile româneşti din Giula în perioada interbelică, in Sympozion, Giula 2006 Csobai, Elena, Instituţiile purtătoare a identităţii românilor din Ungaria în perioada dintre cele două războaie mondiale, in Lumina, ’90–93 Csobai, Elena, Instituţiile purtătoare a identităţii românilor din Ungaria în perioada dintre cele două războaie mondiale, in Lumina, ’90–93 Csobai, Elena, Românii din Aletea, in Idem, V, Giula, 1996 Csobai, Elena, Românii din Ciorvaş, in Sympozion, Giula, 1997 Giurescu, C.C., Giurescu, Dinu C., Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, Bucureşti, 1975 Glück, Eugen, Contribuţii la istoria comunităţilor româneşti din Ungaria, în Revista istorică, 1994, no. 5–6 Glück, Eugen, Contribuţii la istoria comunităţilor româneşti din Ungaria, in Revista istorică, 1994, no. 5–6 Hunfalvi Pál, Az oláhok története (Istoria valahilor), Budapest, 1894 Misaroş, Teodor, Din istora comunităţilor bisericeşti ortodoxe române din R.P.Ungară, Giula, 2002 Misaroş, Teodor, Din istora comunităţilor bisericeşti ortodoxe române din R.P.Ungară, Budapesta, 1990 Misaroş, Teodor, Din istora comunităţilor bisericeşti ortodoxe române din Ungaria, 2nd Edition reviewed, Budapesta, 2002 Munteanu Csobai, Elena, Aspecte din istoricul românimii din Bichişciaba (metodologia cercetării românimii din Bichişciaba), in Sympozion, I, Giula, 1991 Papacostea, Şerban, Românii în secolul al XIII-lea între cruciată şi Imperiul Mongol, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993 Pascu, Ştefan, Contribuţiuni documentare la istoria românilor în sec. XIII şi XIV, Sibiu, 1944 Petruşan, Gheorghe, Martin, Emilia, Cozma, Mihai, Românii din Ungaria, Editura Press Publica, Budapesta, 2000 Petruşan, Petruşan, O schiţă a istoriei românilor din Ungaria, în Simpozion, VI, 1997 Popa, Radu, Zur kirchlichen Organization der Rumänien in Nordsiebenbürgen im Lichte der patriarchalischen Privilegiums von 1391, în Ostkirchlische Studien, 24, 1975, 4 Santău, Santău, Vechimea şi starea românilor în Crişana, in Simpozion, VIII, Giula, 1999

Petruşan, 1997, p. 91–92 Ibidem

30 31

— 441 —

INTEGRAREA REPUBLICII MOLDOVA ÎN SPAŢIUL EURO-ATLANTIC COSTIN SCURTU*

MOLDOVA’S INTEGRATION INTO THE EURO-ATLANTIC SPACE ABSTRACT: The European Union includes within its borders almost all the European countries, including the largest, most populated, most prosperous and most scientifically and technologically advanced countries. Two of the great European forces do not currently hold the membership status – The Russian Federation and Ukraine. After the Moldovan elections in 2009, the power was taken over by political factions whose main objectives are the imposition of democratic values and the adherence to European structures or, at least, a close collaboration with them. Romania, who has been a member of the European Union since 2007, is Moldova’s main support on the European path. Moldova’s cooperation with the European Union holds many benefits in various areas, such as: economic growth and a rise in the living standard, the implementation of institutions and the democratic spirit, justice reform, the inclusion in the European security system, free circulation of citizens.

REZUMAT: Uniunea Europeană cuprinde în graniţele sale aproape toate statele din Europa, printre care se găsesc ţările cele mai întinse, mai populate, mai prospere şi mai avansate ştiinţific şi tehnologic ţări. Două ţări din marile forţe ale Europei nu deţin, actualmente, statutul de membri ai Uniunii – Federaţia Rusă şi Ucraina. După alegerile din 2009 din Republica Moldova au ajuns la putere formaţiuni politice care au ca principalele obiective impunerea valorilor democratice, precum şi aderarea la stucturile europene sau, cel puţin, colaborarea strânsă cu acestea. Principalul sprijin pe drumul european al Republicii Moldova este România, membru al Uniunii din 2007. Beneficiile colaborării Moldovei cu Uniunea Europeană în diverse domenii sunt: creşterea economică şi a nivelului de trai, implementarea instituţiilor şi spiritul democratic, reforma justiţiei, includerea în sistemul de securitate comună, libertatea de circulaţiei a cetăţenilor.

KEYWORDS: Euro-Atlantic space, Moldova, the European Union, democracy, European integration.

CUVINTE-CHEIE: spaţiul euro-atlantic, Republica Moldova, Uniunea Europeană, democraţie, integrarea europeană.

Uniunea Europeană cuprinde în graniţele sale aproape toate statele din Europa, printre care se găsesc ţările cele mai întinse, mai populate, mai prospere şi mai avansate ştiinţific şi tehnologic ţări. Două ţări din marile forţe ale Europei nu deţin, actualmente, statutul de membri ai Uniunii – Federaţia Rusă şi Ucraina. Uniunea Europeană are la est cu un vecin numărând 50 de milioane de oameni şi o armată bine pusă la punct. Echilibrul puterii ruso-americane a căpătat o nouă variabilă, după ce, anterior, Washingtonul anunţase intenţia semnării unei Carte Strategice de Securitate cu Kievul şi Tbilissi1. Totuşi pentru UE acordul aduce linişte. Chiar dacă este evidentă întărirea politico-militară a Rusiei în Marea Neagră, Europa * Muzeul Militar Constanța; email: scurtucostin@yahoo.com 1 Revanşa lui Ianukovici şi a Kremlinului în Ucraina. Rusia Kieveană redivivus! http://inconstantin.ro/2010/02/revansa-lui-ianukovici-si-a-kremlinului-in-ucraina-rusia-kieveana-redivivus.html, accesat la 14.03.2010.

COSTIN SCURTU

preferă trecerea în subsidiar a Problemei securităţii la Marea Neagră şi preferă certitudini pentru un flux continuu de gaze în iernile ce vor urma. Extinderile succesive spre est ale Uniunii Europene, cele din 2004 şi 2007, a adus Republica Moldova în imediata vecinătate a marii alianţe europene. După alegerile din 2009 din Moldova au ajuns la putere formaţiuni politice care au ca principalele obiective impunerea valorilor democratice, precum şi aderarea la stucturile europene sau, cel puţin, colaborarea strânsă cu acestea. Principalul sprijin pe drumul euro‑ pean al republicii Moldova este România, membru al Uniunii din 2007. Beneficiile colaborării Moldovei cu Uniunea Europeană în diverse domenii sunt: creşterea economică şi a nivelului de trai, implementarea instituţiilor şi spiritul democratic, reforma justiţiei, includerea în sistemul de securitate comună, libertatea de circulaţiei a cetăţenilor. La 28 noiembrie 1994, la 10 luni de la mesajul preşedintelui Mircea Snegur către Comisia Europeană, era negociat şi semnat Acordul de Parteneriat şi Cooperare între Uniunea Europeană şi Republica Moldova. A intrat în vigoare la 1 mai 1996. Acordul menţionat avea ca efect creşterea schim‑ burilor comerciale între cele două entităţi partenere. La 13 decembrie 1996, preşedintele moldovean, Petru Lucinschi, formula pentru prima dată dorinţa Moldovei de a deveni către anul 2000 membru asociat al uniunii Europene, a urmat o corespondenţă la nivel diplomatic cu înalţi reperezentanţi europeni, dar fără a avea un efect imediat. La sfârşitul anului 1997, cu acelaşi scop a avut loc vizita la Bruxelles a primuluiministru moldovean, Ion Ciubuc. Odată cu intrarea în vigoare a „Acordului de Parteneriat şi Cooperare” dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană, la 1 iulie 1998, relaţiile dintre cele două entităţi au intrat în cadrul legislativ oficial. Noul acord punea şi bazele juridice aplicării programului TACIS (Tehnical Aid to the Commonwealth of Independent States) de asistenţă în Moldova2. În martie 1999, a avut loc vizita primului ministru moldovean, Ion Sturza la Bruxelles. Cu această ocazie oficialii europeni au fost informaţi de faptul că unul dintre pilonii Programului de activitate a Guvernului îl constituie obiectivul de integrare graduală în Uniunea Europeană. În anul 2000 un regulament al Comisiei Europene garanta Republicii Moldova un regim special în cadrul Sistemului General de Preferinţe. Republica Moldova urma să beneficieze de reduceri tarifare suplimentare variind de la 10% până la 30%3. La 18 septembrie 2000, a avut loc la Bruxelles o nouă întrunire a Comitetului de Cooperare Parlamentară Republica Moldova – Uniunea Europeană. S-a ajuns la concluzia că nu există altă cale pentru aderarea la structurile europene, decât cea a modernizării sistemului legislativ şi a consolidării statului de drept. Se impuneau ample reforma la nivelul legislativului şi a sistemului judiciar. O altă întrevedere a avut loc în luna decembrie a aceluiaşi an la Chişinău, care avea în vedere includerea Moldovei în calitate de participant cu drepturi depline în cadrul Pactului de Stabilitate, retragerea trupelor ruse, problema transnistreană etc. În 2001, Republica Moldova a devenit membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, astfel a fost invitată să participe la activităţile Conferinţei Europene, for consultativ la nivel de miniştri ai afacerilor externe ai ţărilor candidate la aderarea în Uniunea Europeană. La 27 decembrie 2001, a fost adoptat „Documentul de strategie a ţării pentru Moldova” (Country Strategy Paper) pentru peri‑ oada 2002–2006. Acest document stabilea obiectivele de cooperare ale Uniunii Europene cu Republica Moldova, axându-se pe implementarea programului de susţinere a reformelor. În acest sens trebuie men‑ ţionată şi vizita lui Bodo Hombach la Chişinău cu ocazia Conferinţei internaţionale cu tema „Participarea în Pactul de Stabilitate – accelerator al reformelor social-economice în regiune”4. În cursul anului 2002 au continuat noi întâlniri ale instituţiilor şi comisiilor înfiinţate cu scopul gestionării acţiunilor de apropiere şi de integrare în structurile Uniunii Europene. În ce priveşte efortul de securizare a frontierelor Uniunii Europene, în luna septembrie 2002 o delegaţie condusa de Iom Morei, ministrul al Justiţiei în Republica Programului TACIS era adresat statelor fost membre ale Uniunii Sovietice şi cuprindeau o gamă largă de măsuri şi acţiuni în domeniul reformelor administrative, a consolidării societăţii civile şi ONG-urilor, a reformelor sociale şi cooperării la nivelul strcturilor de învăţământ superior. Acordul a fost instituit pe o perioadă de 10 ani. 3 Iulian Sînzianu 2010, pp. 39 şi următoarele. 4 Igor Klipii 2001, pp. 9–75 2

— 444 —

INTEGRAREA REPUBLICII MOLDOVA ÎN SPAŢIUL EURO-ATLANTIC

Moldova a participat la „Conferinţa internaţională privind prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane în Europa lărgită”. În anul următor, în luna martie, s-au desfăşurat consultări trilaterale la nivel de experţi Moldova-Ucraina-Uniunea Europeană cu privire la controlul comun la frontiera moldo-ucraineană şi aplicarea noilor ştampile vamale ale Republicii Moldova. Au fost create organisme cu rolul de armoniza relaţia dintre Moldova şi Uniunea Europeană. La 13 noiembrie 2002, era emis Decretul cu privire la crearea Comisiei Naţionale pentru Integrare Europeană (CNIE)5. La 28 februarie 2003, în cadrul Parlamentului republicii Moldova a fost constituită Comisia Naţională pentru Integrare Europeană (CNIE) condusă de vicepreşedintele Parlamentului, M. Camerzan. La 8 august 2003, guvernul adopta Hotărârea cu privire la crearea Departamentului Integrării Europene pe lângă Ministerul Afacerilor Externe şi subdiviziunilor de integrare europeană în cadrul ministerelor şi departamenetelor de resort. La 16 septembrie, a fost adoptată Concepţia de Integrarea a Republicii Moldova în Uniunea Europeană6. Anul 2004 a însemnat două evenimente importante pentru spaţiul est-european şi mai ales pentru politica externă a Republicii Moldova: la 2 aprilie 2004, şapte noi state devin membre Nato şi astfel graniţa de vest a Republicii Moldova a devenit frontieră cu alianţa Nord Atlantică. La 1 mai 2004, s-a produs aderarea a zece noi membri la Uniunea Europeană ceea ce aducea Republica Moldova mai aproape de spaţiul Uniunii Europene. Uniunea Europeană a elaborat noi politici faţă de vecinii ei. În anul 2002 diplomaţia britanică şi cea suedeză a propus Ucrainei, Bielorusiei şi Moldovei statutul de vecini speciali ai Uniunii Europene. La 11 martie 2003, era publicată Comunicarea Comisiei Europene cu titlul „Europa lărgită – vecinătatea: un nou cadru propus pentru relaţiile cu vecinii Uniunii Europene de la est şi sud”. La 1 iulie 2003, Consiliul European adopta un nou document numit „Deschizând calea pentru noul instrument destinat Politicii de bună vecinătate” în care identifica obiec‑ tivele cheie pentru viitoarea cooperare transfrontalieră şi anume: promovarea dezvoltării economice şi sociale în zonele de frontieră; cooperarea în vederea înlăturării riscurilor comune, în domenii precum mediul înconjurător, sănătatea publică şi lupta împotriva crimei organizate; asigurarea unor frontiere efici‑ ente şi securizate; promovarea acţiunilor locale „de la om la om”. Noul instrument urma să fie aplicat după expirarea termenului programului TACIS. Conform Comisiei Europene, Republica Moldova nu dispune de suficientă putere competitivă sau de capacitate administrativă (spre exemplu, controlul eficient al originii produselor) pentru a-şi asuma obli‑ gaţiuni pe principii de reciprocitate in cadrul unui acord de liber schimb. Un studiu comun realizat în 1999 a recomandat amânarea procesului de stabilire a unei zone de liber schimb până când condiţiile regulatorii, administrative şi economice vor permite Republicii Moldova să beneficieze in totalitate de avantajele ei. Totuşi, UE este gata să examineze alte iniţiative pentru a asigura un acces mai bun la piaţă, în conformitate cu obligaţiunile OMC7. În vederea cooperării între Republica Moldova şi Uniune în cadrul Politicii Europene de Vecinătate a Uniunii Europene (PEV) s-au luat măsuri pentru integrarea europeană a Moldovei prin crearea Comisiei naţionale pentru integrare europeană (noiembrie 2002), care la 16 septembrie 2003 a aprobat şi a prezentat Comisiei Europene Concepţia integrării Republicii Moldovei în Uniunea Europeană. Pe parcursul anului 2003 a fost creată Comisia parlamentară pentru integrare europeană, Departamentul pentru integrare euro‑ peană în cadrul MAE şi subdiviziuni pentru integrare europeană în toate ministerele şi departamentele din ţară. În 2004 prin hotărârea Guvernului Republicii Moldova s-a decis deschiderea unei misiuni diplo‑ matice a Republicii Moldova pe lângă Uniunea Europeană8. La 30 aprilie 2004, la Bruxelles, era semnat Cadrul institutional al aderarii Republicii Moldova la Uniunea Europeana http://www.ipp.md/libview.php?l=ro&id=493&idc=167, accesat la 27.03.2003 6 Elena Prohniţchi, Valeriu Prohniţchi 2003 7 http://ec.europa.eu/comm/world/enp, accesat la 11.02.2013. 8 La 9 decembrie 2004, Comisia europeană aproba Planul de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea europeană, iar în ultimele zile ale anului Parlamentul Republicii Moldova ratifica Protocolul adiţional la Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre Comunităţile Europene şi statele lor membre, pe de o parte, şi Republica Moldova, pe de altă parte, luând în consideraţie aderarea a zece noi ţări la Uniunea Europeană. 5

— 445 —

COSTIN SCURTU

„Protocolul adiţional la Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre Comunitatea Europeană cu statele membre şi Republica Moldova”. La 29 septembrie 2004, a fost semnat cu Comisia Europeană „Acordul privind implementarea sistemului de control dublu al exportului unor produse siderurgice din Moldova”9. În aprilie 2005, programul de acţiuni al guvernului Republicii Moldova alcătuit pentru perioada 2005– 2009 şi intitulat „Modernizarea ţării – bunăstarea poporului” proclama integrarea europeană şi realizarea Planului de acţiuni Uniunea europeană – Republica Moldova drept priorităţi fundamentate ale activităţii executivului de la Chişinău10. Prin decret prezidenţial, Ministerul Afacerilor Externe era transformat în Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, iar funcţia ministrului de Externe era promovat la rangul de viceprim-ministru. Scopul era apropierea de criteriile de aderare, încât demararea procesului la sfârşitului perioadei de aplicare a planului, în 2008. Structura capitolelor generale cuprinse în Planul de acţiuni este similară cu cea a structurii criteriului politic de la Copenhaga. La 1 decembrie 2005, începea activitatea Misiunii de monitorizare a frontieri moldo-ucrainene şi aveau loc încercări de rezolvare a conflictului transnistrean. Implicarea oficialilor europeni în găsirea de soluţii pentru rezolvarea conflictului transnistrean constituia un câştig important al prevederilor PEV. Politica Europeană de Vecinătate a însemnat pentru statele vizate şi o importantă asistenţă financiară. Fonduri alocate PEV sunt gestionate prin Instrumentul European de Parteneriat şi Cooperare care deţin, pentru perioada 2007–2013, un buget de aproximativ 12 miliarde euro. Republica Moldova a beneficiat între 1991–2007, de fonduri europene în valoare de circa 300 mili‑ oane euro. Asistenţa a fost furnizată prin intermediul aplicării programelor TACIS şi FSP (Food Security Programmes). Domeniile de interes, finanţate, au fost reforma instituţională, legislativă şi administrativă, dezvoltarea economică şi atenuarea consecinţelor sărăciei. Un domeniu prioritar – securizarea frontierei pe sectorul transnistrean a făcut obiectul programul EUBAM, cu un buget de 20 milioane euro pentru 2007. Asistenţa financiară menţionată a fost completată cu dotarea de către Uniunea Europeană a punc‑ telor vamale şi a celorlalte organisme implicate în gestionarea frontierelor cu echipamente, prin intermediul proiectului BOMMOLUK. Printre alte instrumente financiare adresate Republicii Moldova mai menţionăm: Iniţiativa Europeană pentru Democraţie şi Drepturile Omului, cu un buget de peste un miliard euro şi un acord cadru între BEI şi Republica Moldova în 2005. În cazul Republicii Moldova, împrumuturile de la BEI sunt cumulate cu fon‑ durile disponibile pentru granturi în cadrul Instrumentului European de Parteneriat şi Cooperare (ENPI). Pe aceeaşi linie a colaborării internaţionale se încadrează şi noua practică a cooperării transfronta‑ liere. Aceasta a fost iniţiată de Uniunea Europeană şi constă în formarea unor euroregiuni care reunesc autorităţi locale şi regionale din ţări vecine cu scopul realizării unor obiective economice şi de securitate11. Condiţiile pentru dezvoltarea optimă a acestui program sunt prezente la graniţa de pe Prut: echilibru economic minimal, unitatea de limbă, cultură şi moştenire istorică. Colaborarea transfrontalieră este finan‑ ţată prin intermediul fondurilor structurale, în cadrul programului INTERREG. Pentru valorificarea activi‑ tăţii euroregiunilor, în 2006 în Republica Moldova a fost înfiinţat Ministerul Administraţiei Publice Locale. În februarie 2009 avea loc revizuirea Instrumentului european de vecinătate şi parteneriat. Raportul Parlamentului European sublinia necesitatea măririi pachetului financiar IEVP pentru a permite PEV să Politica Europeană de Vecinătate a Uniunii Europene (PEV) a inclus Strategia PEV şi rapoartele de ţară, care au fost publicate la 12 mai 2004, precum şi planurile de acţiuni, ce au fost prezentate la 9 decembrie 2004. 10 Planul de Acţiuni prevedea o serie de perspective noi pentru dezvoltarea relaţiilor de parteneriat dintre Uniune şi Republica Moldova: 1. Perspectiva de a trece de la cooperare la integrare prin participarea Republicii Moldova la piaţa internă a Uniunii şi la politicile şi programele sale; 2. Intensificarea cooperării politice prin elaborarea unor mecanisme de dialog politic; 3. Angajamente ferm al Uniunii Europene de a sprijini soluţionarea conflictului transnistrean; 4. Convergenţa legislativă şi reducerea barierelor comerciale; 5. Asistenţă financiară sporită; 6. Participarea Republicii Moldova la acţiunile şi programele cu caracter cultural şi educaţional ale Uniunii Europene; 7. Acordarea unor facilităţi în privinţa vizelor. 11 Euroregiunile în care se încadrează regiuni din teritoriul Republicii Moldova sunt următoarele: Dunărea de Jos, Prutul de Sus, Siret – Prut – Nistru. 9

— 446 —

INTEGRAREA REPUBLICII MOLDOVA ÎN SPAŢIUL EURO-ATLANTIC

îşi atingă obiectivele din ce în ce mai ambiţioase şi să sprijine noile sale iniţiative regionale. Se insista pe o mobilitate sporită, crearea de parteneriate şi contacte interpersonale, în domeniile educaţiei, cercetării şi dezvoltării, vieţii economice şi dialogului politic. Toate ţările PEV, mai ales Ucraina şi Moldova, erau incluse în politica energetică a Uniunii Europene şi erau avansate măsuri de cooperare în domeniul energiei. La 21 decembrie 2009, la Bruxelles s-a desfăşurat cea de a XI-a reuniune a Consiliului de Cooperare Republica Moldova – Uniunea Europeană. Delegaţia Republicii Moldova a fost condusă de Vlad Filat, prim-ministru al Republicii Moldova. S-au abordat mai multe probleme, printre care cooperarea dintre Uniunea Europeană şi Republica Moldova în domeniul democraţiei şi drepturilor omului, colaborarea economică şi sectorială, aspecte legate de justiţie, libertate şi securitate. Cu această ocazie au fost apreciate acţiunile guvernului de la Chişinău în reformarea instituţiilor, economiei şi societăţii moldoveneşti. La reuniune, a fost adoptată o declaraţie comună în care sunt susţinute eforturile Republicii Moldova şi menţionate acţiuni în perspective apropierii celor două părţi. Printre acestea se numără lansarea nego‑ cierilor privind Acordul de Asociere şi, în acest context, determinarea părţilor de a face paşi concreţi în vederea creării zonei de liber schimb cuprinzător şi aprofundat. Părţile au declarat intenţia de a lansa în anul 2010 dialogul cu privire la liberalizarea regimului de vize. În declaraţia comună, reprezentanţii Uniunii au recunoscut aspiraţiile europene ale Republicii Moldova. Aderarea la U.E. ar însemna găsirea de soluţii pentru conflictul transnistrean (respeciv prezenţa tru‑ pelor ruse şi existenţa regimului separatist în spaţiul de la est de Nistru), consolidarea stabilităţii şi eficienţei instituţiilor garante ale democraţiei şi statului de drept, libertatea presei şi a cuvântului, consolidarea capa‑ cităţii administrative şi a sistemului judiciar, cooperarea cu instituţiile financiare internaţionale în vederea reducerii sărăciei, consolidarea sectorului privat pentru asigurarea creşterii economice, îmbunătăţirea cli‑ matului investiţional, lupta împotriva corupţiei, gestionarea eficientă a problemelor de frontieră, mai ales în sectorul transnistrean, asigurarea unui control efectiv al calităţii bunurilor produse în Republica Moldova, combaterea crimei organizate şi a traficului de fiinţe umane, controlul fluxurilor migraţioniste, posibilitatea de a exporta fără plata taxelor vamale în statele membre ale UE12. După evenimentele din 7 aprilie 2009 şi instalarea A.I.E la conducerea Republicii Moldova, o absol‑ ventă a Facultăţii de Jurnalism din Chişinău scria despre aşteptările ei ale generaţiei din care face parte: „[…] Republica Moldova este un spaţiu al disputelor de interese politice din care suferă nemijlocit popu‑ laţia, în special tinerii. Acest lucru a fost demonstrat în 7 aprilie, cînd marşul de protest paşnic al tinerilor a fost transformat într-un haos total. Tinerii au căutat sprijin şi protecţie la instituţiile U.E., au aşteptat dreptate şi adevăr”13. Politica externă a Republicii Moldova trebuie să stabilească, drept axă prioritară, strângerea relaţiilor sale cu România14. Importanţa atingerii acestui deziderat este impusă de mai multe considerente: trecutul istoric comun, legăturile culturale şi unitatea etnică şi lingvistică, dar şi aspecte mai actuale, politice şi eco‑ nomice: legăturile comerciale care leagă cele două maluri ale Prutului, în special micul comerţ de frontieră, colaborarea în domeniul politicii energetice şi al securităţii regionale în Europa de Sud-Est. După aderarea României la Uniunea Europeană, în 2007, relaţiile dintre aceasta şi Republica Moldova au căpătat noi conotaţii, în condiţiile în care majoritatea covârşitoare a locuitorilor de la est de Prut şi-au exprimat opţiunea lor europeană. României i-a fost şi îi este atribuit rolul de „locomotivă” în procesul de integrare în structurile europene a Republicii Moldova, de asemenea intermediază proiectele derulate prin Ştefan Plugaru 2010. Oxana Vărzaru 2009. http://www.agero – stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Moldova%20-%20 Romania%20si%20UE%20de%20 Plugaru.htm, accesat la 28.11.2012. 14 La 6 mai 1990, autorităţile din România şi Moldova, pe atunci parte a Uniunii Sovietice, au permis locuitorilor de pe cele două maluri ale Prutului să se viziteze reciproc fără paşaport sau viză într-un interval de şase ore, după prânz. Potrivit Unimedia, au profitat de acea ocazie pentru a vizita ţara vecină peste un milion de oameni. „Podul de flori” este invocat adesea ca un simbol de cei care doresc unirea celor două ţări sau doar apropierea lor şi mai mare. http://www.europalibera.org/archive/news/20130506/445/445.html?id=24977840, accesat la 06.05.2013. 12 13

— 447 —

COSTIN SCURTU

politica de vecinătate a Uniunii Europene, iar colaborarea dintre instituţiile şi cetăţenii de la est şi de la vest de Prut se consolidează prin cooperare în cadrul acţiunilor desfăşurate pe teritoriul celor trei euroregiuni delimitate pe teritoriile României, a Republicii Moldova şi a Ucrainei15. Programul de vecinătate România – Republica Moldova a debutat în 2004, coordonat de Direcţia de Cooperare Transfrontalieră din cadrul Ministerului Integrării Europene din România. Obiectivul prioritar stabilit era dezvoltarea economico-socială durabilă în zona de graniţă dintre România şi Moldova, prin dezvoltarea principiului cooperării transfrontaliere, cu două obiective strategice – intensificarea cooperării economice şi sociale transfrontaliere şi îmbunătăţirea coerenţei în infrastructura transfrontalieră în măsura în care acest lucru contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei16. Aria programului se constituie din regiuni din cele trei state vecine, respectiv judeţele Botoşani, Galaţi, Iaşi, Suceava, Tulcea şi Vaslui din România, regiunile Odessa şi Cernăuţi din Ucraina şi întregul teritoriu al Republicii Moldova. În ultimul deceniu relaţiile dintre Republica Moldova şi România au fost din ce în ce mai strânse, în ciuda regimului politic restrictive instaurat la Chişinău. Republica Moldova a fost primul stat vizitat de către Preşedintele României Traian Băsescu în 2004. Au fost reluate discu‑ ţiile în domenii cheie, cum ar fi politica energetică, securitatea frontierelor şi problema transnistreană. În plus, autorităţile române centrale sprijină demersurile autorităţilor de la Chişinău de apropiere de struc‑ turile europene şi euroatlantice. Din 2007, odată cu obţinerea statutului de membru cu drepturi depline a Uniunii Europene, România dispune de alte căi de sprijinire a Republicii Moldova în eforturile de obţinere a unui statut privilegiat în relaţiile cu Uniunea Europeană. Autorităţile de la Bucureşti şi de la Chişinău au constatat că o colaborare mai strânsă este benefică pentru rezolvarea unor probleme importante pentru stabilitatea celor două state: asigurarea unei zone de securitate şi stabilitate, consolidarea unităţii şi suveranităţii Republicii Moldova şi democratizarea sa, sus‑ ţinerea de acţiuni îndreptate împotriva migraţiei ilegale, a crimei organizate, manifestate prin traficul de persoane sau droguri, schimbări în regimul frontierei şi a zonelor de liber schimb. Concret, statul român, în calitatea de membru al Uniunii Europene şi participant la programele de vecinătate şi de parteneriat, asigură sume de peste 60 milioane euro la programele de cooperare transfron‑ talieră cu Republica Moldova şi Ucraina pentru anii 2007–2013, asistenţă pentru dezvoltare, asigurarea securităţii frontierelor prin intermediul instrumentelor financiare ale Uniunii Europene şi prin formarea personalului de specialitate şi furnizarea de echipamente, consolidarea cadrului instituţional din Republica Moldova prin diverse proiecte (cum ar fi proiectul „Acordarea suportului informaţional autorităţilor publice centrale de specialitate privind armonizarea legislaţiei conform acquis-ului comunitar”, finanţat de către Ambasada Marii Britanii la Chişinău, la care România participă cu experţi). Pentru susţinerea acţiunilor Republicii Moldova în sensul aderării la structurile şi programele Uniunii Europene s-au pronunţat şi reprezentanţii României în Parlamentul european. În februarie 2009 Daniel Petru Funeriu cerea ca cetăţenii Republici Moldova, care au ca limbă oficială una dintre limbile Uniunii Europene, să călătorească pe teritoriul Uniunii fără viză, iar Corina Creţu atrăgea atenţia asupra evoluţiilor politice din Republica Moldova, de unde veneau la acea dată semne îngrijorătoare de nerespectare a liber‑ tăţii de exprimare şi corectitudinea alegerilor ce urmau. În cursul anului 2010 Chişinăul a fost vizitat şi de comisarul european pentru agricultură, Dacian Cioloş, reprezentant al României în Comisia Europeană. În faţa studenţilor Universităţii Tehnice a Iulian Sînzianu, Viorel Mătăsaru, Republica Moldova şi România. Paşi spre integrarea europeană, p. 71. Cooperarea transfrontalieră beneficiază de experienţa programelor anterioare TACIS şi PHARE şi vizează regiunile terestre şi maritime de la graniţele Uniunii. Pentru perioada 2007–2013 au fost stabilite nouă programe pentru graniţele terestre şi şase pentru bazinele marine. România a fost inclusă la debutul programului, în 2007, în două dintre primele (Ungaria – Slovacia – România – Ucraina şi România – Moldova – Ucraina), precum şi în programul maritim „cooperarea de la Marea Neagră”, alături de alte 9 state, printre care şi Republica Moldova. Programele respective utilizează fondurile alocate în domenii diverse, cum ar fi dezvoltarea economică, rezolvarea unor probleme de interes major (mediu, sănătate, crimă organizată, siguranţa graniţelor), precum şi promovarea acţiunilor locale de tip „people to people”.

15 16

— 448 —

INTEGRAREA REPUBLICII MOLDOVA ÎN SPAŢIUL EURO-ATLANTIC

Moldovei, comisarul european afirma că „vom sprijini capacitatea administrativă de a asigura un control al produselor agricole care să respecte normele de pe piaţa comunitară. Acest lucru va aduce acorduri comer‑ ciale cu UE şi va deschide perspectiva accesului fără taxe vamale pe piaţa europeană”. Comisarul constata, în acelaşi timp, că Republica Moldova este din ce în ce mai mult orientată spre piaţa din Vest şi, pentru a o încuraja, Comisia Europeană este dispusă să îi ofere sistemul de preferinţe comerciale autonome. Asistenţa financiară română nu trebuia neglijată. România participă cu cea mai mare parte a fondu‑ rilor pentru cofinanţare a proiectelor iniţiate în cadrul politicii de vecinătate a Uniunii Europene. În plus, în anul 2010, România alocă un sprijin financiar nerambursabil către Republica Moldova de 100 de milioane de euro acordaţi în tranşe, câte 25 de milioane de euro pe an. Eforturi au fost făcute de executivul de la Bucureşti şi în privinţa acordării cetăţeniei române către locuitori din Republica Moldova. La începutul anului 2010 se avea în vedere deschiderea unei agenţii speciale de acordare a cetăţeniei române, cu sediul la Bucureşti şi cu unităţi teritoriale la Iaşi, Galaţi, Suceava, Cluj şi Timişoara. De altfel, încă de la 14 aprilie 2009, preşedintele Traian Băsescu declara în faţa Parlamentului de la Bucureşti că a cerut guvernului simplificarea procedurii de acordare a cetăţeniei pentru populaţia din Republica Moldova. Afirmaţia conform căreia autorităţile de la Bucureşti sunt gata să acorde cetăţenie română pentru circa un milion de moldoveni este, probabil, o exagerare, care de altfel a trezit şi reacţia negativă a forurilor decizionale ale Uniunii Europene. Euroregiuni. Proiectele desfăşurate în cadrul Instrumentului European de Vecinătate şi Cooperare, condi‑ ţionate de participarea unor parteneri din cel puţin două state, unul membru al Uniunii şi altul vecin nemijlocit al acestuia, se desfăşoară în cadrul euroregiunilor. Raioanele Republicii Moldova sunt cuprinse în trei astfel de structuri: Euroregiunea „Dunărea de Jos; Euroregiunea „Prutul de Sus; Euroregiunea „Siret – Prut – Nistru. Viceministrul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, Natalia Gherman, a efectuat marţi, 24 mai 2011, o vizită de lucru la Bucureşti la invitaţia Secretarului de Stat pentru Afaceri Europene al Ministerului Afacerilor Externe al României, Bogdan Aurescu, unde a participat la consultările moldo-române privind integrarea europeană. S-a discutat despre stadiul relaţiilor UE – RM, în special progresele înregistrate în negocierea Acordului de Asociere, desfăşurarea dialogului moldo-comunitar privind liberalizarea regi‑ mului de vize cu UE, precum şi pregătirea pentru iniţierea negocierilor în crearea Zonei de Comerţ Liber, Cuprinzător şi Aprofundat17. România s-a comportat ca un adevărat „avocat” al Republicii Moldova în relaţiile sale cu Uniunea Europeană, încurajând eforturile de integrare în comunitatea internaţională şi europeană a statului dintre Prut şi Nistru. Graţie eforturilor diplomaţiei române, alte state membre ale Uniunii şi-au exprimat spri‑ jinul pentru un statut privilegiat acordat Republicii Moldova în cadrul politicii de vecinătate a Uniunii şi în cadrul procesului de extindere a acesteia. Se insistă, în prezent, pe necesitatea includerii Republicii Moldova în procesul de apropiere şi de aderare a statelor din Balcanii de Vest, nu în cel mai complicat şi îndepărtat ce se referă la relaţiile Uniunii Europene cu Ucraina. Diplomaţii români au pledat şi pentru un ajutor financiar mai consistent pentru Republica Moldova, inclusiv din partea statelor membre ca entităţi individuale, pentru încheierea Acordului de Liber Schimb aprofundat şi cuprinzător şi a sprijinit dialogul pentru liberalizarea regimului de taxe. Trebuie apreciat şi Acordul privind micul trafic la frontieră dintre România şi Republica Moldova, intrat în vigoare la începutul anului 2010, ca instrument al Bunei Vecinătăţi. Victoria electorală a lui Viktor Ianukovici la Kiev, în 2010, a reconfigurat mapa geopolitică a Europei, readucând Ucraina în sfera de influenţă a Rusiei la nivel politic, economic şi militar, îndepărtând-o de NATO şi de o Uniune Europeană circumspectă la aspiraţiile de aderarea ale Kievului18. Neînţelegerile În acest context, Natalia Gherman a mulţumit pentru sprijinul constant oferit de România parcursului european al Republicii Moldova, precizând că ţara noastră mizează în continuare pe susţinerea Bucureştiului în ce priveşte transferul de experienţă în mai multe domenii sectoriale şi în procesul armonizării legislaţiei în contextul apropierii de UE. 18 „Este foarte important să nu fim umiliţi. Nu vom permite acest lucru”, a declarat şeful statului, Viktor Ianukovici, în cursul 17

— 449 —

COSTIN SCURTU

dintre naţionalişti şi pro-estici vor continua iar rezultatul poate fi disoluţia Ucrainei19. Pe de altă parte, Ucraina având în spate acordul cu Rusia şi siguranţa internaţională oferită de acesta, Ucrainei îi va fi mult mai uşor să „ridice” din nou vocea. Cel puţin în relaţia cu vecinii săi România şi Moldova. După două decenii de apropiere, Republica Moldova colaborează cu structurile comunitare euro‑ pene în domenii dintre cele mai variate. Deşi perspectivele aderării la Uniunea Europeană sunt îndepărtate, o viitoare extindere fiind evitată de forumurile europene în anii următori, aportul financiar, tehnologic, cultural şi uman al Uniunii este unul dintre cele mai importante în democratizarea Republicii Moldova20. Adoptarea mai multor legi în Parlamentul de la Chişinău la începutul lunii mai 2013, cu votul comun al PLDM şi PCRM, au provocat îngrijorare în Uniunea Europeană. Şefa diplomaţiei europene, Catherine Ashton, şi comisarul pentru Extindere, Ştefan Fule, spuneau că legile adoptate de Parlament ridică pro‑ bleme serioase în funcţionarea democraţiei în Moldova. Astfel, instituţiile statului ar putea fi folosite în interesul câtorva persoane, adaugă oficialii UE21. Pe fondul crizei politice de la Chişinău, în noaptea de 26 spre 27 aprilie, autorităţile transnistrene au încercat să instaleze fără acordul Chişinăului sau al OSCE patru posturi de control lângă satul Varnia, stârnind protestele localnicilor şi avertismente din partea tuturor celor implicaţi în rezolvarea conflictului transnistrean22. În situaţia crizei politice prelungite de la Chişinău, cu parlamentul şi guvernul conduse de interi‑ mari, cu un ministru al apărării anunţat public că nu va mai ocupa această funcţie, în viitorul executiv, cu un preşedinte al Republicii, Nicolae Timofti, mai degrabă adus în poziţia pugilistică defensivă, dintr-un colţ al ringului politic de la Chişinău, este exclusă o operaţiune ofensivă, a Armatei Naţionale a Republicii Moldova. Analistul Igor Boţan spunea că „…transnistrenii provoacă incidente, precum cel de la Varniţa, pentru a spune că nu există niciun fel de încredere între părţile implicate în conflict”. Faptul că, la 30 aprilie 2013, s-a desfăşurat, la Chişinău, ceremonia publică de preluare a echipa‑ mentului trimis de Pentagon, spre folosinţa poliţiştilor şi vameşilor ce supervizează frontierele Republicii Moldova23, mai puţin aceea dintre zona transnistreană şi Ucraina, dincolo de utilitatea concretă a ajutorului american, implică şi transmiterea de mesaje complementare, spre niveluri de percepţie interne şi internaţi‑ onale notabile24. unei vizite la Donetk, în estul ţării, unde a inaugurat un nou terminal de aeroport, construit cu ocazia Euro–2012. Detalii: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/International/227489/viktor-ianukovici-kievul-nu-se-lasa-umilit-de-boicotul-ce. html#ixzz2RmKNNTzz, accesat la 28.04.2013. 19 Cristian Negrea, Opinie analitica: Strategia Rusiei pe termen scurt (I) http://cristiannegrea.blogspot.com/2010/06/strategia-rusiei-pe-termen-scurt-i.html, accesat la 7 iunie 2010. 20 După 2007, UE a devenit principalul partener economic al RM, 50,1% din exporturi în 2007 şi 45% din importuri au venit din UE: România a devenit al doilea partener la exporturi din Republica Moldova, după Rusia, şi al treilea la importuri în Republica Moldova, după Rusia şi Ucraina. Raportând situaţia la nivelul de înţelegere al omului. 21 http://www.publika.md/uniunea-europeana–ingrijorata-de-legile-adoptate-de-catre-pldm-si-pcrm–ashton-si-fule– declaratie-comuna_1382471.html, accesat la 06.05.2013. 22 Interviu acordat Valentinei Ursu de fostul reprezentant special al UE la Chişinău pentru chestiunea transnistreană ambasadorului Kalman Mizsei. 23 Donaţia a fost transmisă în cadrul unei ceremonii oficiale, la sediul Poliţiei de Frontieră, la care au participat premierul interimar Iurie Leancă, însoţit de fostul premier Vlad Filat, ambasadorul SUA la Chişinău, William H. Moser, ministrul în exerciţiu al Afacerilor Interne, Dorin Recean, şeful Poliţiei de Frontieră, Dorin Purice, alţi reprezentanţi ai instituţiilor de frontieră. Este vorba despre 110 automobile (80 de maşini de teren şi 30 de autoturisme), 105 ATV-uri, 3 bărci cu motor, binocluri, termovizoare şi alte echipamente utilizate la securizarea frontierei de stat. http://elldor.info/2013/04/tehnica-siechipament-donate-de-sua-iurie-leanca-a-fost-insotit-de-vlad-filat-la-eveniment-foto-video/, accesat la 06.05.2013. 24 Proaspăt reformată din Serviciul de grăniceri, Poliţia de frontieră moldovenească – o verigă cheie în securizarea graniţelor în măsura în care să permită liberalizarea regimului de vize cu UE – este acum dotată tehnic asemenea celei din Marea Britanie de exemplu. Totul s-a întâmplat graţie unei investiţii a UE în mărime de 22 de milioane de euro, bani din care poliţiştii au obţinut un sistem dintre cele mai performante de comunicare şi monitorizare la graniţă. Şeful grupului de supraveghere a proiectului UE, Tom Fernando, va fi cu noi pentru o convorbire despre cum noile tehnologii pot combate corupţia şi cozile de la vamă. Tom Fernando spunea că: „Sistemul pe care l-am instalat reprezintă tehnica cea mai evoluată existentă — 450 —

INTEGRAREA REPUBLICII MOLDOVA ÎN SPAŢIUL EURO-ATLANTIC

Ca să înţelegem mai bine locul pe care îl ocupă Republica Moldova amintim afirmaţia ambasado‑ rului SUA, la Chişinău, William H. Moser, făcută la sfârşitului lunii aprilie 2013, că „poporul american va susţine iniţiativele care au drept scop apropierea şi consolidarea unei prietenii cu Republica Moldova”, astfel confirmă mandatul primit de la Departamentul de Stat, acela de a reafirma, fără echivoc, puternic, faptul că actuala realitate geopolitică, dintre Prut şi Nistru este una de interes major pentru Statele Unite ale Americii25. Bi blio gra fie Iulian Sînzianu, Republica Moldova şi Uniunea Europeană. Două decenii de relaţii bilaterale, în „Republica Moldova, România şi Uniunea Europeană. Două decenii de colaborare. Bilanţ şi perspective”, Iaşi, Editura Pim, 2010 Igor Klipii, Evolutia cadrului politic al problemei integrarii europene, în „Moldova şi integrarea europeană, Editura „Prut Internaţional”, Chişinău, 2001 Elena Prohniţchi, Valeriu Prohniţchi, Elemente şi principii strategice de integrare în UE, Chişinău, IPP, 2003 Ştefan Plugaru, Percepţii moldovene asupra Uniunii Europene, Iaşi, Editura Pim, 2010 Oxana Vărzaru, Speranţa tinerilor basarabeni în Uniunea Europeană, în „Maluri de Prut”, 2 iulie, Filiala Huşi a Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi Bucovina”, 2009

până acum”. Interviul lui Tom Fernando în biroul Europei Libere la Chişinău pe tema: Securizarea frontierelor Moldovei cu sprijinul UE.: http://www.europalibera.org/content/article/24971040.html, 06.05.2013. 25 http://adevarul.ro/moldova/politica/rasul-cea-mai-puternica-arma-chisinau–1_5180c107053c7dd83f639e93/index. html, 06.05.2013. — 451 —

II. ET NO GRA FIE N

CULTURA POPULARĂ IDENTITARĂ ÎN DISCURSUL CLERICAL TRANSILVAN. ELIE MIRON CRISTEA ŞI INVOCAREA CONSECVENTĂ A VIRTUŢILOR SORGINTEI ŢĂRĂNEŞTI DOREL MARC*

POPULAR CULTURE IDENTITY IN THE DISCOURSE OF THE TRANSYLVANIAN CHURCHMAN. ELIE MIRON CRISTEA AND INVOKING THE ORIGIN PEASANT VIRTUES CONSITENTLY ABSTRACT. Born in Topliţa Română, the one who was to become the first patriarch of the Romanians, by crossing step by step the church hierarchy levels, often made references to his humble peasant origins to which he always related as to benchmarks that punctuate the nobility of a road traveled with dignity among people. Herever he was carried by his steps in the years of study, in the church hierarchy, but as well in his cultural trajectory or political or civic involvement, Elie Miron Cristea often invoked his peasant origin, always felt equally as a model of honesty, morality but also seen as a real guarantee of his success. This material succinctly highlights the attachment of the first patriarch of Romania toward the virtues and the simple human condition, of the Romanian peasant faced over time with a number of history vicissitudes that he tenaciously managed to face. KEYWORDS: Miron Cristea, popular culture, clerical discourse, ASTRA, country origin

treaptă ierarhia bisericească, făcea deseori referiri la sorgintea sa modestă ţărănească, la care se raporta mereu ca la un tezaur ce deţine adevărate repere ce jalonează nobleţea unui drum străbătut printre oameni, cu demnitate. Oriunde l-au purtat paşii în anii de studii, în ierarhia sa bisericească, dar şi în traiectoria sa culturală sau prin implicarea sa civică ori politică, Elie Miron Cristea, în discursurile sale clericale şi nu numai, invoca, deseori, originea sa ţărănească, resimţită întotdeauna, în egală măsură, ca izvor şi model de cinste, de moralitate, dar şi văzută ca o reală garanţie a succesului său. Materialul de faţă scoate în evidenţă, în mod succint, ataşamentul primului patriarh al României faţă de virtuţile şi condiţia omului simplu, a ţăranului român confruntat de-a lungul timpului cu o serie de vicisitudini ale istoriei, dar pe care, cu tenacitate, a reuşit să le înfrunte, lucrarea urmărind, în acelaşi timp, să reliefeze ataşamentul deosebit, programatic, al marilor reprezentanţi ai clerului de altădată faţă de cultura populară.

REZUMAT. Născut în Topliţa Română, cel care avea să devină primul patriarh al românilor, străbătând treptă cu

CUVINTE-CHEIE: Miron Cristea, cultura populară, discurs clerical, ASTRA, sorginte ţărănească

Elie Miron Cristea, care avea să ajungă primul patriarh al românilor, încă din anii de studii gimnaziale, universitare teologice şi doctorale1, apoi în întreaga sa carieră ecleziastică, culturală şi politică, în numeroa‑ * Muzeul Judeţean Mureş, Secţia de Etnografie şi Artă Populară; email: dorel_marcus@yahoo.com 1 Elie Miron Cristea a urmat studiile: primare la Topliţa; gimnaziale şi liceale Gimnaziul săsesc din Bistriţa (1879–1883), apoi la Liceul Grăniceresc din Năsăud (1883–1887); superioare la Institutul Teologic-Pedagogic „Andreian” din Sibiu (1887–1890), licenţiat în Teologie şi la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta (1891 –1895), unde

DOREL MARC

sele sale discursuri, cuvântări, predici, atitudini publice, a invocat consecvent originea sa ţărănească tran‑ silvană, se raporta mereu la aceasta cu o mândrie nedisimulată, o resimţea bogată în virtuţiile sale şi nu a încetat nici o clipă să considere cultura populară, creată în lumea satului de odinioară, o adevărată zestre identitară, ce trebuie cunoscută, apărată, promovată, în ea regăsindu-se, în egală măsură, germenii unor modele viabile de omenie, cinste, moralitate şi responsabilitate. După cum consemnează el însuşi în autobiografia redactată la 1908, Elie Miron Cristea s-a născut la 18 iulie 1868 „din părinţi ţărani, în Topliţa Română, o comună mare din Ardeal, aproape de Izvorul Mureşului”2. Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, unul dintre biografii cei mai reprezentativi ai lui Miron Cristea, arăta, vorbind de personalitatea acestuia, că de-a lungul întregii sale vieţi „i-a plăcut să-şi amintească şi să spună şi altora că vine din popor şi că rămâne credincios clasei ţărăneşti care l-a produs… Îşi făcea o adevărată glorie din faptul că a fost botezat de un cioban şi o spunea prin cele mai somptuoase saloane de palate şi în cele mai distinse adunări…”3. De altfel, prietenul său, scriitorul, publicistul Octavian Codru Tăslăuanu, originar din Bilborul învecinat Topliţei, îl caracteriza astfel: „Sufletul lui de ţăran a fost întotdeauna straja cea bună a activităţii sale (s.n.). Şi-a dat întotdeauna seama că temelia culturală şi morală a neamului nostru nu e în cele câteva mii de cărturari înclinaţi a se închega într-o clasă socială deosebită ci în plugarii de pe plaiuri, care trebuie învăţaţi şi educaţi pentru a ţinea piept cu viforul civilizaţiei de astăzi”4. Miron Cristea se raporta, aşadar, mereu la condiţia ţăranului, l-a urmărit îndeaproape, a dezvoltat un ataşament deosebit faţă de cultura sa populară, s-a aplecat asupra studiului ei pentru a-i descoperi virtuţiile, pentru a le promova cu asiduitate, uneori chiar cu riscul de a le idealiza. Pe când era elev în clasa a VIII-a, deja fiind pătruns de frumuseţea folclorului românesc, descria câteva jocuri populare; acelaşi Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, afirma că „cine ştie dacă ar fi continuat pe linia acestor preocupări, ar fi putut deveni mare specialist într-un domeniu în care doar speci‑ aliştii pot teoretiza ceea ce ţăranii joacă firesc, dând gesturilor sensuri provenind dintr-o profundă filosofie asupra vieţii, frumosului lumii”5. A fost fascinat întotdeauna şi de tezaurul de înţelepciune, de filosofia populară izvorâtă din pro‑ funzimea gândirii ţăranului, mărturisind aceasta şi în prefaţa primei mari culegeri de proverbe, pe care o tipărea în Sibiu la 1901. Înaintea acestei apariţii editoriale, se ştie din darea de seamă a adunării membrilor „Asociaţiunii” despărţământului IV Sibiu, ţinută la Veştem în 26 octombrie 1897 şi publicată în „Telegraful Român” nr.119, 120, 121/1897, că Elie Cristea lansa un apel către intelectualitatea satelor în vederea cule‑ gerii de proverbe răspândite în toată Transilvania. El arăta, printre altele, că: „Statutele Asociaţiunii noastre, a cărei înflorire o dorim cu toţii, obligă pe membri ei de a intra în mai de aproape atingere cu poporul, răspândind în sânul lui tot felul de învăţături folositoare. Prin aceasta însă, cred eu, n-am făcut totul cât este de lipsă în contactul nostru cu poporul, căci noi avem datoria nu numai a da de la noi… ce este bun, ci a şi lua de la popor ceea ce aflăm de la el vrednic de a păstra pentru viitor”. Elie Cristea atrăgea atenţia că printre cele vrednice de păstrat „alături de productele spirituale izvorâte din creierul românului ca poveşti, naraţiuni, legende, anecdote, snoave, poezii, chiuituri...” sunt proverbele care „au fost un ram dat aproape cu totul uitării”. De aceea, propunea şi lansa apelul către elita intelectuală, reprezentată de preoţii şi învăţătorii satelor transilvane, să colecteze proverbele românilor. Cristea definea proverbele ca fiind acele „expresiuni scurte, precise şi plastice, ieşite din gura poporului şi care în anumite momente ale discuţiilor ni se reamin‑ tesc în mod firesc drept rezultat convingător al unor experienţe probate”. Comitetul central al „Asociaţiunii” în şedinţa sa din 11 decembrie 1897 va aproba această propunere făcută de Elie Cristea, după care se va lansa şi Apelul bine cunoscut, semnat de acesta, care mai îndemn a: „E de dorit ca nu numai cărturarii din

4 5 2 3

şi-a continuat studiile de literatură română, germană şi maghiară, de psihologie şi filosofie, obţinând doctoratul cu o primă teză despre viaţa şi opera lui Eminescu (tipărită în limba maghiară, în anul 1895). Plămădeală 1986, p. 393. Plămădeală 1987, p. 85. „Luceafărul”, nr. 10, 1910, p. 239. Plămădeală 1986, p. 8. — 456 —

CULTURA POPULARĂ IDENTITARĂ ÎN DISCURSUL CLERICAL TRANSILVAN

comunele aparţinătoare despărţământului Sibiu, ci cărturarii români din toată ţara să colecteze productele indicate, îndeosebi de faptul că prin aceasta fac un serviciu „Asociaţiunii” şi peste tot literaturii române, pe care datori suntem cu toţii a o sprijini”6. Şi în acest domeniu, Elie Cristea se implică, este cel care reuşeşte să adune aşadar la un loc proverbele, în prima culegere de acest fel din Transilvania7, pe când era secretar consistorial. Sub imboldul Astrei, va edita prin acest demers, până la urmă, cea mai amplă culegere paremi‑ ologică din folclorul transilvănean de până atunci (cf. Iordan Datcu şi S.C. Stroiescu)8, unde va cuprinde şi proverbele culese de el personal, ajutat de sora sa, Elvira Cristea, din Topliţa Română – după cum măr‑ turisea – „…care mi-a notat multe şi însemnate [proverbe] atât de airea, cât şi din comuna natală şi mai ales din graiul mamei noastre Domniţa, pururea garnisit cu proverbe şi maxime, pline de înţelepciune (s.n.)”9. Referitor la proverbe, Elie Cristea considera că „au valoarea unor producte absolut originale, izvorâte din mintea românului păţit…”10. El îşi mai motiva gestul culegerii în Precuvântare, prin convingerea că noi, românii „…ne-am nutrit viaţa sufletească direct din izvorul cel mai natural, mai curat, – de la popor (s.n.)”; arăta mai departe că „…multe dintre productele spiritului lui le-am însemnat, le-am fixat şi salvat pentru posteritate...Aşa s-a făcut deja mult pe tărâmul colecţiunilor de poezii poporale, strigături, colinde, bocete, basme, poveşti, snoave, înmormântări (obiceiuri de înmormântare- n.n.),...pe terenul mitologiei şi al medi‑ cinei poporale etc.”. Cu toate acestea, Elie Cristea arăta că nu se făcuse încă totul, adică atât „cât e posibil şi de lipsă”, multe părţi rămânând „neesplorate”. Se impunea, aşadar, să fie adunate şi proverbele „fără multă amânare şi trăgănare”, deoarece „productele spirituale ale poporului încep a pierde din originalitatea lor, ori dispar cu totul”11. Folosindu-se de cunoscuta zicere a lui Anton Pann, luată ca motto la Precuvântarea cule‑ gerii de proverbe, „De la lume adunate şi iarăşi la lume date”, Elie Cristea insistă asupra conţinutului filosofic al proverbelor, asupra „înţelepciunii pentru viaţă” ce se desprinde din aceste „fulgere de scurte gândiri”12. Ca membru activ al Astrei, susţinător al ideii de emancipare a românilor prin cultură, Elie Cristea, care primise numele de monah Miron în anul 1902, a făcut parte şi din pleiada cărturarilor români ce luptau pentru înfiinţarea unui teatru român; a fost astfel desemnat, din partea Asociaţiunii, să participe la Adunarea generală a Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român, desfăşurată la 24 august 1903, în Sebeş. Acolo, acesta ţine o cuvântare din care spicuim: „Lipsa unui teatru român este cu atât mai mare şi pretutindeni cu atât mai simţitor cu cât pe zi ce trece trebuie să constatăm cu regret că ni se pângăreşte până şi în cele mai ascunse şi retrase ţinuturi din creierii munţilor viaţa idilică şi originală de odinioară şi prin aceasta ne pier cântecele, dispar danţurile, ni se schimbă şi corceşte portul, ceea ce este nu numai o pagubă, dar poate deveni chiar o mare primejdie pentru viitorul traiului românesc”13. Elie Miron Cristea a dovedit ataşamentul faţă de cultura tradiţională ţărănească, din care îşi extrăgea obârşia, şi prin preocupările sale muzeografice, fiind, şi în acest domeniu, un înaintemergător, implicat activ în întemeierea Muzeului Asociaţiunii ASTRA, inaugurat în 1905, la Sibiu. El va redacta şi pentru această rea‑ lizare a românilor transilvăneni un cunoscut Apel, atât din partea „Astrei”, înregistrat cu nr. 119/10 decem‑ brie 1904, cât şi a Mitropoliei Transilvaniei, pe care îl expediază tuturor învăţătorilor şi preoţilor, publicat şi în numerele 134–135/1904 ale „Telegrafului Român”. Acest Apel începea cu constatarea că „Orice popor conştient, cu tendinţa de a pune temelii tari viitorului său şi de a-şi asigura o dezvoltare sănătoasă a indi‑ vidualităţii sale etnice, este dator a se cunoaşte pe sine din toate punctele de vedere. Fără acest puternic Vezi „Telegraful Român”, nr. 119, 120, 121 din 1897. Cristea 1901. 8 Datcu, Stroiescu 1979, p. 153–154; culegerea a fost iniţiată prin „cărturarii de la sate” la 1879, conţine 3000 de texte adunate din Transilvania şi Banat: comuna natală a lui E. Cristea, Topliţa Română şi ariile localităţilor din judeţele Sibiu, Hunedoara, Alba, Timiş, Braşov, Mureş ş.a. 9 Cristea 1901, p. XV. 10 Plămădeală 1984, p. 298. 11 Ibidem, p. 297. 12 Vezi şi Marc 2010, p. 59–72. 13 D. A.N.S., Fondul ASTRA, Sibiu, dosar nr. 837–1093. 6 7

— 457 —

DOREL MARC

factor al cunoaşterii de sine, suntem lipsiţi de busola care să îndrepteze spre o ţintă sigură toate manifestările vieţii noastre publice (s.n.)”. În concepţia lui Elie Miron Cristea, un muzeu trebuia să devină „…un adevărat altar pentru cultivarea tradiţiunilor naţionale, un adevărat templu pentru conservarea urmelor despre stadiul cultural al părinţilor şi strămoşilor noştri... care pentru noi trebuie să formeze o scumpă moştenire (s.n.)”14. Atrăgea toto‑ dată atenţia că „dezvoltarea unui popor numai atunci este normală şi sănătoasă, când înaintarea se bazează pe temeliile probate ale trecutului, ţinând cont de toate însuşirile sufleteşti şi trupeşti care formează eredi‑ tatea de la antecesori” şi în acest scop deci „să culegem, să păstrăm încă până mai e timp, tot ceea ce este ameninţat să dispară pentru totdeauna”. Necesitatea devenea cu atât mai arzătoare, cu cât suntem mereu „expuşi la mai multe influenţe străine, care iute corcesc traiul unui popor, aplecat spre imitarea lucrurilor observate la străini”15. Elie Miron Cristea întocmea un plan, foarte amănunţit şi avansat pentru acea vreme, intitulat modest „Puncte de orientare cu privire la întemeierea Muzeului istorico-etnografic român”. Acest plan de organizare a muzeului, cuprindea douăsprezece puncte, dintre care două pentru secţia istorică, iar zece pentru cea etnografică. Scopul şi funcţiile muzeului proiectat erau clar formulate de Elie Miron Cristea şi anume „…scoaterea îndeosebi la iveală a acelor note care caracterizează traiul specific al poporului românesc, care formează chintesenţa individualităţii sale etnice, cu un cuvânt toate productele care denotă însuşiri sufleteşti şi trupeşti mai marcante ale poporului şi manifestaţiunile caracteristice ale cugetării, lucrării şi ale întregii sale vieţi” (s.n.). Toate acestea, în cadrul organizat al muzeului trebuiau să devină „mijloc de întărire a conştiinţei naţionale şi bun al neamului întreg”.16 Ca referent consistorial, fiind însărcinat cu studierea şi proiectarea arhitecturii interioare a bisericii mitropolitane de la Sibiu, Elie Miron Cristea, publică o lucrare importantă17, care a avut un rol determinant în reorientarea picturii bisericeşti şi a icononografiei către stilul şi spiritul bizantin, care în Transilvania, datorită influenţelor străine, avusese de suferit. Această lucrare, demonstrează că viitorul prelat deţinea vaste şi temeinice cunoştinţe despre pictura, sculptura, arhitecura bisericească. Autorul pleda pentru intro‑ ducerea în biserică a unui stil religios reprezentativ românesc, aşa cum asemănător susţinea şi dr. Daniil Popovici Bărcianu, care se pronunţa pentru „colectarea şi introducerea modelelor ţărăneşti în manufac‑ turile femeilor din clasa nouă cultă”. Miron Cristea se exprima şi mai tranşant afirmând că: „Eu însă merg mai departe, cerând aplicarea generală, pretutindenea a motivelor naţionale, creând astfel un stil românesc. Dându-mi-se o bună ocazie în această privinţă, cu ocaziunea construirii catedralei din Sibiu, am stăruit- în calitate de referent şi conducător al lucrărilor de pictură – pentru aplicarea cât mai bogată şi la ornarea îmbrăcămintelor (s.n.), acolo unde aceasta se potriveşte18. Ajuns episcop la Caransebeş din anul 1910, Elie Miron Cristea se arăta în continuare preocupat de valorile noastre identitare exprimate şi prin portul popular; în Pastorala Crăciunului anului 1914, îndemna, în condiţiile izbucnirii războiului, la „cruţare” (economii) şi să nu se lase frumosul veşmânt identitar: „Mai ales femeile să cruţe. Să lase toate cheltuielile de prisos. Să părăsească fuduliile, prada, mătăsurile, luxul precum şi rumenelele şi alte nimicuri pe care risipesc parale scumpe. Este un adevărat păcat strigător la cer ce fac azi multe femei din poporul nostru, mai ales cu îmbrăcămintea, cu portul”19. Miron Cristea reamintea faptul că ţărăncile realizau odinioară în gospodăria proprie veşmintele din in şi cânepă pentru întreaga familie, dar spre regretul său constata că ele „…îmbracă în locul sumanelor de iarnă cum se purtau în vechime, tot felul de zdrenţe – zise domneşti – cu care îşi corcesc portul pe jumătate ţărănesc. Şi ştiu că haină de iarnă mai frumoasă nu există în toată lumea ca d[e] e[xemplu] şuba albă cea lungă, făcută la sate, după un croi anumit din lână albă şi tivită la mâneci şi pe margini cu figuri frumoase de sărad negru…”. Episcoul Cristea dădea ca exemplu atitudinea mamei sale: „Mama, – că-i mamă de episcop – încă poartă Vezi Marc 1997, p. 281–291. Vezi Plămădeală 1984, p. 399–404. 16 Ibidem 17 Cristea 1905. 18 Şandru, Borda 1998, p. 73. 19 Plămădeală 1986, p. 155. 14 15

— 458 —

CULTURA POPULARĂ IDENTITARĂ ÎN DISCURSUL CLERICAL TRANSILVAN

albituri din cânepă şi in, semănate de ea însăşi şi lucrate acasă. De ce n-ar putea purta toate ţărăncile noastre tot aşa, iară banii – câştigaţi de bărbat să-i cruţe, să-i pună deoparte şi să-i folosească pentru a spori moşia, sau a-şi creşte copilaşii?”20 Preocupat mereu de soarta economică a ţăranului şi în calitatea sa de mitropolit primat din 1919, sta‑ bilit la Bucureşti, Miron Cristea s-a implicat în Senat pentru promovarea unor legi fundamentale în dome‑ niul agrar. La votarea Legii islazurilor comunale din august 1920, spre exemplu, luând cuvântul în senat arăta că aceasta era chemată „…să întărească viaţa materială a grosului neamului nostru, a vrednicilor noştri ţărani din care ne tragem în cele din urmă şi noi, ceea ce înseamnă un pas epocal înainte spre binele ţării şi al cetăţenilor ei…Eu în calitatea mea de Mitropolit al ţării, ca fiu de ţăran (s.n.), ca şef al clerului şi al bisericii noastre, în numele conducătorilor fireşti ai acestor ţărani, exprim …mulţumita mea pentru această lege „, deşi recunoştea că „…viitorul va arăta întrucât unele dispoziţii din această lege nu corespund idealului, dar atunci şi noi, şi urmaşii noştri vor avea aceiaşi dragoste faţă de ţărani”21. În acelaşi spirit, cu prilejul votării Legii agrare din 1921, Miron Cristea, prin luarea de cuvânt în Senat, arăta că „În aceste istorice şi epocale clipe, nimeni dintre cetăţenii României întregite nu simte în adâncul sufletului său o mai îndreptăţită bucurie decât banca vlădicilor, noi părinţii sufleteşti ai poporului din această ţară …epocala dreptate ce se face ţăranului român prin legea pe care am votat-o astăzi... căci pământul, glia strămoşească...ajunge în mâna acelora cari, cu sudoarea feţii şi cu braţele lor au muncit-o şi o vor munci şi pe viitor...Odată cu rezolvarea acestei chestiuni se rezolvă în parte şi chestiunea culturală şi chestiunea igienei şi chestiunea ridicării ţăranului nostru din toate punctele de vedere”22. Miron Cristea avea convingerea că negreşit „...dacă ţăranul îşi va munci glia sa proprie, o va munci din toată inima şi cu tot sufletul, ceea ce însemnează că va produce mai mult şi astfel el se va hrăni mai bine şi va avea mijloace a se cultiva mai bine, a-şi da copiii la şcoală, va avea locuinţă mai bună, a-şi face clădiri mai economice, cu un cuvânt el se va ridica din toate punctele de vedere, ceea ce va fi identic cu ridicarea ţării (s.n.)”. Patriarhul încheia cu convingerea că prin legea agrară „...am făcut un lucru aşa însemnat ca biruinţa ce ne-a dat între‑ girea neamului. Vitejia românilor a pus hotarele ţării; această lege va întări talpa ţării care este ţăranul nostru (s.n.)”23. A fost însă prea optimist, istoria dovedind că el însuşi va trebui să intervină deseori cu interpelări în parlament pentru rezolvarea a numeroase probleme, pentru grăbirea încheierii unor procese cu tergiver‑ sări abuzive ale acestora, mai ales din partea vechilor proprietari ai regimului austro-ungar, ce se împotri‑ veau vehement, încă în anii ’30 ai secolului trecut, împroprietării ţăranilor români din Transilvania unită cu România Vechiului Regat, inclusiv a celor din zona Topliţei Mureşului Superior (temă de istorie socială şi juridică abordată în câteva studii publicate)24. Cu toate acestea, gândirea lui Miron Cristea era una raţională, adaptată provocărilor contemporane‑ ităţii sale. Astfel, într-una din cuvântările sale atrăgea atenţia a nu se cădea în extrema cealaltă, să fie încu‑ rajată şi industria ţării, pentru că „oricât farmec şi poezie ar avea un trai patriarhal şi primitiv al poporului nostru agricultor, oricâte avantagii de ordin mai mult economic ar oferi o industrie casnică – împreunată cu ocupaţii serioase, mai ales în timpul iernii etc., totuşi ar fi fatal pentru ţară şi popor dacă aceste caracteristici etnice, indicate de mine, ar împiedica şi pe viitor pe fruntaşii claselor noastre sociale a da o specială atenţie industriei, ale cărei producte le desface comerţul. Poporul român – deşi arată un pic progres şi în aceste privinţe, are trebuinţă de speciale şi statornice îndrumări şi chiar de sprijin” deoarece, totuşi „industria este motorul puternic al progresului obştesc”25. Chiar dacă nutrea această convingere, reamintim faptul că la fiecare înaintare în ierarhia bisericească, Miron Cristea a ţinut să invoce aproape obsesiv originea sa ţărănească. Reamintim că odată cu alegerea sa 22 23 24 25 20 21

Ibidem, p. 156. Cuvântări…, 1923, p. 314. Ibidem, p. 335. Ibidem, p. 337. Vezi Marc 2008, p. 136–154; Idem 2009, p. 91–110; Idem 2010, p. 245–259. Plămădeală 1987, p. 86–87. — 459 —

DOREL MARC

ca mitropolit primat, profund marcat de importanţa momentului, Miron Cristea mărturisea: „Cum s-ar şi putea, să nu fiu emoţionat, când pe mine – smeritul fiul al unei modeste dar cinstite familii de ţărani din Ardeal (s.n.) – glasul aproape unanim al celei dintâi adunări naţionale a României întregite mă ridică la cea mai mare dignitate ierarhică, ce o poate oferi poporul român peste tot unui fiu ales al său...”26. Iar la alegerea sa ca prim patriarh avea să mărturisească la fel de emoţionat: „...Cât mă priveşte pe mine per‑ sonal, mulţumesc prea milostivului Dumnezeu că din simplu fiu de ţăran (s.n.), pe care l-a botezat un simplu cioban, ce-şi păştea imensele sale turme prin munţii Moldovei, nu tocmai departe de satul meu natal, de Topliţa Română, m-a ridicat la cea mai înaltă treaptă bisericească, la care poate ajunge un om pământean. Închinându-mă acest cioban la sfânta icoană, m-a menit să devin şi eu păstor cu turmă mare, şi iată că am devenit azi păstorul Neamului”27. Marele savant Nicolae Iorga – un colaborator de seamă, pe care l-a cunoscut prima oară cu ocazia călătoriilor acestuia pentru documentare în Ardeal, la începutul secolului XX – într-o telegramă de felici‑ tare trimisă în 1938, ţinea să amintească el însuşi obârşia ţărănească a lui Miron Cristea: „Primului Patriarh român, mlădiţă a nobilei ţărănimi ardelene (s.n.), păstor şi sfătuitor de coroană, îi urez încă mulţi ani de minte ageră şi de înţelepciune”28. Din nefericire, în anul care urma, în împrejurări destul de complicate şi insuficient lămurite până astăzi, primul nostru patriarh, a plecat la cele veşnice, după o viaţă dăruită în mod exemplar Bisericii, cauzei naţionale, culturii româneşti. Deşi avea pregătită o criptă în Mănăstirea „Sf. Ilie” din Topliţa, ctitorie a sa, fiind primul patriarh al românilor, a fost înmormântat în catedrala patriarhală din Bucureşti, nu a fost îngropat conform dorinţei sale iniţiale, în grădina satului său natal. În locul său la mănăstirea topliţeană însă îşi dorm somnul de veci părinţii şi nepotul acestuia, episcopul Emilian Antal. Sugestivă pentru prezentarea noastră este şi inscripţia de pe acest mormânt al părinţilor înaltului ierarh: „Sub această lespede odihnesc în Domnul fruntaşii ţărani George Cristea (1830–1924) şi Domniţa, născută Coman (1842–1924), neuitaţi părinţi ai Înalt Preasfinţiei Sale Miron, întâiul Patriarh al României, trecuţi la cele veşnice după fericita lor viaţă casnică de 65 ani, rodnică în fapte bune pentru Familie, Biserică şi Neam”. Putem susţine, în încheiere, că aceste trei valori de referinţă, aceste repere, înţelese totodată ca adevărate instituţii fundamentale ale devenirii noastre, regăsite consecvent în discursul său public, au jalonat întreaga existenţă a marelui ierarh originar din Transilvania Mureşului Superior. BI BLIO GRA FIE Fond arhivistic: D.A.N.S. – Direcţia Arhivelor Naţionale Sibiu, Fondul ASTRA, Sibiu, dosar nr. 837–1903. Cărţi, studii, articole: Cristea, Elie, Proverbe, maxime, asemănări şi idiotisme – colectate din graiul românilor din Transilvania şi Ungaria, Tiparul Tipografiei Archidiecezane, Sibiu, 1901. Cristea, Elie Miron, Iconografia şi întocmirile din interiorul bisericii răsăritene, Sibiu, 1905. Cuvântări ţinute de Înaltpreasfiinţia Sa Domnul Domn dr. Miron Cristea Mitropolit Primat al României, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1923. Datcu, Iordan; Stroiescu, S.C., Dicţionarul folcloriştilor. Folclorul literar românesc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979. Marc, Dorel „Activitatea lui Elie Miron Cristea pe tărâmul Astrei”, în Angvstia, nr.2, 1997, Sf. Gheorghe, p. 281–291. Idem, „Restituiri ale valorilor patrimoniului etnologic imaterial: proverbele şi zicătoarele culese de Elie (Miron) Cristea din Topliţa Română”, în Studii şi comunicări de etnologie, Academia Română, Institutul de cercetări socio-umane Sibiu, Tomul XXIV, 2010, p. 59–72. Idem, „Din istoria economică a zonei Mureşului Superior: manifestări ale opoziţiei minoritari-majoritari în înfăptuiriea reformei agrare din 1921”, în anuarul Partide politice şi minorităţi naţionale din România în sec. XX, al Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu, Facultatea de Istorie Patrimoniu „N. Lupu”, volumul III, Sibiu, 2008, p. 136–154. Cuvântări…, p. 54. Şandru, Borda 1998, p. 154–155. 28 Plămădeală 1987, p. 207 26

— 460 —

CULTURA POPULARĂ IDENTITARĂ ÎN DISCURSUL CLERICAL TRANSILVAN

Idem, „Probleme privind înfăptuirea reformei agrare din 1921 în zona Mureşului Superior. Situaţia din comunele Topliţa Română, Gălăuţaş, Sărmaş şi Subcetate”, în Marsia XXIX, Istorie, 2009, Tg. Mureş, p. 91–110. Idem, „Probleme privind istoricul aplicării reformei agrare din 1921 în comuna Topliţa. Dificultăţi în procesul restituirii şi împroprietăririi cu loturi de teren pentru case”, în Ana Grama, cercetător, etnomuzeograf şi arhivist la 70 de ani, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2010, seria «Profesioniştii noştri», 1, p. 245–259. Plămădeală, Antonie, Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867–1918) – după documente, acte și corespondențe rămase de la Elie Miron Cristea, Sibiu, 1986. Idem, Pagini dintr-o arhivă inedită, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984 . Idem, Contribuţii istorice privind perioada 1918–1939- Elie Miron Cristea-documente, însemnări şi corespondenţe, Sibiu, 1987. Şandru, Ilie; Borda, Valentin (colab. Marc Dorel; Lăcătuşu Ioan), Un nume pentru istorie-Patriarhul Elie Miron Cristea, Casa de Editură Petru Maior, Tg. Mureş, 1998. Periodice: „Telegraful Român”, nr. 119, 120, 121 din 1897. „Luceafărul”, nr. 10, 1910.

— 461 —

FOTOGRAFIA DE MORMÂNT – PROLEGOMENE LA O ANTROPOLOGIE VIZUALĂ A MORŢII CORINA BEJINARIU*

TOMB PHOTOGRAPHY – AN INTRODUCTION TO A VISUAL ANTHROPOLOGY OF DEATH ABSTRACT: The present study presents the results of a research carried out through September-November 2014 in 14 rural cemeteries and 5 urban cemeteries, all from Sălaj county. The research took into consideration two elements, and our analysis focused primarily on the first one; thus we have photographed all funerary monuments which had a ceramic photography attached and respectively those which had a funerary epitaph. During the analysis of the obtained material we proceeded to a summary incursion in the history of photography, with special reference to what postmortem Victorian photography meant, exemplifying the differences from the scenery of funerary photography due to the diversity of different cultural models. Also we presented three perspectives to the approach of the motifs of using tomb photography: the social-identity approach, the pragmaticcommercial approach, the metaphysical approach. A first conclusion proposed by us is that now-a-days, tomb-photography is a „construction”, resulted after a symbolic negotiation between the one who orders it (and benefits of it) and the one who executes it (the one who provides the funerary service). The paper is only an introduction of a wider, more ample visual funerary anthropological endeavor, which will include in the future the analysis of funerary photographs from family albums and those associated to the obituary and commemoration ones.

REZUMAT: Materialul prezintă rezultatele cercetărilor efectuate în perioada septembrie-noiembrie 2014 în 14 cimitire rurale şi 5 cimitire urbane, toate din judeţul Sălaj. Cercetarea a avut în vedere două elemente, iar analiza noastră a vizat primul dintre acestea; astfel, am fotografiat toate monumentele funerare care aveau ataşată fotografie ceramică, respectiv pe cele care conţineau epitafe funerare. În analiza materialului obţinut am procedat la o incursiune sintetică în istoricul fotografiei, cu referire specială la ce a însemnat fotografia post-mortem de factură victoriană, exemplificând şi diferenţele din scenografia fotografiei funerare datorate diversităţii modelelor culturale. De asemenea, am prezentat trei perspective de abordare a motivelor utilizării fotografiei de mormânt: abordarea social-identitară, pragmatic-comercială, abordarea metafizică. O primă concluzie propusă de noi este aceea că, actualmente, fotografia de mormânt este o „construcţie”, rezultată în urma unei negocieri simbolice între cel care o comandă (şi beneficiază de ea) şi cel care o execută (prestatorul de servicii funebre). Articolul este doar o introducere la un demers mai amplu de antropologie vizuală funerară, care va include, în viitor şi analiza fotografiilor funerare din albumul de familie, precum şi a celor asociate anunţurilor de deces şi a celor de comemorare.

KEYWORDS: Death; Post-mortem photography; ceramic photography; cemetery; funerary monument; memory; commemoration.

CUVINTE-CHEIE: moarte, fotografie post-mortem, fotografie ceramică, cimitir, monument funerar, amintire, comemorare.

Despre fotografie s-a considerat că ar fi cea mai „radicală descoperire” ea fiind, în acelaşi timp, meserie, artă, categorie filosofică, „miracol divin sau diabolic”, dovadă existenţială şi probă penală. Trebuie * Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău

CORINA BEJINARIU

remarcat faptul că încă de la începutul secolului XX fotografia a devenit pentru familie instrumentul primar de auto-cunoaştere şi auto-reprezentare, prin care memoria este perpetuată, prin care este spusă povestea familiei. Fotografia s-a afirmat ca o parte inextricabilă a riturilor de trecere moderne, fiind instrumentul esenţial al istoriei personale (biografiei individuale) şi oferind contextul pentru documentarea şi păstrarea lor în memorie. În literatura de specialitate fotografia a fost frecvent asociată cu moartea, întrucât, dincolo de faptul că ea readuce în memorie amintirile şi trecutul prin reprezentarea vizuală a trecerii timpului, fotografia se con‑ stituie şi ca „obiect melancolic” al pierderii, care ne reaminteşte de mortalitatea noastră1. De altfel, Susan Sontag, în celebrul său studiu dedicat fotografiei2 considera fotografiile ca veritabile memento mori, în timp ce Roland Barthes arăta că efectul scandalos al fotografiei constă în faptul că moartea este implicită fiecărei fotografii. În viziunea lui Barthes paradoxul fotografiei este legat de faptul că ea reproduce la infinit ceea ce în realitate s-a întâmplat o singură dată3, mediind astfel, la un moment dat, un rit familial de comemo‑ rare. Chiar dacă este proba irefutabilă a trecerii timpului, devenind argumentul fragilităţii condiţiei noastre, este însă unanim acceptată interpretarea potrivit căreia fotografia reflectă, în cel mai înalt grad, dorinţa de imortalitate, sau teama de a fi uitat, a individului. Dincolo de toate valenţele sale, fotografia rămâne dovada incontestabilă a unei existenţe ce nu trebuie să treacă în uitare (aceasta fiind adevărata moarte); dimpotrivă, actualmente, preocuparea pentru imaginarea şi performarea unor practici de „reţinere” a celui dispărut pare să fie tot mai febrilă, deşi principiul atitudinal bazat pe sintagma „ca şi cum ar fi viu” a fost prezent, în soci‑ etatea occidentală, încă din secolul al XIX-lea. În acest context, ne referim la fotografia post-mortem, care a funcţionat ca o veritabilă tradiţie vizuală populară în secolul al XIX-lea, în America de Nord şi Europa Occidentală. După 1840, după inventarea dagherotipului, a face fotografie decedatului, ca o formă de adio a familiei, a devenit o practică populară a doliului şi comemorării. Fotografia se va substitui treptat vechilor modalităţi de securizare a memoriei decedatului, respectiv picturilor/portretelor postume şi măştilor funerare4. La câteva decenii de la inventare, utilizatorii dagherotipului recomandau adoptarea unor poziţii naturale pentru defuncţi: bebeluşii erau puşi în cărucioare, copiii aşezaţi în poalele mamelor sau cu jucăria preferată, iar adulţii stând în fotolii. Corpul mort a devenit astfel un model disponibil pentru fotografii şi o imagine preţioasă pentru clienţi, fiind acceptat ca valoare nominală, cu sau fără recuzită5. Dar, dincolo de accepţiunea, evidentă şi intens vehiculată, a fotografiei ca formă de securizare a memoriei defunctului, scenografia specifică este o construcţie culturală, determinată de nevoile familei, de maniera în care membri acesteia doresc să-şi amintească persoana decedată. Ca ultimă fotografie, în unele cazuri chiar singura, fotografia post-mortem s-a dovedit crucială, determinând modul în care supravieţu‑ itorii îşi vor aminti decedatul după dispariţia acestuia; trecutul este rememorat prin aceste imagini, aşa cum defunctul este rememorat prin trăsăturile sale6. Din această perspectivă, devine acceptabilă icono‑ grafia fotografiei post-mortem victoriene, în care reprezentarea defunctului redă aparenţa vitalităţii. Sigur, cadavrul aparent însufleţit este, practic, o prezenţă care sugerează, deja, o absenţă (deplin instalată după funeralii). Sintetic vorbind, fotografia post-mortem a servit câtorva scopuri evidente: a fost un mod de consolare a îndoliaţilor, o modalitate de a împărtăşi imaginea şi detaliile morţii celui drag cu aceia care nu au fost prezenţi în ultimele clipe, un anumit mod de a păstra în memorie decesul7. La o privire rapidă asupra conţinutului oricărui album/sertar cu poze de familie, în special a celor realizate în a doua jumătate a secolului XX, se poate observa existenţa unui scenariu în înregistrarea vizuală a riturilor de trecere, compus după formula”persoana+simbolul trecerii către un nou statut”. În acord cu Ayterniz, 2013, p. 322 Sontag, 2014 3 Barthes, 2005, p. 12 4 Aytemiz, 2013, p. 322 5 Quigley, 1996 6 Aytemiz, 2013, p. 333 7 Hannavy, 2008, p. 1164 1 2

— 464 —

FOTOGRAFIA DE MORMÂNT – PROLEGOMENE LA O ANTROPOLOGIE VIZUALĂ A MORŢII

acest model, fotografia funerară din albumul de familie va include persoana defunctului, dar şi elementele de simbol: sicriul, florile, coroanele (atribute ale funerarului). Dincolo de anumite standardizări ce au func‑ ţionat în perioade de timp determinate, scenariul reprezentării vizuale a funerarului are însă o importantă condiţionare culturală, imaginea decedatului răspunzând unor canoane iconografice diferenţiate. Dacă fotografiile post-mortem victoriene s-au dovedit a fi eufemisme vizuale în care decesul este intuibil prin anumite simboluri (vază cu flori, masă cu scrisori, ceas, recipient medical), în scopul facili‑ tării travaliului de doliu, iconografia fotografiei funerare diferă în cazul altor modele culturale. Astfel, într-o lucrare consacrată unei analize antropologice a culturii ruse de după colapsul comunismului, se menţio‑ nează că „fotografia post-mortem din Rusia anilor 1900 diferă de cea din Occident, întrucât Rusia nu avea obiceiul să fotografieze mortul ca şi cum ar fi viu, aşa cum se obişnuia în Europa Occidentală și America secolului XIX”8. Canonul rus al fotografiei funerare a inclus, din start, elementele ce definesc, fără ambi‑ guitate, situaţia reprezentată: sicriul (sau o parte a acestuia), giulgiul, crucea, florile, etc. Imaginea deceda‑ tului în sicriul său (parte a scenariului iconografic specific fotografiei post-mortem din cultura rusă) va face carieră în secolul XX, mai ales după „democratizarea” accesului la fotografie şi apariţia fotografului amator (actor al anturajului şi cortegiului funerar). Pentru a surprinde diferenţele mentalitare, autorii analizei au reprodus inclusiv discuţiile utilizato‑ rilor unui blog consacrat fotografiei post-mortem, opinia generală asupra celor două canoane iconografice fiind aceea că „a fotografia o persoană decedată ca o persoană decedată este <uman>, invers este o bătaie de joc”. Se apreciază că există o limită de acceptabilitate în fotografie, iar imaginea defunctului în sicriul său nu violentează, în timp ce fotografia post-mortem occidentală şochează9. Paradoxal, deşi prin sceno‑ grafia epocii victoriene s-a considerat că fotografia a devenit, pentru Occident, un instrument de facilitare a „jelirii”, de cealaltă parte i se reproşează tocmai blocajul acceptării pierderii persoanei dragi. Proliferarea fotografiei asociată contextelor funerare, devenită apanajul fotografului amator în a doua jumătate a secolului XX, descrie un proces de focusare a culturii contemporane (nu doar a celei ruse) pe istoria personală; din această perspectivă, ritualul nu rămâne doar un eveniment care se repetă în viaţa colectivităţii, reproducându-şi constant structura, ci devine şi un reper în biografia individuală, ce trebuie rememorat şi împărtăşit. Autorii studiului sesizează însă un interesant paradox al fotografiei amatorului: destinată să înregistreze detaliile din biografia individului, în fapt ea înregistrează caracteristici generale şi standardizate, facilitând incursiunea în viaţa individului, adaptată unui scenariu „corect”. Astfel, fotografia funerară intră într-o ordine a istoriei personale, certificând încheierea „călătoriei vieţii” într-o manieră ce corespunde normei. Mai mult decât atât, ea devine etapa finală şi în atingerea unui nou statut al deceda‑ tului: îl transferă din viaţă în moarte, nu doar la nivelul realităţii fizice (întrupate), ci şi la nivelul memoriei10. Literatura de specialitate arată că diferenţele de scenografie par să fie determinate şi social, în funcţie de statutul şi puterea financiară a indivizilor. Astfel, într-o analiză a valorizărilor moderne asociate corpului şi morţii din societatea suedeză, se arată că reprezentarea defunctului pe patul său, ori în poziţie şezândă într-o cameră decorată, rămâne apanajul regalităţii şi a clasei de mijloc, până aproape de jumătatea seco‑ lului XX, cei săraci fiind înfăţişaţi în sicriu11. Iniţiată în 1859, la moartea regelui Oskar I12, fotografia postmortem s-a generalizat în a doua jumătate a secolului XIX la nivelul clasei de mijloc, pătrunzând chiar şi în mediile rurale prin intermediul fotografilor ce şi-au mutat afacerile în oraşele mici. Întrucât a apărut ca un substitut al portretului pictat, generalizându-se datorită costurilor tot mai accesibile, fotografia a dat posibi‑ Baiburin, Kelly, Vakhtin, 2012, p. 198 Ibidem, p. 198. Unul dintre comentarii consemnează faptul că semnatarul a văzut fotografii cu copii morţi, ce aveau ochii deschişi, ţinuţi în braţe de părinţi şi mărturiseşte că i s-a părut terifiant şi înfricoşător să-i privească; consideră că atunci când priveşti un copil în sicriu „raţiunea ta acceptă, în măsura în care poate fi acceptată moartea unui copil”; op. cit., p. 199 10 Ibidem, p. 200 11 Âhrrén, 2009, p. 103 12 Potrivit studiului citat, văduva regelui a distribuit copii ale fotografiei post-mortem copiiilor, unii dintre ei expunând această imagine chiar deasupra patului lor; Ibidem, p. 102 8 9

— 465 —

CORINA BEJINARIU

litatea familiilor, care nu-şi permiteau serviciile unui artist, salvării şi „savurării” imaginii fiinţei iubite, care urmează să iasă din viaţa lor pentru totdeauna13. Revenind la chestiunea condiţionării culturale a valenţelor fotografiei asociate contextelor funerare, am întâlnit în literatura de specialitate un studiu extrem de interesant privind „utilizările magice ale fotogra‑ fiei”. Materialul face referire la practica „retuşării morţilor” atestată actualmente în Mongolia14, unde foto‑ grafia are o utilitate socială fiind comandată, difuzată, schimbată, expusă și „comentată”. În egală măsură, ea are şi o valenţă cosmologică, întrucât se confecţionează un portret funerar (prin retuşarea unei fotografii identitare) care este purtat, în timpul funeraliilor, în fruntea cortegiului de către un copil, fiind apoi depus la locuinţa defunctului şi făcând obiectul unor practici devoţionale (ofrande alimentare şi bahice)15. Astfel, fotografia îşi păstreaz ă dimensiunea magică, devenind un fel de „dublu” care permite defunctului să benefi‑ cieze periodic de „darurile” familiei. Maniera de realizare a potretului funerar arată însă că, prin intervenţia comanditarului, se modifică parţial valoarea iconică a imaginii, păstrând intactă valoarea sa indexicală. Retuşurile operează la nivelul elementelor de fundal, respectiv la nivelul însemnelor exterioare (vestimen‑ taţie). Fără a afecta în mod hotârător elementul de maximă identitate – faţa – retuşurile presupun inter‑ venţii (actualmente în Photoshop) asupra coafurii, corectarea expresiei, ştergerea imperfecţiunilor, etc., dar şi adăugarea unor elemente de prestigiu (precum medaliile). Este însă evident că un asemenea proces de „fabricare” a portretului funerar permite transformarea defunctului în altceva, deschide o breşă în forţa de evidenţă a fotografiei, facând din „ceva ce este” „ceva ce devine”16. Autorul studiului menţionat consideră fabricarea portretului funerar ca fiind o etapă a unui proces de ancestralizare, care se finalizează odată cu parcurgerea riturilor de doliu, la 49 de zile după funeralii. Acesta este momentul când are loc ultima ofrandă alimentară (comensualitate) destinată direct defunctului, devenit apoi membru al grupului strămoşilor, de la care se aşteaptă asigurarea prosperităţii comunităţii. Nu întâmplător am ales să exemplificăm contextualizarea culturală a fotografiei funerare prin această practică a portretului „retuşat”, întrucât această nevoie a reconstrucţiei vizuale în domeniul funerarului se inserează tot mai mult şi în spaţiul românesc, aşa cum vom vedea din analiza consacrată fotografiei de pe însemnele de mormânt. Identitatea cimiterială. Fotografia de pe însemnele de mormânt Pentru spaţiul românesc chestiunea fotografiei post-mortem nu a făcut obiectul unor analize retros‑ pective punctuale, ceea ce nu înseamnă că este imposibilă recuperarea unei istorii, cel puţin a fotografiei asociată contextelor funerare. Chiar dacă nu a cunoscut gradul de proliferare din mediile occidentale ale celei de a doua jumătăţi a secolului XIX, este greu de crezut că fotografia post-mortem, în scenografia sa „morbidă” de inspiraţie victoriană, nu apare şi în spaţiul românesc, cu deosebire în Transilvania. Deşi în acest moment investigarea trecutului acestui tip de imagine rămâne o temă de viitor pentru un demers mai amplu de antropologie vizuală a funerarului, putem aminti identificarea unei astfel de fotografii de către o jurnalistă într-un muzeu sătesc, organizat la şcoala din Viişoara (jud.Vrancea). Beneficiind de explicaţiile profesorului care a realizat respectivul muzeu istorico-etnografic, jurnalista a aflat că într-una dintre foto‑ grafiile de familie expuse este surprinsă bunica acestuia, alături de copilul ei mort, dar fotografiat „ca şi cum ar fi viu”17. Autoarea menţionează curiozitatea şi încercările sale de documentare a subiectului, care nu au condus însă spre informaţii concludente, sigur, investigarea fiind una de tip jurnalistic şi nu ştiinţific. Este importantă însă informaţia, precum şi datarea fotografiei, aşa cum la fel de importantă ni se pare semnalarea 15 16 17 13 14

Quigley, 1996, cap. The Photographed corpse Delaplace, http://terrain.revues.org/15390 Ibidem Ibidem Ciobotaru Balion, 2014. Fără explicaţiile profesorului fotografia ar fi fost considerată doar una de familie, copila fiind redată cu ochii larg deschişi. — 466 —

FOTOGRAFIA DE MORMÂNT – PROLEGOMENE LA O ANTROPOLOGIE VIZUALĂ A MORŢII

autoarei privind disputa stârnită în anul 2013 de gestul unei clujence, care şi-a postat pe pagina de facebook fotografii cu fiica moartă, îmbrăcată în mireasă şi aşezată în sicriu (alături de cele care o reprezintă în viaţă). Scandalizarea mass-mediei în raport cu un asemenea gest arată că fotografia funerară rămâne subordonată rigorilor intimizării, în spaţiul românesc ea nu este niciodată expusă/socializată (asemeni fotografiilor nup‑ ţiale, de pildă), fiind o fotografie de sertar (în mediul rural) sau de album (în urban). Un reper al istoriei fotografiei funerare îl regăsim în primul volum al colecţiei de fotografie Costică Acsinte (Foto Spendid. Volumul I „Viaţa socială”), în seria imaginilor reproduse apărând şi unele realizate la înmormântări, după scenariul clasic al defunctului aşezat în sicriu18. Una dintre aceste fotografii este reali‑ zată în 1937, elementul de datare constituindu-l anul inscripţionat pe crucea aşezată lângă sicriul deschis, în jurul căruia este grupată întreaga familie, defunctul fiind un copil. Fotografii cu un scenariu similar şi tot de la înmormântarea unor copii, au fost realizate în anii 1938 şi 1945, conform datelor inscripţionate pe sicriu. Etapizarea ritualisticii funebre este surprinsă la nivel vizual prin imagini realizate în anumite sec‑ venţe ale ceremonialului, o astfel de fotografie fiind cea de la priveghiul unui defunct adult, fără elemente de datare. Deşi un important număr de instantanee sunt axate asupra familiei, unele surprinzând exclusiv mama şi copilul, nu putem susţine că vreuna aparţine genului post-mortem, neexistând elemente clare de identificare în acest sens. O explicaţie ar putea fi legată de faptul că Acsinte a lucrat, vreme de vreo trei decenii în micul târg Slobozia, iar o bună parte din colecţia lui conţine fotografii ale oamenilor cu posibili‑ tăţi financiare reduse, prea puţine imagini fiind realizate în studio şi extrem de puţine consacrate subiectului morţii. Pe de altă parte, pentru perioada în care sunt realizate (după 1930) vorbim de disoluţia fotografiei post-mortem de inspiraţie victoriană, considerată, tot mai mult, ca fiind prea morbidă. În absenţa unor abordări teoretice cu privire la situaţia fotografiei post-mortem în spaţiul românesc, ne vom referi, în cele ce urmează, la un alt segment, extrem de fertil, de altfel, ce configurează dimensiunea vizuală a morţii. Astfel, în urma cercetării detaliate a 5 cimitire urbane şi 14 cimitire rurale din judeţul Sălaj, putem formula câteva observaţii de etapă privind funcţionalitatea şi semantica uneia dintre categoriile vizuale ale funerarului, respectiv fotografia identitară de pe însemnele de mormânt. Este doar unul dintre cele trei segmente ce articulează valorificarea fotografiei în context funerar; într-o analiză de profunzime, alături de această categorie, se impune investigarea fotografiei funerare ca şi componentă a istoriei vizuale a familiei, respectiv analiza fotografiei asociată anunţurilor de deces şi anunţurilor comemorative. Dacă ultimele două aspecte vor face obiectul unor cercetări de perspectivă, sertarul cu fotografiile de familie fiind zona cea mai delicată şi dificil de abordat, în prezentul demers ne vom limita la câteva consideraţii despre ceea ce generic putem numi „cimitirul şi fotografiile sale”. În „aventura” noastră am avut în vedere, în permanenţă, excelenta lecţie pe care ţi-o oferă retorica cimiterială, prin profunzimea epitafului funerar; credem că nimic nu poate fi mai elocvent decât acest îndemn, prezent pe unul dintre monumentele fune‑ rare investigate: Tu acel ce-mi calci mormântul Nu fi mândru-n cimitir Eu aicea sunt acasă Tu eşti încă musafir.19 Într-o privire retrospectivă extrem de sintetică, fotografia funerară pe suport ceramic apare în Franţa, la jumătatea secolului XIX, şi cunoaşte perioada de maximă înflorire la începutul secolului XX, când este importată şi în America prin intermediul imigranţilor evrei, a celor din Italia şi estul Europei20. În societatea nord-americană tehnologia imprimării pe suport ceramic sau porţelean cunoaşte o dezvoltare semnifica‑ http://colectiacosticaacsinte.eu/blog/ Vezi fotografia nr. 1 20 Yalom, 2008, p. 20 18 19

— 467 —

CORINA BEJINARIU

tivă până la jumătatea secolului XX, când intră într-o disoluţie accentuată, pentru ca, actualmente, să revină în preferinţe, mai ales pentru situaţiile de maxim dramatism (defuncţi copii şi tineri). În literatura de spe‑ cialitate subiectul fotografiei funerare/sepulcrale, ca tematică exclusivă, nu a fost abordat într-o manieră consistentă, pentru spaţiul nord-american fiind cunoscute două contribuţii semnificative: una dintre ele se referă la un cimitir evreiesc ortodox din Queens, construit în 1893 ( John Yang, Mount Zion: sepulcral portraits), iar cea de a doua analizează o colecţie de fotografii pe suport ceramic din California (R.W.Horne, L.Montanarelli, G.Link, Forgotten Faces: A Window In Our Immigrant Past). În ceea ce priveşte posibila relaţionare între fotografia post-mortem şi cea de mormânt, trebuie amintit faptul că deşi prima a căzut în dizgraţie, nu a eradicat fotografia sepulcrală în culturile care împărtăşesc forme şi practici de menţinere simbolică a morţilor în viaţă. În spaţiul românesc o foarte interesantă abordare a recursului la fotografia sepulcrală o întâlnim în documentarul După Fel şi Chip, realizat de Paula Oneţ în anul 201221, absolventă a Facultăţii de teatru şi televiziune din Cluj Napoca. Filmul are la bază o documentare a temei în câteva cimitire din nord-vestul României, şi urmăreşte modul în care aleg şi motivaţiile pe care le au locuitorii unui sat transilvănean, atunci cînd decid să aşeze pe monumentele lor funerare (pe care şi le ridică încă din timpul vieţii) anumite imagini, anumite fotografii. Chiar dacă materialul este, prin excelenţă, o abordare cinematografică a temei, este extrem de inspirată alegerea autoarei de a dezvolta subiectul prin vocea interlocutorilor, grupaţi în trei categorii (reprezentative, de altfel, pentru „acoperirea temei): aceiea care au deja o fotografie funerară, cei care au una, dar vor s-o schimbe cu o alta, mai apropiată de standardul comunității, și aceia care se pregă‑ tesc să-și facă una. Preocuparea pentru imaginea care va rămâne în memoria colectivă este reflectată atât în pregătirile făcute pentru realizarea fotografiei ce va fi imprimată pe suport ceramic, dar şi în cazurile, uneori ilare, de nemulţumire faţă de un asemenea produs realizat cu ceva vreme înainte, care nu ţine pasul cu apariţia noilor „mode”. Este relevant exemplul cuplului de bătrâni care doreau să înlocuiască o mai veche fotografie, realizată după o imagine surprinsă la logodna lor, care, nu doar că era uşor degradată, dar îi reprezenta în „întregime”. Se intenţiona înlocuirea cu o alta, care să fie asemănătoare cu a „vecinilor” din cimitir, beneficiari ai reprezentării de maximă actualitate (reprezentaţi până la bust), intrând şi ei, astfel, în „ordinea” dată de modelul majoritar. Aceeaşi preocupare este detectabilă şi în cazul celor nemulţumiţi de „produsul” realizat, care poate induce, peste timp, o impresie greşită privitorului străin de istoria comuni‑ tăţii22. Ni s-a părut interesantă maniera în care îşi pregăteşte fotografia sepulcrală personajul acompaniat în tot acest demers, care refuză să opteze pentru imprimarea unei imagini din tinereţe, apreciind că, în această eventualitate, nu ar mai fi recunoscut de comunitate şi păstrat în memoria acesteia. E un uşor paradox aici, întrucât am întâlnit în cimitire nu puţine cazuri în care fotografiile de pe cruce reproduc imagini de tinereţe ale „beneficiarilor” (decedaţi sau în viaţă), aşa cum şi analiza sintetică a fotografiilor asociate necroloagelor sau anunţurilor comemorative arată prezenţa unor asemenea instantanee. De altfel, chiar documentarul etnografic menţionat prezintă şi opţiunea unora dintre subiecţi pentru reproducerea unei fotografii de tinereţe, fie individuale, fie de cuplu, pentru cazurile în care există în arhiva personală asemenea imagini23. http://www.paulaonet.com/press-references.html Oneţ, 2012, p. 28. În lucrarea sa de licenţă tânăra cineastă ne descrie situaţia, surprinsă de altfel, în peliculă: „Sabina, în vârstă de 72 de ani, și-a pus poză pe piatra funerară de mai bine de 4 ani, după moartea soțului ei. Poza a fost făcută de propriul lor fiu, la aniversarea a 50 de ani de căsătorie, pe vremea în care toată familia știa că soțul ei, Culița, îşi trăiește ultimele clipe din viață. De-a lungul timpului, Sabina și-a exprimat de nenumărate ori nemulțumirea față de această fotografie de pe mormânt. Se pare că în timpul procesului de transformare în ceramică, fotografia a căpătat puternice accente de roșu, ceea ce o supăra în permanență pe Sabina. Conștientă de faptul că fotografia lor sepulcrală rămâne o amprentă în memoria colectivă a societății în care trăiește, Sabina crede că oamenii din sat (și cei care vor veni la mormântul lor în viitor) îi vor considera „doi bețivi”. Deși familia și cunoscuții știu că această afirmație este falsă, ea insistă în înlocuirea acestei fotografii cât încă mai este în viață”; 23 Ni s-a părut convingătoare motivaţia invocată de lelea Vitoria care, văduvă fiind, a ales o fotografie de cuplu din tinereţe spunând că „D-apoi că n-oi pune acolo una bătrână că suntem noi destui bătrâni…Poza asta îmi place mie cel mai mult, că așa suntem noi, mai tineri, mai frumoși…Ș-am și mărgele aici!”; Ibidem, p. 29 21 22

— 468 —

FOTOGRAFIA DE MORMÂNT – PROLEGOMENE LA O ANTROPOLOGIE VIZUALĂ A MORŢII

În acest stadiu incipient al abordării vizualului în domeniul funerar, nu ne hazardăm în a oferi o explicaţie cu pretenţii de absolută credibilitate, dar, mai ales pentru situaţia caracteristică celei de a doua jumătăţi a secolului XX, un argument ar fi accesul mai dificil la fotografie (sunt reproduse fie fotografii făcute pentru actele de identitate, fie realizate în anumite contexte ceremonial-festive). Apoi, frecvenţa mai mare a acestor cazuri în urban (constatată de noi în cercetările efectuate), poate fi explicată şi prin profilul anomic al comunităţii din oraş, unde preocuparea de a fi recunoscut la nivel colectiv poate să nu fie atât de pregnantă, nefiind, oricum, posibilă. Recursul la fotografii de tinereţe este motivat, de unii dintre interlo‑ cutorii tinerei cineaste, ca o nevoie de a fi mereu percepuţi „tineri şi frumoşi”, tinereţea veşnică fiind, astfel, expresia supremă a nemuririi. În esenţă, documentarul tinerei cineaste arată nevoia, constatată şi de noi în cercetările din teren, privind construcţia unei identităţi postume, fie de către aparţinători, fie, tot mai frec‑ vent, chiar de „beneficiarul” însemnului funerar. În cercetarea noastră am întâlnit o formă precursoare sau substitută fotografiei funerare ceramice; astfel, preponderent în cimitirele rurale, fără a exclude însă urbanul, am constatat prezenţa unor monu‑ mente cu locuri speciale pentru fotografie, unele păstrând fotografia afişată sub sticlă (foto 2 şi 3). Sigur că motivaţia financiară este cea mai la îndemână şi cea mai credibilă explicaţie, însă pentru demersul nostru este importantă nevoia pe care o descrie această formă adaptată de valorificare a fotografiei în context funerar. De altfel, şi pentru acest segment al vizualului funerar putem vorbi despre practici şi adaptări cultu‑ rale determinate de statut social, situaţie materială, vârstă, contextul decesului, credinţe, sistemul relaţiilor de rudenie, imagologia postexistenţei, etc. Extrem de ilustrativă ni se pare maniera în care se ritualistica funebră înglobează fotografia printr-un proces de transfer, operat la nivel simbolic şi pragmatic. Un ase‑ menea exemplu îl regăsim consemnat pentru anii ’80 ai secolului trecut în sudul Italiei, regiunea Calabria, unde exista obiceiul de a realiza monumentul funerar, prevăzut inclusiv cu fotografia ceramică, anterior decesului. Ceea ce particularizează cutuma (actualmente frecvent întâlnită şi în mediile urbane româneşti) este obiceiul de a acoperi fotografia cu un capac negru până la deces. Mai mult decât atât, negativul este păstrat cu grijă acasă, iar a descoperi imaginea unei persoane care încă trăieşte este un semn rău24. Evident, eficacitatea imaginii funcţionează şi invers, în sensul facilitării decesului pentru cei aflaţi într-o agonie pre‑ lungită şi chinuitoare; astfel, fie negativul se plasează după urechea agonizantului, fie se descoperă foto‑ grafia de la mormânt, operaţiuni ce trebuiesc îndeplinite obligatoriu de „cel cu care a împărţit patul şi alături de care va împărţi şi mormântul”25. În acelaşi context al mutaţiilor produse în ritualistica funebră prin inse‑ rarea fotografiei, merită consemnată şi interrelaţionarea dintre imagine şi epitaf, autorul studiului întâlnind formulări de genul: „Frumos aşa cum eşti în fotografie”. Această corespondenţă între fotografie şi epitaf certifică importanţa acordată monumentului funerar ca mediator dialogic (vom vedea în cele ce urmează), dar şi forţa imaginii funerare ca instrument şi referent al memoriei rituale. Fotografia asociată monumentelor funerare permite trei tipuri de abordări: – abordarea social-identitară – abordarea pragmatic-comercială – abordarea metafizică Dincolo de particularităţile perspectivelor de abordare, centrală rămâne ideea că, asemenea monu‑ mentului funerar, fotografia este un marker şi răspunde aceleiaşi nevoi de locuri sacre ale memoriei, unde ne întoarcem pentru a ne reînnoi legăturile cu cineva „plecat”, dar nu „uitat”. Şi tot asemenea însemnelor de mormânt, fotografia reflectă credinţele, valorile, speranţele, estetica şi tehnologia societăţilor cărora aparţine26.

Faeta, 1993 Ibidem 26 Yalom, 2008, p. 10 24 25

— 469 —

CORINA BEJINARIU

Abordarea social-identitară Prima concluzie a cercetării noastre arată frecvenţa net superioară a utilizării fotografiei sepulcrale în urban, sub influenţa căruia, de altfel, pătrunde şi în rural (simultan cu importul monumentelor). Această primă observaţie cantitativă ne trimite către ideea unui proces de personalizare/individualizare a morţii, în care fotografia funerară răspunde nevoii de ieşire din anonimatul uniformizant al cimitirului colectiv. Interpretarea în acest sens devine mai credibilă dacă ne raportăm la standardizarea monumentelor funerare (actualmente produse ale unei veritabile industrii), la lipsa lor de individualitate şi personalitate, context în care fotografia devine reperul central în procesul de „identificare” a defuncţilor sau viitorilor „locatari”. Funcţia de semnificare a defunctului se transferă oarecum dinspre semnul de mormânt, cel care afirmă, în principal, o identitate comunitară, spre fotografia funerară, cea care va asigura conservarea „cor‑ pului social” al defunctului. La fel ca și efigiile sau măştile mortuare, actualmente și fotografia se înscrie în seria reprezentărilor vizuale ce animă amintirea „corpului social” al defunctului; toate aceste elemente sunt locuri ale identificării ce „pun între paranteze” corpul natural, cremat sau descompus şi, astfel, maschează sau amână eventuala disoluţie a existenţei materiale27. În literatura de specialitate se apreciază că fotografia a devenit un „rit al vieţii de familie” din momentul în care industrializarea a determinat descompunerea fami‑ liei extinse multigeneraţionale28, iar funcţia de rememorare şi comemorare se restrânge la tot mai puțini actori și performeri. Fie că este individuală, sau de cuplu, fotografia ceramică dobândeşte rolul de fixare a istoriei, de reprezentare şi expunere socială29. Privite în ansamblu, fotografiile sepulcrale devin componentele unui „album de cimitir” sau a unei părţi de „comunitate”, care furnizează preţioase informaţii despre destin, epocă, modă, relaţii, preocupări şi pasiuni. Ele oferă importante grile de lectură antropologică şi străinului, trecătorului ocazional, celui care n-a fost contemporan cu vremurile în care au fost surprinse imaginile. Spre deosebire de sertarul cu fotografii, care este împărtăşit doar anturajului şi cunoscuţilor, „albumul de cimitir” oferă cea mai largă accesibilitate, expunerea publică a indivizilor (decedaţi sau nu) fiind maximă şi de lungă durată (potrivit garanţiilor oferite de firmele specializate). De remarcat faptul că fotografia funerară apare în contextul în care itemii mai vechi asociaţi însem‑ nului de mormânt vorbesc foarte puţin despre persoana defunctului; astfel, cele mai frecvente indicii ale identităţii sunt cele relaţionale (soţ, soţie, fiu, fiica, mamă, tată) şi, sporadic, cele profesionale (îndeosebi pentru cei cu studii superioare). În schimb, identitatea creştină este constant afirmată prin formulele, extrem de stereotipe, care însoţesc fişa de date („aici odihnesc, „aici aşteaptă învierea”). Apartenenţa religioasă nu este un criteriu care să condiţioneze recursul la utilizarea fotografiei sepulcrale; cercetarea noastră a vizat cimitire diferenţiate etnic şi religios (româneşti – ortodoxe, greco-catolice, maghiare – romano-catolice şi reformate) sau mixte, fotografia fiind întâlnită, sigur în proporţii diferite, în toate situaţiile menţionate. De altfel, proliferarea ei în spaţii geografice şi modele culturale diferite descrie un evident proces de globali‑ zare30, favorizat de profilul consumerist ale societăţii contemporane. Faptul că fotografia apare chiar şi în cazurile apartenenţei la sisteme religioase extrem de stricte, cum este, de pildă, situaţia surprinsă de Paula Oneţ în cimitirul evreiesc, arată că, uneori, recursul la o cutumă comunitară prevalează asupra canoanelor, iar recursul la fotografie se dovedeşte a fi rezultatul unei negocieri cu propria identitate culturală31. Întrebarea care se pune, pornind de la nevoia fotografiei de mormânt, este legată de noutatea pe care o aduce acest tip de imagine în funcţionalitatea mnemotehnică a însemnului funerar şi a mormântului. Hockey, Draper, 2005, p. 50 Ibidem. Subliniind faptul că fotografiile recuperează morţii, recreind în prezent identităţile lor sociale, studiul semnalează faptul că, în societăţile vestice, fotografiile de familie reprezentând cadavrul au devenit mai puţin frecvente, ele fiind „sechestrate” exclusiv de sistemele medicale şi juridice, ca „mărturii” ale patologiilor, violenţelor corporale sau actelor suicidare. 29 Oneţ, 2012, p. 33 30 Brooks, 2010, p. 32 31 Ibidem 27 28

— 470 —

FOTOGRAFIA DE MORMÂNT – PROLEGOMENE LA O ANTROPOLOGIE VIZUALĂ A MORŢII

Înainte de toate ea se dovedeşte singura capabilă să comunice, să transmită şi să conserve elementul de maximă identitate: faţa şi expresia. Fotografia funerară este, prin excelenţă, o fotografie centrată pe faţă şi nu pe ansamblul corpului, cazurile reprezentării individului/indivizilor în întregime fiind rare. Sigur că pentru această specificitate există o dublă explicaţie, una pragmatică, cealaltă simbolică: ante‑ rior epocii fotografiei digitale, imaginea reprodusă de firmele specializate este una care are la bază fotogra‑ fiile utilizate pentru documentele personale cu rol de identificare, sau pe cele care înregistrează participarea la riturile şi sărbătorile vieţii de familie. Ambele resorturi ţin însă, fără îndoială, de accesul la fotografie, care se democratizează odată cu apariţia statutului de „fotograf amator”. Relativa standardizare a fotogra‑ fiilor prin reproducerea imaginilor de „tip buletin” ţin de o anumită percepţie gravă a spaţiului sepulcral şi implicita sobrietate datorată acestuia, precum şi de tradiţionalismul principiului lui „aşa se face”. În special pentru mediul urban dorinţa de a depăşi tiparele tradiţionale devine tot mai manifestă, fiind reproduse, mai ales în cazul tinerilor, fotografii realizate în diferite contexte şi cu elemente de modernitate (telefoane mobile, ochelari de soare, etc) sau care indică anumite preferinţe (de ex.minge de fotbal). În plan simbolic, centrismul feţei se datorează primatului antropologic al acesteia, magistral analizat de David Le Breton în câteva din articolele sale. Considerând faţa drept „capitala” sentimentului identităţii umane şi privilegiul omului (Dumnezeu care este deasupra omului este” dincolo” de faţă), Le Breton arată că orice individ, chiar şi cel mai umil, îşi poartă faţa ca cel mai înalt semn al diferenţei sale. Aici se originează acel proces de personalizare a morţii tradus prin apariţia fotografiei pe monumentul funerar, amintit ante‑ rior. Potrivit lui Le Breton, în societatea noastră faţa şi atributele sexuale sunt, din punct de vedere social şi cultural, locurile cele mai investite, sunt polii sentimentului de identitate personală32. Într-o societate în care corpul este văzut ca o frontieră a identităţii, elementul care separă, dar, mai ales, diferenţiază de ceilalţi, faţa devine locul în care se înscrie unicitatea individului, zonă a recunoaşterii mutuale. Indubitabil că funcţia identitară nu se restrânge la planul individual; expuse în spaţii publice, por‑ tretele funerare menţin defunctul viu în memoria colectivă, fiind împărtăşite cu alţi membri ai familiei, prieteni sau chiar străini. Pe de altă parte, deşi le-am considerat ca expresii ale nevoii de personalizare prin ieşirea din anonimatul cimitirului colectiv, proliferarea fotografiei sepulcrale se poate datora şi spiritului gregar, plecând de la premisa că cimitirele oricum sunt locuri conservatoare, unde indivizii au tendinţa de a imita, replica ceea ce văd în jurul lor33. Puterea de contaminare a fotografiei de mormânt nu poate avea, din punctul nostru de vedere, doar un caracter formal, ci alegerea se face şi pentru că există o motivaţie perso‑ nală a acestei opţiuni. În mod similar şi respingerea fotografiei sepulcrale ca practică funerară are anumite raţiuni, dincolo de cele care ţin strict de aspectul financiar (deseori invocat însă în cercetarea noastră de teren, în mediul rural). În discuţiile cu interlocutorii noştri, cei care resping ideea fotografiei de mormânt consideră că amintirea celui decedat nu trebuie alimentată şi susţinută prin astfel de „substitute”, fiind sufi‑ cient să-l păstrezi în „mintea ta”. Dacă o astfel de motivaţie poate funcţiona pentru morţile „obişnuite”, adică „la termen”, situaţia consemnată la nivelul ruralului arată predilecţia de a uzita fotografia funerară în special pentru cazurile defuncţilor tineri. Explicaţia ţine, evident, de nevoia marcării contextului special al morţii, dar şi de nevoia „relaţionării” şi „comunicării” mai frecvente cu cel a cărui dispariţie rămâne inexplicabilă şi greu acceptabilă pentru rudele apropiate. Mai mult chiar, se constată o tendinţă, tot mai prezentă, de a suplimenta numărul imaginilor defunctului pe monumentul funerar, realizate chiar în maniere diferite (fotografie ceramică şi foto-gravură), situaţiile fiind exclusiv asociate cazurilor de moarte prematură (foto 4–5). În acelaşi context al valorizării ca marcă identitară consemnăm situaţiile în care fotografia funerară marchează un transfer paradoxal de simbolistică: uzitarea fotografiei de la nuntă ca suport sau reproducere exactă în imaginea de pe monumentul funerar (foto 6–7). Astfel, dincolo de identitatea individuală, în majo‑ ritatea situațiilor, fotografia funerară marchează o a doua identitate, respectiv identitatea de cuplu, imaginea Le Breton, 1995, p. 2 Brooks, 2010, p. 31

32 33

— 471 —

CORINA BEJINARIU

fiind realizată prin alăturarea fotografiilor individuale; în această situaţie vorbim practic de o reconstrucţie a realităţii fotografice generată de nevoia reprezentării vizuale a acelui „a fi împreună în moarte”, sugerat de monumentul funerar. De altfel, potenţialul de bază al fotografiei sepulcrale este tocmai acela de a asigura permanenţă proceselor de comemorare, ori imaginea de cuplu devine unicul mod prin care supravieţuitorii îşi vor reaminti, în timp, de „locatarii” mormântului. Abordarea pragmatic-comercială Deși Roland Barthes definea fotografia ca fiind „un real ce nu mai poate fi atins”, fotografia funerară rea‑ lizată pe suport ceramic contrazice o astfel de afirmaţie, în special în cazul fotografiei de cuplu, care presupune intervenția tehnică asupra imaginilor originale (aproape o re-unire laică a destinelor pentru postexistenţă). Efectul major (identitatea de cuplu) obţinut prin această manipulare şi reconstrucţie a „realităţii” fotografice arată că gestionarea vizuală a morţii presupune o importantă componentă comercială. Din această perspectivă putem vorbi despre ceea ce etnologia franceză numea „morţii utili”, sigur referindu-se la un cu totul alt context (intercesori, vindecători, destine exemplare, etc). Chiar dacă pare cinic, morţii devin „utili” întrucât gene‑ rează o veritabilă industrie, tot mai înfloritoare, în condiţiile în care ofertele comerciale tind să preia multe din „îndatoririle” rituale ale familiei de altădată. De altfel, în publicitarea unui serviciu funerar de tip nou (contract funerar din timpul vieţii) una dintre firmele care susţin şi ofertează incineraţia în România invocă argumentul „despovărării” familiei de obligaţia formalităţilor şi orientarea energiilor către re-echilibrarea psihologică a celor afectaţi: „Noi considerăm că în momentul producerii decesului, familia nu trebuie să se concentreze pe organizarea funeraliilor, ci, în principal, pe găsirea modalităţilor cele mai adecvate de rămas-bun de la cel care pleacă. Mai importantă este astfel găsirea liniştii sufleteşti, prin acomodarea cu ideea decesului cuiva drag, decât risipirea energiilor cu organizarea funeraliilor”34. Sigur că, o astfel de poziţionare susţine pragmatismul atitudinal, dar contribuie la subminarea dimensiunii sacral-simbolice a comportamentelor rituale, fapt tot mai prezent în contextul actual al fenomenelor de desacralizare, bricolare şi sincretism religios. O privire sintetică asupra ofertelor arată că această industrie nu doar „ajută” supravieţuitorii, ci influ‑ enţează simbolistica elementelor de ritualitate funerară. Mai mult, așa cum am văzut în referirile la alte modele culturale, fotografia sepulcrală, produs al comercializării morţii, devine element central în reconfi‑ gurarea comportamentelor funerare (determină apariţia unor practici noi, aşa cum sunt cele din Calabria, amintite anterior). Dacă cea mai spectaculoasă ascensiune o înregistrează pomana-catering, extrem de apreciată în ultimii 3–4 ani la nivelul ruralului, fotografia funerară suportă şi ea „modernizări” cu consecinţe la nivelul multiplelor sale funcţionalităţi şi valenţe. Pentru o imagine sintetică privind implicaţiile economice ale ele‑ mentelor vizualului funerar, ne propunem, în cele ce urmează, o incursiune esenţializată în textul recla‑ melor şi ofertelor de servicii ale firmelor specializate. Pentru a nu schimba sensul gândit de furnizori, redăm câteva din reclamele acestora (au formulări aproape identice): – „Aplicat pe monumentul funerar, fotoceramicele oferă acestuia un aspect cu totul deosebit, iar dumneavoastră vă oferă mereu o amintire vie a celui drag” (www.finalproject.ro) – „Credeţi-ne, pentru noi, păstrarea amintirii unei persoane dragi ne obligă în seriozitatea şi moti‑ varea profesională să vă garantăm un produs fiabil în timp, astfel încât orice fotografie reprodusă de noi pe porţelan, reprezentând un mic fragment din viaţa persoanei decedate să trezească persoanelor care le observă o dulce amintire” (www.foto-cruci-bacau.ro) – „Fotografiile sunt rezistente la soare, ploaie şi îngheţ… Garanţia de 100 de ani este valabilă atât pentru produsele achiziţionate online, prin comandă pe site, cât şi pentru cele achiziţionate direct de la agenţii noştri” (www.poze-cruce.ro) http://www.casa-funerara-amurg.ro/contract-funerar-din-timpul-vietii/

— 472 —

FOTOGRAFIA DE MORMÂNT – PROLEGOMENE LA O ANTROPOLOGIE VIZUALĂ A MORŢII

Din exemplificările preluate de pe site-urile firmelor specializate se conturează două argumente majore, care justifică utilitatea produselor oferite: funcţia mnemonică, prin excelenţă, a fotografiei şi dura‑ bilitatea acesteia, garanţia depăşind posibilitatea verificării conformităţii de către comanditar (cel care ar putea fi direct interesat de acest aspect). Textul reclamelor atestă şi preocuparea pentru maniera în care fotografia facilitează procesele comemorative, calitatea serviciilor fiind considerată direct proporţională cu felul în care „privitorii” îşi vor aminti sau îşi vor reprezenta persoana defunctă. Astfel, fotografia se dove‑ deşte un important factor de echilibrare psihologică, mediind o „dulce amintire”, acesta fiind imperativul major al societăţii contemporane în confruntarea cu realitatea morţii (orice „bulversare” a individului care a suferit o pierdere este ne-benefică, iar orice disfuncţionalitate în randamentul său este de natură să afecteze eficienţa mecanismului social, în ansamblul său). Sigur, în subtext este invocată şi o oarecare valoare este‑ tică, de altfel fotografia fiind enumerată, în anumite ofertări, în seria decoraţiunilor funerare; în acest caz, monumentul funerar este elementul central, în raport cu care fotografia îşi dezvăluie funcţia decorativă. În urma analizei ofertelor firmelor specializate am identificat pricipalele servicii ce preced procedu‑ rile de imprimare a fotografiei pe suport ceramic: – colorare imagine; – retuşare luminozitate/contrast; – schimbarea fundalului; schimbare/adăugare haine; – adăugarea/eliminarea unor persoane/obiecte; – unirea a două persoane (www.finalproject.ro) Sintetizând ofertele, diversitatea lor vizează formele ceramice (oval, rectangular, inimă, papirus, etc), fundalul (peisaje cu elemente de geografie fizică diferite, din toate anotimpurile, bolta cerească,etc), vesti‑ mentaţia potrivită contextului (cămăşi, sacouri, etc). Competiţia serioasă în domeniul serviciilor funebre (un segment comercial considerat puţin afectat de criza economică) face ca ofertele să fie bogate şi diver‑ sificate; numai în ceea ce priveşte inserarea unui peisaj ca fundal al fotografiei am identificat, la un singur agent economic35, un număr de 56 de modele, ceea ce îngreunează mult opţiunea clientului. De asemenea, la un alt furnizor am numărat 20 de modele vestimentare feminine şi 21 masculine, considerate potrivite pentru context36. Toate aceste aspecte indică faptul că fotografia sepulcrală este un produs „construit”, rezul‑ tatul unei negocieri între propriile reprezentări şi elementele ofertate în portofoliul agenţilor economici. Concurenţa din domeniu face ca dinamica noutăţilor să fie tot mai accentuată, un astfel de element fiind şi cel apărut prin inserarea unui epitaf alături de fotografie, pe acelaşi suport ceramic (foto 10–11). Şi în această situaţie, conţinutul epitafului este ofertat, clientul având posibilitatea să aleagă din câteva modele; nu detaliem aici problematica epitafului funerar, care va constitui subiectul unui alt studiu, dar este impor‑ tant de semnalat faptul că această specie a genului funebru cunoaşte o dezvoltare semnificativă, în strânsă legătură cu evoluţia pieţei monumentelor funerare şi a intensificării importului acestora în rural. Fără a fi strict legată de subiectul fotografiei, dar constatată de noi în cercetarea cimitirelor, este o altă inovaţie a firmele specializate în servicii funerare (întâlnită de noi exclusiv în cimitirele urbane), cea a publi‑ citării pe monumentele funerare, prin inscripţionarea denumirii, respectiv a datelor de contact (adresă, număr de telefon; foto 8–9). Sigur că, în raport cu durabilitatea în timp a mormântului sau a monumen‑ tului funerar, informaţiile inscripţionate se dovedesc inutile în durata lungă, dar cimitirele îşi cresc, astfel, valoarea documentară prin conservarea unor date ce pot fi de un real folos diverselor demersuri de cerce‑ tare; mai mult, ele pot argumenta cronologic funcţionarea unor tipare în amenajarea spaţiilor sepulcrale, respectiv a unor „mode” şi a unor gusturi specifice diferitelor perioade. Pornind de la premisa „utilităţii morţilor” pentru industria funerară, ca în cazul oricărei activităţi cu scop lucrativ, satisfacerea nevoilor şi gustului clienţilor devine imperativul alegerii tehnicilor şi formelor de reprezentare vizuală a defuncţilor. Ca o concluzie am putea spune că, aparent, dorinţa clientului devine http://fotoceramicaitaliana.ro/fundaluri-imagini-fotoceramica.html www.fotoceramica-bot.ro

35 36

— 473 —

CORINA BEJINARIU

esenţială în reconfigurarea identităţii vizuale a defunctului; aparent, întrucât sfera opţiunilor este, cel mai adesea, limitată la ceea ce se ofertează, iar agenţii economici devin, într-un fel, „deschizători de drumuri” în evoluţia domeniului. Practic şi în domeniul funerarului progresul tehnologic şi competiţia sunt factorii care generează nevoi, comportamente ritualizate adaptate la noi forme de exprimare simbolică. Abordarea valenţelor metafizice Valenţele metafizice au la bază puterea de prezentificare a fotografiei, ea face prezent defunctul şi reflectă relaţiile de reciprocitate dintre vii şi morţi. De altfel, în analizele consacrate funcţionalităţii psihoculturale a fotografiei se arată că, fie de album sau de mormânt, fotografia „generează o puternică iluzie a posibilităţii de a te situa în prezenţa unei realităţi trecute”37, aceasta fiind, din punctul nostru de vedere, una dintre mizele utilizării sale în domeniul funerarului. În acest context, fotografia devine elementul care mediază comunicarea între cele două lumi (alături de vis şi pomeni), în interiorul sau în afara practicilor de comemorare colectivă şi individuală. Din punct de vedere psihologic, cea mai tulburătoare funcţionalitate a sa este aceea de a media „apro‑ pierea” fizică, în special pentru situaţiile de moarte neobişnuită (copii şi tineri), când fotografia devine suportul interacţiunii cu cel absent. Astfel, conduitele emoţionale, ritualizate şi codificate, care se adoptă la mormânt, preiau fotografia ca interlocutor: este atinsă, este mângăiată, decorată cu elemente vegetale38. În interpretarea lui R. Barthes memoria, amintirea este, mai degrabă, senzaţie decât imagine; ca atare, marea provocare este a face fotografia să devină echivalentul mirosului şi gustului, ceva pe care îl poţi simţi şi vedea39. Din această perspectivă este explicabilă nevoia interacțiunii cu fotografia, generându-se astfel senzația prezenței fizice a persoanei dispărute. Este evident că fotografiile funerare au o „viaţă” inegală, forţa lor este supusă ritmurilor ciclice care fac să alterneze faze de atenuare cu momente de accentuare. Astfel, în timpul comemorărilor colective imaginile defuncţilor dobândesc o prezenţă particulară, defuncţii se inserează explicit în trăirea socială40. În special în zilele de comemorare colectivă a morţilor, fotografia funerară este luminată prin diverse mijloace (candele, lumânări, etc), ceea ce demonstrează în plus ideea că, din perspectiva potenţialului de conservare a memoriei, ea devine centru de greutate, în jurul căruia se coagulează întreaga semnificaţie a practicilor momentului respectiv. În literatura de specialitate se vorbeşte despre existenţa unor relaţionări între aceste forme de iluminare, respectiv fotografie şi spiritul defunctului. Deşi, prin cercetările noastre nu am putut surprinde neapărat aceste interdependenţe, redăm aici ceea ce alte studii avansează cu privire la această problematică. Astfel, se consideră că lumina indică o stare a imaginii, dar şi a defunctului, informaţii obţi‑ nute prin evidente procese de divinaţie; aprinse, micile candele şi lumânări semnifică prezenţa spiritului41. O flacără dreaptă şi imobilă indică forţa şi starea de bine, în timp ce una tremurândă, ezitantă şi scurtă arată suferinţă sau chiar o stare de rău. Prin modul în care este iluminată, fotografia, la rândul ei, poate comunica anumite doleanţe ale defunctului, sau chiar nemulţumiri. Dincolo de caracterul absolut specific pentru mentalul colectiv al acestor procedee divinatorii, ele vehiculează un suport nou, dar traduc aceeaşi nevoie de păstrare şi permanentizare a unor raporturi benefice între agenţii celor două lumi, ceea ce constituie, în esenţă, garanţia că fiecare va împărtăşi un destin postum marcat de grija descendenţilor. În consecinţă, foto‑ grafiile funerare nu sunt obiecte inerte, ele posedă un grad de realitate ce le conferă statutul de intermediar între viaţă şi moarte, între vizibil şi invizibil. În formulele sale actuale determinate de „retuşurile” prin intervenţiile tehnice, fotografia funerară devine cel mai ilustrativ element al speranţei escatologice. Dacă modificările operate la nivelul vestimentaţiei 39 40 41 37 38

Connerton, 2006, apud Brooks, 2010, p. 28 Faeta, 1993 Batchen, 2006, p. 15 Faeta, 1993 Ibidem — 474 —

FOTOGRAFIA DE MORMÂNT – PROLEGOMENE LA O ANTROPOLOGIE VIZUALĂ A MORŢII

pot influenţa percepţia privind identitatea socială, fundalul inserat, indiferent de modelul acestuia, ţine, indubitabil, de imagologia paradisiacă. Cerul senin, pajişti verzi, cascade, pomi înfloriţi, creste înzăpezite, asfinţitul soarelui, etc, toate sunt elementele unui imaginar ce afirmă speranţa într-o postexistenţă fericită şi mediază o aducere aminte duioasă şi senină (foto 12–13). Mai mult, la nivelul interpretărilor privind func‑ ţionalitatea şi simbolistica uzitării lor, ele au fost considerate şi „fotografii-paşaport” pentru accederea în lumea de dincolo42, ceea ce face explicabilă nevoia unui tip de reprezentare care să alimenteze optimismul escatologic. Pentru situaţiile de moarte violentă, fotografia se dovedeşte cel mai eficient suport psihologic şi argu‑ ment al postexistenţei, al speranţei în refacerea raporturilor afective întrerupte. Valenţele metafizice ale fotografiei funerare devin neliniştitoare în situaţiile prezenţei fotografiei funerare pe monumentele realizate în timpul vieţii, când niciunul dintre „beneficiari” nu este decedat. În acest caz, paradoxal, locul rezidenţei postume, ilustrat prin fotografia sepulcrală, este determinat de oferta firmelor, indivizii alegând fundalul în funcţie de modelele pe care le include aceasta. Evident însă că, vor‑ bind de o industrie, competiţia este acerbă şi, în consecinţă, ofertele tind să se diversifice foarte mult pentru a satisface toate gusturile şi nevoile clienţilor. E importantă menţiunea pe care am întâlnit-o în lucrarea de licenţă a Paulei Oneţ (amintită anterior), referitoare la insuccesul unor intenţii regizorale; astfel, cineasta mărturiseşte că iniţial, îşi propusese ca subiecţii care doreau să-şi facă o fotografie pentru mormânt să fie fotografiaţi într-un cadru natural dorit şi ales de aceştia, renunţând astfel la oferta de fundal a firmelor speci‑ alizate. Nereuşita s-a datorat, printre altele, lipsei unei viziuni clare în rândul subiecţilor, a unei proiecţii per‑ sonale asupra „propriului paradis” (incapacitate de auto-reprezentare a rezidenţei postume). În aprecierea noastră, această intenţie ar fi fost oricum dificil de realizat, dată fiind limitarea cadrului natural „disponibil” în zonă; adică, în cazul celor care ar fi dorit să opteze pentru un fundal ce reproduce o cascadă sau valurile înspumate ale mării, ar fi fost imposibilă fotografierea lor într-un asemenea decor. Revenind la rezultatele cercetării noastre de teren, la o scurtă inventariere, prezenţa fotografiei fune‑ rare înregistrează următoarele situaţii: – monument individual cu fotografie; – monument de cuplu cu fotografie de cuplu, ambii decedaţi; – monument de cuplu cu fotografia individuală a celui decedat; – monument de cuplu cu fotografie de cuplu, un singur membru decedat – monument individual/de cuplu cu fotografie individuală/de cuplu, niciunul decedat; Această ultimă categorie a monumentelor cu fotografie a căror „beneficiari” sunt în viaţă ni s-a părut cea mai bizară şi „neliniştitoare” situaţie, dar arată impactul dimensiunii comerciale a morţii. Situaţia este mai prezentă la nivelul urbanului şi este rezultanta unei evoluţii în etape, de la practica reţinerii locului de veci, la amenajarea acestuia şi realizarea monumentului funerar direct cu fotografie funerară. Justificarea ţine de o anumită preocupare pentru a-şi asigura „cele necesare din timpul vieţii”, fie datorită absenţei urmaşilor, fie dorinţei de a nu „împovăra urmaşii”. În contextul evoluţiei menţionate, se pune întrebarea firească dacă urmează pomana-catering din timpul vieţii. Paradoxul ţine însă de situaţia de a locui în două lumi, întrucât pe monumentul funerar se specifică „aici odihnesc”, iar „beneficiarii” sunt, în fapt, locuitorii acestei lumi, deorece (potrivit unei opinii înregistrate de noi) încă „plătesc taxe aici”. Paradoxal, fotografia sepulcrală are şi valenţele unui veritabil „memento mori” pentru cei care o realizează încă din timpul vieţii; astfel, în documentarul menţionat anterior, al tinerei cineaste Paula Oneţ, unii dintre subiecţii intervie‑ vaţi consideră că prin confruntarea cu propria fotografie de mormânt se exersează, potrivit expresiei lui Ph.Ariès, o anumită „îmblânzire” a morţii, o familiarizare cu realitatea acesteia conform principiului „ştiu că aici trebuie să vin”43. În anumite situaţii inclusiv realizarea fotografiei ce urmează a fi reprodusă pe suport ceramic este privită cu multă relaxare, una dintre femei dorind să apară în cămaşă roşie în fotografia de Brooks, 2010, p. 1 Oneţ, 2012, p. 34

42 43

— 475 —

CORINA BEJINARIU

cuplu, dar renunţând la această opţiune, întrucât vecina a convins-o că nu se cuvine în raport cu locul unde urma să fie expusă. O altă situaţie înregistrată de noi la nivelul urbanului, ce descrie schimbările operate la nivelul per‑ cepţiilor legate de moarte, este prezenţa fotografiei funerare în cazul copiilor, în special a celor foarte mici. Democratizarea accesului la fotografie explică prezenţa lor pe monumente, dar şi maniera total diferită de gestionare emoţională a morţii copiilor, în condiţiile reducerii mortalităţii infantile, respectiv a numă‑ rului de copii dintr-o familie (foto 14–15). Interesantă este dispunerea cimiterială a mormintelor de copii, pentru o bună perioadă de timp funcţionând modelul separării topografice. Astfel, în cimitirul din Zalău am identificat o zonă cu această configuraţie, unde s-a procedat la înhumarea copiilor până în urmă cu câţiva ani, deşi morminte ale celor de vârstă mică se regăsesc şi în alte părţi. Este de remarcat faptul că vârsta celor înhumaţi în zona separată rar depăşeşte 7–8 ani, situaţie în care părinţii, tineri fiind, nu au reţinute locuri de înmormântare şi nici nu procedează la achiziţionarea lor într-o zonă liberă a cimitirului, la decesul copilului. Astfel, deşi tendinţa generală este aceea a organizării cimiteriale în funcţie de criteriul rudeniei, în cazul celor de vârstă mică se înregistrează această nevoie a separării, asociată şi cu amenajări modeste ale spaţiului sepulcral. Simplitatea însemnului de mormânt, prezenţa schematică a fişei identitare este com‑ pletată, în unele cazuri, de utilizarea fotografiei, chiar pentru vârstele de sub un an; în strictă relaţie cu modestia monumentului funerar, apar forme adaptate de afişare a fotografiei sepulcrale, cea mai frecventă fiind tabloul cu însemnul de doliu. Evident că, pentru asemenea situaţii, nu vorbim de durabilitatea în timp a acestor forme de instrumentalizare a vizualului funerar, dar, foarte probabil, scopul afişării lor nu este cel al unei „eterne aduceri aminte”. Fără a avea pretenţia de a fi epuizat multitudinea valenţelor fotografiei sepulcrale, precum şi a impli‑ caţiilor sale în configurarea unei antropologii vizuale a funerarului putem aprecia, într-o concluzie generală că, actualmente, fotografia funerară pe suport ceramic se dovedeşte tot mai mult o proiecţie a imaginii ideale a celui care o „construieşte”, nefiind doar un instantaneu ce îşi propune să imortalizeze o situaţie sau imaginea unui individ. Fie că o aleg pentru ei sau pentru alţii, cei care „construiesc” fotografia funerară vorbesc despre propria versiune a imaginii lor (sau a aparţinătorilor), rezultanta unei permanente negocieri cu imaginea ideală44. BI BLIO GRA FIE Âhrén Eva, Death, Modernity and the Body: Sweden 1870–1940, University Rochester Press, 2009 Ayterniz Pelin, Death Photography in Turkey in late 1800s and early 1900s: Defining an area of study¸ în Early Popular Visual Culture, 2013, vol.11, no.4, pp.322–341, www.academia.edu Baiburin Albert, Kelly Catriona, Vakhtin Nicolai, Russian Cultural Anthropolgy After The Collapse of Communism, Routledge, 2012 Barthes Roland, Camera luminoasă, Editura Ideea design&print, 2005 Batchen Geoffrey, Forget Me Not: Photography and Remembrance, Princeton Arhitectural Press, New York, 2006 Brooks Patrik J., Dying to be seen: An interpretive study of porcelain portraits on grave markers, https://dspace.royalroads.ca/docs/ bitstream/handle/10170/374/Brooks,%20Patrick.pdf?sequence=1 Ciobotaru Balion Violeta, Poză de familie, Vrancea, 1936–1938. Adevărul teribil din spatele acestei fotografii, în Monitorul de Vrancea, 30.09.2014, http://www.monitorulvn.ro Delaplace Grégory, Retoucher le morts. Les usages magiques de la photographie en Mongolie, în Terrain, no.62/2014, mars, URL: http://terrain.revues.org/15390 Faeta Francesco, La mort en images, în Terrain, no.20, mars, 1993, pp.69–81, URL: http://terrain.revues.org/3059 Hannavy John (ed.), Enciclopedia of nineteenth-century photography, Taylor & Francis, 2008, vol.I Hockey Jenny, Draper Janet, Beyond the Womb and the Tomb: Identity, (Dis)embodiment and the Life Course¸ în Body & Society, 2005, vol.11, no.2, p. 50, Le Breton David, Le visages et le sacré: quelques jalons d’analyse, www.unites.uqam.ca/religiologiques/no12/visage.pdf Ibidem, p. 36

— 476 —

FOTOGRAFIA DE MORMÂNT – PROLEGOMENE LA O ANTROPOLOGIE VIZUALĂ A MORŢII

Oneţ Paula, Un eseu cinematografic în stil vérité asupra fotografiei funerare, Lucrare de licenţă, Cluj Napoca, 2012, https://www. academia.edu/11338340 Quigley Christine, The Corpse: A History, Mc Farland&Company Inc., 1996 Sontag Susan, Despre fotografie, Editura Vellant, 2014 Yalom Marilyn, The American Resting Place: 400 Years of History Through Our Cemeteries and Burial Grounds, Houghton Mifflin Company, Boston-New York, 2008 http://bod.sagepub.com/cgi/content/abstract/11/2/41 http://colectiacosticaacsinte.eu/blog/ http://www.paulaonet.com/press-references.html http://www.casa-funerara-amurg.ro/contract-funerar-din-timpul-vietii/

— 477 —

CORINA BEJINARIU

Foto 1: Două excelente lecţii pentru cercetător (cel care rămâne mereu un intrus)…

Foto 2: Cimitir românesc – Băbiu (SJ) Monument cu fotografie sub sticlă (defuncta reprezentată în întregime)

Foto 3: Cimitir românesc – Băbiu (SJ) Monument cu fotografie sub sticlă, tânăr 22 ani

— 478 —

FOTOGRAFIA DE MORMÂNT – PROLEGOMENE LA O ANTROPOLOGIE VIZUALĂ A MORŢII

Foto 4–5: Cimitir românesc – Zalău. Monumente ale tinerilor, cu forme multiple şi diversificate de reprezentare vizuală

Foto 6–7: Cimitir românesc – Zalău. Fotografia de nuntă devenită fotografie funerară

— 479 —

CORINA BEJINARIU

Foto 8–9: Cimitir românesc – Zalău. Monumentul funerar şi valenţele sale publicitare

Foto 10–11: Cimitire româneşti – Zalău, Şimleu Silvaniei. Asociere fotografie şi epitaf funerar pe suport ceramic

— 480 —

FOTOGRAFIA DE MORMÂNT – PROLEGOMENE LA O ANTROPOLOGIE VIZUALĂ A MORŢII

Foto 12–13: Cimitir românesc Zalău. Fundalul – element al unui imaginar paradisiac

Foto 14–15: Cimitir românesc Zalău. Fotografia funerară prezentă şi în cazurile defuncţilor foarte tineri

— 481 —

CRIZE MAGICE ŞI ANTIDOTURI RITUALE. MAGIE EROTICĂ, TERAPEUTICĂ ŞI ANTITERAPEUTICĂ LA PECEIU – SĂLAJ CAMELIA BURGHELE*

MAGICAL CRISES AND RITUAL ANTIDOTES. EROTIC, THERAPEUTIC AND ANTI THERAPEUTIC MAGIC IN PECEIU, SALAJ COUNTY ABSTRACT. To the traditional village peasant the secret of a fulfilled life was to maintain and prolong a state of harmony and balance. The emergence of evil in daily life with, devastating effects – most times on the individual or in special cases on the whole community are seen by the simple people as crises. The stories of the Peceiu villagers on erotic or therapeutic magic or on „strigoi” are a way to participate to the collective memory and to outline a common imagination of the Romanian traditional society. KEYWORDS.: traditional village, erotic magic, therapeutic magic, collective memory, magic stories REZUMAT. Pentru țăranul satului tradițional, secretul unei vieți împlinite era păstrarea și prelungirea stării de armonie și de echilibru. Apariția maleficului în cotidian, cu efecte devastatoare de cele mai multe ori fie asupra

individului fie, în unele cazuri mai speciale, asupra întregii comunități, sunt resimțite de oamenii simpli ca situații de criză. Chiar dacă femeile din Peceiu nu mai descântă și își amintesc cu greu textele sau cadrele ritualice ale descântecelor de boală, ele persistă încă în memoria lor, iar noi cităm în această lucrare câteva astfel de texte. Pe de altă parte, fetele apelau la vrăjitoare pentru influențarea selecției maritale sau pentru facerea și desfacerea legăturilor erotice. Și, ca pretutindeni în cultura populară românească, imaginarul magic surprins la Peceiu – Sălaj este populat de strigoi și de tot felul de ființe malefice. Relatările și poveștile sătenilor din Peceiu sunt o formă de participare la memoria colectivă și la conturarea unui imaginar comun al societății tradiționale românești. CUVINTE-CHEIE: satul tradițional, magie erotică, magie terapeutică, memorie colectivă, narațiuni magice

Echilibru versus criză. Realități opozante și reflexe în imaginarul colectiv Pentru țăranul satului tradițional, secretul unei vieți împlinite era păstrarea și prelungirea stării de armonie și de echilibru. Este vorba despre un triplu echilibru: al omului cu sine însuși, cu sufletul și cu corpul său, al omului cu familia și vecinii lui sau cu comunitatea și al omului cu instanțele sacrale, cu divinitatea. Reprezentarea în imaginar ne oferă o taxonomie a ceea ce înseamnă pentru omul societății tradiționale echilibrul corporal: este vorba de stări de fapt considerate a fi normale prin firescul lor și care asigură buna funcționare a organismului și corecta relaționare a acestuia la restul lumii, așa cum se întâmplă în cazul sănătății, a fertilității, a vieții împlinite. Reversul se traduce în dezechilibru, boală, infertilitate și, în * Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă-Zalău; email: cameliaburghele@yahoo.com

CAMELIA BURGHELE

cazuri extreme, chiar moarte, stări de o gravitate maximă atunci când sunt urmarea atacului și acțiunii unor factori malefici. Sănătatea este, așadar, o coordonată fizică și mentală ce implică ordinea și perfecta integrare, boala – afecțiunea corporală sau psihologică de orice fel – fiind resimțită ca o distorsiune a acestei armonii prestabi‑ lite, ca o falie în unitatea armonică a universului. În aceeași ordine mentalitară, fecunditatea este una dintre coordonatele acestei stări de sănătate, poate chiar baza ei, în timp ce sterilitatea este mereu asociată bolii. În mentalitatea tradițională, cele mai multe dintre perturbările stării de sănătate se datorează intru‑ ziunilor răuvoitoare ale malignului în proximitatea corpului și insinuările acestuia în organism, astfel încât remediile trebuie să fie de același ordin. Rezolvarea magică a acestor dezechilibre cade, așa cum relevă multiple studii, în sarcina femeilor, protagoniști principali ai acelei tranșe a spiritualității care vizează magia cotidiană, magia domestică sau magia casnică, direcționate întro bună măsură spre practici și ritualuri magico-terapeutice. Insinuările maleficului în cotidian, cu efecte de cele mai multe ori devastatoare fie asupra individului fie, în unele cazuri mai speciale, asupra întregii comunități, sunt resimțite de oamenii simpli ca situații de criză. Gestiunea situațiilor de criză s-a dovedit a fi, finalmente, gestiunea capitalului de putere pe care îl au „forțele beligerante” care, în imaginarul folcloric „se luptă” pentru disputarea stării de echilibru (reprezen‑ tată de sănătate) în niște scenarii antiterapeutice / terapeutice, respectiv de împlinire a formulei de cuplu, în structurile magico-erotice. Este vorba despre o acțiune de agresiune magică inițiată de un agent malefic (de obicei un strigoi sau o vrăjitoare) și de o vindecare simbolică executată de un posesor al unor antidoturi magice redutabile, descântătoarea, ambii acționând asupra omului simplu aflat, inițial, în echilibru. Dezechilibrul se instalează, așadar, în urma unei agresiuni magice; agentul malefic acționează asupra unei entități pe care o simte ca fiind puternică și inițiază demersurile prin care să-i fure acesteia capitalul de putere și de forță, pentru a-l utiliza ulterior în folos personal. Aderăm la descrierea – extrem de sugestivă, chiar didactică – a cercetătoarei franceze Jeanne Favret-Saada, referitoare la circulația forței magice între cei trei actanți: vrăjitorul / strigoiul / agentul malefic, victima și terapeutul, cei care, în serie fiind legați, dese‑ nează ochiurile unei rețele potențate magic. Forța magică a vrăjitorului circulă prin această rețea, potrivit cercetătoarei franceze, analog curentului electric1. Printr-o astfel de imaginare a lumii, se ajunge ca existența însăși să fie ordonată în funcție de posesia sau nonposesia puterii, poziția raportată la putere generând perechi antagonice: ordine/dezordine, fecunditate/sterilitate, sănătate/boală, succes/insucces și, în final, viață/moarte. Posesia sau nonposesia forței iese în evidență mai ales în situațiile de criză și definește astfel de con‑ juncturi excepționale, de cele mai multe ori resimțite, prin grila percepției arhaice a procesului interferării omului cu natura, ca impregnate de sacru, de supranatural. Mentalitatea tradițională calchiază concepția despre magie, mai ales în ipostazele sale divinatorii, erotice sau terapeutice, pe un pattern arhaic generat de teama de boală, eșecul sentimentului erotic care ar putea genera infertilitate sau alte nenorociri, dar și pe o anume grilă de receptare a stărilor de forță și pe ipostazele privilegiate ale gestiunii puterii. Astfel, în societățile arhaice, „sănătatea sau boala, fericirea sau nenorocirea, reușita sau eșecul unui individ îi dădeau măsura raportului său de forță și de sens față de anturajul uman și divin“2. Eficiența simbolică a actului magico-reparator care trebuie să contracareze agresiunea magică este maximă atunci când performerii cunosc foarte bine scenariul, pentru că „scopul vrăjilor este de a con‑ strânge pe cineva, contra dorinței și voinței sale, să asculte și să facă tot ce i se spune și se pretinde de la dânsul, apoi de a despărți doi soți care trăiesc în cea mai bună înțelegere și armonie (...) și în fine, de a lua somnul copiilor de țâță și laptele de la vaci, de a nenoroci sau chiar de a nimici pe cineva“3.

Favret-Saada 1977, p. 250–254 Augé 1995, p. 78 3 Florea Marian 1996, p. 7 1 2

— 484 —

CRIZE MAGICE ŞI ANTIDOTURI RITUALE. MAGIE EROTICĂ, TERAPEUTICĂ ŞI ANTITERAPEUTICĂ LA PECEIU – SĂLAJ

Vrăjire și dezvrăjire sau de la boală, din nou la sănătate În dezideratul stării de echilibru, boala este antipodul sănătăţii armonioase, momentul de ruptură, opacizarea relaţiilor de armonie prin intruziunea unor factori care perturbă ordinea şi echilibrul, producând mutaţii ce alterează viaţa individului şi-i conferă acestuia senzaţii de disconfort care pot merge de la uşoare indispoziţii, până la bolile cele mai grave. Vindecarea este echivalentă cu recalibrarea legăturilor intime şi fireşti ale organismului uman cu natura şi cosmosul. Una dintre căile cele mai des apelate în comunitatea tradițională era descântatul de boală, un complex act cultural ce acoperă prin valoarea sa de exemplu cea mai mare parte a terapeuticii tradiţionale, la întersecţia remediului medical cu cel ritualic. O radiografie a vin‑ decării populare arată, de altfel, că „mai fiecare boală are câteva semne după care se poate recunoaşte; bolile obicinuite se recunosc vezând şi întrebând: când românul e galben şi la faţă şi la albuşul ochiului, are gălbe‑ nare; când îl junghie prin cap, e bolnav de cuţit; când se întinde mereu şi este beşicat pe la gură, e bolnav de ceasul cel rău; când îl doare inima, are isdat; când e mâhnit, slab, gălbenicios şi pare că nu e în toate minţile, are sburător etc. Mai greu e de cunoscut o boală când nu prea are semne: atunci se cearcă toate buruienile şi descântecele, până când se nimeresc descântecul sau buruiana boalei, aşa că se recunoaşte boala, după buruiana sau descântecul cu care s-a vindecat bolnavul, că sunt descântece şi buruieni pentru toate boalele”4. Din perspectivă antropologică, „boala este un accident care întrerupe cursul normal al destinului; în raport cu acest accident, descântecul este funcția magică destinată restabilirii stării de sănătate”5. Chiar dacă femeile din Peceiu nu mai descântă și își amintesc cu greu textele sau scenariile ritualice ale descântecelor de boală, cadrele generale și efectele pozitive ale descântatului terapeutic persistă încă în memoria lor: Io nu am știut cota de diuăki, numa de fapt; cineva îl arunca așe, și să prindea. Erau niște bubițe roșii. Și trăbuia și îl țâpi su on gard, unde nu călca nimeni, că dacă călcai acolo unde îl țâpai, să prindea. Dacă io cot și îl arunc și tu calci acolo, te umpli de fapt. Să zâce așe: Fapt năcurat Cine te-o țâpat cu on jejet, Io te țăp cu două. Cine te-o țâpat cu două, Io te țâp cu trei... Și tăt așe până la nouă: Cine te-o țâpat cu nouă, Io te țâp cu mâinle mele cu amăndouă. Trăbuiau nouă feluri de sămânțe și le puneai pă jar și le țâpai cu o gozăriță cu jar atunci când zîceai că io le țâp cu mânurile astea două. Da trăbuia prima dată și calce ala pă gozăriță, jos. Care avea fapt călca jos și d-acolea luai cu gozărița urmă, urma aceie și acolea țâpai jaru ala. Numa grău să nu fie, mălai, păsulă, de berbiniță, de orice, numa grău să nu fie, că ala îi sfințât, îi pâinea noastă dă tăte zâlele și cu aceie nu să face boscoane, cum să zâcea mai demult. De diuătet să țâpau nouă cărbuni într-o cană cu apă și făceai cruce în cană și zâceai Tată nost și și beie și să țâpe apa aceie pă kept. O fost așe, cazuri. Cine avea ochii deosebiți, puteau diuătea6. Diuăkiu..., scopea pă ea și nu să diuate, și io am pățit odată. Și o fost fapt, așe, bube, în tăte felurile că îi de 99 de feluri, în tote formele; mama ce bătrână o știut de fapt. Țâpa cărbuni într-o groapă, să săpa on pic de groapă și zâcea că de-i țâpat cu o mână pă cineva, și zâcea numele lu ala care avea fapt, ea îl țâpă cu două și tăt așe până la nouă. Și trebuiau grăunțe de nouă feluri. Aprindea cărbunii acolo în groapa aceie și punea sămânțurile alea pă Leon 1903, p. 187 Pop Ruxăndoiu 1978, p. 139 6 Viorica But, n 1951, Peceiu – Sălaj 4 5

— 485 —

CAMELIA BURGHELE

o hărtie, numa grău și nu fie între ele și le țupa păstă cărbunii aciie aprinși. Trecea, la care era fapt, trecea. Să spărieau pruncii așe, de la orice. Mama descânta de spăriet. Până o triit, io cu ale mele fete am mărs la ea. Da amu nu să mai nici sparie pruncii așe... Le punea la pruncii mici fir roșu la mână, și nu să diuată. Și cruciuliță, ori iconiță7. Dacă să spăriau copiii, să cota de potcă. Și de bube de fapt se cota. Faptu ala era ca o stomatită. Da era o femeie în Bănișor care știa cota și pântru asta și pântru adus laptele la vaci8. Fiecare om îi diuăket și fiecare om poate diukea dacă te miri pă cineva9. Dacă să duc tăciunii în fundu apei în cană, atunci îi diuăket, dacă nu, nu. Așe, atâta și io știu. De spăriet să cota cu o pană dă ghină și cu trii fire de mătură. Să zăcea așe, la început, dă trii uări Tatu Nost și după aceie zâceai: Nouă spărieți dân spărieți, Opt spărieți dân spărieți, Șepte spărieți dân spărieți, ....... Un spăriet dân spăriet, Tăți spărieții să margă în Dunăre În lung și-n lat Ionica și rămâie Curat și luminat Așe cum Dumnezău sfântu mi l-o dat! Și zâceai dă nouă uări. Și i le suflai deasupra lui și i le puneai acolo deasupra lui, în belceu, ori la cap și durmea pă iele și nu mai era spăriet. Ca să nu să diuake, le luam dân boșca porcilor, dân veghire, on pic și le unjeam pă frumte și nu să diuată. De fapt, care erau niște bube pă picioare, să cota cu nouă feluri de sămânțuri și să zâcea tăt așe ca la fapt. Și io am avut pă picioare și m-am dus aici la o bătrână și m-o pus să calc, să pun urma acolo pă o mejdă ori la o margină de cărare, da nu era așe de bine la marjine de cărare că cine călca acolo putea lua faptu ori mere iosagu și să prinde. Mai bine pă mejdă. Acolea în urma aceie o pus sămânțurile și cu o gozăriță o dus niște jar și l-o pus acolo, păstă sămânțuri, pă urma aceie. Și o zâs și nu dau binețe la nime, și nu vorovesc cu nime și am vinit așe, pă lângă vale, și nu am vorovit cu nime. Și-am dus așe dă trii uări și m-am făcut bine. Io, două bătrâne am știut aici care o știut descânta, pă Șendoroaia și Râtureana le-am știut io, ele o știut tare bine descânta, anu nu mai triiesc10. Să spăriau pruncii și era o bătrână aicea și le mai cota de spăriet11. Sofia Florichii Liții știa atunci. Io gândesc că și amu să sparie, da atunci credeau foarte mult în din astea, în diuăki, în spăriet, stânjeau cărbuni și așe. Io nu știu era ceva de-aceie, ori numa așe era obiceiu. Zâcea că oricine putea diuătea, da nu știi. Ți-i râu și te doare capu și te duceai să îți potolească cărbuni, așe să zâce aicea. Și de sclintit era o femeie care știa să frece și să descânte picioru12. Pă timpuri o fost mult diuăki, nu știei cine, numa te diuăteai. Știa cota muierile și trecea. Și io am știut, cu on pic de voarbe, da amu nu le mai știu spune, da zâceam așe că să margă în codrii pustii și în tăte pustietățile cine ț-o vrut răul. Și suflai pă dasupra. Trebuiau moșini ori tăciuni, cu cărbuni dân vatră, când aveai, dacă aveai. Zâceam: – Așe și nu aibă nimică / Cum nu zâc io nimică. Să țâpa la țâțâna de la ușă și nu să mai diuată nime în casa aceie. Și trebui și scopești păstă cap, și dacă nu-i zâce nimică. Maria Jula, n. 1946, Peceiu – Sălaj Sofia Jula, n. 1939, Peceiu – Sălaj 9 Viorica Jula, n. 1954, Peceiu – Sălaj 10 Viorica Jula, n. 1954, Peceiu – Sălaj 11 Ana Sacotă, n 1944, Peceiu – Sălaj 12 Ana Sacotă, n 1944, Peceiu – Sălaj 7 8

— 486 —

CRIZE MAGICE ŞI ANTIDOTURI RITUALE. MAGIE EROTICĂ, TERAPEUTICĂ ŞI ANTITERAPEUTICĂ LA PECEIU – SĂLAJ

Să punea fir roșu pă la mână, și rămână diuăkiu acolo. D-aceie l-o pus acoale firu, că câci s-o uitat cineva și o vrut și te diuată, s-o oprit diuăkiu acolo, la firu ala roșu, nu o mărs mai departe. Faptu o fost o boală, Doamne feri, te umpleai tătă de bube pă piele și te scărpănai, heaba te duceai și în spital, că nu scăpai. Și atunci luai on pic de foc și mereai la o mejdă și puneai picioru acolo în mejdă și era on pic de descântec, da amu l-am uitat și țâpai focu acolea și îl acupereai și acolea rămânea. Așe cu focu, numa dacă nu ai avut foc, că te-ai dus undeva și dacă nu s-o vujit și ai foc, atunci îți trebuiau moșini. Acolea, chiar pă mejdie, și acolo rămânea faptu. M-o învățat o vecină, așe era oarecum că: – Dacă cineva mi l-o țâpat cu o mână / Io îl țâp cu două. Și trecea, atunci în zuua aceie s-o tămădit. Și de sclintit tăt așe o fost. Te frecai cu on pic de oloi ori cu unsoare și frecai, și să ducă vinele la loc, că iele mai sar de la loc13. O fost care o știut dăscânta pă tărâțe, da o morit. Tare s-o pustiit satu aiesta și sîntem tare puțini bătrâni14. Dragoste și putere magică: deturnarea erotică în formarea cuplurilor Practicile magice premaritale erau apelate uneori în comunitatea din Peceiu, similar celorlalte comunități sălăjene: în ajunu Bobotezei, care vrea să știe cu cine s-a mărita trăbuia și postească, și nu mânânce deloc și atunci și-a visa ursitu; și mie așe mi s-o întâmplat și io l-am visat și am gândit că îs minciuni, da chiar așe o și fost. Să punea busuioc su pernă și-și viseze15. Fetele apelau la vrăjitoare pentru influențarea selecției maritale sau pentru facerea și desfacerea legă‑ turilor erotice: Își făcea fetele și de măritat, mereau pă la vrăjitoare, da io nu am fost, că nu era bine, da-ți făcea, da nu era bine, că tră și-l lese, cum le-o dat Dumnezo, așe o trebuit și-l lese; o făcut cu de-a tăria și nu o ieșit bine. Lasă-te în voia lui Dumnezău, că la ala nu-i poroncește nime16. Magia de dragoste este contextualizată la nivelul unui activism magic dus la cote maxime de către latura feminină a comunităţii în perioada sărbătorilor de iarnă, când fetele practică o serie de acte vizând potenţialul unei căsătorii, justificându-şi, astfel, un statut aparte. Considerăm că vădita condensare a prac‑ ticilor de magie erotică în această perioadă a anului vine să compenseze o mai redusă reprezentare socială a fetelor în această perioadă, când ceata de flăcăi acaparează, practic, toate funcţiile sociale. Actul magico-ritualic erotic era iniţiat de fetele nemăritate. Conotaţiile sociale ale acestor gesturi feminine pot fi analizate atât etnologic, cât şi sociologic: „în Sălaj aceste practici sunt extrem de bine repre‑ zentate, atât tipologic cât şi zonal, fiind exclusiv feminine. Acest fapt este semnificativ din punct de vedere al statutului social al fetelor în satul tradiţional, în care iniţiativa selecţiei maritale este rezervată exclusiv flăcăilor“17. Multe dintre vrăjile de dragoste erau inițiate de fete la habă. Gail Kligman vede în aceste vrăji erotice prin care fetele cheamă feciorii la habă o competiţie între femei: fetele de la o şezătoare încearcă să atragă la ele bărbaţii şi să îi împiedice să meargă la altele, determinându-i, aşadar, să renunţe la alte fete în favoarea lor, încercând să iasă astfel învingătoare dintr-o competiţie pe care autoarea o consideră, din nou, o consecinţă structurală a paradoxului patriliniar18. În accepțiunea dată de țăranul satului tradițional noțiunii de echilibru, dizarmonia de cuplu este la fel de gravă ca și cea provocată de boală; singurătatea, celibatul, lipsa cuplului, erau asociate unor „boli” care duceau la imposibilitatea de formare a familiei și la anularea procreerii. De aceea, parcurgând formulele Iozafina Onica, n 1929, Peceiu – Sălaj Iozafina Onica, n 1929, Peceiu – Sălaj 15 Iozafina Onica, n 1929, Peceiu – Sălaj 16 Iozafina Onica, n 1929, Peceiu – Sălaj 17 Şişeştean 1999, p. 69 18 Kilgmann 1998, p. 49 13 14

— 487 —

CAMELIA BURGHELE

verbale, dublate de praxisul efectiv al magiei erotice, înțelegem motivul pentru care Sanda Golopenţia, într-o abordare a subiectului, deși subliniază primatul descântecului terapeutic asupra celui erotic, remarcă faptul că şi descântecul de dragoste, ca subtip al descântecului popular în general, poate fi alăturat descânte‑ cului de boală, pentru că cele două modele reprezintă „prototipul posibil al oricărei vindecări simbolice, în măsura în care, în dogmatismul arhaic care le susţine, se afirmă că oamenii ajung să fie urâţi de semenii lor, se îmbolnăvesc, devin urâţi şi dispreţuiţi, riscând chiar moartea“19. Vrăji și faceri: iute te aflai... Omniprezența magicului în viața cotidiană poate îmbrăca, în imaginarul colectiv propriu satului tradițional, forme dintre cele mai spectaculoase. Atmosfera tenebroasă, plină de mister și periculoasă până la paroxism, pot marca, uneori, existența cotidiană; și la Peceiu, la fel ca în toate comunitățile sălăjene, credințele în deochi, în strigoi, în maleficii și în multiple pericole magice, sunt prezente în memoria colec‑ tivă și individuală: Așe o fost atunci lumea, nu știam, puteai da și tu, că atunci umbla lumea, că ai umblat și poate o țâpat cineva și numa te aflai că ai fapt. Iute te aflai, că era plină lumea de muieri care știau, numa așe triau, nu o fost doctori, nu o fost numa muieri, ș-apu țupa, făcea...20 Scenariile magico-rituale se derulau în spații calificate, dintre care un loc privilegiat îl ocupau mejdiile de despărțire a hotarelor (și prin similitudine magică, de despărțire a firelor sorții, a sănătății de boală, a norocului de nenoroc, a vieții de moarte, a iubirii de eșecul violent al acesteia; într-o ierarhie a spațiilor magice, hotarul este mult mai slab valorizat magic decât vatra casei, de exemplu; în hotar sunt „împinse” toate manifestările maleficului sau ale pericolului iminent: aici se lasă cămașa ciumii, aici se judecă răufă‑ cătorii, aici se aruncă blestemele, aici se îngroapă comorile furate. Hotarul satului conturează deci o fâșie spațială circulară cu rol de barieră magică, unde spiritele malefice – și deci și strigoii de mană – se pot desfășura în voie, cu certitudinea că, în noaptea de Sângeorz, pot lua în stăpânire întreg spațiul. La mejdii se petrec periculoasele acte de magie neagră – aruncatul faptului pe oameni, luatul urmei pentru blesteme sau alte vraciuri. Credințele și legendele populare ce-și au originea în astfel de demersuri de sorginte magică instituie un sistem de reguli ce impun un anumit comportament pentru membrii comunității, „căci, în adevăr, limi‑ tele, traseele de demarcație ale proprietăților, hotarele, meidinile, haturile, sunt în mod unanim socotite a fi malefice, blestemate, de caracter spurcat”21: La mejdie să făceau făcături la cineva, dacă o vrut și facă rău, da io nu am știut din alea, nici nu am auzit pe la noi, da s-o putut face lucruri rele, cine o avut sufletu ala, Doamne feri, da io nu am știut așe. Și să zâcea și atunci oarice, da nu știu io22. Puteai călca în urmă rea. De-ai călcat oariunde, o te-ai umplut de oarice, o ai avut oarice năcaz, care l-ai avut, l-ai știut. Tăt țâpa, multă lume făcea, și nimereai. Nimereai oarinde și călcai, numa nimereai. Ieste și care o făcut special, care s-o ocupat cu așe ceva. Da io nu știu, că m-am temut și nu pățesc oarice. Nu te bizuiai la nimeni23. Unele femei – vrăjitoare puteau genera acte malefice, dintre care ducerea laptelui de la vaci era acțiunea magico-rituală cea mai des întâlnită:

Golopenția 2001, p. 115–116 Iozafina Onica, n 1929, Peceiu – Sălaj 21 Stahl 1958–1965., p. 199 22 Iozafina Onica, n 1929, Peceiu – Sălaj 23 Iozafina Onica, n 1929, Peceiu – Sălaj 19 20

— 488 —

CRIZE MAGICE ŞI ANTIDOTURI RITUALE. MAGIE EROTICĂ, TERAPEUTICĂ ŞI ANTITERAPEUTICĂ LA PECEIU – SĂLAJ

O fost care o dus laptele la vacă, care s-o ocupat cu așe ceva. Așe să știea, și așe o și fost, da nu trebuia și facă așe, că puteai face rău la oaricine, că era care avea copil mic... era năcaz mare, nu era bun laptele, și nu erau magazine, nu aveai dă unde să cumperi, triai din ce aveai, și făcea năcaz mare. Da să ducea laptele24. Mai erau și vrăjitoarele care știau manipula destinul prin diferite metode magice, dintre care unele erau puse în practică la înmormântare: O fost și vrăjitoare, pân Preuteasa, în alte sate, pân satele astea, da nu la noi, da alea să ascundeau. O fost care o știut, să zâcea că mereau la vrăjitoare, pân tăte satele. Erai tăt cu grije, că te temeai și nu aveai ce face, da amu nu mai povestește nime d-alea. Poate că mai este și amu, pă alte sate, cum auzi, da la noi, nu. Să temeau unii de alții, și nu-ți baje oarice semne cu mortu. Că era care băga, da descântate. Dacă îți lua ceva din hainele tale și alea le descânta și alea le băga cu mortu, acolo nu era bine, că le țâpa fără știrea gazdei. Care s-o ocupat cu de-alea, nu o fost bine, că era rău. Cu grije o trebui și meri oriunde. Era care țâpa semne dacă mereai oarecum la petrecanie, cu mortu Multe vrăjitorii d-astea s-o făcut pă sate. S-o auzit și de Fata Pădurii, da nu am văzut așe ceva25. În concluzie, dacă de cele mai multe ori, factorul perturbant al echilibrului este de sorginte magică – făcutul (deochiul, blestemul, făcătura, luatul, dusul), atunci și remediul, trebuie să fie, prin reflex, tot magic: desfăcutul (descântatul, cotatul, adusul). Acțiunile strigoilor. Urmarea: crizele induse magic, deseori finalizate prin boală, infertilitate sau chiar moarte Ca pretutindeni în cultura populară românească, imaginarul magic surprins la Peceiu – Sălaj este populat de strigoi – ne temeam de strâgoi, că aciie erau de la Necuratu26 – și de tot felul de ființe malefice sau apariții fulgurante: Așe voroveau că sînt strigoi, da io n-am tălnit niciodată; să zâcea că îi purta pă oamini pă unde nu era bine și îi bătea; pă on unchi de-a mneu l-o dus zuua pân tăți spinii, l-o purtat și s-a zdăriet tare rău și numa nu o mai putut vini încoace nicicum. Să zâcea că dacă îți faci cruce, te lasă. Da io nu am pățit. Să nășteau așe, strigoii, cu coadă. Așe, amu nu să mai nasc așe...27. Era vorba că trebuie gunoiet în vii, eram plătit, o fost și când m-o nins acolo în vie. Și erau și strigoi. O vinit ceva, nu știu ce. O fost lung, așe, io eram copil și Toderica, frate-meu, o dat drumu la câine. Strigoiu era ca și cânele, urât, și când o dat să-l lovască, nu l-o putut lovi. Și cânele nu o mai stat acolo să doarmă, pă locu ala. Să spunea că așe umblă strâgoii, așe era28. Am rămas odată în pădure și s-o pornit odată on vânt și numa am văzut on vițăl așe de mare și de fain, cu coada ridicată; ala o fost ceva duh, așe, și când am intrat în pădure, o dispărut vițălu29. Era strâgoi aicea deasupra de via noastră, era acolo o ogradă. P-acolo nu putea mere nimeni noaptea, că să auzeau fel de fel de muzâci. Care merea acolo, nu mai știa veni acasă, până să făcea dă sară. Să trezea în Marin, în Bănișor, în Horoat. Zâcea că calcă în urmă rea și îi duce dracu, îi porta dracu, până dimineața30. Pă la Goronu Ghervasului umblau strigoii, era acolo o mnezuină, cătă Păru Titii, și io am auzit acolo o vioară și alții cânta, alții zbiera, alții țâuia, nu știu ce era, am zâs io, plâng, râd, chiuiesc... io nu m-am băgat în a lor, da așe s-o întâmplat dacă ai călcat în urmă rea. Era vorba de strigoi oarecând, amu nu mai sînt31.

Iozafina Onica, n 1929, Peceiu – Sălaj Iozafina Onica, n 1929, Peceiu – Sălaj 26 Sofia Jula, n. 1939, Peceiu – Sălaj 27 Maria Jula, n. 1946, Peceiu – Sălaj 28 Beniamin Iepure, n. 1929, Peceiu – Sălaj 29 Beniamin Iepure, n. 1929, Peceiu – Sălaj 30 Ana Fizeșan, n. 1940, Peceiu – Sălaj 31 Aurel But, n. 1933, Peceiu – Sălaj 24 25

— 489 —

CAMELIA BURGHELE

Să zâcea că erau strâgoi, și și era. Strâgoi erau bugăți. Era strigoi, aciie știeau mai multe face, că aciie așe umbla și să înțelejea unu cu altu și voroveau așe cum vorovim noi aci, amu. Mie nu mi s-o întâmplat și văd, nici n-am vrut.... să dădea păstă cap și să făcea fiece animale. Dintre oamini, dintre noi, așe tătă lumea, așe era cu strigoii aciie. Strâgoii aciia așe-s. Tătă zuua lucru cu tine și ne înțelejem și nu știu io ce bai ai tu și numa să dădeau păstă cap și să făceau strigoi. Da ne mai știam unu pă altu și ne mai feream... Făcea fiece. Să făcea tăt felu de animale și duceau laptele, și de la femei. Io n-am știut ale lucruri. Era on fel de metodă, da io n-am vrut așe să știu. Nu era public, că se temea și să ascundea și te temeai di ei și zâci oarice și audă, că te temeai că-ți vine rându, că erai cu familie, și dă aciie coată și te temi, că mintenaș vine on câne și traje hainele după tine. Aciie așe să fac tăt felul. Făceau lucruri rele. Erau oamini cu familie, și când morea știau ce să îi pună, acolo cu el, așe cum să punea și la mejdie și nu mai vină acasă, că de nu, vineau acasă, nu el, ce așe, ca on fel de nălucă. Așe, cam s-o pus la mejie și nu mai vină acasă. Boscoane, da io le-am uitat. Să făceau strâgoi, noaptea, numa vedeai că îi oarice animal. Aveau coadă, on pic de ciot, nu chiar coadă. Erau oamini și să făceau tăt felul de animale sălbatice și făceau ce o vrut. Să ferea fiecare și mai purtai oarice la tine, să purta ceva de la beserică, tămâie, cruce, pân jiburi, să te poți feri de strigoi. Și la prunci le-am pus când s-o dus la școală; le-am pus de-alea sfinte dă la beserică Și nu își poată permite strigoii. Că iei nu aveau putere acolo unde erau lucruri sfinte. Când erau oamini, să duceau și la beserică, că erau oamini, nu avea ei cu nimeni nimică, nici cu beserica. Da la beserică nu s-o făcut strâgoi. Popa, și de i-o știut, asta nu să spune, că popii îs jurați. Erau strâgoi. Să făcea multe. Doamne, greu o fost. Și să puneau la Sânjorz rug la ferești și nu intre relele d-astea și strâgoii în casă și să punea la ferești și uși și nu să baje relele alea în casă și și nu aibă putere. Și să făcea și să unjea cu ai, să tăt făceau cu aiu. Acolo unde o făcut oaricine cu ai și o știut, ala nu intră păstă el, păstă ai. Atunci, la Sângiorz, să ferea mai tare lumea, că era o zî, numită atunci, când să făcea și să ferea lumea de strigoi, că și era. Doamne feri cum auzea, erau din neam strâgoii; nu era din tătă casa, să ducea pă neam: unde o fost oaricare, s-o mutat oaricare în altă casă, cum s-o măritat or așe, și s-o dus și acolo. Amu o perit aciie. Umblau la răscruci de drumuri, când au ei rândul lor, când să tălnesc ei. Acolo era rândul lor, erau unde era grădina Crăsnii, era om zuua și să făcea strâgoi noaptea, și tu l-ai văzut uom și el să făcea în tăte formele. Așe, dacă ieși dân sat, câtâ pomii aciie. Doamne, multe o fost! Da io tare le-am uitat, că mi-o trecut mie vremea. Da io nu m-am ocupat cu așe ceva, că m-am temut, că te dușmănea lumea și am avut ce-mi trebe și am avut ce mi-o trebuit. Mă temeam, nu mă tare băgam. Că doară strâgoii erau în bună legătură unu cu altu, să înțelejau; câte unu era șef, dus-o ce o vrut; să știau ei unu pă altu bine și să tâlneau și să înțelejau care ce și facă, cum vorovesc io cu tine...32 Să ducea laptele la vaci. Și zâcea cineva, io nu am prins, că l-o prins pă cutare că o dus laptele de la vaci. Și zâcea că i-o cunoscut și că îs din Pecei. On vecin l-o prins pă celalalt la el în poiată noaptea. Și io tăt mă găndesc, că adevărat o fost? Ducea laptele și nu avea vacile lapte și nu numa că-l ducea, și nu avea vacile lapte, da nu era laptele bun, să întindea groștioru ca spăma, nu era de nici o treabă. Nu mai era alb, era vânăt laptele. Erau spăriete vacile. O fost cineva în Ban și în Bănișor, care descânta33. Mediatori între două lumi, strigoii – vrăjitori, dotați cu puteri supranaturale, descriși de Marianne Mesnil într-un volum de referință, își creează propriile raporturi cu moartea și cu fertilitatea; ei se întâl‑ nesc în luptele nocturne de la Sfântul Andrei, la granița dintre lumi – pentru că ei aparțin, parțial, e drept, amândoura – „deturnând vitalitatea uneia spre asigurarea supraviețuirii lor în cealaltă”34 și în preajma Sângiorzului, când demarează acțiuni personalizate, menite să îi fixeze în memoria comunitară și să îi vali‑ deze ca ființe supranaturale. Dimensiunea lor malefică este foarte bine precizată de lelea Iozafină din Peceiu: aciie așe să fac tăt felul. Făceau lucruri rele, pentru că „strigoiul, odată acceptat, trebuie să devină din simplă Iozafina Onica, n 1929, Peceiu – Sălaj Ana Fizeșan, n. 1940, Peceiu – Sălaj 34 Mesnil 1997, p. 155 32 33

— 490 —

CRIZE MAGICE ŞI ANTIDOTURI RITUALE. MAGIE EROTICĂ, TERAPEUTICĂ ŞI ANTITERAPEUTICĂ LA PECEIU – SĂLAJ

credință difuză, personaj cu trăsături proprii. Identificarea se realizează în primul rând prin situarea sa în poziția de agent al unei întregi serii de evenimente tulburătoare, menite să perturbe liniștea comunității”35. Explicând atracția universală și, probabil, eternă, a omului pentru această întruchipare umană a male‑ ficului, strigoiul, Otilia Hedeșan remarcă: „Această situare a strigoiului la granițele mereu mișcătoare ale normalului cu paranormalul, ale realului cu miraculosul, îi asigură deopotrivă fascinația și autoritatea”36, fapt verificat de relatările savuroase redate mai sus ale peceienilor cu care am stat de vorbă37. Amintim, în final, că, într-o lucrare de referință pentru descrierea fenomenului magic și implicarea acestuia în structurile imaginarului colectiv, Bronislaw Malinowski definea magia ca „domeniul influențelor incontrolabile și adverse” dar și „marele noroc nemeritat al coincidențelor fericite”38. În acest context spi‑ ritual, relatările și poveștile sătenilor din Peceiu sunt o formă de participare la memoria colectivă dar și la conturarea unui imaginar comun, transmis ca model de adecvare la realitate de-a lungul generațiilor. BI BLIO GRA FIE Favret-Saada, Jeanne, Les mots, la mort et les sorts. La sorcellerie dans le Bocage, Edition Gallimard, Paris, 1977 Golopenția, Sanda, Intermemoria. Studii de pragmatică şi antropologie, Cluj Napoca, 2001 Hedeșan, Otilia, Pentru o mitologie difuză, Editura Marineasa, Timișoara, 2000 Iepure, Ioan Viorel (coord.), Povestea unui sat sălăjean, între document și oralitate: Peceiu, Editura Caiete Silvane, Editura Porolissum, Zalău, 2014 Kilgmann, Gail, Nunta mortului. Ritual, poetică și cultură populară în Transilvania, Editura Polirom, Iași, 1998 Leon, N., Istoria naturală medicală a poporului român, Analele Academiei Române, seria II, tom XXV, Memoriile Secțiunii Științifice, București, 1903 Malinowski, Bronislaw, Magie, știință și religie, Editura Moldova, Iași, 1993 Marian, Simion Florea, Vrăji, farmece și desfaceri. Descântece poporane române, Editura Coresi, București, 1996 Mesnil, Marianne, Etnologul între șarpe și balaur, Editura Paideia, București, 1997 Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978 Stahl, H. H., Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, București, 1958–1965 Şişeştean, Gheorghe, Forme tradiționale de viață țărănească, Editura Centrului Județean de Conservare și Valorificare a Culturii și Tradițiilor Populare, Zalău, 1999

Hedeșan 2000, p. 224–225 idem p. 38 37 materialele din prezenta lucrare sunt preluate din cercetarea de teren din anul 2014, punct de plecare al volumului Povestea unui sat sălăjean, între document și oralitate: Peceiu, Editura Caiete Silvane, Editura Porolissum, Zalău, 2014, ediție coordonată de Ioan Viorel Iepure 38 Malinowski 1993. p. 32 35 36

— 491 —

MODIFICAREA OBICEIURILOR DE ÎNMORMÂNTARE DIN TRANSILVANIA CA URMARE A PROPAGANDEI ANTIALCOOLICE ÎN PREAJMA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL LAURA POP*

THE TRANSFORMATION OF THE BURIAL CUSTOMS FROM TRANSYLVANIA AS RESULT OF THE ANTI-ACOHOL PROPAGANDA IN THE EVE OF THE FIRST WORLD WAR ABSTRACT: This paper wants to emphasize the role of the anti-alcohol religious propaganda in the transformation of the burial customs from Transylvania, rather from Mureş County, in early XXth century. The research started from Church documents from local public archive, derived from Târgu-Mureş and Reghin Greek-Catholic Deaneries files. There we could find a lot of priests reports, dating from 1914, about the measures taken to ban alcohol drinks at religious services, especially at burial. On the other side, these religious documents are useful ethnographic testimonies for description of the burial customs at the beginning of the XXth century, because some priest insisted to show the funeral practices before the anti-alcohol measures. The misuse of the alcohol in the religious services was a major concern for the Greek-Catholic Church at the end of the XIXth century and in the early XXth century, as we could see in the archival documents. The problem is that the Church rituals used some alcohol beverages, like wine for example, and could not give up of them. The solution found was to demonize the distilled beverages instead of the fermented drinks. Another problem is the conflict between the prohibition of the alcohol drinks in burials and the the traditional idea of charity, because the alcohol given at funerals – as alms – are important part of the peasant model of the charity. In conclusion, at that time, a lot of funeral customs dissapeared altogether after the anti-alcohol measures, not only

the use of the alcohol at burial, due the zeal of the priest to remove any occasion for use alcohol drinks, especially distilled beverages. Today, a lot of people return to the use of the alcohol at funerals, but a lot of small funeral customs vanished. KEYWORDS: Religious Anthropology, Burial customs, Alcoholism, Alms, Transylvania REZUMAT: Lucrarea doreşte să releve rolul propagandei religioase antialcoolice in modificarea obiceiurilor de înmormântare din Transilvania, mai ales din judeţul Mureş, la începutul secolului al XX-lea. Cercetarea a pornit de la documentele bisericeşti din arhiva publică locală, provenite de la fondurile Protopopiatelor greco-catolice Târgu-Mureş şi Reghin. Acolo putem găsi o serie de rapoarte ale preoţilor, datând din 1914, despre măsurile luate pentru interzicerea băuturilor alcoolice în serviciile bisericeşti, mai ales la înmormântare. Pe de altă parte, aceste documente religioase sunt mărturii etnografice utile pentru descrierea obiceiurilor de înmormântare la începutul secolului XX, deoarece preoţii au insistat să arate practicile funerare dinainte de măsurile antialcoolice. Folosirea abuzivă a alcoolului la serviciile religioase era o preocupare majoră a Bisericii greco-catolice la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, după cum se vede din documentele de arhivă. Problema este că ritualurile bisericeşti utilizează anumite băuturi alcoolice, cum este vinul spre exemplu, la care nu pot renunţa. Soluţia găsită

* Muzeul Judeţean Mureş, Secţia de Etnografie şi Artă Populară, email: laurapop2006@yahoo.com

LAURA POP

a fost demonizarea băuturilor spirtuoase în locul celor fermentate. O altă problemă este conflictul dintre interzicerea băuturilor alcoolice la înmormântări şi ideea tradiţională de pomană, deoarece alcoolul dat de pomană la înmormântări face parte din modelul ţărănesc de milostenie. În concluzie, în epoca respectivă, multe obiceiuri de înmormântare au dispărut cu totul după măsurile antialcoolice,

nu numai alcoolul ca atare, datorită zelului preoţilor de a înlătura orice prilej de folosire a băuturilor alcoolice, mai ales a celor spirtuoase. Astăzi, s-a reluat folosirea alcoolului la înmormântări, dar multe datini mărunte de înmormântare au dispărut. CUVINTE-CHEIE: antropologie religioasă, obiceiuri de înmormântare, alcoolism, pomeni, Transilvania

Obiceiurile de înmormântare sunt considerate de etnologi ca fiind cele mai conservatoare, men‑ ţinându-se neschimbate de-a lungul mai multor generaţii, ţinând de structuri profunde ale mentalităţii colective, dar parcurgând puţinele documente istorice care le menţionează constatăm adesea că şi aceste obiceiuri au suferit modificări importante de-a lungul timpului, influenţate de ideile generale care circulau în societate în diferite epoci. Una din problemele importante ale societăţii transilvănene la sfârşitul seco‑ lului al XIX şi începutul secolului XX era problema alcoolismului, iar propaganda antialcoolică va încerca să pătrundă în straturile cele mai intime ale comunităţii. Printre documentele de arhivă aparţinând protopopiatelor greco-catolice Reghin şi Târgu-Mureş am avut surpriza să descopăr, la sugestia cercetătoarei dr. Ana Hancu, o serie de rapoarte ale preoţilor referi‑ toare la măsurile concrete luate în problema utilizării abuzive a alcoolului, majoritatea măsurilor referinduse în principal la interzicerea consumării alcoolului în cadrul serviciilor religioase, mai ales la înmormântări şi la pomeni. În urma analizei documentelor respective am constatat cu uimire că lucrurile nu s-au oprit doar la sistarea băuturilor alcoolice la înmormântări, ci au dus chiar la dispariţia unor secvenţe rituale din cadrul obiceiurilor de înmormântare în unele cazuri. Problema alcoolismului se iveşte odată cu trecerea de la consumul ritualizat al alcoolului la cel coti‑ dian şi mai ales după generalizarea alcoolului distilat în secolul al XIX-lea. Acum apare propaganda anti‑ alcoolică şi primele măsuri sociale de combatere a alcoolismului la nivel de stat în Occident. În secolul al XIX-lea, sub influenţa occidentală, apare şi în Transilvania propaganda antialcoolică şi primele măsuri antialcoolice: interzicerea frecventării cârciumilor de către băieţii sub 15 ani şi a fetelor sub 14 ani, acordării unui credit pe băutură mai mare de 4 coroane de către birtaş, funcţionării birturilor în apropierea bisericilor şi a şcolilor, impunerea închiderii birturilor în timpul serviciului divin şi a procesiunilor religioase, propa‑ ganda antialcoolică în şcoli şi altele asemenea1. La începutul secolului XX, atitudinea statului faţă de alcoolism este ambivalentă, pe de o parte se caută combaterea alcoolismului prin toate mijloacele pedagogice şi legislative posibile, pe de altă parte statul caută să obţină profit de pe urma vânzării băuturilor alcoolice, prin monopolul de stat asupra produ‑ cerii industriale a băturilor spirtoase şi prin taxele impuse pe vânzarea băuturilor alcoolice. Propaganda antialcoolică are un discurs multiplu2, după cum remarca Marius Rotar, unul din istoricii preocupaţi de această problemă, pornind de la un discurs laic (legislativ, medical, literar, folcloric) până la cel religios. Biserica se implică şi ea în lupta contra alcoolului prin diverse metode specifice: predici, reu‑ niuni antialcoolice şi prin interzicerea băuturilor alcoolice în cadrul serviciilor religioase. Ambivalenţa dis‑ cursului o găsim şi în cazul Bisericii, deoarece Biserica nu poate renunţa la anumite băuturi alcoolice, cum este vinul, folosit în mod tradiţional la serviciul religios şi atunci soluţia găsită a fost demonizarea băuturilor spirtuoase (rachiu, vinars, etc) şi separarea lor în acest mod de cele fermentate, pentru a nu afecta serviciul religios. Slujitorii bisericii – preoţi, cantori – sunt primii vizaţi când este vorba de abuzurile alcoolice şi apoi enoriaşii lor, astfel documentele bisericeşti, atât ale celor ortodoxe, cât şi greco-catolice din judeţul Alba, Rotar 2008, p. 259–281 Ibidem, p. 263

1 2

— 494 —

MODIFICAREA OBICEIURILOR DE ÎNMORMÂNTARE DIN TRANSILVANIA CA URMARE A PROPAGANDEI ANTIALCOOLICE

dar şi din alte părţi ale Transilvaniei, menţionează o serie de sancţiuni impuse preoţilor dedaţi băuturii3. În anul 1910 se înfiinţează Reuniunea de temperanţă a teologilor de la Blaj, reuniune ce va funcţiona până în 19174. În anul 1914 se face un apel de către Liga de temperanţă către toate protopopiatele greco-catolice din Transilvania printr-o circulară semnată de Ioan Bozdog, preşedintele ligii, pentru a lupta contra alcoo‑ lismului prin măsuri concrete, care să fie discutate în cadrul sinoadelor din primăvara anului19145. În cadrul Protopopiatului greco-catolic Târgu-Mureş, circulara Ligii de temperanţă de la Blaj este trimisă de către protopopul Dionisie P. Decei preotului Victor Tufan din Ungheni, ca să vină cu propu‑ neri concrete de luptă contra alcoolismului, propuneri ce vor fi discutate în cadrul sinodului de primă‑ vară, din 18 martie 1914. Răspunsul preotului din Niraşteu (azi Ungheni) ne clarifică modul cum era pri‑ vită problema alcoolismului de către preoţi şi măsurile pe care le considerau necesare pentru combaterea alcoolismului. Preotul Victor Tufan trece în revistă toate ocaziile de utilizare a alcoolului de către ţăranii români şi constată că la toate se foloseşte alcoolul, dar mai ales la înmormântări şi pomeni. „Considerând avuţia ţăranului nostru, vedem că de la naştere până la moarte îşi ţine de datorinţă ca la toate ocaziunile să se folosească de beutură: de face un târg, de să ceartă, de voe bună, de supărare, totdeauna-ş are tovarăş nedespărţit beutura cu deosebire însă – după câte parochii cunosc eu – mormântările noastre sunt în stare ca să facă ca şi o găzduţă mai de rând să simtă răul şi aceasta în cea mai mare parte din pricina rachiului care în tot timpul cât este mortul la casă curge într-una. Este aproape generală părerea că la noi nu poate fi maslu, sfeştanie, cu atât mai puţin înmormântare sau pomeană fără beutură (s.n.). Aice cred eu că este de lipsă o schimbare înspre bine, alcoolul să fie îndepărtat cu totul din apropierea funcţiunilor sacre. Făcut pasul acesta cu succes, am făcut un pas spre apropierea reuniunilor de temperanţă. La lupta contra alcoolului ne cheamă datorinţa de a îngriji şi promova mărturia credincioşilor noştri precum şi datorinţa de a scoate din ghiarăle sărăciei fii neamului nostru”6. Concluzia sa este că, dacă dorim să scoatem poporul din sărăcie, trebuie combătută consumarea alcoolului prin interzicerea sa în cadrul serviciilor religioase, mai ales de la înmormântare, pomană, maslu sau sfeştanie. Pentru ca lupta antialcoolică să aibă succes, preotul Tofan propune adoptarea de către sinodul pro‑ topopesc din primăvară a unei hotărâri prin care se interzice folosirea alcoolului, mai precis a „băuturilor spirtuoase”, în cadrul funcţiunilor religioase şi predici sistematice în legătură cu diverse teme antialcoolice în biserici. „În legătură cu aceasta fie-mi primit a face următoarea propunere: Sinodul protopopesc al sca‑ unului Mureş întrunit în şedinţa ordinară de primăvară, la 11 aprilie a.c. în Bandul de Câmpie hotărăşte oprirea folosirii beuturilor spirtuoase în legătură cu funcţiunile sacre. ... spre ajungerea scopului să obligă în conştiinţia fiecare preot tractual. Pentru combaterea alcoolului şi pregătirea poporului pentru înfăptu‑ irea acestei hotărâri, să impune fiecărui preot a să folosi de puterea sa şi anume urmând un ciclu de predici sistematic: 1. Combaterea beţiei în genere 2. Alcoolul în legătură cu morala publică 3. Alcoolul şi influenţa lui asupra sistemului nervos şi a descendenţilor 4. Alcoolul ca cauză a sărăciei 5. Alcoolul în legătură cu funcţiunile sacre şi atunci publicarea hotărârii de oprelişte pentru folosirea mai departe a beuturii în legătură cu funcţiunile sacre 6. La contrabalasarea eventualelor primiri rele, ca să insiste asupra însămnătăţii s.sacrificiu liturgic aplicate pentru cei morţi şi să insiste asupra legatelor şi legătura cu amintirea celor repausaţi la s.liturghie. M.On.Sinod având în vedere datina atât de veche de a folosi beutura la funcţiunile sacre şi legarea poporului de această datină am firma convingere că dacă ne va succede a şterge această datină înfiinţarea reuniunilor Rustoiu 2009, p. 320–324 Roşu 2009, p. 302–303 5 S.J.MS.A.N., Fond Protopopiatul Greco-Catolic Târgu-Mureş, Dosar 1105, 1914, fila 1 6 Ibidem, fila 3v 3 4

— 495 —

LAURA POP

de temperanţă şi abstinenţă ar fi numai chestie de timp (s.n.), până când însă gustă aceasta, cred că toate încer‑ cările de a înfiinţa în popor reuniuni de temperanţă şi abstinenţă ar rămânea fără rezultat”7. Hotărârea sinodului prevedea „ca toţi preoţii districtului să se năzuiască pe toate mijloacele şi pe toate căile a sista şi şterge folosirea de băuturi spirtoase (alcoolice), cu ce a avut credincioşii noştri datina a se îndeletnici şi atunci lor ori ce ocaziune de funcţiuni sacre îndeplinite de preotul lor (înmormântări, pomeni, masle, feştanie, etc.). On. Frăţia ta nu ai luat parte la acel sinod, dar prin circulară tipărită Ţi s-a adus la cunoştinţă această hotărâre circulară a sinodului susnumit. Pe bază de date şi comunicări demne am aflat însă, că poate sângur On. Frăţia ta din districtul meu protopopesc nu te-ai acomodat şi nu urmezi acea hotărâre a sinodului nostru protopopesc luată în cunoştinţă şi aprobată de preaonoratul consitoriu arhiepiscopesc. De aceia, frăţeşte te sfătuim ca pe viitor să opreşti cu prisosinţă folosirea de beuturi spirtuoase (mai ales vinarsul) acolo şi la acele funcţiuni sacre pre carii frăţia ta le îndeplineşte în parohie, în calitate de paroh local. Aceasta s-o publici şi în biserică credincioşilor cari s-o ştie de cu bună vreme, dacă n-ai făcut-o până acum, ei să nu fie surprinşi deodată atunci, când le îndeplineşti câteo funcţiune”8. Protopopiatul greco-catolic din Reghin ia măsuri similare celui din Târgu-Mureş şi impune preo‑ ţilor sistarea băuturilor alcoolice din cadrul serviciile religioase prin circulara protopopească nr. 772 din 12 noiembrie19129 şi mai târziu, în martie să vină cu un raport scris asupra măsurilor luate în cadrul pome‑ nilor şi a sistării băuturilor 1914, în preajma primului război mondial, solicită preoţilor un raport scris în privinţa rezultatelor. În cadrul convocatorului10 la sinodul de primăvară din 1914, la punctul 8, li se cere preoţilor interzicerea băuturilor alcoolice, mai ales a celor spirtuoase la serviciile religioase. Rapoartele făcute de preoţi sinodului protopopesc în privinţa sistării băuturilor alcoolice sunt adevă‑ rate mărturii etnografice asupra obiceiurilor de înmormântare din Protopopiatul Reghin, deoarece conţin o serie de descrieri ale secvenţelor de obiceiuri funerare, unde se foloseşte băutura drept pomană. Ceea ce este de remarcat, referitor la aplicarea acestor măsuri antialcoolice, este faptul că sistarea băuturilor la înmormântări duce chiar la modificarea obiceiurilor de înmormântare. Înainte de a vedea modul în care au fost sistate băuturile la pomeni în fiecare caz în parte, trebuie să lămurim puţin ideea de pomană în mentalitatea populară. Dintre ritualurile de îmblânzire a morţii, cele care transformă mortul dintr-un duşman în aliat, ritualul pomenilor este unul dintre cele mai eficiente, prin respectul arătat celui mort de către cei vii. Pomana face parte din acele activităţi creştine care se fac pentru sufletul mortului, dar şi pentru cei vii, deoarece darurile pentru morţi asigură confortul spiritual al celor vii, ba chiar bunăstarea lor, potrivit mentalităţii populare. Termenul „pomană” are mai multe sensuri: 1. „pomenire, amintire” 2. „părăstas”, slujbă religioasă făcută la pomenirea morţilor 3. masă comună ce se organizează cu toţi participanţii la înmormântare sau la pomenirea de 6 săptă‑ mâni, care mai este numită şi „praznic”, „comândare”11. Pomana nu înseamnă doar băutură şi mâncare, ci şi o serie de obiecte care se dăruiesc atât la înmor‑ mântare cât şi după aceea, la diverse date de comemorare a mortului, în amintirea celui decedat: haine, ani‑ male, bani, vase, lumânări, pomişori împodobiţi cu dulciuri şi fructe. Băuturile însoţesc de obicei mâncarea la înmormântare şi apar în diverse momente ale ceremonialului atât acasă, la plecarea spre cimitir, la masa de înmormântare, cât şi la groapă sau la poarta cimitirului, când se împărţea celor prezenţi un colac şi un pahar de vinars. Ibidem, fila 4–4v Ibidem, Dosar 1153, 1916, fila 1 9 Ibidem, Fond Protopopiatul greco-catolic Reghin, Dosar 120, 1914, fila 104 10 Ibidem, Dosar 115, fila 34 11 Văduva 1997, p. 171–174 7 8

— 496 —

MODIFICAREA OBICEIURILOR DE ÎNMORMÂNTARE DIN TRANSILVANIA CA URMARE A PROPAGANDEI ANTIALCOOLICE

Raportul preotului greco-catolic Victor Câmpianu din Murăşfelfalău (azi Suseni), din 8 aprilie 1914, povesteşte desfăşurarea ceremonialului de înmormântare de acolo, modul în care au fost sistate toate pome‑ nile în afară de cele ale groparilor, care sunt imposibil de interzis, căci dacă nu ar primi nici un pahar de vinars aceştia ar lăsa mortul neîngropat: „În comuna Murăşfelfalău, deşi locuitorii sunt două părţi reformaţi şi numai o parte e greco-catolică, totuşi pomenile au fost în număr mare, dar acum am ajuns la rezultatul că, de esemplu la îngropăciuni, după ce petrecem pre cel repausat la mormânt, venim iarăşi la casa unde au fost mortul şi facem sfinţirea cea mică a apei stropim casa, şi după aceea clopotarii şi săpătorii de groapă să pun la masă, mâncă puţin şi beau câte un pocal de vinars, că dacă nu li s-ar da nice barem un pocal de vinars, nu s-ar afla nice cine să-l ducă pe mort, şi nice cine să-i facă groapa (s.n.). Noi după ce gătăm sfinţirea apei, ne luăm ce e al nostru şi mergem cătră casă. Tote acelelalte pomeni leam sistat”12. Răspunsul cel mai relevant este cel al preotului Petru Branea din Hodac, din 1 aprilie 1914 care alcătuieşte raportul sub forma unui tabel cu două rubrici: I. Cum era în trecut şi II. Cum e astăzi13. Aici se vede cel mai bine cum s-au modificat obiceiurile de înmormântare ca urmare a sistării băuturilor alcoolice. Astfel, de la masa de pomeni încărcată cu 50–60 de pomişori, cofe sau ulcioare s-a ajuns la 2 pomişori şi doar 1 dcl vin. Înainte sicriul cu mortul rămânea în curte până se termina masa de pomană, acum masa se organizează abia după îngroparea mortului. Cum era în trecut 1. După terminarea prohodului preotul slujea masa încărcată cu pomişori, cari adesea ajungeau şi la 50–60 bucăţi, cofe sau ulcioare, mâncare şi beutură. Mortul zăcea afară, iar în casă se mânca şi se bea. Adeseori se chiar îmbătau unii. Coliva se dădea cu vinars. 2. La cimitir, după slobozirea în mormânt a coşciugului, la iertare să dădea vinars, un colăcel sau franzelă, o luminiţă şi un gronţ de sare. 3. La trei zile, la şasă luni, la jumătatea de an şi la un an după înmormântare, se aducea la preot acasă 4–10 pomişori, un colac de Arhangeli, ½ sau 1 litru de vinars şi mâncare. După terminarea slujirii pomişo‑ rilor preotul, cantorul şi cei invitaţi se puneau la masă şi mâncau şi se spălau. 4. Cei mai înstăriţi aduceau la anumite intervale la biserică mai ales la sărbătorile mari câte 2–4 ulcioare mari – de cele împletite cu nuiele – pline cu vinars, cari stăteau în decursul slujbei destupate răs‑ pândind în biserică un miros de dapău, colăcei în desagi şi luminiţe de ceară în o traistă. După terminarea Sf. Liturghii se postau 2–3 inşi în uşa bisericei şi dădeau câte 2–3 păhărele de vinars celor ce ieşeau din biserică, un colăcel şi o lumina, făcându-se în forma aceasta pomenirea mortului după care se da. Cum e astăzi 1. După terminarea prohodului se slujeşte masa, pe care sunt 2 pomişori, colăcelul numit de Arhanghel şi 1 dcl de vin. Se face slujba obicinuită, se ridică coliva, iar vinul întrebuinţat la colivă se aduce la biserică, din care se serveşte la Sf. Liturghie. Fără a se bea sau mânca ceva, mortul se ridică şi se porneşte spre cimitir. 2. După ce se sloboade în mormânt mortul toţi sărută crucea şi primesc câte o franzelă şi o luminiţă. 3. Tot la acele intervale se aduce la biserică un pomişor, un colăcel şi 1 dcl vin, din care se serveşte, se face slujba obicinuită, iar după aceea fără taxă o îngenunchere şi rugăciunea de dezlegarea a mortului. 4. Astăzi cel ce vrea să dea ceva după mort, aduce la biserică colăcei sau jemble şi luminiţe, iar după terminarea S.tei Liturghii, postându-se în uşa bisericii dau celor ce ies din biserică câte o jemlă sau colăcel şi lumină. Concluzia raportului este una triumfalistă: DJANM, Fond Protopopiatul greco-catolic Reghin, Dosar 115, 1914, fila 16 Ibidem, fila 19

12 13

— 497 —

LAURA POP

„Lupta a fost grea, ba şi astăzi se mai află de aceia cari nu vreau a se împăca cu rânduiala aceasta nou, fiindcă datina veche se observă şi astăzi cu multă încăpăţânare la gr.ortodocşi. Însă cei mai cu cumpăneală văd binele care rezult din schimbarea aceasta, şi lupta se poartă şi şanse sigure de biruinţă absolută.” Raportul preotului Partenie Grama din Sidrieşul Mic (azi Mura Mică, comuna Gorneşti, judeţul Mureş), din 7 aprilie 1914 vorbeşte, pe lângă cele de la înmormântări (de la priveghi sau de la prohod), despre sistarea pomenilor din cursul anului ( Joia Mare, Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril), în afară de pâine14. Preotul Vasile Muntenescu din Solovăstru descrie modificarea obiceiurilor legate de împărţirea pomenilor la înmormântare în urma intervenţiei sale: interzicerea vinarsului la cimitir, la înmormântare ca şi la biserică, la pomenirea mortului la 6 săptămâni şi odată cu acestea reducerea pomişorilor de pomană de la 60–100 la 10 pomişori. „În parohia Solovăstru unde oficiul pomenelor a fost degenerat cu totul, şi unde se împărţia vinars la cemeter, şi după aceea acasă unde să întorceau chemaţi şi nechemaţi, încât să beau şi câte 5 ferii de vinars la un prohod de om mare – iese apoi la 6 săptămâni să puneau la biserică colaci şi vinarsul să aducea cu colacii chiar şi în biserică şi să împărţiau apoi la uşa bisericii – în urma anunţului şi deciziilor sino‑ dului nostru, care poporul l-a primit cam cu murmur. Insistând subscrisul cu toată interzicerea s-a ajuns la un rezultat mulţămitor întrucât azi nice un pocal de vinars nu să mai serveşte nici la cemetir, cu atât mai vârtos la biserică la pomenele de 6 săptămâni. Obiceiul de a să pune la astfel de ocazii 50–60 şi 100 pomi s-a redus la cel mult 10 pomi pentru intimi repausatului, iar după reîntoarcerea de la groapă să serveşte mâncare şi un pocal de vinars groparilor şi celor din familie. Cu un cuvânt subscrisul mă sâmt mulţămit cu rezultatul ajuns15. Majoritatea preoţilor din protopopiatul Reghin raportează sistarea totală a pomenilor, cel puţin în prezenţa preotului, după cum face şi în Apalina (azi un cartier din Reghin): „Pomenile ce se puneau la S. Beserica sunt sistate total, celea ce le pun după îngropăciunea mortului, sunt sistate aproape total, unde se ţine, sunt reduse la o simplă masă unde preotul şi cantorul nu iau parte”16. La fel se petrec lucrurile şi în satul Adrian, comuna Gurghiu, unde preotul Zaharie Pop doreşte „stârpirea” băuturilor alcoolice şi de la petreceri, nu numai de la pomeni şi înmormântări: „Prea onorat oficiu protopopesc Reghin. La punctul 8 din ordinul Prea on.oficiu protopopesc nr. 200–1914 adeca ca satisfacţie la ordinul sub nr. 772/1912, cu privire la stârpirea beuturilor la pomană, înmormântări etc am onoarea a vă aduce la conosciinţă, că aici scopul ne-au ajuns aproape deplin, se-au observat la atari ocaziuni în unele locuri folosind beutura în ascuns, dar numai între privaţi, dar şi atunci în măsură foarte mică (s.n.). Nutresc ferma sperare, ca în cel mai scurt timp aici beutura se va stârpi cu totul sau numai la înmormentări, fără chiar şi la cazuri de veselie, cu deosebire din pricina anilor neroditori deoparte, că de altă parte fiindcă însuşi poporul are convingerea că e păgubitoare beutura...”17. În satele Dumbrava şi Săcalul de Pădure, preotul Augustin Boţian a reuşit să sisteze utilizarea alcoolului la toate serviciile bisericeşti, după cum raportează Protopopiatului greco-catolic Reghin: „Astăzi la orice serviţ dumnezeesc nu să mai foloseşte în parochiele suscrisă nici un soi de beutură alcoolică”18. Sunt cazuri de parohii unde se sistează pomenile vechi integral, dar se introduc altele noi, cum s-a întâmplat în satul Teleac din comuna Gorneşti unde s-a introdus slujba parastastului, dar fără băuturi alco‑ olice: „Pomenile în parohia Telec s-a sistat cu totul, în schimb înse s-a introdus slujirea Parastasului, când apoi remeşiţiale mortului dau una zsemla (jemblă, colăcel) şi lumina la fiecare om care se află la slugirea Parastasului”19, după cum raportează administratorul parohial Nicolae Rast. Uneori se respectă sistarea băuturilor alcoolice la pomeni, în mod oficial, la biserică, dar oamenii continuă să dea băutură de pomană pe ascuns, după cum raportează preotul Gavrilă Brancu din Petelea care a impus „ca pomenile ce să dau după morţi să fie lipsite de orişice beutură alcoholică. Hotărârea oficios 16 17 18 19 14 15

Ibidem, fila 21 Ibidem, fila 27 Ibidem, fila 13 Ibidem, fila 17 Ibidem, fila 15 Ibidem, fila 18 — 498 —

MODIFICAREA OBICEIURILOR DE ÎNMORMÂNTARE DIN TRANSILVANIA CA URMARE A PROPAGANDEI ANTIALCOOLICE

să esecută, dar în ascuns poporul îşi ţine obiceiul, aducând şi folosind beutura ca şi mai înainte”20, după cum am văzut că se întâmpla şi în satul Adrian din Valea Gurghiului. În parohiile Toldal şi Vaida Sântioana, preotul Demetriu Fărcaş reuşeşte să impună sistarea băutu‑ rilor spirtuoase la înmormântare, în prezenţa preotului, cu excepţia groparilor care primesc drept plată băutură şi pâine: „în cauza pomenelor în parochia gr.cat. Vaida Sântioana am ajuns la rezultatul că în pre‑ zenţa preotului la masă nu să foloseşte nice un feliu de beutură spirtuoasă”, „iar acelora cari ajută la astupatul mortului – neavând ei altă plată li să dă puţină beutură la mormânt şi pâne, pomenă peste tot nu să face, rar să întâmplă ca cineva să împartă câte o jeamlă şi o luminiţă de ceară ori la casa mortului ori la mormânt”21 Preotul Mihail Marieşan din Beica de Sus raportează sistarea băuturilor spirtoase şi a mesei de pomană la înmormântare, maslu, feştanie, ba chiar şi la mersul cu crucea de Bobotează: „referitor la ster‑ pirea beuturilor spirtuoase la pomene, până în prezent am ajuns la un rezultat satisfăcător, căci la înmor‑ mântări afară de colac ori jamble şi lumină nu să dă nici mâncare, nici beutură spirtuoasă, să petrece mortul la groapă şi după astrucare poporul să împrăştie pe la caselor lor, asemene la îmblarea cu sf. crue la botezu D-lui mâncare, amăsurat vinului dat în Dumineca precedentă, n-am aflat în toată parohia decât în 3 case, iar vinars nicăiri...”22 Problema băuturilor alcoolice la înmormântare este adeseori pusă în legătură cu problema sărăciei, a banilor cheltuiţi pentru procurarea băuturii necesare pentru înmormântări şi alte pomeniri ale mortului. Raportul preotului Iuliu Grama din Chiherul de Sus, de pe Valea Beicii, aminteşte şi el schimbările petre‑ cute în obiceiurile de înmormântare ca urmare a sistării băuturilor precum şi sumele mari cheltuite, sute de coroane, pentru procurarea băuturii. „Faţă de trecut, când aproape la toate funcţiunile bisericeşti să folosea în măsură – uneori foarte mare – rachiul, ba şi vinul şi berea în special la îngropăciuni, la 6 săptămâni, apoi pomelnic în biserică, la sfinţirea apei la casă (feştanie), la maslu, cu care ocaziuni unii cheltuiau sume teri‑ bile până la sute de coroane, aşa încât, la urmă degenera la cele mai mârşiavă beţii de crâşmă – astea la nici o funcţiune bisericească nu să mai foloseşte, nici un fel de beutură deloc”23. Înlăturarea pomenilor de la înmormântare este urmărită şi de celelalte confesiuni creştine din Transilvania (ortodoxă, reformată, luterană) din motive economice, pentru a evita cheltuielile exagerate prilejuite de mesele date de pomană la înmormântări. Astfel, episcopul G. D. Teutsch, la sfârşitul secolului al XIX-lea a reuşit să elimine pomenile de la înmormântări: „Pomana des întâlnită pe vremuri a fost elimi‑ nată din cauze economice după marea vizită bisericească a episcopului G.D.Teutsch (mort 1893), mul‑ ţimea celor invitaţi producea cheltuieli peste măsură. Au existat localităţi unde oamenii sărmani trebuiau să se îndatoreze, pentru a nu fi vorbiţi de rău”24. Asemenea Bisericii, presa transilvăneană a încercat să combată pomenile la înmormântare, invocând o serie de motive economice, printre care sărăcirea populaţiei, precum şi revenirea la creştinimul primitiv, cel originar. Un articol din Gazeta Transilvaniei din 1897, semnat de prof.dr.Elefterescu, intitulat Câteva cuvinte despre pomenile la poporul nostru menţiona următoarele: „Mare pagubă materială aduc în poporul nostru pomenile cele multe şi fără nici o socoteală; căci dacă am aduna banii, ce se dă pe rachiu, ce se beau într-o comună pe la pomeni…”, iar „toate aceste pagube, arată foarte învederat, cât de neapărată este datoria preoţimii noastre de a reduce pomenile la adevarata lor idee primitivă, la adevărata idee creştină, căci aşa precum sunt astăzi, sunt mai mult nişte pomeni păgîneşti, decât creştineşti”25. Documentele din arhiva Protopopiatului greco-catolic Târgu-Mureş şi Reghin din judeţul Mureş, de la începutul secolului XX, relevă – dincolo de preocuparea de combatere a alcoolismului în cadrul servici‑ ilor religioase – modul în care această luptă contra alcoolismului a modificat obiceiurile de înmormântare Ibidem, Dosar 120, 1914, fila 99 Ibidem, Dosar 115, 1914, fila 103 22 Ibidem, fila104 23 Ibidem, fila 24 24 Schullerus 2003, p. 173 25 Elefterescu 1897, p. 6 20

— 499 —

LAURA POP

din această zonă. Măsurile luate de preoţii greco-catolici contra abuzurilor alcoolice în preajma primului război mondial au reuşit să reducă sau să elimine folosirea băuturilor la înmormântare pentru o scurtă perioadă de timp, dar în acelaşi timp au schimbat radical obiceiurile de înmormântare legate de oferirea pomenilor, reduse substanţial în timp. Dincolo de zelul preoţilor de a sista băuturile alcoolice la înmormântări, ba chiar a pomenilor în întregime, se observă totuşi continuarea folosirii alcoolului la înmormântări sau dăruirea băuturilor alcoo‑ lice de pomană clandestin, fără ştirea preotului, cum se întâmpla în satele Adrian, Petelea, Toldal sau Vaida Sântioana. În unele parohii unde se anunţă pompos interzicerea totală a băuturilor alcoolice la înmormân‑ tare, preotul remarcă totuşi unele excepţii absolut necesare, cum este utilizarea lor pentru plata groparilor (Suseni, Vaida Sântioana, Toldal), obicei care trebuie acceptat de preot pentru a asigura activităţile esen‑ ţiale ale înmormântării: transportul mortului la cimitir şi îngroparea lui. Din perspectiva actuală, ştim că lupta preoţilor contra folosirii băuturilor alcoolice la înmormântare nu a avut succes pe o perioadă mai lungă de timp, deoarece astăzi se folosesc frecvent băuturile alcoolice la înmormântări, dar a schimbat modul de oferire a pomenilor şi cantitatea acestora. A bre v ie ri S.J.MS.A.N. – Serviciul Judeţean Mureş al Arhivelor Naţionale Bi blio gra fie Elefterescu 1897, Prof. Dr. Elefterescu, Câteva cuvinte despre pomenile la poporul nostru în Gazeta Transilvaniei, nr. 166, anul LX, 1897, p. 6 Rotar 2008, M. Rotar, Propaganda şi acţiuni antialcoolice în România interbelică în Apulum, XLV, 2008, p. 259–281 Roşu 2009, V.T. Roşu, Reuniunea de temperanţă antialcoolică de la Blaj în Terrra Sebus. Acta Musei Sabesienis, nr. 1, 2009, p. 302–303 Rustoiu 2009, I. Rustoiu, Despre alcool şi alcoolici în documentele parohiale ortodoxe şi greco-catolice din judeţul Alba (1850–1930) în Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis, nr. 1, 2009, p. 320–324 Schullerus 2003, A. Schullerus, Scurt tratat de etnografie a saşilor din Transilvania, traducere din limba germană de Bianca Bican, Editura Meronia, Bucureşti, 2003 Văduva 1997, O. Văduva, Magia darului, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997 A NEXA Lista ilustraţiilor/ List of illustrations 1. Circulara Ligii de temperanţă a clericilor greco-catolici din Blaj, trimisă Protopopiatului greco-catolic din Târgu-Mureş, 18 martie 1914/ The order of the Temperance League of Greek-Catholic clergymen from Blaj, send to the GreekCatholic Deanery from Târgu-Mureş, March 18, 1914. 2. Circulara Ligii de Temperanţă a clericilor greco-catolici din Blaj, partea a doua/ The order of the Temperance League of Greek-Catholic clergymen from Blaj, part two. 3. Scrisoarea preotului Victor Tufan din Niraşteu (Ungheni, judeţul Mureş), 11 aprilie 1914, prima pagină/ The letter of the priest Victor Tufan from Niraşteu (Ungheni, Mureş County), April 11, 1914, the first page. 4. Scrisoarea preotului Victor Tufan din Ungheni, pagina a doua/ The letter of the priest Victor Tufan from Niraşteu (Ungheni, Mureş County), the second page. 5. Scrisoarea preotului Victor Tufan din Ungheni, pagina a treia/ The letter of the priest Victor Tufan from Niraşteu (Ungheni, Mureş County), the third page. 6. Scrisoarea preotului Victor Tufan din Ungheni, ultima pagină/ The letter of the priest Victor Tufan from Niraşteu (Ungheni, Mureş County), the last page. 7. Scrisoarea Protopopiatului greco-catolic din Târgu-Mureş prin care se reaminteşte unui preot hotărârea sinodului protopopesc referitoare la interzicerea folosirii băuturilor alcoolice la serviciile religioase: înmormântări, pomeni, maslu, feş‑ tanie/ The letter of the Greek-Catholic Deanery from Târgu-Mureş that reminds to a priest the deanery council decision about the interdiction of the alcohol use at religious services: burials, alms, unction, consecration. 8. Raportul administratorului parohial Victor Câmpean din Mureşfelfalău (Suseni, judeţul Mureş), 8 aprilie 1914. The report of the parish administrator Victor Câmpena from Mureşfelfalău (Suseni today, Mureş County), April 8, 1914.

— 500 —

MODIFICAREA OBICEIURILOR DE ÎNMORMÂNTARE DIN TRANSILVANIA CA URMARE A PROPAGANDEI ANTIALCOOLICE

9. Raportul administratorului parohial Petru Branea din Hodac, aprilie 1914. The report or the parish administrator, Petru Branea from Hodac, April 1914. 10. Raportul administratorului parohial Partenie Grama din Sidrieşul Mic (Mura Mică azi), 7 aprilie 1914/ The report of the parish administrator Partenie Grama from Sidrieşul Mic (today Mura Mică), April 7, 1914. 11. Raportul administratorului parohial Iulian Grama din Chiherul de Sus, 7 aprilie 1914, prima pagină/ The report of the parish administrator Iulian Grama from Chiherul de Sus, April 7, 1914, the first page. 12. Raportul administratorului Iulian Grama din Chiherul de Sus, ultima pagină/ The report of the parish administrator Iulian Grama from Chiherul de Sus, the last page. 13. Raportul parohului Augustin Boţian, Dumbrava (comuna Vătava azi, judeţul Mureş), 8 aprilie 1914/ The report of the priest Augustin Boţian, Dumbrava, Mureş County, April 8, 1914. 14. Raportul preotului Jerotheie Crisian din Abafaja (azi Apalina, cartier Reghin), 8 aprilie 1914/ The report of the priest Jerotheie Crisian from Abafaja (Apalina, today a neighbourhood in Reghin), April 8, 1914. 15. Raportul administratorului parohial Zaharie Pop, sat Adrian, comuna Gurghiu, 8 aprilie 1914/ The report of the parish admi‑ nistrator Zaharie Pop, Adrian village, April 8 1914. 16. Raportul preotului Vasile Muntenescu, Solovăstru, 8 aprilie 1914/ The report of the priest Vasilea Muntenescu, Solovăstru, Mureş County, April 8, 1914. 17. Raportul administratorului parohial Nicolae Rast, sat Teleac (azi în comuna Gorneşti), 8 aprilie 1914/ The report of the parish administrator Nicolae Rast, Teleac village, April 8, 1914. 18. Raportul preotului Mihail Marieşan, sat Beica Română (azi Beica de Sus), comuna Beica de Jos, 8 aprilie 1914/ The report of the priest Mihail Marieşan, Romanian Beica village (today Beica de Sus), April 8 1914. 19. Raportul administratorului parohial din Petelea, Branca Gavril, 7 aprilie 1914/ The report of the parish administrator from Petelea, Branca Gavril, April 7, 1914. 20. Raportul preotului Demetriu Fărcaş, Vaida Sântioana, 8 aprilie 1914/ The report of the priest Demetriu Fărcaş, Vaida Sântioana, April 8, 1914.

— 501 —

LAURA POP

Figura 1. Circulara „Ligii de Temperanţă a clericilor greco-catolici Bunavestire”, prima pagină

— 502 —

MODIFICAREA OBICEIURILOR DE ÎNMORMÂNTARE DIN TRANSILVANIA CA URMARE A PROPAGANDEI ANTIALCOOLICE

Figura 2. Circulara „Ligii de Temperanţă a clericilor greco-catolici Bunavestire”, ultima pagină

— 503 —

LAURA POP

Figura 3. Scrisoarea preotului Victor Tufan din Niraşteu (Ungheni), din 11 aprilie 1914, prima pagină

— 504 —

MODIFICAREA OBICEIURILOR DE ÎNMORMÂNTARE DIN TRANSILVANIA CA URMARE A PROPAGANDEI ANTIALCOOLICE

Figura 4. Scrisoarea preotului Victor Tufan din Niraşteu (azi Ungheni), a doua pagină

— 505 —

LAURA POP

Figura 5. Scrisoarea preotului Victor Tufan din Ungheni, pagina a treia

— 506 —

MODIFICAREA OBICEIURILOR DE ÎNMORMÂNTARE DIN TRANSILVANIA CA URMARE A PROPAGANDEI ANTIALCOOLICE

Figura 6. Scrisoarea preotului Victor Tufan din Ungheni, ultima pagină

— 507 —

LAURA POP

Figura 7. Raportul administratotorului parohial din Murăşfelfalău (Suseni, judeţul Mureş), Victor Câmpianu, 8 aprilie 1914

— 508 —

MODIFICAREA OBICEIURILOR DE ÎNMORMÂNTARE DIN TRANSILVANIA CA URMARE A PROPAGANDEI ANTIALCOOLICE

Figura 8. Raportul administratorului parohial din Sidrieşul Mic (Mura Mică, comuna Gorneşti, judeţul Mureş) Partenie Grama, 7 aprilie 1914

— 509 —

LAURA POP

Figura 9. Raportul preotului Augustin Boţina, Dumbrava, 8 aprilie 1914.

— 510 —

CEREMONIALUL FUNEBRU ÎN VRANCEA (CONTRIBUŢII) PAMFIL BILŢIU, MARIA BILŢIU*

FUNERARY CEREMONIAL IN VRANCEA (CONTRIBUTIONS) ABSTRACT: The study of the funerary ceremonial is based on our direct research on the field, in some villages which form an archaic nucleus of the Vrancea area. In the first part we have analyzed, from a comparative perspective, the main rites, focusing on their mythic-magical substrate and paying attention to the most important ceremonial and ethnographic objects of their components. Thus we have analyzed, with priority, the rites of the easing of the passing away, the burial of the deceased with commonday utensils, the wakening, ritual alms, and the death signs. The analysis of these components was carried out in all the stages which form the ceremonial, starting with the agony, then, the ceremonial of the burial, finally analyzing the rituals after the burial itself. We always bore in mind the sequences and elements of old tradition, as the particular ones, which confers the ritual a certain individuality, uniqueness and the status of regional variance. This aspect determined us to analyze the forms of ceremonial breads (colac), with distinct symbolics, the funerary arbore, the give-away fruit-tree, the house of the deceased, all which had a mythical – magical aspect. The second part of our research was reserved to the reproduction of the development of the entire ceremonial, as it resulted based on the field information, recorded by our performers. The details inserted facilitate us to evidence the differences recorded, particular even from one village to another.

REZUMAT: Studiul asupra ceremonialului funebru se întemeiază pe cercetările noastre directe pe teren, în câteva sate care alcătuiesc un nucleu arhaic al zonei Vrancea. În prima parte am analizat, din perspectivă comparatistă, principalele rituri, cu insistenţă asupra substratului mitico-magic al acestora, acordând atenţie şi celor mai importante obiecte de ceremonial şi etnografice din componenţa acestora. Drept urmare, am analizat, cu prioritate, riturile de uşurare a trecerii, înmormântarea defunctului cu ustensilele de trebuinţă cotidiană, priveghiul, pomenile rituale, semnele de moarte. Analiza acestor secvenţe am efectuat-o în toate etapele care compun ceremonialul, începând cu agonia, apoi, ceremonialul înmormântării propriu-zise, ca, în final, să analizăm riturile de după înmormântare. Permanent am avut în atenţie secvenţele şi elementele de mare vechime, precum şi cele particularizante, care conferă ceremonialului funebru individualitate, notă de inedit şi statutul de variantă regională. Aceasta ne-a determinat să analizăm formele de colaci ceremoniali de mare vechime, cu o simbolistică distinctă, arborele funerar, pomul de pomană, casa mortului, toate cu o încărcătură mitico-magică deosebită. Partea a doua a cercetării noastre am rezervat-o reproducerii desfăşurării întregului ceremonial, aşa cum rezultă el în baza informaţiilor de teren, furnizate de către performerii noştri. Amănuntele inserate ne facilitează evidenţierea diferenţelor pe care le înregistrăm, chiar, de la sat la sat.

KEYWORDS: Funerary Ceremonial, Vrancea, death, burial, rites.

CUVINTE-CHEIE: ceremonial funebru, Vrancea, moarte, înmormântare, rituri

Ceremonialul funebru în satele vrâncene suscită, pentru cercetător, un interes aparte, conservânduse până astăzi în pregnante forme tradiţionale, exprimate de bogăţia actelor şi practicilor ritualico-magice şi care cuprind elemente de mare vechime. Ca urmare a mutaţiilor, ce s-au produs în lumea satelor, anumite * Cercetător ştiinţific; email: pamfilbiltiu@yahoo.com

PAMFIL BILŢIU, MARIA BILŢIU

secvenţe ale ceremonialului au dispărut, necesitând reconstituirea cu generaţia vârstnică. Amintim pe această linie, ritualul de priveghere a mortului cu măşti, însoţite de dansuri rituale în jurul focului. Obiceiurile, legate de marea trecere, ne introduc, cel mai bine, în formele de gândire arhaică a omului din popor, dominată de mituri, credinţe şi superstiţii, unele de circulaţie largă în folclorul nostru. Astfel, ieşirea sufletului defunctului fără lumină este considerată în satele din spaţiul investigat „o moarte rea”. Credinţa este generalizată în folclorul nostru, fiind atestată în Transilvania, Moldova, Ţara Românească1 Trebuie să subliniem că în ceremonialul funebru au pătruns elemente etnografice şi rituri precreş‑ tine. Lumânarea este simbolul materiei şi spiritului. Este unul din simbolurile axei lumii, al verticalităţii. Poporul român atribuie o mare importanţă lumânării muribundului, menită să conducă sufletul său prin întuneric în lumea de dincolo. Lumânarea aprinsă este şi un simbol religios, ea semnifică credinţa celui care ţine în mână o lumânare, ea fiind în acelaşi timp simbolul sufletului îndreptat spre Dumnezeu2. În spaţiul investigat, semnele de moarte fac parte din grupa celor mai răspândite în folclorul nostru, dintre care amintim cântatul cucuvelei în preajma gospodăriei defunctului, denumită şi „pasărea morţii”. Credinţa este întâlnită şi la alte popoare, fiind atestată de cercetările de specialitate la romani şi macedoro‑ mâni3. Cântatul găinii cocoşeşte în gospodărie face parte din aceleaşi semne de largă răspândire, care are la bază mito-simbolistica acestei păsări, asociată duhurilor nopţii, tărâmurilor morţii, mesagerilor dintre lumea de aici şi cea de dincolo4. Căderea oglinzilor, ca semn prevestitor de moarte, asociază cultul şi mito‑ logia obiectului. Ea asociază ideea de mister, de hotar între lumea de aici şi cea de dincolo. Este şi obiect fatidic, cu astfel de semnificaţii o întâlnim şi la alte popoare: China, Egipt, la popoarele Americii precolum‑ biene5. Sunt interesante visele prevestitoare ale morţii, în spaţiul investigat, care sunt mai rare, în care apare ursul, animal puternic mitologizat şi de care se leagă o serie de vechi credinţe. Prezenţa lui în ceremonialul funebru trebuie pusă sub semnul considerării lui ca stăpân al lumii de jos, dar şi animal totemic prezent în cultele magico-religioase ale dacilor. Uşurarea trecerii l-a preocupat, îndeaproape, pe omul din popor. Pentru săvârşirea ei el a născocit felurite practici ritualico-magice, în care a mizat pe piese de instrumentar magic, cu o mito-simbolistică distinctă. Între acestea se situează jugul, simbol al constrângerii, al unirii adevărate, cea dintre suflet şi Dumnezeu6. În contextul ceremonialului funebru, capătă importanţă riturile preparatorii, având ca finalitate inte‑ grarea „dalbului pribeag” în lumea extra terestră în care, se crede, că pleacă. Spălatul ritual se respectă cu rigurozitate şi astăzi, apei revenindu-i un rol purificator. Aşa ne putem explica prezenţa ei în toate riturile de trecere, unde are multiple funcţii magice şi sacrale. Înhumarea defunctului cu anumite ustensile, de care a fost strâns legat în activităţile sale coti‑ diene, în spaţiul investigat, aparţine substratului mitico-magic străvechi al ceremonialului funerar şi de cir‑ culaţie largă în folclorul românesc. La baza ritului trebuie să aşezăm credinţa omului din popor în continu‑ area vieţii în lumea de dincolo. Cercetările arheologice ne arată că generaţiile au privit moartea dincolo de hotarele vieţii, deci ca o dezvoltare. Exploatarea primitivilor, precum şi datinile lor la înmormântare con‑ firmă aceasta. Pentru a argumenta vechimea acestui rit, Dumitru Caracostea citează un pasaj din Odiseea homerică, în care Elphenor îi cerea lui Ulise să-i îndeplinească datina de înmormântare, construindu-i un mormânt la marginea mării şi împlântându-i la cap vâsla, semnul îndeletnicirii7. Ca şi-n alte regiuni ale ţării, priveghiul este o manifestare ritualico-magică complexă, menită să pregătească integrarea celui decedat în comunitatea strămoşilor neamului. În privegherea defunctului, 3 4 5 6 7 1 2

Marian 1995, p. 22–27 Evseev 1998, p. 234 Marian 1995, p. 9–10 Evseev 1998, p. 102–103 Evseev 1998, p. 234 Chevalier, Gheerbrant 1977, p. 186 Caracostea, Bârlea 1971, p. 128 — 512 —

CEREMONIALUL FUNEBRU ÎN VRANCEA (CONTRIBUŢII)

în spaţiul investigat, odinioară se oficiau acte ritualico-magice care particularizează înmormântarea din Vrancea. Subliniem pe această linie privegherea defunctului cu foc, însoţită de jocuri cu măşti. Focul este aprins şi întreţinut după prescripţii ritualice îndătinate, este „aţâţat” cu aşchii din gardul defunctului, în el arzându-se lemne din acelaşi gard. Sub aspectul semnificaţiei, trebuie să subliniem că, în cultura populară, gardul este o barieră pro‑ tectoare care separă două spaţii şi care are o anumită ritualitate, răspântiile lui sunt răspântii ale vieţii8. Focul îndeplineşte în ritual, cu siguranţă, o funcţie de purificare. Focul simbolizează şi viaţa, dar şi moartea, prin efectul lui distrugător. În gândirea populară, numeroasele credinţe ni-l înfăţişează ca pe o fiinţă vie. În cadrul privegherii cu foc, împingerea unui copil sau a unui adult în vâlvătăile lui stă sub semnul, probabil, al unor străvechi ofrande rituale. Se crede că cel ajuns în foc este cel puţin incinerat simbolic, mergând astfel purificat la ceruri. Lucia Berdan consideră că, prin jocuri şi mascare rituală, priveghiul are funcţia de a proteja familia celui decedat de acţiunea maleficului9. Nu putem desprinde acest ritual de funcţia lui de purificare şi revigorare, dacă avem în vedere că personajul, împins în vâlvătaie, sare peste foc. Săritul peste focul sacru este mai răspândit în folclorul nostru. Îl întâlnim la focul de Sumedru, în Argeş şi Muscel, unde copiii şi tinerii sar peste foc, cu sens purificator10. În Maramureş, săritul peste focul sacru a fost atestat de către cercetările noastre la obiceiurile de la marile sărbători solstiţiale şi echinocţiale: Paştile, Anul Nou, Boboteaza, Sânzienele11. Se crede că cine sare peste foc va fi sănătos tot anul, vioi şi viguros. Dansul în formă de cerc închis al mascaţilor nu este decât o reminiscenţă a celebrului rit al cercului magic protector împotriva duhurilor malefice, generalizat în cultura noastră populară. Unii cercetători l-au legat de ideea procesiunii jur-împrejur, din cadrul practicilor ritualice din cadrul obiceiurilor de familie12. În contextul privegherii defunctului cu măşti şi dansuri rituale, capătă importanţă personajele pe care le figurează categoriile de măşti folosite: uncheaşii şi babele. Baba, alături de moş, aparţine de mito‑ logia moşilor şi strămoşilor, ca de altfel şi uncheaşii. Moşii şi strămoşii, în gândirea arhaică, sunt spirite protectoare ale vetrei şi familiei, care sunt invocaţi în numeroase tradiţii şi obiceiuri, care ne dau convin‑ gerea că nimic nu se poate petrece fără ajutorul moşilor şi strămoşilor. Prezenţa măştii de drac capătă o importanţă aparte în scenariul înmormântării din Vrancea. El este o fiinţă mitologică şi un personaj nu numai malefic, ci meşter în toate, inteligent şi abil, mereu amestecat în viaţa omului. Jocul cu măşti, con‑ siderat de performerii noştri cam sălbatic, este însoţit, în cadrul privegherii, de strigăte stridente, în acord cu funcţia lui de manifestare sincretică, având menirea de a goni spiritele malefice. Glumele şi boceteleparodii, pe seama celui dispărut, nu ştim cu siguranţă dacă sunt sau nu un rezultat al dezagregării prive‑ ghiului. Pe bună dreptate sublinia Vasile Adăscăliţei că ideea de petrecere-joc în astfel de obiceiuri nu are în primul rând o funcţie distractivă, cum prea uşor se credea, punându-se aceasta pe seama strămoşilor daci13. Jocul în sine, care se desfăşura la priveghiul vrâncean, a îndeplinit o funcţie ritualico-magică, aşa cum ne-o dovedeşte arhirăspândita tradiţie a jocurilor numeroase care se desfăşoară la această secvenţă ceremonial-rituală. Jocurile de priveghi reprezintă o secvenţă importantă a scenariului ritualico-magic al mitului „marelui drum”. Aşa cum arată cercetările, duhurile malefice încearcă, în această vreme, luarea în posesie a corpului defunctului. Este momentul în care între taberile spiritelor malefice şi cele binevoitoare omului se dau lupte, iar, potrivit credinţelor, arma cea mai eficace, în lumea duhurilor, este starea de veghe14. Luate în totalitate, jocurile de priveghi, din spaţiul investigat, sunt legate de canalul tactil, ele fiind adevăraţi stimuli pentru păstrarea stării de veghe. Oamenii vin după o zi de muncă, iar priveghiul nu ar Evseev 1998, p. 146 Berdan 1999, p. 193–194 10 Titov 2009, p. 415 11 Bilţiu, Bilţiu 2010, p. 126 12 Evseev 1998, p. 81 13 Adăscăliţei 1984, p. 117 14 Graur 1973, p. 504 8 9

— 513 —

PAMFIL BILŢIU, MARIA BILŢIU

putea fi dus, până în zori, fară aceste jocuri stimulative15. Jocurile de priveghi aparţin şi ludicului, având un caracter de spectacol la care asistă toţi participanţii de la priveghi. Priveghiul, în spaţiul investigat, a îndeplinit mai multe funcţii, între care cea de integrare a defunc‑ tului şi care ne este argumentată de bocitul la fluier şi vocal. Nu putem exclude nici funcţia economică a priveghiului, dacă avem în vedere discuţiile cu aspect gospodăresc, unele legate de economia sedentară ţărănească. Complexitatea priveghiului, ca rit de trecere, ne este pusă în evidenţă şi de alte acte ritualico-magice care se oficiază după încheierea secvenţei. Suscită un interes aparte dregerea lumânării, ritual care, deşi a suferit un proces de încreştinare, asociază magia lumânării aprinse şi a cocoşului, pasăre a luminii, care prin cântatul lui goneşte spiritele malefice. Generalizat în magie, este o pasăre care purifică şi sacralizează fiind animal apotropaic, apărător împotriva spiritelor rele, prevestitor al faptelor viitoare16. În scenariul ceremonialului funebru, în spaţiul investigat, capătă conotaţii ritualico-magice darurile puse pentru sufletul defunctului. Lâna are o simbolistică distinctă, e simbol al bogăţiei şi obiect apotro‑ paic17. Vinul are şi el bogate conotaţii simbolice. Este o băutură căreia i se atribuie o putere fecundantă şi transformatoare. Este şi simbol al veşnicei tinereţi şi băutură celestă18. Prosopul, obiectul de pomană cel mai utilizat, asociază magia pânzei şi firului, fiind simbol al legăturii dintre cer şi pământ. Prosopul, alături de cămaşă, simbolizează ideea de punte între cele două lumi peste care se trece19. Colacii ceremoniali, din spaţiul investigat, de largă circulaţie în Moldova, se individualizează ca elemente etnografice de o considerabilă vechime. Capătă importanţă cei purtaţi pe năsălie, în formă de S, cei în forma cifrei opt şi jugurile, colaci ceremoniali denumiţi „capete” care sunt duşi la biserică, după cruce, în faţă cortegiului funerar, unde sunt oferiţi pomană. Compararea acestor forme de colaci ceremoniali cu cele reprezentate pe vasele de cult, rezultate din descoperirile arheologice din perioada neolitică, cu cele reprezentate la traci şi daci, pe arme sau pe obiecte de cult, a permis identificarea de importante elemente de continuitate din preistorie până în timpul nostru20. Colacul ceremonial în formă de X se întâlneşte pe statuile de cult din neolitic. Prezenţa semnului pe steaguri, pe sceptruri, pe vase de cult dacice constituie o altă dovadă a vechimii considerabile a semnului anterioară creştinismului21. Aşa cum arată cercetările, crucea în X, cel mai cunoscut element de crestare în lemn, de la noi, a fost, iniţial, străvechi element uranic oriental, adoptat, de creştini, sub forma chrismonului cu două iniţiale greceşti ale lui Isus Cristos22. Pomul de pomană era odinioară nelipsit din ceremonialul funebru din Vrancea. Ofranda rituală, cuprinsă în pomul de pomană funerară, este alcătuită din fructele pomilor: mere, pere, prune, la care se adaugă pâinea având forma unei copturi rituale, cu o mito-simbolistică distinctă, care este scara, atestată încă din neolitic. Scara este un mito-simbol al ascensiunii şi al coborârii, imagine mito-poetică a legăturii dintre cer şi pământ, între lumea de aici şi cea de dincolo23. Lucia Berdan subliniază că pomul ca reprezentare simbolică îl însoţeşte pe om la naştere cu transfer magic de vitalitate, de la pom la om, iar pomul de înmormântare semnifică o ofrandă sacră care implică ideea reînvierii24. Pomul de înmormântare, în forme asemănătoare, a fost atestat de cercetările de specialitate pe valea Mureşului, valea Gurghiului, pe valea Beicii, în Câmpia Transilvaniei, în Podişul Târnavelor, unde este Graur 1973, p. 596 Evseev 1998, p. 90 17 Evseev 1998, p. 523 18 Evseev 1998, p. 491 19 Berdan 1999, p. 174 20 Suliţeanu 1983, p. 27 21 Suliţeanu 1983, p. 27 22 Aldea, 1996, p. 41 23 Evseev 1998, p. 420 24 Berdan 1999, p. 198 15 16

— 514 —

CEREMONIALUL FUNEBRU ÎN VRANCEA (CONTRIBUŢII)

atestat şi pomişorul de botez şi cununie25. Simion Florea Marian ne furnizează date bogate despre circulaţia pomului de pomană în toată Moldova şi Transilvania. Exagerează, însă, considerând că mărul, părul, prunul sunt substitute ale bradului, pentru a preface un pom păgân în unul creştin26. Arborele funerar, care însoţeşte un mort nelumit sau un copil până la lăcaşul de veci, este un substitut al arborelui cosmic, dar şi un pom al vieţii şi al morţii. Simion Florea Marian face referiri asupra răspân‑ dirii lui în toate regiunile locuite de români, mai ales în Transilvania. Folcloristul ne sugerează funcţia lui de simbol al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, dar şi al unei căsătorii postume în lumea de dincolo27. Trebuie să subliniem ca judicioasă observaţia Luciei Berdan în privinţa semnificaţiei împodobirii arborelui funerar. „Împodobirea lui cu bunătăţi, ca şi pomul de pomană, semnifică o transpunere, în plan simbolic, a abundenţei hranei şi confortului din această lume în planul post-existenţial”28. Pomana rituală, abundentă în obiecte, cuprinsă în „casa mortului” este un însemn al aceluiaşi transfer, în plan simbolic, al obiectelor şi ustensilelor de trebuinţă cotidiană, în lumea cealaltă, dovadă a credinţei în continuarea vieţii. Intervine, în cadrul ceremonialului funebru, funcţia ofrandei sacre. Forma de dar care a penetrat cel mai adânc sistemul practicilor oblative este cea pentru morţi. Ea respectă un calendar precis de practicare, ce prevede date fixe de oficiere după înmormântare, într-un spaţiu prescris: curtea gospodăriei, la groapă, pe drumul către cimitir, la poarta cimitirului, peste sicriu. Bazată în esenţă pe convenţiile spe‑ cifice oferirii ofrandei rituale, pomana pentru morţi oficiată în contemporaneitate în cele două forme de manifestare: pomana de mână cuprinzând alimente şi bunuri diferite şi masa de pomană, numită şi praznic şi comândare29. Plecarea mortului din casă implică câteva momente în care limita dintre viaţă şi moarte este clar trasată. În legătură cu casa, o mare însemnătate se dă pragului, când mortul părăseşte casa. Este un aşa-zis spaţiu limită unde se oficiază un întreg sistem de acte preventive, menite să nimicească răul, să nu moară cineva din casă30. Din sistemul acestor acte rituale, oficiate la ieşirea mortului din casă, din spaţiul investigat, fac parte închiderea uşii după scoaterea sicriului, precum şi spargerea ritualică a unui vas, act ceremonial atestat nu numai în Moldova, ci şi în Transilvania şi Oltenia. Obiceiurile de înmormântare din Vrancea se evidenţiază prin marea lor complexitate, cu numeroase elemente etnografice de indubitabilă vechime, cu forme ritual-ceremoniale particulare care marchează vechimea civilizaţiei în acest spaţiu românesc. Bi blio gra fie ADĂSCĂLIŢEI, Vasile 1981 – „Jocurile de priveghi din judeţul Bacău”, în Carpica, XIII, Bacău. ALDEA, Gheorghe 1996 – Sculptură populară românească, Bucureşti, Inspectoratul pentru Cultură a Municipiului Bucureşti. BARON, Ovidiu, CREŢU, Mirela, DELEANU, Vasile 2011 – Crucea, punte a Învierii. Tradiţii şi monumente funerare din Oltenia, Sibiu, Editura Astra-Museum. BERDAN, Lucia 1998 – Faţetele destinului, Iaşi, Editura Universităţii Al. I. Cuza. BILŢIU, Pamfil, BILŢIU, Maria 2010 – Calendarul popular, vol. II, Obiceiurile toamnei şi iernii, Baia Mare, Editura Ethnologica. CARACOSTEA, Dumitru, BÂRLEA, Ovidiu 1971 – Problemele tipologiei folclorice, Bucureşti, Editura Minerva. EVSEEV, Ivan 1998 – Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie română, Timişoara, Editura Amarcord. MARIAN, Simion Florea 1995 – Înmormântarea la români, Bucureşti, Editura Grai şi suflet – Cultura Naţională. POP, Laura 2009 – „Obiceiurile de înmormântare din judeţul Mureş, între structurile de rudenie şi cele comunitare”, în Marisia, XXX, Tg. Mureş. TITOV, Adrian 2009 – „Aspecte privind focul de Sumedru în Argeş”, în Museum, II, Goleşti, Argeş.

27 28 29 30 25 26

Pop 2009, p. 332–333 Marian 1995, p. 112–115 Marian 1995, p. 67–68 Berdan 1999, p. 157 Văduva 1997, p. 129–130 Baron, Creţu, Deleanu 2011, p. 20 — 515 —

PAMFIL BILŢIU, MARIA BILŢIU

DESFĂŞURAREA CEREMONIALULUI ÎN BAZA INVESTIGAŢIILOR DE TEREN Anchetele noastre le-am efectuat în anul 2009, în localităţile Nereju, Năruja, Nistoreşti şi Paltin. Informaţiile ne-au fost furnizate de următorii subiecţi: Vasile Bratie, 51 ani, Adriana Bratie, 45 ani, Lazăr Rebega, 90 ani, Lina Rebega, 86 ani, Anişoara Cornea, 53 ani, Gică Rebega, 55 ani, Emilia Rebega, 54 ani, din Năruja, Nastasia Bratie, 75 ani, din Nistoreşti, Pavel Lupaşc, 59 ani, Pavel Stăruială, 79 ani, din Nereju, Niculina Păun, 70 ani, din Paltin. Agonia este recunoscută după anumite semne prevestitoare. „Când trage omul să moară nu mănâncă, să gălbineşte la faţă şi îi palid, se mişcă încet şi vorbeşte greu. Atunci, îl păzeşte cineva, zi şi noapte, până îşi dă sufletul şi când şi-l dă îi pune cineva lumânarea în mână.” (Nistoreşti, Paltin). „Când nu suflă bine omu, trage să moară.” (Năruja). Semne prevestitoare de moarte. „Cântatul cucuvelei, în apropierea casei, înseamnă că cineva moare din familie.” (Năruja, Nereju, Paltin). „Când cântă găina cocoşeşte, iară îi semn că moare cineva din casă.” (Nereju, Năruja, Nistoreşti). „Când o auzeai, aruncai pâine cu sare pe geam sau pe uşă.” (Năruja). „Când cad oglinzile din cui, moare cineva. Când cade icoana cu faţa în jos, îi moarte în casă.” (Nereju, Paltin, Nistoreşti). „Când cineva ghisază urs, copil mic, înseamnă moarte la casă.” (Năruja). „Când visezi că-ţi scoţi un dinte, îţi moare cineva din familie. Când nu te doare când îl scoţi, îţi moare un neam neapropiat, când te doare îţi moare cineva apropiat.” (Nereju). „Când visezi că te dor dinţii sau că-ţi cade o măsea, înseamnă moarte în familie.” (Năruja, Paltin, Nistoreşti). Credinţe despre uşurarea morţii. „Când nu poate muri cineva, moare cu greu, se zice că are un păcat şi ăla trebuie să-l spună, că nu l-a spus la nimeni, şi trebuie să-l mărturisească cuiva. Se duceau la el şi-i ziceau: – Ai un păcat, gândeşte-te bine, că de nu-l spui nu poţi muri.” (Nereju). „Ca să moară mai uşor chema preotu satului, îl împărtăşeşte şi-l spovedeşte.” (Nistoreşti, Paltin). „Când nu poate muri cineva, vin şi-i cetesc preoţî, îi fac dezlegare, îi fac maslu, îi să citesc rugăciuni de ieşire a sufletului.” (Năruja, Nereju). „Cei care mor greu sânt daţi jos din pat, se aşează pe o pătură sau un ţol şi li să pune la cap un jug.” (Năruja). Vestirea morţii se face prin tragerea clopotelor, de trei ori pe zi: dimineaţa, la doişpe şi sara. Afară se pune o pânză neagră, se scrie numele mortului pe ea, care se lasă în acel loc până la patruzăci de zile.” (Nistoreşti, Năruja, Nereju, Paltin). „Se mai pune, afară, un colac şi o sticlă cu vin.” (Năruja). Tradiţii de pregătire a mortului. „Se acoperă sau se întorc către perete oglinzile. Se închid ferestrele şi se dau, afară, pisicile care se pot da la mort. Ferestrele se închid să nu se umfle mortu. Mortului i se închid ochii, i se leagă maxilarul cu o cârpă până ce ţepeneşte. Este bărbierit.” (Nistoreşti, Năruja, Paltin). „Mâinile şi picioarele îi sânt legate cu o bucată de pânză, numită „piedică”, care i se dă jos la groapă. Se are grijă să nu fie furată pentru vrăji. Uneltele cu care a fost gătit mortul i se pun la cap.” (Năruja, Nereju). Spălatul ritual. „Dacă-i femeie, o scaldă o femeie, dacă-i bărbat, îl spală un bărbat, pe un pat de scân‑ duri fără ţoale pe el. Îl spală dintr-un vas aşezat la cap. Cel care scaldă mortul este plătit cu un prosop şi un săpun.” (Năruja, Nereju, Paltin, Nistoreşti). Alte tradiţii legate de pregătirea mortului pentru marele drum. „De regulă, cine spală mortul îl şi îmbracă cu haine noi sau cu cele mai frumoase pe care le avea. În picioare i se pune încălţăminte nouă, în cap căciulă sau pălărie nouă. Tot de pe el era nou.” (Năruja, Nereju, Nistoreşti, Paltin). „Mortul la plecare e îmbrăcat de sărbătoare.” (Nereju). „În coşciug se aşează paie, peste care se pune un preş curat. La cap i se pune pernă umplută cu fân sau cu paie.” (Năruja, Nistoreşti). „Sub el se pune un ţol împăturit în patru.” (Nereju). „Mortu este pus pe o laviţă, într-o cameră, de regulă, cea mai mare, unde se boceşte când se trag clopotele. La cap i se pune un sfeşnic, cu mai multe lumânări. Pe piept i se aşează o icoană, pe care se pune toiagul, o lumânare cât mortu de lungă, încolăcită, din ceară de albine. Când i se pune toiagul, la pernă i se pun patruzăci de monede, pentru plata vămilor, că are de trecut patruzăci de vămi. La fiecare vamă plăteşte, până ajunge sufletul la cer.” (Nereju). „Toiagul i se pune pe pieptul mortului numai la biserică. Pe toiag i se face o cruce, tot din ceară, şi cu aceie merge în cealaltă lume. Lumânarea, care a ţânut-o mortu, să pune cu — 516 —

CEREMONIALUL FUNEBRU ÎN VRANCEA (CONTRIBUŢII)

o oală cu apă sub mort. S-aprinde lumânarea aceie dimineaţa, la doişpe şi sara.” (Nistoreşti). În sicriu i se pune ce i-a fost drag la mort şi cu ce lucra: fluier, pipă, ciocan.” (Nereju). „La noi, în sicriu, cu mortu i se pun ochelarii, ac şi aţă, ceara ce rămâne din arderea toiagului. Din ea se face o cruce şi i se pune în mână. I se mai pune în sicriu foarfecele şi piaptănul.” (Năruja). „Mortul se tămâiază de trei ori, dimineaţa, la prânz şi seara când se boceşte.” (Năruja, Nistoreşti, Paltin). Priveghiul. „Cei care intră la priveghi, fac cruce, sărută icoana, de pe pieptul mortului şi lasă bani. Familia îi strânge şi-i da în ziua înmormântării la cei ce fac servicii, duc crucea, praporii, etc. Priveghiul începea în sara decesului şi durează trei sau patru seri. Casa este pregătită prin punerea de scaune şi bănci în camera cu mortul, pe care şed cei ce vin la priveghi. Înainte se dădea şi oleacă de mâncare. Puneau câţiva oameni la masa de pomană. Acum se dă o lumânare aprinsă, un covrig sau o eugenie.” (Nistoreşti). „Când murea un bătrân, mort de moarte naturală, veneau, seara, în priveghi, bătrâni, tineri, oameni cu care a copi‑ lărit. Îşi puneau măşti şi cu aceste măşti îl boceau în faţa casei, unde făceau foc. Pentru foc rupeau lemne din gard, rupeau toate gardurile propietarului că rămânea fără garduri în faţa casei. Bocetul acesta cu măş‑ tile pe faţă era un fel de spovedanie despre ce a făcut în cursul vieţii mortul. I se arătau slăbiciunile. Dacă a fost un beţiv, zâceau: Atâta ai băut în viaţa ta, că ai dormit prin şanţuri. Cam despre ce-a făcut în viaţa lui îl boceau. Aşa în râs, îl luau prin bocet. Dacă a fost om harnic, de-a adunat avere, zâceau: Cât ai muncit. Câtă avere ai adunat şi făcut. Cui a rămânea averea ta? Dacă i-au plăcut femeile, zâceau: Oi, câte femei ai avut! Dacă era femeie şi i-o plăcut bărbaţii, zâceau: Vai, câţi bărbaţi ai avut tu! Numai bărbaţii se mascau şi, cam, cei mai tineri, între 35–40 de ani. Măştile erau de babă, de popă, de poliţai. Măştile erau de blană, de piele şi de lemn. Jocurile de priveghi mascaţii le făceau roată, în jurul focului. Ţin minte, când eram mic, a murit o bunică de-a mea. Au venit uncheaşii şi-au făcut foc. Copiii mici nu aveau voie să stea pe acolo, că îi năpusteau în foc mascaţii. Îi lua de câte-o mână şi-i împingea în foc. Mamele îi păzeau, aveau grijă să-i ţână departe de focul acela. Era un joc sălbatic şi rapid. Mascaţî săreau peste foc. Focul ăsta era un fel de purifi‑ care în gândul lor. Săreau cu paşi, pe deasupra focului. La o babă i-o plăcut bărbaţî. O criticat-o mascaţî cu bocetul. O scos-o cu patul, afară, o dus-o în grădină, pe lângă foc. Acum bocetul cu mascaţî nu să mai face, cam de patruzăci de ani.” (Nereju). „Pă timpuri să mascau uncheşi şi boceau. Aduceau ursul de lanţ, iar baba se bocea.” (Nistoreşti). „La priveghi se mascau uncheşi şi babe. Baba avea mască din pânză, cu ochi, nas, gură şi era îmbrăcată în costum femeiesc. Baba bocea mortul. De prindea un copil îl băga într-o albie cu apă. Făceau foc afară şi se dădeau în foc. Unul îl împingea pe celălalt în foc şi el sărea peste foc. Focul se făcea din gardul mortului.” (Paltin). Jocurile de priveghi. Vârstnicii, la priveghere, discută despre mort, moarte, faptele celui plecat, despre agricultură sau chiar politică. Tinerii se antrenează la jocuri de priveghi, se jucau „De-a coţofana”. „Se alegea un hoţ, un judecător şi o coţofană. Se aruncau jos două beţe crăpate şi se urmărea cum cad. Dacă beţele cădeau unul peste altul, era ţigan. Dacă cădeau ambele cu faţa-n sus, era coţofană şi ea căpăta de bătut cu cureaua la palmă, atâtea lovituri câte ordona judecătorul. Pedeapsa o aplica „ţiganu”.” (Nereju). O variantă a acestui joc este „Ţârligoaia”. „O nuieluşă de alun era crăpată în două. Bucăţelele se aruncau jos. Dacă cădeau ambele cu faţa-n sus, cine le arunca stătea de pedeapsă. Dacă cădeau una cu faţa-n sus şi una cu faţa-n jos, cine le arunca era pedepsit cu cureaua la palmă. Dacă picau ambele cu faţa-n jos, cine le arunca ieşea din joc.” (Nistoreşti, Năruja). La priveghi, tinerii se jucau „De-a cismăria”. „Un tânăr ţinea o bucată de cârpă pe genunchi şi zâcea că face cisme şi trage pielea. Un participant la joc stătea de-o parte a cismarului, care îl întreba: – Cum să-ţi fac cismele? Mai lungi? Mai scurte? Îi dădea peste picioare cu cârpa. Unul, din altă parte, îl lovea cu o bucată de lemn. Un altu lovea cismarul cu pumnul.” (Nereju). „De-a bâza”. Un jucător stătea cu mâna stângă la ochi, iar palma mâinii drepte o scotea la subsioară. Era lovit cu palma de un alt jucător din grup şi trebuia să-l ghicească pe cel care a lovit. După lovitură toţi jucătorii ridicau o mână în sus şi strigau, în cor: Bâz! Bâz! Dacă cel lovit îl ghicea pe cel care a lovit, acesta trecea la bătaie şi jocul continua. „ (Nereju, Năruja, Nistoreşti, Paltin). — 517 —

PAMFIL BILŢIU, MARIA BILŢIU

La priveghi se mai juca „De-a capra sau lapte gros”. Jucătorii formează două grupuri. Cei, din primul grup, se aplecau de la mijloc şi se înlănţuiau formând o „băncuţă”. Tinerii, din celălalt grup, sar pe spatele celor din băncuţă rostogolindu-se. Când unul din cei ce sar ridică mâna în sus, cu unul sau mai multe degete deschise, cei aplecaţi trebuia să ghicească numărul degetelor ridicate. Dacă unul ghicea echipele se schimbau, iar dacă nu se ghicea rămâneau cum au fost.” (Năruja). Jocurile de priveghi încep după plecarea preotului, după ce citeşte ectenia pentru morţi. Ritualul bocirii defunctului. „Bocirea se face ca în vremuri de demult. Boceau numai femeile dintre rudele apropiate: soră, soţie, fiică, nepoată, mamă. Se bocea cu voce, pe versuri şi melodie prelungită. Pe mort îl boceau, în casă, de câte ori voia familia. Noaptea nu-l boceau, dar se bocea când mortul era scos din casă.” (Nereju, Nistoreşti, Paltin, Năruja). „Mortul era bocit mai ales de fetele lui şi de-o anumită femeie din sat, care ştie un anumit text, pe care îl schimbă, în cap, când boceşte în funcţie de starea şi viaţa celui decedat. Aceasta este plătită din banii strânşi pe toiag. Se boceşte la priveghi şi de acasă până la groapă.” (Năruja). Mortul se bocea, seara, la priveghi, până veneau mascaţii. Apoi, ziua, când se trăgeau clopotele. Mascaţii boceau „de mişto”. Ei fac asta cu scopul de a purifica sufletul mortului, ca el să se ducă, la cer, fără de păcate.” (Nereju). La priveghi se consuma rachiu şi se cânta la fluier melodii de bocet, lungi, aşa. Banii ce se pun la mort îi strângeau cei din familie, apoi îi aruncă pe drum când se citesc stâlpii. La priveghi se împart, de sufletul mortului, un covrig şi o lumânare.” (Năruja). Ce se pune de sufletul mortului. Sufletul mortului rămâne, acasă, patruzeci de zile. Pentru el se pune la stâlpul casei o sticlă de vin, o pungă cu lână şi un prosop. Asta pentru că, în timpul acesta, decedatul trece pe acasă, bea din vin şi se cuibăreşte în lâna pregătită. Acestea rămân unde au fost puse până la patruzeci de zile, la ridicarea panaghiei. Atunci se dau jos cele puse pentru sufletul mortului. Vinul este dus şi cu el se stropeşte mormântul. Lâna şi prosopul sunt date unui sărac. La fel şi pânza de doliu care, acum, se dă jos.” (Năruja). „Pentru sufletul mortului se pune o sticlă de vin, un prosop şi un colac, că vine sufletu acolo unde o trăit. Ce se pune pentru sufletul mortului să ia la patruzeci de zile, când se ridică panaghia.” (Năruja). „Pentru sufletul mortului, la noi, se pune o bolbotină, adică o faţă de masă albă, cu fân la cele patru colţuri. Se aşează la stâlpul casei, unde stă patruzeci de zile, că în vremea aceia mortul vine şi doarme în „bolbotină”.” (Nereju). Facerea sicriului, a crucii şi tratarea lor ritualică. „Sicriul se face dintr-un lemn uscat sau verde, de către un tâmplar al satului. El se comandă imediat după deces. La cele două capete şi la părţile laterale se lasă câte o ferestruică triunghiulară, prin care se crede că mortul comunică cu cei de acasă. După ce s-a construit, sicriul este dus la casa mortului, unde se pune în el fân sau lână, peste care se întinde un preş, apoi giulgiurile rânduite pentru sicrie. După ce mortul a fost pus în sicriu, se pune în „camera de curat” sau „casa mare”. Acolo sicriul se tămâiază de către o rudă sau de o femeie care ştiu. Sub masa, pe care stă sicriul, se pune o oală de lut cu apă şi o lumânare, care se aprinde în fiecare seară, când vine preotul să slujească la stâlpi. Se crede că sufletul mortului vine, seara, să bea apă, iar lumânarea îi luminează calea. La înmormântare când se scoate defunctul, vasul se sparge. Crucea o face acelaşi meşter, din lemn de brad, stejar sau fag. Pe cruce se scrie numele şi prenumele mortului, anul naşterii şi anul morţii. După o vreme, crucea simplă este înlocuită de către familie cu una sculptată, cu motive tradiţionale: crucea, frânghia, rozeta, dintele de lup, etc. Astăzi, vechilor cruci le-au luat locul cele de marmură, din beton sau fier.” (Năruja, Nereju, Nistoreşti şi Paltin). Ritualul săpatului gropii. „Groapa se sapă de doi gropari, dintre neamuri sau de către oameni săraci. Săpatul gropii se începe în ziua a doua şi se termină în ziua înmormântării. Nu este permis să intre careva în groapa mortului decât groparilor. Dacă s-au găsit oseminte umane, la săpare, se iau şi se adună într-un sac de pânză albă, se face parastas, apoi se stropesc cu vin şi se aşează la capul sau la picioarele mortului. Cei mai evlavioşi scot oasele, le spală cu vin, le ung cu untdelemn, apoi le aşează într-o lădiţă sau săculeţ, apoi le îngroapă.” (Nereju, Năruja, Paltin). Pregătirea formelor de colaci ceremoniali. „Pentru înmormântare se fac un număr de nouă colaci, de forme diferite, numiţi „Capete”. Dintre aceştia, trei au formă de cruce, trei au formă ovală, doi au formă — 518 —

CEREMONIALUL FUNEBRU ÎN VRANCEA (CONTRIBUŢII)

de S, iar la mijloc se aşează un colac mare, de formă rotundă. În fiecare colac se înfig beţişoare cu două sau cu un singur braţ. În vârful lor se pun mere, pere, prune uscate, mai recent şi portocale şi lămâi. După înmor‑ mântare colacii se împart preotului, cântăreţului, clopotarului, celor care au dus masa cu capetele sau unor nevoiaşi. Cei nouă colaci închipuie cele nouă cete cereşti.” (Năruja). „La noi, în sat, capetele îs colaci mari, de trei forme. Trei erau în formă de U, trei în formă de S, trei în formă de opt care nu erau închişi la capete. Înainte colacii îi făcea o femeie pricepută, astăzi se fac la brutărie.” (Paltin). Pomul de pomană. „Demult, făceam un pom, îl împodobeam cu mere, prune şi nuci. Timp de trei zile tot puneau câte ceva în el. Preotul îl slujea, apoi îl scutura. Adunau copiii.” (Nistoreşti). Un pom se îmbrăca, la noi, la înmormântare. Înainte punea în el numai mere, nuci, prune. Mai recent îl împodobesc cu banane, lămâi, portocale, cu dulciuri: biscuiţi, eugenia şi cu batiste. Când vine preotul să sfinţească casa, care e dată de pomană, se scutură pomul atâta până cade din el tot. În general pentru copii se pune de toate în pom. Adună de la pom copiii şi maturii. La un bătrân decedat se făcea pom, care era măr sau prun, rar brad. Este împodobit cu fructe, colaci, lumânări lungi din ceară curată, cu nouă capete. În pom se mai pun o traistă cu o sticlă de vin şi multe dulciuri. La umbra pomului se aşează o scară şi colivă.” (Năruja). Ritualul „casa mortului”. „Când se face pomul funerar, în ziua înmormântării, se face o casă, pe un schelet de lemn, îmbrăcată cu preşuri, pături, covoare, pânză, această casă este dotată cu tot ceea ce omul are nevoie în viaţa de toate zilele: pat, scaun, masă, lampă, oglindă, haine, dar şi ac, făraş, mătură, farfurie, lingură şi furculiţă. Casa se dă pomană.” (Năruja, Nistoreşti). La noi, la casă i se zice „grijă”, dar nu toţi o făceau. Înainte se dădea la nănaşi.” (Nistoreşti). Ritualul scoaterii mortului din casă. „Mortul se scoate din casă de bărbaţi, dacă este bărbat, şi de către femei, dacă este femeie. De regulă este scos de nepoţi, nepoate, iar, dacă nu, de vecini sau alte persoane. Acestea primesc câteo lumânare legată cu un prosop şi câte un bănuţ din cei strânşi la priveghi. Mortul iese din casă cu picioarele înainte. Când iese cu el, uşa se trânteşte de trei ori ca să-l uite pe mort. Când se scoate sicriul, se sparge oala de lut, cu apă, care a stat sub mort.” (Nistoreşti, Năruja, Nereju). „Afară, în curte, lângă masă, se pun două găleţi, cu puţină apă în ele, şi o găină, dacă mortul este o femeie, sau un cocoş, dacă cel decedat este bărbat. Găina sau cocoşul se dau pomană la groapă persoanei care a dus-o sau preotului.” (Nereju). Pomenile rituale la plecarea cu mortul. „La plecarea cu mortul la groapă, se dau pomană una sau mai multe haine, douăzecişipatru de lumânări aprinse, legate în prosoape, care au într-un colţ prins un bănuţ. Tot acum unei rude apropiate i se dă pomană o oaie, pe care o rotesc de trei ori în jurul sicriului scos în curte.” (Năruja, Nereju). „Haine de-a mortului se dau pomană şi la prohod. Toate hainele se dau până la panaghie.” (Nereju). Dusul mortului. „Mortul este dus cu năsălia, de patru oameni, dacă stă aproape de cimitir. Dacă stă departe se duce cu carul tras de boi. La jugul boilor se leagă prosoape iar la mijlocul lui un felinar sau o lanternă.” (Năruja). „La noi, mortul este pus pe grătarul cu care se duce fânul. Aşa este dus la biserică.” (Nistoreşti). „La noi, mortul este dus cu patul până la biserică şi acolo patul se dă pomană.” (Nereju). „Dusul la groapă a fost înlocuit, de cei înstăriţi, cu maşina.” (Năruja). Ritualul punţilor. „Punţile îs şapte şi se pun pe drum. Înaintea sicriului se pune o pânză albă, lungă de doi metri şi lată de o jumătate de metru. Alături de pânză se pune o găleată cu apă în ea. Peste ele se trece cu sicriul după fiecare oprire. Pânzele şi găleţile cu apă se dau pomană la femeile care oficiază acest ritual.” (Nereju). „Punţile se pun la răscruci de drumuri. Peste pânzele, pe care trec cu sicriul, se pun saci de nylon, ca să nu se murdărească pânza. În ei se pun material de-o rochie sau o perdea, care se dau la cinci femei, la cinci stări. Găleata se dă pomană la femeia care duce „băţul de pomană”.” (Năruja). „Punţile se dau celor apropiaţi şi se aşează la ieşirea din casă când se scoate mortul şi la fiecare oprire, când se fac stâlpii, dar şi la trecerea peste fiecare pod. Ele sunt în număr variat în funcţie de posibilităţile familiei, adică doisprezece sau douăzecişipatru. Chiar dacă familia este mai săracă, punţile tot se pun. Ele se dau la femeile care le pun jos, la fiecare oprire. Ele mai primesc câte un ban din banii mortului de pe toiag.” (Năruja). — 519 —

PAMFIL BILŢIU, MARIA BILŢIU

Ritualul stâlpilor. „La stâlpi, plătim la cei care duc obiectele: crucea, praporii, etc. Pe drum, la stâlpi, se aruncă banii care s-au strâns la toiag. Cei care conduc mortul, la groapă, culeg banii. Bacnotele de hârtie nu se aruncă, dar se dau de pomană. Toţi participanţii se duc la biserică cu mortul. Înainte merge parastasul, de la sicriu, crucea, praporii, capetele, găleata cu apă, dar şi băţul care se dă pomană. Este un băţ sculptat, care se dă ca să se apere cu el, mortul, dincolo. Băţul, este obligatoriu, să fie din lemn de alun. Cel ce îl dă spune: „Să fie de sufletul mortului” iar cel ce îl primeşte răspunde: „Bogdaproste”.” (Năruja). „Fără băţ şi fără găleată nu se petrece mortu. Băţul se dă pomană la cel ce duce cofele cu apă, că acela-i bun să se apere mortul cu el de Căţălul Pământului.” (Nistoreşti). „Băţul se dă cu o batistă, un ban şi un covrig, care se leagă, toate, la măciuca băţului.” (Nereju). Petrecerea la groapă a celor nelumiţi. „Mortul nelumit era petrecut la groapă, cu brad. Un brăduţ era împodobit frumos cu canafi şi colăcei. De la copil mic până la flăcăi, toţi erau conduşi cu brad. Bradul se împodobeşte cu multe bunătăţi. Este dus de către un tânăr, bradul merge înainte şi muzica cântă. Se aşează lângă cruce, la mormânt. Dacă are rădăcini, bradul se plantează. Ce a fost pus pe el se împarte pomană. Celor tineri li se pun simbolurile nunţii: voal, dacă este fată, sau floare de mire, întoarsă, pe piept, dacă este băiat. Dacă mortul este un copil, îl conduc cu un brăduţ, în care se puneau bomboane iar, acum, tot feliul de bunătăţi. Îl duce un copil sau un flăcău. I se pune la cap.” (Năruja, Nereju, Nistoreşti, Paltin). Prohodul. „Prohodul se face la biserică, de către preot şi cântăreţ. Toiagul i se pune pe piept şi se aprinde. În biserică, se împart, pomană celor care participă la prohod, lumânări aprinse, legate cu prosop sau cu batiste. De regulă fac asta doar cei înstăriţi.” (Nistoreşti, Năruja, Nereju, Paltin). „Când s-a terminat slujba înmormântării, cântăreţul ia acest toiag, face din el o cruce, pe care groparul o pune în mâna dreaptă a mortului. Această cruce este binecuvântată de preot: „Binecuvântează, Doamne, crucea aceasta, ce va fi toiag în mâna robului cutare, la a doua venire”. (Năruja). „În final, participanţii îşi iau rămas bun de la mort, sărutând icoana de pe piept, de la toiag, şi mâna mortului. Capetele rămân la biserică. Le împarte preotul.” (Năruja, Nereju, Nistoreşti, Paltin). „La noi, la biserică, se duce şi o găină. Găina e un suflet care se roagă pentru mort.” (Nereju). Ritualul îngropării; Pomenile date la groapă. „La groapă, preotul citeşte dezlegarea, sicriul este lăsat în groapă, cu două bucăţi de pânză, lungi şi, apoi, se pecetluieşte groapa, în formă de cruce, de către preot, până la venirea celei de a doua împărăţii. Peste sicriu se aruncă cenuşa din cădelniţă şi florile care s-au adunat pe pieptul mortului, în sicriu. Sticla cu vin pe care o duc cei ce duc coliva, se varsă pe mormânt în formă de cruce, de preot. La groapă, se dau de pomană peste ea găleţile cu apă, pânza cu care a fost lăsat mortul în groapă, găina sau cocoşul, o plapumă, o pernă şi o pătură, unor rude apropiate sau unor nevoiaşi. Cel ce le dă zice: „Să fie de sufletul mortului ... (i se pomeneşte numele)”. Cine le primeşte răspunde: „Bogdaproste”. Tot acum, se dă, peste groapă, băţul cu o batistă şi îl primeşte cine a dus găleţile. La groapă se dau pomană hainele mor‑ tului, pe care nu le-a purtat, un cocoş sau o găină. Când se bagă sicriul, în groapă, se dă, peste el, o oaie, cu care se merge de acasă.” (Nereju). „La mormânt, rudele mortului se spală cu ţărână, pe care o aruncă peste sicriu, rostind „Dumnezeu să-l ierte”, ca să nu le amorţească mâinile. Tot acum se aruncă în groapă doliul ce l-au purtat la piept.” (Paltin). Ritualul pomenii. „Pomana mortului se face acasă sau la biserică în casa de prăznuire. La pomană participă toţi care vin la înmormântare. Când sosesc, se spală pe mâini şi se şterg cu un prosop, după aceia se aşează la masa de pomană. Se servesc mâncăruri tradiţionale, dacă nu e post, sarmale în foi de viţă sau de varză, pilaf cu carne de pasăre sau de oaie. Dacă este post se servesc mâncăruri de post: sarmale cu ciuperci, pilaf cu ciuperci, pilaf cu măsline, fasole de post. La masa de pomană se serveşte şi ţuică, vin, mai recent şi bere. Fiecare participant primeşte un covrig şi o lumânare aprinsă. Bărbaţii stau la masă, către preot, iar femeile în partea cealaltă. La început, preotul sfinţeşte masa iar la sfârşit oficiază „mulţămita mesii”.” (Paltin, Nereju, Nistoreşti, Năruja).

— 520 —

CEREMONIALUL FUNEBRU ÎN VRANCEA (CONTRIBUŢII)

Ritualuri de după înmormântare Tămâierea mortului. „După îngropare, se tocmeşte o femeie care va tămâia mormântul, de trei ori pe zi, în chipul sfintei cruci, timp de patruzeci de zile. Aceasta este plătită, iar la slujba de ridicare a pana‑ ghiei, va primi un prosop cu lumânare, o găleată, o cană, o farfurie cu bucate şi tacâm pe ea.” (Năruja, Nereju, Nistoreşti). Căratul apei pentru mort. „La înmormântare se tocmeşte femeia care va căra apa la mort, timp de patruzeci de zile, la o casă. Apa este cărată la cei care nu au fântână în curte, la cei care nu au o sursă de apă sau la oameni bolnavi, neputincioşi. Cei care nu pot oficia atunci căratul apei, este obligatoriu să o facă în postul mare. Cea care cară, zice către familia care primeşte „Să fie de sufletul lui cutare!” iar cea care pri‑ meşte răspunde „bodaproste”. În zilele Paştilor, cineva din familia mortului merge la casa celui care a cărat apa, îi duce o găleată cu apă, împodobită cu fructe, dulciuri. Îi duce şi o cană, un prosop, un ou roşu, un bănuţ şi o lumânare aprinsă. Şi spune când i le dă celei, care a cărat apa, „Să fie de sufletul lui cutare!”, iar ea răspunde „bodaproste”. Tot atunci i se plăteşte pentru osteneală.” (Năruja). Dresul lumânării. „Dacă mortul a murit fără lumânare, se drege lumânarea. Merge cineva din familie, în ziua de înviere, cu un cucoş alb la biserică, cu prosoape, cu găleţi cu apă. Se ţine cucoşul, toată noaptea, cu o lumânare băgată sub aripi, ca un fel de toiag, care arde toată noaptea de înviere ca să se dreagă lumânarea. Trei ani, la rând, se face dresul, după care se spune că mortul primeşte lumină. Cucoşul se dă pomană preotului, dascălului, unui om oarecare.” (Nereju). „În ziua de 21 noiembrie, familia vine, la bise‑ rică, şi ia măsura pentru toiag, anume măsoară înălţimea şi lăţimea uşilor împărăteşti. Această măsură este măsura toiagului ce va fi pregătit din ceară curată. Acest toiag este dus, la biserică, în seara de Florii, la prima denie, unde arde în fiecare seară, la slujbă, până în noaptea de înviere, inclusiv. În noaptea învierii, familia decedatului aduce, la biserică, şi un cocoş alb. Nu intră cu el în biserică, ci stau în pridvor sau chiar afară. Dacă cucoşul cântă în timpul nopţii de înviere, se spune că Dumnezeu l-a scos la lumină pe răposat. Din măsura luată pentru toiag, o parte din ea se face o lumânare lungă ce se aşează sub aripile cucoşului, care se aprinde în momentul în care acesta, alături de un vas cu apă, găleată, cofer, se va da de pomană preotului sau unei rude, uneori primului venit, la biserică, în această noapte.” (Năruja). „Pentru cei morţi fără lumânare, familia are grijă să facă cele necesare: pomeni la 3, 9, 20, 40 de zile, apoi la 1, 3, 7 ani, aducerea de prescuri, la biserică, pentru cel adormit.” (Năruja). Pomenile. „După înmormântare pomenile se fac la 3 zile, la 9, la 24, la 40, când se face panaghia.” (Nereju, Nistoreşti, Paltin). „După prohod se fac pomeni rânduite la 3 zile, la 9, când se împart bucate la vecini sau trecătorilor, fără a chema preotul. Se mai fac pomeni la 20 de zile, la 40, când se face ridicarea panaghiei şi se cheamă preotul. Cei care nu au făcut pomană de 20 de zile, o fac acum cu cea de 40 de zile, punând, în plus, la masă, colivă, vin şi colac, care se slujesc de către preot.” (Năruja). „După rânduiala bisericii, luni, după Paşti, se face slujba de pomenire pentru repausaţi, numită Paştile blajinilor. La biserică, se face parastas. Credincioşii merg la cimitir şi stropesc mormintele cu vinul rămas de la parastas. Se împart pomeni nevoiaşilor din darurile aduse la parastas.” (Năruja). Ridicarea panaghiei. „La panaghie, se fac, ca şi la înmormântare, pomul şi „casa mortului”. Colacul pentru parastas, de formă rotundă, se face acasă sau la brutărie, alături, de el, se pun trei prescuri şi coliva.” (Năruja). „La panaghie facem „grija” şi pomul mortului, afară, în curte, lângă un pom. Se fac ca şi la înmor‑ mântare. Pomul îl înconjuram cu o aţă, cu prune proaspete sau uscate. Se punea în el şi nuci şi colaci. Îl sfinţea preotul, apoi se scutura. Copiii adunau.” (Nistoreşti). „Înainte, pomul se făcea cu nuci înşirate pe o aţă. Se punea în el şi colaci, o scară din aluat de pâine, că, se zice, pe scara aia urcă mortul la cer. Pomul îl ia naşul mortului.” (Năruja). „La panaghie se dă mai mult de pomană. Atunci, se spune că sufletul mortului pleacă de pe pământ. Atunci, zice că îşi ia „bolbotina” de la stâlp, că el se ridică la cer. Până atunci stă pe acasă. La patruzeci de zile se poartă soroacele la biserică. Se duc prescuri, colivă, la biserică, şi se dau de pomană pentru sufletul mortului.” (Nereju). — 521 —

PAMFIL BILŢIU, MARIA BILŢIU

Moşii. „Morţii sunt cinstiţi şi prin obiceiul moşilor. Se fac moşi de primăvară, vară, toamnă şi iarnă. La moşi se duce colivă şi parastasul, la biserică, pe care le slujeşte preotul. Se împart şi pachete cu colivă, prăjitură şi colac. Acasă se face mâncare, care se împarte pomană la vecini. Se trimit farfurii cu lapte, frip‑ tură, pilaf, fiecare ce pregăteşte. Se dă de pomană la nevoiaşi sau alte categorii, farfurie, furculiţă, lingură, cană sau pahar, cu lumânare.” (Năruja). Credinţe despre moşi. „Atunci când sunt moşi, morţii vin şi aşteaptă să le dăm de mâncare. Cei care nu primesc, rămân în pământ. Trebuie neapărat să ne îngrijim pentru moşi. Atunci ies din morminte şi vin la poartă. Cei care nu primesc pomeni, se duc înapoi îndureraţi, supăraţi.” (Năruja). Dezgroparea defunctului. „La şapte ani, se obişnuieşte, ca mortul să se dezgroape. Se tocmeşte un om care sapă groapa până la sicriu. Dacă mortul a putrezit, osemintele se adună, se spală cu vin, se ung cu untdelemn, apoi se pun într-o cutie nouă, mică, sau într-un sac făcut din pânză albă. Osemintele se lasă în mormânt sau se duc în pridvorul bisericii până a doua zi, când se face slujba parastasului, apoi se pun în groapă, la loc. Când se dezgroapă, se dă pomană un costum de haine, lenjerie de corp, pantofi şi căciulă unui nevoiaş. Se împart pomană batiste, prosoape, găleată cu apă, găină sau cocoş, ca şi la înmormântare.” (Năruja, Nistoreşti). „La noi, când se dezgroapă mortul, capul decedatului se scotea, afară, se spăla bine cu vin, şi stătea o zi, două, ca să vadă lumina. Toate oasele se spălau cu vin şi se îngropau la loc.” (Nereju). „În ultima vreme, nu se mai dezgroapă mortul, ci se face rânduiala parastasului deasupra mormântului, unde pe o pânză albă se pun hainele de pomană. După dezgropare se fac pomeniri ca şi atunci când a murit, la 3 zile, la 9, la 20, la 40, apoi, la un an, la trei şi la şapte.” (Năruja). Credinţe legate de înmormântare. „Se crede că dacă o pisică trece peste mormânt, în timpul îngro‑ pării, mortul se face strigoi.” „Nu e bine ca animalele să se apropie de mort.” „Dacă groapa se surpă după săpare, înseamnă că mortul a mai avut zile de trăit.” „Cei morţi nebotezaţi, se fac strigoi. Vin pe la case şi deranjează familia.” (Năruja, Nereju).

— 522 —

CEREMONIALUL FUNEBRU ÎN VRANCEA (CONTRIBUŢII)

Capete, coliva şi colacul parastas.

Masa cu capete.

Capete cu pomişori (După Romulus Vulcănescu).

Punţile.

Dusul mortului.

Citirea stâlpilor.

— 523 —

PAMFIL BILŢIU, MARIA BILŢIU

Prohodul.

Ritualul datului găinii albe şi al găleţii peste groapă.

Ritualul datului găinii negre şi al găleţii peste groapă.

Pomană rituală după un an, la mormânt.

— 524 —

MOARTEA ŞI RITUALURILE FUNERARE ÎN COMUNITĂŢILE DE LA MOTIŞ ŞI SURDUC (UNITATE ŞI DIFERENŢE SPECIFICE) OLIMPIA MUREŞAN*

DEATH AND THE FUNERAL RITES IN THE COMUNITIES OF MOTIŞ AND SURDUC (UNITY AND SPECIFIC DIFFERENCES) ABSTRACT: If analyzed in the complex context of the folk spirituality, death and the customs related to the burial have a socio cultural component. In the traditional communities the passage rites play an important role, even if everyone dies alone, going through all stages in his/her own way, those left cannot survive in loneliness, outside the community they are bound to by the infinite network of social ties. All these rites of passage to the other world are indicators of our individuality and of our own and specific character, but they also make us remember that we are part of the community we belong to. In the communities under research, that is Motiș and Surduc, death used to be an event concerning everybody. The effective manifestation of the burial ceremony meant the completion of some rites, of some strict rules generating specific practices and representations. According to the traditional conceptions, man did not come from anywhere, the same as man would not leave this life for going anywhere. The mentality of the folk people is concerned with each and every person to achieve their own role and meaning and to be ready for the „other world”.

REZUMAT: Analizată în contextul complex al spiritualităţii populare, moartea şi obiceiurile legate de înmormântare au o componentă socioculturală. În comunităţile tradiţionale riturile de trecere au un rol important, chiar dacă fiecare om moare singur, străbătând toate etapele în unicitate, cei rămaşi nu pot supravieţui în singurătate, în afara comunităţii de care îi leagă firele infinite ale raporturilor sociale. Toate aceste rituri, în trecerea noastră spre lumea de dincolo, indică individualitatea şi caracterul nostru dar ne amintesc în acelaşi timp că aparţinem comunităţii din care facem parte. În comunităţile cercetate, respectiv Motiş şi Surduc, moartea era un eveniment care îi privea pe toţi. Derularea efectivă a înmormântării, a „petrecaniei”, presupunea parcurgera unor ritualuri, a unor reguli stricte, care generează reprezentări şi practici specifice. Potrivit concepţiilor tradiţionale, omul nu venea de nicăieri, după cum tot aşa, nici nu pleca din viaţă spre nicăieri. Mentalitatea populară are grijă ca fiecare să-şi împlinească propriul rost şi să fie pregătit pentru „lumea de dincolo”.

KEYWORDS: death, funeral rites, burial ceremony, omen, the other world

CUVINTE-CHEIE: moarte, rituri funerare, petrecanie, semne prevestitoare, lumea de dincolo.

Obiceiurile legate de moarte şi înmormântare sunt păstrate şi astăzi în satele sălăjene, cei rămaşi având menirea de a-i uşura despărţirea de lumea aceasta şi a-i călăuzi defunctului calea spre lumea de dincolo. Pentru o cercetare amplă a obiceiurilor de înmormântare în cele două sate sălăjene: Motiş – un sat din zona Codru Sălaj şi Surduc – un sat pe valea Someşului, am apelat la mai multe tehnici şi metode de * Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă-Zalău; email: piamuresan35@yahoo.com

OLIMPIA MUREŞAN

descriere a acestui subiect, folosind chestionarele direcţionate şi interpretarea datelor din teren, observând diferenţele şi asemănările ritualurilor folosite în cele două sate cercetate între anii 2012–2014. În formele de viaţă tradiţională, oamenii credeau că moartea este prevestită prin semne. Sprijinindu-ne pe ancheta de teren, multe însemne ale morţii, sub aspectul semnificaţiei, persistă doar în amintirea generaţie vârs‑ nice. Dincolo de semnele prevestitoare cu caracter generalizant mai sunt şi altele cu caracter particular, precum vise cu apă murdară, pocnirea unor obiecte prin casă, câine urlând etc., inerpretate ca prefigurând moartea. Şi la Motiş sunt nenumărate credinţele şi semnele ce prevestesc moartea cuiva: „De obicei, se spune că dacă-ţi cântă chiuaia (bufniţa), îi semn că-ţi moare cineva, dacă cântă, trebuie gonită. Sau dacă un câine, nu ştiu cum latră... Am avut on caz, când o vecină de aici o fost bolnavă şi o vinit salvarea după ie, o vinit soţu şi mi-o spus că vecina îi cu mâinile pă sârmă, nu pote vorbi şi să simte rău. Peste nopte, doamna care stăte aici la noi mi-o spus că tătă noptea o urlat on câne şi diminaţa când s-o trezât mi-o spus: Tu să ştii că femeie aceie a muri. N-o trecut două săptămâni şi o murit. Câinile ala o urlat a morte. Iară dacă visezi că-ţi ptică dinte, că ţi-o căzut dinţii din faţă – îţi more cineva. Dacă te piepteni şi-ţi faci conciu, dacă-ţi rămâne o şuviţă de păr desfăcută acolo să zâce că: Ţi-a muri cineva din neam, a trăbui să porţi doliu. Că la noi, dacă moare cineva, cei din familie, femeile, nu trebuie să-şi lege părul, se stă cu el despletit1”. Unii dintre muribunzi chiar „ştiu” şi le dau de înţeles celor de lângă ei prin diverse mesaje sau com‑ portamente. Este foarte interesantă relatarea făcută de o informatoare din Surduc, cu privire la acest lucru:” Mămuca me o ştiut că more. O zâs cătă mine dimineaţa: Tu fată, du-te şi adă şi mă spală. Şi mă duc şi aduc on lighean şi mă pui şi o spăl şi o pui acolo pă scaun şi vreu să-i dau chemeşe cu care durne, şi o zâs cătă mine, da e n-o vrut să mă supere, să gânesc că ie more: „şti ce, tu fată, nu mi-o da, pune-mă aşe în pat”. Ai de mine mămucă, cum să te pui în pielea golă? Tăt mi-o spus ie mai demult că omu trebe să margă din lumea asta aşe cum o vinit în lume. Şi mi-o spus că, când a muri să nu o încălţ, că ie şi-o făcut ştrimfli de jolj şi aceia să i dau în pticiore. Şi o pui în pat şi mă gândesc să-i pui on ptic de nailon su ie, că de u-a trece ceva pă ie să nu treacă la canapea. O pui în pat, îi pui năframa în cap, îi trag ştrimfli pă pticiore şi-i zic: „mămucă, mă duc că am pus nişte cartofi la foc să-i fac la prunc de mâncare”. Da zâce cătă mine ieste o muscă, domne fă-o de mninune, du-te adă-mi di la Pocol o frunză de nuc că m-oi apăra de ie şi lasă fereasta deschisă că de mi-i strâga să te aud. Şi o las învelită bine, cu plapumă, mă duc şi-i aduc frunză de nuc şi mă duc să-i fac la prunc să mânânce, că eram cu el în braţă. Fata care mi-o murit, care stăte mai sus în sat, s-o băgat pă uşe şi zâc: „Ai de mine, tu Mariană, da di ce ai vinit amu la ora asta, era doişpe fără on sfert?”. Ştii ce, tu mică, uaricine zâce hai în jos. Tăt nu mi-am dat seama, nici fata. Şi zâc ia ţâne tu pruncu că mă duc să văd ce face mămuca. Şi pă când mă duc, mă uit pă jam şi la mămuca îi mere aşe o muscă şi nu dă cu frunza. Văd că s-o fost desculţată de ştrimfli, era dezvălită, în pielea golă. Ai de mine tu mămucă da di ce ţ-ai ţâpat hanile, tulai răci ţâ-s pticiorile şi trag plapuma să o învelesc şi o făcut cu mâna şi o zâs nu mă învăli şi şi-o dat uătii păstă cap. Am strâgat de spaimă, n-am aflat lumnina, da i-am pus în mână şi aşe o strâns lumnina în mână2. Pornind de la credinţa că: „tăte-s de la Dumnezo”, dacă nu sunt semne de vindecare, cei din familie fac rugăciuni pentru uşurarea morţii. Posturile şi rugăciunile ajută la uşurarea bolii şi a morţii: „Dacă era cinava, forte bolnav vine preotul şi-ţi citeşte rugăciuni de dezlegare. Io ştiu că mama cuscrii era tare bolnavă şi o zâs că aşteaptă 9 femei să facă rugăciuni, că apoi ori more ori trăieşte. Să pote ţâne on post al Sfântului Anton, pă la noi ăsta să ţâne, îi catolic. Noi suntem ortodocşi, da cum am moştenit, că noi am fost catolici da numa din 48 s-o trecut la ortodocşi. Dacă să ţâne postu ala, nouă femei nu mânâncă în zâua respectivă şi zic rugăciunile din cartea Sfântului Anton, după aceie să zâce că primeşte răspuns, ori să face bine, ori trece dincolo. Şi acuma ţin minte, eram în clasa a doua şi era o fată tânără care o şi murit. Bunica mea o botezat-o pă fata aceie. O fost tare bolnavă, s-o adunat mai multe femei şi o ţânut postu şi m-am dus şi io, şi stăteu în genuchi şi să rugau, erau bătrâne, dar nu tăte erau văduve3”. Inf. Perşe Lucia, 63 ani, loc. Motiş, jud.Sălaj Inf. Ilieş Elisabeta, 74 ani, loc. Surduc, jud. Sălaj 3 Inf. Perşe Lucia, 63 ani, loc. Motiş, jud. Sălaj 1 2

— 526 —

MOARTEA ŞI RITUALURILE FUNERARE ÎN COMUNITĂŢILE DE LA MOTIŞ ŞI SURDUC

Erau însă şi cazuri când muribunzii nu puteau „trece” dincolo până când nu-şi luau rămas bun de la rudele pe care nu le-au văzut demult sau până nu se întorc în locul unde s-au născut:” Mai era aşe că nu pute muri până nu le soseşte cineva pe care-l vroia să-l vadă, şi cum sose respectivul...apoi mure. Sau, ştiu că o fost moşe, fata ei era la Ploieşti şi moşe era acolo, şi o tras a muri şi o zâs că să o aducă acasă şi n-o murit până o ajuns în Motiş, în casa ei, o stat on ptic şi apoi o murit4”. Imediat după moarte urmau o serie de acte cu caracter social. Moartea era anunţată nu numai nea‑ murilor şi vecinilor ci întregii comunităţi, prin moduri tradiţionale: se trăgeau clopotele „Clopotu după mort să traje dimineaţa la 6, la 9 şi la 12, dacă o murit după 12 zâua nu să mai traje numa a doua zî5” sau se trăgea clopotul într-un anumit fel dacă era bărbat sau femeie: „dacă more bărbat traje prima dată clopotu cel mare şi apoi amândouă şi dacă more femeie să traje prima dată clopotu mic şi apoi trag amândouă. Prin asta să ştie în sat dacă o murit bărbat sau femeie6”. (Motiş) După această „anunţare” prin clopot, la casa mortului se pun semne de doliu, de regulă o „năframă” neagră prinsă pe un băţ şi pusă la poartă. Însă, ceea ce trebuia să se facă prima dată de cei din casă era să aprindă o lumânare imediat ce-şi dădea duhul. Mai demult şi la Motiş şi la Surduc se măsura mortul cu o aţă şi se făcea „lumânarea mortului”: „să făce mai demult Lumnina mortului căt era mortu, să măsura cu o aţă, şi pă aţa aceie am învârtit lumnina, am toptit ceara şi u-am învârtit rotă-rotă şi aceie u-am aprins şi o ars de când o murit până o îngropat7”. Aţa cu care se măsura mortul, la Motiş obiceiul era să se pună în sicriu8 iar la Surduc, aţa să punea bine împreună cu câteva fire din părul mortului şi din unghii, undeva în podul casei, pentru norocul casei:„hiru să-l pui undeva acasă, că dacă o fost mortu cu noroc, să-ţi rămâie norocu în casă. Şi să tăie din unghie şi din păr şi, să pune într-o cutiuţă de chibrit sau o hârtie şi să pune în podu casei, după un corn de casă, undeva unde să nu-l afle nime, să nu potă fi luat, să nu dispară norocu casei9”. Iar mai apoi, după ce acest obicei nu s-a mai păstrat în cele două comunităţi, lumânarea mortului trebuia aprinsă de câte ori se trăgeau clopotele10. Următoarea grijă a celor din casă era spălarea rituală a mortului. La Motiş, mai demult era obiceiul ca mortul să se spele dintr-o farfurie: „Să pune apă într-o farfurie şi din ie să spăla11”, iar la Surduc era obiceiul să se spele dintr-o covată12. Spălarea aceasta rituală, îl „spăla” pe mort de păcate şi, implicit, şi pe cel ce o făcea. La Surduc exista credinţa că cel ce spală mortul scapă şi de o parte din păcate: „Mortul se spăla de păcatele de pe pământ, că să duce în pământ şi păcatele de aicea să rămâie pă gunoi. Îl spăla cine vroie să-şi spele păcatile, io dacă am făcut păcate multe mă ducem să spăl on mort, aşe o fost13”. La Motiş de obicei cei care spălau mortul erau oameni mai sărmani, care erau chemaţi de fiecare dată când era mort în sat; dacă cel decedat era bărbat îl spăla un bărbat mai sărman, iar dacă era femeie, îl spăla o femeie săracă, fiind răsplătiţi cu diverse alimente:” Erau mai demult oameni săraci, când ştie că o murit să zâce: Du-te după Mitică sau după Rişco să vie să-l spele. Pă mama o spălat lelea Lucreţie, o femeie mai tânără, dar mai săracă. Într-o farfurie să pune apă, şi cu o bucată de pânză o spălat on ptic pă faţă, pă mâini şi pă piciore, aşe simbolic14”. Acum această sarcină o îndeplineşte cineva din familie:„acuma îl spală cei din familie care îs mai apro15 piaţi ” iar acest lucru e privit ca fiind ceva absolut firesc:”Io u-am spălat că o fost mămuca me16”. 6 7 8 9 4 5

12 13 14 15 16 10 11

Ibidem Inf. Rablău Maria, 73 ani, loc. Surduc, jud. Sălaj Inf. Perşe Lucia, loc. Motiş, jud. Sălaj Inf. Ilieş Elisabeta, 74 ani, loc. Surduc, jud. Sălaj Inf. Perşe Lucia, loc. Motiş „aţai aceie să pune în copârşeu” Inf. Rablău Maria, 73 ani, loc. Surduc, jud. Sălaj Inf. Perşe Lucia „În casa unde era mortu trebuie aprinsă lumânarea de câte ori traje clopotu” Inf. Perşe Lucia, 63 ani, loc. Motiş, jud. Sălaj Inf. Rablău Maria „Să pune apă înt-o covată şi să spăla cu o cârpă şi apa aceie să ţâpa” Ibidem Inf. Perşe Lucia, loc. Motiş, jud. Sălaj Ibidem Inf. Ilieş Elisabeta, 74 ani, loc. Surduc, jud. Sălaj — 527 —

OLIMPIA MUREŞAN

Odată mortul spălat, se îmbracă în hainele cele mai curate sau cu acelea care i-au plăcut mai mult, pe care mulţi şi le pregătesc, înainte chiar cu mult timp să moară:” Pă ie i-am dat pole, spăcel cu ciur, păstă iel i-am dat bluză de mătasă şi o rotie verde, năframă în cap, zadie, astea le-o avut ie şi mi-o tăt spus că cu ale s-o îmbrăc când a muri17”. Cei tineri, necăsătoriţi, se îmbracă de regulă, fata în rochie de mireasă iar feciorul în mire18. În acest caz şi înmormântarea lor era organizată altfel, devenind o „nuntă a mortului”, cu toate elementele ce implică acest fel de ritual. Însă erau şi cazuri când şi cei mai în vârstă doreau să fie îmbrăcaţi în hainele de la cununie. O informatoare din Motiş ne spune că:” Pă bunica mea, în 66 o îmbrăcat cu hainele de cununie, cu care o fost mireasă, aşe o vrut19”. Interesant este obiceiul, întâlnit la Surduc, ca o parte din hainele cu care era îmbrăcat mortul să atârne peste sicriu: Şi fusta o spânzurat păstă sălaş şi după ce s-o pus capacu, aşe iera mai demult20”. Odată cu îmbrăcarea mortului şi aşezarea lui în „sălaş” cei din casă fac şi pregătirile pentru călătoria pe care urmează să o facă, pregătindu-i toate cele necesare pentru „drum”. De la colacul drept „merinde” pentru drum, la banii pentru „plata vămilor” la alte obiecte care care i-a aparţinut şi de care nu poate să se despartă. „La care o fost fumător i să pune on pachet de ţigări sau stilou care era învăţat, carte de rugăciuni, cum o fost bunica Mariană i s-o pus rozaru la gât. Şi bani, da cât mai puţini, ca să treacă vămile văzduhului, dacă are bani mulţi nu pote trece la vamă, piaptăn, batistă, colac, ac, spămă, cuie, ciocan, depinde ce-o fost21”. Mai demult, la Motiş, imediat după ce mortul a fost aşezat în sicriu, cei din familie scot toate hainele din patul unde a murit în mijlocul curţii şi le dă foc: „După ce mure, paiele din strujac să scoteu afară şi să aprineu şi hainile pă care o dormit să aprindeu. Apa cu care era spălat mortu să arunca între hotare, la mnezunie. Farfuria din care să spăla, când ieşe cu mortu din casă, să dăde de pământ să să spargă, să să facă ţăndări. Şi să lega mortu, să-i steie gura închisă, cu o bucată de pânză şi îi pune mâinile pă piept şi sub mâini îi pune on cocuţ, aceie i merindea. După ce se spăla şi să îmbrăca mortu să pune pă o laiţă, acoperit cu pânză. În piciore să făceu nişte şoşoni din pânză şi să înfăşura mortu înt-on cerşaf din pânză. Mai demult, în loc de foitior să pune pânză22”. Priveghiul este un ritual care s-a păstrat în marea majoritate a satelor sălăjene. Privegherea dura de regulă două nopţi şi se face pentru a nu lăsa mortul singur. Dacă la Surduc mortul nu se lasă sub nici o formă singur: „La noi nu s-o lăsat mortu sângur, acolo am şezut tătă noptea, noi tri zâle n-am durnit. Cât stă mortul în casă tăte becurile trebe să ardă şi afară şi pă tăt locu şi în casă, trebe să aibă lumnină mortu, că după ace să duce la întuneric, nu să potolesc. Să făce priveghi, veneau neamurile, vecinii23”, la Motiş mortul era lăsat singur cu lumânarea aprinsă: „La noi nu să stăte cu mortu, stăte sângur şi priveghi nu să face decât în sara dinaintea mormântării. Atunci vine preotu şi câteva neamuri şi face rugăciuni şi când pleacă acasă serveşte cozonac24”. Petrecania, termenul folosit în comunităţile sălăjene pentru înmormântare, are loc a treia zi după ce moare omul. Cei apropiaţi se adună la casa mortului pentru a-l însoţi şi a-l cinsti pe ultimul drum şi a fi alături de cei din familie. În comunităţile tradiţionale moartea cuiva era un eveniment care îi privea pe toţi. De aceea, la înmor‑ mântare participa tot satul. Pentru organizarea înmormântării însă trebuia să se ţină seama de anumite reguli şi ordinea tuturor actelor în ritualul înmormântării. Iată ce ne spune o informatoare despre ritualul înmormântării la Motiş:” În zâua înmormântării să aduce de la biserică două feştile şi icoana şi doi bărbaţi stăteau, doi la feşnic şi unu la icoană. În ziua înmormântării se trage clopotu „în tri răstimpuri”, apoi trag după 19 20 21 22 23 24 17

Ibidem Inf. Rablău Maria:”Care o murit tineri să îmbrăcau în hanile cu care s-o cununat, iar dacă o fost nemăritată să îmbrăca mireasă”. Inf. Perşe Lucia, 63 ani, loc. Motiş, jud. Sălaj Inf. Ilieş Elisabeta, 74 ani, loc. Surduc, jud. Sălaj Inf. Perşe Lucia, 63 ani, loc. Motiş, jud. Sălaj Inf. Perşe Lucia, loc. Motiş, jud. Sălaj Inf. Ilieş Elisabeta, 74 ani, loc. Surduc, jud. Sălaj Inf. Perşe Lucia, loc. Motiş, jud. Sălaj — 528 —

MOARTEA ŞI RITUALURILE FUNERARE ÎN COMUNITĂŢILE DE LA MOTIŞ ŞI SURDUC

mort. Să mai aduc 4 prapori. Mai demult, în zâua înmormântării îl pune pă mort pă scaun de lăut haine, acuma să pune pă scândură şi păstă lipideauă, ţole. Acuma este la biserică o masă cu pânză neagră pă care o aduc la tăţ morţ. Farfuria din care să spăla, când ieşe cu mortu din casă, să dăde de pământ să să spargă, să să facă ţăndări. La înmormântare este un ritual, trebuie să ştii câţi colaci mari, câţi mici, câte şterguri, cum se împărţăsc. La noi la Motiş este o paradă, minim 12 femei care tăte îs cu şterguri la brâu, să duc cu colacii sau cu străiţăle cu colăcei şi cu ştergurile şi cu batistele care, tăte să dau păstă mort. Cel din casă le ia şi le sărută pă fiecare, în curte. După ce înconjoră popa de două uări mortu, înconjoră şi atrei oară şi mere fătu şi face cruce cu lumânarea cruce la cap şi la piciore şi să pecetluieşte copârşeu. Cineva stă şi pândeşte, no o pecetluit pot mere femeile. Femeile se aleg din neam şi vecine. După ce să găta petrecania să mere cu mortu la gropă. Mai demult să făce douăsprăzece stări, cum l-o dus pă Isus Cristos, da amu nu mai face popa. La răspântii să opre, îşi lua rămas bun mortu de la partea aia de sat, n-o străbătea, ca şi cum s-ar duce pă tăte uliţăle să-şi ia rămas bun di la tăţi. La gropă, să făce slujba şi popa îi făce cruce pă tăte părţâle, îi turna din candelă cenuşa de la tămâie şi apă sfinţită şi-l sloboze în gropă. La a căsâ să lua pământ di la gropă şi să pune după gât, ca să n-aivă urât la casă, să nu-i hie urât după mort. Să dăde găină şi colac păstă gropă. Mai demult nu erau de cumpărat corone, merem şi aducem di pă deal brad ori bănuţăl şi făcem din hărtie che-popir flori şi punem pă iele. Să dăde păstă gropă un colac şi o găină şi găina să dăde la gropar şi ştergura cu care să şterjeu pă mâini după ce vineu di la gropă. Şi la prunci să dau colaci la cimitir iară la cei care duc coronile li să pun batiste pă mână. Mai demult să făceu cruci din lemn şi mereu după lemn în pădure. Era om care ştie face cruci, să făce din lemn de goron, ştejar. La omu acela i să dăde ştergură şi colac şi la cei care duc praporii iar la cei di la dus li să dăde numa ştergură25”. Pe drumul între casă şi mormânt mortul este însoţit de cei rămaşi în viaţă. De aceea, ultimul drum, cea mai tensionată parte a ceremonialului funerar, devine o iniţiere pentru lumea cealaltă.26 Înmormântarea căpăta altă formă spectaculară în cazul morţii fetelor sau feciorilor tineri, necăsă‑ toriţi. În acest caz nunta mortului diferă de funerariile obişnuite prin asocierea dintre moarte şi căsătorie, asociere care îşi găseşte o formă metaforică. Astfel, aşa cum ne spune şi Gail Kligman: „în cazul nunţii mortului, transformarea prin care trebuie să treacă răposatul presupune actualizarea fenomenologică a funerariilor ca metaforă a nunţii, juxtapusă realității metonimice a procesului funerar. Această juxtapunere este realizată prin utilizarea codurilor simbolice”27. Astfel, mortul ce urmează a fi căsătorit în moarte este îmbrăcat în mire sau mireasă:”Dacă mure fată fecioară sau fecior holtei, să îmbracă în mireasă sau mire28” însă cei participanţi la înmormântare sunt îmbrăcaţi de doliu. Şi la Motiş înmormântarea lor era organizată altfel, devenind o „nuntă a mortului” cu toate elementele ce implică acest fel de ritual: „Şi aici o murit o fată fecioară şi înmormântarea o fost chiar de Sfântu Dumitru şi doi feciori pă care-i chema Dumitru i-o pus temători, şi când o scos din casă o cerut aşe ca şi pă mireasă, cu muzică. Cei care cântau la horă în sat, aceia i-o cântat. S-o dus muzicanţî până la cimitir. La dus s-o pus 6 băieţi şi 6 fete, aceia o fost „nunile” – nuntaşii. După ce s-o făcut masa o fost danţ, şi am dansat, tăt tineretu o dansat, în 73 o fost. De atunci o mai murit on tânăr dar o fost înmormântarea în aprilie, înainte de Paşti şi o fost post, nu s-o dansat29”. Interesantă este credinţa, la Motiş, legată de groapa mortului care trebuie săpată timp de trei zile:” Gropa mortului să sapă în tri zâle, nu e voie să fie gata într-o zi, chiar dacă nu mai rămâne decât o lopată de scos, trebuie să să scotă şi în ultima zi. Groparii îs uamini mai săraci, li să dăde găină şi colac, acuma li să dă colac şi blid, îs doi30”. Un loc important în obiceiurile de înmormântare îl ocupau pomenirile. Integrarea sufletului celui decedat în lumea strămoşilor, la care contribuie succesiunea de pomeni, nu are doar un aspect apotropaic, 27 28 29 30 25 26

Inf. Perşe Lucia, 63 ani, loc. Motiş, jud. Sălaj Ghinoiu 1999, p. 245 Kligman 1998, p. 166 Inf. Rablău Maria, 73 ani, loc. Surduc, jud. Sălaj Inf. Perşe Lucia, 63 ani, loc. Motiş, jud. sălaj Ibidem — 529 —

OLIMPIA MUREŞAN

ci şi unul ordonator social, ordinea socială fiind definitiv reconfigurată, coerenţa schimburilor simbolice asigură coerenţa relaţiilor sociale31. Pomenirile erau de mai multe feluri, începând de la masa – pomana mortului, la împărţitul colacilor, a ştergarelor, a batistelor sau datul găinii peste groapă, până la datul hainelor celui mort la oamenii săraci. Masa, pomana mortului după înmormântare reprezenta un moment al solidarităţii sociale a întregii colectivităţi şi era semnul unei încheieri a secvenţei din ceremonial. Sensul ei era unirea supravieţuitorilor în faţa durerii resimţite prin moartea unui membru al colectivităţii şi semnul continuării vieţii individuale şi colective. La Motiş, la masa de pomană a mortului participă aproape toţi din cei care au fost prezenţi la înmormântare „În ziua înmormântării se face pomana mare. Înainte se făcea cu groparii, cu cei de departe şi cu vecinii, acuma sunt peste 100 de persoane la masă. Apoi, a treia zi se cheamă 9 oameni, ori bărbaţi, ori femei, depinde ce o fost mortu şi să dădea crestăţile, iar duminica următoare după înmormântare se ridica paosu la biserică. La şase săptămâni se face pomană acasă cu farfurie şi crestată. Apoi la şase săptămâni şi la un an când se dă canceauă32”. Plecarea definitivă trebuie bine pregătită pentru a nu lăsa nici un motiv de întoarcere. Pomenile au acest rol, mai ales pomana de la şase săptămâni sau patruzeci de zile, de eliberare şi împăcare a sufletului celui decedat. În cele două comunităţi cercetate, Motiş şi Surduc, momentele mari de cinstire a morţilor diferă: la Surduc, pe valea Someşului, cel mai importan moment de comemorare a morţilor este la 1 noiembrie, când toată comunitatea merge la mormintele celor apropiaţi cu flori, aprind lumânări, ridică paus după cei morţi şi tot atunci se sfinţesc mormintele „noi”, adică mormintele celor care au murit în acel an. Tot la Surduc, un obicei interesant legat de comemorarea morţilor se făcea în duminica de Paşti: „Mai demult, după ce să ieşe di la biserică, în duminica de Paşti, să mere la cimitir cu ou roşu, la ăia morţi şi să puneu pă mormânt şi vineu coptii mai săraci şi le culejeu. Nu putei să te aşezi la masa de Paşti până nu trecei pă la iei, te ducei să faci Paştile şi cu morţî33”. La Motiş, cel mai important moment de cinstire a morţilor are loc în sâmbăta morţilor, sâmbăta îna‑ inte de Duminica Florilor:” La noi, în Postu Mare, înainte de Duminica Florilor, în sâmbăta ceie îi luminaţia, în Sâmbăta lui Lazăr, atunci să mere la cimitir şi să aprind lumnini34”. În concepţia populară tradiţională între lumea celor vii şi lumea celor morţi existau legături, teama era numai de acei morţi care se fac strigoi. Morţii care „revin” erau oarecum temuţi, dar în acelaşi timp erau familiari:„O fost cineva, o colegă de a mea educatoare, i-o murit soţul în 2007 şi, după ce o murit o zâs că îl simte de multe uări că vine acasă, ca şi cum ar sta lângă ie în pat şi uar strânje35”. Doliul reprezintă o perioadă de prag pentru supravieţuitori, în care se intră prin rituri de separare şi din care se iese prin rituri de reintegrare în societatea generală36. Astfel, cerinţele doliului depind de gradul de înrudire. Jelirea neamurilor după cel decedat durează de regulă şase săptămâni (până se aşează sufletul la locul de odihnă37), pentru că, până atunci exista credinţa că sufletul celui decedat stă în casă:” Sufletul de la casă nu să duce 6 săptămâni, stă aici prin casă38” sau la colţul casei: „sufletu stă la colţu căsî 6 săptămâni, apoi să duce...nu ştiu unde...că, dacă Domnul Cristos, care n-o avut păcate şi o pătimit, atunci noi? Trebe să le plătim tăte, şi cine le plăteşte pă pământ îi mai fericit dincolo, cine are

33 34 31 32

37 38 35 36

Panea 2003, p. 66 Inf. Perşe Lucia, 63 ani, loc. Motiş, jud. Sălaj Inf. Pop Ana, 68 ani, loc. Surduc, jud. Sălaj Inf. Perşe Lucia: „Mai demult să mere şi în Joia Mare, io am prins, m-o trimis mama la cimitir să dau crestăţi la uamini săraci. Atunci să înoiesc mormintile şi să dă de pomană”. Ibidem Ghennep 1998, p. 132 Marian 1995, p. 260 Inf. Ilieş Elisabeta, 74 ani, loc. Surduc, jud. Sălaj — 530 —

MOARTEA ŞI RITUALURILE FUNERARE ÎN COMUNITĂŢILE DE LA MOTIŞ ŞI SURDUC

năcazuri pă pământ, îi mai fericit acolo... La 6 săptămâni să face pomană iară, cu masă cine are rând...39” până la un an. Credinţa că sufletul celui decedat nu-şi părăseşte locuinţa de pe pământ în cele şase săptămâni este întărită de diverse întâmplâri pe care le-au trăit cei rămaşi în casă: „Io atâta am plâns după fata me, pâng şi astăzi, m-am pregătit într-o zî să mă duc la ie acasă unde stăte şi s-o deschis uşa, semn că era în casă. În altă zî mi-am luat acu di la rotie şi l-am pus pă pervazu ala di la mobilă, nu l-am văzut nicicum, ori cât l-am cotat şi n-am făcut doi paşi, aşe o plesnit înapoia me şi m-am întors înapoi şi am văzut acu, era acolo unde l-am pus. După 6 săptămâni să zâce că sufletu pleacă di la casă. Unde? Unde i locu lui, în rai sau în iad, unde-l trimite Dumnezo, unde şi-o cotat, vai de cel care nu crede...40”. Semnele de doliu în acest timp sunt: femeile poartă părul despletit şi batic negru, iar bărbaţii îşi lasă barbă: „Dacă la nevastă îi more bărbatu îşi lasă păru pă spate despletit sau dacă la fată îi more tatăl.” Ultimele dorinţe ale celui care moare trebuie îndeplinite întocmai, atât din respect pentru cel mort, cât şi de teama urmărilor nefaste pe care le-ar putea avea neîndeplinirea lor: „Mămuca me şi-o fost cumpărată o pătură, cu 60 de lei, cât o fost beteagă, pătura ceie io fost su ie, da, în loc să i-o hi pus cu ie în sicriu când o murit io u-am spălat şi u-am pus su prunc în pătuţ. Şi, înt-o nopte u-am visat pă mămuca lângă mine şi o zâs:Vai sărac de tine că n-ai cu cine povesti. Era numa în combinetă şi s-o aplecat să ie pătura di la prunc. Da, o luat di la prunc şi şi-o pus aşe în spate şi o fost deschis jamu şi o zâs: io amu mă duc. Şi încă u-am împins să potă trece şi am închis jamu şi încă i-am prins on ptic din combinetă şi l-am deschis înapoi şi am zâs: du-te mămucă. Şi m-am trezât. Dimineaţa, am luat pătura, u-am împăturat şi zâc la omu mie: du-te-n Pogor şi las-o acolo pă pod să o ieie cineva. Da, o murit pă ie şi trăbuie să i-o pui cu ie. La fata me când o murit tăt, tăt, tăt di pă pat, perină, plapumă, cuvertură, tăt am dat pomană41”. Dacă în unele părţi era obiceiul de a boci mortul, în cele două comunităţi cercetate nu se cunoaşte acest obicei, nici măcar termenul de „bocit” nu le este deloc familiar. Atât la Motiş cât şi în Surduc „se cântă” mortul, doar de cei din familie:”La noi să cântă mortu, fiecare îl cântă cum îl dore, numai din familie, nu erau bocitore. Mai demult să cânta la orice înmormântare42”. Aceste „verşuri” la mort erau făcute chiar de cei din familie care îl şi „cânta” sau de diac. Verşurile se „cântau” de regulă în momentul când se scotea mortul din casă, înainte de a se închide sicriul sau pe drumul spre cimitir:„Să cânta mai demult verşuri la mort, diacu le scrie şi le cânta diacu cu popa. Când să cântă verşu, deja băteau cuiele pă sicriu. Mai demult cântau femeile mortu până la gropă. Era cântări frumosă, tătă lumea plânje43”. După femeie tânără, la Surduc se „cânta” aşa: „Bucură-te ţimţirim, că mândră flore ţ-aducem Nu-ţi aducem să înflorească Ţ-aducem să putrăzască44”. Câteva „cântari”după mort de la Motiş culese de la Perşe Lucia. După tată: „Hiuai tătucă iertat Şi-n loc fericit chemat Fii iertat tătuca nost Că obiceiu aşe ţ-o fost 41 42 43 44 39 40

Inf. Rablău Maria, 73 ani, loc. Surduc, jud. Sălaj Inf. Ilieş Elisabeta, 74 ani, loc. Surduc, jud. Sălaj Ibidem Inf. Perşe Lucia, loc. Motiş, jud. Sălaj Inf. Ilieş Elisabeta, 74 ani, loc. Surduc, jud. Sălaj Ibidem — 531 —

OLIMPIA MUREŞAN

Că până te-o ţânut puterea În tătă duminica ai cotat biserica Dar şi orice în lume ai lucrat Şi de orice în lume ai dat Dumnezău ţ-o ajutat Că ai tăcut şi le-ai răbdat Şi tăt de bune le-ai luat Hai tătucă şi te uită Că ai la casă lume multă Că o răsunat clopotu Şi o mărs vestea în tăt locu Şi o răsunat neamu Şi ţ-o umplut ocolu Că-n casă-i plin, afară-i plin, Pă uliţă tăt vin. Că o sosât neamurile Di pă tăte părţâle Şi n-au pă unde şede Că ai cuprins scaunile. Hai dumneta, tătucă dragă Şi le dă scaun să şadă Hai dragă, să gustărim Şi apoi să ne despărţim Hiuai morte afurisită Că tu aici n-ai fost dorită Mânânce-te focu morte De ce nu te-ai dus pă sate? La uamini ce-şi rogă morte Că tătuca n-o fost bătrân Ş-o purtat grije la pământ O fost tăt cu lucru-n gând. Haida frate la dreapta Că viu şi io la stânga Haida, mâna să ne-o dăm Pă tătuca să-l iertăm! Amândoi să ne unim Tătuchii să-i mulţămnim! Că ne-o crescut cu bucurie În cinste şi-n omenie În frică de Dumnezău Ne-o ferit de orice rău! Da şi noi am ascultat Că ne-am aşezat în sat Că aşe doru ne-o purtat. Mere om în lume, în ţară Tăt acasă vine iară. Da de unde meri amu — 532 —

MOARTEA ŞI RITUALURILE FUNERARE ÎN COMUNITĂŢILE DE LA MOTIŞ ŞI SURDUC

Nu-i vini pă veci altu. Că din câţi acolo s-o dus Nime nouă nu ne-o spus Nici scrisore nu ne-o scris. Că şi noi am aşteptat Batăr patru şire, cinci De la foştii lui părinţi Că amândoi îs în pământ. Acolo când îi sosi Cu dumnealor ti întâlni Şi de noi îţi povesti. Spune-le tătucă aşe: Să aibă somnu hodinit Că suntem pă cum ş-o dorit Fie Domnu Preamărit! Că de când dânşii ne-o lăsat Câte cele am lucrat Nici de dânşii n-am uitat Că am ţinut ce sfat ne-o dat Dacă Dumnezo o vrut, Am făcut din puţin mult Şi am făcut câte am putut Păcat că nu ne-o văzut. Adă mâna şi ne iartă De ţi-am greşit câteodată! Că nu este om pă lume Să nu greşească la nime Unde meri, tătucă dragă? Că ti-i face lut şi iarbă Şi din iarbă iară lut Şi nu te-om vedea mai mult. Că ai pus capu pă perină Şi sufletu la hodină Şi nu ai de nime milă! Că ai pus capu pă pământ Şi nu-ţi pasă de al nost plâns!” Dacă moare mamă de copii mici, la Motiş să cântă aşa: „Anicuţă, unde te duci? Că eşti mamă la doi prunci Cum te-ai îndurat să pleci Şi nu rămâi ca să-i creşti Şi la vreme să-i aşezi? Că părinţi-s împăcaţi Când copiii-s aşezaţi. Că pruncuţi-s mititei — 533 —

OLIMPIA MUREŞAN

Cine s-a îngriji de ei? Câte vânturi or sufla Tăte în ei or acăţa! Câte vânturi s-or porni Tăte în ei or lovi! N-a fi cine-i ocroti. Erau însă şi cazuri când cel decedat a fost o povară pentru cei din casă, fiind beţiv sau violent, „beciznic” cum se spune la Motiş şi prin moartea lui scăpau de necaz, se eliberau într-un fel: „Bucură-te temeteu Că ţi-aduc năcazu meu! Necăjască-te pă tine Cât m-o năcăjit pă mine!” După bunică, cântare de la Motiş: „Ţucu-te mămucă dragă, Domne rău ai fost beteagă Domne, mult ai zăcut Patru luni Domne o trecut! Ţucu-te mămuca me! Drag mi-o fost a zâce aşe: Ţi-o rămas leacurile Pân tăte oiejile Pân oieji şi prin păhară Nu le-ai putut be de amară! De mine bine ai grijit, Di la şcolă când am vinit Tăt în poftă mi-ai poftit! Numa am intrat în casă Şi mi-ai pus blidu pă masă Pă mine m-ai grijit mai bine Că ai trăit mai mult cu mine! Altă cântare la mort din Motiş: O sosât neamurile Despletite, despletite, Cu păru până-n jerunte Să te dragă, să te cânte. Scolă-te Suzană, dragă Şi pune mâna pă masă Şi rămâi găzdoie în casă. Mulţămneşte-i la Măriuţa Că bine te-o ştiut cota Te-o grijit şi te-o spălat — 534 —

MOARTEA ŞI RITUALURILE FUNERARE ÎN COMUNITĂŢILE DE LA MOTIŞ ŞI SURDUC

Mâncare bună ţi-o dat! Numa n-ai putut mânca Că ţi s-o uscat gura. Spune-ne, măicuţă dulce, Ce leacuri să-ţi ştim aduce? Că noi leacuri ţi-om aduce Aduce de la Bucureşti Numai ca să mai trăieşti! Leacuri din străinătate Să ai măicuţă sănătate! Că am prăbălit prin spitale Cluj şi Dej şi Baia-Mare Oricâţi doctori am cotat Leacu nu ţî l-o aflat. Viaţa socială în comunităţile tradiţionale este o continuă tranziţie, aşa cum moartea nu e moarte, ci doar o trecere la o nouă formă de viaţă. Fiecare moare singur, străbătând existenţa în unicitate, însă cei rămaşi nu pot să supravieţuiască în singurătate, în afara comunităţii de care îi leagă firele infinite ale rapor‑ turilor sociale. Bi blio gra fie Brune, Francois, Morţii ne vorbesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994 Van Ghenep, Arnold, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iaşi, 1998 Ghinoiu, Ion, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999 Kligman, Gail, Nunta mortului, Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania, Editura Polirom, Iaşi, 1998 Marian, Fl. Simion, Înmormântarea la români, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 1995 Panea, Nicolae, Gramatica Funerarului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2003

— 535 —

MIGRAȚIA ROMÂNESCĂ ÎN CONTEXTUL MULTICULTURALISMULUI EUROPEAN CÎMPEAN SIMONA*

ROMANIAN MIGRATION IN THE CONTEXT OF EUROPEN MULTICULTURALISM ABSTRACT: Migration is a process heavily influenced by geo-political and economic changes produced worldwide. Migraţia for work aims to increase the quality of life of individuals and their families. He concept of European multiculturalism refers to the idea of c oexistence, interference and intercultural dialogue within the European Union’s general. Romanians migrant workers interact with the natives of other countries, gain new knowledge and skills to work and implement the knowledge acquired return home. Home communities are the main beneficiaries of this capital values represented by migrant workers by their spirit of entrepreneurship and investments can contribute to their development. All valuable ideas can be sold if they are included in local development strategies. They can generate much needed jobs today in Romania, especially in rural areas where there is high unemployment. KEYWORDS: migration, mobility, work skills, rural environment, migrant workers

REZUMAT: Migrația este un proces puternic influențat de schimbările geo-politice și economice produse la nivel mondial. Migrația pentru muncă are ca scop creșterea calității vieții indivizilor și a familiilor acestora. Conceptul de multiculturalism european se referă la ideea de coabitare, de interferență și de dialog intercultural în cadrul larg oferit de Uniunea Europeană. Lucrătorii migranți români interacționează cu nativii altor țări, acumulează noi cunoștințe și abilități de muncă și pot implementa, la revenirea în țară, cunoștințele însușite. Comunitățile de origine sunt principalele beneficiare ale acestui capital valoros reprezentat de lucrătorii migranți care, prin spritul lor antreprenorial și prin investițiile realizate, pot contribui la dezvoltarea acestora. Toate ideile valoroase pot fi valorificate dacă sunt incluse în strategii de dezvoltare locală. Ele pot genera locuri de muncă atât de necesare azi în România, în special în mediul rural, unde există o rată crescută a șomajului. CUVINTE-CHEIE: migrație mobilitate, abilități de muncă, mediu rural, lucrători migranți

1. Ce urmăreşte cercetarea? Migrația asigură astăzi românilor posibilitatea de a munci în străinătate și oferă o deschidere cultu‑ rală capabilă să producă schimbări semnificative la nivel individual, care să genereze progres la nivel social. Prin contactul direct cu civilizațiile țărilor occidentale lucrătorii migranți intră în legătură nemijlocită cu alte modele societale, cu alte religii, alt mod de organizare a muncii etc., fiind nevoiți să se adapteze aces‑ tora. Deschiderea culturală oferită de migrație, a schimbat și schimbă în continuare mentalități, atitudini și sisteme de valori. Prezenta cercetare dorește să evidențieze câteva dintre aceste aspecte. Privită în ansamblu, mișcarea migratorie vizează nu numai exodul indivizilor spre alte țări și din‑ spre alte țări spre țara noastră, ci și mișcarea dinspre urban către rural. Aceasta poate fi împărțită după mai * Doctorand la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială Cluj-Napoca,Universitatea Babeș-Bolyai. Adresa de e-mail: simona_cimpean@yahoo.com

CÎMPEAN SIMONA

multe criterii, dintre care amintim: emigrația pe criterii etnice, emigrația religioasă sau emigrația circula‑ torie pentru muncă. Organizația Internațională pentru Migrație definește migrația internațională pentru muncă ca fiind mișcarea persoanelor din țara de origine într-un alt stat, în scopul angajării, iar A.G. Johnson1 aprecia că „migrația se referă la deplasarea fizică a oamenilor înăuntrul sistemelor sociale și între ele”. Tratatul de la Roma2 din 1957 la art. 39 a stabilit o serie de drepturi pentru lucrătorii migranți, adică tuturor cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene care își părăsesc țara de origine și pleacă pentru a muncii, într-un alt stat membru, precum și pentru cei care revin în țara de origine. Ne propunem să analizăm câteva aspecte privind mobilitatea lucrătorilor migranți români dintr-o comună din jud. Sălaj în diverse arealuri, cu scopul de a evidenția oportunitățile pe care acestea le oferă în direcția deschiderii spre multiculturalism. Trebuie subliniat că există și o perspectivă negativă asupra feno‑ menului migrațional, legată de separarea membrilor unei familii, cu implicaţii asupra relaţiilor de cuplu, neglijarea educaţiei copiilor, lăsarea fără suport și sprijin al celor vârstnici de acasă. Această latură nu face obiectul analizei noastre. Privită din perspectiva beneficiilor pe care le aduce, vom sublinia că migrația contribuie la dezvol‑ tarea economiei în țara gazdă, sprijină totodată economia românească prin intermediul remitențelor trimise „acasă”, aduce îmbunătățiri în urbanistica zonei de origine a migranților. Migrația contribuie la investiția în locuințele proprii, la creșterea confortului cotidian, la inițierea unor afaceri care aduc beneficii deopotrivă celor angajați în fluxul migratoriu pentru muncă, cât și celorlalți membrii ai comunității. Lucrătorii migranți români sunt angajați în Italia, Spania, Germania, Marea Britanie, Ungaria, etc., într-o multitudine de domenii precum: agricultură, construcții, industria turismului, industria ușoară, activități casnice, în care este nevoie de forță de muncă necalificată sau mai puțin calificată. Forța de muncă din România înalt calificată este încadrată în inginerie, în domeniul medical sau informatic, dar și în alte domenii. Privită din perpectivă macro, migrația sprijină indivizii să-și atingă obiectivele propuse, contri‑ buie la stabilirea unor standarde de viață mai ridicate, încurajează antreprenoriatului, și are un rol civilizator asupra celor care-o practică. Pe lângă faptul că migrația pentru muncă determină o creștere a veniturilor individuale cu un impact direct asupra calității vieții, oferă posibilitatea de a îmbunătăți nivelul de trai al familiei migranților prin mijocirea remitențelor (trimiterilor de bani acasă) și nu în ultimul rând oferă posibilitatea realizării de eco‑ nomii și investirea acestora în țara de origine. 2. Paradigme/teorii Întreaga problematică privind migrația necesită revizuiri periodice datorită schimbărilor multiple care au loc în plan geo-politic și economic. Migrația este un proces complex din perspectiva cauzelor, filie‑ relor, efectelor, motivației individuale, impactului și modului de integrare a migranților în comunitățile de adopție. Relația dintre cetățenii țării gazdă și migranți reprezintă resortul în care se realizează multiculturali‑ tatea. Migrația internațională se desfășoară în special sub forme circulatorii așa cum sublinia Diminescu3 în 2009. Autoarea mai sus menționată sublinia faptul că indiferent dacă mobilitatea este de durată scurtă sau medie, aceasta are ca element specific menținerea unor legături cu comunitatea de origine, în comparație cu migrația din secolul trecut, care implica integrarea migranților și tăierea rădăcinilor de origine. Migrația este un fenomen ce ridică dificultăți serioase de definire în condițiile în care astăzi contextul geopolitic mondial accelerează mobilitatea internațională. Mobilitatea indivizilor înregistrează o frecvență crescută și are scopuri și obiective foarte diverse. Ea se realizează pe perioade de timp atât de diferite, încât Johnson 2002, p 215–216 www.europarl.eurupa.eu/transl_es/RO/juri/treaties/tce_consolidat Tratatul de la Roma accesat în august 2014 3 Diminescu 2009 p. 53–54 1 2

— 538 —

MIGRAȚIA ROMÂNESCĂ ÎN CONTEXTUL MULTICULTURALISMULUI EUROPEAN

este dificil să delimitezi ceea ce este efectiv migrație de ceea ce ar fi, de exemplu, deplasare în scop turistic sau de afaceri etc. Mai mult, unele deplasări, realizate inițial cu un scop și prevăzute cu o anumită durată, își transformă cu timpul și obiectivele și durata, devenind migrații, fără ca acest lucru să fie avut în vedere de persoana în cauză, atunci când părăsește o anumită arie teritorială4. Multiculturalismul este un concept socio-cultural cu rezonanță puternică în gândirea americană a secolului XX5. Multiculturalismul presupune, într-o societate cu o majoritate netă, largă, integrarea minorităților în contextul unei societăți în care majoritatea decide asupra regulilor și legilor social-cul‑ turale. Cu toate acestea, multiculturalismul nu se poate reduce la simpla integrare a minorităților, el referindu-se mai ales la ideea de coabitare, cu sublinierea dinamicii drepturilor colective, astfel încât multiculturalismul liberal trebuie sa fie astfel configurat, pe baze liberale moderne, încât să răspundă exigențelor diversității etnoculturale, să ofere un statut echidistant, o anume echitate și stabilitate etnică și culturală6. Ceea ce ne interesează pe noi în prezenta lucrare este importanța interconectării conceptelor de interferență, interacțiune și dialog intercultural. Orice persoană care își asumă un act comunicațional inter‑ cultural își evaluează propria sa conduită prin raportare la anumite repere diferite de propriile sale cadre de referință, depășind starea de nesiguranță inițială, de arbitrar cognitiv, prin asimilarea unor aspecte ale culturii țintă, prin anumite competențe lingvistice, prin înțelegerea identității culturale, a unor similarități, dar și prin dezvoltarea unei complexități cognitive, capabilă să rezolve orice ambiguități și neînțelegeri de natură etnolingvistică din cadrul culturii vizate7. Comunicarea interculturală este facilitată migranților de cei în proximitatea cărora se află, respectiv de nativii țărilor în care și-au găsit un loc de muncă, de stările afective generate de noul context de viețuire și de muncă, de profilul muncii desfășurate, de felul cum sunt percepuți factorii culturali din țara de gazdă. Bagajul de cunoștințe însușit în țara de adopție, tiparele de interpretare proprii, sistemele de referință dife‑ rite, diferențele de stil în privința comunicarii, sunt factori bazali în relația care se construiește între mem‑ brii comunității de adopție și lucrătorii migranți. Cercetarea realizată de Zaiceva și Zimmermann8 în 2012 a evidențiat faptul că migranții care au dobândit experiență de muncă în străinătate, intenționează într-o mai mare măsură decât ceilalți migranți, să emigreze din nou. Migranții români sunt și ei flexibili în privința muncii în afara granițelor țării, în sensul disponibilității de a accepta locuri de muncă în diferite domenii (chiar dacă nu sunt bine plătite) și de a migra ori de câte ori apare o ofertă considerată tentantă. În lucrarea „Return migration-The European Experience” (1996), Dustmann atrăgea atenția asupra faptului că abilitățile de muncă îmbunătățite ale migranților îi determină pe aceștia să revină în țările lor de origine. Migrația pentru muncă este strâns legată de dobândirea de noi competențe profesionale. Căderea comunismului a transformat profund lumea, creionând un spațiu al creșterii mobilității și a competiției actorilor sociali pentru asigurarea unui loc de muncă mai bine plătit și pentru asigurarea unei calități mai bune a vieții. Multiculturalismul, în dimensiunea sa filosofic-culturală, presupune reordo‑ narea spațiului public în vederea valorizării tuturor culturilor și modurilor de viață prezente într-o societate politică, indiferent de numărul celor care le împărtășesc, prin promovarea unor schimbări de mentalitate, atât în rândul populației majoritare, cât și a celor minoritare în scopul asigurării egalității în demnitate9. Multiculturalismul nu se poate reduce la simpla integrare a minorităţilor, din perspectiva lui Boldea10 (Multiculturalism, Identity and Interculturality), el referindu-se mai ales la ideea de coabitare, cu sublinierea 6 7 8 9

Rotariu, Mezei 1999 p. 6 Taylor,1994 p. 25 Boldea 2013 p. 8 Ibidem, f. 10–11 Zaiceva, Zimmermann 2012, p. 2–3 http://www.sferapoliticii.ro/ – Dumbravă,C., Multiculturalism Multiculturalism și democrație liberală 10 Boldea 2013 f. 4 5

— 539 —

CÎMPEAN SIMONA

dinamicii drepturilor colective, astfel încât, multiculturalismul liberal trebuie să fie astfel configurat, pe baze liberale moderne, încât să răspundă exigenţelor diversităţii etnoculturale, să ofere un statut echidis‑ tant, o anume echitate şi stabilitate etnică şi culturală. Europenii, potrivit statisticilor Eurobarometru11 tind, în ultimii ani să-și afirme, într-o tot mai mare măsură cetățenia europeană. Doar 38% dintre europenii chestionați se definesc numai ca etnici ai țării. Un alt sondaj Eurobarometru recent ne arată că 7 din 10 tineri din țările UE consideră că globalizarea este necesară și 44% dintre cei chestionați apreciază că dreptul la vot, la alegerile europene reprezintă cel mai bun mod de a participa la viața publică în UE. În spațiul românesc, un aspect particular al acestui ansamblu larg de teme de cercetare îl reprezintă modul cum oamenii proveniti din mediul rural, care au lucrat temporar într-o țară străină, consideră că își pot investi eficient banii câștigați „afară”. În derularea unui demers de cercetare pe această temă tre‑ buie să ținem seama de faptul că perspectiva sociologiei rurale este una holistă, de cercetare și întelegere a comunitaților rurale, ca totalități umane cu specific local și regional12. Atunci când vorbim despre spațiul rural românesc trebuie să ținem seama de nivelul dezvoltării aces‑ tuia. Cu privire la acest aspect, Vedinaș13 face referire la unii indicatori ai subdezvoltării rurale din societatea românească precum: inexistența unei clase mijlocii rurale, diminuarea mecanizării agriculturii, îmbătrâ‑ nirea demografică, absența proiectelor de urbanizare și dezvoltare locală. Aici mobilitatea indivizilor în afara țării poate constitui un factor favorizant pentru dezvoltarea locală. Avantajul ar putea fi reprezentat de câteva trăsături specifice mediului rural și anume faptul că țăranul are activitate complexă, „el face de toate” pe când orășeanul e specializat. La sat, stratificarea socială e mai redusă, iar familia rurală e mai stabilă decât cea urbană14. 3. Importanţa cercetării Migrația este un proces cu o dinamică accelerată, marcată azi de însemnate schimbări geo-politice, de aceea considerăm că cercetările empirice pe această temă pot contribui semnificativ la reliefarea tranfor‑ mărilor care au loc la nivelul societății românești. Prezenta cercetare realizată în comuna Zimbor, județul Sălaj, având ca suport un ghid de interviu, și-a propus ca obiectiv general să răspundă la întrebarea: Ce schimbări ar putea face (sau au făcut deja) la nivelul comunității de proveniență, cu banii câștigați în străinătate, lucrătorii migranți? Această analiză face parte dintr-o cercetare mai amplă, care își propune să compare rezultatele obținute în două comune situate în zone diferite, respectiv în nordul Transilvaniei (comuna Zimbor jud. Sălaj) și în sudul Transilvaniei (comuna Șura Mică, jud. Sibiu). Prezenta analiză cuprinde doar partea de cercetare sociologică în jud. Sălaj. Comuna Zimbor este situată în partea de sud-est a judeţului Sălaj, la contactul Depresiunii AlmaşAgrij cu zona colinară a Dealurilor Clujului şi Dejului, în sudul depresiunii Almaş. Comuna este formată din satele: Zimbor-sat reşedinţă de comună, Chendremal, Dolu, Sîncraiu-Almaşului şi Sutor. Zimborul este atestat documentar în secolul al XIV-lea, în anul 1332 sub denumirea de Zumbur în registrele de dijme pon‑ tificale. Pe parcursul secolelor, denumirea localităţii a suferit mici schimbări până să ajungă la denumirea pe care o poartă astăzi, Zimbor. Conform atestatelor documentare, conducerea satelor din zonă era exercitată de un jude, care era ajutat de un mic sfat alcătuit din juraţi aleşi de obştea sătească, pe un timp determinat15. Revenind în prezent, experienţele acumulate de migranţi în ţările în care au desfășurat temporar activități lucrative, reprezintă un capital valoros pentru societatea românească, în cazul nostru în sensul 13 14 15 11 12

www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/.../Eurobarometrul.html Vedinaș 2001 p. 11 Ibidem, p. 129 Ibidem, p. 45 Muscă 1985, p. 268 — 540 —

MIGRAȚIA ROMÂNESCĂ ÎN CONTEXTUL MULTICULTURALISMULUI EUROPEAN

achiziționării de noi abilități lucrative și în sensul producerii unor schimbări la nivelul mentalităţilor indivi‑ duale, cu impact direct asupra celor colective. Beneficiarul direct al acestora îl reprezintă comunitatea rurală de provenienţă a migranților. În noile împrejurări create de migrație, aceștia îşi pot dezvolta spiritul antreprenorial, abilitatea de a critica con‑ structiv societatea și aspectele disfuncționale ale comunității din care fac parte şi devin capabili să propună autorităților locale idei noi, pe care apoi să le pună în practică. Toate ideile valoroase pot fi valorificate dacă sunt incluse in strategiile locale de dezvoltare şi promovate la nivelul comunității. Ele pot genera locuri de muncă. Este cunoscut faptul că orașele mici și localitățile rurale sunt afectate azi la noi de o rată crescută a șomajului. 4. Studiu exploratoriu Studiul exploratoriu a urmărit atingerea obiectivului general propus precum și a obiectivelor spe‑ cifice care decurg din acesta. Eșantionul de disponibilitate a fost alcătuit din 10 persoane care au fost de acord să răspundă interviului propus, realizat pe baza unui ghid de interviu. Culegerea datelor s-a realizat în perioada iulie-august 2014. Date generale referitoare la subiecții cuprinși în eșantion: Gen

Vârstă

Stare civilă

Nivelul pregătirii școlare

Nr.de plecări Domeniul în care au Modalitatea de în străinătate lucrat plecare în străinătate in ultimii 3 ani M F sub peste căsătoriţi necăsătoriţi fără cu <5 <5 agricultură alte cu fără 30 30 ani liceu liceu domenii contract contract ani de de muncă muncă 8 2 7 3 3 7 9 1 0 10 6 4 10 0 Notă explicativă: Am utilizat interviul ca metodă științifică de recoltare a datelor și de verificare a ipotezelor. Am ținut cont de dorința subiecților care au participat la această cercetare de a păstra anonime datele lor personale.

Şase dintre subiecții intervievați au lucrat exclusiv în agricultură,în special în Italia, în zona Pescara, la culesul măslinelor, întreținerea culturii viței-de-vie, la îngrijirea animalelor în ferme și la baloții de paie. Câștigul mediu era de 4–6 euro/oră, iar numărul mediu de ore muncite într-o zi era între 8–12, dar uneori numărul acestora era depășit. Subiecții intervievați au menționat că preferă să lucreze în străinătate timp de cîteva săptămâni și apoi să se întoarcă acasă. Sunt motivați să revină acasă, din cele declarate, de dorul de casă. Nici unul din cei intervievați n-ar dori să se stabilească definitiv în țara în care a lucrat. Toți subiecții care au lucrat în agricultură cred că este o mare diferență între modul cum se face agricultură în țara noastră și în alte țări și cred că în România nu se va ajunge curând la același nivel de organizare a muncii ca în țările în care au muncit. Aceștia susțin că statul italian acordă subvenții pentru realizarea lucrărilor de întreținere a culturilor, fermierii își pot achiziționa mașini și utilaje agricole la prețuri accesibile și toți cei la care au lucrat dispuneau de propriile unelte și utilajele de care aveau nevoie. În plus, motorina pentru utilajele agricole este subvenționată de stat, iar recolta obținută este valorificată rapid și plătită fermierului în termen de câteva zile. Nivelul general de trai al celor din țările de destinație este con‑ siderat ca fiind mai ridicat decât al celor din comunitățile rurale din România, iar modul de organizare a societății diferă semnificativ de cel de „acasă”. Doi dintre subiecții intervievați au declarat că și-ar cumpăra cu banii economisiți oi, respectiv capre ,dacă ar primi garanții ferme că ar putea valorifica laptele și carnea animalelor. Ceilalți patru subiecți au lucrat la bucătăria unor restaurante din Italia, la un abator de pui din Cehia, respectiv la diferite ateliere de tâmplărie PVC și ca taximetrist în Marea Britanie. — 541 —

CÎMPEAN SIMONA

Subiecții intervievați care au lucrat în agricultură susțin că se sprijină reciproc pentru a merge să muncească din nou, fiind atrași de câștigurile mult mai mari pe care le obțin acolo. Menționează că în comună nu găsesc decât ocazional ceva de lucru, iar naveta pe care ar trebui s-o facă la Cluj este costisitoare și un loc de muncă stabil este plătit cu 700–900 lei/lună. Aceștia subliniază însă că în străinătate, în general românii nu sunt solidari între ei. Cu toate acestea, observăm că plecările la muncă în străinătate le fac după o logică a rețelelor sătești de migrație, care funcționează și în alte zone ale țării. Ideea de bază de la care a pornit acest demers de cercetare este că revenirea „acasă” a migranților poate revigora viața economică, prin intermediul unor idei noi, poate mobiliza forța de muncă existentă, care, prin forța împrejurărilor, se confruntă cu șomajul. Din această perspectivă, migrația este un factor gene‑ rator de progres social. Rezultatele obținute ne îndreptățesc să observăm că nivelul câștigurilor subiecților întervievați este relativ mic și inconstant (ei merg să lucreze de 2–4 ori pe an în străinătate). Lucrătorii migranți nu au acumulat până în momentul de față economii consistente, care să le permită să demareze o afacere pe cont propriu. Nici unul dintre cei intervievați nu și-a propus încă să acceseze bani din fondurile europene destinate agriculturii sau altor domenii. Trei din cei zece subiecți și-au renovat casele în care locuiesc în prezent și doi dintre ei și-au cumpărat câte un tractor. Toți subiecții au menționat faptul că păstrarea legăturii cu familia este foarte importantă și se realizează preponderent prin telefon. Această mișcare migratorie circulatorie a oferit subiecților pre‑ zentei cercetări, în primul rând, posibilitatea să compare ce este „acasă’’ cu ceea ce este „afară’’. Neavând încă economii care să le permită să se gândescă la viitoarea structură urbanistică a localității de origine, lucrătorii migranți consideră că veniturile obținute din munca desfășurată în străinătate pot fi valorificate în achiziționarea de bunuri personale, de uz casnic, de case, mașini, unelte agricole, terenuri, utilaje etc. Ce activități lucrative vor iniția aceștia în localitatea de origine ne este dificil să anticipăm în momentul de față. În ce măsură țara/comunitatea/domeniul în care individul a desfășurat temporar o activitate lucrativă îl influețează pe acesta să preia și să transfere în localitatea de origine cele învățate? La această întrebare cei intervievați au demonstrat că sunt receptivi la anumite aspecte ale culturii și civilizației țării în care au desfășurat o activitate lucrativă, dar au menționat că, în ceea ce privește arhitectura gospodăriei, vor să păs‑ treze o parte din tradițiile locale. La întrebarea referitoare la capabilitatea legislației și a autorităților locale de a-l sprijini pe cel dispus să investească banii câștigați în comunitatea de origine, toți cei intervievați și-au exprimat rezerve. Cel mai important lucru este că răspunsurile date de subiecții cuprinși în eșantion la aceste întrebări pot oferi o imagine interesantă cu privire la profilul migrantului revenit în mediul său. În demersul nostru am pornit de la premisa că migranții proveniți din mediul rural sunt posibilii actori sociali ai schimbării, deoarece pot aduce o contribuție importantă la dezvoltarea propriilor comunități, dar cercetarea empirică ne-a arătat că economiile fiind încă modeste nu le permit, până în acest moment, să facă investiții majore. Formările, calificările și experiențele de muncă obținute în străinătate, contactul nemijlocit cu altă/alte civilizații, deschiderea către multiculturalism sunt avantaje și, totodată, premise ale realizării unor obiective care aduc beneficii directe migranților reveniți acasă și comunităților din care aceștia fac parte. Apreciem că acest lucru este posibil într-un viitor nu foarte îndepărtat, iar beneficiarii schimbărilor pot fi mulți din membri comunității. Noi obiective și motive individuale pot restructura energiile și resur‑ sele financiare ale celor care au lucrat o perioadă mai lungă sau perioade mai scurte în alte țări, cu rezultate vizibile la nivelul comunității. 5. Instrumente În prima etapă a cercetării empirice au fost realizate interviuri nestructurate cu persoane din comună, care au conturat o istorie recentă a migrației: personal administrativ, preoți și migranți reîntorși acasă. Ulterior, prin observație participativă, am conturat problemele principale ce trebuiau luate în discuție — 542 —

MIGRAȚIA ROMÂNESCĂ ÎN CONTEXTUL MULTICULTURALISMULUI EUROPEAN

pentru formularea lor conceptual adecvată. Prin mijlocirea acestei metode ştiinţifice de colectare a datelor am înregistrat comportamentele şi evenimentele aşa cum apăreau ele. În următoarea etapă am realizat interviurile propriu zise. Interviul semi-structurat ne-a ajutat să sta‑ bilim doar acele teme, pe baza cărora se va desfăşura discuţia. Pentru interviul semi-structurat este necesară o cunoaştere foarte bună a temei de cercetare pentru a apela la modalitățile cele mai potrivite de a chestiona subiectul. Cu siguranță reușita unui interviu ține de acest aspect. El se dovedește a fi un instrument flexibil, care permite ambelor părți, (interviator și intervievat) să adreseze întrebări și să răspundă la acestea. Am con‑ ceput interviul ca pe o discuție informală pentru a-i crea intervievatului un climat de încredere, observând faptul că tema migrației, fiind foarte personală, este în aceeași măsură sensibilă pentru fiecare subiect în parte. Interviul din științele socioumane – în particular, din sociologie–, chiar dacă nu se aplică la un număr semnifi‑ cativ mai mare de persoane și chiar dacă, uneori, este tot atât de liber și de profund, se caracterizează prin aceea că urmărește obţinerea unor informații ce au un oarecare grad de generalitate și privesc socialul16. 6. Rezultate preliminare Această cercetare empirică, realizată la nivel micro, ne-a arătat că migrația este un pattern familiar pentru tinerii care lucrează temporar în străinătate. Interviurile individuale realizate au evidențiat faptul că aceștia aleg migrația pe perioade scurte de timp (4–7 săptămâni), lucrează preponderent în agricultură (la baloți, la măslini, vița de vie, ferme de vite sau abatoare de pui) sau în domeniul hotelier, și la curățenie. Tinerii din comun Zimbor se ajută reciproc pentru a pleca la muncă în strainătate, formând rețele sătești de migrație. În agricultură se valorifică preonderent munca fizică și se oferă migranțior români modele de organizare a muncii și de valorificare eficientă a recoltelor. Migranții care lucrează în agricultură locuiesc la cei pentru care lucrează, având ocazia să intre nemijlocit în contact cu limba lor și cu modul lor de a-și organiza munca și viața. Toți cei chestionați susțin că merg cu forme legale, deși am putea pune sub semnul întrebării acest lucru. Aceștia și-ar dori să lucreze în țări în care se câștigă mai bine precum Norvegia, Suedia și Germania. Relația cu angajatorul este percepută de cele mai multe ori ca fiind normală, dar ea devine tensionată când programul de lucru depășește 10–14 ore/zi. Cei intervievați percep migrația ca pe o intreprindere dificilă dar aducătoare de venituri consistente într-o perioadă scurtă de timp. În societatea gazdă migrantul se simte străin și uneori supus discriminării. Supramunca este percepută și ea ca fiind o formă de discriminare. 7. Concluzii Migranții reprezintă un capital uman valoros prin ceea ce învață în străinătate (cunoștințe teoretice) și prin ceea ce au învățat să facă practic, valorificând experiențele celor cu care intră în contact. Remitențele, concretizate în forma transferurilor de bani sau a economiilor, sunt un important factor macroeconomic pentru țările de origine, deoarece acestea își imbunatățesc balanța de plăți și, un real sprijin pentru membrii familiilor rămași acasă. În acest sens, edificatoare este lucrarea cercetătorului Cristian Dustmann17 din 1996 care afirma, în studiul Return migration-The European experience, după ce a analizat comparativ fenomenul migrațional în Belgia, Franța, Germania, Olanda și Elveția, că țările de adopţie își rezolvă dezechilibrele temporare de pe piața muncii în timp ce migranții își îmbunătățesc nivelul de trai, iar țările de origine bene‑ ficiază de experiența de muncă dobândită de migranții peste granițele țării. Concluziile desprinse nu se pot extinde la scara întregului spațiu românesc, dar pot surprinde câteva particularități ale migrației românești actuale. Trebuie menționat faptul că subiecții consideră că această temă Rotariu, T., Iluţ, P. 1997, p. 85 Dustmann 1996, p. 247–248

16 17

— 543 —

CÎMPEAN SIMONA

este mai sensibilă, în sensul că interviul vizează aspecte foarte personale ale vieții lor. Teme de investigație sociologică precum: modalități de petrecere a timpului liber, genul de emisiuni TV preferate, încrederea acordată unor instituții publice nu sunt percepute de subiecți ca fiind atât de intruzive. Este important să subliniem faptul că procesul migrațional oferă cercetătorilor un teren vast de studiu, care pune în lumină aspirațiile lumii contemporane, valorile și comportamentele pe care migranții tind să le promoveze. Pentru a nu crea impresia că am idealizat procesul migrațional în cadrul acestui proiect de cercetare, susținem ideea potrivit căreia România de după 1989 a fost, ca să spunem așa, „bolnavă de circulație”, o maladie pe care, din neînțelegere, Occidentul nu a reușit nici să o vindece, nici să o administreze. Opunându-i o viziune politică de barieră, discriminatorie în raport cu alte țări din Est, Europa nu a ales momentul potrivit pentru a se asigura că o circulație migratorie legitimă nu se transformă într-o migrație circulatorie complexă, deseori jenantă și greu de stăpânit18. Prin investigarea selectivă a unui număr mic de cazuri de migrație circulatorie pentru muncă, ne-am propus să facem o analiză cât mai detaliată a fenomenului. Am cuprins în cercetare un număr relativ mare de dimensiuni sau variabile, scopul stabilit fiind acela de a întocmi un profil acualizat al migranților proveniți din zona rurală, folosind metode și tehnici de cercetare sociologică riguroase. Ca o concluzie a prezentei cercetări menționăm faptul că investiția în case sau modernizarea celor existente, creșterea confortului coti‑ dian, interacţiunea cu alte culturi și civilizații reprezintă principale beneficii pentru subiecții prezentei cer‑ cetări realizate în comuna Zimbor din județul Sălaj, care sunt angajați în circuitul migratoriu pentru muncă. Notă: „Cercetare finanţată prin proiectul „MINERVA – Cooperare pentru cariera de elită în cercetarea doctorală şi post-doctorală”, cod contract: POSDRU/159/1.5/S/137832, proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007–2013.” Bi blio gra fie Reviste de specialitate Dustmann 1996 – C. Dustmann, Return migration-The European Experience, Economic Policy, 22, 1996, p. 215–250. Muscă 1985 – E. Musca, Repertoriul localităţilor din Sălaj în secolul al XIV-lea, în Acta Musei Porolissensis, IX, Zalău, 1985, p. 265–267. Rotariu, Mezei 1999 – T.Rotariu, E. Mezei, Asupra unor aspecte ale migraţiei interne recente din România, în Sociologie românească, 3, 1999, p. 5–37. Taylor 1994 – C.Taylor,. The Politics of Recognition” in Amy Gutmann Multiculturalisme Examining the The Politics of Recognition, Princeton University Press, 1994. Zaiceva, Zimmermann 2012 – A. Zaiceva, K.F Zimmermann, Return Home at Times of Trouble? Return Migration of EU Enlargement Migrants during the Crisis, 2012 IZA Discussion Paper No.7111December 2012, p. 1–25. Cărți Boldea 2013 – I. Boldea, coord., Studies on literature, discourse and multicultural dialogue Section:Communication and public relations, Multiculturalism, Identity and Interculturality Editura Arhipelag XXI, Târgu Mureș 2013. Diminescu 2010 – D. Diminescu Exercițiul dificil al liberei circulații: o introducere în istoria migrației recente a românilor, p. 45–61 în vol. Anghel, R.G., Horvath I., coord., Sociologia migrației.Teorii și studii de caz românești, Iași, Editura Polirom 2010. Johnson 2007 – A. G. Johnson Dicționarul Blackwell de sociologie, București, Editura Humanitas 2007. Rotariu, Iluţ 1997 – T. Rotariu,P. Iluț, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Teorie şi practică, Iaşi, Editura Polirom 1997. Vedinaş 2001 – T. Vedinaş, Introducere in sociologia rurală, Iaşi Editura Polirom, 2001. Surse în format electronic: www.europarl.eurupa.eu/transl_es/RO/juri/treaties/tce_consolidat Tratatul de la Roma, accesat în august 2014. www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/.../Eurobarometrul.html, accesat în iunie 2014. Multiculturalism și democrație liberală http://www.sferapoliticii.ro/ – Dumbravă,C., Multiculturalism, accesat în august 2014. Diminescu 2009 p. 49

— 544 —

III. C A RTE VEC HE N

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA (SECOLELE XVIII–XX) GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN*

AGAIN ON ROMANIAN CALENDARS FROM COLLECTIONS OF NATIONAL MUSEUM OF UNIFICATION ALBA IULIA (XVIIITH – XXTH CENTURIES) ABSTRACT: By this study we make important preparations for whole indexing of Catalogues, Almanacs and Romanian Schematisms from the collections of the National Museum of Unification from Alba Iulia. We start, as previously, in 2000, Doina Dreghiciu registered this collection, but in the meantime new copies were purchased, and some of the old ones were not taken into consideration on the first quantitative assessment, which slightly modifies the whole image created in the mentioned year. Searching for an indexing model, we transliterated as many as possible texts of these popular printings, highly appreciated by the audience, paying attention inclusively to advertisements, news, photographic images, some from the battle field of the First World War, gossips, literary creations, even if they did not have special literary value, historical texts etc with the purpose of recomposing this group of messages, extremely diverse that was directed towards common consumer, to model him/her intellectually, psychically and esthetically etc., sure enough also to manipulate him/her to a political, social, national or other direction (and it could be noticed as ever since 1925–1926, probably also previously, Calendarul foii interesante (Calendar of interesting sheet) from Orăştie modelled imperceptibly the public to embrace extreme-right ideology etc.). Our goal is that of delivering some synthetical judgements, based on analysis of content and formal, about importance of this type of printings and readings, extremely spread and listened to at their time in establishing modern national and Romanian contemporaneous identity, yet this thing would be possible only in stages. Until then, we have several stages to reach. Out of the incipient Catalogue, it is

revealed the exquisite value of Calendars that come from library of Gavril Todica, a collection of authentic bibliophilistic value, by the copies themselves and some handwritten notes throughout them. KEYWORDS: old Romanian book, modern Romanian book, transylvanicae (Transylvanian typographic emissions), popular books, calendar, almanac, schematism. REZUMAT: Prin prezentul studiu facem preparative importante în vederea catalogării integrale a Calendarelor, Almanahurilor şi Şematismelor româneşti din colecţiile Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. Pornim la drum, după ce anterior, în 2000, Doina Dreghiciu luase în evidenţă primară această colecţie, dar între timp au fost achiziţionate noi exemplare, iar unele dintre cele vechi nu au fost avute în atenţie cu ocazia primei lor evaluări cantitative, ceea ce modifică sensibil imaginea de ansamblu creată în anul menţionat. Căutând un model de catalogare, am transcris cât mai multe texte din aceste tipărituri populare, deosebit de gustate de public, acordând atenţie inclusiv reclamelor publicitare, ştirilor, imaginilor fotografice, unele de pe câmpurile de luptă ale primului război mondial, mondenităţilor, creaţiilor literare, chiar dacă nu aveau o valoare literară deosebită, textelor istorice etc. cu scopul de a reconstitui acest ansamblu de mesaje, deosebit de divers, care a fost dirijat înspre consumatorul comun, cu scopul modelării sale intelectuale, psihice şi estetice etc., desigur şi al manipulării sale într-o direcţie politică, de interes social, naţional sau alta (şi s-a putut vedea cum încă din 1925–1926,

* Cercetător șt. la Muzeul Național al Unirii Alba Iulia, peace_gabi@yahoo.com; Conservator la Muzeul Național al Unirii Alba Iulia, smaranda_cutean@yahoo.com.

GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN

probabil şi anterior, Calendarul foii interesante de la Orăştie modela pe nesimţite publicul înspre ideologia de extremă dreaptă etc.). Scopul nostru este acela de a emite nişte judecăţi sintetice, fondate pe o analiză de conţinut şi formală, despre importanţa acestui gen de tipărituri şi lecturi, deosebit de răspândite şi audiente la vremea lor în constituirea identităţii naţionale moderne şi contemporane româneşti, dar acest lucru va fi posibil doar în etape. Până atunci mai avem câteva etape de parcurs. Din Catalogul incipient, pe

care l-am încercat, reiese îndeosebi valoarea deosebită a Calendarelor care provin din biblioteca lui Gavril Todica, colecţie cu o ridicată valoare bibliofilă, prin exemplarele în sine şi prin unele însemnări manuscrise din cuprinsul lor. CUVINTE-CHEIE: carte veche românească, carte modernă românească, transylvanicae (emisiuni tipografice transilvane), cărţi populare, calendar, almanah, şematism;

O primă încercare de evaluare a Calendarelor din zestrea bibliografică a Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia a fost înregistrată în 2000, când Doina Dreghiciu1 a atras atenţia în premieră asupra acestui gen de tipărituri din colecţia specificată, deosebit de populare, de modelatoare a publicului receptor, care erau citite cu ardoare, la vremea apariţiei lor şi prin intermediul cărora a fost cultivată cu predilecţie, în epoca modernă şi contemporană, tradiţionalitatea românească, identitatea naţională şi culturală specifică a poporului românesc, mai mult poate decât prin intermediul altor tipărituri, care au avut şi ele aceeaşi des‑ tinaţie şi menire modelatoare, deoarece acest gen de tipărituri ofereau prilejul unor lecturi atractive, repe‑ titive, care aveau darul de a fixa foarte bine intenţia instructivă şi educativă a realizatorilor lor în intelectul, psihicul şi simţirea lectorilor. Acest lucru se poate afirma deoarece astfel de elaborate culturale erau adresate poporului şi oglin‑ deau în acelaşi timp trăsăturile sale naţionale distinctive, consonau cu ele, în spiritul conservării tradiţiilor sale, îl vizau pentru a fi modelat dar îi şi reflectau individualitatea de până atunci, în vederea conservării şi modernizării sale, însă tot în vechile tipare, deja omologate ca optime pentru structurile sale intelectuale şi de simţire! E interesantă cu prisosinţă urmărirea acestei inter-relaţionări reciproce şi permanenta tendinţă de extindere a recepţionării unor astfel de produse spirituale la eşantioane sociale tot mai largi, deoarece prin circulaţia ideilor şi a valorilor lor culturale şi artistice, osmotică, de la popor la intelectualitate şi mai apoi de la intelectualitate din nou la popor, într-o permanentă influenţare, conlucrare şi modelare reciprocă s-a ajuns la cimentarea unei individualităţi specifice a comunităţii noastre naţionale, cartea, tiparul, lectura individuală sau de grup, jucând un rol esenţial în acest sens. Aceste Calendare – Almanahuri moderne şi contemporane au suplinit desigur o parte importantă din setea de lectură printre români, declanşată încă din secolul al XVIII-lea, prin intermediul atât al cărţilor reli‑ gioase (Psaltiri, Ceasloave, Catehisme etc., de mare audienţă populară), cât şi al celor populare (Alexandria, Esopia, Floarea darurilor, O mie şi una de nopţi etc.), mai mult chiar au accentuat-o, conform unui program cultural întregitor, conceput de către intelectualitatea nedesprinsă de popor, mereu întoarsă cu faţa înspre cei din rândurile cărora se ridicase, doritoare să îşi modeleze şi înalţe poporul din care făcea parte, pe care nu-l putea abandona în voia sorţii. Mai mult, prin intermediul acestui gen de tipărituri, culturalizarea de obşte a naţiei române (fie că vieţuia în state diferite, până la 1 Decembrie 1918, fie că a fost ulterior uni‑ ficată) a fost ridicată la parametri superiori, a fost făcută să fie mai operantă, mai rapidă, mai practicată cotidian, contribuind, prin lectură şi cultivarea universului interior al omului simplu, la modernizarea şi uniformizarea spirituală a componenţilor naţiei româneşti, fie că trăiau la sate, fie în oraşe, fie în România de dincolo de munţi, fie în ţinuturi aflate sub dominaţie străină, acest efort continuând mai apoi şi în peri‑ oada interbelică. În acelaşi timp este evident că cititorul Calendarelor şi Almanahurilor populare nu se limita numai la acest gen de lectură, gama broşurilor, cărţilor, ziarelor, revistelor, canalizate înspre acelaşi receptor, fiind Vezi Doina Dreghiciu, Semnalarea unor calendare româneşti în colecţiile Muzeului Naţional al Unirii (1780–1947). Consideraţii preliminare, în Apulum, XXXVII/ 2, 2000, p. 113–130.

— 548 —

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA

deosebit de bogată şi gustată, iar pentru exemplificare ne gândim numai la cărţile pentru popor editate în Transilvania de către Astra, care erau însoţite şi de o multitudine, putem spune, de alte publicaţii (consti‑ tuite inclusiv din cărţi didactice, care şi ele erau citite şi de către adulţi, direct sau li se citea la cerere de către copii etc.). Nu facem prin prezenta lucrare decât să continuăm şi să aprofundăm evaluarea bibliografică a autoarei citate la începutul studiului de faţă, care, în fond, nu a emis decât nişte consideraţii preliminare, cum reiese şi din subtitlul lucrării sale (dar travaliul său a presupus totuşi repertorierea primară a unui existent de 95, după declaraţia proprie, de astfel de tipărituri, de fapt numai 94, cum se va vedea din aprecierile următoare, ceea ce a însemnat un efort apreciabil de evaluare sistematizată a lor). Ca atare, considerăm că este cu totul natural şi îndreptăţit să se revină asupra subiectului, atrăgându-se atenţia, cu prilejul actual, inclusiv asupra altor volume de acelaşi tip, din colecţia muzeului albaiulian, sau aprofundându-se conţi‑ nutul şi prezentarea modalităţilor de modelare publică la care au apelat redactorii calendarelor repertoriate de către Doina Dreghiciu, pentru a-şi atinge menirea, completându-se, aşadar, şi nuanţându-se informaţiile vehiculate în bibliografia de specialitate de până acum, cu scopul îmbogăţirii noastre culturale actuale şi al cunoaşterii mai intime a vieţii trecute a poporului nostru, din perspectiva orizontului său curent de lectură şi a alcătuirii sale lăuntrice, pe care o putem aproxima mai aproape de parametrii săi reali şi prin studierea acestor populare tipărituri destinate lecturii individuale a oamenilor simpli (totuşi, cu oarecare dare de mână şi grad de şcolarizare) de la sat sau oraş. Astfel, ne vom referi asupra unor atare apariţii tipografice din colecţia documentară, de la Sala Unirii cu precădere (de fapt, în exclusivitate cu prilejul actual, deşi, în perspectivă, se va relua cercetarea deschisă şi în celelalte fonduri, pentru că intenţia noastră este cea a catalogării lor integrale), în vreme ce autoarea menţionată anterior a avut în atenţie cu deosebire Calendarele din colecţia Bibliotecii documentare a muze‑ ului albaiulian, respectiv din fondul de Carte Veche Românească (cu sigla CVR) şi Biblioteca Veche (cu sigla BV)2 – 55 exemplare, făcând şi referiri, mai mult cu titlul de semnalare, cum a şi specificat acest aspect, la publicaţiile de acest fel din Colecţia documentară de la Sala Unirii (cu sigla SU), aceste raportări din urmă cifrându-se la 39 de exemplare, din totalul de 94 exemplare examinate în ansamblu. Deşi totalul acestor din urmă tipărituri din colecţia de la Sala Unirii nu va fi cu mult mai mare decât la prima abordare a subiec‑ tului, cu siguranţă semnificaţiile sociale şi culturale ale editării şi circulaţiei unor atare produse ale tiparului modern şi contemporan românesc vor fi mult augmentate, ceea ce justifică reluarea întregii problematici şi efectuarea unor completări necesare, corespunzătoare unei aprofundări tematice de loc superfluă, ci de interes deosebit şi cu posibile rezultate realmente înnoitoare şi diversificate de interpretare. De asemenea, lucrarea de faţă constituie un pas însemnat făcut în direcţia catalogării acestor tipărituri de mare popularitate, în epocile în care au fost editate, ceea ce ar avea o însemnătate deosebită pentru mai buna cunoaştere a acestui tip de tipărituri din Biblioteca documentară a Muzeului Unirii din Alba Iulia, intenţie care a fost, putem crede şi în atenţia Doinei Dreghiciu, dar nu a mai ajuns, din motive independente de voinţa sa (inclusiv faptul că s-a pensionat, s-a soldat cu nefinalizarea unora dintre proiectele sale!), să o transpună în realitate. Totodată, Calendarul de Sibiu, din 1780, inclus în lista finală din Anexa studiului menţionat cu pre‑ cădere anterior, constituie o reală şi valoroasă contribuţie bibliografică (deoarece completează Bibliografia Românească Veche, în care ar trebui să figureze, considerăm noi, toate Transilvanicele, în care, în mod necesar ar trebui incluse şi tipăriturile româneşti vechi emise din acest teritoriu!), dar nu poate fi considerat un De altfel şi numărul calendarelor din Biblioteca Veche par a fi mai numeroase, fiind necesară şi reevaluarea acestora, în timp ce şi în fondurile comune, uzuale ale Bibliotecii documentare, în ansamblul său ar putea fi, eventual reperate alte exemplare. Semnalăm în acest sens exemplare ca: Almanahul literar ilustrat, Anulu I, Bucureşti, Stabilimentu graficu Socec, 1886 (L. 813); Almanahul presei române pe anul 1926, Cluj, 1926 (I. 1464); Almanahul Vremea pe 1942, Bucureşti, 1942 (I. 8233); Calendarul săteanului, Sibiu, 1906 (I. 8550); Calendarul Eparhiei Ortodoxe Române a Clujului, Cluj, 1929 (I. 8553); Calendarul Eparhiei Ortodoxe Române a Clujului, Cluj, 1939 (I. 8554); Calendarul Eparhiei Ortodoxe Române a Clujului, Cluj, 1944 (I. 8555); Calendarul Ligii culturale, Bucureşti, 1923 (I. 8552); Calendarul revistei Micul misionar, Oradea, 1939 (I. 8550) etc.

— 549 —

GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN

elaborat românesc (nici ca produs intelectual, nici ca produs al tiparului), ci unul integrabil noţiunii de tipăritură transilvanică3 (elaborată de un intelectual sas şi tipărită într-o oficină săsească!), ceea ce nu s-a specificat, în mod predilect, în 2000, prezenţa exemplarului în contextul studiului menţionat, sub titlul Calendare româneşti…, fiind oarecum insolită, fără modelările explicative de rigoare. De asemenea, este de semnalat că nici sub raportul conţinutului său strict, nu consonează pe deplin (decat parţial) cu celelalte tipărituri incluse în contextul dat, pentru că acesta se subsumează, tipologic, nu unui tip de Calendar – Almanah, cum sunt toate cele evaluate de către autoarea menţionată, editat cu scopuri de popularizare largă, inclusiv de culturalizare de obşte, ci, mai mult ideii de Calendar – Şematism (Schematismus), aplicat nomenclaturii oficiale (administrativă, militară, ecleziastică etc.) a Transilvaniei, scopurile editării sale, cul‑ turale desigur, dar şi practice, fiind elitiste (interesul cultural nu este literar, ci mai elevat cumva, numai istoric, cum reiese şi din titlu!) şi în nici un caz de vulgarizare, de popularizare amplă a acestora. În acest sens a acţionat energic şi faptul că lucrarea a fost editată în limba latină, ceea ce tria din start, drastic, publicul căruia ea îi era adresată şi care ar fi putut avea acces la conţinutul unei atare tipărituri. Cu toate acestea, chiar dacă era redactată în limba latină şi trata chestiuni elitiste, de cronologie, astronomie, guvernare şi adminis‑ traţie, de interes practic cotidian, precum şi istorice, lucrarea nu a fost una de lux, accesibilă numai unui cerc deosebit de restrâns, de nobili şi savanţi, ci şi unui public mai larg, recrutat eventual din rândul categoriilor sociale mijlocii, cu ştiinţă de carte, şi cu educaţie dobândită în instituţiile de învăţământ gimnaziale sau superioare ale vremii, de prin oraşe şi târguri, poate şi de pe la sate, putându-se vorbi, în acest caz, de o elită relativ destul de largă, dacă ne raportăm la naţiunile privilegiate ale Transilvaniei, totuşi destul de restrânsă, dacă sunt incluşi în calcul şi românii trăitori în aceeaşi provincie la vremea respectivă. De altfel, hârtia pe care a fost imprimat exemplarul de la Alba Iulia este chiar grosieră, iar legătura, între coperţi de carton îmbrăcate în pânză vorbeşte despre o ediţie destul de comună, destinată unui consumator de condiţie medie, dar recrutat îndeosebi din rândurile naţiunilor privilegiate transilvane, nu din cele ale românilor, dintre care numai unii intelectuali mai răsăriţi vor fi avut acces la şi interes pentru această apariţie editorială, de mare utilitate practică, totuşi, la vremea respectivă (şi ne referim îndeosebi la echivalările monetare: Reductio Marianorum/ în Florenos Rhenenses; Resolutio Florenorum/ in Marianos/; Reductio Septenario-/ rum in Florenos Rhenenses/; Resolutio Florenorum/ in Septenarios./; Norma computandi Marianos ad Jactus/ Jactus continet in se Marianos 5. Facit itaque Jactus unus Fluor./ ut infra./; Norma computandi Septenarios ad Jactus/ Jactus continet in se 5. Septenarios, facitque unus Jactus,/ ut infra./; Resolutio Florenorum Ungaricalium/ in Florenos Germanicales/; Tabella, seu Norma Variorum Aureorum juxta/ recentissimum valorem computandorum/; Tabella, seu Norma Aureorum juxta recentissi-/ mum valorem computandorum./; la serviciul poştal: CURSUS POSTARUM/ Cibinio per Transylvaniam, Banatum Te-/ mesiensem, & Hungariam, usque Wienam./, DE CURSU POSTALI/ etc.), chiar dacă ea a fost editată în limba latină. Apărut în limba latină, limbă a iluminismului european, a culturii şi aparatului administrativ-politic al vremii, sub titlul Calendarium titulare et historicum Magni Principatu Transylvaniae, în tipografia din Sibiu a lui Martin Hochmeister, tipăritura este românească, cum s-a mai specificat, doar în sensul că apărut în 1780, într-o oficină de pe teritoriul actual al României (şi cer‑ cetătorii au obligaţia de a repertoria toate produsele tiparului lansate către public în acest spaţiu, ele fiind româneşti prin raportare la actualitate şi nu la realităţile istorice, care trebuie în mod permanent reiterate!). Singurele referiri la români sunt cele din: I. Status personalis militaris, în care se redă schema personalului militar de conducere a Primului Regiment Românesc de graniţă/ Prima Legio P. O. Walachica, dar numele care pot fi suspectate de a aparţine unor români, în cazul gradaţilor, este deosebit de mic (vezi între căpitani numele lui Lucas Merea, între primii locotenenţi, cel al lui Abrahamus Kalliani, printre sublocotenenţi, cel al lui Petru Lupp (p. 54–55), sau al Regimentului al doilea Românesc de graniţă/ Secunda Legio P. O. Walachica (printre sublocotenenţi apare Joannes Sinkai) (p. 55–56); II. Status personalis ecclesiasticus, unde se redă ierarhia Bisericii greco-catolice transilvane (Episcop: Grigorie Maior; Vicar General: Ignatie Darabant; Prepozit: Filotei Laslo; Canonici consistoriali: Augustin Körösi, Benedict Farcaş, Alexandru Aron de Bistra, Vezi CVR 359.

— 550 —

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA

Teodor Mehesi, Nicolae Tatu, Petru Cassai; Nicolae Benyei, Simion Zdrengye, Ladislau Witez de Csög) (p. 76–77), dar despre Şematismul preoţilor se specifica: Status Personalis V. Cleri Uniti pro A. C. non est com-/ municatus./ (p. 77), ceea ce şi pare a explica absenţa destul de accentuată a românilor din tabloul sinoptic realizat de Martin Hochmeister (nu i se comunicaseră datele de care avea nevoie pentru a-şi întregi lucrarea!), pentru ca despre Biserica Ortodoxă să se menţioneze doar: „R. Joannes Popovitz Vicarius. Statum Personalem Cleri/ Disunitorum non communicavit.”/ (p. 80)4. Ca atare, tipăritura nu are nimic specific româ‑ nesc (de fapt nimic popular prin raportare la români), cu atât mai puţin tradiţional românesc, decât în mod indirect, în sensul că şi românii făceau parte la vremea respectivă din Marele Principat al Transilvaniei, având acces, prin unii dintre reprezentanţii lor de elită, la viaţa culturală, administrativă şi politică a provin‑ ciei imperiale amintite, dar numai mediat şi numai indirect, prin acomodare la unele practici culturale care nu erau reprezentative în mod special pentru valorile lor spirituale distinctive, pentru ceea ce reprezentau ei în acel context, în postura de naţiune lipsită de drepturi politice proprii, care îşi cultiva totuşi cu obsti‑ naţie, în codiţii vitrege, specificitatea sa naţională (pentru că deja din epoca modernă putem vorbi despre astfel de trăsături identitare, de tip naţional, care încep să se definească tot mai bine cu contribuţia intelec‑ tualităţii române transilvane, tributară unor influenţe culturalizatoare europene de tip iluminist şi mai apoi romantic!) şi care a fost totuşi mereu influenţată, sub o formă sau alta, de cultura predominantă a vremu‑ Trecem în revistă şi celelalte Şematisme din componenţa Calendarului, în căutarea eventuală a unor nume româneşti, dintre care spicuim (lăsând la o parte familiile nobiliare, cu nume originar româneşti, maghiarizate deja de mult, ca Noptsa, Puj, Kendeffi, etc.) doar: I. Nume din Status personalis provincialis (între Cancelistae Actuales Primar Classis: D. Andreas Motok de Sestsor; Translator: D. Ioannes Pap Dallay, de Eadem; în Comitatul Solnocului de mijloc, între Obequitatores: Theodorus Todoran, între Hajdones: Moldovan Juon; Szöcs Juon, Makare Tyiffor, Lazar Viszil; în Comitatul Crasna, între Actuales Assessores: Alexander Isak – Ordinarius Natarius; numele funcţionarilor din Ţara Făgăraşului, chiar dacă sunt maghiarizate, puteau fi în proporţie însemnată de români, ca: Antonius Boer de Nagy-Berivoy, Georgius Boer de Retse; Alexius Boer de Retse; Stephanus Fogarasi de Eadem, Paulus Moné de Alsó-Venitze; Samuel Senior Moné de Alsó-Venitze, Josephus Junior Talaba de Sestsor; Joannes Junior Talaba de Sestsor; Petrus Boer de Retse – Vice – Judex Nobilium; în Districtul Kövár: între Actuales Assessores: Joannes Préda de Illonda, Joannes Mikle, eventual Demetrius Lazar; în Abrud: Petrus Floka – Magister in Cameraticis; în Hunedoara (Vajda.-Hunyad. Magistratuales): Franciscus Bodgya de Rud – Primarius Oppidi Judex, Alexander Dima? – Villicus Oppidanus, Nicolaus Szirbina?, Joannes Bajetz?, Joannes Vlad; în Gherla (Armenopolis): între Officiolantes: Martinus Báltha – Civicus Notarius, eventual chiar şi Martinus Novak? – Primarius Judex Oppidi, Jacobus Novak?, Gabriel Bogdanffi? etc.; în Dumbrăveni (Elisabethopolis): Marcus Kosotan?; Antonius Issecutz?; Gregorius Issekutz?; în Cancellaria Aulico-Transilvanica: Josephus Mehesi, între Actuales Concepistae; II. Alte nume din Status personalis militaris, în ansamblul său, fără regimentele româneşti: eventual Maximilianus Blaschke?, între Cancelistae bellici; între Pretoriani Sub-Locumtenentes e Nobili Juventute Transylvanica lecti: L. B. Laurentius Radák? (care corespunde numelui de familie Rădac!); printre funcţionarii poştei (la Sebeş: Nicolaus Nyagoe; la Reghin: Ioannes Szakadati; în Regimentul al doilea secuiesc de graniţă (Secunda Legio P. O. Siculica): sublocotenentul Georgius Papdán; în regimentul de cavalerie secuiesc: sublocotenentul Ioannes Thalaba?; III. Nume din Status personalis cameralis: între Actuales Cancelistae Fiscales: Stephanus Miksa?; în Status salinaris, printre Nautarum magistri: Michael Barb, Joannes Ontsa, Josephus Janka?; între Salis ponderatores: Joannes Gazdag (eventual Găzdac)?; în Alba Iulia?: Nicolaus Bujkán – Vigil.; în cadrul departamentului Officia Tricesimalia, în Districtul Cluj: Antonius Miholtsa – Obequitator Officii, în Hunedoara Michael Déan (adică Dăian sau din Daia)?, Abrahamus Danilla – Filialista in Kapnik, la Tăşnad Josephus Luka – Obequitator Officii, în Districtul Orăştie: Petrus Dehelán – Obequitator, în Dobra: Alexander Mitrofáni şi Thomas Drágoj – Obequitatores, în Zam: Vincentius Ivuly –Obequitator, la Câmpeni: Josephus Lazar – Tricesimator, Georgius Balog? şi Muntyan Todor – Obequitatores, în Vulcan (Wolkan): Ursulus Olár – Obequitator; funcţionari la Regio Fiscalis Decimatio: Nicolaus Nyágoé – Commisarius decimalus în sedibus Cibinensi, Sabaesiensi & Mercuriensi, probabil acelaşi cu şeful staţiei de poştă din Sebeş şi Georgius Boer, in Rupensi, Nagysink& Ujegyház. – probabil acelaşi nobil de Recea, pomenit şi anterior, care avea acelaşi statut cu Nicolae Neagoie, apoi, în Scaunul Rupea: Mathias Motok – Vice – Decimator, In Sede Ujegyház.: eventual Ioannes Táfflán; dintre angajaţii Oficiului Montanistic: la Radna: Tobias S[t]oika Montium C. R. Curator; pe domeniul fiscal Hunedoara: Alexander Vallya – provizor fiscal etc. Intenţia noastră este desigur aceea de a circumscrie un grup aproximativ de români, care îşi vor fi procurat, cu probabilitate, acest Calendar tipărit la Sibiu în 1780. Desigur, o parte dintre cei menţionaţi, îndeosebi din cadrul Bisericii Greco – Catolice, dar şi al celei Ortodoxe a românilor din Transilvania, dar şi o parte a intelectualităţii ridicate din rândurile aceleaşi naţii, care ocupa funcţii în administraţie, cei din urmă deosebit de puţini, fie că funcţionau în armată, îşi va fi procurat tipăritura respectivă, dată fiind utilitatea sa practică, îndeosebi, dar şi faptul că se publica prima carte a lucrării de istorie a principatului a lui Wolfgang Bethlen, a cărei ediţie a doua urma abia mai apoi să apară, din tipografia aceluiaşi Martin Hochmeister, textul din calendar fiind de fapt o bună reclamă pentru întreprinderea ulterioară a celui menţionat.

— 551 —

GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN

rilor trecute. Chiar dacă nu considerăm că acest exemplar de tipăritură transilvanică este un calendar româ‑ nesc, decât într-o accepţie destul de largă şi actualizantă, totuşi, dat fiind faptul că lucrarea constituie o contribuţie la BRV, insistăm un pic mai mult asupra exemplarului de la muzeul albaiulian, pentru a-i evi‑ denţia valoarea şi particularităţile. Volumul este un in 8°, de 22 foi nenumerotate (inclusiv foaia de titlu şi dedicaţia către guvernatorul Samuel Bruckenthal etc.) + 32 pagini numerotate (WOLFFGANGI/ DE/ BETHLEN/ HISTORIARUM/ LIBER PRIMUS/) + 80 pagini numerotate, care conţin de fapt partea de Şematism (STATUS/ PERSONALIS/ PROVINCIALIS/, p. 1–45; STATUS/ PERSONALIS/ MILITARIS/, p. 47–56; STATUS/ PERSONALIS/ CAMERALIS/, p. 57–74; STATUS/ PERSONALIS/ ECCLESIASTICUS/, p. 75–80) + 35 pagini nenumerotate, conţinând ELENCHUS/ Nomina Civitatum, Oppidorum, &/ Pagorum in M. P. Transsylvaniae existentium/ prout Hungarice, l. Latinae, g. Germanice, &/ w. Walachice submissa sunt, Ordine Alph-/ betico exhibens: & quidem/5. Interesant este faptul că exemplarul a fost donat Bibliotecii documentare a muzeului din Alba Iulia, în 14 aprilie 1967, de către fostul director al instituţiei respective, Ion Berciu, conform însemnării, reali‑ zată cu pix roşu: Bibliotecii/ 14. IV. 1967/ I. Berciu/, pe verso-ul coperţii anterioare. Forzaţul anterior lip‑ seşte, a fost decupat, probabil din pricina faptului că, pe foaia respectivă, au fost aşternute însemnări care ilustrau cui îi aparţinuse volumul anterior (!). Foaia de titlu are următorul conţinut: CALENDARIUN/ TITULARE/ ET/ HISTORICUM/ MAGNI PRINCIPATUS/ TRANSYLVANIAE/ EUDEMQUE ADNEXARUM PARTIUM/ PRO ANNO/ DOMINI M.DCC.LXXX./ Qui Bissextilis est Dierum 366/ Deserviens/ CUI ADNECTITUR/ DE REBUS TRANSYLVANICIS/ HISTORIA/ WOLFFGANGI DE BETHLEN,/ Ad Annum 1526./ Sequentibus etiam Annis continuanda./ ÎN QUO/ Praeter Nomina Civitatum, Oppidorum, &/ Pagorum, Ordine alphabetico Hungarice, Latine, Ger-/ manice, & Valachice expressa: Omnium tum Politicorum, &/ Militarium, quam Cameralium. & Ecclesiasticorum Honorum,/ ATQUE DIGNITATUM/ TITULI/ Distinctim Comprehenduntur./ CIBINII/ Sumptibus MARTINI HOCHMEISTER, Typogr., & Biblio-/ polae Privilegiati 1780//. Dedicaţia este următoarea (fila 2 r de la început, după foaia de titlu): AUSPICATISSIMIS HONORIBUS/ EXCELLENTISSIMI DOMINI/ DOMINI/ SAMUELIS/ LIBERI BARONIS/ DE/ BRUCKENTHAL/ Sacratissimarum Caesarearum, &/ Apostolico-Regiarum Majestatum Sta-/ tus Actualis Intimi/ CONSILIARII/ Insignis Ordinis S. Stephani Regis Apostolici/ COMMENDATORIS/ INCLITII MAGNI PRINCIPATUS/ TRANSYLVANIAE/ Partiumque Eidem reapplicatarum/ GUBERNATORIS REGII:/ ET CAETERORUM/ DOMINORUM DOMINORUM/ CONSILIARIORUM/ ACTUALIUM INTIMORUM/ GUBERNIALIUM/ PATRUM PATRIAE/ ATQUE/ PROTECTORUM, ET PATRONORUM SUORUM,/ TOTIUSQUE/ EXCELSI REGII/ MAGNI PRINCIPATUS TRANSYLVANIAE/ GUBERNII,/ D. D. D./ Idem Typographus Cibiniensis./ Privilegiul exclusiv de a imprima astfel de Şematisme cu Calendar, pentru Transilvania, i se dăduse lui Martin Hochmeister, din 1778, aşa cum reiese din textul Decretului aulic, publicat pe foaia 2 v, de la începutul volumului, în continuarea dedicaţiei menţionate anterior: Benignum Caesareo. Regium/ Decretum Aulicum/ Altissimefata Sua Majestas Sacratissima, habita mo-/ tivorum per Regium Gubernium, intuitu Precum/ Typographi, & Bibliopolae Martini Hochmeister,/ pro exclusivo edendi Schematismi Privilegio exhibitarum/ sub Nro. 4715 &10[-]ma. Mensis proxime elapsi reprae-/ sentatorum, condigna ratione, invenit Opinionem Ejusdem/ Regii Gubernii eatenus depromptam, approbandam qui-/ dem, una nihilominis ordinandum, ut quoad integra/ opera nova per dictum Hochmeister congesta, vel quo-/ cunque alio modo acquisita, & typis mandata, id ipsum/ quod in aliis Provinciis Haeredetariis viget, în Tran-/ sylvania quoque Insistăm mai mult asupra acestui cel mai vechi Calendar din colecţia Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, chiar dacă acesta nu consonează întru totul cu tematica studiului de faţă, care are în atenţie cu deosebire calendarele propriu-zis româneşti din aceeaşi colecţie, din pricina faptului că această tipăritură, transilvanică desigur, dar şi „veche românească”, dacă ne raportăm la teritoriul actual al României, nu a fost inclusă în BRV (vezi în acest sens BRV, II, p. 246–270, sau BRV, IV, p. 93–94), unde ar putea foarte bine să figureze. De asemenea, aceasta nu a stat nici în atenţia Doinei Nägler, Catalogul transilvanicelor, Vol. II (Sec. XVIII), Sibiu, 1982, p. 189–192, ceea ce desigur sporeşte interesul pentru piesa ca atare, motiv pentru care şi insistăm în descrierea sa.

— 552 —

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA

observetur. În cuius proinde altissi-/ mae Ordinationis effectum Regium Gubernium, tam ad/ praefatum Hochmeister, quam etiam alios Typographos/ congruenter disponet. Cui in reliquo Sua Majestas/ Gratia Sua C. R. & Principali Benigne propensa manet./ Wiennae Austriae Die 3[-]tia Octobris Anno 1778./ Thaddeus L. B. a Reisbach/ Aulae Cancellarius/ Joannes Cloos Consil. &/ Referendarius/. Există în volum câteva însemnări de secol al XVIII, chiar din anul apariţiei Calendarului, 1780, realizate cu o admirabilă cali‑ grafie, cu cerneală fero-galică, dar din păcate, autorul lor şi posesorul prim al lucrării nu ne este cunoscut (un ex-libris al său va fi existat pe forzaţul anterior, dar el a fost îndepărtat, la un moment dat). Redăm aceste însemnări. Pe foaia liberă, rezervată însemnările corespunzătoare lunii aprilie, s-a scris: Ambrus Jánosnak Insert./ cr[uciferos?]/ 15. [Aprilis] 1o…9/ 22. [Aprilis] 2o…8/ 24. [Aprilis] 3o…8/ 6ta. Maij…7/ 15. Detto…8/ [Summa:] 40/. Pe verso-ul aceleiaşi foi, s-a scris: 13tia Maji 7 cr[uciferos?] Jussal marada/ ados/; 22da May [1]780 Egésy Erdély-/ ben a Kemény Hidég a Szöllö Iegye-/ zet, és a gyömölcsozö fákot?, a/ gyenge veteményekkel együt/ nagyon meg ...? ugje?/…/. Pe verso-ul foii albe dintre lunile Octombrie şi Noiembrie, s-a scris (ceea ce întăreşte ideea că însemnările respective datează chiar din anul pentru care a fost emis calendarul): Augustissima Domina Roma-/ nor[um] Imperatrix Maria There-/ sia Regina Hungariae Bohemiae/ & Die 29. 9bris. [1]780 ad aeternitatem/ migravit./ Exemplarul are frontispicii şi vig‑ nete ornate, precum şi o frumoasă iniţială ornată, litera P, pe pagina 1. Desigur, o deschidere interesantă a realizatorilor Calendarului – Şematism şi înspre populaţia românească a Transilvaniei, mai mult deco‑ rativă, decât susţinută practic o reprezintă publicarea şi a denumirilor de localităţi în limba română, dar acest lucru nu s-a făcut sistematic, ci aleatoriu, mai mult formal. Spicuim câteva dintre aceste toponime româneşti, redate cu o grafie latino-maghiarizantă-germanizantă: Avrud, pentru Abrud; Wulper, pentru Vurpăr; Ijnur, pentru Inuri; Csetye, pentru Cetea; Belgrad, pentru Alba Iulia; Szingetin, pentru Kis-Enyed; Vidra, pentru Kis-Aranyos; Szint-imbru, pentru Sântimbru; Miszinta, pentru Mesentea; Nagy-Aranyos în limba română era Reu mare; Zlakna, pentru Zlatna; Blafs, pentru Blaj; Czap pentru Csisto-holdvilag (Cistei?); Csimbru, pentru Csombord (Ciumbrud?); Stremtz, pentru Stremţ; Lup, pentru Farkatelke; Aiud, pentru Fel – Enyed şi pentru Nagy – Enyed; Schovas, pentru Fel – Gyogy; Girbova, pentru Felsö – Orbo; Tyous, pentru Teiuş etc. Concluziile la care se va ajunge pe parcursul lucrării de faţă vor fi desigur dintre cele mai interesante, deoarece, prin completările făcute, se va schiţa o imagine întregitoare asupra existentului real, integral, de astfel de elaborate culturalizatoare de obşte, cum au fost Calendarele şi Almanahurile, în epoca modernă şi la începuturile celei contemporane, ceea ce ne permite reconstituirea utilajului mental al oamenilor trăi‑ tori în acele momente istorice pe teritoriul României actuale, inclusiv prin raportare la Alba Iulia şi zona împrejmuitoare, pentru că aceste exemplare intrate în colecţiile Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia au avut o circulaţie în acest spaţiu, sau într-o zonă apropiată (ne gândim, desigur, în mod special la consis‑ tenta şi valoroasa donaţie de acest tip provenită din biblioteca lui Gavril Todica, stabilit la Geoagiul de Jos etc.), vorbind destul de explicit şi aprofundat despre alcătuirea interioară şi necesităţile spirituale ale unor comunităţi aparţinătoare lui. Revenind la lucrarea deschizătoare de drum a Doinei Dreghiciu, reamintim faptul că în cuprinsul acesteia au fost avute în vedere 94 exemplare de astfel de tipărituri, din ansamblul cărora cităm câteva titluri. Seria celor din secolul al XX-lea include: Calendarul de la Blaj (din anii 1932, 1933, 1934, 1937, 1940, 1942, 1943); Calendarul Tribuna (1943); Calendarul Minerva (1907, 1909, 1910, 1911, 1916); Calendarul cooperatorilor români pe anul 1908 (1907); Calendarul poporului român, Budapesta (1911, 1914, 1918); Calendarul Naţional al ziarului America (1923); Calendarul Tribuna Ardealului, Cluj (1941); Calendarul nostru, Comloşul Mare (1918); Calendarul interesant, Orăştie (1916, 1917, 1918); Calendarul Naţional al Foii interesante, Orăştie (1912, 1913, 1914, 1922, 1923, 1926, 1928; Calendariu pe anul comun de la Hristos 1906, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1905; Amicul poporului Calendar pe anul…, Sibiu (1915, 1916, 1917, 1919, 1922, 1928, 1936, 1940, 1941); Calendarul săteanului (1918); Călindarul Asociaţiunii

— 553 —

GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN

(1918, 1919, 1921, 1922, 1925, 1926, 1927, 1928, 1930, 1932, 1934, 1936, 1937, 1938, 1939)6. Cea a Calendarelor de secol al XIX-lea include exemplare editate în diferite locuri, după cum urmează: Calendar, Braşov, (1818, 1822, 1856, 1858, 1892); Calendar, Bucureşti (1858, 1874); Calendar, Buda (1825?7; 1836?8); Calendarul familiei, Gherla (1882); Calendar, Sibiu (1862, 1868; 1871; 1873, 1874, 1875,1876, 1882, 1884, 1888, 1889, 1895)9. Ca metodă de lucru, de asemenea, nu suntem de acord cu repertorierea cronologică, pe exemplare, a tipăriturilor respective, ci după criteriul cronologic, subsumat titlurilor respective, deoarece în acest fel (cel utilizat, provizoriu, în 2000), catalogul ar deveni stufos şi nu s-ar forma o imagine clară, firească, despre existentul unui titlu, pe ani, decât în mod mediat, consideraţiile sintetice putând fi emise cu mult mai multă greutate în cazul unei atare abordări. Astfel, propunem catalogarea pe titluri, cronologică şi descriptivă (după criteriile bibliografice, dar şi istorice) a fiecărui exemplar păstrat, cu particularităţile sale, ceea ce ar pune la îndemâna celor interesaţi de subiect un instrumentar de lucru mai riguros, mai ordonat, mai sintetic, în deplinul înţeles al termenilor. În mod evident se impune aprofundarea informaţiilor referitoare la conţinutul Calendarelor şi Almanahurilor din colecţiile muzeului albaiulian, în vederea aprecierii mai detaliate, mai la obiect, a capa‑ cităţii lor de modelare spirituală a cititorilor lor, inclusiv a modului în care încercau să opereze o uniformi‑ zare a nivelului de cunoaştere, de culturalizare generală a poporului, de sensibilizare estetică şi de educare neşcolarizată (supra şcolară) a sa. Sub aspectul circumscrierii receptorilor acestor volume este necesar să se recunoască faptul că acestea se adresau diferenţiat unui public divers, cu orizonturi culturale distincte, în special unui public şcolarizat mediu, sau chiar superior (unii dintre cititori puteau chiar avea dificultăţi de lectură şi înţelegere a unor termeni mai elevaţi), unui public recoltat în special din lumea oraşului, dar şi a satului (de fapt cititorii cei mai numeroşi, mai ales începând din secolul al XX-lea, se recoltau din acest mediu), pentru că publicaţiile acestea ajungeau în mod necesar deja, spre finele secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, şi la nivelul locuitorului de la ţară, nu numai al intelectualului de acolo, ci şi al omului relativ simplu, ştiutor de carte şi cu oarecare dare de mână financiară, contribuind la informarea şi educarea sa uniformizatoare, înălţându-l spre noi orizonturi de cunoaştere şi delectându-l cu scopul luminării sale spirituale. Prezentând practic cercetarea iniţiată, structurăm prezenta lucrare în 2 părţi mari, A şi B, după cum urmează: A. Pentru aprofundarea preconizată am reluat frunzărirea şi analizarea mai în detaliu a unor volume, de care s-a ocupat anterior Doina Dreghiciu, creionând un model al catalogării lor incipiente, după cum urmează: I. [Calendarul] Amicul poporului/, [Sibiu], [Editura lui W. Krafft]10. 1. AMICUL/ POPORULUI./ CALENDAR/ PE ANUL COMUN/ 1915./ Anul LV./ Întocmit/ de/ I. Popovici/ Cu numeroase iulustraţiuni/ SIBIIU/ TIPARUL ŞI EDITURA LUI W. KRAFFT/ Cota: SU 3179 (cota veche); 380/ 1 (cota nouă) Dimensiuni: 12,5 × 20 cm Paginaţie: 176 pagini numerotate + XL pagini publicitare numerotate Vezi Anexa studiului citat, p. 122–130. CVR 298. 8 CVR 299. 9 Vezi Anexa studiului citat, p. 122–130. 10 Dacă anul 1915 era al LV-lea an al apariţiei acestui Calendar de Sibiu, destinat românilor, atunci rezultă că primul an al apariţiei sale a fost 1861. Din acest serial face parte desigur şi exemplarul Amiculu poporului, Anul XI, pe anul 1871, semnalat de Doina Dreghiciu, ca întocmit de către Visarion Roman şi tipărit la Sibiu în tipografia lui S. Filtsch (W. Kraff), vezi Doina Dreghiciu, op. cit., p. 125. Despre serial vezi şi Calendare şi almanahuri româneşti.1731–1918. Dicţionar bibliografic, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1981, p. 141–158: a apărut în anii 1861–1918. 6 7

— 554 —

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA

Ex-libris-uri: Pe coperta anterioară apare ex-libris-ul ştampilar de instituţie: MUZEUL REGIONAL/ ALBA-IULIA, care relevă faptul că în 1938–1940, la reorganizarea instituţiei din timpul lui Ion Berciu, exemplarul se afla deja în colecţia în care se păstrează şi la ora actuală. Caracteristici grafice: Pe coperta anterioară o frumoasă ilustraţie policoloră, cu o scenă de familie ţărănească, în care capul familiei le citeşte celorlalţi membri cu voce tare, dintr-un calendar, se poate con‑ sidera, compoziţie semnată ATM, în ligatură. Pe verso-ul foii de gardă apare o frumoasă fotografie-portret a lui Ioan Micu Moldovan. Pe pagina 67 apare portretul Regelui Carol I, iar pe pagina 77, unul deosebit de expresiv al Reginei Carmen – Sylva. Alte fotografii interesante: pe pagina 80, Casa natală a lui Mihai Eminescu; pe pagina 81, Teiul lui Eminescu; pe pagina 85 portretul lui Emil Gârleanu etc. Din cuprins: Din Partea literară semnalăm articole ca: Carol I. Regele României, p. 67–70; 50 de ani de la înfiinţarea universităţii din Bucureşti, p. 70–72; Simeon Bărnuţiu, p. 73–76; Mihail Eminescu, p. 79–84; Din cronica anului 1913, p. 88–85; Serbări culturale, p. 109–118; Carmen Sylva; Răsboiul, p. 126–150, despre cursul primului război mondial până în 1 noiembrie 1914, cu o bogată ilustraţie, inclusiv cu hărţi ale câm‑ purilor de bătaie11. Cu totul inedită ar fi semnalarea şi indexarea reclamelor comerciale care se făceau în paginile Calendarului, din seria cărora semnalăm: pe p. I: Cum am devenit frumoasă!, Cum câştigăm mai mulţi bani cu vitele noastre; pe p. II: Spirt Gallic/ (Franzbranntwein)/ al apotecarului/ Vértes,/ este la întrebuinţare cel mai cu efect/ ca cea mai bună fricţiune alinătoare de podagră, reu-/ matism, răceli, durei în toate membrele, durei/ de cap, dinţi şi urechi, la paralizări, scrânteli,/ dureri interioare precum cârcei în stomac, tot felul/ de indispoziţiuni, un plăcut mijloc răcoritor pe/ drum s. a. Din singurul efect al acestui vinars în diferitele/ cazuri de boală, în urma căreia şi găseşte o aşa răspândită/ întrebuinţare ca adevărat remediu popular ca nici un/ altul, să explică neîntrerupta urcare simpatică a acestui/ vinars; este însă de luat în seamă că numai vinarsul/ apotecei Vértes are efectul susnumit şi să se păzească/ de contrafaceri fără efect./ Veritabil numai cu marca de fabrică alăturată/…/ Doresc să am numai spirtul/ Dr. Vértes şi nu altul!/…/ L. Vértes, farmacia Vulturului, Lugoş Nr. 396, Banat/…//; pe p. III: Veste bună/ pentru/ Ofticioşi/ bolnavi de piept, astmatici, scrofuloşi/ bolnavi de plămâni, anemici, săraci de sânge/ În sfârşit s’a aflat un mijloc, care bolnavilor amintiţi le aduce/ mult dorita uşurare şi vindecare a boalei lor, în/ Sirupul de fier calcaros/ al farmacistului Vértes./…//; pe p. IV: Ludovic Vértes, Farmacia „la Vulturul” în Lugoş, partea nemţească Nr. 396, lângă/ edificiul gimnazial, înfiinţată la 1789./ Sculământ/ de orice specie se vindecă sigur/ şi repede cu medicamentul lui/ Dr. Hill./ Injecţie vegetală şi/ Capsule vegetale/ 1 Flacon Injecţie vegetală de Dr. Hill pentru bărbaţi, fluiditate 3 cor./ 50 fil. Franco/ 1 Flacon Injecţie vegetală de Dr. Hill pentru dame, pulverizat, 3 cor./ 50 fil. franco/ 1 Flacon Capsule vegetale de Dr. Hill 3 cor. 60 fil. franco/ Impotenţa/ praf întăritor/ de Dr. Hill/ În contra palidităţii, lipsei de sânge, slăbi-/ciunei, zgârciurilor histericale,/ slăbeţei nervilor şi în genere/ contra ori şi ce specie de/ slăbiciuni este cel mai bun şi/ eficace medicament/ 1 doză 6 cor.; o doză duplă 10 cor. franco. – Depozitul principal la/ Ludovic Vértes, apoteca „La Vulturul”, Lugoş, Banat, 396.//, sau o altă reclamă: BEŢIA/ Cine voieşte a se mântui de această patimă infamă, să întrebuinţeze/ remediul în contra beţiei, care în cele mai multe cazuri cu succes/ strălucit s’a probat şi pe baza receptului medical în Apoteca „La Vulturul”/în Lugoş, Nr. 396, s’a gătit. Fiind fără gust se poate da pacientului, fără/ ca dânsul să aibă ştire de aceasta. 1 doză 6 cor, 1 doză duplă, care se/ recere la patima cerbicoasă, 8 cor., 80 fil./…/ La ezpoziţia din urmă în Roma, Ostende, London şi Paris distins cu/ medalia de aur, cruce de onoare şi diplomă de onoare.//; pe p. V–VI, mai multe reclame ale produselor aceleiaşi farmacii „La Vulturul” din Lugoj (Mijloc excelent, totdeauna proaspăt, preparat după ordin medical:/ Piluele Cu O al[e] farm./ Vértes./ mijloc probat în contra limbricului cordelat/ (panglică) deja în nenumărate rânduri care/ e de un efect sigur cu desăvârşire şi care/ faţă de alte mijloace în contra limbricilor/ mai are şi favorul că pacientul nu este de/ fel obosit şi slăbit, nici nu-şi ruinează sto-/ macul, cum se întâmplă aproape cu toate/ mijloacele. Ba din contră acest leac Mai multe detalii despre conţinut în Calendare şi almanahuri…, p. 157 („…Lupeanu, Alexandru; „Ioan Micu Moldovanu”, p. 56–69; „Arhiducele Francisc Ferdinand”, p. 59–64; Todica, Gavr.: „Întunecimea de soare”, p. 64–66; B. C.: „Emil Gârleanu”, p. 84–88; „50 de ani de la înfiinţarea Universităţii din Bucureşti, p. 70–72; Pop, I. Dr.: „Simion Bărnuţiu”, p. 73–76; Bolovan, Stan: „Mihai Eminescu”, p. 79–84 etc.).

— 555 —

GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN

întăreşte/ mistuirea şi poate fi luat şi de copii fără/ nici o stricăciune. Dar nu strică nici în cazul/ că nu se află limbric. Limbricul iese cu cap/ cu tot afară, astfel că nu mai este posibil,/ ca să se desvoalte din nou./…/; Mijloc contra asudărei şi mâncărimei de piele, de Dr. Scott/…/; Mijloc contra durerei de Cap/…/prafurile pentru migraine al[e] lui Hill/; Pilu-/ lele/ depurative ale farm. Vértes//; Mijloc contra epilepsiei (boală rea), sdropşelei/ leşinului, sgârciuri de rinichi şi matrice, in-/ somnie etc…/…/; Hydropia (ruptură de apă) şi urmările ei: gălbinarea ş. a./ se tratează grabnic prin Hydropia 1 sticlă 3 cor./ 50 fileri franco./; Năsip şi piatră în beşica catarului ţevei şi beşicei. Pentru/ alinarea şi delăturarea acestui morb dureros s’a constatat/ cel mai bun mijloc Diuretin. 1 doză 4 cor. 60 fil. franco./; Apă de ochi Br. Brukenthal…/; Alifie contra Pecinginei./ Pecinginea, atât cea mâncătoare umedă,/ precum şi cea uscată, sgrăbunţe de piele/ îndărărnice, fie cât de vechi, prin întrebuinţarea acestei excelente alifii/ contra pecinginei se videcă repede şi sigur. 1 doză 4 cor., 60 fil. franco./; Răni, aprinderi, umflături se vindecă mai repede cu alifia de/ casă din Lugoş…/; Extract de Sassaparilla. Mijloc excelent pentru curăţirea sân-/ gelui în cazuri de sifilis, podagră,/ guşă, la scrofule, la boli de piele învechite, peste tot la tot felul de/ boli ce îşi au temeiul în sângele stricat. O sticlă 3 cor. 5 fil. franco./; …/ Esenţa pentru stomac a farm. Vértes…/; Tusa, răguşeala, durerile de piept şi grumaz, troahnă, influenţă,/ tusa măgărească, catarul, organismul respiraţiunei se/ vindecă repede şi sigur prin Sucul de ierburi banatice./…/; Uleu de urechi de Dr. Bown vindecă repede şi sigur zuzăitul, curgerea urechilor şi alte boli de urechi…/; Mijloc contra urinărei în pat…/); pe pagina VII: La fiecare damă să trimite cărticica „Consultator pentru conservarea frumuseţei” gratis/ şi franco/ prin/ Ludovic Vértes…/…/ Pomadă lugoşană de faţă prin apot. Vértes./ …/ Pomada de barbă de Dr. Heuffel/…/ Cel mai ieftin, cel/ mai bun Rum se poate face, pe lângă/ o procedură rece, fără foc în timpul cel mai scurt cu/ Rum – Likol-ul apotecarului Vértes./…/; pe p. VIII: Numai Maria –Elixir/ al farmaciei la „Sfânta Maria” din Lugoş/…/ Numai pilule Maria/ …/ Esenţa de Menthol/…/ Crema de „Amaranta”/ cu săpun şi pudră/ sunt singurul cu totul nestricăciosul/ mijloc contra lintiţelor, pistruilor, spu-/ zitureilor, comedonilor şi altor necu-/ răţii ale pielii…/…/ Farmacia la „Sfânta Maria” Lugoş, Piaţa Bisericii Nr. 7/; pe p. IX, reclame pentru produsele utimei farmacii din Lugoj menţionate, în contra unor maladii ca: Limbric cordelat…,/ Podagră şi reumă…,/ Tuse etc…,/ Putere dă praful lui Dr. Damjana…,/ Boli de plămâni…,/ Sassaparilla cu jodkali…,/ Beţia…,/ Rane, aprinderi, umflături…,/; pe p. X: Cum se nutresc copiii/…/ şi o ofertă a firmei J. H. Rabinowitz din Viena (Nicicând în vieaţă/ nu mai rara ocaziune, ca numai pentru/ cor. 7.50/ să capeţi următoarea admirabilă colecţie de marfă:/…/ un orologiu de buzunar reform – anker remon/ toir, umblând exact, cu garanţie de 3 ani…; 1 lanţ/ panţerat din aur – dublee american; 1 săculete/ pentru orologiu…2 bumbi de manşete au-;/ r-dublee, cu mecanism; 3 bumbi la piept [chemi-/ sette] aur – dublee; 3 bumbi patent pentru guler;/ 1 ac de cravată din aur dublee american cu/ simili – briliante; 1 ţinător de cravată de nichel/ foarte practic; 1 patent crayon, se poate agăţa şi/ la lanţul de orologiu; 1 oglindă de buzunar în/ etui, foarte elegantă; 1 peptene de buzunar/ 1 ac de bluze, fazon modern; 1 broşă: fluture, emailată, cu simili – briliante; 1 ţinător de pene/ de nichel, cu două părţi şi cu 1 ceruză; 1 gumă de radiat, 1 notes elegant; 1 şpiţ/ de ţigări ori de ţigarete din veritabilă spumă de mare şi chihli[m]bar; 1 bliduş pentru/ cenuşe; 1 pungă pentru coroane şi bancnote; 3 bucăţi săpun de toaletă de flori/ binemirositoare. Toate aceste admirabile 30 de obiecte de lux şi de trebuinţă cu/ orologiu remontoir – anker costă numai cor. 7.50…/…/); pe p. XXXIV: În America unicul/ Depozit de cărţi/ româneşti/…/ Biblioteca română/ în New-York, 65 St. Marks Place./ Este dar în interesul fiecărui Român care/ pleacă sau este în Statele – Unite sau/ Canada, să ceară marele şi ilustratul/ catalog al acestei singure instituţiuni/ române care, pe lângă tot felul de cărţi,/ note muzicale şi ziare, ce apar în Ro-/ mânia şi Transilvania, are şi un foarte/ bogat asortiment de instrumente muzi-/cale; fonografe, gramofoane, plăci şi/ tuburi cu cântece româneşti; ceasornice,/ de tot felu, giuvaericale, maşini de scris,/ preparaţiuni farmaceutice, articole de toa-/ letă şi alte mărfuri de foarte mare trebuinţă./ Catalogul se trimite fiecărui gratuit./ Se dau tot felul de informaţiuni particulare./ adaugă marcă pentru răspuns./ etc. Bibliografie: Elena Dunăreanu, Calendarele româneşti sibiene (1793–1970), Sibiu, 1970, p. 43–44, Calendare şi almanahuri…, p. 157; Doina Dreghiciu, op. cit., Anexa, nr. 59, p. 126.

— 556 —

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA

2. AMICUL/ POPORULUI./ CALENDAR/ PE ANUL/ 1917./ Anul LVII./ Cu ilustraţiuni şi mape din războiu/ Editura lui W. Krafft în Sibiu/. Cota: SU 380/ 2 Dimensiuni: 12,6 × 20 cm. Paginaţie: 176 pagini + VIII pagini publicitare. Ex-libris-uri: Ştampila cu textul MUZEUL REGIONAL/ ALBA IULIA/, pe coperta anterioară. Caracteristici grafice: Doar pe foaia de titlu apar două rânduri tipărite cu roşu, precum şi în cuprinsul Calendarului propriu zis anumiţi termeni, imprimaţi şi ei cu roşu. Pe p. 176 apare un interesant desen umoristic în peniţă, nesemnat, sub titlul Bou deştept. Din cuprins: Din partea literară amintim: Francisc Iosif I, p. 55; Împăratul şi regele nostru Carol, p. 56–60; Mitropolitul Ioan Meţianu, p. 60–61; Mitropolitul Vasile Mangra, p. 62–64; Episcopul Vasile Hossu (1866–1915), p. 64–65; Virgil Oniţiu, p. 65–67; Fapte vitejeşti de ale soldaţilor români, p. 68–72; Din tainele războiului, p. 72–80; Eroii noştri căzuţi pe câmpul de luptă, p. 94–98; Scene din războiu, p. 99–15512 etc. Pe p. VIII de la sfârşit şi pe coperta posterioară în interior s-a tipărit lista publicaţiilor româneşti exis‑ tente pentru a fi vândute la Editura W. Krafft din Sibiu, din care spicuim câteva titluri: „Advocatul poporal”, îndreptar pentru poporul român de Dr. D. Moldovan, ed. a II-a (I. Dreptul cetăţenesc; II. Dreptul familiar (sic!); III. Drepturile de posesiune, proprietate pemn, servitute şi apărarea lor; IV. Legea industrială; V. Dreptul obligatoric; VI. Despre cărţile funduare (sic!) şi întabulări; VII. Despre testament; VIII. Despre afaceri cambiale (Wechsel); IX. Despre procese şi purtarea lor; X. Ajutor gratuit – fără plată – în afaceri de drept; XI. Despre dări; XII. Pilde pentru facerea diferitelor documente); Aprodul Purece, din istoria lui Ştefan cel Mare de C. Negruzzi; Arghir şi preafrumoasa Elena, istorie; Bella, istorie circasiană de N. I. Ştefănescu; Bobârnaci şi Bazaconii, broşură umoristică cu ilustraţii, de E. Borcia; Carte de visuri perso-egipteană, ilustrată; Catechese, manual pentru cateheţii şi învăţătorii şcoalelor poporale, pentru păstorii sufleteşti…, de I. Ştefanelli, premiată de Academia Română de la Bucureşti; Colăcăritul. Obiceiurile ţăranilor români la nuntă, de Benedict Viciu; Doctrina fericirii ilustrată cu sentinţe filozofice, de M. Velcean; Două drame familiare (sic!). Lectură pentru tinerimea de sexul femeiesc; Elemente de istoria Românilor, de Laurianu; Dr. C. Diaconovich, Enciclopedia Română, 3 vol., bro‑ şată 70 coroane, 3 volume legate de lux, 80 coroane; Farmece, rugăciuni pentru desfacerea lor; Fecioara dela Orleans de Fr. Schiller, tradusă de Maria Cunţan; Homo sum, roman de G. Ebers, tradus de Mugur; Îndreptar practic de economie rurală de I. Baciu; Întâmplare curioasă, comedie în 3 acte, de M. Velcean; Istoria literaturei române în usul tinerimei studioase, ed. a II-a, de I. Lazariciu; Istoria lui Alexandru cel Mare; Istorioare morale pentru băieţi şi băiete; Izvor de bunăstare, poveţe practice din economia de câmp şi de casă, pomărit, albinărit, vierit etc. de Gr. Sima alui Ioan; Leonat şi Dorafata, muierea sa. Vorbire de glume în versuri; Moara din vale. Nuvele de I. Russu – Şirianu; Oraţii ţinute la nunte ţărăneşti; Proverbele Românilor, de I. C. Hinţescu; Posacul bun de inimă, comedie în 3 acte, tradusă de d-şoarele Al. şi Luc. I. Romanescu; Risipirea Ierusalimului, 9 cân‑ turi de I. Barac; Savitri, povestire indică din Mahabharata; Societăţi de cumpătare. Îndreptar pentru înfiinţarea lor, de G. Aluaşiu; Tradiţiuni poporale române, adunate de S. Fl. Marian; Visul pescarului despre daruri, de A. Pann etc. Pe coperta posterioară apărea lista Cărţilor religioase şi de Rugăciuni de la aceeaşi editură sibiană, destinate românilor, întregind tabloul tipăriturilor diseminate înspre lectorii poporali, de la Sibiu, la vremea respectivă. Să răsfoim puţin şi conţinutul paginilor cu reclame de la sfârşitul Calendarului: pe p. III: Ludovic Ferencz/ Depozit de postav şi croitorie pentru Domni/ Confecţionare de reverenzi după cele mai nouă sisteme./ Atelier pentru uniforme de prim rang./ SIBIIU, strada Cisnădiei Nr. 12/; pe p. IV: Rugăciuni şi cărţi religioase/ tipărite cu litere cirile/ (Acaftistu, simplu legat 3 cor., în piele roşie cu copcie 5 cor., 40 fil.; Brâul Precestei, 60 fil.; Cărticică de Rugăciune către preasf. Născătoarea de Dumnezeu, cu Visul Maicii Precestii; Epistolie a D-lui nostru Iisus Hristos, ce a trimis-o Dumnezeu din ceriu; Liturgii, roşu şi negru, legat în piele roşie cu copcie, 10 cor.; Octoihul cel mic; Penticostarion…Cu blagoslovenia preasf. Domn Vasile Moga, in folio, tipar roşu şi negru, legătură în piele roşie, cu copcii, 19 cor.); pe p. V: Cea mai veche Farmacia ardeleană/ a lui/ Carol Müller/ Vezi detalii la Elena Dunăreanu, Calendarele româneşti sibiene (1793–1970), p. 45.

— 557 —

GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN

la vulturul negru/ ÎN SIBIIU; PIAŢA MARE/ (Palatul Baron Brukenthal)/recomandă bogatul său depozit de specialităţi farmaceutice:/ Article pentru îngrijirea bolnavilor./ Article de cosmetică şi toaletă./…/; pe p. VI: Chivoturi (Tabernacle)/ foarte frumoase şi ieftine/ precum şi alte ORNAMENTE/ BISERICEŞTI/ pregăteşte/ J. Baciu/ în Sajósolymos/ u. p. Nagysajó/, o reclamă pentru acul de cusut Practicus, produs de M. Winkler et Co. din München, sau pentru firma FRANZ HUTTMAN, din Viena, furnizoare a armatei care punea la dispoziţia cumpărătorilor 100.000 de bocanci militari, la preţul de producţie (29 coroane,50 de fileri); pe p. VII: reclamă pentru firma de monumente funerare Josif Roubischek, din Sibiu şi pentru Berăria Trei-Stejari (Drei – Eichen – Bräu) etc. Bibliografie: Elena Dunăreanu, Calendarele româneşti sibiene (1793–1970), p. 45, Calendare şi almanahuri…, p. 158; Doina Dreghiciu, op. cit., Anexa, nr. 61, p. 127. 3. AMICUL/ POPORULUI./ CALENDAR/ PE ANUL COMUN/ 1918./ Anul LVIII./ Întocmit/ de/ I. Popovici/ Cu numeroase ilustraţiuni/ SIBIIU/ TIPARUL ŞI EDITURA LUI W. KRAFFT/ Cota: SU 380/3. Dimensiuni: 12,7 × 20,3 cm Paginaţie: 144 pagini numerotate Ex-libris-uri: Pe coperta anterioară apare ştampila dreptunghiulară cu textul MUZEUL REGIONAL/ ALBA-IULIA/. Caracteristici grafice: Înaintea foii de titlu o frumoasă fotografie a lui Iulia Hossu. Calendarul pro‑ priu-zis a fost imprimat cu roşu şi cu negru. Apar fotografii alb-negru legate de desfăşurarea războiului mondial. Două lucrări grafice apar pe paginile 143 şi 144, semnate, însă semnăturile sunt greu descifrabile. Din cuprins: Din Partea literară putem semnala: Mitropolitul Vasile Mangra, p. 53–56; Titu Maiorescu, p. 58–65; Cei din urmă (Schiţă), de Ion Agârbiceanu, p. 65–72; Neculai şi prietinul său de Mihail Sadoveanu, p. 72–80; Geloşii de Emil Gârleanu, p. 80–88; În balamuc…, de Al Ciura, p. 88–94; În faţa morţii. Schiţă din războiu, de N. Petreanu, p. 94–97; Amintiri din „iadul” dela Doberdo, de Dămian Izverniceanu, p. 99–107; Din cronica războiului, p. 119–124; Poveţe economice, p. 125–127; Şematism statistic al Românilor din Ungaria, p. 130–142. Interesant este faptul că nu se mai face reclamă, în cadrul acestui Calendar, nici unei firme, cu excepţia desigur a Editurii W. Krafft din Sibiu (printre apariţiile editoriale poate fi semnalat Arhanghelii, roman din viaţa Românilor ardeleni de Ioan Agârbiceanu, care se vindea broşat cu 3 coroane etc.) Bibliografie: Elena Dunăreanu, Calendarele româneşti sibiene (1793–1970), p. 45; Calendare şi almanahuri…, p. 158;; Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 64, p. 127. 4. AMICUL/ POPORULUI./ CALENDAR/ PE ANUL COMUN/ 1919./ Anul LIX./ Întocmit/ de/ I. Popovici/ în/ colaborare cu G. Navrea./ Cu numeroase ilustraţiuni/ SIBIIU/ TIPARUL ŞI EDITURA LUI W. KRAFFT/ Cota: SU 380/4. Dimensiuni: 12,5 × 20 cm Paginaţie: 144 pagini numerotate Ex-libris-uri: Pe coperta anterioară apare ştampila dreptunghiulară cu textul MUZEUL REGIONAL/ ALBA-IULIA/. Caracteristici grafice: Înaintea foii de titlu o frumoasă fotografie a lui George Coşbuc. Calendarul propriu-zis a fost imprimat cu roşu şi cu negru. Apar fotografii alb-negru legate inclusiv de desfăşurarea revoluţiei din Rusia şi mersul războiului. Două lucrări grafice, nesemnate, apar pe paginile 143 şi 144, sub titlurile Prevăzătoare şi Un monstru?. Din cuprins: Din Partea literară putem semnala: George Coşbuc, p. 51–52; Nunta Zamfirei, p. 52–56; Barbu Ştefănescu Delavrancea, p. 56–57; Mitropolitul Dr. Mihalyi de Apşa, p. 58–59; Bunica de Barbu Ştefănescu Delavrancea, p. 59–62; Trei Crai, de Vasile Pop, p. 62–65; Arhiepiscopul şi Mitropolitul — 558 —

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA

Vasile Mangra (1850–1918), p. 65; Spaima Zmeilor, Poveste de Ioan Slavici, p. 67–80; Sluga de Z. Bârsan, p. 80–92; Sfaturi bătrâneşti de C. Negruzzi, p. 94–97; Excursiune la o cetate şi la o peşteră (1887), de I. Popoviciu, p. 97–112; Sonet de Al Vlahuţă, p. 112; Din cronica războiului, p. 121–123. Nici în cuprinsul acestui Calendar nu s-au tipărit reclame comerciale. Bibliografie: Elena Dunăreanu, Calendarele româneşti sibiene (1793–1970), p. 46; Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 68, p. 127. 5. AMICUL/ POPORULUI./ CALENDAR/ PE ANUL COMUN/ 1922./ Anul LXII./ Întocmit de N. Petra – Petrescu/ Cu ilustraţiuni/ SIBIIU/ TIPARUL ŞI EDITURA LUI W. KRAFFT/ Cota: SU 380/5. Dimensiuni: 12, 7 × 20, 2 cm Paginaţie: 130 pagini numerotate + XIV pagini publicitare numerotate. Ex-libris-uri: Pe coperta anterioară apare ştampila dreptunghiulară cu textul MUZEUL REGIONAL/ ALBA-IULIA/, iar pe foaia de titlu, însemnarea cu valoare de ex-libris: Eugenia Todica/ cl III eia/ (cu tuş negru) Caracteristici grafice: Foaia de titlu şi Calendarul propriu-zis au fost imprimate cu roşu şi cu negru. Apar fotografii alb-negru legate de personalităţi şi evenimente ale anului. Două lucrări grafice, nesemnate, desene în peniţă, apar pe paginile 129 şi 130, sub titlurile La gară şi Precaut. Din cuprins: Din Partea literară putem semnala: Hora Unirii (1918) de Emil A. Chiffa, p. 55; Dimitrie Radu. Episcop gr. cat de Oradea – Mare (necrolog), p 56–60; Episcopul Roman R. Ciorogariu, p. 60–61; Femei necăjite de Ion Agârbiceanu, p. 63–67; Câteva cuvinte despre Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, p. 69–72; Dr. Ioan Lupaş, p. 72–73, cu un frumos portret (foto) al istoricului; Armata salutistă a generalului Booth, de H. P. P., p. 75–77; Ce nu ştie mama…, de Ion Gorun, cu fotografia autorului, p. 78–82; Lipsurile noastre, p. 82–86; Gavril Todica, p. 86–87; Franţa şi jertfele României în războiu, p. 187; Logică de George Coşbuc, p. 87; Învăţătoare. Povestire de Constanţa Hodoş, cu portretul autoarei şi o schiţă biografică, p. 88–92; Unul ca o sută de George Coşbuc, p. 92; Consemnarea plantelor medicinale, timpul de culegere şi modul de păstrare, p. 99–102; Leliţa şi Bădiţa, colectată de S. F. Marian, p. 103; Musca de Al. Donici, p. 105. Se făcea reclamă unor firma ca: Magazin de postavuri. Depozit de postav/ Gustav Jacobi: Gromen & Herbert/ SIBIIU/ Piaţa mică Nr. 12, Piaţa Regele Ferdinand 19/ Depozitul fabricei de postav: Carol/ Scherer & Fii suc. Gromen & Herbert/, pentru stofe indigene şi străine (p. I); Producătorului de instrumente muzicale Babós Béla, Specialist în fabricarea de vioare/ Sibiu, Strada Urezului 2./ Depozit bogat şi bine asortat de/ vioare de şcoală, vioare de măiestri noue şi vechi/ citere, clarinete, instrumente de vânt de tinichea,/ armonice, componentele acestor instrumente etc./ Coarde din străinătate pe lângă/ garantarea cvintelor corecte/ Atelier pentru reparaturi sistematice./ Reprezentanţă exclusivă pentru Transilvania din fabrica de/ instrumente de pleu/ Bohland & Fuchs, Graslitz/ (p. I); firmei J. B. Misselbacher sen. de prăjit cafea şi comercializat articole textile: Cea mai veche firmă din această branşă în Transilvania./ Prăjitorie de cafea/ cu motor electric: Patent „Sirocco”/ Cel mai mare depozit de:/ Article coloniale/ Ape minerale/ Chemicale: Văpsele/ Drogue/ En gros/ En détail./ J. B. MISSELBACHER SEN./ Sibiiu, Piaţa Regele Ferdinand Nr. 23 şi 24: Transilvania/ Cel mai bogat/ asortiment de al-/ bituri pentru femei/ şi bărbaţi. Albituri de/ masă de in şi damasc./ Garnituri de cafea, albe şi/ colorate. Ştergare de damasc şi/ frotat. Batiste de in, creton,/ cloth. Şorţuri de batist şi luster negre/ şi colorate. Zephir şi stofe de mătasă/ ce se pot spăla./ Prăjitorie de cafea/ cu motor electric: Patent „Sirocco”/ (p. II); Prima fabrică sibiană de roate de tors/ întemeiată în anul 1789/ Gustav Grosbeck/ Hermannstadt – SIBIIU – Nagyszeben/ Strada Guşteriţii (Elisabethgasse) Nr. 1/…/ (p. IV); Franz Rill/ orologier şi opticar/ Sibiiu Strada Regina Maria 16/ Atelier pentru repararea/ de oroloage./ Oroloage, mărfuri de aur/ şi argint precum şi oche-/ lari cu preţurile cele mai/ ieftine./ (p. V); Cel mai bine asor-/ tat magazin de/ mărfuri ţărăneşti/ în mare şi în mărunt/ ILIE FLOAŞIU/ Sibiu, Str. Cisnădiei 21/ (p. VI); Fabricile de Maşini And. Rieger/ Societate anonimă: Sibiiu/, producătoare de maşini agricole, textile, pompe, atelier de reparaţii, construcţii de mori şi unelte, turnătorie de fier şi — 559 —

GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN

tuburi, „fabrică tot felul de fontă”, depozit de tuburi de presiune, bucăţi fasonate, armături pentru fântâni, mare depozit de cherestea (p. VII); J. Johann Keil/ Sibiiu/ Piaţa Regele Ferdinand 11/ Producte din ţară/ Făini: Coloniale/ Vinuri: Saci de/ toate soiurile/ Institut pentru/ împrumutare de saci/ Serviciu prompt/ Preţuri convenabile/ (p. VIII); „Hagerbräu”/ Berăria Fraţilor Hager Sibiiu/ produce BERE albă şi neagră numai/ de prima calitate preferată/ de toţi/ consumenţii, bună şi pentru export./ (p. X); G. Orendt şi W. Feiri/ curelari şi şelari/ SIBIIU/ Depozit de article/ pentru călătorie, sport/ şi turistică, şeale pentru/ ofiţeri şi civili, hamuri/ şi toate soiurile de/ harnaşamente./ (p. XII); Depozit de postav!/ Reprezentanţă Generală a fabricei de postav/ a lui Gustav Fonn/ la Carl Albert/ SIBIIU, STRADA FAURILOR NR: 2/…/ (p. XIII); Banca Comercială/ pentru industrie şi comerţ s. p. a./ CLUJ, Str. Regina Maria 1/ FILIALE: Alba – Iulia, Arad, Bistriţa, Haţeg,/ Oradea mare, Sibiiu, Timişoara, Turda./…/ (p. XIV). Pe coperta posterioară, în interior: Casa de comerciu în mare/ Ludwig Fronius/ Import – Export SIBIIU Fondată 1863/ Pivniţe de vinuri „Mönchhofkeller”/ Povarnă de cognac/ Fabrică şi rafinerie de spirt/ Stabiliment de denaturare/ Fabrici de licher/ Povarnă şi rafinerie de poame,/ tescovine, depozite etc./ Fabrică de oţet/…/ Mai multe medalii, premii, adrese/ de mulţămire – 21 filiale/ Bibliografie: Elena Dunăreanu, Calendarele româneşti sibiene (1793–1970), p. 48; Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 71, p. 127. 6. AMICUL/ POPORULUI./ CALENDAR/ PE ANUL COMUN/ 1928./ Anul LVIII./ Întocmit de:/ Dr. Horia Petra-Petrescu/ Cu ilustraţiuni/ SIBIIU/ TIPARUL ŞI EDITURA LUI W. KRAFFT&DROTLEFF S. A./ Cota: SU 380/6. Dimensiuni: 12, 5 × 20 cm Paginaţie: 130 pagini numerotate + 6 pagini nenumerotate Ex-libris-uri: Pe coperta anterioară apare ştampila dreptunghiulară cu textul MUZEUL REGIONAL/ ALBA-IULIA/. Caracteristici grafice: Calendarul propriu-zis a fost imprimat cu roşu şi cu negru, ca de altfel şi foaia de titlu. Apar fotografii alb-negru, legate de personalităţi şi evenimente ale anului. Din cuprins: Din Partea literară putem semnala: A murit Regele – trăiască Regele!, p. 63–66; Care e porunca vremii?, p. 67–72; „Pâine”, de H. P. P., p. 72–73; Chipuri dela ţară, de Petrea Dascălul, p. 73–75; Grădina raiului de T. V. Păcăţian, p. 77–79; Norocul prea mare prevesteşte nenorociri de Gavril Todica, p. 80–83; Câteva sfaturi cu privire la înapoiaţii de minte de Dr. Gh. Preda, vicepreşedintele „Astrei”, p. 84–88; Lindbergh (Cel dintâi om, care a zburat din America în Europa), p. 99–91; Ceea ce nu se va mai putea!…, p. 91–96; Cântecul mamii. Povestire, de Horia Petra-Petrescu, p. 97–105; Congresul internaţional economic (1927), p. 107–109; Edison, p. 110–11; Pestalozzi, p. 112–113; Un câne (Crambambuli). Schiţă de Maria de Ebner – Eschenbach, tradusă de H. Petra-Petrescu, p. 114–123; pe pagina 123 se dădea următorul anunţ, important pentru doritorii de lectură, de orice condiţie socială ar fi fost: „Cari sunt bibliotecile poporale româneşti, cari merită să fie cetite de cetitorul acestui calendar! Avem să înşirăm câteva: „Biblioteca poporală a Tribunei” (edit. Krafft & Drotleff, Sibiu); „Biblioteca poporală a Asociaţiunii” (edit. „Astra” Sibiu); „Biblioteca Semănătorul” (edit. libr. diec., Arad); „Biblioteca populară Răsăritul” (edit. Centrala Caselor Naţionale, Bucureşti); „Pagini alese din scriitorii români” (edit. „Cartea Românească”, Bucureşti); „Biblioteca Steaua” (edit. Soc. „Steaua”, Bucureşti); „Biblioteca românească enciclopedică Socec” (edit. Socec, Bucureşti); „Biblioteca „Minerva” (edit. „Cartea românească”, Bucureşti); Biblioteca „Ştiinţe folositoare” (tot acolo) ş. a”; Fata dela ţară, de Petrea Dascălul, p. 124–126; Fie-vă milă de păsărele!, p. 127; Stafia balului mascat, p. 129–130. Din conţinutul paginilor publicitare semnalăm, următoarele reclame: And. Rieger S. A. Sibiu/ Cea mai mare şi cea mai veche fa-/ brică de maşini agricole din ţară/…/ (p. I, nenumerotată); ADOLF ZIEGLER/ Măiestru pietrar/ SIBIU, Strada Sării 20/…/ (p. IV, nenumerotată); Magazin de postavuri/ Gustav Jacobi/ Sibiu/…/ (p. IV); Tipografia şi prima fabrică română de ştampile/ OCT. L. VESTEMEAN/, Sibiu, Strada Tribunei Nr. — 560 —

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA

14/…/ (p. IV nenumerotată); Viţe altoite, viţe americane/ pomi roditori, trandafiri al-/ toiţi, arbori de ornament etc./ furnizează în calitate superioară/ AMBROSSI, FISCHER & CO: S. A./ Pepiniere de pomi şi viţe altoite/ AIUD, Jud. Alba/ (p. VI, nenumerotată); Tabloul/ M. S. REGELUI MIHAI I/ Litografiat în sepiabrun/ tipărit pe carton, în mă-/ rimea 40 × 55 cm./ Bucata 40 Lei. contra/ 60 Lei trimişi înainte/ se expediază franco./ LIBRARIA/ Krafft & Drotleff s. a./ Sibiu/ (p. VI, nenumerotată). Pe coperta posterioară, în interior: Ţigla „BOHN” minunea Lumii!/…/ „BOHN”/ JIMBOLIA /Banat)/. Pe coperta posterioară, în exterior: REX/ THOMAS REX/ fără minciună/ Este berea cea mai bună./ Bibliografie: Elena Dunăreanu, Calendarele româneşti sibiene (1793–1970), p. 52; Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 76, p 128. 7. AMICUL/ POPORULUI./ CALENDAR/ PE ANUL VISECT/ 1936./ Anul LXXVII./ TIPARUL ŞI EDITURA LUI W. KRAFFT&DROTLEFF S. A./ Cota: SU 380/7. Dimensiuni: 13 × 20, 2 cm Paginaţie: 108 pagini numerotate Ex-libris-uri: Pe coperta anterioară apare ştampila dreptunghiulară cu textul MUZEUL REGIONAL/ ALBA-IULIA/. Caracteristici grafice: Calendarul propriu-zis a fost imprimat cu roşu şi cu negru, ca de altfel şi foaia de titlu. Apar fotografii alb-negru, legate de personalităţi şi evenimente ale anului (pe p. 55: M. S. Regele Carol II, voevodul Mihai, Regina Elisabeta a Greciei şi principele Nicolae la 10 Mai 1935 în Bucureşti; p. 57: M. S. Regele Carol II şi voevodul Mihai, la parada cercetaşilor din 8 iunie 1935, în Bucureşti, p. 61: Petr. Lupu din Maglavit, ciobanul „care a văzut pe D-zeu”; p. 67: Mitropolitul Blajului I. P. S. Sa Dr. V. Suciu). Din cuprins: Din Partea literară şi economică putem semnala: Florile lelii Stratona, p. 55–58; De „Ziua muncii” (poezie), de Horia Petra-Petrescu, p. 58–59; Câteva din îndatoririle noastre, de Dr. G. Preda, vicepreşedintele al soc. „Astra”, p. 60–63; Ali. O povestire din deşertul Saharei, de Ilie Marin, p. 63–73; 50 de ani dela moartea lui Ioan Pop-Reteganul, p. 65–68; Inima mamii (După o legendă bretonă, prelucrată de Richepin) (Tălmăcire liberă), p. 68; Un despărţământ model al „Astrei” culturale: Sibiul, p. 70–71; Alt despărţământ cultural al „Astrei”, la Reghin, p. 70–72; Cum mulţămeşte ţăranul şi ţăranca noastră de omenie, p. 72–76; La furat…, de Petrea Dascălul, p. 77–79; Rebeliunea din satul Copăcel, de Teodor V. Păcăţianu, p. 79–84; Epigramă de scriitorul italian Filippo Pananti, tradusă de Pimen Constantinescu: Unui zgârcit/ Un om în baltă a căzut/ Şi-a zis zgârcitului: „Dă-mi mâna!/ – Cum? Cum? Zgârcitul i-a răspuns,/ „Să-ţi dau eu mâna? Ţi-o ’mprumut!”, p. 84”; Victor Lazăr (necrolog), p. 85–86; Hâr-mâr. Traiul popoarelor vecine, de Gavril Todică, p. 86–88; Mai sunt şi „domni” de aceştia!, cu textul: „Fotografia de aici ne arată cum conducătorilor despărţământului Reghin al „Astrei” culturale, mergând la propagandă culturală pe sate în timp de iarnă, le-a căzut automobilul în Murăş, rupându-se ghiaţa sub automobil. Cu mare greu au putut pleca mai departe, ducând cuvântul de ordine: muncă, omenie, încredere! Preşedintele despărţământului Dr. Eugen Nicoară a cumpărat pe banii proprii un automobil, cu 80.000 Lei, pentru propaganda la sate.”, p. 88; Greutăţi pretutindeni, de I. Agârbiceanu, p. 89–91; Mama şi copilul. O povestire de E. Manuel, p. 92–93; Neajunsurile plugăriei româneşti, de ing. Gh. Brânduş, p. 93–96; Doftorie împotriva comunismului, p. 96–97; pe p. 97: Testamentul unui beţiv/ (Că „din pământ suntem şi-acolo toţi/ Ne’ ntoarcem”, în biserică se spune./ Prea bine, Doamne, am o rugăminte:/ „Eşti mare, toate Tu le poţi!/ Fă, de-’oiu scăpa de-al vieţii chin,/ din trupul meu ulcele pentru vin!”/); Vreţi să cetiţi cărţi bune?, p. 98; Sfaturi economice. Sfaturi pentru cel ce cumpără stupi, p. 100; Curăţitul ramurilor şi muşchilor de pe pomi, p. 100–101; Alegerea porumbului pentru sămânţă, p. 101; Rânduirea de patru ani, p. 101–102; Glume (Fata: „Dacă mă sărută cineva-strig! Flăcăul: „Va să zică de aia eşti mereu răguşită!”; Răzbunare. Un funcţionar se întâlneşte cu altul pe coridor şi începe vorba: „Ai auzit, Păvălică vrea să se însoare, el bătrân de 64 de ani cu o fată tânără de 18!” – „Asta o face numai din răzbunare!” – „Cum din răzbunare?” „E cătrănit rău că nu l-au înaintat în slujbă, la stat şi acum vrea răzbunare asupra statului, că să plătească — 561 —

GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN

viitoarei văduve o pensie cinstită!” etc.), p. 104. Reclamele publicitare făcute au fost pentru: …/ Babós Béla/ casă pentru instrumente muzicale, împreunată cu/ atelier special de reparaturi/…/ (p. 105); „GBL” Fabrică de ciorapi, Sebeş-Alba (Cereţi/ CIORAPUL/ original/ GBL/ cu semnul GBL/ ţesut în fiecare ciorap/ Felul fabricării calităţii superioare a ciorapilor de dame GBL/ provine dela o fabrică din Germania…/…/) (p. 106); BAYER-ASPIRIN (p. 107); ANDREAS PAKSA & FII/ TURNĂTORIE DE CLOPOTE/ ŞI ARMĂTURI DE APĂ/ SIBIU, STR. MARGARETA, Nr. 18/ (p. 107). Foarte interesantă este reclama care se făcea în acest Calendar „Calendarului Săteanul” şi „Amicul poporului”: „LITERATURĂ ALEASĂ – ILUSTRAŢII DE ACTUALITATE – / SINGURELE CALENDARE CU DATA EXACTĂ A ŢINERII/ TÂRGURILOR DE ŢARĂ/ RĂDPÂNDIŢI-LE PRETUTINDENI! SĂ NU LIPSEASCĂ NIMĂNUI!”. Pe pagina 108 apărea o reclamă pentru MUSCHONG/ Fabrice de ţigle/ LUGOJ (Banat)/…/, iar pe coperta posterioară, în inte‑ rior, „Hedit”/ PETER/ FLEISCHER/ SIBIU/ Lingeriile/ tricotate/ sunt cele/ mai bune/. Pe aceeaşi copertă, în exterior, o interesantă reclamă făcută firmei Ambrossi, Fischer & C./ Aiud – Jud. Alba/, care ar merita transcrisă în întregime, pentru că ea este de actualitate şi în zilele noastre. Bibliografie: Elena Dunăreanu, Calendarele româneşti sibiene (1793–1970), p. 57–58; Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 81, p. 128. 8. AMICUL/ POPORULUI./ CALENDAR/ PE ANUL VISECT/ 1940./ Anul LXXX./ SIBIIU/ TIPARUL ŞI EDITURA LUI W. KRAFFT & DROTLEFF S. A./ Cota: SU 380/8. Dimensiuni: 14, 2 × 20, 3 cm Paginaţie: 127 pagini numerotate Ex-libris-uri: Pe foaia de titlu apare ştampila dreptunghiulară cu textul MUZEUL REGIONAL/ ALBA-IULIA/. Caracteristici grafice: Calendarul propriu-zis a fost imprimat cu roşu şi cu negru, ca de altfel şi foaia de titlu. Apar fotografii alb-negru, legate de personalităţi şi evenimente ale anului. Din cuprins: Înaintea părţii literare a Calendarului s-a tipărit următorul text: 80 de ani de apariţie ai „Amicului poporului”, în cadrul căruia s-a făcut o succintă retrospectivă a activităţii parcurse: „Cu acest an, calendarul nostru păşeşte în al 80-lea an al apariţiei sale cu o viguroasă tinereţe pe care în pofida vârstei cărunte, o păstrează încă. Acum ca şi altă dată, „Amicul poporului” n’a uitat o clipă misiunea pentru care a fost creat: să isbutească a fi ceea ce titlul său o arată, un prieten al celor mulţi, un sfătuitor al celor nedumiriţi, un descreţitor de frunţi încruntate, un semănător de lumină şi voie bună. Încrederea de care de-a lungul celor 80 de ani s’a bucurat necontenit, e o dovadă că şi-a împlinit cu prisosinţă menirea. Un cuvânt de mulţumire ţine să rostească din acest prilej editura noastră, cititorilor ei credincioşi, asigurându-i că şi de acum înainte nu va precupeţi nici o jertfă spre a le oferi daruri cât mai alese pentru trup, inimă şi minte”. Din Partea literară economică putem semnala: Închinare Întemeietorului României: Regele Carol I, p. 49–50; Aleşii Domnului şi ai Neamului: I. P. S. Sa Patriarhul Miron (necrolog), p. 50–51; O jertfă a datoriei: Armand Călinescu (necrolog), p. 51–52; 50 de ani de la moartea lui Eminescu, de D. S., p. 52–53; Tatăl cu zece feciori, după Apostol D. Culea (Bibl. „Izvoraşul”, No. 17), p. 53–55; Păgubaşul, după Gh. I. Chituc, Anecdote (Bibl. pop. „Astra”, No. 238), p. 55–57; Sfaturi pentru păstrarea portului naţional. Date de dl. prof. R. Vuia (după Calendarul Asociaţiunii din 1938), p. 58–60; Credinţa – îndreptarul vieţii, de preot I. Beju p. 61–63; În gară!..., de I. Săndulescu, p. 64–67; Din zile posomorâte, de Petrea Dascălul, p. 67–70; Despre cealaltă faţă a satului, de Octavian Neamţu (după Curierul Echipelor Studenţeşti, din 24 august 1935), p. 70–71; Sfaturi pentru gospodine, p. 72–73; Sfaturi medicale, p. 74; Ţăranul şi coasa, de Liviu Rebreanu (după volumul Antologie umoristică), p. 75–79; Muzeul Asociaţiunii, de Al. Dima, p. 79–83 (autorul se referă la portretul Regelui Ferdinand, pictat de Sava Albescu, p. 80 etc.); p. 81: „Însemnătatea acestei colecţii se ilustrează şi prin faptul că multe din piesele ei au împodobit expoziţiile internaţionale dela Geneva, Veneţia, Paris sau Berlin sau au fost preţuite de cercetători străini de valoarea unui Focillon. Înainte de a părăsi catul, să atragem atenţiunea asupra unei piese fără valoare artistică, dar grea de amintiri istorice: — 562 —

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA

uşa casei lui Horia din Albac, o simplă şi masivă bucată de brad, 90/ 141 cm, evocând o gospodărie sărăcită dar şi vigoarea mâinii celui ce va fi deschis-o cu hotărâre. Urcăm apoi mai departe şi printre înaltele cartoane ale lui Octavian Smigelschi, pătrundem în cel de-al doilea cat: pinacoteca..” etc.); Întreţinerea frumuseţii (Din „Timpul”), p. 83–86; În jurul unui divorţ, de G. Topârceanu, p. 86–89; Dizenteria, de Iosif Stoichiţia (Bibl. pop. a „Astrei”), p. 89–90; Munca înfrăţeşte poporul (Din cartea De ce trebue să muncim, de ing. Gh. Brânduş; Bibl. pop. „Astra”, Nr. 235–236), p. 91–94; Sfaturi practice, p. 94–97; Schimbul nostru cu Germania, de ing. dr. Gh. Brânduş, p. 98–100; Întâmplările de seamă ale anului, de A. D., p. 111–113; 50 de ani de la moartea lui Eminescu/ Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie/ 1867/, p. 113; o serie de fotografii de epocă (realizate de fotografi consacraţi ca: I. Berman, din Bucureşti; Scherl, din Berlin; E. Fischer, din Sibiu), un fel de jurnal fotografic al evenimentelor mai importante din 1939 (Noul patriarh al României: I. P. S. Sa Nicodem; I. P. S. S. Mitropolitul Nicolae al Ardealului la sărbătoarea Bobotezii la Sibiu; Sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale patriarhului Miron Cristea e dus la locul de veci; Ţărani, membri ai Gărzii Frontului Renaşterii Naţionale; M. S. Regele şi Marele Voevod Mihai în fruntea guvernului, la parada de la 10 Mai din Bucureşti; M. S. Regele trece în revistă trupele la defilarea de la 10 Mai 1939 la Bucureşti; M. S. Regele trece în revistă trupele înaintea paradei de la 10 Mai în Bucureşti; Tancuri româneşti defilând la 10 Mai, la Bucureşti; Paradă de 10 Mai la Sibiu; 10 Mai 1939 la Sibiu: Comandantul trupelor le trece în revistă; Dl. Gr. Gafencu depune o coroană pe mormântul eroului necunoscut la Berlin; Activitatea diplomatică: Dnii Eden, Churchill, miniştri englezi şi dl. Gr. Gafencu la Londra; M. S. Regele însoţit de dr. Ley, conducătorul Frontului Muncii din Germania şi de delegaţia italiană, inaugurează Luna Bucureştilor; Generalul Franco primeşte parada victoriei la Madrid; M. S. Regele a decorat pe dl. Baldur von Schirach conducătorul tineretului german; Regentul Paul al Iugoslaviei şi cancelarul Hitler, cu prilejul vizitei celui dintâi la Berlin; Delegaţia Albaniei la Roma, care a oferit coroana Albaniei Regelui – Împărat al Italiei; Bersalieri italieni intrând în Durazzo (Albania); M. S. Regele însoţit de Marele Voevod Mihai, prezidând şedinţa Academiei Române închinată regelui Carol I; Statuia Regelui Carol I, opera sculptorului Mestrovici, din faţa Palatului Regal; M. S. Regele şi Marele Voevod Mihai la desvelirea monumentului Regelui Carol I; M. S. Regele şi Marele Voevod Mihai, împreună cu înalţii demnitari, asistă la slujba înmormântării fostului prim ministru Armand Călinescu; Marele Voevod Mihai de Alba Iulia urmând sicriul fostului prim-ministru Armand Călinescu; Cortegiul funebru al fostului prim-ministru Armand Călinescu în drum spre gară, în Bucureşti) com‑ pletează volumul etc. Bibliografie: Elena Dunăreanu, Calendarele româneşti sibiene (1793–1970), p. 60; Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 86, p 129. II. Calendarul Cooperatorilor români pe anul 1908, Bucureşti, 190713. 1. CALENDARUL/ COOPERATORILOR ROMANI/ PE/ ANUL 1908/, ÎNTOCMIT DE:/ Dr. I. Răducanu, P. Rădulescu, Sergiu Cujbă/ D. Drăgănescu, C. Popescu/ BUCUREŞTI/ STABILIMENT DE ARTE GRAFICE ALBERT BAER/ STRADA NUMAI-POMPILIU/ 1907/ Cota: SU 389 (cota veche SU Nr. 3187). Dimensiuni: 15, 5 × 23, 5 cm Paginaţie: 154 pagini numerotate Ex-libris-uri: Semnături cu valoare de ex-libris, pe coperta anterioară (G. Todica) şi foaia de titlu (Gavr. Todica), realizate cu cerneală de bună calitate, maro deschis şi cu o grafie îngrijită, care îi era caracte‑ ristică posesorului ilustru, al acestui Calendar, Gavril Todică. În interiorul volumului se păstrează o notiţă făcută de acelaşi posesor al volumului, pe o hârtie de 11, 7 × 14, 4 cm: „Iar învăţătorii şi băncile poporale./ Mai ales pe sama chestiei ţărăneşti, se/ vorbeşte foarte mult, în aceste timpuri şi/ despre învăţători, cărora – în sfârşit – li – se/ recunoaşte un rol în România! Şi se zis/ multe, de chemaţi şi nechemaţi în a-şi/ da părerile despre Din lucrarea Calendare şi almanahuri…, p. 282–283, reiese faptul că acest Calendar a apărut numai pentru anul 1908, ceea ce îi conferă un statut oarecum mai aparte, de unicat, prin raportare la ediţie şi nu la exemplarul în chestiune! Şi prin conţinut, el este singular şi de importanţă deosebită pentru mişcarea cooperatistă din România.

— 563 —

GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN

ei, pentru a le hotărî alt/ ceva, decât ce le era hotărât până în/ present./ In „Neamul Românesc” n-l 60, din/ 29 Novembre, văd tipărite şi nişte păreri ale/ unui domn „Dene” despre învăţători./ Din toate relevez numai două, care/ m-au impresionat mai mult./ Iată-le:/ 1. „Invăţătorul nu se poate ocupa/ serios de conducerea băncilor poporale”, şi,//…//” (din păcate lipseşte continuarea micului text, datorat lui Gavril Todică). Tot acestui posesor important al volumului i-a aparţinut un decupaj de ziar de epocă, rămas printre pagini, cu textul: „O TOVĂRĂŞIE SĂTEASCĂ/ Bogăţia ţeranului nostru stă mai ales în/ vite de muncă şi în pământul ce’l lucrează/ pentru a scoate din el hrana de toate zilele/ pentru ai lui. Din sudoarea frunţei sale, văr-/ sată pe brazda ogorului în care scormoneşte/ de când se ia pînă ce iarăşi s’aşterne haina/ albă de omăt, se hrănesc orăşenii, se plătesc/ lefegii, se întreţin şcolile, bisericile, armata,/ drumurile, se fac palatele şi şi tot după urma/ necontenitei şi migăloasei munci a ţeranului/ trăiesc negustorii, iar unii di’ntre locuitorii a-/ cestei bine cuvîntate ţeri trăiesc în desăvârşit/ belşug./ Ţeranul este talpa ţerei, s’a zis cu drept cu-/ vînt, dar această voinică talpă pe care stă/ clădită marea casă, ce se numeşte ţeară, tre-/ bue ocrotită de nevoi, trebue ajutată spre a/ se întări din ce în ce mai mult şi a nu i se/ pune dajdii şi avalele în spate prea multe,/ căci acoperămîntul fiind prea greu, talpa se/ va afunda în pămînt şi însăşi casa, adică/ ţeara, se va prăbuşi./ Partidul liberal, totdeauna doritor de pro-/ păşirea ţerei, şi-a pus necontenit stăruinţa/ pentru îmbunătăţirea traiului şi ridicarea su-/ fletească a ţeranului./ A făcut şcoli multe pe la ţeară ca să răs-/ pîndească lumina şi deşteptarea şi să alunge/ întunericul şi ignoranţa./ A pus începutul băncilor populare spre a/ deprinde pe sătean cu economia şi a’l scăpa/ de cămătari, ce mai sunt încă prin unile sate./ Conducerea acestor bănci e încredinţată/ luminătorilor satelor, învăţători şi preoţi – ca/ singuri în stare, pînă acum, a-şi da seamă/ de nevoile şi a lucra cu toată inima pentru/ binele sătenilor./ Partidul liberal a însufleţit ţerănimea, prin/ învăţătorii poporului, cu prilejul cercurilor/ populare şi a conferinţilor, îndemnîndu-i a/ se întovărăşi la lucrările cîmpeneşti./ Mulţumită acestei îndrumări sănătoase ve-/ dem ţărani luînd în posesie, în tovărăşie,/ moşii de ale statului, oferind preţuri foarte/ ridicate./ E sătos după pămînt ţeranul şi plăteşte/ bine, iar statul trebue să îl prefere în arendă,/ căci ţeranul e cel mai bun platnic./ In No. 288 al Monitorului Oficial se vede/ că Obştea locuitorilor din comuna Cotu-Va-/ meş au luat în arendă moşia Pănceşti-Drago-/ mireşti cu 21.580 lei. După informaţiile ce am/ căpătat vine peste un leu prăjina, preţ mare,/ dar ţeranul e cel mai bun platnic./ Iată un început de bune rezultate al băncii/ populare din comuna Cotu-Vameş./ „Înainte” din Roman.// Caracteristici grafice: Un artist consacrat, de asemenea, Stoica Dumitrescu, semnează desenul în peniţă şi tuş negru, de pe coperta anterioară Stoica D./ 1907/, care înfăţişează doi ţărani lecturând dintr-o carte. Ţinuta grafică a volumului este de bună calitate, pe tot parcursul său. Din cuprins: Hora. Tovărăşiile ţărăneşti, poezie compusă de V. Chebac, plugar din Cârja, Tutova, p. 3–4; Rostul Calendarului nostru („Mişcarea cooperativă a săteanului Român se impune astăzi atenţiunei tuturora: şi acei cari o iubesc ca şi acei cari o vrăjmăşesc sunt nevoiţi să o cunoască; atât de însemnată a ajuns ea în viaţa economică a societăţii. Lucrarea de faţă prezentată sub forma unui Calendar al cooperatorilor români are ca ţintă să slujească drept un modest mijloc de educaţie, desvăluind tovarăşilor unele din marile probleme ale cooperatismului nostru, să dea prilej marei mulţimi orăşeneşti, neîncorporată încă în rândurile noastre, ca să cunoască, cel puţin în parte, odată cu progresul şi foloasele ce decurg din mişcarea cooperativă. Astfel, acest calendar, înfăţişându-se ca un mijloc de educaţie şi propagandă cooperativă, caută să întregească Anuarul Băncilor Populare, care se îndeletniceşte cu chestiunile tehnice şi datele statistice. Mişcările cooperative străine, în cea mai mare parte, dispun de asemenea calendare, cărora încă din vreme le-a recunoscut cuvenita valoare”. Şi textul includea prima notă, pe care o transcriem de asemenea: „Primul calendar a fost publicat de cooperatorii englezi. Azi avem lucrări de acest fel şi în Franţa, Italia, Germania etc. În Germania „calendarul Raiffeisen” e îndeosebi răspândit în mişcarea cooperativă agricolă”. Printre altele, textul continua astfel: „Am căutat însă, în modestul cadru al lucrării de faţă, să înlăturăm orice răsboire de cuvinte. Ştim că tovarăşii noştri iubesc faptele folositoare obştei şi urăsc vorbele sarbede ale unor doctrinari, înstrăinaţi de viaţa adevărată…A nesocoti dintru început foloasele băncilor populare în deslegarea chestiunei ţărăneşti dovedeşte o orbire a minţii – o lipsă în simţul de observaţiune – demnă de plâns. Obştile săteşti nu sunt copiii băncilor populare? Nu de dragul unei doctrine (ca a celei emise de Ferdinand Lassalle) pe care unii din ţara noastră o iau drept un crez, – noi, cooperatorii, vom renunţa la ţelurile — 564 —

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA

noastre. Şi cursul vremei a arătat din plin de partea cui stă dreptatea; împărăţia cooperatismului alcătueşte o putere în lumea întreagă, deşi este încă tânără, deşi vrăjmaşii, rătăciţi pe calea întunericului, nu-s puţini la număr. Reforma socială – acest adevăr e adânc întipărit în cugetele noastre – nu se găseşte nici în mâna acelora care socot că toate instituţiunile de azi trebuesc răsturnate – am numit pe socialişti – nu se găseşte nici în mâna acelor reacţionari cari văd în orice schimbare un rău. Reforma socială, acea mare premenire sufletească care va aduce cu sine şi schimbarea materială, va isvorî din cooperatism, din înfrăţirea mulţimei şi educarea ei pentru o viaţă nouă” etc., p. 5–7; Robert Owen („E socotit părintele cooperatismului modern…Owen era stăpânit de concepţiunea socială a raţionismului atotputernic în veacul în care s’a născut; socotea pe individ ca un product al mediului în care trăieşte şi capabil ca să se transforme cu desăvârşire, îndată ce s’ar schimba şi condiţiunile lui de trai prin altele umanitare şi raţionale…A încercat să întocmească colonii pe baze comuniste (New Harmony) în lumea nouă a Americei şi la dânsul în patrie. A luptat pentru înfiinţarea magazinelor de consum, cari trebuiau să dea proletariatului un salariu mai ridicat şi dacă nu a reuşit imediat, are cel puţin meritul că încercarea lui a înrâurit mai târziu mişcarea magazinelor de consum englezeşti…”), p. 8; Calendarul propriu-zis a fost tipărit pe paginile 8–20, fiecare pagină, lunară, fiind însoţită de Date cooperative şi Note şi poveţe, utile cu deosebire în lunile respec‑ tive (Spicuim câteva informaţii referitoare la mişcarea cooperativă din România şi din lume: „Dela 11–13 Ianuarie 1904 s-a ţinut primul congres al băncilor populare din România, în oraşul Focşani”; „La 9 Ianuarie 1901 s’a înfiinţat prima bancă populară „Rândunica” în comuna Urziceni, Judeţul Ialomiţa”; „La 9 Februarie 1904 s’a promulgat legea prin care se modifică art. 74 şi 514 din procedura civilă şi art. 19 din legea de autentificare a actelor, cari au dat putinţa înfiinţării obştilor săteşti”; „La 28 Martie 1903 s’a promulgat legea băncilor populare şi a Casei centrale”; „La 30 Martie s’a născut la Hamm (Germania) Friederic Wilhelm Raiffeisen, „părintele Raiffeisen”, cum l-au numit succesorii, omul de bine care a creat tipul băncilor celor mai ideale.”; „La 1 Aprilie 1903 ia fiinţă Casa Centrală a Băncilor Populare sub direcţiunea Creditului Agricol, iar la 1 Aprilie 1906, sub numele de Casa Centrală a Băncilor Populare şi Cooperativelor săteşti se desparte de Creditul Agricol, formând o direcţiune deosebită.”; „La 13 Aprilie 1905 se promulgă legea privitoare la constituirea şi controlul soc. Cooperative de producţiune şi consumaţie.” etc.); pe o foaie albă cretată, între paginile 24 şi 25 s-a inserat un medalion dedicat lui Spiru Haret, cu textul: „SP. C. HARET/ Primul bărbat de stat care a întrevăzut marile/ foloase ce vor aduce băncile populare şi coopera-/ tivele de producţie şi de consumaţie a fost D-l/ Spiru C. Haret. Încrezător în puterea de muncă/ a învăţătorilor şi în deşteptăciunea firească a să-/ tenilor români, ’şi a făcut din aceştia colabora-/ torii săi luminaţi, cu cari a dat naştere acestei/ minunate mişcări cooperative, care a început să/ cuprinză întreaga viaţă economică, a satelor./ Din toate actele sale, în legătură cu mişcarea/ cooperativă, se poate vedea cu prisosinţă credinţa/ statornică ce are în izbînda şi foloasele acestei mişcări mântuitoare”.//; Ţelul cooperaţiei, p. 25–27; Binefacerile, puterea şi viitorul cooperaţiunei în ţara noastră, p. 28–33; Norocul şi economia, p. 33–34; Friederich Wilhelm Reiffeisen, p. 34–36; Din trecutul cooperatismului român, p. 37–48; Cămătarul păcălit, p. 43; Învăţământul şi educaţia în cooperaţiune, cu un portret al lui Emil Costinescu („Autorul legei băncilor populare…”), p. 44–50; Schulze-Delitzsch. Cu prilejul aniversării unui veac de la data naşterii marelui cooperator, p. 51–55; Stâlpii cooperaţiunei româneşti, p. 56–57; între paginile 58 şi 59, pe o foaie albă, cretată, portretul lui Take Ionescu („A dat sprijinul său preţios mişcării noastre…”); Pionierilor din Rochdale (Din cuvântarea ţinută de Charles Gide cu prilejul congresului Alianţei Cooperative Internaţionale la Manchester, în 22 Iulie 1902), p. 60; Societăţile pentru vânzarea în comun a produselor agricole, p. 60–65; Cooperativele de consum, p. 66–71; Crezul cooperativ, p. 71; Din membrii consiliului de administraţie (D. S. Neniţescu, Vintilă Brătianu, C. Stere, D. Brezeanu) şi intercalată o fotografie, pe o hârtie de format dublu decât al cărţii, îndoită la mijloc, cu Personalul Casei Centrale a Băncilor Populare şi Cooperativelor Săteşti la 27 Aprilie 1907, p. 72; Gh. Călin, p. 73; Un cuvânt asupra centralelor cooperative, p. 73–74; Societăţi de asigurare, p. 77–84; Către obidiţii oraşelor, p. 85–86; I. Gh. Guca, Fotin Enescu, G. Dumitrescu-Bumbeşti, p. 87; Asupra rolului economic şi social al obştilor săteşti pentru arendare de moşii, p. 95–99; Mişcarea cooperativă a fraţilor de peste hotare, p. 100–106; Lăptăriile cooperative, p. 107–108; Societăţile cooperative pentru vânzarea ouălor, p. 109–112; Regulamentul tovărăşiei pentru vânzarea ouălor în comun, p. 112–115; Sfaturi pentru păstrarea untului şi — 565 —

GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN

ouălor, p. 116–120; Situaţia băncilor populare săteşti la 1 Ianuarie 1907, p. 121; Numărul diferitelor cooperative săteşti. După cele mai noi date, p. 122 etc. Bibliografie: Calendare şi almanahuri…, p. 282–283; Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 18, p. 123. III. Calendarul interesant, Orăştie, [1916]14. 1. CALENDARUL/ INTERESANT/ PE ANUL/ 1917/ SZÁSZVÁROS-ORĂŞTIE/ „TIPOGRAFIA MODERNĂ”/ [1916]/ Cota: SU 382/1. Dimensiuni: 13 × 19, 4 cm Paginaţie: 106 pagini numerotate + 3 foi nenumerotate Ex-libris-uri: Exemplarul provine dintr-o donaţie Todica şi este evident că i-a aparţinut familiei marelui învăţat Gavril Todica. Pe coperta anterioară apare ştampila LIBRARIA/ „MINERVA”/ BRAD/, semn că exemplarul s-a procurat prin intermediul librăriei menţionate, deşi este ciudat acest aspect, deoa‑ rece Gavril Todică este considerat redactorul acestui Calendar de la Orăştie şi ar fi fost îndreptăţit să aibă exemplare gratuite, acesta părând a fi fost cumpărat15. Un asemenea titlu figurează şi în lucrarea Calendare şi almanahuri…, p. 330, unde însă se consideră că a apărut numai pentru anii 1917 şi 1918, fiind evident însă acum pentru noi, pe baza donaţiei făcute de urmaşii lui Gavril Todica, ajunsă în colecţia documentară a muzeului albaiulian, faptul că acest Calendar a apărut şi în 1919. De asemenea putem admite şi realitatea că redactorul Calendarului interesant de la Orăştie a fost Gavril Todica, cum s-a vehiculat în literatura de specialitate, pe baza propriei mărturisiri a celui menţionat, publicată în Convorbiri ştiinţifice, Anul I,, nr. 10–11, dec. 1917. Ian. 1918, p. 10–171, sub titlul Bibliografie, în care se referă la apariţiile contemporane de Calendare: „…Celelalte sunt mai profane. Calendarului interesant, redactat de mine, mi-ar fi plăcut să îi imprim un timbru de ştiinţă vulgaris[a]tă. Dar gustul poporului e curios. Dacă nu-i dai prognosticul timpului după calendarul pe 140 de ani şi nu-i presari poezii poporale, anecdote şi povestiri glumeţe a la Speranţa – rămâi cu ştiinţa vulgaris[a]tă nedesfăcută. Caută să împaci capra şi să salvezi varza, constatând că un Anuar ştiinţific, deocamdat, ne lipseşte”. În acest sens putem mobiliza câteva date interesante, chiar dacă ele par a fi, la prima examinare, indirecte: ne referim desigur la câteva informaţii care se pot recolta din corespondenţa lui Gavril Todica, relativ recent publicată şi în acest sens vezi Adela Herban, Maria Basarab, Gavril Todica între ştiinţă, istorie şi cultură, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2010, p. 130–132, scrisorile CXLIV şi CXLV. În prima scrisoare, Dr. Nicolae Brânzeu îi scria lui Gavril Todica, în 12 mai 1916: „Doresc să dau un calendar poporal, un fel de „Călindarul creştinului”, care ar avea o variaţie „Calendar bisericesc” cu tipic şi şematism. Nu aţi fi aplicat şi Dv. a colabora la acest călindar? Am auzit că şi Dv. Împreună cu Dl. Ciontea aţi intenţiona edarea unui calendar: ţineţi tare la ideea aceasta ori am putea a o combina cu a noastră?” şi noi considerăm că era vorba despre iniţiativa învăţatului de la Geoagiu de a edita Calendarul interesant, pentru anul 1917. Tot la acest eveniment se referă şi scrisoarea următoare, trimisă lui Gavril Todică, din Orăştie, de la Tipografia Modernă, în 2 iulie 1916, de către Ioan Ciontea, implicat şi el în redactarea aceluiaşi Calendar, după cum reiese din următorul text: „Alăturat Vă trimit coala sărbătorilor, cu rugarea să binevoiţi a mi-o remite cât de iute…Clişeele le-am comandat în aceleaşi zile în care am primit şi ilustraţiile dela Dv. (în două rânduri), 26 la număr. – Clişeele Meţianu şi Oniţiu posibil că o să le căpătăm dela Sibiu, la caz contrar le vom comanda şi acestea, împreună cu al episcopului Hoszu. – Părintele Brânzeu îmi scrie că dânsul n’are de unde le căpăta, ci să mă interesez eu de ele. Eu i-am răspuns, că cel puţin de o fotografie bună a episcopului Hoszu să se îngrijească şi să mi-o trimită cât mai în grabă! Cred că clişee ar fi aproape destule pentru anul acesta. – Alăturat vă trimit şi o copie a clişeelor ce vor veni publicate în „Calea Vieţii”. – Credeţi c’ar fi potrivite şi pentru Călindar? – Eu nu” pentru-că e ceva prea vechitură. La caz că aţi mai afla ceva clişee bune şi interesante, am mai putea pune vreo 2–3, dar mai multe nu, pentru că ne băgăm în cheltuieli prea adînci.. – Materialul trimis, e tot cules. – Trimiteţi ce mai aveţi gata. Trimiteţi şi ceva literatură, să nu umplem întreg călindarul cu bucăţi pe cari poate naţia nu le-ar ceti cu plăcere. – Materialul dat şi cules, împreună cu clişeele ce le avem până acum (29) şi cu târgurile ar da aproape 5 coli. Ar mai lipsi material, numai pentru 2 coli, 32 pagini”. 15 Vezi Ştefan Nemecsek, Carte, literatură şi presă la Orăştie (de la începuturi până în 1944), Volumul II, Vulcan, Editura Realitatea Românească, 2011, p. 16–19. Autorul menţionat face afirmaţia respectivă, deşi redactorul Calendarului nu a ţinut să îşi specifice numele, ca redactor, cel puţin în cazul celor trei numere, din anii 1917–1919, din colecţia Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. Afirmaţia se bazează pe declaraţia lui Gavril Todica însuşi. Totuşi se constată nişte incongruenţe în relatarea autorului menţionat, atunci când consideră că exemplarele acestui Calendar, din anii 1917 şi 1918, erau de fapt din anul al IV-lea şi al V-lea de apariţie, ceea ce ar fi însemnat că de fapt el nu începuse să apară din cursul anului 1916, pentru anul 1917, cum reieşea din consideraţiile aceluiaşi autor, ci, începând din 1914, anume de la finele anului 1913, când s-ar fi editat Calendarul pe anul 1914, care ar fi trebuit să corespundă Anului I, al editării, după aprecierile din sursa bibliografică menţionată, dar încă acest lucru nu a fost dovedit. E greu de susţinut acest lucru în mod practic, pentru că pe exemplarele pentru anii 1917, 1918 şi 1919, cunoscute de noi, nu se specifică, pe nici unul, Anul ordinal de apariţie şi atunci consideraţiile 14

— 566 —

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA

Caracteristici grafice: Foaia de titlu s-a imprimat cu roşu şi negru, ca de altfel şi calendarul propriuzis. Pe coperta anterioară apare un frumos desen în peniţă, semnat ŞIRATO. Din cuprins: Ocuparea Sârbiei, Muntenegrului şi Albaniei, p. 35–41; Macedonia, p. 42–47; Prigonirile Grecilor împotriva Aromânilor, de H. M., p. 48–51; Războiul minelor, p. 52–53; Inventivitate în războiu, p. 54–55; Asediul Verdunului, p. 57–61; Generalul Pétain, p. 61–63; Sub Vaux, p. 64–65; Ofensiva austro-ungară din Tirolul de miazăzi, p. 66–69; Ofensiva rusească, p. 70–75; Morţii noştri. Doi arhierei. 1. Mitropolitul Ioan Meţianu.2. Episcopul Dr. Vasile Hoszu, p. 76–83; Arhimandritul Augustin Hamsca (1849–1916) (necrolog), p. 84–85; Tit Liviu Blaga (1861–1916) (necrolog), p. 86–87; Alte necroloage: Petru Rusu, Cărpinişan Aurel, Valeriu Publiu Prodan, Căpitanul Ioan Candrea, George Călţiun, Dr. Dimitrie Truţia, Alexandru Jurca, Coriolan Pop, Dumitru Machi Ardelean, Regina Elisabeta a României, p. 87–91; Microbii, p. 92–95; Întâmplări mai însemnate de peste an (1 August–31 Iulie 1916), p. 97–100; Mic dicţionar – sau explicarea unor cuvinte des întrebuinţate în zilele noastre, p. 101–102; Privilegiile ambasadorilor, p. 108–107 etc. Bibliografie: Calendare şi almanahuri…, p. 330; Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 32, p. 124. 2. CALENDARUL/ INTERESANT/ PE ANUL/ 1918/ SZÁSZVÁROS-ORĂŞTIE/ „TIPOGRAFIA MODERNĂ”/ [1917]/ Cota: SU 382/2. Dimensiuni: 13 × 19, 4 cm Paginaţie: 106 pagini numerotate + 3 foi nenumerotate Ex-libris-uri: Pe foaia de titlu apare semnătura cu valoare de ex-libris Todica. Caracteristici grafice: Foaia de titlu s-a imprimat cu roşu şi negru, ca de altfel şi calendarul propriuzis şi coperţile anterioară şi posterioară, din hârtie albastră. Pe coperta anterioară apar chenare decorative în peniţă, iar în colţul superior din stânga în medalion un desen care redă o scenă de luptă din război, pe mare şi în aer. Din cuprins: Pentru economi. Sfaturi şi poveţe. De ce să ţină economul samă în fiecare lună a anului?, p. 24–32. Urma apoi Partea de învăţătură şi petrecere, cu diferite componente: Plugul şi tunul de George Ranetti, p. 36–38; Cum va fi lumea peste o sută de ani?, de Gavril Todica, p. 39–42; Deosebiri de lumină pe pământ, de Gavril Todica, p. 45–47; Vers de dor şi de jele, scrisă în 20 iunie 1917 de Nicolae Curea din Căstău, în spitalul din Szombathely, p. 49–52; Epistolă de Rusalii. Poşta de câmp 415, 27 Mai 1917, scrisă de Vasile Todica, ostaş pe câmpul de luptăp. 54–55; Doi fraţi, de Gr. N. Coatu, p. 56–59; Calendar hazliu. Aflarea capului Sfântului Ioan, p. 60–62; La omu cuminte, de Elena Sevastos, p. 63–65; Neamţul şi Angliuşul, p. 65; Beelzebub, zeul muştelor, p. 67 (semnat gt.); Greul moşului, de Vasilie M. Morariu, plugar din Jina, p. 68–70; Cele zece porunci ale vieţii casnice. Pentru femei, p. 71–73; Un binefăcător, p. 73; Patru soldaţi, de Ionel Modran de la Inf. Reg. Nr. 62, Pe câmpul de luptă, în seara de 24 Decembrie 1915, p. 74–75; Zece porunci pentru ofticoşi, p. 76; Credeul beţivului, Comunicată de Antonie Buciuman, căprar, p. 77; Dariu şi Alexandru cel Mare, semnată C. M., p. 79–80; Popa la Raiu, de Th. D. Speranţia, p. 81–86; Dar voi de aici mâncaţi aur?, semnată F. P. T., p. 67–89; Măgarul uriaş, p. 89; Războiul cu România (poezie), de Bucur Micu, plugar, p. 91–96; Ciobanul şi morarul, de N. I. Dumitraşcu-Reny, p. 97; Întâmplări mai însemnate de peste an (31 Iulie 1916 – 31 august 1917), p. 98–101; Morţii noştri: Dr. Ioan Raţiu; Iacob Mureşanu, Dr. Paul Tanco, Gavrilă Scridon (1851–1917), Ioan Socaciu, Ermil Borcia, Aurel C. Popovici, Alexandru Moraru, Nicolae Florescu, Dr. Alexandru Vasilie, Titu Maiorescu (cu un frumos portret – foto), p. 102–105 etc. Pe ultima pagină publicitară de făcea reclamă foii poporale Calea Vieţii, redactată şi editată la Vulcan de amintite par a nu avea suport documentar! Problema Calendarului interesant devine şi mai incitantă, în condiţiile în care autorul menţionat (Ştefan Nemecsek) susţinea, pe baza unor informaţii locale, faptul că elaboratul respectiv, în aceeaşi redacţie a lui Gavril Todica, ar fi continuat să apară, până în 1930 şi chiar ulterior acestei limite, în 1938, dar în lipsa unor exemplare din ultimii ani menţionaţi, care să certifice fără dubii o atare situaţie, afirmaţiile respective nu pot fi considerate încă sigure! — 567 —

GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN

preotul Nicolae Brînzeu: „Luminează-te şi vei fi…”/ Foaia interesantă a poporului românesc: „Calea Vieţii”/ iese în fiecare lună. Abonament pe un an/ 3 Cor. Preţul unui număr 30 bani. Redactor:/ Dr. Nicolae Brânzeu, paroh în Vulcan./ În ea se dau tot felul de învăţături bune/ pentru popor, viersuri alese, ştiri de mare/ însemnătate, tot, ce e de lipsă să ce-/ tească poporul. Mai multe chipuri în/ fiecare număr./ Ca pânea de toate zilele, aşa este/ „CALEA VIEŢII” pentru poporul nostru./ Să nu fie român ştiutor de carte, care să/ nu o cetească! Cereţi număr de probă şi/ veţi vedea, că mai mult nu vă despărţiţi/ de ea. Adresa: „CALEA VIEŢII”/ Vulkán (Hunyadmegye, Ungaria)/ Tot acolo se pot avea următoarele cărţi:/…//. Bibliografie: Calendare şi almanahuri…, p. 330; Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 33, p. 124. 3. CALENDARUL/ INTERESANT/ PE ANUL/ 1919/ SZÁSZVÁROS-ORĂŞTIE/ „TIPOGRAFIA MODERNĂ”/ [1918]/ Cota: SU 382/3. Dimensiuni: 13 × 19 cm Paginaţie: 74 pagini numerotate + 3 foi nenumerotate (lipsesc coperţile) Ex-libris-uri: Pe foaia de titlu apare semnătura cu valoare de ex-libris Genica Todica/ gymn. civ./. Caracteristici grafice: Foaia de titlu s-a imprimat cu roşu şi negru, ca de altfel şi calendarul propriu-zis. Din cuprins: Pentru economi. Lucrările de peste an. – În grădinile de pomi. –, p. 25–26. Urma apoi Partea de învăţătură şi petrecere, cu diferite componente: Săracă străinătate de Nicolae Curea din Căstău, p. 28–29; Mitropolitul Victor (necrologul mitropolitului Dr. Victor Mihaly, 1841–1918, semnat A. M.), p. 30–34; De-or trece treizeci de zile (poezie), de Nicolae Curea, p. 45–47; Şolomonari, p. 37–39; Vai ţarule Nicolae, de Nicolae Curea, p. 54–55; Din înţelepciunea poporului (titlu tăiat cu cerneală şi scris deasupra, de mâna lui Gavril Todica Tainele lui Dumnezeu), de Pr. N. Gr. Aramă (la sfârşit Gavril Todica a scris cu cerneală maro cf. Realitatea iulstrată/ no 34 1927, pag. 2/), p. 41–44; O mică Epistolie (versuri), Din colecţia Nicolae Curea (Adică din scrisorile lui cu versuri adresate din cătănie la mamă-sa în Căstău), p. 45–46; Copilu de casă a lui Fridiric cel mare, p. 47; Altă epistolie. Tot din scrisorile lui N. Curea, p. 48–49; Ierusalimul, p. 51–53 (semnat gt.); Comoara ascunsă, p. 54–55; D-l Iuliu Chitta (fost învăţător, producător de viori), p. 56; Roua şi soarele. Fabulă, p. 57; Calendar hazliu. Românul şi turcul, de C. Rădulescu Codin, p. 58; Farmecul şerpilor, p. 59–60; George Coşbuc (1866–1918) (necrolog), p. 61; Doctorul Sterie Ciurcu din Viena (necrolog), p. 62; Ioan Săbădeanu (1836–1918) (necrolog), p. 63–65; Canonicul Gavril Pop (1828–1918) (necrolog), p. 66–67; Întâmplări mai însemnate de peste an (1 Septembrie 1917 – 31 august 1918), p. 68; Alegerea de mitropolit din 9 Mai 1918, p. 70–72; Morţii noştri: Octavian Bonifaciu Banfi (1856–1918) – de A. Lupeanu; Petru Vasilon; Dimitrie Birăuţiu, p. 73–74 etc. Bibliografie: Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 34, p. 124. IV. Calendarul naţional al „Foii interesante”, Orăştie, 1912. 1. CALENDARUL/ NAŢIONAL/ AL/ „FOII INTERESANTE”/ PE ANUL VISECT/ 1912./ Anul VI/, ORĂŞTIE/ „TIPOGRAFIA NOUĂ”, I. MOŢA/ 1912. Cota: SU 381/1. Dimensiuni: 13, 2 × 19, 4 cm Paginaţie: 96 pagini numerotate, paginaţie defectuoasă, în sensul că au fost intercalate foi nenume‑ rotate, cu ilustraţie şi texte de sine stătătoare + 16 foi nenumerotate, cu conţinut publicitar Ex-libris-uri: Exemplarul provine din biblioteca familiei Todica. Caracteristici grafice: Foaia de titlu s-a imprimat cu roşu şi albastru, ca de altfel şi Calendarul propriu-zis, precum şi coperţile anterioară şi posterioară, cele din urmă din hârtie albastră. Pe coperta anterioară apar chenare decorative în peniţă, iar în colţuri interesante reprezentări, o biserică, o troiţă, chipul lui Avram Iancu şi o ardeleancă cu fiul ei. Exemplarul nostru are tăieturi, decupaje, pe paginile de — 568 —

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA

la început, ale Calendarului propriu-zis, făcute de bună seamă de către primul posesor al volumaşului, Gavril Todica. Din cuprins: Pe verso-ul foii de titlu: CEA MAI MARE ZI/ DIN ISTORIA NEAMULUI ROMÂNESC!/ („La anul 1599 Mihai-Viteazul Voevodul/ Munteniei, intrând cu armele în Ardeal, a bă-/ tut cumplit de l-a nimicit pe Principele ungur/ al Ardealului Bathory Andrei şi a luat el/ cârma Ardealului, cu învoirea Împăratului dela/ Viena. Scaunul Domniei Ardealului era în/ Alba – Iulia (Bălgrad). După cucerirea ţării/ Mihai vine să intre în cetatea reşedinţă, adu-/ cîndu-şi cu sine şi familia./ Chipul de alături ne arată luminata zi/ bătută de un mare noroc, în care Mihai intră/ în Cetatea Albei-Iulia, încungiurat de sfetnicii/ şi generalii săi, printre șire de oşteni şi de/ popor ce poartă steaguri şi le închină înaintea/ lui! În poartă se vede Episcopul catolic ieşit/ cu prapori spre închinare şi supunere înaintea/ noului Domn al cetăţii! Mihai a stăpânit aici/ mai mult ca un an de zile. A conchiemat dieta/ ţării şi a prezidat’o el. A împărţit de aici şi di-/ plome de onoare unor vrednici din jurul său;/ a dat îndrumări pentru rânduirea bisericii ro-/ mâneşti. – şi altele./ A mers apoi în Moldova şi a cucerit’o/ şi aceea (vezi Chipul înlăuntrul Călindarului)/ şi a fost odată, Domn peste toate ţările lo-/ cuite de Români! Măreaţă clipă istorică ne arată acest chip frumos. Durere, de prea scurtă durată a fost a/ lui stăpînire cea peste toţi Românii!...). Pe pagina următoare, în dreapta, era reprodus tabloul binecunoscut al lui Constantin Lecca. În continuare, pot fi semnalate: Un falnic glas. Cîntec nou, de Andrei Bârseanu, p. 30–31; Taină, de Octavian Goga, p. 31; Tudor Vladimirescu primeşte jurământtul de supunere a boierilor şi a căpeteniilor din Bucureşti, p. 32 (pe p. [33], de fapt nenumerotată, e reprodus tabloul care redă scena respectivă); Tudor prins de greci, p. 34 şi pe p. 35 reproducerea tabloului respectiv; Arhiereii români la Blaj. O zi istorică de înţeleaptă frăţie, p. [36], pentru ca pe p. [37] să fie tipărită şi o fotografie grăitoare; Prea Sfinţiţii Archierei români în curtea expoziţiei în Blaj, p. 38 şi pe p. [39] fotografia corespunzătoare; Tot dela serbările dela Blaj, p. [40]; Vară, poezie Elena din Ardeal, p. [40]; Asociaţiunea şi noua sa conducere, p. [42] – [43]; Ielele. Baladă, de Ecaterina Pitiş, p. [44]; Din scripturile bunilor noştri bătrâni. Ghemul vieţei, de V. A. Urechia, p. [45] – [48]; Ţări şi domnitori (În Europa, În Africa, În America, În Azia, În Australia), p. 33–40; Poşta şi telegraful (În ţară. Scrisori. Bani Pachete. Telegrame; Poşta cu Austria; Poşta cu România; Schimbarea banilor), p. 40–48; pe foaia următoare recto, nenumerotată a fost reprodus tabloul lui Constantin Lecca, intitulat Înfrăţirea moldovenilor şi muntenilor. Împăcarea dintre Bogdan cel Orb şi Radu cel Mare; Păunii mărilor – Peşti ce par că au pene de păun –, pe o foaie nenumerotată?, pe verso-ul căreia s-a publicat şi textul Bravul zburător dela Blaj, pentru ca pe recto-ul foii următoare nenumerotate să fie tipărită fotografia lui Aurel Vlaicu în aeroplanul său, iar pe verso-ul aceleiaşi foi aeroplanul în zbor, p. 63–64; Povestea cîntării, poezie, de George Coşbuc, p. 65–66; Cînd e ţiganul om?, de A. Predescu, p. 66; Călăreţ pe 25 cai, p. 67; Voinicii noştri căluşeri, p, 68–69 (pe pagina 60 o fotografie intitulată Soldaţi români ca Căluşeri, jucînd eroicul joc în Trebinje –Herţegovina–, în o sebare militară); Felurile de scrieri ale altor neamuri de oameni (1. Scriere grecească. 2. Scriere grecească obicinuită. 3. Scrierea grecească monumentală. Scrierea likirică. 4. Scrierea coptică „e al patrălea soiu de scrisoare grecească, dar slova avînd fire cu totul altele”; 5. Scrierea evreiască; 6. Scrisoarea „Meruba”; 7. Scrisoarea hebraică; 8. Scrisoarea hebraică cu puncte printre litere; 9. Scrisoarea rabinică; 10. Scrierea turcească-arabă; 11. Scrierea siriană; 12. Scriere din Tibet; 13. Scriere sanscrită; 14. Slove de icuri; 155. Hieroglifele), p. 70–78; Ca două părăiaşe, poezie de Z. Bîrsan, p. 81; Dragostea canibalului, p. 81–88, pe p. 83 s-a publicat o fru‑ moasă fotografie („Port naţional din România, de pe Valea Argeşului. E unul din cele mai frumos împodobite porturi, dovadă viuă de mare măiestrie a mănilor femeii române şi de gustul ei ales!”); Curge Oltul…, poezie de Maria Cunţan, p. 89; Noroc şi minte, p. 92; Cît umblă un copil de un an, pe zi!, culegere de M. Lupeanu, p. 93 etc. Cuprinsul foilor publicitare de la sfârşit este de asemenea interesant şi vorbeşte despre cotidi‑ anul perioadei respective şi de aceea selectăm câteva: Motoară cu uleiu brut „ROBUR”/…/ Landler Ödön, depozit de motoară, Budapesta, VI, Lovag utcza 2./ (p. I); Cele mai ieftine oroloage cu/ CUC în miniatură K: 6, 80/…/ Hans Konrad, furnizorul c. reg. de/ Curte Brüx Nr. 94/ Boemia/ (p. I); PENE DE PAT BOEME/ IEFTINE/…/ BENEDICT SACHSEL,/ LOBES 581 u. p. Pilsen (Boemia)/, (p. I); Foloseşte darurile lui D-zeu!/…Farmacia KRIEGNER/ în BUDAPESTA VIII. (Strada Baross 2)./ (p. II); Moara de casă patentată — 569 —

GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN

a lui/ WOHANKA, combinată cu sul şi peatră./…/ Wohanka şi soţii/ BUDAPEST, V. Váci-körut 76/a./ (p. III); Cea mai bună coasă din lume/ coasa de oţel de tun „General Dewett”/…numai la Sohr Pál/ (p. III); CEL MAI TEMUT DUŞMAN/…oftica/ Sirupul de miere de soc al lui/ Örkény…/ Örkény Hugó farmacist,/ Budapest, Tökölyi ut 28, Központ 79./, (p. IV); Motoarele Kállai Lajos n’au păreche!/…/ Kállai Lajos fabrică de motoare/ Budapest, VI. Gvár utca nr. 28/…/ (p. V); …/ Unsoarea lui ZOLTÁN/ „Kali Liniment”/ e în contra/ Podagrei, Reumei/…/ Béla Zoltán, furnisorul curţii c. şi r. Budapest V. 39./…/, (p. VI); Motoare şi locomobile/ DIESEL, cu oleu/ gaz ori cu benzină/…/ Fabrica de motoare societate pe acţii în Drezda/ Cea mai veche şi mai mare fa-/ brică de motoare a Germaniei./ Reprezentant: Gellért Ignacz és Társa,/ Budapest V., Koháry-ut 4…/ (p. VII); Maşină de Solingen pentru tăiat părul/…/ (p. XIII); Peste un milion/ de fete şi muieri săpunului şi alifiei lui Schneider/ pot mulţumi, că au scăpat de pistrui, creţe,/ pete de soare, urme de vărsat, mites-/ seuri, nas roşu şi tot felul de necurăţenie a/ pielii de pe faţă, mâni şi grumazi etc./…/ Iosef Schneider, farmacist,/ RESICZA, Föter Nr. 807./ (ultima pagină publicitară) etc. Bibliografie: Calendare şi almanahuri…, p. 401 (dar în această lucrare se afirmă că acest Calendar a apărut la Orăştie până în 1913, din 1908 datând al doilea volum! – când, de fapt el a continuat să apară şi după 1918, în 1922 şi 1923, cel puţin); Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 35, p. 124. 2. CALENDARUL/ NAŢIONAL/ AL/ FOII INTERESANTE/ DELA ORĂŞTIE/ PE ANUL/ 1922./ Anul X./, TIPĂRIT ÎN TIPOGRAFIA „LIBERTATEA”, ORĂŞTIE/ [1921]. Cota: SU 381/2. Dimensiuni: 13 × 19 cm Paginaţie: 83 pagini numerotate + 5 pagini nenumerotate, cu conţinut publicitar Ex-libris-uri: Exemplarul provine din biblioteca familiei lui Gavril Todica, deşi nu apar insemne ale acestei apartenenţe. Caracteristici grafice: Foaia de titlu s-a imprimat cu roşu şi negru, ca de altfel şi calendarul propriuzis şi coperţile anterioară şi posterioară, din hârtie albă. Pe coperta anterioară apar chenare decorative în peniţă, iar în colţuri interesante reprezentări, o biserică, o troiţă, chipul lui Avram Iancu şi o ardeleancă cu fiul ei.. Din cuprins: Pe verso-ul foii de titlu: Cărţi poporale16. Pe prima foaie recto de după foaia de titlu (p. [3]), Portretele membrilor Casei Regale a României, pe pagina (p. [4]) următoare o fotografie a viitoarei Catedrale a Încornării de la Alba Iulia, în timpul construcţiei, pe pagina următoare (p. [5]) un desen al Cu textul: CĂRŢI POPORALE/ foarte plăcute şi folositoare, se găsesc la/ TIPOGRAFIA FOII „LIBERTATEA”/ din Orăştie, cu preţuri ieftine, – şi anume:/ I. PAGINI ALESE/ din bunii noştri scriitori din bătrâni:/ Nr. 1: „Ghemul vieţei”, „Ţară fără batrâni”, „Vaca/ Babei Floarea” şi „Fiţi uniţi” – legende şi pilduri de o mare fumuseţă şi adâncă înţelepciune, scrise de Ro-/ mânul cu inimă mare de pe vremuri V. A. Ureche./ E o cărticică de 40 pagini (feţe). Se vinde cu 1 Leu./ Nr. 2: „Mărul discordiei (al neînţelegerii), „Labirintul” şi câteva znoave, – scrise de povestaşul P./ Ispirescu. Cărticica are 32 pag., se vinde cu 80 de bani./ Nr. 3: „Kir Ianulea”, povestire glumeaţă din/ viaţa unui grec pripăşit în Ţara Românească, scrisă/ cu cunoscutul său har de veselie, de I. L. Caragiale./ Cărticica de 64 de pagini se vinde cu 1 Leu 50 de bani./ II. „EROII NOŞTRI”/ Pagini alese din trecutul neamului (istorie)/ Nr. 1 Luptele între Romani şi Daci, Traian şi/ Decebal. – cu chipuri din războaiele lor, cu versu-/ rile care-i cântă, cu tot ce s’a scris frumos despre ei!/ Are 15 chipuri şi 4 poezii despre acele lupte./ Nr. 2. Dacia sub Traian în cei dintâi 150/ ani, sau: „Dacia Fericită”. Cu 27 chipuri 3 poezii./ Nr. 3. Întemeerea Moldovei şi Munteniei şi cele/ dintâi războaie ale Românilor cu Ungurii./ Fiecare cărticică 2 Lei, trimisă franco (poşta plă-/ tită). Cine le ia pe toate 3, le capătă franco recoman-/ dat (sigure că nu se pierd pe poştă)./ A se cere cu celelalte la un loc, dela:/ Administr. „Libertatea” Orăştie//. Pe coperta posterioară se făcea reclamă celor mai bune foi poporale, sub forma: Vrei să cunoşti/ cele mai bune/ foi pentru popor,/ scrise într’o limbă ţărănească aşa uşoară,/ încât le pricepe şi cel din urmă sătean”/ Cere numere de probă din:/ „LIBERTATEA”/ veche gazetă poporală-naţională, anul al 20-lea./ Ea are un adaos literar pentru petrecere şi în-/ văţătură, cu poezii, nuvele, poveşti, glume, fe-/ lurimi şi cu chipuri alese:/ „FOAIA INTERESANTĂ”/ sau „LADA CU COMORILE”,/ care chiar acum publică foarte interesanta descriere/ de călătorie a păr. I. Moţa, peste Rusia, Japonia/ la America, cu chipuri de peste tot locul pe unde/ a umblat. – Al doilea adaos al „Libertăţii” e:/ „PLUGARUL LUMINAT”/ foaie economică, cu poveţe de tot felul,/ scrise de oameni învăţaţi în ale plugăriei./ „LIBERTATEA” iese o dată pe săptămână,/ având totdeauna un adaos, pe cel de petrecere/ ori pe cel economic, uneori pe amândouă deodată./ aşa că abonaţii capătă totdeauna două, de/ multe-ori trei foi de-odată./ Ca să vedeţi foile şi preţul de abonament, ce-/ reţi numere de probă la:/ Admin. „LIBERTATEA”/ în Orăştie (jud. Hunedoara)/.

— 570 —

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA

ansamblului ecleziastic al Catedralei Încoronării de la Alba Iulia (desen în peniţă, semnat ARHITECT I. G. Ştefănescu). Pe pagina următoare, desenul Stemei României, cu explicaţia: Noua stemă (pajură) a României/ Ea stă în 3 scuturi puse unul peste altul: Scutul mare/ ţinut de 2 Lei şi cu coroana de oţel deasupra. Pe el/ scutul de mijloc întruchipând o acvilă (vultur) cu Coroana/ pe cap şi o cruce în cioc. Pe peptul acvilei, scutul mai/ mic împărţit în 5 drespărţituri, înfăţişând şi armele Mol-/ dovei de care se ţinea Bucovina şi Basarabia, apoi ar-/ mele vechiului Regat, şi pe cele ale Ardealului, Bănatului/ şi Dobrogei, – toate învălite în mantia de purpură pe care/ e pusă sus Coroana Regală cu nestemate./ (desen semnat J. Sebestyen de Krepesz?). Pe pagina următoare, p. [7], o fotografie a Lupoaicei cu Romulus şi Remus, de la Cluj (cu explicaţia: Monumentul Lupoaicei/ cu Romulus şi Remus./ Fraţii noştri Italieni, mândri pe legenda că şi ei,/ ca şi noi, suntem coborîtori dela cei doi copii din/ neam de Zei, Romulus şi Remus, cei alăptaţi/ de o lupoaică, cari, ajungând mari, au întemeiat/ cetatea Roma, – au dăruit un monument al Lu-/ poaicei cu cei doi copii ce sug, oraşului Bucureşti./ la jubileul din 1906. – Iar din prilejul unirii/ Ardealului cu România, au dăruit o Lupoaică, la/ fel cu cea din Bucureşti, şi Transilvaniei revenită/ la ţara mamă, prin ce s’a refăcut vechea Dacie./ Monumentul e aşezat în Cluj în piaţă, – aşa/ cum îl arătăm aici, vorbind lumii de aici de po-/ gorîrea noastră dela cei doi copii de zei…; pe p. 9–20, Calendarul propriu-zis; pe p. 21–23: Date însemnate ale trecutelor vremuri, iar pe verso fotografia Celor 4 bărbaţi, care au dus la Bucureşti, în Decembre/ 1918, marea solie dela Alba Iulia (Alexandru Vaida Voevod; Episcopul Miron Cristea; Episcopul Vasile Hoszu de la Gherla; Vasile Goldiş); p. 29: Caporalul Muşat, minunatul soldat; POEMA INDIANĂ, de Mahabharata şi fotografia Palatului în care s’a hotărît Unirea Basarabiei cu România, p. 35; Familia Domnitoare Română, p. 36; Ţări şi domnitori, p. 37–53; Eroina Ecaterina Teodoroiu, p. 39; Generalul Berthelot, p. 51; Povestea Cetăţii dela Alba-Iulia şi a/ „Bisericii Încoronării”/ din acea Cetate/, p. 55–6117; După-ce Romanii au bătut pe Daci şi ne-au adus/ aici pe noi, pe Români, ei n’au mai ţinut ca loc pentru/ Scaunul Domniei, oraşul dac Sarmisegetuza, înghe-/ suit între munţii Haţegului, ci şi-au ales loc mai deschis/ şi lângă apă mare: acela pe care se află azi Alba-Iulia./ Ei au zidit acest oraş de nou şi îi ziceau Appulum./ Unii istorici ţin a şti, că nainte a fost aici oraşul dac/ Tharmis, pe care Romanii l’au ras de pe faţa pământului/ ca şi cum n’ar fi fost niciodată şi au zidit Appulum-ul/ lor. Aveau buni ochi conducătorii Romanilor, ştiau ei/ de ce aleg Appulum-ul de reşedinţă a Daciei, pentru/ că e loc desfătat în Valea – Murăşului, şi de aici puteau/ merge şi în sus şi în jos prin Ardeal, era şi uşor de apărat./ În cei 150 de ani, cât a ţinut domnia romană aici,/ Appulum-ul a înflorit foarte, că aici era Comanda cea/ mai înaltă militară romană în Dacia, şi se aflau în oraş/ două Legiuni (Regimente) romane, Legiunea I zisă/ „Adjutrix” şi Legiunea XIII zisă „Gemina”. Aici/ era Monetăria (baterea banilor) pentru Dacia, aici Procura-/ tura (cea mai înaltă judecătorie) romană şi unii Gu-/ vernatori au stat aici. Oraşul avea palate pompoase,/ temple (biserici) frumoase. Era inima acelei Dacii Tra-/ iane, care ajunsese de veste-poveste, că e „Dacia-felix”,/ Dacia cea fericită! Urmele acestei străluciri a ei s’au/ găsit cu prilejul feluritelor săpături ce s-au făcut în vre-/ murile din urmă în partea de oraş pe unde e acum gara./ Aici s’au scos de sub ruinele coperite în pământ,/ multe cărămizi pe care era scrisoare săpată în ele cu/ numele „Legiunea XIII. Gemina”, apoi pietri de mor-/ minţi cu scrisoare latină pe ele, statue, columne, vase,/ şi bani, – cari toate s’au pus prin felurite Muzee spre/ păstrare, ca martore a[le] acelor vremuri apuse.//…//…// Încă după 318 ani, se întoarse de nou roata/ lumii şi roata norocului, şi un alt mare Voevod îşi/ făcu intrarea biruitor în Ardeal, şi veni şi la Alba-Iulia,/ unde fu primit cu alaiu şi închinăciune mare de tot/ poporul: Era Voevodul cel plecat la războiu cu plan/ bine hotărît dinainte: de a uni pe veci, nu pe doi/ ani, Ardealul cu România., – Vodă Ferdinand întâiul./ Ci el cînd a intrat pe aceeaşi poartă a lui Mihai/ şi a trecut prin cetatea în carea marele Mihai se în-/ chinase în mica bisericuţă românească ce se afla lăngă/ palatul domnesc, – n’a mai găsit nici urma acelui sfânt/ locaş! Îl răsese de pe pământ ura ascunsă şi tăinuită a/ sufletelor duşmane ce se cuibăriseră acolo./ Şi atunci noul Mare-Voevod poruncă a dat, ca/ să se dărâme zece felurite de locaşuri din preajma acelui/ loc şi Sfântul local de închinăciune a[l] lui Mihai să fie/ reînălţat. Dar de o mie de ori mai frumos şi mai stră-/ lucit, ca cel ce fusese acolo odinioară!/ Şi atunci pornit-au din Bucureşti alt rând de meş-/ teri mari, ca Meşterul Manole…// Unul din cei nouă meşteri mari era arhitectul ro-/ mân Victor G. Stefănescu, care ascultând sfatul învăţa-/ ţilor ţării, printre care luminatul profesor Nicolae Iorga/ era hotărîtor, – a pregătit planuri de zidire de sfântă/ mănăstire, Mănăstire Mare, de Încoronare./ Ca model, mustră, pentru sfânta mănăstire s’a/ luat Biserica Domnească de la Târgovişte, în care de/ multe ori plecatu-şi-a capul spre rugăciune şi marele/ Voevod Mihai. Dorinţa inimilor româneşti ar fi fost,/ ca biserica din AlbaIulia să fie făcută după chipul/ vechii biserici de închinare din zilele lui Mihai, iar/ fiind că chipul aceleia nu s’a putut găsi nicăiri, s’a ales/ Biserica Domnească de la Târgovişte./ Meşterul Arhitect Stefănescu a pregătit planurile,/ înfrumuseţând şi desăvârşind chipul vechiu şi bun de la/ Târgovişte, împrejmuindu-l cu zid de despărţire şi în/ spatele sfintei Mănăstiri aşezând un adăpost Domnesc,/ o mică Reşedinţă Regală, cum şi clădirile de lipsă/ pentru un mare Muzeu al Ardealului./ Prin aceasta se încopcie desfătatul timp de faţă,/ cu viteazul trecut. Pe locul unde Muhaiu s’a închinat, ca/ întâi şi pe scurtă vreme Domn al Ardealului, se va/ închina acum fericitul Rege Ferdinand I-iul şi işi/ va pune pe cap Coroana de Rege al tuturor Românilor./ Cu planurile locaşului de nouă închinare gata,/ plecat’au mândri meşteri mari, inginerii Casei cu bun/ renume Tiberiu Eremia din Bucureşti, având în frun-/ tea cetei ce venea să îndeplinească frumoasele planuri,/ pe harnicul inginer Dem. Marcu. În luna Maiu a anului /1921 ei se înfiinţară în cetatea Albei

— 571 —

GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN

Cruce de mesteacăn, versuri de A. Enăşescu şi I. S. Giorgiu, p. 62; Proroc fără noroc, p. 63; Moartea clopotelor, de Gien Broder, traducere de Nicolae Iorga, p. 63; Moş Iordăchel, de D. Iov., p. 64–67; Minge, versuri de A. Terziman, p. 68; Busuiocul, p. 69–70; Din cătănie, poezie de Petru Silvăşan, p. 70; Un oraş întreg mutat în altă parte, p. 72–73; Capitolul şi Monumentul Washington – Două lucruri ce fac fala Americanilor –, p. 74–75; Vulpea cu coada frumoasă – Poveste, pe zăpadă proaspătă –, p. 76–78; Cel mai mare clopot, al celui mai mare Zeu…, p. 79–80; Un templu japonez şi o minuntă mănăstire. – Calea Privighitorilor.–, p. 81–83 etc. Bibliografie: Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 38, p. 124. 3. CALENDARUL/ NAŢIONAL/ AL/ FOII INTERESANTE/ DELA ORĂŞTIE/ PE ANUL/ 1923./ Anul XI./, TIPĂRIT ÎN TIPOGRAFIA „LIBERTATEA”, ORĂŞTIE/ [1922]. Cota: SU 381/3. Dimensiuni: 13 × 19 cm Paginaţie: 81 pagini numerotate + 7 pagini nenumerotate, cu conţinut publicitar Ex-libris-uri: Exemplarul provine din biblioteca familiei lui Gavril Todica, deşi nu apar insemne ale acestei apartenenţe (se ştie acest lucru din registrul-inventar). Caracteristici grafice: Foaia de titlu s-a imprimat cu roşu şi negru, ca de altfel şi calendarul pro‑ priu-zis şi coperţile anterioară şi posterioară, din hârtie albă. Pe coperta anterioară apar chenare decorative în peniţă, iar în colţuri interesante reprezentări, o biserică, o troiţă, chipul lui Avram Iancu şi o ardeleancă cu fiul ei. Din cuprins: Pe verso-ul foii de titlu reclamă pentru cele mai bune foi populare; Cum a crescut, cum a scăzut şi cum iar s’a mărit ROMÂNIA, prin războiul cel mare, 7 pagini nenumerotate de la început; Pe pagina p. [1], portretele Regelui Ferdinand şi Reginei Maria, precum şi fotografia Catedralei Încoronării de la Alba Iulia; Vederi dela Încoronarea dela Alba Iulia, p. [2] – [6], p. [7]; Zugrăvitura Bisericii Încoronării, p. [7]; Marii-Meşteri ai Bisericii Încoronării, p. [8]; Calendarul propriu-zis (cu însemnări marginale, după cum urmează: pe p. 12, în luna Aprilie: „am dat la cooperativă 4 kgr. 33 degr. Jumere a 50–55 Lei kgramul, 1 şuncă 4 kgr ½ a 60 Lei”; pe p. 15, în luna iulie: „Dudaş Maria am dat 25 Lei în 18. VII. 1923”; pe p. 16: „arvuna Suzana în ziua de tăerea capului Sf. Ioan 40 Lei 20 Lei mai târiu…”; pe p. 17: „Suzana a spart 1 cratiţă de făcut răntaş, 1 farfurie cu toartă de porţelan, 1 sâtă mare de pâne, a fingie de porţelan a lui G., 1 glob de lampă, 1 cratiţă crepată de pământ, Din serviciul de cafea a zdrobit smalţul de pe o fingie de pleu”; pe p. 19: „Suzanei i-am dat 40 Lei…, 20 Lei Tată – so, 10 Lei soră-sa, 60 Lei talpa, 200 Lei la târgul din 6 Dec. (5 Dec.)”), p. 9–20; Date însemnate ale trecutelor vremi, p. 21–22; Poporală din războiu – Scrisă la Tisa –, de Marian Meşter, fost caporal în Reg. 16 Vănători, p. 26; Familia Domnitoare Română, p. 32; Ţări şi domnitori, p. 33–39; Din prinsoare la germani, de I. Gh. Popescu, p. 40–48; Lupi flămânzi, poezie de Sandu Teleajean, din lagărul Stralsund, Dänholm, 1917, p. 40–48; Spovedania, de pr. Gh. V. Şuşnea, p. 50–54 (pe p. 53 apărea, fără legătură cu textul amintit anterior o frumoasă fotografie, cu următoare explicaţie: „10 Maiu la Şiria. Ziua de „zece Maiu”, de care e legată pomenirea alor 3 mari fapte din istoria mai nouă a Românilor: Vestirea neatârnării depline a ţării (România veche) şi ridicarea ei la rangul de Regat, se serba numai în vechiul Regat, în toate oraşele ţării, dar mai ales cu paradă mare în Bucureşti, – iar noi Românii din Transilvania, Bănat şi Crişana nici Iulia./ Când l’au văzut streinii din oraş cu o mapă/ de piele (traistă pentru ţinut scrisori) subsuoară şi 3–4/ oameni pe lângă dânsul, au zâmbit şi au zis: – Uite, ăştia spun că vor ridica în 3 luni biserica Încoronării în Cetate!.../ Iar când peste 3 zile au văzut 150 lucrători,/ peste 5 zile 3000 lucrători, apoi tot mai mulţi până/ la 600, 800, 1600, la tot 2 paşi un om, cu săpoaie,/ crampe, arşee, lopeţi şi ciocane grele în mâni, spărgând// la ziduri, ridicând dărămăturile şi cărându-le, de se/ înălţau norii de praf peste case, – aceeaşi oameni de laltă-eri spuneau:/ – Haidaţi mă, de vedeţi, cum se lucrează în ce-/ tate. Că nici dărîmarea Troiei n’a putut fi aşa grozavă/ ca ce fac aceştia…/ Şi s-a lucrat cu 2 rânduri de lucrători, unii de/ zi, alţii de noapte, 800 ziua, 800 noaptea. Noaptea/ lampe uriaşe (reflectoare) vărsau lumină peste tot locul,/ de era uneori mai luminată noaptea ca ziua! Şi prin/ Octombrie 1921, biserica era gata, aşa cum o vedeţi/ în chipul din fruntea Calendarului. Şi Încoronarea s-ar/ fi putut ţinea, că schelele repede se luau jos şi/ puţin era de isprăvit la ea, – dar bărbaţii politici/ ai ţării nu s’au înţeles între sine, şi din pricina lor În/ coronarea s’a amânat pe anul 1922./…//…//. — 572 —

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA

s’o pomenim n’aveam voe. Azi 10 Mai e sărbat parcă cu mai mult suflet pe la noi, de oamenii mari, ba şi de copii mititei. Chipul de mai sus e o dovadă: Grădina de copii din Şiria a sărbat pe 10 Maiu, cu toată însufleţirea mititeilor. Fetiţele, în costume drăguţe naţionale, pregătite de d-na învăţătoare Elena Popa, s’au produs cu fel şi fel de cântece şi declamaţii slăvitoare a lui 10 Maiu. – Arătăm cu drag chipul lor – .”); Lângă vatră, poezie, de Aurelia Pop, p. 54; Din lumea credinţelor deşarte, p. 55–56; Ieşit din minţi de durere pentru neamul său!..,, p. 5718; Din vremi nu prea ’ndepărtate…, p. 58–61 (Merită să transcriem şi acest text şi să fie republicate imaginile însoţi‑ toare: „Aşa fiindu-i data se văzu poporul nostru din fosta/ Împărăţie austro-ungară, smuls de lângă vatra sa şi a-/ runcat în pâlcuri mari, când la un hotar când la altul,/ ca să apere Împărăţia…Cu ce apăsare pe inimă s’a/ dus poporul nostru la acest războiu, se ştie. Nu numai/ cărturarii, dar şi poporul de rând simţea ce rău îşi face/ sieşi, când merge să lupte împotriva Italienilor, a Fran-/ cezilor, a Englezilor, şi chiar a Ruşilor, cari prin războiul lor, şi unirea Românilor o urmăreau…/ De aceea poporul, poate mai mult ca oricând,/ simţea trebuinţa să se roage lui Dumnezeu, ca să-l treacă/ cât mai nevătămat prin pârjolul acestui foc duşman şi/ să-i ierte greşelile pe cari, fără voe, chiar împotriva/ scopurilor şi dorinţelor sale, le făcea…/ Chipul de mai jos ne arată un pâlc de Români/ într’o astfel de clipă de rugăciune în streini:/…/. E o slujbă dumnezeiască în Martie 1917 în Valea/ Grubach, din Italia de Nord, într’o pădure de brazi fru-// moşi, pe zăpada de 2–3 metri…Miile de fii credin-/ cioşi ai poporului nostru se rugau lui D-zeu, şi în gân-/ dul lor mulţi cereau tocmai aceea ce s-a împlinit: Mân-/ tuirea neamului românesc şi prăbuşirea tiranilor cari îi/ împingeau pe ei pe-acele locuri, ca să se bată cu fraţii/ şi binevoitorii lor…Şi preotul şi cantorul, acelaşi gând/ îl înălţau cătră D-zeu./ Pe câte locuri ne-a mai purtat vrăşmaşa noastră/ soartă şi la ce probe grele ne-a mai supus Dumnezeu/ în acest războiu!.../ După sf-ta/ slujbă pe care/ au ascultat’o/ în genunchi,/ pe zăpada de/ un metru, – / neştiind ce le/ poate aduce/ fiecare clipă/ viitoare, bu-/ nii creştini/ primesc dela/ preotul lor/ sf-ta cumine-/ care…Poate/ niciodată, cât/ au fost în sat/ acasă, nu au / primit’o mai/ cu credinţă şi/ rugând mai/ fierbinte pe/ D-zeu, ca prin/ acea cumine-/ cătură, să le dee lor scut şi mântuire de toate primej-/ diile cumplite, printre cari îi duc paşii lor zi de zi, cias/ de cias…Mulţi se rugau apoi de preot să le dee câte-o/ fărâmă de cuminecătură, – şi pe aceea o puneau cu mare/ evlavie în o cârpă curată, ori în cărticica de rugăciuni, pur-/ tând-o, plini de credinţă, în sân, legată de o chiotoare,/ ca lucru sfânt ce-i va păzi de rău…Precum i-a şi păzit/ pe mulţi. Nicăiri credinţa nu e aşa de dulce şi de mân-/ găitoare, ca acolo în locuri cu primejdie mare… – altă-/ dată pe aceeaşi flăcăi şi bărbaţi îi vedem ca în chipul/ următor:/…/ Voinicii flăcăi Români ai Regimentului Nr. 64/ din Orăştie, în zilele de paradă a Regimentului, deşi/ sub poruncă străină, dezbrăcau haina străină şi îmbră-/ cau mândrul lor costum românesc şi jucau jocul naţio-/ nal „Căluşerul şi Bătuta” cu zdrângăneii la opinci şi/ cu tricolorul în brâu şi peste piept. La 17 August 1917/ de ziua Împăratului aşa s’au îmbrăcat şi au jucat în/ Trient (Tirol), pe piaţa „Dante”, în faţa statuei poetului/ italian, care par’că se înfiora de plăcere văzând pe fiii/ voinici ai poporului frate, jucând în faţa lui./ După producţie, voinicii s’au fotografiat, având în/ mijloc pe „vătavul” lor, dl. Login Bucur, azi profesor/ în Năsăud şi pe părintele Andreiu Moldovan, preotul/ lor militar, în acea vreme, cari aceştia puneau şi pregă-/ teau lucrurile ca să iasă la iveală faţa naţională a trupei./ Îndeosebi însă doreau să se vadă, că nici acolo/ nu şi-au uitat neamul şi portul şi obiceiurile lor./ Pe unde ne-ai mai purtat; Doamne, în acest războiu!// Preotul şi cantorul său: Preotul militar ce se/ vede în chipurile de mai nainte, în sfinte odăjdii şi slu-/ jind în mijlocul/ soldaţilor ro-/ mâni ai re-/ gimentului hu-/ nedorean de la/ Orăştie, e pă-/ rintele Andrei/ Moldovan,/ azi în Hendorf/ (pe Târnava-/ Mare), iar can-/ torul său era/ dl. Textul, dedicat lui Avram Iancu, însoţit de o fotografie din ultimii ani de viaţă ai eroului, cântând la fluier, merită desigur a fi transcris: „Cine nu i-a auzit de/ nume? Întemeiat pe cuvântul „Împăratului” că/ va da deplină libertate po-/ porului românesc, Avram/ Iancu a ridicat vitezele/ cete de Moţi împotriva/ Ungurilor, cari de pe a-/ tunci arătau că vor sugru-/ marea celorlalte popoare/ din Ungaria. Dar revo-/ luţia s’a potolit şi făgă-/ duinţa Împăratului – nu/ s’a împlinit. Pe Iancu l’a/ durut aşa de cumplit a-/ ceastă nerecunoştinţă a/ Împăratului, că n’a mai/ avut zile bune, şi în cu-/ rând arătă semnele întu-/ necării la minte, în urma/ zguduirilor sufleteşti. Cu/ timpul s’a întunecat de/ tot, şi el îşi târa zilele ca o umbră ce numai cu trupul/ mai era pe pământ, plângându-şi zdrobirea sufletească/ dintr’un fluer de lemn de care era nedespărţit./ Împăratul Francisc Iosif venind, după revoluţie, în/ Ardeal şi făcând o călătorie şi prin Munţii apuseni, a/ dorit să-l întâlnească pe Iancu, a trimis stafeţi la el, ca/ să-i dee întâlnire. Dar Iancu i-a trimis vorbă; Un nebun/ cu un mincinos n’au ce căuta împreună…Împăratul i’a trimis o medalie şi Iancu a respins’o!/ Chipul de aici e dat după o fotografie adevărată/ a lui Iancu ca nebun, păstrată între hârtiile advocatului/ Dr. Tincu, care l’a cunoscut pe Iancu spre sfârşitul/ vieţii lui jalnice./”

— 573 —

GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN

Login Bu-/ cur, institutor/ din Sebeşul/ săsesc, azi pro-/ fesor la Liceul/ din Năsăud/”.); Psalm, p. 61; Jerfele noastre scumpe, p. 62; Un Român trecut prin trei stăpâniri în această ţară (Advocatul Avram Tincu), p. 64–65; Voinicul pădurilor – Povestire –, de D. N. Ciotori, p. 66–78; Cum s’a descoperit hârtia sugativă, p. 79–80; Benzina – sufletul mişcării viitoare, p. 80–81 etc. Bibliografie: Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 39, p. 124. 4. CALENDARUL/ NAŢIONAL/ AL/ FOII INTERESANTE/ DELA ORĂŞTIE/ PE ANUL/ 1926./ Anul XIV./, TIPĂRIT ÎN TIPOGRAFIA „LIBERTATEA”, ORĂŞTIE/ [1925]. Cota: SU 381/4. Dimensiuni: 12 × 19, 2 cm Paginaţie: 77 pagini numerotate + 3 pagini nenumerotate, cu conţinut publicitar Ex-libris-uri: Exemplarul provine din biblioteca familiei lui Gavril Todica, deşi nu apar insemne ale acestei apartenenţe. Caracteristici grafice: Foaia de titlu s-a imprimat cu roşu şi negru, ca de altfel şi calendarul propriuzis şi coperţile anterioară şi posterioară, din hârtie albastră. Pe coperta anterioară apar chenare decorative în peniţă, iar în colţuri interesante reprezentări, o biserică, o troiţă, chipul lui Avram Iancu şi o ardeleancă cu fiul ei.. Din cuprins: Pe verso-ul foii de titlu, reclame pentru foile poporale Libertatea, Foaia interesantă, Plugarul luminat19. Secvenţele mai importante sunt: pe paginile 2–3: Date însemnate ale trecutelor vremi; pe paginile 5–16, Calendarul propriu-zis; Familia Domnitoare a României, p. 17. Ţări şi Domnitori în Europa, p. 21–24. Partea literară cuprindea: Întâmplările cele mai însemnate ale anului 1925; p. 25–38 (se insistă pe 1. Organizarea Ligii apărării Naţionale Creştine; II. Marele proces naţional-politic dela Turnu-Severin din mai 1925; III. Nunta lui Corneliu Codreanu în oraşul Focşani; IV. Botezul dela Focşani a 113 copii născuţi după nunta lui Corneliu Zelea Codreanu20); Un mare binefăcător al „Căminului” – Inginerul Grigore Bejan – p. 39; Cu textul: CĂRŢI POPORALE/ foarte plăcute şi folositoare, se găsesc la/ TIPOGRAFIA FOII „LIBERTATEA”/ din Orăştie, cu preţuri ieftine, – şi anume:/ I. PAGINI ALESE/ din bunii noştri scriitori din bătrâni:/ Nr. 1: „Ghemul vieţei”, „Ţară fără batrâni”, „Vaca/ Babei Floarea” şi „Fiţi uniţi” – legende şi pilduri de o mare fumuseţă şi adâncă înţelepciune, scrise de Ro-/ mânul cu inimă mare de pe vremuri V. A. Ureche./ E o cărticică de 40 pagini (feţe). Se vinde cu 1 Leu./ Nr. 2: „Mărul discordiei (al neînţelegerii), „Labirintul” şi câteva znoave, – scrise de povestaşul P./ Ispirescu. Cărticica are 32 pag., se vinde cu 80 de bani./ Nr. 3: „Kir Ianulea”, povestire glumeaţă din/ viaţa unui grec pripăşit în Ţara Românească, scrisă/ cu cunoscutul său har de veselie, de I. L. Caragiale./ Cărticica de 64 de pagini se vinde cu 1 Leu 50 de bani./ II. „EROII NOŞTRI”/ Pagini alese din trecutul neamului (istorie)/ Nr. 1 Luptele între Romani şi Daci, Traian şi/ Decebal. – cu chipuri din războaiele lor, cu versu-/ rile care-i cântă, cu tot ce s’a scris frumos despre ei!/ Are 15 chipuri şi 4 poezii despre acele lupte./ Nr. 2. Dacia sub Traian în cei dintâi 150/ ani, sau: „Dacia Fericită”. Cu 27 chipuri 3 poezii./ Nr. 3. Întemeerea Moldovei şi Munteniei şi cele/ dintâi războaie ale Românilor cu Ungurii./ Fiecare cărticică 2 Lei, trimisă franco (poşta plă-/ tită). Cine le ia pe toate 3, le capătă franco recoman-/ dat (sigure că nu se pierd pe poştă)./ A se cere cu celelalte la un loc, dela:/ Administr. „Libertatea” Orăştie//. Pe coperta posterioară se făcea reclamă celor mai bune foi poporale, sub forma: Vrei să cunoşti/ cele mai bune/ foi pentru popor,/ scrise într’o limbă ţărănească aşa uşoară,/ încât le pricepe şi cel din urmă sătean”/ Cere numere de probă din:/ „LIBERTATEA”/ veche gazetă poporală-naţională, anul al 20-lea./ Ea are un adaos literar pentru petrecere şi în-/ văţătură, cu poezii, nuvele, poveşti, glume, fe-/ lurimi şi cu chipuri alese:/ „FOAIA INTERESANTĂ”/ sau „LADA CU COMORILE”,/ care chiar acum publică foarte interesanta descriere/ de călătorie a păr. I. Moţa, peste Rusia, Japonia/ la America, cu chipuri de peste tot locul pe unde/ a umblat. – Al doilea adaos al „Libertăţii” e:/ „PLUGARUL LUMINAT”/ foaie economică, cu poveţe de tot felul,/ scrise de oameni învăţaţi în ale plugăriei./ „LIBERTATEA” iese o dată pe săptămână,/ având totdeauna un adaos, pe cel de petrecere/ ori pe cel economic, uneori pe amândouă deodată./ Şi aşa că abonaţii capătă totdeauna două, de/ multe-ori trei foi de-odată./ Ca să vedeţi foile şi preţul de abonament, ce-/ reţi numere de probă la:/ Admin. „LIBERTATEA”/ în Orăştie (jud. Hunedoara)/. 20 Se popularizau atitudini antisemite în cadrul întregii rubrici, oglindind orientarea de dreapta, chiar de extrema dreaptă, a redactorului, de genul: „Dăm aşa de multă însămnătate acestui fapt, pentru o credinţă adâncă a noastră: Dacă privim nu departe în/ trecutul neamului nostru şi a[l] Ţării Româneşti aflăm/ că nainte cu numai vre-o 50 de ani, pe la 1870, abia/ se aflau în România de pe atunci (Moldova şi Munte-/ nia) 60.000 de Jidani. Locuitorii ţării erau pe atunci/ cam 5 milioane, aşadar se venea 1 Jidan la vre-o 90/ de Români. Azi, după 50 de ani, avem în ţară 1 Jidan/ la 7 Români! Iar dacă acestui spor, venit din revăr-/ sarea valurilor lor prin toate graniţele spre şi peste/ ţara noastră, va mai urma aşa numai 20 de ani, – / vom avea la 3 Români 1 Jidan, iar în alţi 20 de ani,/ aproape atâţia Jidani, câţi Români în Româ/ nia! Adauge la numărul lor, pe celelalte neamuri streine,/ – şi 19

— 574 —

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA

Vederi dela procesul dela Turnu-Severin, p. 40–41; Roua, p. 42–43; Rugă de Zaharia Stancu, p. 43, p. 39; Se vor putea face cercetări pe fundul mărilor, ca pe uscat, p. 44–53; Cuib visat, p. 54; In hoc signo vinces „Întru acest semn vei învinge”, p. 55–60; Patru garibaldieni ce mai trăiesc, p. 57–58; Din războiul Francezilor cu Druzzii, p. 59; Războiul din Maroco, p. 61–62; Căpitanul Klu-Klux-Klan-ilor, p. 63; Gărgăriţa, poezie de D. Ciurezu, p. 64–65; Războiul francezilor cu Riffanii, p. 65; La Mănăstire la Grăjdeni, de Tudor Pamfile, p. 66–70 etc. Bibliografie: Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 40, p. 125. V. Calendarul poporului român, Budapesta, 191821 1. CALENDARUL/ Poporului Român/ PE ANUL COMUN/ 1918: ANUL XVI/ TIPOGRAFIA POPORUL ROMÂN/ BUDAPEST, VII., ILKA-UZCA 36/ Cota: 383/1 şi 383/ 222 Dimensiuni: 13, 9 × 20 cm Paginaţie: Lipsesc paginile 2–32, există p. 33–16023 Ex-libris-uri: Nu are ex-libris-uri, dar provine tot din biblioteca personală a lui Gavril Todica. Caracteristici grafice: Coperţile din hârtie verde şi au ilustraţie grafică (desene în peniţă, semnate de Kardos Briuca?). Întreg volumul are o ilustraţie grafică realizată din desene în peniţă (portrete, peisaje, scene de gen, de luptă etc.) şi arareori ilustraţie fotografică. Seria desenelor conţine următoarele reprezen‑ tări: Dr. Alexandru Wekerle, prim-ministrul ungar (p. 33); Generalul Szurmay, singurul membru al guvernului Tisza, care a trecut ca ministru în guvernul Eszterházy-Wekerle (p. 34); Ţarul Nicolae II detronat, păzit de soldaţi, (p. 37); Fiul ţarului, marele duce Aleksivits, despre care se credea la izbucnirea războiului rusesc că va lua locul ţarului detronat, sub regenţa fratelui ţarului, marele duce Mihail (p. 38); Ţarina Alexandra Feodorowna (p. 39); Miliukov, şeful partidului cadeţilor (p. 40); Rodziannko, preşedintele Dumei (p. 40); Buchanan, ambasadorul Angliei la Petersburg (p. 1); Prizonieri ruşi aduşi în Varşovia (p. 45); Riga. O vedere din oraşul Riga (p. 46); Soldaţi germani, cari se odihnesc în oraşul rusesc Riga, în faţa bisericei Petru (p. 47); În faţa unei vile în tranşee (p. 52); Regele Constantin al Greciei (p. 59); Atena, capitala Greciei, unde au avut loc lupte între trupe franceze şi trupe greceşti (p. 64); Regina Eleonora a Bulgarei, care a murit în Septembrie 1917 (p. 65); Trupe marine americane de infanterie (p. 66); Într’un sat sârb, copiii aleargă pe drum cu strigătul de bucurie „Vine muzica!” (p. 74); Un transport de răniţi turci (p. 76); O coloană turcească cu cămile de povară (p. 77); Când mareşalul Mackensen a trecut Dunărea de pe malul bulgăresc pe cel românesc, în direcţia Turnu-Măgurele (p. 79); O vedere din gara Buzeu, unde soldaţii germani cară butoaie cu benzină românească (p. 81); Harta Dobrogei, unde bulgarii mai ales sub conducerea lui Mackensen au înaintat viguros contra armatelor române (p. 82); O vedere din munţii Făgăraşului de unde au fost izgonite trupele române (p. 83); Un transport de prizonieri români (p. 84); Niculae Filipescu (p. 85); Artilerie germană trecând peste un rîu din România (p. 86); Generalul Crăiniceanu (p. 87); Artileria grea germană deschizând focul pe frontul de la Siret (p. 88); O vedere din portul român Constanţa, care e azi în mâna bulgarilor (p. 89); O vedere din portul Galaţi care a rămas încă în mâinile românilor, dar bombardat mereu de artileria germano-bulgară (p. 90); Palatul regal din Bucureşti, care din ordinul mareşalului Mackensen a fost zăvorât (p. 91); O vedere din Braşov, pe unde au fost trupele iaca vom ajunge, în o vreme aşa de scurtă, încât// se poate socoti înainte, când nu vom mai fi poporul stă-/ pân al ţării, ci un popor învins, strâns la părete de/ popoarele streine cărora le-am dat voe a veni şi a se/ aşeza în ţara noastră şi le-am dat putinţă (noi li-o/ dăm) a se face stăpâni pe toate bunurile ţării, prin/ cari ne vor robi pe noi pe veci!/ Ţara noastră şi neamul nostru, sunt conduse de/ bărbaţi politici grupaţi în „Partide politice”. Toate a-/ ceste partide au în sînul lor mari patrioţi şi buni Ro-/ mâni. Ar fi foarte greşit acela, care ar zice, că ele nu/ fac tot ce pot, pentru neam. Dar tot aşa de adevărat/ e că toate partidele politice au prea mare frică de Ji-/ dani, pentru-că aceia sunt tari în negoţ, în fabrici şi/ în bani, şi vezi Doamne, dacă-i „superi”, ai să „suferi”,/ Apoi dacă ni-i aşa frică de „suferinţă”, iacă o să mer-/ gem cu paşi siguri spre umilinţă, spre robie, şi din/ robie, spre peire! etc. 21 Vezi Calendare şi Almanahuri româneşti…, p. 495–502. Calendarul a apărut la Budapesta în anii 1903–1918. 22 În studiul ei din 2000, Doina Dreghiciu se referă la 2 exemplare, cu cote diferite ale Calendarului poporului de la Budapesta (383/1 şi 383/2), dar de fapt este vorba de un singur exemplar, fragmentar, fragmentele înregistrate la cote diferite, făcând parte, în mod evident, dintr-unul singur, cel pentru anul 1918 (vezi Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 25 şi nr. 26, p. 123). 23 Totalul de pagini al volumului este de 160 pagini (vezi Calendare şi Almanahuri româneşti…, p. 495). — 575 —

GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN

române. Românii au schimbat numele acestui oraş în Sfânta Maria, fiind că l’au ocupat în ziua de sărbătoarea Sf. Maria şi în cinstea reginei Maria a României au vrut ca Braşovul să poarte acest nume (p. 92); O vedere din oraşul Orşova, pe unde au trecut românii (p. 93); Într’un sat ocupat din România (p. 94); Un submarin german atacând un vas comercial englez (p. 101); Ce înfăţişare are un submarin american (p. 102); Vapoare de război americane (p. 103); Marele vapor italian „Regina Margherita” scufundat (p. 104); Un vapor englez în momentul când e nimerit şi scufundat de un submarin german (p. 105); Vestitul aviator austriac, căpitanul Banfield (p. 110); Trupe austro-ungare deschizând focul mitralierelor pe frontul italian (p. 112) etc. Din cuprins: Noul guvern maghiar, p. 33–35; O ciudată profeţie a războiului mondial, p. 35–36; Revoluţia din Rusia, p. 37–41; Cum dispar 100 vagoane cizme ruseşti, p. 41; Un comandant de armată contra fumatului, p. 49; Şedinţele secrete şi ziaristul…secret, p. 50–51; O urcare de preţ cu 2100 procente („…aţa s’a scumpit cu 2100 procente…la începutul lui Iulie 1915 un pachet mare de aţă neagră a costat numai 86 fileri, azi un asemenea pachet costă 18 coroane, 17 fileri…”), p. 51; Viaţă pe front, p. 51; Noul imn naţional rusesc. – O icoană din Rusia revoluţionară. –, p. 53; Intervenţia Papei pentru curmarea războiului, p. 54; Restabilirea regimului parlamentar în Austria, p. 55–57; O inundaţie de cărţi în Rusia, o. 57–58; De ce se scarpină Parisul!, p. 58; Din tragedia poporului grec, p. 59–64; Doliul Bulgariei, p. 65; Nu ştiu încotro se duc…, p. 65; O ţară bine cuvântată: Olanda, p. 67–72; Comandanţii armatelor puterilor centrale, p. 72–73; Cum e azi în Franţa: Libertate, Egalitate, Fraternitate, p. 75; De ce a fost învinsă România, p. 78–95; Compatriot, p. 95; Moş-Crăciun, de Iustin Ilieşiu, Blaj, p. 96; După furtună, versuri de Artur Stavri, p. 97; Rătăcind…, de Iustin Ilieşiu, p. 98; Din isprăvile submarinelor, p. 99–105; Ce trebue să ştie economii noştri, p. 106–107; Cele 12 bătălii dela Isonzo. – Tragica soartă a Italiei: şi trădătoare şi bătută. –, p. 108–113; În jurul conferinţei de pace de la Stockholm, p. 113; Erou român mort pentru patrie (Subofiţerul Teofil Hodrea), p. 114–115; Ucraina, un nou stat, p. 116– 117; Primul pas pentru democratizarea Germaniei, p. 118–119 etc. Bibliografie: Calendare şi Almanahuri…, p. 501; Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 25 şi nr. 26, p. 123. VI. Calendarul tovărăşiilor săteşti, Vălenii de Munte, 191024 1. CALENDARUL/ TOVĂRĂŞIILOR/ SĂTEŞTI/ PE ANUL/ 1910/ „Prin unire la dezrobire”/ VĂLENII-DE-MUNTE/ TIPOGRAFIA SOC. „NEAMUL ROMÂNESC”/ 1910/ Cota: SU 388 Dimensiuni: 12 × 19, 3 cm Paginaţie: 112 pagini Ex-libris-uri: Pe foaia de titlu apare un ex-libris manuscris, cu grafie deosebit de îngrijită, redactat cu cerneală neagră: 14 Mai 1910/ G. Todica/. Caracteristici grafice: Coperta anterioară are textul imprimat cu roşu, iar ilustraţia cu verde pal, iar pe coperta posterioară, în interior şi în exterior textele au fost imprimate cu roşu. Din cuprins: Carmen laboris, de Octavian Goga, p. 3–4; Înainte!, un bilanţ al mişcării cooperatiste, semnat de I. R., p. 5–8; O vorbă de învăţătură, de Nicolae Iorga, p. 21; Cooperaţia la oraşe, de A. C. Cuza, p. 22.28; Căi greşite, de Artur Gorovei, p. 29–30; Dela Congresele noastre (?), de Popa Preda, p. 31–34; Snoavă cooperativă, de Şt. St. Tuţescu, p. 34; Mişcarea cooperativă în Bucovina, de George Tofan, p. 35–43; Cântece olteneşti, publicate de Şt. St. Tuţescu, p. 43; Temelia morală a cooperaţiei, de N. O. Popovici – Lupa, p. 44–47; Împotriva beţiei, p. 47–48; Colindă, de Octavian Goga, p. 49; Obştiile săteşti de arendare, de C. Filipescu, p. 50–57; Înfiinţarea „Casei de păstrare” din Sălişte şi Ion Maxim – Fragment dintr’o conferinţă –, de Dr. Ioan Lupaş, p. 58–65; Jubileul de 25 de ani al „Casei de păstrare” (Reuniune) din Sălişte, din Tribuna, No. 110, din 24 mai 1909, p. 65–67; Banca poporală „Teleajenul”, p. 67–68; Din piedicele cooperativelor, de Dr. N. Lupu, p. 69–72; Casele de cetire şi băncile populare, de N., Stoleriu, p. 72–74; Tovărăşiile săteşti din comuna Creţeşti-Sinteşti, de I. Răducanu, p. 74–77; Asupra Cooperativelor de lapte, de Gh. Manoliu, p. 77–81; Poveste, Vezi Calendare şi Almanahuri…, p. 572. Publicaţia a apărut la Bucureşti, în anii 1908, 1909 şi 1913 şi Vălenii de Munte, în 1910, sub egida Federalei Cooperativelor Săteşti.

— 576 —

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA

publicată de Şt. St. Tuţescu, p. 82; Sfaturi practice, de D. G. V. (Dela Târnava), p. 83–84; Grădinăriile cooperative, de I. Popescu – Zătreni, p. 85–86; Micu Voinicu – Poveste –, de D. Mihalache, p. 87–102; Comitetul Central al Cooperaţiei Româneşti, p. 101–102; Tovărăşiile din Ungaria, de R. E., p. 103–105 etc. Bibliografie: Calendare şi Almanahuri…, p. 572.; Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 95, p. 30. VII. Calendarul săteanului, Sibiu, 191725 1. CALENDARUL/ „SĂTEANULUI”/ pe anul comun/ 1918/ Anul XXVII./ SIBIIU./ TIPARUL ŞI EDITURA LUI W. KRAFFT/ Cota: SU 3184, cota nouă 386. Dimensiuni: 12, 8 × 20 cm Paginaţie: 80 pagini numerotate Ex-libris-uri: Nu are ex-libris-uri, dar provine din colecţia familială Todica, din Geoagiul de Jos. Caracteristici grafice: Coperta din hârtie roşie – ciclam. Pe coperta anterioară apare un desen, imprimat alb-negru, care însă a fost realizat în acuarele, înfăţişând un ţăran arând cu plugul tras de doi boi, pe câmp, în zori, nesemnat. Pe foaia de titlu anul 1918 a fost imprimat cu roşu, ca de altfel şi sărbătorile din Calendarul propriu-zis. Două desen apar pe paginile 79 şi 80, ultimul semnat Otto Pacemann (?).95 Din cuprins: Partea literară şi cea referitoare la evenimentele istoriei aflate în curs de desfăşurare este restrânsă. Pe pagina 51 se publica o fotografie, cu explicaţia: Regele Carol IV depune jurământul de încoronare în Budapesta la 30 Decembrie 1916, în legătură cu care, pe pagina următoare, 52, unde se publica o nouă fotografie, se făcea următorul comentariu: Majestatea Sa regele nostru Carol IV/ curând după suirea sa pe tron s’a încoronat la 30 Decembrie/ 1916 ca rege al Ungariei şi a depus jurământul de încoronare./ Majestatea Sa se interesează de toate chestiunile publice şi/ cercetează foarte des fronturile, stând de vorbă cu coman-/ danţii, cu ofiţerii şi chiar cu soldaţii de grade mai inferioare,/ cari s’au distins prin fapte deosebite vitejeşti. În chipul nostru/ al doilea îl vedem stând de vorbă cu mareşalul Kövess, fost/ pe vremuri comandantul corpului de armate din Sibiu…/…/. Pe pagina 58 se publica portretul noului Episcop al Gherlei, Dr. Iuliu Hoszu, cu comenta‑ riul: După moartea episcopului Dr. Vasile Hoszu, într’un/ târziu, la 30 Maiu 1917, a fost numit episcop gr. cat. la Gherla/ Dr. Iulia Hoszu, preot militar în Viena, S’a născut la/ 25 Ianuarie 1885, deci relativ e om tânăr. E nepot al răpo-/ satului episcop Dr. Vasile Hoszu şi se leagă mari speranţe/ de persoana tânărului episcop”. Alte componente: Isonzo, cu portretul „Generalcolonelului Svetozar Boroevic de Bojna, comandantul trupelor de la Isonzo” şi Privire în valea Isonzo, p. 54–55; Al patrulea Crai dela Răsărit. Legendă, de Candid C. Muşlea, p. 56–57; Jertfele războiului, p. 57; Trandafir bătut de vânt, poezie „făcută de sergent Toma Iuon, din Lăpuşul – rom.”, p. 58; Copiii războiului, de Alex. Ţinţariu, p. 59–61; Şi asta e profesiune, p. 61; Mackensen şi soldatul, p. 62; Cheltuielile războiului, p. 62; Cruciuliţa fermecată. Poveste, de I. Bota (localizată şi datată: Cetea, 1917), p. 63–66; Zece întrebări, p. 67; Din războiu (cu ilustraţii foto: Doi amici: Hindenburg şi Ludendorf/ supremul comandat şi şeful statului major german şi Lupte la Cârlibaba, tablou de Meyer), p. 68–69; Curiozităţi (cu două portrete: Alexandru Kerenski, ministru prezident şi comandant/ suprem al armatei ruseşti, căpetenia revoluţiei/ şi Wodrow Wilson, prezidentul Statelor-/ Unite din America de nord/), p. 70–71; Nătărăul, de I. Bota, p. 72–73; Santinelă conştienţioasă!, p. 73; Poveţe economice, p. 74–76; Timpul pescuitului, p. 77; Opreliştea vânatului, p. 78; În voiagiu de nuntă, glumă ilustrată, p. 79; Sgârcenie la culme/: Croitorul (luând măsură): Pentru ce reţineţi respi-/ raţia, domnule? V’ aţi roşit groaznic la faţă! Muşteriul sgârcit: Ca să nu-mi trebue atâta stofă!/, p. 80 etc. Bibliografie: Elena Dunăreanu, op. cit., p. 121–147, în special p. 131; Calendare şi Almanahuri…, p. 557–561, în special p. 560; Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 63. p. 127.

A apărut la Sibiu în anii 1894–1948, după Calendare şi Almanahuri…, p. 557, dar în 1948, era al LVII an de apariţie, ceea ce de fapt corespunde anului prim de editare 1892, Elena Dunăreanu relevând faptul că nu a avut la dispoziţie astfel de Calendare, pentru anii 1892 şi 1893, dar ştiind cu siguranţă că acestea apăruseră!

— 577 —

GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN

VIII. Călindariul nostru, Comloşul Mare, 1918 1. CĂLINDARIUL NOSTRU/ PE ANUL/ 1918./ ÎNTOCMIT DE:/ IOAN GEORGESCU/ şi/ TRAIAN A. PINTERU/ Editura „Calea Vieţii”, Nagykomlós [Sânnicolaul Mare] (com. Torontal) [Arad] [1917]/, pe verso-ul foii de titlu se specifica: Tiparul tipografiei „CONCORDIA” Arad./ Cota: 387/ 1 Dimensiuni: 13, 6 × 19, 9 cm Paginaţie: 128 pagini numerotate Ex-libris-uri: Pe foaia de titlu apare o foarte frumoasă dedicaţie a autorilor Calendarului, către Gavril Todica, scrisă cu cerneală maro: Domnului G. Todica/ cu drag/ I. Georgescu m. p. / şi/ Tr. A. Pinteru m. p. /, ceea ce relevă faptul că i-a aparţinut învăţatului stabilit la Geoagiul de Jos, din colecţia căruia exemplarul a şi ajuns la muzeul albaiulian Caracteristici grafice: Pe coperta anterioară apare un desen (Arătarea lui Iisus Hristos), oarecum stângaci realizată din punct de vedere artistic, imprimat ca litografie, cu o poartă, în interiorul căreia a fost inclus şi titlu CĂLINDARIUL/ NOSTRU./ CALEA VIEŢII./ Sărbătorile și lunile au fost imprimate cu roşu, în Calendarul propriu-zis. Din cuprins: Între paginile 48 şi 49, pe o foaie nenumerotată, apar portretele lui I. Francisc Iosif şi Carol IV, noul împărat şi rege. Alte referinţe, din Partea literară, sunt: Pace (Imn armonizat de prof. Fr. Hubici), de Traian-Amos Pinteru, p. 63–64; între p. 64 şi 65, pe o foaie nenumerotată, apar portretele lui Iuliu Hoszu, noul episcop al Gherlei şi Lazăr Baldi (in memoriam); Răvaşul răsboiului./ (Al treilea an de războiu din August 1916/ până în August 1917), p. 65–69; Poezii poporale de răsboiu./ Culese de d-şoara Eleonora Ciumpe/ din Răbăgani (Bihor)/, p. 70–71; Cum de m’am apucat de învăţătură./ Povesteşte Dr. Ioan Urban Jarnik./, p. 71–78; Dimineaţă…, de Ovidiu Hulea, p. 78; La geam, poem de Livia Rebreanu, p. 79–80; între p. 80 şi p. 81, pe o foaie nenumerotată, portretele lui Tit Maiorescu şi Dr. Ioan Raţiu (ambele in memoriam); Lazar Baldi./ – Intemeietorul şcoalei ro. de fetiţe din Cluj. – /, de Dr. Elie Dăianu, p. 81–86; Găina şi puiul, de Ioaniş Kövári, p. 87–88; Despre ascultarea sfintei liturgii./, de Ioan Georgescu, p. 89–94; Moş Crăciun/, de A. Lupeanu (Melin), p. 96–98 (pe p foaie nenumerotată, între p. 96 şi p. 97, o fotografie a lui Horaţiu Deac, în costum de popular, cu opinci – in memoriam); pe p. 98 o reclamă: Cărţi/ de învăţătură creştinească:/ Despre Apostolii mincinoşi…10 fil./ Despre Sfânta Scriptură…10 fil./ Păcatul şi pedeapsa lui…16 fil./ Degetul lui Dumnezeu…16 fil./ Povestea dela moară…16 fil./ Visul căprariului Nicolae…16 fil./ Poveşti cu tâlc…40 fil./ Sfânta Elena…20 fil/ Truda noastră…40 fil./ Învăţături despre sfânta Liturghie…20 fil./ La Sângeorz…16 fil./ Vorbe drepte, cartea II….20 fil./ Se pot comanda dela „CALEA/ VIEŢII” şi dela toate librăriile./; Valoarea portului românesc în timp/ de bătaie./, De Petru Deju, profesor la preparandia din Oradea-mare./, p. 99–100; Locuinţa sănătoasă, de Dr. Cornel Nyess, p. 100–102; Plantele de leac./ – Reproducere din „Biblioteca Sămănătorul” Nr. 11 preţul 40 de/ fileri. Editura: Librăria diecezană Arad. –, de Victor Stanciu, p. 102–105; Poezii/ De: Isaia Marele, p. 105–106; Nevasta cea credincioasă./ – Poveste pentru vremea de acum şi pentru toate/ vremurile./ (Din cule‑ gerea de „Poveşti româneşti” a autorului), de Ioan Georgescu, p. 106–110; Scrumbia./ – Sau ce minuni poate săvârşi puterea de asimilare. – /, de Traian – Amos Pinteru (cu nota: Povestea de faţă, bineînţeles într’o formă cu totul traves-/ tită face parte din ciclul de satire şi fabule moderne: Mici istorioare/ pentru cei mari./ În felul ei de acum mi-a povestit’o Flaviu Domşa./), p. 111–113; Poveţe, în versuri, p. 113–115; Vers funebral/ – rostit la îngropăciunea preotului ALESANDRU PAPP. – /, de Vasile Kuuk, învăţător, p. 115–116; Morţii noştri (Dr. Ioan Raţiu; Dr. Teodor David; Dr. Iuliu Pordea; Aurel C. Popovici; Ermil Borcea; Titu Maiorescu, de Traian – Amos Pinteru; Iacob Mureşianu; Bazil Radu; Vasile Kerezsi; Ioan Faur; Locotenentul Ilie Bugariu; Tit Bud) p. 116–123; Unii şi alţii, versuri de Ioan Georgescu, p. 119; Anecdote, spicuite de Traian – Amos Pinteru, p. 124–126; Un cuvânt de bun remas, de Ioan Georgescu şi Traian – Amos Pinteru, p. 127–128. Bibliografie: Calendare şi Almanahuri…, p. 410 – se consideră că a apărut numai pentru anul 1918, dar în colecţia muzeului albaiulian există şi un exemplar corespunzător anului al II-lea de apariţie, din 1919; Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 29, p. 124. — 578 —

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA

2. CĂLINDARIUL NOSTRU/ PE ANUL/ 1919./ (ANUL II) ÎNTOCMIT DE:/ IOAN GEORGESCU/ ŞI/ TRAIAN A. PINTERU/ Editura redacţiei „Calea Vieţii”/, Comloşul-mare (Nagykomlós) [Arad] [1918]/, pe verso-ul foii de titlu se specifica: Tiparul tipografiei „Arad és Videke” Arad./ Cota: 387/ 2 Dimensiuni: 13, 5 × 19, 7 cm Paginaţie: 128 pagini numerotate Ex-libris-uri: Nu apare nici o însemnare de proprietate pe volum, dar el face parte dintr-o donaţie a familiei Todica, de unde se deduce că i-a aprţinut lui Gabril Todica. Caracteristici grafice: Pe coperta anterioară apare o fotografie cu militari citind presa, într-o bibliotecă. Din cuprins: Pe pagina 29 apar 2 fotografii, cu explicaţiile: Catedrala din Blaj şi Victor Mihaly/ Arhiepiscop şi Mitropolit de Alba-Iulia/ şi Făgăraş./ A repausat în 21 Ianurie 1918/. Cuprinsul mai conţine: Calendar economic, p. 22.45; Câteva cuvinte, de abatele Metodiu Zavoral, p. 45–16; Binecuvântarea căsniciei – Psalmul 126 –, traducere în versuri de E. Dăianu, p. 46–47; La noi – acasă, de Dr. Ioan Urban Jarnik, p. 47–51; Poezii poporale de răsboiu, culese de d-şoara Eleonora Ciumpe, p. 52; Vorbe bune, de Dr. Elie Dăianu, p. 54–58; Zestrea, versuri de Isailă Marele, p. 58; Mama/ – Poveste pentru copii – /, de A, Melin, p. 58–63 (cu o notă la început: Subiectul acestei poveşti e din popor; l-am auzit dela/ o elevă a mea: Olivia Negrea, clasa IV civilă, din Sântămărie./ – A. Melin); Cântecul leagănului, versuri de Silvia Haţiegan, p. 63; Când din colţul de fereastră, de Ioan Berghia, p. 64; Între ostaşii români din Belgrad, de Petru Dejeu, p. 64–68, Dus şi nu mai vine!..., de Ioan Borza, versuri scrise la Viena în 1 august 1918, p. 68–69; Să nu mărturiseşti strâmb contra apoapelui tău, de Dr. Al. Nicolescu, p. 69–85 (pe p. 71 apare o fotografie cu explicaţia: †Gavriil Pop. Unul dintre cei mai învăţaţi canonici/ ai Blajului a murit în 16 Maiu 1919); Fata din Ardeal./, de Pavel Blidariu, p. 86–87; Săpunul vegetal/ sau cum să cultivăm săpun în grădină/, de Prof. Al. Borza, p. 87–89; Departe…, versuri de Ioan Berghia, p. 89; Pomelnicul morţilor (în război: 1. Aurel Gaina; 2. Ioan Radu; 3. Aurel Florian; 4. Francisc Şarşe, 5. Aurel P. Păcurar, 6. Benedict Ciotloş, 7. Dr. Iosif Butean, 8. Virgil Laslo, 9. Simion Lateş, 10. Dr. Ioan Mărginean, 11. Laurenţiu Radu, 12. Petru Blaga, 13. George Bârsan, 14. Iancu Başa, 15. Romul Bretotean, 16. Eftimie Cristea, 17. Gherasim Ham, 18. Vasile Maxim din Săcădate (com. Sibiu), 19. Vasile Periat, 20. Alexandru Pop (fruntaş, Gefreiter), 21. Ioan Sorzat din Scoreiu (comit. Făgăraş), 22. Ioan Toma, 23. Iosif Vlad, caporal din Jina, de lângă Sibiu, 24. Ioan Ardelean, 25. Nicolae Bob, 26. Constantin Ciungan, 27. Ioan Duma, 28. Nicolae Gol, caporal, 30. Iosif Mezei, 31. Ioan Muntean, 32. Ştefan Pop, 33. Ioan Seliştean, 34. Constantin Vârtig, 35. Valerian Tomoiaga; morţii de acasă: 1. doamna Nina Dunca de Sajó, Teodor V. Borza, 3. Mitropolitul Dr. Victor Mihaly de Apşa (1841–1918), 4. Maria Ciupe n. Hania, 5. Alexandru Bărbulescu, 6. Ştefan Câmpian, 7. Octavian Bonfiniu – Banfi, 8. Ioan Pataki, 9. Margareta Grozescu, 10. Vasile Ciolac, 11. Ioan Săbădeanu – până în acest loc necroloagele au fost întocmite de către Ioan Georgescu –, 12. George Coşbuc, 13. Barbu Delavrancea (1858–1918), 14 – Nicu Xenopol, redactorul Revistei idealiste a medicilor, 15. Dr. Istrate, organizatorul şi secretarul expoziţiei din 1906, 16. Dr. Botescu, 17. Partenie Drăghiciu, 18. Canonicul Gavrilă Pop, 19. Ioan Pampu, 20. Petru Vasilon, conducătorul tipografiei din Arad „Concordia”, 21. Dimitrie Birăuţiu, 22. Aristitza Romanescu, 23. Andreiu Cosma, 24. Eva Memetea, 25. Mitropolitul Vasile Mangra), p. 89–102; Basmul stelelor, de Livia Rebreanu, p. 102–103; Răvaşul cultural, p. 108–112; O cerşitoare, de I. Marele, p. 113; Soldaţii noştri, de Dr. Nicolae Brânzeu, redactor, p. 114–115; Profesorul Nicolae Fabian, de Ioan Georgescu p. 117–121; Reclamă pentru Vin de China ferat, contra anemiei, vândut de Cornel Demnetriu, apotecar în Orăştie, p. 121; Târgurile, p. 122–128 Bibliografie; Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 30, p. 124.

— 579 —

GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN

IX. Călindarul poporului, Sibiu, 191726 1. CĂLINDARIUL POPORULUI/ PE ANUL COMUN/ 1918, ANUL XXXIII, SIBIIU./ Editura: „Tipografia poporului”./[1917] Cota: SU. 385 Dimensiuni: 11 × 15, 1 cm Paginaţie: 197 pagini numerotate + 1 pagină nenumerotată + 17 foi publicitare Ex-libris-uri: Pe coperta anterioară apare ştampila cu textul: MUZEUL REGIONAL/ ALBAIULIA/. Exemplarul face parte din aceeaşi colecţie Gavril Todica, mult menţionată anterior. Caracteristici grafice: Pe coperta anterioară, din hârtie roşie, şi pe foaia de titlu apare o frumoasă gravură, trei personaje de la ţară în faţa unei porţi de lemn tradiţionale, unul dintre ei (cu barbă, probabil preot), aşezat, le citeşte celorlalţi doi. Din cuprins: Din „Partea literară”: Ridică-ţi fruntea!, versuri de Petru O. Orlăţanu, p. 33; Soarta omului, de, p. 34–38; Adălmaşul, p. 40–44; Pilde şi glume ţărăneşti, de Adina G. Olănescu, p. 46–52; Pilde şi sfaturi, p. 54; Proverbe, p. 54; Invalizii, versuri de Petru O. Orlăţanu, p. 55; Comitetul de caritate al coloniei române din Viena (Desvoltă o foarte frumoasă activitate dela începerea războiului european:/ cumpără şi împarte gratuit o mulţime de cărţi şi gazete la soldaţii români/ din spitalele Vienei, cari, în general duc mare lipsă de hrană sufletească./ Spre pildă mii de exemplare de „Foaia poporului” (pănă apărea) şi/ „Călindarul poporului” a împărţit gratuit această societate, sub steagul/ căreia s’a grupat floarea Românilor locuitori în Viena, de origine Buco-/ vineni şi Ardeleni. În alăturare dăm o fotografie a acestui vrednic/ comitet, ce stă sub conducerea zelosului preşedinte Dr. V. Roşca./ Numele persoanelor din tablou sunt următoarele:/ Şirul de sus: D-şoarele Nelly Cuparescu, Silvia de Turcu, E. Avram,/ V. Ursuleac, L. Dumitrescu, M. Lazar./ La mijloc: D-șoara prof. S. Velehorschy, consil. I. Capstrâmb, prof./ univ deputatul Isopescul cavaler de Grecul, D-na colonel/ Eitl-Florian, deputatul T. Simionovici, căpitanul Iancu, cons./ de secţie T. Gramatoviciu, vicepreşedinte, cons. de finanţe/ I. Socoleanu/ Şirul întâiu: D-na Bălan, D-na Dr. Delia Popoviciu, Dr. St. Ciurcu, D-na/ Dr. Kassovitz, preşedintele Dr. V. Roşca, medic legist/ sincelul arhiepiscopesc P. Sidorovici, D-na E. Curstiuc./), p. 56–57; Cojocina, p. 58–64; Păcală şi sasul, p. 64; Rănitul, versuri de A. Cotruş, p. 65; Nu mai sună, versuri de Petru O. Orlăţanu, p. 67; Vedere de pe frontul german-francez, p. 68–69; Pribeagul, versuri de M., p. 72; Poezii poporale, p. 73; Dor şi jale, p. 74; Poporale, versuri, p. 75; Populară, de D. Anghel, p. 76; Cântec popular, de M., p. 76; După trei ani de războiu./ Sfaturi şi învăţături scoase din cele în-/ tâmplate în decursul războiului prezent./, p. 77–123; Ţările din lume în luptă contra/ Puterilor centrale/, p. 125–127; Conducătorii socialiştilor germani, p. 127; Mersul politicei în 1917./ În Monarhia noastră, Germania, Rusia/ şi alte ţări/, p. 128–152; Războiul şi pacea./ Din motivele cari au provocat războiul/ şi planuri pentru încheierea păcii./, p. 153–166; Un cuvânt de încheiere…, p. 167–171; Târgurile din Ardeal, Bănat şi Ungaria, p. 172–177; Târgurile/ de mărfuri, vite, cai, oi, vite cornute şi porci/ aranjate după comune, în ordine alfabetică/, p. 178–197; pe p. 198. Reclamă pentru apariţiile editoriale din cadrul colecţiei BIBLIOTECA/ „FOII POPORULUI”/: Nr. 1. Nichita Balica, povestire istorică de Sil-/ vestru Moldovan şi Movila lui Burcel de V. Alecsandri, ediţia II cu preţul de 20 bani/ Nr. 2. Doine şi strigături, culese şi întocmite/ de Nicolae Regman, ediţia III, cu pre-/ ţul de 20 bani/ Nr. 3. Găsitul, poveste de Emil V. Degan şi/ Punga cu noroc şi căciula fermecată,/ povestire orientală prelucrată de Silves-/ tru Moldovan, ediţia II, cu preţul 20 bani/ Nr. 4. Pomăritul sfaturi în formă de dialog/ de Iustin Soborca, inv., cu preţul de 20 bani/ Nr. 5. Ulisse, regele din Ithaca, povestir isto-/ rică de Silvestru Moldovan, cu preţul de 20 bani/ Nr. 6. Râs şi veselie, anecdote şi glume, ediţia II, cu preţul de 20 bani/ Nr. 7. Gâcituri, de Isidor Dopp înv. cu un/ adnex: Glume, cu preţul de 20 bani/ Nr. 8. Edip, nenorocitul rege din Teba şi alte/ întâmplări din vechime, povestiri istorice/ de Silvestru Moldovan, cu preţul de 20 bani/ Nr. 9. Poezii poporale şi poveşti, greblate şi/ netezite şi la lume împărţite, de Parte-/ niu Giurgescu, cu preţul de 20 bani/ Nr. 10. Nana, icoană din popor, într’un act şi/ Poezii poporale de Maria Cunţan…20 bani/ Alte numere în pregătire./ Trimiterea Vezi Calendare şi Almanahuri…, p. 481–490 (ultimul Calendar descris este cel pentru anul 1917, din Anul XXXII de apariţie, primul fiind desigur cel pentru anul 1886), dar ultimul a fost cel pentru anul 1941, aşa cum se ştie din alte surse bibliografice.

— 580 —

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA

pe poştă a unei broşuri costă 5 fileri deosebit./). Dintre reclamele publicitare selectăm: Banca generală de asigurare mutuală/ „Transsylvania”/ asociaţie cu garanţie limitată în Sibiu (Nagyszeben)/ recomandă încheierea de/ ASIGURĂRI PE VIAŢĂ/ în cele mai culante condiţii de poliţe/ Pentru învăţători şi preoţi cu deosebite favoruri/…/ASIGURĂRI DE FOC/…/; Prăvălie românescă în Sibiu/ „La Gligor”/ Teodor Doboiu/ Nr. 14 Piaţa mică Nr. 14/ Recomandă Onor. Public românesc pră-/ vălia sa de manufactură, provăzută cu/ stofe de dame, barşoane, barcheturi,/ cartoane, postavuri, şifoane, joljiuri, al-/ bituri, cârpe de păr cu ciucuri de ibri-/ şin. Cârpe de mătasă, de lână (bercă),/ toate articolele pentru portul naţional,/ sârmă, bulion, şinoare, bumbi, um-/ brele, cămăşi, gulere, cravate, măr-/ furi de galanterie şi alte multe ar-/ ticole, precum plapome, flanele etc./ Cu stimă/ Teodor Doboiu/ magazin cu mărfuri de manufactură/ SIBIIU – HAGYSZEBEN./; Pielea cea frumoasă/…/, cu o frumoasă ilustraţie grafică, un desen în tuş, o mamă tânără, frumoasă cu doi copii, parcă şi mai frumoşi; Păr frumos/…/; Atelierul fotografic Mysz/ SIBIIU, Strada Măcelarilor Nr. 5 (peste drum de „Hotelul Meltzer”)/…/; Prăvălie românească de galanterie/ I. Gruia/ Sibiiu, Burgergasse (Str. Ocnei) Nr. 6/…/; Premiat:/ Expoziţia intenaţională de modă/ Paris 1911/ Grand Prix şi medalia de aur/ Premiat:/ Expoziţia universală din/ Roma 1911/ Grande Premio şi medalia de aur./ La/ „Croitoria Universală”/ I. PETRAŞCU/ SIBIIU/ Strada Cisnădiei 30/ Telefon Nr. 172./ Prin aceasta îmi permit a aduce la cu-/ noştinţa onor. public că în atelierul meu de/ primul rang, primesc şi execut tot felul de/ haine, atât civile cât şi militare./ Pentru sezonul de toamnă iarnă tocmai/ acum mi-a sosit o mare alegere de stofe/ indigene. Croială cu gust şi după/ ultima modă, garantând pentru orice lucru./ Serviciu solid şi grabnic. – Preţuri moderate./ Sprijiniţi industria română./; Petru Bota/ croitor de costume/ sălişteneşti şi ţărăneşti/ Sibiiu, Strada Turnului (Saggasse) 7/…/; Urmaşul lui Wilhelm Gottschling/ IOAN SCHIEB/ Turnătorie de clopote, de armături/ şi recvizite pentru pompieri/ Strada Sării 37 SIBIIU Salzgasse 37/ Telefon Nr. 47/ etc. Bibliografie: Elena Dunăreanu, op. cit., p. 217–238, în special p. 230, unde cu privire la Calendarul corespunzător anului 1918, se nota: „Nu am văzut acest an”; Doina Dreghiciu, op. cit., nr. 65, p. 127. B. Un interesant stoc de 12 calendare, din anii 1913–1956, va fi înregistrat şi va intra în colecţiile Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, provenind din biblioteca profesorului albaiulian Traian Achim, ca urmare a donaţiei făcute de către doamna Valentina Achim, din Alba Iulia, urmaşa şi moştenitoarea fami‑ liei celui menţionat. Amintim doar în fugă, într-o primă fază, urmând să revenim cu detalieri asupra fiecărui exemplar, componenţa acestei importante, sub aspect documentar, donaţii: 1. PĂCĂLICI/ CALENDAR GLUMEŢ/ CU CHIPURI NECIOPLITE,/ CU MINCIUNI/ CU PROSTII CORNORATE/ DAR…PREA ADEVĂRATE/ De: TOADER GURĂSPARTĂ/ PE ANUL/ 1914/ ANUL II/ ORĂŞTIE,/ „TIPOGRAFIA NOUĂ” I. MOŢA/ 1913// Volumul, in 8°, de 13, 2 × 19, 5 cm, 64 pagini + 19 foi nenumerotate, cu ilustraţie alb-negru., inclusiv cu reuşite desene în tuş, semnate AT, în ligatură. 2. CALENDARUL „MINERVEI”/ [Pe anul]/ [1914]/ Volum, fragmentar (lipsesc coperţile şi foile de la început I–XLVIII numerotate) de 13, 3 × 21 cm, cu CXVIII pagini numerotate + 198 pagini numerotate + peste 2 foi publicitare nenumerotate27. 3. CALENDARUL/ LUMEA/ ILUSTRATĂ/ PE/ ANUL/ 1923/ ANUL XXX, BUCUREŞTI, EDITURA LIBRĂRIEI I. G. HERTZ, [1922] Volum de 15, 5 × 22, 9 cm, de XXXIX pagini numerotate cu cifre romane + 48 foi nenumerotate, cu ilustraţie color şi alb-negru. În colecţiile vechi ale Muzeului există doar exemplare din anii, 1909 (Anul XI), 1910, 1911, 1916 (Anul XVIII), ceea ce conferă un interes special acestui Calendar, în ciuda faptului că este fragmentar, deoarece el se referă pe larg la zona Cadrilaterului, care tocmai fusese alipită României.

— 581 —

GABRIELA MIRCEA, SMARANDA CUTEAN

4. CALENDARUL/ NAŢIONAL/ AL/ FOII INTERESANTE/ dela Orăştie/ PE ANUL/ 1923 Volum de 12, 5 × 19, 7 cm, de 81 pagini numerotate + 7 pagini nenumerotate. Există un exemplar şi în colecţia de la Biblioteca documentară a Muzeului din Alba Iulia, dat de Doina Dreghiciu cu cota B.V. 381/ 3, dar de fapt este din colecţia de la Sala Unirii, iar cota sa ar fi trebuit să fie SU 381/ 3. 5. CALENDARUL MINERVEI/ [PE ANUL 1925]/ [BUCUREŞTI]/, [1924]/ Volum de 13, 1 × 20, 5 cm, de LXXVIII pagini numerotate + 151 pagini numerotate + 7 pagini nenu‑ merotate. Lipsesc foi de la început. Cu conţinut cultural şi artistic dens, inclusiv cu numeroase reproduceri de artă. 6. ALMANAHUL PRESEI ROMÂNE/ 1926/ EDITAT DE/ „SINDICATUL PRESEI ROMÂNE/ DIN ARDEAL ŞI BANAT”, CLUJ/, TIPOGRAFIA „VIAŢA” CLUJ, [1925]. Volum de 14, 7 × 23, 3 cm, 192 pagini numerotate + 10 foi publicitare nenumerotate. 7. CALENDARUL/ ZIARULUI „UNIVERSUL”/ PE ANUL/ 1926. ENCICLOPEDIE POPULARĂ/ PRACTICĂ/ ASTRONOMIE-GEOGRAFIE-/ GEOFIZICĂ-CHIMIE – ISTO-/ RIELITERATURĂ-ARTE/ FRUMOASE-TEATRU-MU-/ ZICĂ-MEDICINĂ-VIAŢA/ PRACTICĂINVENŢIUNI-/ DESCOPERIRI-STATISTICĂ/-HIGIENĂ-SFATURI-CRO-/ NICA ANULUI 1925/ NUMEROASE ILUSTRAŢIUNI, / HĂTŢI, ETC.// Volum de 16 × 24 cm, de 238 pagini numerotate + 14 fiu publicitare nenumerotate. 8. Calendarul Săteanului/ pe anul/ 1931/ Cu ilustraţiuni./ Editura lui Kraft & Drotleff s. a. Sibiu/,[1930]28/ Volum de 12, 5 × 19, 6 cm, de 85 pagini + 11 pagini nenumerotate. 9. ALMANAHUL/ ZIARELOR/ Adevărul şi/ Dimineaţa/ [pe anul 1937], [Bucureşti], ATELIERELE „ADEVĂRUL” S. A. BUCUREŞTI, STRADA CONST. MILLER 5–7–9. Volum de 18, 2 × 23, 7 cm, 334 pagini numerotate cu bogată ilustraţie color şi alb-negru. 10. 1938/ CALENDAR/ MEMENTO/ ENC/ EDITURA „NAŢIONALA-CIORNEI”/ SOCIETATE ANONIMĂ ROMÂNĂ/ BUCUREŞTI, STRADA SFÂNTA VINERI No. 12// Volum de 16, 2 × 24 cm, 46 foi nenumerotate, imprimate color. 11. CALENDARUL SĂTEANULUI/ PE ANUL/ 1948/ TIPARUL ŞI EDITURA INSTITUTULUI DE ARTE GRAFICE/ ŞI EDITURĂ A STATULUI „PROGRESUL” S. A. SIBIU Volum de 14, 7 × 20, 3 cm, de 120 pagini numerotate29. 12. CALENDARUL/ CREDINŢA/ 1956/ PUBLICAT DE/ Biserica Ortodoxă Română din America/ pentru toţi românii ortodocşi de peste hotare/. Volum de 15, 7 × 23, 5 cm, de 144 pagini numerotate, tipar color. Sperăm ca utilitatea întreprinderii noastre să fie dovedită ulterior printr-o optimă finalizare, respectiv prin catalogarea integrală a acestui tip de publicaţii româneşti, din colecţiile muzeului albaiulian, în cadrul Un singur Calendar de acest tip a fost identificat până acum în colecţiile muzeului albaiulian, cel pentru anul 1918, prezentat anterior. Vezi pentru cel din anul 1931 Elena Dunăreanu, op. cit., p. 136. 29 Vezi descrierea la Elena Dunăreanu, op. cit., p. 147. 28

— 582 —

DIN NOU DESPRE CALENDARELE ROMÂNEŞTI DIN COLECŢIILE MUZEULUI NAŢIONAL AL UNIRII ALBA IULIA

căreia (ne referim la catalogare) să se poată formula şi consideraţii înnoitoare, cu exemplificări textuale şi imagistice cât mai bogate, referitoare la modul în care ele au contribuit la configurarea spiritualităţii româ‑ neşti la nivelul unor eşantioane sociale tot mai largi, în deceniile de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi cele din prima jumătate a secolului al XX-lea îndeosebi. Prin prezentul studiu nu facem decât să desţelenim catalogarea cât mai detaliată a exemplarelor amintite, acumulând şi material documentar pentru emiterea unor interpretări mai aprofundate decât cele de până acum. BI BLIO GRA FIE 1. DREGHICIU, Doina, Semnalarea unor calendare româneşti în colecţiile Muzeului Naţional al Unirii (1780–1947). Consideraţii preliminare, în Apulum, XXXVII/ 2, 2000, p. 113–130. 2. DUNĂREANU, Elena, Calendarele româneşti sibiene (1793–1970), Sibiu, 1970. 3. HERBAN, Adela, BASARAB, Maria, Gavril Todica între ştiinţă, istorie şi cultură, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2010. 4. NÄGLER, Doina, Catalogul transilvanicelor, Vol. II (Sec. XVIII), Sibiu, 1982. 5. NEMECSEK, Ştefan, Carte, literatură şi presă la Orăştie (de la începuturi până în 1944), Volumul II, Vulcan, Editura Realitatea Românească, 2011. 6. RĂDUICĂ, G., RĂDUICĂ, N., Calendare şi almanahuri româneşti.1731–1918. Dicţionar bibliografic, Bucureşti, Editura ştiin‑ ţifică şi enciclopedică, 1981.

— 583 —

DIACUL IOAN RADA DIN DOMNIN SAU DESPRE EX-LIBRISUL DE STRANĂ (I) IOAN MARIA OROS*

LE DIACRE IOAN RADA DE DOMNIN OU SUR L’EX-LIBRIS DU BANC DE L’ÉGLISE RÉSUMÉ: À partir de cette épigraphe évocatrice d’emploi négatif sous la signature, l’auteur tente de déchiffrer l’histoire d’une signature, à savoir celle du diacre de l’église de Domnin, de Sălaj, après 1862. Étant une signature avec paraphe, presque uniques sur les livres anciens du Pays de Silvania, son analyse dans le cadre de la recherche historique européenne existante (la graphologie, l’anthropologie historique etc.) peut générer quelques directions d’études, inclusivement dans l’historiographie roumaine, même dans sa dimension bibliologique, ainsi qu’on essaye l’auteur, dans cette première partie de l’article.

REZUMAT: Pornind de la acest sugestiv motto de angajare negativă sub semnătură, autorul încearcă să descifreze povestea unei iscălituri, și anume: aceea a lui Ioan Rada, diacul bisericii din Domnin, județul Sălaj, de după anul 1862. Fiind o semnătură cu parafă, aproape unică pe cărțile vechi bisericești din Țara Silvaniei, analiza acesteia, în contextul cercetărilor istorice europene actuale (grafologie, antropologie istorică etc.), poate genera câteva direcții de studiu, inclusiv în istoriografia românească, măcar în dimensiunea sa bibliologică – cum încearcă autorul, în această primă parte a articolului.

MONT – CLÉS: signature avec paraphe, le village de Domnin, Ioan Rada, élites rurales, ex-libris.

CUVINTE-CHEIE: semnătură cu parafă, satul Domnin, Ioan Rada, elite sătești, ex-libris. Motto: „Cât am strâns într-o viață Le-am dat într-o dimineață; Nu le-am dat pe băutură, Le-am dat p-o iscălitură”1.

1. Punerea în temă. Pornind de la acest sugestiv motto, vom încerca să descifrăm povestea unei iscă‑ lituri, și anume: aceea a lui Ioan Rada, diacul bisericii din Domnin, județul Sălaj, de după anul 1862. Fiind o semnătură cu parafă, aproape unică pe cărțile vechi bisericești din Țara Silvaniei, analiza acesteia în contextul cercetărilor istorice europene actuale (grafologie, antropologie istorică etc.) poate genera câteva direcții de studiu și în istoriografia românească, măcar în cea bibliologică – cum încearcă autorul în cele de mai jos. 2. Satul Domnin – atestare. Vechi sat nemeșesc românesc2, atestat documentar la anul 1219, Domninul este situat în partea central-nordică a județului Sălaj și aparține de comuna Someș-Odorhei. * Expert în carte veche, manuscrise, bibliofilie, Amicala Bibliotecarilor și Bibliofililor „Amor Librorum Unit Nos” din România; ioan_maria_oros@yahoo.fr. 1 Gherheș, Tusluc 2009–2010, p. 240. 2 Ciocian 2002, p. 262.

IOAN MARIA OROS

Cu cinci ani înainte de prezența diacului Ioan Rada ca autor al însemnărilor pe cărțile bisericii locale, adică la 1857, satul avea 170 de case, cu o populație prezentă de 845 de suflete, dintre care doar 26 erau ple‑ cate. După religie, majoritatea covârșitoare era greco-catolică (835), 17 izraieliți, 3 romano-catolici și 3 reformați. După starea civilă, dintre bărbați, 255 erau necăsătoriți și 174 căsătoriți, iar dintre femei, 201 necăsătorite, 176 căsătorite, la care se mai adăugau 13 văduvi și 39 de femei văduve3. 3. Biserica de lemn și cărțile liturgice. Biserica de lemn, cu hramul „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”, a fost construită în 1753, dacă nu mai devreme și este singura din Sălaj care are acoperișul cu „poală dublă”, fiind pictată la 1812, de către vestitul zugrav al locului, Ioan Prodan4. Icoanele de lemn și pe sticlă întregesc fericit armonia spațiului cu scenele pictate și elementele arhitecturale interioare. La vizita canonică a parohiei, efectuată de către însuși episcopul Grigore Maior, cea din 13 septem‑ brie 1776, sunt consemnate existența a trei cărți de slujbă, apărute la Blaj: Evangheliar (1765), posibil cel primit în 1768, prin donație ex munificentia regia (din „milă crăiască”), ca urmare a politicii de donații încu‑ rajată de Curtea vieneză, Strastnic (1753) și Triod (1771)5. În schimb, la venirea lui Ioan Rada, ca diac în Domnin (1862), acesta găsea în strană, alături de Strastnic (1753) și Triod (1771), amintite deja, și următoarele alte cărți: Apostol (București, 1743), Ceaslov (Blaj, 1778), Penticostarion (Sibiu, 1805) iar dintre cărțile de altar doar același Evangheliar (Blaj, 1765), primit de către popa Mihai, la 1768, cu ocazia consacrării sale de către vicarul unit de la Oradea6. În ideea că, Liturghierul și Tipicul erau de multe ori ale preotului, în raport cu situația anterioară, con‑ siderăm că protocolul de lectură liturgică era asigurat7. 4. Cine este diacul Ioan Rada? Cu toate căutările întreprinse, deocamdată avem destul de puține informații despre acesta. Nu-i cunoaștem instrucția (probabil, într-o primă fază, a fost școlit la Gimnaziul din Cehu-Silvaniei sau cel din Baia Mare). Totuși, din propria însemnare de pe Penticostarionul de Sibiu (1805), el nota cum că este „de naștere din Nadișul Român” și că, începând din „anul curgătoriu” 1862, oficia „ca unu Decretatu primariu Cantor bisericescu din anulu 1862” în Domnin, calitate în care îl găsim până în 1867, pentru că, în anul următor, acesta revine în satul natal, tot ca și cantor, dovadă fiind prezența semnăturii lui în Matricola cununaților, ca martor. Nu știm când s-a născut; cunoaștem doar data morții, consemnată în Matricula morților Nadișu-Român (Cehu-Silv.), 1889 1922: 19/21 mai 1904, la vârsta de 78 de ani, cu precizarea că era cantor învățător pensionariu. În lipsa matricolei, deducem, deci, că s-a născut în anul 1826 și că, la 1855, când avea 29 ani, era deja diac8. 5. Însemnările diacului și specificul lor. Cu câteva excepții, toate însemnările de pe cărțile bisericii sunt redactate cu caractere latine; cu caractere chirilice avem o singură însemnare mai importantă, privind relegarea Strastnicului: „Această Bisăricească carte a Bisericii din Domnin s-au legat a doua oară pentru a cărei legătură o plătit j[udele] Nemeș Görco Petru 6 florini pentru ca să i să [facă] pomenirea la jertvă[lnic] și la alte slujbe bisăricești. 9 Martie 1817” (forzaț 4). Păstrată lacunar, cea mai veche însemnare, din anul 1803, se află pe forzațul Evangheliei (Blaj, 1765) și consemnează faptul că: „Această S. Evang. s-au legatu în anulu ’803, în luna lui Martie, fiindu atunci [...] Preotu...”. Alături de aceste însemnări și altele redactate după 1895, grosul îl reprezintă cele redactate de către diacul Ioan Rada, începând cu 1862, anul venirii sale în Domnin și până la 1869, toate fiind însemnări 5 6 7

Rotariu 1997, p. 460–461. Pentru date demografice anterioare, vezi Ciocian, 2002, p. 261–272. Godea, Cristache-Panait 1978, p. 311–314; Ciocian, Zebacinschi 1983, p. 743—749. Miron 2004, p. 365. Miron 2004 p. 207. Vezi, în acest sens, Oros 2010, p. 100–103. Menționăm că aceste cărți nu au fost cercetate de către Ana Cânda, în catalogul serial din ActaMP (II, VI-IX, 1978, 1982–1985), iar, în inventarele depozitelor, parohia Domninului este trecută doar cu două cărți. Din păcate, nu s-au păstrat nici mai vechile inventare ale bisericii; acestea nefigurând între cele studiate de către Susana Aldea și Avram Aldea 1996. 8 La f. 325 (c. lat.): „Ioan Radu Cantoru în Nadişu 1855. + Iubita sa maica Ana Vaida, a lui Todoru Popii” (Chiriacodromion, Bucureşti, 1732, exemplarul de la Sălăţig, Depozitul eparhial CVR Cat. „Sf. Vinere” Zalău, inv. PCN nr. 59). 3 4

— 586 —

DIACUL IOAN RADA DIN DOMNIN SAU DESPRE EX-LIBRISUL DE STRANĂ

inedite9. Trebuie să menționăm că, în exclusivitate, aceste însemnări ale diacului se află doar pe cărțile de strană10 și că, în structura lor, cu o singură excepție11, unde se menționează proprietarul cărții, anume că este „a Santei Biserecei din Domnin”, niciuna nu conține elemente de natură contractuală (cumpărareavânzarea cărții etc.), deși toate prezintă elemente de formularistică diplomatică12. În afară de vreo două care, în esență, sunt note de lector, majoritatea celorlalte însemnări sunt aproape identice ca structură, cuprinzând autoprezentarea scriptorului (intitulația), locul de naștere, faptul că a fost numit sau că/de când este „primariu cantore beserecesc”, după care însemnarea se încheie printr-un protocol final, în care se menționează autorul notei, data și locul consemnării13. 6. Semnătura – direcții de studiu. Totuși, insolitul acestor însemnări îl constituie semnătura scrip‑ torului, respectiv a diacului Ioan Rada, una care impune cercetare și reflecții din mai multe puncte de vedere. Se știe că, în funcție de interesul mai mult sau mai puțin științific, de-a lungul timpului, s-au profilat cel puțin trei direcții de studiu a semnăturii, și anume: grafologia, antropologia istorică și bibliologia. Considerațiile de mai jos vizează interpretarea semnăturii diacului Ioan Rada doar din această ultimă perspectivă, cea biblio‑ logică, adică una privind semnătura sau însemnarea pe carte ca semn de proprietate14, ca ex libris. Ca ramură a bibliologiei, exlibristica a fost abordată la noi de către scriitorul Mircea-Valer Stanciu, într-o proiectată Istorie a ex-libris-ului românesc15 și de C. Mălinaș16, axat mai ales pe probleme de indexare/ descriere/catalogare a diferitelor tipuri de ex libris, dar și pe studiul formulelor diplomatice medievale pro‑ prii ex-librisului românesc adnotat. De asemenea, contribuții și sugestii privind tipologia ex-librisului au adus Ruxandra Nazare (ex librisul profesional)17 și Mariana Jakovsky (ex librisul manuscris – însemnare ori autograf)18. În acest sens, tipologic vorbind, aproape toate însemnările diacului Ioan Rada pe cărțile bisericești le putem încadra în categoria script-exlibrisului, ca exlibris-semnătură, mai precis19. Mai mult decât atât, exa‑ minând semnătura diacului Ioan Rada, observăm că, în mod constant aceasta are în coadă, sub forma abre‑ viată, cunoscuta expresie latină manu propria. Menționăm că, după însemnările de pe Chiriacodromion, începând din 1855, scriptorul folosește abrevierea în latină a expresiei manu propria, adică „mp „, până în 1862, când, inexplicabil deocamdată pentru noi, va adopta pentru tot restul vieții, abrevierea unei vari‑ ante în maghiară a expresiei latine invocate: „mk” de la mai mult ca probabil traducerea acesteia cu magán kezüleg20. În plus de asta, abrevierea se termină întotdeauna cu ceea ce grafologii numesc parafă, recte o buclă mai mult sau mai puțin complicată, trasă din condei și adăugată semnăturii (vezi detalii în anexa II, pl. VII, fig, 2) sau, cu alte cuvinte, un „semn grafic personal adăugat la o iscălitură”21. Vezi anexele I-III. Dat fiind faptul că, scopul principal al lucrării de față este acela de a etala știința de carte, recte stăpânirea scrierii latinizante de către diacul Ioan Rada, și nu comunicarea explicită a datelor furnizate de însemnări, în redactarea aces‑ tora am utilizat în mod intenționat transliterarea și nu transcrierea interpretativă. 10 Adică, în cazul de față, următoarele cărți: Apostol (București, 1743), Strastnic (1753), Triod (Blaj, 1771), Penticostarion (Sibiu, 1805) și Ceaslov (Blaj, 1778), pe care nu sunt însemnări, fiind probabil proprietatea preotului. 11 Triod (Blaj, 1771). 12 Mălinaş 1995, II, 1, p. 170–174. 13 Vezi anexele I-III. 14 Tratarea problemei în cauză din perspectiva celorlalte două domenii, respectiv grafologia și antropologia istorică, va constitui subiectul unui alt articol. 15 Din ciclul Istoria ex-libris-ului românesc au apărut Exlibrisul heraldic (1993), Script: exlibrisul (1994) și Exlibrisul adnotat (1994), toate la Biblioteca „George Barițiu” Brașov. 16 Vezi nota 12. Sub patronajul lui C. Mălinaș, fondatorul AREL, a apărut revista Ex libris romînesc, la Oradea. 17 Moașa-Nazare 2002, p. 17–18. 18 Jaklovszky 2002, p. 10–12. 19 Stanciu 1994, p. 5. 20 Consultându-l pe colegul Bayusz István, acesta afirmă că în scrierile maghiare abrevierea este după varianta latină iar tra‑ ducerea exactă a expresiei este saját kezüleg, punându-și și el aceeași întrebare: „de ce ar figura acest grup de litere în textul românesc?” 21 Dianu 2011, p. 102, dar și p. 39–50. Ceea ce denotă utilizarea abrevierii „mk” și a parafei de către diacul Ioan Rada, vom încerca să lămurim în partea a doua a studiului, când vom trata subiectul din punct de vedere al antropologiei istorice. 9

— 587 —

IOAN MARIA OROS

7. Ex-librisul de strană sau „inventarul calitativ”. De câteva ori, diacul Ioan Rada își dublează sem‑ nătura propriu-zisă cu un rudiment de ștampilă, compusă din numele și prenumele său, scris cu majuscule, urmată de apoziția „CANTOR” (vezi anexa II, pl. IV, fig, 1), o imitație după parafa profesională contempo‑ rană, pe care îndrăznim să o denumim „ex-libris-ștampilă olografă”. Așa cum menționam la începutul articolului, constatăm că toate însemnările diacului se află numai pe cărțile de strană și că, în structura lor, acestea nu conțin elemente de natură contractuală, exceptând una, în care se menționează proprietarul cărții, adică biserica. Cu toate acestea, considerăm că însemnările în sine constituie nu numai o formă de „autoeternizare” prin scris, cât și un fel de „inventar calitativ” al cărților utilizate la slujbă de către diacul Ioan Rada, însemnările, în cea mai mare măsură menționând locul redac‑ tării lor („În Domnin”), fapt ce ne determină să vorbim, de această dată, despre un nou tip de ex-libris, și anume: „ex-librisul de strană”. 8. Concluzii: alte abordări ale însemnărilor. Prezența semnăturii diacului Ioan Rada în cuprinsul însemnărilor sale pe filele cărților liturgice din Domnin, una întărită cu formula latină de originalitate și de autenticitate, manu propria, finalizată cu parafă, deschide noi căi de abordare a paratextelor olografe (însemnările manuscrise) și mai ales a semnăturii, în cazul de față, nu doar din perspectiva bibliologiei, ci și din cea grafologică și a antropologiei istorice, a elitelor sătești, după cum vom vedea în partea a doua a prezentului articol. BI BLIO GRA FIE ALDEA, Susana, ALDEA, Avram Cartea românească veche din Transilvania în inventare bisericești, Cluj-Napoca, PUC, 1996. CÂNDA, Ana, Colecţii de carte veche românească din depozitele eparhiale de la Şimleu Silvaniei şi Zalău, în ActaMP, VIII, Zalău, 1984, p. 591–613. CIOCIAN, Ioan, Aspecte privind dezvoltarea economico-socială a comunei Someș-Odorhei în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în ActaMP, XXIV, 2002, p. 261–272. CIOCIAN, Ioan; ZEBACINSCHI, Corneliu, Biserica-monument din Domnin (jud. Sălaj). Consideraţii asupra vechimii și particularităţilor arhitectonice, în ActaMP, VII, 1983, p. 743—758. DIANU, Mihail Constantin, Grafologia semnăturii, București, Editura Dharana, 2011. GHERHEȘ, Ilie, TUSLUC, Mihaela-Cristina, Petrova (Maramureșului), colectivizarea unui sat ce „nu trebuia” colectivizat, în ActaMP, XXXI–XXXII, 2009–2010, p. 240. GODEA, Ioan, CRISTACHE-PANAIT, Ioana, Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei. Judeţele Bihor, Sălaj şi SatuMare. Bisericile de lemn, Oradea, 1978. JAKLOVSZKY, Mariana, Însemne pe carte, în Revista Bibliotecii Naționale a României, An VIII, Nr. 1/2002, p. 10–12. MĂLINAŞ, Constantin, Formulele diplomatice caracteristice ex-librisului românesc vechi, în Philobiblon, BCU „Lucian Blaga” ClujNapoca, 1995, II, 1, p. 170–174; MIRON, Greta-Monica, „... porunceşte, scoale-te, du-te, propovedueşte...”. Biserica greco-catolică din Transilvania. Cler şi enoriaşi (1697–1782), Cluj-Napoca, PUC, 2004. MOAȘA NAZARE, Ruxandra, Sugestii pentru o tipologie a ex-libris-ului, în Revista Bibliotecii Nationale a Romaniei, anul VIII, Nr. 1 (15), 2002, p. 17–18. ROTARIU, Traian (coord.), Recesământul din 1857 Transilvania, ed. a II-a, București, Editura Staff, 1997. STANCIU, Mircea-Valer, Exlibrisul adnotat, Brașov, Biblioteca „George Barițiu”, 1994. STANCIU, Mircea-Valer, Script: exlibrisul, Brașov, Biblioteca G. Barițiu, 1994. *** Episcopia Ortodoxă Română Oradea. Registru-inventar al obiectelor bisericeşti de la parohiile din Protopopiatul Zalău, judeţul Sălaj, ce fac parte din Patrimoniul Naţional Cultural, aduse spre păstrare – în custodie – la DEPOZITUL DE OBIECTE BISERICEŞTI P.C.N. din Zalău, ce a luat fiinţă, în anul 1980, 45 f. *** Siematismulu veneratului cleru a nou infiintiatei Diecese greco-catolice a Gherlei pre anulu dela Christosu 1867, Gherla, 1867. *** Serviciul Judeţean Sălaj al Arhivelor Naţionale, Fond Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dosare Domnin și Nadiș. LISTA ILUSTRAȚIILOR a. ANEXA II Filele cu însemnările inedite ale lui Ioan Rada PLANȘA I: Fig. 1 Apostol, București, 1743, pag. de titlu Fig. 2 Penticostarion, Sibiu, 1805, p. 40 PLANȘA II: — 588 —

DIACUL IOAN RADA DIN DOMNIN SAU DESPRE EX-LIBRISUL DE STRANĂ

Fig. 1 Strastnic, Blaj, 1783, forzaț 1 Fig. 2 Strastnic, Blaj, 1783, forzaț 3r PLANȘA III: Fig. 1 Strastnic, Blaj, 1783, forzaț 3–4 Fig. 2 Strastnic, Blaj, 1783, f. albă sfârșit PLANȘA IV: Fig. 1 Strastnic, Blaj, 1783, forzaț 3 Fig. 2 Triodion, Blaj, 1771, p. 236v PLANȘA V: Fig. 1 Triodion, Blaj, 1771, pe forzaț Fig. 2 Triodion, Blaj, 1771, pe forzaț PLANȘA VI: Fig. 1 Triodion, Blaj, 1771, forzaț 2 Fig. 2 Triodion, Blaj, 1771, p. 68 PLANȘA VII: Fig. 1 Strastnic, Blaj, 1783, p. titlu verso Fig. 2 Semnătura cu parafă a diacului Ioan Rada Fig. 3 Prima parafă la 1862 Fig. 4 A doua parafă la 1862 b. ANEXA IV Matricole Nadiș PLANȘA I: Fig. 1 Matricola cununaților Nadiș Fig. 2 Matricola morților Nadiș.

A NEXA I Însemnările inedite ale diacului Ioan Rada 1. APOSTOL, București, 1743 Pe pag. de titlu: deasupra porții cărții, cu continuare pe margine, în dreapta: „R. mkz 22 Ioane [chir.] Rada [,] Cantore in Domninu [lat.] 1862. Octbr. 29 /.../ „ / (anexa II, pl. I, fig. 1). 2. PENTICOSTARION, Sibiu, 1805 Pe p. 40: „Eu Ioanne Radamkz de nașcere din Nadișul român, am începutu de a subporta oficiindu Cantor ca unu Decretatu primariu Cantor bisericescu din anulu 1862 – Suntu /.../ în onoratulu servi[ciu] /.../ 23, acumu anulu curgătoriu 18/.../ sub for..-vice Protopopu și /.../ Gavriila Vaida, Parochu unitu de Șoimușu /…/ și Noțigului, dein oficiuire veterane. Rada /.../ Cantor /.../” (anexa II, pl., fig. 2). Pe p. 144: „Ioanu Radamkz Cantorele Domninului = anulu 1863. – april. 10”. Pe p. 184: „Ioanne Radamkz Cantorele Domninului... 1863. Martie 30”. 3. STRASTNIC, Blaj, 1783 Pe forzaț: „Aceasta Santă Carte este Strasnicu; a Santei Besericei din Domninu, – Scris-am eu Ioanne Radamkz primariu Cantor Comunalu. – anulu Domnului 1863, – Martie 16. În Domnin” (anexa II, pl. II, fig. 1). Pe f. titlu: „Rádamkz Cantore 1863”. Pe verso cu gravura: „Ioanne Radamkz Cantorele Domninului. 1863.Martie 16 zile” (anexa II, pl. VII, fig. 1) Pe p. 25 (col. II, deasupra unei vignete): „Ioanne Radamkz Cantorele Domninului. 1863. Martie 23 zile” (anexa II, pl. VI, fig.2). Pe p. 26 (col. II, în jurul unei vinietă cul-de-lampe): „Ioanne Radamkz Cantorele Domninului. 1863.Martie 23 zile. În Domninu.” Pe forzaț 3: „Ráda Ioan /.../ Cantoru Domninului 1862”. Pe forzaț 3: „Tropariu pe glasu. –6–, Cu sufletu umilitu cademu inaintea Ta, si ne rugamu Tie, Mantuitoriulu lumei: Che tu esci Dumnedieulu celoru ce se pocaiescu. – 24. Amu insemnatu eu Ioanne Rádamkz, primariu Cantóre Besericescu al Communii Domninului. In Anulu 1865 –Martie 22= dupa Calindariulu Veteranu” (anexa II, pl. II, fig. 2).

Semnul buclat al parafei olografe îl redăm convențional, peste tot mai jos în textul tipărit, prin semnele: mkz. Lacunele în text, marcate cu „/…/”, se datorează marginilor tăiate la relegare sau a părților arse într-un incendiu. 24 În exemplarul bisericii, citatul copiat se află pe p. 51, col. 2, sus: Troparul Proorocirii, glas 6 (În Sfânta și marea luni, seara). 22 23

— 589 —

IOAN MARIA OROS

Pe forzaț 3: Eu, Ioanne Rádamkz de nascerea suntu dein Nadisiul romanu. – si acumu subportu deregatoriea cantorala in Comuna Domninului, – ca primariu Cantóre Besericescu. Scrisamu in Anulu Domnului. 1863 – Martie 16. dile. – după Calendariulu Romanu. – Inu Domninu.” (anexa II, pl. III, fig. 1). Pe forzaț 4: „Én Ráda Jánosmkz, aki O[láh]Nádasdi születésű vagyok, jelenleg follytatom az Kántori (Éneklői) hivatalt Dabjon helységében, emlékezett okáért írtam follyó 1863-dik évbenn Ó[naptár] szerint Mártius hava 16-án, Dabjonbann25.” (anexa II, pl. III, fig. 1) Pe forzaț: „Ioane Rádamkz, primariu Cantóre a Domninului. Scris-am în anulu 1863 Martie 16 dile.= In Domninu” (anexa II, pl. III, fig. 2). Pe forzaț 3: „Eu, Ioanne Rádamkz, de nascerea suntu dein Nadisiul romanu. – si acumu subportu deregatoriea cantorala ca pri‑ mariu Cantóre in Comuna Domninului. – Scrisamu in Anulu Domnului. 1863 – Martie 16. dile.. RÁDA JOANU – CANTORU. – DOMNINULUI 1863. –” (anexa II, pl. IV, fig. 1). 4. TRIOD, Blaj, 1771, Pe forzaț 2: „Ioanne Rádamkz, Cantorele primariu alu Communei Domninului. – Scris-amu în Anulu 1863. – Februarie 16 dile, Calendariu vechiu.-” (anexa II, pl. IV, fig. 2). Pe p. 68: „Ioanne Radamkz, de nascere dinu Nadisiulu romanu, – portu delegatoriea ca primariu Cantore în Communa Domninului anulu 1863 Martie 2 dile”. – (anexa II, pl. VI, fig. 2). Pe p. 101 (sus): „Ioanne Rádamkz,. Cantórele Domninului.–1862/3” Pe p. 236v: „Ioane Rádamkz” primariu Cantóre a Domninului. – Anulu 1863 Februarie 16 dile.= (anexa II, pl. IV, fig. 2); Pe forzaț 3: „Stihiri de umilintia. – / As vre se scergu Zapisulu gresaleloru mele, Doamne, cu lacrimi, si seti placu tie in ceea‑ lalta vreme a vietiei mele prin pocaintia: dara vresmasulu ma amajesce, si se lupta cu sufletulu meu; Doamne, mai nainte de sfirsitu pana ce nu peiu [,] mantuesce-ma26. – Scrisam eu, Ioanne Rádamkz, primariu Cantóre a Communei Domninului în anulu 1862. Novembrie 30 = dile.-” (anexa II, pl. V, fig. 2). Pe forzaț 4: „Aceasta Santa Carte este Triodionu; a’ Santei Besericei din Domnin, – Scrisamu in anulu Domnului 1863. – Febr. 16 = Ioanne Rádamkz, primariu Cantóre Communalu inu Satulu Domninu, – de nascere din Nadisiulu romanu. –” (anexa II, pl. V, fig. 1); Sub un desen (element tipografic), cu litere de tipar: „Ráda JoaN . – CaNToru.–1862 – si 3.-” (anexa II, pl. V, fig. 1).

Traducere:„Eu Ráda János mkz, născut în Nadiș [-ul Român], în prezent continui să îndeplinesc (de fapt ar fi: continui – nota trad. I. B.) postul de cantor în localitatea Domnin. Am scris pentru amintire la 16 martie [după calendarul] vechi în anul 1863. Domnin]. 26 Pasajul se află în Triodul, București, Editura IBMBOR, 1986, p. 620 (Stihiri de umilință. Sedelnele Octoihului, glasul al 4-lea cu însăși podobia; Duminică seara). 25

— 590 —

DIACUL IOAN RADA DIN DOMNIN SAU DESPRE EX-LIBRISUL DE STRANĂ

A NEXA II Filele cu însemnările inedite ale lui Ioan Rada

Fig. 1. Apostol, București, 1743, pag. de titlu

Fig. 2. Penticostarion, Sibiu, 1805, p. 40

PLANȘA I

— 591 —

IOAN MARIA OROS

Fig. 1. Strastnic, Blaj, 1783, forzaț 1

Fig. 2. Strastnic, Blaj, 1783, forzaț 3r PLANȘA II

— 592 —

DIACUL IOAN RADA DIN DOMNIN SAU DESPRE EX-LIBRISUL DE STRANĂ

Fig. 1. Strastnic, Blaj, 1783, forzaț 3–4

Fig. 2. Strastnic, Blaj, 1783, f. albă sfârșit

PLANȘA III

— 593 —

IOAN MARIA OROS

Fig. 1. Strastnic, Blaj, 1783, forzaț 3

Fig. 2. Triodion, Blaj, 1771, p. 236v

PLANȘA IV

— 594 —

DIACUL IOAN RADA DIN DOMNIN SAU DESPRE EX-LIBRISUL DE STRANĂ

Fig. 1. Triodion, Blaj, 1771, pe forzaț

Fig. 2. Triodion, Blaj, 1771, pe forzaț

PLANȘA V

— 595 —

IOAN MARIA OROS

Fig. 1. Triodion, Blaj, 1771, forzaț 2

Fig. 2. Triodion, Blaj, 1771, p. 68 PLANȘA VI

— 596 —

DIACUL IOAN RADA DIN DOMNIN SAU DESPRE EX-LIBRISUL DE STRANĂ

Fig. 1. Strastnic, Blaj, 1783, p. titlu verso

Fig. 2. Semnătura cu parafă a diacului Ioan Rada

Fig. 3 Prima parafă la 1862 Fig. 4 A doua parafă la 1862

PLANȘA VII

— 597 —

IOAN MARIA OROS

A NEXA I V Matric ole Na di ș

Fig. 1 Matricola cununaților Nadiș

Fig. 2 Matricola morților Nadiș

PLANȘA VII

— 598 —

I V. A RTĂ N

O FAMILIE DIN NEGURA VREMII VICTOR-HORAŢIU CIOBANU

A FAMILY UNDER THE DARKNESS OF TIME ABSTRACT. The text centres upon the cultural heritage of the Sãlaj County Art Museum, placed in Zalãu (Romania), where it took place the discovery of some artistic works that belonged to the private colection of the Austro-Hungarian diplomat Stephen Ugron von Abranfalva, who was one of the most significant art collectors from South-Eastern Europe. During his diplomatic missions, the baron obtained several art masterpieces, which were put in the family thesaurus created at his residence from Zau de Câmpie. According to the 1928 evaluation, the castle owned some Baroque and Academic paintings, litographies with historical subjects taken from the Hungarian national history and some copies of old masters such as Tintoretto, Titian, Rubens or Francois Boucher. At the end of WWII, the castle was confiscated by the Romanian Communist Regime and its heritage was dispersed through several regions of Romania. In the Museum of Zalãu, one can admire 3 landscapes, 2litographies and 17 family portraits which are supposed to be taken from Zau de Câmpie castle. Some of them belonged to Ugron family (there can be identified 5 generations), while others were the property of Janos Bannfy, the last owner of the castle, who took them from the Beaux-Arts Museum of Budapest. The paintings were realised either by local artists (like Matyas Veress) or by some artistic personalities of international recognition. In this case, it has to be remembered Paja Jovanovic (1859–1957), the national painter of Serbia, who executed in 1913 5 portraits of the Ugron family.

KEYWORDS: heritage, collection, Ugron de Ábránfalva, Zau de Câmpie, baroque REZUMAT. Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă-Zalău deţine în patrimoniul său o serie de portrete, peisaje şi litografii care ar putea face parte dintr-una din cele mai mari colecţii de artã din Europa de Sud-Est, cea a baronului István Ugron de Ábránfalva, diplomat de renume al regimului Austro-Ungar. Colecţia a fost depozitatã la castelul acestuia de la Zau de Câmpie şi cuprindea, conform inventarului din 1928, lucrãri ale picturii baroce şi academiste, cãrora li se adãugau reproduceri dupã Tintoretto, Tizian, Rubens şi Francois Boucher. La sfârşitul celui de-al doilea rãzboi mondial, castelul a fost confiscat de comunişti, iar patrimoniul acestuia a fost dispersat în diverse locuri din ţarã. La Zalãu au fost descoperite atât piese din colecţia Ugron (17 portrete ale unor membri de familie, desfãşurate pe fundalul a 5 generaţii), cât şi achiziţii ulterioare fãcute de János Bánnfy (ultimul proprietar al castelului) de la Muzeul de Arte Frumoase din Budapesta. Unele lucrãri sunt pictate de maeştri locali (cum ar fi Mátyás Veress), în vreme ce altele se datoreazã unor figuri de talie internaţionalã, remarcându-se în special Paja Jovanovic (1859–1957), pictorul naţional al Serbiei, care şi-a pus semnãtura pe 5 portrete de familie, datate 1913. CUVINTE-CHEIE: patrimoniu, colecţie, Ugron de Ábránfalva, Zau de Câmpie, baroc

Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău deţine în patrimoniul sãu 24 de tablouri provenite, presu‑ punem, din colecţia lui István Ugron, proprietarul castelului de la Zau de Câmpie (jud. Mureş), construit de arhitectul Lajos Pákey între 1909–1911. Tablourile au fost transferate de la Muzeul de Istorie din Turda, prin decizia nr. 327/ 1966 a Sfatului Popular al Regiunii Cluj, şi duse în depozit alãturi de alte opere de artã din colecţia de artă contemporană, nefiind valorificate până în prezent. În anul 2009, cu ocazia efectuãrii unei verificări de inventar, conștientizând valoarea operelor, s-a prevăzut cercetarea acestora. Cu ocazia

VICTOR-HORAŢIU CIOBANU

unei solicitări din partea istoricului de artă Cioban Victor-Horațiu de a efectua un demers de cercetare sub formã de voluntariat în cadrul Muzeului de Artă Ioan Sima, s-a reluat ideea de valorificare a acestor opere. Ca prim rezultat al acestor cercetări, în 2014 s-a realizat o expoziție din seria acestor lucrări de artă, unele bine pãstrate, altele supuse unui proces de degradare, necesitând o restaurare. Familia Ugron de Ábránfalva (Obrãneşti) este atestatã documentar începând cu 1103 şi se presupune c-ar proveni dintr-o ramurã Árpádianã1 stabilitã în zona actualã a jud. Harghita, unde a deţinut o serie de domenii feudale vreme de aproape 1000 de ani. Însã, linia ei genealogicã poate fi urmãritã abia de la 1447, când se vorbeşte despre Ugron László, fiul lui Ugron István, cãsãtorit cu Erzsébet Kálnoky de Köröspatak (Valea Crişului, Covasna), cu care are 3 fii: Kelemen, Demjén (Urkon) şi Domokos.2 Ramura principalã se dezvoltã în jurul lui Kelemen, care moşteneşte domeniul în virtutea dreptului de primogeniturã, şi se cãsãtoreşte apoi cu Erzsébet Jakabffy de Szenterezsébet.3 Un strãnepot al acestuia, Pál, intrã în slujba prin‑ cipelui Gabriel Bethlen, unde deţine o serie de funcţii notabile. Aşa începe ascensiunea acestei familii, care se transformã treptat dintr-un neam de moşieri locali într-o reprezentantã majorã a nobilimii ardelene, stabilind legãturi cu descendenţi ai stirpelor Kuun de Osdola, Rhédey, Bethlen, Rácz de Galgó (Gâlgãu), Kemény, Bánffy, Kendeffy etc, prin intermediul cãrora a intrat în ramura unor importante case dinastice din Europa, cum ar fi cea de Habsburg sau de Windsor (Hanovra).4 Dintre reprezentanţii de seamã ai neamului Ugron, un rol aparte îl ocupã diplomatul István Ugron (1862–1948), o figurã notorie a politicii externe europene de dinaintea primului rãzboi mondial, datoratã misiunilor sale consulare, care au culminat cu funcţia de ambasador al Austro-Ungariei în Serbia (1913)5 şi cu implicãrile în cauza polonezã (1917). István Ugron aparţine ramurii Mezőzáh a familiei Ugron, unde a construit un castel în stil istorist, dupã modelul construcţiilor medievale franceze, cu scopul de a-şi arãta prestigiul social, dar şi pentru a emite pretenţii la mâna unei prinţese ruse 6 (se pare c-ar fi vorba de contesa Rosalie Fürstenberg-Toumanov7, de la care posedã şi un portret, deşi în preajma locului circulau zvonuri cã a fost logodit cu una din fiicele ţarului Nicolae II). 8Organizat dupã modelul calendarului (365 ferestre, 4 turnuri, 52 camere, 7 terase, 12 holuri), castelul adãpostea una din cele mai mari colecţii particulare de artã din Europa de Sud-Est, ce cuprindea atât amintiri de familie, cât şi portrete de demnitari (împãratul Franz Josef, prinţesa Sissi, papa Pius X, groful Plater, contesa de Benomar, ţareviciul Alexei Romanov, casa regalã sârbã şi georgianã, prinţii Trubetzkoy), litografii cu subiecte istorice (Vechii armeni, Könyves Kálmán, Armata lui Bem, Rãzboiul din Italia), peisaje cu locuri din Orient, Italia şi Grecia, tablouri academice executate de maeştri germani (Franz von Stuck, Paul Meissner, Ludwig Asher), ruşi (Vasili Vereschagin), polonezi ( Josef Brodowski, Frantisek Zmurko, Stefan Bakalowicz, Stanislav Zawadzki), cehi (Benes Knüpfer) şi sârbi (Paja Jovanovic); artã veche din sec. XVI–XVIII (Scenã de carnival – Barent Gael, Portretul unui capucin – Jan Van der Hoecke, Toma Necredinciosul – Luca Giordano, Adoraţia Magilor – Veronese, copii dupã Tintoretto (Acteon), Tizian (Danae), Rubens (Rãpirea Europei), Francois Boucher (Diana dupã baie).9 Colecţia a fost dispersatã odatã cu confiscarea castelului de cãtre comunişti, iar destinul ei rãmâne sub semnul întrebãrii. Se ştie doar de inventarele realizate de cãtre proprietari, ultimul fiind cel din 1928, care a fost întocmit de János Bánnfy. Acesta s-a cãsãtorit în 1894 cu sora cea micã a baronului, Rozália, şi a fost desemnat ca moştenitor al caste‑ lului, deoarece baronul nu avea urmaşi. www.kislexikon.hu Genealogy.euweb.cz/hung/ ugron 1.html 3 Ibidem 4 Ibidem 5 Godsey, William, Aristocratic Redoubt. The Austro – Hungarian Foreign Office on the Eve of the First World War, West Lafayette, Purdue University Press, 1999 6 Ugron, un palat pentru o prinţesã in România Liberã, 8 mai 2008 7 Inventarul de la Zau, 1928 în Fondul Arhivar Istvan Ugron, Direcţia Arhivelor Naţionale, Cluj-Napoca 8 Ugron, un palat pentru o prinţesã în România Liberã, 8 mai 2008 9 Inventarul de la Zau, 1928 1 2

— 602 —

O FAMILIE DIN NEGURA VREMII

Tablourile descoperite la muzeul din Zalãu provin atât din obiectele menţionate în inventarul din 1928, cât şi din achiziţii ulterioare fãcute de János Bánnfy şi fiul acestuia, István, care au cumpãrat de la Muzeul de Arte Frumoase din Budapesta lucrãri de Miess Friedrich (Portret de ţãrancã româncã), Karl Ziegler (Portret de sãsoaicã), Edvi Illás Aladár (Înainte de apusul Soarelui), Kriesch Körösfői Aladar (Pãstorii, 1903) şi Tibor Boromissza (Peisaj cu cãruţã,1928). Cu excepţia a 3 lucrãri, care aparţin genului peisagistic (Körösfői, Boromissza, Edvi Illés Aladár) şi a 2 litografii cu subiecte istorice (Armata lui Bem, Könyves Kálmán), tablourile sunt portrete. Douã dintre ele redau fizionomiile unor persoane necunoscute, în vreme ce restul (17) sunt reprezentãri ale membrilor familiei. Se pot identifica 5 generaţii, desfãşurate pe par‑ cursul a 150 de ani (intervalul 1789–1939). Prima generaţie este constituitã de László Ugron (1756–1806) şi Júlia Dániel (1767–1811), cãsãtoriţi la 1785. László este fiul fondatorilor ramurii Mezőzáh (István Ugron şi Anna Bánffy, cãsãtoriţi la 173510), în vreme ce Júlia este fiica lui Ferenc Dániel şi Júlia Pálffy. Soţul poartã un costum Empire şi a fost pictat de un reprezentant al şcolii din Târgu-Mureş (rãmas deocamdatã anonim), iar soţia poartã o rochie rococo şi a fost pictatã, probabil, de pictorul clujean Mátyás Veress (1739–1809), care a mai executat şi alte portrete pentru familia Dániel (Antal Daniel (1789), Edmunda Daniel). Urmeazã apoi a doua generaţie, formatã din judele István Ugron (1786–1867), fiul cel mare al lui László, al cãrui portret e posibil sã fie o lucrare de tine‑ reţe a lui Miklós Barabás (1810–1898), pictatã la 182911, soţia lui, Katalin Toldalagi (1800–1860), pictatã de Sikó Miklós (1818–1900) la 1855 şi mama acesteia, Katalin Vay (1781–1831), pictatã de un artist din şcoala de Târgu-Mureş. Se observã un salt calitativ faţã de portretele generaţiei anterioare, datorat creş‑ terii prestigiului familiei, care acumuleazã o avere suficientã pentru a finanţa artişti de prestigiu. În 1857, fiul judelui, Sándor Ugron (1826–1901), o ia de nevastã pe Rozália Kendeffy (1836–1898), intrând astfel în rândurile elitei nobiliare din Imperiul Habsburgic. Ca atare, se orienteazã spre pictori vienezi de curte (Anton Einsle, Ferdinand Waldműller, Georg Decker, Carl Rahl etc), care le executã portretele în maniera Biedermeier, rezultând adevãrate capodopere ale genului. În preajma acestei ambianţe se formeazã şi gus‑ turile fiilor. Mezina familiei, Ilona Ugron (1860–1893) este portretizatã de Benes Knüpfer (1848–1910) undeva în preajma cãsãtoriei cu Pál Szentkereszty de Zágon, urmând ca la 1913 diplomatul István Ugron, devenit proprietar al castelului, sã-l invite la castel pe maestrul academist Paja Jovanovic (1859–1957), pentru a-i executa propriul portret. În timpul vizitei, Jovanovic a mai pictat-o pe Rozália Ugron, precum şi portrete funerare în onoarea pãrinţilor diplomatului (Sándor Ugron şi Rozalia Kendeffy), respectiv a fratelui sãu cel mare, Miklós Ugron (1858–1899). Toate aratã dovada mãiestriei deosebite a artistului, prin intermediul cãreia a devenit pictorul naţional al Serbiei. Diplomatul a mai fost portretizat şi de polonezul Stanislaw Zawadzki (1878–1960), care a participat cu aceastã lucrare la Salonul din 1917, unde a fost şi premiat. Ultimul proprietar al castelului, János Bánnfy (1870–1946) apare într-un tablou al lui Zygmund Ajdukiewicz (1861–1917), în vreme ce fiul sãu, István Bánnfy, şi nevasta acestuia, Emma Mikes de Zabola, au fost pictaţi de Vilmos Mátrai în 1939. Colecţia din Zalãu mai conţine şi un portret al Rozáliei Mária Mikes, o strãbunicã de-a Emmei, pictat de Szabó János (1784–1851) la începutul sec. XIX, respectiv al bunicii lui István Ugron (din partea mamei), Róza Weer Tarcsai, pictatã de acelaşi maestru vienez de la 1857 care i-a portretizat pe Sándor Ugron şi Rozália Kendeffy. În concluzie, portretele familiei Ugron de la muzeul din Zalãu posedã o valoare artisticã deosebitã, fiind demne de a fi incluse oricând în lista obiectelor de patrimoniu naţional şi universal. Ele reprezintã doar o parte dintr-o colecţie distrusã de aroganţa şi trufia unei ideologii anti-culturale, care nu valoriza decât acele piese capabile sã-i asigure propria legitimitate, şi evocã atmosfera unei epoci demult apuse, des‑ prinse parcã din cãrţile de poveşti. Nu degeaba au aparţinut unui palat construit pentru o prinţesã.

Genealogy.euweb.cz/hung/ ugron 1.html http://www.angelfire.com/ne/OtthonIskola/Barabas.html

10 11

— 603 —

VICTOR-HORAŢIU CIOBANU

N Bi blio gra fie

Ugron, un palat pentru o prinţesã în România Liberã, 8 mai 2008 Direcţia Arhivelor Naţionale, Cluj-Napoca; fond personal Istvan Ugron Genealogy.euweb.cz //www.angelfire.com/ne/OtthonIskola/Barabas.html Bastiani, Alberto, East Central-Europe and the great power politics (19th–20th centuries), Junimea, Iaşi, 2004 Bérenger, Jean, Istoria Imperiului Habsburgilor: 1273–1918, Universitas, Bucureşti, 2008 Gergely, Andras, Istoria Ungariei, Kriterion, Bucureşti/Cluj, 2000 Godsey, William, Aristocratic Redoubt. The Austro – Hungarian Foreign Office on the Eve of the First World War, West Lafayette, Purdue University Press, 1999 Howard, Jeremy, East European Art, Oxford University Press, London, 2006 Jelavich, Charles şi Barbara, Formarea statelor nationale balcanice 1804–1920, Dacia, Cluj-Napoca, 2006 Rak, Jiri; Vondráček, Radim; Jenkins,Lawrence, Biedermeier: art and culture in central Europe:1815–1848, Oxford Classics, London,2001

— 604 —

OMUL, MUZA ŞI ARTISTUL MARCELA BĂBĂNAŞ*

THE MAN, THE MUSE AND THE ARTIST ABSTRACT: It is said that each town has its personalities, that these give in one way or another a kind of spiritual touch to that place. Ioan Sima was a noticeable man in this respect – a forerunner on his father’s side was the cneaz Sima of Săcel (Maramureş), endowed with estates by John Hunyadi for his taking part in the campaign against the Turks (1443– 1444). His grandfather on his mother’s side, Iacob Deleu, was one of the most valiant among the captains of Avram Iancu, and his uncle, Victor Deleu, was the organizer of the first battalions of Transylvanian volunteers arrived in Iasi in 1917. Ioan Sima is an outstanding personality of the artistic life from Sălaj, a master of shapes and colours, who made immortal on his canvas the landscape and the people from this place. In this study, we are not to focus on his biographical data or on his multiple expositional activities – well reflected by the press and by the critics of his time, but we want to make a documentary portrait of this master of arts, to evoke his personality, to understand where his lyrism and sensibility reflected on each of his paintings come from, what is the source of his love for the land of Sălaj, so often rendered in the paintings and by the gestures of this painter. The documents of the personal archive of the painter that belong to the Ioan Sima Collection together with his work of art held by the County History and Art Museum of Zalău are of special importance as they mirror both the artist and the man together with his muses, reflecting his preocupations and the social life of his time, all of these providing together a sense of the whole. This fund of archive contains 1047 units of documents and photographic material being the result of the donation made by the artist, donation achieved in 1985 by his niece, Maria Margareta Botezatu. These documents give us the possibility to rediscover his artistic life, to illustrate his ascension in the cultural and the artistic context of his country, to

represent both the human and the artistic way of the painter’s becoming. Of special importance are the documents illustrating his family ties – documents that we have introduced in this presentation in order to recreate the traditional family background in which Ioan Sima developed as a child. Even if we only made reference to the documents mentioned above, we could draw the conclusion that these represent not only the human side and the artistic becoming of the painter, but we could state they are also important pages of local history. A kind of history like a story that stirs the reader with some juicy happenings from the everyday life of a family from Salaj. KEYWORDS: Ioan Sima, painting, Victor Deleu, documentary archives, traditional family REZUMAT: Se spune că fiecare oraș își are personalitățile sale, că acestea dau, într-un fel sau altul, locului o anumită amprentă spirituală. Un om remarcabil a fost şi pictorul Ioan Sima – un strămoş din partea tatălui, a fost cneazul Sima de Săcel (Maramureş), înzestrat cu moşii de către Iancu de Hunedoara pentru participarea lui la campania împotriva turcilor (1443–1444). Bunicul dinspre mamă, Iacob Deleu, a fost unul dintre cei mai viteji căpitani ai lui Avram Iancu, iar unchiul Victor Deleu a fost organizatorul primelor batalioane de voluntari transilvănani sosite la Iaşi în 1917 – personalitate marcantă a vieţii artistice sălăjene, un baron al culorilor şi al formelor, care a imortalizat pe pânză peisajele şi oamenii locului. Nu ne-am propus sa insistăm asupra datelor biografice şi nici asupra multiplelor lui activităţi expoziţionale – amplu reflectate de presa şi critica vremii – şi ne-am dorit să creionăm un portret documentar al personalităţii maestrului, să înţelegem de unde izvorăşte lirismul şi sensibilitatea reflectate de fiecare lucrare realizată, de unde porneşte dragostea de ţinuturile sălăjene frecvent evocate în pânzele şi gesturile pictorului.

* Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău; email: marcelaspatarelu@yahoo.com

MARCELA BĂBĂNAŞ

De o importanţă deosebită, alături de lucrările de artă ce compun Colecţia Ioan Sima, deţinută de Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă, Zalău, sunt documentele ce compun arhiva personală a maestrului Ioan Sima, parte componentă a colecţiei, care ne relevă atât omul, cât şi pictorul, alături de muzele sale, oglindind preocupările şi viaţa socială, toate închegându-se într-un tot unitar. Acest fond de arhivă este constituit dintr-un număr de 1047 de acte, documente şi material fotografic, provenit în urma donaţiei făcute de artist şi completat în anul 1985, de nepoata sa, Maria Margareta Botezatu. Prin aceste documente avem posibilitatea de a reconstitui viaţa artistică, de a evidenţia ascensiunea în contextul cultural-artistic al ţării, de a creona drumul devenirii artistice şi umane a pictorului.

De o importanţă deosebită sunt documentele ce ilustrează legătura cu membrii familiei – documente pe care le-am introdus în lucrarea de faţă – evidenţiind mediul în care s-a dezvoltat şi format copilul Ioan Sima – familia tradiţională. Putem, oarecum concluziona, chiar dacă ne-am raporta doar la aceste documente menţionate mai sus, că acestea ne redau nu doar drumul devenirii umane şi artistice a pictorului, ci şi pagini de istorie locală. Este o istorie sub forma unei poveşti care stârneşte cititorul cu acele trăiri şi întâmplări haioase, din viaţa de zi cu zi a unei familii din Sălaj. CUVINTE-CHEIE: Ioan Sima, pictură, Victor Deleu, arhivă documentară, familia tradiţională

Se spune că fiecare oraș își are personalitățile sale, că acestea dau, într-un fel sau altul, locului o anu‑ mită amprentă spirituală. Dacă ne raportăm la nivel de judeţ, Sălajul este una dintre cele mai bogate regiuni care au dat oameni de seamă în conturarea destinului ţării, nu mai departe începând cu familia Deleilor şi continuând cu Simion Bărnuţiu, Alesandru Papiu Ilarian, George Pop de Băseşti, Iuliu Maniu, Victor Deleu, Corneliu Coposu ş.a. Nu departe de Zalău, la câteva minute de mers cu maşina, în comuna Pericei, în familia preotului Alexandru Sima, avea să se nască în 19 decembrie 1898 un baron al culorilor şi al for‑ melor, care va imortaliza pe pânză peisajele şi oamenii locului, Ioan Sima. Acesta avea să urmeze şcoala pri‑ mară din Pericei (anexa 1), Liceul din Şimleu Silvaniei, ulterior completându-şi studiile prin frecventarea cursurilor Facultăţii de Drept, dar studiind în paralel şi pictura, în diverse ateliere particulare. „ – ... în Cluj am frecventat atelierul pictorului Francisc Acs, apoi, în 1926, şcoala pictorului vienez Fröhlich, am făcut călătorii de studii la Budapesta, München, Veneţia, Milano, Paris, – în anii primului război, fiind mobilizat, am stat în Praga... – dar studii sistematice de pictură n-am făcut. Mi-amintesc, însă, de profesorul meu de desen din liceu ....“1. Ioan Sima este o personalitate marcantă a vieţii artistice sălăjene. Maestrul a trăit şi a activat într-o perioadă de mari frământări politice şi naţionale ale românilor transilvăneni din prima jumătate a seco‑ lului XX. Este descendent al unei ilustre familii de luptători, „au fost neam de luptători strămoşii mei’’2. Un strămoş din partea tatălui, a fost cneazul Sima de Săcel (Maramureş), înzestrat cu moşii de către Iancu de Hunedoara pentru participarea lui la campania împotriva turcilor (1443–1444). „Bunicul dinspre mamă, Iacob Deleu, a fost unul dintre cei mai viteji căpitani ai lui Avram Iancu, iar unchiul Victor Deleu a fost organizatorul primelor batalioane de voluntari transilvănani sosite la Iaşi în 1917”3. După absolvirea facultăţii de drept, Ioan Sima va profesa o scurtă perioadă ca avocat al Clujului şi al Timişoarei. În urma evenimentelor nefericite din anul 1944, se înregistrează un moment de cotitură în viaţa omului Ioan Sima, întrucât, aflându-se în refugiu la Timişoara4, pierde cea mai mare parte din lucrările realizate până la acea dată. Acesta este momentul în care decide să se dedice întru totul picturii, „prima dragoste» şi să se afirme pregnant pe simezele galeriilor de artă din ţară şi străinătate. Pictorul Ioan Sima este unul dintre puţinii artişti care au reuşit să se afirme şi să fie apreciați atât de public, cât mai ales de criticii de artă ai vremii încă din timpul vieţii. Cu o bogată activitate artistică5, îl vom găsi în numeroase expoziţii în ţară6, organizate la Sala Dalles în Bucureşti, Cluj, Timişoara, la Muzeul Bruckental 3 4 5 6 1 2

Călian, 1973 Călian, 1980 Făclia, 22 aprilie 1973 MJIAZ, Fond Arhiva documentară Ioan Sima, dos. Cataloage, Expoziţia de pictură Ion Sima din Cluj – Artist Emerit, 1964 Idem, dos. Cataloage, 1974 Ibidem, Expoziţia artelor plastice, pictură, sculptură, grafică, 1960 — 606 —

OMUL, MUZA ŞI ARTISTUL

din Sibiu, bineînţeles la Zalău; a participat la expoziţiile regionale de artă plastică, la expoziţiile organizate cu ocazia aniversării Republicii şi nu numai. Din anul 1954 devine membru al Uniuni Artiştilor Plastici din România, Filiala Cluj; la împlinirea vârstei de 65 de ani şi 4 decenii de activitate, în 1964, Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă şi Uniunea artiştilor plastici au organizat o retrospectivă în sălile Dalles din Bucureşti, momentul fiind marcat prin acordarea titlul de «Artist Emerit»7 (anexa 2 şi 3); 1968 – primeşte Ordinul «Meritul cultural, clasa a II-a»8; un an mai târziu medalia «A XXV – a Aniversare a Eliberării Patriei»; în 1973 – cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani i se conferă Ordinul «Meritul cultural clasa I»9; doi ani mai târziu, în 1975 – la Paris, Societatea artiștilor independenți îi conferă calitatea de membru al societăţii «membre sociétaire»; 1978 – cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani i se conferă Ordinul «23 August clasa I»10; un an mai târziu 1979 – premiul I și titlul de Laureat al Festivalului național «Cântarea României». Pe de altă parte, această bogată activitate expoziţională este completată de participările la expoziţiile de grup, dar şi personale organizate în afara ţării: în 1969 – expoziția personală de la Paris organizată la galeria Ror Volmar11; 1973 – expoziția personală la Miskolc (Ungaria)12; din 1967 – începe seria partici‑ părilor anuale la expozițiile organizate de Société des artistes indépendentes, Paris; în anii 1967, 1970, 1972, 1973 şi 1975 va fi prezent la expoziţiile „Salonului artiştilor independenţi” organizate la Grand Palais; în anii 1967, 1969 şi 1973 – lucrările maestrului au putut fi admirate la expoziţia de artă românească contemporană organizată la Tel-Aviv, iar împreuna cu alţi pictori clujeni va participa la expoziţiile organizate la Titograd13; 1973 – este prezent la expoziţia Wako Koeki din Osaka şi la expoziţia de grup din Philadelphia, şa. Nu ne-am propus sa insistăm asupra datelor biografice şi nici asupra multiplelor lui activităţi expo‑ ziţionale – amplu reflectate de presa şi critica vremii. Ilustrând cele mai relevante analize ale operei maes‑ trului sălăjean, din partea unor critici de artă percum Mircea Țoca14, Eugen Schileru15, Negoiță Lăptoiu16, ne-am dorit să creionăm un portret documentar al personalităţii maestrului, să înţelegem de unde izvorăşte lirismul şi sensibilitatea reflectate de fiecare lucrare din Colecţia Ioan Sima, de unde porneşte dragostea de ţinuturile sălăjene frecvent evocate în pânzele şi gesturile pictorului. Pornind de la declarativa dragoste faţă de pământul natal, de care îl lega cele mai frumoase amintiri. Acesta l-a determinat pe pictorul Ioan Sima să o concretizeze în anul 1980, printr-un gest de generozitate, dăruind Sălajului o parte din lucrările sale de artă. În anul 1981, la deschiderea galeriei ce îi poartă numele, „Galeria de Artă Ioan Sima“ din Zalău, maestrul își dedica lucrările cu cea mai mare dragoste sălăjenilor: „Sălajul şi, în special, meleagurile Periceiului şi ale Şimleului Silvaniei reprezintă pentru mine tărâmul fericit al copilăriei şi adolescenţei, ţara primelor visuri, contactul cu un peisaj de o mare frumuseţe şi poezie care a revenit statornic în lucrările mele. M-am simţit legat întotdeauna de aceste locuri, de oamenii lor, m-am întors întotdeauna cu drag să discut cu ei, să-i pictez. Multe din lucrările mele zugrăvesc aceşti oameni pe care îi îndrăgesc. (…) De ani de zile, emoţionat de bucuria pe care am descoperit-o în ochii privitorilor care îmi vizitau expoziţiile, am hotărît să donez o parte din lucrările mele pentru înfiinţarea unei colecţii publice. Vreau să dăruiesc oamenilor bucurie, să-i fac să simtă ce am simţit eu în faţa motivelor pe care le-am pictat, în faţa priveliştilor încântătoare, calme şi blânde, care m-au inspirat. Tocmai de aceea am dăruit o parte din lucrările mele pentru înfiinţarea acestei colecţii publice, restituind locurilor natale comorile pe care mi le-au dat, astfel ca ele să fie cunoscute şi să constituie momente de bucurie pentru iubitorii de frumos”17. Idem, dos. Reviste, Condeie Sălăjene, 1980, p. 8 Munca, 1968 9 Făclia, 1973, şi România Liberă, 1973 10 Lăptoiu, 1978, şi România Liberă, 1978 11 MJIAZ, Fond Arhiva documentară Ioan Sima, dos. Cataloage, Exposition de peintures modernes, I.Sima, Ror Volmar Galerie d’art, Popesco, 1969 12 Ibidem, Joan Sima, Kiállitása, dr. Lajos, 1973 13 Ibidem, Contemporaty Rumanian art, Georgescu, Dr. Haim Gamzu, 1969 14 Ţoca, 1977 şi 1979 15 Schileru, 1968 16 Lăptoiu, Ungureanu, 1974 17 Breban, 1980 7 8

— 607 —

MARCELA BĂBĂNAŞ

De o importanţă deosebită, alături de lucrările sale de artă, sunt documentele ce compun arhiva personală a maestrului Ioan Sima, parte componentă a acestei colecţii, care ne relevă atât omul, cât şi pictorul Ioan Sima alături de muzele sale, oglindind preocupările şi viaţa socială a acestuia, toate înche‑ gându-se într-un tot unitar. Despre viaţa artistică şi opera maestrului s-a scris în nenumărate rânduri, iar partea de arhivă este mai puţin cunoscută, dar la fel de valoroasă, constituind o sursă bogată pentru creio‑ narea unui portret documentar şi pentru înţelegerea personalității artistului. Această parte a Colecţiei Ioan Sima, Arhiva documentară a maestrului este drumul devenirii artistice și umane a pictorului. Acest lucru ne îndeamnă să facem cunoştinţă cu acest fond documentar, lucrarea de faţă fiind doar un preambul al unui proiect editorial care să cuprindă și aceste documente ce însoțesc viața și activitatea omului şi artistului Nacu18. Acest fond de arhivă, parte componentă a colecţiei Ioan Sima, ce a luat fiinţă în anul 1980 în urma donaţiei făcute de maestru Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău şi care a fost completată în anul 1985 de nepoata sa, Maria Margareta Botezatu, este constituit dintr-un număr de 1047 acte, documente şi material fotografic. Acestea ne oferă posibilitatea de a reconstitui viaţa artistică, de a evidenţia ascensi‑ unea în contextul cultural-artistic al ţării, de a creiona drumul devenirii artistice şi umane a pictorului. De o importanţă deosebită sunt documentele19 ce ilustrează legătura cu membrii familiei, evidenţiind mediul în care s-a dezvoltat şi format copilul Ioan Sima, atmosferă pe care o regăsim în fiecare pânză însufleţită de penelul artistului. „Tata (anexa 4), nu era ceea ce se înţelege printr-un preot de ţară. Umbla îmbrăcat elegant, cu cilindru înalt pe cap. Când nu era la biserică, umbla numai în „straie nemţeşti”, cu cilindru, dar cămaşa încheiată la gât arăta că este preot catolic. În 1916 am fost mobilizat în armata austro-ungară şi am fost repartizat într-o unitate staţionată la Praga. Tatăl meu a venit să mă vadă, avea şi o diplomă de preot militar, iar colonelul sub a cărui comandă eram, mi-a dat imediat trei zile de permisie, atât de impresionat a fost de tata. Era mai puţin înalt decât mine şi suferea de miopie. Aveam acasă 500 de jugăre de pământ, ceea ce însemna ceva. Tata era „virilist”. Judeţele pe vremea dublei monarhi erau conduse de congregaţii, adică de nişte parlamente judeţene. Membrii de drept ai acestor parlamente locale erau aceia care plăteau mari impozite la stat. Congegaţiile judeţene erau cele care elaborau regulamentele de funcţionare, legile locale, deci, şi aveau şi drept de veto. Membrii de drept ai acestor congregaţii purtau numele de virilişti. Cine erau aceşti virilişti? Grofii şi alţi aristocraţi, căci numai ei posedau suprafeţe mari de pământ. Printre ei era şi tatăl meu. Despre aceşti virilişti, într-un studiu consacrat Unirii de la 1918, vorbeşte şi istoricul Ştefan Pascu. Din congregaţii făceau parte şi membri aleşi, însă tata era virilist, nu era ales, era de drept. La lucrările acestor congregaţii, tata mergea invariabil cu una din cele trei trăsuri pe care le avea. Eu eram vizitiul când mergeam la lucrările congregaţiei, de ce să mai plătească tata un vizitiu? Fac o paranteză: tatei îi plăceau foarte mult caii. Adusese de la o herghelie de lângă Făgăraş nişte iepe lipiţane foarte frumoase. La şedinţele congregaţiei judeţului Sălaj, care se desfăşurau la prefectura din Zalău, eu îl aşteptam pe tata în trăsură, nu intram înăuntru. Odată tata a ieşit împreună cu baronul Vészélényi, care a amuţit când a văzut caii lui tata. După ce şi-a revenit, l-a întrebat pe tatăl meu: „Excelenţă, nu sunt de vânzare aceşti doi râioşi?” Vészélényi a fost un mare om politic, care a făcut mult pentru Sălaj, printre altele a înfiinţat liceul din Zalău. În acest oraş; există şi acum o statuie monumentală a lui, opera sculptorului Ion Fadrusz, cel care a realizat şi grupul statuar a lui Matei Corvin din Cluj (macheta acestui impozant monument este expusă la British Museum). Acest mare sculptor (probabil un slovac maghiarizat, după alţii, un român maghiarizat) a avut numai trei statui monumentale: a lui Matei Corvin din Cluj, a lui Vészélényi de la Zalău şi a împărătesei Maria Teresa la Bratislava. Această ultimă statuie a avut însă parte de o soartă tristă. Când slovacii au ocupat acest oraş, în 1918, au aruncat-o în aer. Din fericire, noi românii nu am procedat loa fel… Diminutivul care i se dădea în familie pictorului Ioan Sima. Există şi câteva lucrări semnate de pictor sub acest diminutiv MJIAZ, Fond Arhiva documentară Ioan Sima, dos. Însemnări personale, Cîteva crîmpeie de amintire despre unchiul Victor, 1973

18 19

— 608 —

OMUL, MUZA ŞI ARTISTUL

După ce se terminau lucrările congregaţiei (care nu se ţineu prea des, ci la anumite intervalle mai mari de timp), baronii şi grofii comandau o masă, un veritabil banchet, la restaurantul „Tigris’’ din Zalău. Bineînţeles lua parte şi tata. Cum am mai spus, el era miop, purta un monoclu cu lănţişor. S-a dus la un moment dat la toaletă şi atunci era moda să-ţi scoţi cureaua şi să ţi-o pui după gât. Tata a ieşit de la toaletă iutând că are cureaua după gât. S-a aşezat la masă să mănânce, iar cureaua i-a alunecat în farfurie. Neavând monoclul pe ochi, tata nu a văzut ce are în farfurie şi a început să taie cu cuţitul din curea. Contele Bánffy, care era lângă el, i-a spus: „Excelenţă, dar nu sunt cârnaţi ce tăiaţi’’… Tata a râs, s-au prăpădit de râs toţi… Asta vreau să spun, că tata nu era un om de rând, cum sunt eu. Noi suntem nobili originari din Maramureş, suntem amintiţi în volumul „Familii nobile din Ardeal” editat de Astra. Tata considera, pentru el desigur, că Ardealul în dubla monarhie era tot un „principat’’, vorbea tot timpul de Dietă, iar noi copiii, auzind atât de des acest cuvânt, credeam că se referă la un regim alimentar… Era o adevărată enciclopedie ambulantă. După 1918 ungurii au declanşat o puternică campanie iredentistă, sprijinită de Londra (majoritatea grofilor şi baronilor maghiari erau căsătoriţi cu englezoaice), conduşi de contele Apponyi. Tata, indignat de această campanie, care-i prezenta pe români ca pe un popor nomad, primitiv, de oieri, a scos la „bătaie’’ cartea de care am pomenit şi care demonstra că vechile familii nobiliare româneşti din Ardeal au fost recunoscute chiar de regii Ungariei, înainte de 1514. Ca să nu mai vorbim, că cel mai mare rege al ungurilor, Matei Corvin, era român. Familia noastră este din Săcel, Maramureş...’’20. Au trecut aproape trei decenii de când artistul nu ni se mai adresează personal, dar peisajele şi flo‑ rile sale ne creionează un maestru al delicateţei şi beatitudinii contemplative, înclinat către culorile solare, aceasta datorându-se spiritului apolinic al artistului, încrederii în viaţă, vitalităţii sale, specificului familiei21 – dar putem afirma că întotdeauna i-a plăcut să facă pictură în poezie şi poezie în pictură. A surprins în pânzele sale pe toţi acei oameni care l-au impresionat, precum şi pe cei care i-au influenţat viaţa, le-a creat un univers din cuvinte, uleiuri şi pânză, iar unul dintre aceşti remarcabili oameni din existenţa maestrului a fost Victor Deleu, căruia îi dedică „Cîteva crîmpeie de amintire despre unchiul Victor»22, semnându-se Ioan Sima, pictor, artist emerit: „Am aşternut pe hîrtie aceste cîteva crîmpeie de amintire pentru: «Colecţia memorială DELEU» ce ia fiinţă la Pericei. Am ales dintre acelea care au legătură cu Periceiul, comuna noastră natală, cu Sălajul, leagănul nostru familiar. * Le dedic memoriei marelui bărbat român VICTOR DELEU, vrednicului erou. Aceluia pe care îl consideram în familie drept căpetenia noastră, celui mai iubit dintre unchii mei a cărui înţelepciune, blîndeţe şi bunătate ne învăluia, ne pătrundea şi ne călăuzea. * În vara anului 1905, după ce şi-a luat cenzura de avocat, Victor Deleu – unchiul Victor – (mama mea Reghina Deleu era sora lui mai mare) s-a stabilit în Şimleul Silvaniei deschizîndu-şi birou advocaţial. A devenit imediat inima comunităţii locale româneşti. Tineretul l-a decretat conducător. I s-a încredinţat conducerea ziarului local «Gazeta de Duminică» în calitate de redactor responsabil pe care l-a transformat în ziua preluării din foaie poporană ce era în organ politic de afirmare românească. A fost ales secretarul Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, în comitetul despărţămîntului ASTREI devenind bibliotecarul Asociaţiunei. Martin, 2004, p. 16–18 Călian, 1980 22 MJIAZ, Fond Arhiva documentară Ioan Sima, dos. Însemnări personale, Cîteva crîmpeie de amintire despre unchiul Victor, 1973 20 21

— 609 —

MARCELA BĂBĂNAŞ

Unchiul Victor locuia pe strada principală aproape peste drum de tribunal. Foarte curînd casa a devenit locul de întrunire şi comandament al tineretului român de pe atunci. Era în ea un permanent dute-vino de lume. Acolo se ţineau consfătuiri, se purtau discuţii pînă tîrziu în noapte, se luau iniţiative şi hotărîri pentru acţiuni politice şi culturale, se organizau întruniri şi serbări. Apăreau şi figuri simandicoase caşi vicarul Alimpiu Barboloviciu şi în cîteva rînduri chiar preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti. După vreo doi ani, bunica noastră pe care o numeam Mama Tina s-a mutat dela Pericei la Şimleu la unchiul Victor ca să aibă grije de gospodărie. A fost hotărît ca Virgil, fratele meu mai mare şi cu mine, înscrişi amîndoi la liceul din Şimleu, în timpul şcolarizării să nu mai facem zilnic naveta pînă la Pericei ci să locuim la unchiul Victor iar mama Tina să ne gătească şi să ne îngrijească. Eram încîntaţi. Forfota din casa unchiului Victor ne fascina. * Unchiul Victor ne iubea foarte mult. Cînd îşi găsea timp liber se interesa de progresele noastre la şcoală, ne ajuta să ne facem lecţiile, ne sfătuia. Într-o zi, pentru o temă la geografie, studiam harta Europei. Unchiul Victor a intrat în cameră şi s-a apropiat de masa pe care era întinsă harta. S-a aplecat peste ea, m-a mîngîiat pe creştet şi mi-a spus cu vocea lui blîndă şi adîncă, făcînd, pe hartă, cu degetul, conturul României vechi: –“Vezi tu, Nacule, România azi e caşi un cornuleţ pe care îl cumperi dela Mihai23 cînd mergi la şcoală. Pe cînd vei ajunge să-ţi iei examenul de maturitate, România se va întregi şi se va face ca şi o jimlă24“ şi mi-a trasat pe hartă conturul României Mari de astăzi. A fost una din primele profeţii ale unchiului Victor care s-a adeverit. * În anul 1910 unchiul Victor a fost desemnat din partea Partidului Naţional Român candidat la alegerile de deputaţi în Parlament, în circumscripţia Şimleul-Silvaniei. A început campania electorală şi întreg Şimleul şi circumscripţia lui erau în fierbere. Consfătuirile şi întrunirile din casă s-au înteţit, sosirile şi plecările emisarilor şi ltafetelor nu mai conteneau. Febilitatea acestei noi activităţi ne-a cuprins şi pe noi copiii care stăteam în permanenţă la pîndă să vedem ce se întîmplă. Unchiul Victor avea de contra candidaţi pe: Urgon Gábor care a cîştigat mandatul în alegeri cu o diferenţă de numai cîteva voturi, obţinute necinstit prin substituiri de persoane care votau în numele morţilor şi care a ajuns mai tîrziu ministru de interne în guvernul de răzbiu al contelui Tisza; Barabás Béla şi Keller Samu, advocat şi el în Şimleu, adversar de întotdeauna a unchiului Victor. Corteşii, acoliţii şi aderenţii candidaţilor purtau la pălărie cîte o pană de gîscă colorată: roşie, verde, albastră, după partid şi candidat. Românii unchiului Victor purtau o frunză de stejar. Se împărţeau manifeste, se vocifera în grupuri. Pe străzi treceau demonstranţi, deseori beţi, care intonau cîntece şi strigau lozinci.

Mihai, vânzătorul de cornuri, franzele şi covrigei din Şimleu Silvaniei, notoriu pentru că îşi chema clientela să cumpere marfa pe un cântec compus de el pe care îl intona în gura mare pe stradă purtându-şi coşurile 24 Pîinişoară rotundă, chiflă (ardelenism) 23

— 610 —

OMUL, MUZA ŞI ARTISTUL

* Eu împreună cu fratele meu Virgil25 (anexa 5), dormeam în camera din spre stradă şi din dosul ferestrelor urmăream această mişcare cu un amestec de interes şi teamă. Într-una din seri cînd abea aţipisem amîndoi, ne-a trezit un vacarm infernal din stradă. Cîţiva derbedei beţi, puşi la cale de Keller, ameninţau, urlau şi înjurau în faţa casei. Apoi un bolovan aruncat a spart un geam care a căzut ţăndări, cu zgomot. A fost ca un semnal care a declanşat o furie. Zeci de bolovani aruncaţi au fărămiţat toate geamurile spărgînd şi răsturnînd şi obiecte din cameră. Unchiul Victor şi unchiul Ionaş26 s-au repezit în odaie şi ne-au scos de acolo în grabă. Ne-au cercetat să vadă dacă n-am păţit ceva, ne-au alintat ca să ne alunge frica şi ne-au dus în camera Mamei Tine27. Aici unchiul Victor ne-a îmbrăţişat şi ne-a spus voios pe un ton hotărît: – „Ce vreţi? Aşa-i la război!“ * La cîteva zile ne aflam în ajunul alegerilor. Era spre înserat şi mă jucam prin curte cu fratele meu Virgil şi vreo doi copii de vîrsta noastră din vecini. Deodată vedem că intră pe poartă un jandarm ţanţoş, cu o mustaţă imensă, pene de cocoş la chipiu, mînuşi albe şi foarte înfipt intră în birou la unchiul Victor. Ne-am speriat căci ştiam că prezenţa unui jandarm nu-i nici odată a bună. Ne-am întrerupt jocul şi am rămas la pîndă, ascunşi. L-am văzut pe jandarm plecînd. Au apărut apoi, pe rînd, strecurîndu-se aproape pe furiş, domnul Coriolan Meseşan 28, după el domnul Valer Vicaş29 apoi preotul Costea. În birou la unchiul Victor se ţinea o consfătuire. L-am văzut pe unchiul Victor plecînd împreună cu unchiul Ionaş şi domnul Coriolan Meseşanu. Ceilalţi ai ieşit mai tîrziu. Am intrat în casă cu Virgil, circumspecţi şi am căutat să aflăm ce s-a întîmplat. Mama Tina ne-a lămurit că jandarmul băţos era plutionerul Creţu din Siciu care a venit să-l anunţe, în taină, pe unchiul Victor că o ceată de bătăuşi din comuna Boghiş au decis să oprească şi să împrăştie coloanele de ţărani români din comunele învecinate care urmau să vină a doua zi la Şimleu, la votare. Unchiul Victor s-a dus cu o delegaţie la prim-pretorul Nagy Gyula să-i semnaleze acest act de samavolnicie. Prim-pretorul Nagy Gyula era un tip autoritar, ţinînd în permanenţă în mîna dreaptă tija lungă a unei pipe grele de porcelan pictat cu lalele colorate. Printre pufăieli, scuipături şi înjurături dădea ordine scurte în vederea „menţinerii ordinei“. A doua zi dimineaţă am văzut prin fereastră alaiul. Prim-pretorul Nagy cu pipa lui şezînd în trăsura cu patru cai, cu vizitiul ţeapăn cu panglicile pălăriei fîlfăind în vînt, precedat de doi panduri călări, unul înarmat pe capră lîngă vizitiu şi însoţit de o patrulă de alţi şase panduri călări se îndreaptă în trap întins către Boghiş. Am aflat că a ajuns la vreme şi că „a făcut ordine“ împrăştiind pe bătăuşi astfel că votanţii români au putut veni la Şimleu. * 27 28 29 25 26

Virgil Sima, al patrulea dintre fraţii pictorului Ioan Sima, preot Ioan Deleu, fratele mai mic al mamii şi unchiului Victor, ziarist Iuliana Cosma căsătorită cu Daniel Deleu, notar în Pericei Dr. Coriolan Meseşan, advocat în Şimleu, secretarul despărţămîntului ASTREI Dr. Valer Vicaş advocat, mai tîrziu notar public în Şimleul-Silvaniei — 611 —

MARCELA BĂBĂNAŞ

După Unire, după ce a fost înfăptuită România Mare, profeţia unchiului Victor al cărei ctitor a fost şi Victor Deleu, devenit erou naţional prin organizarea Corpului de Voluntari Ardeleni şi Bucovineni la Darniţa pe care i-a condus în zilele de 7 şi 8 iunie 1917 la Iaşi, ne-am răspîndit care încotro. Unchiul Victor, în calitate de secretar general la resortul Internelor al Consiliului Dirigent s-a stabilit la Cluj. Tot acolo m-am stabilit şi eu. Păstram însă legătura cu Periceiul unde veneam cînd ni se făcea dor cu senzaţia duioasă că sosim din pribegie acasă. * Era un început de noapte de august cu un cer numai stele şi o lună cum nu cred că am mai văzut în Pericei altă dată. Răspîndea o lumină feerică, argintie de vedeai totul ca în plină zi şi presăra peste grădină un polei fin, strălucitor. O pace calmă se lăsase peste peste întreaga fire şi nu se auzea decît cîntecul greerilor. Eram adunaţi, după cină, în cerdacul casei parohiale. Pe masă mai zăbovea coşul cu fructe, carafa cu vin şi paharele pe jumătate pline de care nu se mai atingea nimeni. În jurul mesei şedeau: unchiul Victor, mama30, tata31, mătuşa Cornelia32, mătuşa Sabina33 cu soţul ei unchiul Nicolae Munthiu34, unchiul Ionaş, fratele meu Alexandru35, verişoarele mele Cornelica36 şi Marioara37, vărul meu Uţu38 şi eu. În colţ, pe scaunul cu leagăn, locul său preferat, era aşezat fratele meu Cornel39. Pe prispă stăteau cocoţaţi: vărul meu Niculiţă40 şi cei mai tineri: verişoarele mele Dorina41, Zoiţa42 şi vărul meu Ovid43. Unchiul Victor ne povestea. Avea un glas cu un timbru adînc şi blînd şi un verb magnetic care te cucerea. Îl ascultam pironiţi pe loc cu răsuflarea parcă oprită. Cornel încetase să se mai legene în scaunul său. Ne spunea despre Periceiul copilăriei lui, despre port şi obiceiurile pămîntului, despre sărbători. Ni se părea că prind fiinţă figurile pe care le descria, că în lumina stranie a lunii vedeam trecînd prin grădină pe badea Mitru îndemnînd boii, pe badea Florea adus de spate, cu securea pe umăr pornit să cioplească o răstignire, pe lelea Nişcă (anexa 6), rezemată în toiag urcînd prin Ruptură şi auzeam sub fereastră, în spre mijirea zorilor, colindul bătrînilor cu pletele retezate „Trei crai dela Răsărit“. Numai tata îşi pierduse dela o vreme răbdarea. A doua zi era tîrg în Crasna şi voia zor-nevoie să meargă de dimineaţă împreună cu fratele meu Alexandru să caute o pereche de cai. Se ridică de la masă, intra în casă, iarăşi ieşea, iarăşi intra şi de cîte ori se ivea în pragul uşii ne zorea să mergem la culcare că mîine e o zi cu multă treabă şi trebue să ne sculăm cu noaptea în cap. Cu unchiul Victor de faţă nu-i dădeam ascultare şi mama nu înceta să-i spună de cîte ori apărea: – „Du-te şi te culcă şi lasă-ne pe noi în pace!“ Numai fratele meu începea să dea semne de nelinişte căci ştia că mîine va fi bodogănit pe drum. Într-un tîrziu, cînd îl credeam adormit, apare tata în cămaşe de noapte şi ni se adresează cu toată autoritatea: – „Dacă nu înţelegeţi de vorbă bună şi nu mergeţi imediat la culcare vă iau lampa şi vă las pe întuneric!“ Regina Deleu căsătorită cu Alexandru Sima preot în Pericei, părinţii pictorului Ioan Sima Alexandru Sima preot în Pericei 32 Cornelia Deleu sora mai mică a mamii şi unchiului Victor, căsătorită cu Lazar Maior în Pericei 33 Sabina Deleu cea mai mică dintre surorile mamii şi unchiului Victor căsătorită cu Nicolae Munthiu 34 Nicolae Munthiu soţul Sabinei Deleu 35 Alexandru Sima, al treilea dintre fraţii pictorului Ioan Sima 36 Cornelica Maior, cea mai mare dintre ficele mătuşii Cornelia 37 Marioara Munthiu, cea mai mare dintre fetele mătuşii Sabina, căsătorită cu profesorul Aurel Decei 38 Diminutiv dat în familie doctorului Iuliu Maior al doilea fiu al mătuşii Cornelia 39 Cornel Sima, cel mai mare dintre fraţii pictorului Ioan Sima 40 Dr. Nicolae Munthiu, medic, cel mai mare dintre copii mătuşii Sabina 41 Dorina Maior, cea mai mică dintre fetele mătuşii Cornelia, căsătorită cu Eugen Popp 42 Zoe Munthiu, cea mai mică fată a mătuşii Sabina 43 Ovidiu Deleu, fiul lui unchiu Victor 30 31

— 612 —

OMUL, MUZA ŞI ARTISTUL

A venit în cerdac, s-a uitat pe masă şi a stat o clipă nedumerit. Atunci s-a auzit glasul adînc al unchiului Victor cu o nuanţă de şagă în el: – „Lungă mînă ţi-ar trebui ţie Alexandre ca să ajungă la lampa care ne luminează în astă seară“. Am pufnit cu toţii în hohote de rîs de o ilaritate contagioasă care se înteţea pe măsură ce vre-unul din noi încerca să spună ceva, început de cuvînt sau frază care se pierdea în cascadele rîsului. Izbucnirea noastră a alungat pe tata în casă dar curînd, extenuaţi de rîs, ne-am răspîndit şi noi. Cei care locuiau la mătuşa Cornelia au pornit cu trăsura iar cei rămaşi în casă am intrat prin odăi, fiecare la culcuşul său. Multă vreme am mai auzit ici-colo, prin perete, pufnete şi frînturi de rîs. * Pictam portretul unchiului Victor. Depă ce îşi rezolva treburile trecea pela mine. Se uita la tablouri, scotea tabatiera fără grabă cu aceleaşi gesturi calme pe care i le cunoşteam, îşi răsucea o ţigară, şi-o aprindea şi se aşeza în fotoliu. Între timp eu fixam pînza pe şevalet şi îmi preparam paleta. În timp ce pictam povesteam împreună. Adesea despre artă. Unchiului Victor îi plăcea frumosul, aprecia pictura, fără ostentaţie, respectînd –caşi în alte domenii–, părerile oamenilor. Nu l-am auzit nici odată în faţa unui tablou emiţînd considerente ca mulţi alţii: „nu seamănă“ sau „gardul e pictat strîmb“ sau „vasul cu flori parcă lunecă de pe masă“ sau „vestonul trebuia colorat în cenuşiu nu în albastru“ nici explicînd el ce a simţit artistul cînd a pictat tabloul. I-am destăinuit intenţia mea de a mă duce la Paris să vizitez cîteva ateliere de pictori să-mi dau seama nemijlocit de felul cum lucrează. Mi-a aprobat îndată gîndul. A adăugat însă un sfat: – „Du-te Nacule, cercetează, vezi şi învaţă. Deprinde meşteşugul penelului dar nu copia. Nu imita pe nimeni. În pictură, în arta ta, fii şi rămîi „tu“. I-am urmat sfatul pentrucă era înţelept şi pentru că era identic concepţiei şi structurii mele, „eului“ meu. La şedinţa următoare cu un gest discret pe care aproape nu l-am observat unchiul Victor a lăsat pe masa mea un plic în care am găsit o sumă ce avea să adauge substanţial fondul meu pentru acoperirea cheltuielior de călătorie şi studii. * În 25 mai 1936 unchiul Victor împlinea şasezeci de ani. Nouă ni se păreau, atunci, foarte mulţi. S-a potrivit ca treburile deputăţiei să-l solicite în Sălaj. Aflînd de asta, familia a decis să-l sărbătorim la Pericei unde urma să ne strîngem toţi cei ce ne puteam face disponibili. Au fost trimise misive şi pregătirile au început din vreme. Printr-o coincidenţă binevenită, fratele meu Virgil a împuşcat un ţap-căprior în crîngul Goroslăului. I s-au adăugat orătăniile cele mai chipeşe din coteţe, slănini şi cîrnaţi din cei puşi la afumat în pod. Sărăoaiele împlîntate în buţi au umplut carafele cu vin de peste cinci ani. Tot Virgil a avut ideea să-i facem unchiului Victor cadou un costum-port de pericenean. A stîrnit pe Sfăt, pe Curator şi pe cîţiva enoriaşi să scotocească prin lăzile de acasă. A adunat un „clop de paie“, o „chemeşe“ şi „gace“44. Cu toată silinţa ce şi-au dat nu au mai găsit veston albastru cu doi nasturi (pitke) la spate cum se purta pe vremea lui. În ziua de 25 mai ne-am strîns cu toţii cari veniserăm la Pericei, la noi în casa parohială. Masa lungă festivă era aşternută în sufragerie, din bucătărie răsunau poruncile cumnatei mele Emilia45 care zorea femeile chemate să dea o mînă de ajutor, se auzea zvon de tacîmuri şi veselă rînduită iar în cerdac, unde ne adunam, parfumul florilor din grădină se războia cu mirosurile de fripturi ce se rumeneau în culină. Pantaloni largi acoperind genunchiul, ţesuţi în casă din in şi cînepă Emilia Costin căsătorită cu Virgil Sima

44 45

— 613 —

MARCELA BĂBĂNAŞ

Stăteam deja în poveşti, în grupuri: Tante Oli46, mătuşa Sabina, unchiul Ioane, sora mea Miţi47 (anexa 7), cu soţul ei profesorul Iuliu Haţieganu şi fetiţa lor Ghighi48, verişoara mea Cornelia cu soţul ei Liviu Timbus, fraţii mei Cornel aşezat în scaunul cu leagăn şi Laurenţiu49, verişoara mea Zoiţa. Virgil împreună cu mine şi şi vărul meu Ovid, într-o cameră, împăturam costumul şi ne sfătuiam asupra momentului cînd îl vom preda sărbătoritului. A sosit şi trăsura Maioreştilor. Au coborît din ea: mătuşa Cornelia cu unchiul Lazar50 care şi-a pus în cinstea evenimentului cravata de gală, fata lor Dorina şi fiul lor Artur51 cu soţia sa Jenica. Tante Oli cu ochii investigatori a surprins că plănuiam ceva, dădea semne de impacienţă şi ne supraveghea din priviri, Ştiindu-l pe Ovid cu noi, se temea să nu fi născocit vre-o poznă. În sfîrşit l-am zărit pe unchiul Victor venind agale pe uliţă, petrecut de fruntaşii comunei şi de foştii lui prieteni de joacă din copilărie, oprindu-se cînd şi cînd ca să-şi termine cu toţii spusele. În poarta grădinii şi-a luat rămas bun dela cei cari l-au condus şi s-a îndreptat spre cerdac. L-am întîmpinat cu urale. Ne-a răspuns răspîndind asupra noastră zîmbetul lui blajin, tandru şi vesel. Miţi l-a întrebat: – „Spune, unchiule Victor, cum e să fii de şeasezeci de ani?“ Unchiul Victor şi-a scos tabatiera, a început să-şi răsucească o ţigaretă şi a răspuns cu un zîmbet şăgalnic strivit sub mustaţă: – „Nu-i nici o deosebire, Miţi dragă, de cum a fost înainte. Doar ai impresia că nu mai vezi atîţia oameni bătrîni“. Au fost aduse aperitivele. Am ciocnit cu toţii în sănătatea unchiului Victor. Era momentul predării cadoului. Virgil s-a dus să-l aducă şi venind cu el în braţe, de emoţie s-a împiedicat în covor şi era să cadă. Darul a stîrnit veselie şi l-a amuzat grozav pe unchiul Victor. I-am propus să-l îmbrace, el s-a învoit de îndată şi a trecut în camera lui. Numai Tante Oli a protestat temîndu-se să nu se dea în spectacol. Clopul de paie era pe măsură. Cămaşa mult prea mică nu l-a încăput aşa că a trebuit să renunţe la ea şi să rămînă îmbrăcat cu a lui. Gacele îi veneau însă de minune. Cînd a apărut îmbrăcat pe jumătate de perecinean l-am întîmpinat cu vesele ovaţii. Unchiul Victor era aproape fălos şi a făcut cîteva rotiri de învîrtită tropăind din picior şi se înveselea urmărind cum se înfoaie gacele ca şi rochiile. Ovid a declarat sentenţios că va anina costumul în holul casei printre lucrurile din colecţia etnografică a lui Tante Oli la care aceasta a achiezat în măsura în care costumul „reprezintă un obiect de artă naţională“. Am fost poftiţi să trecem în sufragerie, la masă. Tante Oli i-a cerut unchiului Victor să se schimbe întîi dar el a protestat şi a rămas tot timpul îmbrăcat în gace. * Era pe la sfîrşitul lui septembrie 1939. Într-o după masă m-am dus să-l văd pe unchiul Victor. L-am găsit singur. Tante Oli era încă la Colibiţa iar Ovid era concentrat pe zonă. Unchiul Victor mi-a propus să-l însoţesc pe deal, în vie, să-mi dea un strugure ruginiu. – „Aşa să ştii, Nacule, că mînînci cel mai scump strugure din lume. Numai eu ştiu cît mă costă pe mine să-mi întreţin via în Cluj“. Olivia Bardoşi căsătorită cu Victor Deleu Maria Sima, sora mai mică a pictorului Ioan Sima, căsătorită cu profesor dr Iuliu Haţieganu 48 Maria Iulia Haţieganu căsătorită cu profesor dr Octavian Fodor 49 Laurenţiu Sima, al doilea dintre fraţii pictorului Ioan Sima 50 Lazăr Maior soţul mătuşii Cornelia Deleu, locuind în Pericei 51 Artur Maior cel mai mic dintre fii mătuşii Cornelia 46 47

— 614 —

OMUL, MUZA ŞI ARTISTUL

L-am întrebat atunci cum vede el situaţia politică mondială care ne preocupa pe toţi. Şi-a scos tabatiera, şi-a răsucit încet o ţigaretă. O umbră tristă i-a trecut parcă pe faţă. – „Nebunul acesta de Hitler va aprinde lumea. Va urni infernala maşinărie de război care e armata teutonă, va cotropi şi pustii pe unde va ajunge. Antanta se va coaliza din nou împotriva Germaniei şi pînă la sfîrşit îi vor bate pe nemţi şi îi vor ţinea sub ocupaţie poate şi cincizeci de ani. Doar că războiul, cu tehnica de astăzi, va fi groasnic şi nimicitor, apocaliptic. Aşa că vă plîng pe voi pe cei care îl veţi îndura. Iar cei ce veţi supravieţui, veţi avea parte de frămîntări şi veţi trăi într-o lume nouă cu altă tendinţă de orînduire socială. Poate mai dreaptă. Va trebui să vă obişnuiţi şi să vă adaptaţi ei“. A fost ultima profeţie a unchiului Victor care s-a adeverit şi de data aceasta. * La trei luni unchiul Victor s-a stins. Azi, cînd scriu aceste rînduri, după treizeci şi patru de ani, îl am prezent şi viu în amintire de parcă m-aş fi despărţit de el eri. Cluj, septembrie 1973“52 Putem, oarecum concluziona, chiar dacă ne-am raporta doar la aceste documente menţionate mai sus, că acestea ne redau nu doar drumul devenirii umane şi artistice a pictorului, ci şi pagini de istorie locală. Este o istorie sub forma unei poveşti care stârneşte cititorul cu acele trăiri şi întâmplări haioase din viaţa de zi cu zi a unei familii din Sălaj. Relaţia dintre istorie, literatură şi pictură sau, mai general formulat, dintre fapte, cuvânt şi forma plastică este una atât de extinsă şi străveche, încât o discuţie asupra ei în general ar deveni inutilă şi redundantă. Subtile rafinări ale spiritului de tribun al acestor familii l-au produs pe blîndul maestru al delicateţei şi beatitudinii contemplative din peisajele şi florile sale53, care doar la ideea că ar fi putur să se ocupe, pur şi simplu accidental, cu altceva decît pictura îl face pe maestrul Ioan Sima să surîdă stingherit şi să pară foarte încurcat. Are o faţă modelată de zîmbet şi cred că totdeauna, mai precis, încă de la 7 ani, i s-a putut aplica formula: „în fine este el însuşi’’. Cînd surîde, nu mai vezi nimic decît ochii extraordinari de limpezi, adăpostiţi după ochelari cumsecade. Îi pun o întrebare direct, iar domnia sa hoinăreşte cu gîndul, înoadă domol fraze şi întîmplări, destramă ingenios chipuri şi, pe nepregătite, dar metodic, mă trezesc cu un răspuns complet54. Ioan Sima nu a fost doar un pictor al florilor din grădina casei părinteşti, ci şi un maestru în tălmăcirea cuvintelor, prin intermediul cărora a reuşit să creeze imagini, să redea portrete, să ne introducă în atmosfera familiară şi în viaţa societăţii în care a trăit, să dea impresia vieţii în toate dimensiunile ei, într-un mod natural, curgător. Descoperim în con‑ strucţia acestui pictor, câteva trăsăturui specifice creaţiei eminesciene, pe de o parte, dragostea şi natura ca teme permanente şi, simplitatea, naturaleţea, muzicalitatea, limpezimea clasică a exprimării, ca expresii a personalităţii. Aceste afirmaţii sunt susţinute şi de constatările oamenilor de presă care au luat contact cu maestrul. Mircea Breban, într-un interviu realizat cu pictorul Ioan Sima, afirma: „lucrările dv., de o mare frumuseţe şi sinceritate, mărturii ale unei experienţe acumulate de-a lungul unor decenii de activitate artistică, vă definesc drept un creator profund original, confesează bucuria liricului meditativ care sînteţi, în faţa frumuseţii sincere, necăutate, a unui buchet de flori, a unui colţ de grădină, sau a unui zâmbet de copil“55. Dr. Lajos Végvári, organiza‑ torul expoziţiei de la Miskol din Ungaria, profesor de istoria artei şi estetică la Institutul de arte plastice din Budapesta, scria în catalogul expoziţiei: „Forţa principală a picturii româneşti o constituie coloritul împlinit şi viziunea naturii. Aceste virtuţi le păstreză şi le dezvoltă, conform propriei viziuni, şi Ion Sima (n.1898). Farmecul 54 55 52 53

MJIAZ, Fond Arhiva documentară Ioan Sima, dosar Însemnări personale, 1973 Călian, 1980 Nicaş, 1970 Breban, 1980 — 615 —

MARCELA BĂBĂNAŞ

discret al artei sale a lăsat urme nu doar în Transilvania, dar şi în Bucureşti şi Paris. Aparţine liniei fruntaşe a picturii româneşti şi de mai mult de un deceniu este posesorul titlului de „artist emerit’’. N-a căutat senzaţiile „mari’’, ci bucuria liniştită şi şi-a fixat cu pietate trăirile. Lumea lui e „mică’’: flori, vaze, folclor, o grădină, case bătrîne, zăpadă, răsărit de soare. Dar tema aceasta modestă îţi dă armonie şi o bucurie stenică iradiază în arta sa. Pictează meditativ ca şi Chardin, cel mai mare maestru al naturii moarte din secolul al XVIII-lea, cu lejeritatea lui Manet, iar decorativitatea îl înrudeşte cu lumea lui Bonnard. Ecourile artiştilor francezi demonstreză că le cunoaşte bine arta. (...) Arta lui însă este tipic românească. Drumul său, cu profil specific românesc, trece prin arta franceză şi maeştrii postimpresionişti’’. Aceşti oameni ai presei, precum şi criticii de artă, ne ajută să-l cunoaştem nu doar pe pictorul, ci şi omul Ioan Sima. Ilie Călian, care a realizat mai multe interviuri cu maestrul afirma: „Privesc lumina din tablouri. O lumină fără umbre, autonomă, lumina tabloului însuşi, o lumină proiectată dinăuntrul sensibilităţii pictorului, o lumină-expresie a personalităţii, nu impresie despre real. Dacă pentru impresionişti realitatea este ceea ce se vede nu ceea ce se ştie, un produs al luminii, pentru Ioan Sima realitatea este esenţializată de o privire interioară. Înţeleg de ce Ioan Sima nu are nevoie de o mare varietate de subiecte: lumina este în el însuşi; pe cît de nuanţată este expresia, pe atît de unitară, totuşi, şi de un echilibru interior de factură clasică”56. De fapt, pentru Ioan Sima „pictura este însăşi viaţa mea. Nu pot concepe o zi fără să iau în mână pensula sau cărbunele, fără să fac o schiţă sau să revin asupra unei lucrări anterioare. Pictura şi arta, în general, sînt pentru mine ca un elixir magic dătător de viaţă...”57. Obişnuit să creeze portrete mânuind penelul – „de portret m-am ocupat dintotdeauna. Important este să redai portretul psihicului, al caracterului omului. Lucrarea să nu fie mască, ci duh. Fotografia redă perfect imaginea de moment, masca, nu esenţa. Cine face portrete are a se lupta nu numai cu dificultatea de a surprinde această esenţă, dar şi cu aceea de a nemulţumi „modelul’’ şi familia lui. Mi-amintesc, pictam un copil de cinci-şase ani, foarte mobil şi căruia, pentru a se mişca mai puţin, i-am inventat o povestioară care l-a impresionat. Cînd l-am întrebat de ce i-au dat lacrimile, mi-a răspuns: „Nu plîng, mi-a ieşit povestea pe ochi’’. Pictez ceea ce îmi provoacă un sentiment ... Culorile sunt inspirate din „natură’’, dar, fireşte, nu sînt exact aceleaşi, ele trebuie subordonate sentimentului, ca şi construcţia lucrării. Altfel totul rămîne artificial, rece58 – la fel de uşor şi în aceiaşi perspectivă ca în pictură, reuşeşte să ne creioneze în cuvinte peisajul, por‑ tretul celor dragi, “maestrul vorbeşte ca şi cînd n-aş mai fi de faţă. Înşiră idei, zugrăveşte fugar chipuri, zîmbeşte şi are o faţă de om aflat în dialog cu sine”59. Ideea că s-ar fi putut ocupa cu altceva decât pictura îl face adesea pe Nacu să surâdă, afirmând că, dacă nu şi-ar fi descoperit vocaţia de pictor, s-ar fi ocupat cu „pictură de duminică’’. Adică, tot pictură. Nu m-am gîndit să-mi fac din pictură o meserie. Dacă a ieşit aşa … De altfel, în tinereţe, am urmat dreptul. Simultan desprindeam meşteşugul picturii într-un atelier aflat pe actualul boulevard Lenin”60. Dar, fără îndoială, are ca hobby, muzica – „Dacă ar fi existat acel „dacă’’ din întrebarea precedentă, poate aş fi gîndit în foneme şi aş fi meşteşugit armonii cu chei, în regatul sunetului şi nu al culorii”61, sau poate, ar fi aşternut pe sub „ochelarii cumsecade” portrete şi peisaje prin puterea cuvântului şi, la fel ca pictorii impresionişti şi poeţii simbolişti, care au creat mitul boemei pariziene, care continuă să fascineze peste secole, la fel şi Ioan Sima ne-ar fi fascinat cu romane istorice, creând mitul ţăranului român, rămânând pe acelaşi tărâm al oamenilor, muzelor şi artelor. Bi blio gra fie Arhiva Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă-Zalău (în continuare Arhiva MJIAZ), dos. Cataloage, Expoziţia artelor plastice, pictură, sculptură, grafică, Sălile de Marmoră ale Casei Scînteii, Bucureşti, iunie – iulie 1960; 58 59 60 61 56 57

Călian, 1974 Breban, 1980 Călian, 1978 Nicaş, 1970 Ibidem Ibidem — 616 —

OMUL, MUZA ŞI ARTISTUL

Arhiva MJIAZ, Fond Arhiva documentară Ioan Sima, dos. Cataloage, Expoziţia de pictură Ion Sima din Cluj – Artist Emerit, Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă şi Uniunea Artiştilor Plastici din R.P.R., Sala Dalles, Bucureşti, februarie – martie 1964; Arhiva MJIAZ, Fond Arhiva documentară Ioan Sima, dos. Cataloage, Contemporaty Rumanian art, Valeriu Georgescu – minister of the Socialist Republic Romania, Dr. Haim Gamzu – Director, Tel Aviv Museum, Mircea Deac, Tel-Aviv Museum, H. Rubinstein pavilion, april – may 1969; Arhiva MJIAZ, Fond Arhiva documentară Ioan Sima, dos. Cataloage, Exposition de peintures modernes, I.Sima, Ror Volmar Galerie d’art, Daniel Popesco, critiq d’art, Paris 1969; Arhiva MJIAZ, Fond Arhiva documentară Ioan Sima, dos. Cataloage, Joan Sima, Kiállitása, dr. Végvári Lajos, Miskolci Galeria 1973; Arhiva MJIAZ, Fond Arhiva documentară Ioan Sima, dos. Însemnări personale, Cîteva crîmpeie de amintire despre unchiul Victor, Ioan Sima, pictor, artist emerit, 1973; Arhiva MJIAZ, dos. Cataloage, 127 Artişti plastici clujeni, Comitetul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Cluj şi Uniunea Artiştilor Plastici filiala Cluj, Cluj-Napoca, 1974; Arhiva MJIAZ, dos. Reviste, Condeie Sălăjene, Liceul de Filologie – Istorie „Simion Bărnuţiu“ Şimleul Silvaniei, nr. 10/1980, Mircea Breban, p. 8; Breban Mircea, Vreau să dăruiesc oamenilor bucurie, în Năzuinţa, 4 octombrie 1980 Călian Ilie, ION SIMA: „Când pictez, uit tot ce am învăţat; importantă este sensibilitatea şi starea mea de spirit’’, în Făclia, 22 aprilie 1973; Călian Ilie, „Puţin din sufletul meu se află în fiecare portret, în fiecare peisaj, în fiecare floare’’, în Făclia, 22 aprilie 1973; Călian Ilie, IOAN SIMA: „Trebuie multă experienţă pînă la cristalizarea personalităţii artistului’’, în Făclia şi în Viaţa Culturală, 1974; Călian Ilie, Ion Sima: „Să ai tenacitatea necesară pentru a aştepta momentul cristalizării esenţelor pe care le-ai căutat nebănuit’’, în Făclia, 24 noiembrie 1978; Călian Ilie, „Puţin din sufletul meu se află în fiecare portret, în fiecare peisaj, în fiecare floare’’, în Făclia, 22 iunie 1980; Făclia, Solemnitatea decorării unor reputaţi oameni de ştiinţă, artă şi cultură, anul XXIX, nr. 8410, 27 noiembrie 1973; Munca, Solemnitatea decorării unot oameni de ştiinţă şi cultură, 2 septembrie 1968; Nicaş Ion, Culoarea care cîntă, în Făclia, 6 septembrie 1970; România Liberă, Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a înmânat înalte distincţii unor reputaţi oameni de ştiinţă, artă şi cultură, 27 noiembrie 1973; România Liberă, Solemnitatea decorării unor personalităţi de seamă ale vieţii noastre culturale şi ştiinţifice, 25 decembrie 1978; Mircea Ţoca, Pictori Clujeni, Ed. Meridiane, Sibiu, 1977; Mircea Ţoca, Ion Sima, Ed. Meridiane, Sibiu, 1979; Negoiţă Lăptoiu – Laura Ungureanu, Expoziţia Retrospectivă Ioan Sima, Cluj, 1974; Negoiţă Lăptoiu, Expoziţia retrospectivă Ion Sima, Sala Dalles, noiembrie-decembrie 1978; Schileru Eugen, Ion Sima, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968; Zoe Iustina Martin, Înfăţişarea Afroditei,Amintiri despre Ioan Sima, ed. Saeculum I.O, Bucureşti 2004, pp. 16–18.

— 617 —

V. ล TII N ลขELE NAT URII. GEO GRA FIE N

ASPECTE DE GEOGRAFIE ISTORICĂ ÎN ŢARA MARAMUREŞULUI ANA-MARIA CORPADE, CIPRIAN CORPADE*

ASPECTS OF HISTORICAL GEOGRAPHY IN MARAMUREŞ COUNTRY ABSTRACT: The prezent paper offers an approach of historical geography in the Maramureș Depression by analyzing the Maramureș geoidentity as an entity formed of natural sites and humans. The paper focuses on the historical dimension of the Maramureș geoidentity and points out aspects as etimological references, archeological evidence, political-administrative evolution and toponimy as reflection of the human-environment relationship. KEYWORS: historical geography, geoidentity, toponimy, Maramureş REZUMAT: Lucrarea de față prezintă o abordare de geografie istorică în Depresiunea Maramureșului în sensul

analizei geoidentității maramureșene ca entitate alcătuită din locuri naturale care conferă factorului uman suport material și ambiental pentru existență. Lucrarea abordează de fapt dimensiunea istorică a geoidentității maramureșene, analizând aspecte precum referiri etimologice ale numelui unității geografice, dovezi arheologice privind continuitatea viețuirii, etapele de evoluție politico-administrativă a Maramureșului sau toponimia locală ca formă de reflecție a relației om-mediu. CUVINTE-CHEIE: geografie istorică, geoidentitate, toponimie, Maramureş

1. INTRODUCERE În dicţionarul de geografie umană, geografia istorică este definită ca ramură a geografiei ce se ocupă cu reconstituirea unor peisaje geografice trecute. De-a lungul timpului au fost folosite şi alte sensuri, de exemplu cel istoriografic, de studiu al descoperirilor geografice şi al exploatării unor noi teritorii (înţeles folosit în special în secolul al XIX-lea). Un alt aspect a fost cel al modificării graniţelor şi sistemelor poli‑ tice de-a lungul timpului. Termenul mai este utilizat şi pentru determinarea influenţei factorilor geografici asupra istoriei. În geografia românească, studii de acest gen au efectuat I. Conea (Ţara Vrancei, Ţara Loviştei), S. Opreanu, N. Rădulescu şi mai recent M. Mureşianu (Ţinutul Grăniceresc Năsăudean), P. Binder etc. Nici unul dintre ei însă nu face referiri de ordin teoretic la natura, dimensiunea sau metodologia de studiu a acestei ramuri geografice. Mesajul pe care Ion Conea îl transmite prin lucrarea sa Ţara Loviştei1 este acela că în dorinţa de a identifica stări trecute istorice sau geografice, este imperios necesar a corela scrierea istoriei cu analiza cadrului geografic şi vice-versa. Autorul, trecând de la hărţile mai vechi la cele mai noi, şi cerce‑ * Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Geografie; e-mail: ana.corpade@geografie.ubbcluj.ro, ccorpade@geografie. ubbcl,uj.ro 1 I. Conea, 1935

ANA-MARIA CORPADE, CIPRIAN CORPADE

tând materialul istoric cu harta în mână, apoi la faţa locului, a reuşit să elucideze anumite incongruenţe în materialele istorice referitoare la Ţara Loviştei. Tema de faţă suportă mai multe interpretări, dacă ne axăm pe definiţiile existente, dar şi pe studiile, puţine de altfel, care au apărut în România. Fără a exista un suport metodologic pentru studiile de geografie istorică, o abordare posibilă este aceea de a analiza modul în care populaţia locală şi-a pus amprenta asupra peisajului geografic, ca rezultat al transformărilor politice şi socio-economice survenite de-a lungul istoriei. Această stare de fapt rezidă în conferirea unor trăsături esenţiale mediilor naturale, ca de exemplu accesibi‑ litate, suport pentru activităţile de bază, refugiu etc., spre deosebire de modul în care acestea au fost exploa‑ tate de către autorităţile străine (într-o formă organizată, bazată pe planificări, în scopul obţinerii de profit). Potrivit lui Ioan Mac2, toate atributele pe care le îmbracă spaţiul exprimă un mod dimensional de ordine în care se petrec faptele geografice indiferent de natura lor fizică şi socială. Conotaţiile semantice ale acestui termen îl asociază cu efectele practicilor umane care duc la conturarea unor modele teritoriale de vieţuire. Trei elemente majore contribuie la edificarea acestor modele teritoriale şi anume: – Experienţa – deprinderi dobândite în confruntarea cu mediul înconjurător de-a lungul timpului şi transmisă din generaţie în generaţie sub forma arhetipurilor sau reprezentărilor sociale; – Împrumuturile, preluate din ariile învecinate sau mai îndepărtate cu care locuitorii unei comunităţi intră în contact direct sau indirect. Această formă de civilizare prin împrumut este extrem de evidentă și în cazul unor accidente culturale, cum a fost colonizarea saşilor în Ardeal; – Instruirea, obţinută pe diverse căi (educaţie, familie, societate). Acelaşi autor apreciază că valenţele teritoriului (spaţiului) preluate în diverse feluri, oricum selectiv, sunt reflectate tocmai în arhitectura modelului teritorial uman. Societăţile proiectează şi modelează spaţiul în acord cu imaginile pe care acestea le elaborează (le concep, le construiesc) şi a căror sursă o constituie tocmai practica umană. Mii de ani s-au derulat în procesul vieţuirii umane cu practici şi cunoştinţe diferit valorificate în folosirea spaţiului şi în raportul de gândire de a înţelege şi reprezenta Pământul într-o con‑ cepţie proprie despre lume şi cosmos, acea imago mundi preferenţială. Trăinicia spaţiului relaţional (ommediu) depinde de profunzimea operaţiei exercitate de către om în teritoriu şi de varietatea legăturilor, cum ar fi cele de interes economic, de proprietate, de dominare, de stăpânire ş.a. Identificarea unui teritoriu nu este decât un prim pas în procesul relaţional, căci urmarea firească presupune stabilirea poziţiei, rele‑ varea atributelor (de favorabilitate, de pretabilitate, de acces etc.) şi oportunităţilor3. Un exemplu care reflectă într-un mod optim relaţiile de coexistenţă şi sinergism într-un teritoriu este formarea identităţilor geospaţiale sau geoidentităţilor, ce pot fi definite ca entităţi umane teritoriale alcătuite din locuri (sit-uri) naturale şi oameni ce trăiesc pe acele geospaţii şi care le oferă un suport material și ambi‑ ental pentru existenţa lor. În cele ce urmează, este prezentată dimensiunea istorică a geoidentităţii maramu‑ reşene, cu sublinierea continuităţii relaţiilor pe care maramureşenii le-au avut cu pământul/teritoriul pe care l-au locuit şi pe care l-au transformat şi adaptat de-a lungul timpului propriilor necesităţi şi dorinţe. 2. Referiri etimologice şi derivaţii semantice Primul document cunoscut în care este menţionat Maramureşul apare destul de târziu, odată cu invazia ungurilor. Este vorba despre o diplomă ce datează din anul 1199, prin care regele Emeric I donează comitelui Laurenţiu pământ „de 5 pluguri”, ca recompensă pentru slujirea credincioasă şi pentru salvarea regelui de la moarte, când acesta se afla la o vânătoare în Maramureş4. În documentele latine poartă numele de Maramorisius, Maramurus sau Maramorosius, iar în cele greceşti, slavone şi poloneze Maramoreş şi Maramorâş. I. Mac, 2004 I. Mac, 2008 4 Documente privind istoria României. C. Transilvania. Veacul XI–XIII, 1951 2 3

— 622 —

ASPECTE DE GEOGRAFIE ISTORICĂ ÎN ŢARA MARAMUREŞULUI

Interpretarea etimologică a numelui diferă de la autor la autor. I. Bunea îl derivă de la „Marmore”, un Marus din neamul lui Maurus, care ar fi fost primul descălecător şi de la care şi-ar fi luat numele râul Mara şi familia Mariş5. Ca argument invocă faptul că în actele Patriarhiei Constantinopolitane din anii 1390–1400, Moldova se numeşte Maurovlahia, ce ar semnifica ţara vlahilor originari din Maramureş. N. Densuşianu îl derivă din cuvântul Marimorusa, care în limba cimbrilor însemna mare moartă, nume ce s-ar fi dat Maramureşului din cauza maselor de apă care înainte de era neolitică acopereau întregul şes al Panoniei, până în munţii Bucovinei6. Părerea pare să fie confirmată şi de numele mortua, sub care figu‑ rează în unele documente medievale nişte mlaştini din bazinul Tisei. Ioan Mihalyi de Apşa este de părere că Maramureşul ar deriva din cuvântul marmură, cu intercalarea unui a, aşa cum şi cuvântul aramă derivă din armă7. Opinia sa este justificată de faptul că în multe localităţi din Maramureş se găseşte marmură de calitate inferioară în cantitate mare. Al. Filipaşcu afirmă că „ …în conflictul neîntrerupt care a existat între stăpânii Daciei şi noul popor năvălitor, o parte din cei biruiţi si alungaţi trebuie să fi căutat refugiu în Maramureşul apărat de munţi și de codri seculari. Repetarea deasă a acestor conflicte a înmulţit peste măsură numărul locuitorilor umplând până și coamele munţilor celor mai înalţi cu aşezări omeneşti”. Şi în continuare: “Rămăşiţele dace şi-au organizat în Maramureş o patrie nouă, o Dacie liberă, pentru apărarea căreia au construit o mulţime de cetăţi…”)8. Regruparea ar fi avut loc, în mod firesc, dincolo de Gutâi şi Igniş, stabi‑ lindu-şi tabere de-o parte şi de alta a râului Mara. În zonă sălăşluiau triburile de costoboci şi cistoboci. Deci nou veniţii erau “venetici”, străini, chiar daca făceau parte din acelaşi regat. Aceştia din urmă prove‑ neau, majoritatea, din ţinutul trecut prin foc şi sabie de legiunile romane: aşezările de pe Mureş (Sebeş, Orăştie, Grădiştea, Simeria, Deva, Brad, Gurasada – localităţi situate în prezent în judeţul Hunedoara şi partea sudică a Apusenilor). În această regiune transilvăneană era organizat “centrul de comandă” a regatului geto-dac. Nu este exclus ca denumirea generică a refugiaţilor să fi fost “morişeni” / “moroşeni” / “murăşeni” (cei din/de pe Mureş). 3. Dovezi istorice privind continuitatea locuirii Descoperirile arheologice de până acum au scos la iveală mărturii care atestă prezenţa omenească în Depresiunea Maramureşului din cele mai vechi timpuri. Astfel, pentru paleoliticul superior (35000–10000 î.e.n), descoperirile arheologice de la Năneşti aduc primele argumente ale prezenţei omului în aceste locuri. Începând din Neolitic (6000–2500 î.e.n), mărturiile se înmulţesc. Prima semnalare o face Ioan Mihalyi de Apşa9, care descrie o secure de piatră descoperită în 1870 în comuna Leordina. Epoca bronzului este foarte bogat reprezentată în zonă, cercetările scoţând la iveală fie depozite de unelte şi arme, fie diverse piese izo‑ late în aproape toate localităţile depresiunii. Bogăţia în minereuri neferoase pe care o oferea această zonă, a dus la dezvoltarea unor centre locale de metalurgie a bronzului (descoperirile de la Săpânţa, Sarasău, Sighet, Tisa, Coştiui, Vadu Izei, Năneşti, Bârsana, Ieud, Sârbi, Ocna Şugatag, Giuleşti etc). În ceea ce priveşte continuitatea vieţuirii, Radu Popa10 afirmă că aşezările din epoca bronzului au avut un caracter stabil, acest lucru fiind dovedit de descoperirile arheologice. De altfel, bogăţia în minereuri, resursele mari de sare, păşunile, pădurile, bogăţia în vânat şi peşte, puteau asigura condiţii prielnice unei evoluţii stabile a colectivităţilor umane care au trăit aici cu milenii în urmă. În cele ce urmează punctăm câteva aspecte relevante pentru continuitatea locuirii Maramureşului sintetizate din lucrarea „Istoria Maramureşului” a lui Alexandru Filipaşcu.11 7 8 9

A. Filipașcu, 1940 N. Densușianu, 1913 I. Mihalyi de Apșa, 1900 A. Filipașcu, 1940 I. Mihalyi de Apșa, 1900 10 R. Popa, 1997 11 A. Filipașcu, 1940 5 6

— 623 —

ANA-MARIA CORPADE, CIPRIAN CORPADE

Populaţia nord-tracică, în care se înglobează şi cea a Maramureşului începând din secolul al VI-lea î.e.n, poate fi considerată ca şi populaţie geto-dacică. Astfel, descoperirile din satele Tisa şi Sarasău (sec. VII–V î.e.n.) dovedesc permanenţa traco-dacilor în zonă şi evoluţia lor spre forme superioare de organizare socială. Materialele descoperite la Onceşti (ceşti dacice, ceramică cenuşie lucrată cu roata etc.) sunt simi‑ lare celor descoperite în celelalte zone ale ţării (Orăştie, Banat etc.). Sub Burebista, Dacia se întindea până la Vilna, cuprinzând şi Maramureşul. În acest timp, Rodna Veche era un centru înfloritor, având bogate mine de aur. Între Gelonos (Porolissum) şi Sarmizegetusa, dacii au construit o linie fortificată, presărată cu puternice cetăţi de apărare situate pe coamele munţilor. Se crede că de aceea expediţia de cucerire romană nu s-a mărginit la ocuparea Sarmisegetusei, deoarece stă‑ pânirea deplină a provinciei reclama şi cucerirea liniei fortificate de la nord şi nord-vest. Ultima rezistenţă dacă a avut loc la hotarul Maramureşului, unde s-a retras populaţia civilă, precum şi luptătorii daci care au supravieţuit înfrângerii. Rămăşiţele dace şi-au organizat în Maramureş o patrie nouă, pentru apărarea căreia au construit o mulţime de cetăţi, a căror amintire o păstrează denumirile cetate şi cetăţuie din comunele maramureşene (două urme de cetăţi descoperite la Onceşti, la Bârsana, la Cuhea, la Sarasău etc.). Romanii, pentru a exploata în linişte minereurile din Rodna, au închis accesul din Maramureş spre valea Someşului cu două fortificaţii puternice de pământ, ale căror urme se văd şi azi, una lângă Salva şi alta la sud de Romuli. După câteva decenii de consolidare internă, dacii liberi din Maramureş au început să facă incursiuni de pradă pe văile înfloritoarei provincii romane. Ca urmare, romanii au fost siliţi să pună capăt independenţei ultimei ţărişoare dace, anexând-o ţinutului Porolissum. În Maramureş romanii au construit drumuri, au reparat cetăţile şi au pus în exploatare minele de sare de pe Ronişoara, pentru exploatarea cărora au con‑ struit o fortăreaţă numită castellum, de unde îşi trage numele satul Coştiui. Amintirea dacilor a fost eterni‑ zată într-o serie de credinţe (de ex. baba Dochia) sau toponime (Borşa, care provine de la cuvântul bora = vifor, Leordina – leorda = scai sălbatic, Petrova – petrodava). Despre stăpânirea romană ne amintesc mone‑ dele descoperite îndeosebi în apropierea vechilor mine de sare, la Teceu, Ieud, Coştiui, Petrova, precum şi numeroase toponime (Coştiui – Castellum, Bocicoiel – bosco – pădure, muntele Ţibleş consacrat zeiţei Cibele, Capul Mundului de lângă Şetref – mundulu – frumos, muncel din cuvântul monticello). Viaţa în comunităţile maramureşene şi-a urmat cursul firesc în cadrul structurilor sociale conturate în perioada daco-romană, chiar dacă în secolele următoare migraţiile au pătruns şi în Maramureş. Amintirea unor barbari s-a păstrat însă numai în legendele populare şi în unele toponime. Despre sarmaţi ne aminteşte numele Sărmătieşi din hotarul Budeştilor, despre cumani familia Coman şi muntele Piciorul Comanului de pe Vatea Râului, de la goţi am împrumutat cuvântul cneaz şi numele de botez Dragomir, precum şi constru‑ irea bisericuţelor de lemn în stil gotic, cu turnuri drepte ca o săgeată, ce se aseamănă cu cele din Norvegia. Construcţia bisericilor în stil gotic începe deja din sec. al IV-lea sub stăpânirea goţilor şi nu sub influenţa coloniştilor germani stabiliţi în Maramureş mult mai târziu. Urme mai adânci au lăsat slavii, de la care am împrumutat numele de voievod, precum şi alte numeroase nume de botez, care au reuşit să se menţină de-a lungul secolelor datorită limbii slavone care se folosea în biserica românească. Marea majoritate a numelor maramureşene din sec. XIV–XVI (Balea, Dragoş, Dunca, Hodor, Mihalca, Stan, Vlad etc.) sunt de origine slavonă. O importanţă covârşitoare asupra evoluţiei Maramureşului o are migraţia în sec. IX a ungurilor ce vin dinspre răsărit şi care se instalează în Câmpia Panonică, care trec la cucerirea de noi teritorii, mai cu seamă înspre est. În legătură cu aceste incursiuni apare şi prima ştire scrisă în care e menţionat Maramureşul. Consemnările ulterioare referitoare la Maramureş reflectă contactele ce se realizează între coroana maghiară şi populaţia autohtonă, precum şi infiltrarea ungurilor în Maramureş începând cu sec. al XIII-lea. O diplomă din anul 1329 confirmă colonizarea în Maramureş a unor saxoni şi unguri, cărora li se acordă autonomie şi privilegii speciale, populaţia autohtonă fiind obligată să se supună locuitorilor regali. Odată sosiţi aici, coloniştii („hospites”) vor aduce cu ei şi forme de organizare politică, administrativă şi biseri‑ cească care vor înlesni în timp acapararea Maramureşului de către statul feudal maghiar. În documentele — 624 —

ASPECTE DE GEOGRAFIE ISTORICĂ ÎN ŢARA MARAMUREŞULUI

emise de cancelariile maghiare pe parcursul sec. XIV şi XV este prezentată lupta populaţiei româneşti cu noul duşman. În procesul de instituire a dominaţiei maghiare asupra Maramureşului, un factor important a fost înnobilarea marilor familii româneşti de aici cu grade corespunzătoare ierarhiei feudale. Chiar dacă aceste titluri şi privilegii erau tentante, colonizarea cu locuitori străini şi expansiunea autorităţii regale au creat nemulţumiri şi temeri în rândul conducătorilor români, asupra cărora s-au luat măsuri ferme de neu‑ tralizare (Bogdan de Cuhea fiind destituit din funcţia de voievod al Maramureşului şi declarat infidel). Situaţia tensionată apărută între coroana maghiară şi voievodul (demis) Bogdan l-au determinat pe acesta din urmă să plece în anul 1359 în Moldova, împreună cu familiile înrudite, unde înlăturându-l pe voievodul Balc, se proclamă prinţ independent, iar Moldova stat de sine stătător. Emigrarea masivă a maramureşe‑ nilor spre Moldova a lăsat goluri ireparabile în rândurile românilor rămaşi, reducându-le puterea de rezis‑ tenţă şi puterea politică. Locurile rămase depopulate au fost colonizate cu ruteni veniţi din părţile Galiţiei, aceştia orientându-se spre ţinutul condus de voievodul Ioan de Rozavlea, care i-a colonizat de-a lungul văii numită ulterior Apa Rusului, unde au întemeiat satele ruteneşti şi iobăgeşti Poienile de sub Munte, Repedea şi Ruscova. Mai târziu, nobilii din Petrova au colonizat câteva familii şi în satele Bistra şi Valea Vişeului. Rutenii devin puternice elemente de deznaţionalizare a românilor, datorită puternicului lor aliat găsit în biserica de limbă slavonă. Introducerea structurilor feudale odată cu plecarea voievodului Bogdan îndreaptă această regiune spre un final anticipabil şi anume includerea sa în regatul ungar la sfârşitul sec. XIV. Secolul al XVI-lea este marcat şi în Maramureş de mari nemulţumiri din partea ţăranilor nobili români, care erau deposedaţi de pământuri în favoarea nobililor unguri. Această stare de fapt a determinat participarea lor, indiferent de starea socială, la răscoala ţărănească din 1514. Înăbuşirea răscoalei a atras pedepse aspre asupra maramureşenilor, autoritatea maghiară confiscând moşiile a 32 de familii. În 1538 Maramureşul este anexat Transilvaniei, în această perioadă proliferând protestantismul şi calvinismul, fapt care atrage după sine o politică de maghiarizare propagată prin cele mai diverse mijloace: „deodată cu domnia principilor ardeleni se inaugurează astfel în Maramureş o epocă de decădere şi de înstrăinare a românilor, tot atât de tristă ca şi epoca fanariotă din principate” (Al. Filipaşcu, 1940)12. Lupta românilor maramureşeni împotriva tendinţelor acaparatoare ale coloniştilor saxoni şi unguri, precum şi împotriva deznaţionalizării, şi-a găsit ecou în principalele evenimente care au cuprins Transilvania acelor vremuri (răscoala de la 1784, jafurile unor forme de organizare haiducească asupra nobilimii maghiare – Pintea Viteazul). Un alt eveniment deosebit din istoria Maramureşului este ultima invazie a tătarilor, care a avut loc în 1717. Aceştia sunt zdrobiţi la Borşa de către populaţia locală, pe locul numit şi astăzi Preluca Tătarilor. Un element ce merită menţionat şi care se va repercuta ulterior asupra structurii etnice şi socio-eco‑ nomice a Maramureşului, este apariţia populaţiei evreieşti. Primul document care aminteşte prezenţa lor în Maramureş este conscripţia din 1728 în care sunt enumeraţi 9 evrei (6 dincoace de Tisa, iar 3 dincolo). Nu se aminteşte nimic referitor la ocupaţia acestora, dar menţiunea făcută la evreul din Săpânţa este suficient de elocventă: „un singur jidov, care fără să plătească ceva dare, ruina populaţia”. Dacă la început evreii au fost acceptaţi mai mult din milă în satele iobăgeşti, abilităţile de adaptare le-au permis să pătrundă în scurt timp în comunele nobile şi în oraşele regeşti. La început, aceştia nu aveau drept de proprietate, plătind nobilului proprietar taxe de toleranţă. În 1780, evreilor din Sighet li se permite de către regele Iosif al II-lea să-şi con‑ struiască o sinagogă. Numărul lor, în continuă creştere, a provocat îngrijorare chiar şi la curtea vieneză, care pe parcursul sec. al XVIII-lea a cerut de multe ori informaţii asupra lor. Conscripţia din 1787 arată deja în Maramureş prezenţa a 1214 evrei de sex masculin; în 1804 erau 2448, în 1805 numărul lor total era de 4976, în 1835 erau 7650, iar în 1840 reprezintă deja 6% din întreaga populaţie, adică 9079 de suflete. În 1828 ei au deja organizaţie de castă, care îi reprezenta în faţa autorităţilor, având concentrat în mâna lor comerţul de vite şi de cereale din comitat. În ceea ce priveşte originea lor, aceştia provin din Rusia şi Bucovina. În A. Filipașcu, 1940

— 625 —

ANA-MARIA CORPADE, CIPRIAN CORPADE

Bucovina, fiind persecutaţi de generalul Enzenberg (care într-un singur an, 1781, a expulzat 365 de familii de evrei), ei treceau în Maramureş, având în vedere că graniţa spre ţinutul Năsăudului era de nepătruns. Spre Galiţia nu mergeau din dorinţa de a fi cât mai departe de stăpânirea rusească, care în 1791 le-a interzis agricultura şi i-a obligat să locuiască în ghetouri, stabilind principiul că evreilor nu li se permite nimic ce nu se precizează prin lege. Aceste dispoziţii, agravate în 1882, s-au menţinut în Rusia până la izbucnirea revoluţiei roşii. Aceasta este, deci, principala cauză pentru care evreii s-au îndreptat spre Maramureş. În 1828 ajunseseră atât de mulţi, încât, din motive economice (concurenţa în activităţile de negoţ), ceruseră autorităţilor să interzică accesul în comitat pentru noi evrei. Construcţia căii ferate ce lega Maramureşul cu Galiţia de la sfârşitul sec. al XIX-lea a facilitat şi mai mult invazia evreilor, care în 1900 ajung să reprezinte 18.8% din populaţia comitatului. În dorinţa lor de câştig, evreii au întrebuinţat toate mijloacele permise şi nepermise pentru a exploata fără scrupule pe ţăranii simpli şi creduli, mai ales când aceştia erau siliţi să recurgă la ajutorul lor. În 1830, conducătorii comitatului constată că evreii i-au obişnuit pe creştini cu abuzul ţuicii şi în consecinţă trimit circulare la toţi preoţii lor, îndrumându-i să atragă atenţia credincio‑ şilor asupra pericolului consumării ţuicii fabricate de evrei. Dieta ungară din 1840 asigură libertăţi pentru evrei, iar în 1867 le acordă dreptul de a câştiga proprietăţi imobiliare şi de a avea acces la composesoratele nobile, ca în scurt timp să devină ei stăpânii acelora. Oficialitatea maghiară i-a sprijinit cu toată puterea, considerându-i ca cei mai buni aliaţi pentru crearea unei hegemonii ungureşti în Maramureş. În 1870, evreii reuşesc să aibă în congregaţia comitatului 53 de virilişti, faţă de 27 români. Datorită puterii şi influenţei lor crescânde, evreii devin adevăraţii stăpâni ai Maramureşului, neîndrăznind nimeni să li se împotrivească. Pentru exploatarea lemnului de brad, statul maghiar încheie un contract cu firma evreiască Fraţii Pollac, iar în 1873 concesionează tăierea a 1 milion mc brad firmei Fraţii Groedl, deţinătorii de mai târziu a titlului de baroni de Giuleşti şi distrugătorii celei mai frumoase păduri composesorale. Prin asemenea mijloace, evreii au reuşit cu încetul să se aşeze în mijlocul satelor şi să-i alunge pe români la periferii. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea apar germenii relaţiilor de producţie capitaliste. Perfecţionarea mijloacelor de producţie a sării, exploatările forestiere sunt stimulate de colonizările făcute de Maria Tereza cu şvabi şi ţipţeri. Din secolul al XIX-lea spiritul naţional din Maramureş se coagulează cu ideile manifestate în Transilvania şi în Principatele Române. Două evenimente merită amintite în ceea ce priveşte istoria Maramureşului în sec. XX, şi anume stabilirea graniţei pe Tisa în 1920 şi recucerirea pentru o scurtă peri‑ oadă de către Ungaria horthystă în 1940. 4. Evoluția teritorial-administrativă a spațiului maramureșean Din punct de vedere politico-administrativ, Maramureşul a îmbrăcat de-a lungul timpului forme mai mult sau mai puţin specifice. Termeni ca obştea sătească, cnezat de sat, cnezat de vale, voievodat, comitat, judeţ, regiune, marchează apartenenţa administrativă şi ierarhia în cadrul Maramureşului cu puternice conotaţii de ordin istoric. Pentru perioada prestatală, pe teritoriul Maramureşului literatura istorică menţionează ca speci‑ fică organizarea administrativ-teritorială pe obşti săteşti aparţinând cnezatelor de sat şi cnezatelor de vale. Ulterior va apărea instituţia voievodatului prin care se va face tranziţia treptată spre comitat, pe parcursul întregului sec. al XIV-lea. Comitatul se va menţine, cu diferite ajustări ale unităţilor de rang inferior. După primul război mondial au avut loc reorganizări administrative, unitatea de rang superior numindu-se judeţul Maramureş, în cadrul căruia depresiunea Maramureş ocupă doar partea nordică. În ceea ce priveşte organizarea politică şi administrativă, în sec. al XIV-lea istoricul Radu Popa13 definea satul maramureşean „ca un organism social-economic compus dintr-un număr de gospodării ţărăneşti ce aveau în folosinţă individuală loturi de pământ agricol în suprafeţele arabile ale hotarului, dar stăpânind în devăl R. Popa, 1997

— 626 —

ASPECTE DE GEOGRAFIE ISTORICĂ ÎN ŢARA MARAMUREŞULUI

măşie apele, pădurile şi păşunile”. Satele sec. al XIV-lea sunt considerate din punct de vedere istoric obşti. În ceea ce priveşte originea conducătorilor, a cnezilor, istoriografia prezintă 2 posibile forme de ascensiune: pe cale ereditară şi prin alegeri. Clasa cnezilor maramureşeni era împărţită în două categorii: cnezii de sat şi cei de vale. Primii stăpâneau câte 1–2 sate. Trebuie menţionat însă că nu în toate satele maramure‑ şene au existat astfel de cnezi (pe valea Marei sunt menţionaţi doar în Berbeşti, iar pe valea Izei în Şieu şi Strâmtura). Cnezii de vale stăpâneau grupuri de 4 până la 18 sate, situate în general pe aceeaşi vale, erau într-o poziţie superioară cnezilor de sat şi aveau prerogative patrimoniale, administrativ-juridice şi chiar militare (sunt menţionate cnezatul de vale al Bogdăneştilor, cnezatul văii Mara, Cnezatul văii Cosăului, al Câmpulungului, Cnezatul Varaliei (Subcetate) și alte două cnezate din Maramureşul de peste Tisa – Cnezatul văii Bîrjava şi Cnezatul Talaborului). Cea de-a treia treaptă a ierarhiei social-politice a Maramureşului o reprezintă voievodatul, care deşi slab consolidat sub aspect ereditar (voievodul fiind ales de către adunarea cnezilor), sunt mult mai evoluate din punct de vedere administrativ-politic decât cnezatele. Trecerea la organizarea administrativă de tipul comitatului s-a realizat în mai multe etape succesive de-a lungul sec. al XIV-lea. Întâmpinând greutăţi deosebite în instituirea noului tip de administraţie, are loc la nivelul coroanei o schimbare de atitudine decisivă pentru cristalizarea comitatului maramureşean: campania de întăriri cneziale şi nobiliare care avea să ducă la formarea unui nou tip de comitat şi anume cel nobiliar. Între 1349 şi 1360 apar o serie de documente în care conducătorul regiunii este deja numit comite. O altă etapă în consolidarea comitatului e determinată de problemele de ordin politic şi adminis‑ trativ induse de „descălecatul Moldovei” din anul 1365. Ultima etapă coincide cu ascensiunea drăgoşeştilor ca şi comiţi ai Maramureşului14. Ca şi mod de organizare internă, comitatul Maramureş a suferit destul de puţine modificări, cu excepţia unităţilor de rang inferior, care de-a lungul timpului au purtat diferite denumiri: cercuri, plăşi, ieraşe, districte. În sec. al XV-lea comitatul cuprindea o cetate (Coştiui), trei oraşe târguri (Câmpulung, Teceu şi Sighet) şi 60 de sate15. În sec. al XVIII-lea, comitatul Maramureş era împărţit în patru cercuri16: 1. Cercul de sus cu 17 sate: Botiza, Bocicoel, Borşa, Dragomireşti, Glod, Ieud, Cuhea, Leordina, Moisei, Poienile de sub Munte, Poienile Izei, Săcel, Sălişte, Slătioara, Strâmtura, Vişeul de Jos, Vişeul de Sus. 2. Cercul Cosău cu 19 sate, printre care Bârsana, Berbeşti, Breb, Budeşti, Giuleşti, Călineşti, Mara, Văleni şi Şugătag. 3. Cercul Sighet cu 27 sate printre care Fereşti, Iapa, Rona de Jos, Sarasău, Săpânţa. 4. Cercul de Jos cu 47 de sate: Bocicoi, Lunca, Crăciuneşti, Coşţiui, Rona de Sus etc. În anul 1910 situaţia apare uşor schimbată, trei plăşi fiind menţionate la recensământul populaţiei de la acea dată şi anume: 1. Plasa Iza cu 17 sate: Bârsana, Bocicoel, Botiza, Bogdan Vodă, Dragomireşti, Glod, Ieud, Năneşti, Onceşti, Poienile Izei, Rozavlea, Săcel, Săleştea de Sus, Slătioara, Strâmtura, Şieu şi Văleni. 2. Plasa Sighet cu 28 de localităţi printre care Berbeşti, Bocicoiu Mare, Breb, Câmpulung la Tisa, Coştiui, Săpânţa, Teceu Mic, Crăciuneşti etc. 3. Plasa Vişeu cu 12 localităţi dintre care amintim: Bistra, Borşa, Leordina, Repedea, Ruscova, Poienile de sub Munte etc. În anul 1930, recensământul populaţiei se efectuează tot pe plăşi, dar de data aceasta ca subdiviziuni ale judeţului Maramureş. Recensământul din 1956 consemnează populaţia Maramureşului pe raioanele Sighet şi Vişeu, ca şi componente ale regiunii autonome Baia-Mare, care ulterior şi-a schimbat denumirea în regiunea Maramureş. R. Popa, 1997 G. Ilieș, 2004 16 Idem 14 15

— 627 —

ANA-MARIA CORPADE, CIPRIAN CORPADE

Din 1968, ca urmare a reorganizării administrativ-teritoriale, Depresiunea Maramureşului devine parte componentă a judeţului Maramureş, mult extins spre sud, cu reşedinţa transferată la Baia-Mare. 5. Reflectarea specificului geoidentității maramureșene în toponimia locală Toponimia maramureşeană, considerată ca izvor al istoriei acestei regiuni, poate furniza informaţii de o valoare excepţională. În cadrul culturii populare a zonei, toponimia ocupă un loc aparte, ea oferind date extrem de importante şi interesante cu privire la modul în care s-au constituit şi au evoluat comunităţile de aici, la specificul proprietăţii, la resursele naturale sau la meseriile tradiţionale. Numele de locuri ascund în semantica lor istoria locală, conservând totodată elemente de ordin fonetic și gramatical şi menţinând încă în uz cuvinte pe care puţini vorbitori le mai înţeleg sau al căror sens s-a estompat în timp. „Numele de locuri ... reprezintă un mesaj pe care strămoşii ni-l transmit peste veacuri nouă, celor de azi. Descifrându-l corect, îi vom înţelege mai bine, vom aprecia cum se cuvine bogăţia lor spirituală şi-i vom simţi mai aproape de sufletul nostru, iar legătura cu mediul etnogeografic în care ni se derulează existenţa va căpăta noi conotaţii, căci toponimia ne ajută să ştim mai bine cine suntem şi de unde venim”17. Denominaţia toponimică nu poate fi caracterizată doar ca o etichetare mecanică a unui element de natură geografică. Toponimele au un pronunţat caracter descriptiv și impresiv, denumirea fiecărui loc fiind rezultatul unui îndelung proces în care din mulţimea trăsăturilor pe care acest loc le posedă este selec‑ tată cea mai relevantă şi cu cea mai mare însemnătate pentru comunitate. Atribuirea de nume obiectelor geografice s-a făcut în paralel cu gradul de cunoaştere a mediului înconjurător, în sensul în care mai întâi au fost supuse denominării locurile cele mai cunoscute și cu cea mai mare însemnătate pentru localnici, respectiv muntele, dealul, lacul, pământul sau râul. Pe măsură ce comunitatea dobândeşte mai multe infor‑ maţii despre mediul său, va atribui nume tot mai multor obiecte şi fenomene geografice, deoarece omul este interesat pe de o parte de stabilirea unor coordonate cât mai precise a poziţiei sale în spaţiul geografic, dar şi de o identificare fără echivoc a elementelor ce compun acest spaţiu şi care îi susţin existenţa. Atribuirea de nume facilitează comportamentul în spaţiu, oferă repere, fiind în acelaşi timp o condiţie esenţială a trans‑ miterii experienţei de viaţă de la o generaţie la alta. Procesul de denominare toponimică se înscrie în acţi‑ unea complexă pe care o desfăşoară omul în vederea explorării, cunoaşterii şi stăpânirii, pe cât se poate, a naturii18. Numele de locuri sunt generate tocmai de această interacţiune om-natură sau, alteori, a unor factori de ordin social, economic sau istoric. Toponimele înmagazinează o cantitate uriaşă de informaţie din diverse sfere ale comunităţii, care, recepţionate corect, vor servi nu doar la orientarea în teren, ci şi la o mai bună cunoaştere de sine, prin con‑ ştientizarea legăturii cu cei care au populat acelaşi spaţiu geografic. Analiza toponimiei din Maramureşul Istoric poate oferi date în următoarele direcţii: a. Reconstituirea parţială a cadrului natural geografic vechi, precum şi evoluţia acestui cadru (păduri, poiene, locuri mlăştinoase etc.) în timp. Denominaţia legată de despăduriri relevă faptul că pentru zona Maramureşului, tăierea pădurilor nu a avut un caracter masiv, ci unul mai restrâns, cu pătrunderi pe văi şi folosite adesea ca drumuri naturale (Poienile Izei, Poienile de sub Munte etc.). Despădurirea a fost parţială şi controlată şi se efectua pe suprafeţe restrânse prin tăiere şi mai puţin prin incendiere, având caracter pastoral (obţinerea de păşuni şi fâneţe) sau agricol (obţinerea de terenuri arabile). Toponime legate de despăduriri sunt runcuirea, lăzuirea, poienirea, săcătura, ciungătura, curătura. Toponimele maramureşene oglindesc foarte bine mediul geografic în care s-au dezvoltat comunită‑ ţile de aici. Astfel, multe nume de locuri se referă la componentele geografice19: Ș. Vișovan, 2005 Ș. Vișovan, 2005 19 Ș. Vișovan, 2005 17 18

— 628 —

ASPECTE DE GEOGRAFIE ISTORICĂ ÎN ŢARA MARAMUREŞULUI

– Forme de relief: coastă – deal, colnic – drum îngust care trece peste un deal sau prin pădure; deal, corhă – coastă abruptă, stearpă şi greu accesibilă, dâmb – deal, culme mai mică, măgură – deal înalt și lin, rotund, măgurice – deal mai mic, măgură mai mică, coastă, cotroapă – teren accidentat, slab productiv, cu frecvente alunecări de teren, berdă – teren stâncos, bâscă – deal, bobeică – vale adâncă, bodrună – deal, buză – culme a unui deal, margine a unui şanţ, chiceră – deal ascuţit, vârf de deal, custură – vârf de deal, picior – partea de jos a unui deal sau munte, piclău – vârf de deal sau munte, ponoare – teren accidentat, coastă prăpăstioasă formată din prăbușirea, ruperea sau alunecarea unor straturi, povârniş, tarniţă – culme, coamă de munte sau de deal în formă de şa, turn – deal înalt în formă de turn, vâlcea – vale îngustă şi puţin adâncă, cu versanţii în pantă uşoară, arcer – denotă existența gresiei în subsol, costiş – teren în pantă, cos‑ tină – coastă, deal, glimeia – apelativ ce denumește terenuri cu mici movilițe, probabil rezultatul unor alu‑ necări de teren în valuri, grui – umăr de deal sau deal mic, holom – movilă, obrejă – loc pe malul unui râu, şes, jgheab – şanţ creat de şuvoaie de apă în urma ploilor – Structura solului: mociră – teren mlăştinos, ruginoasa – teren mlăştinos, lutoasa – teren argilos, săcătură – teren cu deficit hidric, sărătură, slatină – teren bogat în săruri minerale, pietricea – teren pietros, barcuri – teren obţinut prin defrişare, ageag – teren argilos, bahnă – loc mlăştinos, barcuri – teren obţinut prin defrişare, bălţi – teren mlăştinos, belit – teren puternic erodat, cârligătură – teren accidentat brăzdat de numeroase văi, glod – teren mlăştinos, – Componenta hidrică: băi – izvoare cu apă minerală, borcut – izvor cu apă minerală, ciurgău – izvor, ciuroi – izvor, gârlişti – loc unde un râu se pierde în gârlişoare mici şi se împrăştie în luncă, hait, hăitaş – baraj care orientează apa unui râu înspre o moară, feredeu – loc amenajat pentru băi; – Flora locală: alac – specie de grâu rezistentă care se cultivă în regiunile muntoase, agriş – arbust cu ramuri spinoase, frunze lobate și fructe comestibile, arini – terenuri pe care cresc mulţi arini, bârnă – zonă acoperită cu păduri (bârnă – buştean), bobişte – teren pe care se cultivă fasole, branişte – pădure sau parte din pădure în care este interzisă tăierea, brebeniş, brădet, cireaşa, ciungi – deal acoperit de tufişuri, fizeş – desiş pe malul unui râu, zăvoi, frăsiniş – pădure de frasin, goruni, higea – tufiş dens, plai – regiune de munte aproape plană acoperită cu păşuni; – Fauna locală: bătârlă – zonă în care trăiesc lişiţe, bursuc – de la viezure, imaş – păşune, breb (loc unde trăiesc castori); – Poziţia față de soare: arşiţă – parte a muntelui aflată la soare, dos – teren cu expunere nordică, faţă – teren cu expunere sudică. b. Identificarea pe teren a unor construcţii sau amenajări antropice sau a locului în care acestea se găseau (cetăţi, biserici, poduri etc.). S-a constatat că în unele cazuri, ruinarea sau dispariţia acestora a dus la schimbarea toponimiei. Astfel Valea Mănăstirii ce despărţea în secolul al XIV-lea satele Bârsana de Năneşti se numeşte azi Valea Hotarului, iar toponimicul Subcetate, sub care apare în sec. XV satul Onceşti şi alte sate de pe cursul inferior al Izei a dispărut odată cu ruinarea cetăţii de deasupra Onceştilor. c. Unele aspecte de ordin economic ale istoriei maramureşene. Astfel, avem toponime ce atestă defri‑ şări, toponime legate de cultura plantelor, păstorit (La Stânişoare, Dosul Stânii, Văratic, Tomnatic, Nedeia Ţibleşului) sau alte activităţi cum ar fi morăritul (Râul Morii) etc. d. Raporturile sociale din Maramureş, în special prin transmiterea în denumirile satelor a numelor stăpânilor acestora (Bogdan Vodă). Cu toate acestea, nu trebuie făcute confuzii, deoarece nu în toate cazu‑ rile apar dovezi clare care să ateste că toponimele de localităţi ar avea vreo legătură cu întemeietorii lor. 6. Concluzii Maramureşul istoric reprezintă una dintre cele mai bine închegate geoidentităţi la nivel naţional, o arie în care se îmbină sinergic toate dimensiunile fundamentale ale teritoriului (istorică, socială, culturală, spaţială şi geo-structurală), în care relaţiile sociale, politice, istorice, economice sau culturale se împletesc în — 629 —

ANA-MARIA CORPADE, CIPRIAN CORPADE

virtutea unui scop comun şi anume coerenţa sistemului teritorial. În acest sens, se poate menţiona că geoi‑ dentitatea maramureşeană se găseşte în prezent într-o fază de prag, într-o etapă de trecere de la o „lume” la „alta”, de la tradiţionalism la modernitate. Pentru a evita o dezvoltare haotică, un colaps geoidentitar, acest teritoriu (cu partea naturală și culturală) necesită o analiză minuţioasă a mecanismului său intern de func‑ ţionare, elementele sale trebuie determinate spre o funcţionare sincronică şi unitară îndreptată înspre atin‑ gerea unei ţinte clare de evoluţie. Atunci când o „lume” stă să dispară, trebuie „creată” o alta în loc, evoluţia trebuie deci dirijată prin efortul autorităţilor, dar şi al locuitorilor. Altfel, în cazul lipsei acestor schimburi și informaţii relaţionale, se poate ajunge la o evoluţie prin antergie.20 BI BLIO GRA FIE 1. Conea, 1935, Conea, I., Ţara Loviştei. Studiu de geografie istorică, B.S.R.R.G., LIII, M.O. Imprimeria Naţională, Bucureşti. 2. Conea, 1993, Conea, I., Vrancea: geografie istorică, toponimie şi terminologie geografică, editura Academiei Române, Bucureşti. 3. Densușianu, 1913, N. Densușianu, Dacia preistorica, Editura Tipo Moldova, Iași, 2011 4. Ianoș, 2000, Ianoş, I., Sisteme Teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000 5. Ilieș, 2007, Ilieş, Gabriela., Ţara Maramureşului. Studiu de geografie regională, Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca. 6. Mac, 2004, Mac, I., Conceptele de conexiune şi sinergism ca suport al abordării geografice, în Studia UBB, 2, Cluj-Napoca, 2004 7. Mac, 2008, Mac, I., Geografie normativă, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008 8. Mihaly de Apșa, 1900, Mihaly de Apşa, I., Diplome maramureşene, Sighet, 1900 9. Filipașcu, 1940, Filipaşcu, Al., Istoria Maramureşului, Editura Universul, Bucureşti, 1940 10. Popa, 1997, Popa, R., Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997 11. Vișovan, 2005, Șt. Vișovan, Monografia toponimică a Văii Izei, Editura Argonaut, Baia-Mare, 2005 *** Documente privind istoria României. C. Transilvania. Veacul XI–XIII. Vol. 1: 1075–1250, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1951

I. Ianoș, 2000

— 630 —

DISPARITĂŢI ECONOMICO-GEOGRAFICE DE TIP INDUSTRIAL, LA NIVELUL ANULUI 2008, ÎN REGIUNEA DE DEZVOLTARE NORD-VEST A ROMÂNIEI (I) BENEDEK ROZALIA*

ECONOMIC AND GEOGRAPHIC DISPARITIES OF THE INDUSTRIAL TYPE IN 2008 IN THE NORTH-WEST DEVELOPMENT REGION OF ROMANIA (I) ABSTRACT: Geografic space is the basic resource for the antrepreneurial initiative from various branches of the economy, and in particular for those with „industrial” field, while the policies and the ways to develop in time the resources quartered by „spacial reservoirs” constitute the main source for the economic and geographic disparities. Approaching the issue of economic and geographic disparities for the year of 2008 as a reference year in terms of secondary sector, the study records the value rendering of the economic and industrial development, including the disparities characteristic to the administrative, urban and rural areas from the Nort-West Development Region of Romania, by means of the economic suprastructure. Therefore, the elaboration of the subject aims at: – defining the concept of disparity; – drafting the methodological alternative of highlighting and the value assessment of the economical development and, including of the disparities; – representing cartographically the differences and disparities of the industrial development specific to the antrepreneurship in the field within the administrative areas form the regional level and the interpretations related on the hierarchichy of the value units related to the economic superstructures. This material is a part of the doctoral thesis of the undersigned editing with small revisions and additions subchapter 4.51 concerning the economic and geographic differences and disparities in terms of secondary sector. KEYWORDS: disparity,hierarchy difference, administrative area, economic superstructure, Nort-West Development Region * Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Geografie, Str. Clinicilor, Nr. 5–7, 400006, Cluj-Napoca, Romania, e-mail: rozalia.benedek@geografie.ubbcluj.ro, 1 Benedek Rozalia 2013, p. 109–134, p. 150–154

REZUMAT: Spaţiul geografic constituie resursa de bază pentru iniţiativa antreprenorială din diversele ramuri ale economiei şi, în particular, pentru cele cu profil „industrial”, iar politicile şi modalităţile de valorificare în timp a resurselor cantonate de „rezervoarele spaţiale” gestionate constituie principala sursă a disparităţilor economico-geografice. Abordând tematica disparităţilor economico-geografice, pentru 2008, ca an de referinţă, prin prisma sectorului secundar, studiul consemnează redarea valorică a dezvoltării economice industriale şi implicit a disparităţilor, definitorii zonelor administrative, urbane şi rurale, din cadrul Regiunii de Dezvoltare Nord-Vest a României, prin intermediul suprastructurii economice. Prin urmare, dezvoltarea subiectului urmăreşte: – definirea conceptului de disparitate; – redarea schiţată a alternativei metodologice de evidenţiere şi evaluare valorică a dezvoltării economice şi, implicit, a disparităţilor; – reprezentarea cartografică a diferenţelor şi a disparităţilor dezvoltării industriale, specifice antreprenoriatului din domeniu, în cadrul zonelor administartive de la nivel regional şi interpretările corespunzătoare, pe scara ierarhică a unităţilor valorice aferente suprastructurii economice. Materialul prezentat este parte componentă a tezei de doctorat al subsemnatei, editând cu mici revizuiri şi adăugiri, subcapitolul 4.5.2 cu privire la diferenţele şi disparităţile economico-geografice la nivelul sectorului secundar. CUVINTE-CHEIE: disparitate, diferenţă ierarhică, zonă administrativă, suprastructură economică, Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest Ibidem p. 109–134, p. 150–154

BENEDEK ROZALIA

1. Aspecte introductive Cea mai intensă dezvoltare economică a zonelor geografice demarează în ultimele decenii ale seco‑ lului al XVIII-lea şi în prima parte a secolului al XIX-lea, prin intermediul „revoluţiei industriale”, datorită realizării şi introducerii maşinii cu abur în procesul de producţie şi de transport, favorizând trecerea pro‑ gresivă de la sistemul feudal de exploatare economică şi producţie manufacturieră la cel de tip industrial, mecanizat, ceea ce a facilitat reducerea timpului necesar obţinerii „mărfurilor” comercializate şi a plasării acestora pe o piaţă din ce în ce mai dinamică, cu implicaţii pozitive asupra volumului de producţie, dar şi a nivelului de trai. În cadrul Regiunii de Dezvoltare Nord-Vest a României, prima linie feroviară, care conectează între ele două oraşe, Oradea şi Cluj-Napoca, se dă în exploatare începând cu 1870, făcând posibilă îmbunătăţirea can‑ titativă şi calitativă a transporturilor de mărfuri pe acest tronson, dar şi accesul la reţelele feroviare şi eco‑ nomice de la nivelul Imperiului Austro-Ungar şi nu numai. Extinderea căilor ferate, în perioada următoare, a generat o dezvoltare a zonelor cuprinse pe traseul lor, devenind unul dintre factorii cei mai importanţi, în ceea ce priveşte localizarea unităţilor de producţie industrială şi de elaborare a strategiilor de dezvoltare ulterioare. Elanul dezvoltării economice pe actualul teritoriu al ţării, în timp, a fost frânat de o serie de eveni‑ mente istorice generatoare de perturbaţii la nivel de aspiraţii, gândire şi management, începând cu antrepre‑ noriatul privat în contextul domeniilor feudale şi al breslelor; urmat de abolirea iobăgiei şi împroprietărirea acestora cu terenuri arabile, dar şi prin creşterea numerică a proletariatului urban, continuat cu naţionali‑ zarea ca formă de management centralizat şi dezvoltarea masivă a industriei în cadrul planurilor cincinale ale socialismului, sistat prin revenirea la proprietatea predominant privată, prin desfiinţarea comunismului, în decembrie 1989. Următoarele două decenii ale istoriei recente au rulat sub deviza tranziţiei, concretizat în primii cinci ani prin destructurarea economică efectuată prin retrocedările instantanee ale suprafeţelor agricole (1–2 ani), ceea ce a perturbat funcţionarea industriei prelucrătoare, privată de o serie de materii prime autohtone, soluţionat cu disponibilizări, insolvenţă şi chiar privatizare păguboasă. Adâncirea deca‑ lajelor economice, la nivelul industriei, s-a continuat prin sistarea mineritului, ca urmare a pierderii pieţei, prin privatizarea, sau falimentul industriilor care necesitau resursele furnizate prin industria extractivă. Placă turnantă, în acest proces de tranziţie, îl constituie aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), ceea ce a necesitat o serie de pregătiri şi alinieri: legislative, procedurale, economice, dar şi instrumentale. Temelia procesului de pre-aderare a constat în stabilirea cadrului de acţiune şi a instrumen‑ telor de lucru, prin Legea 151/19983, recurgând în primă fază la regionarea economico-statistică a terito‑ riului naţional, prin asocierea „voluntară” a judeţelor interesate, constituind cele opt Regiuni de Dezvoltare, fără personalitate juridică, simultan fiinţând ca şi nivele de raportare statistică, comparabile cu cele din Uniunea Europeană, de elaborare a studiilor de fezabilitate şi de implementare a programelor europene. Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest este una din cele opt regiuni înfiinţate, în baza Legii 151/1998, cuprinzând 14,32% din suprafaţa ţării, fiind suprapus judeţelor: Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu Mare şi Sălaj. Prin urmare, opţiunea focalizării analizei disparităţilor economico-geografice, prin prisma sectorului secundar, pentru anul de referinţă 2008, este susţinută economic de primul bilanţ de raportare al regiunii ca membră a Uniunii Europene, precum şi de propagarea pe piaţă a crizei financiare şi ulterior instituirea recesiunii economice. Fiind un nou moment prag, anul 2008 înregistrează starea economiei şi trasează direcţiile schimbărilor, călind antreprenoriatul românesc şi, nu numai, pentru supravieţuire, obligând la iniţiativă, performanţă şi management strategic. ***, Legea nr. 151/1998 – privind dezvoltarea regională în România, în Monitorul oficial, nr. 265 din iulie 1998, URL: http://www.lege-online.ro/lr-LEGE–151–1998.html, accesat în 14 aprilie 2013

— 632 —

DISPARITĂŢI ECONOMICO-GEOGRAFICE DE TIP INDUSTRIAL, LA NIVELUL ANULUI 2008

2. Fundamentele teoretice ale abordării disparităţilor economico-geografice În utilizarea curentă a noţiunii de disparitate, persistă o percepţie, la nivel conceptual al disparităţilor în sensul de inegalitate, decalaj, deosebire în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi fizică a spaţiului geografic, dar şi în plan social. Însă, în realitate, disparitatea „... descrie o discrepanţă mai profundă decât ceea ce se poate înţelege, prin diferenţe de dezvoltare economică, ea notifică conţinutul diferenţial apropiind şi despărţind egalităţile de soi comun, conturând totodată diferenţele prin metode specifice de natură ştiinţifică.4”, având funcţia de diagnoză spaţială, în context geografic, dar şi al dezvoltării, în plan economic. Astfel, chiar dacă disparitatea este o structură clădită pe „... un şir de diferenţe...5”, ea reprezintă în fond „... o divergenţă faţă de o normă...6” de raportare, în cazul evaluărilor economico-geografice, fiind recomandat a se lua în considerare MAd-ul (media aspectului de disparitate) obţinut ca raport între suma valoarică a dezvoltării economice maxime şi minime. Metodologic, evidenţierea disparităţilor economico-geografice, dintr-un areal geografic analizat, presupune: – identificarea bazei de date economice, pe ramuri şi zone administrative cu interes pentru cerce‑ tare. În acest caz, Institutul Naţional de Statistică dispune doar de date la nivel regional şi judeţean, pentru datele cu valenţe economice, de la nivel intrajudeţean, fiind necesară consultarea şi centralizarea statistică a datelor economice din Lista Firmelor, varianta 6. – determinarea valorică a gradului de dezvoltare economică, prin intermediul suprastructurii*, obţinut prin însumarea unităţilor (Unit) elementelor luate în calcul la nivelul ramurii economice, sau a economiei zonei administrative, ceea ce permite o interpretare atât în plan orizontal, pe ramuri, cât şi pe verticală, aferent gradului de dezvoltare economică sectorială, sau a zonelor administrative. – evidenţierea disparităţilor economico-geografice, matematic, vor fi redate prin diferenţa ierarhică a valorii suprastructurii economice, la nivelul unităţilor administrative, urmat de calculul MAd-ului ca şi valoare normativă de raportare, ce va fi introdus în şirul ierarhic al dezvoltării, prin suprastructură, faţă de care se vor stabili aspectele de disparitate mediu ascendent şi mediu descendent. – valorile matematice ale diferenţelor şi aspectelor de disparitate, (Adif ), pentru disparităţile econo‑ mico-geografice, vor fi redate cartografic, pentru diferenţele ierarhice şi aspectele de disparitate, ultima, inclusiv, şi în format grafic. – metoda descriptivă va fi utilizată la reprezentarea unor unităţi de producţie care se remarcă prin valorile elementelor constitutive ale suprastructurii, în paralel, cu redarea ierarhică a gradelor de dezvol‑ tare, prin prisma suprastructurii economice. În ceea ce priveşte analiza şi prezentarea geografică a sectorului economic secundar, se impune necesitatea redării definiţiilor aferente delimitării domeniilor de activitate incluse acestui sector. În accepţiunea generală, se prevede faptul că acest sector cuprinde „activităţile economice legate de industria prelucrătoare şi de construcţii”7. Potrivit definirii lui Aur S. Nicolaie, geografia sectorului secundar al economiei cuprinde „...identificarea, loca‑ lizarea, exploatarea, prelucrarea şi redistribuirea produselor rezultate cu toate consecinţele ce decurg din con‑ sumul acestora şi din influenţele ecologice pe care le au”8, încadrând acestui sector activităţile extractive şi indus‑ trializarea lor alături de cele obţinute prin activităţile economice aferente sectorului primar. Ianoş Ioan şi Heller 6 *

Benedek Rozalia 2013, p. 13 Ibidem, p. 18 Ibidem, p. 18 Metaforă utilizată de Marx şi Engels pentru a caracteriza organizarea economică a societăţii, preluată şi adaptată, de subsem‑ nata, teoriei de evidenţiere ale disparităţilor economico-geografice 7 Erdeli et all. 1999, p. 289 8 Aur 2005, p. 28–29 4 5

— 633 —

BENEDEK ROZALIA

Wilfried definesc sectorul secundar prin „...industrie şi meşteşuguri...”9, precizând faptul că industria favorizează „...producţia în serie...”10 dar şi „Limitarea..., la anumite faze ale producţiei din cadrul aceluiaşi proces de producţie, faţă de meşteşuguri unde un bun se produce de la A la Z”11. Această analiză permite definirea sectorului secundar, prin industrie, fiind un „sector de activitate care realizează extragerea materiilor prime minerale şi a combustibi‑ lilor, prelucrarea acestora şi a altor materii prime, transformându-le în mijloace de producţie şi bunuri de consum. Industria produce şi servicii, acestea fiind accesorii activităţii de transformare a produselor reale”12. 3. Diferenţe şi disparităţi economico-geografice, ale sectorului secundar, în Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest a României Implementarea şi dezvoltarea teritorială a unităţilor de producţie industrială sunt în strânsă concor‑ danţă cu: localizarea resurselor, traseul principalelor artere de comunicaţie, avantajele oferite prin politicile strategice de dezvoltare, precum statutul zonelor miniere defavorizate etc. Evidenţierea disparităţilor economico-geografice se va realiza în conformitate cu metodologia pre‑ zentată în cadrul fundamentării teoretice a lucrării. a. Aspectul diferenţelor în dezvoltarea economică a sectorului secundar Utilizând datele statistice prelucrate în cadrul instrumentul tabelar din Anexa 1, a tezei de doctorat, prezentând valorile suprastructurii, se realizează, în urma operării diferenţelor ierarhice faţă de cea mai mare valoare a suprastructurii economice aferent zonei de dezvoltare, cu producţia cea mai crescută, se va trece la reprezentarea cartografică, de la nivel regional (Fig.1), prin ierarhia zonelor administrative (Z), asociat în principiu indicatorilor U şi UtSII.

Fig. 1. Reprezentarea cartografică a valorilor UtSII, la nivelul Regiunii de Nord-Vest, anul 2008. Sursa: autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6. Ianoş, Heller, p. 157 Ibidem, p. 157 11 Ibidem, p. 157 12 Constantinescu, Crocuş 2005, p. 46 9

— 634 —

DISPARITĂŢI ECONOMICO-GEOGRAFICE DE TIP INDUSTRIAL, LA NIVELUL ANULUI 2008

Suprastructura sectorului secundar al economiei regionale, la nivelul anului 2008, se realizează în proporţie de 71,11% din industrie, iar în proporţie de 28,86% din construcţii, cu cele mai mari valori con‑ centrate în zonele administative ale reşedinţelor de judeţ, iar la nivelul PIB-ului regional, contribuie cu 33,4%, în 2008, la edificarea lui. Interpretarea gradului de dezvoltare, prin intermediul diferenţei ierarhice a valorii suprastructurii din secorul secundar, în vederea stabilirii diferenţelor amintite, va ţine cont de valorile primelor şi ultimelor 4–5 unităţi administrative Ierarhia oraşelor, reşedinţă judeţene, în funcţie de valoarea UtSII, plasează pe prima poziţie oraşul Cluj-Napoca cu o valoare de 2,4 ori mai mare faţă de valoarea units-ului total, aferent sectorului secundar, înregistrat de reşedinţa judeţului Bihor, Oradea, de pe locul 2, şi cu 7,21 de ori mai mare, decât cel realizat de municipiul Zalău, de pe poziţia ierarhică 6, fiind reşedinţa judeţului Sălaj. Aspectul de diferenţă (Adif ) al municipiului Cluj-Napoca cu 58,39% mai mare faţă de suprastruc‑ tura realizată de Oradea, cu 68,44% faţă de Baia Mare (locul 3), cu 69,08% faţă de Satu Mare (locul 4), cu 69,09% faţă de Bistriţa (locul 5) şi cu 86,15% faţă de Zalău (locul 6), înregistrat în 2008, este generat de cele 3 125 de firme active în sectorul secundar al economiei, număr de firme care, raportat la totalul de firme din acest sector însumat la nivelul oraşelor reşedinţă, reprezintă 39,40% (Tab. 1), şi 21,84% din cele active la nivel regional (Tab. 2). Tabel 1. Ponderea valorilor U şi Ut ale reşedinţelor judeţene în suprastructura însumată a reşedinţelor judeţene. Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6 NNr. Reşedinţă de Crt. Judeţ judeţ

NNr. 11

CCJ

BBH

Valorile U şi Ut ale reşedinţelor de judeţ aferent sectorului secundar Nr. angajaţi Cifra de afaceri Profit

Nr. firme %%

Nr.

(RON)

Cluj-Napoca 33125 339,4 448307 332,9 Oradea

11783 222,48 227651 118,87

(RON)

Ut SII

Units

8161579330

339,96 522362432 443,91

8683993194

440,18

3440331833

116,84 173595707 114,59

3613956974

116,72

MBM

Baia Mare

11118 114,09 225100 117,13

2591488525

112,68 149985632 112,61

2741500375

112,68

SSM

Satu Mare

8840 110,59 223207 115,84

2602655360

112,74

2685403655

112,42

BBN

Bistriţa

SSJ Zalău Total realizat de oraşele reşedinţă

82724248

66,95

6646

88,14 117087 111,16

2564940000

112,55 119577512 110,05

2684535245

112,42

4418

55,27

33,5

1061903502

55,19

141104787 111,86

1203013844

55,56

77930 1100 1146489 1100

20422898550

1100

1189350318

21612403287

1100

55137

1100

Valorile ponderate ale elementelor componente ale suprastructurii, în zonele administrative, con‑ stituite, la nivelul reşedinţelor de judeţ prezentate în cele două tabele (Tab. 1,. Tab.2) păstreză ordinea ierarhică, în ceea ce priveşte numărul şi ponderea firmelor, dar şi oferta locurilor de muncă, din sectorul secundar. Tabel 2. Ponderea valorilor U şi Ut ale reşedinţelor judeţene, faţă de totalul regional al suprastructurii. Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6. NNr. crt. Judeţ 11 22 33 44 55 66

Reşedinţă de judeţ

CCJ Cluj-Napoca BBH Oradea MMM Baia Mare SSM Satu Mare BBN Bistriţa SSJ Zalău Total regional

Nr. firme NNr. 33125 11783 11118 8840 6646 4418 114308

%% 221,84 112,46 77,81 55,87 44,51 22,92 1100

Valorile U şi Ut ale reşedinţelor de judeţ aferent sectorului secundar Nr. angajaţi Cifra de afaceri Profit NNr. 448307 227651 225100 223207 117087 55137 2240903

%% 220,05 111,47 110,41 99,63 77,09 22,13 1100

(RON) 8161579330 3440331833 2591488525 2602655360 2564940000 1061903502 31497771342

— 635 —

%% 225,91 110,92 88,22 88,26 88,14 33,37 1100

(RON) 522362432 173595707 149985632 82724248 119577512 141104787 1876093552

%% 227,84 99,25 77,99 44,4 66,37 77,52 1100

Ut SII

Units 8683993194 3613956974 2741500375 2685403655 2684535245 1203013844 33373418779

%% 226,02 110,82 88,21 88,04 88,04 33,6 1100

BENEDEK ROZALIA

Schimbările se realizează la nivelul profitabilităţii, constatându-se menţinerea primelor două locuri ierarhice ale oraşelor Cluj-Napoca şi Oradea, inclusiv şi la nivelul valorilor cifrei de afaceri, înregistrate în 2008. Între poziţiile ierarhice ale oraşelor Baia Mare, Satu Mare, Bistriţa şi Zalău se înregistrează schimbări valorice ale unităţilor (U), constatându-se diferenţe valorice ale cifrei de afaceri dintre Satu Mare şi Baia Mare de 11 166 835 RON, fiind de 1,004 ori mai mare, Zalăul prezintă diferenţe în ceea ce priveşte profitul însumat, fiind de 1,7 ori mai mare faţă de profitul sectorului secundar înregistrat de Satu Mare, iar faţă de cel al oraşului Bistriţa de 1,18 ori. În topul primelor zece clasate zone administrative al acestui sector, din cadrul Regiunii de Dezvoltare Nord-Vest, judeţul Cluj este reprezentat de Cluj-Napoca (locul 1), Câmpia Turzii (locul 7) şi Turda (locul 8), fiind urmat de judeţul Satu Mare, reprezentat prin reşedinţa de judeţ, clasat pe locul 4 şi de oraşul Carei, fiind poziţionat pe locul 9. Prima comună inserată în şirul ierarhic al urbanului şi totodată, în clasamentul primelor zece oraşe şi comune, este zona administrativă Sântandrei, componentă a judeţului Bihor, faţă de care valoarea supra‑ structurii înregistrată de Cluj-Napoca este cu 14,8 ori mai mare, iar cel al centrului polarizator judeţean Oradea cu 6,15 ori mai mare, la rândul său, valoarea suprastructurii comunei diferă faţă de cel înregistrat de urbanul ultim clasat, Nucet, fiind clasat pe locul ierarhic 321, cu 99, 88%. Zona administrativă, ultima clasată în şirul ierarhic al Z-urilor, este comuna Buduslău din judeţul Bihor, prezentând valoarea 1 al suprastructurii. Din cele 445 de unităţi administrative ale regiunii, 420 înregistrează valori constitutive ale supra‑ structurii UtSII, iar diferenţa de 25 de zone administrative sunt lipsite de activităţi economice înregistrate în domeniul industriei şi al construcţiilor, cele mai multe, în număr de 11, fiind localizate pe teritoriul judeţului Sălaj, incluzând comunele Cristolţ, Surduc, Băbeni, Lozna, Rus, fiind polarizate de oraşul Jibou, alături de care se menţionează şi comunele Poiana Blenchii, Dragu, Cuzăplac etc. 2.1.1. Judeţul Cluj, analiza sectorului secundar Din cele 81 de unităţi administrativ-teritoriale ale judeţului Cluj (Fig. 2), Anexa 2 din teză), 78 înre‑ gistrează elementele prin care se realizează suprastructura UtSII, iar diferenţa constituită din trei comune Buza, Bobâlna şi Recea Cristur nu conţin indicatorii luaţi în considerare, reprezentarea cartografică din figura 28 relevând localizarea periferică a acestora. Principalul centru de polarizare este reşedinţa de judeţ, municipiul Cluj-Napoca (locul 1), în depen‑ denţa căreia se formează trei axe ale dezvoltării, fidele orientării căilor de comunicaţie, rutiere şi feroviare. Concentrarea cea mai extinsă cuprinde zona metropolitană a Clujului, formată dintr-un municipiu şi 17 comune13, realizând un total valoric al cifrei de afaceri de peste 9 miliarde RON, raportat la totalul judeţean reprezintă 80,24%, iar în ceea ce priveşte profitul un total de de peste 569 de milioane RON în sectorul secundar al economiei, reprezentând 80,77% din profitului sectorului la nivel de judeţ, oferind un loc de muncă pentru 52 908 salariaţi, dintre care 42,85% activează în diferitele ramuri ale industriei, iar 57,14% în construcţii, majoritatea firmelor, în proporţie de 87,92% din cele 3554 de firme ale zonei metropolitane, având sediul social înregistrat în municipiul Cluj-Napoca. Dintre cele 17 comune care definesc aria metro‑ politană a Clujului în top 10 al ierarhiei suprastructurii la nivelul judeţului se clasează comunele: Apahida (locul 4), Floreşti (locul 7), Baciu (locul 9) şi Jucu (locul 10). La nivelul judeţului Cluj, se intersectează drumurile europene E81, E60 şi E576, cel din urmă reali‑ zând legătura între zona centrală a judeţului şi partea nordică, cuprinzând zonele administrative Iclod (locul 8), Gherla (locul 5), Dej (locul 6), Căşeiu (locul 24), Câţcău (locul 16); spre nord-vest drumul european E61 conecteză unităţile teritorial-administrative Poieni (locul 20) şi Huedin (locul 13); iar E81 pe tron‑ sonul de suprapunere cu E60, realizează legătura între cele mai puternic dezvoltate zone administrative la ***Zona metropolitană urbană şi strategii de dezvoltare a zonei metropolitane Cluj-Napoca, Asociaţia de dezvoltare interco‑ munitară zona metropolitană Cluj, URL: http://www.cjcluj.ro/zona-metropolitana-urbana

— 636 —

DISPARITĂŢI ECONOMICO-GEOGRAFICE DE TIP INDUSTRIAL, LA NIVELUL ANULUI 2008

nivel intrajudeţean, reşedinţa de judeţ şi oraşele Câmpia Turzii (locul 2)-Turda (locul 3), care angrenează comunele Mihai Viteazu (locul 11), Viişoara (locul 21) şi Luna (locul 23), definind al doilea pol de dezvol‑ tare la nivelul judeţului, cel sudic.

Fig. 2. Reprezentarea cartografică a valorilor UtSII, la nivelul judeţului Cluj. Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6

Municipiul Cluj-Napoca deţine 72,38% din valoarea suprastructurii realizate la nivel de judeţ şi 90,17% din cel realizat la nivelul zonei metropolitane, explicat prin faptul că este oraşul cu cea mai veche tradiţie culturală şi economică. Aspectul de diferenţă dintre suprastructura înregistrată de oraşele Cluj-Napoca şi Huedin (locul 13), oraşul ultim clasat în şirul ierarhic al judeţului, este de 99,51%, Clujul prezentând o valoare cu 201,5 ori mai mare faţă de cel al Huedinului. Devansând în şirul ierarhic al suprastructurii oraşele Gherla şi Dej, comuna Apahida (locul 4) prezintă o diferenţe cu 90,61% mai mare faţă de valoarea suprastructurii realizată de oraşul Huedin şi cu 94,71% mai mică faţă de valoarea suprastructurii Clujului, fiind amplasată pe direcţia principală de dezvol‑ tare a acesteia înspre est, alături de comuna Floreşti (locul 7), localizată pe direcţia opusă a dezvoltării spre vest, aspectul de diferenţă înregistrat între cele două comune fiind de 65,88%. 2.1.2. Judeţul Bihor, analiza sectorului secundar Prin cele 101 unităţi administrativ teritoriale, judeţul Bihor este pe locul doi în ceea ce priveşte con‑ tribuţia la realizarea PIB-ului regional, coordonatele dezvoltării economice fiind trasate prin oportunităţile care se datorează şi punctelor de trecere a frontierei, realizându-se parteneriate transfrontaliere în vederea dezvoltării economice şi sociale. Cele mai mari valori ale elementelor necesare realizării suprastructurii UtSII şi al şirului ierarhic al zonelor administartive sunt înregistrate de municipiul reşedinţă de judeţ Oradea, localizat pe cursul Crişului Repede la 13 kilometri de graniţă, fiind totodată un important nod de comunicaţii şi al doilea oraş universitar al regiunii după Cluj. — 637 —

BENEDEK ROZALIA

Realizând ierarhia zonelor administrative Z, pe baza datelor prelucrate în tabelul din anexa 3, se obţine o clasificare dată prin valorile diferite ale suprastructurii, enumerând cele care se poziţionează pe primele zece locuri, după cum urmează: Oradea (locul 1), Sântandrei (locul 2), Valea lui Mihai (locul 3), Nojorid (locul 4), Salonta (locul 5), Borş (locul 6), Aleşd (locul 7), Beiuş (locul 8), Biharia (locul 9) şi Ştei (locul 10). Pe ultimele zece locuri ale clasamentului sunt poziţionate următoarele comune: Lazuri de Beiuş (locul 87), Gepiu (locul 88), Holod (locul 89), Spinuş (locul 90), Vârciorog (locul 91), Sânnicolau Român (locul 92), Măgeşti (locul 93), Drăgeşti (locul 94), Remetea (locul 95), şi Buduslău ocupând ultima poziţie al şirului ierarhic, fiind pe poziţia 96. Iar comunele Căpâlna, Husăsău de Tinca, Pocola, Şinteu şi Tarcea nu înregistrează valori ale elementelor necesare realizării suprastructurii din sectorul secundar al economiei, nefiind introduse astfel în şirul ierarhic al unităţilor administrative. În conformitate cu datele redate tabelar în anexa 3, din teză, se poate constata o diferenţă de 99,99%, între unităţile administrative Oradea şi Buduslău. Oraşul Nucet fiind pe poziţia ierarhică 75, conform ierarhiei este depăşit de 65 de zone administra‑ tive rurale, prima comună care se inserează în şirul ierarhic al urbanului este Sântandrei, depăşind valoarea ierarhică a suprastructurii Nucet cu 99,88%.

Fig. 3. Reprezentarea cartografică a valorilor UtSII, la nivelul judeţului Bihor, 2008. Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6.

— 638 —

DISPARITĂŢI ECONOMICO-GEOGRAFICE DE TIP INDUSTRIAL, LA NIVELUL ANULUI 2008

Zona administrativă Nucet contribuie la realizarea suprastructurii sectorului secundar al economiei cu 10 firme, dintre care 2 activează în industria alimentară, iar celălalte 8 îşi desfăşoară activitatea în dome‑ niul construcţiilor, oferind un total de 29 de locuri de muncă, înregistrând un profit de 50781 RON, pe fondul unei cifre de afaceri în valoare de 3281952 RON. Pe hartă (Fig. 3), se evidenţiează concentraţia metropolitană Oradea14, ca fiind principalul pol al creş‑ terii economice din judeţul Bihor, format din oraşul propriu-zis şi 11 comune după cum urmează: Biharia (locul 9), Cetariu (locul 86), Paleu (locul 19), Ineu (locul 51), Oşorhei (locul 12), Sânmartin (locul 16), Nojorid (locul 4), Girişu de Criş (locul 33), Sântandrei (locul 2), Borş (locul 6), Toboliu (locul 45). Zona metropolitană Oradea oferă un total de 31 785 de locuri de muncă ceea ce reprezintă 62, 23% din totalul locurilor de muncă din industrie şi construcţii la nivelul judeţului, în cadrul a 2 045 de firme, care înregis‑ trează un profit total de peste 2 miliarde de RON, realizat pe baza unei cifre de afaceri însumate de peste 45 de miliarde de RON, iar valoarea suprastructurii reprezintă 46,92% din totalul înregistrat de judeţul Bihor. Ariile din imediata vecinătate a zonei metropolitane, pe o rază de 25–30 de kilometri, prezintă valori scăzute ale suprastructurii UtSII, relevat de locul deţinut de fiecare unitate administrativ-teritorială în şirul ierarhic, concentrând acele comune care ocupă locuri ierarhice inferioare poziţiei ocupate de Girişu de Criş (locul 33), fiind sub influenţa centrului care acaparează potenţialul de dezvoltare şi iniţiativa în acest sector, înfiinţând zonele periferice ale dezvoltării, fiind urmat de alte zone de dezvoltare, prezentând o alternanţă concentrică. 2.1.3. Judeţul Satu Mare, analiza sectorului secundar Structurile judeţului Satu Mare, în ceea ce priveşte ierarhia valorică a unităţilor teritorial-adminis‑ trative, în funcţie de UtSII, sunt evidenţieate în anexa 4, a tezei, şi redate cartografic (Fig 4.), înregistrând 64 de unităţi administrative. Aspectul diferenţei dintre reşedinţa de judeţ, Satu Mare (locul 1), şi valoarea comunei Homoroade (locul 63), este de 99,9%.

Fig. 4. Reprezentarea cartografică a valorilor UtSII, la nivelul judeţului Satu-Mare, 2008. Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6.

*** Zona metropolitană Oradea, Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Oradea, URL: http://www. zmo.ro/ro/

— 639 —

BENEDEK ROZALIA

În rândul primelor zece clasate zone teritorial-administrative se încadrează oraşele: Carei (locul 2), Negreşti-Oaş (locul 3) şi Livada (locul 10), între care se insereză comunele Vetiş (locul 4), Botiz (locul 5), Certeze (locul 6), Bixad (locul 7), Vama (locul 8) şi în final comuna Foieni (locul 9). Aspectul de diferenţă înregistrat între Satu Mare şi prima comună al şirului ierarhic UtSII, este de 82,92%, identificat prin comuna Vetiş, fiind de 5,85 de ori mai mic în privinţa valorică a suprastructurii, în comparaţie cu cel al reşedinţei de judeţ. În schimb, diferenţa suprastructurii comunei Vetiş, faţă de oraşul ultim clasat, Ardud, este de 95,14%, fiind de 20,58 de ori mai mare. Prin utilizarea metodei GIS în cadrul redării cartografice (Fig. 4) a diferenţelor ierarhice, se constată cele mai extinse concentrări ierarhice UtSII în spaţiul central-nordic şi nord-estic al judeţului, cuprinzând două nucleele principale ale dezvoltării, reprezentate prin intermediul oraşelor Satu Mare şi Negreşti-Oaş, în jurul cărora s-au format zone cu valori economice consistente, cuprinzând zonele administrative urbane, Ardud (locul 14) şi Livada, alături de 22 de comune, majoritar cele localizate printre primele 24 de locuri ale ierarhiei. O altă concentrare se regăseşte în partea vestică a judeţului, constituită din 10 comune, gru‑ pate în jurul oraşului Carei. Tăşnadul polarizează într-o mică măsură partea sudică a judeţului, oferind 694 de locuri de muncă, asigurate prin intermediul a 27 de firme active în sectorul secundar. 2.1.4. Judeţul Maramureş, analiza sectorului secundar Reşedinţa judeţului Maramureş, Baia Mare, la fel ca şi în cazul judeţelor anterioare, se clasează pe primul loc al ierarhiei UtSII, iar ultimul clasat al ierarhiei este comuna Oarţa de Jos (locul 76), cu o firmă şi un angajat. Din clasamentul primelor 10 zone administrative, din cadrul celor 76 existente la nivelul judeţului, pe lângă reşedinţa de judeţ, se enumeră: Budeşti (locul 2), Sighetu Marmaţiei (locul 3), Vişeu de Sus (locul 4), Recea (locul 5), Borşa (locul 6), Tăuţii Magherăuş (locul 7), Baia Sprie (locul 8), Seini (locul 9), Târgu Lăpuş (locul 10).

Fig. 5. Reprezentarea cartografică a valorilor UtSII, la nivelul judeţului Maramureş, 2008. Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6. — 640 —

DISPARITĂŢI ECONOMICO-GEOGRAFICE DE TIP INDUSTRIAL, LA NIVELUL ANULUI 2008

Pe ultimele 10 locuri ale ierarhiei Z, se clasează următoarele comune: Ariniş (locul 67), Ieud (locul 68), Bicaz (locul 69), Cupşeni (locul 70), Vima Mică (locul 71), Colţău (locul 72), Băseşti (locul 73), Şieu (locul 74), Coaş (locul 75), la finalul clasamentului fiind Oarţa de Jos. Zona administrativă urbană, Dragomireşti (locul 51) este depăşită în clasament de 38 de comune, dintre care zona administrativă Fărcaşa este cel mai avansat ierarhic, ocupând locul 2, aspectul diferenţei înregistrat între valoarea suprastructurii celor două unităţi administrative, relevă faptul că diferenţa dintre cele două este de 99,69%, generată prin cele 20 de firme, care oferă 1862 de locuri de muncă, realizând un profit de 102 023 RON şi o cifră de afaceri de 529 218 812 RON. Aspectul diferenţei înregistrat în sectorul secundar de oraşul Baia Mare faţă de comuna Fărcaşa, este de 80,69%, diferenţă dată de cele 1 118 firme, care angrenează, în activităţile desfăşurate, 25 100 de angajaţi, dintre care 18 464 de angajaţi în industrie încadraţi la 530 de firme, iar diferenţa, de 6 636 de salariaţi în construcţii, asigură funcţionarea a 588 de firme din domeniu. Comuna Fărcaşa, localizată la sud-vest de municipiul Baia Mare, la circa 23 de km distanţă, este una dintre cele mai dezvoltate comune din Maramureş, la baza căreia se află „afacerea cu întrerupătoare, contac‑ toare şi separatori din comuna Fărcaşa, s-a dezvoltat de la an la an, începând cu 2001. În respectivul an, s-au pus bazele fabricii Moller Electro-Producţie din Sârbi... de la 15 angajaţi în 2002, firma din Sârbi a ajuns să numere nu mai puţin de 1 500 de salariaţi, în zilele noastre”15. Prin analiza hărţii din figura 5, se evidenţiează faptul că, la nivelul judeţului Maramureş, există două grupări principale ale dezvoltării economice, aferente sectorului doi de activitate, dominat de zone admi‑ nistrative beneficiare ale statutului de zonă defavorizată, localizate la extremităţile judeţului, astfel în vest polul de creştere gravitează în jurul oraşului Baia Mare, cuprinzând fâşia unităţilor administrative înca‑ drate în patrulaterul format cu oraşele Tăuţii-Măgherăuş (locul 7), Baia Sprie (locul 8), Seini (locul 9), Ulmeni (locul 14), Şomcuta Mare (locul 15) şi comunele Fărcaşa (locul 2), Recea (locul 5), Dumbrăviţa (locul 12), Satulung (locul 13), Cicârlău (locul 18), Gârdani (locul 19); în est fiind localizată gruparea centrată în jurul oraşelor Vişeu de Sus (locul 4) şi Borşa (locul 6), cuprinzând comunele Moisei, (locul 11), Dumbrăviţa (locul 12) şi oraşul Săliştea de Sus (locul 16). În nord, dezvoltarea se realizează prin intermediul unităţilor economice cu sediul social înregistrat în oraşul Sighetu Marmaţiei, fiind pe locul trei ierarhic, în funcţie de valoarea suprastructurii (UtSII), evidenţi‑ ându-se prin 5 260 de salariaţi încadraţi la 223 de firme aferente ramurilor economice încadrate sectorului secundar, din care 2 firme activează în industria extractivă, oferind un loc de muncă pentru 434 de angajaţi, 130 de firme asigură un salariu din activităţi prestate în industria prelucrătoare, pentru 4 619 persoane, iar dife‑ renţa de 630 de salariaţi activează în cadrul a 91 de firme din construcţii. Cumulat cele 223 de firme rulează cu o cifră de afaceri de peste 358,6 milioane de RON, realizând un profit de peste 19,6 milioane de RON. Sighetu Marmaţiei reprezintă centrul de polarizare economică şi culturală, derivată şi din statutul de fostă reşedinţă al judeţului Maramureş, pentru comunele de pe valea Cosăului şi a Marei, respectiv de pe valea Izei până la Bârsana, şi, mai apoi, a celora de pe valea Tisei, după cum urmează în ordinea ierarhică a suprastructurii: Sărăsău (locul 17), Ocna Şugatag (locul 23), Deseşti (locul 26), Bârsana (locul 28), Rona de Sus (locul 29) etc. În sud, se distinge oraşul Târgu Lăpuş, centrul economic al Depresiunii Lăpuşului, prin valoarea ierarhică a suprastructurii se situează pe locul zece, societăţile comerciale cu domenii de activitate specifice sectorului secundar însumează 38 de firme, oferind 743 de locuri de muncă, realizând per total un profit mai mare de 3,9 milioane de RON pe baza unei cifre de afaceri de peste 39,5 milioane de RON. 2.1.5. Judeţul Bistriţa-Năsăud, analiza sectorului secundar Societăţile comerciale aferente sectorului secundar al economiei, înregistrate cu sediul pe terito‑ riul unităţilor administrativ-teritoriale ale judeţului Bistriţa-Năsăud, sunt în număr de 1 370, asigurând la Donca 2009, apărut în ziarul Glasul Maramureşului

— 641 —

BENEDEK ROZALIA

nivelul anului 2008, per total, 24 327 de locuri de muncă, din care 143 în industria extractivă, 19 385 în industria prelucrătoare, iar diferenţa de 4 799 în construcţii. Din cadrul celor 62 de unităţi administrative, 57 prezintă elementele necesare realizării suprastructurii UtSII, valori care nu se înregistrează în cazul a 5 comune precum: Budeşti, Petru Rareş, Silivaşu de Câmpie, Târlişua şi Urmeniş, aşa cum se evidenţiează în tabelul din Anexa 6, a tezei, cumulat cu reprezentarea cartografică (Fig.6). De menţionat este faptul că din cele 5 unităţi, care nu prezintă elementele necesare realizării suprastructurii, comunele Silivaşu de Câmpie şi Târlişua nu prezintă forme juridice aferente activităţilor specifice nici în activităţile aferente sectorului primar.

Fig. 6. Reprezentarea cartografică a valorilor UtSII, la nivelul judeţului Bistriţa-Năsăud, 2008. Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6.

În cadrul judeţului Bistriţa-Năsăud, cele patru zone administrative încadrate urbanului se clasează în topul primelor zece perimetre administrative ale şirului ierarhic realizat pe baza ordonării valorilor supra‑ structurii UtSII, în fruntea ierarhiei fiind municipiul Bistriţa, urmat de Beclean (locul 2), Năsăud (locul 4) şi de oraşul Sângeorz-Băi (locul 10). Inserate acestora se regăsesc comunele Şieu-Măgheruş (locul 3), Maieru (locul 5), Monor (locul 6), Lunca Ilvei (locul 7), Cetate (locul 8), respectiv, unitatea administra‑ tivă, Rebrişoara (locul 9). Ultimele 10 locuri din şirul ierarhic, descendent, al unităţilor administrative aferente judeţului Bistriţa-Năsăud, revin comunelor: Nuşeni (locul 48), Dumitriţa (locul 49), Nimigea (locul 50), Runcu Salvei (locul 51), Chiuza (locul 52), Spermezeu (locul 53), Mărişelu (locul 54), Sânmihaiu de Câmpie (locul 55), Şieu-Odorhei (locul 56), Matei (locul 57), prezentând suprastructuri cu valori mai mici de 500 de mii de units (Ut), realizat prin intermediul celor 19 firme care îşi desfăşoară activitatea în industrie şi construcţii, 89%, dintre acestea fac parte din categoria microintreprinderilor (mai puţin de 10 angajaţi), — 642 —

DISPARITĂŢI ECONOMICO-GEOGRAFICE DE TIP INDUSTRIAL, LA NIVELUL ANULUI 2008

îşi desfăşoară activitatea, per total, pe baza unei cifre de afaceri de 1 794 741 de RON, iar valoarea totală a profitului realizat este de 247 823 RON prin contribuţia firmelor înregistrate în comunele din zona mon‑ tană, Nimigea şi Spermezeu, 74,94% din pofit, cu activităţi în industria extractivă (1 firmă la Nimigea) şi în construcţii (6 firme din 7); iar diferenţa de 25,05% în comunele din Câmpia Transilvaniei, din activităţi desfăşurate în industria prelucrătoare (3 firme) şi în construcţii (3 firme). Aspectul de diferenţă, înregistrat de municipiul Bistriţa faţă de Beclean, este de 85,8%, valoarea suprastructurii UtSII, fiind mai mare de 7,04 ori decât cel realizat de oraşul Beclean, inegalitate generată prin cele 646 de firme active, care asigură 17 087 locuri de muncă şi însumează un profit total de peste 119,5 milioane de RON, versus cele 71 de firme (în Beclean), care asigură 1617 locuri de muncă şi realizează un profit de peste 10,8 milioane RON. Diferenţa între valoarea suprastructurii UtSII, realizată de prima comună inserată în şirul ierarhic, Şieu-Măgheruş, şi oraşul ultim clasat, Sângeorz-Băi, este de 74,87%, cu 3,98 de ori mai mare faţă de valoarea înregistrată de urbanul analizat. La baza aspectelor de diferenţă, aşa cum reiese din tabelul Anexei 6, din teză, astfel dacă la capitolul firme şi număr de angajaţi Sângeorz-Băi devansează comuna Şieu-Măgheruş, prin cele 74 de firme şi cei 487 de angajaţi în 2008, faţă de cele 18 societăţi comer‑ ciale, care angrenează în activităţile desfăşurate 353 de salariaţi înregistraţi la nivelul firmelor cu sediul social la nivelul celor două zone administrative. În ceea ce priveşte însă volumul vânzărilor şi câştigul de care beneficiează la un loc firmele din sectorul secundar al economiei, aferent celor două zone admi‑ nistrative, se constată faptul că cifra de afaceri realizată la nivelul comunei Şieu Măgheruş, 117 221 648 RON, este de 4 ori mai mare decât cel realizat la nivelul oraşului Sângeorz – Băi, iar profitul cu 3, 11 ori mai mare fiind de 6 725 034 RON. Explicaţia se regăseşte în funcţia economică îndeplinită şi localizarea fiecăruia în parte, astfel vocaţia şi funcţia turistică a oraşului Sângeorz-Băi domină restul activităţilor economice, fiind localizate în zona montană a judeţului constituie punctul de plecare în traseele montane aferente munţilor Rodna, asociat, cu prezenţa izvoarelor minerale „...bicarbonatate, clorate, sodice, magneziene. Compoziţia chimică le conferă o eficacitate mare în tratamentul afecţiu‑ nilor tubului digestiv”16. Pe când Şieu-Măgheruş, cu funcţii economice diversificate, face parte din cate‑ goria unităţilor administrative care definesc zona periurbană a municipiului Bistriţa, studiat în cadrul proiectului „Amenajarea teritoriilor periurbane. Studiu de caz: zona periurbană Bistriţa”17, alături de comunele Budacu de Jos, Dumitra, Livezile, constituind principala axă de extindere economică, pe direcţia sud-vest a reşedinţei de judeţ, în lungul drumului european E58 şi totodată opţiunea pentru localizarea firmelor din sectorul secundar. Oraşul Bistriţa şi zona periurbană adiacentă, din punct de vedere al activităţilor economice specifice sectorului secundar, sunt definite de cele 696 de firme din domeniu cu un total de 17 691 de salariaţi, 2,69 miliarde RON cifra de afaceri şi un profit de 127,3 milioane RON, aspectul de diferenţă faţă de valoarea suprastructurii la nivel de judeţ fiind cu 25,58 % mai mic, respectiv de 1,34 de ori, ceea ce relevă maxima concentrare a pieţei. Modelarea cartografică, din figura 6, evidenţiează o concentrare ierarhică a valorilor UtSII în centrul şi nord, nord-estul judeţului prezentând trei digitaţii cu desprindere din nucleul de polarizare judeţean Bistriţa şi zona periurbană, după cum urmează: – primul fiind cu axa orientată pe direcţia nord – sud suprapus în ordine ierarhică oraşului Năsăud (locul 4) şi unităţilor administrative Rebrişoara (locul 9), Romuli (locul 13), Rebra (locul 17), Telciu (locul 18); această axă cu 5 unităţi administrative însumează 310 firme cu 3 311 angajaţi, o cifră de afaceri de peste 407,6 milioane RON şi un profit de peste 46, 17milioane RON. Aspectul de diferenţă a axei faţă de UtSII judeţean este de 88,03%. ***Sângeorz-Băi, obiective turistice, Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud, Primăria Sângeorz-Băi, URL: http://www.por‑ talbn.ro/primarii/singeorz-bai/Pagini/ObiectivTuristic.aspx 17 Cocean coordonator 2007, p. 78 16

— 643 —

BENEDEK ROZALIA

– digitaţia centrală, cu axa de orientare sud-vest spre nord-est, cuprinde oraşul Sângeorz Băi (locul 10) şi comunele Maieru (locul 5), Lunca Ilvei (locul 7), Feldru (locul 14), Ilva Mică (locul 15), Rodna (locul 16), Şanţ (locul 22); în cele 7 unităţi administrative funcţioneză un total de 229 de firme cu 1 971 de angajaţi, o cifră de afaceri de peste 193,04 milioane RON şi un profit de 7,60 milioane RON. Faţă de valoarea suprastructurii, la nivel de judeţ, aspectul de diferenţă este de 94,71%. – axa cu orientare pe direcţia vest-est, cu unităţile administrative Cetate (locul 8), Prundu Bârgăului (locul 11), Tiha Bârgăului (locul 12), Josenii Bârgăului (locul 19), Bistriţa Bârgăului, asigură cadrul eco‑ nomic de funcţionare pentru 81 de antreprenori oferind un loc de muncă pentru 630 de angajaţi, rulajul total fiind de 89,42 milioane RON, iar profitul de 4,61 milioane RON. Aspectul de diferenţă faţă de valoarea suprastructurii judeţene fiind de 97,52%. Concentrarea central estică este precedată în vest de fâşia zonelor administrative de la finalul clasa‑ mentului, al cărui ax este orientat pe direcţia nord-sud, separând între ele zonele administrative Beclean (locul 2), Şieu-Măgheruş (locul 3) şi Năsăud (locul 4), patternuri teritoriale care polarizează forţa de muncă şi iniţiativa antreprenorială. Pe aliniamentul Beclean – Şieu-Măgheruş, este localizată comuna Monor, de pe locul şase ierarhic, constituind o nouă axă a valorii ierarhice a suprastructurii, prin urmare a concentrări economice concretizată prin cifra de afaceri şi profit, realizat de o singură unitate de pro‑ ducţie activă în sectorul secundar, mai exact în industria alimentară, prelucrarea laptelui, necesarul de forţă de muncă pentru producţie fiind de 261 de angajaţi, societatea Carmo – Lact Prod S.R.L „...dis‑ pune de două secţii, dotate cu utilaje performante, conforme cu standardele U.E. Cele două secţii de procesare: pentru producţia de produse proaspete (capacitate de: 40 000 l/zi) şi pentru producţia de brânzeturi (capacitate de 50 000 l/zi)...”18, producând şi distribuind produse lactate din gama Monor. Pe pagina site-ului firmei găsim şi alte informaţii preţioase care explică poziţionarea în şirul ierarhic al valorii suprastructurii zonelor administrative, anume faptul că întregul lanţ de producţie şi de distribuţie al pro‑ dusului este gestionat de managerii firmei fără a apela la intermediari, deţin de asemenea „...propriile mijloace de transport (26 autofrigorifice şi 13 cisterne pentru lapte) şi ...parc auto care asigură service-ul acestora, astfel că, produsele ajung la destinaţie la timpul necesar, în condiţii de siguranţă, livrate la cali‑ tate maximă”19. 2.1.7. Judeţul Sălaj, analiza sectorului secundar Aspectul de diferenţă înregistrat la nivelul celor 61 de zone administrative ale judeţului Sălaj, aferent activităţilor economice specifice sectorului secundar, este normat, în ceea ce priveşte şirul ierarhic al valorii suprastructurii de UtSII (units total sector secundar), prin valoarea înregistrată de municipiul Zalău, clasat pe locul 1 ierarhic. Reprezentarea cartografică sectorială din figura 7 evidenţiează concentrarea valorică predominantă a suprastructurii în partea central-vestică şi nordică a judeţului. Primele 10 poziţii ierarhice fiind deţinute de Zalău (locul 1), Jibou (locul 2), Nuşfalău (locul 3), Crişeni (locul 4), Cehu Silvaniei (locul 5), Şimleu Silvaniei (locul 6), Pericei (locul 7), Hida (locul 8), Bobota (locul 9), Hereclean (locul 10). Ultimele 10 clasate unităţi administrative fiind comunele: Năpradea (locul 41), Creaca (locul 42), Sânmihaiu Almaşului (locul 43), Someş-Odorhei (locul 44), Şamşud (locul 45), Şimişna (locul 46), Almaşu (locul 47), Zalha (locul 48), Marca (locul 49), Carastelec (locul 50). Aspectul de diferenţă înregistrat de municipiul Zalău, faţă de valoarea suprastructurii sectorului secundar înregistrat de oraşul Jibou, este cu 7,2 ori mai mare, iar în valori procentuale prezentând o dife‑ renţă de 86,13%, în contextul în care distanţa dintre cele două aşezări urbane este de 25 de kilometri, şi în care zona industrială a reşedinţei de judeţ se dezvoltă spre nord, nord-est aglutinând comuna Crişeni *** Prezentare firmă, Carmolact, 2013, pagina Despre noi URL:http://www.monor.ro/index.php?option=com _ content&task =view&id=7&Itemid=30 19 Ibidem 18

— 644 —

DISPARITĂŢI ECONOMICO-GEOGRAFICE DE TIP INDUSTRIAL, LA NIVELUL ANULUI 2008

Fig. 7. Reprezentarea cartografică a valorilor UtSII, la nivelul judeţului Sălaj, 2008. Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6

(locul 4), de pe ruta de legătură dintre cele două zone administrative. Funcţia de reşedinţă de judeţ a Zalăului, conferă o atractivitate mai mare pentru strategiile de management ale antreprenorilor, astfel că, prin vadul comercial şi infrastructura necesară activităţilor din sectorul secundar, precum accesibilitatea feroviară, halele de producţie uriaşe, moşteniri ale activităţilor industriale introduse în anii ’70, asociate cu politica de dezvoltare promovată de autorităţile locale, oferă un mediu economic prielnic pentru 418 investitori, angajând în câmpul muncii 5 137 de persoane, realizând un profit total de 141 104 787 RON. Brandurile cu rezonanţă ale reşedinţei de judeţ fiind Michelin, producător de anvelope şi Tenaris Silcotub, „producător... de ţevi din oţel fără sudură de diametre mici, utilizate în diverse aplicaţii din industria meca‑ nică, auto-moto, a petrolului şi a gazelor naturale, industria chimică şi petrochimică, industria energetică”20. Oraşul Jibou, nod de cale ferată, situat la nord, nord-est faţă de reşedinţa de judeţ, înregistrează un total de 48 de firme, aferente sectorului secundar, cu sediul social pe raza zonei administrative, asigurând un loc de muncă pentru 1 350 de angajaţi, în contextul în care orăşelul are 11 257 de locuitori, ceea ce sugerează funcţia polarizatoare exercitată asupra comunelor din depresiunea Guruslău şi cel al Agrijului, beneficiând totodată de statutul de zonă minieră defavorizată stipulată prin H.G. nr. 201/199921, alături de comu‑ nele Hida, Surduc, şi Bălan. Aşa se explică lipsa iniţiativei antreprenoriale sectoriale în comunele Surduc, Cristolţ, Băbeni, Lozna, Rus, motiv pentru care nu au fost incluse în şirul ierarhic al valorilor înregistrate prin suprastructură. Alte centre polarizatoare ale depresiunii Almaş-Agrij şi al depresiunii Guruslău sunt comunele: Hida (locul 8), Letca (locul 15), Gâlgău (locul 16). Al patrulea oraş ca mărime, Cehu Silvaniei (locul 5) cu 8 010 locuitori, totodată şi cel mai izolat, localizat la 32 de kilometri faţă de Zalău şi la 28 de kilometri de Jibou, spre nord, la graniţa cu judeţul Maramureş, pe valea Sălajului, prezintă o veche tradiţie în ceea ce priveşte industria textilă şi a mobilei *** Tenaris Silcotub, Produse&servicii, URL: http://www.tenaris.com/romania/ro/default.aspx *** Hotărârea Guvernului României, nr. 201/1999 privind declararea zonei miniere Hida-Surduc-Jibou-Bălan, judeţul Sălaj, ca zonă defavorizată, în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 134, din 01.04.1999, URL: http://lege5.ro/Gratuit/giztimzq/ hotararea-nr–201–1999-privind-declararea-zonei-miniere-hida-surduc-jibou-balan-judetul-salaj-ca-zona-defavorizata

20 21

— 645 —

BENEDEK ROZALIA

întregit de activităţile din domeniul construcţiilor, asigură prin intermediul celor 44 de societăţi comerciale din sectorul analizat 1 125 de locuri de muncă, generator al unei cifre de afaceri de 65,1 milioane RON, respectiv al unui profit de 17,83 milioane RON, prezentând o diferenţă a valorii suprastructurii faţă de Zalău cu 93,10%, fiind mai mic de 14,49 de ori. Cea mai mare concentrare ierarhică a valorii suprastructurii se înregistrează în depresiunea Şimleului, pliat văilor Crasna şi Barcău, încadrat între apofizele terminale ale Munţilor Apuseni şi defileele de la Cehei şi Marca, prin unităţile administrative Nuşfalău (locul 3), Şimleu (locul 7), Pericei (locul 7), Meseşenii de Jos (locul 12), Boghiş (locul 17), Camăr (locul 18), Ip (locul 22), Vârşolţ (locul 26), Horatu Crasnei (locul 30), Plopiş (locul 35), Halmăşd (locul 36), Sâg (locul 38), Bănişor (locul 39), Cizer (locul 40). Această concentrare cuprinde 174 de societăţi active în sectorul secundar, oferind 2 135 de locuri de muncă, rulând cu o cifră de afaceri de peste 300 de milioane RON, pe baza căreia se înregistrează un profit total de peste 20,35 milioane RON. Acestui teritoriu îi corespunde localizarea primei comune inserate în şirul ierarhic al urbanului la nivel judeţean, Nuşfalău, precum şi al ultimului oraş din şirul ierarhic, Şimleu Silvaniei. Aspectul de diferenţă înregistrat între cele două unităţi administrative relevă o diferenţă de 21,98% în favoarea comunei Nuşfalău, la nivelul suprastructurii UtSII cu 1,28 mai mare decât cel înregistrat de oraşul Şimleu Silvaniei, ceea ce conferă un caracter bipolar pentru dezvoltarea economică a depresiunii, diferenţă generată prin cele 32 de firme care angrenează în activitatea lor 323 de angajaţi, activând în industria chi‑ mică şi a materialelor plastice, a mobilei, în industria electro-optică, desfăşurate pe raza administrativă a comunei Nuşfalău, faţă de Şimleu Silvaniei pe raza căreia sunt înregistrate 51 de firme, având un total de 1112 angajaţi, cu o cifră de afaceri de peste 76,1 milioane RON, cu o profitabilitate totală de 48, 06 milioane RON. De menţionat este faptul că la Şimleu Silvaniei se practică producţia de tip lhon, în domeniul încălţă‑ minte şi marochinărie, caracterizat prin transferul de materie prima necesară prelucrării. Pe valea Zalăului, se înşiră următoarele unităţi administrative: Zalău (locul 1), Crişeni (locul 4), Bobota (locul 9), Hereclean (locul 10), Sărmăşag (locul 13), Bocşa (locul 14) şi Chieşd (locul 21), înregistrând o valoare totală a suprastructurii cu 76,95% mai mare faţă de cel înregistrat de concentraţia sectorială aferentă sectorului secundar din bazinul Şimleu Silvaniei, ceea ce reprezintă o valoare de 4,3 ori mai mare. Zonă minieră defavorizată de pe valea Zalăului a fost decretată, prin lege, ca fiind comu‑ nele Sărmăşag-Chieşd-Bobota, prin H.G. 202/1999, iar în depresiunea Şimleului comuna Ip prin H.G. 200/1999. b. Aspectele disparităţii în sectorul secundar Media aspectelor de disparitate, fiind introdusă în ierarhia sectorului secundar al economiei, oferă posibilitatea concluzionării dezvoltării disparitare realizate pe baza analizei diferenţelor economico-geo‑ grafice, a regiunii de dezvoltare. Tab: 3.Instrument tabelar cu datele necesare redării aspectelor de disparitate, în sectorul secundar Nr. crt

Ierarhia judeţelor

UtfSII

Cluj

11997349366

Adif

4972155830 7025193537 M Ad 2 Bihor 5948886584 1076306953 3 Satu Mare 5048301015 1976892522 4 Maramureş 4532403015 2492790522 5 Bistriţa-Năsăud 3793996147 3231197390 6 Sălaj 2053037707 4972155830 Sursa: autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, pentru anul 2008, versiunea 6.

— 646 —

Aspectul de disparitate 70,78 % 100,00 % 15,32 % 28,14 % 35,48 % 45,99 % 70,78 %

DISPARITĂŢI ECONOMICO-GEOGRAFICE DE TIP INDUSTRIAL, LA NIVELUL ANULUI 2008

Prin ierarhia zonelor administrative de tip NUTS 3, se identifică judeţele Bihor şi Sălaj, reprezentând punctele extreme ale dezvoltării suprastructurii regionale din sectorul secundar al economiei, fiind intro‑ duse în formula de calcul, pentru obţinerea MAd-ului, se efectuează operaţia aplicativă, de mai jos: Zmax = 11997349366 (Utf SI) Zmin = 2053037707 (Utf SI) MAd =? MAd= (Zmax + Zmin): 2 = (11997349366 + 2053037707): 2 = 7025193537 Utf SI Prin utilizarea MAd –ului în stabilirea aspectului de disparitate din acest sector, se realizează gruparea regională a judeţelor în funcţie de nivelul dezvoltării, asigurat prin activităţile economice din industrie şi construcţii, în final se diferenţiează cele două tipologii ale aspectului de disparitate, grupând la un loc jude‑ ţele Bihor, Satu Mare, Maramureş, Bistriţa-Năsăud şi Sălaj, constituind regiunea cu aspecte de disparitate mediu ascendente, având valori obţinute prin diferenţele dezvoltării sectoriale. Judeţul Cluj reprezintă Z-ul maxim din ierarhie, având valoarea UtSII, mai mare decât cel al MAd-ului, fiind clasată în partea disparitară descendentă cu posibilităţi de reprezentare cartografică (Fig. 8), dar şi grafic (Fig. 9). Redarea cartografică, (Fig. 8), cuprinde clasificarea celor două tipuri de disparitate, fiind exprimate valoric, aplicând formula de calcul Das, rezultatul fiind transformat în procente.

Fig. 8. Regionarea judeţelor în aspectul de disparitate mediu ascendent şi mediu descendent, în 2008, aferent sectorului secundar. Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6.

Tipologia acestor disparităţi au o evoluţie plană cuprinzând teritoriile regiunii de dezvoltare, dar şi verticală diferenţiindu-se prin profunzimile sectoriale ale suprastructurii judeţene având un caracter ierarhic. — 647 —

BENEDEK ROZALIA

Valoarea suprastructurii (Ut SII)

Din redarea cartografică, reiese dominanţa judeţului Cluj asupra Sălajului, prezenând aceleaşi valori procentuale ale aspectului de disparitate, cu trenduri opuse ale aspectului de disparitate. În acest fel iden‑ tificându-se disparităţi generate prin localizare, manifestat prin absorbţia resurselor şi a posibilităţilor de dezvoltare, generatoare a conurilor de umbră antreprenorială şi de piaţă. Aspectul diferenţelor în cazul acestor disparităţi fiind de 12.82% între Satu Mare şi Bihor, 7,34% între Maramureş şi Satu Mare, 10,71% între Bistriţa-Năsăud şi Satu Mare, şi de 24,8% între Sălaj şi Bistriţa-Năsăud. Reprezentarea grafică (Fig. 9), a zonelor administrative judeţene cu relevarea aspectelor de dispari‑ tate, facilitează vizualizarea şi înţelegerea mecanismului de funcţionare a metodologiei, cu aplicare la nivelul disparităţilor aferente sectorului secundar de activitate economică din cadrul Regiunii de Dezvoltare NordVest a României. 14000000000 12000000000

10000000000

M Ad BH

8000000000

6000000000

4000000000

BN SJ

2000000000 0 CJ

M Ad

Județe

Fig. 9. Graficul de stabilire a zonelor administrative judeţene cu disparităţi ascendente şi descendente, a regiunii, aplicând principiul cumpenei pentru stabilirea punctului de echilibru. Sursa: autorul, conform metodologiei şi a datelor prelucrate din CD Lista Firmelor pentru anul 2008, versiunea 6.

Principalul factor de restrictivitate, pentru dezvoltarea sectorului secundar, este puternica polari‑ zare antreprenorială exercitată de judeţele Cluj, Bihor, Satu Mare şi Maramureş, faţă de judeţele BistriţaNăsăud şi Sălaj, fiind centrele de afaceri cele mai dezvoltate, prezente pe piaţa sectorială regională şi dato‑ rită infrastructurii de transport diversificate, administrând patru aeroporturi internaţionale, dar şi datorită tradiţiei pentru prezenţa unor ramuri industriale şi al politicilor economice adoptate de-a-lungul timpului. BI BLIO GRA FIE CARTE: Ancuţa 2008 – Cătălina Ancuţa, Studiul geografic al disparităţilor teritoriale din Banatul românesc, Timişoara, Editura Mirton, 2008 Aur 2005 – S., N. Aur, Geografie economică mondială, Craiova, Editura. SITECH, 2005 Benedek 2013 – Rozalia Benedek, Disparităţi economico-geografice în Regiunea de Nord-Vest, teză de doctorat, Biblioteca Facultăţii de Geografie, Universitatea Babeş-Bolyai, 2013 Cocean 2004 – P. Cocean, coordonator, Planul de Amenajare a teritoriului Regiunii de Nord-Vest. Coordonate majore, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2004 Cocean 2005 – P. Cocean, Geografie regională – evoluţie, concepte, metodologie, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2005 Cocean 2007 – P. Cocean coordonator, Amenajarea teritoriilor periurbane, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2007 Constantinescu, Crocuş 2005 – Ileana Constantinescu, Angela Crocuş, Dicţionar economic explicativ român-englez, Bucureşti, Editura Milena Press, 2005 Donisă 1977 – I. Donisă, Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1977 — 648 —

DISPARITĂŢI ECONOMICO-GEOGRAFICE DE TIP INDUSTRIAL, LA NIVELUL ANULUI 2008

Dumitrescu 2008 – Daniela Dumitrescu, România, regiuni de dezvoltare – disparităţi socio – economice, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2008 Ianoş, Heller 2006 – I. Ianoş, W. Heller, Spaţiu, economie şi sisteme de aşezări, Bucureşti, Editura Tehnică, 2006 Irimia 2006 – H. Irimia, Bogaţi şi săraci în Europa. Problema disparităţilor, Timişoara, Editura Mirton, 2006 Nemes Nagy 2009 –, J. Nemes Nagy, Terek, helyek, régiók. A regionális tudomány alapjai (Spaţii, locuri, regiuni. Bazele ştiinţei regionale), Budapest, Editura Academiei Maghiare, 2009 Panaite 1970 – Ludmila Panaite, Metodica cercetărulor economico-geografice, Bucureşti, Editura Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1970 Păun 2009 – N. Păun, Viaţa economică a României, 1918–1948, dezvoltare – modernizare-europenizare, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2009 Plumb, Suciu-Raţiu, Pârvu, Pavelescu 2001 – I. Plumb, I. Suciu-Raţiu, F. Pârvu, F. Pavelescu, Economia ramurilor, Bucureşti, Editura Tribuna Economică, 2001 Popescu 2004 – Claudia-Rodica Popescu – coordonator, Disparităţi regionale în dezvoltarea economico-socială a României, Bucureşti, Editura Meteor Press, 2004 Popescu 2003 – Claudia-Rodica Popescu – coordonator, Zonele miniere defavorizate în România, Bucureşti, Editura ASE, 2003 Suciu 2000 – M. Suciu, Geografie economică şi dezvoltare regională, Cluj-Napoca, Editura Universitară Clujeană, 2000 ARTICOLE: Ancuţa 2001 – Cătălina Ancuţa, „Consideraţii privind abordarea disparităţilor teritoriale în studiile de geografie”, în Geographica Timisiensis, X, 2001, p. 85–93 Ancuţa 2002 – Cătălina Ancuţa, L’approche géographique du potentiel des territoires: aspects théoretiques et méthodologiques (Abordarea geografică a potenţialului teritorial: aspecte teoretice şi metodologice), în Geographica Timisensis, nr. 2, p. 5–15 Nemes Nagy 2006 – J. Nemes Nagy, „Regional inequalities:general models and the case of the transition countries (Inegalităţi regionale: modele generale şi cazul ţărilor aflate în perioada de tranziţie)”, în Romanian Review of Regional Studies, Vol. II, nr. 2, p. 23–34 DICŢIONARE Brüll 1987 – Mária Brüll, Közgazdasági kislexikon (Lexicon economic), (ediţia a IV-a), Budapest, Editura Kosuth, 1987 Blackburn 1999 – S. Blackburn, Oxford dicţionar de filosofie, traducere, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999 Constantinescu, Crocuş 2005 – Ileana Constantinescu, Angela Crocuş, Dicţionar economic explicativ român-englez, ediţia a II-a adăugită şi revizuită, Bucureşti, Editura. Milena Press, 2005 Erdeli 1999, G. Erdeli (coordonator), Dicţionar de geografie umană, Bucureşti, Editura Corint, 1999 SURSE WEB: Donca 2009 – C. Donca, „Moment aniversar la MOLLER ELECTRO – Producţie din Sârbi, un an de la preluarea de către con‑ cernul EATON” în Glasul Maramureşului, URL: http://www.glasul.ro/view_article.php?show=7442&name= Un_an_de_la_ preluarea_ de_catre _concernul_EATON, 06.04.2009 *** Codurile CAEN în România, URL: http://www.rocaen.ro/ ***Legea nr. 151 din 5 iulie 1998 privind dezvoltarea regională în România, în Monitorul Oficial, nr. 265/16 iulie 1998, URL: http://www.lege-online.ro/lr-DECRET-LEGE–151–1998 ***Legea 32/1990, privind societăţile comerciale, republicat în Monitorul Oficial, nr. 1066/2004, URL: http://www.drepton‑ line.ro/legislatie/lege_societati_comerciale.php finantele-publice-locale *** Legea 54/1990, privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative, în Monitorul Oficial, nr. 20 din 6 februarie 1990, URL: http://www.lege-online.ro/lr-DECRET-LEGE–54–1990-%28844%29.html *** Zona metropolitană urbană şi strategii de dezvoltare a zonei metropolitane Cluj-Napoca, Asociaţia de dezvoltare intercomu‑ nitară zona metropolitană Cluj, URL: http://www.cjcluj.ro/zona-metropolitana-urbana *** Zona metropolitană Oradea, Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Oradea, URL: http://www. zmo.ro/ro/ *** H.G. 640 din 11 august 1999 privind declararea zonei miniere Rodna, judeţul Bistriţa-Năsăud ca zonă minieră defavorizată, în Monitorul Oficial, nr. 388 din 16 august 1999 *** Istoria Michelin din România, URL: http://www.michelin.ro/despre/michelin-in-romania MATERIALE CARTOGRAFICE ŞI BAZE DE DATE UTILIZATE: *** 2009 – Regiunea Nord-Vest în cifre, Cluj-Napoca, Editura Internă a Direcţiei Regionale de Statistică Cluj, 2009 *** 2011 – Baza de date TEMPO-online, Bucureşti, Editura INSSE, achiziţionat în 2011 *** 2007 – România harta turistică şi rutieră, Bucureşti, Editura. Niculescu, 2007 *** 2009 – CD Lista firmelor din Romnia – versiunea 6, Bucureşti, Editura Borg Design, 2009 — 649 —

BENEDEK ROZALIA

LISTA ILUSTRAŢIILOR ŞI A TABELELOR: Fig. 1. Reprezentarea cartografică a valorilor UtSII, la nivelul Regiunii de Nord-Vest, anul 2008,Sursa: autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6. Fig.2. Reprezentarea cartografică a valorilor UtSII, la nivelul judeţului Cluj, Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6 Fig.3. Reprezentarea cartografică a valorilor UtSII, la nivelul judeţului Bihor, 2008, Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6. Fig.4. Reprezentarea cartografică a valorilor UtSII, la nivelul judeţului Satu-Mare, 2008, Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6. Fig.5. Reprezentarea cartografică a valorilor UtSII, la nivelul judeţului Maramureş, 2008, Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6. Fig.6. Reprezentarea cartografică a valorilor UtSII, la nivelul judeţului Bistriţa-Năsăud, 2008, Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6. Fig.7. Reprezentarea cartografică a valorilor UtSII, la nivelul judeţului Sălaj, 2008, Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6 Fig.8. Regionarea judeţelor în aspectul de disparitate mediu ascendent şi mediu descendent,în 2008, aferent sectorului secundar. Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor,versiunea.6 Fig.9. Graficul de stabilire a zonelor administrative judeţene cu disparităţi ascendente şi descendente, a regiunii, aplicând principiul cumpenei pentru stabilirea punctului de echilibru. Sursa: autorul, conform metodologiei şi a datelor prelucrate din CD Lista Firmelor pentru anul 2008, versiunea 6. Tabel.1. Ponderea valorilor U şi Ut ale reşedinţelor judeţene în suprastructura însumată a reşedinţelor judeţene, Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6 Tabel.2. Ponderea valorilor U şi Ut ale reşedinţelor judeţene, faţă de totalul regional al suprastructurii, Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6. Tabel.3.Instrument tabelar cu datele necesare redării aspectelor de disparitate, în sectorul secundar, Sursa: autorul, date prelu‑ crate din Lista Firmelor, pentru anul 2008, versiunea 6.

— 650 —

PARTICULARITĂŢI ŞI ASPECTE SPECIFICE ALE INDUSTRIEI DIN AREALUL REGIUNII DE DEZVOLTARE NORD-VEST A ROMÂNIEI (II) BENEDEK ROZALIA*

PARTICULARITIES AND SPECIFIC ASPECTS OF THE INDUSTRY FROM THE AREA OF THE NORTH-WEST DEVELOPMENT REGION OF ROMANIA (II) ABSTRACT: The completion of the overviews regarding aspects on disparities at the level of industrial activities needs a presentation of the association of the antrepreneurial initiative with the aspects of development of industrial and trade reserves by means of overlapping the industrial antrepreneurship with the map of resources and record of historic changes occurred in the period of transition up to the reporting period of 2008. The selected reference year marks a year from the adhesion to the European structures and, at the same time, the undermining of the economic development at a global level by the outbreak and spreading of the financial and economic crisis. The material presented is a part of the doctoral thesis of the undersigned editing with small revisions and additions subchapter 4.52 concerning the economic and geographic differences and disparities in terms of secondary sector.

REZUMAT: Completarea imaginii de ansamblu a aspectelor de disparitate, la nivelul activităţilor industriale, necesită o prezentare a asocierii iniţiativei antreprenoriale cu aspectele specifice de valorificare a rezervelor industriale şi comerciale, prin suprapunerea antreprenoriatului industrial cu harta resurselor şi consemnarea schimbărilor istorice, survenite în perioada de tranziţie, până la momentul de raportare 2008. Anul de referinţă selectat marchează un an de la aderarea la structurile europene şi totodată subminarea dezvoltării economice la nivel global, prin declanşarea şi difuzarea crizei financiar-economice. Materialul prezentat este parte componentă a tezei de doctorat al subsemnatei, editând cu mici revizuiri şi adăugiri, subcapitolul 4.5.** cu privire la diferenţele şi disparităţile economico-geografice la nivelul sectorului secundar.

KEYWORDS: resourses, industrial activity, antrepreneurship, profit, turnover, economic superstructure, Nort-West Development Region

CUVINTE-CHEIE: resurse, activitate industrială, antreprenoriat, profit, cifră de afaceri suprastructură economică, Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest

1. Introducere În cursul dezvoltării, economia ţărilor are la bază „transformarea materiilor prime de diferite origini (minerale, agricole, silvice) în mijloace de producţie şi bunuri de consum, prin utilizarea unor mijloace mecanice”1, reuşind prin industrializare, şi cercetare, să devină câştigătorii cursei pentru dezvoltare, urmă‑ rind să inoveze şi să aplice continuu noile tehnologii de pe piaţă. * Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Geografie, Str. Clinicilor, Nr. 5–7, 400006, Cluj-Napoca, Romania, e-mail: rozalia. benedek@geografie.ubbcluj.ro ** Benedek Rozalia 2013, p. 134–150 1 Erdeli et al.1999, p. 166

BENEDEK ROZALIA

Sectorizarea activităţilor industriale, în funcţie de tehnica aplicată în valorificarea materiilor prime, permite diferenţierea a două ramuri principale, industria extractivă şi industria prelucrătoare, între care se instituie relaţii de suport şi interdependenţă. 2. Geografia industriei extractive şi particularităţile de valorificare specifice Industria extractivă, neprelucrătoare, se axează pe „...ansamblul activităţilor implicate în găsirea, extracţia şi procesele asociate găsirii resurselor naturale, ... în scoarţa terestră (sau din apropierea ei). ...Cuprinde industria minieră şi industria petrolului”2. Potrivit acestei definiţii, se subliniază faptul că antre‑ prenorii din domeniu investesc în tehnologia necesară, în vederea exploatării resurselor, fiind condiţionat de profitabilitate. În legătură cu evaluarea rentabilităţii resurselor minerale, Ilieş Alexandru şi Ilieş Dorina, punctează câteva aspecte ale terminologiilor vehiculate de specialiştii în domeniu, după cum urmează: – „rezerve geologice – se referă la întreaga cantitate din zăcământ; – rezerve industriale – se referă la cantitatea de resurse ce poate fi exploatat la nivelul tehnologiei existente la un moment dat; – rezerve comerciale – face referiri la acele cantităţi de resurse care prezintă rentabilitate pentru exploatare; – rezervele de prognoză – sunt rezervele identificate prin metode specifice geologiei, care permit estimarea dimensiunii sau a prezenţei zăcământului de minerale utile, nemetalifere sau metalifere3“. Având în vedere varietatea genetică a principalelor unităţi de relief, generatoare ale structurilor geo‑ logice de o mare diversitate, în asociere cu unele condiţii locale specifice de formare ale zăcămintelor, pe teritoriul Regiunii de Dezvoltare Nord-Vest, rezervele de resurse minerale utile din zăcămintele4 prezente, în cantităţi mai mari sau mai mici, se diferenţiează în structuri de minerale utile magmatice (majoritate), sedimentare şi metamorfice, iar în ceea ce priveşte utilitatea economică, cei doi autori diferenţiază minerale utile nemetalifere, care cuprind inclusiv combustibilii minerali şi resurse minerale utile metalifere. În ceea ce priveşte trecerea în revistă a tipurilor de substanţe minerale utile din arealul aferent Regiunii de Dezvoltare Nord-Vest, autorii Erdeli George şi Cucu Vasile realizează un inventar al acestora, aferent judeţelor constitutive ale regiunii (Tab. 1.). Amplasarea zonelor cu resurse, pe baza cărora s-a dezvoltat industria extractivă, în regiunea studiată, se redă cartografic în figura 1, permiţând identificarea principalelor tipuri de resurse mai mult sau mai puţin valorificate. Pe lângă acestea, se conturează şi perimetrele rezervelor de apă termală, în vestul regiunii, afe‑ rent judeţelor Bihor, Sălaj şi Satu Mare, dar şi a rezervelor de apă minerală, care se regăsesc predominant în arealul judeţelor Bistriţa-Năsăud şi Maramureş. Prin combinarea informaţiilor cuprinse în tabel (Tab.1.), cu cele din reprezentarea cartografică (Fig.1.), se vizează identificarea resurselor cu rentabilitate pe piaţă, fiind o abordare necesară, prin prisma analizei economico-geografice. Se identifică astfel diferenţele înregistrate între potenţialul geografic şi cel economic al categoriei de resurse, prin intermediul firmelor active în ramura specifică rezervelor în cauză. Dintre substanţele minerale utile, energetice, în arealul aferent Regiunii de Nord-Vest, se remarcă combustibilii minerali al bazinelor carbonifere de lignit Popeşti-Suplacu de Barcău, localizate pe terito‑ riul administrativ al judeţelor Bihor, şi bazinele carbonifere Ip şi Sărmăşag, din judeţul Sălaj, înregistrând o tradiţie seculară5 în valorificare, cu o perioadă de avânt până la începutul anilor 1990. Ulterior, activi‑ tatea minieră a fost afectată prin restructurarea industriei, devenind nerentabil, generează disponibilizări şi 4 5 2 3

*** Industria extractivă, URL: www.eval.ro/dicţionar-evaluare/industrie-extractiva/ Ilieş, Ilieş Dorina 1998, Resurse naturale, Oradea, p. 99 Ibidem Exploatarea cărbunelui în judeţul Sălaj, este documentată încă din secolul al XIX-lea în perimetrul bazinului carbonifer Sărmăşag, aşa cum reiese dintr-un document arhivistic al minei, consultat la sediul centrului minier. — 652 —

PARTICULARITĂŢI ŞI ASPECTE SPECIFICE ALE INDUSTRIEI DIN AREALUL REGIUNII DE DEZVOLTARE NORD-VEST

închiderea minelor. În contextul nou creat, singura unitate extractivă, care îşi continuă activitatea, este mina de lignit de la Sărmăşag, care funcţionează cu 5 angajaţi, la nivelul anului 2008, reprezentând personalul tesa, exploatarea propriu-zisă fiind subcontractată. Piaţa de desfacere pentru cărbunele de la Sărmăşag este oferit de cererea din partea centralei termice de la Oradea. Rezervele de cărbune brun sunt prezente în cadrul depresiunii Almaş-Agrij. Tabel 1. Tipuri de resurse ale subsolului în judeţele Regiunii de Nord-Vest, Sursa: Erdeli, G., Cucu,V., p. 407–408, cu modificări Nr. Crt. 1.

Judeţul

Energetice

Bihor

Petrol,gaze naturale,lignit, nisip bituminos

BistriţaNăsăud

Gaz metan, nisip bituminos

Cluj

Gaz metan

Maramureş

–

Satu Mare

–

Sălaj

Cărbune brun, lignit

SUBSTANŢE MINERALE UTILE Minereuri Minerale Roci Roci chimice magmatice metamorfice Complexe, cuprifere, bauxită, – Granit, Marmură bismut, Granodiorit wolfram, walastonit –

Sare, mică

Fier, complexe, titan, zirconiu

Sare, ghips, feldspaţ, cuarţ, alabastru, celestină

Auroargintifere, complexe, cuprifere

Sare

Complexe, cuprifere, auroargintifere –

Andezite, dacite

Dacit

Marmură

Japs

Andezite

Marmură

–

Andezite

–

Gips

Diorite, andezite

–

Roci sedimentare Gresie, calcar Marne, argilă comună, argilă refractară, nisip silicios, nisip, pietriş Argilă, roci caolinizate, tufuri vulcanice, calcare, nisipuri, cuoarţoase, nisip, pietriş Calcar, dolomit, argilă comună, tufuri vulcanice, nisip caolinos, nisip silicios, nisip, pietriş, bentonite Calcare, gresii, dolomite, marne, argilă comună, roci caolinizate, nisip silicios, nisip, pietriş Argile comune, tufuri, bentonite, nisip, pietriş Calcare, argilă comună, nisip silicios, tufuri dacitice, nisip, pietriş

Industria petrolieră câştigă teren începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, pe măsura „motorizării” societăţii şi a economiei, prin introducerea motoarelor termice. Rezervele petroliere ale Regiunii de Dezvoltare Nord-Vest sunt localizate în Câmpia şi Dealurile de Vest, cu puncte de exploatare la Borş, Abrămuţ, Marghita şi Suplacu de Barcău. Firma, OMV Petrom, cu sediul social înregistrat în afara regiunii de studiu, precizează faptul că „Suplacu este un zăcământ matur de ţiţei, exploatat de peste 50 de ani, a cărui producţie zilnică reprezintă circa 10% din producţia de ţiţei OMV Petrom în România”6. Rezervele de gaze naturale sunt reprezentate în arealul judeţelor Bihor, asociat rezervelor petroliere, iar în arealul judeţelor Cluj şi Bistriţa-Năsăud s-au identificat rezerve de gaz metan, localizate în domurile din perimetrul comunelor Ţaga şi Matei, situate în vecinătatea comunei Sărmaşu, din judeţul Mureş, cu rezerva de „10 miliarde metri cubi”7, de gaz metan, la Sărmăşel. Distribuţia gazelor naturale, în arealul regiunii de studiu, se asigură de E-on Gaz România, cu sediul la Târgu Mureş. Apud Aronescu Neagoe Doina 2013, URL:WWW.crisana.ro/stiri/economie ***Gazele naturale în România, URL: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gazele_naturale_%C3%AEn_Rom%C3

6 7

— 653 —

BENEDEK ROZALIA

Fig.1. Harta repartiţiei teritoriale a principalelor resurse şi localizarea firmelor active în industria extractivă, altele decât cele din industria extractivă a resurselor minerale energetice, din arealul Regiunii de Nord-Vest, în anul 2008. Sursa: autorul, prelucrat după Geografia României, vol. II., 1984, p. 207–270; Cocean,P., coordonator, 2004, PATR, p. 46;şi Lista firmelor versiunea 6.

În ceea ce priveşte extracţia şi prepararea minereurilor metalifere, se vizează exploatarea mineralelor siderurgice, fierul şi manganul în principal. Resursele metalifere, fier, în cadrul regiunii se identifică la Băişoara şi Săvădisla, în judeţul Cluj, fără a prezenta rentabilitate economică în vederea exploatării. Manganul la noi în ţară „...apare lenticular, în rocile sedimentar-vulcanogene”8, fiind identificat în localităţile Răzoare (judeţul Maramureş) şi Vaşcău (judeţul Bihor). Dintre resursele minerale neferoase, cu prezenţă pe teritoriul Regiunii de Dezvoltare Nord-Vest, se identifică în anumite concentraţii cuprul, plumbul şi zincul sub forma minereurilor complexe existente în Munţii Oaş, Gutâi şi Ţibleş. Bauxita, prelucrată în fosta fabrică de alumină de la Oradea, a fost exploatată în Munţii Pădurea Craiului din judeţul Bihor. Minereurile auro-argintifere sunt prezente în Munţii Gutâi, centrul de exploatare cu tradiţie în regiune fiind Baia Mare, existând o singură firmă înregistrată în acest domeniu de activitate. Firma Romaltyn, „este o companie specializată în prelucrarea şi reciclarea deşeurilor miniere şi în valorificarea conţinutului de aur şi argint al acestora... « se implică în » prelucrarea a 8,5 milioane de tone de steril, rezultat din mineritul anilor `60-`70, depozitate în acest moment în vecinătatea oraşului Baia Mare”9. Reprezentativitatea insignifiantă a firmelor din industria extractivă, a petrolului şi a gazelor naturale, cuprinzând şi mineritul (de cărbune şi minereuri), se caracterizează prin intermediul celor două societăţi de exploatare şi valorificare, de la Sărmăşag şi Baia Mare, care angrenează în activitatea desfăşurată 40 de angajaţi. În contrast, firmele, care desfăşoară activităţi extractive, altele decât cele prezentate anterior, înre‑ gistrează un total de 173 de unităţi active, care îşi desfăşoară activitatea prin intermediul a 2 131 de angajaţi, realizând, la nivelul anului 2008, un procent de 99%, din profitul realizat în ramura extractivă, având ca profil de activitate extracţia sării şi exploatarea materialelor de construcţie. Ilieş, Ilieş Dorina, op. cit., p. 134 *** S.C. Romaltyn Mining S.R.L., URL: http://www.romaltyn.ro/cine-suntem/

8 9

— 654 —

PARTICULARITĂŢI ŞI ASPECTE SPECIFICE ALE INDUSTRIEI DIN AREALUL REGIUNII DE DEZVOLTARE NORD-VEST

Zăcămintele de sare, în cadrul regiunii, se concentrează în zona marginală a Depresiunii Transilvaniei, pe aliniamentul Turda-Dej, aferent judeţului Cluj, fiind prezent şi în Depresiunea Maramureşului în arealul Ocna Şugatag-Coştiui. În prezent, sarea se exploatează la Ocna Dej, fiind o sucursală a Societăţii Naţionale a Sării, având ca obiectiv „...extragerea, prepararea şi comercializarea sării geme”10 atât pentru populaţie, cât şi pentru industrie. Resursele reprezentative ale regiunii sunt cele utilizate în construcţii, regăsindu-se sub forme diferite şi cantităţi variate. Materialele de construcţii se exploatează preponderent din carierele localizate în unită‑ ţile montane, cuprinzând: – roci eruptive (andezit, bazalt, granit), întrebuinţate în principal la construirea drumurilor şi a căilor ferate, se exploatează în carierele de piatră din arealul montan al judeţelor componente ale Regiunii de Dezvoltare Nord-Vest. În acest domeniu, sunt de remarcat carierele de andezit din judeţele Satu Mare şi Maramureş, localizate la Negreşti-Oaş, Certeze, Seini, Cicârlău etc. În ceea ce priveşte carierele de granit, se remarcă zona Munţilor Apuseni, firma de monopol în domeniu, şi nu numai, fiind S.C. Grandemar, cu sediul social în Cluj-Napoca, având participare străină la capital, „activitatea de producţie se desfăşoară în trei mari cariere din judeţul Cluj: Poieni, Bologa şi Morlaca, două cariere de mai mică întindere şi capa‑ citate: Valea Lungii şi Bologa-Henţ, o carieră în judeţul Sălaj, la Moigrad, şi o carieră în judeţul Bihor, la Pietroasa”11; – rocile sedimentare prezintă o mare varietate şi diversitate, cuprinzând: calcare, marne, argile comune şi argile refractare, nisipuri, cu localizare începând din zona montană şi până în zonele de deal şi câmpie; – rocile metamorfice (marmură, cuarţite, dolomite cristaline etc), cu exploatări de marmură la Parva, Maieru şi Sângeorz-Băi. În ansamblu, contribuţia industriei extractive, la realizarea profitului regional din industrie, este de 3, 43%, antrenând în activităţile extractive 1,23% din salariaţii în industrie. Reprezentarea cartografică (Fig. 1), cuprinde o varietate de resurse, dintre care cele mai profitabile (petrol, sare), fiind materii prime de largă utilitate, sunt contabilizate la nivelul Regiunii de Dezvoltare Bucureşti-Ilfov, generând astfel un minus la nivel regional în ceea ce priveşte formarea PIB-ului. Rezervele de minereuri complexe, bauxită şi fier nu se mai exploatează din motive de „rentabilitate”, uneori interve‑ nind şi realizarea defectuoasă a privatizării, transferând unităţile de prelucrare a acestor minereuri către antreprenori care aplică strategia „falimentul” în vederea eliminării concurenţei, aşa cum s-a constatat în cazul fabricii de sticlă de la Pădurea Neagră, sau a fabricii „Alumina” de la Oradea. Astfel prin intermediul resurselor şi al valorificării acestora Regiunea de Nord-Vest se poate defini ca fiind „o regiune «bogată în resurse sărace»”12. 3. Geografia industriei prelucrătoare şi particularităţile antreprenoriale Dezvoltarea şi localizarea unităţilor de producţie din industria prelucrătoare sunt condiţionate eco‑ nomic prin localizarea resurselor de materii prime, prin gradul de accesabilitate al viitoarelor locaţii, dar şi prin strategiile de dezvoltare adoptate prin decizia administraţiei publice şi private, urmărind profitabilitatea. Industria prelucrătoare se constituie în veriga de bază a economiei, deoarece cuprinde o îmbinare multiplă de activităţi constând în prelucrarea materiei prime, în generarea şi promovarea produselor, prin intermediul acestora se crează bunurile de capital şi cele de consum necesare dezvoltării tuturor celorlalte ramuri şi sectoare ale economiei. *** Salina Ocna Dej, URL: http://www.salinaocnadej.ro/ *** S.C. Grandemar S.A., URL: http://www.grandemar.ro/ 12 Cocean 2005, p. 45 10 11

— 655 —

BENEDEK ROZALIA

În cadrul industriei prelucrătoare, activează în total 6 364 de firme, ponderea numerică a acestora, în totalul regional, precum şi identificarea reprezentativităţii la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale de tip urban şi rural, necesare în vederea precizării profilului industrial al acestora, sunt redate cartografic în figura 2. Gruparea şi structurarea fabricilor, al căror profil de producţie este redat pe hartă, se poate realiza după cum urmează: – Industria alimentară şi a băuturilor Pe baza hărţii (Fig. 2), se constată o numeroasă reprezentativitate a antreprenoriatului în domeniul alimentar, cuprinzând o pondere de 13,76%, din numărul total al firmelor la nivel regional, iar în ceea ce priveşte prezenţa acestora în cadrul unităţilor administrative, se înregistrează la nivelul a 191 de comune şi oraşe. Oraşele la nivelul cărora nu sunt reprezentate unităţi productive specifice industriei alimentare, sunt: Şimleu Silvaniei şi Jibou, din judeţul Sălaj, Ardud şi Livada din judeţul Satu Mare, Tăuţii Măgherăuş şi Săliştea de Sus, din judeţul Maramureş. Cauzalitatea fenomenului rezidă în faptul că firmele active în ramurile industriei alimentare sunt înregistrate pe teritoriul administrativ al altor oraşe sau comune, fiind motivate de patriotismul local al antreprenorilor, sau, uneori, chiar de stimulentele acordate de autorităţi. Industria alimentară cuprinde activităţi de prelucrarea şi conservare a cărnii şi a produselor din carne, prelucrarea şi conservarea fructelor şi a legumelor, fabricarea grăsimilor şi a uleiurilor vegetale şi animale. Prelucrarea laptelui se realizează prin reprezentanţii de marcă al acestui sector, la nivelul regiunii, prin intermediul firmelor Napolact (având 471 de angajaţi), oferind produse care satisfac şi nevoile externe, prin export spre ţări ale Uniunii Europene şi Statele Unite ale Americii. În continuare se menţionează produsele lactate sub marca Bonas, fabrica prelucrând zilnic 15 000 de litri de lapte, având sediul în Dezmir, judeţul Cluj. O altă marcă de renume din industria laptelui este reprezentat prin gama de produse Monor, cu sediul pe raza judeţului Bistriţa-Năsăud în localitatea Monor. Societatea Unicarm, cu sediul social înregistrat în comuna Vetiş din judeţul Satu Mare, este deja un brand consacrat în industria alimentară regională şi nu numai, „Compania produce carne, mezeluri, con‑ serve, articole de panificaţie, patiserie, cofetărie, lactate şi îngheţată. Unicarm deţine şi 55 de magazine, în judeţele Satu Mare, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Sălaj, Suceava, Bihor şi Cluj, prin care comercializează o parte importantă din producţie”13. Comuna Vetiş este, totodată, printre puţinele comune care se inserează în şirul ierarhic al urbanului de pe primele douăzeci de locuri, date prin valoarea suprastructurii secto‑ rului secundar regional, fiind pe poziţia ierahică 14, performanţă realizată cu precădere pe baza industriei alimentare. Numărul firmelor specializate în producţia băuturilor, cu sortimente nealcoolice de tip răcoritore şi ape minerale, dar şi a celora alcoolice obţinute prin distilare sau fermentare, reprezintă 1,11% din totalul fir‑ melor înregistrate regional şi o pondere de 5,18% din totalul firmelor din industria alimentară şi a băuturilor. De remarcat, în acest sens, sunt mărcile: European Drinks cu sediul în Ştei, judeţul Bihor, berea Ursus fabricată la Cluj-Napoca, Spumantele Silvania la Şimleu Silvaniei, un vin spumos preparat odinioară pe baza mustului obţinut în podgoriile din Depresiunea Şimleului. Prin realizarea ierarhizării, judeţelor din componenţa Regiunii de Nord-Vest, utilzând ca indicatori numărul de firme din industria alimentară şi a băuturilor, se constată că judeţul Bihor este în fruntea cla‑ samentului, având în cuprinsul acestuia 262 de societăţi, fiind urmat de judeţele Cluj (cu 239 de firme), Maramureş (182 de firme), Satu Mare (118 de firme), Bistriţa-Năsăud (96 de firme) şi Sălaj (3 firme).

*** 2011, URL: www.wall-street.ro/articol/Companii/97794/Extinderea-producatorului-de-carne-Unicarm-condiţionatăde-finantarea-bancara.html

— 656 —

PARTICULARITĂŢI ŞI ASPECTE SPECIFICE ALE INDUSTRIEI DIN AREALUL REGIUNII DE DEZVOLTARE NORD-VEST

Fig. 2. Reprezentativitatea principalelor unităţi de producţie ale industriei prelucrătoare la nivelul zonelor administrative comunale şi urbane, 2008. Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6

– Industria textilă, a produselor textile şi a încălţămintei Antreprenoriatul din industria textilă, în cadrul regiunii studiate, reprezintă o pondere de 2,93%, fiind prezentă cu sediul social la nivelul a 38 de unităţi administrative, din care 24 sunt oraşe, iar 14 sunt comune, identificate în harta din figura 2. Prin industria textilă, se prelucrează materiile prime rezultate din activităţile agricole, prin cultura plantelor (in, cânepă, iută, bumbac), şi prin creşterea animalelor, asigurându-se necesarul de lână şi materie primă pentru mătase. În regiune nu sunt cultivate plantele tehnice necesare, dar acestea se asigură prin import, iar prin intermediul industriei chimice se asigură materia primă pentru obţinerea fibrelor sintetice. Producţia de fire textile se realizează în zonele administrative Sântandrei, şi Mădăraş, localizate în judeţul Bihor, Şimleu Silvaniei din judeţul Sălaj, Cluj-Napoca, de pe raza judeţului Cluj, iar oraşele Bistriţa şi Beclean, reprezintă activitatea din domeniu a judeţului Bistriţa-Năsăud, fiind constituite cu participare de capital străin. Fabricarea ţesăturilor este specializarea cu reprezentativitate scăzută, firme active în domeniu se regăsesc în zonele administrative Cluj-Napoca, Oradea şi Beclean, cu o profitabilitate scăzută. Industria confecţiilor şi a tricotajelor este prezentă la nivelul fiecărui judeţ, şirul ierarhic al acestora fiind dat prin profitul realizat la nivelul anului 2008, clasează judeţul Sălaj pe primul loc, fiind urmat de judeţele Satu Mare, Cluj, Bihor, Maramureş, şi Bistriţa-Năsăud. Localizarea şi reprezentavitatatea tăbăcăriilor, a fabricilor de încălţăminte şi de marochinărie, la nivelul regiunii de dezvoltare ocupă un loc important, oferind 20 662 de locuri de muncă, în unităţile de producţie dispersate la nivelul fiecărui judeţ (Fig. 2), înregistrând cel mai mare profit în judeţul Bihor, urmat ierarhic de judeţele Cluj, Maramureş, Satu Mare, Bistriţa-Năsăud şi Sălaj. – Industria de prelucrare a lemnului, celulozei şi hârtiei, a mobilei Prelucrarea lemnului este o preocupare cu tradiţie a localnicilor din această regiune, fiind condiţi‑ onat de vegetaţia lemnoasă, având valori diferite, acestea se utilizează în diverse scopuri. — 657 —

BENEDEK ROZALIA

Această grupare a industriei prelucrătoare este prezentă la nivelul fiecărui judeţ, fiind favorizată de materia primă, care este constituită în general din stejar, fag, plop şi conifere, cu menţiunea faptului că, în zona Sălajului, există parchete de pădure plantate cu specia douglas (conifer), adusă din S.U.A.. Numărul întreprinderilor din industria de prelucrare a lemnului şi a mobilei, reprezintă 12, 35% din totalul firmelor înregistrate la nivelul regiunii, având sediile sociale localizate în 162 de zone administrative, din care 34 urbane, şi 128 rurale, concentraţia cea mai mare fiind în judeţul Maramureş, depăşind numărul firmelor din judeţele Bistriţa-Năsăud (locul 2), Cluj (locul 3), Bihor (locul 4), Sălaj (locul 5) şi Satu Mare (locul 6). În fabricarea mobilei, lucrând pentru export şi satisfacerea cererii interne, se diferenţiează produsele de mobilier din lemn masiv „Simex”, cu sediul în Şimleu Silvaniei. La nivelul anului 2008, în Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest, se înregistrau 96 de firme producătoare de celuloză şi hârtie, folosind ca materie primă lemnul de conifere, centrele de producţie mai importante şi cu tradiţie fiind amplasate la Dej şi Cluj – Napoca, în judeţul Cluj, la Prundu Bârgăului, Josenii Bârgăului şi Bistriţa din judeţul Bistriţa-Năsăud. În industria celulozei şi hârtiei prin cele 96 de firme, cu sediul în regi‑ unea de studiu se angrenează peste 2106 de angajaţi, din care 63% în judeţul Cluj, 19,3% în judeţul Bihor, 9,7% în judeţul Maramureş, urmat fiind de judeţele Satu Mare şi Sălaj. – Industria de prelucrare a ţiţeiului şi de cocsificare a cărbunelui Localizarea acestor industrii, în cadrul arealului de studiu, se înregistrează la nivelul judeţelor Cluj şi Bihor. Tradiţie, în ceea ce priveşte prelucrarea ţiţeiului, prezintă rafinăria de la Suplacu de Barcău, în prezent fiind în conservare, deoarece în urma privatizării activităţile economice legate de extracţia şi prelucrarea ţiţeiului au fost separate, iar rafinăria rămâne fără materie primă, deoarece firma de exploatere a ţiţeiului apelează la serviciile rafinăriei din Ploieşti. La Oradea şi Cluj-Napoca, prin prelucrarea ţiţeiului se realizează diferite produse din petrol rafinat, uleiuri, vaselină etc. Prin industria de cocsificare a cărbunelui, în conformitate cu definiţia dată de Erdeli George14 în urma distilării materiei prime se obţin în proporţii diferite, cocs, gudroane, gaze şi benzen. În cadrul regi‑ unii industria de cocsificare se concentrează pe obţinerea produselor secundare de cocsificare, cu unitate de producţie, de talie mică, la Oradea, deoarece „cocsul metalurgic se producea la Reşiţa ...iar huila cocsifi‑ cabilă se obţinea din bazinul Anina”15. Gruparea industrială din regiune este prezentă pe piaţa de profil prin cinci firme, din care una în conser‑ vare, realizând un profit total de peste 572 de mii de RON, angrenând în activităţile desfăşurate 37 de salariaţi. – Industria produselor chimice, a cauciucului şi maselor plastice Unităţile de producţie din industria chimică deţin o pondere de 1,61%, din numărul total al firmelor din industria prelucrătoare, concentrarea ierarhică a acestora plasează judeţul Cluj pe primul loc (50 de firme), fiind urmat de judeţele: Bihor (23 de firme), Satu Mare (12 firme), Maramureş (9 firme), BistriţaNăsăud (6 firme), Sălaj (3 firme). Principalele produse ale industriei chimice, necesare dezvoltării agriculturii şi a ramurilor din indus‑ tria prelucrătoare (direct sau indirect) sunt: produsele chimice de bază (coloranţi şi pigmenţi, mase plas‑ tice, cauciuc sintetic), lacuri şi vopsele, detergenţi şi cosmetice, fibre sintetice şi artificiale, pesticide şi îngră‑ şăminte chimice etc. Spaţial, în regiunea studiată firmele din industria chimică sunt localizate cu sediul social înregistrat pe teritoriul administrativ a 12 oraşe şi 13 comune, realizând un profit total de peste 28 de milioane de RON, angrenând în activităţile desfăşurate 1854 de salariaţi. Erdeli et all 1999, op. cit., p. 79 Erdeli, Cucu 2007, p. 317

14 15

— 658 —

PARTICULARITĂŢI ŞI ASPECTE SPECIFICE ALE INDUSTRIEI DIN AREALUL REGIUNII DE DEZVOLTARE NORD-VEST

Principalele centre de localizare fiind platformele industriale din cadrul reşedinţelor de judeţ, la care se asociează cele din oraşele cu tradiţie, precum Turda şi Câmpia Turzii. Produsele farmaceutice şi cosmetice se realizează în cadrul a 19 unităţi de producţie, reprezentând o pondere de 0,29% din numărul total al firmelor din industria prelucrătoare la nivel regional, realizând un profit total de peste 36,7 milioane de RON în 2008. Reprezentativ pentru această ramură a industriei chimice este unitatea de preparate farmaceutice (medicamente) Terapia din Cluj-Napoca. Pe raza judeţului Cluj, această industrie este prezentă în localităţile Cluj-Napoca (cu 909 angajaţi), Baciu (121 angajaţi), Căşeiu (23 de angajaţi), Dej (cu 17 angajaţi). În judeţul Bihor industria farmaceutică s-a dezvoltat doar în municipiul Oradea, oferind cinci locuri de muncă, producând acid salcilic, vitamine şi derivaţii acestora, hormoni şi derivaţi. Prezenţa industriei farmaceutice, la nivelul judeţului Maramureş, se înregistrează la Vişeu de Sus (115 angajaţi), Baia Mare (64 de angajaţi), Sighetu Marmaţiei (13 angajaţi), producând medicamente şi suplimente nutritive. Industria cauciucului şi a maselor plastice este prezentă în 93 de unităţi administrative ale Regiunii de Nord-Vest. Judeţul Cluj cuprinde cea mai mare concentrare a firmelor din aceste domenii, fiind pe locul unu ierarhic, cu 107 firme, oferind 1343 de locuri de muncă. Din punctul de vedere al salariaţilor, locul unu ierarhic este ocupat de judeţul Satu Mare, oferind 1824 de locuri de muncă, criteriul cifrei de afaceri pla‑ sează pe locul unu judeţul Bistriţa-Năsăud, cu o valoare de peste 402 milioane de RON. În această ramură a industriei de materiale plastice, judeţul Sălaj se remarcă prin intermediul a trei unităţi de producţie, compo‑ nente ale grupului Hanna Instruments, din Nuşfalău, având ca ocupaţie cercetarea, producţia şi desfacearea de instrumente de măsură, definind profilul economic al comunei. Punctul de lucru al grupului Michelin România din Zalău, cu sediul social înregistrat la Bucureşti, fiind producător16 de anvelope şi corzi metalice, deşi atrage un volum însemnat al forţei de muncă din zonă, acesta rămâne unul din contribuabilii însemnaţi, la nivelul capitalei, definind însă peisajul geografic al industriei sălăjene. – Industria materialelor de construcţii Industria materialelor de construcţii este ramura industrială care dispune de cea mai mare cantitate de materii prime în regiune, fabricile de prelucrare ale acestora reprezentând 6,72 % din numărul total al firmelor din industria prelucrătoare, fiind prezente la nivelul a 108 unităţi administrativ-teritoriale ale Regiunii de Dezvoltare Nord-Vest, însumând un număr total de 428 de firme cu sediul social înregistrat în zonele administrative urbane şi rurale, concentrările cele mai numeroase fiind în judeţele Cluj (153 de firme), Bihor (81 de firme), Maramureş (65 de firme), Satu Mare (47 de firme), Sălaj (46 de firme), Bistriţa-Năsăud (36 de firme). Industria materialelor de construcţii cuprind: – Fabricarea sticlei şi a articolelor din sticlă la Turda, Cluj – Napoca, Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Borşa, Bistriţa, Unirea şi Crişeni; – Fabricarea de produse refractare la Câmpia Turzii, Dej, Floreşti, Aştileu; – Fabricarea materialelor de construcţii din argilă la Cluj – Napoca se fabrică plăci şi dale ceramice cu brandul firmei Sanex, iar cărămizi şi ţigle la Turda, Cluj-Napoca, Oradea, Biharia, Bistriţa, Livezile. De remarcat este faptul că firma Cemacom Zalău are sediul social înregistrat la Cluj-Napoca. – Fabricarea de ciment, var şi ipsos, este reprezentat de firme înregistrate la Turda, Ştei, iar unitatea de la Aleşd aparţine firmei Holcim, având sediul la Bucureşti.

***Istoria Michelin din România, URL: http://www.michelin.ro/despre/michelin-in-romania

— 659 —

BENEDEK ROZALIA

– Industria metalurgică Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest este activă pe piaţa metalurgică naţională şi internaţională, atât în ceea ce priveşte cererea, cât şi oferta, deşi deţine rezerve de minerale utile neexploatate datorită nerentabi‑ lităţii economice. În prezent, prin cele 64 de unităţi de producţie, această ramură industrială constituie domeniul de activitate pentru 1% din totalul firmelor înregistrate la nivel regional în industria prelucrătoare. Ierarhia judeţelor, realizată în funcţie de concentraţia numerică a firmelor din industria metalurgică, plasează pe locul unu ierarhic judeţul Cluj (cu 22 de firme), urmat pe locul doi de judeţele Bihor şi Satu Mare (cu 12 firme, fiecare), Maramureşul (cu 11 firme) este pe locul trei, judeţul Sălaj (cu 5 firme) pe locul patru, iar Bistriţa-Năsăud (cu 2 firme) pe locul cinci. În acest domeniu de activitate sunt angrenaţi 5896 de salariaţi, rentabilitatea de ansamblu fiind asigurată prin profitul total de 182,81 milioane de RON. Industria metalurgică cuprinde: producţia de metale feroase sub forme primare şi de feroaliaje, pro‑ ducţia de tuburi şi ţevi de oţel, producţia metalelor preţioase şi a altor metale neferoase, respectiv turnarea metalelor. Luând în considerare sediul social al unităţilor de producţie, la nivel intraregional, industria meta‑ lurgică caracterizează profilul economic al zonelor administrative urbane Cluj-Napoca, Oradea, Baia Mare, Satu Mare, Turda, Câmpia Turzii, Zalău etc. Cei mai mari producători şi investitori din regiune, la nivelul anului 2008, sunt Mechel, Câmpia Turzii şi Silcotub, Zalău. – Industria constructoare de maşini Ramură a industriei prelucrăroare, industria constructoare de maşini, prin localizare, este depen‑ dentă de proximitatea pieţei de cerere şi ofertă. Principalul furnizor de materii prime fiind industria metalurgică. Industria constructoare de maşini cuprinde fabricarea echipamentelor electrice şi optice (114 de firme), maşini, unelte şi echipamente (1136 de firme), respectiv mijloace de transport (58 de firme) repre‑ zentând o pondere cumulată de 20, 5% din numărul total al firmelor active, în anul 2008, din industria pre‑ lucrătoare, având sediul social înregistrat pe teritoriul unităţilor administrative din Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest. Cota parte specifică fiecărei subramuri din industria constructoare de maşini este redat în harta din figura 2, prezentând şi localizarea spaţială a acesteia la nivel intraregional. Concentrarea numerică a firmelor din industria constructoare de maşini la nivelul judeţelor consti‑ tutive ale regiunii, clasează pe locul unu judeţul Cluj (cu 530 de firme), urmat de Bihor (cu 72 de firme), Maramureş (cu 26 de firme), Satu Mare (cu 28 de firme), Bistriţa-Năsăud (cu 22 de firme), şi în final judeţul Sălaj (cu 11 firme). Numărul total de angajaţi angrenaţi în aceste activităţi însumează 48 132 de salariaţi, iar cifra de afaceri ce reflectă volumul vânzărilor şi a încasărilor depăşeşte 10,44 miliarde de RON. – Alte activităţi industriale În această categorie a activităţilor, din industria prelucrătoare, sunt cuprinse fabricarea bijuteriilor, a instrumentelor muzicale, articolelor pentru sport, jocurilor şi a jucăriilor, reprezentând 4,04% din totalul iniţiativelor antreprenoriale, aferente industriei prelucrătoare. În aceste activităţi, sunt angrenaţi 2 367 de angajaţi, activităţile rulând cu o cifră de afaceri de 176,94 milioane de RON. În cele ce urmează, devine necesar a se preciza gradul de rentabilitate al grupelor principale de acti‑ vităţi, din industria prelucrătoare, prezentare susţinută prin intermediul nivelului de profitabilitate, reali‑ zând un clasament la nivelul unităţilor administrative judeţene, cu particularităţile locale ale Regiunii de Dezvoltare Nord-Vest. — 660 —

PARTICULARITĂŢI ŞI ASPECTE SPECIFICE ALE INDUSTRIEI DIN AREALUL REGIUNII DE DEZVOLTARE NORD-VEST

Prezentarea ponderată a valorii, realizate prin profit, la nivelul anului 2008, aferent principalelor domenii de activitate din structura industriei prelucrătoare active în Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest, este evidenţiată în graficul din figură (Fig. 3.)

15%

11% 30%

9% 12%

16%

I. Alimentară

I. Textilă

I. Lemnului

I. de prelucrare a ţiţeiului

I. Chimică

I. constructoare de maşini

I. Metalurgică

I. mat. de construcţii

Alte industrii

Fig. 3. Ponderea ramurilor din industria prelucrătoare în realizarea profitului regional la nivelul anului 2008. Sursa: autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6.0

Din reprezentarea grafică de mai sus, rezultă un bilanţ al profitului realizat, exprimat ponderal, prin intermediul grupărilor de activităţi, clasând pe primul loc industria constructoare de maşini, deţinând trei‑ zeci de procente din profitul total al regiunii (fiind peste 1 mld. RON), constituind factorul de capital în procesul de producţie şi distribuţie a bunurilor. Acest tip de activitate deserveşte modernizarea şi inovarea tehnologică, în majoritatea ramurilor economice. Industria metalurgică feroasă şi neferoasă, acumulează un procent de 16% din profitul realizat la nivelul regiunii, asigurând necesarul de materie primă valorificat în construcţii şi în industria constructoare de maşini. Industria de prelucrare a lemnului şi a mobilei (locul 3) se dezvoltă cu precădere în unităţile adminis‑ trative cu aşezare geografică favorabilă din punct de vedere al pieţei şi al resurselor de materii prime. Industria alimentară (locul 4) şi industria textilă (locul 6), au o importanţă deosebită în vederea producţiei de bunuri destinate satisfacerii nevoilor elementare ale populaţiei, la care se adaugă şi industria chimică (locul 5), însă acestea prezintă utilitate şi în dezvoltarea altor ramuri ale economiei. Ponderea cea mai redusă, în realizarea profitului regional, din industria prelucrătoare, este generată prin activitatea de prelucrare a ţiţeiului şi prin cocsificare (0,03%). Industria prelucrătoare s-a dezvoltat, după 1989, în funcţie de cerere şi rentabilitate, realizând un profit diferenţiat sectorial, definind profilul industrial al regiunii. Concluzionând, dezvoltarea industriei constituie un factor important în ceea ce priveşte modelarea şi reflectarea teritorială a diferenţelor generate prin localizarea valorică a suprastructurii şi contribuie sem‑ nificativ la generarea disparităţilor economico-geografice. La baza dezvoltării industriale, există o serie de factori prin care se facilitează, ori se îngreunează implementarea strategiilor, relevanţa determinativă prezentând repartiţia spaţială a materiilor prime şi a resurselor miniere, care prin valorificare vor genera concentrarea populaţiei în aşezări de tip urban.

— 661 —

BENEDEK ROZALIA

N BI BLIO GRA FIE

IZVOARE INEDITE Benedek 2013 – Rozalia Benedek, Disparităţi economico-geografice în Regiunea de Nord-Vest, teză de doctorat, Biblioteca Facultăţii de Geografie, Universitatea Babeş-Bolyai, 2013 CARTE Aur 2005 – S. N. Aur, Geografie economică mondială, Craiova, Editura SITECH, 2005 Benedek 2008 – Rozalia Benedek, „Inegalităţi economico-geografice în perimetrul sălăjean al Regiunii de Nord-Vest”, în Comunicări de Geografie, Vol. XII, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, p. 305–309 Blaga 1983 – I. Blaga, Industrializarea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1983 Caloianu 1974 – N. Caloianu, Geografie economică regională, partea a III-a, Bucureşti, Editura Centrul de multiplicare din Bucureşti, 1974 Ancuţa 2008 – Cătălina Ancuţa, Studiul geografic al disparităţilor teritoriale din Banatul românesc, Timişoara, Editura Mirton, 2008 Cândea, Bran, Cimpoeru 2006 – Melinda Cândea, Florina Bran, Elena Cimpoeru, Organizarea, amenajarea şi dezvoltarea durabilă a spaţiului geografic, Bucureşti, Editura Universitară, 2006 Constantinescu, Sporiş 2006 – D. Constantinescu, M. Sporiş, Economie regională-economie locală-concepte şi acţiuni practice în viziune europeană, Bucureşti, Editura Independentă Economică, 2006 Cocean et al. – 2004, P. Cocean, Planul de Amenajare a teritoriului Regiunii de Nord-Vest. Coordonate majore, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2004 Cocean, Filip 2008 – P. Cocean, S. Filip, Geografia regională a României, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2008 Dumitrescu 2008 – Daniela Dumitrescu, România, regiuni de dezvoltare – disparităţi socio – economice, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2008 Erdeli et all 1999 – G. Erdeli et all, Dicţionar de geografie umană, Bucureşti, Editura Corint, 1999 Erdeli, Cucu 2007 – G. Erdeli, V. Cucu, România. Populaţia. Aşezări umane. Economie, Bucureşti, Editura Transversal, 2007 Frenţ, Dumitrescu 1993 – G. Frenţ, I. Dumitrescu, Probleme ale restructurării în judeţele industrializate, Bucureşti, Editura Institutul de prognoză economică, 1993 Ilieş, Ilieş Dorina 1998 – A. Ilieş, Dorina Ilieş, Resursele naturale, Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 1998 Jivanu 2007 – A. Jivanu, Teorii economice actuale, Timişoara, Editura Mirton, 2007 Iuhas 2004 – V. Iuhaş, Dezvoltarea economică regională, Deva, Editura Emia, 2004 Nimigeanu 2001 – V. Nimigeanu, România:populaţie, aşezări, economie, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2001 Panaite 1970 – Ludmila Panaite, Metodica cercetărulor economico-geografice, Bucureşti Editura Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1970 Pintea 2007 – S. Pintea, Elemente de psihologie antreprenorială: repere teoretico-experimentale, Cluj-Napoca, Editura ASCR, 2007 Plumb, Suciu Raţiu et all 2001 – I. Plumb, I. Suciu-Raţiu, Economia ramurilor, Bucureşti Editura Tribuna Economică, 2001 Popescu 2000 – Claudia-Rodica Popescu, Industria României în secolul XX. Analiză Geografică, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2000 Popescu 2003 – Claudia-Rodica Popescu, Zonele miniere defavorizate în România, Bucureşti, Editura ASE, 2003 Popescu 2003 – Claudia-Rodica Popescu, Disparităţi regionale în dezvoltarea economico-socială a României, Bucureşti, Editura Meteor Press, 2003 Suciu 2000 – M. Suciu, Geografie economică şi dezvoltare regională, Cluj-Napoca, Editura Universitară, 2000 Varga 2009 – A. Varga, Térszerkezet és gazdasági növekedés (Structura spaţiului şi creşterea economică), Budapest, Editura Academiei Maghiare, 2009 Vofkori 2002 – L. Vofkori, Gazdasági földrajz (Geografie economică), Cluj-Napoca, Editura Sciencia, 2002 *** 1983 – Geografia României. Geografie fizică, Vol. I, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R, 1983 *** 1984 – Geografia României. Geografie umană şi economică, Vol. II, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R, 1984 DICŢIONARE Angelescu, Mareş 2003 – G. Angelescu, Emilia Mareş, Dicţionar de sinonime, omonime, paronime, antonime, pleonasme, Braşov, Editura Aula, 2003 Brüll 1987 – Mária Brüll, Közgazdasági kislexikon (Lexicon economic), ediţia a IV-a, Budapest, Editura Kosuth, 1987 Blackburn 1999 – S. Blackburn, Oxford dicţionar de filosofie, traducere, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999 Constantinescu, Crocuş 2005 – Ileana Constantinescu, Angela Crocuş, Dicţionar economic explicativ român-englez, ediţia a II-a adăugită şi revizuită, Editura Bucureşti, Milena Press, 2005 ZIARE ŞI REVISTE Aronescu Neagoe 2013 – Doina Aronescu Neagoe, Potenţial de 70 mil. Barili ţiţei la Suplacul de Barcău-Euro-injecţie în zăcă‑ mânt, în Crişana, URL:www. crisana. ro/stiri/economie, 2013 — 662 —

PARTICULARITĂŢI ŞI ASPECTE SPECIFICE ALE INDUSTRIEI DIN AREALUL REGIUNII DE DEZVOLTARE NORD-VEST

Donca 2009 – C. Donca, „Moment aniversar la MOLLER ELECTRO – Producţie din Sârbi, un an de la preluarea de către concernul EATON” în Glasul Maramureşului, din data de, URL: http://www.glasul.ro/view_article.php?s how=7442&name=Un_an_de_la_preluarea_ de_ catre_concernul_EATON, 06.04.2009 ***2011, „Extinderea producătorului de carne Unicarm, conditionată de finanţarea bancară”, în Wall-Street pentru noua economie,URL: www.wall-street.ro/articol/ Companii/97794/Extinderea-producatorului-de-carne-Unicarmcondiţionată-de-finantarea-bancara.html7 ianuarie 2011 LEGI *** Legea 32/1990, privind societăţile comerciale, republicat în Monitorul Oficial, nr. 1066/2004, URL: http://www.drepton‑ line.ro/legislatie/lege_societati_comerciale.php finantele-publice-locale *** Legea 54/1990, privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative, în Monitorul Oficial, nr. 20 din 6 februarie 1990, URL: http://www.lege-online.ro/lr-DECRET-LEGE–54–1990-%28844%29.html MATERIALE CARTOGRAFICE ŞI BAZE DE DATE UTILIZATE *** 2011, Baza de date TEMPO-online, Bucureşti, Editura INSSE, achiziţionat în 2011 *** 2007, România harta turistică şi rutieră, Bucureşti, Editura Ed. Niculescu, 2007 *** 2009, CD Lista firmelor din Romnia, versiunea 6.0, Bucureşti, Editura Borg Design, 2009 *** 1964, Harta solurilor Republicii Socialiste România, Bucureşti, Editura Institutul de pedologie, 1964 SURSE WEB *** Codurile CAEN în România, URL: http://www.rocaen.ro/ *** Istoria Michelin din România, URL: http://www.michelin.ro/despre/michelin-in-romania *** S.C. Grandemar S.A., URL: http://www.grandemar.ro/ *** Salina Ocna Dej, URL: http://www.salinaocnadej.ro/ *** S.C. Romaltyn Mining S.R.L., URL: http://www.romaltyn.ro/cine-suntem/ *** Gazele naturale în România, URL: http://ro.wikipedia.org/wiki/ Gazele_naturale_ %C3% AEn_Rom% C3 % *** Istoria Michelin din România, URL: http://www.michelin.ro/despre/michelin-in-romania LISTA DE FIGURI ŞI TABELE Fig. 1. Harta repartiţiei teritoriale a principalelor resurse şi localizarea firmelor active în industria extractivă, altele decât cele din industria extractivă a resurselor minerale energetice, din arealul Regiunii de Nord-Vest, în anul 2008, Sursa: autorul, prelucrat după Geografia României,vol. II., 1984, p. 207–270; Cocean,P., coordonator, 2004, PATR, p. 46;şi Lista firmelor versiunea 6. Fig. 2. Reprezentativitatea principalelor unităţi de producţie ale industriei prelucrătoare la nivelul zonelor administrative comu‑ nale şi urbane, 2008,Sursa:autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6 Fig. 3. Ponderea ramurilor din industria prelucrătoare în realizarea profitului regional la nivelul anului 2008, Sursa: autorul, date prelucrate din Lista Firmelor, versiunea 6.0 Tabel 1. Tipuri de resurse ale subsolului în judeţele Regiunii de Nord-Vest, Sursa: Erdeli, G., Cucu,V., p. 407–408, cu modificări

— 663 —

VI. REC ENZII N

VARIA. RECENZII

O carte necesară: La nuntă în satele sălăjene. O lectură antropologică a tradiţiilor nupţiale, de Camelia Burghele, Ed. Etnologică / Caiete Silvane, Bucureşti / Zalău, 2014 (conf. dr. Narcisa Alexandra Ştiucă) Lucrarea Cameliei Burghele este o reuşită incursiune diacronică în cel mai spectaculos dintre riturile de trecere, cel dedicat căsătoriei, aria de referinţă fiind zona etnografică Meseş. Aşa cum arată în argumentul prin care îşi deschide volumul, autoarea are o dublă intenţie: aceea de a actualiza informaţia etnografică relativă la temă, fructificând în acelaşi timp studii anterioare, unele dintre ele pe nedrept uitate sau ignorate (cum este cazul „monografiei folcloro-sociologice” elaborată de cercetătorul polonez W. Truszkowski în satul Treznea în iarna anului 1938) şi slujindu-se de abordările actuale datorate evoluţiei disciplinelor etno‑ logie şi antropologie, în care se înscriu şi contribuţiile colegilor săi de generaţie. Conceperea în această manieră a demersului său imprimă atât ritmul şi traseele cercetării de teren, cât şi structurarea studiului în sine. Astfel, aceasta este alcătuită din două părţi principale ample care urmează firul evenimentelor preliminale, liminale şi postliminale mai întâi din perspectivă etică şi apoi emică. Acestora li se adaugă un appendix absolut necesar şi inedit în acelaşi timp: festivizarea excesivă a nunţii actuale, cu toate mutaţiile structurale, funcţionale şi de rol pe care le presupune procesul market‑ izării tradiţiilor. În partea a doua autoarea optează pentru reconstituirea scenariului nupţial prin metode narative şi provocarea performării repertoriului, oferind în acest fel imaginea variaţiilor locale şi, în acelaşi timp, măsura competenţei folclorice a unor persoane care se bucură de prestigiul comunităţilor în virtutea rolurilor ceremoniale pe care le-au îndeplinit de-a lungul timpului. La nuntă în satele sălăjene este scrisă într-un stil alert, în care savoarea graiului local se îmbină în mod surprinzător cu discursul pertinent ştiinţific. Ceea ce atrage dintru început este echilibrul păstrat de Camelia Burghele între nostalgia trecutului şi trăirea plenară a prezentului, între descriptiv şi analitic, între ineditul local şi constantele ceremonial-rituale universale. A scrie astăzi despre căsătorie şi nuntă din perspectivă etnologică / antropologică este un act de curaj din două motive: mai întâi pentru că pare a fi un subiect vetust, epuizat, iar mai apoi pentru că mentalitatea şi stilul de viaţă sunt atât de profund transformate încât întemeierea unei familii – în sens tradiţional – nu se mai aşază sub semnul aceloraşi valori, ci tinde să sfideze şi chiar să sfărâme toate tiparele juridico – morale, culturale şi chiar pe cele religioase. Totodată era nevoie de un asemenea studiu fie şi pentru a echilibra abundenţa celor tanathologice, dar nu numai; pentru generaţia optzecistă a etnologilor români (deşi aş înclina s-o încadrez pe Camelia Burghele în generaţia postdecembristă...) un studiu despre riturile de trecere, despre relaţiile de rudenie şi despre dinamica practicilor cutumiare constituie o probă de maturizare ştiinţifică şi un atu în impunerea definitivă în lumea academică. Volumul La nuntă în satele sălăjene nu este „o carte din cărţi”, ci rezultatul unor cercetări de teren minuţioase, făcute cu pasiune şi ataşament pentru zonă. Este o lucrare în care perspectiva emică tinde să o completeze şi mai ales să o consolideze prin argumente pe cea etică. În fine, ca mai toate cărţile elaborate de Camelia Burghele, este o carte-caleidoscop care eludează subtil modelele – fără a le sfida – şi etalează

BENEDEK ROZALIA

atât documente care se aştern pe axa sincronică, punând chiar sub lupă, rând pe rând, provincia istorică, zona etnografică şi satele-eşantion, cât şi pe cea diacronică, tinzând în acest fel spre înfăptuirea unui act de restituire sau mai curând de conservare şi patrimonializare. Aşa stând lucrurile studiul urmează cu înţelepciune (dar nu şi cu totală obedienţă ştiinţifică) struc‑ tura riturilor de trecere propusă la începutul veacului trecut de Arnold van Gennep: preliminal, liminal, postliminal. Dar cum democratizarea informaţiei şi necesitatea interacţiunii continue între cercetător şi subiect impun în lumea contemporană noi reguli şi o nouă retorică, regăsim transpuse – onest şi scrupulos tratate şi ierarhizate – cadrele de iniţiere şi prilejurile de cunoaştere, armonizarea relaţiilor de gen şi a celor familiale, succedate de appex-ul ceremoniei nupţiale şi de actele rituale de integrare şi consfinţire a noii condiţii. Alterananţa de voci – de la cea a specialistului documentat şi dispus la interpretări diacronice şi com‑ parate, la cea a insider-ilor purtători – cu vocaţie recunoscută – ai valorilor patrimoniale locale sugerează însăşi atmosfera fremătătoare şi agonistică a nunţii. Căci, aşa cum spune un vechi aforism românesc, Moarte fără bănuială şi nuntă fără vorbe anevoie se găseşte... Experienţa indubitabilă în cercetarea de teren de care dispune autoarea nu se datorează numai avan‑ tajului de a „face etnologie acasă”, ci mai ales utilizării cu abilitate a unor tehnici pe cât de diverse, pe atât de productive de la cele etnografice şi sociologice la cele de istorie orală şi – în mod mărturisit – la experi‑ mentul etnologic concretizat în provocarea performării, reconstituirea narativă a cutumelor şi confruntarea subiecţilor cu propria imagine reflectată în lucrări tematice mai vechi. Trebuie să subliniez faptul că nu este vorba de un exces de erudiţie metodologică ci de o intuiţie îndelung cizelată în teren, aceea a faptului că realitatea pe care o trăim – indiferent cum ni se înfăţişează ea astăzi – reclamă o îmbinare complexă şi inge‑ nioasă a metodelor clasice şi moderne, întrucât aproape nimic din ceea ce odinioară se revela la o banală observare directă nu mai transpare cu uşurinţă nici măcar în interviuri de o amploare considerabilă. Aşa cum spuneam acum ceva vreme într-o lucrare dedicată debutanţilor, „Cele mai multe calităţi care asigură succesul în anchetele de teren se referă la angajarea relaţiilor interpersonale şi de comuni‑ care: sociabilitatea şi flexibilitatea, respectul şi aprecierea valorilor Celuilalt, tactul şi răbdarea.” or distinsa noastră colegă Camelia Burghele este astăzi, şi prin această nouă contribuţie a sa, un model veritabil dar nu prea lesne de urmat căci, pe lângă calităţile minimale pe care le „prescriam” eu studenţilor, domnia sa a mai fost hărăzită cu multe altele. Dincolo de orice accente encomiastice, un lucru este cert: este un mare noroc pentru Camelia Burghele că s-a născut în Sălaj, dar în egală măsură şi pentru această arie culturală (plăpând cercetată mai înainte) că ea a ales să devină etnolog. Notă: volumul La nuntă în satele sălăjene. O lectură antropologică a tradiţiilor nupţiale, de Camelia Burghele (Ed. Etnologică / Caiete Silvane, Bucureşti / Zalău, 2014) a fost distins cu premiul Asociației de Științe Etnologice din România (ASER) pentru anul 2014

Gheorghe I. Brătianu, File rupte din cartea războiului, postfaţă de Acad. Şerban Papacostea, Bucureşti, editura Scripta, 2006, 200 p. (dr. Constantin-Liviu Demeter) Primul Război Mondial, sau Marele Război – conform istoriografiei de atunci –, am putea spune că a creat acea ispravă în care ţăranii români intrau pe un front de luptă, fără să se întrebe de riscul înfruntării cu alte oşti, ci convinşi de izbânda unităţii noastre naţionale. Tot astfel s-a întâmplat şi cu voluntarul Gheorghe Brătianu, tânărul fiu de numai 17 ani al prim minis‑ trului liberal, Ion I.C.Brătianu sau Ionel Brătianu, la rându-i, fiul cel mare al lui Ion C. Brătianu, înaintea lui Vintilă şi Dinu Brătianu. Gheorghe Brătianu, căci despre el este vorba, a încercat să-şi desăvârşească — 668 —

VARIA. RECENZII

crezul sincer privind legitimitatea continuităţii româneşti printr-o reală participaţiune, prin apărarea inde‑ pendenţei ţării ca soldat în primul război mondial. Ca voluntar încorporat, el scrie un jurnal, nişte memorii compuse din scurte şi foarte scurte capitole, specific unor timpuri de restrişte, fără însemnate descrieri poetice ori geopolitice asupra spaţiului de des‑ făşurare a luptelor în care era cuprins. Este, o încercare literară necesară cunoaşterii vremurilor în care ţara noastră s-a zbătut. Sunt note din atmosfera evenimentelor, însă cu implicări fără vreo exaltare militărească. Un amestec de frică şi vitejie, presărate cu spirit de voluntariat ales, căci adevărata jertfă o va fi cunoscut la sfârşitul următorului război mondial. Primul capitol se numeşte „Faptă şi poveste”, reprezentând o perspectivă voluntară într-un destin eroic, ce începe de la o faptă benevolă şi ajunge la o pecete autoritară cum este serviciul militar. Concluzia este că viziunea unei dezvoltări bărbăteşti a istoricului Gheorghe Brătianu s-a întrezărit în acest volum, ce a devenit o ispită de care adolescenţa sa nu a scăpat. O dovadă este că în jurnalul său, la numai 17 ani, el vorbeşte de „realismul practic”, ceea ce demonstrează hotărârea eroică ce apăsa greu în conştiinţa sa. În continuare, viitorul ofiţer, scrie în memoriile sale că motivul de a se înrola este o trăire atroce a unui anume compatriot român: „Eu soldatul Neculai I. Urde din Reg. 74 comp.10 declar pe când eram în linia de trăgători am văzut la Turtucaia pe când pământul era dărâmat pe soldaţii noştri în tranjie de obuzurile Inamicului au fost surprinşi de inamic şi lundu-i în bainete pe Soldaţii noştri ridicându-i în sus şi în jos, la alţi le scoteau ochi le tăiau urechile, le tăiau nasu, eu am scăpat cu fuga şi mam retras mai la Stânga de unde peste câteva minute ma rănit la picior, de unde mam retras spre Turtucaia, aceasta a fost ziua de 24 August seara”. Putem afirma, că un jurnal ne ajută să privim istoria în afara raţiunii ştiinţifice. Cu toate că l-a mişcat acest tablou oribil, tânărul Gheorghe Brătianu pare a dovedi că realmente este un paşoptist romantic, deoarece scrie despre soldaţii români, că adunaţi laolaltă atâtea conştiinţe, deosebite prin vârstă şi viaţă, „Cine ştie unde şi când ne vor regăsi?”. În regiment defilarea începe de fiecare dată cu muzică biruitoare, din sute de piepturi tinere. Este o suflare nouă şi proaspătă de nădejde, înainte de ordinul de plecare, din iulie 1917. Cu o seară înainte se lasă o linişte necunoscută peste forfota oamenilor şi a cailor. Va începe încolonarea către sud, spre Tecuci. Fără voie, gândurile se îndreaptă spre oamenii şi vetrele lor ce se strecoară printre grija călătoriei războinice. Melancolia este repede risipită pe drumul de dâră ce înşira un nesfârşit praf. Despre această depărtare, Gheorghe Brătianu va scrie în jurnal: „Cu feţele lor arse de soare şi de vânt, oţelite de un an de război, tunarii noştri aduc aminte de legiunile strămoşeşti ale Romei”. Cu deosebire, deşteaptă amintirea unor vremuri de demult îngropate şi aduse din nou în tabloul modern al României. În lătratul câinilor, regimentul străbate Tecuciul adormit în noapte, ca la înfăţişarea răsăritului ordinul fiind să părăsească şoseaua, căutând o pădure care să-i ascundă parcă, de iscoadele văzduhului. Deodată, un nor negricios pătează cerul, este aeroplanul. Un altul şi iar un altul se vor zări. Bubuituri repezi, iar soldaţii se furişează printre copaci, convinşi că degetele morţii au ajuns deasupra lor. Tranşeele sunt singurele crăpături de palmă, care-i mai apără de furie. Despre aceste clipe, Gheorghe Brătianu scria: „Ne gândim la omul care zboară în înălţimile văzduhului [...] Este adevărata cavalerie a vremilor noastre”. Deasupra şanţurilor înguste, inamicul îşi căuta vrăşmaşul pentru o luptă nedreaptă, pe linia ver‑ ticală, de sus în jos. În alte zile, în valea strâmtă a Oituzului, vara transmite o căldură de cuptor; apare bătălia nevăzută; viaţa a pierit. Oituzul curge limpede ca un pârâu de munte. Reîncepe bubuitul asurzitor de tunuri ascunse. Sub copacii uriaşi de fum încins de la focul luptei, fiecare soldat român îşi caută umbră de tufiş pentru sine. Vestea luptei cu nevăzutul din văzduh, aducea parcă, un urlet prelung cu glasuri din altă lume. Adesea, tăcerea dinaintea primejdiei se încrucişa foarte rapid cu şeful de Stat-major, care zbiera supărat cu ordine pripite de primejdie. Spre seară, după atâtea lovituri duşmane, bateria română coboară în asfinţit pe şosea, lângă Slănic, iar Gheorghe Brătianu în aceste clipe, se mustră: „S-a isprăvit, ne retragem. [...] Peste un ceas dealul acesta va fi al vrăşmaşului [...] Am pierdut-o noi, noi ... […] Suntem învinşi”. — 669 —

BENEDEK ROZALIA

Pe creasta Coşnei care stă drept turn în cetatea de dealuri, apărau batalioanele româneşti. Oştile duşmane se vedeau ascunse îndărăt: nemţi, austrieci, unguri... Cine ştie ce naţiune îmbracă aceste haine? În contraatacul oştilor noastre, deodată maiorul îşi ridică braţul urlând: „Pe ei, băieţi, i-am respins, îi prăpădim. Să mi-i luaţi la goană!”. Astfel, în strigăte şi urale, şirurile se reped cu ochii crunţi şi hotărâţi, privind ţintă înainte. Distanţa luptelor se schimbă mereu, uneori în scădere înspăimântătoare, iar de avântul acesta, soldaţii sunt zguduiţi până în adâncul firii. Acum o va recunoaşte chiar el: „În sfârşit, putem pricepe ceva din mişcările de balaur ale bătăliei” – mărturisea de pe câmpul de luptă, Brătianu. Regăsim scurte metafore ce reuşesc să descrie ringul de luptă, printre obuze, tunuri şi mitraliere, în haosul de nimicire ce îi învăluie, vesteşte că se trăieşte „în uriaşa simfonie a prăpădului”. Gheorghe Brătianu era voluntar pe câmpul de luptă cu misiunea telefonist. Cu mandat pe acest post, este surprins mereu la marginea morţii, urmând pedestraşii pe câmp. Aici, în freamătul crescând cu focuri de puşcă şi tunuri rupte din balauri, sieşi se destăinuie, cu o notă furioasă şi înviorătoare: „Simt că în mine sufletul în fierbere s-a călit. [...] Aş vrea să fiu peste tot, să mă fac sute de luptători, să îmbrăţişez întreaga întindere a bătăliei. [...] Nu-mi mai pasă, mă împinge înainte ceva deasupra puterilor mele, o nebunie”. Între două tufe, un om zace înţepenit cu mâna pe puşcă. Oare l-a doborât oboseala sau somnul cel veşnic? Brătianu nu are vreme să se oprească, aleargă în zgomotul salvelor, pentru că se află în încleştarea disperată care-i şopteşte că pe câmpul bătăliei este aruncat zarul unei ţări. Printre alte tufe, răniţii se lasă îngrijiţi de sanitari. Vată şi cârpe sângerate murdăresc frunzişul. Câţiva soldaţi, prin tufe, împuşcă în vânt, fără socoteală. Un strigăt se ridică din stânga: vin nemţii! Alţii, ca la poruncă, s-au făcut nevăzuţi. Ca o pară coaptă căzând de pe cracă, un rănit s-a prăbuşit la pământ, cu un geamăt scurt. Lângă el, pistolul ofiţerului se plimbă în toate direcţiile, ca acul unei busole rătăcite. Brătianu, după o limită a puterilor, trântit la pământ, îi pare că răsunetul luptei răzbate departe de tot, ca un vis dintr-un somn de coşmar. Urmează contraatacul. A doua zi, chiar ultima zi de iulie 1917, pe creasta Coşneiului, lângă Trotuş, răsună poruncitor goarnele asaltului. Se alătură batalionului o baterie nouă plină de avânt răzbunător. A sosit ceasul care răscumpără zile întregi de deznădejde. Din nou se auzise strigătul cutremurat de îndemn. La simfonia goarnelor şi ai uralelor, tunul îşi adaugă basul adânc. Voluntarul Gheorghe Brătianu, se opreşte spontan lângă un soldat căzut. I-a văzut o rană la cap. A fost un soldat tânăr, nici barbă, nici musteţi, cu tră‑ sături regulate şi subţiri ale feţei. Lângă el, îmbietor, o foaie îi face cu ochiul lui voluntarului român. O ia, o deschide şi un scris subţire, de femeie, conchide o frază cu cuvintele: „Îmi pare aşa de bine că eşti acum într-un loc aşa de liniştit...” – Era parte a unui plic trimis dintr-un orăşel german soldatului căzut la noi pe câmpul de luptă. De-acum, tânărului Brătianu deodată parcă i se cutremură cauza apărării, laolată cu viaţa războaielor. Pretutindeni, trupuri nedesluşite s-au prăbuşit. Este semnul unei otrăvi pe care umanitatea a înghiţito, căci toate se isprăvesc numai războaiele nu. Ar putea fi teoria răsplăţii absolute: pământ au căutat, pământ au găsit. Cu întreaga vale a Trotuşului înaintea lor, ţara Moldovei întreagă, li se întinde la picioare multor doritori. Este însă, pământul pe care nici o altă naţiune nu are voie să-l aibă în poeziile lor şi, nici în războiul lor. În înfiorătoarea orchestră a acestor bătălii, a obuzelor ce străpungeau văzduhul şi al puştilor ce spriji‑ neau fără încetare prăpădul, Gheorghe Brătianu reuşeşte să le descrie, credem noi, dimineaţa, când, după o noapte adormită adânc, cuteza la scrisul din jurnal. În lumina crescândă a acelor dimineţi, în adierea hotă‑ râtoare a biruinţei, intuim că fusese scris jurnalul, ori mai târziu, când prânzul care nu era doar hrană, ci şi îndestularea unei odihne ce însemna o clipă de slăbire a tensiunii nervoase. Pe câmpul de luptă, fiind telefo‑ nist, de regulă era aşezat într-o groapă de apărare, în tranşeele din spatele liniei de atac. Nefăcând parte din regimentul de marş, lui ca telefonist i se îngrămădeau mereu lucrul unor rapoarte, situaţii, cereri, propuneri, hărţi, etc., către alte comandamente, batalioane şi plutoane al frontului de atac. Despre armistiţiu, încă nu putem vorbi. Perioada decembrie 1917 a fost încă, o perioadă de aşteptare a unor ursite necunoscute. Încă se mai înregistrau pe alocuri, tulburări de trageri grele în luptă. Armistiţiul — 670 —

VARIA. RECENZII

era departe, astfel că baterii care au stat la urmă, veneau pe front. Ianuarie 1918 este perioada în care asprimea vremurilor nu lăsaseră să se ajungă pe urmele autodeterminării. Mersul greoi al pedestrimii şi al cailor istoviţi după atâtea săptămâni de crengi şi frunze uscate, nu le este deajuns, căci din nou frământare şi zbucium pe valea Trotuşului. Se auzise de cinci sau şapte divizii austriece. Toate pentru Bucovina. Moldova însângerată năzuieşte că Bucovina nu este o jertfă fără rost. Nedumerit asupra unui nou câmp de luptă, scria în jurnal, tânărul voluntar: „Ştiu mai bine decât alţii cum am intrat în război şi pentru ce luptăm”, însă rămân nebănuite căile ieşirii acestui măcel. În încheiere, cu nădejdea că războiul a răsunat puternic a dreptate, se certifică avântul soldaţilor români, care încheiase vuietul luptei cu încrederea şi convingerea că nu se poate ca atâta jertfă să fie făcută în zadar. Şi cu adevărat aşa este, pentru că imediat după 1918, s-au nimicit state puternice şi s-au dărâmat împărăţii, totul pentru a se uni familii naţionale, adesea vitregite de timpul istoric. Cu toate acestea, volumul „File rupte din cartea războiului” fiind puternic ancorat într-un ideal al unirii naţionale, totuşi vorbim de un volum cu file rupte din cartea României şi din istoria ţării noastre. În consecinţă, volumul a rămas oarecum rupt din tărâmul literar, deoarece el nu are introducere sau concluzii. Sunt urme scrise ale unei trăiri şi memorii de pe front, ci nu scrisă la o masă de lucru din tim‑ puri de pace. Prins în viaţa războiului, i se solicitase o energie brutală, dar fiul prim-ministrului venise cu o energie lăuntrică, limpede pentru ceilalţi. Primul capitol, se intitulează „Faptă şi poveste”, iar cel din urmă capitol, se intitulează „Întoarcere”, ceea ce înseamnă că prezentul este invitat să se întoarcă la o faptă şi o poveste, căci Gheorghe Brătianu a fost veteran al unui război, şi martor al altui război. A creat o faptă în primul război şi o poveste pentru cel de-al doilea război, ambele conflagraţii consolidându-i dragostea şi iubirea dezinteresată pentru ţară, ajungând repede să fie antamat pe ogorul martirilor poporului nostru, pe care l-a iubit cu atâta sinceritate, controlabilă ştiinţific, după cunoscutele sincope.

— 671 —

In Memoriam Ioan Godea: Moartea ca lecție etnologică Camelia Burghele

„Obiceiurile, fiind parte integrantă permanentă și neeliminabilă a modului de trai al oamenilor, făcând parte dintr-un sistem de viață care nu a fost până acum schimbat, continuă să-și păstreze, în mare parte, funcțiile și formele vechi”, scria, în urmă cu câteva decenii, ilustrul nostru profesor Mihai Pop (Obiceiuri tradiționale românești, editura Univers, București, 1999, p. 198). Ca etnolog al vremurilor noastre, am avut ocazia să verific acest lucru în teren, la slujba de înmormântare a profesorului Ioan Godea, la Bârsa, în curtea casei sale. M-am numărat printre cei mulți care l-au condus pe drunul către lumea celor drepți pe profesorul Godea: o „petrecanie” cum se spune la noi în Sălaj, în care l-am petrecut cu adevărat, pentru ultima dată, pe colegul, profesorul și prietenul nostru. Cred că ne-a privit de sus, dintre îngeri și a făcut glume pe seama noastră, cum îi era obiceiul atunci când ne întâlneam. Dar rânduiala – fundamentul temeiniciei satului tradițional românesc – a fost păstrată: familia a plâns la căpătâiul lui, noi am pus flori lângă sicriu, curtea a fost plină de oameni care l-au iubit într-un fel sau altul. Dumnezeu a fost prezent și el, în chip vizibil: sub coroanele mortuare agățate pe pereții casei, erau înfloriți, paradoxal, de Crăciun, pe ger, o mulțime de ghiocei. O minune. O mirare. Și, desigur, o largă paletă de interpretări etnologice magico-rituale. Sicriul a fost dus la biserică pe brațe de foștii doctoranzi și colegi. Biserica din sat, plină până la refuz, l-a primit cu toată rânduiala înmormântărilor. Toată suflarea satului (moartea ca experiență colectivă, cum spun antropologii) i-a cântat prohodul (toți vectorii sociali, culturali sau rituali ai morții sunt exemplar descriși de Nicolae Panea în Folclor literar românesc. Pâinea, vinul și sarea. Ospitalitate și moarte, editura Scrisul Românesc, Craiova, 2005, p. 24–36, de unde i-am și preluat). I-ar fi plăcut, cu siguranță, corul băr‑ bătesc, frate cu cel din Finteuș, care a fost absolut fantastic: ferm, articulat, fără ezitări, demn, așa cum s-a cuvenit. Preoții, opt la număr, au vorbit despre durerea familiei îndoliate lăsate în urmă, dar și despre mân‑ tuire și viața de apoi (post-existența conștientizată odată cu moartea). Un fost doctorand, preot, a predicat despre ce și cât înseamnă să ai un nume pe pământ. M-am gândit instinctiv la Sorescu: muzeele din București, Canada, Timișoara sau Oradea, volumele despre arhitectură, pălincă, biserici sau pedepse, zecile de doctoranzi, sutele de articole publicate, miile de fotografii de arhivă sau notițe scrise cu pixul „trebuiau să poarte un nume”, iar preotul l-a rostit de mai multe ori cu respect: se numeau „Godea”. Preotul paroh, vizibil marcat, nu a venit cu pilde din Biblie și nici cu versete lacrimogene. A vorbit simplu și uman, ca în vechile cărți populare, despre „săteanul Godea”, despre „creștinul Godea”, despre „vecinul Godea”, cel care da binețe, ca tot țăranul, în fața casei, trecătorilor, cealaltă față a eruditului profesor universitar conducător de doctorate, dar la fel de uman, de jovial, de altruist (moartea ca experiență personală, ca dăruire de sine). Și colindele. Corul bărbătesc cântând O ce veste minunată... cu siguranță i-ar fi plăcut mult. În ordinea blagiană a transcendenței care coboară dinspre cer spre pământ, cerurile se deschid de Crăciun: lumea viilor își sporește frumusețea iar cei morți sunt binecuvântați și ajung direct în lumea cerurilor, scutiți fiind de toate acele negocieri de la vămile văzduhului, sortite muritorilor de rând. Profesorul Godea, înțelegător,

a lăsat familiei și prietenilor răgazul primei zile de Crăciun și a ales să plece în călătorie doar a doua zi, cu modestia sa dintotdeauna. La ieșirea din biserică, cealaltă minune: afară ningea cu fulgi albi, ningea a uitare, a tihnă și a împă‑ care. Ghioceii din curtea de la Bârsa păreau cu atât mai ireali. Și, paradoxal, cimitirul a părut mai cald, deși începea să se albească. Cum ziceam, totul a fost ca la carte; toate secvențele ritualului au fost parcurse cum se cuvine, garanție a odihnei veșnice (Nicolae Panea, Gramatica funerarului, editura Scrisul Românesc, Craiova, 2003, p. 26 și urm.): priveghiul (veghea rituală), drumul (vectorul funerar) către biserică și cimitir (moartea ca eveniment public), cortegiul funerar (reconfigurarea socială), pomana (ospitalitatea rituală și contra-darul). Ultimul curs de etnologie al profesorului Godea, ultima sa conferință. Am plecat de la Bârsa lui Ioan Godea cu sentimentul că am fost pe teren, să văd o înmormântare, ca material de studiu. Aproape că l-am auzit râzând: „Și ce mai faci tu, Camelie, fata mè?”, și, imediat, ca de obicei: „Da Hanibal ce mai face?” (Hanibal era Andrei, fiul meu). Am mai spus: eu cred că undeva în cer, deasupra norilor, Dumnezeu a rânduit o „secțiune de etnologie”, la o conferință pe tema culturii tradiționale românești: pe rândul din față, stau, vorbind despre rostul omului și marea trecere sau despre ce a mai rămas din satul ardelean de altădată, ca Bârsa, Ion Șeuleanu și Tiberiu Graur. Iar acum, cuminte, s-a așezat lângă ei și Ioan Godea.