revista nouă nr. 1 2011

Revista Nouă

Anul VIII nr. 1 (66) /2011 Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 Seria a IV-a, editată de Cercul literar «Geo Bogza» din aprilie 2004 http://revista9.50gigs.net/

Apare la CÂMPINA

centenar - Christian CRĂCIUN, Gânditorul postdivin, pag. 1 profile - Crina DECUSARĂ-BOCŞAN, Un mesaj pentru generaţiile de peste veac, pag. 4 in memoriam - Burschi Gruder. 16 mai 1928 - 7 noiembrie 2010, pag. 5 ethica minima - Iulian MOREANU, A şaptea povestire cu un copil, pag. 6 reportaj - Christian CRĂCIUN, Un bilet în plus la Herta Müller, pag. 10 plonjon în real - Florin DOCHIA, Din teritoriu. 12. Domnule Caragiale, dă-te bătut! Hohote de râsu’-plânsu’ şi profunzimea prostiei, pag. 12 dare de seamă - Serghie BUCUR, Pasager în Caravana învinşilor, pag. 14 eseu - Radu VOINESCU, Povestirile lui V. Voiculescu şi mitologiile Văii Buzăului, pag. 15 interviu - Monica MUREŞAN, De vorbă cu Pr. prof. dr. Theodor Damian Directorul Revistei de spiritualitate şi cultură românească Lumină lină / Gracious Light, pag. 20 cinci ani fără nino - Mihai VIERU, Ion Stratan în contextul generaţiei sale, pag. 24 eseu - Codruţ CONSTANTINESCU, Incredibila poveste a diasporei irlandeze, pag. 28 profile - Gherasim Rusu Togan, Ilie Moise şi stăruinţa recuperării valorilor spirituale sudtransilvănene, pag. 38 proză - Iulian MOREANU, Acrobatul, pag 40 proză - Gherasim RUSU TOGAN, Troiţa (II), pag. 49 poezie - Petru SOLONARU, pag. 52 poezie - Constantin RUSU, pag. 53 poezie - FILIP KÖLLÖ, pag. 54 poezie - Florica BUD, pag. 56 poezie - Grigore Radu STĂNESCU, pag. 58 poezie - Cristian NEAGU, La mormântul lui Adrian Păunescu, pag. 59 poezie - Ariadna PETRI, pag. 60 poezie - Florin DOCHIA, pag. 62 kosova - Sanije GASHI, Ziua în care au atacat Likoshan şi Qirez, pag. 63 note de lectură - Nicolae DUMITRESCU, Restituiri culturale. O carte care alungă uitarea, pag. 66; Lucian GRUIA, Lidia Lazu Cuvântul care stă să mă nască / The word poised to birth me, pag. 68; Ioan TODERIŢĂ, Aurel M. Buricea - har unic şi unică revelaţie, poetul surâsului divin, pag. 69; Nicolae-Paul MIHAIL, Puzderie de fluturi în grădina cu rondeluri, pag. 72 scrisoare din paris - Marina NICOLAEV, Raluca Vulcan - Arta între vocaţie şi senzualitate, pag. 74

cronica plastică - Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN, Marcel Bejgu. De vorbă cu îngerul, pag. 77 cronica muzicală - Serghie BUCUR, Stagiunea filarmonică 2011, pag. 78 cronica muzicală - Serghie BUCUR, Stagiunea filarmonică 2011, pag. 60 cronica actualităţii - Theodor MARINESCU, Galele APLER 2010, pag. 80 cartea pentru copii - Marina NICOLAEV, Galia Maria Gruder şi Burschi Gruder - Flor un fluture cutezător, pag. 81; Iulian MOREANU, Ştefan Al.- Saşa - Cartea Maiei, pag 82 cartea străină - Ioana GEACĂR, Richard Brautigan - La pescuit de păstrăvi în America, pag 84 note de lectură - Ana HÂNCU, Revelaţie la suflet pereche, pag. 85; Marina NICOLAEV, Dan David – Cerşetorul de timp, pag. 86; Robert TOMA, Dan Iordache - Abel şi eu, pag. 88 historia mirabilis - Christian CRĂCIUN, Preludii istorice, pag. 90 ediţii - Codruţ Constantinescu, Jurnalele lui George Orwell, pag. 92 literatura lumii - lumea literaturii - Kôjin KARATANI, Sfârşitul literaturii moderne (I), Traducere din limba franceză Laura ŞERBAN, pag. 95 literatura lumii - lumea literaturii Katherine Mansfield, Cum a fost răpită Perla Năsturel, Versiune în limba română de Diana GEACĂR, pag. 98 literatura lumii - lumea literaturii - Monica Latham (Université Nancy 2), Spiritualitate Seculară în Subprodusele Biblice Contemporane, Traducere din limba engleză de Simona Boeru, pag 100 in memoriam Romul MUNTEANU, pag. 106 debut poezie - Cătălina GRIGORE, pag. 108 poezie - Diana Marinache, pag. 110 cronica actualităţii - Ioana GEACĂR, Spre vest, pag. 112 cronica actualităţii - Theodor MARINESCU, Conferinţe, lecturi publice şi alte întâmplări, pag. 113 luna amară - Christian CRĂCIUN, Revenirea pâclei pe ochi, pag. 119 parodie de ştefan al.-saşa - Radu CÂRNECI, Sonet cu faţă hormonală, pag. 122 printre reviste literare - ReNé - De citit din scoarţă-n scoarţă şi alte alesături, pag. 122

centenar

Christian CRĂCIUN Gânditorul postdivin

ândva, într-o tinereţe îndepărtată, inevitabil stupidă, lirică şi filozofardă, scrisesem un poem fluviu cu titlul Vindecătorul. Nu mai ştiu despre ce era vorba, şi asta vindecă acum. Nu-l citisem încă pe atunci pe Cioran, era doar un nume neadunat pe nici o carte. Mult mai târziu aveam să aflu legătura îndepărtată între aforism şi catharsis. „Vindecările” hypocratice erau exprimate în aforisme. Şi această exprimare originară a corporalului bolnav (din punct de vedere cioranian asta bate spre pleonasm, condiţia umană însăşi este bolnavă) într-o formă condensată leagă ab origine destructurarea corpului în timp de cristalizarea diamantină a exprimării aforistice. „Demisia organelor” are un pandant în fosforescenţa logosului. Cioran este gânditorul unui prea târziu dezabuzat, prea târziu atât din punctul de vedere istoric (vremea Franţei clasice), cât şi metafizic, după căderea în timp totul este inutil, mântuirea nu mai este posibilă. „de când Schopenhauer a avut năstruşnica inspiraţie să introducă sexualitatea în metafizică, iar Freud pe aceea de a înlocui vorbirea deşucheată cu o pseudoştiinţă a frământărilor noastre, a devenit la modă ca primul venit să ne vorbească despre „semnificaţia” isprăvilor, timidităţilor şi reuşitelor sale. Toate confidenţele încep cu asta, şi toate conversaţiile, până la urmă, acolo ajung. În curând relaţiile cu ceilalţi ni se vor rezuma la notificarea orgasmelor reale sau născocite. E destinul speciei noastre pustiite de introspecţie şi anemie: să se reproducă prin cuvinte, să-şi etaleze intimităţile nocturne, sporindu-le eşecurile sau izbânzile” (SA.92). Exilul este condiţia asumată şi ex-primată constant de gânditorul totalei înstrăinări. Este mai întâi exilul fundamental al omului din paradis, este exilul din ţară, exilul din propria

C

Revista nouă, 1/2011

biografie, mereu ocultată, exilul în celebra garsonieră din centrul unui Paris prea aglomerat, exilul din orice „prestaţie” socială sau în media, exilul din limba natală, exilul din „filozofia sistematică” pe care o cunoştea totuşi foarte bine. Însăşi maladia sa finală a memoriei poate fi privită ca o ultimă demisie dintr-o lume pe care s-a pregătit mereu să o părăsească, şi cu care rupe ultima dintre legături. Din seria de gânditori crepusculari în care se încadrează, Cioran a împins, poate, cel mai departe consecvenţa întru a nu accepta nici o iluzie. Zarathustra nu a fost primul care a strigat că Dumnezeu a murit, dar strigătul său a fost cel mai bine auzit de o umanitate trăind în disperarea de a se simţi părăsită de Tatăl încă de la naştere. Cioran este un filozof al lucidităţii dizolvante, acidul enunţurilor sale paradoxale arde carnea lumii, dezvăluind un ecorşeu însângerat al tuturor iluziilor. Poate una singură face excepţie: muzica, adică purul „ceva” fără nici o corespondenţă în tangibil. Cum se poate, însă, gândi şi scrie după ce Dumnezeu a murit? Scriitura fragmentară, autodemolatorie a lui Cioran nu încetează nici o clipă să pună această mereu subînţelesă întrebare. Cioran, nutrit de gnosticismul contemporan, (vezi I. P. Culianu) contemplă lumea compusă numai din acele mebra disjecta ale unui Orfeu sfâşiat de menade, ale unui Osiris neiubit de nicio Isis şi care nu pot fi redate decât într-o scriitură exploziv fragmentară. Aforismul înseamnă etimologic spasm, el trimite inevitabil la moarte, la orgasm şi la moarte ca orgasm.

1

centenar „L’écriture est en effet chez Cioran, l’expression d’une pensée corporelle, physiologique, fondée sur la seule certitude qui soit: la dégénérescence programée des organes qui mène inéluctabelement à la mort” (240) scrie în excelenta sa analiză Rachel Mutin. Ne şochează acea tensiune fondatoare despre care au încercat să dea seamă toţi cei care au scris despre Cioran între disperarea absolută şi strălucirea stilistică. Se stabileşte astfel un ritm intern al scrisului său, mai ales cel în limba franceză, ritm care scandează neantul ce-l atrage hipnotic. „L’écriture fragmentaire, en particulier, impose une ponctuation fréquente qui, contrairement aux idées reçues, ne résulterait peut-être pas de reliefs, des traces nostalgiques d’une apparence de rythme oral mais d’un rythme plus originaire, plus essentiel, celui que la mort impose à la vie. Car la mort est aussi un rythme. A l’égard des hommes, elle est le rythme le plus fort, le plus insistant. Ici, le fragment figure l’humain. «En lui se lisent la force d’une âme et la finitude d’un corps». En effet, l’homme pour Cioran, est un être raté dans lequel la mort s’insinue et progresse dès la naissance” [243]. Dacă există (malgré lui) o „filozofie” a lui Cioran, atunci ea este dată tocmai de acest ritm secret, inaparent prin care moartea îşi face loc, coexistă, cu instinctul vital. Întreabă Sylvie Jaudeau într-un excelent dialog despre Acedie: „Credeţi într-adevăr că istoria trebuie asociată cu răul? – Cioran: Sunt convins de asta. Omul era condamnat încă de la început. În acţiune, el uită plenitudinea primordială care-l ferea şi de timp, şi de moarte. Din propria sa voinţă, el s-a pus în slujba ruinei. Istoria, izvorâtă din timp şi din mişcare, e condamnată la autodistrugere. Nimic bun nu poate să rezulte din ceea ce, la origine, a fost efectul unei anomalii” (CCC.198) După ce Divinul nu a mai spus nimic omului, nu mai rămâne decât această soluţie a absolutizării Răului. Într-un mod straniu, Cioran este cel mai radical urmaş al lui Descartes, pentru că el a împins Dubito cel mai departe. În acest sens el încearcă să reconstituie, din cuvinte, o lume „sintactică”, adică perfect coerentă, suficientă sieşi, dar care este evident o iluzie. Obsesia lui pentru mistici în acest impuls originar îşi are pornirea: „Toţi misticii au cunoscut mari tulburări, vecine cu prăbuşirea. Îţi pui inevitabil întrebarea: «Până unde poţi merge cu îndoiala?» Răspunsul e simplu:

Revista nouă, 1/2011

lâncezeşti acolo sau ieşi din ea e paralizie sau trambulină” (CCC 202). Ceea ce îl salvează pe Cioran de impotenţa ideatică a relativismului spiritual actual (care nu a avut, din câte ştiu, cutezanţa de a şi-l aroga drept ilustru predecesor) este tocmai această frenezie paradoxală cu care trăieşte „răsturnarea tuturor valorilor” (Nietzsche). Fragmentul nu ţine de stilistică, este un imperativ de exactitate, după cădere nimic nu mai poate fi întreg, dar trebuie să fie diamantin ca structură a logosului. Suntem un agregat (DR 99) şi tânjim după întreg ca după o eră a completitudinii. Dar acest întreg a fost pentru totdeauna sfărâmat şi de aici fragmentalitatea, nu doar ca tehnică a scrisului ci ca expresie directă a sfâşierii menadice. Trăind într-un perpetuu „amurg al gândurilor” filosoful crepuscular anticipează lumea fără centru, destrămată de forţe centrifuge. În mod logic, personajul scriiturii acesteia strălucitoare (nu va fi astfel explozia finală au universului, mareea universală de fotoni?) se simte străin „la periferia speciei”. (SA 24) Se poate însă trăi într-o lume fără certitudini? O lume în care „pasiunea absolutului [stă] într-un suflet sceptic”, un înţelept este grefat pe un lepros (LS) poate desluşi un sens al acestei lumi căzute în timp? Aforismul este forma supremă de a exprima vacuitatea, dezintegrarea subiectului. „Nous voyons maintenant à quel point le rapport entre l’écriture et le sujet est ambigu: si le fragment permet d’accéder à un moi plus profond, plus signifiant car plus personnel, il représent en même temps la menace permanente de sombrer dans un égotisme proche du solipsisme. Le sujet a tendence à succomber à la délectation narcissique, à y trouver un plaisir intense mais régressif. Le fragment aurrait ainsi pour effet d’interdire peu à peu toute véritable maturation du sujet écrivant, l’enfermant dans l’éternel présent d’une forme rivée à l’instant, sans perspective, sans avenir. Il est le lieu privilégié de l’expression d’un <moi> débordant, envahissant, indomptable où surviennent tous les possibles, un moi avide et créateur qu’aucune contradiction n’effraie et qui, au coeur même de ce chaos universel, s’attache à recenser ses fluctuations, reconnaissant par là même l’aspect aléatoire et instable de sa constitution” [249]

2

centenar Prin condiţia sa de etern sfâşiat, Cioran nu se opreşte însă în nici una dintre bolgii, pedeapsa lui şi a speciei este rătăcirea. „Între pasiunea pentru extaz şi oroarea de vid se învârte întreaga mistică”. [LS 76] Filozofia este un domeniu care propune înşelătoare teritorii stabile, şi tocmai de aceea este „părăsită”. „Singurul merit al filozofilor este că s-au ruşinat uneori că sunt oameni. Platon şi Nietzsche fac excepţie: ei s-au ruşinat totdeauna. Primul a vrut să ne scoată din lume, iar al doilea din noi înşine. Până şi sfinţii ar avea ceva de învăţat de la ei. Astfel s-a salvat onoarea filozofiei”.[LS 55] În procesul continuu al gândirii europene, care a început de la Renaştere şi, continuând prin Luminism, Romantism şi-a atins inevitabila culminaţie în relativismul contemporan, de des-centrare, de, cum se spune acum, de-construire a oricărui centru, in-sistenţa lui Cioran este cea mai fină analitică a consecinţelor existenţiale. „Prin tristeţi cazi prizonier lui Dumnezeu. Şi astfel ajungi să nu te mai mângâie nimic în afara de moartea în el” [LS 79] Cioran a introdus în filozofie conceptele (nu e potrivit, dar cum să le zici altfel?) de boală şi sănătate. Cum spune undeva, eşti sănătos câtă vreme filozofezi, când ai început să gândeşti apare boala. Iar fericirea este „un menuet de viermi” [LS120]. Asemenea formulări, desigur, te blochează, pentru că ele au ceva definitiv ca o cenuşă după ce a ars hârtia. Chiar dacă stilistic sunt diferite, cărţile scrise în franceză au aceeaşi frenezie a luptei, franceza are virtutea de a-i oferi un trup cu care să se poată lupta, câtă vreme acestui Iacob modern nu i se oferise nici un înger pe măsură. Franceza ia locul Dumnezeului absent. Suntem o specie care se reproduce prin cuvinte şi de aici sentimentul ambivalent al lui Cioran faţă de limbă. Antonimia la care este mereu atent între barbaria vernaculară şi rafinamentul fanat, insuportabil al sintaxei franceze, lamentoul său perpetuu că se scrie prea mult, că el însuşi a scris prea mult sunt, în fond, tot opoziţii la această perpetuare logomahică. „Nostalgia paradisului” este, până la urmă o nostalgie a unităţii fără fisura în care să nu se poată insinua Răul. Dar aforismul este şi o netă opoziţie la Sistem (văzut ca sicriu al gândirii), o exprimare sfidătoare a „snobismului Ireparabilului” [SA] „M-am

Revista nouă, 1/2011

afundat – arogant - în Absolut: am ieşit un troglodit” [SA 25] Primul capitol din Silogismele amărăciunii se numeşte chiar Atrofia cuvântului. Textele lui Cioran sunt un fel de celebrare a acestei atrofii. „Formaţi la şcoala veleitarilor, idolatri ai fragmentului şi ai stigmatului, aparţinem unui timp clinic în care numai cazurile contează. Ne interesează mai ales ceea ce scriitorul nu a exprimat, ceea ce ar fi putut spune, dar n-a spus, ne atrage doar faţa sa nevăzută. Dar scriitorul a lăsat o operă, dacă s-a înfăţişat pe de-a-ntregul, atunci, cu siguranţă, îl vom lăsa să cadă în uitare. Magie a artistului nerealizat...., a învinsului care şi-a risipit dezamăgirile, care nu a ştiut să le facă să rodească” [SA 5]. Întrebarea esenţială, într-o lume în care Dumnezeu este absent şi totul este fărâmă este: cum să nu mai reproduci răul? Cioran este fascinant prin spectacolul acestei lupte, histrionismul său care îl salvează de morbiditate este dat de distanţă. Nu se ia parcă excesiv în serios, susţine enormităţi şi pare a se mira: cum poţi să fii serios când eşti fărâme? Şi când unitatea nu îţi poate fi (re)dată decât de moarte. „Dorinţa de a muri mi-a fost singura grijă, căreia i-am sacrificat totul, până şi moartea”. [SA 61] Mistic paradoxal al unui cer gol, Cioran se roagă... totuşi. El a exprimat definitiv toate aporiile logice şi spaimele metafizice ale erei postdivine în care se află gândirea umană. Caleidoscopic, ţăndările sale de raţionamente recompun imaginea „transcendenţei goale” (Hugo Friedrich). Luminat din sine însuşi, limbajul său ne transmite neîncetat că el există. Şi că el purcede din El... _________________________ Notă. Trimiterile din text sunt la următoarele lucrări: SA, Silogismele Amărăciunii, 1992; CCC, Convorbiri cu Cioran, 1993; DR, Demiurgul cel Rău, 1995; LS, Lacrimi şi Sfinţi, 1991; Am mai folosit de asemenea Fernando Savater, Eseu despre Cioran, 1998, Livius Ciocârlie, Caietele lui Cioran, 1999. Şi, mai ales, excepţionalul număr masiv din Cahiers de l’HERNE dedicat lui Cioran, apărut în 2009. De aici am citat insistent din studiul lui Rachel Mutin Philosophie du néant et métaphysique du fragment, la care am trimis doar prin numărul de pagină.

3

profile

Crina DECUSARĂ-BOCŞAN Un mesaj pentru generaţiile de peste veac

oamnă... din când în când nori nehotărâţi se scutură peste ceea ce am numi memoria noastră afectivă ţintuită în monumentele funerare din cimitirul Şerban Vodă din Bucureşti. Acolo, în fiecare an, de 29 septembrie, la cavoul familiei Hasdeu, după serviciul religios, se citesc versuri din poemele Iuliei, se vorbeşte despre destinul tinerei care, la 19 ani neîmpliniţi, lăsa pe masa de lucru, gata de a fi editate, sute şi sute de file. Ar fi trebuit sa aibă ca autor numele Camille Armand, pseudonimul ales din modestie de tânăra românca studentă la Sorbona. Titlul primului volum de poezii a fost, conform dorinţei Iuliei, Bourgeons d’ Avril (Muguri de aprilie), publicat în Paris, la Hachette şi în Bucureşti, la Socec. Iulia Hasdeu s-a născut în Bucureşti, pe actuala stradă Franceză, din Centrul Istoric, în 15 noiembrie (2 noiembrie pe stil vechi) 1869. Imobilul este monument istoric şi de istorie literară, marcat cu placă memorială reprezentând-o pe adolescenta de acum un secol, placă ce are replică la Paris, pe str. St. Sulpice, la nr. 28, căci Lilica (aşa era alintat copilul precoce) a trăit jumătate din viaţă în România şi cealaltă jumătate, între 1881 şi 1888 în Franţa, unde şi-a continuat studiile, mereu cu dispensă de vârstă, la Colegiul Sevigné şi apoi la Sorbona, unde şi-a pregătit teza de doctorat despre Theodiceea poporului român. Ruinată de tuberculoză şi singura ce cunoştea verdictul dur al bolii, Iulia a ales fără să ezite între grija pentru sănătate şi studiul asiduu: fetiţa care, la patru ani şi jumătate, ştia româna, franceza, germana şi engleza, iar la unsprezece ani susţinea examenele cumulate pentru clasele primare cu dispensă de vârstă, compunea poezii, scria romane pentru copii şi se iscălea pe piesele ei

T

Revista nouă, 1/2011

de teatru pe când încă nu împlinise nouă ani. La Paris îşi drămuia cu grijă timpul împărţit între cursuri la Colegiul Sevigne, pregătirea cu profesori de greacă, latină, desen şi orele târzii din noapte în care compunea ciclurile Bourgeons d’Avril, Chevalerie, Contes et Legendes, Reverie, piese de teatru, eseuri... Sensibilitate, fantezie, inspiraţie, grefate pe o vastă cultură formată prin lecturi în original... Dor de ţară, sete de călătorii, schimb epistolar cu tatăl rămas la Bucureşti (solicitat la catedra universitară, la redacţia ziarului, la Arhive), iar pe celălalt talger al balanţei - dorinţa de a fi cea mai bună elevă din clasă, de a se mândri cu numele Hasdeu, care însemna pentru ea Patrie, Ştiinţă, Onoare. Profesorii, atât cei de la cursuri, cât şi cei cu care se pregătea particular, luând lecţii de canto, de pian, de desen şi de pictură, erau entuziasmaţi de felul în care românca se forma la lumina şcolilor europene. Idealul tinerei geniale era dictat de legile Evului Mediu – cinste, onoare, devotament. Familia Hasdeu îşi petrecea vacanţele în Europa, mai ales în Elveţia, pentru îngrijirea sănătăţii precare a Iuliei. Acolo a scris primele poezii în limba franceză, pe malul lacului Geneva – unde murmurul apei îi amintea tânguirea tălăngilor în ceas de seară pe dealurile de la Câmpulung. Deosebit de exigentă faţă de ea însăşi, Iulia nu le arătase părinţilor sutele de pagini acoperite de versuri, proză şi piese de teatru. În timpul vieţii, i-au fost publicate doar patru poezii, în Etoile roumaine. De aceea, moartea fiicei sale l-a doborât pe tatăl îndurerat , el autoînvinovăţindu-se că intuise genialitatea tinerei. El nu a reuşit să îi publice decât volumele de versuri în limba franceză şi un singur roman pentru copii Mademoiselle Maussade – Domnişoara Ursuză în Revista Nouă. Secolul care ne desparte de existenţa ei pământească a dat răgazul să i se publice şi celelalte lucrări literare, dar compoziţiile muzicale şi tablourile nu au cum să ajungă până la noi decât prin comentariile despre ele. Destinul luminos al Iuliei Hasdeu este greu de explicat. De peste un veac, aura ei este la fel de intensă, deşi originalul textelor – în franceză – ar constitui un impediment în

4

in memoriam receptarea frumuseţii şi echilibrului în exprimare. Poate că cel mai fidel portret îl aflăm în Cugetări: „Orice om are în el darul de a iubi. Prin aceasta este el Om.” Iulia Hasdeu iubeşte vibraţia Naturii Mame, iubeşte Evul Mediu cu cavalerii devotaţi şi prinţese credincioase, iubeşte dragostea, iubeşte viaţa, însingurarea şi dăruirea, îl iubeşte pe Atotputernicul dăltuitor al Firii. Poate că tocmai de aceea, este îndrăgită Iulia Hasdeu, deşi mulţi dintre noi nu îi cunosc decât aura strălucitoare... Este fibra de bunătate, dragoste şi dăruire. Destinul ei este asemuit soartei mugurelui de aprilie. Bobocul ce se grăbeşte să devină floare şi rod adesea e răpus de frigul crivăţului reîntors pe neaşteptate. Premoniţie în alegerea titlului primului volum? Fie! Dar avem acest volum. O avem pe Iulia Hasdeu alături de Elena Văcărescu, Carmen Sylva...

„Licurici” şi “Universul Copiilor”, până ce acestea şi-au încetat apariţia. A continuat sa ilustreze cu predilecţie reviste pentru copii, iar printre colaboratorii şi prietenii săi de-o viaţă o amintim pe cunoscuta graficiană de origine română Lise Marin, cel mai longeviv ilustrator-autor de cârti pentru copii de la editura Nathan din Paris. De-a lungul timpului, unele din desenele sale apărute în periodicele din România au fost reproduse în reviste pentru copii din Polonia, Iugoslavia, fosta RDG, fosta URSS, Moldova ş.a.m.d., fiind citate pozitiv în presa culturală a vremii (Gazeta literară, Contemporanul etc.).

Burschi Gruder (16 mai 1928 - 7 noiembrie 2010)

raficianul Max Emanuel (Burschi) GRUDER, s-a născut la 16 mai 1928, din părinţi originari din Bucovina. Este cunoscut ca ilustrator de cărţi pentru copii încă din 1946, când, student fiind la Politehnica din Bucureşti, secţia mecanică, a început să colaboreze la revista «Tinereţea». Din 1949, când s-au înfiinţat publicaţiile pentru copii, Burschi Gruder a colaborat permanent la toate revistele care apăreau în Bucureşti, săptămânale sau lunare, sub semnătura de Burschi. Până în 1989, a fost ilustrator permanent la „Pionierul”, „Scânteia Pionierului”, „Cravata Roşie”, „Arici Pogonici”, „Luminiţa”, „Şoimii Patriei”, iar după 1989, la „Clopoţel”,

G

Revista nouă, 1/2011

5

ethica minima Burschi Gruder a realizat nenumărate coperţi la reviste şi la cărţi, a inventat povestiri în imagini, a inovat stilul BD din România, a ilustrat cartule unor Marin Sorescu, Tudor Opriş, Ion Vlasiu, Iosif Sava, Dumitru Prunaru, Al. Mironov, Eduard Jurist, Alexandru Sen, Stelian Apostolescu, Leonid Petrescu, Radu Nor, Gabriel Cheroiu, Adriana Iliescu, Galia Gruder ş.a. precum şi propriile cărţi, a creat personaje care au rămas în memoria cititorilor şi părinţilor lor, azi bunici. În 1956 a ilustrat prima sa carte „Alarmă în subterană”, care s-a bucurat de succes, fiind citata în presă şi editată apoi şi în limba engleză, apoi a fost solicitat să ilustreze şi alte cărţi, reuşind astfel să publice peste 120 de titluri pentru editurile Tineretului, Ion Creanga, Didactica, Ştiinţifică, Coresi, All, Hasefer. În ultimii ani, Burschi Gruder şi-a continuat activitatea de grafician ilustrator la Bucureşti, unde, în acest an, a publicat la editura Hasefer „Aventurile cârligului de rufe Uf” (versuri Galia Gruder, soţia sa) şi a colaborat constant la „Pipo” şi la „Luceafarul copiilor”. (MN) În vizitele sale la Câmpina, a trecut şi pe la redacţia revistei noastre, unde a stat la taclale cu redactorii, bucurându-se şi bucurându-ne că revista există, apare, în vremuri nu foarte propice pentru actul cultural superior şi lăsându-ne amintiri de neuitat... (R.N.)

Iulian MOREANU A şaptea povestire cu un copil

n prima zi din vacanţa de primăvară a clasei a VI-a, copilul a fost la primul spectacol din viaţa sa. „Extraordinara reprezentaţie” a fost anunţată în şcoală cu două săptămâni înainte de a avea loc, prin două afişe; unul a fost aşezat peste geamul Gazetei de perete, în partea din stânga, acoperind rubrica „Aşa nu!”, iar celălalt pe

Î

Revista nouă, 1/2011

uşa cancelariei. Biletele le-a adus tovarăşa dirigintă, care a pus bani de la ea pentru cei ce nu aveau dar au promis că îi vor aduce după vacanţă. Tata a scos din buzunarul de ceas în care n-a purtat niciodată aşa ceva, un pătrăţel de hârtie colorată, pe care l-a despăturit, dând la iveală o bancnotă de 10 lei. I-a întins-o băiatului: „sigur v-a obligat să mergeţi?” „Sigur!” A fost prima minciună spusă de copil, şi asta din prea marea dorinţă de a-i vedea „în persoană” pe cei doi mari comici ai micului ecran; apoi, urma să vină şi cel mai îndrăgit solist de muzică uşoară al momentului, idolul său şi al multor tineri care îşi regăseau timidele poveşti de dragoste în multe dintre textele cântecelor sale. Îi ştia de la Varietăţile de sâmbătă seara, pe care le urmărea din când în când la televizorul din Clubului petroliştilor, un Rubin 102 al cărui ecran gri se deregla mai tot timpul. Imaginile se derulau câteva secunde, când în sus, când în jos, până se găsea careva care să tragă un pumn în cutia de placaj lăcuit, televizorul revenindu-şi ca prin minune. Spre Club au plecat din curtea şcolii, la ora 11 fără un sfert, încolonaţi şi în ordinea claselor. Diriginta spusese că-i aşteaptă ca să meargă împreună, dar cum nu a mai venit, clasa copilului a fost însoţită de femeia de serviciu, tanti Anişoara. În sală s-a intrat unul câte unul. Un bărbat grăbit în gesturi le lua biletul din mână şi-l dădea imediat unui puradel care după ce strângea un pumn de bilete fugea cu ele în curtea Clubului şi le vindea cu 5-6 lei. Sala era aproape plină de copii veniţi şi de la alte şcoli care aveau repartizate anumite rânduri de scaune. Cei de la şcoala lor trebuiau să se aşeze undeva pe penultimele rânduri. Această „regulă” nu s-a respectat pentru mult timp, fiecare migrând unde voia şi pe unde îşi găsea prietenii. Undeva, pe la mijlocul sălii, cinci rânduri de scaune erau ocupate de soldaţi care îşi roteau în toate părţile căpăţânile tunse chilug, privind bălos la copilele şi puştoaicele ce chicoteau şi ţopăiau printre scaune ca nişte vrăbii flămânde. Copilul s-a aşezat alături de Mirel (cu care e coleg de clasă) şi de Luminiţa, care e mai mică decât el cu un an, motiv pentru care

6

ethica minima suferă încă de când copilul a mers la şcoală iar ea a mai rămas să facă un an de grădiniţă. Familiile celor trei locuiesc în aceeaşi casă mare şi trainică rămasă de la americanii veniţi aici după petrol. Mirel a început o discuţie peste două rânduri, cu un elev mai mare, iar Luminiţa a stat câteva minute pe scaunul al cărui placaj rupt i-a agăţat câteva fire de la ştrampii albi, şi a ieşit pe hol. La un moment dat, în difuzoarele de pe scenă a început să se audă un pufăit: „pfupfu-pfu!... probă de microfon!..., probă de microfon!..., unu, doi, trei…” şi tot aşa, câteva minute, enervant şi inutil. Într-un târziu, şi pe neaşteptate, lumina în sală s-a stins; s-au auzit uşile închizându-se cu zgomote ruginite. Toţi au începu să ţipe şi să fluiere, amestecându-se vocile subţiri şi piţigăiate ale copiilor, cu cele groase, dogite ale soldaţilor care în plus mai scăpau şi nişte măscări ce te făceau să roşeşti. „Linişte!... Vă rugăm să faceţi puţină linişte!” a strigat cât a putut cineva de undeva de dincolo de cortina grea de pluş, s-au auzit apoi nişte paşi tropăiţi şi o bufnitură: „bă, care… mea a uitat firul ăsta aici?... Sorry!...” Cele trei uşi care dădeau spre hol au fost redeschise imediat şi în sală a intrat lumina de afară, împreună cu un val de fum de ţigări. Neoanele din sală s-au aprins pentru câteva secunde apoi s-au stins la loc; pe scenă, încremenit într-un cerc luminos aruncat de un reflector - un tip îmbrăcat fistichiu ţinea cu două degete un microfon al cărui fir ieşea de sub cortină. Însemna că tot pe acolo se strecurase şi el? se întrebă copilul amuzat. Făcea pe neştiutorul – nu el fusese cel ce scăpase înjurătura de mai devreme. Se aprinse iar lumina în sală. Cineva se juca, iar spectatorii începură să râdă. Pe scaunul din dreapta, pe care stătuse Luminiţa până să iasă pe hol, era aşezată o fată pe care copilul nu o cunoştea şi nici nu o simţise când aterizase acolo. Aceasta îl privi cu interes şi-l întrebă în ce clasă e. „A şasea”, răspunse copilul. „Aaa, ce bine! Eu sunt a patra, de la şcoala 3… Pot să stau aici? Că m-am săturat să stau lângă puştii ăia de-a patra şi-a treia!...” „Stai”, răspunse copilul, privind pe rând spre uşile încă deschise, să vadă dacă nu apare Luminiţa. „Tu ştii cine o să cânte?” îl

Revista nouă, 1/2011

întrebă fata. „Păi, cine să cânte? Ăia de sunt scrişi pe afiş…” răspunse copilul cu ochii tot către cele trei uşi. „Aaa… făcu fata fără interes. Nu m-am uitat pe afiş… da’… o veni şi Giani Morandi?” „Cineee?...” făcu ochii mari copilul şi îi veni să râdă. Era nostimă fata! Avea două codiţe scurte prinse cu funde de culori diferite, iar obrajii îi erau plini de pistrui pe care roşeaţa pielii îi scotea şi mai mult în evidenţă, ba parcă ai fi zis chiar că şi-i desenase ea cu un creion special. Era într-o agitaţie continuă, ochii îi fugeau în toate părţile, făcea cu mâna în direcţii diferite salutându-se cu cine ştie cine şi mesteca sârguincioasă o gumă cu care se chinuia să facă baloane ce nu-i prea reuşeau. Bun, nostimă, agitată, dar să spună aşa tâmpenie?!... „Ăla, tu, care a jucat în filmul În genunchi mă-ntorc la tine…” răspunse fata şi după ce sparse un balon se ridică de pe scaun: „mă duc la clasa mea, poate treci pe la 3, întrebi de Dana de la a IV-a B…” Pistruiata se pierdu spre rândurile din faţă. Îşi făcu apariţia, în fugă, Luminiţa: „aia nu era Dana de la 3?...” Copilul dădu din umeri, habar n-avea. Fata îi dădu câteva seminţe umezite din pumnul în care le ţinuse strâns. Cel de pe scenă aşteptă să se mai potolească zarva şi să vadă ce se întâmplă cu lumina; bătu apoi cu un deget în microfon – buf!, buf!, buf! - şi neoanele se stinseră iar. Râsete şi aplauze. Microfonul ţiui în difuzoare, iar cel care-l ţinea cu degetele alea două de ziceai că-l frige îşi ceru scuze pentru toată tărăşenia asta cu lumina, care nu i se datorase lui şi nici colegilor săi. Evident, cine ar fi putut spune aşa ceva? Asta nu interesa însă pe nimeni, mai toţi crezând că „incidentul” (cum i-a zis el) făcuse parte din regia spectacolului. Tipul anunţă apoi că cei doi comici nu putuseră să facă deplasarea „în frumosul dumneavoastră oraş” din motive medicale, şi nici îndrăgitul solist… Nu s-a înţeles însă motivul, pentru că soldaţii au început să fluiere şi să strige: „hoţii!... hoţii!... banii înapoi!...”; o făceau însă de sanchi, pentru că până şi copilul ştia că nu ei îşi plăteau biletul, indiferent că erau aduşi la spectacole sau la cinematograf, ci unitatea în care îşi satisfăceau serviciul militar. Prezentatorul nu i-a luat în

7

ethica minima serios, şi chiar le-a făcut zâmbind semne amicale cu mâna. Puştimea gălăgioasă, neînţelegând supărarea soldaţilor şi-a căutat locurile părăsite până atunci, fistichiul a dispărut ca topit în cercul acela de lumină, iar cortina a început să se ridice cu un milimetru pe secundă. Copilul era poate singurul dintre cei de vârsta lui care regreta că nu-l putea vedea şi asculta „pe viu” pe cel care, la Varietăţi, făcea sălile să plângă atunci când cânta melodia aia cu măicuţa şi băiatul ei care-i purta icoana „în fiecare gând, oriunde şi oricând”… Îi ştia pe deasupra toate cântecele, pentru că era de departe interpretul lui preferat. Avea şi o mulţime de poze cu el, tăiate de prin diverse reviste sau făcute rost la schimb cu altele, ale unor artişti pentru care nu se dădea în vânt. Ba chiar, zâmbi aducându-şi aminte, acum două săptămâni, la un fel de serbare ce s-a ţinut cu ocazia zilei de 8 Martie şi-a luat inima în dinţi şi a cântat un cântec de-al lui, Ai trecut iar pe strada mea, pe care i-l dedicase în gând Cristinei. Ce păcat, însă, că ea nu aflase lucrul acesta nici până astăzi. Îl bănuise în schimb Luminiţa, care-l şi întrebase, la sfârşitul serbării: „mă, tu ai cântat pentru sclifosita aia?” Copilul a simţit atunci că roşeşte şi nu a răspuns nimic; apoi şi-a dat seama că mai bine zicea categoric „nu”, pentru că, tăcând, recunoştea că aşa fusese – atunci însă se gândise doar că seara care se lăsase îl salvase de la a i se vedea obrajii arzându-i. Pe scenă, pe măsură ce cortina se ridica în urletele sălii, se conturau, încet, dinspre picioare spre cap imaginile celor şase bărbaţi care alcătuiau formaţia vocal-instrumentală X. Copilul o cunoştea, o tot văzuse la televizor şi o auzea mai toată ziua la radio. De altfel îşi şi începu programul cu cea mai cunoscută melodie a lor, aia săltăreaţă, cu ciobănaşul… După ce au terminat-o, şeful formaţiei, cel care avea şi cel mai lung şi plin de cârlionţi păr dintre toţi, îşi prezentă colegii de „trupă”. Adică: un ins cu ochelari cu lentilele rotunde, care cânta la orgă, un toboşar ce făcea tot felul de şmecherii cu beţele, învârtindu-le în toate felurile că la un moment dat nici nu le mai vedeai, alţi doi chitarişti, ca şi el, cârlionţatul, şi încă unul care cânta doar din gură şi bătea o tamburină de picior. Şeful, în afară de

Revista nouă, 1/2011

chitară avea să mai cânte la nai şi la fluier şi, în plus, şi din gură. La un moment dat a încercat ceva şi la muzicuţă, dar cum nu mai avea suflu, s-a lăsat păgubaş şi a băgat-o în buzunar, după ce mai întâi a încercat s-o prindă sub centură de unde însă a căzut pe podea când şi-a supt puţin burta. Erau îmbrăcaţi toţi în cămăşi roşii lucioase, cu sclipici, iar pantalonii de piele îi aveau băgaţi în nişte cizme albe, înalte şi cam largi, ce le clămpăneau în picioare când făceau câţiva paşi pe scenă. Cei şase erau foarte bine dispuşi, n-aveau nici o grijă, vorbeau între ei şi râdeau cine ştie de ce, că te şi întrebai cum de mai reuşeau să cânte şi la instrumentele lor. Doar cel de la orgă părea a nu se simţi în apele sale, pentru că din când în când ducea mâna la burtă de parcă avea crampe la stomac. Atmosfera în sală s-a încins rapid, toţi ţopăiau şi strigau ca apucaţii, şi până şi Mirel, cel mai cuminte elev din clasa lor sărea aritmic de pe un picior pe altul şi scotea nişte urlete de care copilul nu-l crezuse capabil niciodată; la rândul ei, Luminiţa bătea din palme şi fredona afonă frânturi din cântecele revărsate din difuzoarele hârâite. Însă de departe soldaţii - care, aşa cum stăteau pe scaune, umăr lângă umăr îi apăreau copilului ca un şir unduitor de capete de popice gata să cadă dintr-o clipă în alta -, făceau cea mai mare hărmălaie. Lucrul acesta nu îi deranja deloc pe cei de pe scenă, care chiar îi lăudau pe „bravii apărători ai orânduirii noastre!” şi îi încurajau în manifestările lor gălăgioase. Soldaţii nu se lăsau prea mult îndemnaţi, ai fi zis că pleacă la atac cu strigăte care să bage duşmanul în fiori; unii fluierau şi chiuiau ca la nuntă şi nu puţini şi-au aprins ţigările; „hai liberareee!...” se auzea din când în când. Toată atmosfera aceea începuse să-i dea dureri de cap copilului. La un moment dat chiar i-a trecut prin minte să plece, dar şi-a alungat repede gândul. Şi-apoi nici nu credea că ar mai fi putut ieşi din sală, simţindu-se efectiv captiv, ca o gâză între petalele unei plante carnivore. Păcat, totuşi, că nu avusese noroc să-şi vadă idolul. Privind în jur, însă, nu putea înţelege cum, colegi şi cunoscuţi pe care până atunci îi ştia a fi nişte copii liniştiţi, se comportau acum în

8

ethica minima modul acela aproape violent. Chiar şi Mirel şi Luminiţa - parcă se zăpăciseră şi ei, atinşi de nebunia celorlalţi. Încercau să fredoneze cântece ale căror versuri nu le ştiau, motiv pentru care nu le ieşea decât o lălăială aiurită, băteau din palme, trăgeau din când în când câte un ţipăt, şi ţopăiau în intervalul strâmt dintre rândurile de scaune alături de ceilalţi, aruncându-şi mâinile în sus de parcă ar fi vrut să şi le desprindă de trup şi să scape de ele. În sfârşit, copilul nu înţelegea de ce nu intervenea nimeni pentru a-i mai linişti pe nebuni sau, mă rog, pentru a pune puţină ordine, într-un fel anume, nici el nu avea habar cum, pentru că nu se înţelegea nimic din ce se cânta pe scenă. Ei, dar tocmai gălăgia asta îi stimula pe cei cinci care nu mai puteau de bucurie că aveau aşa un public entuziast; de altfel, şeful lor, tipul ăla cu părul creţ şi lung prins într-o bentiţă nu mai pregeta să-i laude pe zăpăciţii care mai aveau puţin şi dărâmau efectiv sala. După vreo cinci sau şase cântece, şeful anunţă o mare „surpriză”, şi a chemat-o în scenă pe „invitata specială”, care nu era „nimeni alta decât îndrăgita interpretă… YZ”. Ei, asta da, surpriză! Solista nu fusese anunţată pe afiş dar, în ultimul moment, şi „din respect pentru minunatul public din oraşul dumneavoastră, pentru care a mai concertat şi cu alte ocazii”, YZ venise cu maşina personală de la T., după ce aflase că „bunul ei prieten şi coleg” nu se putuse prezenta. Soldaţii înnebuniră de-a binelea când surpriza, îmbrăcată într-o fustă largă, ţigănească făcu o piruetă lăsând la vedere o pereche de chiloţi roşii. Câţiva s-au ridicat de parcă stăteau pe arcuri şi s-au repezit spre primele rânduri, dar YZ n-a mai repetat pirueta aceea generoasă. Şi-a început recitalul cu câteva cântece pe care copilul le ştia de la radio şi de la tv, dar tot amâna să le facă pe plac soldaţilor care-i solicitau în gura mare: „zi-l p-ăla cu Ioane, Ioane!” Era o mare zbenguială pe scenă. În timp ce cânta, solista se tot învârtea în jurul şefului, îi ciufulea cârlionţii, ba îi mai dădea şi câte un pupic, ceea ce-i scotea din minţi pe soldaţi; la rândul său, şeful o prindea de mijloc, o lua de mână şi o învârtea, dar fusta refuză să se mai ridice la fel de mult ca la început.

Revista nouă, 1/2011

Încet, încet copilul fu şi el acaparat de atmosfera aceea de bună-dispoziţie generală; în fond, erau la un spectacol, erau tineri şi nimeni nu le zicea nimic dacă se manifestau aşa cum o făceau. Până la urmă spectacolul se va termina şi după ce vor ieşi din sală, după ce vor mai fi o vreme extaziaţi de ce au văzut şi trăit, vor redeveni cu toţii elevii cuminţi şi silitori pe care îi ştia. În ceea ce-i priveşte pe soldaţi, aceştia se vor întoarce la unitatea lor şi vor continua să numere zilele până la liberare. Ce mai!... YZ a făcut toţi banii - deşi la un moment dat a şi precizat că nu pretinde nici un leu pentru prestaţia sa -, a cântat magnific, şi şi-a încheiat recitalul cu melodia cerută de soldaţi, pe care a trebuit s-o cânte de trei ori, împreună cu corul de chilugi. În finalul spectacolului s-au încumetat să se prezinte şi să cânte doi solişti locali (un băiat şi o fată), emoţionaţi până peste cap de faptul că se produceau acompaniaţi de chiar formaţia X. Nu i-a ascultat nimeni, sala începând să se golească imediat după ce au fost anunţaţi de către cârlionţat; acesta le-a mulţumit, „tinerilor studioşi” şi „bravei noastre armate” pentru modul minunat în care s-au manifestat, apoi a strigat cu adresă strict către ţânci: „Şi nu uitaţi să vă trimiteţi părinţii la reprezentaţia de diseară!” Micii spectatori au ieşit bulucindu-se şi schimbând entuziaşti şi în gura mare impresii despre experienţa pe care tocmai o trăiseră. În sală au mai rămas doar soldaţii, ce aveau să-şi facă apariţia peste câteva minute. Era trecut binişor de prânz, iar aerul de primăvară era de-a dreptul revigorant faţă de ceea ce fuseseră obligaţi să suporte în sală, deşi uşile rămăseseră uitate deschise pe tot parcursul spectacolului. Luminiţa a apărut ca din pământ: „ţi-a plăcut?” l-a întrebat pe copil. „Da”, a răspuns acesta privind către fata de la şcoala 3, care tocmai îi făcuse cu mâna, în semn de la revedere. „Eu te-am întrebat de spectacol!” aproape că s-a răstit la el Luminiţa, iar copilul, neînţelegând de unde venea furia ei, a repetat: „DA!”. Soldaţii au avut o pauză cât să tragă câteva fumuri din ţigări, apoi s-au aşezat în trei grupuri de câte trei coloane şi au plecat din curtea Clubului cântând ceva despre cât de mândră-i viaţa de soldat.

9

reportaj De copil şi de Luminiţa s-a apropiat Mirel: „Hai să mergem la cofetărie!” „N-am nici un leu”, a răspuns copilul. „Am eu 10. Ne-ajung!” zise Mirel incluzând-o şi pe Luminiţa în acel ne. „Şi eu am 10, zise şi Luminiţa, apoi îl apucă de mână pe copil, văzând că acesta era nehotărât şi rămăsese cu privirea aţintită aşa, în gol: hai, nu mai sta ca blegul, că e o neserioasă, îţi spun eu…”

Christian CRĂCIUN Un bilet în plus la Herta Müller

uni, 27 septembrie, pe la ora 18, într-o splendidă zi de toamnă, plină de lumină, când te apropiai de Ateneu, te izbea imaginea mulţimii de oameni care ocupa întreaga esplanadă. Aer sărbătoresc. Surpriza era şi mai mare când te trezeai abordat de diferite persoane care te întrebau dacă nu ai un bilet în plus. Asta îmi aminteşte neplăcuta stupefacţie când am constatat că ditamai instituţia culturală cum este Ateneul nu are un sistem de rezervare a biletelor pe net, ba nici măcar prin telefon. Regretabil. Provincial. Luni, însă, atmosfera era destinsă. Sala se umple repede, inclusiv pe intervale, o aglomeraţie jubilativă. Pliante elegante, traducerea paginilor pe care scriitoarea le va citi în germană, stand Humanitas cu ultimele sale cărţi. Întâlnirea începe cu o românească întârziere care depăşeşte sfertul academic. Dezamăgitoare sonorizarea, inacceptabilă pentru o instituţie ca Ateneul. Cei doi protagonişti nu aveau lavaliere, orice apropiere sau îndepărtare de măsuţă se simţea în fluctuaţiile sunetului. Ce a spus maestrul Dan Grigore, înaintea scurtului său recital, aproape că nu s-a înţeles. Amănunte? La un asemenea eveniment, nu există amănunte. Am avut confirmarea văzând că imaginile transmise de multe televiziuni aveau subtitrări, pentru a face inteligibil ceea ce se

L

Revista nouă, 1/2011

vorbea pe scenă. Din discursul prea ţeapăn al dlui Andrei Dimitriu am reţinut doar ideea reluării tradiţiei conferinţelor de la Ateneu. Să mai spun că mare parte din discursul Ambasadorului Germaniei a fost dedicată problemelor justiţiei din România. Prietenii înţeleg de ce. Profitând de faptul că aveam bilet fără loc, m-am plasat în imediata apropiere a scenei, în partea stângă a sălii. Cea dreaptă şi centrul erau ocupate de mulţimea de fotografi şi camere de televiziune. Nu puteam să nu-mi aduc aminte că, aproape în acelaşi loc, stătusem, tot în picioare, cu ani în urmă, pe vremea studenţiei, când s-a cântat pentru prima oară după război la noi Missa Solemnis. Şi tot ca atunci, sala este arhiplină, oameni în vârstă ca şi tineri ocupând şi intervalele dintre rânduri la un Eveniment. De fapt, de ce a fost importantă scurta prezenţă a Hertei Müller la Bucureşti? Nu pentru că este cel mai cunoscut scriitor născut în România (chestiunea H. M. scriitoare germană sau română mi se pare absolut irelevantă şi oţioasă, se va vedea mai încolo de ce), nici măcar pentru că a primit (destul de surprinzător pentru obiceiurile din ultimul deceniu ale Casei) Premiul Nobel. Mi s-a părut importantă această prezenţă pentru un prilej foarte rar de autoscopie non-narcisistă a culturii române. Diagnosticul tăios, lipsa de ipocrizie „diplomatică”, specifice scrisului Hertei Müller, trec integral şi în discursul ei public. Contrar imaginii pe care i-o ştiam numai din fotografii, scriitoarea zâmbeşte fermecător şi are un simţ al umorului şi al replicii spontane (Andrei Pleşu a scris memorabil despre asta) care contrazice toate stereotipiile noastre despre nemţi. Emoţionantă, pe timpul lecturii în limba germană, a fost, cum scria şi Nicolae Manolescu, foşnirea hârtiei, când toată lumea întorcea simultan foile cu traducerea. Dialogul Hertei Müller cu Gabriel Liiceanu, punctat cu aplauze şi tresăriri ale sălii ca la un meci de box, a fost un duel între două inteligenţe tăioase, flexibile, având o concepţie similară despre Răul pe care-l încarnează comunismul, dar idei cu totul diferite faţă de situaţia românilor şi mai ales a intelectualilor români sub comunism. Din această deosebire, s-a născut excepţionala tensiune ideatică a

10

reportaj dezbaterii. Nu pot decât să regret că nici una dintre aşa zisele televiziuni de ştiri n-a găsit necesar să transmită în direct această sărbătoare a spiritului. Şi-ar fi contrazis astfel însuşi rolul lor de mancurtizatori ai populaţiei, pentru că la noi cultura nu este o preocupare şi nici o ştire. Acum, când scriu aceste rânduri, aflu că dezbaterea se va difuza totuşi la TVR şi va fi publicată în Dilema Veche. Asta mă face să nu intru aici într-o analiză mai detaliată. Aş observa doar că, dacă scriitoarea nu avea prea multe motive să iubească România, de acum va avea şi mai puţine. Ceea ce s-a întâmplat în presa noastră după ziua acestei dezbateri uimeşte chiar şi un om hărşit cu bălăcăreala noastră balcanică. Herta Müller s-a mai încercat odată să fie utilizată ca armă împotriva lui H. R. Patapievici, ceea ce domnia sa a parat atunci cu hotărâre. Acum este din nou folosită ca scut şi sabie în mizerabilele noastre conflicte interne. Asta îi va da noi argumente să ne socotească iremediabil taraţi. Unul o ceartă cum de a putut apărea alături de un personaj atât de suspect şi nefrecventabil cum e Liiceanu. Faptul că aceasta este editorul ei, după ce a părăsit-o Poliromul, îi apare ca nesemnificativ. Altul îşi intitulează aulic articolul din aceeaşi publicaţie „Cum a fost înnobilat căcatul la Ateneu”. În marea mea naivitate, credeam că dezbaterea aceasta atât de provocatoare va fi un prilej de sărbătoare. În loc de asta, se plătesc eternele poliţe din acel nesfârşit şi ridicol război cultural intern. Manolescu şi Cărtărescu sunt luaţi şi ei la refec, pentru că o contrazic pe Herta. Cloaca maxima care este blogosfera „intelectuală” se încarcă rapid cu tot felul de injurii. Admir cum funcţionează aici impecabil un fel de reflex pavlovian, sunt oameni setaţi să funcţioneze doar în sistem binar. Cum aud un nume, încep să latre, cum aud altul, încep să saliveze. Discernământ? A se scuti. M-am îndepărtat de relatarea evenimentului? Nicidecum, este tocmai ceea ce îi dă dreptate din plin scriitoarei, că nu ne-am făcut ordine în propria ogradă, că jucăm pe mize mici, mizerabile, că nu ne-am desprins deloc de vechiul sistem de gândire a cărui esenţă era să-l umileşti pe celălalt, să-l faci să simtă ca un căcat. Mi-a plăcut mult lipsa de orgoliu a scriitoarei. Nu are pretenţia de a fi înţeles, ci doar de a căuta

Revista nouă, 1/2011

să înţeleagă. Nu dă sentinţe, face doar observaţii legate de propria experienţă. Are ambele experienţe, şi cea estică şi cea vestică. Asta îi dă o completitudine critică. Nu acceptă iluzia „rezistenţei prin cultură”. „Nu eu trebuie să constat asta – că n-a fost de ajuns. Trebuie să constataţi şi dumneavoastră”. De fapt, lecţia scriitoarei este a unei demnităţi foarte simple: să nu te laşi călcat în picioare şi să-ţi fie milă de oameni. Literatura, cărţile sunt secundare în raport cu aceste imperative morale. Care ţin de normalitate, atrage ea atenţia. Să mai spun că, din păcate, lecţia ei este incredibil de actuală? Că, dacă societatea românească trăieşte într-o disperantă lipsă de repere, asta se datorează şi lipsei unei mişcări intelectuale autentice? Ironică, Herta Müller observa că precedentele sale vizite în România au trecut neobservate din punctul de vedere al vizibilităţii publice, acum nu mai poate face faţă de interviuri şi conferinţe de presă. Am citit vreo două reportaje despre ce amintiri au sătenii din Niţchidorf despre ea. Nu, nu prea mai sunt germani pe acolo şi amintirile nu sunt deloc plăcute. Oamenii s-au acomodat cu regimul cum spune scriitoarea şi au păstrat doar amintirea vizitelor Securităţii. Este cu totul van să tranşăm, victime ale logicii prin excluziune, un răspuns despre cine are dreptate: Herta ori Liiceanu. Importantă a fost dezbaterea dintre cei doi şi asta nu par a lua în considerare cei care atacă pe un flanc sau altul. Câtă dezbatere, atâta cultură, îmi vine să spun. Nu găseam o încheiere a acestor fugitive însemnări, când am văzut articolul lui Cărtărescu din Evenimentul Zilei din 3 octombrie, foarte trist. Şi văd că bibliografia temei se umflă de la zi la zi, aşa cum se întâmpla, în vară, cu penibilul jurnal al lui Marino. Ce forţă are Herta Müller!

11

plonjon în real

Florin DOCHIA Din teritoriu 12. Domnule Caragiale, dă-te bătut! Hohote de râsu’-plânsu’ şi profunzimea prostiei

appeur* de seară pe câmpul media românesc, descopăr tot mai multe motive de haz, chiar dacă cel mai adesea e de necaz. O lume din ce în ce mai lipsită de orice temei logic, departe de perceptele unei presupuse moralităţi, o lume în care orice este posibil, boala, moartea, naşterea se confundă, o lume a haosului programat, în care şi trecutul a devenit imprevizibil, iar viitorul tot mai improbabil. Iubitor de texte caragialeşti, mi se face milă de bietul dramaturg, prozator, poet şi jurnalist, plecarea lui definitivă şi prematură [ce bine ne-ar fi prins şi azi!] din 9 iunie 1912, după mai bine de şapte ani de viaţă berlineză, lipsindu-l de multe „aventuri” spirituale posibile, pe care le-ar fi putut avea dacă prietenia cu savantul Hasdeu din perioada sa câmpineană s-ar fi legat şi în preocupările… metafizice. Aşa, trăiesc – şi trăim! – fără pana lui vremurile în care realitatea ridică la niveluri mult mai înalte personajele dumisale. Trahanache, Tipătescu, Caţavencu, coana Joiţica, Brânzovenescu, Farfuridi et alii au invadat lumea politicii şi culturii naţionale, stârnesc sentimente amestecate în populaţia ce se depărtează ireversibil de posibilitatea de a fi/deveni popor. Două la prefectură… două la piaţa 11 Fevruarie… două la primărie… este replică a noii Pristandale „derutată” ploeşteancă, rivuluţionară. Doamne, şi ce „remuneraţie” are, după buget! Catindatul Agamemnon Dandanache s-a multiplicat enorm, mai cu seamă după introducerea votului uninominal, că ezixtă coledji, car’va’zică, pentru oriş’cine are voinţă şi putirinţă. Conu Leonida şi coana Efimiţa se înmulţiră la fel de mult, doar că nu mai ascultă zvonul de „rivuluţie” din noaptea neagră de-afară, ci pe acelea de la tv, care-i ţin la curent – şi în priză

Z

Revista nouă, 1/2011

directă! – cu tot ce au nevoie ca să nu mai iasă nici până la chioşcul din colţ: nunţi, botezuri, înmormântări, adultere, certuri, bătăi, focuri de armă, spargeri, arestări, evadări, eliberări, fugi peste graniţe, jale, tristeţe şi lacrimi la cea mai înaltă tensiune posibilă. „Io cu cine votez” nici nu mai este o întrebare, este o convingere implantată aproape chirurgical la răstimpuri, ca să nu afle cetăţeanul, mai mult sau mai puţin turmentat, că el contează cât negru sub unghie, ba chiar mai puţin. Cine chiar vrea să se distreze pe cinste, se uită la transmisiunile în direct - când se mai dau - sau în reluare din şedinţele parlamentului şi face o burtă bună de râs. Aproape gratis, dacă nu ţine cont că e din ce în ce mai mult - contribuabil [şi din ce în ce mai puţin beneficiar]. Ar fi multe de spus la acest capitol, dar cu ce folos? Doar aşa, de doru’ lelii, ca să ne eliberăm de frustrări? Las-o, nene! Domnu’ Caragiale nu e prin preajmă şi nici nu va mai veni, aşa că să ne aplecăm şi spre alte întâmplări de râsu’-plânsu’. Voila de vezi, coană mare, uite ce se auzi de pe la un târg tomnatic pentru gravide, mame şi copii (Orăşelul Mami): că unul dintre organizatori – vajnic bărbat! – i-a interzis unei mame să-şi alăpteze copilul în standul în care susţinea nişte seminarii despre naştere etc. Grobianul a chemat şi un bodigard s-o dea afară pe mămică cu plod cu tot, că doar era un târg de profil… Întâmplarea s-a potrivit de minune cu vestea reducerii la jumătate a concediului postpaternal plătit, ca măsură, auzi, tu, de creştere a natalităţii! C-aşa e obiceiul: şi scăderea este creştere – negativă! Mare bucurie pe mamele prezente şi viitoare, lângă celelalte veşti minunate, despre tot mai puţine locuri la creşe, la grădiniţe, cu tot mai mulţi copii în clase, la şcoală, cu tot mai mulţi bani de dat de părinţi pentru învăţământul gratuit… Pe faţa cealaltă a monedei – pe revers sau pe dos, dacă vreţi –, bucuria unui ministru funerariu că la ultimul bacalaureat au picat jumătate dintre candidaţi! Adică, ce prost învăţământ preuniversitar a reuşit să asigure. Da, e pe dos, dar asta e faţa realităţii româneşti, ca un… dos! Ei, dară sunt şi veşti de mare jale! Cei care s-adunaseră ciopor mai an lângă vestitul

12

plonjon în real căpitan de epavă încep să dea bir cu fugiţii – nu să bea beer cu fugiţii, cum se juca-n vorbe, cândva, Nino Stratan. Ultimul, [inter pares] distinsul Gabriel Liiceanu. După cine? Păi… Andrei Pleşu a recunoscut cândva că i-ar fi fost peste putinţă să susţină un „preşedinte care n-are nevoie de consilieri, ci mai curând de ordonanţe”. (Mai zisese el: „într-un fel sau altul (...) la capitolul «preşedinţi» n-am prea avut noroc...”) Mircea Cărtărescu declara nu demult: „epoca Băsescu mi se pare terminată, cu bunele şi relele ei”. Cam devreme, nu? „Filosoful”, la rându-i, a recunoscut deunăzi că preşedintele l-a dezamăgit când a declarat că, dacă Ceauşescu ar fi stat în fruntea României doar 10 ani, ar fi fost un mare preşedinte. Cu siguranţă, căpitanul e convins că el, care va sta zece ani, va fi socotit un mare preşedinte. Cu 25 de ani, ehe, ar fi intrat între imperatori! Cam mult tupeu, dar se poartă. Recordul la eşecuri l-a bătut după numai cinci ani. Cât priveşte declaragii citaţi, of, of şi aoleu! Trei, Doamne, şi toţi trei! Nu vă temeţi, nu vă temeţi, sunt încă destui pupini şi chiar se vor naşte alţii, în veacul vecilor. Probabil urmează defectarea numărului patru [inter pares!]… Ghici, ciupercă? Hélas, mârâiala nu e o specie a creativităţii, zice undeva domnu’ cu îngerii, aşadar, ori tăcere, ori urlet, care, cum, după puteri, că tot nu contează… ursul merge mai departe, calcă totul în picioare, doar lanţul agăţat de gât i se mai aude, poate vine în urmă-i şi dresorul – că ăsta-i circ, coane, nu glumă! Mi-a plăcut la nebunie un titlu dintr-o revistă franţuzească, le Nouvel Observateur, „L’insondable profondeur de la bêtise”! Desigur, nu are nici o legătură cu paragraful nostru anterior! Insondabila profunzime a prostiei face, în articolul lui Yves Charles [Şalom] Zarka, filosof [sefard] la Université René Descartes/Paris 5, referire la un sondaj al revistei Marianne privind intelectualii care contează (într-adevăr) pentru francezi. Marele învingător este Bernard-Henri Lévy (BHL) – „l’idole des français, l’intelligence incarné” –, născut în aceeaşi Algerie precum Zarka (şi alţii, mais...); mai pe locul al treilea îl aflăm pe Luc Ferry, fost ministru catastrofal – zic unii… – al educaţiei în Hexagon şi autor de best-sellers,

Revista nouă, 1/2011

ultimul titlu - La révolution de l’amour. Pour une spiritualité laïque (Plon, 2010) - vândut în peste şase sute de mii de exemplare în lumea-ntreagă şi lăudat de... Pascal Bruckner („Luc Ferry est spécialiste des fresques philosophiques”). Păi cum să nu fie lăudat tocmai de autorul eseului „Le mariage d’amour a-t-il échoué?” (Grasset, 2010)? De citit de gospodinele continentului şi de amatoarele de Chick Lit** de pe toate continentele. Dar să nu mârâim, nu, poate ar fi mai potrivită o comparaţie – inevitabil, dezavantajoasă! – cu dezbaterea de idei de pe la noi, aflată la cote minore, marginale, lipsită nu doar de originalitate, dar şi de un minim mimetism al tendinţelor de pe plan mondial. A se vedea dialogul de la Ateneul bucureştean dintre premianta Nobel 2009 şi noul ei editor din România. Nici o miză, nici o idee nouă, nici o perspectivă. Din fericire, a venit la timp anunţul Nobelului 2010, Mario Vargas Llosa, o ieşire în firesc, cum fusese şi în 2008, cu LeClézio, ca să dăm uitării trista bucurie a unui vis pe cale de a ne fi împlinit. Suntem mereu pe cale de a… adică încremeniţi într-un proiect necunoscut, abia bănuit… Iată că şi cultural ne aflăm în continuare la margine de drum, plini de praful stârnit de trăsurile boierilor şi boiernaşilor, că pe strada noastră nu trec autoturisme, necum alte mijloace de transport individual ori măcar în comun. Insondabila profunzime a prostiei ne loveşte simţurile la mai fiece colţ de stradă sau de uliţă - dihotomia urban-rural nu are a conta aici – atunci când se umple ţara de falşi intelectuali urcaţi cu anasâna în fruntea bucatelor pe la toate nivelurile. Mincinosul e la mare cinste pentru mulţimea dezalfabetizată, hoţul câştigă concursurile de paznic la oi şi la orice alte turme, interesul se împopoţonează cu un fes bine ornat de pietricele colorate. Tot felul de îngăimători cearcă a convinge că nu există alternativă, că soluţia pentru toate problemele se află la ei în minte – chit că n-o pot scoate neam, zer din piatră nu se văzu ieşind, dar cine să meargă cu gândul aşa departe? Ţara mea de aur, ţara mea de dor / Parţial albnegru, parţial color – era textul unei lozinci de pe vremea prea îndelungată a comunismului biruitor. Desigur, nu strigată la manifestaţii, ci şoptită mai pe ascuns, c-aşa-i românul când se

13

dare de seamă veseleşte, râde ca prostu-n târg de orice. Constat fără surpriză că respectivul român e tot aşa de implicat în realitate şi azi, ţara nu prea mai e de aur, poate încă e de dor, tot ce se promite e multicolor, iar ce se (pre)vede e cenuşiu de tot. Unii – vezi-l pe Gherasim Rusu Togan chiar în acest nr. de revistă – se mai gândesc la România profundă, de fapt, mai visează la aşa ceva. Păi cu profunzimea prostiei de toate zilele ce ne facem? Cu mediocritatea şi hoţia în frunte, spre ce se îndreaptă turmele hăituite de sălbăticiuni? Nu cumva spre o prăpastie bine pregătită din timp, aceea autoritarismului, a regimului Marelui Conducător din care „cu toţii ne tragem” [cum (pre)zicea o blondă turistică] şi de la care „vom lua lumină” [las ambiguitatea să-şi facă de cap…]. Aşadar, să ne fie cu mirare dacă, în curând, la vreun târg de carte, se va lansa un volum de eseuri cu titlul relevant: „Despre teandria Iubitului Conducător”. Semnat, cum altfel? – HeiRuP! ……………………….. * am preluat termenul franţuzesc, cel englezesc, channel-hopper, fiind lipsit de circulaţie pe meleagul nostru ** literatura pentru puicuţe (prin abreviere de la chicken literature); editura Polirom are o colecţie intitulară derutant Chic… în care publică astfel de scrieri... literare…

Serghie BUCUR Pasager în Caravana învinşilor

oetul Nicolae Stanciu aparţine gărzii vechi a literaturii ploieştene, gardă din care cred că mai fac parte, cel puţin ca vârste – apropiate – scriitori care publică curent în revistele de cultură ale ţării şi în volume de autor. În contextul literar prahovean aceştia desenează o respectabilă bibliotecă de Poezie. Cu invitaţi de marcă din lumea literară, dl Nicolae Stanciu şi-a lansat

P

Revista nouă, 1/2011

cartea de versuri „Caravana Învinşilor” în ziua de vineri / 14 mai 2010, în rotonda Ateneului „Paul Constantinescu”, reuşind unul din răsunătoarele evenimente ale vieţii lirice ale anului 2010. De ce n-am face o călătorie cu o asemenea Caravană, dacă traseul ne îmbie la un periplu iniţiatic, de-a lungul căruia spiritul sigur ne regenerează fiinţa! Binecuvântarea Plecarea la drumul totdeauna necunoscut, existent în Poezie, s-a fost binecuvântată de un mare arhiereu al Cuvântului, pre numele său: Ion Stratan. Prea-mărănimia Sa l-a primit pe Poet, în naosul simţirii şi i-a citit, stropindu-l cu apă din ciutura lui Pegas, din egloga făcătoare de minuni: «Acest poet al tensiunii, al polarizării între apolinic şi dionisiac (în sensul măştilor magice) este o enciclopedie a registrelor versului. Cu Biblia şi Rilke alături, domnul Nicolae Stanciu păşeşte pe „ drumul de umbră amăruie”. Sub aparenţa poeticii clasiciste, cu ritm şi rimă, se zăreşte astrul melancoliei. „Zorind s-aprindă steaua iubirii-n altă parte”, un amor spiritual străbate rândurile unde „Dumnezeu umblă prin cuvinte”. Lumina transcendentă acoperă trupul poetului „până la gât”, polul, nadirul gândirii rămânând, după o estetică personală, mereu în tenebre, în necunoscut. (…) Acum drumul de lumină metafizică al poetului cunoaşte noi dimensiuni”». Senatorii Ateneului Paul Constantinescu au fost (şi-or fi, să ni-i ţină Dumnezeu sănătoşi!) directorul AXIOMEI (în încetare de apariţie, între timp… - n. r.), poetul Marian Ruscu, redactorul ei şef, prof. Ieronim Tătaru, directorul Bibliotecii Nicolae Iorga, prof. Nicolae Boaru. Din sală, confraţii domniilor lor: scriitorii Victor Sterom, Ana Hâncu, Gherasim Rusu Togan, Constanţa Mezdrea, Mihai Brescan, Ioan Groşescu, Ştefan Alexandru Saşa, Martin Culcea, Nina Stoenescu, Emanoil Toma, Tudor Mihalache ş.a. Senatori ale căror scrieri i-au impus în planul valorii estetice, drept personalităţi recunoscute în viaţa publică. Pledoaria Despre versurile stanciuniene, a răsunat discursul la superlativ al eminentului om de

14

eseu litere Ieronim Tătaru. Dezavuând mimetismele şi non-poezia, distinsul vorbitor ne-a cucerit cu propriul entuziasm care i l-a cauzat poeticitatea autentică a „Caravanei” pusă „în mişcare” de Nicolae Stanciu, într-un moment când literatura lirică, invadată de ironii duse la cinism, se prostituează agresiv. „Poezia lui Nicolae Stanciu este aceea a marilor probleme / întrebări ale existenţialismului. Ca un tablou de Gaughin, a cărei temă ne sileşte să ne-ntrebăm: cine suntem, de unde venim şi încotro mergem! Existenţialism de tip Albert Camus – ce urmărim şi ce finalitate avem. Condiţia noastră tragică, a voinţei neţărmurite către depăşirea sinelui! Nicolae Stanciu este o natură expresionistă unică, prin versurile acestei cărţi!” Învinşii Sortiţii să trăiască viaţa de caravană, aceştia ştiu bine – simt prin ei înşişi – cât de neputincioşi sunt şi cât de radicală este moartea cu ei. „Caravana” – imensa mişcare umană, de la naştere la deces, condusă de pana poetului Nicolae Stanciu, este infailibilă, implacabilă şi insurmontabilă: „Trec caravane cu învinşi, / Noi – în abur sângeriu / Ne rugăm amândoi / Să nu piară lumina din lucruri, / Să nu moară cuvântul din noi”. „Caută să te ascunzi bine – / Ard pe cer aripi de zeu, / Rătăcind o să-ţi rănească / Umerii un curcubeu” (Scrisoare). „E toamna vreme grea de armonie / cu praguri de miresme către cer , / lăsând în noi o vagă bucurie / dea naviga spre un pământ stingher” (Anotimp). Numeroase versuri, luate separat, rezonează ca teribile panseuri filozofice: „O, sufletele noastre sunt cearcăne de mame; / şi eu le sunt copilul de sunete pătat” (Zare de îngeri); „moare starea de mire” (Semn invers); „Dragostea trece tot mai rar pe aici” (Peisaj); „iubito, doar din umbră să ne clădim zăvoi” (Strigăt); „Un cerşetor e chipul iubitei către seară” (Cu vorbele de ceară). Cronicarul Osândit să scrijelească pe răbojul său sufletesc, anonim şi pândit de lespezile uitării, acesta – de faţă la ceremonia sosirii „Caravanei Învinşilor” – mi-a lăsat, la despărţirea de Poet şi cartea lui, câteva rânduri de gust (estetic). Apoi s-a întors în

Revista nouă, 1/2011

grosul Caravanei, cu clepsidra la subsuoară şi privirile în Ursa Mare. Veniseră zorii şi el aburea zarea, sărutând-o cu gura uscată de arşiţă. În mantia de furtuni şi lumină, de pe vârful stâncii singurătăţii, el – Victor Sterom – era auzit şi în ceruri: «Din multitudinea de sensuri, poetul Nicolae Stanciu se pare că a găsit Sensul Unic spre care cu toţii ne îndreptăm, mai devreme sau mai târziu, cu sentimentele decantate, purificate, trecute prin rugul deceniilor trăite, mai mult sau mai puţin, cu folos, din care rămâne, spre mărturie, doar cenuşa tăcerii – spulberată în patru vânturi de o mână implacabilă, necunoscută. (…) Caravana Învinşilor este un poem alcătuit din infinite poeme (…), fiecare literă devine poezie şi, cum spunea Nichita Stănescu, „Orice respiraţie devine poezie”»

Radu VOINESCU Povestirile lui V. Voiculescu şi mitologiile Văii Buzăului*

V.

Voiculescu nu este un prozator de construcţie, adică dintre aceia care inventează structuri narative. Avem de-a face, în cazul autorului „Capului de zimbru”, cu un povestitor. Un povestitor de „Hanul Ancuţei” sau de şezătoare la ţară. Adesea, în povestiri, care fac parte din ultima etapă a creaţiei sale, apare, de la primele rânduri, convenţia unui personaj care, într-un moment oarecare, de plictiseală, de aşteptare, începe să depene o poveste, de cele mai multe ori în acord cu mobilul pentru care personajele se află împreună, vânătoarea, în cele mai multe cazuri, şi nu este deloc întâmplător acest motiv. Înapoia acestei convenţii narative minimale trebuie să-l auzim întotdeauna vocea auctorială, care, stilistic, poartă aceeaşi marcă, acelaşi timbru peste tot. V. Voiculescu povesteşte despre lumea de pe apa Buzăului. Aşa cum Ştefan Bănulescu

15

eseu şi Fănuş Neagu, ca să dau doar două exemple din areale vecine, fac să recunoaştem în proza lor acele zone ale sudestului României care sunt – mai exact, care au fost, pentru că vorbim de un timp revolut – Bărăganul, Bălţile Ialomiţei şi ale Brăilei, tot aşa, la V. Voiculescu, lexicul, atmosfera, peisajul, superstiţiile, mentalităţile personajelor trimit negreşit la zona Văii Buzăului, dinspre partea de deal, mai cu seamă, de unde era scriitorul, născut la Pârscov, dar şi dinspre câmpie, şi dinspre munte. Se poate spune că a prins, ca nimeni altcineva, „marca” acestui ţinut. Faptul că a început să scrie aceste povestiri la senectute nu este fără urmări în privinţa fondului de inspiraţie şi asupra tipului de naraţiune. „Proza începea să o scrie la 62 de ani şi avea să o cultive, paralel cu poezia, până la 74 de ani...” spune Roxanda Sorescu în studiul introductiv aşezat în chip de prefaţă la volumul de proză, primul din cele trei ale integralei voiculesciene tipărite la Editura Cartex în două ediţii, 2000 şi 2003. Şi tot acolo, îngrijitoarea ediţiei şi, în acelaşi timp, prefaţatoarea ei, vorbeşte despre „noul şi tainicul scriitor care se năştea din tăcere” – V. Voiculescu devenise, cum ştim, din ce în ce mai puţin comunicativ, lăsând scrisului energiile sale de destăinuire – „şi din readucerea la suprafaţă, din adâncuri, a experienţelor adolescentului şi tânărului care tăcuse şi el pentru lumea din afară până la 32 de ani”. 32 de ani este anul debutului, cu volumul Poezii. A cunoscut, aşadar, acea lume, trăindu-şi copilăria şi adolescenţa pe Valea Buzăului. A auzit poveştile, s-a impregnat de materia lor – întâmplări cu strigoi, cu vrăjitoare şi vrăjitori, cu oameni care înţeleg „graiul” animalelor. A făcut studii pozitiviste, ca să spunem aşa, dar a rămas pentru totdeauna influenţat de spiritul din această lume timpurie. Când a trecut să le scrie, este greu de ştiut cât va fi reprodus din ce auzise de la oamenii din sat, de la bunica lui şi de la acel Niculae care se tocmise argat în gospodăria familiei Voicu. „Au fost două influenţe benefice în copilăria lui: una a fost bunica, iar a doua un om care într-o toamnă a bătut

Revista nouă, 1/2011

la ei în poartă şi a cerut de lucru. Se numea Neculai Floacă...” spune, undeva, Gabriela Defour, fiica scriitorului. E greu de ştiut, aşadar, cât este memorie pusă în poveşti şi cât este invenţie narativă, manifestată în cadrele acestei mentalităţi în care crescuse. Când i-am citit prima oară povestirile, cam pe la ieşirea din adolescenţă, mi s-a părut, la rândul meu crescut pe apa Buzăului, că regăsesc întreagă, mitologia acelei lumi din care şi eu am mai apucat câte ceva. Oamenii satului din copilăria mea încă mai aveau un fel arhaic de a se relaţiona cu vremea şi cu dobitoacele, cu forţele văzute şi nevăzute ale naturii, cu puterea divină şi cu propriul subconştient bântuit de forme neguroase, mărturii ale unor timpuri de foarte demult. Bunica mea dinspre mamă, Maria Voinea, zicea de deochi, potolea grindina cu un toporaş înfipt în pământ (uneori aninând de coada lui şi o coroniţă din salcia de la Florii), ştia să îmblânzească albinele din a căror ceară descânta de boală, ştia să înţeleagă semnele de schimbare a vremii, ştia când vinul nu mai poate sta în tocitoare fără să se acrească şi să se înăbuşe în alcool, lucru care i-l făcea nesuferit. Bunica pritocea un vin uşor, curat ca sufletul ei, cu o culoare de rubin, nobilă, cu care omenea, cum se spunea la noi, musafirii ori pe cei tocmiţi pentru vreo treabă mai grea în gospodărie sau la câmp, vin pe care puteam să-l gustăm şi noi, copiii, fără teama că s-ar putea întâmpla ceva nepotrivit. Cunoştea cum să te vindece de gâlci, de dureri de burtă, cum să potrivească la loc oscioarele dacă ne scrânteam vreun picior sau vreo mână. Şi toate astea grefate pe o minte inginerească cum rar am putut să întâlnesc. Dar erau femei şi mai puternice în satul nostru cocoţat pe un dâmb peste apa Buzăului, mai la vale de oraş. Despre isprăvi de-ale lor auzeam vorbindu-se în şoaptă sau povestindu-se cu har la petrecerile de Lăsata Secului, unde veneau rudele noastre. Între ele, fina Dumitra, Dumitra Ion, era un povestitor înnăscut. Câte istorii năzdravane nu spunea la aceste petreceri pe care darul ei de rapsod – avea în minte un tezaur de ghicitori, cimilituri, zicale, era cea mai

16

eseu faimoasă bocitoare din sat – le transforma în şezători?! Iar întâmplările, aşa cum le „zicea” ea, puteai să juri că sunt adevărate, într-atâta te înfiorau şi într-atâta erau de captivante. Spun despre V. Voiculescu că „povesteşte” – şi atrag atenţia asupra importanţei acestui cuvânt, asupra sensurilor lui – şi nu „creează structuri narative” pentru că începe să povestească tocmai atunci când un om are adunate multe istorii din lungul unei vieţi. El nu mai are nevoie de puneri în scenă. El ştie. Ştie şi spune. Este acel duh al poveştii care îl fascina pe Petru Dumitriu, care ne vrăjea şi pe noi, până cu două decenii în urmă, la orice călătorie cu trenul, la orice aşteptare la cabinetul unui medic, la orice zăbavă într-un salon de spital... V. Voiculescu este un povestitor de Hanul Ancuţei, cum ziceam, sau de Decameron ori de Canterbury Tales. Ştiinţa lui de a depăna poveşti vine de demult de tot, dintr-o lume care îşi trăgea învăţătura şi pildele din astfel de istorisiri. Dintr-o „lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii”, cum ar fi spus Eminescu. Ar fi, de aceea, greşit să atribuim această patimă de a povesti numai influenţelor orientale venite către lumea noastră o dată cu contactele cu turcii, care aduceau, la rândul lor, ecouri arabe, cu ruşii sau cu alte neamuri răsăritene. Povestirea este o modalitate de a pildui, de a instrui moral. Este şi o modalitate de cunoaştere. Este o formă de manifestare a unui temperament artistic. Şi, pornind de aici, a actul de a povesti şi de a asculta se dovedeşte o formă de petrecere a timpului, de delectare. Între aceste posibilităţi ne preocupă îndeosebi cea de-a doua, povestea ca modalitate de cunoaştere, de transmitere a unor informaţii între oameni, între generaţii. Oarecum voalat, tocmai la asta se referă povestirea „Iubire magică”. Nu întâmplător, prietenul personajului-povestitor, cel care îl duce către aventura în care se împletesc erotismul şi cunoaşterea (dar nu este erotismul o formă de cunoaştere?!), este un folclorist. „Fără să cred folclorul o mistificare” – spune personajul-narator şi în el trebuie să-l vedem pe V. Voiculescu însuşi, care se

Revista nouă, 1/2011

manifestă în mai toate povestirile în dublă ipostază, şi ca om al raţiunii, al ştiinţei care are explicaţii pentru toate, şi ca un fel de înţelept al satului, care ştie că, dincolo de ce se vede, dincolo de ceea ce poate năzui ştiinţa să facă înţeles, există un strat de realitate straniu, pentru percepţia noastră comună, dar cu care putem intra în legătură; o realitate pe care o putem chiar manipula, fără să o pătrundem, însă –, „ceream prietenului o neîncredere, o bănuială, ca pentru orice producţie unde individul, cu inspiraţia, cu fantezia, cu reaua lui credinţă, cu interesul de a te câştiga, te înşală şi te păcăleşte.” Dar ce fel de cunoaştere ajunge să „pipăie”, în căutarea erotismului, tânărul neîncrezător în poveşti? Nici mai mult nici mai puţin decât magia. Magia, da, e o formă de cunoaştere. Avem aici, în povestirile lui Voiculescu, poate cea mai fericită ilustrare a versului-concept blagian „Eu, cu lumina mea, sporesc a lumii taină...” Finalul multora dintre poveştile lui V. Voiculescu nu face decât să sublinieze această sporire a tainei. Cum ar fi „Schitul de ceară”, de exemplu. Sau „Behaviorism”. Ori, la fel, „Alcyon sau Diavolul alb”, dacă nu „Lostriţa” sau „Şarpele Aliodor”. Pentru că am adus vorba de povestirea „Şarpele Aliodor”, trebuie din nou să spun că despre felul în care şarpele care intră pe gât, în somn, oamenilor, şi care poate fi scos numai punând lângă gura deschisă a nefericiţilor un castron cu lapte cald, aburind, în aşa fel încât vietatea să fie momită afară, cum se discută şi în amintita povestire, am auzit şi eu în copilărie. Revenind, ce fel de taine sunt acestea? Uneori sunt doar întâmplări. Coincidenţe. E drept că uimitoare, dar viaţa pune câteodată mirarea omului la încercare cu astfel de potriveli, unele aproape improbabile. Ca în „Farsa” ori în „Capul de zimbru”. Altădată sunt rătăciri ale minţii omeneşti, ca în „Lostriţa”. Alteori sunt la mijloc secrete ale iniţiaţilor – nu în sensul confreriilor –, ale celor care, fie prin propriile înzestrări, fie prin preluarea unor tradiţii, au ajuns să stăpânească o serie

17

eseu de tehnici. Onişor, din „Iubire magică”, ştie să adune firicelele de aur duse de apele râului folosindu-se de o blană de berbec. Trebuie să fie o practică străveche. Unii susţin că mitul Lânii de aur şi al Colchidei de aici s-ar trage, de la obiceiul caucazienilor de a aduna astfel praful preţios din apele râurilor lor. Ceva mă face să cred că în vechime distanţele dintre Caucaz şi Carpaţi erau mai mici (între ghilimele, fireşte) decât acum. Bujor, din „Misiune de încredere”, un om al muntelui, singuratic, dar înconjurat de interesul femeilor şi bucurându-se de încrederea vieţuitoarelor pădurii – ştie să se poarte şi cu partea femeiască – pentru V. Voiculescu mai întotdeauna misterioasă, dacă nu chiar malefică –, dar şi cu jivinele. Le ştie obiceiurile, slăbiciunile, părţile tari. Pentru că are răbdarea de a le studia şi bunătatea de a le înţelege. Şi pe unele, şi pe celelalte. Amoaşei, din „Alcyon sau Diavolul alb”, este cel mai priceput din Bărăgan la furatul cailor de rasă. Dar şi Popa Stoian, din Lipia, e meşter la a găsi caii furaţi, după ce el însuşi a fost hoţ de cai. Popa Stoian e un fel de Vidocq, dacă vreţi. Alt rând de taine este legat de farmece şi vrăjitorii. E posibil să se întâmple aşa-ceva, este de crezare? pare să se întrebe mereu autorul, spirit format la şcoala pozitivistă a medicinei secolului al XX-lea, probând şi în scrierile sale, ca şi în practica medicală, o temeinică stăpânire a profesiei şi o bună iniţiere în noutăţile ştiinţifice din domeniu. Cum e posibil să fie cineva „vrăjit”? Prietenul din „Iubire magică” vorbeşte neîncrezătorului erou al povestirii şi povestitor al ei despre „realitatea fenomenului, de vibraţii şi unde, pe care fiecare din noi le emanăm.” „Mi-a adus” – mai adaugă povestitorul – „pilda celebră a celor două persoane radiodifuzoare omeneşti de la Bratislava, care uimiseră lumea pe vremea aceea.” Care e misterul aici? „E destul ca printr-o practică oarecare” (iar despre aceste practici „oarecare”, dar în concreteţea manifestărilor şi apariţiilor lor diverse vorbesc multe dintre povestirile lui V. Voiculescu)” […] „pe lungimea de undă a vibraţiei tale să se adapteze unda unei alte voinţe, rea sau binefăcătoare, pentru ca vraja

Revista nouă, 1/2011

să se şi înscăuneze”. E nevoie de practici pe potrivă pentru a o înlătura. Vrăjitoarea la care recurge eroul povestirii face însă una şi mai şi pentru a spulbera făcutul mai tinerei Mărgărita, de care acesta căzuse îndrăgostit fără leac. Întrebarea este dacă nu cumva Mărgărita vrăjea prin simpla ei frumuseţe, aşa încât dragostea în care căzuse tânărul să nu fie decât boala de iubit, e drept, în manifestările ei paroxistice. Iar făcutul celeilalte, vrăjitoarea adevărată, să fi fost doar orientat spre vindecarea lui radicală. Ca un bun povestitor, atent să îşi farmece şi să îşi sperie puţin ascultătorii – sau cititorii – , autorul descrie felul în care vrăjitoarea îl pregăteşte pentru întâlnirea cu rivala şi, chipurile, pentru dezlegarea de vraja aceleia:„...m-am trezit suflat de trei ori în obraz, cum te scuipă o pisică înfuriată. […] Am răbdat mai greu, nu ştiu de ce, alte trei insuflări peste piept. Dar m-am zvârcolit ca un demon când vrăjitoarea m-a gratificat, pe neaşteptate, cu alte trei, pe care le-am simţit reci şi tăioase ca gheaţa, jos, sub vintre, unde s-a aplecat fără să prind de veste, cu o nedelicată indiscreţie [magie simpatetică, ar fi spus James George Frazer]. Pe urmă mă afumă cu buruieni împuţite amestecate cu păr smuls de la fiare, mă descheie la haină, îmi dete gura cămăşii în lături şi îmi scrise la stânga, pe piele, în dreptul inimii, cu un cuţitaş, un semn în chipul unei stele în patru colţuri...” Nu reproduc aici întreg ritualul. O bătrână meşteră în solomonării este chemată să recupereze din apele care se încăpăţânau să reţină în adâncuri trupul unui flăcău înecat. Este povestea din „Lacul rău”. Cum face aceasta? Amestecând sacrul cu magia. Folosind o prescură în care înfige, în cruce, cinci lumânări. Apoi lasă prescura pe ape, şi aceasta pluteşte, dusă de un fluid misterios, ajungând deasupra locului unde se află, în adâncurile întunecate, trupul celui înecat. Despre procedeu ştiu şi eu din copilăria pe apa Buzăului. Cum ştiu şi despre focurile care ard în nopţile de vară, dezvăluind locul unde s-ar afla îngropată o comoară – tema din „Taina gorunului”. Unii dintre dumneavoastră, de asemenea, ştiu sau îşi mai aduc aminte de astfel de lucruri şi

18

eseu întâmplări. Restul, la V. Voiculescu, e meşteră punere în scenă în care pare că face vizibile, oarecum, forţele tainice care acţionează în asemenea împrejurări. În fine, dar nu în ultimul rând – dacă observaţi, am organizat aceste procedee întrun soi de taxonomie: de la simplă întâmplare probabilistică, sau co-incidenţă, la angajarea unor niveluri de realitate din ce în ce mai înalte, mai aproape de spiritual –, povestitorul aduce în faţa cititorului miracole în care se întrezăreşte intervenţia divină. Asta se întâmplă în „Schitul de ceară”, unde o vrajă făcută în bătaie de joc se dovedeşte, în cele din urmă, salvatoare pentru „victimă”, văduva cea cu râvnă şi credinţă în Dumnezeu (dar ispitită, totuşi, să pătrundă în altar, acolo unde femeilor le este interzis să calce, pentru a-şi salva stupii, atinşi de molime ciudate) şi care-şi păstrase cinstea. Şi dacă vorbim despre intervenţia divină, ea nu se justifică numai prin nevoia ca atotputernicia lui Dumnezeu să îşi îndrepte atenţia către lucrurile care merg într-un mod străin de fire. Este vorba şi de lucrarea Diavolului în lume, căreia numai puterea atotstăpânitoare poate să-i pună capăt. Cumva, e vorba de rămăşiţele unei tradiţii păstrate bine în mentalul popular, aceea a bogomilismului – suntem, totuşi, aici, în Balcani, leagănul acestei credinţe care a generat istorie în apusul European, şi încă o istorie plină de violenţă la adresa adepţilor, dar nu acesta este subiectul discuţiei noastre – , numai că secolele de creştinism au creat imaginea unui Diavol aflat şi el sub puterea lui Dumnezeu, aşa încât această credinţă a fost amendată şi a intrat pe făgaşul teologiei creştine. Acţiunea Diavolului – Cel Rău, Cel Viclean – este implicit inclusă în unele povestiri. Dar există şi referiri directe, ca în „Lostriţa”: „Nicăieri diavolul cu toată puiţa şi nagodele lui nu se ascunde mai bine ca în ape. Dracul din baltă, cum se ştie, este nelipsit dintre oameni şi cel mai amăgitor. Ia felurite chipuri: de la luminiţa care pâlpâie în beznele nopţii şi trage pe călătorul rătăcit la adânc, până la fata şuie care se scaldă în vultori şi nu-i decât o ştimă vicleană, cursă pusă flăcăilor neştiutori, să-i înece.” De ce scrie V. Voiculescu în felul acesta?

Revista nouă, 1/2011

De ce pune în scenă acest arsenal de practici, de ce îl preocupă mitologiile cu care a copilărit? Când spun mitologii folosesc, desigur, cuvântul acesta atât de versatil întrun sens care implică un imaginar fabulos. Brodat, poate, uneori, pe evenimente şi întâmplări reale, care se vor fi petrecut cândva, dar pe care conştiinţa a omului povestitor le-a modificat în orizontul unei matrice adesea simbolice. Sau al unei aşteptări a frisonului, a senzaţionalului. Mai întotdeauna este clar că relatarea unei atare fapte uimitoare peste măsură, cu tot bagajul de cunoştinţe de care dispunem graţie învăţăturii şi traiului într-o societate modernă, axată mult pe latura ei materială, este mobilul povestirii şi nu altul. Restul, personajele, descrierile – V. Voiculescu are un condei parcă şi el vrăjit, pentru că mai mereu redă nu un peisaj, ci o atmosferă, nu un ţinut, ci un tărâm –, e subsumat acestei idei. O faptă pe care întotdeauna o povesteşte, niciodată nu o explică, indiferent cât de multe „explicaţii” referitoare la una sau alta vom găsi în textele acestea ale povestirilor. Textele chiar abundă uneori în lămuriri de nivel ştiinţific: cum se produce ploaia din întâlnirea maselor de aer rece, dinspre Pol, şi a celor de aer cald, dinspre Mediterana, de pildă, cum un savant francez a găsit sediul emoţiilor în lobii prefrontali şi aşa mai departe. Nu chiar în paranteză fie zis, astăzi se ştie că în lobii prefrontali apare controlul emoţiilor, acestea din urmă avându-şi originea în sistemul limbic şi în amigdală. Dar utopia neagră din „Lobocoagularea prefrontală” se susţine la nivel simbolic şi de critică a ingineriei sociale presupuse de comunism, şi ca mesaj al imposibilităţii de a controla ceea ce natura în infinitele ei manifestări dirijează de milioane de ani. La mijloc – revin la mobilul scrisului – poate că trebuie să vedem credinţa lui V. Voiculescu. O cheie ar putea să se afle şi în cuvintele de la finalul povestirii „Schitul de ceară”. Femeia nu dezvăluie nimănui, nici chiar preotului, care o tratase ca un mirean de bun simţ, minunea cu lucrarea albinelor care făuriseră în fiecare stup, din ceară, o mănăstire miniaturală. „Dacă Dumnezeu nu

19

interviu voise să deschidă slujitorului său înţelegerea, atunci când, sfărâmată, i se mărturisise, poate acum ar fi săvârşit un păcat descoperindu-i ceea ce se cerea acoperit”. Mă opresc aici. Nu am făcut decât atrag atenţia asupra unui filon mai puţin cercetat, mi se pare, sau poate mai puţin înţeles din creaţia în proză a lui V. Voiculescu. În loc de încheiere, v-aş reaminti versurile lui Eminescu: „Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară/ Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,// Ce fruntea-mi de copil onseninară/ Abia-nţelese, pline de-nţelesuri...” _________________ *Conferinţă susţinută în aula Bibliotecii Judeţene „V. Voiculescu”, Buzău, cu ocazia „Zilelor V. Voiculescu”, 15 octombrie 2010

Monica MUREŞAN De vorbă cu Pr. prof. dr. Theodor DAMIAN, Directorul Revistei de spiritualitate şi cultură românească Lumină lină / Gracious Light

MM: Părinte Theodor Damian, vă propun să vorbim despre diferenţe de percepţie, principii, mentalităţi şi de gândire în general: se mai poate vorbi despre iertare creştinească, ori codul de principii a uitat-o sau a neglijat-o? Cine mai aplică, azi, principiul iertării creştineşti: tinerii, bătrânii sau şi unii şi alţii? De ce? Th.D: În primul rând, dacă vorbim de iertare şi de cod de principii este bine să precizăm că există mai multe coduri de principii şi trebuie din capul locului să ştim la care ne referim pentru a nuanţa mai precis şi necesar conversaţia. Fac diferenţa între cod de principii şi iertarea creştinească deoarece există tot felul de coduri etice care sunt inspirate din cele sau cel religios, fără însă a se mai recunoaşte lucrul acesta. Şi într-un cod de etică atee se pot recunoaşte principii religioase, deşi religia nu e menţionată, dimpotrivă, teoretic exclusă.

Revista nouă, 1/2011

Dacă plasăm problema iertării creştine în contextul unui cod de principii creştin, ceea ce cred că este în intenţia întrebării, atunci iertarea este un imperativ cristic deci divin, dar în acelaşi timp şi profund logic şi necesar dacă ne gândim la natura omenească şi la aceea a relaţiilor inter-umane. Cred că oamenii practică iertarea atât în virtutea nevoilor generate de relaţiile din viaţa de zi cu zi, cât şi din convingere religioasă. Uneori alternativ, alteori deodată. Dacă ne referim la societatea contemporană de sorginte creştină, chiar dincolo de secularizare şi de indiferentismul religios observabil la mulţi, marea majoritate a oamenilor crede în Dumnezeu şi practică, cel mai adesea sporadic (ceea ce include iertarea din interes, cea pur şi simplu arbitrară, dar şi pe cea bazată pe credinţă) acest principiu. Sunt cazuri rare unde iertarea e practicată în viaţa unui om, credincios, să presupunem, în mod sistematic, consecvent şi deliberat. MM: Se adânceşte diferenţa dintre generaţii? E numai o cauză a evoluţiei tehnicii, oare? Th.D: Nu cred că diferenţa între generaţii se adânceşte. Întotdeauna au fost inovaţii de la o generaţie la alta, nu aşa ca acum, evident, dar cu impact poate la fel de mare – atunci. Mă gândesc de exemplu la „invenţia” focului, când spre deosebire de mai înainte, omul dintr-o dată a reuşit să stăpânească şi administreze focul. Ce impact extraordinar a avut acest lucru care a pus istoria omenirii pe un curs cu totul nou. Sau la inventarea puştii, deci trecerea de la vânatul cu săgeata şi alte mijloace asemănătoare, la cel cu puşca, ceea ce de altfel a dus şi la un alt fel de război. Mă mai gândesc la inventarea electricităţii şi impactul absolut extraordinar pe care l-a avut asupra societăţii umane în dezvoltarea ei istorică. Ne putem gândi la multe exemple, şi mai ales la impactul lor asupra lumii, şi ca atare, plasând invenţia tehnologică modernă în şirul celorlalte, nu mi se pare că aceasta adânceşte mai mult ca în alte cazuri (inventarea tiparului, un alt exemplu) diferenţa dintre generaţii. Dar mai este un motiv pentru care cred că diferenţa dintre generaţii nu se adânceşte odată cu minunile tehnicii de azi; există

20

interviu mereu generaţia intermediară, există de exemplu generaţia mea care deja a învăţat să lucreze la computer şi care mai învaţă de la proprii ei copii alte invenţii tehnice. Alţii nu învaţă şi sunt din aceeaşi generaţie (mă refer la a mea). În orice generaţie apoi, chiar de tineri, unii ştiu mai mult, alţii mai puţin, unii se adaptează mai repede, alţii mai greu la noile invenţii, dar convieţuiesc totuşi în armonie. MM: Dar diferenţa dintre mase şi intelectuali şi din ce cauze? Th.D: Am aceeaşi părere şi despre diferenţa dintre mase şi intelectuali, şi anume că nu este acum mai mare decât înainte. Dacă analizăm bine lucrurile, diferenţa e chiar mai mică. Acum toată lumea e educată. Mai există o generaţie poate, cei care au acum 70-80 de ani, care să aibă educaţie academică mai puţină decât urmaşii lor. Dacă ne gândim la tinerii de azi, toţi au (acceptăm excepţiile) o facultate, foarte mulţi două, sau masterate, ceea ce devine un fel de educaţie generală. MM: Se mai poate vorbi despre elite? Aveţi vreun exemplu? Aveţi propriile repere, în sensul de model de urmat? Cine, ce? Th.D: Despre elite în sensul de model de urmat s-a vorbit întotdeauna şi se va vorbi întotdeauna. Modelul de urmat nu implică numai un om educat ci şi de caracter. Pe cât se poate impecabil. Artur Silvestri vorbea despre astfel de modele, el însuşi a fost unul, a şi scris o carte pe această temă şi ştiu că pe marele cărturar Mitropolitul Antonie Plămădeală l-a considerat un etalon în acest sens. Pentru mine, în afară de Mitropolitul Antonie cu care am lucrat când am fost secretar de redacţie la Telegraful român şi la Mitropolia Ardealului la Sibiu, un alt astfel de model a fost Pr. Prof. Ioan Ivan de la Neamţ. Mitropolitul Bartolomeu Anania este altul. Şi exemplele pot continua. MM: Devenim pe zi ce trece mai anticulturali sau a-culturali? Th.D: La această întrebare tind să răspund afirmativ, se pare că tehnologia digitală ia locul lecturii din ce în ce mai mult. Este însă

Revista nouă, 1/2011

foarte posibil ca şi conceptul de cultură să se schimbe, să fie înţeles altfel, să fie definit în mod diferit de generaţiile următoare. Aşa cum noi, toţi cei din civilizaţia şi galaxia Gutemberg am înţeles cultura în sensul scrisului şi cititului (faţă de cei din preistorie, de exemplu, unde cultura putea fi înţeleasă prin intermediul noţiunilor şi practicilor de cult şi artă), la fel, generaţiile următoare ar putea să-şi definească cultura, nu în sensul scrisului şi cititului, ci în sensul abilităţii de manipulare şi stăpânire a tehnologiilor care vor avea o influenţă decisivă în viaţa de zi cu zi. De aceea răspunsul la întrebarea dacă devenim tot mai mult anti sau a-culturali depinde de definiţia pe care o dăm culturii. Din punctul nostru de vedere, care este cel clasic, răspunsul ar fi: da. Dar în perspectivă gândind, e posibil ca răspunsul să fie nu. MM: Despre importanţa păstrării identităţii pentru cei plecaţi din ţară: este greu să-ţi păstrezi identitatea având în vedere că trebuie să te adaptezi unui nou mod de viaţă şi altei civilizaţii – în cazul Americii, mai pragmatică? Th.D: Problema păstrării identităţii, odată plecat din ţară, depinde de înţelegerea şi de viziunea celui plecat. Dacă scopul lui e de a se integra totalmente în noua lume şi de a o uita pe cea veche, păstrarea identităţii nu e o problemă. E o piedică. El nu are nevoie de cine a fost, ci de cine vrea să devină. Dacă însă identitatea cu care a venit în noul context îi este importantă şi definitorie, atunci va face tot posibilul s-o păstreze, s-o afirme şi să o dezvolte. În cazul Americii a-ţi păstra identitatea etnică, religioasă, culturală etc. este un lucru neproblematic. America nu mai este societatea anilor ’50-60 şi de mai înainte unde filosofia integrării se numea „melting pot” (topirea tuturor în aceeaşi oală), unde se încuraja abandonarea trăsăturilor identităţii precedente şi îmbrăcarea în haina identitară a noii societăţi în care emigrantul sosea. În ultimii 20-30 de ani, filosofia Americii despre identitate este numită multiculturalism. În baza acesteia emigranţii sunt încurajaţi să-şi păstreze identitatea cu care au venit, s-o cultive, să vorbească limba de baştină, să cultive religia, portul, tradiţiile, muzica, bucătăria de origine. Ideea din spatele acestei

21

interviu filosofii este că o des-identificare totală nu este posibilă orişicum. În plus, dacă se merge pe linia des-identităţii, toate energiile personale sunt concentrate acolo şi nu în alte locuri mai importante, ceea ce, pragmatic vorbind, este neproductiv. În al treilea rând, a te abandona pe tine însuţi şi a te reinventa total poate fi o experienţă extrem de frustrantă care de asemenea este total neproductivă cât priveşte modul cum trebuie ca un individ să participe la noua societate care l-a primit. De aceea multiculturalismul. Când eşti încurajat să rămâi ceea ce ai fost, se consideră că, din punct de vedere psihologic, se întăreşte stabilitatea interioară. Oricine ai fi eşti recunoscut ca atare şi bine venit. Deci frustarea dispare, complexele de inferioritate dispar. Atunci, cu această mândrie de a putea fi cine eşti, cu resursele interioare nerisipite pe canale care nu duc nicăieri, individul poate investi forţele sale interioare la performanţa în domeniul pe care şi-l alege. Aceasta este dovadă de pragmatism.

de a fi. În final a fi nu poate concura cu a avea pentru că ele sunt din categorii total diferite. În momentul în care cel axat pe a fi se simte în competiţie cu cel axat pe a avea, acolo se vede o esenţială confuzie terminologică dar şi existenţială în consecinţă. Ca atare, este uşor să-l iubesc pe cel ce aleargă în propriul său univers (universul lui a avea) câtă vreme universul meu este altul (a fi). Întrebarea este dacă l-aş putea iubi – creştineşte – şi pe cel ce mă depăşeşte în cadrul unui univers comun (a fi). Răspunsul este că numai Dumnezeu poate să judece unde este fiecare în lupta pentru a progresa întru a fi. De aceea iubirea „concurentului” nu este împiedicată în nici un fel, în acest caz. Şi chiar când celălalt se laudă cu progresul lui întru a fi, deci „mă agresează”, şi acolo, ştiind că numai Dumnezeu cunoaşte şi evoluează un astfel de progres, îi acord celuilalt circumstanţa atenuantă hristică, aceea că nu ştie ce zice („iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac”) şi evident, l-aş înţelege în limita lui, iertându-l şi dorindu-i luminarea.

MM: Cum se împacă un credincios ortodox cu sloganul dintr-o lume bazată pe competiţie „născut pentru a învinge”? Cum îl poţi iubi pe cel ce te depăşeşte? De exemplu: cum poţi ierta creştineşte pe cel ce te agresează? Întinzându-i şi celălalt obraz? Th.D: E adevărat că civilizaţia ortodoxă nu merge pe ideea că eşti născut pentru a învinge, cum se pare că e sloganul civilizaţiei occidentale. Ortodoxia poate merge eventual pe ideea de a te învinge pe tine însuţi, cum frumos enunţa Descartes în cel de-al treilea punct al codului său moral din Discurs asupra metodei. Această idee a lui Descartes n-a făcut însă, din păcate, carieră în Occident. Ea rămâne mai degrabă compatibilă cu gândirea ortodoxă despre raportul omului faţă de sine şi faţă de lume. Ca atare ideea că altul mă depăşeşte este legată de cum definim valorile şi priorităţile. Dacă eu mă raportez la calitate şi celălalt mă depăşeşte la cantitate, între noi nu este competiţie. Aceasta este cam în sensul în care Erich Fromm vorbea despre cele două mari posibilităţi existenţiale: a fi şi a avea. Lumea contemporană este axată pe ideea de a avea, în timp ce ideal ar fi să se axeze pe ideea

MM: Revistele în limba română dinafara ţării: nu întreb dacă sunt importante, pentru că acesta le este rostul, ci întreb dacă ele îşi ating acest scop? Th.D: Revistele româneşti din diasporă sunt vitale pentru viaţa românilor de fiecare zi. O dovadă este că, în America de exemplu, de la prima generaţie de emigranţi români a apărut şi primul ziar româno-american, America. Apoi, pe oriunde s-au format comunităţi româneşti, mai ales pe lângă sau odată cu bisericile, au apărut şi buletine, ziare, reviste, almanahuri comunitare, reprezentând pe de o parte o punte de legătură între cei plecaţi şi cei rămaşi acasă, pe de altă parte o tribună de expresie a celor ce aveau ceva de împărtăşit, şi în al treilea rând, un factor de legătură dintre membrii acelei anumite comunităţi diasporice. Publicaţiile de limbă română din diasporă contribuie în mod esenţial la consolidarea ideii apartenenţei etnice, culturale, religioase, la cultura/patria mamă, şi la faptul, la fel de esenţial, de a te simţi bine, în pielea ta, într-un alt loc decât cel din care ai plecat, câtă vreme

Revista nouă, 1/2011

22

interviu realizezi că nu eşti singur în locul nou, ci cu alţii cu care – prin presă – poţi schimba idei despre aceste sentimente. Deci scopul publicaţiilor române diasporice este atins. MM: Este corect enunţul: rostul e de la Dumnezeu, scopul – depinde de om? Th.D: Noţiunile de rost şi scop sunt adeseori cu sensuri interschimbabile. Scopul poate fi un fel de rost, şi rostul un fel de scop. Ambele sunt de la Dumnezeu. Scopul vieţii omului este mântuirea, comuniunea cu Dumnezeu, împărăţia cerurilor. Deci rostul vieţii (nici viaţa, nici scopul nu sunt date de om) este ca aceasta să-şi atingă, să-şi împlinească scopul. E cu totul altceva dacă ne gândim la tot felul de alte scopuri pe care cineva şi le poate imagina pentru viaţa sa: bani, profesie, succes, sănătate etc. Una este scopul vieţii şi alta e scopurile vieţii, şi e o tragedie ca scopul să fie confundat cu scopurile. MM: Expulzarea rromilor – recent din Franţa – este un fel de discriminare pozitivă sau negativă? Sau este chiar o formă de absolutism rasial? Th.D: Expulzarea recentă a rromilor din Franţa, sau a oricui din orice ţară, a oricui care vine într-un sistem şi nu se încadrează în el, nu e discriminare ci o reacţie naturală a sistemului. Iată românii din America: am venit aici, învăţăm sistemul şi facem tot posibilul să ne adaptăm şi să ne integrăm pentru a putea supravieţui, sau chiar a trăi cu succes. Când însă nu încerci să te adaptezi, te aştepţi deja să fii expulzat de sistem. Şi în sistemul biologic şi în altele se întâmplă la fel, nu numai în cel social. Ca atare, dacă te duci undeva unde nu tu ai creat sistemul ci el e deja acolo şi dacă vrei să rezişti, te încadrezi în el. Dacă nu, îţi asumi riscul expulzării. Încă o dată, aceasta nu este discriminare, ci reacţie naturală. MM: … Foloseşte la ceva? Oare din cauza romilor s-a schimbat percepţia Occidentului despre români, cărora li se atribuie un alt profil rasial – adică „românii sunt ţigani”? Sau statele dezvoltate, şi în special Europa, au căzut în capcana propriilor stereotipii, printre care şi cele

Revista nouă, 1/2011

naţionale sau rasiale. Ar putea exista echivalenţe cu alte conflicte: religioase, etnice etc. Vezi şi absolutismul religios/confesional care a declanşat conflicte armate. Dar absolutismul moral, în care cred eu că se încadrează şi cel religios, privit în general, ce puteţi spune despre acesta? Th.D: Aş vedea absolutismul rasial atunci când sistemul în care vii nu te lasă să intri, să te adaptezi, să te integrezi, atunci când eşti expulzat înainte să intri în sistem. Dar atunci când ţi se oferă toate şansele – şi în România rromii au toate şansele, depinde de ce faci cu şansa ce ţi se dă – când ţi se oferă posibilitatea să intri în sistem, să rămâi acolo, asta nu mai este absolutism rasial, şi în consecinţă, nici religios, moral etc. Absolutismul religios medieval european care a generat conflicte armate (Noaptea Sf.Bartolomeu, de exemplu) a fost bazat exact pe ceea ce am spus, pe intoleranţa intrării în sistem. Din capul locului, când intri în sistem cu forţa, eşti expulzat cu forţa. Se poate ca în acest conflict cel menit să fie expulzat să câştige lupta. Dar asta nu înseamnă că intrarea cu forţa nu a fost deja o violentare a sistemului şi că acesta n-ar fi trebuit să reacţioneze. Nu cred că percepţia Occidentului este că românii sunt ţigani. Unii pot gândi aşa, dar nu se poate generaliza în nici un caz. Despre absolutismul moral discuţia se duce altfel, deşi nu necesarmente în contrast cu cele spuse deja despre „discriminarea” expulzării din sistem. Problema morală ţine de valori. Valorile sunt principiile după care te ghidezi în ceea ce faci în viaţă. Lumea noastră, în evoluţia ei istorică a fost martora propriei sale treceri de la absolutismul moral la relativismul moral. În ziua de azi totul este permisibil, sau trebuie să fie aşa. De aceea Robert Bellah şi alţi sociologi americani de prestigiu, numesc societatea americană contemporană o cultură permisivă, care însă, tocmai datorită acestei permisivităţi – relativism moral – trece prin toate crizele bine cunoscute. Aici părerile sunt împărţite. Unii spun că permisivitatea, relativismul, sunt imperative ale progresului şi dezvoltării, alţii spun că permisivitatea şi relativismul sunt premisele decăderii şi prăbuşirii.Pe de altă parte, adversarii absolutismului moral susţin că acesta duce la fundamentalism şi fanatism,

23

cinci ani fără nino în timp ce adepţii absolutismului moral susţin că a nu face rabat de la calitate când e vorba de principii şi valori, a nu face compromisuri este o strategie de supravieţuire şi de durabilitate, şi nicidecum fanatism. Ei înşişi fac diferenţa între absolutism moral şi fanatism. Un studiu de caz ar fi acesta: Care este motivul că aşa de mulţi creştini occidentali se convertesc la Islam, bine ştiind că religia creştină, aşa cum este ea practicată azi, în Occident mai ales, este atât de permisivă, tolerantă şi flexibilă, iar islamismul atât de fundamentalist, inflexibil şi poate chiar fanatic? Răspunsul este legat de relativismul moral prezent în varianta Occidentală a creştinismului, unde orice e posibil, unde nu mai eşti sigur de nimic, unde relativizarea valorilor duce la instabilitate socială şi interioară, deci la confuzie şi alienare. Şi atunci omul se îndreaptă spre religii/sisteme mai ferme, care oferă principii mai stabile, care astfel îi oferă lui stabilitatea de care are nevoie. Iar islamismul, mai rigid, oferă această stabilitate. Deşi pentru a rezolva problema relativismului moral din cadrul creştinismului contemporan, occidental mai ales, nu cred că trebuie necesarmente o convertire la o altă religie, ci doar o redefinire a propriei religii, o reîntoarcere la valorile ei de bază şi la principiile pe care le poţi aplica în viaţă fără nici un compromis. Tu singur faci ceea ce vrei să faci cu şi din ceea ce ai. Nu trebuiesă pleci în altă parte. MM: E deja mult de când Albert Camus semnala pericolul totalitarismului. Există semne ale unui astfel de sistem funcţionând/funcţionabil în relaţiile dintre fostele ţări din lagărul socialist şi F.M.I., spre exemplu? Th.D: Totalitarismul economic/financiar de care s-ar putea vorbi în contextul relaţiilor dintre F.M.I. şi fostele ţări din lagărul socialist, e o chestie de interpretare. Nu sunt un specialist în finanţe-economie, dar cred că globalizarea vine cu propriile ei legi şi de asemenea, când nu poţi, nu ştii să te administrezi pe tine însuţi şi apelezi la ajutorul altuia, acela îţi va impune condiţiile sale pe care eşti liber să le primeşti sau nu. MM: Cum aţi fi dorit să evolueze România, cum o doreaţi – în cazul în care nu este aşa cum o

Revista nouă, 1/2011

doreaţi – şi dacă priviţi spre ţară cu optimism sau cu pesimism? Daţi un exemplu despre un lucru foarte bun şi altul foarte rău din ţară. Ce vă doriţi pentru România? Th.D: Dincolo de multe nemulţumiri ce se pot exprima despre mersul lucrurilor în România, impresia mea este că se vede progresul. Că lucrurile merg, în general, înspre bine. Deci sunt optimist din acest punct de vedere. Exemplul rău în acest context este legat de starea drumurilor – total inacceptabilă după 20 de ani de tranziţie, timp în care alte ţări din aceeaşi categorie (Ungaria, de exemplu) au făcut minuni în acest sens. Exemplul bun ar fi legat de deschiderea generală către lume. Oricine poate să-şi încerce norocul oriunde şi oricum voieşte. Totuşi sunt foarte multe de făcut în ţară pentru a ajunge unde ar fi trebuit să fi fost deja.

Mihai VIERU Ion Stratan în contextul generaţiei sale

Un poet ca Ion Stratan trebuie să îşi uite uitarea. El nu are voie să zăbovească în acest oblivion atât de grăbit aşternut peste scrisul şi personalitatea lui. Este important să vedem că viaţa scrisă este în majoritatea vieţii lui cea trăită. Că autenticismul lui Stratan este firescul scrisului său. espre Ion Stratan este de spus că aceeaşi inimă largă îi împânzea teritoriile prietenilor săi, în special pe cele afective în mod similar lui Nichita Stănescu. Numai că pentru el nu a existat şi aparatul mediatic. Explozia lui a avut loc unde, temporal, nu mai era loc de poezie, întrun deceniu zece în care nici măcar cei ce veneau nu au reuşit sincronul perfect, dar într-un 2000 pe care Stratan îl păstoreşte nu sporadic. Acum începe legenda. Noi sperăm

D

24

cinci ani fără nino ca ea să aibă parte de restaurarea frumoasă, firească si mai ales atât de necesară pentru literatura română contemporană. Am menţionat stilul lui Ion Stratan ca fiind cel al absenţei, lucru supralicitat de către mai toţi cei care au scris despre el, de la Ion Negoiţescu la Al. Cistelecan. Al doilea nivel de abordare al criticii marşa pe coordonata ludică aplicată atât eului liric discursiv, cât şi stilului şi fractării versului sau jocurilor sclipitoare de cuvinte. O altă dimensiune era şi cea a ermetismului de tip barbilian din care s-a revendicat pentru o perioadă mai ales în modernismul versurilor, dar mai diafan, mai rafinat decât cel al poetului Jocului secund. Poemele lui Ion Stratan au ceva dintr-un silogism, dar a cărui concluzie este un tablou complet diferit de premizele anterioare, şi ele alcătuite din tablouri pictat cu tragic şi ironic, chiar sarcastic, si răsucind concluzia într-un mold, într-o matrice neosuprarealistă. Mircea Cărtărescu dă citatul din Pentameronul, cel mai edificator cu putinţă. Însă noi ne-am gândit la altul: „Nu mai ştiu. Nu mai ştiu. / M-au pus în sicriu. Eram viu / Amândoi / Pierdusem pe Dumnezeu / El privea prin orbita mea mirată / A craniului meu. // Nam sculptat. N-am pictat. / Am iubit. / M-a uitat. M-a murit.” Desigur, tot Pentameronul este sursa, şi el ar trebui în mod normal citat în întregime pentru o rezolvare analitică şi o expunere firească completă, fără trunchieri, cât şi pentru înţelegerea lui ca tot unitar raportat la întreaga operă a lui Ion Stratan, ca punct de plecare în scriitura lui, ca de altfel şi în a celorlalţi trei, ca un munte din care izvorăsc patru râuri. „Cu Ion Stratan, generaţia ’80 a căpătat un fel de luciditate fluidă, un ton al versurilor ce aluneca uşor de la tragic la ironic, de la jurnalul existenţial până la grimasa în faţa socialului şi politicului abrupt”. Astfel îl concentrează Traian T. Coşovei în postfaţa de la volumul lui postmortem, Nefertiti Eminovici. El continuă: „În 1990 scriam în volumul Pornind de la un vers, prima carte mai închegată despre generaţia ’80: Inteligent, cultivat, cochetând discret cu ironia (citeşte distanţare, relativism, prudenţă), dar zgârcit cu

Revista nouă, 1/2011

exprimarea ei în forme perisabile, poetul se stabilea, după câteva momente de acordare a instrumentelor expresivităţii, asupra unui teritoriu liric al structurilor reci, ideale, lipsite aproape total de carnaţia anecdoticului şi a biografiei. Discursul liric al lui Stratan părea o punere în scenă îndelung, minuţios regizată a unor situaţii exemplare în care poetul, adoptând măşti (în cazul nostru voci) din recuzita teatrului antic şi până la aceea a vodevilului ori a caragialienelor «comedii nemţeşti» de la Union, îşi punea întrebări şi răspundea, tot el, singurătăţii, iubirii, sensului existenţei, cuvântului şi puterii lui de a da chip şi asemănare.” Sunt totuşi două puncte pe care trebuie insistat. Unul implică ceea ce înseamnă context iniţial si evoluţia lui, cel de-al doilea perceperea contextului în această evoluţie a individualităţilor. Block-start-urile unei generaţii sunt prevăzute cu manifeste sau puncte de teoretizare dar pe parcursul desfăşurării individualităţile se detaşează de la suav la complet şi radical de aşa-zisa «viziune cenaclistă*» ulterior «ilustrând nu un set comun postmodernist, ci specificări individuale substanţiale si expresive*». Acum, la un deceniu de la debuturile milenariste, putem spune că vârfurile optzecismului deja nu mai practică formula decât, poate, din nostalgie sau ca motiv reperial pentru o receptare critică de fond. Traian T. Coşovei insistă şi el pe acest act de individuare al lui Stratan, ca fiind punctul cel mai abscons şi abstrus al Generaţiei, şi cel mai devreme ieşit, forţat sau nu, deraiat politic sau interior din corpusul generaţiei şi din generaţionism: „După 10 ani, conturul poetic al lui Stratan mă obligă să nuanţez: «Ion Stratan filtrează totul prin ochiul său interior, vulnerabil în faţa (dez)ordinii universale; în orice fisură între real şi imaginar, pe fâşia arată ce separă sunetul de obiect, imaginarul coboară aidoma sângelui ce acoperă o rană. Poetul pare sfâşiat între trup si spirit, între spirit şi materie cosmică, între curgere şi irepetabilitate, între unicitate şi coridor de oglinzi fenomenologic. Conştiinţa artistică pluteşte într-un abur nedefinit, într-o lume a aparenţelor, unde anul, (timpul), devine singurul obiect accesibil simţurilor şi unde comunicarea este

25

cinci ani fără nino imposibilă. (...) Ideile ce traversează poemele din această etapă sunt fracturarea sinelui, zdrobirea eului de stâncile materiei şi pierderea identităţii primordiale; străbate – printre versuri – o fiinţă care sângerează în cioburile absenţei, ale pierderii şi spulberării. Ceea ce surprinde este precizia cu care poetul îşi fixează stările de spirit în insectarul absenţei.»*** Cu poezia lui Ion Stratan, Generaţia 80 capătă conturul sensibil al individualităţii în plan european”. Ion Stratan, ca tangentă la romantismul bogat al universalităţii, se prezintă ca un şlefuitor al inefabilului, care tot mai abil mânuieşte, cerebral şi retractil discursul. Diferenţa aici o face lipsa de discurs amplu, de aluvionar, de torent. În această viteză propusă de tăvălugul dezvoltării lumii nu mai este timp decât pentru intrinsec, pentru noumenal, pentru cuvântul bine cântărit pentru a fi folosit în operaţia alchimică a metaforei. Aici el mai degrabă înscriindu-se în paradigma mallarméeană a cuvântului, cât şi a purităţii poeziei/poemului. Rămâne loc pentru viteza intensităţii. Şi cum poezia nu se poate consuma la fast food, ea trebuie să fie un glonţ, vorba poetului Nichita Stănescu****. Ce trebuie reţinut este că formele favorite şi acest fir roşu al asianismului este, de fapt, arborele şi axul în jurul căruia se înfăşoară spiralat sub forma unui ADN creativ fiecare dintre poeţii lumii. O altă asemănare cu sensibilitatea lirică romantică în valenţele ei logotice rezidă în două dintre straturile suportului solid al versurilor lui Ion Stratan, şi anume cel cerebral, ideatic, ispitit de filosofie şi în cel al unei senzualităţi irepresibile. De exemplu: „deasupra gândeau norii, bandajele formelor Ţinute culcate...”, „luna fantomatică/zgardă acestei remuşcări”, „plouă – singurătate a desimii” (Cinci cântece pentru eroii civilizatori – Editura Albatros, 1983). În ce priveşte înnoirea limbajului aşa cum pomeneam şi mai sus, cea mai vie carte, mai spectaculoasă în direcţia acestui efort de individualizare şi individuaţie rămâne cea dea patra apariţie editorială: „Lumină de la foc”. Cu acest volum „Ion Stratan se desparte de senzualitatea captivă în carapacea ermetică pe care el însuşi o construise cu atâta minuţiozitate” (Traian T. Cosovei, Hotel

Revista nouă, 1/2011

Urmuz, Editura Călăuza, Deva, 2000), aici se înscrie şi într-o descendenţă elegiacă, cu o tensionată expresivitate,care scoate în evidenţă „absenţa”. Aici străbate printre versuri „o fiinţă care sângerează în cioburile absenţei”. Aici oricând se poate reveni la discuţia directă a conceptelor de libertate şi fiinţă, dar vom rezista tentaţiei discursului filosofic. Un alt spaţiu de mişcare ca obsesie comună pare să fie obsesia pentru poemul pur, obsesia pentru metaforele care despart visul de realitate. Avea să mărturisească mai târziu: „Sunt un Don Quijote de apartament”. Poetul jonglează cu elocvenţa, căreia amână să-i sucească gâtul. Ca o concluzie, am spune că poezia nu înseamnă doar memorare de versuri şi analize literare, ci reprezintă, pe lângă „un joc complex dintre concepte si imagini sensibile”, şi o manieră de a fi, un fel de a simţi, o opţiune despre viu şi viaţă. Cea mai exactă definiţie despre viaţa serioasă aparţinând lui Allan Bloom: „O viaţă serioasă înseamnă a fi pe deplin conştient de alternative, înseamnă a te gândi la ele cu intensitatea de care ai nevoie pentru a putea suporta problemele de viaţă şi de moarte, convins fiind că fiecare alegere pe care o faci este un mare risc, cu consecinţe necesare, greu de suportat. Iată cu ce se ocupă literatura tragică. Ea articulează toate lucrurile nobile pe care oamenii le doresc sau de care, poate, au nevoie, şi tot ea le arată cât de greu le este când se întâmplă să nu trăiască în armonie”. Ion Stratan este teribil de eficient în planul expresivităţii atunci când îşi aşterne notaţia pe un suport afectiv, când imaginile sunt dublate de o motivaţie emoţională: „Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă / unde pătrunde ziua printre fereşti murdare // stăteam cu Florin şi Traian. Poeţi în devenire / cu silă de băutură, cu silă de femei, cu silă / de socialism // Noi am iubit poezia şi totuşi nu ne-am sinucis. / Noi am iubit libertatea şi totuşi n-am plecat / Noi ne-am iubit iubitele şi am plâns în tăcere / Astăzi mulţi sunt pe fază, ştiu mai bine ca noi / Astăzi oboseala din refuzul minciunii / e luată drept neîmplinire...” În astfel de poeme, precum excelentul O ploaie deasă ca uşile de la metrou – superbă, dramatică elegie –, Ion Stratan se mişcă firesc,

26

cinci ani fără nino

natural pe nivelurile superioare ale metaforei, visează poemul perfect, poemul pur – poate cel alcătuit dintr-un singur sunet: „Ca şi încercarea de a merge / a scrie se întâmplă cu adevărat / la început o singură dată // De aceea nu scriu versuri, scriu / drumuri, care nu vreau să se piardă / în exerciţiu. Doamne, mută-mă dintr-un / loc într-altul, Doamne, scrie cu mine / un cuvânt dinaintea mişcării. Merg / ca şi cum aş scrie, scriu la fel / cu paşii. Odată şi odată voi sta / pe loc şi voi grăi. Odată şi odată voi merge, voi merge fără un / sunet. (Nu scriu versuri, scriu drumuri). Poemul pur, dincolo de lansarea lui din matricea mallarméeană, nu este un concept nou. El practică o aventură a performanţei care „nu se mai lasă jenată şi nici intimidată – de elementele contrastante ori de antagonismul pe care i le-ar putea oferi substanţialitatea poetică” (Al. Cistelecan), „multiplicitatea vocaţiei ca un vacarm al formulelor”. De la Ion Barbu la Gellu Naum, de la Mircea Ciobanu la Sebastian Reichmann, ca să citez câteva din zecile de nume remarcabile, poezia română cunoaşte din belşug hermetismele. Ion Stratan excelează şi el în această privinţă. În volumul Cinci cântece pentru eroii civilizatori „cultivă nu mai puţin acel profetism întors în sine şi fără greş, în care poezia pură şi suprarealismul descind încă fecund” (Ion Negoiţescu): „nu mai e, nu

Revista nouă, 1/2011

mai e / Părul ei moale ca marmura / din care-i făcut arcul / Dianei din Poitiers” sau „privirea dinlăuntrul potirului şi / schiorii ţâşnind din albul spinos al / Walhallei meningelui. Ale lui au fost, / dacă ne aflam în timp. Aleluia!” versurile lui Ion Stratan au ca temă activitatea lirică: „plutesc printre arbori ca printre/ nervii unei gândiri / poate ochiul meu care luminează / s-a oprit asupra stolului / acelui recif acelei margini de vulcan / asupra acelei colonii de mărgean asupra acelei oaze / asupra acelui crater pe lună / asupra acelei scorburi în copacul cunoaşterii care trebuie / tradus într-o limbă. Iată fosforescente bariere / de sunet / neinventate de nisipoase cuvinte // dezbrac pielea şi o pun pe iarbă în fiece por/ un ac cu o etichetă de care atârnă o etichetă/ şi pun plasture pe mirosul oglinzii cea tare şi / întreb ciudata absenţă a memoriei ocupând totul / până la o descercuire de triunghiuri / şi o încolţire de sfere cândva.” Ion Negoiţescu insistă, aşijderea istoricilor literari, asupra unei viziuni cu însemnătate pe care nu cred că e bine să o luăm ca atare. Imaginea pe care o furnizează versurile nu înseamnă nici inspirarea plutirii, nici emoţia estetică, care oricum este submisă sensibilităţii poetice, ci ele capătă raţiune, sens în lectura cititorului care ştie să vadă imaginalul poetic, cât şi imaginarul, şi să îl muleze pe structura sensibilităţii lui. Hermes devine o imagine paradisiacă, o imagine a vocaţiei uranice prin vederea însăşi, prin concentricitatea spaţiilor virtuale şi universale, cât şi prin străbaterea barierelor universului interior, al memoriei bune. Poetul este, pe scurt, un Anamnesis, un Gemuth, un Okeanos. Vizualul acestor prime versuri din Hermes denotă puterea de a imagina, de a îmbina planurile simbolului cu cele ale mitului prin metaforă si imagine, supunându-le pe ultimele două ca unelte ale reuşitei poetice în intersectarea acestor universuri. Aşadar avem hermetism. Problema este să nu îl si interpretăm în vreun fel anume în afară de frumuseţea pură a imaginii. Hermetismul versurilor este asigurat de menţinerea lor într-un plan al purei posibilităţi. S-a spus despre Ion Stratan că este un poet al absenţei. În acelaşi timp, figuri precum atol, crater, ori scorbură nu credem că sunt atât de sonant aluzii la un gol, la o formă negativă care se constituie obsesiv în Ion Stratan, pentru că şi dacă am

27

historia mirabilis glisa semiotic am putea ajunge până la vehicularea misterului si a tainei, a nepătrunsului, a lumii de dincolo, a viziunii paradiziace a atolurilor cu recifele lor de corali. Pe de altă parte este adevărat că dacă ne direcţionăm structuralist, atunci avem negrul fiecărui spaţiu menţionat ca semnificat, dar nu îndeajuns ca această direcţie să justifice plinătatea şi abundenţa imaginii şi a profunzimii lirice şi de topoi fallaci din poezia lui Ion Stratan. Vidul, absenţa, versantul, întorsul, sunt fibre ale imaginalului poetic. Să fie imaginalul poetic al lui Ion Stratan o strictă contemplare după o extincţie totală, după o conflagraţie atomică, şi nu una de dinaintea facerii, lucru care aici l-ar lega într-adevăr de ermetismul lui Barbu cu oul dogmatic, cât si de Nichita Stănescu cu obsesia nenăscutului. Stratan scrie: „Asemănări disparate/ ridicate dintr-o cochilie / în care intri urmând / melcul absent aici ca si afară / unde asteaptă pomi cu pielea tremurând / pe coapsă apărându-se de aer” sau „am aşteptat cartea ta în engleză / britanică / o vei scrie vreodată?/ / absenţa e-n rune neîndurătoare// încercuită e naţia ta // în general, if you believe /you are a man on the moon”. Există deconstructivism şi o continuitate între discursul rostit şi cel scris, un continuum permanent. Încă de la început i-au fost sesizate si apreciate dispoziţia ludică, tăietura aforistică a versului, umorul amar, ba chiar negru, asociativitatea rapidă între cele mai compatibile realităţi, maliţia jucăuşă, tehnica witz-ului romantic, autoironia/autopersiflarea, de altfel comună generaţiei împinsă până la deliciul flagelării de sine. Replica poematică este una casantă, perceperea grotescului, a enormităţilor îi dădea în discursul oral, cât si în cel scris, o de gesta apoftegmatică. Spiritul lui Ion Stratan este unul în jerbă, neputând lăsa neobservată prezenţa, ba chiar numărul mare al zicerilor, gândurilor, sentinţelor despre moarte. Ca orice mare spirit, i-a intuit proximitatea rece. Acest har al cuvântului posedat şi revelat deopotrivă, plus senzoriul fin, cât şi o presimţire a experienţelor cruciale ale vieţii, le-a alăturat torsiunii versului şi expresivităţii naturale atât în zicere, cât şi în scris. În general, rostirea

Revista nouă, 1/2011

poetică cu a sa ineranţă implicită şi la Ion Stratan este o erupţie de spirit delectabil şi de spectacol al limbii române, care pune în valoare perceptele lui Caragiale însuşi, el fiind cel mai apropiat din acest nucleu de optzeci de şfichiuirea condeiului lui nenea Iancu, de observaţia ascuţită asociată agudezzii lui Gracian şi lirismul funciar extras din Eminescu ca sensibilitate precisă. _________________ * v. Daniel Cristea – Enache, Timpuri Noi, Editura Cartea românească, Bucureşti, 2009, p. 302 ** v. Daniel Cristea – Enache, Timpuri Noi, Editura Cartea românească, Bucureşti, 2009, p. 255 ***Traian T. Coşovei, Hotel Urmuz, Editura Călăuza, Deva, 2000, p. 88. **** „Soldat, de glonţ să fii îndrăgostit” Nichita Stănescu la Belgrad, Enciclopedia virtuală Nichita Stănescu, Fundaţia culturală Noesis. Ca un pandant la Nino Stratan: „M-am familiarizat cu moartea precum cu numărul meu de telefon”. [Fragmente din teza de doctorat (p. 71-78)]

Codruţ CONSTANTINESCU Incredibila poveste a diasporei irlandeze

im Pat Coogan este un scriitor prolific şi fascinant în acelaşi timp, un cercetător asiduu al istoriei Irlandei al cărui stil narativ este atractiv chiar dacă abordează subiecte grele care, pentru un istoric adevărat, constituie bune prilejuri de a dovedi erudiţie pierzând din cursivitate şi atractivitatea narativă. Istoria nu este un câmp de manevră rezervat numai istoricilor de profesie, uneori cei fără pregătire academică de specialitate reuşind să se impună cititorilor abordând teme sensibile

T

28

historia mirabilis din unghiuri diferite. Meritul lui Tim Pat Coogan în redactarea masivului volum Wherever Green is Worn. The Story of the Irish Diaspora 1 (700 de pagini) îl constituie abordarea unitară a fenomenului imigraţionist irlandez care cunoaşte etape singulare atât de importante precum exilul irlandezilor în America sau în Marea Britanie. Şi autorul tratează aceste etape ale imigraţiei irlandeze in extenso. Capitolele despre emigraţia irlandeza din Marea Britanie (150 de pagini) şi America (Statele Unite şi Canada - 176 de pagini) fiecare ar fi putut constitui volume separate, amploarea şi importanta acestor fenomene fiind majoră. O a doua constatare laudativă se leagă de faptul că, pentru a se documenta, Tim Pat Coogan a luat uşor, uşor, la pas, locurile unde s-au stabilit irlandezii de-a lungul timpului, din Franţa, Belgia, Marea Britanie care pentru orice irlandez este mai mult decât familiara către Africa, America, Japonia sau Australia. Evident, resursele financiare nu au fost o problemă. În toate locurile pe care scriitorul le-a vizitat s-a întâlnit fie cu imigranţi irlandezi de dată recentă, născuţi în Irlanda fie cu descendenţi ai irlandezilor care continuă să-şi păstreze identitatea şi legăturile cu patria de provenienţă a părinţilor. Uneori e suficient că doar unul din părinţi sa aibă origini irlandeze pentru ca identitatea celtica să obţină primatul. Din acest motiv naraţiunea lui Tim Pat Coogan nu este o expunere rece a istorie, ci o împletire reuşita gen reportaj intre drumeţiile lui îndepărtate care-l duc faţă în faţă cu tot felul de personaje şi filonul istoric care explică de ce irlandezii sau împrăştiat peste tot prin lume căci, să nu uitam, emigraţia irlandeză a fost şi continuă să fie la fel de însemnată numeric precum cea evreiască. În Marea Britanie Principala cauză a emigrării irlandezilor a fost dominaţia şi confruntarea cu Marea Britanie. Proasta administrare a insulei de către britanici a condus la Marea Foamete care ocupat în mentalul irlandez un loc la fel de important precum genocidul armenilor sau holocaustul evreilor. Faptele sunt cunoscute: rezumând la maximum o mare

Revista nouă, 1/2011

parte a terenurilor agricole din Irlanda au fost expropriate şefilor tradiţionali irlandezi sau simplilor fermieri fiind oferită landlorzilor englezi care de multe ori nici nu rezidau în întinsele lor moşii, preferând huzurul şi calitatea vieţii de la Londra. În schimb, beneficiau financiar de pe urma acestei situaţii favorabile. Astfel încât o mare parte din fermierii irlandezi supravieţuiau cultivând doar mici loturi de teren, închiriate de la moşierii englezi, de obicei cele care aveau randamentul cel mai scăzut. Pentru a maximiza producţia şi a reuşi să-şi hrănească familii din ce în ce mai numeroase, căci metodele contraceptive erau puţin cunoscute în prima jumătate a secolului al XIX-a şi ferm condamnate de Biserica Romano-catolică fermierii, apelau la cultura de cartofi. Însă, în anii 1840, aceasta a fost contaminata şi câteva recolte proaste consecutive au produs un dezastru umanitar cum nu se mai vede acum decât în Africa. Irlanda în acea perioada avea jumătate din populaţia Angliei (aproximativ 8 milioane de locuitori) şi de doua ori şi jumătate mai mult decât cea a Scoţiei. Marea Foamete a dus la scăderea dramatică a populaţiei Irlandei întruct se aproximează că 2 milioane de oameni au murit sau au emigrat în anii 1845-49, alte două plecând la scurt timp după aceea. Ceea ce conştiinţa irlandeza nu poate uita este faptul că singura producţie afectată a fost cea de cartofi. În timp ce milioane de oameni se zbăteau în ghearele morţii, nave încărcate cu grâne sau animale luau drumul exportului, în special către Anglia. Guvernului aristocratic de la Londra pur şi simplu nu i-a pasat de dezastrul umanitar dintr-o provincie britanică, până la urmă, considerând că şi aceea era o metodă de a-şi întări controlul asupra cele mai dificile şi celtice regiuni a Marii Britanii. Regiunile unde se vorbea exclusiv limba irlandeză au fost printre cele mai atinse de flagelul Marii Foamete. Sutele de mii de oameni flămânzi, disperaţi au afluat în porturile britanice rămânând în Liverpool ori Glasgow sau luând calea Americii, Canadei, Australiei şi Noii Zeelande. Însă frustrarea şi dorinţa de răzbunare i-au însoţit peste tot în lume astfel încât nemulţumirea britanicilor în ceea ce priveşte sprijinul financiar pe care l-a acordat

29

historia mirabilis comunitatea irlandezo-americană voluntarilor IRA de-a lungul întregii sale existente ca forţă paramilitară operaţională este uşor rizibila şi de neînţeles. Cu ocazia comemorării a 150 de ani de la izbucnirea Marii Foamete, Tony Blair, a cărui mamă era de origine irlandeză, plecată din insulă la vârsta de 16 ani către Glasgow, şi-a cerut scuze în numele guvernului britanic pentru acea tragedie. Însă imigranţii irlandezi scăpaţi de la o moarte sigură prin exil nu dădeau de un trai neapărat mai bun, dimpotrivă. Ştim bine ca secolul al XIX-lea a fost cel al naţionalismelor, astfel încât furia xenofobă a englezilor, galezilor, scoţienilor se concentra asupra hoardelor de amărâţi din Irlanda, care trăiau în condiţii groaznice ce încurajau o mortalitate foarte ridicată. În anii 1850, în Cardiff, irlandezii de îngrămădeau în străzi precum Stanley Street care nu avea apă curentă, ci doar un puţ cu apă contaminată, parţial pavată, restul cu pământ având un şanţ în mijloc, pe unde se scurgeau mizeriile. Într-o casă deţinută de un anume Harrington erau înregistraţi 50 de chiriaşi, care, toţi, trăiau într-o singură cameră!!2 Imigranţii irlandezi trăiau în aceste condiţii pentru că erau folosiţi (exploataţi este un termen mai precis) pentru muncile cele mai degradante şi dificile (mai ales în domeniul construcţiilor). În secolul XIX, maghrebienii, indienii, pakistanezii sau africanii încă nu sosiseră pentru a prelua aceste munci grele şi prost plătite. Irlandezii o făceau. Însă ostilitatea publică a ţărilor gazdă era total, căci irlandezii sărăciţi şi disperaţi acceptau salarii mici, pe care nativii nu le acceptau. Astfel încât conflictul şi ura apăreau instantaneu. Comparând marea foamete irlandeze (the Great Famine) cu marea foamete sovietică (acţiunea de deculacizare a mediului rural sovietic, care a dus, în perioada 1932-33, la moartea a unei cifre greu de precizat „demografii cei mai prudenţi dau cifrele de 2.600.00 de morţi de foame, 1.100.000 deficit al naşterilor şi un milion de deportaţi. Dar specialiştii ucraineni estimează numărul victimelor la 4 sau 5 milioane şi vorbesc de genocid3) regăsim destule similitudini între atitudinea guvernului britanic faţă de înfometaţii ţărani irlandezi şi cea a lui Stalin şi

Revista nouă, 1/2011

a nomenklaturii sovietice faţă de ţărănimea sovietică din anii 1930. În timp ce sute de mii de ţărani mureau de foame pentru că recolta mediocră (chiar şi cea destinată însămânţărilor pentru 1934!) fusese confiscată de statul sovietic, având temeiul cotelor obligatorii, exporturile sovietice de grâne continuau să se reverse, căci Stalin avea nevoie de devize pentru a-şi construi industria grea. E drept, industria grea avea să-i salveze regimul (şi pielea), căci, mutată în Orient, avea să contribuie la înfrângerea invadatorilor germani, care s-au bucurat de o primire călduroasă în Ucraina, în vara anului 1941, principalul motiv fiind tocmai foametea criminală iniţiată de Stalin. O altă asemănare rezidă în dorinţa atât a landlorzilor englezi, proprietarii unor mari moşii, cât şi a lui Stalin de a crea exploataţii agricole extinse, ceea ce implică eliminarea micilor proprietari cu loturi restrânse. Şi irlandezii au contribuit la refacerea Marii Britanii după cel de al Doilea Război Mondial, stagnarea economică a Irlandei determinând valuri de sute de mii de oameni (atât bărbaţi, cât şi femei) să ia drumul insulei mai mari, vechiului duşman unde de multe ori au trăit în condiţii proaste fiind supuşi unei discriminări agresive şi evidente, la modă fiind anunţul No Irish need to apply sau No Irish, no dogs, no blacks. Fiind de cele mai multe ori o populaţie provenind din mediul rural, contactul cu societate urbană engleză a fost de multe ori dăunător, distrugând multe destine. Chiar dacă ajungeau să câştige până la 600 de lire pe săptămână în domeniul construcţiilor, aceşti bani se duceau de prea multe ori pe alcool, violenţa familială fiind o caracteristică des întâlnită, multe căsătorii destrămându-se. O cauză a atracţiei exercitate de alcool era singurătatea bărbaţilor irlandezi, dar şi a perceptelor religioase care nu permiteau o viaţă sexuală (cât de cât) împlinită, familiile cu mulţi copii fiind regula. Autorul prezintă şi o comparaţie între exemplul de organizare a exilaţilor în America şi în Marea Britanie plecând de la întrebarea de ce irlandezii din SUA s-au organizat mai eficient, spre deosebire de cei din Regatul Unit? Primul motiv găsit de Tim Pat Coogan este acela al libertăţii exprimării

30

historia mirabilis identităţii irlandeze care rezultă din libertatea constituţională din America. În Marea Britanie irlandezii încercau să-şi ascundă pe cât posibil originea dat fiind prejudecăţile şi discriminările la care au fost supuşi şi care doar s-au amplificat odată cu începerea violentelor (celebrele The Troubles) din Irlanda de Nord şi, în plus, a valurilor de atentate organizate chiar in inima Marii Britanii de către IRA drept represalii pentru politica dusă de Londra în Ulster. În plus, irlandezii nu erau neapărat înclinaţi către politica, stâlpii construcţiei lor identitare fiind mai degrabă familia şi Biserica. Remarcăm nenumăratele aluzii anticatolice ale autorului, care, chiar dacă ateu declarat, ar fi putut să se abţină în a face comparaţii deplasate punând semnul egalităţii între aşa-zisele două imperialisme care au subjugat poporul irlandez de-a lungul timpului: Mother England vs Mother Church. Dacă o luam pe această filieră trebuie să recunoaştem că bisericile creştine din întreaga Europă sunt imperialiste căci, să nu uitam, creştinismul nu s-a născut în Europa, ci în Iudeea. Un motiv pentru care minorităţile nu se articulează politic în statele care-i găzduiesc îl constituie ruşinea, pentru că nimeni nu pleacă de acasă din prea bine, ci pentru că societatea mamă nu reuşeşte să ofere oportunităţi minime de realizare în viaţă. Ruşinea de a fi irlandez i-a urmărit pe cei care plecau din Irlanda pentru a munci în Marea Britanie. În plus, irlandezii educaţi care emigrau nu doreau să se amestece cu majoritatea, care era concentrată în ghetouri irlandeze privite cu dispreţ de englezi având în vedere căa armătura acestor comunităţi era Biserica Romano-catolică, pub-ul şi Gaelic Athletic Association (GAA). Este lăudabilă încăpăţânarea irlandeză de a rămâne irlandez căci comparaţia între fenomenul migrator irlandez de acum un secol sau o jumătate de secol şi fenomenul exilul românesc de dată mult mai recentă este inevitabilă. E drept, amploarea celui românesc, raportată la populaţia totală a României, faţă de cazul irlandez, este mult mai redusă. Irlandezii din Marea Britanie au avut de îndurat o discriminare generală, căci au fost consideraţi responsabili pentru valul de

Revista nouă, 1/2011

atentate pe care IRA le-a pus la cale în Anglia după principiul putem să ne omorâm noi aici, în Irlanda cât vrem, până când războiul nu este dus la uşa englezilor nu se va întâmpla nimic. 7000 de irlandezi au fost reţinuţi în baza legislaţiei antiteroriste britanice menită a preveni şi stopa activitatea IRA în Marea Britanie. (Legea Prevenirii Terorismului). Criteriile de reţinere? Expeditive. „Cine deţinea cărţi cu subiecte politice. Cine avea rude în cartierele naţionaliste din Irlanda de Nord. Cine avea conexiuni cu Sinn Fein. Cine era student. Cine avea cazier. Şi oricine punea sub semnul întrebării autoritatea ofiţerului care proceda la percheziţie.”4 Din cei arestaţi, 97% erau irlandezi, însă numai 3% au şi fost condamnaţi. Legea era îndreptata împotriva irlandezilor. Irlandezitatea era un motiv suficient pentru a fi luat la întrebări (în anii 70-80). Din fericire, evoluţia pozitiva din Irlanda de Nord a diminuat atitudinea discriminatorie avută de societatea britanică faţă de vecinii problematici, irlandezii. În America Procesul emigraţionist irlandez în America a fost iniţiat de către comunitatea protestantă din Ulster, colonii scoţieni din Lowlands pe care Londra i-a implantat în Ulster pentru a păstra terenurile confiscate şefilor irlandezi. „La sfârşitul războaielor napoleoniene, 350.000 de protestanţi şi 35.000 de catolici din Irlanda emigraseră în America, concentrânduse mai întâi in zona Philadelphiei. iar mai apoi, răspândindu-se în celelalte treisprezece colonii. Declinul Irlandei şi pământul Americii au reprezentat elemente esenţiale pentru emigrare.”5 Numărul catolicilor l-a depăşit rapid pe cel al protestanţilor prezbiterieni de origine scoţiano-irlandeză. Dar şi aşa confruntarea dintre cele două curente irlandeze a fost exportată şi în America. Rădăcini scoţiano-irlandeze aveau preşedinţii James Polk, Andrew Jackson, Ulysses Grant, Grover Clevland, Benjamin Harrison, William McKinley si Woodrow Wilson. Spre deosebire de irlandezii catolici, scoţiano-irlandezii nu au dezvoltat un ataşament deosebit faţă de pământul lor de origine, Irlanda, cuvintele ducelui de Wellington, care avea el însuşi strămoşi

31

historia mirabilis irlandezi, potrivindu-li-se foarte bine: daca teai născut într-un grajd nu înseamnă că eşti cal. Dispreţul elitist al ducelui faţă de Irlanda este caracteristic aristocraţiei britanice. Comerţul Americii cu Europa şi, în special, cu Marea Britanie era format, într-o proporţie însemnată de exportul cherestelei, care era transportată peste Atlantic, însă, la întoarcere, navele aveau nevoie de balast, acceptând să transporte, în condiţii groaznice, imigranţi săraci irlandezi. Coogan afirmă că aceşti oameni erau trataţi mai rău decât sclavii africani, căci aceştia din urmă aveau o anumită valoare, fiind, până la urmă, în interesul căpitanului şi armatorilor să-i transporte sănătoşi peste ocean pentru a-i vinde la un preţ cât mai bun. Irlandezii săraci nu erau departe de condiţia de sclavi. Un transport peste ocean costa 4,5 lire, salariul unui muncitor irlandez timp de sase luni. Antreprenorii au imaginat un sistem ingenios pentru a scoate un profit: au acceptat ca imigranţii să le plătească odată ajunşi în America, astfel încât forţa lor de muncă era oferită unor mari fermieri sau industriaşi americani pentru cinci ani! Angajatorii nu-i tratau mai bine decât pe sclavii lor africani, căci, după cinci ani, trebuia să le dea drumul, în schimb sclavii îi deţineau pentru totdeauna. Emigraţia irlandeză în America era diferită faţă de cea europeană. Dacă europenii continentali plecau cu tot cu familii, emigraţia irlandeză era formată mai degrabă din persoane tinere, fără meserie, copiii micilor fermieri şi muncitori agricoli. Numărul tinerelor femei era cel puţin egal cu cel al bărbaţilor. În America, irlandezii nu au găsit, în momentul imigrării, o societate perfectă, tolerantă şi deschisă. Americanii erau, până la urmă, urmaşii coloniştilor protestanţi (cele mai exigente biserici protestante anti-catolice erau prezente de mult timp în America) britanici. Discriminarea faţă de irlandezi era prezentă în multe locuri ale Americii, afişe cu mesajul No Catholic and no Irish fiind foarte frecvente. În anii 1840, a fost înfiinţat chiar şi un Partid American al Nativilor (Native American Party), care milita pentru păstrarea supremaţiei majorităţii protestante albe. Nativii au organizat incendierea unor biserici

Revista nouă, 1/2011

catolice la Philadelphia, iar în ziua alegerilor din 1844 la New York se răspândise zvonul că 1000 de nativi urmau să atace Catedrala St. Patrick. Arhiepiscopul Hugh a mobilizat 3000 de voluntari membrii ai Vechiul Ordin al Hiberniei pentru a proteja catedrala şi l-a ameninţat pe primarul general al New Yorkului că va transforma oraşul într-o a doua Moscova, dacă se va atinge cineva de biserica lui.6 Un alt motiv al urii nativilor îl constituia, în afara diferenţelor religioase, concurenta pe piaţa muncii, căci afluxul de muncitori necalificaţi irlandezi permitea patronatelor să ofere salarii reduse. În schimb, irlandezii au dezvoltat şi ei sentimente rasiste la adresa negrilor... Nici măcar în timpul războiului civil american lucrurile nu au fost mai simple, căci nordiştii înrolau toţi bărbaţii care nu aveau 300 de dolari. Marea majoritatea a irlandezilor nu puteau strânge nici măcar trei, darămite 300. Măsura era menită a proteja clasele avute protestante care militau teoretic pentru abolirea sclavagismului sudist, însă dintr-o postura comodă. Irlandezii din New York s-au aflat în primele rânduri ale unuia din cele mai ciudate şi sângeroase evenimente cunoscute de New York: rebeliunea împotriva înrolărilor obligatorii. Armata nordistă a trebuit să intervină cu artileria pentru a calma lucrurile, numărul total al morţilor ridicându-se undeva în jurul cifrei de 500 de oameni. Atmosfera acelor vremuri sângeroase a fost reconstituită cu mult succes de regizorul Martin Scorsese în the Gangs of New York (cu o distribuţie de excepţie: Leonardo di Caprio, Liam Neeson şi Daniel Day Lewis7). De altfel, condiţia imigranţilor irlandezilor din perioada 1850-65 (războiul de secesiune a durat între 1861-65) şi confruntările sângeroase cu nativii sunt plastic şi fidel reproduse în acest film. Irlandezi la Hollywood Autorul remarcă faptul că, din start ,relaţia dintre Hollywood şi Irlanda a fost un problematică, pentru că interesele care dominau Hollywood-ul distorsionau realitatea din Irlanda. Ştim bine că Hollywood-ului îi plăceau situaţiile maniheiste. Până în anii 1990, subiectul Irlanda a fost supus distorsiunilor şi cenzurii,

32

historia mirabilis căci a fost un subiect delicat având în vedere istoria violentă dintre irlandezii catolici şi protestanţii din Ulster, susţinuţi de guvernele de la Londra. America întreţinea, după al doilea război mondial, relaţii speciale cu Marea Britanie. „Distorsiunea a atins un nivel ridicat odată cu filmul Patriot Game, avându-l în rolul principal pe Harrison Ford”. Am văzut filmul şi ne aducem aminte doar cum un criminal terorist, evident membru al IRA, face tot posibilul să ucidă familia unui american inocent, puternic, un fiu drept între cei drepţi, care se amestecase din greşeală în acţiunile criminalului IRA. Schematismul filmului nu este, până la urmă, surprinzător. Pentru cei care nu au văzut filmul trebuie specificat că nu, Harrison Ford nu a jucat rolul criminalului IRA, cum am putea fi tentaţi. De altfel, Harrison Ford, care are şi el, la rândul său, doza de sânge irlandez, a mai jucat într-un film cu subiect delicat, de data aceasta puţin mai nuanţat: The Devil’s Own (1997), în care interpretează rolul unui poliţist new-yorkez de origine irlandeză care oferă adăpost unui tânăr irlandez, proaspăt sosit din Irlanda aparent în căutarea unui loc de muncă. Voluntarul IRA, rol interpretat magistral de Brad Pitt (unul dintre cele mai bune roluri ale sale, căci este atât de simplu să ai doar roluri de mare salvator al Planetei, neînfricat între neînfricaţi, cavaler al dreptăţii şi salvator al balenelor), care fusese implicat în multe acroşaje împotriva Armatei Britanice în Ulster şi a serviciilor de securitate britanice (primele secvenţe reconstituie cu acurateţe scene de luptă din Ulster) nu traversase Oceanul Atlantic pentru a se angaja în construcţii, aşa cum o făceau cei mai mulţi bărbaţi irlandezi ,ci pentru a achiziţiona rachete Stinger pentru... a doborî elicopterele britanice. Dacă SUA au putut livra acele rachete mortale mujahedinilor afgani în nobila lor luptă împotriva ocupantului sovietic, nu acelaşi lucru puteau să-l facă cu voluntarii IRA, chiar dacă şi ei, la rândul lor, luptau împotriva unei forţe de ocupaţie, de sorginte imperială, cea britanică. În mod just şi previzibil, Harrison Ford, poliţistul cel bun, află adevărata identitate a musafirului său, care reuşeşte să transbordeze preţioasa încărcătura pe o modesta navă de pescuit,

Revista nouă, 1/2011

însă nu ajunge să se bucure prea mult de reuşita operaţiunii sale, căci este surprins de Harrison Ford şi împuşcat din greşeală, în timpul confruntării, care se doreşte a fi o subtilă aluzie la războiul civil de acasă. Nu se ştie cum, acest film i-a scăpat lui Tim Pat Coogan, chiar dacă data apariţiei cărţii sale este ulterioară realizării şi lansării filmului în cauză. Acelaşi lucru se întâmplă, de altfel, şi cu filmul Michael Collins, pe care nici nu-l menţionează, poate în ideea că regizorul era irlandez, el fiind produs în Irlanda. Subiectul Irlanda a fost unul foarte sensibil, unul dintre regizorii Hollywood-ului, Sydney Olcott fiind dat afară după producerea filmului The Bold Emmet, Ireland’s Patriot. În plus, Hollywoodul era atent şi la deciziile şi codul instituţiei britanice care analiza ce filme pot fi difuzate, The British Board of Film Censors (BBFC), care nu permitea ca soldaţii englezi să fie înfăţişaţi în posturi delicate precum împuşcând civili, cum era cazul în Irlanda. În plus, britanicii doreau ca nici o umbră să nu fie aruncată asupra dominaţiei lor asupra Irlandei. În cazul în care se producea un film sensibil, el risca să nu poată pătrunde pe piaţa şi în cinematografele britanice, fapt care ar fi adus prejudicii financiare considerabile. Lista numelor actorilor irlandezi de la Hollywood este impresionantă, şi-i cuprinde pe Liam Neeson, Pierce Brosnan, Patrick Bergin, Gabriel Byrne, Kenneth Branagh, Stephan Rea, dar şi noua stea, Collin Farell. Alţi mari actori americani, staruri mondiale, au ceva sânge irlandez (o bunică, un părinte etc.): Tom Cruise, Sharon Stone, Harrison Ford, John Travolta, Meg Ryan, Daniel Day Lewis, care trăieşte în Irlanda, unde are o casă, cu cetăţenie britanica şi irlandeza, Mel Gibson (australian), Jack Nicholson, Mia Farrow, Sean Penn (Sean este un prenume gaelic, fiind varianta celtică a lui John) şi Marlon Brando. Acesta din urmă a turnat filmul Divine Rapture, în 1995, în Irlanda, de care s-a îndrăgostit iremediabil, cerând ulterior şi obţinând cetăţenia irlandeză. În momentul primei aterizări în insula de smarald, Brando a declarat ce a simţit: „Ireland is like a steel dart going through my heart.” Cariera regizorului John Ford (care

33

historia mirabilis pretindea că numele său este Sean Aloysius O’Feeney), născut din părinţi irlandezi emigraţi din comitatul Galway în 1894, este edificatoare pentru geniul irlandez. Ford a câştigat cinci premii Oscar în calitate de regizor. Între tinerele talente pe care John Ford le-a descoperit, şlefuit şi pus în valoare se află şi un anume Marian Morisson, cu descendenţă irlandeză. Maşinăria Hollywood-ului a decis că Martin Morrison nu este, totuşi, un nume de star de cinema şi l-a rebotezat John Wayne. Inutil de menţionat lunga serie de filme western în care Wayne a jucat şi cu care se identifica perfect. Ceea ce se ştie mai puţin despre Ford este faptul că a fost un naţionalist republican fervent. Tatăl lui a contribuit financiar la cauza unei Irlande libere în timpul războiului de independenţă (1919-21), chiar şi Ford a venit în Irlanda în anul 1921 doar pentru a fi rapid expulzat de britanici, căci Ford şi-a vizitat o rudă aflată în ilegalitate, pe fugă (on the run), membru al IRA, aprovizionându-l cu bani şi whiskey. Pentru restul vieţii sale, John Ford a rămas un donator al IRA. Semnificativa prezenţă a irlandezilor la Hollywood este o altă dovadă a spiritului întreprinzător, uşor adaptabil şi talentului artistic al acestui popor sau a descendenţilor irlandezi. Australia şi Noua Zeelandă Prezenţa irlandezilor în cele două ţări datează încă de la începuturile colonizării britanice, la începutul secolului al XIX-lea. După cum se cunoaşte, iniţial, Australia a fost considerată un loc bun pentru a deporta toate categoriile posibile de indezirabili din Marea Britanie, de la cerşetori, prostituate, delincvenţi de drept comun până la rebeli irlandezi. Unii autori văd în Australia laboratorul penal care a dus în cele din urma la apariţia Gulag-ului, ceea ce nu este departe de adevăr, având în vedere condiţiile groaznice pe care le întâlneau deţinuţii odată debarcaţi pe coastele australiene. Primii deţinuţi care au plecat din Irlanda la bordul navei Queen au ajuns în rada portului Sydney la 26 septembrie 1791. În 1800 populaţia albă a Australiei era de doar 4.500 de oameni iar între 1800-1802 alte transporturi au mai adus alţi 872 de bărbaţi englezi şi 722 de bărbaţi

Revista nouă, 1/2011

irlandezi, toţi condamnaţi, astfel încât proporţia irlandezilor a crescut de la 20% la 33%. Se poate lesne imagina brutalitatea acelei societăţi incipiente, britanicii fiind disperaţi să trimită şi loturi de femei – deţinute! Însă britanicii nu au scăpat de spiritul rebel al irlandezilor nici în Australia astfel încât cu cât populaţia albă a Australiei creştea cu atât proporţia irlandezilor devenea mai importantă ajungând la un sfert din totalul ei. Irlandezii au fost de-a lungul timpului cei mai fervenţi susţinători ai politicii de “australianizare” care dorea desprinderea de Marea Britanie conform principiului “Australia first, The Empire second şi chiar proclamarea republicii, subiect care continuă să fie delicat şi dezbătut în Australia zilelor noastre. Ca şi în celelalte zone dominate de anglofonii protestanţi, britanici sau urmaşii acestora în America, irlandezii sau confruntat şi în Australia şi Noua Zeelandă cu sentimentele anti-catolice şi antiirlandeze ale establishment-ului protestant fapt care nu a împiedicat comunitatea irlandeză să înflorească de-a lungul timpului, ajungând chiar să ocupe funcţia de prim-ministru. Britanicii nu au avut de ales şi i-au folosit pe irlandezi care erau agricultori iscusiţi, mai ştiau şi să scrie, în treburile administrative oferindu-le posibilitatea de a-şi îmbunătăţi treptat soarta. Au permis chiar şi dezvoltarea unei reţele de lăcaşuri de cult catolice care a fost deservită de mulţi preoţi neobosiţi, cu har şi spirit de sacrificiu. Printre aceştia se numără şi Daniel Mannix care s-a născut la 4 martie 1854 la Charleville, comitatul Cork. Intrarea în Biserică i-a fost impusă de o mamă dominatoare. A ajuns episcop în Melbourne devenind una dintre cele mai importante figuri ale catolicismului australian. Datorită eforturilor sale s-au ridicat 240 de biserici, seminarii, orfelinate şi aziluri iar numărul catolicilor din dioceza sa a crescut de la 150.000 la 600.000. Irlandezii au participat şi la marea goană după aur din Australia căci în 1851 în statul Victoria s-au descoperit zăcăminte aurifere. Imediat 95.000 de oameni au ajuns în zonă pentru a căuta aur, unii dintre irlandezi, specializaţi în astfel de prospecţiuni, venind tocmai din California. În următorii 25 de ani populaţia albă a Australiei

34

historia mirabilis a crescut de la 400.000 de oameni la un milion. Irlandezii erau populari printre căutătorii de aur căci erau muncitori şi, în plus, prin cântecele şi glumele lor făceau atmosfera mai veselă. Sentimentele antiirlandeze au dispărut cu greu din Australia către anii 1990. În anii 1950 irlandezii încă erau supuşi discriminării, mai ales în ceea ce priveşte angajarea. În acea perioadă, o bancă din Hobart, Tasmanianu angaja catolici. Arhiepiscopul Young a organizat un boicot al băncii, catolicii ameninţând cu retragerea depozitelor, astfel încât discriminarea a încetat. Sfârşitul epopeii discriminării irlandezilor l-a constituit ajungerea în funcţia de prim-ministru a lui Paul Keating, un irlandez australian. Spre deosebire de Australia, în Noua Zeelandă nu au fost trimişi condamnaţi de drept comun, chiar dacă unii dintre deţinuţii din Australia au ajuns în Noua Zeelandă după ispăşirea sentinţei. Militarii irlandezi servind în Armata Britanică au făcut parte din contingentele care au înăbuşit revoltele maore. Descoperirea de zăcăminte aurifere şi în Noua Zeelandă a atras precum un magnet 25.000 de irlandezi între 1858-1867. Precum în alte zone ale Imperiului Britanic, şi în Noua Zeelandă au avut loc numeroase scene ale vechiului conflict exportat din Irlanda între protestanţi şi catolici, paradele Ordinului de Orania atrăgând confruntări de stradă, incendieri de biserici şi chiar crime. Un autohton cu origini irlandeze mărturisea că “în ultimii 40 de ani am evoluat. Irlandezii erau rău priviţi. Locul era foarte britanic. Irlandezii primeau slujbele de la baza societăţii, în poliţie, administraţie, agricultura, şantiere. Acum irlandezii sunt la vârf în toate domeniile.” Autorul remarca moderaţia din timpul unei campanii electorale care avea loc în timpul vizitei sale în Noua Zeelandă. O moderaţie care-i era greu de înţeles şi care se extindea şi la un alt vechi obicei al irlandezilor: băutul berii Guinness. În timpul unei serate oferite de consulul onorific al Irlandei, Rodney Walshe, cineva se mira observând cum gazda consumă de-a lungul a şase ore şase halbe de Guinness. În Irlanda, observă maliţios autorul, cineva ar fi băut şase halbe de bere (pints) doar pentru a se încălzi,

Revista nouă, 1/2011

înaintea începerii petrecerii unde ar fi avut loc adevărata băută! America de Sud Irlandezii au ajuns şi în America de Sud urmând trei căi: în primul rând, îngroşând rândurile armatelor celor două mari naţiuni coloniale care s-au înfruntat în acest spaţiu geografic (Spania şi Anglia) de multe ori ajungând să lupte în acelaşi timp în ambele armate coloniale. În al doilea rând, prin intermediul misionarismului catolic atât de prezent şi în America de Sud iar în ultimul rând, plecând voluntar în căutarea unei vieţi mai bune (în special în Argentina). O personalitate care a influenţat favorabil sistemul colonial spaniol a fost Ambrosio O’Higgins, născut în comitatul Sligo în 1721. Un unchi l-a trimis să studieze la Cadiz devenind astfel funcţionar spaniol în viceregatul Peru, ajungând după mai mulţi ani în cea mai înaltă poziţie din America de Sud, cea de vice-rege al Perului. A încercat să modereze sistemul de exploatare a pământului, celebrul encomienda prin care unui colonist spaniol i se oferea atât terenul cât şi populaţia indigena care-l locuia. Acest sistem de exploatare cruntă a fost înlocuit cu inquilino prin care colonistului i se oferea doar terenul şi uneltele agricole pentru a-l cultiva. Ambrosio O’Higgins a murit în anul 1801. Moartea sa l-a făcut pe fiul său ilegitim, Bernardo O’Higgins să se întoarcă din Anglia pentru a-şi clama dreptul la moştenirea tatălui său, fapt ce a avut consecinţe istorice pentru regiune căci Bernardo a devenit unul din liderii războaielor de independenţă purtate de sud-americanii din Imperiul Colonial împotriva Spaniei. Bernardo a fost eliberatorul provinciei Chile iar ulterior a luptat alături de Bolivar. Amintirea sa este la mare cinste în Chile fiind considerat unul din părinţii fondatori ai naţiunii. În 1996 guvernul chilian a oferit poporului irlandez un bust al lui Bernardo O’Higgins care se află amplasat acum în Merrion Square din Dublin. Simon Bolivar avea nevoie de soldaţi pentru a continua lunga luptă împotriva Spaniei aşa că a făcut apel şi la voluntarii din armata britanică. Cei mai mulţi din cei care au răspuns acestei provocări au fost militarii

35

historia mirabilis irlandezi care rămăseseră fără obiectul muncii având în vedere că războaiele napoloniene din Europa se terminaseră în 1815. Aceşti soldaţi au luptat în corpuri de armată distincte, sub comanda unor ofiţeri irlandezi precum Arthur Sandez din comitatul Kerry sau John Devreux. Legiunea anglo-irlandeză a luat parte şi la marşul victorios peste Anzi dar şi la lupta de la Carabobo în care 150 din cei 350 de soldaţi ai unităţii au fost omorâţi. Cei rămaşi în viaţă au fost decoraţi de Bolivar cu Ordinul Eliberatorului. Un alt irlandez implicat în războiul de independenţă, de data aceasta în Argentina a fost Thomond O’Brien, originar din Wicklow care a ajuns în Argentina în 1814 devenind adjunctul lui San Martin, conducătorul mişcării de eliberare argentiniene, pentru care O’Brien a luptat atât în Argentina cât şi în Chile şi Peru. O’Brien sa întors în Irlanda în 1827 pentru a face lobby ofertei pe care o obţinuse de la preşedintele Bernardo Rivadavia care încuraja popularea întinselor ţinuturi argentiniene pustii. Efortul său a adus 200 de irlandezi în pampasul argentinian care au lucrat ca ciobani (sheep herders). Noile state formate aveau mare nevoie de expertiză pentru a-şi constitui infrastructura instituţională, un bun prilej pentru irlandezi de a-şi dovedi utilitatea şi talentul. Marina Argentinei a fost înfiinţată de William Brown din Mayo, cea a Uruguayului de Peter Campbell din Tipperary, cea a statului Ecuador de către Thomas Wright din Drogheda iar cea a Republicii Chile de către George O’Brian care a murit în timpul unei bătălii pe mare împotriva vaselor spaniole. Până şi marina Braziliei a cunoscut iscusinţa irlandezilor, Diago Keating şi descendenţii săi contribuind la crearea sa. O altă poveste tipic irlandeză a avut loc în timpul războiului dintre Statele Unite şi Mexic din 1846-48. În cele din urmă cei doi copii ai celor două mari colonialisme europene s-au înfruntat: America anglofonă şi protestantă şi Mexicul hispanic şi catolic, motivul fiind vastele ţinuturi din Vestul Americii de Nord (actualele state americane Arizona, New Mexico, California, Texas, Colorado şi Nevada) care făceau parte, cel puţin nominal, din Mexic. Preşedintele

Revista nouă, 1/2011

american Polk a trimis armata americană în Texas pentru a rezolva disputele de frontieră dintre cele două părţi care erau favorizate de permeabilitatea unei frontiere care probabil nu era foarte clară nici mexicanilor având în vedere imensitatea teritoriilor şi slaba lor populare. În rândurile armatei americane mulţi soldaţi (aprox 25%) erau născuţi altundeva decât în Statele Unite, mulţi venind din Irlanda. Gândul de a lupta împotriva unei naţiuni catolice într-un război injust, de agresiune i-a determinat pe unii dintre ei să părăsească armata americană şi să se alăture celei mexicane, luptând cu mult curaj. Legiunea San Patricios a suferit pierderi foarte grele, ajungând de la un efectiv de 500 de militari la doar 85 dupăultima bătălie dusă de mexicanii înfrânţi, în faţa capitalei Mexico City. Care s-au predat americanilor numai după ce nu au mai avut muniţie. Furia celor care s-au simţit trădaţi a fost cruntă, cincizeci dintre irlandezi fiind spânzuraţi, pedeapsa pentru dezertori. Comandantul legiunii, un anume Riley a fost doar biciuit şi desfigurat (se alăturase mexicanilor înainte de începerea războiului deci tehnic nu era un dezertor). Guvernele argentiniene au încurajat în secolul al XIX-lea emigraţia europeană iar irlandezii fiind atât catolici cât şi buni muncitori au fost în mod special bine-veniţi. Dacă pământul natal nu le mai aparţinea se găsea destul în pampasul argentinian. În 1895 trăiau în Argentina 18.617 de irlandezi la o populaţie de 4 milioane de oameni. Irlandezii, un popor de fermieri la origine au fost implicaţi şi în revoluţia lânii din Argentina. În anii 1870 fermierii irlandezi era responsabil cu o jumătate din exportul de lâna al Argentinei. În anii 1890 trei sute de familii irlandeze deţineau doar în regiunea Buenos-Aires 1.508.335 acrii de teren, crescând 20 de milioane de oi. Multe din aceste familii ajunseseră în Argentina fără un ban, doar cu hainele de pe ele. Una din descendentele acestor familii, Duggan, i-a mărturisit autorului că străbunicul său a donat mai mulţi bani IRB (Irish Republican Brotherhood predecesoarea I.R.A.) decât oricine altcineva din lume. “De asemenea nu vindea lapte sau carne britanicilor, deţinând mai mult teren decât întreaga suprafaţă a Irlandei!”

36

historia mirabilis Emigraţia irlandeză în Argentina s-a diminuat simţitor începând cu anul 1890 când mirajul Americii de Nord îi aspira pe irlandezi. În plus, condiţiile de viaţă grele din pampas (mai ales singurătatea care pentru un popor vesel şi dependent de comunitate este greu de îndurat) au contribuit la decăderea emigraţiei irlandeze. În timpul războiului Malvinelor sau Faklands (1982), cota de popularitate a Irlandei a crescut brusc în Argentina, căci, după binecunoscutele principii, problemele Angliei, norocul Irlandei sau duşmanul duşmanului meu îmi este prieten, Irlanda a blocat decizia Comunităţii Europene de a impune sancţiuni Argentinei după ocuparea Malvinelor, invocând principiul unanimităţii care domina luarea deciziilor comunitare în acea perioadă. În ciuda acestui gest, statuia lui Patrick Pearse din Plaza Irlanda din BuenosAires a fost aruncată în aer, naţionaliştii argentinieni uitând să citească cuvintele inscripţionate în partea inferioară a bustului, luându-l drept englez. Pearse a fost liderul Rebeliunii antibritanice din 1916 fiind executat de englezi. În momentul de faţă între 300-500.000 de argentinieni pot să-şi invoce rădăcinile irlandeze. Asia Emigraţia irlandeză din Asia nu a cunoscut, în mod logic, amploarea celei din alte zone ale lumii, dominate de englezi ea fiind de dată recentă. Istoric, cele care au pătruns în acest spaţiu au fost ordinele călugăreşti catolice a căror muncă de educare şi convertire a păgânilor a fost o constantă pentru toate celelalte spaţii geografice unde sa făcut simţită prezenţa irlandezilor. În ultimele decenii însă această prezenţă a fost depăşită de cea a expaţilor irlandezi care muncesc pentru mari companii asiatice şi, în mod special, cele japoneze. În timpul dineurilor oferite de Ambasada Irlandei la Tokyo obişnuiau să fie prezenţi mulţi călugări în timp ce acum ar fi pline de oameni de afaceri, după cum recunoştea un angajat al corpului diplomatic irlandez acreditat în Japonia. Comunităţi de astfel de cadre irlandeze, numărând câteva sute de persoane, pot fi întâlnite nu numai la Tokyo dar şi la

Revista nouă, 1/2011

Manila, Jakarta sau Pekin iar petrecerile ocazionate de sărbătorirea Sfântului Patrick relevă popularitatea de care se bucură irlandezii în regiune. Care a fost favorizată si de faptul că Irlanda este una din puţinele ţări din Vestul Europei care nu a avut o istorie colonială, dimpotrivă. Însă prezenţa irlandezilor în administraţia şi armata colonială a Marii Britanii i-au adus pe irlandezi în locuri îndepărtate precum India, Birmania (Burma) sau Ceylon. Legături economice puternice s-au dezvoltat între Irlanda şi Japonia căci începând cu guvernarea lui Sean Lemass, Irlanda a încurajat investiţiile japoneze care au creat locuri de munca şi au adus venituri importate bugetului modest al Republicii Irlanda din anii 1970. Însă legăturile dintre cele două popoare au o vechime mai mare şi mai interesantă căci un irlandez a contribuit la dezvoltarea flotei militare japoneze. John Philip Holland s-a nascut în orăşelul Liscannor, comitatul Clare în anul 1841 şi a emigrat în New Jersey unde a devenit profesor. El este cel care a inventat submarinul fiind finanţat în acest sens de feniani, paleo-voluntarii IRA, care doreau să folosească această invenţie spre a scufunda flota britanică, întreprindere vastă pe care au încercat-o fără succes şi germanii de-a lungul celor două războaie mondiale. Tensiunile dintre Japonia şi Rusia de la începutul secolului al XX-lea care au culminat cu războiul dintre 1904-05 i-au condus pe japonezi să privească favorabil invenţia lui Holland. Guvernul japonez a comandat câteva astfel de nave care au ajuns în Japonia după sfârşitul războiului nemaifiind folosite în luptele navele. În anii următori ele au fost întrebuinţate doar pentru a antrena echipaje, unul dintre ele murind în urma unor defecţiuni tehnice în rada portului Hiroshima în anul 1910.

Concluzii 1. „Cred în poporul irlandez. A dovedit peste tot în lume că este o naţiune incredibil de bună. Ultima mea dorinţă este ca după ce şi-au învins demonii acasă, irlandezii să ia drumul exilului alăturându-se diasporei

37

profile irlandeze doar dacă doresc să plece păstrându-şi bunele tradiţii ale rasei lor.” (Tim Pat Coogan) 2. „Cu cât stai mai mult afară cu atât devii mai irlandez” ( Mike Grey, corespondent CBS in Tokyo) 3. „We are all Irish anyway” (Oricum suntem cu toţii irlandezi) tricou purtat de tineri japonezi în timpul unei parade de Saint Patrick Day. 4. „Ireland is like a steel dart going through my heart” (Marlon Brando) 5. „May the road rise up to meet you, may the wind be at your back, and may you be in Heaven a half-hour before the special prosecutor knows you’re dead” (Old Irish Toast) _____________ 1 Arrow Books, 2002. „Oriunde se poarta verde. Povestea diasporei irlandeze” 2 Tim Pat Coogan, op. cit., pag 222 3 Dictionarul comunismului, coordonat de Stephane Courtois, Editura Polirom, 2008, Iasi, pag. 274 4 Tim Pat Coogan, Op. cit., pag 141 5 Ibidem, pag 255 6 Tim Pat Coogan, op. cit., pag 280 - referire la incendierea Moscovei de către ruşi, în 1812, spre a-l împiedica pe Napoleon să îşi încartiruiască trupele obosite. 7 care joacă rolul căpetenie nativilor Bill the Butcher Cutting. Numele acesta nu este ales la întâmplare, după cum am fi tentaţi să credem. În afara poreclei măcelarul datorita pasiunii personajului pentru tranşarea atât a porcilor, cât şi a oamenilor – mai ales a papiştilor irlandezi, dar şi numelui de familie, formula de gerunziu a verbului to cut prenumele de Bill face referire expresă la protestanţi, porecliţi astfel după numele lui William de Orania, regele protestant care l-a învins pe regele catolic Iacob al II-lea Stuart, rege al Angliei, Scoţiei si Irlandei.

Revista nouă, 1/2011

Gherasim RUSU TOGAN Ilie Moise şi stăruinţa recuperării valorilor spirituale sud-transilvănene

unoscut printr-o activitate ştiinţifică prodigioasă, vizând cu predilecţie domeniul valorificării culturii populare, concretizată prin zeci de lucrări cu profil etnologic, din spaţiul sudtransilvănean, numele universitarului şi etnologului Ilie Moise se identifică în totalitate cu inima acestei lumi, după propria-i mărturisire: „Tot ce am mai bun şi mai frumos în structura fiinţei mele s-a plămădit aici, în lumea satului…” Asemeni, acţiunile sale ample sunt promovate şi printr-o publicistică de excepţie, precum „Studii şi comunicări de etnologie”, serie veche, serie nouă, revistă de mare prestigiu – anuar al Academiei Române, dar cu aceeaşi pasiune, Ilie Moise şi-a îndrepta atenţia înspre recuperarea imaginii unor personalităţi ale acestui colţ de lume, din varii pricini uitate prin cotloanele unor arhive colbuite de vreme şi nepăsare. Exemplificăm cu ediţii precum: Ion Macrea, De-aş mai fi odată june; S. Fl. Marian, Legendele despre flori, insecte şi păsări; Septimiu Albini, Scrieri; Ilie Dăianu, Scrieri, Ioan Dicu, Jurnal de front 1939-1943. Interesaţi de recuperările din spaţiul transilvănean, vizăm în primul rând preocuparea universitarului pentru proiectarea imaginii marelui coreografinstructor, Ion Macrea, a cărui viaţă s-a omologat cu mişcarea folclorică sudtransilvăneană, respectiv cu ansamblurile de dansuri populare „Junii Sibiului”, al căror diriguitor a fost vreme de peste o jumătate de secol. De altfel etnologul Ilie Moise, ani şi ani, i-a adus regretatului Ion Macrea laude pentru dăruirea sufletească, hărnicia şi atenţia dată folclorului din lumea sibiană, ale căror virtuţii le-a făcut cunoscute în toate colţurile lumii.

C

38

profile Asemeni, cartea Septimiu Abini, Scrieri, apărută la Editura Imago, Sibiu, 1998, se constituie ca o dovadă certă a faptului că prin dăruirea sa, universitarul Ilie Moise şi-o clădit spiritual un crez, urmărind să aducă la lumină, din colbul uitării, o întreagă galerie de spirite, a căror contribuţie la dăinuirea spaţiului ce le-a dat viaţă este demn de trecut în cronica neamului. Cât priveşte personalitatea lui Septimiu Albini, acţiunea enologului se justifică temeinic: „Exemplara lui viaţă n-a fost prinsă până astăzi într-un studiu monografic detaliat, deşi a avut străluciri remarcabile, mai ales în decursul anilor 1866-1897, perioadă în care a îndeplinit funcţia de redactorresponsabil al cotidianului sibian”. Hotărât astfel să-l omagieze cu ocazia sărbătoririi a 110 ani de la apariţia „Tribunei” la Sibiu, Ilie Moise reuşeşte să stabilească textele cele mai relevante din scrierile respectivului autor, însoţit de studiu introductiv, note şi bibliografie pe măsură. Structurată pe trei părţi: Scrieri literare; Scrieri pedagogice ; Adenda, monograful insistă pe criteriul ce i-a fundamenat acţiunea: „ Prezentul volum…cuprinde principalele lucrări cu caracter literar şi pedagogic scrise de Septimiu Albini în perioada cât a îndeplinit funcţia de redactor responsabil la „ Tribuna”…Majoritatea lucrărilor reproduse au fost publicate în „Tribuna” unde au rămas „îngropate” vreme de peste o sută de ani, singura lucrare republicată fiind „O seară în Brustureni”, reprodusă de Ion Breazu… De asemenea, autorul evidenţiază: „Limba curată şi stilul sobru” calităţi ce-i emblemează memoria şi, implicit, proiecţia în posteritate. De altfel, personalitatea lui Septimiu Albini autorul o evocă şi în cartea memoralistică „Oamenii şi locurile Albei”, accentuând în mod excepţional ca merite contribuţia lui Albini la valorificarea materialului folcloric cu referire la colind, într-un studiu rămas referenţial „Din seara de Crăciun”, publicat în „Tribuna”, IV, 1887, nr. 31-32. Un alt tom care se înscrie ca „Ediţie îngrijită, prefaţă note şi bibliografe de Ilie Moise” este Ilie Dăianu „Scrieri”, tom apărut la Editura Reintegrarea, Alba Iulia 210, apărut după motivarea editorului, la „Aniversarea a

Revista nouă, 1/2011

două veacuri şi jumătate de la întemeierea şcolilor din Blaj, moment unic în istoria învăţământului şi culturii româneşti…” Despre Ilie Dăianu aflăm de la editor, atât din ediţia „Scrieri”, adusă în lumină, cât şi din alte lucrări ale sale, date ample despre activitatea acestei mari personalităţi a Blajului, născută la Cut, spre mândria editorului care, după cum îşi direcţionează intenţiile, pare că se gândeşte la un adevărat Panteon al localităţii atât de prezentă în cronica spirituală a Blajului de altădată, fiind totodată şi localitatea sa natală… Dar să revenim la personalitatea vizată, căruia autorul îi proiectează dimensiunile pe fundalul epocii: „Activitatea lui Ilie Dăianu pe tărâm cultural, literar şi publicistic, cunoştinţele sale profunde, bogate şi variate, precum şi lucrările pe care le-a scris,l-au impus ca pe un reprezentant de frunte al generaţiei sale, care fusese angajată cu fermitate în acţiunea politică, finalizată pin unirea Transilvaniei cu România”, precizează autorul ediţiei. Din mulţimea scrierilor acestui tribun, menţinem în mod emblematic „Eminescu în Blaj” (Amintiri de-ale contemporanilor culese de Ilie Dăianu, Sibiu, Tipografia Poporului, 1914, 40 p.). Concret, prin această cercetare, tânărul teolog şi om de o aleasă cultură, după a sa mărturisire aduce o corecţie acţiunii păgubitoare a criticului teolog Grama, care în exagerata sa exegeză: „…a combătut toată poezia lui Eminescu şi a denegat poetului orice merit, până şi caracterul de poet. Exagerarea aceasta este ce mă durea pe min şi pe mulţi aţii…” În fapt ampla sa acţiune, aşa cum se va mărturisi autorul târziu, în ziarul Biruinţa din Cluj, 1929, a pornit de la articolul elogios despre Eminescu: „La şcolile din Blaj era straniu de ostilă faţă de Eminescu studiul regretatului canonic Grama îi crease această atmosferă. De aceea era o îndrăzneală din partea mea, când într-un articol din «Unirea» l-am pomenit elogios…am fost felicitat… de profesorii Blajului care l-au cunoscut personal şi ce amintiri îi păstrează”. De la ei Dăianu a adunat „aproape tot ce se putea şti despre petrecerea lui Eminescu la Blaj”. Adăugăm şi faptul că în exegeza sa Ilie

39

proză Dăianu este întâiul care menţionează valoarea poetică a postumelor eminesciene, anticipând în fapt optica lui G. Călinescu, de la o jumătate de veac mai târziu: „…Frumoasele scrisori ale d-ei Riria şi poesiile postume ne pun pe Eminescu într-o lumină cu totul nouă şi ni-l aduce cu mult mai aproape de inimă.,..” Cât priveşte valoarea documentelor oferite posterităţii, despre prezenţa lui Eminescu la Blaj, este nemăsurată! Încheiem menţiunile despre contribuţia universitarului Ilie Moise la redescoperirea unor valori ale lumii sud-transilvănene, cu predilecţie fără a zăbovi o clipă şi asupra unei cărţi cu un specific aparte: Ioan Dicu, „Jurnal de front - 1939-1943”, editată la Alba Iulia, împreună cu Andreea Buzaş. De specificat faptul că a fost descoperit, „în cursul unor cercetări, din anii ’70, în localitatea Cut, din judeţul Alba. Posesoarea acestuia, Ana Dicu, văduvă de război, ni l-a pus la dispoziţie cu rugămintea de a-l restitui, după transcriere. Făcea parte din puţinele lucruri rămase de la soţul ei decedat, la doar 30 de ani, în Rusia Sovietică…”.Paginile jurnalului conţin însemnări scurte dar sugestive pentru viaţa de soldat, aflat în tranşee, pe linia întâi a frontului, de unde hazardul doar i-ar mai putea readuce la o viaţă normală Simplu, fără exagerări şi lamentaţii, soldatul ţine să-şi ofere foii de caiet trăirile sale şi-ale camarazilor săi, din viforniţa nebuniei care cuprinsese omenirea în sângeroasa conflagraţie. Extragem, la întâmplare: „Sep. Iarăşi din nou cu artileria şi cu aviaţia, totuşi nu s-au predat (ruşii, s.n.)…Seara au început şi nemţii cu tunurile pe aceeaşi comună şi ai noştri din faţă….şi am pornit după ei spre oraş (Stalingrad)… satul nu mai era nici o casă ; era paf…Şi nu mai puteai trăi de putoare căci erau numai ruşi şi cai morţi; până când şi câinii şi mâţele erau moarte….Deci am pornit pe o vale după ei…şi pe această vale numai ofiţeri şi comisari morţi câte la un loc, iar tancurile au dat peste ei de i-au băgat în pământ…” Şi relatările continuă, soldatul Ioan Dicu apărându-ne astăzi un reporter, ale cărui sângerânde pagini depăşesc o bună parte din literatura războiului, oferită în bibliografia şcolară! Şi încă multe s-ar mai putea ţese pe marginea

Revista nouă, 1/2011

acestor zguduitoare pagini de spre război şi destin de soldat,precum al acestui caporal Ioan Dicu, pe bună dreptate considerat de către autor „ţăran devenit peste ani, un veritabil profesor de istorie a românilor”. Încheiem exprimându-ne sincera admiraţie pentru admirabila „lucrare” pe care profesorul şi cercetătorul Ilie Moise o desfăşoară, aducând la lumină personalităţile uitate ale Trasilvaniei, implicate în evenimentele ce neau hotărât destinul, salvându-ne graiul, cultura şi însăşi destinul.

Iulian MOREANU Acrobatul

crobatul fu angajat pentru o perioadă de probă de trei luni. În acest timp, avea să fie plătit cu un salariu la nivelul a jumătate din cel primit de către ceilalţi colegi ai săi; mai târziu, vor mai vedea, i se va mări, în orice caz - la cât va ajunge, însă, asta va depinde de mai multe lucruri: prestaţia sa, dificultatea numerelor executate, aplauze primite, popularitate. Nou venitul nu a avut nici o obiecţie, spunând că singura lui dorinţă era să-şi încheie cariera în ţara din care plecase cu mulţi ani în urmă. Aşadar, dând de înţeles că banii nu reprezentau o problemă, era de presupus că în tot acest timp câştigase destul de bine „afară”, astfel încât să fi strâns o sumă frumuşică, mai ales că nu părea a fi omul care să-şi toace veniturile pe cine ştie ce prostii ori vicii. Şi dacă era aşa, cu atât mai bine! Venise cu nişte referinţe strălucite, din care rezulta că lucrase numai cu trupe faimoase, împreună cu care dăduse reprezentaţii pe mai toate continentele, acoperindu-se de glorie. Cotabilul-şef îl întrebă pe director dacă nar trebui verificate aceste referinţe care erau

A

40

proză prea din cale afară de bune, că te şi mirai ce mai căuta un profesionist ca el în circul lor prăpădit, care în ultima vreme abia de mai supravieţuia, zbătându-se să o ducă de pe o zi pe alta. Se vorbea în vraful acela de hârtii de numere de dificultate maximă, premii la festivaluri internaţionale, primiri la preşedinţi de state şi şeici, ca să nu mai vorbim de zecile de fotografii alături de mari personalităţi culturale, artistice ori glorii sportive. Nu, zisese directorul, le lua pe încredere, şi fără urmă de reticenţă, din două motive. În primul rând, pentru că, în parte, ştia despre lucrurile cuprinse în referinţe - de altfel, presa internaţională scrisese mult despre ele; bineînţeles că media autohtonă nu le acordase vreo importanţă, pentru că nu ar fi interesat prea multă lume – şi îi întinse contabilului-şef un dosar plin cu tăieturi din diverse ziare străine, de notorietate indiscutabilă. Îl scosese dintr-un sertar de dedesubt, şi-l aşezase pe biroul său uriaş, cât un Hummer, parcă bănuind că va avea nevoie de el pentru a i-l arăta tânărului său subaltern ce se ocupa de tot ce însemna bani în instituţia pe care o conducea de zeci de ani. Contabilul-şef se uită fugitiv prin dosar, apoi îl lăsă deoparte, dând de înţeles că îl va parcurge mai încolo. Al doilea motiv era faptul că îl cunoscuse, pe vremea când era copil, pe tatăl acrobatului, el însuşi un celebru artist de circ în perioada interbelică. „Zburător” neînfricat încă de la o vârstă foarte crudă. Abandonat de nişte părinţi pe care nu îi cunoscuse niciodată, crescuse pe lângă diverse trupe ambulante, şi „furase” meseria privind fascinat la cei ce evoluau la trapez; în plus, ţinea de sfori, ajuta la întinsul plasei de siguranţă, căra diverse materiale dintr-un loc în altul şi, când prindea un timp fără repetiţii, intra pe furiş în arenă şi făcea la sol tot felul de exerciţii. Într-o zi, a reuşit chiar de s-a urcat până sus, pe platforma de pe care se avântau zburătorii şi aşa l-au prins membrii trupei, legănându-se dintr-o parte în alta a arenei, cu capul în jos, fără siguranţa prinsă, doar agăţat cu picioarele de bara leagănului. Talentat peste măsură şi cu un curaj nebunesc, a avut o carieră fulminantă. A

Revista nouă, 1/2011

devenit în scurtă vreme vedeta cu cea mai mare popularitate, lucra neasigurat şi fără plasă, semna mereu, înainte de fiecare spectacol că o face pe răspundere proprie, iar în primăvara lui ’44, din pură inspiraţie, sau la sugestia cuiva, a rămas în Italia, unde era sub un contract de şase luni la un circ din Torino. De fapt, a rămas întreaga trupă, nouă inşi – el şi încă două familii, acestea având şi câte doi copii. Te plictisesc toate astea? îl întrebă directorul pe contabilul-şef, căruia se trezise povestindu-i ceea ce ştia despre acrobat, şi mai ales despre tatăl acestuia. Se aşezase în fotoliul său de şef suprem, confecţionat din piele veritabilă, deopotrivă ergonomic şi îmbietor la lene, şi-şi aprinsese o havană din cele pe care i le adusese dintrun turneu în ţara nemuritorului „el lider maximo” un cunoscut dresor de lei şi tigri. Tutunul ars al ţigării de foi manual împletite răspândea un miros dulceag-parfumat ce avea aproape un efect hipnotic. Directorul trăgea fumul în piept cu o voluptate care îl transpunea într-un univers de amintiri ce se părea că îi erau destul de apropiate. Nu, domnule director, cum să mă plictisească? Chiar mă interesează… zise contabilul-şef şi-şi compuse rapid mina omului captivat de subiect. L-am văzut şi eu în câteva spectacole, pe taică-su, desigur, eram destul de mic, aveam, cred, şapte, opt ani… dar a produs asupra mea o impresie atât de puternică încât… încât, practic, îi datorez profesia. Pentru că, urmărindu-l, mi-am zis că nu am să lucrez niciodată altundeva decât într-un circ. Şi, uită-te la mine, om la aproape şaptezeci de ani, îţi vine să crezi că am fost toată viaţa mea om de circ? Am făcut de toate, jonglerii, acrobaţie, pantomimă şi câte şi mai câte, până m-am împotmolit în partea asta nesuferită a administraţiei, care m-a scos din circuit… Ba nu, n-am făcut de toate. N-am făcut dresură, de pildă, pentru că mi-a fost întotdeauna frică de sălbăticiuni. Apoi n-am făcut iluzionism, pentru că maestrul I. nici n-a vrut să audă când l-am rugat să-mi dezvăluie măcar aşa, între patru ochi, nişte trucuri, cât de simple… Directorul abandonă ţigara de foi în

41

proză scrumiera uriaşă, cât o farfurie, se ridică greoi din fotoliul impunător şi ieşi din birou fără să spună un cuvânt. Nu era prima dată când făcea aşa. Tânărul contabil-şef, eminent absolvent de ASE, de altfel, aflase deja de la alţi angajaţi că din când în când „boss-ul” avea astfel de reacţii – în toiul unei conversaţii cât se poate de coerente şi civilizate îşi părăsea brusc partenerul (sau partenerii) de discuţie şi pleca pur şi simplu fără să spună un cuvânt, şi se pare că şi fără o ţintă anume. Dispărea pe te miri unde, revenea după un timp şi se purta de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu relua discuţia din locul în rămăsese, şi nici nu întreba nimic în legătură cu ce vorbiseră mai devreme. Era ca şi cum atunci se întâlnea pentru prima dată cu respectivul (respectivii) în acea zi. Această ciudăţenie a directorului se manifesta de câţiva ani, iar cei din ministerul de care depindea circul, măcar pe hârtii, şi cărora le fusese adusă la cunoştinţă, se părea că aveau de gând s-o mai tolereze, încă. Nimeni nu avea însă habar pentru cât timp, oricum sigur până la ieşirea la pensie a acestuia, care şi aşa fusese destul de mult amânată, la intervenţia cuiva şi mai „de sus”, deşi „înălţimea” asta nu te putea duce cu gândul decât la un singur loc. Erau multe lucruri adevărate în ceea ce spusese directorul - cele mai multe, dar şi unele greu de verificat. Apoi, însăşi cariera lui era destul de misterioasă. De pildă, se spunea că ar fi lucrat în instituţia inaugurată în 1961 încă de la spectacolul de deschidere, că fusese chiar cooptat în prima echipă de conducere, dar, în afara câtorva poze vechi, maronii şi neclare, în care era greu de identificat alături de oficialităţile vremii, alte dovezi nu prea existau. De asemenea, nu existau nici afişe ori programe în care să figureze numele său sau o fotografie în care să poată fi recunoscut, ceea ce nu se explica absolut deloc. Şi nici măcar nu se putea spune că se pierduseră cine ştie cum, dacă ele ar fi existat, pentru că, într-o magazie anume amenajată, se aflau colecţiile complete atât ale afişelor, cât şi ale programelor tuturor spectacolelor ce avuseseră loc de-a lungul vremii. Pur şi simplu, numele său nu era

Revista nouă, 1/2011

trecut pe nici un afiş şi nici poza – toată lumea ştiindu-l însă dintotdeauna în postura de director. Contabilul-şef mai stătu câteva minute, sperând că directorul se va întoarce, dar cum acesta întârzia să-şi facă reapariţia, părăsi biroul şi plecă la treburile sale. Adevărul-adevărat era că tatăl acrobatului – pe numele de scenă „Vulturul Vlaicu”, fusese un foarte bun „zburător”, iar după ce rămăsese în străinătate îşi construise cu multă trudă o carieră într-adevăr strălucită. Când a aflat că la Bucureşti, la cel mai înalt nivel, se luase hotărârea să se construiască un Circ de stat, a luat hotărârea pe loc – se va întoarce acasă. Nu avea probleme de rezolvat, văzuse mai toată lumea, contul era frumuşel, însurat nu era, ca să zici că nevasta n-ar fi vrut să-l urmeze, şi nici comuniştii din România nu aveau ce să-i facă, pentru că el rămăsese „afară” înainte de venirea lor la putere, deci nu era nici transfug, nici trădător de ţară şi nimic altceva. Încercaseră câţiva prieteni să-l convingă să nu facă „prostia asta” pentru că va fi ridicat de pe aeroport şi dus direct la Jilava, însă nu au reuşit să-i schimbe hotărârea. Se pare că luase decizia corectă. Fiind cunoscut pentru activitatea lui artistică îndeosebi de un ştab din CC care se ocupa de tot ce ţinea de contacte culturale şi sportive cu „exteriorul”, şi pentru că nici nu se amestecase în politică, nefăcând nici o referire, în nici o împrejurare, la situaţia din ţară, n-a avut nici o problemă cu autorităţile române. A fost angajat imediat, ba i s-a oferit şi un post în conducerea Circului. Nu avea însă astfel de ambiţii, voia doar să-şi facă treaba pe care o făcuse şi până atunci şi să-şi bucure şi conaţionalii cu talentul lui. Avea deja o vârstă, tocmai împlinise 45 de ani, şi simţea că nu va mai putea evolua prea mult la aparatul care însemnase însăşi viaţa lui. Au urmat doi ani de triumf, săli arhipline, aprecieri elogioase, o presă măgulitoare şi chiar o medalie primită din mâna şefului statului. În 1963, a avut însă un accident de maşină, din care a scăpat cu viaţă printr-o minune. Au fost mobilizaţi cei mai buni medici de la spitalul exclusivist al partidului, dar aceştia nu au reuşit să-l salveze de la o

42

proză infirmitate care a pus capăt evoluţiilor sale sub bolta circului – a rămas fără mâna dreaptă şi a trebuit să se pensioneze. La puţin timp după ce i s-a născut băiatul, făcut cu o dansatoare din corpul de balet, despre care spunea, fericit şi sigur pe el, că nici nu concepea să-l vadă în alt loc decât tot în circ, vrednic urmaş în profesie, în seara în care îşi serba cei 50 de ani abia împliniţi, şi-a pus capăt zilelor aruncându-se de pe blocul „Turn”, pe care nu ştia nimeni cum ajunsese. Nu a lăsat nici un bilet de adio, aşa că nu s-a ştiut niciodată motivul acestui gest. Fusese ultimul său număr. Copilul a fost crescut de părinţii dansatoarei, întrucât aceasta avea să se prăpădească, la rându-i, un an mai târziu, fiind găsită înjunghiată într-o cameră dintrun hotel din Mamaia, în timpul unui turneu pe litoral. Se ştia (doar) că se încurcase, asemenea altor tinere de vârsta ei, cu unul dintre mulţii italieni care, cu aerul lor viril şi vorba mieroasă, cu pantalonii lor albi şi cămăşile colorate, cu maşini Alfa Romeo la mâna a doua şi alte nimicuri ce nu se găseau în ţară decât la „Shop”, suceau minţile româncelor dându-se milionari, când, de fapt, ei nu erau decât nişte amărâţi ce-şi petreceau concediul pe ieftinul şi curatul litoral românesc, cu ajutorul de şomaj. Ancheta făcută nu a dus la dovedirea nici unui făptaş. Urmaşul celebrului „vultur” a fost un copil cuminte şi cu dragoste de învăţătură şi de sport. A făcut IEFS-ul, cu gândul de a-şi urma în meserie tatăl, despre a cărui faimă aflase, iar după ’90, pentru că tinerii absolvenţi de facultăţi tot strigau „fără repartiţie!”, dar pentru că oricum tot aici s-ar fi ajuns, a plecat în Italia, reuşind ca, în scurt timp, să lucreze chiar în circul la care rămăsese tatăl său în ’44, cu puţin timp înainte de luna august, schimbătoare de istorie. Urmase apoi traseul profesional despre care eternul director de circ îi povestise contabilului-şef. Revenit în ţară, acrobatul a excelat în numerele sale, a pus repede bazele unei trupe de zburători ce va deveni în scurtă vreme cea mai celebră din sud-estul Europei. A fost

Revista nouă, 1/2011

ajutat la început de doi foşti colegi italieni care, după doi ani, s-au întors în peninsulă. Era noul star al circului, aşa cum fusese, odinioară, strălucitul său tată. După al treilea an, trupa a câştigat un „Clovn de bronz” la Festivalul de la Monte Carlo, de unde acrobatul s-a întors şi cu o soţie frumoasă foc, tot acrobată, pe care o ştia încă dinainte. Împreună cu ea intenţiona să facă un număr de excepţie, numai al lor doar ei doi şi hăul de sub ei, fără asigurare şi fără plasă. Nu avea însă permisiunea directorului (ce rămăsese în continuare pe funcţia sa), care la început s-a îngrozit de ce-a auzit, apoi a început să se gândească la un element de asigurare - şi încă lucrau la sol şi la mică înălţime elementele descompuse ale viitorului număr, cu toate că timpul se pare că nu ţinea cu ei. Soţia-parteneră rămăsese gravidă şi nu mai aveau când să pună totul la punct. De aceea se şi grăbeau, şi aşa se face că, în timpul unei repetiţii, au căzut amândoi şi, deşi înălţimea nu era mare, soţia a murit pe loc, din cauza unei rupturi de coloană cervicală, iar el a rămas cu o infirmitate motorie care, pentru un om obişnuit, nu ar fi însemnat un dezastru, dar pentru el, însemna, practic, sfârşitul carierei de acrobat. Pierderea soţiei şi a copilului nenăscut l-au scos din minţi. După două luni de tratament într-un renumit spital de boli psihice de pe Valea Prahovei, apoi iar vreo două de recuperare fizică, s-a întors la lucru. Directorul i-a propus un post, mai mult onorific, de consilier. L-a refuzat, însă. După ce şi-a mai revenit, a încercat să facă numere de clovnerie, cu vagi şi simpliste elemente de acrobaţie. Simţea însă că, în noua ipostază, era mediocru, sala îl răsplătea cu aplauze convenţionale, anemice, numai pentru trecutul său şi, din ce în ce mai dezamăgit, uşor-uşor, s-a luat de băut. A renunţat de tot la orice fel de prestaţie în arenă, dispensându-se, în felul acesta şi de banii pe care-i primea în calitate de „colaborator”, şi rămânând doar cu pensia mizerabilă, pe care o dădea aproape în întregime pe alcool. Nemaiputând să-şi plătească întreţinerea la blocul în care locuise, i-a fost repartizată o rulotă a circului, după ce şi-a vândut mobila pe o sumă derizorie,

43

proză cheltuită rapid în cârciumi. Venea la fiecare reprezentaţie a foştilor săi colegi. Era primit cu bunăvoinţă şi nimeni nu-i zicea nimic. Deprimarea punea însă stăpânire pe el tot mai apăsat, cu fiecare zi care trecea. Toţi aveau impresia că urmărea cu orice preţ să-şi facă un rău ireparabil. Situaţia i se agrava într-un ritm galopant şi nu accepta nici un sfat şi nici un ajutor pentru a reuşi să depăşească situaţia şi să reducă, dacă se poate, consumul de alcool, căci de renunţat de tot la el nu se punea problema. Deja începuse să aibă comportamentul insului scăpat de sub propriu-i control. Şi moral, lucrurile stăteau la fel de rău. O degradare de care nimeni nu l-ar fi putut bănui îl adusese într-o situaţie de nerecunoscut. Neîngrijit, murdar, fără orizont, aspiraţii, speranţe. Într-o noapte, ameţit ca de obicei de alcool, a intrat în arenă pe o uşă parcă intenţionat lăsată deschisă, s-a urcat pe cea mai înaltă platformă şi a vrut să dea o ultimă, măreaţă reprezentaţie, pentru o asistenţă pe care o vedea numai el, făcând pentru ea un ultim zbor, desăvârşit, deliberat fatal. S-a aplecat de la mijloc, salutând roată întreaga sală, a ezitat puţin când a apucat trapezul din agăţătoarea în care era prins, l-a aşezat însă imediat la loc, şi-a făcut cruce cu limba, apoi s-a aruncat în prăpastia de sub el, într-o arcuire maiestuoasă, perfectă, cum nu-i mai reuşise niciodată. Nu a căzut imediat. A făcut mai întâi un ocol planat al întregii arene, a simţit în nări mirosul îmbibat de esenţe acrişoare al scaunelor, cel iute-oţetos, inconfundabil al talaşului şi, abia apoi, după ce a trecut şi pe deasupra lojii orchestrei, de unde încă se mai auzea, ca un ecou ce stătea să se stingă, muzica săltăreaţă ce anunţa mereu finalul reprezentaţiilor, îşi lăsă trupul de care sufletu-i mâhnit voia neapărat să se despartă – să cadă fix în mijlocul arenei, acolo unde, după terminarea numerelor sale, cobora, în urma unei rostogoliri elastice, peste cap, de pe plasă. Spectatorii plecaseră, iar reflectoarele se stingeau unul după altul… În zorii zilei următoare, l-au găsit doi îngrijitori, întins pe spate. Acrobatul privea liniştit ceea ce i se înfăţişa înaintea ochilor. Se uita curios dar şi dezorientat spre şirul de

Revista nouă, 1/2011

scaune de la jumătatea sălii în sus, şi-şi zicea că raiul lui nu avea cum să arate altfel decât tot ca o arenă de circ. Şi iată că, la un moment dat, în faţa sa se opriseră doi îngeri, care au întins câte o mână spre el, pentru a-l ajuta să se ridice în picioare. Of-of-of!... zise unul dintre cei doi îngrijitori care se treziseră cu noaptea în cap ca să pregătească arena pentru repetiţiile ce urmau să înceapă în curând. Ce să ne mai facem noi cu dumneavoastră, domnule? Când s-or termina toate astea?... Acrobatul se uită printre genele de plumb la cele două siluete. Avea certa impresie că acestea ating cu capetele vârful arenei. O rază de soare strecurată pe undeva îi intra în ochii ce nu voiau încă să se deschidă. Într-un târziu s-a dezmeticit. S-a scuturat pe haine de praf şi bucăţelele mărunţite de talaş şi a pornit-o încă uşor nesigur, şovăind, către ieşire. Ajuns afară, s-a îndreptat decis către terasa din apropierea circului. Simţea că trebuie neapărat să bea o bere rece. Şi asta cât mai repede cu putinţă. Scena aceasta avea să se repete apoi de mai multe ori. Tot mai des, cel puţin o dată pe săptămână, dimineaţa, când veneau pentru a face curăţenie, îngrijitorii îl găseau pe acrobat întins pe spate în mijlocul arenei, mahmur, de fiecare dată confuz, neînţelegând ce era cu el acolo. Se ducea apoi în pas întins spre terasă şi, cu toate că la început a avut anumite rezerve, până la urmă şi-a luat inima-n dinţi şi a început să povestească minunea pe care o trăia în ultima vreme. A făcut-o mai întâi timid, cu aerul că glumeşte şi că poate repeta gluma oricui era dispus să facă cinste cu o bere sau o tărie, pentru ca apoi, după câteva zile, să se supere şi să ridice tonul la cei ce nu credeau o iotă din tot ce povestea, şi, în sfârşit, revenind la tonul liniştit şi hazliu de la început, întrucât oricum nu era nici o şansă să fie crezut de careva. Povestea era aceeaşi şi, pe măsură ce o repeta cu aceleaşi cuvinte şi gesturi, parcă şi efectul prostiilor debitate erau mai pe placul ascultătorilor de ocazie sau a celor care, ascultând-o de atâtea ori, o ştiau pe deasupra, putând foarte bine s-a spună în locul lui.

44

proză Aşadar, îşi începea de fiecare dată povestea, noaptea, intră în circ şi, după ce urcă până pe platforma zburătorilor se aruncă în gol. Nu se prăbuşeşte, însă, ca un pietroi, ci zboară prin toată încăperea, planând cu braţele întinse în lateral, pe deasupra scaunelor, de la loja oficială şi până sus, la cucurigu, dă ocol lojii orchestrei, de unde ar putea chiar înşfăca din zbor câte un instrument uitat pe acolo, trece apoi pe la intrarea artiştilor în arenă, şi iar se ridică până în apropierea cupolei, şi tot aşa, până când, istovit, cade în mijlocul arenei, unde se trezeşte a doua zi, teafăr şi fără cea mai mică zgârietură, măcar. Muşterii terasei se prăpădeau de râs, îl îndemnau să repete povestea, îi ofereau să bea ce dorea el, rămânea acolo mai toată ziua, iar şeful localului era la rându-i mulţumit, pentru că trăsnăile spuse de acrobat atrăgeau clienţi, iar vânzarea mergea excelent. Bineînţeles că i se puneau şi întrebări. La început, mai mult sau mai puţin răutăciosironice, pentru ca până la urmă să ajungă a fi pur şi simplu batjocoritoare. Le-a luat în seamă doar în primele zile, atunci când, deşi el vorbea cât se poate de serios, în scurtă vreme şi-a dat seama că răspunsurile sale nu ar fi putut convinge pe nimeni de adevărul celor spuse. Şi-a dat aşadar seama că nici pe treaba asta nu avea rost să se supere, şi a intrat de bună voie în jocul ăsta, de-a întrebarea zeflemistă şi răspunsul pe măsură. Aşa se face că, de la întrebări de genul cât durează zborul şi dacă se pregăteşte în prealabil în vreun fel pentru el, s-a ajuns la chestii din ce în e mai hazoase: dacă se poate da şi peste cap ori să facă lupinguri ca avioanele, dacă nu s-a gândit să-şi ia şi o paraşută pentru orice eventualitate, sau dacă nu i-a trecut prin minte să ia şi vreo fufă cu el ca să vadă cum e s-o reguleze în plin zbor. Veselia pe care o provocau deopotrivă întrebările ce i se puneau, dar şi răspunsurile pe care le dădea şi care deveneau de-a dreptul spumoase pe măsură ce starea sa de ebrietate se accentua, fie şi prin felul împleticit de a fi rostite, a început până la urmă să nu mai fie atât de mare. Deja clienţii fideli ai terasei se obişnuiseră cu el şi cu idioţeniile debitate, nul mai întrebau nimic şi nici nu mai erau

Revista nouă, 1/2011

dispuşi să audă acelaşi şi acelaşi lucru, şi rareori se mai întâmpla ca un consumator nou să pară interesat de povestea lui. Acrobatul, însă, îşi trăia în continuare experienţa zborului în arenă, noaptea, nevăzut de nimeni, la lumina stelelor şi a lămpilor de veghe de la uşile de acces, şi întrun târziu s-a hotărât să-i spună şi directorului ceea ce reuşise el să realizeze, ca un fel de dar, de compensaţie venită probabil de la divinitate pentru accidentul care îi curmase cariera. Directorul auzise de pălăvrăgelile sale de la terasă şi, pentru că încă îl preţuia pentru tot ce făcuse, chiar dacă numai timp de trei ani, pentru Circ, încerca să-şi aleagă cu grijă cuvintele prin care să-i spună că cel mai bine pentru el era s-o lase mai uşor cu băutura şi să încerce, încet-încet, să redevină omul serios pe care îl ştia şi care, cu un efort nu prea mare, ar fi putut reveni în arenă cu numere de clovnerie mai atent alese, uite, dacă vrea, e gata să şi cumpere anumite „formate” de afară. Sau, dacă vrea, e gata să vorbească unde trebuie şi să se înfiinţeze special pentru el o funcţie de conducere în organigramă, numai să renunţe la viciul ăsta nenorocit care nu poate să-l ducă decât la pierzanie. Acrobatul oftează, se agită pe scaun frământându-şi palmele tremurânde, încă viguroase şi cu bătături ce nu vor trece probabil niciodată şi, deşi nu se aştepta să fie crezut de director, pe care de la început îl asigurase, sub cuvânt de onoare, că ce-i va spune este purul adevăr, insistă, se jură că aşa este, zburase în mai multe rânduri, iar îngrijitorii care l-au găsit mereu, dimineaţa, în mijlocul arenei pot să confirme… Să confirme că - ce? i-o scurtă directorul, deja convins că are în faţă un om care suferă, iată, deja vizibil, la ora asta matinală, de delirium tremens, să confirme că – ce? repetă ca pentru sine întrebarea şi-l lăsă pe acrobat să-şi răspundă. Că s-a îmbătat şi s-a dus noaptea şi s-a culcat în mijlocul arenei, unde l-au găsit dimineaţa, iar toată chestia cu zborul nu e decât visul unei minţi de beţiv, adică?, îl întrebă acrobatul şi ridicându-se din fotoliu se îndreptă spre ieşirea din birou. Directorul dădu din umeri, şi-şi abandonă în scrumiera-farfurie trabucul comunist, dacă vrei… tu ai spus asta…

45

proză A doua zi, acrobatul a intrat din nou în biroul directorului şi i-a zis că e gata să facă o demonstraţie a faptului că poate să zboare, exact aşa cum spusese până atunci, şi că pentru asta chiar insistă să fie de faţă un număr cât mai mare de martori, angajaţii circului, presa scrisă, televiziunile, oameni de pe stradă… cine vrea. Eşti nebun! i-a răspuns directorul, îţi dai seama că aşa ceva nu se va putea întâmpla niciodată?! Nimeni – el, în primul rând - nu poate aproba un astfel de lucru care nu înseamnă nimic altceva decât acordul la o sinucidere în direct. Că-şi asumă el răspunderea? Dacă vrea să se omoare, nare decât, s-o facă în altă parte, nu în incinta Circului şi cu atâta lume de faţă. Să se ducă undeva, la munte, să caute o stâncă, sau să încerce să ajungă pe Intercontinental… Hai, mă, că glumesc, ce naiba, vino-ţi în fire!... Să zic mai bine secretarei să ne aducă o votcă rusească? Sau poate o bere rece?... O dădea, chipurile, pe glumă, încerca să-l îndulcească, însă o făcea mai mult pentru a trece peste gafa cu „Inter”-ul, pentru că doar se ştia că „vulturul Vlaicu”, tatăl său, chiar aşa sfârşise, aruncându-se de pe o altă celebră clădire, e drept că ceva mai puţin înaltă a Capitalei şi asta suna a aluzie idioată, deşi evident că nu intenţionase aşa ceva. Acrobatul se pare însă că nu fusese atent deloc la vorbele şefului, era prea decis să-şi demonstreze noile abilităţi şi, văzând că nu are ce face, directorul îi promise că se va gândi cu mai multă atenţie la problemă şi crede că până la urmă va găsi o soluţie. După câteva zile de reflecţie, timp în care s-a mai sfătuit cu câţiva apropiaţi şi angajaţi din conducerea Circului, directorul s-a hotărât să-l lase pe acrobat să-şi facă damblaua cu zburatul. Un prieten, medic psihiatru i-a zis că „demonstraţia” asta – de fapt eşecul ei, pentru că nimeni nu se îndoia că despre aşa ceva va fi vorba - ar putea fi folosită inclusiv ca metodă terapeutică, reuşind, să sperăm, că-l va elibera pe nebun de fantasmele ce-i intraseră în cap. Pentru că, după ce se va convinge că un astfel de lucru nu putea fi posibil şi nu fusese decât plăsmuirea minţii sale, pe fond de consum de alcool şi ca urmare a întreruperii bruşte a activităţii căreia i se dedicase atâta vreme cu

Revista nouă, 1/2011

succes maxim, odată conştientizată, deci, această situaţie, şansele de „vindecare” vor fi foarte mari. Totul era ca nebunului să nu i se pună viaţa în pericol, şi chiar să fie ajutat (acesta era momentul decisiv al terapiei) să-şi dea seama că viaţa sa, pe muchie de cuţit în timpul „demonstraţiei” va fi (a fost, mai bine zis) salvată doar datorită unei măsuri raţionale, şi sublinie: ra-ţi-o-na-le! Adică a unei astfel de maniere de „abordare” a vieţii. Aşa cum va trebui să o facă şi el (singur) de acum înainte, renunţând aşadar la tot ce nu avea logică în viaţa sa şi în acţiunile sale viitoare. Inclusiv, şi mai ales la alcool; în sfârşit, la consumul exagerat de alcool. Pentru asta, trebuia ca, la nivelul arenei, să fie întinsă plasa de siguranţă, mascată în vreun fel spre a nu o vedea, iar printr-un mecanism ce va trebui construit între timp, dacă acesta nu există, şi nu cred că există, în momentul în care alienatul, prăbuşindu-se ca bolovanul, va ajunge la doi-trei metri de pământ (mă rog, podea…), aceasta să fie ridicată instantaneu şi să-i salveze viaţa în ultima secundă. Era un plan bun, directorul îl discută şi cu câţiva tehnicieni, şi aceştia i-au promis că în cel mult trei-patru săptămâni vor construi mecanismul respectiv, efectuându-se şi probele necesare ca nu cumva să se întâmple, Doamne fereşte!, vreo nenorocire. Şi pentru ca acrobatul să nu afle nimic de acest plan şi de măsurile de siguranţă pregătite, directorul i-a propus să meargă cu o trupă de zburători într-un turneu fulger, de vacanţă, la Sofia, şi să încerce să vadă (aiurea-n tramvai!) dacă mai poate face numerede clovnerie acrobatică. La întoarcere, zborul lui, pe cuvânt de onoare, va fi primul număr din spectacolul de repetiţie generală, cap-coadă, când vor fi invitate şi nişte oficialităţi din minister şi, dacă totul va fi în regulă, după ce-şi va da acordul şi Consiliul de administraţie, îl vor include în programul permanent al stagiunii. Directorul îşi aminti cu ochii deschişi de vremurile de odinioară, când „tovarăşii” se înfiinţau cu mutre serioase, de ciocli, la previzionare. Nu era dată să plece înainte de a face tot felul de observaţii, dând sfaturi, oferind soluţii,

46

proză iscodind dacă nu cumva clovnul cutare bătuse vreun apropo la… (nici nu îndrăzneau să spună la cine, lăsau să se înţeleagă de la sine), şi tot aşa, până când se punea de un chefuleţ care se încheia cu acordarea avizului pentru spectacol. Directorul s-a ţinut de cuvânt, sistemul de ridicare a plasei, bine mascată sub un strat subţire de talaş funcţiona impecabil, afişele aveau trecute inclusiv numărul neobişnuit al zborului acrobatului (prezentat într-o formulă lipsită totuşi de o spectaculozitate exagerată, lăsându-se de înţeles că nu era decât un număr ca oricare altul, fără a implica un pericol realmente mortal), iar două ambulanţe au fost mobilizate în spatele Circului, gata de intervenţie. Cam costisitoare toate aceste preparative, dar cariera şi celebritatea acrobatului le justificau, meritau tot efortul, erau şi o dovadă de recunoştinţă, ca să nu mai punem la socoteală posibilitatea vindecării sale de un sindrom pe care psihiatrul îl numise într-o formulă de nereţinut. Nici invitaţii (tot felul de ştabi şi ştăbuleţi de la ministerul de „resort”, care la rândul lor vor face alte invitaţii, în nume propriu, altor ştabi de la alte ministere) nu au fost avertizaţi în legătură cu ce urma să se petreacă. Într-un fel, directorul îşi juca şi propriu-i viitor, cât îi mai rămăsese, de fapt, din viaţă: retragere (în sfârşit!) la pensie, în glorie, sau - puşcărie! În sfârşit, în ziua rezervată repetiţiei generale, pe lângă „oficialii” care au sosit împreună cu familiile şi rudele, au mai fost acceptaţi – fapt fără precedent până atunci!, parcă predestinat - şi alţi spectatori, practic toată lumea care se nimerise în acel timp prin preajma Circului şi care aflase într-un fel sau altul că în frumoasa clădire ca o imensă ciupercă urma să se „dea” un spectacol gratuit. Plus, desigur, tot personalul. Totul era pregătit în cele mai mici amănunte. Emoţiile directorului erau enorme. Despre „aranjamentul” numărului acrobatului nu ştiau decât câteva persoane; acestora, doctorul le dădu, preventiv, câte un sedativ uşor. Invitaţii luară loc în loja oficială, liota de neamuri în spatele lor, iar baftangii umplură la rândul lor mai bine de jumătate din sală.

Revista nouă, 1/2011

Orchestranţii îşi piţigăiră câteva minute instrumentele şi, în sfârşit, pe neaşteptate, spectacolul începu în ritm vioi şi într-un joc năucitor de lumini colorate. Prezentatorul ură bun venit spectatorilor, făcu o glumă cam nesărată, ce nu era în text, ca să arate că libertatea de exprimare nu era vorbă-n vânt, mulţumind organelor de partid şi de stat care s-au preocupat cu grijă părintească de educaţia prin artă şi cultură a maselor largi populare (nu zâmbiră decât cei care trăiseră vremurile respective, câţiva), trecu (pentru „oficiali”) în revistă câteva dintre ultimele realizări ale Circului, mai zise câteva chestii de rutină, şi anunţă primul număr, „în premieră absolut-mondială”, zbor neasigurat al cunoscutului, îndrăgitului şi inegalabilului… Anunţul ambiguu nu atrase atenţia în mod deosebit sau mai degrabă fu trecut cu vederea, oricum, trebuia să fie o şmecherie la mijloc, îşi ziseră cei ce fuseseră totuşi atenţi la întreaga trăncăneală a prezentatorului care, îmbrăcat cu fracul acela negru şi având pe sub el o cămaşă albă cu volane, semăna cu un pinguin – doar la circ, ca la circ, totul e fie calculat, la mare fix, fie iluzie. Un reflector puternic le întoarse capul tuturor spre bolta sălii circulare, acolo unde, pe platforma zburătorilor, acrobatul, purtând un costum de gimnast care i se mula pe trupul încă bine clădit şi având, la sugestia costumierului, ataşată de spate o pereche de aripi mici, de efect pentru numărul pe care urma să-l execute, salută asistenţa cu o mână ridicată, cu cealaltă ţinând trapezul de care fusese nevoit să se despartă definitiv. Se lansă apoi într-un balans obişnuit, iar spectatorii sesizară o anumită ezitare a sa, dacă nu cumva chiar teamă. După aceea se legănă stând cu capul în jos şi ţinând bara sub încheietura genunchilor. Hm, asta parcăparcă mai era ceva, mai ales că nimeni nu vedea întinsă plasa de siguranţă. Nu era însă exclus ca să fie asigurat cu firul acela subţire de oţel care de la distanţa aia nu se zărea. În sfârşit, când se părea că acrobatul îşi terminase slabul număr, prezentatorul anunţă cu o voce pe care nu şi-o mai recunoştea - fiind şi el convins că ce spusese la început nu fusese decât o gogoriţă ce avea scopul să „monteze” spectatorii şi să le

47

proză trezească din capul locului o stare de emoţie pe care orice spectacol de circ trebuie s-o întreţină pe parcursul întregii reprezentaţii – că abia acum urmează momentul mult aşteptat al zborului „neasigurat”; şi făcu o grimasă necontrolată din care se vedea că citea un text la prima vedere, habar n-avea ce putea însemna asta. De fapt, aici era mâna directorului, care înainte cu doar câteva minute de începerea spectacolului îi luase din mână hârtia cu prezentarea şi îi dăduse o alta pe care pinguinul nu apucase să o lectureze în întregime. Acrobatul agăţă trapezul de un cârlig, închise ochii şi-şi întinse mâinile în lateral cu gesturi încete, derulate cu încetinitorul, un milimetru pe secundă. Orchestra nu ştia ce să facă. În astfel de situaţii ar fi trebuit să se audă un răpăit de tobe, dar cum nimeni nu fusese avertizat de ce urma să se întâmple, toţi muzicanţii îşi aşezară instrumentele pe genunchi şi se puseră pe aşteptat. Acrobatul se ridică pe vârfuri şi, ca şi cum se afla pe o trambulină, făcu un salt înalt - o cruce vie care în clipa următoare începu să se prăbuşească vertiginos, îndreptându-se fatal spre arena ce urma să-i fie mormânt. Spectatorii îşi duseră inutil mâinile la ochi, deja apucaseră să vadă începutul sfârşitului şi oricum nu vor uita niciodată imaginea aceasta; unii îşi duseră palmele la urechi pentru a nu auzi zgomotul de trup explodat, ţipetele făcură să tresară animalele sălbatice din cuşti, şi, în sfârşit, alţii, cei mai mulţi, s-au ridicat pentru a-şi părăsi locurile şi a dispărea pur şi simplu din uriaşa încăperea în care tocmai se vedeau nevoiţi a asista la sinuciderea în direct anticipată de director. Cât îţi ia ca să ajungi, căzând la pământ de la cincisprezece-douăzeci de metri? Câteva, trei-patru secunde, hai, cinci. Secunde ce nu se mai terminau. Se dilatase şi timp şi tot. Acrobatul cădea şi tot cădea, filmul ce începuse cu întinderea în lateral a mâinilor se derula şi se tot derula, cu o altă-aceeaşi secvenţă de patru-cinci secunde a unei căderi ce nu se mai sfârşea. Când, în sfârşit, ajunse la cei trei metri „planificaţi”, tehnicianul desemnat pentru treaba cu ridicatul plasei acţionă mecanismul care se dovedi a fi într-adevăr o invenţie

Revista nouă, 1/2011

măreaţă. Spectatorii văzură apărând instantaneu plasa salvatoare şi izbucniră în aplauze cu o frenezie de nedescris. Ei, da, aşa număr mai zic şi eu, jos pălăria! Se pregăteau să-şi reia locurile, ţipetele deja încetară la fel de brusc precum şi începuseră, transformându-se în încetăţenitele fluierături admirative, urechile fură descoperite, la fel şi ochii şi toţi aşteptau plonjonul în siguranţă, după care acrobatul urma să culeagă, în continuare, minute întregi de aplauze. Triumful spectacolului era ca şi asigurat, fie şi numai prin acest număr într-adevăr uluitor, nerecomandat totuşi celor slabi de înger. Se întâmplă însă un lucru şi mai uluitor. Cu o jumătate de metru înainte de a atinge plasa de siguranţă, acrobatul, asemenea unui planor, spre stupefacţia asistenţei, se îndreptă din nou spre bolta arenei, ocoli sala în volte largi, pline de eleganţă, trecu pe deasupra instrumentiştilor care începură entuziasmaţi să improvizeze o melodie sprinţară, se lăsă la un metru deasupra capetelor invitaţilor din loja oficială (care, curios, aplaudau de ziceai că sunt la o plenară, în Sala Palatului şi căutau să vadă firul nevăzut ce-l susţinea pe acrobat) şi, în sfârşit, după ce mai dădu câteva ture întregii arene, se îndreptă spre un geam deschis aflat deasupra lojei orchestrei şi ieşi pe el, dispărând afară. Încă în picioare şi aplaudând frenetic, spectatorii au rămas minute întregi în aşteptarea acrobatului. Erau cu toţii siguri că, nu după mult timp, acesta îşi va face apariţia în arenă, dând la o parte perdeaua de pluş, vişinie de la intrarea artiştilor în arenă. Au aşteptat în zadar, pentru că acrobatul nu şi-a mai făcut niciodată apariţia. A dispărut pur şi simplu, pentru totdeauna, iar directorul a aşteptat în van un semn de la el: o scrisoare, o telegramă, un telefon, ceva… Mai târziu, nu puţini dintre cei ce asistaseră la această întâmplare, puteau să jure că, în momentul în care acrobatul, în zborul său miraculos, se îndrepta spre fereastra deschisă, dincolo de ea, afară, aşteptându-l, au zărit un înger cu chip de femeie… (Feb. – 03 Iunie 2010)

48

proză

Gherasim RUSU TOGAN Troiţa

Urmare din numărul anterior Blestem peste pădurea satului e-au ajuns blestemele, ne-am înrăit ca nişte câini fără stăpâni şi Dumnezeu aruncă peste noi blestemul !” îşi striga bătrânul Raicului, pocăitul întors din America, prevestirile. Pentru cei din jur părea că s-ar bucura de năpasta ce scosese în dimineaţa aceea tot satul pe cărarea Ciungilor, plângând şi urlând de durere: „Mai taci, dracului !” îi strigă bunicul de pe Calea Sibiului, pe unde urca şi el, călare pe sura sa bătrână ca şi el : „ Au oamenii destulă durere adunată-n ei, n u le mai răscoli şi tu rana !”. Tăcuse bătrânul, când îl văzu pe bunicul, ştiindu-l nu prea dus la biserică şi gata să spargă regula, când ceva nu era în potriveală. Eram şi eu pe Cărarea Ciungilor, cu fraţii mei, îngrijoraţi că poate şi Frunza noastră, mânza cea cu stea în frunte, o fi căzut şi ea trăsnită sub stejarii de lângă Fântâna Morii, unde-şi avea bătătura caii cei tineri, scoşi de curând la păşune... Alunecam , că plouase întreaga noapte, cu fulgere şi trăsnete, ne prindeam cu mâinile de smocurile de iarbă, cădeam în genunchi, ne depăşeam unii pe alţii, vedeam femei bătrâne răpuse de oboseală, cum încremeneau îngenunchiate, cu mâinile împreunate, invocând pe Dumnezeu să ferească satul de necazuri. Sus, pe Coasta Ciungilor, se văd bărbaţii satului cum se pierd, înghiţiţi de colina ce ducea înspre Pădurea Satului şi ne curgea transpiraţia pe obraji, dar nu ne oprisem o clipă, grăbiţi s-ajungem şi noi, s-o găsim pe Frunza noastră, mânza crescută cu zahăr dat din palmă.

N

„

Revista nouă, 1/2011

Nu mai ştiu cine a strigat peste sat „veniţi, oameni buni, a trăsnit în caii satului din pădure !” abia că ne trezisem, dar am lăsat-o pe mama cu masa întinsă, zbughind, săgeată, pe uliţa satului, înspre pădure...Dulul ceţii, ca un fum alburiu ne-a împiedicat o parte din drum vederea şi de-abia când am trecut de perii scorburoşi din Lăcurele, am văzut pacostea în toată amploarea ei. Acolo erau caii ei tineri, uşori ca năluca şi iepele purtătoare de mânji, pe care oamenii nu le-au mai înhămat din primăvară ca să le rodească prăsila. Aici, dintr-o parte într-alta a lumii parcă nu mai era viaţă, totul se simţea sfârşit de trăsnetul căzut în mijlocul hergheliei, încremenind caii sub stejarul ce-i fericise atâta vreme, de ploile verii...Acum erau doborâţi la pământ, cu picioarele împleticite, cu gâturile lor lungi unele peste altele, ca şi cum o mână de nimeni văzută le-ar fi apăsat spinarea, înmuindu-le picioarele... Vedeam în jurul meu oamenii încremeniţi şi ei cu priviri năuce, braţele căzute a neputinţă, auzeam şi scâncetul înăbuşit în batic al femeilor, simţeam şi pe cei doi fraţi ai mei alături, cum le zvâcnea trupul gata să se repeadă s-o caute pe Frunza noastră, apoi cineva s-a pus în mişcare şi unul după celălalt ne-am pornit să le dăm roată, ocolindu-i în muţenie, semn că era sfâşietoare durerea, că se stricase pentru totdeauna rânduiala vieţii...Ţin minte că mi-am ridicat într-un târziu privirea ,pierzând-o sus de tot, pe limpezimea cerului, apoi că mi-am adunat-o pe coroana stejarului, descoperind în vârful lui urma trăsnetului, coborând ca o rană cât palma de lată, până la rădăcină, cu miezul rănit, din care se prelingea o sevă cenuşie, vâscoasă... Când dintr-un colţ al lumii se pornise o tânguire de clopot, plutind peste hăuri, oamenii se treziseră şi ei din uluială îngrămădindu-se peste caii încremeniţi în vânzoleală, de săgeata de foc. Apăruse apoi cineva cu o pereche de boi prinşi la o tânjală şi la porunca primarului, cal după cal era desprins şi târât pe o latură, vegheat de stăpâni, bărbat, femeie şi copii, închegându-se peste pădure zi aspră, de priveghi... O căutasem şi noi pe Frunza, vedeam ochii deschişi ai cailor, rânjetul lor încremenit; erau

49

proză cai roşcaţi, cai albi, cai negri dar nici unul dintre ei n-avea semnul acela tainic ştiut bine de noi; steluţa alburie de pe mijlocul frunţii. Nu ne-am strigat bucuria, fiindcă nu se cuvenea, şi-atunci când l-am văzut pe tata încremenit lângă fântână, m-am desprins de lângă fraţii mei în fugă nebună: „Tată, Frunza n-a fost trăsnită, nu-i acolo, auzi” îi strigasem când am ajuns în apropiere. Dar tata, Nelson cum îl poreclise fratele Ion, găsindu-i asemănare, fiind ca el, orb de un ochi, mutilat de război, nu schiţase nici un gest. Statuie-l găsisem şi aşa intenţionasem să-l părăsesc, îndoindu-mă pe loc de prosteasca mea bucurie, tocmai când se îndurase să-şi descleşteze fălcile : „Păi, nu voi aţi învăţat-o să n-asculte de nimeni ? Cine ar fi putut să o închidă în ţarc, cine ?” Şi tata se luminase la faţă, înţelegând ceva ce noi nici nu bănuisem... Aşa era, pe Frunza o dusese Gustin, cu două zile înainte, la herghelie, iar cu o seară înainte nu mai bătuse cu piciorul în poartă, cum o făcuse până atunci, nemulţumită că tocmai ea, regina, nu-i aşteptată cum se cuvine, adică noi să-i ieşim înainte, săltând de bucurie, cu zahăr în palme. Că seara nu-şi mai făcuse prezenţa, ni se muiase picioarele! „Haide să o căutăm, lasă-i pe oameni, săracii, cu necazurile lor!” mă îndemnă întrun târziu tata. Şi nu i-am mai strigat pe fraţii mei, ă luasem după tata, înspre Răzorul Mare, tăind în două Tăietura, un guler de fagi tineri ce limita partea dinspre apus a pădurii de stejari, de Lacul fără fund, ce se întindea ca o graniţă cu celelalte sate, limitându-le ghijăsenilor drumul vechi al Sibiului... Trecusem de Lacul fără fund, înspre cătunul Hârţa, oprind-ne în păşunea cu desişuri şi mărăcini. Ne-am oprit într-o poiană luminoasă şi tata începu să fluiere prelung în degete, fluierat de durere şi necaz, dar atât de cunoscut de îndrăgita noastră mânză. Mă aşezai jos, la picioarele tatei. Tăceam. Trecuseră minute, ore, nu-mi mai adu bine aminte. Fluieratul tatei se repeta la pauze lungi, tot mai puternic şi mai insistent, întretăindu-se cu ecoul prelung care venea, parcă, din afundurile lumii. Şi un pustiu ca de sfârşit de lume se întindea acum peste necuprinsul stăpânit de pădure. Pornea din apropiere din nou pădure ce urca, val, pe

Revista nouă, 1/2011

culmi, apoi se ondula pe coama dealului, ca apoi să se piardă undeva, la orizont, în val de pădure şi numai pădure... „ Şi chiar să se fi pierdut Frunza noastră prin sălbăticiile astea?”se întreba tata, ori poate că încerca să mă întrebe pe mine. Apoi, un foşnet aproape tainic se trecuse ca o bătaie de vânt. Şi l-am auzit apoi pe tata, de nu ştiu când ascuns după un tufar de răchită : „Tu Frunza, tu, vino, unde eşti fetiţa tatii, haide, fetiţo !” Sărisem ca ars în picioare. Dintr-un desiş apăruse Fetiţa cu stea în frunte, tremurând şi parcă vinovată. Nelson al nostru, cum îl poreclise Ion pe tata, o prinse de gât, mângâind-o pe coama sa zburlită. Părul ei roşcat părea uns cu ceva gelatinos. Când îmi trecusem şi eu palmele peste picioarele ei din faţă, frunza îmi linse obrazul şi tare mai regretasem atunci că n-avusesem la mine ceva dulce ca să-i astâmpăr poftele , de atâtea ori de noi împlinite Dar în clipa următoare, uluiala a fost fără pereche. Ion şi Gustin, fraţii mei, conduşi de Grivei, gureşa noastră căţeluşă, se aruncaseră pe neaşteptate asupra noastră, speriind-o pe Frunza. Apoi Ion îi întinse pumnul cu zahăr, domolind-o pe loc. I-am văzut apoi clopoţelul de la gât, spart pe jumătate şi când l-am prins în mâini Frunza se lăsă în genunchi ca şi cum s-ar fi rugat s-o lăsăm cu noi acasă, că pe-aici e doar necaz şi durere, iar ea nu-i obişnuită într-o lume ca asta! i cum puteam să –o credem ? Crescuse cu noi împreună. O primisem în dar, să ne jucăm cu ea,de la moşul, bunicul din partea tatii şi pe atunci fusese cu puţin mai spătoasă decât Leul, câinele nostru ciobănesc., Când o văzusem prima dată, dormea în paiele din aria şurii, după ce mama ei se stinse pe neaşteptate, iar bunicul dorea să se scape de amărâta asta de mânză, ce-i încurca rosturile. Mirată că mai întâlneşte o altă făptură, când m-am dus la bunicul în şură ca să o aduc la noi, mi-aduc aminte că întoarse capul, mirată, parcă, de prezenţa mea, în imperiul singurătăţii sale. Apoi m-a urmat ca şi Grivei, câinele nostru, de la care Frunza a luat, parcă, obiceiul de a se comporta copilăreşte cu fraţii mei. În fapt, ne bucuram toţi trei fraţii, că, iată, aveam acum o bucurie vie, o frăţioară, pe care o rostogoleam în paie, cu braţele prinse de gâtul ei ca o suveică, ori alergam prin

50

proză grădină o dată cu ea, iar dacă nu-i dam atenţie, se oprea pe loc, întorcând chemătoare capul . O învăţasem cu zahăr dat din palmă şi era destul să-ntindem mâna, că venea în galop de-şi lua bunătatea, apoi gesticula din cap, mulţumită şi fericită Câteodată, o necăjeam, chemând-o fără să o servim cu ceva, dimpotrivă, închideam uşa pridvorului, ascunzându-ne pe prispă. Atunci făcea pe supărata şi izbea cu piciorul în uşă, până ce o împăcam cu bunătăţile dorite. Şi-acum eram din nou împreună Dar vai, lipsea dintre noi mama, cea care, vai, câte ne mai înghiţise din răsfăţurile noastre şi nebunica noastră Frunza, pe care, în zilele care au urmat, aveam s-o descopăr cu totul schimbată. La pădurea Satului, n-avea să se mai întoarcă niciodată, dar nici acasă, nu mai umplea curtea cu galopul ei nebunatic, ba mâncând hrana raţelor, cu atâta migală pregătită de mama, ba vârându-şi botul ei lung în adăpătoarea porcilor, nimic din toate acestea. Cât era ziua de lungă, dormita în umbra bradului de lângă fântână, şi doar când unul dintre fraţi, cu insistenţă, reuşea să o ademenească la joacă, îşi părăsea fără chef locul, devenind docilă dar nu

veselă şi zglobie ca altădată... A venit apoi toamna şi noi, copiii, am plecat la şcoli, despărţindu-ne de Frunza cu inimă grea. Apoi tata o vânduse unităţii militare, de la poligonul din apropiere. Târziu am găsit explicaţia gestului: „Hei, Nelson, Nelson, prea-ţi aducea aminte de noi, şi-ţi lăcrăma din senin ochiul sănătos ! Te-am ghicit eu, credeai că n-am să-ţi aflu niciodată taina ?” Mama noastră plecase, în primăvara următoare, pe drumul d-albului pribeag, satul începu să-şi închidă porţile, se murea, doar, că feciorii şi fetele plecaseră în lume, iar tata ca atâţia părinţi, rămăsese învăluit în curtea prea largă, de singurătate şi dor! Din seara de atunci, a întoarcerii noastre spre casă, mi-a rămas la fel de vie îngenunchierea noastră, a celor trei fraţi, împreună cu tata, în faţa troiţei, aducându-i lui Dumnezeu mulţumire pentru bucuria ce ne-o oferise cu atâta milostenie cerească. Miraţi am rămas când Frunza noastră s-a oprit lângă umărul fratelui Ion, frecându-şi botul ei alungit, posibil a sem, că ne înţelegea gândurile...

Câmpina, Noiembrie 2010. Scriitori români după o vizită la B. P. Hasdeu

Revista nouă, 1/2011

51

poezie

Petru SOLONARU

închide prin deschisul, ce’ întru închis deschide limbajul spre gândire, deplinul,

1. Când nimeni şi nimicu ’-i se bucurau în sine, iar peste tot stihia ascuns dorea să-închine, ce Zeu, atunci, ca beznă, pe cel de’ acum ceruse?... - O ! cercul, foc al morţii, spre-al vieţii punct, cenuşe...

formei vide... 7. - Sub vântul ce- o curtează, nu plânge STINS din floare!... El, germen învierii, e chiar atunci când... moare . Bucoavna parfumată ce- i scrisă clipei, ştim e deşarta cugetare s- o recitească Nime ...

2. Nici moartea spre- a renaşte, nici naşterea ce moare, n- ajung nicicum în locul Fiinţei Uitătoare. Spre– a pustii venirea- i , ea vine din pustie. - Cine, ’ între vii, urmând- o, ceva- i e dat să ştie?... 3. - Contemplă ţie-ţi zarul destinului cum sare din fericire’ în lacrimi, din vis în disperare!... Pe muchea lui stă scrisa : ,,Plecaţii, nu-s a-întoarce absurda clipei roată, nici firul celor parce ’’...

8. Oglinda-mi faţă’ în faţă cu cea a morţii spune : - ,,Spre foc fixate- s toate... desfătul dă’ în tăciune. Rezerva dintre tine şi umbră se măsoară şi- însfăruie,dar, torsul, ce toarce- a vremii sfoară’’... 9. Urzirea clipei, iată, prin noi un vid coboară!... Ulciorul fericirii, s- a spart de Lună- aseară, când,să rămâi, rugat- am sub liniştea cea largă. Dar tu plecai... iar talpa, cărarea da să şteargă...

4. Cât nu sunt încă iarbă şi cana are ’ într- însa pustie busuioacă, de ce visarea- mi, plâns- a?... ...Îmi amintesc plecaţii... Dar vinul vechi îmi spune : -,, Taci ! bea... iubeşte clipa, că-i singura minune.’’

10. Când sparge valul ţărmii, ce vrea să- îndruge spuma? ...Că toate’ în sine- s goale. De’ a purure, şi’ acuma. Cum ea, şi noi în viaţă, ne- am răzvrătit sub unde, tăind zădărniciei absenţa ce ne- ascunde...

5. - De ce pe mări bat valuri, dacă doar duc Neunde, iar drumul lor smintirii gândirea scriu s- afunde?... Nici undă şi nici cuget un sens nu au... învaţă!... Învins al nopţii, cine, mai speră’ în dimineaţă ?... 6. Căzând în sine Punctul, dă pururea lumină!... Oglindă celui nimeni, când totul i se- închină,

11. După cortina nopţii, ce drum ne mai aşteaptă, cum ieri se schimbă’ în astăzi, şi, scară fără treaptă a celui mâine, pare că de nimic se- aţine?... ...Ierei suntem o clipă prin focul îndesine...

Revista nouă, 1/2011

12. Deschisul orb întinde irida sa chemare şi uită înstigmatul prin viaţa ce dispare . Tandreţea- i să picteze în Gând cu’ atâta artă deşertăciunea lumii cum sinei se deşartă...

52

poezie

Constantin RUSU A VENIT IARĂŞI TOAMNA A venit iarăşi anonima toamnă, eu sunt trubadur iar tu o doamnă, cu minunatul zâmbet prelungeşti ziua de vară pusă în poveşti.

Îmi aştern paşii mei pe nisip împrăştiat, în viaţă n-au rost reconstituirile sumbre. Suntem umbre în anotimpul nenominalizat şi dacă am să plec voi fi una dintre umbre. ZEIŢA CU PĂRUL DE SOARE

Acum plouă în mai multe planuri, nudul ţi-e acoperit cu voaluri, pui prejudecăţi în renunţare şi frunze uscate prin ziare.

Suflet taciturn ce-şi caută azi muza am rămas în aşteptarea singurătăţii, dar fiorul versului îmi e călăuza spre dorinţele puse-n poarta cetăţii.

Amintiri ce sunt piese de teatru, azi mă distribuie în actul patru, cu ceremonii prea căutate şi fermoar peste maternitate.

Caut mereu zeiţa cu părul de soare, nu am veşmântul aripii şi-i aduc în dar doar flori s-o lumineze şi o lumânare prinse prin negura timpului în calendar.

Pe naufragiatele şosele, repar ceasornicul vieţii mele, m-ascund în haina vântului hoinar; stau în toamnă, nu în balansoar.

Am pus lângă fulgii cuvintelor rostite crinul care deschide lumina nopţii, strângând boabe de rouă cu flori înşiruite pe gândul ce deschide pleoapa dimineţii.

Sunt un roman în anticariat m-au răsfoit toţi, nu sunt speriat, fredonez o romanţa spre seară şi spun poezii de primăvară.

Pe zeiţa cu părul de soare poţi s-o vezi, pe scările spre cer îmi trimite şoapte şi îmi spune că plâng noaptea cu lacrimi de zi, iar ziua plâng zadarnic cu lacrimi de noapte.

ANOTIMP NENOMINALIZAT

ECOU ÎNGHEŢAT DE FANFARE

Anotimpurile mele încep primăvara şi sfârşesc tot aşa pe cărările iubirii. Umbre naive din raze năluci îmi iau comoara pusă pe aroma fânului din seara cosirii.

Zborurile-s îngheţate de inimi goale, nu se mai acceptâ scări coborâtoare, se ştie dacă eşti pe vârfuri sau în vale, dar ecoul care dispare nu moare.

Au ars reverberaţiile timidităţii sub privirea ochilor ucişi în nor de frică, se lipesc frunze uscate pe porţile cetăţii, iar la traversări paşii împiedecaţi se strică.

Vreau să-nchid toate uşile pentru amintiri, fanfarele n-au motive de paradă, din tren nu ai lanurile de grâu în priviri şi zâmbetele în întunecimi vor să cadă.

Văd coloane vertebrale fără inerţie şi zâmbete direct proporţionale cu teama, secretele ascunse sub fard şi drumeţie care aştern pe răsăritul lunii năframa.

Zăbrelele scumpe au fost puse pe pleoape, vorbele sunt cu articol nehotărât, dorinţele flămânde nu mai sunt aproape şi fiorul pădurii are un somn amărât.

Adâncul definit pe străluciri de diamant, cu sărutul de ecou pe curcubee vine şi am propus iubitei mele un vis de neant, dar ea m-a păstrat ca ultim refuzat pe mine.

Clopotele aduc un sunet fără frică, tremură trupurile prinse-n răcoare, căsătoria-i obsesie domestică. Ce rost are viaţa cu stâncile goale?

Revista nouă, 1/2011

53

poezie

Filip KÖLLÖ

Catalog de tuburi Urme de mâini sub apă. Scaunul roşu, roşu. Un bărbat netezindu-şi părul în curenţii apropiatei fântâni arteziene. Săraca albină! Manechinele în vitrină: unul aşezat pe scaun şi doi răsuciţi, în picioare; gesturi, într-adevăr, reci şi nefireşti. Cafeaua, ai zice, afectată de nefolosinţă mai are puterea din răsputeri să facă ochiului meu cu ochiul brun-elipsă lipsită de sentimente, clară. Vineri 16 00, Satya. Catalogul de tuburi, guma de mestecat... Blând instrument-pudra de fructe mierea admirată câteva clipe în trecere ci culoarea ei admirabilă, sinceră în piaţa atât,atât de verde. Supranumit Vameşul şi, deşi actriţă Mexicană… s-a sinucis. Săraca albină! Nu-i prieşte asfaltul, şi cât mai suferă! Indescifrabile bile-zilele mele negre de ivoriu, catapultate etern, etern. E o dimineaţă cu capul în nori. Scufundări, cum ar fi cormoranul. Perseverenţă. Pelicani bătrâni, bolnavi şi noi îi credem lacomi. Urme de mâini sub apă.

Revista nouă, 1/2011

Siluetă lata şi lujeri Sănătate ternă-maraton ratat,nu-i al meu,al cui e oare? Parfumerii falimentare la nasul nostru. Trudnică nimicnicie,drept i se poate face orice operaţie, care, estetică fiind, fiinţează-paliativ ca o mişcare încă nefăcută în şah: profilactică. Şi profita precum fanarioţii trezindu-se din nou restaurat-Zeus. Îngeri verzi-verde smaragd, Năframă pe rama. Siluetă lată şi lujeri lejeri pe pânză, pictate agresiv, gestual. Rigori ale spatelui spaţiului rădăcini cinice, un trist turist o mănăstire scăpată ca prin minune perenităţii vizitei ideale; Celeste. Alţi ochi,altă zgardă neavând ce da din cap, scribul se lasă „voios”, în voia pădurii de lămâi lămâii; aproape plină de clone portocalii; Rele. N-aţi mai şti paşii N-aţi mai dansa în jurul mortului… N-aţi mai fi daci! Abilă poleială peste must de mucegai. Albastră, nu toată Mâna trecută prin părul răvăşit groaznic şi... revin, revin într-o copilă simpatică: „Din ce-mi aduc eu aminte erau nişte rochiţe mini, cumsecade. Ce culori să aibă? Ce culori vrei tu.” Apoi, mai târziu, femeia... Femeia fi arta îngrijorării. Ieşirea din feudalitate, la radio. Posomorâte temeri, mişcătoare. Sunt mici tot timpul, deloc torpilă? săracele preţuri nebune, existenţe precare, care mai de care... Rotunde’n derâdere Rele care mai de care… John Lennon, şi tu!? Muzică zidind neanturi, haos haios; ceaşca de cafea golită, liniştită ca o maşină capcană.

54

poezie Albastră, nu toată. Atrofierea... care să întârzie, Copila, femeia iubită, departe, departe. Mâna trecută prin părul răvăşit, din nou. Toamnă simţitoare, deloc nătângă deloc bombă a celei mai pure tristeţi. Calvar avar, incest mustind Codrul drumeţ, jale statică. Marinar sau Zeu interimar, totuna manipulare pură, piei! Calvar avar şi... care caviar?! Un scurt respiro pirotehnic-odihna neagră. Aş putea să te sărut pe coapse stând în picioare, îi spuse copilul îndrăgostit mamei; păpuşi sfârtecate. pe scări. Să începea cu finalul, fiasco superb ideal, delapidat, corăbii-rable bilaterale întâlniri aiurea, nici o susţinere susţinând; toamnă marcată la rându-i. Din păcate, aceste oferte îndoliate de cacialma s-ar putea zice, această scuturare dură, pe când un crud boicot subminează, zilnic. Modelul naibii! Articole, craniu’n craniu se bat ele ştiu ce vor, mică inabilitate gândită altă cheie iertată, sărăcie sărăcăcioasă conştiinţă palidă, palidă. Nu mai întreb; drujba prieteniei…am citit-o. Şi altele de decodificat, atroce. Aş putea să te sărut pe coapse stând în picioare, îi spuse copilul precoce mamei; blondă, medic legist, ţipătoare... Nu mai întreb întrebările; astea sunt misiunile lor, şubrede cum sănătatea gloatei. Tradiţie îndoctrinată,educaţie diabolică. Exist ca să exist, donquijotesc,printre mori de vânt politicoase. Moţăind în arcadă Chibrit fără breton. Beton, adu-ţi aminte! Devoalate laturi ascunse, şederile lungi în cârciuma „ciumată” de amabilitate,

Revista nouă, 1/2011

Negrul cântă, cântă. Labilă psihic, toamna încă îşi face încălzirea; zaruri ursite să nu se rostogolească niciodată. Liber pe naiba! Fulgeră pasărea’n dreapta, senină. O, seninătatea! Stresul făurindu-şi vrerea neagră, neagră. Eseuri, recenzii, rateuri, uitare… Petele închise pisicii moţăind în arcada adaosului generos de nuanţe de verde. Iradiind o scurtă tură de cartier, poetul piere dezdoind colţul zidului, acelaşi colţ urinat zilnic de câini; puţin mai jos de un genunchi obişnuit. RACE Nu trec pe la zebra ci ca prin unt prin maşini» Gratii în formă de soare la fereastra din stradă... Membre protezate, umbre involuntar Protejate – cum n-ai făcut-o tu… Umbra?! Andreea Maldini, demis. Prieteni terminaţi, etilici, E bine şi-aşa, dar nu e bine deloc. Bucăţele ca în final - lebădă neagră. Oricare, a nu ştiu câta oară; Dolii, un nou mort a nu ştiu câta oară. Şi nu-i putem limita, cursă sadică. Ne blocăm, ne cramponăm…partea de intabulare, o, o astfel de construcţie şi am făcut-o; acum ne judecăm… Probleme bolnave, destin absurd, marea groapă, necomunicarea en vogue, până şi bruma care mai era, izolată, regrete reduse la amintiri sordide, un sfârşit de pagină al cărţii despre care nu vorbesc. Andreea Maldini, jucător demis. Muza zadarnică, demisă… Fotbal şi poezie; a marcat cu multă artă. Scăderea scăderilor, categorii vulnerabile. Concept concentrat într-un craniu galben. Gratii în forma de soare; pârghii cărora le pare rău. Ploi izolate.

55

poezie

Florica BUD ZILE DE COLORAT OGLINDA TIMPULUI vijelia mi-a smuls doar o frunză restul putrezesc amorţite zadarnic mă dor când în suflet am frig şi în ram oseminte. zac trunchi hieratic aşteptând să fiu asumată naturii moarte memoria vastei oglinzi Oglinda Timpului. păstrez tăcerea în pământul sacru ca pe un moment Requiem când aluneci potop frenetic într-un strop cei mulţi se preling înspre el căci în suflet am frig şi în ram oseminte. STRADA ACAJU mirese castane vând. lipesc afişul zgribulit pe strada acaju cea mai faină cale spre pierderi sută la sută prigat. grăbită să nu aud cum mă ajunge din urmă hienă necruţătoare răspunsul nemuritorilor mei insularii veşnic ameţiţi de aerul crud al munţilor gutâi. ŢIPĂT ALB Nu bombei atomice cu silicon! Ţipătul alb ţâşneşte din izvorul vieţii Ascuns cu stângăcie studiată Sub sânul meu stâng Mare Iubitor de talanţi Risipiţi Asemeni spiriduşilor regali pe suprafeţe

Revista nouă, 1/2011

Rugoase Posedate sălbatic preţ de o rotaţie terestră. ZIUA ÎNVEŞMÂNTATĂ ÎN ALBASTRU cea mai grea zi dată în custodie de tatăl ceresc a fost ziua înveşmântată în albastru. tocmai ea fărâmă sclipitoare smulsă over and over again cu picătura din carnea zdrenţuită de homo sapiens fossilis parţial... înfrânt. ARGINTIU FĂRĂ PETE direcţia maghreb îmi indică zgubilitic spiriduşul argintiu fără pete proaspăt întors de la un training al băncilor de embrioni umani destinate femeilor infertile momâi sterilizate de prima ecuaţie ce aduce cu sine dileme şi riduri majore încă din clasa întâi. Qui prodest?

56

poezie AURIU SANGVINIC

GRI CISTERCIAN

umbra ta simandicos diamantină memorează protestele aurarilor apuşi pe derma ce păstrează trecerea tatuată în formă de vultur habsburgic infatuat prin înfometare vampir ostracizat în eter refluxul aurului sangvinic.

piei drace!!! culoare urâtă şi frigidă apanaj al femeilor leneşe ce vor să fie una cu trotuarul deşi acum poţi înjura femeia numind-o gospodină şi nu târfă ca în vremurile bune când iţi vărsai amarul mai mult pe cele ce nu erau biet eunuc rob hohotind spre plăceri culinare interzise. gri şoarece gri visceral gri torpilă gri robot gri sinucigaş gri pământesc gri cistercian.

EXISTENŢĂ BEJ fac primul transplant care să mă repună cu drepturi depline pe orbita aparent umană de facto colorată în bej singura acuarelă rămasă în ceaslovul amanetat la Corpus Ajustis Dilemus loc de dat seama şi uneori pentru favoriţii fortunei punct esenţial în returnarea de vechi datorii făcute insalubru în numele iubirii. TRANSPLANT BORDO fac al doilea transplant cel bordo recompensa recompenselor avizată prioripost de îngerul ce încă mă păzeşte de vini şi drepturi ce decad fiinţă duală suprapusă muritorului cu lanţuri în van desferecate. mă supun verdictului guilty! îmbăiată în ciocolata plăcută zeilor îmi fac harakiri prin prelungirea degetului arătător uzat prin nepăsare.

Revista nouă, 1/2011

VIETĂŢI BLEUMARIN resuscitez cu temeri de rece absolut vietăţi bleumarin vădit asfixiate de vremuri ce tulburi au zâmbit lui edgar allan poe. ajunsă prea devreme pe vasul meu de lut în contrapartidă îmi pregătesc alene culcuşul. adaug compoziţiei pe o temă dată un sfert de aripă aflată în derivă why not? vor aproba cu sârg nebunii programaţi pentru scrutinul doi. sparg cu sârg un gălbenuş de ou puţină sare mătrăguna veacului apă plânsă de la potop aprind silfidă focul şi a.de.nică plâng. IMPACT CIOCOLATIU uitată la intersecţii de poduri cu vise mai mult vegetală impact ciocolatiu reţin baraj hidro cu combustie internă în trepte apa rămasă cu fast feciorelnic teribil de grea.

57

poezie

Grigore Radu STĂNESCU Partituri pentru orgă şi melci Bătrânul organist aruncat de nevastă în stradă cu orgă cu tot rememorează lângă bara de bătut covoare toate momentele unui concert, în buzunare ţine filele îngălbenite ale partiturilor roase pe la colţuri şi braţele lui în mânecile fracului găurit în coate se întind molatic, unduindu-se asemenea unor aripi în ritm de cantilenă. Visează: Sala-i în delir... El se ridică, se întoarce şi se înclină adânc în ropote de aplauze: Bravo! Bravo! Oare ne putem îndoi de imensul succes, de marele talent al organistului? Poate că e şi o umbră de îndoială asupra autenticităţii privind retrospectiv, aruncatul lui în stradă seamănă destul de mult cu aruncatul din tren, în timp ce melcii se târăsc prin iarba umezită de ploaie urcând pe picioarele negre-ale orgii cu zecile, cu sutele, albindu-le singura fluturare de steag, trist armistiţiu în acest război nedrept dintre organist şi afoana lui soaţă. Dar degetele lui abia mai găsesc clapele printre cochilii şi coarne. De la fereastră, în semn de bunăvoinţă, nevastă-sa îi aruncă furioasă şi ultimele partituri ale noului concert pentru orgă şi melci. Dincolo de orice închipuire Sunt un om cu destulă imaginaţie dar, când visez ea întrece orice închipuire: Străbat, de pildă, străzi de smoală pe un măgar de aur şi acesta pufăie pe nări fuioare de safire

Revista nouă, 1/2011

troienind străzile cât ai bate din palme, apoi ele dispar în bitumul vâscos ca într-o gaură neagră... Când apar călare pe măgarul meu de aur în faţa bătrânului cerşetor din colţul străzii asinul se opreşte, îşi scoate respectos jobenul iar safirele îl îngroapă de viu, numai mâna întinsă-i rămâne afară. Măgarul meu de aur îmi face complice cu ochiul şi mă poartă mai departe. Arunc o privire-napoi mormanul de safire îşi plânge-n genunchi victima, aprinzând lumânări, iar potcoavele de diamant ale asinului se leapădă în smoala cleioasă, ca o desprindere anevoioasă de vis. Te întrebi, deci exişti! Să fii dat uitării e mai mult decât o moarte, e mai mult decât un exerciţiu de imaginaţie, e realitatea unei uşi trântite brutal asemeni clipei când te simţi abandonat... Să creezi, nu oricum, ceva de care să nu te dezici, care să-ţi dea dreptul să spui şi da şi nu oricând şi oriunde... Portretul poetului în haine de lucru, urcat, cu mânecile suflecate, pe scenă nu va sta niciodată agăţat undeva, într-un cui de perete ... versurile lui demult nu mai poartă un nume… Să creezi, Nu oricum, ceva de care să nu te dezici, care să-ţi dea dreptul să spui şi da

58

poezie şi nu, oricând şi oriunde... La fel ca poetul care calcă pe lespezile fierbinţi ale străzii, stârnind furia câinilor vagabonzi cărora le tot dă frunze tocate în lipsă acută de imaginaţie...

Cristian NEAGU La mormântul lui Adrian Păunescu Academii, biblioteci, condeie, Ornaţi cu doliu simboluri şi lucrări... Din măreţia FLĂCĂRII de ieri, ultima scânteie S-a transferat fitilelor de lumânări.

La ce-i bun poetul în vreme de criză? Să cureţe străzile de afişe electorale, să hrănească pe cei nevoiaşi, să creeze noi locuri de muncă, să creeze iluzii?...

Iată că pe pământ nu mai avem de toate Pământul de fapt ne are pe toţi, Şi nu există recurs la sentinţa de moarte, Există doar certitudinea neiertătoarei morţi.

Şi până la urmă, cine-i vinovat că viaţa ţi-i distrusă?

Maestre drag... dascălul meu de vers, Nu mă gândeam să-ţi scriu aşa devreme Poemul despărţirii fără sens, La trecerea-ţi spre umbrele eterne.

Se va întoarce la tine iubita, vei merge din nou mâine la lucru, vei avea iarăşi ce pune pe masă? Te întrebi, deci încă mai exişti! A fi poet în ţara ta, să creezi, nu oricum, ceva de care să nu te dezici, care să-ţi dea dreptul să spui şi da şi nu, oricând şi oriunde... Poetul, oricine ar fi tot poet rămâne, iubind pătimaş, efemer, viaţa şi oamenii, doar Cuvântul şi Timpul esenţiale puncte de sprijin.

Se murmură prohod la Torda, Trăsnea, şi la Ip, În munţii Iancului buciumul emite nostalgic Echivalentul morţii spirituale-n acest anotimp, Şi-n evidenţele de Bârca e minus un localnic. E greu, şi-n plus ne este şi mai greu Pierzând repere, idoli, spirituale rude, Căci astăzi tu maestre, depus la ateneu, Eşti plâns de gloatele sărace şi flămânde. Pe aleea de la Bellu, Bacovia acordă nuanţe Unui soare exploziv la început de brumar În cinstea celui care azi, ne spunem condoleanţe, Şi ne-a fost (cu tot deranjul) geniu naţional. Oglindite-n ochii plânşi, lumânările aprinse, Fac posibile ecouri printre crucile pustii Iar mulţimea-nlăcrimată legănând braţele-ntinse Îţi cântă: „La adio tu,” cel plecat dintre cei vii.

Lupii tineri Lupii tineri aleargă prin sufletul meu a iarnă se avântă inima toată nu pot să-i alung, iată, nu pot să-i ucid, doar dacă ea înceta-va să bată... Şi strig la ei şi-i biciui cu sete au colţii erotici şi ochii de foc, vor sângele lor să curgă în mine, vor iarăşi ca ochii să-mi râd-a noroc...

Revista nouă, 1/2011

59

poezie Ariadna PETRI Pseudo glossa Ca umbra gândului şi visul omului Plantam cruci de oţel pe valea domnului. Cântare întreruptă de mesteceni, Străzi înţesate de mure şi de pepeni. Soare de umbră virilă, Crampei de cetină şi de milă, Zănatec dans în firida calină, Târzie joi de zgură şi lumină. Amestecat decor de cetini şi de pepeni Târzie luni îngânând mesteceni Cu zambile şi capete de arhitecţi Cu franjuri inutile tăiate în cărţi Zănatec soare, crâmpei din dansul omului Ce zici, bog dan, îi dăm cântecul domnului? Şi ei plantau de zori pe graniţă Un măr cât un briceag de raniţă. Ca visul cutreieram străzi întrerupte de umbre Se luminau văi de zgură şi frunze Perechea se învartea în fum pe patinoar Cui îi pasă de cauze şi de fumoar? Firida gândului se înţesea de milă se închideau caline murele virile pantera neagră se strecurase în vizuină Cu cine împarţi o disperare şi o crimă? Instantaneu perpetuu Radu Gyr Cosmic Îmi sar broboane de asfalt în ochi de când mă uit în drumul tău. Mă împrăştii pe trecerea de pietoni în perspectiva roţilor tale. Mă înţepenesc. O maşină albă, o maşină verde, un om alb, un om negru-verde, o infinitate albă se scurge într-o infinitate negru-verde. Am trecut Evenimentul Orizont. Răspunde ecou de quasar sau de gaura neagră.

Revista nouă, 1/2011

Renăştem sau zăcem în protonul negru-verde? Sau murim perpetuu şi final. Evenimentul nostru orizont de aur, sânge şi lumină, străfulgerat de jetul tânăr: aşa arde materia în timp energie – cântec de unde, dans de întuneric cu retină. Din groapa morţilor imposibile, ridică-te bogdane, ridică-te atere, din materie în carne cu înţelegeri şi semne, întrupează-te bogdane, întrupează-te atere, din aer, apă, mişcare şi vreme, creează-te bogdane, creează-te atere, din forme şi sunete şi cutremure, vânează-mă bogdane, vânează-mă atere. Ca o mare neagră te risipeşti, întinde-mi ciobul ochiului tău, bogdane! Ca un gând între lumi te îndepărtezi, suntem iar doi, atere! Linişte înţepenită în gând, vino bogdane, haide atere! Instantaneu cu echinocţiu De 20 de ani Maria sparge cu cana nuci pe balcon: în cană zburdă laptele, sub cană se dărâmă sfere şi linii. De-atâta vreme, s-a desenat doar o fisură ca un megafon în colţul de care se agaţă ea cu pumnii. Acum apune ploaia între blocurile roz, atârnă ţevi ca o beteală din capete

60

poezie neterminate. Ca vene printre ochii cu obloane verzi, toţi – mai puţin al meu – închişi de noapte. Aceeaşi ordine fictivă în mine şi în spaţiu, acelaşi bocanc militar bătând un oraş civil Aceeaşi pizza ready made şi ceai de echinocţiu: aşa se prelungeşte clipa de veghere şi ora de citit. Prefer să ţin ochii între-deschişi în faţa ta, aproape să te visez trezindu-te în somn, în ape. Cu faţa pe linia vieţii din palma mea, aproape să nu te văd, să te înţeleg aproape. Instantaneu epic Încă un epitet lângă şirul zilelor epicureice de la o oarecare margine de înţelegere. Un soare lichid năvăleşte ca un epitalam sughiţat de bocitoare printre crăpăturile scândurilor de la podul cu fân, dar aterizează fără putinţă de salvare pe lama cuţitului de telemea şi roşii. Aşa mi s-a rupt un fir de gând şi mi-am lăsat ochiul să zacă. Am pipăit cu cerul închis ultima urmă pe zăpadă. Acolo mi s-a născut o felie de gutuie coaptă - rezolvarea corzii în enigmă. Încă o zi şi încă o zi, ad infinitum. Instantaneu pe graniţa cu noi Ce-a mai rămas din noi...ştiuleţi înghesuiţi într-un septembrie imposibil, cu frunzele răpuse, cu capetele retezate, cu rădăcina întârziată în iluzie. Curând ne vom pleca de tot. ...nişte steaguri pe frontieră, atât a mai rămas, care despart un măr de alt măr (muşc!). Un lan de alt lan odată, o mirişte de altă mirişte neagră acum. Muşc şi nimic. Nici un vierme înăuntru, nici un sâmbure – mere moderne – tot spaţiul din interiorul lor folosit la maxim. Ce zici, darul lui Dumnezeu, plantăm un măr pe graniţă? Unul potrivit de statură, cu

Revista nouă, 1/2011

frunze care se înroşesc într-un septembrie imposibil, un măr cu scoarţa lină ca un lac vertical. Mi-aş dori să plantăm, Bog Dan, un măr pe graniţă, printre steagurile din zona demilitarizată, s-ar putea preface că e unul dintre ele şi poate va scăpa neciuruit. Mie miau culcat lanul la pământ, ţie ţi-au ars miriştea. Să plantăm un măr alb-pământiu iarna, verde-rozaliu primăvara, roşu apă de sânge vara, roşu-pământiu toamna, să ne întindem îmbrăţişaţi în poziţie fetală şi să tragem covorul lui peste noi. Hai să plantăm, darul lui Dumnezeu, pe graniţa dintre lan şi mirişte. Toţi ştiuleţii din ţara cu lan au mâinile îndreptate spre mirişte, iar când bate vântul te salută ca nişte steaguri, flutură ca nişte mâini, tremură ca nişte batiste de adio. Vreau un măr postmodernist, cu atâtea culori cât să stăm toată noaptea să le numărăm şi în marea de foc de la revărsat să mai inventăm nuanţe, secunde, amăgiri. Să facă mere ca apusul pe dinafară, ca miezul zilei înăuntru şi ca miezul nopţii în sămânţă. Hai să plantăm, Bogdan, mărul înţelepciunii pe graniţa dintre Dumnezeu şi Om. În curând vor arde şi ultimii ştiuleţi culcaţi şi vom fi împreună o mirişte transfrontalieră, un pământ rodnic fără hotar. Atunci să schimbăm cultura, să lăsăm cenuşa porumbului să se odihnească în patru zări şi mărul nostru crescut pe graniţa dintre lumi va fi în inima ţării. Când va veni Crăciunul am să fur ochiul lui Dumnezeu din vârful bradului de frontieră. Rămase fără lumină cu ocazia naşterii, toate lumile vor clipi de-odată o secundă fără amăgiri, atât de reală şi înfricoşătoare, încât vor închide grabnic genele ca nişte gratii să păstreze canarii pustnici şi moi. Ei alergau orbecăind după irisul negru al lui Dumnezeu. Noi i-am sfâşiat deja cristalinul şi i l-am dat mărului să-l bea, să crească în el lumina tuturor lumilor, a tuturor iluziilor şi a tuturor instantaneelor. Atunci, ca un ecou, cele două cearcăne vor sângera ultima închidere de pleoapă. Darul lui Dumnezeu este iluzia absolutui. Bună seara, iubitul meu, control paşapoarte.

61

poezie Florin DOCHIA A doua elegie de pe strada mea Am un vecin de iulie. El are un câine. Câinele are. La poarta lui cresc trandafiri galbeni. Roză, rug, rujă, răsură, cacadâr, mărăcine, rujiţă, sipică, spânz, smirdar… Pe la poarta lui trec arar, pentru că nu are asfalt. Şi iarba creşte nebună, iarba creşte liberă, în devălmăşie. Nu pot schimba o vorbă cu ea, nici măcar o privire ori un biet surâs. Iarba lui nu zice nici pâs. Am o vecină de şoapte. Stă la etajul şapte. Mă părăseşte noapte de noapte şi se duce la coadă la lapte. Dar asta era în alt veac şi în altă ţară, poate în altă existenţă, cine mai ştie ce-a fost. Am o vecină de şoapte. Am o vecină de vis. Ea nu-l cunoaşte pe vecinul de iulie. Nici pe vecinul de august. Ea stă de vorbă cu câinele lor – vorbesc prin semne şi el dă din cap şi zâmbeşte ea nu ştiu ce-i spune. Chiar şi vecinii se întorc cu spatele, cred că vecina are un limbaj indecent, mai ales că locuieşte la etajul al şaptelea şi copiii ei cad constant de la balcon ca nişte popice. Nu mai tăvăliţi iarba! – strigă vecinul de iulie şi vecinul de august îi ţine isonul. Femeia plânge şi-şi şterge copiii de praf cu petale de trandafir. Ceva-ceva aş mai vrea să-nşir Despre strada mea şi despre străzile vecine, am cămările pline de amintiri, de viziuni, de vise Despre cartierele lisboeze unde am iubit negrese obeze care nu vor trece nicicând pe strada mea Despre blondele suedeze de la lacul Siljan, lângă oraşul Rättvik din ţinutul Dalarna – şase sute de kilometri până la Cercul Polar şi tot atâţia până la Trelleborg unde marea este atât de baltică

Revista nouă, 1/2011

Sau rusoaicele dansatoare şi kamenoviste de la Cracovia cu care-am desfăcut o singură conservă de peşte şi-am spart atâtea sticle de votcă. Dar pe vecinul meu de iulie nu-l interesează decât vecinul de august, iar pe vecina de şoapte nu o poţi tenta decât cu un kil de lapte şi la poarta mea nu cresc trandafiri. Roze, rugi, ruje, răsuri, cacadâri, mărăcini, rujiţe, sipice, spânzurătoare, smirdari… A zecea elegie de pe strada mea – masonica Unde se termină zidul de aer începe zidul de apă Aici apar tot felul de spasme sentimentale, de spaime animalice – cine le mai ştie numi când ceaţa se aşterne peste mintea oricum tulbure înaintea extincţiei Am închis strada sub pleoape să nu se piardă la răspântii. Acolo e locul cel mai periculos, acolo unde faci popasurile. Îndată ce te opreşti, drumurile încep să te soarbă tu nu poţi face nimic altceva decât să te diluezi treptat nu mai ştii din ce direcţie ai venit şi în ce direcţie te duci nu-ţi mai recunoşti chipul mama feciorii degetele nici cuvintele nu te mai recunosc şi se despart în silabe şi pleacă de la tine. Am închis strada sub pleoape să nu se piardă la răscruci. Am o singură moarte şi o întorc pe toate părţile să nu fie roasă la încheieturi – ar fi păcat să se rupă exact atunci când o voi îmbrăca, în ziua aceea de sărbătoare când se vor şterge hotarele şi toate zidurile fi-vor de spumă ziua aceea de sărbătoare ca o noapte nesfârşită de dragoste, ca un sărut al prinţesei nedormite mirosind a mosc, mirosind a dor, mirosind a zbor uşor de cocor, de asta am închis strada sub pleoape, azi nu trece babidya şi pot veni poetesele albaneze, wilhelminele şi sabilele, să mă prade să-mi fure mănăstirile, rugile, mătăniile, îngenuncherile, singurătăţile, ce-aş putea să mă fac fără pustnicia de toate zilele pe

62

kosova care o strâng cu drag la piept? Numai tăcerea babidyei mă înţelege, numai absenţa ei este un răspuns satisfăcător mon doux mon tendre mon merveilleux amour de l'aube claire jusqu'à la fin du jour Am ştiut că Juliette mă va trăda - et plus le temps nous fait cortège et plus le temps nous fait tourment mais n'est-ce pas le pire piège que vivre en paix pour des amants - mais ou est La Chanson Des Vieux Amants? Je me déchire un peu plus tard şi totul s-a prăbuşit între zidul de apă şi zidul de aer I tore a little later, Ho strappato un po 'più tardi, Ich riß ein wenig später, Arranqué un poco más tarde, Я сорвал немного позже, Έσχισα λίγο αργότερα … să nu se piardă la răspântii Elegia a 25-a: despre vânătoare Şi dacă sunt eu nenăscutul? Mai bine nu întorc capul. Dacă în spatele meu e un zid? Mai bine privesc muchia îngustă a orizontului. Şi mă abandonez labirintului, se spune că e o minunată formă de libertate individuală. Cândva voi face saltul. Dar tu nu erai. Am ştiut-o de mult. Singuratic vânam păsări desenate pe cer cu arc şi cu săgeţi cu vârful de fier. Apoi dormeam. Şi la trezire tu tot nu erai. Era doar cerul deasupra cu păsări decupate în el prin care se strecurau fire din ţesătura neantului. A trebuit să desenez ceva între noi, un sentiment, o plantă, o nălucă, o caleaşcă-n stare să mă ducă o noapte mai departe. Apoi am vânat. Apoi am dormit. La trezire tu tot nu erai. Dar era ceva între noi, ceva mai mult decât o absenţă. Şi inima mi s-a umplut de bucurie. Au înflorit câţiva cireşi. S-au rupt câteva stăvilare. Pe stradă a trecut o ţigancă măturătoare. Am vânat, am dormit, m-am trezit. Şi tu tot nu erai. Mi-am luat inima-n dinţi şi te-am văzut. Şi de atunci eşti. Ca să mergem azi împreună la vânătoare. Şi să ne-ntoarcem cu spinările îndoite de pradă.

Revista nouă, 1/2011

Sanije GASHI Ziua în care au atacat Likoshan şi Qirez

Gravida a ţipat –Taică, ne-au terminat! Sâmbătă, 28 februarie 1998. În Likoshan şi Qirez au fost ucise 24 de persoane, drept răzbunare pentru uciderea a 4 poliţişti sârbi de către membrii Armatei de Eliberare din Kosovo. Rukia şi Hamidja, 26, respectiv 25 de ani, ambele gravide în luna a şaptea, nu şi-au închipuit niciodată că în acea sâmbătă de februarie (1998) vor trăi ultimele ore ale vieţii, pentru prima, şi o întâmplare cu consecinţe grave, pentru a doua...Ultimele strigăte ale Rukiei au fost: Taică, ne-au terminat! Rukia, care aştepta fericită naşterea celui de al treilea copil, îşi planificase totul, în afara morţii! A avut loc drama, care numai o dată în viaţă se joacă! Drumul prin Likoshan şi Gradica te duce la Qirez (Drenica), sat amintit atât de des în relatările despre război. Liniştea din acea curte mare a familiei lui Hata Nebiu, stăpâna casei, glasul copiilor, acum de 10-15 ani, fără experienţa vieţii, dar cu experienţa războiului, femeile care aşteptau curajoase vizitatorii, este imaginea care dezvăluia trecutul amar. Maica Hata povesteşte, nici nu mai ţine minte pentru a câta oară, cele întâmplate în 28 februarie 1998, poate asta o ajută să se elibereze de durerea acumulată. Acea sâmbătă de iarnă i-a luat pe cei doi fii, Ilir şi Xhemshir, pe tânăra noră Rukia, însărcinată, iar soţul, Sefer, rănit, nu s-a mai vindecat şi a murit după un an...Povesteşte cu voce tare întreaga întâmplare, gesticulând şi privind dincolo de geam, dar fără nicio lacrimă. Nora Hamidja, acum de 35 de ani, se uită spre soacra Hata, care vorbeşte, pocnind din când în când din degete, ţinându-l aproape pe băiatul ei, Shqipdon...Lacrimile ce îi înceţoşează privirea vorbesc de greaua

63

kosova încercare prin care a trecut în acea zi, ce îi va afecta luni şi ani sănătatea... Şi azi, spune ea, de câte ori aud zgomot de avion, îmi astup urechile cu amândouă mâinile şi intru în casă. Acel zgomot îmi aminteşte de clipe şi de întâmplări triste. E greu să ştergi acea amintire... Era într-o zi de sâmbătă, din februarie, împuşcăturile începuseră să se audă de la prânz dinspre Likoshan. Un glonţ ce a căzut pe veranda casei ne-a avertizat că se pregătea furtuna. Rukia era îngrozită. - Vai, vai, poate vin la noi! Încercuirea s-a produs la ora 16, totul desfăşurându-se conform planului: două tancuri au dărâmat porţile şi zidul şi au intrat în curtea acelei familii, urmate de forţele sârbe, toate formaţiunile cu armamentul greu au umplut întreg spaţiul, au înconjurat casa, în timp ce pe deasupra uruiau elicopterele. În casă, fără să înţeleagă ce se întâmplă afară, se afla întreaga femilie Nebiu: capul familiei, Seferi şi soţia sa Hata, băiatul, Xhemshir, cele două nurori însărcinate – Rukia şi Hamidja cu cinci copii mici, iar în cealaltă cameră alt băiat, Zahiri. Nora Hamide începe să povestească: -Stăteam jos, cu spatele la fereastră, când am simţit că mă atinge ceva rece după ureche, am întors capul, era ţeava unui automat! Rukia îşi ţinea în braţe fiica, Valentina, de doi ani şi opt luni, care abia se trezise din somn, cu o coajă de pâine în mână, la fel şi fata mea de un an şi jumătate. Când a văzut ţeava tancului că trece prin fereastră, Rukia întoarse capul spre socru, ţipând: -Taică, ne-au terminat! Socrul îi răspunse: -Nu, taică!- nu te speria- şi sări în picioare. Ţipa şi Hata : Vino omule, pentru Dumnezeu, că a început războiul! Dumnezeu să ne aibă în pază! Atunci au început împuşcăturile: geamuri sparte, ţipete, rafale de gloanţe, uruitul elicopterului. Seferi, îngrozit, li se adresă: -Nu mai trageţi, măi, că mi-aţi speriat familia! I-au răspuns cu înjurături şi cu lovituri, patru gloanţe i-au străpuns picioarele, altele au nimerit trupurile lui Rukia şi Xhemshir, copiii au fost împroşcaţi de stropii de sânge. Pe Rukia însărcinată au atins-o în cap, iar nora Hamide, uluită, s-a întors spre soacră:

Revista nouă, 1/2011

-Maică, uită-te la Rukia, ce are!? Soacra se apropie de noră, o privi şi se îngrozi : Rukia nu mai avea cap, creierul i se împrăştiase, doar bărbia îi mai rămăsese!

Maica Hata continuă: Rukia stătea sprijinită într-o parte, am tras-o, am întins-o, i-am adunat creierul, părul, dinţii şi i-am aşezat lângă trup, după care am acoperit-o cu o pătură., i-am luat-o pe fată, Valentina, din braţe, am curăţat-o de stropii de sânge, am aşezat-o alături, ca şi pe ceilalţi copii, care nu ştiau ce se întâmplase. Apoi ne-am întors la Xhemshir, întins pe duşumea. Nevasta lui, Hamidja, povesteşte, roşie la faţă: -Împreună cu soacra l-am tras pe bărbatul meu, l-am întors încet să văd ce îi făcuseră. Ce să vezi! O rafală de gloanţe îl sfîrtecase! Sângele cugea şiroaie, ca apa de la cişmea... Pe când îl întindeam pe Xhemshir, explică maica Hata, acesta mi-a spus: -Mamă, vreau să-ţi spun ceva, dar...nu pot, nu am putere...şi şi-a dat sufletul! Asta mi-a zdrobit inima, spuse biata mamă. Pe partea cealaltă rămăsese rănitul Seferi (57 de ani). Când s-a dezlănţuit toată acea furtună de rafale, a ieşit din cameră şi celălalt băiat, Zahir, pe care l-au prins şi lau întins în faţa tancului. Seferi ţipă cât putu de tare: Zahiiir, nu mişca! L-au luat, l-au târât în afara casei, dar a avut noroc că după ce l-au torturat, nu l-au împuşcat. Hamidja spune că şi-l aminteşte foarte bine pe paramilitarul care a îndreptat automatul spre ei: Purta o uniformă vărgată, nouă, avea o tăietură pe faţă, el l-a doborât pe soţul meu. La început l-a întrebat pe socrul meu ce îi este acest băiat, iar când acesta i-a răspuns că îi este fiu, l-a secerat cu o rafală de gloanţe...În afară de asta, am trăit un moment foarte dificil şi în clipa în care în acea seară, la ora 11, am închis uşa camerei unde rămaseră întinşi Rukia şi Xhemshir, ieşind pentra a

64

kosova duce copii la culcare. Când am intrat la vecini, am leşinat! Seferin, rănit, capturat de forţele sârbe a fost dus la vecini, în tinp ce pe Ilir, celălat băiat, soţul Rukiei, care era membru UCK, l-au pris şi l-au dus la Prishtina, de unde l-au întors cadavru... Ziua de 28 februarie a însemnat 24 de victime la Qirez, la Mehalla-Prekaz, la Likoshan, la Baks...Pe lângă cei căzuţi din familia Nebiu, au mai fost patru băieţi ai lui Sheremet, zece din familia Almeti...Au întins victimele într-un loc din vecinătate. În mijlocul lor se distingea cadavrul Rukiei cu burta umflată, singura femeie. În timp ce aşteptau să-i adune pe toţi cei căzuţi (14 trebuiau aduşi de la morga din Prishtina), maica Hata s-a dus să-l mai vadă încă o dată pe fiul ei, Xhemshir, pentru că nu o lăsaseră. Îi implora : Vă dau cuvântul meu că nu o să mi se audă vocea! – L-am privit, l-am atins peste tot şi nu am plâns. Era tânăr, dragul mamei, nu împlinise încă treizeci... Pe 3 martie, când se pregătea înhumarea cadavrelor şi când le-au adus şi pe celelalte de la Prishtina, printre acestea se afla şi tânărul Ilir. Când au început vaietele, maica Hata s-a adresat mulţimii: - Nu ţipaţi, să nu vă aud glasul! Nu vedeţi că suntem încercuiţi? Vreţi să ne omoare pe toţi? Rukia şi Ilir, bărbat şi nevastă, un cuplu tânăr, au fost îngropaţi unul lângă celălalt. În urma lor au rămas Valon, de 6 ani şi Valentina, de 3...Xhenshir a lăsat trei fete tinere şi nevasta Hamidja, care aştepta din nou să nască. - Chiar cu trei zile înainte să aibă loc încercuirea am fost la medic, pentru ecografie. Mi-a spus că era băiat, iar Xhemshir, vesel, adăugă: noră, Shqipdon o să-l cheme! El însă nu a ajuns să-şi vadă fiul, care s-a născut la două luni după moartea lui. Pentru Hamidja viaţa a continuat să fie înspăimântătoare, evenimentele din acea zi de coşmar au urmărit-o timp îndelungat – leşinuri dese, tremurături, crampe. I-a trebuit mult ca să se vindece de consecinţele acestora. Viaţă de munte şi de hoinăreală

„drumeţiile” prin munţi şi sate, în căutarea unui adăpost, cu copiii în braţe şi cu bătrânii epuizaţi. – Pe când ne aflam în satul Shutica aveam un tranzistor la care auzeam ştirile, acolo am aflat de începerea ofensivei NATO, spunea Hamidja cu ochii strălucind. Când forţele sârbe au intrat în sate, a început marea mişcare a populaţiei. Hamide, cu pruncul abia născut în braţe, cu soacra Hata şi cu ceilalţi cinci copii, au plecat în satul Baks, apoi sârbii i-au obligat să se alipească coloanei, au trecut prin Krasmirovc, prin Kojica, au continuat prin Terstenik, Drenas, Gllanasella, Tërdevc... Mergeau în soare şi pe ploaie, într-un şir nesfârşit. La Bainca li s-a alăturat coloana de femei, copii, bătrâni...- Acolo ne-au ordonat în albaneză: întoarceţi-vă de unde aţi venit! Neam întors la Tërdevc, apoi la Kraikova, acolo erau morminte deschise , ne-au adunat într-o grădină şi ne-au somat să nu ne mişcăm! Of, din nou ne-am întors în Drenas...În Qirez ne-au băgat în clădirea şcolii, au umplut şi moscheea satului... Când am revenit în Qirez, în iunie 1999, am simţit aerul libertăţii, ceva incredibil, deşi cu multe victime, cu case incendiate, cu curţi pustiite şi animale ucise... Câte gravide crezi că a luat războiul din Kosovo din 98-99? (După război, la cererea Tribunalului de la Haga, s-a procedat la deshumarea şi reînhumarea celor 24 de victime). Această familie şi acest cartier au o deosebită importanţă în marea cotitură ce a avut loc în Kosovo, în schimbarea curentului istoriei. Există două momente care trebuie apreciate şi care sunt foarte importante: opera nepreţuită şi incomparabilă a lui Adem Jashari şi a familiei sale pentru Kosovo şi celălalt moment, legat de puterea familiei Jashari de a transforma durerea în forţă, care a ştiut să reînoiască şi să dea un mesaj de pace pentru noul Kosovo Bamir Topi, preşedintele Albaniei, Prekaz, ianuarie 2008 Fragment din vol. ISTORIA GROAZEI, 1998 – 1999, Dosarul crimelor de război, mărturiile femeilor

Chinurile acestei familii nu s-au terminat aici: o dată cu războiul au început

Revista nouă, 1/2011

65

note de lectură

Nicolae DUMITRESCU Restituiri culturale * O carte care alungă uitarea

n martie 2009, când s-a săvârşit din viaţă, omul de cultură şi publicistul Mihai Apostol intrase în al optzecilea an. Fără să fi dat semne vizibile, o moarte neaşteptată, în somn, i-a frânt truda zilnică la masa de scris, din demisolul casei sale, situată în strada Negurei, care ar fi putut lua, până acum, numele acestui erudit locatar, dacă inerţiile umane n-ar fi atât de multe şi de mari. A lucrat o viaţă întreagă la două instituţii: un scurt timp, la Arhivele Statului Prahova şi, apoi, la fostul Comitet Judeţean de Cultură şi Artă, de unde a ieşit la pensie, după 1990. Pasiunea lui a fost mereu cercetarea şi interpretarea mărturiilor trecutului ploieştean şi prahovean. Marii lui profesori, din anii studenţiei bucureştene, George Călinescu, Tudor Vianu, Iorgu Iordan ori Jacques Bick îi orientaseră opţiunile şi îl învăţaseră cum să se dedice studiului şi interpretărilor istoriei literare. Îi pomenea adesea, cu veneraţie şi recunoştinţă. Cât a trăit a scris mult, reuşind să tipărească circa zece volume, sub semnătură proprie, şi vreo patru în colaborare, ca să nu mai vorbim de zecile şi sutele de articole publicate aiurea. Unele dintre cărţile sale pot fi considerate contribuţii de durată, adevărate repere pentru viaţa noastră culturală: Iorgu Caragiale – monografie (1986), Monumente prahovene (1997), Din arhiva Al.T. Stamatiad (2000), Nicolae Kruch – periplu prin viaţa unui artist (2004), Dicţionar istoric al judeţului Prahova (2004), Teatrul de inspiraţie istorică – 1718-1947. Repertoriu bibliografic (2008), Casimir Belcot – un meteor al scenei (2008) etc. Despre cărţile lui au scris reputaţi istorici şi comentatori literari, precum:

Î

Revista nouă, 1/2011

Augustin Z.N. Pop, Şerban Cioculescu, Ion Cazaban, Tania Radu etc. Ca fost coleg de breaslă, mai mult de jumătate dintre lucrări au fost recenzate şi de subsemnatul, la momentul apariţiei lor. Mi le oferea cu plăcere, bătându-mă prieteneşte pe umăr, ştiind că-mi voi rezerva timp pentru ele. La plecarea dintre noi, profesorul Mihai Apostol a lăsat, acasă, în dactilomanuscris, câteva cărţi terminate: un Jurnal, un Bestiar şi un Dicţionar al artiştilor plastici prahoveni, care îşi aşteaptă editorul. Aflu acum că depusese la Editura Libertas şi volumul Mărturii teatrale. Acesta a fost tipărit recent, sub îngrijirea reputatului regizor şi om de cultură Mihai Vasile, care a mai făcut asemenea gesturi restitutive şi în cazul altor intelectuali ploieşteni plecaţi intempestiv în lumea umbrelor. Cartea este dedicată actorului Corneliu Dan Revent, fiind recomandată cu căldură de regizorul Mihai Vasile, într-un prea frumos preambul. Ea conţine un substanţial grupaj de articole şi studii ce pot fi subsumate unei posibile istorii a teatrului prahovean. Sunt redactări mai vechi sau mai recente, cele mai multe publicate în periodice locale sau reviste centrale de cultură. Acestea împart volumul în două: I. Secţiunea de aur şi II. Scena ploieşteană şi maeştrii ei. Scrierile respective atestă predilecţia autorului pentru teatru, care prevala asupra celei pentru arta plastică ori literatură, fiind rodul unor statornice cercetări arhivistice şi istoriografice, ca şi al relaţiei de prietenie cu unii dintre artiştii evocaţi, dar având un numitor comun al subiectului vizat: originea prahoveană sau legăturile, de multiple feluri, cu aceste meleaguri – angajarea temporară la Teatrul Municipal, înrudirea cu oameni de teatru de aici sau prezenţele, mai mult sau mai puţin întâmplătoare, în spectacole susţinute la Ploieşti, într-un interval de aproape 150 de ani de viaţă teatrală autohtonă. Protagoniştii primei secţiuni sunt oameni de teatru, actori, regizori sau textieri, care au ilustrat cu pregnanţă scena românească, încă de la începuturile organizării teatrale asociativ-instituţionale. Meticulos cum era,

66

note de lectură Mihai Apostol aşază articolele consacrate acestora în oridinea cronologică a naşterii lor, iar nu a momentului apariţiei în presă a comentariilor, care marchează adesea o aniversare sau o comemorare cu cifre rotunde. În această primă parte sunt încorporate 15 portrete referitoare la Luca Caragiale (tatăl marelui dramaturg), Costache Caragiale, Domniţa Ralu, Daniil Drăgulici, Iorgu Caragiale, Alexandrina Alexandrescu-Duduia, Paul Gusti, Constantin Murgeanu, Didina Castriş, Casimir Belcot, Sandu Teleajen, Elena Zamora, Alice-Sophie Cocea, Forry Etterle. Sunt texte de dimensiuni mici şi medii, conţinând informaţii de viaţă şi activitate, în care sunt incluse, de regulă, şi precizări privind eventualele prezenţe pe scenele ploieştene. Lungimea comentariilor este comensurată atent, în funcţie de locul apariţiei acestora, ziar sau revistă. La fel se întâmplă şi cu conceptul redacţional, care urmează un calapod, mai elaborat sau mai simplu. Profesorul ştia bine asemenea reguli, având o îndelungată experienţă publicistică. Vorbind îndeosebi despre oameni din trecute vremi, stilul folosit este unul sobru, uneori chiar puţin alambicat, cu fraze ample ori digresive şi cu succesive citate şi trimiteri, sau enumerări de titluri ori roluri. Uneori schiţează şi câteva elemente de epocă, pentru ca abia apoi să intre în subiect. Este genul de redactare propriu lucrărilor cu caracter istoriografic, care îşi au publicul lor. În secţiunea a doua a cărţii, parţial lucrurile se schimbă. Aici sunt cuprinşi, în majoritate, folosindu-se de cronologie, oameni de teatru, inclusiv scenografi, pe care Mihai Apostol i-a cunoscut personal sau cu care a fost în relaţii de prietenie. Ei au servit efectiv scena ploieşteană şi, pe acest considerent, informaţia abundă. Numele unora sunt şi azi pe buzele multor iubitori de teatru: Nelly Constantinescu, Marcel Anghelescu, Aristide Teică, Moţ Negoescu, Toma Caragiu, Dumitru Palade, Margareta Pogonat, Vintilă Făcăianu (pictor scenograf), Corneliu Revent, Florica Mălureanu (pictor scenograf), Irina Borovski (pictor scenograf). În afara coordonatelor bio-bibliografice,

Revista nouă, 1/2011

în prezentările unora îşi fac loc şi mici dialoguri ori se strecoară, digresiv, amintiri comune. Astfel, textul se îmbogăţeşte în sugestii şi se înviorează, devenind mai comprehensiv. Un singur exemplu ar putea fi edificator pentru plusul de amănunte şi coloratura caracterizării: „Corneliu Revent a adus cu sine la rampă un simţ artistic şi o reală vigoare de tălmăcire. Factura sa [umană], mai mult sau mai puţin obişnuită, nu lăsa să se întrezărească, la prima vedere, subtilitatea actorului, capacitatea sa pentru compoziţie (…). Freamătul cerebral şi vâltoarea forului interior îl caracterizau, conducând spre o simbioză rafinată dintre imperativele manierei de joc şi exuberanţa sentimentală”. Se confirmă, în acest mod, că rigiditatea istoriografică specifică poate căpăta valenţe artistice şi deveni flexibilă, astfel lărgind orizontul de interpretare şi înţelegere a unui segment de viaţă culturală pentru care ploieştenii s-au zbătut constant, mai bine de o sută de ani, să-l afirme şi să-l instituţionalizeze. Dincolo de orice alte argumente, acest volum postum, restituit nouă cu enormă generozitate, ne oferă posibilitatea reîntâlnirii cu un intelectual subţire, polivalent şi subtil, dedicat artei şi culturii până la ultima consecinţă. Este o carte care ne face să nu-i uităm pe cei care au fost, aşezând fundamentele, şi în primul să ni-l amintim mereu pe Mihai Apostol. Statura sa de om superior, de adevărat Senior al spiritului (cum spune îngrijitorul acestei cărţi!) nu l-a împiedicat niciodată să fie prietenos şi inocent, glumind şi povestind impetuos, lăsând deoparte migăloasele sale îndeletniciri, care i-au procurat atâtea satisfacţii compensatorii. E o aducere aminte care mă încarcă de o plăcută emoţie şi recunoştinţă faţă de cei care ştiu să preţuiască valorile noastre, înclinate spre acest tip de preocupare. ______________ Mihai Apostol – Mărturii teatrale, Editura Libertas, Ploieşti, 2010. Ediţie îngrijită de Mihai Vasile.

67

note de lectură

Lucian GRUIA Lidia Lazu - Cuvântul care stă să mă nască / The word poised to birth me*

irica Lidiei Lazu începe cu o legendă ale cărei simboluri vor fi definitorii pentru întreaga ei evoluţie: „Poeziile mele uitate / Pe marginea ferestrei / Le-au ciugulit păsările // Şi acum mă chinui / Să le desluşesc în / Volutele zborului lor / Şi-n ritmul cîntării lor // Şi le zăresc abia / Ca semne pe nisipul ud // Dar cînd să le citesc / Mi le şterge un val hain // Şi rămîn / Doar cu jindul / După frumuseţea / Pentru totdeauna pierdută.”(p.44) Întâlnim păsările, cerul, conturul de fum. Simbolurile menţionate aparţin zborului, ascensionalităţii, plutirii, reveriei, diurnului. Aşa cum remarcă Ion Murgeanu într-o cronică reluată ca prefaţă a volumului, poezia menţionată ne aminteşte şi de o altă temă a liricii poetei, aceea a efemerităţii frumuseţii. Filosoful francez Gaston Bachelard a dedicat patru cărţi stărilor induse în sufletele poeţilor de trăirea elementelor primordiale: pământ, apă, aer, foc. Poezia Lidiei Lazu stă cu certitudine sub semnul ascensionalităţii / aerului: „Simt în mine oase de pasăre / Şi nu le pot opri / Să încerce să zboare // Prezenţa lor îmi aşterne / Vîrfuri de munţi la picioare / Şi n-ar trebui să mai fac nimic // Decât să mă las în voia / Pornirii mele spre zbor / Şi spre cîntec / Fără nici o urmare.”(68) Zborul gândului înalt, purificat de extaz, luminează eternitatea: „Fîlfîiri uşoare alunecă / Pe sub mine / Şi, dintr-o singură suflare / Pot să ajung / În punctul cel mai de sus al cerului // Să-mi împrăştii gîndurile / Ca pe boabe sfinte de grîu // Să revin apoi / Cuminţită / Şi să le văd

L

Revista nouă, 1/2011

cum luminează / Veşniciile.”(p.62) Pădurea Teleormanului (locul în care s-a născut autoarea, în satul Şoimu, la 20,02,1953) a pătruns şi în poezia acesteia. Starea de reverie este mai puternică în inima pădurii care te vrăjeşte cu muzicalitatea şi priveliştile ei pure: “Foşnirea pădurii e ca o chemare / Cu cît te-ndepărtezi de drum / Cu atît e mai puternică / mai învăluitoare // Poţi întîlni animale pe care / Nimeni nu le-a mai văzut / Te rătăceşti fără veste / Într-o dumbravă intensă cum doar în vis„. Sacralitatea naturii generează o percepţie panteistă asupra lumii. Mâna demiurgului se simte până şi în cel mai neînsemnat lucru. Toate au rolul şi rostul lor într-o armonie deplină: “Năprasna lumii tale / Bunule părinte / m-a făcut să mă uit / mai cu luare-aminte / pînă şi la piatra înşurubată în drum // şi să mi se pară / o nestemată / pe care nu e bine să o atingi / nici să-i schimbi cumva / locul în cheia de boltă.” Pădurea sfântă e mediul propice unei iubirii divinatorii: „La marginea pădurii de mesteceni / Adastă amintirea chipurilor noastre / Şi aruncă cu pietre în lacul ascuns // Într-una din zilele molcome / Fără durere / Am răzbit prin aerul ce ne desparte / Ca să încap lîngă tine // Şi am simţit mirosul fînului / Pe care nimeni nu l-a cosit / În vara fără de moarte / A schitului părăsit // Cioturi de pruni se răsuceau / În urma căprioarelor / / Încercam să ne potrivim / Ritmul fiinţelor noastre / Cu florile galbene şi albastre / Nutrite noaptea cu praf de stele // Să ne trezim în zori / Mai teferi ca ele”. Actriţă de vocaţie, Lidia Lazu îşi recită versurile într-o montură de inspiraţie emoţionantă, unică de acest fel. A realizat recitări impresionante din lirica marilor noştri porţi:Eminescu, Blaga, Bacovia. În luna mai 2008, la invitaţia Viitorul Roman Society din Los Angeles CA şi a doamnei Ileana Costea, prof.univ.la Northridge University California, Lidia Lazu a susţinut un turneu artistic I want to dance!, din lirica lui Lucian Blaga în română şi engleză (traduceri de Andrei Codrescu),

68

note de lectură dând recitaluri la Palm Springs, Hollywood, Newbury-West Lake şi la Hayward-San-Francisco, pe coasta californiană a Statelor Unite. Despre poezia Lidiei Lazu, prezentată până acum, criticul literar Gheorghe Grigurcu are dreptate să afirme că: „Aşteptările sale sunt naiv-fabuloase, în continuitatea unei copilării care nu s-a epuizat, care-şi trăieşte intens uimirile, dezvoltîndu-le fin imaginativ... O atatre autoscopie fantezistă este rodul unei virtuozităţi a simplităţii”(Extaz şi materie, România literară,2006). Mai există însă şi o latură gravă a liricii poetei, care stă sub semnul trăirilor teriomorfe produse de trecerea inexorabilă a timpului: „Azi am trecut pe lîngă crucea ta / Fără s-o recunosc / Părîndu-mi-se că mă aştepţi / Mai la vale / Dar o pasăre-n zbor / mi-a luat privirea şi mi-a întors-o / spre crucea roasă de vreme / poposită direct în cărare...”(p.48) Uneori poeta coboară în contemporaneitatea deziluzionantă: ...„A rămas prea puţină lumină / Şi aer doar cît să tuşim // Acum doar nimicul / Ne mai desparte / Şi păsările fug de noi / Ca de moarte.” (p.8) De aici şi până la tăcere nu a mai rămas decât un pas. Nespusul a rămas captiv în cuvântul nerostit. Ca în cazul „necuvintelor” lui Nichita Stănescu, aceste cuvinte virtuale, odată rostite pot aduce victoria dar şi înfrângerea: „cuvântul care stă să mă nască / n-a fost încă rostit / îl simt cum clocoteşte în mine / gata să erupă-n afară / ca o corolă suprafirească / este de-ajuns o clipă / de pierdere / de salt peste timpul / pe care nu l-am trăit – / sau poate deja cuvîntul / a izbucnit / şi m-a făcut / una cu pămîntul.”(p.96) Poeta, în transa inspiraţiei, induce cuvintelor, forţa genezei demiurgice. Aflate sub semnul diurnului şi al ascensionalităţii, aceste cuvinte vor naşte o poetă autentică: Lidia Lazu! Şi astfel ciclul se închide. *(Editura Vinea, 2008)

Revista nouă, 1/2011

Ioan TODERIŢĂ Aurel M. Buricea – har unic şi unică revelaţie, poetul surâsului divin

Motto: În sensibil, identitatea devine fenomen. Intriga Altuia cu Acelaşi nu este echivalentă cu deschiderea Altuia spre Acelaşi (Emanuel Levinas: 1906-1995) oezie aristotelică în conţinut, medievală ca formă, universală în mesaj liric. Absorbţie a lirei în sonet. Logică, fizică şi morală antică , purtată în cristianic pentru o nouă filosofie, ce-n dogma poartă interpretarea lumii. Retorica şi oratoria, în acest sens, utilizează din plin relaţia, axioma şi „o vreme a rostitului oprimat de cuvânt, de topologia şi toposul duhului respiraţiei divine în adamic.” Toată această explorare a surâsului divin se desfăşoară „scenic”, „melodic”, „instinctiv de curat”, cu har unic şi unică revelaţie, între eu-l singular social şi pluralitatea indefinită a naturalului astral, între asceză-prizonierală şi slobozenie meditativă, între/întru cardinalitatea câmpiei infinite-Bărăganul, tobogan oprimat de cumpene dinamice în albia râului pietrificat de ... ascultare. Eternitatea măsurată cu ceas diurn, sideral, azimutal, de matematicianul – poet, Aurel Buricea, nu-şi află mulţumirea în numărare ori în număr, supus diviziunii lui doi: pară, impară rezidualitate şi satisfacţie a existenţei efemere. Putem întări aceste observaţii generale despre poezia azi dezbătută, cu exemple particulare cursive, dar de teama (ne)impietării dreptului la lectură a celor interesaţi, nu vom subiectiviza mai mult generalitatea asumată ca notă critică obiectivă. Evident subiectivitatea este binară şi hrăneşte interpretarea dihotomică

P

69

note de lectură incompletă a textului, până la sărmană afirmaţie ego-istă, fără justificarea logică a răului şi binelui degustat afectiv, fără strădania scufundării în structura textului, spre a supravieţui adevărului nesubiectiv, să-i spunem, impulsului distructiv al evidenţei înşelătoare. O cale, în care cred, o metodă pseudocarteziană, foarte aproape de „ce s-a spus frumos şi adevărat, frumos de adevărat”, în „tezele plastice numite sonete”, ale poetului Aurel Buricea, este, cea fără patos asumată, analiza matricei imaginilor şi simbolurilor diferenţiate, combinate, tulburate pe firul de arnici al ideii tematice, pe faţa nevăzută a lucrurilor simple, nu pe obscuritatea vederii noastre înceţoşată de gloria prejudecăţii. Poetul Aurel Buricea, în nivelul zero al hazardului cuvântului ales, în rostire mută, hieroglifă, este instinctiv scrib al „preaplinului trăirii poetice”. Se aşează între arhitip şi mit, între mit şi om, între cuvânt şi număr, între Dumnezeu şi noi. Important este să observăm că Aurel Buricea nu este numerolog-pitagoreic, ci geometru în două ipostaze: euclidian şi hilbertian. Geometru euclidian, utilizând cercul şi dreapta(ca cerc absolut). Geometru hilbertian, dezvoltând incidenţa, ordonarea, congruenţa, axiomatic, în/pe imagini izomorfe, cu rigoare dogmatică. Relaţia „ între”, de exemplu, ca relaţie de ordine a unor elemente filosofice (teluricul, fiinţa, astralul; Tatăl, Fiul, Sfântul Duh; cuvântul, conştiinţa, numărul) au structura logică dată de implicaţia: B este între A şi C dacă C nu este între A şi B, iar A nu este între B şi C. Implicaţie greu vizibilă pentru critici impresionişti, pentru critici sub-I-activi (I=ai=eu). Deci să ne sprijinim afirmaţiile pe text, pe textele a trei cărţi: Cântecul Reginei, 2009, Umbre de vise, 2008, Între număr şi cuvânt, 2004, toate tipărite la editura Danubiu, din citadela Brăilei literare. Iată implicaţia - poetică de astă dată - a creatorului de sonete Aurel Buricea, în volumul Între număr şi cuvânt.

Revista nouă, 1/2011

Aş sparge-n palme noaptea cea mai lungă Ca pe-o frunză arsă de al toamnei jar, din cioburi de amurguri să-mi fac altar, blestemul Tău, Doamne să nu m-ajungă Lasă-mă să zbor în plutiri de fluturi ca să fiu mireasmă de fân şi trifoi, amână cât poţi judecata de-apoi, când din albastre bolţi visări scuturi. Între număr şi cuvânt fă-mi loc divin, să fiu apărat de gerul luminii, să scap de infinit şi să mă închin. E noaptea-n necuprins atât de rece încât a-ngheţat şi glasul grădinii, prin inima mea umbra lunii trece. Alternanţa silabelor scurte şi lungi, anacruza urmată de troheu, spondeul urmat de dactil, sunt aleatorii şi (des)ordonate, prozodia endecasilabelor semănând cu fuga unui copil în amurg, cu, la trap şi la galop, biciuitul cal de câmpie, pe drumul retrograd al unui călăreţ, alungat din soare în Ciulinii Bărăganului. Prozodie oscilantă între adonic şi alcaic. Uneori presărată cu vers alexandrin: de 12-13 silabe. Matricea imaginilor des şi consecvent repetate în spaţii metrice, ametrice, îi aşează sonetul în regim nocturn. Noaptea este (aici) temporală, „cea mai lungă” (primordială), la începutul sonetului, şi întindere „atât de rece”, încât, „polară, astrală”, „a îngheţat şi glasul grădinii” (superior vorbei omeneşti). Noapte panaceu: „prin inima mea umbra lunii trece”. Imaginea toamnei, atenţie, nu este simbolul timpului sedimentat, dimpotrivă a unui pârjol vegetativ, „dulce jar” suportabil. Dumnezeu, în lungimea sonetelor sale are multe sălaşuri divine, cum ar fi „locul divin” dintre „număr şi cuvânt”: dispută Leibnitziană cunoscută, în ceea ce priveşte întâietatea lor, reflexie a gândirii platoniene. Relaţia fundamentală a filosofiei este „văzută”, de Aurel Buricea, în ordinea: Neant=Dumnezeu, Fiinţă=Om,

70

note de lectură Devenire=Înger. „Înger care strigă”, precum în proza marelui Fănuş Neagu, de care este legat liric „poetul de la Ulm”, din vecinătatea Mohrenilor,cei care din „cioburi de amurg îşi fac altare”, pentru a nu fi atinşi de „blestem dumnezeiesc”. Relaţionarea cu „între” nu este întotdeauna explicită. Fiinţa este uneori între două „neanturi”. Fiinţa noastră, ori a poetului: „zborul în plutiri de fluturi”, „contopirea cu mireasma fânului” sunt „tot altare” ale fiinţei, altare-neant. Sălaşe telurice de rugă existenţială, de fugă în exsiterul (în afara) predestinatei „judecăţi de apoi”, superioare, condamnare la „infinitul (in)existenţei absurde”. Folosind o variantă de (re)ordonare, aşa zisa axiomă a alegerii, în lecturarea împreunată a versurilor 4 şi 8 (esenţiale în sonet), cu versurile 9, 11, 12, 14, obţinem rezumatul „estetic al geometriei hibertiene Aurel Buricea”, ca substitut al sonetului de mai înainte: Blestemul Tău, Doamne, să nu m-ajungă, Când din albastre bolţi visări scuturi. Între număr şi cuvânt fă-mi loc divin Să scap de infinit şi să mă închin. E noaptea-n necuprins atât de rece Prin inima mea umbra lunii (pe)trece. Sextetul, acest sextet, este un „kern”, un „kern-ef”, un „nucleu-sâmbure” al sonetului. „Ef” fiind relaţia. „Ker-ef”, nucleul izomorfismelor imaginilor antropologice, prin care, Aurel Buricea transformă trinitatea: Dumnezeu, Cuvânt, Om, în pseudo-geometrie. Visul, o nădejde încărcată de păcat, este imagine-invariant, avatar al existenţei postendemice. Tot prin aceeaşi axiomă, iată sonetulnucleu al „logosului sfânt”: Stă-n puterea Ta, să-n vii Marea Moartă, Între cer şi gând, ruga mea e poartă (o nouă relaţie „între”) Doar după moarte este înviere (reflexia rugăciunii)

Revista nouă, 1/2011

Se schimbă vremea şi se face miere (s-ul imaginii sumbre a timpului perisabil) Ca un copil agăţi de sufletul meu Visul unui vis visat de Dumnezeu (aliteraţie ce sugerează propagarea Cuvântului pe/spre Om, un vuiet al mâniei divine pe om) Astfel de armonii imitative, onomatopeice, umple „carnea sonetului Aurel Buricea”, dar şi cadenţa metaforelor de preţ: „în potirul jertfei apune clipa”; „cerul pipăit se despică-n două”;”între ieri şi mâine, memoria mea”;”infinitului din mine i-am făcut palat”;”viaţa mea nu-i decât uşă spre îngeri”; „roteşte, Doamne, mai încet compasul / măsoară-mi cu toamne gândul şi pasul” (din volumul Între număr şi cuvânt). „între atomi şi gând, flux de lumină/se aude-n cer Dumnezeu cum suspină”; „de-o viaţă călăresc un cal albastru/nechiază depărtarea suită-n astru” ; „ între lut şi Sfântul Duh, negre ninsori/când pe calea luminii înveţi cum să mori” (din volumul Umbre de vise) „cânt de regină ,se-aude-n tulpină/sfinţii suspină la mine-n grădină” ; „am să fiu mire peste adormire”; „în rit cosmic, naşte altă lume/cine poate Doamne, iar să şi-o asume”; „azi învăţ alfabetul tăcerii din greu/în oglinda care suspină Dumnezeu”; „ninge peste infinit cu plasmă/sunt locuit de-o altă fantasmă”; „munţi de speranţă se macină-n vale/între ieri şi mâine nu găsesc o cale”. (din volumul Cântecul Reginei) Aceasta este substanţa lirică a sonetului Aurel Buricea. Relaţia „între” nu-i decât partea interpretativă a tropilor estetici şi a sensului expresiilor simbolice. Numai călătorind în „cenuşele” Bărăganului, precum în tulpina unui Ulm-etnic, ce umbreşte inima arsă de toamnă, a poetului, putem simţi eternitatea la ea acasă şi „teama de necuprins”, cântată şi plânsă avramic pentru noi, nevăzători de îngeri.

11

note de lectură

Nicolae-Paul MIHAIL Puzderie de fluturi în grădina cu rondeluri

ecentul volum de rondeluri lansat de confratele nostru buzoian Mihai Sălcuţan, intitulat cu mimată seriozitate Mic îndreptar pentru năravuri mari, ne dovedeşte încă odată că între genurile sau speciile literare nu se pot stabili cloazonări artificiale definitive (şi inebranlabile), deoarece, după cum se şi vede, pe deasupra oricăror bariere ironia şi lirismul „se-ngână şi-şi răspund”, ba mai mult, se potenţează reciproc. Pentru a da o mai mare putere de convingere aserţiunii noastre, îl vom cita pe Tudor Vianu, care preciza: „Ideea genurilor literare şi norma clasică a purităţii lor este (sic!) o prejudecată perimată”(Bravo, nea Tudore!). Se ştie foarte bine că autorul rondelurilor, Mihai Sălcuţan („conu Mihalache” pentru admiratorii săi din mediul rural, recte de la Sinaia) este un vechi boier al epigramei româneşti contemporane, fie ea veselă sau tristă, şi un fin critic, ferm dar mizericordios, al mediului în care ne bălăcărim toţi de la o vreme. Rondelurile sale ne zboară pe la urechi ca un stol de fluturi coloraţi, sau ca o voce din off după care te poţi aştepta şi la o straşnică urecheală prietenească. Distins avocat al baroului din Buzău (şi împrejurimi), scriitorul Mihai Sălcuţan este şi membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Ca epigramist el nu vrea moartea păcătosului, chiar dacă nici să-l îndrepte nu prea poate. Menuetul său prin grădinile suspendate ale rondelului este, în fond, un joc secund pus în operă după cunoscutul îndemn horaţian: „Omne tullit punctum, qui miscuit utile dulci/ Lectorem delectando pariterque monendo”. (Ca pe româneşte!). Micul îndreptar pentru năravuri mari născocit de Sălcuţan este o carte cu ştaif,

R

Revista nouă, 1/2011

elegantă, luminoasă, aerisită; grafică rafinată, hârtia de esenţă nobilă, copertă inspirată, împărţirea pe capitole excelentă, de o mare iscusinţă, discretă (aici bănuim şi mâna academicianului Mihai Cimpoi). Ştim că peste tarlaua sa, conul Mihalache este stăpân şi... punctum! Titlurile capitolelor nu s-au dat mecanic, după primul sau al doilea vers al primului poem, ci cu schepsis, din întregul context, ca să fixeze mai bine ideea centrală. Este foarte adevărat, cum spune în prefaţă şi academicianul Mihai Cimpoi, că rondelurile Micului îndreptar..., oferă o concentrare aforistică; da, dar apoftegmele lui Sălcuţan nu sunt sentenţioase şi nici lansate ex cathedra. Ele au mai curând aerul unor sfaturi prieteneşti, poveţe formulate cu prudenţă şi înţelepciune în aşa fel ca să nu-i supere prea tare pe tovarăşii de naufragiu, îmbarcaţi în aceeaşi barcă spartă-n fund. Mai departe, ca aspect, nu putem afirma că rondelul este sau nu o marfă depăşită, căreia autorul încearcă să-i facă respiraţie „bouche à bouche”. Noi credem că e o structură clasică, deci nemuritoare, care nu poate fi izgonită din empireu numai pentru că aşa vor nişte neofiţi ireverenţioşi, aduşi de furtuna browniană a unui post-modernism rău înţeles, deja falimentar faţă de programele anunţate. Nicio formă poetică nu se alterează dacă o păstrăm în frigiderele propriei sale epoci. Sonetul, de exemplu, e mai vioi şi mai necesar ca oricând! În orice caz chiar în această zodie de mare deconfitură intelectuală generalizată, structurile clasice rămân mult mai convingătoare decât aventurile lipsite de garanţie ale unor profesionişti ai hazardului fără frontiere. Fără-ndoială că structura rondelului, ca şi în cazul altor forme fixe, impune o anumită rigurozitate, care nu e austeră ci doar o adaptare voluntară a unor criterii sau canoane care, în fond, nu fac altceva decât să definească prototipul şi să potenţeze mesajul semantic cu eufonia indispensabilă oricărei creaţii lirice. Îmbinarea intenţiei satirice cu adecvate modulaţii armonice nu duce în acest caz la un produs hibrid, dodecafonic sau absurd, căci rondelurile lui Sălcuţan îşi păstrează intactă coerenţa, seninătatea, claritatea, evitând instinctiv orice pericol de „babelism

72

note de lectură intelectual”. Dimpotrivă, uneori rondelurile au o transparenţă mai mare decât ar fi nevoie. Suntem partizanii fideli ai epigramei şi-i deplângem pe contestatarii acestui test de inteligenţă oricât de geniali şi de calificaţi ar fi ei. Quandoque bonus dormitat Homerus! Nu e mai puţin adevărat că deseori se simte nevoia unei evadări din corsetul obligatoriu al celor patru versuri, care, lăsat la voia întâmplării şi a amatorismului, riscă să capete o alură dogmatică şi chiar despotică. Fără a fi vorba de un divorţ, o excursie în zona rondelului este înviorătoare. Ca un veritabil psihiatru amator, conu Mihalache a simţit micile şovăieli ale adepţilor şi i-a poftit pe tăcute în grădina mai rococo a rondelului. Demersul său reprezintă acceptarea unei teme cu variaţiuni de la „scherzando” la „alegretto” (poate chiar la „alegro”, fără „ma non tropo”), păstrând totuşi într-o manieră mai laxă provocarea dictată de formă. Căci schemele clasice, atât de hulite de protestatarii literari de azi, nu sunt piedici în calea libertăţii de creaţie, ci doar balizări, călăuze menite să tempereze şi să canalizeze excesele şi imprudenţele unor tineri non conformişti traşi pe sfoară de nişte caiafe bătrâne. Chiar dacă atmosfera rondelurilor din Micul îndreptar sălcuţanian e deseori sapienţială sau sfătoasă, programul autorului nu e câtuşi de puţin retoric, ci mai mult reflexiv-meditativ, aproape ca-n sonetele shakespeariene (mutatis-mutandis), care aveau, în plus, permanenta obsesie a „doamnei negre din sonete”. Aici nu e cazul! În schimb, în rondelurile Micului îndreptar..., găsim o fină reverenţă baladească sau curteană, fervoarea pasională din sonete (comparabilă cu efuziunile lui Petrarca), e convertită într-un fel de reverenţă dubitativă sau într-o uşoară frivolitate superioară când e vorba de noravuri, sau de escaladări sociale sau politice. Unii erudiţi (nu noi, în niciun caz!) ar putea pomeni aici, pe lângă Shakespeare şi Petrarca, pe Omar Khayam, Mihai Codreanu, Radu Cârneci sau Mircea Trifu, ca să revenim pe terenul nostru. Comparativism care rar înseamnă mare lucru, din moment ce orice om care intră într-o piscină n-are-ncotro şi se udă! Dar, în acest punct, putem reveni la o temă

Revista nouă, 1/2011

importantă în creaţia lui Mihai Sălcuţan: o viziune ironică, satirică, epigramatică asupra paradoxurilor societăţii în care cu greu supravieţuim cu toţii şi asupra nefericiţilor antropoizi, bimani cu conştiinţă, care se prefac că sunt fericiţi dacă rămân cu mămăliga în traistă fără să i-o impoziteze cineva. E evident că Sălcuţan nu poate să uite că e epigramist (ba chiar vicepreşedinte, carevasăzică). Această engramă i s-a fixat pentru totdeauna în circumvoluţiunea lui Brocca (pe unde o mai fi şi aia?) şi multe din rondelurile sale sunt epigrame get-beget, puţintel mai dilatate, ca să răsune mai frumos, ceea ce nu e rău: mai schimbăm şi noi niţel gama, se mai aeriseşte încăperea fără s-o demolăm. Iată, pre limba autorului, câteva extrase epigramatice din blândele şi nevinovatele rondeluri: „Când ne vor cere să-i votăm/ Şi ne-or promite iar minuni,/ Eu vă propun să-i ascultăm/ ...Cu detectorul de minciuni.” (p.19). Simplu şi la obiect! Sălcuţan dă, nu se-ncurcă! Să te ferească Dumnezeu de halebarda lui ascuţită! Iată încă una, poate chiar mai bună: „Că-i aşezată-n lung sau lat,/ O masă nu-i imaculată,/ Ci va avea mereu o pată/ Cât timp deasupra e un blat.” (p.41). Se observă, desigur, ingenioasa balansare între planul propriu şi cel figurat, procedeu permis şi chiar inevitabil în domeniul epigramei. Dar nu vom înşira aici toate găselniţele, unele într-adevăr colocviale, mai de cafenea. Mai bine să mai cităm una, foarte serioasă dacă o privim în transparenţă: „Cu o privire exigentă,/ Că-s joviali sau indispuşi,/ Ei operează cu mănuşi,/ Să nu rămână vreo amprentă” (p.95). Există şi formulări în care autorul poate cădea el-însuşi în capcanele pregătite pentru alţii. De exemplu: „Când muza eu am ascultat,/ Ea m-a convins să coexist/ Şi-s pentru unii avocat,/ Iar pentru toţi - epigramist” (p.67). Ei bine, se poate replica într-un diapazon altminteri binecunoscut (aproximativ): „În două ipoteze „coexişti”,/ Aşa cum chiar şi tu constaţi,/ Eşti avocat printre epigramişti/ Şi eşti epigramist între-avocaţi” (Nicomah). Nu ne propunem să dezbatem temele privitoare la politică, societate, Basarabia, comportamentul semenilor noştri, căci

73

scrisoare din paris rondelurile fac parte dintr-un alt proiect, din care noi selectăm ce ni se pare mai potrivit pentru genul respectiv. De altfel, autorul le tratează în mod explicit şi în volum. Nouă ne reţine pentru moment atenţia unul dintre cele mai reuşite rondeluri, o cadenţă mai lirică şi mai reflexivă, în care autorul pare că a renunţat la lupta lui cu lumea înconjurătoare. Voilá: „O frunză este lucru sfânt/ Şi un miracol viu sub soare,/ Ce pune-n evidenţă-o floare/ Şimbracă pomii cu veşmânt.// Din micul mugur ia avânt,/ De parcă are aripioare,/ Că frunza este lucru sfânt/ Şi un miracol viu sub soare.// Des preamărită-n vers şi cânt/ Când este verde, cu vigoare,/ O vezi în toamnă la pământ,/ Cum toţi o calcă în picioare,// ...Deşi o frunză-i lucru sfânt.” (p.66). Bravo, coane Mihalache! Tot aşa gândim şi noi şi cu noi toţi epigramiştii de la oraşe şi sate, ecologişti de când ne ştim. Nasc şi-n epigramă samariteni milostivi şi vânători de greşeli plini de mansuetudine! E frumos, e romantic, dar asta nu ne permite să uităm că autorul e în primul rând un umorist declarat. Aşa că vom încheia pe o notă mai sprinţară, selectând şi citând mai jos, în mod cu totul nevinovat, Rondelul cheliei (p.61): De te gândeşti în amănunt/ Când stai cu palma sub bărbie,/ Doar printre vulturi, în tărie,/ Găseşti pleşuvi cum oameni sunt.// Lipsit de părul cela ciunt,/ Un cap îţi pare o făclie,/ De te gândeşti în amănunt/ Când stai cu palma sub bărbie.// E avantaj şi nu-i mărunt,/ Ci evident, când ai chelie,/ Că cei din jur n-au cum să ştie/ Când ai s-ajungi cu păr cărunt,// ...De te gândeşti în amănunt”. În acest caz nu e adevărată zicala: „râde ciob de oală spartă”. E tocmai invers! O semnăm şi noi chiar dacă ar fi anonimă! Nici Alecsandri nu era prea pletos şi parcă avea destul talent! Dar, un demon al catrenului cu poantă îmi scoate din tenebre o autoepigramă şi ne invită să demonstrăm că nu avem prejudecăţi: „În ironii de acest fel/ Se poate orişicând greşi./ Şi Nicomah este cam chel/ Dar n-a ajuns Alexandri!”. Oricum, ne stă bine aşa cum suntem, că n-avem încotro! Până una-alta: Bonjour, coane Mihalache! Bonjour, tristesse! Bonjour, veselie. Bonjour, rondel şi epigramă! Sinaia, august 2010

Revista nouă, 1/2011

Marina NICOLAEV Raluca Vulcan Arta între vocaţie şi senzualitate

„Arta este un mijloc de comunicare universal, arta nu are frontiere” nvitată la saloane cunoscute din Paris, Raluca Vulcan se evidenţiază în ultimii ani prin creaţia sa. Am dorit să o întâlnim pe Raluca Vulcan, a cărei evoluţie artistică este deosebit de interesantă, nu de puţine ori invidiată, din mai multe motive. Nu de puţine ori, am observat că, în saloane din diverse locuri din ţară şi străinătate, unii artişti tineri sau mai puţin tineri, au început să îi copieze lucrările fără rezerve.

I

- Raluca Vulcan, aţi putea să vă definiţi parcursul artistic în câteva cuvinte? - Provenind dintr-o familie de medici, părinţii mei mă destinaseră unei cariere medicale, în ciuda talentului meu la desen. În scopul studiilor medicale, am urmat liceul de matematică-fizică Jean Monet din Bucureşti. După bacalaureat, în 1986, am părăsit

74

scrisoare din paris România comunistă şi am sosit în Paris, unde dorisem întotdeauna să ajung, considerând această metropolă centrul artei. Viaţa m-a îndreptat spre studii publicitare (ISCOM PARIS - Institut Superior de Communication Section Graphisme) şi, după aceea, am lucrat în societăţi ce promovau 3D video, imaginea tridimensională apropiindu-se foarte mult de sculptură, cât şi de animaţie ce mă interesa mai mult în perioada aceea. În 2006, am luat hotărârea să mă dedic total artei, după mulţi ani petrecuţi departe de ea. (În timpul anilor de lucru în diverse societăţi, mă mulţumeam să desenez doar în metro-uri când mă duceam la serviciu.) Din acel an particip la numeroase

saloane şi manifestări artistice, obţinând 21 de premii, 4 articole în reviste de artă (Univers des Arts, Dessins et Peintures şi recent, în noiembrie, în Artistes Magazine) şi un articol în revista românească Glob-Express. Am fost, de asemenea, invitată de onoare de 3 ori în trei saloane ale regiunii pariziene (Montesson, Senlis, Blanc-Mesnil).

Revista nouă, 1/2011

Anul acesta, în 2010, am avut şi bucuria de a fi solicitată pentru 2 interviuri, unul la Radio Valée Vezaire, în Dordogne, iar al doilea (de care sunt foarte mândră), la Radio România Actualităţi, în cadrul emisiunii „Români în Lume”. - Parisul oferă multe oportunităţi artistice. Galeriile sunt interesate de acest gen figurativ de artă? Ştiu că acordaţi o mare atenţie compoziţiilor, având întotdeauna modele pe care le reprezentaţi. - Da, galeriile sunt interesate de acest gen figurativ de artă. - Cum vedeţi piaţa de artă la ora actuală? - Piaţa, la ora actuală, suferă de anumite dificultăţi datorate crizei. Dar, cum eu nu produc pentru piaţă, îmi urmez calea şi subiectele mele şi tehnica mea de exprimare artistică. - Consideraţi arta un mod de viaţă? - Da, consider arta un mod de viaţă, în care trebuie să mă implic cât mai mult, dacă vreau să avansez. - Cum este arta din perspectiva unei femei artist? - Alegerea definitivă de a mă dedica artei am făcut-o deci acum 5 ani, când am simţit că n-aş mai fi putut trăi fără să fiu plonjată total în artă. Acest sentiment crescuse în mine din 2000, de la naşterea fetiţei mele. Într-un mod ciudat, această naştere m-a făcut progresiv mai puternică, şi a constituit un pas înainte pentru a deveni eu însămi. Înainte de a deveni mamă, mă simţeam ca „un desen neterminat, ca o schiţă”, iar naşterea copilului meu m-a făcut să devin mult mai conştientă de capacităţile mele, şi, în acelaşi timp, de certitudinea că o mama trebuie să se simtă mulţumită de ea însăşi pentru a inspira optimism, încredere şi a oferi o evoluţie armonioasă copilului său. Pentru mine este deci evident că relaţiile Artistă-Mamă-Copil se hrănesc reciproc. Din punct de vedere al interpretării artistice, nu contează a fi bărbat sau femeie. Spectatorul interpretează opera după sensibilitatea sa. Fiecare simte altfel creaţia unui artist (sau a unei artiste), atribuindu-i caracteristici feminine sau masculine, privind linia, culoarea, subiectul, dar acest lucru poate fi înşelător. Eu nu cred că există o specificitate feminină în artă. Există artiste care arată în

75

scrisoare din paris

munca lor o vigoare masculină şi, pe de altă parte, artişti a căror operă poate fi feminină prin fragilitatea pe care o exprimă. În Absolut, o femeie sau un bărbat au aceleaşi dificultăţi ca artist (care implică în afara creaţiei, deplasări, publicitate, dosare de întocmit, vernisaje, etc.), dar totul depinde de parcursul lor şi de situaţia lor personală. Din punctul de vedere personal, a fi Artistă, revendicându-mi libertatea creatoare şi autonomia, poate ridica un număr de probleme, pe care societatea nu le-a rezolvat încă. Principala diferenţă în conjugarea unei vieţi de femeie şi de artistă este deci de a fi mamă, pentru că astfel avem mai multe responsabilităţi în creşterea unui copil. Dar maternitatea poate fi, aşa cum a fost pentru mine, un element revelator. - Arta fără frontiere, un concept din ce în ce mai asumat în contemporaneitate. Poate fi un mijloc de comunicare universal necesar? - Eu am crezut întotdeauna că arta este un mijloc de comunicare universal, arta nu are frontiere. - Ce perspective artistice aveţi? Unde doriţi să expuneţi în 2011? - Nu mi-am stabilit încă planning-ul de expoziţii pentru 2011, pentru că iau propunerile de expoziţie aşa cum vin, bineînţeles, alegându-le. La ora actuală, am din ce în ce mai multe propuneri de expoziţii şi nu pot să le onorez pe toate. - Dacă ar fi să evocaţi un anume loc din România de care vă este dor, care ar fi acela? - Îmi este dor de satul în care îmi petreceam în fiecare vară vacanţele, Polovragi, la poalele munţilor, satul în care

Revista nouă, 1/2011

s-a născut tatăl meu. Paris, toamna 2010 ………………. Premii şi distincţii: • PRIX JEAN-Marie ZACCHI - Salon de St Germain les Corbeilles mai 2010 • INVITEE d’HONNEUR - Festival des Arts Contemporains de Senlis Mai 2010 • PRIX MARIN - Salon de Mennecy Martie 2010 • PRIX TECHNIQUE MIXTE - Salon Chartres Martie 2010 • PRIX DE PEINTURE - Salon ARGR Boulogne-Billancourt noiembrie 2009 • PRIX DU PUBLIC - Salon de Montesson noiembrie 2009 • INVITEE d’HONNEUR - Salon du Balnc Mesnil iunie 2009 • MEDAILLE D’ARGENT - ARTS SCIENCES ET LETTRES - Mai 2009 • PRIX UNIVERS DES ARTS - Salon de Colombes - martie 2009 • PRIX DU PUBLIC - Salon „EVA-sions” Villy-en -Auxois 2008 • PRIX DU PUBLIC - Salon d’Alfortville 2008 • MEDAILLE DE BRONZE - Salon de Quincy sous Sénart 2008 • PRIX BOESNER - 7ème Salon des Arts de Crétéil 2008 • INVITEE d’HONNEUR - Salon de Montesson - Médaille de la Ville de Montesson iunie 2009 • PRIX DU DEPUTE (Medaille de l’Assemblée Nationale) - 51 eme Salon de Chatou 2008 • PRIX du JURY - 7ème Salon des Arts de Crétéil 2008 • PRIX DE PEINTURE - 43ème Salon du Vésinet 2008 • MENTION TECHNIQUES DIVERSES Salon de Pontcarré 2007 • MEDAILLE DU CONSEIL GENERAL DE L’INDRE ET LOIRE - Salon de St Maure de Touraine 2007 • PRIX de PASTEL-AQUARELLE - 3 ème Salon REG’ARTS de l’O.M.T. Créteil 2006 http://www.artmajeur.com/?go=user_pa ges/display_all&login=vulcanexpo

76

cronica plastică

Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN Marcel Bejgu De vorbă cu îngerul

juns la o maturitate deplină, pictorul Marcel Bejgu nu uită îndemnul marelui Brâncuşi - să rămânem mereu copii. Candoarea, incantaţia, reveria, ne cuprind, ne fură într-o lume a purităţii, ne fac să vedem şi să simţim misterul edenului atunci când suntem înconjuraţi de fascinantele pânze. Formele, culorile, lumina, spaţiul, sunt semne prin care vorbeşte cu noi divinitatea, prin sufletul lui Marcel Bejgu, suflet în care locuieşte un înger. Picturile lui sunt limbajul unui înger îmbrăcat în straie omeneşti. Stăpân deplin pe tehnica picturală, prin gesturi simple ale pensulaţiei care duc la surprinderea esenţei formelor, culorilor, artistul creează compoziţii echilibrate, armonioase, monumentale.

A

El face parte din categoria spiritelor atinse de har: un liric, poet, arta sa e un prilej de desfătare a simţurilor, a armoniilor - om, natură, divinitate. Game de oranj, de verde, de brunuri încălzite până spre roşu, griuri rafinate convieţuiesc

Revista nouă, 1/2011

alături de formele simplificate, sugerate, un concert al spiritului. Pădurile lui Bejgu sunt păduri în care omul se regăseşte pe sine / se desăvârşeşte spiritual, se umple de energiile naturii sfinte. Casele aşezate în liniştea ancestrală ne duc în copilăria mult visată, case adunate în jurul unei biserici cu fundal în culori pastelate, spaţiul de vis şi reverie. Brunurile încălzite ale pământului, râpele în care ţipă roşul veneţian, verdele putred al vegetaţiei trecute, trezesc simţuri adormite în noi. Există un ritm al caselor, al pomilor, ca un ritual tăcut care vitalizează spaţiul dând sentimente, sensuri: „Aşezare”. Casele sunt ca fiinţe vii care aşteaptă să te întâmpine, să-ţi ofere odihnă şi linişte, să te primească la sânul lor, să te protejeze în fata primejdiilor de azi, necredinţă, smog, perversitate. Flori, flori simple ca o rugăciune, flori aşezate în ferestre de mame, soţii sau copii, fiori oferite mamei de ziua ei, flori aşezate în ulcelele de lut de la ţară, flori pe care le priveşti în ochi ca pe nişte ochi de copil, flori în faţa cărora taci şi-ţi numeri greşelile. Ceruri fără capăt, ceruri atinse de liniştea divină, ceruri care amână apocalipsa din noi. Spaţialitate ca în tablourile lui Bruegel, Mărgineanu, care copleşeşte. Anotimpurile: primăvara, vara, toamna, iarna - vin să ne amintească de sensurile naşterii omului, a amintirilor, bucuriilor, tristeţilor, de marea trecere. În „Sat primăvara” explozii de alb întâmpina ziua, ocruri gălbui luminează pământul, acoperişurile roşii complementate de verde grizonant dau tensiune. În „Toamna”, poetul-pictor folosind cu măiestrie mijloacele picturale: pensulaţie gradată, nuanţări infinite, tehnica sfumato, pe un fundal clar-obscur al frunzişului pădurii, cu brunuri-oranj, violeturi spre brun agonizand în fundal, proiectează siluetele arborilor seculari, coroanele incendiate, pe cerul imens. În „Stejar” sugerează motivul de etern: stabilitate, învingere a timpului, a stihiilor, lucru măreţ creat de Dumnezeu, ocrotitor

77

cronica muzicală al omului, are ceva din forţa stejarului lui Andreescu. Impresionanţi: „Doi”, aluzie la cuplu, sprijin, unitate umană, „Solitar” stare de puritate, în tăcerea nepătată a ancestralului albul domina universul, prilej de a încânta ochiul cu infinite nuanţe de alb. De remarcat pânza „Căpiţe”, simplitate a gestului pictural, pe albul

Serghie BUCUR Stagiunea filarmonică 2011

n sfârşit, avem un motiv de vindecabilă bucurie!: Filarmonica Paul Constantinescu ne-a invitat la deschiderea Stagiunii sale, 2010-2011, apoi ne-a redat comorile ascunse în palatele Eutherpei, prin Concertul inaugural şi, la o săptămână, prin următorul, într-o manieră aureolată de succesul epocal pe care marea Orchestră Simfonică a Ploieştiului, l-a avut pe scenele din Milano ! Joi, 30 septembrie 2010, cu sala Casei de Cultură a Sindicatelor, plină ochi, bagheta maestrului Ilarion Ionescu Galaţi, în divină consonanţă cu vioara infailibilului Gabriel Croitoru, a ridicat de vreo cinci ori publicul şi orchestra în picioare ! Solistul serii, distinsul virtuoz Gabriel Croitoru a interpretat – fascinant – Fantezia pe motive din opera Carmen, de Pablo de Sarasate (1844-1908), celebrul opus 25 pentru vioară şi orchestră, al romanticului spaniol. Farmecul capodoperei lirice „Carmen”, de Georges Bizet (…) a deprins superlativele – şi ele neîncăpătoare – izvorâte din arta violonistică a domnului Gabriel Croitoru ! Motivele infuzate de Sarasate, de extracţie exotică şi din melosul popular iberic, au reverberat, prin vioara pur şi simplu magnificată de mâinile domniei sale (magia stângii, rămâne indescriptibilă !), în salba de armonii şi ritmuri… transcendentale ! Varietatea în construcţia sonoră a exprimat perfecţiunea, triunghiularul dirijor-solist-orchestră, certificând încă odată profesionalismul acestei invincibile instituţii care – răsplătind strălucit memoria înaintaşilor – este Filarmonica Paul Constantinescu!!! Dificilele articulări sonore, între acut şi grav, de distanţa a trei-patru octave, în adâncimile şi în profunzimile sarasatiene – iată Arta violonistică pecetea Gabriel Croitoru!!! Măiestria croitoriană a

Î

imaculat al pânzei - curaj, măiestrie artistică pe alburi grizate, căpiţele apar ca mici sori ce ne încălzesc sufletul. Simplificări ale formelor, sugerarea prin pete a tufişurilor, reliefului, altor forme complementare. Marcel se trage din neam de mari colorişti: Pallady, Gheorghe Ionescu, Piliuţă, Podoleanu. Continuă marea tradiţie a picturii româneşti, prin stil, viziune, ca personalitate artistică distinctă în spaţiul picturii contemporane. Deşi în peisajul său nu există oameni, îi simţim pretutindeni: rugându-se în casele adunate lângă liniştite grădini, muncind undeva dincolo de peisajul magic prin care colindă spiritul străbunilor. Pictura lui Marcel Bejgu e indirect protestatară, e un afiş căzut din ceruri, demonstrând că în acest iad exista rai. Între cer, păduri, ape, câmpuri, case, pluteşte duhul său, o pasăre albă care pătrunde apoi în sufletele noastre şi ne umple de cântec. Breaza, 09.10.2010

Revista nouă, 1/2011

78

cronica muzicală aprins asistenţa, iar aceasta nu s-a lăsat până ce, solistul – chemat la rampă de 4 ori (le-am numărat !) nu a răsplătit spiritul încins al publicului, cu un bis – Andante-le din Simfonia a II-a în La minor, de Johann Sebastian Bach! O altă probă a geniului violonistic croitorian! După pauză, cu sonurile celor Şase dansuri populare româneşti, de Bela Bartok (1881-1945), bijuterii muzicale cu care sa deschis Stagiunea, monstrul sacru al baghetei, maestrul Ilarion Ionescu Galaţi a re-creat Simfonia Fantastică, de Hector Berlioz (18031869), zguduitor opus 14, în 5 mişcări lucrat. Memorabilă prin măreţia interpretării sublime, Simfonia Fantastică a gravat în fiinţa fiecărui meloman, adâncimi diamantine incalculabile ! Graţie celor povestite de doamna Miruna Negrea – distinsă componentă a Orchestrei ploieştene – în Programul de sală, mai toţi au înţeles drama pe care ireproşabilii muzicieni ai capitalei Prahovei au redat-o în părţile lucrării: prima, Largo-Allegro agitato e apassionato assai / Vise-Pasiuni, disperarea Lui, în rătăcirile şi mai disperate, către Ea; în a II-a, Allegro non troppo / Scenă de bal, regăsirea Iubitei; în a III-a, Adagio / Scenă câmpenească, scenă pastorală, cu apus de soare înfurtunat de tunete; a IV-a, Allegretto non troppo / Marşul spre supliciu, visul Lui, că şi-a ucis Iubita; a V-a, Larghetto-Allegro-Allegro assai / Visul unei nopţi de sabbat, visul Lui, inundat de fantome şi vrăjitoare, printre care o zăreşte pe Ea, în plină Zi a Mâniei (Dies Irae). Pe scurt, Simfonia Fantastică (scrisă în 1830) este povestea iubirii lui Hector Berlioz pentru Hannriet Smithson – frumoasa interpretă a Ofeliei din Hamlet-ul descoperit de el, în 1927 (textul), pe care la nebunie voind-o de soţie, destinul i s-a pus în cale!! Joi, 7 octombrie 2010, fulminanta „Paul Constantinescu”, împreună cu virtuosul violoncelist Marin Cazacu, a excelat din nou, de data aceasta – se putea altfel ? – sub vrăjita baghetă a inegalabilului Radu Postăvaru ! Simt că nu pot trece de limita superlativelor, spre a exprima teribila originală trăire la pupitrul Orchestrei noastre, a formidabilului dirijor care este – de Dumnezeu născut să fericească lumea! – sclipitorul Radu Postăvaru!!! D-l Marin Cazacu ne-a dăruit – cu frenezia şi patetismul violoncelistului de valoare mondială (tot

Revista nouă, 1/2011

timpul l-am avut în faţă pe Pablo Casals!) –, la dimensiunile personalităţii d-sale solistice, capodopera lui Antonin Dvorak (1841-1904), Concert în Si minor pentru violoncel şi orchestră, opusul 104 al marelui ceh (din Bohemia). Ascultându înregistrările Radio ale d-lui Cazacu, mi-l imaginasem exact ca pe Pablo Caslas; joi seara l-am văzut dezlănţuit pe canava sonoră a lucrării dvorkiene, desăvârşind, în trama ideatică a ei, coloratura şi mesajul fiecăreia dintre părţile alcătuitoare: Adagio-Allegro molto, Largo, Scherzo şi Allegro con fuoco. Tot doamna Miruna Negrea ne desluşeşte, pe „etajele” amintite, motivaţia acestei compoziţii: „Concertul pentru violoncel este impregnat de nostalgia pentru ţara natală şi, mai ales, de dorul după căminul său şi casa de la Vysoka. Concertul aparţine în întregime Bohemiei; nici un motiv nu aminteşte de America unde trăia atunci”. Divinul Radu Postăvaru a desenat, împreună cu orchestra – ca şi în 30 septembrie, şi în 7 octombrie, in corpore pe scena Filarmonicii – un plus de sărbătoare – , configuraţia sentimental-filozofică a Simfoniei a IX-a în Mi minor, „Din Lumea Nouă”, opus 95. Parte organică a Orchestrei şi în incomensurabilă proporţie, a acestei Simfonii, maestrul Postăvaru edifică, prin graţia şi impetuoasa d-sale vocaţie dirijorală, esenţa acestei magii – care, prin trăirea exteriorizată mistic, teleportează publicul acolo unde Muzica îşi are adevăratul şi eternul ei sălaş ! Adică în Olimpul Eutherpei – zeiţa de mii de ani bună, prin geniali şefi de orchestră, precum sunt toţi dirijorii Filarmonicii Paul Constantinescu, cu melomanii prahoveni ! Monumentalul – structură compoziţională dvorakiană – a explodat în mişcarea finală a Simfoniei a IX-a, prin majestuoasa tensiune a irumperii Universului supus legilor sale imprescriptibile ! Pornită pe când Dvorak s-a aflat în America (invitaţie 1892), Simfonia a IX-a, iniţial The American Flag (Drapelul american) era marcată de influenţele Lumii Noi, dar căreia el i-a dat vigoarea „Melodiilor Bohemiei natale” (Miruna Negrea), pentru ca, sub vraja pateticului Radu Păstăvaru, această capodoperă să imprime imensul joc de artificii al bucuriei cereşti! Mulţumim, Ilarion Ionescu-Galaţi!!! Mulţumim, Radu Postăvaru!!!

79

cronica actualităţii

Theodor MARINESCU Galele APLER 2010

idel continuităţii tradiţiilor culturale, municipiul Câmpina, prin instituţiile sale (Primăria, Consiliul local, Casa Tineretului şi Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza») împreună cu Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER) şi cu Federaţia Editurilor şi Difuzorilor de Carte din România (FEDCR) au organizat, în intervalul 11-13 noiembrie 2010, ediţia a XII-a a Galelor APLER. „Asociaţia Publicaţiilor (...) - a subliniat dl. Ion Tomescu, preşedintele executiv al APLER se manifestă prin iniţiative proprii sau se alătură şi sprijină iniţiative adecvate programului său, promovate de alte organizaţii, persoane sau autorităţi, în vederea unei politici fiscale, comerciale, de tarife şi plăţi adecvate intereselor editurii şi culturii naţionale. De-a lungul celor unsprezece ediţii ale Galelor APLER, aceste probleme s-au regăsit în dezbaterile de la Câmpina, de unde a pornit iniţiativa Legii pentru protejarea culturii scrise (Legea nr. 186/ 2003) şi alte propuneri şi solicitări“. Profund emoţionat, dl. Tomescu a propus un moment de reculegere în memoria scriitorilor dispăruţi în anul anterior, proiectarea unui film cu regretatul Constantin Radu, însoţit de o piesă Rahmaninov interpretată la pian de Serghie Bucur şi înmânarea „Diplomei de onoare in memoriam «Constantin Radu» scriitorului George Vulturescu (redactor-şef revista „Poesis“, Satu-Mare). În ropote de aplauze, poetul Florin Dochia, directorul aşezământului cultural, a citit Decizia prin care „sala de festivităţi a Casei Municipale de Cultură «Geo Bogza» va purta numele «Constantin Radu», fost director al acestei instituţii timp de 19 ani“. Dintre invitaţi, primarul Horia Tiseanu şi-a exprimat bucuria şi satisfacţia participării la o

F

Revista nouă, 1/2011

reuşită manifestare culturală şi i-a asigurat pe participanţi că, în pofida greutăţilor inerente recesiunii financiare, va sprijini în continuare acest gen de acţiuni. La reuniune au participat, de asemenea, consilierii locali Marian Dulă, Gheorghe Tudor, Ion Mircea, oameni de artă, precum şi delegaţi din Bucureşti, Chişinău, Iaşi, Galaţi, Satu Mare, Lugoj, Piteşti, Bacău, Ploieşti, Târgovişte, Rm. Vâlcea, Câmpina etc. Programul a continuat cu un proiect destinat sectorului editorial susţinut de Lucia Ovezea, precum şi cu materialul de bază, „Creşterea competitivităţii economice prin orientarea profesională, calificarea şi recalificarea persoanelor angajate din sectorul editorial“, prezentat de Ioan Matiuţ de la revista „Arca“, Arad. Galele APLER au mai cuprins vizite la galeria MAV d’art a sculptorului Alfred Dumitriu, Muzeele B. P. Hasdeu şi N. Grigorescu şi un admirabil program artistic, care a alternat, strălucit, cu decernarea distincţiilor. Astfel, un juriu format din: prof.univ. Mircea Muthu - preşedinte, prof. univ. Vasile Spiridon - scriitor, Radu Voinescu - scriitor, Dorana Coşoveanu - critic de artă, a acordat pentru anul 2009 următoarele premii: - Editura anului: „Academiei Române“ din Bucureşti (cu peste 60 de ani vechime, 150 volume tipărite în 2009); - Revista anului: „Hyperion“, comdusă de Gellu Dorian (Botoşani); - Premiul „Dan Alexandru Condeescu“ pentru critică literară: profesorului Gherasim Rusu-Togan (Câmpina), pentru cartea „Dimensiuni ale imaginarului popular. Dezordini, temeri, închipuiri“, Ed. Fundaţia Culturală Libra, Bucureşti, 2009, realizată cu sprijinul Autorităţii pentru Cercetare Ştiinţifică; - Premiul “Cezar Ivănescu” pentru autorul anului: Leo Butnaru, pentru cartea “Ordine de zi, ordine de noapte” (Chişinău); - „Diploma de onoare in memoriam «Constantin Radu»“ pentru jurnalism cultural a fost atribuită lui Valentin Talpalaru (interviuri la Radio Iaşi). Amfitrionul Florin Buda, atent şi prietenos, a încheiat excelenta reuniune literară cu o reuşită şi aplaudată proiecţie a filmului „Retrospectiva Galelor APLER“.

80

cartea pentru copii

Marina NICOLAEV Galia Maria Gruder şi Burschi Gruder „Flor un fluture cutezător”

n primele zile ale anului 2011, editura CNI Coresi din Bucuresti a publicat o nouă carte sub semnătura celor doi decani ai cărţilor pentru copii: Galia Maria Gruder şi Burschi Gruder - „Flor un fluture cutezător”. Galia Maria Gruder şi Burschi Gruder reprezintă un cuplu renumit de autori care au încântat generaţii după generaţii prin cărţile dedicate celor mici şi celor mari de-a lungul zecilor de ani. Aşa cum am mai menţionat, cu prilejul prezentării altor cărţi, aceşti doi artişti au avut fiecare cariere deosebite în domeniile lor. Împreună a fost considerat unul dintre cele mai populare tandemuri creative din literatura pentru copii care, mai mult, au reuşit să se completeze reciproc cu talent şi afecţiune.

Î

Revista nouă, 1/2011

Originară din Basarabia, scriitoarea Galia Maria Gruder are o dublă specializare: Facultatea de Chimie Industrială de la Politehnică şi Facultatea de Litere din Bucureşti. Două specializări, două pasiuni îngemănate: literatura şi ştiinţa. Activitatea sa ştiinţifică în domeniul cristalelor dure şi metalelor neferoase a fost evidenţiată prin numeroase comunicări ştiinţifice şi publicaţii de specialitate în ţară şi în afara acesteia, i-a permis publicarea unor cărţi precum «De la silex la diamante sintetice» (Ed. Tineretului, 1960), «Povestea unui cristal de sare» (Ed. Tineretului, 1967), «Familia diamantului» (Ed. Ştiinţifică, 1968), «Strălucire si destin: o istorie a pietrelor preţioase» (Ed. Tritonic, 2000), «Cartea aurului» (Editura Humanitas, 2003), «Cartea nestematelor» (Editura Humanitas, 2003), «Istoria fascinantă a pietrelor preţioase (Tritonic, 2007), «Darurile Lumii Noi (1492 – 1992)» (Trei Iezi Cucuieţi, 1994). Cărţile pentru copii scrise de ea au fost ilustrate cu talent şi pasiune de soţul său Burschi Gruder. Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, graficianul Max Emanuel (Burschi) Gruder, s-a născut la data de 16 mai 1928 la Cernăuţi, din părinţi originari din Bucovina. Imediat după război, a absolvit Politehnica din Bucureşti, secţia mecanică. Încă din perioada studenţiei s-a evidenţiat ca ilustrator de cărţi şi reviste pentru copii, adevărată pasiune care a durat aproape 70 de ani. Burschi Gruder este menţionat în „Istoria benzii desenate româneşti 1891-2010” autori Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu - Editura Vellant, 2010; «Dicţionarul benzii desenate din România», autori Dodo Niţă şi Virgil Tomuleţ, editura MJM Craiova 2005; în «Dictionnaire de la bande dessinée roumaine», 2008, autori Dodo Niţă şi Mircea Arapu, şi este considerat unul dintre inovatorii stilului de banda desenată din România, fiind, în fapt, decanul acestui gen de ilustraţie din România. A plecat dintre noi în 2010 într-o zi de noiembrie, la Bucureşti. Aflându-se sub tipar, cartea „Flor un fluture cutezător” a apărut la scurt timp după dispariţia lui Burschi Gruder, în ianuarie 2011.

81

cartea pentru copii Cartea cuprinde trei poveşti în versuri dedicate lui Flor: „În frumoasa luna mai/Flor ajunge în Hawaii”, „Flor - un fluture artist/Şi curentul fluturist”, „Căsătoria fluturelui Flor/şi întâlnirea cu un şoarece tenor”. Sunt poveşti fermecate moderne pentru toate generaţiile. Îmi amintesc de aceste desene înainte de a fi trimise la editură, aşteptând cuminţi într-un sertar din atelierul artistului. Luminoase, încrezătoare, în haine noi de culoare, mi-au rămas multă vreme în memorie. Aşteptau o editură pe măsura acestui mare talent. Am aflat mult mai târziu incredibila poveste a fluturelui Flor, după ce „fluturele nostru a rămas fără tată”. Mi-a fost dezvăluită de Galia Maria Gruder: „S-a întâmplat într-o dimineaţă luminoasă şi rece de primăvară. In timpul iernii terminasem de scris cele trei poveşti despre fluturele Fior. Le reciteam acum, aşezată la biroul din camera mea. Soţul meu desena la planşetă, în atelierul alăturat. - Vino aici, m-a chemat. Avem un musafir. - Nu m-am prins, am răspuns. Ştiu că e 1 aprilie. - Nu glumesc, crede-mă. Vino mai repede! Într-adevăr, nu era o glumă. Ceea ce am văzut mi s-a părut însă neverosimil şi aşa îmi pare încă şi acum: pe geamul atelierului şedea, cu aripile desfăcute, un fluture superb. Nu s-a ferit când ne-am apropiat să-l admirăm. - Nu se teme de noi. De unde a venit oare? - Poate a avut crisalida pitită după vreo mobilă din casă... s-a născut aici şi ne ia drept părinţii lui! - Să-i dăm drumul afară. L-am luat în palmă, soţul meu a deschis larg fereastra şi în cameră a năvălit un val de aer rece. - Drum bun, fluture, i-am spus. Ai parcul în faţă. Dar lui nu i-a plăcut răcoarea de afară şi, în loc să-şi ia zborul, a început să urce repede pe braţul meu, în sensul opus ferestrei. I-am respectat alegerea şi fluturele a rămas cu noi. L-am botezat Flor şi i-am făcut „casă" provizorie într-o cutie de pantofi pe care am perforat-o ca să aibă destul aer. I-am cumpărat zambile de la florăreasa mea. Când vremea s-a mai încălzit, l-am scos la soare, în

Revista nouă, 1/2011

balcon şi, până la urmă, Fior s-a decis să aleagă libertatea. Ne-a fost dor de el... îmi vor aminti de Flor poveştile predate la Editură, ilustrate de soţul meu.” Am încă prin casă, o cutie mare, mare de culori, din partea colegei sale de redacţie, Lise Marin şi a mea. Din nefericire, astă-toamnă nu am reuşit să i-o ofer înainte de plecarea sa neaşteptată. Oftez privind acest fluture plin de culoarea marilor anotimpuri – ale prieteniei şi tinereţii –, care a reuşit să deschidă tuturor cititorilor aripile viselor, graţie unui Artist mare - de o discreţie şi o eleganţă sufletească remarcabile -, şi care mai ales, a reuşit să-şi păstreze sufletul de copil zeci şi zeci de ani. Dar, aşa cum spuneau şi părinţii lui Flor, (...) „aşa-i rânduit în natură - /În puţine zile atingi vârsta matură, Iar când frunzele prind să se scuture/Se termină şi viaţa de fluture...” Burschi Gruder a plecat dintre noi să coloreze stelele şi aripile fluturilor-artişti. Deplin încrezător, ne-a lăsat în semn de adio, ultima sa carte a poveştii lui Flor, alături de toate cărţile şi desenele sale, mirabile desemne ale talentului unei vieţi de OM.

Iulian MOREANU Ştefan Al.- Saşa Cartea Maiei

Dacă ar fi după mine (sau dacă „aş avea o putere”, cum se mai zice, îndeobşte), aş aşeza recenta carte a lui Ştefan Al.-Saşa în rândul acelora cu caracter obligatoriu, pe care părinţii (atât cei responsabili, cât/dar mai ales ceilalţi) ar trebui să şi-o procure şi s-o citească ţâncilor lor preşcolari – sau poate s-o parcurgă mai întâi ei înşişi, pentru re-amintirea propriei copilării. Cunoscutul epigramist şi parodist îşi surprinde în mod plăcut cititorii publicând, la Editura Premier, în condiţii grafice deosebite, o carte pentru copii exemplară, în care surprinde, în versuri sprinţare şi voioase, care

82

cartea pentru copii uneori amintesc de verbul şi versificaţia argheziene, parcă după un algoritm dinainte stabilit - trăirile, curiozităţile, experienţele şi mirările unei fetiţe, Maia, pe parcursul unui an, probabil nu întâmplător, el ştie mai bine cel premergător mergerii la şcoală. Copila este surprinsă şi descrisă în cele mai diverse ipostaze specifice vârstei: pregătind mâncare pentru păpuşa Clementina (imitând-o pe buni Lili, “cea iubită mult de Maia”), bucurându-se de venirea primăverii, explorând curioasă gospodăria plină de orătănii a lui tanti Aurica, mergând cu

colindul, vizitând grădina zoologică, petrecând împreună cu familia Paştele la ţară, mergând în Deltă, învăţând de la mama cum trebuie îngrijite florile, dezlegând tainele cifrelor şi reţinerea lor (cum altfel dacă nu prin exemplificarea cu diverse fiinţe şi lucruri?), aşteptându-l pe Moş Crăciun etc. Şi pentru ca totul să fie rotund – arhitectura cărţii lasă să se întrevadă această intenţie -, după ce în prima pagină autorul ne propune „S-o cunoaştem pe Măiuţa”, volumul se încheie cu o poezie scrisă de autor (respectiv de „nenea Saşa, pentru Maia, drăgălaşa”) pentru serbarea de final de

Revista nouă, 1/2011

grădiniţă, şi cu un „La revedere, Maia”, care ne face să regretăm că tocmai am terminat de citit probabil una dintre cele mai frumoase cărţi pentru copii, care au apărut în ultima vreme; eroina noastră, însă, trebuie să meargă la şcoală. Întocmai situaţiilor (rare) de bună poezie adresată celor mici, versurile meşteşugite de Ştefan Al-Saşa, pe cât de uşoare şi de simple par la prima vedere, sunt în realitate scoase la suprafaţă după o migăloasă muncă depusă într-un laborator de creaţie ticsit de creuzete şi alte ustensile necesare la amestecul şi prelucrarea cuvintelor, astfel încât să fie exact acelea care trebuie şi care să spună exact ceea ce trebuie. Este inutil, cred, să accentuez că o asemenea stare de lucruri este de fapt certificatul ce validează talentul unui autor ce trebuie să se adreseze unui „public” cu a cărui exigenţă, totuşi, nu se încumetă prea mulţi creatori să se confrunte, fără a avea mereu dinainte perspectiva tulburătoare a eşecului. Trebuie subliniat că la reuşita acestei apariţii editoriale, un rol la fel de important (pe alt plan, însă), îl are pictoriţa Lidia Nicolae, cea care ilustrează fiecare poezie în parte cu desene mai mult decât inspirate, ce denotă şi o cunoaştere a gustului copiilor pentru astfel de „producţii” artistice - de o limpezime, farmec şi sugestivitate deosebite (chiar şi chipul autorului este „deconspirat”, ivindu-se după cortina scenei de pe care Maia recită poezia scrisă special pentru ea); culori calde, reprezentări la limita de întretăiere a stilizării cu exactitatea, imagini uşor recognoscibile (şi nu doar „intuitive”) de cei cărora le sunt adresate, fără nici un efort suplimentar sau de explicaţie. În sfârşit, trecerea pe coperta I (de către tehnoredactorul Florin Dochia, desigur cu acceptul poetului), cu acelaşi font şi acelaşi corp de literă, a numelui celei ce a asigurat ilustraţiile cărţii, mi se pare un (mai rar!) gest foarte corect, prietenesc şi plin de fair play – ceea ce mă face să consider că această minunată carte are, de fapt, doi autori, fiecare cu partea sa de contribuţie, egală, deşi greu de cuantificat.

83

cartea străină

Ioana GEACĂR Richard Brautigan La pescuit de păstrăvi în America

ai degrabă îmi pare un volum (subţire!) de poeme suprarealiste, amuzante şi absurde, decât roman, de mici capitole care au în comun un personaj narator, imaginaţia sa descătuşată, halucinantă cu titlul - un motiv repetat în fiecare particulă de text: „La pescuit de păstrăvi în America”! Capitolele scurte, mici poeme epice, sunt improvizaţii ca în jazz, construite în jurul motivului pescuitului de păstrăvi, dar pe teme variate. Punctul generator îl constituie un episod din copilăria naratorului chiar în primul capitol, un mic sâmbure luminos rămas în memorie, care pulsează în toate celelalte capitole în mici întâmplări autobiografice, sau onirice, în coşmaruri absurde: „Oare când am auzit pentru prima oară în copilărie despre pescuitul de păstrăvi în America ? Şi de la cine ? Cred că de la unul dintre taţii mei vitregi./Vara lui 1942./Bătrânul beţivan mi-a povestit despre pescuitul păstrăvilor. Când era în stare să vorbească, avea un fel de-a descrie păstrăvii de parcă ar fi fost un metal preţios şi inteligent./Argintul nu descrie suficient de bine ceea ce am simţit când mi-a povestit despre pescuitul păstrăvilor. Vreau să fiu exact./ Eventual, oţel de păstrăv. Oţel făcut din păstrăvi. Râul limpede şi plin de zăpadă pe post de turnătorie si căldură./ Imaginaţi-vă Pittsburgh-ul/ Un oţel obţinut din păstrăvi, folosit la construcţia clădirilor, trenurilor si tunelelor./ Un Andrew Carnegie al Păstrăvilor!/ Replica lui La Pescuit de Păstrăvi în America: îmi amintesc cu deosebită plăcere de oameni cu tricornuri pescuind în zori. ( „BĂTAIE IN LEMN (PARTEA ÎNTÂI”)

M

Revista nouă, 1/2011

Motivul nu e decât un stimulent pentru memorie, un joc ingenios, hipnotic, repetat în fiecare capitol ca o notă dominantă în jazz. Dicteului automat i se adaugă tehnici autenticiste, texte document: o bibliografie (plictisitoare!!!) despre pescuitul de păstrăvi, sau replicile epistolare către, sau semnate de La Pescuit de Păstrăvi în America… După bibliografie urmează totuşi o afirmaţie comică, o notă discordantă, binefăcătoare: „Nu există nicăieri vreo menţiune despre un păstrăv care să fi murit după o duşcă de vin de Porto.” La pescuit de păstrăvi în America e numele naratorului, dar şi al unui individ invalid după ce un păstrăv îi retezase picioarele, căruia la nume i se mai adaugă (bonus!) porecla „Scurtu” şi un necrolog comic pe o piatră de mormânt.

Imaginile sunt halucinante, reproduse din perspectiva unui drogat (dar şi din perspectiva pisicii !) a unei minţi confuze care construieşte propria realitate, o înţelegere supradimensionată, simbolizată. O pisică se numeşte 208, dar ce poate fi, se întreabă, poate număr ul unei camere? Pârâul semăna cu „12.845 de cabine telefonice, aşezate la rând, cu tavane

84

note de lectură victoriene, uşile scoase şi pereţii din spate smulşi”, sau cu trupul unei tinere fete, în visul unui obsedat sexual, sau cu treptele unei case: „Cascada era doar o scară cu trepte albe de lemn care ducea la o căsuţă din copac”; Naratorul confundă o bătrână cu „un râu plin de păstrăvi în Vermont”, iar schimbul lor de replici e de un absurd grav şi delicios. Copiii târăsc de picioare o bunicuţă care strigă lucruri obscene, glume macabre, zgomote absurde sunt exacerbate de spaimă: „Tăceam cu toţii, mai puţin ochiul care clipea: clip, clip, clip. La un moment dat am putut auzi nenorocitul de ochi zbătându-se. Aducea cu sunetul unei insecte care depune cel de-al milionulea ou al dezastrului nostru.” O scenă de sex dezvăluie un poem suprarealist cu imagini şocante şi simbolice: „în jurul nostru era plin de mâzgă verde şi de peşti morţi. Îmi amintesc că un peşte mort plutea pe sub gâtul ei. Am aşteptat să treacă în partea cealaltă, ceea ce s-a şi întâmplat. “ „Sperma s-a răspândit în apă, neobişnuită cu lumina, si a devenit instantaneu o chestie ceţoasă, vâscoasă, ce se răsucea ca o stea căzătoare; atunci am văzut că se apropie un peşte mort, care plutea prin sperma mea, îndoind-o la mijloc. Avea ochii ţepeni precum fierul.” Lipsesc afectele, lumea e deprimant de obiectuală, stilizată, redusă la gesturi. O lume golită de emotivitate, de afecţiune, de sens, de raţiune. Poate doar imaginea religioasă ar fi singurul element care ar umaniza perspectiva narativă, sau faptul că îşi scoate prietenul pe cauţiune… Oamenii gândaci te trimit spre Kafka, derularea ameţitoare, cumularea de întâmplări suprarealiste, virtuozitatea, explozia fanteziei spre Boris Vian. Roman? Hm! Plasarea asta e o cursă pentru naivul cititor, care nu va găsi aici subiect, nu va găsi poveste captivantă, „vână de povestitor”, poate doar un roman programatic, un răsfăţ rafinat pentru iniţiaţi!

Revista nouă, 1/2011

Ana HÂNCU Revelaţie la suflet pereche

acrima iubirii” a poetului Gheorghe Andrei Neagu mi-a picurat pe suflet încălzindu-mi sensibilitatea, amintindu-mi de propriile vise, tăcute dureri şi nelinişti, cu versuri pline de un copleşitor dor de întinerire a propriei fiinţe, prin retrăirea iubirii veşnic mustind de miresme, ispite şi licori, ce încă ne mai îmbată şi hrăneşte lăstarul verde - chiar cu frunze arămii de toamnă - înmugurind încă în noi. Poemele sunt încărcate de un lirism şi o tandreţe dureros de naturale, când îşi declamă înrobirea de către femeia iubită, cu o sinceritate debordantă, ce ar face din oricare Evă, o binecuvântată Zeiţă, perceptândul:”/De câte ori mă vei privi / te vei umple de mine / aşa cum gândul se umple de soare.../ Când dorul de lumină/ va înflori pe gura ta,/ apleacă-te să sorbi în taină/ gura mea./ Cu paşii tăi de flori/ coboară spre mine./Roua ochilor s-aprinzi/ cu murmur de vânt/ şi cu cânt./ Sau, cu câtă patimă o îndeamnă:”/ Femeie iubită.../ revarsă-ţi pletele-n holdă,/În grâul presărat/ cu maci rubinii, aidoma buzelor tale;/ .... Nu-mi vezi în pleoape ploaia alergând/ să-mi răcorească sărutările tale fierbinţi?/ Femeie iubită.../Adună în tine rodul adus de furtună,/de grâu zăpăcit şi haihui!../Când macii sărutărilor tale/îşi vor pierde petalele/ cui îi vor folosi toate spicele risipite?/ Femeie.../ Mai adu-mi un pumn de pământ/ Să rodim/ În zări necuprinse... /”Femei...Superbe metafore! Îngemănare de sensibilitate şi senzualitate, tălăzuind ca valuri de săruturi-petale de maci, adunând cu sufletul spicele să nu se risipească, pentru că ar fi păcat să nu rodească şi-n „pumnul de pământ şi-n zări necuprinse”... Dar viaţa nu are doar plăceri şi vise dulci, nostalgia pierderii, neîmplinirii face cugetul

L

„

85

note de lectură amar şi-l încarcă de semnificaţii care dor, conştientizând inutilitatea atâtor energii scurse în uitare şi regrete: „/Cu cine-mi înfloreşte timpul/ când universul moare trist în mine?/ Cu cine să-mi usuc de ploi/ durerea gândului în doi?/ Din care parte marea ce mă minte/ va naşte valuri de cuvinte?/........ / Mi-s albe visele în suflet/ şi tâmpla râde-n frig însingurat./” Când speranţele fug şi îngheaţă sub gerul deziluziei, poetul simte: „Ce tristă-i coala neagră sub zăpadă./ S-a zgribulit de gol sub pulberi reci...Poeme lungi pictate/ cu aur şi cerneală/ adună-n mine teama/ din alba, trista coală./” Neant. Irezistibil îndemn, ce poate aprinde făclia uitatei iubiri în Ruga de toamnă: „Te rog mai vino să vezi/ Cum îşi adoarme toamna copacii,/ Cîmpiile verzi/ Şi buzele roşii ca macii/ Şi lasă-mi o frunză să sper/ Plutirea de vânt./” Asemenea imagini încărcate de adânci semnificaţii poate crea doar un talent autentic şi o şlefuire de meşter bijutier, precum poetul Gheorghe Andrei Neagu! Şi cum să rezişti – ca iubită – să nu-i alergi în îmbrăţişarea crengilor „copacului cu verdele-n bernă”! Şi atunci când poetul îşi asigură iubita : „Pun flori de măr/Pe trupul tău de noapte/Prefac în cer/ secundele uitate,/Sub lacrima fierbinte/ Zăpada din priviri,/Acoperă cuvinte. Iţi caut ochii/Ce mă priveau deschişi/Au obosit?/Priveşte cerul!”cu siguranţă florile de măr vor dărui speranţa regăsirilor romantice, pentru că eternul iubirii poartă veşmintele candorii. Chiar şi atunci când toamna ne arămeşte frunzele, clocotul viu al iubirii brodează în noi ghioceii care ne împrimăvărează, fenomen pictat de penelul fermecat al poetului Gheorghe Andrei Neagu în poemul Primăvara: „A înflorit parfumul gurii tale/ sub razele din ochii mei./Prin trup, cu freamăt de petale,/ se plimbă ochii tăi/.......din când în când, pe gura parfumată/ ca o albină vin să fur/ o sărutare-nrourată./ Tu râzi, şi-n jur,/ a înflorit câmpia toată./” Nostalgic, etern visător poetul îşi conştientizează singurătatea prin care-şi „deşiră” trăirile, viaţa”- „/ Ca o salcie ce-şi frânge/ umbra crengilor în lac/ umbra mea şi-acum mai plânge/ într-un ochi de geam

Revista nouă, 1/2011

uitat/ În lumina care urcă/ pe trotuarul îngheţat,/trupul meu căzut usucă,/ timpul destrămat”./ ...N-am o ţintă n-am o oră/ pentru care să respir./ Alungat acum din horă/ merg şi mă deşir.”Deşirare. În Respiraţii, poetul întreabă iubita:”Ţi-a respirat vreodată ceru-n braţe?/ Pe tâmple luna te-a mai sărutat?/ Călcăm prea des pe sentimente..../Uitând atâtea primăveri./Şiapoi cu cerul mut în braţe/ Ne pierdem, reci şi solidari,/ Cu stele picurând pe faţă/ Când suntem micii oameni mari./ Poemele din „Lacrima iubirii” înfioară ca un spectru sideral prin măreţia trăirilor şi redarea lor genială,că doar vin dintr-un izvor nesecat de distinsă spiritualitate, cu nume de baladă - Gheorghe Andrei Neagu. Şi pentru că :/”Au înroşit copacii/de rodul înfloririi./......Iubeşte-mă, livada visărilor mele./ - Rod .Îi urez să fie cum îşi doreşte! Să fie iubit şi binecuvântat. Lectura versurilor este pentru mine revelaţie de suflet pereche, pentru care îi mulţumesc cu sincere felicitări şi mă aplec spre sine - ochi magic de lumină, carte deschisă, cuib de zări aprinse...

Marina NICOLAEV Dan David – Cerşetorul de timp*

n debut târziu în poezie (2001) într-o revistă de limbă română din Statele Unite, unde a decis să se stabilească, marchează o frontieră nouă, a luminilor interioare, latente. Veşmântul Pandorei sau doar o cămaşă a „melosimetriilor” desprinsă de cer în desertul înfometat de îngeri, undeva, unde cresc pietrele vii ale Timpului. Prezenţă statornică pe site-urile literare, Dan David a publicat volumele: „Bună Dimineaţa, America”, la Editura Criterion Publishing House, Georgia, USA, 2003; „Leuştean pentru America de Nord”, la Editura Paralela 45,

U

86

note de lectură România, 2004; „Master and Servant” Editura „iUNIVERSE, Inc.” 2004 în USA, (în engleză); “Dealul galben”, USA 2007; “Gardul Pustiul dintre noi” , USA 2007 (proză) şi “Cerşetorul de Timp” USA 2010, toate la Casa de Editură LULU.com, Având o prezentare grafică impecabilă, volumul „Cerşetorul de timp” este alcătuit din 131 de poeme. „În volumul de faţă incerc din toate câte puţin şi în plus, cerşesc timp. Bineînţeles, de la Cine îl are şi îl poate dărui.” mărturiseşte de-altfel autorul. Poezia lui Dan David deschide ferestrele Timpului, cavităţile din interioarele sale expuse efemerităţii în căutarea unui perpetuum mobile al existenţei umane. „Nu mă mai ştiu întoarce acasă./Mă voi pierde prin pustietăţile acestea/În care mă sufoc, abia mai respir./Mi-e drumul închis./Labirint inchis./Noaptea e timpul când mă deşir.” (Labirint interzis). Timpul se contractă, devine însuşi ghemul Ariadnei risipit în carnea Labirintului, ca o tumoare malignă. Se măsoară în respiraţia livezilor din departele său, din semnele urcate la cer. Dincolo de ferestrele memoriei stagnează într-un alt real, o altă lume din care timpul subţiază încă o dată sintagmele umbrelor „şterg cu tălpile pietrele pe care le-am călcat împreună./Aerul serii îmi e străin./Mi se pare irespirabil, o ceaţă de clor.” (Singur 2) pentru că aşa este scris să se întâmple „Amintirile despre tine mă dor”, până când „Ninge peste ochii tăi./Fiecare fulg este un înger albastru” (Arlechin în camera albastră). Echinoxul celuilalt se ridică peste masa tăcerii dincolo de punctele cardinale căzute aleatoriu pe marginea perlată a Universului în doi, doar pentru că „Lângă tine, sensul căderii îmi era indiferent/Cu ochii la aura din jurul frunţii tale,/Cu auzul vrăjit de melodiile pe care le pluteam,/Nu te-am intrebat încotro e susul, ori josul, ori abisul./Pentru mine erau rosturi de neînţeles./Până când m-am zdrobit de asfalt./Tata, unde e mama?/Muritorule, unde iţi sunt lumina şi visul?/Au plecat.”(Sensul căderii). Amintirile inventariate meticulos le poartă cu el, dincolo de arhipeleagul „fulgilor de lumină” pentru că ştie, conştientizează sensul Timpului febril, irevocabil, tonant prin fluviul existenţial „Mi-am adunat amintirile prăfuite/De prin colţurile caselor în care mi-am numărat anii.”(Amintiri prăfuite).

Revista nouă, 1/2011

Trecutul, prezentul sunt secvenţe impromptu care se succed aleatoriu, întru semnele incandescente lăsate de cei dragi, trasee luminoase dintr-o lume despre care a fost deja prevenit „’Priveşte fiule, împrejur!/Frumuseţea desăvârşită doarme peste tot în cale./Aşteaptă să fie văzută’/Dacă privesc adânc în ochii lor./Îl văd pe Dumnezeu zâmbindu-mi”(Ochii părinţilor). Somnul timpului se deschide larg despletindu-şi umorile „Ce e cu nebunia asta împrejur?/Am început să mă rostogolesc. (…) Ultimul lucru pe care mi-l amintesc/Înainte de a mă pierde în somn,/Este o mângâiere pe frunte/Şi sângele care îi picura în palmă;” (Rostogoliri). Victima propriului său timp încarcerat ireversibil în el, Dan David caută propriul său sistem de coordonate într-un spaţiu-timp plutitor, din care marginile se rup, se suprapun, se autodevorează, copilăria tresare previzibil, un alt timp paralel invadează releele prezentului vremelnic. Timpul devine haina spaţiului şi invers în permanenta curgere a universului interior, unde vitraliile deschid albume vechi, neuitate, spre lumile bunicului pierdut la Oituz căruia „nu i-au găsit trupul să-i clădească şi lui oasele/În piramida sub care s-a închegat neamul,/ Să-i picteze ochii albaştri pe tun.” (Apele, oasele). Timpul cere ofrande rogatorii în instanţele primăverilor de altădată, şi Dan David ştie, are nevoie de toate aceste revendicări dureroase, deşi recunoaşte „Mă tem pentru mâine ca de întuneric, de frig,/Ca de moarte./Nu pot alunga frica din visele crunte/Ale nopţilor lungi./Disperarea îşi înscrie numele/În riduri pe frunte.” (Disperări 4). „Cerşetorul de timp confirmă existenţa organică a unui Timp ce-şi devorează formele lichide, un concept tranzient aproape aplatizat, proiecţia nomadă a Eului rătăcitor în căutarea absolutului. Dan David îşi ridică din lumina îngerilor săi cetate până la cer. O cetate precum inimile arhanghelilor cusute prin crepusculul deşertului, unde pe colţurile pietrelor arse cresc cuvinte împletite pentru menestrelii dea pururea pribegi în căutarea fericirii. Dan David atinge armura luminiscentă a Timpului şi modelează la căpătâiul lumii semnele unui nou regat: Poezia. Timpul Poeziei este propriul său Timp. *Editura Lulu Publishing Inc.

87

note de lectură

Robert TOMA Dan Iordache - Abel şi eu

olumul de versuri „Abel şi eu”, apărut la Ed. Brumar, Timişoara, 2010, izbuteşte să valorifice, dintrun unghi de vedere provocator, teme de largă circulaţie in literatură-iubirea, moartea, credinţa ş.a.m.d. Poetul Dan Iordache suprimă punctuaţia, „neglijează” regulile de versificaţie clasice, „sfidează” raporturile comune gramaticale, spre a fluidiza gândul poetic. Maniera aceasta de a scrie, non-conformistă, aduce aminte de inovaţiile unui Guillaume Appolinaire – poetul-soldat avangardist, viguros săpător de tranşee în lirica universală. Îndrăznelile de expresie vin tocmai în sprijinul ideii de înnoire, în sensul eliberării limbajului poetic de convenţii şi rigidităţi. Autorul, procedând la modul suprarealist, lasă ideile care-i trec prin minte să „curgă” pe hârtie; astfel, se creează impresia de flux continuu al memoriei (binecunoscutul dicteu automat), în încercarea de a surprinde şi formula stările sufleteşti autentice. Însă faptul de a suprapune realităţii concrete starea onirică, cu scopul de a „pipăi” straturile adânci ale eului, este, în esenţă, romantic. Cu toate acestea, „pudorile” recuzitei mai vechi, lirice, sunt repudiate. Poetul, simulând răceala observaţiei, evită capcana transcrierii fade, în pofida unor aparenţe. Emoţia pare să nu mai fie o condiţie a cuvântului, ci, dimpotrivă, cuvântul devine o condiţie a emoţiei. Relaţia bărbat-femeie apare, astăzi cel puţin, contrafăcută, falsificată: „la casă dau de o femeie din acelea cum erau înainte / dacă ai fi avut una / erai cineva / acum însă se găsesc pe toate drumurile / şi pot ucide fără nicio semnificaţie” („o misiune aproape”). Auto-definiţia poetică e o ipostază

V

Revista nouă, 1/2011

răspândită în istoria literaturii şi iată-l pe Dan Iordache creionându-şi metaforic poziţia în univers: „nu sunt un om / mare / dar sunt un ciorchine / la umbră.” („via”). Străvechiul motiv biblic al mărului simbolizând cunoaşterea e abordat cu ironie: „…bancomatele sau and-ul / vor funcţiona mult / mult după plecarea noastră / ca nişte degete descărnate întinzând mărul / care se povesteşte că a fost / odată / oprit.” („ecleziastă”). Des întâlnită în cuprinsul volumului de faţă este tendinţa de a parodia, înclinaţia spre farsă. Un exemplu: „am băut / dintr-o cupă până-n fund voluptatea morţii fără remuşcări / nici acum nu le am era vin roşu doar atât.” Sau: „s-a înghesuit în mine ca să mă simt uşor bărbat iar eu / am dus-o a doua zi la Imperiul Contraatacă / să îi arăt cât de mistic aş putea deveni.”(„şi-o umbrelă”). Poetul afişează un aer boem, pune la cale mici lovituri de teatru, trădează un temperament bufon şi polemic. La o privire mai atentă, observi o detaşare critică din partea autorului în raport cu hăţişul cotidian al activităţilor umane. Ai spune că poetul, pentru a putea suporta mai lesne povara „trăirilor”, se dedublează constant, săvârşind gesturi mecanice. Când râde, „ştie” prea bine că râde; când plânge, asemenea. Textul apare studiat cu grijă, montat aproape cinematografic; de aici, „secvenţialitatea”, „decupajul” de fapte semnificative, în fine, efectul regizoral. Anumite versuri de încheiere, cu rol concluziv parcă, sunt voit şugubeţe, întreţinând substratul narativ: „învăţând să trăiesc în vecinătatea malului / deseori mă consider murdar // mă voi duce îmi zic dar nu o să plec singur nu // o repet până când nimic nu ne va mai despărţi / şi cam aşa stă treaba.” („ca un diamant”). Poetul e discursiv, logoreic fără ostentaţie. Sentimentul devine mai curând un pre-text, e „întors” pe ambele feţe ca o monedă menită să circule: „…suflu în pânze să tremure / viaţa prinsă-ntre fiordurile mâhnirii / mă gândesc la tine iar / şi iar / cum stai întinsă / de la buric în jos” („tu”). Oroarea proverbială a artistului de monotonie, de cleştii plictisului, capătă expresie îin poemul „cât sunt încă viu”: „aştept să fie ceva / mai mult de cât /

88

note de lectură salariul // ceva să se-ntâmple aştept / cât sunt încă viu.” O trăsătură interesantă a poemelor lui Dan Iordache o constituie inserarea în text a elementului izbitor prozaic, astfel încât percepţia comună alternează cu intuiţia fină, observaţia curentă interferează cu figura de stil izbutită. Poetul ştie să „vadă” în lucruri, surprinde între fenomene corespondenţe subtile. Unele expresii (exclamaţii) familiare accentuează, de fapt, disponibilitatea lirică: „mi-a prins capul la piept / cu amândouă braţele să-l sugrume / nu altceva // am răsfoit revista As / am atins în trecere pătura matlasată / cutia verde marin din table / cu fotografiile alb negru / şi copilăria mea sau a fratelui meu / împuţinată acolo.” („lucrurile groaznice”). Livrescul, unde se iveşte, nu înăbuşă vibraţia. Melancolia, când e dublată de reflexivitate, ajunge la ochiurile adânci, subacvatice: „l-am uitat pe Hamlet / precum am uitat / curbura întrebătoare / a degetului mic. // e o adevărată plăcere să trăieşti ascultând Traviata / cu o cârpă moale in mână / şi lustruind carabina / cu care nu ştii ce ai mai putea / vâna.” („ascultând Traviata cu o cârpă moale în mână”). Ideea de trudă creatoare - obsesie literarfilosofică - e reliefată plastic în „Ra”: „compar zilele şi nopţile / cu lupii care mă fugăresc / poate că se construieşte / fără ştirea mea o piramidă / şi sunt tras de funii / şi alunec in sus pe lemne / rotunde / şi peste mine cade o transpiraţie”. În poezia „plajă”, în chip curios, ne întâmpină un ţinut aproape pastoralbucolic: „voluptatea / e atât de blândă încât dumnezeu / pe un măgăruş / râde ocolind smârcurile.” O ţinută înalt contemplativă se desprinde abia din versuri precum acestea: „cerul e dureros / iar fereastra de la răsărit / a ars.” În cadrul aceluiaşi poem este sugerat, panteistic, raportul Dumnezeu-Natură: „lângă drezina uitată / dumnezeu are tâmpla zdrobită / de inima pomilor.” („septembrie de fiecare zi”). Într-un astfel de context, al îndrăznelii formale programatice, surprinde cultivarea psalmului, ca specie literară aşa-zicând „clasică” (modulaţiile ei retorice au o expresivitate aparte la Arghezi, de pildă). Ei

Revista nouă, 1/2011

bine, elevaţia unui astfel de cântec, în esenţă religios, absentează la poetul Dan Iordache. El nu-şi părăseşte nici măcar o clipă „ticurile” verbale, „gesticulaţia” exclusiv lumească, verva agreabilă, incompatibilă cu aspiraţia monahală. Fiindcă o poezie cu trimiteri (oricât de fine) la „perechea de ghete negre” sau la „calatorii low cost spre Zanzibar”, nu-şi poate revendica sub nicio forma titlul de „psalm”. Putem desprinde însă un foarte frumos vers, fără nicio legătură cu experienţa de ordin religios: „dumnezeu din cer a luat cu el şi ultimul strop de copilărie.” Ca un rezultat al conciziei stilistice, dăm de versuri cu caracter sentenţios-aforistic: „adevărul e un şir de aproximări” sau: „a fi inovativ devine ceva brutal”. Privit în ansamblu, limbajul poetic al lui Dan Iordache implică un registru variat; poate fi neologistic, dar şi regionalist sau uşor argotic. E savuros, umoral (totodată moale şi coleric). În concluzie, discursul liric avut în vedere apare ca o înlănţuire de enunţuri paradoxale, sudate însă între ele organic, aşa încât să rezulte ritmul trepidant, aiuritor, al existentei înseşi, cu tot amalgamul ei de năzuinţe, incertitudini şi decepţii. Poezia, astfel concepută şi elaborată, capătă însuşiri de experiment febril, psihologic; ea pare un scurt-circuit al stărilor de conştiinţă interogative, o tenace scormonire în profunzimi, dincolo de stratul aparenţelor. Poate numai în felul acesta, poetul, dezarmat şi pur înaintea răului, neavând ca zestre decât fluierul câmpenesc, a izbutit să se identifice cu Abel.

89

historia mirabilis

Christian CRĂCIUN Preludii istorice

ulegerea Studii moderne a profesorului Alin Ciupală, apărută la Editura Universităţii Bucureşti, 2009, cuprinde în mare două feluri de texte: unele sunt restituiri documentare, rod al cercetării de arhive (Regina Elisabeta a României şi Pierre Loti într-o corespondenţă inedită; Cîteva date referitoare la traducerea în limba armeană a operei reginei Elisabeta a României – Carmen Sylva; Rediscovering the New World. An Anonymous Romanian Traveler in the 20th century and her Diary), altele interpretări de date şi surse istorice, proiecte de sinteze necesare (Cauzele răscoalei din 1907 între surse şi interpretarea istoriografică; La modernisation de la société roumaine dans le XIX-ème siècle, Points de vue libérales et nationale; Cine suntem noi. Imaginarul despre români în secolul al XIX-lea). Toate aceste studii sunt subsumate însă problemei homerice a intelighenţiei şi a societăţii româneşti în genere de 200 de ani încoace: modernizarea statului şi a societăţii, versus identitatea naţională. Cum spunea profesorul Sorin Alexandrescu într-unul din studiile sale fundamentale asupra problemei: „ „...a fi şi a rămîne român este marea temă a unei culturi care a trebuit totdeauna să se gîndească pe sine în termenii, uneori constrîngători, ai supraveiţuirii. Acest mit al identităţii a rămas în mod constant prioritar faţă de orice altă problemă culturală sau ideologică”. (v. Paradoxul Român) Se discută mult şi astăzi, din perspective generale diferite: politic, economic, teoria mentalităţilor, sociologic, başca fiecare domeniu particular în special, despre modernizarea societăţii româneşti. Privirea atentă în istorie ne-ar ajuta poate să înţelegem mai bine, cu mai puţine crispări şi accese isterice, ce se întîmplă cu noi astăzi.

C

Revista nouă, 1/2011

Sigur, nu este menirea istoricului de a oferi soluţii pentru problemele prezentului, dar fără istorie soluţia nu poate fi găsită şi nu poate fi găsită mai ales cea corectă. Dar, astăzi, cînd, vorba unui istoric de-al nostru, „istoria se învaţă pe genunchi” astfel de dezvăluiri documentare şi panoramări ale unei teme sunt de un mare folos nu numai cognitiv. Sunt pur şi simplu o îmbogăţire sufletească. Astfel, studiul despre răscoala din 1907 are o alcătuire inedită, prima parte recapitulează instructiv „istoria istoriei”, arătînd cum a fost prezentat evenimentul în istoriografia noastră, sub diferite lentile ideologice. A doua parte a materialului surpinde părăsind aparent firul principal al demonstraţiei pentru a descrie harta generală a etapelor modernizării societăţii româneşti. Şi asta tocmai pentru a descifra cele mai îndepărtate cauze ale răscoalei. Procesul începe, cum se ştie, cu reinstaurarea domniilor pămîntene şi infuzarea în rîndurile boierimii a ideilor Luministe, introducerea Regulamentelor Organice, tot mai substanţialul flux de tineri care îşi fac studiile în Occident, întorcîndu-se apoi în ţară şi luptînd pentru introducerea instituţiilor unui stat modern, liberal. Aşa ajungem la generaţia paşoptistă şi, mai apoi la aparent paradoxala generaţie junimistă. Junimea (destul de scrîşnit prizată în istoriografia, cel puţin literară, de azi, probabil datorită lipsei unui curent autentic conservator de gîndire. Subiect de meditaţie) este un moment important care pune în discuţie criteriile modernizării. În plus, Maiorescu conceptualizează, prin teoria formelor fără fond, un autentic model (de o mirabilă simplitate, eficienţă cognitivă şi actualitate) al modernizării rapide a unei societăţi. Mai tîrziu modelul va fi rafinat de Lovinescu prin teoria sincronismului şi Istoria civilizaţiei române moderne rămîne pînă azi un moment de referinţă în explicarea proceselor sociale, politice, economice care au dus la formarea statului românesc modern. Două observaţii sunt de făcut în treacăt aici: a) că modernizarea s-a făcut de sus în jos, de către o elită, (avatarurile istoriei au făcut ca să fie, după expresia tot a lui Sorin Alexandrescu, o modernizare încă neîncheiată, pentru că

90

historia mirabilis această elită a cunoscut periodice „recăderi în premodernitate”, modernizarea n-a avut niciodată răgazul să pătrundă pînă jos, în straturile cele mai adînci ale societăţii); b) şi că, mereu, ea a trebuit, în consecinţă, impusă cu mijloace de forţă. Cum să intepretăm mai adecvat lovitura de stat a lui Cuza de pildă? Concluzia acestei rapide treceri în revistă? „...principala cauză a răscoalei din 1907 este legată de nefuncţionarea raporturilor dintre sfera publică şi sfera privată, dintre centru şi periferie.[…] În România modernă există două lumi diferite, dar nu una a exploataţilor şi cealaltă a exploatatorilor, ci una urbană şi cealaltă rurală, care nu pot comunica”. Cu mici glisări terminologice fraza este absolut valabilă pentru realitatea cotidiană de după 1989 pînă astăzi. În aceeaşi ordine de idei citez şi concluzia studiului următor, traducînd din franceză: „...modernizarea societăţii româneşti a luat în considerare, în primul rînd, valorile ideologice naţionale, punînd accentul pe ortodoxie şi latinitate şi numai în secundar pe valorile ideologiei liberale, ca separarea puterilor în Stat, drepturile şi libertăţile cetăţeanului, respectul legii etc.. situaţia caracteristică pentru ansamblul Sud-Estului European, cu particularităţile şi evoluţiile specifice fiecărei societăţi”. Pentru paseişti studiul despre corespondenţa Reginei Elisabeta cu Pierre Loti este o mină de aur. Juvaeruri pierdute pe veci: eleganţă, stil, delicateţe, sobrietate, o franceză de un rafinament toropitor, tot ceea ce conţinea o scrisoare şi nu va putea conţine în veci un mail aseptic şi strict funcţional. Şi o secţiune prin atmosfera unei epoci în care cultura, sentimentul, diplomaţia, intriga de alcov, călătoria, politica imediată, exoticul se amestecau inextricabil. Iar pentru amatorii de aventuri acele file rătăcite de jurnal al unei lungi călătorii prin America de Sud al unei doamne din România, împreună cu familia, în primii ani ai secolului XX sunt de un maxim interes. Un studiu de mai strictă specialitate este cel despre antroponomia feminină în sec. XIX. El intră în aceeaşi sferă de interes a modernizării, manifestată într-un domeniu în care puţini au căutat mărturii, cel al numelor

Revista nouă, 1/2011

care se dau fetiţelor. Este un studiu de istorie a mentalităţilor, demografie, sociologie şi antropologie foarte sugestiv. Sigur că dificultatea principală este aici cea a surselor pentru a putea oferi un tablou statistic cît mai exact. Antroponimia este, demonstraţia ne convinge, o oglindă destul de fidelă a etapelor prin care trece modernizarea societăţii româneşti. De la numele legate strict de cele sfinte, la cele greceşti importate în vremea fanarioţilor, pînă la cele „occidentalizate” de mai tîrziu, într-o diversificare tot mai accelerată, este un traseu care reproduce exact traseul modernizării mentalităţilor. Pentru secolul XIX un fenomen interesant este şi influenţa în antroponimia feminină a romanelor foileton, cu evident ecou în ceea ce se întîmplă azi cu telenovelele. Tabelele statistice trebuiesc citite cu răbdare, pot provoca reale delicii. Auziţi nume: Păuna, Păuţa, Raliţa, Linţa, Caliţa, Crisia etc. Deschizător de multe interogaţii este studiul Cine suntem noi. Imaginarul despre români în secolul al XIX-lea. Ce este specificul? Iată o întrebarea de mare actualitate. Deja bibliografia problemei este impresionantă, unghiurile de abordare multiple şi diverse, chestiunea pare mereu (de ce?) de o stringentă actualitate. În plină formare a naţiunii, secolul XIX (incluzînd şi perioada „naţională” de pînă la primul război mondial) pune jaloanele chestiunii dar şi fixează „temperatura” (mai mereu foarte ridicată) dezbaterii. Avem, pe de o parte, un „esenţialism”, o teorie care încearcă să fixeze un specific ireductibil şi imuabil. Pe de altă parte, viziuni mai atente la mecanismele cultural-mentale care produc specificul întrun anume moment istoric, înţeles de astă dată ca dinamică. E vorba şi de fine disociaţii terminologice între naţiune, stat popor, cetăţenie etc. Autorul întrevede o dihotomie între statul liberal şi cel naţional(ist). Întru totul remarcabilă este observaţia asupra pragmatismului Junimii a cărei critică se îndreaptă în sensul modernizării şi nu împotriva ei. Autorul lucrează cu un joc de oglinzi: cum se văd românii pe sine şi cum îi văd străinii. O altă pistă care cu siguranţă va fi aprofundată în viitor este punerea în paralel a discursurilor despre Transilvania şi despre

91

ediţii Basarabia, de o evidentă disimetrie, ceea ce poate duce la multe reflexii. Nu putem decît subscrie la o asemenea plină de provocări concluzie; „Neagu Djuvara observă cu după cincizeci de ani de regim comunist în psihologia colectivă a românilor s-a produs o mutaţie majoră, dăunătoare viitorului nostru. Chiar dacă perioada dictaturii comuniste a jucat un rol în acest proces, credem că atît comunismul cît şi sărăcia perioadei postcomuniste nu sunt decît scuze pentru a ne justifica propriile eşecuri. Adevărata cauză se află într-o zonă mult mai profundă a fiinţei noastre iar studiul epocii moderne aduce argumente în acest sens”. Cartea de faţă ne provoacă să gîndim asupra inepuizabilelor subiecte de sinteze pe care le mai are încă de abordat istoriografia noastră. Un domeniu fericit, care mai are de lucru asupra unor „teme mari” şi profund implicate în prezent.

Codruţ CONSTANTINESCU Jurnalele lui George Orwell*

ecent, Editura Polirom a avut inspiraţia să publice jurnalele lui George Orwell, unul dintre marii scriitori englezi, dar şi din imensa lume anglofonă a secolului trecut. Am fost atras de personalitatea lui Orwell încă de la începutul anilor 90, când, încetul cu încetul, opera sa a început să fie tradusă şi în limba româna, căci, ca mulţi alţi scriitori incomozi, Orwell nu a fost tradus deloc în limba română înainte de 1989, din motive mai mult decât evidente. Cea mai mare parte a cărţilor sale ar fi fost considerată subversivă de către cenzura comunistă. Apariţia jurnalului mi se pare un prilej nimerit să reamintim şi de trecerea sa prin viaţă şi prin lume * Eric Arthur Blair s-a născut la 25 iunie 1903, în India, la Motihari, Bihar, în regiunea

R

Revista nouă, 1/2011

Bengal, pentru că tatăl său, Richard Walmesley Blair, era angajatul Departamentului Opium din cadrul Administraţiei Britanice a Indiei (Indian Civil Service). Mama lui, Ida Mabel Blair (născută Limouzin) avea origini franceze, bunicul matern al lui Orwell fiind implicat în diverse afaceri în Birmania (Burma, în limba engleză, actualul stat Myanmar) [1]. Scriitorul a avut două surori, Marjorie, cu cinci ani mai mare, şi Avril, cu cinci ani mai tânără decât el. În 1904, mama lui a plecat cu copii în Anglia, stabilindu-se la Henley-on-Thames, tatăl rămânând în India, continuându-şi misiunea până în 1912. Părinţii lui nefiind prea bogaţi, nu şi-au permis să-l trimită la universitate, iar rezultatele liceale nu prea strălucite nu i-au permis obţinerea unei burse. Tânărul Blair a urmat calea tatălui, angajându-se în Poliţia Imperială Indiană doar după ce a trecut un examen de admitere (a fost al şaselea din douăzeci şi şapte). În octombrie 1922 (nu împlinise nici măcar douăzeci de ani!) s-a îmbarcat pe nava Herefordshire, ajungând, după o lună, în Birmania, unde a fost direcţionat câtre Mandalay, unde se afla şcoala colonială de poliţie. După absolvirea acestor cursuri, Blair a fost trimis ,la începutul anului 1924, să se călească la postul de frontieră Myaungmya, în delta fluviului Irrawaddy, unde trebuia să asigure ordinea într-o zonă locuită de 200.000 de oameni! În septembrie 1925, a fost mutat la Insein, cea de-a doua mare închisoare din Birmania engleză. În aprilie 1926, e trimis la Moulmein, unde locuia bunica sa. Îmbolnăvindu-se de febra Dengue, s-a întors în Anglia, în 1927, dându-si demisia din Poliţia Colonială, intenţionând să devină scriitor. Experienţele trăite acolo aveau să-i ofere material pentru o carte, Zile birmaneze (1934), şi două eseuri (O spânzurare – 1931 şi Împuşcând elefantul – 1936). În vara anului 1928, Blair s-a mutat la Paris, capitala mondială a culturii în acele vremuri, un oraş aflat la mare moda printre scriitorii şi artiştii acelei perioade. Mătuşa sa, Nellie Limouzin, locuia de asemenea la Paris, oferindu-i sprijin financiar atunci când avea nevoie, pentru că scriitorul a fost nevoit şi să se angajeze în diverse locuri, atât pentru a avea bani să se

92

ediţii întreţină, cât şi pentru a acumula experienţe noi. A publicat numeroase articole în diverse ziare franceze. În decembrie 1929, s-a întors la Londra, unde s-a angajat ca profesor la liceul de băieţi Hays din Londra de vest. În această perioadă, a lucrat la volumul Down and Out in Paris and London (o traducere aproximativă în limba română ar fi Haihui prin Londra şi Paris) carte pe care a dorit să o publice folosind un pseudonim. Alegerea a lăsat-o la latitudinea editorului său, Victor Gollancz care, dintre cele propuse de Blair (P. S. Burton, Kenneth Miles, George Orwell, sau H. Lewis Allways) a ales varianta care îl va face celebru în întreaga lume, motivul fiind că este un nume care suna bine în engleză [2]. Volumul a fost publicat în 1933 şi în SUA de către cunoscuta editură new-yorkeză Harper and Brothers. Editorul englez, Victor Gollancz, un apropiat al mişcării comuniste britanice, cu care, de altfel, avea să se certe din cauza Fermei animalelor, i-a refuzat cea de a doua carte, Zile birmaneze, fiindu-i frică de eventuale procese, însă Harpers s-a arătat interesată. Orwell, un laburist convins, a plecat în Spania, în decembrie 1936, ca să devină corespondent de război în timpul războiului civil spaniol. S-a alăturat, însă, ca voluntar Brigăzilor Internaţionale alcătuite din simpatizanţi ai Republicii spaniole din întreaga lume, Diviziei Lenin din Barcelona, unitate condusă de Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă (PMUM sau POUM, în spaniolă). În ianuarie 1937, Orwell, care avea grad de caporal, a fost trimis să ia parte la ofensiva din Aragón. În luna următoare, a fost mutat la Huesca. După 115 zile petrecute în linia întâi, a primit permisiunea să plece şi s-a întors la Barcelona. Aici a fost martorul evenimentelor sângeroase din mai 1937, când POUM, considerat un partid rival de către comuniştii controlaţi de agenţii NKVD ai lui Stalin, acuzat că ar fi troţkist, a fost declarat ilegal. Orwell s-a întors la Huesca pe 12 mai 1937. Avansat la gradul de locotenent secund, avea sub comandă un pluton de 30 de oameni. A fost împuşcat în gât de un trăgător izolat (era mai înalt decât erau în mod normal spaniolii, de aceea ieşea mai uşor în evidenţă) şi a fost temporar paralizat pe partea stângă, şi-a

Revista nouă, 1/2011

pierdut chiar şi vocea. În spital, a aflat că partidul din care făcea parte a fost declarat ilegal, iar el se afla în pericol de moarte. Cu ajutorul consulului englez din Barcelona, Orwell a fugit în Franţa. La întoarcerea sa în Anglia, şi-a descris experienţele din timpul Războiului Civil în Omagiu Cataloniei (Homage to Catalonia, 1938). Aici, a încercat să spulbere miturile propagandei diseminate de ziarele britanice, între care cele mai implicate erau de extremă stângă, Daily Worker, controlat de Partidul Comunist. Cartea, deşi era remarcabil scrisă, s-a vândut doar în 1.500 de exemplare în următorii 12 ani. „Carte tragică şi demistificatoare, scrisă de un intelectual îndrăgostit de libertate, Omagiu Cataloniei aparţine acelui gen pe care Lionel Trilling, distinsul gânditor american, l-a numit al răscrucilor însângerate, unde literatura se întâlneşte cu politica.” [3] Orwell a mai publicat un roman, O gură de aer (Coming up for Air), în 1939. În august 1941, a început să lucreze pentru Eastern Service of the British Broadcasting Corporation (B.B.C.). Sarcina principală consta în a scrie editorialul unei emisiuni radiofonice în care să comenteze evenimentele din cel de-al Doilea Război Mondial. Comentariile sale au fost difuzate, mai apoi, din 1941 până în 1943, în India. În aceeaşi perioadă, a lucrat şi pentru ziarul The Observer. În anul 1943, Aneurin Bevan, editorul ziarului socialist Tribune, l-a recrutat pe Orwell ca director editorial, având sarcina de a scrie un editorial săptămânal, intitulat Cum îmi place (As I Please). Stilul său lucid şi clar l-a transformat într-un jurnalist de campanie imbatabil, iar polemicile din această epocă conţin pagini de mare talent jurnalistic. Următoarea carte a lui a fost celebra Ferma animalelor, o satiră sub forma unei fabule, având ca subiect regimul comunist sovietic. Cartea i-a supărat pe foarte mulţi prieteni cu convingeri de stânga, inclusiv pe fostul său editor, Victor Gollancz (un tovarăş de drum), care i-a respins-o indignat. Publicată în 1945, Ferma animalelor a ajuns în scurt timp una din cele mai populare cărţi din Marea Britanie. Ultima carte scrisă de Orwell a fost influenţată de sănătatea sa în declin şi de deziluziile politice faţă de guvernul laburist,

93

ediţii care a venit la putere ales cu o largă majoritate în 1945, dar care era departe de propriile sale idei şi viziuni despre socialism (căci Orwell nu a fost nici un moment un om de dreapta). În anul 1945, a recenzat romanul antiUtopic (distopic) Noi de Evgheni Zamiatin pentru gazeta Tribune. Cartea autorului rus avea să-i inspire romanul său propriu 1984. Publicată în iunie 1949, cartea este o meditaţie profundă asupra sistemului totalitar comunist, meritul lui Orwell fiind cu atât mai mare cu cât el nu a trăit şi nici măcar nu a vizitat Uniunea Sovietică, experienţa din Spania, dar şi perspicacitatea sa fiindu-i de ajuns. „Aşadar, Winston îşi pusese acum în gând sa-şi înceapă Jurnalul. Nu era ceva oprit (în realitate, nimic nu era oprit, de vreme ce nu mai existau legi) însă numai simplul fapt de a tine un jurnal îţi asigura condamnarea la moarte sau, în cel mai bun caz, douăzeci şi cinci de ani de ocnă.” [4] Cum să nu-i pună n cap întreaga mişcare comunistă din lume cu cuvinte precum „Dacă partidul îşi putea baga mâna în trecut şi spune despre un eveniment sau altul că nu s-a întâmplat niciodată, aşa ceva era mai straşnic decât tortura sau moartea.” [5] Ca să nu mai aducem în discuţie teoretizarea pe care o face Orwell limbajului comunist numit neolimbă sau gândirii pervertite numită dubla-gândire. „Să ştii fără a şti; să crezi că ai dreptate în timp ce promovezi o minciună minuţios elaborată; să susţii simultan două opinii, conştient că sunt contradictorii, şi să crezi totodată în ambele etc.” Internat în spital lângă Londra, a fost vizitat şi de Celia Kirwan, angajată a Foreign Office activând în cadrul Information Research Department, recent înfiinţat de către guvernul laburist pentru a edita materiale anticomuniste. A fost rugat să stabilească o listă cu nume de autori pro-comunişti, listă pe care a scris-o şi care a rămas secretă până în 2003. George Orwell a murit la 21 ianuarie 1950, la vârstă de patruzeci şi şase de ani, din cauza tuberculozei. A solicitat să fie îngropat conform ritualului anglican, în cimitirul celei mai apropiate biserici. Placa funerară specifică simplă, doar cu „Here lies Eric Arthur Blair, born 25 June 1903, died 21

Revista nouă, 1/2011

January 1950”, fără nici o referire la pseudonimul care l-a făcut faimos în întreaga lume. * Volumul apărut anul trecut la editura ieşeană reuneşte jurnalele pe care le-a ţinut Orwell cu o constanţă extraordinară din 25 august 1931, până în ultimele clipe ale vieţii sale, chiar şi internat în spital a continuat să scrie în jurnal. Perioada când Orwell s-a aflat în Spania, în timpul războiului civil, lipseşte din materia jurnalului nu pentru că Orwell nu ar fi notat şi atunci, ci pentru că, se pare, agenţi ai NKVD i-ar fi confiscat hârtiile şi, implicit, şi jurnalul, din camera de hotel pe care o ocupa la Barcelona. Valoarea jurnalelor lui Orwell este ridicată, pentru că oferă o perspectivă de o mare acurateţe asupra unor evenimente fierbinţi, în care s-a aflat lumea în anii 1930-40. Pentru a înţelege „Jurnalele” lui Orwell, editorul englez a însoţit materia însemnărilor scriitorului cu un bogat şi indispensabil aparat critic, menit a-l ajuta pe cititorul mai puţin avizat să înţeleagă momentele la care Orwell se referă. Acest aparat critic a fost preluat şi în ediţia în limba română, astfel incot jurnalele lui Orwell, cel puţin cele din timpul celui de al Doilea Război Mondial, reprezintă o introducere serioasă în desfăşurarea acţiunilor militare şi politice, întrucât Orwell, prin activitatea sa publicistică şi prin scrierile sale, dovedeşte o implicare totală în derularea istoriei. Trăind înainte de a fi angajat la BBC la ţară, ocupându-se de o mică fermă, Orwell consemnează conştiincios şi aproape zilnic numărul ouălor obţinute de la găini, precum şi preţul pe care l-a obţinut din vânzarea lor. „10 ouă (3 mici). Am vândut 25 la 2 silingi şi 6 cofrajul. Prunele coapte sunt acum doar 2 pence livra.” [6] sau „18.8.1939 Caniculă. Am reparat uşa de la coteţ. 10 ouă (3 mici)”; „20.8.39 am cârnit dovleacul. Am spaţiat pentru prima oară roşiile. Primul lot de mazăre s-a cam terminat. Nemţişorii înfloresc. Lăstarii de roşie cresc atât de repede că e imposibil să ţii pasul cu ei. 8 ouă (4 mici - e limpede că a mai început o puică să ouă)” [7] Orwell era şi meteodependent sau cel puţin activităţile sale agricole îl făceau sa

94

literatura lumii - lumea literaturii noteze cu minuţiozitate starea meteo a fiecărei zile „15.7.39 Cald. În seara asta, o aversă uşoară de ploaie” sau „21.8.1939 Canicula până seara, apoi tunete puternice şi ploaie” sau „6.8.39 n-a plouat, destul de cald” etc. Mai mult, spirit ordonat, Orwell şi-a ordonat jurnalul în funcţie de tematici (adevărate rubrici) bine definite precum „EXTERN ŞI GENERAL”, „VIAŢA POLITICĂ”, „SOCIAL” sau „DIVERSE”, La un moment dat, regăsim chiar ceea ce ne-am fi putut aştepta cel mai puţin de la un mare scriitor, care, chipurile, ar trebui să fie afundat până peste cap în cultura mare: o reţetă de chec cu fructe, reţeta doamnei Searle, pe care Orwell se grăbea s-o noteze „o scriu să n-o uit: 1 livră de făina. 1 ou. 4 uncii de melasă. 4 uncii de fructe amestecate (sau stafide). 8 uncii de zahar. 6 uncii de margarină sau untură.” După această reţetă de chec, urmează o alta, de pandişpan! Ce diferenţă imensă între Orwell şi marea majoritate a scriitorilor contemporani lui, mai ales cei francezi! Însă fondul său anglo-saxon şi-a spus cuvântul, Orwell fiind un scriitor onest, care nu s-a prostituat, provocând admiraţia invidioasa a lui Arthur Koestler, care scria că „onestitatea lui intelectuală era imposibil de pervertit, fapt ce-l făcea uneori inuman”. Orwell va rămâne vocea umană când cincizeci de mii de gramofoane repetau aceeaşi melodie! ________________ *Editura Polirom, Iasi, 2010, Traducere din limba engleza şi note de Vali Florescu [1] Stat dominat de aproape doua decenii de o junta militara dictatoriala. [2] „It is a good round English name.” [3] Vladimir Tismaneanu in “Cuvant inainte” al cartii aparuta la Editura Univers, Bucuresti, 1997 intitulat “George Orwell si eroismul luciditatii” [4] George Orwell, 1984, Cartier Chişinău, f. a, pag. 9 Cât de realiste sunt aceste rânduri, ele fiind probate suplimentar de asasinarea inginerului Gheorghe Ursu pentru că ţinea un jurnal tocmai în anul 1985, e drept, la un an de la celebrul 1984. [5] Orwell, 1984, pag. 31 [6] pag. 245 [7] pag. 247

Revista nouă, 1/2011

Kôjin KARATANI Sfârşitul literaturii moderne

Kôjin Karatani (n. 6 august 1941, Amagasaki) este filozof japonez care predă la Universitatea Kinki, Osaka, şi Universitatea Columbia. Este autorul vol. „Originile Literaturii Japoneze Moderne” (1993), „Arhitectura ca Metaforă” (MIT Press, 1995) şi Transcritica: la Kant şi Marx (MIT Press, 2003). A fondat New Associationist Movement (NAM) în Japonia, în anul 2000. Acest articol se bazează pe transcrierea unei serii de conferinţe pe care le-a ţinut în octombrie 2003, la Colegiul Osaka al Centrului Internaţional de Cercetare a Ştiinţelor Umane al Universităţii Kinki. Versiunea franceză de Misako Nemoto, profesor conferenţiar la Universitatea Meiji, Tokyo, cu amabila autorizare a autorului, după K. Karatani, Kindaï bungaku no owari, Tokyo, ed. Inscript, 2005, p. 35-80. -I1. Aş vrea să vorbesc astăzi despre „sfârşitul literaturii moderne”. Acest sfârşit nu înseamnă că, după literatură modernă, urmează literatura postmodernă, nici că literatura va dispărea complet. Ceea ce aş dori să abordez este rolul specific pe care l-a jucat literatura în modernitate, cu o importanţă şi o valoare particulare, şi sfârşitul acestui fenomen. Acest sfârşit nu trebuie trâmbiţat. Este o realitate. Puţine persoane consideră astăzi că literatura este importantă. Nu vreau să devin un purtător de cuvânt al acestei idei. Dimpotrivă, ar trebui, astăzi, chiar să insist asupra faptului că a fost un timp când literatura a jucat un rol foarte important. 2. Eu însumi am avut de-a face mult cu literatura. Şi totuşi, nu am nici o intenţie de a vă incita să faceţi acelaşi lucru şi consider că nu este nevoie de asta. Totuşi, este necesar să

95

literatura lumii - lumea literaturii reflectaţi asupra epocii în care literatura părea eternă, ca şi asupra sensului dispariţiei ei, din moment ce această reflecţie ne duce, în final, la a ne judeca epoca.

3. Când spun literatură modernă, mă gândesc la roman. Literatura modernă nu se reduce, evident, la acest singur domeniu, dar faptul că romanul a ocupat un loc primordial constituie particularitatea ei. „Literatura” a existat înaintea modernităţii. Ea conta pentru clasa conducătoare şi pentru intelectuali. Dar romanul nu era inclus. În Europa, arta poetică a existat întotdeauna, de la Aristotel încoace, dar aceasta se aplica la teatru, nu şi la roman. Întâlnim aceeaşi situaţie în Japonia. Literatura înseamnă textele chinezeşti (kanbun) şi clasice, iar romanele sau naraţiuni fictive (Haïshi)1 nu erau luate în considerare de către intelectuali. Doar după anii 20 ai erei Meiji2 sa început recunoaşterea importanţei romanului. Pe scurt, dacă literatura modernă a jucat un rol preponderent, este pentru că romanul a ocupat un loc central, făcând loc operelor de anvergură. 4. Sfârşitul literaturii moderne marchează, deci, sfârşitul unei epoci în care romanul şi romancierii ocupau un loc important. Astfel, aş vrea să vorbesc mai întâi despre un romancier. Este vorba despre Sartre. Probabil că se va obiecta, pentru că el era filosof, autor de piese de teatru şi de romane, critic al tuturor artelor, jurnalist şi militant social. Rămâne, dincolo de toate, în ochii mei, romancier get-beget.

Revista nouă, 1/2011

5. Răsfoind zilele trecute o antologie de articole şi de interviuri date de Deleuze (traduse în engleză), am dat peste cuvintele în care declara că singurul său maestru fusese Sartre. Deleuze făcea o distincţie între «maeştri particulari» şi «maeştri publici» şi afirma că Sartre fusese singurul său «maestru particular». Chiar aceasta arată faptul că Sartre a fost «romancier». Sartre nu a fost niciodată un filosof profesor universitar. Filosofia lui era în mod esenţial literatura sau, mai degrabă, ceva care semăna foarte mult cu romanele. 6. Deleuze citează următoarele cuvinte ale lui Sartre: «Într-un cuvânt, literatura constituie subiectivismul unei societăţi în stare de revoluţie permanentă». Altfel spus, literatura se ocupă de revoluţia permanentă, în timp ce politica revoluţionară se transformă în conservatorism. Or, este remarcabil că Sartre vorbeşte aici de «literatură», şi nu de «filosofie». A făcut de toate, nu numai romane. Asta a fost posibil graţie romanului, punctului său de vedere de romancier. 7. Prezenţa lui a avut o asemenea greutate, încât, în Franţa, celor veniţi după el le-a fost greu. Mulţi dintre ei au ales să-l critice sau săi ridiculizeze gândirea, pentru a se delimita de el şi a-şi asigura propria existenţă. Dar, în realitate, îl admirau. Sartre prevăzuse, de altfel, toate aceste critici. Derrida a atacat, de exemplu, «filosofia prezenţei», dar este exact ceea ce a încercat Sartre să facă, scriind despre «imaginaţie». Cât despre anti-roman, graţie lui e recunoscut ca literatură, iar «Greaţa» nu este altceva decât un anti-roman. 8. Să luăm conceptul de scriitură, care a cunoscut un mare succes în anii 1960. El desemna opere care nu erau nici romane, nici filosofie. Or, să spunem lucrurilor pe nume, reprezentanţii lui nu ştiau să scrie nici romane, nici piese de teatru precum, aşa că au respins aceste forme, reabilitând, prin conceptul de scriitură, ceea ce Sartre numea „literatură”. Aşa că „scriitura” nu a însemnat decât sfârşitul romanului (inclusiv Noul Roman) ca literatură modernă şi faptul că era iluzoriu să vezi în asta o posibilitate oarecare pentru o nouă literatură. 9. În exerciţiul funcţiei mele de critic literar

95

literatura lumii - lumea literaturii în Japonia, am clara senzaţie că am văzut sfârşitul literaturii moderne în anii 1980. Era perioada crizei economiei speculative japoneze, a societăţii de consum, epocă ce a fost calificată drept postmoderniă. Majoritatea tinerilor de atunci citeau „Gândirea contemporană”3 mai degrabă decât romane. Altfel spus, literatura nu mai exercita o putere de avangardă, cum o făcuse până atunci. În acest sens, putem spune că ceea ce Sartre numise „literatură” trecuse într-o formă de scriitură critică ce nu a durat mult timp, de altfel. Când spun „sfârşitul literaturii moderne”, includ aici şi noţiunea de scriitură sub forma criticii literaturii moderne, ca şi sub forma criticii şi filosofiei deconstructiviste. Lucrurile au apărut astfel în anii 1990. În Japonia, se întâmpla chiar după moartea lui Kenji Nakagami. - II 10. Înainte de a căuta să înţelegem motivul şi modul în care s-a produs această pierdere de influenţă a literaturii, aş vrea să precizez că acest fenomen nu se limitează la Japonia. Am menţionat deja Franţa, dar, în Statele Unite, literatura cunoscuse deja declinul mai devreme, căci acolo cultura maselor, şi mai ales televiziunea, se dezvoltase cel mai devreme, în anii 1950. Având în vedere numărul important al minorităţilor din Statele Unite, literatura a devenit, chiar din acea epocă, o literatură a minorităţilor. Din anii 1970, vedem apărând scriitoare de culoare sau de origine asiatică. Aceşti autori se bucurau, fără doar şi poate, de o mare vitalitate literară, dar aceasta nu era de natură să exercite o influenţă asupra ansamblului societăţii. Regăsim aceeaşi situaţie în Japonia anilor 1980, cu nume ca Kenji Nakagami, Yangji Lee sau Yûko Tsushima. 11. Statele Unite ne-au luat-o cu mult înainte. Dovada este că apariţia în universităţile japoneze a secţiunilor de „scriere creativă” la care predau scriitori este un fenomen pe care l-au cunoscut Statele Unite din anii 1950. S-a întâmplat ca Faulkner să spună că cel mai bun mijloc de a deveni scriitor era de a deschide un bordel; or, în realitate erau departe de asta: scriitorii începeau deja să facă să apară cursuri

Revista nouă, 1/2011

universitare de creaţie. Totuşi, în America de azi, facultatea de litere nu mai este populară. Şi nu ar supravieţui dacă nu ar fi recurs la studii despre cinematografie. Este adevărat că şi în Japonia facultăţile de litere tind să dispară. 12. Dar cel mai mult am simţit sfârşitul literaturii atunci când am aflat că literatura îşi pierdea, subit, influenţa în Coreea. A fost un şoc. Am avut numeroase ocazii, în anii 1990, să particip la reuniuni ale scriitorilor japonezi şi coreeni şi să întâlnesc scriitori coreeni, reuniuni pe parcursul cărora am avut impresia că ceea ce se întâmplase în Japonia nu va avea ecou şi în Coreea. De exemplu, târziu, în anii 2000, am proclamat, într-o conferinţă de presă în Coreea, că literatura murise în Japonia. Vroiam să spun prin asta că literatura japoneză crea încă produse care puteau fi puse în circulaţie în circuitul global, de exemplu operele lui Haruki Murakami, dar că ea îşi pierduse rolul pe care îl juca, semnificaţia pe care o avea în sânul societăţii japoneze. Am aflat mai târziu că aceste cuvinte au avut numeroase ecouri, pentru că ele descriau o situaţie care nu era străină în Coreea: moda lui Haruki Murakami atinsese şi tinerii cititori coreeni. Am fost întrebat atunci ce credeam despre viitorul literaturii în Coreea şi am răspuns că ea va continua să joace un rol important în această ţară. Literatura va supravieţui, aşa cum subzistau mişcările politice. 13. Or, nu a fost cazul pentru literatură. Mişcările studenţeşti s-au domolit, dar cele ale muncitorilor sunt încă în plină expansiune; cocktailuri Molotov au fost lansate în timpul congresului muncitorilor din toamna anului 2003. Dacă mişcările studenţeşti au fost atât de puternice în Coreea, este pentru că ele sunt un substitut la imposibilitatea de a organiza mişcări muncitoreşti şi, în general, mişcări politice. De aceea, este normal ca mişcările studenţeşti să se fi domolit de îndată ce mişcările politice şi muncitoreşti nu au mai cunoscut o restricţie specială. La fel şi pentru literatură. Literatura, în Coreea, ocupa, efectiv, acelaşi loc ca mişcările studenţeşti. Ţinea loc pentru tot ceea ce era imposibil în realitate. 14. Or, declinul literaturii pare să fi început

97

literatura lumii - lumea literaturii de la sfârşitul anilor 1990. Chul Kim, critic literar renumit, a abandonat literatura pentru a iniţia o mişcare ecologică; chiar publică o revistă numită „Critica verde”. M-a invitat în toamna anului 2002 să ţin o conferinţă în Coreea, pentru că ştia că mă îndepărtasem de literatură pentru a anima mişcarea NAM [New Associationist Movement]. Pentru a evita orice neînţelegere, insist să precizez că Jung Chul Kim este genul de persoană care îmi va spune că a citit recent Zăpada cernută [Sasame yuki ] a lui Jun’Ichirô Tanizaki pentru a patra oară. L-am întrebat de ce a abandonat literatura. Mi-a răspuns că alesese calea literară căci crezuse că literatura făcea referiri la orice gen de problemă, mergând de la sine la politică, cuprinzând chiar contradicţiile de nerezolvat. Dar şi-a dat seama că, de câtva timp, ea nu mai atingea probleme foarte specifice, ceea ce, în ochii lui, nu mai era literatură, de aceea se hotărâse să o părăsească. I-am exprimat asentimentul meu. 15. Am aflat mai târziu că toţi criticii literari coreeni pe care îi întâlnisem în anii 1990 se retrăseseră de pe scena literară. Mulţi dintre ei erau nu numai critici, ci publicau şi reviste sau aveau edituri. Toţi aceşti oameni au abandonat literatura în acelaşi timp. Nu cred că motivul este că ei nu mai înţelegeau sensibilitatea tinerei generaţii. Nu, asta înseamnă că literatura în care crezuseră ajunsese la un final. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că lucrurile se vor desfăşura aşa de rapid în Coreea. Şi astfel, am ajuns să mă conving de realitatea sfârşitului literaturii. (va urma) Traducere din limba franceză Laura ŞERBAN __________ 1 Se numesc astfel naraţiunile elaborate plecând de la legende tradiţionale, în opoziţie cu naraţiunile istorice, mai ales în epoca lui Edo. 2 Perioada istorică corespunzând împăratului Meiji (1868-1912), în timpul căreia Japonia s-a occidentalizat punând capăt celor două secole de izolare 3 Gendaï shisô, literalmente «Gândirea contemporană» este şi numele unei reviste japoneze fondată în 1973, care a cunoscut culmea gloriei în anii 1980.

Revista nouă, 1/2011

Katherine MANSFIELD Cum a fost răpită Perla Năsturel

erla Năsturel se dădea huţa pe poarta din faţa Casei - Cutiuţă. Era dupăamiaza unei zile însorite, când briza se juca de-a v-aţi ascunselea. Volanul şorţului îi intră Perlei Năsturel în gură şi ridică tot praful peste Casa - Cutiuţă. Perla îl privea - ca pe un nor - ca piperul pe care mama îl punea peste peşte, când capacul pepinierei se desfăcea. Se dădea huţa pe poartă, singură singurică, şi cânta un cântecel. Două femei masive veneau de pe stradă. Una era îmbrăcată în roşu, cealaltă în galben şi verde. Aveau nişte baticuri roz pe cap, şi cărau amândouă un coş mare cu ferigi. Nu aveau nici pantofi, nici ciorapi, şi veneau încet, pentru că erau grase, vorbind una cu alta şi zâmbind mereu. Se uitau la ea şi apoi vorbeau una cu alta, gesticulând cu braţele şi împreunându-şi capetele. Perla începu să râdă. Cele două femei ajunseră în dreptul ei, ţinându-se aproape de gardul viu şi privind cu frică spre Casa - Cutiuţă. “Bună ziua, micuţo!” spuse una. Perla spuse, “Bună ziua.” “Eşti singură singurică?” Perla dădu din cap. “Unde e mama ta?” “În bucătărie, calcă rufele pentru că este marţi.” Femeile i-au zâmbit şi Perla a zâmbit înapoi. “Oh,” spuse ea, “ce dinţi albi aveţi! Mai zâmbiţi încă o dată!” Femeile negricioase au râs, şi apoi au vorbit iar între ele, folosind cuvinte ciudate şi gesturi ale mâinilor. “Cum te cheamă?” o întrebară ele. “Perla Năsturel.” “Vrei să vii cu noi, Perla Năsturel? Avem lucruri frumoase să-ţi arătăm”, îi şopti una dintre femei. Aşa că Perla coborî de pe poartă

P

98

literatura lumii - lumea literaturii şi alunecă în drum. Şi merse între cele două femei pe drumul prăfuit, stârnit de vânt, uneori alergând ca să le prindă din urmă, şi întrebându-se ce aveau ele în a lor Casă Cutiuţă. Au mers o bună bucată de drum. “Ai obosit?” o întrebă una dintre femei, aplecându-se spre ea. Perla clătină din cap. Au mers şi mai mult. “Dar acum?” o întrebă cealaltă femeie. Şi Perla clătină din cap, dar, exact în acelaşi timp, îi ţâşniră lacrimile, iar buzele începură să-i tremure. Una dintre femei îi dădu celeilalte coşul cu ferigi şi o ridică pe umeri şi merse aşa, cu picioruşele prăfuite ale Perlei Năsturel clătindu-se de-o parte şi de alta a capului. Era mai moale decât un pat şi avea un miros drăguţ - un miros care te făcea să-ţi îngropi capul în el şi să-l respiri şi să-l respiri... Au aşezat-o într-o cameră lungă, plină de alţi oameni de aceeaşi culoare ca ele - şi toţi aceşti oameni se apropiau de ea şi o priveau, încuviinţând şi râzând şi dându-şi ochii peste cap. Femeia care o cărase pe Perla Năsturel îi scoase panglica de păr şi-i eliberă buclele. Se auzi un ţipăt de la cealaltă femeie şi toţi se îngrămădiră, câţiva alergară arătând cu degetul buclele blonde ale Perlei Năsturel, dar cu blândeţe, iar unul dintre ei, unul tânăr, îi ridică părul Perlei şi-i sărută gâtul micuţ şi alb. Perla simţea şi ruşine şi fericire în acelaşi timp. Câţiva bărbaţi stăteau pe podea şi fumau, având peste umeri nişte covoare şi plăpumi umplute cu pene. Unul dintre ei se strâmbă la ea şi apoi scoase o piersică mare din buzunar şi o puse pe jos, dându-i un bobârnac ca şi cum ar fi fost o pietricică. Alunecă direct spre ea. Perla o ridică. “Pot s-o mănânc, vă rog?” întrebă ea. Când auziră, râseră cu toţii şi-şi plesniră palmele, iar omul de mai înainte se strâmbă iar la ea şi apoi scoase o pară din buzunar şi o trimise spre ea pe podea. Perla râse. Femeile se aşezară pe jos, la fel şi Perla. Podeaua era plină de praf. Îşi scoase cu grijă şorţul şi rochia şi se aşeză pe cămăşuţă, aşa cum fusese învăţată să stea în locuri pline de praf, şi începu să mănânce fructul, în timp ce sucul i se scurgea pe bărbie. “Oh!” spuse ea cu o voce înspăimântată, “am vărsat tot sucul pe mine!”

Revista nouă, 1/2011

“Nu contează” spuseră femeile, atingându-i obrajii. Un bărbat intră în cameră cu un bici lung într-o mână. Strigă ceva. Se ridicară toţi, ţipând, râzând, înfăşurându-se în covoare şi pături şi plăpumi umplute cu pene. Perla fu purtată din nou, dar de data aceasta într-o căruţă mare, şi ea se aşeză în poala uneia dintre femei care stătea lângă căruţaş. Era o căruţă verde trasă de un ponei alb şi de un ponei negru. Ieşi rapid din oraş. Căruţaşul se ridică şi plesni biciul în aer. Perla se uită peste umărul femeii. În urma lor erau alte căruţe, un şir lung. Le-a făcut cu mâna. Apoi veniră peisajele de ţară. Prima oară câmpurile cu iarba scurtă şi cu oi şi tufişuri mici cu flori albe şi altele cu măceşe - apoi copaci mari deo parte şi de alta a drumului - şi nimic altceva de văzut decât copaci mari. Perla încercă să se uite prin ei, dar era cam întuneric. Păsările cântau. Se cuibări mai bine. Femeia era caldă ca o pisică, şi se mişca de sus în jos când respira, ca şi cum ar fi tors. Perla trăgea de un ornament care-i atârna la gât, iar femeia îi prinse mânuţa şi-i sărută fiecare deget, apoi io întoarse şi-i sărută gropiţele. Perla nu mai simţise atâta fericire. S-au oprit în vârful unui deal. Căruţaşul se întoarse spre Perla şi spuse, “Uită-te! Uită-te!” şi arătă cu biciul. Iar jos, la poalele dealului era ceva atât de diferit - o bucată mare de apă albastră care se târa spre pământ. Ţipă şi se agăţă de femeie. “Ce-i aia, ce este?” “Hei” spuse femeia “este marea.” “O să ne facă rău - vine după noi?” “Nea, nu vine ea la noi. E foarte frumoasă. Uită-te.” Perla se uită. “Eşti sigură că nu poate veni.” spuse ea. “Nea. Stă la locul ei,” spuse femeia masivă. Valurile cu crestele albe cădeau peste apa albastră. Perla se uită cum se sparg de o bucată întinsă de pământ acoperită cu scoici. Au mers iar până au cotit. Aici erau căsuţe aproape de mare, împrejmuite de garduri de lemn şi grădini. O linişteau. Gardurile erau vopsite în roz sau roşu sau albastru şi, cum se apropiau, oamenii începură să iasă tot mai mulţi, iar printre ei, cinci câini galbeni cu nişte cozi lungi şi subţiri. Toţi oamenii erau graşi şi

99

literatura lumii - lumea literaturii râdeau, cu copii dezbrăcaţi care le atârnau de gât sau care se rostogoleau în grădină ca puii de câine. Perla a fost coborâtă din căruţă şi dusă într-o casă mică, cu o singură cameră şi o verandă. Acolo era o fată cu două cozi de păr negru, lungi până la picioare. Aşeza masa de seară pe jos. “Chiar este un loc ciudat”, spuse Perla, uitându-se la fata drăguţă în timp ce femeia îi desfăcea pantalonaşii. Îi era foarte foame. A mâncat legume şi carne şi fructe şi femeia i-a dat lapte dintr-o ceaşcă verde. Şi chiar era linişte, în afara mării de afară şi râsetele celor două femei care o priveau. “Nu aveţi Case - Cutiuţe?” spuse ea. “Nu trăiţi cu toţii într-un şir? Bărbaţii nu se duc la birou? Nu aveţi lucruri nesuferite?” I-au scos pantofii şi ciorapii, şorţul şi rochia. A mers puţin în cămăşuţă, apoi a ieşit afară în iarba care se ivea dintre degetele de la picioare. Cele două femei ieşiră cu coşurile. Au luat-o de mâini. Peste o porţiune de câmp îngrădit, prin gard, apoi prin nisipul cald cu iarbă maronie şi apoi în jos, spre mare. Când nisipul era ud, Perla se retrăgea, dar femeile reuşeau s-o convingă, “Nu doare nimic, foarte frumos. Tu vino.” Săpară în nisip şi găsiră nişte scoici pe care le azvârliră în coşuri. Nisipul era ud ca plăcintele cu noroi. Perla uită că-i este frică şi începu să sape şi ea. Se încălzi şi se udă, iar la picioarele ei ajunse o linie mică de spumă. “Oo, oo”, ţipă ea, bălăcind din picioare, “Ce drăguţ, ce drăguţ!” Ca o răţuşcă în apa puţin adâncă. Era caldă. Făcu o cupă cu mâinile şi luă cu ea puţină apă. Dar nu mai era albastră. Era atât de încântată încât a dat o fugă până la femeie, aruncându-şi mâinile subţiri în jurul gâtului ei, îmbrăţişând-o şi sărutând-o... Dintr-odată, fata începu să ţipe. Femeia se ridică, Perla alunecă pe nisip, privind spre câmp. Omuleţi în haine albastre - omuleţi albaştri veneau alergând, alergând spre ea şi ţipau şi fluierau - o mulţime de omuleţi albaştri hotărâţi s-o aducă înapoi la Casa-Cutiuţă. Versiune în limba română de Diana GEACĂR

Revista nouă, 1/2011

Monica LATHAM (Université Nancy 2) Spiritualitate Seculară în Subprodusele Biblice Contemporane nţelesul multidimensional al cuvântului „spiritualitate” va fi limitat, aici, la religie, convingere şi credinţă, aşa cum este susţinut de Biblie. Acest eseu este preocupat de sacralitatea acestor lucruri venerate, sfinte şi crearea lucrărilor literare seculare bazate pe Sfânta Carte. În lumea noastră, contemporană, în care fundamentalismul şi credinţa religioasă fanatică sunt afirmate în instituţii religioase şi în media,1 există încă loc pentru lucrări de artă despiritualizate, detaşate, uşoare, frivole, jucăuşe şi nostime care pun în perspectivă problema sensibilă şi de neatins a religiei. Esenţa de nepătruns şi sacră a lumii religioase este, astfel, desacralizată: Grace Davie susţine că în societatea noastră „sacrul se revarsă asupra gândirii de zi cu zi” şi este „jefuit de secularitate” (Davie 41). Inspiraţi de Biblie, artişti, scriitori, poeţi, cântăreţi, agenţi de publicitate, caricaturişti şi realizatorii de film, toţi, în felul lor, au folosit, s-au jucat, actualizat, transformat sau manipulat hypotextul.2 În paginile ce urmează, voi examina modurile diferite în care trei autori postmoderni - Julian Barnes în Pasagerul clandestin [The Stowaway], Jeanette Winterson în Plimbare cu barca pentru începători [Boating for Beginners] şi Christopher Moore în Mielul [Lamb] - încearcă a submina Biblia şi a crea subproduse literare înzestrate cu o valoare comică şi de divertisment. A pune la îndoială relatările monolitice este o preocupare culturală răspândită.3 Însuşirea unei poveşti deja existente este o practică actuală literară şi estetică, iar ridiculizarea recentă a miturilor creştine şi străvechi, transmise din trecut, au răsărit pe piaţa literară4: farse primitive scrise într-un spirit de ireverenţă şi texte care plagiază,

Î

100

literatura lumii - lumea literaturii imită, mimează, parodiază sau împrumută elemente din Biblie, sunt numeroase. Cele trei lucrări literare pun întrebări despre validitatea faptelor biblice, întrebări privind probleme de fidelitate, obiectivitate şi adevăr. Ele contrazic povestea originală şi oferă o multitudine de adevăruri subiective: vocea monologică a autorităţii din Biblie este înlocuită de o varietate de voci marginale, perspective şi interpretări, subliniind faptul că nu există nici o informaţie demnă de încredere, nici un adevăr absolut. Mai mult decât punerea la îndoială a adevărului, se „pune problema sacralităţii” (Salyer 221). Cei trei scriitori folosesc parodia5 ca o strategie literară pentru a spune din nou povestea şi pentru a o prelungi în secolele 20 şi 21. Ei revizuiesc, trans-contextualizează6 Biblia şi umplu spaţiile lăsate libere în scrierea oficială.7 Umorul este unealta privilegiată pentru imitarea polemică, subminând, desacralizând şi de-spiritualizând Biblia. În afară de asta, este demn de remarcat că, în cele trei exemple, sfântul, sacrul şi spiritualul sunt exprimate într-o formă „nereligioasă” sau neortodoxă precum romanul, cel mai vechi gen literar şi formă de divertisment. Numeroase întrebări răsar din această alianţă profană: sunt romanele (conţinutul generic) şi religia (subiectul) compatibile? Cu alte cuvinte, este genul literar destul de „pur” pentru a conţine idei religioase sau spirituale? Ar fi posibil ca forma literară să contamineze sau să distrugă sanctitatea conţinutului său? Este învelişul generic considerat de la bun început nepotrivit pentru materialul spiritual? Pot scriitorii furniza un conţinut spiritual în această formă specifică de divertisment, sau este parodia singurul rezultat al acestei combinaţii nepotrivite şi incompatibile? Printre numeroasele rescrieri ale poveştii Potopului,8 primul capitol subversiv9 al lui Julian Barnes din „O istorie a lumii în 10 capitole şi jumătate” este narat din punctul de vedere al unui vierme (anobium domesticum), un pasager clandestin pe arca lui Noe. Autorul defamiliarizează relatarea prin prezentarea perspectivei persoanei umile, marginalizatul, cel care „Nu Este Dorit În Călătorie” („Pasagerul Clandestin” 7), care ia cuvântul şi repovesteşte naraţiunea „oficială”.

Revista nouă, 1/2011

Viermele, un martor1 direct în călătoria lui Noe, este ironic, sarcastic şi cinic. Povestea lui este despre Noe şi brutalitatea dorinţelor, lăcomiei şi voracităţii familiei sale. El nu este prezentat ca salvatorul tuturor animalelor, ci, în mod egoist şi lacom, consideră întreaga împărăţie a animalelor o „cantină plutitoare” (14): „[…] ce naiba crezi că au mâncat pe Arcă Noe şi familia lui? Ne-au mâncat pe noi, desigur” (13). Comedia satirică a lui Barnes de-spiritualizează povestea Potopului şi subminează misiunea nobilă a lui Noe dată de Dumnezeu: potopul apare ca un plan politic al lui Dumnezeu şi procesul arbitrar şi incompetent al lui Noe de selecţie a animalelor este văzut ca o „şaradă de concurs” (8). Viermele observă cu atenţie şi povesteşte procesul arbitrar de alegere sau selecţie a animalelor: [...] ei [membrii familiei lui Noe] au fost obligaţi să facă reclamă, şi apoi să aleagă cea mai bună pereche care s-a prezentat. Deoarece nu au vrut să cauzeze o panică universală, ei au anunţat o competiţie pentru perechi – un fel de concurs de frumuseţe şi inteligenţă a cuplurilor fericite în căsătorie – şi le-a spus concurenţilor să se prezinte la poarta lui Noe într-o lună anume. Vă puteţi imagina problemele. Pentru început, nu toată lumea are o natura competitivă, aşa că probabil doar cei mai lacomi s-au prezentat. Animalele care nu au fost destul de isteţe ca să citească printre rânduri au simţit că pur şi simplu nu aveau nevoie să câştige o croazieră de lux pentru doi, toate cheltuielile incluse, pentru ce? Nici Noe sau personalul lui n-au ţinut seama de faptul că unele specii hibernează la un anumit moment al anului; să nu menţionăm faptul evident că anumite animale merg mai încet decât altele. De exemplu, a existat odată un leneş (mamifer din America de Sud, cu corp robust, cu membre prevăzute cu gheare puternice şi arcuite, care se mişcă încet şi stă zile întregi agăţat pe aceeaşi creangă (Bradypodidac)- n.tr) extrem de relaxat, – o creatură rafinată, pentru care pot garanta personal – care când de abia a ajuns jos la baza copacului său a fost luat în marea inundaţie a răzbunării lui Dumnezeu. Cum numeşti asta – selecţie naturală? Eu aş numi-o incompetenţă profesională. (6-7)

101

literatura lumii - lumea literaturii Poziţia privilegiată şi respectabilă a lui Noe în relatarea Potopului este astfel deconstruită. Viermele îl descrie ca fiind generos ca un „beţiv” (29), un „escroc bătrân cu probleme de alcoolism” (6) şi un om nedrept, violent care nu are grijă cum trebuie de animalele pe care Dumnezeu i le-a încredinţat.1 Există clar o diferenţă între povestea igienizată tradiţională a oamenilor şi cea a viermelui: „Nu ştiu cum să ţi-o spun mai bine, dar Noe nu era un om drăguţ. Realizez că această idee este jenantă, deoarece toţi sunteţi descendenţii lui; totuşi, asta este. El era un monstru, un patriarh umflat care îşi petrecea jumătate de zi linguşindu-se Dumnezeului său şi cealaltă jumătate răzbunându-se pe noi” (12). Sinceritatea, complicitatea şi intimitatea viermelui ne fac să fim de partea lui. Naratorul plin de duh, sarcastic şi mustrător angajat într-un fel de dialog deschis cu cititorul, pune sub semnul întrebării credibilitatea lui Noe, prin atragerea atenţiei asupra absurdităţii comportamentului său. Patriarhul îl ascultă orbeşte pe „modelul său tiranic” şi aşteaptă aprobarea sa: „Hai să analizăm construcţia Arcei. Ce face el? El o construieşte din lemn de chiparos. Lemn de chiparos? Chiar şi Sem a obiectat, dar nu, asta era exact ceea ce vroia el. […] Nu este nici o îndoială că el pur şi simplu urma instrucţiunile de la modelul său; dar chiar şi aşa. Oricine ştie câte ceva despre lemn – şi eu pot vorbi cu o oarecare autoritate despre asta - ar fi putut să-i spună că o mulţime de alte tipuri de lemn ar fi mers la fel de bine, dacă nu chiar mai bine; şi mai mult de atât, ideea de a construi toate părţile bărcii dintr-un singur lemn este ridicolă. […] Totuşi, acesta era bătrânul Noe cum îl cunoaşteţi voi – fără flexibilitate în gândire. Vedea numai un aspect al problemei. Instalaţii de baie din lemn de chiparos - aţi auzit vreodată de ceva mai absurd?” (21)

Naratorul neobişnuit scoate în evidenţă părţile exagerate ale poveştii oficiale care nu au un sens logic, încercând să ne deschidă ochii la anumite detalii, astfel dezvăluind părţile romantizate cu care noi suntem familiari:

Revista nouă, 1/2011

„Nu vă imaginaţi o croazieră pe Mediterană, în timpul căreia am jucat plicticos la ruletă şi toată lumea se îmbrăca pentru cină; pe Arcă doar pinguinii purtau frac. Aduceţi-vă aminte: asta era o călătorie lungă şi periculoasă – periculoasă chiar dacă unele reguli fuseseră fixate dinainte. Amintiţi-vă, de asemenea, că aveam întreg regnul animal la bord: ai fi pus gheparzii în apropierea antilopelor?” (3-4)

Veridicitatea şi acurateţea informaţiilor furnizate de textul original sunt contestate. Viermele ne atrage atenţia sistematic la diverse minciuni sau adevăruri camuflate. De exemplu, viermele spune povestea corbului care, la sfârşitul Potopului, a fost trimis să vadă dacă apele s-au retras. În istoria „aranjată” a lui Noe şi versiunea mult mai romantică a adevărului, rolul corbului a fost furat de către porumbel: „Acum, în versiunea pe care o cunoşti, corbul are o foarte mică parte; […] Noe decide că era „mai adecvat” să spună că porumbelul a descoperit [creanga de măslin?]. […] Corbul, normal, s-a simţit rănit şi trădat la această rescriere instantanee a istoriei […]” (25). Deoarece el nu este constrâns de recunoştinţă sau de datorie către Noe, ca alte animale alese pe Arcă, viermele insistă să dovedească întregul adevăr, spre deosebire de romantismul dulceag al oamenilor. Astfel, el divulgă un punct de vedere care a rămas necunoscut oamenilor. El vrea să stabilească adevărul poveştii şi, pentru asta, el oferă o perspectivă care diferă de cea a oamenilor (o „versiune mult repetată, care încă îi fascinează chiar şi pe sceptici” [4]), reproşându-le că au „lapsusuri convenabile de memorie” (4). Naratorul insistă pe experienţa sa demnă de încredere şi pe veridicitatea poveştii sale şi, în mod repetat, îşi afirmă autoritatea dând detalii din experienţa sa. Viermele produce noi adevăruri apocrife din vechile versiuni, corectează greşeli, umple golurile create de părţi care lipsesc1 şi pretinde a fi demn de încredere. El declară că punctul său de vedere este liber şi nepătat de recunoştinţă: „[…] Nu simt nici un fel de obligaţie; recunoştinţa nu e ca o pată de vaselină întinsă pe lentilele mele. Poţi avea toată încrederea în poveste mea”(4). Ţelul viermelui este, prin urmare, de a

102

literatura lumii - lumea literaturii restabili întregul adevăr, care adesea contrazice relatarea oficială, prin apelarea la raţiunea cititorului. Versiunea sa a poveştii pare să aibă mai mult sens decât bine cunoscuta noastră versiune tradiţională: „Tu probabil te-ai gândit că ‘Arca’ era mai mult decât un singur vas? Era numele pe care l-am dat întregii flote (cum să poţi înghesui întregul regat al animalelor pe doar trei sute de coţi lungime?). A plouat timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi? Ei bine, bineînţeles că nu s-a întâmplat aşa – asta n-ar fi fost mai mult decât o vară obişnuită englezească. Nu, a plouat cam un an şi jumătate, după părerea mea. [...] Specia voastră nu prea se pricepe la date. Cred că e din cauza obsesiei voastre ciudate cu multiplii de şapte.” (4-5) Viermele corectează versiunea originală a Potopului, atrăgându-ne atenţia asupra inconsecvenţelor din Biblie şi, în acelaşi timp, comentează în mod ironic obsesiile şi comportamentele oamenilor. El este un critic social care comunică viziunea sa lucidă asupra experienţei umane absurde. Printre atitudinile pe care el le observă şi critică aspru, naratorul judecă memoria selectivă a oamenilor: ei sunt amnezici când le convine situaţia şi au obiceiul de a inventa adevărul: „Specia voastră nu e bună nici la capitolul adevăr. Uitaţi diverse lucruri sau pretindeţi asta. […] Dar prin ignorarea lucrurilor rele ajungeţi să credeţi că lucrurile rele nu se întâmplă niciodată. Sunteţi întotdeauna surprinşi de ele. Vă surprinde că armele ucid, că banii corup, că zăpada cade iarna. O asemenea naivitatea poate fi încântătoare; din păcate asta poate fi, de asemenea, periculoasă.” (29)

Criticul sarcastic al moravurilor oamenilor, continuă să comenteze înclinaţia lor de a evita problemele: „A da vina pe altcineva, ăsta este primul vostru instinct. Şi dacă nu poţi da vina pe nimeni, atunci vă convingeţi că problema respectivă nu este chiar o problemă. Rescrieţi regulile, schimbaţi scopurile. Unii dintre acei savanţi, care îşi dedică vieţile textelor voastre

Revista nouă, 1/2011

sacre, chiar au încercat să dovedească faptul că Noe de pe Arcă nu era acelaşi om cu Noe acuzat de beţie şi de expuneri indecente. Cum putea fi un beţiv cel ales de Dumnezeu? Ah, ei bine, nu era el, înţelegeţi. Nu acel Noe. Un simplu caz de identitate greşită. Şi problema dispare.” (29)

Oamenii sunt descrişi ca „dogmatici fără remediu”, „ciudat de nepăsători” (27) şi agăţându-se de versiunea lor a faptelor, cu încăpăţânare. Acest portret foarte nefavorabil îi permite viermelui să aducă argumente care deconstruiesc întregul mit creat de ‘specia’ umană. Versiunea sa şi punctul său de vedere par a fi mult mai credibile decât „arhivele [oamenilor]”.1 Viermele adoptă o ironie condescendentă pentru a pune sub semnul întrebării credulitatea şi miopia noastră. El ne oferă o perspectivă diferită faţă de versiunea oficială şi în permanenţă pune în contrast cele două versiuni subliniind decalajul dintre arhivele suspicioase ale oamenilor şi adevărul său demn de încredere. Viermele observă şi comentează evenimentele ca un artist comic care va „distruge limba autorităţii prin folosirea termenilor cuvintelor familiare şi pline de umor” (Guignery, Ficţiune 69). Un adevărat martor, cu un rol „comic şi serios”, viermele este „un fel de istoric universal, care se exprimă cu expresiile verbale englezeşti ale mijlocului secolului douăzeci” (Kelly 3). Cititorii vor savura dialectul său modern, faptic, pământean, spre deosebirea discursului metaforic şi pompos al lui Noe, spre care viermele ne atrage atenţia prin comentarii batjocoritoare. El imită modul de a vorbi al patriarhului şi parodiază discursul său: „În acest moment părăsim portul faptelor reale pentru mările rumorilor (astfel, apropo, obişnuia Noe să vorbească)” (23). Prin parodierea discursului lui Noe şi contestând faptele sale îndoielnice, în diferite episoadecheie din relatarea oficială a Potopului, viermele desacralizează textul sfânt tradiţional. Acesta este şi cazul romanului Plimbare cu barca pentru începători de Jeanette Winterson, în care limbajul crud, informal este folosit să cureţe discursul biblic de spoiala sa poetică. Alte planuri, secrete politice şi alianţe profane sunt date în vileag de către personaje

103

literatura lumii - lumea literaturii apocrife care ne oferă propria lor versiune a faptelor şi care vor contribui la desacralizarea lui Dumnezeu şi a Bisericii. Noe, proprietarul unei mici companii pentru bărci de agrement, „Boating for Beginners”, este contactat direct de Yahweh şi anunţă la o conferinţă de presă că ei colaborează la un manuscris care va fi un fel de istorie globală de la începutul timpurilor. Ei vor să facă o carte „demnă, dar populară” şi „au decis să o publice în fascicule începând cu Geneza, sau Cum am realizat-o” (Plimbare cu barca pentru începători 14). Acesta va fi urmat de un al doilea volum, Exodul sau Calea Ta se Află Acolo (15) şi mai târziu de Bunul Ghid de Bucate (15). Cu ajutorul lui Noe, Dumnezeu încearcă să convingă oamenii că întreaga lume este creaţia sa. Noe începe proiectul său de a rescrie Geneza: el revizuieşte istoria pentru a-L prezenta pe Dumnezeu într-o lumină favorabilă. Pentru aceasta, el recurge la un proces fără scrupule de distorsionare şi manipulare a faptelor. El inventează dovezi pentru a adăuga „veridicitate” şi legitimitate poveştii sale şi inserează detalii care se potrivesc cu genul pe care îl oferă cititorului, adică o poveste mitopoetică. Discuţii sunt necesare pentru ca autorii să fie de acord cu versiunea revizuită şi să aibă grijă să evite anacronismele. De exemplu, ei nu pot pretinde că vasul lor este făcut din fibră de sticlă, deci Noe a trebuit să pună bucăţi de lemn de chiparos pe muntele Ararat pentru a corobora descrierea lor. La sfârşitul episodului Potopului, Bunny Mix, o faimoasă romancieră, sugerează detaliul curcubeului.1 Noe este de acord („putem pretinde că nu am mai avut niciodată [curcubeu] înainte”), dar se întreabă dacă nu va fi prea exagerat pentru public. Bunny Mix replică: „dacă au înghiţit toată povestea până acum, ei vor iubi detaliul curcubeul” (139). Ca şi în „Pasagerul clandestin”, adevărul este inventat şi acoperit cu un înveliş dulceag de detalii împodobite şi romantizate. Noe inventează o poveste digestibilă, consumabilă, credibilă care putea fi „înghiţită” fără probleme. Principala sa preocupare nu este veridicitatea, ci să facă faptele să pară atrăgătoare şi, prin urmare, să câştige de pe urma lor: „Cine poate să spună că noi minţim? […] Noi putem scrie ce vrem

Revista nouă, 1/2011

în cartea noastră, o lăsăm urmaşilor şi o s-o numim cuvântul inspirat al Domnului” (111). În cele din urmă, încurajaţi de succesul cărţii, Noe şi Yahweh decid să o dramatizeze şi să meargă în turneu, cu această piesă de teatru, în părţile păgâne ale lumii. Vechiul Testament nu mai este un ghid spiritual, ci un produs de distracţie, un best-seller care va genera subproduse potenţiale. Titlurile diferitelor fascicule sună precum autobiografiile celebrităţilor sau cărţile de auto-ajutor, două genuri populare care domină piaţa contemporană a cărţilor. Această poveste fictivă este astfel adaptată altor forme generice şi media, o piesă de teatru şi un film, pentru a maximiza potenţialul profitului cărţii. Pentru a face povestea accesibilă pentru o audienţă mai mare, Noe o angajează pe Bunny Mix (autoarea prolifică a aproape o mie de romane de dragoste, ficţiune populară, „toate având acelaşi subiect” [16]) să scrie scenariul şi să adauge „savoare legitimă şi interes romantic” (20) poveştii. Ea va „altera convenţiile generice ale Bibliei pentru a face filmul accesibil unei audienţe de cel mai jos numitor comun şi astfel să facă bani din de potenţialul său popular” (Rubinson 117). Abilitatea romanescă a lui Bunny Mix este de a face actul de citire pasiv, exact ca în producţiile ei de ficţiune populară, care sunt toate de pline de clişee şi excesive. În timp ce planurile pentru film continuă, Noe ,de fapt, planifică Potopul. Principiul filmului şi ideea de bază devin „realitate”. Printre alte adevăruri distorsionate, Noe este responsabil pentru misoginismul din versiunea revizuită a cărţii: „[…] când s-a aşezat să re-elaboreze Geneza, el a făcut tot posibilul să informeze lumea de unde provine vina. Femeile; sunt toate la fel…” (117). Specificitatea lui Winterson, care va deveni o marcă în romanele ce vor urma, este introducerea personajelor feminine în poveştilor fondatoare ale androcentrismului occidental. Femeile în Plimbare cu barca pentru începători se vor lansa în scrierea unei alte versiuni a Genezei. Un demon portocaliu (personificarea intervenţiei autorului) apare să le încurajeze pe Desi, Gloria şi Marlene (un transsexual) să supravieţuiască pentru a furniza un punct de vedere feminin despre

104

literatura lumii - lumea literaturii Potop, o alternativă la acţiunea concepută şi scrisă de un bărbat, Noe: „Nu contează dacă uiţi ce s-a întâmplat cu adevărat; dacă e nevoie, inventează altceva. Ceea ce este absolut primordial este de a avea o alternativă în aşa fel încât oamenii vor realiza că nu există o aşa-zisă poveste adevărată.” (124). Ca în „Pasagerul clandestin”, „povestea mică” (Lyotard 60), spusă din punctul de vedere al personajelor marginale, este esenţială subminării poveştii autoritare univocă. Grupul rebel de femei sunt determinate să supravieţuiască Potopului biblic fără ajutorul lui Noe şi a fiilor lui şi să lase o aşa zisă versiune mai precisă a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Ele îşi pun ciorna manuscrisului lor într-o sticlă pentru siguranţă. Culmea ironiei, arheologul care descoperă pergamentul, îl respinge ca pe o „farsă ieftină” (159) şi îl aruncă. Adevărurile false (sau minciunile reale) fabricate de Noe par mult mai reale decât faptele (presupuse) autentice ale femeilor. Plimbare cu barca pentru începători, o parodie a istoriei textuale a Genezei, implicit specifică faptul că povestirea oricărei poveşti este o acţiune multiplă şi constă în diferite straturi, diferite versiuni ale adevărului şi puncte de vedere divergente. Aceasta pune la îndoială orice versiune autoritară a oricărei poveşti prin sugerarea că versiunea dată de Dumnezeu sau cea dată de un autor este evazivă, subiectivă sau artificială. (Va urma) Traducere din limba engleză de Simona BOERU _____________________ 1 Despre acest subiect, vezi două publicaţii recente, John Micklethwait şi Adrian Wooldridge, God is Back: How the Global Rise of Faith is Changing the World, şi Terry Eagleton, Reason, Faith and Revolution: Reflections on the God Debate. 2 Despre referinţe biblice în literatura si cultura populară, poveştile care decurg din Biblie şi Biblia ca mijloc de divertisment în diferite forme media, vezi Cushing Stahlberg, Sustaining Fictions: Intertextuality, Midrash, Translation, and the Literary Afterlife of the Bible; Peter S. Hawkins, “Lost and Found The Bible and its Literary Afterlives”; Mark Roncace and Patrick Gray, Teaching the Bible Through Popular Culture and the Arts; Allene Phy-Olsen and

Revista nouă, 1/2011

Allene Stuart Phy, The Bible and Popular Culture in America; Robert Alter and Frank Kermode, The Literary Guide to the Bible; Leland Ryken, “The Literary Influence of the Bible”; Chaim Potok, “The Novelist and the Bible”. ‘Hypotext” este termenul lui Gérard Genette în Palimpsests. 3 În The Postmodern Condition A Report on Knowledge filozoful postmodernist Jean-François Lyotard neagă idea accesibilitaţii adevărului şi propune ca metanaraţiunile să facă loc “micilor povestiri”, sau naraţiunilor mai “locale”. 4 Vezi proiectul recent al Editurii Canongate de rescriere a miturilor, http://www.themyths.co.uk/, 21 martie 2010. 5 Etimologia termenului “parodie” este imitaţia unui gen nobil cu ţelul de a devaloriza genul sau textul nobil. (aici Biblia) (Bouillaguet 10). 6 Vezi definiţia Lidei Hutcheon în O teorie a parodiei: “procesul de revizitare, redare, inversare şi ‘trans-contextualizare’ a operelor de artă anterioare.” (11). Hutcheon observă conexiunea şi diferenţele dintre intertextualitate şi parodie: faţă de simpla intertextualitate, parodia cere o perspectivă critică ironică şi trebuie decodată. Intertextul nedecodat poate fi integrat în contextul hipertextului: “Este adevărat că, dacă decodorul nu observă sau nu poate identifica o aluzie intenţionată sau citat, el sau ea pur şi simplu o vor naturaliza, adaptând-o contextului lucrării ca un întreg” (34). Parodia, pe de altă parte, nu poate funcţiona pe deplin dacă decodorul nu recunoaşte perspectiva ironică. Parodia are putere doar dacă este recunoscută ca atare şi funcţionează doar dacă codul este împărtăşit de către producător/codificator şi receptor/decodor. Parodia se poate astfel spune că este un caz de intertextualitate mai extremă: mai jucăuşă, batjocoritoare şi usturătoare. Parodia intensifică importanţa cititorului-decodor talentat care este implicat într-o ‘activitate participativă hermeneutică’ (92). Potrivit lui Simon Dentith, parodia “prevede o imitaţie relativ polemică aluzivă a unei alte producţii sau practici culturale” (9). 7 Vezi Vanessa Guignery, « “Re-vision” et révision de l’histoire sacrée dans le premier chapitre din O istorie a lumii în 10 capitole şi jumătate de Julian Barnes» şi Claudia Kotte, “Negocierea morală a adevărului în Julian Barnes - O istorie a lumii în 10 capitole şi jumătate”. 8 Despre dezbateri a câtorva alte rescrieri contemporane a Potopului (nuvela lui Robert Coover “Fratele”, Timothy Findley Not Wanted on

105

literatura lumii - lumea literaturii the Voyage, Michèle Roberts Cartea domnului Noe), vezi Vanessa Guignery, “Récritures du Déluge et de l’Arche de Noé dans la fiction contemporaine de langue anglaise” şi “Le Déluge et l’Arche revisités. Figures apocryphes du récit biblique dans cinq ouvrages contemporains de langue anglaise.” Despre studii dedicate în mod specific lui Julian Barnes şi “Pasagerul cladestin”, vezi Vanessa Guignery, “‘Re-vision’ et révision de l’histoire sacrée dans le premier chapitre de O istorie a lumii în 10 capitole şi jumătate de Julian Barnes şi Claudia Kotte, “Negocierea morală a adevărului’ în Julian Barnes O istorie a lumii în 10 capitole şi jumătate .” 9 “Ce el [Barnes] ne oferă este romanul ca notă de subsol istoriei, ca răsturnare a cunoscutului?” (Rushdie 241). 10 Când el nu poate fi fizic un martor direct, el pretinde că relatează obiectiv ceea ce a auzit, bazându-se pe informaţii indirecte: “Nu am fost eu însumi pe arca lui Ham, aşa că pur şi simplu relatez, într-un mod imparţial, ştirile pe care leau adus păsările” (23). 11 “Au fost momente când Noe şi fii săi deveneau chiar isterici. Asta nu corespunde cu propriile tale cunoştinţe? Întotdeauna ai fost făcut să crezi că Noe era înţelept, drept şi cu frică de Dumnezeu, şi eu deja l-am descris ca un vagabond isteric cu probleme de băutură?” (8). 12 Relatarea viermelui, o versiune diferită a naraţiunii tradiţionale a Genezei 6-9, menţioneză câteva episoade ruşinoase care au fost considerate nepotrivite să apară în versiunea oamenilor: “Ştiai cum Noe a înnecat măgarul? Există episodul ăsta în arhivele voastre?” (20). “[…] noi ne amintim cum măgarul a fost pedepsit, ne amintim de pierderea bărcii spital, de politica de exterminare a hibrizilor, de moartea unicornului […]” (26). 12 Există numeroase exemple în care aceste “arhive” oficiale, adică Biblia tradiţională, sunt puse în contrast cu versiunea mult mai de încredere a viermelui: “Ei hine, îmi dau seama că relatările diferă. Specia voastră are versiunea extrem de repetată, care încă farmecă chiar şi scepticii; […]” (4); “[…] tu nu crezi cu adevărat acea poveste cu şarpele, nu-i aşa? – a fost propaganda de destabilizare a lui Adam […]” (6); “Nu-i nevoie să mă crezi, desigur; dar ce spun propriile voastre arhive?” (16). 13 În Geneza, curcubeul este simbolul legământului pe care Dumnezeu îl face că nu va mai distruge niciodată Pământul (Geneza 9:11).

Revista nouă, 1/2011

in memoriam Romul MUNTEANU ă anunţ, cu toată tristeţea, încetarea din viaţă a Profesorului Romul Munteanu astăzi, 17 martie 2011, la Spitalul Victor Babeş din Bucureşti. Mâine, 18 martie 2011, ar fi împlinit 85 de ani. Literatura română contemporană şi mediul universitar românesc pierd pe unul dintre cei mai importanţi critici şi teoriticieni literari şi pe unul dintre profesorii săi.eminenţi. Profesorul Romul Munteanu a coordonat sute de doctorate şi a lăsat în amintirea studenţilor săi imaginea unui cărturar profund şi foarte bine informat. Prof. univ. dr. Romul Munteanu a fost unul dintre cei mai mari editori ai României, operele apărute la Editura "Univers", între 1971 şi 1990, cât timp a fost director, fiind adevărate acte de rezistenţă culturală şi spirituală în obsedantul deceniu opt al epocii Nicolae Ceauşescu. Lucrările Profesorului Romul Munteanu sunt repere incontestabile în bibliografia universitară, fie că este vorba despre Şcoala Ardeleană, Noul Roman Francez, Clasicismul şi Barocul în cultura europeană din secolul al XVII-lea, teatrul absurdului, opera lui Bertold Brecht ori metamorfozele criticii europene moderne. A fost preşedintele de onoare al Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editorilor din România. În 2005, a primit Ordinul “Steaua României” în grad de Cavaler. Dumnezeul să-l odihnească! Dan Mircea Cipariu, preşedintele secţiei Poezie- Asociaţia Scriitorilor Bucureşti * «-Domnule profesor, [...], din punctul de vedere al scriitorului, al creaţiei, al culturii române, ce credeţi că se întâmplă, după zece ani de la schimbarea regimului politic, în literatura română? -N-au fost schimbări fenomenale, dar cele care au fost trebuie luate în consideraţie. Vă aduceţi aminte că în prima etapă s-au dat publicităţii cărţi de memorii, jurnale, care aparţineau în mare parte unor oameni care au fost deţinuţi în închisori, în lagăre sau în cine ştie ce câmpuri de detenţie. Au venit, apoi,

V

106

literatura lumii - lumea literaturii câteva romane modeste despre evenimentele din decembrie. Scriitorii s-au grăbit, câţiva, şi au scris iute despre aceste evenimente, dar cărţile n-au avut ecou. Însă ceea ce mi s-a părut într-adevăr îmbucurător a fost faptul că au intrat în câmpul creaţiei oameni cu formaţii diferite, cu concepţii diferite, s-a lărgit aria tematică a culturii. Libertatea a dus la deschiderea prozei, mai ales, şi a teatrului, în oarecare măsură, care este mai slab reprezentat, a dus la deschiderea prozei şi la înflorirea ei prin scriitori de vârste diferite. Gândiţi-vă că de la oameni mai tineri, cum este Alexandru Ecovoiu, sau cum este românca de la Miami, Gabriela Marin Tenden, până la Breban, Marius Tupan şi la bătrânul domn Dinu Zarifopol, care are un superb roman în patru volume scris în condiţii extrem de grele, scris pe ascuns, păstrat în taină, s-a dezvoltat o literatură extrem de diversă în ţara noastră. O literatură diversă, dar arareori mare. Poezia şi-a păstrat liniile ei directoare în evoluţia sa, este încă antitragică, ludică, rareori cu un suport filozofic. Acum, sunt semne să poeţii se deschid spre sentiment, spre sertarul inimii, şi eu înclin să cred, pe bază de semne reale venite din câmpul literar, că ne vom duce spre o literatură a inimii, poate chiar şi a lacrimilor, în deceniile care vor urma din mileniul următor. Critica, înainte, era mult mai îngrădită decât alte domenii, pentru că prozatorii îşi mai puteau acoperi cuvintele, criticilor le era mai greu; şi-apoi, să nu uităm că mai era o situaţie ciudată: un critic dinainte trebuia să-şi limiteze discursul la un anume strat de semnificaţii, pentru că, dacă trecea de acest strat, devenea un om care denunţă cartea şi care duce la oprirea ei. Dacă cineva ar fi descris cu toate simbolurile romanele lui Buzura, ale lui Ţoiu sau ale altora, ar fi ajuns în faţa unui nucleu de sensuri care ar fi arătat că sunt cărţi periculoase pentru sistemul trecut. Criticii s-au păzit să facă acest lucru şi, de aceea, poate, vor simţi nevoia, aşa cum am simţit-o şi eu, să revină asupra unor lucrări despre care au scris înainte, spre a descifra sensurile ultime şi spre a da relevanţă profunzimilor cărţii. Dar, ajung la critică; sigur, sunt multe lucruri îmbucurătoare aduse de libertate, dar libertatea ne-a adus şi

Revista nouă, 1/2011

cenzura economică şi faptul că anumite cărţi nu mai pot să apară tot din lipsă de bani şi fiindcă nu se cumpără, nu se cumpără cărţile de critică şi istorie literară, fără de care eu nu concep cultura. Fiindcă o literatură care nu-şi are stratul ei de rezonanţă în critică, nu-şi va găsi, la rândul său, ecoul public cuvenit. De aceea, eu am şi făcut aici [la Galele APLER 2000, n.m.] apel la editori şi la librari să găsească soluţii pentru o mai bună răspândire şi, întâi, publicare a cărţilor de critică şi în acelaşi timp să fie acordate fondurile necesare pentru operele dificile. Gândiţi-vă ce travaliu presupune reeditarea unor scriitori clasici mari, care n-au mai fost tipăriţi de mult. Mă gândesc şi la cei mai vechi, unde, din nou, intervine lectura de manuscrise, lectura de texte vechi din alfabete de tranziţie, lectura de texte latinizante care trebuie şi ele curăţate, cum sunt cele ale Şcolii Ardelene, şi apoi textele cu alfabete mixte până după [18]48. Toate acestea presupun specialişti care, din păcate, încep să dispară. Sunt foarte puţini la ora actuală specialiştii în paleografie, sau, oricum, în cartea veche, care mai pot citi manuscrise vechi şi nu numai manuscrise vechi, cărţi vechi. Lumea merge spre o modernitate grăbită, uitând că la temeliile culturii întotdeauna stau cărţile vechi, cărţile clasice de care nu putem să facem abstracţie niciodată. Criticii se grăbesc şi ei spre ultimele noutăţi literare, dar nu-şi fac măcar antrenamentul, nu-şi formează muşchii la lectura unor cărţi mari. Fiindcă, altfel, vom sări câteva etape din cultură. Nu mai vorbim de Eminescu decât la mari festivităţi, dar măcar atunci vorbim şi facem ediţii, dar vorbim rar de Sadoveanu, de Rebreanu, de Arghezi, de Blaga, din când în când ne aducem mai des aminte, dar mai sunt atâţia şi atâţia scriitori români de care nu vorbim. Rar se pomeneşte numele lui Cotruş, bunăoară, la noi în ţară, al lui Mihai Codreanu de la Iaşi şi al scriitorilor, cum să spune eu, care reprezintă mâna a doua, înainte, mă gândesc la Gib Mihăiescu, la George Mihail Zamfirescu şi atâţia alţii, scriitori din care apar şi opere foarte puţine.» [Câmpina, Nov. 2000] ( Extras din vol. de interviuri Puterea lui Don Quijote de Florin Dochia, Ed. Libra, 2006)

107

debut poezie Premiul I la Concursul Judeţean „Al. Tudor-Miu” 2011

Cătălina GRIGORE Nopţi albe şi zile negre... Zilele mele par (de fapt sunt, doar că nici eu nu mai ştiu cât e un minut, când trebuie să mănânc sau ce trebuie să arunc peste gândurile mele deja fosilizate.) nişte ozn-uri cu chipuri nerase, cu feţe de şapte. şi nopţi albe... Nopţile mele sunt pline de moarte şi fum, îmi aleargă prin vise câţiva strigoi şi-n cameră miroase-a parfum... De fapt, nopţile mele sunt (sau poate doar par, nu ştiu să calculez viteza cu care imaginea lor mănâncă din retina mea proaspăt albită în ora de chimie, mâine, supra durerea care-mi sapă, cu unghiile, în miocard.) doar nişte zile pierdute în amănunte. şi zile negre... şaptişpe ianuarie # Mi se pare că iarna asta miroase a Ecuator şi-mi place că aerul e mai gri decât ploaia ce descompune râme pe marginea şoselei. # Eu una, mi-am luat tenişii verzi şi-am plecat

Revista nouă, 1/2011

aiurea, pe strada neclară, tropăind apăsat pe drumul faleză. Şi când te gândeşti că soarele a fost uitat pe cer de un corijent la matematică, unul care a încurcat anotimpurile! Ar trebui să fie frig, să-mi fie părul ţurţuri şi să-mi intre polei în bocanci... Dar, până una-alta, e ianuarie şi e o căldură ca la tropice, iar vântul adie într-o engleză banală prin pletele mele francofobe. Eu una, am încă paltonul pe mine (e cald, ştiu, doar că îmi plac privire femeilor cu riduri şi cearcăne; mă simt ca un Ozzy Osbourne redând melodii tâmpite.) şi în tenişi îmi intră pietricele mici şi veştejite şi praful e un fel de fard pentru graba asta plină de vanitate. Strada metropolă duduie sub tălpile-mi subţiri şi are acea simplitate care te ustură când o respiri şi-ţi dă indigestie. Aşa, pare un talveg apatic, iar sarea şi nisipul sunt albia minoră adică, în traducere: Un drum fără vise şi-un Eu alergând spre nicăieri.

108

debut poezie Când pe la 4 32 nu mai ai somn… îţi tragi pătura pe faţă (strânsă, aproape de gât, ca o sfoară groasă şi şubredă, ca şi cum ai aburi becul de la bucătărie uitat aprins) şi aluneci prin ploaia de afară care dă să moară înecată. îţi laşi gândurile nedormite, albe, să strige, să se fofileze printre neuronii beţi, să se consoleze unele pe altele. să se imprime, fosforescente ca nişte gândaci purpurii căzuţi într-un borcan cu cerneală, pe tavanul negru, desenat astă vară cu pastă de dinţi. şi ceasul întârzie, Excuse-moi pour être en retard, e puţin amuzant cum pendulul se închină, ca şerpii, cu limba.

ca băiat aş fi vrut să pătez armura şi masca ce o port acum, să lupt pentru ei, să mă distrug. ca fată m-am abandonat nopţii din ziua-n care mi-au semnat certificatul de femeie. ca băiat aş fi profitat de inocenţa cărnii şi aş fi savurat fiecare zi cu lună plină până la durere. ca om mi-am interzis să mă închin nopţii care încă doarme pe o rază de Timp, pe o secundă din Soare. Fluturi de noapte

e 4 33 şi apa tot cade, spânzurată de streaşină. mâine e Sâmbătă şi plouă şi plouă... Alte prisme ca fată mi-am uns tălpile cu cremă de nu-mă-uita şi am alergat prin venele lui lăsând urme sau muşcături. ca băiat aş fi vrut să îmi tropăie cineva prin gânduri şi să-mi soarbă sângele până la refuz. ca fată am strecurat suc roşu prin pătura după pat sperând într-o răstignire pe o cruce din sticlă sau neant.

Revista nouă, 1/2011

Mi-am mişcat degetele pe corzile tale până când strofa s-a prefăcut în fluturi de noapte. Ne-am lipit aripile decolorate de luna albastră şi am dansat vals pe o armonie vastă şi tenebră. Ne-am sărutat atingându-ne antenele erecte când becurile cerului se drogau defecte printre nori. Mi-am mişcat penele pe petalele tale până când polenul a devenit o larvă cu iz de acord.

109

poezie

Diana MARINACHE VERSURI TRANSLUCIDE În arenă M-am trezit dis de dimineaţă mi-am luat armura de zeu şi m-am aruncat în arena leilor Ah, ce moarte mi-am dorit dulce ca mierea şi ca fierea! În colţul gurii cu un surâs ipocrit înaintam printre fluturi de beteală printre confeti şi trâmbiţe de alamă savurându-mi victoria calmă, ştiutoare şi grea de aşteptată singurătate. Veşmânt De când mă îmbrac în albastru a început să-mi miroase mâinile a cerneală Poate mâine o să port verde ca să miros a grâu încolţit şi să mă-ntrec la tremurat cu frunzele plopului Mai bine mă-nvălui în odăjdii translucide şi să încep să număr stelele de la minus la plus infinit Roata Nu ştiu de ce cred că ar fi trebuit să se inventeze roata înaintea timpului S-ar fi învârtit fără timp Gândul ar fi fost un bolovan rostogolit de colo-acolo apele ar ieşi din matcă şi s-ar preface în stoluri de păsări curgând printre nori pământul n-ar mai fi atunci jumătate miez şi jumătate întuneric iar culorile ar cădea ca o ploaie peste lucruri dezlipite de pe roata care ar merge în sens invers

Revista nouă, 1/2011

Uitare În fiecare zi îmi caut turmele nu mai ţin minte când şi cum le-am pierdut… E mult de-atunci, eram bătrâna Dochia în miez de iarnă cu inima din ace de gheaţă pe sub cojoacele de stele polare Îmi caut cu deznădejde turmele albe, pierdute cândva… Dar acum sunt prea nepricepută şi nu mai ştiu cum aş putea să le strig pe nume… Ochean Am în recuzită un ochean fermecat îl scot din cutia lui când şi când vreau să mă joc de-a depărtările Mi-am propus să privesc lumea doar de la o anumită distanţă şi să nu mă încurc în lucrurile esenţiale Ocheanul întors îmi arată propriu-mi ochi deschis şi orb plutind ca un gălbenuş în albul oglinzii neclar

110

poezie Finis Dintr-o dată nu-mi mai era frică prefăcându-mă în cuminecătură Pe glezna dreaptă înfloriseră câteva lacrimi Colţul fiarelor din pădure îmi făcuseră o spărtură în inimă prin care puteam să-mi număr clipele şi toate se prefăcură mici, tot mai mici, ca şi cum s-ar fi învârtit în taifun Mitologică Mi s-au strepezit dinţii tot muşcând din mărul acela O fi un semn rău? Nu am participat nici la nunţile necesare încă nu m-a invitat nimeni Vulturul negru cu clonţ de rubin a străbătut mările şi ţările, nu mai vrea să-mi ciugulească ficatul sau inima Nu mai vine nici Ulise… Chemare Oricât mi-am propus s-o evit tot mai intru în librăria cu iluziile care zac pe rafturi Deîndată ce pipăi prima filă Sunt lovită peste obraz Să-l întorc şi pe celălalt Păşesc peste podul cu amăgiri şi mi se deschid toate vămile Dintre cărţi, câte una aşezată confortabil şi demn îmi face cu ochiul Rondul Să lăsăm adversităţile la o parte să facem rondul de noapte în gara târzie Ceaţa prea deasă nu ne împiedică, să facem schimbul de umbre sau dâra de lumini din priviri Aşa ne facem rondul în pas cadenţat şi ne atingem doar uneori

Revista nouă, 1/2011

cu totul întâmplător şi repetat Timp Parcurgând ordinea de zi toţi strigară: „Prezent!” Să vedem care sunt problemele cu care se confruntă umanitatea… Plină de praf bariera se ridică alene cu inflexiuni ruginite şi lasă trecerea liberă celor două năluci stinghere prologul şi epilogul Ego Sunt preocupată de mine nepermis de mult ca şi când ceilalţi din jur ar aparţine unei realităţi de rangul doi Uneori, acest gând păgân îndepărtează toţi zeii Nu mai rămâne decât apa oglinzii rece şi grea ducându-se în adâncuri Nu mai am nici o frânghie să i-o arunc înecatului? Spectru Lucrurile privesc obosite de prea multe naşteri. somnul început în ele trece dincolo de mine prin sita îngerilor. încearcă să nu mai existe decât prin venele lor albastre, fragile de pe la tâmple

111

cronica actualităţii Ioana GEACĂR Spre vest

rima oară l-am cunoscut pe V la lansarea unei cărţi a lui, la Colegiul Medicilor... E tipul de nuştiucumsăizic care îşi iubeşte mai mult meseria de doctor, care alături de autograf, pe carte, pune şi ştampila. Ultima oară l-am întâlnit, virtual, când eram tare necăjită, după multe luni de aşteptare a unei sponsorizări pentru editare de carte din partea primăriei, terminată nasol. Hohoteam deci pe net, noaptea şi el a zis: „Sunt nişte porci, Ioana, nu ştiai? Eşti o victimă a jocurilor politice”. Chestia e că a mers, m-am oprit din plâns ca voinicul din basm, deşi nu spusese decât nişte automatisme verbale... Apoi a plecat din ţară, undeva în Europa. Din nou, iacătă, a apărut într-o noapte în pătrăţica mea de mess, el a venit şi a zis: - Sărut-mana! Ce mai faceţi? Şi eu: „bună seara! Mulţumim, bine, tu?” - Cam singur pe aici! - Unde? - În … (undeva în) vest. - Wow! Ce faci acolo? - Ce am făcut - cred eu - cel mai bine: medicina. Ce face motanul vostru? - Motanul nostru a dispărut de câţiva ani. Mai scrii? - Dacă abia pot pune câteva fraze zi de zi pe... computer, dar le pun, că sunt căpos, când în româneşte când... pe limba lor… - Sartre, zic, făcea asta zilnic :) - Nu îl iubesc pe Sartre deloc fiindcă am văzut pe pielea - existenţa mea - ce înseamnă să fii un om de stânga. - Da, măi, Sartre scria zilnic, deviza lui era să nu treacă o zi fără să scrie... vorbeam de scriitorul, nu omul Sartre... - Ok. Unii se roagă la Dumnezeu înainte de

P

Revista nouă, 1/2011

culcare de frică că nu o să mai poată minţi cu gura largă a doua zi. - Da aşa-i, poate că ăia care ne conduc azi promit una, mâine execută viceversa :D Măcar de-ar avea o legătură cu Dumnezeiaşul, am mai avea o speranţă… Tu rămâi acolo ? Te mai întorci? - La ce să mă mai întorc, Ioana? Am făcut meseria de generalist / medic de familie timp de 19 ani şi nu m-am ales cu nimic acolo Acum am un apartament central, cu banii pe care îi câştig sunt liber să fac chiar şi cheltuieli neprevăzute. - Bravo, nouă ne-a tăiat guvernul 25%, abia ne descurcăm de la un salariu la altul, mulţi dintre noi ne împrumutăm ca pe vremurile lui ceaşcă! - Cred, Ioana… - Sper că nu l-ai votat pe băsescu ca toată diaspora! - Ba da. Clasa politică de acasă e varză de mulţi mulţi ani… - Mare rău ne-aţi făcut! - Şi măcar Băsescu promitea să îi... f... - Păi, da, departe, fără grija de pâine deaici, voi sunteţi bine mersi, vorba ceea. Dacă înainte erau trişti românii, acum sunt depresivi, terminaţi, fără puterea de a mai riposta, de a se mai apăra, au pierdut şi pierd în continuare drepturi câştigate greu în timp... - Repet, Ioana: nu aveam niciunul dintre noi vreo scuză să lăsăm să ajungă la putere toţi papagalii ăştia fără deosebire de orientare… Aici, după ce au trăit cu raţii vreo 10 ani după războiul mondial, au făcut ceva, se vede... - Nu poţi compara... - Fiindcă lucrurile erau clare. - N-are rost - Ba pot să compar şi spun că 20 de ani din istoria ţării în care m-am născut nu sunt nimic decât animalica fugă după ciolan. Nicio perspectivă, nimic. Ioana, sunt 20 de ani!!! - Habar n-ai, că nu eşti aici să-i vezi pe guvernanţi, n-au fost nici unii mai hrăpăreţi ca ăştia, mai cinici şi sadici faţă de propriul popor - Toţi au fost fiindcă şi noi am fost proşti. Înseşi legile din Ro au tot felul de tertipuri, aşa e făcută şi constituţia, ne-au manipulat de nota 10.

112

cronica actualităţii Să nu înţelegi că aş simpatiza cu CV Tudor, dar problema e una singură: nu mai suntem credibili ca popor, nu avem reguli, nu e nimic care să meargă ca lumea că de morală, sau alte prostii nu îmi răcesc eu gura. - Faci cugetări seci, de acolo, de departe, eu trăiesc în lumea asta şi mi-e scârbă - Popii pupă politica. - De ce votaţi pentru o ţară în care nu vă mai întoarceţi? Asta nu pot să-nţeleg - Fiindcă până la urmă acolo m-am născut şi m-am format. - Nu cred că mă-nţelegi - Şi îmi pare rău că totul s-a dus de râpă. - Votezi pentru destinul altora, al nostru, tu stând bine mersi acolo - aşa se vede de aici. - N-o să mai votez, atunci - Ok, aşa ar fi corect. - Îmi pare rău că mi-au mâncat comuniştii 27 de ani de viaţă şi urmaşii lor restul… Nu am voie la opinie, da? - La opinie, da, ai voie, sunt ziare, reviste, situri, bloguri, în care să-ţi spui opinia, dar să hotărăşti cum să trăiască alţii mi se pare necinstit, imoral! - E doar un punct de vedere, o opţiune, dacă vrei! - Vorbeam de votul în sine, dpdv aritmetic, nu de idei! - Am tot dreptul ăsta atâta vreme cât buna mea ţară care m-a rejectat ca profesional încă nu mi-a ridicat cetăţenia. - Ai dreptul legal, dar şi dreptul moral să hotărăşti cum să trăiesc eu? - Nicio problemă… e cam aiurea… Aici nimeni nu vorbeşte de politică, ci de fotbal - Pentru că acolo e o lume normală… maşinăria merge bine indiferent ce partid e la putere. - Nu e normală, dar se pare că au învăţat lecţia lui Orwell (deşi nu îl plac prea mult). În rest e totul bine cu voi? Hai că mă duc să mă culc, mâine mă duc la treabă!

Revista nouă, 1/2011

Theodor MARINESCU Conferinţe, lecturi publice şi alte întâmplări

Eminescu şi sfidările criticii Elegii de pe strada mea Aniversarea celor 161 de ani de la naşterea celui mai mare poet naţional, „Luceafărul poeziei româneşti”, Mihai Eminescu, a constituit un bun prilej de reluare a activităţii Cercului Literar „Geo Bogza” din Câmpina, anul 2011 debutând cu deschiderea unui ciclu de conferinţe („Eminescu şi sfidările criticii”, susţinut de prof. dr. Christian Crăciun), precum şi o serie de lecturi publice. În cadrul Ciclului de lecturi, poetul Florin

Dochia a prezentat recent secvenţe din cartea proprie, „Elegii de pe strada mea”. Activitatea a fost onorată de iubitori ai culturii naţionale şi universale: prof. dr. Constantin Trandafir, prof. dr. Christian Crăciun, etnologul Gherasim Rusu Togan, profesorii Alexandru Blank, Iulian Moreanu, scriitorii Serghie Bucur, Ştefan Al.-Saşa, Mariana Dârmon, Constanţa Coman ş.a. Pe fondul discret al Simfoniei a V-a de Beethoven, amfitrionul Florin Dochia a oferit spectatorilor, într-o lectură impecabilă,

113

cronica actualităţii versuri alese din volumul său „ Elegii de pe strada mea”, fiecare „piesă” fiind însoţită de ropote de aplauze. Mai mult, invitaţii au solicitat şi lectura Elegiei 23 - „Antract cardiac”, din care spicuim: „Împachetez să mă mut. Pun nişte cearşafuri albe/ peste fotolii, peste amintirile proaspete,/ peste datoriile vechi, trag draperiile;/ împăturesc desenele neterminate şi le/ strecor într-un buzunar ascuns”. Paralel cu „definirea” elegiei, ca specie a poeziei lirice caracteristică prin exprimarea unui sentiment de tristeţe, de regret, de uşoară melancolie sau de durere, lectorii au ţinut să sublinieze diversitatea acesteia, în elegii erotice, filozofice, religioase, patriotice etc. De exemplu, poeta Constanţa Coman, în intervenţia sa, a recitat un alt gen de elegie, apreciată de asistenţă. Încântaţi de calitatea remarcabilă a elegiilor prezentate, cenacliştii au ţinut să facă aprecieri, interpretări şi propuneri interesante. „Această întâlnire de lecturi este puţin atipică. Poezia este o stachetă de la care trebuie să urcăm” (Constantin Trandafir); „O imagine care se topeşte într-o altă imagine. Te fură foarte uşor” (Christian Crăciun); „Trece cu uşurinţă dintr-o experienţă poetică în alta” (Gherasim Rusu Togan); „Eu nu am talent la scris, dar am talent la ascultat” (Alexandru Blank). O serată literară, pregătită cu minuţiozitate, a fost răsplătită cu numeroase aplauze.

Cartea de aur Moto: „Toţi românii sunt datori să depună semnul lor de amintire şi recunoştinţă pe mormântul fiecăruia dintre eroii lor” (A.D. Xenopol) Sub egida filialei locale a Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” şi a Societăţii de Ştiinţe Istorice, recent, a avut loc la Casa Tineretului, lansarea Cărţii de aur a eroilor municipiului Câmpina, autori prof. Gheorghe Modoianu şi col. (r) Marian Dulă. Activitatea, dedicată Zilei Câmpinei, a fost onorată de prezenţa oficialităţilor locale, a

Revista nouă, 1/2011

cadrelor didactice, de reprezentanţi ai armatei, poliţiei, jandarmeriei, de elevi şi iubitori ai tradiţiilor şi meleagurilor noastre strămoşeşti. Cartea reprezintă un pios omagiu adus memoriei miilor de eroi care s-au jertfit pentru libertatea, unitatea şi independenţa naţională, precum şi a sutelor de eroi câmpineni care au căzut la datorie. Stimulaţi de o serie de acte normative privind regimul morintelor şi operelor comemorative de război (Legea nr. 119/ 1927, Decretul/ 27 iulie 1940 şi Legea nr. 379/ 2003), autorii au ales pentru „Cartea de aur...” o structură clasică, accesibilă: „Introducere”, „Imnul Eroilor”, „Cultul Eroilor în ţara noastră şi în Câmpina”, „Opere comemorative de război”, „Eroii câmpineni”; „Abrevieri”, „Bibliografie”. Capitolele cărţii sunt bine alese şi argumentate, pe baza probelor din teren sau din documentele oficiale. Din păcate, Administraţia Cimitirului Câmpina nu dispune de evidenţele numelui şi a numărului eroilor înmormântaţi în timpul celor două războaie mondiale, ceea ce i-a determinat pe cei doi cercetători să recurgă la studierea amănunţită a însemnelor de căpătâi din Cimitirul Eroilor. Remarcabilă este, de asemenea, valorificarea diferitelor documente (tabelele eroilor români şi străini, de la preotul Costică Dumitru, materiale inedite de la Parohia „Sf. Nicolae”, documente privind eroii de la Otopeni), care au dat un plus de valoare lucrării. „Avem convingerea - au subliniat autorii că această lucrare va contribui la educarea tinerei generaţii în spiritul patriotismului, a respectului şi a recunoştinţei faţă de sacrificiul înaintaşilor, care prin jertfa lor au contribuit la făurirea unei Românii libere şi independente”.

Câmpina literar-artistică şi istorică Depăşind previziunile pesimiste privind continuitatea publicaţiei noastre (pe care am prezentat-o în regretatele reviste „Axioma” şi „Dialog Info-Sind” în perioada 2006 – 2010),

114

cronica actualităţii treptat-treptat, Câmpina literar-artistică şi istorică a ajuns la cel de-al V-lea an al apariţiei, datorită conjugării efortului financiar al dlui Florin Severius Frăţilă, directorul ziarului „Oglinda de azi” şi cel al jurnalistului, av. Ion T. Şovăială, redactorulşef al suplimentului. Astfel, cu o rigurozitate metronomică, Câmpina literar-artistică şi istorică şi-a respectat calendarul editorial, ultimul număr (21/ 38 din februarie 2011) adunând, pe baza unei atente selecţii, variate articole: „Note de istorie literară (3)” – o interesantă însemnare olografă inedită; „Câmpina – o istorie în date (34)” – din volumul în manuscris Oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă, ambele semnate de Ion T. Şovăială; „Despre scris (4)” de Petre Traian; „Clipe cu dirijorul Marin Constantin (II)” de Octavian Onea; „Trei poeme” („Aprinsă”, „Sisif” şi „Portret”), autor Cornel Sântioan Cubleşan. Suplimentul Câmpina literar-artistică şi istorică mai cuprinde, printre altele, articolul „Schitul Poiana” (monument istoric de arhitectură, bogat ilustrat) de Victor Dumitru, precum şi epigramele: „D-nei Genoveva Logan, autoarea romanului «Fără identitate» -

Revista nouă, 1/2011

Romanul ţi-am citit asear’/ Şi mă grăbesc să-ţi dau dreptate,/ E cum spui tu, chiar în tipar,/ Ceva... fără identitate” şi „Lui Emanoil Toma, autorul trilogiei româneşti «Umbrele memoriei» - O cititoare X, contrariată,/ Citindu-i trilogia, zise speriată:/ «N-aş fi crezut să întâlnesc vreodată/ O-aşa memorie de umbrentunecată»”, semnate de Cristian Tudor. PS - Redactorii şi colaboratorii publicaţiei, profitând de acest prilej, îşi exprimă bucuria pentru continuarea apariţiei Revistei Noi, căreia îi urăm, din toată inima, viaţă lungă şi cât mai multe numere realizate.

Un jurnal incitant Profesori, critici şi istorici literari, ingineri, medici, scriitori, directori, actori, ziarişti, muzeografi, editori (personaje), politică, economie, filosofie, învăţământ, artă, cultură, sport (activităţi), şcoală, licee, universităţi, case de cultură, case memoriale, biblioteci, muzee (instituţii), teme/ subiecte, realizate cu mult talent şi realism, se întâlnesc în cărţile prof. dr. Constantin Trandafir: 1989. Jurnal din Provincie (vol. I) şi 1990. Anul şarpelui orb (vol. II). Volumele, publicate iniţial în Revista Nouă, Jurnalul Naţional şi Axioma (secvenţional), „au iritat pe multă lume, vreo trei-patru persoane...” - spune cu evidentă ironie autorul, precizând că „jurnalul trebuie să cuprindă date exacte, aşa cum le-a perceput diaristul atunci. Improvizaţiile ulterioare n-au nici o noimă”. Cartea 1990. Anul şarpelui orb a constituit subiectul seratei cu lecturi publice ţinută vineri, 25 februarie curent, în cadrul Cercului literar „Geo Bogza” al Casei municipale de Cultură. Amfitrionul Florin Dochia, salutând prezenţa cenacliştilor (care au primit un set al ziarului Oglinda de azi, în care au fost publicate: programul acţiunii respective, un comentiariu/ paralelă Djuvara - Trandafir şi două cronici la ultimele cărţi ale criticului), a deschis seria a patra a Lecturilor publice cu un scurt istoric al acestui gen de activitate. Dialogul liber, viu, spontan dintre

115

cronica actualităţii parteneri (Florin Dochia: „Am văzut cu ochii mei caietele diaristului, scrise cu pixul şi cu stiloul... spun asta pentru că au fost şi controverse...”; C. Trandafir: „Au fost nişte obiecţii, fiindcă unora nu le convine imaginea lor, vor să fie înfrumuseţaţi”) a fost răsplătit cu ropote de aplauze. Metodic, prof. C. Trandafir a precizat că lecturile publice sunt nişte acţiuni ale cercului în care se implică şi discutarea acestora, dacă sunt obiective, literare, autentice. În acest sens, cenacliştii Constantin Trandafir, Florin Dochia, Iulian Moreanu, Florin Severius Frăţilă şi Ştefan Al. Saşa au citit, cronologic, fragmente din cartea 1990. Anul şarpelui orb, secvenţe care au fost apreciate de asistenţă. „Lucrările sunt veritabile documente, care vor rămâne în istoria spirituală a oraşului” (F. Frăţilă); „Cartea se citeşte pe nerăsuflate. Problema raportului obiectiv - subiectiv într-o şedinţă viitoare (Al. Blanck); „Jurnalul nu este al dlui. Trandafir, ci al unui om din România, cu două fete, care cresc...” (F. Dochia). De asemenea, asistenţa a aplaudat confirmarea finanţării Revistei Noi de către Consiliul local şi Primăria Câmpina, prin col. (r) Marian Dulă, preşedintele comisiei de cultură. Un model de activitate, serata literară s-a încheiat cu o sesiune de autografe şi cu un bufet suedez asortat. * Condeier redutabil, cu un stil original marcat de o ironie fină care alternează strălucit cu umorul subtil, prof. dr. Constantin Trandafir ne-a dăruit recent o nouă carte - „1990. Anul şarpelui orb” (Jurnal de Provincie - vol. II). Ideea realizării unui astfel de „jurnal” s-a născut încă din anul 1974, mai întâi în „joacă” şi numai „pentru uzul strict personal” şi mult mai târziu, la începutul anului 1990, acesta s-a transformat în jurnal propriu-zis (publicabil). Au urmat: drumul dificil al înregistrării evenimentelor în celebrele caiete şi tipărirea fragmentară (iniţial) în „Revista Nouă”, „Jurnalul Naţional” şi revista „Axioma”, iar ulterior în volum. Astfel, epilogul primului volum („1989. Vedere din Provincie”), conţinând numai câteva notaţii din perioada 22-31 decembrie

Revista nouă, 1/2011

1989, a fost dezvoltat şi transformat în prologul volumului al doilea („1990. Anul şarpelui orb”), realizându-se o legătură firească între cele două cărţi. Jurnalul din 1990 cuprinde: Argument, Prolog, Ieşirea din subterană, 11 capitole (din care amintim: Ianuarie. Euforia şi bizareria; Februarie-Martie. Fără vâsle; Aprilie. Intrarea în tunel; Mai. Gustul amar al democraţiei neaoşe... Decembrie. Şarpele cu clopoţei şi un Indice de nume. „Nu m-am ferit niciodată de banalităţi mărturiseşte diaristul - le-am provocat, le-am înregistrat, mă încântă mai mult decât jurnalele «de idei» şi decât jurnalele despre lucruri şi întâmplări remarcabile. Ceea ce nu

înseamnă că acestea din urmă nu se strecoară, asta ţine de vedere şi de orizontul de aşteptare”. Lucrarea este o consemnare reală a unor evenimente şi o agendă comentată ritmic în anul 1990. În acest mod sunt evidenţiate principalele probleme politice, economice, sociale, culturale, familiale şi personale. Şcoala (p. 37, 45, 58, 62), literatură (p. 34, 38, 48, 77, 123), jurnalismul (p. 36, 40, 82, 95), expoziţii (p. 65), muzică (p. 86, 175), teatru (p. 88, 176, 178), film (p. 87, 91, 96, 108), fotbal (p. 51, 53, 70, 81, 95), şah (p. 176, 183, 202, 205) etc. sunt alte teme pe care autorul le consemnează cu talent şi dezinvoltură. Cartea, prin problematica abordată, se înscrie în rândul lucrărilor de certă valoare.

116

cronica actualităţii „Pact al conversaţiei” *) Personalitate marcantă a municipalităţii câmpinene, criticul şi istoricul literar, prof. dr. Constantin Trandafir, ne-a oferit, recent, ultimul său volum, Scriitori şi teme. Conversaţie în Bibliotecă. Cartea, „mult dragă” autorului, conţine o selecţie de texte, articole, eseuri şi comentarii critice, având la bază asigurarea unui „pact al conversaţiei” cu scriitorii (prin pretextul rememorării) şi cu opera lor (direct sau cu opinii despre ei). Criticul literar, cunoscut prin cărţile sale (peste 20), a structurat noua sa lucrare în trei secţiuni: „Crochiuri reverenţioase”, „Texte şi pretexte” şi „Teme vechi şi noi”. În acceptarea d-lui. Trandafir, „Crochiurile (...) îşi asumă un aer «ocazional», combinate cu principiul critic al admiraţiei (...), fiind luată în seamă şi aplicarea ludică”. Acestea abordează o problematică vastă, complexă, cronologică, respirând un sentiment viu al trecutului şi, în general, dezaprobând opinia „iluziilor literare române”. Dintre ele selectăm: „Dosoftei, mitropolitul stihuitor”, „Miron Costin, logofătul umanist”, „Ion Neculce, mai aproape de el şi de noi”, „Vasile Cârlova, începător pururi adolescent”, „Întemeietorul Alecsandri”, precum şi alte mari personalităţi, cu trăsăturile lor esenţiale (Alecu Russo discret, modest, cu un scris contradictoriu între spirit critic şi melancolic, paseism şi iluminism, tradiţie şi înnoire, lirism şi ironie; Costache Negruzzi - temperat, ingenios, critic; Nicolae Filimon - puternic, mâncăcios, rumen, sprinten, dur, culmea, a murit la 46 de ani, de tuberculoză). Secţiunea a doua a cărţii este guvernată de „dialogul rodnic purtat în bibliotecă sau în jurul mesei rotunde”: „Grigore Ureche şi Miron Costin la judecata structuralismului” (în care, „pe scurt spus, tiparul narativ al lui Grigore Ureche este «primitiv», genuin, adică izvorând dintr-o involuntară expresivitate, în timp ce la Miron Costin prevalează creaţia voluntară, tiparul modern, apropierea de normele literaturii deliberate”). Remarcabile sunt, de asemenea, „dialogurile” dintre scriitorii înşişi (Caragiale şi Hadeu, Eminescu şi Caragiale, Eugen

Revista nouă, 1/2011

Ionescu şi Mihail Sebastian, Nicolae Manolescu şi Paul Zarifopol ş.a.), aşezarea lor faţă în faţă pe acelaşi subiect şi confruntarea nemijlocită a criticului cu unii autori. În ultima secţiune a volumului, criticul literar C. Trandafir adună teme vechi şi noi, supraintitulate „Colocviu”, la care au participat diferiţi autori în paginile Revistei Noi: „Reiterare: Europa, notre amour”; „Tradiţie, şi azi?”; „Delicate lucruri vechi”; „Literatura n-are gen”; „Scurtă poveste despre basm” etc. Necruţător cu nonvalorile, în articolul „Veleitari şi grafomani”, criticul punctează: „Veleitarii sunt în cea mai mare parte grafomani, scriu după «metoda» producerii clăbucilor de săpun, vorba lui Arghezi, sau ca şi când ar fi uitat robinetul deschis” ori „Papirofagii produc pe bandă rulantă, mult şi prost”. O excelentă carte, de mare rafinament intelectual, merită studiată (şi nu „răsfoită” sau „puţin citită” - v. semnalarea lui Emile Faguet, p. 277), pe care o recomandăm iubitorilor de literatură autentică. _________ *) Constantin Trandafir, Scriitori şi teme. Conversaţie în Bibliotecă, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2010, 349 p.

Pictură de Elisabeta Stănciulescu Proză scurtă de Serghie Bucur Mai sus apreciam preocuparea Cercului Literar „Geo Bogza” al Casei Municipale de Cultură privind diversificarea formelor de activitate iniţiate - conferinţe şi lecturi -, ambele bucurându-se de o largă audiţie la public. Seria surprizelor plăcute, cu care a debutat anul cultural 2011, a continuat şi la ultima întâlnire a cenacliştilor de săptămâna trecută, cu un reuşit „cuplaj” de pictură şi lecturi publice. Florin Dochia, amfitrionul evenimentului, a salutat prezenţa distinşilor oaspeţi: Constantin Trandafir, Christian Crăciun, Gherasim Rusu Togan, Alexandru Blank, Elisabeta Stănciulescu, Alin Ciupală, Iulian Moreanu, Serghie Bucur, Florin Frăţilă, Ştefan Al. Saşa, Emil Sud, Elena Murariu, Ion Mircea

117

cronica actualităţii şi alţi iubitori ai culturii româneşti. În prima parte a programului, doritorii de artă au admirat vernisajul pictoriţei Elisabeta Stănciulescu, în cadrul căruia culoarea, ca principal mijloc de expresie al artei autoarei, a fost aleasă cu grijă, asigurând valoarea estetică a lucrărilor. „Aşezarea pe pereţi a tablourilor a apreciat Florin Dochia - a creat o altă atmosferă, a încălzit acest spaţiu. Expoziţia a impresionat prin formă şi culoare”. În acordurile discrete ale unei simfonii clasice, activitatea a continuat cu etapa a doua a ciclului de lecturi publice, cu proza scurtă, susţinută de scriitorul Serghie Bucur, care a oferit invitaţilor câte un set de materiale („Infracţiune”, „Vedenia”, „Premiera”, „Naufragiul”, „Aer curat”, „Asfalt încins”), dintre care le-a prezentat pe primele două. Apreciind calitatea lecturilor, literaţii au ţinut să facă unele comentarii interesante. „Serghie Bucur scrie foarte bine proză. Are capacitatea scriiturii. Scrie nuvelete. Foloseşte un sistem de referenţialitate” (Constantin Trandafir); „Serghie Bucur este un cumulard: prozator, poet, pictor, pianist. Este foarte greu să scrii o proză care să aibă impact asupra cititorilor” (Alin Ciupală); „Ultima proză citită părea de genul fantasticului, la o lume ireală, ceea ce este o calitate. Dintr-o expresie normală, banală, aura pe care o îmbracă piesa duce la ceva miraculos” (Florin Dochia); „Lectura să fie rezumativă, iar cenacliştii să primească anticipat materialele” (Alexandru Blank). Receptiv la aprecierile şi recomandările colegilor, ziaristul Serghie Bucur şi-a exprimat bucuria revederii, satisfacţia reluării activităţii cercului literar (care însumează peste 500 de întâlniri) şi, mai ales, asupra noilor forme de manifestare. Prezentarea calendarului activităţilor culturale pentru lunile februarie - martie 2011, de către Florin Dochia, a încheiat o reuşită serată literar-artistică.

Anuarul istoricilor câmpineni Treptat, treptat, depăşind vicisitudinile vremurilor, Câmpina reintră în „lumea bună” a cercetării ştiinţifice. Astfel, în cadrul

Revista nouă, 1/2011

Colocviului dedicat Zilei Câmpinei, a fost lansată lucrarea Anuarul Societăţii Naţionale de Ştiinţe Istorice din România - filiala Câmpina (SNSIR - FC), 2010, coordonator prof. dr. Gheorghe Râncu.

Comunicările/ articolele, păstrând sobrietatea colocvială, sunt redactate îngrijit (conceptual, metodic şi ştiinţific), demonstrând o bună şi amplă documentare. Fin cercetător al „fenomenului istoric”, cu o amplă experienţă redacţională, prof. dr. Gheorghe Râncu şi-a pus amprenta compoziţională asupra cărţii, selecţionând minuţios materialele, pe care le-a grupat în capitolele: „Scurt istoric al Filialei Câmpina a SNSIR”; „Istoria locală”; „Istoria românilor” şi „Anexe”. Dintr-un „Scurt istoric” aflăm că SNSIR a luat fiinţă la 9 iunie 1949, la iniţiativa unui grup de academicieni şi profesori universitari; Filiala Prahova a SNSIR s-a constituit în anul 1950, la îndemnul prof. Nicolae Simache, iar subfiliala Câmpina s-a organizat în anul 1951, sub conducerea prof. Marcela Fera Măciuceanu. În anul 1988, prof. Gheorghe Râncu a fost ales preşedintele subfilialei

118

cronica actualităţii Câmpina, iar din 2007, la conducerea subfilialei au fost cooptaţi şi prof. Viorica Vâlcu şi Ionică Furdui. Cartea se încheie cu „Componenţa subfilialei Câmpina” a SNSIR, în perioada 1979-1988, după 1993, precum şi cu fotografii-document de la organizarea, la Câmpina, a Consiliului Naţional al SSIR din 29-30 mai 2009. Prin varietatea şi complexitatea problematicii abordate, Anuarul... constituie un îndrumar pentru iubitorii de istorie locală şi naţională a României.

Fascinaţia geografiei *) GEOGRAFIA, o disciplină extrem de vastă şi complexă, când este studiată cu pasiune devine un domeniu fascinant. Într-un astfel de domeniu am avut fericita ocazie de „a pătrunde”, recent, împreună cu un grup select de invitaţi - col. (r) Marian Dulă, prof. Dan Ioan Bujor, Florin Dochia, prof. Viorica Iancu, dr. Traian Mocuţa, Victor Bercăroiu, ing. Victor Dumitru, ing. Ion Mircea, prof. Şerban Băleanu - cu ocazia lansării celui de-al patrulea volum, din seria Geografie, al prof.dr. Nicolae Geantă. Autorul, un cercetător ştiinţific tenace, a închinat cea mai mare parte a timpului său realizării unor publicaţii destinate elevilor (revista Radical - noul val), colegilor (revista GeoPrahova), politicienilor (revista Geopolitica), specialiştilor (seria vol. Geografie), lucrări despre care am scris în ziarul Oglinda de azi, precum şi în revistele Dialog info-sind, Axioma şi Tribuna învăţământului. Lucrarea scoate, în mod strălucit, în evidenţă, importanţa corelaţiei dintre industrie şi spaţiu, în crearea unui dinamism permanent, generat de schimburile de masă, energie şi informaţie dintre componente, precum şi de interacţiunile acestora cu alte sisteme. „Cu atât mai meritoriu este aportul dlui. Geantă la cunoaşterea în domeniu - remarcă prof.univ.dr. Ioan Ianoş, prefaţatorul cărţii -, cu cât acesta nu îşi desfăşoară activitatea într-

Revista nouă, 1/2011

un mediu academic de cercetare, ci într-unul tipic liceelor româneşti actuale, unde există riscul plafonării profesionale”. Etalând un evident potenţial analitic, Nicolae Geantă finalizează Dinamica restructurării postdecembriste cu un set de concluzii pertinente, de mare actualitate, apreciate de către asistenţă: Studiul „dincolo de georgrafie este o antropologie, deoarece ne prezintă ce se întâmplă pe acest teritoriu cu oamenii” (Florin Dochia, moderator); „Tradiţia de a scrie cărţi la liceul nostru este continuată, cu succes, de prof. Nicolae Geantă” (Viorica Iancu); „Felicitări pentru această carte extrem de muncită” (Traian Mocuţa); „Profesorul Nicolae Geantă este un model pentru elevii săi” (Marian Dulă); „Cel mai prolific autor de cărţi din acest domeniu” (Dan Ioan Bujor); „Această carte-document m-a inspirat în accesarea fondurilor europene” (Victor Bercăroiu). _________________ *) Dinamica restructurării postdecembriste în municipiul Câmpina şi în arealul său adiacent. Colecţia Geografie, Ed. Top Form, Bucureşti, 2010, 120 p.

Christian CRĂCIUN Revenirea pâclei pe ochi

Nu ne-am mai văzut (citit) de mult. Motive de miere nu prea am găsit între timp, de fiere câte vreţi! Reviste literare dispar (inclusiv a noastră), strangulate de lipsa de mijloace financiare. Editurile gâfâie. Există însă şi un aspect pozitiv, inaparent, greu de văzut dacă nu te înalţi la o anume perspectivă. Revenim la o epocă de rezistenţă prin cultură. Sau de rezistenţă a culturii, mai bine zis. În marile oraşe, evenimentele culturale de tot felul, nevoia oamenilor de a fi împreună la o acţiune culturală şi nu închişi în cuşca de beton a apartamentului în faţa

119

luna amară televizorului este tot mai acută. Trăim o epocă de alegere a apelor, şi asta nu-i tocmai rău. * S-au întâmplat multe în astea câteva luni, greu de rezumat aici. Să pornim de unde rămăsesem în ultimul număr... Ecourile dialogului Herta Müller – Gabriel Liiceanu nu s-au stins nici acum, reamplificate de noua discuţie de la Ateneu dintre Adam Michnik şi Andrei Pleşu. Deschid o paranteză ceva mai lungă pentru a spune vreo două vorbe despre natura polemicii culturale la noi. Un exemplu de departe: se poartă acum o discuţie aprinsă în Franţa în legătură cu aniversarea lui Céline. Nu insist, nu ăsta este subiectul meu aici, de remarcat însă anvergura şi calitatea intervenţiilor din presa culturală şi din cea politică de pe Sena. Ar trebui luată ca studiu de caz. Remarcabilă intervenţia preşedintelui Sarkozy (când va avea şi România un preşedinte în stare să polemizeze cu filozofii – vezi relatările prietenului său Bernard Henry Lévy în Cadavrul răsturnat - ?) care a spus tranşant că a-l admira pe scriitorul Céline nu înseamnă a fi fascist, după cum a-l admira pe Proust nu înseamnă că eşti homosexual. Câtă deosebire faţă de observatorii noştri culturali, care nu încearcă decât aneantizarea adversarului cu bâta cuvintelor! Revin. Problema decomunizării (şi a comunizării, implicit) se vede că nu s-a rezolvat. Şi nu e numai o chestiune politică aici, s-a văzut din cele două întâlniri amintite mai sus că e şi o chestiune de adecvare la real. Cu alte cuvinte, nu există un comunism, ci mai multe comunisme. Cel românesc seamănă destul de puţin cu cel polonez sau ceh, de pildă. Nu numai la nivelul conducerilor, ci şi al membrilor de rând şi al portanţei sociale a respectivului partid. Sfatului cinic dat de Michnik la începutul anilor 90 intelectualilor români: intraţi toţi în PDSR (sau cum s-o fi numind pe atunci) - spune totul. Revin la chestiunile de construcţie polemică. La noi confruntările au fost comentate ca un meci de box, aplaudându-se ko şi uitându-se că o polemică este o desfăşurare de idei şi nu un meci care se încheie obligatoriu cu o înfrângere. Frecarea mâinilor însoţită de satisfăcutul rânjet: „ai văzut ce i-a făcut X lui Y, l-a desfiinţat?” nu are nimic intelectual în

Revista nouă, 1/2011

ea. Câştigul major este dezbaterea în sine. Se pare că unii intelectuali români joacă bucuroşi în liga lui Mitică. Un interviu amplu al lui Gabriel Liiceanu în România Literară pune câteva accente necesare. Găsesc aici o observaţie de la care ar putea porni multe reconsiderări ale trecutului nostru din ultima jumătate a secolului XX. Anume că în România avem de-a face cu o opoziţie la instaurarea comunismului, mai timpurie şi mult mai puţin cunoscută internaţional decât mişcările de opoziţie ulterioare la urmările instaurării comunismului din RDG, Ungaria sau Cehoslovacia. Asta în timp ce în Franţa, de exemplu, în 1945-1946, comuniştii câştigau aproximativ 30% din voturi la alegeri democratice, în timp ce la noi se lupta cu arma în mână în munţi împotriva comunismului şi puşcăriile se umpleau de „duşmani de clasă”, în Polonia, partidul comunist lua în interbelic peste un milion de voturi, în timp ce la noi era pur şi simplu interzis, pe bună dreptate. Istoria Europei postbelice este scrisă strâmb. * Am trăit s-o auzim şi pe asta! Lunea seara Radio România Actualităţi difuzează o emisiune de istorie foarte interesantă. La începutul lui octombrie tema emisiunii a fost Carol al II-lea. Invitaţi profesorii Răzvan Theodorescu şi Bălăceanu Stolnici. Ei bine, dl. academician Răzvan Theodorescu s-a dedat unui nemăsurat elogiu al dictaturii „luminate”, afirmând, aproape textual, că poporul român este structuralmente inapt pentru democraţie, pliindu-se mult mai bine pe o dictatură. Teoria asta a „conducătorului luminat” şi a poporului iubitor de asemenea dictatură era în vogă prin anii 20-30 ai secolului XX. Şi ştim cu toţii ce urmări nenorocite a avut. Dar, ca profesor universitar şi academician, dl. Theodorescu susţine o teorie foarte periculoasă în anul 2010. Mai ales că domnia sa a afirmat în repetate rânduri că este de stânga. Sincer, acest deşănţat elogiu al dictaturii în timpul căreia s-au ucis oameni pe stradă fără proces, alţii au fost aruncaţi în închisoare, ba chiar vorbele de laudă la adresa camarilei regale, mi-au cam încreţit pielea pe spate. O fi făcut Carol fapte culturale ce par azi, în vremuri anticulturale şi grobiene, mirabile, dar a-l propune ca model mi se pare

120

luna amară tare riscant. Mai ales de către o personalitate de talia istoricului academician Răzvan Theodorescu. Nu vreau să o dau pe caragialiana soluţie că ne trebuie o dictatură ca-n Rusia. Dar, dacă mă gândesc la destinul postdecembrist al domnului profesor, parcă lucrurile devin coerente. Ce credeţi, chiar avem nevoie de o dictatură, mai ales una de tip răsăritean? * Asta se leagă de minune cu un alt eveniment de dată mai recentă: la aniversarea părintelui Iustin Pârvu, măicuţele de la Mănăstirea Petru Vodă i-au cântat „Sfântă tinereţe legionară”. Imediat, toţi vigilenţii de serviciu şi toată presa au sărit în aer. Nici unul dintre ei nu auzise, ciudat, un alt elogiu al dictaturii, cel de care vorbeam mai sus şi care a trecut complet neobservat. Cea mai perfidă dintre ecuaţiile gândirii contemporane anticomunism = fascism lucrează din plin şi la noi. Dacă adăugăm şi povestea cu „elogiul” făcut de Cristoiu în emisiunea Profesioniştii lui Zelea Codreanu şi sancţiunile grăbite ale CNA, plus scandalul mediatic aferent, care au urmat, vedem cât de îmbârligată este chestiunea. * Când atâtea chestiuni majore, de viaţă şi de moarte, ne asaltează, cine să mai dea atenţie versurilor unor cântece care ne infestează urechile, şi nu mă refer la canalele de nişă? Citez cu minimă aproximaţie dintr-o făcătură difuzată la radioul naţional, autoproclamat o tribună a educaţiei naţionale: „Viaţa mea e un dezastru/Dacă nu mă îmbrac în albastru/Viaţa mea nu e roz/Dacă nu iau o haină pe dos”. Albastră situaţie! Într-un radio care-şi difuzează cu încăpăţânare clienţii (e suficient să vezi Garantat 100% ca să te minunezi de câtă muzică nouă de excelentă calitate se face în România, câte formaţii cunoscute doar unui mic grup de iniţiaţi există, fără şanse de a fi promovate unei difuzări generale, atât de darnică, se vede, cu kitsch-ul muzicii uşoare de tot), muzica de calitate ajunge greu, rar, şi mai ales la ore târzii de noapte. Când Ada Milea, de exemplu, va fi difuzată cu textele ei nonconformiste la paritate cu Ştefan Hruşcă, atunci mai stăm de vorbă. Între timp, se mai

Revista nouă, 1/2011

cheltuiesc milioane pentru mega-kitschul european numit Eurovision, de unde firmele serioase s-au retras de mult. * Tot dintre discuţiile mai aprinse ale toamnei trecute aş aminti şi pe aceea pe tema „cartea de la ziar”. Sunt, fireşte, păreri pro şi contra. Aş aminti că ziarele fac, în general, o publicitate agresivă, spre deosebire de majoritatea editurilor. Important este că se vând bine asemenea cărţi, din literatura clasică, în sens larg. Oferta s-a îmbogăţit şi cu DVD-uri, avem acum o serie spectaculoasă, foarte elegantă şi bine realizată de opere celebre în distribuţii de aur. În general, orice breşă culturală, în aceste vremuri de imbecilizare generală, este de salutat. Mai bine cărţi, fie şi de la ziar, decât etnobotanice. (despre ele ca „insignă” culturală într-o notă viitoare). * Fiindcă veni vorba despre tiraje şi despre rating, să observăm că TVR a dat lovitura în această primăvară invitându-i pe Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, la o oră foarte bună, să susţină un talk-show săptămânal. Este genul de emisiune despre care se discută a doua zi în birouri şi autobuze, ceea ce este semnul sigur al succesului. Indiferent de tema abordată şi indiferent de simpatia sau antipatia pe care le ai faţă de cei doi nu se poate să nu ieşi reconfortat din această întâlnire cu doi oameni care, parafrazându-l pe Moromete, ştiu să discute inteligent. În baia de vulgaritate şi isterie care este cotidianul nostru, această oază de calm şi „dicţiune a ideilor” este nepreţuită. Că veni vorba... măsurătorile arată că emisiunea culturală cu cel mai mare număr de telespectatori este „Omul care aduce cartea”, ceea ce întăreşte ideea din prima mea notă de mai sus: nevoia de a ne apăra în faţa agresiunii mitocăniei cu sau fără lustru, cu sau fără diplomă, ne face să strângem rândurile. * S-au făcut şi clasamentele de sfârşit de an. Dintre cărţile lui 2010 aş aminti aici doar una cu totul deosebită: Amor intelectuallis. Romanul unei formaţii de Ion Vianu. E o carte mai aparte în târgul nostru hilar şi balcan peninsular de cultură, prin rafinamentul scriiturii şi al (auto)analizei. Excepţională este

121

luna amară figura Tatălui şi faptul că personalitatea lui Tudor Vianu trece astăzi printr-un nemeritat con de umbră al receptării, eclipsat de saltimbancul genial Călinescu, face această evocare şi mai tulburătoare. Poate că marele personaj goethean din cultura noastră a fost nu Titu Maiorescu, ci Tudor Vianu... * Unul dintre cele mai enervante cuvinte din limbajul actual este relaţie. „Am o relaţie” este exprimarea ipocrită şi corectă politic a ideii că ai un amant/amantă, este o exprimare francă a destructurării ideii de familie. Expresia sună mizerabil în română. * Apropo de corectitudinea politică: un prieten îmi trimite un e-mail pe care îl reproduc in integrum aici, fără comentarii, mulţumindu-i, este o definiţie excepţională: „În SUA se organizează o competiţie pentru cele mai adecvate definiţii ale unor termeni contemporani. Pentru competiţia din 2010, termenul de definit a fost „political correctness”, „corectitudinea politică”. Câştigătorul a scris următoarele: „Corectitudinea politică este o doctrină, cultivată de o minoritate delirantă, ilogică, şi promovată rapid de mainstream media (mass-media oficiale) lipsite de scrupule, care susţin afirmaţia cum că este întrutotul posibil să apuci o bucată de căcat de partea curată.” * Refuzul mediilor româneşti de a propaga cultura mi se pare un atentat direct la spiritualitatea noastră. Iată, nici o televiziune, nici un radio, nu au transmis în direct, dând astfel aura de Eveniment, dezbaterea de la Ateneu citată mai sus dintre Adam Michnik şi Andrei Pleşu. Sunt, apoi, conferinţe, la Teatrul Naţional, la BCU care ar oferi o altă imagine a României decât cea purulentă, vehiculată cu obstinaţie de televiziunile noastre sau cea idilic păşunistă a radioului naţional, ambele false în ultimă instanţă. Totul este să ne destupăm decidenţii din media la minte şi să observăm că şi cultura face rating cât fotbalul, dacă ştim să o vindem. * Haideţi că a dat colţul şteviei, sus inimile! BVS

Revista nouă, 1/2011

Parodie de Ştefan Al.-Saşa Radu CÂRNECI Sonet cu faţă hormonală Mereu tu îmi scalpezi porniri obscene Că-n puritate şi smerit trăind Mă uit înspre femei cu mare jind Şi le iubesc în gând fără de jene, În zile reci pe vatră sforăind Mi-apar în vis cadâne blonde, brune Iar una peste mine ţâţa-şi pune Precum o barză aripa pe grind Şi uite, izvorăsc din munţi hormonii, Se lasă ciuciulica-n sânge cald Lovesc cu frenezie pantalonii Pătându-le cu picuri de smarald Ce penetrează delicat şi lin O tristă de la Pontul Euxin.

De citit din scoarţă-n scoarţă şi alte alesături

acă de mai bine de jumătate de an nu a mai ieşit revista, din motive imputabile Sfântului Duh (fie-i numele lăudat!), m-am putut hrăni din plin cu revistele altora, prieteni cu toţii ai mei, fie că-i cunosc, fie că nu, pentru că sunt prieteni ai literaturii. Aşa că pot acum lua seama cu acută simţire de mulţumirea pe care le-o datorez pentru că le trimit, din frumoasă generozitate, la redacţia noastră şi mai pot, de asemenea, da seama de ce am citi şi ce mi-a plăcut. Mai întâi, socot să-ncep cu ceea ce îmi place să numesc cu sintagma „de citit din scoarţă-n scoarţă”. Într-o ordine alfabetică, deci aleatoare, iau revista ARGEŞ, la care a revenit dragul de Augustin Doman, parcă şi cu o mai proaspătă alură a

D

122

printre reviste literare structurii, şi din care am de ales, cu tristeţea că e mult prea puţin, între texte ale unor Liviu Ioan Stoiciu (LIS), Nicolae Oprea, Dumitru Ungureanu, Aurel Sibiceanu, Marin Ioniţă, Mircea Bârsilă… ceva din Ştefan Ion Ghilimescu despre Norman Manea: „De reţinut sugestia pe care o face la un moment dat mai marilor statelor lumii de a ridica în forumurile publice nu numai monumente dedicate eroilor, dar şi erorilor, ruşinii şi vinovăţiei, pentru ca un popor să nu se rătăcească şi să orbecăie în viitore nevoie să-şi cunoască şi înţeleagă trecutul. Nu ştii cine eşti, răzbate din poziţia civic-universalistă a scriitorului, decât înţelegând de unde vii şi cea-i fost.” De neocolit, desigur, prezenţa marelui poet Şerban Foarţă, reconfortată pentru mintea sufletului şi deja antologata, parţial, rubrică-tribut optzecismului. BUCOVINA CULTURALĂ a lui Constantin Arcu & comp. este deja altcumva, de la schimbarea echipei, Societate Scriitorilor Bucovineni binemeritând pentru soliditatea abordărilor, valoarea colaborărilor, iată, de rang european. Numărul dublu din acest an ne tentează cu nume ca (după inima mea…): inevitabilul LIS (al cărui blog îl citesc regulat), ploieşteanul Lucian Vasilescu, Ioan Holban, Ion Cristofor, Adrian Dinu Rachieru, Theodor Codreanu, Liviu Antonesei, Horia Gârbea, neobositul Leo Butnaru, strălucitoarea Magda Ursache… din care îndrăznesc să citez: „Crizată, viciată de gazetăreală, dar şi de marketing cultural, critica mică, slabă, servilă, îşi permite să gonfleze autori minori, susţinând ideile primite la pachet de la grupuri de interese. Conştiinţă de sine la criticaştri? Nici nu-şi pun problema ce înseamnă să fii onest. Mie îmi evocă un fel de insecte cu o singură aripă, de vreme ce prestează ori encomiu, ori pamflet; ori valorizare cu mult adaos de zahăr, ori minimalizare nedreaptă.” CAFENEAUA LITERARĂ are numai 32 de pagini şi ar putea părea copilul Argeşului. Este plină de personalitate, însă, precum directorul ei, care-i dă valoare prin colaboratori şi texte de atitudine. Suplimentul „Clubul Cafeneaua literară”, ajuns la nr. 61, se constituie deja ca o antologie de poezie românească sui generis. Să mulţumim pentru Elegia lui Florin Dochia publicată pentru a-i marca o vârstă împlinită… cu un an în urmă – tânăr, poetul, înfăşurat în manta-i… Din nr. 2/2011 de citit Mărturii-le lui Ion Lazu – „Despre diferite forme de colaboraţionism şi de rezistenţă ale scriitorilor în comunism”: „Am înţeles, destul de repede, că Dumnezeul poeziei este un

Revista nouă, 1/2011

Dumnezeu la fel de gelos, ba poate încă mai neînduplecat şi mai neiertător decât Dumnezeul biblic”. CONVORBIRI LITERARE are deja istorie în viaţa mea literară, nu spun de ce, cert este că citesc întotdeauna începând cu pagina 1, a Atitudini-lor lui Casian Maria Spiridon, de unde, uneori, se întâmplă că abia mai târziu acolo găsesc Elegiile redactorului nostru şef Florin Dochia (octombrie 2010) sau dubla recenzie a directorului fondator Constantin Trandafir (Încercarea temelor „mari”) în nr. din februarie 2011. Se cuvine apoi să se dea atenţie, în acesta din urmă, textelor cu şi despre Valeriu Anania, prozei clujeanului Radu Mareş, comentariilor critice (Adrian Dinu Rachieru, Vasile Spiridon), textelor de la rubrica Eseu, ce să mai aleg/culeg, trebuie citit tot, cum ziceam mai sus! Pour la bonne bouche: „Am gustat şi nu e rău deloc, chiar dacă fadul îţi face gura iască, iar limba nu transmite nimic prin papilele gustative, glandele rămînînd seci sau umplînd gura cu salivă ca după muşcătura dintr-o lămîie” – probă de masochism la Gellu Dorian scriind despre Sorin Despot – Apasă, debut la Cartea Românească („de altfel, un poet de real talent, care a apăsat cu luciditate maximă mai mult pe această formă de alienare a textului”.) CURTEA DE LA ARGEŞ este foarte tânără şi plină de chemări interesante. Ea adună nume precum ÎPS Calinic, Solomon Marcus, Mircea Maliţa, Mircea Opriţă, Dan D. Farcaş… Aşteptând să ne dumirim mai bine ce şi cum, ne place prezentarea artistului Ion Aurel Gârjoabă, a cărui pictură o iubim, şi cităm din Horia Bădescu: „Experienţa catoptică nu are valoare decât dacă înţelegem netimpul oglinzii. Asemenea drumului, ea nu are timp, căci timpul ei s-a scurs înainte să vină, tot aşa cum fărădechipul ei nu e decât faţa eternităţii.” Exact! Ar fi trebuit să-mi dau seama mai devreme! DACIA LITERARĂ e tot din cele vechi şi cu cerinţă de aplecare negrăbită la lectură. Textul regăsit din Liviu Rebreanu, din 1924, pare a fi scris astăzi: „Imensa majoritate a românilor nu mai citeşte absolut nimic, afară de vreun ziar oarecare, după ce a scăpat de băncile şcoalei. Şi şcoala n-are decât menirea dea pregăti pentru viaţă. Lectura adevărată ar urma după şcoală. Fărălectura aceasta ulterioară, şcoala rîmâne stearpă.“ Etc. Coane Funeriu... o făcuşi în potecă... FAMILIA are loc rezervat în biblioteca redacţiei! Desigur, lângă celelalte surori, să nu se simtă singură… dar cu o mulţime de hârtiuţe colorate „uitate” între pagini. Cu Ioan Moldovan revenit cum se cuvine la cârmă, s-a aşezat

123

printre reviste literare temeinic în categoria lecturilor integrale. Eu încep, mărturisesc, de la Asterisc-ul lui Gheorghe Grigurcu, despre care Al. Cistelecan spune, în nr. 1 / 2011: „oricât s-ar trage în el din toate direcţiile şi poziţiile, Grigurcu e călit în lupte şi răspunde foc cu foc la toată lumea.” Chiar dacă nu-i uit unele atitudini, ca iubitor necondiţionat de Nichita ce mă aflu, nu mă pot opri să-l citez, din paginile aceluiaşi număr: „Istoria se repetă. Era şi este nevoie de «specialişti», de «feţe subţiri», de «pene fine» care să dea lustru imposturii, s-o facă, pe cît cu putinţă, mai atractivă – şi de unde să fie procuraţi atari disponibili dacă nu din zona «luminoasă» pe care au reprezentat-o până la un punct cu ale cărei semne trec fraudulos în umbra pe care speră a o orna cu ele? «Îngerii căzuţi» ai culturii mai sunt la preţ! Pe urmele autorităţii comuniste, cea postcomunistă ar putea folosi o faimoasă propoziţie reluată de Caragiale, în variantă răsturnată: urăsc trădarea, dar îi iubesc pe trădători, îi iubesc şi-i răsplătesc în consecinţă!” Să nu trec peste cele trei Elegii de pe strada lui Florin Dochia publicate în nr. 11- 12/2010. OGLINDA LITERARĂ de la Focşani ar putea fi o revistă care să nu mă enerveze, dacă nu ar schimba tam-nisam mărimea literei, nu ar publica texte în luuungi foiletoane, ar folosi litere cu diacritice în toate paginile şi ar fi la fel de vioaie ca editorialul lui Gabriel Funica. Aşa, mă mărginesc s-o răsfoiesc, oprindu-mă ici-colo, la semnături precum Florentin Popescu, Felicia

Antip (nu citesc, nu are diacritice!), Gheorghe Andrei Neagu, Ionel Necula, Adrian Dinu Rachieru, Leo Butnaru, Marius Chelaru, Gheorghe Istrate, Ion Lazu, Ioan Popescu (e ploieştean), Cristian Tiberiu Popescu (e vecin cu redacţia noastră), Ştefania Oproescu… Revista POEZIA de la Ieşi ne soseşte la timp, frumoasă, ca să ne-ncânte! Mulţumim, Prieteni! SPAŢII CULTURALE, frumoasa râmniceană cum n-are nici Buzăul, a ajuns la nr. 15 şi e doldora de texte incitante. Răzbate din paginile ei puterea femeilor de toate vârstele, adunate în jurul neobositei Valeria Manta Tăicuţu: Magda Ursache, Doina Cernica, Diana Vrabie, Manuela Camelia Sava, Artemiza Delia Asănache, Mioara Bahna, Hanna Bota... Sunt şi vreo câţiva bărbaţi, în frunte cu directorul de onoare Radu Cârneci, mari la sfat, mde, şi ei, să dea gust consomé-ului cutural asortat cum se cuvine. Mai primim la redacţie cu mare plăcere revistele precum DUNĂREA DE JOS, TOMIS (cel mai nou număr făcut cam din şpec...) şi tot cetim mereu din ele din ele, mai cu seamă poezia şi proza, ca să ştim cum mai e mersul în provincia noastră şi ce să le spunem tinerilor de la cenaclu. De asemena, suntem invitaţi la pdf-urile unor CONSTELAŢII DIAMANTINE, BANAT de la Lugoj (Mulţumim, Adriana Weimer!), la saiturile de la ARCA sau de la CAIETE SILVANE. Toate acestea contează mult pentru noi, nu ne simţim singuri şi părăsiţi de speranţă... (ReNé)

Cercul Literar «Geo Bogza»

Textele propuse spre publicare se trimit cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin fax 0244-336.291, prin e-mail dochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com ori prin poştă la Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza» str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova.

al Casei Municipale de Cultură Câmpina editează

Revista Nouă Director Fondator al seriilor a treia şi a patra: Constantin TRANDAFIR

Redacţia:

Florin DOCHIA (redactor-şef) Ştefan Al.-Saşa (secretar de redacţie), Colaboratori: Serghie Bucur, Codruţ Constantinescu, Christian Crăciun, Ştefan Ene, Ioana Geacăr, Iulian Moreanu, Marina Nicolaev (Paris), Victor Sterom, Gherasim Rusu Togan Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina

5 lei

ISSN 1223 - 429X

Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor. Revista se poate procura de la chioşcul Muzeului Literaturii Române (Bucureşti) şi de la redacţie. Tiparul executat la PREMIER Ploieşti

Imagine pag. 1: Casa cu Grifoni din Câmpina - grafică de Ştefania STROE Revista nouă, 1/2011

124

ISSN 1223 - 429X

Grafică de Marius STROE