Destine Literare Jan. March 2015

Page 1

Cetăţeanu Alexandru 1 Alina Agafiței 16 Magdalena Albu 17 Lia Maria Andreiță 20 Veronica Balaj 26 Nicolae Bălașa 29 Ioan Barbu 34 Marian Barbu 37 Magdalena Brătescu 52 Elena Buică 54 Sorin Cerin 56 Tudor Cicu 61 Luca Cipolla 67 Victor Cozariuc-Cossaris 71 Mariana Cristescu 73 Melania Cuc 77 Nicolae Dima 80 Mircea Diudea 82 Carmen Doreal 85 Ion Drăghici 89 Victorița Duțu 92 Eugen Evu 93 George Filip 104 Marius Fincă 110 Al Francisc 115 Daniela Gîfu 116 Marina Glodici 118 Suparna Ghosh 120 Lucian Gruia 121 Mircea Radu Iacoban 124 Dumitru Ichim 126 Corneliu Leu 131 Bridget Eu Yoke Lin 135 Mihaela Litvin 137 Corina Luca 140 Rodica Elena Lupu 141 Vasile Mic 143 Cristina Mihai 145 Lucia Irina Mihalca 155 Noriko Mizusaki 158 Tudor Nedelcea 161 Livia Nemțeanu 166 Gheorghe Constantin Nistoroiu 169 Dariusz Pacak 174 Ion Pachia-Tatomirescu 176 Mariana Pândaru 179 Muguraș Maria Petrescu 181 Paul George Petria 189 Ioan Aurel Pop 192 Paulina Popa 202 Liliana Elena Popescu 204 Virginia Vini Popescu 208 Vavila Popovici 211 Theodor Răpan 215 George Roca 218 Viorel Roman 222 Adina Rosenkranz-Herscovici 226 Harry Ross 229 Lia Ruse 231 Melania Rusu-Caragioiu 233 Constantin Rusu 241 Alexandru Samson 243 Anca Sîrghie 247 Cristina Sofronie 258 Victoria Stoian 260 Passionaria Stoicescu 262

Destine Literare Ioan Gligor Stopița 267 Cătălina Stroe 271 Dragoș Teodorescu 272 Alina Tores 278 Adriana Tuluc 281 Emilia Țuțuianu 284 Bogdan Ulmu 291 Isabela Vasiliu-Scraba 294 Ion Vasiu 303 George Voica 307 Leonard Voicu 308 Mariana Zavati Gardner 310 Diverse 315


Anna Costeanu (nepoata lui Alex Cetățeanu - în zbor) și Anastasia Blamey din echipa Angliei - Medalie de Argint la Maia International Agro Cup. FELICITĂRI!

Maestra Virginia Zeani

Pictură de Yvonne Fuller, Virginia’s House, West Palm Beach


Destine Literare

CETĂŢEANU Alexandru

”Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” (15 martie, 2015) Peste România primenită cu un nou Preşedinte au trecut câteva luni. Avem în frunte un leader, ales democratic, de Țară şi de românii de pretutindeni! Bucuria mult doritelor schimbări spre mai bine se simte în aer! Speranţele și dorurile sunt mari! Urmașii geto-dacilor au demonstrat că pot să depăşească manipulările electorale şi pot să discearnă matur, spre binele naţiei. Nu toţi, desigur dar cei care au acţionat în această nouă direcţie, sunt demni de admirat şi de felicitat! Deci - felicitări şi să fie într-un ceas bun acestă nouă „Revoluţie‖, dragi compatrioţi! Primăvară veșnică vă doresc! La începutul acestui an special - 403 lustri d. Hr.! - noi, românii rătăciţi pe meleaguri străine, în sinergie cu toţi iubitorii de glie, urăm ţării noastre de Dor, în frunte cu preşedintele Klaus Iohannis, prosperitate, armonie şi pace! Fie ca tot ce îi dorea Eminescu României (mai puţin poate acel ...„Vis de răzbunare negru ca mormântul…” ) în sfârşit, să se împlinească. Fie ca acele capete spăimoase ale hidrei - balaurul legendar cu 7 capete la care se referea Poetul, odată tăiate, să nu mai regenereze. Să le enumerăm: corupţia, hoţia, necinstea, neseriozitatea, minciuna, înşelătoria, mândria prostească, birocraţia (ah, criminala birocraţie excesivă românescă!!! – o adevărată plagă - o subliniez în mod special şi ştiu bine de ce), lenea, mitocănia, nervozitatea, nepăsarea, egoismul, viclenia, oportunismul, mentalităţile proaste ...au ieşit dublu de 7 „capetele de hidră ‖ care au măcinat destineliterare@gmail.com

şi macină încă România . Multe dintre ele sunt sechele ale „anilor lumină‖, este drept. Fără discuţie, majoritatea românilor sunt oameni buni, cinstiţi, harnici, inteligenţi şi patrioţi, dar există şi mulţi, îngrijorător de mulţi români cu metehnele enumerate mai sus; sunt infiltraţi, din nefericire, acolo unde nu ar trebui să existe asemenea specimene umane - în mai toate ministerele, primăriile, instituţiile de tot felul – în „tot ce mișcă-n ţara asta...” . Cum pot fi identificaţi şi eliminaţi aceşti retrograzi, ca factori ai regresului României în toate domeniile? Cum va putea un OM – Preşedintele Iohannis (o personalitate cu o educaţie excelentă, cu cele mai bune intenţii, incoruptibil, un bun şi înţelept administrator etc.), să se înconjoare cu români de caracter, vizionari, incoruptibili şi competenţi, devotaţi ţării, care să facă ordine în acel mediu contaminat cu toate viciile posibile? ...That is the question! (...Aceasta este întrebarea!). Privind din depărtări spre România, cu dragoste şi luciditate, temerile sunt mari. Fără discuţie, orice schimbare, chiar dacă nu ar fi cea ideală, este mai bună decât nicio schimbare. Se ştie bine că... nu există ţări sărace, numai țări cu administraţie proastă! Exemplul meu favorit este Japonia – aproape nicio bogăţie naturală, numai dezastre naturale (tsunami, cutremure etc.) şi totuşi o ţară atât de bogată, o ţară ca o grădină (i-am călcat pragul anul trecut!), o putere mondială, demnă de admirat. Să ne imaginăm - oare cum ar arăta 1


Destine Literare România, dacă printr-o minune, pe teritoriul ei ar fi locuit japonezii? Ce-i lipseşte României să nu devină prosperă, mai puternică şi mai respectată pe planetă decât Japonia, cu aşa clima bună, de două ori (!) mai mult teren cultivabil decât „The Land of Rising Sun‖ (dar de 6 ori mai puţine guri de hrănit!) şi atâtea resurse naturale? Răspunsul este clar şi bine cunoscut de români, prin proverbul – Omul sfinţeşte locul! Dacă este OM, dacă nu, vai de el şi vai de ţara lui! Când într-o comunitate se infiltrează manipulatori, bine organizați, care acaparează puterea spre folosul lor personal, se ajunge la nivelul scăzut de viaţă de care s-au plâns şi se plâng românii zilelor noastre care preferă să-și „ia lumea‘n cap‖ să pleace spre... oriunde se trăieşte mai bine. Infernul sau Paradisul şi-l fac oamenii între ei. Exemple de „Infernuri‖ pe planeta Terra generate de locuitori ai țărilor respective, există, din nefericire, foarte multe. Revenind la „mioriţele noastre‖ – respectiv la ţara noastră („...din lacrimă‖ – vorba poetului G. Filip), aşa cum am zis mai sus, temerile mele sunt mari; există pericolul ca eforturile noului Preşedinte

de redresare a țării (președintele are puteri limitate – conform Constituției, România este o republică semi-prezidenţială) să fie înăbuşite de o anumită rezistenţă (și pe faţă dar mai ales în culise) prestată cu mare abilitate şi viclenie de partea coruptă a clasei politice, de funcţionărimea bolnavă de birocrație și chiar de unii reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe (!). Toți cei care au profitat de bunătatea și ‖somnul‖ poporului român în ultimii 25 de ani nu sunt fericiți de noile schimbări. Repet - există deci temerea şi posibilitatea nedorită ca tot ce i-a dorit României marele nostru poet Mihai Eminescu să rămână numai o poezie frumoasă, utopică, aşa cum este şi cea cu „Deşteaptă-te române‖, repetată insistent în Imn Naţional (!), dar fără prea mare efect – cel puţin până la prima mare „trezire‖, la alegerile prezidenţiale din noiembrie, 2014. Dar nu este suficientă o „trezire‖ – nu „cu o floare se face primăvară‖! Dacă poporul se va „deştepta‖ România va renaşte! Destinul, ni-l facem pe jumătate singuri! Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Montreal, Canada - 15 martie, 2015

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie - Mihai Eminescu Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ţi mare, mare viitor! ……………………………. Vis de răzbunare negru ca mormântul Spada ta de sânge duşman fumegând, Şi deasupra idrei fluture cu vântul Visul tău de glorii falnic triumfând, Spună lumii large steaguri tricoloare, Spună ce-i poporul mare, românesc, Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare, Dulce Românie, asta ţi-o doresc. ………………………………….

2

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

În vizită la Virginia Zeani ( 22 decembrie 2014)

„Trec anii, trec lunile-n goană....‖ ...Nu am mai ajuns prin Florida de peste 5 ani şi chiar îmi era dor de soarele din sud şi mai ales de câţiva prieteni dragi de pe meleaguri floridiene – Netuţa şi Claude Matasa, Virginia Zeani, Esther şi Ted Herrmann (renumit dentist), Leo Barbu, vâlcean de-al meu şi de alţii. Au trecut anii „în goană‖ şi aşa trecem şi noi! Pe marele meu prieten prof. dr. Claude Matasa nu l-am mai găsit acasă – Netuţa m-a dus să-i văd mormântul. Drum bun spre Veşnicie, prieten drag! Devenise o ―tradiţie‖ pe vremea când mergeam aproape în fiecare an în sud, ca împreună cu Claude să o vizităm pe doamna Virginica – nu alta decât marea divă a muzicii culte planetare, renumita soprană Virginia Zeani, care ne primea întotdeauna cu mult drag.

Yvonne Fuller -The West’s house in Marian, Massachusetts

În virtutea acestei ―tradiţii‖, pe 22 decembrie, împreună cu Netuţa Matasa, am străbătut cei aproape 100 de kilometri nord de Hollywood până la West Palm Beach, să îi facem o vizită prietenei noastre. Aveam emoţii! Oare cum o voi găsi pe Maestră după atâţia ani? Ne-a primit cu drag şi prima constatare avea să mă bucure peste măsură – arata la fel ca în urmă cu 5 ani! Aceiaşi voce caldă, clară, melodioasă, inconfundabilă, puţin răguşită, acelaşi zâmbet , aceiaşi memorie colosală – câte nu ne-a povestit! Numai un baston pe care îl ţinea în apropiere trăda trecerea anilor. Ca de obicei, în casa destineliterare@gmail.com

―palat‖ şi ―muzeu de artă‖ în care locuieşte, avea musafiri - o tânără studentă la canto din Oradea (Cristina) şi o pictoriţă şi fostă soprană, bună prietenă şi admiratoare, venită în vizită din Anglia – Yvonne Fuller, cunoscută și sub numele de Carezza Gentileschi. Ne-am împrietenit repede, vorbind când în engleză, când în franceză cu treceri la română şi italiană. Maestra vorbește fluent patru limbi. Ginul cu tonic combinat cu puţin sirop roşu de crambery (măceșe?) ne-a ajutat. Scumpa noastra amfitrioană ne-a mărturisit că a descoperit formula de a pune sirop de cranbery şi la şampanie. Nu am încercat încă – trebuie să fie bună combinaţia ―a la Virginia Zeani‖. Să nu uit să menţionez - ne-a supravegheat cu atenţie, ne-a înveselit şi ne-a cerut cozonac, nimeni altul decât Rocky – căţeluşul frumos şi de ispravă (bichon frisé - poate fi văzut în poza alăturată), vechi prieten, care împlinise de curând 12 ani. Cozonacul , foarte bun, a fost făcut de comandă ―la ruşi‖ şi adus de Netuţa – să avem o atmosferă de Crăciun. Vinul românesc, cumpărat tot de la un magazin rusesc, a rămas pentru altă dată. Bine că băiatul dânsei, fost medic chirurg în Italia, sa mutat în USA şi locuieşte acum la câteva case distanţă. Nu am întrebat dacă îi place vinul românesc, obișnuit cu bunele vinuri italiene...voi afla eu. Trebuie să mărturisesc – în apropierea Maestrei, în acea casă misterioasă (a se vedea pe coperta 2 a revistei – pictură de Yvonne Fuller!), totul se schimbă – ceva divin pluteşte în aer. Parcă ai trece în altă lume – o lume ireală de basm, de legendă. Am discutat fel de fel, trecând de la un subiect la altul, de la trecut la prezent şi invers… Am vorbit despre Canada noastră friguroasă – Maestra ne-a mărturisit că a fost foarte bine primită de românii din Montreal cu mulţi ani în urmă. Recent l-a avut ca musafir ( chiar a locuit la dânsa) pe cunoscutul canadian - roman Ştefan Hrușcă – pe care l-a admirat – a vorbit la telefon cu el cu numai 3


Destine Literare două zile înainte şi s-a bucurat să afle că a avut mare succes în România. Maestra se bucură când aude de români remarcabili. Şi pentru că a venit vorba despre menestrelul Hrușcă, am povestit cum am organizat un spectacol cu el, cu Tudor Gheorghe şi Nicolae Voiculeț cu ocazia inaugurării Pieţei României la Montreal, spectacol unde eu şi Irina Egli (talentată scriitoare) am fost prezentatori adhoc. Nu ştia cine este Tudor Gheorghe - i-am explicat şi s-a bucurat să afle de ―bardul Olteniei‖, cum l-am descris eu. Ce păcat că nu cunoaşte mai mult despre cântăreţii actuali români – despre România ! – chiar aşa s-a exprimat. Şi aşa a venit vorba despre plecarea dânsei din ţară în anul 1947, când avea 21 de ani, cu un ―bagaj cultural foarte bogat‖ de 4 roluri bine învăţate, plus ceva bani 1000 de dolari US şi 500 de franci elveţieni (pe care i-a schimbat la negru tot în dolari) – obţinuţi cu aprobare specială de la Petru Groza, printr-un doctor pe nume Draia, pe care nu l-a uitat, dar nu l-a mai întâlnit niciodată să-i mulţumească ! Era considerată o mare speranţă şi i s-a promis că se va construi un teatru de operă la Timişoara pentru dânsa, dar au intervenit italienii, care au sugerat să facă o pregătire de cel puţin 6 luni în Italia – şi aşa i s-a schimbat destinul. Acum, când scriu aceste rânduri de aducere aminte, mă gândesc că mai toate ―diamantele‖ româneşti s-au ―şlefuit‖ şi au ―strălucit‖ în afară României…Brâncuşi, Eliade, Ionescu, Vintilă Horia, Palade, Constantinescu, Matasa şi mulţi alţii ! Ne-a mai povestit că în 1963 a reuşit să-şi scoată părinţii din ţară (i-a plătit!) iar în 1965 a cântat în România cu Finățeanu şi Herlea în Tosca – un spectacol reuşit. Şi tot aşa am aflat de la dânsa cu surprindere şi părere de rău că Maestrul Finățeanu a plecat spre Veşnicie - şi i-am povestit despre prietenul meu din Viena, baritonul şi poetul dr. Dariusz Pacak , cel care cu numai un an în urmă a luat lecţii cu Maestrul Finățeanu aproape o lună de zile. Trebuia să cânte la Vâlcea, dar a considerat insuficientă pregătirea pentru a se reîntoarce pe scenă (după aproape 10 ani de absență în favoarea poeziei – ne-am cunoscut şi ne-am împrietenit la Congresul Mondial al Poeţilor în Kenosha, Wi.). “Aşa este, am întâlnit multe cazuri ca acesta” – mi-a confirmat Maestra. “Trebuie să ai mare voinţa, aproape diabolică să te impui, să cânţi – talentul de a cânta este un dar 4

foarte rar…”. I-am promis că voi scrie în Destine Literare despre acestă vizită de neuitat in West Palm Beach. Netuţa ştia că a scris o carte – iar ―L‘assoluta‖ (aşa o numesc italienii pe Virginia Zeani) ne-a arătat-o şi ne-a împrumutat-o. Mai avea un singur exemplar. Ia venit mai uşor să-i spună titlul în italiană - ―Canta che ti passa‖ – şi a mai precizat că nu este o carte – este vorba de un interviu cu Sever Voinescu despre viaţa ei – şi că această …carte (―Cântă că-ţi trece‖ – pe româneşte) a fost scoasă de părintele Virgil Bercea, nepotul cardinalului (aşa am înţeles) Todea, care a suferit în pușcăriile din RSR peste 15 ani ! Ce memorie fabuloasă – nu pot să nu exclam din nou – păcat ca nu am reținut tot ce ne-a povestit ! Am mai vorbit despre Angela Gheorghiu (“ ocântăreaţă formidabilă” ! a exclamat Maestra), despre prietenul Luciano Pavarotti, despre Placido Domingo, despre minunatul soț al dânsei – baritonul Nicola Rossi Temeni, un om minunat (‖a devenit idolul meu‖ – ne-a marturisit) , despre legende ale cinematografiei – Lis Taylor şi Ingrid Bergman – “I-am cunoscut pe toţi din generaţia mea…”! A mai venit vorba despre onorurile pe care le-a primit de-a lungul vieţii (am înțeles că 39!) – multe medalii de aur… – dintre care am rugat-o să ni le arate pe cele mai recente - oferite de preşedintele Constantinescu şi de regele Mihai - le-am fotografiat pentru cititori.

Dar câte nu am aflat de la Ivonne Fuller care este un ―monument‖ de înţelepciune şi cultură – ce bine se potriveşte vorba românescă ―spune-mi cu cine te aduni, să-ţi spun cine eşti…‖! Ce minunat accent în engleza, de intelectual britanic! Am discutat despre enigma ADN-ului familiei regale și destineliterare@gmail.com


Destine Literare Richard al III-lea, despre mentalităţile şi tradiţiile bine respectate de englezi şi despre picturile ei (excepţionale lucrări - reproducem câteva alăturat, dar mai multe picturi se pot admira la site-ul: http://yvonnefuller.com). Închid ochii...parcă o văd şi aud pe diva Zeani zicând : - Sunt aşa de încântată că am ajuns la vârsta asta...eu nu mi-am ascuns niciodată vârsta – pe 21 octombrie am împlinit 89 de ani...! I-am urat mulţi ani înainte, asta îi dorim din suflet scumpei noastre prietene originare din Solovăstru, de lângă Reghin ! Nu am plecat din Florida înainte de a mai trece o dată pe la Maestră, pe 24 decembrie, pentru a-i duce ce trebuie de Crăciun într-o casă de român – cartaboşi, plăcinte, cârnaţi româneşti și altele! Minunata Netuța Matasa a avut grijă de toate. Era aşa de fericită...chiar când ne aflam acolo, a sunat telefonul. I-a „primit‖ cu colindul pe copii din Solovăstru şi pe elevii unei şcoli din Deva...câtă

destineliterare@gmail.com

bucurie am văzut pe fața Virginiei Zeani – marea legendă planetară ! Ne-am bucurat şi noi alături de dânsa de vocile cristaline ale copiilor (ce înălțător răsunau !) și de faptul că unii români din ţară nu au uitat-o şi i-au fost alături de Sfânta Sărbătoare de Crăciun ! Ne-am despărţit cu părere de rău, i-am promis că nu vom mai lăsa să treacă anii şi vom trece să o revedem mai des - vom sta o zi întrega la dânsa, aşa cum ne-a propus. La mulţi ani ! scumpă Maestră Virginia Zeani ! P.S. După întoarcerea la ‖iarna canadiană‖, am primit de la Netuta Matasa acest anunt (a se vedea mai jos), care vorbește de la sine. Spectacolul prezentat de ‖Prima Donna Assoluta‖ Virginia Zeani cu Florina si Florin Maris Hinsu în colaborare cu Societatea Venețiană de Arte a avut un mare succes.

5


Destine Literare

În continuare câteva imagini minunate din casa Doamnei Virginia Zeani:

Maestra Virginia Zeani

Virginia Zeani şi musafirii

6

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Virginia Zeani şi Alex Cetăţeanu

Virginia Zeani şi Yvonne Fuller

destineliterare@gmail.com

7


Destine Literare

Anti-Semitism - Hostility toward or discrimination against Jews as a religious, ethnic, or racial group. (Merriam - Webster Dictionary) ANTISEMITÍSM s. n. Atitudine (politică, socială etc.) ostilă faţă de evrei. - Din fr. antisémitisme. Sursa: DEX 98 Anul: 1998 ANTISEMITÍSMs.n. Concepţie, atitudine de ură împotriva evreilor şi de îngrădire a drepturilor lor. [Cf. fr. antisémitisme]. Sursa: DN Anul: 1986 ANTISEMITÍSM s. n. Atitudine, concepţie reacţionară, rasistă, de ură contra evreilor, provocată de clasele exploatatoare, cu scopul de a crea diversiune şi a sparge unitatea de luptă a clasei muncitoare. - Fr. antisémitisme. Sursa: DLRM Anul: 1958 ( DEX - n/a)

Semiţi şi antisemiţi la Montreal Aceste rânduri nu ar fi fost scrise niciodată, dacă nu ar fi apărut la Montreal un caz de antisemitism şi apoi, încă unul. Grav! Sunt aceste două cazuri de antisemitism chiar … antisemitism în adevăratul sens al definiţiei din reputatul dicţionar Merriam-Webster? Sau în sensul definițiilor din DEX, DN şi DLRM (vedeţi mai sus), care s-au mai schimbat puțin de-a lungul anilor? Sunt definiţiile complete? Poate că va trebui să venim cu propuneri de adăugiri, de noi schimbări și îmbunătățiri - vom stabili asta în cele ce urmează. Mai întâi însă, câteva precizări importante: - Scopul acestui articol este acela de a combate xenofobia de orice fel. Noi, marea majoritate a publiciştilor integri şi total independenţi, ne-manipulați, prin publicaţiile noastre sau prin publicaţiile prietene la care cuvântul nostru are acces, prin ce ‖punem pe hârtie‖, facem tot posibilul să desfiinţăm opiniile şi tendinţele retrograde. Noi acţionăm direct sau indirect împotriva obscurantismului, deci implicit şi împotriva antisemitismului. - În aceste rânduri nu mă refer în niciun caz la evreii Planetei, de diferite naţionalităţi, limbi, culturi etc; mă refer numai şi numai, strict, strict (subliniez), la românii de origine semită (să convenim, dacă îmi permiteţi, să îi numim ‖evreii cr‖, cunoscători de limbă română, educaţi în limba română, din România sau din Canada, deveniţi cândva cetăţeni români şi apoi canadieni. Poate că cea mai bună definire ar fi - canadieni-români (cr) de origine semită. Subsemnatul şi cei ca mine,

8

suntem canadieni - români de origine geto-dacică în principal – cel puţin aşa credem noi, aşa am învăţat la... istorie. Deci, nu suntem de origine semită, sau poate suntem, dar nu ştim. Cine ştie ce vom afla când vom face teste ADN! Avem în comun aceeaşi cultură, aceeaşi limbă, dragostea pentru România, suntem plecaţi de acasă cam din aceleaşi motive – deci suntem fraţi buni şi trebuie să ne iubim ca fraţii – aceasta este opinia mea şi a certei majorităţi a românilor pe care îi cunosc. Eu sunt convins că am dreptate şi apelul meu către cele două categorii de români (indiferent de religii) este acesta: să ne iubim, să fim uniţi şi să ne ajutăm, repet - ca fraţii buni. Ţara în care trăim, Canada (în care m-am ―născut‖ a doua oară acum peste 30 de ani – mai exact pe 18 decembrie, 1984!) ne-a învăţat să fim toleranţi, buni şi înţelegători, aşa cum sunt neaoșii canadieni. Cam lungă introducerea, dar utilă - aşa sper. Şi acum, să intru în… subiect. Despre primul caz de antisemitism rc (adică afectând, implicând evreii români-canadieni, vedeţi propunerea de convenţie de mai sus) am aflat într-o noapte din luna septembrie a anului 2013. Era trecut bine de miezul nopţii şi la capătul ―firului‖, tocmai din Bucureşti, se ‖zbătea‖ poetul George Filip (cunoscut pe aici de zeci de ani sub numele de... Poetul) care îmi cerea ajutorul, ca președinte al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada. Peste câteva ore trebuia să aibe loc un spectacol de poezie cu el, George Filip, la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti, pregătit din timp, cu repetiţii, cu afiş… cu destineliterare@gmail.com


Destine Literare tot ce trebuie, anunţat iubitorilor de poezie din Bucureşti şi din provincie. Chiar şi marea actriţă Maia Morgenstern urma să recite din poeziile lui. Participa ca organizatoare și Ambasada Canadei! George Filip (ce fericit era când mi-a povestit de eveniment înainte de a pleca spre România, ce cuvinte de laudă avea pentru minunații românii de origine semită de la teatru !) a ‖trecut Oceanul‖ special pentru respectiva întâlnire poetică, evident, pe banii lui. Dar, ‖nenorocire mare‖! Se discuta (la ora 9 dimineața în România) ca spectacolul să fie anulat în ultimul moment (era planificat pentru ora 14.00!), în urma unor telefoane urgente şi email-uri de la Montreal prin care Poetul era acuzat de antisemitism, cu dovezi pregătite din timp – un dosar bine întocmit, ca la ―securitate‖. Intervenţia mea la Ambasadă – de unde mi s-a răspuns cu ‖-Da, domnule X‖ – (adică numele unuia dintre reclamagii) şi la teatru (am vorbit chiar cu directoarea Maia Morgenstern), nu a ajutat cu nimic. Momentul poetic cu …Poetul, s-a anulat. Evident, invitații care au venit din provincie pentru spectacol, precum şi amatorii de poezie din Bucureşti, nu au prea fost încântaţi să afle la fața locului că s-a schimbat programul. Unii au părăsit sala, unii au rămas. Poetul, trăznind, umilit, a părăsit sala... Astfel, din nefericire, s-a activat nedoritul calificativ de antisemitism. ...Despre al doilea caz de antisemitism am aflat pe 15 iunie 2014, la Piaţa României din Montreal, lângă statuia lui Eminescu. Cel ‖anatemizat‖ antisemit, de data aceasta, am fost chiar eu! De ce? Numai pentru faptul că am îndrăznit să precizez cine este autorul sintagmelor ―cadavrul din debara (Eminescu)‖, ―limba română este bună numai de înjurături‖ etc., respectiv Horia Roman Patapievici şi am menționat că este de origine semită. Dar nu eu l-am citat pe Horia Roman Patapievici şi mulţi nu ştiau la cine s-a referit ante vorbitoarea mea, care a deschis subiectul. Contextul a fost cam special – nu mi s-a mai acordat timp să spun ce aveam în gând cu ocazia Zilei Limbii Române, iar ante vorbitoarea mea, a ‖evitat‖ să spună cine este autorul ofenselor la adresa poetului nostru naţional Mihai Eminescu şi a limbii române, respectiv la adresa românilor. În condiţii normale, fără grabă, aş fi subliniat că Horia destineliterare@gmail.com

Roman Patapievici este o excepţie de la regulă – că românii de origine semită iubesc limba română, îl iubesc pe Eminescu şi aveam dovezi multiple în acest sens. Aș mai fi putut sublinia că a greşit, nu şia dat seama de eroare, că probabil a fost crescut întro familie cu tată de origine semită, trimis de la Moscova după război (așa cum este bine cunoscut), care nu îi prea iubea pe români şi are deci ―circumstanţe atenuante‖. La o dezbatere liberă pe acest subiect, aş sublinia că în anumite privinţe, Horia Roman Patapievici ar avea dreptate, dacă s-ar fi referit la UNII români, şi nu ar fi generalizat. Probabil că într-un moment de furie, de desperare că lucrurile nu merg bine în România, poate depresie ( !) , a scris tot ce a stârnit atâta indignare la mulţi români (nu și la cel care l-a numit președinte la Institutul Cultural Român ! ) şi regretă că nu a fost mai atent. Scriitorul este inteligent și polivalent, fără discuţie. Tot eu sunt acela care susţin că mai sunt și ―aşchii‖ care sar departe de ―copac‖ – am întâlnit şi chiar am fost prieten în RSR cu odrasle de foşti comunişti recunoscuţi, care erau mari patrioţi şi atât de anticomunişti că îmi era şi teamă să dialoghez cu ei. Întrebarea ar fi - dacă cineva divulgă originea unui personaj perceput ca negativ (cum am făcut eu, în circumstanţele de care am vorbit), este anti tuturor celor de aceiaşi origine cu respectivul? Am aflat (întâmplător) de la un post de radio din USA că Fidel Castro al Cubei este de origine semită – înseamnă că cei de la acel post de radio sunt antisemiţi? Am văzut de mai multe ori scris prin ziare despre români hoţi din Canada, organizaţi în bande, care au fost prinşi asupra faptelor şi arestaţi. Le-am văzut pozele pe prima pagină a ziarelor – nu păreau deloc bruneţi şi chiar dacă ar fi fost, tot ca români erau cotați. Evident că nu mi-a convenit că sa spus că sunt români, dar prin faptul că s-a spus, ar însemna că ziariştii canadieni sunt anti-români? Cum nu există pădure fără tot felul de copaci falnici, dar nici fără uscaturi, tot aşa nu există naţiune fără toate categoriile de oameni, şi buni şi răi, genii şi bandiţi. Problema este - cât la sută din români sunt hoţi, cât la sută sunt bădărani, câţi la sută sunt fără caracter, câţi la sută sunt laşi şi nemernici? Dar, chiar dacă sunt - să zicem…10 % (spun la întâmplare) nu este deloc corect ca unii să 9


Destine Literare dispreţuiască marea majoritate de 90%, să aibă sentimente de ură, de dispreţ faţă de români. La fel şi faţă de fraţii noştri de origine semită din Canada, din România şi de oriunde în lume – aceiaşi regulă de bun simț. În cazul Poetului (G.F.) – pentru a nu plana asupra noastră nici cea mai mică umbră de antisemitism, nu l-am mai reprimit în Asociația Canadiană a Scriitorilor Români (se afla într-o perioadă de probare – exclus şi reprimit din alte motive). Această decizie a fost luată şi pentru faptul că doi români (unul de origine semită - domnul X şi altul de origine fanariotă! – petiționari la Teatrul Evreiesc și la Ambasada Canadei din București), foşti membri ai ACSR recomandaţi chiar de George Filip, premeditaseră o ruptură de asociația mamă – adică au decis să facă o altă asociaţie de ‖scriitori de limba română‖ invocând motivul că ei nu stau alături de Poet, care îi ofensase printr-un limbaj… colorat. Părtașe la inițiativa celor doi, a fost și E.S.Ș .ambasadoarea (de tristă amintire !) României în Canada, care le-a trimis ‖puritanilor‖ o scrisoare oficială de felicitări! Poetul, mergând pe principiul că fiecare poate face o asociaţie de scriitori (ţară liberă, nu?) dar şi pentru a ridiculiza acţiunea celor în cauză, a înregistrat asociația SRI – adică Scriitorii Români Independenţi, în care ‖există aproape…2 membri‖, aşa răspunde Poetul la cine îl întreabă. Dispărând motivul de nemulţumire al celor doi separatişti, credeam că abia aşteaptă să ne reunim cu toţii, ştiindu-se bine că numai uniţi suntem puternici, însă nu a fost aşa… Dar, acesta este un alt subiect. În cazul 2 de antisemitism, nu s-a luat nicio măsură în ACSR, nefiind nimeni chiar sigur dacă eu sunt antisemit sau nu. Faptele ar demonstra că nu sunt antisemit, ba dimpotrivă, sunt filosemit. În schimb, un anumit ‖mikyduță‖ de pe aici, probabil în cârdăşie şi cu alţi mikyduți, (crypto-semiti?) au început să comită tot felul de ―mikydușii‖ împotriva ACSR, împotriva mea şi a revistei Destine Literare, unele chiar în conflict cu legile din Canada. Cui bono ? Au folosit un pasaj filmat, măsluit, din discursul despre care am vorbit (fără aprobarea mea!) şi l-au trimis prin Internet la câţi mai mulţi semiţi sau ne-semiti, acuzându-mă de antisemitism; au ―vânat‖ mici greşeli din ortografia mea şi le-au 10

trimis la cine au putut, insultându-mă că nu ştiu să scriu româneşte; mi-a trimis (numai unul dintre mikyduți) ameninţări în limbaj trivial (―…bă cetățene..‖, ‖…măta…‖ …), cu Cc si Bcc la diferiți, în care se auto numea reprezentant al comunităţii evreieşti din Montreal; a scris unor distinşi colaboratori ai revistei (în special din Israel) să nu ne mai trimită materiale (unii m-au anunţat, indignaţi de acţiunile acestui mikyduță) și alte insulte, cu scopul de a ne discredita, așa cum se proceda în vremurile de tristă amintire împotriva lui Mircea Eliade, Vintilă Horia și alții. În plus, cu minciuni şi viclenii a reuşit să convingă un distins Membru de Onoare al ACSR să ne ceară scoaterea sa din asociaţie – mai pe scurt a acţionat (şi încă acţionează furibund) cu mult zel să saboteze familia noastră de scriitori şi activităţile noastre. Repet nedumerit: Cui bono? De aici, iată prima idee/propunere de completare a definiţiilor de antisemitism : Să fie anatemizați ca antisemiţi şi cei care provoacă, direct sau indirect, conştienți sau nu, antisemitism, indiferent de ce origine sunt. Şi aş mai avea o propunere pentru o altă convenţie, însă mai întâi să introduc cititorii în subiect : există teoria conform căreia în Oltenia a staţionat Legiunea XIII-a Iudaica, formată din legionari de origine semită, deci, logic vorbind, există mulți olteni de origine semită. În Moldova au trăit foarte mulţi evrei şi cine ştie câţi moldoveni nu au gene semite! În Transilvania, la fel. Testele ADN ne vor confirma cu mare precizie dacă sunt sau nu adevărate aceste supoziții. Acum câţiva ani, am făcut apel (în paginile revistei Destine Literare) la evreii (r) rătăciţi prin lume să se întoarcă acasă, în România: ―Hai evrei, întoarceţi-vă acasă/ I-e dor pământului de voi…‖ – lam parafrazat pe Adrian Păunescu. În prezent, primul ministru Nataniahu al Israelului mă… imită, și mulţi evrei (r) se întorc în România (unde nu există violență,ci dragoste si respect pentru evrei) aducând capital, idei noi de afaceri, deci într-un cuvânt - prosperitate. Şi acum, ţinând seama de cele spuse în această introducere, iată propunerea mea: să fie numiţi tot antisemiţi şi cei care au concepţii și atitudini ostile, de ură împotriva românilor. Eventual să fie numiţi antisemiţi r , pentru a nu se face confuzii cu prima categorie de antisemiţi. În acest fel, ―mikyduții‖ menţionaţi mai sus vor destineliterare@gmail.com


Destine Literare înţelege mai bine cât sunt ei de antisemiti (r), iar de Horia Roman Patapievici să nu mai vorbim! Dacă în sintagmele lui, în loc de Mihai Eminescu cineva ar substitui cu Emma Lazarus (1849-1887! – ‖foarte‖ contemporană cu Eminescu - o poezie a Emmei s-a gravat pe Statuia Libertății !!!), în loc de ―români‖ ar insera ―evrei‖ şi în loc de ―limba română‖ cineva ar schimba cu ―limba ebraică‖ sau ―idiş‖ ne putem imagina ce ar urma? Cât ar fi de condamnat ca

antisemit (şi pe bună dreptate) cel în cauză? Acum, după ce am făcut convenţia de mai sus, ne este uşor de anatemizat Horia Roman Patapievici drept un înrăit antisemit (r) şi este de dorit ca şi cei ca ‗‘mikyduță‘‘ de Montreal să se alăture celor care luptă sincer împotriva anti-semitismului de orice fel şi să spună în cor cu noi: NU ANTISEMITISMULUI!

Proposal for modification in Merriam - Webster Dictionary: Anti-Semitism - Hostility toward or discrimination against Jews and Romanians(n/a) as a religious, ethnic, or racial group. Propunere de modificare (aducere la zi) a definițiilor de antisemitism și antisemit, -ă, din DEX (1998): ANTISEMITÍSM s. n. Atitudine (politică, socială etc.) ostilă faţă de evrei și față de români (n/a). - Din fr. antisémitisme. Sursa: DEX 98 Anul: 1998 ANTISEMÍT, -Ă,antisemiţi, -te, adj., s. m. şi f. (Persoană) care admite, provoacă (n/a) sau practică antisemitismul. - Din fr. antisémite. Sursa: DEX 98 Anul: 1998 Mulţumiri echipei DEX online. Copyright @ 2004-2015 DEX online. Copierea definiţiilor este permisă sub licenţă GPL, cu condiţia păstrării acestei note.

P.S.: Aceste idei creatoare (sper!) vor continua și vor fi dezvoltate, funcție și de reacțiile cititorilor la acest articol, pe care le aștept cu interes pe adresa - destineliterare@gmail.com. A.C.

https://theuglytruth.wordpress.com/2014/08/16/adl-reports-dramatic-surge-in-anti-semitism-during-gaza-op/

destineliterare@gmail.com

11


Destine Literare

Mărţișor...de DOR în loc de colţunaşi şi ghiocei şi alte metaforice simboluri, iubitului confrate - de condei azi îi trimitem amfore de doruri... geoFIL Doruri de Constantin Clisu! Cetățeanu Alexandru Vestea plecării spre eternitate a Maestrului a venit ca un trăsnet. Se plângea de necazurile cu sănătatea ale distinsei doamne Clisu, dar prea puţin de necazurile lui, pe care le socotea minore. Însă, cu numai o lună şi jumătate înainte de a ne părăsi pentru Veşnicie, mi-a scris: 

Dec 19, 2011

Stimate Domnule Alex, În primul rând mii de scuze că nu am putut răspunde cu promptitudine la mesajele Dumneavoastră . Cauza: situaţia precară a sănătăţii, m-a lovit o lombosciatică de care văd că nu scap, apoi soţia mea este de aproape trei luni în spital cu o tasare de vertebre, boală grea cu dureri mari. Îngăduiţi-mi ca acum, la finele unui an şi trecerea în altul, în care ne punem speranţe noi, să vă urez, din tot caldul inimii, SĂRBĂTORI FERICITE, un NOU AN cu sănătate deplină şi realizări pe care le preconizaţi. Să auzim numai de bine, Cu aleasă stimă, C.Clisu. I-am mulţumit, i-am urat ce se cuvine (crizele de lombosciatică sunt trecătoare) şi aveam ―speranţe noi‖, când deodată, am primit acest email: 

12 februarie 2012

Sâmbata, 11 februarie 2012, la 14:20, tata s-a stins din viata. Stim ca l-ati pretuit si ca gindurile si rugaciunile dumneavoastra sint alaturi de el si de noi. Va multumim pentru prietenia si respectul pe care i l-ati aratat de-a lungul anilor.Nausicaa si familia Nu mi-a venit să cred! Nausicaa este fiica mai mare a Maestrului, pe care am cunoscut-o cu ocazia vizitei mele la familia Clisu, în Edmonton, Alberta. Când am verificat e-mail-urile, era deja prea târziu să mai găsesc bilet de avion să merg la Edmonton spre a-mi lua rămas bun de la bunul şi

12

distinsul meu prieten. Ce păcat că nu am putut să ajung la « Deadmonton » (porecla veche a Edmonton-ului), voi regreta toată viaţa! Am anunţat scriitorii din Asociaţie de marea pierdere; toţi, l-au iubit şi l-au apreciat pe colegul lor şi au fost alături cu tot sufletul de minunata familie Clisu în acele destineliterare@gmail.com


Destine Literare momente grele! Au trecut multe zăpezi peste Canada, dar amintirea prietenului nostru este vie în memoria noastră, cei care l-am cunoscut şi îndrăgit. Gândurile mă duc înapoi, la anii în care respira acolo, în « inima » ţării noastre de adopţie, minunatul OM şi scriitor Constantin Clisu. Ne-am cunoscut încă din anul 2002. În anul 2003 a devenit membru în Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români şi a fost foarte devotat « familiei » noastre scriitoriceşti până la moartea sa neaşteptată; devotat şi aproape de sufletele noastre ne este cu siguranţă şi acum, de acolo, din apropierea lui Dumnezeu. În luna august, 2005, Maestrul, însoţit de Corina (cealaltă fiică a domniei-sale) au traversat jumătate din Canada pentru a fi prezenţi la St. Timothee, la Adunarea Generală Anuală a ACSR.

Ce mare bucurie ne-au făcut cu prezenţa lor, distinşii noştri oaspeţi! Nu am fi vrut să-i mai lăsăm să plece înapoi, în « preriile canadiene », aşa ne-au fost de dragi! Dar, tocmai acolo i-a dus soarta, nimic nu se putea face. Ne-am apropiat şi mai mult sufleteşte – aşa cum te apropii de oamenii buni, cu suflet mare. Ne-am împărtăşit gânduri, am vorbit despre prietenii comuni, am vorbit despre proiectele noastre literare – câte nu am discutat! Ne-au scris imediat ce au ajuns acasă, şi mam simţit copleşit de cuvintele de apreciere din scrisoare, aşa cum mă simt şi acum, după 10 ani de atunci. Îmi este chiar puţin jenă să le aduc sub ochii cititorilor, dar afirm cu tărie că aceste cuvinte de apreciere se potrivesc de minune, mult mai bine, cu gândurile pe care le-am avut eu despre domnia-sa, scriitorul cu inima de aur, Constantin Clisu :

25 august 2005

MULT STIMATE DOMNULE PRESEDINTE AL ASOCIATIEI SCRIITORILOR ROMANI DIN CANADA, NEPRETUITE DOMN ALEXANDRU CETATEANU,

Nu mi-am imaginat niciodata, ca in vremurile noastre, se mai potintalni oameni al caror altruism sa depaseasca toate asteptarile. Sunteti unom ales de Dumnezeau sa bucurati inimile celorlalti oameni. Unii stiu, altiinu. Eu si fiica mea Corina,care am avut fericirea de a va întalni, stimacest lucru. SUNTETI UN OM EXTRAORDINAR, inzestrat cu ce poate fi mai bun,mai ales, mai de pretuit la un OM, caruia nu ai dreptul de a-i scrie numele decât cu majuscule, si pronunțarea acestui nume fiind obligatorie de a fi rostită numai in picioare, ca in fata unui ALES. Cu riscul de a va rapi cateva minute pentru citirea acestui mesaj,ingaduiti-mi sa reimprospatez multumirile mele, privitoare la prezenta meala aceasta ADUNARE a unor oameni de spirit, care m-a onorat, intuind efortul DUMNEAVOASTRA deosebit de a cultiva romanismul in sensul bun si mare alcuvantului. (CAT DE MULT AR TREBUI SA VA PRETUIASCA CEI DIN JURUL DUMNEAVOASTRA!) In alta ordine de idei: ar fi mare pacat daca nu v-ati face timp sa culegeti toate fructele coapte: mere, pere, prune din superba Dumneavoastra gradina, sa le zdrobiti si sa le asezati intr-un butoi acoperit, circa o saptamana, pana putrezesc, dar sa nu le scapati catre acrire, dupa care sale tescuiti. Apoi, zeama rezultata sa o fierbeti in cazanul de tuica pentrua obtine cea mai aleasa bautura pentru suflet si trup. Stiu cat sunteti de ocupat, de aceea nu pretind sa-mi raspundeti, fiind incredintat ca intr-un colt mic, al inimii Dumneavoastra, mi-am cucerit si eu un infim locas pe care il voi pastra cu sfintenie si pentru care

destineliterare@gmail.com

13


Destine Literare ma voi ruga in fiecare seara sa ramana neintinat. DIN TOT SUFLETUL SI DIN TOATA INIMA VA UREZ SANATATE DEPLINA PENTRU A DEPASI TOATE INTEMPERIILE LA CARE VIATA II SUPUNE MAI ALES PE OAMENII BUNI.

Cu cele mai bune ganduri de bine, cu aleasa stima, consideratiesi prietenie, Constantin CLISU si Corina, fiica mea...

Deci, repet sa fiu bine înțeles – Maestrul era un OM ALES, EXTRAORDINAR, parcă venit din altă lume, un înger bun, rătăcit printre păcătoșii ca mine și atâția alții.

Apoi, ne-a scris și ne-a trimis poze de la întâlnire : 11 sept., 2005

Mult stimate Domnule Presedinte al ASOCIATIEI SCRIITORILOR ROMANI din CANADA, DOMNULE ALEXANDRU CETATEANU, Am expediat prin posta cateva fotografii care au darul sa ne reaminteasca despre intalnirea de suflet din 21 august 2005. Pe 14 septembrie plec in Romania unde voi sta pana pe datade 5 noiembrie. Simt nevoia sa-mi reincarc bateriile. Asa cum v-am promis,va voi trimite mai multe carti pentru Expozitia anuala. Daca se vor vinde, dolarii rezultati va rog sa-i considerati modesta mea contributie la fondulASOCIATIEI. Cand ma intorc va voi contacta. Cu cele mai bune ganduri si urari de sanatate deplina, mereu recunoscator pentru gentiletea Dumneavoastra, Cu stima, consideratie si nedisimulata prietenie, ConstantinClisu La începutul noului an 2006, am primit acest mesaj : 

20 dec. 2005

MULT STIMATE DOMNULE PRESEDINTEAL ASOCIATIEI SCRIITORILOR ROMANI DIN CANADA DOMNULE ALEXANDRU CETATEANU,

Imi face o deosebita placere, si ma simt deosebit de onorat, ca amprilejul acum, cand ne aflam la cateva zile pana sa trecem pragul in NOUL AN 2006, sa va adresez, din tot caldul inimii cele mai alese ganduri de bine, incarcate de o sincera dorinta de a va sti mereu deplin sanatos, optimist sicu impliniri si 14

destineliterare@gmail.com


Destine Literare satisfactii pe care le meritati cu prisosinta pentru sufletul dumneavoastra mare. Intotdeauna va ramane pentru mine si pentru fiica mea, ca o pagina de referinta intalnirea cu Dumneavoastra, bonomia cu care stiti sa infloriti totul in preajma si sa alungati norii aducatori de intemperii nedorite. Fie ca ANUL 2006, care se apropie vertiginos, sa va aduca TOT BINELE DIN LUME, SARBATORI FERICITE si...sa traiti fericit: MULTI, MULTI SI BUNI ANI! Cu stima deosebita, cu dragoste si pretuire,un admirator nedisimulat al PERSONALITATII DUMNEAVOASTRA, Constantin Clisu Nu prea meritam eu aşa urări şi cuvinte de laudă - m-am bucurat că Maestrului i-a plăcut la Montreal şi am sperat că o să mai vină. Din când în când vorbeam la telefon - păcat că ―verba volant‖ convorbirile noastre telefonice au… zburat și nu le mai putem pune pe hartie! La începutul anului 2008, când prietenul nostru comun Cezar Ivănescu (ce mică este lumea!) era acuzat pe nedrept că ar fi fost colaborator al ―Securităţii‖, Constantin Clisu a fost alături de el cu sufletul, aşa cum am fost şi eu. Mai mult, mergând în România, am fost cu Cezar la Tirana unde i s-a făcut o primire regească şi a lansat o carte tradusă în albaneză de prof. dr. Luan Topciu, ne-am întors la Bucureşti, Cezar s-a dus la Bacău pentru o operaţie banală şi …l-am mai văzut peste câteva zile cianozat, adus cu helicopterul la Sp. de Urgenţă din Bucureşti şi apoi …l-am condus pe ultimul drum la Iaşi! Ce trist! Iată ce îmi scria prietenul meu Dl. Clisu, înainte ca eu să trec oceanul spre țară: 

Feb 15, 2008

Stimate Domnule Alex, Mai întâi, vreau să vă informez, că i-am trimis lui Cezar Ivănescu, direct la Editura JUNIMEA din Iaşi un mesaj din care să reiasă că şi eu şi mulţi alţi colegi de breaslă care îl cunosc, (eu îl cunosc de peste 50 de ani), suntem alături de el şi că trebuie să treacă şi peste acest obstacol, prin care detractorii săi voiau să-l discrediteze, fiind egoişti de rangul care îl ocupă în rândul scriitorimi române, şi l-am sfătuit să fie tare, să lase să treacă caravana, ori câţi câini ar lătra-o. Cu gânduri numai de bine, al dumneavoastră pentru totdeauna, cu aleasă stimă şi consideraţie, Constantin Clisu N.B.: Scriitorul Constantin Hușanu, un adevărat mare prieten al colegului nostru, a avut minunata inițiativă să scrie cartea CONSTANTIN CLISU – Prietenul meu. Amintirile mele despre scriitor (așa cum pot fi citite mai sus) sunt incluse în acestă carte care a apărut la edituta PIM, Iași 2015, și care va fi publicată și în Canada sub egida revistei Destine Literare. (A.C.) -va urma-

destineliterare@gmail.com

15


Destine Literare

Alina AGAFIȚEI

POEZII LEZIUNI

CUM SĂ SCAPI DE GÂNDURI?

am avut paradisul în fiecare amprentă a noastră am lăsat urme, unul în celălalt, pe celălalt până când ne-am tăiat reciproc degetele știai prea bine că dragostea nu poate trăi fără degetele alea

I primul pas e să conștientizezi faptul că nu poți să scapi de gânduri ci doar să le schimbi tipologia. II urmează etape, ca atunci când îți moare cineva drag negarea se împletește acum cu neliniște revolta se ia de braț cu optimismul incert, spontan recâștigarea echilibrului se pune-n balanță cu ce-ar fi fost dacă depresia e o armată, tu doar un soldat nepregătit iar dacă ajungi la acceptare înseamnă că gândurile nu te-au putut controla niciodată III e de bine va fi bine este bine crezi în bine ce e bine chiar, ce e bine? binele? IV gândurile se transformă în întrebări. V îți ocupi timpul cu orice. dar absolut orice numai să-ți macine totul din tine ca pe o cafea braziliană uite, vezi, te gândești acum la Rio și Copacabana asta înseamnă că funcționează VI cum să scapi de gândurile pe care nu ar trebui, trebuie și nu va trebui să le ai? eh, asta e o altă lecție.

CONDIȚIONAL cum ar fi fost dacă noi nu ne-am fi jucat de-a mama și de-a tata ci de-a viața și moartea? nu am fi avut găletușe din plastic lucios care să se umple cu nisip ci cuțite și răzători probabil și niște lame ascunse-n ursuleții noștri cu ținte eu cred că tu m-ai fi plăcut la fel de mult într-o baltă de sânge aș fi fost de neuitat, iar adevăratele surprize din kindere ar fi fost înlocuite de te iubesc și eu am fost doi copii cu suflete de oameni mari care acum au ajuns să își hrănească fantomele din ceea ce societatea numește adulți

16

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Magdalena ALBU

ACADEMICIANUL HORAŢIU IOANIŢOAIA - MATEMATICA UNEI SECUNDE

N-am să las niciodată stinsă flacăra gândirii elevate aprinsă de spirite înalte precum Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Edgar Papu, Cezar Ivănescu, tot aşa precum consider că nu am dreptul moral la a nu rostit elogii meritate despre acele Fiinţe umane care mi-au lăsat o puternică dâră de Lumină în suflet şi în destin, iar academicianul HORAŢIU IOANIŢOAIA a fost pentru o scurtă, dar semnificativă bucată de vreme pentru mine una dintre acele izvoare dătătoare de viaţă şi de şansă ale harului divin. Despre apologeţii întunericului însă, exponenţi ai speciei Homo sapiens sapiens incapabili de a străbate cu privirea dincolo de ceea ce, la un moment dat, pare să se vadă şi lipsiţi completamente de darul nativ de a împrăştia în mijlocul Cetăţii şi în inima tuturor altceva decât spinii înţepători ai evidentei lor micimi interioare, nu voi scrie niciodată nimic, tocmai pentru că ei constituie acea parte componentă - greu desluşibilă, uneori - a pedagogiei sacre a divinităţii. Este foarte adevărat însă faptul că, pentru unii semeni noştri, existenţa Alterităţii doare. Cu alte cuvinte, prezenţa Celuilat - Omul caracterizat de inteligenţă, demnitate, coloană vertebrală puternică şi sistem axiologic propriu, bine individualizat între cadrele fixe ale actualei societăţi postmoderne de tip lichelar curvit (precum am scris deja cu câţiva ani în urmă în „Dictatura nonvalorii‖), societate căreia îi sunt înlocuite azi în mod constant reperele şi esenţele-i profunde cu iluzia ipocrită a destineliterare@gmail.com

superficiului consumerist aşezat cu forţa în mentalul colectiv al naţiei, prezenţa Celuilalt, pentru foarte mulţi dintre semeni, aşadar, capătă brusc un aspect incomod, ce declanşează în structura lor fiinţială, cu o rapiditate inimaginabilă, germenii nocivi ai invidiei nejustificate şi ai urii patologice. Iar ca mixtura aceasta malefică să atingă apogeul consacrat, ei se folosesc abuziv - într-un fel care împinge starea de fapt nu doar către sfera imoralului abject - de argumentul autorităţii fals construite sub raport imagologic în vreme nicidecum în direcţia firească a ridicării Celuilalt înspre Lumină, ci, dimpotrivă, în direcţia distrugerii lui cu orice preţ şi prin orice mijloc. Din aceste puncte de vedere, acad. IOANIŢOAIA a făcut parte din sfera incandescentă a acelor Fiinţe umane cu majusculă, care s-a folosit întotdeauna de argumentul solid al propriului lor profesionalism spre a-şi conduce, pline de nobleţe şi seninătate, către Lumină aproapele şi nu de a-l îngropa cu rea intenţie, definitiv, în ţărână. Un fapt mult prea nespecific, din păcate, ipochimenilor contemporani din preajmă-ne. Este şi unul dintre motivele fundamentale pentru care îi voi purta reputatului doctor în geologie şi membru al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gh. Ionescu-Şişeşti‖ HORAŢIU IOANIŢOAIA o aleasă recunoştinţă întreaga mea viaţă. Personalitate aproape deloc cunoscută în propria lui patrie, putem spune, dintr-un motiv lesne de înţeles, acad. dr. IOANIŢOAIA nu avea cum să fie 17


Destine Literare integrat vreodată în categoria vastă a individualităţilor autohtone curluntriste (vorba lui C.T. Popescu) ale momentului. Dar HORAŢIU IOANIŢOAIA nu a fost omul care să parcurgă această lume ca şi când nu ar fi existat în perimetrul ei în mod concret. Ceea ce a l-a aruncat, fără temei raţional însă, pe el şi pe mulţi alţii în matca neagră a nefastului anonimat specific lumii postmoderne, a fost, pe de o parte, poziţionarea incorectă a centrului de greutate axiologic contemporan, iar pe de alta, percepţia diformă a modelului societar actual în raport cu semantica pe care o implică clasicul tipar profesional-uman autentic privit în ansamblul său, o percepţie pe care perimetrul globalizant al prezentului a transfigurat-o într-un sens negativ mai mult decât evident, dacă ne raportăm la tot ceea ce înseamnă reper valoric real versus neoprototip uman postmodern. Acesta este şi motivul pentru care academicianul dr. HORAŢIU IOANIŢOAIA a fost unul dintre numeroşii mari „anonimi‖ ai timpului nostru, la fel ca şi acad. MARCU BOTZAN, prof. ANDREI WEHRY, prof. SIMION HÂNCU, prof. DUMITRU CIOC, prof. VALERIU BLIDARU, prof. NICOLAE GRUMEZEA, VITALIE PIETRARU şi atâtea alte personalităţi ale ştiinţei româneşti şi mondiale, care semnifică, de fapt, prin alcătuirea structurii lor interioare, modele veritabile de urmat pentru generaţiile tinere de acum. Aşa precum scriam anterior, hidrogeologul HORAŢIU IOANIŢOAIA a avut un loc aparte în cadrul ştiinţei româneşti, stabilind ―bazele metodologice în regim barat privind proiectarea drenajelor în cadrul incintelor de la Dunăre din zona de influenţă a lacurilor de acumulare a hidrocentralelor Porţile de Fier II, Turnu Măgurele Nicopol, Cernavodă şi Dinogeţia.‖, conform celor scrise de ing. cons. Nicolae Moraru. Locul său în context social, unul deosebit de anost, putem spune, pentru doritorii de varii prim-planuri lipsite de bun simţ de azi, situat departe de circuitul vulgar al actualităţii, nu a interesat niciodată pe nimeni. De ce? Am specificat deja acest lucru până acum. Deoarece profesioniştii veritabili ai stiinţei noastre contemporane în genere sunt foarte puţin sau deloc cunoscuţi şi popularizaţi în zona vehiculelor

18

mediatice ale momentului, dacă privim totul în cheie comparativă cu masa amorfă de specimene conjuncturale inculte şi grobiene ale prezentului (unele dintre acestea fiind aşezate în funcţii statale importante de-a lungul ultimului sfert de veac), care îşi înfig cu vizibilă voluptate faciesul expresiv al propriei vanităţi ignobile peste tot, construind în mesaje semnificative prin aerul lor puternic vitriolant şi rău voitor verdicte injuste la adresa valorii profesional-umane a Celuilalt. HORAŢIU IOANIŢOAIA a fost una dintre personalităţile extrem de importante întâlnite pe tot parcursul meu destinic anterior, alături de ing. cons. Nicolae Moraru, dr. ing. Iulian Mihnea, cercet. şt. Marcu Ştefan din Suceava, fam. dr. ing. Ion şi Ana Şerbu, cercet. şt. Valentina Toma. În atmosfera plumburie a începutului de iarnă a anului 2007 însă, într-o zi de vineri aparent ca oricare alta, Dumnezeu ne-a întrerupt pentru totdeauna scurta noastră întâlnire telurică. Nu aveam cum să bănuiesc la orele 11 şi ceva ale acelei zile ceţoase că data de 3 decembrie avea să devină foarte curând pentru mine încă un punct final dureros de pe traiectul colţuros al tainicei mele treceri lumeşti. Am simţit atunci, la fel ca în primvara lui 2003, cum cercul celor mai buni oameni din viaţa mea începe să îşi micşoreze, cu o năvălnicie absurdă şi mult prea ieşită din comun, raza. „La revedere, Magda!...‖, a rostit domnul IOANIŢOAIA (aşa cum îi spun eu în continuare şi azi), cu mâna fluturând uşor prin aer a despărţire şi cu o melancolie nefirească în privire. „La revedere, domnule IOANIŢOAIA!... Ne vedem luni.‖, i-am răspuns cu politeţe, neştiind însă că aceste simple vorbe de salut vor fi şi ultimele din întregul nostru dialog existenţial. Câteva zeci de minute mai târziu, academicianul HORAŢIU IOANIŢOAIA se stingea anonim, aşa cum a şi trăit, de altfel, cu trupul acoperit de propriul sânge şi de mantia friguroasă a iernii, pe caldarâmul trecerii de pe un trotuar pe altul din apropierea staţiei bucureştene de metrou „Constantin Brâncoveanu‖. Fusese strivit mişeleşte de roţile ucigaşe ale unui şofer inconştient. Destinul nu a mai avut, se pare, în acea secundă, pentru ilustrul geolog nicio urmă de suflet...

destineliterare@gmail.com


Destine Literare P.S. Am scris acest text în memoria celor şapte ani, care se vor împlini anul acesta, pe 3 decembrie, de când acad. dr. HORAŢIU IOANIŢOAIA s-a mutat lângă Dumnezeu-Tatăl dimpreună cu soţia sa, decedată la Spitalul Bagdasar Arseni exact în acea zi, la câteva ore după cumplitul accident, dar l-a scris şi ca un semn de aleasă preţuire pentru toţi oamenii buni pe care i-am întâlnit, într-un moment sau altul, până acum în viaţă. -----------------------------------------* Articol din ciclul „OAMENI DE LÂNGĂ NOI‖ (4)

Yvonne Fuller - St Mawes and the Lizard in summer (http://yvonnefuller.com/wp-content/uploads/2012/07/DSCN0605.jpg)

destineliterare@gmail.com

19


Destine Literare

Lia-Maria ANDREIȚĂ

O mână de pământ Negoeşti, o aşezare din Bărăgan. Mi-ar fi plăcut să spun că acest sat al meu se trage de la domnitorul Neagoe Basarab, dar nu am găsit nici un document care să-mi susţină dorinţa. În schimb, există certitudinea că a fost reşedinţă de vară a domnitorului Matei Basarab. Biserica din sat este ctitoria lui Matei Basarab şi a Elinei Doamna, sora luminaţilor boieri Năsturel din comuna Hereşti, nu departe de Negoeşti. Aşezare de câmpie, cu mult praf vara, din cauza secetei, iar iarna bântuită de viscole şi geruri năprasnice – uricele satului meu coboară mult în istorie. Situat aproape de Dunăre, în calea invaziilor turceşti, satul era adesea prădat, iar locuitorii înnodau de fiecare dată sărăcia luând, de la capăt, înjghebarea gospodăriilor pârjolite. La un an după războiul din 1877, într-o astfel de casă avea să se nască o fetiţă cu numele Ioana. În localitate exista, chiar la vremea aceea, o şcoală particulară cu 15 locuri, dar Ioana nu-i urmează cursurile, pentru că părinţii aveau pământ, zestre bună pentru fata lor. La 17 ani soseşte primul peţitor, dar nu se ajunge la înţelegere; băiatul era dintr-un sat situat într-o văgăună: cum erau să-şi dea fata la Radovanu? căci aşa se chema comuna aceea. N-a mai trecut mult timp, şi-au bătut la poartă doi bărbaţi chipeşi, care s-au prezentat, tată şi fecior, de-ai lui Năstase, din Aprozi. Oameni cu situaţie, şi-au zis părinţii fetei – şi au bătut palma. Pe Ioana n-a întrebat-o nimeni nimic; noroc că de pe 20

scândura de la capul patului, unde sta ghemuită, frecându-şi mâinile în poală, a prins cu coada ochiului la chipul lui Vasile: „Pare de treabă‖, s-a gândit ea, ţinându-şi respiraţia, de frică să nu i se ghicească gândul. Era pe la culesul viei, iar nunta s-a făcut până-n postul Crăciunului. Aşa a scăpat Ioana de satul acela urât, Radovanu, şi a ajuns în Aprozi, la o depărtare de trei ceasuri de mers pe jos, de casa copilăriei. Tânăra femeie nu era tristă că s-a îndepărtat aşa mult de satul ei, al cărui drum devenise vad pentru negustorii cu mătăsuri de la Stambul, cu basmale de catifea din Turtucaia; ea nu fusese răsfăţată cu asemenea bucurii; nu avusese parte de ele fată, iar acum, măritată, nici nu se mai putea gândi la de-alde astea. Muncea cu drag alături de Vasile. Nu trecuse mult timp de când terminaseră casa de ridicat, şi iată că venea pe lume primul copil: un băieţel căruia i-au pus numele Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruinţă. La botezul micuţului, mama, venită de la Negoeşti, o îndemnă pe Ioana: „Pune-ţi salba la gât; eşti cam străvezie de atâta muncă, dar acum avem o bucurie, e primul copil; hai, găteşte-te‖. Ioana căzu pe gânduri, dar nu putu ocoli răspunsul: ‖Salba am vândut-o, că nu ne ajungeau banii să terminăm casa. Nici ţoale nu mai am; doar rândul ăsta, făcutde matale, când să mă mărit, din trâmba aia de pânză, pe care o ţesuseşi în bejenie. Mi le-ai boit cu verde de la turcul rămas la noi, de se-nsurase cu Tudora lui Moşu‖. Ioana insistă asupra poveştii turcului cu destineliterare@gmail.com


Destine Literare boiaua verde, doar-doar i-o abătea bătrânei gândul de la salbă. …„Salba de la tata‖, îşi zice în gând bătrâna, şi oftează. Pipăie cu mâna minţii fiecare mahmudea: „Of, ce aur, galben-arămiu‖, oftează încă o dată. Apoi, cu voce tare: „Lasă maică, nu te necăji, că nam purtat-o nici eu: o singură dată, a doua zi de Paşti, am ieşit cu ea la horă; era frumoasă salba, toată lumea se uita la mine. De atunci a stat mai mult îngropată, cu icoana Sfântului Nicolae, ca să nu le găsească turcii‖. Se ridicase de pe pat şi legăna albiuţa în care era aşezat nepotul. Dar nu-şi putea lua gândul de la podoaba înstrăinată: „După băiat poate vine o fată; avea şi ea ce să-i puie la gât când se va prinde în horă…‖. Ioana nu gândea aşa; ea era bucuroasă că au găsit s-o vândă şi au putut face ferestre şi uşi la casă. Uşa casei, uşa mare din faţă, uşa de la tindă, pe care intră mireasa, pe care iese mortul, de al cărei prag de sus dai copilul când îl aduci de la botez. „Uşa asta e frumoasă, se vede de la drum, e uşă în trei foi‖, se gândea ea. Ferestrele erau şi ele înalte şi aduceau multă lumină în casă – şi pe chipul muncit al femeii. Nu va trece mult timp şi se va naşte al doilea copil. Aşa cum gândise bunica: o fetiţă ce avea să poarte numele Sfintei Fecioare. Vasile era fericit şi harnic. Boii lui nu mai făceau faţă cărând vara grâul; toamna, scârţâia carul de greutatea ştiuleţilor de porumb. Aurul porumbului umplea pătulul, iar glugile de coceni umpleau curtea, pentru hrana oiţelor. Aveau zece. Oile sunt necesare într-o gospodărie; ele dau miei de Paşti. Dar, mai ales pentru o gospodină ca Ioana, crescută în războiul de ţesut, ele asigurau lâna pentru abaua de făcut haine bărbatului, ciorapi şi pulovere copiilor, scoarţe şi macaturi de împodobit casa şi pentru zestrea fetei. Dar vine o zi, ca un musafir nepoftit. Cine o aduce? Cine stabileşte când trebuie să vină? – şi la cine să vină? Era în august. Vasile da a treia coasă la pogonul de trifoi. Se făcuse în anul acela mult trifoi. Trecuse de prânz, soarele ardea, dar lui Vasile nu-i păsa; avea apă în botă, dar nu se duse până la căruţă să bea. Se grăbea. De teamă să nu vină vreo ploaie şi să strice bunătate de roadă. Strângea din dinţi şi se destineliterare@gmail.com

apleca mai îndârjit pe coasă. Lăsase brazdele la soare să se pălească şi plecase, sleit, spre casă. Dejugă boii; le dădu să mănânce – şi scoase o găleată de apă rece din fântână; bău o ulcică plină şi-şi aruncă alte câteva pe spinarea încinsă. Nevasta îl strigă la masă, dar cum era mereu grăbit, se băgă mai întâi sub căruţă, să ungă osia. „Hai, măi omule, la masă, lasă-le păcatului de osii mai târziu, că se răceşte totul‖ – strigă ea obosită, simţind cum i se zbate în pântec pruncul de cinci luni. Ea zise, ea auzi. Le dădu copiilor să mănânce, îi culcă în patul de pe prispă şi se repezi în spatele casei, unde era carul tras, la umbră. „Hai să mâncăm‖, repetă ea, dar, apropiindu-se, văzu mâna dreaptă a omului căzută pe pământ. Strigă din tot sufletul: „Vasile, Vasile, ieşi de aci, măi omule!‖. Dar Vasile nu răspunde: stă cu fața-n sus, cu ochii la osie. Ioana se repezi şi-i ridică picioarele, străduindu-se să-l scoată de sub car. Omul nu se clinteşte. Atunci se ghemui şi se târî şi ea sub car. Îi cuprinse capul în palmele mici, muncite, iar cu vocea rugătoare îi şoptea printre lacrimi: „Hai Vasile, hai la copii‖. Şi tot repeta, printre sughiţuri: ‖Hai Vasile… hai la copii…‖. Dar Vasile privea fix, cu ochii lui frumoşi, la osia carului. Acelaşi car, cu boii de zestre, îl ducea pe Vasile la cimitirul de la marginea satului, unde îşi va dormi somnulde veci, din vara anului 1903. Rămasă cu doi copii și al treilea pe drum (avea să se nască tot o fetiţă) văduva cu ochii uscaţi de lacrimi se târî prin viaţă, cu tivul la fustă descusut. Copiii crescură. Gheorghe abia se făcuse de ajutor, dar fu luat în războiul din `916. Ani de nopţi nedormite, de lacrimi şi rugăciuni la Măicuţa Domnului, să-l aducă pe Gheorghe sănătos acasă. Dumnezeu, milostiv, i-l aduse; sănătos şi împroprietărit cu şase pogoane de pământ. Nici nu se dezmeticise bine din focul frontului, când doi prieteni ai lui, fraţi, i-au adus în curte, nevastă, pe sora lor; fată de treabă, dar cu un singur pogon zestre. Lucrul acesta a supărat-o pe bătrână. Fata mijlocie se mărită, şi ea, tot în Aprozi. 21


Destine Literare Într-o zi, doi tineri bătură în poarta Ioanei. Erau din Negoeşti şi veniseră să o peţească pe Anica, fata cea mică. Pentru că erau orfani de tată, băiatul de însurat era însoţit de fratele mai mare. Ioana s-a arătat bucuroasă de zestrea băiatului, dar mai bucuroasă a fost la gândul ce-i încolţise: „Ce-ar fi, îşi zise ea, să le dau şi partea mea şi să mă întorc cu ei, pentru totdeauna, în satul de unde am plecat?‖. Bătrâna suporta tot mai greu înţepăturile nurorii, dar pentru că îşi iubea băiatul, decise să-i lase casa; casa făcută de ea cu Vasile; casa cu ferestre luminoase şi uşă în trei foi. I se frângea inima când se gândea că Gheorghe, fiul ei, muncea singur pământul, în timp ce nevasta lui nu scăpa papucul din picior şi nu ieşea de sub umbră toată ziulica. Se va muta la ginere, pe uşi străine, dar e lângă Anica. Şi gândul acesta o mângâia. Anica venea la Negoeşti, în casa bătrânească a lui Ștefan, care se trăgea dintr-o familie cu opt copii. Tatăl lui Ştefan fusese bolnav de holeră, dar maică-sa l-a tratat cu tot felul de fierturi, aşa încât Tudor, că aşa îl chema pe tatăl lui Ştefan, s-a făcut bine şi se pregătea pentru muncile de primăvară. Şi tocmai în ziua când băga plugul în brazdă, pe fâşia dinspre Ciulea, nişte oameni, îmbrăcaţi în alb, s-au năpustit asupra lui, legându-l şi împingându-l într-o dubă albastră – şi duşi au fost. Apoi l-au aruncat într-omagazie imensă, cu trupuri de oameni fără vlagă trântite pe jos şi pe paturi, unii peste alţii. Toţi plângeau, cerând apă:„Apă!‖, „Apă!‖, „Apă!‖. O zi şi o noapte a plimbat Tudor oala cu apă, de la ogură la alta. Dar trupul lui epuizat de holeră, vindecat doarde câteva săptămâni, nu rezistă – şi recăzu pradă microbului. Peste o săptămâna, avea să fi e dus, împreună cu alţi 25de nenorociţi, la groapa comună. …Niculina tocmai baga pâinea-n sobă, când pe uşa tindei intră nepoata Zamfira: ‖Tuşică, tuşică, hai de ia caii şi plugul din ţarină, că pe unchişorul lau legat unii îmbrăcaţiîn alb şi l-au dus într-o dubă‖. Femeia, târâtă de nepoată,găseşte caii şezând cuminţi, în aşteptarea stăpânului. Pluguladăsta şi el, răsturnat într-o parte. Peste o lună, vătăşelul de la primărie îi aduse o hârtieîn care scria că Tudor Savancea a murit de 22

holeră, în spitaluldin Budeşti. Niculina îşi trecu şorţul pe la ochi, ştergând o lacrimă,şi se gândeşte cum să facă faţă la atâtea necazuri, cu optcopii pe cap. Femeie frumoasă, cu mintea ageră, iarna ţeseascoarţe şi macaturi de lână, pentru zestrea celor cinci fete,iar vara lucra pământul cu cei trei băieţi. Nu este uşor săfaci câte două plăpumi, doua scoarţe alese, doua macaturiîn patru iţe, patru perne cu puf de gâscă, două feţe de masă cusute cu flori, două cearşafuri de bumbac învărgate cuarnici, zece ştergare de borangic (pentru naşi şi pentruicoanele din noua casă) trei cămăşi de noapte din pânzăfină, cusute cu şabace. Planul Niculinei dădea roade: ‖Frumoase sunt, zestreau, pământ le dau la fiecare câte cinci pogoane; până-nşaişpe ani, le dau drumul în lume‖. Aşa s-a şi întâmplat. Într-un an, nu mai făcea faţă lanunţi. Trei s-au măritat la Şoldanu, cu băieţi bine situaţi, iardoua au luat bărbaţi din Bucureşti. S-au însurat şi cei doi feciori, mai mari, cu fete bune,harnice. Mai rămăsese Ştefan, dar pentru el, Niculina nu a maiavut răbdare. Era frumoasă, cu ea semănau fetele. În fiecareseară, când se întorcea de la câmp, după ce-i hrănea şi-iculca pe toţi, ea se ducea la ulcica de pământ, plină cu apă de ploaie, alături de care se aflau, pe un scăunel de lemn,o bucată de săpun de casă şi un şomoiog de pânză de tort.Femeia îşi săpunea obrajii, îi freca îndelung cu pânza detort, apoi se limpezea cu apa de ploaie. Intra în casă şise ştergea cu ştergarul de arnici. De sub pernă scotea unborcănel albastru din sticlă, pe care scria Ponce. Îl cumpăra,din trei în trei luni, de la o precupeaţă, Mariţa Găina, dinBudeşti, care venea special la ea, iar ea o plătea de fiecare dată cu două găini şi o dublă de făină. Când mergea la târgla Budeşti purta brăţări şi mărgele. Într-o duminică, în târg, în vreme ce pipăia o stofă grişi-i măsura cu palma lăţimea, ca să cumpere cât mai puţin,că şi-o cosea singură, simte aşa, o atingere pe umăr. Femeiaridică privirea de pe stofă şi văzu un bărbat care îi spuse:„Doreşte cuconiţa această stofă?‖. Niculina se zăpăci;cuconiţe erau fetele boierului… Dar nu avu timp să-și revină,că bărbatul o străbătu cu privirea din cap până-n picioare,şi zise: ‖Patru metri, din cea dublă‖. Vânzătorul, plin deamabilitate, încercă să taie cât destineliterare@gmail.com


Destine Literare mai drept cu foarfecele, dartot ciupi un centimetrudoi; de, stofă scumpă. Domnul băgăde seamă, dar tăcu. Luă stofa într-o mănă, iar cu cealaltă otrase pe femeie şi ieşiră din târg. Niculina îl urmă mută, ameţită de vorbele lui – şi dedulceaţa glasului. Ajunseră pe uliţa mare şi se opriră în faţaunei case fără curte; pe uşa căreia, din lemn maro cu grilajenegre la geam, era o plăcuţă galbenă, pe care Niculinadescifră cu greu: Cro-i-tori-e. Domnul bate uşor cu bastonulîn lemnul uşii. Apare o ţigăncuşă. ‖Este acasă jupâneasa?‖.„Este boierule,‖ şi-i conduce în salon unde, de pe un fotoliu uriaş, s-a ridicat o femeie înaltă, cu un păr castaniu, bogat,îmbrăcată într-un capot lung din catifea mov, iar în picioarecu papuci galbeni cu vârful întors, şi-n vârf câte un ciucuremare, portocaliu. „Coană Bălăneasco, cuconiţa doreşte cevade... ceva de salon‖. „Ha! Ha! Ha! Da, coane Ionică, amînţeles‖. Fără să mai comenteze, Bălăneasca trase sertărelulmaşinii de cusut, scoase degetarul, un mosorel cu aţă roşieşi o panglică roz, care era metrul. În vreme ce măsuramaterialul, dă o comandă scurtă: „Garoafo, adu şerbet şi unpahar cu apă, pentru conu` Ionică‖. Niculina nu se simţea în largul ei, măsurată de aceastăfemeie şi-n cruciş şi-n curmeziş; dar nu-şi termină gândul,că auzi: „Joi la prima probă, coane Ionică‖. Domnul sesculă de pe scaun, pupă mâna cucoanei şi plecară. Ajunşi în drum, bărbatul se întoarse către Niculina:„Dacă ar dori coniţa, am putea să mâncăm ceva, în colţ, laCârciumaru?‖ Femeia nu era obişnuită cu întortocheli de astea decuvinte; Tudor al ei n-a purtat haine ca omul acesta, dar niciprost nu era; când se punea masa, si unul şi celălalt ziceau:‖Hai la masă‖. Atât. E drept că îi era foame, dar nu ştia ce să răspundă. Ar fivrut să plece acasă, dar nu putea, era ameţită. Au intrat pe o potecă înierbată, la hanul din centrulBudeştilor. La uşă, doi băieţi, înfăşuraţi în câte o faţă demasă de la mijloc în jos, de îndată ce-l văzură pe conu`Ionică, începură să facă plecăciuni. S-au aşezat la capătul unei mese lungi, iar băieţiiau început să aducă tot felul de mâncăruri şi vinuri. De mâncare nu s-a prea atins; că n-a fost ciorbă, n-a fost nicitocană – că ei astea îi plăceau. A destineliterare@gmail.com

mâncat nişte pâine; erabună, proaspătă şi avea nişte seminţe pe ea. La zaharicale, amâncat susan şi rahat cu nucă. A gustat şi vinul: roşu, bun,dar nu era ca cel din via ei. Şi-apoi, cum să mănânci, cândtot timpul mesei, domnul Ionică a iscodit-o: câţi ani ai, cumte cheamă, de unde eşti, ai bărbat, ai copii – şi tot aşa… În faţa hanului aştepta o caleaşcă. Domnul dădu s-oajute să se urce, dar nu fu nevoie; Niculina era sprintenă. Pe drumul spre Negoeşti, conu` Ionică îi prezentă o scurtă autobiografie: situaţia averii şi dorinţa de a o lua de nevastă; era văduv şi fără copii. Se gândise ea de când a dus-o la Bălăneasca, lacroitoreasa de lux, că nu e glumă, dar acum i s-a uscat gurade emoţie şi nu ştiu ce să răspundă pe loc. Când să intre în sat, ea a vrut să coboare, să n-ovorbească lumea, dar conu` Ion Cârciumaru nici n-a vrut săaudă; a oprit exact în faţa porţii. Niculina a sărit ca din căruţa cu coceni, şi-a scuturatfusta, iar domnul şi-a scos pălăria şi a făcut o plecăciuneîn faţa ei, ca băieţii ăia de la han, în faţa lui: „Coniţă, joi,pentru prima probă, voi fi aici‖. … În casa bătrânească, lăsată de Niculina, o aduceaŞtefan pe Anica, însoţită de mama ei, Ioana. Au avut mult de dereticat în această casă, cele douăfemei harnice. Au umplut crăpăturile din pereţi cu var stins,au lipit prispa, care se coşcovise de ploi, au pus pământ inpodul coşarului, ca să ţină adăpost la cai, au făcut curăţenieîn bordei, unde erau murături rămase de doi ani, de cândplecase Niculina. Treptat, gospodăria se întări. Veniră şi copiii: o fetiţă, apoi un băieţel. După un timp, Niculina le făcu o vizită, împreună cu IonCârciumaru. Bunica purta o rochie ca fetele (bunicile poartăfustă şi camizon) din mătase albastră cu picăţele verzi; aveamărgele şi brăţară de sidef. Când Florica, fetiţa de patru ania lui Ştefan, i-a atins brăţara care sclipea în soare, bunicaşi-a tras repede mâna, a scos o batistă de dantelă din sân şişi-a şters brăţara. Nu şi-a luat în braţe nepoţica – şi nici nu-iadusese vreo bomboană. În Negoeşti era o moară renumită; veneau oamenidin şapte sate. Aici măcinau şi rudele de la Aprozi – şi înprimul rând Gheorghe, fi ul Ioanei, fratele Anicăi. Când eralume multă la moară, şi nu izbuteau să macine în aceeaşi zi,aprozenii dormeau 23


Destine Literare la ei. Anica tăia o găină, făcea o turtă şi-otavă de plăcintă cu dovleac, cartofi năbuşiţi cu usturoi, toatela cuptor. Ştefan scotea câteva ulcele de vin şi seara curgeafrumos. Mai venea şi vărul de peste drum, Constantin, careştia să cânte la caval. În vreme ce ei petreceau, bătrâna Ioana dispărea,uneori, în noapte. Anica observă şi de data aceasta plecareaei şi, cu toate că era ostenită, ieşi s-o caute. Luna luminacurtea ca ziua. Pe potecă, bătrâna căra, sleită de puteri, odublă cu porumb la căruţa lui Gheorghe. „Mamă, de ce faciasta?‖. Bătrâna căzu, surprinsă, dubla se răsturnă; boabelestrăluceau, în bătaia lunii, ca o comoară în noaptea deSânziene. „Bine mamă, eu merg desculţă şi cu fusta ruptă,iar matale îi dai ăleia doi saci de boabe şi fuiorul de cânepă, când ea nu coboară din pat până nu-i aduce Gheorghepapucii?‖. Bătrâna suspină: „Nu se mai ajunge Gheorghe,degeaba are atâta pământ, dacă ea nu munceşte‖. Dar fi e-sa Anica nu auzi; continuă să plângă şisăse tânguie: „Doamne, pupa-ţi-aş tălpile, cum împarţi tudreptatea, că tu le ştii pe toate, Doamne, că porumbul trebuiesă-l vând ca să iau grapă, că pe soacră-mea n-a interesat-o,a plecat cu bogătanul ăla, iar când vine pe-aici, n-aduce ocută de zahăr la nepoţi. Tot ce-a fost în curte au luat fraţiimari. De când am venit aici, în fiecare an am vândut grâuşi porumb ca să cumpărăm plug şi prăşitoare şi rariţă. Anulăsta trebuie să cumpărăm grapă – şi iar nu-mi ajung baniisă-i cumpăr şi lui Ştefan bocanci. Doamne, numai tu ştiiprin ce-am trecut‖… …Era pe la două ceasuri după-amiază, într-o zi diniunie, când bătrânei i-a venit aşa, de drum; o apucase un dormare de fi u-său Gheorghe şi de cei doi nepoţi, Floarea şiGogu; dar, mai ales, de căsuţa ei. Nu stătu mult pe gânduri:făcu o bocceluţă cu nişte mere dulci şi câteva ouă şi pleacăla Aprozi; peste câmp, ca să scurteze drumul, aşa încât pesub seară să fi e acolo. Soarele ardea puternic, îi era udăcămaşa în spate, apă nu luase la ea, dar rezista. Când a ajunsîn Aprozi, omenii se întorceau de la câmp. În faţa porţii, i se înnodară lacrimile în gât. În curte nuse simţea nimeni. În casă nu îndrăzni să intre; se aşeză peo piatră, lângă prispă. Nora o văzuse însă pe fereastră – şi-istrigă de-acolo că Gheorghe n-a venit de la praşilă. „O să-laştept‖, zise 24

bătrâna. Ridicându-şi privirea din pământ, zăricei doi nepoţi venind spre ea. Îi luă în braţe, îi pupă, le netezipărul şi le împărţi mere. Copiii mulţumiră şi plecară în joaca lor. Ea rămase pe piatra din faţa casei, până când soarele seduse cu totul peste deal. Atunci s-a întors Gheorghe, care,după ce a dejugat boii, a venit la ea: „Ce faci, mamă?‖. „Cesă fac, maică, am venit să văd copiii, că mi-era dor‖. Ieşise şi nevasta cu un ştergar; îi turnă, tacticos, apăsă se spele. Apoi şi Gheorghe intră în casă, frecându-şispinarea cu ştergarul adus de muiere. Bătrâna rămase pe piatra din curte, privind în zareaînserării: în curtea asta l-a scos, mort, pe Vasile de subcăruţă; în curtea asta şi-a înnodat cămaşa şi-a crescut treicopii, fără s-o ajute cineva… Dar o trezeşte din visare o voce ca un bubuit de tunet:„Nu pleci, că uite, s-a înserat?‖, îi strigă nora, din uşa casei. Buimacă, bătrâna abia se sculă. „Rămâneţi cu bine‖, ziseea, dar nu mai avea cine să o audă; nora deja intrase în casă.„Bine că mă odihnii, glumi bătrâna cu amărăciune, o s-o taidrept peste câmp, că e lună, şi dacă văd salcâmul lui Sărăcuţu,nu-mi mai rămâne decât un ceas, şi mă apropii de sat‖. Mergea bătrâna, era iute la mers, grăbea, grăbea; iatăşi salcâmul, e plină de nădejde. „Doamne, fi i milostiv cumine, să ajung acasă, măcar la marginea satului‖… Deodată, luna nu mai lumină, cerul se acoperi de norişi un vântişor începu să mişte spicele din lan. Ajunse la undrumeag pe care-l recunoştea, dar nu mai putea înainta.Băgă de seamă că pe partea dreaptă a drumului era ogroapă, din care oamenii luau pământ galben pentru lipit.Ştia groapa asta, era aproape de sat, dar nu mai putu face unpas mai departe, din cauza beznei care se lăsase. Se prăvăliîn groapă, trase o mână de pământ sub cap – şi se culcă.Era bine, era adăpost. Şi visă că o întreba Gheorghe: „De ce-ai plecat, mamă?‖. Dar n-a apucat să-i răspundă, că maimulte izbituri o făcură să sară în picioare: o ploaie repezitărupsese norii. La lumina fulgerelor se chinui să dibuie drumul.Mergea greu, din cauza pământului care i se lipea de tălpiledesculţe. Băgă de seamă că ajunsese în sat. Ploaia se oprise,când se ghemuia pe laviţa din cuine. destineliterare@gmail.com


Destine Literare Trei luni a tras, mai mult moartă, decât vie. Anica o băga în albia cu fiertură de frunze de nuc, o hrănea cu terciamestecat cu untură prăjită şi-i punea mămăligă de tărâţepe piept. Cu bune, cu rele, viața merge înainte. Anica îşi mărităfata. Gheorghe, la Aprozi, îşi mărită şi el fata. Apoi îşiînsură băiatul. Dar războiul – ăstălalt, al doilea – băteala uşă. Ţăranii se adunau şi ascultau ştirile de la cei careaveau radio cu galene. Casele începură să se golească debărbaţi. Plecă ginerele Anichii. Pleacă şi Gogu de la Aprozi,lăsându-şi nevasta cu Petrică de doi ani în braţe. Bătrâna se ruga şi pentru Gogu, ca şi pentru tatăl lui,în `916. Dar nora Mariţa nu mai avu norocul soacrei. Într-ozi, omul de la primărie bătu la poartă, întinzându-i o hârtiecât palma, cu o vargă neagră la colţul din stânga. Mariţanu mai avu putere să urce treapta. Zări piatra de pe care oalungase, în negura nopţii, pe soacră-sa. Se aşeză, silabisiceva din cumplita veste; vroia să-l strige pe Gheorghe, pebărbatu-său, dar i se încleştară dinţii. O cuprinse o

ameţealăşi căzu în iarbă. Pe potecă tocmai venea Miţa, noru-sa, cudoniţa cu apă, de la fântâna din colţ. Ridică hârtia de lângă soacră, o citi – şi plecă să dea apă la boi. De soacră-sa nicinu se atinse: „Aici să stai, până te-oi ridica eu‖. Vestea neagră a ajuns şi la Negoeşti. Dar bâta Ioana totmai spera că nu este adevărat. Multă vreme a rugat câte unnepot să-i facă ba o cerere, ba o plângere, pe care le duceaautorităţilor. Bâta Ioana a murit când fie-sa Anica nu mai avea niciun ban; toată agoniseala o cheltuise cu nunta băiatului: seînsurase Niculae. Se împrumută însă la o nepoată, şi-i făcubătrânei cele cuvenite. La un an, când să-i ridice crucea, Anica iar nu prea aveabani, că bătea drumul Budeştilor, la bărbatu-său Ştefan, careera în spital, cu coastele rupte de cai. I-a comandat, totuşi, ocruce de piatră; mai micuţă – şi fără poză. 1 februarie 2013, Negoeşti

Sat de munte (http://badorgood.com/foto/satul-romanesc-470138)

destineliterare@gmail.com

25


Destine Literare

Veronica BALAJ

VERSURI (din volumul Ierusalim, Jerusalem, ediţie trilingvă română-engleză-ebraică, trad. în engleză - Antuza Genescu, trad. în ebraică - Menachem Falek, Ed. ZUR-OTT, Ierusalem, 2-13 2013)

Ierusalim, Jerusalem E departe, îmi zic apoi, amăgitor de aproape îmi pare calea iniţiatică spre Ierusalim, Ierusalem nu-mi amintesc deîndată câte drumuri am dus la bun sfârşit ori, câtă parte din mine-am pierdut unde-am ratat esenţă vie să fiu sau măcar, o clipă-mblânzită... acum, ne-apropiem de cetate maşina condusă de Menachem înaintează încet sub cerul ca un semicerc peste liniştea venită şi ea dintr-un început misterios legând 26

Jerusalem, Jerusalem clipa mea de-o altă viaţă tainică oraşul se-arată plutitor între pământ şi stele ziduri albe, doar albe ne-nconjoară pe noi şi-ntreg Ierusalimul asemeni unor trupuri în cânt împletite cânt fără cuvânt... trecem pe sub o harpă imensă la intrarea în mult visatul Ierusalim, Ierusalem îngerii acordează incantaţii sacre plutind între vremea dintâi şi chemarea din urmă a Fiului Omului.

Deceitful, the path of initiation to Jerusalem seems far away yet close enough right now I do not remember how many roads I have travelled or how much of me I have lost where I have missed the living essence my chance to exist or a gentle moment… now we are coming closer to the citadel Menachem is driving the car slowly under the sky resembling a semicircle / breaking the silence that is coming from a mysterious beginning connecting my moment with another mysterious life destineliterare@gmail.com


Destine Literare the city seems to float between the earth and the stars white walls, white walls only surround us and the whole Jerusalem we are like bodies woven in a song a wordless song… we are passing under a huge harp at the entrance in the long-dreamt-of city of Jerusalem, Jerusalem the angels are tuning up sacred incantations floating between the beginning of time and the last call of the Son of Man. Oraşul cosmic Umbra zidului celei mai vechi porţi din Cetatea Sfântă mă apără de soare; îmi sprijin spatele de piatra gri într-un oraş alb clipele tropăie în sus, în jos prin istorie şi evanghelii ca nişte vietăţi necunoscute bătăile inimii mele se destramă departe, tocmai în apele Cedronului, singuratice, nici un trecător pe-aici nu-i urmaşul vreunui ostaş de-al regelui Solomon puţini ştiu cât a plătit neuitatul David să cumpere colina pe care-a fost jertfelnicul cel mare şi la ce ne-ar folosi destineliterare@gmail.com

să socotim paşii îngenuncheaţi la Zidul Plângerii ori câte dorinţe urcă la ceruri? turişti grăbiţi, împart oraşul în amintiri proprii, fotografii detalii, stop cadre .. doar dincolo de ferestrele caselor se mai rostesc rugăciuni în limba sfântă pentru Oraşul Cosmic.

The Cosmic City The shadow of the wall of the oldest gate in the Holy City protects me from the sun; I am leaning on the grey stone in a white city; moments run with heavy steps up and down through history and gospels like unknown creatures; my lonely heartbeats stop somewhere far away in the Cedron stream; there is nobody here not even one descendant of King Solomon‘s soldiers; few people know how much the King paid to buy the hill where the great altar was raised what would be the use of counting the footsteps ending at the Wailing Wall or how many wishes rise to heaven/ hurried tourists divide the city between their memories

photographs snapshots freeze frame shots… prayers for the Cosmic City are said in the holy language only behind the windows of the houses.

Strada aerului Maicii Nicolaida, din Ierusalim E-o săptămână verde, înflorită-n mine las în urmă poezia lumii şi fredonez șalom, șalom, șalom... pe Strada Aerului din Ierusalim, coborâm, coborâm prin înserarea care duce spre lume, şi cer Maica Nicolaida, micuţă, tânără şi agilă, mă-nsoţeşte prin amurg ca un desen misterios, nedescifrat… în mişcare vecin cu paşii noştri e Zidul Plângerii, adânc săpat la stânga privirii noastre la dreapta, e timpul nerostit… din fortăreaţa serii creşte-o aripă de înger, singuratecă în jur pluteşte un flux enigmatic nu sunt copaci, nu sunt nici păsări suntem naufragiaţii de pe-o stradă suspendată între acum şi ce va fi să fie oare, drumul e în noi sau înapoi? Îngere, ajută-ne 27


Destine Literare să nu ratăm călătoria prin această înserare iată, Maica Nicolaida are mâna sa prelungită în inima ta o simt cum zvâcneşte, Îngere, această înserare ne-ar putea lega.

The Air Street To Mother Nicolaida of Jerusalem A new week has coloured my inner world green I leave behind the poem of light and start humming

Shalom, Shalom, Shalom… in Jerusalem we go down and down on Air Street one end of the nightfall leads to the world while the other leads to the heavens Mother Nicolaida tiny, young and supple accompanies me in the twilight like the drawing of an unsolved moving mystery… neighbouring our steps, The Wailing Wall – dug deep to the left of sight to the right of time in silence a wing is growing from the evening citadel, an enigmatic flow

is floating around, there are no trees, there are no birds, we are shipwrecked on a street suspended between the now and the not yet. I wonder is the road inside us or behind us? Angel, help us, so we shall not miss the trip through nightfall. Look, Mother Nicolaida has stretched her hand into your heart I can feel it thumping, Angel, this nightfall might join us together.

Vedere din Ierusalim(http://www.travelwiz.ro/ierusalim)

28

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Nicolae BĂLAȘA

SARRA

Cu ceva timp în urmă, pe vremea când Ţuţea încă mai era în viaţă, iar eu, o copilă, uluită de cele câteva cărţi ale sale, Între Dumnezeu şi neamul meu, Filosofia nuanţelor şi altele, dar mai ales de imaginea unui Socrate al momentului, al românilor, în special, m-am apucat, asemenea maestrului, să scriu. M-am gândit la o piesă de teatru. Omul! Şi asta pentru că, din punctul meu de vedere, intenţia cărturarului român de a împinge demersul său spre concept în Lumea ca teatru, o idee mai veche a lui Platon, eşuase. În consecinţă, Omul – în toată splendoarea şi natura sa! Obiectiv subiectivă, mistică, artistică, raţională, morală… – Morală? – m-am întrebat, în timp ce parcă m-am împiedicat cumva în mine. Aveam îndoieli. Unele fireşti, ale omului aruncat-în-lume. Altele… Din acest motiv, nu am putut trece cu vederea nici marile întrebări kantiene, după unii, puse fără de rost, nici extrapolarea, din gândul strecurat în Imperativul absolut : – Fă acel bine încât binele făcut să aibă valoare universală. Şi totul doar din onoare! Da, din onoare! – am reformulat şi repetat în gând, oarecum rătăcită, fără a putea păşi lejer printre niciunul din cuvintele anterioare. În fine, îmi doream să pun în scenă omul la dimensiunea lui ontologică şi să mă văd un fel de Eu-Tu universal în şi dincolo de lume. Vrândnevrând, am luat pe rând la întrebări când istoria, când timpul, când gândul conceptualizat, rămas parcă panglică atârnată de băierile cerului. În unduirile albastrului, se zvârcolea, fireşte, în mintea mea, puse parcă la un loc, fie Fiinţa lui Parmenide, fie Dasein-ul heideggerian, coborât de gânditorla destineliterare@gmail.com

nivelul omului aruncat-în-lume, fie firea-de-a-fi împreună cu Eminescu, fie un rotund a tot. – Cam de aici am să încep! – mi-am zis câţiva ani buni mai târziu şi, de ce nu, am să spun orice. Am să mă spovedesc universului! Vouă, tuturor! În definitiv, ce am de ascuns? De oriunde, prin orice, tot se vede… Doar în propria-ţi uitare mai poţi sta orecum confortabil câtă vreme îţi moţăie conştiinţa, altfel gândul te poate urmări sau găsi până şi în găurile negre, dincolo de galaxii. – Uşor de spus, greu de făcut! – mi-am zis câteva clipe după aceea, când, pusă la zid de mine însumi, mi s-a anulat parcă timpul şi m-am întors la începutul începuturilor. Că un început trebuie să fii fost, iar de acolo, încoace, am retrăit, vorba lui Dilthey, un filosof german, la dimensiuni cosmice, Facerea. Facerea universului, iar în el, şi eu cu pământul, caleaşca mea cosmică de prinţesă, că doar trebuia să mă plimb cu ceva. Şi asta doar ca să nu râncezesc, să nu fac mucegai câtă vreme, uitată parcă într-un pustiu şi al cerului, şi al pământului, căscam doar gura, ca proasta, la stele. Iar ele, nimic! Şi de aici, plictisul. Domnule, să îţi fie dat întreg pământul – raiul l-am inventat eu, ca femeie, mai târziu – şi să nu ştii ce să faci cu el, mare încurcătură! Mare, mai ales că despre Adam, am auzit ceva mai târziu, de la un blestemat de şarpe. Când l-am văzut… Ce să vă spun, bun de mâncat! Mi-am infipt dinţii şi… poftele mele genetice au dat buzna. Cu ele şi cicăleala. Acum trebuie să mă înţelegeţi, că dacă nu puteam să mă bat o veşnicie, singură, la cap, am căşunat pe el. Nu de alta, dar mia agăţat frunza. Iar din acel moment, dandanaua. Pune frunza, dă jos frunza!… Tăvăleala… Apoi, cearta, împăcarea… Dulcegării! 29


Destine Literare – Domnule, cică dacă nu aş fi fost eu femeie, el ar fi rămas sfânt în slujba lui Dumnezeu. Păi, bine, bă beşleagă, şi sfânt şi slugă?! – am vrut să-i zic într-o seară când abia i-am dat botul la o parte de pe ţâţele mele. Prinsese gustul laptelui. Din una, din alta, doar ştiţi… Cum, ce a ieşit?!… Păi ce putea să iasă câtă vreme nici pe vremea aceea aşchia nu sărea departe de trunchi? Nu a fost tocmai greu nici cu doi buradei pe cap, chiar dacă seara, când intram cu el sub aşternut, îmi cam încurcau iţele. Şi totuşi, toate bune şi la locul lor numai că Cel ce ne făcuse îşi cerea dreptul, un fel de şpagă primordială, la vremurile noastre, zeciuială, impozite, taxe peste taxe chiar şi mai mult! Au apărut greutăţile. Copiii au crescut şi musai să cotizeze ca şi mine şi Adam al meu. Domnule, taxa de protecţie, legea numărul unu pe faţa pământului! Şi o dai că nu ai încotro! Noi, femeile, mai târziu, când s-au înmulţit şi pe pământ stăpânii, am mai scăpat, din când în când, cu plata în natură. După cerere şi ofertă! Numai că nu tot timpul datul tău e preţuit, e pe placul protectorului. Şi când nu-i convine, prăpăd! Altceva se întâmplă când ai mângâiatul stăpânului, fie el şi călăul cu barda deasupra grumazului tău. De acolo, din lipsa de preţuire, fie ea şi formală, adică de ochii lumii, mâhnirea, apoi vrajba, ura şi, evident pasul spre crimă. Nu cred că trebuie să vă mai spun despre cum primul meu născut, Cain, ucis de fratele Abel, a scaldat pământul cu sângele său. Cum toate se plătesc pe lume, am plătit şi noi. Mai întâi, am îndurat lipsa puterii de a re-cunoaşte, apoi potopul. …Ehe, şi toate celelalte! Când ne-am revenit, eu şi cei ce au urmat, ieşiţi de-acum din ape, ne-a pus, „închinatul―, vorba unei babe de pe la mama din sat, să devenim cineva, adică să avem şi noi un nume că, în Noe, dacă nu pui potopul, Noe e ce? Cel mult litere la un loc, aş spune acum, când încă mai funcţionează, ca formă de comunicare, alfabetul pentru analfabeţi. De chestiunea asta de comunicare, că despre ea e vorba, pe-atunci, în vremurile în care m-am cufundat, se ocupa sufletul. Făcea el nişte semne pe cer şi ne înţelegeam. Dar numai până la Turnul Babel, adică până când am vrut să fiu, cum spuneam mai adineauri, un Eu în lume! De la Turnul Babel încoace, s-a pocit totul. Ce să faci? Când vrei să stai nepoftit, alături, pe o lespede cu Dumnezeu, El, Atotputernic, îţi arde una peste bot încât uiţi până şi cum strigă alţii la tine. Una e însă a vrea să stai lichea, lângă Divinitate, şi alta e să vrei să fii şi tu 30

om în lume! Reiau şi completez : Eu, alături altora, în lume. Domnilor, cu tot ce mi s-a dat să îndur, chiar şi cu trecerea prin potop, toate bune şi la locul lor cât timp vorbeam toţi pe aceeaşi limbă. Când nu ne-am mai înţeles, s-a ales praful! Şi de turn şi de toţi. Asta e dacă ne-am picurat gramul de minte abia căpătat, în ţoiul cu ţuică, şi am vrut, de-aiurea, să fim! Nu râdeţi, că ăstea, adică ţoiul şi ţuica au fost printre primele invenţii ale omului! De la luatul vorbirii pe aceeaşi limbă şi de la inventarea ţoiului cu ţuică, şi până ehe…, nici că mai ţin minte, nu neam mai putut reveni. Am tot bătut câmpii prin lume, fără mare scofală. Târziu, Moise ne-a amintit iarăşi de Dumnezeu. Dumnezeu unul şi numai unul. Unii au auzit, alţii nu… Despre existenţa unui singur principiu, un principiu al unităţii, probabil al unităţii chiar în Divinitatea personajului biblic, ne-a vorbit şi Talles, un trimis tot de sus, însă, iarăşi, pe o ureche ne-a intrat şi pe alta ne-a ieşit. La fel s-a întâmplat şi când Iisus ne-a propovăduit dragostea, cale de întoarcere în Unul. Şi dacă tot s-a întâmplat la fel, strigătul nostru de acum, „Eli, Eli, lama sabahtani―, se izbeşte de porţile cerului, apoi se întoarce, Apocalipsă, foc şi furtună, pentru un alt început. „Pune-L, domnule, pe Dumnezeu în capul mesei, şi-ai să vezi că omenirea capătă sens!― – ne-a amintit şi Ţuţea, că doar Îl cunoscuse în puşcăriile comuniste. Dar te pui cu omul? Omul, în general, că noi, femeile, nici pomeneală. Poţi să ne pui pe Dumnezeu în poală şi umplem lumea spunând că neam pupat, la propriu, cu dracu! Mda! Un alt fel de scenariu! Parcă mai pe înţelesul oricui, decât chestiunea ce ţine de conceptualizare, filosofie… Nu? Spuneţi şi dumneavoastră! destineliterare@gmail.com


Destine Literare „Lasă-ne, domniţă, cu bazaconiile dumitale! Întorci lumea cu josul în sus, după cum ţi se năzare şi… Ce, Doamne, iartă-mă, că doar nu suntem toţi proşti! În plus, altceva ne-a spus popa în biserică!―– m-au certat deodată toţi cei pe care-i purtam cu mine. – Păi atunci să o iau altfel. Să simplific totul şi vă spun simplu povestea mea, cât încă mă mai simt în stare să povestesc şi să mă las povestită. Mda! Atunci uite cum să facem : eu vorbesc, voi ascultaţi, apoi retrăiţi cuvântul. Mă bârfiţi, ce mare lucru?! Bine? Da! E, atunci aflaţi că numele meu e Sarra! Nu am idee dacă are ceva comun cu cel biblic sau am ceva sânge de evreu în mine. Mi-am dat seama că mă cheamă aşa după cum mă striga bunica. În consecinţă, târziu, când deja conştientizasem câte ceva din jurul meu. Ce bine era să mă fii ţinut minte din clipa în care am crăpat ochii! Vă spuneam ca şi poetul : „Am zărit lumină pe pământ/ Şi m-am născut si eu/ Să văd ce mai faceţi/ Sănătoşi? Voinici?/ Cum o mai duceţi cu fericirea?― Apropo : „Sănătoşi? Voinici?― [….] Şi eu la fel : aşa şi aşa, ca fiecare! Dar să revin. …Sara şi nu ştiu dacă am ceva gene de evreu. Asta în condiţiile în care avem în vedere că neamurile s-au corcit şi nu mergem pe o linie strictă cu începuturile din Adam şi Eva. În plus, nu mi-am cunoscut tatăl. Mama, când eram mică, nu mi-a vorbit niciodată despre el. Ce-i drept, nici eu nu am întrebat-o, câtă vreme mi s-a părut, atunci, mai interesant să cred că sunt, ca Mântuitorul, opera Duhului Sfânt. De ce nu mi-au pus, însă, numele Issa? E, de ce?! …Ce să o mai lungim?! Nu te poţi tăvăli, ca oricare pământean, cu Duhul Sfânt, după poftele inimii, ca apoi să aduci pe lume copii! Primii ani de viaţă, după înţărcare, i-am petrecut cu bunica în cătunul Seculeştilor, o văgăună uitată de Dumnezeu, între nişte dealuri, de pe care stăteau gata să cadă peste noi, pădurile. Mă îndesa zi şi noapte când cu lapte de capră, când cu supă de cartofi şi morcovi pasaţi, când cu… Degeaba întorceam capul! Vream, nu vream, înghiţeam până ce vedea ea burtica doldora. Apăsa aşa cu degetul pe ea, ca pe o pernă, apoi mă lăsa. Abia târziu, când aveam dinţii ca peria şi am muşcat-o de deget, mi-a mai dat pace. – Fă, acum îţi rup botul! – mi-a reproşat ea, într-o zi, odată cu înserarea. Păi, eu am grijă să creşti în rândul lumii, sănătoasă şi frumoasă, iar tu?… Să vină şi să te ia cu ea acolo, în Anglia! Să scap odată de tine! Şi-atunci să te văd! Ce-ai să-mi mai duci tu dorul! Şi mie şi la tot… – Eee! – am ripostat eu şi am scos limbuţa. Parcă ţie n-o să-ţi fie?! – Păi, da, dar şi cu plecatul ăsta nu e aşa după destineliterare@gmail.com

capul tău! – a întors-o ea în timp ce mă privea ca pe o gâză neputincioasă. M-am ruşinat, am privit în pământ şi m-am aşezat cu faţa spre colţul camerei. – Uite, de-aia nu mai pot eu! Că te-ai bosumflat tu! O să-mi fac o nuia! Măcar să ai de ce lăsa botul! În plus, joarda îmblânzeşte… – Până ai să o faci, eu sunt departe… Îmi iau bocceluţa şi plec. – Vezi să nu-ţi uiţi pempărşii! Fată mare şi face pe ea, noaptea, în pat. Am să te fac de râs în sat! – Da? Atunci şi eu am să spun oamenilor că aseară ai tras un pârţ… încât s-au speriat şi purecii din saltea! – Ptiu! Bată-te să te bată! Păi tu ai vârsta mea? – Am, nu am, asta e! Trebuie să recunoşti că m-am ţinut de nas până spre ziuă, că nu mai puteam respira! – I-auzi afurisita! Iar eu mai să jur că ea, cu degetul în gură, dormea… – Mai? Ce e ăla mai? – Mai e mai! În cazul de faţă, aproape. – Mai, aproape? – Fă, uite ce! Nu mă lua tu pe mie la întrebări câtă vreme nu ţi s-a uscat bine nici măcar buricul! – A, deci nu ştii? Păi şi cu asta am să te fac de râsul lumii! – Bine că eşti tu deşteaptă! – ‖Deşteaptă şi frumoasă! Nu ca hârca de mă-ta mare!― – Aşa mi-a zis moş Gheorghe ieri. – Cine, fă? – Moş Gheorghe. … Cel din spatele casei. – I-auzi al dracu hodorog?! Hârcă e hoaşca de nevastă-sa… Nu eu! Într-o zi, am să-i sparg capul cu măciuca. – Aoleo, ce o să-l mai doară! …E şi el bătrân… Cu nuiaua nu se poate? – Joarda e pentru curul tău… Că doar ţi-am spus… – Ai fi zis, dar eu sunt mică şi nu ţin minte… – Uite, aici ne-asemănăm! Numai că eu sunt eu şi tu eşti tu! – Da? – Da! – Păi da, aşa gândeam… Că doar eu sunt copil, nu cum zicea moş Gheorghe că eşti dumneata. Spune-mi mie ce e aia hârcă? – Fă, o să îţi tai limba! – Hai, îmi spui? – Taci, că mă iau cu băţul ăsta după tine şi-ţi rup picioarele! – Hârcă e… – Hârca e ce e! – Nuuu, hârca e mamaie… 31


Destine Literare – Da? E, las‘ că pun eu, la noapte, joimărica pe tine! – Mă păcăleşti! Doar mă sperii când cu popa, când cu ea… Bunica!… – Ia zii, ce mai vrei? – Mi-e dor de mami şi-mi vine să plâng. – Ehe, acum şi cu tine! Vezi, de-aia nu are ursul coadă! Mai pune-ţi pofta în cui, că nu am de unde să o iau. Acum o fi la Londra, iar dacă mă gândesc, îmi vine şi mie să plâng – a lăcrimat ea înaintea mea. – Of, iar cu… Hai, gata, nu mai zmiorcăi ca o babă păcălită de vulpe – i-am repetat expresiile cu care ea îmi ştergea lacimile de fiecare dată. – Ursul, fată! Dar degeaba spun! …Că dacă mă asculta ea, fata mea, pe mine… – Ştiu! Nu mai eram nici eu şi nici lacrimi şi suspine. – Ba, tu, da, că eşti îngeraşul meu pe care mi l-a dat Dumnezeu. „Înger, îngeraşul meu/ Ce mi te-a dat Dumnezeu/ Eu sunt mic/ Tu fă-mă mare/ Eu sunt slab/ Tu fă-mă tare/ De tot răul mă fereşte/ Şi de rele mă păzeşte― – am repetat cuvinte magice, ca în fiecare seară înainte de culcare, când ea îmi făcea semnul crucii pe frunte, apoi ofta. – Dacă nu te-aş fi avut pe tine, mă duceam demult! – a reluat, după o clipă de tăcere. – Unde, mamaie? – Pe lumea ailaltă… – Da? Păi cum, sunt două? – O fi şi mai multe. Dumnezeu ştie! Dar aşa se zice : noi, ăştia, de aici, şi ăia de dincolo. Adică, tot un fel de noi, întorşi pe dos, însă primeniţi şi duşi de popă. – Popă! Ce mai comedie şi cu popa ăsta al dumitale… Ca la circ! Ba că o să-mi taie mie limba, ba o să te ia pe tine… Moş Gheorghe zicea altfel… – Zicea?! I-auzi, al focului, zicea?! Cum zicea, fă, cum zicea?! – Mai bine o lua dracu pe ea şi-l lăsa pe… Dar iarba rea nu piere! – Aşa zici?! Ca să vezi, boşorog‘! Nu, ascultă tu la mine! Ăsta o caută cu lumânarea aprinsă! … Ziua în nămiaza mare! – Pe cine, mamaie? – …Pe ăla de la Balta Verde! – Nu înţeleg! – Mai bine! – Atunci spune-mi şi mie o poveste! – Păi nu te uiţi la desenele ălea? – M-am săturat de mâţe împăiate… Hai, îmi spui? – Fată, şi cu tine! Păi eu mai sunt de poveşti?! – Zii-mi-o pe aia cu cocoşul şi cu… 32

– Bagă la cap că… – Ştiu! Nu prea mai ai timp şi o să te cam duci… Ascult! – E, tataie al tău! Când era el pe lumea asta… – A fost om bun şi o iubea pe mami. Aşa mia spus moş Gheorghe… Minte? – Ia mai lasă-l, Doamne, iartă-mă, de cocoşat! – Care va să zică… – Care va să zică ce? – Nimic, aşa zici dumneata. Eu repet să ţin minte. Mai departe! – Mai, dar dacă mă tot întrerupi, acum cântă cocoşii de miezul nopţii! – Şi? – Şi! Omul meu, când era el pe lumea asta… Acum cine ştie pe unde l-or purta picioarele?! Că a umblat, săracu‘… Când pe la Galaţi, când pe la… Cu negustoria. E, într-o vară… Fată, uite, că nu mai ştiu, cam când o fi fost vara asta… Mi s-au cam dus minţile!… – Cu sorcova? – Taci, viperă! – Tac. – …Se întorcea cu căruţa de la Craiova. Târziu, târziu, dar până în miezul nopţii… Prin Pădurea Gruiţei, fâl, fâl, fâl, fâl… S-a trezit cu un cocoş pe loitră, în spatele său. …Şi n-avea nici bob de tămâie la el! – Dintr-aia cu care afumi tu prin casă cu ea, aşa când te-apucă damblaua? – Fă, ia vezi că acum… – Pst! – Îţi dai tu seama că a îngheţat?! – Aşa în toiul verii? – Aşa! Că mă scoţi din minţi! – E, dacă asta spune povestea… – Nu, asta a fost! Că nu mă minţea el pe mine! – Şi? – Două ceasuri şi mai bine, ţeapăn şi nici şoaptă! …Săracul, plecase la drum fără să se închine! …Iar ăl cu coarne, în chip de cocoş, pe loitra carului! Vezi, să ai grijă! Că dacă nu e Dumnezeu alături… – E sarsailă! – Păi, află că e! Că altă treabă nici că are… – O fi, n-o fi… Mai departe! – Hodoronca-tronca, hodoronca-tronca, şi cocoşul… Colac peste pupăză… – Cum vine aia? – Se putea să nu… Te mânâncă acolo sub limbuţă! Aşa vine vorba! …Şi pe-aci, la Ciutura lui destineliterare@gmail.com


Destine Literare Gorici, muiculiţă, gata să crape fierea în el! Stătea cumpăna cu ciutura în sus, un fel de reazem între cer şi pământ. Şi… – Fâl, fâl, fâl, fâl? – Da de unde? Scâârţ! Scââârţ! …Şi omul meu îl vede pe Litră ăl bătrân. Ţeapăn, pe marginea şanţului. Beat, turtă! Că aşa murise. Scâârţ! I-o fi scârţâit şi ăluia oasele că nu e de colea să vii de pe lumea ailaltă pe lumea asta! Iar după aceea, cică : „Bă, fi-ţi-ar pălăria a dracu, dai, mă, şi tu o ţuică?― – Şi a dat?

Suparna Ghosh - Not the Real Me

destineliterare@gmail.com

– Fătaăăă! Cum să dea? Că dacă apuca să zică ceva, îl pocea! – Aşa! – Norocul cu primul cântat al cocoşilor de toiul nopţii… – Că abia acum, ăla fâl, fâl, fâl, fâl, pe-o coadă de mătură! – Aoleo, fetiţo! Pe mine se făcu părul ca pe curcă, iar tu, ca să vezi, călare pe mătură! va urma...

Suparna Ghosh – Unlimited 3

33


Destine Literare

Ioan BARBU

LA ANIVERSARĂ: JEAN-YVES CONRAD - 60 „România nu-mi aparţine, dar eu aparţin României” Prietenul nostru, scriitorul Jean-Yves Conrad a împlinit 60 de ani, o vârstă de aur încărcată de mari succese S-a născut la 13 februarie 1955, la Nancy (Franţa), capitala ducilor de Lorena şi vatra „Pieţii Stanislas‖, celebră în întreaga lume. După scurt timp, părinţii săi se stabilesc la Dieuze (Moselle), locul de naştere a patru academicieni, capitala regiunii Saulnois şi a renumitei „ţări a iazurilor‖. Aici, la Dieuze – orăşelul în care va absolvi şcoala elementară şi liceul – se află cel mai mare cimitir militar român din Europa Occidentală, cu 947 de morminte ale ostaşilor noştri luaţi prizonieri de către nemţi în primul război mondial. Ei au fost exterminaţi prin înfometare şi munci supraomeneşti, pe un ger cumplit. În memoria acestor eroi s-a inaugurat în cimitir – la 7 iulie 1920 – un monument cu o sculptură a maestrului Ion Jalea, în prezenţa reginei Maria a Românilor, însoţită de generalul francez Henri Matthias Berthelot, autorul reorganizării armatei române. Alte sute de ostaşi români îşi dorm somnul de veci în cimitirele din Soultzmatt, Haguenau şi Kronenbourg, din Alsacia şi Lorena. Atracţia pe care Jean-Yves Conrad o va simţi, mai târziu, pentru România nu e străină de această ambianţă istoricogeografică, marcată de jertfele ostaşilor de la Dunăre şi Carpaţi pentru salvarea Europei de sub cizma prusacă. Rămâne la Dieuze până la vârsta de 23 de ani. Este pasionat de lecturi şi de scris de la cea mai fragedă vârstă. Se va dedica, în acelaşi timp, şi unei discipline conexe, obţinând, după terminarea liceului, licenţa de diplomat în documentaţie. Va urma, apoi, Şcoala superioară de ingineri, ca bursier al „Électricité de France et Gaz de France‖, cea mai mare companie de profil din lume. 34

La 15 august 1981, la sugestia unei colege de origine română, va face o călătorie pe litoralul Mării Negre, unde „destinul românesc‖ al celui care va fi reputatul scriitor Jean-Yves Conrad îşi spune din nou cuvântul: va descoperi în Constanţa statuia lui Ovidiu, poetul preferat al orelor de latină. De acum înainte, viaţa i se va lega tot mai strâns de România, această „insulă latină în marea slavă‖. La întoarcerea în Franţa începe să înveţe limba română şi să citească, practic, să devoreze toate cărţile despre România care îi cad în mână: franţuzeşti, nemţeşti, englezeşti – limbi pe care le vorbeşte curent – şi, progresiv, româneşti. Se află tot mai des în România, pe care o adoptă ca pe a doua lui patrie, împărtăşind dificultăţile prin care trecea poporul ei în anii dictaturii comuniste. În pofida avatarurilor vieţii, rămâne în permanent – şi intim – contact cu locuitorii vechii Dacii, depunând pasionate strădanii pentru a-i face cât mai bine cunoscuţi Franţei şi lumii. Astfel, la 15 iunie 1998, cu ocazia Cupei Mondiale de Fotbal, organizează o „zi culturală română‖ în incinta întreprinderii unde lucra, loc în vecinătatea unui mare stadion al Franţei, la St-Denis, în împrejurimile Parisului. În acea zi de pioasă comemorare (110 ani) a morţii poetului naţional al românilor, Mihai Eminescu, a avut loc şi meciul România - Columbia, la Lyon. Ambasadorul României a delegat-o să-l reprezinte la manifestare pe doamna consul Lia-Maria Andreiţă, însoţită de soţul ei, jurnalistul şi omul de litere Ion Andreiţă. Încă o dată, destinul îşi spune cuvântul.. Împreună cu literatul român Ion Andreiță, care-i descoperă vocaţia de om al scrisului, JeanYves Conrad întemeiază revista de cultură „La Lettre de Roumanie‖ („Scrisoare din România‖), demers pe care-l însoţeşte de o deviză, rod al unor destineliterare@gmail.com


Destine Literare zile și nopţi de trudă asupra cuvântului: „La Roumanie ne m’appartient pas, mais j’appartiens à la Roumanie” („România nu-mi aparţine, dar eu aparţin României”). O deviză pe care n-o va părăsi niciodată, însufleţindu-l să-şi apropie cât mai mult din cultura „României sale‖. Urmăreşte atent fenomenul literar şi publicistic din cea de-a doua sa patrie, fiind prezent în multe din momentele sale de referinţă. La 19 ianuarie 2000, cu prilejul aniversării a 10 ani de la apariţia primului cotidian particular, independent din România post-comunistă, „Curierul de Vâlcea‖,Jean-Yves Conrad trimite un mesaj de calde felicitări ziarului care își aniversa un deceniu de viață și directorului acestuia. Destinul îşi spune cuvântul din nou. După ce a vizitat redacţia cotidianului vâlcean, ne-a legat o puternică și statornică prietenie care durează și astăzi. Tocmai îmi apăruse cartea intitulată „Franţa – Km. 0‖. I-am propus lui Jean-Yves Conrad să scrie și el un volum complementar cărţii mele despre Franţa, ilustrând „experienţa românească‖ pe care o dobândise în perioada 1981-1989. Astfel, vede lumina tiparului volumul „Roumanie – Km. 0‖, a cărui traducere în română se datorează lui Ion Andreiţă, prietenul meu de drum lung. Un nou scriitor s-a născut! Dar lucrurile nu se opresc aici. La invitaţia mea, Jean-Yves Conrad transmite numeroase articole pe teme culturale ziarului „Curierul de Vâlcea‖ şi, ulterior, noii publicații „Curierul literar şi artistic‖, revista românilor de pretutindeni, redactate într-o limbă română care, chiar dacă uneori ezitantă, marca tot mai pregnant progresele în materie ale autorului. Intens preocupat de aceste progrese, Jean-Yves face un important pariu cu sine, şi anume acela de a echivala în franceză cartea „Tradiţii ale gândirii politico-juridice româneşti‖, aparţinând prietenei sale, diplomata Lia-Maria Andreiţă. „Copilul ‖ – «Traditions de la pensée politico-juridique roumaine» – se naşte la capătul a nouă luni, văzând lumina tiparului sub auspiciile Editurii „Antim Ivireanul‖. Cartea nu-i o simplă traducere, ci o veritabilă ediţie-eveniment, întregită cu numeroase note de cel mai larg interes pentru publicul francofon. Şi iată-l pe Jean-Yves Conrad căpătând gustul traducerii! Face vădit acest gust aducând o serie de elemente de limbă franceză în viitoarea mea carte „Franţa ortodoxă‖, publicată în 2001 sub egida editurilor „Antim Ivireanul‖ și „Langues Cultures Européennes‖. Celor trei cărţi pe care le-a închinat României li se adaugă, în timp, truda de consilier editorial la două volume de versuri scrise în franceză de poeţii români George Filip şi Ilie Purcaru. De asemenea, în 2005, va coordona destineliterare@gmail.com

versiunea în limba franceză a «Scrierilor esenţiale» ale lui Panait Istrati, tipărite de Editura „Fortuna‖ din Râmnicu Vâlcea (director general, Emil Catrinoiu), în renumita colecţie „Tezaur literar românesc‖. În tot acest timp, îl obsedează o idee, o mare idee, ai cărei germeni au încolţit în decursul plimbărilor prin Paris pe care le-a făcut în compania lui Ion Andreiţă: punerea în valoare – în valoarea pe care o merită! – a culturii române din Paris, exprimată prin numele ei de vârf. Perfecţionist, se apucă de lucru, apucând de coarne – cum zice românul – un taur care pe mulţii alţii i-ar fi călcat în picioare. La Biblioteca Naţională a Franţei şi în alte 40 de biblioteci specializate ale Parisului, consultă peste 400 de cărţi, peste 100.000 de pagini de documente şi alcătuieşte sute de note de lectură, trudind până la epuizare. Truda îi ia un an întreg, dar aceasta este numai „faţa văzută‖ a icebergului. Ca să verifice întregul munte de pagini pe care le-a parcurs, el străbate, pe jos, peste 300 de kilometri, prin Paris şi prin împrejurimi. În iunie 2003, o nouă şi redutabilă „lovitură‖ a destinului: Jean-Yves prezintă manuscrisul noii lui cărţi lui Petre Răileanu, jurnalist la secţia română a lui Radio France International şi specialist în avangarda literară românească. În ziua următoare, manuscrisul e remis academicianului Basarab Nicolescu, care-l ia cu el la un Congres din Canada. La începutul lunii iulie, când se întoarce, îl contactează pe Jean-Yves Conrad, înştiinţându-l: „Mâine îl voi vedea pe editorul colecţiei pe care am creat-o, dedicată «Românilor din Paris». Doresc ca lucrarea Dvs. să inaugureze colecţia.‖ Serge Cagnolari, directorulfondator al Editurii Oxus, dă manuscrisului „undă verde‖ şi, la 19 noiembrie 2003, cartea „Roumanie, capitale… Paris‖ este remisă, în avanpremieră, preşedintelui Republicii Franceze şi preşedintelui României, cu prilejul vizitei la Paris a celui din urmă. O carte cu peste 1500 de nume de români, personalităţi exponenţiale în toate domeniile culturii, devenite celebrităţi ale Franţei – nume puse în relief prin intermediul a 15 trasee de-a lungul „Capitalei Luminilor‖ şi a zonelor limitrofe. O operă de erudit, de peste 400 de pagini, şi de pasionat, întreprinsă nu cu ajutorul unor echipe de cercetare – cum i-ar fi dat dreptul amploarea, complexitatea şi ineditul ei – ci de unul singur. Faptul că editura scotea pe piaţă o carte valoroasă este confirmat şi de tirajul destul de mare: 3.500 de exemplare. După apariția acestei monumentale cărți, tradusă și în românește și publicată de Editura Junimea din Iași, autorul francez a încheiat un Ghid de conversaţie „Român 35


Destine Literare expres‖ („Roumain exprèss‖), care a apărut, la începutul lunii februarie 2006, la Editura Du Dauphin. După cum el însuşi ne-a încredinţat, opera sa consacrată României este departe de a se încheia. Pentru meritele sale de excepţie în cercetarea şi promovarea culturii române, Jean-Yves Conrad a fost decorat, în 2004, de Preşedinţia României cu Ordinul „Meritul Cultural Român‖ în grad de Ofiţer, iar Universitatea „Ștefan cel Mare‖ din Suceava i-a acordat înaltul titlu de Doctor Honoris Causa pentru atașamentul său față de limba, cultura și spiritualitatea românească, pentru merite deosebite în promovarea valorilor românismului și contribuția nemijlocită a aderării României la Uniunea Europeană. În pragul vârstei onorabile de 60 de ani, i-am telefonat la Paris și i-am pus o singură întrebare: Dragă Jean-Yves, ce satisfacţii ai cules, până acum, din activitatea ta? Presupun că satisfacţiile nu ți-au lipsit, date fiind pasiunea şi hotărârea pe care le-ai investit în faptele muncii, ale creaţiei… Un răspuns emoționant: „Cred că satisfacţia cea mai mare pe care o poţi dobândi în viaţă este aceea de a împărtăşi cu alţii izbânzile tale, rezultatele eforturilor pe care le-ai închinat nu numai ţie, ci şi celor din jur. Am trăit multe satisfacţii, una dintre ele izvorând din legăturile mele cu colectivul de redacţie al cotidianului „Curierul de Vâlcea”. Dragă prietene Ioan Barbu, mi-ai oferit oportunitatea de a publica în româneşte, într-un ziar românesc, fapt ce mi-a dat aripi în dorinţa mea de a cunoaşte cât mai bine România şi limba ei. Cred că mi-am făcut, în măsura puterilor mele, datoria către cititorii „Curierului de Vâlcea”. Sunt, cum ai remarcat, un pasionat, pasiunea mea de căpetenie fiind OMUL, ca bun suveran al planetei pe care trăim. Omul a priori, omul înainte de toate – iată încă una din devizele care îmi guvernează strădaniile. Sunt mândru că m-am făcut cunoscut şi apreciat ca un prieten sincer şi devotat al României. Din ce s-a născut acest sentiment de prietenie? România nu-mi aparţine, dar eu aparţin României… Mi-am ales ca moto de viaţă aceste cuvinte pentru că, de la primul pas pe care l-am făcut în România, în 1981, m-am simţit ca acasă. Erau, atunci, ani sumbri, atât de grei pentru poporul român, când comunismul deturna valori şi ucidea sentimente. Dar primirea cu totul deosebită pe care mi-au făcuto românii, de la omul simplu şi sărac până la personalităţi de prim rang ale culturii şi ale vieţii obşteşti, m-a impresionat profund. Românii au ceva în plus faţă de alţii, o căldură, o generozitate, o deschidere înnăscută faţă de străinii care vin la ei 36

cu gânduri curate şi pe care îi omenesc cum puţini alţii pe lumea asta îi omenesc. Apoi, şi nu în ultimul rând, apetenţa românului la cultură, aptitudinea lui cu totul aparte de a asimila valori ale universalităţii, de a integra graiul străinilor în chiar limba lui. Mai este și satul românesc, o lume mirifică, un sipet preţios de daruri şi de talente, atât de vii în folclorul românesc. Păcat că multe dintre aceste însuşiri se pierd puţin câte puțin. Voi încheia amintind, cum au amintit şi alţii care v-au vizitat, acea comoară de sentimente ale românului concentrată într-un singur cuvânt: dor – inconfundabilul dor, pe care îl resimt, mereu, şi eu, când timpul pune stavilă între mine şi România. Ce să vă mai spun? Am descoperit în românii pe care iam cunoscut – şi am cunoscut zeci de mii! – umanitatea într-una din formele ei cele mai pure.” În numele cititorilor noștri, îți mulţumesc, Jean-Yves, pentru aceste cuvinte frumoase, te îmbrăţişez cu dragostea unui adevărat prieten român – și te aștept în Vâlcea, în luna mai, la jubileul de 5 ani ai Salonului Național de Literatură și Artă „Rotonda Plopilor Aprinși‖. Ai fost în 2013, suntem bucuroși să vii și în acest an. LA MULȚI ANI!

Suparna Ghosh – Timebound Trees

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Marian BARBU

UN LOGOS ASCUNS - PARADOXISMUL* ~ însemnări de dicționar ~

Poezia aleasă de Timp, adică perenă, autentică, este, genetic vorbind, o deviație genială de limbaj și viziune de la normal, de la obișnuit. Riscând un paradox, poezia care rămâne dincolo de spațiul autorului și al cu cuvintelor este un enunț contradictoriu pentru neinițiați sau nealeși în decodări de sensuri. Deși o asemenea poezie conține un sistem de opoziții, mai ales formale, el poate fi dezlegat sau demonstrabil pe scara relațiilor directe cu lumea. Arta, în general, și literatura în special, nu servește cauzele nodale ale acesteia? În consecință, nu doar poezia naratologică a străbătut veacurile prin impuls și originalitate, ci mai cu seamă acea creație care a adus un spor de mister în nebănuitele trepte ale semnificațiilor. În anul 5000 de exemplu, se va vedea că toată poezia care s-a intitulat verslibristă (cf. și Vladimir Streinu, Versificație modernă, 1966) și a evoluat la cheremul povestirii, al notației cuminte despre obiecte sau fenomene comune, ori al înregistrării cursive de fapte cotidiene, diferențiate doar pe verticala graficei, în ciuda denumirii sale pompoase (în S.U.A. ori în Franța) ca postmodernistă, va deveni (de ce nu?) o cenușăreasă a literaturii, făcând parte din Asociația săracilor. Ea va necesità subvenții (ca să folosim un limbaj de epocă, omniprezent în 1992 în Răsăritul Europei).

*

 Text apărut parțial în Antology of The Paradoxist Literary Movement, 1993, Ophyr Univ. Press, Los Angeles, U.S.A., p. 150-157 (coord. Florentin Smarandache). Este reluat acum, cu multe îmbunătățiri, în semn de validare a observațiilor conținute atunci și a unei polemici subsidiare, astăzi, față de… risipita poezie contemporană din România. Ori din alte părți ale lumii europene. Deci, de luat în seamă!  Am selectat exagerat de parcimonios (din cauza spațiului oferit) unele texte și autori americani, puțini sau deloc frecventați de literatura română, semn că mentalitatea scriitorilor noștri are un grad selectiv de apelare la valorile străine. Amintesc, în treacăt, că impulsul orientării a venit de la Ion Caraion (mentorul într-ale publicării poeziilor mele de-nceput). Așadar, am folosit Antologia poeziei americane, alcătuită de dânsul și apărută la Ed. Univers, București, 1979, 760 pagini. Tot în treacăt, consemnez perioadele distincției liricii americane într-un registru de istorie literară: Colonială (I), Clasică (II), Renascentistă (de la 1913 ) (III), Generația celui de Al Doilea Război Mondial (IV), Noii contemporani (V), Poezia negrilor (VI).  În aceeași linie a rigidității selecției, am operat și în literatura europeană: spaniolă, italiană, franceză, rusă și germană, ca și în spațiul poeziei românești: Nichita Stănescu (1933-1983), Marin Sorescu (1936-1996), Gellu Naum (1915-2001), Cezar Ivănescu (1941-2008).

37 destineliterare@gmail.com


Destine Literare În stratificările firești ale timpului, în care un rol axial îl are gustul estetic, individual și colectiv, o asemenea creație descriptivă va rămâne ca un podzol, cu fertilitate naturală slabă, fiind ca solul omonim, nisipoasă și lutoasă. Pot fi invocate aici nume celebre de la Homer la Whitman, dar atâta timp cât E.A. Poe sau Baudelaire ne-au diferențiat, încă de la începutul sec. al XIX-lea, Poezia de poeme (fie și în proză), nu mai putem accepta lirismul doar ca formă vitală a imaginii (fie ca simbol, parabolă, oximoron ș.a.) venind prin convenție, printr-un pact tacit cu cititorul. Cu atât mai mult, cu cel rafinat care refuză ab initio malformații de limbaj ce-i tulbură starea lirică. Poezia perenă, paradoxistă, trebuie să te tulbure, indiferent cum, la ce nivel rațional, afectiv, deductiv, intelectual, științific ș.c.l. Ea trebuie să fie „un frisson nouveau‖, așa cum îi scria V. Hugo lui Baudelaire, după ce îi citise creația. A nu se înțelege de aici că facem opoziție tranșantă între corectitudinea formală a poeziei (socotită de Rimbaud drept „meschină‖) și toate, chiar toate particularitățile expunerii versului liber. Poezie leneșă, fără un obiect precis pentru meditație, poezie naratologică (așa cum îi spunem mai sus), menită „să poetizeze‖ ceea ce vedem sau auzim în mod obișnuit, poezie fără idei, descriptivă și derivatele ei sunt tot atât de efemere ca și legendarele folclorizări sau mitizări realizate în rimă (de regulă monocordă) care, puse în jocurile băștinașe ale cutărui trib, indian sau african, trezesc mișcări și pantomimă. Operând sumare (extrem de sumare) delimitări între poezia care este și poezia care rămâne, trebuie spus că paradoxismul vine după o îndelungată coexistență a celor două tipuri de creație, văzând bine temperatura de la umbra și lumina Poeziei. Avantajul de timp situează mai clar locul noii mișcări internaționale. Criticul român Constantin M. Popa (Mișcarea literară paradoxistă, 1992, Chicago) a căutat o teoretizare a mișcării, sondându-i ideile literare, a derivat-o din noutatea avangardei care, în sec. al XX-lea, s-a diversificat multiplu: universal, dar și național. În aceeași direcție a cercetării, trebuie văzută și cartea lui Titus Popescu, stabilit în Germania, Estetica Paradoxismului, 2001. Pentru mine, ea a rămas de o mare încântare documentară și de o rară fluență a demonstrației și a comparatismului. Ea lasă, pe ansamblu, impresia unei cunoașteri superioare, din interior, a fenomenului în cauză. Disecând dincolo de dimensiunile propriu-zise ale avangardei, trebuie adus aici în discuție omniprezența socialului și politicului. În mai puțin de cincizeci de ani, s-au produs două războaie mondiale, a fost inventată și experimentată bomba atomică, s-au înregistrat, concret, uriașe realizări electronice și electrotehnice, omul a fost plasat în spațiu, cosmosul a devenit nu atât un teritoriu de meditație, cât de studiu. Îmi place să cred că visul însuși în aceste coordonate este constrâns să-și reașeze aripa zborului din cuvânt. Paradoxismul tocmai aici se află: la încheietura unghiulară a constrângerii dintre concretul existențial și locul comun al cosmicului. Sintaxa poeziei paradoxiste rămâne astfel invulnerabilă. Ea ne apare, dacă îi suspectăm rădăcinile în avangardismul sec. XX, ca o sevă ce pulsează într-o „corolă de minuni‖ a luminii din idee. Fereastra din poezia paradoxistă rămâne deschisă, indiferent de vânturile altor curenți: tereștri, marini, cosmici sau chiar umani. Este drept, și precizăm, prin reluare, că actualul paradox liric are comilitoni în toată poezia universală. A nu se confunda însă „întâmplările‖ cu „necesitatea înțeleasă‖.

38 destineliterare@gmail.com


Destine Literare

 Din lirica americană Edward Taylor (1642 (Anglia) – 1729 (U.S.A)) MUNCI CASNICE Prefă-mă, Doamne, -n roata Ta de tort Cuvântu-ți sfânt fiindu-mi furcă bună. Fă-ți suluri din iubirea ce ți-o port, Și fus din sufletu-mi, ce-ți cântă-n strună. Vârtelniță să-ți fie-a mea vorbire – Să depene-ale Roții toarse fire.  James Merrill (1926 (New York) – 6 febr. 1995 (Tucson, Arizona)) POETUL CARE VISA SĂ SE-NECE Poetul care visa să se-nece, ore-ntregi până a se-neca Avea sare-n jurul încheieturilor, ochii ca niște vârtejuri și părea De-o apoasă emfază. Marea era conștientă, Ca florile de la căpătâiul patului unei răni De o răspundere de neînlăturat Și zăcea ca un magnet lângă el cât fost-a ziua de lungă. Ambiguă ca un plămân. Iată, tot două fragmente poetice (naratologice, descriptive!) din opera a doi scriitori foarte cunoscuți în Europa.  Allen Ginsberg (1926 (Newark, New Jersey) – 5 aprilie 1997 (New York)) ÎNDĂRĂTUL REALITĂȚII triaj din San Jose rătăceam singuratic prin fața unei fabrici de cisterne și m-așezai pe o bancă lângă cabina acarului ……………………………………………… Floare galbenă, galbenă și

floare-a industriei, deși o țepoasă, hâdă floare, floare totuși, de forma unui uriaș, unui galben Trandafir deschis în gând! Floarea lumii asta-i.

 Lawrence Ferlinghetti (n. 1919 (New York))

39 destineliterare@gmail.com


Destine Literare ÎN CELE MAI GROZAVE GRAVURI ALE LUI GOYA În cele mai grozave gravuri ale lui Goya avem impresia că-i vedem pe oameni chiar în momentul când și-au câștigat întâia oară titlul de „omenire suferindă” ………………………

Sunt mai puține căruțe-n peisaj dar mai mulți oameni infirmi în limuzine colorate, cu plăci bizare de metal și cu motoare care-devoră-America.

Mai este oare nevoie să arătăm prim comparație unde se află Poezia? Desigur că inegalitățile sunt sarea și piperul unei biografii bogate, capodopera ieșind din spuma mării după zbateri și decantări incalculabile și niciodată posibil de a fi rostite. Și totuși… Capodopera se naște din pasiune. Numai matematica, singura capodoperă a științei, s-a născut din pasiunea pentru idei, devenite întâi cifre, litere și abia după aceea cuvinte. Poezia reface drumul în sens invers. Iar dacă ea este realizată cu pasiune, poate deveni un orator care convinge, cum ar fi spus La Rochefoucauld. Poezia paradoxistă (în sens larg) nu încearcă să convingă, ci să impună ideile unei pasiuni. Luăm și aici două exemple pentru a descoperi „semne și semnificații‖ la unii înaintași .

 Din lirica spaniolă: Rafael Alberti ~ „fiu ales al Andaluziei‖ (16 dec. 1902 – 28 oct. 1999) LINIEI Ție, contur de grație umană Tu, curbă, dreaptă, suplă geometrie, tu, în delir solar caligrafie, care topește ceața diafană. Ție, supusă când ești mai tirană, misterioasă-n flori și-astronomie, de nelipsit în vis și poezie tinzând să intre-n legiuta ramă.

Expresie în diversificare, complex, păienjeniș și labirint, ce-n tine prinzi mișcările figurii Palatul tău azur fără hotare Un pumn de foc în spațiu te-a slăvit – Tu, schelă, și tu, sprijin al picturii.

Federico Garcia Lorca (1898-1936) CÂNTEC DE PRIMĂVARĂ I Ies copiii zburdalnici de la școală punând în aerul cald, 40

de-aprilie, cântece tinere. Ce veselie-n adânca liniște-a străzii! O liniște fărâmițată destineliterare@gmail.com


Destine Literare de râsetele argintului nou. Și-au înflorit chiparoșii ca niște tidve enorme care, cu orbitele goale și cu pletele verzi, gânditoare și-ndurerate contemplă-orizontul.

II Merg pe calea-nserării printre flori și grădini, în drum risipind apa tristeților mele. Pe muntele însingurat cimitirul cătunului pare-un câmp semănat cu semințe de cranii.

Aprilie divin, care vii încărcat de miresme și soare, umple cu cuiburi de aur înfloritele cranii! (trad. Teodor Balș)

 Din lirica italiană Giuseppe Ungaretti (8 febr. 1888 – 2 iunie 1970) ULTIMUL CART Lună, Pană a cerului, Atât de velină, Aridă, Transporți murmurul sufletelor prădate?

Liliecii dintre ruinele teatrului, Acele capre-n vis, Și-ntre arsele frunze ca-ntr-un neclintit Cu toată revărsarea ei de cristal O privighetoare?

fum

Și celei palide ce au să-i spună oare ULTIMELE CORURI DIN PĂMÂNTUL FĂGĂDUINȚEI fragmente I Aglutinate lui azi Zilele trecutului Și cele ce vor veni. Prin ani și de-a lungul secolilor Orice clipă e surpriza De-a afla că mai suntem în viața Care curge mereu precum mereu viețuirea, Chin și dar neașteptat În vârtejul neîntrerupt *** Dacă-nlături cu o mână nenorocirea, Cu cealaltă mână descoperi Că totul nu e alt decât ruine. destineliterare@gmail.com

Al vanelor schimbări. Astfel e pentru soarta noastră Călătoria pe care eu o continui Într-o clipită Exhumând, inventând De la-nceput și până-n adâncuri timpul, Pribeag ca și ceilalți Care-au fost, care sunt… care vor fi.

Și a supraviețui morții e a trăi? O mână ți se împotrivește sorții tale, 41


Destine Literare Dar, uite, cealaltă îndată ncredințează 16 De la steaua aceea la cealaltă Se-ncarcerează noaptea Într-un furtunatic gol fără margini,

te-

Că poți să apuci cu ea numai Crâmpeie de amintiri. De la acea însingurare a stelei Până la cealaltă singuratecă stea.

23 În acest secol al răbdării De o mie de mile pe oră Și al grabei neliniștite, Neînfrânata curiozitate Prin cerul răsturnat care jos se dublează Și vrerea fatală. Și mai mult, formând o găoace deplină, ne face minimi Uitând de omul În voia lui, lipsiți de orice limită, Ce nu va mai ști să-nceteze să crească În zborul înălțimii Și crește chiar într-o măsură inumană, De doisprezece kilometri să vezi Poți să înveți cum se-ntâmplă Poți timpul ce se-nălbește și care devine Să absenteze câte unul, fără de grabă și O dulce dimineață, fără de răbdare Poți, că nicio legătură Pe sub valuri privind Cu spațiul înconjurător, Până la incendiul pământului spre Venind să-ți amintească seară. Că te catapultează vitezei (În românește, de Miron Radu Paraschivescu și Alexandru Balaci)  Salvatore Quasimodo (20 aug. 1901 – 14 iunie 1968) APROAPE O EPIGRAMĂ La bar saltimbancul, țigan Melancolic, se-nalță deodată Tăcut dintr-un colț și invită La un rapid spectacol. Haina și-o scoate, Și în flaneaua-i roșie se-ndoaie Pe spate-apucând ca un câine O batistă murdară (În românește de A.E. Baconsky)

42

Cu gura. Repetă din nou Puntea lui, cu cămașa căzută și-apoi Se-nclină-ntinzând farfuria de plastic. Urează, Cu ochi de nevăstuică, O lovitură bună celorlalți și dispare. Civilizația atomică-i la culme.

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

 Din lirica franceză Paul Eluard (1895-1952) CA DOUĂ PICĂTURI DE APĂ A fost sfărmat globul alpestru Unde cuplul erotic părea că visează Era înfățișată o fetiță Pe coapsele-i palide Râdea de-un măritiș ridicol De-o viață de invidiat. Doi ochi de două ori doi ochi De două ori la fel nu-s niciodată Femeia sta mereu întoarsă

Spre chipul cel mai sumbru al sumbrului Proteu Care fugea de oameni. Atâta tinerețe că nu știai când va sfârși Zâmbete zugrăvite de-alintări Durere sfâșiată de-alintări Doar celelalte femei aveau parte de zile rele Se mistuiau într-un imens foc orb Și nu recunoșteau nimic.

 Din lirica rusă Vladimir Vladimirovici Maiakovski (1893-1930) Desprinde-ți, memorie, copcile! Nenumărate chipuri dragi să răsară, râuri de râs revărsându-și în nopțile gătite la nunțile de odinioară. Înveselească-se-ntregul pământ. Uitați c-ați ieșit din tenebre. Astăzi din flaut vă cânt. Din vertebre. I Verste de străzi sub pași mi-au zvâcnit Iaduri ascund, calea-am uitat-o! Ce Hoffman ceresc te-a scornit, blestemato? Veselia e-n toi pe străzile toate. Fercheșii gustă din plin sărbătoarea lor vastă. …Gânduri.

Bolnave, coagulate, mie – cheaguri de sânge îmi cațără-n țeastă. Eu, făcătorul minunilor, care sărbătorile voastre le-nalț sau dărâm, n-am cu cine ieși la așa sărbătoare, pot capul să-mi sfarăm de caldarâm. „Dumnezeu? Nu există…” urlau blasfemiile mele. Iar Dumnezeu drăcovenii clocește și-nfiorând chiar și munții cu ele, drăcoveniei lui mă supune: iubește!

Nu-i pasă, zvârlindu-mă de-a berbeleacul, Că un om Chinuit în sălbatic delir e. Se bucură, Domnul: „Vezi tu pe dracul! Stai, tu, Vladimire!” (fragmente din vol. Poeme, trad. Cicerone Theodorescu, 1973)

destineliterare@gmail.com

43


Destine Literare

 Din lirica germană Friederich Nietzsche (1844-1900) TREI FRAGMENTE 1. O, Noroc, superbă pradă! Te oferi, ferindu-ți zborul, Mâine doar, azi niciodată – Ți-e prea tânăr vânătorul? Ești cărarea spre păcate, Dintre toate Cel mai nalt-încântătorul 2. În zări se-aude tunetul mugind Și ploaia-apoi pic, pic: Pedanta, ce, devreme flecărind, SENTINȚE DIN ANII 1869-1888 Mai sus ca om și fiare-ajuns Vorbesc – și nu primesc răspuns. Prea singur și prea nalt crescui – Aștept: oare venirea cui? De ce, nătângi, mi-ați scuturat voi poama, Pe când stam orb și fericit: Nicicând mai rău nu mă cuprinse teama – Murit-a visu-mi aurit!

Nu-i umpli gura cu nimic. Abia răsare ziua-n geamul meu, Și-același cântec iar! Îmi predică și-mi turuie mereu, Cum totul e-n zadar! 3. Amurg: lumină și noroc descresc, Amiaza e departe. Cât o mai fi? Pe boltă luna arde, Și-i vânt și brumă: n-am să zăbovesc, Ca fructul copt, când mâinile-l râvnesc.

Prea stau pe tron de nouri drept, – Întâiul trăsnet îl aștept. (Pin și trăsnet) O, lacom urși cu trompă, niciodată Politicos n-ați auzit Bătăi în uși? De groază, poama-mi toată Cu tava-n cap v-am azvârlit. (Pomul, toamna)

Colo furci, aicea funii Cerșetorilor! În cufăr Și bărbi roșii de călău, Am ce voi în van râvniți: Glume-n jur, otravă-s unii – Da – eu sufăr, da – eu sufăr, Nimic nou în felul meu! Însă voi muriți, muriți! Știu, căci multe mă-ncercară, De-oi muri și-a suta oară, Și-n obraz v-o spun râzând: Suflu, aburi, rază sunt – „În zadar mă tot omoară! „În zadar mă tot omoară! N-am să pot muri nicicând!” N-am să pot muri nicicând!” (Printre dușmani (după o zicală țigănească)) Napoi, nainte – nicidecum? Nici pentru capra neagră drum?

44

Aștept aici și ager prind Ce mâini și ochi râvnesc cu jind!

destineliterare@gmail.com


Destine Literare Cinci coți de lut, deasupra zori, Sub mine – lume, muritori!

(Călătorul și umbra sa (o carte))

De când mi-a rodit această carte, mă chinuie dorul și rușinea, Până ce asemenea plantă nu-ți va înflori și ție, mai frumoasă și mai roditoare. Gust de pe acum fericirea de-a fi ca Mai Marele, Când el se bucură de belșugul roadelor sale de aur. (Cu privire la „omenesc, preaomenesc‖) (Din vol. Poezii, Ed. Univers, Buc. 1980. Traducere și note de Simion Dănilă, Cuvânt înainte de Marian Popa)  R. M. Rilke (1875-1926) ELEGIA A ZECEA (fragment) Cum eu odată, eliberându-mă de înțelegerea iritată cântam laudă și glorie îngerilor binevoitori. încât nici unul să nu decadă sub loviturile clare de ciocan ale inimii spre corzile moi, ezitante, fragile. Pentru ca curgătorul meu chip să mă facă mai sclipitor; să înflorească aparentul plâns. O, cât de dragi îmi veți fi atunci, voi, nopți amărui. Pentru a vă accepta, neîngenuncheat, voi, neconsolate surori, și pentru a mă împleti, eliberat, în despletitul vostru păr. Noi, cheltuitori ai suferințelor. Cum le urmăream, în trista durată, temători de posibila lor epuizare. Ele sunt însă frunzișul nostru iernatic, verzui-întunecatele ierburi, din timpul misteriosului an –, nu doar timp –, ci loc, așezare, lagăr, podea, locuință. Într-adevăr, vai, ce străine par străzile orașului-durere, și unde, în liniștea falsă și stridentă izbucnește din matrița golului scurgerii, viguros: zgomotul aurit, fisuratul monument. O, și cât de insesizabil le călcase un înger piața-consolării, ce înconjoară biserica, de-a gata cumpărată. (Din vol. Elegii duineze, trad. de Nicolae Breban, 2006)

 Din lirica română Nichita Stănescu (1933-1983) Din suita celor 11 Elegii, reținem două fragmente care se regăsesc ca-ntr-o Poartă a destineliterare@gmail.com

45


Destine Literare Sărutului de Brâncuși: Elegia întâi – închinată lui Dedal, întemeietorul vestitului neam de artiști al dedalizilor: I El începe cu sine și sfârșește cu sine nu-l vestește nicio aură, nu-l urmează nicio coadă de cometă Din el nu străbate-n afară nimic; de aceea nu are chip și nici formă. ar semăna întrucâtva cu sfera,

care are cel mai mult trup învelit cu cea mai strâmtă piele cu putință. Dar el nu are nici măcar atâta piele cât sfera. ……………………. III El nu se lovește de nimeni și de nimic, pentru că n-are nimic dăruit în afară prin care s-ar putea lovi.

CINA CEA DE TAINĂ Casă cu ziduri mișcate cu odăile călătorind una într-alta Sub pene de pasăre, tavanele toate trec marea, spre Malta Salon cu masă lungă cu scaune, solzi de șarpe-ncolăcit Eu stau în capăt, la nuntă, cu o talpă afară, ieșindu-mi din mit O, și de-asupra ce ploaie de capete, torențială, capete de bărboși, de cârni, de bătrâni, ploaie de noapte, pe podeaua goală ploaie bubuitoare, ținând săptămâni Dă-mi mâna mireasă a mea, speriată, și să fugim, să fugim amândoi În curând va ploua cu trupuri, plonjată bolta va fi peste noi. Va ploua cu trupuri decapitate Să fugim, să fugim, eu și tu, din casa cu ziduri într-una mișcate unde cina noastră de taină se petrecu... CÂNTEC Lași mirosul tău în aer de zid ars de o văpaie de metal și de femeie care-o arse și pe Ruth și de car încins pe lutul Și îmi pari că ești aievea al întinderii caldee, ploaie aspră, fraged nor, de coloană viitoare dulcea mea antichitate dintr-un secol nenăscut dintr-un secol viitor. (Din vol. Starea poeziei, b.p.t., 1975, Buc., Ed. Minerva)

46

destineliterare@gmail.com


Destine Literare  Marin Sorescu(29 febr. 1936 (Bulzești) – 8 dec. 1996 (București))  După Maria Banuș:

LA MARTE Iată-ne și în Marte… Fetelor, puneți mâna și dereticați Planeta… Să o-mpodobim cu glastre și cu perdeluțe… Ștergeți praful de pe pervazul stelelor. Aduceți șervețele, solnițele. Tacâmurile, dulceața de zmeură – Să întindem o masă mare! Cine spunea că în Marte nu există viață? Dar noi? Noi suntem viața din Marte! Și-am venit aici braț la braț Cu iubiții noștri,

Ca într-o ascensiune de dragoste… Iată noul nostru cămin, Câtu-i de mare! Aici vom naște prunci… Vom fi primele mame cosmice… Și pentru zâmbetul copiilor noștri, Vom pune să se construiască balansoare În jurul soarelui… Fetelor, dați fuga Până la chioșcul de răcoritoare din Lună: Se cuvine ca în cinstea Zborului nostru în stele Să-nchinăm câte-un suc!

 După Nina Cassian:

CE NE MAI TREBUIE? (din ciclul Bună dimineața, cadouri!) Femeile au ceva de papuașă: Le-ncântă microcosmosul unei mărgele, Mirajul unei sticle colorate, Posedă uimitoarea capacitate De a vedea într-o bucată de stambă Cu copaci și păsări imprimate Exact ceea ce este: Pământul cu copaci adevărați și păsări neimprimate.  După Tudor Arghezi

ION ȘI AI LUI Pipăind drumul cu vârful parului, Orbecăiau spre cotețul primarului. Fiecare tăcea ca peștele. Întuneric – să-ți scoți ochii cu deștele. De când e poteca așa de anevoioasă, Că parcă-o știau șeasă? Bine că nu mai latră câinii cei mulți Cu gurile-ncleștate în câlți destineliterare@gmail.com

Și-n clei. Unul doar mai mârâie, din obicei. Ho! Acesta-i cotețul… și-n gură Le-a și venit gust de friptură. Oare găinile acolo ereau? Și-au lipit urechea de scândură: cârcâiau. S-au vârât, unul după altul, cuminte. 47


Destine Literare Pe ușa îngustă, cu capul înainte.

Tăvăliți prin găinaț.

Doamne! au simțit deodată că se De când înjură la gherlă Ion cu ai lui îngroapă… Au scos găinile de zece ori pui. Parc-au nimerit în niște hârtoapă… I-au tras, dimineața, din coteț, cu-un laț, (Din vol. Singur printre poeți, parodii, E.P.L., 1964) ORAR Trenurile care se suspendă Se retrag ca râmele-n pământ, Șinele cer gărilor amendă, Râmele din găuri își fac vânt.

Și cârpești cu dor la târguri sparte, Te-mbrâncești cu drumul mai departe, Călător și alpinist de ceață, Te agăți cu negura de viață...

Și cum stai cu trei valize-n brațe, Faci în câmp cu lupii vocalize Și e frig să-mpuști pe ceruri rațe, Că s-au dus și foc dai la valize. RĂBOJ Însemn c-un geamăt și-un oftat Un drum ce suie, șugubățul. Și tot certându-mă cu bățul Îmi țin moralul ridicat. De curcubeu de-ar fi chiar hățul, N-aș trage-atât de colorat Un car cu spaime încărcat, Ce taie trăznetelor moțul. (Din vol. Traversarea, Ed. Creuzet, 1994)

Țipând: Se-neacă geamandura! Iau valul martor c-am vorbit, Singur, pe țărmul pustiit. E țipăt cuminecătura, Și vuietul mi-astupă gura. În rest, eu cred că-s fericit.

 Gellu Naum (1915 – 29 sept. 2001) 19 O, dați-mi voie să descriu 48

Măcar o parte din pustiu Să spun, în câteva cuvinte, destineliterare@gmail.com


Destine Literare Cât e nisipul de fierbinte Și cum nu vezi măcar un cort, 20 Cum n-ai un mijloc de transport, Și cum mergea Apolodor Cum nu zărești un baobab Și se gândea, cuprins de groază: Sau o colibă de arab «Aicea îmi e dat să mor!» Și cum, pe-ntinderea pustie, Dădu în calea lui de-o oază Nu-i urmă de cofetărie Cu umbră multă și răcoare, Și nici n-a existat vreodată Cu arbori năpădiți de floare, Măcar un chioșc cu limonadă, Cu tufe mari, de iasomie, Un Cico, o răcoritoare... Cu apă bună, de izvor. Atâta doar: nisip și soare. (Fragmente din vol. Cartea cu Apolodor, Ed. Ion Creangă, 1975)  Cezar Ivănescu (1941-2008) Ø !pregătindu-se să intre într-al șaptelea lui trup, sângerând din ochi și vintre, urlând țapăn ca un lup și-alegându-se doar dintre moi suspinuri ce se rup, sufletul meu a mirare cearcă unu, doi și trei, cearcă patru, dacă n-are șaptele mai mult temei, cearcă nouă și-ncercare sfântă dacă zecele-i, până-a-și părăsi mormântul cearcă-un alt mormânt de soi același destin avându-l de sobol și mușuroi, dar mai multă prana-ntr-însul, dar mai fără de puroi; de când stă sub palmierul vecinic călătorului: primul număr par, Misterul Nunții și-Afroditei lui, dublu, - și-ncheiat în fierul coasei Morții, șaptelui, cearcă Numărul de Aur destineliterare@gmail.com

în plai hiperborean după-acela faurmaur descinzându-l la Tețcani și văzând prin nori balaur lup flămând de mii de ani, și visând cel fir de aur legând viețile-i colan, toată karma-i aduna-or în cei galeș plan nirvan cum acelui Minotaur vergine și băietani; mâinile cu-ale lor zece degete îmi sunt precept, toate-n mânuri le-oi petrece spre Eonul înțelept care-o ști de altă Lege, de Frumos, de Bun și Drept: preafrumosul Ganymede, el, Aparul, Monarc Blând care-n ochi divini se vede soma-n cupe mari turnând, el, pereche albei Lede, el, cerescul foc stingând; (Fragmente din vol. La Baad, poeme, Ed. Eminescu, 1996)

49


Destine Literare *** Indiferent cum circumscriem dezbaterea, paradoxismul în poezie (deocamdată, căci în teatru, el are afini la nivelul piesei existențialiste, indiferent în ce registru este redactată: elvețian, american, francez, italian sau german) face parte autorizată din limbajele moderne ale creației care acoperă tot mai dens o modalitate de gândire și, implicit, de exprimare. Alta, decât ne spusese tradiția – divergent și neomogen. A nu se înțelege de aici decât un act de complementaritate față de o tradiție stabilizată de greci prin tragedie – căci paradoxismul este mișcare gravă, responsabilă –, de francezi, prin rațiunea din clasicism, de nemți și englezi, prin visul romantic, de austrieci, prin cuvântul și aspirația expresionistă. Iar dacă este vorba de români, tradiția începe cu viziunea cosmică eminesciană, continuă, în perioada interbelică, prin metafizica lirico-filozofică a lui L. Blaga, prin rostirea dincolo de cuvânt a lui Arghezi, prin limpezirea ideilor în spații geometrice la Ion Barbu, ori prin pedalarea obstinată într-un spațiu strâmt al angoasei și al predestinării la G. Bacovia. Fiindcă marea poezie din totdeauna este o permanență și se deschide ca un crin regal în luna august; paradoxismul și-a sublimat tradiția în formulări neprozaice, șocante, nu întotdeauna contemplative, refuzând programatic creația ca pură istorie, conotativă. Poezia paradoxistă, în ceea ce a realizat mai nobil, mai durabil, a sondat după misterele lumii, dincolo de realitatea imediată, adică în idee, de la înălțimea căreia poate începe ca un evantai tot arsenalul liric: melancolia, angoasa, subtilitatea, discreția ș.c.l. Niciodată însă poetul paradoxist nu este un spirit integrator contingentului. Prin tot ceea ce întreprinde el, în varii forme literare, trăiește senzația plenară a făuritorului de săbii bune pentru tăiat nodul gordian al oricărei poezii convenționale, contrafăcute. Paradoxistul nu-și revendică gesturi de revoluționar ca unii avangardiști, nu iese în stradă demonstrativ, nu clamează în public adevăruri, fiindcă el se socotește un om al cuvântului întors pe 50

dos. De aceea arta lui, produsul creației sale și-l socotește, nici mai mult, nici mai puțin, decât un „joc secund‖ mai pur. Fiind ultimul copil venit pe lume (vezi basmele românești) este cel mai îndrăgit, chiar dacă la naștere arată mai discret a om. Dar constelația lumii va fi în măsură să-i reveleze fascinația logosului. Și cum cuvântul a fost rostit de Dumnezeu odată cu lumina, paradoxiștii iau în primire tot ce se poate decanta prin Idee, chiar dacă drumul până aci poate fi o muncă sisifică, ori o golgotă unde speranțele nu mai sunt compatibile cu vreo realitate. Imaginarul paradoxistic este unul interior, pictural ca la Țuculescu, fluent ca la Valéry, ascuns ca la Nichita Stănescu și analog oricărei formulări din știință – matematică, astronomie, fizică, biologie. Dacă am apela la o schemă a acestui homo ludens, care este poetul paradoxist, ea ar arăta ca o parabolă. Adică opera creată poate fi socotită un loc geometric al diverselor izvoare de informație, provenite, de când lumea, dintr-un punct fix (focar), care nu este altul decât realitatea, izvoare depărtate și de o directoare, obținută din sedimentarea tradiției. Interesant de subliniat – dacă persistăm în această analogie – că axa de simetrie este constituită din virtutea intelectuală sau talentul imaginativ al autorului. *** O ultimă glosă s-ar formula astfel: caută poetul paradoxist esența umanismului ca înaintașii săi, ori prin căile de acces verbal tinde spre adevăr și metafizică? Nu cumva constatând că nu se poate merge întotdeauna spre esențe, fie și ideatice, el este condus spre o frică, spre o teamă care în lumea contradicțiilor nu mai este așa de acută? Poate fi și aceasta o realizare ca sub o sabie a lui Damocles? După rezultatele de până acum, ca și după dezvelirea unor filoane în mai toate literaturile lunii, cu precădere în sec. al XX-lea, înțelegem și apreciem curajul paradoxiștilor ieșiți mai hrăniți datorită contrasprijinului constant în experiența temerii esențiale. Avea dreptate filosoful germanHeidegger, în deceniul al treilea, când destineliterare@gmail.com


Destine Literare constata, în faimoasa conferință Ce este metafizica?, următoarele: În măsura în care depreciem teama esențială și relația ființei cu omul așa cum se luminează prin această teamă, înjosim esența curajului. El are însă putința să țină piept Nimicului. În abisul spaimei, curajul recunoaște spațiul ființei în care a intrat și din a cărui des-

chidere – luminatoare (Lichtung) orice ființare revine în ceea ce este și în ceea ce poate fi ea. Parafrazând o celebră observație despre Ființă, am spune și noi cum gândirea esențială a paradoxismului trebuie să fie un eveniment al Ființei (Heidegger). 20 august 1992, U.S.A. (Chicago) și 14 ianuarie 2014, România (București)

N.B. 1) Dacă aș fi unul dintre „ideologii‖, nici chiar teoreticienii paradoxismului, aș impune ca emblemă estetică o parafrază critică a lui Nichita Stănescu: A venit îngerul și mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de știință și tu, până acum n-ai inventat nimic! Cum să nu, am inventat! Numai că știința pe care am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numește hemografia, adică scrierea cu tine însuți. 2) Dacă s-ar iniția studii comparate de amploare, privind profesiunea poeților, s-ar constata că de-a lungul mileniilor, versurile (vorbite sau scrise) au ținut de incantație. În mod deosebit, până la mișcarea romantică. După aceea, prin Simbolism și Avangardism, cuvântul a devenit doar o pistă de lansare sau un portavion de decolare a unui alt spirit lingvistic și mai ales semantic. Odată, cu ocuparea prim-planului, în sec. al XX-lea, de către știință, iar acum, în sec. al XXI-lea, de tehnică, limbajul poetic devine un bob de aur într-un deșert de informații stocate pe computer. Și totuși, ca logos ascuns, paradoxismul, așa cum a fost el conturat și de poezia lui Florentin Smarandache (Arizona, USA), pune în evidență – pentru viitor – osmoza cuvântului cu Ideea, care poate veni tandră sau labirintică, din lumea infinită a spațiului rațiunii. 3) Îi rog pe cei interesați de literatură comparată, să observe diferența uriașă între fluența limbii române când se află la ea acasă și… sora ei din traducerile lumii. De aici încolo, se deschide ori începe spațiul altor comentarii de specialitate. Prof. dr. Marian Barbu 20 decembrie 2014, România

destineliterare@gmail.com

51


Destine Literare

Magdalena BRĂTESCU

OPERA DIN TEL AVIV A ANIVERSAT 30 DE ANI DE LA ÎNFIINŢARE, CU PREMIERA OPEREI „BĂRBIERUL DIN SEVILLA” DE ROSSINI Montarea regizoarei germane Katharina Thalbach suprinde plăcut spectatorul prin viziunea sa modernă şi inovatoare, dar care păstrează miezul acţiunii în sfera comediei dell‘arte, redând operei lui Rossini comicul autentic pe care-l aşteptam zadarnic în zecile de versiuni văzute până în prezent. „Bărbierul din Sevilla‖ considerată o capodoperă a operei bufe italiene, compusă de Gioachino Rossini în urmă cu 200 de ani şi inspirată din comedia omonimă a lui Pierre de Beaumarchais din urmă cu aproape 300 de ani, devine astfel un spectacol actual care captivează publicul. Interesant este că premiera operei care a avut loc în 1816 la Teatro di Torre Argentina din Roma se leagă de o serie de catastrofe. Cabala montată de rivalul lui Rossini, un oarecare Spontini, a reuşit: tenorul care-l interpreta pe contele Almaviva şi-a acompaniat serenada cu o chitară dezacordată si a fost fluierat. Rossini însuşi care cânta la clavecin a fost huiduit. Basul care-l interpreta pe don Basilio s-a împiedicat, a căzut şi i-a curs sânge din nas. Peste toate, o pisică a traversat scena, drept care publicul a început să miaune! Reprezentaţia a continuat într-un haos de nedescris. Rossini a declarat că nu va mai asista la a doua reprezentaţie şi s-a dus acasă să se culce, dar a fost trezit din somn de uralele mulţimii care, spre marea lui surpriză, venise să-l aclame... Aşa se scrie istoria!

52

La Tel Aviv, uvertura în stil francez a operei, rămasă celebră prin melodicitatea sa, un andante majestuos urmat de un allegro vivo, animat şi zeflemitor care anunţă caracterul comic al operei, devine cadrul unor scene mute de un haz nebun. Dea lungul desfăşurării acţiunii, toate recitativele sunt acompaniate la pian de tânărul şi foarte talentatul dirijor Omer M. Wellber, de multe ori parodiind stiluri şi introducând secvenţe muzicale amuzante. Decorul scenografului Momme Röhrbein crează atmosfera tipică unei străzi dintr-un oraş spaniol cu magazine, cafenele şi case tipice, desigur si cu salonul de coafură al celebrului Figaro, oraş în care se plimbă turişti, localnici, călugăriţe, un monah cu un măgar viu, o limuzină si un tractor care aduce în scenă o remorcă. Remorca se transformă într-o estradă pe care se desfăşoară trama libretului, toţi figuranţii devenind publicul teatrului în teatru şi interactivând cu interpreţii. Fiecare amănunt este gândit, mişcarea scenică, grupurile care se formează si se desfac, se deplasează sau rămân încremenite, perucile rococo, costumele de bun gust pentru commedia dell‘arte (Guido Maria Kretschmer), toate încântă şi farmecă. Dintre cântăreţi, se remarcă de la început tenorul Edgardo Rocha cu o voce celestă, dublată de o tehnică perfectă şi de reale calităţi actoriceşti. Rocha reuşeşte să rămână până la sfârşit marea vedetă a spectacolului, secundat de baritonul Omar destineliterare@gmail.com


Destine Literare Montanari în rolul lui don Bartolo, amândoi cu o vână comică excepţională. „Interludiul ploii‖ de la mijlocul actului al doilea este excelent interpretată de orchestra simfonică din Rishon leZion şi susţinută de imaginea unei furtuni torenţiale cu trăsnete şi fulgere la care luminile lui Ulrich Niepel fac adevărate minuni. În general, e interesant de urmărit culoarea schimbătoare a cerului care se mariază perfect cu acţiunea scenelor.

Cavatina Rosinei este o capodoperă a bel canto-ului, una din importantele arii de coloratură. ―Una voce poco fa‖ pare un veritabil foc de artificii vocal, triluri, arpegii, game şi ornamente îşi dau mâna într-un tempo vertiginos, de aceea interpreta trebuie să dispună de o tehnică vocală perfectă. „Bărbierul din Sevilla‖ la Opera israeliană este un adevărat eveniment muzical, într-o punere în scenă admirabilă, un spectacol distractiv şi captivant, bine jucat, bine cântat, cu gadgeturi, trucuri şi chiar cu acrobaţii, inclusiv un mic recitativ în ebraică.

Subiectul, tipic comediei dell‘arte, urmăreşte dragostea dintre Rosina şi contele Almaviva căreia i se pun beţe în roate de către Don Bartolo, bătrânul tutore al fetei. Acesta o ţine închisă în casă, departe de ochii eventualilor rivali, deoarece intenţionează să se însoare cu ea pentru a beneficia de zestrea tinerei. Foarte amuzanta găselniţa de a imagina un perete invizibil, sugerat de mimica mâinilor Rosinei (mezzosoprana Annalisa Stroppa) care pipăie un perete inexistent. În manevrele sale, Bartolo e ajutat de Don Basilio (basul israelian Vladimir Braun), profesorul de canto al Rosinei, în timp ce Figaro, bărbierul factotum, se angajează să intermedieze întâlnirile şi schimburile de bileţele între cei doi amorezi. Până la urmă, colaborarea lui Don Basilio în favoarea îndrăgostiţilor este cumpărată cu bani, Don Bartolo e păcălit, iar happy end-ul nu întârzie. Un grand finale în stil fellinian care te lasă cu gura căscată. Cavatina lui Figaro (Mario Cassi) din primul act este una dintre cele mai celebre arii pentru baritoni, faimoasă prin ritmul său viu şi seria de „FigaroFigaro-Figaro‖ şi „bravo-bravissimo e fortunatissimo‖ care cer o mare virtuozitate interpretativă din cauza vitezei şi o dicţiune perfectă a interpretului.

destineliterare@gmail.com

53


Destine Literare

Elena BUICĂ

SPERANŢE PENTRU ROMÂNIA

Mă întorc din fiecare vacanţă petrecută în România tot mai optimistă, conform firii mele care caută cu bucurie partea luminoasă a vieţii. Nu e uşor să fii optimist în România cu atâtea valori răsturnate de-a lungul timpului, dar nici imposibil nu e. Cred că nu mă înşel pentru că multe din unităţile mele de măsură sunt cele ale comparaţiei României cu Canada, ţară poziţionată în topul celor mai avansate state ale lumii. Din an în an, în multe privinţe, diferenţele se şterg. Dacă pe la începutul sosirii mele în Canada îmi încărcam geamantanele cu cadouri pentru România, în ultimii ani, nu am ce să duc, pentru că acolo se găsesc de toate, după gustul european şi de multe ori cu preţuri mai mici. Dezvoltarea comerţului, libera circulaţie în lume, mijloacele de comunicare, noutăţile tehnice, toate aflate într-o evoluţie uluitoare, motivează şi evoluţia ţării noastre. Aceasta se remarcă imediat ce ai coborât din avion. Bucureştiul ţi se înfăţişează mai curat, cu mai puţini câini vagabonzi, cu tot mai multe clădiri mari, moderne, care îţi desfată ochiul şi îţi vorbesc prietenos. Pe străzi, constaţi că viaţa începe să-şi schimbe lumina şi culoarea, că are alt puls, alt suflu. Încremenirea în stagnare, în starea de spirit apăsătoare, în derută şi neîncredere în şansa unor schimbări, încep să-şi piardă consistenţa. Nu mai întâlneşti la tot pasul oameni atât de întunecaţi la faţă, ba chiar zăreşti şi câte un zâmbet. Se simte cum că în sufletele oamenilor se strecoară pacea, împăcarea cu viaţa, cu sinele lor, că se străduiesc să54

şi construiască un spaţiu în care să se poată mişca mai lejer. Într-o formă sau alta se desprind de vechile canoane acceptând aspecte noi de viaţă. Monotonia şi-a subţiat vălul făcând loc frumuseţilor născute din simplitate in traiul lor zilnic. Zilele petrecute în Bucureşti se desfăşoară diferit, colorat şi adesea imprevizibil, dar din ce în ce mai bine. Femeile sunt cochete, au charm, bărbaţii au carismă, seducţia este la ea acasă, poziţionându-se înaintea Canadei şi Americii. Remarci pofta lor de viaţă în terasele şi restaurantele de toate categoriile care îi adună la momente de destindere şi la taclale ca odinioară. Circulă iarăşi glume şi bancuri noi. În zilele de odihnă merg la iarbă verde desfătându-se cu bere şi grătarele cu mici sau carne de porc, iar în concedii merg la munte, la mare, practică turismul în ţări mai îndepărtate. După ce poporul nostru a străbătut întortocheatul drum al schimbărilor obligându-l să îmbrace hainele răbdării, acum pare că se dezmeticeşte, că-şi regăseşte busola, deşi ceaţa în care era învăluit nu sa ridicat destul. Criza de identitate naţională care a făcut ca românii să nu mai ştie cine sunt şi ce drum să aleagă, face paşi înapoi. Romanii încep iarăşi săşi întărească convingerea că România este Grădina Maicii Domnului şi revin la plăcerea de a-şi mărturisi dragostea de ţară. Se înfiripează treptat sentimentul de unitate şi cel al valorilor comune. Spiritul civic începe să se înfiripeze mai bine. Nu destineliterare@gmail.com


Destine Literare mai participă la problemele politice ale ţării în chip pătimaş, sunt mai obiectivi. Au întors spatele clasei politice corupte fiindcă nu-i mai reprezintă. Peste tot în ţară şi în toate sectoarele vieţii se simte o forfotă, o tendinţă de mişcare, de altă aşezare a faptelor. Creşte energia în oameni, lentoarea dă semne de slăbiciune înlocuită de preocupări abordate din alte unghiuri. Librăriile sunt mai des cercetate, s-au înmulţit scriitorii cărora le sfârâie condeiul, presa e în vervă, învăţământul ţinteşte altfel spre viitor. Tribunalele fac treabă bună, sportivii aduc medalii preţioase, totul se schimbă, devine treptat mai altfel. Priveşti cu satisfacţie cum se alege grâul de neghină: comercianţi cu politeţe, şoferi amabili, circulaţie mai civilizată, tot mai multe străzi şi şosele asfaltate... Întâlneşti tot mai des oameni care, prin perseverenţă, curaj, iniţiativă şi generozitate, au reuşit să schimbe în bine vieţile lor şi pe ale celor din jur, au construit lucruri durabile, oameni cu bun simţ şi interes civic, cu înţelegere pentru starea de bine a semenilor, care ştiu preţul valorile şi doresc să le ajungă. Satele au devenit mai atractive, cu condiţii mai bune de trai, chiar şi pentru tinerii care stăteau cu

destineliterare@gmail.com

ochii aţintiţi spre oraş. S-au construit case frumoase cu etaj, au apă curentă în case, se înalţă tot mai multe gospodării înfloritoare. Trecând în goana maşinii prin sate, noile imagini îţi umplu inima de încântare. La sate parcă se remarcă mai bine oamenii care au scos cuvântul,,nu pot" din vocabularul lor, care ştiu să transforme răul în bine, urâtul în frumos, zădărnicia şi nimicul în eficienţă. Muzica populară înfloreşte în calitate, chiar dacă manelele încă sunt ascultate chiar şi de cei care se dezic de ele. Multe s-au realizat şi multe sunt de îndreptat, dar important este că oamenii au învăţat un lucru minunat de la viaţă, că se poate şi altfel. În Europa, România nu mai e tot atât de umbrită ca acum 15-20 de ani. Se mai remarcă puţină indiferenţă dar şi ceva interes sau curiozitate. Foarte mulţi români au deosebit de bun nume în străinătate. România a fost întotdeauna o zonă importantă între Balcani, Răsărit şi Europa, iar acum se simte un suflu primenitor şi în această privinţă. Candela nădejdii de mai bine, a dăinuit întotdeauna în ţara noastră, chiar dacă uneori flacăra i-a fost mai plăpândă, dar acum, când a început să se înalţe, pentru anul 2015, dorim să devină o torţă.

55


Destine Literare

Sorin CERIN

ANA BLANDIANA DESPRE POEZIA DE MEDITAČšIE LA SORIN CERIN

Stimate Donule Cerin, Imi pare rau ca a trebuit sa treaca atata timp pana sa ajung sa va citesc poemele.Aceasta intarziere este o dovada a felului in care in viata mea pur si simplu nu mai incap toate problemele si lucrurile care vor sa intre si totul seamana tot mai mult cu un mixer care se invarte tot mai repede si ameninta sa se opreasca prin explozie. Am ajuns insa la Sarbatori si la liniste si nu vreau sa se incheie anul fara sa-mi fi indeplinit promisiunile. V-am citit volumul si va doresc mult succes atat in aparitia lui, cat si in ceea ce o sa i se intample dupa aceea. Iata fraza pe care mi-ati cerut-o din septembrie: "Poezia de meditatie pe care o scrie Sorin Cerin nu este o versificare de adevaruri filizofice, ci o impletire de revelatii despre aceste adevaruri.Iar raportul dintre intensitatea acestor revelatii si indoiala din care sunt construite adevarurile este chiar piatra filozofala a acestei poezii.De altfel,secretul de a putea fixa fulgerul revelatiei este o problema la fel de subtila ca si aceea a pastrarii energiei solare din zilele calde in cele reci." Cu speranta ca lectura mea plina de empatie si gandul meu bun va va purta noroc.

Va doresc Sarbatori fericite si un an nou bun!

Ana Blandiana

56

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Poezii din volumul Liberul arbitru

Somn şi Raţiune

Celeritate la amânate, pe scurt, uitate, zile deşarte, cu zodii blestemate, se scurg în Uitare, vorbe goale de zale, însângerate înţelesuri, pe străzile pustiite de Vise, ce nu poartă dresuri, devenind prostituatele propriului Somn, al unei Raţiuni, răvăşite de vânturile Deşertăciunilor, infernale, ale pornografiei cotidiene, de la baza Societăţii de Consum Ignoranţă şi Samavolnicie, de pe spinarea privirilor pierdute, sub acoperământul divin şi binefăcător, al Iadului din bisericile, unde până şi Dumnezeu este obligat, să plătească taxe şi impozite, băncilor pline de strălucire ale Diavolului, care ne dă zilnic raţia de fericire sau suferinţă, cu nume de Ban.

pe care nu o poate înţelege, nici măcar Dumnezeul, pierdut adânc în Străinul din noi. Tainele Jafului Evoluţie şi emancipare, în genialitatea zodiei, maimuţei de lemn putrezit, pe care-l sculptăm, după chipul şi asemănarea noastră, ieşind adesea exponate groteşti, aflate de o istorie întreagă, în galeriile de artă, ale crimei şi prostituţiei politice, pe care le ducem în spinare, întregul Destin al Toamnei, care ne-a ruginit până şi frunzele Păcatului Originar, spulberate de vânturile tăioase ale Inerţiei, de a fi membri de vază spartă, ai unei Societăţi a Absurdului Conjunctural, demonizat adesea, de inovaţiile castrate ale Evoluţiei, izvorâte din tainele Jafului, de a ne fura, propria Eternitate a Spiritualităţii.

Clopotele Timpului

Zâmbetele isterice ale Zorilor, stau gata să sfâşie carnea însângerată a Privirilor, care-şi caută disperate Viitorul, ce pare a uita să mai revină, chiar şi sub mantia cernită şi incendiată, de până acum, care arde pe focul sacru al Vieţii, Clipele atât de scumpe, dăruite spre a deveni, Eternitate.

Clopotele Timpului, încep să-şi bată momentele Zilei, cu o frenezie demnă de furtunile simţămintelor, sfinţilor unei Iubiri, destineliterare@gmail.com

Ouă încondeiate Terci de primăveri scrobite cu nonşalanţă, la căpătâiul ras al Gândurilor, prea oneste pentru a fi adevărate, în cloaca unei Realităţi, a Desfrâului Social, ce-şi arogă dreptul, la Monarhia Absolută a Banului, din panoplia sfinţilor unui Infern, cu nume de bănci. Spoieli ameţitoare, acoperă desenele obscene, din catedrala Cunoaşterii, cu miros de duhoare spirituală, 57


Destine Literare pe pereţii sufletelor, plini de reclamele frenetice, care se fac ouălor încondeiate, ale propriilor noastre Destine, vopsite frumos, în culori cât mai calde şi vii, dar care nu vor mai face pui niciodată.

lava pietrificată, a statuii unei iubiri interzise, din paginile îngălbenite a Bibliei, ce pare azi mai mult ca niciodată, a nici unuia dintre noi. Păcate ucise

Infernul sângelui Sârma ghimpată a lacrimilor, fără de speranţe, rugineşte pe mormântul ridurilor, unui Timp al compromisului, unde ne-am aflat în Infernul sângelui, ce ne păzea cu străşnicie genele, la poarta Destinului.

Petale de crime, se rup una câte una, din corola florilor, unor suflete despărţite, de propria lor ţărână trupească, pentru a ne arăta, care dintre ele este cu noroc, la poarta arsă a Fericirii.

Regrete târzii, ningeau peste sfârşitul de lume ale Simţirilor, care nici să-şi regrete Visele, nu mai reuşeau, în vulcanul aprins al Întâmplărilor, unde am devenit fără să vrem,

Păcate ucise în piaţa mare a Destinului, încă stau spânzurate de Trecut, legănându-se în bătăile Vântului, unui Regret, pe care nici Dumnezeu nu L-a înţeles vreodată, atunci când şi-a dorit Adevăr în loc de Minciună.

Copacii Regretelor

Alinare

N-am înţeles niciodată, de ce Primăverile mor, iar frigul din urmele Pasiunilor, îngheaţă Aşteptările, îmbrobodite cu veşmintele Minciunilor, la colţul străzii Dor.

Deschide-mi Doamne, poarta Adevărului, să înţeleg, de ce Orizonturile, mor strivite, tocmai de cerul senin, al ochilor Tăi, iar libertatea, înseamnă adeseori încătuşare, de Verighete, ce nu vor crede niciodată în Iubire, decât în biserici, clădite fără de Dumnezeu?

Copacii Regretelor, din părul albit al Anilor, au înflorit în toate culorile ridurilor, prin albiile cărora, curg fluvii de transpiraţie sentimentală, ale cărei ţărmuri, se lovesc dureros, de faţa răvăşită, a pierderii pentru totdeauna, de noi înşine.

58

Încotro, voi mai găsi alinare, dacă Moartea, a devenit mai liberă, decât Viaţa, iar Minciuna, mai adevărată decât un Adevăr?

destineliterare@gmail.com


Destine Literare În colivie

Descompunere mentală

Căderile surde ale Surâsurilor, au devenit un simbol, al Existenţei, atunci când, au fost troienite în Clipe grele, înlănţuite de Amintiri, spre a fi arestate, într-o Inimă de diamant neşlefuit, precum mi-e sufletul, pe care să-l aşez, la cerceii Patimilor, puşi cu sârguinţă la urechile, Morţii.

Orori de presentimente, îşi flutură stindardele vinovate, peste politicile ucigătoare ale Moralei, unei Lumi, a declinului şi dezastrului spiritual. Rădăcini ce par a-şi fi pierdut, ţărâna trupurilor, în inimile cărora să se înfigă, devenindu-le casă, stau putrezite şi purtate de Vânturile Înstrăinării, prin deşerturile fără margini, care însoţesc Cuvintele, într-o caravană a descompunerii mentale.

În colivia Liberului Arbitru, am realizat cât de închis pot să-mă trăiesc viaţa, abia atunci când s-a stins lumina Iluziei Vieţii. Greierii viselor

Liberul Arbitru al Omului

Când cimitirele îşi vor pierde rostul, Lumea va fi dispărută demult.

Ziduri morganatice, rătăcesc printre ruinele sufletului meu, care era undeva-cândva o catedrală, în razele privirii unui Dumnezeu, pe care l-a pierdut, la răscrucea Demnităţilor, unde m-am simţit umilit şi înşelat, de Liberul Arbitru al Omului, care-L vedea cu totul şi cu totul un Altul, decât ceea ce ar fi trebuit să fie.

Doar stelele ce încă nu şi-au murit anii de lumină, vor mai rătăci visătoare, peste gheaţa însângerată a umbrei unui Cuvânt, ce trecuse mai demult decât Vremea, şi se numea Iubire.

Atunci am început să construiesc din nou, înlăturând mlaştinile şi burienile Amăgirilor, aşezând fiecare cărămidă a Iubirii, pe soclul de onoare al Adevărului, zidind în cele din urmă, un palat al Înţelepciunii, unde am intrat cu sfială.

destineliterare@gmail.com

Nici greierii viselor nu-şi vor mai cânta, apăsătorul marş funebru al Iluziei Vieţii.

Moneda Lumii

Raze de dor, înlănţuiesc cu îmbrăţişări Speranţele, ţâşnind printre norii Depărtărilor, atât de apropiate Deşertăciunii, încât până şi Visele primeau un gust amar, fiind asortate cu zahărul Amăgirii, adus tocmai de la băcănia insalubră a Timpului, unde se vând Clipele Eterne, din ce în ce mai multe, pe mai nimic, traficanţilor de Întâmplări, care le duc în bordelurile Destinului, spre a câştiga cât mai mult de pe urma lor, 59


Destine Literare fiind plătiţi în cea mai valoroasă monedă a Lumii, cu nume de Nimicnicie.

Vulcanul Zădărniciei Spini debusolaţi, dau anunţuri la Mica Publicitate, fiindcă-şi caută capete, pe care să le transforme în Crişti crucificaţi, pe Soarta unei Credinţe, ce ar părea a Nimănui, dacă nu ar fi sângele Suferinţei, care să ţâşnească din vulcanul nestins, al Zădărniciei, unei Istorii a Neînţelesului. Se cutremură până şi ruinele bisericilor, ce-au fost zidite de natură, în cimitirele genelor noastre, care ne-au dictat mereu, cum să urmăm, calea prăfuită şi criminală, sadică şi ticăloşită,

Suparna Ghosh – Rose Vision

60

a unui Liber Arbitru, al Iluziei Vieţii, pentru a ne recâştiga adevărata Libertate, prin Moarte.

Trupuri firave

Lacrimi de trandafiri, se scurg pe altarul neînţeles al petalelor, pe care şi-au scris Ploile, jurnalele intime de fiecare zi, pline de poezie şi candoare, atunci când au udat, ţărâna trupurilor firave ale Sentimentelor, care se înţepau deseori, în spinii solitari ai Momentelor, unei primăveri aprinse, în inimile noastre. Nimeni nu ştia că într-un apus însângerat, toate acestea, vor fi retezate de cleştele nemilos al călăului, cu nume de Iluzie a Vieţii, pe eşafodajul Liberului Arbitru.

Suparna Ghosh – Brick Rose

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Tudor CICU

Vreme închisă, 1979-1989 (Jurnalul lui Ion Lazu)

„Există o poetică a Jurnalului?‖- se întreba Eugen Simion. Din Jurnalul de scriitor al lui Ion Lazu, vom încerca să descurcăm iţele mai multor întrebări care îl macină pe cititorul nostru. Citind Jurnalul lui Ion Lazu, încep să cred, tot mai evident, că ținerea lui a avut asupra sa ca autor un efect psihologic foarte puternic, devenind o pârghie vitală în existența sa, şi că a fost scris astfel ca şi cititorul să simtă acest lucru, şi să fie atras ca un magnet de lectura lui, dintr-o dorinţă firească de a pătrunde în laboratorul misterios al scriitorului şi poetului Ion Lazu. Anul 1979, când debutează jurnalul (textele diaristice de dinainte acestei date au dispărut din arhiva autorului, fapt amintit în treacăt, totuși cu o amărăciune greu de ascuns) îl găseşte pe Ion Lazu în gazdă la coana Olga din Goranu de Vâlcea, satul Sticlărie, cu colegii Nae şi Sandu – alţi doi ingineri geologi. „Am venit aici anume pentru nisipurile cuarţoase care au făcut cândva obiectul respectivelor exploatări pentru sticlă…‖. Încă „de prin 1975 încoace, ca la orice uituc dovedit ca atare, însemnările au devenit aproape zilnice – un adevărat Jurnal‖, notează Ion Lazu, noi înţelegând că obişnuinţa de a nota „a sfârşit prin a face parte integrantă din personalitatea mea‖. Dovedind o înclinație certă pentru această „specie literară‖, Ion Lazu se înarma cu infinită răbdare ca să nu cedeze „sub presiunea atâtor idei ce dau în clocot‖ şi a-şi ocroti!vocea lăuntrică‖ (Jurnalul său) „ca pe singurul izvor de care depinde viaţa ta afectivă - ca pe unica şansă‖. De reţinut, asocierea unui astfel de izvor de simţire cu firicelul de izvor captat, cândva, pe vremea foametei de după război, de ai săi părinţi, împreună cu alţi săteni, pentru rodnicia şi dărnicia destineliterare@gmail.com

parcelelor de pământ răsădite cu varză. Conştient că prin Jurnal realiza cel puţin două lucruri „de mare importanţă‖: 1. – să-şi ia note despre oamenii întâlniţi ocazional în viaţă (în paralel cu suita de fotografii: Oameni pe care i-am întâlnit) şi 2. – să surprindă pe fila de jurnal întâmplările prin care tocmai a trecut – Ion Lazu strângea totodată şi materia primă pentru viitoarele scrieri; „materie‖ ce n-ar fi fost, altminteri, stocată în lăcaşul memoriei, ori, anumite detalii îi puteau scăpa. De aceea îşi numeşte Jurnalul, ‖…o aventură pe cont propriu, ca oricare alta – un risc asumat‖. Într-o campanie geologică precedentă, la Horezu, reîntâlnise un coleg de facultate care pe vremea studenției scria „dezlănţuit‖ într-un jurnal al său, până şi la întrunirile dansante, spre hazul tuturor. Acum află cu uimire că amicul său aruncase la gunoi, fără regret și fără ezitare toate acele carnete de însemnări febrile din junețe. Ni se sugerează că adevărata miză a unui diarist este să privească lumea din jurul său cu mare atenție și să-i descrie mișcările, iar nu să consemneze fantasmagorii, întorcând spatele realității. Dintre multiplele variante de a ține jurnal, Ion Lazu îl alege pe acesta, deschis către lumea înconjurătoare. Şi, încă un lucru de reţinut, se confesează autorul: a ţine un Jurnal „înseamnă a nu fi singur sub canonadă‖. Înţelegem din aceste pagini memorabile ale Jurnalului lui Ion Lazu, că scriitorul „îşi dă întreaga măsură şi se justifică numai în faţa colii albe de hârtie‖. O excursie aventuroasă în masivul Vânturariţa, relatată prin fraze tensionate, ca în romanele poliţiste, prilejuiește pagini superbe de lecturat, mai ales de cei care s-au hazardat printre acele țancuri spăimoase. Surpriza acestora, de a citi 61


Destine Literare şi altceva decât poate înregistra simplul muritor, poate fi una a uimirii: „Nu cumva am lăsat acolo, din neatenţie, ceva care se pierde pentru totdeauna?‖, notează autorul. Regretul acesta l-am simţit, în diverse situaţii, cu toţii. Goethe avea dreptate: tot ce-i aproape acum, se îndepărtează în următoarea clipă, dacă nu aşterni şi pe hârtie „momentul‖, ca şi cum ai fi fost într-o altă lume. Iar această „altă lume‖ avea să vină atât la propriu cât şi la figurat, odată cu prima ieşire peste graniţa ţării. Aventura trăită în trenul care-l ducea prin Budapesta şi Viena până la Luxemburg (unde locuia un frate al său), mai apoi în Franţa şi retur spre casă, prin Germania, Austria şi Ungaria, ca şi întâmplările neprevăzute de prin locurile acelea, fac deliciul cititorului mai cu seamă al celui care a străbătut, la rându-i, traseul parcurs de Ion Lazu. Punctăm pe scurt: 1)- „Se confirmă zvonurile despre o eleganţă dusă la extrem în capitala Ungariei‖. 2) – „Viena pare un oraş pe care chiar ai vrea să-l înveţi pe dinafară, ca pe un poem perfect‖. Şi toate astea, pentru că Ion Lazu nu încetează a-şi nota fiecare amănunt: „poate aceşti companioni de tren se miră că scriu în carnet şi că mă uit la ei oarecum ca într-o vitrină‖. Dar, mai are importanţă?! Lectura devine o încântare. Ajuns la Paris, pe care îl visase dintotdeauna, fără speranță, îi vine să le strige tuturor: „Domnule, a fost o greşeală, gata!‖ – nevenindu-i a crede că doar „printr-un noroc, sau, prin purul hazard, poţi ajunge la Paris…‖ Ni se strecoară, subtil, prăpastia care exista, pe atunci, între noi şi nemţi: „pe şosea, în ceață, maşini în şir… Te gândeşti că aici orice ins are o maşină a lui, iar la noi doar 4-5 la o mie de locuitori‖ - (sau) – „Pe stânga, într-o vale îngustă, un sat alb, curat, continuat cu o poiană verde curată şi ea – asta fiind diferenţa şocantă: aici nu vezi coteţe, cocine, tot ce parazitează imaginea la noi‖ – ori în ziare vezi: „...poze cu oameni în atitudini fireşti ale vieţii... normalitatea, degajarea la ele acasă... la noi: crispare, înţepeneală oficială, veselie festivistă, autocontrol şi control impus‖. Peripeţiile de la întoarcerea către casă (vezi pag. 119) sunt picante dar şi dureroase. Nu mai spunem, cum i-a apărut imaginea pământului românesc, după acele zile de vis şi uluieli mentale: „Acolo este ţara mea! Am văzut un spaţiu cu linii mari, un şoim zburând 62

deasupra liniei ferate: multe turme mici, ciobani cu câini negri, coline ce par pustii, grămezi de reziduuri pe lângă pârâu...‖, etc. După astfel de rânduri scrise în Jurnalul lui Ion Lazu, firesc, vine întrebarea: „Nu cumva am pătruns în irealitate?‖ Şi ca să fie oala plină dar şi cu capac pe deasupra, la întoarcerea acasă, stagiara R. îi aduce veşti şoc: „fratele ei, flăcău de 17 ani... plecat în practica şcolară la Braşov, este omorât în bătaie, în curtea uzinei, de un coleg mai mare ajutat de încă doi sceleraţi‖. Motivul? Pentru că nu le împrumutase casetofonul pentru o seară de dans. Cum se simte autorul Jurnalului, întors din nou acasă? Să-l cităm: „O jivină nimerită în mijlocul traficului şi neştiind încotro s-o zbughească pentru a scăpa cu viaţă‖. Elocvent, nu? Şi trist în acelaşi timp... Continuând lectura Jurnalului lui Ion Lazu, începi să înţelegi că astfel priveşte/scrutează lumea numai omul estetic, cel care având suflet şi „armură‖ de artist, îşi poate stăvili când vrea Ion Lazu pornirile contemplative, aplecându-se asupra scrierii sale căreia îi transferă din pulsul trăirilor sale, asigurându-i combustia care modelează creaţia. Ion Lazu este un scriitor al detaliilor, Jurnalul devine astfel o necesitate de a se rosti cu privire la cam tot ceea ce gândeşte ori, prin scris, spune lucrurilor pe nume: „Acest jurnal, din care lipsesc tocmai etapele cele mai tensionate şi întâmplările cele mai importante din viaţa mea, nu este nimic mai mult decât un antract, în sens literal: între acte… şi sunt destule gânduri importante şi trăiri intense dar care nu-şi fac loc în carnetele mele‖ (p.168 şi 222). Este acel altceva care va constitui substanța romanelor sale de mai târziu? Cu eludarea în jurnal a problemelor din viața personală. Intimitatea autorului rămâne o taină pentru ceilalți. Însă realitatea acelor teribile vremuri apare în filigran: destineliterare@gmail.com


Destine Literare ‖Orăşeanul nostru nu are curajul să plece nicăieri de acasă fără plase la el. Nu se ştie ce apare de cumpărat, din câte-i lipsesc, bietul… Iar sătenii duc cu trenul şi autobuzul pâine şi saci de mălai, pentru care fac cozi la oraş, dând şi ciubuc vânzătoarelor…‖ (p.135). Cum era firesc ca într-un Jurnal de scriitor să găsim şi însemnări despre lumea literară a acelor ani, despre scriitori, 1980 reprezintă şi anul în care Lazu primeşte la telefon ştirea morţii lui Marin Preda, iar Mircea Ciobanu i-o confirmă. Prilej, cu care diaristul scrie cu amărăciune: „Vezi, de aia se grăbea el aşa! Bietul monşer, alt om prea singur…‖ Consultând bibliografia autorului, ne dăm seama că o selecție a întâlnirilor cu scriitorii vremii a fost publicată în Scene din viața literară, ed. Ideea europeană, 2007 Refugiul autorului în scris nu trebuie înţeles ca o înfrângere „pe arena literară‖ (tumultoasă) a epocii, chiar dacă, uneori, autorul pare dezarmat: „Şi, în general, are vreun rost să notezi ce simţi pe moment, ce gândeşti, ce-ai vrea să faci?‖. Să înţelegem, că tot ceea ce i se întâmplă, chiar şi înfrângerile zilnice, umilinţele, necazurile fireşti, la urma urmei…, toate acestea i-au fost date scriitorului ca material pentru arta lui? Mai mult ca sigur, că da! Toate acestea i se sugerează cititorului, i-au fost date pentru a le transfera în cronica acelor zile şi, apoi, pentru a le transforma în materie epică, pentru a le da un sens şi o morală, pentru a ţine întins firul vieţii către veşnicia părţilor frumoase şi trainice din existenţa fiinţei omului - „disperarea mea neagră‖. Iată cum trimite spre cititor, acest deziderat: „Îţi vine cine ştie ce idee, vrei să notezi un gând, o observaţie de viaţă, ceva ce ţi se pare demn de reţinut şi nu ai vrea să se piardă, cum prea des se întâmplă…‖ (p.142). Însă, nicicând diaristul Lazu nu se îndoieşte de puterea cuvântului: „Dar, dacă ar fi să pictez ceea ce simt, să mă exprim ca pictorii, nu? Sau să transform trăirea mea în muzică! Aş găsi culoarea pe care să mizez sau leitmotivul care să consune cu mişcarea mea sufletească?‖ Teama de a nu rata esențialul e mereu prezentă. Pe măsură ce-i citim Jurnalul, această temere, mărturisită şi nouă, se risipeşte. Paginile curg adeverind ele însele că sentimentul e bine surprins în cuvinte, iar cuvintele vin, se înşiră unele după altele, sugerându-ne ideea că lumea este făcută din corespondenţe între trăirile destineliterare@gmail.com

prezente şi reverberaţiile sufletului la tot ce a însemnat trecut în viaţa noastră, în viaţa altora -, vocația scrisului fiind plină de oglinzi magice; şi că întâmplările ce ni se par, acum, neînsemnate, deţin taina multor necunoscute, iar o explorare a materiei însemnările aşternute în Jurnal peste o vreme, devine o necesitate. „Sunt lungi momente când nici nu mă gândesc măcar la marea încercare prin care trec‖ (p.163). Evocările unor tablouri „în icoane şi imagini‖ despre părinţi, refugiul său în „vieţile noastre trecute‖, întâmplările cu cei dragi, poveştile adevărate auzite acasă (multe dintre ele surprinse secvenţial – ca în cinematografie - ) vor însemna, cândva, pagini de proză romanescă încărcate de sensuri. Atent la orice detaliu (natură-oameni-ideistări sufleteşti), Ion Lazu ne copleşeşte cu descrierile acelor călătorii ce scot în evidenţă omul şi zbuciumul său în a surprinde, fie şi cel mai neînsemnat detaliu, fapt ce ni-l dezvăluie ca om animat de o mare dragoste pentru lucrurile şi locurile pipăite cu degetele şi absorbite cu privirea, ori călcate cu piciorul. Sub titlul „Bucuria privirii‖, îşi începe Jurnalul anilor 1981 cu cea de a doua călătorie spre Luxemburg, la fratele său. De această dată îşi alege astfel traseul încât să viziteze cu totul alte orașe ale Europei de Vest, până la destinaţia finală, trecând prin Iugoslavia, Italia şi Elveţia, cu oraşele lor: Belgrad, Zagreb, Veneţia, Florenţa, Roma, Napoli şi Lausanne. În Iugoslavia, atât Belgradul cât şi Zagrebul i se dezvăluie a fi două oraşe curate „fără imobile betege sau dărăpănate, cu o anumită demnitate‖. Primele observaţii: se vorbeşte mult despre politică, iar iugoslavii consumă în exces arta porno (prin intermediul revistelor şi a cinematografului) ceea ce-l face să-şi noteze mirat, despre „o adevărată exaltare a industriei porno‖, aici: „Altfel de comunism!‖ – scrie concis. În Italia, primele oraşe întâlnite în răgazul dintre popasurile făcute în gări (pentru un pic de somn în sala de așteptare, dar mai cu seamă pentru completarea însemnărilor de călătorie din ziua care s-a sfârșit) şi „goana trenului‖, sunt: Veneţia şi Florenţa. Însemnarea pe care o face, acum: „…cu ochii mari pironiţi spre cele două minuni care m-au vrăjit deplin! Adriatica. Trieste‖ – spun totul despre starea de spirit a pasagerului român ajuns la granița 63


Destine Literare italiană.. Florenţa îl absoarbe cu totul. Paginile de Jurnal devin, acum, incitante pentru turistul nerăbdător să ia şi el calea spre sudul continentului european, cândva. Expoziţia de la Florenţa, palatul Pitti, „de la Gaugain la Picasso‖ îi produce „frisoane, nu alta!‖ pentru ca în final să iasă din expoziţie „cu capul mare‖. Cât despre oraş, nu îndrăznim a face vreun comentariu, pentru că însemnările diaristului spun cam totul. Cităm: „ Oraşul e cu deosebire frumos, are farmec la vedere, poate va fi avut şi locuri de tihnă, de reculegere, căci pentru a scrie e nevoie să te izolezi şi iar să te arăţi în lume şi iar să te izolezi‖. Cu alte cuvinte, nimic nu trebuie să-ţi scape, ajuns aici, să ai mereu la îndemână atât aparatului de fotografiat, cât şi carnetului cu însemnări, fiindcă ar fi păcat să ratezi aşa ceva. În Elveţia, face un popas la Lausanne, prilej cu care trăieşte o adevărată sărbătoare a privirii. Bucuria privirii însăşi. De fapt, chiar nimerise într-o zi de sărbătoare naţională a Elveţiei. În Luxemburg, fratele, cât şi prietenii mai vechi (cu care făcuse cunoştinţă la prima sosire aici, în 1979), îi stabilesc un program la limită, venind în întâmpinarea curiozităţii musafirului de a vedea cât mai multe în această parte a Europei şi a admira în scurtul timp, cam tot ce se poate întâlni la fiecare pas. „Despre Amsterdam chiar merită să scriu mai pe larg‖ – notează diaristul. Să reţinem că oraşul Amsterdam (cu ocazia vizitelor făcute prin Ţările de Jos) îl face să exclame la un moment dat: „Stâncărie neagră-vânătă. Licurici? Garduri de mărăcini pe marginea subţirilor drumeaguri vicinale, asfaltate şi acestea. Dar nu vei vedea pe-aici odioasa pârloagă a agriculturii socialiste‖ (p.212). Şi, mai reţinem, pentru impresia de ansamblu a eticii societăţii capitaliste, întâmplarea cu taşca de umăr (pierdută) în care avea toate actele: paşaportul, biletele de întoarcere, actele de identitate, etc… Cred că aceste descrieri sunt cele mai frumoase părţi din acest Jurnal. În cazul lui Ion Lazu, sub condeiul său (notând instantaneu fiecare amănunt surprins în drumurile sale) totul devine viu, încât ajungem să bănuim că el a tras „cinematografic‖, totul, în lăcaşul memoriei şi acum ne redă, intact, filmul acestor aventuri în „afara timpului Istoriei‖, etalându-le cu generozitate pentru cei mulţi, rămași închişi ca într-o temniţă între graniţele ţării. Fapt ce64

l îndreptăţeşte la o măreţie a rostirii: „Sunt omul care a văzut o jumătate din Europa‖. Începând cu anul 1982, însemnările din Jurnalul lui Ion Lazu au o caracteristică nouă: cronica zilei se împletește cu rememorări din copilărie și adolescenţă. Nimeni nu poate citi, după trecerea a trei decenii, Jurnalul din anii optzeci al lui Ion Lazu, fără să aibă pentru oamenii trecutului la care deseori apelează diaristul în însemnări, un sentiment egal cu veneraţia şi admiraţia. Memorialistica din „Vreme închisă‖ a îmbrăcat „haina literară‖ a genului, devenind un fel de cronică a evenimentelor petrecute cândva într-un timp îndepărtat: copilăria, tinereţea şi recuperând memoria ficţională a părinţilor şi rudelor. Jurnalul anilor 1982-1984, se desfăşoară pe două coordonate: cea a timpului trecut (memorialistic), înscris aici, din teama de a nu fi pierdut; şi cea a timpul prezent (cel calendaristic în notarea, comentarea, desfăşurării evenimentelor - al jurnalului propriu zis. Ion Lazu notează că, măcar în ce-l privește, tot ce ține de scris vine „dinspre suferinţele mele‖. Acum, paginile de jurnal (cele din luna mai, îndeosebi) sunt pitoreşti. Perioada cât a stat la baba Ioana din Alexeşti-Vâlcea îi prilejuiesc multe nostalgii despre viaţa din comuna de adopție, petrecută alături de părinţii şi fraţii săi. (p.238-256) Vorbind despre timpul trecut, diaristul notează: „poate că asta e ideea jurnalului meu: eu vreau să readuc la lumină lumea copilăriei mele, care desigur nu este importantă decât pentru mine, oarecum în felul cum vreau să repun în drepturi acel spaţiu în care ea s-a desfăşurat, al comunei Cireaşov, ce mi se pare mirific când încerc să mi-l reamintesc şi pe care acum îl regăsesc depreciat, batjocorit chiar: locuri spre Vâlcea, la gârlă, spre Valea Porcului, pe Sub vii, pe Secuţa, la Strehareţ, care mă primeau cu pajişti curate, îmbietoare...‖. Vorbind despre un timp trecut, cu oameni, fapte, întâmplări, pe care le recuperează prin retrăire, pe baza memoriei afective, diaristul notează: „Am să continui cu creionările mele despre satul copilăriei, fără însă a-mi face iluzii monografiste sau creative. Observ că amintirile din copilărie se organizează subiectiv, însă cu mare coerenţă‖ (p.256). Satele prin care îi trec paşii de geolog îi oferă multe alte prilejuri de a stârni cu pana de scris, imagini în mişcare, iar fotografiile, pe care le face ici-colo, vin destineliterare@gmail.com


Destine Literare și „din dorinţa de a reţine datele unei scene care pe moment nu-mi este clară, în speranţa că altcândva, cu un tonus spiritual mai ridicat ca acum, am să fac legăturile, reuşind să transcriu tâlcul scenei...‖ Dar, anul 1982 (mai exact 18 iunie) este şi ziua când la Cartea Românească îi apare romanul „Rămăşagul‖ (în tiraj de 15000 de exemplare), prilej pentru destăinuiri cu privire la primii fiori ai scrisului, când într-o compunere de clasă, căuta să transmită colegilor şi profesorului câte „ceva din emoţia călătoriei în noapte, plăcerea de a vedea, de a observa... ca să nu se piardă nimic din ceea ce mă impresionase atât de mult‖ (p. 262). Încă nu știa nimic despre ce înseamnă a scrie, însă descoperise intuitiv rostul scrisului. Vorbind despre „Rămăşagul‖ (pe parcursul Jurnalului ţinut între anii 1979-1981, îl întrezărisem sub denumirea de „Moşul‖), Ion Lazu spune că „fiecare casă, fiecare familie din satul de adopţiune avea câte o poveste – şi anume una tristă; însă pe atunci eram prea mic pentru a recepta corect aceste drame, de care mai bine îmi dau seama acum, privind înapoi‖. Același demers recuperatoriu îl găsim şi în însemnările cu care-şi începe Jurnalul anului 1983; cu scene din viaţa de familie, scene ce aveau să facă parte din viitorul său roman „Veneticii‖. Începute în februarie, însemnările anului 1982 se întrerup brusc, ca mai apoi, să fie reluate prin noiembrie 1983 şi sunt cu precădere însemnări despre lumea literară a vremii. Așa cum semnalasem deja, perioade destul de lungi lipsesc din materia diaristică a jurnalului Vreme închisă. Coroborând cu bibliografia, înțelegem de pildă că jurnalul întregii campanii 1983 a intrat în textura romanului Capcana de piatră, ed. Cartea românească, 1987. Și că subțirimea ultimilor 3 ani din jurnalul publicat acum se explică prin prelucrarea materialului din campaniile 87, 88 și 89 în romanul Sălbaticul, ed. Vinea, 2005, roman ce se încheie cu larma mișcării de stradă din Decembrie. Alte zone albe din jurnal, ni se sugerează, corespund unor momente tensionate din viața privată a autorului, la care nu se referă direct mai niciodată. Stilul e omul, s-a spus, și pe bună dreptate… Când ne referim la om, avem în vedere desigur firea sa,, cea din care se nutrește individualitatea umană. Despre moartea poetului Nichita Stănescu destineliterare@gmail.com

(13 decembrie 1983) ne lasă însemnările de la p. 275-276, şi încheie: „1983 - un an de neuitat...‖. Însemnările anului 1984 sunt cu precădere însemnări zilnice despre micuțul Andrei şi despre lumea literară a vremii, dar, conţin şi un element nou, nemaiîntâlnit până aici: lumea viselor, cu tot ceea ce reprezintă ele în cazul scriitorului Ion Lazu: „Azi noapte am visat fragmente de roman, iar în noaptea precedentă chiar un roman întreg... Sunt romanele pe care le pierd, cele pe care nu le voi scrie?... Oricum e semn că ar cam trebui să mă apuc de scris‖ (p.286). Ca mai târziu, să-şi noteze: „Pentru alţii asemenea vise vor fi fiind fleacuri, lucruri ce trebuie împinse cu grăbire în umbra nopții care le-a zămislit; însă pe mine literatura din ele mă dă gata!,‖ (p.308). Munca de teren (ca geolog), cu locurile prin care e găzduit (Goranu, Alexești, Ionești-Vâlcea, Avrig, orașul Victoria…), prilejuieşte diaristului pagini cu mărturisiri nu prea plăcute: „Ce-nseamnă aceşti 23 de ani de teren? Cel puţin tot pe-atâtea camere străine în care am locuit şi ferestre prin care am privit la anumite ore ale zilei, dimineaţa şi în amurg, şi uşi prin care am intrat obosit şi am ieşit cu gând de drum lung, chiriaş în casa vreunui ţăran, a vreunei băbuţe sau văduve‖. Jurnalul „Vreme închisă‖ nu-i numai un jurnal cu însemnări ale „zilei trecute‖ ci şi o carte despre tot felul de amintiri din viaţa autorului, ce i se par, după atâţia ani, ca nişte „jivine hăituite, rănite, ascunzându-se prin cotloane, prin văgăuni obscure...‖ Dar, când dibui din ele partea bună a lucrurilor, rândurile scrise rămân ca sculptate în stâncă. Deşi ultima parte a Jurnalului „Vreme închisă‖ – de Ion Lazu (anii:1985-1989) este foarte concentrată, ea cuprinde de această dată, cu predilecţie, evocarea toposului natal (satul CireaşovSlatina), îndeletnicirile oamenilor, atmosfera familială, portrete, amintiri. Amintirile sunt învăluite, într-un ecou arhaic, de un lirism răscolitor dar bine dozat, cu grija scriitorului care va fructifica, cândva, în prozele sale aceste detalii generatoare de emoţii şi meditaţii despre „o lume în fond la fel de credibilă sau de incredibilă ca oricare alta: reală, palpabilă, amintită, inventată... lumi indiferente una alteia, sau lumi zadarnice‖ (p.324). Anul 1985 (ni se consemnează la 3 februarie, duminecă) e anul când începe să citească „pe furate‖, jurnalul lui Liviu 65


Destine Literare Rebreanu şi, poate, de aici s-o fi născut sârguinţa cu care începe să-şi strângă evocările şi amintirile risipite printre însemnări, povestirile părinţilor din satul de baștină, cum reiese şi din vizitele tot mai dese în satul copilăriei - unele şi din necesităţile, şi sprijinul adus celor bătrâni. În însemnările ce le face, acum, oscilează de această dată între evocările literare ale vremii, lumea cărţilor citite ori pe care se gândeşte să le scrie. Sensul nou pe care îl dă jurnalului, are în vedere şi noul imbold, cel atins de aripa sugestiei rămase în urma lecturării Jurnalului lui Rebreanu: „Uneori am bănuiala că scriitorii ţin un jurnal nu pentru a-şi nota risipa zilnică în fapte de rutină şi câştigul într-ale scrisului, cum s-ar crede, de exemplu, citind Jurnalul lui Rebreanu, ci pentru a-şi învinge odată în plus teama de coala albă, de inhibiţia pe care ţi-o dă masa de lucru‖ (p.348). Punând în lumină tehnica scrierii, observăm (dincolo de spontaneitatea comunicării), multe secvenţe narative, pe care – cu certitudine – le-a utilizat apoi în „Veneticii‖; „Rămăşagul‖; „Capcana...‖; ‖Sălbaticul...‖, etc... Există în aceste însemnări câte un palier alocat fie memoriei spaţiilor geografice, fie prieteniei colegiale (serviciu ori din vremea studenţiei), fie vieţii şi morţii oamenilor lângă care a copilărit şi trăit. Dintre referinţele acestor comemorări şi confesiuni, mi-a atras atenţia data de 2 mai 1986 din Jurnal. Iată cum descrie diaristul Ion Lazu grozăvia exploziei de la Cernobîl: „De ieri, pe la 18, numai într-o supărare şi o îngrijorare şi un chin – ca o adevărată boală, din cauza veştilor groaznice despre radiaţiile ce vin peste noi de la răsărit‖. Paginile finale ale Jurnalului „Vreme închisă‖, ni-l arată pe diarist deschis către oameni, cu bucuriile şi dramele lor: „În viaţa unui om nu se află un singur roman, ci mai multe, însă amestecate, întretăiate, reînnodate. Greutatea, chiar imposibilitatea, este de a-l alege pe cel semnificativ, dintre cele multe, fără vreun înţeles‖ (p.354). Retrospectiv, pasiunea pentru lectură a copilului de la ţară capătă în memoria diaristului o semnificaţie şi o încărcătură narativ-evocativă pentru tot ce va urma: „De vreo trei săptămâni recitesc însemnările pe tema Gligorie, sortând, subliniind: apar poezii, apare tema Veneticilor, apoi massa jurnalului literar propriu-zis şi câteva subiecte de proză scurtă. La treabă, omule!‖ (p.401). Resuscitând „amintirile 66

mele despre oamenii din satul copilăriei‖ şi ceea „ce reprezint pentru ei‖... unul „dintre cei prea mulţi care au plecat şi pleacă mereu din sat...‖, se impune necesitatea de a scrie despre toate acestea. Cine a fost alesul? Numele lui stă înscris pe această carte. Vă îndemn s-o citiţi. Fiindcă, această carte care se succede şi se pliază pe anumite teme specifice unor cititori de vârste diferite, dă curs unor evenimente trăite de fiecare dintre noi, dar întotdeauna amprentate de întâmplări existenţiale şi spirituale, parcă auzite de la cel cu care te-ai intersectat în viaţă, ori chiar le-ai fost martor. „Este de imaginat o mai mare sărăcie decât cea de acum şi o mai nemiloasă dependenţă de Stat?‖- sună această frază (ascunzând tristeţea unei epoci), ca o întrebare stăruitoare la sfârşitul anilor optzeci. Dar să nu închei înainte de a spune esențialul: jurnal de lecturi și de întâlniri cu scriitorii și artiștii bucureșteni, jurnal de creație, cronică de familie și de viață trudnică, în cei mai năpăstuiți ani ai comunismului, Vreme închisă, cum o indică de altfel și titlul, nu este în ultimul rând și o seismogramă a momentelor privilegiate dintr-o carieră de geolog prospector, peregrin prin cătunele răzlețite și prin sălbăticiile patriei; locul unde își notează impresiile fruste autorul Vremii… nu este nici masa consacrată din apartament, nici sala bibliotecii, ci este după caz, prispa casei unde găzduiește, iar de cele mai multe ori o culme de deal ori o viroagă unde spiritul se întâlnește cu Ideea; este consemnarea netrucată, pe ultima filă a carnetului de teren, umplută în pripă, devenită penultima. Locul revelațiilor, al intuițiilor, al schițării subiectelor de roman, al prinderii din zbor a fiorului poetic. Autorul nu se mută de la o masă la alta, după tema pe care o pune în pagină, cum știm că se întâmplă în cazul unor confrați, ci în cazul anume al acestui jurnal este vorba despre momentele norocoase ale întâlnirii omului cu sinele său, pentru a se livra colii de scris. Prin lirica acestui buchet de evocări şi adnotări despre tot ceea ce-i omenesc şi de esenţă umană, Ion Lazu ne-a demonstrat că „o anume poetică a jurnalului‖, sceptic rostită de cronicarul vremii, prin „Vreme închisă‖ a fost salvată. (sfârşit)

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Luca CIPOLLA

,,Italianul Luca Cipolla și mare sa dragoste pentru poezia danubiană Prezentare de Melania Cuc, scriitoare și jurnalistă bistrițeană (25/09/2013)

Deși nu este lingvist de profesie, doar un impătimit al Poemului, Luca Cipolla trăiește cu o parte a spiritului său rarisim în și prin Limba Română. Cetățean, prin naștere și trăire, al cetății industriale din Milano, Italia, Luca Cipolla este prezent într-o pleiadă de reviste literare, electronice și clasice, care apar în România sau (și) în diaspora românească. Poet și traducător de poezie din română în italiană, și viceversa, Luca Cipolla și-a câștigat pe merit notorietatea în galaxia poeților din țara noastră. Colaborator permanent al revistei Boema din Galați, dar și publicând cu ritmicitate spectaculoasă în alte reviste. Este redactor al revistei,,Sfera Eonică‖ din Craiova şi colaborator de bază la revista,,Boema‖,,,Climate Literare‖ şi la revista internațională online,,Starpress‖. Numele lui apare și în alte reviste serioase din România, dintre care amintim:,,Oglinda Literară‘‘,,,Nord Literar‘‘,,,Luceafărul‘‘,,,Ecouri Literare‘‘,,,România Literară‘‘,,,Apostrof‘‘,,,Vatra Veche‘‘,,,Climate literare‘‘,,,Luceafărul‘‘, etc. Cu abilități de comunicare moderne, el a reușit să atragă atenția asupra necesității dialogului cultural, a,,trecerii‘‘ operei scriitorilor din România, dincolo de fruntariile Europei, în speță, în Italia. Un exemplu excelent în acest sens, este simbioza literară dintre Luca Cipolla pe post de traducător și micuța poetă Denisa Lepădatu, fenomen care a destineliterare@gmail.com

determinat ca poemele poetei din Galați să primească Medalia de argint la Premiul Internațional,,Giovani e Poesia" de la Triuggio, ediția a XXII-a. Un alt premiu pentru poezia românească, și care se datorează și traducerii de calitate prestată de Luca Cipolla, este cel de semnalizare pentru poezie în limbă la XVII Edizione del Premio Internazionale,,ARTE E CULTURA 2013" din Castel San Giorgio (SA) – Italia; Luca Cipolla a obținut, cu poeme personale scrise în în limba română, Premiul IIIpentru poezie la Concursul Internațional de Poezie și Proză,,Limba noastră cea română-Starpress 2013”, organizat de revista româno-canadiano-americană “Starpress” cu ocazia Zilei Limbii Române, pe 31 august. Foarte activ și în sfera editorială Luca Cipolla a semnat traducerea în limba italiană din cartea Judecata de apoi, autor Petre Rău, carte care a apărut în ediție bilingvă, Editura InfoRapArt, Galați, 2011. dar și a volumului Mirajul mamei - cele mai frumoase poezii despre mamă, Editura InfoRapArt, Galați, 2012. Datorita efortului său intelectual, a fost onorat cu premii și distincții, cum ar fi: Premiul I pentru poezie la Concursul de Creație Literară,,Visul‖ Ediția a VII-a; Premiul special al revistei,,Boema‖ pentru cel mai bun colaborator din străinătate în cadrul Festivalului Național de Literatură,,Prietenia cuvintelor‖ din Galați.

67


Destine Literare Construind o adevărată punte de legătură între poeții celor două țări, Luca Cipolla este încă la începutul drumului său în literatura clasică europeană. Cu un simț perfect al relației umane, el exemplifică perfect intelectualul născut și nu făcut al tinerei generații europene, reușeșete să își consolideze drumul de poet și traducător în paralel cu profesia prin care își câștiga pâinea zilnică. Dacă despre calitatea sa de traducător cu virtuți indubitabile, vorbesc premiile enumerate deja de noi, despre poetul Luca Cipolla vorbesc versurile pe care le caligrafiază cursiv, într-un limbaj desferecat de rugina conveninețelor. Deși tânăr încă, ARACHNE ŞI CU MINE ÎN AŞTEPTARE Păianjenul ţese pânza lui şi singura fiică nu mai eşti; tace sufletul meu în pernă şi arde tămâie până la o lentă agonie, fii prezent dar în concediu,

nu se lasă atras de sintagmele mai mult sau mai puțin licențioase, care, în opinia majorităților scriitorilor juni de pe Mapamond, fac sarea și piperul Poeziei actuale. Luca Cipolla își convinge cititorul cu talentul său, scrie versuri cu impact emoțional dublat de filosofia interesantă a unui ins care vede lumea literară dinspre Vest spre Est. O comuniune de idei interesante își găsesc locul perfect în poemele sale, lucrări bine definite și care reflectă lumea complexă în care trăim azi. Iată o mostră de poem italienesc contemporan, semnat de Luca Cipolla, și tradus, tot de el, în limba română: strălucitor şi salubru aerul nu vibrează şi mă emoţionezi, de numai piatră Sinai. Acum neruşinată hrăneşti razele unei pânze pe care o filezi din zori şi până-n seară şi în sarcină pretenţia să te numeşti viaţă.

Felicitari, Luca Cipolla și, fie ca și vestitul Ovidiu, să-ți cânte în vers frumos, iubirile (și) la Pontul Euxin.

Poet şi traducător din limba română în limba italiană şi invers. Redactor al revistelor ―Sfera Eonică‖ şi ―Regatul Cuvântului‖ din Craiova, colaborator de bază la revista ―Boema‖, ―Climate Literare‖ şi la revista internațională online ―Starpress‖. Volume publicate: ,,Monade‖ - poeme, împreună cu Melania Cuc, Editura Karuna, Bistrița, septembrie 2014.

Stupore Si ritrasse per un istante e si vide trafitto da un raggio ad altezza di stomaco, del timido poeta non restava nulla, un muni lo invitò ad osservare e a capire e per rispetto, a tacere. Si levò le scarpe e il tappeto già aveva speso la sua forma: 68

sotto di lui tutto parve illusione, le ore si disgregavano e diventavano sabbia, quanti granelli o similgocce, tutto era sparso nell'etere, una clessidra rotta, tutto era gioco, già, una prova, gli attori si tolsero i costumi di scena e lo spettacolo alla sua naturale conclusione comunque da festeggiare, né vincitori né vinti soltanto.. destineliterare@gmail.com


Destine Literare Stupoare Se retrase pentru un moment şi se văzu străpuns de o rază la înălţimea stomacului, nimic nu mai rămânea din poetul timid, un muni l-invită să observe şi să înțeleagă şi din respect, să tacă. Se descălță şi covorul consumase deja forma lui:

sub el totul păru o iluzie, orele se dezagregau şi deveneau nisip, cât de mulți grăunți sau cvasi-picături, totul se răspândise în eter, o clepsidră spartă, totul era joc, tocmai, o probă, actorii îşi scoaseră costumele de scenă şi spectacolul concluziei lui naturale oricum de sărbătorit, nici învingători nici învinşi doar..

L'ultima profezia (a Peter Deunov)

Ultima profeție (lui Peter Deunov)

Non cadrà un capello dalla testa del giusto, la schiena del gatto rivolta a oriente, fragole al desco dell'ultima profezia stravolta dal nonsense, una scheggia di vetro ora diamante che saprà recare effetto farfalla il vento a favore, setoso di sabbia.

Nici un fir de păr nu va cădea din capul neprihăniților, spatele pisicii îndreptat spre orient, căpșuni la masa ale ultimei profeții răsturnate de nonsens, o schijă de sticlă diamant acum ce va ști aduce efectul fluture vântul favorabil, mătăsos de nisip.

Terzo occhio

riportano al calore d'una mano che s'allontana e notte si scolora dipinta dalla rosa divina che accompagna all'uscita dell'ultima illusione.

E dal cancello entrava polvere di gesso, nuvole di luce all'ingresso, pigne abbandonate sulla credenza e da quest'ingombro ricavo silenzio e tutto pare adesso libero dalla quarta dimensione.. fogli di quaderno a righe volan dalla finestra sopra un rigido platano; soglie erbose destineliterare@gmail.com

Al treilea ochi Și din gard intra pulbere de ghips, nori de lumină la intrare, conuri de brad părăsite pe bufet și de sarcina aceasta 69


Destine Literare obțin liniște și totul arată acum lipsit de dimensiunea a patra.. foi de caiet cu linii zboară prin fereastră peste un platan rigid; praguri ierboase

readuc la căldura unei mâini ce se îndepărtează și noaptea se decolorează pictată de trandafirul divin care însoțeștela ieșirea ultimei iluzii.

Blu

Albastru

Palpitano i minuti nel pomeriggio essudato, fiori di cicoria coloran l'aria e secca nella gola l'ultima goccia di vișinată. Agata blu il cielo che dalla stanza s'apre e spiega il ruolo che una vita ci diparte.

Palpitează minutele în după-amiaza asudată, flori de cicoare colorează aerul și se usucă în gât ultima picătură de vișinată. Agat albastru cerul care din odaie se deschide și explică rolul care o viață ne desparte.

Suparna Ghosh – Copper City

70

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Victor COZARIUC-COSSARIS

,,VIAŢA – DARUL CREATORULUI”

Motto:,,Cele mai importante două zile din viaţa ta sunt ziua în care te-ai născut şi cea în care afli de ce.” Mark Twain

Fiinţa umană venind în raiul numit,,Planeta Pământ‖ a intrat în natura înconjurătoare pe care a folosit-o, a exploatat-o în folosul existenţei sale. Omul a supus bogăţiile solului, subsolului, din ape şi aer spre bunăstarea şi prosperitatea sa, neglijând păstrarea şi conservarea naturii şi pentru generaţiile mileniilor ce vin. Astfel, planeta şi implicit viaţa oamenilor s-a împărţit în săraci şi bogaţi, în mai toate regiunile geografice, ca azi să ajungă la Nord – bogat şi la Sud – sărac, plin de conflicte tragice şi neprevăzute, punând în pericol viaţa pe Terra. Viaţa omului e plină de enigme şi mistere, şi e guvernată de forţe naturale şi supranaturale, văzute şi nevăzute din tot timpul urgente în existenţa individului ca fiinţă. Făcând o retrospectivă a vieţii mele în omul de graţie, a vârstei de peste,,opt decenii‖ de existenţă am concluzionat şi analizat evoluţia mea în spaţiu şi timp. Astfel, genetic şi ereditar se transmit multiple însuşiri, dar care gravitează într-o formă dependentă devenind,,numerologică‖. Aşa că eu sunt născut în ziua 18 decembrie cifra cu trei de şase (şase e gena şi talismanul in care forţele naturale şi supranaturale mi-au condus viaţa). Primul exemplu din viaţă a fost jurământul de credinţă la 18 ani (deci şase de trei ori) care s-a năruit tot în luna a şasea în anul următor, când mi-a apărut în gând aleasa vieţii mele, jumătatea pereche, destineliterare@gmail.com

după șase ani de peregrinări pe mai multe meridiane ale lumii. Exact după şase ani, ne-am cununat tot în luna a şasea, iar nunta am avut-o în data de 12 decembrie, tot cu doi de şase, e extraordinar dar nu e coincidenţă, ci forţa care conduce şi gravitează viaţa mea. Am primul copil născut tot în luna a şasea şi pe data de 12, deci de trei ori şase, e grupat, dar cu mari întrebări când se întâlneşte de trei ori cifra malefică şase. Multe evenimente din viaţă, mai ales cele majore sunt legate de cifra şase – este benefic dar enigmatic. Posed din tinereţea vieţii puterea de a mă programa şi reprograma cu gândul şi fapta în spaţiu şi timp. Mintea, gândul lucrează ca un ceas cu programare de care m-am folosit în viaţă şi mă ajută să depăşesc nenumărate obstacole şi probleme ridicole ce s-au ivit. Am reuşit să povestesc cu mult înainte soarta sau destinul oamenilor şi evenimentelor ce vor urma cauza apariţiei lor. Viaţa m-a ajutat, acea gândire superioară sămi controleze visele şi-n somn, le pot şterge, le pot programa, pot călători, pot pleca cu gândul spre a ieşi din situaţii neplăcute din somn. Toate evenimentele în familie, societate, relaţiile cu lumea academică, politică şi socială, am putut prin forţa şi puterea minţii să-mi anticipez, să le controlez şi să le dirijez în beneficiul personal, al 71


Destine Literare familiei şi societăţii. Am fost solicitat mereu de prieteni să realizez,,sinteza vieţii‖ în cuvinte de câteva minute celor ce au trecut la cele veşnice. Aşa voi da numai trei exemple, unul prin forţa şi puterea minţii am făcut ca la moartea prietenului, din copilărie, marele muzician din oraşul lui Eminescu - Botoşani, cei câteva sute de oameni să plângă regretând dispariţia sa. Tot în oraşul Botoşani, la alt prieten, militar de carieră, cimitirul cu câteva mii de oameni, mi-a ascultat cu linişte şi smerenie, acel expozeu despre viaţa, munca şi personalitatea celui dispărut – de ce este atâta linişte şi regret? Şi-n ultimul cuvânt ce l-am avut la trecerea în nefiinţă a colegului şi prietenul din totdeauna din oraşul Siret neamţul de origine, lua rămas bun cu multă reculegere şi respect decent pentru cel decedat. * Anul 1989, lume nouă, tot cu şase, mă aflu la Bucureşti cu treburi şi ascult la radio,,Ştirea‖ şase posturi diferite (Vocea Americii, Europa liberă, Vatican, Radio Francez Internaţional, RAI şi Radio Moscova – tot şase la număr) şi-am prevestit eu, prietenul meu, că nouă la finele anului,,tăvălugul‖ va dărâma comunismul în Europa (ce ziceți?). Povestesc în luna decembrie 1989 (tot cu doi de şase) mă aflu cu treburi tot în Bucureşti (coincidenţă sau de ce pe 16 decembrie, deci trei de şase) începe revoluţia în Timişoara, apoi în toată ţara, deci trei de şase – începe APOCALIPSA. Particip în viaţă şi văd cum zboară elicopterul alb, ca un porumbel alb care vesteşte o eră nouă spre libertate. Lumea se bucură, uralele de bucurie cuprinde câteva mii de bucureşteni şi nu numai,,am învins‖. Libertatea vieţii noi, aduce setea, dorul de putere, de acaparare, de jaf şi distrugere a tot ce e

vechi, ce se va continua încă douăzeci şi cinci de ani, deşi toate bunurile şi avuţiile ţării am creat noi prin trudă, sacrificii şi plini de nevoi. Anul trecut 2014 am petrecut din nou an de cumpănă a vieţii mele, am stat şase (tot şase) luni internat (periodic şi de două ori operat) în spitalul din Cluj, dar am salvat viaţa. Minunea minunilor petrecută cu colegii scolii pedagogice din Siret la a 60-a aniversare de la absolvire pe 16 august 2014, când acea forţă superioară a raţiunii ce-mi domină existenţa, mi-a dictat să relatez marele secret al vieţii mele. Am relatat colegilor mei că acum 66 ani acea forţă superioară mi-a prezis şi mi-a prezentat nominal viitoarea soţie, am acceptat atunci, ca şi acum, căci acea forţă melifică e în viaţa mea cu care am realizat multe minuni din viaţă – cam tot ce am dorit în limita posibilului: a fost tăcere, mirare. De ce? (Eu ştiu de ce, căci acele forţe supranaturale ale puterii numerologice ce-mi domină viaţa s-au reunit, eu îi simt, îi aud şi îi văd, dar numai eu). Toamna anului 2014, perioada alegerilor prezidenţiale, mintea mea clarvăzătoare a prevăzut, în sfârşit schimbarea, intrarea României într-o nouă epocă. Astfel cu şase (tot şase) săptămâni înainte de data alegerilor prezidenţiale, la întâlnirea candidatului Klaus Iohannis, în localitate, i-am înmânat un set din cărţile mele despre Bucovina, cu respect că ne-a onorat şi l-am felicitat că,,a acceptat o misiune grea dar nobilă‖ şi că va fi victorios. El mi-a mulţumit şi s-a bucurat de urări, deci a reuşit el şi eu. Deviza vieţii mele a fost să nu faci omului rău, dacă nu-i poţi face bine,,cu raţiune, gândire, preţuire şi iubirea de aproapele tău‖ am reuşit peste tot, şi-n toate. Doamne ajută lumii şi să aibă un gând bun, fără ură şi invidie, de pace şi linişte.

Michelangelo Crearea lui Adam Capela Sixtină, Vatican

72

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Mariana CRISTESCU

LIBERTATE SAU LIBERTINAJ? EROISM SAU MANCURTIZARE?

Motto: „Să nu ucizi!”

„Libertatea nu înseamnă libertinaj, libertatea instinctelor oarbe, trăirea în hazard şi în eventual. A fi liber s-ar defini prin a face ceea ce vrei fără a încălca libertatea altuia, deci, implică existenţa unor norme morale. Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celuilalt” – scria Mircea Eliade, în 1934, în „Oceanografie‖. În fond, între libertate şi libertinaj există aceeaşi graniţă, atât de fragilă, imperceptibilă aproape, ca între sublim şi ridicol. „Doar cel care nu speră nimic este într-adevăr liber” consideră Edward Young şi înclin să cred – în lumina recentelor evenimente – că e definiţia cea mai apropiată de adevăr. Fraţii atentatori, acei tineri cetăţeni francezi de origine algeriană - şi nu doar ei, fenomenul putând fi generalizat la această categorie de indivizi - au vrut să moară „ca nişte eroi‖, asumându-şi controversatul martiriu printr-un gest „justiţiar‖ – în opinia lor şi a radicaliştilor care manipulează masa vulnerabilă şi mancurtizată, „carnea de tun‖ -, prin suicidul ostentativ, demonstrativ, lipsit de noimă şi morală - în opinia „publicului spectator‖ mai mult sau mai puţin religios ori dogmatic. Eroism? Sau mancurtizare, destineliterare@gmail.com

spălare de creiere? Oare unde se termină sublimul şi unde începe ridicolul, în această sângeroasă cavalcadă a panicii ajunse deja de proporţii planetare, indusă prin toată gama tehnologiei de resort, de la presiunea psihologică a atacurilor subliminale până la spectacolul însângerat al străzii, cu sau fără victime colaterale… „fără număr‖, fără vârstă, sex, naţionalitate sau convingeri religioase? „Nu merită să ai libertate dacă aceasta nu include şi libertatea de a face greşeli.” spunea Mahatma Gandhi. Da, e adevărat, dar până unde te poţi „întinde‖, greşind? „Am văzut şi eu caricaturile la adresa Profetului Mahomed şi sunt oripilată de pornografia oribilă folosită de jurnaliştii francezi – scrie Maria Diana Popescu. Astfel de desene pornografice, care produc silă, furie şi dezgust, nu ar fi trebuit să ia contact cu privirile publicului de pe glob niciodată. Pentru simplul fapt că sunt exprimări pornografice care ţin de o patologie violentă, şi nu de ironie în artă. (...) Libertatea noastră, a presei, începe şi se termină acolo unde începe libertatea altor semeni, iar exprimările publice care ţin de estetica urîtului, a imoralei şi pornografiei trebuie oprite.” „După atentatul terorist de la Paris, în care 73


Destine Literare membrii redacţiei «Charlie Hebdo» au fost ucişi de islamişti, Radu Banciu a spus vrute şi nevrute la B1TV. Unele spuse se refereau la Islam şi s-au dovedit nevrute de preşedintele Centrului Cultural Islamic «Islamul Azi», Abu al Ola Nagi al Ghithy: «Noi, musulmanii din România, am decis să-l dăm în judecată. Le cerem lui Klaus Iohannis şi lui Victor Ponta să ia măsuri. Prezentatorul respectiv a zis că Islamul este o cretinitate de religie care i-a îndobitocit pe oameni. Cum să spună: Coranul este de r***t?!». Aşa cum Radu Banciu, sau oricine altcineva poate spune prostii la televizor (nu este scopul acestui articol să le comentez), cineva care se simte lezat îl poate sancţiona făcând apel la lege, chiar dacă, destul de probabil, va pierde procesul. Dacă preşedintele «Islamul Azi» chiar îl dă în judecată pe Banciu, ar fi probabil pentru prima dată în România când cineva e judecat pentru «islamofobie» (sau cum se va numi). În afara acestei premiere, evenimentul nu ar avea nimic special. România este, în sfârşit!, un stat de drept, iar acest proces ar fi parte a mersului firesc al lucrurilor într-un stat civilizat. Mai greu îmi este să înţeleg ce fel de «măsuri» crede Abu al Ola Nagi al Ghithy că ar putea lua Klaus Iohannis şi Victor Ponta. România nu e Arabia Saudită, premierul şi preşedintele nu sunt sultani, califi, sau regi ai unui stat islamic, nu au puterea să «ia măsuri» împotriva unui jurnalist, pentru că acesta ar fi fluierat în moschee” (Costin Andrieş). „E improbabil ca în România să apară prea curând tensiunile care să ducă la ce am văzut în ultimele zile în Franţa. Unul dintre motive este faptul că Muftiatul Cultului Musulman din România – singura autoritate musulmană recunoscută de statul român -, prin Muftiul Yusuf Muurat, îşi păstrează vigilenţa în privinţa islamismului radical. Pentru ca situaţia să nu se schimbe, Muftiul trebuie sprijinit” (ibidem). Şi totuşi… „Nu e pace sub măslini” (ca să citez titlul unui film italian de pe vremea bunicii, cu o actriţă superbă, Lucia Bosé, mi se pare), fiindcă… „«Islamul Azi», organizaţie cercetată de serviciul român antitero (DIICOT) pentru pregătirea unor atentate teroriste în

74

România” – titrează Evz.ro. „«Islamul Azi» este parte a «Fundaţiei Taiba», înfiinţată la Bucureşti, în 1999, de Abu al Ola Nagi al Ghithy, pe atunci student la medicină. «Taiba» este (conform ziarului «Adevărul», 2009) finanţată de Arabia Saudită şi a fost cercetată de DIICOT în mai multe rânduri pentru suspiciunea de legături cu organizaţii teroriste. «Adevărul» scria, în 2009: «Dr. Abu al-Ula Al-Ghiti, de origine yemenită, a pus bazele Fundaţiei Taiba din România, în 1999, care este finanţată de o bancă din Arabia Saudită. Aceeaşi bancă sponsorizează şi Liga Islamică şi Culturală din România, precum şi Taibah International Aid Agency, din Bosnia.” Iaca poznă! „De la înfiinţare, «Taiba» şi «Islamul Azi» au avut ca scop contestarea autorităţii Muftiatul Cultului Musulman din România, reprezentat de Muftiul Yusuf Muurat. Muftiatul este singura autoritate recunoscută de statul român ca reprezentându-i pe musulmanii din România. Într-un raport al Ambasadei SUA despre „Presiunile turceşti şi saudite asupra Muftiului din România‖, dezvăluit de wikileaks în 2011, se preciza: „Muftiul a mai spus că s-a aflat sub «o presiune imensă» din partea «fundaţiilor» saudite. În timpul unei vizite la ambasada saudită, Muftiul a povestit confruntarea pe care a avut-o cu un viceconsul saudit, care a contestat faptul că Muftiul a stat «prea calm» după publicarea, în februarie, a desenelor cu Profetul Mahomed în Danemarca şi în altă parte. Potrivit Muftiului, viceconsulul i-a reproşat că, în loc «să fie reţinut» şi să îi spună comunităţii să stea calmă, Muftiul ar fi trebuit să provoace comunitatea musulmană să fie mai activă în protestul împotriva desenelor. Într-o întâlnire separată, ambasadorul saudit i-a spus, de asemenea, Muftiului că «fundaţiile» saudite («Taiba», «Islamul Azi» etc. - n.m.) sunt nemulţumite de activităţile Muftiului şi a întrebat dacă ambasada saudită ar putea să fie mai «aspră» cu el.” „Fundamentaliştii au foarte mulţi bani şi fac apel la tânăra generaţie. Sunt 50 de imami recunoscuţi oficial în România, dar numărul neoficial este mult mai mare şi aceasta este destineliterare@gmail.com


Destine Literare îngrijorător - a spus el Ahmet Rifat Okcum, ambasadorul Turciei în România. - Extremiştii îi cumpără pe imami, unul câte unul. În timp ce Bucureştiul are o singură moschee oficială, alte 17 funcţionează neoficial. Fundamentaliştii au construit orfelinate şi şcoli şi îi «cumpără» pe copii de la părinţii lor, pentru a merge la ele. Muftiul Iusuf Muurat este o persoană bună, dar tânără şi cu mulţi duşmani”. Aşadar, Radu Banciu a reuşit să-şi pună în cap comunitatea islamică din România. Inspirat de caricaturile ofensatoare ale celor de la Charlie Hebdo, acesta a declarat, în emisiunea pe care o realizează pe B1TV, că Islamul este un rahat, Coranul este un rahat şi i-a invitat pe islamişti… să se mai ducă dracului… Aceiaşi radicali nemulţumiţi de activitatea Muftiului îl dau în judecată. „În 2007, «Taiba» a deschis o acţiune penală împotriva Muftiului Yusuf Muurat ca urmare a unei scrisori trimisă de acesta Ministerului Educaţiei şi Cercetării (MEC), în care cerea nerecunoaşterea diplomelor de studii teologice din ţări în care se practică islamul radical. În aprilie 2011, DIICOT a făcut descinderi la sediile «Taiba», «Islamul Azi» şi la domiciliile unora dintre membri organizaţiilor, pe motiv că «cei în cauză sunt implicaţi în acţiuni cu potenţial de radicalizare şi prozelitism islamic radical, respectiv în susţinerea unor canale de finanţare a acestor activităţi». (…) Imobilele din Cluj, Bucureşti, Craiova, Constanţa, la care au descins echipele de anchetatori, erau închiriate, iar logistica (bani, computere, cărţi) era din Pakistan şi Sudan, ca de altfel şi «instructorii», susţin surse judiciare, scria România Liberă. «Acţiunea [...] nu a fost singulară, iar indiciile sunt de săvârşire a unor infracţiuni care aduc atingere siguranţei naţionale» spun sursele RL. Cei instruiţi în vederea unor viitoare atentate teroriste erau racolaţi din medii sărace, iar în finanţare ar fi fost implicaţi şi lideri ai «Ligii Islamice şi Culturale» şi ai Fundaţiei «Islamul Azi», adaugă RL. Potrivit SRI, «Fraţii Musulmani» activează în România sub acoperirea «Ligii Islamice şi Culturale din Romania», «Fundaţiei Umaniste Al Taiba – Romania», «Societăţii destineliterare@gmail.com

Umanitare Semiluna» şi «Asociaţiei As Salam» şi are filiale în principalele centre universitare din ţară. «Ne confruntăm cu un val de islamofobie» a fost răspunsul oficial dat de «Islamul Azi»”. Vi se pare cunoscut? „«Hamas», gruparea teroristă care controlează Gaza, este parte a «Frăţiei Musulmane». Cu alte cuvinte: cei de la «Islamul Azi» – care au reuşit, în sfârşit!, să se impună presei ca «reprezentanţi ai musulmanilor din România» şi, în această calitate, cer Preşedintelui şi primului ministru să «ia măsuri» împotriva lui Banciu – sunt o organizaţie care funcţionează fără aprobarea Muftiatului, deci funcţionează ilegal, o organizaţie suspectă de legături cu terorismul şi finanţată de un stat islamic unde a fost introdusă, la sfârşitul anului trecut, pedeapsa cu moartea pentru «contrabanda cu Biblii»”. Luni, 11 ianuarie, la ora 2 dimineaţa (ora locală), tabloidul „Hamburger Morgenpost‖, care, la rându-i, publicase caricaturi ale profetului Mahomed preluate din revista satirică „Charlie Hebdo‖, a fost ţinta unui atac cu dispozitiv incendiar, anunţă AFP. „Două persoane, identificate rapid, au aruncat cu «pietre şi un dispozitiv incendiar printr-o fereastră» a clădirii ziarului german, declanşând un incendiu care a fost stins imediat, a declarat un purtător de cuvânt al poliţiei. Două camere au fost avariate. Nu au fost răniţi, pentru că nu se afla nimeni în clădire la ora aceea.” Pe cealaltă parte, hackerii „Anonymous‖, care declaseră vineri că vor răzbuna atacul de la revista franceză „Charlie Hebdo‖, „au atacat site-ul ansaralhaqq.net, cunoscut pentru rolul său în ceea ce priveşte propaganda jihadistă‖ - arată „Le Soir‖, citat de ziare.com.. Ce mai putem spune? În fond orice acţiune determină o reacţiune, iar violenţa naşte violenţă. Deşi… „Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci in faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc” – scria Jean Jacques Rousseau. Într-adevăr. Dar… „Statul Islamic a aprobat pentru anul in curs un buget de două miliarde de dolari. Deşi pare unul uriaş, el este de câteva zeci de ori mai mic faţă de 75


Destine Literare cel al ţărilor pe care gruparea teroristă vrea sa le cucerească. Suma a fost anunţată recent de liderul religios al Statului Islamic, Abu Saad al Ansari, într-un interviu acordat publicaţiei Qatari. Principala destinaţie o reprezintă plata salariilor şi a compensaţiilor pentru familiile militanţilor morţi, informează City A.M.. La ora actuală, gruparea îşi plăteste adepţii cu 400 de dolari pe lună, mai mult decât rebelii din Siria şi guvernul din Irak. De asemenea, Statul Islamic şi-a deschis o bancă proprie, numită «Islamic Bank» (…) După ce aceste lucruri au fost luate în calcul, liderii grupării au constatat că vor mai avea la dispoziţie 250 de

milioane de dolari, care vor fi folosiţi pentru finanţarea războaielor împotriva Occidentului şi a aliaţilor acestuia.” Sursa citată arată că fondurile provin dintr-o combinaţie de taxe, venituri din contrabanda cu petrol, răscumpărări şi jafuri. „Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agăţată de undeva, de sus. Te poţi urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creştine, sau poţi să cobori în întuneric”, spunea filosoful de geniu Petre Ţuţea. Cu alte cuvinte… „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (Corinteni, 10. 23).

Yvonne Fuller - Venice, Colleoni monument (http://yvonnefuller.com/wp-content/uploads/2012/07/DSCN2167.jpg)

76

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Melania CUC

MONADE (3) – POEME BILINGVE

TRAVALIU

TRAVAGLIO

Nu se leagă cuvintele în rugăciunea Pe care o tot reiau de la capăt Încercând să învăţ rostul nou al oraşului. Este a patra zi de sărbătoare sub teiul în floare Şi pruncul tot nu vrea să se nască În ieselea cu scutec de aur. Aţi inventat degeaba forcepsul, Bisturiul şi facerea fără durere; În jurul mesei de operaţie Se usucă din rădăcină migdalii sălbatici. Travaliul continuă ziua şi noaptea, Unghia veacului răzuie la sânge Imaginea maternă de pe cartea poştală. - Vând suveniruri! ţip în megafoane Şi se reped să-şi ia în primire Ratia promisă de fericire Magii, mentaliştii şi trupa artiştilor liberi. Daruri lumeşti peste vorbe decapitate Tixesc pervazul, pe care tălpile unei Perechi de botine micuţe Au lăsat pansoane fără serie, fără număr.

Non si legano parole alla preghiera Che sempre riprendo da capo Cercando d'imparare il nuovo ruolo della città. E' il quarto giorno di festa sotto il tiglio in fiore E il bimbo non vuole ancora nascere Nella greppia in fasce d'oro. Invano avete inventato il forcipe, Il bisturi ed il parto indolore; Intorno al tavolo operatorio Si seccano alla radice i mandorli selvatici. Il travaglio continua giorno e notte, L'unghia del tempo raschia a sangue L'immagine materna sulla cartolina. -Veendo souvenir! urlo nei megafoni E si precipitano a ricevere La razione promessa di felicità Maghi, mentalisti e una truppa di liberi artisti. Doni secolari su parole decapitate Affollano il davanzale, ove le suole d'un Piccolo paio di stivaletti Han lasciato punzoni senza serie, senza numero.

destineliterare@gmail.com

77


Destine Literare DOAR SPĂL RUŞINEA DE COLB

LAVO SOLO L’ONTA DELLA POLVERE

Beau bere rece prietenii cu duşmanii, Câinii comnitari şi hingherii Fac marşul păcii Pe sub pielea sacoului Ce mă strânge la guler şi coate. Am crescut într-o casa de licitaţie, Printre cristale de Baccara Ce s-au ţăndărit de podele. Am promis că voi trăi până la capăt În veranda asta Cu gemuri pătate de muşte Şi cu balansoarul în care mai moţăie încă Şalul bunicii. De ce-mi trimiţi în plic sigilat Frunze decupate din platanii Ce umbreau odată Curtea sanatoriului de nevroze? Este ger cumplit la palat, Sunt războie fratricide şi măieste în penaj vopsit La fiecare colţ de poveste... Antichităţile au patina unei glorii apuse. Nu vorbesc aici despre eroi, Doar spal ruşinea de praf, o întind Pe firul prin care trece muţeşte Curentul electric. Copiii ridică din umerii în care Aripile dor şi cresc mai departe.

Bevon birra fredda gli amici coi nemici, I cani randagi e gli accalappiacani Fan la marcia della pace Sotto la pelle della giacca Che mi stringe al collo ed ai gomiti. Son cresciuta in una casa d'aste, Tra cristalli di Baccarat Sbriciolati al suolo. Ho promesso di vivere sino alla fine Su questa veranda Coi vetri insudiciati dalle mosche E con il dondolo ove ancora sonnecchia Lo scialle della nonna. Perché mi spedisci in busta sigillata Foglie staccate dai platani Che un tempo ombreggiavano Il cortile del sanatorio di nevrosi? C'è un gelo insopportabile a palazzo, Sono guerre fratricide ed accresce in piumaggio colorato Ad ogni piega della storia... Le antichità hanno patina di gloria decaduta. Qua non parlo di eroi, Lavo solo l'onta della polvere, la stendo Sul filo attraverso cui corre muta La corrente elettrica. I bimbi scrollano le spalle dove Le ali affliggono e crescon più lungi.

ACTUL 3

Figuranţi şi într-un cap de afiş Şi o trăsură plină cu flori de omăt Îşi rostogoleşte roţile peste scena murdară. Este noaptea în care Boierii petrec sub marmura din care Excavatoarele au scos, fără nici o problemă, Trupul lui David.

Ascunsă în faldul cortinei de pluş prăfuit Paiaţa aşteaptă să intre în rol. Pe scenă a urcat Rigoletto. Şiruri şi şiruri de scaune din mahon Sunt prezente la evenimentul anului x. Mă ridic şi eu din fosa orchestrei de swing, Dintre notele risipte ca anii cei tineri. Departe, şi mai departe Pe sugativa cu tuş violet Se lăbărţează memoriile altui regizor. Din gâtul sticlei cu vinul bătrân Ies aburii fluierând ca uitatele trenuri. La garderobă facem schimb de paltoane, 78

ATTO 3 Nascosto nel lembo di sipario del polveroso peluche Il pagliaccio attende di entrare nella parte. Sulla scena è salito Rigoletto. File e file di sedie di mogano Son presenti all'evento dell'anno x. destineliterare@gmail.com


Destine Literare Mi levo anch'io dalla fossa dell'orchestra di swing, Tra le note dissipate come gli anni della gioventù. Lontano, e più lontano Sulla carta assorbente dall'inchiostro viola Si sforman le memorie dell'altro regista. Dal collo di bottiglia con vino vecchio Escon vapori fischianti come treni dimenticati. Nel guardaroba facciamo cambio di paltò,

Comparse e ad un capo del manifesto Pure una carrozza piena di fiori di neve Muove le ruote sopra un lurido palco. E' la notte in cui I nobili fan baldoria sotto il marmo ove Le scavatrici han tirato fuori, senza problemi, Il corpo di Davide.

LA SEMAFOR

AL SEMAFORO

Zorii-mi sângerează în ochi şi în gură. Ecranul aparatului de resuscitare S-a spart. Medicul îmi ia pulsul O dată La fiecare mie de ani. Respirăm alternativ, eu şi maşinăria Ce-mi mângâie mâna cu atâta tandreţe Că-mi vine să plâng. Accidentul de care mă tem cel mai mute Va avea totuşi loc Printre paşi de dans african şi Boscheţii în care cântă greieri ai verii pierdute. Doar la semafor Bătrânul motan se opreşte, Apoi face un pas şi îşi înceracă norocul Strecurându-se printre pantofi cu toc-cui Şi bocanci militari. Am ajuns fără Timp. Stăm la rând în triaj şi maxilarul scrâjneşte Din osia neunsă a unui vagon desuet de tramvai.

L'alba sanguina nei miei occhi e nella bocca. Lo schermo del dispositivo di rianimazione S'è rotto. Il medico mi prende il polso Una volta Ogni mille anni. Respiriamo in alternanza, io e il macchinario Che mi carezza la mano con tanta tenerezza Che mi vien da piangere. L'incidente che più temo Avrà comunque luogo Tra passi di danza africana e Boschetti ove cantan grilli dall'estate perduta. Solo al semaforo Il vecchio gatto si ferma, Poi fa un passo e tenta la fortuna Infilandosi in scarpe con tacchi a spillo E scarponi militari. Son giunta senza Tempo. Stiamo in coda allo smistamento e la mascella stride Dall'asse sgrassato d'un vecchio vagone di tram. ------------------------------------------------------(traducere în limba italiană de Luca Cipolla)

destineliterare@gmail.com

79


Destine Literare

Nicolae DIMA

Paul Goma, Scrisuri III - Interviuri, Dialoguri, Articole: 1999-2010 Editura Raţio et Revelaţio (Documenta) Oradea, 2014(624 pp.) Semnal Editorial

Paul Goma este un scriitor neobosit şi neînfricat. Polemic şi usturător, nu e de mirare că în căutarea moralei absolute scriitorul şi-a făcut puţini prieteni. S-ar putea spune că el se află în război continuu întru căutarea adevărului şi în acest sens refuză orice compromis. Pentru Goma securitatea a reprezentat,,răul absolut" iar cei care au colaborat cu vechiul regim sunt şi rămân de neiertat. Cum îi poate ierta el pe cei care i-au distrus Basarabia natală şi România în care a crescut ca refugiat… în propria sa ţară? Comunismul a fost un atentat la însăşi existenţa poporului român. Şi cea ce a urmat după prăbuşirea comunismului este un atentat la adresa adevărului. Paul Goma respinge cu vehemenţă ambele tendinţe. Dacă vechea securitate nu mai există,,,colaboraționiştii‖ din trecut sunt cei care continuă să stăpânească şi azi cultura românească iar Goma este neiertător cu ei. Atitudinea este însă reciprocă; Goma îi denunţa pe cei care continua să ascundă adevărul, iar aceştia îl neagă, îl resping şi îl denigrează. Ca cititor, Paul Goma poate să-ţi placă sau să nu-ţi placă, dar scrierile lui, formate din interviuri, dialoguri, articole, jurnale, eseuri… sunt strict necesare dacă noi românii dorim să restabilim adevărul şi să revendicăm dreptatea. În acest sens, 80

actualul volum de 624 de pagini foarte dens scrise reprezintă un rechizitoriu cu care poporul român se va putea prezenta la marea judecată a istoriei. Cineva trebuia să ia atitudine. Paul Goma restabileşte adevărul, îl repune în drepturi, şi îl pune în ordine naturală cronologică pentru a nu mai fi interpretat după interese. Goma a dat din nou dovadă de mare demnitate şi curaj. Felicitări! Fost deţinut politic, refugiat în urma invaziei sovietice, dizident real din perioada ceauşistă, privat de cetăţenia română şi refugiat în occident, Goma denunţă toate ororile trăite de el, de familia sa, şi de întreaga ţară. Comuniştii şi securitatea nu l-au iertat niciodată, dar se pare că cei care continua să îl atace cel mai aprig în prezent sunt vechile cozi de topor de ieri şi noii oportunişti de azi. Între cei stigmatizaţi de autor sunt şi mulţi evrei pe care Goma îi critică pentru modul în care iau tratat pe români în Basarabia şi Bucovina şi pentru colaborare cu regimul comunist instaurat în ţară de sovietici. În acest context afirmaţiile sale nu trebuie interpretate însă drept generalizări. Studiile de specialitate au dovedit că numai o minoritate dintre evrei au făcut jocul comunismului. Este însă tot atât de adevărat că acea minoritate a reprezentat majoritatea comuniştilor din multe țări ocupate de sovietici. Este şi cazul României. Mulţi evrei au avut destineliterare@gmail.com


Destine Literare şi ei însă de suferit de pe urma comunismului. Să nu îl uităm, de exemplu, pe Nicolae Steinhart. Noua carte a lui Goma se parcurge relativ uşor şi uneori cu sufletul la gură, dar fiind un adevărat rechizitoriu, nu poate fi doar citită sau rezumată; cartea trebuie studiată.,,Păcatul autorului" este că el le găseşte păcate tuturor şi pentru acest lucru el este ostracizat şi marginalizat. Goma este însă meticulos, este integru şi onest şi îşi bazează afirmaţiile pe dovezi. Acolo unde e necesar, stilul lui Goma este ştiinţific şi bine documentat. În plus, limbajul sau este bogat, creativ şi inventiv. El scrie despre,,fabricanţii de istorie;‖ despre oportuniştii care,,au traversat istoria în patru labe;” şi despre scriitorii din vechea elită care aufost condamnaţi la…,,semnătura-silnică.‖ Autorul clarifică totodată unele noţiuni controversate ca cea de exil, diaspora, holocaust, semitism, antisemitism şi altele, iar despre evrei vorbeşte întotdeauna bine informat. Goma devine astfel incomod multora şi nu poate fi combătut, fiind respins în schimb cu etichete şi adjective lipsite de fond. Nu am citit cu atenţie întregul volum, dar unele din tezele şi sintezele cărţii le cunoşteam din alte scrieri. Din ceea ce am citit însă m-a surprins din nou curajul autorului şi efortul său constant de a statua şi a restabili adevărul… Am găsit în acest volum puncte comune cu autorul. Am cunoscut şi recunoscut mai multe din persoanele şi personalităţile descrise în carte. Am trăit şi retrăit totodată, personal, direct sau indirect, multe din tragediile descrise de Goma: exmatricularea, urmărirea, intimidarea, încercarea de recrutare de către securitate (ca om aşa zis liber), precum şi anchetele, teroarea închisorilor, înfometarea, brutalitatea securiştilor. Nimic nu a fost mai înspăimântător decât reeducarea de la Piteşti despre care Paul Goma scrie cu o cutremurătoare emoţie. Şi m-am regăsit în înspăimântătoarea lui afirmaţie:,,Şi dacă Doamne fereşte, aş fi fost şi eu la Piteşti…?‖ Şi tot el afirmă în aceeaşi pagină 195:

destineliterare@gmail.com

obligaţia noastră este,,Să nu uităm!” Şi pentru că nam uitat scriu aceste rânduri. Din lecturarea cărţii rămâi cu impresia că Paul Goma vorbeşte în deşert ca sfântul Ioan şi că se luptă cu morile de vânt. Nu va reuşi să doboare morile, dar scrierile sale vor rămâne mărturii pentru generaţiile viitoare care ne vor acuza de servilism şi laşitate. Mai devreme sau mai târziu Adevărul va ieşi la lumină. Şi atunci Paul Goma va primi onoarea care i se cuvine şi care astăzi i se refuză. În încheierea acestui mic semnal editorial doresc să menţionez meticuloasă munca de editor a doamnei Flori Bălănescu din ţară şi contribuţia financiară a domnilor Valentin Tepordei, Neculai Popa şi ND din SUA care au făcut posibilă apariţia cărţii. …Şi încă ceva demn de menţionat. Împreună cu Brutus Coste, ultimul diplomat român în America înainte de război, şi cu Comitetul Adevărul despre România pe care l-am fondat împreună, l-am adus pe Paul Goma în vizită în Statele Unite la scurt timp după izgonirea sa din ţară. La Washington, în timp ce depunea mărturii şi se întâlnea cu diferiţi lideri politici, Goma a locuit în apartamentul meu. Într-una din seri îmi povestea cum prin luna martie 1958 se afla într-o cameră din închisoarea Gherla în care erau înghesuiţi peste o sută de deţinuţi. În acele condiţii era imposibil ca toţi deţinuţii să-şi întindă trupurile pe jos pentru a se odihni în timpul nopţii… iar în timpul zilei cu greu se puteau mişca printre corpuri pentru a se întâlni cu cei pe care eventual îi cunoşteau. Deodată am constatat cu stupoare că fusesem împreună în aceeaşi cameră… dar neam,,cunoscut" numai cu 20 de ani mai târziu în America… SUA, 15 ianuarie 2015

81


Destine Literare

Mircea DIUDEA

POEZII

1 Fericit e cel A cărui harpă sună Vajnic menestrel Ci stați aproape În noaptea cristalină Să nu vă scape Notă prelinsă Din vraja lui majoră Hora întinsă

10 Ci șterge-mi zarea Cu faldurii batistei Să se facă Sud Să dibui calea Spre landurile tale Faptă de zălud Și Galaxia Să tremure luceferi Prin părul meu ud

6 15 Să mă fac soare Să-i sărut sfârcurile Prin pânza iei Să mă fac ploaie Să-i năpădesc văile Cu apă dulce Să mă fac vară Să-i trilui versurile Prin nebune lunci

82

Știi nopțile când Ți-e dor de fața lunii Plină de mister Duhul-complice Când dibuie înaltul Un înger stingher Fărădevârstă Iubirile ca păsări Zbor invers pe cer destineliterare@gmail.com


Destine Literare 16

28

Fărâmă de stea Absență mai prezentă Decât prezența

Imi poți deschide Prin pojghițele gheții Mugurii timizi

Cine-ți sosește Cu stelele de mare Sori ce-abia sclipesc

Imi poți aprinde Cu flacăra privirii Discul soarelui

Suntem ai noștri Sau poate ai altora Spune-mi: îți lipsesc

Imi poți cuprinde Cu braț de apă dulce Candizi anotimpi

30 22 Te-am aflat cu greu Bucurie a vieții Bob de mărgărint Cercând să ating Urma pașilor verii Cu deget de vânt Dâra de parfum Din zodia fecioarei Dorului alint

Ia-ți uneltele Și seamănă câmpia De om mai presus Ia-ți farmecele Și fericește viața Cum visele nu-s Ia-ți durerile Și suie pe golgota De cer mai presus

25

34

Hai să te ascund În cămările toamnei Fructul cel oprit

Un țărm de mare Rătăcit în legendă Soare de exil

Și să te caut Cu degete de tremur Bob de mărgărit

Pe tron de vrajbă Frumoasă fără seamăn Cassiopeia

Și să te laud Pe drumul care lasă Raiul părăsit

Ci ea-i legată Pe cer de nereide Timpul inversând

destineliterare@gmail.com

83


Destine Literare 35 36 Regină erai Cu salbă de insule Și vâslași vrednici Frumoasă erai Că nici o nereidă Nu te întrecea Iubită erai Că doar mânați de pizmă Zeii te urau

Elogii zeei Care te ocrotește Umbră în deșert Laudăumbrei Care-și atinge visul Cu deget incert Psalmi spuși în șoaptă La marginea tăcerii Vino să te iert

Din volumul Cassiopiea, aflat în lucru, pentru traducere în limba elenă, în Creta, Grecia. Se înscrie în linia tematică/inspirativă a legendelor Greciei antice

Pictură de Yvonne Fuller (http://yvonnefuller.com/wp-content/uploads/2012/07/DSCN1494_4.jpg)

84

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Carmen DOREAL

POEME (din volumul "Întâlnire fără argumente")

O altfel de ninsoare în poemul acesta altcineva locuieşte pe dinăuntru ireversibil mi-a salvat viaţa cu ochi de pisică şi îl costă amintirea cu sentimentul lăuntric că face dragoste cu o idee pierdută în exil pisica are labe de zăpadă semnalizează dreapta după o viaţă la stânga nerăbdătoare o altfel de ninsoare aşteaptă la stop

magia promisiunilor cu dinți ascuțiți mușcă în tăcere inimi cu aripi înalte Întâlnire fără argumente

vino să jucăm propria iubire mizând ultima carte la balul zăpezii tentaţia de a fi mereu ce bogăţie în alb această întâlnire fără argumente

Vise la zid ideograme cu picioarele goale cuibăresc îngeri în măduva cuvintelor fără emfază și cu multă timiditate destineliterare@gmail.com

aşteaptă să vedem speculaţia vânzătorului de iluzii pe ce număr va opri ruleta

85


Destine Literare tortură sau petrecere în doi?

despre această noapte pe care tu o mângâi doar cu vârful degetelor

Yin si Yang

rezemați de secunda ce bate

uitând de mine însămi în brațele tale în timp ce luna înoată cu noi în ape virtuale

doar în propria inimă Pictogramă creștem odată cu timpul unul spre celălalt unde sfârșesc eu începi tu ca o continuare între Yin si Yang lună-soare

Tu nu imi poți atinge cuvintele

Tu nu îmi poți atinge cuvintele trebuie doar să înveți cum să îmi citești sufletul imaginează-ți întâlnirea ta proprie bărbatul ideal cu femeia ideală trăind amorul bumerang în a vieții spirală surprinși pe o canava iluzorie de fiecare dată când dorința ta converge in jurul visului meu eu reîncep poemul

86

nu ştiu să te iubesc nu ştiu veneam spre tine îmbrăcată într-o rochiţă de spaimă mâinilor tale li se făcuse milă şi frig mă cautau prin hărţi de întuneric desenate-n zăpadă flori carnivore şerpuitoare aici-acolo pe rând alfabet lasciv lirism abstractizat la limita dorinţei mişcătoare loveai plecările din albul surd cu îngerul uitat nu ştiu să te iubesc nu ştiu pur şi simplu realitatea este pentru simpli muritori fumul amintirii doar mai sparge câte-o piatră dă buzna cu o stare de cinism într-o tardivă criză de ideal frenetic joc abandonat nu ştiu să te iubesc nu ştiu vei fi amendat cu pasiuni de ocazie la care contribui eu o zână albă intrată în memorie prin uşa din faţă precum în pictograma unui tablou imposibil de uitat nu ştiu să te iubesc nu ştiu destineliterare@gmail.com


Destine Literare Vernisaj cu dublă destinație Siddhartha

vânzătoarea de iluzii dedublată de un iubit secret îmi invadează sângele cu telepatii halucinante o altă toamnă mă regăsește înveșmântată în rochița de funze colorată rebel de un pictor expresionist dansez pe o fantezie de Bach simulând vântul îndrăgostit de imaginea mea din oglindă complicitate si foșnet harpha serii mă desfrunzește deasupra unui lac necunoscut mă dezbracă de așteptări cu opusuri transparente insinuate profund în arșița cărții

nu e firesc acest vernisaj cu dublă destinație în care holograme inedite rătăcesc umbre de fosfor se așează în constiința de sine mărturii de preț într-un jurnal intim vor trece dincolo de mine o altfel de iubire ca o demonstrație publică se va întrupa dezbatere nevindecabilă din care rămân doar promisiuni o licitație cu amintiri și poate un interviu cu umbra mea.

în numele iubirii semnez aerul pictat cu fluturi adictivi când aprind noaptea sub ceruri străine fluxul pur sânge contează nu desfrunzirea de sine to be or not to be pată vie cu-vân-tul decantează mirajul luminii cu mine

Carmen Doreal - The Happy Princess

destineliterare@gmail.com

87


Destine Literare Transcendenţă dragoste fără griji versuri albe pentru poeţi trişti publicaţi în manuale şcolare nu am uitat numele voastre Eminescu, Arghezi, Sorescu Nichita Stănescu orice atelier de creaţie este pustiu recit prea rar rime romantice provocatoare nu mai ştiu unde creşte visul meu românesc de sub pernă îmi amintesc doar că voiam să impresionez Dali, Elytis, Claude Debussy, agăţau oglinzi suprarealiste înalte deasupra patului meu din Paris tulburată de umbre lumina le împarte

pe malul fluviului Saint-Laurent dansez fericită pe frunze de arţar cu picioarele goale divaghez în vers alb cu Pierre Morency poem însufleţit în valuri de culoare pasăre cu inima de foc reiterez din propria-mi cenuşă aripi de neuitare dragostea ucide dar inima nu moare

reinventez iubirea sub Poartă de Sărut coloană nesfârşită în nopţi incendiare la masa tăcerii albastre mă aşteaptă la cenaclu umbre stelare cu dragoste fără griji Eminescu, Arghezi, Sorescu, Nichita Stănescu ..si Pierre Morency

NOTĂ: În numărul pe noiembrie-decembrie al revistei, la pagina 54,poemele Siddhartha și Transcendență au fost împărțite (la tehnoredactare) pe două coloane, putându-se face confuzie la citire. Cu scuzele de rigoare, reparăm greseala, republicând întreaga selecție de poeme. Redacția

Coperta volumului de poezie

88

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Ion DRĂGHICI

DESPRE DEMOCRAȚIE ***

Omenirea a fost într-o fierbere continuă încă din ancestral. Ceva parcă nu i-a ajuns, nu a avut loc pe pământ omul de alt om, a vrut fiecare să aibă mai mult și mai mult decât poate să ducă, să numere, să stăpânească. Timpul, când i-a răbdat, când nu i-a mai putut răbda și a venit așa, pe neașteptate cu tot felul de pedepse, care de care mai stranii: boli, războaie, incendii și puhoaie de apă devastatoare, erupții vulcanice și cutremure pornite din măruntaiele pământului, care parcă nici el nu mai putea răbda. Dădea pronia cereasca așa câte un semn ca o pedeapsă pentru nelegiuiri și omul înțelegea și nu prea ce trebuie să facă. Totul se schimbă odată cu timpul. Numai setea de a avea cât mai mult, nu. Ea rămâne, chinuie, sluțește minți și suflete, ridică om împotriva altui om, neam împotriva altui neam și popor contra popor. Biblia, de vreo două milenii, încearcă și tot arată ce trebuie făcut. Dar și Biblia, când este răstălmăcită de minți rătăcite, rămâne ori neputincioasă, ori în numele ei se fac cele mai odioase crime ale căror orori le suferă tot omul; dar…celălalt! De multe ori cel smerit și supus, cu gânduri și inimă curate. Amăgit de a doua venire a Domnului, omul cel cuminte îndură, crede orbește, muncește și rabdă cât poate; când nu mai poate, crapă; sau se revoltă. Crește în el ceva insuportabil, o scârbă amestecată cu ură și sete de răzbunare, care se transmite între cei de o stare, de o „teapă‖. Se varsă sânge, mult destineliterare@gmail.com

sânge nevinovat, curs parcă din setea diabolică a răbdării acumulate; se amesteca valorile, ies in față gunoaiele, legea – și ea părtinitoare și aservită sau dedicată - este răsturnată. Atunci omul ucide, incendiază, fură, se răzbună inconștient, dărâmă tot, bun - rău, nu mai contează. Apele se liniștesc – chipurile – și începe noua orânduire cu alții la putere (cei care au fost scapă fiecare cum poate, cât mai repede și pe unde poate; cei noi, parcă mai lacomi, trag legi și legiuitori de partea lor și-și înfig mâinile până la umăr în tot ce poate fi apucat, furat, „revendicat‖). Prostimea mai urlă o săptămână, o lună…două, după care sub noile legi făcute la comanda noilor legiuitori, se potolește și începe să uite și să rabde. Una din marile greșeli ale celor ajunși la putere este că se cred veșnici, infailibili. Fac partide, rețele, găști, bande, strâng averi și cumpără tot ce înseamnă influență, relații, posturi și funcții la comandă și bine plătite și, mai ales, în nesăbuința lor, cumpără plăceri și se vând pe bani. Începe dezmățul. Și aici e aici! Omul nu mai are loc de celălalt om. Și începe lupta; începe măcelul. Se împart în albi și negri, în roșii și verzi, în portocalii și galbeni; când nu le mai ajug culorile, acceptă și nuanțele. Trec spre stânga, spre dreapta, vin spre centru; devin de centru-stânga sau centru-dreapta; fac combinații și asocieri din cele mai bizare: dreapta se unește cu stânga; verzii, azi cu roșii, 89


Destine Literare mâine cu portocaliii, mai apoi, fără alt motiv decât cel de a fi la putere, cu…cine poate, numai la putere să fie. Încep, mai ales păcătoșii, să fugă spre putere dintr-un partid în altul - traseism spun unii - și, cumnecum, la putere să fie; lângă puterea politică și la umbra justiției oarbe, încât îi iau corbii cașcavalul din.. mână. (Să creadă alții; justiția și-a tăiat pentru ea cașcavalul imunității și privilegiilor!) . Alesul dă tonul. Încep arestările. Potențialii adversari sunt compromiși. Cad de la sine. Presa! Da! A patra putere. Are butoaie cu smoală și haznale întregi puse la dispoziția celor care dau mai mult. Pe criterii „neortodoxe‖ se grupează sau acționează individual cântând osanale și ditirambi unora și zvârlind mocirlă în alții. Plata vine în funcție de ce au pângărit sau slăvit. Bani, funcții, favoruri, bunuri, case, ce poftește sufletul. Ce vrei mai mult?! Consilieri prezidențiali, secretari de stat, ambasadori, directori generali la deconcentrate și mari întreprinderi cu capital de stat. Vin apoi frustrații, cărora nu le convine în opoziție pe post de simplu cârcotaș și se apucă de lupta sindicală. Păi, nu ne dați aia și aia? Ieșim în stradă! Și când la vârf se vede clar că are dinții bine ascuțiți domn‘ lider de sindicat, vin băieții trimiși să negocieze vreo funcție politică, până la cea de prim-ministru, iar domn lider sare în barca puterii fără să se uite în urmă la sindicaliștii cotizanți, arată din degete semne obscene și intră la…ciolan! Turma murmură surd și merge înainte supusă și înconjurată de „forțele de ordine‖. Și istoria acestui ‖sport‖ vechi de când lumea și contemporan prin vicleniile adăugate, pare a intra în banalitate dacă nu s-ar veni cu noi și noi invenții despre trâmbițarea noii pseudodemocrații, care se îmbina în mod satanic cu alte și alte născociri ale falsului, minciunii, trădării, jocului dublu, parvenitismului, vânzării de neam și de țară pentru … arginții pentru care vor plăti toți aici pe pământ, până să încheie socotelile cu Cel ce ne-a trimis spre a vedea ce facem cu libertatea de a alege pe care nea dăruit-o. Dar… să vedem cum și-a făcut „treaba‖ – așa ca pentru exemplificarea afirmației în matematică - o haită înrăită într-un orășel neînsemnat pe harta lumii, dar care colcăie ca un ghem de șerpi primăvara la vremea împerecherii. 90

Vin alegerile; să vină! Unii declară că nici nu se vor obosi să se deplaseze la urne; alții flutură steagul cui a dat de băut și ceva la traistă; alții pur si simplu nu se manifestă, „ca tot românul – imparțial‖. Și pentru că ai noștri sunt la putere acum, nu trebuie și noi să ne punem oamenii în funcții de unde …trebuie să curgă nu să pice, că noi nu ne săturăm înfulecând serios d‘apoi lingând așa un ciolan gol! Eee…, s-a cam dat tot, suntem pe cai mari, da, noi! Dar consoartele noastre…că la o adică și ele au luptat cu noi. Și ce-au mai luptat! Pe la județ a rămas așa… ca între „noi femeile‖, postul de șefă a femeilor. Cum să facă ele ceva, Evele, elevele celor cu glas grozav și obraz gros care fac, nene, și ele politica! Și după ce s-au păruit grozav în prima ședință, a rămas „ca-n tren‖. Ca și în interiorul partidelor, e lupta pe ciolan. Însă, așa cum ne-a învățat istoria, nu e bine să aducem pe cineva din afară? Gata! Hai, la căutat! Și-au plecat…‖bine-ar fi de n-am găsi‖, își ziceau cele câteva care se și vedeau șefe. Dar iată că cineva a găsit, cum-necum, o persoană cu un pedigri aparte, care corespundea ca model feminin; mamă, soție, specializare, trecut ireproșabil, talent artistic recunoscut, frumusețe, gingășie, finețe și naturalețe, responsabilitate în tot ce face, ce mai…idealul căutat. Și cum bunul simț sta deoparte, așa că un ‖nici eu dar nici voi‖, persoana cu pricina a fost curtată, asaltată, „ că e bine, că meritați, și dacă nu d-voastră, atunci cine, hai, că vă ajutăm, vă susținem, o să fie bine, o să vedeți…noi v-am pus …, că de, pe cine era să punem dacă nu pe dumneavoastră‖...Și oricât s-a apărat, că „eu nu fac decât politica muncii, îmi place meseria mea, am și așa atâtea obligații pe cap, copii mari, casă, numai în ședințe și cu alte responsabilități pe cap nu mă văd…‖ Nu și nu! Faci ca noi! Și fără să fie de acord au început pregătirile pe plan local, la județ. Dar …nici noi nu stăm degeaba. Noi, cu bănetul la saci, cu toți ai noștri, trebuie să născocim ceva diabolic și să compromitem candidata. Cum? Să te ferească Dumnezeu de ce poate scorni mintea odihnită a escrocilor nenorociți. Te pângăresc și te încondeiază și, până să-ți arăți nevinovăția, ești deja compromis. Și lepădăturile, care și pe vremea comuniștilor miorlăiau atâtea osanale grețoase șefilor, s-au pus în destineliterare@gmail.com


Destine Literare mișcare, căci altfel stearpa bețivă, care nu mai avea liniște și ardea să se vadă șefă, trăsnea și fulgera acasă și la serviciu, încât soțul-șef, dedat la mârșăvii colosale, a dat semnalul fărădelegilor și au găsit uneltele satanei: pe cineva să găsească „hiba‖, pe cineva să o publice în presa lui jegoasă de scandal, pe lașul lașilor, care, în loc să-și facă treaba pentru care era plătit, să întocmească dosar penal în urma sesizării din jurnalul aservit oricui pune banul jos. Așadar, „iată pe cine doriți voi să fie șefa femeilor!‖. Procurorul, culmea, o doamnă tânără, care nu a putut fi abordată sau nu s-a lăsat mituită, chiar dacă au fost puse în joc vreo câteva miliarde de lei, a studiat dosarul, a pus NUP și din curiozitate a chemat „inculpata‖ căreia i-a arătat soluția după cinci minute de convorbiri. „Am vrut să vă cunosc

personal. Da! Au de ce să le fie teamă. Vă spun însă că nu merită să vă amestecați cu ei. Vedeți-vă de ceea ce spuneți că faceți cu drag.‖ Și, deși se flutura hotărârea nevinovăției, răspunsul candidatei a fost scurt:‖Fără mine!‖ Ei au rămas să se bălăcească în haznaua lor, să fure mai departe banii sindicatelor și să comită alte matrapazlâcuri, să se scarpine între ei precum a zis cronicarul ‖Magariu pre magariu se scarpină‖. Și ce păcat: bețiva stearpă a rămas…și cu banii luați! Timpul ca ei să-și plătească fărădelegile a cam sosit; deja unii își ling rănile, în alții s-a cuibărit spaima pentru libertatea zilei de mâine și tremură cămașa pe ei. Pentru că totul are o limită, iar Dumnezeu plătește! TOTUL SE PLĂTEȘTE AICI PE PĂMÂNT. (Din volumul Povestiri din veacul ce trecu…, apărut în 2014 la Editura ROTIPO Iași)

Grafică (http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/wp-content/uploads/totalitarism.JPG)

destineliterare@gmail.com

91


Destine Literare

Victorița DUȚU

1

2

de infinit ce este

Floare de foc a privirii

Acest infinit

pasul

Acum infinitul este

e trăit

Tău

Doar o privire

cu putere

făcut în

O stare a minții

în cele se sunt

lumea celor ce

Ce-și făurește cãi

ale lumii ei

sunt cu

Și infinitul pătrunde

mâna scrie

omul ce

În simțirea firii

cuvintele cheie

crește în Tine

Făcând loc luminii

și sufletul

cu sufletul

Ca în ziua dintâi

cuprinde în el

infinit

nesfârșirea

în infinitul Tău.

Victorița Duțu – Îngeri

92

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Eugen EVU

Laudatio Ion Es POP despre Doru DĂNCUŞ

Sunt vreo douăzeci şi cinci de ani buni de când l-am întâlnit pentru prima oară pe ŞtefanDoru Dăncuş. Ne-am cunoscut chiar în casa părinţilor lui, după ce, vreo doi ani de zile, tot auzisem vorbinduse despre el ca despre unfoarte promiţător poet tânăr, ajuns celebru graţie cenaclului din Borşa. Cred că am vorbit mult în serile în care ne-am întâlnit la Ieud, cam tot atât de mult pe cât am băut. Nopţile pe atunci erau mult mai lungi. În 1989 eu m-am autoexilat la Bucureşti, iar la un moment dat Dăncuş a venit şi el spre sud şi,în cele din urmă, s-a stabilit la Târgovişte.

încântat am fost atunci când colegii mei au scos în faţă, pe prima pagină a Ziarului Financiar online, unul dintre cele patru episoade ale romanului de faţă. Episodul respectiv a fost vizitat în două zile de peste patru mii de cititori, fapt ce a devenit un record de audienţă pentru materialele culturale care s-au perindat în doi ani şi ceva pe la Ziarul Financiar şi Ziarul de Duminică. Îi urez acestei cărţi tot pe atâţia cititori pehârtie!

Ne-am reîntâlnit, mi-a dat cărţile lui, iar după o vreme mi-a spus că lucrează la un roman tare, „Bărbatul la 40 de ani‖. L-am invitat să publice fragmente din el în Ziarul de Duminică şi astfel am devenit, probabil, primul cititor al acestui roman, pentru că, înainte de a da spre publicare episoadele, eram obligat profesional să le citesc, obligaţie care a devenit repede o încântare. Şi mai

destineliterare@gmail.com

93


Destine Literare

Daniela GÎFU: Păcatul neliniştii. Vraja şi dorinţa...

“De unde vrajbă?! Doar învălmăşeală şi dorinţa de a nu supăra pe nime'… şi Moşu' care nu reuşeste să ajungă şi la mine” (e-mail trimis lui Eugen Evu)

EXPERIENŢĂ PROFESIONALĂ 2014- … cercetător științiific afiliat la Centrul de Cercetări Avansate în Informatică Aplicată la Universitatea din Craiova. 2013- … cercetător științiific la Universitatea ―Alexandru Ioan Cuza‖ din Iaşi. 2011 - ... cadru didatic la Universitatea ―Alexandru Ioan Cuza‖ din Iaşi. 2010 - ... cercetător postdoc. la Universitatea ―Alexandru Ioan Cuza‖ din Iaşi, Facultatea de Informatică & Facultatea de Psihologie Științe ale Educației *Păcatul neliniştii*, tipărit la Editura EIKON, al scriitoarei Daniela Gîfu. ,,... ipostază definită de cu totul alte legi, care pun în ecuaţia versului inspirat variabilele inefabile ale unei fiinţe poetice. Analiza politică şi aproprierea poetică a lumii nu se întâlnesc pentru prima oară în una şi aceeaşi persoană care gravitează într-un cosmos axiologic. E suficient (fără a sugera vreo comparaţie) să-l amintim pe Mihai Eminescu, care a întruchipat această dublă ipostază la modul superlativ în cultura română.”

94

destineliterare@gmail.com


Destine Literare Judecata de acum Teroarea judecăţii de acum Ce între ei şi-o-mpart cu-a lor măsură E cu ocaua sinei lor, de ură, Nimicnicimea saltă-n anvergură Dar o suporţi, Mulţime bleagă, sură, Şi vina lor se cerne ca un scrum Ci maimuţomu-orbecăind de frică Cade pe cât, ca zeii, se ridică Cu zloata dogmatrinelor, şontâcă. Aşa funcţionează-n iaduri gloata Determinîndu-şi animalic soarta Ghilotinardă, idioată. Gata!

Noul An Nou

Motto: Aiurea şi Aievea (Anna Cozma, Corneliu Florea, editura Aletheia) Motto 2: „Uşor cu pianul pe scări, băieţi” (Marin Sorescu)

O „preumblare‖ de „singuri printre poeţi‖, dinainte de 1990, şi apoi câţiva ani de conlucrare literară îmi revin în minte de un timp. Metaforic zicând, suişurile în spirală la ruinele Cetăţii Deva, apoi „ descântoteca‖ serală - amicală la fostul motel al partidului – cultura era total înregimentată activismului pecerist şi securităţii – mi-ai rămas în memorie şi revin, inversând spirala...; acum, la anii mei 70, înţeleg sensul repetitiv, regresiunile şi retrospectivele „iniţiatice‖ ale vieţuirii sub Noime, fie de aur, (vorba lui Valeriu Bârgău), fie de „aramă dată pe faţă, spoială adică, a acestei RUMORI – viscerale – patologice vs elevat - sublimice,- a scriitorimii contemporane, dar, prin oglindire, şi a celei din veac, de aici, dar şi de aiurea. ...(N) Infomania, precipitată acum în interiorul vertiginos al fenomenului literar post totalitar, este un simptom sau chiar sindrom al „noii ordini‖ etajate pe toate palierele societăţii, la crucea dintre Tipare: galaxia Gutenberg – Galaxia Internet. Genialul poet Ion Chichere, stins la Reşiţa în condiţii neclare, ( ca şi destineliterare@gmail.com

Cezar Ivănescu) găsise termenul de ABSURDISTAN pentru o ţară ce, remember, transcende sub zodia Constelaţiei Dragonului, a cărei verticală virtuală cade perpendicular pe santctualul proto - dacic de la Sargimsegetusa Regia, nu departe de locul naşterii mele. Las conotaţia suspendată, din, cum zise Al Cistelecan superstiţie... M-a ferit Pronia, conştiinţa, şi iscălitura divină din Genom, de „vocaţia zidirii‖, de mistagogie, de delirul subcuantic pre care-l „dezbat‖ exegeţii noştri, de la Cantemir, George Călinescu, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Emil Cioran, Petru Culianu, Nichita Stănescu, Alexandru Lungu, Maestrul Gheorghe Grigurcu ş.a.m d. Am avut norocul întâlnirilor benefice, divers lămuritoare cu critici şi editori ai mei, ca Mircea Ciobanu, Marin Preda, Ştefan Aug. Doinaş (Ştefan Popa), Paul Aretzu... lista fiind mult mai lungă. Acum ştiu că reînţeleg, în cheie hegeliană, toate animozităţile din calea mea, sub semnul legii a treia, a Hazardului: cauţi, explorezi cu 95


Destine Literare un scop, undeva, şi descoperi altceva, eventual o ...comoară ascunsă‖. Am convieţuit între oameni şi cărţi, între sinele meu şi sinele lumii, cum dixit Cohello. Paradigmele se zbat - bat între ele, convergente ori divergente, neh? „Şcolile‖, heraclitiene sau eleatice, - sunt pe orbita „magnetoglinzii‖ Psihicului. Nu rezistă prin timp nicio utopie, necum cea a Libertăţii Fiinţei în religii, secte, arte,,… În ţara în formă de calcan/ în absurdistan/ cu drujba tăiau un pian/ eu tocmai scriam versul: cei născuţi din ecran/ vor fi îngropaţi în ecran”...(şi bine-nţeles înjuram/ de parapiersică şi damigean” (fragment dintr-un poem dăruit mie în anii 90).. Cât de profetic! Îl recunoscură valoric, exegeţii de la Nicolae Manolescu, la Gheorghe Grigurcu ş.c.l.). Dar, despre trup... altădată, cum zice recent descoperita poetesă deveancă, Isabela Nicoară, „descoperirea‖ lui Ladisalu Daradici... Dar există şi întâlniri fatidice, unele cu efecte colaterale tenebroase, cvasi - tragice: editorii Ioan I. Iancu, Ioan Ţepelea, Ioan Vădan şi alţii: merită cinstit – pomenirea! În definitiv, nu există decât dictatura Conştiinţei, dlor Liiceanu, Pleşu, via Al Piru, Dan Rotaru, Al Ştefănescu, Radu Ciobanu, „lista‖ fiind mai prelungă decât a lui Chindelr, recte a onor - domniei sale Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieş, H. Roman Patapievici, M. Cărtărescu, evident în diversitatea abordărilor dlor. Constat cu amărăciune (Paulina Popa, Aura Amară, că „scara din bibliotecă (sugerând Scara lui Jakab, editor Aura Christi et Andrei Potlog, Ideea Europeană, 2007) – o anume „îmbârligare „a paradigmelor mai ales cele operaţional manageriale impuse de neo - sistemul reformist en vogue, că noua - generaţie-nouă a aspiranţilor (nota bene) - spre zona licenţierilor academice, din ţară şi din afară, este terifiată de complexe – ale editorilor, consonant cu ale celor editaţi. Unele scrieri ale mele, în fond simple opinii, Cum scrie Cornel Ungureanu, „la umbra cărţilor în floare‖ – merg pe cărările întortocheate ale remanenţelor complexe de frustrare, devianţelor diverse, de care scriu de vreo două secole psihanaliştii.

96

Scriind psihanalitic, auto-experimental, practician, am iscat uneori violente iritări, acuzaţii de „denigrare‖, etc, chiar din partea unor apropiaţi colegi de generaţie din areal, sau de la Timişoara, Deva, Sibiu, Bucureşti, Iaşi... ba chiar din Diaspore. Există un soi de simptom al „şantajului‖ din memoriale, un soi de complex remanent al „restauratorilor‖ istorici, le zic „văruitori de morminte‖. Se modifică datele, adevărurile deja vu ale vieţilor, se „romanţează‖ mecanic – freudian, vieţile petrecute şi cărţile-martore . Cui anume i se dau astfel de rapoarte? Memoriei colective? Retorică vană! Şcolile de la Sibiu, din Banat, din Cluj, din Iaşi, din Nord, din Sud, din vest, care-cum şi-au re-cultivat Discipolii, prozeliţii sau fanii, generaţiile se succed sub influenţele - confluenţele fiecăruia. Poate că utopicii, oniricii, transcendentaliştii, Agârbicenii, Arghezienii, Isarlîcurile, ...Barbilienii, Istratienii, Fănuşneagu/iştii, Ulicienii, Sorescienii, Brebanenii, Predalienii, Vintil-horienii ( Caftangioglii) şi întreaga - ne cohortă au activat în temporarele „etape de influenţă‖ (direcţiuni de conştiinţă, Mircea Ciobanu, sinteziştii, Sălcudeanu, Lăncrănjan, Caraion, Tupan, etc – ce a regizat Dracu nici Dracu nu descurcă! ..Odinioară, la Lacul Floreasca (CCA) Artur Silvestri (Tîrnacop, vezi Cezar Ivănescu – Stela Covaci, Timpul asasinilor) – îmi zise, faţă cu nişte discipoli „surescitaţi‖ (citat Marius Tupan) – că „toţi suntem nişte chinuiţi‖. Erau acolo şi Gelu Voichan Voculescu, şi Mariana Brăescu şi Paul Anghel, şi „luciferiştii‖, N. Dan Fruntelată, Radu Cârneci, Mihai Ungheanu, Marius Tupan la salonul acela de stranie amintire urmuzesc- ceremoniosMateină şi Lichteriană... Şi era acolo duhul lui Nae Ionescu, dar şi al speraticilor postbolşevici...Cristoiu, Nichita, Păunescu, Nora Iuga, Mălăncioiu, Ghişe, Brucan,Caravia şi liota nu erau. Erau pe alte „ paliere‖ piramidale - aplatizante,cum dixit Ion Pachia Tatomirescu... majoritatea „lupi bătrâni‖, vs lupilor tineri, cum ne numise cândva N.D.F... Mda! Adică stigmatizaţi, cf dogmei, sugestionaţi - deocheaţi, cf. Medicinii! Ardem, desigur, ne ardem etapele, cum dixit exegeţii. Ceea ce îi unea era de fapt ceea ce îi despărţea, duhul răfuielilor „elitice‖, „mentorismul‖ neokulturnic, sub destineliterare@gmail.com


Destine Literare Ochiul Dracului, Banul. Atotveghetorul îşi va continua „lucrarea în orb‖- în paradogma Securismului reactivat, precum la Centru, aşa şi în teritoriu! Din acea groapă eugen-barbianăcadimistică, au proliferat în ăstimp, buticăria de onguri, edituri, instituţii – artere colaterale. Procesul este post - cafkian, dar remember Orwel, Eugen Ionesco, Norman Manea ş.c.l. necum în zoon politikon, aşa şi în literatură! Suntem în resurecţia dantescă, în Labirinth dar şi în peştera lui Platon (Heidegger). Aşa funcţionăm! Erotici şi Thanatici, tatulici şi bubulici, agonici şi extazici... tot ce e de făcut, este să ne exprimăm, ci nu lamentăm, să nu fim cinici, nici sadomasochişti, nici sentenţioşi - grafomanicavatarişti (Iv. Martinovici...) – în tezismele patologice ale penitenciarelor de la Socola, Zam, Gătaia, Spitalul 9, ş.c.l, nici ale lazaretelor, leprozeriilor neo - sistemelor de după experimentul Piteşti, cum – oarecum scria Paul Goma... Elitele culturii nu fac bine când restaurează ALTFEL, vechile cutume obsession al chinului Istoric! Revenind lapidar la ideea iniţială, se promovează exploziv, o literatură a frustrărilor din părinţi (cărţi minore, telenovelice, fără substanţă, doar cu scopul de a se accede la licenţe în ţară sau occident... Criteriile valorii intrisecţi sunt sacrificate pe „altarul‖ Banului. Nimic, vai, nou, sub lună!). De la mitul „sfinţilor închisorilor‖, la mitul trans - sferat dinspre Est... al „exilului‖ strămutării stalinisto-ceauşisto-trenul foamei, remember! Deprersivismul face ravagii! Simptom al alienării, înstrăinării, mitul

„amarului târg‖, post mitului Familist budapestanobihorean! Dar şi mitului expansionismului sovietic... Grigurcu: „Libertatea nu e decât un pseudonim al inadaptării‖... O fi, dar scriitorimea reintră în nefasta zonă obscură a „stigme sociopatice‘‘? Şi atunci, nu este asta o nouă cuplare la curelele - activistice ale securismului – activistic - kombatprin „rezistenţă‖, pe drept dezavuat de Nicolae Manolescu? Dar să nu uităm: „Inteligenţa constrânge‖... Idem Grigurcu: „spre deosebire, s-ar putea adăuga, de iubire, factor care eliberează‖. (Cafeneaua literară, nr. 3- 134). Memorialele durerilor noastre ca Fiinţe româneşti, nu avem voie să le mistificăm, să le servim documentar noilor - noi generaţii, cu „s-ar vrea să fie‖, ci cum AU FOST, deci se repetă. Prin aceea că „handicapul conştiinţei „ (v. Ligia Seman ş.a.) – este un soi de distrofie - psihopatologică şi sintagma medicală „simptomul organului amputat‖, este transferabilă pejorativ – codificat, alegoric parabolic, hermeneic şi semiotic, cu suspecte „tratate‖ de „minima - proxima moralia (Ianoşi, Pleşu, Liiceanu, Noica, Brucan, Patapievici, ş.c.l.). Suntem în Rinoceriada târzie a lui Ionesco, via Caragiale Magnificul „memoriei monstruoase‖... Adică automutilante...?* Să fiţi iubite,( ţi) – şi să nu uităm a ne face igiena Minţii dar şi a Sufletului, fără a îngurgita toate reţetele - stas, decadent - barbare, ale Şamanilor neo - sacerdoţi… A nu resorbi sau induce altora propriile avataruri, iată demnitatea, onoarea şi eventual înnobilarea condiţiei în Cetate a celui care scrie. Că, vorba Ocupantului: „ Taie popa limba”! Altfel spus, autocenzURA?!

Aserţiuni la terror mentis - Hibris, între ontologic şi axiologic

Faraonismul roşu îl are ca sfânt pe Lenin, Marx fiind mic copil al delirului neo-mesianic, în cheie psiho-patologică, fie de dreapta, fie la extrema stângace. Executivii (executorii) au fost şi vor fi unii ca Hitler, Stalin, Mao, Kim Ir Seng sau Ceauşescu. Citiţi vă rog cartea „Bolnavii care ne conduc‖, ori măcar „Holocaustul roşu‖, de Mătrescu. Citiţi destineliterare@gmail.com

cutremurătorul conspect al lui Wiliam Totok, din revista „Cuvântul‖- nr. 3, din martie 2003. Uriaşe biblioteci s-au scris şi se vor scrie, dar cine să aibă timpul de o viaţă spre a le citi? Ne rămâne răgazul de lux de a alege câteva şi a memora, dar să nu riscăm suprasaturaţi şi alienarea prin informaţie. În această memorie vag colectivă, amnezică prin 97


Destine Literare entropia psihicului uman, fiinţa se apără spre a nu înnebuni prin hiper - luciditate, prin crizele de

conştientizare ale Istoriei fie ea şi celei recente.

* Abel, suntem descendenţii unor grote ale Memoriei ce se zbate în lumea reală, chinuitor şi până la urmă suicidar. Prin uitare, ignorare sau necunoaştere, ne repetăm istoria de model teogonic, maimuţărind în animalul uman animalul de tip cosmic, coborâtor din ceruri, (vezi Epopeea Enuma Eliş, vezi opera recentă a lui Zecharia Sitchin, dar şi Psihologia mulţimilor, de Gustave le Bon)… şi toate spaimele escatologice care sunt „ sacralizate‖ şi impregnează „ profanul‖ din terţe civilizaţii. Stigma ne este paradigma şi dogma ne este doctrina. Suntem îndoctrinaţi prin cel puţin trei generaţii, oricât ne zbatem să ne spălăm creierul, dacă nu ni-l spală „ sistemele‖ de tip totalitarist.

Timpul nu poate distruge tot, nici prin incendieri, nici prin ştergerea cu voie sau prin falsificări, ceea ce a scris spre mărturie Adevărul. Iar mitografia este tot o falsificare, ultimamente, nu? O codificare cu scop manipulatoriu, în timp lung. Întrun fel, aceasta repetă ceea ce au comis, de fapt, evangheliile considerate apocrife, la Qoumran sau Nad Hammadi. Totul este conspiraţie şi trădare a memoriei reale, pentru a degenera şi apoi regenera „ lucrarea în orb‖ a forţelor Răului. Omul de acest tip este omul duşman sieşi, omul modificat, omul pervers prin fricile primordiale, dobândite şi renăscute deja genomic timp de generaţii. Suntem descendenţii lui Cain dar îl avem în subcortical şi pe

* Aşa funcţionează rob(ot)ul uman? Psihopatolgia tiranilor din istorie, se cere conspectată şi comunicată ca ştiinţă spre conştientizare a umanului care îşi repetă tragediile şi va fi mereu expus acestor monştri ai frustrărilor, de terorizaţii din copilărie, care vor deveni terorişti! „ Cheia „ acestor metamorfoze ale răului, disimulată în eroisme şi fanatisme, este foamea de răzbunare a

Id-ului, şi prin extensie, a colectivităţilor manipulate prin massificare ideologică, prin mancurtizare. Ceea ce e dogma în religii, este doctrina în istorie. Trăind minţiţi de trecutul deja mort, murim şi în viitor, ne ucidem urmaşii prin minţire: de sine şi de cei ce vin. Iată răul lumii. Iată ceea ce numea Nicolae Breban „ Animalele bolnave‖.

* Omul - deci umanul - are două lungimi de undă ale Memoriei: cea scurtă, a dobândirii prin învăţare sistemică, şi cea lungă, ancestrală, codificată în mitos şi religii, mai toate divergente, dintr-o sămânţă aceea ce a fost numit „ ura de sine‖, dacă vreţi din suferinţele terifiante ale Frustrării, ale

terorii de sine, terror mentis. Cel terorizat din copilăriei ( alungat din paradis‖ ) – va deveni monstruos Terorist. Secolul XXI nu va „ fi religios ori nu va fi deloc‖, ci este deja terorist. Toate au ( re) început în 11 septembrie în America.

* Stalin a ucis mai multe zeci de milioane decât Hitler. Anticristul nu a fost identificat de Friedrick Nietszche, ci se reîncarnează ori de câte ori Istoria‖ e fertilă, pe „eroismul‖ fabnatic al 98

frustraţilor, handicapaţilor mintal şi psihic, descreieraţilor, cum zic românii. Principala frustrare aparţine disfuncţiilor î înnăscute sau accidentale ale erosului. În spatele „v funcţionării‖ acestui tip de destineliterare@gmail.com


Destine Literare monstru, este mereu un „mister‖, o boală bine ascunsă, Hitler sau Stalin, ca şi personaje din milenii (!), au fost frustraţi în copilărie…Hitler a fost aproape asexuat, Stalin a fost maltratat de tatăl lui, Djugaşvili, autoritar şi beţiv. Întotdeauna relaţia cu mama, ea însăşi frustrată, traumatizată, s-a iscat apoi o legendă. Un mit, o religie, o patologie perversă, distructivă. În Egipt, în Olimp, în Imperiul Romei,

în imperiile toate, austro-ungar, sovietic sau în Reich-ul lui Hitler. Cu variaţiuni în actualitate, fie în Africa dictatorilor de tip Saddam şi Gaddafi, fie a „ revoluţionarilor „ rezultaţi pe contrasens. Fenomenul este atât de aproape de noi, încât nu îl vedem decât …holografic, sau deloc. Ce mi-s „ fiii luminii‖ esenieni, ce mi-s fiii beznei, sau roşii, de acum?

Catacombele lui Platon

Obsesia Empire-ului „Cosmic‖ este în umanitate, este „lucrativă‖, ca o înspăimântătoare psihologie pe termen lung, a unei entităţi atribuită simplist superstiţiei. Ceea ce este grav în om este strania lui propensiune a minţirii de sine, instrument pe care îl manipulează ciclic monştri Frustrării, ai „culpei‖ de tip luciferic, ai demonizării şi apoi sanctificării ca actanţi ai…Istoriei. Apostolul Pavel (de după schimbarea la faţă pe Drumul

Damascului) sau biblicul Iov, au văzut că Prinţul acestei lumii este Diavolul, nu? Răpit şi dus pe munte, Hristosul a cerut să nu fie „ ispitit‖ de oferta Satanei, de a-i oferi tot ce vrea în această lume (realitate). Refugiul doctrinar creştin, al „Împărăţiei din Ceruri‖, este aşadar altceva decât înţeleg teologii şi teozofii, este frustrarea lui Iuda, cel mai iubit apostol al lui Isus, care l-a împins în depresie şi spânzurătoare.

* perpetuat sistematic în „ noua cunoaştere‖, sugerând de fapt o frustrare de tip cosmic, indusă în omenire, de un Intrus al „ eternei reîntoarceri‖…Paradigma umanului este una care germinează pulsatoriu şi ciclic, din alte dimensiuni, eventual ale „ Cerurilor‖. Ceea ce anticii numeau (încă ştiind prin sacerdoţii barbarilor…) „treimea de zeu‖ este în noi, este una agonică, sau una …mimetic- teogonică?

Apoteozele de acest tip satanic-satrapic se repetă sub ochii noştri orbiţi de „lumina soarelui‖, cei interiori, ai Minţii, fiind opturaţi şi uneori scoşi, ciuguliţi de „ porumbeii păcii‖. Einstein scria că distrugerea omului, mai eficientă decât toate bombele, este ( va fi) prin prostia lui. Hibrysul şi reminiscenţele „verigei lipsă‖ – din evoluţie post creaţionism (…) – este perfecţionat în academii,

* Suntem în catacombele memoriei opturate, în peştera lui Platon devenită giga - labirinth. Omphalosul şamanic a devenit întâi altar rudimentar, apoi naos şi catedrala fractalică a Obsesiei nopţii faţă de spaimele luminii ca un etern

destineliterare@gmail.com

profeţit halocaust. Paradigma cea mai activă pare a fi cea a unei regresiuni matriarhantice, dacă nu vă ofensează auzul, a vagino-craţiei de tip „amazoanele erei moderne‖.

99


Destine Literare

Pseudo-eseul din Cameleonia Seismologie - semiologie în Hermeneia românilor. Psihomul – Poetomul - Robotomul... De la culte, la culturi. (din Sindromul, vol. II) Epoca modernă, tranzitorie în postmodernism şi trans - modernism, a sistemelor filosofice - / literare, a recidivat, aş scrie, cameleonic, din aortele determinismului istoric, cu „ n‖ artere colaterale, psihologia fiind a dinamicilor ‖paradigmatico- stigmatico- stihiale‖( n)... din Trans - cedentalia Magna... Cheia dublă a patologiei „devenirii‖este cea imuabilă şi imponderabilă – TRIADIC – TEANTRIC - TREIMIC, ci nu în Dualitate, istoria fiindu-ne un lung şir repetitiv ciclic de Cruciade ( v. Lucian Blaga, Cruciada copiilor, ş.c.l. de la fizic la metafizic, a Recesivităţii ca natură a Umanului din Exoterium în Esoterium. Unitatea viului este fractalică, a Fiindului Heideggerian..( v. Şi Hoelderlin, despre omul locuitor - poetic, Husserl ş.a.); cheia dublă fiind a Sado - masochismului, via „ecuaţia‖ – einsteiniană, relativistă, Eros şi Thanatos. Metaforic zicând, psihomul este PIRAMIDIC, ciclic devenitor, conflictual cu Sine - Sinea Lumii, oricât de „bombastic‖ sună. Toate curg dintru VIS, de neucis!, cum spus-am în! Interiorul ninsorii!‖. Poetomul este Jubileic, al exaltărilor de tip mistic. Vine din illo tempore, mercenariatul modelator al mulţimilor de zei şi semizei, idoli şi eroi de tip luciferic - prometeic etc, - Omul încă românesc..., oscilând în spirale şi zig- zaguri, vs. Paradeigme: Mic dicţionar Interferenţe.

Mişcarea browniană a lui Newton...şi gândirismul camerei obscure...Iraţional vs Raţional, joc complementar,...aidoma Instinctului de vânătoare şi jocurile puilor de animale...Geniile sunt GenOMUL, principiile ordonatoare ale BINARULUI CODEX, Iin şi Yang, Anyima- Animus.... Omul visător este proiectiv - reactivabil, din submersibil şi retroactiv, linearitatea nu există în Univers... Curgem contratemporal, „ înaintăm spre moarte cu spatele‖. Omul nu „se naşte„, ci este născut:‖Verde crud, verde crud/ te mai simt, te mai aud‖ ) Bacovia; „ Roşu vertical‖, Nichita Hristea Stănescu.,..Nenumăraţii, via Eminescu, Labiş, Zaharia Stancu, dar mai ales trans- prutenii şi transbucovinenii, v. Lungu, Beniuc, Pruteanu, Grigurcu...versus alogenii, de la Urmuz/ ache, Mateiu Caragiale Zecharias Lichter, la un H.R.Patapievici, Mihăilescu Dan. C., Muşina, Mihăieş, şi cohors, maeştri- elitarii- şi...Margaretele lor.../ v. Bulgakov). Pe câţiva i-am cunoscut personal. Principala obsesie a categoriilor toate, de „ directori de conştiinţe‖, tezişti ori antitezişti, este Vanitatea şefului de şcoală. Curentele...aparţin unei cazuistici ancadrabile generic JUSTIŢIARISMULUI în Agora... Nimic nu se pierde, totul se ... transferă, neh?

de buzunar. Antecedenţii. Ordine aleatorie între arealuri occidentale.

GLISSANDO. O mie şi una de nopţi, o mie şi unul de curente.. Convergenţe, divergenţe, confluenţe, influenţe...

,,Transformism‘‘: Lamark, Darwin, Haeckel (teoria descendenţei). Evoluţionism: H. Spencer (trecerea de la ştiinţă la religie, deci recursivitatea). Individualism, voluntarism: Fr. Nietszche, via Shopenhauer, Schiller, vs Goethe. „Morala robilor‖. V. Acum

100

destineliterare@gmail.com


Destine Literare Robotizarea „recuperatorie‖... Energetism: W. Oswald, C. Rădulescu Motru, „energia ca substanţă a tuturor fenomenelor materiale, sociale şi psihologice. „Funcţii vs disfuncţii‖ (n). Psihologism: Wundt, „spiritul ajuns la conştiinţă de sine, în om şi populaţii- popoare‘‘. Existenţialism: Heidegger, Jaspers, Hartman, Kierkegaard. Relativism. Einstein: „caracterul ipotetic‘‘, deci relativ, al ştiinţelor- cunoaşterii pozitiviste... ,,Paradoxism‘‘, absurdul, absolutimul, agonismul: (via sau contrapunctic Heggel ş.c.l.).Etcaetera!

PS. Avem peste o mie de religii în lume. Tot atâtea arte. Şi suntem în Kali Yuga! Nimic nu se pierde, toate se transferă.

Ninsoarea de acasă

Ninge. Între noi Creşte timpul Urme de ski Le înghit avalanşele. Urme de păsări Deodată dispar.

Ninge, Maria, Încetinidu-mi murirea Bandaje nirvanice Destramă iubirea. Cele inverse Sunt bucle eonice.

Ninsoarea de-acasă Te-mbracă-n mireasă Miraj secerişul Cu tata la coasă...

Vâlcele Bune, 2004

Cum aste –nsemnări Psihotronice...

Lui Constantin Dumitru Dulcan

Prof. univ. dr. Dumitru Contantin Dulcan este medic neurolog şi psihiatru, cu deschideri ample spre filosofia ştiintei. Practicând medicina în cadrul armatei, a avut posibilitatea să avanseze în cercetarea creierului şi a importanţei gândului asupra organismului şi a mediului, iar şansa unei călătorii în China l-a orientat şi spre aprofundarea acupuncturii. D.C. Dulcan este membru al unor prestigioase societăţi ştiintifice naţionale şi internaţionale, autor de brevete de invenţii, deţinător al multor premii ştiintifice şi literare obţinute în România şi în lume.Opera sa în întregime face onoare ştiinţei, filosofiei şi culturii româneşti.

destineliterare@gmail.com

101


Destine Literare

Oratio cum laudae

La Mările Somnului, pe Munţii din Vis, Cartea Lumii Misterul aproape- departe Trup cuvântului, Verbul de nimeni ucis Înnoindu-se Sieşi nicicând ne desparte Cărui timp călător, duh al meu (doar ca parte), Paraclet, care sacru cobori în profane, Pe nirvanice aripi Te vindeci de-o moarte Şi de viu Te reumpli prin cosmic Alean?

Cine-Anume se-nfruptă din Sine, Astarte?

Jumătatea bărbată se rabdă femeie Pe latent orizont – suspendat prag al crucii? Inefabil rodind din dorinţele - zee Fecioria cunoaşterii-n ochiul răscrucii? Suflet fiind chemător, miez al Noimelor, scris! I te duci în cunoaşterea cea fără moarte Nezidit în magneticul, treaz Paradis

Ca nicicând şi niciunde Etern pretutindeni Libertatea pe sine se naşte mereu Seminţie stelară-nflorind pe Armindeni Unicitatea / Viu Dumnezeu.

Veghetor diafanelor umbre divine Levitând pe Splendoare străpur? Cer gândit dăruind pulsatoriu Azur Ca lumină a lumii ce este, ce vine... De nocturne veniri şi-nzoriri ce perindă Miriade de quarci, infinită oglindă.

Revista Agero Stuttgart, 2007

Declaraţie antumă şi auto-aniversară Inclusiv pentru revista RoMânia Literară. Azi, zece Martie m-am trezit consolat Că nu am venit fecioară ci băiat Că mi-am trăit jucăuş- foarte, prin arte Ca dezvăţare e-o moarte... Dramoletele fără a face rău nimănui... Scris am fost ca vrăjit să exist Între două milenii când vesel, când trist, Verificându-mi murirea melodiind Melosul care ne-a adus din Colind Ca să-i încânt duios pe fii şi nepoţi Necum pe contimporani vii sau hoţi... Cum ni şi vi se-ntâmplă Nu eu m-am născut Ci fost-am născut Nu eu mi-am dat nume Nici botezătorul cu paideume... Aşadar, igitur, netăiat împrejur Nici bla- bla nici balgaro-balcanic Nici negru-vodist, nici neo- slavnic Nici rasputnik nici putană din putin

102

Nici pidosnik nici sputnik... Declar benevol şi binedispus În totalitatea... Declar că în fine, în fine, m-am consolat cu Însumi din mine, nu am nimic de reproşat nimănui de rău de bine mă iert şi pe mine cel omenesc umanesc- greşitor şi recunosc prea-de-tot-iubitor prin aceea că Omul are nevoie mai mult de-a iubi decât să fie iubit! Însfârşit, între limite şi infinit, Zilei prin voi îi spun BUN VENIT Celei ce vine şi Nopţilor toate Te Deum Gloriam! Rămuroşilor ave! Şi sămânţoşilor stelarelor Nave! Iertate fie-ne Verba- Verbul Preaiubirea de frate –n proverbul Care vine din gemelar, din Fârtat- Nefârtat, destineliterare@gmail.com


Destine Literare Din Abel şi Cain cel gelos şi iertat... Primite fie-ne Verba şi Verbul Şi luna ce-o saltă în ramurii coarnelor Cerbul Şi de-o fi să mai fie prin basme mă rog În poiana veghetorului vânător Să nu fiu inorog Ci numai poetom dornic rodnic - capricios astrologprintre unii en vogue înfruptîndu-n care- cum care cum din aum mane padem hum din interdicţii şi alte cele la femeia din stele... Ahoe, ahoe, pe curând! Niciodată Adio! Subsemnatul şi suprasemnatul Voila!Poetomul cu cetera: Etcetera Ajungă-i nopţii răutatea EI Şi deopotrivă Zilei înzăuaţilor zei Dragii mei, Eheu den ArheiŞi ehei! Din divin, din divină Din cea mai frumoasă limbă română

Cea fara în curâd diacritice Cum alex ştefănescou prezice Jucîndu-se cu arşice Orecum precum Nietszche And cum - precum dragul de don Ghe Grigurcu, aferim! Şi frate-miu Ioan Evu şi Ion P. Bradiceanul Până hăt- departe Alex Cetăţeanu! Vivat tom-digit-eii and cioc- selim! Fire-am să mai fim! Adaos: Din rărunchi şi smaralde Din cristae care curg Din sophia şi den demiurg Strig precum cânt JOS belitorii mal praxis Sans organon bubulii Şi iugele orgasmo-n cIUDA- pulii Cucii şi cucoaiele Care massonieresc oneroşi Caftangioglii şi tarantulii Din niciodată ultima Thule Necum sesamibara BULE! Hauc! Eugen Evu 10 Martie, 2015, dimineatza

Yvonne Fuller - Hannah and the Good Guys

destineliterare@gmail.com

103


Destine Literare

George FILIP

TE IUBESC - PROSTIE! În istoria neamului meu – PROSTIA – prin mercenarii ei – proştii - a fost mereu potrivnică evoluţiei societăţii. Mari cărturari au scris cărţi exprese despre „Istoria culturală a prostiei omeneşti‖. Eu abordez subiectul „prostie‖ doar de pe tarlaua geografică a patriei mele, fireşte, cu respectivele-i falange. Desigur, voi galopa prin calendar şi voi diseca doar mici ciosvârte de timp. Ah…prostia! Partea lucidă, ne-alterată a raţiunii ne avertizează pe un ton nu tocmai glumeţ: dacă prostia ar durea… La rândul său, nedomolitul deprimat Lăpuşneanu exclama cândva: ,,…proşti, proşti, dar mulţi!’’ Oameni buni, după mine, prostia este o caţă ignorantă care s-a strecurat şi a durut prin toate culisele istoriei noastre. Culmea este însă că poporul, spectatorul veşnic al evenimentelor, ei bine, el, poporul, fratele tău şi al nostru – cu palmele aplaudă adesea evenimentele ingrate iar cu guriţa atotclevetitoare denigrează şi contestă totul! Nu mă sfiesc să afirm că opinia publică este şi ea, în deobşte, devoratoare. Însă nu iremediabil. Că doar nu avem un popor total patabular – cum ne defineşte schizo-antiromânul patapievici! Aş spune chiar că inamicul public al bunei convieţuiri este individul ignorant, negativistul, fără menajamente – Prostul! Coplanetarul nostru - Prostul - nu este un element instruit undeva anume, individul se autosuspectează de inteligenţă nativă şi… el ştie tot! Râsul-plâns este că el, prostul nostru cel de toate zilele, în deschidere te aplaudă iar în final, 104

după ce se trage cortina ultimului act, domnul prost azvârle cu pietre în actori. Şi pretinde că ştie el de ce. Aşa se face că fratele nostru inamic ştie şi ce nu ştie! Iată câteva perle de prin poligonul infect al patriei mamă: filozoful Vasile Pârvan… nu ştia să citească. Privighetoarea Maria Tănase a fost o ţigancă beţivă, obsedată sexual, bolnavă. Eminescu a fost cam evreu, vagabond, nebun, beţiv şi… sifilitic. Cântăreţul Luigi Ionescu a fost… frizer, iar Aneta Stan, o frizeriţă de prin Cerna-Vodă. Celebra Nadia Comăneci a fost gagica fiului lui Ceauşescu. Marelui violonist Ion Voicu… cică i-ar fi tăiat degetele de la stânga nişte rivali geloşi. Frumoasa cântăreaţă Mihaela Mihai a fost spioană iar campionul aplauzelor - Dan Spătaru, a fost doar un fotbalist beţiv. Regretatul interpret Aurelian Andreescu a fost un homosexual fiindcă... purta pantaloni evazaţi, iar super-simpaticul Nicu Constantin... un albanez din Eforie-Sud, fără o origine certă. Încetez cu exemplificările mele stupide fiindcă nu încerc să scriu o nouă Biblie şi nici să reîmprospătez Cartea de telefon a Bucureştilor. Mă întristează această stare de lucruri. Drept pentru care apelez la sfânta filozofie. SUBLATA CAUSA – TOLITUR REFECTUS. Adică, suprimând cauza, dispare efectul. Şi, mai ales în ultimele decenii de tristă amintire, la români CAUZA a fost pepiniera diabolică de activişti de partid care au imbecilizat mari procente din populaţie, au încercat să distrugă trecutul, prezentul şi chiar viitorul societăţii. Mai în clar: PARTIDUL COMUNIST CĂLĂUZITOR! În doctrina lor imbecilă comuniştii i-au avut dumnezei destineliterare@gmail.com


Destine Literare în tunici roşii pe Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Iar pe plaiurile noastre mioritice prostia mundi a scornit ghiavoli neaoşi ca ideologul Dobrogeanu Gherea, Dej, incalificabilul Ceauşescu etc. O altă armă secretă a monştrilor era divide et impera, meschinărie moştenită de la pedofilul Traian şi hahalerele lui de mercenari. Comunismul neaoş românesc, corcit cu cel rusesc, nu-şi dorea personaje istorice reale sau personalităţi. Mediocritas era la baza conştiinţei proletare, culminând în Prostia... pe care o afişăm şi acum. Acvasp, printre plebe acţionau activiştii cei mai neobosiţi, cu bârfa, defăimarea, dezbinarea etc. Metehnele acestea urâte s-au îmbuibat în trupul slăbit al naţiunii şi odată infestați, indivizii se comportă şi manifestă comozi, purtând pe frunţi aura prostiei. Cu aceste intoxicaţii invaccinabile în sânge au plecat de acasă mulţi români avizi de libertate. Purtători inconştienţi ai unui morb oribil!... Astfel se face că prin emigraţia noastră mulţi confraţi, măcar naţionali, dacă nu şi de credinţă, au devenit urgent politruci voluntari ai comunismului, mai ales ai aceluia cu faţă umană, invenţia cea mai abjectă a monstrului iliescu. Când scriu toate acestea între omoplaţi mă arde o flacără roşie, blestemată, comunistă, ca pe Făt-Frumos când îl prigoneau zmeii... şi ei – tot roşii. Îmi îngădui o întoarcere în timp, de peste trei decenii, în Dobrogea mea. Dizident fiind, defăimat şi judecat public în Tuzla mea natală, divorţat la urgenţă! într-o Sfântă zi de Crăciun... până la urmă, graţie protecţiei mele acordată de America, am fost chemat la Biroul de paşapoarte. Şeful de acolo, un colonel cu dinţii ca de cal şi mai urât ca dracul, mi s-a adresat stropindu-mă cu saliva tabacică, printre dinţi: ,,- Dacă nici acum, când îţi dau paşaportul, nu semnezi acest jurământ de credinţă... te vom da pe mâna emigraţiei! - Adică? l-am întrebat.

...Şi am zburat spre bănuita libertate pe 7 ianuarie 1979, la ora 7 dimineaţa. Era să pierd avionul fiindcă, pentru prima oară în programul TVR se anunţa că va vorbi tovarăşa academician elena ceuşescu. Dar gagica nu s-a prezentat la ora anunţată. În taxiul care zorea spre aeroport îmi zâmbeam în sine gândindu-mă la gluma aceea cu... madama ... e... vită să vorbească în public. Şi spusele colonelului s-au adeverit repede. Am aterizat la Viena. Băieţii veseli m-au cotonogit la un pas cu moartea tocmai când îmi căutam ceva de harbait, pe lângă Viena. Tendinţa de asasinat s-a repetat la Paris şi în alte două dăţi – la Montreal. În toate patru cazurile i-am reţinut în memoria vizuală pe unii dintre prezumtivii asasini. Dar ei se dădeau pe de-a rândul, ca şi noi, emigranţi! Se lăfăiesc prin Montreal şi sunt mirat de naivitatea ţărilor de azil. Aici, unde credeam că şi-a-nţărcat dracul copiii, a ajuns şi mâna lungă a comunismului. Şi tot în această nirvană montrealeză am constatat cu tristeţe că şi pe aici au ieşit grabnic din găoacea raţiunilor meschine trufandalele comunismului de acasă. Aceşti flăcăi sunt bine deghizaţi, echipaţi, ferchezuiţi, simpatici chiar şi foarte bine instruiţi profesional. În consecinţă ei sunt încadraţi în muncă, au case, familii, odrasle. Inofensivii aceştia vin printre noi pe la biserici (vreo 14 mai recent) şi-şi fac nişte cruci aşa de mari, că-ţi vine să te cruceşti! Noi, că şi noi suntem discret constituiţi în mici triburi de habebant, îi cunoaştem pe Ei dar şi Ei ne cunosc pe Noi. Ne rânjim reciproc, ne salutăm, ne zicem Hristos a înviat şi treaba merge, aşa cum merge... Prin anul ‘82, anul instalării mele la Montreal, aceşti provocatori lucrau mai discret. Ne învrăjbeau, ne defăimau, ba uneori mai foloseau şi pumnii. Pe la unele manifestaţii anticomuniste strigam noi jos comuniştii!, strigau şi ei... Ba chiar, ca acasă, se încuscresc şi încumetresc cu noi. Şi aceste corcituri otrăvitoare se prelungesc în agonia exilului de o dezordine abacadabrantă.

- Animalule, poet de căcat... avem băieţi peste tot!‘‘

destineliterare@gmail.com

105


Destine Literare

Dar imediat după poreclita revoluţie din ‘89 ofensiva coloanei a ICS- a început să violeze masiv teritoriul alor noştri. Ca din întâmplare, prima şi adevărata noastră emisiune de televiziune s-a topit în tăcere. Eu, fostul Director cultural, am rămas fără pâinică. Dar au apărut altă Televiziune şi alte organe şi organisme şi o sumedenie de ziare așa-zise comunitare. Revista multietnică HUMANITAS a dispărut şi ea, iar LUCEAFĂRUL DE MONTREAL, la care amtrudit 10 ani, GRATUIT!, s-a stins irevocabil.

exil montrealez am numărat o căruţă de ambasadori, consuli generali... sau mai puţin generali. Mai toţi sunt tot o apă şi-un pământ. Vin, încearcă să încalece comunitatea noastră paşnică şi dacă nu prea reuşesc, se regrupează în carapacea lor, cu acei politruci conservaţi şi-şi continuă agresivităţile din tutela protejată de relaţiile interstatale. Vizibil, în aceste organe, organisme, cluburi, asociaţii etc... acţionează nestingheriţi ai lor. Iar noi, cei din celălalt aluat, sperăm şi îmbătrânim. În serele lor se produc continuu cadrele tipice de azi şi de mâine.

Noi, veteranii de pe aici, sperăm mereu. Şi comuniştii de acasă, cei vechi, dar şi cei noi, ne tot ameţesc cu legăturile cu exilul, ba chiar cu anumite subvenţii băneşti. Din păcate acestea au sosit pe alte adrese, pentru anumite persoane numite de ei de cultură, precum şi în visteriile patronilor unor noi ziare zise comunitare. Tartorii de la antipozi ne râd în faţă cu impertinenţă iar noi sperăm în Sfântul Sisoe. Toate aceste arma tellum funcţionează, divid, defăimează. În paginile şi fiţuicile lor au fost defăimate personalităţi marcante ale comunităţii şi emigraţiei noastre.Vechiul Preş. al românilor canadieini, Dr. ION ŢĂRANU, a plecat la cer şi nea lăsat o moştenire deplorabilă, destrămată. Preşedinţii noi se schimbă ca paznicii de noapte! Ghiavolii roşii şi-au băgat coarnele şi prin Sfintele biserici. Şi dacă n-au reuşit să le dea cu dracul,au tăbărât de-au înfiinţat alte lăcaşuri de rugăciune, special pentru a diviza, pentru a rupe comunitatea în hălci uşor digerabile.

De-a lungul timpului pe aici s-a format o bună pleiadă de scriitori. Ei bine, au mai înfiinţat şi EI o nouă fabrică de scriitori dar care, în ultima vreme, s-a cam dus la domnul dracul! Înţelegeţi, desigur, că printre prezumtivele victime mă număr şi eu. Dar băieţii nu m-au îndoit! Fiindcă din fragedă pruncie am învăţat să sufăr şi să sper. De sub fruntea celor peste 76 de ani ai mei observ cu tristeţe că pe acasă neocomuniştii sunt instalaţi mai bine ca oricând. Şi se întâmplă aşa fiindcă milenarul nostru popor, prin excelenţă naiv de tolerant, este o bună bază de aterizare a invaziei comuniste. Şi cu regret trebuie s-o afirm, toleranţa aceasta dusă la extrem se numeşte PROSTIE! Aşa că îl plagiez pe mai tânărul gânditor - poetul Ştefan Doru DĂNCUŞ care a zis într-o scriitură de-a lui:,,te iubesc puşcărie... ’’ scriind şi eu la rându-mi cu tot curajul poetic: TE IUBESC – PROSTIE! Şi promit să nu crăp până nu-mi pun opiniile injurioase pe cariatidele unei cărţi... antume!

Schimb adesea registrul scriselor mele fiindcă am prea multe se spus. În cei 33 se ani de Montreal, 2015

106

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

DILEMĂ LA A 76-a ANIVERSARE

Îmi plimb laserul meu exigent şi cert cunoscător în ale literaturii prin cele doar 41 de volume de versuri ale aproape octogenarului poet george FILIP (așa îi place sa-și scrie numele!) – pe care îl ‖adulmec‖ şi-l ‖macerez‖... şi-l ‖masacrez‖ de peste un sfert de veac şi încă nu-i pot defini scriitura. Fiindcă maestrul este un şlefuitor perfect al poeziei – începând de la cimilitură, snoavă, epigramă, blestem (mă gândesc în special la renumitul ‖Blestem lui Ceaușescu‖ din ianuarie 1989!, când alții, pe aici, stăteau ascunși ca șobolanii și nu le păsa de suferința poporului român!) până la... ODĂ. In ‖război cu toată lumea‖, iubit și urât in același timp sau pe rând, lui nu-i pasă – trece ușor prin viață ‖poezind‖ sau înjurând. Unii îl iartă (cum l-am iertat și eu - și de câte ori nu m-a supărat!) iar alții, nu. Sigur, nu este zdravăn, este poet, născut să fie Poet –să cânte, să încânte sau să supere pe cine nu te aștepți și când nu te aștepți.

Mulți poeți au supărat societățile în care au trăit și au suferit consecințele – Francois Villon, Edgar Alan Poe, Bodelaire, Maria Rilke (sa menționez numai câțiva) iar la români - Eminescu, Vasile Militaru, Radu Gyr, Pastorel Teodoreanu ...și mulți alții. Poeții continuă marșul triumfal.... Mă fac stană de raţiune la poarta laboratorului acestui « poezant‖ şi cred că respir o dilemă…Mă întreb, pentru a multa oară : când…unde şi cum îşi şlefuieşte poetul maldărele sale de poeme?! Aş putea zice că Omul acesta este un tulnic Divin, special creat de zeităţi să strige oamenilor muzicile celeste şi doar de el auzite! Sunt obligat să mă repet : cândva vom scrie în testamente că am trăit în epoca poetului George FILIP. Şi aş mai afirma : vigoarea cu care scrie poezie de dragoste la 76 de primăveri mă face să cred că OMUL acesta nu are vârstă.

DIXIT Alexandru Cetăţeanu la Montreal – 2015. PS : …Iar înjurăturile lui sunt doar mângâieri. Ce, aţi uitat? Şi Hristos a intrat în Templu cu biciul…

Carmen Doreal – Fall sunset (https://carmendoreal.wordpress.com)

destineliterare@gmail.com

107


Destine Literare Poeme din volumul OAMENI AI PĂMÂNTULUI, în curs de apariţie, trudit în anul 2015 – şi dedicat, fără îngăduinţa nimănui, Doamnei MARIA - nevasta mea. george FILIP

SEMNUL

ANOTIMP

PORTRET

dincolo de poarta închisă ne privea un anotimp ciudat care mirosea insinuant a trotil cum prevenise cel ce-a vegheat

iubita mea pasăre fără destinaţie nu a emigrat spre un anotimp obosită de dragoste s-a odihnit o clipă în cenuşa de la Pompei şi a insinuat spre poeţi că a trezit pasărea Phoenix -iată, mi-a rostit dimineaţa am găsit prin scrumul acela sufletul tău abandonat; poartă-l în trupul de Om şi binecuvântă. iar Poetul a mărturisit : ia-ţi sufletul acesta şi du-l până ne vom nunti în povara lui clandestină în doi - vom muri.

maica frumoasă a plâns două războaie şi-un sfert să n-o doară lacrimile îi spuneam : zâna mea ce frumoasă eşti jelind şi devenea cosânzeană ca într-un colind numărând mereu şase prunci ce au fugit cu toamnele apoi maica a urcat la cer plângând frumoasă plângând iar zâmbetul ei de ceară i-a rămas pe planetă ; ia-l tu – iubito la piept să-l strângi să fii mai frumoasă adesea - când plângi.

PERPETUUM

fructul de cristal a explodat prematur în palmele jonglerului care ne-a declarat : mai întâi a fost cuvântul ideile au evadat din coeziunea firească în pulberea din stele şi din petale şi din visuri de ideal… nişte extratereştri naivi aleargă prin vidul nemărginitei lumi şi adună cioburile minuscule în poemele imense – credule.

la naşterea mea prematură umblam cu un strigăt în gură şi a început să vină toamna cu o broboadă de brumă şi cu o puşcă lungă pe umăr care scuipa foc pe nară aş fi vrut să mi se pară; femeile boceau pe afară dar nu mi s-a părut şi cântând doine verzi războiul ca un strigoi a început. SIMFONIE Eu - pescăruşii Marea şi Ea stânci de tăcere indiscrete şi-o stea tristă ca inima mea. dincolo de acest descântec nerostit în imperiul celest un băiat şi o fată ne vom reîntoarce în paradisiaca uitată precis şi acum : niciodată.

108

mâine – pe lună nouă vom împărţi clipa în două aripi incolore de cutezanţă şi de speranţă şi prin bănuite spaţii astrale lungi şi ne diametrale vom cutreiera universul; Tu vei cânta Eu cu versul şi mai spre primăvară ne vom regăsi – iară ca într-o frumoasă poveste care a fost şi nu mai este şi ne vom înflori prin raiul infernal A IUBI.

POEMELE

destineliterare@gmail.com


Destine Literare ZORI frumoasa particulă concretă îşi resoarbe clipa reflexă într-o hibernare voit întunerică precum florile carnivore şi totul este hotărât alea iahta est întunericul pleacă absurd va reveni însă prosper cu umbrele albe de vid stropite cu zorile de zi aduse de albinele vii din kibuţurile moarte iar dragostea – o fecioară cară grele cofe cu apă să stropească matinal bătătura speranţei. SUPERB! izvorul femeilor pure este doar o poveste care izvorăşte nicăieri şi clăteşte tăcerea în care ne ascundem

de nimic nu răspundem; trubadurii şi-au ucis citerele prin poeme mai respiră literele însă regele şi regina au inventat ghilotina au împuşcat lumina pe un munte sacru unde ozonul e acru şi ne inter pătrundem sau doar…ne ascundem. MATCA iubirea este matca flacăra sămânţa patima ce le ducem pe aripă spre halta ultimei clipe iar acolo…femeia furtuna şi alizeea contopesc tot pământul cu dragostea şi cuvântul şi în momentul crucial la un pas de gestul final ne temem că într-o zi zeii din nou ne vor huidui

spre iadul iubirilor al nedumiririlor din care adesea fugim să iubim…să murim… GESTAŢIE protestul prin iubire nu are gir concret în sinele din sine sunt cruci de adevăr părerile-s impare imparu-i un întreg pe care doar nebunii poeţi – îl înţeleg să fim cuminţi istorici ca vectorii de veghe ce trec vămile lumii ca şocul – prin ecou nu-i interzis verdictul adesea practicabil efectul din cuvinte gestează – adorabil!

2015 – Montreal

Carmen Doreal – Falling in love

destineliterare@gmail.com

109


Destine Literare

Marius FINCĂ

Transilvania sau Siebenbürgen?

În articolul intitulat „Germania și independența Transilvaniei‖, apărut pe site-ul www.basarabialiterara.com.md, autorul Marius Albin MARINESCU aduce în discuție câteva aspecte alerelațiilor româno-germane și a demersurilor celui mai puternic stat din Europa pentru separarea Transilvaniei de Țară. Tema, desigur, este la modă acum când tocmai a fost ales președinte în România sasul Klaus Iohannis. Cum statul român este un stat sub ocupație nu putem ști interesele căror puteri sunt apărate de serviciile secrete din România – 7 la număr! – asta în timp ce guvernanții se ocupă de cu totul altceva decât apărarea integrității teritoriale a țării și a intereselor românilor. Acestea din urmă rămân exclusiv în seama unor inițiative private, lipsite de coordonare și eficiență, dar mai ales de forța financiară și de impact a serviciilor secrete ale Germaniei (dar și altor țări). Singurul argument în mâna noastră, a celor care iubim poporul din care facem parte, este adevărul. Mai jos voi „distruge‖ mitul „Sibenbürgen‖, al ctitoririi celor 7 cetăți transilvane de către sași. Regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) a adus în Țara Bârsei ordinul Cavalerilor Teutoni în anul 1211. Aceasta a fost posibilă după victoria Cruciadei a IV-a asupra Imperiului Roman de Răsărit și cucerirea Constantinopolului. Urmărind interese strategice proprii și anume crearea unui stat cruciat pro defensio Christianitatis (pentru apărarea 110

creștinătății) supus autorității Curiei Papale, ordinul Cavalerilor Teutoni a intrat în conflict cu regele Ungariei, cavalerii fiind expulzați din Transilvania în anul 1225 de regele Andrei al II-lea (cf. Wikipedia). Primii coloniști sași sunt aduși în anii `20 ai aceluiași secol de același Andrei al II-lea, care a emis o „Bulă de Aur‖ prin care le conferea o serie de privilegii (că nu dădea din visteria proprie), prin care li s-a permis constituirea unui comitat condus de un comite regal, bucurându-se de statut autonom, sub numele de Pământul crăiesc, compus din șapte scaune, motiv pentru care respectivul teritoriu a purtat și denumirea Șapte Scaune (Sieben Stühle). Sașii din Țara Bârsei și cei din nord-estul Transilvaniei au fost organizați în cadrul districtelor regale ale Brașovului și Bistriței (ibid). Mitul „Sibenbürgen‖, care ca orice mit conține un sâmbure de adevăr dar și multe fabulații, ne spune că harnicii și pricepuții sași s-au apucat de „arbait‖ și au construit cu mânuțele lor cele șapte mândre cetăți de la care s-a tras numele Transilvaniei, „Sibenbürgen‖, pe „săsește‖. Numai că nu este tocmai așa. Cetățile existau mai de demult, ei doar au fost puși stăpâni acolo, profitând de faptul că statul românesc (al doilea Imperiu Valaho-Bulgar, înființat de frații români Asan și Petru la 1885 la sud de Dunăre) nu putea veni în ajutorul ardelenilor, fiind prins în luptele balcanice cu Imperiul latin de Constantinopol și Imperiul de Niceea, adică ce mai rămăsese din destineliterare@gmail.com


Destine Literare Imperiul Roman de Răsărit (numit greșit de istorici Bizantin). Mai mult Transilvania era cunoscută de mai mult fie sub numele de Dacia, fie sub numele de Septem Castrum, denumire latină, mult anterioară sosirii primilor germani pe plaiurile mioritice. În sprijinul acestor idei prezint mai întâi o Hartă a lumii din anul 1050, de tipul hărţii

benedictinului Beatus din Liebana, secolul VIII. Dacia apare între Tisa, Dunăre şi Nistru. De remarcat este că doar Dacia şi Galia Belgica au reprezentată şi stema în culori. Dacia era un stat puternic în Europa pe atunci, lucru subliniat de noi şi din alte izvoare.

Detaliu de pe hartă din care reiese clar numele Dacia. Dacă ţinem cont de efectul timpului asupra culorilor şi acceptăm constatările lui Ioan Mungiu, cum că negrul din stema Daciei a fost galben, redescoperim tricolorul! (www.cultura-romana.com, pag. 181-183)

destineliterare@gmail.com

111


Destine Literare

Există mai multe hărți care numeau Ardealul cu denumirea latină de Septem Castrum, dar noi le vom prezenta doar pe cele anterioare sosirii sașilor aici!

112

destineliterare@gmail.com


Destine Literare Harta lumii de mai sus (în imagine aveți un detaliu și un detaliu la detaliu) este datată la anul 1108, având autor pe Henry Chanoine de Mayence (azi Mainz) și dedicată împăratului german Henri V, în jurul anului 1110. La nord de Danubius și peste Tisa este înscris DASCIA 7 KASTRA. La sud de Dunăre este

Europa Mundi Pars Quarta, an 1119. Hartă a călugărului Lambert din St. Omen publicată în Liber Floridus după anul 1125. Manuscrisul Gand (pag. 481), editura Deroleszpe, Paris. O reprezentare schematică, forţată să intre în tiparul circular, dar plină de date de cel mai mare interes pentru noi. În stânga sus se poate citi clar: GOTHI, adică Geţia, Muntenia şi Moldova, Dacia adică Transilvania, Septen Trion adică Banatul cu aceeaşi denumire cu care apare şi pe hărţile lui Nicolas de Cusa (an

destineliterare@gmail.com

înscris Mesia, Tracia, Constantinopol, Hellespont, Histria, etc. Peste Danubius este înscris: Pannonia, Noricos, Retia și altele. Ungaria nu era marcată, ceea ce înseamnă că pe la anii 1100, biserica romană nu era activă pe acele meleaguri (www.culturaromana.com, pag. 745).

1491), Beneventanus (an 1507) şi Waldseemueller (an 1511). TRION = Terendo boves. Boves înseamnă comună din mai multe municipalități. În Italia 7. Deci la anii 1100 exista deja denumirea de Șapte cetăți! (www.cultura-romana.com, pag. 731) Și o ultimă hartă, cea a lui Angelo Durcert, an 1300, ce se găseşte la biblioteca universitară Basilea, Elveţia.

113


Destine Literare

Inscripţia de sus, alăturea de cele şapte cetăţi transilvane este: „Regno Septem Castra‖, adică „Regatul Şapte Cetăţi‖. Este vorba de Transilvania anului 1200, un regat/voievodat separat, independent. În comentariul de mai jos, la o dată ulterioară se pot distinge cuvintele: „Hec est...transsiluania...septe castra...vngari u vocat...ergiul‖ sau pe limba noastră „Aici este... Transilvania...şapte cetăţi...ungurii îi spun erghiul (Ardeal)‖. Detalii de pe stemele cetăţilor, soarele, luna, vulturul cu peştele în cioc, capul de vultur, indică fără echivoc că pe la anii 1200-1300, Transilvania era un stat de sine stătător şi nu avea nimic din simbolurile ce apar pe stemele Ungariei, Poloniei sau germanilor. Pe vremuri erau și sași onești. Sper să mai fie și azi! Iată ce scria Johanne Troester din Cibino (Sibiu) în „Vechea și noua Dacie germană‖, pag. 358, Nüremberg, 1666: „De la străbunii acestor valahi, au rămas în țară, încolo și încoace, inscripțiile în piatră / ei au construit orașe la fel de mari / străzile țării erau pavate cu piatră după moda romană / iar astăzi acest stat se numește Șapte Cetăți (Ardeal, n.t.) / ca un mic Latium de dinainte,

aranjat în cel mai frumos mod / așa cum este vizibil din masele de resturi de piatră / astfel numai cu tăria lor (a valahilor, n.t.) au dezmințit putreziciunea de lungă durată a Dintelui Rozător‖ (ibid. p. 743). La acestea mai adăugăm încă un citat din lucrarea aceluiași sas intitulată „Redutabila Dacie. Adică: Povesitiri sibenburgheze‖ (nota autorului: septem castra): „de aceea eu nu înţeleg de ce ţara să ia numele de şapte cetăţi de la aceste şapte scaune ale secuilor... sau şapte fortificaţii ale lor (ungurilor). Pentru că înaintea sosirii ungurilor erau suficiente cetăţi şi oraşe, iar ei (ungurii) se mulţumesc să locuiască în case mizerabile‖. Trebuie subliniat că la acea vreme ungurii erau încă nomazi, stăteau mai mult în corturi, numite „case mizerabile‖. Nu cunoşteau încă denumirile de oraş (varoş după graiul lor) şi cetate, castru (ibid. p. 164). Concluzie: Prezentarea și publicarea dovezilor istorice este singura șansă de a apăra istoria, demnitatea și existența însăși a poporului nostru în fața atacului concertat al tuturor liftelor din interior și exterior, dușmani declarați sau ascunși ai românilor!

www.getbeget.org

114

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Al FRANCISC

Poezii

Act de bunăvoinţă

Am

Astăzi îmi împart trupul îngerilor

Am picioare lungi şi frumoase

Să se hrănească,

Care mă poartă uşor

Să fie plini de nefericire...

Din amor în amor.

Act de caritate

Răspuns

Plătim pâinea de două ori

La fiecare întrebare

Pentru ca cel bogat şi frumos

Aveam un răspuns

Să o aibe pe gratis.

Compus doar din picioarele tale.

Pauză Femeie, dacă ai să vii aproape, Am să fac o pauză Cât să încăpem amândoi înăuntru.

destineliterare@gmail.com

115


Destine Literare

Daniela GÎFU

CONTEXTUL ELECTORAL – INDICATORI DE ANALIZĂ

În luna februarie a acestui an, Editura Universității ―Alexandru Ioan Cuza‖ din Iași a lansat șapte titluri1 din colecția Observatorul social, coordonat de prof.univ.dr. Mihai Dinu Gheorghiu. Ne oprim la cercetarea întreprinsă de Romeo Asiminei, asistent universitar în cadrul Departamentului de Sociologie și Asistență Socială al Facultății de Filosofie și Științe Social-Politice, Universitatea ―Alexandru Ioan Cuza‖ din Iași. Acesta reține și analizează mai multe modele teoretice și predicții ale comportamentului cetățeanului în context electoral. De fapt, este o cercetare riguroasă, ce descrie și clarifică mecanismele electorale, completând seria de lucrări de specialitate, care au început să apară după 1990 în țara noastră. Este și o confirmare a interesului pentru

1

Mihai Dinu Gheorghiu și Paul Arnault (ed.),Les sciences sociales et leurs publics. Engagement et distanciations; Catherine Sellenet, traducere de Elena Cojocariu, Parentalitatea pe înţelesul tuturor. Pertinenţa şi derivele unui concept; Romeo Asiminei,Sociologie electorală. Alegeri, alegători şi comportamente de vot; Moritz Csáky, traducere de Cristina Spinei,Ideologia operetei şi modernitatea vieneză. Un eseu de istoria culturii; Camelia Medeleanu Dezvoltarea regională şi resursele umane; Diana Nastasa, Dincolo de gratii: impactul executării pedepsei asupra foştilor condamnaţi; Geta Mitrea Fondurile structurale în Consorţiul Universitaria.

116

comunicarea politică, odinioară un domeniu monopolizat. Putem vorbi de un “asalt comunicațional” (p. 11) în perioada electorală? Nu l-aș numi chiar asalt, ci mai degrabă o invitație la un spectacol episodic. Cetățeanul, în ipostază de spectator, asistă la un reprezentație bine regizată de actorii politici candidați, de susținători ai acestora și de pleiada de specialiști de comunicare, destineliterare@gmail.com


Destine Literare care cunosc bine așteptările acestuia, lăsându-l, totodată, să se manifeste. Cum? Prin vot. Votul, cea mai importantă formă de participare politică. Că cetățeanul își exprimă votul rațional sau emoțional este o problemă asupra căreia autorul caută răspunsuri. Acesta propune o analiză a constructului procesului electoral, dirijat strategic!, cu tot arsenalul de mijloace de acțiune politică. Și, pentru a convinge cititorul român, căruia prin excelență i se adresează, alege să descrie comportamentul electoral din România postcomunistă, care se aliniază celor regăsite în alte state, unde democrația cunoaște un vădit declin. Problema acută pe care o cunoaștem cu toții este efectul demobilizator de după legitimarea unui actor politic (fie el politician sau formațiune/uniune politică), deși cauza emițătoare pare a fi fost una nobilă, cel puțin la nivel discursiv. Lucrarea de față își dovedește utilitatea, încadrându-se în problematica sociologiei electorale, care a cunoscut o atenție sporită, începând cu secolul XX. Întrebarea fundamentală pe care autorul o ridică este o esențializare a evoluției paradigmelor în sociologia politică: Cum se decid alegătorii cu cine să voteze? Răspunsul reiese din structura cvadruplă a prezentei cărți. De la descrierea unor modele teoretice specifice comportamentului electoral, în strânsă legătură cu indicii socio-economici, care evaluează și prezic intenția de vot, la surprinderea impactului psihosociologic atât la nivel de individ, cât și la nivel de grup. Procesul electoral este în continuă redefinire și, implicit, recredibilizare în conștiința cetățenilor. Diversitatea și complexitatea par a fi cheile spectaculozității în detrimentul responsabilității, motiv pentru care analiza procesului electoral în România necesită cunoașterea modelelor și a mecanismelor de la care se inspiră. Romeo Asiminei pornește demersul său științific cu o serie de întrebări, regăsite la începutul fiecărei părți care structurează volumul de față. Pentru a clarifica tendințele comportamentale în context electoral ce pot prezice, totodată, și viitorul societal din perspectivă democratică, pornește de la interogarea: Care sunt resorturile participării politice?, răspuns pe care-l aflăm în partea I a destineliterare@gmail.com

lucrării, ―Participare politică‖. Complexitatea teoretică cu referire la comportamentul de vot, aflat la baza aparatului aplicativ ridică alte două întrebări: Care este modelul teoretic cel mai potrivit pentru a descrie comportamentul electoral din România? și Care sunt cele mai eficiente instrumente de predicție a comportamentului electoral? ale căror răspunsuri le vom găsi în partea a II-a a cărții, ―Modele ale votului și predicția comportamentului de vot‖. Autorul propune și un nou model, modelul integrativ, ca fiind unul adecvat descifrării mecanismului electoral al votantului autohton. Radiografierea sistemului electoral și relația emițător politic și receptor public de importanță majoră în evaluarea rezultatelor exercitării votului, îl preocupă, de asemenea, pe semnatar: Care este influența sistemului electoral asupra comportamentului electoral?, răspuns pe care-l aflăm în partea a III-a a lucrării, ―Sisteme electorale‖. Asistăm la o analiză documentară asupra tipologiilor sistemelor electorale și a modului de calcul al distribuirii mandatelor electorale. În această secțiune, Asiminei propune și un studiu de caz, alegerile parlamentare din toamna anului 2008, când a fost experimentat sistemul de vot uninominal. O demonstrație stângace pentru reforma sistemului electoral românesc, sistem amprentat de o serie de caracteristici particulare, care evidențiază avantajele și dezavantajele competitivității lui. În România, cu o democrație tânără și neclară, singurele certitudini rămân ciclurile electorale postdecembriste. E prematur, însă, să ne punem întrebarea: În ce măsură putem identifica un model repetitiv (pattern) al comportamentului electoral în România post-comunistă?, răspuns care încheie și acest volum în capitolul ―Alegeri și comportamente electorale în România postcomunistă, cu intenția de a urmări parcursul indicatorilor socio-economici în perioada 19902012‖. Pentru toate aceste aspecte, Sociologie electorală. Alegeri, alegători și comportamente de vot este o carte necesară atât pentru comunitatea ştiinţifică din ţara noastră, cât şi pentru societatea românească, în ansamblul ei.

117


Destine Literare

Mariana GLODICI

DESPRE OCAZII ŞI DECIZII

Dacă medităm puţin asupra existenţei noastre şi ne situăm în spaţiu şi timp, fiecare zi este o ocazie şi o bună oportunitate de a jubila viaţa în misterul ei înnoitor învăluit în lumina bunătăţii divine fără margini şi eternă. Fiecare clipă constituie un moment favorabil dacă ştim să ne bucurăm de circumstanţele bune pe care le avem şi să le ignorăm pe cele rele pentru a putea fi liniştiţi în profunzimea minţii şi inimii. Dar, oare, suntem noi oamenii ocaziilor şi ale oportunităţilor în ansamblul lor? E viaţa un joc de scenă, o sumă de întâmplări la care noi ne raportăm ca la o necunoscută, fiind neputincioşi în faţa lor? Nu! Ocaziile ivite pot fi încercări ale efemerului, ale caracterului nostru prin care ni se testează statornicia sau vulnerabilitatea, ori chiar sistemul de valori. Şi asta depinde de ce anume căutăm în viaţă. Auzeam de la unii la alţii despre cutare că a profitat de ocazie şi a făcut un lucru mai puţin bun, alţii că au considerat oportun un lucru sau altul. Dar, oare, ce înseamnă să ai ocazii în viaţă? Mai întâi cred că nimic nu e întâmplător pe lumea asta şi în vieţile noastre. Ne sunt date anumite lucruri pentru a alege fiecare să facă bine sau rău. Şi pe urmă dăm vina pe toată lumea, numai la noi nu ne gândim că am fi putut greşi. Facem greşeli pentru că aşa e firea noastră pământească. Dacă nu are un volant, e complet egoistă şi materialistă. Dacă are Duhul Sfânt ca volant, ―ea va sta în banca ei‖, sinele va tăcea în faţa unei decizii importante şi ―vor vorbi‖ 118

doar dragostea, bunătatea, credincioşia, sinceritatea, dreptatea, cinstea, onoarea. Biblia vorbeste despre acele fapte bune pe care Dumnezeu le-a pregătit să umblăm în ele. Deci dacă ai ocazia de a face un bine şi nu îl faci, săvârşeşti un păcat. Iată care sunt ocaziile din viaţă pe care nu trebuie să le pierdem niciodată! Pentru că, uneori, chiar dacă ai vrea să repari ceva, nu se mai poate. Din păcate, oamenii moderni nu pierd oportunitatea de a face rău, de a te denigra, de a face gâlceavă, de a se autoaprecia şi supraestima pe sine şi a arunca cu noroi pe celălalt pentru a se remarca neapărat. Şi pe urmă, după trecerea timpului, uită, se consideră buni şi chiar dacă există un gram de conştiinţă, îşi dă seama că nu mai poate repara răul făcut. Din fericire, mai sunt cazuri în care răul generat, poate neintenţionat, se poate repara şi totul se sfârşeşte cu bine. Doamne, ajută- ne să ne facem unii altora bine şi nu rău. Un proverb românesc spune: ―Dacă bine faci, bine aştepţi‖. Că uneori faci bine şi ţi se răsplăteşte rău, asta e o altă problemă. Dar răsplata noastră pentru că facem un bine celor din jur nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu care ştie totul, vede totul şi răsplăteşte fiecăruia după faptele sale. Iată, ce important e să profităm de fiecare clipă pentru a face bine! Secunda nu se mai întoarce din drumul ei, aşa cum nici noi nu mai avem ocazia, uneori, să ne revanşăm, să mângâiem sau să acoperim răul făcut. Numai Dumnezeu poate să intervină şi să dea putere celui lovit şi batjocorit destineliterare@gmail.com


Destine Literare să scape victorios din situaţia în care l-a pus semenul lui din aroganţă, dispreţ sau invidie. Mare lucru să ai conştiinţa curată! Da! E important! Atunci eşti îndrăzneţ, ―ca un leu tânăr‖. Deciziile în viaţă sunt tot legate de oportunităţi ori ocazii. Se spune că un tânăr plăcea două domnişoare în acelaşi timp şi nu se putea hotărâ pe care s-o aleagă şi să o ceară de soţie. Una era frumoasă şi bună, dar era săracă, iar a două nu era foarte frumoasă, dar era bogată. Într-o dimineaţa a luat caleaşca şi a pornit să facă cererea de căsătorie uneia dintre cele două fete. Pe când se apropia de intersecţia drumurilor care ducea spre casele vizate, şi-a propus să aleagă în funcţie de direcţia pe care o vor lua caii. Caleaşca a luat-o spre casa fetei cele mai sărace, dar atunci cu un deget la frâiele cailor, junele a redirecţionat caleaşca spre casa celei bogate. Iată, două ocazii, şi o decizie, puţin forţată, dar a celui care a ales destinul în căsătorie. Aşa se întâmplă uneori ca oamenii să se mintă pe ei înşişi, dând vina pe alţii. Oare, caii să fi fost de vină? NU! Doar trebuia să ţină frâiele de la început, nu? Întotdeauna ne alegem drumul care ni se pare mai uşor… Important e să ajungem la o destinaţie. Dar care e aceea? Chiar şi atunci când trebuie să alegem o profesie, luăm decizia în funcţie de ocaziile şi oportunităţile oferite de sistemul de învăţământ existent. Îmi amintesc că în regimul comunist, neoprotestanţii nu aveau permisia de a studia la unele facultăţi, după cum ştiu din propria mea experienţă. Acum există o gamă largă de şcoli unde tinerii pot adera şi studia după aspiraţiile personale ale fiecăruia. Dar există o altă problemă, cea legată de locurile de muncă. Degeaba ai chemare, ai vrea să lucrezi, se cere pretutindeni să ai experienţă, iar pe cei cu experienţă îi resping din cauza vârstei. Ocazii, oportunităţi, decizii şi viaţa trece, sperând la mai bine. Va fi bine cu siguranţă, deoarece întotdeauna se găsesc soluţii, trebuie doar oameni potriviţi la locuri potrivite.

destineliterare@gmail.com

Aş vrea să mă refer la o altă categorie, la aşa numiţii oportunişti politici. Care se lasă duşi de val şi îi găseşti acolo unde li se dă mai multă atenţie, unde primesc funcţii, alături de cei de la putere şi îşi schimbă culoarea politică asemeni camelionilor. E corect acest lucru? Nu! Avem nevoie de oameni integri, serioşi care cred în valorile umane şi le apără, iubesc poporul şi doresc prosperitatea tuturor. E ceva utopic? NU! Au demonstrat generaţii dearândul că poporul nostru a ştiut să se unească şi a fost binecuvântat de Dumnezeu cu puterea de a face un stat suveran şi democratic în care fiecare să poată trăi cu bucurie şi să fie respectat. Se cuvine să fim urmaşi destoinici ai celor care ne-au fost un exemplu de patriotism şi onestitate. Ne găsim la cumpăna dintre clipe, ore, zile sau ani, viitorul apare la orizontul existenţei noastre şi avem ocazii atât în prezent cât şi în viitor să facem binele, să aegem să fim buni şi generoşi cu cei din jur, indifferent de sentimentele lor faţă de noi. Viaţa trece ca un val peste noi cu timpul ei pământesc şi ne trezim câteodată nostalgici şi frustaţi de graba cu care trece clipita. Însă, dacă îl recunoaştem pe Dumnezeu ca administratorul vieţii, atunci ne dăm seama că secunda trece la fel de liniştită după cum o percepem prin prisma păcii şi a liniştii sufleteşti. E timpul să luăm decizia de a fi de partea Binelui, de partea lui Dumnezeu care nu oboseşte niciodată iertând şi făcând binele, reparând mereu greşelile noastre sau ale altora în folosul nostru. Dacă l-ai găsit pe Dumnezeu şi îl ai pe Domnul Isus ca Păstorul Tău Cel Bun al vieţii şi al timpului atunci sigur vei lua decizii bune şi în viitor. Dar dacă încă nu l-ai găsit, atunci caută-L din toată inima! Când Il vei găsi, inima ta se va bucura în veşnicia dragostei Lui! El este Calea, Adevărul şi Viaţa! El este Părintele veşniciilor! Aşadar, timpul nu va fi niciodată un impediment de a putea avea ocazii bune şi vei lua deciziile potrivite cu voia SA.

119


Destine Literare

Suparna GHOSH

A Long Road wrapping the sprawl of a city around wrinkled shoulders for warmth against Himalayan winds sitting under a banyan tree a respite from an earth heaving in the scorching sun singing back to a mynah bird smelling wild white jasmines smiling at a stranger in the rain your fingers like slender petioles gently stroking the memories

of a song in the womb a conversation with your eyes a blink to say yes a flutter to say no reading Lord Byron on the balcony humming a song feeling your hands in unexpected places pit stops for a heart which does not stop

Suparna Ghosh - Drawing

120

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Lucian GRUIA

POVESTEA LUI BRÂNCUŞI

Viaţa lui Brâncuşi a fost un basm.

Când magma sticlei timpului,

Încă de la Începutul lumii, Constantin

Prelinsă din artere,

Legăna ezitarea Pinguinilor,

A spart în ţăndări cimentul atelierului

Picura tăcerea în zvâcnirea Peştilor,

Din Impasse Ronsin 11,

Scăpăta lumina în cântecele Cocoşilor,

Măiastra sufletului său

Din cărămizi străvezii construia

A traversat în zbor Masa Tăcerii,

Zborul Păsărilor văzduhului.

Calea Sufletelor Eroilor, Poarta Sărutului, Şi s-a oprit la Coloana Nesfârşită.

Visător, în Templul Iubirii, Pe altarul sângelui încins,

Aici, Brâncuşi s-a înălţat la cer;

Polisa Săruturi pentru Cosânzenele sale:

O clipă a mai fluturat barba-i albă –

Eileen, Principesa X, Domnişoara Pogany.

Steagul unei patrii necunoscute -, Şi nu s-a mai întors niciodată.

Constantin Noica - Fiinţa la români Pentru Constantin Noica, fiinţa la români este specificată în limbă şi la doi artişti geniali: Eminescu şi Brâncuşi (Sentimentul românesc al fiinţei - Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978 – p. 162) Fiinţa, în general, reprezintă caracteristicile neschimbătoare ale speciei, repetabile în persoana efemeră. Acestea sunt, după Constantin Noica: destineliterare@gmail.com

totalitatea care derivă din caracterul ei supraindividual, limitaţia (care nu limitează, reprezentând finitudinea fiinţei individuale şi infinitatea ei temporală, ca specie), autonomia, în raport cu alte concepte şi necesitatea care rezultă din însăşi existenţa ei, ca încununare a organicului (Devenirea întru fiinţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981). Mai putem adăuga, aşa cum 121


Destine Literare face Heidegger, şi adevărul între caracteristicile fiinţei. În ceea ce priveşte caracterul neschimbător, acesta nu poate fi luat în sens absolute întrucât fiinţa supraindividuală, devine pe termen lung, odată cu indivizii, sau pe termen scurt în cazul mutaţiilor

genetice la fiinţele superioare (dacă se vor produce). Fiinţa apare odată cu conştiinţa, lucrurile capătă fiinţă în măsura atragerii lor în gândirea umană (Heidegger). Dacă există o raţiune divină, există şi o fiinţă absolută. Legile naturii, chiar dacă nu ar exista Dumnezeu, ţin de fiinţa universală obiectivă (a lucrurilor).

Fiinţa specificată în limba română Este cercetată în Rostirea filosofică românească (Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970) în patru capitole: I.Sinele şi sinea; II. Ciclul fiinţei; III. Ciclul devenirii şi IV. Ciclul rânduielii. Sinele ţine de fiinţă, fiind mai vast decât eul, reprezentând ordinea în care te încadrezi, libertatea ta ca necesitate înţeleasă. Sinea ţine de natură, este relevată/luminată de sine, se dezvăluie şi se retrage în esenţa sa, pe măsură ce cunoaşterea înaintează (ca şi cripticul la Blaga). În ciclul fiinţei sunt analizate: rostul şi rostirea, întru, firea în raporturile ei cu lumea, fiinţa şi natura şi bineînţeles fiinţa. Punerea în rost/ordine cu sens a lumii este important pentru devenire. Prepoziţia întru desemnează un câmp şi desemnează atât direcţia câr şi tendinţa de a deveni dinăuntru lucrul sau fiinţa spre care se tinde. Firea reprezintă fiinţa în actul concret de fiinţare, fiecare are o fire specifică. În general, desemnează o lume apropiată. Este înrudită cu sinea şi sinele.

Ciclul devenirii începe cu trecerea, petrecerea, vremuirea, troienirea şi sfârşeşte cu infinirea. Noica găseşte prilejul de a meditata asupra noţiunilor gramaticale de substantive şi verbe. Substantivele sunt expresia raţiunii şi caracterizează maturitatea unui popor. Verbele înseamnă viaţă dar aduc disoluţie. Substantivele verbale rostire, fire, petrecere, vremuire etc. au cea mai bogată viaţă lăuntrică. Vremuirea desemnează devenirea întru devenire a lumii (repetarea oarbă a ciclurilor). Trecerea timpului aduce împotmolirea, troienirea sub două aspect: blocare dar şi acumulare. Infinirea aduce negarea finitudinii îngheţate (prefixul in), şi are ceva din durata infinitului (curgerea). În ciclul rânduielii întâlnim ctitoririle prefixului în: înfiinţare (trecerea fiinţării la întruchipare/fiinţă), înfăptuire (faptele fiinţei) şi înstructurare (procesul de structurare).

Fiinţa la Eminescu Putem interpreta relaţia Luceafăr – Cătălina în termenii gândirii noastre patriarhale, folosind noţiunile evidenţiate de filosoful Constantin Noica (Rostirea filosofică românească): sinele şi sinea. Fiecare fiinţă are o natură intimă, feminină, nocturnă, germinativă = sinea şi o conştiinţă logică, masculină = sinele. Sinele luminează sinea, o dezvăluie împlinindu-i menirea. În cheia propusă de Noica, Luceafărul este sinele iar Cătălina, sinea. Dar în cazul poemului eminescian, sinea nu se lasă dezvăluită./1/

122

În altă versiune, Constantin Noica afirmă că Luceafărul reprezintă generalul iar Cătălina, particularul. Luceafărul, Hyperion (în greacă, pe deasupra mergătorul) nu se lasă fixat într-o condiţie individuală şi reprezintă generalul. Cătălina reprezintă individualul. Fiecare îşi dau determinaţii, dar acestea nu se întâlnesc, nu sunt compatibile şi astfel fiinţa nu se iveşte. (Sentimentul românesc al fiinţei – p. 97-107) Iată

dialogul

care

marchează,

destineliterare@gmail.com


Destine Literare incompatibilităţile /1/: Cătălina: „Străin la vorbă şi la port, Luceşti fără viaţă, Căci eu sunt vie, tu eşti mort, Şi ochil tău mă-ngheaţă.‖

Luceafărul: „ - Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nţelegi tu oare, Cum că eu sunt nemuritor, Şi tu eşti muritoare?‖ Oricare ar fi interpretarea, dorinţa protagoniştilor nu se împlineşte, rămâne însă visul sublim.

Fiinţa la Brâncuşi Constantin Noica afirmă că Brâncuşi a privit în sinea păsării descoperind zborul. (Rostirea filosofică românească)

Totodată a sugerat prezenţa infinitului în finit, redând zborul în fixitate, identitatea printr-o pluralitate irepetabilă (serialitatea).

În (Sentimentul românesc al fiinţei – p. 192197), filosoful consideră că în cazul sculpturilor seriale, se poate vorbi la Brâncuşi de o devenire întru fiinţă. După părerea mea, în cazul portretelor realist-academice (realizate înainte de cotitura stilistică) se poate vorbi de o devenire întru devenire, iar în cazul celor realizate după cotitură, când artistul căuta spiritual modelelor, ne aflăm în devenirea întru fiinţă. /2/

Noica vorbeşte în cazul lui Brâncuşi de o dublă infinire (Rostirea filosofică românească – p.90) În cadrul ansamblului monumental de la Târgu-Jiu, Coloana fără sfârşit simbolizează infinirea pe verticală, iar parcurgerea traseului de la Masa tăcerii la Coloană, trecând şi prin Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel aflată pe traseu, infinirea pe orizontală.

Constantin Noica mai observă că Brâncuşi a lucrat împotriva tradiţiei sculpturii, pentru anularea gravitaţiei formelor, pentru levitaţie.

După părerea mea /2/, în cazul ansamblului menţionat, prin parcurgerea spaţiului pe axele orizontală şi vertical, ne îndreptăm spre contopirea sufletului cu divinitatea/Fiinţa absolută.

Concluzii Fiinţa la români nu e resimţită ca îndepărtată. Există firea care apropie planul real de cel transcendent. Sculpturile seriale ale lui Brâncuşi care urmăresc devenirea întru fiinţă au dimensiuni miniaturale sau umane: Păsările, Muzele adormite, Sărutul, Domnişoarele Pogany etc. (doar Coloana nesfârşită de la Târgu Jiu este monumentală). La fel, bisericile de lemn, presărate în întreaga noastră ţară,

au dimensiuni care nu strivesc omul. La Eminescu, Luceafărul caută fiinţa dar aceasta nu se realizează. Se realizează în schimb fiinţa unei capodopere, aceea a textului. Frumuseţea realizărilor artistice româneşti în domeniul fiinţei sunt mai intime/umane decât marile catedrale occidentale strivitoare. La români, specificul constă într-o viziune organică asupra lumii, în care partea este integrată întregului.

Note: 1. Lucian Gruia – Triptic spiritual: Eminescu, Blaga, Brâncuşi (Ed. Feed Back, Iaşi, 2008) 2. Lucian Gruia – Sculptura brâncuşiană între „devenirea întru devenire” şi „devenirea întru fiinţă” (comunicare susţinută la simpozionul Constantin Brâncuşi, Târgu-Jiu, februarie 2014)

destineliterare@gmail.com

123


Destine Literare

Mircea Radu IACOBAN

Anul Caprei

Gata cu anul Calului, păşim în anul Caprei (unii zic „al Oii‖, dar cică-i tot una). La 19 februarie (taman ziua mea de naştere!) începe anul Caprei de Lemn. Din 1931 încoace am avut parte de tot soiul de Capre: de apă (1943), de lemn (1955-56), de foc (1967), de pământ (1979), de metal (1991), din nou de apă (2003). Capra de Lemn este, conform calendarului chinezesc, ori albastră, ori verde – culori fără reprezentare în mediul caprin obişnuit şi, desigur, doar cu valoarea simbolică, zice-se pozitivă. Orientalii sunt siguri că, în 2015, vom afla mai lesne drumul către înţelegere şi „vigoare economică‖: „toate conflictele se vor rezolva în mod paşnic şi-n toate domeniile vieţii, începând cu planul profesional şi sfârşind cu viaţa amoroasă‖. Să tot trăieşti! Şi în precedentele ei apariţii pe firmament, Capra de Lemn a făcut ca ameninţările agresive să se preschimbe în compromisuri, izbutindu-se paşi importanţi pe calea înţelegerii şi cooperării internaţionale. În 1895 s-a semnat Tratatul chinojaponez de la Simonoseki, iar în 1955-56, bogăţie de înţelegeri: a luat fiinţă Pactul de la Bagdad, Tratatul Organizaţiei Asiei de Sud-Est, Pactul de la Varşovia, Germania de Vest a aderat la NATO... Tot în ani „căpreşti‖ s-a instituit Premiul Nobel, au apărut magazinele McDonald, s-a deschis primul Disneyland... Nu-i vorbă, n-au lipsit nici cutremurele, inundaţiile, uraganele şi, spre a ne feri de ele, înţelepţii orientali oferă câteva soluţii simple şi la îndemâna oricui. De reţinut: ca să dizolvăm energia rea este suficient să atârnăm un clopoţel metalic în partea de 124

vest a locuinţei. Bolile, datorate stelei hâde numărul 2, pot fi evitate prin aşezarea, către colţul de sudvest al casei, a şase monede metalice. O simplă coală de hârtie roşie pusă unde trebuie ne apără de răutatea stelei numărul 3, patroana conflictelor şi a jafului. Mare grijă cu exactitatea stabilirii punctelor cardinale! Se pare că am fi avut parte de mult mai multă linişte dinspre Cotroceni dacă ne-am fi priceput să aşezăm lângă zidul palatului trei tulpini de bambus într-o vază „din sticlă clară‖ – dar nu-s foarte sigur, fiindcă soluţiile valabile în 2015 s-ar putea să nu fi acţionat şi în 2014, alta fiind poziţia aştrilor. Concluzia Horoscopului chinezesc: „2015 este un an care îndeamnă la folosirea abilităţilor mentale contra forţei brute, a îngrădirii agresivităţii prin punerea în valoare a bunului-simţ şi a strategiei înţelepciunii.‖ Marea şansă a lui Klaus Johannis! În ce ne priveşte şi-n funcţie de trăirile fiecăruia, anul ce s-a dus esteconsiderat fie rodnic şi dătător de speranţe, fie trăit degeaba, fie şi mai rău, adică purtător de nefericire şi belele. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, aceeaşi cataplasmă: nădejdea, înscrisă în orizontul incert al aşteptării. Conştient ori nu, fiecare dintre noi aşteptăm ceva. Paler spunea că "aşteptarea are valoare câtă vreme aştepţi să se întâmple ceva, câtă vreme îţi poţi închipui că se va întâmpla ceva, chiar dacă nu se va întâmpla nimic. A aştepta aşteptarea e moarte... O aşteptare nu seamănă cu alte aşteptări. Aşteptările diferă între ele ca oamenii.‖ Aşa-i. Unii (se) aşteaptă să primească Premiul Nobel, alţii să-şi dreagă acoperişul ori să capete pachetul de sărbători de la destineliterare@gmail.com


Destine Literare primărie. Cei mai mulţi investesc nădejdi în universul familial: să-şi vadă băiatul însurat şi la casa lui, să se afle leacul cancerului şi soţul să redevină ceea ce a fost, să i se potrivească nepoatei condurul Cenuşăresei – dacă nu, simplu şi foarte direct, aşteptarea general valabilă: câştigul la Loto. Renunţarea la aşteptare înseamnă moarte, mai întâi psihică, apoi şi fizică. Câtă vreme poartă însemnul încrederii optimiste, se înscrie printre factorii motivanţi ai rezistenţei la coroziunea anilor. Când e copleşită de temeri şi bântuită de angoase, devine inamicul propriului destin.

Shakespeare vedea şi dincolo de orizontul nădejdii: „Aşteptarea este rădăcina tuturor durerilor de inimă‖. Asta fiindcă, mai devreme sau mai târziu, vine ceasul bilanţului, când constaţi că ai mizat pe fantasme. Sigur, dacă nu-ţi faci iluzii, n-ai deziluzii, dar cine trăieşte fără o brumă de iluzii? Îndrăznim să aşteptăm de la 2015 un strop de bucurie, de linişte, de regăsire, de înţelegere, de unitate în faţa provocărilor veacului. S-ar putea să nu luăm seama, dar românii şi România se află în pragul unui nou început.

Citeşte alte articole de Mircea Radu Iacoban pe "Monitorul de Suceava": http://www.monitorulsv.ro/Coltulcondeierului/

2015 – Anul Caprei de Lemn

destineliterare@gmail.com

125


Destine Literare

Dumitru ICHIM

Globalizare Deasupra mormântului au zidit o biserică, deasupra bisericii au zidit o sinagogă, deasupra sinagogii au zidit o moschee, deasupra moscheii au construit un spital, deasupra spitalului au construit un zid, deasupra zidului au construit o șosea. Apoi, cetatea a făcut zidului cartiere: cartierul creștin, evreiesc și musulman, cartierul de limbi clasice – cartierul latin și cartierul grecesc, cartierul de nații – cartierul armean, românesc, rusesc etc. Epidemia de ziduri continuă și toată populația globului a intrat în panică răspândindu-se vestea că, de fapt, mormântul era gol.

Globalization On top of the sepulchre they built a church, on top of the church they built a synagogue, on top of the synagogue they built a mosque, on top of the mosque they built a hospital, on top of the hospital they built a wall, on top of the wall they built a highway. Then, the city made districts within its walls: the Christian, the Jewish and the Muslim districts, the classic languages district – the Latin district and the Greek district, the nations‘ district – the Armenian, Romanian, Russian districts. And the epidemic of walls goes on and on and the whole population of this world was seized with panic when hearing that, actually speaking, the sepulchre was empty.

126

destineliterare@gmail.com


Destine Literare Orhideea - Tu cine ești de vrei să-mi dai povață de noroc? m-a întrebat în seară orhideea ce încerca să-și scrie cu primul ei boboc, poemul rar și ne-ndrăznit lumirilor vreodată. - Sunt singurul care-am iubit (mi-e martor cerul, dator la împrumut) cea mai frumoasă fată, de la primul până la ultimul sărut. ...și-apoi freamătul meu a tăcut. Orhideea cu buze-ntredeschise, ca la primul sărut, cu numele ei deja înflorise.

The Orchid ―Who are you advice to give to me for my good fortune?‖ the orchid asked me at dusk once trying to write with her first flower bud, to all worlds a rare and undaring poem. ―I am the only one who loved the most beautiful girl, from the first to the last kiss.‖ (heaven‘s my witness ‘cause it trespasses my feelings) …and then my sigh silent remained. With slightly open lips, like in the first kiss, bearing her name the orchid had already bloomed.

Adamică Când mângâi părul nopții tale pare-mi-se că simt fiorul primului Adam când mărul prima dată-și înflorise întreaga lună plină. Când mângâi părul nopții tale desfăcut, încă mai simt fiorul, pare-mi-se, al primului sărut atât de-aproape de-nflorit! Oare de ce nu-l îndrăznise? Întreaga lună plină nu pentru ei pe crengi se spovedise? Adam îi mângâie doar părul; înfricoșați ca noi ispitei de lumină. Numai puțin era și amândoi am fi-nflorit ca mărul întreaga lună plină din primul lor sărut.

Adamic When I caress the hair of your night I think that I can feel first Adam‘s thrill when apple had primarily bloomed its whole full moon. When I caress your hair this night rivering down I think, I can still feel the thrill, of the first kiss which was about to bloom. How come he did not dare? Would it not be that the full moon on branches snowing down for them confession‘s making? Adam her hair is caressing; as frightened as we were by the light of temptation. Little was left and both of us like apple had bloomed the whole full moon from their unique first kiss.

8 decembrie 2012

December 8, 2012

Selecție din volumul bilingv de versuri Dumitru Ichim, Ideograma sufletului meu / The Ideogram of My Soul, traducere în limba engleză de Muguraș Maria Petrescu, Editura Gracious Light, New York, 2013, 127 pp. destineliterare@gmail.com

127


Destine Literare ACUARELĂ Cine-a cusut albina pe sânul florii de salcâm, părând adevărată povestea cu o fată din celălalt tărâm? Tu, floare din iubirea-ntâi, câtă lumină ai zburat ca să ajungi vecină cu genunea, pe pragul ei întruchipând minunea din tină, din mireasmă și din rază? Unul din altul ne chemăm, priviri cu ne-nțeles în bob de spus, iar din străfundul lor înaltul, pecetluit cu floarea lui, pe colț, aducu-l.

AQUARELLE Who thought of embroidering the bee on the bosom of the flower of a locust tree making the story with a girl from the other realm be true? Flower of my first love how much light in your flight in order to become a neighbour with the abyss embodying the wonder of the primordial essence on its shore, or from the fragrance and the beam? One from the other we call each other, questioning looks that one cannot understand or utter and from their depths they bring the high, sealed with its flower on the corner.

Un pas, doar unul singur a rămas, spre îndrăznirea primului sărut, dar așteptăm ca să termine cucul, de însăilat sfielile din noi și borangicul zării, ca un suspin, tot mai departe, de parcă unu-n altul fără să știm ne-am fi pierdut și-ar fi rămas doar floarea de salcâm umbra din basmul ce-a trecut prin amândoi din celălalt tărâm.

A step, there remained a single step to the audacity of the first kiss yet we will wait for the cuckoo to put an end to our shyness and to the zenith made of tissue silk like a sigh, further on as if the two of us without knowing lost ourselves into each other and only the flower of the locust tree had remained – at the shadow of the story tale which went through the two of us from the other realm.

...și așteptam ca să termine cucul de însăilat sfielile din noi și borangicul serii.. Și-apoi va fi apoi!

... and I was waiting for the cuckoo to put an end to our shyness and to the evening zenith made of tissue silk. And then again, there‘ll be a then.

128

destineliterare@gmail.com


Destine Literare ARHANGHELUL NI S-A PĂRUT O TUFĂ DE BUJORI

THE ARCHANGEL SEEMED TO US TO BE A BUSH OF PEONY

Nu arăta deloc a fi arhanghel, din ăia păzitori. Așa cum moțăia pe scăunel părea mult mai degrabă o tufă-naripată de bujori, (așa oricine ar fi zis) și în Grădină am intrat, tiptil, pe lângă el și poarta s-a închis.

He did not look at all like an angel as the guardian angel used to. The way he was dozing on the stool he seemed rather a winged-bush of peony (so everybody would have said) and I entered the garden slowly near him and the gate closed.

Ce-a fost, în întregime oare-a fost? Sau numai doar o parte din vis s-o fi-ntâmplat, că speriați apoi ne întrebarăm: Au nu cumva din vinul de lumină nepermis buzele noastre-au furat?

What happened, what really happened? Or was it only part of a dream what happened, that frightened then, we asked ourselves: Wasn‘t it from the forbidden wine of light our lips have stolen?

...n-auzi tu, inimile noastre? De unde-or fi-nvățat, atâtea răsărituri să ne doară când din ecoul lor mijește lăstărind luceafărul de seară? Și iar întreb, dar mă oprești. Pe buze degetul îmi pui, făcându-mi semn să tac. Și tac, dar amândoi zâmbim. Să știi că l-am închis afară, cu sabie cu tot, pe heruvim!

…don‘t you hear our hearts? How did they learn to make us feel the pain of the sunrise when from their echo the Evening Star comes out sprouting forth? And then I ask again, but you stop me. And on my lips you put your finger Making a sign to me to hush up. And this I do, but we both smile. You have to know that I have locked the cherub out together with his sword!

Yvonne Fuller - St Mawes harbour from Polvarth Point

destineliterare@gmail.com

129


Destine Literare ABECEDARUL LUMINII

THE ABC’S OF ILLUMINATION

Deasupra e cerul. Dedesubt - apele mării. Cine de la cine-a-nvăţat să rostească albastrul întâi? Şi-al cui e împrumutul? Nu cumva la-nceput o fi fost sărutul? Deasupra omului - cerul. Dedesubtul lui e pământul. Cine de la cine-a-nvăţat să-I cânte în palmă frământul? Soarele de frică să nu-i crească aripi de cântec se aude din ascunsul de nor. Deasupra mea e somnul, dedesubtul meu - apele somnului. Numai apusul meu este visul, împrumutat de la om. Cum aş putea decât omeneşte, cuvânt cu cuvânt, să ţes lumina cu care se-nveşmântă Dumnezeu amintindu-şi de cer, de pământ şi, mai ales, de gustul amar din frământ.

Above is the sky. Below – the waters of the sea. Who learned from whom who was the first to utter the blue? And to whom does the original belong to? Wasn‘t there the kiss in the beginning? Above man – the sky. Beneath him there is the earth. Who learned from whom how to sing to Him the temper in His hand? For fear not to have the growing wings of a song The Sun hides in the deeper of the cloud. Above me there‘s the sleep, under me – the waters of the sleep. Only my sunset is the dream borrowed from man. How could I weave humanly speaking word by word the light with which God wraps Himself remembering the sky, the earth, but most especially the temper‘s bitter taste.

Selecție din volumul bilingv de versuri Dumitru Ichim, Jumătate de inel deasupra oceanului / Half of Ring above the Ocean, traducere în limba engleză de Muguraș Maria Petrescu, Editura Călăuza v.b. – Deva * Editura Destine Literare - Montreal, 2014, 224 pp.

Grafică

130

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Corneliu LEU

EXISTĂ UN SEMN DIVIN PENTRU CLASA POLITICĂ?

Eu aş spune că există şi chiar s-a manifestat ca simbol de această Lăsata Secului, cu adresă către toţi cei care ar trebui să intre într-un post cât mai definitiv, ferindu-se, ca de dulce, de năravurile lor politicianiste şi pogorând în smerită rugăciune de mulţumire pentru marea mărinimie de a arunca focul Sodomei şi Gomorei, Iubitor de Oameni fiind, numai în proporţie de 24 la sută! Dar aş mai adăuga că, nu se poate ca, prefăcuţi doar în proporţie de 24 la sută în stane de sare, măcar unii să nu-l fi simţit, sau să nu fi auzit tunetul care spunea cu glas de apocalipsă: „Că v-aţi ales dintre netrebnici şi aţi nesocotit poporul cel bine credincios!‖ Iar, dacă nu astfel, din partea Celui Ce Ne Iubeşte, oricum semnul s-a manifestat către cei care vor să ne conducă dar, cum am arătat într-un articol trecut, au rămas corijenţi în dezbaterea lor publică cel puţin la capitolul PIB. S-a manifestat direct, din parte electoratului despre care greşit se spune că „a atins cota de 62%‖ în loc să se exprime adevărul care începe să se vadă cu ochiul liber: „ a ieşit din letargie, iar nemulţumirea lui crescândă avertizează grăitor, astăzi printr-o cotă de 62% iar, mâine, dacă lucrurile se continuă astfel, cine mai ştie cât încă‖! Pentru că, de la a da aproape sigur câştigător candidatul care avea un substanţial avans de 10%, iar apoi acela să piardă catastrofal, contracandidatul depăşindu-l cu 24%, nu mai este deloc un fapt situat în limitele jocului de propagandă politică, aşa cum destineliterare@gmail.com

încearcă să minimalizeze unii gravitatea cutremurului electoral care s-a produs!... Este, în egală măsură, un avertisment rostit cât se poate de ritos de electorat, ca şi un simptom obiectiv constatat al trezirii lui, al faptului că - fie oricât de greu s-a mişcat, fie oricât de uşor s-a lăsat manipulat în acest sfert de veac - opinia lui publică se mobilizează acum, devenind capabilă de surprize din ce în ce mai mari din acest punct de vedere. Fapt pentru care este cert lucru că, dacă nu asupra politicienilor, asupra românilor care votează, semnul divin de mobilizare la conştiinţă civică s-a arătat, iar oricine încearcă să minimalizeze semnificaţiile acestuia, este o voce falsă, în slujba altor manipulări care nu vor binele ce se prefigurează printr-un asemenea act de afirmare a unei voinţe într-adevăr populare. Nu este vorba aici despre unul sau altul care a câştigat alegerile. Ci de faptul mult mai înălţător că am demonstrat ca electorat putere se selecţie şi, mai ales, de a respinge, în fine, manipularea politică pe care unii ne-o considerau atribuită ca un stigmat. Greşesc acele condeie sau glasuri publicistice care încearcă fie să scuze pierderile unora, fie să laude câştigul altora, descoperind abilităţi extraordinare într-o campanie care, după cum s-a văzut, a prezentat un nivel de interes mult mai scăzut decât altele. Şi nici măcar nu înţeleg ce interes ar avea să persevereze într-o asemenea interpretare când, orice simţire lucidă şi cinstită ar trebui să 131


Destine Literare exulte la faptul că metafora Imnului Naţional cu „somnul cel de moarte‖ se adevereşte, iar trezirea ciclică a românilor devine o garanţie pentru viitorul lor: Puternicul semnal de cutremur s-a produs în numai două săptămâni, nu clasa politică influenţând electoratul, ci electoratul adresându-l ritos clasei politice.

ajungem la răspunsul afirmativ dat titlului nostru: Da, există în asta un semn divin pentru clasa politică - de a se scutura odată şi de demagogie, şi de corupţie, şi de toate sechelele bolşevice fardate cu globalizare, împotriva cărora tunetul rosteşte „Că vaţi ales dintre netrebnici şi aţi nesocotit poporul cel bine credincios!‖

Atât de ritos din partea opiniei publice încât, dacă evocăm banalizatul dicton cu „vox populi‖, .

(va urma)

STÂLPII SOCIETĂȚII INFRACȚIONALE

Trei adevăruri – candide în măsura în care pot fi la mizera sa condiție morală - a debitat Băsescu în perioada de când se tot silea să elibereze Cotrocenii și până acum când încă nu se-ndură să părăsească locuința prezindențială. Ambele lucruri, dar mai ales acesta din urmă, făcându-l la modul cât se poate de nedemn: Ca și cum ar încerca să amâne, în speranța că se culcă în același pat, iar dimineața se va trezi ca și cum n-au avut loc alegerile, aghiotanții și girofarurile așteptându-l ca să-l ducă la serviciul din care încă nu-i vine să creadă că a fost concediat. Sfidează băiatul la modul penibil și abuziv; condiția lui de mincinos notoriu facilitându-i chiar și automințirea. Un singur lucru, însă, nu-i facilitează această aroganță cu care i-a molipsit aproape pe toți ministeriabilii, din toate partidele: Neîndemnarea de a-și ascunde neadevărurile. Faptul că ea, aroganța de șmecherie descurcăreață dovedind cât de virulentă a fos tulpina de golănie a microbilor săi în contaminarea clasei politice, a ajuns a-i juca renghiul făcându-l să creadă că, orice spune pe gură, e un lucru „dăștept‖. Și, astfel, să se dezvăluie cu maximum de naivitate. Păi ce altceva poate însemna faptul că, încă la Cotroceni, pe ultima sută de metri fiind, spunea: 132

„...Sunt la sfârșit de mandat; nu mai am de ce să mint sau să mă prefac!”... Și o spunea cu atâta nonșalanță, încât vajnicii ziariști acreditați să-i stea cu reportofonul la buze, nu numai că n-au comentat, dar poate că nici n-au sesizat, atât părea de normalbăsesciană aserțiunea că nu mai are de ce minți. Asta recunoștea cu nerușinare președintele încă în exercițiu, considerând a fi un lucru atât de firesc, încât îi fascina și pe vajnicii gazetari obișnuiți să se dea mari în diverse provocări superficiale, dar ne simțind nevoia să comenteze o asemenea monstruozitate: ...acum, la sfîrșit de mandat, trebuie să mă credeți: nu mai am de ce minți ori mă preface”... Ceea ce, în fondul lucrurilor, era o concluzie fermă asupra politicii practicată cu cinismul minciunii vreme de zece ani. Și iată că, acum, când chiar că „nu mai are de ce‖, fostul președinte mai face două declarații despre modul cum, cu imoralitatea sa a stălcit modelul de relație interumană: Cu câteva zile în urmă, vrând să se laude că-i un domn care continuă cavalerește relațiile cu pușcăriabila Udrea, iarăși scăpa o păsărică de sinceritate: M-am dus la ea, la arest, acolo unde era, la domiciliu...ca s-o conving că n-am abandonat-o”... Adică, de fapt, ticălosul o abandonase. Îmi permit să mă exprim ca-n destineliterare@gmail.com


Destine Literare telenovele, numai datorită faptului că acum îl vedem cum se dă mare gentleman. Dar când ea, încă neîncătușată, s-a dus la el la poartă - după ce fusese și la cuscrul după Eba, pesemne spre a se pune de acord cu cât au dat pentru campania electorală a acesteia – a făcut-o pe inocentul care se simte bine-n familie și nu mai vrea să audă de guvernare, de justiție și de alte implicații care se declină la feminin. A trebuit ca feminina cu care s-a conjugat atât de sentimental-politicește să-i facă semn cu degetul la nas, ca la Sile Cămătaru, pentru ca el să ia poziția de protocolară erecție a cavalerului care duce flori, străduind s-oconvingă că n-a abandonat-o. Acum, suntem martorii unui al treilea acces de involuntară sinceritate din partea fostului președinte: Ieșit la rampă în condiția sa civilă, după zece ani de strădanie de a duce societatea noastră pe culmile civilizației infracționale, Traian Băsescu are un remediu clar pentru infracționalitatea cu care partidele și-au făcut rost de bani într-un mod atât de consecvent, folosind toate pârghiile guvernării, ale puterii de decizie și ale relațiilor de influență. Au făcut-o cu atâta persuasiune și perseverență, încât au influențat întreaga societate în încurajarea actului penal. Iar acum, cu senină convingere de guru al unei asemenea mentalități a fraudării, el vine să ofere remediul, reucnoscând cam așa: ... Da, e o practică curentă; s-au furat și se fură oricum și de oriunde bani pentru partide (acesta devenind nu numai un scop ci și un exemplu de cum se poate fura, un adevărat model social pe care, apoi, cei puși să-l practice pentru partid, îl utilizează și în folosul propriu). Pe fostul nostru președinte l-a preocupat problema aceasta intens, așa că, binențeles, după vasta experiență căpătată pe seama siluirii noastre, are și soluția: Să li se dea partidelor bani de la guvern... Câți? Cât de mulți, până îi facem pe ștrengari să nu mai fure!... Aplicând acest remediu ex-prezidențial la nivelul societății adânc contaminate de sentimentul furăciunii prin ideologia infracțională - singurul element doctrinar practicat și propagat din plin de partide pentru „educarea politică‖ a societății românești - ar însemna că, acum, după exemplul acestor partide guvernante sau parlamentare am ajuns, dacă nu o națiune de hoți, oricum o națiune cu o clasă conducătoare bazată pe hoție și crescută în destineliterare@gmail.com

hoție. Asta am ajuns, de vreme ce fostul președinte ne îndeamnă să nu vrem să ne transformăm destinul hoțesc spre care am fost împinși, să nu arătăm cu degetul spre corupția politică, să nu mai apelăm la justiție, la poliție, etc, pentru eradicarea prin coerciție a unui asemenea rău. Ci să combatem infracționalitatea dând bani, cât mai mulți bani, celor care sunt tentați să fure. Și, astfel, ei nu vor mai fura. Știți cum vine asta? E ca și cum, după ce s-ar dovedi că povestea cu zece la sută mită din tot ce trecea prin ministerul ei, s-ar proba juridic, Madam Udrea să nu primească sentința penală corespunzătoare, ci să fie lăsată a-și conduce partidul spre victorii, completându-se de la buget cee ce ar mai avea nevoie pe lângă sumele incriminate cu măsură de sechestru preventiv.

Dumnezeule ce soluție!... Atât de irațională încât poate trece numai printr-o minte furibund chinuită de ceea ce ar putea dezvălui în continuare femeia care încă-l mai asigură cu gest cavaleresc, precum toată atitudinea ei sfidătoare că: ea nu va proceda precum subalternii ei; adică nu va plasa mai sus vina și dezvăluirile”... Ce-nseamnă acest „mai sus‖, când e vorba de Elena Udrea și de banii pe care, poate, nu i-a băgat în buzunar ci i-a folosit pentru campaniile electorale, își dă seama oricine! Așa că, bietului fost președinte îi trece prin minte să mituiască partidele cu o asemenea promisiune, doardoar o scăpa mai ușor: Bă, voi mai aveți nevoie de mine; eu creez curent de opinie publică în așa fel încât, șpăgile voastre de azi, să se completeze și cu o subvenție de la Buget, pe măsură!... Nu trageți în mine și, dacă ajung prim-ministru, așa cum vede în scufundările lui politice Onaca, prima Hotărâre de Guvern, asta va fi! Dar, chiar și fără acest interes personal al său, tot putem spune: Ce concluzie grandioasă trage 133


Destine Literare intelectul lui Băsescu după zece ani de guvernare!... Păi, o societate se costruiește prin exemple, prin modele. Aceste modele trebuie să fie vizibile, să se afle în atenția tuturor. Cine e în atenția tuturor astăzi? Udrea ca un Robin Hood avertizând ascensiunea lui Arturo Ui, Hrebe și Mitrea silențioși, mulțumiți să-și poată alege pușcăria preferată, Sârbu ca secătură care dă vina pe subalterni, Vosganian ca laș penibil, tremurând jalnic pentru ce-l paște și folosind pantalonii parlamentarilor ca un copil plângăcios care se ascunde de bătăuși agățându-se de pulpana unui adult. Printre ei, cu frumosul său obraz inert în expresie, trece mai puțin pedepsit și mai puțin observat Videanu, cu pasul bine exersat în a ocoli bordurile, cariera lui politică parcă mai având marmură de-o guvernare. Pe toți aceștia, în sobor, la modul evanghelic, îi urmează în cătușe cei 33 de baroni locali, președinți de Consilii județene, jurându-se cu candoarea din versurile copilăriei noastre mioritice: „Cățeluș cu părul creț...”!... Și

totul arată ca o frescă votivă pictată în cel mai pur stil bizantin, deasupra căreia ex-președintele binecuvântă: ‖Adevăr spun vouă: Primi-vor partidele bani de la guveeern‖... Cu alte cuvinte: Pornind de la prezumpția de nevinovăție care e sfântă pentru dorința de inamovibiliatate a lui Băsescu, partidul îl învață pe politician să fure, iar guvernul e cel care trebuie să-l dezvețe de asta. Dar nu prin mijloace coercitive, ci întinzînd celălalt obraz. Sau, mai bine zis, cealaltă mână cu care să-i dea un avans legal din banii pe care, când va ajunge la guvernare, va începe să-i fure. Fiindcă asta nu vrea să recunoască Băsescu: În societatea adusă de el la maximumul de corupție, cheltuielile electorale sunt numai acontoul pentru grosul de bani care se fură la guvernare. Progresistă viziune!... Care se vrea tot mai bine consolidată de cei care au devenit în deceniul băsist stâlpii acestei societăți de generalizată infracționalitate. (va urma)

134

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Bridget Eu Yoke LIN

A Thousand Miles

My Short Intellect

I have walked a thousand miles or more Through the corridors of a span of career in all As I swerved, swayed and turned the corners I have met strong faces A mother with a fourteen year-old amputee son As I put my arms on her shoulders She said, ‗My son still has one leg‘

Can I take this seat? Sorry, reserve seat Front seats fully occupied as usual Back seats available, no other choice A life story, all too familiar, it happens all the time My short intellect does not understand why?

I have met brave faces A leukemia boy on oxygen As I reached for his hand His bright teeth shone with a smile I have met kind faces The patients in their hospital beds As I greet them, ‘Good Morning‘ They said, ‗Your lovely nurses had worked through the night‘ I have met angelic faces The twenty-eight year-old mother undergoing chemotherapy As I adjusted her woolen hat She put on her lipstick As I see God in all their faces I said to myself I am not afraid to walk another mile Perhaps, with God‘s grace, another a thousand miles Composed by Eu Yoke Lin Ipoh, Perak, Malaysia 7th January, 2014 destineliterare@gmail.com

Perhaps my inarticulate voice, my shy demeanor Perhaps it is true, my short intellecttells me too My intelligence low, my ego is no glow I try, I strive and persevere but still way below! Does it matter? My short intellect enquires so Be happy, Ignorance is bliss! Worries! Say the least Politics, money matters, tricks are not in this list One day, all will rise towards the skies, bye and bye! But only to find no reserved seats, no front seats, no back seats A sigh of relief, we are equal in God‘s eyes! My short intellect believes in this, by and by!

Composed by Eu Yoke Lin Ipoh, Perak, Malaysia 28th October 2013

To Have Lived an Age To have lived an Age of dinosaurs, barbarians Fine arts, music, revolution, information Which could be a choice? A question unanswered as history well dictates To have behaved like a dinosaur, a barbarian 135


Destine Literare An artist, a poet, a musician, a political aide, an internet freak But yet, have we lived an Age of Love? And yet, have we behaved civilized? Countries are still fighting, where is humanity! Innocent people died, children killed My heart bleeds, when will it ever stop? Mankind! O Mankind!

When will you wake up? When will Love blossoms to unite? I look forward till then, to tell grandmother stories WISHING and WISHING To have lived an Age of Love, when all unite in golden peace In dreams of Hope, I drift to sleep!

Composed by Eu Yoke Lin Ipoh, Perak, Malaysia 28th October 2013

136

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Mihaela LITVIN

CÂNTEC Când pala fiică-a nopţii, de sus, uşor, cu-o vrajă Cufundă-ntreaga fire în apele uitării, Iar frământatul suflet îl prinde-n dulce mreajă, Îmi pare mai amară tristeţea depărtării..

Că-n fiecare picur de sunet ce tresaltă Şi risipeşte-n noapte divine armonii Iubirea şi aleanul se-ngână laolaltă, Iar celui ce iubeşte i-e dat a suferi..

Iar când în slava sfântă a nopţii cea de vară Îşi glăsuieşte dorul, tânjind, privighetoarea, Eu îi culeg în suflet a viersului comoară Şi mă-nfior de taină, şi-i înţeleg chemarea..

Şi cum măiastra nopţii-n suspine glasu-şi stinge Şi toate-şi află pacea, oftând, în somnul greu, Aş vrea să fiu un cântec, ca să te pot ajunge, Să-ţi susur lin pe tâmple şi să mă sting şi eu…

DESOLATION Se face iar că sunt în parcul În care ne-ntâlneam noi doi, Dar azi e trist şi parcă-i altul Şi toţi copacii iată-s goi.. E vară spre sfârşit şi totuşi Nici urmă, iată, nu-i de rod, Doar pârjolire şi dogoare Ce strică-n matcă fraged plod.. Fără ecou uscate frunze Se sparg strident sub paşii mei, Cochilii din afund de mare Împrăştiate pe alei.. Un osuar ciudat de ramuri Şi calcinate rădăcini, Schelete amputate tragic Şi părăsite prin grădini.. Şi ca-ntr-un carusel macabru Le saltă vântul pe-ntrecut, destineliterare@gmail.com

Târziu memento lamentabil Al anilor ce au trecut.. E ca un vis bizar şi totuşi Îmi pare-atât de cunoscut De parcă l-am trăit odată Şi-l iau mereu de la-nceput.. Acest amar decor funest Îl mai pot face să învie? Mi-a mai rămas ceva-iubireaMai am un strop de apă vie! Şi o invoc, dar nu se-arată, În suflet nu o mai găsesc, Iar sufletu-mi se face iască Şi simt cum pier, mă ofilesc.. Să fug! Mă zbat să scap şi-n goană Mă-mpiedic de un ciot pe care Stă scrijelit ca un blestem Un singur nume: DEZOLARE 137


Destine Literare AMINTIRE

O vară ca atâtea ce-au fost şi-o să mai vină, Cu freamăt viu de gâze şi păsări printre foi, Cu calda-i risipire de flori şi de lumină Şi cu iubiţi ce-şi poartă iubirea câte doi…

Dar te întrebi,privind-o,ce sfântă reverie Îi luminează ochii nespus de mari şi blânzi.. Să fie-o poezie pe fila-ngălbenită Ce-n mâna ofilită o strânge tremurând, Sau frageda copilă ce-n faţa ei,grăbită, Aleargă spre iubitul ce-aşteaptă surâzând?

Dar pentru ea e toamnă târzie - floare stinsă Ce-a strălucit odată şi-a-nmiresmat vieţi, Dar e de-acum menită pământului din care Nu-şi va mai trage seva pierdutei tinereţi.

Ce gând şi-a-ntins aripa, însufleţind deodată Fragila ei făptură cu-o clipă de magie, Ce amintire dulce o-nvolburează toată Şi piere-apoi în neguri,zburând spre veşnicie?..

Atâta de frumoasă şi-atât de pieritoareUn trandafir văratic uscat între coperţiŢi-e teamă să îl mângâi - o singură suflare L-ar spulbera pe dată şi n-ai putea să-ţi ierţi..

Trecutul o-nconjoară şi dintr-o viaţă-ntreagă Îşi aminteşte numai o zi de vară,dragă, Şoptind:‖eram nebună şi tânără naiadă, Aici mi-am sărutat iubitul,în plină zi,în stradă…‖

Pe chipul ei -pecete- îţi povestesc o viaţă Atâtea griji şi doruri şi lupte şi izbânzi, *

* * O vară ca atâtea ce-au fost şi-o să mai vină, Cu freamăt viu de gâze şi păsări printre foi Şi ea e-acum în cerul albastru şi-n petale Şi-n ploaia de lumină ce cade peste noi…

SONET ERMETIC

Te-am azvârlit în iadul cumplit ce-l port în mine Ca demonii din mâlul adânc să mi te soarbă, Cu ura-mi să te muşte,cu doru-mi te sfărâme Şi cu catranul iubirii trădate să te ardă! Să te sfâşie-n colţii cei răi ai îndoielii, Să te înece-n fierea regretelor târzii Şi să te scuipe putred,târziu,lăsând vederii Biet leş mizer,pe care să nu-l mai pot iubi!..

138

............................................................................ Cînd tremurând,pierită,m-afund iar în genune Să mi te scot pe braţe din inimă,din minte, Cad în genunchi şi plâng,şi râd de-aşa minune, De alchimia pură ce,iată,văd-nainte: Tu-mi străluceşti în suflet ca aurul curat, Toţi monştrii mei sunt scrum, iar mlaştina-a secat!.

destineliterare@gmail.com


Destine Literare VISÂND STATUIE …

Sofisticate-arome de flori,parfumuri rare, Rumoarea incalzita de voci spre mine suie Si atintite-asupra-mi-priviri stralucitoare… Cu greu mai izbutesc sa murmur:sunt statuie! In marmura-mi cea pura si plina de splendoare Amorul tau-excentric,capricios artist Sculptase o bizara,impudica lucrare, Dar foarte-apreciata,in stil avangardist. S-ar fi parut ca fiece gest si-elan de-amor Si-ar fi sapat in trupu-mi,de el facand parada, Nepieritor,poemul de patima si dor Pe care, plin de fala-l dai tuturor sa-l vada… Simunul rasuflarii tale mi-a-nvolburat salbatic parul. In scoica umarului,alba,dezgolind asa-ntr-o doara, Ne-ndraznind ca sa vadeasca pe de-a-ntregul adevarul, A sarutului tau calda,pretioasa perla rara… Si iata inca,dezvelita pe sanul stang,urma fierbinte Dureros arzandu-mi carnea pan-la suflet: chipul tau… (E drept ca pentru-un trup de piatra, înfocatele cuvinte Cu statutul de statuie sunt nepotrivite rău !) Si totusi,amintindu-mi de blanda apasare A capului tau drag si iubit pe pieptul meu, As vrea sa-ti mangai parul,as vrea,o,cat de tare, Dar mana cea de piatra din umar cade greu.. E-apoi a bratului tau urma, de cingatoare tremurand, Ce-mi inconjoara strans,de-atatea ori,mijlocul,

destineliterare@gmail.com

De parca ai putea aievea,clepsidra sugrumand, Sa opresti pentru o clipa timpul,viata si norocul… Si cat de multe inca ale iubirii semne, Cand delicate-atingeri,infiorand usor, Ca o parere,luciul,cand crude si nedemne, Spargand in disonante bizare scump odor… Iar lumea e-n extaz! Admira si exclama: Perfectă-ngemănare de pur si senzual, E-o viziune-aparte,o, da,de buna-seama, Ce piesa reusita,ce-artist original!.. Dar eu cobor doar pleoape subtiri de alabastru Peste pupile-ovale si stranii de porfir, Simtind,cum stau pe-al salii impodobit pilastru, Imbujorari sfioase si roz,de trandafir… Si-agonizand sub tirul privirilor flamande, Povestea fiecarei urme ce-o port o retraiesc, As vrea sa fug,dar nu pot sa ma ascund niciunde Si plang si,disperata,incerc sa ma trezesc… * *

*

Trecut-a mult de-atunci,dar si acum,pe strada, Cand lunec prin multime si visul mi-amintesc, Tresar infiorata,rosesc si ma simt prada Privirilor ce-n treacat asupra-mi poposesc. Si chiar de stiu c-amorul tau,cat de viu si mare, În bietu-mi trup de tină nu are cum sculpta, Nu pot s-alung din minte, naiva, o-ntrebare: Si daca,totusi,lumea ma vede si asa?...

139


Destine Literare

Corina LUCA

Constantin Chiriac – om, artist, poet, actor și român

Duminica, 15 februarie, la ora 13h00, a avut loc la Casa Română de pe lângă Catedrala Buna Vestire din Montreal, recitalul de poezie religioasă, susținut de Constantin Chiriac. Un om polivalent, Constantin Chiriac este directorul Teatrului național „Radu Stanca‖ din Sibiu și Președintele Festivalului internațional de Teatru Sibiu. Astăzi, ne invită cu generozitate la două recitaluri extraordinare la Montreal. Primul dintre acestea, recitalul liric de poezie religioasă, ne-a încântat inimile și rămânem încă în vibrația înaltă a poeziei – muzica sufletului. Fiindcă poetul știe să aleagă versurile ce ating cu gingășie coarda sensibilă a fiecăruia. Este capacitatea lui de a alege tocmai acele versuri care extrag chintesența mesajului si apropierea omului de Dumnezeu. El face legătura dintre cer și pământ. Dintre murire și nemurire. Ne unește cu divinitatea. Este el oare în căutarea adevărului absolut? Al doilea recital de poezie, intitulat „Domnule și frate Eminescu‖, a avut loc în aceeași zi la ora 16h00 la Centrul Comunitar 6767 Cote des Neiges. Ambele evenimente au fost prezentate grație Comunității Moldovenilor din Quebec și Asociației Culturale Române, cu sprijinul Institutului Cultural Român din New York. „Metanie ție, Părinte‖, spectacol de înaltă ținută și realizare artistică, este plecăciunea pe care

autorul o face, închinându-se lui Dumnezeu. Constantin Chiriac se află, de fapt, în căutarea lui Dumnezeu. Prin vers. Poezie cu poezie. Răsfoiește pagină cu pagină. Și Îl găsește. Și Îi pune o mie de întrebări. Iar Dumnezeu îi răspunde. Simplu : prin dăruirea scânteii divine din el, ca om. Și astfel, admirăm patosul actoricesc cu care artistul ne dezvăluie poezia religioasă. Dăruirea cu care se dăruie. Emoția cu care ne emoționează. Talentul excepțional de care dă dovadă. Suntem acum în dialog cu Dumnezeu și îi mulțumim. Felicitări Maestre! Anul trecut, în 2014, Constantin Chiriac a primit Premiul de Excelență pentru contribuția la imaginea României în lume. Astăzi ne dovedește nouă, celor din Montreal, că a meritat cu prisosință acest premiu de ambasador al culturii românești. Actor pentru care acest rol îi vine ca o mănușă, își îndeplinește misiunea cu mult succes și anul acesta. Suntem departe de casă, dar atât de aproape cu sufletul. Românul Constantin Chiriac ne ajută să ne stingem dorul. Dorul de țară, de limbă, de tot ceea ce înseamnă cultura românească. De tot ceea ceea ce nu am uitat și păstrăm încă cu sfințenie în inimile noastre. Pentru ca să avem ce transmite mai departe copiilor noștri. Credința și cultura. Mulțumim, Constantin Chiriac – om, artist, poet, actor și, mai ales, român.

15 februarie 2015

140

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Rodica Elena LUPU

POEZII CASA PĂRINTEASCĂ Pierdută în tăcere şi nemişcare, Trăia şi răsufla ca înainte. Razele lunii jucau închipuiri, Feste ciudate şi pentru imaginaţia unui visător. Cum stăteam pierdută în tăcere şi nemişcare Puteam să jur că nu era goală, Casa trăia şi răsufla la fel ca înainte. Ferestrele erau luminate, Perdelele fâlfâiau lin în noapte, În bibliotecă uşa întredeschisă, Uitaţi pe birou ochelarii mei, Alături de vasul plin cu trandafiri tomnatici.

Acoperi luna, oprindu-se o clipă, O mână întunecată înaintea unui chip. Nălucirea pieri Şi luminile ferestrelor se stinseră. Aveam înaintea mea Ziduri tăcute… fără suflet. În vis, pe când norul acoperea luna, Mă aflam departe Şi aveam să mă trezesc în camera mea Oftând, deschizând ochii Mirându-mă de soarele strălucitor, De cerul larg şi senin, Atât de deosebit, De lumina dulce din visul meu.

Un nor nevăzut până atunci

PEISAJ Tufişuri verzui... Umbrele negre-ale stâncilor cad pe pământ... Câmpuri cu mirişti rostogolite Reflexe de apă... Munţii se-nvăluie-n aburi destineliterare@gmail.com

de-argintstrecurat. Nori nemişcaţi – blocuri metalice – apasă pe visuri... Sus, foarte sus, pe stânca cea mai înaltă stă atârnat un copac... 141


Destine Literare Figură de visător... La picioare, supărat, un torent... Se-aude plânsetul muntelui... ..

Şi eu, rătăcind printre toate.

SCARA CU FLORI

Luând în braţe rădăcina.

Urcăm cu inima uşoară Cu-n trup care-a crescut treptat Purtând în spate trista scară A tot ce-a fost şi am uitat.

AMURG

Ne avântăm pe calea înaltă Purtând doar clorofila-n gând Şi-apoi cu floarea laolaltă Ne pomenim visând, cântând. Cu apa vieţii şi lumina, Iar când se-aprind din noapte zorii Şi nu mai ştim ciopli lumina Alunecăm pe scara florii

Se uită soarele-napoi De parc-ar fi ştiut că joi Urma să ne-ntâlnim noi doi. Se uită soarele de parcă s-ar legăna cu noi în barcă. În care barcă? În care barcă? Se leagănă cu noi pământul Şi noi ca-n glumă legământul – De soare ne ascundem gândul...

EFECTUL GLOBAL Soarele a ruginit, Lumina ca şpanul răneşte mortal, Arborii goi şi-au defectat Motoarele cu elice zburătoare. Oamenii alungiţi, plini de găuri, Străbătuţi de păsări şi maşini de călcat Se întind pe tărgile trecerii de pietoni Ca să moară. Difuzoarele cântă, Astronauţii înşurubează stele, Calculatoarele socotesc Eroarea erorilor. Şi asta e tot, Plictiseala sugrumă elenul vital Global repartizat Şi statistic. Din volumul FERESTRE COLORATE Editura ANAMAROL, 2015

142

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Vasile MIC

POEZII

Prin grădina mea De mână Cu timpul Prin grădina mea, Merge lumina… Vine o stea. Vorbește – Poți să o asculți Printre copacii seculari… Cai mulți Aleargă… Sunt caii stelari Printre flori sclipind de rouă, Se plimbă Pe alei… În plină zi, Pe lună nouă… Albul, doar el rămâne nemișcat În grădina mea, Cum tocmai ați aflat… * După brățara sa Toți călugării Din mănăstire Se dau în vânt După o singură destineliterare@gmail.com

Femeie… Ce trece Pe cărare… În roua Nopții… Apoi, Dimineața, Luna O ascunde - Pe femeie După brățara sa… Când călugării Se duc Să se roage.

Din urzeală, Ruptă.

* Slobozi a vorbi

Tineri Zei Coboară… Pun Piciorul De pe o stâncă Pe alta…

Datoria noastră Ar fi tăcerea. Nicio zi Fără chipul lor… Chiar Telecomanda Din casa noastră Le aparține. Cămașa Ei ne-o rânduiesc:

Doar pe plantațiile lor Putem plânge. Atâta doar: Suntem slobozi A vorbi Despre plecarea De aici… * Tineri zei

Pe lângă Femei Trec numai… De Vin Nu se ating… Dar siguri suntem: Și ei 143


Destine Literare Iubesc, Se odihnesc Puțin, După care Merg Mai departe. *

Demult, izvoarele Demult, În satul meu Izvoarele Apăreau După nevoile Țăranului.

În pustie Dreptatea Lui David S-a făcut Rupându-i-se Regatul… De ziua Împăcării. După care Țapul, Cu păcatele lumii, Slobozit A fost În pustie. * A explica A explica Lumea Prin cărămizile Ei, Înseamnă A merge Cu întrebările Spre Adevărul Nenăscut Încă…

Era O casă În poalele Dealului, Era alături Un izvor. La răscruce, Încă unul. La mijlocul fiecăreia dintre uliți – Câte un izvor… Alb Demult, Izvoarele Erau rude Între ele. Și acum, Izvoare Și credință Sunt În satul meu… *

Doar o să le topesc Ciocanul, Secera… Apoi Numai… Țara Nu le va Aparține! * Sub un cer patriarhal Se tânguia Un flaut Intr-o noapte Nebună… Flori, Multe, Valsau Legate În cunună… Sigur Visam Că-s și eu Pe aproape, Că am Chiar Multă lumină Pe pleoape.

Fiecare Fiecare Cere Întâi O coroană.

* Eu Voi cere Sabia!...

144

Și nu le voi Tăia Capetele…

Dar și harfe Cântau… O fântână Ivită din deal… Venea… venea Cu luna De mână… Chiar Sub un cer Patriarhal. destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Cristina MIHAI

Intraductibilul dor de la capătul Pământului Interviu cu cineastul Ben Todică din Melbourne, Australia

Pe Ben Todică l-am cunoscut prin intermediul internetului. Aşa i-am ascultat emisiunile de radio, în limba română, aşa am conversat şi tot aşa, i-am citit cartea. Cred că ceea ce impresionează la Ben este franchețea trăită cu ochii şi sufletul mari, deschişi, spre un final fericit. Viața lui este una de film hollywoodian, o viață aninată între lumea minerilor şi cea a poveştilor pe celuloid, o viață împărțită între lumea comunistă şi cea capitalistă, între emisfera nordică şi cea sudică. Vă propun să-l descoperim împreună pe acest neobosit truditor pentru păstrarea unei identități româneşti în Australia, fără ca să sufoce nicidecum deschiderea lui şi a noastră, spre marea lume care ne înconjoară.

Cristina Mihai: Ce a însemnat să trăieşti într-o zonă minieră? Pentru cei de azi, mineritul pare doar o poveste gri. Cum ai văzut tu viaţa ta de la Ciudanoviţa? Ben Todică: Înseamnă forfotă, mulţime de oameni de diferite etnii şi funcţii, multiculturalism, entuziasm, mister, sete de a cunoaşte şi izbândi, prietenii, cultură, înţelepciune, dezvăluiri, achiziţii de talent şi, cel mai important lucru pentru toţi, banii. Aici nu era diferenţă de clasă. Toţi eram la fel de săraci şi posedam doar sufletul. Unii conduceau, alţii se lăsau conduşi, iar în mod special, la Ciudanoviţa erau şi puşcăriaşi, deci şi securitate, armată şi dacă sunt mulţi bani pentru că minerii câştigau de cinci ori mai mult decât unul într-o fabrică obişnuită, atunci erau din plin: mâncare, băutură şi distracţii. Şi, unde e băutură e şi bătaie, violuri, furturi, evadări, accidente şi sinucideri, iar în final, să nu-i uit pe cei bolnavi de tuberculoză, destineliterare@gmail.com

silicoză şi radiaţii. În mulţimea de mii de locuitori să nu uităm copiii, să nu mă uit pe mine, care am trăit raiul pe pământ, raiul tuturor celor mari care au scris despre el. Eu aici am crescut şi am descoperit lumea şi nu am avut etalon de măsură ca cei maturi care au venit aici să-şi construiască o viaţă văzută sau visată. Povestea gri apare după deziluzie şi înfrângere, prin neatingerea scopului sau a nenorocului. Cazul morţilor şi apoi a schimbării regimului care a schimbat toate orânduielile devenite de o viaţă lege. După ce ai visat o viaţă să-ţi faci o casă şi să te aduni pentru o pensie fericită la bătrâneţe, a venit prăpădul şi ai pierdut totul. Griul a devenit dintr-o dată griul ţării. În Ciudanoviţa, am prins aripi şi am început să visez frumos până în momentul în care am ieşit din ea. C.M.: De unde a apărut dragostea ta pentru film?

145


Destine Literare B.T.: Dragostea pentru film a început în sala cinema. La început, aveam două în Ciudanoviţa, unul vechi într-o baracă, peste râu de vechea Poştă, lângă cazarma pompierilor unde mergeam cu părinţii când apărea câte un film renumit adus din Rusia şi, unul nou, în Casa de Cultură construită din cărămidă dublă. Lumea stătea frumos la rând. Intrau mai întâi civilii, apoi câte un pluton militar şi foarte rar, puşcăriaşi. Eram pentru prima dată în viaţa mea întrun mare amestec de oameni, care stăteau cu feţele ţintite spre ecran, râzând sau plângând în funcţie de cum se derulau imaginile pe ecran. În acel moment, am fost sedus de magia filmului, de acea forţă care avea puterea de a face omul fericit. De aici, a început călătoria mea, urmând razele de pe ecran prin vizete în cabina de proiecţie. Dacă stau să mă gândesc, de fapt filmul m-a ales pe mine. Au trecut câţiva ani şi, la scăldat, am descoperit ceva sclipitor pe fundul râului. Erau bucăţele de film în culori de 35 mm, aduse de ape. Am pornit în susul râului, căutând noi bucăţi, până am ajuns în spatele cinematografului, în locul unde operatorii aruncau resturile de film, care se rupeau în timpul proiecţiilor. Am ajuns ucenic de mic în cabina de proiecţie, unde am simţit mirosul de celuloid, zumzetul aparatelor, vocea actorilor, luptele şi muzica care m-au sedus. Am descoperit limbajul şi ritmul filmic, povestea... « Deci, de aici vine magia care aduce fericirea », mi-am zis şi, din acel moment, mi-am dorit să fiu parte din această lume. C.M.: Ştiu că ai avut ocazia să-l întâlneşti pe Sergiu Nicolaescu şi, mă gândesc, şi alţi mari cineaşti. Descrie-ne puţin perioada aceea a unor orizonturi culturale care astăzi par îngropate demult în lumea avidă de bani. B.T.: La vârsta de 12 ani mi-am cumpărat primul meu aparat de filmat de 8 mm, am descoperit cineamatorismul şi am înfiinţat Cineclubul Apollo din Ciudanoviţa. Mai întâi independent şi, pe urmă, sub umbrela sindicatului de la UCMMA Bocşa, apoi Exploatarea Minieră Banat din Ciudanoviţa şi Oraviţa. De acolo, am început să particip la festivalurile de film din ţară. Am visat să organizez un festival de film la Oraviţa, unde să-l invit ca preşedinte al juriului pe Sergiu Nicolaescu. De ce el? Pentru că îi admiram filmele şi, în mod special, 146

pentru că am avut ocazia să-l întâlnesc într-un concediu pe faleza de la Eforie Nord, unde am făcut un filmuleţ cu el de un minut jumate. L-am rugat să mă lase să-l filmez. El mi-a examinat aparatul de filmat Meopta de 8mm şi apoi mi-a zis: « Ce vrei să fac? » Bucuros, l-am rugat: ― Coborâţi în nisip, apoi urcaţi pe faleză, vă uitaţi în dreapta, apoi în stânga, alegeţi stânga şi vă îndepărtaţi spre oraş.― Aşa a şi făcut, i-am strigat « Motor! » şi a executat instrucţiunile mele şi la comanda mea de « Stop! », a venit la mine, mi-a urat succes şi ne-am despărţit. Filmul meu începea astfel: Apollo Film prezintă un film cu Sergiu Nicolaescu, Scenariul şi Regia, Benoni Todică. După ce am developat filmul şi l-am montat, am fost la Bucureşti la el acasă ca să îl arăt, însă, din păcate, am găsit-o doar pe mama lui acasă. Nu am ajuns să-i arăt nici filmul şi nici festivalul n-am reuşit să-l organizez pentru că am fugit din ţară. Pasiunea filmului este foarte costisitoare şi, dacă nu ar fi existat sindicatul care să-ţi ofere ajutor financiar, material şi şcolarizare, iubitorii de film care nu aveau şansa să intre la IATC, nu ar fi avut nici şansa să se exprime prin acest format. Cine-amatorismul luase amploare în România anilor ‘70 şi, participând aproape lunar la festivalurile de film organizate prin judeţele ţării, am avut ocazia să-i cunosc pe unii dintre cei mai mari realizatori şi critici de film din România. Am avut şi experienţa « Oscarului », atunci când filmuleţul meu « Perseverenţa », realizat pentru Casa Pionerului din Oraviţa, a luat Marele Premiu pe ţară. C.M.: Cum te-ai simţit, cum a fost atmosfera la festivalul unde ai luat premiul pentru primul tău film, cel cu Casa Pionerilor din Oraviţa? Filmul finalizat l-am înmânat directorului Casei Pionierului, prof. Viorel Sperlea şi, după festival, într-o dimineaţă, pe la şapte aud vocea educatoarei de la a cărei grădiniţă am folosit copii şi pe ea ca actori în film, că mă felicita. Auzise la radio, la Buletinul de ştiri, de succesul filmului. La Casa Pionierului, directorul avea ochii în lacrimi când mia mulţumit, spunându-mi că el credea că va muri fără să-şi imagineze că vreodată va fi fost posibil să audă şi de ei ţara şi, iată, deveniseră cei mai importanţi pentru judeţ. După acest succes, au început să-i doteze cu tot ce le trebuia. Din acel destineliterare@gmail.com


Destine Literare moment, nu mi-a mai trebuit să mai întrec pe nimeni în festival, însă eu am câştigat premii şi cu alte filme, primind medalii, trofee şi menţiuni de la mai multe personalităţi: Florian Potra, critic de film, Călin Căliman, regizorii Alecu Croitoru, Bob Călinescu, Alexandru Satmari, Geo Saizescu şi mulţi alţii. Festivalurile durau câteva zile şi erau construite pe calapodul celor de la Cannes, cu festivităţi, mese, baluri, conferinţe de presă, excursii, şedinţe, seminarii etc. Participau cineaşti din toată ţara de la instituţii, şcoli şi universităţi. Veneau câte 3-4 membri de cine-club şi se adunau în număr mare, plus spectatorii în sălile de proiecţie, pentru că atunci când erau multe filme, proiecţiile erau câteodată împărţite pe categorii filme artistice, documentare sau pentru copii şi erau proiectate în săli diferite, mai mici. Nu era uşor ca tu, un om modest de pe un şantier minier, să baţi intelectuali şi studenţi specializaţi în domeniu. Rezultatele mele bune au fost obţinute pentru că nu am fost conştient de aceste diferenţe, ci doar că am fost sincer în realizarea lor şi, poate, această sinceritate şi modestie le-a făcut originale şi atractive pentru juriile care erau formate uneori şi din câte 10 persoane, oameni specialişti din diferite domenii ale culturii române. C.M.: Povestea ta e una de roman. În plin succes şi viață bonomă, ai ales la un moment dat să fugi din ţară. Era o decizie grea şi… mai ales riscantă. Cum s-a derulat acest film al vieţii tale? B.T.: Cred că şi fuga mea din ţară, ca şi filmul, m-a ales ea pe mine pentru că eu nu am crezut vreodată că o să ajung să am paşaport şi destui bani ca să merg în străinătate. Am crescut într-o familie de oameni foarte harnici şi modeşti. Părinţii mei au muncit pământul în Iezer, judeţul Vaslui, că din acele locuri ne este obârşia, iar când a venit colectivizarea şi le-a luat totul, au plecat prin ţară după muncă şi aşa au ajuns la minele din Ocna de Fier, apoi la Ciudanoviţa, în Banat. Am făcut armata la grăniceri şi, ca să vezi cât de copil eram, odată, în serviciul de pază pe frontieră, într-o iarnă când era fâşia îngheţată, am trecut-o dincolo, în Iugoslavia, unde m-am întâlnit cu grănicerul iugoslav, care era în patrulă şi am fumat o ţigară amândoi. Eu i-am oferit o ţigară ―Haiduc―, cele mai ieftine ţigări destineliterare@gmail.com

româneşti de pe atunci, iar el mi-a oferit una iugoslavă cu filtru, echivalentul Snagovului nostru. În mintea mea, îmi împlineam un vis: puteam să mor cu mintea împăcată că, măcar unul din familia noastră a fost în străinătate. Da…, nu avea să afle nimeni. Era secret, pentru că, dacă se afla, intram automat în batalionul disciplinar. Şi acum, să vezi cum lucrează Dumnezeu: un prieten de-al meu, un inginer electronist din Bucureşti, venit şi el la mină ca să câştige bani, îl bate pe un miliţian pentru o fată. Miliţia urmăreşte să-l prindă ca să-l bage la închisoare. Mă trezesc noaptea cu el la uşă, ca să mă roage să-l ajut să fugă din ţară. El ştia că am fost grănicer şi cunoşteam în amănunt sistemul şi zona, aşa că i-am dat direcţie şi sfaturi, ne-am luat rămas bun şi ne-am despărţit. A doua noapte, eram la cabana Şapte brazi din Oraviţa, cu un grup de prieteni, unde chefuiam, când cineva mă cheamă afară în spatele cabanei, unde dau de Stănescu, că aşa îl chema. « Ce faci mă? », îi zic, « n-ai plecat? ». « Ba da. Am umblat toată noaptea prin văi şi hârtoape şi spre dimineaţă, am văzut un tren, în care am urcat din fugă, bucuros ca am prins trenul de Belgrad şi m-am trezit din nou în Oraviţa. Era trenul Berzovia-Oraviţa. M-am rătăcit! » îmi zice disperat. « Trebuie să mă ajuţi! ». Cum eram în formă, am prins curaj şi i-am zis « Bine mă, hai că vin cu tine! ». Am luat o sticlă de coniac, ciocolată şi câteva sticluţe cu suc de lămâie şi, la plecare, i-am întrebat pe cei din bar dacă vor să vină cu mine în Iugoslavia. Toţi au îngheţat, crezând la un moment dat că glumesc, iar străinii că sunt securist şi aşa am cules doar trei. Eram de acum cinci persoane. Ideea era că, dacă ne prindeau grănicerii împărţeam bătaia, căci ştiam cum se aplică, iar coniacul, ca să ne scuzăm că suntem beţi şi că din greşeala ne aflam în zonă, lucru care, de fapt s-a şi întâmplat. În momentul în care am ieşit din arătura dintre Oraviţa şi Grădinari şi am intrat pe asfalt, se opreşte un IMS de la grăniceri în spatele nostru şi ne întreabă ce căutam. Mă bag eu în faţă mai îndrăzneţ şi îi spun şoferului că mergem la o nuntă, la Maria Basu. Mai târziu am aflat că în spate era un vecin, maior la grăniceri, care m-a recunoscut şi i-a spus şoferului să plece. Asta se întâmpla pe la orele 19:00, iar pe la miezul nopţii, am ajuns la primele sisteme de alarmă din zona de graniţă. Cutii de conserve legate pe fir 147


Destine Literare de sârmă între copaci ca atunci când le atingi să zornăie şi să-i atenţioneze pe soldaţii de pază. Începuse o ploaie mocănească, iar noi, întinşi pe burtă, aşteptam să-i depistăm. Schimburile de noapte treceau tot la două ore şi când treceau pe lângă un cuib de pază se opreau şi schimbau vorbe sau ţigări, şi ăsta era un semn că trebuie să ne ferim poteca. După ce a trecut primul schimb şi am văzut că nu s-a oprit în zonă, am pornit-o înainte târâş, ceilalţi după mine, ca un cârnat. Ţineam un băţ de vreo 30 de cm în gură, vertical, ca să depistez firele de lansatoare. Toată zona era acoperită pe lungime cu un fir de oţel subţire care, odată atins, declanşa nişte rachete luminoase şi lua pe neaşteptate pe soldat, îl avertiza că e cineva în zonă. Astfel te vedea şi te aresta. Ştiam că băţul din gură trebuia să fie foarte uşor, să nu aibă forţă să tensioneze firul de lansator şi aşa a şi fost. Am găsit firul, m-am făcut punte peste el şi i-am trecut pe toţi. După multe ore de mers, pentru că era o zonă mai accidentată, cu văi şi dâmburi, am ajuns la fâşia de graniţă. Era un deal stâncos unde, în loc de fâşie, era un gard de sârmă ghimpată conectat de stâlpi de beton prin izolatori electrici. Nu am învăţat în armată despre gard electric, însă eram acum în faţa lui şi nu aveam curajul să încerc să văd dacă e activ sau nu, aşa că am luat două crengi uscate şi am mărit distanţa dintre firele de jos, destul ca să sari ca un tigru printre ele şi chiar aşa a fost, pentru că se vedea jos, la poale, cum venea soldatul care verifica fâşia în tura de dimineaţă. În partea iugoslavă, erau dealuri şi văi ca sânii unei femei acoperite de copaci tineri, cam de grosimea braţului şi pentru ca zona să poată fi observată, erau toţi tăiaţi şi căzuţi unii peste alţii la întâmplare, creând o linie rotundă a orizontului, însă ascundeau toate denivelările şi gropile de dedesubt. După ce am trecut şi eu, am privit în urmă. Aveam o privelişte de vis, pe care nu am s-o uit niciodată. Soarele răsărea deasupra Marilei şi la poalele ei, şerpuind în sus, oraşul Oraviţa se dezvelea de pătura nopţii. Deodată, un ţipăt. Mă întorc şi-l văd pe Stănescu căzut cu un picior printre puieţii îndoiți invers. Îi alunecase piciorul printre trunchiurile copacilor într-o groapă şi l-a rupt. Nu puteam rămâne aici aproape de graniţă, pentru că putea să sosească în orice clipă soldatul, aşa că am făcut doi dintre noi scăunelul cu braţele şi am început să-l 148

cărăm cu schimbul. De acum, piciorul se umflase şi el gemea în semi-leşin. După a doua colină, am dat de un cioban cu oile şi ne-am predat lui. Acesta a dat vestea cumva, pentru că ne-am trezit cu poliţia iugoslavă, care a venit cu o semidubiţă şi ne-a ridicat. Pe Stănescu l-au internat, iar pe noi ne-au dus la tribunal, ne-au judecat şi ne-au dat două săptămâni de puşcărie pentru că trecusem frontiera ilegal. Hai s-o fac mai scurtă că, altfel, răspunsul la întrebare chiar devine un roman. După două săptămâni suntem scoşi şi, din nou, aruncați în dubiţă, cu Stănescu scos din spital şi în ghips, căraţi fără vedere timp de multe ore, când te gândeşti că acuşi vom fi la graniţa românească şi vom fi predaţi autorităților. Era o chestie care se practica uneori. Din fericire, am ajuns la Belgrad şi, din nou, închişi pentru două săptămâni. Aici erai intervievat şi verificat cine eşti şi unde vrei să ajungi. Erau peste două sute de ilegali din România, Ungaria, Cehoslovacia. Stăteam câte o sută în dormitor, cu paturi de fier suprapuse. La Vârşeţ, unde am făcut primele două săptămâni, eram 40 în cameră şi ne scoteau doar o dată în curte pentru zece minute, după care stăteai pe o băncuţă de lemn toată ziua. Eu am vrut să ajung în Suedia, dar de aici se putea emigra doar în Australia. Unul dintre noi, un oltean, a ales Australia şi atunci a fost separat de noi. După două săptămâni ne-au pus într-un microbuz şi ne-au dus la graniţa cu Italia, unde după ce ne-au arătat şoseaua care duce la Trieste, ne-au sfătuit să nu spunem nimănui că am avut contact cu autorităţile iugoslave. În lagărul din Trieste, erau condiţii de hotel, adică eram 4 în cameră. Se putea emigra doar în trei ţări: USA, Canada şi Australia. Am ales Canada, pentru că se pleca cel mai repede şi după doi ani primeai cetăţenia şi puteai să te întorci în ţară, ca să-ţi vezi familia. În America aşteptai 4 ani, se putea merge acolo, însă aveai nevoie de un sponsor/garant particular, pe când în Australia şi Canada te lua statul. Cel mai tânăr dintre noi, un moldovean care a răspuns invitaţiei mele de la cabana din Oraviţa, a ales şi el Canada şi acolo a şi ajuns. Mai era boxerul din Braşov, cules tot din cabană, fost campion naţional, era numai muşchi. Spărgea nucile între degetele de la picioare de te cruceai. El şi cu Stănescu s-au cherchelit şi s-au luat la bătaie cu un grup de bulgari, care bătuţi, s-au destineliterare@gmail.com


Destine Literare pregătit să-i omoare pe amicii mei şi atunci aceştia, de frică, au fugit în Franţa, unde arestaţi din nou ca ilegali, au ales între puşcărie şi Legiunea Franceză. Astfel, Stănescu a fost paraşutat ca soldat al armatei franceze în Djibuti, iar boxerul a ajuns instructor în Legiunea Franceză din Marsillia. Iată-mă singur. Pentru cine mi-am riscat viaţa? Eu am fost tare naiv pentru că am crescut în credinţa că toţi suntem ca o familie. C.M.: Din Italia, lumea liberă sau « liberă » nu mai era atât de strălucitoare, dar trebuia să înaintezi în necunoscut. Ţi-ai dorit atât de mult ca să mergi la capătul lumii sau ai ajuns acolo mânat de destin până la urmă? B.T.: După unsprezece luni de aşteptare, m-am plictisit şi mi-am schimbat dosarul, iar după o lună am ajuns în Australia, despre care nu ştiam nimic. Dar stai să vezi de ce. Pentru că şi aici tot destinul a lucrat. Australia m-a ales pe mine, nu eu pe ea. După vreo două luni de aşteptat în Trieste, apare un nou refugiat din România, un plutonier major de infanterie din Reşiţa, foarte şmecher şi curtenitor, jucător de cărţi şi pilangiu la maxim. Era ţigănos la piele, dar şi la vorbă: « Au! Mânca-ţiaş…! » Aşteptând în gara din Trieste, eu îmi găsisem serviciu la un restaurator de mobilă antică pentru înalta clasă, însă era o zi, două pe săptămână. Mă folosea mai mult la livrat, pentru că eram vânjos. Seara, când veneam de la muncă, trebuia să cumpăr de băut, pentru că aşa era regula şi s-o împart cu cei din cameră. Iar când nu aveam bani, Tache plutonierul, că aşa îl chema, făcea rost de bani. Şi într-o seară, ne-am întins la băut într-o tratorie dintro localitate apropiată şi, pe la două dimineaţa ne-am hotărât să plecăm spre lagăr. Erau vreo 4-5 km, întuneric beznă şi ce-i vine lui Tache să propună? Să luăm o maşină de pe stradă şi s-o abandonăm aproape de dormitoare, iar politia o va afla a doua zi şi-o va reîntoarce proprietarului. Însă cum ne chinuiam noi s-o pornim, iaca numai ce apare poliţia şi ne arestează pe toţi. A doua zi eram căraţi toţi în cătuşe de poliţia federală la tribunal, ca să fim judecaţi pentru tentativă de furt. Ne simţeam importanţi ca-n filmele cu Franco Nero. Toţi ne priveau cum ne păzeau cu fală poliţiştii. Era plină sala de tribunal şi îţi crea iluzia unei scene de film destineliterare@gmail.com

poliţist. Mame care plângeau, copii, bunici, hoţi de buzunare, prostituate, mafioţi etc, aveai senzaţia că sunt acolo toţi pentru noi, însă, în realitate se judecau zeci şi zeci de cazuri ieftine pe zi. Noi am primit o lună cu răscumpărare, însă cum eram săraci şi singuri, am intrat la puşcărie. Da‘ ce puşcărie? Nu se compara deloc cu cea iugoslavă, unde primeai bătaie toată ziua cu furtunul de cauciuc, dacă te prindeau că vrei să te aşezi în pat. Stăteai de dimineaţă pe băncuţa de lemn şi-ţi depănai viaţa celuilalt, pe când în Italia, aveai cinematograf, biserică, dreptul să-ţi cumperi tu mâncarea preferată şi să ţi-o găteşti, dreptul să-ţi cumperi un litru de vin pe zi, ţigări şi o cameră unde puteai să-ţi plăteşti o prostituată din afară, dacă nu aveai soţie sau prietenă care să te viziteze. De vorbit, nu vorbeau între ei deţinuţii. Erau de toate neamurile şi eram câte 10 în cameră, unde aveam reşou şi tacâmuri pentru gătit, frigider şi televizor, baie şi WC, etc. După ce am ieşit afară, proprietarul maşinii a venit în lagăr şi nea invitat la el acasă la masă şi-am devenit prieteni. De acum, aveam cunoştinţe în Italia. Mai târziu i-am trimis vederi din Australia, însă faptul că am fost închis, a fost considerat caz penal pentru statul canadian, care mi-a trimis o scrisoare în care mă informa că timp de 10 ani nu am ce căuta în ţara lor. Dar scrisoarea mi-au trimis-o după ce am ajuns în Australia. După şase luni, m-aş fi întors imediat în România şi erau sute ca mine, dar cred că ne-ar fi închis şi distrus în bătăi autoritățile. Am văzut la mâna întâi ce le făceau celor prinşi sau întorşi acasă. Libertatea la care visasem nu exista în Occident. « E o farsă! », mi-am zis, însă îmi merit pedeapsa pentru c-am muşcat, ca Adam, din mărul oprit. C.M.: Ce s-a întâmplat cu ai tăi, acasă? Acasă, după plecarea mea, părinţii se întrebau unde oi fi, însă după ce au descoperit carnetul de CEC au înţeles că am plecat. Cei de la Exploatarea minieră credeau că sunt plecat în vreo delegaţie prin ţară, însă când au primit înştiinţarea mea că sunt în Italia, au năvălit peste părinţii mei cu ideea de a confisca tot ce îmi aparţine şi, în mod special, îi interesa carnetul de membru de partid, pe care tata l-a predat, aceştia răsuflând uşuraţi. Sigur că au plâns sărmanii pentru că tata ieşise la pensie după 39 de ani neîntrerupţi în minele de uraniu, iar partidul îi lăsa în 149


Destine Literare plata Domnului pe pensionari, aceştia fiind nevoiţi să se retragă în alte grupuri, de unde primeau ajutor şi căldură familială. Mai întâi, tata a devenit penticostal şi, mai târziu, a convins-o şi pe mama. Pocăiţii erau înţelegători cu ei faţă de organizaţia partidului, care mereu îi persecutau şi le scoteau ochii că au un fiu trădător. Sărmana mamă, cât o mai fi plâns… Lucrurile în Occident care susţin societatea, sunt de fapt kitsch-uri moderne care strălucesc de-ţi iau ochii, ceva asemănător cu cioburile de sticlă de care erau fascinaţi băştinaşii din America, atunci când prima dată au fost vizitaţi de conchistadorii spanioli. Acestea sunt puntea spre obiectul de lux clasic, de calibrul Rolls Royce sau Mercedes, după care trebuie într-adevăr să munceşti ca să-l obţii. Italienii, la fel ca toţi occidentali, muncesc de dimineaţă până noaptea ca să plătească pentru ele. Încep serviciul la 7 dimineaţa şi la 12, ora prânzului, au două ore în care se duc acasă, prânzesc cu familia şi trag o oră de somn, după care se reîntorc în fabrică sau instituţie şi continuă până la şase, şapte seara, apoi se întorc acasă, servesc cina, urmăresc ştirile şi se culcă. E asta libertate? Păi găina şi porcul nu fac la fel? Ba da, fac la fel, mi-am zis. Până şi cel mai bogat mafiot nu are linişte, e antrenat în această luptă materială. Noi am fost criticaţi că suntem ca într-un lagăr, organizaţi în comunism, însă pe ăştia iam găsit crâncen organizaţi. Fără ca ei să realizeze. Păi ce folos să ai de la aceste străluciri, dacă nu le poţi împărtăşi, ca victorii, cu nimeni? Eroii şi victoriile de admirat le sunt dictate de sistem şi oile urlă şi aleargă după ele. În Ciudanoviţa şi Oraviţa mea, după cele şase ore de muncă date partidului, nu mai interesa pe nimeni ce fac. Aveam grupurile noastre de prieteni şi mai trăiam o viaţă în paralel. Tot ce obţineai în comunism era prin isteţime şi creaţie, chiar şi o fată trebuia s-o cucereşti cu poezie şi trăirea era de durată, sufletul creştea. Să nu fiu înţeles greşit. Poveşti adevărate există şi în capitalism, însă eu prezint evenimentele la nivel de emigrant sărac, într-o lume săracă, majoritară. Majoritatea are acces la lucruri imediate şi ieftine, care nu sunt trainice, create în acest scop pentru că ―viermele trebuie să producă mătase‖. Dintr-o ţară capitalistă nu se poate fugi. Dacă era 150

România capitalistă, nu mai puteam să traversez un ţinut atât de mare pe jos ca să ajung la graniţă. Toate terenurile ar fi fost particulare şi aş fi fost prins imediat. C.M.: Drumurile imigranţilor în noile lor patrii sunt pline de sinuozităţi, de lacrimi, de dureri, dar mai apar şi bucurii. Care au fost momentele marcante ale integrării tale în Australia? B.T.: În general, sunt binecuvântat de Dumnezeu. Am avut în ţară doi părinţi foarte credincioşi, harnici şi tare iubiţi, care s-au rugat mereu pentru mine. Iarăşi destinul. Eu am fost recrutat de statul australian pentru minele din Perth, datorită experienţei şi calificările mele în acest domeniu însă, pentru că am fost singurul când am aterizat în Melbourne pentru această destinaţie şi nu aveam legătură decât a doua zi, cei din lagărul din Melbourne au hotărât să mă oprească aici. După o lună de stat în lagărul din Footscray, mi-am găsit serviciu la fabrica Philips din Clayton. Acum vorbesc de suburbiile oraşului. Şi am închiriat o garsonieră în Carnegie. De engleză nu aveam nevoie pentru că fabrica şi, în general, Australia, era plină de italieni şi eu, după un an de stat în Italia, o vorbeam foarte bine, ba chiar mai bine decât vechii italieni, care începuseră s-o uite deja. Nu pot să spun că nu au fost lacrimi în toţi cei 11 ani, până la prima mea vizită în ţară ca să-mi revăd părinţii, fratele şi sora, prietenii copilăriei şi colegii de viaţă, însă despre asta se pot scrie o mie de pagini. Dar, în mare, după doi ani de fabrică, un fost prieten din lagărul din Italia m-a vizitat la Melbourne şi, neplăcându-i drumul meu ales spre profesii practice, cunoscându-mi capacitatea şi talentul artistic, m-a invitat la el, la Canberra, unde era student la Geologie, ca să-mi schimbe cursul vieții. M-am înscris la un liceu pentru un an de zile, ca să învăţ limba engleză. Jordan, că aşa îl chema, bulgar de origine, reuşise să fugă în una din vacanţele lui de la universitatea din Moscova, unde studiase arhitectura, alegând ruta Polonia, Ungaria, Iugoslavia şi, de aici, a fugit în Italia. În lagărul de la Latina, unde eu începusem o viaţă de refacere de la chefurile trăsnet care se ţineau lanţ în lagăr, în fiecare dimineaţă, pe la orele 5, alergam 11 km şi, în aceste expediţii, l-am descoperit pe Jordan într-o destineliterare@gmail.com


Destine Literare grădină, executând numere de circ, cu sticle de şampanie şi mingi de tenis. Jongla câte 10 mingi şi şase sticle goale. Am început prin a ne saluta, ca mai târziu să jucăm tenis împreună. El era un adevărat spartan în ale sportului şi am rămas prieteni până am ajuns împreună în Australia, însă el a rămas în Sidney. După cursurile de limba engleză, am găsit un serviciu ca operator de teren cu o reporteră, la Ştiri, la canalul 7 tv, însă realizând că engleza mea nu e suficientă ca să apuc taurul de coarne, m-am întors înapoi la Melbourne, unde am hotărât să mă înscriu la cursuri ide film ca să-mi perfecţionez limba. Am intrat la Institutul de ingineri de sunet unde, forţat să studiez practic şi în scris, mi-am perfecţionat engleza tehnică. Mai târziu, am urmat un Bachelor of Arts în Literatură, la Colegiul din Berwick/Universitatea Monash. Am intrat în 1993 în radio şi apoi în televiziune însă, din banii câştigaţi nu se putea trăi, aşa că am rămas credincios meseriei de sudor, la care m-a înscris tata. Şi pot spune că şi ea, sudura, m-a ales pe mine. Eu îl trimisesem pe tata să mă înscrie la Timişoara la Electromotor, pentru că iubeam electricitatea, dar el, întâlnindu-se la Berzovia cu nişte vechi ortaci de muncă de la minele din Ocna de Fier, a ajuns la Bocşa şi, după un chef mineresc, m-am trezit înscris la Şcoala Profesională de pe lângă Uzinele UCMMA Bocşa, pentru sudor. O meserie care mi-a adus mulţi bani în Australia, suficienți cât să ajung să-mi cumpăr o casă şi să-mi susţin pasiunea mea pentru film şi radio. C.M.: Pasiunea ta pentru film nu te-a părăsit şi ai mers şi la universitate. De ce nu ai rămas în industria presei? B.T.: După absolvirea Institutului, ca de inginer de sunet, am avut nevoie de practică şi aşa am ajuns să lucrez la staţia de radio comunitară, 3zzz, la programul în limba olandeză şi, după un an, să fiu invitat de George Pană, care era preşedintele Grupului Român, să devin membru al echipei lor, unde funcţionez şi azi. Mă întrebi de ce nu am rămas la televiziune, la ştiri. Răspunsul e simplu: se plăteşte prost, e periculos, pentru că am văzut mulţi operatori cu cicatrici pe faţă de la încăierările de la manifestări politice şi sportive, apoi ceea ce mă durea cel mai mult e că nu aveam acces la procesul destineliterare@gmail.com

artistic al materialului filmat. În capitalism totul e divizat, segmentat, împărţit pe bucăţele, ori la noi în ţară era un act de echipă. Eu voiam să creez, nu să filmez şi, apoi să nu mai văd materialul care intră la montaj, la sunet, la producători, reporteri şi, apoi, la regizori şi…pe post. Asta e munca de bovină, muncitor la linia de asamblare, care ştie doar un şurub să strângă. « Viermi de mătase― », care e un termen pe care l-am descoperit după şase luni de Occident, ori la posturile comunitare ai mână liberă să devii autor total, însă neplătit. C.M.: Să realizezi săptămânal o emisiune de radio în limba română, înseamnă multă, multă tenacitate, pasiune pentru limba română şi pentru jurnalism. Eu mă număr printre chibiţii tăi, chiar dacă stau la zeci de mii de km distanţă. Dar, cum poți trăi din aşa ceva? B.T.: E singura posibilitate să fiu eu, să fiu viu, să rămân român ne dezamăgit de adevărul existenţei şi autenticităţii culturii şi neamului meu. Noi ne naştem şi ne alegem drumul vieţii din primele poveşti şi cântece de leagăn. Australienii vin din altă mitologie, pe care eu o respect, însă nu o pot trăda pe a mea, pentru că eu am venit în astă lume să cresc, nu să devin găina leşinată şi fără direcţie, sau vierme de mătase. Eu construiesc ‗peste‘, nu sar din cracă-n cracă. Viaţa e infinită şi beneficiile sunt mari în drumul ales. Mereu am fost răsplătit prin surprizele ei şi le aştept cu încredere în eternitate. Mitologiile altora sunt treptele înţelepciunii mele, însă eu rămân eu, cu recunoştinţă. Tot prin ce treci în viaţă te ajută să te cunoşti şi această cunoştinţă e răsplata. Fiecare împiedicare spune ceva. Ascult-o cu atenţie! Pentru asta trăieşti, pentru cuta de pe obraz, pentru iertare, lacrimi, mângâiere. Asta aduce multă pace şi linişte sufletului. C.M.: Am văzut-o pe soţia ta, care e de origine chineză şi mă gândesc, oare cum poate comunica sufleteşte un român cu un chinez? Care sunt resorturile care vibrează cel mai bine împreună? A învăţat româneşte? Dar copii, nepotul? B.T.: Ce cadou minunat mi-a fost dat să observ viaţa prin alţi ochi! Noi mereu ne impunem crezul şi moftul fără să realizăm cât de benefic ne este să-i 151


Destine Literare ascultăm cu atenţie şi până la capăt pe cei ce vin din alte mitologii. Există un infinit de culori şi miresme, nu te rezuma doar la cele culese. Dacă două suflete se sincronizează, devin unul şi eşti împăcat, însă dacă ele pulsează diferit, mereu eşti alert de existenţa celuilalt. Singurătatea şi staţionarea dispar, mereu creşti, eşti viu continuu. Două suflete trebuie să se iubească fără vârstă. În permanenţă trebuie să fie un poem. Toate clipele vieţii sunt una şi trebuie să fii abil să le trăieşti în fiecare moment. Să fii pregătit să iubeşti cu aceeaşi intensitate înfrângerea, stângăciile, împlinirile, talentul, frumosul, urâtul şi răutatea aproapelui tău. Cu aceeaşi intensitate, modestie şi cuminţenie. Cel mai bine vibrează relaţia atunci când ea e de acord cu tine, fără ca tu să i-o ceri. Când sămânţa iubirii tale creşte în ochii ei. Amândoi am prins cuvinte din limba celuilalt, spontan şi punctăm momente din viaţă cu ele atunci când e nevoie. Vei fi uluită cât de mare e răsplata. Copiii prind cuvinte din zbor şi le folosesc doar atunci când sunt la strâmtoare, le folosesc ca unelte, ca să sculpteze în sufletul tău. Am umblat prin 20 de ţări, în ideea de a-mi găsi consoarta şi, în momentul în care nu am mai fost interesat, am ajuns în China şi am găsit-o pe ea. Deci, ce rezultă, e că atunci când priveşti, nu vezi. C.M.: Viaţa asta împărţită în două, aşa cum bine ai simţit-o şi ai descris-o în cartea ta, ÎNTRE DOUĂ LUMI, nu e una simplă absolut deloc. Totuşi, de acolo, de la capătul lumii, ai reuşit şi să-i ţii aproape pe românii din ţară cu cei plecaţi la antipozi. La ce răspund cel mai bine românii din Australia şi ce îi interesează pe cei din ţară, când aud de comunitatea românească din ţara cangurului? B.T.: Întotdeauna iarba de peste gard e mai verde şi lucrul acesta e adevărat până nu ajungi să corectezi această iluzie, altfel ai trăit degeaba. Nu copia pe nimeni! Acesta e secretul. Fii credincios drumului tău! Trăim într-o lume a iluziilor şi suntem înconjuraţi de magicieni. Toţi vor bani! Trezeştete!!! Raiul e lângă tine. Nu umbla după cai verzi pe pereţi şi nu trăi în minciună. Vorbeşte-i fratelui în graiul său şi spune adevărul. Dacă eşti sincer, câinele nu te muşcă. E instinctul vieţii, e instinctul neglijat şi oprimat prin şiretlic. Românii din ţară 152

sunt înăbuşiţi de dezamăgiri şi licăresc atunci când ne aud vorbind fără prejudecată. EI SPERĂ! Speranţa vine de departe, pentru că speranţa îi eliberează, şi eu sunt conştient de sinceritatea lor. Eu cred în adevărul părinţilor mei şi al neamului meu şi asta se simte. Românii din ţară sunt dezamăgiţi de guvernul lor, iar românii din Australia sunt dezamăgiţi de ei. De ce? Pentru că românii din ţară privesc şi nu văd. Tot mereu a strigat Ţuţea « Măi fraţilor nu va mai alegeţi conducători care nu-şi iubesc ţara! ». Românii din Australia sunt fericiţi când îi simt pe cei din ţară alături de ei. Pe cei din ţară îi interesează curajul şi realizările noastre. Ne privesc ca pe nişte salvatori. C.M.: Cum ne percep australienii ceilalţi, pe noi, românii? B.T.: Ca pe nişte oameni capabili, harnici şi periculoşi. Le-am demonstrat că suntem periculos de buni în toate. Avem oameni capabili în educaţie, ştiinţă, artă, politică, sport, medicină etc., în toate formele de viaţă socială. Suntem cei mai buni prieteni, foarte muncitori şi gospodari, iubim şi suntem parteneri devotaţi şi de încredere. C.M.: Faptul că filmul tău, ―Drumul nostru―, a fost prezentat la NewYork şi că a avut succes, mai ales în faţa tinerilor învăţăcei, este una dintre cele mai frumoase realizări pe care şi le poate dori un artist. Desigur că vreau să detailezi şi pe marginea acestui subiect şi, mai apoi, să mergi mai în adâncime şi să-mi spui dacă te-ai gândit să faci o şcoala, acolo în Australia? Adică să laşi urmaşi profesionali. B.T.: Am fost pentru mulţi ani membrul al Asociaţiei Învăţătorilor(Instructorilor) ATOM şi mai sunt şi azi, însă ne financiar. Am ajutat studenţi de la RMIT să realizeze filme proiect de sfârşit de an şcolar, până am intrat la Canalul de televiziune Comunitar CH 31 TV, la programul în limba româna. O oră de varietăţi intitulată Mozaic Românesc şi o jumătate de oră de educaţie în turism românesc, intitulat Destinaţia România. Televiziunea e un mediu care cere un imens număr de ore de muncă şi toate rupte de la viaţa de familie, însă am trăit prin si pentru neamul meu şi destineliterare@gmail.com


Destine Literare promovarea lui. Am dorit să deschid şcoală de film ca să pregătesc urmaşi aşa cum zici tu, însă au lipsit sponsorii şi timpul. Visam să organizez şi să participăm la festivaluri, însă sistemul de aici nu a fost favorabil. Au lipsit răbdarea, timpul şi înţelegerea de a funcţiona aici. Sunt prea multe pentru un singur om voluntar. Un om care luptă pentru supravieţuire, cu un salar de sudor, poate învesti numai până într-un loc. Toate filmele mele sunt de fapt lucrări de mână, la stadiu de manuscris/ciornă. Ca să ajungă la forma de hollywood e nevoie de milioane. Însă şi în această situaţie, filmul documentar românesc din diaspora este reprezentat cu demnitate de filmul meu intitulat DRUMUL NOSTRU, un film documentar color/albnegru, de trei ore, care prezintă dorul după pământul natal. Poate fi vizionat pe You Tube şi se poate citi o recenzie în engleză şi română pe internet. În cadrul Universităţii Osuego din New York, se studiază la secţia de film documentar românesc, filmul meu şi un film din România. C.M.: Cum ai ajuns la New York, mă refer cu filmul, şi câteva trăiri legate de aprecierile pe care le-ai primit de acolo? Filmul Drumul Nostru l-am încărcat pe You Tube în segmente de zece minute după ce a fost prezentat la canalul de televiziune comunitar din Melbourne patru săptămâni la rând, împărţit în episoade de 50 de minute. Este un film document care atestă şi prezenţa noastră, a românilor prin acele văi ale exploatării uraniului, deschise de ruşi, unde acum văd prin Earth Google că zona dispare înghiţită de vegetaţie, este reîmproprietărită de natură. Administratorii noştrii şterg repede totul precum pisica supunându-se cu plecăciune directivelor de la Bruxelles fără o conservare istorică a locului şi identităţii care marchează 50 de ani de istorie comunistă. Radiaţiile nu sunt o scuză ŞI ASTA O DOVEDEŞTE BINE HIROŞIMA ŞI NAGASAKI, oraşe ultramoderne astăzi, cu turism intens. Zona cu dealurile ei uranifere există de milioane de ani şi locuitorii au prosperat în acea zonă şi o fac şi azi. Pericolul pentru muncitori a fost exploatarea intensă şi fără reguli riguroase de control şi protecţie în procesul de producţie. Apele izvorăsc din acel pământ de milioane de ani şi istoria nu prezintă destineliterare@gmail.com

deficienţe în evoluţia omului din zonă nici pe departe apropiate de cele ale alcoolismului şi ţigărilor moderne. Filmul este un ansamblu de imagini din ziua de azi în culori, alb negru, din anii 1974 şi fotografii de pe durata existenţei zonei. Filmul a atins mii de vizionări. Când l-am încărcat pe You Tube, m-am gândit la oamenii care au lucrat în acea zonă şi apoi, la studenţii şi elevii care vor dori să facă vreo teză legată de acest subiect. Într-o zi, am primit o cerere de la Universitatea Osuego din New York, de la prof. Lenuţa Giukin, care îmi explica de studiul lor legat de filmul documentar românesc din ţară şi din diaspora şi la ultimul, au găsit pe You Tube filmul meu ca fiind interesant şi m-au rugat să le trimit o copie. Am făcut-o cu cea mai mare plăcere, în special că am descoperit şi doi profesori de origine română în cadrul corpul profesoral al universităţii. După o perioadă, am primit din nou un email, prin care mi se propune să le dau permisiunea ca filmul să fie parte din studiul lor la secţia de film. Un studiu care punctează diferenţa de a vedea lucrurile din România, între un cineast din interior şi unul din afară. Pentru mine. şi un singur spectator dacă este mişcat şi învaţă ceva e un cadou, însă această alegere din New York este binecuvântarea şi recunoaşterea existenţei mele ca artist. E o răsplată adusă oamenilor care m-au crescut şi m-au învăţat să iubesc. C.M.: Cum ai regăsit România, după ani şi ani petrecuţi departe? Care e cea mai frumoasă trăsătură a românului care e musai să nu se piardă? Cu ce i-am putea noi cuceri pe străini? Ce ai tu, specific românesc, care te diferenţiază de orice altă naţie? B.T.: Calmul şi iertarea, am răbdare, ascult, apreciez şi încurajez şi, în mod special zâmbesc. Cred că sunt calităţi româneşti. O importantă calitate care nu aş dori să se piardă la român este că nu e catastrofal, nu pune la suflet, face haz de necaz şi în mod deosebit are curajul s-o ia de la capăt. După câte hoarde şi nebuni ne-au pârjolit ţara, trebuia să fi dispărut până acum. România mea, aşa cum am scris în cartea ÎNTRE DOUA LUMI a rămas în anul 1979, când mi-a 153


Destine Literare mângâiat sufletul pe vârful stâncos, rămasă după gardul de sârmă ghimpată. Un soare care îmi surâdea şi dezvelea de ceaţa dimineţii, ca de o pătura de nori albi, oraşul Oraviţa, şerpuit, la poalele Marilei. Parcă o priveam din ceruri! După unsprezece ani am vizitat România şi cu dezamăgire pot spune că era goală. România era plină de oameni supăraţi, îmbufnaţi şi cu capul în pământ. Mi-a creat o stare de durere profundă şi am

vrut să plec, însă trecând printr-un sat, am găsit o bătrână odihnindu-se la un izvor. Atunci am realizat că ce am întâlnit eu pe străzile Timişoarei şi Bucureştiului era populaţia, dar poporul adevărat medita în aşteptarea primăverii. Azi sunt 70 de ani distanţă între noi: România, 35 de ani în drumul ei, iar eu, 35 de ani în îndepărtata Australie. Eu cu dor după vremurile celor 26 de ani ai mei din ţară, ei cu iluziile şi speranţele noilor victorii.

Yvonne Fuller - St Mawes sun, sparkle and light airs (http://yvonnefuller.com/wp-content/uploads/2012/07/DSCN1760_2.jpg)

154

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Lucia Irina MIHALCA

Curgerea vieţii Cu fiecare respiraţie, cu fiecare pulsaţie, cu fiecare ceas, cu fiecare pas, aduni gânduri, cuvinte, sunete, miresme, atingeri, imagini, emoţii, lucruri, oameni, şi, mai ales, amintiri - comorile de preţ pe care odată pierdute ţi s-ar părea un cataclism -. Cu fiecare gând încerci sensul luminii, cu fiecare cuvânt pe-o nouă treaptă urci, cu fiecare sunet o nouă partitură se compune, cu fiecare mireasmă intri în noi şi noi lumi, cu fiecare atingere simţi lumea şi ţesătura ei, cu fiecare imagine palete de culori, forme şi vise se revarsă, cu fiecare emoţie parcurgi noi şi noi înţelesuri, cu fiecare lucru adunat te iluzionezi în separare, cu fiecare om în care te reflecţi, te priveşti uimit, înţelegându-te, cu fiecare amintire te pierzi în trecutul unor clipe, iar în final sau, doar, păşind pe-o altă treaptă, pătrunzi, val după val, în marea de ceaţă, un hău se cască şi-nchide la fel de repede, eliberând în cântecul uitării, rând pe rând, cu durere, amintiri, oameni, lucruri, emoţii, imagini, atingeri, miresme,

destineliterare@gmail.com

sunete, cuvinte, gânduri... Şi totuşi, tu nu eşti toate astea! Deschide-ţi ochii, deschide-ţi inima, priveşte cerul, mereu altul, irepetabil, cu Helios, Selena şi Eos, cu stelele, furtunile sau norii care vin, vin şi trec. Priveşte totul! Fiecare om are o poveste, povestea unei vieţi. Deschide-ţi ochii, deschide-ţi inima, trăieşti momente unice de fericire pură, bucură-te şi lasă-te surprins, binecuvântând totul! Intră în Palatul Mnemosynei - fiica Cerului şi a Pământului -, eliberând în Neuitare spiritul Aletheiei. Înţelegi că nu eşti chipul, corpul, emoţiile, stările, gândurile tale. Murind cu fiecare clipă eşti ceea ce eşti, lumina iubirii, eşti însăşi viaţa - acest dar fantastic -, ce curge şi curge, şi curge, prin tine!

155


Destine Literare Cerul din inima mea Eternul prezent, totul trece şi curge, în acea linişte nimic nu respiră, nimic nu se mişcă, scufundat în adâncuri, adevărul îşi va găsi calea, chiar dacă voalul ivoriu al uitării te-acoperă mereu şi mereu. Inima mea şi-a ta sunt într-o clepsidră, poţi să o spargi de vrei, un timp de o zi e tot ce-ţi doreşti, ajunge zilei trăirea ei, să nu luăm mai mult decât putem duce! Cerul din noi ne vorbeşte, culorile sunt mai intense, sărut cerul acesta, un anotimp al iubirii, un anotimp al nostru, contopită-n tine, încep să mă cunosc, purtată de tine, zările se deschid, distanţele se risipesc, imaginea prinde contururi nebănuite. Păşesc în Sălile Amenti, respir aerul mistic al serii, primesc fragmente, copleşită, o putere mă ţine parcă legată în tărâmul în care eşti, în inima mea, trăirile tale au luat drumuri fără număr. Ce e imposibil?

Un izvor se deschide mereu spre lume, tot ce am nevoie port lăuntric. - Vino să te sărut peste tot - contururi, linii, puncte -, sunt răscolit, din mine smulgi o fântână săpată-n adâncul pământului! Îmi ţii faţa în mâinile tale şi mă priveşti în ochi, îmi simt inima, totul se conturează în mine, mă aşez în locul cel mai curat, acolo unde vibrează iubirea de noi, o dependenţă, ne simţim întregi, ne descoperim, cu inima deschisă comunicăm, apare scânteia, se naşte legătura, parcă-l cunoşti de-o veşnicie. - Îţi simt cum zvâcneşte tot trupul, atinge-mi inima, bate ca la o turturea prinsă-n mâinile mele, cu disperare se zbate, nu ştie ce se-ntâmplă, dorinţa de viaţă şi libertatea zborului, vreau buzele tale, acolo simt zborul purtat spre infinit! - şopteşti în dansul iubirii, în dansul vieţii...

Calea spre tine Se poate încheia ceva vreodată? Nici când renunţi nu are cum pentru că altul se-nalţă şi cade la fel, uitând cine eşti. - Nec plus ultra Câtă iubire purtăm în noi! Cu ea am scris pe cer, pe ape, pe stânci, pe trepte, în slove, în trupuri şi-n inimi. Acum şi aici suntem doar noi şi cerul albastru! Vocea ta a rămas ascunsă undeva în cele mai adânci cute ale sufletului meu. Zborul tău pe buzele mele! Simţi sărutul meu cum se plimbă peste tot trupul, îl cuprind, 156

m-ameţeşte şi mă smulge, așezându-mă-n tine pentru totdeauna? Păstrează un singur adevăr: prin mine-ai găsit calea spre tine! Acolo, o stea îţi spunea: fiecare clipă trebuie trăită cu intensitatea ei. O altă voce îţi şoptea: se naşte un schimb delicat, limpede, ce-adie peste tot trupul cu fiecare atingere de mătase, cu fiecare vibraţie, respiraţie şi freamăt, cu fiecare revărsare de har, aşa vom fi mereu: mai fascinaţi de tot ce suntem, contopiţi cu absolutul.

destineliterare@gmail.com


Destine Literare Ne-am cunoscut în acea atingere a infinitului, ne căutam de atâtea vieţi,

prin noi curge zborul vieţii acolo unde lumea s-a aprins.

Atingerea Cerului

Legănată pe umerii tatălui, ca-ntr-un dans uşor, în ritmul paşilor, privea cu ochii mari bolta cerească şi stelele care se aprindeau rând pe rând. Aştepta cu atâta nerăbdare şi bucurie clipa asta. Sâmbătă seara era ziua când urma să vină s-o ia de la cămin (o formă de grădiniţă cu program prelungit, de luni până sâmbătă, de la doi la şase ani, optată de părinţi pentru că nu aveau cu cine-o lăsa atunci când mergeau la serviciu). De la distanţă, când îl zărea, cu viteză alerga în braţele lui: - Tati, tati, ce dor mi-a fost de tine! Înalt de aproape doi metri, frumos, puternic, cu părul negru şi pielea albă, tatăl o ridica pe umeri, după ce-o-mbrăţișa la pieptul lui, sărutând-o, privind-o cu atâta iubire. O simţea firavă, slăbuţă ca un fuior, un fulg. Doar ochii îi sclipeau de parcă de acolo viaţa-şi trăgea seva, de acolo-şi continua firele. Cu mânuţele ei îl strângea tare-tare de gât de parcă nu i-ar mai fi dat drumul, ca, apoi, într-o clipă, să ajungă pe umerii lui. Atunci era cea mai înaltă, atunci atingea cerul. Un cer întins şi ea, acolo, atât de aproape! Cânta cântecele noi învăţate, privind tot se vedea de la înălţimea ei. Tot drumul vorbea, nu se mai oprea, de parcă ar fi vrut să afle tot de lumea zărită prin ochii ei, recuperând nevederea de-o săptămână. O mirau stâlpii înalţi, postaţi din loc în loc şi felinarele lor, clădirile, copacii, dealurile din zare, oamenii care treceau grăbiţi, adânciţi în gânduri, cu capu-n pământ parcă. Cu mâna, una câte una, desprindea câte o stea de pe cer, lăsând-o în urmă, spre-a le lumina trecătorilor drumul în noapte. În palme, fulgii mari de nea se topeau, iar în jur feeria zăpezii reda o lume din poveşti. Obosită, în dulcele balans, ajungea adormită acasă. Era uşor luată şi aşezată-n pat. În surdină, la difuzor, un cântec repeta refrenul: "opriţi timpul, clipă noastră minunată...". Ca prin vis simţea căldura şi parfumul mamei, mângâierea şi şoapta ei dulce: - Dormi, puiule, dormi, îngerii să te vegheze! .......................................................................... Prin ochii copilului, fulg în devenire. Coborâtor din stele, îngerul luminii – copilul! O inimă rebelă spre marea regăsire. Cheia timpului Ei, acesta-i misterul! De dincolo de timp zâmbeşte Ea. Pe urmele visului - povestea, emoţia, visul! Tu, eu... poem plutind în(tr-un) vis! Priveşte cu înţelegere totul în jur. În fiecare floare, stea, frunză, piatră, ascunse lecţii! Povestea nu se opreşte aici! Asculţi?

destineliterare@gmail.com

157


Destine Literare

Noriko MIZUSAKI

my spring chilly rain and winds blow down cherry blossoms my own

寒き春 雨風吹きて わが桜

Haiku: October Rain (1)Jugatsu no amewa tsumetaku ware warau

a curtain of silk threads my clothing is

In October rain chilly jeers at me

(3) Negau koto nuretaru hibi ni Basho kasa

(2) Kasa wa naku kinuito kaaten waga chakui

My desire for my wet days a conical rain hat of Basho

With no umbrella Red Snow for the Casualities of the March 1*) Independence Movement in Korea

falling upon us

On March 1, 1919 in Seoul Korea then it spread all over the land

dying the earth red

their snow was falling on sadness of the history our snow is 158

still now the snow is falling on us dying our earth destineliterare@gmail.com


Destine Literare scarlet

even now somewhere in the world again the red snow falls

always movements for independence get fiercely oppressed

*) The March 1 Movement in 1919 was a movement in Korea for their independence of Japan's goverment.It started in Tokyo, Japan, at the Korean YMCA and then at the park in Seol students declared their freedom and independence of Japan, shouting "mansei!" which means a hail of cheers. But they were oppressed and attacked by the Japanese police. So many Korean people were killed and injured in it. This movement spread all over Korea till May when they were hushed. Snow was Falling Snow was falling I was walking along with no hood on in a city its name I don't know I have lost the map when I don't know a tram gone passing me it had no sounds. I was walking along in the city where snow was falling which country it belonged to which border it was near I did not know at all I asked for a passenger passing me "where is it?" no one answered me they all passed me in a hurry in the snow. Only snow was falling I was walking along I searched for love

searched for a person to be relied searched for a warm place I walked around searching for them in the city where snow was falling an enormous city with no sounds. Then my loneliness was buried under the snow my hope was frozen the whole city was also buried in the map endlessly white together with the memories of the destruction and looting with the black hole of human's lack of love.

Still snow was falling silent was the snow of bullets it is still falling upon my heart I had left there.

(Translated by the Author)

The Mountain I want to have a mountain on any days in my mind in my daily life a mountain destineliterare@gmail.com

standing straight up toward the heaven pell-mell messy 159


Destine Literare full of troubles is my daily life in it I want the mountain soaring straight up from the ground an aweful mountain

from my troubles even for an instant

I wish it existed forever on this earth in my struggling days it should draw me up from the dust and the mud of the ground from my endless worries

once I saw once in my life before dawn still dark the morning sun suddenly spotlighted the peak of a Himarayan mountain then gradually the landscape of the mountain carpeted with the white snow was being revealed to show itself rising up to the bright bluest sky in the early morning sun before me dignified.

Yvonne Fuller - St Mawes inner harbor (http://yvonnefuller.com/wp-content/uploads/2012/07/DSCN6309.jpg)

160

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Tudor NEDELCEA

Centenarul naşterii Patriarhul Teoctist sau rezistenţa prin credinţă

Născut la 7 febr. 1915 în satul botoşenean Tocileni, ca al zecelea din cei unsprezece copii ai Marghioalei şi Dumitru, Toader urmează şcoala primară în satul natal (1921-1926), intră ca frate la schitul Sihăstria şi apoi la Mănăstirea Vorona din jud. Botoşani (1928), urmează Seminarul monahal al fraţilor elevi de la Mănăstirea Neamţ (1930) şi cel de la Mănăstirea Cernica (1932-1940). Între 1940-1944, urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, absolvite cu calificativul „Magna cum laude‖, precum şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie de la Iaşi (1946-1948). La 6 aug. 1935, a depus voturile monahale la Mănăstirea Bistriţa, primind numele de Teoctist, hirotonit ierodiacon (1937) şi diacon la Catedrala Patriarhiei din Bucureşti (1 aug. 1943), transferat, la 1 martie 1945, la Catedrala Mitropoliei din Iaşi. La 25 martie 1945 este hirotonit ieromonah, îndeplinind funcţii administrative (mare eclesiarh, exarh şi vicar administrativ al Arhiepiscopiei Iaşilor. La 28 febr. 1950, Sf. Sinod îl alege episcop vicar al Patriarhiei, la propunerea patriarhului Justinian Marina, hirotonit apoi arhiereu (5 mart. 1950). Între 1950-1954, a fost rectorul Institutului Teologic din Bucureşti, fiind, în acelaşi timp, secretar al Sf. Sinod şi vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor. La 28 iulie 1962 este ales episcop al Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului, în 1963 este episcop al românilor din Eparhia Ortodoxă Română din SUA şi Canada. La 28 ian. 1973 este ales arhiepiscop al destineliterare@gmail.com

Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, activând până la 25 sept. 1977, când este ales arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei. La 9 sept. 1986 este ales în cea mai înaltă treaptă: arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi patriarh al B.O.R. După Revoluţia din decembrie 1989, patriarhul Teoctist a cerut în scris, la 10 ian. 1990, Sf. Sinod, „retragerea din slujirea sa, în semn de pocăinţă‖, rechemat, în aprilie 1990, la cererea patriarhilor Bisericilor Ortodoxe surori, a Patriarhiei ecumenice a Constantinopolului, a unor ierarhi români, care n-au admis influenţa politicului, a rolului laicatului în alegerea ierarhilor şi în treburile interne ale B.O.R.

Trece la Domnul, în condiţii încă neelucidate, la 30 iulie 2007, orele 17, în urma unei banale operaţii de prostată la Spitalul Fundeni.

161


Destine Literare * A vorbi despre rolul istoric al Bisericii noastre strămoşeşti în societate înseamnă, la prima vedere, un truism. „Unde-i turma, acolo-i şi păstorul‖ afirma mitropolitul Sofronie Miclescu, atunci când s-a angajat în înfăptuirea Unirii Principatelor Române, în 1859 şi această sintagmă sa adeverit în practică, în momentele cruciale ale istoriei poporului român. Dar, atunci când interese subiective, dezinteresate în aflarea adevărului despre Biserica Ortodoxă Română, sunt aduse în prim plan spre a acuza Biserica şi ierarhii săi de „colaboraţionism‖ sau alte mârşăvii, este nevoie de publicarea de documente, spre a demonta orice scenariu. Căci, pentru adevăr pericolul cel mai mare nu-l reprezintă minciuna, ci plauzibilul. „Este posibil ca X să fi făcut cutare lucru‖. Este o formă diabolică de manipulare a opiniei publice, de a dirija colţii veninoşi spre anumite instituţii sau personalităţi. În acest sens merită evidenţiată activitatea Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului (condus de Radu Ciuceanu), aflat în subordinea Academiei Române, de a tipări volumul de 181 documente sub titlul Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, 1945-1958, vol. I (Bucureşti 2001), datorat istoricilor Cristina Păuşan şi Radu Ciuceanu, ultimul luptând efectiv pentru rezistenţa armată din munţi, „beneficiind‖ de ani grei de puşcărie. Aşadar, în cazul său nu se pune problema unui compromis făcut regimului totalitar şi ateist de până la 1989. Volumul atestă rezistenţa prin credinţă a Bisericii Ortodoxe Române, faţă de imixtiunile politice ale regimului bolşevic de la Bucureşti, dirijat prin consilierii sovietici şi mai ales tendinţei Bisericii Ortodoxe Ruse de a deveni a treia Romă şi de a subordona Bisericile surori din ţările satelit. „Biserica a fost una din componentele esenţiale ale rezistenţei neamului nostru‖, scrie Radu Ciuceanu în „Cuvântul înainte‖, iar rapoartele şi notele informative ale Siguranţei şi Securităţii (deci din arhiva adversarului) indică un alt adevăr indubitabil: „Biserica Ortodoxă Română ca factor constant şi multiplu de rezistenţă naţională‖ (Mihai

162

Ungheanu). În această activă rezistenţă prin credinţă s-au remarcat înalţii ierarhi ai B.O.R., păstoriţi de P.F. Justinian Marina, despre care un informator scrie profesionist că „intenţionează să facă din preoţime o masă de oameni ascultători numai de el, pentru ca de la adăpostul acestei mase preoţeşti să poată trata cu Partidul de la egal la egal, lucru absolut periculos pentru desfăşurarea vieţii religioase din Republică‖.

Vom urmări, conform documentelor din arhiva securităţii, activitatea Întâistătătorului Bisericii noastre Ortodoxe, pentru că brutala şi necanonică încercare de înlăturarea a Prea Fericirii Sale din fruntea Bisericii de grupuri de interese străine Ortodoxiei şi neamului, în decembrie 1989, este, de fapt, o clonare a oportunismului civic şi al imixtiunii politice din primii ani postbelici. Şi atunci, ca şi acum, vizate au fost instituţiile fundamentale ale statului, prin care pot impune o ideologie, precum şi personalităţile marcante. În cazul acestora, dacă ele nu se subordonau de bunăvoie, se apela şi se apelează la arma calomniei pe principiul „calomniază, calomniază că tot rămâne ceva‖, sau la introducerea plauzibilului atunci când minciuna este prea mare şi ne digerabilă. O primă menţiune este cuprinsă în Nota din destineliterare@gmail.com


Destine Literare 22 ianuarie 1947 a Direcţiei Siguranţei Statului privind activitatea Episcopului-vicar Justinian Marina de la Mitropolia Moldovei în anul 1946. Proaspătul arhimandrit Teoctist Arăpaşu, „un distins element democrat‖ (p. 61), este înlăturat de la conducerea obştei călugărilor din Mitropolie, pentru simplu motiv că „ar fi devotat Episcopului Justinian‖. Organele de siguranţă constată anumite conflicte existente, în perioada de tranziţie spre un regim ateist, între preoţii şi călugării de vocaţie pe de o parte şi autorităţile laice, pe de altă parte. Un prilej de îngrijorare îl prezenta activitatea monseniorului Vladimir Ghica (1873-1954), preot romano-catolic, descendent al unei familii domnitoare, filosof şi teolog, mai ales faptul că un preot catolic este nu numai acceptat, dar şi sprijinit de slujitorii ortodocşi, între care şi de ierarhul Teoctist.

arhimandritul Teoctist, pe care Patriarhul „îl ia cu sine în toate acţiunile delicate‖ cum ar fi la Mănăstirea Dragoslavele, spre a sta de vorbă cu ierarhii greco-catolici, precum şi la Ministerul Cultelor, arhimandritul fiind „cunoscut acolo ca un fost simpatizant legionar şi de drept un om ale cărui numiri şi transferări de preoţi nu au alt scop decât căpătuirea legionarilor şi atragerea lor în posturi de răspundere” (p. 99). Cât priveşte sintagma de „simpatizant legionar‖ ea este aplicată tuturor opozanţilor regimului bolşevic, indiferent dacă persoana respectivă a avut sau nu vreo legătură cu mişcarea legionară sau cu regimul antonescian. Aşadar, în mai puţin de doi ani, în dosarele securităţii, arhimandritul Teoctist este trecut din rândul elementelor democratice în rândul simpatizanţilor legionari. Patriarhul Justinian nu ţine seama de oficialităţi şi numeşte vicar al Mitropoliei Moldovei, începând cu 1 ianuarie 1949, pe arhimandritul Teoctist, care (zice o notă informativă a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului – D.G.S.P. – din 6 ianuarie 19469 „a fost cuzist şi apoi legionar” (p. 105). Această numire este, în opinia acestora, o nouă probă de „justinianism”, adică de sentimente democratice în vorbe şi discursuri şi de întărire continuă a poziţiilor naţional-ţărăniste şi reacţionare în rândurile clerului”(p. 119).

Cât despre „distinsul element democrat‖ Teoctist Arăpaşu, arhimandrit la 31 de ani, amarnic aveau să se înşele organele de supraveghere, ca şi în cazul „patriarhului roşu‖ Justinian Marina. La scurtă vreme, la 8 decembrie 1948, organele securităţii constată că Patriarhul Justinian „a pornit la dictatura personală‖, operând numiri administrative „fără a ţine seama de trecutul noilor săi protejaţi şi inducând probabil în eroare Ministerul Cultelor cu privire la necesitatea măsurilor luate‖ (p. 98). Între aceşti protejaţi apare destineliterare@gmail.com

Arhimandritul Teoctist este urmărit îndeaproape, aşa cum o face cpt. de securitate Şt. Bucur şi slt. V. Murgoci, care, la „la ordinul dvs. 13/6745 din 14 martie 1949”, raportează despre legăturile dintre Jan Dresler şi arhimandritul Teoctist, propunând „a se verifica activitatea arh. Teoctist Arăpaşu”(p. 124-125). La rândul său, vicarul Mitropoliei Moldovei, Teoctist, intervine pe lângă Patriarhul Justinian pentru numirea ca vicar arhiereu la Arhiepiscopia Bucureşti a dr. Atanasie Gladcovschi din Basarabia, „neţinând seama de noua ordine” (p. 134). Ca vicar al Arhiepiscopiei de Iaşi, Teoctist este ajutat de preotul C.Noica („fost simpatizant legionar pe timpul cărora ţinea discursuri, cu care ocazie combătea şi U.R.S.S.”), preotul C. Vuescu (fost 163


Destine Literare membru P.N.L. Brătianu) şi preotul D. Hadârcă ( „care în trecut a făcut parte din Mişcarea Legionară, iar în prezent... critică acţiunile guvernului actual‖) (p. 138 şi 157).

Iată ce se discuta şi la cursurile misionare din 1950, patronate de Patriarhul Justinian Marina şi de vicarul patriarhal Teoctist Arăpaşu: preotul Mircea Chialda afirmă (şi informatorul nota) că „nu m-am băgat slugă ruşilor ca să zic mereu papagaliceşte: U.R.S.S. cea mai înaintată din lume, ştiinţa sovietică cea mai...; marele, genialul, slăvitul Stalin etc. Am ocolit toate aceste superlative slugarnice, pentru că mai întâi sunt român şi apoi profesor” (p. 192); preotul Ion Gheorghe preconizează „organizarea statală de mâine, după alungarea ruşilor şi doborârea comuniştilor noştri”, când „vom restabili dreptul de proprietate, vom trece în ilegalitate P.C.R.”(p. 194). Este motivul pentru care, într-un raport al D.G.S.S. din 1950 privind relaţiile tensionate dintre B.O.R. şi statutul comunist, Patriarhul Justinian este acuzat că „a schimbat completamente macazul, reluându-şi vechile legături cu naţional-ţărăniştii şi liberalii”, că îndrumă Biserica „după bunul său plac, fără ca măcar aceasta să vie în vreun fel în sprijinul măcar al democraţiei populare”(p. 228), că „ spune tuturor că el a fost ales de comunişti pentru 164

a desfiinţa Biserica, dar că el va face totul pentru a o salva, lucru pe care l-a afirmat faţă de preotul Gala Galaction” (p. 229). Spre „a-l sili pe Justinian să rămână pe linie democratică, trebuie introduşi în Sinod trei ierarhi strict verificaţi politiceşte”(p. 229). Conducerea Securităţii Statului recomandă conducerii politice a ţării ca ocuparea scaunelor vacante de ierarhi să fie făcute de astfel de ierarhi verificaţi politiceşte, sau să se amâne alegerile, „în nici un caz să nu fie lăsaţi Teoctist Arăpaşu şi Antim Nica a gira aceste eparhii, întrucât au făcut numai greşeli pe linie politică, cât timp au avut răspunderea conducerii acestor eparhii‖ (p. 231). Un episod cu iz melodramatic se petrece în 1950 la Mitropolia Moldovei. Maiorul Ceia, şeful Securităţii din Iaşi, „s-a prezentat părintelui vicar Teoctist Arăpaşu şi i-a cerut găzduire pentru o condamnată la moarte, Silvia Nedelcovici, nepoată a domnului prim ministru dr. Petru Groza, de care ştie şi domnul vicepreşedinte Vasile Luca”(p. 239). Găzduirea trebuia făcută la una din mănăstiri, dar „vicarul a refuzat sub pretext că asemenea găzduiri nu sunt permise în mănăstiri. Maiorul Ceia a stăruit câteva seri la rând să-l convingă pe vicar la această găzduire pe care o socotea ca un ajutor dat Guvernului, care doreşte să acopere pe dl. Prim ministru şi să o ţină ascunsă pe Silvia Nedelcovici până apare un decret de amnistie”. Stratagema şefului securităţii ieşene eşuează lamentabil, „vicarul s-a convins că maiorul îi întinsese o cursă, mai cu seamă că-l sfătuise să nu comunice nimic Patriarhului sau altor persoane, fie chiar de la partid”(p. 239). În cele din urmă, se dovedeşte că această Silvie Nedelcovici este o impostoare, o unealtă a securităţii, pe care o doreau implantată ca informatoare, în rândul clerului monahal, motiv pentru maior de aş fi „manifestat toată supărarea pe vicarul Mitropoliei Moldovei, Teoctist Arăpaşu, că nu l-a ajutat în această chestiune”(p. 240). Într-un referat strict secret al Ministerului Afacerilor Interne, semnat de temutul gen. Al. Drăghici, din 4 oct. 1958, privind activitatea contrarevoluţionară desfăşurată în cadrul mănăstirilor se fac afirmaţii dure la adresa unor personalităţi eclesiastice sau teologale: Valeriu Anania Bartolomeu, Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, destineliterare@gmail.com


Destine Literare Sofian Boghiu, Arseni Papacioc, Al. Mironescu, Antonie Plămădeală, D. Stăniloae, Firmilian Marin, Radu Gyr etc. sau a mănăstirilor Tudor Vladimirescu şi Sihăstria. De această „activitate duşmănoasă” se face vinovat Patriarhul Justinian, influenţat de „elementele de care s-a înconjurat”, care „a acţionat în mod sistematic pe linia înlăturării elementelor cunoscute ca progresiste şi promovării elementelor celor mai reacţionare din rândul clerului, în special al legionarilor” (p. 330), astfel încât, la Cabinetul Patriarhal „numărul elementelor reacţionare să fie covârşitor”. Sinistrul ministru raporteazăsuperiorilor săi politici că „la Cabinetul patriarhal au fost aduşi numai legionari: episcopii vicari Antim Nica şi Teoctist Arăpaşu, bibliotecarul Palatului Patriarhal Anania Bartolomeu (arestat), ajutorul acestuia Scrima Andrei..., Nicuşor Niţişor”(p. 330). Împotriva acestora, Al. Drăghici propune măsuri drastice: „ elementele legionare şi elementele care au avut funcţiuni în aparatul de stat burghezomoşieresc, care sunt călugări în mănăstiri, la episcopii, mitropolii şi Patriarhie, să fie scoşi din monahism, să li se interzică portul hainelor călugăreşti şi să nu li se mai permită reîntoarcerea în mănăstiri”(p. 331). Din fericire pentru destinul acestei ţări, măsurile preconizate nu s-au aplicat în totalitate, nau avut efectul scontat. Ierarhii şi Biserica Ortodoxă Română „s-au aflat, în toate palierele ei de existenţă, în opoziţie cu puterea politică de stat, devenind loc de refugiu, dar şi de împotrivire al categoriilor oprimate şi reprimate şi nu se pot pune pe seama lor deciziile politice anticreştine şi anti bisericeşti, aparţinând dictaturii politice de ocupaţie, care vedea în B.O.R. un adversar de prim ordin‖, cum afirmă cu temei, Mihai Ungheanu în introducerea la acest necesar şi binevenit volum documentar. Acuzaţiile de legionarism, reacţionarism, atitudine duşmănoasă, trădare de ţară etc. făceau parte dintr-o retorică politico-juridică folosită de regimul politic impus României spre a-i judeca, marginaliza sau întemniţa. În realitate, în aceste acuzaţii au fost incluşi toţi cei care, clerici sau

destineliterare@gmail.com

mireni, erau în opoziţie deschisă cu regimul bolşevic, de rezistenţă prin credinţă sau / şi cultură. Din păcate, aceleaşi apelative folosite până în 1989 de organele represive şi juridice au fost reactualizate după 1990, ceea ce dovedeşte o clonare a răului, o mistificare intenţionată. De aceste catalogări n-a fost scutit nici P.F. Teoctist. Nu meritele, nu activitatea duhovnicească şi socială, misionară şi ecumenică, recunoscută pe plan mondial, au fost în atenţia acestor deliranţi, ci defăimarea, înlocuirea adevărului cu minciuna sau, mai subtil, cu plauzibilul. A fost nevoie de recunoaşterea altor Biserici ortodoxe surori, a Sanctităţii sale, Papa Ioan Paul al II-lea, faţă de activitatea de excepţie de peste şapte decenii a P.F. Părinte Teoctist, pe treptele slujirii creştine, în folosul Bisericii strămoşeşti şi a neamului său. „Obrazul scuipat de pleava unei revoluţii incerte a fost sărutat de Papa de la Roma” (Mihai Ungheanu). Asumându-şi destinul întregii Românii creştine, P.F. Teoctist, intrat în clubul select al nonagenarilor, rămâne coloana noastră infinită aşezată în centrul speranţelor de mâine.

165


Destine Literare

Livia NEMȚEANU

CĂRŢI VECHI Voiaj în Rusia Meridională şi Crimea (1837) de Anatole de Demidoff 64 desene de Raffet Paris, 1860, Ed. Ernest Bourdin et C-ie (continuare din numarul septembrie-octombrie, 2014)

CAPITOLUL IV. IAŞI, MOLDOVA, BASARABIA

„Dacă în Valahia am avut parte de câmpii inundate, în Moldova, printre văi înconjurate de coline, nu neam bucurat nici de drumuri mai bune, nici de terenuri mai solide‖. Abia au trecut frontiera, că Siretul le-a impus trecerea peste un torent periculos. Siretul debordase şi podul era sub apă. Un convoi de căruţe cu boi a renunţat să treacă, dar trăsurile lor susţinute de o mulţime de oameni pe jumătate goi au reuşit să-l traverseze. Un detaşament de jandarmi îi aştepta să-i escorteze şi la fiecare releu se prezentau alţii, graţie recomandărilor ştafetelor trimise de „gospodarul‖ Valahiei.

excepţia populaţiei şi a caselor. Bârladul arăta ca un mare lac de pământ noroios, în care caii se înfundau până la pântec. Sosirea lor la casa ispravnicului, rezidenţă a şefului de district, fu o adevărată debarcare. Dar casa nu conţinea decât două canapele, astfel că planşeul unui apartament fu transformat într-un mare pat foarte suportabil.

E uimitor şi ghinionist faptul că bieţii călători n-au avut parte decât de ploi, noroaie şi nori care le acoperă vederea minunatelor locuri pe care le străbat. Au ajuns la Bârlad, care urma să devină un oraş, ţinând seama de spaţiile largi pe care se desenau străzile şi din care nu lipsea nimic cu

Prima impresie e că Moldova e mult mai frumoasă decât câmpiile pustii ale Giurgiului. El se miră că spre deosebire de cultivatorii din Europa care-şi dispută culturile munţilor, stâncilor şi mlaştinilor cu sudoare şi maşini, vastele regiuni ale Ţărilor Româneşti pe care natura le oferă gata pregătite pentru cultură, nu sunt folosite şi rămân sterile din

166

A doua zi, pe un timp mai clement, au pornit cu un echipaj de trei vizitii care i-au dus ca vântul pocnind din bice şi mai ales cu strigături sălbatice mai eficiente ca biciuirile.

destineliterare@gmail.com


Destine Literare lipsa braţelor de muncă. Inundaţiile Dunării, „stupidele‖ războaie şi opresiunea au dus la ruină aceste ţinuturi. Un obstacol serios este şi starea proastă a drumurilor. Ploile sunt o adevărată pacoste şi îngreunează teribil traficul. Ajunşi la Iaşi, l-au găsit sub „un picior‖ (33 cm) de apă, dar prăvăliile erau prevăzute cu scări, astfel că nu erau inundate. Şi aici îi aştepta o escortă de 12 călăreţi. S-au cazat la hotelul St. Petersburg unde o gardă de jandarmi a fost dispusă pentru paza trăsurilor lor. Apoi prinţul Şuţu, logofăt (ministru) cu ordinea din năuntru le-a făcut o vizită şi le-a prezentat documente privind Tratatul de la Adrianopol, din care reţine două aspecte: tirania agenţilor subalterni ai Porţii şi emanciparea sub egida legilor şi protectoratului luminat (rusesc!). Ziua următoare au fost în vizită la suveranul Moldovei, domnitorul Mihail Sturza, care – spune el – a fost ales domn şi „a practicat fericitul regim guvernamental‖ al generalului Kiselev.

Demidov, cum spuneam, era o minte luminată şi destul de bine informat în multe domenii, dar avea două „defecte”: era rus, deci trăgea totul de partea ţării sale şi nu distingea între informaţiile scrise şi realitate. Astfel, e drept că Regulamentele Organice prevedeau alegerea domnilor, dar Rusia şi Turcia au decis să numească, pentru început, domni în celedouă principate. În consecinţă, Mihail Sturza nu a fost ales Domn, ci numit.

Palatul Domnitorului e modest, căci vechiul palat a pierit (ca şi la Bucureşti) la un incendiu în 1827, care a distrus două treimi din Iaşi. Înaintea începerii oricăror conversaţii au fost aduse pipele preliminare după obicei. E surprinzătoare vanitatea povestitorului, care ne spune că domnitorul a venit la hotelul în care erau cazaţi pentru a-i înconjura cu toate atenţiile, astfel încât muzica ungurească a corpului minier le-a înveselit mesele frugale, căci „nu trebuia ca festinele lor să insulte simplicitatea mobilierului‖.

destineliterare@gmail.com

Şi cum trebuia să facă o carantină de 14 zile la spital pentru a putea intra în Rusia, s-au grăbit să viziteze Iaşul doar în câteva ore. Datorită incendiului din 1827 multe cartiere fuseseră reconstruite într-un stil modern (spre deosebire de cel oriental de la Bucureşti), după moda rusească, iar străzile începuseră a fi pavate.

În 1829 însă, după numai doi ani, a izbucnit holera care a decimat Iaşul ce se zbătea între ruine şi moarte. Dar în fine a fost învinsă şi această pacoste. Oraşul era înfloritor, străzile corect aliniate. Iaşul, spre deosebire de Bucureşti, nu debordă de biserici. Fie că „aveau de expiat mai puţine păcate, fie că credinţa era mai slabă‖. Dar cele ce există sunt de o elegantă frumuseţe, deşi cutremurul din 1802 şi hoţiile le-au diminuat.

Un colegiu pentru tineretul aristocrat, o colecţie incipientă de istorie naturală şi trei imprimerii cu 11 prese din care trei pentru imprimarea scrierilor ruseşti, franţuzeşti şi în greacă modernă, şi gata vizita, trece Prutul pe un bac. Aici istoriseşte o scenă ce i-a fost probabil relatată de un conaţional, cum că generalul Kiselev, la trecerea Prutului din Moldova în Rusia, a fost condus de întregul popor „al cărui salvator şi tată era‖ cu urări de adio şi plânsete. Această expresie am gândit-o înlocuind cuvintele salvator cu eliberator şi tată cu tătucu şi a devenit mai autentică ruşilor. Ştiu că poporul român e sentimental, prost informat şi paşnic peste măsură, dar mă întreb retoric dacă printre cei care-l plângeau pe general nu se aflau şi unii care să plângă de bucurie că generalul părăseşte în fine Moldova?!

Carantina de 14 zile l-a dezolat pe Demidov. Ea s-a petrecut într-unul din cele mai triste spitale, situat pe un teren jos şi umed, aproape de nivelul apelor Prutului din preajmă. Aici li s-au distribuit nişte încăperi de anahoret, care au avut calitatea să-i îndrepte spre studiu. Ceea ce-i dă autorului timpul să povestească istoria Moldovei de până atunci, despre care a strâns ceva informaţii. 167


Destine Literare Cu un aplomb uimitor el afirmă că la năvălirea Tătarilor populaţia s-a retras spre Ungaria, abandonând ţara. Că s-au format două mari colonii, la Făgăraş şi în Maramureş. Că prima a format Valahia şi a doua, populată de emigranţi din est, a devenit Moldova. Şi că vechii locuitori au revenit doar datorită unei noi invazii a Tătarilor sub Batuhan în Ungaria, ceea ce i-a determinat să se întoarcă în vechea patrie, în munţi, expulzaţi de Unguri. Colonii din Făgăraş, cum numeşte el pe autohtoni, sau întors în Valahia sub Rodolf cel Negru (?), iar cei din Maramureş sub Bogdan, în Moldova, ce s-a numit de Turci Bogdania. Principatele, veşnic separate, s-au luptat când cu Ungurii a căror suzeranitate devenise asupritoare, când cu Turcii, ale căror pretenţii creşteau mereu.

Trecând uşor peste domniile lui Basarab în Valahia şi Dimitrie Cantemir în Moldova, insistă asupra faptului că începând din secolul trecut (secolul 18 n.n.) protecţia Rusiei a adus unul după altul amendamente favorabile principatelor supuse deplorabilului regim otoman, prin tratatele încheiate între imperiul rus şi Poartă, până la Tratatul de la Adrianopol care a avut un impact decisiv.

Înainte de Tratatul de la Adrianopol încheiat după războiul ruso-turc din 1828-1829, a avut loc războiul ruso-turc din 1806-1812 care s-a încheiat cu Tratatul de la Bucureşti prin care ne-a fost răpită Moldova dintre Prut şi Nistru. Iată unul din „avantajele” principale ale protectoratului rusesc, de care pomeneşte Demidov cu atâta inocenţă.

De la turci şi fanarioţi trece la hoţiile briganzilor mai ales străini, albanezi, sârbi, transilvăneni. Moldovenii furau doar de-ale gurii sau vite. El laudă moralitatea poporului moldav, care rezultă

168

dintr-un tablou comparativ al crimelor şi delictelor în scădere între anii 1832-1858. O noutate importantă este înfiinţarea magazinelor de rezerve de cereale pentru anii de secetă. Înainte oamenii mureau de foame după o recoltă pierdută.

Recensămintele populaţiei sunt puţin grăitoare, deoarece se făceau numai asupra celor ce plăteau impozite, iar cei ce nu plăteau erau numeroşi. Graţie Domnului că printre aceştia figurau infirmii şi invalizii.

Se apleacă şi asupra limbii locale şi constată că limba română e vorbită doar de popor. Şi abia din 1735 Constantin Mavrocordat a introdus reguli gramaticale. Boierii vorbesc greaca modernă introdusă de domnii veniţi de la Constantinopol şi care a devenit limbajul Curţii. De asemenea, limba şi literatura franceză era utilizată în orice familie distinsă.

Demidov ne istoriseşte şi ultima dificultate ce a avut-o la părăsirea Moldovei. Deoarece prin Tratatul de la Bucureşti din 16-28 mai 1812 Moldova (dintre Prut şi Nistru) a trecut frontiera la Rusia, s-au format două carantine, la Galaţi şi pe Prut. Deşi stătuseră 14 zile în carantină în Moldova, au trebuit să jure pe Evanghelie că n-au ciumă, ca să fie lăsaţi să treacă frontiera în Basarabia, cu un atelaj de opt cai. Călătoria continuă, dar noi ne-am propus să-l însoţim pe interesantul voiajor al altor timpuri numai de-a lungul trecerii sale prin Ţările Româneşti. Am relatat câteva aspecte ale acestei scrieri amuzante pentru a deschide gustul celor ce ar dori să se învrednicească la citirea ei.

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Gheorghe Constantin NISTOROIU

PROTODACUL IOAN BOTEZĂTORUL ŞI UCENICII SĂI MARTIRI ŞI MĂRTURISITORI DACOROMÂNI

În destinul fiecărui Neam, Dumnezeu a pus gena religioasă, puterea împlinirii lui, a comuniunii divine înspre Calea nemuririi. Neamului nostru primordial, prima mare Familie a lumii, a primit din faşă, vocaţia, misiunea şi împlinirea finalităţii sale spre mântuire. Aşadar, Neamul Dacoromân a fost hărăzit încă din zorii vieţii sale cu vocaţia Jertfei sfinte, cu cultul nemuririi, cu înţelepciunea gândirii existenţiale, cu înţelegerea fenomenelor miraculoase şi explicarea lor, cu spiritul dreptăţii sociale, cu zelul eroismului trac, a cavalerului prin excelenţă, cu harul misiunii hristo-evanghelice, cu iubirea de semeni întru virtuţile cardinale şi teologice, cu împlinirea crezului ortodox întru conlucrarea lumească, întru desăvârşire, întru îndumnezeire.

Atotştiutorul Dumnezeu ştiind capacitatea spirituală, natura inteligenţei, piscul înţelepciunii, avântul temerar, răbdarea harică, tămăduitoare şi sensul sacrificiului suprem împlinit prin iubire al Neamului nostru, i-a dăruit şi i-a ales personalităţile misionare care trebuie să-i ctitorească istoria, care trebuie să-i zidească Biserica, care trebuie să-i definească autoritatea şi demnitatea, care trebuia să-i consfinţească Neamul Martirilor şi Sfinţilor daci în ceruri. Misiunea dacului, a dacoromânului a fost/este de a cugeta neîntrerupt la complexitatea şi miracolul vieţii continue, la scopul, la rostul şi sensul său în lume şi în transcendent.

Iov-Ioan Volănescu (1903-1976), preot monah Părintele Ioan-Iov Volănescu, unul dintre Aleşii Domnuluiîntru cinstire şi jertfă, şi-a simplificat viaţa materială, şi-a clădit zelul pentru a face transparent sufletului, esenţele harului primit spre dăruire. Viitorul monah martir s-a născut în Cândeştii Buzăului în familia smeriţilor creştini Nistor şi Elisabeta la 12 Aprilie. A fost un copil cuminte, sensibil, rugător şi un elev conştiincios. Tânărul Ioan se pregătea într-un domeniu economic, dar pentru zelul său patriotic este arestat în 1939, de regimul totalitar Carol-Lupescu, care-şi instalase regal, destineliterare@gmail.com

dictatura feroce. Celelalte regimuri politice dictatoriale nu scapă nici ele prilejul de a fi mai prejos de odiosul monarh, arestându-l pe rând pe tânărul naţionalist, în anii următori: 1941-1944, 1948-1964, 1975-1976. Cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în regim de teroare prin închisorile ale căror tentacole ucigaşe cuprindea întreaga ţară. Tânărul Ioan era însă temerar. Pulsa în el sângele acela imperial, ţărănesc, talpa istoriei şi temelia bisericii, care împletit cu zelul preoţesc al slujirii, consfiinţea Omul creştin, ca apărător al legii 169


Destine Literare supreme, cum spunea Doctorul în Drept, viitor martir Ion I. Moţa: „... Deasupra legilor ordinare, există o supra legalitate, adesea nefixată decât în tradiţie, în simţămintele sufletului şi în istorie. E supra-legalitatea conservării unei naţiuni, şi a culturii sale chiar împotriva legilor parlamentare, care de altfel, n-ar trebui să aibă dreptul de a călca această <<suprema lex>>.” (Ion I. Moţa-Cranii de Lemn. Articole 1922-1936. Ed. a V-a. Ed. Sânziana, Bucureşti, 2007, p. 26).

Bunul Dumnezeu l-a ocrotit dăruindu-i în detenţie bucuria de a-l cunoaşte pe unul dintre marii creştiniortodocşi cu o trăire spirituală demnă de un mare ascet, bădia Traian Trifan. Sub ocrotirea părintească a Doctorului în Drept Internaţional-Traian Trifan, în lagăr, tânărul Ioan se apropie profund de Mântuitorul Hristos, astfel că între „recreaţiile”dintre arestări se îndreaptă spre trăirea monahală, mai întâi la mănăstirea Ciolanu, apoi la Vărzăreşti în 1947 şi la Hodoş-Bodrog din Arad, un an mai târziu. După 1964, intră ca mohah la

mănăstirea Hodoş-Bodrog, primind numele protodacului-Patriarhul suferinţei, Iov. La asalturile turbate şi repetate ale securităţii, monahul Iov este nevoit să se refugieze la mănăstirile Ciolanu şi Dealul, nu pentru mult timp căci este din nou arestat şi pentru a nu mai crea bătăi de cap prigonitorilor este omorât, împuşcat în cap, în închisoare la 19 Ianuarie 1976. Ultimul refugiu l-a aflat la Mănăstirea Viforâta şi în ceruri. (Fabian SeicheMartiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România. Ed. Agaton, Făgăraş, 2010, p. 510)

Un creştin purtător în suflet de Dumnezeu şi de Neam, hărăzit jertfei, vede rostul lumii, problemele generale ale naţiei sale în alte culori, cu sensuri noi, cu înnoite semnificaţii, aşa cum a fost militarul de carieră, patriotul de destin Ion Constantin Petrovicescu.

Ion Constantin Petrovicescu (1883-1949), general.

Ion Constantin Petrovicescu,mlădiţă olteană, a îmbrăţişat cu patos cariera militară, luptând în primul război mondial, remarcându-se deosebit şi urcând strălucit toate treptele militare. Evenimentele politice l-au adus în contact cu Mişcarea Ortodoxă naţionalistă şi copleşit de crezul şi demnitatea ei o admiră în taină, o ajută schimbând cursul istoriei din postura de comisar regal, cătrănind astfel guvernul liberal şi camarila sa, care pusese spre afacere, complotul de la Sinaia, procesul înscenării pentru a ştrangula Elita naţionalist-creştină. În timpul guvernării naţionaliste devine ministru de interne, fără apartenenţă politică. La început, generalul Antonescu l-a acceptat bucuros: „E un soldat (oştean.n.a.) conştiinciosşi un om de ordine. Mă bucur că-l vom avea la Interne”... (Fabian

170

Seiche, op. cit., p.414) Ideea de ordine înveşmântată-n conştiinţă la Conducătorul Statului era prea înfofolită în teatru, în figuraţie, aşa că pentru a-i reuşi lovitura de stat, Generalul Ion Petrovicescu este destituit din funcţia de ministru înaintea evenimentelor din Ianuarie, 2123- 1941 şi arestat, făcut apoi cadou comuniştilor între 1941-1948, care-l vor omorâ la Aiud ca pe alţi zeci de generali bravi ai Oştirii române. Generalul Petrovicescu considera că onoarea în apărarea Adevărului, a dreptăţii, a Naţiunii noastre care s-a născut aici în Vatra veşniciei este mai presus chiar de viaţă, de carieră, de libertate: „Spre deosebire de toate statele care ne înconjoară, a cuvântat în Parlamentul ţării, marele creştin Român Ion Coja, şi de încă multe altele, statul românesc nu destineliterare@gmail.com


Destine Literare s-aînfiinţat printr-o hotărâre luată la vreun conclav diplomatic sau în cancelaria vreunui imperiu...Statalitatea românească s-a împlinit prin înţelepciune şi trudă, prin har politic şi putere de sacrificiu, prin jertfă! Statalitatea noastră este una dintre cele mai vechi din Europa şi din lume...” (Ion Coja-Legionarii Noştri. Ed. Kogaion/ Fundaţia Buna Vestire, Bucureşti, 1997,p. 200)

În urma simulacrului de proces din 16 Iunie 1941, Generalul este condamnat la 7 ani temniţă grea. Este supus simulacrului degradării (parcă demnitatea poate fi vreodată degradată, n.a.) şi transportat la închisoarea din Deva. În fiecare loc de suferinţă pe unde a trecut a lăsat o dâră de lumină din sufletul său demn, cald, însorit: „Nici un regret, nici o amărăciune, nici un pas înapoi. Antonescu l-a lovit („părinteşte‖ cu mâna în mănuşa de mareşal...,n.a.),

l-a umilit, dar n-a putut să-l îngenuncheze... Generalul a trăit destul ca să cunoască tragedia lui Antonescu şi să se întrebe în sine, împăcat cu soarta, de ce a fost nevoie ca Mareşalul să dezlănţuie o crâncenă prigoană contra unor oameni care nu i-au voit niciodată răul?” (Fabian Seiche, op. cit., p. 415) Generalul-martirIon Constantin Petrovicescu şi-a clădit viaţa, experienţa, cinstea, educaţia, instrucţia, demnitatea, prestigiul pe omenia care l-a caracterizat permanent, devenind solemn în suferinţă. În vârtejul nedreptăţilor sociale care se pripăşesc prin iresponsabilităţile cotidiene ale celor ajunşi lavârf, devenind adevărate calamităţi istorice, Dumnezeu ciopleşte în stânca Neamului, Eroii.

Ioan Glăjar (1929-2013), preot Îi binecuvântează cu căldura smereniei, cu răbdarea ascetică, cu fiorul dreptăţii, cu dreapta credinţă, cu cinstirea Adevărului, cu slujirea Autorităţii dumnezeieşti şi a Neamului, cu jertfa mistică, cu lucrarea creaţiei hristice, ca pe bunul părinte Ioan Glăjar. Viitorul preot-profesor Ioan Glăjar s-a născut în Ucea de Jos, judeţul Braşov la 24 Martie. Aplecat spre studiu, spre cunoaştere, Ioan era bucuria familiei. După clasele primare din Ucea de Jos, trece cu uşurinţă pe cele secundare de la liceul Radu Negru din Făgăraş-un bastion al Ortodoxiei:„Ideea apărării intereselor naţiunii române, scrie marele istoric al epocii contemporane-Ioan Scurtu, s-a materializatîn organizarea unor <<frăţii de cruce>>, <<gărzi ale conştiinţei naţionale>> etc. De asemenea, unii oameni politici şi de cultură, precum Octavian Goga şi Vespasian V. Pella, au stăruit asupra necesităţii de a fi sprijinită naţiunea română majoritară.” (Ioan Scurtu, Politică şi Viaţă Cotidiană în România în secolul al XX-lea şi începutul celui de-al XXI-lea. Ed. Mica Valahia, Bucureşti, 2011, p. 120)

destineliterare@gmail.com

Despre acel moment deosebit de sub aura Corolei harului lui Dumnezeu, părintele-profesor ne aminteşte: „Elevii care făceau parte din Frăţia de Cruce, în care era încorporat şi el, erau buni la carte, serioşi şi cu sufletul curat, idealist şi altruist. Elevii din clasele superioare, membri în Frăţie, recrutau şi instruiau pe cei mai mici. Se stabilea între ei o relaţie de prietenie în care, atunci când era consolidată, se putea discuta despre problemele ţării şi ale neamului din trecut şi prezent... La încheierea anului şcolar 1947-1948, conducerea organizaţiei mi-a fost încredinţată mie. În luna iunie 1948 Securitatea a început arestările... M-au dus la sediul securităţii din strada Inului. M-au băgat întro celulă, neagră, umedă şi cu apă pe jos... Ancheta a fost însoţită de bătaie... Toţi am fost transferaţi la Securitatea din Braşov şi întemniţaţi în aceeaşi celulă cu av. Virgil Mateiaş şi cu părintele Arsenie Boca de la Mănăstirea Brâncoveanu... Şi la Braşov am fost bătuţi... Eram 44 de elevi, studenţi, profesori universitari şi de liceu, medici, muncitori, ingineri, avocaţi şi artişti în acea încăpere...” (Fabian Seiche, op. cit., p. 264)

171


Destine Literare

Este eliberat, dar prigoana asupra sa continuă, graţie trecutului... Reuşeşte totuşi admiterea la Facultatea de Teologie-Sibiu, devine licenţiat în 1954, diacon în 1955, Doctor în Teologie în 1958, la Bucureşti, preot la Ucea de Jos, lector la Istoria religiilor, protopop de Făgăraş. Deşi Securitatea era omniprezentă, fiind supravegheat permanent, de la Altar şi de-acasă prin rugăciune aproape continuă şia ajutat camarazii din rezistenţa anticomunistă. Părintele profesor Ioan Glăjar a fost un monument de smerenie, un turn al bunătăţii, un stâlp al Ortodoxiei, o temelie a jertfei, o ofrandă a dăruirii, o Cruce a dârzeniei, un scut al credinţei, un far al mărturisirii, un ctitor de lăcaşuri şi de suflete, o catedrală a Neamului pe care l-a iubit ca pe Dumnezeul pe care-L sluja cu zel până la sacrificiu.

Îmi cer iertare păintelui-profesor că nu am reuşit să mă apropii mai mult de sfinţia sa şi nici măcar săi mulţumesc pentru sprijinul acordat din suflet pentru admiterea mea la Facultatea de TeologieSibiu. I-am mulţumit prin Dumnezeu, indirect şi-i mulţumesc şi astăzi, mereu... Ştiu că nu dorea să i se recunoască binele făcut în taină şi întotdeauna la timp. Părintele profesor preda în anii 3-4, iar eu fiind ocupat cu evenimentele Revoluţiei decembriste şi la rugămintea marelui poet Ioan Alexandru, m-am transferat la Bucureşti. Am frânt legătura, pe care am tot amânat-o până s-a rupt de tot... Cu pioşenie îngenunchez cu inimă curată pentru sufletul său cald...

Ioan Negruţiu (1915-2003), Ieromonah

Între cei Aleşi ai Neamului de către Bunul Dumnezeu, unii sunt preaaleşi, prin harismă specialăsă contemple Creaţia, pentru a slăvi omenirea în Hristos, pentru a-L preamări pe Hristos în lume, pentru a semăna harul Duhului între virtuoşi, pentru a pluti deasupra virtuţilor taina mărturisirii aşa cum a fost hărăzit părintele Ioan Negruţiu. Despre biografia sa specială mărturiseşte chiar părintele: „M-am născut într-un sat din spatele lui Dumnezeu”. Mărturisitorul, pătimitorul şi monahul de mai târziu s-a născut în leagănul unei familii sărace, dar bogată cu 5 copii, din Borşea-Bihor la 9 Iulie. Nu împlinise 3 luni, când părinţii credeau că-l vor pierde. A scăpat cu viaţă, dar a rămas orfan de tată şi cu aceeaşi sărăcie lucie, care-i periclita mergerea la şcoală, neavând ce îmbrăca. Deşi nu frecventa regulat şcoala şi-a uimit învăţătoarea prin răspunsurile şi intuiţia pe care o avea. Luat acasă de învăţătoare pentru a-i prezenta soţului, directorul şcolii, situaţia elevului Negruţiu şi pentru a-l ajuta, părintele îşi aminteşte: „Mi-au dat o felie de pâine albă unsă cu unt şi cu miere deasupra; atunci am 172

trăit primul extaz din viaţa mea.” (Fabian Seiche, op. cit., p. 368) Alături de o întreagă generaţie faimoasă de teologi ca: Dr. Gheorghe Furdui, Dr. Gheorghe Racoveanu, Pr. Dr. Ilie Imbrescu, arhim. Grigore Băbuş, Ioan Negruţiu se alătură Mişcării naţionalist-creştine. Urmează cursurile Facultăţii de teologie, absolvindu-le cu o teză despre martiriu, inspirată de jertfa supremă a celor Doi băieţi frumoşi-Moţa şi Marin. Martiriul care l-a preocupat în cercetare, l-a înfiat vieţii sale prin calvarele: carlist, horthyst şi comunist. Mai întâi are parte de bucurii: este hirotonit preot celib pentru catedrala din Beiuş şi profesor la Şcoala Normală. „Nu am trecut niciodată graniţa ţării, dar ea a trecut de trei ori peste mine”, îşi amintea părintele-profesor. Drama ţării noastre de la 1940 este comparată de părintele Ioan, „mare ca o pâine rotundă, ca ofrandă adusă de jertfa liturgică: ţara este străpunsă ca o prescure cu copia în cele patru destineliterare@gmail.com


Destine Literare puncte cardinale.” (ibid. p. 368). Puterea cuvântului său plină de râvnă şi iubire pentru credinţă şi strămoşi îl aduc în faţa autorităţilor comuniste. În 1947 este arestat şi dus la securitatea din Oradea, apoi la Cluj. Lotul în frunte cu părintele număra 200 de români. Îşi asumă singur vina drept pentru care primeşte 10 ani muncă silnică, pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Străbate pe rând infernele Aiudului, Gherlei, Canalului, Jilavei. Acolo sau peste tot, în toate lagărele comuniste creştinul ortodox mărturisitor, ancorat în Hristos este deplin, cugetând lumea în toate simbolurile ei: „În toată singurătatea lui, afirmă marele mistic Ioan Ianolide, el nu se simte singur. În toată umilitoarea lui înfrângere, el are certitudinea triumfului Hristosului din lume. El este un mistic, un filosof, un om politic, un poet, un om de ştiinţă, un economist? Nu! El se consideră simplu un om creştin. Din perspectiva aceasta cugetă la Filocalie şi la teologie, la creştinătate.” (Ioan Ianolide-Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2009, p. 25). Fiind la penitenciarul Peninsula, părintele Ioan refuză intervenţia Patriarhului Justinian Marina, de eliberare. În ajunul eliberării visează că Hristos era pe Crucea de pe Golgota, între celelalte două goale şi-L întreabă: „Pe care dintre celelalte două cruci să urc: pe cea din stânga pentru osândire, sau pe cea din dreapta pentru izbăvire? Îi răspunde Mântuitorul nostru: Ioane, crucile nu mai au semnificaţia din Vinerea Patimilor; urcă pe oricare, numai pe Cruce să fii, lângă Mine!” (Fabian Seiche, op. cit., p. 369) Părintele este eliberat teoretic, căci în timp ce păşeşte spre libertate peste câmp, securitatea îl culege şi-l trimite cu domiciliu obligatoriu la Rubla pentru a sluji comunităţii respective, pentru a o îndruma, pentru a o mângâia, pentru a o scoate de sub zgâlţâirile atee, cu harul Domnului Hristos, răscumpărând-o, împăcând-o şi restaurând-o: „Restaurarea cosmosului sau împăcarea dintre creaturi, subliniază Patriarhul Imnelor creştineIoan Alexandru, trebuiesă înceapă de la om, de pe

destineliterare@gmail.com

faţa omenească şi prin om să se întindă şi să cuprindă tot cosmosul... Avântul restaurării cosmosului începe acum două mii de ani şi străbate ca un fir de argint toată istoria şi toate neamurile, fiecare dând răspuns, după puteri, acestei înalte cerinţe lăsată pe umerii omului.” (Ioan AlexandruIubirea de Patrie. Eseuri. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 108). Părintele nu se cuminţeşte: se cumineca din Potir şi din Radu Gyr cu aceeaşi sete şi este din nou arestat în 1958, la muncă silnică pe viaţă. În 1964 este eliberat. Slujeşte în comuna Cihei, apoi secretar al Eparhiei Oradea, director al Seminarului Teologic din Curtea de Argeş, inspector general patriarhal, redactor al revistei Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului, iar din 1981, devine duhovnicul mănăstirii Timişeni-Sag. Părintele Ioan s-a dovedit loial credinţei sale, fidel Adevărului, împlinitor al Cuvântului dumnezeiesc, risipitor de har şi bucurie duhovnicească, om de caracter, hotărât, drept, predicator iscusit, model de slujire şi dăruire, fiind apreciat cu veneraţie de însuşi Patriarhul Justinian Marina, care afirmase la vremea sa: „Părinte,nu ştim cum să-i mulţumim lui Dumnezeu şi dumneavoastră că ne-aţi salvat Biserica! Noi aici am fost legaţi de mâini şi de picioare şi cu căluş la gură! Ortodoxia noastră a amuţit aici. Altarele româneşti s-au mutat acolo, în închisori!” (Fabian Seiche, op. cit., p. 369) A refuzat de câteva ori scaunul de ierarh. A fost cinstit de toţi patriarhii români. Toate arestările securităţii, toate prigonirile i-au netezit drumul Crucii înspre Calea către Hristos. Slavă lui Dumnezeu, Sf. Ioan Botezătorul, cinstire Eroilor şi tuturor purtătorilor sfântului nume Ioan! Întru mulţi ani binecuvântaţi! Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei. (Brusturi –Neamț, 05.01.2015)

173


Destine Literare

Dariusz PACAK

... în dar îți trimit – n u m a i p o e z i a ! C. K. Norwid Către Bronisław Z

„CUM VA FI CHIPUL TĂU” Drumul spre Tărâmul Poeziei nu are prea multe în comun cu luminile rampei, cu faima și gloria. Ne duce mai degrabă cu gândul la un ținut cu Poteci montane, pietroase, prăfuite, străjuite de ciulini. Călătoria ne poartă pașii pe buza prăpastiei, mereu în pantă. Se poate să ne ducă prin pustiu și prin smârcuri pline de bălți perfide și răstoace. Prin locuri pe unde ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu moartea. Elena Liliana Popescu străbate drumul acesta. Nu-și face multe iluzii. Își urmează călăuza ecoul existenței sale străvechi care îi trasează parcursul poetic. Și, cu toate că acesta o poartă prin multe continente, poeta depășește granițele trasate de imaginația omenească. Știe foarte bine că Tărâmul acesta se întinde dincolo de orice închipuiri, dincolo de posibilitatea percepției umane. Poeta este sigură de izbândă în lupta pentru dobândirea cunoașterii de sine, este sigură de răsplata pe care o așteaptă la final de drum – Adevărul. Tinde spre locul unde cuvintele nu ființează, spre locul unde, toate dimensiunile sunt vrăjite în Liniște. Învăluită de Iubire, se eliberează din robia,,civilizației oglinzilor‖, atât de la modă în prezent, invitându-ne să facem efortul de a păși împreună cu ea dincolo de Vălul Iluziei. Pe calea acesta, dacă ne permite tenacitatea, 174

ajungem inevitabil în fața Porții Fără Uși, dincolo de care ne așteaptă libertatea și independența mult visate. Chinurile și eforturile îndelungate, surmontarea eșecurilor și depășirea momentelor de îndoială, adeseori traiul în afara societății, merită din plin,,aplauze‖. Și, în sfârșit, ajungem la acel moment: ne aflăm în umbra unei construcții uriașe, a cărei măreție depinde de contribuția noastră de până atunci și de așteptările pe care le avem în legătură cu viitorul. Pe cei care izbutesc să ajungă până aici îi așteaptă totuși prima dezamăgire. Străbaterea acestui loc trezește în suflet simțăminte diferite: sentimentul că am scăpat de Drumul parcurs până atunci, sentimentul de fericire la gândul libertății care ne așteaptă – sau cel puțin așa ni se pare nouă -, mândria că în orice clipă, pătrunzând în Tărâmul Poeziei, devenim autentici în Artă, că îi vom vedea adevăratul chip – nu numai reflectarea efemeră de până acum -, dar în același timp, ne dă târcoale teama de necunoscut. De facto, nici nu știm ce Poartă este aceea la care am ajuns, cum este în realitate acel Văl al Iluziei, ce ne așteaptă în spatele lui, cine suntem... Ce lovitură mare și neașteptată se dovedește întrezărirea, pentru prima oară cu adevărat, a scopului nostru, trăirea pentru întâia dată a conturului poienilor nețărmurite ale Tărâmului Poeziei, momentul când ne dăm seama de pustiul în destineliterare@gmail.com


Destine Literare care ne-am afundat, după ce am lăsat în urma noastră Poarta. Și atunci trăim următoarea umilință conștientizare a vastității materiei transcendentale a poeziei în raport cu temerarul, ale cărui forță și măreție par să fie asemenea prafului. Se conturează noi valori: cine este poetul și unde rezidă sensul și Adevărul Căii? În fața noastră se întinde un teritoriu dogoritor și nețărmurit, unde fiecare nutrește speranța de a se putea apropia de Adevăr... Înaintăm în singura direcție care ne este cunoscută. Iar spațiul necunoscut dimprejur e luminat doar de flacăra care arde în noi când incandescent, când abia mocnit. Direcția ne e trasată de Forma Pură care strălucește în fața noastră... în noi... atât de aproape și totuși departe, atât de evidentă și totuși intangibilă, asemenea Acoperișului Lumii, asemenea Maicii Universului...

Fără să ne pierdem curajul, având în inimă un sâmbure de nebunie, putem să ne lăsăm ispitiți să dăm la o parte vălul, pentru a pătrunde în tărâmul care nu a mai fost descoperit de nimeni până acum, pășind pe un pământ care, de cele mai multe ori, ne va fugi de sub picioare, punându-ne sufletul în brațele vântului, mângâindu-l cu razele soarelui, plonjând în străfundurile mărilor, unde plămânii nu ne ajută să respirăm, iar ochii nu ne ajută să vedem... Acolo drumul este întins. Acolo drumul reprezintă scopul. Acolo drumul apare nesfârșit, întrucât piscul pare mereu prea îndepărtat, prea uriaș – chiar și pentru cei care au renunțat de mult la aur, pietre prețioase și lexicoanele nemuririi. În Tărâmul Poeziei, scopul care mai rămâne de atins este Iubirea. Iar Elena Liliana Popescu tocmai pășește pe acest drum...

Traducere din limba poloneză de Cristina Godun

Carmen Doreal – Do You Remember? (https://carmendoreal.wordpress.com/about/#jp-carousel-71)

destineliterare@gmail.com

175


Destine Literare

Ion PACHIA – TATOMIRESCU

POETUL DE LÂNGĂ SINEA CA ZEROGRAVIDITATE ŞI PARAPANTĂ CU VULTUR Apărut în colecţia Literatura română contemporană a vestitei edituri bucureştene, Minerva, volumul de poeme, Penultimul romantic (2012)*, de Eugen Evu, prin titlul „întregului poetic de-aici― şi prin „substanţa lirică― a textului de la care se împrumută titlul „întregului― (infra), vrea să certifice peste anotimp, în nici un caz c-ar face trimitere estetică la curentul literar ce-a dominat secolul al XIX-lea, ori că şi-ar declara vreo apartenenţă la principiile romantismului (ca Eminescu, bunăoară: «eu rămân ce-am fost: romantic!»), ci, dimpotrivă, faptul că, în serie, el / poetul – temperat-paradoxist de esenţă – „nu-i ultimul om din lume―, dar nici „primul― (Adam-ul): el este, în ultimă instanţă, „penultimul“ ca ens dintotdeauna romantic, adică ins „visător―, „melancolic―, „romanţios―, poate, «printre strigăte», de hiene, până la a se neftini – cu fiinţarea-i profundă – în „cântec― (infra: «cântec am fost»), ceea ce-i valabil şi în postexistenţă, de vreme ce-şi reprimeşte harul şi „scânteietoru-i verb― întru hărnicie, întru „sporirea nesaţului născător de lumină― cu „nelumeasca-i iubire de semen―, în vecinătatea expresionistă a morţii, aflată în seama Moirei – personificare de forţă în destin –, nu pur / profund-romantic-eminescian – «nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, / pururi tânăr, înfăşurat în mantami...» (Odă – în metru antic) –, nici ca „ultim―, ci numai ca penultim om revoltat a se fi născut să moară fără voie: «Reprimitharulşiverbulluiscânteietor / Alhărniciei– celmaiviuîntrestimuli / 176

Şidincarezeitatearâzândfacesemne // Acelaşiprintrestrigătecântecamfost / Voifiîntreruptşirevenind / Dinpropriairecunoaşetereviedupă / Cesacreizvoaremăreumpludestraniu / Sporindnesaţiulcenaştelumină / Şilecuindunedemoarteacelor / Cenuaumaiştiutsuporta // Cunelumeasca-miiubire / Pentruaimei,ceicarecelmai / Puţin m-auînţelesşiprimit / Despreceilalţiasemeninouă / Miauvorbitrăsunândsfintedaruri / Moiraşidinascundereasineluipropriu / Omulrevoltatasefinăscut / Amuri–fărăvoie.» (Penultimul romantic, p. 103). Eugen Evu, poetul temperat-paradoxist în esenţă (supra), aduce în complementaritea poemosofică, adică „poemeseică― (<poemeseu [vocabulă ce-adesea mult îi place ca s-o zică] + suf. -ică), şi întru întărirea argumentaţiei, ars poetica – mai „de din vale de ro-vinele lirismului― –, sau poemul „cu sânge nou / zburat“ întru sfericitate, întru perfecţiune şi absolut, instanţă desemnată, fireşte, prin entelehie: «Sanscritadezfrunziriiirădăcina / coroaneicese-ntoarcesprelumina / continueiPulsaţii,clorofila / prinrămuroaseaccederi... Poezia / casângenou,zburat,entelehia.»(Încheiere / Cheia din muguri, p. 144). Tot din această complementaritate lirosoficeviană, este invocată şi se relevă Enuma Eliş, ca destineliterare@gmail.com


Destine Literare geneză sumeriano-babiloniană din care descinde Geneza Creştinismului nostru cel de toate zilele, în „cicluri de cicluri― energofage, ori devoratoare / autodevoratoare, pe spirală galactică, Eugen Evu mergând – pe urmele Scrisorii I de Eminescu – până-n tabloul stării de zero a universului (cf. Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I – Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor, Timişoara, Editura Aethicus, 2001, pp. 5 – 22), spre a evidenţia sinea ca zerograviditate: «Prinpierderişidezastreîntrevăzuiseninul / Repetitivulciclicdinsinerăzbunat / Abiaveniţinespusaucăastfelni-idestinul / Decând„EnumaEliş―dintâisaîntâmplat. // Precipitatprinsemneprofeticdeductiv / E-alnostrusensînlegeadinsine-aDevenirii / Energofage-neonDimensiuni,captiv / EcerculînSpiralagalacticăşi-afirii // Miliardeledeoamenice-aşteaptăîmplinirea / Promisiuniisacresenumărăinvers / Catimpceseresoarbecaiarăşi să se nască?Vers / zerograviddeSineşi,cândvaDumnezeirea…» (Promisiunea, p. 131), dar şi ca parapantă cu vultur ce atestă înzestrarea-i cu indiscutabilă / incontestabilă acuitate a percepţiei cosmice, a fiorului cosmico-teluric (de dincolo de farmecul paradoxistei enumeraţii polidimensionale / polidirecţionale, dintre clopote / genom şi nondimensiune):«Subparapante,subvulturi, / Subclopote,subhermeneutici, / Subaestetici,subincoerenţe, / Subsacru-nprofan, / Sublespezi,subcuante, / Submicroscop, / Subtelescop, / Fiindverigalipsă, / Fiindnondimensiunea, / Nutemaiaştept, /Fratecelest. / Îngemănare / străpunsăEştiaici, /Înmineeşti /Sacrudesculţ /Prinecoulamazonic /Algenomului. /Îminumărmorţii. /Toatecadînzeroinstabil, / Totulsieşi seresoarbe, / Allumii sine /Înallumiisine. / Plânsulmeurâde.» (Consolarea, p. 11). Paradoxizarea lumilor (mai exact spus,conjugarea paradoxurilor lumii noastre la moduri lirice, epice, dramaturgice), principiu fundamental al esteticii paradoxismului, principiu pe care l-am semnalat în urmă cu mai bine de trei decenii, atât la întemeietorii curentului, Vasile / Vasko Popa, Nichita Stănescu, Marin Sorescu ş. a., destineliterare@gmail.com

cât şi la cei din „valul― / „promoţia― noastră şaptezecistă, pe creastă cu Marcel Turcu, Eugen Dorcescu, Eugen Evu, Mircea Dinescu ş. a. (peatunci, pe când Eugen Evu, „tânărul poet―, caligrafia, tot paradoxist, şi aceste versuri de revoltă

la adresa soţiilor de dictatori „centrali―, „[euro]regionali― etc., promovate fără vreun merit în posturi-cheie ale societăţii: «N-am privit viaţa prin gaura cheii, / N-am nimic împotriva promovării femeii...» – cf. Ion Pachia-Tatomirescu, Metaforele autenticităţii, recenziela volumul de versuri, Ţara poemului meu, de Eugen Evu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983, publicatăîn revista Orizont, XXXV, nr. 12 / 832, 23 martie 1984), îşi găseşte – în volumul Penultimul romantic (2012) – un „maestru“ de apogeu, antrenând în textul poematic (cu marele risc de-a fi etichetat de „chibiţii-stihuitori―, de „neiniţiaţii în poezia de creastă a veacului nostru― drept hermetic) un bogat lexic (din zeci de stiluri funcţionale ale limbii pelasge > valahe / dacoromâne) cu polivalenţă lirico-semantic-sincretică şi, mai ales, cu un spor oxomoronizator întru catharsis şi verosimil la înalte rafinării stilistice: «Bizarimpulsde-ascriepoezie / Săsmulgidinaparenţeinsomnii / Bătrânulchin,urâtullumiivii, / 177


Destine Literare Cândvavisaicămoartea-iviaţăvie. / Cevadinomcenuîiaparţine, / Insinuantcaunecoucăzut / Alfiinţeidinsplendoriledivine? / Eternprezentulfărăde-nceput? / Tu,suflete,îiconverteştipelinul / Înmiereafeminineitalestări / Nuivinovatinterstelarpreaplinul, / Flămândasieşimoartendisperări / Reminiscenţaarderii-ilumină /Venindbuimacă-nlimpezimicedor / Dinchiarsămânţafiinţeinedezbină,-n / Cunoaştereavinovăţieilor? // Doimea-nvulnerabilaisubstanţă /Binomeclectic,sadomasochist / Pecurcubeucadoliuşiinstanţă /Aasupririi,dinesenţe,trist / Multiplă,prinproporţii,iadcuclanţă? / StrăinulGândfricosîngenunchează / Boltităfrunteazeuluirebel? / Hermafroditulcurcubeupe-orază, / Logosgravidpăscutmormânt,de-unmiel? / Apostolipsihologivicleni,şamanii / CafelurimeaUnuluiSfărmat? / Eternse-ntorcpringolurilestranii, / OrbisacerdoţiaiVerbuluitrădat? / Sauoperaiadoră?Să-idevore / CasăsporeascăNoapteanzborrotat / Miriadegalaxii,astraleHore / – Netimpvisat?» (Oximoron, p 129 sq.).

echipamente, senzori etc.― întru receptarea mai înaltă a calităţii limbajului lirosofic evian dintr-o serie de stihuri ce trimit la alese lecturi filosofice („specifice senectuţii―, s-ar putea zice, „dar nu obligatorii―), de la Platon (Banchetul – Androginul ca «doime-nvulnerabilăsubstanţă»), până la cele mai recente istorii ale religiilor, ori până la marii filosofi ai secolului al XX-lea: Jean-Paul Sartre, Constantin Noica (Sinele / Sinea, Logosul / Verbul etc.) ş. a.

Sinea eroului / eului liric evian cunoaşte „zerograviditatea― pentru că, de fapt, moartea este de sine gravidă, pentru că – ars poetica oximoronică / paradoxistă – face ca Poetul să fie devorat / aneantizat de propriile-i cuvinte: «Spic al răbdării poezia / Vârsteicontinue / Luminiscenţaeipierdut / Resorbităîngrăunţelecuvintelor. / Decopilleamînţelescum / prindaripioare / multiplicândulpeunul– / străpuns. / însă,vai,secerişulinfam / Aritmieamulţimii / camoarte / desinegravidă / numărhotărât / câtsăfiumâncatdecuvinte / capâinea / cusemnulcruciiîncuţit / fulgerat.» (Poezia mea, p. 130). Pentru că prin scris / operă, cu zidirea de sine, în cosmicitate şi, apoi, ca născătoare de Distinsul Receptor de Poezie din Penultimul cosmicitate, prometeic ori nu, „revoltat-Poetul“ romantic (2012), de Eugen Evu, în afară de trăirea este (în cazul de faţă, Eugen Evu-i), dintotdeauna, întru catharsis a textului – dinspre hermafroditul energie vectorizată în entelehie şi întru catharsis, curcubeu, Unul sfărmat, Verbul trădat, Netimp etc. neîncătuşabilă – cât sunt vremea şi vrerea – în –, cu certitudine, dovedeşte şi „înaltă dotare cu vreo temniţă a Fiinţei, ori din priveliştea Fiinţei. (28 făurar, 2014, la Piramida Extraplată de Tibissiara > Timişoara) ______________________ * Eugen Evu, Penultimul romantic, Bucureşti, Editura Minerva (ISBN 978–973–21–0867–3), 2012 (pagini A-5: 144).

Yvonne Fuller – St Mawes from Polvarth Point (http://yvonnefuller.com/wp-content/uploads/2012/07/DSCN5988.jpg)

178

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Mariana PÂNDARU

RISIPITE AMINTIRI

Ştefan nu se putuse abţine să nu vină astăzi aici. Era casa în care el trăise o viaţă şi astăzi, îi venise şi ei rândul. O armată de oameni erau deja urcaţi pe acoperiş şi trimiteau grăbiţi ţiglele, una câte una, într-o maşină gata pregătită. Două buldozere îşi aşteptau liniştite rândul. Toată lumea era veselă. O zi de vară, caldă şi însorită, dădea tuturor motive de voie bună. Numai Ştefan, cu ochii unui om bătrân şi neputincios, urmărea, de când răsărise soarele, cum i se dărâmă casa. Simţise o nemaipomenită forţă de atracţie să vadă, să urmărească, totul. Nopţi şi zile întregi văzuse cum se dărâmau casele din apropierea sa, dar i se păruse imposibilă ziua când va veni şi rândul casei sale. „Nu. Mai bine moartea!― gândea el. Ura atât de mult buldozerele încât îi venea adesea să se năpustească asupra lor cu pietre, cărămizi, orice, numai să dea, să lovească. „Ce caută ele în viaţa noastră? De ce nu ne lasă în pace? De ce ne mănâncă liniştea acum, la bătrâneţe?― aşa vorbea adesea cu vecinii. Auzi! Cartier modern! Nu avem nevoie de aşa ceva! Avem nevoie de casele noastre, că suntem bătrâni!― Se împotrivise până în ultima zi ca o fiară, dar degeaba. Îşi dăduse în cele din urmă seama că, de fapt, e un bătrân neputincios, de care nu se va împiedica nimeni… Şi atunci simţise un sfâşietor sentiment de înfrângere, de neputinţă. Obosit deatâtea gânduri şi întâmplări, şi-a luat lucrurile şi a plecat, greu ca un bolovan, spre noua locuinţă: o garsonieră…

destineliterare@gmail.com

Ah, cum reverberau în sufletul său alunecarea ţiglelor pe scândură. Vâj, vâj, ca nişte palme. Ştefan privea totul de pe partea liniştită a drumului şi prin faţa lui treceau tot felul de întâmplări trăire aici, între aceşti pereţi, pentru că aici se petrecuse întreaga lui viaţă, aici era trecutul cu amintirile lui. Aici îşi reamintise de atâtea ori momente din viaţa zilnică. Tot ceea ce era în jurul său participa odată cu el la aducerea aminte; trecutul îi era aici. De acest lucru s-a temut Ştefan cel mai mult: să nu devină, la un moment dat, omul fără trecut. Şi uite că tocmai aici ajunsese. Ajunsese în noua locuinţă cu cele câteva lucruri de care nu se putuse despărţi pentru nimic în lume şi o parte din cărţile sale dragi... Se simţise atât de singur, că nici somnul nu se prinsese de el. Zile întregi zăcuseră toate în mijlocul casei, iar Ştefan zăcea şi el alături de lucrurile acelea, prea puţine ca el să-şi mai poată găsi adevărata identitate. În nopţile de început, petrecute în noua casă, îl bântuise acelaşi şi acelaşi vis: El, în casa lui cea dintotdeauna, înnebunit de buldozerele care zgâriau şi mişcau întruna pereţii. Îşi aminti, într-o străfulgerare, cu câtă furie aruncase la gunoi sumedenie de fotografii din viaţa lui de actor. Ce să mai facă acum cu ele? Cui îi mai foloseau? Nu se putea înghesui totul dintr-o casă, într-o singură cameră. Oprise doar câteva fotografii din rolurile sale cele mai dragi. Treptat se împăcase cu gândul că, pentru un bătrân, oricum, orizontul se închide pe zi ce trece, se desprinde de lucrurile din 179


Destine Literare jur, nu-l mai interesează, nu-i mai spun nimic. „Rămâne doar ce ai adunat în sufletul tău. Aceea este adevărata bogăţie pe care nu ţi-o poate lua nineni, niciodată.― gândea el adeseori. Şi oamenii aceia care demolau mereu şi mereu, care erau indiferenţi la ceea ce dărâmă şi care nici măcar nu-l luau în seamă, nebănuind că el a fost proprietarul acestei case. Prinşi cu treaba lor, nu se uitau în jur. Cotrobăiau prin casă, iar Ştefan avea sentimentul că prin sufletul lui cotrobăie. Ceea ce fuseseră odată ferestre, semănau acum foarte bine cu nişte ochi scoşi, iar uşile, guri triste şi ştirbe. Cineva zgâriase pe pereţi tot felul de cuvinte anapoda… „Sărmana mea casă!― gândi Ştefan, dându-şi seama că în momentul acesta el se identifica întru totul cu soarta casei sale. Rănile ei, erau şi rănile lui, moartea ei, însemna şi moartea lui. Nu se simţea capabil să reînceapă o altă viaţă. Viaţa care i se oferise, pe care fusese forţat să o accepte, îl sufoca de pe acum. Măcar de-ar fi avut cu cine s-o împartă! Dar Else nu mai era demult. Ea se dusese în împărăţia cerurilor înainte de vreme. Iată de ce casa aceasta se lipise atât de mult de viaţa sa. Aici îi putea găsi oricând pe ai lui, pentru că fiecare lăsaseră urme. „Fotoliu acesta era al mamei. Aici se aşeza şi asculta cu mare atenţie cum se construieşte fiecare rol al meu. Era primul spectator, primul critic. La pianul acesta tata mă obliga să stau ore întregi. Vroia să-l urmez, şi să devin mare pianist. A fost tare amărât când am ales actoria. La fiecare succes al meu îşi păstra o rezervă şi ţinea să sublinieze: Dacă ai fi fost pianist ai fi avut un succes mai mare.― Într-una din camere fuseseră, până nu de mult, sumedenie de tablouri. Else fusese pictoriţă şi-şi urmase menirea cu mare pasiune. O obsedaseră copacii, mai ales sălciile. Picta copaci în toate ipostazele, în toate anotimpurile. După o vară petrecută în deltă, după sumedenie de schiţe,

180

descoperise şi crease celebrele sale sălcii roşii, care au devenit apoi aproape obsesie în toate tablourile sale. Într-o zi, după ce venise vorba de demolare, Ştefan a împărţit toate tablourile. Nu şi-a păstrat nici măcar unul. Era însă liniştit că încăpuseră pe mâini bune. Asta era important; şi-apoi se putea duce oricând să le vadă. Erau în casele prietenilor săi… Buldozerele muşcau acum lacome din pereţi. Ştefan se afla într-o adevărată panică. Îi venea să strige: „Mai încet oameni buni, mai încet, că e şi ea o casă, are şi ea un suflet.― Dar gura i se încleştase. I se părea că niciodată de-acum încolo nu va mai putea articula vreun cuvânt. Ele, cuvintele, alergau doar pe dinăuntrul lui, fără odihnă, într-o panică de nedescris. Căutau ieşirea înspre afară şi n-o aflau. Se precipitau, se aglomerau şi-i dădeau lui Ştefan senzaţia de înăbuşire. Jumătate din viaţă şi-o trăise pe scenă, intrând în pielea a numeroase personaje, dar cel mai greu i se părea să-l strunească pe cel care era acum, el, omul. Nu-şi imaginase niciodată că dispariţia casei sale se va petrece înaintea dispariţiei lui. În ordinea firească a lucrurilor ea ar fi trebuit să-i vegheze ultimele clipe. Ar fi fost mai uşor, cu mult mai uşor… Ştefan a rămas pe loc până seara târziu. Până când a dispărut şi ultimul semn de recunoaştere a ceea ce-i aparţinuse. Acum totul devenise un dâmb de moloz, care în întunericul serii i se părea a fi un mormânt. Un fior rece îi cuprinsese întregul trup, pentru că, de fapt, avea sentimentul că ceea ce vede este propriul lui mormânt. Se desprinse cu greu de acel loc; picioarele îi deveniseră de plumb, mişcarea înceată şi greoaie, ca a unui condamnat, dar înţelese că trebuia să plece. Acolo nu se mai afla nimic din ceea ce-i aparţinuse...

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Muguraș Maria PETRESCU

REVISTA DESTINE LITERARE SEMNALEAZĂ PENTRU DUMNEAVOASTRĂ: TEATRUL DE ARTĂ DEVA - PĂCALĂ, premiera 27 ianuarie 2015 Ne-am obișnuit de mult cu prezența deosebit de activă, antrenantă și profesionistă a actorilor Teatrului de Artă din Deva, un participant activ la viața cetății. 2015 a început cu râsetele generate de comedia de moravuri din viața satului românesc

Păcală. Premiera a avut loc marți 27 ianuarie a.c. cu binecunoscuta poveste care ne-a încântat și fascinat copilăria, dar pe care nici ca adulți nu putem spune că am fi uitat-o.

De la stânga la dreapta: Isabela Hașa, Mihai Panaitescu și Mihai Feier.

Fiind o prietenă statornică a acestei prestigioase instituții devene, am avut bucuria de a fi invitată la premiera piesei și, cum mi se întâmplă destul de des în astfel de cazuri, când se reiau piese de teatru care au fost jucate de mii de ori pe scenele românești sau în străinatate, sau cum a fost în acest caz cu binecunoscuta poveste, m-am întrebat firesc, ce noutate ar mai putea aduce,,Păcală‖. Piesa nu aduce doar,,o noutate‖, ci per ansamblu, într-o atmosferă efervescentă, de voie bună, glume și vorbe de duh presărate la tot pasul în texte, dar si prin întregul concept al regiei artistice și al scenografiei semnate de Directorul Artistic și actorul Mihai Panaitescu, avem posibilitatea de a ne desprinde pentru vreo oră și jumătate de confuzia apăsătoare a cotidianului, practic de a uita derizoriul destineliterare@gmail.com

din jur, înlocuindu-l fără nici cel mai mic regret cu o veselie debordantă, un râs molipsitor, dublat de o vivacitate a jocului actorilor, de o lumină a scenelor, care vine să împresoare cu optimismul piesei, atât pe actori cat și pe spectatori. Mihai Panaitescu brodează alături de trupa de actori tabloul satului românesc de ieri, transpus cu o acuratețe de nebănuit în viața de azi. Personajele lui sunt aceleași caractere din poveste, dar se comportă oarecum diferit de cele de odinioară, pentru că, regizor artistic și actori (Roxana Olșanschi, Mihai Feier, Isabela Hasa, Mihai Panaitescu, Andreea Gabor, Cristina Lazăr, împreună cu restul bocitoarelor) au avut această tendință și dorință de a aduce comedia poveștii în lumina prezentului, accentuând și mai mult sau cu o tușă și mai groasă viciile unor personaje deosebit de 181


Destine Literare pitorești:

Coana Pachița (Roxana Olșanschi)

soacra popii din sat, o femeie,,strângătoare‖ de bani, avară, vicleană, al carei,,naș‖ este chiar ea însăși și care, pe deasupra, mai are și o moralitate dubioasă,

Popa Titirez (Mihai Feier) și Coana Pachița (Roxana Olșanschi) Popa Titirez (Mihai Feier)foarte abil în încercările lui de a stoarce banii soacrei lui,

dar care alunecă pe aceeasi pantă a auto-păcălelii, pentru că, nu-i așa,,orice naș își are nașul‖, țăranul Tănase (Mihai Panaitescu) împreună cu soția lui Codina (Isabela Hașa), o fată harnică, dar cam simpluță la minte și cam sărăcuță cu duhul, cuplul 182

tinerilor curați la suflet, săraci, dar muncitori din greu, care speră în continuare, în naivitatea lor, că vor fi ajutați câtuși de puțin de,,nașul‖, același popă Titirez, mincinos și fanfaron.

destineliterare@gmail.com


Destine Literare Bocitoarele, care fac deliciul piesei și al multor momente.

Ultimul, dar nu și cel mai puțin important este Păcală (Andreea Gabor, care semnează și coregrafia) și care realizează în travesti un personaj admirabil, întruchipând istețimea și agerimea poporului român, omul versatil, care pricepe imediat, folosindu-și imaginația în cele mai diverse forme (de la un comic de limbaj, până la crearea personajului în sine, Păcală, sau până la întruchiparea unor personaje colaterale, la fel de comice, vezi Moartea).

Acelasi travesti este jucat cu mult umor (pornind de la ținuta vestimentară și terminând cu mimica feței) de Mihai Panaitescu, în întruchiparea unei bocitoare. Remarcabilă a fost și interpretarea Isabelei Hașa, o altă bocitoare, la care gura vorbește într-un fel, iar ochii în alt fel. Iar la toate acestea se mai adaugă nota comică a practicilor și proastelor obiceiuri de pe la țară, în care, profitând de un moment cum ar fi cel al înmormântării, bocitoarele mai șterpelesc de prin casă diverse lucruri,,că poate o fi nevoie și nu se știe niciodată‖, sau mai beau un păhărel de țuică în plus.

Personajele sunt vii, pline de viață și de vervă. Ca și povestea, comedia,,Păcală‖ va rămâne actuală și pe placul tuturor:,,Lacrimă sau piatră rară?/ Ți-este frică să nu mor?/Hai să fac ultima glumă. Poate sunt nemuritor!‖ (,,PĂCALĂ‖). Păcală (Andreea Gabor) și Popa Titirez (Mihai Feier)

destineliterare@gmail.com

183


Destine Literare

Păcală (Andreea Gabor) și Popa Titirez (Mihai Feier)

*** FUNDAȚIA UNIVERSITARĂ,,ALMA MATER” din SIBIU în colaborare cu TEATRUL NAȚIONAL,,RADU STANCA”,,, LIGA CULTURALĂ ROMÂNIA-FRANȚA” Este a nu știu câta oară când sunt invitată de Dna Prof. Univ. Dr. Anca Sârghie la Universitatea,,Alma Mater‖din Sibiu să particip la un eveniment organizat în această prestigioasă instituție, dar și de acest distins și remarcabil om de cultură și spiritualitate românească, care promovează valoarea culturii românești atât în țară, cât și în străinătate. Pe 9 februarie a.c., la sediul Universității a avut loc reuniunea Clubului Dialog, organizată lunar de Prof. Univ. Dr. Anca Sîrghie încă din 2007. Seara a avut un program deosebit de variat și de interesant. După cuvintele de deschidere adresate de amfitrioană, Prof. Univ. Dr. Anca Sîrghie i-a dat cuvântul actriței Lerida Buholtzer, de la Teatrul Național,,Radu Stanca‖din Sibiu. În alocuțiunea sa, aceasta a arătat că fiecare an aduce un nou suflu, o nouă rezonanță poetică, o redescoperire a valorii inegalabile a poeziei lui Mihai Eminescu. Lerida Buholtzer a recitat un fragment dintr-un grupaj de versuri intitulat Dacă treci Râul Sebenei. În recitalul ei, ea a conferit, prin interpretarea ei, o notă de modernism și actualitate permanentă a poeziei lui Eminescu. Un alt moment a fost,,Mihai Eminescu și Monarhia României‖, un subiect vast și deosebit de interesant, în care mai sunt multe lucruri de descoperit și de spus. Se pare că până acum relația dintre Mihai Eminescu, pe de o parte, și Regele Carol I împreună 184

cu Regina Carmen Silva, pe de altă parte, a fost tratată cam superficial. Dar oricare ar fi fost abordarea, avem aici de a face cu un rege al poeziei și o poetă regină. Prof. Univ. Dr. Anca Sîrghie a destineliterare@gmail.com


Destine Literare subliniat apoi încrederea pe care Eminescu o avea în monarhie. Tot ce a scris despre acest subiect a scris din convingere. Cei doi au colaborat foarte mult în sensul că Regina l-a tradus pe el în limba germană, iar el i-a oferit cadouri literare. O altă surpriză a serii a fost recitalul susținut de un grup de studente de la Facultatea de Filologie. Ele au interpretat cântece din poeziile lui Mihai Eminescu: Și dacă..., Sara pe deal, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie! Deosebit de sensibil și de emoționant a fost filmul documentar realizat de Prof. Univ.Dr. Anca Sîrghie, care a intervievat-o pe Elena Daniello, a cincea și ultima muză a lui Lucian Blaga. Elena Daniello a trăit o sută de ani (1910 – 2010). Filmul pe care l-am urmărit cu toții a subliniat rolul pe care l-a jucat pentru creația blagiană, o justificare a unei iubiri târzii, așa cum însuși Lucian Blaga a vorbit despre cea care a însemnat pentru el iubirea matură. Timp de 16 ani, Elena Daniello a fost prietena lui statornică, confidenta lui devotată și păstrătoarea unor creații ale lui, mai ales în vremea când nu se putea publica nimic, iar poetul nu avea alt mijloc de a-și face opera cunoscută decât oferind-o. Alte mărturisiri evocate despre Lucian Blaga ar fi și cele ale Lidiei Armeanu, care l-a cunoscut pe,,domnișorul de la Sebeș‖ înainte de Elena Daniello. Pentru a încheia acest moment deosebit de sensibil, actrița Geraldina Basarab a recitat din lirica lui Blaga, versuri dedicate de marele poet muzei lui, Elena Daniello. Ultimul punct din programul serii a fost lansarea volumului de versuri scrise de Mircea Ștefan (Ohio, SUA), Prefix 101 cu o prefață semnată de Prof. Univ. Dr. Anca Sîrghie și o ilustrație semnată de Adina Romanescu. Prof. Univ. Dr. Ioana Moisil a prezentat acest volum de versuri, accentuând faptul că Mircea Ștefan este un poet matematician, fizician,

un specialist în calculatoare. Bihorean, prin născare, el a absolvit Facultatea de Fizică de la Cluj în 1972. Datorită influenței studiilor lui, el scrie o poezie bazată pe o observație foarte minuțioasă a unor fenomene fizice, de concepție a relativității, de o muzicalitate specifică sec. al XXI-lea, în care imaginea punctului fix, de pornire inițială nu e chiar atât de fixă, o poezie deschisă ce lasă loc unor interpretări subiective, o proiecție spre viitor, în care un ciclu se închide, începându-l pe altul. Acest moment a continuat cu interpretarea deosebită realizată de actrița Dana Taloș a poeziilor lui Mircea Ștefan, Început de poveste, Prefix 101 și altele. Muguraș Maria Petrescu a tras concluziile acestei întruniri, felicitând amfitrioana pentru seara minunată și deosebit de interesantă pe care a realizat-o cu multă dăruire sufletească, abnegație și sensibilitate, oferind informații necunoscute auditorilor. Ea a mai subliniat că Prof. Univ. Dr. Anca Sîrghie este cea care întotdeauna reușește, cu minuția unui orfevrier să descopere, să scoată la iveală și să șlefuiască informații absolut nebănuite despre personalități ale culturii și literaturii române, sau ale operelor lor, pe care apoi le răspândește nu numai în țară dar și în străinătate. Întrucât vorbitoarea l-a cunoscut și pe Mircea Ștefan, ea a povestit cum a ajuns să scrie prefața volumului de versuri Poeme pentru Maria (,,Partitură pentru pian la malul mării‖, Editura Citadela, Satu Mare, 2012, pp.83) și să traducă în limba engleză Poeme mici pentru oameni mari / Small Poems for Grown-up People (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2013, pp. 73). Ea a mai adăugat că poezia lui Mircea Ștefan este într-adevăr o poezie neconvențională, susținută de observația unei metafore aparte, dublată de lipsa semnelor de punctuație, lucru care dă posibilitatea înterpretării ei multiple în registrul jucăriei telescopului mozaic, întors în visarea unui viitor transpus într-o finalitate a unei observații a memoriei unui univers straniu de o clipă.

***

destineliterare@gmail.com

185


Destine Literare Lansare de carte organizată de Biblioteca Județeană

,,Ovid Densușianu” Hunedoara – Deva

Așa după cum ne-a obișnuit, Biblioteca Județeană,,Ovid Densușianu‖ Hunedoara – Deva a organizat din nou un eveniment special. Este vorba de lucrarea de doctorat scrisă de Preot Dr. Dorin Costescu, Teologia kantiană, volum care a apărut la Editura Emia din Deva. Lansarea acestei cărți a avut loc în ziua de 12 februarie 2015. În cuvântul său de prezentare, Ioan Sebastian Bara, Manager al acestei prestigioase instituții devene a spus următoarele:,,Volumul Teologia

kantiană este o încercare de surprindere a esenței teologiei (rațional-transcendentale) kantiene, structurat în șapte capitole, fiecare abordând un subiect diferit: Transcendentalismul kantian și subiectul epistemic, Critica argumentelor teiste, Argumentul moral sau dovada teistă kantiană, Kant și thanatos-ul divin, Receptarea lui Kant în filosofia contemporană a religiei, Critica teologică (pură) a teologiei raționale și, în sfârșit, Kant și modernitatea.‖

***

ADRIANA TOMONI - Dar pentru tine cu Prietenie Dragă Adriana, Cuvintele pe care ți le voi adresa astăzi sunt ca un fel de scrisoare trimisă nu doar ție, ci și tuturor prietenilor tăi care sunt acum aici, care au venit să se bucure alături de tine și să te citească mai departe. Pentru că ceea ce se întâmplă astăzi aici este rezultatul unei corespondențe de suflet purtată între tine și cititorii tăi fideli, sau viitori, fie că sunt mari sau mici. Doar noi cei trecuți de mai multe vârste am uitat de mult cum e să fii și copil, cum e să fii într-adevăr prieten, nu mânat de diverse interese, ci necondiționat, să fii prieten cu tot ce te înconjoară, cu tot ce mișună în jur, necerând nimic în schimb, decât căldură sufletească. Eu consider că cele două volume de versuri pe care Adriana Tomoni ni le propune astăzi spre lansare, sunt cele mai recente scrisori ale ei, adresate din PRIETENIE (Editura Emma, Orăștie, 2014, 28 pp.) copiilor și oferite celor mai mari ca DAR PETRU TINE (Editura Emma, Orăștie, 2014, 124 pp.).

* * Lăsată oarecum în uitare, sau abandonată, căzută într-o oarecare desuetudine, literatura pentru copii, nu mai este astăzi la mare căutare. Poveștile scrise în proză sau în vers clasic și care odinioară ne încântau și ne fascinau copilăria, au fost de mult și pe nedrept abandonate de părinți, din ce în ce mai grăbiți, mai preocupați, mai apăsați de griji. Atunci nu ne mirăm că și cei mici, pe cale de consecință, nu mai au ce face cu ele. Pentru că și ei sunt deja un fel de omuleți electronici, înarmați cu tablete, telecomenzi, telefoane mobile, computere și câte și mai câte. Care este lumea lor? Cea a roboților, a monștrilor cu nume greu de pronunțat, este o lume a agresivității, imaginată și dirijată de adulți și impusă 186

* cu brutalitate copiilor, cărora li sa furat candoarea, inocența. Adriana Tomoni ne trimite scrisoarea ei de,,Prietenie‖ concepută în versuri de copii, adresate în primul rând lor, dar și nouă celor mari. destineliterare@gmail.com


Destine Literare Pornind de la două personaje reale, nepoții ei Maria și Ștefan, autoarea nu ne oferă doar de dragul artei pentru artă o cărticică simpatică, ci creează o lume populată și de alte personaje, tot reale, care fac bucuria copiilor, dar și a adulților în egală măsură (iepurașii Albulețul, Negruțu, Preferici, Cățelușa Bella, albinuțele și trântorii din stupul din gradină, Porumbița Paloma, Cloșca – mamă minunată, cu puișorii Ciripel, Aripel, Tweety, Pintenel, Globuleț, Pufuleț, Moțatul și un Isteț). Denumite simplu și plăcut, aceste personaje care nu cuvântă, dar care de obicei se găsesc pe lângă casă, devin chiar un soi de membri ai familiei.

Susținută de o imaginație deosebit de bogată, poezia adresată copiilor este dublată de o observație pe măsură. Doar că analiza Adrianei Tomoni nu este una greoaie, ci plină de imaginativul, expresivitatea și culoarea minții lor. Pentru că aceste versuri trebuie să fie scrise cu o anumită acuratețe, într-o altă cheie decât cea alambicată și adresată adulților. Versurile pentru copii trebuie scrise mai clar, mai simplu, mai direct, cu anumite cuvinte care mai mult să sugereze și să stimuleze imaginația lor și așa foarte bogată. Poeziile Adrianei Tomoni devin explicații în miniatură, așa cum miniaturali sunt și nepoții ei, dar nu numai aceștia, ci toți copiii din lume cărora ea le oferă acest dar literar.

Adrina Tomoni nu se înregistrează doar în poezia pentru copii, ci se regăsește și în cheia unui lirism oferit cu profunzimea darului din dar. Ca și caracteristică a poeziei ei, în general, ea are o predilecție pentru cuvinte cu tonalități grave, noțiuni bine stabilite. Observația extrem de atentă și de pertinentă este una din notele ei dominante:,,Să prinzi în vers pacea, iubirea,/ Liniștea, taina, iar apoi privirea./ Cu mâinile întinse spre lumină,/ În zbor curat și fără nicio vină‖ (Omul înger – p. 7). Sunt dorințe exprimate prin cuvânt, dar invocate din CUVÂNT, ca egal al Divinității:,,Doamne, dă-mi cuvânt‖ (Doamne, dă-mi cuvânt – p. 6). Poeziile

Adrianei Tomoni sunt momente, crâmpeie de viață, un fel de schițe poetice din care transpare un iz de nostalgie, de romantism, un parfum uitat de mult într-o sticluță veche, o finețe a versului, o feminitate specifică a scrisului, o tandrețe a unor timpuri străbătute în doi în viața ei reală vs viața ei lirică, aceea care este o permanentă călătorie lină și înaripată prin timp.

destineliterare@gmail.com

Poeziile ei de dragoste și nu numai, sunt un fel de constatări și de încercări de regăsire în viață. Deși amintesc oarecum de nostalgia romantismului englez, ele nu sunt desuete, mentalitatea fiind cea 187


Destine Literare din zilele noastre. Se vede clar că Adriana Tomoni caută să se regăsească în exprimarea ei poetică, să se auto-definească din mai multe puncte de vedere. Pornind de la versul,,Noi împreună trăim în poezie‖ (Azi, mâine, veșnicie – p. 14) ne punem întrebarea cât de mult marșează autoarea pe un senzual care nu deranjează, nu este invaziv, ci este exprimat cu finețe, o împletire a realității cu visarea în care hotarul este foarte greu de stabilit.,,Diminețile sunt mohorâte./ Vestesc o nouă zi de așteptare.‖ (Zâmbetul din priviri – p. 17) sunt realul, pe când oniricul devine mult mai profund, chiar înlănțuitor:,,Aș vrea să-ți nasc un vis și să ți-l legăn/ Cu brațe mătăsoase de trăiri‖ (Un vis – p. 16). Toate acestea precum și multe alte elemente decorative pe care Adriana Tomoni le observă, le vede și le notează în versuri, sunt lucruri ce par normale și pe care alții nu le iau în considerație, trecând ușor peste ele. Doar că la ea, aceste tușe capătă aspectul unui peisaj, tonul unui pastel:,,Toamna se plimbă pe alei ca o doamnă,/ Distinsă își flutură pletele de aramă./ Rochia lungă cu trenă,/ Frunze pastelate, brodate, șatenă.// Își cântă romanța cu tainice viori./ Parfumuri delicate și galbene flori,/ Crizanteme zâmbind în zeci de culori,/ Arome primenite în veri, o adori.// ... Covoare maronii toamna ne țese,/ Cu tiv și betele bine alese./ Pasteluri peste dealuri răsfirate,/ Pete de

verde discret împrăștiate.‖ (Romanța toamnei – p. 29). Sau pastel de iarnă descris în poezia cu același nume:,,Cu zăpadă pe genele-i lungi/ Priviri sticloase, cerne fulgi/ Trena-i plutește-n voaluri ample/ Priveliște-ngheață pe stampe.// Dantele de cristale croșetează/ Covoare dalbe așază/ Țurțurii la streșini fac coloane,/ Natura toată parcă doarme.‖ (Iarna – p. 50). Poezia Adrianei Tomoni se înscrie în visarea unui vag ciudat al unei dorințe, a unei abstracții către un infinit, către un ținut al unei Atlantide pierdute, peste care s-au așternut atotstăpânitoare,,... trăirile de ieri./ Le-adun cu grijă pe stative.‖ (Atlantide – p. 74). Dar în egală măsură este și o poezie plină de sensibilitate, sentiment care astăzi pare să fi fost uitat, deoarece s-a demodat, dar de care totuși, avem atâta nevoie! Este tocmai ceea ce ne propune autoarea în acest Dar pentru tine în care încă mai crede și care se numește Prietenie. Text citit de Muguraș Maria Petrescu cu ocazia lansării cărților Adrianei Tomoni, PRIETENIE (Editura Emma, Orăștie, 2014, 28 pp.) și DAR PETRU TINE (Editura Emma, Orăștie, 2014, 124 pp.), organizată de Biblioteca Județeană,,Ovid Densușianu” Deva – Hunedoara, pe 29 ianuarie 2015.

ADRIANA TOMONI - TĂCERE Este atâta tăcere! Prea multă tăcere! Iubitule, ne-am pierdut cuvintele, Au zburat ca păsările în toamne târzii și este atâta tristețe! Mi-e dor de primăvara ta, în care citeam fără cuvinte, De gândurile scrise printre rânduri. Mi-e dor să simt aripile fluturilor Zbătându-se în inima mea, De fiorul ce mă inunda ca un izvor de munte, De zâmbetul tău îngăduitor, pentru că mă iubeai. Îți simt degetele ștergându-mi lacrimile, Umărul pe care plângeam, când mi-era greu. Mi-e dor să-mi spui cum aleargă caii tăi nărăvași. Mi-e dor să aud bătând în pendulă clipa mea și a ta împreună. Șoaptele tale firave la ureche, mă făceau să mă topesc de atâtea ori. Și mi-e dor. Vreau iubirea noastră să se împletească cu veșnicia! Vrei?

188

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Paul – George PETRIA

POEZII Amurgul vieții

Veșnic doar ție-ți voi fi dat.

O viață am știut c-urmează Să plec în minte cu-al tău dor, Să lupt inima să-mi țin trează, Singur făr‘ al tău ajutor.

Dumnezeire,eu te vreau!

Și pân‘ clipa-ceastă să treacă, Îți spun, de tine-am fost legat, De când uimitu-mi-ai privirea Cu al tău chip,prea fermecat. Zâmbetul tău inima-mi luase, Parcă-nainte să te știu Și fără vorbele sfioase, Ce m-au forțat om să deviu. Iar a ta gingașă privire, Sub cerul ce mereu veghea, Mă mângâia doar cu iubire, Căci ură și rău nu știa… Îți mulțumesc cu umilința-mi, Ai fost mereu ce mi-am dorit, Când o să plec în neființă, Te voi păzi la infinit. Oare meriți această soartă? În viață singură te las, Când tu nu mi-ai fost doar o dată, Pe lume tot ce mi-a rămas. Te-oi aștepta cu nerăbdare, Lângă steaua ce tu mi-ai dat, Pân‘ o să vină clipa-n care destineliterare@gmail.com

Ochii mei plini ce-s de tristețe, Căci lacrimi tu ai pe obraji; Aș căuta și nemurirea Sperând tristețea să o lași. Voi invoca Dumnezeirea, Îmi doresc ca tu să mă ierți, Să te cuprindă iar iubirea Și să te am în mii de vieți. C-un gând de lăcomie-n minte, Dezamăgi-te-am făr‘ să vreau Dar sufletu-mi cere-a promite Că inapoi am să te iau. Și lupt cu propria-mi ființă, Mă sfașii,căci eu am uitat Cu cât dor și câtă dorință, Sute de ani m-ai fi-așteptat. Inconștiența juvenilă Greșeala m-a forțat s-o fac, Să uit că iubesc o copilă Ce-n suflet m-a făcut bogat. Numai tu,iubită zeiță, M-ai fi făcut s-ajung pe nori Și aș fi fost cu-a mea voință Lângă tine de-ai vrea să zbori.

189


Destine Literare Raiul și toate cele bune Amoru-l au ca mesager, Amor ce te caută-n lume Căci omul este efemer…

La Afrodita vei ajunge, O îndrumare ai să-i ceri: -Tu,zeiță a tot ce-i dulce, N-am suferit destule seri?

Nu o să las această viață Fără să știu că mă iubești, Continuând să am speranță Că ura tu ai s-o gonești.

Vreau înapoi pe Eros, Pe Cupidon eu mi-l doresc Și o să lupt pentru el pururi Și o să lupt și-o să trudesc...

Eu pe tine te vreau,iubire, Patima sufletului meu, Tu,ce însemni doar fericire; Cu tine vreau sa fiu mereu.

Zeița Venus văzând asta, Milostivit-sa de cei doi: -Veți fi-mpreună a doua oară Căci grijă o să am de voi!

Și o să fug de moarte-o viață, Până pe tine te-oi avea, Căci in acestei vieți urmare Dorescu-mi tu să fii a mea.

-Tu Psyche-a inimii zeiță Ce ești un diamant perseu, Mi-ai dovedit ca ai dorință Și veșnic voi rămâne-al tău.

Iubire olimpiană Am vrut să fii a mea tu pururi, Să mă scufund în ochii tăi, Să te iubesc în mii de feluri, Să te sărut,dar tu nu vrei.

-Da Eros,tu,al vieții mele, Eu pentru tine am luptat, Am străbătut pe căi inferne Și în final tot te-am aflat. Muza mea

Privitu-m-am cum suferința Mă cuprindea la al tău dor, Eu așteptai ca nemurirea Sa-ți fie dată și să zbori. Eu sunt Amor,numit și Eros Și te iubesc atât de mult, Tu ești o muritoare simplă Și plângi,căci cândva m-ai avut. Eu sunt o muritoare simplă Și plâng la gândul c-am pierdut O iubire,fiind timidă Când a ta forță am văzut. Dar tu iubirea mea terestră, Porunca-mi de-ai fi respectat, N-aș fi plecat lăsând iubirea Dar cu știință m-ai trădat.

190

Pe tine,scumpa mea ființă, Nu te-oi-ntelege vreodat‘; Când văd-te m-umplu de dorinţă, De al tău zâmbet minunat. Tu mă alinţi și mă iubeşti, Dar nu-i de-ajuns iubito! Căci deseori tu mă răneşti, Şi inima-mi strivit-o. Inima mea tot s-a golit, Căci într-o altă viaţă, Tot o prinţesă am iubit Dar fu făr‘ de speranţă. Doar dragostea-i ca un vapor, Printre valuri se zbate Uitaţi de-un tragic viitor! Iubești și treci prin toate. destineliterare@gmail.com


Destine Literare Aştept, asta-i tot ce făptura-mi ştie; Cuget un gând, unica-mi zămislire, Framânt, mă zvârcolesc, mi-s slab din fire…

Şi îngerii or recunoaște Că binele cel absolut În dragoste se regăsește Oricât iubești de mult.

Sunt un nebun în lumea mea de aşchii, Sunt un ateu în lumea lor de aştrii. Cred doar în tine, ultima-mi providentă, Tu ce-mi grăbeşti putrefierea lentă.

Și demonii de-or auzii De-o dragoste curată, Fieștecare-or amuți Ș-or disparea îndată.

Rămâi cu mine, om săblăznitor!

Şi pe Hristos de-ai întreba, De ce oare ne iartă? Ăl simplu răspuns vei primi: Din dragoste curată!

Îndestulat mă-ngân în perla-mi sângerie, Nu-s doar o halcă, sunt un miel dat ţie. Ne îmblânzim în al nostru tartar Ne biciuim şi aşchii de iboste sar…

Vino la mine, chiar de-oi fi pângărit!

Ce sunt nu stiu în acest cuib de spini, Perierghie n-am când mă fierbi în venin; Poţi să mă sfaşii, ciopârţi sau rupe, Iubesc cu tine, pizmaş, să port lupte.

Singur mă-ngân în astă sihăstrie,

Dar nu pleca, de-s plin de păcat ori prostie!

Tartor ce cântă-amorezat

Yvonne Fuller - St Mawes – Carricknath from Tavern Beach

destineliterare@gmail.com

191


Destine Literare

Ioan Aurel POP

Poezia lui Eminescu și Evul Mediu românesc

Introducere

Se vor întreba, poate, unii ce se poate valoriza astăzi dintr-un orizont „paseist‖ și „autohtonist‖, evident „conservator‖, care privea trecutul ca pe o icoană și care idealiza o lume numită astăzi, în mod curent, „barbarie medievală‖. Iar pe deasupra, această viziune mai aparține și lui Eminescu, creatorul de care, tot după unii, ne-am fi cramponat iremediabil, fără să vedem progresul, noutatea și necesitatea ieșirii rapide din „patriotismul desuet‖ și din „naționalismul periculos‖. În locul acestor etichete facile este bine să se recurgă însă la analize, iar în locul clișeelor, ivite din amatorism și teribilism, se cade să se apeleze la cercetarea de specialitate. Universul poetic eminescian cuprinde o lume infinită, recreată din temelii, situată dincolo de spații și de timpuri, iar istoria omenirii apare în acest univers ca o amplă derulare, de pe când „ființă nu era, nici neființă‖ sau de pe când erau „prăpastie‖, „genune‖ ori „noian întins de apă‖, metamorfozate apoi într-un „punct de mișcare‖, generator de ordine ivită din „chaos‖ („Scrisoarea I‖)[1]. Sub aspect spațial, această desfășurare eminesciană pornește de la Carpați și de la Dunăre, pentru a poposi pe Rin, la Paris, în lumea scandinavă ori în cea anglo-saxonă a 192

Mariei Tudor și a lui Shakespeare, în mitologia veche germană, printre slavi, la Constantinopol, în Orientul islamic, arab sau persan, pe Indus și pe Gange etc. Dată fiind această nesfârșită cuprindere unitară, este aproape o utopie încercarea de segmentare, de analiză parțială, de desprindere tematică. Și totuși o facem, conștienți de riscuri. Și nu o facem ca literați – fiindcă nu suntem și fiindcă, din perspectivă literară, s-a mai făcut și s-a făcut bine[2] – ci în calitate de istorici, preocupați de statutul trecutului medieval în universul creației poetice eminesciene[3].

1. Tentația lumilor trecute: Antichitatea și Evul Mediu

Poezia eminesciană cuprinde, în manieră aparent aleatorie, geneza, creșterea și afirmarea întregului univers, cu toate articulațiile sale spațiale și temporale. Firește, în această creație, predomină de departe cadrul general european, de la Atlantic la Marea Neagră și din cețurile reci ale Britanniei până în insulele fierbinți ale Greciei și în cizma italică. Ca segment temporal și de civilizație, pare să fie preferată Antichitatea (lumea clasică mai ales), prin desele referiri la Eros, care „saltă nebunește‖ („Misterele nopții‖)[4], la „altarul Vestei‖ și la destineliterare@gmail.com


Destine Literare „Marte-n glorii‖ („Ce-ți doresc eu ție…‖)[5], la Apolon și Erato („La Heliade‖)[6], la Cezar, Traian, Roma veche („Junii corupți‖)[7] sau, pur și simplu, prin titluri precum „Eghipetul‖, „Rugăciunea unui dac‖, „Odă (în metru antic)‖, „Diana‖, „Ector și Andromache (de Schiller)‖, „Calul troian‖, „Către Mercur‖, „Către Bullatius‖, „Sarmis‖ etc. Astfel, apelurile la lumea veche, la mitologie, la cultura elină și romană sunt o constantă, ceea ce este firesc în cazul unui creator de anvergura lui Eminescu, pentru care fundamentele Europei sunt formate indubitabil, în mare măsură, din clasicismul grecolatin. Treptat însă, mai ales după atingerea maturității creatoare, lucrurile se schimbă, iar dimensiunea „vârstei de aur‖ devine mult mai complicată. Astfel, în „Epigonii‖, sunt exaltați Eliade, Bolliac, Vasile Cârlova, Alexandrescu, Bolintineanu, Andrei Mureșianu și Costache Negruzzi[8], adică aceia care au ilustrat romantismul, mulți dintre ei prin evocarea și invocarea Evului Mediu, cu boieri și țărani supuși, cu domni autoritari și puternici, cu ruine și castele, cu eroi războinici, dăruiți moșiei etc. Până și pe „veselul Alecsandri‖ îl prețuiește pentru că „din frunze îți doinește‖, „cu fluierul îți zice‖ și „cu basmul povestește‖, dar mai ales fiindcă „El deșteaptă-n sânul nostru dorul țării cei străbune,/ El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,/ Vremea lui Ștefan cel Mare, zimbrul sombru și regal‖[9]. Vremea grea și rea a epigonilor (adică perioada contemporană) este pusă de poet în antiteză cu icoana istoriei, cu „vârsta de aur‖, care este fără îndoială epoca ștefaniană.

2. Cadrul medieval universal

Dimensiunea temporală a Evului Mediu este, în înțeles eminescian, de inspirație occidentală și are drept limită inferioară căderea Romei sub barbari, iar drept limită superioară secolul al XVI-lea, cu afirmarea deplină a Renașterii, a Reformei, a Lumii Noi, care sunt tot atâtea punți certe spre Modernitate. Lumea românească medievală este, destineliterare@gmail.com

conform viziunii poetului, aproape perfect sincronizată cu cea europeană, ale cărei valori le împărtășește pe deplin și le mai prelungește o vreme. Evul Mediu nu este la Eminescu o perioadă de trecere, ca la primii moderni, bună de pus între paranteze, ci o vârstă deplină și matură a echilibrului, caracterizată prin cumpănă și rațiune, privite ca „dreaptă măsură‖ (în sensul etimologic al latinescului ratio)[10]. O dovadă în acest sens este și numele aparent metaforic de „Evul miez‖, care ne conduce spre esențe, spre esența lumii, nu spre aparență, spre conținut și nu spre formă. Astfel, pentru poet, domnia lui Alexandru cel Bun (14001432), de exemplu, este numai bună de translatare – eventual prin metempsihoză – cum face eroul nuvelei „Sărmanul Dionis‖. În istoria umanității, pe care o vede plină de nașteri, înfloriri și decăderi (în sens ciclic, precum avea s-o figureze marele istoric Arnold J. Toynbee, în secolul al XX-lea[11]), Evul Mediu este un model ontologic, timpul ideal al fanteziei[12] („Fantazie, fantazie, când suntem numai noi singuri,/ Ce ades mă porți pe lacuri și pe mare și prin crânguri!/ Unde ai văzut vrodată aste țări necunoscute?/ Când se petrecură-aceste? La o mie patru sute?‖[13], versuri din „Scrisoarea a IVa‖), iar fantezia înseamnă creație. Prin urmare, Evul Mediu devine la Eminescu timpul ideal (inclusiv timpul ideal al creației), măsura absolută a tuturor timpurilor, deși poetul știe că timpul e o convenție și că trecutul nu există decât în mintea noastră. Altminteri, timpul, ca-n „Memento mori (Panorama deșertăciunilor)‖, este eternitate: „Timpul mort șintinde membrii și devine veșnicie‖[14]. Tot în sens ontologic, Evul Mediu este apreciat fiindcă a găzduit „infinitele certuri‖ („cearta universaliilor‖) despre forma de existență a noțiunilor, pentru că a aliat poezia cu istoria, pentru că a generat Renașterea, pentru că a dat strălucire puterii, a văzut lumea drept teatru, drept carte[15], drept cântec, iar pe Dumnezeu ca pe Marele Demiurg[16]. Prin urmare, s-a spus pe bună dreptate că medievalismul se întâlnește organic cu eminescianismul[17]. Aceasta nu înseamnă că formele nu sunt respectate. Decorul celor mai multe poezii – dincolo de mesajul lor diferit – amintește de ambientul medieval, cu atmosfera sa tainică. Nopți argintate de lună, castele boltite (și cu gratii ruginite), aproape în ruină, 193


Destine Literare ferestre cu arcade, mese împărătești, împodobite cu bucate alese și înconjurate de paji, feți-frumoși și crai cu bărbi albe[18], domni cu mitre și boieri sfătoși, curți regești, împărătești ori domnești, cavaleri cu platoșe și zale, domnițe cu veșminte somptuoase se perindă dinaintea noastră majestuos, în „Călin (file de poveste)‖, „Luceafărul‖, „Mănușa (după Fr. Schiller)‖ sau „Scrisoarea a IV-a‖[19]. Castelul medieval devine un laitmotiv prezent și în scrieri fără legătură cu „Evul miez‖. Astfel, chiar și în unele poeme dacice, Eminescu face un transfer de medievalitate, de atmosferă medievală, mitică, precum în „Melancolie‖, în „Memento mori‖ sau în „Gemenii‖. Palatul dacic e mai mult gotic, regele are în preajmă „voievozi de țări și de olaturi‖, nuntașii sunt voievozi și boieri, iar Sarmizegetusa este de fapt Suceava[20]. Dacia e Moldova medievală, cu voievozi sau cu regi shakespearieni, iar combinația aceasta insolită nu distonează deloc. Alteori, întâmplările se petrec sub bolți de biserici, între făclii de ceară și pe lângă solemne și înnegrite de fum catapetesme, cu dangăt de clopote și preoți solemni apuseni (ca în „Strigoii‖ ori „Veneția‖)[21] sau în peșteri de sihaștri („zăhastri‖), cu iz bizantino-oriental (ca în „Povestea magului călător în stele‖)[22]. Apare iubirea galantă a Evului Mediu occidental (l‘amour courtois), garnisită cu menestreli și trubaduri, înzestrați cu ghitare și voci, însoțită de doamne și domnițe, plasate în balcoanele castelelor negre ori la „ferestrele arcate‖, oglindite-n lacuri, în așteptarea îndrăgostiților (cavaleri în zale ori zburători), așa cum se întâmplă în „Luceafărul‖, în „Călin (file de poveste)‖, în „Călin Nebunul‖, în „Scrisoarea a IV-a‖, în „Mănușa (după Fr. Schiller)‖ sau „Diamantul nordului (Capriccio)‖[23]. Numai că, spre deosebire de Evul Mediu real, din societatea cavalerească occidentală, dragostea la Eminescu nu este un joc curtenesc facil (cum face Cătălin ca s-o atragă pe Cătălina), ci este „farmec sfânt‖[24], este esență și eternitate (așa cum o vede Luceafărul). Sunt ilustrate, de asemenea, trecătoare episoade tipice (ca alchimistul, căutător al aurului sau filosoful, chinuit de taina universului), chipuri și portrete de artiști (Rafael, Michelangelo sau Corregio), apar nume concrete de personaje legendare sau reale (Arald, regele avar, regele Nord, Cunigunda, cavalerul Delorges, regele Francisc), 194

imagini citadine fugare („Veneția‖)[25]. Acest univers fictiv se prelungește până în Orientul mijlociu medieval, plin de plăceri gustative și carnale, ornat cu mirifici codri, cetăți bogate, „muri albi de marmură‖, „stâlpi de aur blond‖, „oglinzi de purpură‖, baldachine de „catifea roșă‖, vegheate toate de înțeleptul calif Harun-al-Rașid din Bagdad (vezi poeziile „În căutarea Șeherezadei‖, „Din Halima‖, „Povestea magului călător în stele‖)[26]. Uneori elementele de decor medieval creează cadre idilice (cultivate din dorința poetului de a părăsi realul sau tangibilul și de a accede la timpul de aur), care – contrar disocierii dintre idilic și ideal făcute de Hegel – tind la Eminescu spre zona idealului, deoarece conduc la plenitudinea trăirii[27]. Cu alte cuvinte, idilicul cu decor medieval se transformă la Mihai Eminescu în formă cu fond, în mod de a percepe și reordona lumea.

3. Evul Mediu românesc – chipuri princiare

Predomină, de departe, în creația lui Eminescu, Evul Mediu românesc, idealizat adesea și reconstituit în cheie romantică. Cea mai amplă și mai cunoscută frescă medievală românească este cuprinsă – cum se știe – în „Scrisoarea a III-a‖, în care memoria colectivă încetează să mai fie un simplu pretext ori cadru. Aici se reconstituie, prin imagini artistice, o epocă de glorie medievală, un domn simplu „după vorbă, după port‖, dar gigantic prin fapte, o țară, Țara Românească și o lume eroică și creștină de la finele secolului al XIV-lea. Domnul și oastea formează un corp militar și religios care apără credința și „moșia‖, adică Țara, fără ezitări și sincope. Oastea, alcătuită din boieri și țărani, cuprinde, de fapt, proprietari de moșii (mari și mici) individuale care, însumate, dau moșia cea mare, Țara. Apărarea moșiei fiecăruia echivala cu protejarea marii moșii (Țara), primejduite de Semilună. Eminescu ilustrează aici un atentat extern (extraeuropean) îndreptat împotriva valorilor europene, deopotrivă orientale și occidentale sau bizantine[28] și latine („Din pristolul de la Roma să dau calului ovăz…‖), oprit de „ciotul‖ Mircea și de destineliterare@gmail.com


Destine Literare ai săi. Mircea apare aici în dublă ipostază, de creștin și de patriot sau, în simbioza celor două, de „poartă a Creștinătății‖, sentiment pe care nu l-a inventat Eminescu și pe care domnul cu ai săi l-au trăit efectiv, așa cum aveau să-l trăiască și Ștefan cel Mare și alți mulți contemporani români și străini. În afară de Mircea cel Bătrân (1386-1418), mai apar și alți domni, unii episodic și pretextual, alții de sine stătător, prin adevărate portrete. În această galerie se înscriu „Dragoș vodă cel bătrân‖, Vlad Drăgulea, poreclit Țepeș (1448; 1456-1462; 1476), invocat, tot în „Scrisoarea a III-a‖, ca simbol absolut al dreptății, adevărat justițiar, menit să pună ordine în societatea românească de oricând, dar mai ales din epoca poetului („Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei…‖), un alt Vlad (complet imaginat), cu o curte la Bârlad, Eustratie Dabija (1661-1665) și, dominându-i pe toți, Ștefan cel Mare (1457-1504). Cel mai pitoresc dintre domni, Dabija Vodă, excentric cumva față de lumea medievală (secolul al XVII-lea se află, sub aspect cronologic, în epoca modernă timpurie), dar descins din ea prin moravuri și idealuri, beneficiază de un portret aproape pantagruelic, centrat în jurul meselor bogate, udate din plin cu vin („Umbra lui Istrate DabijaVoievod‖)[29]. Dabija Vodă nu are, chiar și pentru mulți specialiști, altă rezonanță în istorie decât întâmplarea prin care Miron Costin și-a sfârșit odată cu domnia acestuia faimosul Letopiseț (adică la 1661), început acolo unde îl lăsase vornicul Grigore Ureche, adică la Aron Vodă (1595). Altminteri, nu a rămas pomenit prin vreo faptă semnificativă. Eminescu însă îl arată „sus, în cetate la Suceava‖, printre „ziduri negre‖ și „icoane numai pete‖ sau hălăduind pe la Cotnari, Soroca, Vrancea și Tigheci, luptând în oastea Moldovei acolo unde a fost nevoie (la Beci=Viena, cu „hantatarii‖, mai puțin cu leșii și ungurii, lăsați, pe bună dreptate, să se lupte între ei!), dar strigând mereu că îi era sete. Vodă, mutat acum în rai, își retrăiește viața sa pământească, clătinându-și capul plin cu licoare și are mereu nostalgia vinului Moldovei, de care era lipsit acum de Sf. Petru, păstrător strict al canonului. Amintirile însă sunt teribile și cuprind două planuri, unul individual, al domnului iubitor de vin și celălalt al destineliterare@gmail.com

oștenilor și prietenilor, iubitori și ei tot de vin: „Când de mănușa lungii săbii/ Mă rezimam să nu mă clatin,/ Cântau cu toți pe Basarabii,/ Pe domnii neamului Mușatin,/ Pân‘ ce-ncheiau în gura mare/ Cu Ștefan, Ștefan domnul sfânt,/ Ce nici în ceruri samăn n-are,/ Cum n-are samăn pe pământ!‖. Moldova și Țara Românească se unesc cumva ante litteram, prin pasiunea tuturor pentru vin, în sens uman și liturgic deopotrivă. La un moment dat, planurile interferă, încât toți bărbații țării petrec în frunte cu vodă, secondați de toți domnii trecuți, din ambele dinastii ale Basarabilor și Mușatinilor, cu binecuvântarea acestora: „Moldova cu stejari și cetini/ Ascunde inimi mari de domn,/ Să bem cu toți, să bem, prietini,/ Să le vărsăm și lor în somn./ Pân‘ la al zilei blând luceafăr/ Să bem ca buni și vechi tovarăși;/ Și toți cu chef, nici unul teafăr,/ Și cum sfârșim să-ncepem iarăși.‖ Tot secretul existenței glorioase a țării se bazează pe vin: „Căci are-n sân Moldova noastră/ Viteze inimi de creștin;/ Tineri, în veselia voastră,/ Stropiți-le duios cu vin!‖. „Stropirea cu vin‖, dar nu una smucită, ci una „duioasă‖, pare a fi cheia victoriilor obținute deopotrivă în numele țării și al credinței. Este un elogiu înverșunat adus vinului și băutorilor de vin, în stilul reușit cândva, încă în Evul Mediu, de François Villon. În ciuda tonului ironic, când vine vorba despre Ștefan cel Mare, chiar și „clătinatul‖ vodă Dabija ajunge serios (sobru), fiind vorba nu despre oricine, ci despre „domnul sfânt‖. În vreme ce în proză principele preferat este Alexandru cel Bun (scriitorul afirmă își poate dovedi până la acest domn ascendența!), în lirica eminesciană, deopotrivă în cea de sorginte populară și în cea de factură cultă, Ștefan cel Mare este de departe monarhul dominant. De la vagi rememorări sau pomeniri doar de nume până la adevărate portrete, voievodul tutelar se bucură de o atenție constantă. „Când Ștefan se suie călare pe cal/ Răspunde Suceava din urmă…‖ („Ștefan cel Mare. Schițe de imn‖)[30], încât marele luptător în numele Țării și al Crucii se confundă cu națiunea sa și cu lumea dreptății, pentru care s-a căznit atât de mult în viața pământească. Altminteri, domnul apare veghind din ceruri la soarta Moldovei și a României întregi. În fața nimicniciei vremurilor de ocupație a 195


Destine Literare provinciilor istorice, de către austrieci, de către unguri și de către ruși, adică de către „străinii‖ cei răi, mântuirea (în poezia „Doina‖) nu poate veni decât de la Ștefan cel Mare: „Ștefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las‘ Arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija sfinților/ În seama părinților…‖[31]. Vievodul, dotat cu atributul divin al învierii, aidoma Mântuitorului lumii, este singurul capabil să salveze Țara. Fie și numai la sunetul cornului voievodal, „Toți dușmanii or să piară/ Din hotară în hotară‖[32]. După patru secole de la fondarea Putnei, „fiii României‖ se roagă înaintea Domnului lor, ca înaintea Domnului din ceruri: „Dar printre fum și lupte în cercul de lumină/ Se văd cerești casteluri de-a lui Hristos tării,/ Și între ele-i Putna, în care-adânc se-nchină/ Lui Ștefan-vodă astăzi ai României fii.‖ Și în alte poezii de sorginte populară, tot Ștefan cel Mare domină scena, așa cum se întâmplă în „Mușatin și codrul‖: „Ștefan-vodă, tinerel,/ Trece puntea singurel,/ Cu pieptarul de oțel,/ Cu cușma neagră de miel, /Drag i-e codrului de el‖ („Închinare lui Ștefan Vodă‖)[33]. Domnii români ai lui Eminescu stăpânesc, organizează și oblăduiesc țara în mod natural, ocrotind națiunea. S-a spus, pe bună dreptate, că Evul Mediu este văzut de poet ca o primăvară etnică, ca o vreme de formare a naționalităților și chiar de înflorire a lor, sub semnul „tinereții etnologice‖, cum însuși protagonistul nostru scrie[34]. „Vârsta de aur‖ a „vârstei de aur‖ medievale românești – derulate pe circa un mileniu, cum s-a văzut – este, conform lui Eminescu, secolul al XV-lea. „Suta a cincisprezecea‖ este „avanscena teatrului Universului ocupată de români‖, cu personalități precum Ioan (Iancu de Hunedoara) și Matei (Matia) Corvin în Transilvania, Banat și Ungaria, precum Mircea cel Bătrân și Vlad Dracul (Drăgulea) în Țara Românească, precum Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare în Moldova; cu astfel de conducători vrednici, românii au ajuns – spune iarăși scriitorul – nu numai unul dintre cele dintâi popoare militare și războinice ale Europei, apărătoare ale Creștinătății, dar și unul dintre cele mai culte ale acelui ev de mijloc[35].

196

4. Voievozi-țărani sau voievozi-cavaleri?

Evul Mediu evocat de Eminescu este și cult și popular, în același timp. Apar figuri mărețe de împărați, regi, prinți, voievozi, cavaleri, deopotrivă de sorginte occidentală și orientală, înveșmântați în mantii împodobite cu pietre scumpe, îmbrăcați în zale, încoronați cu diademe de aur, locuitori ai unor castele de vis, în calești zburătoare, trase de cai de rasă, așa cum unii dintre aceștia, în ciuda titlurilor pompoase, au alură de simpli țărani, înfrățiți cu doinele și codrii, cu animalele și păsările, cântând din frunză etc. Orașul de demult este, în general, ignorat, fiindcă el este o excepție de la lumea medievală, formată din seniori și vasali, din boieri și țărani, din sate și preoți. Este vorba despre o ordine rurală și cavalerească, pe care orașul avea s-o strice până la urmă, prin plămădirea în el a ideilor de libertate și emancipare, a revoltelor și revoluțiilor. Eminescu evocă și această lume nouă, concurențială și rapace, dar o face, în general, la modul critic. Evul Mediu românesc este figurat de poet drept o lume de țărani isteți, dintre care unii, deși sunt prinți, se înfățișează ca înfrățiți cu păsările, codrii și dumbrăvile, cu lacurile și luna, cu soarele și râurile. Sunt și anumite excepții de la regulă. De exemplu, Dragoș-Vodă este înfățișat „în toată slava‖, în cetatea Sucevei, înconjurată cu ‖zid de piatră nalt și gros,/ Că pe el merg cinci pe jos/ Și au loc cu de prisos,/ Că merg trei călări alături/ Și mai au loc pe de lături/ Caii mândri să și-i joace/ Când încolo, când încoace‖; tronul domnului se-nalță pe șapte trepte, este acoperit cu baldachin, coroana domnească este de aur, iar pe umerii suveranului stă o hlamidă cu flori de aur cusute, boierii „șed în blane de samur‖, au pieptare cu mâneci de oțel, sunt încălțați cu cizme roșii „împintenate‖, au platoșe și cămăși de zale („Dragoș vodă cel bătrân‖).[36] Toate acestea exprimă gloria medievală, „epoca de aur‖ care nu mai este: „Săracă Țară-de-Sus,/ Toată faima ți s-a dus./ Acu cinci sute de ai/ Numai codru îmi erai…/ Împrejur nășteau pustii,/ Se surpau împărății, Neamurile-mbătrâneau, Crăiile se treceau,/ Numai codrii tăi creșteau…‖ („Mușatin și codrul‖).[37] Cum se vede, chiar și în mirificul Ev Mediu eminescian lumea dimprejurul destineliterare@gmail.com


Destine Literare Moldovei – mai exact al Țării de Sus sau, cum este chemată în altă parte, lumea Arboroasei (Bucovinei) – se afla în descompunere, în vreme ce țara mușatină creștea împreună cu ai săi codri și cu bărbați ca arborii din codri. Țara era în echilibru (motivul căii de mijloc sau aurea mediocritas), așezare și bună rânduială. În proiectul dramatic „Gruie-Sânger‖ (ca și în altul, similar, numit „Bogdan-Dragoș‖), cei doi descălecători ai Moldovei (din anii 1350-1360) se contopesc într-un „scornit‖ unic voievod, contemporan cu ceva mai timpuriul Basarab (cu „Tugomir Basarab‖, cum zice poetul, voievod sudcarpatic de prin 1310-1352), având un pisar din vremea mult mai târzie a lui Alexandru Lăpușneanu (1552-1561; 1564-1568)[38]. „Scornirea‖ aceasta și altele – legată de folosirea prea laxă a letopisețelor – este blând criticată (mai mult semnalată) de Călinescu[39], deși poetul are două scuze perfect valide: mai întâi, literatul poate modela istoria cum dorește, fiindcă el operează cu imagini artistice (construite prin imaginație) și fiindcă trecutul joacă adesea, în atare cazuri, doar rolul de pretext; în al doilea rând, cercetarea istorică nu avea atunci nivelul din secolul al XX-lea, iar Dragoș, Bogdan și Negru Vodă (identificat adesea cu Basarab) erau socotiți de unii istorici ca rude de sânge. Astfel, Dimitrie Cantemir, încă punct de reper în veridicitatea cercetării istorice în secolul al XIX-lea, scria: „A doa, să cunoaște că văzind mai pre urmă iarăș acei români [aflați în refugiu în Transilvania] precum locurile lor cele dintâi s-au curățit de poiade tătarâlor (precum înnainte vom arăta cum și cu ce mijloc s-au rădicat tătarâi de pe aceste locuri), iarăș cu domnii săi, iar nu cu strânsură din păstori, precum măzacii pomenesc, s-au înturnat la locurile sale cele de moșie; adică Dragoș Vod, ficiorul lui Bogdan Vodă, cu o parte în Moldova, iar Radul Vodă Negrul, sau frate sau văr lui Dragoș Vodă, cu alta, în Țara Muntenească‖[40]. Cu alte cuvinte, lucrurile nu erau foarte clare (după cum nici astăzi nu sunt!) nici pentru istoricii de talia lui Cantemir, deși a doua parte a secolului al XIX-lea, mai ales prin școala critică (pozitivistă), adusese contribuții semnificative. Dar poetul, nefiind istoric, nu era chemat să țină seamă de aceste noi rezultate de specialitate în creația sa literară.

destineliterare@gmail.com

Eminescu are și tentația de a-i prezenta pe domnii și voievozii români medievali ca pe niște țărani mai răsăriți, mai înțelepți. Ștefan Vodă, surprins „tinerel‖, purta cușmă neagră de miel, arc la spinare, cânta din frunză o doină legănată, apoi doinea din voce, vorbea cu codrul, cânta din fluier, copleșit de dor de casă etc., aidoma unui simplu locuitor al țării, adică țăran. Ispita aceasta au avut-o, mai ales în vremea sămănătorismului, și unii dintre istoricii cei mai mari, precum Nicolae Iorga. «Așadar, potrivit lui N. Iorga, țăranii liberi, stăpâni ai pământului țării, au creat statul; instituția supremă a acestuia, domnia, a fost ea însăși asumată de „voievozi-domni‖ care nu aveau curte propriu-zisă și erau „încunjurați neapărat, în cele dintâi decenii, numai de sfetnici în port românesc, asemănători cu bătrânii chemați la judecățile țerănești‖»[41]. După opinia lui Iorga de la începutul secolului al XX-lea și nu numai de atunci, primii conducători ai Țării Românești și Moldovei au fost „domni țărani‖ sau „domni ai țăranilor‖, purtându-se și înveșmântânduse aidoma țăranilor. Opinia aceasta vine tot din epoca romantismului, când avusese destui adepți în rândul oamenilor de cultură, literaților și chiar istoricilor. Eminescu nu face, prin urmare, decât să transpună în versuri un „adevăr‖ al vremii sale, o opinie comună, intrată în conștiința colectivă. Este drept că viziunea istoricilor – inclusiv a lui Nicolae Iorga – s-a schimbat radical ori s-a nuanțat mult când, după Primul Război Mondial, un somptuos mormânt voievodal (din secolul al XIV-lea) de la Biserica Domnească din Curtea de Argeș arăta opulență, vestimentație feudală și inele și alte simboluri de aur, toate de tip cavaleresc occidental. Prin urmare, primii noștri voievozi din secolele al XIII-lea și al XIV-lea, deși se aflau în fruntea unor comunități de țărani, făceau parte dintr-o elită care, fără să uite obiceiurile și mentalitatea supușilor lor, se purta după rangul înalt al tuturor elitelor europene de atunci din țările vecine, din Bizanț și chiar din Occident. Eminescu nu a făcut decât, printr-o intuiție rară, să exprime în portretele sale princiare această dualitate țărănească și elitar-feudală, chiar înainte ca mărturiile istorice s-o confirme pe deplin. De aceea, în „Scrisoarea a III-a‖, de exemplu, fiul de domn îi scrie iubitei sale în versuri populare și îi cere „codrul cu poienele, ochii cu sprâncenele‖. El 197


Destine Literare este ca un țăran doinitor mai înstărit, îmbrăcat militărește pentru ocazia luptei, dar cu sufletul din popor. Natural, în chip discret se vede și rangul voievodal, fiindcă iubita nu este numită „mândră‖, ci Doamnă, cu inițială majusculă, iar el, prințul, folosește pluralul maiestății („Grăim, Doamnă, către Tine‖); la scurt timp însă, de la un vers la altul, flăcăul uită de maiestate și zice „Să-mi trimiți prin cineva…‖ și nu „Să ne trimiți…‖, „Oastea mea…‖ în loc de „Oastea noastră…‖, „Și să știi că-s sănătos…‖ în loc de „Și să știi că suntem sănătoși…‖ etc. De aceea, domnii lui Eminescu sunt maiestuoși și simpli în același timp, poartă zale și platoșe, dar cântă din frunză și scriu „cărți‖ (epistole) în vers popular doamnelor și domnițelor lor. Fiul lui Mircea cel Bătrân folosește pluralul maiestății, dar se simte frate cu codrul, Ștefan cel Mare, flăcăiandru fiind, cânta din frunză, din fluier și din voce, dar, la propunerea codrului, urma să fie ales împărat al naturii și al oamenilor. Nu este vorba aici de o simplă licență poetică, ci despre o realitate venită, probabil, tot dintr-o excepțională intuiție: istoricii au dovedit mai recent – adică abia în deceniile din urmă – că domnii noștri au avut și o vocație și o aspirație imperiale. Este drept că, pentru ei și pentru poporul lor, titlul de domn (moștenit din latinescul dominus) era cel mai înalt rang posibil pe pământ, așa cum fusese odinioară în Imperiul Roman, în epoca dominatului. Așa stând lucrurile, numele de domn putea fi, fără nicio îndoială, sinonim cu acelea de rege ori de împărat. În mințile unora dintre domnii noștri (numiți țari sau împărați) era însă chiar mai mult decât atât, anume exista o vagă conștiință a „Bizanțului după Bizanț‖, a moștenirii imperiale bizantine din epoca de decădere a marii împărății și, mai ales, de după ocupația otomană. În această viziune, domnii lui Eminescu sunt țărani, dar sunt niște țărani solemni și maiestuoși, cuprinși de demnitatea, sobrietatea și înălțimea rangului lor, de originea superioară a puterii lor date de Dumnezeu.

198

Concluzii Evul Mediu (ca și întregul trecut românesc) restaurat de Eminescu prin poezia lui a pătruns în conștiința publică a românilor mai bine și mai profund decât prin toate scrierile istoricilor erudiți la un loc. Acest fenomen a fost posibil numai fiindcă poetul, având har, a găsit calea cea mai potrivită spre a ajunge la sufletele oamenilor, fără ca cineva să decidă acest lucru. Totul a fost mai presus de fire, deoarece Eminescu se situează – prin creația sa majoră – dincolo de spații și de timpuri, fiind contemporanul tuturor generațiilor care l-au urmat. În acest context, în ciuda detractorilor, Eminescu este și contemporanul nostru, ne încântă și descântă mereu, înnobilându-ne viața. Eminescu a integrat Evul Mediu, adică secolele de mijloc (cele situate între Antichitate sau căderea Romei și Epoca Modernă, anunțată de Renaștere), într-o viziune modernă, adecvată vremurilor sale și, câteodată, mai presus de aceste vremuri, intuind descoperiri care aveau să vină. Poetul și-a asumat conștient curentul romantic („Nu mă-ncântați nici cu clasici,/ Nici cu stil curat și antic – / Toate-mi sunt de o potrivă,/ Eu rămân ce-am fost: romantic‖), pe care l-a ilustrat admirabil, inclusiv în tablourile sale medievale. Toți romanticii au reconsiderat și valorizat Evul Mediu, ridicându-l din dispreț și ură spre lumină, duioșie și prețuire. Eminescu nu avea cum să facă altminteri. Este drept că unii exegeți de astăzi – pătrunși de multele clișee contemporane despre Evul Mediu – au căzut în capcana desincronizării, aruncând asupra lui Eminescu vini inventate și catalogându-l drept nostalgic, autohtonist, naționalist etc. Eminescu a fost „autohtonist‖ numai fiindcă a exprimat în versurile sale realitățile locale, românești. Dar și alți creatori de geniu au făcut la fel, zugrăvind acele lumi care le erau familiare. Ce ar rămâne, de exemplu, din creația shakespeariană dacă am exclude din ea lumea Insulelor Britanice, trecutul Angliei medievale, seria sa de regi volnici ori nevolnici etc.? Mihai Eminescu a prețuit Evul Mediu ca oricare romantic, fără să iasă din tiparele genului. S-a lăsat pătruns de imaginea și de imaginația romantică, închipuind castele cu bolți falnice și domnițe care-și așteptau cavalerii, dar asupra Evului Mediu românesc a meditat cu-adevărat și a scos din destineliterare@gmail.com


Destine Literare cronici și documente chipuri și icoane pline de farmec. Evul Mediu eminescian este o structură organică, deplină, suficientă șieși, este un adevărat organism în care membrele se află în deplină interferență, se completează și dau armonie întregului. Poetul are, în acest caz, o viziune corporatistă, de istoric medievist și vede în chip vizionar – fără să teoretizeze – ceea ce istoricii vor susține ulterior (pe urmele unor scrieri de la cumpăna mileniilor I și II), anume că cele trei stări, adicăoratores (cei care se roagă pentru ei și pentru celelalte două grupuri), bellatores (cei care luptă pentru ei și pentru celelalte două grupuri) și laboratores (cei care muncesc pentru ei și pentru celelalte două grupuri), formau împreună corpul societății medievale.

fascinant de diferită și că merita toată atenția și tot respectul. El ar fi vrut ca și la noi (ca, de exemplu, în Anglia) formele istorice medievale să nu fi fost brutal desființate, ci mereu împrospătate de spiritul modern[44]. Eminescu a exprimat un autohtonism realist, de nuanță cultă și folclorică în același timp, dar a fost și de un modernism surprinzător, scrutând viitorul cu idei încă neexprimate de alții, cu idei care aveau să vină. Evul Mediu românesc ilustrat de Eminescu – dacă se face abstracție de metodele de abordare diferite – seamănă mult cu acela reconstituit de Nicolae Iorga. Același lucru se poate spune și despre Țara celor doi mari creatori – Țara Românească – situată dincolo de nimicurile cotidiene, de timpurile aspre și de oamenii mărunți. Este în această Țară o lume criticată adesea de amândoi, veștejită, dăruită cu ironii și invective, dar această lume nu a afectat niciodată esența perenă a Țării, privită ca loc de conservare și de organizare a neamului românesc. Iorga spune undeva frumos, cu aparență metaforică, dar cu rădăcini într-o viață de cercetare a trecutului: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească‖[45]. Aceste cuvinte adânci despre Țară sunt ca o poezie fără rimă și sunt scrise de Iorga, categoric, în spirit eminescian, în acel spirit care lumina steaua unui adolescent pătruns de mărirea României eterne, chiar înainte de vreme, când edificiul nostru politico-statal era doar un proiect. Vă propun ca astăzi, de Ziua Culturii Naționale, să-i dorim României, țara noastră „de glorii‖ și „de dor‖, ceea ce i-a menit peste secole, cu atâta forță, Eminescu.

Ca și în acest caz, în alte câteva formulări despre Evul Mediu, prezentate de regulă drept erori făcute în spirit romantic și românesc, Eminescu nu a greșit deloc. Se impun astfel, mai întâi imaginea voievozilor și domnilor, priviți ca țărani sfătoși, apoi catalogarea unora dintre ei drept împărați, apoi socotirea lumii medievale drept epocă de formare și tinerețe a națiunilor și, în fine, reabilitarea întregii realități medievale. Primele două aspecte, cum s-a văzut, au primit confirmare istorică, prin cercetări de specialitate. Al treilea are confirmare încă de la începutul secolului al XX-lea, pentru ca ulterior să se dovedească în ce mod s-au produs geneza medievală a națiunilor moderne și chiar afirmarea națiunilor medievale[42]. Și ultima chestiune (legată de „un alt Ev Mediu‖), de mai bine de o jumătate de secol, își are rezolvarea sa, tot în spiritul vizionar eminescian; astfel, Evul Mediu, departe de fi „întunecat‖, „primitiv‖ și „barbar‖, se dovedește o lume diferită de a noastră, dar nu mai prejos, o lume în care, în locul egalității, democrației și libertății individului, funcționau ierarhia, supunerea, privilegiul, onoarea și credința[43]. Pentru mentalitatea medievală, istoria era arta de a vorbi frumos despre trecut, iar poezia era cântec ori poveste cântată, cu ritm, rimă și măsură, pe acorduri de liră și de ghitară. Poetul nu ne spune neapărat că această lume era superioară lumii moderne, ci că era București, la 15 ianuarie 2015, de ziua lui Eminescu și a Culturii Naționale

destineliterare@gmail.com

199


Destine Literare

[1] Mihai Eminescu, Opere. Poezii, Ediție critică, cronologie, note și variante de Perpessicius, Introducere de Eugen Simion, diferențe textuale și un comentariu asupra ediției Perpessicius de Nicolae Georgescu, București, 2013, p. 130. [2] Vezi Mihai Cimpoi, „Evul miez” eminescian, în „Metaliteratură. Analele Facultății de Filologie‖ (Universitatea Pedagogică „Ion Creangă‖ din Chișinău), Secția literatură română și comparată, vol. 7, 2003, p. 3-28. [3] Relativ recent, în primăvara și vara anului 2014, la librăria timișoreană „ESOTERA‖ au avut loc patru serate din seria „Eminescu și Evul Mediu italian‖, sub semnul valorificării viziunii poetului asupra lumii medievale. [4] M. Eminescu, op. cit. p. 16. [5] Ibidem, p. 17. [6] Ibidem, p. 19. [7] Ibidem, p. 25. [8] Ibidem, p. 32-33. [9] Ibidem, p. 34. Referirea se face mai ales la poezia „Imn lui Ștefan cel Mare‖. [10] M. Cimpoi, op. cit., p. 5. [11] Arnold J. Toynbee, A Study of History, 12 vol., elaborate între anii 1934-1961 și publicate în multe ediții, în diferite locuri și limbi. [12] M. Cimpoi, op. cit., p. 9. [13] M. Eminescu, op. cit., p. 148. [14] Ibidem, p. 376. Vezi și M. Cimpoi, op. cit., p. 15. [15] Vezi Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, București, 1970, p. 347-404 (capitolul „Cartea ca simbol‖). [16] M. Cimpoi, op. cit., p. 12-24. [17] Ibidem, p. 27. [18] Chiar cuvântul crai este unul medieval. Provenind din numele regelui și împăratului Carol cel Mare, acesta a pătruns în limbile slave, în maghiară și română abia după ce purtătorul lui (mort în 814) intrase în legendă și devenise prototipul suveranului încoronat, uns cu mir și dăruit cu putere de la Dumnezeu. [19] M. Eminescu, op. cit., p. 75-83, 157-171, 155-156, 146-150. [20] George Gană, Melancolia lui Eminescu, București, 2002, p. 212. M. Cimpoi, op. cit., p. 12. [21] M. Eminescu, op. cit., p. 84-96, 190. [22] Ibidem, p. 377-405. Eminescu nu a avut, totuși, înțelegere pentru Evul Mediu creștin, înfeudat bisericii. Cf. M. Cimpoi, op. cit., p. 9, 23. [23] M. Eminescu, op. cit., p. 157-171, 75-83, 146-150, 155-156, 555-563, 811-833. [24] M. Cimpoi, op. cit., p. 15. [25] M. Eminescu, op. cit., p. 146-150, 84-96, 190 etc. [26] Ibidem, p. 433-438, 639-642, 377-405. [27] M. Cimpoi, op. cit., p. 18-19. [28] În publicistică, poetul condamnă bizantinismul ca fiind „mizerie morală și intelectuală încuibată timp de o mie de ani‖, „corupție seculară‖, „pungășie și spionaj secular‖ care i-a contagiat și pe turci „cu toată zestrea lor umană de probitate și vitejie‖; o face, probabil și sub impresia mai recentă a apăsării fanarioților, descinși din vechiul Bizanț și considerați o „cocoașă morală‖ pentru națiunea română (M. Cimpoi, op. cit., p. 7). [29] M. Eminescu, op. cit., p. 581-585. [30] Ibidem, p. 800-801. 200

destineliterare@gmail.com


Destine Literare [31] Ibidem, p. 173. [32] Ibidem. [33] Ibidem, p. 885-893. [34] M. Cimpoi, op. cit., p. 26. [35] Ibidem, p. 7-8. [36] M. Eminescu, op. cit., p. 894-896. [37] Ibidem, p. 885. [38] M. Cimpoi, op. cit., p. 12. [39] George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, ed. îngrijita de Ileana Mihăilă, București, 1999, p. 373. [40] Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, publicat sub auspiciile Academiei Române…, ediție de Grigore G. Tocilescu, București, 1901, în „Operele principelui Dimitrie Cantemir‖, tomul VIII, p. 475. [41] Șerban Papacostea, Postfață, în vol. N. Iorga, „Studii asupra Evului Mediu românesc‖, ediție îngrijită de Șerban Papacostea, București, 1984, p. 411-412. [42] Ioan-Aurel Pop, Geneza medievală a națiunilor moderne (secolele XIII-XVI), București, 1998, passim; idem, Națiunea română medievală. Solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI, București, 1998, passim. [43] Vezi Régine Pernoud, Pour en finir avec le Moyen Age, Paris, 1977, passim. [44] M. Cimpoi, op. cit., p. 26. [45] Nicolae Iorga, Ceva despre Ardealul românesc, București-Năsăud, 1907, p. 1. Și Cantemir are avea aceeași viziune a unității atemporale românești, când zicea „Hronicon a toată Țara Româniască (care apoi s-au înpărțit în Moldova, Munteniască și Ardealul)‖. De fapt, toți marii creatori, de la Inochentie Micu, Mihail Kogălniceanu și Mihai Eminescu până la Lucian Blaga și Nichita Stănescu au exprimat, într-o formă sau alta, acest sentiment tonic, dar cuminte și cumpătat, al românității integrale.

destineliterare@gmail.com

201


Destine Literare

Paulina POPA

JURNAL LIRIC Căprioara, 1 ianuarie 2015

AN NOU Apropie-mă, Dumnezeule, de miezul viu al acestui poem, să înalț catedrale de iubire pentru Tine şi pentru semenii mei. Nuntă să fie în cuvintele mele, taină, aşa cum ai lăsat pentru vecie. Iarna aceasta este plină de ninsori, totul este alb, eu îmi spăl veşmintele şi le întind pe aceste ninsori, ca albite să strălucească în poem. Luna a luminat cum nu s-a mai văzut. Eu am stat în razele ei şi am scris. Uneori mă rătăcesc printre cuvinte şi strig către Tine: Auzi-mă, Doamne!

ÎN SEARA DE AN NOU În seara de An Nou, cum se cuvine, Te-am aşezat la masă lângă mine. Aşa cum ani la rând plângând pe scări, nici n-am văzut cum singură spre zări, elogiam singurătatea. Am acceptat să dorm în ierburi mari, să cânt din frunza de arțari. Acum cu rochia de carne ce dansează, nici nu observ că e trecut de-amiază elogiind singurătatea. ALELUIIA Am strigat şi m-a auzit Domnul. Ninsori am cerut şi mi-a dat cu îndestulare. Iubire am cerut şi m-a acoperit de sus până jos. Lumină am cerut şi a fost.

Lacrima cuvintelor se revarsă înăuntru şi dă pe dinafară atunci când îți cer lumină şi ierburi, muguri pe ramuri şi floare pentru poem şi pentru semeni. Piatră în capul unghiului să fie poemul, laudă Ție si rugăciune până la sfârşit, AMIN!

PSALM Laudă pentru toate câte au fost, pentru răsărit şi pentru apus, pentru secetă şi pentru ploi, pentru pomii plin de floare şi rod, pentru cei neroditori.

202

Undeva în frumoasa Iordanie am găsit emoția şi inteligența ei. Acolo am strigat cât m-au ținut puterile: pasăre cu o mie de aripi sunt. ALELUIIA!

Laudă pentru lăstari, laudă pentru ramurile uscate, laudă pentru poem, Dumnezeule, amin!

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

CER DE IARBĂ Peste pădure cer de iarbă. Este aproape de asfințit şi ierburile coboară peste pădure şi peste brațele noastre cu fire lungi. Timp nu mai este pentru hrana ce stă pregătită pe pătura verde. Ramuri tinere se apleacă într-un ritual necunoscut. Urcăm spre un cer de iarbă pe care nu l-am văzut până acum. POEZIE Aşa am crezut şi eu până când am văzut cu ochii mei. Numele poeziei era scris cu sânge ori poate era cerneală roşie şi ochiul meu nu era format să facă diferența. Iubind aşa cum se iubeşte, am crezut că poezie vom fi până la sfârşit. Lumina era prea puternică în Iubire şi nu am făcut diferența între sânge şi iubire. Uram tot ce era înafara poeziei şi nu mă bazam pe vorbe. Acum ştiu: lumina este aşa cum trebuie să fie poezia trece din nucul casei pe acoperiş apoi pe tabla strălucitoare Poezia cară după ea piatra din capul unghiului trece de pe tabla strălucitoare într-un ritm asurzitor. Aşa am crezut şi eu până nu am văzut cu ochii mei. Sudoarea se amesteca cu lapte şi pâine aşa ca la-nceput… aşa ca la-nceput…

destineliterare@gmail.com

203


Destine Literare

Elena Liliana POPESCU

UNDE VEI GĂSI CUVÂNTUL CE EXPRIMĂ ADEVĂRUL?

În revărsarea zorilor ce vor veni Vei căuta şi nu vei mai găsi Iubirile din alte vremi – uitate, Ce-n suflet tot atâtea nestemate Îmbogăţesc simţirea ta curată, Urmându-ţi calea ta nestrămutată De astru cu destin necruţător, Supus şi nesupus nemuritor...1 Varietatea ipostazelor în care se manifestă Creaţia pune la dispoziţie cercetătorului tot atâtea căi de a căuta răspunsuri la întrebările care îl determină să pornească pe acest drum; drum al cunoaşterii, în care răspunsurile nu sunt niciodată suficiente pentru că ele generează noi întrebări şi, prin căutarea răspunsurilor la acestea, misterul rămas intact îl incită la continuarea drumului... până la găsirea „întrebării-răspuns‖. Poezia, unul din misterele indescifrabile ale omenirii a constituit de-a lungul timpurilor o atracţie fascinantă asupra muritorilor ce şi-au încercat sensibilitatea în a reda prin forţa cuvintelor sentimente, stări de spirit, aspiraţii, remodelări ale propriilor experienţe într-o formă aparte, capabilă să capteze interesul celor care le este necesară, pentru a-şi îmbogăţi propria experienţă. Poezia ca stare de graţie, este trăită nu doar de poet, ci şi de cititor, atunci când fiecare dintre aceştia constată, la un moment dat, că este deja acolo, unde Poezia le-a îngăduit să fie. Am putem afirma că Poezia, privită ca o creaţie literară, are un trup fizic, constituit din celulecuvinte, armonios în măsura în care poetul îl poate modela astfel pentru a înfăţişa lumii materiale prototipul tainic, din adâncul fiinţei sale poetice; are de asemenea, un trup mental, constituit din lumea sa ideatică, şi rigoarea gândirii poetului se răsfrânge fără îndoială în opera sa, şi un trup spiritual, subtil, care dă consistenţă celorlalte două. A scrie despre poezia lui Mihai Eminescu, care excelează pe toate aceste planuri, este o încercare temerară; însăşi apropierea de această creaţie atât de complexă, de o mare varietate a peisajelor de gânduri, de sentimente, de la cele mai adânci abisuri până peste vârfurile cele mai înalte ale dualităţii, constituie un act dificil. Nu este uşor să străbaţi o lume atât de cuprinzătoare: „marea şi cu râurile‖, „lumea cu pustiurile‖, „luna şi cu soarele‖, „codrul cu izvoarele‖, „cerul‖, „oceanul‖, „stelele‖, „depărtările‖, „zarea‖, „lacul 1

Poezia se intitulează În revărsarea zorilor şi face parte din volumul Cât de aproape… – Lo cerca que estabas (Editura Pelerin, 2007), cuprinzând poezii de Elena Liliana Popescu în original și traduse în spaniolă de Joaquín Garrigós şi Dan Munteanu Colán.

204

destineliterare@gmail.com


Destine Literare codrilor albastru‖, „apele‖, „plopii‖, „îngerii şi demonii‖, „spaţiul şi timpul‖, „moartea şi viaţa‖. Totul se află în această lume de fantasme a creaţiei sale, nu mai puţin reală decât cea din afară, o creaţie poetică în care fiorul inspiraţiei şi harul sunt prezente pretutindeni. Este o lume ideatică structurată după legi ce funcţionează implacabil. Prin cuvinte uneori de o mare simplitate se exprimă trăiri omeneşti dintre cele mai diverse între care se detaşează suferinţa şi iubirea, într-o paletă de o mare bogăţie de nuanţe, toate acestea izvorâte din necesitatea de a-şi exprima sinele poetic, cel din miezul fiinţei. Sunt ilustrate, pe rând, relativitatea timpului şi a spaţiului („La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă.‖ – La Steaua), armonia naturii („Peste-a nopţii feerie/ Se ridică mândra lună,/ Totu-i vis şi armonie‖ – Somnoroase păsărele...), trecerea („Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău.../ Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.‖ – O, mamă...), dar şi singurătatea şi reveria („Când însuşi glasul gândurilor tace,/ Mă-ngână cântul unei dulci evlavii‖ – Când însuşi glasul), maturizarea („Căci nu măncântă azi cum mă mişcară/ Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,/ Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,/ Abianţelese, pline de-nţelesuri – Trecut-au anii...), când fluxul gândurilor este analizat cu minuţiozitate („Sau cad grele, mângâioase/ Şi se sfarmă-n suflet trist,/ Cum în picuri cade ceara/ La picioarele lui Crist.‖ – Singurătate), reuşind să realizeze şi să descrie detaşarea de aspectele personale ale vieţii („Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas/ Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.‖; „Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură,/ Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult/ Ca de dureri străine?... Parcam murit de mult.‖ – Melancolie), şi neputinţa înţelegerii adevărului în dualitate („Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nţelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Şi tu eşti muritoare?‖ sau „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.‖ – Luceafărul). Întrebările esenţiale la care poetul sugerează căutarea răspunsului („Pentru-a tale proprii patimi,/ Pentru propria-ţi viaţă,/ Unde ai judecătorii,/ Ne'nduraţii ochi de gheaţă?‖; „Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?‖ – Criticilor mei; „Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?‖ –Rugăciunea unui dac) rămân actuale, fiind fundamentale. Cuvinte simple la prima vedere ascund un înţeles de o mare adâncime, pe care cititorul îl poate desluşi dacă este dispus să mediteze asupra lor prin citiri repetate, mânat de o ardoare asemănătoare aceleia cu care poetul a fost înzestrat pentru a merita răsfrângerea harului asupra sa („Tu aşează-te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine,/ Când cu zgomote deşarte/ Vreme trece, vreme vine.” –Glossa; „În drumul lor ia firea mii de feţe – / Aceleaşi sunt, deşi mereu se schimbă.‖ – Coborârea apelor; „Ci eu trec tăcut ca moartea,/ Nu mă uit la vechii munţi;/ Scrisă-i soarta mea în creţii/ Întristatei mele frunţi.‖; „Vis nebun, deşarte vorbe!/ Floarea cade, rece cântu-i/ Şi eu ştiu numai atâta/ C'aş dori odat' să mântui!‖ – Ce şopteşti atât de tainic...) O credinţă profundă convertită în poezie inspirată, poate da naştere unor poeme de o mare frumuseţe privind forma, de o mare adâncime privind conţinutul, ce pot sensibiliza pe cel care le citeşte, ajutându-l să înţeleagă pe această cale unele aspecte care într-o forma aridă a învăţăturii i-ar fi inaccesibile. („Viitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe,/ Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe;/ Tot ce-a fost ori o să fie/ În prezent le-avem pe toate,/ Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă şi socoate.‖ – Glossa; „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;‖ – Rugăciunea unui dac). * Ilustrând o mentalitate de inspiraţie creştină şi nord occidentală prin opoziţie cu cea antică şi clasică, Romantismul1 a generat o artă ce vizează infinitul, inaccesibilul, fantasticul, misterul, prin contrast cu arta

1

Romantismul este un curent literar apărut în secolul XVIII în Anglia şi în Germania, reflectând ca stare de spirit o reacţie la raţionalismul filosofic clasic. A continuat apoi în secolul XIX în Italia, Spania, Franţa şi în alte ţări. Johann von Goethe (17491832), Friedrich von Schiller (1759-1805), George Byron (1788-1824), Sir Walter Scott (1771-1824), Novalis (1772–1801), Alphonse de Lamartine (1790-1869), John Keats (1795-1821), Heinrich Heine (1797-1856), Victor Hugo (1802-1885), Edgar

destineliterare@gmail.com

205


Destine Literare antică ce căuta raţiunea, calmul, simplitatea, nobleţea, limpezimea. Caracterizează spiritul evului mediu cu sentimentele sale profund religioase, cu entuziasmul pentru o societate cavalerească, cu iubirea pentru miracol, credinţă, pentru dramatismul sentimentelor omeneşti, în opoziţie cu spiritul critic, raţiunea, măsura, fiind expresia unor tendinţe aparent contrare celor cultivate anterior în artă, cele raţionale, moraliste şi păgâne. Definindu-se pe sine ca romantic, Eminescu nu este doar romantic, opera sa detaşându-se de a primilor mari poeţi romantici, prin maniera originală şi perspectiva diferită în care tratează marile teme ale romantismului, ca natura, istoria, gloria, iubirea, experienţa personală a eului, genialitatea; pe de altă parte în poezia sa se regăsesc concepte clasice, precum căutarea perpetuă a adevărului, poeziei sale nu îi sunt străine nuanţe ce aparţin poeziei simboliste, sau poeziei modernităţii, de mai târziu. Poezia lui Eminescu poate fi privită ca un discurs liric rostit într-un limbaj romantic adus la esenţă, interiorizat, ca o meditaţie asupra condiţiei umane, asupra vieţii şi morţii, ce va rămâne în mod firesc în marea literatură a epocii sale cât şi a celor ce vor veni. Fără să ne propunem studiul încadrării poeziei sale într-un curent poetic anume, nu putem să nu remarcăm că prin învăţătura pe care poetul ne-o dăruieşte, în urma trăirilor sale de natură spirituală în drumul zbuciumat al cunoaşterii de sine, poezia sa capătă accente ale poeziei mistice 1. Se afirmă că poezia mistică începe acolo unde se termină poezia religioasă. Mai exact, poezia mistică este o continuare a poeziei religioase, o transfigurare acesteia, referindu-se la ceea ce se poate exprima cu greu în cuvinte din trăirea unei stări de beatitudine, de extaz, la capătul unui drum dificil în care ardoarea pelerinului atinge cote de mare înălţime, focalizându-şi toate resursele pentru îndeplinirea acestui unic obiectiv, comuniunea cu divinitatea. În poezia sa, Mihai Eminescu descrie momente din „noaptea întunecată a sufletului‖, premergătoare realizării de sine („Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!‖ – Odă; „Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adâncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.‖ – Răsai asupra mea; „Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,/ S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;/ Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,/ Căci între amândouă stă neclintita limbă.‖ – Se bate miezul nopţii...), pentru a ajunge la repaos, dizolvarea completă în sinele universal („Şi tot pe lângăacestea cerşesc înc-un adaos:/ Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!‖; „Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă/ Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!‖ – Rugăciunea unui dac). Încercând să exprime inexprimabilul, poetul mistic utilizează simbolurile pentru a exprima ceea ce prin Graţia Divină a primit deodată, într-un moment în care s-a simţit răpit, absorbit, descătuşat şi fără glas, moment în care simţirea sa, gândurile sale şi tot ceea ce ţinea de personalitatea sa erau blocate într-o stare de Allan Poe (1809-1849), Walt Whitman (1819-1892), Charles Baudelaire (1821-1867), Emily Dickinson (1830-1886),Gustavo Bécquer (1836-1870), sunt nume de mari poeţi, reprezentanţi ai Romantismului. În mai multe ţări din America Latină, printre care şi Brazilia, care a recunoscut în Gonçalves Dias (1823-1864) şi Antônio de Castro Alves (1847-1871) pe cei mai legitimi reprezentanţi ai Romantismului, acest curent estetic coincide cu aspiraţiile de independenţă atât pe plan politic cât şi pe plan cultural-literar. În literatura română, romantismul se manifestă în operele scriitorilor paşoptişti, atingând apogeul în opera lui Mihai Eminescu (1850-1859). 1

Poezia mistică se întâlneşte la poeţi aparţinând diferitelor religii: Lao Tseu (570-490 î.e.n) marele poet şi vizionar al invizibilului, Proclus Diadochus (410/412-485 e.n.), ultimul mare învăţător platonic, care şi-a exprimat trăirea spirituală creştină prin imnurile sale, Milarepa (1040-1123), poetul mistic tibetan care şi-a lăsat învăţătura sub forma de cânturi, marele poet persan Omar Khayyam (1048-1123) ce şi-a transmis experienţa mistică prin celebrele sale rubaiyate, Ibn Arabi (1165-1240), reprezentant strălucit al sufismului, Rumi (1207-1273) unul dintre marii maeştri spirituali, geniu poetic reprezentând credinţa islamică, Santa Teresa de Jesús (1515-1582), San Juan de la Cruz (1542-1591), unul din cei mai mari poeţi mistici ai lumii, şi exemplele pot continua. La noi, Mihai Eminescu, Al. T. Stamatiad, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor au scris poeme inspirate de trăirile de natură religioasă, filosofică, spirituală, pe care le-au încercat. destineliterare@gmail.com

206


Destine Literare nemanifestare. („Răsai asupra mea, lumină lină, / Ca-n visul meu ceresc d-odinioară; / O, maică sfântă, pururea fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină.‖; „Dă-mi tinereţa mea, redă-mi credinţa/ Şi reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!‖ – Răsai asupra mea). Creatorul de poezie mistică ştie că primirea Graţiei este un dar oferit lui pentru a putea transmite celor care la rândul lor caută, conştient sau nu, drumul spre libertate. Pentru că acea stare pe care o poate trăi doar prin Voinţa divină, voinţa personală fiind total absorbită în aceasta, este o stare asemenea unei libertăţi fără margini, a adevăratei zlobozenii asa cum este numită în Biblie, o stare de transcendere a oricăror limitări. O trăire în urma golirii inimii de orice altceva prin mistuirea tuturor gândurilor personale la flacăra vie a iubirii divine, o „ardere de tot‖ resimţite plenar ca o conştientizare a stării de Libertate, inducând o stare care s-ar putea numi de Bucurie. Încercând să descrie Puritatea acestei stări, asemenea majorităţii poeţilor mistici creştini, Eminescu a asemuit-o cu imaginea Fecioarei Maria, Maică a Domnului, cea din care purcede Creaţia divină, rămânând permanent în starea de Puritate. („Rugămu-ne-ndurărilor/ Înalţă-ne, ne mântuie;/ Privirea adorată/ Asupră-ne coboară, /O, Maică prea curată/ Şi pururea Fecioară/ Marie!‖ – Tat twam asi; Rugăciune). *** Poezia poate să aducă răspunsuri pentru cei care caută, poate să aducă mângâiere celui aflat în suferinţă, poate să-l ajute să treacă peste unele bariere aparent de netrecut şi să întrezărească o rază de lumină când totul îi pare întunecat. Poezia este artă prin modalitatea de expresie, ştiinţă în măsura în care exprimă cunoaştere, prilej de reflecţie pentru cititorul iubitor de poezie. Dar poezia nu se rezumă la acestea. Poezia se naşte într-un proces tainic în care rolul pe care-l joacă poetul este mai mult sau mai puţin explicit, dar impulsul care generează tot acest proces rămâne necunoscut. Poezia este prin esenţa ei unul din chipurile adevărului şi este totul, pentru poet. Dincolo de clasificările privind apartenenţa la un curent literar sau altul, poezia rămâne în măsura în care are ceva de transmis celor care o ascultă. Toate aceste aspecte se regăsesc în poezia lui Mihai Eminescu, şi multe altele pe deasupra. Poezia sa, universală ca expresie, ajunge să fie cunoscută nu doar în graiul pe care poetul l-a ales pentru a exprima esenţa divină a geniului, graţie traducerilor făcute cu dăruire, talent şi perseverenţă de iubitori ai poeziei, traducători şi poeţi, cunoscători ai limbii române.

destineliterare@gmail.com

207


Destine Literare

Virginia Vini POPESCU

CU PAŞI SFIOŞI, PE URMELE POETULUI

Pe urmele poetului, cu sfiala cuvenită, încerc să trec, de cate ori îmi oferă viaţa un prilej. Cu puţin timp înainte de anul 2000, când trebuia să plec spre casă, de la Iaşi, unde avusesem un examem, am hotărât să nu părăsesc Moldova fără să trec pe la Ipoteşti. Pe atunci călătoriile mele erau mai rare, erau legate de ceva concret şi mai puţin de obiectivele turistice la care nu reuşeam să ajung, nu atât din motive financiare cât, mai ales, din motive legate de timp. Aveam o uşoară nostalgie a anilor de liceu şi de facultate, în care participam la toate excursiile şi taberele care se organizau. Mă fascinau locurile cu rezonanţă istorică şi culturală! Le preferam, le admiram, mă întâlneam cu ele, de fiecare dată, cu o emoţie aparte, greu de reprodus. Asta, se întâmpla datorită imaginaţiei ce mă purta către evenimentul care marca fiecare loc în care mă aflam, îmi derula scene din el, cuprinzându-mă cu un spectacol lăuntric unic ce împletea ce găsisem prin cărţi, cu ceeace-mi oferea clipa întâlnirii cu el. Aceste reprezentări mi-au lăsat multe tablouri de neuitat în minte şi suflet. Albumul lor îl răsfoiesc de câte ori mi-e dor de trecut. Din el, o filă dragă inimii mele se numeşte, simplu: Iaşi! Iaşiul, de care se leagă 12 ani din viaţa mea, mi-a schimbat sistemul de referinţă! De la primii paşi făcuţi prin el, raportez totul la o altă origine a timpului: la Eminescu! În vremea studiilor de la Iaşi, când coboram pe aleea, dinspre universitate spre Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu‖ (ale cărei cărţi, le-a îngrijit poetul, o vreme) eram mişcată de tot ce se afla în jurul meu...

208

Nu puteam să cred că pe acolo au trecut paşii genialului poet, Eminescu. Citeam toate inscripţiile istorice, priveam fiecare construcţie din jur, fiecare pom şi-mi făceam în gând unele calcule. Eram curioasă să aflu cât este, de exemplu, circumferinţa pomului sub care mă aflu, cât s-ar obţine prin calcul matematic raza lui, câte inele de viaţă de pom se înscriu în ea, câţi ani are pomul şi…până la urmă, ajungeam la acelaşi rezultat: a existat el, pe vremea lui Eminescu? Mă chemau locurile prin care a trecut Eminescu, pe care le iubeam, ca toţi studenţii ieşeni. Întâlnirea mea cu Copoul are şi acum acelaşi ritual. Simt nevoia să vad tot, să vad şi să aflu: ce a apărut între timp, ce nu mai este, starea în care sunt statuile şi Muzeul Eminescu, să recit, ca un copil, versurile care însoţesc chipurile împietrite ale frumoşilor poeţi, rămaşi în eternitate prin creaţiile lor şi prin iubire. În faţa Teiul lui Eminescu, aflat în mijlocul Grădinii Copou, la bustul de bronz al poetului, păstrez momentul de reculegere. Acum, întâlnirea cu Iaşiul este ca de fiecare dată, plină de emoţie pozitivă şi de lumină. Mi-e dor permanent de Iaşi şi de valorile ce dăinuiesc în el.

destineliterare@gmail.com


Destine Literare Mi-e dor de Iaşi!

Mi-e dor de Iaşiul cu coline, Mi-e dor de-aleea din Copou, Mi-e dor de părţile din mine Ce au rămas sub teiul său.

Mi-e dor de ziua-ncoronării, De Golia, de mânăstiri, Mi-e dor de toţi poeţii ţării, De Creangă şi de amintiri.

Mi-e dor de străzile umbrite, De numele lor, şi de case, Mi-e dor de oamenii cu minte, Mi-e dor de visele frumoase!

Mi-e dor de dulcea Veronică, De paşii legănaţi de ea, De Bolta Rece şi de Nică, De-o întâlnire la şosea!

Mi-e dor de geniul Moldovei, De harul revărsat de zei, De templul păcii şi al slovei, De oamenii plecaţi la ei.

Când gându-mi se prelinge-n zbor Spre Iaşi, spre ale lui iubiri, Îmi plânge inima, de dor, Şi-adorm în puf de amintiri!

De dragul lui, m-am pierdut cu gândul prin oraşul colinelor, dar nu am uitat că plecasem spre Ipoteşti! Trebuie, însă, să-mi cer iertare pentru ocolul produs şi pentru că, datorită lui voi lăsa pe altă dată ce aveam să mai spun despre: statuia poetului aflată lângă biblioteca ce-i portă numele, despre bustul din curtea Bisericii Trei Ierarhi, despre Junimea, despre Bojdeuca din Ţicău, despre Bolta Rece (pe care, nu de puţine ori, a vizitat-o poetul!) şi despre alte lucruri cu parfum de epocă. Poate că, vom găsi un timp pentru toate.

buchet de flori cu tricolor şi o rugăciune îndreptată către cer pentru tot neamul lor cel adormit. Privindui poza, mi-am imaginat-o pe Raluca Iuraşcu tânără, sosită după cununie, în casa soţului său, cu bogata-i zestre de la părinţi, din care, în credinţă şi dragoste de Dumnezeu, a cumpărat cu 250 de galbeni bisericuţa din faţa mea, la care priveam cu luare aminte.

Drumul de la Iaşi la Ipoteşti se apropia de sfârşit spre apusul soarelui şi-mi proiecta pe retină fel de fel de versuri din vasta operă eminesciană. La un moment dat mi-a apărut şi poezia lui Adrian Păunescu numită,,Naşterea lui Eminescu, şi i-am recitat cu vocea sufletului prima strofă: „Ciudată noapte simt că o să fie/ şi-o să trăznească în dicţionar,/ la noapte, în Moldova mijlocie,/ se naşte Eminescul nostru iar". La Ipoteşti, cu paşi sfioşi, am păşit prin curtea căminarului Gheorghe Eminovici şi a Ralucăi Iuraşcu/ Eminovici şi în faţa mormintelor din curtea casei, unde îşi trăiesc viaţa veşnică, alături de doi dintre fii lor, m-am plecat cu pioşenie, le-am cerut iertare pentru că le stric liniştea cu o candelă, un destineliterare@gmail.com

Ce suflet nobil! Ce sensibilitate aparte putea să fi fost frumoasa Raluca Iuraşcu, mama poetului! Ca omul cu credinţă, care a înţeles că totul se răsplateşte în viaţă, în această lume şi-n cea de apoi, mă gândeam că, poate, şi în numele acestei fapte, Domnul- Sfânt i-a sădit în pântece la momentul ales, o nestemată. Recitam în gând, cu inima vibrândă, versurile pe care i le-a dedicat preţiosul ei luceafăr în poezia „O, mamă…‖ Peisajul poetic se regăsea, întocmai. Priveam, cu luare aminte, spre neiutare! Înţelegeam totul aşa cum a fost: înţelegeam bine că acolo, prin locul acela, prin curtea aceea a cărei iarbă o călcam şi eu, cu gândul că nu am făcut nimic să merit această onoare, alergaseră paşii unui copil-Mihai, că de acolo, se pierdeau adeseori prin pădurea aflată în împrejurimi

209


Destine Literare sau pe malul lacului „încărcat cu flori de nufăr‖. Ceea ce refuza mintea mea să creadă, atunci şi acolo, era că acel copil era Luceafărul poeziei româneşti, era Mihai Eminescu. Distanţa astronomică dintre Ipoteştiul din faţa mea şi poezia universală şi filosofică nu putea fi cuprinsă de realitate, apărea ca-ntr-un mit. Oare, aici priviseră prima dată Cerul, cei doi ochi negri, proverbial de frumoşi şi văzuseră steaua care-a răsărit? Aici şi-a imaginat ce cale lungă e până la ea, aşternând mai târziu, pe hârtie versurile nemuritoare ale poeziei filosofice „La steaua‖!?

210

Citisem despre etapele prin care au trecut casa şi biserica familiei, ştiam ce este original şi ce este reprodus, ce lucruri din actuala casă au fost ale familiei şi care erau din zona şi vremea în care a trăit familia Eminovici şi poetul şi intraseră în dotarea muzeului ţinându-se seama de rangul ei… Ştiam, dar doream, parcă, să mă îmbăt cu visul că toate au fost ale lui Eminescu, pe urmele căruia plecasem din îndepărtata Alexandrie a Teleormanului, să-l caut, acasă. Doream să plec încărcată de frumosul locurilor, de spiritul lui, să pun în caseta de valori a inimii mele o perla în plus în colierul Eminescu şi….aşa a fost.

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Vavila POPOVICI

Vina, „bat-o vina”! „Caracteristica vinovaților este neliniștea.” – Seneca Abaterea de la ceea ce este considerat a fi drept, bun se definește ca vină, ea se hotărăște în justiție, implicând și pedeapsa respectivă. Fapta comisă de cel vinovat o numim vinovăție, un sentiment pe care îl încearcă cel vinovat și care poate fi simțit cu intensități diferite, sau poate chiar lipsi. Este o stare emotivă negativă și dureroasă, se manifestă în mai multe feluri, având și cauze diferite: omul simte că a încălcat un cod moral sau anumite valori etice, a rănit pe cineva, nu a făcut ceva ce trebuia făcut etc., se analizează, ajunge la concluzia că este vinovat și se auto-pedepsește, sau este învinuit și pedepsit. Dacă nu-i pasă, adică nu simte îndeajuns, va trece peste aceste emoții și va fi dispus și altădată să treacă tot cu atâta ușurință peste ele. Sau, săvârșește o altă vină – minte! Normal ar fi să se pornească de la adevărul că oamenii sunt supuși greșelilor, că se poate ceva învăța din ele, că trebuie să fim moderați în concluzii și acțiuni, deoarece sentimentul de culpabilitate neliniștește sufletul. Ne victimizăm sau suntem victimizați și suferim. Vinovăţia strică echilibrul energetic al organismului, afectează judecata și repercusiunile sunt uneori dramatice. Într-un articol al doctorului și psihologului austriac Alfred Adler (1870-1937) intitulat Vina și sentimentele de vinovăție, se specifică că „vina este atrasă de comiterea unui act interzis de către legile societăţii, legi stabilite pentru a proteja indivizii de acţiunile semenilor lor”, menționând totodată că „ele au fost notate în Cele 10 Porunci, care reglementează punctele esenţiale ale comportamentului dintre oameni. Caracterul de destineliterare@gmail.com

« liber arbitru » imanent în conceptul de responsabilitate, face individul răspunzător pentru alegerea comportamentului său; dacă această alegere contravine legilor traiului în comun, dacă este o alegere antisocială, atunci efectul unei asemenea acţiuni poate conduce la facerea persoanei vinovată de o infracţiune, delincvenţă sau păcat”. Este momentul de a ne aminti din Decalog, porunca VI-a – „Să nu ucizi”; porunca VIII – „Să nu furi”; porunca IX – „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”; porunca X-a – „Să nu poftești nimic ce este al aproapelui tău”. Omul trăiește după niște legi, care sunt de două feluri‖: legi dumnezeiești și legi omenești. Legile dumnezeiești sunt veșnice, morale și firești, dată tuturor făpturilor înzestrate cu judecată și voie liberă. Despre legea veșnică ne vorbește Sfânta Scriptură: „Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul” (Pilde 8, 23). Deci, fiecare om are o lege interioară, naturală, universală, nescrisă dar înscrisă în minte și inimă. Există și legi obligatorii de conduită în societate, ele nefiind veșnice ci temporare, se schimbă și evoluează odată cu societatea „pentru a-și păstra valoarea practică”. Conștiința morală fiind o componentă existențială a omului, emite judecăți și îl îndeamnă să se conformeze legii morale. „Limitele interioare sunt nespus mai dureroase, ca cele exterioare”, ne spune filozoful român Constantin Noica; și peste ele nu putem trece, fiindcă rănim conștiința. Ea acționează în hotărârile noastre și tot ea ne judecă ulterior. Cu alte cuvinte ne aparţine, ne 211


Destine Literare îndeamnă, dar nu ne obligă. Alegerea este a noastră, cu repercusiunile ei. Opțiunea de a trăi o viață interioară echilibrată, poate fi doar o decizie personală, ea însumându-se deciziilor unei societăți. Regele României Mihai I a afirmat un mare adevăr: „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie”. Vinovăţia, se spune, a fost prima emoţie dăunătoare simţită de om, comportamentul lui Adam şi al Evei schimbându-se imediat după comiterea păcatului: „Ei s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină” (vers. 8). A fost sentimentul fricii şi al ruşinii. Pe lângă frică şi ruşine, ei au simţit şi tristeţe, mai ales după ce au conştientizat consecinţele neascultării de Dumnezeu. Cauză și efect! Cuvintele folosite de Adam au fost: „Femeia, pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine…”, cele folosite de Eva: „Şarpele m-a amăgit…”. Iată cum vinovăţia generează mecanismul de aruncare a vinei asupra altuia sau de justificare a comportamentului prin aducere de argumente. Învinovăţirea altora nu duce la rezultate bune, vina trebuie asumată și căutată eliberarea de vinovăţie. Psihanalistul vienez Sigmund Freud (1856-1939), întemeietorul psihanalizei, a folosit termenul de „proiecţie‖ ca un mecanism de apărare, susținând că oamenii pun vinovăţia lor pe seama altora sau găsesc argumente pentru a-şi uşura sentimentul de vină. El a introdus conceptele de Sine - componenta guvernată de principul plăcerii -, Egoul - principiu al realității care înfrânează impulsurile Sinelui și care spune stop!, nu acum! și Super ego-ul - instanța supremă, valoarea morală. Deci conştiinţa este o reflectare psihică a realității, păstrând un echilibru între cerinţele etice şi morale. Kant spunea că etica se fondează în jurul răspunsului: „ce trebuie să fac?”, ulterior reformulată ca: „ce trebuie să știu despre ce trebuie să fac”. Conflictul se ivește în cazul egocentrismului și al egoismului, situații în care omul or se simte a fi centrul universului și atunci nu simte nici o vină care i se atribuie, or ascunde vina, mințind, pentru a-și putea satisface în mod egoist plăcerile; are liberul arbitru de a alege atitudinea, comportamentul, relația cu lumea exterioară. Scriitori de seamă ai lumii au scris despre acest sentiment al vinovăției, au analizat stările 212

conflictuale, încercând să facă lumină în înțelegerea sufletului omenesc. Dacă ne gândim la dramaturgul și poetul William Shakespeare (1564-1616), considerat cel mai mare scriitor de literatură engleză, la tragedia Hamlet, în care prințul Danemarcei este pus în fața dovezilor faptului că unchiul său – Claudius - i-a omorât tatăl, în mod egoist, crud și fără remușcări, devine obsedat să dovedească vinovăția unchiului și de a se răzbuna. Având un deosebit simț pentru cinste și corectitudine, este revoltat de purtarea nevrednică a mamei sale Gertruda, de faptul că nu a simțit îndeajuns durerea pentru moartea tatălui său și a comis rușinoasa căsătorie. Prințul e cuprins de o adâncă tristețe, își pierde toată bucuria, veselia și obișnuința pentru lectură, jocuri și sporturi potrivite tinereții sale; lumea-i pare o gradină părăginită în care florile sunt năpădite de buruieni. Nu-l frământă faptul că a fost înlăturat de la tron - moștenirea sa de drept -, ci faptul că mama sa a uitat așa de repede pe tatăl său care fusese pentru ea un bărbat bun și iubitor și se măritase cu fratele bărbatului, o căsătorie împotriva legii din pricina înrudirii, precum și graba necuviincioasă cu care se făcuse această căsătorie. Sufletul lui era sfâșiat și mintea întunecată. Shakespeare aduce în prim plan povestea stranie cu fantoma tatălui care apare la miezul nopții, văzută de ostași și de prietenul lui - Horațiu, fapt ce îl determină să dorească să vadă și el apariția spiritului. La întâlnire află cum s-a produs moartea tatălui, trădătorul frate vărsându-i în ureche un suc otrăvitor. Hamlet devine și mai frământat, nemulțumit de situația din propria-i familie, sentimentul rușinii este copleșitor, considerând că imoralitatea se poate repercuta asupra țării sale, asupra unei lumi întregi.Vinovăția unchiului esteinacceptabilă, Hamlet acționează grăbit și impulsiv. Este alegerea lui. Iată cum, în funcţie de alegerea personală, pedepsirea vinovăţiei poate avea și partea ei distructivă.Groaza-i cuprinde simțurile, chipul său ia o înfățișare sălbatică, purtare anacronică, dragostea din suflet pentru Ofelia dispare, adoptă un aer de nebun și o dojenește. Tristețea accentuată este vecină cu nebunia reală, plănuiește aflarea adevărului, darea lui în vileag, răzbunarea. Pregătește o piesă cu o acțiune asemănătoare, la care asistă regele, pentru a urmări reacția regelui. Adevărul iese la suprafață, el neputând fi îngropat. Răzbunarea însă aduce numai nenorociri: moartea Ofeliei, moartea reginei, moartea chiar a lui Hamlet - prințul bun, iubitor și care ar fi putut fi un vrednic și desăvârșit rege al Danemarcei… Tragedia pieselor lui Shakespeare te destineliterare@gmail.com


Destine Literare pun pe gânduri, te fac să discerni binele de rău, să dorești o viață morală acestei lumi, pentru a nu strica armonia ei. Despre Feodor Dostoievski (1825-1881), unul dintre cei mai importanți scriitori ruși veșnic în căutarea armoniei sociale și umane, Deborah Martinsen, profesor de literatura rusă la Universitatea din Columbia, spune: „Scriitorul transmite mesaje nu doar pentru minţile şi inimile noastre, el stârneşte un amalgam de emoţii - de la vinovăţie până la respect şi iubire”. Vorbește de faptul că în scrierile lui există o bază morală profundă, reușind să imprime imagini de neuitat în minţile şi inimile cititorilor: „Ruşinea în opera lui Dostoievski, de exemplu, ţine de experienţa noastră comună a izgonirii din paradis. Cu toţii suntem căzuţi, suntem înstrăinaţi faţă de noi înşine, faţă de ceilalţi şi faţă de Dumnezeu. Cu toţii luptăm să înfruntăm acest sentiment de înstrăinare şi să ne întoarcem la starea de comuniune”. În cartea Frații Karamazov, de exemplu, dacă fiecare dintre frați are o personalitate aparte interesantă: Dmitri - pasional, senzual, Ivan - lucid, rațional, aparent ateu, Aleoșa – simbol al trăirii spirituale și al apropierii de Dumnezeu, tatăl, în schimb - Feodor Pavlovici - este un „exponent pur al sadismului karamazovian”, constituind nucleul și simbolul acestei lumi descompuse, om imoral care duce o viață desfrânată, lipsit de ideal, „animalul rapace fără acces la remușcare, ultima expresie a înstrăinării de umanitate”, după cum îl caracterizează scriitorul, eseistul din România Ion Ianoși. Feodor Pavlovici nu face altceva decât să-și savureze viața, într-un un mod animalic, propriu individualismului, eliberat de orice norme și rețineri morale, plăcerea fiind unicul scop al existenței sale, de dragul ei fiind gata să distrugă pe oricine, chiar pe proprii săi copii. El nuși asumă nici o vină, nu are nici un fel de remușcări. Conform viziunii lui Freud, el rămâne la stadiul sinelui dezvoltat și precumpănitor. Dar, iată, lumea nu este constituită numai din acești indivizi, ci și din acei pentru care ego-ul și super ego-ul își au intervenția lor binefăcătoare și Dostoievski știe să sară de la o gândire imorală, la una morală îmbrățișată de iubire, precum în romanul Crimă și pedeapsă: diabolicul Raskolnikov are simptome de grandomanie, considerându-se persoană înzestrată destineliterare@gmail.com

cu calități deosebite, își simte justificată decizia de a ucide, după crimă sentimentul remușcării îl macină; este salvat prin dragostea survenită pentru o tânără curată sufletește, obligată să se prostitueze pentru ași salva familia și care ajutată de credință, găsește energia necesară pentru a-l călăuzi, în ciuda propriei sale suferințe. Este tema preferată a lui Dostoievski, cea a salvării prin suferință. Toate emoțiile negative dăunează organismului fiecăruia în parte, dar și întregii societăți, precum: vinovăţia, ura, furia, mânia, răzbunarea, teama, toate sunt sentimente opuse compasiunii, iubirii, acceptării, iertării, încrederii, iubirea fiind sentimentul cel mai puternic pozitiv care poate redresa totul, atât în interiorul nostru cât și în afara noastră. De aceea atât de frumos ne grăiește Biblia: „Dacă iubire nu e, nimic nu e!” și „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8). Religia care propovăduiește binele acestei lumi, trebuie apreciată. Dar ca să înțelegem o religie, ea trebuie cunoscută cu adevărat, pentru a-i vedea acel sâmbure de omenie și de iubire, care trebuie găsit, apreciat și nu denaturat. Oamenii au dreptul să aibă credința în religia aleasă de sufletul lor și să respecte valorile ei. Dacă respecți, vei fi la rândul tău respectat. Este ca legea ofertei, cea care exprimă relația dintre ofertă și preț: oferi lipsă de respect, trebuie să prevezi prețul plătit. Din nou, spun: fiecare efect are o cauză, iar rațiunea și simțirea este necesar a le cunoaște și a gândi asupra lor! Vinovăția este o stare implantată parcă în mințile oamenilor de astăzi. Valorile morale sunt date la o parte și consecințele sunt dezastruoase. Tineri fără experiență de viață, în absența unor explicații logice a binelui, devin încrâncenați, au o singură idee în cap, un drum ales periculos, nedrept și distrugător al armoniei pentru care ne naștem și pe care trebuie să o cultivăm. Egocentrismul cuprinde ființa, cel din afară este vinovatul, tu ești cel integru, neștiind că remușcarea pândește și că ea poate duce la dărâmarea ființei. O vinovăție imaginară sau reală induce dorința de răzbunare cu cele mai crude mijloace, uitând complet de sentimentele umane, pentru care oamenii s-au străduit atât amar de vreme să și le însușească. Pentru unii oameni politici - fie 213


Destine Literare bărbați, fie femei - cocoțați în funcții de decizie, nu mai contează ce este moral, lăcomia pentru satisfacerea propriilor plăceri, propriilor interese primează și nu interesează cât de mult îi afectează pe cei din jur atitudinea și acțiunile lor. Când sunt învinuiți, se folosesc de acea „proiecție”, ca mecanism de apărare, în loc să-și recunoască vina. A recunoaște vina însemnă a ține cont, măcar în ultimul ceas, de legile morale, atât cele veșnice cât și cele elaborate la momentul respectiv de către societatea în care trăim, adică a face un pas spre maturizarea conștiinței, a aduce lumină în suflet. A

trece peste linia de demarcație a binelui, înseamnă a te înscrie în zona răului, a fi vinovat, iar vinovăția atribuită cuiva trebuie bine cântărită bine, după aceleași legi, pentru a nu avea vinovați fără vină. Cuvintele poetului latin Plaut (195 i. Cr.) „Homo hominis lupus”(Omul e lup pentru om) au ajuns vestite; ele au arătat lăcomia sălbatică ce îi transformă pe unii oameni în fiare față de semenii lor, egoismul naturii umane. Filozoful roman Seneca (4 i.Hr.-65 d.Hr.) a formulat replica: „Homo res sacra homini” (Omul e ceva sfânt pentru om). Ar trebui să fie!

Yvonne Fuller - St Mawes – Pinuccia and St Anthony from the waterside garden

214

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Theodor RĂPAN

PAS ÎN DOI

De trei ori 33 + 1 Iconosonete I. SONETELE DEŞERTĂCIUNII

Rana rămas-a, vai, nevindecată, Orbit pe veci, sclav în Melanholie!

1. SONETUL PUSTIIRII DE SINE

Jertfire neştiută, vine seara Scoborâtoare pe frânghii neunse Întru sfiirea ce ucise Fiara!

Singur în doi! Ucigătoare-i Clipa! Duhovnicia zilei mă supune, Aşa cum schivnicul, în rugăciune, Din gând durut înmiruie aripa! Cine eşti tu? Cine sunt eu? Cunune Pun minţii să-nzidească-n mine pripa, Spre a-nţelege că-n sfârşit, risipa Mă va-ndumnezeí! Deşertăciune… Corb nepereche, haide, muşcă-ţi prada, Înfruptă-te din mine cât sunt viul: Furiş, istovul hăcuie iscoada! Ispita asta, Doamne, nici pustiul N-o bănuie! Aud în somn zăpada Cum se aşterne-n prag… Aştept zapciul!

2. SONETUL JERTFEI NEŞTIUTE

Mai este vară? Cine mă ajunse Din urmă cu mirare? Vreau comoara Străfundului tăcut! Ce căi ascunse…

3. SONETUL IERTĂRII Mai sus de timp, mai jos de rana tristă, Cu zborul şi nadirul pus pe sfadă, Mă înlumin de noapte! Ce monadă Stârneşte-n şip tămada antihristă? Clocotitoare fu a mea tiradă? N-o lua în seamă, slova elinistă Îşi pleacă fruntea, pururea rezistă: În mâna milei stă a vrajbei spadă! Îţi poruncesc, femeie: dă-te mie! Dihonia iubirii zale poartă, N-am platoşă, nici coif de cununie!

Dau cerul inimii cu mâna toată, Cum vorba mută, sângerândă, vie, Va strânge-n pumn amar şi bucurie, Îndurerat – un arc fără săgeată…

Flămând de tine, bat din poartă-n poartă Şi – singur, pârjolit – pentru vecie, Sonete-ţi scriu întruna! Tu, mă iartă!

M-am aşezat chezaş, să-ţi fie ţie Umbrirea pavăză ca niciodată,

II. SONETELE DEZDURERĂRII

destineliterare@gmail.com

215


Destine Literare 1.

SONETUL DEZLEGĂRII DE MINE

Îmi stai în drum! Ai inimă curată? Dihania demult îmi joacă farse!

Dezdurerare, brazda n-o să ştie Ce fericit e plugul când mă ară, Sub biciul minţii vârcolaci omoară, Munţii tăcerii îmi vorbesc doar mie…

Flămând de tine am să dau erată, Povara ierbii lacrima îmi stoarse, Argintul viu la mine se întoarse: Îmi caută în traistă noaptea toată!

Zăbrele de-ntuneric vor să pară Suliţe-nfipte-n arşiţa-câmpie, Răstălmăciri cu barbă colilie Se-adună-n versul ce o să mă doară!

Cavalul tatei plânge! Numai Moartea La pândă stă să-nfulece drumeţul Rătăcitor, ţinându-ţi ţie partea!

Şi lumea-ntreagă mă-nvinovăţeşte Că sunt nebun, zurliu, fără de vlagă – Învăduvit, mă furişez hoţeşte…

Dar nu-i destul! Vai, ura şi dispreţul O horă fac! Nescrisă este Cartea: Vântoaselor, cine plăteşte preţul?

Cu ce să umplu, dar,-a mea desagă? Flămând, răpus, te strig dumnezeieşte: Nu-ntârzia! De mine mă dezleagă!

III. SONETELE DESTRĂMĂRII

2. SONETUL ÎNMULŢIRII ARGINŢILOR

Îndură-te! Aproape-i destrămarea! Nimicul se iveşte la fereastră… El râde, ca apoi, doar dumneavoastră Să-nmiruiţi păcatul şi iertarea!

E strâmbă lumea! Vorba înţeleaptă Cu greu îşi face loc! În van! Nu poate Să-mpartă grâul de neghină! Frate Îmi este Adevărul – calea dreaptă! Dar eu, pizmaşul, năzuros în toate, Buimac, tot istovesc cuvinte-n şoaptă Visând să-nfund o harpie ce-aşteaptă Să vadă sânge: mâinile-s pătate! Aş vrea să-nving tortura! Încă stărui Oţelul să-l îndoi cu forţa minţii Ca la final, un trandafir să-ţi dărui… O, soartei mele îi căzură dinţii, Peltic şi înşelat întreb: tu cărui Sărac bogat îi vei spori arginţii?

3. SONETUL PREŢULUI ULTIM De frigul vieţii buzele-mi sunt arse Iar lupii la ojină colţi şi-arată… 216

1. SONETUL ÎMPOVĂRĂRII

Ce-a mai rămas din trup, din snaga noastră? Cine din vatră îmi fură dogoarea? Sub ţestul vremii numai îndurarea Îşi lepădă odăjdia sihastră! Cui să îi las duhovnicit povara Când haitele mă-ncercuie nebune Şi tu nu vezi de muguri primăvara? De am să tac, corolele vor spune Că sunt fricos, că mă-nspăimântă fiara: O, nu-ntreba ce răsărit n-apune! 2. SONETUL PLĂSMUIRILOR CELESTE Lumina inimii se vrea-ntuneric? N-aş fi crezut! Plecat era mohorul De coasa morţii! Ochiul, trădătorul, Mi se zbătea înspăimântat, homeric! Murise cerul? Nicidecum! Iar norul destineliterare@gmail.com


Destine Literare Îşi duse mai departe-n gând himeric Întregul zbor! Deodată, ezoteric, Se furişase-n athanor… Amorul! Cărări nebănuite pasul frânse C-au aţipit şi duhurile toate Întârziind amurgul! Cine-l plânse? Tăcerile sporesc! Triumvirate Se plăsmuiesc sub tâmpla care strânse Averi şi lacrimi de văzduh săpate!

3. SONETUL PLICTISITORULUI PARADIS

Pe umbra ta, lumino, e o rană! Primejdia stă-n mine cumpănită, Sunt faraonul Clipei! Nenuntită Fu înzidirea vieţii! Nu-mi eşti Ană! Aud a cerului mereu copită Cum scurmă în pojar! Ce grea prigoană… Zmei, eunuci, metehne în sutană: N-au drept la apă, sare şi nici pită! Mă doare dorul… Roua dimineţii Sub fardul morţii îşi destramă visul Surpând în mine, Doamne, toţi pereţii! Gonit din Rai, privind în zori caisul, Trezitu-m-au din somn, furiş, trompeţii… Sunt viu de mine! Cine e ucisul?

destineliterare@gmail.com

217


Destine Literare

George ROCA

POEME BILINGVE (ROMÂNĂ – ITALIANĂ)

CĂPRIOARA NEBUNĂ

CERBIATTA PAZZA*

Culcat, stau cu ochii închişi şi visez la poiana mea cu flori. E atâta linişte şi armonie! Şi totuşi căprioara nebună nu vrea să-mi dea pace încercând din nou să mă mângâie cu copita pe albul ochilor mei obosiţi de atâta privit spre spaţiul virtual.

Giù, seduto con gli occhi chiusi sognando il mio campo di fiori. E una silente armonia! Ma, la cerbiatta pazza non vuole darmi pace provando di nuovo ad' accarezzarmi con lo zoccolo il velo dei miei occhi stanchi a privato lo spazio virtuale.

ÎMBRĂŢIŞARE

ABBRACCIO*

dacă te-aş întâlni ţi-as spune să te prefaci într-un avion

se incontrassi te avrai detto di fingere di essere un aereo

tu, pentru a-mi face pe plac ţi-ai desface braţele şi ai plana lin spre mine

tu, per il mio favore apri le tue braccia e scivola dolcemente da me

eu… m-aş preface în pasăre şi apropiindu-mă de tine ne-am împleti aripile într-o îmbraţişare de suflet şi trup mângâindu-ne tandru până când am simţi simbioza iubirii noastre...

io... vorei cambiarmi in uccello e avviccinarmi da te ci intrecciamo le ali in un abbraccio di anima e corpo teneramente ci accarezzeamo fino quando sentiremo simbiosi del nostro amore...

218

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

SĂRUTUL

IL BACIO*

M-am îndrăgostit de buzele tale! Frumoase, roşii, voluptoase, aidoma unei piersici altoite cu o cireaşă.

Amo le tue labbre! Belle rosse, voluttuose, come una pesca innestato con la ciliegia.

Când am început să te sărut gura ta avea gustul fructului pasiunii.

Quando ho iniziato a baciarti la tua bocca aveva il gusto dell’ frutto della passione.

Totul era atât de activ şi real de parcă doi îngeri făceau dragoste pe limba mea. Atunci am înţeles dece a păcătuit Adam!

Tutto era così attivo e reale come se due angeli fecevano amore sulla mia lingua. Poi ho capito perché Adamo ha peccato!

MĂ BUCUR

SONO FELICE**

în fiecare dimineaţă când mă trezesc, mă bucur mă bucur că e soare mă bucur că e înnorat mă bucur că trăiesc

ogni mattina quando mi sveglio, sono felice Sono contento che c'è il sole, Sono contento che sia nuvoloso, Sono contento che vivo

bucură-te omule când te trezeşti dimineaţa vei avea o zi mai bună vei fi mai sănătos vei fi mai înţelegător cu mediul înconjurător vei fi mai bun cu tine vei fi mai bun cu semenii tăi vei fi mai iubit de cei din jur te vor iubi oamenii te vor iubi animalele te vor iubi plantele şi astfel vei trăi în armonie cu Universul

godere uomo quando ti svegli al mattino si avrà una buona giornata sarai più sano sarai più comprensione con l'ambiente circostante! sarai più gentile con te sarai amato da altri la gente ti amerà animali ti amerà, piante ti amerà e quindi potrai vivere in armonia con l’Universo

destineliterare@gmail.com

219


Destine Literare HOŢUL

IL LADRO*

În camera mea nu a intrat nici un hoţ!

Nella mia stanza non è introdotto nessun ladro!

Nu lipseşte nimic!

da non perdere nulla!

Dece mă simt totuşi furat de amintiri?

Ma Perché Dio, Mi sento comunque rubato dei ricordi?

ROŞU ŞI NEGRU

ROSSO E NERRO**

Toreadorul roşu la faţă îmbrăcat în togă roşie cu haine roşii cu ciubote roşii înfige suliţa neagră în taurul negru.

Il sanguinario toreador... con la faccia rossa, vestito in una toga rossa con abiti rossi con stivali rossi le spinte lancia nere nel toro nero.

Inima haină a criminalului este neagră precum pielea taurului ucis.

Il cuore diabolico del l'assassino è nero come la pelle degli toro ucciso.

NEGRU ŞI ALB

BIANCO E NERO*

Am citit în albul ochilor tăi că nu mă iubeşti nici cât negru sub unghie.

Ho letto nel tuoi occhi non hai un bricciolo. d'amore per me.

Cearcanele mele vineţii, fructul nopţilor albe, au devenit negre plângând de inimă albastră.

Le mie occhiaie sono viola frutto di notti bianchi, diventati nero piangendo con il cuore blu

220

destineliterare@gmail.com


Destine Literare ROŞU

ROSSO

Culoare roşie, steag roşu, flamură roşie, ouă roşii. Apoi, roşu cardinal, roşu sovietic, roşu chinezesc şi... roşu de buze.

Colore rosso, bandiera rossa, stendardo rosso, uova rosse. Poi, rosso cardinale, rosso sovietico, rosso cinese, e… rossetto rosso.

De ce Doamne în ultimul timp văd numai roşu în faţa ochilor? Olé!

Perché Dio, Attualmente faccio vedere solo rosso davanti ai miei occhi? Olé!

--------------------------------------* Traducere Simona Puşcaş ** Traducere George Roca

Țesătură în rosu și negru originară din județul Neamț

destineliterare@gmail.com

221


Destine Literare

Viorel ROMAN

RUSIA 2014 Armata Ortodoxă din Ucraina de est, dizidentă, şi Statul Islamic din Orientul Apropiat, ambele fără definirea clară a graniţelor şi naţionalităţii pentru care luptă, sunt apariţii noi pe scenă politică internaţională. Este dificil de stabilit responsabilitatea în afara unei statalităţi clare. Şi din nou Rusia se simte agresată din sud de Islamul din ce în ce mai agresiv şi necontrolabil şi din vest de aşa zişi fascişti ucrainieni. Sute de mii de refugiaţi din Ucraina de est vin în Rusia. Pe de altă parte greco şi romano catolici sunt persecutaţi de ortodocşi ruşi, ca în era sovietică. La Moscova, în Crimeea se închid McDonalds-urile. Produse agrare din vest nu mai ajung în Rusia. Embargou, război vamal est-vest! După opinia Kremlinului şi Bisericii tuturor ruşilor, Occidentul este direct interesat şi vinovat de degradarea situaţiei internaţionale, în special de nesiguranţă, exodul creştinilor orientali terorizaţi de mahomedani. Complexul militar-industrial american are, se pare, nevoie de conflicte militare locale cu rezultatul

că peste 100.000 de creştini sunt obligaţi să fugă acuma din faţa Armatei Islamului, care vor să introducă din nou saria şi un impozit numai pentru creştini, ca în vremea Imperiului Otoman. SUA practică atât în Orientul Apropiat cât şi în Maidanul din Kiev stategia haosului controlat. În numele democraţiei a fost omorât Saddam Hussein, după care a început exodul creştinilor din Irak. După destabilizarea ţărilor musulmane în numele democraţiei primele victime sunt tot creştinii. Rusia, patronul creştinilor orientali, îi sprijină pe preşedinţii Bashar al-Assad din Siria şi Abdel Fattah el-Sisi din Egipt mai ales pentru că garantează siguranţă creştinilor. SUA întreprinde prea puţin pentru a opri expansiunea Statului Islamic şi mai nimic în apărarea creştinilor. Din cele două focare de nesiguranţă internaţională majoră, Islamul radical şi Secularismul apusean fără Dumnezeu, Rusia lui Putin vede în Occidentul laic cea mai mare primejdie.

*** Cele câteva constatări de mai sus - sine ira et studio - au generat trei comentarii remarcabile, care vorbesc fără menajamente de conflictul dintre civilizaţia maritimă anglo-mozaică, care după două războaie mondiale şi unul rece în care au învins, domină azi lumea întreagă (Washington-LondraIerSUAlim), axa continentală, catolică (ParisBerlin), ortodoxă (Moscova) şi cea din deşert, 222

islamică fără un centru politic. Pentru Putin prăbuşirea URSS-ului e „catastrofa sec. 20” pentru că a urmat apoi un haos general şi „vânzarea secolului” sub Boris Ielţîn. Astăzi „Rusia e unde trăiesc ruşi”, după cum se vede în Transnistria, Georgia şi Ucraina. După anexarea Crimeii, în presa şi politica rusească se repetă mereu ca o mantră eurasiatică: destineliterare@gmail.com


Destine Literare „În sec. 21 ne-am ridicat din genunchi”. Proiectul lui Putin pentru Europa, este ca şi cel a lui Hitler

şi Stalin 1939 refacerea axei Moscova-Berlin-Paris şi periferizarea cele maritime anglo-mozaice.

*** 1) Dragă Viorel, scurta ta analiză a pus punctul pe „i". SUA, cu lacheii ei obişnuiţi, UE, Canada, Australia, au distrus complet bazinul mediteranean. Şi de ce: pentru că SUA nu permite nimănui să se ridice la un nivel superior ei însăşi, şi UE era pe bună cale să întreacă SUA în multe domenii, chiar şi cele economice. SUA, sub demagogia scârboasă că vor democraţie (dar în fond vroiau petrol şi control) în Irak, Afganistan, Libia, Siria, etc., au distrus aceste ţări, care de bine de rău, erau culturi vechi multietnice şi multireligioase, aducând hoardele de terorişti musulmani, pe care ei le-au înarmat, la graniţele Europei. Bine-nţeles că americanii/UE nu recunosc că ei au înarmat fanaticii criminali, dar de unde să fi avut acestea cele mai moderne arme americane şi europene dacă nu de la noi, Vestul mincinos. Ruşii nu i-au înarmat pe musulmani, fiindu-le frică de ei şi nu cred că cineva crede că aceşti extremişti şi-au fabricat ei arme moderne avansate în deşert sau în moscheele afgane! Deci SUA, destabilizează toată regiunea mediteraneană, creează haos şi războaie civile şi reliogioase şi acum da vina pe ruşi! Apoi, copiii la lecţiile de istorie, în viitor, vor învăţa despre vitejia şi sacrificiile Americii, care, din nou, au venit şi „eliberat " Europa, acum de agresiunea musulmană! Rahat cu perje!! Chiar dacă fanaticii musulmani vor fi învinşi temporar acum, ţelul celor care urmăresc distrugerea Europei este deja atins, deoarece din cauza războaielor create de SUA, milioane de musulmani vor invada Europa, se vor acomoda şi li se vor da drepturi, iar ca mulţumire musulmanii vor produce de 6 ori mai mulţi copii pe familie decât europenii şi toţi aceşti noi născuţi vor deveni musulmani şi o mare parte din ei vor fi musulmani fanatici. Cei mai îndârjiţi şi cei mai periculoşi musulmani nu sunt cei veniţi de demult din ţările lor de rahat, ci cei născuţi în Vest. Ăştia pe care îi educăm în şcolile noastre şi le căutăm în coarne, ăştia sunt cei pe care imami fanatici şi expansionişti îi recrutează să devină luptători destineliterare@gmail.com

musulmani, bombe vii, criminali ordinari fără scrupule. S-ar putea ca SUA să facă toate aceste lucruri din prostie, dar nu pot să cred că un stat aşa de mare şi de puternic este condus şi manipulat doar de tâmpiţi şi de aceea cred că SUA are un plan foarte bine definit de distrugere şi supremaţie. Rusia a greşit ridicându-se din mizeria comunistă şi demonstrând „bunăstare". Rusiei nu i se permite, acum când a mai pierdut din importanţa ei militară, să facă ce vrea sau să-şi protejeze naţionalii ruşi în alte părţi, fără să ceară voie Americii. Nu înţeleg de ce românii arată o simpatie deosebită faţă de ucrainieni? Au fost ucrainienii, de-a lungul istoriei fraţii moldovenilor şi nu au descriminat românii, pe care nu numai ruşii au ocupat-o, ci se pare că şi ucrainienii? Problema ruso-ucraineană, este o bătaie „în familie" şi nimic mai mult. Omul prost din Vest şi din România, vrea să fie părtaş la acea bătaie care în fond nu are nimic de-a face cu el. Şi bătaia asta a fost instigata cu bârfe şi promisiuni false de cineva care la fel nu avea nimic de a face cu ucrainenii sau cu ruşii. Totul manipulat şi expus în mod ieftin de o mass-media incultă şi coruptă. (DG) 2) Dle DG, prin bunăvoinţa dlui Viorel Roman, am citit câteva din comentariile dtale şi am constatat cu bucurie că în mare măsură felul în care d-ta judeci lumea ce ne înconjoară nu îmi este străin. Totuşi, dta vezi lumea de pe coasta Gibraltarului, iar eu de pe malul Dâmboviţei, ceea ce ne oferă motive de a avea destul de multe deosebiri în modul cum percepem această lume. Fiind vorba de abordări diferite, izvorâte în principal din amplasarea observatoarelor noastre la cele două extremităţi ale Europei, dialogul nostru nu poate avea ca obiect încercarea de a ne convinge reciproc despre adevărurile noastre. Bineînţeles, aceasta este valabil doar în situaţia că veţi fi interesat în acest dialog. În ce mă priveşte sunt atent la opiniile partenerului de taifas şi încerc să profit cât mai mult 223


Destine Literare de informaţia venită din afară subiectivismului meu. Pentru început, voi arăta foarte pe scurt doar motivul pentru care, eu, oricât aş vedea de mult defectele societăţii occidentale, totuşi, sunt extrem de interesat că România să rămână membră a UE. Îmi este foarte clar că noi românii nu suntem o naţiune făuritoare de stat şi că mai niciodată nu am avut un stat autentic românesc. Deaceea, oricât de defectuoasă este integrarea noastră în UE, ea rămâne singură variantă, care poate oferi urmaşilor noştri un minim de şanse pentru o viaţă mai bună în viitor. Am cunoscut foarte bine integrarea politică, militară şi economică în Lagărul socialist şi sunt cert convins că o reapropiere de Rusia respectiv deschiderea de noi căi prin care Statul rus să influenţeze România ar însemna o variantă extrem de păguboasa pentru generaţiile viitoare de romani. Deocamdată mă opresc aici şi un semn din partea dtale îmi va oferi îndemnul să continui a-mi expune modul cum văd eu soarta României, de aici din Bucureştiul balcanizat. Cu stimă! (ŞŞ) 3) Eu cred că nu-ţi strică un comentariu la obiect care să-ţi scoată în evidenţă toată lipsa de argumentaţie înlocuită de înşirarea de alegaţii fără justificare şi fără un fundament faptic: I) "Armata Ortodoxă din Ucraina de est, dizidentă..." (?) S-au declarat insurgenţii din estul Ucrainei armată ortodoxă? Când, cu ce ocazie? Documente! Sunt dizidenţi faţă de cine? Faţă de ucrainienii din Kiev, ca aia din Lvov, dragostea occidentului, sunt catolici parcă, nu? Iar ortodocşii din Kiev n-ar trebui să lupte cu catolicii, după teoria ta? II) "Pe de altă parte greco şi romano catolici sunt persecutaţi de ortodocşi ruşi, ca în era sovietică.(!?) Din câte ştiu, numărul greco-catolicilor este nul pe teritoriu Federaţiei Ruse, iar al catolicilor şi reformaţilor, infim. În călătoria mea pe Volga din luna iulie am văzut multe biserici de toate confesiunile, renovate sau în curs de... Elemente concrete de persecuţie... ai? Sau persecuţie înseamnă faptul că Patriarhia Moscovei refuza să-l recunoască pe papa drept capul "bisericii universale". Adică, pentru a te cita, „Biserica universală respiră prin doi plămâni - catolicismul şi 224

ortodoxia"!? Şi capul, creierul, care e? Papa? Nu cumva neacceptarea acestui, să-i zicem, blând, „dezechilibru spiritual", se numeşte „persecuţie"? III) „La Moscova, în Crimeea se închid McDonaldsurile. Produse agrare din vest nu mai ajung în Rusia. Embargou, război vamal est-vest". Din câte ştiu eu, McDonalds-urile sunt, deocamdată, luate la control fiindcă, simţindu-se „ca acasă", au început să treacă peste reglementările în vigoare şi să vândă mizerii din ce în ce mai mari. Sigur că putem vedea aici şi un sentiment de ostilitate faţă de cei care nu-şi ascund furia ca Rusia se ridică economic şi militar, nemaifiind ţara umilită de pe timpul lui Eltsin şi a clicii lui. Mai ales că în anii 1990 fel de fel de americani „binevoitori" ne spuneau că „civilizaţia începe acolo unde există McDo şi KFC". Ruşii nu uita şi nu iartă asemenea aroganţă. Cât priveşte „Embargoul, războiul vamal etc.", a qui la faute? Sau, pe româneşte, cine a început? Sau e normal că unii să înceapă cu sancţiunile şi ceilalţi să cadă în genunchi şi să ceară iertare? Numai idioţii de polonezi, când au văzut că rămân cu merele nevândute şi scade preţul pe piaţa mondială, le-au cerut americanilor să le cumpere marfa nevândută şi Organizaţiei Mondiale a Comerţului să sancţioneze Rusia pentru încălcarea libertăţii comerţului. Trebuie să înţeleg că numai Occidentul are dreptul să pună embargou fiindcă e catolic şi "democrat" pe baza "acquis-ului comunitar" iar partea cealaltă nu? Deci există unii mai egali ca alţii? IV) „După opinia Kremlinului şi Bisericii tuturor ruşilor, Occidentul este direct interesat şi vinovat de degradarea situaţiei internaţionale, în special de nesiguranţă, exodul creştinilor orientali terorizaţi de mahomedani". Ai putea cita o sursă oficială care să afirme asta? În special a Bisericii tuturor ruşilor? Sau e o alegaţie de prin FAZ semnată eventual de un mercenar ca Peter Schwarz? Dar, dacă ne referim strict la fapte, cine a tulburat apele cu „Arab Awakening" şi cu intervenţia în Libia când, la fel ca în cazul Irakului, a minţit că rezoluţiile ONU nu prevăd intervenţii militare, pentru a interveni apoi? Cine a destabilizat Irakul, Tunisia, Libia, Egiptul, Siria? Rusia şi Biserica tuturor ruşilor? Eu pot să accept că prima situaţie a fost scăpată din mână. Dar repetiţia chiar nu indică destineliterare@gmail.com


Destine Literare şi vinovăţia şi interesul direct? V) „Rusia, patronul creştinilor orientali, îi sprijină pe preşedinţii Bashar al-Assad din Siria şi Abdel Fattah el-Sisi din Egipt mai ales pentru că garantează siguranţă creştinilor." Nu, Rusia îi sprijină Assad şi Sissi pentru că sunt adepţii statelor laice, în care toate cultele au aceleaşi drepturi şi nu au de-a face cu statul. Iar Occidentul „laic" este cel care a creat condiţii ca „democratic, prin vot" să vină la putere fanatici islamişti. VI) „Din cele două focare de nesiguranţă internaţională majoră, Islamul radical şi Secularismul apusean fără Dumnezeu, Rusia lui Putin vede în Occidentul laic cea mai mare primejdie." Parcă până nu demult afirmai că opoziţia este între ortodoxia „reacţionară" şi catolicismul luminat care stă la baza „acquis-ului comunitar" şi că singura soluţie este recunoaşterea supremaţiei „Romei"! Acum occidentul a devenit brusc „secular". Nu, pericolul este în expansionismul occidental sub toate formele sale: cruciade, războaie, export de „democraţie", apel la „unitatea lumii creştine" etc. Iar pericolul vine din subtilitatea subversiunii: în comparaţie cu Islamul

care poate fi distrus militar, subversiunea occidentală este ideologica şi morală, incitând la dezbinare naţională. Şi, apropos de pericolul islamic, am nişte întrebări: A) cine a sprijinit musulmanii bosnieci şi ceceni? B) cine îndeamnă Israelul la „moderaţie" în războiul din Gaza şi rage „over-reacting!' ori de câte ori fanaticii arabi îşi primesc porţia? Ba mai şi face bilanţul victimelor şi ne arată că, vezi doamne, cauză dreaptă e de partea Hamas? Şi din ce parte vine dobitocul care a cerut ca, pentru „paritate", Israelul să livreze „Iron Dome" Hamasului? Din câte ştiu eu, nu din Rusia! Aşa încât... vorbind în stil autohton, „ciocul mic!" (Vl. R.) Germania importă din Rusia, în fiecare an, 35% din necesarul ei de gaze şi 70% din necesarul ei de petrol – însuşi fostul cancelar Gerhard Schroeder e consilier la Gazprom. Prin prăbuşirea economică a Germaniei s-ar prăbuşi, inevitabil şi Uniunea Europeană. Asta vor ulii războiului din America? Pentru ce? Pentru doborârea, foarte tenebroasă, a unui avion deasupra unui teatru de război? Haidade!

*** China şi criza din Ucraina Conflictul care se apropie de un război civil în Ucraina de est nu poate lăsa Republica Populară Chineză indiferentă cu toate că ea se abţine de la intervenţii în afara graniţelor proprii şi nu practică o politică imperialistă. Aşa că şi-a păstrat neutralitatea la anexarea Crimeii de către Federaţia Rusă, mai ales că are relaţii de colaborarea econimică şi militară cu ţările în conflict şi nu vrea ca acestea să se deterioreze, cu Kievul sau Moscova. China a cumpărat un port avion din Ucraina (construit încă de ruşi) şi preşedintele Xi Jinping a promis că va învesti opt miliarde de dolari în economia aceastei tari. Cu Rusia, care în limba chineză înseamnă „ţara nesătulă‖, China are o graniţă de 4.300 Km şi

interese economice şi mai ales în import de gaze şi tehnică militară, cât se poate de concrete, pentru că Uniunea Europeană a instituit un embargo privind tehnica militară după înăbuşirea cu forţa a revoltei studenţilor din Beijing în anul 1989. Dilema Chinei este generată şi de relaţiile, pe departe atât de bune cu Rusia pe cât par, pentru că ruşii ca şi toţi asiaticii şi mai ales americanii privesc fireşte cu suspiciune înarmarea accelerată a armatei chineze. Pe de altă parte conducta de gaze din Siberia spre China şi nevoia de armament modern va obliga China să participe mai hotărât în relaţiile internaţionale decât în situaţia actuală percepută neutral, aşa zisa complexă la Beijing... www.viorel-roman.ro www.viorel-roman-bremen.over-blog.de

destineliterare@gmail.com

225


Destine Literare

Adina ROSENKRANZ – HERSCOVICI

FLIRTUL MEU CU POEZIA

FLIRTEZ CU POEZIA

analogii frapante!

Volumul meu de poezii Stă să apară! Şi ce? Asta nu mă impresionează Din cale-afară! Ce-mi pasă mie daca-ntr-o bună zi Copiii mei îl vor răsfoi Sau nepoţii vor face din pagini zmei ori avioane şi-aşa vor afla că bunica lor a vrut să lase ceva posterităţii! Într-adevăr, not a big deal! Mie de fapt nici nu-mi pasă dacă vine potopul după mine când n-oi mai fi!

Nici n-aş şti, nu, nici n-aş putea Doamne fereşte, să scriu despre tot ce m-a influenţat în viaţă: Părinţi şi copii, ofense, gelozie, câini, pisici, amici, necazuri, bucurie, iubiri neîmplinite!

„Poeţii se nasc, nu se fac" o spuneau latinii şi o spun şi eu. Fraţilor, eu sunt chiar poetă! Din născare, evident! Şi poeziile mele tratează teme serioase, care-ntorc lumea pe dos! Jonglez cu fraze ermetice, Cu metafore ironice, strălucite, Citate bine-alese, 226

Pe scurt, dragii mei, dacă veţi vrea un autograf când veţi cumpăra cartea, vă rog, nu vă sfiiţi! Şi spuneţi!? Va place, nu-i aşa, Poza mea de pe copertă? Atunci, vă spun pa! Ne vedem la lansare! Veniţi neapărat!

JE FLIRTE AVEC LA POESIE Mon recueil de poèmes Va sortir. Et alors? Ça ne flatte pas si fort Que ça mon petit égo! Qu'est-ce que ça peut me faire Si un jour mes enfants destineliterare@gmail.com


Destine Literare S'amusent à le feuilleter Ou mes petits- enfants A en arracher Les pages, pour leurs avions Ou leurs cerfs-volants?! La belle affaire! Ils sauront que leur grand-mère A bien voulu laisser Quelque chose à la postérité! Moi, je m'en fous pas mal De savoir si quand je m' en irai, Le déluge vient tout charrier!

Brillantes et ironiques, Mes analogies cinglantes, Mes citations frappantes!

"On naît poète, on ne le devient pas", Les Latins le disaient, et voilà, Je le dis aussi: je suis bel et bien poète! De naissance! C'est évident! Et mes poèmes traitent De thèmes sérieux, chamboulant Le monde! Je jongle avec mes phrases Qui restent hermétiques Avec mes métaphores

Bref, vous autres, si vous voulez Un autographe quand vous achèterez Le recueil, ne vous gênez pas, S' il vous plaît! Et dites- moi aussi: elle est chouette, N'est-ce pas, la photo,là-bas, Sur la couverture? Allez! Portez-vous bien Et… à la revoyure!

Je ne saurais, non, je ne pourrais, Dieu m'en garde, jamais Parler de tout ce qui a influé Sur ma vie: parents et enfants, Blessures et tourments, Chiens, chats ou amis, Peines et ennuis, Amours désenchantées!

?‫ אז מה‬.‫קומץ שיריי עומד לצאת לאור‬ .‫זה לא מרגש אותי מי יודע מה‬ ‫מה אכפת לי אם ידפדפו בו ילדיי‬ ‫או יתלשו ממנו דפים נכדיי‬ ?‫ויבנו מהם אווירון או עפיפונים‬ ‫ שידעו שפעם הייתה להם סבתא‬,‫סתם כך‬ ?‫שרצתה להטביע על העולם את חותמה‬ ‫ביג דיל! אני בכלל לא טורחת להתעמק‬ .‫אם יבוא המבול אחריי כשאסתלק‬ :‫פזמון‬ ?‫ מה יש‬.‫קובץ שיריי יוצא לאור‬ ?‫אני אמורה בכלל להתרגש‬ ,"‫ לא נעשים‬,‫" משוררים נולדים‬ ‫כך אמרו מזמן הרומאים‬ !‫ואני בטח נולדתי משוררת‬ ,‫יש נושאים חשובים בשיריי‬ ‫ובמשפטיי‬,‫מחוללי מהפכים‬ ,‫תמיד כוונה נסתרת‬ destineliterare@gmail.com

227


‫‪Destine Literare‬‬ ‫פזמון‪.‬‬ ‫בקיצור‪,‬אנשים‪ ,‬אם תרצו‬ ‫לבקש ממני חתימה כשתקנו‬ ‫את הקובץ‪ ,‬אל תתביישו!‬ ‫ותגידו לי גם‪ :‬נכון שיפה התמונה‬ ‫שמופיעה על פני הכריכה?‬ ‫פזמון‪.‬‬ ‫אז‪ ,‬ביי! נתראה בהשקה!‬

‫דימויים מפוצצים‪,‬‬ ‫אנלוגיות מרשימות‪,‬‬ ‫ציטוטים מהמקורות!‬ ‫פזמון‪.‬‬ ‫אני לא סתם אכתוב על יצורים‬ ‫שהשפיעו לי על החיים‪,‬‬ ‫כמו אבא‪,‬אמא‪ ,‬ילדים‪,‬‬ ‫כלבים או חברים‪,‬‬ ‫וגם לא על כאב וצרות‪,‬‬ ‫צער או אהבות נכזבות!‬

‫‪Yvonne Fuller - Girl in cafe‬‬

‫‪destineliterare@gmail.com‬‬

‫‪228‬‬


Destine Literare

Harry ROSS

LIRICE

ÎN FURTUNĂ Să stai în calea furtunii Şi să nu te laşi doborât Te ţii de firele de ploaie Ca de nişte funii ce nu se-ndoaie Primeşti în obraz biciul tăios Priveşti neînfricat cerul noros Asculţi muzica vântului dezlănţuit Hercule legendarul, e de neclintit Înfrunţi furiile vremii Şi astfel devii erou Pentru o clipă mută, De nimeni ştiută Eşti mai presus de vrerea urii Incurcată în inima naturii

CUVINTELE Nu-s cărămizi, nici structuri de beton Cuvintele-s ţesute din fire de mătase Delicate, transparente, colorate, Ele servesc la construcţii de vis Din cuvinte se nasc catedrale, drumuri suspendate, Ochiuri de lumină, grădini presărate cu crizanteme şi oleandri. Nu-s cărămizi, nici structuri de beton destineliterare@gmail.com

şi totuşi supravieţuiesc timpului, războaielor, cutremurelor Fără cuvinte, n-am avea astăzi Sulurile Thorei, Cântarea Cântărillor Legendele despre Adam şi Eva, despre David și Solomon. N-am avea povestirle despre miracolele pe care le-a făcut Moshe Rabeinu pentru a se aşeza în Canaan Cuvintele-s pietre de hotar între veacuri, ramuri pentru fructele raiului, verigi între oameni, jurăminte între fraţi şi amorezi Din cuvinte s-a născut lumea de ieri, de azi şi tot din ele Se naşte ziua de mâine Nimic n-am şti despre nimic De nu s-ar fi ivit cuvintele Din miez de suflet, de dor de inimă, de urcuşuri spre piscuri plămădite din emoţii şi raţiuni Cuvântul este lumea, cerul, mările şi roua dimineților... Cuvântul e cuibul iubirii, al păcatului şi câmpia pe care pasc mioarele. 229


Destine Literare Noi, tu, el şi tot ce ne înconjoară turnate-s în cuvinte, ţesute din fire de mătase.

SINGUR Te vei mira, sunt clipe Când aş pleca în Sahara, doar pentru a fi singur, neştiut, nevăzut, nepăzit de ochii bănuitori ai celor din jur... Există oare planete unde eşti scutit de privirea celuilalt? Poate! Încă nu am descoperit Un petec de pământ Necălcat de picior de om! Vorbesc aiurea Ca pustnicul zăvorât în schit Fug de alţii, dar adevăru-i Că de mine fug... Mă uit în sine-mi Şi nu văd decât un gol Sunt oare eu, acelaşi de dintotdeauna Cel ce caută o zare dincolo de zări?

IERUSALIM Tu nu eşti o aşezare printre aşezări tu eşti istorie de când te-ai născut prin tine au trecut toate furtunile, toate rugăciunile, toate ocupaţiile străine. Din pieptul tău au fost smulşi cei care au apărat Templul şi duşi au fost în lanţuri la Roma. Tu ai fost şi ai rămas coroana, pilda pentru cei robiţi, pentru cei care au crezut şi cred în cuvîntul Celui de Sus.

230

Păşesc cu smerenie în casa ta şi-mi opresc privirea să nu alung vreun suflet din cele care s-a jertfit pentru ca tu, Ierusalime, să fii cea mai sfântă dintre aşezările sfinte ale acestei lumi.

ELECTRA Prin veacuri prăfuite Şi cetăţi năruite Mă întorc la tine, Electra, zeiţă a deminităţii umane, pentru a-ţi lăuda curajul de a-l răzbuna, Cu Oreste împreună, pe tatăl-erou Agamemnon, ucis mişeleşte de amantul mamei tale L-aţi doborât pe uzurpator dar şi pe Clitemnestra mama trădătoare... Poveste pilduitoare, necunoscută în istorie până la voi. Prin Euripide – poetul anticei Elade Fapta voastră ajuns-a şi la noi. Trăim o nespusă mândrie Pentru tine, eroină tragică A seminţiei omeneşti. Trădarea cere răzbunare, iar tu, Electra, rămâi pentru vecie cea mai vitează făptură din mulţimea de femei

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Lia RUSE

MĂRITE DOMN Iarăşi şi iar mă-ntorc cu faţa spre lună Apoi nedumerită descânt stele! Gândind la poezia cea mai bună Stau de vorbă cu Mihai în visele mele: Trimite-ţi harul de geniu într-al nostru timp, Te rog, Crai Nou, aleargă peste vremuri Armonizând cuvântul în orice anotimp Şi poezia în atâtea feluri. Mărite Domn, noi te iubim şi-acum Cum te-au iubit toţi oamenii de altădată. O, de te-ai întoarce te-am aştepta în drum Stângaci, dar ţi-am deschide orice poartă. La noi,coboară luceafăr sfânt şi drag, Adu-ne limba dulce de Ipoteşti Căci lumea noastră sare peste-al limbii prag, Aruncă vorbe pe jumătate româneşti… Îmi pare căţara rămâne mai săracă! Gândul ne arde, iar -timpul e în somn-… Mai scrie-ne un vers, de dor ca să ne treacă Noaptea când stelele ies ―Mărite Domn‖. 24 IANUARIE 1859 Cuvintele, azi,-mpletesc peste ianuarie Ecouri răsturnate în sunet repetat, Iar înfloresc Unirea pe a ţării arie Sărbătorind măreţul vis de-atunci, realizat… ……………………………………………………… Paşii în omăt au lăsat o scriitură Moldoveni şi munteni Milcovul l-au sorbit destineliterare@gmail.com

O lumină sonoră a trecut prin natură Şi brusc din inimile lor o simţire-a ţâşnit. Vorbele picurate Ioan Roată le-a rostit Sensul lor le-a deschis România visată O, ca-ntr-o poveste, dorinţa lor s-a-mplinit. Da! A fost o bucurie pe veci neuitată. Apoi, s-a refăcut ordinea interioară Clipa prinzând, ca principe, pe Cuza Vodă Amintirea a rămas ``bun`` gravat pe ţară Şi-n memorie trăieşte cântată în odă. SĂLBATICĂ ARMONIE Se-aud plutind fărâme de zăpadă (Migrând din albul unui nor târziu) Învăluite-ntr-o privire caldă -Cetate pură-n care vreau să fiu-… Ninge duios şi-n mersul meu sonor Vremea dospeşte văzduhul violet. Eu vreau în poezie să cobor O, prind a bate ceasurile-n suflet. Se-ntâmplă,-atunci, secunda să ivească Un sunet cald, (eu ameţind uşor), O umbră lânga mine să se-oprească Şi să-şi întindă braţele de dor… Fiorul cu răsuflarea vie, Cu fluxuri şi refluxuri de iubire Pe sângele-n sălbatică-armonie Picurăşoaptele în neştire … Şi se-nfiripăîn gândul adunat O nebuloasă-a misterului etern În întrebarea crescând înfiorat… ………………………………… Ne aflăm în cer sau suntem în infern?! 231


Destine Literare ÎN NOAPTE În noaptea cu voaletă cenuşie, Pe vreme apare gerul sticlind Prin ţepii lui de roză alburie. Eu intru-n vis ca într-un labirint; Se-mbracă omătul în diamante Sub lună pare-o ploaie de lumini, Pe geamuri înfloresc atâtea plante În relief! Le mângâi ca pe crini.

Vin întâmplări, pe rând, în gol de ceas… Convinsă-s că n-am uitat niciuna; Eu sunt nostalgia şi-n timpul rămas Hrănită-s cu-amintiri şi, dragă ―una‖. Clipele-n fugă-o repetă mereu, Imaginile-s mândru adunate. Revin supuse-ntruna-n dorul meu Ca sa-mi aducă-n umbră ―nestemate‖ ÎN PALMA AMINTIRII

Mă cred copil printre-ale mele vise Şi-aş vrea s-ajung mai iute-ntr-al meu sat, Dar,… sunt în amintire… paremi-se… O, cei de-acasă unde au plecat?! Alerg pământul şi…simt risipa De flăcări ce-mi umblă prin artere, Trecutu-mi va fi hrană pentru clipa Tăcerii aburite cu durere…

NUMAI UNA M-a cuprins o frică păcătoasă… E frig în ceas şi taina-n gând o strâng, Trăiesc o iubire în iarna duioasă Şi,.. s-ar putea de dorul ei să plâng. Golaşe zile în ger se zbat, eu simt, Ducând pe spate norii în desagă Că pe a lor culoare de argint Vântul, tristeţe, a-nceput să tragă.

232

Azi, timpul de iarnă-i cuprins, Dansează fulgii pe flaut de aer, Mă ameţeşte-un vis de mult aprins Tors dulce dintr-al vieţii caier… Flăcări de dor scânteiază-n omăt Topind tăcerile-n orologiu Şi-o uşă se deschide îndărăt Şi-ncepe-a bate clipa pe solfegiu. Basmu,-ncet, s-aprinde-n fulgi de nea… Limpede e văpaia divină Ce zguduie din temelii fiinţa mea! Limpede e patima-n lumină… ……………………………. Braţulîndrăgostit, din nou, îl simt, Privirea-ţi arde în suflul iubirii, Fulgerele, pe lacrimi de argint, Sclipesc, şi-acum, în palma amintirii…

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Melania RUSU-CARAGIOIU

GÂNDITOARE LA STATUIA LUI MIHAI EMINESCU Montreal

FLORILE TREC

Florile trec, Ca visul de vară, Şi nu se-ntorc iară; Anii-mi petrec… Apele fug; În ochii tăi tulburi Simt taine sub colburi, Inimi pe rug! Nu pot să plâng. Ploile-mi susură, Vântul îmi murmură; Inima-mi strâng. Crinii şoptesc Sânului dor, Şi anilor… Feţe-mi zâmbesc.

Cade din nor Luna deşartă, Prin zarea spartă; Cutezător!

Nu pot sa plâng, Inima-mi strâng; Anii-mi petrec: Vieţi pe rug… Crinii şoptesc, Florile trec, Feţe-mi zâmbesc. Cade din nor Cutezător… Apele fug… Montréal, 2006

destineliterare@gmail.com

233


Destine Literare FEERIE Leagăn de nuferi, Licăr de pleoape, Roate de ape…

Vânt de prin sălcii Foșnet încarcă În mica barcă.

Albastru murmur, Lumi în oglindă, Stele colindă…

Fluturi de văluri Pe corzi de liră Visuri înșiră…

Nisip sub trestii Prefiră valul, Raci sapă malul…

La mal se-alină Struna iubită, Dormi fericită!

CÂNTECUL LACULUI Flori de nufăr, în potire, strâng al murmurului val, Ştimele, fără de număr, încing horele pe mal.

Pe a lacului mătase, sub al farmecului dar, Lebedele, în gondole, lasă valuri de cleştar.

Visul lunecă pe ape, căutând tihnit liman, Frunzele, a pădurii pleoape, ostenite, adorm pe ram.

Luna, pletele-şi resfiră peste ape şi-ntuneric, Smălţuindu-le-n smaralde şi-n sclipiri de vis feeric.

Sub al paşilor de zână, foşnind în măruntul dans, Iarba cântă în surdină, cu al stelelor balans.

Toate sunt ca altădată, pe cel lac cu unde line, Şi pe-aripi de libelulă, pleacă doruri... către tine...

Timişoara, 1998

LUMEA MEA DE VISE Unde-i lumea mea de vise? Mă întreb cu glasul stins, Unde-s florile ucise? Unde-i lacrima din plâns? Au zburat cu frunza…, toamna, Şi cu ghiocei în păr... Numai luna, numai doamna Le-a văzut într-adevăr ...

‗Cerc sà le găsesc, zadarnic; Ascunzându-se-n neant, Sub al brumelor zăbranic, Al temutului Garant. Pleacă lumea mea de vise Cum pier florile ucise...

F O R M Ă ŞI D E Z A G R E G A R E 234

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Azi m-am născut din infinit Şi parcă vin de aproape, Sau ceţuri m-au acoperit Cu ferestre de ape. Păşesc peste nisipul greu. Alb, presărat cu sare Şi simt că neantul e al meu: Aer, pământ şi mare. Oglinda soarelui sus pus Îmi urmăreşte umbra.

El da, Eu încă n-am apus, Dar îi încalc penumbra. Când zbor ca un meteor stins, În prag de disipire, Se-opreşte în loc timpul învins Sub neagra mea privire. Dezagregat, m-am tot pierdut In căi fără de ştire… Dintr-o scânteie-am înviat Cu foc de nemurire. Montréal, 2006

BALADA DULCELUI MIHAI MOTTO:,, Un licăr de pleoape În sfintele ape, Spre ceruri privire Pentru omenire..‖. Drag al meu Mihai, Pe un plai de rai, Ai cântat izvoare – Românie-n soare. Ai plans cu alean Dorul unui neam, Greul ce-l adastă Sub cea aspră castă. Gândul tău de aur Ne țesea tezaur… Azi sclipesc pe cer, Și nu efemer, Versurile tale: Steme din paftale. Și iarăși, bădiță, Cânt de poieniță, Ziceai din caval

destineliterare@gmail.com

Seara de pe deal… N-ai uitat nimic Din păsul meu trist. Tot ți-am zis și-mi zic: Cine nu te știe? Plâns și voioșie! O lume te cheamă ,,Mult poet, de seamă‖ Aur și palate, Mândre nestemate – Versurile tale: Cânt și osanale. Când mă uit în carte Mă chemi de departe Să te cânt anume Cum zbori peste lume. Nume de luceafăr, Nume din plai sfânt, Nume cântat veșnic În cer, pe pământ...

Scris-au cronici multe Despre versul tău; S-au speriat ciocoii Și te-au dat la rău, Dar mintea ta caldă, Ca o mângâiere, Nu le-a dat putere În mârșava vrere! Te-au răpus, trădalnic, Dar ești viu și falnic, Mândrul meu Mihai, Bradul de pe plai; Bardul de pe plai, Soare-n lume, stai! Bădie Mihai, Cel mai falnic crai, Tu, grijă să n-ai! Te-or cânta din nai Plaiurile tale, Doinele din vale, Și din lumea toată, Tu-stea luminată!

235


Destine Literare

BÉRMUDOTE ET SON TÉMOIGNAGE ,, TRÈS SÛR’’ SUR LE TRIANGLE DES BERMUDES Moto: Vers le sud, Dans le Triangle des Bermudes C’est égaré un requin Accroché dans un fil de laine, Pardon, pas de laine, mais de… chaîne!...

Mon conte désirerait à vous raconter de fées, D‘enfants jouissant de trophées, Même de jaunes vagues sur les grands champs de blé, Et d‘autre merveille qui me plaît Mais ... Dans cette rêveuse journée J`ai reçu une menace écrite! ...D`une écriture alambiquée - d‘allure vite ; Une rayure dans le bois de mon bureau, Et quelle terreur ... à côté, 236

Se trouvait: UN COUTEAU!!! Cela peut quelquefois en arriver! En tout cas la dépêche m‘imposait De me faire connaître Quelle façon d‘être Bien caché, Et mal élevé C‘est l`auteur de la chicane!!! ........................................................ destineliterare@gmail.com


Destine Literare J‘ai cherché, J `ai tâtonné, J `ai fouillé, J `ai lu dans les astres Et dans les cafés, Mais rien n‘en fut dévoilé!!! . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Une journée, un ami m`invita, Pour le week-end, au cinéma ; Et ... alors, et là, J `ai vu des choses extraordinaires Mises à jour par quelque`un, sorcier D `Oz … . Dans ma tête commença difficilement à pousser Une idée ... Et comment je ne suis pas fumeur, Je me sentais envahi par la fumée d `une erreur... Pour moi, Il n `y a pas De Sherlock Holmes ; Il est parti et endormi ... Ainsi ... La grande tâche tombe sur moi! Et comme ça, Son grande expérience m`aida …

Je n`ai pas rencontré, Ni vu, pas connu, Quelqu‘un, de fameux Bermudote! ........................... Alors, J `ai prit la mappa monde, Et d `un bond J `ai fixé Le triangle de … Ooo, …. Bermudes!!!? Bermudes ?—Bermudes? B E R M U D O T E!!! Sur moi commence à voler Une supposition, Un soupçon … Hummm… Il doit être attentif! ... ........................... Dans peu de temps Je fais mes préparatifs ; J‘embarque Dans une barque, Dotée comme Gipsy Motte… Attends- moi, mystérieux Bermudote!

................................... ......................... Une autre note! Aussi, gravée sur mon bureau: ,,Cherchez- moi! (Le Bermudote! )!!! C `est-à-dire, D `une mauvaise journée d `automne Date le maudit, Le tourbillonnant Bermudote, Qui naquit et grandit!

Je n`ai pas eu le temps De vous présenter Détaillé, Mon voyage ; À mon âge, Il me manque la patience, Mais ... il me reste un peu de ... vaillance! .................................

................................... Je suis un vieux loup de mer, Et dans mon activité d `une vie, Sur mers et océans, Et dans les îles de corail Et sur les plages riches en écailles destineliterare@gmail.com

Je jette l`ancre à l‘abri d‘une petite île, Et rapidement, je prends mon vieux fusil! ........................

237


Destine Literare Un tremblement de terre, Un grand hurlement dans l`air? Un avion s`envole sur la mer ... Et ...

Je vous assure, il s‘est passé une tragédie!!! Je n‘ai eu même le temps de pousser un seul cri! Que, Par une force mystérieuse L‘avion fut absorbé, À quelques miles, Anéanti! Parti! Et, DISSIPÉ!!! (Même mon télescope est devenu inutile...) .................................... Pas de trace sur l‘eau, Pas de trace dans le ciel ; Le radar s‘est endormi, Les aiguilles de ma boussole, aussi ... Quant à moi, avec la main sur le fusil Je me sentais bloqué et puéril. Et aussitôt, Dans mon cerveau, Un bruit me ricana:,,BERMUDOTE! ― .............................. Bien sûr, très enragé, je m `installe. Je mets à mon côté d`empoisonnées balles, Et comme activité principale, Je commence à tout observer ... .............................. Un autre jour j `ai vu à l `horizon Quelque chose, Et je n`ai pas honte D `avouer que j `ai tressailli! C `était la fumée d `un navire!!! … Puis, le mât en couleur de cire. C‘était un navire, dans toute sa splendeur, Sur les eaux de soie ... 238

C `était le vaisseau,,Le navigateur‖... ............................. J `avais peur À cause de ses grandes vagues Qui pouvaient Me renverser, Mais, Il m‘observa Et vira ... .............................. Après une bonne heure il prit la dérive Et en peu de temps il pourra échouer À côté de mon île! Moi, avec (mon détecteur) style Plein de courage, Je pris le large... .............................. Avec une jeune habilitée Je commence à grimper Au bord de l‘imposant vaisseau... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. Sur le pont il était servi le repas! La soupe chaude exhalait une appétissante odeur ... Mais, ... stupeur!!! Les convives s‘absentaient!!! Je n‘ai eu la patience d `observer Le motif, Et furtif, Comme j‘étais criblé de famine J‘ai commencé Rapidement, à avaler (Par routine)... ....................................... J`ai perdu certainement la notion du temps ; Après un bon repas, On se met à agir ... ................................ . Pendant la sieste, destineliterare@gmail.com


Destine Literare En déboutonnant ma veste, Mon cerveau rentra en fonction … Et … d‘abord …, stupeur, Il constata, A côté d‘un morceau de halvà, La présence Du même effroyable couteau!!!

…………………………………………………… Demain, Avec mon fusil dans la main, J‘ai pris la décision De l‘abandon!!! À mon âge, Je n‘aime pas l‘esclavage!

Ma peau Prit un grand frisson: ,,Hélas, mon vieux, il est trop tard pour l‘abandon!!!‘‘ ,,Tu, seul t‘es mis ton pied dans la piège!‘‘ ,,Il était mieux de rester chez toi, tranquille, à Liège …‘‘ ,,Vieux loup de mer, ,,C‘est ton dernier jour!!!‘‘ Et en tremblant un peu, j‘avoue, Je fais le tour de la table, Je jette dans la mer le misérable couteau, Et fouille rapidement le vaisseau …

……………………………………………………..

......................................... Pas un être vivant, Ici nulle personne, En dehors le néant … Mais, Où sont disparus les marins? Le timonier? Le capitaine? Mystère total!... Mais j‘espère De te rencontrer! Une journée! Bermudote!!! De te faire prisonnier, ou hôte! Je jette un dernier Regard désolé, Et m‘en vais Sur mes pas, Sur la même voie, En proie, De mon incertitude… Et … vers mon infructueuse étude … destineliterare@gmail.com

Pendant mes manœuvres De m‘éloigner au large, J‘ai observé en s‘approchant Un vaisseau – genre barge… Ma curiosité était en comble … J‘ai pris place chez moi, À côté de ma vêle, à l‘ombre, En m‘aiguisant tous mes sens… D‘abord fut une lointaine et sereine mélodie, Puis de sonores rires, Des cris de joie Vers… MOI!? S‘éleva un blanc fanion, Et un ballon – un gallon avec d‘eau de vie ; C‘étaient leurs signes de la paix Et les palpables preuves Qu‘ils m‘invitent chez eux. Mon Dieu… Quel changement de situation! Pas de couteaux, Pas de prison? Des gens accueillants, Des amis! J‘étais consterné et ravi… J‘ai rapproché mon bateau, Et dans le ciel et sur les eaux S‘entendit la fraternisation… Je me trouvais dans les mirifiques Îles des Bermudes Le paradis des paradis, Invité comme hôte…. (Mon cœur se serra brusquement – Bermudote!)

239


Destine Literare Après le premier galon d‘eau de vie, J‘ai commencé à leurs raconter Ma peine, et combien m‘a coûté L‘affrontement, l‘incertitude, la responsabilité Et mes efforts pour me venger… Les aimables habitants du lieu Se doutaient Qu‘il existait Quelqu‘un indésirable jeu dans leur mer! Quant à moi, pour eux – J‘étais un étranger!!!

Et d‘autres couteaux? Épilogue. O, O, O, Je commence à planer!!! Un souffle me fait une grande vole! En bas, la chaise reste vide sur le plancher!!! Suis – je bien fou? Ce n‘est pas, En tout cas, Quelque chose de drôle!!! Ma tête se dirige en avant, Vers la porte … en sortant!

.............................

......................................

C‘est une vraie punition! O, tu la mérites! Toi, vieux poltron! On ne joue pas avec les mots, En offensant le Bermudote!

À LA FIN de mon infructueuse AVENTURE En rentrant chez moi, (Sur la ferme terre ) Pendant la nuit, un tonnerre Troubla mon bon sommeil …

O, mon Bon Dieu, sauve moi! C‘était mieux de rester sous mon toit, Que de m‘engager dans cette belle aventure! Maintenant, gare à toi, Toi humble et vieille créature!

Il c‘était produit une magnétique tempête! Les aiguilles de mes appareils, Oscillaient fort sur chiffres et mots!!! C‘était, donc, cet ÉFRAYANT TOURBILLON BERMUDOTE!

Je n‘ai pas de corps! Je n‘ai pas de vue! Je suis errant, Dans un maudit …courant, Qui m‘absorbe …, me fond le cerveau ….

Vous demanderez: - Et le couteau? Le couteau? C‘était une blague de mon ami, Qui, Connaissant mon goût pour l‘aventure, Il voulait m‘inciter De palpiter, De voyager, Dans Le Triangle de Bermudes, Point mystérieux vers le sud!

...................................

Je profiterai de leur cordialité! ET IL NE DOIT PAS LES TROUBLER!!!

-Monsieur, Monsieur! C‘est moi, Mathieu!!! Réveillez – vous! Le petit déjeuner est servi, Comme d‘habitude. Je vous ai mis Aussi, À côté, Votre couteau préféré!!! Montreal, 2007 contact@ lajournéedumanuscrit.fr

240

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Constantin RUSU

Naiul, fluierul şi frunza Toamna când pe văi vine amurgul, pe dealurile acoperite de pânze doarme o ceaţă născută din frunze, care caută lângă liniştea aripilor un cântec adus de o frunză tristă cu o adiere a vârtejului de lacrimi născut în sufletul nostru milenar de adierea armoniilor fără amurg din fluierul moştenit din străbuni. Zadarnic rătăceşti în zile călătoare cu serile îngheţate de margini cu frumuseţi înşelătoare. Sămânţa care naşte mugurul viu, o culegem din simfonia naiului acopaniat de un fluier şi-o frunză. Cine uită naiul, fluierul şi frunza calcă fără milă dragostea. POEZIA ZILELOR MELE Am ales din adierea vântului, care aduce surâsul meu uitat, enigma ascunsă a cuvântului dintr-un refren de nai alintat.

şi emoţii ce se nasc din iubire. Când am ascuns o rugăciune în rime, peste visele trimise printre stele, am coborât de sus de la înălţime leacul poeziei zilelor mele. Paşii primăverii Paşii primăverii vin prin vise lângă stoluri de rândunele aduse de lumina strălucitoare născută printre norii geloşi, care ne simt tornada iubirii pentru muguri şi flori. Bucuria răsăritului se-apride şi strigă prin spaţiul cerului aprinzând o lumânare caldă lângă icoanele primăverii comori ale unei dulci chemări pentru eternitatea unui sărut. Plecarea zăpezii topeşte veşnicia din suspinele paşilor de iarnă ademenind pustiul căutărilor cu ramurile altor anotimpuri.

Cântecul cuvântului Am fost învelit cu un noroc uşor, sunt un pom părăsit în primăvară, privind toamna ca un trist decor care adoarme şi frunza o coboară. Dar numai versul l-am luat în seamă, aşezat pe-a pletelor tristă albire de emoţii ce se nasc din teamă destineliterare@gmail.com

Cuvinte ghemuite în nepăsare cu surâsul trist al indiferenţei scaldă mireasma vorbelor cu o ceaţa îmbâcsită a suferinţei. O stea din singurătatea cosmosului îmi măsoară timpul neînţeles 241


Destine Literare cu secundele născute pe cuvinte uitate-n rimele învăluite puse pe lespedea renunţărilor peste cântecul pădurilor. Dar când noaptea nu mai vrea să oprească invazia luminii

când aripile timpului tremură sub rezonanţa culorilor pictate cu simfonii de viitor în amintiri pe crengi cu muguri vechi răsăriţi, cuvintele sunt bătăi calde ale orelor cântate odată demult de un ornic înţeles acum de un ceas electronic.

Yvonne Fuller - Rough sea off St Mawes Castle

242

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Alexandru SAMSON

OMAGIU DOAMNEI DANIELA GÎFU

Pe un drum lung și pavat cu provocări aleargă Timpul. În fața sa, o doamnă cu pălărie, pe bicicletă, într-o zi însorită de vară. Își întoarce prudent capul. Până și Timpul s-a oprit pentru o clipă. Cu mâinile pe genunchi, respiră adânc. Pe fața-i gânditoare se întrezărește o grimasă. Deziluzie, împovărare, resemnare… Continuă să pedaleze. Și mai repede, zâmbind sub pălărie.

Daniela Gîfu – lansarea cărții Păcatul neliniștii, Ed. EIKON, Cluj-Napoca, 2012

la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași

Există oameni care sunt într-o permanentă competiție cu orele, zilele, anii, iar setea pentru cunoaștere îi ține captivi între mii de tomuri. Stau de vorbă astăzi cu Daniela Gîfu, cercetător științific și cadru didactic asociat la Universitatea ―Alexandru Ioan Cuza‖ din Iași (UAIC), scriitoare, doctor în filosofie, specialist în comunicare și, de curând, membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). O femeie puternică, debordând de energie. Mereu zâmbitoare! Fascinată de subiectele noi și interesante, și, dacă nu apar, le caută, le inventează! Din mediul care o înconjoară, încercând să le disece cu rigoare și entuziasm. A.S.: Pentru început aș dori să vă rog să-mi vorbiți puțin despre activitatea pe care ați desfășurat-o după ce ați absolvit Facultatea de Fizică din Iași, în 1997. Daniela Gîfu: Eram studentă la masterat. Pe atunci, destineliterare@gmail.com

studii aprofundate. Îmi amintesc că nu era an, în studenția mea, să nu aloc timp și pentru cel puțin o activitate extrașcolară. În anii ‘90 nu existau școli de jurnalism, recrutările pentru puținele posturi de televiziune locală se făceau la fața locului. Erai fotogenică, lucrai puțin la graiul moldovenesc… Gata!, puteai deveni reporter, și mai târziu, prezentator TV. Pentru scurtă vreme am fost și eu reporter la ―Tele Europa Nova‖ din Iași. R.: Asta era în anul 1997, după care părăsiți Iașiul și alegeți Clujul. Ce s-a întâmplat atunci? D.G.: (zâmbește) Am avut și eu rătăcirile mele de fată tânără și cu puțină experiență de viață. De viață în doi. O decizie neinspirată, un nou val în viața mea. Mai calm, mai năvalnic, cine știe?! Timpul vorbește. Pot spune doar atât, atunci nu mă gândeam că mă voi mai întoarce vreodată în Iași. Acum străzile Iașiului îmi surâd complice. 243


Destine Literare R.: Cât a contat această mutare pe plan profesional? D.G.: Aveam 25 de ani când am ajuns la Cluj. Practic, acolo m-am format profesional. Am lucrat într-o instituție de cultură, care avea și un departament numit Universitatea Populară. Am avut șansa să înțeleg ce însemnă Lifelong learning (Învățarea pe tot parcursul vieții) urmare a participării la diverse seminarii finanțate de universitățile populare din vestul Europei, în special Germania. Înainte de aderare, România primea foarte mulți bani europeni.

Informatică, implicându-mă temeinic în dobândirea cunoştinţelor de bază necesare în îndeplinirea obiectivelor propuse, la realizarea rapoartelor de activitate periodice, la întâlnirile organizate în cadrul Departamentului de cercetare în domeniul prelucrării limbajului natural, la organizarea evenimentelor demarate până atunci, dar şi la altele noi. Revenisem la Universitatea care mă formase. Reporter: Și pe partea cu literatura?

Eram învățați cum să învățăm ca să fim capabili să-i învățăm pe alții. R.: Și… ați revenit în 2010 la Iași. Vorbiți-mi puțin despre principalele proiecte de la întoarcerea în Iași? D.G.: E destul de simplu. Mi-am susținut teza de doctorat în martie 2010 pe o temă care m-a ajutat să identific un drum neexplorat, așa cum reușisem eu în teză, Discursul presei scrise și violența simbolică. Analiza unei campanii electorale. De fapt, abordarea laturii cantitative a analizei semantice a discursului politic. Imediat am obținut o bursă postdoctorală de 30 de luni la Iași. Se cuvine să menţionez că cercetarea postdoctorală a fost de la bun început gândită interdisciplinar, Utilizarea tehnologiilor limbajului natural în măsurarea reacţiilor massmediei la evoluţiile de pe scena politică, o co-tutelă între Departamentul de cercetare al Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei (tutore, prof. univ. dr. Laurenţiu Şoitu) şi al Facultăţii de Informatică (tutore, prof. univ. dr. Dan Cristea). Scopul proiectului, în care am fost angrenată, a fost acela de a prezenta şi interpreta contextul socio-politic utilizând instrumente computaționale. Elementul de noutate a fost acela de a elabora un aparat de analiză original, adaptat nu numai pentru limba română, ci şi acelui spirit care domină viaţa politică actuală din ţara noastră. Este rodul unei munci asidue, susţinută şi de pregătirea mea de bază, pe care ai amintit-o, dar şi de o implicare activă în zona publică, experienţă care mi-a permis nuanţarea adecvată şi temeinică a categoriilor semantice propuse în aparatul analitic. Așa s-a creat posibilitatea să cunosc proiectele de cercetare ale Facultăţii de

244

Daniela Gîfu: (cu privirea peste zări) Da, am început timid, prin 2002, cu articole în publicații locale din Cluj-Napoca. Țin să amintesc aici revista Cetatea culturală, unde am făcut parte o vreme și din colectivul de redacție.Abia în 2008 am debutat cu un jurnal, 33. Jurnal de inițiere spirituală, volum care a fost lansat mai mult prin lăcașuri religioase din Târgu-Mureș, Timișoara, Cluj, Oradea ș.a. De atunci am continuat cu eseuri religioase și, treptat, am început să scriu proză scurtă și chiar un poem, tradus în franceză și maghiară, Păcatul neliniștii. E drept că scriam mult pentru reviste, românești, dar editate de diaspora română (Australia, Germania, Franța, Canada, SUA etc.). Cu adevărat, sunt binecuvântată. Prietenii mei din afara României confirmă spusele mele. De altfel, sunt și redactor șef destineliterare@gmail.com


Destine Literare al revistei Destine literare din Montreal, am o rubrică permanentă la revista Candela de Montreal și multe altele. R.: Și dacă tot vorbim de literatură, ce credeți că-i împinge pe oameni spre a citi sau chiar a scrie poezii? D.G.: Opinia mea este că trăirea, fie că citești poezie, fie că simți să scrii poezie, ține de același registru. Nu cred că cineva citește sau scrie poezie când dă pe-afară de bine… (zâmbește ironic) material. Nu zic că n-or fi și excepții. În general te arunci în brațele literaturii lirice atunci când există o tulburare înlăuntrul tău. Aș zice tristețe, dar nu neapărat. Să ne gândim la perioada când am fost sau suntem îndrăgostiți, sau poate când îți dă ghes îndoiala cu privire la sentimentele celuilalt sau chiar ale tale pentru celălalt. Oricum, o ieșire din tiparul stării afective normale. R.: În afară de Facultatea de Litere, la Departamentul Jurnalism, unde țineți seminariile (anii I și III) la cursurile conf. univ. dr. Dan Stoica unde mai predați? Întreb asta fiindcă știu că vă bucurați de prețuire și multă admirație din partea studenților.

Comunicare internă, anul III), Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației (cursul Psihosociologia comunității. Frontiere psihosociale, anul I – master de Resurse umane și comunicare). Sunt și titularul disciplinei Semantica și pragmatica limbajului natural,la masteratul de Lingvistică computațională, anul II, la Facultatea de Informatică. R.: Ce fel de profesor sunteți? D.G.: Un profesor deschis. Consider că am o relație deosebită cu studenții. Nu uit că am fost și eu studentă și că mi-aș fi dorit să am posibilitatea de a comunica, fără să mă autocenzurez!, cu un profesor, oricât de stângaci aș fi făcut-o. Poate că această apropiere vine și din faptul că nu am proprii mei copii. Studenții simt această slăbiciune pe care o răsfrâng asupra lor. E drept, uneori profită cam mult… (zâmbește). Mă refer la întârzierea finalizării temelor pe care le primesc. În schimb, la note nu mai sunt la fel de îngăduitoare. Vreau să spun că nu favorizez pe niciunul. R.: Proiecte pentru viitorul apropiat? D.G.: Pun bazele înființării unui laborator de presă scrisă în cadrul Universității, asta și urmare a câtorva idei împărtășite cu președintele UZPR, Doru Dinu Glăvan. Și o voi face cu și pentru studenții mei. Voi continua cercetarea în domeniul procesării limbajului natural care a devenit deja un mod de viață. În acest sens, am în pregătire cea de-a doua teză de doctorat, Lexical semantics in text processing (Contrastive diachronic studies on Romanian language). Nu uit nici de poezie (iarăși zâmbește) și multe altele… știute și neștiute. R.: Care este rezultatul acestor patru ani de activitate de când v-ați întors la Iași?

D.G.: Am bucuria într-adevăr să predau la patru facultăți ale UAIC, care au în curricula lor ceva deale comunicării: cea pe care ai numit-o, Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice (opționalul destineliterare@gmail.com

D.G.: Cred că am spus destule despre mine. Și ce nu am spus, o spune pagina mea personală de Internet, http://webmail-profs.info.uaic.ro/~daniela.gifu. Ce aș vrea să mai adaug, e că revenirea mea la Iași a fost și este de bun augur. Fără să mă grăbesc, cu tenacitate, rigoare, multă muncă, solitudine, multă încăpățânare… încep să primesc semnale. Semnale care mă stimulează să continui. Am acoperit o bună 245


Destine Literare parte a indicatorilor ce stau la baza activității științifice. E un drum extrem de interesant. R.: Printre atât de multe activități, aveți și Timpul dumneavoastră liber? Cum îl petreceți? D.G.: Timp liber… nu vreau să am. Pot spune că mă relaxez citind. Vreau să zic altceva decât articole științifice. Pur și simplu, un roman sau un volum de

246

poezii sau – îmi plac foarte mult – cărțile biografice. Și, dacă tot citesc o carte, atunci să și consemnez câte ceva despre ea. ―De mică am trăit într-un climat armonios, cald și plin de povești. Cu mici secvențe în tonuri de gri, am fost alintată de soartă. Cu o mamă educatoare și să fii singura nepoată în familie… e normal să devii un adult marcat de copilărie.‖

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Anca Sîrghie

GREIERUŞA VERSURILOR LUI LUCIAN BLAGA

Îmi amintesc ca azi momentul când în timpul sesiunii ştiinţifice a Festivalului Internaţional „Lucian Blaga‖ de la Cluj -Napoca din 6-8 mai 1996, cineva m-a bătut discret pe umăr şi mi-a întins o bombonică. Am întors uimită capul şi m-au întâmpinat doi ochi puternici ai unei făpturi firave de femeie vârstnică, dar care nu-şi trăda greul celor 86 de ani pe care îi avea. Nu puteam bănui cine este distinsa doamnă, iar cum tocmai urma să-mi prezint comunicarea cu care sosisem de la Universitatea „Lucian Blaga‖ din Sibiu, unde profesam, nici timp nu era ca să mă edific. După revenirea de la catedră, doamna cea firavă m-a surprins pentru a doua oară, șoptindu-mi că mă felicită pentru cele prezentate şi că îşi dă seama că sunt o cercetătoare inteligentă și pasionată a lui Lucian Blaga. Imediat apoi ea s-a prezentat într-un mod original, șoptindu-mi că pentru ea Blaga scrisese versurile „Bocca del Rio-/ rană în spațiu‖ Da! Era chiar doamna Elena Daniello, medic stomatolog de profesie, ultima muză inspiratoare a lui Lucian Blaga, la care eu făcusem tangenţial trimitere în comunicare. Fără alte preludii, ne-am împrietenit, mi-a cerut pe dată să o tutuiesc, ca să nu ne mai formalizăm şi imediat m-a invitat chiar în acea după-masă la ea acasă, pe str. Eminescu, nr. 3 din Cluj, unde am revenit apoi de mai multe ori cu o imensă bucurie şi curiozitate. -Anca Sîrghie: Sunt în 5 iulie 1998 în casa familiei Daniello din str. M. Eminescu, nr. 3 din Cluj. Prietena mea m-a poftit să mă așez pe canapeaua din destineliterare@gmail.com

fațabiroului bibliotecii, exact acolo unde obișnuia să stea Lucian Blaga, alături de fotoliul Elenei. Este un loc privilegiat și aproape sacru, de care nu pot beneficia decât musafirii cei mai aleși. Dialogul nostru începe. Ce-mi povesteşti, dragă Elena, despre familia ta şi obârşiile ei? - Elena Daniello: M-am născut ca Ileana Sava Puşcariu, nume care dovedea că strămoşii mei au fost buni puşcaşi. În familie mi se spunea Leni. După tată, provin dintr-o familie ţărănească a fraţilor Puşcariu. Arborele genealogic al familiei desemnează pe frații Iuga, Radu și Voicu. Se povestea că într-o anumită conjunctură politică, unul dintre strămoșii mei s-a sinucis ca să nu fie tras în țeapă de turcii care îl ameninţau. Câteva generații de înaintași au fost preoți. Numele a fost fixat de către Ioan Cavaler de Puşcariu, căruia împărăteasa Maria Tereza i-a conferit acest titlu. Dar titlul de Cavaler nu se transmitea la întregul neam. Din această familie provine Sextil Puşcariu, care a scris cartea Spița unui neam din Ardeal, arborele continuând cu Radu, fiul savantului şi cele două fete Cristina şi Marina, acest ultim nume fiind şi al bunicii dinspre mamă şi apoi al mamei înseşi. Tatăl meu, Aron Puşcariu, originar din Sohodolul (adică,,pământ sterp‖) Branului, a făcut studii la Sibiu, unde a terminat seminarul, la îndemnul şi cu susţinerea lui Ilarion Puşcariu, care dorea să-l vadă preot. În realitate, firea veselă a lui Aron nu era potrivită cu preoţia, aşa că el a optat pentru dăscălie. Venit la 247


Destine Literare formarea lor patru viitori profesori universitari. În familia mea, care avea 12 prunci, eu m-am născut ca al 11-lea dintre ei, în 18 iunie 1910 la Brețcu, din Trei Scaune, acum județul Covasna, comună unde am și copilărit. Frații mei erau intelectuali. Iancu era profesor, Spiridon a murit pe front în Primul Război Mondial, Aron era economist cu doctorat luat la Birmingham, oraș mare și frumos din Anglia, el devenind director la Calea Ferată, dar nu a acceptat în ruptul capului Partidul Comunist. Gheorghe a fost director adjunct la C.E.C. în București. Aurel a activat ca medic la Tg. Jiu. Nașterea mea a fost o bucurie pentru familie. Pentru că eram într-o zonă de grăniceri, neamul meu nu a avut iobagi.

Breţcu, Aron a cunoscut-o pe mama, fiica lui Spiridon Dimian, protopopul care a făcut acolo cea de-a patra biserică, după ce, pe rând, alte trei biserici din lemn arseseră. Bunicul a cheltuit mulți bani ca să edifice acea biserică din piatră, având hramul Sf. Nicolae, consemnată în cartea monumentelor istorice. Arhiva bisericii din Brețcu era la Odorhei, dar a fost distrusă total. Directorul Muzeului de istorie din orașul Sf. Gheorghe, domnul Lăcătușu, mi-a vorbit despre preoții din familia mea. -A.S.: Ce-mi poţi povesti despre familia mamei tale, care era fiica unui asemenea ctitor de sălaş sfânt, idealul oricărui slujitor al bisericii, nu? -E.D.: În începuturi, din familia mamei, doi ciobani s-au stabilit la Mânăstirea Neamț, unde s-au călugărit, ei fiind cunoscuți acolo drept frații Păvălucă. Interesant este faptul că unul dintre ei a ajuns la Muntele Athos și celălalt a fost starețul unei mânăstiri. Bunicul dinspre mamă a avut mulți copii, dintre care Constantin Dimian l-a urmat ca preot în parohie. Îmi vorbea mama despre fratele Vasile, un unchi bogat de la Galați. Alt unchi a fost Petre, și el un intelectual. Marina, mama mea, a avut și patru surori, dintre care trei au rămas în Brețcu, iar una a plecat în Moldova. Tata a fost învățător confesional timp de 50 de ani, până în 1918. El a călăuzit în 248

-A.S: Din cele relatate acum de tine reiese că provii dintr-o familie care a avut oameni cu destine interesante, chiar spectaculoase, iar frații tăi au fost intelectuali cu profesii importante. M-a impresionat, între alte fotografii de album, portretul fratelui tău Aron, care la Doctoratul luat în Anglia la Birmingham avea o ținută demnă și o eleganță vestimentară de o rară distincție. Care a fost destinul tău ca fiică a dascălului din Brețcu, un sat unde nu exista școală de stat, ci numai una confesională? E.D.: În copilărie iubeam florile, animalele, hoinăream pe dealuri, urcam în pomi, cântam adesea, ca și frații mei. Femeile din sat purtau fuste lungi de brocart și marame de borangic pe cap, iar iarna șube cu blană. Duminica la Brețcu eu cântam în corul copiilor de la biserică. De mică am fost rebelă. Am făcut primul an de grădiniță la unguri, unde mă învățau să zic că sunt catolică, dar eu spuneam cu îndărătnicie că sunt ortodoxă. Unui ungur care mă supărase am avut curajul să-i cânt căi dau o frânghie să se spânzure…Îți dai seama? Eu am plâns când am aflat că părinții mei nu mă dau la școală cu un an mai devreme. Onisifor Ghibu a fost la noi în casă și mă sfătuia să mă fac artistă. Primul Război Mondial i-a luat pe tata și doi frați, care au luptat pe front. Unul dintre frați a și murit, Spiridon a fost erou, după cum ți-am povestit deja. Mama fusese arestată și a stat în temniță 3 luni, până a venit tata să o scoată. După școala primară urmată în sat, am fost înscrisă în Brașov la Liceul,,Principesa Elena‖, unde era director N. Orghidan, iar soția lui Eugenia îmi era profesoară. Ei au avut asupra mea o destineliterare@gmail.com


Destine Literare influență benefică. Eram foarte bună la matematică. Am urmat șapte clase de liceu. Dintre 42 fete absolvente, numai eu m-am înscris la Facultatea de Medicină din Paris. Eram susținută de fratele meu Aron, tocmai întors de la Londra, care 3 ani m-a și subvenționat. El îl cunoscuse la Londra pe Nicolae Titulescu. Acesta i se adresa cu apelativul „nepoate‖, ca dovadă că îl aprecia ca doctor în filozofie, chiar mai mult decât ca rudă apropiată prin alianță. -A.S.: Cum au fost cei trei ani de studenție la Paris? Cum era pe atunci învăţământul universitar francez? E.D.: În trenul cu care eu am călătorit spre Paris aveam loc la vagonul de dormit și bonuri de masă la restaurant. Am conversat cu un bărbat brunet care era profesor universitar în Portugalia, eu întrebândumă de ce pot să par atrăgătoare, deși mă consider urâtă. Un evreu a scos aparatul de filmat și, convins fiind că eu sunt fiica lui Sextil Pușcariu, m-a filmat. I-am explicat că eu nu l-am văzut pe Sextil Pușcariu, pe care tatăl meu pe atunci înțelesesem că l-a cunoscut. Desigur că mai târziu aveam să-l primesc pe Sextil Pușcariu în locuința mea de la Cluj și să-l cunosc bine. Ajunsă la Paris, în Gare de l‘Est m-a întâmpinat profesor de dermatologie Scarlat Longhin cu soția lui, care m-au ajutat să mă descurc în primul moment. Ca să mă înscriu la facultate, secretarul mi-a cerut actele, dar eu care nu făcusem ore particulare, ci ştiam limba franceză numai cât învăţasem în liceu, n-am înțeles ce vorbea cu mine omul acela vârstnic și cu mustață. Mă gândeam că nu are decât să mă și înjure, că tot nu înțeleg ce spune. Doi tineri mi-au sărit în ajutor și după două ceasuri de parlamentări, eram înscrisă, cu toate documentele în regulă. Când, la examenul de admitere nu m-am putut descurca să disec o broscuță, o colegă franțuzoaică mi-a venit în ajutor și de atunci am rămas prietene. Ea se numea Madeleine Soutel și era fiică de general. De la bun început m-am pus serios pe treabă. Ca studentă, la cursuri m-am așezat totdeauna în primul ori al doilea rând, ca să aud limba franceză pe care o învățam cel mai ușor din mers. Încercam să-i prind muzicalitatea. Așa se explică faptul că profesorii sau obișnuit cu fizionomia mea. Când m-am întâlnit pe stradă odată cu un profesor, el era impecabil destineliterare@gmail.com

îmbrăcat în haine negre și eu i-am admirat în gând ținuta academică, dar mare mi-a fost mirarea că el m-a salutat ridicându-și pălăria, gest la care eu nu mă așteptam, pentru că o ființă atât de mică și neînsemnată, cum mă consideram eu pe atunci, nu credeam că puteam să fiu reținută de profesori. În Franța, la examenele de medicină nu se cerea să debitezi exact ce a predat profesorul, ci să fii creator, să poți utiliza esența cursului său. În primul an am învățat limba franceză, chiar dacă notițele mele nu erau scrise perfect la început, dar cu timpul m-am corectat. La examene, eu nu am luat numai note de 10, de 9 și de 8, însă m-am descurcat și le-am luat pe toate. La sesiunea din toamnă am dat fiziologia, fizica și chimia și le-am luat cu bine. Aveam o prietenă mai mare ca vârstă, studentă la chimie, care locuia în aceeași casă cu mine. La un moment dat eu am făcut un abces teribil, în barbă. Nu mai puteam merge așa nici la cursuri, nici la masă. S-a bănuit că aveam irizipel, care era contagios. Ea a observat că lipsesc de la masă și m-a căutat. A adus un student român din anul VI, care m-a trimis la un șef de lucrări de la T.B.C. din Spitalul Louis le Grand. Eu nu am acceptat să-mi facă incizie în barbă. El mi-a comunicat că a realizat un ser propriu, care mă putea vindeca, și l-am acceptat, dar mi s-a făcut rău în timp ce mi-l administra și am leșinat. Când m-am trezit, eram lungită pe un pat, dar m-am făcut bine. Doream să devin un medic bun. Idealul meu era nu să fiu maimuța profesorului, ci să-mi dezvolt propria personalitate în domeniul medicinei. Chiar din anul I de Medicină făceam stagiu practic la spital în fiecare dimineață, ca după prânz să trecem la disecții. Erau acolo mediciniști europeni, africani, atât tineri cât și vârstnici. M-am pomenit obsedată de un gând: dacă aș ajunge chiar eu pe masa aceea de disecții? Am reîntâlnit la lucrările practice doi craioveni, cu care stăteam la aceeași masă. Ei m-au întărit. Realitatea este că mediciniștii nu se îmbulzeau, ci la fiecare masă de disecție se așezau cinci studenți. Era un asistent la trei mese. La disecții, cadavrele erau aduse pe o bandă și noi trebuia să descoperim câte un mușchi, un organ sau nerv. Cunoșteam pe profesorul de fiziologie Leon Binet, în al cărui birou intram ca să purtăm discuții profesionale. Rouvière, alt profesor renumit, era autor al unui tratat de anatomie, în două volume, așa că mi-am alcătuit o 249


Destine Literare bibliotecă de profil, inclusiv de chirurgie. -A.S.: Ce imagini din viaţa culturală pariziană îţi vin acum în minte? -E.D.: Eram fascinată de viața culturală a Parisului. Vedeam monumente de artă, ascultam concerte de muzică simfonică. Mă plimbam prin Grădina botanică a,,orașului-lumină‖, cum i se spunea Parisului. La 10 mai mergeam la Ambasada României, iar duminica mă delectam la concertele Colonne, celebre pe atunci la Paris. I-am ascultat pe George Enescu și pe Menuhin cântând Dublu concert de Bach. -A.S.: Care este personalitatea cea mai proeminentă din România pe care ai întâlnit-o în cei trei ani la Paris, în afară de George Enescu pe care l-ai ascultat concertând? -E.D.: La Asociația studenților români l-am întâlnit pe criticul, publicistul şi profesorul Ion Chinezu, venit cu bursă la Paris şi care auzindu-mi numele Elena Pușcariu s-a apropiat cu multă căldură de mine. Eu am avut impresia că vrea să-mi facă curte și am ripostat cu duritate. El mi-a spus consternat că nu are vreo asemenea intenție, ci că este prieten bun şi colaborator cu Sextil Pușcariu, ruda mea. Am precizat că eu nu l-am cunoscut pe Sextil Pușcariu, ci tatăl meu este în legătură cu el. Astfel tensiunea de moment s-a stins. Eu terminasem anul preparator și acum eram în primul an de medicină. La un moment dat mă pomenesc cu o scrisoare trimisă de Ion Chinezu, care îmi mărturisea că este singur și foarte bolnav. Cum să-l ajut? Am apelat la Iliescu, un student român în anul VI la medicină, căruia i-am spus că eu nu pot să-l ajut cu nimic pe acest conațional al nostru, decât să-i fac un ceai, așa că îl rugam pe el să mă însoțească. Iliescu i-a stabilit diagnosticul, i-a prescris medicamentele necesare și eu… i-am făcut un ceai. Profesorului Ion Chinezu a trebuit să-i scoatem din cap ideea, care îi produsese o depresie, anume că are tuberculoză. L-am condus la Spitalul Besançon de T.B.C., unde am reîntâlnit pe medicul cu serul care mă vindecase și pe mine. Acolo am decis să fac și eu practică, pentru că mi se dădea pat, era o bază materială bună și m-am simțit foarte bine. Dar la prima puncție venoasă, mie mi s-

250

a făcut rău, așa că medicul a trebuit să se ocupe şi de mine, nu numai de bolnavă. -A.S.: Înţeleg că te-ai acomodat foarte bine cu stilul medicinei franceze, că erai încântată de oferta culturală generoasă a Parisului. De ce ai plecat de la Paris după numai trei ani, adică înainte de terminarea facultăţii? -E.D.: După anul III am fost nevoită să mă întorc în țară, pentru că nu mai aveam suport financiar și am continuat medicina la Cluj. Pe mai departe am studiat medicina cu Hațieganu, Goia, Tătaru, Alex Pop, Minea, Ureche, Benetatto, Moga, profesori renumiți și foarte exigenți. Am dat concurs pentru post de asistentă externă la Spitalul C.F.R. din Cluj. Acolo venea de trei ori pe săptămână medicul docent Leon Daniello. Eu transcriam, la un moment dat, buletinele radiologice în condica bolnavilor. Da, dar nu cunoșteam prescurtările radiologice, care mi se păreau niște hieroglife. Am făcut o remarcă ironică, anume că,,ceea ce fac eu este conțopisterie, nu medicină…‖, mai ales că el avea un scris pe care eu nu-l descifram ușor. Mi-a replicat, întrebândumă,,dacă am făcut ciclul primar la școală‖. I-am răspuns că am făcut clasele primare, dar nu am învăţat să scriu şi hieroglifele. La terminarea facultăţii îmi amintesc cum defilam purtând șepci roșii cu cap de mort. Mă căsătorisem în anul IV cu profesorul Leon Daniello, care m-a fascinat cu înțelepciunea și cu vasta lui cultură, naș fiindu-ne Iuliu Hațieganu. Peste un an eram mămică. -A.S.: Dragă Elena, am înţeles că în timpul studiilor universitare erai pasionată de chirurgie. Oare pentru o fiinţă atât de delicată ca tine era potrivită o asemenea specialitate? -E.D.: Eu urmasem medicina generală și mă pasiona chirurgia. Lucram la profesorul Hațieganu, unde la practică trebuia să studiez cazuri. Era greu. O asistentă m-a sfătuit să fac o specialitate mai comodă, stomatologia. După Rodica, a urmat în 1938 al doilea copil, Ionel. Eram mamă a doi copii și am decis să mă dedic stomatologiei. În 1940 am terminat specializarea. Soțul meu nu dorea ca nevasta lui să muncească, dar eu mi-am deschis cabinet stomatologic în casa noastră nouă de pe Str. destineliterare@gmail.com


Destine Literare Eminescu, nr. 3, proaspăt cumpărată prin 1936 și transformată. Eram foarte mulțumiți să locuim pe aceeași stradă cu nașul nostru, cu Iuliu Hațieganu. Îmi amintesc cu bucurie cum vizitam împreună cu familia mea pe Valeriu Bologa, profesorul de istoria medicinei, om cultivat, cu un larg orizont. El locuia pe deal, lângă Casa copilului din cartierul Grigorescu, aproape de locuința lui Sandu Bologa și de cea a profesorului Tătaru. Valeriu Bologa avea o casă splendidă, edificată de arhitectul italian care a făcut și Episcopia din Cluj. Eu abia terminasem medicina și asistam cu interes la discuțiile soțului meu cu Valeriu Bologa. Dar ei rosteau adevărate savantlâcuri, greu de priceput pentru mine. -A.S.: Ce alte succese profesionale ale tale ți-au rămas în memorie din acea perioadă interbelică? -E.D.: Cabinetul meu de stomatologie era cel mai modern din Cluj, având aparat de radiografie dentară. S-a dus vestea că lucram fin și că aveam multă răbdare cu fiecare pacient, ceea ce era esențial pentru profesia mea de dentistă. Veneau la mine pacienți din înalta societate a Clujului. Iată că țelul meu de a deveni un medic bun se împlinise. Universitarii, mai ales ei, și-au făcut o obișnuință din a se trata la cabinetul meu modern. Chiar și pe Lucian Blaga l-am tratat de-a lungul timpului, atât la Cluj cât și la Sibiu în anii refugiului, după ce îmi amintesc că a venit prima dată la cabinetul meu de la Sibiu spunând:,,Dacă nu reușiți să-mi reparați dintele din față, să știți că eu mă sinucid…‖ Eu aflasem că era îndrăgostit de o doamnă frumoasă și cu veleități de poetă, Eugenia Mureșan, soția unui protopop din Cluj, așa că l-am încurajat, asigurândul că în nici un caz nu va fi pus într-o asemenea… situație tragică, întrucât eu îi voi repara dintele buclucaș. Și așa a fost. I l-am tratat în două ore! Atunci mi-a povestit că şi soția lui, Cornelia, fusese medic dentist, chiar profesase în începuturi la Beiuș, dar apoi a renunțat. Mai târziu, avea să vină la cabinetul meu și Dorli, fiica poetului, și Liciniu, un nepot al lui. Lucian Blaga a revenit în cabinetul meu din Cluj de multe ori pentru lucrări mai mărunte sau pentru o lucrare în aur pe vremea când aurul nu era prohibit, dar a durat mult timp până l-am procurat și apoi până am executat acea lucrare care tehnic era

destineliterare@gmail.com

complicată. -A.S.: Da, Dorli va mărturisi că adolescentă, cum era pe la 16 ani, te studia atent în timp ce o tratai și constata că ai niște mâini foarte îngrijite și dibace, cu care puteai ―face orice cu un bărbat‖. Ea își amintea că erai de o eleganță fără cusur, înzestrată cu un bun gust funciar, chiar dacă nu erai frumoasă fizic și nu aveai șic. Iar tatăl ei întărea ideea că pentru o femeie mai important decât frumusețea este să fie îngrijită. Dorli își amintea cât erai de posesivă cu Lucian Blaga pe care ―îl controlai‖. Este adevărat? -E.D.: Desigur că atunci când venea la cabinet, poetul și profesorul Blaga nu stătea în anticameră ca toți ceilalți pacienți, ci avea un statut privilegiat. Leon îl invita în biroul lui și povesteau până ce îi venea rândul la tratament. Chiar mai mult, noi îl invitam apoi la masă și astfel prelungeam conversația, ceea ce l-a determinat pe Blaga să recunoască faptul că Leon i-a fost un bun prieten, un om de cultură rafinat, care i-a oferit sfaturi utile și pentru traducerea poemului Faust, capodopera lui Goethe. Mărturie poate sta dedicația scrisă de Lucian Blaga pe exemplarul oferit soțului meu:,,Strălucitului și bunului meu prieten Leon Daniello care a urmărit realizarea acestei opere pas cu pas cu povețe și îndemnuri.― -A.S.: Astfel ai devenit tu muza inspiratoare a lui Blaga, după cum mi-ai mai povestit. Cuprins de flacăra inspirației, el nota pe hârtie versuri care tocmai i-au venit în gând și pleca acasă cu ele, ca soția lui, Cornelia, să le bată la mașina de scris. Așa au apărut poezii ca Pădureanca, Poveste, Risipei se dedă florarul, aceasta din urmă fiind inspirată de o plimbare a voastră din 1951 prin Grădina botanică a Clujului, sau Portret, text după care pictorița Lucia Piso ți-a făcut pictura din sufragerie. În ce atmosferă politică s-a desfășurat prietenia voastră? -E.D.: Da, ca să începem cu începutul, eu știam că înaintea mea Lucian avusese și alte muze inspiratoare, pe Lucia Gherghinescu Vanea, căreia ia dedicat ciclul Nebănuitele trepte, vizitând-o și în sanatoriul unde era tratată de tuberculoză, sau pe Eugenia Mureșan, care se visa a fi Veronica Micle a 251


Destine Literare lui Blaga. Cert este că eu am fost ultima muză a poetului și eram cunoscuți de 16 ani, dar prietenia noastră creatoare a durat vreo 11 ani. Din păcate, aceasta a coincis pentru amândoi cu perioada cea mai grea, plină de privațiuni și amenințări, a,,întunecatului deceniu‖, cum avea să fie numit el. După ce în 1948 l-au dat afară de la catedra de Filozofia Culturii din Universitate, Lucian Blaga a activat ca cercetător în cadrul Academiei la Institutul de Istorie de pe str. Napoca, apoi ca bibliotecar la Biblioteca Universitară din Cluj. Trebuie să înțelegem că Blaga a avut un mascat domiciliu forțat, din moment ce în calitate de bibliotecar, el era obligat să depună rapoarte de activitate la fiecare două săptămâni. Îți închipui că directorul Bibliotecii Universitare, o instituție culturală atât de prestigioasă, era un muncitor, dintre cei nu semidocți, ci,,sfertodocți‖! Este drept că în Bibliotecă Lucian Blaga a fost avansat ca director adjunct, dar o asemenea promovare nu schimba cu nimic esența situației lui. Ca să înțelegi ostilitatea care plutea în aer, Tudor Arghezi, el însuși cunoscător al dificultății acestei munci de traducere, a afirmat că traducerea poemului Faust, pe care Blaga tocmai o terminase în 1955, este execrabilă. Or, Blaga făcuse prima dată traducerea integrală a poemului goethean, el abordând cu mare curaj partea a II-a, mai filozofică. Nu era puțin lucru să traduci în versuri acea capodoperă. Uneori era fericit că a găsit o soluție atât de bună, încât a întrecut originalul. Muncise enorm, istovitor. Se poate vedea și în Romanul epistolar al lui Radu Stanca și Ion Negoițescu că el oferea fragmente din traducere spre lectură unor tineri intelectuali, celor de bună pregătire umanistă. În fapt, Blaga făcea munca de traducere cu toată responsabilitatea. Să nu uităm că el a publicat ca traducător volumul Din lirica universală, prin 1957, și antologia Din lirica engleză, parcă în 1958.

-E.D.: Îți dai seama că în 1956 la o sugestie a lui Mircea Eliade, idee susținută și de alți intelectuali din afara țării, Lucian ar fi trebuit să concureze la Premiul Nobel, dar oficialitățile comuniste nu au acceptat proiectul, pe motivul că el avea o filozofie idealistă și tot planul a căzut. Este adevărat că Blaga a primit cu reală mulțumire vestea că era cotat ca al doilea pe lista celor propuși pentru acest onorant premiu. Pot afirma că el era foarte încântat, căci în străinătate era mai prețuit decât în țara lui, unde avea doar un nume, dar opera sa nu era cunoscută. Pe moment, l-au chemat la regiunea de partid și i-au propus să se mute la București. El a refuzat, afirmând că este mulțumit de condițiile pe care le are pentru scris la Cluj.

-A.S.:Din câte îmi spui tu, care ai fost alături de poet în acel deceniu sinistru al vieţii culturale în România, Lucian Blaga intrase într-o ceaţă deasă a ameninţărilor de fiecare zi. Totuşi în atâţia ani, nu a existat nicio luminiţă care să-i poată da un licăr de speranţă că va fi recunoscut pentru valoroasa lui operă?

-E.D.: Blaga se simțea tot mai însingurat, mai amenințat, temându-se chiar că își poate pierde libertatea. Nici posteritatea nu trebuia să-şi amintească de el. De aceea, Blaga însuşi s-a văzut obligat să-și dea la moara de hârtie propria opera din Biblioteca universitară de la Cluj. El cu mâinile lui a trebuit să dea la topit cărțile ce-i purtau semnătura. Îți dai seama? O groznicie mai mare ca aceea nici nu

252

-A.S.: Îmi amintesc că Din lirica engleză a fost o carte editată prin 1970 de Dorli Blaga, iar comentariile care s-au făcut atunci pe marginea selecției operate de traducător puneau în valoare numele unor poeți englezi importanți ca Eliot, dar tenta traducerii era blagiană, astfel că acele poezii apărute în limba română erau socotite mai degrabă niște prelucrări în stil blagian ale textelor originale. Aşa se comenta în presa comunistă. Ca ostilitate alimentată politic față de o personalitate complexă, cum era Lucian Blaga, Anania povestea în Rotonda plopilor aprinși cum l-a vizitat pe Blaga la Cluj, pe când poetul lucra la Biblioteca Universității. Anania i-a povestit că la o librărie centrală din capitală a apărut un caiet în care se formula întrebarea adresată cititorilor, anume ce autori ar dori ei să mai fie publicați. Cineva a scris că dorește să-l citească pe Lucian Blaga. Era o propunere curajoasă, pentru că opera lui Blaga era interzisă. Foarte surprins de o asemenea propunere, Anania s-a întors în librărie a doua zi și a căutat caietul cu propuneri. Ce credeți? Foaia respectivă dispăruse, a fost ruptă din acel caiet de comunicare cu publicul.

destineliterare@gmail.com


Destine Literare se poate închipui pentru un scriitor de valoarea lui. El era urmărit zi de zi într-o atmosferă tot mai tensionată. Desigur că nu era vorba numai de Blaga, cazul lui nu era unul accidental. Nu! Când studenții au făcut serenadă profesorului lor Iuliu Hațieganu, eu îi vedeam din geamul casei mele. Profesorul i-a sfătuit pe studenți să plece acasă. Dar ei nu l-au ascultat și a venit miliția, s-au făcut arestări. Studenții jucaseră Hora Unirii, gest care a fost socotit o culpă de neiertat. Pe Edi Pamfil l-au arestat pentru că a afirmat că,,nu a apus steaua românismului.‖ -A.S.: Eu am văzut în Biblioteca universitară din Cluj-Napoca fișe bibliografice completate de mâna lui Lucian Blaga pe cartonașele clasice, pentru că pe ele figurează și astăzi inițialele lui. Cum se desfășura viața cotidiană a poetului-bibliotecar? -E.D.: Programul de opt ore zilnic la bibliotecă era foarte rigid pentru un creator ca el. Așa cum îmi relata Lucian, de multe ori îngheța făcând fișele unor cărți sau scriind rapoarte. Cabinetul de la scară, unde el își desfășura activitatea, a fost numit,,Bârlogul lui Faust‖, pentru că pe lângă obligațiile curente el lucra și la traducerea capodoperei lui Goethe. În septembrie 1953 îmi scria:,,Astăzi a început să plouă tomnatic. În sala unde lucrez s-a făcut frig. Mi-au înghețat degetele și sufletul. Și traduc din Lermontov și Pușkin. Sunt câteva zile de când ai plecat și am rămas mai singur, nu știu cum, mai singur ca niciodată.― El scria în fiecare zi. Masa de prânz a luat-o un timp la cantina Operei maghiare pentru 3,50 lei pe zi, dar era mereu flămând. Venea uneori la noi și îmi mărturisea că a avut un meniu atât de inconsistent la cantină, încât a rămas flămând și mă ruga să-i dau ceva să mănânce. Apoi s-a mutat la pensiunea doamnei Bolchiș unde mâncarea era mai consistentă. Uneori o aducea și pe soția lui să mănânce acolo. Pensiunea aceasta era frecventată de intelectuali clujeni, dar printre ei se aflau turnători, care înregistrau orice opinie a,,filosofului idealist‖, cum îl socoteau comuniștii pe Lucian. Pe doi turnători i-am depistat chiar eu. Într-o zi, întorcânduse de la masă m-a vizitat și de cum a intrat eu i-am spus că a vorbit la prânzul de la Bolchiș despre postul Europa liberă. S-a blocat. Atunci i-am destineliterare@gmail.com

spus:,,Vezi, dacă eu spun ―bună ziua‖ cuiva, este ―bună ziua‖. Dacă tu spui ―bună ziua‖, este ―bună ziua‖ plus încă ceva.‖ I-am explicat cum am aflat de această primejdie, i-am atras atenția și a devenit mai prudent:,,De azi înainte- a concluzionat el- nu mai vorbesc la cantină decât lucruri obișnuite.― Dar era foarte dureros să observi că ești înconjurat pretutindeni de asemenea oameni periculoși, cum erau turnătorii, unii chiar colegi, alții doar cunoscuți. Nu-i plăcea să constate că oamenii judecă cu picioarele, nu cu capul. -A.S. Ce motive aveau autoritățile ca să-l denigreze și să-l amenințe pe un om superior care crea zi de zi lucrări valoroase în domeniul filosofiei și literaturii, fără amestec cu politica? -E.D.: Lucian Blaga și-a expus teoriile filozofice în cărțile deja publicate înainte de instalarea comunismului. Faptul că avea o concepție idealistă nu l-a oprit să predea ca profesor la Sibiu, în anii refugiului, și cursul de marxism. El socotea că Marx a fost un gânditor și concepția lui se cerea a fi cunoscută. În istoria filozofiei, pe care el o preda, sunt trepte din Antichitate și până în prezent. Marxismul a fost una dintre ele, iar Blaga nu a omiso. Supărător era că i se aduceau tot felul de acuzații mincinoase. La procesul intentat celor doi medici, orelistul Mihai Iubu și Perian, proces soldat cu şase ani de închisoare, un motiv de inculpare a fost afirmația că Lucian Blaga ar merita să devină președintele țării. Doctorul orelist Mihai Iubu îl prețuia nespus pe Lucian și în sensul aceasta, probabil, a fost făcută acea apreciere într-un cerc intim de prieteni. Dar cineva nu i-a fost adevărat prieten… Poate că a fost un telefon fără fir în care o afirmaţie s-a tot deformat. Exista și versiunea că Zaharia Stancu, revenit de mai multe ori la Sibiu, unde l-a vizitat pe Blaga, ar fi debitat apoi enormitatea că la Blaga veneau în vizită ofițeri germani. Îți dai seama că Lucian fusese ministru, fusese diplomat în Portugalia, unde învățase ceva. La el nu intrase niciun ofițer german, este cert. Dar pe această filieră a proliferării minciunilor s-ar fi ajuns și la enormitatea că Blaga dorea să devină președintele României. Ce se știe exact este că doctorul Mihai Iubu a fost încolțit de securiști, care se îndârjeau să-l determine să semneze o declarație 253


Destine Literare prin care Iubu recunoștea că Blaga i-ar fi spus că el vrea să devină președinte. Alături de mine era și prietena mea Livia Armeanu, când a avut loc acel scandal. Se țipa la Iubu că Blaga ar fi fost în camera alăturată, dar răspunsul lui a fost că în cazul acesta să semneze chiar Blaga, nu el, care nu auzise așa ceva. La baza unei asemenea înscenări era o minciună sfruntată, căci poet și filosof-profesor, Blaga nu a aspirat niciodată la poziția de președinte. El nu urmărea problemele politice, pentru că îl interesau libertatea de gândire și cea de creație. O absurditate mai mare nu exista. Așa de crunt l-au bătut pe Iubu, că i-au fracturat mâinile. Dar el nu a acceptat să mintă. -A.S.: Care era situația ta într-un asemenea peisaj vitriolant? -E.D.: Încercam să ne susținem reciproc toți cei apropiați, care eram urmăriți de securiști. De câte ori simțeam că eu pot, îl încurajam pe Lucian, eram optimistă. Nu era deloc simplu să fiu tonică, pentru că și eu în perioada stalinistă am fost arestată o noapte și mereu amenințată. Eram apostrofată cu invective incalificabile de către un securist, care mă urmărea pas cu pas: ― Dentistă spurcată, am să te distrug… Strada aceasta pute a jeg burghez.― Sunt convinsă că l-am ajutat pe Lucian să supraviețuiască în perioada cea mai grea…Daa, eram tonică. Dar cât era de greu să fii tonic, toți trăind cu spaima că vom fi duși oricând noaptea la pușcărie, la securitate! Orice întâlnire devenea suspectă. Știau și ce mănânci. Viață de coșmar! După ce m-am văzut arestată, să știi că mi-am pierdut curajul cu care îi înfruntam pe securiști. Mi-am dat seama că un dobitoc poate să te distrugă. Cred că ți-am mai povestit ce pățiserăm, când eu cu Lucian ne plimbam pe malul Someșului într-o seară. Fără să facem vreun gest de tandrețe nepermis, ne-am pomenit înconjurați de câțiva securiști care doreau să ne compromită și, de aceea, ne-au condus în Parcul Central al orașului, care era peste drum, unde a început o discuție aprinsă. Eu, cum sunt așa de micuță, am profitat de întuneric și m-am strecurat pe după niște tufe din vecinătate și dusă am fost spre casa mea, care era foarte aproape. Când s-au dezmeticit securiștii, nu mai exista motivul 254

inculpării și așa am scăpat de încercarea lor de a ne încrimina moral. -A.S.: Care a fost cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care ți-a făcut-o Lucian Blaga? -E.D.: El îmi mărturisise crezul lui, pus sub semnul revelației, ce explica statutul prieteniei noastre, care rodea artistic:,,Pentru a iubi cu adevărat, trebuie să ai în urmă aproape o viață întreagă. Anume alesături de melancolie ale vârstei dau iubirii o violență și o luciditate fără de care ea rămâne ușor în penumbră.... Că și vârsta poate fi o calitate încep s-o învăț acum, dureros câteodată, dar și îmbucurător. Aceasta sunt nu bătrânețea, ci adolescența triumfătoare, păstrată prin voia destinului în mine, timp de decenii pentru clipa singurei întâlniri cu iubirea.‖ Numai un bărbat de profunzimea trăirilor lui Blaga putea să sintetizeze fiorul de iubire matură în asemenea cuvinte alese. Lucian îmi spunea adesea că sunt,,Greierușa‖ lui, pentru că am timbrul vocal al unui greier. Era o formă de alint. El credea că există un fluid bioelectric care apropie oamenii, tradus de Platon prin mitul androginului. De câte ori veneam enervată de vreo problemă, Lucian mă liniștea, povestindu-mi ceva plăcut. El spunea că frumusețea mea,,se alege din suflet‖ și poezia Portret este cea mai fidelă transpunere în versuri a felului cum mă vedea Blaga, închipuindu-se pictor portretist:,,Culori am pentru ce se vede/ și pentru ce mai e veșmânt./ Culorile le iau din apă,/ Din dulci otrăvuri și din vânt. //Doar pentru cele ce-s adaos/ Venind din sfânta ta planetă,/ Culori eu n-am în graiul lumii,/ Și nici uleiuri pe paletă.― După mine nu a mai urmat vreo altă femeie, care să fie iubită de Lucian și să-l inspire, cel puțin din câte știu eu. -A.S.: Să nu uităm cuvintele Corneliei Blaga despre poziția soției unui om de mare talent, căci ea nu a înțeles să pozeze în martiră pentru că poetul a strâns și alte femei în brațe, din moment ce ea a fost constelația principală a cerului iubirii lui și tot ea l-a ținut în brațe când a murit. Ce rol ți-ai propus să joci în scenariul vieții lui Lucian Blaga? -E.D.: Eu cred că am apărut ca o prezență tonică în viața poetului exact atunci când Cornelia, bolnavă și obosită în nobila-i descendență, nu-i mai putea fi destineliterare@gmail.com


Destine Literare sprijin moral lui Lucian și el avea nevoie de un asemenea reazim atunci când creația îi era pusă la index și el era nevoit să-și trimită la topit propriile volume. Îndura cu resemnare statutul de domiciliu forțat, oricât de mascat ar fi fost el. Pentru că Lucian venea la noi chiar câte trei zile pe săptămână, adică luni, miercuri și vineri, soția lui ar fi putut să sufere. De aceea, i-am transmis că dacă ea este deranjată, eu voi avea puterea să-i interzic lui Lucian să mai vină în casa noastră, unde de obicei erau cei doi copii ai mei și Anica, servitoarea, care de altfel l-a hrănit și în faza finală de boală, când a fost spitalizat la clinici cu diagnosticul de cancer pulmonar. Știi ce mi-a transmis Cornelia? M-a convins că era o femeie înțeleaptă, din moment ce a pus ca răspuns întrebarea:,,Cum să mă supăr? Când a scris Lucian mai frumoase versuri de dragoste?― Se referea la ciclul Vară de noiembrie, la elegia Bocca del Rio, o capodoperă a genului, fără îndoială cea mai frumoasă poezie inspirată în literatura română de peisajul satului Gura Râului. Apoi, fiica mea Rodica l-a inspirat pentru Catrenele fetei frumoase. Aceasta pentru că ea a crescut sub ochii lui, ca din fetiță să devină o domnișoară. Îmi amintesc de o întâmplare când la liceu Rodica a fost îndemnată de profesoară să aleagă dintre mai mulți poeți români pe cel mai interesant, ca să citească o poezie. Ea a refuzat întreaga listă, afirmând cu tărie că ea înțelege să citească din creația unui singur poet român și acela este Lucian Blaga. Îți dai seama ce stupoare a provocat refuzul ei de a citi dintr-un alt poet român, în afară de Blaga. Aceasta, pentru că la noi în casă ea l-a auzit pe Lucian Blaga citindu-și mereu poeziile cele mai noi. De obicei, sâmbăta Blaga ne citea din Faust, pe măsură ce termina câte o parte de traducere. Era și pentru el un mod de a verifica felul cum sună traducerea, la care el lucrase din greu vreo trei ani. Noi eram primii lui ascultători. Ionel era prea mic, dar Rodica putea să înțeleagă câte ceva din povestea lui Faust. L-am auzit odată pe Lucian spunând cu mulțumirea lucrului încheiat că,,în timp de Faust s-a căznit să o scoată pe Elena din Hades 30 de ani, el a scos-o în numai trei ani.― -A.S.: Atât sistemul filosofic unic în ştiinţa românească, pe care îl crease cu un efort titanian, cât şi aportul său esenţial la dezvoltarea liricii, destineliterare@gmail.com

dramaturgiei şi prozei memorialistice naţionale ne încredinţează că era un geniu al secolului XX. -E.D.: Fiecare izbândă a lui Blaga se raporta la eternitate, el privea mereu în viitor. Era foarte trist numai pentru că vedea că țara noastră merge din rău în mai rău sub comuniști. Blaga credea în ideea echipei de 11 tineri filozofi români, cum o va dezvolta mai târziu și Constantin Noica. Nu numai pe fotbaliști se cuvine să-i subvenționeze statul, ci și pe gânditori. Aceasta nu înseamnă că fotbaliștii trebuie disprețuiți. Ei au luat locul gladiatorilor din Antichitate și masa mare a românilor cere meciuri. Și eu urmăresc câteodată meciuri la televizor. Dar rolul gândirii este major. Odată am citit o carte, pe care am terminat-o într-o singură noapte. Nu-i mai țin minte titlul și autorul, dar era vorba de conducătorii lumii. Între ei mi-a rămas în minte pilda lui Asoka, cel care a fost pus în situația de a porni un război ca să-și mărească imperiul. Când a văzut câmpul de bătălie plin de morți, a decis că el trebuie să conducă, recurgând la virtuțile minții, la înțelepciune. De aceea, el a ales nouă oameni înțelepți, pe care nimeni nu trebuia să-i cunoască. Ei îl sfătuiau în mare secret. Urmarea a fost, că fără vărsare de sânge, fără violențe, Asoka a izbutit prin bunătate și înțelepciune să-și întindă imperiul. Eu zic că și la noi, comunismul a fost învins prin înțelepciune, prin inteligență. -A.S.: Pentru că ai stat în imediata apropiere a lui Lucian Blaga, ce părere ai acum, când de trei decenii deja a început posteritatea sa, despre valoarea în sine a operei create de el, scrisă uneori chiar sub ochii tăi? E.D.: Lucian Blaga vroia să fie fratele mai mic al lui Mihai Eminescu, cel care a făcut limba română. Eu cred că el va fi mai mult decât atât, pentru că el a scris și piese de teatru de mare valoare. A fost și prozator și neapărat un filosof adevărat, cu un sistem de gândire propriu. El este la fel de mare ca scriitor și ca filosof. Emil Cioran și Constantin Noica l-au considerat pe Blaga egal în toate domeniile în care sa afirmat, așa cum Eminescu n-a fost. Blaga a confiscat miturile lumii, făcându-le românești, căci Noe devenea un morar părăsit, ca să-ți dau un singur

255


Destine Literare exemplu dintre atâtea posibile. -A.S.: Eu dețin un exemplar din Censura transcendentă a lui Blaga pe care citesc dedicația dată unui tânăr filosof,,Lui Em. Cioran un capitol de metafizică și toată prietenia, L.Blaga―. Era în anul 1934. Ce s-a întâmplat concret în relația dintre Blaga și Emil Cioran, deteriorată prin articolul satiric Farsa originalității scris de Blaga la comandă politică? E.D.: Prin toamna lui 1959 Lucian mi-a mărturisit că este tare necăjit pentru că i se cerea să defăimeze pe Emil Cioran de la Paris. Cel care i-a comunicat această solicitare oficială era prietenul său, istoricul Constantin Daicoviciu, care se înscrisese fără nicio rezervă în Partidul Comunist, după ce fusese… legionar. De ce o asemenea solicitare? Blaga urma să protesteze împotriva felului cum Cioran prezentase România în ultima carte apărută la Paris. El a refuzat de repetate ori să scrie un asemenea text, pentru că nu cunoștea cartea. El a explicat că nu poate scrie, numai pentru că cineva îi comandă. O a treia oară, profesorul Daicoviciu i-a procurat o recenzie la acea carte, unde se preciza că Cioran afirmase că, dacă el ar ști că mai are în vene o picătură de sânge românesc, el l-ar scoate și l-ar da la câini. I s-a explicat și amenințarea care plana asupra lui Blaga ca filozof, anume că dacă va refuza să scrie articolul așteptat, Lucian va fi arestat. Daicoviciu l-a chiar îndemnat prietenește:,,Scrie, măi Lucian, că nu te mai pot apăra și ăștia chiar te arestează.― Realitatea era că noi, toți cei apropiați, am fost indignați să aflăm că Emil Cioran își renega ţara. Cum poți tu, care trăieşti în Franţa, ferit de relele comunismului, trăind în libertate, să te dezici de neamul tău? Din frământarea dramatică a acelui moment s-au născut cel puțin două poezii. Una știu că este Cântec despre regele Ioan din ciclul Vârsta de fier unde apare laitmotivul lui,,Ion fără de țară‖, în care plutește un aer de deznădejde generală (,,Un vaier dac-ar fi s-auzi/ a zecea mia oară, să știi/ că unu-i pentru toți:/ Ion fără de țară―. Este o negație similară cu,,1959, an fără rouă‖. A doua poezie pe care mi-o amintesc este Cântec pe sub pietre și flori. Acestea sunt între ultimele lui creații în versuri, de altfel.

256

-A.S.: Ceea ce ai cunoscut tu și, iată, îmi povestești acum despre situația dramatică în care s-a scris pamfletul lui Blaga Farsa originalităţii ar putea da o justificare precumpănitoare atacului virulent împotriva plagiatului pe care l-ar fi practicat Cioran în volumul incriminat. Dar Blaga recunoștea frumusețea stilului cioranian. Situația nu este deloc simplă și nu se rezumă la tensiunile specifice întunecatului deceniu. Ți-am mai spus că în 1934 Blaga îi arăta lui Cioran prietenia și prețuirea sa, ca un maestru care își încuraja ucenicul. În revista,,Gândirea‖ Cioran nu ezita să constate în articolul său intitulat. Stilul interior al lui Blaga că Lucian,,s-a ridicat la același nivel pe toate planurile în care s-a realizat.―, idee pe care o susții și tu astăzi, nu? Așadar, articolul-pamflet pe care Lucian Blaga l-a scris atunci, la o comandă politică, a rămas în sertar. Tu m-ai asigurat că autorul textului pamflet a fost foarte mulțumit că în răstimpul care a urmat nu i s-a mai cerut articolul acela. Este adevărat că boala ce se agravase l-a obligat să facă investigații după investigații, spre a i se stabili diagnosticul real. Sfârșitul a venit imediat apoi, neașteptat de curând. Doar după moartea lui, Dorli a scos la iveală articolul care a surprins prin virulența lui pe toți comentatorii, dată fiind până atunci atitudinea de fair-play a lui Blaga față de colegii de breaslă. Nu pierdem din vedere nici polemicile cu D. Stăniloaie, cu N. Crainic și alți câțiva detractori ai săi, dar acestea se datorau convingerii lui că pentru punctul tău de vedere merită să te bați, dacă ai argumente în care crezi. Realitatea este că după apariția articolului Farsa originalității în,,Contemporanul‖ din noiembrie 1962, ca apoi să fie inclus în volumul Izvoade, Emil Cioran a aflat de acest pamflet, exact cum pronosticai tu într-o discuție cu Dorli. Emil Cioran în corespondența sa cu Arșavir Acterian, confirmă de la Paris cunoașterea pamfletului blagian și concluzionează că articolul,,nu mă onorează nici pe mine, nici pe el. (adică pe Blaga, n.n.)―, dar socotește că este un prilej de despărțire de acest autor al unor cărți, pe cât de substanțiale, pe atât de plicticoase. Norocul este că citind asemenea cuvinte, știi cât de paradoxal era, în general, Emil Cioran care glisa permanent între extreme. Această mărturie destineliterare@gmail.com


Destine Literare atât de clară pe care mi-ai făcut-o acum completează și nuanțează o pagină de istorie literară. Ea nu va trebui să fie ignorată de viitorii monografi ai scriitorului-filozof. Care a fost cauza morții lui Lucian Blaga? E.D.: Nu știu dacă Lucian a avut presentimentul morții, dar motivul cenușii este frecvent în versurile sale. Poezia Greierușa este încărcată de apăsarea pe care el a trăit-o în anii întunecatului deceniu:,,Greu e totul, timpul, pasul./ Grea-i purcederea, popasul./ Grele-s pulberea și duhul,/ Greu pe umeri chiar văzduhul./ Greul cel mai greu, mai mare/ Fi-va capătul de cale./ Să mă-mpace cu sfârșitul/ Cântă-n vatra greierușa:/ Mai ușoară ca viața/ E cenușa, e cenușa.‖ Boala declanșată a schimbat direcția preocupărilor lui Lucian. S-a adresat mai multor medici din Cluj. El a plecat la București, apoi a revenit la Cluj, în căutare medicului care să-i stabilească adevăratul diagnostic. Puțini au fost cei care au cunoscut atunci adevărul. Eu am fost înștiințată ca medic că, de fapt, Lucian Blaga nu are osteoporoză, cum se considerase la început. Se știe că osteoporoza este boala săracilor, a celor care nu se alimentează suficient, iar eu judecam că mult timp Blaga nu își asigurase hrana cea mai consistentă. Totuşi acel diagnostic s-a infirmat. S-a stabilit că el nu avea nici cancer la șira spinării, cum se crezuse, ci cancer pulmonar, drept care sfârșitul îi era aproape. Am dat trista veste unei nepoate a lui Blaga, ca familia să ia măsurile necesare. Eu am trimis pe Anica, femeia mea din casă, cu mâncare la spital până la capăt. Îi plăceau supa de pui pasirată, crema de vanilie, cornulețele moi, prăjiturile de casă. Continuu cerea și porumb fiert. I-am trimis și recipientul cu care putea mânca lichide în poziție orizontală, când situația a cerut-o. Dar finalul era iminent. După ce a murit, Anica s-a dus la spital și a luat castronașele, olișoarele, farfuriile noastre de porțelan, din care mâncase el. A fost depus într-o capelă situată lângă clinici. La capul lui în sicriu sau strecurat câteva brânduşe, florile sale preferate, pe care eu, uite, le păstrez și acum aici pe perete într-un tablou pictat de mine. Știi cum începe poezia Poveste, pe care eu i-am inspirat-o:,,Ne ducem prin

destineliterare@gmail.com

tomnatice păduri,/ Tristețea să ne-o ardem în lumină./ Ne amăgesc cu mii de june guri/ Brândușile ivite pe colină.― Lucian iubea brândușele și iată că eu le privesc mereu, mereu, în acest tablou pictat anume de mine. O studentă mi-a mărturisit că a strecurat în sicriul lui Lucian Blaga versurile poeziei Câinele din Pompei, un sonet excepțional. Atunci când a ajuns la Lancrăm, cosciugul a fost coborât în pământ după slujba religioasă, fără să se dea voie să se rostească vreun discurs. Eu am și acum textele poeziilor pe care mi le-a dedicat, am scrisori de la el, opt dintre ele am acceptat să le publice profesorul Liviu Petrescu. Dragă Anca, trebuie să-ți mulțumesc pentru că prin discuția noastră tu m-ai plimbat printr-o împărăție, împărăția amintirilor mele. Luciditatea deplină a minţii Elenei Daniello la cei 88 ani ai ei, tonusul bun, veselia ei funciară, caldele amintiri care o legau de poetul Mirabilei seminţe, încântarea cu care îmi făcea mărturisiri, m-au determinat să-i propun o filmare a dialogului nostru. Filmarea s-a realizat cu ajutorul cameramanului Radu Ilea de la TVR Cluj, în zile de iulie 1998 și în vara anului 2000, în casa ei în două reprize distincte. La sugestia doamnei Mariana Pândaru Bârgău, redactor-şef al revistei,,Ardealul Literar‖, am transcris pentru prestigioasa revistă de la Deva dialogul nostru prietenesc, care, din 1996 şi până în anul 2010, a fost mult mai bogat decât o pot dovedi rândurile de mai sus. Aşa cum am reconstituit discuţiile noastre, transcriind cele patru ore de înregistrări cinematografice şi descifrând alte notiţe pe care eu le făcusem în timpul conversaţiilor noastre, textul îmi apare deosebit de interesant ca întreg. Nu mi-ar fi iertat să nu prezint şi altor reviste noutatea multor afirmaţii edificatoare pentru cunoaşterea omului, a creatorului Blaga şi nu mai puţin a epocii nefaste prin care a trecut el în ultimul deceniu de viaţă. Întrezăresc speranţa că paginile de mai sus se vor constitui ca prim fragment dintr-o viitoare carte consacrată acestui dialog. Biruit-au gândul ca datoria morală pe care o am faţă de o asemenea prietenă, cum a fost neuitata doamnă Elena Daniello, să se împlinească acum şi astfel!

257


Destine Literare

Cristina SOFRONIE

Gilles Duguay, fost ambasador al Canadei la Bucureşti şi dragostea sa pentru România

Articolul "Joe Boyle - Duce de Iaşi", publicat în ZigZag Român-Canadian în cea de a doua sa ediţie de luna trecută (nr. 177), a primit numeroase ecouri pozitive nu numai de la românii stabiliţi în Canada, care au apreciat materialul profesorului Vania Atudorei despre primul diplomat canadian în România şi relaţia sa de prietenie cu Regina Maria. Dar am fost pe cât de surprinşi, pe atât de onoraţi, că acest articol a găsit ecou şi la... "partea canadiană". Este vorba despre diplomatul de cariera Gilles Duguay, fost ambasador al Canadei la Bucureşti în perioada 1995-1998, un fin cunoscător al istoriei moderne a României. Cu vizibilă plăcere fata românismul în esenţă sa pură, domnia sa se declară "român de adopţie", fiind de altfel căsătorit cu o românca originară din Braşov: Cristina Covacevici acum Duguay. Fostul reprezentant al Canadei la Bucureşti ne-a contactat la redacţie pentru a ne mulţumi pentru publicarea articolului amintit şi ne-a făcut o confesiune extrem de interesantă, cu siguranţă dragă românilor: în luna ianuarie 2015 va apărea sub semnătura sa un nou volum dedicat Reginei Maria a României. De altfel, chiar în titlul cărţii -"L'amour impossible de Marie, Reine de Roumanie" -, numele suveranei este semnătura sa originală, dl. Gilles Duguay având acces la Arhiva Regală şi la alte documente extrem de interesante despre Familia Regală.

258

Diplomat de cariera cu o lungă activitate internaţională în numeroase ţări (Senegal, Guineea, Turcia, Franţa, Măroc etc.), domnia sa a fost fascinat de istoria interbelică şi postbelica a României, contribuind chiar, în perioada în care se afla la misiune în Bucureşti, la dezvăluirea unor aspecte absolut inedite legate de prietenia dintre Regina Maria şi ofiţerul armatei canadiene, Joe Boyle. Spre exemplu, în anul 1998, a publicat la îndemnul ministrului de Externe din acea vreme, Andrei Pleşu, cartea "Joe Boyle, un mousquetaire canadien au service de la Reine Marie de Roumanie". Volumul a fost tradus ulterior de soţia sa, Cristina Covacevici Duguay, la editura Du Style, sub titlul "Regina Maria şi Joe Boyle, o prietenie de suflet". Iar în colaborare cu edilii de atunci din Galaţi, a realizat o placă din bronz marcată cu efigia lui Joe Boyle, simbol ce figurează şi acum pe un imobil de pe stradă care, cu acea ocazie, a primit numele ofiţerului canadian. Această placă memoriala aminteşte faptul că Joe Boyle a realizat, în martie 1918, o misiune eroică (prezentată în articolul nostru): în ciuda blocadei ruse, a reuşit să recupereze şi să aducă în ţara o parte din tezaurul României (arhive şi bani ce se aflau în seiful Băncii de Stat din Moscova, celelalte valori fiind la Kremlin, unde era imposibil să se intre). În plus, Boyle a obţinut un Tratat de pace cu Rusia bolşevica pentru încetarea ostilităţilor în Basarabia, a reuşit eliberarea prin evadare a 50 de prizonieri români de la Odesa, a reorganizat industria petrolului din România după destineliterare@gmail.com


Destine Literare război, dar a avut grijă şi de organizarea prezenţei Reginei Maria la Conferinţa de Pace de la Paris (Versailles), eveniment ce a consfinţit şi România Mare. Pentru toate acestea şi încă multe altele, Joe Boyle a fost numit de presa vremii "Salvator al României". Dar multe alte informaţii inedite veţi găsi în volumul ce va vedea lumina tiparului anul viitor. Dar iată scrisoarea adresată de Exceleta Să Gilles Duguay cu prietenie publicaţiei noastre, în care veţi găsi pe viitor şi articole semnate de domnia sa, ca şi membru de onoare al ZigZag RomânCanadian.

Domnule Director, Ţin să vă felicit pentru publicarea, în luna noiembrie 2014, a unui articol pe deoparte interesant, dar şi foarte bine documentat despre colonelul Joe Boyle, un erou canadian al Primului Război Mondial. Profesorul Vania Atudorei, autorul articolului, merita toate felicitările pentru serioasa muncă de cercetare făcută. Personajul Joe Boyle, dar şi superba Regina Maria mă pasionează de mulţi ani. Am trăit în această ţară între 1995-1998, perioada în care am fost la post la Bucureşti (ca ambasador - n.red.) şi mă întorc periodic în ţara de origine a soţiei mele, Cristina, născută la Braşov. Aşa că pot spune că sunt şi eu un român de adopţie, familiar cu ţara, poporul şi istoria lui.

Coincidenţa face că tocmai am finalizat o nouă carte (340 pagini) despre viaţă şi personalitatea Reginei Maria şi a relaţiei Alteţei Sale cu colonelul Boyle. În paginile acesteia explic pe larg caracterul nobil şi fără pată al relaţiei lor, o prietenie profundă, plină de respect. Cititorii dvs. vor fi încântaţi să (re)descopere o pagină glorioasă a istoriei fascinante a României, inclusiv din paginile consacrate relaţiilor românocanadiene. Am plăcerea să vă ofer, înainte de apariţie, o imagine cu coperta cărţii intitulata "L’amour impossible de Marie, Reine de Roumanie", care va fi sub tipar la începutul anului 2015 la editura Texte et Contexte. Intenţionez să dedic această carte Majestăţii Sale, Regele Mihai, şi fiicei Sale, Prinţesa Margareta, ca şi Armatei şi Poporului român. Ceea ce doresc să ofer românilor din ţară şi de pretutindeni este o pagină din istoria României mai puţin cunoscută, având în vedere că nu există o lucrare consacrată Reginei Maria şi confidentului şi admiratorului ei, Joe Boyle. Este un fel de cadou la acest sfârşit de an, pe care îl ofer românilor şi României căreia îi aparţin şi eu, prin familia mea: soţia mea, Cristina, şi fii mei adoptivi, Alexandru şi Vladimir, născuţi de asemenea la Braşov. Gilles Duguay Fost ambasador al Canadei în România (19951998)

NR: Mulțumim publicației ZigZag Român-Canadian pentru permisiunea de a publica acest material, apărut în luna decembrie 2014. Lansarea cărții "L'amour impossible de Marie, Reine de Roumanie”, va avea loc sâmbătă, 18 aprilie 2015 la Centrul Comunitar cu adresa 6767 Cote des Neiges, sala 602, ora 10.30. Vă așteptăm cu drag!

destineliterare@gmail.com

259


Destine Literare

Victoria STOIAN

Despre Eugen EVU

Eugen Evu vrăjeşte cuvintele, iar cuvintele i se supun fericite scriitorului şi jurnalistului creativprolific care scrie despre tot ceea ce a însemnat omenire, de la Geneză şi până acum: alungare adamică, pedepsire noeică, iubire christică, deviaţii genetice care au redus speranţa de viaţă a oamenilor de la sute de ani la câteva zeci de ani, manipulare mediatică, psihotronică, transcendenţă, alienare, regăsire prin poieion – creaţie. Şi ne face o tulburătoare mărturisire: „Pentru mine, care scriu poezie, dar am cochetat odinioară şi cu muzica nefiind străin nici de artele plastice- literatura de toate genurile, cu predilecţie poezia, au fost şi au rămas implicit o religie, una taumaturgică modernă, una de auto-vindecare.‖ (Gnoze şi Descoperiri2009/ NP Corvina). Apa Streiului Sargeţia e „aorta inimii lui‖ şi e poate apa vie din care a băut tinereţea fără bătrâneţe. Cetăţean de onoare al Hunedoarei şi al Regiunii Hunedoara, Eugen Evu este editor fondator al revistei culturale „Noua provincie Corvina‖ (anul 18 de apariţie) revistă cu deschidere şi colaborari europene, americane şi canadiene. Colaborează cu peste 50 de publicaţii din România, Europa, Canada, SUA. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Alba Iulia,din 1979. Membru de Onoare al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte, Oradea; Membru Onorific Atestat al ‖Accademia Internazzionale «Il Convivio»‖ din Sicilia-Italia, al Academiei de Poezie Argeş, Ambasador cultural al regiunii Hunedoara, Membru 260

fondator al S.Z.R. Cuprins în Mari Dicţionare din Elveţia, Germania, publicat în peste 20 de ţări. Multipremiat literar naţional şi internaţional (SUA, Italia, Germania). Diplomat cu Excelenţă al Judeţului Hunedoara (2005, Deva) „pentru o viaţă dedicată culturii şi artei”. diplomat cu Excelenţă al Reşiţei, dar şi în New Mexico, sau în Bavaria, la Octoberfest, Novalis Kresi und Music. Medal for Freedom, A.B.I. U.S.A. (2006); Diplomă de Excelenţă - Neutrosofie – Mexico City, S.U.A. Diploma di Accademico di Merito per il Giornalismo e la Poesie, Academia Internazionale ―Trinacria‖ Palazzo San Calistro, Citta del Vaticano; Trofeo e Medaglia di argento puro, Academia Petrarca, Italia. Cetăţean de onoare a doua oară, al Hunedoarei – (2011), Premio Accademica internazionale ; « Premio alla Carriera » – Giardini Naxos, Sicilia Italia, pentru volumul de versuri „Beţia de timp‖- 2011; premiul Internaţional « Victor Frunză », al editurii Rafet. ş.a. Este urmărit de organele de securitate din Deva, Hunedoara, Timişoara şi Bucureşti, între anii 1971-1989, mărturie fiind 4 dosare însumând 460 de file şi dosarul MAI de 12 file, prin care securitatea Bucureşti şi Deva dovedesc că poetul i-a scris un memoriu de protest lui Ceauşescu în 1983. Urmarea acestui gest de protest, a fost o metodică abuzare psihică, administrată de zelosul cdt. Securitate Deva, completată cu strecurarea scopolaminei în paharul cu apă primit pentru rehidratare în timpul destineliterare@gmail.com


Destine Literare interogatoriilor. Herta Muller laureata premiului Nobel pentru literatură în 2009, a fost răscumpărată de nemţi pentru 8000 de mărci (aprox. 4000EU) şi continuă să acuze nu numai cea fost în dictatură şi, şi ceea ce a urmat după 1989 şi afirmând: dacă nu ar fi fost dictatură, multă lume şi multe biografii nu ar fi fost atât de nenorocite şi toată ţara asta n-ar fi fost atât de nenorocită cum este…Fără a diminua valoarea cărţii pentru care Herta Muller a fost premiată cu premiul Nobel, Eugen Evu afirmă în Gnoze şi Descoperiri, pag: 15… « cunosc cel puţin cinci autori români care au scris pe aceeaşi temă, fie scăpaţi peste graniţă înainte de 1989, fie după revoluţia din 1989. Ce să mai vorbim de Paul Goma? » În poemul « La 65 de ani », din volumul A doua alungare, Deva 2010, Eugen Evu afirmă: Munţii pe care am îndrăznit/a-i urca/Sunt în noi,/Viaţa nu ne-a învins/Ne-a iubit/Teama nopţii de om/Nu-i a ta/Dimineaţa-i etern al Fiinţei/Te vrea…. Gnozele şi Descoperirile eviene vorbesc despre un Summer ce poate fi Si-mer-ia, despre un

destineliterare@gmail.com

Ur ce poate fi Ur-oi şi despre un Uriel care stătea în ascultare pe Pământ şi-i povăţuia pe ur-iaşii ancestralelor vremuri. Şi m-am gândit atunci la arhanghelul Uriel, care în Cartea lui Enoh este denumit îngerul veghetor şi protector al celor aflaţi sub spaimă şi teroare. Şi ca în vechea rugăciune creştină:„Fie ca Sfântul Arhanghel Uriel să fie şi să rămână mereu în faţa trupului şi a fiinţei mele” cred că în acei ani cenuşii ai trăirii noastre sub teroarea grozist-stalinistă şi sub dictatura ceauşistă, Uriel Arhanghelul, i-a stat lui Eugen Evu, cel dărui altarului poeziei şi creaţiilor literare de mare valoare, în faţa trupului şi a fiinţei. Oare de aceea în poezia „Este cineva‖din volumul Elegiile Corvine, Ed. Emia 1998, poetul spune: E Cineva Acolo./Scânteind între liniile înşelătoare/Delimitări oscilante: În contrapunct/Referenţial rotitor instabil/Poate sunt, poate sunt. Aşa cum Eugen Evu mărturisea în eseul Neau rămas cuvintele (Luceafăr din lacrimă, Ed. Signata, 2000, Timişoara), Cuvântul scris rămâne mărturie. ...Prin magia empatică, prin imaginaţie lirică, poetul „intră „ în piatră, frunză, curgere, idei, pentru a le exprima. El are totdeauna, cuvintele.

261


Destine Literare

Passionaria STOICESCU

Premiul Era obosită. Pe lângă sfârşeala fizică se adăuga o lehamite, o silă deznădăjduită pe care nu ştia cum să şi-o explice. Ar fi trebuit să fie în doliu, dar bluza cu care se îmbrăcase avea şi puţin alb. Poate sugerând un petec de suflet curat, de lăuntru rămas neatins.Îi privea pe cei din sală. Mulţi din ei îi erau necunoscuţi. Răspunse mecanic la salutul câtorva, apoi se aşeză pe un scaun. În nări avea miros de fum şi carne arsă, iar după pleoapele ei închise, uscate, se derula filmul zilei de ieri...O zi a singurătăţii cumplite. Nu-şi mai vorbiseră, dar ştia că undeva, în capătul celălalt de oraş avea un frate, aşa cum era... Închipuit, îmbolnăvit de propriile lui excese şi îmbolnăvindu-i şi pe cei din jur. N-o ascultase niciodată. Pretindea ascultare oarbă şi atât. Ajunsese rău, dar ea nu mai avea ce să îndrepte şi nici pentru cine. La catafalcul mortului priveghease doar ea. Nici nevasta-sa, care nu voise să o cheme, că „aşa ceruse el, să nu vină nimeni‖, nu apăruse, deşi anunţase ora aceea pentru incinerare. Plecase să plimbe câinii, fiindcă de două zile urlau a morţiu. Rudele şi prietenii de odinioară, care veneau la chefurile lui, care mâncau şi beau ascultându-i lăudăroşeniile şi răutăţile fără sens, uitaseră să mai vină şi acum. La ce bun să-l vadă aşa, buhăit, ţeapăn, cu faţa vânătă de la accidentul vascular, el, care fusese craiul crailor şi avea acum nările şi urechile înfundate cu vată? Da, nu mai semăna deloc cu el! „Ah, frate, îi zisese ea vorbind cu pereţii crematoriului. Nu mă laşi nici ţeapăn, să mă bucur de premiul pe care o să-l primesc mâine...‖ La

262

vorbele astea aiurea, perdeaua, care închidea separeul cu mortul, fâlfâi de curent şi stinse lumânarea care îi ardea la cap. Inia uită monologul şi plecă să caute un chibrit. Să reaprindă lumina aceea pâlpâitoare şi măruntă, luminând pasămite calea... Da, asta exersa acum, prefirându-şi privirile, nevrând să-şi pună ochelarii. Făcea puţină lumină în ceaţa din sală. Şi acolo erau câţiva morţi pentru ea... Juriul, cu excepţia unor foşti profesori din facultate, care arătau bine conservaţi, cu acelaşi aer de superioritate şi cinism, şi a câtorva foşti colegi, ori de facultate, ori de redacţie, îi era necunoscut. Dar şi pe cei pe care îi ştia, nu putea să-i vadă în postura de generoşi cu ea, de fapt cu scrisul ei. Rar avusese parte de cronici favorabile, de atenţia lor. Nu-i vorbă, nici ea nu li se băgase în ochi, în patul lor, în beţiile lor, nu se umilise, nu-i linguşise. Unul dintre ei, după examenul de licenţă, la repartiţie, ceruse ca postul solicitat de ea, nu în învăţământ, ci în sistemul editorial, ca proaspătă absolventă de filologie cu medie peste 9 şi care publicase şi o carte încă din studenţie, să-i fie dat unei protejate a lui, că şi aceea scria şi debutase în presă... A umblat trei luni după negaţie pe la Ministerul Învăţământului. Altul, un coleg, îi făcuse o cronică aşa, ca-n povestea cu Păcală, cu „o călcătură moale, una tare‖. Să nu fie fericită până la cap. Ca totdeauna, ca acum... Oare de unde i se trăgea bucuria asta târzie? Cine se gândise la ea şi de ce? destineliterare@gmail.com


Destine Literare Se simţea îndatorată ciudat faţă de cineva necunoscut, dar oricum nu se bucurase cum ar fi vrut, cum credea ea că ar fi meritat. Primise premiul pentru traducere, deşi poezia era sufletul ei. Mă rog, traducerea era tot de poezie, de fapt o piesă în versuri. Fusese nu doar un gest de altruism cultural, ci un pariu pe care-l pusese cu ea însăşi. O „motivaseră‖ şi demersurile eşuate pe textul cu pricina ale unor „grei‖ ai timpului, care îşi încercaseră condeiul, dar nu duseseră textul până la cap. Pe podium, premiatul pentru poezie tocmai îi tămâia penibil pe mai marii juriului. Vorbele îi semănau cu părul chinuit, adus de la ceafă spre tâmple să acopere golul, chelia. Ascultă apoi o tânără extrem de mândră de ea şi de poemele ei. Şi iar îi reveni în ochi frate-său, mortul. Dacă ar fi avut şi ea vată în urechi... Dar nu, era dureros de vie, stând acolo să suporte lecturile acelea imposibile, slinurile de lăudăroşenie, felicitările mincinoase, unde gura vorbea într-un fel, iar ochii în altul, silind-o să răspundă cu aceeaşi monedă. A mormăit şi ea câteva fraze, după uzanţă, dar nici pe departe n-a spus ce-ar fi vrut, ce simţea.Parcă-i intrase praf în ochi şi în dinţi. La casierie revăzu un alt premiat. Ăstuia îi ghicise în cărţi pe vremea şefiei, chemată de o iubită a lui de atunci, pe care o ajutase să intre în redacţie, fiindcă lucra în învăţământ şi făcea şi naveta, dar care după ce-şi văzuse sacii în căruţă, şi plecase chiar spre alte zări, pe cai mari, la întoarcerea în ţară n-o mai căutase, n-o mai recunoscuse... Fugise repede, ca o laşă, în acorduri de pian şi în dezacorduri de atmosferă.De ce naiba venise? Şi cine oare fusese îngerul ei păzitor, fiindcă dacă cineva, acolo, sus, cineva nu te iubeşte, nu te ştie nici dracu‘! Banii primiţi atunci, îi dăduse înapoi în aceeaşi zi, că se împrumutase s-o ajute pe cumnatăsa, pentru pomana lui frate-său. Care însă n-avusese loc.

întâmplase cu ea! Atât reuşise, să şteargă praful de pe cărţile din bibliotecă, atâtea câte îi mai rămăseseră. Desfiinţase două corpuri, cel cu dicţionare şi cel cu carte străină, mai mult lingvistică.După moartea lui bărbatu-său, le donase colegilor lui şi bibliotecilor. Iar alte cărţi, cele pe care ea le semnase ca redactor, le împrăştiase pe la prieteni sau le dăruise unor iubitori de carte, din care găsea din ce în ce mai rar. Îşi făcu o cafea. Se aşeză în fotoliul din sufragerie şi privi cu milă la cărţi. Câte lecturi, câte referate, câte discuţii, câte vanităţi, câte renunţări, ca să ce? Ca să se aştearnă praful şi să vină ziua când nici măcar pe el să nu mai aibă puterea să-l înlăture... Soneria suna subţire, prelung şi ea parcă surzise. Lăsă cafeaua pe măsuţa de lângă fotoliu şi mergând să deschidă, încercă să şi-o închipuie pe femeia care venise probabil să o ajute la curăţenie. În mintea ei, trebuia să fie solidă, înaltă, puternică, tăcută şi robace. Aşa şi-o închipuia. Zise,,Da, da!‖, dar nu deschise imediat. Se uită prin vizor. Nu se zărea nimic, dar ceva foşnea şi bufnea pe preşuleţul de la intrare. -Sunt io, Siţa, femeia de la doamna Ica! se auzi o voce groasă, ca de fumător înrăit.

Se foia de colo, colo. Încercase singură să spele un geam, urcase pe scăriţă şi era să-şi frângă picioarele. O prietenă îi promisese că-i trimite o femeie la treabă, s-o ajute, dar naiba ştie ce se destineliterare@gmail.com

263


Destine Literare Inia deschise contrariată. Dar ce văzu, o miră şi mai tare. O aschimodie de muiere, să fi avut patru‘jde kile cu haine cu tot, îşi ştergea zeloasă picioarele. -Da‘ ce vă uitaţi aşa? Io sunt, că altă proastă nu vinea să să caţere pă frigu‘ ăsta pă geamuri... Da‘ dacă a zis şefa, asta-i! Măcar după nume trebuia să arate altfel. „Siţa‖, cu „i‖-ul lung şi „ţ‖-ul sfredelitor ca un bâzâit de ţânţar ar fi fost să fie lungă, osoasă şi cu o voce subţirică. Dar ea era mică, spălăcită, uşor crăcănată şi atât de slabă, că Inia putea s-o ridice în braţe. Mirosea a tutun ca o bodegă acrită. -Ei, lăsaţi, nu vă mai uitaţi aşa lung, că putere de treabă am, chiar dacă mă vedeţi sfrijită aşa...comentă ea, observând cu câtă neîncredre o priveşte gazda. -Păi, covorul... încercă Inia să protesteze caraghios, simţind din vorbele Siţei că a înţeles mirarea şi nemulţumirea ei de cum arată noua venită. -Până la covor, facim alte alea... Perie dă pereţi aveţi? Şi se strecură măruntă şi vioaie pe lângă Inia. Să-i ştergim întâi p-ăia, că pă urmă trecim dă praf şi el, al dracu‘, iar s-aşază! Că ali prafului sunt toate! -Ai dreptate! Se aşază! încuviinţă Inia obosită de turuiala şi zelul Siţei. Gura păcătosului adevăr grăieşte, cum se zice... Să ne aşezăm şi noi un pic, să vezi casa şi să-ţi explic ce o să ai de făcut! -Lasă, bre, că nu-s proastă! Ştiu io ce trebuie... -Te rog, nu-mi mai spune „bre‖. Mă cheama Inia Perlea. Spune-mi „doamna Inia‖! Dar Siţa parcă n-auzea. Se sculă brusc din fotoliu şi merse ca în transă spre bibliotecă: -Da io o cunosc pă femeia asta din poză... -Păi de unde s-o cunoşti, că e prima oară când vii în casa mea şi eu nu te-am mai văzut! se mirase Inia, care credea acum că slăbănoaga nu e nici în toate minţile. -Păi, dac-a fost doamna mea învăţătoare, ce-s toantă să n-o ştiu? Inia tresări dureros. Da, era maică-sa în fotografia înrămată din bibliotecă! În colţul ochilor îi apăru o lacrimă. -E mama... şopti ea sugrumată de emoţie. 264

-Ete, bre, în ce casă am intrat io! se bucură copilăreşte Siţa. Da‘ ce mai face dânsa? întrebă ea politicos. -Stă cuminte în urnă! răspunse oftând gazda, neluând în seamă ochii speriaţi ai musafirei. -Doamne, iartă-mă! Păi cum să stea dânsa acolo? Că aia îi la votare! şi-şi făcu două cruci mari şi iuţi. -Nu, am ars-o, că aşa a vrut ea... Şi am pus-o în urnă... Sunt şi urne de astea... -Îoleu! Da-n ce casă am intrat io? se tângui Siţa. şi parcă-i venea să se ridice şi să plece. Inia îi aduse şi ei o cafea. Se aşază la loc, în fotoliu.O privi tot neîncrezător pe noua venită şi veni rândul ei să se mire. -Dacă mama ţi-a fost dăscăliţă, cum zici, de ce n-ai învăţat şi ai ajuns numai femeie de serviciu? Că din mâinile ei au ieşit tot învăţaţi... -Ei, o fi ieşit, nu zic nu, da‘ pă mine m-a scos di la şcoală, că am făcut într-a patra menangită... Şi nici că m-am mai dus! P-ormă m-am măritat şi... -Şi? -Ei, şi! S-a ales un rahat! Că ăla a şi murit şi io sunt singură, cu fi-mea...Da‘ să ştiţi: ei îi place cărţile, nu ca mine! Le-ar mânca pă pâine, nu alta! De-ar videa ea bliblioteca asta, n-ar mai pleca dacilea! Da‘ pă perete ci-i acolo? Diplomă? A dumneavoastră? -Ei, se scuză Inia încurcată, că Siţa inventariază repede tot, dar face nişte dezacorduri oribile, care-i zgârie urechile şi sufletul. Nici o scofală! Am destule... Şi ce folos? Şi ieri am luat un premiu, o diplomă din asta, dar n-a însemnat mare lucru...Apoi fericită să schimbe vorba: Bine că fie-ta citeşte! Cu diplomă, fără, carte trebuie să înveţe şi să ştie! - Cum nu! Io, la şcoală, n-am fost în stare să învăţ nici o poizie, da‘ din cauza ei, m-am pricopsit şi io cu o carte... De-aia cu poizii! -Cum adică? se miră Inia, simţind că femeia asta se contrazice în ce spune. -Da, bre! Nu adormea a dracului copchilucă, până ce nu-i citeam dintr-o carte cu poizii! Da numa‘ p-aia o vrea, dacă îi spuneam io o poveste, nu şi nu! Dacă luam altă carte, erea ninorocire! Ş-apăi de-atâtea ori i-am citit, tot cartea aia, că numa‘ p-aia o plăcea, că ca proasta am învăţat şi io poiziili din ea destineliterare@gmail.com


Destine Literare pă dinafară! -Hai, fugi, că minţi! n-o crezu Inia. -Să n-am parte... -Nu, nu aşa! Spune-mi autorul ei şi pe urmă şi ceva din carte... -Aia nu ştiu, că nu-i citeam pă copertă, ci numai pe dinăuntru! se dezvinovăţi femeia. -Era cumva de Otilia Cazimir? -Nu, spuse hotărât Siţa şi tăie aerul cu mâna convingător. -De George Topârceanu? -Nici! Erea de o femeie... Ţiu minte ca acu‘, da‘ să mă tai că nu ştiu... -Ei, m-am lămurit! Pierdem vremea cu prostii şi n-am făcut nimic... Hai, la treabă! Ştergem întâi pereţii cu peria şi pe urmă geamurile... încercă Inia să schimbe subiectul. Sau nu, facem pereţii şi apoi scoatem covoarele, că se pune praful pe geamuri! Of, lua-l-ar de praf! Dar Siţa oftă, potrivi coada periei de şters praful de pe pereţi şi se opri în dreptul fotografiei fostei ei învăţătoare: -Să nu vă supăraţi, dar Doamna erea mai înţelegătoare... Ea ne credea, nu ca dumneavoastră... Dacă v-am spus că ştiu poiziile dintr-o carte, păi le ştiu! -Şterge pereţii odată, şi spune ce poezie vrei! hotărî Inia nereuşind s-o scoată la capăt cu nebuna. Cu o basma legată pe frunte, ca piraţii, cu o forţă ciudată în mâini, Siţa apucă peria şi începu să şteargă peretele de la uşă. Apoi jenată şi cu vocea ei groasă şi rugătoare: -Da‘ să nu râdeţi de mine, bre, doamnă! Iote, zic! Deci nu ştiu cum o chema p-aia de-a scris în carte, da‘ recitez poizia: „Lună dragă, poţi să-mi spui:/ tu, pe cer eşti prinsă-n cui?/ Cin‘ te ţine să nu cazi/ piste ape, piste brazi?‖ Inia se îngălbeni dintr-o dată ca luna, apoi îşi muşcă buza de jos şi se înroşi. Se aşeză moale în fotoliu. Se uită cu ochii mari, mari, la Siţa, parcă s-o mănânce, apoi se sculă glonţ, se duse la bibliotecă şi dintr-un raft de sus trase o cărţulie. -Îolio! Asta-i! Şi Siţa îşi dădu jos cu o mână moale basmaua abia pusă pe cap, de bucuria revederii acelei cărţi. De unde-o aveţi? se miră ea şi se scarpină nervos după ureche. -De la autoare! Citeşte ce scrie aici! destineliterare@gmail.com

-Inia Perlea. Stai aşa! sări Siţa speriată. Adică cum? Asta a luat numili dumneavoastră? Păi, s-o daţi în judicată! Îolio, ce hoţi e şi pântre scriitori!... -Dar aici? Ia citeşte! Şi Inia neluând în seamă indignarea ei, se simţi în sfârşit bucuroasă pentru premiul primit cu doar o zi în urmă, pe a cărui diplomă scria clar numele ei „pentru contribuţia deosebită adusă la dezvoltarea literaturii române‖. -Îolio! În ce casă am intrat! Păi di ce nu mi-a spus mie şefa unde mă trimite ea, pă mine, măiculiţă? şi-şi făcu iar două cruci mărunte şi dădu din cap ca o apucată. Vrasăzică, dumneavoastră suntiţi aia de v-am învăţat io pă dinafară... Da‘ asta-i har di la doamna mea învăţătoare, că ea a fost un înger... Cu pereţii a terminat. Parcă e motorizată. Au trecut la covorul cel mare. Şi Inia parcă a prins puteri. Lehamitea care n-o mai părăsea, i-a dat pace. Nici praful care iese din covor n-o mai supără. L-au răsucit fără efort şi acum aschimodia de Siţa se chinuie să-l suie pe bătător. Mică şi sprintenă, se caţără ca o maimuţă ţinându-se de barele de metal. Covorul e sus. Inia îl şterge cu mătura pe o parte, Siţa o aşteaptă să termine şi-l bate fără milă. Când face o pauză, roşie în obraji, se uită cu neîncredere la Inia şi o întreabă: -Auzi, bre, doamnă, dar de unde îţi intră dumitale în cap, poiziili alea? Ete, prafu‘ intră în covor aşa, de să vede, da‘ alea cum? Sau i secretu‘ numa‘ al matale, de nu să spune? -Se spune, cum nu, râse Inia, dar se spune în carte! Tu nu l-ai aflat de acolo? Că şi despre el am scris... Ia, gândeşte-te! -Ba da, da io vreau să ştiu, până ajunge în carte, dă unde iei poiziili? Unde stă iele înainte? -Păi tot în carte am scris şi asta... Uite, îţi spun cum începe şi tu să continui, că m-ai învăţat doar pe de rost! Eu zic aşa:,,Spune-mi, mamă, cum ţi-ncap/ poeziile în cap?/ Câteodată mi-e şi frică:/ tea vrăjit o zână mică?‖ - Gata, ştiu! Şi vocea slăbănoagei parcă nu mai e atât de groasă şi gâjâită, recită limpede în aerul mirosind uşor a ger:,,Poate că m-o fi vrăjit,/ dar nici eu n-am lenevit./ Am privit şi-am răsprivit/ am citit şi-am răscitit /şi în lună, şi în stele,/ şi de 265


Destine Literare bune, şi de rele...‖ Covorul se zbate neputincios sub mătură şi bătător. Femeilor le lucesc ochii. Siţa se simte puternică şi folosioare, iar Inia e fericită. Bleaga asta pe care a văzut-o prima oară în viaţă, care n-a linguşit-o, n-a minţit-o, n-are vreun interes legat de

cărţi şi de gloria ei literară, i-a învăţat cartea pe dinafară, de dragul fie-sii.Iar ăleia mici, numai poeziile Iniei i-au plăcut, şi de altele nici n-a vrut să audă. Ăsta da, premiu! Chiar dacă praful a ieşit din covor şi s-a aşezat pe părul şi hainele lor şi iar îl vor duce iar în casă.

Yvonne Fuller - Falmouth-Bay summer sunset

266

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Ioan Gligor STOPIȚA

FEMEIE, grădină de rai înflorită!... O FEMEIE iubită e întotdeauna cea mai frumoasă şi mai adevărată

Şi, le desfiinţează pe toate celelalte, individual sau... laolaltă... Început de primăvară, miracol şi splendoare bucolică, desuetudine de culori, sânge proaspăt, clorofilic, iluminare şi sete de viaţă, închipuiri de poveste, iubiri ascunse în romantice nebunii cu ţipăt de nemoarte. Dezlegare din albele neanturi de omăt, lumina devenind înflorire, bunăvestind rod. Câmpul freamătă spre frumosul vis de pâine respirând holdă de grâu aurit, smălţuită cu maci însângeraţi. Cu toţii simţim acea uvertură la simfonia renaşterii, cu nemărginită bucurie de muguri plesnind în bucuria înfloririi. Tremură în noi ca în fiecare bulgăre de tină, extaz de plâns alb, salt spre trăiri autentice şi profunde. Iată de ce Femeia, axis mundi al universului, este aşezată aproape organic în rânduiala cu prelungit preludiu a delicatei îmbrăţişări lumeşti pentru a da rod. Lângă cosmica îmbrăţişare a Cerului cu Pământul. Toţi ne-am alcătuit în pântec de femeie ca să tânjim mai târziu spre împreunare, înspicând galben şi scânteind spre coapsa femeii iubite. Ea, Femeia, făptură de lut deocheat, îşi lasă umbra pe sufletul nostru, şi ne leagă mintea cu mătasea unor duminici căzute în zile cu lună plină. Noi, bărbaţii, devenim la umbra ei jefuitori de frumuseţe şi sensibilitate, de iubiri cu parfum de fum cădelniţat în faţa altarului, de iubiri trecătoare cu parfum de păcat sau blestem. Ne destineliterare@gmail.com

îmbrăcăm în fiecare seară cu zorii privirilor ei ca să ne poată surghiuni gândul în insomnii. Pentru că Femeia e alcătuită din mari părţi de vorbire, din multe părţi de chemare, şi câteva părţi de tăcere... Poartă în braţe câte o biserică, o şcoală şi un lupanar. De aceea vedem în ea o preacurată fecioară, o fântână a vieţii, o grădină plină de rod şi o oază de desfătare. Noi, bărbaţii, flămânzii războaielor, nesimţitori ai lucrurilor delicate, devenim vânători de năzăriri, căutători de trăznete adormite, de ciute în fălci de lup. Ne vom duce crucea de micimi neştiutoare cât va exista orgoliul forţei, şi le vom compara cu biete păpuşi, minunate în refacerea viselor noastre obscene. Oglinda iubirii odată spartă, ceaţă lovită de razele de soare, lasă în noi cioburi de timp încercănat cu secunde ce vor rugini în noi. Atunci să nu ajungi la bursa clevetitoarelor ei buze ce îţi vor face imposibil foşnetul apropierii. Trupul ei de trestie gânditoare are scări fără fuştei, parfumul ei se întoarce în acid, făptura de fluture se întoarce în omidă. Diamantele iubirii nu cresc numai în preacucernicie, în dormărunturi bolnave de aiurare, în lumi de apoteoză cu savoare de schit. Ele cresc când Femeia devine destin căzut în patimi de îndrăgostit. Suflet de feştilă aprinsă în candela de la fereastra înnoptării. Atunci devenim fiecare poet, gând tăvălit sub paşii fetelor de la Căpâlna... fedeleş legaţi de eul cu carceri ca să poată naşte lumini 267


Destine Literare nemincinoase. Iar poetul, devine sculptor de poeme pe fir de nisip. Fir ce poate deveni perlă. El ştie că Femeia, cu dragostea ei rotundă, nu poate ascunde, clipa delirului din sărut sau îmbrăţişare, în colţuri. Atunci se mută în conturul ei destrămându-se şi secându-se de nefiinţă. Devine nichetian cal albastru rânchezând mânzeşte. Îşi peteceşte iluziile cu nopţi parfumate şi cu dimineţi de greieri guduraţi la gleznele ei. Se dez-deoache cu fructele ploii primăvăratice ca să-i poată săruta carnea idolatră ca pe o pită albă coaptă pe vatră.

....şi viscoleşte-n noi o pasăre ce cântă / că numai pentru voi, iubitelor, am trăit / şi v-am iubit, ca pe o minune sfântă, şi v-am iubit... ...înmărmuriţi în propria noastră iubire / sângele dorinţelor nemăsurat doare / transcendentală cutremurare şi nemurire, transcendentală cutremurare... ...facem libaţii în magice curcubeie / armonizaţi cu infinitul astral, / sărut demenţial pe aripi de zmeie, sărut demenţial... ...ne-om carboniza în stele reci, rubinii / păsări ucise peste legea firii / şi va rămâne cenuşa iubirii în crini argintii, cenuşa iubirii...

Murmur de clopot

!iubirea-i cuminecătură din taina clipelor când nu te văd, când aştept să mi se întâmple firescul cel mai firesc în fragilitatea fiinţei cu tălpi de lut, bătătorite de necredinţa că lângă zidurile neantului îţi pot creşte aripi, amânând spaima că n-o să fie bucuria sărbătorii între viaţa ta şi a cuvintelor tale la o adică...!... poetul neîndrăgostit, mort e chiar de n-o murit. paharul cu răbdare şi har e răsăritul din târziul de la facerea lumii, naştere din cuvânt al altor cuvinte trezite la locul spre lunecare a celor trei degete flămânzite în carnea nemişcării. apoi am văzut printre lumânări casta iubire cu sânii nesupţi şi mult prea mult lăsaţi, de înfrânare căzuţi... în sângele cui te-ai îngropat femeie cu verdele păscut de ochi, în ce templu de os ţi-ai băut nopţile cu aură şi la ce umbră de înger din timp nesărat ţi-ai consumat globulele albe şi roşii? te chem într-o aprindere câtă cuprindere e în acest poem. poate-mi ningi şi mie din ochi-ţi frumoşi câţiva zei şi dumnezei mai miloşi, mai omenoşi. vrei tu să-mi fii grui, verde, în ochi căprui când crede? vrei tu să-mi fii înger din clipita când sânger ispita? vrei tu să-mi fii minunăţie, întruna, dintre o mie şi una? vrei tu să-mi fii muza, tainic sărutată, când arde buza însetată? vrei tu să-mi fii ciută, eu cerb, mută iubire când fierb? vrei tu să-mi fii sărut, astupându-mi, ţipătul mut, din fiindu-mi? iată vine noaptea şi mă înfăşoară cu întuneric adânc eu mă las sedus de singurătatea neştiută până la rădăcina durerii, până la lacrimă, să-ţi pedepsesc uitarea. și n-o să-ţi cunosc, trupul cu miros de mosc. şi ochii n-o să vadă 268

destineliterare@gmail.com


Destine Literare pielea de mătase şi de zăpadă. şi ochii n-o să se spovedească de frumuseţea ta în pulverizări de îngeri cu străluciri de nea. perfidă şi înşelătoare realitatea ce răstoarnă adevărata realitate, în care neştiutul scăpat din fălcile marelui şarpe întreabă cine-i nenăscutul ce-aşteaptă să se nască, apoi lângă hoitul vacii wagyu să jelească... . vino, îmi spune, vino să ne plimbăm prin locuri unde îl putem întâlni pe dumnezeu, undeva unde-i o nouă ordine astrală, unde nu mai e nimic, nefiinţa vălurind pustiul acestui neant absolut. vino, îmi spune, vino acolo unde nu există nici un fapt existenţial bolborositor de nimicuri, unde toamna cu camelii cu erotism plămădit din tertipuri nu te împinge în gestul smintelii oamenilor flămânzi de farmecul blond şi al formelor fără fond... ascult cum spune lucruri mari în culoarea nefericirii cearcănelor ei. Până şi linia din palmă îmi arată că venind deja a plecat ca orice lumină dornică de sex cu întunericul... ... de multe ori o văd fără să vreau într-o flacără subţire, aprinsă de melancolie şi de mare iubire. Îmi dă un măr din sân cu pulpa otrăvită. prezenţa ei mă junghie, absenţa ei mă distruge. cât de murdar pot să fiu în căutările mele. mi-e milă că ninge alb. că inima mi-e o ceapă lovită cu pumnul de ţăranul din mine. iartă-mă că te sunt, rosinantă hai, dulcinee fi. lucind frenetic iubire de sine coborâre e. înălţare, o, da, pulberi aurite din visări caduce la umbră de cruce. 2. ...vânare de vânt ispitele fără umbre de pierzanie... nevorbitoarea formă din spaţii penitente tril de cruzime, flămând interzis are. ţipătul acela în consoane şi vocale fără frâne de ailaviu, jotem, ihilibedihi, iavasliubliu; sunt înaltul înrămat agăţat deasupra răpirii din serai intitulat nud cu lună plină. posomorâţi sunt paşii luminii despiedicaţi din omăt, cu picioare de lemn, cu glezne şi coapse neînfrunzite în grădina fardată verde. cu sufletul bâjbâind în tine femeie, vastă catedrală goală, cuvintele stau agăţate ca nişte candele de catepeteasmă. mă-nfăşor înfrigurat în pelerina de tragic sublim ca o retragere gasteropodică în cochilia mea căptuşită cu tristeţe. asist la târnosire unde femeile decent îmbrăcate au fustele adînc despicate când se închină la moaştele sfântului cu mulţi copii din flori. toate-s frumos fardate ascunzându-şi dorinţele de sex. şi zâmbetul verde are nuanţe de flacără despicată din limba biblicului şarpe. rubicondele pictate ca sfinte par pictoriale decente ale văduvelor cu termen redus. rugatele ca şi rugătoarele au drăcuit cel puţin odată oglinda. ochiul plin cu preaplin din răsfăţul spaţiilor de rugăciune nu-şi poate oprii căutările avide după intelectuali sado-masochişti cleptocraţi şi cleptointertextualişti, adepţi ai minunatei religii de sexualitate la liber... ştii? îmi zice una înaltă cât o turlă, ştii?, hai să intrăm undeva ca într-o chilie, ca într-un sac de dormit şi să-mi scrii poezii cu verbul nimbat cu sclipit... ştii? maica stareţă a născut şi nu s-a întâmplat nici un cutremur astral. ştii tu câte feţe are sfinţenia? o, mult mai multe decât păcatul, zborul dacă-i viril are legea sa orgasmică...

destineliterare@gmail.com

269


Destine Literare îndeplineşte ce ai de îndeplinit, doamna mea, şi ninge-mă. ninge-mă cu infinit, doamna mea... sublimă e clipa ce doare şi-ndrugă, urma paşilor tăi din oftat scriu despre tine ca într-o rugă, pe-acest pergament sărutat... azi noapte-am visat-zice ea cu buze de mătăsuri fine-(vânare de vânt ispitele fără umbre)că ploua cu stele şi ningea cu meteoriţi, şi eu plângeam că nu-mi găsesc nici o frunte cu spini să-mi însângerez buzele... lângă tine-i cald, pătura din lâna berbecului căutat de argonauţi îmi dă convulsii epileptice chopiniene, ori imnuri nibelunge în cutremurări vagneriene... tâmpla de lângă tine, îi spun, vine din acea parte de vorbire unde se poartă cununi cu diademe bătute în fluturi şi rândunici... vino şi-mi taie vena mare de la mână, să scriu cu sânge ultimul volum, un paşaport pe ultimul meu drum, o cronică a ultimei iubiri să rămână. să mă revărs cu totul în substanţa ta, măsurându-ţi tendoanele până la păsări şi să îngheţe timpul în albe mătăsuri, când parcemonios spui da... şi să mă vezi că mă topesc în tine, ca un fulg pe buza fără ură în infinite metamorfoze divine, de flutur şi metaforă pură apoi să las în urmă în cerul de mărgean, facerea lui stopiţa gligor ioan!...

270

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Cătălina STROE

Eseu dedicat preotului Radu Roșcanu, teolog, inginer, explorator și scriitor, membru al A.C.S.R., autor al lucrării Dumnezeu, acest necunoscut, ca un omagiu la aniversarea a 80 de ani de viață, trăită cu folos.

Dumnezeu este... un COPIL!

Altă trăsnaie, vor zice erudiții teologi! Nu aveam și așa destule pe cap cu definițiile date Divinității? Că e TATĂ, că e FIU, că e DUH (Duhul Sfânt), că este UNUL, CĂ SUNT TREI, că este o polaritate masculină sau chiar feminină, după spusele unora mai eretici, mai depărtați de conceptul general admisibil. Un Dumnezeu Copil le-ar îngloba pe toate, în POTENȚIALUL său. În devenirea sa, prin disocierea polarității, un copil poate fi, cu timpul, bărbat sau femeie, tată sau mamă și poate să se recreeze, prin reasocierea polarităților, redevenind iar COPIL! OUROBOROS! O SPIRALĂ care în final își unește capetele, trecutul cu viitorul! Și apa se întoarce la izvor, dar nu la vedere, ci pe căi tainice, KA-PI-LA-RE, redevenind APĂ VIE, apa neatinsă de Soare! Secretul Peșterii! COPILUL... MIRACOL DIVIN! DIVINUL... COPILUL MIRACOL!

De ce n-ar fi și așa?

Din volumul Poarta Magică, în pregătire.

destineliterare@gmail.com

271


Destine Literare

Dragoș TEODORESCU

Dragoș Teodorescu (n. la 22 decembrie 1978, la Râmnicu Vâlcea), poet, istoric, realizator de emisiuni tv. Studii: Colegiul Național „Mircea cel Bătrân‖ din Rm. Vâlcea; Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza‖ din Bucureşti, Facultatea de Arhivistică; Universitatea „Spiru Haret‖, Filiala Rm. Vâlcea, Facultatea de Drept; Masterat – Universitatea „Constantin Brâncoveanu‖, Filiala Rm. Vâlcea; Doctorat în istorie (2010), la Universitatea Valahia din Târgoviște („Județul Vâlcea în perioada ocupației austriece – 17181739‖) Familie: căsătorit, are două fetițe: Daria-Ștefania (6ani) și Ioana-Olivia (un an). Lucrează ca inspector în cadrul Serviciului Județean Vâlcea al Arhivelor Naționale. Pasiuni?„Am două mari pasiuni: literatura și istoria. Scriu versuri de pe la 10 ani. Mi-amintesc de prima poezie: Visul lui Dănel, dar debutul într-o revistă îl datorez lui Marin Sorescu, care mi-a publicat poezia Țara, în Ramuri, la Craiova, în 1989.‖ Volumul de debut? „O plachetă de versuri Înluminare, care a părut în 1999, la București, după ce am câştigat premiul I la concursul Tinere condeie. A publicat apoi încă trei cărţi cu versuri: Zodia Luminii (2000), Respirând (2002) şi Insomnii (2006).‖ Pe masa de lucru? „Al cincilea volum de versuri: Exerciții de luciditate. Scriu de câțiva ani la el.‖ Cum ai ajuns la arhivistică? „Din dragoste faţă de istorie. În clasele XI-XII, am obţinut rezultate foarte bune la această materie şi eram printre olimpicii vâlceni la acea vreme. Am ales meseria de arhivist pentru că am memoria cifrelor şi mă aduce aproape de principala mea pasiune, literatura. Arhivistica este o meserie care o fac tot din pasiune, pentru că, printre alte îndatoriri, mă ocup cu cercetarea documentelor Vâlcii din arhiva istorică.‖ Când și cum a apărut a treia pasiune: televiziunea? De câțiva ani te știu la o televiziune de succes – VTV, prima televiziune națională de știri din afara Capitalei – realizând o emisiune tot de succes: 272

Picătura de cultură. „Emisiunea mea a apărut în aprilie 2008, la două luni după ce a emis primul semnal televiziunea VTV. Pasiune, dar mai degrabă o dorință de comunicare, un mijloc de educație prin cultură a telespectatorilor, a tinerilor, cu deosebire, în procesul multicauzal al globalizării.‖Bine faci, dacă nu-i opunem globalizării măcar… o picătură de cultură, acest fenomen complex, uneori ambivalent, chiar contradictoriu, ne va sufoca. Ea este cel mai mare pericol – semnalat chiar și de unii teoreticieni ai globalizării – care duce la dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite pur și simplu. „Mă strădui să îmbin în această emisiune istoria cu literatura, sau invers, să dezbat diferite teme de actualitate. Am dorit să fac această emisiune, de ce să nu recunosc, și din orgoliu. Cred că ştiu destul de multe lucruri din istoria românilor, precum şi din cultura care a avut-o acest popor în trecut şi pe care o are și azi. Încerc, de ce nu, să împărtăşesc cunoştinţele mele şi altora. Mă strădui să dezvolt această emisiune pe viitor, să o fac mult mai interactivă, să se uite cât mai mulţi tineri, care să înveţe lucruri pe care nu le ştiu.‖ (Ioan Barbu)

destineliterare@gmail.com


Destine Literare AGONIE Acesta e cântecul pentru cei căzuți, pentru maimuțele rationale și pentru poeziile neterminate ale existenței lor, pentru dependenții de rețete de fericire, pentru cei expirați și uciși de fluviile lumii, pentru cei cu sufletul ca o venă străpunsă de ace, pentru filosofii neliniștiți, pentru băieții de cartier sau tinerii de familie bună care merg, îmbrățișați, pe același drum, pentru târfele melancolice ale orașelor, care visează îngeri în timp ce culeg bancnotele de pe jos, pentru armăsarii îmblânziți, în întuneric, cu un sărut, pentru oamenii prosperi și uscați, care nu știu să zâmbească și evită gesturile care îi pot compromite, pentru dansul portocaliu al amurgului, pentru cuvintele închise de tăcerile lungi, întotdeauna, întotdeauna…

CEEA CE ESTE

DANSURI DE MIEZUL NOPȚII

Planetele se nasc invers, de fiecare dată cu piciorul la tâmplă, râzând, ca nişte copii cosmici extrem de cuminţi, învăţând să respire azot, oxigen, carbon, hidrogen şi aşa mai departe, chimiile primordiale, miliardele de unghii care pulsează, enorm, ieri, azi sau mâine, simple concepte de clorofilă, pierdute în nisipurile reci ale Marelui Unicorn...

Ea este mareea pe care o simt, inocent prădător în jurul cortului meu, durere curată, fără niciun val, indestructibilă și aproape, cobra dulce care mă hrănește, departe de izvoarele de noroi, împinsă în sus, către imensele savane peste care aleargă tălpile vulturilor…

destineliterare@gmail.com

273


Destine Literare DELIRIUM Ţipete noi îmi zboară pe sub pleoape, răsturnându-mă înăuntru; e ora 25: mâna îmi crește, atingând grădinile suspendate ale mezencefalului, ocolind, apoi, fascinantele tangouri risipite în articulații, ca niște flăcări amorfe; am învățat să fug, acum sunt doar eu, mamiferul acvatic din peșterile care mă așteaptă pentru a mă impinge iarăși spre voi, sacadat, ca un electron împușcat de lumină…

te iert, pentru zâmbetul risipit în furtunile ochilor mei, pentru toate miresmele vii rămase în urmă te iert, adio, iubito, în frazele moi ale trupului tău, eu sunt durerosul etcetera...

EU ŞI CU MINE

lângă pleoapele tale, nisipul a tăcut, o secundă sau un mileniu, iar umbrele au devenit cazemate, anunţând ultimul atac din superbul război.

Ispitele îmi cresc în vene, subtil, mângâindu-mi pielea cu verigi proaspete, translucide, cu toate cometele lor dansând între blândețe şi luptă, „stai‖, îmi şoptesc, desfăcându-şi, grăbite, bagajele, „nu privi încă în sus, nu e timpul, mai sunt atâtea lucruri de înţeles pe pământ, atâtea fructe de cules, cu buzele sau cu ochii, dacă vrei, te păstrăm, intact, între aceste ziduri, fără dureri prea sonore, fără suferințe prea lungi, aşteaptă, e încă prea devreme să zbori, dacă vrei, îţi putem construi cele mai dulci labirinturi‖…

Adio, iubito – Acum suntem liberi, nu vom mai vâna împreună anotimpuri, totul e atât de departe, ca o stea dintr-o pagină ruptă,

Ispitele îmi înfloresc lângă tâmple, zâmbind, ―stai‖, îmi şoptesc, ―păstrează cărţile, dar nu trăi înalt,

ETC. Adio, iubito – azi suntem doar doi soldaţi care au împărţit aceeaşi ţigară în tranşeele maturităţii;

274

destineliterare@gmail.com


Destine Literare poţi să enunţi principii, dar nu înota dincolo de frontierele noroiului, e mult prea periculos, rămâi aici, în bălţile calde, lângă amfibienii tăi cuminţi şi murdari, dansează pe melodiile rutinei, sunt cele mai frumoase‖... Ispitele sunt aici, În vene, lângă tâmple sau chiar dureros de apropiate de inimă…

mă simt singurîntr-un colţ, translucidă, oglinda îmi reflectă frontierele fierbinţi ale ridurilor, şi ochii, rostogolindu-se în jos, ca nişte lumini înguste şi vechi, sunt spectatorul fanatic din primul rând, cel care urăşte căderea cortinei, sperând, absurd, că piesa va continua, dincolo de replici şi acte, dincolo de pauzele actorilor;

Eu le urmez, politicos. De fiecare dată.

am obosit să înţelegpeste planeta mea, zidurile se repliază, atomic, zgâriind orizontul.

FRANÇOIS VILLON

MARTE ȘI VENUS

Într-o zi cu ceață, într-o zi cu ceață, hei, mi-au îngheţat cuvintele în gură, la marginea maidanului cu zmei, unde tristeţea trage-o-njurătură; apoi, hoinarul meu le-a acostat, suavul fante de tăciuni și glod, şi, răsucind viclean, le-a implorat sa cânte iar în drum spre eșafod...

Ea - femeia care bea un pahar de ceai, sprijinită cu mâinile de o masă, singură, cu gândurile ei maronii şi sărate, pe care le simt înţepându-mi limba, cu ochii ei gustând lumina după-amiezii, ca o fântână moale, translucidă, risipindu-şi apele, Eu- atomul stingher, respirând miracolul, cu pauze mici, înecat în tăcerea mea lipsită de oxigen, părul ei, buzele ei umede şi laşitatea mea lipicioasă, ... în curând voi pleca... zâmbetul ei este diamantul care se sparge în bucăţi, ... voi lua un taxi, apoi mă voi răsturna pe o pernă în apartamentul întunecat... degetele îi tremură fin pe blugi,

IPOHONDRIE Încă o secundă în plus, pentru a privi aceleaşi răsuciri luxuriante, încă o secundă, pentru a tăcea, din nou, monoton, alături de celălalt, pe ţărmul chimic, creierul pare îngheţat de furtună, sângele se dizolvă, îngropat în pastile, spălat de ploile halatelor albe, destineliterare@gmail.com

275


Destine Literare netezind cute imaginare, ... voi mânca ceva, voi vedea un film... frumoasa linie a gâtului ei, ispitele rotunde, ascunse în fortăreaţa moale a bluzei, ... voi citi puţin, apoi mă voi pregăti să adorm, visând, la fel ca ieri, la fel ca mâine, trupul ei, trupurile lor chemându-mă...

PSIHANALIZĂ (I) În faţă corsarii tatuați, la tribord, burţi translucide născând, frenetic, zigoţi prematuri într-o herghelie de flăcări... *** în spatecolibe maro risipite, şi lămpile fricii peste bulevarde lucioase, ca un rechin cu dinţii dansând în derivă...

TAO (poem epic) Ieri, am îmbrăţişat un copac: pulsa ca o ancoră, rostogolită spre cer, crescută acolo şi împinsă mai jos, pe tărâmul nostru, unde durerea devine lungă, aproape flexibilă, sufocându-ne semințele; aseară, am îmbrăţişat un copac pe o alee îmbâcsită de umbră, 276

în mijlocul unui parc auzisem că, atingându-i scoarţa, e posibil să primeşti o picătură de speranţă înăuntrul tău, aşa că m-am bucurat, iată, îmi ziceam, cât de simplu este, poţi să înoţi în toate noroaiele lumii, poţi să urăşti, să distrugi, să te temi, să loveşti, dar un gest dizolvă totul, un simplu gest, cam bizar, totuşi, dar salvator, ceilalţi nu vor înţelege, aşa că trebuie să fiu discret (îmi spuneam), m-am apropiat, încet, nu era nimeni, iar el părea că aşteaptă, mereu nemişcat, cu frunzele strălucind în lumina coaptă a verii, degetele mele i-au atins minunata piele aspră, vegetală, binecuvântată de insecte, veveriţe şi ciocănitori, eram emoţionat, de parcă cineva mă obligase să îngenunchez în mijlocul străzii şi să rostesc o rugăciune, ce naiba, e doar un copac, îmi spuneam, câteva secunde, apoi totul se va termina, mă voi întoarce la viaţa mea normală, plină de lucruri normale, pe care trebuie să le îndeplinesc în continuare, conştiincios, mâinile mi s-au arcuit, nu îl puteam cuprinde, dar m-am lipit de el, cu toate poftele, spaimele şi dorinţele mele aşteptând cu lăcomie acea izbucnire care să mă ajute, care să mă împingă mai departe pentru a rezista încă un minut, încă o oră, încă un an, ―te rog, TE ROG, fii bun, dăruieşte-mi liniştea ta, sângele tău, tot ceea ce ai, chiar dacă asta te va ucide, chiar dacă asta te va usca, aş vrea să mă ierţi, deşi nu-mi pare rău, destineliterare@gmail.com


Destine Literare totul este atât de confuz, o piatră se roteşte în jurul creierului meu, aş vrea să înţelegi, mă simt ca într-o cameră întunecată pe care nu o pot părăsi, nu am mărturisit nimănui aceste gânduri, ţie ţi le pot spune, oricum, ajută-mă, sunt doar un fir de nisip care nu vrea să dispară‖; mâinile strângeau cu putere trunchiul blând, era răcoare, soarele respira spre apus, august se pregătea să înceapă cu arome de piersici şi mere, la fel ca în fotografiile copilăriei mele, la fel ca în fotografiile nepoţilor sau strănepoţilor mei, timpul continua să curgă, zâmbind, nimic nu s-a schimbat, şi totuşi umerii mei au simţit o uşoară apăsare aşa cum trupul unei libelule mângâie apa înainte de a porni spre arinii târzii, m-am desprins din îmbrăţişare, surprins, o frunză mi se desprinse de haine, apoi a căzut, foşnind, la pământ, o lacrimă sau, poate, ceva mult mai adânc crescut din marele recif care ne înconjoară... „Mulţumesc‖, am spus. El tăcu.

destineliterare@gmail.com

UNU simplu, fără niciun efort de a exista, agăţat de privirile tuturor, inocent, ca o strălucire de sabie, pe tine te caut, sau, poate, pe el, pe ea, pe noi, pe voi, dincolo de mine, răsturnat în tot ceea ce mă defineşte, sunt sângele şi furia, calmul şi lupta, lunga tulburare albastră care îmi hrăneşte venele, ascunzându-se în rădăcinele celulelor, construind fantastice constelaţii, vibrări erotice sau răsuciri ale minţii, apoi uraganele care nu se sfârşesc niciodată, răsturnate, enorm, peste cochiliile de diamant ale melcilor, fără a fi, pluteşte în aer, înfipt în semafoare, în maşini, în păduri, lăsându-şi urmele proaspete pe gura soţiei mele sau pe obrazul femeii privită, pe furiş, în magazin, se dizolvă în răgetul leilor, în ţipătul antilopei ucise, pentru a creşte din nou, ţopăind peste euforia limpede a stadioanelor, îşi şterge lacrimile sau loveşte, conturând, atât de linear, poezia şi flegma, îmbrăţişate în cenuşa furnalelor vii...

277


Destine Literare

Alina TORES

VERSURI (din volumul de versuri CUVINTE ÎNCRUCIŞATE) MAGIA NUMERELOR -profeţie hermetică1. Foaie verde porumb copt, O să număr pân' la opt!

5. Cruce-i pun şi dintr-o dată Patru unghiuri mi s-arată!

9. Uite-aşa îmi vine mie, Să-l înmulţesc şi cu-o mie!

2. N-am văzut cum timpul trece Şi-am ajuns la doisprezece!

6. Mai învârt o dată Deci? şapte sute douăzeci!

10. Nu vreau să dau de belele, Numărul e scris în stele!

3. Pe sub mână de cinci ori Şi fac şaizeci până'n zori!

7. Jocu-i joc le-mpart la zece, Dar mă uit cum timpul trece.

11. Foaie verde porumb verde Încă o lume se pierde!

4. De şase ori rostogol Am un cerc cu centrul gol!

8. Şaptezeci şi doi dublat Dă un număr cam ciudat!

12. Scăpă doar, bob numărat, Numai NUMĂRUL citat!

O ISTORIE... TRĂSNITĂ! - colind -

Doamne, fă un pic dreptate Să ne îndreptăm 278

de spate Că în toate-i o măsură!

Grecii au fost buni de gură destineliterare@gmail.com


Destine Literare Şi-au uitat cine-s pelasgii, Iar romanii mai golani, N-au auzit de cumani, Nici de carpii din Carpaţi, Cu Pegaşi înaripaţi, Ce-nhămau la CARA-VELE, Când îi prindea dor de stele. De sarmaţi ce să mai zic?! S-au ţinut de CAR-NAVALE Încurcaţi, pe cât se pare, Cu arcaşe cam poznaşe, Amazoane nărăvaşe! Cât priveşte pe sumeri,

Parcă totul a fost ieri. Când la noi erau furnale, Porţi de Fier să construiască Dunărea s-o domolească Ei puneau culturi pe-o vale Şi îşi făceau zigurate, Ca un fel de cazemate, Pe când noi în Retezat Piramide-am îngropat Că ştiam ce-o să mai fie Din cărţi vechi de-astronomie. Sciţii, lupi fără odihnă, Şamaneau pe lună plină.

Tracii, geţii, goţii, moţii, S-au luptat cu ostrogoţii. Au fost ploi, au fost pârjoale, Cataclisme planetare! Şi-n final să zică unii Că ne-am ''inventat'' străbunii?! De mai faceţi tărăboi O să pun lupii pe voi, Că au mai rămas vreo doi, Prin pădurile de foi şi se mai strâng, La necaz, din pădurile de brazi. Încă-o dată săriţi măi! Haide hăi!

### Un istoric mai trăsnit, Adresându-se la NASA, A cerut, prin satelit Să-şi privească, de sus, casa, Şi-a descoperit în cale, Două sute de hectare De oraş, acoperit Sub un sit foarte vestit. A găsit vechea cetate Sub doi munţi şi jumătate! Deci, am terminat cu scuza: Vivat, Sarmisegetuza!

destineliterare@gmail.com

279


Destine Literare Cocoşul de la Polul Nord - fabulă -

Bine că eşti tu deştept Să aperi clanul nătăfleţ De vulpile isteţe, Care dau roată la coteţ! Aşa s-a adresat către cocoş, Privind chiorâş în sus, Curcanul responsabil Cu paza cea de jos. Sunt treaz, e drept, dar tu n-ai minte! Sunt doar o umbră din ce-am fost. Sunt un cocoş de operetă, Călare pe o giruetă, ca avantpost! Pe vremuri curtea o vegheam Şi toată casa o trezeam Când Soarele-şi arată faţa! Stăpânii au decis să-şi schimbe viaţa! M-au transferat, pe un rastel La Polul Nord, să mă calmez, Să nu mai fac exces de zel Când un pericol sesizez.

280

Tot bioritmul mi-am stricat. Că-s treaz, deştept sau perturbat, Îmi ţin acuma ciocul mic Pentru o slujbă, de nimic. Dar, când n-o să mai pot răbda Neîncetat voi trâmbiţa: Să se trezească toţi năucii, Să creadă că vin turcii! Atâta vreau, să fie cum a fost, Să aibă fiecare-un rost, Să apăr pe cei care lucrează ''zi găină'' Şi noaptea dorm, ca florile-n grădină! L-a ascultat curcanul, c-un aer marţial. L-a mai privit odata. Cocoşul îi părea acum, Un general de-armată! Îi zise iar, dar mai încet: Bine, măcar, că eşti... DEŞTEPT!

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Adriana TULUC

Altarul meu e limba română!!!

Iubeam această limbă înainte de a mă fi născut. Îi simțeam deja mirosul de pâine caldă și tămâie încă de la prima apariție pe acest pământ. Când am plâns pentru prima dată am făcut-o în limba mea atât de dragă pe care o cunoșteam parcă de o veșnicie. În limba română se plânge cel mai frumos, pentru că poporul lui Eminescu nu poate altfel. Limba mea are mirosul grâului copt și de asemenea puritatea copilului care poartă cercei de cireșe și coronițe din romanițe. Anume de asta mă mândresc - prin venele mele curge sânge de român, că tricolorul pentru mine e mai sfânt decât viața. Din talpă până în creștet sunt copilul care călcând prin iarba înrourată de lacrimile trecutului, visează reîntregirea neamului nostru, așa precum un drumeț era însetat, așa cum celui căruia i se ia totul, rămâne cu mare credință în Domnul. Să nu fi fost român, să nu fi auzit de Eminescu, cred că aș fi preferat să nu exist. Dumitru Matcovschi ne numea ,,copii dorului‖, pentru că doar poporul nostru poartă o slovă cu miros de tămâie și gutuie. Limba română e altarul căruia mă închin în fiecare zi, altar căruia îi aduc la prag o viață în slava acestui neam cu muncă de zi cu zi. O limbă e ca o biblie, care dacă scoți din ea iubirea rămâne seacă și stoarsă de istorie ca vulcanul care a izbucnit și nu mai are lavă. Aș vreasă mă nasc încă o dată pentru ai cunoaște toată măreția ei, dar dacă acest lucru nu este posibil aș vrea să mor cu tricolorul la piept, semn că sunt român. Nimeni nu are o soartă mai zbuciumată decât a noastră, un popor despărțit în destineliterare@gmail.com

două, popor torturat și hărțuit de toți care își doreau putere. Deportați prin lagăre în Siberii de gheață, ecoul acelor timpuri sună și astăzi la ceafă. A venit timpul să ne apărăm interesele, să spunem clar și fără teamă că suntem români! A fi român nu e o rușine, ci o mare demnitate. La zidirea limbii mele a muncit întreaga natură pentru că atunci când vine vorba de ea, toate cuvintele care ar defini imensa dragoste, pur și simplu, pier. Cred că am atâtea de spus și totuși amuțesc, pentru că ea, e o rugăciune, ea, e o parte din mine, e patria, e muma, e codrul și tot ceea ce ar defini cuvântul viață. LIMBA MEA S-A NĂSCUT în împărăția cerească, Domnul dându-i un nume sinonim cu focul, un foc ce încălzeşte sufletul cu jăraticul demnității și identității naționale. Îngerii au purtat-o pe aripile lor și după un timp au dat-o la niște oameni muncitori și binevoitori care să poate avea grijă de ea. O limbă născută din sânge, lumină și o dorință de seninătate. Dacă toate lacătele au cheie, atunci lăcatul acesta nu poate fi descuiat de nimeni pentru că păstrează comoara cea mai prețioasă, cea a strămoșilor noștri. Anafura udată de lacrimile strămoșilor noștri, de cei care ne-au asigurat un viitor. Când zic ‖român‖, simt că sufletul meu pare sa fie nemuritor, simt că acest grai îmi dă forțe necesare pentru a trăi. Limba română e duminica smereniei,e altarul pribegitului. O limbă cântată de păsări și de 281


Destine Literare oameni deopotrivă, slăvită deoameni și sfințită de Domnul. Nu sunt săracă atâta timp cât am o limbă, limba română. Limba e oglinda națiunii noastre, iar Fănuș Neagu făcea din ea o punte dintre inimă și umbră, pe care o numea suflet. Vieţuiesc în limba mea, acţionez în limba mea, de la un cuvânt până laaltul se întâmplă toate minunile. ‖Universul e limba mea‖ afirma marele Grigore Vieru care dorea cu totul sufletul scoaterea sârmei ghimpate, dorea reîntregirea fraţilor, care au aceeași mumă. O țară poate fi despărțită în două și învelită cu sârmă ghipată, dar unui popor nu i se poate lua jăraticul și tricolorul. Limba română e destinul unui neam întreg, de la naștere și până acum, e singura avere pe care omul o ia cu el pe lumea cealaltă. Limba mea e fecioara divină care zburdă pe acest pământ ocrotită de îngeri, e mireasa orbilor și bolnavilor care cerșesc vindecare sau cei care nu mai au o scăpare și mor având cuvântul ‖mamă‖ pe buze.

E criză ...Criza de ce? E criză de prietenie adevărată - toţi se dușmănesc și sunt gata să se înece într-o lingură de apă. E criză de prieteni, pentru că ei de cele mai multe ori îţi întorc spatele când ai nevoie, ei te trădează la fel cum a fost vândut Isus de Iuda pe o amărâtă pungă cu arginți.Niciodată nu poți avea încredere în ei, pentru că toți vor fi lângă tine doar atunci când te simți bine și ai de toate,și doar familia îți va fi la greu lângă tine. E criză de a spune iartă-mă din cauza orgoliului, preferăm să nu spunem, pentru că nu ne place să recunoaștem că am greșit, nu ne place să fim mai buni și deseori orgoliul ne duce la pierzanie,ne face să ne pierdem persoanele la care ținem. Oamenii de azi sunt încăpăţânaţi și de cele mai multe ori în loc să procedeze cum le dictează inima ei fac contrar, fugind după bani și după avere. E criză de oameni buni, fiindcă ei sunt răniți de oameni fără inimă, sunt făcuţi praf și îngenunchiați, ei nu se mai ridică buni, ei devin puternici și exact ca acei care i-au umilit uitând ca Domnul este cel care trebuie să aibă grijă de toate și că răzbunarea te duce și pe tine la pieire. 282

Cuvintele ,,te iubesc‘‘ sau ,,sunt gata să fac orice pentru tine‖ în lumea modernă sunt un fel de marionete care nu valorează nici doi bani. În lumea modernă singura persoană în care poți avea încredere este cea din oglindă, pentru că ea nu va râde în timp ce tu plângi. În viața asta totul e efemer, trec și bune și rele doar amintirea îţi va rămâne veșnic de aceea trebuie să ai o viață destoinică. Până și timpul este în criză pentru că niciodată nu îmi ajunge timp pentru toate lucrurile pe care aș vrea să le fac și pentru toți oamenii pe care aș vrea să-i ajut. În goana după timp pierdem și sănătate, și capacitatea de a fi om întâi de toate. Lumea a devenit atât de rea încât uită că în spatele unui chip frumos deseori stă un suflet de câine, ei văd doar ceea ce vor și asta e și firesc - dintr-un măr mare și frumos, dar acru și unul mic, dar dulce, omul îl alege pe cel mare. „Frumuseţea tot timpul promite, dar nu oferă nimic‖, afirma Simone Weil, demonstrând încă o dată că nu tot ce arată apetisant se mănâncă. Treziți-vă, oameni ai planetei Pământ, nu uitați să vă cereți scuze atunci când greșiți, pentru că deseori calci omul în picioare fără a-ți da seama că distrugi personalitatea și sufletul altcuiva, și face omul să-și crească ―la capetele aripilor unghii‖. O faptă bună nu te costă nimic, doar un simplu mulțumesc face atât de mult! Trebuie să ne trăim viața la maximum,dar fără a distruge pe nimeni,noi trebuie să știm că niciodată nu vom putea lua cuvântul pe care l-am dat ,omul te iartă, dar înjunghietura de cuțit rămâne și el niciodată nu va mai avea încredere în tine, pentru el vei fi străinul căruia îi va întinde mâna pentru a-l ridica din glod, dar căruia niciodată nu i se va destăinui nimic și niciodată relațiile voastre nu vor mai fi la fel. E criză de cei cărora le pasă de viața altora și sunt gata să te ajute ,până și iubirea a devenit insuficientă există orice ură, invidie, răutate, bogăţie, dar nu dragoste. VALORILE AU DISPĂRUT, CE FOLOS CĂ AVEM ,,aipaduri" și calculatoare când nu avem suflet, ce folos că avem lanțuri de aur și suflet de lemn, e criză de suflete de aur. Ce folos că avem bani dacă nu avem pe nimeni în care am putea avea încredere? În ziua de azi copiii mici de şase – şapte ani stau pe scaune în timp ce o bătrânică stă în picioare în microbuz, ei nu le oferă locul celor care le-a făcut țara în care destineliterare@gmail.com


Destine Literare trăiesc, vrem bunătate - de unde când lipsesc cei șapte ani de acasă? Oamenii au uitat să-i mulțumească Domnului pentru, că trăiesc și au de toate, pentru că el nu uită să îi trezească în fiecare dimineață, oamenii uită să iubească ceea ce au în preajmă pentru a fi cu adevărat fericiți. E criza de compasiune, e mai ușor să condamni mai ales când nu știii ce este cu adevărat în sufletul omului. E mai uşor să condamni decât să ierți și mult mai uşor să pleci decât să asculți. E criza de grija pe care i-o purtăm mamei, tot mai rar o vizităm și tot mai rar îi telefonăm - îi trimitem bani, iar ea deja nu mai este. E criză de sinceritate și e criza de cei care sunt mulțumiți cu viața lor, e criză de afecțiune și de iertare și doar când mama moare, realizăm că a murit totul cu ea și că nimic nu te putea înlocui pe tine, nici chiar toți banii pe care îi trimiteai.În poezia „Eclipsă‖ Ana Blandiana afirma: ,,Eu n-am trăit spre a jigni pe nimeni, iar viaţa-mi trece

încercând să-mi cresc la capetele aripilor unghii‖. Eu aș adăuga: și-n jurul meu din nou e criză de bunătate, de viaţă și de milă. Unii oamenii sunt răi nu că vor, dar că au fost răniți atât de tare încât nu mai găsesc puteri să se ridice și nu văd altă situație în loc să fie buni ei se transformă în fiare care distrug tot ce văd în cale. Așa arată lumea modernă? Dacă da,atunci eu nu vreau așa lume, pentru că eu încă mai cred că binele va câştiga în lupta lui de secole cu răul,pentru că ăsta nu e modernism, asta se numește sărăcie. Întotdeauna trebuie să începi de la tine, trebuie să fii „drogată cu milă de copil‖ pentru a nu fi criză de oameni adevărați și suflete care încă sunt sincere. E criză de buni specialiști pentru că toți pleacă peste hotare,oare asta nu e destul pentru a ne pune pe gânduri? E criză de sănătate, dar oare nu noi suntem cei care ducem la asta? Omul e cea mai mare ,,criză‖, care sărăcește universul și care îl duce la pierzanie.

Edineţ, Republica Moldova

Yvonne Fuller - The Boathouse, stormy sea

destineliterare@gmail.com

283


Destine Literare

Emilia ȚUȚUIANU

,,Voi lua cu mine noaptea” Interviu cu poetul Dimitrie Grama Pe medicul-poet Dimitrie Grama l-am ,,cunoscut‖ pentru prima oară în anul 2006, pe când lucram la editarea volumului O antologie a literaturii nemţene, o carte document, o carte de suflet, purtând semnătura regretatului scriitor Laurian Ante. Mărturisesc că un vers al poetului Laurian Ante, a fost mereu în gândul meu, în toţi aceşti ani de activitate editorială:,,Chiar dacă suntem săraci, vieţii nu avem voie să-i rămânem datori‖… Se pare că acum, în anul 2014, viaţa nu vrea să îmi rămână datoare şi îmi oferă posibilitatea de-al,,reîntâlni‖ la mare distanţă geografică (şi geopolitică), pe poetul Dimitrie Grama. Interesantele articole, adevărate eseuri, apărute în revista Neamul Românesc, cât şi prietenii din alt,,timp istoric‖ m-au edificat asupra credinţei literare a poetului Dimitrie Grama. Ştiam că medicul de notorietate europeană Dimitrie Grama, născut la 25 octombrie 1947 la Reşiţa, după perioada suedeză, petrecută la Stockholm – unde a obţinut un Master of Science la Facultatea de Ştiinţe şi a absolvit Medicina la faimosul Institut „Karolinska― se stabilise în Danemarca, dar cu stagii profesionale şi în alte ţări europene: doctor chirurg la diverse spitale renumite, cum ar fi Upsala University Hospital (unde a stat 11 ani), Liverpool University Hospital, Norfolk & Norwich University Hospital, King Abdul Aziz Teaching Hospital în Arabia Saudită, iar acum este rezident în Gibraltar. Prin anii 1985-86 a publicat câteva poezii în ziarul lui Virgil Ierunca,,,Limite‖, la Paris, iar din anul 2000 a publicat cărţile: Făptura cuvântului, Vânătoarea de umbre, Elegiile depărtării, Suflete 284

atârnate de catarge, Pasărea melancoliei, Neguţătorul de imagini, Voi lua cu mine noaptea, Dă-mi mâna ta, străine, Bastian şi alte confidenţe, poetul creând o poezie singulară, de o factură inedită, încadrată cel mai adesea,,cotidianului mistic‖. Îndrăznesc să-i pun şi eu câteva întrebări, poate incomode, dar fireşti: Emilia Ţuţuianu: Dragă Dimitrie, dacă a trebuit, fatalmente, să alegi exilul sau calea pribegiei prin Occident, de ce ai ales Danemarca, micuţa patrie a filosofului Sören Kierkegaard precum şi a fizicianului Niels Bohr (care a fost şi fotbalist în echipa naţională daneză) cel care a calculat şi magnetonul (momentul mecanic al electronului) alături de marele nostru fizician ieşean (român, deci) Ştefan Procopiu? Aşadar: de ce Danemarca şi acum ai ajuns, iată, la porţile Mediteranei, în Gibraltar? Dimitrie Grama: Sufleteşte şi mintal am ales calea pribegiei pe la vârsta de 14 – 15 ani, atunci când, fără să caut, fără să mă străduiesc în vreun fel, am văzut adevărata faţă a comunismului. În cartea,,Ilidia‖, care în mare parte este autobiografică, am încercat să mă reîntorc în copilărie, tocmai poate pentru că, acum la a treia vârstă, voiam să-mi explic mie însumi de ce am făcut ceea ce am făcut. Copil cu origine nesănătoasă, am încercat cu disperare să fiu acceptat de societatea mea, care, pe destineliterare@gmail.com


Destine Literare vremea aia, era şcoala primară şi atunci când până la urmă am fost şi eu făcut pionier, nu numai că am acceptat îndoctrinarea comunistă, ci am devenit un tânăr luptător comunist. Această perioadă de confuzie a durat vreo trei ani, de la vârsta de unsprezece ani şi până pe la paisprezece ani. Atunci realitatea mi s-a arătat în toată cruzimea ei şi m-a schimbat pentru totdeauna. Mi-a deschis ochii şi m-a forţat s-o,,vad‖ despuiată de minciună omenească. De atunci încoace, ascult discursul,,omului‖ şi îl accept doar când sunt convins că acest discurs este sincer, fără ambiţia parvenirii şi că este folositor umanităţii în general şi mai ales folositor acestei planete care ne găzduieşte, printre milioanele de specii şi pe noi oamenii. Da, cum spui, am ales calea pribegiei şi de multe ori cred că sunt un pribeag profesionist, sunt unul care îşi tot căută locul de odihnă şi nu-l poate găsi, până când, bag sama, odihna eternă îl va găsi şi odihni în îmbrăţişarea ei rece. În anul 1969, făcând parte din Echipa Naţională de Atletism, după un concurs internaţional la Stockholm, am rămas acolo, în Suedia, cu doar ce aveam pe mine şi vreo 150 de dolari. După vreo cinci zile, din întâmplare, m-am întâlnit cu un alt fugitiv din acelaşi lot, Valeriu Raut, săritor de triplu salt. S-a mirat să mă vadă acolo, dar mi-a destăinuit că,,m-a bănuit‖ că vreau să fug din ţară, deoarece ştiam limbi străine şi nu prea aveam de-a face cu ceilalţi sportivi. Planuri de emigrare sau de fugă în Vest nu se discutau pe vremea aia nici cu cei mai buni prieteni! În orice caz, în Suedia am reuşit să-mi fac toate studiile şi acolo am întâlnit şi alţi români de excelenţă: Prinţul Cantacuzino, Paul Lahovary, Magda Mantu Ljungberg, Sergiu Celibidache şi pe Mihai Palade, când a venit la Stockholm să primească Premiul Nobel. Eram student la medicină destineliterare@gmail.com

atunci şi Palade ne-a ţinut o lecţie la Karolinska. Am vorbit cu el câteva minute pe româneşte. Tot în Suedia am început să-mi notez gândurile şi să fiu mai ordonat cu ceea ce scriu, mai ales acele scurte frânturi de text, pe care acum le numesc poezii. Ciudat că-l aminteşti pe Kierkegaard! Unul din vechii mei prieteni de când eram student la Cluj, Adrian Arsinevici, mare sportiv şi el, are 6 dan în karate şi e stabilit la Arhus în Danemarca de prin 1973, este cel mai bun traducător în limba română a lui Kierkegaard.. În Danemarca am ajuns târziu, în 1996, primind un post de chirurg şef în sudul Danemarcei. Îi sunt foarte recunoscător Danemarcei cu berea ei bună, care m-au ajutat să fiu foarte,,productiv‖ în ale scrisului! Gibraltarul, ca şi probabil celelalte locuri, nu lam ales eu, ci el m-a ales pe mine acum vreo cinci ani şi de atunci mă tot încordez şi mă screm să mişc Pilonii lui Hercules, mai acana, mai înspre noi. Nu plec de aici până nu reuşesc! Emilia Ţuţuianu: Cum explici – pentru noi cei mai puţin iniţiaţi – cununia, armonia transcendentală – dintre medicină (mai ales, chirurgie) şi poezie, în întreaga ta creaţie?… România este cunoscută mai cu seamă în Europa, dar nu numai! prin operele unor savanţi poeţi sau savanţi filosofi (cazul unui Ştefan Lupaşco, fiind de departe revelator!), dar sinteza dintre o lirică noncreştină şi sapienţială şi prestaţia (praxischirurgicală) unei ştiinţe (medicina) se poate întâlni mai rar. Cum explici,,cazul” Dimitrie Grama? Dimitrie Grama: Mai demult timp am observat că lumea, mai ales doctorii încearcă cu disperare să facă nişte legături între medicină şi alte creaţii artistice: muzică, literatură, pictură şi sculptură. Eu nu cred că doctorii, mai ales generaţia actuală, ar avea vreun avantaj genetic sau cultural faţă de alte meserii, oricare ar fi ele şi, proporţional, doctorii nu produc mai multă artă in comparaţie cu, hai să zicem „omul de rând‖. Şi dacă ne uităm cu atenţie la cei care sunt amintiţi în istoria literaturii/artelor, sunt oameni care nu erau numai doctori, ci erau, aşa cum erau mai toţi oamenii educaţi în antichitate şi evul 285


Destine Literare mediu: matematicieni, preoţi, fizicieni, filozofi sau avocaţi. Cred că multe legături poezie – medicină se fac din simplul motiv că grecii antici, ca să facă economie de zei, l-au intitulat pe Apollo ca zeu al poeziei şi al medicinei şi pe Pallas Athena zeiţă a poeziei dar şi a vindecării rănilor de război. Deci este vorba de o confuzie veche…. Sunt câţiva doctori care au excelat în vers şi proză şi pe care îi cunoaştem doar pentru că ne-au lăsat mărturia cuvântului, gândului şi sufletului scris. Rabelais, von Schiller, Bulgakov, Cehov si John Keath, cel care ne spune din ţinuturile nefiinţei: ,,Here lives One Whose Name was written in Water‖ Îmi place mult şi Voiculescu. Îmi place foarte mult. Nu, doctorii obişnuiţi sunt nişte tocilari, unii mai talentaţi alţii mai tăntălăi. Obişnuiţi înainte vreme să fie ridicaţi în slăvi de,,prostime‖ acum, în această eră modernă în care egalitatea este cea care defineşte orişice, doctorii se simt neglijaţi, se simt prost trataţi că li se acordă semnul de egalitate cu alţii, vezi doamne, lor inferiori. De aceea poate se organizează în diverse mişcări,,doctoro-culturale‖ şi se expun pieţei nu ca poet sau scriitor, ci ca,,doctor-poet‖,,,doctorscriitor‖! Cred că este vorba de nesiguranţă atunci când încerci să expui mai mult decât este necesar. Un doctor bun este un doctor bun fără să fie nevoit să adauge,,doctor violonist bun‖ şi invers. Prin anii 1975-80, fiind prin Franţa, am auzit de Ştefan Lupaşco şi am încercat să înţeleg filozofia lui. Ceea ce am înţeles era doar partea matematică, ştiinţifică a ambiţiei lui de a lămuri discursul filozofic. Bine, la fel ca majoritatea filozofilor moderni şi Lupaşco cade pradă dialogului filozofic absurd, de neînţeles şi până la urmă fără importanţă practică. Vorba lui Cioran:,,poţi să vorbeşti mult mai multă filozofie cu orice cioban din Carpaţi decât cu filozofii Parisului‖. În concluzie, cred că orice fiinţă umană are caracteristicile şi talentele pe care le poate asimila şi folosi. Sunt oameni cu,,talente ascunse‖ sau cu,,potenţial‖, dar aceste însuşiri nu au nici o valoare 286

dacă nu sunt expuse şi criticate. Pe lângă însuşiri, cel care se expune publicului, trebuie să aibă curaj sau niţică nebunie. În continuare se descoperă operecapodopere anonime. Păcat că acei creatori nu au avut curajul să împartă atunci, în timpul vieţii, creaţia lor cu semenii lor. Sau poate că aşa a fost mai bine pentru ei, putând să-şi continue munca în arta lor, neconturbaţi de părerile unora şi altora. Nu toţi caută gloria! Mediocrităţile sunt cei mai avizi după glorie. Eu am avut norocul să-l întâlnesc pe Virgil Ierunca care edita ziarul „Limite‖ la Paris şi el m-a încurajat să scriu şi să public. Mai apoi, scriitorul nemţean, Laurian Ante mia adunat materialul şi ajutat să public primele cărţi de poezii. Nu cred că fiind doctor sau chirurg am avut o mai mare inclinaţie spre poezie sau artă ci mai curând fascinaţia ştiinţifică, fizica şi matematica, mi-au adunat şi cristalizat gândurile şi m-au obligat să le expun aşa cum le-am expus. Emilia Ţuţuianu: Cum arată o zi din viaţa ta, Dimitrie? Dimitrie Grama: O zi din viaţa mea se remarcă prin nespectaculosul cotidianului urban şi deci banalitatea preconizată lasă spaţii imense pentru surpriză şi vis. Mă trezesc ca un automat, niciodată nu am avut nevoie de ceas deşteptător şi cred că există şi alţii ca mine care posedă un ceas interior programat instantaneu, programat doar de simpla dorinţă sau necesitate de a te trezi. Fără acest ceas poate că aş prefera să rămân în vis pentru totdeauna şi să nu mă mai trezesc. În afară de munca de la spital, nu-mi fac planuri. În afară de lucrurile legate de meserie, nu am avut vreodată ambiţia să termin ceva,,la termen‖, să citesc, să mă documentez, sau să scriu un anumit număr de pagini. Nu sunt disciplinat în acest sens şi am avut mult timp o admiraţie pentru oamenii care puteau să-şi planifice ziua şi să respecte acea planificare. Acum mi-am pierdut admiraţia pentru astfel de oameni! De mic copil am fost învăţat să nu mănânc micul dejun. Primeam, de obicei, o ceaşcă de ceai,,rusesc‖ sau o cafea cu lapte, iar mai târziu, depinde de veniturile familiei, mâncam un „corn‖ destineliterare@gmail.com


Destine Literare sau vreun covrig la şcoală, în pauza mare. Această obişnuinţă, pe care unii o critica că ar fi nesănătoasă, mie mi-a priit şi chiar m-a avantajat în munca de chirurg, unde deseori eşti nevoit să-ţi păstrezi calmul şi concentraţia mintala ore în şir, fără să mănânci. Apoi, nu doar ore, ci zile întregi, pot să,,ard gazul‖, fără să-mi pese că sunt nefolositor omenirii sau mie însumi. Dacă din întâmplare îmi vine vreo idee sau vreun gând interesant, încerc să-l notez, chiar dacă sunt la clinică, faţă în faţă cu un pacient, sau la restaurant. Multe idei interesante sau versuri le-am pierdut prin diverse buzunare sau nu le-am notat crezând că o să mi le amintesc mai târziu. Seara mă pregătesc să adorm şi cel mai bine adorm acum la televizor ascultând diverşi idioţi care ne tratează pe noi de idioţi şi încearcă să ne vândă tot felul de aiureli: propagandă politică, democraţia americană, drepturile homosexualilor, problema palestiniană şi cea ucraineană, educarea liberă a copiilor, ş.a.m.d. Mă ţin treaz programele ştiinţifice despre univers şi filmele ştiinţifico-fantastice, filme de o naivitate clară, dar care şi acum fascinează copilul ascuns în mine. Mă fascinează în continuare medicina şi mai ales genetica cu toate că, la sfatul profesorilor de la Karolinska şi Uppsala, am fost educat/antrenat să devin şi să profesez ca şi chirurg. M-au păcălit cu vorbe dulci; „Dimitrie, ai mână bună şi judecată de chirurg‖. Din când în când citesc sau recitesc anumite cărţi. Tocmai acum citesc cartea lui Paul L. Nunez: Brain, Mind, And the Structure Of Reality şi în paralel recitesc cărţile lui von Rezzori: Memoirs of an Anti-Semite şi An Ermine in Czernopol. Emilia Ţuţuianu: Nunez trezeşte interesul prin abordarea profundă a echilibrului între cunoaștere și ignoranță: Ce știm cu adevărat despre noi înșine și universul nostru?… Un subiect interesant care nu poate fi abordat superficial. Ce mai lecturezi, mai citeşti poezie? Dimitrie Grama: Citesc rar poezie şi aproape deloc teatru. Am lipsuri mari în privinţa literaturii şi cu destineliterare@gmail.com

toate astea dorm bine! Cred că sunt destul de inconştient privitor la ce şi cum este important pentru un om de cultura. Nu sunt membru în nici o asociaţie literară sau culturală şi deci ziua mea obişnuită este lipsită de întâlniri importante, lipsită de „simpozioane şi prezentări‖. Nu mă pot lăuda, ca alţii că am participat la întruniri importante şi nu prea am multă experienţă în experienţa altora. La sfârşit de săptămână, dacă nu mă dor prea tare spatele şi încheieturile, mă duc să joc golf. De obicei şi Livia, soţia mea, vine cu mine. Se supără pe mine dacă îi comentez loviturile, se supără tare, cu toate că eu îi vreau binele fiind jucător mult mai bun. Mi-am dat seama că nu-i bine să comentezi strădania altcuiva, chiar dacă ai cele mai bune intenţii… Cam aşa îmi trec zilele şi rog cititorul să mă scuze pentru banalitatea în care trăiesc. Emilia Ţuţuianu: Un prozator se exprimă prin scris ca o justificare a incursiunilor filosofice în domeniul epic. Perpessicius consideră că romancierul nu uită niciodată că misiunea lui este să facă faţă fiecăruia: nenorocitul şi bogatul sunt egali în faţa condeiului său – pentru el ţăranul are măreţia mizeriei sale, după cum bogatul micimea ridicolului său, bogatul are pasiuni, ţăranul are nevoi. Prin prisma profesiei, ca medic – şi încă, chirurg – ai avut avantajul să studiezi toate,,plăgile” societăţii în care trăim. Să fie această incursiune în domeniul liric, o evadare? Dimitrie Grama: Cred că-i destul de greu de explicat cum şi de ce un om oarecare alege o anumită formă de expresie literară. Înţeleg că pictorul sau sculptorul încep să-şi cultive un talent evident şi anume, reproducerea naturii şi a formelor existente. Ei pot să deseneze, lucru greu, pentru mine aproape imposibil. O frunză, un purcel sau o casă, dacă le desenez eu, arată cam la fel! De asemenea marii compozitori, prin care muzica curge ca un izvor de o nesecată frumuseţe! Poetul şi el, dacă este vizionar şi mai ales dacă poate sintetiza esenţialul în câteva cuvinte, are un,,dar‖. Cred că majoritatea celor care scriu, fac acest lucru cu cele mai bune intenţii şi îşi publică proza cu 287


Destine Literare speranţa că împart,,ceva‖ cu altcineva, cu un străin oarecare şi de asemenea cred că majoritatea celor care scriu găsesc oameni care le apreciază rândurile, găsesc adepţi. Chiar dacă un singur cititor te,,descoperă‖ şi te citeşte astăzi, cine poate să prevadă ce se va întâmpla mâine? Pe van Gogh nu l-a,,descoperit‖ şi nu l-a cumpărat nimeni în timpul vieţii şi totuşi ce păcat şi pierdere ar fi fost dacă el nu persevera….?! De mic copil am asistat la un „dialog‖ filozofic, întreţinut de tatăl meu cu fratele lui. Nu am înţeles multe atunci, la fel cum numai în parte înţeleg acum ce vreau să spună diverşi şcolari pretenţioşi, care în tratate grele încearcă să încurce şi să complice lucrurile, numind această activitate filozofie. Perpessicius nu poate fi luat în serios! El confunda ţăranul cu nevoia-măreţia şi bogatul cu pasiunea şi micimea, dar ce te poţi aştepta de la unul care confunda mereu noţiunile: legionar – comunist, etc. Cred că a fost un bun comerciant, un om care sa orientat şi s-a adaptat,,pieţei‖. A ştiut să se vândă bine! Apoi mai cred că majoritatea oamenilor experimentează cu „Evadarea‖, care bine-nţeles face atunci parte din cotidianul fiecărui individ şi poate că nu este o,,evadare‖, ci mai degrabă o regăsire, o re-întregire. Experienţa mea de doctor şi de chirurg cred că m-a învăţat să fiu atent la om şi la nevoile lui. Să-l iau în serios şi să încerc să-l înţeleg şi atunci când, din cauza bolii, devine agresiv în neputinţa lui, dar şi atunci când, scăpat de belea, hiperbolizează meritul doctorului. S-ar putea ca, fără să-mi dau seama, experienţa mea de doctor să mă fi ajutat să judec anumite personalităţi, dar acest lucru nu prea l-am folosit în ceea ce scriu. Eu, după cum poate ai observat, scriu poezie simplă, proză simplă, fără personaje complicate psihic sau social. De multe ori mă întreb dacă nu cumva această cunoaştere a omului, de la măruntaie până la ochii frumoşi şi schizofrenie, mai mult mă încurcă decât să mă ajute. Cumva parcă complică lucrurile şi eu încerc să le desluşesc. Emilia Ţuţuianu: Atunci când îţi mărturiseşti afinităţi literare cu Borges şi Jimenez ori Aleixandre, nu crezi că nutreşti şi ceva înrudit cu universul (şi 288

limbajul chiar) unui Saramago (bineînţeles, pe urmele unor Kafka şi Camus?) În această situaţie, nu te-ai depărtat prea mult de un Urmuz, sau, mai aproape, de Marin Preda? Dimitrie Grama: Afinităţile mele literare cu Borges, Jimenez sau Aleixandre, cred că se bazează pe interpretarea pe care eu, ca şi cititor, o dau versurilor sau prozei acestor creatori. Poate că o mare parte din ceea ce asimilăm şi, în parte „copiem‖ din operele înaintaşilor, corespunde cu o imaginaţie similară, cu un model de gândire aparte şi un simbolism deja acceptat şi de unii şi de alţii. Versurile mele, nu se aseamănă aproape deloc cu cele ale lui Borges, Jimenez sau Aleixandre şi cu toate astea, cred că suntem apropiaţi în „filozofia‖ textului, în răspunderea faţă de cuvântul expus. Ai dreptate atunci când aminteşti „universalitatea limbajului şi a expresiei literare‖, deoarece majoritatea celor care scriu, combină o inspiraţie proprie, caracteristic individuală cu cunoştinţe mai vechi, cu frânturi de text şi vers ale unor înaintaşi care, vrând-nevrând, ne-au influenţat şi chiar aş avea curajul să susţin, ne-au forţat să le urmăm calea. În fiecare din noi este ascuns şi puţin Homer şi puţin Ovidiu şi puţin Shakespeare, Cervantes, Dostoievski, Creangă, Eminescu sau Sorescu. Camus este unul din dascălii mei preferaţi, nu atât în ceea ce priveşte nuvela în sine, ci în profunzimea şi seriozitatea cu care te priveşti pe tine însuţi în contextul ideii şi cel al existenţei umane. La fel şi Kafka sau Urmuz, care in absurditatea textului, introduc „omul‖ care, în fond, creează orişice absurditate. Pe Marin Preda l-am citit demult, în adolescenţă, atunci când literatura nu avea mare importanţă pentru mine. Îmi aduc aminte vag de „Moromeţii‖ lui, dar am impresia, că pe lângă proza chinuită, fiind supusă unor reguli de constrângere şi de cenzură, Marin Preda a fost un reprezentant demn al literaturii române din acea perioadă. Vezi, eu nu mă pot lăuda, ca mulţi alţii, că am început să citesc şi să scriu deja din pruncie şi nici nu am la îndemână „şabloane‖ pe care unii le folosesc excesiv, cum ar fi: ‖ Am citit de mic copil tot ce mi-a căzut în mână şi graţie profului cutare de destineliterare@gmail.com


Destine Literare limba română, am fost stimulat să scriu şi texte şi versuri şi teatru şi romane şi, şi, şi…..‖. Nu, eu am fost clasat ca mediocru la limba română, mai ales la liceu, şi la scurt timp după terminarea liceului, am părăsit ţara. Limba în care eu scriu este o limbă pe care mi-o amintesc, câteodată mai uşor, câteodată mai greu şi de aceea mi-a luat mult timp până am „debutat‖, primele versuri fiind publicate abia în 1985 de Virgil Ierunca, când aveam aproape 40 de ani. Deci, nu m-aş mira prea tare, dacă cineva descoperă în versul sau textul meu afinităţi cu Borges, Urmuz, Creangă, Camus, Dante Aligheri sau Stănescu, pentru că nu pretind nici o exclusivitate sau totală originalitate şi sunt mândru că am putut înţelege şi reda, poate în altă formă, puţin mai personală, frânturi din gândurile sau simţămintele unor înaintaşi iluştri. Cred că marea majoritate suntem influenţaţi unii de alţii. Există şi excepţii, creatori care pretind că sunt inspiraţi doar de muze divine, dar de obicei acei creatori sunt analfabeţi şi înfiinţează religii. Emilia Ţuţuianu: În literatura română, din timpul nostru istoric, atât de politizat, vezi posibilă, la noi (după Al. Soljeniţîn, Paul Goma ş.a.) o prozăpoetică, de elevaţie filosofică, în stare să respingă (fie şi liric!): minciuna, lăcomia, corupţia, diversiunea şi delaţiunea, trădarea şi protecţia politică? Dimitrie Grama: Sunt convins că România are multe talente culturale şi are o tradiţie sănătoasă în literatură. Nu pun aici la socoteală, perioada socialist-comunistă de întunecime, dar chiar şi atunci au apărut şi s-au dezvoltat talente de excepţie ca Sorescu sau Stănescu şi chiar controversatul Păunescu şi probabil mulţi alţii pe care eu nu-i ştiu. În legătura mea literară cu ţara, sunt foarte impresionat de Adrian Alui Gheorghe, poet şi prozator autentic, o voce importantă în acea ţară la ora actuală, acum când intelectualul român încă bâjbâie în ceaţa post-comunistă şi este în continuare „timorat‖ de vechea gardă, de vechea gaşcă fost comunistă, acum naţionalist-patriotică. Cred că cu timpul mulţi impostori, oameni fără caracter şi mai ales lipsiţi de talent, dar ridicaţi în destineliterare@gmail.com

slăvi de o noua nomenclatură coruptă şi incompetentă, vor fi înlocuiţi de adevăratele talente care aşteaptă să dispară odată mucegaiul ăla care acoperă şi înăbuşă adevărata cultură românească. În proza şi versul lui Alui Gheorghe văd talent, văd decenţă umană, văd o perspectivă de viitor. Undeva suntem fraţi de cruce în gândire şi expunere şi asta mă bucură şi îmi dă speranţe. Probabil că vor mai dura vreo cincisprezecedouăzeci de ani, de literatură şi cultură obscură, servilă unor interese politice sau financiare sau altfel spus, cred că România culturală se va lupta cu o perioadă, sper cât mai scurtă, de literatură mediocră sau chiar slabă, proastă. Acest lucru va dispărea odată cu troglodiţii, corupţii, foştii comunişti care în continuare au monopol la „cultură‖. Nu-mi permit, de aici de unde sunt, să dau sfaturi, dar cred că este foarte important ca intelectualitatea decentă română, care are ca prim interes promovarea unei culturi sănătoase să se,,găsească‖, să se sprijine unii pe alţii şi mai ales să fie,,dascăli buni celor care acum cresc şi se formează ca intelectuali‖. Doar aşa se poate scăpa de o cultură şi literatură bazate pe „minciună, lăcomie, corupţie, diversiune şi protecţie politică‖. Ţara Românească are nevoie de dascăli buni în toate domeniile vieţii publice, dar mai ales în cel al culturii, care este motorul genetic al unei societăţi sănătoase. Emilia Ţuţuianu: O întrebare îmi stăruie în minte: Cum s-ar fi auzit în limba daneză, metafore atât de inedite precum:,,pasărea melancoliei”,,,făptura cuvântului”, explozie ontologică”,,,râsu-plânsu”,,,umbra gândului”? Crezi că minunile poeziei (şi limbii) noastre pot fi translatate cu uşurinţă şi în alte limbi, mai ales în limbile nordice? Dimitrie Grama: Nordicii, în general, sunt foarte poetici şi limbile nordice sunt şi destul de „sentimentale‖ şi destul de abstracte, încât aproape orişice ar putea fi tradus şi asimilat de daneză, suedeză, norvegiană sau islandeză. Ioan Grigorescu, fostul cineast, poliglot şi scriitor român, entuziast cititor al poeziei mele 289


Destine Literare „scurte‖, a crezut puternic că versurile mele se pretează foarte bine traducerii în alte limbi. Probabil că dacă mai trăia, s-ar fi străduit în această direcţie, dar el mort, eu diasporean…Am citit câţiva poeţi români actuali traduşi şi expuşi Vestului ca virtuoşi, dar ori traducerile au fost de proastă calitate, ori poeţii slabi, pentru că impresia pe care mi-au făcut-o acele „opere‖ a fost deplorabilă. Multe texte de mare vulgaritate, greoaie în metaforă (dacă exista vreo metaforă) şi mai ales fără miez, fără noimă, fără inimă. Vorbesc aici de traduceri şi nu de textul original, care sper, spre binele creatorului, să fie mult mai interesant şi mai bun. Cred că există o mână de „poeţi ai curţii‖, care continuă „tradiţia‖ comunistă în post-comunism şi

sunt susţinuţi puternic de cei care acum încearcă săşi ascundă trecutul şi să-şi construiască un viitor promovându-şi slugile. Din păcate, există încă multă prostituţie culturală în România şi eu înţeleg foarte bine de ce acest fenomen este posibil, dar cum am mai spus, sunt convins că această perioadă de vreo 50 de ani, reprezintă o formă de tranziţie, de metamorfoză, din „vierme‖ în fluture. Aleşi cu grijă şi răspundere, poeţi şi scriitori români din ţară dar şi din diaspora ar putea să fie traduşi bine şi ar putea avea succes literar în ţările scandinave şi în restul lumii.

Yvonne Fuller - Boathouse rough sea

290

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Bogdan ULMU

Din istoria subiectivă & anecdotică a teatrului românesc (flash-uri nearanjate cronologic, axiologic, ori afectiv)

Întâmplări cu un celebru personaj: Nuni Anestin. Deceniul opt. L-am cunoscut pe Nuni Anestin, destul de bine. Încă din Institut. Era un actor bun și un caricaturist de excepție. Ne întâlneam des și prin cârciumi. Avea o figură greu de uitat: o față dezabuzată, plină de cicatrici, care-l recomanda pentru roluri negative. Era un răzvrătit. Cu toate acestea, era și un om deștept, dintr-o familie celebră de artiști. Iar cu prima lui soție, îl cununase Beligan! Se pare că cel mai mult îi plăcea să rămână ...personaj. La Reșița, unde a fost repartizat, a oripilat „lumea bună‖ cu isprăvile lui. Savuroase, să fim bine înțeleși! Una din ele: era cuplat, într-o perioadă, cu o actriță frumoasă (care fusese, în tinerețe, marea iubire a lui Colea Răutu). Se numea Lelia. Într-o duminică dimineață, Lelia îi face morală concubinului, atrăgându-i atenția că vrea și ea o duminică liniștită, fără beții și scandaluri, ca-n familiile normale. Îl forțează pe histrion să promită că, măcar duminica, nu va bea. Și-l trimite la piață, să cumpere o rață, că vroia să gătească rață pe varză. Spăsit, Nuni promite. Și mai promite că-ntr-o oră e acasă, cu rața sub braț. Se prevestea o duminică atipică, pentru "conflictualizantul" comedian. N-a fost să fie... Chestia cu rața a mers ușor. După aceea începe burlescul...Căci bietul Nuni trece pe lângă barul poreclit Acvariu, unde se aduna actorimea între repetiții. Obișnuința îl face să privească cu jind, spre aşezământ. Și, evident, cedează: intră-n bar. Dar cu destineliterare@gmail.com

o motivație nobilă, de data aceasta. El NU va bea! Să vadă întreg orașul că e un mare artist, nu un vicios. Îi va da de băut...raței. Ca s-o frăgezească. Sobru, se așează la masa-i preferată. Chelnerul se apropie cu un surâs familiar: - Ca de obicei, domnul Nuni? - Ca de obicei, dar eu voi consuma doar apa. Votca o va bea rața. Ospătarul nu-nțelege nimic, totuși îi aduce clientului său o votcă și o apă. Nuni pune pasărea pe masă și-i toarnă paharul de votcă, pe gât. Rața are un frison greu ghicibil, pe care Anestin în decriptează ca plăcere: - Aha, îți place, nu? Dăduși de gust? Chelner, încă o votcă! Uimit, angajatul barului mai aduce o votcă. Nuni i-o toarnă și pe asta pe gât, pasării. Rața se clătina vizibil, măcăind în surdină și ratând piruete. Deodată, actorul îi aruncă o privire sălbatecă: Nu ți-e rușine, bestie? Tu bei, și eu nu? Încă 200 de votcă, să recuperez! A mai recuperat încă 500. "Ebrietat", are mustrări de conștiință: - Ce fac eu cu tine? Te duc la oala cu varză! Criminal ce sunt...mai bine-ți redau libertatea...Zboară, vulture! Și aruncă „vulturul‖ spre zări albastre. Numai că acesta, "etilizat", n-a putut zbura; în schimb, a dărâmat de pe masa vecină, sticla și paharele. Nuni a ajuns, încă o dată, la miliție. Prânzul liniștit al doamnei Lelia a fost amânat pentru o dată incertă... 291


Destine Literare asista la decăderea istoricului partid... N. CARANDINO 1973. L-am cunoscut, la Restaurantul Casei Scriitorilor din București, pe marele om de teatru N. Carandino. A făcut publicistică de clasă, a tradus piese importante, a scris vreo patru cărți de valoare, una din ele – De la Electra, laDama cu camelii – fiind memorabilă; adevărat manual de actorie pe care studenții-actori, vai!, nu-l vor deschide vreodată. Carandino era un boier al teatrului nostru, care ca orice domn, fusese închis de comuniști, apoi i s-a stabilit domiciliu forțat prin Bărăgan, în fine, cvasi/reabilitat, ajunsese secretar literar la teatrul de păpuși din Brăila. De-acolo a revenit în Capitală, reluându-şi amicițiile, rubricile și viața de seară. Eram un copil, față de el; îl admiram pentru forța de a lupta, pentru ambiție, pentru cultură și eleganță. Îl salutam respectuos, sincer, când ajungeam la restaurantul de pe Calea Victoriei, și-n care nelipsit, la prima masă din colț cum deschideai frumoasa ușă a localului, stătea Eugen Jebeleanu, sobru, panicat de gândul că iar se vor îmbăta boemii și vor veni la masa lui, să-i ceară socoteală pentru te miri ce. Acest N.C. mai era un infatigabil admirator al sexului frumos. Într-o seară, când eram la masă cu o prietenă, frumoasă foc!, mă trezesc cu NC la masă, venit să-i ofere tinerei mele companioane un trandafir, fiindcă, a spus, „frumusețea trebuie omagiată oriunde apare‖ (citez din memorie, evident). Mândru m-am mai simțit în seara aceea! Dar trec lunile și, într-o dimineață, la Galați, ieșit din cameră să mă duc la bucătărie (era un apartament cu trei camere, al teatrului, în care locuiau trei doamne artiste; la una din ele, înnoptasem), îl văd ieșind de la actrița C.B. pe...N. Carandino. Ne-am privit uluiți (nu ne venea să credem, niciunuia, că ne întâlnim taman acolo!); s-a fâstâcit și a schițat un semn de exagerată amiciție, ieșind grăbit. După asta, am aflat că marele Carandino făcuse o pasiune pentru mai tânăra actriță și că de ani de zile venea la Galați, s-o vadă pe scenă, ori acasă. Frumos! Cine știe să iubească, la orice vârstă, nu trăiește degeaba... După 89, Carandino a revenit în stafful Partidului Țărănist; a murit la timp însă, pentru a nu 292

1972. La Institut (IATC), vine marele actor și regizor sovietic Iuri Zavadski. Noi nu știam cine e, dar profesorul nostru Dimiu, în numai trei minute, îi ridică un monument: deci, mergem, alături de anul trei actorie, să-l ascultăm (prin translator, firește). Ușa sălii de clasă unde ne strânseserăm se deschide și apare idolul teatrului rus: înalt, cu chelie parțială și părul alb, distins și conștient de admirația pe careo stârneşte oriunde apare. Îl ascultăm cu interes (mai ales noi, cei cinci de la regie-teatru). Numai că la un moment dat, două „gâşte‖ de la actorie, se trezesc râzând ca proastele. Oaspetele se oprește din vorbit, le privește cu dispreț, se-nroșește și...părăsește clasa, în mod năucitor și ne-diplomatic. Iese scandal în facultate, profesorii urlă (Moni Ghelerter, mai ales), fetele – altfel frumoase! - plâng... Important este că l-am văzut, de-aproape, pe marele Zavadski!... 1991. La Teatrul Mic, o premieră cu un text german, montat de Vlad Mugur. Urmărind ce se petrece pe scenă, deodată, îmi intră-n nări un plăcut, dar neadecvat miros de friptură. Mai ales că era un spectacol tragic, nu Scrisoarea...lui Ciulei. Ies pe hol să văd ce se petrece; acolo dau peste Dan Micu (directorul teatrului) care coboară grăbit la subsol (unde era bufetul) și urlă isteric la niște actori "ebrietați" care frigeau ceva. Incredibil, nu?! Ghinion onomastic 1996. Particip la Buzău, la Festivalul Ion Băieșu, cu spectacolul Crăiasa fără cusur după G. Călinescu – realizat cu trupa Teatrului Luceafărul. Președintele juriului, regretatul Horea Popescu. Cât au jucat actorii mei, m-am așezat la balcon, chiar în spatele juriului, în caz că s-ar fi cerut lămuriri. Deși scena era cam înghesuită, pentru o montare cu multe dansuri ample, totul a mers bine. S-a aplaudat. Iar Horea m-a întrebat cum o cheamă pe actrița din rolul principal. - Doina Iarcuczewicz. - Cum? - Doina Iarcuczewicz. A tăcut derutat. Era clar că, colega mea, care făcuse destineliterare@gmail.com


Destine Literare și un rol excelent, era vizată pentru un premiu. Dar, premiul pentru rol feminin a fost obținut de o actriță cu nume ușor de memorat și pronunțat. Dacă pe Doina ar fi chemat-o Popescu...sau măcar Bitănescu... Ca să nu ne supărăm, ni s-a oferit Premiul special al juriului. „Măria Ta, s-a ars mâncarea!” 1992. Înfiinţându-se secția de actorie - păpuși, la Universitatea G. Enescu, a fost adusă să predea o doamnă, fostă actriță, de la București. A fost cazată, provizoriu, într-unul dintre birourile teatrului Luceafărul. Sigur, nu e plăcut, nici comod, să locuiești într-un birou, chiar dacă ai baia alături. Nu e normal nici să gătești în acel birou, mai ales când se joacă un spectacol, și culoarul este plin de copii, iar interpreții n-au nevoie de stimulente olfactive. Am asistat o dată, când eram în teatru, la o defilare ...slalomatică a doamnei profesoare, cu niște paste fierte în mână, de la cabina ei, până la baie. Micii spectatori se dădeau la o parte din fața bucătăresei, nepricepând nimic. Altă dată, pe scenă se juca un basm La un moment dat, unul dintre boieri, îi spune Împăratului: - Măria Ta, jupâneasa iar a ars mâncarea! „Jupâneasa‖ era în sală și fusese furată de povestea de pe scenă. De-aia se arsese mâncarea!...

destineliterare@gmail.com

Frumoasa servietă din gunoi 1990. M-am gândit să închei, azi, tot cu o poveste luceferistă. Emblematică pentru atitudinea românului care n-a ieșit în Occident. Merge teatrul la Mistelbach, invitat la un festival internațional. Ajunși în Viena, actorii cer să se facă pauză de plimbare. Directorul e de acord. Semprăștie care-ncotro. Nichita Danilov (căci el era directorul) se plimbă și el. La un moment dat, îl zărește pe actorul Ciofu căutând ceva într-un morman de gunoi. Îl cheamă la el. Ciofu vine cu o servietă. Dl. Ciofu, sunteți aici reprezentantul României, sunteți artist, ce căutați prin gunoaie? Ne facem de râs, zău așa! Păi, dom director, am găsit o servietă frumoasă, aproape nouă, din piele de vițel, nu-i păcat... Nu-i! Puneți-o la loc. Și primbați-vă, vedeți Viena, că de-aia am oprit... Cu inima frântă, actorul a aruncat geanta în mormanul de gunoaie și s-a îndepărtat, oftând sfâşietor, de obiectul adorat. Danilov a luat-o în direcția opusă. Peste o vreme, revenind lângă atrăgătorul morman de gunoaie, directorul rămâne consternat: actorul era tot acolo, cu servieta în mână. Țipă la el, face o criză și-l ia de braț pe Ciofu, urcându-l în mașină. Stă lângă el, să nu mai plece și să facă țara de râs. Când autobuzul e gata să pornească, șoferul îi întinde lui Ciofu nenorocita aia de servietă, necunoscând antecedentele. - Gata, ți-am recuperat-o! Faci cinste când ajungem la festival!.. Danilov îi privește cu dispreț, oftează lung și caută-n bagaj sticla de votcă.

293


Destine Literare

Isabela VASILIU – SCRABA

POET LA VREMEA LUI AHAB Poezii încifrate de Mircea [Sandu] Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a criticului Marian Popa Motto: „…era un scriitor de mâna întâia, cu un stil care ne îmbogățea limba, cu moduri de gândire și de viziune care au adus trăsături singulare la vasta, la pasionanta frescă a literaturii românești dinainte de 1944” (N.I. Herescu despre Dan Botta, în rev. „Destin‖, Madrid, nr.12/1962).

Tânăr poet si romancier debutând simultan cu Noica si cu alți supraviețuitori ai regimului de exterminare din gulagul comunist. Versuri despre risipirea rodului spiritualității românești interbelice și versuri despre Ziua judecării creațiilor din noaptea abrutizării. Un doctorat condus în 2006 printr-o perfectă impostură de un fost stalinist ne ieşit din „criza de interpretare‖ – a operei lui Mircea [/Sandu] Ciobanu, datând din comunism. Semne ale obtuzității unor universitari wikipediști lipsiți de masca pseudonimelor. In vremuri de secetă culturală poeții scriu pentru vânt pe nisip. Într-un fragment din Praznicul mare (amplu poem încifrat de Mircea Ciobanu, așezat și la începutul Istoriilor (vol. I-VI, 1977-1993) ne pare a fi înfățișată risipirea rodului spiritualității interbelice românești, asemuită cu mormane de struguri lăsați în părăsire după un presupus cataclism. Mustul scurs din grămezile abandonate (asemănate unui imens cadavru deasupra căruia plutesc, – precum deasupra locurilor unde au fost îngropate comori -, „flame spectrale‖) ar fi ajuns în ape freatice și de acolo în fântâni si iazuri. Din imensul stârv țâșnesc „păsări cu zbor turbat‖. „Ceața de-alcool străveziu‖ naște legiuni de viermi roșii care ivesc „legiuni muribunde 294

de fluturi‖ (Mircea Ciobanu,Praznicul mare). Criticul literar Marian Popa, în cel de-al doilea volum al eruditei sale Istorii a literaturii…, nu-i vede înțelesul așa cum l-am decriptat noi (1). În opinia lui M. Popa, „sibilinicul‖ poet ar descrie realități neinteligibile, „prezentate relațional în cheie ermetică‖ (vol. II, 2001, p.500). Or, tema împărtășirii din rodul spiritualității românești interbelice apare și în Dies irae (http://www.scribd.com/doc/235388665/Mircea -Sandu-Ciobanu-Dies-Irae ), poezie pe care probabil chiar Mircea (Sandu) Ciobanu i-a sugerat-o profesorului Dan Duțescu s-o traducă în engleză (2). În volumul din 1991 – reunind o selecție de autor din Imnuri pentru nesomnul cuvintelor(1966), Patimile (1968), Etica (1971), Cel e ce sînt (1974), Vărsătorul de plumb (volum apărut în 1982 cu titlul Versuri), Vântul Ahab (1984) și Viața lumii (1989) -, poezia Dies irae apare trecută în ciclul „Suită pentru ieșirea din noapte‖ (M. Ciobanu, Patimile, Ed. Eminescu, București, 1991, p. 310), desigur din noaptea abrutizării ideologice dinainte de scurta liberalizare a anilor 1968-1969 prin care însuși Mircea (Sandu) Ciobanu a debutat odată cu marii scriitori care au supraviețuit exterminării de după gratii sau cu unii dintre destineliterare@gmail.com


Destine Literare interziși (precum C-tin Noica, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, Ion Pillat, Alexandru Paleologu, Anton Dumitriu, Mircea Eliade, Vasile Pârvan, N. Iorga, Gh. Brătianu, St. Meteș, Ion Moga, Silviu Dragomir, Ion Nistor, etc. (vezi Paul Caravia,Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989, Ed. Enciclopedică, București, 2000) creatori interziși a căror opere reintrau timid în cultura românească după o absență de aproximativ două decenii. In Ziua Marii Judecăți (Dies irae), scriitorii români de după 1944 nu vor fi întrebați: „câte cărți au scris?‖. Doar: „Ce-au pus în ele?‖, cum remarcase însuși filozoful Constantin Noica (3). O întrebare mai mult decât delicată, ea având darul de a scoate la iveală impostura unor scriitori supraevaluați în Wikipedia.ro, supravegheată îndeaproape de o mafie cu interese ascunse. Focul are în poezia Dies irae (tradusă excelent de Dan Duțescu în vol. Romanian Poems. An anthology of verse selected and translated by D. Duțescu, Ed. Eminescu, București, 1982, p. 215) o dublă trimitere, la început către „spirit‖ viu, care „arde‖ din tomuri vechi, iar la sfârșit către focul cel veșnic în care ard păcătoșii la locul „scrâșnirii dinților‖. Ziua Judecății e sugerată de Mircea Ciobanu printr-o rupere de planuri, dublată de o substituire a subiectului, cum ades se întâmplă în vis, când nu se mai poate preciza cine acționează si cine suferă acțiunea. La început visul-coșmar se conturează în jurul tomurilor iradiind lumina spiritului, cărți a căror duhoare de vechitură pătrunde în vis. Prin desele răsfoiri ale scrierilor de odinioară, autorii lor prind viață: ei devin chiar capabili să genereze viață, să dea „altoiuri‖ în „resturi‖ de „atingere îndelungată‖ (Mircea Ciobanu, Dies irae, în vol. Patimile, Ed. Eminescu, București, 1991, p. 43). Numai că viața împrumutată de la cititori nu durează prea mult. De aici comparația cu acea iluzie de viață pe care o dă mișcarea cadavrelor arse în crematoriu, comparație prin care marele poet face trecerea de la foc/spirit/viață la rug/moarte/pedeapsă. Brusc începe coșmarul sufocării din timpul arderii pe rug. Supliciul de la Ziua Judecății Fără de Scăpare se petrece sub privirile mustrătoare ale „drepților, temuți părinți‖. La Marea Judecată care va veni, judecătorii cei drepți vor pedepsi impostura destineliterare@gmail.com

caracteristică vremurilor de secetă culturală, când adevărații creatori au scris doar „pentru vânt, pentru limba și rarița lui/ neștiutoare de semne.‖ (Vântul Ahab) Ca în toate surprinzătoarele sale interpretări ale unor motive de largă circulație, Mircea Ciobanu răstoarnă perspectiva din cântarea religioasă Dies irae: în locul îndurării solicitate Domnului nostru Iisus Hristos la trecerea marelui prag, poetul imaginează condamnarea înşelătorilor trăind cu „frica de rug‖, cu teama că nu vor scăpa nepedepsiți pentru impostura lor. În viziunea grea de sens a risipirii rodului spiritualității interbelice când semi-analfabetul de Iosif Chișinevschi devenise „țarul culturii românești‖, roșul legiunilor de viermi nu mai trebuie explicitat. Extrem de transparent e comunicată și ideea „zborului‖ (fără perspectivă) a mulțimii de fluturi muribunzi ieșiți din viermii cei roșii. Dar iată și poezia: „Ah, am văzut mai demult/ într-o repedeamiază de toamnă,/ nu prea departe, spre vii, părăsite gorgane de struguri./ Mustul sub ele, băltind, îmbuibase pământul;/ galbene seve și roșii,/ trândave seve săpaseră șanțuri pe clinele văii./ Cheaguri cât palma zvâcneau, și dospeli, înspre iazul din vale,/ iazul din vale creștea -/ apele lui, îndoite cu mult, le-am văzut/ răsuflând peste maluri./ / Drojdie sporul de must se făcu peste ape./ / Apele fierb – nu doar apele fierb,/ chiar și fântânile fierb în adâncuri!/ chiar și pe fundul canalelor freamătă mâlul!/ - astfel strigam, pe când dulcile/ dealuri de struguri scădeau sub rotirea-nsetatelor stoluri./ / Ca dintr-un mare cadavru vedeam înălțându-se / păsări cu zborul turbat,/ cețuri de-alcool străvezii; legiunile viermilor roșii/ fluturi nășteau – legiuni muribunde și flame spectrale‖ (Mircea Ciobanu, Praznicul mare). Într-un articol compus cu cele mai bune intenții („Mircea Ciobanu nedormitul‖) am dat de fragmente din poezia intitulată Fiara însoțite de comentarii dea dreptul comice, destinate studenților de la litere care află că autorul poemului a fost inspirat de vița de vie, vin si darul beţiei. Mai mult decât fragmentele prezentate în articolul postat pe internet în 2013 de unul dintre poeții editați de Mircea Ciobanu n-am putut atunci să găsesc. Reținând însă că Mircea Ciobanu „știa Scriptura ca nimeni altul, și 295


Destine Literare când alții se fereau să spună dacă au intrat vreodată într-o biserică, el nu se sfia să mărturisească o credință anume în Dumnezeu cel viu‖ (Petre Anghel), imediat mi-a venit în minte imaginea viței de vie din icoanele ortodoxe, unde – când nu simbolizează Euharistia, ca în icoana pe sticlă din camera de lucru a lui Cioran (4) -, vița de vie simbolizează lumea aflată sub oblăduirea „vierului‖ Hristos (apud. Părintele Arsenie Boca, Omul, zidire de mare preț, Ed. Credința strămoșească, 2009). După excepţionalul poet Horia Stamatu (19121989), pe care editorul M. Ciobanu ar fi vrut să-l publice în întregime spre a face „un mare bine culturii românești‖(M.C.) – din poezie poate lipsi orice „afară de metafizică. Altfel, poezia este un fel de a pierde vremea‖ (Horia Stamatu, 14 iulie 1981, citat în rev. „Viața Românească‖, nr. 10/ 2009). Nicolae Prelipceanu îl considera pe Ciobanu „unul dintre cei mai dibaci editori‖, pentru că ar fi știut să învăluie înșelător manuscrisele în formule potrivite „prostiei cenzorilor‖ (N.P.). In poemul Fiara lumea (abrutizaților) capătă înfățișări monstruoase, cu o viță de vie devenită „fiară‖ ce crește „urlând‖ fără ca nimeni să fi rostit vreun cuvânt „împotriva creșterii ei‖. Conjunctura propice o face să câștige tot mai mult teren parcă spre a obloni cât mai bine orice deschidere spre lumea lui Dumnezeu. Vița sălbatică crescută pe înaltele turnuri ajunge să împiedice până și pătrunderea luminii (spiritului) în găurile din zid destinate ferestrelor. Asemănarea rețelei pe care o construiește planta-fiară cățărătoare cu gratiile de pușcărie (în care fusese transformată după Yalta anului 1945 întreaga țară) este evidentă: „Iată s-anfipt în canaturi și-n timp ce coboară/ Face grilaje și trainice noduri -/ Fereastra odăii de scris/ Stă sub o umbră mai deasă acum decât norul de-aseară‖. Limpede apare si sensul prorocirii după care cuvintele nu-și vor mai putea păstra multă vreme menirea lor de a comunica prin ele Adevărul. Scriitorii trebuie să se grăbească, fiindcă timp mult nu le-a mai rămas să poată consemna că „Afară, lumina/ încă se cheamă lumină. Amiaza/ Numele nu și-a pierdut‖ (Mircea Ciobanu, Fiara). Într-un articol despre Poezia lui Mircea Ciobanu, partea de prorocire rămâne complet neobservată (vezi Ion Pop în rev „Viața Românească‖, nr. 11-12/ 2010). În 296

schimb, neinspirat, autorul articolului scrie că invazia plantei-fiară ar apărea pusă față în față cu „încrederea în lumina de afară, corespondentă seninătății de spirit‖ (ibidem). Pe 14 iunie 1975 era îndosariată de Securitate (vezi Cartea albă a Securității, București 1996, p. 75) opinia editorului Mircea [Sandu] Ciobanu (1940-1996) despre posibilitatea romancierilor de a spune acele adevăruri pe care istoria oficială le ocultează, iar când nu mai poate să le ascundă le deformează. Ca poet, Mircea Ciobanu încifrase în versuri, încă din volumul Patimile (1968), unele adevăruri despre îndelungata exterminare (vezi Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, Ed. Irecson, București, 1430pg.) prin schingiuire a deținuților politici, adevărat genocid după gratii ce a durat aproape două decenii și despre care nu s-a suflat niciun cuvânt vreme de patruzeci si cinci de ani, crime a căror amploare oficialii cripto-comuniști o ascund și astăzi, mai cu seamă în „confiscata‖ enciclopedie Wikipedia.ro pe care o feresc să nu se abată de la normele falsurilor istorice cu care a defilat jumătate de secol ideologia comunistă. Categoria de „martir al temnițelor comuniste‖ e ștearsă instantaneu de mafia din umbra acestei enciclopedii on-line, nu pentru că n-ar fi existat asemenea martiri (vezi Isabela VasiliuScraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu, URL http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS -Martiriul7Boca.htm ) ci din grija de a nu simpatiza cu sutele de mii de victime ucise după gratii acum când se clocește o lege pentru interzicerea pronunțării numelor de foști deținuți politic altfel decât pentru punerea lor la zid. Profitorii regimului comunist, scăpați de un Nueremberg care să le judece vinovățiile pentru crimele regimului pătat cu atâta sânge nevinovat, sunt cripto-comuniștii de după 1990 care „n-au fost la Roma‖ (Mircea Ciobanu, Veac douăzeci, la capăt) să facă „mea culpa‖. Ei, cu clientela și urmașii lor (vezi Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004), au pângărit până la capăt secolul XX, „veac păcătos, cu demoni stând la pândă/ cu tineri delatori pășind agale/ pe urmele bătrânilor lor dascăli‖ (M. destineliterare@gmail.com


Destine Literare Ciobanu, Veac douăzeci, la capăt). Autorul acestei poezii descriptive nu mai poate fi socotit „ezoterizant al irelevantului‖ (M. Popa, vol. II, p.522), ideile ei nepunând probleme de interpretare. Mai ales dacă ținem seamă de „schimbările‖ (cu repercusiuni în plan cultural) aduse de anul 1990, când stalinistul Paul Cornea a fost plasat în umbra ministrului învățământului (Mihai Șora) iar stalinistul Brucan a fondat Grupul de Dialog Social cu unii „delatori‖ atribuindu-i post-mortem lui Noica adeziuni politice care în realitate n-au avut alte urmări decât întemnițarea filozofului după vreo douăzeci de ani de la efemera „adeziune‖. Când nu trecuseră nici doi ani de la „răzmerița sinucigașă din decembrie‖ (M.C.), poetul îi scria unui prieten din Franța că în România „zilele curg tulburi la vale – încă nu e bine și cred că multă vreme nu va fi (…) simt iarăși ridicându-se în jurul nostru ziduri‖ (Mircea Ciobanu, 11 mai 1991). Or, la acea vreme, timpurile deveniseră cum nu se poate mai bune pentru cei care pășeau agale pe urmele bătrânului delator Silviu Brucan. Ca romancier, Mircea [Sandu] Ciobanu scrisese în anul de grație 1968 despre „liantul‖ fricii care înlesnește procesul de integrare al indivizilor „întrun organism unitar‖, despre dificultatea de a „simpatiza cu victimele‖ care nu-ți sunt rubedenii sau cunoscuți, despre memoria mulțimii care „n-are bătaie lungă‖, observând cum „rațiunea îmblânzită învață să contemple cele mai dezgustătoare alterări ale înfățișării umane‖ (Martorii, 1968). Cu o rară luciditate și-a pus în Jurnalul nepublicat problema statutului de martor, prin întrebarea care a rămas nedezlegată (sau poate și-a primit în 1996 răspunsul…): „Până unde ți se îngăduie să vezi ca și când n-ai vedea? Să auzi ca și când n-ai auzi?‖ (M. Ciobanu, mss. Jurnal, 1982, citat în Identitate și disoluție, 2010, p.222) În Trapezunt (pe care Marian Popa o transcrie în două variante), Mircea [Sandu] Ciobanu sugerează pragul disperării („bolnav de viață fie altul‖) și chiar trecerea pragului vieții (verificată de torționari prin apropierea de gură a unei oglinzi („ceața gurii…la ceasul oglindirii‖) în timpul bestialelor anchetări a unor oameni nevinovați („varul… e singura părere de zăpadă‖). Descifrarea lui Ion Pop pentru care „ceasul oglindirii‖ ar reprezenta o destineliterare@gmail.com

„conștientizare a situației tragice‖ (V.R., 1112/2010) este evident greșită, ca și presupunerea lui conform căreia o „închisoare medievală în mediu bizantin‖ ar fi „uşor identificabilă‖ (ibid.). Preferând a-l scoate pe Ciobanu mai barbilian decât era în realitate (despre Ion Barbu a se citi Horia Stamatu, Ochean, în „Prodromos‖, nr. 3-4, aprilie 1965 precum și excepționala descifrare a poeziei Mod, din febr. 1984 în scrisoarea publicată de rev. „Convorbiri literare‖, mai 28, 2014, împreună cu traducerea poeziei în franceză http://convorbiri-literare.ro/?p=2674 ; părerea lui Mircea Ciobanu despre Ion Barbu poate fi citită în textul O posibilă lume morală, rămas în arhivă și inclus în antologia Ion Barbu în timp și dincolo de timp, București, 2013, pp.343-369), profesorul clujean nu ține seamă de viziunea creștină asupra vieții și morții pe care o avea Mircea [Sandu] Ciobanu. În plus, s-ar putea ca poetul (care și-a amânat ani de zile debutul în volum) să fi reușit a fi mai puțin contaminat în tinerețea sa de ideologia ocupantului sovietic predată în licee și universități, datorită angajării ca muncitor (alături de tatăl său) pe șantierele unde contactul cu supraviețuitorii regimului de exterminare din închisorile comuniste era greu de evitat, șantierele fiind locurile unde, scăpați cu viață din iadul închisorilor, licențiați (dinainte de distrugerea învățământului) lucrau ca simpli muncitori. Titlul de Trapezunt ne pare mai degrabă a indica „Imperiul‖, sau „Regatul morții‖ în care deținuții (politici) coboară după inimaginabile schingiuiri. Dar Trapezuntul poate fi și indiciu pentru imperiul sovietic care, după Yalta anului 1945, spre a „aduce și menține sub ascultare societatea românească‖ a folosit nu doar mijloace „subtile, ideologice‖ cât mai ales „mijloace teroriste, închisori și lagăre de exterminare‖ (vezi articolul istoricului Șerban Papacostea din primul număr al Suplimentului de Istorie al Cotidianului; precum și interviul – de unde aflăm cum comunistul G. Liiceanu i-ar fi spus filozofului de la Păltiniș: „n-am să cred niciodată într-o idee care este promovată prin violență‖ -, din rev. „Observatorul Cultural‖ nr. 304/ 2006). Chiar din timpul comunismului, poetului „sibilinic‖ i-a reușit „desprinderea adevărului istoric cu privire la ultima jumătate de secol al istoriei 297


Destine Literare noastre din masa de falsificări grosolane sau subtile ale ideologilor regimului comunist‖ (S. Papacostea). Iadul „sovietic‖ al exterminării fizice înfățișată în Trapezunt este descris cu mare curaj și subtilă inteligență la vremea când „scutierii ideologici‖, acea armată de falsificatori ai istoriei din trecutul apropiat reprezentau „instrumentul puterii sovietice și paznicul fidel al cămășii de forță pe care puterea sovietică a impus-o societății românești‖ (Serban Papacostea). Așa cum oamenii cu turbane indicau pe frescele Voronețului (și a altor mânăstiri din Bucovina, sau din alte părți) turcii cu care se luptau în vechime românii(5), la poetul Mircea (Sandu) Ciobanu, statul turcesc Trapezunt, succesor al Imperiului Bizantin indică fără doar și poate puterea sovietică. În penibila decriptare din doctoratul condus de exstalinistul Paul Cornea, unul dintre „scutierii ideologici‖ care decenii la rând au „acoperit cu neadevăruri‖ (S. Papacostea) realitatea istorică, cetatea Trapezunt și-ar pierde individualizarea căpătată odată cu numele ei ca să poată fi semn pentru lumea întreagă. Interpretarea ghidată de fostul șef de cabinet al lui Chișinevschi, inventează (fără nici o legătură cu versurile de interpretat) că viața ar fi o „boală‖, o „părăsire de sine‖ în capcana timpului. Poetul ar descrie „suferința părăsirii de sine, care promite eliberarea din capcana timpului‖ prin desprinderea de trup. Sub cetate s-ar descinde în infern, aici fiind o „zonă a meandrelor‖ în care coboară un presupus condamnat, „iar această coborâre este un supliciu… instrumentele torturii sunt, la nivel simbolic, treptele pătimirii, ale suferinței desprinderii de trup‖. În teza de doctorat, viața „devine o boală a cărei vindecare ar fi ieșirea de sub dominația timpului‖ (p. 293). Ca și în interpretarea eronată a acestei poezii propusă de Ion Pop în articolul Poezia lui Mircea Ciobanu (din rev. „Viața Românească‖, nr. 11-12/ 2010), „ceasul oglindirii‖ ar fi „momentul revelatoriu suprem al cunoașterii de sine. După Ion Pop, în poezie s-a ghici și o „aluzie la Calvarul Christic cu tragerea la sorți a cămășii osânditului‖, presupunere lipsită de temei, deoarece pentru un adevărat creștin „boala de viață‖ e „crucea lui‖ (apud. Părintele Arsenie Boca) pe care e nevoit s-o poarte oricât de grea i-ar părea. Nicolae Manolescu a 298

fost mai prudent, nepărăsind domeniul descriptivului atunci când a scris că „Patimile lui Mircea Ciobanu sunt ale cărnii: dar o carne din care sufletul s-a retras ca apa din timpul refluxului‖. De fapt, tocmai poezia Trapezunt ocolește sensul religios, disperarea fiind un păcat de neiertat în creștinism. Doar din afara gulagului comunist, Mircea Eliade a putut conferi un sens religios morții prin tortură, cu trimitere transparentă la mitul mioritic (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O transpunere scenică a baladei MIORIȚA, onlinehttp://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS1965Miorita11.htm ). În Noaptea de Sânziene, faimosul istoric al religiilor redimensionează moartea ca trecere martirică în lumea de dincolo a lui Dumnezeu (Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, online,http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSsemnM iorita12bis.htm ). Poetul Mircea [Sandu] Ciobanu – cu o tehnică a încriptărilor mai greu de dibuit de cenzura statului polițienesc comunist -, enumeră chiar și unelte de torturare „verigi și clești, rețele strânse, lanțuri‖ a deținuților politici a căror strigăte de durere umpleau spațiul („spre cheile cupolei…răspicat ecou de strigăt‖). În opinia lui Ion Pop, cele patru călătorii ale strigătului osânditului spre „bolțile cupolei‖ ar fi „echivalentul metaforic al celor patru schimburi de gărzi din Evul Mediu (vezi Ion Pop, Poezia lui Mircea Ciobanu, în rev. „Viața Românească‖, nr. 11-12/ 2010), ceea ce e pură fantezie, nesprijinită pe nimic. Iată poezia în a doua ei variantă: „Împins de glasuri, dat pe mâna serii / coboară treapta-ntâi. Sub Trapezunt, / dreptatea coridoarelor te-alungă; / ungherele te-ntâmpină și varul / pe care-l ștergi cu umerii pe ziduri / e singura părere de zăpadă / a frigului din aer; o, meandre. / La locul zis Al tragerii la sorți/ te-așteaptă ei cu gleznele-n lagună/ și ce va fi e suma împletirii/ și ce va fi e suma celor patru / călătorii spre cheile cupolei/ a unui răspicat ecou de strigăt./ Verigi și clești, rețele strânse, lanțuri!/ Acolo unde viu cadranul spune/ rotirea-n loc șintoarcerea la curbă,/ bolnav de viață fie altul/ și ceața gurii altuia să lase/ alb semn că e, la ceasul oglindirii‖ (Mircea Ciobanu, Trapezunt, din destineliterare@gmail.com


Destine Literare vol. Patimile, ed. II-a 1979; ed. I-a 1968). Istoricului literar Marian Popa îi scapă luminarea înțelesului prin adăugarea în cea de-a doua variantă a două versuri cuprinzând ideea de puritate morală, de nevinovăție, indicată de „albul‖ varului și al zăpezii. El ratează putința descifrării, descifrare care desigur i-ar fi periclitat tânărului autor de 28 de ani libertatea, cariera de scriitor și chiar viața. Criticul Marian Popa este de părere că cele două variante ale poeziei Trapezunt pot fi considerate poeme autonome (Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, 2001, vol. II, p. 501), trecând cu vederea indiciul pe care Mircea Ciobanu îl oferea pe tavă criticilor săi atunci când consemna cât efort a depus „întru a trimite înțelegerea semenilor pe o pistă eronată‖ (Întâia, necontenita epistolă). Ideea atentei folosiri a cuvintelor – în timpul așteptării unei dezlegări prin care omul să înceteze a fi nevoit să trăiască în pielea altuia (vezi scena de început cu pantofii nepotriviți celui care-i poartă din Așteptându-l pe Godot, în engleză „a fi în pielea altuia‖ traducându-se cu „to be in another person‘s shoes‖)-, transpare și dintr-un volum apărut în 1982, într-o poezie cu trimitere la piesa beckettiană: „Tot așteptându-te, asta și facem Melissos:/ punem de-o parte cuvinte -/ multe s-au strâns în ungherele gurii,/ puține scăpară pe limbă;/ fălcile noastre-ncleștate/ paznice două ne sunt la o singură/ scundă strâmtoare‖ (Melissos). În lucrarea de doctorat este menționata prefața scrisă de Mircea Ciobanu la vol.: Eminescu, Poezii (Ed. Prometeu, București, 1991), prefață în care Ciobanu ar mărturisi indirect sacrificarea variantelor în scopul precis de a o găsi pe cea ideală (C. Cioabă, Identitate și disoluție. Introducere în opera lui Mircea Ciobanu, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2010, p.265). Astfel se vădește prejudecata lui Marian Popa despre lipsa unui „grad superior de explicitare‖ și despre diferența pur cantitativă a variantelor poeziei Trapezunt. Ajuns la concluzia „frustrării informaționale‖ în volume ticsite cu „banalitate solemnă, fluentă și pură‖ (p.500), eruditul critic se arată căzut în cursa întinsă de marele poet și romancier Mircea [Sandu] Ciobanu care scria la 28 de ani cititorilor săi – dispuși din felurite pricini să-i răstălmăcească opera -, că „autorul interzice destineliterare@gmail.com

posibilitatea interpretării …face de prisos divagația și comentariul creator‖ (Mircea Ciobanu, Martorii, Cartea Românească, București, 1973, p.155). In cursa întinsă de Mircea [Sandu] Ciobanu care „a dat limbii române o strălucire diamantină‖ (apreciere îndepărtată în Wikipedia.ro, unde înlăturată a fost și citarea volumului apărut în 2005 la Timișoara: Generația resurecției poetice. 19651970, de Ion Pachia Tatomirescu) îi aflăm căzuți pe toți wikipediștii care s-au împotmolit în spinoasa problemă a conjugării verbului „a fi‖, unii scriind că Mircea [Sandu] Ciobanu „a fost‖, alții că „este‖ poet, prozator și eseist, cu toții fiind însă de acord că poezia lui Mircea Ciobanu, de la Patimile, e „pură incantație muzicală, nemaiurmând un sens anume‖ (vezi fișa „Mircea Ciobanu‖ din Wikipedia.ro, cu variante intermediare din 2006 până pe 15 iunie 2014). De opt ani de zile, wikipediștii români (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.roconfiscată de o mafie cu interese ascunse, onlinehttp://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVSWIKIPEDIAro19.htm ) gândesc la unison că odată cu volumul Patimile „critica a intrat… într-o criză de interpretare‖. Din impas, ea n-a ieșit nici prin titulatura de doctor în opera lui Mircea [Sandu] Ciobanu făcută posibilă de politrucul ce-i fusese analfabetului Ioșca Chișinevschi șef de cabinet (6) la vremea când nenumărați scriitori români erau trimiși după gratii pentru vini imaginare. Din criza de interpretare a operei lui Ciobanu, marginalizat de impostori și de plagiatori aflați în posturi de decizie atât de necesare dirijismului cultural dinainte și de după 1990, critica n-a putut fi scoasă nici de universitarul clujean Ovidiu Pecican, foarte activ pe Wikipedia.ro (istoric veleitar care, sub pseudonimul „Dedi‖, nu uită că năsăudeanul Nicolae Drăganu s-a născut în Kakania = Imperiul austro-ungar, în schimb „uită‖ că lucrarea din 1933 a istoricului Nicolae Drăganu – interzisă de unguri – despre răspândirea, în Transilvania și în Panonia până la lacul Balaton, a românilor între vacurile IX si XIV a fost premiată de Academia Română, cum îi „uită‖ si titlul de academician, sau colaborarea cu Virgil Șotropa, din 1943 membru de onoare al Academiei, istoric cu care N. Drăganu a scos între 1924 și 1940 cele 28 de volume ale Arhivei 299


Destine Literare someșene.). Din criza de interpretare în care a eșuat jumătate de secol, critica poeziei unui creator autentic n-a fost „salvată‖ nici de universitarul bucureștean Sorin Lavric (wikipedistul „Torlena89‖), ambii wikipediști („Dedi‖ și „Torlena89‖) interesați nevoie mare de „pura incantație‖ a unor versuri memorabile: „Am fost poet în vremea lui Ahab (…)/ Stam între dune, scriam pe nisip/ doar pentru vânt, pentru limba și rarița lui/ neștiutoare de semne.‖ (Mircea Ciobanu, Vântul Ahab). Note: 1. In teza de doctorat despre Mircea [Sandu] Ciobanu condusă în 2006 de fostul stalinist Paul Cornea, peisajul risipei de struguri ar indica rudimentar, prin simpla descriere cu alte cuvinte a imaginii, „consubstanţialitatea vieții și a morții, risipa formelor vitale devenind un peisaj al morții perpetue…o alegorică transfigurare a vieții în devenirea ei‖ (C. Cioabă, Identitate și disoluție. Introducere în opera lui Mircea Ciobanu, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2010, p.317). Lucrarea editată de Muzeul Național al Literaturii Române este „morală‖ într-o accepțiune inedită propusă chiar de Mircea Ciobanu: „Este imoral să scrii cărți bune într-o epocă a răului. Este o falsificare istorică. Ar trebui să scriem cărți proaste care să fie pe măsura timpurilor în care trăim‖ (M.C. citat la p.22). 2. S-a nimerit să-l vizitez pe Dan Duțescu (căsătorit cu sora tatălui meu) chiar în ziua cand a tradus Dies irae a lui Mircea [Sandu] Era foarte încântat de felul cum i-a ieșit traducerea, pe care venise la bucătărie să i-o citească și Violei (soția sa care pregătea masa si stătea la povești cu mine). Traducerea suna muzical, era reușită, el însuși fiind poet. 3. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, în rev. „Acolada‖, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVShimera1ScoalaPaltinis9.htm ; precum si Himera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, în rev. „Acolada‖, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23 sauhttp://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVShimera2ScoalaPaltinis10.htm . 300

4. Icoana pe sticlă decorând la Paris camera de lucru a lui Emil Cioran i-a fost dăruită în primăvara anului 1968 de Ion Frunzetti (vezi vol. Cioran și Securitatea, Ed. Polirom, Iași, 2010, p.234), după cum informează Securitatea pe 4 aprilie 1968 agentul „Mănescu Viorel‖ (=Dumitru Dâncu, autor împreună cu soția Iuliana Fabritius Dâncu a volumului Pictura țărănească pe sticlă, Ed. Meridiane, 1975, publicat si în germană și franceză). Preotul Zosim Oancea – paroh în Sibiel si prieten (din timpul detenției politice) cu Aurel Cioran -, a fost realizatorul Muzeului de icoane pe sticlă (care-i poartă numele si care în iulie 2014 nu expunea nici unul din volumele inițiatorului Muzeului). La vremea detenției, preotul Zosim Oancea (1911 – 2005) a stat în celula o perioadă cu Părintele Arsenie (vezi pr. Zosim Oancea, Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox, ediția I-a, 1995, ediția a II-a, 2004). Pentru că a ajutat cu hrană orfani de război si fii de preoți arestați, pr. Z. Oancea a fost închis de „regimul comunist al Anei Pauker‖ (Virgil Ierunca) peste 15 ani: „Eu și generația mea am dus o viață de suferință și jertfă, dar nu ne-am pierdut încrederea în valorile noastre eterne. Ceea ce am reușit să fac, cu ajutorul lui Dumnezeu și al altor oameni de bună credință este într-un fel o revanșă asupra călăilor generației mele. Am învățat mărturisirea, dar și iertarea, iar icoana ni s-a părut întotdeauna o împărtășire a ochilor și a sufletului din bunătatea și frumusețea care ne leagă și ne poartă pe toți spre Cel ce a biruit lumea‖ (pr. Zosim Oancea). Pe internet, vocea înregistrată a preotului Zosim Oancea se poate auzi prezentând icoane pe sticlă din colecția sa donată Muzeului, înregistrare nedistribuită, așa cum s-ar fi cuvenit, la punctul de vânzare a Muzeului „Zosim Oancea‖ din Sibiel). 5. Marelui critic de artă Petru Comarnescu în 1961 i se publica lucrarea de peste trei sute de pagini Îndreptar artistic al monumentelor [bisericilor] din nordul Moldovei (Arhitectura și fresca în sec. XV-XVI), în 1967 apărându-i volumul Voroneț(Editura „Meridiane‖), mânăstire în cimitirul căreia se găsește mormântul său, străjuit de o impresionantă sculptură a lui George Apostu. „Acolo, în pământ românesc (…) odihnește cel care primul a scris un Îndreptar al mânăstirilor noastre din nordul Moldovei și le-a dus destineliterare@gmail.com


Destine Literare faima departe peste hotarele noastre. Iar în aerul diafan al acelui picior de plai poate că încă mai plutește și se ridică o lumină din flacăra ce i-a consumat ființa‖ (Ruxandra Oteteleșanu, Petru Comarnescu – o prezență românească și în țară și peste hotarele noastre, 1987, în vol. Comarnescu. Un călător al solitudinii, Ed. Eminescu, București, 2003, p.91). 6. Prefața tezei de doctorat (pe care a îndrumato printr-o perfectă impostură, ca „specialist‖ în niște scrieri la care nu a avut niciodată acces) a fost scrisă de Paul Cornea, fostul secretar al analfabetului Ioșca Chișinevschi, supranumit „țarul culturii românești‖, spre deosebire de Leonte Răutu, „groparul culturii românești‖. (In nereușita lor încercare de a o scoate din detenție pe Alice Voinescu, un grup de scriitori au făcut prin anii cincizeci un memoriu către puternicul zilei, Chișinevschi). Prefațatorul – al cărui „maestru‖ a fost un semi-analfabet -, informează cititorul tezei că înainte de 1989 nu se putea spune că Mircea [Sandu] Ciobanu este gânditor religios, și că „simbolica cețoasă‖ dinMartorii, ca și „lumea damnată‖ din creația poetului „anxios și zbuciumat‖ ar trimite la realitatea comunistă cu lipsa ei de repere (vezi Paul Cornea, prefață la volumul C. Cioabă, Identitate și disoluție. Introducere în opera lui Mircea Ciobanu, Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2010). Or, să întemnițezi milioane de români și să exterminezi după gratii sute de mii („cărora se cuvin adăugați cei, încă mai numeroși, imposibil de contabilizat, care „eliberați‖ din unitățile sistemului concentraționar, ajungeau cadavre vii la ai lor, pentru a-și afla sfârșitul

precipitat în vasta închisoare care era întreaga țară‖, vezi Șerban Papacostea,Crima regimului comunist, în „Revista 22‖, Anul XVIII, Nr. 8/ 885, din 20-26 febr. 2007, p. 15.) cu intenția lipsită de orice echivoc de a-i depersonaliza, transformându-i în propagandiști ai ideologiei regimului de teroare polițienească, nu denotă o „lipsă de repere‖ ci o feroce așezare a unor repere neclintite. S-ar putea ca tocmai reperele prea bine bătute în cuie să fie motivul pentru care numele lui Mircea [Sandu] Ciobanu a fost mereu ocolit (înainte și după 1990) în desele enumerări ale poeților din anii șaizeci, cum mereu ocolit a fost și la enumerarea romancierilor reprezentativi. Se pare că prefațatorul a fost în comunism un universitar exasperându-și studenții mai isteți cu vorbăria goală a ideologiei sovietice, de s-a trezit la o oră de curs cu întrebarea studentului Adrian Păunescu, poet de pe băncile școlii: „Când are de gând tovarășul profesor să trateze si probleme de literatură?‖. În 1975, cu prilejul unui interviu, Mircea Eliade spusese limpede că esența regimului comunist stă mai mult în poliția politică, decât în ideologia sa inaptă de a-l susține ea singură, fragment decupat (/cenzurat) de I. P. Culianu (vezi scrisoarea asistentului de română de la Groningen către faimosul istoric al religiilor în volumul de corespondență scos de Polirom în 2004, editură care s-a compromis cu încadrarea acestei corespondențe în colecția „Biblioteca I.P. Culianu‖). 7. Cuvinte cheie: Mircea [Sandu] Ciobanu, cultura românească interbelică, crime comuniste, Șerban Papacostea, Marian Popa, Isabela VasiliuScraba, Wikipedia.ro.

Repere bibliografice: 1. Mircea Ciobanu, Trapezunt, din vol. Patimile, Eminescu, București, 1991, ed. II-a, București,1979; ed. I-a 1968. 2. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, 2001, vol. II, p. 501. 3. Isabela Vasiliu-Scraba, ro citită printre rânduri, în rev. „Tribuna‖, Cluj-Napoca, Serie nouă, Anul XII, 16-31mai 2013, nr.257/ 2013, pp.8-9 sauhttp://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVSWIKIPEDIAro19.htm. 4. Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, în rev. „Tribuna‖, Cluj-Napoca, Serie nouă, Anul XIII, 1-15 iunie 2014, nr.282/ 2014, pp. 23-25 sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-NoicaListaNeagra8.htm 5. Mircea Ciobanu, Martorii, Cartea Românească, București, 1973. 6. Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. Romania 1945-1989, Ed. Enciclopedică, destineliterare@gmail.com

301


Destine Literare București, 2000, precum și înregistrarea video: https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs&list=UUgcn_JXm6-ZMTeCidkHY0hQ. 7. Dan Duțescu, Romanian Poems. An anthology of verse selected and translated by D. Duțescu, Ed. Eminescu, București, 1982, p. 215. 8. Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, în rev. „Acolada‖, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.htm . 9. Isabela Vasiliu-Scraba, Himera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, în rev. „Acolada‖, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23 sauhttp://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm . 10. Nicolae.I. Herescu (61903 – Zuerich, 19 aug. 1961), Ziar de pribeag, în rev. „Destin‖, Madrid, nr.12/1962, pp. 71-73; și N.I. Herescu, Dreptul la adevăr, Ed. Jurnalul literar, București, 2004, precum și N.I. Herescu, Destin fără moarte, Ed. Muzeului Literaturii Române, București, 2011. 11. Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade și gonflarea lui Culianu, în rev. „Tribuna‖, ClujNapoca, Serie nouă, Anul XII, 1-15 oct. 2013, nr.266/ 2013, pp.7-8 si 16-31 oct. 2013, nr.267/ 2013, pp.5-6, on-linehttp://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CulianuGonflat19.htm . 12. Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, on-linehttp://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSsemnMiorita12bis.htm, pe hârtie în rev. „Tribuna‖, Cluj-Napoca, Serie nouă, Anul XII, 16-30 aprilie 2014, nr.255/ 2013, pp. 9-10. 13. Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu. Ciudăţenii cripto-comuniste, on-line http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Centenar10Horia%20Stamatu.htm . 14. Isabela Vasiliu-Scraba, Peste Cortina de fier, un dialog între Horia Stamatu si C-tin Noica, online http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-2StamatuNoica.htm . SURSA: www.isabelavs.blogspot.com

Yvonne Fuller - A vision of St Mawes

302

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Ioan VASIU

Ioan Vasiu s-a născut la data de 4 ianuarie 1949, în comuna Periam din judeţul Timiş. Poeziile, reportajele şi însemnările sale au văzut lumina tiparului în revistele România Literară, Flacăra, Luceafărul, Tribuna (ClujNapoca), Vatra (Târgu-Mureş), Orizont (Timişoara), Transilvania (Sibiu), Argeş (Piteşti), Familia (Oradea), Contemporanul, Opinii culturale şi Ritmuri hunedorene (Deva), Confluenţe (Oraviţa), Reflex (Reşiţa), LitArt (Târgu-Mureş), dar şi în paginile unor ziare precum Scânteia, Scânteia tineretului, Drapelul roşu (Timişoara), Zori noi (Petroşani), Flamura (Reşiţa), Târnava (Târgu-Mureş), Cuvântul liber (Deva), Călăuza (Deva), Lugojul (Lugoj), Informaţia Orăştiei şi Palia Expres (Orăştie) şi altele. O bună şi fructuoasă colaborare a avut şi cu Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului (SLAST) condus de Ion Cristoiu. Atât înainte de 1989, cât şi după 1990, Ioan Vasiu a absolvit mai multe cursuri de jurnalistică şi a obţinut importante premii la prestigioase concursuri literare de poezie şi reportaj, organizate la Sebeş, Timişoara, Deva, Piatra-Neamţ, Oradea, ClujNapoca, Sibiu, Târgu-Mureş şi SighetuMarmaţiei. Debutul editorial s-a produs în anul 1973, când un grupaj de poeme a fost inclus în Caietul de poezie al Editurii Eminescu, tipărit în urma celui dintâi concurs de debut organizat de binecunoscuta editură din Bucureşti. Alte lucrări publicate: „Câmpiile de germinare”, versuri, Editura Litera Bucureşti, 1984; „Vis cu ochii deschişi”, versuri pentru copii, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1988; „Refluxul destineliterare@gmail.com

iubirii”, versuri, Editura P.C.Graf, Deva, 1994; „Bolnav de poezie”, 2012, versuri, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, „Aruncând cu pietre după vânt”, 2012, versuri, Editura Emma, Orăştie, „Caligrafii sentimentale”, însemnări şi reportaje, Editura Emma, Orăştie, 2013; „Târziu în cuvinte”, versuri, Editura Eurostampa, Timişoara, 2014. De asemenea a apărut în volumele colective „Planeta cărbunelui”, reportaje, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984 (în colaborare); „Călătorie spre izvoare”, antologie de reportaje, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986 (în colaborare); „Flori pentru mama”, antologie de poezii închinate mamei, Editura Emia, Deva, 1997 (în colaborare). Ioan Vasiu este prezent cu date biografice şi referiri la creaţia sa literară în paginile unor dicţionare tipărite în ultimii ani, printre care: „500 debuturi literare” - istoria debutului şcolar al scriitorilor români (1820-1980), Tudor Opriş, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1991; „Mic dicţionar al literaturii pentru copii”, Graţian Ordean, Editura Sigma Plus, Deva, 1998; „Personalităţi hunedorene”, Maria Razba, Biblioteca Judeţeană Hunedoara, Deva, 2000; „Orăştie - Enciclopedie”, Petru Baciu, Editura Corvin, Deva, 2001 şi „Radio Timişoara - o istorie vorbită”, Corneliu Faur, Editura Artpress, Timişoara, 2005; „Personalităţi române şi faptele lor 1950-2000”, Constantin Dârţu, Editura StudIS, Iaşi, 2011. Începând cu toamna anului 1990 şi până în anul 2008 a fost corespondent pentru judeţul Hunedoara la Radio Timişoara, unde aproape zilnic a transmis relatări despre evenimentele, întâmplările şi faptele oamenilor din perimetrul hunedorean. Timp de doi ani, între 1994-1996 a fost 303


Destine Literare şi redactor în cadrul Studioului de Televiziune 3TV Deva, unde a realizat emisiunea interactivă, de mare interes, având ca generic „Invitaţii Orăştiei”. Din luna martie 1993 şi până în aprilie 1996, Ioan Vasiu a fost redactor şef al publicaţiei, cu apariţie lunară „Informaţia Orăştiei”. Din noiembrie 1996 şi până în prezent este redactor şef al săptămânalului „Palia Expres”, care deţine la ora actuală recordul de a fi cea mai longevivă publicaţie din judeţul Hunedoara. Unele dintre poeziile sale au fost puse pe note de compozitorii George Grigoriu, Laurenţiu Profeta, Ioan Popa şi Ion Nicorescu. Împreună cu Marcel Haţegan, mai tânărul său

coleg de redacţie, Ioan Vasiu a încercat să grupeze în jurul publicaţiei pe care o conduce pe cei mai talentaţi creatori de literatură din „oraşul Paliei‖. Aşa s-au pus bazele Cenaclului Palia Expres, un adevărat laborator de creaţie. O altă implicare în viaţa spirituală a localităţii care l-a „adoptat‖ şi la care ţine atât de mult, a avut loc în primăvara anului 1996, când Ioan Vasiu a obţinut licenţa şi a pus bazele primului studiou de radio privat din Orăştie – Radio COLOR – al cărui prim director a fost şi care emite şi astăzi pe frecvenţa de 90,3 Mhz – FM.

Să ştii...

Dragoste

să ştii iubita mea că te anunţ când voi intra în visul tău desculţ

când voi muri va ninge cu petale de trandafiri peste iubirea mea şi va ploua cu lacrimile tale peste ţărâna umedă şi grea

să ştii că-ntr-un poem o să te strig când de singurătate-mi este frig

eu voi păşi pe un covor de stele tu vei rămâne-n urmă tot mai tristă şi mă voi pierde-n nopţile rebele cum dorul se ascunde-ntr-o batistă

să ştii iubita mea că o să plâng într-un amurg sălbatic şi nătâng să ştii că-ntr-un târziu o să te rog îngenuncheat precum un inorog să ştii că într-un vers vreau să m-ascund cum mă ascund sub sânul tău rotund...

când voi muri va bate-n catedrală un clopot spânzurat de-o amintire şi va rămâne casa noastră goală ca un poem de dragoste subţire...

Curcubeu

Singur

Tăcere

atâţia nori dansând în jurul meu şi tu râzând precum un curcubeu...

singur într-o gară tristă ca un ceferist manevrant fluturând o batistă...

atâta tăcere încât pe bolta înstelată se aud îngerii furându-şi unii altora câte un sărut...

304

destineliterare@gmail.com


Destine Literare Prin noaptea beată

Sfat părintesc -copiilor mei-

aleargă fluturii prin noaptea mută când stelele cu luna se sărută

când numele-mi va fi doar amintire când peste poezia mea vor creşte flori această carte răsfoiţi-o uneori lăsând ca visul meu prin voi să mai respire...

aleargă insomniile prin oase şi curg încet poemele frumoase aleargă supărarea despletită şi se ascunde-n scorburi de răchită aleargă totu-n jurul meu deodată când cântă greierii prin noaptea beată...

Cu tine-n gând

La Orăştie

m-am răsfăţat cu tine-n gând o noapte m-am tulburat cu tine-n gând o zi aveai pe buze iz de pere coapte şi în priviri nori reci şi cenuşii

undeva pe deal la Orăştie viaţa curge ca o poezie undeva pe străzi la Orăştie vântul amintiri mai adie

m-am bucurat cu tine-n gând o vară m-am întristat cu tine-n gând un an ascunsă într-un stup cu miere-amară tu mă chemai cu râsu-ţi diafan

undeva prin munţi la Orăştie îngerii ne cheamă şi ne-mbie undeva sub pod la Orăştie se ascunde toamna cea zglobie undeva în gară-n Orăştie trenul că zapadă întârzie...

Cămaşa de zăpadă

mărşăluiesc lungi trenuri prin burguri transilvane ducând cu ele vântul transcontainerizat ascultă-mi zice mama cum doarme codru Ioane şi cum se mută iarna încet din sat în sat

de teamă toţi ai casei se-ascund între cojoace ciobanii zac de-o vreme pe fluiere de os sunt cel mai tânăr mire ce nu ştie să-mbrace cămaşa de zăpadă pe visul lui frumos

pe buturugi de carpen eu sparg tăcerea-n două un cer se surpă-n ape şi-un râu mai curge-n cer aş vrea să prind văzduhul cu palmele-amândouă să-l scutur de ninsoare până ce norii pier

se-aude-un zvon de cântec venind de nicăurea lovindu-se în treacăt de orice munte slut ascultă-mi zice mama cum plânge-n somn pădurea când ţapinarii trufaşi securile-şi ascut

destineliterare@gmail.com

305


Destine Literare Soroc

nerăbdarea cade în al iernii laţ urlă vântul nopţii până sub târnaţ

iar cădem în cântec ca într-un soroc şi-nvăţăm cu toţii limba altui foc

deodată satu-i sufocat de nori ninge şi în oameni pentru sărbători

împărţim odihna ca şi între fraţi ne sugrumă dorul după cei plecaţi

şoaptele iubirii nu ne mai ajung pruncii dau năvală într-un vis prelung

nerăbdarea cade în al iernii laţ urlă vântul nopţii până sub târnaţ...

Ajunul Crăciunului

Se-ntorc acasă moţii

ne bat la poartă iar colindători se-aud pe străzi cete cu clopoţei suntem mai buni acum de sărbători şi focu-n sobe râde cu scântei

decembrie-şi mână turmele de nea pe Valea Arieşului adâncă întoarcerea spre casă-i tot mai grea şi aşteptarea-i dură ca o stâncă

miroase-a brad, colaci şi cozonac, pe-obraz alunecă lacrimi fierbinţi simbolic, Moş Crăciun scoate din sac câte-un cadou pentru copii cuminţi.

mai trece mocăniţa şi acum de la Câmpeni spre Lupşa bunăoară lăsând în urma ei miros de fum ca şi un şarpe evadând spre seară

pe cer se-adună agale norii groşi şi ninge pe pământ cu fulgi uşori cu glasuri tremurânde, bucuroşi, ne bat la poartă iar colindători...

se-ntorc acasă moţii rând pe rând cu traistele pe umeri atârnate ca nişte brazi destoinici rămânând legaţi în veci de veci de-ale lor sate...

Iubire babiloniană abandonat de ultima ninsoare ca de o mamă vitregă ce moare lăsând păreri de rău în calendare aştept o dimineaţă mult mai lungă prin care să pătrund ca printr-o strungă spre-amiaza care n-o să-mi mai ajungă pentru-a mă lecui de-această rană pe care-o lasă-n suflet ca-ntr-o dană iubirea noastră babiloniană...

306

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

George VOICA

Eminescu și Țara -de ziua nașterii PoetuluiMi-e dor de dumneata, bădie, căci vremea curge-n matca ei, cum suie mierea-n păpădie, în primăveri cu albii miei

Mi-e dor de dumneata, bădie! Mai scrie-ne de la Rovine: ,, O, biet popor, aduc eu ție marama plină cu rubine!

La Putna nu mai vezi mulțime de juni veniți de la Viena, pe Ștefan să îl scalde-n rime; Patria șiei-i țină trena! …

Cămașă albă-nsângerată Tu ai purtat în orice an, dar va veni din codri-o fată, s-o spele-n ape, la Iordan…

E iarnă, iată, în Psaltire și-n Țară este-atâta ger, de-auzi cum crapă-n mănăstire, icoanele căzând din cer

Tu drag îmi ești și-mi vei rămâne, o, neamule al meu, sărac, că-n veci vor răsuna, la stâne, doar buciume din flori de mac!…

Mai vină iar, bădie,-o oară în Țara-aceasta prin ninsori, să vezi că pâinea-i tot amară și luna lăcrimează-n nori;

E iarnă-n sate și-n cuvinte, și prin ninsori, cu greu zăresc cum se ridică din morminte tot neamul meu cel eminesc!

că patrioți sunt mulți pe uliți, unii mai sus chiar lângă stele, și vorba lor o poartă-n suliți, de parc-ar fâlfâi drapele…

destineliterare@gmail.com

Surpate, 13 ian. 2015

307


Destine Literare

Leonard VOICU

VOIAJ DE NEUITAT (continuare din numărul pe iulie-octombrie al revistei Destine Literare)

Marian Petrean părea total absent şi continua să privească cu ochi sticloşi într-o depărtare relativă, la nimic precis. - Când mergem acasă? mormăi el indiferent fără săşi schimbe fizionomia, lăsând impresia că a găsit o soluţie ce salva aparenţele. - Hai că mergem! A sosit Cristian, băiatul nostru, pupă-l şi tu! îl îndemnă Ana. Fără ezitare, dar şi fără vreo emoţie evidentă, Marian Petrean se apropie de fiul său şi îl pupă pe fiecare obraz. Apoi, ca un robot ce tocmai primise o comandă şi trebuia executată fără amânare, porni spre ieşirea din aeroport fără cel mai mic semn că-i pasă dacă soţia şi fiul său îl urmează ori nu. Împingând căruţul cu bagaje, abătut şi cu multe semne de întrebare în gândurile sale, Cristian se puse în mişcare neavând de ales. Ana se grăbi să ţină şi ea pasul cu ei. Dincolo de porţile automate, departe de răcoarea întreţinută a aerului climatizat, se simţea căldura dogoritoare a lunii august şi mirosurile tipice ale unui oraş ce avea nevoie de mai mulţi arbori şi spaţii verzi, iar simultan, de mai puţini cai putere ce se hrănesc cu hidrocarburi şi elimină gaze nocive pentru plămânii citadinilor. Un taximetrist, ce se vedea de la o poştă că îşi cunoaşte bine rolul şi care era satisfăcut de noua afacere ce se contura, cu beneficii pentru buzunarul său, se grăbi să le pună valizele în portbagajul maşinii, un Opel spaţios, probabil adus din Germania. - Berceni vă rog! ceru Cristian şoferului în timp ce

308

aşezat confortabil pe bancheta din spate începu să privească noile reclame apărute ca ciupercile după ploaie, de-a lungul şoselelor, motiv să-şi îndepărteze mâhnirea ce-l cuprindea. - Are şi momente de luciditate, dar mai rar în ultimul timp, şopti Ana Petrean cu o voce scăzută pentru a fi auzită numai de fiu, în timp ce soţul său, aşezat în faţă, alături de şofer, privea indiferent înainte. - Îşi ia medicamentele? întrebă Cristian pe acelaşi ton. - Da şi le ia, dar parcă au din ce în ce mai puţin efect. Am auzit de un nou tratament care ar fi bun. - Da? Care? - Se pare că vitamina D ajută. Eu nu am timp prea mult, treburile casei, cumpărături, mai trebuie să am grijă şi de Nică, nepotul lui taică-tu ca a rămas văduv după cum ştii şi n-are cine să-i facă de mâncare, dar dacă vrei, poţi să ieşi tu cu el la plimbare, să staţi pe o bancă la soare. Îi va face bine. Ajunşi în Piaţa Presei libere, din cauza traficului maşina reduse viteza, iar apoi se opri complet. - Aici e parcul Herăstrău! afirmă cu voce ridicată Marian Petrean, întrerupând lunga sa tăcere şi arătând cu mâna. Ţi-aduci aminte Cristi când erai mic şi mergeai prin parc? - Da tată! Mi-aduc aminte. Vrei să facem o plimbare pe alei? - Altă dată, după ce îţi laşi bagajele. Ano... ai făcut ceva de mâncare?Că avem musafiri. destineliterare@gmail.com


Destine Literare - Da măi omule, am făcut. Stai să ajungem acasă. § - Unde e maică-ta? - În bucătărie. Pot continua? - Da! - Şi... într-o zi, nu ştiu de unde, reluă Cristian povestirea, au apărut pe câmpul din spatele cabanei mai mulţi cai la păscut. Erau caii oamenilor din satul învecinat am gândit noi. Un fel de Huţuli, mici de statură, unii roibi, alţii negri, cu coamele şi cozile lor tipic stufoase. Cu priviri agere, mişcări rapide şi copite tari. Printre ei erau şi iepe cu mânji. Mi-ai spus să aduc câteva cuburi de zahăr din cameră. Erau cuburile care le foloseai să îndulceşti cafeaua. Am fugit întrebător. Apoi mi-ai explicat cum să dau zahăr cailor fără pericolul să-mi muşte mâna. Mi-ai întins degetele, mi-ai pus un cub de zahăr în mijlocul palmei şi ne-am apropiat de un cal. Curios, dar neîncrezător, acesta a fornăit şi s-a retras ciulind urechile, semn că nu-l interesa oferta noastră. O iapă, care probabil ştia despre ce este vorba, s-a apropiat fără prea multe ezitări, ne-a mirosit de la distanţă, deschizând larg nările sale, şi a întins gâtul spre bucata de zahăr privindu-ne atent - un fel de avertisment, în care mesajul era: Să nu faceţi vreo prostie, că vă dau un picior de vă sar fulgii. Apoi, cu vârful buzelor, delicat, a luat bucata de zahăr aproape fără să-mi atingă mâna. Am simţit un fior de plăcere produs de respiraţia ei caldă care m-a mângâiat. Apoi, ţi-am cerut altă bucată. Iapa se îndepărtase la câţiva paşi pentru a savura dulceaţa, la o distanţă tampon ce i se părea suficient de mare contra vreunui eventual atac din partea noastră, de care, probabil, îi era frică. După ce a terminat de mestecat, şi cu ultima înghiţitură a dispărut şi senzaţia de dulce, ne-a privit întrebătoare: Mai aveţi? Pentru că eu mai vreau! - Unde e maică-ta? - În bucătărie, ţi-am mai spus. - Da' când o veni? Că e plecată de mult! insistă Marian Petrean. - Lasă că vine ea... hai să-ţi spun mai departe!

destineliterare@gmail.com

- Da... la televizor ce-o mai fi? - Păi nu-i nimic că s-a stricat şi trebuie reparat. - A... da? Atunci... eu mă duc să mă culc că e târziu. - Nu e târziu tată, încercă să-l convingă Cristian, abia e patru după-amiaza. - Da? - Da! - A venit Ana de la cumpărături? reluă cu obsedare Marian Petrean. - Da! A venit! - Cheam-o-ncoace! ceru Marian Petrean cu o voce autoritară. Cristian se ridică şi oftând resemnat ieşi din sufragerie îndreptându-se spre bucătărie. - Mamă, zise el, vino! Tata vrea să-ţi vorbească! - Hai că vin. Ce vrea? - D-ale lui, parcă nu ştii? Apoi amândoi s-au întors în sufragerie. - Da măi omule, ce vrei? făcu Ana grăbită către soţul ei. - Pe unde umbli? - Sunt la bucătărie, pregătesc ceva de mâncare. Ce vrei? - Uite omul ăsta nu mă lasă în pace. Tot vrea să-i vindem casa din Titan şi locul de veci. Spune-i să plece. - Bine, am să-i spun! îl reconfortă Ana puţin surprinsă de cele afirmate de soţul său. - Hai Cristinel maică, lasă-l în pace pe taică-tu. Ai să-i vorbeşti mai târziu când s-o simţi mai bine, încercă ea astfel să aplaneze conflictul. Da' tu ce-i povesteai? - Când am fost în vacanţă la Soveja, ţi-aduci aminte? - La Soveja? Da, îmi aduc aminte! Ai fost numai tu cu el. Eu plecasem la băi în anul acela. Şi... ce zicea când i-ai povestit? - Nu zicea nimic, asculta.

(va urma)

309


Destine Literare

Mariana ZAVATI GARDNER

PAGINILE POEZIEI DE DRAGOSTE Atunci Atunci m-ai strâns în braţe în labirintul cu biciclete la ṣcoala generală-n fantome cu frunze uscate la Ziua Recoltei M-ai sărutat printre căpiţe prin câmpul cu usturoi eram ascunṣi în ceaţă între căminul cultural ṣi ṣcoala primară Focuri de artificii pe cer, explozii, eroziuni astrale din

strigătul profei la fereastra clasei noastre de la primul etaj Nu m-ai sărutat în Piaţa Florescu din Bacăul bacovian - furtuna se balansa în scrânciob, ploaia bătea grilajul cu tufe muribunde Erai pe-un tandem la ṣoseaua cu trafic nebun - eram într-o călătorie spre nicăieri, la colţ - confuză! Străfulgeraţi cocorii plecau în toamnă

Bagatelle

Erai un alt vis cu buze fantomă în parcul cu havuz ṣi colivii solare cu ascunse locuri de vânătoare căi bătute de fluturi, căi bătute de vise Erai un alt vis cu ochii albaṣtri în alte lumi cu preeri fragmentate măşti ṣi totem, cioplituri senzuale căi bătute de fluturi, căi bătute de vise Erai un alt vis cu trupul atletic la distanţă m-ai iubit la Podul cu Lanţuri 310

vedenii de nopţi ṣi zile trecute pe web căi bătute de fluturi, căi bătute de vise Erai un alt vis cu haine de marcă stingherit în patul din lemn ecologic amintiri ṣcolare cu măşti de văpaie căi bătute de fluturi, căi bătute de vise Erai un alt vis cu maniere rebele bani, muzici, arcuşuri, naiuri, lăute, săgeţi, himere, alaiuri din pene căi bătute de fluturi, căi bătute de vise destineliterare@gmail.com


Destine Literare

La ṣaisprezece ani

Mă chemi din oglinda cu vise te-am adorat sub mareea de adjective albastre te-am iubit la nebunie ruginită de-atâta răsfăţ - în croaziere pe corăbii albastre

Tulburat mi-ai grăit din nisipuri te-am adorat sub mareea de adjective albastre te-am iubit la nebunie castele din vise ṣi abalone absconse amândoi forme ṣi ţintă - tot una

În visul meu la ṣaisprezece ani te-am adorat sub mareea de adjective albastre te-am iubit la nebunie imagini dintr-o plimbare lunară înţepenite grămadă într-un sărut

Erai ibis conturat de frunze te-am adorat sub mareea de adjective albastre te-am iubit la nebunie descoperire lunară, stelară, solară în visul meu la ṣaisprezece ani

Etern, împletit, înserat în foi de vise te-am adorat sub mareea de adjective albastre te-am iubit la nebunie în arcuri peste dune mărunte, fluent, prezent peste dune uriaşe

Eram amândoi actori de himeră te-am adorat sub mareea de adjective albastre te-am iubit la nebunie dune mai mici, dune mai mari tu încă acolo... eu încă aici...

Poame din fulger

Se face noapte în vis în iatacul cu jar şi saltimbanci pe pereţi Se face noapte în vis tu apari fermecat, zăpăcit pe tapiseria grădinii Se face noapte în vis ţesători ne brodăm iubirea din ce-a fost în iatac

destineliterare@gmail.com

311


Destine Literare Absolut

iarnă fără sfârşit, straturi de devieri în vise albastre peste lumea din casa bunicii cu melci ṣi carusel ruginit rulezi nisipul clepsidrei pluteṣti în lacul cu

ascunzişuri, cu vise bizare în cadre din fum şi din gheaţă te petreci în canoe de vis strămutat în islazuri formale în furtuni sacre ṣi interdicţii în tranzit eṣti cenuṣă ṣi fum Vis

Ce-a rămas din ce-a fost eclipă peste oceanul din mine eclipă peste oceanul din tine lume la amurg în prognoză pe web taifas sau furtună a celor rămaṣi să nu se audă, să nu se vadă, să nu...

Ce-a rămas din ce-a fost eclipă peste oceanul din mine eclipă peste oceanul din tine cheie ṣi simţiri prinse-n uṣă, pe-un alt pământ, pe-un alt ocean să nu se audă, să nu se vadă, să nu...

Fără vâsle

ne-am iubit la intrarea de la bloc

ne-am iubit într-o barcă fără vâsle

iubirea nostră consumată în trenuri cu navete albastre

m-ai iubit în barca din nuiele nebule ṣi magie sumară furtună ...fulgere...zbor..

Actori Iubiţi alergam atunci pe străzi sufletul meu sufletul tău orbeam lumina Arlechini urmăream un joc de bagatelle în gheaţăria

312

cu cioplituri lunare a Domnului Bugan Te văd ṣaman în iatacul de taină în ochii mei te gust, te transform în vis bizar.

destineliterare@gmail.com


Destine Literare Himere M-ai făcutsă mă dezleg de toate când băteai darabana pe masa din mahon a Doamnei Iulica flori de timp, nisipuri ṣi prund, Nu te mai văd prin Piaţa Centrală din Bacăul cu artificii

cu bâlci la Podu Paloṣanu, ṣi carnaval pe strada principală Aluneci în oglinda Insulei, pe cărţi poştale din alte lumi, pui amprente pe orele mele cioburi de vise, himere – Je t’aime

Je t’aime uttered the knight Her dream in the woods Sounds alive, darkness and rocks Roundabout of streams Je t’aime I reply in the dark I sense shapes, shadows and dance

I am in a dream, junction of paths Shall we run free amongst the trees? Je t’aime we reply in wonder, in darkness Our reflexion disappears in the thicket Cubes of clouds, decomposition of stars Brushes frozen in hesitation

Photograph in a Frame showing Julia May taking Jackie for a walk “I was playing hide and seek before mum wanted to go into town!” The princess was wearing a crown of plastic beads stuck with glue Julia May was pushing the perambulator with little brother voicing displeasure mum was young, dressed for autumn she was thinking aloud, in her thoughts In magazines, they play expensive hide and seek with cameras where tapestries agonize along waiting rooms woven in needlepoint during slow moving meals evenings to seek… escape from … love thoughts by the fire ravenous oak to hide

destineliterare@gmail.com

dying swans of bird flu on the waters of the town canal dry feelings from crossed voices echoed from room to room… Julia May‘s perched anguish clawed at her thoughts the day was indifferent and ready to drown into sudden lapses ... vouchers exchanged hands in the Victorian alley for pedestrian use only a bricked path to the gardens in her absent mind, Julia May was pushing the perambulator and dreaming a dream in the format she knew

313


Destine Literare The weather forecast How should I dress? glassy winter clothes or summer dripping wet ones? umbrellas, boots or galoshes? perhaps a parasol?

How should I dress? the presenter holds on wailing hot and pounding feet on the melting tarmac filtered cold, clasped and twisted

How should I dress? ghosts on satellite images on the TV weather forecast a starched sky for now plastic stickers on the map

How should I dress? skater in the night or in a day dream innocent destinations on a map the weather? just another thought!

Yvonne Fuller - The harbour, Portscatho

314

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Premiile Contact Internațional 2014 Centrul cultural „Jean Louis Calderon“ București, 3 octombrie 2014

La cea de-a 12-a ediție a premiilor anuale ale Casei de Presă și Editură Contact international din Iași, juriul alcătuit din Ioan Holban, Emanuela Ilie, Constantin Pricop, Julieta Carmen Pendefunda, Valentin Ciucă, membri ai colegiilor de redacție ale revistelor Contact International și Acta Neurologica Moldavica și condus de academician Liviu Pendefunda, vice-cancelar al World Academy of Letters a apreciat următoarele nominalizări:

Premiul Sophia (pentru şlefuirea pietrei filosofale) - Eugen Simion (București) Premiul Athanor (pentru sublimarea liricii în athanor) - Adam Puslojic (Belgrad, Serbia) Premiul Johannes Kelpius (pentru slujirea Cuvântului pe altarul luminii) - Nail Chiodo (Roma – Italia) Premiul Arcadia (pentru excelenta metamorfoză a culorilor în cuvinte) – Suzana Fântânariu (Timișoara) Premiul William Blake (pentru ridicarea vălului lui Isis prin metoda pluralismului iniţiatic) - Florin Stoenescu (București) Premiul Lapis Philosophorum (pentru căutarea Cuvântului primordial în Logos) – Boris Marian (Bucuresti), Doru Scărlătescu (Iași) Premiul Mnemos (pentru interpretarea alchimică a literaturii) – Aurel Ion Brumaru (Brașov) Premiul Hiram (pentru hermeneutica luminii din arta regală) – Mihai Constantinescu (București) Premiul Acta Neurologica Moldavica (pentru vibraţia luminii în arhitectura neuronală) – Stanislav Groppa (Chișinău) Premiul Dimitrie Cantemir (pentru aşezarea erudiţiei în piatra unghiulară a templului culturii) – Revistele „Banat“ (Lugoj),„Citadela“ (Satu Mare) Premiul Atma (pentru arderea în alambic a literaturii) - Revistele„Destine literare“ (Canada) - vezi pagina următoare şi Onyx (UK) Premii speciale ale juriului pentru ghitară Walter Michael Buchholtzer, canto Noelia Ibanez Blazquez și pictură Elleny Pendefunda

destineliterare@gmail.com

315


Destine Literare

316

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Mult stimată Doamnă Muguraș Maria Petrescu, mă bucur că materialele mele au ajuns la dumneavoastră și mai ales pentru că v-au plăcut. Sunt onorat să pot colabora cu o revistă atât de minunată și de apreciată, cum este DESTINE LITERARE. Ioan Vasiu, scriitor și jurnalist str. N. Titulescu, nr. 1 Orăștie, jud. Hunedoara

Vă doresc sănătate și toate cele bune, nu numai în anul ce a început, ci și-n toți cei care or să vină! Mircea Radu Iacoban

M-ar bucura să colaborăm în viitor schimbând texte interesante, poezie sau informații relavante culturii și artei. Cu stimă și URĂRI DE AN NOU BUN! Adrian Grauenfels ASILR

Stimați colegi de creație literară peste fruntariile patriei, sunt încântat și recunoscător pentru activitatea de răspândire a limbii române și a spiritualității ei pe meridianele globului pământesc. Și eu, în țară, ca fondator al revistei ONYX, încerc să fac același lucru.Vă mulțumesc pentru atenția de care m-am bucurat aflându-mă pe lista Destinelor Literare și aștept cu interes tot ce îmi trimiteți. Vă urez ca în 2015 să aveți o satisfacție și mai mare pentru nobila activitate ce o desfășurați. Constantin Hușanu

Sărbători cu bucurii și împliniri! Conf. Dr. Luminița Cristina Petcu

X mas frumos cu multe succese în viitor. Mihai Catruna destineliterare@gmail.com

317


Destine Literare Vă doresc şi eu Crăciun cu sănătate, pace şi tihnă! La mulţi ani! Sânziana Batişte

Distinse ALEX, Mulțumesc din suflet pentru urări. Crăciun fericit! Sărbători fericite și La mulți ani 2015! Cu deosebit respect, Tavy PĂUN din Oak HARBOR, SEATTLE,WA,U.S.A

Crăciun Fericit și An Nou cu multe împliniri și sănătate! Mirela Roznoveanu

Vă mulțumesc. Cu cele mai alese urări, Ionel Haiduc Bună ziua! Am citit cu multă plăcere revista. Vă mulţumesc mult. Vă doresc sănătate şi un An Nou rodnic, cu multe realizări! Cu preţuire, Eugenia Enescu-Gavrilescu Domnule Cetățeanu, am primit revista din decembrie. Vă mulțumesc. Poate, în viitor, dacă veți fi interesat, vă pot trimite o proză pentru publicare. Oricum, rămaân un cititor constant al publicației pe care o conduceți. Vă felicit, fiindcă faceți un lucru foarte bun! LA MULȚI ANI! Dr. Dan Claudiu Tănăsescu Stimată redacție. Singurul motiv al celor atașate este de a aduce un,,zâmbet" celor născuți în,,patria mamă, România". Vă doresc un AN NOU FERICIT! Goldhamer Gyuri

Lumina Sfântă a Nașterii Mântuitorului și Anul Nou să vă lumineze casa și viața, să vă aducă în suflete mulțumirea, bucuria și împlinirea tuturor dorințelor, sănătate șiLa Mulți Ani! Constantin Rusu 318

destineliterare@gmail.com


Destine Literare Vă trimit cu drag un vers : La mulţi ani! Azi nu mă ascund cuvintele în umbre, deşi lumina pune în ecou un nou an. Caut dimensiuni noi în veşnicie. Vreau să ţin neascunse trăirile în frumuseţea venită din tinereţe, de când avem făpturile timpului legate cu gândul pentru blândeţe. Versul meu nu e o singurătate şi suntem veniţi cu urări înflorite

întinse pe al speranţei covor cu iubiri care nu pot fi părăsite. Timpul nu uită şoaptele secundei în ciorchinele de vise ale dimineţii, iar clipelor care ne-au adus decenii le doresc să nască o statuie a vieţii. Ne îmbrăţişăm cu taina nemuririi oglinzilor crescute din cer pe un cuvânt, cu multă sănătate şi bucurii de viaţă ne spunem La mulţi ani! pe acest pământ.

Vă doresc Sărbători binecuvântate şi un An Nou fericit, plin de satisfacţii şi bucurii. La mulţi ani cu sănătate! Geo Galetaru, Director fondator şi Redactor şef al revistei,,Sintagme literare"

destineliterare@gmail.com

319


Destine Literare

Dragostea din «călimară» Concurs internațional de poezie patriotică 31 august 2015

De la « Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?‖, la « Patria mea e limba română », sentimentul patriotic apare ca un fior adânc, unic pentru fiecare dintre noi, o trăire care ne sculptează inima, gândurile, vorba şi viaţa de zi cu zi. Anul trecut, românii din Montreal (şi din alte părţi ale Planetei) au aşteptat până la 5 ore în picioare, în ploaie şi în vânt, numai să voteze spre binele ţării lor de origine! Nu este aceasta o dovadă clară că românii nu au uitat România, că o iubesc şi că îi vor binele? Nu este acesta PATRIOTISM? Un vânt de speranţă spre mai bine adie spre Carpaţi! De Ziua Limbii Române, pentru a fi alături în colaborarea pe care am stabilit-o cu organizatorii din țară ai marii sărbători (sub ‖bagheta‖ Maestrului Corneliu Leu), Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români (ACSR) şi revista Destine Literare lansează un concurs de poezie patriotică, prin care dragostea de România, de limba română şi de români să fie document şi la acest început de mileniu. În afară de faptul că lucrările selecționate vor fi propuse pentru distincțiile ce se vor acorda în țară cu prilejul sărbătoririi Zilei Limbii Române,organizatorii vor acorda trei premii şi câteva menţiuni, după cum urmează :  Premiul I, « Claude Matasa »*, în valoare de minim $500 CAD****  Premiul al II-lea, « Constantin Clisu »**, în valoare de minim $300 CAD  Premiul al III-lea, « Ion Țăranu »***, în valoare de minim $200 CAD  Menţiuni, de minim $100CAD Condiţii de participare : 1. Vârsta minimă 17 ani, 2. Vârstă maximă 40 de ani, 3. Se vor trimite maximum 3 poezii, în limba română, cu diacritice (poeziile în engleză sau franceza trebuie să aibă şi o traducere în română), 4. O poză de tip paşaport, o scurtă prezentare a autorului (autoarei), de maxim o jumătate de pagină, (font 12, format Word), care să conţină : nume complet, adresa, telefon, adresa electronică, țara, localitatea de reşedinţă şi profesia. 5. Poeziile trimise vor rămâne în arhiva organizatorilor. Termenul limită de trimitere a poeziilor este data de 30 iunie, 2015, la adresa: destineliterare@gmail.com Românii poeţi din Canada, care simt că pot împleti în versuri dragostea de ţara mamă cu dragostea de ţara adoptivă, sunt bineveniţi să ne trimită şi astfel de poezii. Premiile şi cele mai reprezentative poezii vor fi publicate atât în revista Destine Literare, cât și în noua ediție a „Antologiei de poezie română dedicată limbii române‖ care întrunește cele mai bune creații de la asemenea concursuri, răspândindu-le în țară și la românii din întreaga lume.

Vă aşteptăm în număr cât mai mare! 320

destineliterare@gmail.com


Destine Literare *Prof. Dr. Claude Matasa, inventator şi mare patriot român. Fost deţinut politic. A fost Consul Onorific al României în statul Florida şi Membru de Onoare al ACSR. A contribuit cu articole interesante la revista Destine Literare. A luptat pentru a se înfiinţa un Muzeu al Comunismului în Bucureşti, oferindu-se chiar să-l finanţeze în parte. Iniţiativa lui Claude Matasa nu au putut fi materializată, împiedicându-se de rezistenţa neocomuniştilor la putere în România, în frunte cu fostul preşedinte Traian Băsescu. **Constantin Clisu a fost un apreciat scriitor român, mare iubitor de ţară şi de neam, care a petrecut ultima parte a vieţii în Edmonton, Alberta. A fost un fidel membru al ACSR. A activat intens pentru a se « înzestra » oraşul Edmonton cu un bust al lui Eminescu. *** Dr. Ion Țăranu a fost un patriot român, lider al unei importante componente a comunităţii româneşti din Montreal, încă din anul 1951. A înfiinţat mai multe asociaţii româneşti, cu scopul de a uni românii din Montreal şi chiar din Canada. Împreună cu alţi câţiva români patrioţi a înfiinţat Câmpul Românesc de la Val David. Pentru activităţile lui comunitare a fost onorat cu Ordinul Canadei A scris mai multe cărţi despre românii din Montreal şi a fost membru devotat al ACSR. ****În cazul în care vor exista şi alţi sponsori ai concursului (prieteni devotați ai celor menționați etc.) premiile vor fi mai mari. Numele acestora precum şi componenta juriului, vor fi anunţate public de Ziua limbii române, pe data de 31 august, 2015, la Piaţa României din Montreal și vor fi făcute publice de publicațiile și documentele care apar în țară, pe site-urile internet care leagă rețeaua tuturor celor ce sărbătoresc în lume Ziua Limbii Române, în noua ediție a „Antologiei de poezie română dedicată limbii române‖ – coordonator Corneliu Leu.

ERATA 1: În numărul 59-60 din Decembrie 2014, pagina 17, materialul O postmodernitate fremătândă scris de prof. dr. Marian Barbu a fost pus greşit sub numele scriitorului Ştefan Amariţei.

ERATA 2: Revista Destine Literare îşi cere scuze, dar textul Puterea de a ,,exploata” tehnici artistice exprimate cu mijloace teatrale sau pictural-fotografice, tipărit la paginile 145-146 în numărul trecut şi având autor pe Mihai Panaitescu este scris de Muguraş Maria Petrescu.

NE CEREM SCUZE PENTRU ERORI ŞI MULŢUMIM PENTRU ÎNŢELEGERE! destineliterare@gmail.com

321


Destine Literare

O revistă deosebită, care trece lunar Oceanul ! Le mulțumim fraților albanezi !

322

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Director: Alexandru Cetăţeanu (romwriters@yahoo.com) Senior editor: Ioan Barbu Redactor-şef: Daniela Gîfu (http://webmail-profs.info.uaic.ro/~daniela.gifu/) Redactor-şef adjunct: Muguraş Maria Petrescu (muguras_maria@yahoo.com) Redactor-şef adjunct: Eliza Ghinea Tehnoredactare computerizată şi Design: Emil Pădureţu (epaduretu@gmail.com) Consultant literar: Marian Barbu Redactor consultant: George Terziu Secretar redacție: George Filip MEMBRII ACSR: Alex Cetăţeanu - Preşedinte Jacques Bouchard - Vicepreşedinte Mihai Cristina - Vicepreşedinte Dragoş Samoilă - Vicepreşedinte Cătălina Stroe - Vicepreşedinte Margareta Amza Teresia Bolchiș Tătaru Elena Buică Eugen Caraghiaur ╬ Constantin Clisu Carmen Doreal Francisc Ion Dworschak Irina Egli Eugen Evu Corneliu Florea Al Francisc George Georgescu Mircea Gheorghe Eliza Ghinea ╬ Eugene Giurgiu Daniela Gîfu Corina Haiduc Luca Dumitru Ichim Carmen Ileana Ionescu Ionela Manolesco Felicia Mihali Camil Moisa Livia Nemţeanu Florin Oncescu Muguraș Maria Petrescu Radu Roşcanu Victor Roşca Melania Rusu Caragioiu D.H. Silvian Antoine Soare Sorin Sonea destineliterare@gmail.com

Georges Tăutan Florin Mălaele Toropu Ortansa Tudor ╬ Ion Ţăranu Cezar Vasiliu ╬ Zoe Torneanu Vasiliu Maia Cristea-Vieru Leonard Ionuţ Voicu SECRETAR ACSR: Corina Luca MEMBRII ASOCIAŢI: Alina Agafiţei - România Petruş Andrei - România Clara Aruştei - România Veronica Balaj - România Nicolae Bălaşa - România Lucreţia Berzintu - Israel Michaela Bocu - România Hanna Bota – România Mária Bátorová - Slovacia Magda Botez - USA Dan Brudaşcu - România Mihai Batog Bujeniţa - România Erwin Lucian Bureriu - USA Rareş Burlacu - România Melania Rusu-Caragioiu - Canada Roni Căciularu - Israel George Călin - România Sorin Cerin - România Nicholas Cetăţeanu - China Teodor Codreanu - România Ion Coja - România Monica Ligia Corleanca - USA Radu Mihai Crişan - România ╬ Gheorghe Culicovschi - România 323


Destine Literare Octavian Curpaş - USA Rita Dahl - Finlanda Ion Anton Datcu - Canada Julia Deaconu – Canada Adrian Bede - Elveţia Virgil Diaconu - România Nicholas Dima - USA Viorel Dinescu - România Mihaela Donciulescu - Canada Mihaela Dordea - România Octavian Doreanu - USA Darie Ducan - România Ştefan Dumitrescu - România Victoriţa Duţu - România Eugen Evu - România Eduard Filip - USA Harrison Forbes - USA Petre Fluieraşu - România Traian Gărduş - Canada Mariana Gheorghe - Canada Ioana Gherman - Canada Ana-Maria Gibu - România Iury Gugolev - Federaţia Rusă Laura T. Ilea - România Liviu Florian Jianu - România Maurice Lebeuf - Canada Guofu Li - R.P. China Dan Lupescu - România Pompiliu Manea - România Daniel Constantin Manolescu - Canada Luisa Marc - România Mihai Mălaimare - România Vasile Mic - România Calin Mihăilescu - Canada Silvia Miler - România Kae Morii - Japonia Ion Murgeanu - România Gheorghe Neagu - România Vali Niţu - România Ion Enescu Pietroşita - România Florentin Popescu - România Long Quan - R.P. China Milan Richter - Slovacia Victor Roşca - Canada Virgil Sacerdoţeanu - Franţa George Sarry - Canada Adrian Săhlean - USA Octavian Sărbătoare - Australia Dorel Schor - Israel Andrei Seleanu - România Tsipi Sharor - Israel General Emil Străinu - România Victor Stroe - Canada Irina Suatean - România 324

Tsvica Szternfeld – Israel Mesut Șenol (Turcia) Ion Pachia Tatomirescu - România Ion Floricel Teicani - România Flavia Teoc – România Al. Florin Ţene - România Titina Nica Ţene - România Isabela Vasiliu Scraba - România Le Verne - Germania Ştefan Vişan - România Alina Voicu - Franţa Daniela Voiculescu - România Dan Vulpe - Canada Maria Zavati Gardner - Anglia William Zhou - R.P. China MEMBRII DE ONOARE: Martin Alexander - Hong Kong Celia Altschuler - Porto Rico Ion Andreiţă - România Ioan Barbu - România Marian Barbu - România Jacques Bouchard - Canada Dan Brudaşcu – România Sorin Cerin – România Jean-Yves Conrad - Franţa Gilles Duguay - Canada Eugen Evu – România Marius Fincă – România ╬ Vasile Gorduz - România Carolina Ilica - România Dumitru M. Ion - România Shirley Lee - South Coreea Corneliu Leu - România Marc Marinescu Constantin - Canada ╬ Claude Matasa - USA Kae Morii - Japonia Doru Moţoc – România Muguraș Maria Petrescu – România Theodor Răpan - România Dorel Schor - Israel Florentin Smarandache - USA Otilia Tunaru – Canada MEMBRII DE ONOARE POST-MORTEM: Cezar Ivănescu Arthur Silvestri Grigore Vieru

destineliterare@gmail.com


Destine Literare

Fiecare autor care semnează

în revista „Destine Literare” răspunde moral şi juridic de conţinutul articolului său. Redacţia respectă ortografia autorului.

Materialele nepublicate nu se înapoiază autorilor. Autorii textelor publicate nu se remunerează.

Vă rugăm să trimiteţi materialele

pentru numărul viitor până la data de 31.V.2015, scrise cu diacritice (pentru limbile română şi franceză), alăturide o scurtă biografie despre dumneavoastră şi o fotografie tip paşaport pe adresa redacţiei:

destineliterare@gmail.com De asemenea, vă rugăm ca textele să nu facă referiri discriminatorii, să fie întotdeauna argumentate şi să

păstreze o tonalitate decentă, mai ales pentru temele cu iz politico-social şi religios.

ISSN 1916-0623 destineliterare@gmail.com

325


Organizatorii vor acorda trei premii şi câteva menţiuni, după cum urmează : •Premiul I, «Claude Matasa», în valoare de minim $500 CAD •Premiul al II-lea, «Constantin Clisu», în valoare de minim $300 CAD •Premiul al III-lea, «Ion Țăranu», în valoare de minim $200 CAD •Menţiuni, de minim $100CAD

Termenul limită de trimitere a poeziilor este data de 30 iunie 2015, la adresa: destineliterare@gmail.com Românii poeţi din Canada, care simt că pot împleti în versuri dragostea de ţara mamă cu dragostea de ţara adoptivă, sunt bineveniţi să ne trimită şi astfel de poezii.

Detalii la pagina 320


Mulțumim Casei ​de Presă și Editură - CONTACT INTERNATIONAL pentru acest minunat Premiu! Suntem deosebit de onorați!

Mulțumim Excelenței Sale Gilles Duguay pentru acest minunat cadou oferit României! Această capodoperă literară si istorică va ajuta mult la cunoașterea și înțelegerea României și a românilor pe Planetă! Lansarea cărții L'amour impossible de Marie, Reine de Roumanie, va avea loc sâmbătă, 18 aprilie 2015 la Centrul Comunitar cu adresa 6767 Cote des Neiges, sala 602, ora 10.30. Vă așteptăm cu drag!

Un demn urmaș al lui Emil Racoviță – prof. dr. Manea Pompiliu! Îi urăm viață lungă si multe alte călătorii spre locuri fascinante!

$19.95 Coperta 1 (foto): Ice fishing on St. Laurent river, at Beauharnois, west of Montreal Pescuit "la copcă” pe fluviul St. Laurent, la Beauharnois, la vest de Montreal


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.