Decât o Revistă #2 (Primăvara 2010)

Page 1

România la feminin Filip Florian Şaorma glam Magiunul Diana Dondoe Primăvară 2010


************************************************** * ************************************************** ************************************************** * *************************************************** ************************************************** *************************************************** ************************************************** *************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** * ************************************************** ************************************************** ***************************************************


editorial

O revistă despre ce gândim, ce vrem, ce facem

D

acă primul număr a fost un pilot, vom considera DoR #2, pe care îl ţii în mână, ca fiind începutul serialului – unul cu difuzare trimestrială. Nu vom insista cu explicaţii despre cum am făcut ce am făcut şi cine suntem – mai multe despre noi poţi găsi pe pagina de Facebook sau pe decatorevista.ro. Cel mai important lucru pentru echipa noastră e să construim o revistă care vorbeşte cu tine despre lucrurile pe care, cu toţii, le gândim, le vrem și le facem. O revistă care vorbeşte despre acum şi despre mâine, care asamblează realităţile şi obsesiile contemporane – schimbările sociale, dilemele de consum, dezvoltarea personală, tehnologia, politica – într-un puzzle eclectic şi provocator. De aceea ne interesează până și ce vorbești cu prietenii (alături sunt câteva răspunsuri la un chestionar din martie). Asta e lumea pe care am încercat s-o redăm în paginile care urmează, lumea pe care vom încerca s-o redăm fidel şi în viitor. Spor la citit. – Echipa DoR

Schițe ale câtorva materiale din acest număr.

Despre ce aţi vorbit la ultima ieşire cu prietenii? Construcţii, sex şi un trip la Barcelona ¶ Urâţenia pe care o produc oamenii în relaţie cu ei înşişi, cu cei din jur, cu hainele, cu serviciul, cu viaţa ¶ Despre foşti profesori de filozofie uşor obsedaţi sexual, despre foste prietene şi despre Fear and Loathing in Las Vegas ¶ Relaţii bărbaţi-femei. De ce pana mea facem copii?! ¶ Despre cât de mult merită să rămânem în Iaşi ¶ Despre întoarcerea regelui în ţară ¶ Despre noua maşină a prietenului şi probleme de sănătate ¶ Gropi, sex, droguri, maşini, Ponta la şefia PSD, ceva idei de business, sex şi maşini din nou ¶ Despre organizarea unui concurs de ski-nautic pentru raţele sălbatice ¶ Kleptocraţie, filme, călătorii şi – inevitabil – pisici ¶ Despre condiţionările sociale depăşite şi despre cum strângem odată rândurile ca să schimbăm lumea mai repede, să apucăm să ne şi bucurăm de ea ¶ Cum să facem să nu mai locuim în cutiuţe mici de 4/4 metri pătraţi ¶ Blackberry vs. iPhone ¶ Cum ar fi să ne facem

acasă o casă de toleranţă, adică să le facem pe fete să fie mai tolerante ¶ Dacă Sienkiewicz a fost polonez sau ceh, concertul Yeasayer de-aseară şi faptul că au scumpit ciderul la magazinul din colţ ¶ Despre cum a fost educat un prieten la ţară, barul comunal şi cureaua tatălui ¶ Despre unelte pentru ceramica decorativă ¶ Eşecuri în relaţiile la distanţă, de ce nu se pot cumpăra ţigări cu cardul, cum anticoncepţionalele pot provoca intoleranţă la lentilele de contact, care ar fi câştigătorul unui concurs între o băutoare de profesie şi un băutor amator şi, ocazional, greşeli gramaticale ¶ Ce se întâmplă cu femeile de vor toate să divorţeze, lipsa de libido, îndrăgostire vs. iubire, a şti să fii într-o relaţie ¶ Despre „De ce mai rămâi în România?” şi despre „Pentru ce pleci, de fapt?” ¶ Despre iubitele din facultate ¶ Dacă replica „Dacă m-ai cunoaşte în pat, ţi-ar fi dor de mine!” ar avea succes la fete ¶ Despre bărbaţii care poartă borsete. Tu despre ce vorbeşti cu prietenii? Scrie-ne la dor@decatorevista.ro.

dor • primăvară 2010 • 1


echipă și colaboratori Peste 50 de oameni au contribuit la acest număr cu texte, ilustraţii şi fotografii. În dreapta găsiţi echipa permanentă a revistei, urmată de lista completă a celor care au ajutat la DoR #2. Mai jos, o selecţie:

Un trimestrial independent despre ce gândim, ce vrem, ce facem. editor Cristian Lupşa Georgiana Ilie scrie să le arate oamenilor ce au în comun. În 2009, a primit bursa Rosalynn Carter pentru jurnalism pe probleme de sănătate mintală. În DoR #2 scrie despre un meniu buclucaş şi un scriitor care va câştiga Nobelul.

Smaranda Şchiopu e la tot pasul în acest număr. A citit pentru tine 10 romane româneşti contemporane, şi-a explorat convingerile religioase şi a argumentat importanţa lui Radu Muntean în cinematografia contemporană.

art director Raymond Bobar editori asociaţi Lavinia Gliga, Georgiana Ilie, Gabriela Piţurlea, Sorana Stănescu, Ani Sandu, Smaranda Şchiopu, Simina Mistreanu, Andreea Lupu. fotografi şi ilustratori Alex Gâlmeanu, Andrei Pungovschi, Carmen Gociu. magi administrativi Agnes Nicolaescu, Lorena Chirilă.

Miri Bratu a revenit anul trecut la postura de fotograf freelance. Când apasă pe declanşator, oamenii se fac mai frumoşi, obiectele se animează şi ideile curg şuvoaie. Îi poţi vedea fotografiile pe miribratu.com.

Raymond Bobar a meşteşugit întreaga arhitectonică a revistei pe care o ţii în mână. Are o pasiune pentru săpun şi încearcă să mănânce sănătos, în ciuda slăbiciunii pentru deserturi. Ocazional, predă un curs de design editorial.

prelucrare imagini Cristian Garcia Număr publicat cu ajutorul Asociaţiei Ginger Group, care ne-a oferit forma legală sub care să-l tipărim şi distribuim. despre litere Logoul revistei este un desen original care se bazează pe caracterul Irma. Corpul de text este redactat cu Ingeborg și National. Titlurile sunt scrise, în funcţie de secţiune, cu National Sans, Ingeborg Display, Irma și Knockout.

Ani Sandu a intervievat o mulţime de academicieni, sociologi şi experţi în studii de gen până s-a lămurit că nucleul de femei care transformă România nu trebuie căutat în statistici, ci experimentat.

Andrei Pungovschi visează să poată trăi din fotografiat poveşti jurnalistice care iau luni de documentare. Ca să-l punem la încercare, i-am oferit şansa să tragă primul lui pictorial de stil. S-a bucurat enorm când a aflat că implică şaorma.

tipărit la Master Print Super Offset contact www.decatorevista.ro Email: dor@decatorevista.ro Facebook: Facebook.com/decatorevista Twitter: @decatorevista issn 2068 – 018x

Alex Gâlmeanu s-a cocoţat la peste 10 metri ca să poată fotografia coperta. Şi-a proptit aparatul cu o menghină, s-a întins pe pasarelă şi a creat una dintre cele mai spectaculoase şi aglomerate coperte de revistă făcute în România.

2 • dor • primăvară 2010

Arpad „Arpi” Rezi e art director la agenţia McCann Erickson. Pentru acest număr şi-a imaginat un puşti maghiar crescut prins între două lumi. (Atenţie la cheia de la gât; e simbolul unei generații). Îl găseşti pe artpi.ro.

Plus: Cristian Petrescu, Ana Ularu, Raluca Popa, Bogdan Stamatin, Codin Orăşeanu, Cristian Bănică, Sintia Radu, Camelia Bucioveanu, Irina Georgescu, Adriana Todoran, Monica Jitariuc Soare, Răzvan Soare, Violeta Dincă, Ionuţ Dulămiţă, Ana Popescu, Luiza Ilie, Oana Titică, Raluca Stroie, Monica Ulmanu, Răzvan Paşol, Cristi China Birta, Diana Dondoe, Alina Kasprovschi, Paul Kasprovschi, Vlad Maior, Magor Csibi, Andreea Săndulescu, Daniel Păun, Tudor Vintiloiu, Karin Budrugeac, Cosmin Popan, George "Poqe" Popescu, Ailin Ibraim, Luiza Vasiliu, Sânziana Negru, Micky Vasiloi, Marina Chiorean, Bogdan Mirică, Mircea Struțeanu şi toţi cei care au susţinut şi promovat acest proiect.



Opera Națională București opera națională bucurești www.operanb.ro

Aprilie

2010

{ Seară Balanchine }

{ I due Foscari }

Compania de balet a ONB va prezenta în Premieră naţională „Seară Balanchine”, sâmbătă, 17 aprilie a.c, ora 18:30. Publicul românesc va putea urmări două dintre cele mai consacrate lucrări ale lui George Balanchine, „Valse Fantaisie” pe muzica lui M. Glinka şi „Serenada” pe muzica lui P. I. Ceaikovski. Balerinii vor fi pregătiţi pentru acest spectacol-eveniment de maestrul Paul Boos, desemnat de către Trustul George Balanchine (New York) să monteze acest spectacol pe scena Operei Naţionale Bucureşti. „Seară Balanchine” se va deschide cu cea mai recentă creaţie a maestrului Ioan Tugearu, pe muzica lui J. S. Bach. Reprezentaţia “Valse Fantaisie”, Balet Balanchine® este prezentată prin acord cu The George Balanchine Trust şi a fost realizată în conformitate cu standardele privind serviciile de Stil Balanchine® şi Tehnica Balanchine®, stabilite şi furnizate de către Trust. Reprezentaţia “Serenade”, Balet Balanchine® este prezentată prin acord cu The George Balanchine Trust şi a fost realizată în conformitate cu standardele privind serviciile de Stil Balanchine® şi Tehnica Balanchine®, stabilite şi furnizate de către Trust.

Marţi, 13 aprilie, la ora 18:30, Studioul Experimental de Operă şi Balet „Ludovic Spiess” (SEOB) din cadrul Operei Naţionale Bucureşti (ONB) va prezenta în foyer-ul galben premiera pe ţară a operei în concert „I due Foscari” de Giuseppe Verdi, în cadrul proiectului Opera rara. Opera tratează ultimele zile ale dogelui veneţian Francesco Foscari. Este vorba de eternul conflict dintre dragostea paternă şi conştiinţa datoriei. Fiul dogelui ( Jacopo) este acuzat pe nedrept de trădare şi trebuie expulzat. Tatăl este cel care pronunţă şi urmăreşte executarea sentintei. Distribuţia: Francesco Foscari: Eugen Secobeanu, Jacopo Foscari: Hector Lopez, Lucrezia Contarini: Mariana Colpoş, Jacopo Loredano: Mihnea Lamatic, Pisana: Simonida Luţescu La pian: Luminiţa Berariu

Programul lunii Aprilie

Marţi 20 aprilie, ora 18.30, I DUE FOSCARI, spectacol Studioul Experimental de Operă şi Balet Ludovic Spiess Miercuri 21 aprilie, ora 18.30, Il BARBIERE di SIVIGLIA Joi 22 aprilie, ora 18.30, GISELLE Vineri 23 aprilie, ora 18.30, Le NOZZE di FIGARO Sâmbătă 24 aprilie, ora 18.30, EVGHENI ONEGHIN

Joi 8 aprilie, ora 18.30, MADAMA BUTTERFLY Vineri 9 aprilie, ora 18.30, La CENERENTOLA Sâmbătă 10 aprilie, ora 18.30, Der FLIEGENDE HOLLÄNDER (Olandezul Zburător) 4 — decât o revistă

Duminică 11 aprilie, ora 11.00, HÄNSEL şi GRETEL Duminică 11 aprilie, ora 18.30, COSI FAN TUTTE Marţi 13 aprilie, ora 18.30, I DUE FOSCARI, Premieră pe ţară, spectacol Studioul Experimental de Operă şi Balet Ludovic Spiess Sâmbătă 17 aprilie, ora 18.30, SEARĂ BALANCHINE Duminică 18 aprilie, ora 18.30, SEARĂ BALANCHINE

Duminică 25 aprilie, ora 11.00, MOTANUL ÎNCĂLŢAT Duminică 25 aprilie, ora 18.30, SEARĂ BALANCHINE Marţi 27 aprilie, ora 18.30, TANGO EMOTION Miercuri 28 aprilie, ora 18.30, La TRAVIATA Joi 29 aprilie, ora 18.30, GALĂ DE BALET Vineri 30 aprilie, ora 18.30, MACBETH


actualizator

I Í woody Sarcasm, cruzime, frustrare, dezamăgire, nihilism, decadență cu clopoței, nimicnicie. Cum să nu îl iubeşti pe Woody Allen?

L | Ana Ularu

A

S spirit

ilustraţie de Raluca Popa

woody allen. Definiţie: Auteur (emfază pe ter‑ men) care a patentat emblema anxiosului şi a pus „sub un piedestal” omul modern. Omul care aparţine oraşului său doctorilor săi, psihanalis‑ tului său, micilor sale tabieturi, sexualităţii sale de cele mai multe ori reprimate şi contorsionate în spasm. Omul a cărui existenţă e în mare parte ascunsul a ceva. Totul arătat pe peliculă cu o gravitate şi o eleganţă sumbră, sartriană, care nu poate fi decât comică.

Sunt spectatorul lui fascinat, docil şi cât se poate de bine colat pe umorul în cauză. (În perioadele de restrişte cinematografică, în gaşca mea de cinefagi circula refrenul: „Mai vedem un Woody Allen?”). Şi pentru că sursa a fost prolifi‑ că, am avut hrană îndestulătoare. Aici intervine actorul‑eu, care bate din picioare şi se smiorcăie: „Vreau şi eeeu”. Vreau şi eu să joc la Woody Allen. I can do it! Îi ştiu alfabetul, vorbesc aceeaşi limbă în materie de emoţie şi stupiditate, visez cadenţa dor • primăvară 2010 • 5


Lucruri pe care am vrea → să le vedem în 3D

a

Un meci de oină ¶ Elena Udrea într-o şedinţă de Guvern ¶ Revoluţia ¶ Fundul Kameliei ¶ Căderea lui Emil Boc la Gheorghe ¶ Car cu boi ¶ Un tablou de Anna Lesko ¶ Căderea Constantinopolului ¶ Umbra lui Mircea la Cozia ¶ Haka lui Dragoş Bucurenci la Dansez ¶ Săritura lui Mircea Geoană ¶ Deep Throat ¶ Mănăstirea Voroneţ ¶ Golul lui Dorinel Munteanu cu Anglia ¶ Victor Ciutacu ¶ Diploma de Bacalaureat a lui Gigi Becali ¶ Pagina 126

vorbirii, am citit literatura existenţialistă cerută, pot fi cât se poate de anxioasă într‑o clipită! În urma vizionărilor dese şi repetate mi‑am mai dat seama de ceva minunat: la Allen, pasăre de pradă a celor mai bune vlăstare actoriceşti din fiecare generaţie, persona asumată în fiecare film joacă exact ca Allen. Fie că e Kenneth Branagh în Celebrity, Jason Biggs în Anything Else, Alan Alda, Colin Farrell sau Edward Norton. Allen îşi conduce cu – bănuiesc – subtilitate şi umor actorii înspre a‑şi însuşi angstul, bipolaritatea, ener‑ gia, obsesia şi impedimentele de vorbire ale unei persone create de el iniţial, puţin biografică dar oricum genială. Persona Woody Allen e un Char‑ lot postbelic, e Groucho Marx pe antidepresive, e Buster Keaton transplantat în Manhattan. Dacă urmăreşti cronologic filmografia lui şi arunci un ochi prin distribuţie, vezi cum cele mai hot apariţii din blockbustere fac câte o cură de artă cinematografică şi respectă cu religiozitate noul pentametru iambic al auteurului. (Eat your heart out, bătrâne Will.) Aproape că se ghiceşte indicaţia din spatele replicii, iar mimetismul are loc cu bucurie, asumarea fiecărui actor are carne datorită arhitecturii de geniu a contextului. Re‑ zultatul final e mai puţin important; cert e că eşti conştient în fiecare clipă al cui film îl vezi. Ludicul e acolo, deşi în non‑comedii e conştient reprimat. Deşi mesajul vădit e „Viaţa e oribilă şi se termină repede”, „Dumnezeu nu a mai prea dat prin lume în ultima vreme”, „Totul se reduce la o suferinţă de un fel sau altul”, există peste tot scăpări bine plasate de optimism, tandreţe faţă de omenire şi deşertăciunile ei, fatalism la modul „meh, what are you gonna do?”. Balansul se realizează, dragostea pulsează sub crusta mize‑ riilor contemporane, oamenii se iubesc la Woody Allen şi asta îi salvează chiar dacă se bălăcesc într‑un adulter lugubru. Se vorbeşte cu aceeaşi tandreţe despre formele şi manifestările artei şi inteligenţei, chiar dacă mascat de multă ironie şi condimentat cu splin. Allen nu e un mizantrop, e pur şi simplu freudian. Bun venit lipsei de valori, nihilismului, cinismului, sarcasmului, orgasmu‑ lui. Cu o cireaşă în vârf. * Ana Ularu este actriţă de teatru şi film. Cel mai recent film al ei se numeş‑ te Periferic. Cel mai recent film al lui Woody Allen este Whatever Works.

6 • dor • primăvară 2010

> Pauza de serial Georgiana Ilie mănâncă seriale tv pe pâine. Mai nou a adăugat la dietă producţii online. Au episoade de cinci minute, sunt amuzante, gratis şi – dacă îţi pasă – legale. Începe cu astea trei:

The Guild e povestea unei ghilde dintr‑un multiplayer ne‑ numit (dar bănuit a fi World of Warcraft). Ghildaşii s-au înţeles bine până când unul dintre ei, Zaboo, se mută cu personajul principal, Codex, pentru că a înţeles greşit încărcătura romantică a emoticoanelor ei din chat. Mutarea lui este, bineînţeles, prima lor întâlnire faţă în faţă. Evenimentul atrage după sine un şir de catastrofe şi comploturi, inclusiv prima adunare de grup. Serialul, care are deja trei sezoane, este o cronică delirant de amuzantă a ciocnirii dintre lumea reală şi WoW-erii învăţaţi să treacă de greutăţi cu vrăji şi armuri invin‑ cibile. (watchtheguild.com) Dr. Horrible’s Sing‑Along Blog e o fantezie muzicală cu super‑eroi vanitoşi şi anti‑eroi simpatici, în regia lui Joss Whe‑ don (creatorul Buffy the Vampire Slayer, Firefly şi Dollhouse). Serialul spune povestea unui to‑ cilar care aspiră să fie primit în

Liga Rea a Răului. E îndrăgostit de o fată de la spălătorie, căreia nu îndrăzneşte să‑i vorbească, iar duşmanul lui de moarte e Captain Hammer, un fel de Batman cocalar. Neil Patrick Harris, Nathan Fillion şi Felicia Day (starul din The Guild) joacă rolurile principale şi creează un triunghi amoros irezistibil. Dr. Horrible a câştigat tot ce putea câştiga la Streamy 2009 – premiile pentru producţii tv pe web – şi chiar şi un Emmy, dat în premieră pentru o producţie online. (Caută‑l pe YouTube.)

Wainy Days este un fel de Sex and the City din perspectivă masculină. David Wain trăieşte în New York, e exploatat într‑o fabrică de textile şi îşi caută jumătatea. Aşa că iese la zeci de întâlniri, din care niciuna nu merge cum trebuie. Ba femeia în cauză este excitată numai de bărbaţi cu penis foarte mic şi probleme de erecţie, ba îl face personaj animat în serialul pe care îl desenează, ba îl bagă la închisoare pentru trafic de droguri. (wainydays.com)

Fotoilustrație de Cristian Bănica >


A

Declaraţia

Post‑It: Te Iubesc. Mult. L |GabrielaPiţurlea alex boeru a cunoscut‑o pe Ileana în octombrie 2008. A fost întâlnirea ideală dintre doi Lei (el, născut pe 3 august 1987, ea pe 5) între care singura deosebire e că „ea e fată şi eu sunt băiat”. De‑asta, când Ileana i‑a trântit‑o în aprilie 2009 că vrea să se despartă, viaţa lui Alex s‑a dat complet peste cap. Două luni mai târziu, Alex era acasă cu doi prieteni, beau vin şi vorbeau despre singurul subiect posibil: Ileana. Pe la 12 noaptea, i‑a venit o idee: de ziua ei să‑i lipească multe post‑ituri cu „Te iubesc” pe maşină. (Aşa e el, grandios şi inven‑ tiv – prima întâlnire a fost un picnic nocturn pe malul lacului.) Două ore mai târziu era în Real la cumpărături de post‑ituri şi mar‑

Credit

kere; nu putea să aştepte până în august. S‑a dus apoi în parcul Titan şi s‑a pus pe scris. După vreo 200 a intrat pe automat. Începea să se lumineze când a dat gata cele 499 de hârtiuţe cu „Te iubesc” şi una cu „Mult”. Ajuns în faţa blocului Ilenei, le‑a lipit pe maşina plină de praf. Pe cel cu „Mult” l‑a pus pe portieră. Alex a aşteptat câteva zile o reacţie. Nimic. „Efectiv nu mai ştiam ce să fac cu mine”, povesteşte el. „Eram vraişte în cap.” S‑a dus trei săptămâni în Vamă cu cortul şi când s‑a întors, a invitat‑o pe Ileana la o cafea – clasica întâlnire în care „îţi dai cele mai ok aere, eşti ok, nu s‑a întâmplat nimic, eventual, dacă poţi, mai şi minţi că te‑ai combinat cu cineva.” Despre post‑ituri, nimic.

Pe 2 august Alex a vrut să dea un chef de ziua lui, undeva la Dunăre. L‑a amânat însă şi nici azi nu ştie dacă a fost din prici‑ na vremii ploioase sau pentru că Ileana refuzase invitaţia fiindcă dădea licenţa. O săptămână mai târziu au făcut o dublă pe‑ trecere cu vreo 20 de prieteni, la care au serbat şi ziua Ilenei. Au petrecut toată noaptea şi, după răsărit, Ileana şi Alex s‑au retras împreună în cort. „S‑au întâmplat nişte chestii”, spune el. Despre post‑ituri, mai nimic – Ileana se speriase când le‑a văzut şi nu s‑a gândit că puteau fi de la fostul iubit. A doua zi, relaţia lor şi‑a înce‑ put continuarea.

S spirit


Cum să‑ţi faci o trupă 10 sfaturi de la un om care a aşteptat 10 ani până să se întoarcă pe scenă. L | Bogdan Stamatin

S spirit

A

drumul a durat cam jumătate de oră. Căruţa era trasă de un singur cal şi scârţâia uşor pe strada principală, suficient de lent ca să fim siguri că sun‑ tem văzuţi şi admiraţi de toată lumea. În faţă stă‑ tea birjarul, în dreapta mea era Năstase, vocalul, iar în spate, claie peste grămadă, întregul nostru „stage kit”: trei podiumuri de catedră împrumutate de la liceu, acum în drum spre sala de sport a şcolii generale, unde aveau să compună scena. În buzunar aveam restul de bilete nevândute, desenate şi trase la copiator, iar de nara stângă îmi prinsesem o verigă, special pentru spectacol. Aveam o chitară electrică cumpărată de taică‑miu printr‑un anunţ de ziar, iar toboşarul ne impresio‑ nase făcându‑şi la comandă, la un strungar, un set de beţe de rezervă. Era anul 1996, aveam 17 ani, iar singura senzaţie asemănătoare concertelor era atunci când Adria‑ na, colega din faţă, ieşea la tablă. Doi ani mai târ‑ ziu, din fruntaş în satul meu, m‑am transformat în student timid şi palid în Bucureşti. Abia anul trecut am luat‑o de la capăt. Am o chitară Gretsch, impertinentă şi pasională, pe care o manevrez pentru formaţia Replace. Astăzi pentru „stage kit” e nevoie de două maşini, care să facă două drumuri. Am învăţat multe aşteptând acest moment, aşa că îmi permit să‑ţi spun ce trebuie să faci dacă vrei să ai o trupă.

1

Nu mai aştepta! Fiecare an care trece îţi va sabota şansele de a face parte dintr‑o for‑ maţie contemporană cu muzicile care se cântă în res­t ul lumii. Nu subestima şi pericolul ca drumul de sâmbătă dimineaţă spre Ikea să fie mai impor‑ tant decât cel de vineri seara spre oraş.

2

Caută‑i pe ceilalţi doi. Sau trei, sau patru. Probabil că ai deja o listă cu cei care‑ţi împărtăşesc dorinţa de a înfiinţa o trupă. Dacă‑ţi sunt şi prieteni, cu atât mai bine. Închiriaţi cât mai repede câteva ore într‑o sală de repetiţie şi vedeţi dacă sunteţi compatibili.

La 17 ani, aveam o chitară electrică cumpărată de taică-miu printr-un anunț de ziar. Toboșarul avea un set de bețe făcute de un strungar.

Fotografie de Andrei Pungovschi


3

Nu vă evaluaţi în coveruri. Nu e ruşinos să faceţi un cover după Depeche Mode, dar cel mai bine e să vă mirosiţi cu nişte ore de „jamuri”. Un La/Sol cinstit arată repede intenţiile coechipi‑ erilor. Dacă finalul vă surprinde rânjind transpi‑ raţi, se cheamă că aveţi chimie.

> Recomandările Ginger Group Bucăţele de cultură contemporană autohtonă

4

Investeşte bani, fără regrete. Caută cel mai bun microfon pe care ţi‑l permiţi, dar mai aşteaptă o lună ca să strângi bani pentru unul şi mai bun. Sculele bune oferă satisfacţie imediată, te responsabilizează şi arată lumii că te iei în serios.

5

Investeşte timp, fără regrete. Repetă cât mai mult. Gândeşte‑te că viaţa are sens de când îţi ocupi serile cu muzică. Motivează‑te alături de ceilalţi membri să mai rămâneţi încă o oră la sala de repetiţie. Ultimele zece minute pot aduce cea mai inspirată temă din ultima lună.

6

Disciplina e mama succesului. Nu întâr‑ zia la repetiţii. Nu cânta aiurea când doi discută. Pune de‑o parte o oră pe zi pentru studiu individual. Notează‑ţi ideile.

7

Stabiliţi‑vă o ţintă. John Mayer recomanda într‑un interviu să defineşti ce înseam‑ nă „succes”. Să‑ţi propui să creşti într‑o trupă „mare” poate fi ameţitor de ambiguu. Aplică politica paşilor mici. Dacă pentru voi succes înseamnă să cântaţi la festivalurile din ţară, sigur trebuie mai întâi să cântaţi la cluburile din oraşul vostru.

OuiBaDa, un spectacol core‑ grafic marca Gigi Căciuleanu, este o incursiune pasională în voluptatea de a fi român. Sau o Mioriţă transpusă în energia şi tinereţea unei echipe de actori‑dansatori, care nu au nicio greaţă să‑şi rupă oasele nici pe Getto Daci, nici pe Maria Tănase. OuiBaDa ataşează o binemeritată pereche de coaie ideii de „a fi român”.

8

nului, bazat pe compoziţie și culoare. Downtempo cu suflet româ‑ nesc, Jazzadezz este un mix de optimism şi melancolie, pe beaturi electro. Alin Zăbrău‑ ţeanu, Dezdemona Mihăescu şi Călin Torsan, cu fluierele lui magico‑experimentale, aduc simultan a aglomerare urbană şi a orient îndepărtat, fentând banalul din orice muzică. La pupitrul de visuals, Vali Chin‑ cişan încrucişează şi răstălmă‑ ceşte semnele ascunse în ochii Dezdemonei. Inimani Mal, albumul lor de debut, a fost lansat în februarie. „Plecat în căutarea identităţilor posibile”, Naste Dorel, a găsit calea de a le explora prin tv Crash, un proiect vizual, care se situeaza între new media art, av performance, vj-ing și design. Procesul realizării este la fel de important ca lucrarea, iar rezultatul se definește ca

Ascultă cât mai multă muzică. De orice fel, fără discriminare, fără prejudecăţi. Fură cât poţi de mult, dar fă‑o cu stil. Nu întâmpina noile trupe cu reticenţă. Printre ele sunt cele care vor umple stadioanele.

9

Nu uita că e vorba de rock’n’roll. Nu îm‑ bătrâni. Nu refuza contactul cu lumea. Expune‑te experienţelor. Pozează, arată‑ne puţină aroganţă. Asumă‑ţi faptul că vrei să intri în Marea Familie.

Cea mai importantă alegere: toboşarul. Poate cea mai capricioasă specie de muzi‑ cian, toboşarul şi mai ales toboşarul bun, este foarte greu de găsit. Ultimele studii dovedesc un conflict la nivel de cod genetic. Se pare că bunele calităţi motrice şi metrice sunt în multe cazuri incompatibile cu un intelect dezvoltat. Eu sunt norocos. Însă vă invit să descoperiţi adevărul pe insidereplace.com.

Tokyotoys.ro este un studio de creaţie unde Alexandru „Andu” Atanasiu îndeplinește multiple roluri: ilustrator, animator, de‑ signer, programator. Indiferent de lucrare, ce rămâne neschim‑ bat este nevoia de diversitate și de culoare. Contemporane‑ itatea lucărilor nu este dată de temele alese – spacebus, technotoys, Sf. Serafim –, ci de modul de abordare a desig‑

experimental și non‑narativ. Proiectele live sunt eclectice și cuprind elemente de film, fotografie, design şi motion graphics. Ceea ce se vede nu va fi niciodată la fel. *Ginger Group promovează oameni, idei și aventuri socio‑culturale. Îi găsești pe www.gingergroup.ro.

dor • primăvară 2010 • 9


Smaranda citește pentru tine

L | Smaranda Şchiopu

Debutanţi, aspiranţi, consacraţi; am ales 10 scriitori contemporani ca să ştii ce se mai întâmplă cu literatura română.

A

S spirit

Cecilia Ştefănescu, Intrarea soarelui

Petru Popescu, Supleantul

sal+emi = love. Cecilia Ştefănescu a scris o poveste de dragoste în care se întrepătrund două timpuri narative, un plan real şi unul fantastic şi, deşi baletul acesta se dezechilibrează pe alo‑ curi, povestea e cuceritoare. Prieteni de nedes‑ părţit în copilărie, puştiul visător şi vizionar şi fata zbanghie şi impulsivă ajung după o despăr‑ ţire de douăzeci de ani, amanţi complicaţi. Ce se întâmplă în aceşti douăzeci de ani nu e tocmai o joacă de copii.

fiica preşedintelui. Parte ficţiune, parte auto‑ biografie, cartea îşi găseşte greu cheia în care să fie citită. În 1973, scriitorul Petru, parte dintr‑un grup de cinci tineri anticeauşişti, se pomeneşte atras de Zoia Ceauşescu în iţele tatălui ei. Tânărul scriitor, care avea deja succes la public, visa ca prin fiica preşedintelui să poată influenţa desti‑ nul ţării sale, iar Zoia visa să facă din Petru un purtător de cuvânt către tinerii care nu înţelegeau măreţia lui Ceauşescu.

Eduard Ţone, Castelul prinţesei de caramel

Adrian Chivu, Benzi desenate

foarte dulce. Sânul de pe copertă e al Svetlanei. Melcul de pe sânul Svetlanei se numeşte Rudolf şi e un personaj‑cheie‑fantastic în basmul lui Eduard Ţone. Vecină cu Alex, Svetlana e iubita din visele lui, care îi trimite din senin un bilet prin piticul Longjack, propunându‑i o întâlnire la o distanţă de câteva sute de kilometri: Paris. Ce bărbat ar refuza şansa? Şi ce bărbat nu a simţit că trăieşte o aventură atunci când cucereşte o feme‑ ie? Aventura lui Alex e dulce, siropoasă, grea. Ca o prăjitură cu mult caramel.

Andrei Simuţ, Calvarium

romanul adolescentului. Mulţi adolescenţi au vi‑ sat să scrie o carte ca asta, în care să‑şi oglindeas‑ că cunoştinţele din toate domeniile, să‑şi descrie aventurile pe străzile unui oraş când prietenos când rece, să venereze o Almira imposibil de posedat, pe care s‑o cucerească prin sclipitoarea lor inteligenţă şi nepăsarea faţă de şcoală. Şi mai ales, să presare ici‑colo referinţe din vastele lor lecturi de intelectuali prematuri. Singurul lucru matur din toată cartea e o geografie a Clujului, oraş puţin văzut în literatură română nouă. 10 • dor • primăvară 2010

roman în bule. Naratorul şi prietenul lui cel mai bun, G., cel care umblă cu cinci vagine artificiale în buzunar, stau într‑un restaurant. G. se plânge a mia oară că Me, prietena lui, nu acceptă să facă amor; naratorul o agaţă pe chelneriţă şi o pofteşte din priviri la baie pentru o partidă. La birou, naratorul e cât pe ce să‑l supere pe şef pentru că a întârziat, dar îl îmbunează cu multe lacrimi. E doar începutul unui lung şir de gaguri ce te fac să te întrebi cum funcţionează creierul unui scriitor. Fără imaginaţie dusă până la absurd, o bandă desenată nu are rost.

Marin Malaicu Hondrari, Cartea tuturor intenţiilor

sinuciderile. Personajul semi‑autobiografic din cartea lui Hondrari e obsedat de a scrie într‑o noap‑ te o carte despre sinucigaşi şi de o listă de scriitori faimoşi care s‑au sinucis. Intenţia lui nu e de a se sinucide, ci doar de a explora la nivel de intenţie niciodată dezirabilă ideea de sinucidere. Deşi are acţiune, romanul e mai degrabă un poem în proză, o odă gingaşă adusă scriitorilor preferaţi, care întâmplător şi‑au dus intenţiile până la capăt. Fotografie de Cristian Bănică


Dacă te trece → în oraş

Ocheşti un hotel, îţi montezi faţa de poker şi te postezi la recep‑ ţie. Întrebi de tarifele de weekend pentru că vin în vizită nişte prieteni străini. Asculţi ce ţi se spune, iei ce ţi se oferă – pliante, cărţi de vizită. Mulţumeşti şi dai să pleci. După câţiva paşi, te-ntorci: „Ah, aş putea să folosesc toaleta?”. La ce intrare ţi-ai făcut, eşti de nerefuzat. (Metodă dezvoltată de Carla Bancu.)

Dan Lungu, Cum să uiţi o femeie

să deschizi mai bine ochii. Când o femeie pleacă de lângă bărbatul îndrăgostit nebuneşte de ea, lumea şi identitatea acestuia rămân pustiite şi vulnerabile, deschise la orice experienţă. Aşa se întâmplă cu ziaristul Andi, părăsit fără vreo explicaţie de Marga, şi ea tot un fel de ziaristă. În urma abandonului, Andi se lasă purtat de întâm‑ plare şi descoperă o lume străină până atunci, faţă de care manifestase în trecut tot soiul de prejudecăţi: alteritatea religioasă.

Daniel Bănulescu, Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, în cartea mea

parodie. Să‑l portretizezi pe Ceauşescu drept un individ ager la minte, cu simţul umorului, pri‑ mul‑conştient al faptelor sale, sună a parodie. E o cheie în care comunismul a fost puţin rescris. Ar putea fi reuşită, dacă personajele, hoţi şi spărgă‑ tori de case, n‑ar fi prea cool şi dacă glumele lor de puşcărie n‑ar suna a bancuri de copii născuţi după revoluţie. Acţiunile, în care şi autorul apare ca personaj, se rostogolesc alert şi cu umor, dar limbajul stă ca o buturugă pe drumul spre câteva hohote zdravene de râs.

Dan Coman, Dicţionarul Mara (ghidul tatălui, 0–2 ani)

„mala ale funduleţ”. Poeziile lui Dan Coman, inspirate de primii ani de viaţă ai primului său copil, nu sunt menite să fie un ghid pentru viitorii taţi, ci o colecţie de sentimente universale care să‑i minuneze, aşa cum se se vor minuna de felul în care mogâldeaţa le va schimba universul.

Ioana Nicolaie, O pasăre pe sârmă

tinereţea e fragilă. Povestea Sabinei Seni, per‑ sonajul principal din romanul Ioanei Nicolaie, are un iz de nostalgie pentru cei care au fost studenţi la începutul anilor ’90. Când spun iz, mă refer la sensul primar al cuvântului, Sabina percepând universul prin mirosuri. În rest, povestea nu e surprinzătoare: o tânără intră la facultate ca să fugă de o viaţă searbădă într‑un orăşel de pro‑ vincie, iar nevoia de a se întreţine o împinge la tot felul de joburi bizare. Romanul funcţionează ca un reminder pentru cât de mult a evoluat piaţa de angajări pentru studenţi. Credit

dor • primăvară 2010 • 11


Q & Art Felix Vogel e curator german. Ionuţ Dulămiţă e jurnalist român. Au povestit pe Skype, în engleză, despre Bienala de la Bucureşti, arta contemporană şi cei 15 MB de celebritate.

A

S spirit

crurile din interiorul sistemului politic „reprezen‑ taţional”, ci prin expoziţii şi alte proiecte artistice. Ca exemplu, pot să‑ţi spun despre intenţiile pentru Bienală. Sunt câteva lucrări care tratează, printre altele, aspecte legate de gen şi homosexualitate. In‑ vitându‑i pe aceşti artişti şi plasându‑i într‑un ca‑ dru specific, încerc să fac publice aceste probleme.

Care este conceptul bienalei?

ionuţ dulămiţă: Am găsit puţine informaţii despre tine pe net. De ce? felix vogel: Nu sunt pe Facebook. Serios acum, poate pentru că Bucharest Biennale e primul meu mare proiect. Celelalte proiecte au fost destul de mici. Fie o mică expoziţie la fosta mea universitate din Karlsruhe, fie conferinţe, seminarii şi altele.

Am găsit descrierea asta pe site‑ul bienalei: „Este interesat de domenii legate de activism, gender, avangarde istorice, precum şi de arhitectură partici‑ pativă”. Eşti un activist? Nu m‑aş descrie ca fiind activist. Este un cuvânt destul de încărcat, cred. Dar mă gândesc la aceste aspecte şi încerc să ridic probleme politice şi să le fac publice prin intermediul expoziţiilor. Nu îmi asum o poziţie politică şi nu încerc să schimb lu‑ 12 • dor • primăvară 2010

Conceptul gravitează în jurul termenului german „Handlung”. Ce este fascinant la acest cuvânt e că înseamnă mai multe lucruri în acelaşi timp. Poate fi tradus ca acţiune, activitate, forţă, însemnând astfel ceva foarte „activ”. Dar poate fi tradus şi ca poveste, istorie, naraţiune, intrigă, care înseam‑ nă ceva complet diferit. De exemplu, ceva care se întâmplă „ulterior”, după o acţiune. Am încercat să aflu dacă este încă posibil să diferenţiem între „acţiuni” şi „poveşti”, sau sunt ataşate unele de altele şi se generează între ele. Fiecare acţiune are nevoie de povestea ei. Dar şi poveştile pot genera la rândul lor noi acţiuni. Aşa că putem spune că proiectele artistice invitate variază de la lucrări foarte active, care sunt plasate în spaţiul public şi necesită participare, la proiecte preocupate de spunerea poveştilor şi scrierea istoriei, care tra‑ tează noţiuni de istoriografie şi se întreabă cine este stăpânul sau autorul istoriei.

Cum e să fii cel mai tânăr curator al unei bienale? Eu când aveam 23 de ani nu aveam în cap decât fete şi alcool şi uram responsabilitatea. Asta poţi să faci şi dacă eşti curatorul unei biena‑ le. Dar responsabilitatea este, bineînţeles, mare.

Deci nu eşti un art geek, dacă îmi permiţi. Nu. Adică...viaţa mea e ocupată în întregime de artă şi de lucruri legate de cultură. Dar asta nu înseamnă că nu există şi altceva. Ies în oraş, îmi place mâncarea bună şi alte lucruri de genul ăsta. Fotografie de Ioana Nițu


Ce ştii despre arta contemporană românească? Cunosc peisajul destul de bine, din moment ce urmăresc dezvoltările din 2006 şi cunosc mulţi artişti şi curatori. O găsesc extrem de intere‑ santă şi foarte diferită de ce e în Germania, de exemplu. Întotdeauna am avut sentimentul că artiştii români sunt mult mai conştienţi în ceea ce priveşte societatea şi aspectele politice; arta lor reflectă cumva o luptă continuă cu probleme‑ le înconjurătoare.

Decât un banc →

Am auzit bancul ăsta de zeci de ori, dar nu trece o săptămână să ne reamintească cineva de el. Am hotărât să-l punem în pagină, ca să încheiem discuţia. În Bucureşti, un tip, la piaţă: Vreau şi eu nişte cartofi. Vânzătoarea: De cât? Tipul: Decât cartofi!

Mulţi spun că artiştii români sunt obsedaţi de trecut. Da, pot să înţeleg acest argument. Dar într‑un fel arată că e încă o problemă uriaşă şi cumva o gaură neagră. Şi nu sunt doar obsedaţi de el, mulţi dintre ei propun şi idei pentru schimbare sau intervin în aceste şabloane. Dan Perjovschi, de exemplu, nu se opreşte din a pune întrebări legate de istoria ultimelor decenii, dar şi de evenimente foarte recente. Şi face asta într‑o formă foarte simplă. Sau Ştefan Constantinescu, care a realizat acea minunată carte în format pop‑up Epoca de Aur pentru copii, în care spune întreaga poveste a dictaturii comuniste pe înţelesul copiilor.

Poţi identifica câteva probleme în ceea ce priveşte arta din România? În primul rând, cred că sistemul educaţional este încă foarte slab şi are nevoie de nişte schimbări: structuri deschise şi o metodă nu atât de îngustă de a preda artă, care [acum] este foarte apropiată de artizanat. O altă problemă este faptul că un tânăr român supravieţuieşte foarte greu dacă e doar artist. Mulţi dintre artiştii tineri pe care îi cunosc lucrează în alte domenii pentru a‑şi câş‑ tiga traiul. Nu sunt burse sau rezidenţiate pentru artiştii tineri şi abia dacă există un sistem de gale‑ rii comerciale. În plus, sunt doar câteva muzee şi instituţii de artă contemporană care îi susţin.

Ce părere ai despre lumea noastră hiper tehnologiza‑ tă – crezi că e benefic ca cele 15 minute de celebrita‑ te de care vorbea Warhol să se transforme în 15 MB de celebritate? Cred că este minunat că toţi îşi pot publica lucră‑ rile şi că dacă cineva are chef să imite pe YouTube un videoclip de pe mtv, poate să se facă de râs. Dar în ceea ce priveşte arta, devine din ce în ce mai complicat. Sunt unii oameni care susţin că toţi suntem artişti prin platforme ca YouTube, Facebook, MySpace, pentru că toată lumea poate produce şi distribui conţinut. Am însă dubii seri‑ oase în legătură cu această teorie, pentru că încă cred că arta înseamnă mult mai mult.

Ce înseamnă „mult mai mult”? Asta e cel mai greu de descris. La nivel foarte simplist, este legătura dintre formă şi conţinut,

care ne aduce poate la început[-ul conversaţiei], când am vorbit despre diferenţa dintre artă şi activism. Arta acţionează într‑un „regim este‑ tic” specific, care nu este descris doar printr‑o manifestare vizuală/estetică/a formei etc., ci şi printr‑un anumit conţinut.

Lucrări din cadrul Bienalei: The Otolith Group: Otolith II, 2007. Ion Grigorescu: Electoral meeting, 1975 (stânga).

Care crezi că ar trebui să fie funcţia artei în zilele noastre? O întrebare şi mai dificilă. Ar trebui să fie lipsită de scop; dar prin această lipsă de scop ea poate crea înţelesuri politice şi interacţiona într‑o socie‑ tate. A fi fără scop înseamnă a fi ceva nedefinit în întregime, deschis la interpretarea publicului.

Zachary Formwalt: In Place of Capital, 2009 (dreapta). Bienala va avea loc între 21 mai și 25 iulie. Află detalii pe bucharestbiennale.org.

Ultima întrebare: ce te‑a făcut să te îndrăgosteşti de artă? A fost o experienţă extraordinară când am văzut la 15 ani Sfârşitul secolului douăzeci al lui Joseph Beuys. Cred că acesta a fost primul meu contact cu arta mai mult sau mai puţin conceptuală şi cu arta angrenată în societate. Atunci am realizat că arta poate fi mai mult decât doar frumoasă şi aşezată într‑un muzeu. dor • primăvară 2010 • 13


Pauza de joacă Ce să te joci prin birou când n-ai chef de lucru. L | Sintia Radu liniuţa Se stabileşte ca limită un picior de birou sau o coală de hârtie aşezată pe podea şi se aruncă monede de 10 sau 50 de bani în direcţia ţintei. Cine aruncă moneda cel mai aproape de limită câştigă. Ideal, ia toţi banii. Varianta pentru avansaţi se joacă cu fise de cafea. moneda din pahar Se aşază câte un pahar pe câteva birouri apro‑ piate, adversari în joc. Se folosesc monede de 10 bani. Scopul e să marchezi în paharul colegului. slalom pe roţi Se iau două-trei sticle de apă sau suc, de preferinţă la doi litri şi cu ceva lichid în ele. Se aşază pe culoar, la distanţă consi‑ derabilă. Concurenţii se aliniază cu scaunele cu roţi la linia de start şi pornesc, pe rând, printre „jaloane”. Pierde cine dărâmă mai multe sticle. aruncarea cu jaluzeaua Jalu‑ zelele sunt numai bune de înfăşurat într-un sul şi aruncat în direcţia colegului de la biroul din fund, care 14 • dor • primăvară 2010

va repeta mişcarea. Jaluzeaua nu se aruncă precum o minge de base‑ ball, ci lin, cu boltă. Atenţie: graţia nu te salvează de accidentări. avioanele de hârtie Se ia o revis‑ tă – niciodată DoR –, se rup paginile şi se împăturesc ca să zboare. Se foloseşte Google pentru cele mai bune strategii de împăturit. Câştigă cine loveşte mai mulţi colegi cufun‑ daţi în monitoare. baschet de hârtie E nevoie de un coş de gunoi golit în prealabil de femeia de serviciu şi de ghemo‑ toace din hârtie. Când trece şeful prin încăpere se foloseşte aplicaţia similară de pe iPhone, Paper Toss. Şi câteva opţiuni digitale worms Un clasic, popular mai ales în rândul it-iştilor. Echipele de viermi vor fi întotdeauna compuse din anga‑ jaţi. Dacă e bombardat un superior, cu atât mai bine. Chiar dacă nu joci, vei fi anunţat că te-ai sinucis sau că te-a omorât altul.

Selecţia este pre‑ dominant analoagă, de dragul interacţi­ unii cu colegii. Nu cei care fac şeful să râdă.

A

M minte

farmville Jocul celor solitari care se dau populari prin numărul mare de vecini adunaţi. (Şi jocul celor cărora Facebook-ul nu le-a fost restricţionat). Petreci zeci de ore în faţa calculatorului aşteptând să-ţi crească legumele pe care le-ai plantat şi, din când în când, îţi mai cumperi câte-un gard. Alternative: Café World, Mafia Wars. conquiztador Joc de cultură ge‑ nerală la care toată lumea trişează. Concurenţii se dau deştepţi cu Wi‑ kipedia în faţă şi învaţă întrebările după două-trei runde. eRepublik Ideal pentru „stra‑ tegi” tăcuţi care se chinuie ore întregi să câştige teritorii. Sunt prea deştepţi ca să participe la jocuri mai distractive şi stupide (vezi lista de mai sus). Alternative: Travian, Ikariam. solitaire Jocul angajatului trist care probabil mai păstrează un cont pe Hotmail. Fotografie de Cristian Bănică


Frica de întuneric Ce şi de ce nu ne lasă să dormim liniştiţi. L | Camelia Bucioveanu sunt cami şi mi‑e frică de întuneric de când mă ştiu. Văd năluci care plutesc spre mine şi mă cheamă la ele rânjind malefic. Privesc paralizată pantera cu ochi roşii care se urcă peste mine în pat, mă imobilizează şi apoi începe să‑mi mestece piciorul. Şi, ori de câte ori mă duc noaptea la baie, un copil chel şi bubos îmi răsuflă în ceafă, gata, gata să‑şi răşchireze degetele spre gâtul meu şi să mă trimită pe lumea cealaltă. Singura scăpare sunt întrerupătoarele. De ceva

Ilustraţie de Irina „Rhea” Georgescu

vreme m‑am hotărât că decât să mai merg la baie prin întuneric, mai bine mă ţin până dimineaţa. Am crezut că sunt singura fricoasă în întuneric, până când am întrebat cititorii DoR ce frici au. Mioarei Iselin Pavel îi e frică să se uite în oglindă în întuneric, ca nu cumva să vadă un drăcuşor care să‑i fure sufletul. Tudor Mocanu are groază de doi ochi roşii care îl urmăresc de la fereastră, din dulapuri sau de dedesubtul mobilelor. Mădălina Sterea se înspăi‑ mântă la gândul că, dacă deschide

ochii în întuneric, va da de monştri şi extratereştri. Ştefan Bradea pândea nemişcat somnul, de frica spiritului malefic din filmul Indiana Jones: Raiders of the Lost Ark. Fie că le punem pe seama basmelor din copilărie, cărţilor sau filmelor de groază, cert e că fricile care vin cu întunericul sunt greu de explicat. Ca să mă lămuresc, am descusut şi‑un psiholog. Claudia Popescu mi‑a spus că fricile astea n‑au o denumire specifică şi de cele mai multe ori nu sunt atât de inten‑ se încât să fie categorisite drept fo‑ bii. (Fobia de întuneric se numeşte nychtofobie şi e o afecţiune tratată prin terapie specializată.) Ele nu au legătură cu teama de întuneric în sine, ci sunt mai de‑ grabă frici de singurătate, moarte sau nesiguranţă, amplificate de un mediu greu controlabil. De cele mai multe ori se trag din primii trei ani de viaţă, când linia dintre imaginar şi realitate e şubredă. (Bau Bau?) Cine spune că noaptea aude paşi sau zgomote nedefinite poate nu ştie că, pe timpul nopţii, acu‑ itatea vizuală scade, iar creierul, pentru a păstra echilibrul orga‑ nismului, ascute auzul. Urechea înregistrează aceleaşi sunete pe care le‑am fi auzit şi pe lumină, dar ziua nu le percepem pentru că creierul e ocupat cu procesarea informaţiei vizuale. În timp, unele frici dispar, iar altele se transformă. Frica mea de întuneric s‑a tot transformat – întâi în frică de‑o persoană care vrea să‑mi facă rău, apoi de hoţi. Mi‑e groază şi acum de spărgătorii cu care mă voi trezi în miez de noapte, dar mă linişteşte gândul că îi aştept cu o rachetă de tenis pitită după tăblia patului. dor • primăvară 2010 • 15


Toţi pentru mine tpu.ro are peste 36.000 de membri înregistraţi, o comunitate muşchetărească – toţi pentru unu’ – gata să‑ţi rezolve problemele. M‑am alăturat ca să văd cum funcţionează. L | Georgiana Ilie

A

M minte

Fotografii de Cristian Bănică


Final pentru → Badea*

B

După alegerile de anul trecut, Mircea Badea a renunţat la le‑ gendara sa încheiere de emisiune: „Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul”. Pentru că emisiunea e mai săracă fără o frază iconică, ne‑am gândit să‑i facem câteva propuneri. Hai, pa, pa, pa, sunaţi‑mă voi pe fix!1 ¶ Sunt Mircea Badea şi dacă nu mă laud eu, nu mă laudă nimeni.2 ¶ Trăiesc cu mama. Şi‑asta îmi ocupă tot timpul. 3 ¶ Fac şpagatul, deci exist.4 ¶ Actualitatea e complexă şi are multe aspecte.5 ¶ Sunt Mircea Badea! Multe îmi repugnă şi puține îmi priesc!6 ¶ Am pene... Și asta îmi ocupă tot fundul.7 ¶ Îl invidiez pe Zoso şi asta îmi ocupă tot timpul8. ¶ Şaorme la ciumpalaci!9

urmăresc tpu de vreun an, obsesiv aş spune, până de curând fără să pun întrebări. Sunt genul de om căruia îi place să scotocească singur după răspunsuri, dar m‑a fidelizat aglomerarea de idei autentice, copy‑paste‑uri de pe Wikipedia şi dude memorabile – la întrebarea „cum se reproduc bananele?”, cineva a răspuns că „au şi ele bărzoiul lor care aduce puiul de balenă” (sic!). Chiar am răspuns ocazional, când am crezut că mă pricep mai bine decât cei care scriseseră deja; mi‑au tre‑ buit trei postări să‑i lămuresc pe unii că rechinul este peşte, nu mamifer. Dar simţeam că îmi lipseşte cealaltă latură, a căutătorului, a omului care‑şi lasă problema pe mâna unor necunoscuţi fie pentru că nu ştie s‑o ia pe alte căi, fie pentru că îi e lene. Am făcut o listă aleatorie de întrebări la care chiar voiam răspun‑ suri. Nu de viaţă şi de moarte, mai degrabă nelă‑ muriri unde informaţia brută putea fi suplinită cu experienţa personală: unele despre tehnică (să‑mi iau netbook cu hard disk ssd sau sata, ce să fac să nu se mai înfierbânte laptopul?), una de bucătărie (cu ce pot să înlocuiesc corn syrup în reţete?), una de îngrijire (de la ce vârstă să folosesc creme anti‑ rid?) şi una mai grea, de organizare (cum să fac să lucrez mai eficient?). * Fraze sugerate de: 1. Mădălina Păun 2. Mihai Draica 3. Audrey Cosmic 4. Livia Şerbănescu 5. Adina Creţu 6. Silvia Ursu 7. Antonio Eduard 8. Laurenţiu Matei 9. Cristian Lupşa.

Dacă la întrebarea cu siropul de porumb am primit imediat un răspuns util – un link către un înlocuitor care se poate prepara acasă – la cele‑ lalte întrebări am primit soluţii mai năucitoare decât aranjarea cărţilor în librăriile Diverta. Ca să nu se înfierbânte laptopul trebuie să nu îl mai ţin pe pat sau în poală, să‑i curăţ de praf ven‑ tilatorul, să‑i cumpăr un cooler extern, să‑i fac un duş şi, neapărat, să‑l închid. Câţiva au opinat că se încălzeşte pentru că îl folosesc. La dilema ssd/ sata am fost făcută proastă pentru că nu am „for‑ mat” bine întrebarea (ssd nu e hard disk, se pare). Domnul respectiv mi‑a explicat apoi diferenţa şi de ce ar fi mai bun ssd. Spre deosebire de alţii, care mi‑au dat linkuri la analize comparative în loc să‑mi zică ceva clar, admit că răspunsul ăsta a fost cel mai util. Dar condescendenţa m‑a enervat şi cred că o să‑mi iau sata numai ca să‑i demon‑ strez că nu‑mi pasă ce crede. Din răspunsurile despre cremele antirid am aflat că fie am ratat momentul, fie trebuie să stau liniştită în următo‑ rii 30 de ani: vârsta ideală este 25 sau 60 de ani, cu toate opţiunile dintre. Iar la organizare, în loc de exemple personale am primit o serie de platitu‑ dini despre cum să faci liste şi să te motivezi, un copy‑paste sănătos de pe un site de cariere şi un sfat să mă apuc să împart pliante. Dilemele mele sunt departe de a‑şi fi găsit rezolvarea pe tpu. Site‑ul te poate ajuta dacă ai probleme cu soluţii neechivoce, undeva în gama da / nu / praf de copt. Dar dacă ai nevoie de o opinie bazată pe experienţă directă – o fărâmă de înţelepciune, de fapt – găseşti greu un sfat util în gălăgia de acolo. Revin însă la tpu pentru că, spre deosebire de alte forumuri româneşti, are un ton civilizat şi discuţiile nu deraiază în atacuri. De‑ parte de asta. Dialogurile reflectă obsesiile epocii, de la contracepţie la Hannah Montana, şi reuşesc să ofere, dacă nu răspunsuri, măcar siguranţa că nu numai pe tine te frământă ce id de mess are Zac Efron. dor • primăvară 2010 • 17


Rocket science, floare la ureche

Sarcină utilă

Rezervor carburant

Rezervor oxidant

BUM!!! → p↗ v↗

Motor

Jet Viteza sunetului

A

M minte

18 • dor • primăvară 2010

Constructorul de rachete Dumitru Popescu, preşedintele Asociaţiei Române pentru Cosmonautică şi Aeronautică (ARCA), demonstrează cum ştiinţa a lăsat de căruţă formula rocket science.

expresia asta a apărut probabil în anii ’50, pe când toate rachetele o luau în jos în loc s‑o ia în sus şi nimeni nu ştia mai nimic despre ele. Pe atunci ştiinţa asta era foarte complicată; între timp, s‑a democratizat. Motorul de rachetă e de multe ori mai simplu decât un motor de Dacie. E o ţeavă care la un ca‑ păt are un capac, iar la celălalt capăt se îngustea‑ ză. Prin capătul prevăzut cu capac intră combus‑ tibilul din rezervoare, de obicei format din două componente: oxidantul, care întreţine arderea (oxigen lichid, apă oxigenată), și carburantul, care arde (petrol, alcool). Odată intrat în motor, com‑ bustibilul se aprinde, generând gazele de reacţie. În acel moment se produce o explozie contro‑ lată, care creşte presiunea din motor. Gazele vor să iasă afară. Pe unde? Prin capătul care se îngustează. Viteza gazelor crește astfel foarte mult, depășind de trei‑cinci ori viteza sunetului. Gândeşte‑te cum sufli aerul din plămâni, după ce ai inspirat adânc şi ţi‑ai ţinut respiraţia. Dacă deschizi brusc gura, cât poţi de larg, aerul va ieşi fără presiune sau viteză considerabile. Dar dacă ţugui buzele, aerul va exercita o presiune în obraji, iar viteza lui de ieșire în dreptul buzelor va fi mare. Cu cât deschizi mai puţin buzele, cu atât cresc presiunea în obraji şi viteza aerului. Un om poate să producă o presiune de circa 0,2 atmosfere în interiorul obrajilor. Într‑un motor de rachetă, presiunea poate fi de la 7 atmosfere – motorul Mo‑ dulului Lunar cu care a aselenizat Neil Armstrong în 1969 –, până la de 300 de atmosfere – motorul Navetei Spaţiale din aceeași misiune.

Ştiinţe mai potrivite să sugereze un grad ridicat de dificultate, în accep‑ ţiunea lui Dumitru Popescu: Fizica par‑ ticulelor elementa‑ re. Chimia organică. Gunoieria.

> Cum să‑ţi faci o rachetă?* ia un pet și dă‑i o gaură în capac. Introdu prin gaură o ţeavă subţire, de circa 5 mm diametru, cu filet pe exterior. Înfiletează ţeava în capac şi adu pompa de la mașină, s‑o ai la‑ndemână. Um‑ ple sticla cu apă până la jumăta‑

te, pune ștuţul pompei la capătul ţevii și pompează până presiunea din sticlă ajunge la circa 3‑4 atmosfere. Când vei desprinde ștuţul pompei de pe ţeavă, sticla va ţâşni, evacuând apa. Când îi dai drumul, ai grijă să te fereşti

din calea sticlei (dacă reuşeşti să‑i intuieşti direcţia). *Ţine minte cuvintele lui Dumitru: ştiinţa rachetelor e mai degrabă periculoasă decât complicată.


Tanga Specie dominantă sau ameninţată cu dispariţia? Pro

pe când eram studentă în anul I am început tranziţia de la vestimen‑ taţia‑uniformă a anilor ’90 – blugi şi tricou –, la ceva mai feminin. Adică pantaloni negri, mulaţi. Odată cumpăraţi, i‑am prezentat colege‑ lor de cămin, mai ieşite în lume. Privire din faţă? ok. Privire din spate? No‑no‑no! Au decis pe loc că trebuie să îmi cumpăr tanga, altfel aş fi demnă de arătat cu degetul pe stradă, pantalonii şi‑ar pierde farmecul, iar viaţa mea socială s‑ar duce de râpă. Chiloţii tanga îmi păreau ceva destrăbălat şi nepotrivit unei domnişoare decente. Şi eram sigură că purtarea lor e un supliciu. Cum să‑ţi fie bine cu o aţişoară plasată atât de neinspirat? Dar am cedat – voiam să fiu în rând cu lumea şi lumea zicea că trebuie să am tanga. A doua zi, mi‑am cumpărat prima pereche, unii negri. A fost dragoste la prima probă fără niciun efect ad‑ vers. Într‑o secundă mi s‑au risipit toate temerile: erau confortabili, iar fundul era o încântare. În cei peste zece ani care au trecut de atunci, tanga şi‑au câştigat supremaţia în garderoba mea. Când intru într‑un magazin de lenjerie, mă îndrept natural către ei. Probabil sunt ca un bărbat care îşi cumpără 20 de perechi de şosete de acelaşi fel şi le foloseşte concomitent pentru a scăpa de corvoada găsirii perechii: prefer să fiu pregătită întotdeauna. N‑am să‑i părăsesc pentru că n‑am chef de dungi pe materialul perfect întins al pantalonilor. Dacă nu se vor mai produce la un moment dat, probabil voi decupa chiloţii cei mari şi cuprinzători. – Raluca Stroie Ilustrație de Carmen Gociu

A

Contra

„ai nişte dungi pe cur de la chiloţi de se văd de pe lună, frate”, mi‑a spus în clasa a VII-a prietena mea cea mai bună. „Tu nu te uiţi în oglindă când ieşi din casă?” Pe atunci, băiatul care îmi plăcea mie umbla după ea. Am hotărât că dacă vreau să mă placă băieţii, va trebui să port şi eu chiloţi cu aţă. Prima zi cu tanga a fost nasol. Mă rodeau şi în faţă şi în spate, mă fă‑ ceau să mă scarpin la ore, dar erau sexy şi din dantelă. Îi cumpărasem cu mândrie, sub ochiul ager al ma‑ mei, de la un magazin din centrul Piteştiului. După menstruaţie, a fost a doua confirmare că intrasem în rândul femeilor. Băieţii au venit însă abia peste câţiva ani, când tanga erau deja a doua mea natură şi restul chiloţilor se transformaseră în cârpe de praf. Când mergeam cu fetele în oraş, ele îşi luau cercei şi bluze, eu cumpăram tanga. Mi‑am pierdut virginitatea cu o pereche aproape porno, special aleasă. Pe

T trup

toate celelalte perechi le‑am iubit la fel de mult, fiindcă erau uşor de dat la o parte pe bancheta din spa‑ te a maşinii. În plus, îmi încăpeau în orice geantă. Anul trecut am început să mă îngraş, iar foştii chiloţi de scandal nu s‑au mai ridicat la dimensiunile aşteptărilor. Mă simţeam ca Beyon‑ cé în slipii lui Kate Moss. Mi‑am luat unii mai mari. Veneau ca dracu’. Am trecut la chiloţi de bumbac şi boxeri – am zis că poate acoperă mai mult. Aşa a fost. M‑am îndrăgostit, mi‑am făcut stocul şi n‑am mai ieşit din ei de atunci. Am încercat ulterior să revin la tanga, dar a revenit şi mâncări‑ mea şi am abandonat. Mai păstrez câteva perechi pe care le port când nu mai am chiloţi curaţi. Pe cele mai multe le‑am aruncat fără să privesc înapoi. Am iarăşi un fund cu două dungi groa‑ se, vizibile prin blugi. Băieţii se pare că n‑au nicio problemă cu asta. – Oana Titică


Ca pâinea caldă De când a deschis restaurantul Violeta's Vintage Kitchen, acum mai bine de doi ani, Violeta Dincă frământă şi coace zilnic zeci de pâini şi chifle. Cu şofran şi fistic, cu roşii, oregano şi busuioc, cu cartofi şi măsline, cu bere neagră, coriandru şi alune, nenumărate combinaţii care-ţi înnebunesc papilele gustative. Nimeni nu putea explica mai bine decât ea cum se face o pâine pe care s-o pomenească toţi.

+

+

+

+

+

+

+

+

+

+

PÂINE CU CIUPERCI, NUCI ŞI PARMEZAN Timp de preparare 15 minute Timp de aşteptare 1 oră şi 5 minute Timp de copt 40 de minute

Ingrediente 500 g făină neagră 7 g drojdie uscată 2 linguriţe de zahăr brun 3 linguri de parmezan ras 150 g ciuperci proaspete călite într‑o lingură de unt şi una de ulei, cu cimbru şi mărar 50 g miez de nucă uscat puţin în cuptor 1 linguriţă de sare Cimbru proaspăt Ulei de măsline 250 ml apă caldă

A

T trup

20 • dor • primăvară 2010

> Ce poţi să mai faci cu acelaşi aluat • Să adaugi alte arome la punctul 4: seminţe; fulgi de ovăz; ana‑ son; chimen; rozmarin şi stafide; nuci (îţi iese pâine movulie); dovleac sau morcov ras cu nucşoară, coriandru şi cuişoare; o banană zdrobită, miere şi nuci

(faci o pâine lipicioasă şi urâtă, zice Violeta, dar delicioasă); usturoi; salvie şi usturoi; ceapă şi seminţe de floarea soarelui; pastă de năut. • Să înlocuieşti apa cu bere neagră şi iese o pâine cu aromă

de malţ; sau 50 de grame de făină cu aceeaşi cantitate de griş (merge perfect cu ghimbir), mă‑ lai sau piure de cartofi şi puţină nucşoară. • Pizza, calzone, plăcinte umplu‑ te cu miel, ienibahar şi cuişoare.


↓ 1

2

3

4

5

6

Mod de preparare 1 Cernem făina pe un blat spaţios, curat şi uscat. O cernem pentru că aerisirea ei ajută aluatul să crească. Nu aruncăm tărâţele care rămân în sită, le punem la loc peste făină. 2 Facem o groapă largă în mijlocul grămezii de făină şi punem în ea drojdia şi, pentru că are nevoie de ceva dulce care să o activeze, zahă‑ rul (sau miere). 3 Începem să turnăm apă caldă, câte puţin, şi o încorporăm treptat, cât să arate ca o smântână şi să nu iasă din cazemata de făină. 4 Când mai mult de jumătate din făină a intrat în cocă, adăugăm aromele: nuci, ciuperci, parmezan, cimbru. 5 Mai punem apă şi lucrăm la aluat. Cantitatea de apă variază în funcţie de tipul de făină, umidi‑ tatea umpluturilor sau chiar cea a aerului. Trebuie să ne orientăm Fotografii de Ana Popescu

după cum simţim aluatul în mână: să fie elastic şi nu prea lipicios. Când am terminat de pus apă, adăugăm sarea, pe care am lăsat‑o ultima pentru a nu împiedica droj‑ dia să acţioneze. 6 Frământăm aluatul 5–6 minute, până când e omogen şi elastic. 7 Ungem un bol cu un ulei să‑ nătos şi parfumat, cum e cel de măsline, şi punem aluatul. Îl dăm şi pe deasupra cu puţin ulei şi îi facem o cruce cu muchia palmei. Crucea afânează coca şi o ajută să crească. 8 Acoperim bolul cu folie de plastic şi îl lăsăm la crescut într‑un loc căl‑ duţ, vreme de 40 de minute. Dacă nu avem răbdare să crească, pâinea va ieşi îndesată şi tare ca piatra. 9 Când aluatul şi‑a dublat volumul, îl frământăm cam un minut să iasă aerul din el.

 Punem aluatul în tava tapetată cu hârtie de copt, îl modelăm şi-l crestăm cu cuţitul, să nu crape. Apoi îl mai lăsăm 25 de minute la crescut pe uşa cuptorului – pas esenţial, căruia i se aplică avertis‑ mentul de la punctul 8.

7

8

 Când aluatul şi‑a dublat volumul, dăm pâinea la cuptor împreună cu o crăticioară cu apă. Aburul face crusta crocantă. Cuptorul trebuie să fie încins la 220–240 de grade, temperatură pe care o păstrăm pri‑ mele 6–8 minute, apoi o scădem la 180–190 de grade. Dacă lăsăm focul mare, pâinea va avea o coajă foarte groasă şi greu de mâncat.  Pâinea e gata după 35–40 de minute. Ştim sigur dacă o înţepăm în punctul cel mai înalt cu un băţ de lemn, precum cele de frigărui, şi iese uscat. O scoatem şi, dacă vrem, o mai ungem o dată cu ulei de măsline. Dacă nu, trecem direct la mâncat. Poftă bună! dor • primăvară 2010 • 21

9

10

11

12


Cojones la pahar

Tequila, înţepătoare și vie L | Luiza Ilie într‑o vineri, nu de mult, am băut foarte multă tequila, mai multă decât de obicei. Atât de multă încât am mers la DJ şi pentru prima oară în viaţă am cerut o melodie. Orice de la The Clash. Am pri‑ mit Janie Jones, începutul unei mici explozii punk ce a trecut apoi prin The Ramones, The Specials şi The Pogues. A fost o seară bună. Tequila mă face mai curajoasă, poate de aceea este alcoolul meu preferat. Este fructată, înţepă‑ toare şi vie, ceea ce îmi doresc şi mie. Mă încăl‑ zeşte, mă animă, îmi dă chef să particip şi înainte să‑mi dau seama, mă simt bine. În plus, tequila îmi stă bine, la fel ca Know your rights de la The Clash. Este puţin impertinentă şi idealistă. O beau cu oarecare măsură de şase ani, fără a mă pretinde expertă. Nu am acasă tequila îmbă‑ trânită în butoaie din lemn de stejar. Nu mi‑am croit potecă pe gama soiurilor mai tinere sau mai bătrâne de la deal sau câmpie. Cu siguranţă nu am epuizat cocktailurile pe bază de tequila, deşi con‑ sider asta o provocare (Margarita rules!). O beau adesea stinsă în suc de portocale, o erezie, ştiu,

A

T

dar una prietenoasă, ceea ce nu pot spune despre varianta Sunrise, care include grenadine (bleah). Singurul criteriu la care mă uit, pentru o viaţă fără dureri de cap, este ca tequila să fie în întregi‑ me distilată din agave. Don Julio Reposado e cea mai bună pe care am testat‑o, dar nu se găseşte. În România, ordinea în care aleg dintre cele gene‑ ral disponibile e Jose Cuervo, Sauza, Olmeca. Reguli? Orice altceva ai face, nu o bea singur. Tequila se ciocneşte cu prieteni, în cinstea lui Che, a lui Băsescu, a agavei, a tatuajelor făcute spre 30 de ani. În tequila nu se îneacă nimic amar. Tequila e senină ca o zi de vară. Când o bei, să ai convingerea părerilor tale.

> Cum să bei un shot de tequila

trup

1 Dă o limbă pe dosul palmei, ca s‑o umezeşti. Pune puţină sare pe zona umezită şi pescuieş‑ te o felie de lime. Linge sarea.

22 • dor • primăvară 2010

2 Dă tequila pe gât.

3 Muşcă felia de lime.

Note: Versiunea dulce e cu scorţişoară pudrată pe o felie de portocală. ¶ Nu bea shot tequila de calitate. ¶ Nu striga „Ay, Pedro!” după ce trânteşti paharul de bar.

Ilustrații de Carmen Gociu


Bilele au fost aruncate Ghid de jucat petancă. L | Monica şi Răzvan Soare

înainte de hristos, grecii jucau petancă, dar cu bile de lemn. Romanilor le‑a plăcut jocul şi l‑au importat. Când au cucerit Galia, au dus şi jocul cu ei şi aşa a ajuns la francezi (de la ei numele pétanque). Sunt peste 17 milioane de jucători de petancă în lume; cei mai mulţi, după Franţa, în Spania şi – surpriză – Thai‑ landa, care a fost şi gazda ultimului mondial. Există şi la noi o federaţie – Asociaţia Petanque România –, competiţii şi locuri de întâlnire ale petanchiştilor. Noi jucăm în Bucu‑ reşti, în Grădina Icoanei, şi e mare distracţie. Am descoperit compo‑ nenta socială a bilelor şi am înţeles de ce francezii văd în bouleodrom (terenul de joc) un soi de poiană a lui Iocan. Sau, mă rog, Jeucan. cum se joacă. Ai nevoie de un cochonnet sau jack (o biluţă mică, de lemn, viu colorată) şi până la Fotografii de Cristian Bănică

trei bile de persoană. Un jucător face un cerc pe pământ cu piciorul şi de aici aruncă jack-ul la 6‑10 metri şi la o distanţă de 1 metru de orice obstacol. Apoi, aruncă o bilă cât mai aproape de jack. Celălalt jucător aruncă şi el – dacă nu a reuşit să se plaseze mai aproape, continuă să arunce până reuşeşte sau termină bilele. În final, primeşti câte un punct pentru fiecare bilă mai aproape de jack decât cea mai bine plasată bilă a adversarului. Primul la 13 puncte învinge. sport sau joc? Petanca e mai de‑ grabă un joc. Sigur că există terenuri speciale, echipament de competiţie şi multă îndârjire – chiar seriozita‑ te – printre practicanţi, dar pentru cei care ni se alătură ocazional la o partidă în parc, va fi pur şi simplu un „joc mişto”. Deşi, înfierbântat după două‑trei seri de vară în care ieşi

campion pe parc, e posibil să te bată gândul să treci la profesionişti. unde găsesc bile? Se găsesc la Decathlon şi dacă ţi se pare mult 160 RON pentru un set de trei bile profi Obut, ia‑ţi un set chinezesc de şase, cu 80 RON. Noi suntem mulţumiţi de ele. Bine, a trebuit să le revopsim că s‑au decolorat, dar ne descurcăm. cu cine joc? Cu noi, Monica şi Răzvan, de exemplu. Suntem doi ochelarişti, jucători de petancă dis‑ tractivă – cu obstacole –, uşor de reperat prin Grădina Icoanei în du‑ pă‑amiezele calde. Noi suntem cei care încearcă să convingă hoardele de copii care abia merg în picioare că bilele sunt prea grele pentru ei. * Dacă ţi‑a plăcut articolul, ţi‑am trezit pasiu‑ nea pentru petancă sau pur şi simplu îţi suntem simpatici, trimite‑ne un mail cu scorul partidei din imagine la dor@decatorevista.ro şi poţi câştiga o partidă de petancă cu autorii.

dor • primăvară 2010 • 23


Omul Și roţile lui Carmen Secăreanu, 38 de ani Bunicii ei de la ţară aveau biciclete. La fel şi unchii şi mătuşile şi verii. De aceea o vedeţi şi pe designerul Carmen Secăreanu pe una, deşi nu se dă cu ea atât de des pe cât şi-ar dori, de frică să nu i se fure. Preferă bicicletele de oraş, de damă – dovadă stă Pashley-ul pe care tocmai şi l-a luat.

Ana Maria Drăghici, 27 de ani

Alin Tămăşan, 29 de ani

De mai bine de un an face blogging pe Portocala Mecanică şi stabileşte ce e cyclo-chic prin Bucureşti. Cu toate astea, pentru ea, „bicicleta e în primul rând utilă, abia apoi e un factor de socializare, iar abia la sfârşit trebuie să fie şi sexy”. Ar vrea o bicicletă fotoliu, dar până atunci se mulţumeşte cu una uşoară, flexibilă, fără frică de borduri.

E grafic designer şi nu putea să se oprească decât asupra unei biciclete croite pe măsura lui. Luată recent şi botezată Grisette, bicicleta adoră punk-ul irlandez de la Dropkick Murphys şi dă fără milă la schimb febră musculară.

A

T trup

24 • dor • primăvară 2010

Fotografii de George „Poqe” Popescu


Tot mai mulţi orăşeni se suie astăzi în şa. Odată cu democratizarea trendului vine şi dorinţa de individualizare a călătorului. Iată şase biciclişti şi perechile lor.

L | Cosmin Popan*

Sorin Lupu, 29 de ani

Bobo Popesco, 36 de ani

E pe două roţi de la 6 ani, genul care odată ce a început să dea din pedale o va face toată viaţa. Preferă cursiera fiindcă e agilă în oraş, dar îi sfârâie călcâiele şi la gândul unei „fixie” (fixed-gear).

DJ de felul lui, Bobo mixează şi culturi bicicliste: a venit de ceva vreme din SUA, unde a fost vrăjit de bike mes‑ sengerii new yorkezi. Acum are o bicicletă franţuzească de mare angajament pentru şoselele Bucureştiului: un Gitane Super Corsa ’80, single speed.

Andrei Gruia, 21 de ani S-ar da pe toate bicicletele, fie ele uşor sau greu de condus. Se adaptează fiecărui model în parte, dar marea lui dragoste rămâne Batavusul de-acasă, cu frână de torpedou. Cu el face „super balet” pe şosea, dar nu ocoleşte nici trotuarul, pe care-l foloseşte la fel de des când e traficul prea încins.

* Poţi admira roţile lui Cosmin în pagina 112. Tot acolo poţi citi şi cum i-au crescut pedale în tălpi.

dor • primăvară 2010 • 25


A

Cum stai cu spatele?

T L | Gabriela Piţurlea

trup

Principii ergonomice menite să te facă să-ţi urăşti mai puţin scaunul. orice rozător de birou care petrece pe scaun şapte ore pe zi le caută: picior peste picior, fundul pe marginea scaunului, picioarele sub fund, trun‑ chiul sucit. Tot felul de poziţii care poate‑poate cresc comoditatea fără să supere prea tare spatele. Numai că spatele e deja supărat. Când stai în pi‑ cioare, coloana ia o poziţie care nu‑i dă prea mare bătaie de cap, pentru că se pune presiune egală pe toate cele 24 de vertebre. Kinetoterapeutul Nico‑ leta Zugravu spune că de-ndată ce te aşezi, zona lombară se îndoaie şi se forţează să te susţină. Cu cât te uită Dumnezeu mai mult în scaun, cu atât discurile din zona de jos a spatelui stau mai comprimate, primesc mai puţini nutrienţi şi, în timp, se erodează. În ultimii ani, au apărut scaune cu mai multe reglaje decât o maşină de spălat, menite să atenueze drama statului la birou. Dar alegerea unui scaun n‑ar trebui să dea mari bătăi de cap. Spătarul trebuie să ajungă cel puţin până la baza cefei, să aibă un onduleu în partea de jos – semn că e adaptat la zona lombară – şi şezutul să aducă genunchii uşor mai sus decât coapsele. Scaunele sofisticate precum Aeron sau Mirra (costă în jur de 3.000 RON) promit un spate mai fericit; nu uita însă că cine stă prost pe un scaun obişnuit va sta probabil prost şi pe unul foarte scump. Aşa că înainte de schimbarea mobilierului, operează nişte reglaje simple. Ale tale: • Lipeşte spatele de spătar, nu sta pe jumătate de scaun. Ideal, zona din spatele genunchilor, in‑ tens vascularizată, nu trebuie să atingă marginea scaunului. • Stai pe fund, nu pe noadă. Nu te lăsa în scaun ca o mămăligă, pentru că asta obligă coloana să stea şi mai încordată ca să‑ţi susţină capul. • Tălpile trebuie să se sprijine pe ceva – podea, un dex. Altfel, muşchii încordaţi ai picioarelor stresea‑ ză şi mai mult coloana. • Sprijină mâinile de birou. Părerile sunt îm‑ părtiţe în ce priveşte poziţia lor ideală, dar e clar că un unghi de 90 de grade la nivelul cotului ar fi ideal. Pentru confortul umerilor, e bine ca măcar jumătate din antebraţ să stea pe birou. 26 • dor • primăvară 2010

• Privirea trebuie să cadă perpendicular pe centrul ecranului. Dacă simţi că te uiţi în jos, mai înalţă monitorul. În momente din astea, e bine să te gândeşti la cap ca la o tărtăcuţă grea care, dacă nu stă cum trebuie, terorizează muşchii gâtului. • Ia o pauză (cu sau fără baton de ciocolată, ideal fără ţigară). Pentru odihnirea coloanei (şi a ochilor, dacă tot suntem aici), sunt recomandate fâţâieli de câte cinci minute prin birou, măcar o dată la 45 de minute. Roteşte mâinile, umerii, braţele sau măcar întinde‑te puţin. Ilustrație de Carmen Gociu


Jos pălăria circumcişii nu sunt pe toate drumurile. Cel puţin aşa spun mai toate fetele pe care le cunosc şi care nu au experimentat încă sexul cu un tăiat împrejur. Nu am căutat pe Google „pulă fără prepuţ” şi nu i‑am ales dintr‑o comunitate reli‑ gioasă, pur şi simplu am fost mai norocoasă (sub 10 la sută din băieţii români născuţi în fiecare an rămân fără glugă). Aşa am aflat de pildă că accidentele cu şliţul sau infecţiile din copilărie nu sunt poveşti. Şi că există mici diferenţe de întrebuinţa‑ re între cu sau fără prepuţ: • Mă aşteptam ca pielea să fie puţin tăbăcită, să se asprească prin expunerea la intemperii şi frecuşul zilnic de bumbacul chiloţilor sau blugilor. Dar nu, de fapt este la fel de fină ca una care are capul acoperit. • În schimb, e puţin mai avidă de umezeală, adică trebuie să te străduieşti (şi) mai mult să nu o laşi pe uscat. Dacă e prea complicat, mai bine o iei direct în gură. Odată ajunsă aici, avantaj: lipseşte taman surplusul de piele pe care vrei să‑l dai la o parte. • Vaginul în schimb nu simte nicio diferenţă, am constatat la un accident fără prezervativ. Tehnic, nici nu ar avea ce, pentru că în plină erecţie prepuţul devine – la majoritatea, cel puţin – discret. Nici în orificiul alăturat nu s-a semnalat vreun plus sau minus. • În termeni de performanţă, nu am avut nimic de obiectat: circumcişii nu termină mai repede şi nici nu au probleme de erecţie specifice. Fotografie de Cristian Bănică

M‑am obişnuit să nu mai fie nevoie s‑o decalotez. Îmi plăcea în mod special că mirosea mereu plăcut şi avea un gust bun, chiar şi după o zi întreagă de stat în chiloţi.

Nume porno →

n

Ca să-ţi compui numele de star porno – util dacă vrei să joci în propriul sex tape – lipeşte numele primului tău animal de casă de numele străzii pe care ai copilărit (poate fi aranjat din condei: „Mircea cel Bătrân” poate fi doar „cel Bătrân”, „Apeductului” poate fi „Apeduct” etc.). ¶ Iată aliasurile porno ale echipajului DoR (exerciţiul le‑a schimbat unora sexul): Pepito Romanul; Lizzy Depou; Ceaunică Negru Vodă; Puti Viteazul; Tasha Rahova; Gina Sârguinţei; Lord Iancu; Pişcot Valea Albă; Benny Panduru’; Roco cel Mare; Roni Boris; Biju Păroşeni; Pitu Minerul.

În plus, mi se părea mai frumoasă aşa, permanent goală. De atunci, există întotdeauna un moment de suspans înainte să‑i cadă unui băr‑ bat chiloţii: oare ce‑mi ascunde?

* Numele porno al autoarei e în lista de mai sus.

dor • primăvară 2010 • 27


Maximă alimentară ↓

În picioare

Cu cât are mai puține picioare, cu atât e mai sănătos de mâncat. Michael Pollan, Food Rules: An Eater’s Manual

Şosetele sunt un accesoriu de neignorat. Mai jos, o clasificare în funcţie de lungime – şi ce spune ea despre tine. A

T trup

Fără şosete

Şosete invizibile

Ce sunt: nu şosete. Cu ce să le porţi (tipi/tipe): orice, de la flip‑flops la cizme, cât timp e comod. De obicei nu e. Ce spun despre tine (tipi/tipe): nu‑ţi plac şosetele/îţi place ca uneori să nu porţi şosete. La cine te duc cu gândul (tipi/ tipe): Albert Einstein/Naomi Watts.

Ce sunt: şosete incredibil de scurte, care nu se văd decât dacă te descalţi. Cu ce să le porţi (tipi/tipe): ches‑ tii în care nu se văd degetele. Ce spun despre tine (tipi/tipe): nu‑ţi plac şosetele lungi/îţi place să se creadă că nu porţi şosete. La cine te duc cu gândul (tipi/ tipe): la nimeni, sunt invizibile.

Şosete peste gleznă

Şosete sub genunchi

Şosete peste genunchi

Ce sunt: şosete obişnuite. Cu ce să le porţi (tipi/tipe): pantofi casual sau formali, ghete; le poţi încreţi pe gleznă ca să le scurtezi/orice, cât timp le încreţeşti pe gleznă. Ce spun despre tine (tipi/tipe): nu‑ţi plac şosetele scurte/îţi place credem că au alunecat pe picior. La cine te duc cu gândul (tipi/ tipe): Angus Young/orice hipsteriță.

Ce sunt: şosete care urcă până imediat sub genunchi. Cu ce să le porţi (tipi/tipe): cram‑ poane/orice, atâta timp cât porţi fuste scurte sau pantaloni scurţi. Ce spun despre tine (tipi/tipe): nu‑ţi plac testele de dopaj/îţi place să atragi atenţia asupra picioarelor. La cine te duc cu gândul (tipi/ tipe): Adrian Mutu/orice tipă cu picioare frumoase.

Ce sunt: şosete care trec de genunchi. Cu ce să le porţi (tipi/tipe): găseşti tu ceva drăguţ/orice, atâta timp cât porţi fuste foarte scurte sau pantaloni foarte scurţi. Ce spun despre tine (tipi/tipe): nu‑ţi plac stereotipurile/îţi place ca oamenii să saliveze la coapsele tale. La cine te duc cu gândul (tipi/ tipe): Tony Curtis/Britney Spears.

28 • dor • primăvară 2010

Şosete sub gleznă (aproape invizibile) Ce sunt: şosete scurte, care aproape că nu se văd decât dacă te descalţi. Cu ce să le porţi (tipi/tipe): tenişi şi bascheţi. Ce spun despre tine (tipi/tipe): nu‑ţi plac pantofii/îţi place ca une‑ ori să porţi chestii lejere. La cine te duc cu gândul (tipi/ tipe): Ilie Năstase/Sorana Cîrstea.

Ilustrații de: Monica Ulmanu (animale); Carmen Gociu (șosete).


Job In

LinkedIn înseamnă networking profesional, dar se descurcă şi când vine vorba de oferit şi găsit joburi. L | Gabriela Piţurlea

A

A

aptitudini

în 2009, ramona chiper, –de patru ani activă în vânzări, a decis să-şi caute un job nou. Are cont pe LinkedIn dinainte să audă de Facebook şi ştia că‑l poate folosi la căutări. A trimis câteva mailuri la oameni de resurse umane, a urmărit ofertele de pe un grup din care face parte – 112 Vânzări –, a primit patru propuneri şi a mers la trei interviuri. Chiar dacă şi‑a găsit job, încă mai primeşte mailuri în care e întrebată dacă vrea să‑şi schimbe locul de muncă sau în care i se cer informaţii despre ea, semn că hr‑ul începe să fie cu ochii pe LinkedIn. Raluca Elgyar, consultant hr (care s‑a angajat prin LinkedIn în octombrie 2009), îl foloseşte când are joburi de pus la bătaie, pentru că „oferă o bază de candidaţi de calitate superioară”. Recrutarea funcţionează de minune în domeniul financiar, marketing, resurse umane şi în top ma‑ nagement. Până acum, Elgyar a găsit de la mar‑ keting manager pentru domeniul farmaceutic, la specialişti în logistică sau consultanţi imobiliari. Dar numărul celor care folosesc LinkedIn ca El‑ gyar sau Chiper e încă mic. Asta a aflat şi Mădăli‑ na Uceanu, specialist în resurse umane care scrie despre managementul carierei pe career­advisor. ro, când a analizat cele 240 de răspunsuri primite la un sondaj printre internauţi. Uceanu susţine că nu e chiar aşa de greu să faci LinkedIn să funcţioneze în favoarea ta. Poţi înce‑ pe cu următoarele:

• Completează-ţi profilul. Nu după standardul reţelei, ci după al tău. Consideră‑l mai mult decât un cv la care pot avea acces o mulţime de anga‑ jatori. Summary e o rubricuţă esenţială, pentru că le arată oamenilor ce ştii să faci. Şi Interests contează (mai ales dacă potenţialul viitor şef n‑are cu cine face scufundări). • Cere recomandări de la oameni cu care ai lucrat şi care pot spune mai mult despre tine decât „E un adevărat profesionist”. Calitatea bate cantitatea. • Nu-ţi pune la status „Caut job”. Nu vrei ca foştii şefi să vadă asta. Nici celor care recrutează nu le sună prea bine. • Intră şi fii activ în grupuri relevante. Pe lângă faptul că sunt nişte forumuri utile în care oameni din acelaşi domeniu se cunosc şi discută, pe grupuri se postează şi joburi. În plus, oamenii din hr sunt atenţi la ce se întâmplă pe‑acolo. • Extinde-ţi şi cultivă-ţi reţeaua de contacte: în ea sunt oamenii prin care se poate ajunge la tine şi care determină cine ajunge la tine. Nu pregeta să adaugi oameni în listă, pentru că nu ştii când poţi avea nevoie de ei. Orice întâlnire cu cineva trebuie să fie urmată de conectarea prin LinkedIn (atenţie la formula aleasă când inviţi: nu pune Friend doar pentru că nu ştii la ce cate‑ gorie să‑l încadrezi). • Ai răbdare. Networkingul e un proiect de lungă durată. dor • primăvară 2010 • 29


șapte întrebări despre bursă

L | Răzvan Paşol

Se spune că banii n‑aduc fericirea. Dar o întreţin. Ca s‑o întreţină, trebuie să‑i înmulţeşti. Cum?

la muncă tragi din greu, dar fluturaşul de salariu rămâne cât molia. Dobânzile scad, păstratul bani‑ lor în euro nu mai e profitabil, de imobiliare e mai greu să te atingi, iar dacă reuşeşti, pe criză asta nu mai scapi de ele. Cu antreprenoriatul mai e de aşteptat. Ce rămâne? Bursa. Serios. Poate fi cel mai palpitant lucru pe care l‑ai făcut vreodată. Iar dacă îl faci cum trebuie, câştigi bani.

A

A

aptitudini

întrebare: De ce m‑ar interesa treaba asta cu bursa? răspuns: Pentru că te‑ai plictisit şi cauţi ceva nou. Pentru că e palpitant, nu e deloc greu şi mulţi o fac deja. În sua cam jumătate din populaţie in‑ vesteşte. La noi, numărul jucătorilor la bursă este cam o sută de mii, dar în creştere. Gândeşte‑te şi la cum vor reacţiona prietenii când vor afla că investeşti. Poate fi singurul hobby pentru care nu trebuie să plăteşti, ci prin care câştigi bani. Ăsta e şi scopul, până la urmă.

Oare sunt eu în stare să investesc ca marii specula‑ tori? Pare complicat. Eşti – bine, poate nu chiar ca Soros. Nu e com‑ plicat. Nu lua în seamă tot ce se spune – şi eu am auzit că vine sfârşitul lumii în 2012. 30 • dor • primăvară 2010

Dacă îmi amintesc bine, înainte de anii ’90 co‑ muniştii nu prea agreau bursele. O fi existat vreo bursă pe la Tecuci sau Zalău, dar eu n‑am auzit. Aşadar, cei care cumpără acţiuni acum au învăţat tot ce ştiu în ultimii ani. Mecanismul e destul de simplu: firmele care vor să crească obţin bani de la bănci (credite) sau de la bursă (vând acţiuni). Astfel, oricine poate participa la creşterea şi pro‑ fiturile unor companii româneşti de top precum Petrom, brd sau Transgaz, cumpărându‑le acţiu‑ nile de la bursă. La fel ca în orice tranzacţie, ideea este să cumperi acţiunile ieftin şi să le vinzi mai scump, după ce preţul lor a crescut.

De unde ştiu ce acţiuni să aleg, când să le cumpăr şi când să le vând?

Trebuie să fiu milionar în dolari? Nu, deşi o avere nu strică. La bursă poţi să vii şi cu bani puţini. Chiar şi cu banii pe care vrei să‑i dai pe televizorul ăla nou, de care oricum n‑ai nevoie (sau, dacă citeşti revista în Dorobanţi, pe noul Porsche Panamera). O sumă bună de început, ca să simţi cum se acumulează câştigurile, este cam 20.000‑30.000 de euro. Dar poţi la fel de bine să începi şi cu 5.000 sau chiar 2.500 de euro. Important este să înveţi şi apoi să simţi primele rezultate în extrasul de cont.

Trebuie să mă pricep ca să câştig? Cum funcţionează treaba cu bursa?

O sumă bună de început, ca să simţi cum se acu‑ mulează câştigurile, este cam 20.000 de euro.

Atunci când investeşti la bursă, nu eşti singur. Ai permanent la dispoziţie un consultant financiar profesionist numit broker, care îţi explică pro‑ cedurile şi te ajută cu sfaturi şi recomandări. Pe lângă informaţiile de la broker, găseşti pe internet şi în presă date despre acţiuni, grafice şi rapoarte, sau te poţi consulta cu alţi investitori, ca să alegi acţiunile cele mai bune. Chiar dacă nu eşti finan‑ ţist, reţine o idee de bază: economiile tuturor ţă‑ rilor cresc pe termen lung (altfel, ne‑am întoarce cu toţii în evul mediu). Odată cu economiile cresc şi companiile importante. Prin urmare, pe termen lung vor creşte şi acţiunile (pentru inevitabilele scăderi temporare, îţi poţi stabili un prag automat de vânzare care să limiteze pierderile).

Totuşi, am auzit că bursa a scăzut rău acum vreo doi ani. Ce mă fac în cazul ăsta? Bursele mai şi scad. Dacă ar creşte fără întrerupere,


IUL 2007 Preț maxim istoric. Entuziasm nemărginit. Câștig total: 440%.

Evoluţia unei acţiuni la bursă

MAR 2005 Acțiunile scad temporar, dar bursele din Europa de Est își continuă creșterea, iar brd raportează profituri record. Păstrăm acțiunile. Câștig față de cumpărare: 60% (chiar și după scăderi).

IAN 2001 Acțiunile brd se listează la bursă.

FEB 2008 Pentru prima dată în ultimii ani, acțiunile scad timp de 7 luni și pierd o treime din valoare. E momentul să vindem. Câștigul total rămâne 260% în 4 ani. SEP 2009 Acțiunile cresc de peste 7 luni, cumpărăm din nou, povestea continuă. FEB 2009 Scăderea se oprește. Decizia de vânzare a fost bună, acțiunile au pierdut 85%.

IAN 2007 România intră în ue, bursa se pregătește de IUN 2006 Acțiunile scad temporar, noi creșteri. Câștig față de dar brd raportează iarăși cumpărare: 260%. rezultate bune iar bursele străine cresc. Păstrăm acțiunile. Câștig față de cumpărare: 195%.

MAR 2004 România intră în nato, bursa se pregătește de creștere. E momentul să cumpărăm.

30

25

20

15

10

5

0 2001

2002

2003

2004

2005

atunci s‑ar pensiona toată lumea anticipat şi ar trăi numai din investiţii. Nu uita că după scăderi vin creşteri (şi invers): când ai prefera să cumperi acţiuni, după o scădere sau după o creştere? Anul trecut acţiunile au crescut în medie cu 62 la sută la bursa din Bucureşti, pe traseul de recuperare a pierderilor din 2008.

Tot pare complicat. Tabelele pline de cifre din Ziarul Financiar mă sperie. Nu ştiu ce e aia price‑earnings ratio. De unde încep? Cel mai simplu e să mergi direct la o firmă de brokeraj. Lista completă se găseşte pe www.bvb. ro, secţiunea Intermediari. Dacă vrei să înveţi mai multe despre investiţii, mergi pe kmarket.

2006

2007

2008

2009

2010

ro – în secţiunea Documentare şi Analiză vei găsi un ghid de investiţii, iar în secţiunea despre acţiuni listate poţi urmări preţuri şi grafice. Dacă vrei să îţi testezi mâna înainte de a investi bani reali, încearcă simularea bursieră de pe marketmaker.ro.

De ce sunt şapte întrebări în articolul ăsta? Asta e deja a opta, dar o primesc. Şapte e un număr norocos. Dar atenţie; la bursă norocul e mai puţin important. Dacă te bazezi pe el, îţi recomand mai degrabă ruleta. * Răzvan Paşol e director general al Intercapital Invest. Dacă n‑ai răbdare până la următoarea rundă de sfaturi – sau dacă vrei să investeşti de mâine – îl găseşti la razvan.pasol@intercapital.ro.

> Contabilul funky Acum câţiva ani, la lansarea unui model nou de Harley David‑ son, şeful companiei îşi definea astfel produsul: „Ce vindem este posibilitatea ca un contabil de 43 de ani să se îmbrace în haine de piele şi să ruleze ameninţător prin oraşele mici şi paşnice”. Puţini ne putem imagina un contabil pe un Harley. Nu mai vor‑ bim de haina de piele. Şi totuşi, eu cred în acest contabil. Cred că poate fi modelul viitorului şi în Ro‑ mânia; mai ales dacă îmi urmează sfaturile. Un contabil funky:

1 Face customer‑service cu clienţii după ce i‑a citit pe Seth Godin şi Tom Peters. 2 Manifestă interes pentru su‑ biectul leadership. 3 Are prieteni din domenii diver‑ se: publicitari, IT‑geeks, consul‑ tanţi şi amici‑între‑două‑joburi. 4 Poate purta o discuţie pe su‑ biecte de la sport, la voluntariat, la social media. 5 Ştie noutăţile din domeniul fi‑ nanciar şi i le poate explică oricui cu uşurinţă. 6 Ştie şi îi place să poarte o ne-

gociere. Asta şi pentru că a citit cel puţin o carte pe acest subiect. 7 Citeşte Esquire, Time şi Noutăţi Fiscale. 8 Se consideră în primul rând antreprenor şi apoi contabil. 9 Şi‑a făcut o strategie de business care are printre primele obiective inovarea continuă.  E al naibii de bun în ce face, dar ştie că este loc de şi mai bine. —Vlad Maior * Vlad Maior este director de audit la Ecart. Scrie despre antreprenoriat şi leadership la vladmaior.wordpress.com.

dor • primăvară 2010 • 31


drapelul a făcut de la început parte din proiectul de construcţie a Casei Poporului. A fost poziţi‑ onat chiar la jumătatea distanţei dintre cele două corpuri extreme şi proiectat să fie pe un ax imaginar care porneşte din Piaţa Alba Iulia şi se opreşte la clădirea Ministerului Apărării, aflată chiar în spatele Casei Poporului. Steagul a fluturat aproximativ un an, între 1988 – când a fost finalizat ultimul nivel al clădirii – şi 1989. Catargul avea o înălţime de 16 metri şi era montat pe o platformă din beton în formă de octogon cu înălţimea de 4 metri şi latura de 6.

după revoluţie, steagul a fost dat jos, iar construcţia metalică ce îl susţinea, dezmembrată. (Petre Roman, prim ministru al primului guvern post‑decembrist, spune că e posibil să‑l fi înlăturat din cauza stemei Republicii Socialis‑ te România.) Din 1990 şi până în 2002, nimeni nu s‑a preocupat să repună steagul pe clădire. În 1994, aici s‑a mutat Camera Deputaţilor. Tot atunci a intrat în vigoare Legea nr. 75 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţi‑ onal şi folosirea sigiliilor cu stema ţării. Textul legii făcea obligatorie remontarea: „Drapelul se arborează în mod permanent pe edificiile şi în sediile autorităţilor şi instituţiilor publice”.

abia în 2002, odată cu nişte repa‑ raţii la terasa corpului C4, Camera Deputaţilor a decis ca steagul să fie arborat din nou. Unul dintre proiecte a aparţinut arhitectului şef al clădirii, Anca Petrescu: un catarg transparent, din plastic şi metal, cu lift interior şi iluminare pe timp de noapte. Înălţimea catargului ar fi fost 20 de metri, iar flamura era gândită în două variante: 6x4 şi 4x2 metri. Nu ar fi fost deloc „o chestie complicată”, spune astăzi Petrescu. Cu toate astea, deputaţii au respins ideea şi au ales un proiect simpli‑ ficat: baza octogonală înaltă de 4 metri a fost retezată la 2,5 metri, iar catargul a fost redus la o ţeavă din oţel cu diametrul de 21 de centime‑ tri şi înălţimea de 14 metri.

Șase lucruri despre trei culori Dintre numeroasele legende care învăluiesc Casa Poporului, unele au în centru steagul care flutură pe corpul C4 (cel mai înalt, vizibil din Piata Constituţiei). Steagul nu este o hologramă, nu este din metal, nici din pânza folosită la velatura navelor. Nici nu există sub clădire vreun zăcământ de granit care să genereze curenţi atât de puternici încât să facă imposibilă amplasarea lui pe acoperiş. Nici n‑a fost pus acolo la insistenţele lui Gheorghe Funar. L | Sorana Stănescu

32 • dor • primăvară 2010

Credit


A montarea drapelului şi înlo‑ cuirea lui ori de câte ori se sfâşie reprezintă un test de anduranţă. Cel care urcă steagul trebuie să fie foarte echilibrat, pentru că nu exis‑ tă nici un fel de scară. El urcă pe platforma clădirii, la 84 de metri, şi de acolo se caţără pe suportul din oţel folosind nişte bucăţi de metal numite pioleţi. Bagă una, pune piciorul, după care le mută, explică Ovidiu Leşcu, director în Direcţia Generală pentru Dezvol‑ tare din Camera Deputaţilor. Urcă, demontează şi pune steagul nou. De multe ori e gheaţă pe stâlp, iar vântul suflă foarte puternic, ceea ce face escaladarea dificilă. În acest moment, sunt doar trei angajaţi ai Camerei pregătiţi şi capabili să îndeplinească această sarcină.

găsirea unei pânze care să rezis‑ te la efectul loviturii de bici a fost a doua piatră de încercare. Mai exact, partea roşie a drapelului, aflată la exterior, se destramă în fâşii din cauza precipitaţiilor şi a vântului, care deseori depăşeşte 100 km/h la acea înălţime. Răspunsul a venit din partea unei unităţi militare care le‑a indicat condiţiile tehnice pe care trebuia să le îndeplinească materialul ca să reziste; au fost 11, printre care: fineţea firelor, greu‑ tatea pe metru pătrat şi rezistenţa la presiune hidrostatică. După ce au testat mai multe materiale, pe 27 decembrie 2002, o zi cu burniţă cumplită, a fost montat primul steag postdecembrist. În acest moment, dimensiunile flamurii sunt 3,20 metri lăţime şi 4,80 lungime.

culorile sunt stabilite prin lege: albastru cobalt, galben crom şi roşu vermion. În Pantone, codurile de culoare sunt: 280c, 116c şi 186c (acestea sunt aproximări şi aparţin unei lucrări franţuzeşti de specialitate, pentru că legea româ‑ nească nu le specifică). Din 2002 până în 2008, au fost înlocuite cam trei steaguri pe lună1. Din 2008, administratorii clădirii folosesc poliester 100 la sută, care rezistă mai bine, pentru că nu opune rezis‑ tenţă, ci pemite aerului să treacă prin ţesătură. Acum se schimbă un steag la o lună şi jumătate–două. Costul unuia este de 100–300 RON, ceea ce ridică la aproximativ 1,200 RON/an cheltuielile totale2.

T trivia

1. Directorul Ovidiu Leşcu spune că aceste drapele au fost obţinute gratuit de la diferiţi furnizori. 2. Costul variază pentru că achiziţia de drapele pentru acoperiş se face prin sistemul electronic de licitaţii, împreună cu alte fanioane şi steaguri.

Baza: 2,5 metri. Catar‑ gul: 14 metri. Flamura: 3,20 x 4,80 metri.

Credit

dor • primăvară 2010 • 33


Paginile omului dE online Am emoţii. Sunt emoţiile omului de online pus în faţa provocării de a scrie pentru print despre lumea atât de frumoasă – şi totodată ciudată – a internetului. Sunt emoţiile celui care cunoaşte toate păcatele netului, dar care crede cu tărie în virtuţile sale. Am realizat aceste pagini pornind de la ideile voastre, multe strânse cu ajutorul blogului. Blogul, chinezu.eu, e de fapt locul în care mă găsiţi cel mai uşor. L | Texte compilate de Cristian China Birta

414

Cum s‑a văzut internetul la TV în 2009 am fost curios să văd de câte ori s‑a menţionat termenul „internet” în ştirile de televiziune în 2009. Aşa că am apelat la baza de date Monitoring Media şi am analizat ştirile Antena 1, Antena 3, pro tv, Realitatea tv şi tvr 1. Iată ce am aflat: În 2009, au fost difuzate 414 ştiri care conţi‑ neau termenul „internet”. Antena 1 este televizi‑ unea care l‑a folosit cel mai des, în nu mai puţin de 168 de ştiri. Adică, raportat la tot anul, pe Antena 1 s‑a vorbit despre net o dată la două zile. Pe locul doi e Realitatea tv, care a difuzat 134 de ştiri. Apoi, la mare distanţă, apare tvr 1 cu 63 de ştiri, urmată de Antena 3 cu 25 de ştiri şi de pro tv cu 24. (M‑a surprins diferenţa dintre Antena 1 şi Antena 3, având în vedere că, vorba aia, îşi mai dau ştiri între ei.) Am grupat ştirile în cinci categorii. Cele mai multe, 131, au intrat la categoria generică „Postate pe net” (termen folosit adesea chiar de televiziuni‑ le menţionate), ceea ce ne arată cât de important e internetul ca sursă pentru televiziunile din Ro‑ mânia. Altfel spus, o dată la mai puţin de trei zile apărea o ştire care făcea referire la ceva „postat pe internet”. „Infracţiuni” este categoria care a adunat 94 de ştiri, firesc având în vedere atât aplecarea televi‑ ziunilor spre ştiri nasoale, cât şi faptul că 2009 a 34 • dor • primăvară 2010

În 2009, au fost difu‑ zate 414 ştiri care conţineau termenul „internet”, în care au fost menționate

54 de site-uri.

fost bogat în fraude. Categoria „Economice” are 87 de ştiri, „Schimbare legislaţie” 56 de ştiri. Cele 83 rămase le‑am încadrat la „Diverse”.1 În cele 414 ştiri au fost menţionate nu mai puţin de 54 de site-uri. Le-am luat în calcul doar pe cele prezentate ca atare, adică www.site.ro, fără să înregistrez menţionările gen „blogul lui Adrian Năstase”. Campionul absolut este realitatea.net – 58 de ştiri –, aflat la o distanţă astronomică de locul doi, ştirileprotv.ro, cu 14 menţiuni. (Poate că agresivitatea cu care Realitatea tv promovea‑ ză realitatea.net este una din explicaţiile pentru care site–ul este în topul sati). Spre comparaţie, antena3.ro a fost menţionat de doar şapte ori, iar antena1.ro de şase ori. 1. Numărul de ştiri din diversele categorii nu este egal cu numărul total pentru că unele au fost introduse în două categorii. Ex: o ştire despre modificări în online banking a intrat şi la „Economice” şi la „Schimbare legislaţie”.


A

monitorizarea de sine în ciuda avantajelor teribile pe care le aduce dezvoltarea sa, online-ul enervează mulţi oameni. Fie că sunt de la PR, de la marketing sau de la corporate affairs (or mai fi şi alte departamente şi departamentuţe, da’ aţi înţeles ideea), ei ştiu că în orice moment internetul îi poate lovi dur. Şi ce îi enervează şi mai tare este că nu ştiu cine, când, unde, cum şi de ce o să îi lovească. Orice companie care ştie să facă business la modul serios (şi sănătos) trebuie să ştie cine, când, unde, ce şi de ce vorbeşte despre ea, oamenii ei, produsele ei şi, de ce nu, despre concurenţă. Ori astea nu poţi să le afli fără o monitorizare profesionist făcută. Majoritatea apelează la serviciile de monitori‑ zare cu care lucrează deja pe presa scrisă, TV şi radio. Din păcate, cei mai mulţi nu înţeleg că o monitorizare online înseamnă un efort mare şi costuri pe măsură. Vestea bună este că încet‑încet încep să apară servicii serioase de monitorizare online. Oameni care au băgat mii, chiar zeci de mii de euro în softuri care să realizeze o „scanare” continuă şi profundă a online-ului românesc şi care să gene‑ reze automat rapoarte în timp real, care să ajute companiile să aibă o reacţie rapidă. Eu am testat trei servicii aflate la început şi v‑aş recomanda să le încercaţi – cu bune şi rele: • Monitor, de la Zelist (www.zelist.ro/monitor) are o interfaţă plăcută, user friendly şi moni‑ torizează cuvinte cheie de pe site-uri, bloguri şi

Blogmeet în ultima vreme am participat la mai multe blogmeets, numele generic pentru întâlnirile oameni‑ lor din blogosferă. Deşi ele merg ok, de multe ori am văzut iniţiatori dezamăgiţi că evenimentul n-a ieşit şi-ar fi dorit. Dacă va urma aceste trei reguli, data viitoare va fi mai bine: Unde. Spaţiul este extrem de im‑ portant. Blogmeetul în esenţa lui nu e o băută, ci o ocazie de a socializa. Ideea este să poţi să bei o bere, să tragi o ţigară, să te simţi în largul tău, dar să nu fie nevoie să zbieri ca să te poţi înţelege. Ce. Iniţiatorul trebuie să le spună

Twitter. Rapoartele arată bine, sunt detaliate şi pot fi exportate în pdf. Deşi totul pare în regulă, mai trebuie să treacă testul timpului. • IQ Media (www.iqnews.ro) e încă în beta. Spre deosebire de Monitor, iq Media abordează moni‑ torizarea ceva mai clasic, realizând o ierarhizare în funcţie de relevanţă. Dacă vor reuşi să rezolve anumite probleme pe zona de recunoaştere se‑ mantică, pot deveni o unealtă de încredere. • Gorila.ro (www.gorila.ro) este un serviciu gratis. Deocamdată. Nu e nici pe departe perfect – încă nu monitorizează integral virtualitatea ro‑ mânească –, dar merge în direcţia bună. O alegere bună la nivel de teste.

Trei reguli pentru o adunare de succes. dinainte celor pe care îi invită că vor trebui să-şi facă o scurtă prezentare. Nu de alta, dar am asistat la situaţii amuzante, dar nu prea simpatice, în care cineva a trebuit să vorbească pe nepregătite. Poate nu vă vine să credeţi, dar multă lume ar prefera să se pregă‑ tească un pic înainte. Cum. Cineva trebuie să fie moderatorul întâlnirii. Poate fi chiar iniţiatorul/orga‑ nizatorul blogmeetului sau, dacă nu se simte în stare (că nu e o ruşine, zău), să găsească pe cineva care să preia rolul. Altfel, se transformă în bisericuţe sau într‑un talmeş‑balmeş. (Articol sugerat de Sorin Andreica, odioase.blogspot.com)

T trivia

> RT şi pe mine, pls există mai multe tipuri de rtişti. Cei care dau rt nu la ceva, ci la cineva. Ăştia sunt cei care nici măcar nu citesc linkul din tweetul unei persoane şi dau direct RT. Fac asta fie ca să intre în graţiile celui care a dat tweetul iniţial (de obicei un „greu” sau cineva de la care vor ceva), fie pentru că persoana este cineva de încredere. Unii dau RT doar la funny-uri, alţii doar la lucruri utile – anunţuri de angajare, apariţii de produse etc. Probabil cele mai multe RT sunt cauze sociale. (Vezi recentul hashtag #draduta.) Există şi oameni care urăsc din tot sufletul RTul, considerându‑l un fel de spam. Doar că şi lor le place să vadă că alţii dau RT la ce au zis ei. Că aşa‑i în Twitter. (Articol sugerat de Simona Stănescu, www.simonastanescu.ro)

dor • primăvară 2010 • 35



reactor

2

R

Cele 10 porunci ale dominaţiei*

I

ierarhie

Dacă vrei să‑ţi conduci cu succes subordonaţii, trebuie să fii impozant, să‑i monitorizezi şi chiar să‑i ameninţi. Aşa cum face babuinul şef. – De Desmond Morris

Î

n interiorul oricărui grup organizat de ma‑ mifere, indiferent cât de cooperant, va exista întotdeauna o luptă pentru dominare. Odată ce se înscrie în această luptă, fiecare individ adult capătă un anumit rang social, care‑i conferă o poziţie sau statut în ierarhia gru‑ pului. Dacă vrei să‑ţi conduci grupul şi să‑ţi păstrezi cu succes poziţia dominantă, trebuie să respecţi zece reguli de aur. Acestea se aplică tuturor liderilor, de la babuini până la preşe‑ dinţi şi prim‑miniştri moderni. Cele zece porunci ale dominaţiei sunt următoarele:

1 * Desmond Morris, Zoomenirea. Editura ART, Colecţia Guerrilla de pe noptieră. Traducere din limba engleză de Valentin Dumitraşcu. Fragmente din capitolul Statut şi super‑statut.

Trebuie să‑ţi etalezi clar însemnele, postúrile şi gesturile dominării.

Pentru un babuin, asta înseamnă o blană bogată, lucioasă, bine îngrijită; o postură calmă şi relaxată, atunci când nu este angajat în dispute; un mers domol şi hotărât atunci când intră în acţiune. Nu trebuie să fie nici un semn vizibil de anxietate, nehotărâre şi ezitare.

Cu mici modificări superficiale, acelaşi lucru este valabil pentru liderii umani. Blana luxuriantă devi‑ ne costumul de conducător, bogat şi elaborat, evi‑ dent superior celor ale subordonaţilor. Lucrurile se schimbă odată ce liderul intră agresiv în acţiune şi începe să se afirme. Atunci, fie el babuin sau prinţ, trebuie să se ridice într‑o poziţie mai impresionantă decât cea a subordonaţilor. Pentru şeful babuin, este mai uşor: o maimuţă dominantă este aproape întotdeauna mai mare decât supuşii ei. Nu trebuie decât să stea dreptă, iar dimensiunile mai mari ale corpului fac restul. Situaţia este ajutată de frica şi umilinţa subordonaţilor mai temători. Pentru liderul uman, s‑ar putea să fie nevoie de un ajutor suplimentar. El îşi poate mări dimensiunile prin purtarea unor pelerine mari sau a unor pălării în‑ alte. Poate deveni mai înalt dacă se urcă pe un tron, pe o platformă, pe un animal sau într‑un vehicul de orice fel sau dacă este purtat pe sus de către ser‑ vitorii lui. Ingeniozitatea speciei noastre îi permite liderului uman să profite de ambele situaţii. Stând pe tron, pe o platformă înălţată, el se poate bucura în acelaşi timp de poziţia relaxată a dominatorului dor • primăvară 2010 • 37


38 • dor • primăvară 2010

Ilustrație de Veronica Solomon


pasiv şi de înălţimea poziţiei unui dominator activ, asigurându‑se astfel de etalarea unei posturi de două ori mai puternice.

2

În momente de competiţie activă, trebuie să‑ţi ameninţi subordonaţii cu agresivitate.

La cel mai mic semn de concurenţă din partea unui babuin subordonat, liderul grupului răspunde ime­diat printr‑o etalare impresionantă a compor‑ tamentului de ameninţare. Există o gamă largă de manifestări de ameninţare, de la acelea motivate de agresivitate puternică şi de un pic de frică, la cele mo‑ tivate de frică intensă la care se adaugă un strop de agresivitate. Atunci când poziţia sa este sigură, etalea‑ ză doar cele mai agresive manifestări de ameninţare. Poate fi atât de sigur pe el încât tot ce trebuie să facă este doar să dea de înţeles că este pe cale să ameninţe, fără să se deranjeze să treacă la acţiune. O scurtă tre‑ sărire a capului său masiv înspre subordonatul neas‑ cultător poate fi un gest suficient pentru a‑l supune. Aceste acţiuni sunt numite „manifestări ale intenţiei“ şi funcţionează exact în acelaşi fel la oameni. Gestul de a ridica vocea sau de a răcni nu este un gest de slăbiciune al unui lider decât atunci când apa‑ re ca reacţie la o ameninţare imediată. De asemenea, poate fi utilizat de către un conducător puternic în mod spontan sau intenţionat, ca un mecanism gene‑ ral de reafirmare a autorităţii. Un babuin dominant se poate comporta în acelaşi fel, atacându‑şi brusc subordonaţii şi terorizându‑i, pentru a le reaminti cine e şeful. Conducăturii umani recurg la această strategie din timp în timp, proclamând decrete seve‑ re, efectuând inspecţii fulger sau ţinând discursuri energice. Dacă eşti un şef, este periculos să treacă prea mult timp fără a fi auzit, văzut sau fără a‑ţi face simţită prezenţa. Dacă circumstanţele nu justifică o demonstraţie de forţă, atunci ele trebuie inventate.

3

În momentele de provocare fizică, tu (sau delegaţii tăi) trebuie să fii capabil să‑i supui cu forţa pe subordonaţi. Dacă o manifestare de ameninţare eşuează, trebuie urmată de un atac fizic. Dacă eşti un babuin şef, este o acţiune periculoasă, din două motive. În primul rând, chiar şi învingătorul poate fi rănit în urma unei lupte, iar o rană poate avea consecinţe mai gra‑ ve pentru un animal dominant decât pentru un sub‑ ordonat – va fi mai puţin intimidant pentru urmă‑ torul atacator. În al doilea rând, el este întotdeauna depăşit numeric de către subordonaţi şi dacă aceştia depăşesc măsura, îşi pot uni eforturile pentru a‑l copleşi. Liderul uman poate evita într‑o anumită măsură acest lucru apelând la o clasă specială de „represori“. Aceştia, militarii sau poliţiştii, sunt aşa de specializaţi şi de buni profesionişti, încât doar o

mobilizare generală a populaţiei ar fi suficient de puternică pentru a‑i învinge. În situaţii extreme, un despot va utiliza o clasă şi mai specializată de repre‑ sori (cum este poliţia secretă), a cărei treabă este să înăbuşe atacurile represorilor obişnuiţi.

Zoolog şi etolog, Desmond Morris, 82 de ani, este renumit pentru studiile sale despre animale.

4

Dacă într‑o dispută este nevoie mai mult de minte decât de muşchi, trebuie să dai dovadă de mai multă inteligenţă decât subordonaţii tăi.

Şeful babuin trebuie să fie viclean, ager şi inteligent, ca şi puternic şi agresiv. Evident, aceste caracteris‑ tici sunt şi mai importante pentru un lider uman. În situaţiile în care puterea se moşteneşte, individul incapabil este repede detronat sau devine un simplu figurant şi o marionetă a adevăraţilor conducători. Astăzi, problemele sunt aşa de complexe, încât liderul modern este obligat să se înconjoare cu specialişti intelectuali, însă cu toate acestea, nu se poate să nu fie un om ager la minte. El este acela care ia ultimele decizii şi trebuie să le ia prompt şi sigur, fără şovăială. Aceasta este o calitate de impor‑ tanţă vitală pentru un conducător, fiind mai bine să iei o decizie clară şi fără ezitare, decât o decizie „dreaptă“. Progresul civilizaţiei a suferit în repetate rânduri din acest motiv. Într‑adevăr, norocoasă este societatea al cărei lider face ce trebuie şi în acelaşi timp se supune celor zece reguli de aur ale domină‑ rii; norocoasă – şi de asemenea rar întâlnită.

5

Trebuie să suprimi certurile care se iscă între subordonaţii tăi.

Dacă un babuin şef observă o gâlceavă ce disturbă liniştea, este foarte probabil să intervină pentru a o potoli, chiar dacă nu reprezintă în niciun fel o ameninţare directă pentru el. Îi oferă acestuia încă o ocazie pentru îşi arăta statutul dominant şi în ace‑ laşi timp păstrează ordinea în interiorul grupului. Pentru conducătorul uman, echivalentul acestui comportament este reprezentat de controlul şi admi‑ nistraţia legilor din grupul lui. Cârmuitorii super‑tri‑ burilor mai timpurii şi mai mici, erau mult mai activi în acest sens, însă în timpurile moderne, se observă o delegare din ce în ce mai marcantă a acestor îndato‑ riri, din cauza presiunilor crescânde ale altor sarcini, ce privesc mai direct statutul liderului. Cu toate aces‑ tea, o comunitate certăreaţă este ineficientă şi trebuie păstrat un anumit nivel al controlului şi influenţei.

6

Trebuie să‑ţi recompensezi subordonaţii ime‑ diaţi, permiţându‑le să se bucure de beneficii‑ le rangurilor lor înalte. Cu toate că sunt cei mai aprigi rivali ai şefului, ba‑ buinii sub‑dominanţi îi sunt de asemenea de mare dor • primăvară 2010 • 39


ajutor în cazul unor ameninţări externe. În plus, dacă sunt prea sever reprimaţi, aceştia se pot uni împotriva lui şi‑l pot detrona. Astfel, ei se bucură de privilegii pe care membrii mai slabi ai grupului nu le pot împărtăşi. Au mai multă libertate de acţiune şi au voie să stea mai aproape de animalul domi‑ nant decât le este permis masculilor tineri. Orice lider uman care omite această regulă nu va întârzia să se afle în dificultate. Comparativ cu echi‑ valentul său babuin, omul are nevoie de mai mult ajutor din partea sub‑dominanţilor lui, iar pericolul unei „revolte de palat“ este mult mai mare. Proble‑ ma este că un adevărat lider nu se poate bucura de o adevărată prietenie. Liderul, fiind în vârful piramidei sociale, este, la propriu, permanent lipsit de prieteni; iar pri‑ etenii lui parţiali sunt poate mai parţiali decât îi place să creadă.

7

Trebuie să‑i protejezi pe membrii mai slabi ai grupului de persecuţiile nejustificate.

Femelele cu pui au tendinţa să se adune în jurul masculului babuin dominant. El răspunde cu o agresiune sălbatică oricărui atac împotriva femelelor sau puilor lipsiţi de apărare. Apărându‑i pe cei slabi, el asigură supravieţuirea viitorilor adulţi ai grupu‑ lui. Liderii umani şi‑au extins treptat protecţia celor slabi prin includerea bătrânilor, a bolnavilor şi a infirmilor. Acest lucru s‑a întâmplat deoarece condu‑ cătorii eficienţi, pe lângă protecţia copiilor, care în‑ tr‑o zi vor îngroşa rândurile adepţilor, au nevoie şi să reducă grijile adulţilor activi, care se simt ameninţaţi de îmbătrânire, îmbolnăvire sau infirmitate. În cazul majorităţii oamenilor, nevoia de a veni în ajutorul celor slabi este o trăsătură firească a naturii lor bi‑ ologic cooperative. Pentru conducători însă, este de asemenea o metodă de a‑i face pe oameni să lucreze mai eficient, luându‑le o mare piatră de pe inimă.

8

Trebuie să iei decizii cu privire la activitatea socială a grupului tău.

Atunci când şeful babuin hotărăşte să se deplaseze, întregul grup se deplasează. Când se odihneşte, tot grupul se odihneşte. Când el se hrăneşte şi grupul se hrăneşte. Liderul unui super‑trib uman a pier‑ dut, bineînţeles, acest tip de control total, totuşi, el poate juca un rol vital prin încurajarea grupului către unele direcţii mai abstracte. Poate stimula şti‑ inţa sau poate pune accent pe dezvoltarea militară. Ca şi în cazul celorlalte reguli de aur ale conducerii, este important pentru el să o aplice şi pe aceasta, chiar dacă nu este neapărat nevoie. Chiar dacă o societate se află pe un drum clar şi satisfăcător, este vital pentru lider să schimbe acest curs în anumite aspecte, pentru a‑şi face simţită prezenţa. Dacă nu 40 • dor • primăvară 2010

are deja preferinţe şi entuziasm, atunci trebuie să le inventeze. Dacă oamenii observă că liderul are apa‑ rent convingeri puternice în unele privinţe, atunci va fi luat şi mai în serios în toate privinţele.

9

Din când în când, trebuie să‑i linişteşti pe subordonaţii de la baza ierarhiei.

Dacă un babuin dominant vrea să se apropie paşnic de un subordonat, poate avea dificultăţi, deoarece inevitabil, prezenţa lui este ameninţătoare. Poate depăşi această problemă prin adoptarea unor mani‑ festări de liniştire. Acestea constau într‑o apropiere uşoară, fără mişcări bruşte sau agresive, acompa‑ niată de expresii faciale (numite plescăit din buze) tipice subordonaţilor prietenoşi. Toate acestea ajută la calmarea animalului mai slab, permiţându‑i celui dominant să se apropie. Liderii umani, care de obicei pot fi duri şi rigizi cu subordonaţii lor imediaţi, adoptă frecvent o atitudine de supunere prietenoasă atunci când intră în contact cu subordonaţii cei mai umili. Acestora le oferă o faţadă de curtoazie exagerată, zâmbesc, îşi flutură braţele, strâng mâinile interminabil şi chiar mângâie copiii. Însă zâmbetele li se şterg curând de pe faţă, odată ce le întorc spatele şi se întorc în lumea nemiloasă a puterii.

10

Trebuie să iei iniţiativă pentru respinge‑ rea ameninţărilor sau atacurilor ce vin din afara grupului.

În faţa atacului unui inamic extern, babuinul do‑ minant va fi întotdeauna în linia întâi a apărării. El are rolul principal de protector al grupului. Pentru babuin, duşmanul este de obicei un animal periculos din altă specie, însă pentru liderul uman, inamicul ia forma unui grup rival din aceeaşi specie. În momen‑ te de ameninţare, capacitatea lui de conducător este pusă la o serioasă încercare, însă într‑un fel, mai pu‑ ţin serioasă decât în vreme de pace. Cu cât este mai îndrăzneţ şi mai cutezător, cu atât mai pasional pare că apără grupul, care, fiind luat de valul emoţiei, niciodată nu‑i pune la îndoială acţiunile (aşa cum ar face pe timp de pace), indiferent cât de nesocotite ar fi. Purtat de entuziasmul grotesc pe care‑l aduce cu sine războiul, un lider puternic ajunge să se impună. Cu cea mai mare uşurinţă, el îi poate convinge pe membrii grupului său, oricât de puternic motivaţi ar fi în a considera uciderea unui seamăn ca cea mai odioasă crimă, să o comită ca pe un act de onoare şi eroism. Nu prea are cum să facă un pas greşit, însă dacă se întâmplă, poticneala poate fi trecută cu vede‑ rea întotdeauna, sub pretextul că ar dăuna moralului naţional. Chiar dacă greşeala e făcută publică, mai degrabă va fi pusă pe seama ghinionului decât a proastei judecăţi. •


Între un bărbat şi o femeie e un aparat foto

E

R

experiență

Nobuyoshi Araki nu are cum să te lase indiferent; ori îl arunci, catalogându‑l drept un alt pervers care transformă femeia în obiect, ori îi cauţi sensul dincolo de ce te şochează sau ţi se pare indecent. – De Diana Dondoe Fotografii din arhiva personală.

dor • primăvară 2010 • 41


A

m zburat 12 ore pentru el, întrebându‑mă dacă urma să fie o experienţă excitantă sau umilitoare. V Magazi‑ ne mă trimisese la Tokyo, în lumea lui, pentru un pictorial. Ştiam cu toţii că hainele vor fi incidentale şi că rezultatul final nu va fi în niciun caz „drăguţ” sau „comercial”. Nu cu Nobuyoshi Araki. Am ajuns la studio înaintea lui. Pentru prima dată în carieră am simţit nevoia să beau ceva înain‑ tea unui shooting. Ar fi trebuit să cer vodcă, dar nu am îndrăznit şi nici nu am vrut să par atât de ne‑ sigură. Am cerut vin roşu. Cât a durat machiajul şi coafura am băut şi am fumat de parcă nu mai exista ziua de mâine, cu gândul la reputaţia sa şi simţin‑ du‑mă ca şi cum urma să fiu dată drept ofrandă unui căpcăun cu trei ochi. Îl descoperisem cu şase luni înainte în Araki‑ mentari, un documentar despre munca şi obsesiile lui. Într‑o scenă, fotograful cu o mutră de clovn se hlizeşte la o femeie care spânzură goală din tavan, înfăşurată în nişte funii. Într‑alta, o tânără pozează tolănită în faţa lui, într‑un kimono întredeschis deasupra pelvisului, expunând o tufă neagră, gene‑ roasă. Araki glumeşte, îi surâde împăciuitor, după care se opreşte brusc cu o expresie nemulţumită. Se îndreaptă tacticos înspre ea, se apleacă şi începe să‑i coafeze părul pubian cu propriile degete, ca un stilist înamorat. Nu se grăbeşte, gestul îi e calm şi sigur, direct şi incredibil de erotic. Mulţumit de „fre‑ ză” se întoarce la trepied şi reîncepe să fotografieze. Aşa s‑a născut fascinaţia mea pentru Araki, pe atunci încă amestecată cu frică şi o doză serioasă de Icantfuckingbelievehedidthat. Am descoperit un artist prolific cu câteva sute de cărţi publicate de‑a lungul unei cariere începute prin anii ’60: imagini cu un Tokyo ale cărui străduţe lăturalnice vibrează prin gesturile de zi cu zi ale oamenilor ce trăiesc într‑un ritm străin nouă, close‑upuri de organe genitale – explicite sau cenzurate cu pete de vopsea sau scrijelituri, portrete, nuduri de femei ce pri‑ vesc direct în obiectiv. Eram intrigată de aparentul său misoginism şi de puterea pe care părea să o aibă asupra acestor femei care s‑au lăsat legate, supuse, expuse; de statutul lui de superstar adulat într‑o Japonie tradiţionalistă la prima vedere;

Mângâie trepiedul, mă ia de mână şi se uită lung în ochii mei: „You woman. Me man. No photographer. This... just paradise.” 42 • dor • primăvară 2010

de aerul de băiat năstruşnic şi obraznic care se autointitulează „geniu”, pentru că n‑are răbdare să aştepte să o facă alţii. Când V Magazine mi‑a oferit să fiu fotografiată de el, am acceptat fără să stau pe gânduri.

A

raki intră în studio ţinând în mână cea mai re‑ centă carte pe care a publicat‑o. Mi‑o dăruieşte după ce-o semnează, ca o pisică mândră că tocmai a prins un şoarece pentru mine. Încerc să par neim‑ presionată, dar tremur şi transpir, incredulă. Araki e scund, are două smocuri de păr zburlite în sus, pe de‑o parte şi de alta a semi‑cheliei centrale. Mustaţa pare să o aibă de când s‑a născut şi îl singularizează şi identifică cum făcea cu Hitler sau Dali. Poartă ochelari de vedere à la John Lennon, dar parcă mult mai mici şi mai ciudaţi, blugi cu bretele roşii, tricou alb, pantofi aurii cu vârf ascuţit şi şosete ca de fetiţe, albe cu manşete roşii. Nu vorbeşte engleză şi gesticulează excesiv, deseori către propriul pro‑ hab. Privirea îi e când liniştitoare, când demonică. Se alintă şi râde zgomotos la propriile glume. Când ajung în faţa aparatului de fotografiat, ne privim unul pe altul, încurcaţi. Studioul e gol, cu excepţia câtorva lumini colorate. Eu port, pentru început, o pereche de chiloţi negri de dantelă şi un sacou bărbătesc. Am mai făcut amândoi acest ritual de zeci, chiar sute de ori, şi tot ne fâstâcim. E mai stăpân pe situaţie decât mine; motanul care tocmai mi‑a oferit un şoarece surâde pe sub mustăţi, pregătit pentru o nouă provocare. Încerc să îi susţin privirea şi să îi întorc rânjetul. Mângâie trepiedul, mă ia de mână şi se uită lung în ochii mei: „You woman. Me man. No photographer. This... just paradise.” Cred că încearcă să mă asigure că va fi bine. Îmi prezintă un tip, „specialist în bondage”. Cum devine cineva specialist în legatul cu sfori, mă întreb, ce scrie în CV‑ul lui, unde a studiat? Tipul îmi leagă, pentru început, încheieturile mâinilor şi gleznele. Sunt pe podea, imobilizată, singurul lucru la care mă pot gândi e linia bikinilor şi dacă e totul în regulă şi în limita decenţei. Îmi suflu şuviţele de păr care îmi cad pe faţă şi mă gâdilă. Specialistul îmi dă târcoale, ca un artist care îşi admiră opera îngrijorat. Îi spun că mă cheamă Diana şi încerc un surâs de genul „îmi pare bine de cunoştinţă, acum că m‑ai legat fedeleş”. Îmi surâde înapoi, respec‑ tuos, dar impasibil, interesat doar de bucata lui de sfoară, de parcă şi ea ar trebui să fie un personaj în acest cadru. Egoul meu e rănit: „Cred că ar trebui să legi sforile mai strâns”, îi spun acru, „ar fi mai bine, ca să simt că nu mă pot mişca deloc”. Nu ştiu dacă a înţeles. Strânge ultimul nod şi mă lasă. Maestrul Araki aprobă şi specialistul se înclină în faţa mea şi dispare fără o vorbă. Araki lucrează super-rapid. Din când în când


vine spre mine să îmi spună o glumă într‑o japone‑ ză‑engleză stâlcită, gesticulând nebun. Îmi măsoară lumina pe fese, îmi ciufuleşte părul. Se răţoieşte jumătate serios, jumătate în glumă la coafeza care vrea să mi‑l rearanjeze într‑o formă cuminte şi la modă. Vine să strângă sforile mai bine în jurul braţelor şi al sânilor. Îl simt cum trage cu privirea de chiloţi, întrebându‑mă mut şi sfredelitor dacă nu vreau să îi dau jos. Dau din cap că nu. Ridică din umeri, zâmbeşte, îmi sărută mâna şi se întoarce spre aparat. Cer încă un pahar de vin. După primul cadru şi încă un pahar mă simt mai în largul meu, intrăm într‑un ritm normal, ca doi amanţi ce au trecut cu bine peste nervozitatea primului sărut. Dintr‑o dată înţeleg ce‑mi spune. El devine mai tandru, ochii lui nu mă părăsesc nicio clipă, se joacă, se face că apasă pe buton, se opreşte, se învârte agitat în jurul trepiedului, reîncepe, ţipă, se entuziasmează. Eu mă las, nu mă las, el mă încurajează dacă mă vede nesigură, mă invită să mă încred în el. Pare mulţumit când trag de sfori cu furie şi încă şi mai mulţumit când renunţ. Nu ştiu cine pe cine seduce, e o joacă la care participăm amândoi, o joacă despre acceptare şi încredere în care uit de obsesia perfecţiunii, de modă, de corpul meu şi de hainele ce îl ascund. În final, facem patru cadre. Terminăm mai repede decât mi‑aş fi dorit, după doar câteva ore. Mă îmbrac bulversată. Nu simt că am fost într‑un studio, dar nici în patul unui bărbat.

cu femei dezbrăcate, legate cu funii, o lume în alb şi negru peste care a trasat ulterior pete de culoare. „Eu fac sex ca să fac poze bune”, spunea Araki într‑un interviu. „Mă excită fotografiile mele cu nuduri şi peisaje. Mă joc cu cuvintele dorinţă şi cu‑ loare – amândouă sunt exprimate folosind aceleaşi caractere în limba japoneză.” Sunt fascinată de cât de frumos vorbeşte Araki despre arta lui. Vorbeşte cu tandreţe şi neruşinare şi cred că iubeşte la fel. Îmi pare rău că nu mi‑am dat chiloţii jos. •

M

ult timp după, m‑am gândit că pozele lui dau impresia că s‑a culcat cu toate miile de femei pe care le‑a fotografiat; în interviuri susţine că a şi făcut‑o. Nu ştiu cât e adevăr şi cât e teribilism dar, într‑un fel, are dreptate: raportul a fost feme‑ ie‑bărbat, nu fotograf‑model, acel „you woman, me man” a fost cuvântul safe dintre noi şi nu am avut nevoie să‑l folosesc în niciun moment. Am fost, cum îi place lui să spună, un „ménage‑à‑trois” – eu, el şi camera lui. Fotografiile ne‑au pecetluit intimitatea, după care au condamnat‑o la viaţă veşnică pe hârtie. Eu am devenit una dintre multe‑ le femei‑subiect, el, cel mai inedit amant imaginar pe care l‑am avut vreodată. Ştiu că a iubit‑o pe Yoko, soţia pe care a fotogra‑ fiat‑o în luna de miere, în timpul orgasmului, stând pe pat absentă, goală sau îmbrăcată, cu pisica în braţe, cu o orhidee între picioare, cu dragoste în ochi sau pierdută în gânduri departe de el, dormind ca un copil în poziţia de fetus după ce au făcut dragoste. A fotografiat‑o pe patul de spital înainte să moară. I‑a fotografiat poza de înmormântare, absenţa în locurile în care au petrecut timp împreu‑ nă şi oasele după incinerare. Am fost şi sunt geloasă. Cartea pe care mi‑a dăruit‑o atunci conţine poze

Diana Dondoe este faimoasă, fumătoare şi proprietară de pisici. Are vreo 55 de perechi de pantofi – fără adidaşi şi bocanci – şi obişnuieşte să taie gâtul tricourilor ca să le facă mai confortabile.

dor • primăvară 2010 • 43


În numele tatălui

P

R

personal

Deşi e preot, tata nu m‑a învăţat despre Dumnezeu. Nu m‑a obligat să cred orbeşte, dar nici nu m‑a îndemnat să cercetez. De aceea, am pornit singură să‑l caut.

A

– De Smaranda Şchiopu

mintirile din copilărie ale lui Creangă mi‑au dat ceva bătaie de cap. Chiar şi acum, la 27 de ani, când cineva îmi vede numele complet în buletin nu se poate abţine: „Smărăndiţa? Ca Smărăndi‑ ţa popii?”. Uneori răspund, numai ca să văd cum se stinge ironia din zâmbet: „Da. Şi tata chiar e popă”. Pe unii, răspunsul meu îi face şi mai curioşi: „Şi cum e să fii fată de preot? Eşti credincioasă?”. Simt că se aşteaptă să le spun că mă rog dimineaţa şi seara, înainte de fiecare masă, că merg foarte des la slujbe, că toată viaţa mea gravitează în jurul re‑ ligiei. De parcă alegerea tatălui meu de a‑l urma pe Dumnezeu se revarsă prin duh sfânt şi asupra mea. Tata a vrut din copilărie să devină preot. S‑a născut şi a crescut în Măneciu Pământeni, un sat apropiat de staţiunea montană Cheia, o zonă în care dai de mănăstiri la tot pasul: Crasna, Suzana, Zam‑ fira, Cheia. Încă de când era mic, bunicul meu i‑a aranjat ca în vacanţele de vară să meargă la câte o mănăstire să‑i ajute pe călugări. Cu timpul, a înce‑ put să lucreze nu numai în grădinile şi pe domeniile mănăstirilor, ci a intrat şi în biserici, tot un fel de băiat bun la toate. Când a venit vremea să‑şi aleagă liceul, a ales fără ezitare seminarul şi apoi teologia. Mama provenea dintr‑o familie de credincioşi moderaţi; bunica mergea des la biserică, dar bu‑ nicul nu se sfia să înjure de cele sfinte. L‑a cunos‑ cut pe tata la o petrecere, când erau amândoi în facultate. El era acolo cu o altă fată, dar a stat puţin de vorbă cu mama, i‑a cerut numărul de telefon şi a sunat‑o chiar în ziua următoare. Au rămas împreună. Tata a plecat la scurt timp în Bulgaria, la Biserica Ortodoxă Română din Sofia, pe post de ajutor de preot. În 1982, ai mei s‑au căsătorit, iar un an mai târziu m‑am născut eu. Tata s‑a preoţit

44 • dor • primăvară 2010

în ’85 şi tot atunci i s‑a dat dreptul de a‑şi aduce întreaga familie alături. Mama a îmbrăţişat cu drag cariera de casnică şi preoteasă. De Crăciun, tata le aducea copiilor ortodocşi care veneau la biserica noastră din Sofia, fie ei români sau bulgari, un Moş Crăciun care le oferea daruri în schimbul unor recitaluri de poezii sau colinde. În fiecare an îmi pregăteam un repertoriu întreg ca să‑l impresionez pe Moş. Singurul an în care nu a venit a fost în 1989. L‑am întrebat pe tata de ce şi mi‑a răspuns întunecat: „În ţara noastră e revoluţie şi tu visezi Moş Crăciun! Şi tu n‑ai învăţat că Moş Crăciun nu e Cel mai important acum?” Adevărul era că nu învăţasem. Crăciunul însemna brad, moş şi cadouri, plus muzica tânguitoare pe care o asculta tata – ceva cu un bebeluş care se naşte într‑un grajd. Eu ştiam că bebeluşii se nasc la spital. Ana, sora mea, acolo se născuse. Abia peste un an am aflat mai multe. Eram în clasa I la o şcoală bulgărească, iar învăţătoarea l‑a invitat pe tata să ne spună câte ceva despre Crăciun. A venit în faţa clasei îmbrăcat în reverenda lui neagră, lungă până în pământ, asortată perfect cu părul şi barba. Eram mândră că ştia povestea bradului şi povestea bebe‑ luşului Iisus, născut sărac, cum bănuiam, dar care avea să facă minuni. Pe tata nu l‑am auzit vorbind despre Dumne‑ zeu decât în spaţii publice: în biserici şi la şcoală. Acasă era mai preocupat să mă vadă lucrând la teme. Nu‑mi amintesc dacă el sau bunica din partea mamei m‑a învăţat rugăciunile pentru copii. Când ne‑am întors în România, mi‑a spus că trebuie să învăţ rugăciunile mai grele, Crezul şi Tatăl Nostru, ca să nu mă fac de râs în faţa colegilor. În anii în care am locuit la Sofia, mergeam la biserică doar când mă împărtăşeam, la slujbele de seară de dinaintea Paştilor sau dacă vizitam alte oraşe. În fiecare oraş nou în care mergeam, cum dădeam de o biserică, intram în ea; îl urmam pe tata la icoane, ne închinam şi le pupam. Nu‑mi


spunea nimeni de ce făceam asta. Dar dacă tata făcea, trebuia să facă toată familia. Odată cu mu‑ tarea la Măgureni, tata a început să insiste ca eu şi soră‑mea să venim mai des la biserică. Era rareori autoritar. Poate şi pentru că până în adolescenţă am fost cuminte. Sora mea la fel. Însă când ne spu‑ nea duminică la prânz „mai veniţi şi voi la biserică, n‑o să se ia sfinţii după voi”, avea o privire din care înţelegeam amândouă că nu era de glumă. Pentru că tata nu vorbea niciodată despre cre‑ dinţă acasă, am început să scotocesc prin biblioteca lui după cărţi care să‑mi spună cine e Dumnezeu şi ce e cu credinţa în el. De când tata mă admones‑ tase că nu ştiam nimic despre Crăciun, am crezut că trebuie să înţeleg totul singură şi că nu‑i place să audă întrebări. Am început cu biblia, pentru că auzisem că e o carte importantă. Când m‑a văzut

Ilustrație de Raluca Popa

prima dată cu ea în mâini, mi‑a spus că e prea grea pentru mine şi mi‑a recomandat varianta pentru copii, cu poze. Din ea am aflat multe despre proroci, Dumnezeu, Fecioara Maria, Iisus. Absorbeam informaţii, dar nu ceream lămuriri suplimentare. Credeam totul, inclusiv aventurile biblice, pentru că erau, aşa cum spunea tata în biserică, „cuvântul lui Dumnezeu”. Am înţeles ce era cu Iisus din filmul lui Zeffirelli, Iisus din Nazaret.

C

ând aveam vreo 15 ani, tata m‑a trimis să mă spovedesc. Un preot avea să‑mi dea voie să mă împărtăşesc, sau nu, numai după ce îi spuneam în ce fel am păcătuit. Prima împărtăşanie au primit‑o discipolii de la însuşi Iisus, la Cina cea de Taină,

dor • primăvară 2010 • 45


după cum spune legenda. Iisus a binecuvântat pâinea şi vinul de la masă, le‑a întins ucenicilor şi le‑a spus să mănânce şi să bea. Le oferea, meta‑ foric, trupul şi sângele său pentru a se curăţa de păcate. Împărtăşania se poate face numai după o perioadă de post, urmată de spovedanie, când creştinul se duce singur în faţa preotului şi îi mărturiseşte acestuia păcatele săvârşite. Aflasem lucrurile astea de la şcoală. M‑am dus atunci la un preot dintr‑un sat vecin ca să‑mi mărturisesc păcatele, pentru că nu se obişnuieşte ca familia preotului să i se spovedească acestuia. Era înainte de Paşti, ţinusem post o săptă‑ mână şi nu prea ştiam ce păcate aveam. Învăţasem cele zece porunci şi cele şapte păcate capitale şi îmi imaginam că dacă am făcut ceva rău, trebuie să se regăsească pe una dintre aceste liste. Preotul la care m‑am dus a citit o rugăciune dintr‑o carte şi mi‑a spus să zic ce am pe suflet. – Am minţit, am spus. – Da, a spus el. – Am vorbit urât. – Da. – Uit să‑mi spun rugăciunile câteodată. – Da. (Pauză lungă.) Atât? – Da. A mai spus o rugăciune, mi‑a dat să pup crucea pe care o ţinea în mână şi m‑a trimis acasă. O nimi‑ ca toată. M‑am spovedit în anii următori şi la alţi preoţi şi scenariul era cam acelaşi. Unii mă întrebau dacă mi‑am supărat părinţii, dacă m‑am certat cu cineva şi de fiecare dată mă iertau de păcate şi îmi dădeau voie să mă împărtăşesc. De fiecare dată ie‑ şeam din biserică la fel cum intrasem, nici vorbă de uşurarea despre care auzisem că se aşază în suflet după ce îţi mărturiseşti păcatele. În clasa a IX-a m‑am împrietenit repede şi pe viaţă cu tiza mea, Smaranda, opusul meu absolut: vorbăreaţă, acidă, cu capul plin de filozofie şi atee. Ea a fost prima care mi‑a spus pe şleau că preoţii pot fi ipocriţi, că biserica e o invenţie şi că Dumne‑ zeu nici nu există. O fi tata un om bun, mi‑a zis, dar s‑a cam înşelat când a crezut povestea cu Iisus cel înviat. Avea un dispreţ evident şi de neclintit pentru tot ce crezusem eu că era adevărat. Sau pentru ce încercasem să cred că e adevărat. Că nu mi‑era prea clar. Şi nici ea nu m‑a convins cu filozofii ei, cu Darwin şi ce mi‑a mai dat să citesc. Din punctul meu de vedere, oricare variantă putea să fie la fel de adevărată şi nu exista nicio cale să se demonstreze dincolo de orice îndoială cine avea dreptate. Nu vedeam decât că tata a crezut în Dumnezeu, a ales să‑l urmeze şi a ajuns preot. Smaranda credea în Heidegger, a ales să‑l urmeze şi eram curioasă unde va ajunge (azi face un doctorat în filozofie în SUA). Eu încă nu credeam în ceva cu atâta tărie. Am continuat să mă duc când şi când la biserică pentru a‑l mulţumi pe tata, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc din aceleaşi motive. Dacă ştiam ce are 46 • dor • primăvară 2010

de făcut un bun creştin şi dacă reuşeam să fac şi eu câte puţin din toate, atunci eram şi eu un bun creş‑ tin. Iar dacă nu, oricum Dumnezeu era bun şi ierta orice. Din tot ce ştiam despre El, asta îmi plăcea cel mai mult.

M

‑am simţit mai aproape de divinitate când am renunţat la rugăciunile de seară standard şi am început să‑i povestesc lui Dumnezeu ce făceam ziua şi cum credeam eu că greşisem faţă de oameni. Era o descoperire pe care nu ştiam cum s‑o apăr în faţa lui tata, care mi‑ar fi spus, aşa cum spunea în predici, că legătura dintre credincios şi Dumnezeu se face prin preot. În vara lui 2003 l‑am cunoscut pe Mihnea, într‑o excursie organizată în Grecia, cadou de la ai mei pentru mine şi sora mea. Crescuserăm suficient încât ai mei să ne lase singure. Ne‑am urmărit cu privirea două zile înainte să vorbim, eu şi Mihnea. Văzusem cum a intrat cu capul plecat în biserica din Salonic şi s-a închinat la toate icoanele. După ce ne‑am împrietenit, nu m‑am abţinut şi l‑am în‑ trebat dacă tatăl lui e preot. Nu era. De fapt, nici nu mai avea tată. Începuse să meargă cu mama lui la biserică şi îi plăcuse. Şi credea pe bune în tot. Ţinea posturi, se spovedea, se împărtăşea, se închina când trecea pe lângă biserici şi citea cărţi religioase. Abia împlinise 18 ani şi era cel mai sincer credincios pe care îl văzusem vreodată. Şi cel mai atrăgător. Ai mei l‑au iubit ca pe nimeni altul. Întorşi în ţară după ce s‑a terminat excursia, am început să ne vedem mai des şi peste noapte ne‑am transformat în cuplu. Adică peste noaptea în care l‑am invitat la mine la un ceai şi ceaiul s‑a transfor‑ mat în prima noastră noapte de dragoste. Şi pentru el chiar prima. Dar nu asta a fost surpriza cea mai mare, să aflu că era virgin. Când ne‑am trezit dimineaţa, mi‑a mărturisit că s‑a simţit bine, dar că vrea să se împărtăşească de Crăciun, adică peste două luni. Pentru ca el să fie un om curat, trebuia să se spovedească de două ori, o dată la începutul postului, ca să‑şi recunoască păcatul, apoi în Ajun, ca să i se aprobe împărtăşania. Pe scurt, sex abia după Crăciun. M‑a întrebat dacă n‑aş vrea şi eu să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc cu el. L‑am pri‑ vit lung în ochii lui verzi şi senzuali şi m‑am gândit că o fi cool ca în epoca noastră să ţii la virtutea castităţii. Măcar puteam să ne pupăm. Cu spovedania lucrurile stăteau altfel. A te spo‑ vedi era ca şi cum ar trebui să treci de o uşă numai după ce ai spus parola. Dacă ai spus parola corect, treci mai departe. Numai că parola ta trebuie să corespundă cu a preoţilor. Ei decid când şi cât ai greşit. Nu Dumnezeu, nu Iisus; ei, preoţii. De la preot la preot, păcatele mai mici sau mai mari pot fi trecute cu vederea, pe criterii pe care doar ei le cunosc. Unii te vor lăsa să te împărtăşeşti dacă


eşti fumător şi nu poţi să te abţii, alţii, cum e tata, consideră că fumatul e un viciu care te ţine sclav şi nu‑ţi acordă dreptul la împărtăşanie (deşi şi el fu‑ mează). Majoritatea preoţilor nu te iartă pentru sex în afară căsătoriei. Din cauza asta, eu nu mă mai spovedisem de vreo trei ani. Tata nu m‑a întrebat niciodată de ce, dar cred că ştia prea bine. M‑am spovedit totuşi atunci cu Mihnea, la duhovnicul lui. Am mărturisit păcatul cel mare, iar preotul mi‑a atras atenţia asupra consecinţelor actului sexual, ale unui posibil avort. Părea genul de preot care nu s‑ar fi bucurat dacă îi spuneam că folosesc metode contraceptive, pe care unii preoţi le consideră un bombardament asupra potenţi‑ alilor copii pe care i‑ar putea face o femeie, deci crimă. (Tata nu e de acord cu astfel de extreme.) Mi‑a recomandat să mă întorc la spovedanie după o lună şi jumătate de post şi apoi o să am voie să mă împărtăşesc. Şi poate eu şi Mihnea am putea începe să ne gândim la căsătorie.

N

‑am mai vorbit cu niciun preot despre păcate de‑atunci. Deşi îmi vorbise frumos şi logic, preotul nu m‑a convins că greşisem. Pentru că nu credeam că făcusem un păcat. Făcusem un act de dragoste. Faptul că preoţii decid când eşti pregătit pentru împărtăşanie şi nu Dumnezeu în mod direct, m‑a convins că preoţii, biserica şi toate regulile sunt instituite de oameni. Am decis că singurul exemplu de urmat din pildele lui Iisus e bunătatea şi dragostea faţă de oameni, dar nici chiar duse până la a întoarce şi celălalt obraz. În cei doi ani cât am fost cu Mihnea, l-am însoţit când şi când la slujbele de duminică şi i‑am respec‑ tat dorinţa de a se păstra cast în timpul posturilor. De Paşti, am ales pentru prima dată să nu merg la ai mei şi să rămân în Bucureşti cu el. Am asistat la prima slujbă de Înviere oficiată de un preot care nu era tatăl meu. Şi atunci mi‑am dat seama că îmi lipsea momentul Învierii aşa cum îl ştiam de la tata. Trăisem ani de‑a rândul acest moment. La miezul nopţii, în biserică se sting toate luminile. În altar, tata aprinde o lumânare din care va da lumină tutu‑ ror. Apoi, cântă singur „Hristos a Înviat”. Stă în uşile altarului, cu faţa spre lumea din biserică, în mâini ţine o lumânare mare şi albă pe care o ridică şi o co‑ boară pe ritmul melodiei. Începe pe un ton grav; vo‑ cea lui de bas îi permite să enunţe limpede note joase care dau senzaţia că transmit un mesaj important. Apoi urcă un ton şi vocea lui se aude până în spatele bisericii fără ajutorul boxelor şi urcă până în vârful cupolei. Puternică şi melodică în acelaşi timp, vocea tatei mi‑a transmis întotdeauna emoţia oricărei melodii pe care a interpretat‑o, fie că era romanţă, colind sau cântare bisericească. Iar când anunţă învierea lui Iisus, de multe ori mi‑am imaginat cum sufletul chiar se înalţă spre cineva, acolo sus.

Învăţasem cele zece porunci şi cele şapte păcate capitale şi îmi imaginam că dacă am făcut ceva rău, trebuie să se regăsească pe una dintre aceste liste. Când tata cântă „Hristos a Înviat”, toate poveş‑ tile pe care le ştiu despre pruncul venit pe lume să salveze omenirea devin credibile. Doar că în faţa credincioşilor, el nu e un povestitor. El încearcă să le explice de ce sacrificii e nevoie pentru ca fiecare credincios să poată trăi o viaţă veşnică fericită alături de Dumnezeu Tatăl şi fiul său, Iisus. Nici el şi nicio carte de pe lume nu mă va convinge că exact asta cere Dumnezeu de la noi: sacrificii. După ce m‑am despărţit de Mihnea, m‑am des‑ părţit şi de accesoriile cu care Dumnezeu e repre‑ zentat pe pământ: slujbe, posturi, spovedanii etc. Am început să învăţ cum e să trăieşti pe propriile picioare şi gândurile sfinte cu greu îşi mai puteau face loc în viaţa mea. Până când, acum doi ani, de Paşti, m‑am trezit din nou cu gândurile spre ceruri. Plecasem cu câţiva prieteni într‑o vacanţă, în Bosnia şi Croaţia. Ai mei nu fuseseră foarte încân‑ taţi că plecam în vacanţă tocmai de Paşti şi parcă îl auzeam pe tata cum mă întreabă: „Ai aprins şi tu o lumânare măcar?” În dimineaţa de după Înviere, am pornit printre moscheile din Sarajevo în căutarea unei biserici ortodoxe. Când am găsit‑o, era înconjurată de un gard de fier. Am ajuns la uşile de lemn şi am apăsat pe mâner. Închis. Nimeni în jur. Aş fi vrut să‑i pot spune lui tata: „Uite, uşile la casa Domnului nu sunt întotdeauna deschise.” Am ieşit din curtea bisericii şi am plecat mai departe să descoperim oraşul, bombardat cu puţini ani în urmă. Contradicţiile dintre cuvântul lui Dumnezeu şi ceea ce se făcea în numele lui m‑au pus pe gânduri şi înainte, dar când le‑am văzut atât de aproape, în ruine şi în sărăcia pe care o aduce războiul, am înţeles. Dumnezeu era prea abstract ca să poată fi cu‑ prins cu mintea, iar religiile cu normele lor atât de amănunţit gândite erau prea concrete ca să poată deriva direct din el. Cred că tata a ales în mod conştient să nu‑mi impună credinţa în Dumnezeu. Cred că ştie cât e de greu să accepţi atâtea reguli, care de cele mai multe ori se bat cap în cap. Pentru mine nu cred că mai există vreo cale să ajung la El: cu mintea nu pot, iar în suflet nu ştiu cum să‑i fac loc necondiţionat. Dacă există, o să‑mi ierte şi asta. Din tot ce am învăţat despre El, asta continuă să‑mi placă cel mai mult. • dor • primăvară 2010 • 47


Meniul lui Gil

Un meniu tradus dezastruos i‑a adus restaurantului La Gil mai multă faimă decât cei aproape 20 de ani de existenţă. A fost întâmplare sau rezultatul unei bizare strategii de marketing?

S

– De Georgiana Ilie

audi Feathers, Live As the Grandparents şi Crap on Grill sunt câteva dintre traducerile sutelor de feluri de mâncare încolonate în meniul restauran‑ tului La Gil, un local cu specific românesc din nordul Bucureş‑ tiului. La jumătatea lunii ia‑ nuarie, o copie scanată a celor 28 pagini de romglezisme – cu tot cu observaţii scrijelite de mână în dreptul unor feluri ca Liver Bird of the Lyon (ficăţei de pasăre á la Lyon), Cost of Bean (costiţă cu fasole) sau Chicken Breast Chicken Breast Picant Picant (piept de pui picant) – a devenit viralul momentului. S‑a dat pe mail, Twitter, Facebook, slideshare şi, în câteva zile, mii de oameni au aflat de locul în care poţi comanda pene saudite, trăieşte ca bunicii, rahat pe grill, costul verzei, recoltă de porc, Gil prăjit, haiduc în ţeapă, grădinărit şi Costică. De atunci, Gil Varga, patronul şi managerul resta‑ urantului, a primit peste 100 de telefoane şi mailuri de la rude, clienţi, chiar şi de la necunoscuţi. Clien‑ ţii i‑au scris ca să îl informeze, în caz că voia să ia măsuri să prevină prejudiciile de imagine. Un nepot i‑a atras atenţia că traducerile sunt greşite şi că me‑ niul „cică circulă împreună cu materiale amuzan‑ te”. Iar alţii s‑au simţit jigniţi: „Vă rog frumos să‑mi spuneţi că acest meniu este o glumă”. Varga, un tip de 45 de ani care aduce a Bogdan Stelea, cu o figură serioasă şi gesturi reţinute, le‑a răspuns tuturor cam la fel: „Mulţumim frumos că ne‑aţi anunţat. Este o glumiţă pusă la cale de noi. Ne bucurăm că v‑a amuzat”.

R

V viral

R

estaurantul este nou şi vechi în acelaşi timp. Varga l‑a pornit în 1991 cu o tarabă cu mici deschisă în coasta altui restaurant cu notorietate locală, La Cocoşatu’. Ţintea către acelaşi public: românii şi străinii care, între zboruri, ieşeau din Otopeni şi Băneasa să mănânce. Absolvise Utilaje

48 • dor • primăvară 2010

Fotografie de Andrei Pungovschi


de Construcţii şi n‑avea niciun fel de experienţă în industria alimentară, dar asta nu l‑a împiedicat să pună pe picioare afacerea şi să o extindă la micul imperiu de azi: un restaurant cu terasă, un motel, două parcări, o clădire de birouri în construcţie, un magazin alimentar non‑stop. Aproape o stradă întreagă. Până să ajungă aici însă, a trecut prin destule încercări: primul restaurant a ars în 1998, un altul, deschis în 2001 – Nostalgie La Gil –, a dat faliment în 2006, iar pe actualul La Gil l‑a construit cu mâna lui. „Am vândut rezervări la nunţi când aici era o groapă”, spune serios. L-a deschis în 2007, are trei niveluri şi este specializat în mâncare tradiţională românească şi

evenimente de familie. Sălile localului sunt mereu rezervate pentru nunţi şi botezuri pentru care Varga oferă servicii complete, de la decoraţiuni în paleta de culori preferată, la fotograf şi formaţie. Pentru el, principalul motiv de mândrie rămân micii, pe care îi vinde cu sloganul: „Cei mai mari şi mai buni mici din Bucureşti”. Se pot mânca înăun‑ tru, la masă, sau se pot lua la pachet, de pe grătarul din faţa restaurantului, care umple strada de miros ademenitor de carne friptă. Micii lui Gil l‑au cucerit şi pe pretenţiosul bucătar american Anthony Bourdain, când a filmat ediţia românească a emisiunii No Reservations. După un periplu culinar dezastruos prin România, Bourdain

dor • primăvară 2010 • 49


a spus că ar sta toată ziua la grătar să mănânce mici şi să bea bere. „Nu mă laud că aş avea vreo reţetă secretă”, spu‑ ne Varga. „Micii mei sunt micii pe care îi poate face oricine, atâta doar că noi îi facem mai bine pentru că îi facem tot timpul.”

T

ot de la mici a pornit şi povestea deja celebrului meniu. „Stăteam astă‑vară la o masă, cu nişte prieteni”, povesteşte Varga, „când, îl vedem pe unul dintre ospătari punându‑şi degetele corniţe pe cap şi făcând meee‑meee”. S‑au prins repede care era povestea: chelnerul nu ştia engleză, clientul străin nu înţelegea ce‑s ăia mici. Chelnerul se dusese la grătarul din faţă, fotografiase cu telefonul micii şi acum îi arăta clientului poza şi îi explica din ce sunt făcuţi, adică din carne de oaie. „Clientul nu înţe‑ legea nimic, băiatul era pierdut tot şi noi râdeam aici de leşinam”, spune Varga. Nu era prima oară când vedea asta la chelnerii care nu ştiau engleză; mai asistase la sesiuni de meee, muuuu şi guiţ‑guiţ executate de ospătari creativi. Fiind chiar în spatele aeroportului Aurel Vlaicu, într‑o zonă plină de clădiri de birouri, mare parte dintre clienţii zilnici sunt străini, aşa că La Gil a avut mai mereu un meniu în engleză. „Cred că mai erau şi în alea greşeli”, spune Varga. „Se mai întâmplă, nu suntem vorbitori de engleză aici. Dar clienţii ne spuneau tot timpul şi corectam, ca să nu ne facem de râs.” Varga, cu tot aerul lui reţinut, se consideră un tip amuzant şi spune mereu bancuri, chiar dacă schimbă poanta în aşa fel încât să‑i folosească drept argument în discuţie. Dar cum ajungi de la bancuri la o traducere măcelărită a meniului? Varga are o explicaţie simplă: spune că ospătarii onomatopeici şi faptul că mulţi clienţi preferă o abordare infor‑ mală l‑au convins să facă un meniu cu greşeli. Partea amuzantă este că nu poate dovedi asta. Spune că a existat un meniu intermediar, cu mai puţine greşeli, care nu a fost folosit şi pe care nu‑l mai găseşte în computer. Nu mai are nici mai‑ lul prin care a trimis pentru prima oară în lume fişierul legendar, pe care spune că tot el a făcut ob‑ servaţii cu pixul, pentru ca lumea să nu‑i considere „chiar proşti”. (Nici meniul pe care a scrijelit nu‑l are). Dar îşi asumă lejer conţinutul, erorile şi are o explicaţie coerentă pentru felul în care s‑a ajuns la aberaţiile de acolo, ceea ce îi conferă un soi de proprietate bizară peste toată tevatura. Cum Varga nu este străin de internet şi vorbeşte limba engleză, primul gând l‑ar fi dus la Google Translate. „Google ăsta îţi dă şi traduceri corecte şi traduceri greşite”, explică el procesul. „Eu le‑am ales pe cele greşite”. Mai exact, a pus un angajat să traducă toate denumirile din meniu cu Google Translate – care poate fi în sine o mare sursă de 50 • dor • primăvară 2010

amuzament – şi apoi le‑a luat la mână şi a îngroşat tuşele. Unde Google a tradus pan, Varga a tăiat şi a pus tiga, unde apărea adjectivul înainte de substantiv le‑a inversat ordinea (omlet assorted), cuvintele pe care Google nu le‑a ştiu le‑a lăsat aşa (ciulama, iahnie), produse de post a devenit post‑production iar din traducerea oferită la măr cu îngheţată a făcut o combinaţie inexplicabil de departe de adevăr: Tuesday with Ice Cream. „M‑am gândit că dacă lumea râde la un ospătar care face pe oaia, o să râdă şi mai tare când o să citească Roast Gil sau Butcher brain. Şi poate o să le spună şi altora să vină să râdă.”

V

arga vrea ca lumea să vină să râdă şi să mă‑ nânce la restaurantul lui pentru că resimte cri‑ za. Vânzările au scăzut cu 30 la sută în ultimul an şi pentru că oamenii comandă mai puţin şi pentru că închiderea temporară a aeroportului Băneasa i‑a tăiat o sursă generoasă de clienţi: „Până anul tre‑ cut, restaurantul era deschis toată noaptea. Acum, de când au interzis zborurile de dimineaţă din cauza poluării fonice, închid pe la două noaptea. Nu mai e nimeni.” Se concentrează pe organizarea de evenimente; a redus cu 40 la sută preţul pentru pachetele de la nunţi şi invită în fiecare vineri cuplurile care cer oferte să testeze gratuit meniurile şi formaţiile. Meniul cu greşeli a fost înlocuit în martie, după ce Varga a considerat că şi‑a atins potenţialul. Nu găseşti în el nicio greşeală, nici măcar cla‑ sicul crap/crap pe care îl întâlneşti în mai toate meniurile autohtone. Traducerile – Sunny‑Side Up Eggs And Ham, Beef Fillet In Gorgonzola Sauce, Farmer’s Cheese Dumplings – sunt într‑o engleză firească, pe înţelesul oricărui vorbitor, fie el nativ sau nu, iar ingredientele sunt trecute şi ele corect şi comprehensiv. Cel poznaş rămâne mărturie pe internet şi Varga e mulţumit cu asta. N‑a văzut încă să fi crescut nu‑ mărul de clienţi, dar speră ca povestea să continue să se propage şi, până la urmă, să îşi îndeplinească scopul pentru care a fost creată. Atunci o va putea spune clienţilor veniţi să se îmbuibe cu marii mici de vară, ca banc. •


Ordine în dulap

După opt ani, Alina şi Paul au început să se întrebe serios ce‑i ţine împreună. Şi‑au acordat şase luni să vadă dacă relaţia merită salvată. Ce s‑a întâmplat, aflaţi din povestea lor pe două voci: Alina o începe, Paul o încheie.

R

R

relație

– De Alina şi Paul Kasprovschi Ilustrații de Carmen Gociu

dor • primăvară 2010 • 51


A

veam vreo cinci ani când am auzit de blestemul familiei. Eram la o masă de Crăciun şi cineva s‑a apucat să spună povestea străbu‑ nicului Daubler, un neamţ care ajunsese patron de restaurant în portul Galaţi. Familia spunea că Daubler era un mare fustangiu – avea o fostă nevastă, o actuală nevastă şi câteva amante, printre care şi o puştoaică din vecini. Fiindcă nu avea nici un plan serios cu fata, mama ei l‑a blestemat ca „până la a şaptea spiţă”, nici el, nici familia lui să nu‑şi găsească fericirea. Străbunicul Daubler a sfârşit, pare‑se, ucis de una dintre servitoare. Bunica s‑a măritat la 16 ani cu primul care a cerut‑o de nevastă, speriată să nu rămână fată bătrână. După câţiva ani şi doi copii, l‑a întâlnit pe bunicul, adevărata ei mare dragoste. Cu el, a mai făcut doi copii – mama mea şi un unchi, înecat în Dunăre la 26 de ani. Soţul unei surori a bunicii a fost deţinut politic, iar ea a trebuit să divorţeze ca să‑şi păstreze serviciul şi casa. O nepoată de frate a bunicii a fost ucisă de soţul ei cu fierul de călcat. Unchiul meu a avut o primă nevastă, dar de‑abia cu a doua şi‑a întemeiat adevărata familie. Maică‑mea şi taică‑meu s‑au răz‑ boit permanent; până la urmă au divorţat, când eu aveam 9 ani, iar soră‑mea 13. Părea că blestemul îşi face treaba eficient. Când am aflat povestea, nu ştiam ce înseamnă „până la a şaptea spiţă” (sigur nu erau alea de la bici‑ cletă), dar mi‑a explicat vară‑mea. Înseamnă „până la a şaptea generaţie”. Noi eram de‑abia a patra.

P

aul era cel mai creativ elev al profei cu care mă pregăteam pentru admiterea la jurnalism. Veneam o dată la două săptămâni de la Galaţi la Bucureşti pentru meditaţii şi de fiecare dată profa îmi spunea: „Aici Paul a scris aşa”, „Uite cum s‑a gândit Paul să scrie asta”, „Foarte bine cum spui tu, dar să vezi Paul…”. Ardeam de nerăbdare să văd cine e Paul ăsta. Sigur un puşti sclipitor şi răsfăţat de Bucureşti, garantat mai mic decât mine, care eram la doua încercare la facultate. Ne‑am întâlnit faţă în faţă abia la ultima şedinţă de meditaţii. Paul arăta de 30 de ani deşi n‑avea decât 22, era plin de muşchi, închis la culoare, cu nas mare şi tunsoare militărească. Am fost atât de surprinsă de diferenţa dintre realitate şi ce îmi în‑ chipuisem, încât n‑am fost în stare să leg nici două vorbe. Mai târziu, Paul mi‑a spus că nu i‑a plăcut deloc de mine, pentru că păream o puştoaică timidă şi banală. Când l‑am reîntâlnit, câteva săptămâni mai târ‑ ziu, a avut prima ocazie să îmi schimbe viaţa. Eram 52 • dor • primăvară 2010

la înscrierea la examen, paralizată de alegerea secţiei, iar el era singura persoană pe care o cu‑ noşteam. Aş fi ales Comunicare mai degrabă decât Jurnalism – eram atrasă de publicitate şi nu mă vedeam lucrând prin redacţii –, dar erau mai puţine locuri şi concurenţă mai mare. Dacă eu ştiam că admiterea îţi dă insomnii, Paul era complet je‑m’en‑fiche‑ist. Mai văzusem atitudinea asta o singură dată, demult, la motanul vagabond şi lipsit de griji din Pisicile Aristocrate: Abraham de Lacy Giuseppe Casey Thomas O’Malley the Alley Cat. – Ce secţie vrei, m-a întrebat. – Comunicare, da’ dacă nu intru? – Păi şi dacă asta vrei, de ce te mai gândeşti? Du‑te acolo şi o să vezi tu cum o să fie. Era atât de al naibii de simplu raţionamentul, încât m‑am înscris. Şi am intrat – amândoi.

L

a început, am fost cei mai buni prieteni. Ne‑am făcut temele împreună şi am chiulit împreună. Am stat la palavre, am citit cărţi şi am văzut toate filmele din oraş. Cum spunea Forrest Gump, eram ca două boabe într‑o păstaie. Era o relaţie complet nevinovată, care se derula sub ochii încrezători ai prietenului meu de‑atunci – marea dragoste din liceu. Apoi, înainte de sfârşitul primului an, Paul a devenit iubitul meu. S‑a întâmplat complet altfel decât ştiam eu până atunci că se face. Eram într‑o dimineaţă pe malul lacului Floreasca, acolo unde mergeam să facem plajă şi să vorbim despre cum o să ne angajăm în marea industrie de comunicare. Brusc, fără nici o introducere, Paul mi‑a spus cu aceeaşi relaxare din‑ totdeauna: „Azi mă doare pateul, nu am dormit toată noaptea. Am descoperit că te iubesc şi nu mai pot as‑ cunde asta. Vreau să fim împreună. Dacă peste cinci ani suntem în continuare fericiţi, ne căsătorim.” Doi ochi mari, uimiţi, au fost singurul răspuns pe care l‑am putut da. Chiar dacă lucrurile nu mai mergeau ca la început cu prietenul meu, nu plănu‑ iam să îi dau papucii; sigur nu pentru cineva care simţeam că îmi e bun amic şi atât. Dar siguranţa cu care Paul mi‑a făcut o declaraţie aşa de surprin‑ zătoare m‑a pus pe gânduri: omul ăsta ori avea un tupeu fantastic, ori era clarvăzător. Am ales, complet iraţional, a doua variantă şi mi‑am părăsit prietenul. I‑am frânt inima chiar în seara în care trebuia să sărbătorim trei ani împre‑ ună. Peste două luni, eu şi Paul ne mutaserăm deja împreună şi era al naibii de bine.

P

une pe o listă toate lucrurile care îţi plac la iubitul tău şi, pe o alta, toate care nu îţi plac”, propovăduia revista Cosmopolitan. „Pe urmă adună


merge în relaţia cu Paul, iar romanul francezului n‑a făcut decât să îmi sporească certitudinea că ce‑ va‑ul ăsta e aşa de mare, încât apare în toate relaţi‑ ile, peste tot în lume. Luni întregi şi apoi ani, în loc să îmi văd de relaţia mea şi să o fac să meargă bine, m‑am întrebat: nu merge de la blestemul familiei, de la listele de defecte sau de la Beigbeder? În tot timpul ăsta, Paul n‑a ştiut mai nimic despre ce se întâmplă în capul meu, în afară de faptul că relaţia scârţâia. Ne certam şi noi ca toate cuplurile, „tu n‑ai făcut, tu n‑ai dres”, dar niciodată nu am ajuns la esenţa lucrurilor, la temerile noastre cele mai adânci. Am continuat să stăm împreună, din inerţie sau teamă sau confort, nici fericiţi, nici în depresie – şi cu siguranţă, nici pe de‑a‑ntregul vii.

E fiecare coloană şi fă diferenţa. Dacă ieşi pe minus, părăseşte‑l”. Când citeam toate astea aveam 23 de ani şi, după trei ani de relaţie cu Paul, voiam să mă hotărăsc cumva dacă asta era ceea ce îmi doream pentru restul vieţii. Nimeni din familie nu m‑a întrebat când aveam de gând să mă căsătoresc; n‑am primit nici măcar o aluzie în sensul ăsta. Aveam în jur suficiente exem‑ ple de rude mai mature decât mine, încă celibatare. Şi totuşi, ceva îmi spunea că, după două relaţii serioase, e timpul să mă stabilesc. Poate voiam să fiu eu premianta familiei. Sau poate ajunsesem la temerea bunicii, că ating o vârstă de la care nu o să mă mai vrea nimeni de nevastă. Aşa că m‑am apucat de calculat calităţile şi defec‑ tele lui Paul. În capul listei cu calităţi, trona mare „cum mă face să mă simt”. Pe urmă: îi plac pisicile, este popular şi fetele îl iubesc, mă face să râd. Pe cealaltă listă: e foarte gelos, e sălbatic când mergem la familia mea, e dezordonat şi încăpăţânat. Lista asta m‑a bântuit ani în şir. După fiecare ceartă mai serioasă, scoteam o foaie de hârtie şi mă pregăteam de numărat. Dar întotdeauna formu‑ la s‑a dovedit prea complicată şi eu am rămas în relaţie, complet nesigură că vreau – sau pot – să o păstrez pentru toată viaţa. După ce ne-am angajat, am început să avem tot mai puţin timp pentru relaţia noastră. Nu mai vorbeam despre toate cele ca în anii de facultate, nu mai împărţeam aceleaşi frici şi visuri, ci clienţi şi campanii de comunicare. Şi într‑o zi ne‑am po‑ menit că eram ca doi colegi de birou, care parcă au avut odată o relaţie fierbinte. Cam pe atunci a apărut moda Beigbeder, cu a lui dragoste care durează trei ani. Ştiam că ceva nu

ram împreună de vreo opt ani când a apărut o a treia persoană în relaţia noastră. Mai vie, mai interesantă, mai nouă. Am ştiut imediat; a fost destul să pun o întrebare, iar Paul a fost suficient de deschis ca să îmi confirme că e adevărat. Situaţia asta ne‑a obligat să luăm o decizie: ne lăsăm relaţia baltă şi ne vedem de ale noastre, sau încercăm să o readucem la viaţă? Pentru toţi cei opt ani care trecuseră deja – şi pentru că ne era greu să ne îm‑ părţim pisicile – ne‑am mai acordat încă şase luni. Am început cu salvarea relaţiilor în nu‑mai‑ştiu‑câţi paşi simpli, o carte descoperită într-o librărie, dar nu a durat mult să vedem că nu putem scoate nimic din ea. Am continuat cu chestionarea prietenilor. Avem vreo şansă împreu‑ nă? Dacă da, câte şi de ce fel? Unii spuneau „boală lungă, moarte sigură”, alţii ne garantau că am fost făcuţi unul pentru celălalt; procentele erau egale. Eram în acelaşi punct mort. Pe urmă, în toamna lui 2008, o colegă a început să mă bată la cap să fac nu ştiu ce curs de dezvol‑ tare personală. Organizatorii promiteau: „Tot ce îţi doreşti pentru tine şi viaţa ta îţi este disponibil prin participarea la Landmark Forum”. N‑aveam încre‑ dere nici cât negru sub unghie că ceva care durează trei zile poate să îţi ofere asta, dar m‑am dus. A fost revelaţia vieţii mele. În cele trei zile de curs am săpat adânc în trecut şi am descoperit cum pusesem un verdict relaţiei cu Paul încă de la început. Mai mult, am descoperit cum pusesem un verdict întregii mele vieţi încă de la început – cam de când am aflat despre blestemul familiei şi am calculat că el mai era încă în vigoare. Pentru prima oară, am început să îmi pun întrebări despre ce îmi doresc eu de la viaţă, dincolo de ceea ce ştiu sau am hotărât eu că este posibil. Atunci s‑a făcut lumină: voiam să fiu fericită cu cineva pentru toată viaţa şi nu mai credeam că asta este o misiune imposibilă. Dacă Paul mă făcuse fe‑ ricită un an‑doi‑trei, avea toate şansele să mai facă asta încă vreo 40. Voiam să îmi iau un angajament dor • primăvară 2010 • 53


pentru toată viaţa faţă de el. Plecând de la certitu‑ dinea asta, voiam să rezolvăm toate lucrurile care stau între noi. Şi mai voiam ca Paul să treacă prin aceleaşi întrebări, în acelaşi curs, ca să nu mă bat cu morile de vânt.

L

’amour fait passer le temps et le temps fait passer l’amour” – Iubirea face să treacă timpul şi timpul face să treacă iubirea. Asta scria pe ceasul roşu, urâţel şi plăsticos, spânzurat de perete în bucătăria garsonierei noastre. Eram în anul doi de fa‑ cultate, de câteva luni împreună cu Alina şi aveam toate motivele să consider ceasul cu pricina doar o glumă a colegi‑ lor care ni‑l dăruiseră. Cum adică să treacă iubirea? O iubeam pe Alina cum n‑am iubit pe nimeni pe lumea asta. Şi ea pe mine. După vreo opt ani de relaţie însă, lucrurile se mai schimbaseră. Ne îndepărtaserăm unul de celălalt şi nu ştiam de ce. Uite cum sunt eu: înainte să mă apuc să scriu partea mea din această poveste, m‑am codit o gră‑ madă, am căutat toate motivele posibile şi impo‑ sibile să amân să mă apuc de treabă. Tot aşa mi se întâmplă când trebuie să îmi fac curat în dulapul de haine. Şi, uite‑aşa, hainele mele rămân alandala cu lunile. Relaţia mea cu Alina a acumulat în opt ani un dulap plin de lucruri alandala. Şi am tot amânat să fac ordine în lucruri până când am cunoscut o tipă foarte atrăgătoare şi foarte prietenoasă. Eram într‑o dilemă. Pe de-o parte, iubirea vieţii mele şi dulapul nostru cu lucruri alandala, dureros de con‑ cret. Pe de altă parte, visul oricărui bărbat: sex fără ordine de făcut în dulap. Într‑o zi, iubirea vieţii mele mi‑a zis: „Hai să vor‑ bim”. Şi am vorbit – mai multe nopţi, ca pe vremuri, când eram la început. Ne‑am dat seama că relaţia noastră scârţâie şi dacă va continua aşa, ne-ar fi mult mai bine despărţiţi decât împreună. „Ne mai dăm şase luni”, mi‑a propus Alina. Primul pas a fost să pricep că, dacă sexul fără complicaţii este visul oricărui bărbat, el nu se potriveşte deloc cu visele femeilor. Tipa foarte

Aveam gura uscată şi-mi tremurau mâinile. Ajuns pe scenă, am luat o gură de aer, am rânjit larg şi am început să citesc: „Dragă Alina...” 54 • dor • primăvară 2010

atrăgătoare şi foarte prietenoasă ar fi vrut o relaţie – or eu nu voiam să deschid un nou dulap cu lucruri alandala. La puţin timp după, Alina a venit la mine şi mi‑a spus că o tipă pe care o ştia de ceva vreme profund nefericită, străvezie şi fără chef de viaţă, era acum de nerecunoscut. Făcuse un curs de dezvoltare personală şi acum era frumoasă, fericită, înflorise. Alina era decisă să meargă şi ea. „Băi Paul”, mi‑a spus la finalul cursului, atât de entuziasmată şi precipitată încât se auzea ceva din vechiul ei accent de Galaţi. „Mi‑e greu să‑ţi spun cum e cursul ăsta, dar merită. Fă‑l, ai încredere în mine.” „Nu ne costă cam mult să‑l facem amândoi?”, am întrebat. „Dacă lucrurile merg bine, nimic nu cred că e prea mult. Iar dacă lucrurile nu merg bine, care ne costă, care amândoi?”

A

m ascultat‑o şi m‑am dus. Am nimerit într-o sală mare, care înghesuia peste 100 de oameni de toate vârstele. Trainerul, un tip de vreo 40 de ani înconjurat de o armată de asistenţi, ne‑a expus regulile jocului într‑o engleză britanică impecabilă. Dacă vrem rezultate, o să le obţinem. Dar trebuie să tratăm cursul serios. În momentul în care ne luăm un angajament, îl respectăm. Când primim o temă, o facem. Ne ţinem de cuvânt şi nu întârziem. Metoda era să învăţăm lucrurile experienţial, adică pe pielea noastră. Am primit teme. Una era aşa: „Sună‑ţi părinţii şi spune‑le că îi iubeşti. Ai cinci minute.” A fost prima oară în viaţă când i‑am spus maică‑mii că o iubesc; de obicei sunt genul care îşi exprimă sentimentele bărbăteşte (la modul „şi eu”). Lângă mine, alţi o sută de oameni spuneau la telefon părinţilor lor că îi iubesc. Judecând dupa feţele din jur, pentru cei mai mulţi era tot prima oară. După ce am terminat tema, trainerul ne‑a invitat să împărtăşim experien‑ ţa de la microfonul din mijlocul sălii. Primul la mi‑ crofon a fost un tip cu părul alb şi ochii albaştri. Nu era certat cu ai lui, ne‑a spus, şi cu toate astea, era prima dată în 50 de ani când le spunea că îi iubeşte. Au urmat alte teme şi alte împărtăşiri şi alţi oameni au păşit către microfonul din mijlocul sălii, învingând, după cum spunea trainerul, o frică mai mare decât frica de moarte: cea de a vorbi în public. În penultima zi de curs am primit altă temă: „Mâine puteţi să îi invitaţi pe cei care v‑au adus aici”, ne‑a spus trainerul. „Ei au făcut asta pentru că sunteţi nişte oameni importanţi în viaţa lor. Scrieţi‑le o scrisoare în seara asta. Spuneţi‑le ce în‑ seamnă pentru voi. Vă dau oportunitatea să le citiţi scrisoarea de la microfon.” Am ajuns acasă aproape de miezul nopţii şi m‑am apucat de scris, cu pixul, pe un caiet zdren‑


ţuit, cu copertă galbenă. Alina m‑a întrebat ce fac. Tema, i‑am răspuns, dar nu am vrut să îi spun despre ce era vorba până nu terminam. Scrisul este pentru mine felul în care îmi fac ordine în dulap. Pe măsură ce scriam, îmi dădeam seama că o fi sexul fără complicaţii sexy, dar pentru mine Alina este marele viciu. E acel viciu de care, dacă te laşi, s‑a dus naibii toată bucuria vieţii. Nu fumez, nu beau – doar n‑o să mor sănătos! Mân‑ catul de pizza pe stradă când se împrimăvărează oraşul, mersul împreună la o piaţă adevărată cu ţărani adevăraţi, opririle în Cărtureşti, toate sunt lucruri mici pe care Alina le transformă în poveşti extraordinare. Când merg cu Alina pe stradă, mi se pare că aud asfaltul cântând (metaforă de‑a lui John Updike). Nu există dimineaţă de Crăciun fără Alina, iar viaţa fără dimineaţa de Crăciun e de căcat (metaforă de‑a mea). Pe măsură ce scriam, mi‑am adus aminte cum i‑am propus Alinei să fim împreună. Mi‑am adus aminte că i‑am spus că dacă vom fi fericiţi împreu‑ nă, după cel mult cinci ani ne căsătorim. Trecuseră opt ani şi jumătate de când eram împreună; nu eram nici căsătoriţi, nici despărţiţi. Începusem să înţeleg de ce.

Î

n seara de închidere, Alina purta o rochie elegantă, pe care nici acum nu aş fi în stare să o recunosc dacă nu mi‑ar atrage ea atenţia de fiecare dată: „Uite, asta e rochia pe care o purtam atunci”. Nu aş fi remarcat nici dacă Alina ar fi fost îmbrăcată într‑o carcasă de pui la rotisor. Aveam în buzunarul de la spate scrisoarea ruptă din caietul de teme şi, oricât de îngrozit eram de idee, eram hotărât să o folosesc. Când a început cursul, am ridicat mâna – de fapt, am fluturat mâinile ca elevii ăia tocilari şi ener‑ vanţi din clasele mici. În cele din urmă, trainerul m‑a arătat cu degetul. Am fost primul care a ieşit în faţă în acea seară şi nimeni, nici măcar Alina, nu ştia ce urmează să se întâmple. Drumul până la mi‑ crofon a fost foarte lung. Aveam gura uscată şi îmi tremurau mâinile. Odată ajuns pe scenă, am luat o gură de aer, am rânjit larg şi am început să citesc pe cât de calm, apăsat şi cu intonaţie mă pricepeam: „Dragă Alina, Îţi scriu această scrisoare pentru că foarte mult timp m‑am purtat foarte urât cu tine şi te‑am ne‑ dreptăţit grav. Îmi pare rău şi mi‑e ruşine de asta. Ca să trec direct la subiect, ţi‑am purtat pică în ultimii ani şi ţi‑am reproşat următoarele lucruri: că nu eşti supermodelă, că nu eşti femeie fatală, că ai avut altă relaţie înainte să fim împreună – în condi‑ ţiile în care, culmea, ştiam asta şi eu ţi‑am propus să fim împreună. Tot tu erai de vină şi de faptul că eu eram atras de alte femei. De fapt, îmi dau eu seama că îţi reproşam că, în calitate de singura

femeie pe care am iubit‑o vreodată pe lumea asta, nu eşti femeia perfectă. Au fost momente, chiar, în care te‑am urât pentru asta. Faptul că te iubeam îmi contrazicea hotărâri‑ le pe care le luasem demult, văzându‑mi părinţii certându‑se şi făcându‑şi viaţa aiurea unul altuia, şi soră‑mii, şi mie. Atunci mi‑am zis să nu iubesc ni‑ ciodată pe nimeni şi să nu‑mi fac niciodată o familie, pentru că astea vin la pachet cu durere şi suferinţă. Momentul în care mi‑am dat seama că te iubesc mi‑a răsturnat toate hotărârile astea, şi pe mine o dată cu ele. Dar a fost unul din cele mai autentice momente din viaţa mea şi îţi mulţumesc pentru asta. Ştii, Alina, eu nici măcar nu am venit la cursul ăsta ca să îmbunătăţesc relaţia cu tine. Am venit pentru că vreau să scriu. Vreau să creez poveşti au‑ tentice şi frumoase. Acum îmi dau seama că tu eşti cea mai autentică şi frumoasă poveste din viaţa mea. Aşa că prima poveste de care o să mă îngrijesc să fie din nou autentică şi frumoasă este povestea noastră. Să ştii că, aşa cum poveştile mele m‑au dus către tine şi tu m‑ai dus către sursa poveştilor mele. M‑ai ajutat să‑mi găsesc credoul de povestitor. Şi ăsta este « poveştile autentice pleacă din iubire ». Pentru că iubirea e cea mai autentică trăire a noas‑ tră. Şi până la urmă, iubirea este singurul motiv se‑ rios pentru care merită să ne trezim la 6 dimineaţa, să luăm metroul, să avem şefi, să înjurăm în trafic, să facem copii şi în general să ne dăm osteneala. Asta cred eu. Acum a mai rămas un singur lucru pe care să îl fac pentru povestea de azi: să‑i găsesc un final. Iar ca orice poveste, povestea mea îşi amână sfârşitul; odată, pentru că nu vrea să se termine, şi apoi pen‑ tru că are şi ea pretenţia la un pic de suspans. Aşa că o să închei cu o întrebare: « Vrei să ne căsătorim? »”. Alina şi‑a îngropat faţa în mâini şi s‑a ascuns după spătarul scaunului din faţa ei. Sala a izbuc‑ nit în aplauze şi a ovaţionat ca la stadion. Sau ca la premiile Oscar. Eu am respirat adânc, pentru prima dată în ultimul sfert de oră, şi am început să mă întreb în ce mă băgasem. Dacă nu intervenea trainerul ca să mă dumirească, am fi putut pierde un moment unic în viaţa noastră. A invitat‑o pe Alina să răspundă la întrebare de la microfonul din mijlocul sălii. Alina s‑a ridicat de pe scaun, cu ochii în lacrimi, s‑a apropiat de microfon şi mi‑a răspuns: „Da”.

ps În vară ne‑am căsătorit. Nu ştim ce s‑a ales de ceasul roşu; de atunci ne‑am mutat şi ne‑am făcut bucătărie pe verde. Acum îl avem în burtă pe Toma (cunoscut şi ca To Macaragiu Alimoş Paul al‑IV‑lea Kasprovschi). Şi cum un copil vine la pachet cu tot soiul de acareturi, am făcut ordine în dulap. Am făcut loc. • dor • primăvară 2010 • 55


R

i

identitate

Un Magor, două Magor

Până la o anumită vârstă nici nu observi că eşti minoritar etnic. Apoi apar confuzia, indecizia şi ciocnirile cu majoritatea.

M

– De Magor Csibi

* Magor Csibi coordonează proiectul editorial Think Outside the Box (think. hotnews.ro). Se consideră un politician ratat, deşi nu ştie dacă politica l‑a ratat pe el sau el a ratat politica. Idolul lui nu este nici Matia Corvinul şi nici Ştefan cel Mare, ci Captain Planet.

‑am născut pe 13 octom‑ brie 1980, la Miercurea Ciuc, chiar în inima secuimii. Nu spun că a fost bine sau rău, aşa s‑a întâmplat. Am primit o identitate dublă – ma‑ ghiar şi secui –, o singu‑ ră limbă, cea maghiară, şi prea puţine explicaţii despre ce sunt. Oricum, când ai o copilărie fericită nu prea contează ce eşti. Ştiam că vorbesc maghiară şi nici nu puteam să‑mi imaginez că există şi alte limbi. Acasă, la bise‑ rică, la bunici, la verii mei de pe lângă Târgu Mureş, cam peste tot se vorbea în maghiară. Îmi aduc aminte că odată am auzit pe cineva vorbind într‑o altă limbă la noi în oraş şi l‑am întrebat dacă dân‑ sul e din străinătate. Aflasem recent că există alte locuri, cu alte limbi şi eram curios dânsul de unde vine. Mama s‑a ruşinat pentru că ştia că tovarăşul e de la judeţ, iar limba pe care o vorbea era româna. Spre fericirea tuturor, nici el nu vorbea maghiară, aşa că s‑a creat o conversaţie paralelă. La şcoală s‑au complicat lucrurile. La început, toţi colegii vorbeau în maghiară, profesoara era şi ea din rândurile noastre. Nu prevestea nimic că viaţa noastră se va schimba. După ce am învăţat să citesc, să scriu şi să cânt câteva cântece, toate în maghiară, a venit şi ziua să învăţ într‑o nouă limbă,

56 • dor • primăvară 2010

despre care mi s‑a zis că este cea română. Dar învă‑ ţam într‑un mod ciudat. Ţin minte că stăteam acasă şi mă luptam cu poe‑ zia „Mama lui Ştefan cel Mare”. Mama, care preda limba maghiară şi era tutorele meu particular de română, nu ajunsese acasă încă, iar eu voiam să ies la joacă. Procedura noastră obişnuită era aşa: ea venea acasă, învăţam cuvintele, apoi poezia, apoi puteam să mă joc. Fiindcă mă grăbeam, m‑am gândit să scurtez procedura. Când a ajuns acasă a constatat că ştiam deja poezia pe de rost, dar fără să înţeleg conţinutul. Ştiam doar că Ştefan a fost încuiat afară din castel şi că mama lui era tare su‑ părată. Ştiam că parcă a pierdut şi ceva bătălie, dar nu eram sigur că din cauza asta s‑au certat. Dar să reproduc sau să înţeleg unde e în poezie supărarea şi unde bate Ştefan la poartă n‑aş fi reuşit. (Aşa mi s‑a întâmplat şi cu engleza, dar abia mai târziu, când au intrat casetele străine pe piaţă.) În rest eram un copil tipic. Îmi plăcea să mă joc afară şi îmi plăcea la nebunie să citesc, drept dova‑ dă că am citit toate cărţile din Biblioteca Municipa‑ lă. Aveam note bune, eram un mic cetăţean model. Credeam tot ce mi se spunea la şcoală, credeam în partid, în tovarăşul Ceauşescu, eram mândru şoim, iar mai apoi pionier. O duceam atât de bine, că m‑au ales tovarăşii să‑l pup pe preamăritul condu‑ cător şi să‑i înmânez un buchet de flori la vizita lui în Miercurea Ciuc. Mergeam zilnic la examenele medicale, nu


Ilustrație de Arpad „Arpi” Rezi

dor • primăvară 2010 • 57


cumva să trasmit o boală din popor celui mai iubit om din ţară. Tovarăşii din Harghita mă plăceau, rezultatele testelor erau bune, aşa că aşteptam cu nerăbdare ziua cea mare. Însă lumea mea s‑a dărâ‑ mat când a venit un tovarăş şef din Bucureşti şi a descoperit ceva ce pentru tovarăşii din Harghita nu era deloc neobişnuit: că nu ştiu română. Riscul să spun vreo prostie era prea mare, aşa că au adus un elev silitor de prin altă parte, iar mie mi‑au răpit şansa unei zile luminate. Îmi aduc aminte şi Revoluţia. La început nu puteam să înţeleg de ce ar vrea cineva să‑l huiduie sau să‑l înlocuiască pe Ceauşescu. Tocmai depuse‑ sem jurământul de pionier şi primisem un şnur de conducere, aşa că simţeam pericolul ca revoluţia să‑mi distrugă cariera de până atunci. Ai mei mi‑au explicat că liderul maxim e de fapt un om rău, care a omorât oameni nevinovaţi, iar eu am rămas puţin confuz la gândul că toate regulile şi învăţăturile de până atunci fuseseră false. Crăciunul din ’89 l‑am făcut cu casa plină, pentru că multe cunoştinţe s‑au refugiat la noi. Eram o grămadă de copii care alergam de sus în jos şi urlam „ole, ole Ceauşescu nu mai e”, deşi nu prea ştiam ce înseamnă. În noaptea de Crăciun îmi aduc aminte că s‑au afişat urările de bine în trei limbi, un moment de euforie pentru noi. Chiar şi eu, mic copil, am priceput importanţa acelui moment. Era momentul din istoria României în care am renăscut ca popor. Nu că nu am fi existat până atunci. Nu că n‑am fi ştiut că suntem maghiari. Dar după zeci de ani de negare din partea sistemului, am fost în sfârşit recunoscuţi, respectaţi chiar. Acel Crăciun a avut un mesaj simplu: trăim într‑o Românie a cetăţenilor, unde nu contează cine eşti. Puteam să avem o ţară în care oamenii se respec‑ tă, dar am ratat momentul la scurt timp după. Atunci n‑am priceput ce porcărie au reprezentat evenimentele de la Târgu Mureş din martie 1990. Pentru mine era mai degrabă un film de aventură. Am văzut la televizor ce se întâmplă, cum intră unii cu camionul în mulţime, cum se bat şi se omoară oamenii între ei, şi nu înţelegeam şocul, tristeţea şi câteodată mânia celor din casă. Stăteam la verii mei de la Sângeorgiu de Pădure, la 36 de kilometri de Târgu Mureş. Vărul meu, care pe atunci avea 11 ani, îmi povestea cu tot avântul tinereţii cum s‑au adunat toţi din sat la gară, înarmaţi cu ce aveau,

Cea mai bună metodă de a testa care e prima ta limbă e în pat lângă o fată, aproape adormit. Şi azi, de câte ori îmi vine să spun ceva drăguţ, întotdeauna o spun în maghiară. 58 • dor • primăvară 2010

aşteptând trenul de la Târgu Mureş. Nimeni nu ştia exact ce se întâmplă, dar existau zvonuri că bătăuşii se îndreaptă şi spre alte sate locuite de maghiari. Ori n‑a venit nimeni, ori nu a coborât nimeni – cert e că aşteptarea în gară a fost degeaba. Copii fiind, am înţeles abia o parte din această poveste. Că au fost confruntări etnice şi că în orice moment pot să vină românii să ne bată şi pe noi. Ştiam doar o faţă a monedei, dar o ştiam bine. Şi azi, când mă gândesc la acel eveniment, simt o furie neputincioasă. Nu îi detest pe cei care au atacat, nici pe cei care s‑au apărat. Doar pe cei care au orchestrat evenimentul. Cam tot pe atunci s‑a făcut o fuziune între noi, cei de la Şcoala Generală Petőfi Sándor şi Şcoala nr. 9, cu ideea să nu se mai încurajeze segregarea. Cred că am primit inclusiv profesori români care nu vorbeau limba maghiară. Şi nu aş fi avut nimic împotriva acestei decizii dacă aş fi ştiut mai mult în română decât „Ana are mere” şi „Cosmin se joacă cu mingea”. Deşi n‑aveam probleme de descifrare a abecedarului, în viu grai aveam dificultăţi serioase de a înţelege şi cele mai de bază expresii. Nu din răutate, sau pentru că nu voiam, dar dacă părinţii, rudele, prietenii şi cunoscuţii vorbeau numai în maghiară, de unde era să învăţ eu româna? Sigur că imposibilitatea de a comunica a creat segregare în şcoală. Ne‑am organizat în grupuleţe şi mai mult ne băteam. Probabil fără motiv, având în vedere că dacă vedeam un „inamic” pe stradă cu părinţii, ne salutam amabil. Când a venit vremea liceului, m‑am dus la unul în limba maghiară. Probabil m‑aş fi descurcat şi la unul românesc, dacă aş fi muncit câteva ore în plus. Dar niciun copil nu vrea asta. Voiam să mă joc, să fac sport, să mă uit la TV. Aşa că nu mi‑am schimbat şcoala. Odată cu pubertatea lucrurile au devenit mai complicate, iar eu mai confuz ca niciodată. Nu era de ajuns că am aflat că există diferenţe fundamen‑ tale între femei şi bărbaţi, dar a trebuit să mă con‑ frunt şi cu o definiţie de identitate. Nu este uşor să te defineşti ca minoritar. Mai ales dacă eşti obişnuit să fii majoritar. Pe măsură ce creşti începi să‑ţi dai seama că există viaţă şi dincolo de graniţele oraşu‑ lui, există alte culturi, alte limbi. Există tabere, iar tu trebuie să te poziţionezi într‑una dintre ele. Asta nu mi‑a plăcut niciodată. Eram gamer şi mereu când mă jucam îmi era greu să aleg o tabără. Nu eram fascinat de tabă‑ ra răilor aşa că alegeam de obicei „băieţii buni”, dar când aveam mai multe opţiuni şi mai multe adevăruri, era dificil. Însă când vine vorba de identitate, este imposibil să identifici băieţii buni şi băieţii răi. Iar comunitatea în care trăieşti nu‑ţi face decizia mai uşoară. Îmi aduc aminte de un bărbat din comuna vărului meu, fruntaş la Vatra Românească, care apărea peste tot spunând că este persecutat. Trăia acolo de ani buni şi nu cred să i


se fi întâmplat ceva vreodată. Cred că asta urmărea de fapt, ceva care să‑i valideze plângerile. Dar omul n‑a păţit nimic, iar mişcarea lor s‑a fâsăit. De foarte multe ori mă gândeam să mă comport ostil faţă de aceşti oameni. Însă din fericire am fost învăţat altfel; m‑am identificat întotdeauna după ce sunt, nu după ce nu sunt alţii. Am înţeles între timp că dacă nu pricepi nicio vorbă într‑o comunitate, devii stresat. În Republica Moldova şi eu mă enervam când cineva nu voia să vorbească cu mine în română. Şi nu sentimentul naţional mi‑a fost rănit, ci mă enerva pur şi simplu stupiditatea situaţiei. Eu, minoritar în România, eram brusc un român din România căruia i se aplica acelaşi tratament ca tuturor celorlalţi: limba rusă. Când treci prin aşa ceva, devine limpede cât de puerile pot fi aceste diviziuni. În liceu, deşi atunci au apărut primele întrebări, n‑am conştientizat toate aceste lucruri. Jucam în echipa de baschet, iar marii rivali erau cei de la Goga, liceu cu predare în limba română. Eu aveam numai prieteni maghiari şi chiar dacă nu aveam nimic cu ceilalţi colegi, nu mă prea amestecam cu ei. Apoi ne‑am împrietenit. Jucând în liceul lor în fiecare weekend, ieşind la bere, mi s‑a schimbat oarecum perspectiva. Am descoperit că nu sunt diferenţe fundamentale între noi. Aşa cum pe mine mă atrăgeau româncele, lor le plăceau unguroai‑ cele. Ne jucam aceleaşi jocuri pe calculator. Ne îmbătam la fel. Ne plăcea baschetul la fel de mult. Ştiam că au şi ei naţionaliştii lor, aşa cum îi aveam şi noi pe ai noştri. De atunci urăsc generalizările idioate de genul: „Cu tine n‑am probleme, tu eşti ok. Dar pe restul ungurilor nu îi sufăr”. Nu există aşa ceva. Există doar oameni care reuşesc să‑i respecte pe cei din jurul lor şi oameni care nu. În liceu am învăţat că un minim de bun simţ face diferenţa. Din fericire, noii mei prieteni aveau un minim de bun simţ. Dacă băieţii nu râdeau de câte ori îmi des‑ chideam gura să vorbesc româneşte, fetele nu erau la fel de amabile. Mă tachinau constant şi făceau glume pe seama mea. Atunci am învăţat că rivalită‑ ţile ne conturează viaţa. Iar în acest caz, rivalitatea femeie‑bărbat era mai presus de cea dintre român şi maghiar.

R

ealitatea m‑a lovit în faţă când am ajuns la facul‑ tate în Cluj. Într‑un oraş unde Funar a putut să aibă trei mandate la rând, atmosfera nu era peste tot prietenoasă. Deşi între studenţi şi în majoritatea uni‑ tăţilor academice nu întâmpinam deloc probleme, prin oraş m‑am confruntat cu tot soiul de oameni, unii mai bădărani, alţii mai finuţi. În prima săptă‑ mână acolo, un taximetrist ne‑a zis că dacă vorbim maghiară în maşina lui, să coborâm, că nu ne duce nicăieri. De câteva ori am fost apostrofaţi pe stradă.

Nu mai vorbim de panourile lui Funar, pe care era afişat citatul cu limba oficială din Constituţie. În fiecare zi simţeam că sunt un outsider. Mai ales dacă mi se întâmpla să ies la terasă şi să cer „două coli” în loc de „două cola”. Cu cât încercam să fiu mai atent să nu greşesc, cu atât greşeam mai mult. Aşa că am ales din nou o oarecare izolare, alături de prietenii maghiari. Am cunoscut noi prieteni, tot maghiari, mergeam la facultate în limba maghiară şi la petreceri de‑ale noastre. Am încercat să‑mi creez microuniversul propriu, după exemplul de acasă. În anul trei, din cauză că le era greu părinţilor să mă întreţină în chirie, m‑am mutat în cămin. Acolo am cunoscut nişte buzoieni – naţionalişti la vremea aia – şi am început să ies din izolarea mea autoimpusă (am rămas buni prieteni şi azi). Eram deja implicat în Organizaţia Studenţilor Maghiari – unde intrasem după ce mi‑am dat seama că după un an de petreceri fără oprire, ar fi cazul să fac ceva util în viaţă –, dar am decis să trec la pasul următor, OSUBB (Organizatia Studenţilor din Universita‑ tea Babeş‑Bolyai), unde mai toţi erau români. În câteva luni am ajuns director executiv şi am reuşit să conturăm o mişcare puternică, implicată în toate deciziile care aveau legătură cu studenţii. Până la urmă am ajuns să fiu primul – şi până acum singu‑ rul – membru de onoare maghiar al organizaţiei. Cam pe atunci au început şi romanţele. Am des‑ coperit o lume nouă în cămin, exotică chiar, şi mi‑a plăcut. Am avut primele mele relaţii cu românce şi ce e curios e că o mare parte dintre fostele mele prietene au fost la început destul de naţionaliste. Nu ştiu dacă o făceau doar ca să mă sfideze sau dacă au şi crezut în aceste teorii; cert este că majoritatea au devenit mult mai „user friendly” până la urmă. Unele au fost surprinse să afle că nu am cal, nu fac ritualuri păgâne şi nu ţin carnea sub şa. Nu încăpea însă niciun dubiu că prima mea limbă era maghiara. Cea mai bună metodă de a testa care e prima ta limbă e în pat lângă o fată, aproape adormit. Şi azi, de câte ori îmi vine să spun ceva drăguţ, întodeauna o spun în maghiară. E un gest inconştient, sincer şi profund. Unii spun că mai degrabă contează în ce limbă gândeşti sau în ce limbă numeri. Pentru mine reperul e limba în care îţi vine să‑i vorbeşti iubitei. După patru ani de facultate am decis că e vremea să fac şcoală şi într‑o altă limbă, aşa că am ales un masterat în engleză şi în română, iar apoi şcoala doctorală în română. Decizia a fost influenţată de mentorul şi coordonatorul meu de licenţă, profe‑ sorul Andrei Marga, un om extrem de deschis, care m‑a lăsat să‑mi scriu teza în maghiară şi m‑a încu‑ rajat să descopăr studiile şi în alte limbi. Tot el m‑a influenţat să fac primul pas spre politică. Ştiam că are simpatii liberale (ideologice şi nu politice) şi că încurajează o implicare a lumii academice în forma‑ rea societăţii, aşa că m‑am hotărât să încerc şi eu. dor • primăvară 2010 • 59


În familie n‑am cauzat nicio surpriză cu anunţul că intru în PNL, tatăl meu fiind membru din 1993, dar restul oamenilor nu m‑au prea înţeles. Mulţi maghiari îmi reproşau că sunt doar un carierist şi vreau să‑mi vând identitatea pentru capital politic, iar colegii din PNL erau surprinşi că am ales să mă implic. Din partea mea era şi un gest de a merge împotriva curentului, dar şi o decizie conştientă, determinată de oamenii care mă învăţaseră că nu naţionalitatea trebuie să primeze, ci competenţa. Cariera mea a evoluat extrem de rapid. În 2004 am candidat prima dată la o funcţie internă şi am ajuns preşedinte de tineret în judeţul meu. În 2005 eram deja vicepreşedinte al tineretului liberal la nivel naţional, în 2006 preşedinte al Liberalilor din Sud‑Estul Europei, iar în 2007 europarlamentar. Când ajungi în faţă, lucrurile se complică. La început toţi colegii mă corectau, unii chiar îmi recomandau insistent să mă duc la meditaţii. De ziua mea, mi‑au făcut cadou un abecedar. Dar deja nu mă mai speriau şi frustrau aceste gesturi cum se întâmpla în adolescenţă. Ştiam că sunt prietenoase. Erau un semn că ai mei colegi credeau în potenţia‑ lul meu. M‑am chinuit să nu‑i dezamăgesc. Am încercat chiar să reiau vechile cărţi de gramatică şi să devin din ce în ce mai bun la vorbit. Am încercat să vin cu discursurile scrise, ca să nu se mai amuze publicul, dar hârtia mă crispa şi greşeam şi mai mult. Sunt lucruri de care m‑am lovit şi de care mă lovesc şi azi. În limba maghiară nu avem genuri, iar această barieră s‑a dovedit a fi prea dificilă. După atâtea emisiuni, apariţii, discursuri şi pagini scrise, încă n‑am reuşit să înţeleg cum poate să aibă organul meu gen feminin sau de ce obiectele trebuie să fie băiat, fată sau neutre. Ce este neutru? Am decis că nu trebuie să fiu perfect, ci sincer. Să vorbesc câteodată cu greşeli, dar întodeauna din inimă. După o vreme, un coleg din Olt mi‑a zis că erorile şi accentul fac parte din farmecul meu. Că mă fac mai european. Şi am reuşit să fiu acceptat ca politician în ciuda faptului că uneori mâncam „un măr”, alteori „o mere”. Sau dracu’ mai ştie ce. Dar şi aşa, erau puţini oameni care credeau că pot să ajung în Parlamentul European. Chiar şi cel mai mare susţinător al meu, Bogdan Olteanu, mi‑a spus că avea dubii mari că proiectul meu poate să fie unul de succes. Într‑un discurs public mi‑a amintit că sunt tânăr, sunt maghiar şi că mi‑ar mai trebui doar să fiu femeie ca să am toate „atuurile” de a nu fi ales. Politica a fost totuşi cea care mi‑a distrus defini‑ tiv prejudecăţile. Deşi au fost câţiva lideri care m‑au refuzat sistematic din cauza naţionalităţii, majori‑ tatea m‑au susţinut. M‑am dus pentru prima dată în precampanie în Oltenia cu o teamă mare, ştiind legendele şi prejudecăţile existente. Dar politicienii şi presa m‑au primit atât de cald, încât am decis să rămân acolo câţiva ani. Mi‑am deschis un birou 60 • dor • primăvară 2010

parlamentar în Slatina şi acesta a devenit cel mai vizitat dintre birourile mele. Dacă în Harghita am fost de maxim 15 ori în timpul mandatului, în Olt mergeam la fiecare două‑trei săptămâni. În Harghita am fost primit cu simpatie de mulţi, dar sunt ferm convins că n‑am adunat voturi. Gestul meu este, şi în secolul 21, unul mult prea avangardist. Deşi n‑am stat prost cu notorietatea în zonele maghiare, am evitat să mă afişez acolo ca maghiar. Nu îmi doream voturi etnice şi proba‑ bil nici nu le‑aş fi putut obţine. Nici măcar de la unele dintre rudele mele. Era culmea că partidul mă accepta mai mult decât unii dintre oamenii cu care am crescut. În Olt puteam să fiu mândru că sunt maghiar, pe când în Harghita mă simţeam uneori stânjenit. Astăzi am ieşit din politică şi m‑am apucat de jurnalism. Şi culmea, după trei ani de stat în Bucureşti, abia acum îmi dau seama că stau într-un oraş care, în ciuda tuturor neajunsurilor, este unul cosmopo‑ lit. Am fost înjurat pentru multe lucruri aici, dar nu pentru că sunt maghiar. Am fost făcut ţăran, provincial, ardelean, transilvănean, dar în afară de meciurile de hochei unde vin huliganii stelişti de la fotbal, nu m‑am simţit niciodată ameninţat. Nu mă mai străduiesc să‑mi găsesc identitatea. Nu vreau neapărat o cutie. Ştiu cine sunt şi ştiu ce vreau să fac în această viaţă. Mi‑am dat seama că anumite lucruri se pot schimba, altele nu. Reperele mele se leagă de familie, de oameni apropiaţi şi nu de concepte. Deşi tehnic am fost întotdeauna „mi‑ noritar”, m‑am simţit tot timpul „majoritar”, fără să ascund că sunt diferit. Indiferent de cine eşti şi de unde vii, oamenii vor căuta tot timpul să definească „inamicul”. Pentru unii am fost „inamicul” probabil pentru că eram maghiar. Dacă nu eram, probabil aş fi fost „inami‑ cul” pentru că sunt prea tânăr. Sau prea cu cioc. Sau cu şapcă. Sau fără. Aşa că o să continui să rămân ce am fost. Un individ din Miercurea Ciuc, cu o limbă maternă dificil de învăţat, cu accent şi greşeli haioase în limba română. Un om care iubeşte comunitatea din care provine, dar care se simte bine şi în lumea largă. Un om care nu‑i suferă pe cei care încearcă să impună limite în societate. Un om cu un nume imposibil de pronunţat. Sunt Magor. Şi îmi pare bine. •


gusto pufuleți și DecÂt o Revistă prezintă

Mega-surpriza Un mega-show pentru birouri bosumflate

Fraţi pufuleţi, cartea asta despre cum să faci circ mi-a dat o idee.

Scenografie de Andreea Săndulescu. Fotografii de Alex Gâlmeanu. Hrănește-ți optimismul!

Concept de The Practice.


La ce pagină scria că pufuleţii zburători te înveselesc?


Trebuie să și miaun? Poate atunci se întărâtă.


Cred că mi s-au aburit ochelarii.


Încercăm și cu monociclul în flăcări?


Ta-daaaaaaaaa!

Dacă Gusto Pufuleţi te-au distrat cu mega‑surpriza lor, iar biroul tău e și el bosumflat, e timpul să-l înveselești. Creează și tu un scenariu de mega-surpriză, fotografiază-l și trimite-ne pozele pe adresa: optimism@ligaoptimistilor.ro. Gusto Pufuleţi le vor publica negreșit pe blogul lor, www.ligaoptimistilor.ro.

Cascadoriile nu au fost dublate. Niciun pufulete nu a fost rănit în timpul numerelor executate.

Hrănește-ți optimismul!


3

features

România

lor

cover story

>

Un nucleu de femei tinere schimbă lucrurile în această ţară. Ajută oameni, determină şi propagă trenduri, experimentează, creează, caută. Dacă în timp vom deveni mai buni, e pentru că aşa ne-au vrut ele. > De Ani Sandu Fotografii de Alex Gâlmeanu producție de cristian petrescu dor • primăvară 2010 • 67


România Lor

>

68 • dor • primăvară 2010


dor • primăvară 2010 • 69


România Lor

>

T

otul a început din joacă. În toamnă, Diana Stoleru s-a împrietenit pe Twitter cu Oana Portase. I-a plăcut de Oana pentru că era o jurnalistă haioasă şi optimistă, iar discuţiile cu ea o făceau să se simtă bine. Curând, în jurul lor s-a strâns o mică gaşcă virtuală de tinere care lucrau în media şi comunicare. Au ieşit de câteva ori să danseze vineri seara în clubul bucureştean Silver Church, căruia îi spuneau în glumă „Amin”, pentru că era locul unde se spovedeau la final de săptămână. Tot în glumă s-au proclamat „zâne” şi au numit interacţiunea dintre ele „zânăreală”. Şi-au făcut cercei cu desene, în care arătau ca nişte albinuţe colorate. Sub desen era caligrafiat: „Sunt o ZÂNĂ”. Ba chiar au deschis şi o adresă de mail, zanarim@gmail.com, la care cereau înscrieri pentru postul de zân pentru una din ele. Înscrieri n-au apucat să primească. Pe 29 ianuarie, zânăreala s-a transformat în ceva serios. Diana a aflat că Daniel Răduţă, un coleg de la BitDefender, avea nevoie de 150.000 de euro pentru a se opera în străinătate. Ştia din toamnă că Daniel e bolnav de leucemie, dar vestea că nu poate face transplant de celule stem în ţară, pentru că nu are un donator perfect compatibil, a şocat-o. „În momentul ăla mi-a stat inima în gât”, spune Diana. „Când îţi zice suma aia, îţi cam fuge tot de sub picioare. Acum dacă te chinui să vinzi o casă nu scoţi pe ea 150 de mii. Şi de unde casă?”. Diana are 28 de ani, o siluetă fragilă şi chipul încadrat de cârlionţi negri. A absolvit chineza, lucrează la BitDefender ca manager de vânzări pe Asia şi Pacific şi locuieşte cu chirie întro garsonieră. Ce a făcut pentru Daniel nu a fost prima ei încercare de a schimba ceva. În 2008 a fost printre cei care au pus pe picioare site-ul lumebuna.ro, un proiect de voluntariat care promovează ştirile pozitive, căutând modalităţi de a „supravieţui frumos” sictirului şi frustrărilor din societatea românească. Imediat ce a aflat despre Daniel, le-a trimis fetelor un mail în care le cerea ajutorul: „Dragi zâne, mai în glumă mai în serios, cred că am nevoie să îmi imaginez că noi chiar avem puteri supranaturale. Mi-a venit în minte faptul că poate nu ne-om fi zânărit noi degeaba şi dacă ne unim forţele, impactul ar fi mai mare. Deci da, vă cer ajutorul să strângem banii pentru un transplant al unui prieten, ca eu să mă mai bucur de el şi el de viaţă”. Într-o lună, ceea ce iniţial nu credea nimeni posibil s-a produs: în contul lui Daniel se adunase mai mult decât suma necesară, iar acesta a putut să se opereze la o clinică din Italia. Forţa organizării lor l-a copleşit. „Au făcut totul posibil”, spune el astăzi. „Au reuşit să implice nişte oameni, care la rândul lor au implicat alţi oameni şi tot aşa. A fost un efect de avalanşă şi s-a ajuns ca tot online-ul românesc să ştie de problema mea”. Online-ul e mediul pe care cele şapte femei s-au axat de la început, mediul în care comunicarea avea cele mai puţine 70 • dor • primăvară 2010

Ce au reuşit Diana şi prietenele ei e poate cea mai vizibilă manifestare a unui fenomen de transformare a societăţii de jos în sus. bariere. Au mers din prieten în prieten, au scris pe blogurile personale, au pornit hashtagul #draduta, au făcut cauză pe Facebook (în martie avea peste 10.000 de aderenţi), au deschis linii telefonice la care să se facă donaţii, au organizat concerte şi licitaţii. În două săptămâni hashtagul a ajuns numărul unul pe Twitter în România, iar site-ul lui Daniel, www.danielraduta.ro, pe primul loc în topul Zelist. Mii de oameni au promovat mesajul zânelor fără să le cunoască personal. Deşi le vedeau pentru prima oară, unii le-au găzduit în casele lor. Ce au reuşit Diana şi prietenele ei e poate cea mai vizibilă manifestare a unui fenomen de transformare a societăţii de jos în sus, un fenomen al cărui motor principal sunt femeile. Într-o Românie încă groggy după un 2009 dominat de neputinţă şi silă politică şi economică – domenii predominant masculine –, un nucleu de femei tinere construiesc, creează şi capacitează, transformând nu doar lumile proprii, ci şi pe-ale celor din jur. Nu sunt o masă identificabilă statistic, nici un decupaj demografic perfect, ci mai degrabă vârfurile unor triburi disparate, care vor să trăiască într-un spaţiu mai civilizat, mai tolerant, mai proactiv, mai modern, mai ofertant. Şi pentru că nu sunt infectate de „nu se merită”, „mie ce-mi iese?” sau „merge şi aşa”, au învăţat să-şi construiască singure ce le lipseşte. Veţi cunoaşte câteva dintre ele în acest material şi în portretele din paginile următoare. Sunt femei care îşi deschid mici afaceri, cum e Adriana Sohodoleanu, femei care promovează educaţia alternativă pentru tineri şi adulţi, cum e Sandra Ecobescu, femei care protestează împotriva stării de fapt prin artă şi implicare socială, cum e Cinty Ionescu, femei care folosesc comunităţile virtuale ca pe o unealtă de schimbare, cum e Marie Jeanne Chiriac, femei care intervin în spaţiul gri al oraşelor româneşti ca să le picteze cu tineri, cum e Andreea Borţun. Diana Stoleru şi trupa ei de zâne – Ruxandra Predescu, Anca Dorombach, Mihaela Pană, Anca Bundaru, Oana Portase şi Irina Ursu – fac şi ele parte din acest nucleu transformator. Le-am văzut împreună la unul dintre primele concerte organizate pentru Daniel, Jazz for Life, pentru care Mihaela şi-a convins o prietenă, jazzista Sorina Enea, să cânte gratis. În timpul concertului l-au sunat pe Daniel să audă câtă lume îl susţine. Apoi au făcut trenuleţul printre mesele ticsite de tineri care au achitat fără să stea pe gânduri biletul de 25 de lei. Oana a adus o baghetă de jucărie, ca de la bâlci, care pâlpâia multicolor şi pe care o îndrepta în toate direcţiile de parcă ar


fi putut să transforme lumea în ce voia ea cu un „Puf!”. Cele mai multe acţiuni din campania pentru Daniel le-au gândit prin mailuri şi conferinţe purtate de multe ori până noaptea târziu. La început nu ştiau cât de încrezătoare să fie. Au schiţat o serie de posibilităţi şi oameni de contactat, chestii de genul „vândut stuff – profiturile merg la Daniel”, „convingem una două trupe/cântăreţi să cânte for free”, „atelier de olărit cu donaţii”, „vorbit cu Adi Hădean să gătească pentru o cauză nobilă”. Cele mai multe dintre ideile iniţiale s-au concretizat – bucătarul Adi Hădean a venit de la Cluj la Bucureşti şi a gătit două seri la rând, concerte au fost în Bucureşti (în afară de Jazz for Life au organizat şi o seară Folk for Life), iar cea mai mare licitaţie au făcut-o la Timişoara. Banii i-au adunat în cea mai mare parte de la oameni obişnuiţi; deşi au asaltat diverse firme şi politicieni, donaţiile lor au venit abia la final, când aproape că aveau toată suma. Diana spune că succesul campaniei o motivează să continue cu astfel de iniţiative şi e sigură că poate convinge şi mulţi oameni să i se alăture, voluntar: „Foarte puţini sunt stimulaţi exclusiv de bani. Te duci acolo pentru că ai o credinţă, vrei să faci ceva”. Credinţa despre care vorbeşte Diana începe să fie din ce în ce mai des motorul care ne face să acţionăm. Daniel Pink, un autor american care în ultimii zece ani a studiat cum s-a transformat relaţia oamenilor cu munca, scrie în Drive că abordarea tradiţională, bazată pe recompense şi pedepse – ai făcut bine, primeşti un bonus, nu ai făcut bine, te taxez – a început să scârţâie. Dezvoltarea societăţii umane ne-a adus într-un punct în care dorinţa de a fi mai buni şi de a schimba ceva în mediul nostru sau al altora a devenit o nevoie. Muncim nu doar ca să câştigăm bani şi să ne asigurăm bunăstarea, ci vrem ca lucrurile pe care le facem să însemne ceva. În România, femeile par să fi prins mult mai repede acest val. Corina Bernschutz, 39 de ani, director de inovaţie într-o agenţie de media, a vrut să renunţe la job acum trei ani, când simţea că publicitatea nu-i mai oferă tot ce-şi doreşte. Agenţia şi-a dorit însă atât de tare să o păstreze, încât i-a propus un program de lucru de doar trei zile pe săptămână. În timpul rămas liber, Corina a dezvoltat propria afacere, ceainăria Bernschutz & Co., în care a vrut să regăsească atmosfera de bogăţie şi linişte pe care o descoperise în concedii, în ceainăriile din străinătate. A pornit ghidată de câteva principii simple: atenţie maximă la selecţia de ceai, cât şi faţă de client, care, tratat cu respect, să simtă în ceainărie căldură şi pasiune. Modelul acesta de business bazat pe pasiune stă la baza multor buticuri creative, cum alintă Corina micile afaceri apărute în ultimii ani. Acesta este de altfel principalul motiv pentru care femeile îşi deschid firme, arată un studiu făcut de Centrul pentru Antreprenoriat şi Cercetare în Afaceri, în timp ce motivaţia primară a bărbaţilor e să facă bani. În februarie s-au împlinit doi ani de când Violeta Dincă a deschis Violeta’s

Vintage Kitchen, un restaurant pornit din plăcerea de a găti cu „ingrediente proaspete şi hrănitoare”, dar şi din dorinţa de a promova conceptul de slow food. Surorile Ana şi Irina Wagner au de cinci ani un magazin de design interior în care promovează artişti, a cărui scânteie a fost pasiunea Anei pentru arta pe porţelan. Virginia Toma, absolventă de ceramică, a împletit arta cu utilul şi a pornit o mică afacere cu accesorii unicat, la fel ca multe alte tinere care în ultimii ani au dus la o explozie a numărului de târguri vintage şi handmade, transformând evenimentele într-un trend. Fiecare dintre aceste femei reprezintă un „trib”, după cum numeşte strategul Seth Godin comunităţile cu interese şi valori comune, comunităţi care se coagulează şi organizează cu uşurinţă în online – deşi acţiunile lor depăşesc de cele mai multe ori graniţele virtualului. Oana Sandu, de exemplu, are 24 de ani şi pe lângă un job full time la o agenţie de PR, îşi foloseşte cunoştinţele ca să promoveze astronomia, marea ei pasiune. Acum cinci ani s-a alăturat unei echipe care strângea fonduri pentru renovarea Observatorului Astronomic şi de atunci a devenit un lider al mişcării de promovare a Astroclubului Bucureşti şi a evenimentelor lui. A organizat acţiuni în şcoli şi licee, campanii împotriva poluării luminoase, dar cel mai tare se bucură că a reuşit să atragă oameni la cursurile de astronomie făcute de club – în numai un an a săltat numărul de cursanţi de la 10 la 150. (În martie a fost premiată de UNESCO şi Uniunea Astronomică Internaţională pentru evenimentele organizate în cadrul Anului Internaţional al Astronomiei.) Oana spune că simte că face parte dintr-o generaţie care încearcă să inaugureze cărări nebătute. „Mi se pare că avem tineri militanţi, care luptă pentru ideile în care cred, deşi se izbesc de multe mentalităţi şi practici din alte vremuri.”

P

e Oana o poţi vedea şi printre cele 65 de femei tinere din fotografia de pe coperta acestui număr, o imagine-experiment prin care am vrut să testăm la o scară mai mică ipoteza că femeile sunt mai deschise la nou. Când am anunţat şedinţa foto, n-am spus mare lucru despre ce intenţionam să facem sau cum va arăta imaginea. Era o provocare, una puţin incomodă având în vedere că a fost programată într-o duminică, la 10 dimineaţa. Ce ne-a suprins a fost uşurinţa cu care grupul, odată strâns pe scena Operei Române, s-a coagulat. Veniseră acolo să creeze ceva nou şi n-aveau de gând să plece până imaginea nu era potrivită. Unele s-au oferit să ne ajute cu logistica; ba chiar au trasat cu bandă adezivă o hartă, când echipa noastră s-a blocat în calcule. Au făcut schimb de date de contact şi au plecat la cafele împreună. Nu am pornit să argumentăm o teză feministă, doar una umană, optimistă. Ideea s-a născut pentru că am văzut o mulţime de femei care făceau lucruri interesante şi ne-am întrebat dacă nu cumva e un fenomen mai larg răspândit. Când v-am întrebat şi pe voi, prin Facebook şi Twitter, ne-aţi construit o listă de aproape 200 de nume, cu femei care domină domeniile în care lucrează, femei care influenţează răspândirea unui fenomen sau pur şi simplu femei pe care le admiraţi pentru pasiunea cu care fac ce fac. Sunt prea multe ca să nu însemne ceva. dor • primăvară 2010 • 71


România Lor

>

>

72 • dor • primăvară 2010


>

dor • primăvară 2010 • 73


România Lor

>

Mulţi dintre experţii cu care am vorbit pentru acest articol – profesori universitari, lideri de organizaţii neguvernamentale – au încercat să ne direcţioneze spre lucrurile care nu funcţionează în România: discriminarea de gen, diferenţele salariale dintre bărbaţi şi femei, slaba reprezentare politică. La acest capitol România e pe locul 126 din 135 într-un raport al World Economic Forum. Statisticile Agenţiei Naţionale pentru Egalitate de Şanse arată că după alegerile din iunie 2008 primăriile din ţară le-au revenit în mare parte bărbaţilor (raportul e de 3.070 la 114), cu proporţii similare în consiliile locale şi judeţene. În plus, dacă anul trecut erau trei femei în Guvern, acum e doar una. Intenţia a fost însă să ne concentrăm pe femeile care nu cad pradă blazării, fie că luptă cu sistemul sau cu cotidianul. Sunt până la urmă ecourile unei mişcări mondiale, nu neapărat de activism, ci de activitate. Suzana Dan, care pe lângă pictat şi curatoriat la Muzeul Naţional de Artă Contemporană organizează evenimentul Noptea Galeriilor, simte că face parte dintr-un val de schimbare încă de la 13 ani. La Revoluţie, „perfect conştientă de rahatul comunist”, a spart biblioteca din centrul oraşului natal Zărneşti şi a aruncat pe fereastră în stradă cărţile omagiale. „De atunci am ţinut-o tot aşa”, spune ea. „Numai că mi-am manifestat pornirile războinice, încăpăţânările şi dorinţele în alte domenii decât politica, deşi încă mă mai bate gândul să mă întorc acasă şi să mă fac primăriţă.” Nici generaţia Suzanei şi nici generaţia mai tânără nu au crescut cu constrângerile comuniste şi nu simt că au nevoie de permisiune ca să facă ceva. Din ce în ce mai multe femei renunţă la a fi casnice, o tendinţă vizibilă la nivelul Uniunii Europene, unde numărul de femei care muncesc a crescut constant din 2000 – ele au ocupat cea mai mare parte a joburilor nou create. O bună parte din această muncă este însă o investiţie judicioasă de energie, din care pare că rămâne mereu suficientă şi pentru alte cauze. Anul trecut, Jamie Oliver, poate cel mai cunoscut bucătar din lume, spunea într-un articol din New York Times că succesul său se datorează femeilor, pentru că spre deosebire de bărbaţi, care de cele mai multe ori îl mint, femeile spun: „Dă-mi o jumătate de oră şi văd eu cum fac”. „Secretul e să te înconjori cu o grămadă de femei”, spune Oliver. „Sunt inteligente, mai loiale şi fac lucrurile să se întâmple. Tot ce realizez eu ţine de echipă. Iar 90 la sută din echipa mea sunt femei.” Oliver este beneficiarul unei realităţi din ce în ce mai evidente: noua generaţie de femei reprezintă un capital uman imens – circa 60 la sută din absolvenţii de facultate din UE sunt femei, iar în aproape toate statele membre, tinerele între 20 şi 24 de ani sunt mai educate decât bărbaţii de aceeaşi vârstă. Sunt cercetări care arată şi că femeile au un stil de conducere diferit, bazat pe carismă, rezultate profesionale şi contacte, spre deosebire de bărbaţi, care se folosesc de ierarhie şi capacitatea de a recompensa sau pedepsi. E ceea ce academicianul american Judy B. Rosener numea într-un articol pu74 • dor • primăvară 2010

ruxandra predescu şi diana stoleru, două din zânele care au făcut campania pentru Daniel Răduţă. Sunt hotărâte să o continue până vor vedea îmbunătăţiri în sistemul medical românesc.

blicat în 1990 în Harvard Business Review, „leadership transformaţional”, caracterizat prin interacţiune cu subordonaţii şi motivare a acestora. Da, bărbaţii încă îşi deschid mai multe firme, încă gestionează resurse mai mari şi încă au venituri mai bune ca femeile. Dar, potrivit studiilor recente, peste jumătate dintre românce aduc bani serioşi acasă şi contribuie cu până la 40 la sută din bugetul familiei. Cum criza a lovit industrii puternic masculinizate (construcţii, finanţe etc.), această pondere va creşte în următorii ani. Un studiu făcut anul trecut pentru Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar arată că femeile economisesc mai puţin decât bărbaţii, motiv pentru care un consilier al guvernatorului BNR a spus că deciziile de consum în familie ar trebui transferate la femei, pentru că astfel economia şi-ar reveni mai uşor după criză. Pentru multe femei tinere, criza a fost o oportunitate. Alina Nicoleta Croitoru, 29 de ani, a renunţat anul trecut la jobul de programator pe care îl avea de 10 ani, pentru pictură, pasiunea din liceu de care se reapucase în 2008. „Un an de zile m-am tot învârtit, m-am chinuit, în timp ce încă lucram ca programator şi căutam soluţia”, spune Alina. „La un moment dat am hotărât că nu se poate în paralel, timpul nu-mi permitea nicicum.” Cu banii puşi deoparte a deschis întâi nişte ateliere gratuite, „ca să prindă oamenii gustul, că puţini au Fotografie de Miri Bratu


pus mâna pe creion în ultimii zece ani sau de când s-au apucat de un job”. Când au venit 35 de cursanţi, a prins curaj şi a început să facă şi ateliere cu taxă. Şi-ar dori ca în câţiva ani să înfiinţeze o şcoală de artă „relaxată, să poţi să faci şi la nivel de hobby, şi mai avansat”. Alina a contribuit şi la strângerea de fonduri pentru Daniel. În perioada aceea tocmai căuta o temă pentru nişte ateliere de Dragobete şi Mărţişor şi a decis să facă mărţişoare pentru Daniel. În total a strâns în contul lui peste 2.000 de lei. Crede că femeile au mai multă forţă, motivaţie şi ambiţie decât bărbaţii, care sunt mai leneşi şi delăsători. „Când faci ceva cu pasiune, apar idei când te aştepţi mai puţin. Tre’ să fii acolo pe poziţii. Asta fac femeile, cred, se ţin de treabă.”

C

ele şapte tinere care şi-au asumat misiunea de a-l ajuta pe Daniel au creat „un bulgăre de zăpadă”, care s-a rostogolit şi a tot crescut. Au reuşit ceea ce Diana numea pe blog „un transplant de ţară”, demonstrând că mediul online nu e nici inert, nici lipsit de emoţie. Dimpotrivă, pentru că succesul lor – măsurabil prin fiecare eurocent din cei 152.000 de euro strânşi până în final –, se datorează în mare parte modului în care s-au folosit de reţelele de socializare, reţele în care femeile sunt mai active decât bărbaţii. (Numărul de utilizatoare de Facebook din România a reprezentat anul trecut 56 la sută din total.) Multe din iniţiativele pornite de femei în online susţin cauze sociale. Unul dintre exemple este site-ul de care se ocupă Nicoleta Talpeş şi Tea Vasilescu, CharityGift.ro, un magazin online prin intermediul căruia atât furnizorii cât şi cumpărătorii au posibilitatea de a dona o parte din preţul produselor unor cauze sociale. Proiectul este realizat pe bază de voluntariat, iar iniţiativa îi aparţine Nicoletei, care are 31 de ani, conduce o agenţie de comunicare şi crede că femeile au ajuns într-un punct în care vor să iasă din anonimat: „Sper ca într-o zi, prin ceea ce fac, să pot deveni un exemplu de încăpăţânare în dorinţa de a schimba lucrurile”. Tot un proiect de îmbunătăţire a vieţii de pe net e şi thekite.ro. Creatoarea lui, Miruna Antonescu, l-a gândit ca pe o platformă de inspiraţie cu extensii utile, cum ar fi harta Kite Biking cu trasee pitoreşti şi mai puţin aglomerate pentru bicicliştii din Capitală. „Îi invităm pe oameni să nu se mai deprime că locuiesc aici, pentru că Bucureştiul de pe străduţe are cu totul alt parfum decât smogul de pe bulevardele mari”, spune Miruna. Anul trecut a făcut şi Bike In, un demers de promovare a mersului pe bicicletă, prin care a tranformat cinemaul de vară din Herăstrău într-un spaţiu de întâlnire pentru biciclişti şi „pasiunile lor conexe” (filme, concerte, accesorii). Miruna spune că tot ce face e „dintr-o doză sănătoasă de egoism al omului care vrea să facă ce-i place sau care, atunci când îi place ceva, face”. Şi din speranţa că lucrurile care îi plac ei vor fi utile şi pentru alţii.

Noua generaţie de femei reprezintă un capital uman imens – circa 60 la sută din absolvenţii de facultate din UE sunt femei. În aproape toate statele membre, tinerele între 20 şi 24 de ani sunt mai educate decât bărbaţii de aceeaşi vârstă. Diana Stoleru şi o parte dintre zâne sunt hotărâte să meargă cu campania mai departe. Cel mai ambiţios plan al lor e să pună pe picioare, într-un parteneriat public-privat, o secţie de transplant, pentru ca bolnavii fără donator perfect compatibil să nu mai trebuiască să se trateze în străinătate. O văd ca pe o investiţie în sistemul sanitar românesc şi au calculat că ar fi nevoie de 2,5 milioane de euro. Diana gândeşte în termenii în care a pornit şi lupta pentru Daniel: „Dacă aproximativ 6.500 de oameni ar dona 100 lei, Daniel Răduţă ar fi sănătos”. Ce-ar fi dacă 2,5 milioane de oameni ar dona câte un euro? Sunt estimări preliminare, iar planul suferă încă modificări. Primesc ajutor şi din partea Asociaţiei Salvează Vieţi, prin care Carmen Uscatu şi Oana Gheorghiu învaţă bolnavii şi familiile lor cum să-şi acceseze drepturile medicale. Acţiunile lor au început anul trecut, după ce s-au confruntat cu cazul unui tânăr bolnav de leucemie pe care nu-l cunoşteau, dar a cărui situaţie le-a impresionat şi le-a făcut să descopere metehnele sistemului medical românesc. Cauza lui Daniel a scos de altfel la suprafaţă şi altele asemănătoare, unele preluate de zâne noi. E ce i s-a întâmplat Magdei Ciobanu, bolnavă de cancer, care în martie a reuşit să obţină o prelungire a formularului E112 pentru a-şi continua tratamentul în Italia, după ce au susţinut-o Mirela Rus, fost jurnalist BBC, purtător de cuvânt al europarlamentarului Renate Weber, şi Alina Zară, fondatoarea Agenţiei de Împlinit Dorinţe, un alt proiect crescut prin internet în ideea de a ajuta oamenii. Oana Portase, una dintre zânele activate de Diana, spune că a învăţat că prietenia are o putere imensă. „Credeam că trăiesc într-o Românie tăcută. Este extraordinar să te trezeşti într-o lume mai bună. Îmi vine în minte un muşuroi de furnicuţe. Rolul meu este să pun umărul la treabă, aşa cum o fac şi cei din jurul meu.” Împreună au demonstrat că nu au nevoie de puteri supranaturale pentru a mişca lumea din loc şi că „zânăritul” este la îndemâna oricui. Fără să-şi propună, au pus un nume mişcării tinerelor din ultimii ani, au identificat şi au scos la suprafaţă o Românie, aşa cum va arăta ea peste câţiva ani: mai energică, mai descurcăreaţă, mai implicată. • dor • primăvară 2010 • 75


România Lor

>

Texte de lavinia gliga fotografii de miri bratu

Adriana Sohodoleanu adriana are un fix: să fie bine pentru toată lumea. De aceea, deşi a terminat Dreptul şi a luat examenul de intrare în Barou, nu crede c-ar fi fost un avocat bun. N-ar fi fost nici un broker bun, deşi a bătut-o gândul să se reprofileze în cei şapte ani cât a lucrat la Colliers, gigantul multinaţional din imobiliare. Dar brokerii sunt oameni care au pe mână sume uriaşe şi trebuie să fie unşi cu toate alifiile. I s-a potrivit munca de PR, cercetare şi apoi marketing rezidenţial şi cât a făcut-o, a făcut-o la turaţie maximă. Ajungea prima şi pleca ultima de la muncă, iar în vacanţe vorbea cu agenţiile de publicitate de sub plapumă, sperând să n-o audă soţul. În primăvara lui 2009 i s-a închis departamentul din cauza lipsei de proiecte şi Adriana şi-a luat trei luni de concediu: ca să facă nuntă (în Australia, pe un yacht), să-şi scrie cartea pe care o tărăgănează de trei ani (tot nu ştie despre ce e), să-şi pună gândurile în ordine. Ştii cum coiotul din desene animate intră în picaj doar când vede că e deasupra prăpastiei? Asta i s-a întâmplat şi ei. Oprindu-se a avut ocazia să-şi dea seama că e obosită, că a rămas fără prieteni, că mama ei n-o mai sună pentru că ştie că oricum n-o să-i răspundă. S-a hotărât să nu se mai întoarcă. Nu i-a trebuit mult să găsească ceva ce i se potriveşte mănuşă. La sfârşitul verii, proprietarul unui spaţiu din centrul Bucureştiului i-a propus să-i găsească un concept şi să se ocupe de el. Se mai jucase de-a „cum ar fi să aibă o delicaterie” – e mare gurmandă, genul de turistă care-şi burduşeşte bucătăria cu condimente adunate din toate colţurile lumii – aşa că nu i-a fost greu să dea o menire spaţiului. Şi l-a imaginat până la cel mai mic detaliu: ce bunătăţi va vinde (şi ciocolata cu sare, şi crema aia pe care a gustat-o mai demult), cum va vorbi cu fiecare client în parte ca să afle ce-i place, cum va organiza evenimente peste evenimente. Era atât de entuziasmată încât nu a contat că nu ştia să facă o factură, că, spre deosebire de Colliers, va răspunde pentru toate aspectele afacerii, că va fi probabil cel mai mare risc pe care şi l-a asumat vreodată.

În Biscuit se vând bunătăţi şi nu numai. Adriana şi l-a construit ca pe o platformă pentru toate lucrurile care îi plac, pe care vrea să le înveţe şi să le dea mai departe. Convoacă oamenii la concursuri de prăjiturit, expoziţii foto pentru artişti tineri, ateliere de gătit şi, pentru copii, de modelat fursecuri. E o negustoare, dar una care atunci când îi vizitezi magazinul te îndeamnă să scormoneşti prin amintiri şi să-i laşi pe un bilet dulcele tău preferat din copilărie, care chicoteşte de bucurie când cineva o felicită pentru afacere, care vrea să le ofere oamenilor o experienţă pe care s-o povestească mai departe. Ca să fie bine pentru toată lumea. •

Nimic nu mă face mai fericită decât să aflu lucruri noi şi să pot să împărtăşesc ce aflu. Să fac să se întâmple lucrul ăla, nu direct, dar să pun oamenii în contact cu alţi oameni, să transmit o idee de colo, dincolo. Şi să şi câştig ceva din asta. Eu cred că dacă munceşti ca un catâr, ca un măgar, ca un bou, cineva o să observe. Dacă faci ceva bine şi susţinut, trebuie să iasă ceva bun. 76 • dor • primăvară 2010


dor • primăvară 2010 • 77


78 • dor • primăvară 2010


România Lor

>

Andreea Borțun povestea festivalului de teatru tânăr ideo ideis a început din frustrare. Andreea avea 15 ani şi juca în trupa liceului din oraşul natal, Alexandria – un oraş gri, fără cinema sau teatru. Murea de ciudă când mergea la festivaluri prin ţară şi îi auzea pe copii povestind despre teatru în sus şi teatru în jos. În 2006, după o astfel de ieşire, Alex, un coleg de liceu cu trei ani mai mare, a dat scânteia: ce-ar fi să facă şi ei un festival, în Alexandria? Atât i-a trebuit Andreei. S-a dus acasă, a căutat pe net modele de proiecte şi s-a pus pe scris, ca să aibă ce să le prezinte potenţialilor finanţatori. După vreo trei luni de muncă în secret, i l-a prezentat lui Alex şi s-au pus pe făcut festival. Până în august 2006 au strâns în jur de 230 de milioane de lei vechi, de la primărie şi sponsori. Andreea l-a implicat şi pe vărul ei, care are o firmă de PR în Bucureşti. Acesta a cooptat la rându-i o agenţie de publicitate, prin care au ajuns la urechile lui Marcel Iureş – susţinător al „copiilor atomici” şi preşedinte de onoare al festivalului. Toate forţele s-au coagulat într-un festival în care liceeni din toată ţara îşi joacă piesele, văd spectacole cu trupe invitate din Bucureşti, participă la workshopuri de actorie cu studenţi la UNATC şi discută cu personalităţi din teatru. O săptămână de vară târzie pe an în care Casa de Cultură din Alexandria se transformă din discotecă în teatru şi griul cotidian se colorează cu sute de copii. Pentru 2010, a cincea ediţie, pregătesc un format extins la opt zile, cu workshopuri de regie, dramaturgie, scenografie şi coregrafie. E o muncă fără prea mult loc de vacanţă – Andreea şi Alex, principalii responsabili, iau pauză doar vreo lună după ce se termină festivalul. (Când ne-am văzut în februarie, Andreea căra în geantă un dosar cu facturi.) Ea se ocupă de partea de promovare şi strângere de fonduri, iar la cheltuit îl lasă pe Alex (el negociază cu trupele care joacă la festival). Andreea e mai sensibilă şi înţelege mai bine responsabilitatea şi riscurile pe care le implică lucrul cu copii. Ştie că fiecare participant la festival e un omuleţ care are un suflet şi trebuie manevrat cu mănuşi. Un comentariu prea agresiv, o critică prea

dură, neargumentată, pot da peste cap un copil, îl pot face să simtă că nu e bun de nimic. S-au rafinat şi energiile care-o pun în mişcare. Acum că locuieşte la Bucureşti – e studentă în anul I la scenaristică de film – nu mai e vorba de frustrarea privării de teatru; nici de încăpăţânarea adolescentină de a demonstra că e în stare să facă ce şi-a propus. (Nici mama ei, căreia i-a spus că vrea să facă un festival mare, n-a crezut c-o să reuşească – nu atât că n-avea încredere în fiica ei, ci n-avea încredere în Alexandria.) Acum îşi doreşte să le ofere liceenilor de acolo ceva ce ea n-a avut. Şi-apoi, festivalul îi e ca un copil – oricât de ciudat ar suna asta venind de la o puştoaică de 19 ani –, ar suferi îngrozitor dacă din lipsă de bani n-ar mai putea să-l continue. Mai mult, Andreea pune la cale şi un festival de film, tot în zona Alexandriei. Va fi după modelul celor din Berlin sau Sarajevo, cu talent campus şi participare internaţională. Şi încă ceva ce n-a mai văzut la niciun festival, în plus. •

Anul trecut una dintre susţinătoare a fost Angela Gheorghiu, care are foarte multe legături la Hollywood. Ne-am trezit cu un mesaj de la Jeremy Irons, care ne felicita pentru festival. A fost superşoc. Atunci ne-am cam dat seama că sloganul ăla de la Adidas, Impossible is nothing, e foarte pe bune. Chiar cred că aşa e. dor • primăvară 2010 • 79


România Lor

>

Sandra Ecobescu fundaţia calea victoriei e ca un stup în care mierea e învăţătura, iar albinele sunt lectorii care vor să împărtăşească din cunoştinţele lor şi cursanţii curioşi, care vor să înveţe. În mijlocul roirii de emiţători şi receptori stă Sandra Ecobescu, preşedintele fundaţiei, o femeie de 37 de ani care vrea să schimbe lumea. Imediat după Revoluţie a făcut un ziar împreună cu alţi liceeni (proiectul a eşuat după primul număr). După ce a terminat Literele, a plecat cu o bursă de un an în Grecia, unde şi-a dat seama cât de dezastruoasă e imaginea ţării în străinătate: românii erau cunoscuţi drept hoţi pricepuţi, care se caţără pe clădiri şi sparg orice yală. Când s-a întors în ţară, a făcut un curs pentru diplomaţi la Ministerul de Externe, dar după ce l-a absolvit şi a stat jumătate de an în sistem, a înţeles că nu se potrivea într-un mediu guvernat de cumetrii, care n-avea nimic de-a face cu patriotismul sau cu spiritul hai să facem ceva. Spirit care i-a intrat în hibernare până acum trei ani, când, după o excursie revelatorie în Nepal, a renunţat la poziţia de director comercial al unei companii de logistică (poziţie care, glumeşte ea azi, ameninţa s-o transforme într-o tanti cu jeep, care merge la coafor o dată pe săptămână). Următorul pas a fost înfiinţarea unei fundaţii, împreună cu sora ei, Irina, care avea un apartament liber pe Calea Victoriei. Sandra tocmai citea O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, de Neagu Djuvara şi a decis că asta trebuia să facă fundaţia: să vorbească simplu despre lucruri complicate. S-au gândit la ce le-a lipsit lor şi le lipseşte în continuare tinerilor: un loc în care să-şi tatoneze pasiunile, pictura, muzica, istoria, filozofia – cenuşăresele din şcoală –, şi să-i ajute să decidă ce vor să studieze mai departe. Primul curs l-au anunţat în ianuarie 2008 – „Cum am trăit secolul XX”, susţinut chiar de Djuvara. Au fost suprinse de mulţimea de adulţi înscrişi, oameni care după ce lucrează la bancă, vor să-şi revină cu creierii şi să înveţe despre artă. Astăzi predau la fundaţie o mulţime de masteranzi, docto-

ranzi, nume mari ale culturii române, toţi dispuşi să vină seara într-o căsuţă şi să povestească. Altă cauză importantă a Sandrei e Bucureştiul, pe care chiar şi bucureştenii îl descoperă fascinaţi în plimbările tematice pe care fundaţia a început să le organizeze anul trecut. Plimbările au un scop precis: cunoaşterea unor clădiri istorice, ameninţate cu dărâmarea. Pentru că ştie că oamenii n-au răbdare pentru lucruri neplăcute, Sandra încearcă să le spună o poveste despre acele locuri. Odată intraţi în poveste, oamenii înţeleg ce ar putea să piardă. Sunt lucruri normale cele pentru care munceşte Sandra. Copii care să aibă unde să-şi exploreze pasiunile, profesionişti care să fie apreciaţi şi valorificaţi, poveşti care trebuie spuse ca să nu fie uitate, lucruri frumoase pe care să le vadă şi fiica ei, care acum are opt ani. Or, într-o lume sucită ca a noastră, lucrurile astea normale cer muncă şi un strop de nebunie. •

Mă întreba copilul ce fac la birou şi nu ştiam cum să-i explic logistica. Cred că meseriile mişto sunt alea pe care le poţi explica copiilor. Sunt dulgher, sunt vânzător, sunt doctoriţă, sunt educatoare. Acum pot să-i explic ce fac: aici vin nişte profesori şi îi învaţă pe oameni pictura, aici se vorbeşte despre Dumnezeu. După ce produci un copil – auzi şi pe la vedete asta, dar chiar aşa e – simţi că vrei să fii mai bun. Să ai varianta ta cea mai bună. 80 • dor • primăvară 2010


dor • primăvară 2010 • 81


82 • dor • primăvară 2010


România Lor

>

Marie Jeanne Chiriac are 30 de ani şi arma ei preferată e online-ul. E project manager la dietetik.ro (un site de viaţă veselă şi sănătoasă), scrie pe blogul lamaie.ro, a creat, împreună cu colega şi prietena Sana Nicolau, dasiprimeste.ro – un târg virtual, în care oamenii oferă gratis lucruri de care nu mai au nevoie şi caută lucruri care le lipsesc –, a pus pe picioare site-ul cu poveşti chitzchitz.com şi acum pune la cale încă un site pentru copii, cu tutoriale de meşterit, modelat şi construit diverse. Marie Jeanne s-a molipsit de net pe la începutul anilor 2000, când s-a angajat ca editor la o firmă de new media – a făcut CD-uri despre România pentru străinătate, a învăţat ce piese conţine un calculator, cum se face un site. Chiar dacă pe atunci netul românesc însemna kappa.ro şi cam atât, i-a văzut potenţialul: o unealtă de comunicare şi documentare, care îţi aduce lumea la degetul mic. Primul blog l-a început prin 2003 – a adunat vreo patru până la Lămâie. A-nceput să meargă la întâlniri de la începutul blogosferei şi a devenit cu timpul o bloggeriţă, twitteriţă şi în general onlineriţă cunoscută şi recunoscută. (În iarnă, BCR i-a propus să „adopte” o formaţie de copii orfani cărora să le promoveze albumul. Recent a pozat ca miss iulie în calendarul „Fetele Twitter 2010”.) Marie Jeanne şi-a făcut din online o zonă de confort unde o ştie toată lumea, iar asta îi permite să mişte o mică masă de oameni în scopuri nobile. E un om croit după modelul „hai să facem ceva, dacă ceva nu e în regulă”. Asta a făcut-o să mobilizeze toţi vecinii de pe strada bunicilor să ajute o familie ce fusese dată afară din casa retrocedată şi ajunsese în stradă. Sau să strângă haine, mâncare şi bani pentru un azil de bătrâni din apropierea Bucureştiului. Sau să organizeze împreună cu Sana mai multe intervenţii cu ajutoare pentru chinezii care făceau foamea în faţa ambasadei.

Cauza ei principală sunt animalele. Până să aibă probleme cu spatele, a fost cea care aduna căţei de pe stradă, îi aducea acasă, le făcea baie, îi ducea la veterinar şi apoi îi plasa în adăposturi, le găsea stăpâni sau, în cel mai rău caz, îi ducea la sterilizat şi le dădea drumul. Acum, dacă fizic nu mai poate, s-a făcut „nebuna aia cu animalele, de pe net”. Are pe blog secţiune specială cu adrese de adăposturi, e conectată la organizaţiile de protecţie a animalelor, le dă mai departe mesajele şi pune oamenii în legătură cu ele (dacă găseşti un căţel pe stradă şi vrei să-l duci la un adăpost, @marie_ jeanne sigur te poate ajuta). Cea mai recentă mare misiune a avut-o în februarie, când sute de căţei au rămas îngropaţi sub zăpadă la adăpostul din Glina, aproape de Bucureşti. Atunci Marie Jeanne a pus mâna pe Twitter, blog, Facebook şi telefon, a adunat o echipă de intervenţie de două maşini. Când a ajuns la faţa locului, şi-a suflecat mânecile şi a pus mâna şi pe lopată. •

Unii oameni se nasc să trăiască liniştiţi. Prietenul meu tot timpul îmi spune, nu te mai stresa pentru orice. Aşa sunt eu, mă stresez. Mai ales pentru animale şi natură. Pentru că tot ce păţesc ele e din vina noastră. Omul spune că este deasupra a tot ce există – asta înseamnă şi responsabilitate. Nu strica, sau dacă strici, repară. Cum ar spune un geek: omul e ca un virus. Se înmulţeşte necontrolat şi îşi distruge gazda. dor • primăvară 2010 • 83


România Lor

>

Cinty Ionescu are 29 de ani şi e artist video – filmează, documentează, e VJ în trupa Brum Conspiracy, face proiecţii în concerte şi piese de teatru. E o creatură mică şi revoltată, care se revendică dintr-o familie strictă, în care s-a vorbit tot timpul despre politică, democraţie şi cât e de important e să fii informat, care a dat la Ştiinţe Politice atrasă de ideea unui domeniu emergent, dar care a înţeles că politica românească e o cloacă plină cu şerpi în care trebuie să ai grijă pe unde calci. Aşa că îşi împănează arta cu mesaje anti-consumerism, anti-poliţie, anti-sistem şi le echilibrează cu acţiuni pro – pro-deschidere a minţii. Toamna trecută a ajuns la un cămin de bătrâni, cooptată de Tanga Project, un atelier de teatru independent cu care lucra deja. Ei tocmai începeau un proiect de artă comunitară la cămin şi au chemat-o pe Cinty să facă un filmuleţ-felicitare pentru aniversarea de 101 ani a unei doamne de acolo. Povestind cu bătrânii, Cinty a descoperit un sample de viaţă reală, concentrat într-un perimetru restrâns şi cu experienţe care cuprind Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial, Revoluţia din ’89, totul trecut prin perspectiva evreiască (rezidenţii căminului Moses Rosen sunt evrei). De atunci străbate de două-trei ori pe săptămână Bucureştiul ca să-i viziteze şi, împreună cu ceilalţi, să-i antreneze în tot soiul de activităţi. Joia e zi de cinema şi se uită la filme propuse când de bătrâni (filme vechi, care le amintesc de tinereţe), când de tineri (Amintiri din Epoca de Aur, The Curious Case of Benjamin Button, Being John Malkovich, pe care nu l-au prea-nţeles şi s-a lăsat cu circ). Fac un atelier de dramaturgie, în care istoriile personale ale bătrânilor devin scenarii, care vor fi interpretate tot de ei. Fac colaje, desenează, dansează. Cinty îi filmează de fiecare dată, pentru un documentar – proiectul ei personal. La cămin a cunoscut-o şi pe pictoriţa de 101 ani, Medi Wechsler Dinu (căreia îi era dedicată felicitarea). O femeie-inspiraţie, voluntară, activă, care i-a demontat

fobia de bătrâneţe şi de la care a învăţat că felul în care îmbătrâneşti depinde de cum hotărăşti să ai moralul: Medi e sănătoasă tun pentru că e zen, grija pe care o poartă altora n-o oboseşte, ci o ajută. Iar Medi e doar una dintre femeile care au modelat-o pe Cinty. Mai e bunica cea voluntară, jumătate unguroaică şi jumătate poloneză, care a ieşit la mineriade să le ducă sandvişuri minerilor (când a văzut că ei de fapt bat oameni, s-a scandalizat îngrozitor). Mai e mama, care spune că într-o familie bărbatul e capul şi femeia e gâtul. Mai e Eliza Rogalski, mătuşa lui Cinty, asociată la compania de PR Rogalski Grigoriu, care în timp ce era studentă la Litere era şi asistentă medicală şi creştea şi un copil. Cinty o vede ca pe un exemplu relevant pentru ce se întâmplă cu femeile în România: au găsit contextul de a se reinventa, cu propriile lor reguli, făcând lucruri în care cred. •

Oamenii nu au încredere unii în alţii şi nu fac nimic. De vină sunt cei 50 de ani de comunism, când le era frică de vecini, de prieteni. Individualismul a fost perpetuat de sistem şi, când au început oamenii să se adune, li s-a dat în cap. Dar femeile pornesc de la premisa unui grup, au fost obişnuite să se ajute între ele, în ideea că sunt slabe. Şi s-a ajuns la o răsturnare de situaţie. Sătule de blazarea masculină, inclusiv din politică, s-au scuturat, hai să facem! 84 • dor • primăvară 2010


dor • primăvară 2010 • 85


România Lor

>

& mara draica, 28 de ani, copywriter. E în permanentă căutare de oameni care fac lucruri interesante. Ca să poată fi găsiţi şi de alţii, scrie despre ei pe ştiupecineva.ro.

86 • dor • primăvară 2010

bianca mihai, 26 de ani, copywriter. Face ateliere de împletit la Life After Work. Vara asta o vei vedea pe bicicletă, împărţind gratuit trecătorilor lucrări de artă în proiectul „Romanian Papergirl”.

oana brătilă, 22 de ani. Are un blog de relaţii publice şi promovează cititul la metrou, donarea de sânge şi campania eco „Let’s Do It, Romania” – pentru care a adunat în trei luni 20.000 de susţinători pe Facebook.

liana buzea, 27 de ani, activistă eco. I s-a zis „Fata care a înverzit ASE-ul”, pentru că din studenţie a ecologizat tot ce-a prins. Vrea să curăţe ţara de gunoaie într-o singură zi prin campania „Let’s Do It, Romania”.

camelia toanchină, 29 de ani. Convoacă lumea la patinaj, escaladă sau aquagym prin „Clubul de Mişcare pentru Sănătate” din Bucureşti. În rest, lucrează la Camera Deputaţilor, unde se asigură că vizitele oficiale merg şnur.

sandra ghiţescu, 28 de ani. Face consiliere şi workshopuri de dezvoltare personală. Nu crede că munca trebuie luată prea în serios, de aceea construieşte spaţii de joacă pentru adulţi alături de Life After Work.


tara duveanu, 22 de ani. Web copywriter pe timp de zi, „şefă peste polonice” pe timp de noapte la Soup Nights, unde face supă cu prietenii şi o vinde pentru a dota spitalele de copii.

ana agopian, 26 de ani, scenaristă. Preparator universitar la UNATC, ţine cursuri de scenaristică împreună cu Iulia şi Oana în cadrul Asociaţiei Control N.

Oana Răsuceanu, 28 de ani, scenaristă. Promovează festivalurile de film TIFF şi NexT, scrie scenarii şi îi învaţă pe alţii să le scrie la rândul lor.

iulia rugină, 27 de ani, regizor. Face filme şi predă scenaristică împreună cu Oana şi Ana. Coordonează workshopul de film pentru elevi de liceu „Let’s Go Digital!”. Visează să regizeze un scurtmetraj de animaţie.

suzana dan, 33 de ani, artist. Pictează, e curator la la MNAC şi promovează arta din postura de organizator al Nopţii Galeriilor. Îşi încarcă bateriile la concursuri şi maratoane de bicicletă prin munţi.

tea vasilescu, 24 de ani. După trei ani de voluntariat la Centrul pentru Jurnalism Independent, astăzi coordonează voluntarii de la CharityGift.ro.

nicoleta talpeş, 31 de ani. Iniţiatoarea primului magazin online caritabil din România – CharityGift.ro. Promovează ecologia în ţară prin caravana de filme eco „Guerilla Verde”.

miruna antonescu, 26 de ani. Când nu face marketing sau comunicare, scrie despre film, muzică şi idei creative pe thekite.ro. Site-ul are şi extensii utile, cum ar fi o hartă cu trasee de bicicletă din Bucureşti. dor • primăvară 2010 • 87


Regizor cu Radu Muntean nu face film de‑amorul peisajului românesc, nici al festivalurilor, ci ca să te aducă pe tine la cinema. și să te ţină în scaun.

Ştiu oameni care au adormit la Hârtia va fi albastră. Nu înţeleg cum

să adormi, cu atâta tensiune şi cu atâtea momente în care ceva‑ul tocmai urmează să se întâmple. Te ţine tot timpul acolo, vrei şi tu să dezertezi împreună cu băiatul ăla, să vezi ce se întâmplă la televiziune, să aperi, să fii la foc. Plus că faţă de celelalte două filme con‑ temporane despre Revoluţie – A fost sau n‑a fost al lui Corneliu Porumboiu şi Cum mi‑am petrecut sfârşitul lumii al lui Cătălin Mitulescu –, filmul lui Radu Muntean nu doar că are tensiune, dar e mai artistic. Uită‑te la lumini, la culorile seci care creează atmosfera de noapte sinistră. Te‑a pus în situaţie: puştiul vrea să dezerteze, ceilalţi soldaţi nu înţeleg, lui nu‑i pasă, se duce. Nu eşti curios să mergi mai departe? Nu te impresionează că te uiţi

De Smaranda Şchiopu

Fotografii de Alex Gâlmeanu


dor • primăvară 2010 • 89


la un film românesc, despre un fapt românesc; te impresio‑ nează pentru că acţiunea e puternică. Lansat în vara lui 2006, hvfa a fost un film greu de re‑ alizat. Muntean a semnat un contract cu armata pentru tab‑uri şi pentru soldaţi, iar scenograful a strâns recuzi‑ tă autentică. Muntean însuşi a coregrafiat lumea, deşi nu chiar ca la Furia, filmul lui de debut – atunci i‑a fost al nai‑ bii de greu să‑i facă pe suporterii a două echipe adverse să „se lupte”. N‑ar mai încerca asta; nu mai are energie pentru un astfel de greu. Pentru un alt tip de greu, da. O să se vadă în Marţi, după Crăciun. Marţi..., în care un bărbat adulter trebuie să alea‑ gă între soţie şi copil sau amantă, e al patrulea lungmetraj al lui Muntean şi va apărea probabil în toamnă. (Cu Mimi Bră‑ nescu, Mirela Oprişor şi Maria Popistaşu în rolurile principa‑ le.) Greul vine din felul în care regizorul intră – cu cadre de până la 11 minute – în universul intim al unor personaje care putem fi eu sau tu sau oricare dintre noi. La aproape 39 de ani, Muntean se îmbracă la fel de rela‑ xat ca un tip de 25: jeanşi, ghete sport, hanorace în dungi, tricouri cu Ramones sau cu versuri din Nick Cave. Ce‑am remarcat abia când l‑am văzut de‑aproape au fost ochii: de culoarea nucilor verzi în dulceață, hipnotici când începe să vorbească. S‑a gândit să facă meseria asta când era prin cla‑ sa a XI‑a. Îi plăcea programul din televiziune, niciodată fix, al tatălui său, realizatorul Titus Muntean, spre deosebire de cel al mamei, care lucra câte 12 ore la oficiul juridic al unei fabrici de textile. Nu era pasionat decât de fotbal, dar i‑a plăcut să lucreze la meditaţiile pentru admitere, aşa că a in‑ trat din prima. După absolvire, s‑a apucat de documentare (unele premiate), reclame şi videoclipuri – un antrenament benefic pentru debutul din 2002. În 2002, când a apărut Furia, de‑abia se vedea creasta noului val. Cristi Puiu făcuse Marfa şi banii, Cristian Mungiu Occident, două filme oarecum asemănătoare. Aveau ca personaj secun‑ dar omniprezent România de la începutul anilor 2000, gri, sărăcăcioasă, buimăcită; nu‑i de mirare că‑ţi venea să fugi din ea, ca tipei din Occident. Graniţa dintre real şi ficţiune era prea subţire şi asta era incomod pentru spectatorul român. Muntean a trântit Furia – mai dinamic, mai colorat, mai cool, cu un pas mai aproape de ficţiune şi de ideea de film cu care sunt obişnuiţi majoritatea spectactorilor. Nu numai că imaginea era mai colorată; personajele (jucate de Dragoş Bu‑ cur, Dorina Chiriac, Andi Vasluianu şi pitorescul Adrian Co‑ pilul Minune) şi acţiunile erau dincolo de cotidianul tuturor. Ştii că e un film românesc, îi vezi pe suporterii de la Steaua şi Dinamo bătându‑se, dar nu te‑apucă greaţa. Chiar şi când camera te duce în casa cu manelişti, mai degrabă îţi vine să râzi decât să‑ţi pui mâinile-n cap. E un film românesc chiar mişto pentru 2002. Muntean îl amendează azi pentru o mică doză de comerci‑ al, dar tocmai comercialul i‑a adus peste 60 de mii de spec‑ tatori în cinema. În ultimii zece ani, filmele româneşti n‑au avut parte de public numeros – majoritatea abia sar de 20 de mii. (Într‑un top al ultimilor 10 ani conduc Garcea şi oltenii cu 290 de mii de spectatori, Asfalt tango cu 127 de mii şi Fi‑ lantropica cu 113 mii.) Or, când încerci să pui pe picioare o cinematografie şubrezită, ai nevoie de mai mult decât premii la festivaluri internaţionale; ai nevoie de spectatori în ţara ta.

Cu Boogie, lansat în 2008, Muntean s‑a întors la cool. Puş‑ tanul de cartier s‑a făcut mare, are afaceri, s‑a însurat, are un copil; îi merge bine în România mileniului trei. Problemele nu apar din cauza ţării, ci din cauza lui, a bărbatului de 30 de ani care are nostalgii după o adolescenţă sălbatică. Ca şi în Furia, Muntean a ales situaţii pe care le‑a pus în context, nu a plecat de la context ca să creeze situaţii. În timp ce multe filme româneşti, chiar şi de primă clasă, dau senzaţia că povestea e doar un pretext pentru aglomera‑ rea de blocuri părăginite şi camere pline de bibelouri, la Mun‑ tean e invers. El gândeşte ca un povestitor: are situaţia şi apoi schiţează cine, unde, cum se întâmplă. Ştie şi el că fără „puţin local flavor” nu prea vinzi şi nu prea ai succes la festivaluri – hvfa şi Boogie au luat ceva premii în străinătate –, dar în afară de hvfa, unde totul e despre local, în celelalte filme pe‑ isajul e doar peisaj. Un critic de film scria odată că ar trebui să ne bucurăm că regizorii noştri nu aleg să facă poveşti banale. Numai că majoritatea oamenilor care merg la cinema ar vrea să vadă nişte poveşti, fie chiar şi banale, dar bine închegate. Iar Muntean ştie să facă asta. Poate pune o mică industrie în mişcare, pentru că temele lui nu rezonează doar în mintea criticilor. El aduce lumea la ci‑ nema. E un industriaş.

M

90 • dor • primăvară 2010

Muntean nu e însă

un om pe care să‑l placi de la prima interacţiune. Maria Po‑ pistaşu, actriţa principală din Marţi..., mi‑a spus că iniţial i s‑a părut urâcios şi dur. Am avut aceeaşi senzaţie, spulbe‑ rată însă după ce s‑a pus pe po‑ vestit şi s‑a relaxat. Numai să nu‑l întrebi despre viaţă, lume şi artă. Mi‑a scris într‑un mail că se simte aiurea când i se cere să explice ce face. Asta nu în‑ seamnă că‑l deranjează atenţia mediatică, doar că nu vrea să fie luat drept un tip care s‑a fă‑ cut regizor doar ca să vorbească lumea despre el. Mai bine vorbeşte despre cum preferă imax‑ul în locul 3d‑ului sau cum visează ca cnc‑ul să nu mai finanţeze producţii care nu aduc nici spectatori, nici valoare cinematografiei româneşti. Muntean face film pentru că asta a învăţat să facă, asta vrea să facă şi o face aşa cum vrea. Vrea ca atunci când ieşi de la filmul lui – da, vrea să i‑l vezi la cinema – să stai pe gânduri. Spune că îşi cunoaşte locul în cinematografie, înţelege că nu face filme pentru toată lumea şi a învăţat să accepte reacţii de genul „Boogie e cel mai prost film românesc făcut vreodată”. Face film cu gândul la cei puţini care îl vor înţelege – oricum, mai mulţi decât cei care pricep ceva din Porumboiu. N‑o spu‑ ne el, e prea elegant, dar cred că e conştient de asta. E la fel de conştient de locul lui pe platou. Actorii, opera‑ torul, scenariştii, toţi îl iubesc. Popistaşu mi‑a spus că e ten‑ tată să spună că e foarte actor‑oriented, dar de fapt e la fel


de grijuliu şi cu restul echipei. Când îi vine o idee de film, o discută cu scenariştii până când scrisul devine doar o tran‑ scriere a unui lung şir de discuţii. Cu scenariul scris, merge apoi la operator, la scenograf şi la producţie şi brainstormin‑ gul începe din nou. Şi‑a construit echipa încă de la hvfa şi a ales oameni care gândesc în aceeaşi direcţie cu el: scenariştii Alex Baciu şi Răzvan Rădulescu, operatorul Tudor Lucaciu, producătorii Dragoş Potop şi Dragoş Vîlcu, editorul de sunet Electric Brother. Muntean ştie mereu ce are de făcut. E primul lucru pe care l‑a observat la el Mimi Brănescu, când au lucrat împreună la o reclamă. (Muntean filmează aproape săptămânal câte una; îi asigură stabilitate financiară şi, la drum lung, exerciţiu. El a filmat spoturile cu Dorel pentru coniacul Unirea.) Are în‑ totdeauna decupajul în minte şi nu pierde timp sau energie filmând o secvenţă din mai multe unghiuri, spune Lucaciu. Nu toţi regizorii au o astfel de precizie la filmări şi „e greu să lucrezi cu alţii după ce ai lucrat cu Radu”. Pe actori îi ajută să crească dacă îi distribuie şi a doua oară. Pe Bucur l‑a crescut de la Luca din Furia, la Bogdan din Boogie, iar mai recent l‑a convins să se apuce de predat actorie (Bucur a dechis o şcoală în primăvară). Cu încrede‑ rea pe care le‑o arată, îi face să se simtă bine că sunt actori, spune Brănescu. E uşor să‑şi înţeleagă rolurile, pentru că încrederea e reciprocă. De la Furia până la Boogie înţelegi că indiferent pentru cine face filme, cei şcoliţi în cinema sau publicul larg, Muntean e un maestru în construcţia finalurilor. (Actriţa Anamaria Ma‑ rinca spune că finalul de la hvfa e primul lucru la care se gân‑ deşte când îi aude numele.) Te zgâlţâie din scaun, indiferent ce ai trăit în timpul filmului. Dacă ai dormit până atunci, la

„ e prima oară după cinci ani de zile când nu Știu care va fi următorul meu film” final te trezeşti şi te întrebi: „Ăăă, ce‑a fost asta?”. Dacă ai stat confortabil în scaun, te ridici mai greu. Muntean nu te vrea relaxat când ieşi de la film; vrea să‑ţi dea ceva de rumegat, o repetă mereu în interviuri. La Boogie, finalul e banal, în comparaţie cu Furia sau HVFA, dar e o păcăleală. Boogie se întoarce la soţie după o noapte petrecută cu prietenii din liceu şi o fată culeasă de pe stradă. Şi‑a făcut de cap, dar lasă impresia că nu ar încălca niciodată regulile matrimoniale. Fericirea familiei este asigurată cu o minciună. Pentru oamenii trecuţi de 30 de ani, care ştiu că povestea nu se termină acolo, e un final greu de suportat. Acum că a terminat Marţi după Crăciun, Muntean se poa‑ te odihni puţin: „Simt nevoia să mă resetez, să nu mă mai gândesc la ce am de făcut. E un pic ciudat pentru că e prima oară după cinci ani de zile când nu ştiu care va fi următorul meu film. Sunt sigur că o să fie oameni care să spună despre Marți... că e cel mai bun film pe care l‑am făcut şi o să fie şi alţii care să spună că e cel mai slab. E un film foarte personal şi de unii va fi receptat foarte visceral şi o vor lua foarte per‑ sonal, iar pe alţii probabil că îi va plictisi”. Nu ştiu cum te poate plictisi un film despre un tip prins între soţie şi amantă. E clar că Muntean a scornit din nou o poveste incomodă, mult mai intimă decât ce s‑a văzut până acum în filmele româneşti. Pun pariu că o să te scoată la cinema. • dor • primăvară 2010 • 91



de

mix prune De Sorana Stănescu şi Gabriela Piţurlea Fotografii de Tudor Vintiloiu

Ajutat de obsesia recentă pentru hrană sănătoasă şi de încăpăţânarea unui duo mamă-fiică, Magiunul de Topoloveni a cucerit piaţa locală. dor • primăvară 2010 • 93


Pe 8 februarie 2010, Bibiana şi Diana Stanciulov, mama şi fiica din spatele Magiunului de Topoloveni, au primit din partea Casei Regale a României statutul de furnizor oficial al cămării princiare pentru următorii trei ani. Pentru ele a fost încununarea celor aproape zece ani ai afacerii, care le‑a adus din faţa porţii ferecate a unei fabrici din Argeş, până în somptuozi‑ tatea Sălii Regilor din Palatul Elisa‑ beta; zece ani în care au trecut de la magiun exportat în butoaie de lemn anonime, la cap de raft în magazine‑ le româneşti. La ceremonie au avut aproape 30 de susţinători, mai mulţi şi mai vioi decât cei ai designerului Alexandru Ciucu şi ai apei minerale Borsec, care au primit acelaşi statut. Pe lângă an‑ gajaţi şi rude, Bibiana şi Diana au chemat şi alţi oameni care le‑au ajutat: Gheorghiţă Boţârcă, primarul Topoloveniului, Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cerce‑ tări Alimentare, Simona Bălănescu, realizatoarea emisiunii „Trăieşte sănătos” de la Antena 2 şi ofiţerii de credite de la BCR, banca firmei lor, Sonimpex. Bibiana, 56 de ani, purta o fustă neagră, pantofi negri de lac şi cercei lungi argintii, corect asortaţi cu sacoul. Diana, 32 de ani, înaltă şi subţire, era îmbrăcată într‑un deux pieces ne‑ gru. În timp ce fiica întreţinea invitaţii şi răspundea zâmbind întrebărilor jurnaliştilor, mama socializa cu Ciucu şi Mihaela Drăghici, directorul de pr al Borsec. „Bibiana Stanciulov, îmi pare bine”, i s‑a prezentat lui Ciucu. Apoi, fără să desprindă picioarele de podea, s‑a întors spre Drăghici. „Noi acasă bem apă Borsec din sticlă de sticlă”, i‑a spus, desenând cu mâna conturul unei sticle. Cele două au cumpărat în 2001 o secţie dezafectată a unei fabrici din Topoloveni şi au repornit producţia de magiun, întâi pentru export şi apoi – de la mijlocul anului trecut – pentru piaţa internă. Scurtele dialoguri afabile sunt reflexul comerciantului care, la cât şi‑a plimbat produsul prin târguri, poate intra‑n vorbă cu oricine. Chiar şi cu familia regală, care ştia de zeci de ani magiunul din zonele doldora de pruni ale Topoloveniului. Când Principele Radu le‑a vizitat acolo pri‑ măvara trecută, Bibiana i‑a dat un coş plin cu borcane de ma‑ giun şi flori pentru Principesă. Un an mai târziu, au venit să culeagă roadele. Sârguinţa cu care şi‑au vândut produsul în ultimii ani l‑au făcut să transceadă nişe sociale şi culturale şi să fie nelipsit atât de pe lista de cumpărături a pensionarilor, cât şi pe cea a tinerilor recent convertiţi la produse locale, cu personalitate şi conţinut neîntinat de chimicale. 94 • dor • primăvară 2010

Născută la Turnu‑Severin, Bibiana a absolvit Sociologia în Bu‑ cureşti, a lucrat o perioadă în învăţământ şi, imediat după Re‑ voluţie, s‑a angajat la radio. În 1993 şi‑a făcut propria firmă, Sonimpex Serv Com. Era văduvă – soţul ei murise când Diana avea opt ani – şi trebuia să se descurce. A trecut de la export de grâu la afaceri cu combustibil, dar nu i‑au mers, aşa că a început să facă distribuţie pentru mai multe fabrici de conser‑ ve din ţară – cele mai importante contracte fiind cu armata. Acum vreo 10 ani a intermediat cumpărarea de pateu de la fabrica de conserve Valahia sa Topoloveni. Numai că pa‑ teul testat de ea nu a fost la fel cu cel primit de armată, care, expus la căldură, exploda. Bibiana spune că s‑a dus la patronul de atunci al fabricii şi, „cu toată vulgaritatea de muiere de care eram în stare”, i‑a spus că la prima ocazie îi va lua locul pe scaun. Ocazia s‑a ivit în 2001, când a fost scoasă la licitaţie secţia de magiun, fructe şi legume deshidratate şi rachiuri a fabricii din Topoloveni. Fabrica se închisese în 2000, din cauza lip‑ sei de comenzi şi a banilor din care să se plătească creditele; producţia fusese oprită, angajaţii trimişi în şomaj şi secţiile scoase la vânzare individual. Într‑un moment de impulsivita‑ te, Bibiana a făcut un împrumut la bancă şi a cumpărat secţia de magiun cu 3,2 miliarde de lei vechi. Când a ajuns acolo – cineva a trebuit să sară poarta pentru că lacătul nu se putea descuia –, s‑a văzut stăpână peste o grămadă de fiare vechi. A plâns tot drumul spre Bucureşti, întrebându‑se ce‑i va spune Dianei. Când a ajuns acasă i‑a povestit încântată că au o fabri‑ că minunată şi că totul va fi grozav. Mai întâi a renunţat la producţia de rachiuri – „ce înseam‑ nă rachiu pentru o muiere?”, spune Bibiana. „Înseamnă gardă pe cap, poliţie pe cap, beţivi pe cap şi nu puteai să faci concurenţă cu toţi care fac alcool din fel de fel de reziduuri. Eu aşa ceva nu fac.” Apoi a adus înapoi foştii angajaţi, în frun‑ te cu Cecilia Găgeanu, cea care a elaborat reţeta de magiun. (Un importator austriac, care cumpărase magiun şi înainte de 2000, a condiţionat reluarea contractului de prezenţa lui Găgeanu). Apoi a urmat renovarea clădirilor, vechi din 1956, şi investiţii în retehnologizare, toate cu bani de la bancă. Sediul firmei e la 90 de km de fabrică, în cartierul bucureş‑ tean Titan. Apartamentul e în aceeaşi scară cu cel al familiei, aşa că Bibiana şi Diana urcă cele două etaje spre muncă în

Eu am avut această nebunie, că e nebunie ce‑am făcut eu: să joc totul, totul, totul pe o nişă inexistentă în România.

Bibiana Stanciulov are 57 de ani. Şi-a înfiinţat propria firmă, Sonimpex, în 1993 şi crede că mai bine faci un singur produs, dar bun, decât multe şi proaste.


fiecare dimineaţă pe la 9. Pe uşa biroului e lipit un calendar ortodox, pe pereţi sunt icoane şi diplome primite de firmă, iar într‑un colţ turuie mai mereu un televizor. Pe‑un şir de birouri sunt aşezate un calculator, o imprimantă, un fax şi un xerox. Bibiana vorbeşte zilnic la telefon cu magazinele, cu băncile, cu Găgeanu – ea are grijă să meargă totul ca uns în fabrică. Diana citeşte mailurile. E jurist, dar nu a profe‑ sat niciodată, alăturându‑se mamei imediat după absolvire. Astăzi se ocupă de comunicarea cu presa şi clienţii, merge la târguri şi are grijă ca tot ce ţine de marketing să funcţioneze cum vrea Bibiana.

Magiunul nu e un produs exclusiv românesc. Ungurii au „szil‑ vaíz”, de aceea în Ardeal magiunului i se mai zice „silvoiţă” sau „silvoiz”. (În Basarabia e „povârlă” sau „pogârlă”, iar în Bucovina, „liptar” şi „lictar”.) Peste tot în ţară, reţeta auten‑ tică presupune fierberea prunelor, fără adaos de zahăr sau orice altceva, până se transformă într‑o pastă în care dacă înfigi o linguriţă, stă dreaptă. Zona Topoloveniului nu se remarcă printr‑un soi anume de prune, dar oferă un mediu prielnic pentru cultură: un relief de trecere între deal şi câmpie, cu expunere la soare, un sol potri‑ vit şi suficiente precipitaţii. Istoria oficială a magiunului făcut la Topoloveni începe acum 100 de ani, când regiile Principate‑ lor române au identificat ca o potenţială sursă de hrană pen‑ tru armată magiunul, făcut până atunci doar în gospodării.

Echipată bine, ca să facă faţă Personaje cheie în naşterea produ‑ frigului de Dragobete, Diana sului comercial au fost Maximilian şi Stanciulov îmbie un potenţial cumpărător să guste magiunul Nicolae Gheorghe Popovici, verii spe‑ la un târg de la Muzeul Satului din Bucureşti. cialişti în silvicultură care au înfiinţat în 1893 Ocoalele Silvice la Topoloveni şi au creat în zonă o pepinieră de pruni, dar şi ministrul ţărănist al agriculturii, Ion Mihala‑ che, născut aici. (La începutul secolului, Mihalache visa să‑l transforme într‑un sat model, cooperatist. În concepţia lui, progresul venea nu din industrializare, ci din agricultură, astfel că în anii ’20–’30 a înfiinţat peste 15 cooperative.) Maximilian Popovici a început să fabrice magiun – de mere, dovleac, struguri şi prune – în patru cazane cu pereţi dubli de aramă, aduse din Franţa. Treptat, cultivatorii de pru‑ ne s‑au asociat şi în 1914 s‑a înfiinţat o fabrică de magiun care a funcţionat şi în comunism ca o secţie a Întreprinderii de Prelucrarea şi Industrializarea Legumelor şi Fructelor. După Revoluţie, întreprinderea a luat numele de Valahia. Atât îna‑ inte de 1990, cât şi după, tot magiunul era exportat. Ieşea din ţară în butoaie din lemn de fag de 250 kg, nu la borcan, pen‑ tru că nu îndeplinea toate normele igienico‑sanitare cerute. Nici înainte de Revoluţie, nici după, contractele nu specificau ce fac clienţii cu produsul. Topoloveniul e un oraş de 11.600 de locuitori, aflat la 20 de kilometri de Piteşti, dincolo de un pod semnalizat cu „pod rupt”. Oraşul nu se mândreşte cu prunii, ci cu viţa de vie, vi‑

dor • primăvară 2010 • 95


nurile şi tradiţiile locale – „focul lui Sumedru”, dedicat pa‑ tronului oraşului, Sfântul Dumitru. Deşi magiunul a adus Topoloveniul pe buzele unora care nu auziseră niciodată de zonă, produsul nu e un hit comercial local; localnicii îl fac în continuare acasă. Pentru ei ascensiunea lui nu e ceva specta‑ culos pentru că a fost dintotdeauna acolo. Având doar 22 de angajaţi permanenţi – jumătate la Topo‑ loveni şi jumătate la Bucureşti –, fabrica nu are un impact economic major asupra zonei. (Cei mai mari angajatori din zonă sunt două fabrici de confecţii, unde lucrează 680 de locuitori, o fabrică de subansamble pentru Dacia, una de produse din plastic şi o fabrică de conserve, dezvoltată pe scheletul celei din care s‑a desprins secţia cumpărată de Bi‑ biana în 2001.) Nu e niciun dubiu însă că magiunul familiei Stanciulov aju‑ tă la promovare. În 2008, a fost unul dintre motivele pentru care oraşul a primit diploma de „Destinaţie Europeană de Ex‑ celenţă” din partea Minsterului pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ şi Turism. Nici site‑ul primăriei nu uită să‑l menţioneze, alături de vin şi oţet. După retrocedările de terenuri din 1990, mulţi proprietari au renunţat la culturile de pruni. Deşi erau uşor şi ieftin de îngrijit, banii obţinuţi erau puţini, iar tentaţiile post‑decem‑ briste – de la deschiderea unei afaceri, până la plecarea în Spania – au fost mai puternice. În ultimii ani însă, interesul a revenit, astfel că fiecare gospodar are cel puţin 10‑15 pruni în ogradă. Primarul Boţârcă are peste 1.500 – anul trecut au produs 40–50 de tone de prune, pe care le‑a vândut în piaţă şi la cele două fabrici din oraş. Despre Bibiana, Boţârcă spune că e o femeie „inimoasă”: „Lucrează pentru produsul ăsta ca pentru un copil. Cine l‑a gustat o dată, nu poate să‑l uite”.

Fabrica familiei Stanciulov e la marginea orăşelului, într‑o clădire cu termopane. Într‑o zi prietenoasă de luni de la sfâr‑ şitul lui februarie, uşile sunt larg deschise. E zi de umplere de borcane. Deşi producţia propriu‑zisă s‑a terminat în octom‑ brie, magiunul se toarnă din butoaie de metal în funcţie de comenzi. Înăuntru e aburind de cald, iar aerul e impregnat cu miros de fiertură de prune. O mână de oameni în halate albe, cu măşti şi mănuşi, se mişcă ordonat în jurul unor cazane care pufăie şi a câtorva sute de borcane care zăngănesc strident.

Când mă duceam la clienţi la contractare şi le ziceam că produsul o să crească, ziceau că sunt nebună. Se uitau pe pereţi. 96 • dor • primăvară 2010

Diana Stanciulov, 32 de ani, e jurist, dar nu a profesat niciodată. Din 2001, când mama ei a cumpărat fabrica din Topoloveni, este mâna sa dreaptă.

Borcanele abia scăldate în apă caldă (pentru a fi sterili‑ zate trebuie să aibă măcar 40 de grade Celsius) înaintează pe o bandă, împingându‑se unul pe altul spre un disc unde nişte pompe le umplu cu magiun şi le pun capace. De aco‑ lo ajung la nişte angajaţi care le pun într‑un coş metalic şi le duc către gura căscată a unei instalaţii din inox lucios, care poate pasteuriza 2.000 de borcane odată (sunt încăl‑ zite până aproape de 100 de grade Celsius ca să se asigure conservarea). Atentă la tot ce se întâmplă e Găgeanu, directorul tehnic, o bondoacă vorbăreaţă şi cochetă. S‑a angajat în 1990 ca şef de laborator, iar din 1991 a preluat secţia de magiun, rachiuri şi deshidratate a fabricii mari. Cu Bibiana s‑a plăcut de când s‑au văzut prima oară, la Bucureşti; a fost clar de atunci că Bibiana nu are nevoie să vină la Topoloveni, pentru că ea va avea grijă ca totul să meargă strună, de la producţia efectivă şi păstrarea reţetei, până la primirea inspecţiilor lunare de la Garda de Mediu şi Direcţia Sanitară‑Veterinară. (Bibiana şi Diana vin foarte rar la fabrică, de două–trei ori pe an). Găgeanu nu ştia mare lucru despre magiun când s‑a anga‑ jat, dar a citit tot ce se putea, a făcut încercări peste încercări şi a reuşit să‑l stăpânească. Pâna să vină ea, se foloseau mai multe soiuri de prune, dar nu ştie sigur dacă erau amesteca‑ te şi în ce proporţii. Fără zahăr şi fără conservanţi s‑a făcut dintotdeauna; cine spune că face magiun de prune şi adaugă zahăr, nu face magiun. Magiunul nu e marmeladă şi nici gem. Marmelada se poa‑ te obţine dintr‑un singur fruct, dar cel mai adesea, e produsă din mai multe – şi anume din oile negre care rămân după sortarea fructelor arătoase pentru dulceţuri. Peste ele se pun generos zahăr şi pectină artificială, care gelifică. Zahăr se adaugă şi la gem şi dulceaţă, cu deosebirea că la primul fructele sunt pasate, iar la al doilea rămân întregi. Tot testând şi combinând diferitele soiuri de prune, unele mai dulci, unele mai zemoase, unele mai parfumate, Găgea‑ nu a ajuns în 2004 la combinaţia optimă, pe care o foloseşte şi acum. În afară de Niculina Sanda, mâna ei dreaptă, ni‑ meni nu ştie reţeta. Angajaţii cunosc procesul de fabricaţie, dar nu şi proporţiile din fiecare soi. Cam tot pe‑atunci a hotărât şi Bibiana să se axeze pe ma‑ giun, pe care a vrut să‑l vândă şi în România sub marca Scorillos. Borcanele de 800 de grame au stat pe piaţă doar o lună, în câteva buticuri din Bucureşti. Spune că l‑au retras rapid, pentru că nu erau pregătite să se înfigă într‑o campa‑ nie de promovare şi nici românii nu erau la fel de receptivi la astfel de produse. Exportul le asigura un venit stabil – între 2001 şi 2008, întreaga producţie de magiun (160–200 de tone pe an) a fost trimisă în butoaie spre Germania şi Austria. Lucrând cu dis‑ tribuitori, Bibiana şi Găgeanu nu ştiau exact ce se întâmpla mai departe cu magiunul, dar bănuiau că e folosit ca materie primă pentru gemuri sau dulceţuri. Bibiana a găsit într‑un magazin un borcan de gem de prune străin, cu eticheta fir‑ mei la care presupunea că ajunge magiunul; avea 200 de grame, adaos de zahăr şi acid citric şi costa 8 lei. Nu putea fi sigură că magiunul ei e acolo, dar a hotărât că sosise mo‑ mentul şi contextul pentru o schimbare.


În 2008, Bibiana a investit 500 de mii de euro în moderni‑ zarea fabricii, dintre care jumătate au fost fonduri europene nerambursabile, iar jumătate a trebuit să împrumute de la bancă. A obţinut aprobarea de a nu fierbe magiunul la va‑ cuum, cum prevăd normele europene, ci în vase descoperite, cum prevede procesul tradiţional de fabricaţie. (Excepţia se aprobă dacă dovedeşti că normele afectează calitatea produ‑ sului tradiţional.) Magiunul e unul dintre cele peste 2.500 de produse tradi‑ ţionale înregistrate în România, de la brânzeturi, la pâine şi cârnaţi de casă. „Produs tradiţional” înseamnă că trebuie să fie obţinut din materii prime tradiţionale (cum ar fi laptele de capră sau de bivoliţă) sau să aibă un mod de producţie tradi‑ ţional (cum ar fi conservarea în coajă de brad a brânzei) şi să nu conţină organisme modificate genetic, aditivi alimentari sau arome artificiale. Magiunul de Topoloveni e însă singurul care deţine şi protecţia denumirii geografice (denumită oficial „indicaţie geografică protejată”). Adică firma Sonimpex este singura care poate produce „magiun natural de Topoloveni”, urmând întocmai reţeta, indicaţiile şi procesul descrise în caietul de sarcini. Diana şi Bibiana au aflat de avantajele protecţiei de‑ numirii în 2008, la un seminar organizat de Oficiul Naţio‑ nal al Produselor Tradiţionale şi Ecologice Româneşti. S‑au mobilizat şi au demonstrat rapid legătura dintre produs şi zona Topoloveni, au descris la sânge procesul de producţie

(nu şi reţeta propriu‑zisă), au explicat Angajaţii fabricii din Topoloveni mută magiunul din butoaiele de unde provin prunele şi ce calităţi de 250 kg în care a stat peste iarnă în cazane, pentru a-l trebuie să aibă şi au inventariat pro‑ pregăti de îmbuteliere. prietăţile magiunului (culoare, miros, substanţe nutritive). Bibianei nu‑i place că în presă s‑a scris despre ma‑ giunul ei de parcă ar fi încă un produs românesc care a primit protecţie naţională, când e primul şi singurul. (Acum sunt în pregătire încă 11 dosare.) Următorul pas ar fi obţinerea statutului şi la nivel euro‑ pean, ceea ce s‑ar putea întâmpla anul acesta. Magiunul de Topoloveni ar deveni astfel primul produs românesc cu indi‑ caţie geografică protejată – categorie în care sunt acum peste 125 de produse, cele mai multe din Italia. Acestea au priorita‑ te în acordurile comerciale încheiate între UE şi alte ţări şi pot accesa fonduri europene pentru promovare. (Tot anul trecut, Sonimpex a obţinut cod operator NATO, ceea ce înseamnă că pot furniza magiun trupelor. Nu au făcut asta încă.)

Se presupune că prunul provine din Caucaz şi ar fi fost obţinut prin încrucişarea naturală a corcoduşului şi porumbarului, un arbust sălbatic cu fructe mici. Romanii au dus prunii şi în Galia, Belgia, Anglia şi Germania, iar în secolul al III‑lea s‑au făcut plantaţii întinse în Bosnia. În secolul al XVII–lea, prunii s‑au extins în toată Europa – ocazie cu care prunul a ajuns şi în Ţările Române. dor • primăvară 2010 • 97


Găgeanu spune că magiunul s‑a făcut dintotdeauna – cu siguranţă de când e ea în fabrică –numai cu pru‑ ne româneşti, niciodată din import. Sonimpex foloseşte mai multe soiuri de prune, printre care Grasa româ‑ nească (pentru aromă şi gust), Grasa ameliorată, Tuleul gras (pentru randament), Bistriţeana şi Brumăria (care dau culoa‑ rea brun închisă a magiunului şi sunt responsabile cu aroma puternică şi gustul dulce‑acrişor). Identificarea livezilor care vor livra prune începe de la sfârşitul lui martie şi ţine până în mai, când înfloresc pri‑ mii pruni. De cele mai multe ori, producătorii sunt cei care

Cecilia Găgeanu, director tehnic, lucrează la fabrică din ’90. Ea deţine şi păzeşte cu sfinţenie reţeta magiunului de Topoloveni.

12 Prunele fierb între

contactează fabrica, dar Bibiana şi Găgeanu discută constant cu primarii satelor, cu centrele de achiziţii, cu fur‑ nizori mai vechi şi chiar merg să vadă livezi. Le preferă pe cele ale producă‑ torilor particulari, din zonele nepolu‑ ate, neindustrializate. Prunele vin nu numai din Argeş, ci şi din alte judeţe: Bistriţa Năsăud, Bacău, Galaţi, Con‑ stanţa, Arad, Dolj, Mehedinţi, Praho‑ va, Buzău, Olt, Vaslui, Vâlcea. Ilarie Isac, preşedintele Societăţii Naţionale a Pomicultorilor, spune că în ’90 România avea 280.000 de hec‑ tare cu livezi. Din acestea, 100.000 de hectare cu pruni – ceea ce ar fi plasat România pe locul al doilea în Europa, după Iugoslavia – şi 90.000 cu meri. Înainte de ’90 producţia de prune se ridica la 800‑900.000 de tone anual; acum, s‑a redus la jumătate. Exportul de prune proaspete însemna şi el vreo 10.000 de tone (în special Olanda şi Germania), pe când acum de‑abia atinge câteva sute de tone. Prunul e în continuare cel mai plantat pom fructifer din ţară, în 70.000 de hectare de livezi – România e şi cel mai mare cultivator de pruni din UE. În Argeş, spune Isac, sunt cele mai multe livezi de pruni – aproximativ 17.000 de hec‑ tare. Calitatea prunelor a avut însă de suferit, pentru că noii împroprietăriţi de după ‘90 s‑au mulţumit să păstreze fructe‑ le pentru consum propriu şi nu au investit în modernizări, în îngrijirea pomilor sau în plantarea de soiuri noi. Acum majo‑ ritatea soiurilor de prune româneşti sunt bune doar pentru ţuică – printre produsele tradiţionale sunt nu mai puţin de

34%

Magiunul de Topoloveni conține

fibră alimentară. În Argeş sunt

200

La Topoloveni s-au produs anul trecut

1.000 de tone de magiun, pentru care s-au consumat

14 70.000 și

ore.

98 • dor • primăvară 2010

17.000

de hectare de livezi de pruni.

de tone de prune proaspete.

În România există

de hectare de livezi de pruni.


15 feluri de ţuică şi palincă din prune, zece din Argeş. Prin 15 iulie încep să sosească prunele la fabrica din Topoloveni, între 30 şi 80 de tone pe zi. În perioada asta sunt angajaţi muncitori sezonieri, iar zilele de muncă se întind şi până la 1 noaptea (sau chiar până a doua zi). Anul trecut au produs 200 de tone de magiun, cu patru‑cinci kilograme de prune la fiecare kilo‑ gram de magiun, ceea ce înseamnă că au consumat în total 1.000 de tone de prune proaspete. Când ajung la fabrică, prunele sunt bine coapte, cu codi‑ ţă. Sunt spălate, li se scot sâmburii, trec într‑un opăritor şi apoi prin site care opresc codiţele şi sâmburii şi pasează pul‑ pa. Pieliţa se păstrează, pentru că acolo se găsesc majoritatea substanţelor nutritive. Prunele fierb între 12 şi 14 ore, în caza‑ ne cu perete dublu, un fel de bain‑marie. Nişte palete de lemn se învârtesc în cazan pentru a ţine temperatura amestecului constantă. Rezultatul e o pastă zdravănă de un brun vineţiu, care miroase intens a prune şi are un gust dulceag‑acrişor.

Majoritatea proprietăţilor magiunului, pe care Bibiana şi Dia‑ na le repetă obsesiv prin târguri şi la negocierile cu magazine, au fost descoperite mai degrabă accidental, după ce familia a hotărât să‑l vândă în România. În aprilie 2009, înainte să‑l lanseze oficial pe piaţă, Bibiana a dus magiunul la analize la Centrul Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor (LAREX) şi la Institutul de Cercetări Alimentare (ICA). După ce s‑a convins că produsul nu are zahăr, profesorul Mencini‑ copschi de la ICA, unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în nutriţie, a insistat să‑i mai facă nişte teste. „Eu nu ştiam ce fac”, spune Bibiana, pe care au surprins‑o descoperirile pro‑ prietăţilor nutritive. „Pe cuvântul meu de onoare. Nu ştiam decât că e bun la gust. Şi că era ceva din copilăria mea care mirosea al naibii de bine şi suna bine când bolbotea el acolo.” Rezultatele analizelor aveau să devină esenţiale pentru promovarea produsului: conţine fibră alimentară 34 la sută (un produs cu 6 la sută e considerat bogat în fibre) şi antio‑ xidanţi; poate fi consumat de diabetici; rezolvă constipaţia; 100 de grame asigură fierul pe o zi; conţine seleniu; poate fi consumat de oricine, de la bebeluşii de şase luni până la vârstnici. Fibrele (mai ales pectina din prune) sunt bune pentru re‑ glarea colesterolului şi împotriva constipaţiei. Seleniul ajută la dezvoltarea anticorpilor şi are efect antiîmbătrânire. Anti‑ oxidanţii apără organismul de radicalii liberi, molecule care cauzează boli arteriale şi unele tipuri de cancer. Magiunul a debutat pe piaţa românească la începutul lui mai 2009. O perioadă proastă, de criză, plus că vara lumea preferă fructele proaspete. Totuşi, produsul a prins, fără însă să aibă în spate o strategie coerentă sau vreun plan de afaceri complicat. Bibiana şi Diana au mers din magazin mic în magazin mic, au trimis constant mesaje supermarketuri‑ lor, s‑au prezentat la orice eveniment unde puteau să ara‑ te produsul şi să îndemne oamenii să guste. Susţinerea lui Mencinicopschi a fost de asemenea importantă – Bibiana a apărut deseori împreună cu el la televizor, în special pe An‑ tena 2 la „Trăieşte sănătos”. Târgurile par să fi jucat rolul cel mai important; iarna asta magiunul a participat în fiecare weekend la cel puţin

un târg. Înfofolite cu căciuli şi fulare, mama şi fiica stăteau lângă o piramidă de borcane şi‑i repetau fiecărui consuma‑ tor: „Magiun natural de Topoloveni. Nu are zahăr şi nimic adăugat”. Le ajută şi fraţii Valentin şi Daniel Ghenciu, apro‑ piaţi ai familiei încă de când erau mici, şi fiul uneia dintre angajatele de la Topoloveni. Valentin are 25 de ani şi a intrat efectiv în afacere anul tre‑ cut. La târguri îi place să intre‑n vorbă cu copiii şi cu „ăştia tineri, care nu vin pentru magiun, vin să se plimbe”. Face glu‑ me, se leagă de fumătorii care se plâng că magiunul e prea scump, corectează arţăgos–glumeţ trecătorii care spun „uite gem” sau „vrei marmeladă?”. „Poftiţi, gustaţi, savuraţi şi apoi, dacă doriţi, cumpăraţi”, le răspunde el, convins că gustul e cea mai bună reclamă pe care şi‑o poate face un astfel de produs. Un avantaj e deocamdată şi lipsa unei concurenţe puterni‑ ce. Magiunul Râureni se produce la borcan din 2009, dar se găseşte deocamdată numai în supermarketurile Annabella din Vâlcea (proprietarul lor e directorul fabricii). Un alt com‑ petitor e magiunul Arovit, produs de Mib Prodcom din Cluj. Reprezentanţii companiei au refuzat să dea detalii despre pro‑ dus, dar pe etichetă scrie că un borcan de 240 de grame se face din jumătate de kilogram de prune. La Topoloveni, aceeaşi cantitate de magiun se obţine din aproximativ un kilogram. Conform datelor de la Ministerul Finanţelor şi Registrul Co‑ merţului, cifra de afaceri a Sonimpexului în 2008 a fost de 12,5 milioane RON, iar profitul de 94.500 RON. Pentru 2009, con‑ form estimărilor familiei, făcute înainte de definitivarea bilan‑ ţului contabil, cifra de afaceri a fost de 7,3 milioane RON. Pen‑ tru 2010 se aşteaptă o creştere a cifrei de afaceri de 10 la sută. Magiunul costă în jur de 10 lei (8 lei la târguri) şi se găseşte în aproape toate supermarketurile şi în peste 100 de maga‑ zine mici din ţară. La începutul anului au semnat cu Metro, Cora şi Carrefour. Recent, Departamentul pentru Comerţ Ex‑ terior din Ministerul Economiei a trimis mesaje ambasade‑ lor şi consulatelor române prin care îndemna la promovarea produsului. Aurel Tănase, preşedintele patronatului Romcon‑ serv, spune că magiunul de Topoloveni va fi promovat într‑un program finanţat cu fonduri europene, care presupune orga‑ nizarea de târguri, conferinţe şi degustări în Rusia, Ucraina, Norvegia şi Argentina. Bibiana şi Diana încep să culeagă roadele muncii lor, dar nu intenţionează să se oprească aici. Cu utilajele noi, pot pro‑ duce cam 400 de tone de magiun pe an, dublul producţiei de debut pe piaţa românească. Anul trecut au încercat să facă şi zacuscă, să vadă cum merge. Cele 10.000 de borcane s‑au vândut rapid, aşa că anul ăsta vor plusa. Vor face la fel cu pasta de tomate. În noiembrie, firma a primit o nouă finanţa‑ re pentru investiţii în cercetare şi lansarea a trei noi produse (pentru că Bibiana visează să facă şi dulceaţă). Din primăvară, magiunul are şi o etichetă nouă, mov, mo‑ tiv de noi emoţii, pentru că publicul abia se obişnuise cu cea iniţială, crem. O vor aplica pe borcane din aprilie, iar în ma‑ gazine se va găsi după ce stocurile cu vechea etichetă se vor epuiza. Adică destul de curând, estimează Diana. Şi probabil are dreptate, pentru că vânzările magiunului lor de prune, pasta aia dulce‑acrişoară care a convins atât pensionarii cât şi mâncăcioşii urbani, merg straşnic. • dor • primăvară 2010 • 99



i i n u L a d a r t S to, o f t parafemei, a n U , trei re. e i m n a u l c c două patruDe Karin Budrugea

↑ Pe acoperiş cu Oana Maria.

Mesaj de la administrator. →

Ceaiul e aproape cea mai consumată băutură pe Strada Lunii. ↓

am rămas să dorm în noua casă a oanelor într‑o seară de octombrie în care mi‑a fost lene să mai iau autobuzul până în Berceni. A treia oară când s‑a întâmplat, Oana Titică îmi cumpărase deja o periuţă de dinţi, pe care am găsit‑o de dimineaţă în paharul de pe chiuvetă. Am luat atunci şi un tricou de‑al Oanei Maria Zaharia, să nu se mai râdă de mine la serviciu că nu dorm acasă. Cam aşa a început totul. La câte poze cu noi sunt pe Facebook pare că ne ştim dintotdeauna, dar până de curând nu ieşeam în acest trio. Pe Oana Maria o ştiu din facultate, dar abia prin 2007 am început să ne vedem des. Pe Titică, mezina, ne‑a prezentat‑o o prietenă comună acum vreun an. Am ieşit de câteva ori la terasă, suficient cât să‑i propună Oana Maria să se mute îm‑ preună într‑un apartament de patru camere pe care‑l găsise într‑o clădire de vis din centrul Bucureştiului. Oana Maria venea dintr‑un demisol greţos, Titică din apartamentul tatălui ei. Când au trecut prima oară pragul noii case, Oanelor li s‑au umezit ochii a recunoştinţă: tava‑ nul era înalt, camerele luminoase, iar în sufragerie trona o dor • primăvară 2010 • 101


Groupies în clubul Control, după concertul trupei berlineze Kissogram. ↓

De vorbă cu iepurașul Cercel al Carlei Szabo. ↓

↑ Ultima duminică cu soare din 2009.

102 • dor • primăvară 2010


Un fel de cornuleț cu lapte. ↓

Buf. ↑

pianină Schiedmayer & Soehne de patrimoniu. Eu mă mu‑ tasem de acasă prin august, stăteam în apartamentul unei prietene plecate la Londra şi eram convinsă că aveam nevoie să locuiesc singură o vreme. Am început însă să mă abat cam des din drumul spre casă pe canapeaua din sufrageria Oanelor. Veneam mai mereu cu ciocolată, vin sau câte un săpun mai de soi, „pentru casă”, şi ne aşezam la taclale. Cum pe Titică n‑o cunoşteam foarte bine, aveam multe goluri de umplut. Chiţăiam ore întregi, proţăpite în faţa ecranelor de laptop, depănând aventuri amoroase şi frunzărind poze pe Facebook. După vreo două săptămâni de vizite prelungite, nu m‑am mai dus în apartamentul din Berceni decât ca să‑mi aduc din haine. La sfârşitul lui octombrie, la puţin timp după ce m‑am in‑ stalat cu ele, Samsung a anunţat concursul „Noua Jucărie”. Regulamentul spunea că trebuie să ţinem un album foto jurnal pe Facebook, unde să strângem cât mai multe like‑uri. Premiul pentru primii cinci clasaţi era un Samsung ST550. Cum ne făceam deja multe poze prin casă, ne‑am zis că nu putea fi prea complicat să‑l câştigăm. Plus că noul aparat fiind compact, îl puteam lua şi în club – unde să ne facem şi mai multe poze. După o şedinţă scurtă de consiliu în care am dezbătut pro‑ bleme de intimitate şi ce să nu punem în acel jurnal foto, am încărcat prima poză. Am început candid, cu fotografii făcute la geam şi instantanee cu pisica. Apoi, chicotind aplecate asupra laptopului, am pus o poză făcută în oglinda din baie. Titică avea părul ud şi toate eram cu umerii goi. (Gurile rele au spus că părem dezbrăcate.) Trăiam în trei o senzaţie nouă de libertate, ca o a doua adolescenţă imortalizată în pixeli. Ne‑am întâlnit probabil într‑un moment în care nu mai aveam niciuna loc în propria noastră piele. Viaţa împreună a însemnat să ne lăsăm şifonierele larg deschise, nebântuite de teama că dacă altcineva ne poartă hainele ne ia şi sufletul. Niciodată nu am fost atât de creative în vestimentaţie ca în lunile astea. O aceeaşi rochie vine atât de diferit pe trei corpuri. Pe unul se ia pe sâni, pe altul pe cur, pe un al treilea încinge talia şi totuşi, pe toate vine ca turnată. Am ajuns să îmbrăcăm haine pe care nu ni le‑am fi cumpărat, în combinaţii care nu ne‑ar fi trecut prin cap. „Ce bine vine cu negru şi roşu”, s‑a mirat Titică când am încercat o rochie mai veche de‑ale ei, cu imprimeu leopard, pe care ea o pur‑ ta doar vara cu sandale. Aceeaşi rochie a venit la fel de bine cu un bolero mov şi colanţi fuchsia pe Oana Maria. Ne‑am fotografiat şi am fost fotografiate peste tot. În bucă‑ tărie, în dormitor, în baie, pe acoperiş, pe stradă, în cafenele sau în cluburi, aranjate sau ciufulite. Nu a existat un ritual; ne făceam poze când aveam chef, le derulam apoi pe ecran şi le comentam zgomotos. Pe urmă mă mai jucam puţin şi total neavizat cu lumina sau cu culorile şi postam o selecţie la sân‑ ge. Când eram gata, dădeam toate trei refresh şi începeam din nou să râdem. Nu mi‑au reproşat niciodată vreo alegere, deşi uneori s‑au încruntat, alintându‑se: „Tocmai aia?!”. Două luni şi 166 de poze postate mai târziu, am strâns un total de 2.656 de like‑uri şi 327 de comentarii. Am primit multe mesaje încurajatoare, unele de la necunoscuţi, dar şi critici înfundate de la prietene care au considerat că sărim calul cu narcisismul ăsta. În februarie am aflat că am câşti‑ gat aparatul, deşi adevărul e că nu prea ne mai îndoiam. dor • primăvară 2010 • 103


← În cabina foto din fostul magazin Cochet.

← Înainte de primul concert Insect Politics.

Joaca de‑a pozele ne‑a transformat, se pare, într‑un trio de „personaje”. Am ajuns la o complicitate de vechi prietene care ne‑a creat şi o aură publică: blonda, bruneta, roşcata şi casa care creşte ca un cocon în jurul lor. Casă pe care degea‑ ba o cauţi pe strada Lunii; noi avem doar plăcuţa stradală, adusă din Oradea drept cadou „pentru casă” într‑o seară cu lună plină. • 104 • dor • primăvară 2010


Ritualuri casnice: demachiere, pozare, giugiuleală, îmbrăcare, machiere, pozare. ↓

↑ Botoșii Titicăi.

Oana Maria Zaharia are 26 de ani și e din Târgu Jiu. Este sâsâită și are un blog cu 9.000 de vizualizări în lunile fără trafic. E vegetariană și mai nou cântă în formaţia Insect Politics. Casa de pe Strada Lunii, când încă avea televizor, și nu oameni. ↓

Oana Titică e din Pitești și are 22 ani. Poartă 35 la pantofi și în 2009 s‑a clasat pe locul 12 în topul celor mai sexy jurnaliste din România. Ne enervează că ne consumă uleiul de măsline ca să se dea cu el pe corp. Karin Budrugeac are 25 de ani, e din Medgidia şi mai e cunoscută și ca „fata cu textul cu păduchii” de pe Liternet. Articulează excesiv cuvintele și-şi lasă șosetele să treneze prin casă.

Fotografii făcute de locatarele de pe Strada Lunii, Sorin Vidis, Andrei Runcanu şi Joe Dilworth.

dor • primăvară 2010 • 105


f Pariul pe

filip florian

Un scriitor‑legendă se creează în zeci de ani, cu fiecare cuvânt scris, cu fiecare carte publicată, cu fiecare mit răspândit despre el. Dar, dacă eşti atent, poţi să vezi semnele din timp. De Georgiana Ilie Fotografii de Mircea Struţeanu


dor • primăvară 2010 • 107


N nu este cel mai tradus scriitor român de azi. Titlul acesta se împarte incert între Mircea Cărtărescu, Dan Lungu – un apreciat tânăr prozator tradus în toată Europa – şi scrii‑ torii români care trăiesc în străinătate, precum Herta Müller sau Norman Manea. Nu este nici singurul tradus în America. Şi Lucian Dan Teo‑ dorovici are un roman publicat anul trecut în sua. Nu este nici cel mai prolific. Din contră: în ultimii zece ani a publicat trei romane, dintre care unul scris împreună cu fratele său, Matei. Nici nu scrie altceva – eseuri, nuvele sau publicistică – cum fac mulţi alţi autori. Filip Florian este însă singurul scriitor care i‑a făcut pe toţi criticii literari să îi declare primul roman, Degete mici, cel mai bun debut din ultimii zece ani. Iar după cel mai recent, Zilele Regelui, să spună că vorbim de un nou roman românesc. Cititorii ştiu şi ei asta. Le‑am văzut reacţia iarna trecută, la o lectură publică a scriitorului, unde aglomeraţia sugera mai degrabă un eveni‑ ment monden. Foiala inerentă era acompaniată de pufnituri‑ le espressorului şi bocănitul paşilor chelneriţelor pe podeaua de lemn. Aşezat în extrema dreaptă a mesei, cu ţigara aprinsă în mână şi capul plecat peste cartea deschisă, Filip Florian citea un capitol din Zilele Regelui. Nu ridica decât rar privi‑ rea spre public. Vocea molcomă, fără vreo intonaţie anume, părea mai degrabă să‑i servească drept instrument: descifra textul, îl dezmembra în componente şi cântărea, după fiecare silabă, dacă are ritmul cel mai potrivit. Părea că în orice mo‑ ment ar putea scoate un creion să facă o notă pe text. După lectură, publicul i‑a pus întrebări, nu departe de te‑ mele comune din rarele interviuri pe care le dă: câteva despre procesul creativ, majoritatea despre controversele care îl în‑ soţesc pe Florian de la debutul din 2005. L‑au întrebat des‑ pre moştenirea datorită căreia a putut să se dedice scrisului; moştenire din care se spune că trăieşte şi azi, deşi el a expli‑ cat deseori că a epuizat‑o. Despre recluziunea auto‑impusă de care are nevoie ca să scrie – trăieşte mai mult la Sinaia sau la Ciocanu, un sat izolat din Piatra Craiului, pentru că nu poate scrie în gălăgia din Bucureşti. Despre stră‑străbunicul Ioan 108 • dor • primăvară 2010

Slavici, jurnalist şi scriitor din curentul realist, autorul roma‑ nului Mara, care este uneori amintit în cronici, dându‑i astfel lui Florian un soi de legitimitate genetică pentru vocaţia de scriitor – el spune însă că îl percepe pe Slavici mai degrabă prin poveştile de familie, decât prin rolul său în cultură. Des‑ pre faptul că e probabil singurul scriitor român care trăieşte numai din scris – deşi el subliniază mereu că asta nu înseam‑ nă bogăţie, unele luni sunt chiar „un fel de balet pe sârmă”, ca să‑şi acopere cheltuielile. Clarificarea miturilor e necesară pentru că nu au încetat ni‑ ciodată să crească, alimentate de fascinaţia pe care cercurile literare o au faţă de acest scriitor care trăieşte în afara lumii lor, care e popular fără să scrie după vreo modă şi care vor‑ beşte fără afectare despre modul în care şi‑a urmat destinul. Distanţa, succesul şi stoicismul său l‑au transformat, ca pe niciun alt scriitor de azi, într‑o personalitate a culturii pop, cu tribulaţiile aferente acesteia. Florian a răspuns la întrebări, privind mai degrabă în gol decât spre public sau spre moderator. Singurul moment în care a trădat o emoţie a fost când a amintit amar cum Dan C. Mihăilescu, care altfel i‑a făcut o cronică elogioasă, a co‑ mentat că probabil îşi alesese un personaj neamţ pentru Zi‑ lele regelui pentru că locuieşte mult în Germania şi a vrut să dea bine la publicul de acolo. Florian a clarificat că a stat în Germania vreo şase săptămâni în toată viaţa lui şi nu şi‑a pus niciodată problema să scrie ca să măgulească cititorii. Lecturile publice nu sunt un lucru obişnuit în România. Nu există această tradiţie şi nici o infrastructură care să le faci‑ liteze, lucru pe care Florian îl punctează mereu în interviuri. A descoperit, călătorind în spaţiul german ca să‑şi promoveze cărţile, că pentru scriitorii străini lecturile sunt o sursă rezo‑ nabilă de venit. („Povestitorii de la Şosea”, unde a citit Flori‑ an, este o serie de evenimente coordonată de Mirela Florian, soţia lui.) Mirela nu era singurul membru al familiei prezent în acea seară. Erau şi cei doi fraţi: Matei, scriitor, şi Mircea, fotograf. Mama celor trei era şi ea la o masă împreună cu Luca, fiul lui Filip. Familia este o temă recurentă în cărţile lui Florian. E fie în centrul poveştii, ca în Băiuţeii, romanul de ficţiune autobiografică pe care l‑a scris cu Matei; fie reper istoric, ca în Degete mici – familia are un trecut marcat de naţionalizări forţate şi deţinuţi politici; fie pretext pentru o „reverie pe sea‑ ma propriei genealogii”, cum spune criticul Paul Cernat, ca în Zilele Regelui, unde personajul principal se numeşte Strauss, adică numele original al stră‑străbunicului Struţeanu, înain‑ te de românizare. După sesiunea de întrebări şi răspunsuri, cititorii s‑au aşe‑ zat la coadă la autografe. În viermuiala de oameni care nu se lăsau duşi, Florian a scris zeci de mesaje pe cărţi, dar a vorbit puţin, rostind mai mult mulţumiri rezervate la aprecierile pe care ceilalţi nu conteneau să le rostească.

pentru cititori şi pentru critici, Filip Florian a apărut ca din neant în 2005. Nu făcea parte din niciun cerc literar, nu se cunoştea cu scriitorii în vogă, nu mai publicase nimic, în afară de o povestire în revista Amfiteatru, în 1988. Avea 37 de ani şi un roman de debut, Degete mici. Construită în jurul descoperirii unei gropi comune într‑o localitate de la munte,


povestea urmăreşte ce se întâmplă de o molimă nimicitoare sau bătut de Dumnezeu), pămân‑ în oraş când fiecare tabără – asoci‑ tul îl înghiţise definitiv”. aţia foştilor deţinuţi politici, auto‑ Limbajul lui Florian este cea mai evidentă diferenţă faţă rităţile locale, arheologii – încear‑ de colegii de generaţie. Toţi criticii, atât în recenzii cât şi în că să-şi impună propria explicaţie interviurile pentru acest articol, încep cu asta când vor să îi pentru existenţa gropii. Scheletele explice originalitatea. „Citindu‑l pe Filip Florian am observat sunt ba dovada unei execuţii în cât de sărac este vocabularul celorlalţi scriitori din noul val”, masă făcute de comunişti, ba victi‑ spune criticul şi scriitorul Marius Chivu. „Recunoşti scriitu‑ mele unei molime medievale. Mis‑ ra, bogată lexical şi stilistic, din două‑trei fraze. Poate părea o terul e înteţit de descoperirea că concepţie învechită despre literatură astăzi, când temele sunt scheletelor le lipsesc degetele mici atât de importante, dar e confirmată de marii scriitori con‑ de la mâini şi de apariţia unui că‑ temporani din celelalte literaturi: limba este materialul scri‑ lugăr care are o şuviţă de păr care itorului.” Matei Florian îi caracterizează stilul simplu, drept creşte cu viteză nemaipomenită şi „dragoste pentru nuanţe”, iar criticul Alex Goldiş îl gratulea‑ pare că ştie mai multe decât spune. ză în cronica sa din revista Vatra cu un compliment rar: „îm‑ Romanul te ţine cu sufletul la gură pătimit al limbajului”. Scriitorul Dan Lungu mi-a mărturisit până la ultima frază, când îţi face şi el serios‑glumeţ admiraţia într‑un email: „Filip Florian e o dezvăluire care schimbă com‑ un bijutier, un miniaturist meticulos, un încăpăţînat frumos. plet cheia în care l‑ai citit. Ovidiu Într‑o generaţie insurgentă şi rebelă care a descoperit libertă‑ Şimonca, redactorul şef al revis‑ ţile postcomuniste, Filip Florian e un călugăr franciscan. Dar tei Observator Cultural, spune că unul care fumeză. Îl putem plasa în descendenţa lui Ştefan aceasta este marca unui mare pro‑ Bănulescu, Radu Petrescu sau, mai aproape, a lui Ştefan Ago‑ zator; să ţină cititorul în tensiune pian, adică în linia scriitorilor artişti, pe care o continuă la şi să‑i dea dorinţa de a avea câteva cel mai bun nivel”. clipe înainte de culcare pentru a mai savura câteva pagini. după ce a scris reportaje pentru cuvântul la începutul Cartea a luat premiul pentru de‑ anilor ’90 şi apoi a fost corespondent la Radio Europa Libe‑ but al României Literare şi al Fun‑ ră şi Deutsche Welle, în 1999 Florian şi‑a dat demisia ca să daţiei Anonimul, urmat la scurt fie scriitor. Într‑un interviu publicat în Formula AS în 2009, timp de premiul pentru debut al povesteşte că, deşi a fost un gazetar pasionat, urmărind fero‑ Uniunii Scriitorilor din România. ce viaţa politică, a ajuns la o saturaţie şi o frustrare imense, Într‑un peisaj literar dominat de dându‑şi seama că munca lui nu schimbă lumea, aşa cum îşi autoficţiune, Degete mici a venit ca dorea. La un moment dat, dorinţa de a scrie „a explodat ca o o gură de aer proaspăt, îşi amin‑ bubă”. Atunci, în iarna lui ’98‑’99, la 30 de ani, s‑a urcat în teşte criticul Paul Cernat. Poves‑ maşină cu soţia, băieţelul şi pisica Comisaru’ şi s‑au mutat tea era curată, personajele erau complexe şi credibile, stilul la Sinaia, în mansarda casei bunicii. A avut nevoie de un an era îngrijit, miza mai interesantă decât defulările din cărţile ca să se scuture de „zgura” depusă pe el în anii de jurnalism colegilor de generaţie de debut. Şimonca rezumă plastic di‑ politic. În timpul acesta nu a făcut mai mult decât să citească ferenţa, spunând că Florian „nu s‑a limitat la contemplarea – de la Dostoievski sau Bohumil Hrabal, la scriitori români buricului, ci a vrut să construiască lumi”. ca Radu Cosaşu, Mircea Cărtărescu şi, nu întâmplător, Ştefan Romanul a fost publicat în colecţia Ego.Proză a Editurii Po‑ Agopian –, să joace fotbal cu prietenii şi să meargă pe munţi. lirom, singura care publica tineri autori. (Doi ani mai târziu, Nu a scris nimic. La un moment dat soţia începuse să se uite a fost re‑editat în colecţia Fiction Ltd, dedicată celor consa‑ ciudat la el pentru că trecuseră multe luni de când îşi dăduse craţi, ca Ştefan Agopian, Norman Manea sau Mateiu Caragi‑ demisia ca să scrie şi nu scria nimic. ale.) În prefaţă, criticul Simona Sora a pus prima cărămidă Ideea pentru Degete mici i‑a venit de la o ştire pe care o citise la turnul de legende care avea să îl înconjoare pe Florian în pe la începutul anilor ’90, despre descoperirea unei gropi co‑ următorii ani: spunea că probabil Florian a scris multe alte mune într‑un castru roman. A scris la ea în următorii cinci ani, romane şi Degete mici e doar cel scos din sertar ca să‑i mar‑ fără grabă, pentru că, spune el, nu şi‑a cheze debutul. Altfel nu îşi explica stabilit niciun termen limită. Singurul maturitatea construcţiei şi rafina‑ criteriu a fost să fie mulţumit. În 2004 mentul limbajului. a trimis manuscrisul la Humanitas, Degete mici începe aşa: „Toţi oa‑ Florian, Spre deosebi‑ dar a aflat după trei luni că nici nu fu‑ menii aceia care nu rezistaseră ten‑ re de alţi debutanţi, sese citit. S‑a reorientat spre Polirom, taţiei de a redacta monografia ora‑ care începuse anul acela să publice şului lor – un învăţător, un avocat, nu s-a limitat la con‑ scriitori tineri (Lucian Dan Teodoro‑ doi călugări, un medic veterinar şi templarea buricului, vici, Dan Lungu, Sorin Stoica). un şef de gară – trăiseră cu convin‑ ci a vrut să constru‑ După publicarea cărţii s‑a întors gerea că, după ce castrul roman fu‑ iască lumi. în Bucureşti, dar nu definitiv şi nu sese părăsit (sau incendiat sau lovit dor • primăvară 2010 • 109


pentru a se scălda în brusc-do‑ bândita popularitate. Viaţa sa se învârte în jurul familiei, îngriji‑ rii bunicii materne, meciurilor echipei Dinamo, pescuitului şi plătitului facturilor. Se ţine de‑ parte de lumea literară pentru că nu îi place să stea la discuţii sterpe despre rostul literaturii – spune că făcea asta pe vremea când doar vorbea despre scris, dar nu scria nimic. Are doar câţiva prieteni în lumea literară – unul dintre ei e scriitorul ma‑ ghiar născut în România, Attila Bartis, al cărui roman Tihna a avut un destin literar asemănă‑ tor cu cel al Degetelor mici: pre‑ mii naţionale, traducere în sua. Ca să scrie, se retrage întot‑ deauna în munţi. Când i‑am ce‑ rut o întâlnire soţiei pentru a vorbi despre rolul ei de prim cititor al lui Florian, mi‑a spus cu modestie că „Filip a scris cărţile într‑o mare singurătate, de fapt. Rolul meu nici nu e, nu am despre ce să vorbesc”. Presupunerile despre cine e şi cum lucrează au creat în timp imaginea romantică de scriitor care trăieşte departe de lume, care scrie în mare secret şi cu dedicaţie totală. Ca do‑ vadă a intrării sale în rândul culturii pop, într‑o boulangerie simandicoasă din centrul Bucureştilor găseşti în biblioteca pictată pe unul dintre pereţi şi Degete mici.

bunic căruia îi plăcea muntele, un tată absent, un divorţ al părinţilor, un frate mai mic cu acelaşi nume ca al bunicului, Mircea, şi, într‑un final, o mutare definitivă din Aleea Bă‑ iuţ. „Abia atunci am discutat să punem punct. Trebuia să ne oprim undeva dacă voiam să fie o carte de publicat. Altfel, sigur, puteam să scriem la nesfârşit.” Criticul Paul Cernat spune despre Băiuţeii că este un ro‑ man care stabileşte „blazonul unei vârste”, în tradiţia lui Mark Twain sau Molnár Ferenc. Chiar a două vârste: cea ma‑ gică a primei copilării, populată de fiinţe supranaturale, cum e văzută de Matei, şi cea lucidă şi hipersensibilă a adolescen‑ ţei, care de multe ori se simte neputincioasă în lumea mare a prin 2003, Florian l‑a întrebat pe fratele său, Matei, adultului, recreată de Filip. Matei pune multe întrebări reto‑ dacă nu vrea să scrie o carte împreună. Matei era reporter la rice şi ţine totul în propoziţii scurte, Filip dă răspunsuri pe Dilema Veche şi scria cronici muzicale pentru diferite reviste. puncte şi construieşte fraze lungi, explicative, într‑o stilistică Au încercat mai întâi să creeze o structură şi să scrie pe ea, dar, diferită de cea din Degete mici, dar la fel de atent construită: spune Matei, stilurile erau atât de diferite, încât n‑au găsit un „Nu contest că băieţilor le creşteau aripi şi zburau în voie, tot ritm comun. Apoi şi‑au dat seama că ar putea scrie în paralel ce se poate”, scrie în primul său capitol, „în Drumul Taberei amintirile din copilăria petrecută în mare parte în cartierul s‑au văzut multe (aţi auzit cred de Oltcitul roşu abandonat ani bucureştean Drumul Taberei, într‑un bloc de pe Aleea Băiuţ. întregi prin faţă pe la Materna, din volanul căruia s‑a născut Matei a scris primul capitol, despre ziua în care a împlinit o minune de fetiţă, Mara parcă, după ce volanul a purtat o cinci ani şi jumătate şi despre Dinamo, o iubire improbabilă sarcină în toată regula, crescînd şi crescînd vreme de nouă pentru un băieţel care locuia în inima galeriei steliste. I l‑a tri‑ luni, nu dintr‑odată, ca airbagurile de astăzi)”. mis lui Filip, care stătea la Sinaia. După o vreme, a venit răs‑ Băiuţeii a apărut în 2006, tot în Ego.Proză la Polirom, şi a punsul: un capitol despre viaţa lui Filip dinaintea naşterii lui fost re‑editată un an mai târziu în aceeaşi colecţie şi încă o Matei – îi despart 11 ani – şi o mulţime de poveşti cu acesta dată în 2010. S‑a vândut până acum, la fel ca Degete mici, în bebeluş. Jocul a continuat vreme de doi ani. „Vorbeam des‑ peste 5.000 de exemplare. pre peşte, despre fotbal, despre ori‑ Prin 2007, când apărea pentru a ce”, spune Matei. „Niciodată despre doua oară Băiuţeii, Filip Florian era ce am scris sau ce am citit în capitolul printre primii scriitori români din celuilalt. Singurul lucru pe care îl şti‑ noua generaţie care intra în aten‑ filip Florian crede am, fără îndoială, era că Filip şi Matei ţia editurilor străine. Prezentat mai că după terminarea suntem noi, dar şi două personaje cu întâi editurilor germane printr‑un propria lor viaţă în carte.” program al Institutului Goethe din fiecărei cărţi ar Firul narativ i‑a dus unde au vrut Bucureşti, Florian a semnat cu Suhr‑ trebui să se facă un personajele, nu unde au vrut ei, chiar kamp pentru drepturile de traducere parastas al dacă erau o mulţime de asemănări a romanului Degete mici. Au urmat personajelor. între cele două perechi de fraţi: un imediat Magvetö din Ungaria şi Czar‑ 110 • dor • primăvară 2010


ne din Polonia. Când a venit oferta de la Houghton Mifflin Harcourt, una dintre cele mai mari edituri americane, de re‑ prezentarea lui se ocupa deja Simona Kessler, singurul agent literar din România. Kessler spune că la început nici nu s‑a pus problema să‑l re‑ prezinte pe Florian, pentru că agenţia ei nu lucrează cu scrii‑ tori români. E specializată în relaţii corporatiste şi foarte rar lucrează direct cu un scriitor. Cu Florian însă a fost o situaţie specială. I‑au plăcut seriozitatea şi firea lui rezervată. Şi, mai ales, i‑au plăcut cărţile. „Mi se reproşează mereu că nu sunt patrioată şi nu reprezint români”, spune Kessler zâmbind. „Ei, bine, cu Filip fac un act de patriotism, dar îl fac de drag.” Astăzi, Houghton Mifflin Harcourt deţine toate drepturile mondiale de publicare pentru Degete mici, exceptând Germa‑ nia: oricine vrea să îl publice pe Florian trebuie să negocieze cu ei. Chiar dacă nu este cel mai avantajos contract – dacă hmh nu îl promovează, romanul riscă să intre într‑un con de umbră – simplul fapt că Florian a fost ales de această editu‑ ră prestigioasă este o recunoaştere a talentului şi potenţia‑ lului său. Mai mult, numele editorului care l‑a propus este o pecete de netăgăduit: Drenka Willen, cea care i i‑a prezentat publicului din sua pe laureaţii cu Nobel Günter Grass, José Saramago, Wisława Szymborska şi Octavio Paz. Traducerea în limba engleză a fost publicată în sua în vara lui 2009 şi s‑a vândut în peste 2.000 de exemplare în primele şase luni, Newsweek fiind una dintre publicaţiile care au recomandat‑o. De atunci au mai apărut traduceri în italiană, spaniolă, slove‑ nă şi slovacă. Băiuţeii a fost, la rândul ei, publicată în Polo‑ nia, Bulgaria şi Spania.

zilele regelui, cel de‑al doilea roman individual, a apărut în 2008, într‑un an marcat de un conflict ideologic stârnit de Cernat, care acuza tinerii scriitori că nu reuşesc să confirme încrederea acordată în alb la debut. „O problemă reală a literaturii tinere este autosuficienţa şi incapacitatea de a se adresa altui public decât celui tînăr şi alternativ”, scria criticul, referindu‑se la scriitorii giraţi de Ego.Proză. „Înţele‑ gerea superioară a umanului a lăsat loc fie provocărilor defu‑ latorii, fie microdecupajelor socio‑antropologice, fie jocurilor de‑a literatura.” Nici pe Florian nu l‑a scutit, spunând că tră‑ ieşte din gloria unei singure cărţi, reuşite, dar care „nu e nici Ghepardul, nici Craii de Curtea‑Veche”. Unii critici l‑au susţinut pe Cernat, alţii l‑au contrat. Zilele regelui a apărut în acest context de vigilenţă a criticii ca să povestească despre zorii naşterii României moderne, Carol I, dentistul lui şi motanul dentistului. Roman de atmosferă, care creează o lume fermecătoare în cele mai mici detalii, Zilele regelui fantazează pe marginea unei vieţi secrete a vii‑ torului monarh şi livrează o poveste cuceritoare despre loia‑ litate, dragoste şi valori. Construită pe trei straturi narative, „evocarea istorică din vremea lui Carol I (macroistoria), is‑ toria de familie a dentistului Strauss (istoria privată) şi fan‑ tezia lirică a motanului Siegfried (sacrul camuflat)”, cum le identifică Marius Chivu în Dilema Veche, povestea îl arată pe Florian gata să abordeze teme mai greu de stăpânit şi struc‑ turi narative dificile. „Începem să avem roman”, scrie Chivu în încheierea unei recenzii fulminante. Aproape toată critica a catalogat romanul drept o confir‑

mare clară. Doar câteva voci au fost în disonanţă, dar nici ele nu au spus că romanul nu ar fi bun. Criticul Mihai Iovănel s‑a plâns de stilul lui Florian, pe care îl numeşte „calofil” şi care, spune el, e mai mult un scop în sine decât un mod de a spune povestea. Goldiş a fost nemulţumit că personajele nu evoluea‑ ză şi că stilul este aglomerat, prea încărcat de enumerări, dar a ţinut să clarifice – când am vorbit cu el – că i‑a plăcut mult cartea, dar crede că i‑ar fi folosit un editor bun, care să elimi‑ ne excesele. Romanul a avut şi succes la public – peste 4.200 de exemplare vândute în mai puţin de 18 luni. Regizorul Radu Gabrea vrea să‑l transforme în film. A fost cumpărat din nou de Houghton Mifflin Harcourt – de data aceasta pe o perioa‑ dă de 10 ani. (Traducerea în engleză urmează să fie publicată până la sfârşitul anului.) Cernat declama în manifestul din 2008 că scriitorii cei mai buni de acum nu se compară nici pe departe cu Rebreanu sau Sadoveanu şi că mizele lor rămân provinciale. Când a apă‑ rut Zilele regelui şi‑a reiterat teoria spunând că talentul şi capacitatea lui Florian de a ieşi din „prezenteism” reprezintă excepţia care confirmă regula. Critic şi profesor de literatu‑ ră experimentat, Cernat a văzut dincolo de cele trei poveşti „gravide una cu cealaltă”. S‑a uitat acolo unde se evaluează talentul oricărui mare scriitor: în scheletul narativ şi în ca‑ pacitatea de crea lumi. „Adevăratul său merit”, spune el, „stă în ştiinţa de a construi poveşti coerente, cu enigme şi ser­tare, în care sunt reînviate subtil, fără grimase experimentaliste, lumi dispă­rute”. Când am vorbit despre potenţialul lui Florian şi despre ce i‑ar trebui pentru a deveni un mare scriitor, Cernat a plusat pe verdictul dat de critică la Zilele regelui: „Cred că ar fi bine dacă ar reuşi să prindă, cum a reuşit în Băiuţeii, dar la o scară mai vastă, o identitate socială care să îl individualizeze mai puternic. Şi cred că şi el ştie şi simte lucrul acesta. Sunt foarte curios cum va face asta”. Cernat pare sigur că Florian nu va dezamăgi şi că va livra, mai devreme sau mai târziu, cartea care îl va propulsa în emisferele înalte ale reputaţiei literare. Şi adaugă că are 20 de ani să ajungă acolo. (Conform unei teorii a lui Ştefan Agopian, scriitorii dau cele mai bune opere până la 60 de ani. Florian împlineşte 42 în mai.) Florian spune că a găsit deja făgaşul pe care vrea să aşeze următoarea sa carte, dar mai e mult până când o va termina. Ce e sigur e că va fi într‑un alt registru, pentru că îi place ca fiecare carte să deschidă o nouă lume. Pe coperta IV a primei ediţii a Degetelor mici a scris o notă care rezumă atitudinea lui faţă de scris: după terminarea fiecărei cărţi ar trebui să se facă un parastas al personajelor. Cu alte cuvinte, nu s‑ar întoarce pe căile bătătorite. Tot ce‑şi doreşte e să poată trăi aşa, numai scriind, cât se poate. Din tot ecosistemul publicis‑ tic pare să vadă numai partea care îl priveşte pe el şi scrisul său. Încă îl uimesc oamenii care îi spun că i‑au citit cărţile. Până la îndeplinirea aşteptărilor criticii, Florian continuă să scrie într‑o solitudine pe care o apără cu dinţii, despre teme pe care le alege în răspăr cu módele literare, cizelând fără grabă fiecare frază până când atinge forma în care se re‑ cunoaşte, născând, fără ştiinţa sa, mituri. În peisajul literar românesc el este individualizat nu doar de stil şi de talentul de a crea lumi dispărute, ci şi de faptul că e un om care a crezut că singurul destin acceptabil este cel de scriitor şi a renunţat la tot pentru a‑l urma. • dor • primăvară 2010 • 111



m Cu

mi‑au crescut pedale în i

lp

tă Când urc pe bicicletă devin alt om. Îmi pierd capul, agitaţia pune stăpânire pe mine, gândesc cu picioarele. Uneori nici nu mai ştiu dacă eu controlez bicicleta sau ea pe mine. Am început cu Pegasurile copilăriei, am continuat cu Turul Franţei şi apoi cu slalomuri prin trafic. Astăzi, pedalez la viitorul propriului magazin de biciclete. De Cosmin Popan Fotografie de george „poqe” popescu

Plănuisem vara lui 2006 cu precizia pe care mi‑o inspira

Jan Ullrich. Neamţul câştigase Turul Franţei o singură dată, în 1997, dar încă mai speram la o minune din partea lui. De aceea mă şi duceam să‑l văd, primul meu contact cu competi‑ ţia pe care o devoram de peste un deceniu. Eram reporter‑în‑ cepător la Cotidianul, dar nu speram la o deschidere de ziar cu materialele din Franţa. Era suficient că îmi urmam nebu‑ nia pe două roţi.

Ullrich tocmai scăpase în 2006 de Lance Armstrong, texa‑ nul care câştigase de şapte ori consecutiv cursa supremă, mo‑ tiv pentru care îl uram ritualic. Fără Armstrong, Ullrich avea şanse, mi‑am zis, orb la ce ajunsese idolul meu. Nici kilogra‑ mele în plus, nici delăsarea de băiat răsfăţat nu m‑au pus în gardă. Era cel pe care‑l veneram din ’97. Ullrich nu se ridica din şa când pedala, oricât de înclinată era panta. Ullrich rula pe cele mai grele pinioane. Ullrich îşi muşca buza de jos când dor • primăvară 2010 • 113


ataca decisiv pe munte. Şi Ullrich urma să treacă precum un TGV pe lângă mine – cinci secunde de extaz pe marginea unui drumeag din Pirinei. Doar că pe Ullrich l‑au prins dopat înainte de start şi l‑au exclus din competiţie. Aşa că am pornit spre Franţa dezamăgit că nu‑l voi aclama în drum spre glorie, conştient că o etapă importantă a relaţiei mele cu bicicleta lua sfârşit. În acel an, doar unul dintre noi avea să aibă parte de magia muntelui.

Am început să mă uit la Tur prin ’97, când mă chinu‑ iam cu un Eurosport cu purici unde distingeam greu cicliştii care asudau pe biciclete. Comentatorii englezi erau fabuloşi cu argoul lor de pluton, pe care încercam să‑l decriptez cu dicţionarul. Foloseam şi teletextul de la un post nemţesc, ca să copiez de mână, într‑un caiet, numele tuturor celor 180 de ciclişti. Lumea nu înţelegea de ce făceam asta, iar eu eram prea absorbit şi arogant să le explic tensiunea unui Mont Ven‑ toux sau a unui sprint final făcut la 70km/h. Nu ştiam că ve‑ rile acelea însemnau o piatră de moară pe care mi‑o legam de gât, că bicicleta se contura ca o pecete pentru mine. Nu reuşeam decât să‑i spun mamei, care mă trimitea la diverse munci gospodăreşti, că bicicletele sunt importante şi să mă lase în pace să mă uit la ele. Fiind fratele cel mare, în copilărie decideam adesea ce ca‑ dou îmi rămâne, aşa că dintre o bicicletă şi o trotinetă am ales bicicleta. Din prima bicicletă ţin minte doar ce‑am stri‑ cat. Avea nişte roţi ajutătoare în spate, care nu atingeau si‑ multan pământul. N-am avut răbdare, aşa că am pus mâna pe un ciocan, am troznit una dintre roţile de plastic şi am rupt‑o. Abia după două zile a găsit‑o taică‑meu ascunsă în şură, în fân. Pedeapsa lui a fost dureros de simplă. Mi‑a dat jos şi cealaltă roată ajutătoare şi mi‑a spus: „Dă‑te aşa, Cosminu‑ cule, dacă mai poţi”. Am putut. Au urmat bicicletele de oameni mari. Pe unele mergeam pe sub bara orizontală şi îmi înroşeam coastele de la atâta frecat. Pe altele urcam peste bară şi‑mi făceam vânătăi între picioare. Invidiam în tot acest timp un vecin care-şi spăla zilnic în pârâul din sat Pegasul pimpuit cu oglindă retrovizoare, sârmă colorată între spiţe şi abţibilduri pe cadru. Băga bicicleta în apă, pedala, iar apa murdară ţâş‑ nea pe toţi cei care ne holbam umili. Liceul l-am făcut în Bis‑ triţa, iar oraşul m‑a lecuit de pofta unei biciclete. În patru ani cred că am văzut tot atâtea biciclete. Rămăsesem cu evadarea din iulie, de pe Eurosport şi pe atunci mi se părea suficient.

urlă ameninţător în urechi. Unde plutonul se întinde pe cres‑ te ca aluatul, de la cel mai bun ciclist, până la lanterna roşie. Am decis că trebuia să ajung în ziua aia pe vârful Col d’Aspin – la 1.489 de metri –, înaintea lor. Era 13 iulie, soarele dogorea, iar eu făcusem stopul până în cea mai apropiată localitate, Tarbes. De acolo mai erau 40 de kilometri, ultimii 13 în pantă, cu 8 la sută înclina‑ ţie pe anumite porţiuni. N‑am stat pe gânduri. Am intrat în primul magazin de biciclete şi am ieşit cu o cursieră. I‑am lăsat vânzătorului, care m‑a privit suspicios, rucsacul cu paşaportul, peria şi pasta de dinţi şi ciorapii de schimb. Am plecat doar cu o hartă a traseului şi un aparat foto. Calcu‑ lasem că dacă pedalam într‑un ritm susţinut, voi ajunge în vârf înaintea cicliştilor.

Prima oară am urcat pe o cursieră tot într‑o vară, prin

2002, când eram la facultate. Am mers într‑o zi la cel mai mare târg de vechituri din Cluj, Oser, şi am pus mâna pe sin‑ gura cursieră. A contat mai puţin ce era – cu bursa de atunci nu aveam mari pretenţii. Ce conta era atitudinea, aia pe care o avea şi Ullrich pe Eurosportul cu purici. M‑am echipat cu pantaloni mulaţi, tricou de lycra şi cască şi m‑am suit hotă‑ rât pe bicicleta cu coarne încovoiate, hotărât să câştig propria mea etapă de contra-timp: 120 de kilometri din Cluj până aca‑ să, la Lozna, judeţul Sălaj. Odată ieşit din piaţă, ştiam că s‑a dat startul la etapa cea mai importantă din istoria Turului. Am făcut patru ore şi jumătate, pedalând pe şosea, iar când am intrat în sat îmi venea să ridic braţele spre cer, cum fac marii campioni. Muşchii îmi erau cuprinşi de spasme plăcute, miroseam ca un cosaş muncit trei zile, curul mă ardea de la scaunul în care nu pusese nimeni gel bine‑ făcător. Mă lătraseră câinii, şofe‑ rii de tir care trecuseră milimetric pe lângă mine mă înjuraseră de mamă, iar nişte copii dintr‑un sat vecin aruncaseră cu bolovani când trecuse campionul. Erau probabil invidioşi pe Ullrichul de onoare al comunei Lozna. Am retras cursiera la scurt timp după, când am fost lovit de autobuz chiar în centrul Clujului. Eram în staţie, cu spatele la el, dar se pare că îi invadasem spaţiul privat, pentru că a intrat nepăsător în roata din spate a bicicletei şi mi‑a făcut‑o covrig. Eu l‑am făcut bou, dar asta n‑a îndreptat nimic. Un an mai târziu am plecat în Franţa să văd prima cursă pe viu. Eram bursier şi deja jurnalist cu jumătate de normă. Întrecerea nu era Turul Franţei, ci o miuţă pentru campioni: Circuit de Sarthe‑Pays de la Loire. Atât Ullrich şi Armstrong erau acolo. Din cursă nu mai ţin minte mare lucru. Ce ştiu e că am alergat după autograful neamţului ore în şir. Voiam să îi spun că sunt cel mai mare fan în viaţă, dar el nu părea să ştie nici engleză, nici franceză, aşa că am lăsat‑o baltă. I‑am făcut o căruţă de poze în timp ce el, com‑ plet inexpresiv, dădea interviuri. Autograful nici măcar n‑a fost cu dedicaţie: mi l‑a adus purtătorul de cuvânt după ce l‑am tras de mânecă.

Am făcut patru ore şi jumătate, pedalând pe şosea, iar când am intrat în sat îmi venea să ridic braţele spre cer.

La prima etapă la care am fost m‑am alăturat majori‑ tăţii jurnaliştilor. Ne‑am uitat la ciclişti pe ecrane imense şi i‑am văzut în carne şi oase doar pe podium. A fost o glumă proastă. Am decis să văd pe viu etapa din Pirinei, locul mitic al cursei, unde bascii se bagă până în sufletul cicliştilor şi le 114 • dor • primăvară 2010


Am intrat destul de rupt pe ultimii 13 kilometri ai dru‑

mului spre Col d’Aspin, aceiaşi pe care urma să îi străbată în câteva zeci de minute întreg plutonul de rutieri. Mă sim‑ ţeam ca un întârziat pe care toată lumea îl aştepta ca să poată începe odată spectacolul. Teoretic eram „tête de la course”, evadatul pe care cei‑ lalţi trebuia să îl prindă. Practic, eram un fan epuizat. De fapt, nu era epuizare, cât mai degrabă neputinţă. Eram mai motivat ca niciodată, dar nu era suficient. Picioarele îmi erau de fier, plămânii îşi dublaseră volumul, sângele alerga prin toate vasele ca nebunul. Hotărâsem însă că cel mai bun loc pentru a vedea cursa e în vârful muntelui şi ajun‑ sesem să le invidiez pe bunicile care stăteau la marginea şoselei, în scaune pliabile şi se apărau de soare cu umbrele gigantice. Îi pizmuiam pe toţi ăia care se uitau la transmi‑ siunea în direct de pe televizoarele alimentate de la rulote şi pe ăia care beau nepăsători din sticle de apă.

Când m‑am mutat la Bucureşti în 2004, unul din‑ tre primele lucruri pe care le‑am făcut e că mi‑am cumpă‑ rat din nou o bicicletă. A fost o decizie bruscă, ca atunci când opreşti la marginea străzii să‑ţi iei Fornetti. Bucu‑ reştiul era sălbatic, aşa că mi‑am luat un mountain bike. Mi‑au furat‑o după câteva luni, undeva prin Centrul Vechi. M‑am frecat la ochi de două ori până să îmi dau seama că nu mai era unde o legasem şi am acceptat cu greu că şi bi‑ cicletele sunt de furat. La început nu mă ştiam decât pe mine biciclist – treceau zile întregi fără să văd pe cineva în şa. Când au apărut şi alţii, tot mai mulţi, aproape că ne salutam complice când ne intersectam. Eram cumva bucuros, dar şi puţin invidi‑ os. Nu mai eram singurul care descoperise că se poate cu bicicleta în oraș. Magazinele de biciclete, burduşite cu biciclete de coborât muntele, au început să facă loc şi celor elegante, de oraş. Clienţii le priveau în continuare contrariaţi sau neîncre‑ zători, dar eu ştiam că se vor impune în cele din urmă. ong‑urile de mediu, apoi primăriile, s‑au deşteptat şi au început să lupte pentru piste, centre de închiriat, politici de încurajare a companiilor să‑şi pună angajaţii pe două roţi. (Iniţiativele rămân timide şi ineficiente, dar asta e o apreciere subiectivă.) A doua bicicletă de Bucureşti, pe care o am şi acum, e un Trek: undeva la mijloc între alergat şi casual. Trekul mă iubeşte cu toate neajunsurile mele şi se încăpăţânează să mă rabde, deşi nu o dată m‑am întâlnit cu alte biciclete, pe care le‑am călărit şi le‑am dus noaptea acasă, de faţă cu ea. Primăvara trecută, văzând ce nebunie deveniseră bici‑ cletele, am dat drumul la un blog colectiv. Portocala Meca‑ nică e un spaţiu unde bicicletele şi oamenii lor se zbenguie cum nu vor reuşi s‑o facă multă vreme de acum înainte în Bucureşti sau în alte oraşe. Inconştient, îmi mai parafam o dată viitorul. Încetul cu încetul, identitatea mea de jurna‑ list începea să pălească în faţa celei de biciclist – şi nu unul oarecare, ci „ăla de la Portocala Mecanică”. Pe Cosmin îl găseşti în magazinul Ciclop, Str. Povernei 25, sau pe ciclop.eu.

Am ajuns pe Col d’Aspin înaintea lor, chiar dacă pe ultimii kilometri i‑am parcurs umil, pe lângă bicicle‑ tă. În avangardă treceau deja caravanele publicitare, care aruncau cu brelocuri, şepci şi batoane de ciocolată în mine şi în toţi ceilalţi. Cu ultimul suflu am căutat cel mai bun loc pe culme, undeva la marginea şoselei. Cam pe atunci au apărut şi primii biciclişti. Îşi închideau din mers fer‑ moarele la tricouri, priveau scurt înapoi şi se năpusteau să înghită noi kilometri. Pedalau deja de 11 zile pe drumurile Franţei, în ziua aia străbătuseră 105 kilometri şi tocmai ce răpuseseră ucigătorul Tourmalet, la 2.115 metri, înclinat la 7,7 la sută. Eram atât de minunat de ce mi se întâmplă încât simţeam nevoia să iau lumea în braţe, dar nu eram sigur c-aş fi fost pe deplin înţeles. În 20 de minute, cât a luat până au trecut toţi, am recunoscut vreo cinci, restul erau prea transfiguraţi de la efort. Şi pentru ei şi pentru mine urma drumul la vale, doar că porneam în direcţii opuse. Mă împrietenisem deja cu durerea din muşchi şi acum mă rostogoleam uşor spre Tarbes. Trebuia să fac doar un ultim efort să nu mă prindă noaptea pe drumuri. Portocala Mecanică a făcut ca lucrurile să se ros‑

togolească uşor şi palpitant începând de vara trecută. M‑am apucat de testat biciclete, de observat nişele care se creau – de la activişti la navetişti –, de monitorizat zeci de site-uri şi bloguri de biciclete. Încetul cu încetul, nu mai făceam aproa‑ pe nimic ce n‑avea legătură cu bicicletele: unde mergeam eu, erau şi ele. În vară, am scos unul dintre ultimele Pegasuri din depozitele fabricii Tohan Zărneşti, i‑am făcut o resuscitare publică şi l‑am dat premiu pentru cea mai frumoasă poveste despre prima bicicletă. M‑am apucat să colind magazinele do‑ site prin oraş şi le‑am cerut biciclete ca să le promovez. Simţeam în tot acest timp cum presa, unde aveam normă întreagă, devenea un loc tot mai nesigur, în timp ce bicicle‑ tele erau tot mai mult cu roţile pe pământ. Aşa că propune‑ rea unui amic de a face împreună o afacere cu biciclete mi s‑a părut cel mai normal lucru. El era investitorul curajos, eu le connaisseur. Am deschis magazinul Ciclop în martie anul ăsta, la o lună după ce mi‑am dat demisia din presă. La început am făcut câteva drumuri pe orbecăite în Olanda, după bicicle‑ te de oraş – second hand şi noi –, dar acum ştim mai bine mersul lucrurilor şi luăm şi din alte părţi. Avem şi un atelier, unde l‑am cunoscut pe Andrei, me‑ canicul nostru oficial. Chiar dacă n‑a pedalat ca inconşti‑ entul între Cluj şi Lozna, chiar dacă n‑a urcat Col d’Aspin doar ca să simtă plutonul vâjâind pe lângă el, uneori cred că e mai nebun decât mine – mai ales când îl văd cum face biciclete din fiare vechi şi uitate, cum lustruieşte o săptă‑ mână la un far din ’70 sau pune motor bicicletelor, ca îna‑ inte de război. Nu citeşte nicio lucrare de specialitate, nu consultă niciun how‑to pe YouTube, ci face totul după cum îi dictează instinctul. Cam aşa cum fac şi eu în noua mea postură de administrator de magazin, dornic de a vinde o primă bicicletă puștilor cu vise de Tur. • dor • primăvară 2010 • 115


stil

șaorma mea de toate zilele crezi că pantofii tăi de designer n-au ce căuta în faţa unei mâncătorii de cartier? crezi că rucola dă mai bine decât varza tocată? crezi că mâncarea se împarte pe clase sociale? noi credem că nu eşti niciodată prea bună pentru o şaormă. Fotografii de Andrei Pungovschi Stil de Ailin Ibraim Asistent stilist Gabriela Pițurlea Machiaj de Marina Chiorean Coafură de Bogdan Mirică / Fantasy Hair Team 116 • dor • primăvară 2010


Trenci Ipekyol Geantă Louis Vuitton Pantofi DnV – Zebra Love Stiletto Mănuşi Rebelle Ceas Oxette Şaorma de pui cu sos de usturoi şi mentă – Shark, Piaţa Buzeşti. dor • primăvară 2010 • 117


Rochie Maria Lucia Hohan Pantofi Mihaela Glăvan Cercei Oxette Inel Oxette Brăţară Oxette Șaorma de vită şi berbecuţ cu sos de iaurt cu susan – Genin, Calea Floreasca.

Pagina următoare Sacou din garderoba stilistului Cămaşă Ipekyol Geantă Louis Vuitton Colier Ipekyol Mănuşi Rebelle Șaorma cu mix de pulpă şi piept de pui – Dristor Kebab, Dristor. 118 • dor • primăvară 2010


dor • primăvară 2010 • 119


120 • dor • primăvară 2010


dor • primăvară 2010 • 121


Rochie M Unu Doi Pantofi Mihaela Glăvan Cercei Oxette Șaorma de pui cu varză albă şi roşie, pătrunjel şi ardei iute – Bundetot, Centrul Vechi. Mașină: Mini 50 Mayfair, BMW Group România.

122 • dor • primăvară 2010


dor • primăvară 2010 • 123


124 • dor • primăvară 2010


Sunt Sânziana Negru, am 24 ani, sunt vărsătoare şi, mai nou, şaormară. Îmi place să pozez, iar lumea mă plăteşte ca să le zâmbesc. (Eu sunt tipa care dansa cu Virgil Ianţu în promo la Prima tv.) De data asta mi-a plăcut în faţa camerei ceva mai mult, pentru că nu ai zilnic ocazia să verşi sos de usturoi pe genţi de sute de euro. De ceva timp apar şi pe sticlă. Sunt vj la Music Channel, unde am nişte colegi minunaţi, care-mi tratează câinele, pe Skittles, ca pe orice alt angajat cu normă întreagă. Pentru el e un cadru ideal să-şi câştige osul de toate zilele. Nu am mâncat niciodată o şaorma până la acest pictorial, în principal pentru că mă speria ideea unui fel de mâncare construit din atâtea elemente şi înecat în atâtea sosuri. Apoi, nu-mi surâdea ideea de ceapă şi usturoi. Nu mi-au plăcut niciodată. Când eram mică, mama mă punea să mănânc usturoi ca să fiu sănătoasă şi ajunsesem să zdrobesc căţeii şi să-i iau cu apă, ca pe nişte pastile. Însă şaormele astea pe care le-am gustat au fost bestiale – mai ales cele cu pui şi cele în care echipa nu mi-a pus ceapă şi usturoi. După o lună de morcovi cu apă plată şi lămâie, şaorma e plăcere pură, o plăcere nu mai vinovată decât o ciocolată de 500 de calorii. În total am mâncat vreo două în ziua cu şedinţa foto – una integral, aşa de mult mi-a plăcut. Din celelalte am luat câteva guri; recunosc că nu m-am omorât după aia cu carne de berbecuţ. Şi Skittles a hăpăit din ele până a obosit de la atâta mâncat. Pentru că sunt din Ardeal (m-am născut în Republica Moldova, dar de la şapte ani am trăit în Târgu Mureş), consider că acest ospăţ încheie procesul meu de bucureştenizare. Mă tot intreb de ce se spune că nu e elegant să mănânci şaorma. Să fie oare din cauza faptului că îţi trebuie o gură elastică şi-o duzină de şerveţele pentru a mânca o chestie mirositoare, toate astea stând în picioare, în stradă? Asta e o scuză. Şaorma este un deliciu şi merită efortul. După shooting am făcut un duş şi am ieşit în oraş. Nu ştiam ce naiba era adierea de usturoi şi carne care-mi trecea din când în când prin dreptul nasului. Apoi mi-am dat seama că după sălbăticia de la ultimul cadru, m-am impregnat bine de tot. Dar a meritat – doar n-o să-i reproşez şaormei că era bună.

Sacou Zara Cămaşă din garderoba stilistului Cravată Aldo Inel cu cristale Oxette Inel cu onix Oxette Cercei Oxette Șaorma de pui cu sosul iute al casei – Melissa, Calea Rahovei.

dor • primăvară 2010 • 125


126 • dor • primăvară 2010


Cămaşă din garderoba stilistului Inel cu cristale Oxette Inel cu onix Oxette Cercei Oxette Brăţară Oxette

Adrese magazine: M Unu Doi atelier_m12@yahoo.com Tel: 0747.848.441 Timişoara DnV Wings Fashion Boutique Str. George Enescu 8 Maria Lucia Hohan Str. Carol Davila 26 www.mlh.ro Mihaela Glăvan www.sepala.ro Tel: 0730.097.323

Oxette Bucureşti Mall Calea Vitan 55-59 Rebelle Bucureşti Mall Calea Vitan 55-59 Zara Băneasa Shopping City Şoseaua Bucureşti-Ploieşti 42D Ipekyol Băneasa Shopping City Şos. Bucureşti-Ploieşti 42D Showroom MINI Şos. Bucureşti-Ploieşti 53A

dor • primăvară 2010 • 127


poveste

Pești

L

asă, îi zisese soră-sa, there’s plenty of fish in the sea”. Stătea cu picioarele sprijinite de spătar, îşi lăsase capul să atârne şi nu se mai putea opri din plâns. Lacrimile îi alunecau din colţurile ochilor şi-i inundau urechile, treceau blânde prin timpan, ocoleau ciocanul şi nicovala, urcau tiptil pe scăriţă, iar în dreptul ferestrei ovale săreau pervazul ca jefuitorii de bănci şi poc pe podeaua melcului, una câte una una, se întâlneau în torenţi calzi care curgeau din ce în ce mai adânc, săpând crevase de tristeţe, până când se vărsau de-a valma în centrul creierului ei, litri întregi de lacrimi adunându-se într-un lac, un lac din ce în ce mai mare, o mare. „There’s plenty of fish in the sea”, se auzea de dincolo de ape. Mai întâi apăru un lup de mare subţire. Fuma tăcut, cu branhiile vârâte în buzunarele de la pantaloni. Un somon grăsan îi ceru lupului o ţigară şi-l bătu uşor pe umăr. Deasupra lor pluti o vreme peştele zburător, după care ateriză şi el în rând cu ceilalţi, agăţat de mânerul unei umbrele. Se uitau toţi trei la ea, când cu ochiul drept, când cu stângul, suntem aici pentru tine, şi în afară de noi mai e o armată întreagă, unde e nenorocitul, arată-ni-l şi-o să sfârşim odată povestea asta. Peştele-spadă stătea mai în spate, ea îi recunoscuse imediat sprâncenele groase şi botul lui lung. Acolo e, a zis. Aşa deci, scrâşni lupul, şi aruncă ţigara pe jumătate fumată. Trebuia să-şi sufle nasul. Se întinse după un şerveţel. În jur, camera se-amestecase, peşti nevăzuţi se cuibăriseră în papucii de casă, în pernă, în sertare. Îi şopteau avem noi grijă de tine, suntem destui, o armată întreagă, iar ea simţi cum i sentinde pe faţă un zâmbet larg, acoperind urmele vechi, zgâriate de o spadă foarte tăioasă. * Luizei Vasiliu îi plac absolut toate cuvintele cu litera „z”. Poartă ochelari de la doi ani, râde (mult) prea tare şi e în stare să doarmă şi de trei ori pe zi. Îi e oarecum frică să nu se prostească de tot de la atâta citit.

L | Luiza Vasiliu

128 • dor • primăvară 2010

Ilustrație de Veronica Solomon


************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** ************************************************** **************************************************


1

Grijă mare la toboşar. Plus alte sugestii.

92 Întoarcerea magiunului

20 Pâinea personală

De la Topoloveni, în ţară şi peste hotare.

Cu miere sau cu bere, dar din mâinile tale.

actualizator

67 România la feminin

88 Radu Muntean

8 10 sfaturi pentru trupeţi

106 De Filip Florian

27 Circumcidere cu premeditare

Autorul următoarei cărţi pe care vei vrea s-o citeşti.

Nu doare, nu moare şi n-are asemănare.

112 Pedale Omul şi bicicleta lui.

O nouă generaţie de femei mişcă România înainte.

3

32 Flamură-n vânt

features

116 Lipie chic

O femeie, cinci şaormerii, mult sos.

Singurul lucru din Casa Poporului care se schimbă o dată la două luni.

41 Diana Dondoe

2

Despre cum e să fii legată şi fotografiată.

56 Szia!

Magor Csibi a crescut maghiar în România.

reactor

48 Papa la Gil

Crap on grill, live as the grandparents şi alte delicatese dintr-un meniu viral.


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.