Vatra veche, Numărul 100.

4 Români din toate ţările, uniţi-vă!

Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul IX, nr. 4 (100) aprilie 2017 *ISSN 2066-0952 VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I. Slavici, I. L. Caragiale, G. Coşbuc VATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef Nicolae Băciuţ ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

12 pentru 2009

●

O revistă nouă – Vatra veche

●

12 pentru 2010

_________________________________________________________________________________________________________

Vatra veche 100, de Nicolae Băciuţ/3 Presa literară - File de dicţionar. Vatra veche/4 Vatra veche. Revistă „one man show”. Interviu cu Nicolae Băciuţ, de Radu Costea/7 Vatra veche – un incubator de talente, de Ana Blandiana/9 La mulţi ani, Vatra veche, de Luminiţa Cornea/9 Reconfortantul 100, de Rodica Lăzărescu/10 Felicitări pentru performanţă, de Cornel Ungureanu/10 Tânăra şi revigoranta revistă Vatra veche, de Veronica Pavel Lerner/10 Dăruire, de Titus Suciu/11 Un fapt extraordinar, de Darie Ducan/11 Ţinută academică, de Dumitru Ichim/11 Vatra veche, un dar, de Melania Cuc/11 Cea mai bună apariţie „editorială” a anului 2009, de Răzvan Ducan/12 Gânduri la aniversare, de Adalbert Gyuris/12 O revistă de care avem nevoie, de Mircea M. Pop/13 Aventura a reuşit!, de Ilie Şandru/13 Suntem pe calea Lui, în drum spre Înviere, de Maria Daniela şi Francisc Lörinczi/13 Perseverenţă dublată de o muncă polifonică, de Alexandru Jurcan/13 Vatra veche la ceas aniversar, de Elisabeta Boţan/13 Revistă cu două jubileuri, de Vasile Larco/14 La mulţi ani, de Viorica Şutu/14 Vatra veche – cititori de top, de Nicolae Dobrovici Bacalbaşa/14 „Dăruind vei dobândi”, de Gabriella Costescu/14 Aniversară, de Doina Cherecheş/14 Opinii. Sirenele globalizării, de Silvia Urdea/15 Poeme de Adrian Botez/17 Poeme de Dumitru Velea/18 Vatra veche dialog cu George Astaloş, de Titus Suciu/19 Vatra veche dialog cu George Filip, de Darie Ducan/22 Eminescu – ideea europeană şi unitatea culturii universale, de Florian Copcea/24 Mâhnirile lui Caragiale, de Dumitru Hurubă/27 Scandalul în teatrul lui Caragiale, de Nicolae Băciuţ/28 Mihai Sin. Încheiere explicativă, de Dumitru Hurubă/30 Puncte de vedere. Genneraţionismul şi drama inadecvării, de Darie Ducan/31 Atracţia cărării, de Mărioara Novac/33 Poeme de Dumitru Ichim/33 Vitrina. În împărăţie (Alexandru Surdu), de A.I. Brumaru/34 Dinu Flămând în germană, de Mircea M. Pop/35 Cronica literară - cartea de poezie. Despre farmecul sonetului (Marian Malciu), de Olguţa Luncaşu Trifan/36 În prelungirea lui Voiculescu (Dumitru Ichim), de Daniela Şontică/37 Anevoiosul urcuş dinspre lume (Dumitru Brăneanu), de Valeria Manta Tăicuţu/38 Actuala poezie montrealeză (George Filip), de Mihaela Donciulescu/39 Poezia ca mod de exprimare (Lavinia Munteanu), de Mircea M. Pop/39 „Pe sub fereastra” poetei Maria Cunţan, de Florin Costinescu/40 Cronica literară – cartea de proză. „Veniţi, privighetoarea cântă...(Al. Florin Ţene), de Antonia Bodea/41 Titi Damian şi „Muscelenii”, de Diana Dobriţă Bîlea/42 Avem un pământ ca o pită caldă (Gligor Haşa), de Constantin Stancu/43 Un roman despre azilanţi (Zoltán Böszörmenyi), de Mircea M. Pop/45 Ironie şi plurivalenţă (Ion Dincă), de Aureliu Gociu/46 La nunta povestirii (Ioan Popa), de Lörinczi Francisc-Mihai/47 Cronica litereră – document. Ciulini de spini... (George L. Nimigeanu), de Maria Toacă/48 Iurie Colesnic... în culisele istoriei, de Luminiţa Cornea/50 Ex libris (Ion Brad), de Marin Iancu/51 Preot deşteptării noastre (Ioan Raţiu), de Valentin Marica/53 Pelerinajul (Decebal Alexandru Seul), de Ion Aflorei/54 Luminile şcolii (Ion Aflorei), de Decebal Alexandru Seul/54 Eseu. Amurgul iubirii, de Aurel Codoban/55 Poeme de Gheorghe Cutieru/56 Starea prozei. Străinul din grădină, de Doina Cherecheş/57 Poeme de Iuliu Ionaş/59 Poem de Ion Iancu Vale/59 Altă carte cu prieteni. Amintiri cu Fănuş Neagu, de Nicolae Băciuţ/60 Documentele continuităţii. Naţiunea în stare de veghe (Mihail Diaconescu), de Aurel V. David/61 Florian Medrea, un apărător al Marii Uniri, de Alexandra Medrea/62 Transilvania, starea noastră de veghe..., de Ioan-Aurel Pop/63 Convorbiri duhovniceşti cu Î.P. S. Ioan, de Luminiţa Cornea/64 Preot dr. Gheorghe Nicolae Şincan – 65, de Nicolae Băciuţ/65 Încercare despre sublim. Dialog cu Mihail Diaconescu, de Sabin George Săndulescu/66 Aiureală cu epitete, de Dumitru Hurubă/67 Floarea albă de cireş, de Angela Burtea/68 Oameni pe care i-am cunoscut: Adelaida Mateescu, de Veronica Pavel Lerner/69 Gândurile unui imigrant român, de Pompilia Burcică/70 Blocnotes, de Elisabeta Boţan/71 Poeme de Viorica Şutu, Dumitru D. Silitră, Viorica Lazăr/72 Poeme de Ovidiu Stan, Lidia Grosu/73 Picătură de Vatră veche. De la lumina stelei, la lumina fiinţei, de Traian Dinorel-D. Stănciulescu/74 Biblioteca Babel. Emily Dickinson, de Carmen Scarlet/75 Anabelle Aguilar Brealey (Venezuela). Traducere de Flavia Cosma/76 Ochean întors. Mărgelele copilăriei, de Simina Lazăr/77 Curier/78 De la un clasic citire: Niculae Ghiţescu/82 Lumea lui Larco, de Vasile Larco/82 Plastica. Adrian Pal. Jocul, iubirea şi înţelepciunea, de Tania Nicolescu/83 Adrian Pal, “Culorile au învins în lupta cu secundele”, interviu de Tania Nicolescu/84 Luminiţa Mihailicenco, de Adalbert Gyuris/86 Literatură şi film. Aniversarea şi telegrama, de Alexandru Jurcan/86 Afiş cultural/87

„Uniune”

„Noiembrie”

„Oval Stories” ______________________________________________ Număr ilustrat cu lucrări de Luminiţa Mihailicenco 2

Nici nu visam ca revista Vatra veche, apărută mai degrabă dintr-o amărăciune decât din nu ştiu ce entuziasm literar, să reuşească să ocupe atât de repede un loc în faţă în presa culturală românească, atât ca proiect original, inedit, cât mai ales prin asumarea unui program, a unei direcţii care i-au conturat distincţie, pregnanţă. Revista Vatra veche este operă de autor, e, aşa cum numim astfel de demersuri, un fel de „one man show”, fiind pusă în operă exclusiv de iniţiatorul său, care s-a „angajat” să facă... totul: să adune materiale, să conceapă sumarele, să tehnoredacteze, să facă corectura, să tipărească revista, să o difuzeze şi în format electronic (la peste 15.000 de adrese) şi în format tipărit, celor care au solicitat-o, unii devenind abonaţi statornici. Totul în regie proprie. Când am solicitat o dată finanţare, prin sistemul susţinut de (acum) Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale (pe atunci condus de Kelemen Hunor), am aflat (pe surse), că n-a contat decât un singur criteriu, cel al ministrului: la Târgu-Mureş finanţăm numai „cealaltă” revistă, Vatra. Nu mi-am propus, de la bun început, ca prin Vatra veche să iau locul celeilalte Vetre, de care eram ataşat mai mult decât alţi „vetrişti”, prin cele două decenii (1983-2003) în care i-am fost redactor, angajat de regretatul Romulus Guga în chiar anul/luna morţii sale. Am spus de la început că e loc pentru toată lumea, rămânând „în cărţi” cine rezistă. Nu m-am comparat cu Vatra niciodată, mereu cu în jur de o duzină de angajaţi şi cu subvenţii, în ultimii ani, de circa trei miliarde vechi, aşa cum se menţionează pe siteurile oficiale. Sigur, mi-aş fi dorit şi eu un sprijin şi material şi uman, pentru că, trebuie să recunosc, nu doar că nu e deloc uşor ceea ce fac eu, dar îmi şi confiscă o bună parte din timpul meu. Am spus mereu: nu mă plâng însă şi nici nu mă laud, constat o realitate şi nimic mai mult. Restul au judecat cititorii, prin miile de aprecieri ale cititorilor găzduite în paginile revistei număr de număr (nu din nu ştiu ce

______________________________ orgolii!), cititorul rămânând, până la urmă, instanţa supremă pentru orice demers editorial. Am publicat părerile trimise la redacţie, fără intervenţii, tocmai pentru a-mi argumenta şi mie eforturile, pentru a-mi susţine elanurile, sentimentul că ceea ce fac nu e în zadar, că am cititorii revistei, că am colaboratori din toată lumea. Poate că şi aceasta e o notă a revistei: a rămas deschisă tuturor, neaplecând urechea la tentaţiile zilei, la mode, la jocuri literare de culise, la aranjamente de gaşcă literară. Spunea cineva, la Zalău, la Zilele „Caietele silvane”, apropo de cum ţine fiecare revistă literară din România de o gaşcă (cu tot ce are bun şi rău în el conceptul), că o revistă face excepţie, Vatra veche. Dar, mi s-a replicat că, în România, nu doar cel puţin doi constituie o gaşcă, ci chiar şi... unul! Nu am încurajat dispute înverşunate, am agreat mai degrabă calmul valorilor, polemicile cordiale, dar nici n-am cenzurat niciodată pe nimeni, chiar dacă, adesea, eram în dezacord cu opiniile exprimate. Vatra veche şi-a văzut de drumul ei, cu bune şi rele, cu colaboratori de top, dar şi cu iluştri anonimi, cu texte de substanţă, dar şi cu lucruri mai firave care, uneori, ar fi putut să lipsească. Am încurajat însă, astfel, şi autori „în formare”, mulţi chiar debutanţi. Cârcotaşii, dacă vor dori, vor putea să arate cu degetul, rateuri publicistice. Le vor găsi, nu doar la Vatra veche, ci în toată presa culturală. Mi le asum, nu sunt decât singur vinovat de ele. De lucrurile bune sunt însă „vinovaţi” mai mulţi, cei care, până la urmă, într-o mişcare continuă, s-au constituit într-un colectiv redacţional, care, de la distanţă, au întreţinut focul Vetrei vechi. 3

Astfel, în nici zece ani de la apariţie, am publicat 100 (una sută) de numere curente, lună de lună, la care se adaugă câteva „Suplimente”, numere dedicate unora pe care i-am înscris între afinităţile mele elective: N. Steinhardt, Nichita Stănescu, Romulus Guga, Ana Blandiana, Lazăr Lădariu, Valentin Marica, numărul real al apariţiilor revistei fiind astfel mai mare. Pe frontispiciul revistei este însă acum cifra 100. Aş fi ipocrit dacă nu aş recunoaşte că sunt mândru de ceea ce înseamnă cele o sută de numere, că prin apariţia revistei Vatra veche, publicistica culturală românească a câştigat, nu a pierdut. Oricine (eu însumi) poate constata că era loc de mai bine. Dar nu-mi pot reproşa a fi fost vreodată de rea credinţă. Am primit – am în portofoliu peste 50.000 pagini – foarte multe colaborări, fiind adesea pus în situaţii delicate, schimbând sumare în ultima clipă, pentru ca revista să fie mereu în actualitate, amânând materiale, ori ignorând, fără ostentaţie, materiale primite la redacţie. N-am fost niciodată în criză de materiale (bune), ba dimpotrivă. Nam încropit sumare la întâmplare, am încercatv de fiecare dată dă dau coerenţă, ritm, diversitate fiecărui număr. Am păstrat multe din rubricile Vetrei „mele”, cea din anii în care iam slujit, dar am şi înnoit adesea rubricatura. Am stat de(o)parte de zgomotul şi furia vieţii literare româneşti, nu mam poziţionat undeva, în speranţa unor deşarte, trecătoare, aprecieri. Vatra veche încearcă să fie ea însăşi, după chipul şi asemănarea unui om îndrăgostit de presa literară, trecut prin experienţa Echinoxului clujean legendar, a multor publicaţii literare pe care le-a mai editat sau sprijinit, una chiar în SUA! O sută e nu doar o cifră, ci şi o stare de spirit. Mă bucur să fi fost artizanul ei, să fi avut mereu oameni care să-mi stea aproape, să mă susţină, să mă încurajeze. Sunt prea mulţi pentru a-i înşirui, ca elogiu şi gratitudine. Sper să putem merge, împreună cât mai mult. Pentru că, vorba cuiva, mai e mult până departe. NICOLAE BĂCIUŢ

Presa literară - File de dicţionar

Vatra veche este iniţiativă privată, apare din martie 2009, ca lunar de cultură, editat de Asociaţia „Nicolae Băciuţ” pentru descoperirea, susţinerea şi promovarea valorilor culturalartistice şi profesionale, preşedinte Sergiu Paul Băciuţ. Ea apare atât tipărită pe hârtie, cât şi în format electronic, fiind difuzată, după informaţiile editorilor, la peste 15500 adrese electronice. Ideea apariţiei acestei reviste este a lui Nicolae Băciuţ, tot mai nemulţumit de felul în care revista Vatra, seria 1971, gestiona fenomenul cultural mureşean, marginalizat, minimalizat, pe de o parte, confiscat pe de altă parte de grupul care gravita în interiorul şi în jurul revistei. A fost reacţia firească a acumulării în timp a nemulţumirilor, a frustrărilor, a dezamăgirii pentru felul în care revista s-a îndepărtat de programul ei, de spiritul care a impus-o în conştiinţa publică, devenind o revistă în bună măsură străină de spaţiul cultural pe care trebuia să-l ilustreze. Revista Vatra, susţin iniţiatorii seriei „vechi noi”, a început să ignore autorii locali, pe criterii neliterare, cel mult de falsă ideologie literară, promovând spiritul de grup, gaşcă literară. Judecata prin omisiune a devenit formula cel mai intens utilizată de direcţia critică a revistei. Revista Vatra veche apare ca o reacţie la schimbarea de atitudine a revistei Vatra după anii 90, reluând rubricile cu care s-a impus revista Vatra sub direcţia lui Romulus Guga (1971 – 1983). Sub semnătura REDACŢIA, „Noua Vatra veche” e justificată apariţia noii publicaţii: „Această nouă „Vatră veche” apare din dorinţa celor care, trăind în acest spaţiu de cultură şi civilizaţie, doresc să se regăsească în paginile unei publicaţii aşa cum sau regăsit aproape două decenii. Şi cum acest lucru n-a mai fost posibil, din raţiuni pe care nu merită să le analizăm, acum şi aici, am dat curs dorinţei celor care au sentimentul că „Vatra” lui Romulus Guga le-a fost confiscată.

Vatra veche 1/2009 ______________________________ Le-o restituim. Restul depinde de ei, de noi, care credem că provincia literară nu e o sintagmă stigmatizabilă”. Textul are ca autor pe Nicolae Băciuţ, cel care a grupat în jurul său un număr de scriitori, din ţară şi străinătate, redactori şi corespondenţi, care se constituie în prima echipă redacţională: Redactor-şef fondator seria nouă, ROMULUS GUGA, Director de onoare MIHAI SIN, Redacţia Nicolae BĂCIUŢ, redactorşef, Redactori: Mariana Cristescu, Răzvan Ducan, Mioara Kozak, Lazăr Lădariu, Valentin Marica, Cristian Stamatoiu, Corespondenţi : Bianca Osnaga, Melania Cuc, Darie Ducan, Cleopatra Lorinţiu, Ioan Matei, Claudia Şatravca (Chişinău), Daniel Renon (Germania), Gabriela Mocănaşu (Paris), Ligia Grindeanu (SUA), Dwight Luchian-Patton (SUA). Redacţia va suferi modificări, astfel că la numărul 2 (14)/2010, componenţa redacţiei este: Nicolae BĂCIUŢ, redactor-şef, Director de onoare MIHAI SIN, Redactor-şef adjunct VALENTIN MARICA, Redactori: Eugen Axinte, Sorina Bloj, Mariana Cristescu, Răzvan Ducan, Eugen Evu, Mioara Kozak, Lazăr Lădariu, Cristian Stamatoiu, Corespondenţi: Bianca Osnaga, Melania Cuc, Iulian Dămăcuş, Darie Ducan, Cleopatra Lorinţiu, Ioan Matei, Victor Ştir, Claudia Şatravca, Rogac Raia (Chişinău), Andrei Fischof (Israel), Ionela van Rees-Zota (Germania), Gabriela Mocănaşu

4

Vatra veche 100/2017 ______________________________ (Paris), Dwight Luchian-Patton (SUA). Colectivul redacţional a atras noi nume, iar la altele s-a renunţat, din cauza unei implicări nerelevante. În aprilie 2012, caseta redacţională avea următorul conţinut: Directori de onoare: MIHAI SIN, ADAM PUSLOJIC, Redactor-şef NICOLAE BĂCIUŢ, Redactor-şef adjunct VALENTIN MARICA, Redactori: Cezarina Adamescu, Eugen Axinte, Sorina Bloj, A.I. Brumaru, Mariana Cheţan, Mariana Cristescu, Melania Cuc, Iulian Dămăcuş, Darie Ducan, Răzvan Ducan, Alexandru Jurcan, Mioara Kozak, Lazăr Lădariu, Rodica Lăzărescu, Cleopatra Lorinţiu, Bianca Osnaga, Mihaela Malea Stroe, Ioan Matei, Menuţ Maximinian, Liliana Moldovan, Marcel Naste, Cristian Stamatoiu, Gabriel Stan, Gheorghe Şincan, Victor Ştir; Corespondenţi : Raluca Andreea Chiper (Spania), Claudia Şatravca (Chişinău), Flavia Cosma (Canada), Mirela Corina Chindea (Italia), Andrei Fischof (Israel), Ovidiu Ivancu (India), Dorina Brânduşa Landén (Suedia), Gabriela Mocănaşu (Franţa), Ionela van Rees-Zota (Germania), Dwight Luchian-Patton (SUA), Raia Rogac (Chişinău), Adriana Yamane (Japonia). În 2016, echipa redacţională este alcătuită din: Directori de onoare: Acad. ADAM PUSLOJIC, MIHAI BANDAC, Acad.MIHAI CIMPOI→

Redactor-şef NICOLAE BĂCIUŢ, Redactor-şef adjunct VALENTIN MARICA, Redactori: Cezarina Adamescu, Sorina Bloj, A.I. Brumaru, Mariana Cheţan, Geo Constantinescu, Luminiţa Cornea, Mariana Cristescu, Melania Cuc, Iulian Dămăcuş, Răzvan Ducan, Suzana FântânariuBaia, Vasile Gribincea, Marin Iancu, Alexandru Jurcan, Mioara Kozak, Vasile Larco, Lazăr Lădariu, Rodica Lăzărescu, Cleopatra Lorinţiu, Mihaela Malea Stroe, Ioan Matei, Menuţ Maximinian, Miruna Ioana Miron, Liliana Moldovan, Cristian Stamatoiu, Gheorghe Nicolae Şincan, Flavia Topan, Gabriela Vasiliu, Corespondenţi: Elisabeta Boţan (Spania), Mirela Corina Chindea (Italia), Flavia Cosma (Canada), Darie Ducan, (Paris), Andrei Fischof (Israel), Dorina Brânduşa Landén (Suedia), Gabriela Mocănaşu (Franţa), Dwight Luchian-Patton (SUA), Mircea M. Pop (Germania), Raia Rogac (Chişinău), Claudia Şatravca (Chişinău), M.N. Rusu (New York), Ognean Stamboliev (Bulgaria)

Dalila Özbay (Turcia), Mircea M. Pop (Germania), Claudia Şatravca (Chişinău), M. N. Rusu (New York), Ognean Stamboliev (Bulgaria) „La 75 de ani de la apariţia ultimului număr al „Vetrei” de la Bucureşti, a apărut pe plaiurile mureşene, animată de intenţii asemănătoare, o nouă „Vatră”, se spune în Vatra veche. Ea nu are în fruntea ei scriitori de importanţa lui Slavici, Caragiale şi Coşbuc, dar a adunat în jurul său o întreagă pleiadă de scriitori tineri - poeţi, prozatori, publicişti, istorici, oameni de artă ale căror nume circulă de câţiva ani prin paginile celor mai de seamă publicaţii literare şi politice româneşti, unii dintre ei, prin volumele publicate, ajungând chiar şi la o evidentă notorietate.

La numărul 100, configuraţia redacţională era: Directori de onoare Acad. ADAM PUSLOJIC MIHAI BANDAC Acad. MIHAI CIMPOI Redactor-şef adjunct GHEORGHE NICOLAE ŞINCAN Redactori: Cezarina Adamescu, Mihaela Aionesei, Diana Dobriţa Bîlea, Sorina Bloj, A.I. Brumaru, Mariana Cheţan, Geo Constantinescu, Luminiţa Cornea, Mariana Cristescu, Melania Cuc, Iulian Dămăcuş, Răzvan Ducan, Suzana Fântânariu-Baia, Marin Iancu, Alexandru Jurcan, Vasile Larco, Lazăr Lădariu, Rodica Lăzărescu, Cleopatra Lorinţiu, Mihaela Malea Stroe, Valentin Marica, Titus Suciu, Flavia Topan, Dorin N. Uritescu, Gabriela Vasiliu Corespondenţi: Elisabeta Boţan (Spania), Flavia Cosma (Canada), Darie Ducan, (Paris), George Filip (Canada), Andrei Fischof (Israel), Dorina Brânduşa Landén (Suedia), Veronica Pavel Lerner (Canada), Gabriela Mocănaşu (Franţa),

Suplimente Vatra veche: N. Steinhardt, Romulus Guga, Lazăr Lădariu, Valentin Marica, Nichita Stănescu, Ana Blandiana. ______________________________ Ceea ce au mărturisit până acum prin publicaţiile din alte oraşe vor mărturisi de acum înainte prin propria lor revistă, „Vatra” veche, ca şi marii ei ctitori, fiindu-le un imbold şi o călăuză. Unei echipe noi, mult promiţătoare prin tinereţea şi prin talentele ei, i se adaugă însă şi un program nou care, fără a nesocoti valoroasele tradiţii ale „Vetrei” de odinioară, se inspiră din năzuinţele şi imperativele zilei de astăzi, din largile perspective ale viitorului, întocmai aşa cum Slavici, Caragiale şi Coşbuc 5

s-au inspirat din imperativele zilei de atunci”1. Dacă Vatra din 1894 avea în redacţie nume de notorietate literară, Vatra din 1971 avea o echipă tânără, în plină dorinţă de afirmare. Vatra veche recuperează nume marginalizate de Vatra seria C. Moraru, V. Podoabă, între care Mihai Sin, Nicolae Băciuţ, Lazăr Lădariu şi Valentin Marica, Cristian Stamatoiu, Răzvan Ducan, Mariana Cristescu, Darie Ducan... dar atrage şi nume noi, din generaţii diferite şi atât din ţară cât şi din străinătate. Vatra veche a crescut, treptat, de la 24 pagini la 88 pagini, coperţi policromie, de la varianta „capsat”, tip caiet, la formula broşat, tip carte. Formatul ales a fost A4, din raţiuni legate de manipularea şi arhivarea revistei. Vatra veche a urmat, în linii mari, rubricatura seriei Romulus Guga a revistei Vatra, cu o mai mare libertate de schimbare, cu o dinamică variabilă a ponderei tematice, de la un număr la altul. Grafica a urmat constrângerile formatului, dar s-a impus prima pagină, care reproduce o lucrare de artă a unui autor, care semnează ilustraţia unui număr întreg. În primul număr, semnează texte Nicolae Băciuţ („Modelul N. Steinhardt”, Vatra dialog cu N. Steinhardt, Biserica de piatră „Înălţarea Domnului”, în colaborare cu N. G. Şincan), Lazăr Lădariu, (poeme), Darie Ducan („Orbul îndrăgostit”, teatru), Mioara Kozak („Nici cer în preajmă...” şi mai mult decât toamnă, evocare Romulus Guga), Maria Borzan, Roxana Maria Borzan („Calendarul creştin ortodox în iconografie”), Răzvan Ducan („Strigături de pe Târnava Mică”), Iurii Dombrovskii („Custodele antichităţilor”, proză), Melania Cuc („Graal”, proză), alte nume, care vor constitui nucleul de bază al colaboratorilor revistei. Cuprinsul ultimelor numere este incomparabil mai substanţial decât primele, iar aria colaboratorilor se focalizează pe trei centre: TârguMureş, Braşov (pe fondul suspendării apariţiei revistei Astra) şi Chişinău, dar colaboratori sunt din Australia → 1

De la “Vatra” veche la noua “Vatra veche”, în Vatra veche, nr. 1, martie 2009, p.18

până-n Canada, în principal români stabiliţi de-a lungul timpului în străinătate, exilaţi politic, înainte de 1989, şi economic, după 1990. Interesul cititorilor pentru revista Vatra veche a fost în continuă creştere. Rubrica Curier a înregistrat număr de număr, ca un feed back, mesaje ale cititorilor2. 2

Te felicit din tot sufletul şi Vatra veche este surpriza şi evenimentul anului. (VICTOR ŞTIR); DOMNULE BĂCIUŢ, Nimic nu-i nou sub soare! Vatra DVS. e şi veche prin rădăcină, dar şi nouă prin ceea ce rodeşte. Este ca şi femeia ieşită din coasta barbatului şi totuşi, vi se asemănă. Ideea e chiar curajoasă, nebună de frumoasă în aceste momente de criză de toate felurile. Mă simt onorată că mă ţineţi aproape. O seară bună şi voi reveni cu gânduri de la Bruxelles...(MELANIA CUC); Urez revistei viaţă lungă şi succese pe măsura aspiraţiilor! (ION HOBANA); Dragă Tizule, Mulţam pentru frumosul dar pascal (două numere de Vatră…Veche de toată admiraţia şi de tot harul), urări prieteneşti de victorii în tranşeele verbului, solidaritate întru cuvânt şi bune doriri într-ale vieţii! (NICOLAE ROTARU); Nicolae BĂCIUŢ, Eşti nebun! Nebun de legat, dar frumos! Pe lângă o Dilema veche acuma mai avem şi o VATRA VECHE! După Luceafărul avem LUCEAFĂRUL de dimineaţă! Oricum, felicitări şi spor în proiectul tău revuistic. Din inimă îţi ţin pumnii! Succes! (Cu preţuire, Echim Vancea); Dragă domnule Nicolae Băciuţ, Doresc să vă mulţumesc mult pentru Vatra veche pe care am primit-o (nu este vorba doar de numărul 9). Meritaţi toate felicitările pentru reuşită şi pentru gândul de a reînvia o revistă care a fost pentru mulţi oameni un reper în cultura românească. Aveţi o misiune dificilă, pe care v-a dat-o talentul şi înaintaşii, dar îndrăznesc să cred că o să izbândiţi. În aceste zile, ani, decenii de suferinţă a culturii româneşti, orice gest de normalitate contează. Cu atât mai mult, când este făcut într-un mediu cu totul anormal, după cât se vede şi se înţelege din întâmplările din ultima vreme. Nu disperaţi şi nu speraţi, doar mergeţi înainte pe drumul cel bun pe care l-aţi întrezărit.

Revista a beneficiat de recenzii şi prezentări în diverse publicaţii: Răsunetul, Mesagerul de Bistriţa, Cuvântul liber, fiind, totodată, inclusă în site-urile unor publicaţii mai vechi - www.cartesiarte.ro, administrat de Corneliu Leu, pe blogurile unor colaboratori, pe siteurile unor instituţii, între care Universitatea „Lucian Blaga”, din Sibiu, etc. Politica editorială a revistei este una a deschiderii spre întregul orizont cultural şi literar mureşean, naţional şi din diverse locuri de pe mapamond, în intenţia declarată de a promova nu doar valori româneşti, ci şi traduceri din marea literatură a lumii. Revista acordă atenţie nu doar valorilor consacrate, ci şi tinerilor în curs de afirmare, dornici de manifestare publică. Revista a editat şi suplimente ale unor manifestări culturale ale elevilor, a acordat premii la diverse manifestări şi concursuri literare. O caldă strângere de mână şi un gând bun pentru Dvs. şi o urare de succes colaboratorilor Dvs. (EUGEN URICARU); Vă mulţumim pentru trimiterea revistei şi vă dorim mult succes. (ANA BLANDIANA şi ROMULUS RUSAN); Dragă domnule Nicolae Băciuţ, Vă mulţumesc pentru amabilitatea de ami transmite revista Domniei Voastre prin poşta electronică. Lectura ei este, de fiecare dată, o reală plăcere. O publicaţie bine alcatuită, interesantă, cu un profil distinct. Felicitări şi ani lungi de apariţie! (Cu preţuire, HORIA BĂDESCU). STIMATE DOMNULE NICOLAE BĂCIUŢ, Vă mulţumesc şi vă felicit pentru minunata revistă de cultură pe care aţi avut amabilitatea să mi-o trimiteţi. Este un autentic şi valoros act de cultură în vremuri nu tocmai favorabile culturii de calitate. Sper să vă pot trimite în curând un material. Cu stimă şi respect, Florin Contrea; Stimate domnule NICOLAE BĂCIUŢ - Vă mulţumesc mult pentru trimiterea revistei dvs., Vatra veche online - un adevărat regal cultural! Felicitări! Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi caldă prietenie, Adrian Botez

6

* Apariţia revistei „Vatra veche” are printre motive şi această abdicare de la asumarea valorilor naţionale şi a tradiţiei, a istoriei naţionale ca program editorial. Ca să nu mai vorbim de politica de marginalizare sau ignorare a realităţii culturale din zonă, în diversitatea şi complexitatea ei, prin abile abordări... europeniste. Programul revistei „Vatra veche” a fost exprimat succint în primul număr3, în care au fost reluate fragmentar atât „Vorba de acasă” din „Vatra”, seria 1894, cât şi din textul lui Vasile Netea din „Vatra”, seria 1971, „De la Vatra veche la Vatra nouă”, ca un argument fără echivoc al continuării programului revistei „Vatra” din 1971 şi, prin aceasta, a programului „Vetrei” lui Slavici, Caragiale şi Coşbuc. Vatra veche şi-a extins aria de cuprindere a recuperării valorilor care ţin de „sentimentul românesc al fiinţei”, având colaboratori din Australia până în SUA. E această politică a revistei în intenţia declarată de a nu lăsa să se piardă valori ale culturii naţionale, constrânse mai ales din raţiuni materiale să se risipească în largul lumii. Cum integrarea în cultura ţărilor gazdă nu e foarte uşoară, am pus la dispoziţie număr de număr pagini unor autori care continuă să se regăsească în cultura română, care continuă să scrie în limba română, ori care îşi afirmă identitatea naţională cu mândrie. Aceasta, într-o valorizare a unor autori din întreg spaţiul românesc, nedispuşi să se înregimenteze unor grupări ori să slujească unor vremelnici idoli de carton, şi care se simt confortabil înafara constrângerilor de gaşcă literară, ori de provincie literară. 3

„Această nouă „Vatră veche” apare din dorinţa celor care, trăind în acest spaţiu de cultură şi civilizaţie, doresc să se regăsească în paginile unei publicaţii în care s-au regăsit aproape două decenii. Şi cum acest lucru n-a mai fost posibil, din raţiuni pe care nu merită să le analizăm, acum şi aici, am dat curs dorinţei celor care au sentimentul că „Vatra” lui Romulus Guga le-a fost confiscată. Le-o restituim. Restul depinde de ei, de noi, care credem că provincia literară nu e o sintagmă stigmatizabilă”.

adunat câteva mii de pagini, care aşteaptă să intre în „Vatra veche”. În timp ce cealaltă revistă primeşte bani de la buget, are angajaţi, îi sunt asigurate cheltuielile de editare, „Vatra veche” se face printr-un voluntariat total şi pe cheltuială personală, pentru că revista nu se difuzează doar la peste 15.000 de adrese de email, dar se şi tipăreşte pe hârtie. În cinci ani de la apariţie, revista are adunate 60 de numere şi două suplimente, la Centenarul naşterii lui N. Steinhardt şi la marcarea a 30 de ani de la moartea lui Romulus Guga! E un raft de bibliotecă, greu de trecut cu vederea, o mărturie despre un timp... încrâncenat, din care, cândva, sper, se vor cerne valorile. -Şi încă o nedumerire: care este criteriul după care v-aţi oprit la sau aţi mers până la (depinde din ce parte priveşti!) 88 de pagini pentru fiecare număr? -Cifra îşi are simbolistica ei, dincolo de constrângerile economice. Pentru mine, cifra 88 reprezintă înainte de toate numărul celulei în care N. Steinhardt a fost întemniţat la Gherla, alături de alţi buni creştini, celulă în care, după cum se mărturiseşte în „Jurnalul fericirii”, se oficia, pe ascuns, într-un ecumenism pilduitor, Liturghia, într-o atmosferă "mai încărcată de Duh decât cele mai fastuoase ceremonii din cele mai măreţe catedrale ale lumii". De-aceea „Vatra veche” adună, într-un ecumenism... cultural, fără restricţii şi fără prejudecăţi, autori care cred în salvarea prin credinţă şi cultură. -Păstrându-ne în domeniul cifrelor – câţi cititori estimaţi că aveţi? - E greu de estimat! Mai ales acum, când parcă nu se prea înghesuie lumea la citit. M-aş bucura să avem măcar cititori buni, pentru ca truda noastră să nu fie zadarnică. Am creat o rubrică, „Curier”, în care publicăm corespondenţa cu colaboratorii şi cititorii noştri. Sunt suficiente temeiuri să credem că cititorii noştri sunt mai buni decât cititorii altor reviste! -În peisajul presei literare româneşti, unde plasaţi „Vatra veche”, ce aduce ea nou, ce-i este propriu şi o face inconfundabilă? - În primul rând e nouă ideea de a nu da cu piciorul la ceea ce e vechi, dar nu şi uzat. Am preluat ceea ce a însemnat modul de implicare al revistei „Vatra”, seria Romulus Guga, în viaţa culturală. Am optat pentru un mod interactiv de colaborare cu receptorii noştri, venind în orizontul lor de aşteptare, verificat prin corespondenţa cu ei, prin întâlnirile cu ei. În plus, ce este... nou, oarecum şi în contra obiceiurilor vechi, e că nu cultivăm spiritul de gaşcă, revista fiind deschisă tuturor celor care doresc să ni se alăture, fără deosebire de... orientare ideologică (literară, de partid...). Cine acceptă această regulă a... jocului acceptă că e loc pentru toată lumea, că singurul lucru care contează, până la urmă, e valoarea. În cinci ani de apariţie, am înregistrat doar două „mofturi”. Un autor, nul numim, ca să nu se ruşineze, a cerut să fie scos din revistă, unde îi publicasem un interviu, pentru că, în acelaşi număr, era publicat şi un poet pe care l îl acuza de mari păcate. Am retipărit acel număr într-o variantă → RADU COSTEA

Vatra veche, la Târgul Internaţional de Carte, Frankfurt, 2012 -Stimate domnule Nicolae Băciuţ, pentru început, lămuriţi-ne, rogu-vă: de ce şi cât de veche e „Vatra veche”? - „Vatra veche” e... nouă. Ea s-a născut în 2009, dintr-o amărăciune personală, generată de ceea ce ar fi fost de aşteptat să fie revista „Vatra” la Târgu-Mureş şi ceea ce este. Eu am lucrat la revista „Vatra” din 1983 până în 2003, o sumă de ani pe care puţini o pot egala, dar doar până în 1990 am simţit că revista îşi respectă programul pe care şi l-a asumat în 1971, la fondarea seriei noi, cu Romulus Guga redactor-şef. Mă număr printre cei care au lucrat cel mai mult la această revistă, i-am întrecut pe toţi cei care au fondat-o, ca timp. Constatând însă că revista nu mai ilustrează cultura mureşeană decât într-un segment al ei, reprezentat de un grup restrâns şi exclusivist de autori, fiind ignoraţi zeci de autori de carte târgumureşeni, despre care nu s-a scris niciun rând, de aproape două decenii, nici ca la „mica publicitate”: „A apărut volumul, semnat de...”, între aceştia numărându-se până şi unul dintre fondatorii ei, Mihai Sin, iar evenimentele unor instituţii de cultură importante – Teatrul Naţional, Teatrul „Ariel”, Filarmonica, Muzeul Judeţean, Biblioteca Judeţeană ş.a. fiind tratate cu dezinteres, am simţit nevoia să fac ceva pentru cei marginalizaţi de noua direcţie a revistei. De-aceea, am fondat, în 2009 revista „Vatra veche”, serie veche... nouă, într-o încercare de a cuprinde între coperţile sale un orizont cultural mai mare, în care contribuţia locală să aibă altă vizibilitate, integrată în cultura naţională. Nu m-am revoltat, nu am adunat semnături de protestatari nemulţumiţi de schimbarea de macaz a revistei „Vatra”, ci am realizat o altă „Vatră”, ...veche, care să fie atât cât e cu putinţă, continuatoarea seriei Romulus Guga, preluând rubrici ale revistei, antrenând colaboratori vechi, dar şi nume noi, nu doar din TârguMureş, ci din lumea largă! Se pare că proiectul a găsit suficient ecou, iar revista a crescut în câteva luni, de la 20 la 88 de pagini, oprindu-mă aici, pentru că nu e uşor să suporţi din propriile buzunare costurile de editare ale unei publicaţii cu un număr foarte mare de pagini, deşi în portofoliu s-au 7

modificată, fără pomenitul interviu. Sigur, peste timp, autorul nostru şi-a pus cenuşă în cap, recunoscându-şi nu doar gestul, ci şi eroarea, autorul despre care era vorba neavând invocatele păcate! Un alt autor mi-a trimis o scrisoare patetică, cerând să scoatem din caseta redacţională pe Adam Puslojic, acuzându-l de câte-n lume şi stele. Sigur, era dreptul lui să judece, dar şi dreptul nostru de a nu fi de acord cu el şi de a nu-i mai trimite nici măcar revista, prin email. Nimeni nu mai poate fi obligat să citească o revistă. Dacă vrea să ne citească, trebuie să ne accepte aşa cum suntem, cu bune şi rele. Totodată, am deschis paginile revistei pentru autori din largul lumii, din Canada până-n Australia. Fără prejudecăţi şi fără resentimente. Am fost, rămânem generoşi cu cei tineri şi nici nu trântim uşa în nas cuiva din considerente de vârstă, nimeni nu devine indezirabil doar pentru că... a îmbătrânit. Fiecare număr e şi o... expoziţie virtuală. Fiecare număr e ilustrat cu lucrări de artă ale unui autor, cu o prezentare, iar când se poate şi cu câte un interviu. N-au lipsit din niciun număr traducerile din literatura universală. N-am renunţat la „Documentele continuităţii”, rubrică celebră în „Vatra” lui Guga. Am pus un mare accent şi pe temele religioase, o deschidere care a adus un spor de interes pentru „Vatra veche”. Încercăm, număr de număr, să fim noi şi... vechi în acelaşi timp! - Şi, că veni vorba de presa literară, ce are ea bun şi ce are mai puţin bun? Dar, mai ales, ce viitor are ea? - Presa literară s-a colorat intens. Pe lângă vechi publicaţii, au apărut multe noi. Peste tot în ţară. Ce nu au înţeles unele dintre cele... vechi e că nu se poate trăi la nesfârşit din gloria de altădată, că piaţa presei culturale sa schimbat, e plină de dinamism, şi că o publicaţie nu rămâne la nesfârşit... mare, fiindcă ea a fost cândva... mare. Apoi, e păguboasă şi căderea în localismul creator, în excesele localiste, care provincializează, care nu văd pădurea de copaci. Dar nu poate fi ignorată amprenta locală. Păcatul presei literare mai vine şi din lene, din comoditate, din dispreţ/lipsă de respect faţă de cititori. Vine şi din incapacitatea de adaptare la schimbările din viaţa de zi cu zi. Schimbări care ar putea fi, la un moment dat, necruţătoare, când cei... vechi, învăţaţi cu publicaţiile tipărite pe hârtie nu vor mai fi, când variantele electronice vor pune stăpânire pe noile generaţii de cititori, când, inevitabil, publicaţiile literare nu vor mai putea fi, nici în formă, nici în conţinut, ceea ce au fost ieri. Nici măcar ceea ce sunt azi. Ritmul schimbărilor e aiuritor, încât e greu de anticipat ce se va întâmpla cu publicaţiile literare într-un orizont de timp prea îndepărtat de noi. -Sunteţi factotum aici, la „Vatra veche” – ce vă dă această putere de a apărea cu punctualitate, lună de lună, fără sprijin financiar? - Nu e uşor să tipăreşti pe cont propriu o publicaţie. Nici să o realizezi aproape de unul singur! Fiindcă eu fac sumarele, eu aleg ilustraţiile, eu procesez fotografiile, eu tehnoredactez, eu corectez, secondat, când se poate, de Rodica Lăzărescu, tot un spirit voluntar şi devotat. Eu difuzez revista. Dar ce tonifiant e să ştii că nu-ţi dictează nimeni pe cine şi ce să publici, fiindcă te finanţează.

Vatra veche 1/ 2017

Vatra veche 2/2017

Vatra veche 3/2017

Vatra veche 4/2017

______________________________________________ Sigur, nu poate fi acceptabil ca „Vatra veche” să apară pe cheltuiala mea, dar să fie în grafic, lună de lună, în timp ce surata din Târgu-Mureş să apară din bani publici, cu mulţi angajaţi, cu cheltuielile asigurate, confort care le dă şi lejeritatea de a apărea cu întârzieri ca la CFR! Parcă ar fi loc de puţină democraţie şi de împărţirea echitabilă a susţinerii. Un fost ministru al culturii, atunci când am solicitat şi eu finanţare pentru „Vatra veche” a decis, cu de la sine putere, să fie finanţată doar „Vatra”. Fără să facă o analiză a ceea ce sunt cele două publicaţii, nu ce a fost cealaltă, cândva. -În luna octombrie, numărul 10 al revistei a apărut dublat de o… surpriză. Vorbiţi-ne despre acest supliment! - Numărul zece oferă o surpriză care nu e o noutate. Am publicat şi anul trecut un supliment dedicat Centenarului N. Steinhardt. Acum am dedicat un supliment lui Romulus Guga, de la a cărui moarte s-au împlinit 30 de ani. A fost o datorie morală a mea, pentru memoria lui Romulus Guga, de sub mantaua căruia, se spune, au ieşit mulţi dintre scriitorii mureşeni de azi. Dincolo de gestul omagial, am simţit că e necesară o recuperare şi readucere în actualitate a unui scriitor pe care eu îl consider important prin opera lui de autor – poezie, proză, dramaturgie – dar şi prin acest edificiu care se cheamă revista „Vatra” şi care, pe vremea lui Guga, ajunsese una dintre cele mai importante publicaţii literare din ţară. Dacă voi avea sănătate şi timp, voi mai avea în calcul şi alte... suplimente. 24 octombrie 2013 _______ (Din volumul Nicolae Băciuţ, Sens giratoriu, Ed. Nico, 2013, pp 28-33)

8

mai serioasă revistă literară românească, iar „Vatra veche”, ajunsă acum la numărul 100, răspândită cu precădere on line, deci adresându-se unui public oarecum diferit, este un adevărat incubator de tinere talente din toată ţara. De altfel, de Nicolae Băciuţ, cel care este nu numai redactorul ei şef, ci şi sufletul şi artizanul integral al revistei, m-am apropiat nu în Tg. Mureş, ci într-o şcoală din Brăila, unde a construit un cenaclu pentru elevi şi a sprijinit-o, cu un entuziasm debordant şi cu un profesionalism eficient, pe Gabriela Vasiliu, profesoara de limba română care a reuşit să imagineze şi să realizeze un festival şi concurs naţional de poezie pentru elevi, ajuns la a şasea ediţie cu mii de participanţi din şcolile ţării şi din şcolile româneşti de pe pământurile locuite de români în afara graniţelor. Faptul că acest adevărat eveniment cultural îmi poartă numele mă intimidează, mă jenează şi mă împiedică să îmi exprim întreaga admiraţie. Am ţinut să-l amintesc pentru că sunt convinsă că, fără sprijinul revistei „Vatra veche” şi fără

publicarea în revistă a talentelor descoperite acolo, elanul spre poezie şi literatură al adolescenţilor s-ar fi diminuat poate cu timpul. Ceea ce m-a frapat de când am început să urmăresc revista „Vatra veche” este felul în care reuşeşte să îmbine această deschidere spre viitorul literar probabil cu un adevărat cult al trecutului literar sigur. Într-o vreme în care cititul clasicilor sau al scriitorilor trecuţi de Stix a devenit o îndeletnicire în curs de dispariţie, ”Vatra veche” este printre puţinele publicaţii care îşi aminteşte aniversările şi închină numere speciale nu numai lui Eminescu, ci şi lui Coşbuc, lui Nicolae Labiş, lui Nichita Stănescu, lui Ioan Alexandru. Amestecul de nume din cărţile de şcoală cu nume de care n-am auzit niciodată pentru că sunt publicate pentru prima oară dă revistei un aspect viu şi de largă deschidere spre orizonturile de timp. La mulţi ani şi la multe sute de numere! ANA BLANDIANA

Nu-mi amintesc – dacă cumva am ştiut vreodată – motivele care au dus la apariţia revistei „Vatra veche”, adică la existenţa a două vetre literare la Târgu-Mureş. Important este însă că această dublare nu a viciat, ci a îmbogăţit peisajul literar. VATRA rămâne în continuare probabil cea _______________________________________________________________________________________________

O sută de numere! Mult? Puțin? Pentru o revistă ce apare din grija, în principal, a unui singur om este foarte mult. Din suflet și cu deosebită bucurie, îl felicităm pe redactorul-șef, scriitorul Nicolae Băciuț, pe toți colaboratorii domniei sale, pe toți cei ce au contribuit la dăinuirea revistei Vatra veche în cultura românească contemporană. Mult și deplin succes în continuare! Astăzi, când, pe meleagurile românești, cultura este pusă la grea încercare, considerăm că publicațiile culturale periodice au meritul deosebit de a evidenția și de a promova identitatea noastră românească. Revista Vatra veche ce se află în anul IX de apariție, cu 100 de numere; există lună de lună și continuă să se manifeste plenar, prin truda redactorului-șef și a membrilor colectivului de redacție, nemotivați financiar. Vatra veche există, mai ales, prin cititorii săi.

Chiar atunci când nu va mai apărea, ea nu „va muri”, așa cum dascălii nu mor niciodată, deoarece ei trăiesc prin sutele de învățăcei cărora le-a dăruit zilnic, oră de oră, fărâme de suflet. Toți cei ce muncesc cu sârg la nașterea fiecărui număr al revistei și-au dăruit sufletul spre bucuria cititorilor. Scrisul este artă, este candoare și răsfăț intelectual, este înălțare a minții și cizelare a gândirii, dar, probabil, cel mai important este de a găsi calea spre de a ajunge la sufletul cititorilor. Revista Vatra veche a ajuns la sufletul cititorilor, prin varietatea temelor și a rubricilor, prin conținut, prin prezentarea grafică extraordinar de atrăgătoare etc. Apreciem în mod deosebit faptul că în fiecare număr sunt elogiate personalități ale literelor românești, prin interviuri, ceea ce constituie o importantă faptă de respect pentru cultura contemporană. Să nu uităm că, respectându-ne valorile, ne respectăm pe noi. Încheiem cu mărturisirea-îndemn a Înaltpreasfințitului Părinte Ioan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului: „Dumnezeu 9

Nicolae Băciuţ şi Luminiţa Cornea, la Casa Memorială “Romulus Cioflec”, de la Araci, judeţul Covasna _____________________________ să semene în mințile noastre lumină, ca să nu mai rătăcim în lumea aceasta a păcatului, care ne înconjoară de-o parte și de alta a vieții noastre.” La mai multe și valoroase numere! La mulți și rodnici ani, domnule Nicolae Băciuț! Prof. dr. LUMINIȚA CORNEA

Într-o vreme a demolărilor, a dezbinării, a urii, de 8 ani, de 100 de numere, de 8800 de pagini, revista Vatra veche edifică, uneşte, iubeşte, dăruieşte. Dar, mai ales, rezistă! Şi nu oriunde, ci chiar în „vatra” Ţării, în inima României Mari. Fără zgomot, fără hashtag, fără lozinci. Cu tenacitate, cu multă muncă, dar, mai ales, cu multă dragoste – pentru Cuvânt, pentru Literatură, pentru Artă, pentru Credinţă. Adică pentru semeni! Cum altfel îţi poţi dedica 25 de ore din cele 24 ale unei zile şi Facerii (aşa, cu sens biblic) unei reviste!? Cum altfel poţi ridica „scară la Rai”, pe ale cărei „trepte” să-i aşezi pe Steinhardt, pe Nichita, pe Coşbuc… Poate că are dreptate Nicolae Băciuţ când îmi declară, într-un interviu, că este „din alt veac, unul care n-a mai putut să se întâmple, unul în afară de timp şi loc”. A omagia acest rotund şi încurajator şi reconfortant 100 înseamnă a-l omagia pe cel al cărui crez este atât de simplu exprimat, dar atât de profund: „Eu fac ceea ce fac şi pentru a fi de folos neamului meu, limbii mele, acestui spaţiu de credinţă şi cultură”. O sută de numere de apariţie neîntreruptă e o performanţă, cu atât mai mult dacă e vorba de o publicaţie culturală. Număr după număr, Vatra veche şi-a creat o personalitate a ei, distinctă în „corul” publicisticii româneşti contemporane, crescând valoric precum voinicul din poveste, bazându-se pe dăruirea şi tenacitatea făuritorului ei, hrănindu-se din talentul colaboratorilor, rezistând atacurilor, fie că veneau de la confraţi, fie de la o ministreasă degrabă trecătoare… La ceas aniversar, la „ceasul” elogierii celor 8 ani de apariţie, 100 de numere şi 8800 de pagini, urăm Vetrei vechi să se tot învechească, săşi continue credinţa în valoare şi… să mai vorbim bucuroşi la nr. 1000. La mulţi ani, soră de peste munţi, îţi spune de pe gura de rai a ţinutului vrâncean, din oraşul Unirii celei mici, Pro Saeculum! RODICA LĂZĂRESCU

Felul în care revista dvs. păstrează amintirea lui Romulus Guga şi a lui Mihai Sin, personalităţi înalte ale acestei geografii literare, felul în care ne aminteşte de cei mari ai scrisului nostru, de la N.Steinhardt la Nichita Stănescu, de ei şi de cei înscrişi într-o dinamică fericită a culturii de azi, ne face să felicităm conducerea revistei pentru performanţă, în acest moment aniversar. La mulţi ani!! CORNEL UNGUREANU

"Călătorului îi şade bine cu drumul", se spune. Vatra veche este de aproape zece ani însoţitorul nostru, lună de lună. Şi dacă poetul Nicolae Băciuț, sufletul revistei, a fost zămislit cu talentul poeziei, nu e mai puţin adevărat că Dumnezeu l-a înzestrat şi cu harul de a se dărui trup şi suflet unei reviste de o remarcabilă calitate literară şi artistică. Fiind colaboratoare, primesc lunar prin email noul număr al revistei. Mărturisesc că, deşi e vorba de un mesaj electronic, am senzaţia că în el vibrează bucuria, generozitatea şi mândria cu care expeditorul îl trimite spre lume. O sută de artişti plastici s-au perindat până acuma în ilustraţiile din fiecare număr, încântându-mi ochii. Alte sute de autori şi-au expus articolele sau şi-au prezentat opiniile în corespondenţa afişată cu grijă la finele fiecărui număr. Poeţii mi-au alinat dorul de ţară, antrenarea elevilor în viaţa literară mi-a stârnit admiraţia, iar fotografiile mi-au oferit informații despre evenimentele culturale din țară. Cărţile sunt mărturii în timp ale autorilor şi Nicolae Băciuț este, de aceea, un entuziast promotor cărţilor. Dar, precum drumeţul însetat poposeşte lângă fiecare izvor, noi, în viaţa de zi cu zi, ne hrănim cultural din veşnic tânăra şi revigoranta revistă Vatra veche. Felicitări şi mulţumiri neobositului editor, colectivului de redacţie şi colaboratorilor! VERONICA PAVEL LERNER Toronto - Canada

10

12 pentru 2011

12 pentru 2012

Altfel spus – APTITUDINE! TALENT! HAR! CONȘTIINȚĂ! Într-un singur cuvînt: DĂRUIRE! Nicolae Băciuț, pentru prestigiul revistei felicitări, pentru conținut mulțumiri! Cu toată afecțiunea, cu cele mai sincere urări de bine, TITUS SUCIU

Revista Vatra veche împlinește 100 de numere. E, ca să spun așa, un fapt extraordinar care bucură firescul. Revista și-a câștigat un public al ei și nu ezită să pună valorile naționale acolo unde le e locul, lucru pe care, din păcate, nu multe reviste de cultură îl (mai) fac. Sau nu cele foarte vizibile, în orice caz. Având câteva mii de cititori la activ, revista are încă unde crește. Plus suplimentele, deopotrivă gest și document. Sper ca în viitoarea sută de numere să colaborăm cu ce e mai important: critica literară. DARIE DUCAN

În peisajul culturii românești revista VATRA VECHE s-a impus demult prin ținuta academică a publicației, fiecare număr fiind un adevărat florilegiu literar caracterizat prin diversitatea condeielor din țară și străinătate. Un merit deosebit se datoreşte talentatului poet și neobosit ostenitor în răspândirea autenticului duh românesc, domnului Nicolae Băciuț, organizator al unor reușite festivaluri de poezie românească. Este o deosebită onoare pentru mine ca, la împlinirea celor 100 de numere ale publicației VATRA VECHE, să pot aduce modestul meu omagiu unei reviste care demult este înscrisă în istoria literaturii române prin selectarea și promovarea celor mai talentați poeți și scriitori în această perioadă... de ''tranziție''! Felicitări revistei VATRA VECHE cu ocazia acestui deosebit eveniment și o îmbrățișare de peste ocean poetului meu preferat și frate de condei - Nicolae Băciuț! DUMITRU ICHIM Kitchener, Ontario, Canada

12 pentru 2013

12 pentru 2014 ______

Când Dumnezu vrea să ne facă daruri, doar împlinişte vise cum este cel din care s-a născut Vatra veche a lui Nicolae Băciuţ Vatra veche, un loc cât să-l atingi cu spiritul, un spațiu cultural bine gândit și în care, scriitorul Nicolae Băciuț oficiază în numele Literaturii contemporane. Puțin dintre creatorii autentici dețin și gena generozității

11

adevărate, puțini dintre scriitori își abnadonează propriile proiecte, își rup din timpul de odihnă al nopților, și trudesc pentru ca alți confrați de ai lor să fie promovați în țară și în lumea largă. Da, spun lumea-largă, pentru că revista Vatra veche este un vector cultural de cea mai bună calitatea, colaboratorii săi, dar mai ales cititorii de limbă română de pretutindeni bucurându-se în egală măsură de respirație lirică autentică și nu doar. Nume cu sonoritate confirmată deja în istoria literară, dar și debutanți cu certă vocație, curajoși și timizi, oameni ce slujesc in numele Literei scrise se reunesc în paginile revistei Vatra veche. Cu semnături importante pentru critica literară actuală, cu ilustrații ce vin să pună față în față puterea imaginii și cea a scrisului pe hârtie, revista gândită și realizată de Nicolae Băciuț este mai mult decât un exercițiu de devotament față de misia cu care domnia sa a fost trimis pe pământ. Vatra veche este un document de solidaritate între cei ce scriu, pictează; trăiesc constituind laolaltă o galaxie a minunii că putem exista frumos într-o lume mercantilă și gălăgioasă. Ma simt onorată să particip din când în când, cu ceea ce scriu sau pictez, la acest festival al Binelui și al Frumosului, publicând în paginile revistei Vatra veche, lansând un soi de mesaje ce vor descifrate, dacă nu azi, poate mâine, poimâine...Timpul, ca timpul, trece peste noi, oameni și idei, care, dacă rămân nescrise, vor deveni dor o pulbere. Vatra veche ne-a oferit șansa de-a ne cunoaște mai bine în această confreerie a iubitorilor de Cuvânt. Ne regăsim în paginile sale ca într-o frumoasă cafenea literară al cărui patron de spirit și muncă asiduă este poetul, managerul cultural, scriitorul Nicolae Băciuț. Vatra veche este aproape o stare de spirit, o simți, o aștepți, și nu te dezamăgește niciodată. Mereu cu surprize culturale plăcute, cu ștaif editorial de duminică, revista Vatra veche este un dar pe care, îl merităm ori ba, Nicolae Băciuţ ni-l face lună de lună, an de an... Felicitări, domnule Nicolae Băciuţ! Pentru mine nu este doar un fel de convenţie socială să vă felicit, să vă mulţumesc, este un gest de prietenie şi de respect pe care vi-l datorez de când vă cunosc. În semn de omagiu, voi presa între paginile Revistei, 101 petale din florile de vișin abia înflorit. La mulţi ani, Vatră veche! MELANIA CUC

Răspunzând la un chestionar privind anul editorial 2009, scriam în ”Cuvântul liber” din 2 februarie 2010 articolul cu titlul Paradoxal, cea mai bună apariție ”editorială” a anului 2009 este pentru mine… revista ”Vatra veche”! Redau un fragment din ceea ce spuneam și credeam atunci: ”….pentru mine, paradoxal, cea mai bună apariţie „editorială” a anului 2009 este ....revista „Vatra veche” , în pofida unor cărţi de excepţie semnate de seniori precum Lazăr Lădariu şi Valentin Marica, dar şi, postmortem, de Serafim Duicu, prin grija soţiei sale, sau cărţi fiindcă sunt mai multe - de Nicolae Băciuţ, dar şi alte cărţi de poezie, proză, teatru, cercetare literară, cărţi ştiinţifice şi didactice, semnate de scriitori şi cercetători valoroşi. Această revistă mureşeană, sută la sută „marca” Nicolae Băciuţ, „lunar care a început cu 16 pagini, ca numărul 12 să ajungă la 88 pagini şi foarte multe materiale în aşteptare, cu colaboratori locali, dar şi din întreaga lume”, e, după mine revistacarte, care dincolo din spiritul valorificator a reînviat speranţa că spaţiul mureşean are din nou o revistă culturală, cu adevărat al său, în care truditorii cu condeiul se pot din nou manifesta, revista fiind mai mult decât generoasă, în deschidere, mureşenilor, şi nu numai lor, singurul criteriu de selecţie fiind valoarea. Nu ştiu de ce, şi îl rog pe Nicolae Băciuţ să mă ierte de îndrăzneală (de îndrăzneală apreciativă), dar am intima senzaţia că a reînviat „Vatra” lui Romulus Guga de dinaintea morţii acestuia! Spiritul lui Romulus Guga, al celui ce-şi doarme somnul de veci, din 1983, la Răstoliţa, se simte în revista lui Nicolae Băciuţ (şi spun revista lui Nicolae Băciuţ, fără nicio reţinere) desigur, întregită de/cu personalitatea sa, într-un tot adus la dinamica şi interesul prezentului timp. Totul, din dorinţa de a face ca spaţiului mureşean să i se dea ce merită, cunoaştere, iar scriitorilor mureşeni valoroşi, recunoaştere. Şi local şi naţional, „dar mereu cu faţa spre universalitate”, Nicolae Băciuţ a realizat prin „Vatra veche” o revistă mai nouă, mai dinamică, mai consistentă şi mai valoroasă decât „Vatra”... şi nu-mi vine în

minte decât cuvântul Nouă! (Ce paradox: „Vatra veche” a lui Băciuţ e mai nouă şi mai proaspătă decât actuala „Vatra”... veche, (veche e fără ghilimele) care, la rândul ei e mai nouă, în timp, dar mai veche (de data aceasta o spun depreciativ) ca substanţă şi conţinut, faţă de „Vatra” veche a lui..... Guga!) Da, ea este cea mai mare şi valoroasă realizare scriitoricească, fiindcă valorifică un spaţiu cultural nevalorificat îndeajuns…..”. Se pare că părerea mea laudativă a acelui început s-a dovedit și una intuitivă, ”Vatra veche” devenind la ora actuală, la o sută de numere distanță, o revistă matură, diversificată în ceea ce privește genurile literare ce se regăsesc în ea, care valorifică spațiul românesc mureșean și transilvănean, dar și spațiul național și diaspora românească de pe întreg mapamondul, atât în ceea ce privește temele abordate și colaboratorii, cât și în ceea ce privește aria sa de răspândire. Sub „faldurile”, ei se regăsesc atât scriitori români mureșeni cât și scriitori români de primă linie, din țară și străinătate. Și nu numai scriitori români, ci și scriitori care aparțin altor culturi. Și nu se rezumă doar la valorificare, revista promovând cu suficient curaj noul, chiar avangarda unor orizonturi _____________________________________________________________

15 pentru 2015 12

literare. Ideea, care s-a dovedit de bun augur, ca fiecare număr să fie ilustrat cu imaginile lucrărilor unui artist vizual (pictor, sculptor, grafician, fotograf, etc.) dă revistei o estetică și un farmec aparte. De altfel, revista poartă în întregime amprenta personalității lui Nicolae Băciuț, a științei și simțului său cultural și artistic, dar și a travaliului uluitor pe care acesta îl face, de unul singur. (Ca exemplu, dau luna martie 2017, când acesta e realizat, pe lângă numărul curent din luna respectivă și două suplimente, unul închinat lui Nichita Stănescu și altul poetei Ana Blandiana. Și fiecare număr are 88 de pg. format A4!!!!). Nu am cuvinte pentru munca de Sisif la care s-a înhămat Nicolae Băciuț, așa cum nu am cuvinte pentru obiectivitatea și imparțialitatea sa, atunci când e vorba de valoare și adevăr, așa cum nu am cuvinte pentru generozitatea sa, fapt tonic pentru scriitori, descătușătoare de resorturi nebănuite. Nicolae Băciuț e un promotor literar (și prin asta cultural) aproape în sens anatomic al cuvântului. Nicolae Băciuț este un ambasador al României în România și în afara ei. Este un un ”agent de influență” de ”24 de carate” în ceea ce înseamnă consistența literară și bunul gust. Și aceasta (și) prin ”Vatra veche”, copilul lui de suflet! La Mulți Ani, Vatra veche! Felicitări, dragă prietene, Nicolae Băciuț, pentru dulcea povară a celor 100 de numere! Și la cât mai multe numere, la fel de consistente și frumoase! RĂZVAN DUCAN

Am colaborat de câteva ori cu prestigioasa revistă ,,Vatra veche" iar domnul Nicolae Băciuț a avut încredere de fiecare dată în scrierile mele. Umila mea participare a devenit de bun augur pentru mine şi sper că pentru cititorii revistei la fel. La ceas aniversar doresc revistei viaţă lungă şi domnului Băciuț putere să continue promovarea culturii ! Mă gânesc cu respect la toţi care slujesc în cadrul redacției, îi felicit pe toți cei care au fost publicați şi personal mulţumesc doamnului Nicolae Băciuț pentru efortul care îl depune pentru bunăstarea unei reviste de prestigiu din țara noastră. La mulţi ani ,,Vatra veche" şi să rămâii mereu tânără ! ADALBERT GYURIS

De necrezut, dar adevărat. Numărul 100! Ĩnseamnă că acest „lunar de cultură“ apare de opt ani şi patru luni, lună de lună, cu regularitate cronometrică. Şi asta datorită neobositului om de cultură care este Nicolae Băciuţ. Pe care l-am cunoscut personal în urmă cu câţiva ani la Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt, unde ne-a ţinut o frumoasă prelegere despre Nicolae Steinhardt. La revistă începusem să colaborez cu puţin timp mai înainte, şi de atunci mi-am continuat, cu intermitenţe, ce-i drept, până azi colaborarea. Revista e completă şi complexă. Se deschide, de regulă, cu un interviu luat unei personalităţi culturale, conţine cronici şi recenzii de cărţi, multă poezie şi proză, traduceri, reproduceri după grafică şi sculptură. Din revistă am aflat lucruri noi şi interesante despre Eminescu, Nichita Stănescu, Nicolae Steinhardt, Lucian Blaga, Romulus Guga şi alţii. Interesantă e şi rubrica “Curier”, unde “De la “Vatra” veche la noua “Vatra veche”” colaboratorii şi cititorii îşi spun părerea. Să recunoaştem, este singura revistă care oferă acest drept democratic... Ĩn concluzie, o revistă cu care neam obişnuit, pe care o aşteptăm lună de lună, de care avem nevoie, şi căreia îi urăm mulţi, mulţi ani înainte! MIRCEA M. POP Heidelberg

Numai Nicolae Băciuţ putea să aibă un asemenea curaj să pornească într-o astfel de aventură pentru a edita singur şi pe cont propriu o revistă VATRA VECHE! Şi, uite, aventura a reuşit! Revista a ajuns, în cel de al 9lea an, la nr.100! Pentru a reuşi o astfel de izbândă trebuie să ai, pe lângă curajul de a porni la un drum greu, pasiunea menţinută permanent de acea flacără lăutrică ce arde mereu, nestinsă, pentru credinţa nestrămutată în cuvântul scris, în puterea acestuia de a înfrumuseţa viaţa, fiindcă sufletul omului va fi mereu dornic de lumină. Iar lumina cuvântului scris e ca un izvor ne secat. Fiindcă, vorba lui Goga, scriitorul este ,,un semănător de credinţe şi un semănător de biruinţă"! Şi tot înainte până la nr.1000! ILIE ŞANDRU

12 pentru 2016 ______________________________

Avem deosebita bucurie de a fi alături de Dv. la ceas aniversar: 100 de numere, 100 de buchete frumoase de flori ale gândurilor ce ne coboară în inimă dulcea „gustare” a literaturii române contemporane. Ne onorează să colaborăm încă de la început și sperăm să vă rămânem fideli, nu doar în calitate de autori, ci și în calitatea de cititori, deoarece în paginile revistei ne regăsim preocupări comune, plăcerea de a lectura interviuri valoroase, poezie contemporană autentică, eseuri și recenzii care ne țin la curent cu valorile literar-culturale actuale și ne bucură ochii însetați de nou, de frumusețe. Vă suntem și ne suntem lumină de gând și dor de cuvinte ce înnobilează ființa, eternizând-o. Vă felicităm și vă dorim la …mai multe! Cel Preabun să ne însoțească în drumul nostru spre împlinire literară și desăvârșire a scrisului. La moment aniversar, LA MULȚI ANI! Din Sibiu, Cetatea lui Hermann, cuvinte despre Înviere și Dragoste, MARIA DANIELA și FRANCISC LORINCZI 13

La primul număr al revistei, câți ar fi garantat perseverența dublată de o muncă polifonică? Spunea Camus : „Numesc adevăr ceea ce continuă”. Iată așadar treptele adevărului, în spirale de trudă magică. Mă bucur că am contribuit puțin, cu rubrica mea, la osatura curajoasă a revistei. Am un caiet vechi, în care culeg citate. În 1981, Ana Blandiana scria în România literară (nr.11) : „printre incendii și războaie, printre măceluri și cutremure, cei ce scriau au continuat, fără încetare și împotriva tuturor argumentelor, să scrie”. La această sărbătoare a spiritului, i-aș aminti laboriosului Nicolae Băciuț ce a afirmat în 1984 : „A fi în poezie înseamnă a fi în țipăt, dar a fi în țipăt e ca și cum ți-ai sărbători gândul în cea mai tandră șoaptă”. La mulți ani și o continuitate fascinantă! ALEXANDRU JURCAN

Iată o revistă culturală românească lunară care sărbătorește 9 ani de publicare, fără întrerupere, cu 100 de numere publicate, care, prin diversitatea temelor abordate, îmbogățește sufletul cititorilor săi, o revistă în care cultura, cu diferetele ei fațete, se reflectă în întregime. O revistă pe ale cărei pagini se așterne luminoasă literatura clasică pentru a-și da mâna cu scriitori actuali de toate vârstele de pe întinsul întregii lumi, literatură românească, dar și traduceri din diverse limbi. Aș dori să-l felicit pe domnul Nicolae Băciuț, redactorul-șef al revistei, pentru dăruirea ce îl caracterizează și pentru munca depusă, dar și pe colaboratorii săi care fac ca această revistă să fie o prezență marcantă în peisajul publicistic românesc. Vatra veche, la mulți ani și la mulți cititori! ELISABETA BOȚAN * Lucian Blaga scria cutremurat în La cumpăna apelor: ,,Bolnav e omul, bolnavă piatra/ Se stinge omul, se sfarmă vatra''. Fie ca această ,,Vatră'' care a împlinit 100 de numere să nu se sfarme niciodată şi să încălzească dea pururi sufletele românilor. VICTORIA MILESCU

,,Vatra veche” 100 Sunt colaborator de câţiva ani al revistei Vatra veche Târgu-Mureş, nu ,,m-am lăsat la vatră”, publicând creaţii literare satirico-umoristice: epigrame, rondeluri, sonete, pantumuri, fabule, dar şi poezii lirice sau cronici de carte. Este o revistă literară de ţinută, foarte interesantă, acoperă multe domenii culturale, având un neobosit redactor-şef, pe apreciatul Nicolae Băciuţ, care: „Chiar de sunt sub soare nori,/ Vatra veche o-ncălzeşte,/ Iar pe colaboratori/ Cu căldură îi primeşte!” Aceştia, colaboratorii: „Scriu, având la pană spor,/ Vatra e întreţinută,/ Dea ajuns să fie-n zbor/ Cea cu numărul o sută!” Nu ştiu câţi cititori are revista, dar cred că de la foarte mulţi în sus, primind-o, fie pe spinarea electronilor. fie pe suport de hârtie, cititori care au un crez: „De necazuri nu le pasă,/ Viaţa-i floare la ureche,/ Dacă au mereu pe masă/ Câte-o nouă... Vatra veche.” Colaboratorii se întrec în a publica materiale interesante, cărora, alături de toţi realizatorii revistei, aş dori să le spun acum, când s-a publicat şi revista cu numărul 100: Chiar dacă pare munca grea, Să-naintaţi ca spre-o redută, Şi să nu staţi, chiar de-aţi vedea Că puneţi mia peste sută! La mulţi ani revistei, redactorului-şef, Nicolae Băciuţ, colaboratorilor şi cititorilor! VASILE LARCO LA MULTI ANI, revistă frumoasă! La multi ani, dragi colaboratori ai revistei, dati- mi voie să suflu şi eu în cele O SUTA de lumânărele aprinse în onoarea ei şi a atâtor suplimente excelent realizate. Sănătate şi putere sa duceţi mai departe această revistă minunată, rafinată şi surprinzatoare, domnule Băciuţ. Ştiu câtă muncă şi energie depuneţi ca noi, cititorii ei, să fim mulţumiţi. Bucurati-ne in continuare cu multe alte sute de reviste ( pe care eu le numesc cadoul lunii). VIORICA ŞUTU

Stimate Domnule Băciuţ, Prin intermediul consilierei mele, dna Florina Zaharia, am descoperit cu surpriză revista Dvs., Vatra veche. Din păcate, în România, revistele literare au soarta fetelor frumoase din provincie: nu are cine să le admire. Din fericire, spaţiul digital oferă o ieşire la marea cea mare. Ne întâlnim în neantul spaţiului electronic. Pentru cei din generaţia mea este încă un spaţiu străin, eu trăind carnalitatea hârtiei şi inefabilul întâlnirilor personale. Ţin să vă încredinţez cartea fratelui meu geamăn, o carte despre medicină şi trădarea intelectualului de către epocă, care nu este scrisă din futilitate, oportunitate, ci din necesitatea vocalizei celui înşelat de nisipurile mişcătoare ale vremii şi tras în adâncuri, care simte nevoia să-şi strige nedreptatea şi deziluzia. Este o frescă absolut veridică a lumii universitare medicale trăită din interior. Cu deosebită consideraţie şi felicitându-vă pentru rezistenţa culturală cu o revistă care este asemenea unei mănăstiri după căderea Imperiului barbar. Al Dvs. NICOLAE DOBROVICI BACALBAŞA, Preşedintele Consiliului Judeţean Galaţi

Persoanele dedicate culturii, dăruiesc necondiționat o trăire aparte, transmit o energie de care mulți au nevoie. Să muncești în acest sens te motivează să realizezi cele mai bune materiale care sunt cuprinse într-o revistă. Fiind vorba aici de revista Vatra veche, consider că e una dintre publicațiile cele mai prestigioase care

14

se ocupă de teme legate de artă, cultură, valori spirituale. Valorizând acest efort alături de o echipă redacțională, cu repere clare oglindite în cultură, trăinicia și viața lungă a revistei, nu se rezumă la speranță doar, ci la certitudinea că evoluția ei calitativă va atrage cititori cât mai mulți. Calendarul evenimentelor culturale, limbajul, comunicarea cu cititorul, toate acestea devin repere pentru cei care, într-o lume care aleargă de mult după himere materiale și pierdere în necunoștință, se bucură de asimilarea unor valori sacre ale cunoștințelor literarculturale. Omul care trăiește cu adevărat după principiile valorilor spirituale, se va apleca mereu cu sufletul la cele sacre, fără să aștepte nimic la schimb și crede cu putere că, comunicarea culturală prin intermediul revistei, este ”piatra de căpătâi” evolutivă a creșterii în cunoștințele transmise prin lecturarea revistei. Nicolae Băciuț demonstrează clar că munca pentru această revistă este o necesitate și nu o corvoadă, este satisfacția că răspândirea ei cere tot mai multă nevoie de extensia ei în cât mi multe numere. Felicitările sunt necesare, dar cuvintele totuși sărace pentru o valoare așa de mare. GABRIELLA COSTESCU ANIVERSARĂ De la o sută la o mie, Vatra veche să apară, virtual sau pe hârtie în colecţie cât mai rară… Din sevele de primăvară renască proză, poezie, căci dragostea de neam şi ţară e˗n primul rând o datorie… La fel slujit˗a într˗ale sale Slavici, Coşbuc, Caragiale, pe Vatra˗n care vreascuri trosnesc şi peste veacuri… Naţiune tare zămislească această vatră strămoşească, simţirii româneşti, făclie, acum şi pururea să˗i fie! DOINA CHERECHEŞ, 10˗IV˗2017, Alexandria

Opinii

Să ne amintim câte eforturi a depus România să intre în Uniunea Europeană, crezând că, după barbaria sovietică, cel mai bine e să se întoarcă în lumea popoarelor civilizate, de unde ne-a venit mai întotdeauna lumina. Deși Mihail Sadoveanu, acel mare scriitor, dar mic om, a dorit să ne convingă că lumina vine de la Răsărit, noi am învățat din târșelile istoriei că de la Răsărit au venit mereu amenințări cu anexarea de teritorii românești, ultimatumuri privind cedarea de teritorii românești, alianțe ruso-ungurești tot pentru smulgerea de scump pământ românesc, nerecunoașterea statutului de beligerant țării noastre și, în consecință, impunerea timp de douăzeci de ani a nemiloasei exploatări sovietice a bogățiilor noastre. Eu am văzut în copilăria mea cum își ştergeau bunicii lacrimile grele, în zilele în care predau oneroasele cote către stat, furându-li-se munca și fiind lăsați doar cu minimul necesar. Vorba cronicarului, acestea au fost scrise în inima mea. De la 1812 până astăzi, nimic bun nu li s-a întâmplat românilor, venind dinspre stepele rusești. Și atunci, poți înțelege icnetele de bucurie ale românilor, când au fost reprimiți în marea familie a celor douăzeci și șapte de țări ale Uniunii Europene. Fiind noi o insulă latină într-o mare slavă, am absorbit ca un burete ideile iscodite în spațiul occidental european. Și rușii au luat aminte la spiritul vestic european, dar cu mare cârtire vezi criticile dure ale lui Lev Tolstoi sau Dostoievski la adresa europenismului care, simțeau ei, nu li se potrivea. Pe când noi, din contră, l-am aplaudat acest europenism. Eugen Lovinescu, ilustrul nostru teoretician al modernismului, ne învăța că prin simulare ajungem la stimulare. Influența orientală, fanariotismul, balcanismul nu ne-au folosit în sensul aspirațiilor noastre mai înalte de dezvoltare. Iată-ne deci în punctul de reîntoarcere la spațiul nostru de elecție, cel occidental, cu mari speranțe și așteptări. Dacă am fi stat cu cartea pe genunchi să studiem istoricul creării Uniunii Europene, am fi astăzi mai puțin deziluzionați și confuzionați, dar noi, firi emoționale, am dat buzna cu mare încredere la frații din Vestul Europei, în loc să avem o doză de

______________________________ scepticism, un fel de prudență afectuoasă pentru că, am aflat din cartea lui Nicolae Baciu despre răstignirea României la Yalta, cum Churchil ne-a vândut 90% sovieticilor, neștiind cum să-l curteze mai slinos pe Visarionovici Stalin pentru ca el, Churchil, să salveze ce se mai putea din imperiul britanic. Am fost întotdeauna singuri, fie că a fost vorba de Hitler și cedarea Ardealului de Nord-Vest sau de Stalin, când cu ocuparea prin somație a Basarabiei. De ce ne-am făcut mari iluzii și i-am crezut pe cuvânt pe civilizații europeni acum, când trebuie să cotizăm la uniunea lor? Să vedem înainte de toate cine a militat cu decenii în urmă pentru centralizarea Europei. Altiero Spinelli (1907-1986) a fost principalul arhitect al Tratatului de la Maastricht, semnat în 7 februarie 1992. Cine a fost Spinelli? A fost un comunist de-o viață, se spune în Wikipedia. Ideile leniniste și cele staliniste i-au fost aproape de inimă. S-a mai descotorisit de stalinism după 1937, văzând ce grozăvii se petreceau în gulagul comunist, dar nu s-a lepădat niciodată de obsesiile sale internaționaliste. Alți tovarăși, care i-au stat aproape ideologic și faptic au fost Ernesto Rossi, tovarăș de închisoare, Enrico Giussani, Luigi Einaudi. Spinelli, care a reprezentat în parlamentul italian partidul comunist, a fost gânditorul care a definit substanța și funcționarea Uniunii Europene de astăzi. În 1941, în închisoare pe insula Ventotene a elaborat faimosul manifest Pentru o Europă liberă și unită. Spinelli a fost figura centrală a luptei pentru federalizarea Europei. Luigi Einaudi, una din mințile influente asupra lui Spinelli, a scris în Corriere della Sera articole care combăteau suveranitatea națională și criticau Liga Națiunilor (fondată în 28 iunie 1919) pentru că ar fi 15

permis prezervarea suveranității naționale. Manifestul pentru o Europă liberă și unită, produs de Spinelli și grupul său, a devenit după război baza ideologică pentru federalizarea Europei. Revoluția europeană, care să conducă la federalizare, trebuie să fie în concepția lui Spinelli și conmilitonilor lui, socialistă. Obsesia lui era să se termine odată cu statele naționale ale Europei, sperând că masele distruse după al Doilea Război Mondial se vor lăsa îndrumate de ei, internaționaliștii. Toate funcțiile statelor trebuiau centralizate: taxarea, armata, poșta, telecomunicațiile, transporturile, chiar și politica externă. Statelor să li se lase doar o foarte limitată autonomie. Cine să aplice un asemenea plan de anvergură și complexitate totuși? Răspunsul: comisia europeană, alias Consiliul Europei astăzi, unde membrii nu sunt aleși, ci numiți, iar de imensitatea salariilor lor se ocupă tot ei înșiși. Dictatură în toată regula! Unde este democrația deci? Ne întoarcem din nou la un ambițios plan al unor inși dornici de putere, pe care s-o exercite nu doar la nivel național, ci planetar. Nu vi se pare acest proiect un coșmar? Totuși distinsul istoric, Profesorul Adrian Niculescu a numit proiectul Spinelli ”cel mai frumos din istoria omenirii”, la emisiunea din 13 martie 2017 a Jocurilor de putere, Realitatea TV. Noi parcă l-am mai trăit când a fost impus cu baionetele Armatei Roșii. Visul lui Spinelli transpus în realitate ne duce cu gândul imediat la internaționala comunistă, la controlul de la Moscova, de la Varșovia (CAER) a fostelor state comuniste. Ce este Uniunea Europeană ne vom întreba simplu ca un țăran de la noi, dacă nu aceeași Mărie cu altă pălărie? Ba, aș zice că Uniunea Europeană aspiră la un control chiar mai stringent decât Moscova pe vremea țarilor de la Kremlin. De bine, de rău Ceaușescu a făcut între frontierele țărișoarei noastre un fel de comunism naționalist, amestecat cu acel exagerat cult al personalității. Dar l-a făcut! Și a încercat, în limitele priceperii lui, să dezvolte industria românească, agricultura, exporturile, politica noastră externă. Este adevărat: noi n-am avut dreptul să vorbim ce vrem, ci numai pe acela de a munci. A fost tiranie, dar s-a și construit pe ruptele. Fondurile au fost pe deplin justificate → SILVIA URDEA

prin ceea ce s-a făcut de-a lungul și de-a latul țării. S-a adeverit profeția lui Nicu Ceaușescu cum că trădătorii tatălui său, care s-au înscăunat la Cotroceni, nu vor dovedi nici măcar să zugrăvească ceea ce s-a ridicat înaintea lor. Să reflectăm asupra situației de azi a României la aproape trei decenii de capitalism. Agricultura, industria, flota, armata, păduri întregi, toate s-au topit, dar vinovații nu sunt căutați, nimeni nu plătește pentru jaful odios care s-a produs în țara noastră, de parcă am fi cu toții loviți de o anestezie a minții și a simțului justițiar. Tot ce s-a construit în timpul dictaturii comuniste a reprezentat munca întregului popor și această avuție a fost prădată. Cine va răspunde de această crimă de proporții? Dacă, la moartea lui Nicolae Ceaușescu, România nu mai avea datorii externe, dimpotrivă acordase două miliarde de dolari credite în diferite state ale lumii, astăzi a ajuns, ruinată fiind, să aibă o datorie de 90 miliarde de euro. 90% din economia românească aparține unor multinaționale, care extrag profituri colosale, fiind extinse planetar. Inginer Ovidiu M. Curea amintește pe cele mai cunoscute dintre ele: AcelorMittal, Coca Cola, Orange, Carrefour, Renault, OMV, Deloitte, Ernst & Young. (Ing. Ovidiu M. Curea, Donald Trump și Noua Ordine Mondială, Art-Emis, nr. 20, 12 martie 2017). Cât de bine o duc românii angajați la multinaționale o aflăm de la economiști români de a căror probitate nu ne îndoim. Mircea Coșea și Ilie Șerbănescu au subliniat în repetate rânduri regresul economiei noastre la stadiul feudal, practicând exportul de materie primă și importul de bunuri de consum toxice din ograda nucleului bogat al Uniunii Europene. În România ”nu este de fapt capitalism, ci un colonialism odios”, afirmă Ilie Șerbănescu (Emblematica jigăraie, Jurnal.ro, 31 martie 2015). Nu există vreo altă țară din Europa unde muncii să-i revină doar 31% din PIB și capitalului 55%, pe când în Germania muncii îi revine 60% din PIB. Această disparitate între ceea ce ia munca în comparație cu capitalul este specifică doar ”periferiilor coloniale”. România este unica țară din UE unde partea muncii preluată din PIB s-a prăbușit în anii apartenenței la UE de la 40% la numai 31%. ”Explicația este una singură: în România au fost

impuse extern măsuri care nu numai că n-au combătut, dar au și stimulat producerea de efecte de către ofensiva capitalului pe seama muncii”, (Ilie Șerbănescu, Deposedarea economică și extraeconomică a României, Cotidianul.ro, 4 ianuarie, 2017), adică pe seama salariilor mici. În fața acestei discrepanțe enorme, ce credeți că face FMI, agentul marii finanțe? Se concentrează în cel mai pur spirit colonialist pe apărarea capitalului străin și menținerea la nivel cât mai scăzut a salariilor mici în România. Să recapitulăm: 90% din economia românească este deținută de multinaționale, iar acestea îi plătesc pe români cu cele mai mici salarii din UE, luând în schimb cu ele profituri fabuloase, transferate în țările de origine. Deci, după o dictatură comunistă de cincizeci de ani, acum ni se arată la față chipul capitalismului odios și alienant în acțiune. Ilie Șerbănescu conchide: ”Nu există o împărțeală din PIB mai colonialistă și mai defavorabilă salariilor ca în România” (idem, ibidem). Dr. Călin Georgescu la care neam referit de multe ori în alte articole, deoarece are o viziune limpede despre drama României, despre viitorul omenirii și despre cum ar trebui să evolueze țara noastră, ca să iasă din fundătura în care a fost cu bună știință împinsă de către factori de decizie externi în perfectă colaborare cu elita politică de la București, rapace și trădătoare, arată că una din marile probleme ale românilor este deconectarea de la realitate. Poporul român este ținut în ignoranță, mințit și aburit cu ”amăgirile prosperității aduse de străini”, cu paradisul consumatorist și ”promisiunile deșarte ale democrației globale”. Evident, cei care ne-au înrobit au tot interesul să ne țină în ignoranță. Coaliția clasei politice din România cu cei care au subjugat-o economic, politic, cultural (vezi ______________________________

Luminiţa Mihailicenco, “Martie” 16

atacul la identitatea națională, valorile autentice ale culturii noastre etc.) este atât de detestabilă, încât l-a făcut pe academicianul Florin Constantiniu să declare în ultimul său interviu că ”oamenii politici au acționat ca niște vandali, distrugând și jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemții, rușii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembriști în două decenii”. Este devastator să citești că această minte strălucită nuși dorea decât să scape cât mai curând ”din această lume de hoție, ticăloșie și nevolnicie, care este România de astăzi”. (Cotidianul, 4 ianuarie 2011, interviu acordat lui Ion PopescuLongin). A murit cu amărăciunea în suflet. Unii comentatori opinează că am fi prinși în acest laț inextricabil al caracatiței multinaționalelor, din care greu vom mai scăpa, datorită faptului că money talks și guvernul mondial din umbră, pe care acestea îl compun, fac și desfac totul pe planeta noastră. Noi credem că ceea ce este la un moment dat un eșec de proporții se poate transforma, prin jocul dialecticii, în șansă. Numai astfel mai putem judeca spre a nădăjdui că nu suntem pierduți ca națiune. Tot făcutul are și desfăcutul lui. Doctorul Călin Georgescu, la care mă întorc mereu, observă că, datorită supralicitării resurselor planetei, s-a ajuns în acel punct mort, de unde nu va mai fi creștere economică reală, ”ci doar contracție.” Concluzia, care mi se pare în ordinea firii, este că ”dacă menținem modelul actual, favorabil creșterii, care presupune o lăcomie tot mai mare și tot mai mulți bani ai corporațiilor care corup politicile guvernamentale și instituționale, efectul net al contracției va împinge civilizația spre penurie și mai mult ca sigur va produce dezordini sociale” (Dr. Călin Georgescu, Cumpăna României, Logos, 2014, p. 13). Din această cauză, economiile se vor restructura pe baze locale și regionale, încercând să răspundă nevoilor cu ceea ce au la îndemână, să producă mai mult cu mai puțin, să părăsească masificarea existentă la ora actuală, ceea ce, pentru Dr. Călin Georgescu și pentru noi, însemnează că lumea se va reorganiza la o scară mai umană în comunități organice, care vor valorifica resursele locale. Atotputernicia globalismului

corporațiilor multinaționale se va anemia datorită reducerii dramatice a resurselor planetei. Aceasta va fi șansa României de a-și dezvolta gospodăriile rurale mici și mijlocii, care vor produce hrană organică pentru cei ce n-o vor avea. Cu excelentul sol pe care îl posedăm, cu experiența oamenilor care, dacă sunt tratați cu demnitate, sunt cei mai destoinici lucrători, o vom putea scoate la capăt din mlaștina în care am fost conduși. Nu zice oare președintele american Donald Trump că luptă să dreneze mlaștina din Washington a politicienilor, care au promis mult alegătorilor, dar au făcut atât de puțin? În alt fel avem și noi în România mlaștina noastră, care va trebui asanată. Doamne Ajută. Numai când vom ieși la liman prin noi înșine ne vom cuceri un spațiu al nostru sub soare. În timpul dictaturii, noi am avut, de bine, de rău, acest spațiu și am fost ruinați pentru că unii sau alții ne-au invidiat pentru locul pe care ni-l cucerisem. Personal, n-am făcut parte dintre aplaudacii comunismului, dar să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Se feresc pe la toate televiziunile românești să pomenească numele lui Ceaușescu, ca să nu se recunoască adevărul că România înainte de 1989 era o țară care se dezvolta, folosind banii întregului popor, bani care nu erau subtilizați de guvernanți corupți, cum s-a petrecut de trei decenii încoace, pe când azi este o țară secătuită de politici colonialiste. Se aude la București la domnii Iliescu, Petre Roman, Adrian Năstase, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Liviu Dragnea și alții, ejusdem farinae, care au împins poporul român pe drumul unui capitalism al cleptocrației? Pe hoție nu se poate construi nimic viabil. Și ceea ce este mai trist: s-a destrămat țesătura care ținea împreună poporul român. Acum, patru milioane de români slugăresc la capitalul străin din Occident și America, iar restul slugăresc la capitalul străin al multinaționalelor care au penetrat România. Așa că, dragi frați români, nu mai așteptați nimic de la sirenele globaliste, ci desprindeți-vă de vraja lor precum miticul Ulisse, care și-a găsit fericirea prin întoarcerea la liman.

CRIST-CERTITUDINI ciorile vin şi-n munţii de zăpadă topesc păduri şi crapă stânci în sfadă ciorile-orbesc lumina Crinului Divin stoluri funebre seacă-n graaluri vin păstorul munţilor – Crist – Marele Artist ridică faţa: totu-i aşa trist... ...să înălţăm din rădăcini de inimi altă lume bicisnic croncănit din piscuri fie spume să fie vară iar – pe cerurile-albastre lumina-n clipă nască-şi alte astre suntem mai buni – cântă privighetori nu mai plodesc în slăvi nici ciori – nici nori ...puterea nu stă-n zei – credinţe – servitudini ci arde-nalt în Cristul-Certitudini! *** ÎNCREDEREA-I OTRAVĂ TICĂLOASĂ încrederea-i otravă ticăloasă orbeşte cel ce-o lasă-a-i fi stăpână pe drum drept – deodat' calea-i clisoasă şi luneci: te-aştepta moartea bătrână... hulubii cânt' – se-mperechează – zboară – tufişu-aprinde puşca de vânare: îngeri se prăbuşesc – aşa - -ntr-o doară ochii s-au stins în zgura de sub zare... ...să fii stăpân – s-ucizi – să te ucizi? sau să fii bun – încrezător în stele? toţi filosofii lumii-s agurizi nimeni nu ştie-a osebi-ntre rele... ...trăieşte-ţi viaţa – printre ramuri 'nalte: când vei muri – nu-ţi pară rău – încalte! *** RĂZVRĂTIRE ÎN GENUNCHI o şleahtă de tirani celeşti făcură lumea asta: făcură stele şi lumini – noroi şi omul... – basta! n-aveau cum întreba: ”centrează...tot ei dau cu capul”... aflară făcăturii legi... - ...frumos mai e Casapul!

17

____________________________ fireşte – Legea-i pentru pulberi – nu pentru-„'Ncoronatul” lumina ce-a venit spre noi – la El nu se întoarce... iar de ne plângem – are slugi: „nu-i El... – ...e 'Ncornoratul”! ...nimic din ce s-a scris în Lege – deun univers încoace nu-i sfânt şi nu-i frumos – nici bun – golanilor din ceruri: batjocoresc tot ce-au făcut – râd demplinirea Legii ei sunt „de sus” – noi plângem jos: târâm în bezne fieruri...

...noi ne-ntrebaţi – noi umiliţi: cârtirea e-n solfegii... ...dar ei – pe noi – nu ştiu de ce – cu silă – ne-au dat firii: îi oglindim – de jos în sus – pe Monştrii Nemuririi! *** PROPUNERE plicticoasă lume – plicticoasă marea cât de plicticoasă e prostia-n oameni de atâta lene – putrezit-a zarea cu cel din oglindă nu te mai asameni limba se destramă – vom fi cimpanzei se împute pâinea – fug din ceruri zei s-a impus pe scenă omul urlător nu e rost în pietre – duhurile mor s-au uscat şi munţii – ochii în găvane asfinţesc de veacuri – imagini tirane sting în noi icoana nădejdii credinţei: suntem cavalerii zgurii neputinţei... ...devastată-Ţi este – Doamne - -orice Zidire: frânge din vecie nouă lume – fire...! *** ADRIAN BOTEZ

Cu rănile lui, pânza a rămas pe pragul mormântului. Dungi roşii prin piatră, prin noapte, prin cer.

Ca o făptură preistorică Pânza ce înfăşoară un om este nesfârşită. trece peste cele trei ferestre, din dreapta şi din stânga lăcaşului, ca respiraţia unui nor înainte de a se aprinde.

Respiră prin pânză! Pânza în jurul omului ca o orbită a ochiului, în jurul sufletului ca o placentă a Domnului.

Ţesătura firelor ei formează alfabetul ultim. Cu el se scrie fraza aceasta înaintea gropii comune în care omul este aruncat de cei care calcă prin noapte. ____________________________ Animalul, când se recunoaşte în oasele găsite, îşi schimbă calea, chiar dacă apa şi verdele pădurii îi aţâţă simţurile pustiite. Numai omul, indiferent la pânza de deasupra, trece de la un mal la altul, ca o făptură preistorică. Cine, între cele trei ferestre se opreşte, ascultă cântecul de-afară. Lumina iese dinăuntru prin pânza de in. Îi luminează faţa şi marginea vasului căzut alături. Din vasul preaplin se-adapă moartea. Există Există o vreme când apele mărilor se ridică spre cer şi îngheaţă în valuri de piatră. Există o vreme când aripile păsărilor îngheaţă în aer şi se prefac în piatră. Există o vreme când cuvintele oamenilor îngheaţă pe limbă, rostogolindu-se din gură ca piatră. Există o vreme când trena vântului întinsă de pe spatele său de aramă îngheaţă şi se sfarmă în piatră. Există o vreme când pietrele se înfăşoară în pânză şi doar una îşi lasă tiparul pe firele de in, precum fluturele paradisului pe firele toarse din propria-i substanţă. - Tu ai simţit pânza pe faţă

mai rece decât gheaţa cerului de piatră.

Pe pânza ieşită din pământ scrie cuvânt după cuvânt mâna din vânt aprinsă din mormânt.

În somn Feţele oamenilor acoperite sub pânza subţire de in.

Ce strânse sunt rosturile, ce-apropiate, nodurile, când firul cu focurile ne coase gurile!

Niciun ochi nu trece printre firele îngălbenite, fără să se închidă o dată şi să se deschidă de două ori.

Henri Martin, citind

Niciun cuvânt nu se-aude prin rosturile pânzei de in, fără ca gura să se deschidă o dată şi să se închidă de două ori. Sub pânza subţire de in feţele oamenilor adastă, în somn. Sângele sufletului Răni deschise sub bumbii de plumb ai biciului şi sângele ţâşnind ca apa din stânca despicată de nuia; pietrele urcuşului pleşuv însemnate cu sânge; de pe lemnul stâlpului se prelinge sânge cu suflet în orbitele craniului de la picioare; de pe firul suliţei pe mâinile inconştiente ale sutaşului – sânge cu suflet. Ce grabă Sărbătoririi!

a

morţii

Cine-i cunoaşte rădăcina intră sub piatră cu tulpina şi umple grădina de in cu lumina.

În Biblioteca Capitulară din Toledo ochii lui Henri Martin rătăcesc peste literele neregulate şi tot mai şterse de pe vechile file ale cărţilor; umbra mâinii, ce le-a scris, se vede în flacăra lumânării – ochii lui o urmăresc cum alunecă până la cuvintele: „recentiaque in linteaminibus defunctis et resurgentis vestigis cernit”. Prin umbra lui, un alt Henri Martin citeşte. Întreg şi jumătate Piatra se rupe în două – printre părţile ei trece pânza de in – ia forma întregului – ce de departe se vede, ce de-aproape se pierde.

înaintea Mâinile-au pus mirodenii pe pânză în noaptea de vineri

Trupul căzut prin violenţă nu se spală, se înfăşoară într-o pânză subţire, cu mirodenii multe. În sânge înoată sufletul ca un copil înainte de naştere.

18

– omul dormea, pe jumătate – şi ochii-au rărit-o, într-o clipă, în noaptea de duminică. DUMITRU VELEA

„Nu-mi amintesc să fi vrut să o scriu carte pe care să n-o fi scris….” (III) Inedit Titus Suciu: Dragă George, voisem să formulez altă întrebare, dar cuvintele tale m-au tulburat întratât, încâ, într-un fel ori altul, vom rămâne pe mai departe în starea de visare, de nostalgie, pe care ai creato cu atâta căldură sufletească. George… invită-ne în fantasmele tale. În intimitatea ta creatoare. Dezvăluie-ne condiţia creatorului de o anumită structură sufletească, de o anumită conformaţie afectivă, care a ales să trăiască, să-și desăvârșească opera în alt perimetru decât cel al copilăriei, al tinereții. George Astaloș: … Înainte de structura sufletească, de vocaţia intimă, de harul cu care l-a binecuvântat bunul Dumnezeu, mi se pare că e important să precizăm condiţia lui socială, politică, familială… Mă rog, vă rog să includeți în termenul condiție tot ceea ce e determinant în starea sa din momentele în care a făcut alegerea… Condițiile mele… dar o să vorbesc și despre alţii… au fost ale unui scriitor care, din când în când, avea dreptul să facă un împrumut. I se acorda un împrumut ca să trăiască, să mai ardă un pic, săşi plătească telefonul, să-şi achite chiria, micile cheltuieli diurne… şi să bea, când și când, câte o bere. Buuun… Deci aveam posibilitatea să fac față acestor minime cheltuieli. Vorbeam, mai devreme, despre mândria individului care poate să aranjeze bine lucrurile. Sigur, sunt inși care nu se jenează să ia bani fără să… să ridice măcar o scamă. Ura!... semnezi o hârtie, un formular, fie la Fondul Literar ori la o întreprindere

oarecare, cel care gestionează acele formulare zicându-și în gând… gata, ți-am dat banii, lasă-ne în pace… Deci se poate și astfel, parazitismul acesta nefiind chiar rar întâlnit. Dar se poate întâmpla și altfel. Să ai mândria, dreptul de a zice… eu îmi plătesc chiria, telefonul… mă rog, îmi achit toate datoriile… prin ceea ce produc! Ca un tâmplar, oţelar, turnător… nu zâmbiți, nu mă gândeam la ăia… care au îndeajuns de mulți bani dar… Revenim deci la oamenii care produc ceva, pe ce produc iau salariu, din acesta plătindu-și toate cheltuielile… Da, numai că în cazul ăsta nu putem vorbi de… afectivitate, de sensibilitate scriitoricească… Te înscrii în alt perimetru. În alt idiom. Or acolo nimeni nu îţi dă un împrumut, nimeni nu-ţi semnează… Da, cât vrei…3.000… 5.000… Cu aceste cuvinte – explicația venind imediat – voi pune față în față doi termeni: valoare… angajament. Pentru demersul necesar – privire peste gard, la vecini. Câteva amănunte, pe care nu e sigur că le știe toată lumea. Voi vorbi despre unii din scriitorii iugoslavi, stalinişti de obedienţă, care, după ruperea lui Tito de Kremlin, au fugit spre România. Acolo, după terminarea războiului și alegerea neghinei, că știți cum sunt sârbii, scriitorii care au colaborat cu comuniștii au devenit oi negre. Ca să scape de tunsoare, și la sârbi operația asta când începe se și sfârșește, că se folosesc… biluțele alea, de plumb, ce nu priesc nimănui, pe inșii cu trecutul respectiv i-a cam apucat dorul de drumeții. Pe cai și… diii murgule, diii, și nu te-opri, că ăștia m-or căsăpi… Ei bine, pe unul dintre aceștia… Rocinante l-a adus până aici, în România. Și cum în București gloaba și-a dat sufletul, călărețul a rămas la noi. Știți despre cine vorbesc? Despre Dimitrie Rachici. Nu a fost singurul care a ajuns la noi, dar ca și ceilalți, a cerut azil politic. L-a obținut și, vezi dragă Titus, din păcate aici am eu însumi un amănunt pierdut oarecum în… ceață. Cum spuneam, Dimitrie a primit azil politic, numai că el își ispășea statutul de… azilant, la aceeași crâșmă ca și mine… Ajunși aici, vă dezvălui altă nedumerire. Dimitrie a devenit poet român, poet bun, și ceea ce nu mi-e foarte clar dar poate aduci tu, voi, lumina necesară, e 19

că nu știu dacă asta s-a datorat talentului său ori faptului că ne vedeam zilnic la crâșmă… Bun, să lăsăm gluma la o parte. Adică adevărul e că Dimitrie a scris cărți cu adevărat de valoare… E normal că el a avut o problemă, dar din fericire pentru el și-a rezolvat-o și repede și bine. Problema a fost… cum lucrezi în limba în care vii. Dar cum spuneam, Dimitrie a rezolvat-o și repede și bine… Rămânând la problema scriitorilor iugoslavi staliniști, e de spus că relațiile cu ei nu au fost foarte cordiale. Dimitrie nu, măcar așa cred eu, dar alții… și-au plătit dreptul de a rămâne în România cu… monede speciale. Picepeți ce vreau să zic. Și noi ne feream, ne cam feream de ei, pentru că nu țineam să fim… subiect pentru câte o epistolă adresată știți bine cui… Mă gândesc acum că nu e deloc rău să fac o paralelă între scriitorii iugoslavi staliniști și marii noștri creatori stabiliți în Occident. Niciun cetățean francez, niciun scriitor francez nu a avut ce spune, în sensul vizat mai sus despre, bunăoară Cioran… Ionescu… Lupașcu… Eliade… Mircea Eliade, se știe acest amănunt, a scris de altfel doar în românește, ceilalți în franceză… Problema ce se pune pentru un scriitor a cărui limbă maternă este alta decât cea din țara în care a ajuns, este credibilitatea. Adică cum să-l cred eu, român, pe iugoslavul care vorbea românește, dar cu accent, că e mai bun poet decât mine. Nebunia mea mă împiedica să accept că așa ceva e posibil. Buuun. Cioran însă… Ei bine, Cioran a probat că se poate… Ionescu a stabilit că e posibil… Lupaşcu, Ștefan Lupașcu, în franceză Stepahne Lupasco, marele nostru filosof, a fixat de altfel această ipotetică posibilitate în certitudine la cel mai înalt nivel… Și n-o spun eu așa, pentru că a fost român… marele nostru gânditor stingându-se nu de mult, acum doi ani, în 1988… Deci no spun eu din, cum se zice, patriotism, au spus-o unii din cei mai mari gânditori străini care i-au descoperit filosofia, ceea ce sună altfel, nu-i așa?... Acum câteva minute aminteai o sintagmă formulată de Marin Preda: când un scriitor ajunge la Paris, caută alți scriitori. Titus Suciu: Era o parafrază. George Astaloș: Parafrază? → TITUS SUCIU

Titus Suciu: Formularea dânsului este: un ţăran dacă vine la Paris, tot țăran caută. George Astaloș: A, de-aia m-o fi căutat când a venit… Glumesc. Nu știam… Da, când a venit m-a sunat, ne-am văzut. Ultima dată şi prima. Cred că nu mai fusese până atunci la Paris… Oricum, căutând-mă pe mine, nu mi s-a părut că ar fi căutat alți scriitori români… Cauţi pe cine cunoşti, un prieten din copilărie, o rudă, pe cineva cu care ai o corespondență ceva mai lungă… Dar să zicem că într-adevăr cauţi un scriitor… De fapt cauţi altceva. Cauți un mediu, o… placentă în care te simți bine. Cauți un… gust anume, cu care ești obișnuit, mirosul acela bine impregnat în ființa ta… poate năzbâtiile de odinioară… Titus Suciu: Cauţi ceea ce ai lăsat acasă. George Astaloș: Da, ceea ce ai lăsat acasă… Adică o… continuitate. Numai că dacă vii, să zicem de la Timişoara la Bucureşti… de la Cluj la Bucureşti… de la Iaşi la Bucureşti, prima dată te izbești de o ostilitate perfectă. Ieşanul, clujeanul sau timişoreanul dau prima dată de o groază de ăia care se uită la tine ca la un ieșean… clujean… timișorean… Întreabă-l bunăoară pe Cezar Ivănescu, pe Dan Laurenţiu… întreabă-i pe toţi băieţii ăştia simpatici, care sunt prietenii mei, veniți din Iași, din Cluj… de pe nu mai știu unde, cum a fost la început ca clujean… parașutat în București… Întreabă-i, după care nu cred că mai e nevoie de vreo explicație pentru situația în care ajungi din București în Paris … Cu toate astea… A, aici aș plasa un amendament. În pofida faptului că vorbim de o dictatură, terorism de stat ce a transformat granițele țării în… zidul chinezesc al României, era mai simplu să ajungi de la Bucureşti la Paris, să te instalezi la Paris, decât să ajungi din Timişoara la Bucureşti, să obții apoi buletin de Bucureşti!... Da, treabă paradoxală, nebunească… Aș zice dantescă. Cercuri ca în Purgatoriu, trecere ca din Purgatoriu în Paradis… Sau invers… Adică băiatul acela tânăr, care a terminat facultatea la Iaşi, care are talent şi vrea să se ducă la Bucureşti… se loveşte, ca să luăm un termen din recuzita lui Repan, de o cortină. De o cortină de refuzuri, de nu-uri, de… nu e posibil. Ei bine, ce se întâmplă atunci,

bineînțeles dacă vorbim de persoane… mă rog, e clar ce vreau să zic în continuare… Atunci începe jocul de seducţii pentru că trebuie să intri cumvacumva în dispozitivul inamic… Deci subiectul este vast. Foarte vast. Și extrem de dificil… Este îngrozitor de dificil să devii din scriitor român, scriitor francez sau german… Mai mulţi scriitori români sunt în Germania decât în Franţa, pentru că etnia germană în România era enormă şi unii dintre ei au avut facilităţi… Germania Federală îşi apăra reprezentanții etniei altfel decât alte țări, şi scriitorii respectivi au ieşit din România fără mari probleme, după care s-au integrat în societatea germană cu ușurință… Eu cunosc câţiva din acești inși care au ajuns în Germania. Ei bine, cu toate că sunt nemţi, cu toate că au încercat să formeze ceea ce voia Germania să formeze, o perdea de apărare trimiţându-şi nemţii spre Volga între imperiul prusac şi imperiul ţarist… Pentru că asta e chestia, de aia nemţii sunt în România, de aia nemţii sunt în Rusia, în Rusia fiind în realitate foarte mulţi nemţi… de acolo revenind acasă, în in der Heimat, în ținuturile străbunilor lor, numai în ultimii doi ani câteva sute de mii de etnici germani… Deci, dragul meu, ceea ce încercăm să facem noi e un joc atât de complicat, încât oprindune la nivelul dificultăţilor, aș zice că suntem chiar în inima întâmplării! Titus Suciu: Frumos spus. Recunosc că nu am ajuns la ______________________________

20

semnificația ei profundă, dar replica mi se pare de-a dreptul genială. Bun. Hai acum să marșăm pe un gând intim, mai intim decât cele de până acum. George, îți propun să… seduci, să cochetezi cu următoarea iedee: modul în care se scrie o carte poate porni de la o replică auzită întâmplător pe stradă, de la o discuție aparent banală cu cineva, de la o imagine oferită de un asfințit ori răsărit de soare… tot așa după cum, uneori ţi se revelează finalul şi începi să construiești cartea pentru acest final. Concret, te întreb dacă te obsedează o astfel de stare din timpul când erai, încă, în ţară, în răspuns referă-te însă și la altceva: dacă există vreo carte pe care regreţi că nu ai scris-o, dar pe care speri că, o dată şi o dată, o vei scrie. George Astaloș: Aristotel se referă, în celebra sa lucrare Poetica, la purgaţia sentimentelor. La purgație, la catharsisul sentimentelor… Cartea… obsesie, pe care aş fi vrut s-o scriu, nu e scrisă. Cum trebuie privită aceasta situație? Prin… luneta Timp. Procedând astfel, realizăm faptul că timpul acționează asemenea unui laxativ. Iar ruperea acestuia, dublată de timp, este un laxativ de-a dreptul fabulos… Cărţile pe care am vrut să le scriu cândva… rolurile pe care vei fi vrut tu, Sandule, să le joci cu ani în urmă… Ei bine, eu nu le-am scris, tu n-ai jucat rolurile acelea. Or de ceva timp cum ne gândim la ele, ce ne întrebăm?... Eu: de ce să le fi scris din moment ce X, Y, le-a scris atât de bine?... Tu: de ce să fi jucat rolurile alea când, iată, tinerii aceștia, aceia, le interpretează de-a dreptul magistral?... Al. Repan: Dacă vrei să duci analiza asta la esențe, trebuie să încerci să precizezi diferanța dintre regret și părere de rău. George Astaloș: Ai dreptate. Dintre cele două sintagme prima este mai dură. Mai profundă. A doua… oarecum mai senină… Sigur, amintindu-ți de rolul acela, interpretat acum de un tânăr, te încearcă oarecari păreri de rău. Dacă n-ai fi văzut spectacolul respectiv, nu-ți aminteai nici de rol, nici de supărarea de atunci. Care e de fapt reacția ta? O oarecare… nedumerire. Stai și te întrebi, dar atenție, fără să te gândești la răspuns. Stai și te întrebi, îți pui așa, în treacăt, întrebarea: de ce am vrut eu să joc rolul ăsta?... →

Și cu asta, în clipa următoare întrebarea s-a stins, răspunsul nici nu ți-l dai, nu mai are nicio semnificație. Ei bine, știți de ce aceasta e situația? Pentru că laxativul şi-a făcut efectul. Timpul e… laxativ. Timpul elimină. Deci purgaţia sentimentelor la Aristotel este această eliminare, catharsis, în care ne purificăm starea afectivă, emoțională, relațională… Freud, de pildă, utilizează această formulă pentru a aduce, a induce în conştiinţa individului idei, amintiri refulate, prin metoda psihanalizei. Care, atenție, prin aducerea lor în conştiinţă, se vor oculta. Refularea îţi dă dureri fizice, dezechilibru mintal, în acest mod însă se ocultează şi devii normal. Intri în activitatea firească a oricărui om care lucrează, câştigă, mănâncă, bea, iubeşte… Dar cărţile pe care aş fi vrut, cine știe când, să le scriu… Dragii mei, nu ştiu, ăsta e purul adevăr, nu știu dacă am vrut cândva să scriu o anumită carte și nu am scris-o… Ştiu în schimb că erau zile, luni… în care voiam să scriu ceva, dar acel ceva era de fapt… starea de căutare! Poezia, teatrul, într-un anume registru al lor, nu conferă autorului un… hai să-i spunem chiar așa, un statut social ci, mai degrabă… o ipostază metafizică. Deci, vorbind de totalitarism, este nepotrivit să spun că aş fi vrut să scriu o carte despre ţărani… apropo de țăranii lui Marin Preda. Sau o carte despre mineri. Probabil că acum există în România mulţi scriitori care vor să scrie despre oamenii simpli, muncitori, țărani, mineri… Nicolae Iliescu?: Sperăm să nu existe mineri care vor să scrie cărți… George Astaloș: Nu fi prăpăstios. Mie, și sunt cât se poate de sincer, mi-ar plăcea să existe nişte mineri care să-şi scrie memoriile. Cum ar fi, de exemplu, o carte cu titlul… Memoriile minerului din Petroşani… Titus Suciu: Bănuiesc că e vorba de o condiție – să nu fie lozincarde. George Astaloș: Firește. Vorbim deci despre memorii, or memoriile au doza lor de inedit, de atmosferă, de trăiri… Revenind la întrebarea ta… Asta este, nu-mi amintesc să fi vrut să o scriu carte pe care să n-o fi scris…

______________________________ Până la urmă totul se rezumă la intenție… travaliu și rezultat. Suntem scriitori și, cum gândesc eu, cred că gândiți și voi. Vreau să scriu o carte, o scriu. Pe parcurs, dar mai ales la final, pot constata că e bună… slabă… interesantă… anostă… de ținută… vulgară… Cred că acum e bine să aducem în discuție termenii… scriere; publicare. Sau altfel spus – conștiința scriitorului. Înainte de a trimite manuscrisul unei editurii, e bine să intri în pielea cititorului, ideal în a criticului literar. Una peste alta, scriitorul care are pagini, manuscrise, pe care nu le-a prezentat vreunei edituri sau care a vrut să scrie o anumită carte dar n-a scris-o, are tot respectul meu. În primul caz e vorba de cenzura proprie, ce e bine să funcționeze, în al doilea de temere, nesiguranță, lipsa anvergurii necesare scrierii acelei cărți. Dar dacă între timp aceste neajunsuri au fost eliminate… cartea pe care voise s-o scrie în urmă cu 30, 40 de ani, atunci nefinisată din varii motive dar acum simțindu-se în stare să abordeze subiectul respectiv, se așează la birou și o scrie… A, încă o observație. Am auzit de multe ori formularea:… da, e vorba de niște poeme, dar sunt scrise mai demult… Ca şi cum, dacă au fost scrise cu ceva timp în urmă, nu putem folosi cuvântul valoare. Greșit. Cum adică mai demult? Păi Ghilgameş a fost scrisă acum o mie și ceva de ani, cu toate astea e operă fundamentală a culturii mondiale. După mine nu există mai vechi… mai nou… actual… mai de demult… Există sau nu încărcătura emoțională, ideatică, replica surprinzătoare, descrierea fascinantă… Acel ceva ce face ca o pagină anume, o carte, să exercite o seducție continuă, perpetuă… Cărţile pe care aş fi dorit să le scriu dar nu le-am scris din comoditate, datorită companionilor mei pentru că minunații mei prieteni îmi...

21

tocau orele, ce-i drept fără ca eu să mă împotrivesc în vreun fel, dimpotrivă… pentru că alcoolul îşi are şi el partea lui în creaţie, și în sens pozitiv, reține acest amănunt, dar și în sens negativ… pentru că femeia intervine şi ea cu pretențiile, înțelegerea ori nepăsarea ei în ceea ce ar putea ajunge pe pagină… Sunt situații în care îți spui cu luciditate… n-am scris cartea aia… nici aia… toate astea poate, ori desigur, şi pentru că în scris nu există… disciplina ca la, bunăoară pentru că Sandu e cu noi, la actor. Actorul nu are încotro, e distribuit într-o piesă şi trebuie să înveţe, să îşi construiască rolul… Că bea, că iubeşte, că trece prin momente dificile din varii motive, el trebuie să apară pe scenă, să interpreteze rolul ales ori încredințat. Pe când scriitorul zice… lasă, o să mă așez la birou mai târziu, acum am chef să beau un pahar de vin cu prietenii mei, iar când o să mă trezesc din… Sau… stai, o să mă așez la birou mai târziu, pentru că doamna… tânăra aceea m-a cam băgat în boale… Deci, în scris nu eşti ținut în hățuri de un termen, de o anumită oră, ca actorul… Booon... Dar dacă în tine există, totuși, o flacără, un univers valabil ca discurs, chiar dacă nu te încumeți zece… douăzeci de ani, să ataci filonul ce tea obsedat în tot acest timp… poți începe exploatarea atunci, după anii aceia pierduți… pierduți ori necesari înnobilării materialului din filon, iar poezia ori proza aia poate deveni una din cele mai frumoase reușite ale tale… Ei, și cum eu cam sar de la una la alta, parcă abia acum aducându-mi aminte că ești timișorean, te rog să pui într-un colț al sufletului tău un salut cordial pentru bunul, admirabilul meu prieten Șerban Foarță, tu înțelegând, desigur, că vocabula cu adevărat potrivită este… complice. Booon jour. Bon jour amice Șerban, și pentru că eu beau un pahar cu vin în compania unui concitadin de-al tău, fie că ești acasă, la crâșmă ori la cine știe ce manifestare internațională, dă și tu peste cap o cupă cu licoare bahică dumnezeiască...

„Eu n-am fost niciodată un boem” (II) -De ce nu ai rămas la Paris? -Ba am rămas... exact trei ani fără trei luni. N-am apucat să iau cetăţenia franceză, fiindcă aia se dădea la cinci ani de şedere pe teritoriu. Ședere... am zis, dar eu n-am stat nici-o clipă. -Nu prea te grăbeai să pleci... -Darie, adică doctore, că aşa-ţi voi zice d-aici încolo, Parisul m-a adoptat urgent! Cred că iubea ţăranul... sau golanul tupeist din mine. Auzisem că de sfintele sărbători francezii şi franţuzoaicele se sărută pe stradă etc. Am plecat şi eu de nebun... mie-mi venea a săruta! Am ajuns prin casa unei găşti de români hoţomani, pe la periferie. Mi-au oferit graţiile nişte putori de muieri, iar flăcăii vroiau să-mi „păstreze” în schimb portofelul. Am dat şi am luat mulțí pumni, până am nimerit într-un taxi. Ştiam strada, dar nu ştiam cartierul, aşa că m-a plimbat nineacă ăla vreo două ceasuri până am nimerit căsuţa mea. În noaptea de AnulNou, n-am mai plecat după pupici prin oraş. În apartamentul vecin s-au strâns o droaie de studente, pe capul unui student negru – SILLA. Au dat buzna şi m-au târât alături. Îmi plăcea. Am dat bani pentru mult vin roşu. Fetele mă îmbiau să fumez ţigărele cu drog. Eu le explicam că drogul cel mai bun pentru mine, înaintea fireştilor trânte, era vinul roşu plus sfânta brânză franţuzească. Ne înţelegeam în limba gimnastică, plus tupeul me cel firesc. –Bune…bune franţuzoaicele? -Doctore, dar să uit aspectele mai haioase şi să-ţi spun şi d-ale bune. Cineva… nici acum nu ştiu precis cine?, îmi netezea urmele pe care apucam să calc. În casa lui nea Cici, am cunoscut o sumedenie de oameni grei. Nu cioflingari ca Radu şi Tudorică, nişte găozari care se dădeau legionari şi scriau pe garduri chestii nasoale despre Ceauşescu, şi anume Nicu cizmaru etc.

Vax. Am început să frecventez regulat biserica de pe Jean de Bauvais, din Cartierul latin, nu departe de statuia lui Eminescu. S-a îndrăgostit de subsemnatul cea mai frumoasă femeie din Paris, care era exact româncuţa Carmen S. O invidia şi prinţesa Caragea! L-am cunoscut bine pe bătrânul preot Va-sile B. Un fost adevărat legionar. Lam cunoscut la locuinţa sa pe Dl. Nicolae Penescu, fostul ministru şi testamentarul politic adevărat al marelui MANIU. Avea şi o fată, dentistă, la care “ n-a ţinut…” Le-am cunoscut pe surorile Maria şi Elena Brătianu. Pe Eugen Ionesco doar l-am văzut, dar nam stat cu el la taclale. Nu-ţi înşirui, doctore, numele a sute de români cu care am avut de-a face, că nu te interesează. Îţi voi înşirui însă micimari isprăvi de-ale mele. Din faţa bisericii am pornit în câteva rânduri cu echipaje de 20-30 de români să strigăm prin faţa Ambasadei Americane slogane pentru eliberarea din puşcărie a preotului Calciu. Devenisem lider… vezi bine! La Paris, tocmai se concretizau ultimele coordonate ale Consiliului Românilor din Exil, la care se întruneau mai mulţi lideri din Europa. Printre ei eram şi eu. Discuţiile erau uneori prea înflăcărate, obicei românesc : toţi eram care de care mai deştepţi. Un tip… provocator, m-a înjurat de mama Floarea. Martor în viaţă îmi e poetul muscelean Ion Dumitru-VERLAG, de la München. Am vrut să-l împuşc pe agresor, dar mi-a smuls pistolul din mână paşnicul nea CICI. Pe la întâlnirile noastre nu i-am văzut absolut niciodată pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca. Cum dracu’ luptau ei împotriva comunismului... nu-mi dau seama. Îmi spusese mie câte ceva despre ei acel omniprezent Faust Brădescu... -Ce anume te-a mânat spre Montrealul canadian? -Intrigile şi bârfele românilor din Paris. Nimeni nu credea nimic despre nimeni. Comuniştii forfoteau printre noi şi ne învrăjbeau. Grație „nu știu cui”, am fost angajat ca main d’ouvre la o echipă de constructori, proprietatea unui oare-care Me. Marlain, doctor în construcţii şi-n teologie. M-am evidenţiat urgent în echipa de portugheji şi Dl. Merlen mi-a dat în folosinţă o garsonieră. Da. o garsonieră... mie, pe Stalingrad nr. 7. Pe malul Senei! Mi-am mobilat casa urgent, cu lucruri de calitate adunate de pe stradă, că la Paris se aruncau de toate, la recomandarea arhitecţilor de decor ai bogătaşilor. După alte câteva

22

zile, patronul Merlen mi-a explicat prin limba gimnastică utilizată între noi cămi oferă şi un automobil. Ştia că am carnet de şofer dar nu ştia că era foarte fals. Îmi era frică să primesc automobilul. Mă temeam că va trebui să muncesc cu el şi nu cunoşteam Parisul... başca faptul că documenrtul meu era fals. Îl convinsesem pe patron că eram poet, arătându-i volumaşele publicate în România, una dintre cărţulii având poza mea pe copertă. Munceam foarte lejer şi patronul se lăuda cu poetul care eram. Mă invita mereu, în timpul lucrului, pe la mici baruri. El, foarte elegant, cu sacoul pe umeri, comanda mici păhărele cu pernod. O băutură care puţea... a plojniţă. Aşa că el servea d’alea d’ale lor, iar eu beam vodcă. De vineri seara până luni dimineaţa eram liber. Îmbrăcat ultra elegant, mă duceam cu maşina la biserica românilor din Cartierul latin. Românii, că toţi aveau automobile, senghesuiau să-şi parcheze vehiculele cât mai la vedere, chiar în altar, dacă ar fi putut. Mă duceam la slujbă însoţit adesea de frumoasa Carmen, dar răpeam frecvent şi inimile altor româncuţe, dornice de logodne pripite. Românaşii erau cu ochii pe mine şi mă suspectau de toate cele. Îi acostam pe românii veniţi în excursie şi pe unii reuşeam să-i duc prin oraş, sau chiar la renumiul palat de la Versailles, pe alţii - ba. Aceia din categoria BA se temeau, crezând ori că sunt de la Ambasada Română, ori sunt vreun legionar care îi bagă în bucluc. Dar aveam şi unii abonaţi, chiar familişti. -Ce-ai mai gătit domn’ Filip? -Ca acasă, madam... Cutare. Auzi Mişule, poetul ne invită la ciolan cu fasole. Are şi ţiuică românească, vin, bere. De fapt madamele se autoinvitau... dar nu-mi rămâneau ele datoare, nu vă temeţi. Aşa l-am cunoscut şi pe renumitul Haiduc. Cel care cică fusese trimis la Paris să-l termine pe dizidentul Paul Goma. Haiducul acesta mi-a jurat că nu era nimic adevărat. Omul era un agent comercial. Defectase la Paris şi securiştii de printre noi căutau să-l descrediteze. Fiindcă totul era posibil în oraşul lumină. Teroriştii de tot soiul acţionau şi ei. Zilnic explodau bombe prin baruri sau alte biserici. Se trimiteau după unii ca de-alde mine scrisori explozive. Personal am primit la cutia poştală un colet suspect. Prudent, nu l-am desfăcut şi am alertat poliţia. Artificierii au deschis, râzând, coletul în faţa mea şi a altor câţiva români, din „întâmplare” probabil pe-acolo. → D.D.

Surpriza: în plicul dolofan primisem un almanah de Crăciun, expediat mie de către Episcopia Bihorului, din România! Păi să nu te cruceşti, fratele meu? Şi culmea...pe a doua pagină, era chipul iubitului meu Ceauşescu! În duminica următoare, românaşii de la sfânta biserică ştiau că poetul a fost depistat de poliţia franceză că face... spionaj! -Surprinzător poetule, incredibil. Chiar cu chestii d-astea se ocupau românii noştri? -Da, frate Darie. Şi nu-mi cădea bine de loc. Şi pot să-ţi spun milioane de chestii d’astea haioase. Ascultă însă o istorioară mai acătării. Într-o seară, neam aciuiat mai mulţi români mai „luptători” la o cârciumioară a unor jugoslavi. Se vorbea româneşte. Un chitarist şchiop ne cânta printre mese. Ştia româneşte. După friptanele barosane şi după vinul roşu şi tare ne-am pus de-am tras nişte cântecele mai de foc şi jele. Un bătăuş cu renume, fost boxer în ţară – Petre Şontorogu – despre care se zvonise că are crimă la activ, mi-a zis la ureche zâmbind: „Poetule, de ce-i îndemni la cântece legionare?” Ce-ţi cacă mă mintea aia de găligan?, i-am replicat cu curaj. Eşti nebun? Dimineaţa m-am trezit la un spital, cu capul bandajat şi mare cât un dovleac turcesc. Ajuns acasă, le-am spus unor aşa zişi prieteni că-l voi împuşca pe renumitul zdrahon de huligan. Nu ştiu cum se face dar nu l-am mai întâlnit niciodată pe frumuşelul de nemernic provocator. -Păi, măi omule!... -Şi după astfel de tărăşenii repetate, ce m-am gândit. Dacă tot miau scos vorbe că sunt plin de parale, casă, maşină şi că fac parada modei la Paris, m-am gândit la o înscenare derutantă, că doar nici eu nu sunt născut poimâine. Plete aveam, că doar eram şi poet. Mi-am cumpărat de la “ţoale vechi” o pălărie enormă, nişte nădragi verzi care-mi crăpau pe buci, nişte pantofi de pânză cu tălpile groase şi cu toc înalt, o cămaşă fistichie, şi-n duminica următoare m-am dus la biserică, să mă rog şi eu la Doamne-Doamnele românilor din exil. Urgent s-a aflat în comunitate că „poetul a înnebunit!” Mai vrei să-ţí mai spun, doctore? -Desigur. Nu mi-ai spus care este adevăratul motiv pentru care ai părăsit minunatul Paris? -Minunatul tău Paris începuse să pută rău, Darie.

La propriu şi la figurat. La propriu, din cauza unei greve generale a salubrităţii pariziene, gunoaiele zăceau cât munţii pe toate străzile şi oraşul lumină puţea! De asemeni, prin metrouri gunoaiele erau mai înalte decât călătorii. Peste tot mirosea a revoluţie şi a comunism. Preşedintele Valery Giscar Destain era sortit să abandoneze. Au venit alegerile. Franţa dorea să se restabilizeze. Candidatul de stânga, socialistul Miterand, s-a întâlnit cu un comunist moscovit la Varşovia. În coasta lui s-a dus şi preşedintele partidului comunist - George Marche. Acolo au bătut palma, comuniştii franczi s-au aliat cu socialiştii lui Miterand, s-au făcut alegerile şi Destaine a pierdut. După rezultat, preşedintele pierdant a apărut la televizor şi atât atât a zis: „La revedere, Franţa...pe curând”. Printre cei care l-au regretat am fost şi eu. Miteran, ca nou preşedinte, apărea frecvent la televizor. Lângă el, ca scabia, îmbrăcat cu salopete albastre de muncitor, comunistul Marche!, Gigi, cum îi ziceam eu. Până într-o zi, când Miterand i-a zis pe ecran cam aşa: „Ascultă, măi camarade... alegerile le-am câştigat EU, nu NOI!” Pricepuşi, Darie? Politica şi politicienii... curve! Neica Gigi a luat-o peste zotcă. Astea toate m-au determinat să trec oceanul, să nu mă ajungă fiara comunistă din urmă – sireacul de mine. Pricepuşi?! -Ţi-a fost vreodată mai dor de Paris decât de Tuzla ta natală? -Nu. -Ai confundat aceste doruri, măcar o clipă? -Jamais!

______________________________

23

-Unde se termină, după tine, poezia franceză? -Nicăieri. Tinere, nu uita că în Franţa sunt vreo 260 de sortimente de brânză. Ei bine, dacă ei nu uită brânzăritul tradiţional, cum crezi c-ar uita acest popor să facă revoluţii şi să scrie poezie?! -Şi unde începe, tot după tine, poezia din Quebec? -Adevărata poezie a Quebecului a început cu Emil Neligan. Acest poet este la ei un fel de Eminescu, la noi. De unde o fi aflat el despre Principatele Române… nu ştiu!, dar ştiu că Neligan a dedicat un poem Unirii Principatelor. -Care dintre poeţii franczi îţi plac? -…Iaca... faci cu mine extemporal? Nu-ți răspund, fiindcă ar trebuie să scriu un pomelnic mai lung decât cartea de telefon de la... Tuzla. -Dacă te-ai întoarce pentru o zi la Paris, unde ai merge mai întâi şi ce ai face? -M-aş duce pe malul Senei, pe Stalingrad Nr. 7, unde am locuit într-o mansardă. Aş culege ştevie, ca pe vremuri, aş trânti o ciorbă şi aş bea vin popular, roşu, ca tulburelul de pe la noi… -Ce ai bea. O cafea sau o bere? -Astea sunt parafâstâcuri de falsă boemie, Darie. Ori eu n-am fost niciodată un boem. Totuşi, aş intra întro minunată braserie pariziană şi aş comanda o carafă cu vin roşu, cum mai spusei. -Depăşind niţel Parisul, prin prezenţa ta în el, cum îi creezi Quebecului un mit asemănător, care să te câştige? - Oamenii Quebecului seamănă leit la ospitalitate şi la suflet cu românii de odinioară. Dacă unuia, pe stradă, îi ceri să guşti din îngheţata lui, respectivul ţi-o oferă pe toată. Iar femeile… muică!!!... seamănă cu sibiencele noastre şi sunt drăgăstoaseee… mamă, mamă! - Dacă ar trebui să părăseşti Montrealul, unde te-ai duce? - La cimitir, poete. Mi-am cumpărat în cimitirul de pe muntele Mont Royal două locuri duble. Pentru mine şi Maria mea. Mari… le zic prietenilor invidioşi, c-o să ies seara la o partidă de table, la un vinişor, la taclele cu muierile care m-or regreta. -Mulţumesc. -Cu plăcere. Şi după ce-ţi iei doctoratul la Paris pune mâna de te însoară, cu o româncă, băiete, dacă îţi doreşti o familie pricopsită.

Eminescu concepe cultura europeană ca o unitate bazată pe valori comune şi pe autori reprezentativi, „canonici”, care ilustrează universalitatea ei. Această noţiune e frecventă în însemnările manuscrise studenţeşti, în care el, luânduşi notiţe de la profesorii care predau în Universitatea de la Viena şi Universitatea de la Berlin, căuta să-şi explice ce înseamnă cultura, care este statutul ei ontologic, ce semnificaţie are în întreaga sferă a cunoaşterii. Poetul a fost în mod consecvent de părere că podoaba cea mai nobilă a unui popor este arta sa, cel mai nobil simţ al omului fiind cel estetic. Un privilegiu al culturii este acela de a fi aptă de a se bucura de această podoabă şi de a gusta frumosul pe toate căile. Cel mai frumos din toate câte sunt frumoase este sufletul frumos. Formulând această concluzie hegeliană, poetul vorbeşte apoi de universalitatea culturii, care trebuie să pornească în mod organic de la ştiinţă: „Niciun fel de materie nu e cugetabilă, care să nu poată constitui un element al culturii, fiindcă ea nu urmăreşte un scop obiectiv, de aceea nu are niciun teren anumit pe care să-l umple. Şi nu numai că ea nu-i mărginită la un singur teren, ci universalitatea e chiar semn distinctiv al culturii, cel puţin fiecare al ei se măsoară după măsura universalităţii, în care ea se mişcă [1, p. 47] . Se conturează, în aceste însemnări manuscrise, adunate sub genericul Fragmentarium, un mod de înţelegere specific eminescian al culturii europene ca o configurare de terenuri diverse, de cercuri interactive maioresciene sau de Unu Multiplu nicasian. Omul este, pe întinsul continental al acestor terenuri, „un inel în lanţul cel mare al tendinţelor şi aspiraţiunilor omeneşti”, iar prin mijlocirea culturii generale „el capătă privirea mare în totalul şi generalitatea întregului” (Mss.2258/182). Admiţând că o asemenea universalitate se manifestă prin grade simple şi foarte schimbăcioase, prin culturi mari ori mai puţin multilaterale, Omul cult trebuie să-l cunoască, astfel, pe Shakespeare sau pe Humboldt, după cum e obligat să cunoască cine a descoperit America. „Totalul şi generalitatea întregului” pot fi mai bine cunoscute dacă ne închipuim un cerc imens, cu o dispunere de cercuri concentrice din care fiecare cerc s-ar arăta nu ca un cerc simplu, ci ca un cerc de cercuri. Centrul s-ar cădea să fie „interesul general uman la ele”.

_________________________________ Poetul îşi reprezintă acest cerc cu toate părţile care se influenţează reciproc şi a se ţine una de alta pentru a forma un întreg în felul în care pământul cu toate pădurile de aer ce-l înconjoară constituie o unitate. Atunci când cineva simte bătaia inimii polone şi simte sufletul naţional îmbălsămat de poezie şi înduioşat de muzică şi afirmă că Polonia e pe moarte, acesta trebuie taxat drept nebun. În schimb, în baza literaturii române a constata progresul înseamnă a face o metaforă ironică. Un astfel de progres se obţine în temeiul transmiterii de energie intelectuală de la un popor la altul, de la unul îmbătrânit la unul tânăr: „Progresul omenirii consistă în aceea că popoare noi, tinere, îşi apropiază rezultatele intelectuale ale celor îmbătrânite, ca o provizie gata şi câştigată deja, care pentru civilizaţiunea lor ulterioară e numai punctul de plecare. Energia cheltuită şi prefăcută în rezultate intelectuale a poporului bătrân şi murind, se transmite celui tânăr. În infinitul timpului cele tinere o duc mai departe, adaugă la suma moştenită, energia lor pe care o cheltuiesc istoriceşte, asemenea în formă de cultură, şi se sting la rândul lor. Progresul naţiunilor e limitat, progresul omenirii infinit. Cu toate aceste progresul n-ar fi posibil, cum mişcarea n-ar fi posibilă când temperatura ar fi una şi vedem în aceste deosebirea între incultură şi cultură, între tinereţe şi bătrâneţe eternă” [1, p. 52-53]. Poetul crede pe bună dreptate că o cultură – naţională, europeană, universală – se poate construi numai pe valori care reprezintă epocile de împlinire a popoarelor şi nu pe acele în care nu se atestă valori considerabile: „Nu este de trebuinţă de a cunoaşte multe din istoria unui popor, în vremi în care a trăit animalic, timpi orbi. Sunt încercări deşarte, de a rechema cunoştinţa oarbă a popoarelor, din vremi, în care aceasta nu avea nicio valoare. A reproduce scheme, coaje vechi, este sărăcie, poezia adevărată e nemijlocită. Pons e sinorum. Găsim cu toate astea un cuprins adânc. Metal curat fără de lamură. Heine. Lyrică. Shakespeare în contextul timpului. Ne va mişca numai ceea ce e în genere umană. Sceneria este

24

romantică. Cuprinsul: pasiunea, mişcările vieţei sunt în Shakespeare – Byron. Înlăturarea superstiţiunii. Trebuie ca poetul să fie servitorul credinţelor poporului? Goethe (Faust, P. II). Originalitate şi originalitate. Naturalitate potenţată şi veridică” [1, p. 92- 93]. Luând în discuţie problema dreptului, poetul consemnează că numai din spiritul omenesc ca esenţă eternă a vieţii se poate abstrage dreptul vecinic care este singurul adevărat: dreptul raţiunii sau al naturei. Prin raţiune el înţelegând „rezultatul şi productul unei experienţe şi a unii culturi de mii de ani” (Die Verdchtung des Denkens in der Geschichte. Das Leben der Ideen în mss.2257/21 v.). Concepând Europa ca pe un organism, Eminescu concepe şi cultura europeană ca pe un Tot unitar, bazat pe însăşi universalitatea culturii, demonstrat şi de faptul că oricare fiinţă umană conţine în sine un fond sufletesc caracteristic omenirii întregi. Comentând o reprezentaţie teatrală după un rezumat al pieselor lui Henry Murger denumit Orfelinele, poetul reflectează anume asupra „tainei construcţiei sistemului nervos omenesc de a reproduce în mii de oameni simţămintele, ce se petrec într-adevăr în unul singur” [2, p. 192]. Este apreciată cu deosebire identificarea actorilor cu rolurile, ce „au produs în public un efect pe care fiziologul îl priveşte ca pe o adevărată minune a naturii omeneşti”, succesul piesei fiind determinat de trăirea „simţământului adevărat”, şi nu de afectaţie. Unitatea culturii europene e demonstrată şi prin existenţa unei categorii tipologice de scriitori populari, care sunt epici şi pe care îi au toate popoarele, ei formând un şir impunător – de la Homer până la Fritz Reuter. Articolul Comedia franceză şi comedia rusească trece în revistă această categorie, care demonstrează unitatea de fond a literaturii europene şi universale: „Gogol e după unii cel mai original, după alţii cel mai bun autor rusesc. Lucrul stă însă astfel: el ş-a înrădăcinat în minte viaţa reală a poporului rusesc; tipurile sale sunt copiate de pe natură, sunt oameni aievea, precum îi găseşti în târguşoarele pierdute în mijlocul stepelor căzăceşti. Toate popoarele au aseminea scriitori, deşi nu toţi au compus câte-o piesă de teatru. La germani, Fritz Reuter, la americani Bret Harte, la unguri Petöfy, la români, pentru ţăranul din Moldova Creangă, pentru crişăni Slavici, pentru spiritul şi viaţa târgoveţilor întrucâtva Anton Pann. Scrierilor unor asemenea sunt greu, adesea cu neputinţă, de tradus, de aceea va fi uşor de-a vedea că localizarea piesei de cătră advocatul din Bucureşti d. P. Grădişteanu, făcută după o traducere, căci numitul domn nu ştie ruseşte, nu va avè o valoare tocmai însemnată” [2, p. 197].→ FLORIAN COPCEA

În arta dramatică se conturează o unitate în mod pregnant, deoarece, fie în antichitate, fie în epoca Renaşterii sau în epoca contemporană lui Eminescu, se face simţită o preocupare constantă de a înfăţişa caracterele omeneşti care sunt aceleaşi şi ceea ce se întâmplă în inima omenească, la care vibrează deîndată publicul, inclusiv cel românesc. Obiectivele estetice şi morale comune se întrevăd îndeosebi în momentele cruciale de dezvoltare ale celor două genuri ale artei dramatice, – unul „înalt” şi altul „de rând”: drama de caractere şi drama de intrigă. Cel dintâi arată, după precizările tipologice ale lui Eminescu, caracterele în toată curăţenia şi consecvenţa lor, al doilea le presupune ca fiind cunoscute, prezentând conflictele ca fiind născute din planuri paralele, cu caracter intelectual, din părţi opuse: „În cel de întâi gen, conflictul trebuie să se nască cu necesitate, ca între două puteri elementare aduse în contact, precum urmează cu necesitate esploziunea dacă arunci o scânteie într-o magazie de praf. Aduse odată în contact, caracterele se dezvoltă repede şi energic, privitoriul rămâne uimit, nu de ceea ce se-ntâmplă, căci aceasta o poate ghici mai totdeauna, ci de espresia curată, străvezie a caracterelor omeneşti, cari-n viaţa comună se ascund sub masca convenţiilor sociale. Astfel, în tragediile lui Sofocle ştim de mai nainte ce are să se-ntâmple, dar caracterele sunt cristalizate şi ne uimesc prin teribila lor consecvenţă, pănă sunt înfrânte prin ele înşile, urieşi ce cad sfărâmaţi sub propria lor greutate. Drama de intrigă consistă nu atâta în conflictul a două caractere, ci în acela a două planuri opuse. Aicea publicul priveşte cu mult mai mare interes desfăşurarea, căci el poate ghici ce se petrece în inima unui om, nu însă ce se petrece în capul lui. În acest al doilea gen, spaniolii şi francezii au ajuns foarte departe; cel dentăi e reprezentat din veac în veac de câteva genii izolate, în vechime de tragicii greci, în vremea nouă de Molière şi Shakespeare, şi în cazuri izolate în câteva alte scrieri, concepute în acele momente fericite, în cari, după spusa unui scriitor, fiecare om e un geniu”[2, p. 204-205]. În această caracterizare tipologică eminesciană se întrevede clar modul de a prezenta areale culturale ca nişte „cercuri concentrice”, ca nişte „terenuri” adiacente care se suprapun până la urmă într-un unic spaţiu cultural european, reprezentat de Sofocle şi ceilalţi tragici greci, de dramaturgii spanioli şi francezi, iar în vremea nouă de Molière şi Shakespeare. O configurare oricât de sumară a acestui spaţiu cultural/ intercultural/ multicultural va include în chip holistic, adică sub semnul unităţii: – antichitatea greacă şi latină cu un impact considerabil asupra poeziei şi mitopo(i)eticii sale, reprezentată de

Homer, Ovidiu, Horaţiu, Properţiu, Sofocle, Eschil; – Renaşterea cu cel mai strălucit reprezentant „divinul brit” Shakespeare, figurând în multe manuscrise din Fragmentarium, în poezia „Cărţile”, în diferite articole publicistice şi cronici dramatici; Eminescu vorbea, în analiza dramelor lui Bolintineanu că acestea ar fi putut călca mai cu succes terenul shakespearian „al abstracţiunii absolute”; al unităţii pline de simbolism şi profunditate care domneşte în opera acestui geniu puternic; – literatura germană, cunoscută de el în original şi în profunzime prin cei mai importanţi scriitori: Schiller, Goethe, Lessing, Herder, Novalis, Heine, J. P. Richter, mai modestul Lenau, din care traduce, Geibel, Cerri, Hebbel; –literatura engleză, din cadrul căreia, înafară de Shakespeare, îi cunoaşte pe Byron, Joung, Shelley, Defoe, Marlowe; – literatura franceză, pe care o cunoaşte de asemenea fundamental prin reprezentanţii clasicismului şi romantismului: Molière, Racine, Corneille, Hugo, Volney, Gautier, Lamartine, Musset, Dumas, Vigny în articolele publicistice sunt citaţi Pascal, Rousseau, Montesquieu, Voltaire, D'Alembert; – literatura italiană, din care a lecturat Decameronul lui Boccaccio, Orlando furioso de Ariosto şi Gerasalemme liberato de Tasso, La locandiera de Goldoni, I pitocchi fortunati de Gozzi; – literatura spaniolă, cu care a luat contact prin Cervantes şi Cid, citat în Dicţionarul de rime. – literatura rusă, cunoscută prin traducerile şi dramatizările lui Gogol; Din cunoaşterea acestor literaturi şi areale culturale, toate trecute prin „pământul proaspăt al propriului suflet”, a rezultat o modelare a concepţiei despre lume (de la geneză, trecând prin momentele-cheie ale evoluţiei, până la stingere – „de la mărire la cădere”, ca în Memento mori) şi o mitopo(i)etică complexă pusă sub semnul organicismului şi înţelegând elemente diferite ale imaginarului clasi__________________________________

Luminiţa Mihailicenco, Adalbert Gyuris

25

cist, romantic, baroc şi simbolist. În acest sens, academicianul Mihai Cimpoi vorbea despre o încadrare absolută în direcţia organicismului filosofic şi liric, căci Eminescu concepe Europa (ca şi lumea, cosmosul, societatea, statul) ca pe un organism, valorificând – pe temeiul culturii asociate ştiinţei şi raţiunii şi un Organon, ca instrumentar al gândirii (în sensul logicii analitice, hermeneuticii sau interpretări, epistemologiei şi topicei sau modelului de dialogare şi sofismelor aristotelice). Eminescu distingea în evoluţia gândirii europene o reorientare a popoarelor noi spre cultura antică, prin îndepărtarea de anumite practici religioase ce-l proslăveau pe Dumnezeul puterii fizice, al războiului: „Clerul a dezbătut popoarele nouă ale Europei din mrejele unor credinţe şi obiceiuri în care puterea fizică jucă cel întâi rol, căci dovedit este că atât zeul suprem al germanilor ca şi cel al celţilor şi slavilor au fost un Dumnezeu al războiului, al sângiurilor, un Dumnezeu al puterii brute. Îmblânzirea treptată a lumei nouă este un netăgăduit merit al religiei creştine, afară de aceea că a mai fost păstrătorul culturii antice” [3, p. 179]. Verva polemică a publicistului Eminescu se îndreaptă asupra proceselor de descompunere a culturii europene, declanşate în Rusia şi în alte ţări. Rusia în special devenea un teatru al unei serii întregi de fapte întunecoase: îndreptarea de pistoale contra împăratului şi a şefilor administraţiunii de gubernie, în care sunt angajaţi amploiaţi, sergenţi de poliţie şi chiar persoane din societatea înaltă; fierberea înfundată a mişcării revoţionare care duce la popularea Siberiei cu adepţii noilor idei; urmărirea oricăror idei mai libere, exercitarea de presiuni mari asupra corpului didactic şi a studenţilor, tineretului universitar. Atentatul asupra împăratului care a avut loc la 3 aprilie 1879, oricât de regretabil ar fi, e un simptom al unor cauze cu mult mai întinse şi mai generale. Faptul nu are un caracter privat de răzbunare individuală, ci „e precursul unei mişcări de descompunere sociale al cărei obiect e colosala împărăţie slava”, având repercursiuni şi asupra culturii: „Dar nu numai la Rusia e mărginită acea descompunere. Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Stilul elegant al arhitecturii Renaşterii, cel măreţ gotic cedează stilului monoton al cazarmelor de închiriat, Shakespeare şi Molière cedează bufonărielor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul şi Offenbach alungă pe Beethoven şi pe Mozart, – e o epocă în care ideile mari asfinţesc, în care zeii mor. Pe lângă aceasta se adaugă o generală corupţie economică [3, p. 664]. →

Eminescu vorbeşte, prin urmare, despre o epocă de descompunere şi relativizare nietzscheană a valorilor comune europene. Intrând în astfel de faze de criză, cultura naţională sau cea europeană trebuie să-şi ia măsuri strategice de protejare, de conservare şi de asigurare a continuităţii, dezvoltării în felul în care procedează dinastiile monarhiste. Presa vieneză este criticată pentru că este „ceva fără rădăcini” şi nu reflectă spiritul rasei germane şi nici al celorlalte naţionalităţi. Poetul-publicist vede în dezvoltarea ştiinţelor natura, cauza „iubirii pentru orice accent natural, fie-n arte, fie-n literatură”. Cu cât drumul de fier, adică civilizaţia nivelează şi reduce la o egală platitudine omenirea, cu atât se revigorează tendinţa de a păstra comorile grămădite de un popor: „În realitate orice lucru temeinic şi sănătos se face numai pe baza unei naţionalităţi certe, a unei limbi certe”. Modelul invocat, în acest context al dezbaterii problemei, este bineînţeles Grecia: „Grecia veche n-ar fi ajuns nicicând la dezvoltarea ei cea mare dacă limba ei nu s-ar fi dezvoltat cu toate nuanţele dictate de natură şi împrejurări şi dacă această dezvoltare a limbii nu era paralelă cu dezvoltarea a chiar spiritului elin” [3, p. 1268]. Comentând o hotărâre a Senatului francez privind legalizarea concurenţei libere în cadrul învăţământului, gazetarul de la Timpul apreciază ca fiind just gestul lui Laboulaye, Renan şi Taine, discipoli ai lui Tocqueville, fiindcă ei, aceşti bărbaţi, se opuneau acţiunilor de centralizare şi uniformizare atât de caracteristic spiritului latin al Franţei: „Ei prevăd că rezultatul acesteia ar fi o sterilitate a spiritului francez care va face ca Franţa să rămână înapoi în filozofie, teologie, filologie şi lingvistică. Prin concurenţa instrucţiunei libere ei speră a scoate „Universitatea”, care în filozofie s-a oprit la Victor Cousin şi pentru care un Schopenhauer şi un Spencer n-au existat, care nu ştie despre David Strauss sau Rein sau Griger. Poate să fie calculul şi greşit: în Germania şi Austria, unde şcolile superioare, naţionalităţile, sisteme filozofice şi teologice îşi fac concurenţi, nu s-ar putea întrebuinţa argumentul. Pentru Franţa însă poate avea valoare” [3, p. 1154]. Culturile naţionale nu se închid monadic în cercurile lor, având totuşi o direcţiune de dezvoltare, bazată pe realităţi naţionale certe (spirit, limbă, tradiţie sub formă de „comori” ale trecutului). Unirea prin cultură i se pare poetului-publicist mai importantă decât unirea politică, fiindcă nici grecii vechi, nici italienii, nici germanii n-au fost uniţi politiceşte: „Cu toate acestea, tocmai atunci au fost mai însemnaţi prin spiritul

şi activitatea lor. Deasupra despărţirii politice se născuse o unitate în literatură, în limbă, în obiceiuri, cu atât mai sfântă cu cât nu avem a face cu meschinele rivalităţi politice” [3, p. 1154]. Comunicarea între culturi, punerea lor sub semnul Unităţii nu se face în temeiul unui criteriu politic, ci a unuia de natură intelectuală, etnică, lingvistică, fapt care-l determină pe Eminescu să afirme tranşant: „Nici nemţii, nici sclavii, nici maghiarii nu exercită ca şi caracter naţional, ca limbă, ca stări de lucruri vro atracţie asupra noastră, şi simpatiile noastre naţionale sunt foarte departe în apusul Europei între naţiile romanice sau romano-germanice de acolo.

economice, politice, culturale în contextul realităților europene. În acest sens, D. Vatamaniuc releva faptul: – că toate Caietele lui Eminescu arată că interesul poetului pentru literatura europeană și cea universală în totalitatea ei „este cu mult mai mare decât traducerile făcute de el” [5, p. 8]; – că gazetarul a avut „o deschidere spre presa străină, îndeosebi germană” [6, p. 7]; – că proiectul de reformă a învățământului trebuia făcut, după cum se sugerează în unele articole în spirit european [7, p. 10]; – că este învederată o pledoarie pentru o zonă „neutrală” a Europei, din care să facă parte țările din Balcani [8, p. 9]; – că reformarea magistraturii trebuie făcută tot în spiritul practicilor existente în țările europene [9, p. 10]; – că natura statului și a organismelor sale se cade dedusă ținând cont de sociologie, care reprezintă „toate cunoștințele omenești” [10, p. 8]. Referința la „ideea europeană” există și în corespondență [XI, p. 8-14]. Articolele din Timpul prezintă o sinteză a concepțiilor lui Eminescu, inclusiv a celei privind Europa ca „organism” [11, p. 16]. _______

Luminiţa Mihailicenco, “Undeva” __________________________________

Note:

Cauzele acestor simpatii depărtate nu sunt numai politice, ci de natură foarte diversă, sunt etnice, intelectuale” [4, p. 799]. Unitatea se bizuie nu doar pe asemenea „tipare” şi asemănări organice, ci şi pe deosebirile care dau specificitatea, personalitatea unei naţionalităţi. Totul se aşează într-o ecuaţie sui generis individualitate/ universalitate. Apare în articolul [„Foile noastre oficioase”] chiar un portret fenomenologic al spiritului românesc şi al limbii române: „Natura analitică a limbii, deci şi a spiritului nostru, deosebită de cea germană, ungurească, slavă; o inteligenţă mai puţin abstractă dar mai limpede; un bun simţ, falsificat poate în parte, dar înnăscut rasei române, o elasticitate mai mare a puterii musculare şi a celei intelectuale; Iată note care disting în mod esenţial rasa română de cele ce-o înconjoară. Dacă mai ţinem seamă de unitatea aproape absolută a limbii vorbite de români precum şi de unitatea datinelor, amândouă preexistente formaţiunii statelor române chiar, am arătat aproape în totalitate cauzele ce se opune în mod constant deznaţionalizării românilor” [4, p. 799]. Publicistica eminesciană, evaluată în integritatea ei, denotă o preocupare constantă de a dezbate problemele sociale,

26

1. Eminescu Mihai. Fragmentarium. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981. 814 p. 2. Eminescu Mihai. Articole şi traduceri, vol. I, ed. de Aureliu Rusu. Bucureşti: Minerva, 1974. 600 p. 3. Eminescu Mihai. Opere, Publicistică, IV, colecţia Opere fundamentale., Bucureşti: Minerva, 2000, 1864 p. 4. Eminescu Mihai. Opere, Publicistică, V, colecţia Opere fundamentale. Bucureşti: Minerva, 2000. 1924 p. 5. Eminescu Mihai. Opere, Vol. IX, ed. D. Vatamaniuc. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2011. 1216 p. 6. Eminescu Mihai. Opere, Vol.X, ed. D. Vatamaniuc. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2011. 1480 p. 7. Eminescu Mihai. Opere, Vol. VII, ed. D. Vatamaniuc. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2011. 992 p. 8. Eminescu Mihai. Opere, Vol.VI, ed. D. Vatamaniuc. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2011. 968 p. 9. Eminescu Mihai. Opere, Vol. VIII, ed. D. Vatamaniuc. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2011. 1016 p. 10. Eminescu Mihai. Opere, Vol. IV, ed. D. Vatamaniuc. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2011. 1360 p. 11. Eminescu Mihai. Opere, Vol. V, ed. D. Vatamaniuc. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2011. 1192 p.

(I) Contrar multor aşteptări, Caragiale – cel puţin în timpul vieţii – nu a fost un scriitor de continuu succes între contemporanii şi colegii săi de breaslă, ba chiar mai puţin agreat de o societate care, se recunoştea, deseori cu neplăcere, în multe dintre personajele create de marele autor. Scrierile sale au constituit evadări dintr-o lume literară dominată la sfârşitul de secol nouăsprezece, ca gen literar, de o dramaturgie aflată încă pe la începuturile sale, precum şi de câteva nume, mai mult sau mai puţin importante în structura social-culturală şi literară a epocii. Dovadă că, până la urmă, creaţiile acestora au rămas menţionate mai apoi doar de istoria literară. Amintindu-ne că principalele piese de teatru semnate de Caragiale au ieşit în lume între anii 1879-1890, respectiv: premiera comediei O noapte furtunoasă are loc în data de 18 ianuarie 1879, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Spectacolul s-a bucurat de un succes deosebit şi totul părea în regulă, doar că, fapt oarecum bizar, ieşit pe scenă după primul act pentru a primi aplauze, Caragiale a fost fluierat şi huiduit consistent de câteva grupuri organizate în acest scop. Incidentul a fost mărturisit de însuşi Caragiale cu tristeţe şi cu o explicaţie perfect plauzibilă: „Se răspândise vestea că piesa lovea în instituţia Gărzii Cetăţeneşti. Iar la a doua reprezentaţie, din 21 februarie, am fost iar fluierat, huiduit şi ameninţat, de o droaie de patrioţi din Garda Civică, cu bătaia în piaţa Teatrului.

Nişte tineri ofiţeri m-au scăpat de furia lor.” Până la urmă, conducerea Teatrului a fost determinată de proteste să scoată piesa din program, fiindcă lovea în mica burghezie şi care s-a simţit profund jignită şi umilită. Se înţelege că întâmplarea a fost trăită de autor la cea mai înaltă cotă tensională producându-i revoltă şi o mâhnire profundă, cu atât mai mult că el deja era conştient de valoarea creaţiei sale. Istoria s-a repetat, cât de cât pe alte coordonate, dar la fel de neplăcut pentru Caragiale, când comedia D’ale Carnavalului a fost fluierată consistent (în 1885), cu toată „intervenţia” de a salva situaţia, a lui Titu Maiorescu, care a publicat în revista „Convorbiri literare” un studiu intitulat Comediile domnului Caragiale (1885), încheiat prin fraza: „Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră, sunt plante adevărate, fie tufiş, fie fire de iarbă, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi.” Deci, cu acest studiu, Maiorescu a încercat şi reuşit într-o oarecare măsură reabilitarea dramaturgului, inclusiv sau mai ales sufleteşte, în faţa denigratorilor şi negativiştilor, „ajutat” fiind şi de C. D.-Gherea care a publicat câţiva ani mai târziu (în 1890), pentru prima dată, un studiuexegeză analitică a dramaturgiei lui I. L. Caragiale, studii care. după cum avea să se vadă ceva mai târziu, respectivele răni deschise nu s-au vindecat niciodată… …Însă, necazurile marelui nostru dramaturg, nu se opresc, ci constituie doar începutul, fiindcă douăzeci de ani mai târziu, la 19 mai 1909, Pompiliu Eliade, pe atunci directorul Teatrului Naţional, îl înştiinţează pe Caragiale, fără menajamente, că „Piesele dumitale nu mai sunt aşa bine primite şi nu aduc câştig cât s-ar crede direcţiunii şi autorului. Să le retragem Teatrului. Trebuie să se mai odihnească un an-doi bietele capodopere (…)”. În consecinţă, revoltat şi jignit, Caragiale găseşte de cuviinţă să-şi retragă de la Teatrul Naţional bucureştean toate creaţiile sale de dramaturgie. Nu este deloc greu să ne imaginăm marea mâhnire şi dezamăgire care i-a invadat sufletul… De fapt, ce i se reproşa în mod constant şi cu vehemenţă şi perseverenţă lui Caragiale? Înainte de alte… păcate, 27

că mai toate scrierile sale, indiferent de genul abordat, erau nu doar lipsite de patriotism, ci şi de-a dreptul antipatriotice, fără să se ţină seama că prin geniul său, realizase debutul în lumea literelor şi a artelor în literatura română a unui realism de tip nou. El a fost cel care „a fundat satira română modernă şi a pus un excepţional jalon naţional pe drumul marii comedii a lumii.” (V. Silvestru) Dintre toate-acestea, noua situaţie apărută, precum şi deteriorarea completă a relaţiei cu Teatrul bucureştean, l-a afectat extrem de mult contribuind la ideea tot mai clar conturată privind exilarea la Berlin… Păstrându-ne în acelaşi cadru al discuţiei, obligatoriu trebuie subliniat amănuntul extrem de important că Omul Caragiale, după cum aflăm din spusele şi… scrisele contemporanilor săi, paradoxal, nu a fost un personaj „permanent” vesel… Deşi binecunoscut drept un cozeur desăvârşit, perfect întreţinător al unei conversaţii, nu de puţine ori dincolo de această aparenţă, cunoscută, agreată şi verva sa inimitabilă, se afla Omul Caragiale, nu o dată camuflându-şi amărăciunea şi deziluziile provocate de receptarea operei sale. „Voi, spunea el la un moment dat unor prieteni (Vlahuţă, de exemplu…), toţi, sunteţi totuna. Nimeni nu ţine la mine (…) Ţineţi la mine, fiindcă vă distrez cu glumele şi poveştile mele. Ia, sunt şi eu acolo ca un biet străin, pripăşit între voi, care vă face să râdeţi şi să vă înveseliţi.” (Paul Bujor, în Amintiri de A. Vlahuţă şi I. L. Caragiale, Bucureşti, 1938). De remarcat aici şi constatarea lui Al. Vlahuţă, unul dintre prietenii lui apropiaţi: „Un om foarte trist. E multă durere sub glumele lui.” Adevărul este că, poate şi prea sau normal de conştient de valoarea lui, mai toată viaţa a trăit drame, şi sufleteşti şi materiale. Astfel, dorind să candideze pentru un post de deputat, i s-a replicat doleanţa printr-un refuz deloc… delicat, că lumea nu avea încredere în el. Acest refuz l-a îndurerat foarte mult pe Caragiale care, la Berlin, i s-a plâns lui Dimitrie Gusti „că în ţara lui n-a putut să străbată nici măcar în parlament ca deputat, necum să ocupe un loc de conducere politică.” DUMITRU HURUBĂ

(II) Dacă ar face orice să-l antreneze într-un scandal pe Caţavencu, ale căror consecinţe să le întoarcă în favoarea ei, propriul scandal legat de viaţa Zoei trebuie oprit cu orice preţ. Pentru că oprirea lui ar asigura confort pentru cei prinşi în angrenajul scandalului: Tipătescu, Trahanache. Zoe ar fi dispusă să sacrifice şi “idealuri” politice (“Să sprijinim candidatura lui Caţavencu!“) pentru a opri scandalul, pe care, oricum, ea l-a declanşat. Ba chiar preferă scandalului moartea: “M-ai adus la moarte - pentru că (hotărâtă) mă omor înainte de izbucnirea scandalului, astăzi, acuma, aici! (s.n., N.B.)- M-ai adus la moarte, şi mă poţi scăpa, şi mă laşi să mor... (plânge.) În dimensiunea sa conjugală, scandalul este legat în primul rând de adulter. Relaţia lui Tipătescu cu Zoe, a lui Chiriac cu Veta sunt cele care au un potenţial permanent al scandalului public. Dacă relaţia Zoei ar putea compromite viitorul politic al lui Tipătescu, ca şi „onoarea de familist” a lui Zaharia Trahanache, relaţia Vetei cu Chiriac e una fără miză mare. Jupân Dumitrache e mai modest, are doar un „ambiţ”: „Eu am ambiţ, domnule, când e vorba la o adică de onoarea mea de familist”. Triunghiurile conjugale au în componenţa lor, dincolo de cuplul conjugal, oameni „de încredere”, Tipătescu şi Chiriac sunt dincolo de orice suspiciune pentru cei încornoraţi. „Dar nevastă-mea nu-i de-alea”, susţine încrezător Jupân Dumitrache, iar Jupân Dumitrache e şi mai vehement, neavând nici cea mai mică îndoială în privinţa scrisorii Zoei către Tipătescu: „Fireşte că nu se poate; dar ţi-ai fi închipuit aşa mişelie...”, fiind sigur de fidelitatea / moralitatea soţiei lui. Evitarea scandalul e menită să apere „onoarea de familist”, onoare vulnerabilă la orice scandal. Scandalul scoate în relief nu doar slăbiciuni, ci şi incapacităţi, e şi scop şi mijloc. E un instrument, e o formă de diversiune, care ţine de o strategie a protecţiei personale. Scandalul e

însă şi răzbunare, iar Miţa Baston e în stare să-şi răzbune „infidelitatea” amantului, tot cu un scandal. Deşi scandalul nu e scop în sine. Scandalul, prin polarizare factologică, devine sursă a comicului de moravuri, situaţie, caracter, dar şi de limbaj. Scandalul ilustrează mentalităţile veacului. Nu există criterii etice, morale în raporturile dintre personaje, pentru că ele ilustrează o „soţietate fără prinţipuri”, şi cu atât mai mult lipseşte dimensiunea metafizică, chiar dacă Zoe îl invocă pe Dumnezeu, odată scăpată de spectrul ameninţărilor lui Caţavencu: „Nu ţi-a ajutat Dumnezeu pentru că eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu tot bună, ca şi până acuma”4, iar despre Veta aflăm doar că se găteşte ca să meargă la biserică. Prinşi în angrenajul scandalurilor pe care le provoacă sau le-ar putea declanşa, voluntar s-au involuntar, Zoe, Veta, Ziţa, Tipătescu, Caţavencu, Chiriac sunt şi ridicoli şi odioşi. Dincolo de aparenţa puterii pe care o deţin unii sau ascendentului pe care îl au alţii, eroii lui Caragiale sunt slabi, chiar dacă-şi ştiu interesele mai mult decât ideologiile, atunci când e vorba de politică, chiar dacă pun mai presus protejarea amantului decât salvarea familiei, atunci când e vorba de relaţiile de cuplu. Scandalul stă şi între umilinţă şi orgoliu, între aspiraţie şi ratare. Caţavencu îşi pierde uzul raţiunii în clipa în care are în mână „scrisoarea”, cea care i-ar putea satisface şi ambiţiile şi orgoliile sale, dar devine umil când acest resort dispare. Zoe e în stare de orice umilinţă numai să evite scandalul, dar se trezesc în ea toate orgoliile şi trufia atunci când îşi recapătă supremaţia, ascendentul asupra lui Caţavencu: „Scoală-te, eşti bărbat, nu ţi-e ruşine…”5. „Nu tremura! Pe parola mea de onoare, eşti scăpat!”6 Niciun scandal, în comediile lui Caragiale, nu-şi consumă însă finalul. Zoe îşi salvează reputaţia, Tipătescu nu-şi pierde nici poziţia socială, nici amanta, Veta şi-l păstrează pe Chiriac, care, mai mult,

Un “selfie”, la bustul lui Caragiale din Ploieşti (30 martie 2017) _____________________________ îşi sporeşte încrederea, iar Jupân Dumitrache îl face „partener” în afaceri. Disperarea se termină în extaz, într-un fel de „pupat Piaţa edependenţi”, în „îmbrăţişare generală, precedată de iertare şi împăcare”7. Nu e, totuşi, o iertare creştinească, ci una de circumstanţă, forţată. Nu ştiu dacă finalul Scrisorii pierdute, în care „toată lumea se sărută”, ne îndreptăţeşte să credem că suntem în faţa unei împăcări adevărate, creştineşti, câtă vreme aproape nimic din comportamentul personajelor nu semnalează porniri religioase. Potenţial, astfel de personaje, lipsite de orice scrupule, ar fi în stare să transforme din nou Paradisul în Infern, dacă situaţia lear deveni, învinşilor, din nou favorabilă. Pentru că scandalurile plutesc în aer, ca o ameninţare continuă, creează crize, situaţii limită. Scandalurile sunt proiecţii şi mai puţin fapte. Ele sunt mai mult invocate, dar, finalmente, evitate. Nişte scandaluri „ratate”. Dacă „scandalurile” s-ar fi concretizat, ele ar fi deschis alt drum finalurilor comediilor caragialiene sau chiar ar fi fost create alte texte. Nu cred că ipoteza de lectură lansată de N. Steinhardt (Secretul „Scrisorii pierdute”)8 se poate susţine, nimic din comportamentul personajelor din O scrisoare pierdută neputând să îndreptăţească remuşcare, vină, spovedanie. → NICOLAE BĂCIUŢ 7

4 5 6

Caragiale, I.L., op. cit. p. 174 Idem. Ibidem.

28

Vartic, Ion, Clanul Caragiale, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2002, p. 175. 8 Preluată de Ion Vartic în Clanul Caragiale, p. 177 – 178.

Sărutându-se (sărutul lui Iuda!?) şi aşezându-se la aceeaşi masă nu înseamnă o bruscă metamorfozare a răului în bine. Parafrazând, sub râsul lor se ascunde dispreţul, ura, poate chiar încolţeşte sâmburele răzbunării. „Scandalul” se încheie şi în D’ale carnavalului, ca şi în O scrisoare pierdută, cu „împăcarea părţilor”: PAMPON: Frate, a fost o încurcătură, înţelege. CRĂCĂNEL: Da, o încurcătură… NAE (ieşind de după paravan): Se înţelege c-a fost o încurcătură, cum se-ntâmplă totdeauna în carnaval... Ei! d-ale carnavalului! Să-mi daţi voie, coconiţelor, să vă isplic eu încurcătura pe larg la masă”. Iertarea nu poate fi, nici de această dată, decât una ipocrită, cu explicaţii mai degrabă formale, acceptate mult prea uşor, cu seninătate şi falsă naivitate, de către cei „traduşi”. Totul e o „farsă”, „farsa finală a împăcării, topos frecvent în textele lui Caragiale şi totodată una din cele mai profunde observaţii morale ale întregii sale literaturi”9. „Ordinea se restabileşte bând şi mâncând”, „întro voioasă împăcare colectivă”10. O voioşie de suprafaţă, fără relief moral. O adevărată demagogie a scandalului. Scandalul e evitat şi în situaţii minore, cum ar fi „istoria cu un spiţer”, de la frizeria lui Nae Girimea (din D’ale carnavalului): „N-a vrut d. Nae, spune Iordache, să facă scandal, măcar că era de un procuror ceva. D. Nae, ştii, mai galant, i-a luat biletul şi vreo cinci franci câţi i-avea în buzunar, i-a făcut un moral bun, din porc şi din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două palme şi l-a dat pe uşe afară...”11. Personajele lui Caragiale ar putea fi absolvite de orice vină, pentru că ele n-au „cunoştinţă de ridicolul şi amoralitatea lor”, „sunt sincere şi patetice în tot ce spun şi fac”12. Dacă nu le-ar fi evidente scopurile, le-am putea considera şi inocente, ele însele victime ale unui timp istoric,

ale unei proaste rânduiri sociale şi politice. Prea repede şi prea uşor se risipeşte vrajba, ca gestul să poată fi considerat sincer, autentic. Suspiciunea şi neîncrederea reciprocă a personajelor induc, la lectură, suspiciune în ceea ce priveşte sinceritatea împăcării. Dar se poate acorda şi prezumţia de… nevinovăţie acestor tipuri comportamentale. Deşi „nimic nu s-a schimbat din structura personagiilor, după ce au trecut prin atâtea peripeţii”, iar „după ce situaţiile s-au încurcat şi s-au descurcat, după ce bănuielile s-au risipit şi îngrijorările au aţipit, toţi reintră în natura lor restabilită”13. Să fie şi scandalul un „moft”, cu al său sac fără fund, definit de Caragiale14: „O, Moft! Tu eşti pecete şi deviza vremei noastre. Silabă vastă cu neţărmurit cuprins, în tine încap aşa de comod nenumărate înţelesuri: bucurii şi necazuri, merit şi infamie, vină şi păţanie, drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, viţiuri distrugătoare, suferinţă, mizerie, talent şi imbecilitate, eclipse de lună şi de minte, trecut, prezent, viitor – toate, toate cu un singur cuvânt le numim noi românii moderni, scurt: MOFT”. Oricum, moftangiii lui Caragiale „nu «fac» istorie (chiar dacă fac «rivuluţii»), doar o populează, vitalişti, zgomotoşi şi superficiali”15. Limbajul „scandalurilor” din piesele lui Caragiale fac corp comun cu întregul limbajului. Nu e exces de vocative, nu se înjură. Tonul e de fiecare dată însă ameninţător, e o sabie a lui Damocles deasupra cape____________________________________

9

Zaciu, Mircea; Papahagi, Marian; şi Sasu, Aurel, DICŢIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI (A - C), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române 1995 10 Iorgulescu, Mircea, Ceara şi sigiliul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982. 11 Caragiale, I.L., Opere, p. 184. 12 Vartic, Ion, Clanul Caragiale, p. 175 – 176.

Luminiţa Mihailicenco, “Fidelitate”

telor ale căror vinovăţii s-ar amplifica prin materializarea scandalurilor invocate. Indiferent de statutul social şi de nivelul de educaţie, vorbirea personajelor prinse în labirintul scandalurilor e una „stricată”, abundă în termeni stâlciţi, folosiţi impropriu. Uneori limbajul pare codificat, e doar aluziv. Personajele se caracterizează prin propriile lor fapte, prin limbaj, prin nume, de către celelalte personaje. Dar ele se deosebesc şi se definesc şi prin modul în care îşi asumă „scandalul”, din interior sau dinafara lui. Pristanda e voluntarul interesat, gata să asculte orice i s-ar cere, Trahanache se angajează în apărarea onoarei sale de familist, a reputaţiei Joiţicăi, pentru care are un adevărat cult, Tipătescu e adus în pragul disperării, stare de care e cuprinsă în primul rând Zoe, care se manifestă când patetic, când lacrimogen, când condescendent, cu autoritarism, adaptându-se foarte repede la orice situaţie, făcând-o cu naturaleţe, fără nicio urmă de scrupule. Veta e stăpână pe sine, pentru că Jupân Dumitrache, la fel ca Trahanache, are deplină încredere în ea, Miţa Baston e vehementă, înflăcărată, dar se stinge la fel de repede. Personajele lui Caragiale sunt guralive dar, paradoxal, nu sunt scandalagii. Tema scnadalului în opera lui Caragiale îl face pe regizorul Cornel Todea să pună în scenă (în noiembrie 2001, la Teatrul „Ion Creangă” din Bucureşti) un spectacol “nonconformist şi provocator”16, după opera lui Ion Luca Caragiale, chiar sub semnul scandalului: "Voi scandal cu orice preţ!": „NAE: Vrei scandal cu orice preţ? MIŢA: Da, (ridicându-se) vreau scandal, da... pentru că m-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate: ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 Fevruarie; (formidabilă) ai uitat că sunt ploieşteancă — da, ploieşteancă! — Năică, şi am să-ţi torn o revuluţie, da' o revuluţie... să mă pomeneşti!...”17

13

Constantinescu, Pompiliu, op. cit. p.42 Moftul român, I, nr.1, 24 ianuarie 1893. 15 Gogea, Vasile, OftalMoftologia sau ochelarii lui Nenea Iancu, Editura Grinta, 2002, p. 18. 14

29

16

teatrulioncreanga.ro, pagină pe Internet. 17

Caragiale, I.L., Opere, I, p. 200-201.

unul dintre marii scriitori români ai sfârşitului de secol XX

(VI)

…Vrem-nu vrem să recunoaştem, realitatea este că, pe măsură ce înaintăm în timp, generaţiile care ne urmează, în majoritatea lor, sunt tot mai puţin interesate de tradiţii, de valori culturale şi, în general, de trecut. După ’89, ca să luăm un punct de reper concret, în literatură s-a produs o schimbare de macaz care a deviat aproape întreaga garnitură literară pe o linie ale cărei traversescriitori, fie sunt înlocuite cu altele, fie înlăturate ca netrebuincioase. Acarii, mulţi angajaţi ai firmei Reconsiderarea, la departamentul Iconoclaştii, deja specializaţi în manevrări spre şi pe linia moartă, se puseseră pe treabă vânjos. Astfel, neam pomenit că scriitori importanţi de după 1944 şi până în 1989 au devenit indezirabili, deoarece creaţia lor se petrecuse mai ales în vremea comunistă. Valoarea operelor nici nu mai era luată în considerare! În acest context, situaţia lui Mihai Sin a fost diferită: în 1985 i s-a refuzat premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul Schimbarea la faţă, pe motiv de conţinut anticomunist, după 1989, pentru romanul Quo vadis, Domine? (2 vol., 1993-1996), a fost acuzat pentru încercarea de reabilitare a fostei Securităţi. Nimic mai paradoxal, după părerea mea, de-aceea, nici nu găsesc o explicaţie cât de cât logică a

situaţiei. Tot aşa cum – tot nu pricep din ce motive – s-a lansat ştirea conform căreia opera lui Mihai Sin nu ar fi fost comentată şi analizată de critica literară la timpul potrivit, prin aceasta inducându-se ideea că ea ar fi fost lipsită de valoare. Pentru ca şi cei care se îndoiesc sau ar fi partizanii acestei imense prostii, am anexat prezentului material o parte a referinţelor critice semnate de către unii dintre cei mai importanţi critici literari ai vremii. Astfel: Ştefan Borbély, Anton Cosma, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu, Constantin Hârlav, Mircea Iorgulescu, Dan C. Mihăilescu, Ion Negoiţescu, Radu Petrescu, Lucian Raicu, Eugen Simion, Ion Simuţ, Alex. Ştefănescu, Laurenţiu Ulici… Mai departe: considerând că Mihai Sin a fost unul dintre cei mai importanţi scriitori-prozatori ai sfârşitului de secol XX, am crezut de cuviinţă, în virtutea unor sentimente de prietenie şi respect pe care le-am nutrit faţă de el, dar şi pentru a (re)aminti rostul şi rolul său în proza şi literatura postbelică, să scriu o micromonografie Mihai Sin. Sigur că nu este exhaustivă, sigur că datele şi evenimentele care au avut loc de-a lungul vieţii sale cuprinse în acest material sunt incomplete, însă (doar) pe acestea le-am avut la îndemână. Poate la un nou text, revăzut şi adăugit cu informaţii suplimentare, micromonografia va arăta altfel… Eu am exploatat în ea doar materia primă pe care am avut-o la dispoziţie. Cu toată consideraţia, pentru MIHAI SIN şi în memoria sa. (D.H.) P. S. Autografe de la Mihai Sin pentru mine: Pe romanul Quo vadis, Domine: Domnului Dumitru Hurubă, cu veche şi nestrămutată prietenie. Mihai Sin Târgu-Mureş, Decembrie, 2009; Pe volumul Marea miză; Domnului Dumitru Hurubă, „după douăzeci de ani” (dar nu de Dumas), ci ani duri, româneşti, cu bucuria revederii, Mihai Sin Târgu-Mureş, Decembrie 2009. DUMITRU HURUBĂ 30

DESPRE OPERA LUI MIHAI SIN, AU SCRIS, ÎNTRE ALŢII: Dana Dumitriu, despre „Aşteptând în linişte”, în revista Argeş nr. 5/1973; Laurenţiu Ulici, în Prima verba, vol. I, p. 199-202; Sorin Titel, în Pasiunea, p. 153-155; Dinu Flămând, despre „Bate şi ţi se va deschide”, în revista Ramuri, nr. 10/1978; Radu Petrescu, despre „Bate şi ţi se va deschide”, în Viaţa Românească, nr. 12/ 1978; Mircea Iorgulescu, în "Scriitori tineri contemporani", Editura Eminescu, Buc., 1978, p. 246-248; Constantin Hârlav, despre „Terasa”, în revista Steaua nr. 9/1979; Cornel Moraru, în vol. Semnele realului. Secționări critice convergente, Ed. Eminescu, Buc. 1982, p. 154-159 şi 253260; Valeriu Cristea, în vol. Modestie şi orgoliu, p. 206-211; Alex. Ştefănescu, în vol. Prim-plan (35 de profiluri de scriitori români contemporani), Ed. Eminescu, 1987, p. 302-308; Anton Cosma, în vol. Romanul românesc contemporan, I, Ed. Eminescu, Buc. 1988, p. 157-162; Eugen Simion, în vol. Scriitori români de azi, IV, Editura Cartea Rom., Buc., 1989, p. 436-465; Lucian Raicu, Proba realului, în România literară nr.16/1990; Ion Vlad, În universul nuvelei, în Steaua nr.4/1990; Virgil Podoabă, Al treilea timp, în Familia nr. 5/1990; Al. Cistelecan, Proza şi conştiinţa, în Familia nr. 6/1991; Gabriel Dimisianu, Romanul antitotalitar, în România literară nr. 44/1991; Irina Petraş, A fi în mers, în revista Transilvania nr. 6/1992; Romulus Diaconescu, „Schimbarea la faţă”, în revista Ramuri nr. 4/1993; Tania Radu, Din lumea paralelă, în LAI nr. 4/1994; Alex. Ştefănescu, Quo vadis, Mihai Sin?, în România literară nr. 11/1994, şi Un diavol mult prea simpatic, în România literară nr. 12/1994; Ştefan Borbély, Călimara cu otravă, în revista Apostrof, nr. 5-7/1994; Caius Dobrescu, Pro Sin, în România literară, nr. 4546/1994; Dan C. Mihăilescu, În absenţa bubulilor, în România literarăL, nr. 4546/1994; Ioana Pârvulescu, Obsesiile noastre, în România literară nr. 45-46/; Ion Negoiţescu, Scriitori contemporani, 1994, p. 383-386; Ion Simuţ, Incursiuni în literatura actuală, Oradea, Editura Cogito, 1994, p. 298-301; Alex. Ştefănescu, Un roman propagandistic, în România literară nr. 31/1996 şi în Istoria literaturii române contemporane (19412000), Buc. Ed. Mașina de scris, 2005, p. 973-978; Ion Simuţ, Proza marilor mize, în revista Familia nr. 5/2004; (Mihai Sin, interviu, „Formula AS”, 2005, 665; Mihai Sin, Criticul manelist, 2005, 34); Nicolae Băciuţ, Mihai Sin, ierarhiile liniştii (interviuri), Târgu-Mureş, 2006. Precum şi: Marian Victor Buciu, Bianca Burţa Cernat, Paul Cernat ş. a. D.H.

Puncte de vedere

Generaționismul a fost și este una dintre cele mai dificil gestionabile iluzii livrești (sau cu aderență livrescă) de care se bucură literaturile. Uneori se întâmplă ca diagnosticul să fie, în bună măsură, un autodiagnostic, cumulul de funcții – în cazul criticului – virând spre cazuistică mai mult decât spre critică sau teorie literară. Un exemplu e cartea lui Ion Bogdan Lefter „Generaționismul” literar Concepte, istorie, mărturii (Paralela 45, Pitești, 2016). Cartea e o reeditare a primei părți a unui studiu de sertar, pentru multă vreme - asupra poeziei postmoderne, publicat acum mai bine de zece ani, Flashback 1985 (2005). Ce atrage atenția asupra acestei părți autonomizate e autobiografismul subdiacent în care caracterul istoric relevant îl deține nu studiul în sine, ci aderența la prefață: depretextarea, publicarea lui separată, pune în lumină tocmai încercarea de acorda caracter istoric unor texte de fast-food generaționist. Cartea e, practic, o ratare de sincronizări suprapusă unui gest de bibliofilie validat drept criteriu de apartenență la un tot unitar. Autorul nu consideră necesar să anunțe în titlu faptul că studiul e unul specializat, nu generalist, ridicând așteptările cititorului până în momentul lecturii, când se poate constata a fi un lejer (bine, deși inegal documentat) clin d’oeil menit să susțină un partizanat asupra generației sale (ponderea tratării generației 80 e, procentual, foarte mare, fără ca nimic să o anunțe sau justifice) printr-un preambulum decapitat, întrucât această carte și continuarea ei, Începuturile poeziei postmoderne (1977-1985) – românești, iarăși, nu se precizează! - au, spune autorul, coperți gemene (pp.7-8). Iată argumentul invocat! Sentimentul istoric nu se ridică, din păcate, dintr-o cazuistică personalistă și, mai grav, naivă. Când coperta e programatic menită să aibă o bătaie mai lungă decât precizia unui titlu (care se presupune că va fi citat de către alți autori), reținerea cititorului e întemeiată, actul cvasiteoretic autonomizant devenind pretextul unui partizanat de atenție, el însuși inabil gestionat (inegalitatea dintre părțile I și II, până spre III și IV fiind stridentă, dincolo de natura deliberat distinctă). Metodologia fiind (și ea) deficitară (prin amestecarea instrumentelor critice și para-critice), autorului îi rămâne să scoată ca stafidele din cozonac cuvântul generație, indiferent

________________________________ de natura textului și de relavanța lui în discuție. Nu poate exista paritate de relevanță între același cuvânt aflat întrun jurnal sau scrisoare intimă (afirmații spuse în treacăt) și o tratare programatică (într-un manifest sau text teoretic care își propune asta): lipsește această diferențiere absolut necesară. Ghilimelele din titlu sunt insuficiente pentru a o sugera. De pildă „epoleții generației mele/ cine-ar îndrăzni să îi jignească” (pg. 181) sunt versuri ale poetei Ana Blandiana din volumul Persoana întîia plural (1964) și, prin urmare, beneficiază de această convenție: nu pot fi crezute. O importantă întrebare pe care o provoacă un asemenea demers, însă, e dacă ideea de generație are un deficit de stabilitate, de așezare conceptuală sau doar această carte e o imposibilă simbioză în care partizanatul de intenție parazitează obiectivitatea și istorismul. (Nu cumva toți generaționiștii s-au avut în vedere numai pe ei?) Din când în când, autorul simte nevoia unei scriituri ușuratice, cu puncte de suspensie care nu au ce căuta într-un discurs teoretic/ critic. Inclusiv ca mărturii, testimonii etc. textele suportă cu jenă astfel de galeșe exprimări complice, dincolo de care caracterul miscenaleu e semnul atât al imposibilității distincției, cât și al lipsei puterii de renunțare, de triere a materialului: neadecvarea spiritului critic domnește peste tot, mai degrabă decât 80-ism-ul critic. Lucrarea în cauză nu are niciun argument real să apară separată de analiza critică alături de care formează un tot (să zicem) unitar. Detașarea pretextului de text nu întărește tendințele teoretice, ba chiar din contră, în îndepărtarea de cazuistică, le face expozitive, școlărești, le reduce la exemplul puștii care apare în actul întâi și nu trage niciodată, ori la absurdul unor scheme din cuțite și păhară (pg.

31

183), autorul neomițând să tragă cu ochiul încă o dată că, după schemă, urmează un semn de exclamare. Inclusiv ca sinteză asupra ideii generaționismului, autorul face eroarea de a nu sistematiza îndeajuns nu numai cine spune, ci și unde spune, iar când citarea e fidelă și ca relevanță, în cadrul citării apare spiritul critic lax, valorizând, un lucru pe care, în marcarea citatului, nu îl face nici măcar wikipedia. Sublinierile ne aparțin: -În ce măsură vă preocupă structura romanelor dvs.? -Pînă mi se face rău. (dintr-un interviu cu marele John Barth, tr. rom., în Ateneu, an 21, nr. 10 (179), octombrie 1984, p.14) (pg.190) Nemaivorbind despre faptul că, în unele locuri (pp.131-132), apar mai multe citate ample, consecutive, de care autorul nu se folosește în niciun fel. Caracterul istoric și al relevanței e superficial, ajungându-se până la cârlige care să lege bucățile lipsite de omogenitate ale cărții. Problema e că aceste cârlige sunt nu doar inclasabile, ci incalificabile ca exprimare intelectuală: …S-ar putea spune și că în poezia de după obsedanta perioadă postbelică s-a cam bla-bla-blagianizat excesiv!... (pg.140) Punctuația, stilul oral, lipsa de logică (sublinierile îmi aparțin) sau excesul de familiaritate cenaclieră sfârșesc prin a decredibiliza lucrarea, lipsind-o de orice urmă de acuratețe a stilului. Excesul de nume, unele însoțite de prenume, altele nu (după bunul plac), dar cu tratare minimă și uneori preluând (edulcorat) sintagme și stereotipii despre poeții numiți în treacăt - 60-iști, pe filiera sintezelor lui Nicolae Manolescu, de exemplu (pp.109-110) -, de o erudiție ce vrea să fie o contrapondere mimată și pasageră, produce fondul partizanatului critic: autorul nu răstoarnă ordinea termenilor anteriori, cum ne anunță (pp. 98, 153), ci doar devine sever declarativ, pretinzând o generație de texte. Văd – prin urmare – generațiile literare drept generații de texte înainte de a fi generații de scriitori! Paradox doar aparent, căci în sens invers, de la text la creator, drumul poate fi reparcurs fără pierderi. Nu exclud din ecuația definirii unei generații nici un element discutat mai înainte. Răstorn – doar- ordinea lor. […] Nu transcendența, ci imanența textuală a unei generații trebuie, cred, să primeze. (pg. 98) În fond, ca tratare, tocmai acest fapt îl omite, caracterul improvizat dizolvând mai orice capăt de idee → DARIE DUCAN

pertinentă (în partea a III-a citând numeroase versuri fără valoare, iar când tratează totuși versuri valoroase, în cartea soră - din care a relegate prima parte - mizează aproape exclusiv pe establishment-ul 80-ist ca fiind post-modern). Practic, pe măsură ce lectura cărții avansează, relevanța memorialis-tică a prefeței rămâne singurul merit al lucrării. Mai degrabă pentru a identifica o criză critică a generației sale decât un merit : La început, totul părea să meargă bine. “Manuscrisul” a fost citit în editură (redactor: Doina Uricariu), am făcut unele finisaje utile, am acceptat să elimin referirile la cîțiva autori căzuți în dizgrație (exilați) și așteptam să aflu cînd ar urma să apară. În schimb, mi s-a comunicat că… “nu mai e în «plan»”! (pg. 11) Autorul ne arată compromisurile politice pe care le-ar fi făcut ca să apară cartea. Hélas, ea neapărând când ar fi fost, poate, utilă. Pe această lungime a raporturilor de tragedian impropriu și disponibil, autorul dovedește o grație care nu mai e a criticii, împlinind tocmai funcția aristotelică a poeziei. Ce ar fi putut fi e proiecția asupra deranjantei lipse de unitate a lucrării și singura încercare de a mai salva ceva dintr-un act de critică ratat. Meritul expozitiv asupra cestiunii generaționismului e, iarăși, printre foarte puținele. E, însă, un merit al cercetătorului, nicidecum al criticului, cu toate că obiectivitatea poate fi des suspicionată de o reliefare a extremelor. Identificarea unor anonimi (în perspectiva istorică) din perioada interbelică nu e suficientă pentru a ține fondul extremelor stângii și dreptei. Spiritul critic cedează în fața zelului de cercetător. Și mai păgubos e sociologismul mimat printr-un exces amatoricesc (desigur, vizând, sub un titlu general, grandilocvent - câtă vreme nu e însoțit de un subtitlu lămuritor asupra perioadei – propria generație) : …Și distribuția geografică a generației : Mariana Codruț, Antonesei, Danilov și Vasiliu sînt din Iași, Liviu Ioan Stoiciu e din Focșani, Vișniec din Rădăuți, Elena Ștefoi din zona Sucevei, Bucur, Suciu și Morar sînt din Arad sau din împrejurimi, Chioaru e din Sibiu, Marta Petreu și Mureșan sînt din zona Clujului, Zanca din Sighișoara, Mușina din

Brașov, Romoșan de lîngă Orăștie[…] În perioada studiilor, ei au fost grupați (cu excepția lui Stoiciu, Romoșan și Suciu) pe centre universitare: Iași, Cluj, București, doar Morar absolvind la Timișoara. (pg.187) Informațiile prețioase de acest tip umplu nepermis de multe pagini. Important foarte e detaliul absolvirii lui Morar la Timișoara, mai ales că autorul nu l-a pomenit în cele 180 de pagini anterioare decât în înșiruiri anodine. Corect politic fiind, cu supra de măsură, discrepanța dintre cele pretinse și cele demonstrate începe să se facă simțită atunci când autorul teoretizează establishment-ul 80-ist și, imitând eflorescențele criticii de tip impresionist a lui G. Călinescu, etichetează poeții cu formulări care îi reduc, oricând interșanjabile fără nicio problemă, fapt superfluu care, inconștient, îi plasează în contradicție cu generozitatea ponderii tratării, evidențiind mai degrabă modernismul, nu postmodernismul. Să nu uităm că G. Călinescu utilizase genul acesta de etichete (romantici macabri și exotici, de pildă -, cel puțin erau romantici !) nu pentru prima linie de poeți, ci pentru cel puțin a doua. Ion Bogdan Lefter scrie : O direcție – deci – a volubililor prozaizanți, alta a conceptualilor cristalini și cea de-a treia a orgolioșilor moraliști. Le ilustrează Mircea Cărtărescu, Alexandru Mușina, Liviu Ioan Stoiciu, Romulus Bucur, Magdalena Ghica, Florin Iaru, Traian T. Coșovei, Dumitru Chioaru, Mariana Codruț, Denisa Comănescu, Andrei Zanca – pe prima; Călin Vlasie, Liviu Antonesei, Marta Petreu, Ion Stratan, Bogdan Ghiu, Eugen Suciu și I.B. Lefter - pe a doua ; Petru Romoșan, Nichita Danilov, Matei Vișniec, Mariana Marin, Ion Mureșan, Elena Ștefoi, Ioan Morar, Lucian Vasiliu – pe a treia. (pg. 180) Ar părea, prin urmare, că 80ismului (nu postmodenismului, aș spune) îi lipsește o primă direcție : cea fundamentală. Cel puțin asta ar sugera categorizarea destul de riscantă, instabilă teoretic și insuficient precizată. Niciun cuvânt despre literatura de după anii 80 (chiar dacă am depăși lipsa totală de rigoare a titlului și am accepta convenția rezumării la postmoderniști), cu toate că și promoțiile următoare (dacă e să utilizăm terminologia potrivită a lui Laurențiu Ulici) se încadrează tot postmodernismului (nu și 80-ismului). Cu atât mai mult, titlul e încă o dată prea larg, nerestrictiv, emfatic. Cum 32

despărțirea în două a unei cărți cere o punere în lumină a măcar uneia dintre ele, această carte e exemplul cel mai elocvent al dramei inedecvării și al unui cumul de funcții (inclusiv de practică editorială, prin false argumente comercial-cromatice) care anulează mare parte din relevanța critică și din obiectivitate. Obiectivitatea, unde încearcă să fie, rămâne în cadrul generației proprii, nu mai mult, cu toate că e, prin etichetele neinspirate folosite mai sus, deraiată în execuția sumară chiar a autorilor preferați. Și atunci s-ar impune o întrebare: unde e partizanatul critic? El există ca pondere, dar se împiedică pe drum și mai mult e o dorință decât o reușită în tratare. Când direcțiile sunt teoretizate cu adjectivele alături, ele țin mai degrabă de o umoare poetică decât de o teoretizare abilă. Când acestea apăreau, totuși, la G. Călinescu, apăreau din prudența unui bemol, erau subdiviziuni ale unei familii. Nu cred că Ion Bogdan Lefter pune toate ouăle în același coș din prudență, ci din inabilitate și superficiu. Cred că numai în Istoria literaturii române de azi pe mâine (2001) a lui Marian Popa se pot întâlni atâtea confuzii de relevanță, lejerități de limbaj și absurdități de funambul. Desigur, toute proportion gardée. Să ne întoarcem, până una-alta, la problematica esențială a lucrării. Ce sunt generațiile literare decât nevoi de suprastructură (asumate fie de ele deliberat, fie de către un critic cu autoritate, prin proiecție)? O formă de a se identifica și/sau autonomiza, dar și o formă de autodivinație, nevoia de a trece din conștient în coerent. La fel ca ideea de națiune, tratată de sociologi fie etnic (să zicem România), fie politic (să zicem Franța), generația își are - prin înlesnire biologică - apropierea de un numitor comun, având toate șansele să devină și literară (profesională, mai precis) – pe când, politic vorbind, generația ar fi tocmai o încălecare de vârste, uzurparea criteriului etimologic : precum natio, nașterea (în cadrul), și gene-ratio suportă ambele tipuri : fără una biologică nu se poate naște organic o generație, chiar dacă ea se edulcorează pe parcurs, complicitar, adică ulterior. Baza unei generații e, totuși, organică (adică de proximitate biologică), de tip Herder, mai degrabă decât de tip Marx. Poate că această cale i-ar fi fost mai utilă autorului pentru a justifica ghilimelele folosite în titlu.

PSALM LA PICIORUL CRUCII

( II ) O particularitate a prozei contemporane este pulverizarea narativă, atomizarea, fațetarea mozaicată în segmente aparent autonome, cu un liant invizibil, care-l pun pe lector în ipostaza de a reface, interpreta și completa montura auctorială. Se naște un soi de complicitate convențională, pentru că naratorul cedează din statusul omniscient, dar ghidează receptarea, în mod discret, prin mărci semantice și indicatoare culturale. Este proza scurtă doar o scriitură la modă, cu o formulă garantată de succes, în ritmul alert al zilelor nerădătoare, un favor făcut publicului de metrou, de tren ori de avion, pentru o lectură între două admirări de priveliști? Capcana prozei scurte e, însă, mult mai subtilă; este ca pictura în straturi pe un bob de orez, care necesită trudă continuă, de creare și de receptare, iar cartea Marianei Gorczyca5 nu face decât să confirme această butadă. Volumul are, încă din titlu, un element inedit, ”să iau cuvintele cu mine”, un conjunctiv ca parte din lista de plecare într-o călătorie pe o mare interioară și într-o junglă urbană dublată geologic de mituri și de inserții culturale. Compoziția, dispusă pe șapte capitole, numite după zilele săptămânii, reinterpretează mitul biblic al Genezei, din perspectiva unui artist, creator de joc secund. Astfel, se dezvăluie, într-un fel, modul prin care se țese ficțiunea. Fiecare zi devine o etapă în alchimia creației, o insulă în care personaje cu statut de Ulise, mai ales cele numite Pi-Pit-Peter, adică piatră, călătoresc, aiurea sau spre casă, într-o lume încă nesecătuită de poveste, dar care se poate stinge în tăcere și în neputință. Rutele simbolice identifică sacrul camuflat în profan; astfel, Parisul oferă ”o arhivă de oameni decupați și reținuți împreună cu câte o replică sau două”, parcă din subtile mansarde cu vedere spre viață. Fiordurile nordice aduc atmosfera tainică de târguială neobișnuită, de întrebări strașnice, întrebări hering, focă sau rechin, care te înşfăcau şi muşcau din tine. Din aceste întrebări, se țes plasele artistului, dilemele-suport pentru ficțiune. Islanda, ca nouă

Din frumusețea pură, cristalului nuntire, E gândul lui și formă ca dragostei lăuta? Sau doar se împrumută din dorul de zidire Cum setea ei și-o soarbe din chipul apei ciuta? Înseamnă că-nainte de-nfiripatul firii, Tu m-ai purtat alături, veac după veac de-a rândul; În neiscata clipă, fior al oglindirii, Contemporan cu Tine n-a fost de-a pururi gândul?

______________________________ oprire, naște povestași ”care alungă întunericul și frigul” și transmit o boală stranie, ”întrebarita, sindromul celor care citesc”. Deși aparțin unor lumi din ce în ce mai scindate, artistul și publicul se reunesc, simbolic, în cartea Marianei Gorczyca, la un târg de carte din Suedia sau într-o bibliotecă italiană, sub același semn al întrebării care pescuiește spiritele, le ispitește și le spune povestea lor fără sfârșit. În spațiul miraculos al călătoriei în care invită Mariana Gorczyca, perfecțiunea nu există; sunt, însă, fragmentări, ezitări, tatonări, provocări, asocieri inedite, de tipul ”Vissi d’arte” (celebra arie pucciniană, amprentată de glas de românce și teorema holografică a densității electronice ori povestea migranților intelectuali și a Europei oripilate de conaționalii noștri. Nu scapă de lentila atentă a artistului politicul, insidios și delirant, precum obsedanta și obsesiva Rusie, dar nici imaginea unei prese mercantile, docile, oferind acum doar hrana care se cumpără... Naratorul principal al cărții nu numai că dezvăluie cum transcende clipa reală, intensă, în propria poveste de pe computer ori de pe Facebook, dar își recunoaște vocația duală: este scriitorul îmbătat de aromele tari ale cuvântului întemeietor de poveste, trăitor printre parabole. MARIOARA NOVAC _______ 1

Petraș, Irina, Oglinda şi drumul. Prozatori contemporani, Ed. Cartea Românească, 2016; 2 Gorczyca, Mariana, Să iau cuvintele cu mine. 7 povești, 7 zile, 7 locuri, Editura Tracus Arte, București, 2016. 33

Și nemitarnic mării mi-ești vameș ca nisipul... Nu jertfa sângeroasă, vrei cântecul ei jarul! Aceasta n-o fi cheia ca-i zis că mi-ai dat chipul? Tu-n loc să judeci lumea pe umăr pui ștergarul! Cum Te doresc din toate! De ce îmi spui: Alege! Nu-i gândul Tău pe cruce, ci Răstignitu-i rege! PSALMUL PESCUIRII APOFATICE Să mergi fără picioare e-n șarpențelepciune, Dar fără de aripă mult mai înalt e zborul! Neputincios mi-e gândul, chiar tors cu patru strune, Osârdie vrea duhul, rubinei bând ulciorul. Mereu, ca-ndrăgostitul simt că-mi devii suflarea. Cu inima Te cuget, ca focul din cenușă, Doar lacrima și-oceanul au gust ca depărtarea. Trecut-a vânt prin ramuri, nu-i nimeni azi la ușă! Nici lutului măsura, nici cerul nu Ți-e tindă, Cum te-ar gândi ceairul sau chiombul cu cuvântul, Din dogma ciocârliei de n-am făcut oglindă, Te pierdem tot în toate, chiar gol Ți-e și mormântul! Dar Te aud din spate, străluminându-mi firea: Zvârliți spre-adâncuri mreaja, nu știți unde-i Iubirea? DUMITRU ICHIM Kitchener, Ontario

Vitrina

Deodată cu lucrarea sa de o viaţă, mai bine spus deodată cu săvârşirea acesteia, un sistem filosofic pentadic – o ontologie şi epistemologie, ca să zic aşa, în cinci timpi -, venerabilul logician şi scriitor Alexandru Surdu îşi îngăduie memorabile răgazuri eseistice; idei adică în comunicare beletristică, filosoful fiind aci, după pilda trăiristă în domeniu, ispitit de rememorarea lor în ambalaj literar, mai precis de chipul acestora în scriitura expresivă. (De amintit fiind în această ordine Vocaţii filosofice româneşti, 2003, Comentarii la rostirea românească, 2009, Şcheii Braşovului, 2010, Izvoare de filosofie românească, 2010, A sufletului românesc cinstire, 2011, Pietre de poticnire, 2014 şi, recent, în 2016, La porţile Împărăţiei. A mai scris şi despre Dragobete, un eros naţional, cu origini, se zice, dacice, trădat însă, nu mă înşel, de denominaţia slavă). Vestirea impozantului proiect filosofic va fi fost făcută, dacă nu mai devreme, în Pentamorfoza artei (Editura Academiei Române, 1993), e, vreau să zic, iniţiată aici tranziţia, printr-o hermeneutică aplicată artelor, de la antica şi eterna, în acelaşi timp, dialectică binară la dialectica pentadică. Tematica dialecticilor în mai multe dimensiuni se învederează de la Heraklit şi pythagoreici, la care se găsesc aspecte din aproape toate viitoarele însărcinări ale gândirii, la Aristotel şi Tomaso d’Aquino (tetrada), la Hegel (triada), la Platon elemente pentadice, din nou tetrada la Kant şi la C.Noica etc., trecerea lor în revistă, detaliată, o regăsim în mai toate scrierile în caz ale academicianului Alexandru Surdu. În Pentamorfoza artei el îşi propune numai, cum spune, o corecţie: a găsi în domeniul artelor unele structuri netriadice, admiţând în final, odată cu iniţiatorii antici, că ,,nu există dialectici mai complexe decât cea pentadică”, dialectica pentadică fiind astfel dialectica maximală. Îşi întăreşte aserţia prin observarea, ,,simplă şi firească” a legăturii între cinci şi viaţa omului: pentada corespunde desfăşurării acesteia pe cele cinci vârste; trupeşte omul are

cinci extremităţi încadrabile într-un pentagon; relaţiile sale cu realitatea exterioară e efectuată prin cinci simţuri etc. Ar mai exista, aşazicând, şi un argument numerologic: ,,Matematicienii antici au făcut multe speculaţii în legătură cu numerele, până la zece inclusiv, dar, aşa cum observase deja Hegel, numai cele referitoare la primele cinci aveau o acoperire reală şi o semnificaţie extramatematică evidentă. În genere, numerele mai mari de cinci erau considerate ca multiple ale celor inferioare, sau ca rezultând din suma acestora”. În volumul 1 al sistemului categorial filosofic, consacrat problemei transcendenţei (“Sistemele filosofice categoriale, scrie acum gânditorul român, trebuie să aibă fireşte un început, dar acesta nu este Începutul lumii. Şi, utilizând o terminologie de tip hegelian, după care începutul ar trebui să coincidă cu sfârşitul, categoria de pe urmă a filosofiei este Transcendenţa, adică tocmai ceea ce trece dincolo de celelalte categorii”), Alexandru Surdu, după câteva consideraţii preliminare (privilegiile şi neajunsurile filosofiilor sistematice), va propune (nu înainte de a lăuda, cu principile Cantemir, Logica) definiţia tare a filosofiei pentadice: este “Teoria trecerii de la Subsistenţă şi Existenţă, prin intermediul Fiinţei şi al Realităţii, la Existenţa Reală”. Odată înfăptuită, impunătoarea lucrare a lui Alexandru Surdu se va aşeza aşadar, deodată cu Devenirea întru fiinţă a lui Constantin Noica, în linia deschisă în marea gândire românească de sistemul mirabil al lui Lucian Blaga. În La porţile Împărăţiei, îndeobşte în eseurile finale (vezi Vişeul de Sus. La sediul cavalerilor marmaţieni şi La porţile Împărăţiei), autorul, dezlegat parcă din severitatea, de asprimea productului logicii (Logica ar desface, consideră el aidoma lui Cantemir, porţile ferecate ale Filosofiei) e purtat de aripa entuziastă, deja, cum spuneam, de un îndemn liric. E invitat în ţinutul tainic şi voievodal al Maramureşului (ţara mea natală, ca să zic aşa, acolo la Rozavlea, Şieu, Botiza şi Dragomireşti, în Surduc, la Vişeu de Sus apoi, îmi mai hălăduiesc adică neamurile), omul e, iată, încântat, e atins în inimă şi 34

______________________________ istoriile, mirifice, pe care i le va oferi locul sunt iute prelucrate emoţionant, tulburător, deja adesea patetic. Dar oare nu e, mai presus de toate, aci şi melancolia? E atinsă adică totdeodată şi e făcută să vibreze, în tonalităţi pătrunzătoare, struna naţională, coarda patriotică e bine întinsă. Iată aşadar un poem în proză: „...Şi tot văd aceste imagini, fie în vis, fie când le povestesc, pe fundalul heraldic maramureşean al porţilor împărărteşti şi al bisericii de lemn. Să fie oare şi aceasta icoana de sfârşit a vieţii şi a trecerii spre celălalt tărâm?/.../Citind aceste povestiri, eu am mereu în minte porţile împărăteşti maramureşene, căci nici n-am mai văzut şi n-am mai auzit de altele mai falnice. Şi-n depărtare „văd albind” biserica cu turla ei pierdută-n nori, de unde ni se arată şi lumina sfântă”. Lucian Blaga spre tainiţele sufletului românesc, ca şi Lucian Blaga despre noul eon sau noua eră (New Age) nu sunt, cum am crede, un elogiu al celui mai însemnat autor de sistem categorial filosofic din România (“filosof de formula unu”), dar sunt în acelaşi timp o analiză, laconică şi din unghiuri inedite, a gândirii blagiene. Îi lipseşte Logica, apreciază în caz gânditorul: nu e însă un reproş, Blaga, sub înrurirea esteticului, făcând parte din linia filosofică a unor Schopenhauer şi Nietzsche (cu observaţia, totuşi, că aceştia nu au fost creatori de sistem): “S-ar putea considera, spune Alexandru Surdu, că spre deosebire de sistemele filosofice disciplina → A.I.BRUMARU

din care aceasta nu poate să lipsească, cele categoriale, de influenţă estetizantă, de exemplu, ca la Schopenhauer sau la Nietzsche, nu mai au nici un capitol de logică.” La Lucian Blaga în schimb “predomină consideraţiunile ştiinţifice şi despre ştiinţe, aproape din toate domeniile şi din toate timpurile”. Nu va fi însă defel un scientific, Lucian Blaga împingând va să zică metafizica până dincolo de taofizică, de pildă (în cazul lui metafizica fiind aidoma beznei în care „tragem cu săgeţile aprinse”). În această ordine, Alexandru Surdu scrie: „Blaga însă merge mai departe decât taofizicienii (vezi Fritjof Capra, The Tao of Physics, n.n.) şi are viziunea, pe linia acceptării dogmatismului, de reîntoarcere la un nou Ev Mediu în care să se renunţe şi la ştiinţă”. Precum Mircea Eliade (într-o prefaţă la ceea ce ar fi fost traducerea în franceză, iniţiată de Constantin Noica, a operei gânditorului din Lancrăm), Alexandru Surdu consideră că, la fel precum Kant, care a dat categoriile conştientului, Blaga a oferit filosofiei lumii categoriile inconştientului. La Lucian Blaga Alexandru Surdu găseşte apoi că structura categorială a matricei stilistice e pentadică: orizontul spaţial; orizontul temporal; accentele axiologice; anabasicul şi catabasicul; năzuinţa formativă. Despre paradigma românismului, o dimensiune tare a filosofiei blagiene, Alexandru Surdu apreciază că la marele filosof român e un „patrimoniu stilistic”, corespunzător unei vii matrice stilistiice, având adică „oscilaţii în jurul celor cinci tipuri de factori, care determină apariţia unor „mobilităţi statice”, cum le spunem noi, după care putem recunoaşte ca fiind românească orice manifestare artistică,/.../dar şi folclorică, mitologică, religioasă sau filosofică”. Românismul, continuă comentariul lui Alexandru Surdu, este o „exigenţă a inconştientului căreia i se supun, în primul rând, creaţiile populare, dar şi cele culte, indiferent de influenţele exterioare exercitate prin educaţie sau prin imitaţia altor matrici stilistice. Într-un fel sau altul „românismul” se face vădit, răzbate prin personanţă, ca un fel de „viziune despre lume” a românului.

„După primele două plachete (Apeiron, 1971 şi Poezii, 1974) DINU FLĂMÂND (n.1947), face figură de expresionist în descendenţă blagiană“ consideră Laurenţiu Ulici („Literatura română contemporană“, Editura Eminescu, Bucureşti, 1995, p.86), iar un alt critic scrie: „…un poet manierist şi unul dintre protagoniştii aşa-numitei „promoţii `70“ din literatura noastră“ – Marian Papahagi (în „Dicţionarul scriitorilor români D-L“, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, p.279). Echinoxistul Dinu Flămând, deopotrivă poet, traducător şi eseist, este prezent în traducere germană cu volumul Schatten und Klippen / Umbre şi faleze, la editura KLAK din Berlin, în traducerea lui Edith Kondradt, născută în 1955 la Sighişoara, din 1977 în Germania, traducătoarea unor volume de versuri de Rodica Drăghincescu şi Aura Christi şi al unuia de proză aparţinând lui Lucian Dan Teodorovici. Cartea apare tot de Savina Tarsitano ilustrată, precum volumul iniţial apărut la Ed. Brumar din Timişoara, în 2010. Ideal ar fi fost o ediţie bilingvă, în care să se oglindească în faţa lectorului cunoscător al ambelor limbi, deopotrivă originalul cât şi traducerea. Cum însă în cazul cărţii de faţă nu este aşa, am profitat de faptul că am găsit în internet varianta românească a primelor şase poeme din “Umbre”, spre a face o mică paralelă între original ş traducere. Versurile “iar eu încep să miros / a piatră plânsă...” sunt traduse “ich fange an / nach tränennassen Stein zu riechen” (p.5), ceea ce înseamnă „eu încep să miros / a piatră udată de lacrimi”, imagine poetică prin excelenţă. Versurile “umbrele // devenite frig al trecutului” sunt frumos traduse “die Schatten // als kalte Schauer des Vergangenen” (p.8), ceea ce înseamnă „umbrele / ca fior (de frig) al trecutului“. Versul „oaia rămasă-n ploaie“ e tradus „eines in Regen vergessenen Schafs“ (p.9), „o oaie uitată în ploaie“. Versurile „iar de crescut din suflet îţi mai creşte / doar spaima// frica vitală” sunt traduse “und aus deine Seele wächst / nur noch das Grauen / Angst der Kreatur” (p.9), ceea ce înseamnă „iar din sufletul tău creşte / doar numai fiorii / fricii fiinţei“. Versul „timpul se îndesa în tine“ e poetic tradus „deine Zeit fängt gerade an zu knospen“ (p.10), adică „timpul tău tocmai începu să îmbobocească“. Cartea însumează profunde meditaţii existenţiale. Deşi cei dragi ne-

35

au părăsit (în cazul de faţă mama), ei „ne trimit umbrele lor“. Este amintită „die schöne Müllerin“ – aluzie la ciclul de lieduri al lui Franz Schubert, e evocată Anna Karenina. Şi totuşi „rămâne amintirea un ghimpe în carne“. Ciclul „Lui Ulysse“ însumează cinci poeme (tot fără titlu) şi oferă deschidere spre posibile interpretări ale mitului. Nici aici nimic de prisos, se spune doar esenţialul, pe ici pe colo presărat fiind discursul liric cu o metaforă sau comparaţie insolită. Poetul se mişcă cu dezinvoltură în mitologia greacă, apelând adesea la adresarea directă. Celălalt ciclu, “Faleze”, este dominat de imagini vizuale, oferă un univers mediteranean populat de cactee, cedri, pini, portocali şi păpădie, cu pescăruşi, vrăbii, fluturi. Frumos spus “timpul /rugineşte în mine // la marginea umbrei” (p.67). O poezie bogată în semnificaţii, cu un final plin de talc: ”marea vorbeşte, ca să tacă// cerul tace, ca să vorbească // omul moare încet, / în vreme ce cu amândouă tace şi vorbeşte” (p.79). Ultimul amplu poem, “Grădina tropicală”, este dedicat mamei. Aici este vorba şi despre mangrovi şi cocotieri, aflăm că se scotea sucul din cireşe precum “din feciorelnica zmeură la noi” (p.84), că se pregătea acelaşi fel de mâncare din făina de mălai “pe care şi ţăranii din Transilvania îl mănâncă seara”(p.85), ba la un moment dat i se pare că “miroase iarăşi a sat transilvan” (p. 86). Se pare că nu au fost incluse “Cele trei poeme braziliene”, în schimb sub titlul “Poezia, această enigmatic condensare” apare un amplu şi interesant interviu (pp.93-112) al Rodicăi Drăghincescu pe care aceasta i-l ia lui Dinu Flămând pentru nr. 10 al revistei “Levure littéraire” (Drojdia literară), tradus în germană de editorul cărţii, Jörg Becken. Interviul, apărut iniţial în franceză, ar merita tradus şi publicat în ţară. Dacă ne-am obişnuit ca traducerile din limba română să fie finanţate de Institutul Cultural Român, de data aceasta o excepţie: cartea apare cu sprijinul financiar pentru traducere şi tipărire al Reginei Waldeck din SUA. Se cuvine amintit că volumul de versuri “Umbre şi faleze” a apărut în 2016, în traducere în limba spaniolă în Mexic, iar anul acesta în portugheză, cu o prefaţă semnată de António Lobo Antunes. MIRCEA M. POP

Cronica literară - cartea de poezie

Fără teama de a greşi, pot spune că sonetul este un gen de poezie la care poetul trebuie să scrie cu „mâinile legate”, dată fiind forma fixă de creaţie a acestuia, dar şi structura sa aproape inflexibilă. Poetul nu are decât posibilitatea de a folosi cât mai puţine cuvinte – repetarea acestora în cele 14 versuri fiind interzisă, fapt ce conduce la folosirea bogăţiilor lingvistice. Drept urmare, autorul este permanent în căutarea acelor cuvinte bogate în înţelesuri cât mai profunde, care să exprime foarte mult şi, în acest fel, să ofere cititorului cât mai multe tablouri imaginare. Spre deosebire de alte poezii, sonetul are o regulă (pe lângă cele referitoare la rimă şi numărul versurilor) peste care nu este permis a se trece: ritmul iambic. Aceste reguli stricte, în mod paradoxal, la prima vedere, stabilesc o relaţie deosebit de interesantă între sonetul literar şi muzică. În acest sens, George Călinescu definea sonetul ca fiind „o compunere muzicală”, iar Rainer Maria Rilke, autorul Sonetelor către Orfeu, definea muzica drept o „metaforă a simţurilor”. Poate că tocmai de aceea şi strâns legat de structura sa greoaie, aproape inflexibilă, sonetul se naşte şi se afirmă prin supleţe şi farmec. Graţie acestor calităţi el îşi adjudecă titlul de rege al poeziei. Atras de caracteristicile generale şi particulare ale poeziilor cu formă fixă de creaţie, domnul Marian Malciu a încercat şi a reuşit să-ţi exprime sentimentele în mai multe specii fixe ale poeziei lirice, fiind obişnuit, sub aspect profesional, cu reguli stabile şi obligatorii cuprinse în dispoziţii, regulamente şi legi. În acest sens, amintesc cititorilor că a publicat în revista „Confluenţe Literare” pantumuri (”Iarnă la munte”, „Pantum Luceafărului”), rondeluri („Toamnei”,, „Adio, toamnă”, „Rondelul ispitei”, „Cerşind amor”) şi sonete („Sonet Luceafărului”, „Aşteptăm”, „Îţi aminteşti”, „Destin”). În lucrarea de faţă am ales, nu întâmplător, să vă prezint cel mai recent sonet publicat în paginile revistei amintite: „Metamorfoză”. E o poezie deosebită din mai multe puncte de vedere, autorul reuşind să ofere cititorilor săi o gamă largă de i-

magini bogate în lumină şi muzică. Eul liric ne reliefează starea iubirii împărtăşite, a iubirii fără reguli şi interdicţii, pură precum puritatea „fulgului de nea” ori a unui „râu, ce curge sub un deal” sau a unui „ghiocel”, zugrăvită prin senzaţii şi situaţii comune sufletului oricărei fiinţe umane. În acest context, lectorul are ocazia să trăiască emoţii intense în timp ce vizualizează, cu ochii minţii, tabloul iubirii cu inocenţa şi uimirea specifice sentimentului. Marian Malciu a ales, aici, să folosească tehnica sonetului alexandrin (de concepţie franceză), care recomandă compoziţia din 14 versuri împărţite în patru strofe: două catrene şi două terţine, fiecărui vers aparţinându-i un număr de 12 silabe. Catrenele sunt concepute după schema abba/ abba (rimă îmbrăţişată), iar terţinele după schema aleasă de către domnia sa: cdd/dcc. În primul catren, printr-o feerică imagine, ce ne trimite cu gândul la pastel, descoperim o reuşită comparaţie a celor doi protagonişti, el cu un fulg de nea: "Eu - fulg de nea, firav, în zbor rătăcitor,/ Între pământ şi cer dorind să dănţuiesc," şi a iubitei cu un râu (apa unui râu): „Tu – râu, curgând sub deal, cu unde ce-ţi sclipesc/ De mari dorinţi ori, poate, doru-ţi arzător”. Trecerea la cel de al doilea catren conturează imaginea cuplului care-şi pune întrebări, îşi face planuri, bucurându-se de o existenţă comună, în care-şi găsesc locul şi lucruri, dar şi preocupări mărunte. În fapt, este vorba de o viziune idilică, cu uşoare accente ludice asupra Erosului, în care se exprimă nevoia îndrăgostitului de a conferi plenitudine sentimentelor ______________________________________

Luminița Mihailicenco, “Femeie îngândurată”

36

______________________________ sale: „Ne întrebăm ce gânduri vin, ne copleşesc/ Şi-n nopţi târzii visăm, sub cerul sclipitor,/ Să ne-nsoţim în joc şi-n trai pe viitor,” dar care sunt menite să aducă fericirea: „Şi-n ochii tăi, în trup, să mă înzăpezesc.” În prima terţină, poetul iniţializează un dialog între cei doi îndrăgostiţi, decodând sentimente şi emoţii, dezvăluind un Eros cald, calm, dar şi realist prin exprimarea dorinţei: „- O, da, doresc iubirea ta să-mpărtăşesc,” în raport cu, în acelaşi timp, manifestarea îngrijorării iubitei şi teama acesteia, întărită prin utilizarea conjuncţiei „dar”: „Dar te topeşti în clipa-n care mă iubeşti/ Şi-ai să regreţi că viaţa ta îmi dăruieşti…” Ultima terţină conturează semnificaţia titlului. Prin metamorfozarea fulgului, transformat într-un strop de apă sub flacăra iubirii, poetul îşi asigură iubita că, doar ea, prin sentimentul de dragoste transmis, al iubirii ce o revarsă asupra lui, îi poate crea o nouă dinamică a lumii, scoţându-l din propria condiţie: „- Sunt doar un strop, dar numai tu mă înfloreşti / Sub soare cald, ducându-mă pe câmp să cresc”, după care, cu ultimul vers, concluziv, dar care redă plenar puterea dragostei şi efectul acesteia asupra celui îndrăgostit – oferindu-i o nouă viaţă şi puritate; „Prin ghiocel, să mă înalţ, să mă albesc… „ E interesantă ideea metamorfozării din fulg în ghiocel şi, cu siguranţă, nu întâmplătoare. Conform mitologiei, întâia floare apărută pe pământ, floare întâlnită în momentul în care Adam şi Eva au fost alungaţi din Rai, pământul fiind stăpânit de iarnă, a fost ghiocelul. Eva, văzând floarea, a început să plângă, amintindu-şi de grădina Edenului. Lui Dumnezeu, făcându-i-se milă, a transformat câţiva fulgi de zăpadă în ghiocei. Altă legendă spune că un înger care a văzut-o pe Eva întristată de → OLGUŢA LUNCAŞU TRIFAN

faptul că, de când venise pe pământ, un văzuse nicio floare şi îşi tot amintea de frumuseţea şi bogăţia florală din grădina Raiului, a prins un fulg în palmă, a suflat peste el şi l-a Transformat în ghiocel, pe care l-a dăruit Evei. Aşa a apărut ghiocelul ca prima floare de pe pământ şi anume ceea care, cel puţin la noi, este cunoscută ca vestitor al primăverii, anotimp în care întreaga natură se „trezeşte” la viaţă după ce „moartea” a adormit-o în anotimpul anterior, adică în iarnă. Descoperim în aceste versuri elementele vitale ale existenţei macrocosmice şi, fireşte, ale perpetuării vieţii pe pământ, autorul îmbinând tabloul „pictat” prin cuvinte cu acţiunea propriu-zisă a personajelor, redată prin alte cuvinte, în dialog: „Între pământ şi cer, dorind să dănţuiesc”. Aici ne amintim, sigur, că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, între acestea fiind atmosfera, aerul ce permite dansul fulgului de nea, iar acest fulg este apă, apa din atmosferă, precum şi „râu curgând sub deal” este apă, apa de pe pământ fără de care viaţa nu ar fi posibilă. Apa nu ar fi suficientă dacă nu ar fi lumina şi căldura de la soare, fapt despre care autorul ne convinge cât se poate de simplu şi frumos: „- Sunt doar un strop, dar numai tu mă înfloreşti/ Sub soare cald, ducândumă pe câmp să cresc”. Cuvântul „soare” ne spune de la sine că avem foc, lumină şi căldură, iar cuvântul „câmp” exprimă suficient de direct şi clar existenţa pământului. Cu alte cuvinte, sunt convinsă că poetul Marian Malciu a dorit să ne amintească importanţa iubirii: fără iubire nu ar exista viaţă dincolo de moarte, aceasta fiind doar „adormirea” trupurilor, a învelişurilor textile ori de altă nuanţă, în iarnă şi reînvierea tuturor formelor de viaţă în primăvară… Iubirea este acel dar primit de la Dumnezeu (odată cu cel mai preţios dar, viaţa), prin care se asigură viaţa veşnică, iar „metamorfoza” înfăţişată de către domnia sa este convingătoare şi se cere a fi citită de către oricare iubitor de poezie. Felicit autorul pentru idee şi pentru eul liric, poezia fiind, poate, singura ce are puterea de a imortaliza iubirea, de a păstra amintirea şi a exprima, neîncorsetat, sentimentul pur.

Dacă la debutul în volum din 1970 (De unde începe omul) Dumitru Ichim scria o poezie pe care criticii o vedeau adăpându-se din izvoarele liricii existenţialiste, blagiene, după 1975, poetul s-a retras sub umbrela atotcuprinzătoare a sacrului. De altfel, era şi firesc după studiile de teologie, importantă şi hotărâtoare pentru devenirea ulterioară fiindu-i întâlnirea cu marele teolog Dumitru Stăniloae. Plecarea la studii suplimentare în străinătate se transoformă în exil pentru Dumitru Ichim (şi familia sa), care în 1974 e hirotonit preot la parohia românească din Kitchener, Ontario (Canada). Cărţile poetului preot depăşesc de mult numărul copiilor săi (şase). Pe lângă lucrarea pastorală, îndeplineşte printre românii din regiunea amintită şi o misiune culturală şi de păstrare a tradiţiilor, fiind ajutat ani mulţi de soţia sa, poeta Florica Baţu Ichim. Despre volumul de poezie intitulat Tu ştii că te iubesc, apărut în 2016 la Editura Cathisma, se poate spune că încununează perfect strădania poetului de a turna aurul în forma preţioasă a sonetului. După ce o vreme a încercat esenţa tare a haiku-ului, a poeziei cu vers liber de inspiraţie religioasă, dar şi pe teme diverse, în plină eră a poeziei cu formă „exagerat de liberă”, Dumitru Ichim ne propune clasicul sonet în bună tradiţie shakespeariană. Coboară pe linie românească din Vasile Voiculescu, și nu ascunde acest lucru, ba chiar continuă numerotarea sonetelor de acolo de unde le-a lăsat Voiculescu în a sa „traducere imaginară...”. Și dacă e Shakespeare, şi e Voiculescu, atunci e vorba de iubire. Iubire faţă de ea/ femeia, definitiv închisă în vers şi între copertele cărţii acesteia, spre a nu mai muri niciodată, chiar dacă în realitate iubita soţie a plecat dincolo, răpusă de cancer, e iubire de El, Dumnezeu, Căruia îi

37

răspunde ca Apostolul Petru odinioară: „Doamne, Tu ştii că Te iubesc...”. Când un Iov certându-se cu durerea, când un orb care caută lumina aceea deplină din care nu mai răsare întunericul, când jucăuş şi cu preocupare de bijutier spre a face mereu cea mai sclipitoare podoabă iubirii, dar mai ales un veşnic mire cântându-i miresei sale despre frumuseţile netrecătoare. Uimitoare e împrospătata dorinţă de a înnoi jurământul în alte şi alte forme ale zicerii, de a face cunoscută plinătatea inimii. "Filosofala piatră? S-o caute nebunii!/ Eu când te am în braţe zvârl pân’ la cer lăstunii!” Cele 150 de poeme sunt tot atâtea imnuri ale iubirii veşnice, inepuizabile, arătând o credincioşie la care un Arghezi n-a avut acces, dăruindu-ne mai ales zbuciumul şi căutarea. Dacă astăzi sonetul pare învechit, ne contrazice imediat facebookul, unde autorul e într-o comunicare efervescentă cu mulți tineri şi unde se manifestă sute de admiratori ai scrierilor sale. Părintele Ichim, născut în 1944, este mai tânăr decât mulţi, prin dorinţa de a transmite creaţiile sale, de a împărtăşi cu toţi un vers, un gând, o bucurie. Chiar dacă uneori mesajul poetic este exprimat ermetic, întortocheat, încât este necesar să reiei citirea poeziei pentru a prinde exact firul, emoţia rămâne clară, intactă, atinge cititorul. Cartea ca obiect e şi ea o bijuterie, fiind cartonată, în cuprins având lucrări de grafică realizate de editorul poet Savatie Baştovoi, care şi prefaţează volumul. „O carte în care nunta atinge culmile ei cosmice, unde dragostea dintre mire şi mireasă se amestecă cu taina zidirii şi a mântuirii lumii, iar vinul care se toarnă la această nuntă e vinul cel din urmă, preschimbat în taină pe care cititorul este chemat să-l bea asemenea nunului din Cana”, se spune în prefaţă. De altfel, cum să nu te duci cu gândul la taine şi minuni, citind un vers ca acesta, de o frumuseţe ce te lasă mut: „Aprinde,-n loc de lampă, vecin cu pâinea, vinul”? Şi nu doar cum iubeşte omul ne arată harnicul sonetist, ci şi cum e iubirea Domnului, ilustrând în acelaşi timp Geneza în patru versuri: „Când CelÎnalt iubeşte e pururi în răsfrângeri;/ Argilă ia în palmă şi-o subţie-n oglindă,/ Nu cerul din ţărână e templul pentru îngeri./ Ideile căzură, ne-având ce să cuprindă”. Aşadar, o carte de readucere a sonetului în rolul principal şi o invitaţie de a medita la tema iubirii adevărate, netrecătoare. DANIELA ȘONTICĂ

Din prefață – un rezumat lucid și amar-ironic al Genezei – aflăm motivele care au dus la „destrămarea lumii”: „noaptea minții”, nașterea umanității din crimă și incest, precum și urmarea căii lui Lucifer; odată cu păcatul protopărinților, am moștenit, din nefericire pentru noi, și gustul alegerilor greșite, al trecerii cu prea mare ușurință doar peste suprafața lucrurilor, trăind bezmetic „sub crivățul împătimirii”. Un moto, selectat din predicile părintelui Dumitru Stăniloaie, exact la păcatul „împătimirii” se referă: „Împătimirea atrage după ea spre exterior toate puterile noastre sufletești. Ea e cleiul care ne leagă de suprafața lumii exterioare!”. Sonetul care deschide volumul („Azi mă întorc din patimi”) este nu atât o artă poetică, cât, mai degrabă, un act de căință: rătăcitorul prin patimi, păcătosul „pribeag sub plaiuri întristate” ajunge să prețuiască „temnița cuvântului”, replierea în sine și în scris, dincolo de deșertăciunea/ pustiul lumii în care toate se mistuie și se închid odată cu „ochii nopților bătrâne”. Acest nou volum al lui Dumitru Brăneanu face vorbire, chiar din titlu, despre „destrămarea lumii”, dar și despre salvarea prin credință și recunoașterea greșelilor. Poemele, în majoritate de factură religioasă, trădează lupta poetului cu sine și cu ispitele lumii, pentru redobândirea iertării divine și a seninătății interioare, ideal greu de atins atunci când lutul din tine tânjește încă după plăceri deșarte și refuză singurătatea rugăciunii. „Singurătatea loc al disperării/ Se agață întristată ca o rouă,/ De nu mănvinge dorul depărtării/ Iubirea am so schimb pe-o zdreanță nouă” („Îngenunchez în fața ta, Doamne!”). Prin credință, spune poetul, poți vindeca „mușcătura din cuvinte”, iar prin contemplație, poți îndepărta de la tine paharul suferințelor: „Când te privesc se clatină adâncul,/ Înveșmântat în lacrima de ploaie/ Bătrânul gând, însuflețind cuvântul/ Mă scoate din capcane și noroaie” („Când te privesc”).

______________________________ Cele două cicluri ale volumului – „Sub crivățul împătimirii” și „Sub cerească aripă” - înfățișează un metaforic drum al Golgotei poetice: pentru a se bucura de iertarea divină, poetul trebuie să pătimească mai întâi, să rupă bucăți din el, să treacă prin chinuri, spaimă și întuneric, pentru ca abia apoi, purificat prin suferință, să-și poată ridica privirea spre Părintele ceresc, ca să scrie curat și sincer despre lucrurile veșnice, pentru a deveni din „rană”, „strigăt de lumină”. Despre acest drum lung de la penitență la iertare și înviere spirituală dă socoteală ultimul sonet, surprinzător așezat în pagină, dar emoționant prin conținut: Pe țărmuri pline de așteptări solare (din paradis)/ Hristoase curmă-mi iadul și-l lumină (acum și-n viață)/ Fiu risipitor, dorul tău fierbinte (coborât din vis)/ Vreau vameș smerit să-ți fiu (de dimineață)” („Sonet final”). Poetul – mărturisitor crede că orice căutător al luminii trebuie să fie, în primul rând, un răzvrătit care învață, sub amenințarea morții, să spere, să viseze și să treacă peste „fluviul de îndoială”: „Thanatos mă închide-n amintire/ Cu sufletul plin de vrajă și urzeală,/ Trăirea-mi un fluviu de îndoială/ De n-aș spera, aș fi o risipire” („Învăț”). Și dacă sonetele se circumscriu, tematic, într-un univers sortit morții, tonul psalmic le salvează și le înalță: „Chiar dacă-n rugi îmi este ascunzișul? Înaintez prin lumini și tăcere/ Ce plin mister ascunde-n el frunzișul/ Când doar livada cerului mă cere!/ (…) Când am să-mbrac și

38

haina tristei toamne/ Cu mine-amână secerișul, Doamne!” („Amână secerișul, Doamne!”). Sonetele din al doilea ciclu al volumului, puse sub semn eminescian („Când însuși glasul gândurilor tace/ Mă-ngână cântul unei dulci evlavii/ Atunci Te chem: chemarea ascultavei?/ Din neguri reci plutind te vei desface”), nu abordează teme noi, doar tonalitatea pare puțin schimbată: de la revoltă/ neliniștită căutare/ recunoaștere speriată a propriilor greșeli care atrag după sine damnarea, poetul pare a fi găsit, prin rugăciune și contemplație, un mod de a se împăca definitiv cu ceea e i s-a dat: „Sunt vistierul multelor păcate,/ de când eram pojarul tău fierbinte/ Și-n mine creștea un dor de libertate;// Te caut de o viață iluzie divină,/ Sunt orbul ce merge tot înainte” („Te caut de o viață”). Când fiu risipitor („Sclav patimii, dar sunt al tău, Părinte,/ Fiu risipitor…dorul Tău fierbinte”), când fariseu devenit vameș („Decât fariseu trufaș și cusurgiu,/ Vreau vameș smerit rugăciunii să-i fiu!”), „orb”, „peregrin”, „ostatic osândit” etc., poetul caută, în pildele și adevărurile biblice, repere pentru regăsirea drumului drept: „Ca pe Lazăr, hristoase mă-nviază/ Prieten să-ți fiu în lumea Ta de vis,/ Curată precum roua din paradis/ Haina sufletului o luminează” („Osana îți cânt”). Dumitru Brăneanu scrie cu sinceritate poezie religioasă, sonetele sale fiind departe de platitudinile versificate de la care cititorul este obligat să-și întoarcă privirea, atunci când răsfoiește publicații editate de tot felul de poeți-preoți-profeți de ultimă generație sau de generație mai veche, dar în travestiul suspect al credinței mimate. Neliniștea și căutarea lui sunt reale, iar faptul că, după fervoarea dintâi, când sonetele izbucnesc dintrun preaplin de credință și se scriu parcă singure, urmează prelucrarea (uneori în contrapunct) și cizelarea cu răbdarea aceea de bijutier necesară dulcelui stil clasic, nu reprezintă un minus, ci un plus valoric. VALERIA MANTA TĂICUȚU ________ *Dumitru Brăneanu. Destrămarea lumii, Ed. Ateneul Scriitorilor, 2016

La Editura DESTINE din Montreal a văzut lumina tiparului trilogia în versuri Oameni ai pământului. În cele trei cupe cu esenţă de poezie pură poetul george FILIP a pus spre memoria timpului preocupările sale majore referitoare la existenţa micuţei noastre planete. De fapt, cele trei volume sunt o replică îndreptăţită la volumul Pământ al oamenilor, al lui Exupery, care afirmă că oamenii sunt ai pământului, noi fiind doar musafirii trecători prin aceste nemărginiri de Divinitate... Volumul III e intitulat sugestiv Ochii răsturnaţi, prăbuşirea în sus. Dacă am considera ultimul volum al trilogiei, Ochii răsturnaţi, ca pe un punct culminant împotmolit într-un deznodământ tragic, am greşi. Şi spun aşa fiindcă poetul George FILIP nu-i permite nici măcar universalităţii să distrugă micuţa noastră insulă materială intergalactică, numită Pământ, chiar de către noi, oamenii, locatarii ei temporari. Versurile oferite sunt subtile, dur de reale, acuzatoare şi... împăciuitoriste. Şi el, îngăduit temporar în jilţul Divin, poetul îşi ia mereu rolul în serios. El L-a rugat adesea, chiar cu anticipaţie, ca la caz de ananghie, să-i lase locul fratelui EMINESCU. Dar n-a fost să fie aşa... Aşa că poetul George FILIP a mai adăugat o a opta zi la facerea lumii – dar nu a sfârşitului ei tragic, ci dinpotrivă: a unei renaşteri mai prospere. Prin micro-reportajele poetice lumea planetei noastre renaşte... pantha rei. Scrutând prin ochiul Divin, poetul observă din toate ungherele con-

ştinţei lui şi descoperă pe harta universului ţara numită – România dorurilor, cu înaltul ei simbol de veşnicie – Crucea de pe Caraiman. La împlinirea acestui punct de vedere au dereticat, la ordinea gândurilor scripta manent – Maria-Sa Filip şi la concepţia grafică şi coloristică a coperţilor, neântecuta Gabriella Ţiplea. Citind versurile, personal, simt că mă prăbuşesc în sus. Ca-n titlu. Ca vinovată care mă autodemasc numind aceste versuri de dolce farniente, vă sfătuiesc să citiţi volumul. Mai ales noaptea, la umbra unei sfinte lumânări. Ca critic de artă care mă aflu... başca faptul că sunt femeie, am un reproş la adresa maestrului: prin anapodismul voit şi ordinea tematică a versurilor, poetul îşi autorezervă dreptul exclusiv la unicat şi originnalitate. Şi ca încheiere cu discernământul cuvenit: este poetul George Filip un bard al apocalipsei? Ei bine...NU! MIHAELA DONCIULESCU, Toronto.

Născută în 1981 în România, Lavinia Munteanu studiază arhitectura la Universitatea din Stuttgart şi din 2010 este membră a asociaţiei de artă din landul Baden-Württemberg. Cu scrisul se ocupă încă din copilărie. Ea a debutat recent cu un volum de versuri sugestiv intitulat Im Himmel weit und breit kein Vogel, ceea ce înseamnă Pe cer în lung şi în lat nicio pasăre, carte apărută în regie proprie la editura Karin Fischer din Aachen, în seria “edition anthrazit im detuschen lyrik verlag”. 39

Apărut în 2017, volumaşul însumează 35 de poezii, divizate după cum urmează: “Eu” (17 poezii), “Tu” (9 poezii) şi “Noi” (9 poezii). Cartea este dedicată fiicei poetei şi are drept motto un citat semnificativ din Octavio Paz din “Flacăra dublă – dragoste şi erotică”. Ĩn primul ciclu, scrie despre modul cum pot fi depăşite teama, tristeţea şi confuzia. Ĩn altă parte, afirmă: “Ĩmi caut eul şi nu-l pot găsi” (p. 13) Sufletul ocupă un loc important îm aceste creaţii. Am reda integral un poem pentru ingeniozitatea cu care este construit: “Te poţi îneca în secundă / sau să rămâi de ea strivit / de greutatea ei desăvârşită / ca un melc nepriceput / sub roţile maşinii// Te poţi îneca în secundă / sau să rămâi de ea strivit / de greutatea ei desăvârşită / ca un melc nepriceput // Te poţi îneca în seccundă / sau să rămâi de ea strivit / de greutatea ei desăvârşită // Te poţi îneca în seccundă / sau să rămâi de ea strivit // Te poţi îneca în secundă” (p.8). Poeta, după cum se poate observa, alege un mod degresiv de construcţie lirică. Ĩn celălalt grupaj, “Tu”, apar adesea interogaţii, poeta i se adresează iubitului şi consideră că fericirea poate creşte hrănită cu sărutări şi udată cu iubire (p. 32). Aflăm că: “Pe cer / în lung şi în lat /nici o pasăre” (p. 29), versuri care dau şi titlul cărţii. Aici întâlnim şi cel mai scurt poem din carte:”Tu eşti în fiecare strop de ploaie / şi eu te beau/ tu nu cazi pe pământ / tu ploaie inversă / care spre cer zboară” (p.31). Concluzia poetei: “O fiinţă enigmatică eşti tu / şi eu trebuie uimită ca un copil / în fiecare zi / din nou să te privesc” (p. 39). Ĩn ultimul grupaj, “Noi”, e în mod repetat exprimată dorinţa de a merge mână în mână cu fiinţa iubită. Tăcerea e atotcuprinzătoare şi apar cuvinte precum “copacii”, “iarba”, “soarele”, “cerul”, “fluturii”, “păsările”. Poeta se confesează: “Pe câmpia mea verde / e mereu vară / şi în iarnă / şi iarba este / caldă şi moale / ca o burtă de mamă / înlăuntru” (p. 47). Ĩn concluzie, o nouă poetă româncă care scrie poezie în limba germană. Poeziile ei se înscriu într-un univers propriu, casnic şi paşnic, bivalent, oscilând între năzuinţă şi împlinire. Oricum, despre această tânără poetă, cu siguranţă că vom mai auzi... MIRCEA M. POP

Hristos a Înviat ! Această Sărbătoare a creștinătății, Învierea Domnului nostru Isus Hristos, ne-a îndemnat, ca și altădată, să răsfoim, cu luare aminte, vechi pagini literare aparținând unor autori români care au părăsit de mult această lume, dedicate marelui eveniment care a marcat esențial și definitiv configurația spirituală a Lumii. Cum au gândit ei? Ce îndemnuri interioare au primit de la sufletul și conștiința lor? Cum și-au exprimat credința? De data aceasta ne vom opri la o poetă puțin cunoscută publicului (chiar și celui literar!) de azi. Numele ei este Maria Cunțan. Parcă aud în eter întrebarea : “Cine e Maria Cunțan?” Cei mai tineri, poate nici n-ar dori prea mult să afle. Memoria lor este deja supraîncărcată cu multe nume de… vedete şi… corifei de doi bani, dar la ordinea zilei, pentru a mai forța pe teme literare. Chem în ajutor pentru prezentarea uitatei scriitoare ardelene numărul din februarie 1936 al revistei “Gândirea”, care consemna, cu pioşenie și respect, trecerea la cele veșnice a poetei Maria Cunțan.Iată o secvenţă a relatării, vechi de decenii, și câteva amănunte despre scriitoarea care a avut,totui, legenda ei: “Maria Cunțan s-a stins și moartea ei a stârnit o oarecare surpriză, nu se știa dacă mai trăiește încă. Bătrână și uitată, se adăpostea într-un azil bucureștean, văzută arare de câteva femei de inimă cum sunt cele strânse în jurul “Revistei Scriitoarelor și Scriitorilor români”. Ce soartă? Maria Cunțan e alături de Alice Călugăru și de Elena Farago, între puținele poete adevărate ale literaturii române. Alice Călugăru și-a pierdut urma prin Parisul tuturor seducțiilor. O fi trăind încă? O fi murit și ea? Poesiile ei de o sălbatecă frumusețe au fost uitate în foile revistelor de-acum un sfert de veac. Elena Farago, despre ale cărei cărți melodioase și nostalgice nimeni nu mai pomenește, îndură un destin cenușiu pe la Craiova…. Maria Cunțan, pierită la trup, sfioasă și decentă, a trăit în vis și în spirit, până unde nu ajunge atenția noastră.

E de înțeles să fi fost ignorată, deși nu e de iertat. Inegală, da. Dar din cele două volume groase, intitulate “Din caierul vremii”, se poate alege o frumoasă antologie de lieduri, de cântece simple și verzi, în care tonul popular se prelungește în ecoul difuz al romanticei germane, atât de familiară temperamentului poetei. În chip firesc, unele din aceste lieduri şi-au atras tovărășia muzicii și s-au răspândit pretutindeni în romanțele cunoscute, între care amintin de mult apreciata “Pe sub fereastră”. Iată primele două strofe: Pe sub fereasta-mi curge-un râu, Sunt lacrimele mele, Copilele cu flori la brâu, Îşi spală faţa-n ele... Şi râd cu râsul lor nebun Când turmele-şi adapă Nu înţeleg dacă le spun Că-s lacrimi nu e apă. Sau alta, care sună ca un Stimmung de Richard Strauss, și e totuși atât de românească în sentimentalitatea ei pură și ideală: La fântâna cu găleată, Pe cărarea dinspre gruiu… Maria Cunțan e un glas minor, dar notabil și viabil al sufletului popular ardelenesc. Autorul scurtei evocări notează în final, un “amănunt” semnificativ…. “Un singur om n-a uitat-o din câți au prețuit-o cândva - N.Iorga. Omul acesta, splendid în mărinimie, i-a urmat sicriul până la groapă”. Să-i aducem peste decenii omagiul nostrum citindu-i poezia Ouă roşii… Ouă roșii Pământul se cutremurase, S-a-ntunecat în miezul zilei, ____________________________

____________________________ Iar sus pe Golgota murise Isus împărțitorul milei. Apostoli și mironisiţe Erau cutremurați de-un dor De-a mântui sfintele moaște Și-a le-ngropa în legea lor. Pilat nu le-a-mplinit rugarea. Cesarul se putea temea, Că luat de dânșii trupul rece Cum poruncise – va-nvia. Maria Magdalena însă, Cea credincioasă lui Isus, A înroșit un coș de ouă Și cinste lui Pilat le-a dus. Pilat uimit de-așa minune, Uitându-și gândurile grele, I-a zis Mariei Magdalene Să ceară ceva pentru ele. S-a înroșit mironosița Și-a îndrăznit să-l roage-ncet“Dă-mi mie trupul de pe cruce Al lui Isus din Nasaret”… Pilat s-a tulburat o clipă, S-a hotărât apoi să-l deie. A luat din mâna ei ploconul… Ce să se teamă de-o femeie? Mironosița-nvingătoare, Cu doi apostolii mai străini, Culcară-ntr-un mormânt de piatră Pe cel încununat cu spini. Și-a străjuit apoi mormântul Și piatra se pecetlui, Dar cel ce-a întrupat Cuvântul A înviat a treia zi.

Luminița Mihailicenco, “Prima tăcere” 40

Poezia de mai sus figurează în volumul “Din caierul vremii”, (II) Ed. Minerva, București 1916. FLORIN COSTINESCU

Cronica literară – cartea de proză

Un roman despre viața scriitorului Alexandru Macedonski între realitate și poveste Formația de publicist a scriitorului Al.Florin Țene, (autor a nouă romane și a numeroase volume de poezie, eseu și critică literară), grefată pe fondul unei structuri proeminent lirice se regăsește în proza de restituire și reconstituire a unor personalități literare incontestabile care, din diverse motive, au rămas în umbra istoriei literare. Autorul regăsește formula abordării romanțate a vieții unora dintre acești scriitori, pentru a le face mai accesibilă percepția, precum și pentru a-i apropia de interesul publicului larg, de regulă mai rezervat față de abordările academice. Despre romanul “Veniți, privighetoarea cântă…! (Viața scriitorului Alexandru Macedonski între realitate și poveste)“, în Prefață, prof. univ. dr. Florentin Smarandache spune:” Credem că, după ampla monografie al lui Adrian Marino, ca și a paginilor dense comprehensive ale lui Călinescu, Vianu, Vladimir Străinu, Caracostea sau Mihai Zamfir, ca să dăm doar câțiva dintre exegeții lui Macedonski, cartea lui Al.Florin Țene este cea mai solidă și viabilă lucrare dedicată vieții și operei macedonskiene.“ Acest roman este al doilea din seria acestui gen de proză pe care și-a propus-o scriitorul Al.Florin Țene, după romanul “La braț cu Andromeda - viața scriitorului Gib I. Mihăescu între realitate și poveste“, apărut în 2016. Dacă Gib I.Mihăescu a fost nedreptățit ca scriitor în timpul regimului trecut, din motive politice, fiind prea puțin cunoscut și studiat, în cazul poetului Alexandru Macedonski, potrivnicia i-a fost propria-i fire, așa cum reiese din romanul lui Al.Florin Țene, spiritul său controversat, atitudinea de permanent revoltat, reacția războinică și turbulentă atât în spațiul politic al vremii cât și în mediul literar. Imaginativ, fantezist, inspirat și

______________________________ exaltat, Macedonski concepe existența ca o chemare spre înălțimile pure ale artei, ca o ardere pe altarul divin al Poeziei. Poetul apare ca un mesager al armoniei universale: “Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer” (Noapte de mai). Bine surprinde și creionează autorul romanului personalitatea lui Macedonski angrenată în societatea vremii. Această aură vizionară îl desprinde pe poet de realitate și-i determină o atitudine singulară de un egocentrism exacerbat, de un orgoliu drapat în faldurile unei fantezii pline de grandoare. Din această postură, deși recunoscut și apreciat în boema literară a vremii, Al.Macedonski intră în conflict cu majoritatea scriitorilor de valoare contemporani lui, trimițând săgeți epigramistice dintre cele mai veninoase sau făcând atacuri directe la persoană, cu substrat grav și nedrept, precum în cazurile lui V. Alecsandri, Caragiale, Coșbuc, Goga etc., dar mai ales, împotriva lui M. Eminescu, despre care afirmă că: “niciun vers semnat de Eminescu nu e al acestui poet.“ (În “ Forța morală“, an II, nr.10..6 ianuarie 1902). Autorul romanului reușește în unele cazuri să îndulcească animozitățile dintre cei doi stârnite de faptul că Eminescu era conservator și Macedonski liberal. Desigur această atitudine îi va atrage oprobiul public, poetul fiind izolat și părăsit chiar și de către colaboratorii săi. Toate aceste aspecte îi vor umbri valoarea incontestabilă a creației, ca prim reprezentant al simbolismului 41

românesc pe fondul unei structuri profund romantice, precum și aceea a activității de îndrumător al tinerelor talente prin cenaclurile create și mobilizator pe terenul artei prin publicațiile susținute. Prin cartea sa, de aproape 600 de pagini, Al.Florin Țene proiectează personalitatea poetului pe fundalul social-politic al epocii și în boema literară atât din țară cât și în Europa, unde Macedonski a peregrinat pe urmele unei reale erudiții și unde a încercat să-și promoveze numele. Prin acest demers, autorul romanului realizează o bogată documentație, rod al unei munci uriașe de cercetare asupra biografiei fizice și spirituale a poetului și încercând să descopere și să motiveze substratul subtil al degringoladei sociale, al mizeriei morale și materiale în contrast șocant cu măreția artistică a operei hrănită de zborul diafan și tragic totodată al imaginației poetice. Al.Florin Țene încearcă să se transpună în pielea poetului pentru a descifra mecanismul psihologic al unei asemenea arderi ce se consumă între măreț și derizoriu, între sublim și banal între cotidian și absolut. Căutând frumusețea în restriște și luptă, poetul se dimensionează la măreția de a fi “ cineva“, conștient că veacul său mărunt va fi depășit de propria-i menire: “ Va suna și pentru mine al dreptății ceas deplin /Și-al meu nume printre veacuri, înălținduse senin.“ (Epigraf). Acest vis reușește scriitorul Al. Florin Țene să-l împlinească pentru poet, al cărui destin încearcă să-l descifreze cu apreciere, cu afecțiune cu parcimonie și cu înțelegere. Prin acest volum, autorul repune în circulație memoria marelui și controversatului poet, căutând formula prin care să ni-l apropie, momentele de viață prin care să-i confere veridicitate, clipele de înălțare care să-i salveze căderile. Prin romanul său, Al.Florin Țene întregește paginile de istorie literară prin străfulgerări de suflet, prin verbul a ceea ce s-ar putea numi ”o altfel de istorie a literaturii române“, mai ales că romancierul are în lucru o altă carte de acelaș gen dedicată lui Ion Minulescu. Prof. ANTONIA BODEA

Scriitorul Titi Damian a țâșnit, brusc și parcă de niciunde, pe firmamentul literaturii române odată cu editarea romanului „Fagul” (Ed. Bizantină, 2005), impresionându-i deopotrivă pe cititori și pe criticii literari cu o matură artă scripturală. Primului volum i se vor alătura alte trei: „Umbra” (Ed. Omega, 2008), „Norul” (Ed. Editgraph, 2011) şi „Ruina” (Ed. Editgraph, 2016). „Muscelenii” e o tetralogie țărănească, având în centru satul de la munte, din zona Buzăului, cu tot ceea ce îi e caracteristic – ancestrala dragoste a țăranului pentru pământ și implicit cultul muncii, obiceiurile legate de viață și de moarte –, dar și cu teribile cutremure sociale care îi vor rupe, pe mulți, de o mare parte a propriului suflet, producând mutații niciodată imaginate pe harta personalității fiecăruia, a personalității colective, pe harta geografică a satului și a țării. Acțiunea tetralogiei „Muscelenii”, care poate fi considerată la fel de bine și o saga a familiei Mândruță, este istoric determinată și se întinde pe o perioadă de aproape şapte decenii: din perioada colectivizării forțate, trecând prin evenimentele din decembrie 1989, când cade comunismul, iar țăranii, cei care au mai rămas, își primesc pământurile înapoi, şi până în ziua de azi, când satul românesc pare să fi devenit o ruină, populat doar de bătrânii despre care vorbesc aproape continuu clopotele bătând a mort. Fiecare dintre cele patru volume poate fi citit și independent de celelalte volume, având propria poveste și conducând personajele cunoscute în primul volum (cărora li se alătură altele) pe urmele unui destin care, se pare că tot din vina omului după cum reiese din roman, e greu de dirijat pe drumuri mai blânde: „Dumnezeu tace și destinul lucrează”. Primul roman, „Fagul”, cel mai valoros din perspectiva problematicii țărănești, l-a impus dintru început pe Titi Damian, așezându-l alături de nume mari ale căror opere literare sunt arhicunoscute, un singur exemplu fiind relevant: Marin Preda și „Moromeții”. Ion Mândruță este un altfel de Ilie Moromete, dar cu o personalitate la fel de puternică, al cărui cuvânt atârnă greu atât pentru țărani, cât şi

______________________________ pentru „șapcalii” (activiștii de partid), iar Florin este la fel de inteligent și de harnic la învățătură ca și Niculaie Moromete. Florin Mândruță, în care îl descoperim pe Titi Damian, va înregistra în memoria sa întâmplările la care e martor încă de copil, va ajunge profesor de limba română, apoi, din dragoste pentru rădăcini şi strângând în suflet prea multe şi prea grele trăiri – ale sale, ale familiei, ale satului muscelean –, izbucneşte în scris ca un vulcan. De altfel, Titi Damian ne mărturisește în frontispiciul tetralogiei: „Tot ce povestesc aici s-a întâmplat, chiar dacă realitatea e convertită în ficțiune”. Comprimând mult trama primului volum, putem spune că „Fagul” e o carte despre calvarul colectivizării forțate. Fagul – un copac de esență tare, care sugerează și simbolizează fiabilitatea în fața intemperiilor vremii și ale vremurilor – este martorul întâmplărilor din viața muscelenilor, un martor participativ din punct de vedere afectiv, personificat așadar, cu puteri dovedite de-a lungul timpului, fiind considerat un pilon al iubirii în variatele ei forme. Imaginea totemică a fagului e hiperbolizată pentru a da prilej autorului să-l redimensioneze cu unitățile de măsură neconvenționale ale muscelenilor: „Fagul cel Mare străjuia depărtările. Fagul cel Mare stăpânea Pădurea Samarului, ocrotind-o, ca un părinte ce-i era. Fagul cel Mare stăpânea munții, dealurile, satul și oamenii. Fagul cel Mare stăpânea sufletele. Mă stăpânea. Dimineața. Ziua. Noaptea. Își întindea un braț peste sat, altul spre pădure”. Obiceiurile muscelenilor sunt legate de acest fag: aici fac dragoste mai întâi cuplurile, ca într-o noapte a nunții care să le prelun42

gească fericirea o căsnicie întreagă, slujbele religioase se oficiază aici ca într-o biserică, oamenii dialoghează necontenit cu arborele mărturisindu-i durerile sau speranțele ca și când vârful lui s-ar fi aflat într-o permanentă şi organică unitate cu Dumnezeu. Suferințele sunt date de furtunile iscate din senin de către „șapcalii“ pentru a le lua pământurile în vederea înființării C.A.P.-urilor. Muscelenii cedează greu pentru că trebuie să-și smulgă pământul din propria carne și o fac numai în urma șantajului și a amenințărilor. Ion Mândruță se vede nevoit să semneze că e de acord să cedeze pământul, căruța cu boi și uneltele agricole, pentru ca fiul său să poată urma „Școala petagogică”, unde nu reușeau decât copiii cei mai buni. O întreagă filozofie de viață e anihilată. Ţăranii se trezesc „slugi pe pământurile” care odată fuseseră ale lor, sunt dezorientaţi şi se simt dezmoşteniţi de echilibrul lor tradiţional. Cel de-al doilea volum, „Umbra”, este o carte despre iubire. Florin Mândruță trăiește și retrăiește, ca întrun vis continuu, o dragoste atipică: se îndrăgostește de o fată, Sonia sau Tonia, dragostea îi e împărtășită într-un episod plin de candoarea adolescenței, apoi fata dispare, lăsându-l s-o vadă peste tot, ca pe o umbră, și dându-i putere s-o aștepte ani în şir. Când o revede, trăiesc o minunată noapte de dragoste pe malul mării, apoi fata dispare din nou. Destinul face ca el să-și recunoască întâmplător fiica, neștiind că exista, ceea ce îl conduce la mamă. Aceasta este sora geamănă a adolescentei (acum moartă) de care se îndrăgostise demult și care îi împrumutase identitatea pentru a împlini, în apropierea valurilor infinite ale mării, iubirea celor doi. Se căsătoresc, Tonia-Sonia, aceeași pentru Florin, dăruindu-i fericirea familială. Tot despre iubire, dar despre iubirea maternă și cea filială, este vorba și în capitolul în care mama Stela se îmbolnăvește grav și este salvată de medici prin grija fiului mai mare, Florin. „Norul” este cel de-al treilea volum al tetralogiei. Deși cuvântul nor devine un leitmotiv, simbolizând mulțimea primejdiilor ce stăteau să se abată peste musceleni, consistența cea mai relevantă o are în episodul care se referă, paradoxal, la speranța/lumina ascunsă în el. Satul mutilat demografic și locuitorii săi îmbătrâniți → DIANA DOBRIȚA BÎLEA

de vreme și de nedreptele vremuri sunt efigii elocvente ale prăpădului lăsat în urma sa de comunism. Este reliefată și o dramă a orășenilor dezrădăcinați, rămaşi țărani în structura lor profundă, care fuseseră nevoiți să-și părăsească satul natal pentru a lucra în fabrici și uzine și neștiind să se bucure de cele mai elementare binefaceri culturale citadine. Cozile infernale la alimente, descrise magistral de scriitor, micimea sufletească a unor dascăli cocoțați în vârf doar prin manevre politice și prin sărutări de mâini atotputernice, ingredientele austerității absurde impuse de plata datoriei externe a statului român comunist sunt tot atâtea realități care oferă scrierii lui Titi Damian o valoare documentară. Evenimentele din decembrie ’89 îi solidarizează pe musceleni, care au acum posibilitatea să se răzbune pe „șapcalii”. Cele două instanțe principale ale satului – preotul și învățătorul – îi domolesc însă pe țăranii care, nu peste mult timp, își primesc pământurile înapoi. În lumina acestei nădejdi la care se pare că muscelenii n-au renunțat niciodată, și Ion Mândruță le arătase nepoților pământurile ce aparținuseră cândva familiei. Către finalul cărții, bucuria îi face pe musceleni să se adune la fag, reperul lor dintotdeauna, și să-l îndemne pe preot să oficieze slujba Învierii în pragul Crăciunului, semn al resuscitării țăranului odată cu eliberarea de sub jugul comunist. Al patrulea volum, „Ruina”, prezintă dureros de realist interminabila tranziţie postdecembristă. La timpuri noi, şi muscelenii au probleme noi. Prin sat se pripăşesc codaşi ai oraşelor, neam de musceleni şi ei, care nu găsesc altă alternativă de a trăi decât furând din curtea oamenilor. Ba mai şi omoară pentru câţiva bănuţi şi numai chef de a munci şi de a trăi cinstit laolaltă cu sătenii nu au. Pădurile, de care muscelenii au fost totdeauna mândri şi pe care le-au protejat consumând numai atât lemn cât le-a trebuit, sunt acum defrişate în modul cel mai barbar, fără ca lor să li se ceară acordul sau părerea. Dimpotrivă, când vreo cincizeci de musceleni se organizează disperaţi şi hotărâţi să oprească dezastrul, tot ei sunt traşi la răspundere de către oamenii legii. Patima alcoolului începe să cuprindă tot mai mulţi ṭărani care, lipsiţi

de cele trebuincioase pentru a face măcar o agricultură de supravieţuire, nicidecum una firească, în concordanţă cu timpurile ce se vor moderne, se transformă treptat, pierzând calitatea de lucrători ai pământului şi căpătând un statut incert. Depopularea pare să fie ireversibilă. Aflăm despre un sat în care nu mai trăieşte decât o „babă” şi despre un altul unde mai sunt doar câteva văduve şi un moşneag „care să aibă grijă de ele”. Bătrânii satului se topesc acum de dorul şi de grija fiilor plecaţi în străinătate, şcolile se închid pentru că nu mai sunt copii, tradiţionalele întâlniri sub fag sunt înlocuite cu sporovăielile întâmplătoare din jurul market-ului, până şi preotul vinde pe ascuns clopotul bisericii sau strânge bani de la săteni şi dispare cu ei. Lupta pentru moştenire devine acerbă, exemplul edificator avându-l chiar în familia Mândruţă. Petrică, fratele mai mic, vrea totul pentru el, în detrimentul fratelui mai mare, ceea ce şi obţine. Dacă ar trebui să dăm o formă geometrică acestei opere literare, aceea ar fi cercul. Desigur, multe cercuri concentrice sunt cuprinse în cel mare. Astfel, țăranii sunt deposedați mișelește de pământ și la sfârșit, după foarte multe suferințe și umilințe, îl recapătă, deşi pentru ei e târziu; fagul, îmbătrânit acum, va continua să trăiască prin „fâșlagii” săi; şi datorită scriitorului, fiu al satului, muscelenii se întorc la vatra strămoşească, fie şi numai pentru a fi prezenţi la o lansare a cărţii despre ei. Tetralogia „Muscelenii” este un roman complex, cu importante valențe istorice, psihologice și de dragoste, cu binevenite întreruperi lirice în densa tramă narativă, cu valoare documentară pentru cititorii de azi și de mâine, cu scene atât de bine așezate în fața cititorului încât ar putea fi reproduse cu ușurință atât de un pictor, cât și de un scenarist în vederea unui film de excepție. Bun portretist, mare povestitor, fin cunoscător al psihologiei țăranului – şi pentru faptul că are avantajul să perceapă realitatea satului din interior – Titi Damian mi s-a confesat de curând că a început să lucreze la volumul al cincilea al „Muscelenilor”. Nu pot decât să-i urez succes în continuare acestui scriitor care are o forţă creatoare olimpiană şi un talent pe măsură. 43

Gligor Hașa este pasionat de istorie, de epopeea românilor în lume. Scriitor cunoscut, prozator serios, autor de poezii și eseuri despre opera lui Mihai Eminescu sau despre miracolele din Ținutul Hunedoarei, el ne propune o carte densă, tensionată, intitulată Vecinii pe care nu iam ales (Deva: Editura Gligor Hașa, 2015). Destinul unui popor în tumultul vremurilor. Atent la cărțile publicate de alți istorici, la revistele de specialitate, călător neobosit prin miracolul numit România, el adună în această carte câteva texte de referință despre o temă controversată. Vecinii, hotarele țării, oamenii care s-au dedicat apărării integrității naționale, erorii anonimi și eroii cunoscuți care au marcat paginile de istorie cu sângele lor, acestea sunt pasiunile scriitorului. Tinerii cititori vor putea lua contact cu o realitatea dură, pentru mulți necunoscută, pentru unii omisă datorită fenomenului de globalizare care marchează zone întregi de continente. Gligor Hașa pune multă pasiune în ceea ce face, e documentat și îl interesează identitatea națională. Cartea sa poate intra în categoria celor dedicate istoriei naționale semnate de Ioan Aurel Pop sau Nicolae Breban. Autorul ține să avertizeze cititorul, să-l pună în temă. De profesie dascăl, el știe că tinerii nu sunt familiarizați cu temele fundamentale ale istoriei noastre, că au ocolit bibliotecile serioase, că oficialitățile sunt preocupate mai mult de → CONSTANTIN STANCU

spectacole formale dedicate unor evenimente istorice, aducând ca argumente manelele, falsa muzică populară, manifestările cu mâncare stropită cu bere și țuică din belșug. Partea spirituală fiind abandonată cu neglijență gravă, am putea afirma. Gligor Hașa observă că școala este privată de profesori specializați, de manuale actualizate, serioase, cu aplicații practice. Din memoria colectivă par a dispare personalitățile care au făcut istoria. „În școală, elevul ardelean și bănățean învață o istorie trunchiată, răstălmăcită, cuminte atât încât să nu supărăm dușmanii, o istorie tezistă și bramburită, așa cum au învățat-o și istoricii” (p. 3). Sunt mai multe fascicole în carte: Românii – Poporul ales; Mari principi ardeleni ;Vecinii pe care nu i-am ales; Holocaustul împotriva românilor și deznaționalizarea; Anexele: Cronica momentelor însemnate din istoria Ardealului; Răscruci și făclii din istoria Ardealului; Mențiuni despre români în cronicele bătrâne; Date statistice privitoare la România – 1942. Gligor Hașa abordează frontal starea istoriei noastre, pleacă de la modelul izraelian al patriei, pune în joc acea legătură spirituală necesară între români. El consideră limba română ca făcând parte din tezaurul lumii, o limbă specială în care sufletul se poate exprima. O limbă în care ideile importante se pot materializa și mesajul important se poate transmite. „Astăzi, în Europa, jumătate din populație vorbește latina, cealaltă jumătate vorbește germano-slava. Româna le îmbină pe amândouă. La urma urmei românii sunt trăitori din bazinul hidrografic al Dunării de Jos, care vorbesc o limbă unicat – româna” (p.14). Continuând călătoria sa prin istorie, autorul constată că vlahul este cea mai veche și mai răspândită seminției și pune problema istoriei în termeni clar juridici, restitutium in integrum, notând oameni și fapte pilduitoare din lupta pentru afirmarea ființei naționale. Abordează, apoi, un scenariu posibil, despre Ranistorum, actuala Orăștie. Numele localității este unul compus, subliniază autorul: Razeitate și Storum-sufix pentru cetate. Numele cetății e legat de drama lui Decebal, e castrul unde decurionul Tberius Maximus a pus la picioarele

lui Traian capul sângerând a lui Decebal. Iată că istoria ne prezintă repere tragice din viața poporului. Depășind faptele vlahilor, el se apleacă asupra lumii spirituale a oamenilor, consideră Munții Orăștie ca fiind Tibetul dacilor, un loc sacru, special pentru relația dintre individ și divinitate. Călătorind pe hărțile de istorie, scriitorul pasionat până la limită, abordează Valea Mureșului, un loc cu multe semne. Consideră culoarul Orăștie-Sibiu ca o imensă vatră de civilizație pelasgo-celtică, o civilizație solidă, cu dovezi semnificative în ce privește activitatea umană în vremuri străvechi. O temă apropiată autorului sunt minunile și enigmele din Ținutul Hunedoarei. Atacă evenimente trecute precum acea călătorie documentară făcută de Nicolae Iorga în Ținutul Hunedoarei sau tracoromânii în publicistica eminesciană. Abordează o frescă veche: Ion Inochentie Micu, asupra acestuia au făcut aprecieri Mircea Eliade, Lucian Blaga, David Prodan etc. Gligor Hașa pune problema Ardealului prin ochii lui Romului Vulcănescu, sub umbrela mitologiei românești. Sunt analizate problemele latinității limbii și cea originii poporului român în raport cu tezele revizioniste și teoriile istorice mai noi, modelate de actualele principii ale globalizării. Abordarea este curajoasă, documentată și pe larg argumentată din punctul de vedere al unui ardelean pasionat de vatra sa. Un text important e dedicat lui Onisifor Ghibu, un român apropiat de vremurile de astăzi prin gândire și fapte. Acesta nota: „De la 1922 încoace (noi am zice din 1989 încoace) suntem într-o tensiune înfiorătoare. Ucideri monstruoase, cruzimi de care aproape că n-a pomenit istoria noastră. Ne-am compromis în fața străinătății și am ajuns să ne disprețuim pe noi înșine, nemaiavând încredere în noi…” (p. 98). Onisifor Ghibu a fost sărbătorit de UNESCO în anul 1983, cu ocazia reamintirii nașterii. Aceste cuvinte ar putea fi transmise și actualei clase politice, ține să precizeze Gligor Hașa. Autorul readuce în memoria cititorului portretele lui Litivoi, a fratelui său Bărbat, a lui Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, Gabriel Bethlen, apoi evidențiază participarea 44

ardelenilor la războaiele lui Napoleon etc. Analizează trădările lui Horea, Cloșca și Crișan și, de semnalat cu durere, cele doisprezece trădări ortodoxe din istoria românilor. Gligor Hașa analizează și vecinii noștri: rușii, bulgarii, ungurii, abordând probleme istorice complexe și interesante. Cu patos, el pune în paradigma istoriei Golgota românilor din Ardeal pe bază de date și evenimente certe, documentate, inclusiv fenomenul maghiarizării zonei. La acestea el răspunde cu studii pertinente privind continuitatea românilor pe aceste meleaguri, cum ar fi lucrarea Continuitatea românilor din Dacia – Dovezi noi, semnată de G. Popa Liseanu cu o prefață de I. Oprișan, apărută la editura Saeculum, un răspuns pentru Dictatul de la Viena. În cartea de față este inserat și un interviu cu Gligor Hașa, concluzia sa fiind una tranșantă: „În întregime istoria Ardealului ar trebui să fie rescrisă, iar adevărul trebuie spus răspicat!” (p. 197), idee consemnată de Nicolae Cătăniciu. Cartea e tranșantă, autorul pune patos în ceea ce analizează, stilul său e frust, pătruns de realism. Fiecare frază are în spate argumente, ideile șerpuiesc în timp și spațiu, pătrund adânc în meandrele istoriei. El își asumă riscuri evidente. Pe alocuri cuvintele o iau înaintea ideilor, poetul are patos, istoricul acceptă, prozatorul admite. Luminile și umbrele se întretaie, patriotismul e o realitate a vremurilor actuale și dintotdeauna. Curajos cum îi stă în fire, autorul, atacând problema cetăților dacice din Munții Orăștiei, ca fiind Tibetul dacilor, face legături importante și subliniază: „Conchidem, repetând că în Dacia, de la Burebista la Decebal, avem de a face cu două tipuri de capitale: una politico-administrativă – Subcetate-Hațeg - și alta religioasă – Sarmisegetusa-Grădiște” (p.37). O idee îndrăzneață și susținută de multe dovezi. Prin textele scrise, Gligor Hașa ne readuce în memorie momentele astrale din istoria românilor. El scrie: „Că avem un pământ ca o pită caldă, că avem munte și mare, dealuri și câmpii, că doar Raiul mai are atâtea bogății ale solului și subsolului… Le avem din prisos pe toate cele ce le-a dat Dumnezeu omului, în așa măsură încât nu ne vine să credem” (p. 11).

Despre azilanţii din Europa de Răsărit şi viaţa acestora în lagăr, precum şi despre documentele necesare în vederea obţinerii aprobării pentru a emigra într-o ţară din Vest (America, Australia sau Canada) scrie Zoltán Böszörmenyi în romanul său „Regál“, apărut în 2011 la Budapesta. Zoltán Böszörmenyi s-a născut în 1951 în Arad, unde a fost corector la ziarul „Vörös lobogo“. El este autorul mai multor volume de versuri (dintre care primele două apar în regie proprie, la editura Litera din Bucureşti), dar şi de proză scurtă şi romane, toate în limba maghiară. Ĩn 2012 i se acordă în Ungaria premiul literar Attila József. Romanul său din 2011 este tradus în germană cu titlul In den Furchen des Lichts (Ĩn fâşiile luminii) de către Hans-Henning Paetzke şi apare în 2016 la Mitteldeutsche Verlag din Halle (Saale) în cadrul seriei „Biblioteca descoperirilor“. Ĩn această serie, au mai apărut cărţi de cinci autori din Vietnam, unul din Rusia, altul din India etc. Böszörmenyi scrie secvenţial, în virtutea rememorării, abstracţie făcând de cronologie. Cartea prezintă cele petrecute din momentul plecării spre graniţă pentru a trece ilegal frontiera şi până în momentul în care urcă în autobuz spre a fi dus la aeroport pentru zborul spre Canada. Romanul este scris la persoana întâi, personajul povestitor fiind Tamás, al cărui nume apare însă doar în ultimul aliniat din carte: “De acolo îmi strigă: Tamás, eu te iubesc” (p.238). Intrat în vizorul securităţii, Tamás, căsătorit, tată a doi copii, fusese bătut în beciurile acesteia, este dat afară din servici pe motive fictive, nu mai are linişte şi se decide să fugă. Este o decizie pe care o luaserâ mulţi în perioada comunistă. Doar că modul de evadare din lagărul comunist depinde de posibilităţile financiare ale emigrantului. Ĩn timp ce unul călătoreşte cu trenul la clasa întâi, după care ia un taxi spre a ajunge în lagăr, altul, fost cioban şi puşcăriaş, trece peste o frontieră minată.

______________________________ Viaţa în lagăr este amplu prezentată. Certurile şi bătăile între emigranţi erau aproape la ordinea zilei. Un tip mai în vârstă, Creţul, beţiv şi recalcitrant, care nu se putea împăca cu faptul că unul sau altul primeşte viza de intrare, pâná la urmă este închis într-un dulap şi aruncat pe fereastră de la etajul doi. Omoruri au loc şi în urma unei bătăi de pomină cu măciucile. Pe de altă parte, se leagă prietenii, o azilantă râmâne gravidă şi se încăpăţânează să nască copilul, deşi ea înseşi este orfană şi a fost crescută la casa copilului. Deşi azilanţii nu aveau voie să lucreze, povestitorul cu prietenul său Chelul reuşesc să o facă şi îşi mai îmbunătăţesc astfel puţin condiţiile de viaţă. Şanse nule de plecare aveau aşa-zişii “azilanţi economici”, precum şi cei care fuseseră închişi, ca tánărul cioban. Un telefon acasă, în ţară, era imposibil de dat. Tamás aşteaptă zadarnic la poştá ore în şir legátura telefonică cu familia. Azilanţii dispuşi să lucreze la negru erau exploataţi la sânge şi li se plătea puţin sau nu primeau nimic, cum a fost cazul cu renovarea unui apartament. Şi totuşi, ici şi colo, se găsea câte o familie miloasă şi înţelegătoare, cum sunt pensionarii Walter şi Helga, la care Tamás lucrează la crăpat şi stivuit lemne de foc în pivniţă. Lagărul era obligatoriu. Acolo se primea legitimaţia de lagăr. Dacă se dădea curs cererii de emigrare, atunci intrai într-un cerc restrâns şi erai programat la interviu. Dacă acesta decurgea bine, puteai emigra, 45

conform programării. Totul dura câteva săptămâni bune. Tamás are ghinionul de a i se fi descoperit două caverne mai vechi la plămáni, suspectat fiind de tuberculoză, şi numai după ce Central de sănătate dă asigurare că nu e nimic grav, i se dă aprobarea de plecare în Canada. Realitatea şi coşmarul, pe alocuri, se împletesc. Cartea este alert şi bine scrisă. Reţinem câteva secvenţe: “Noaptea e ascuţită ca un cuţit. Ai putea tăia cu ea munţii în felii.” (p.9). Despre un gardian, se afirmă: “Nu vede, ce vedem noi. Nu simte, ce simţim noi. Nu gândeşte ce gândim noi. El reprezintă puterea”.(p. 49), ori, în altă parte: “Peste mine se roteşte neagra pasăre fricá. Visez că am adormit şi am fost înţepat” (p.33). Ĩn concluzie, cartea aceasta este un document pentru posteritate şi merită pe deplin să fie tradusă şi în ţară. MIRCEA M. POP

Debutul târziu al autorului („Când se încurcă iţele”, Editura Grinta, ClujNapoca, 2007) înseamnă ucenicie îndelungată şi anonimă, exerciţii intense şi diverse, dar şi o conştiinţă estetică autodidactă. Dacă la nivelul povestirii lucrurile acestea par mai fireşti, experienţa romanului implică o elaborare mai complexă şi angajează şi o anumita erudiţie. Trecerea de la povestire la roman – proiecţia în imaginar, ficţiunea – deşi este un exerciţiu complex, → AURELIU GOCI

se realizează firesc prin forţele interioare ale autorului. Redimensionarea universului referenţial nu devine doar o acumulare cantitativă. D. Ionel Dincă diversifică tipologia, montează relaţiile dintre personaje, consolidează şi nuananţează complexitatea acestora. Chiar dacă această tipologie nu este foarte amănunţită, umanitatea funcţională are credibilitate şi chiar profunzime, bazâdu-se pe experienţa limbajului popular. E un roman de familie, cu multe inserţiuni fantastico-umoristice, derulând acţunea retrospectiv, începând cu anii celui de al doilea război mondial. Autorul nu este un simplu memorialist care evocă trecutul, ci un creator de personaje vii care fac acest trecut şi marchează frontiera dintre acţiune şi povestirea ei. D. Ionel Dincă este un povestitor cu har, cu putere narativă, reuşind să concretizeze chipuri de oameni şi evenimente cu credibilitate. Povestirea nu e cronologică şi alcătuirea capitolelor fragmentează firul epic, astfel că fragmentele devin secvenţe aproape independente, precum e episodul Balului. În plus, personajele vorbesc autentic şi convingător precum „Profesoara de Dans”, dar şi toate personajele feminine bătrâne: Ghinduşa, Leanţa, Uţa. „Când se încurca Iţele”, text construit pe unităţi secvenţiale în care se poate descoperi structura şi stilul povestirilor anterioare, fără să fie nevoie de subtitlul „roman”, are o deschidere evocatoare mai largă şi o arie socială specifică. Episodul şedinţei diavolilor din iad e de mare efect amintind de celebrul echivalent sarcastic din „Ţiganiada” lui Ion Budai Deleanu. Iată cum, marele Satan, secondat de adjunctul său Belzebut şi amândoi subordonaţi Marelui Lucifer, îşi ceartă armata de draci ineficienţi: „Vă desfiinţez! Vă belesc! Ori vă puneţi pe treabă, pe drăcii ca lumea, ori de nu, trei sferturi în somaj! În foc, până se vor găsi păcătoşi să vă înlocuiască! Mai puţini draci, dar buni! Activi! Draci care să-mi execute ordinile! Să fie eficienţi! Nu vă trimit să-i mângâiaţi pe creştet pe năpăstuiţi, ori să le înmuiaţi inimile celor avuţi, să-i faceţi milostivi, să ajungă ca prin milostenie să-şi mântuiască sufletele! Din contră: incitaţi-i la răzvrătire pe cei năpăstuiţi! Infiltraţi-le zgârcenie în inimi celor avuţi şi faceţi-i să creadă că averea este totul pentru ei! Că pe pământ e Iadul, că pe pământ e Raiul! Că nu există nici înviere, nici viaţă de apoi! Că la urmă, văd ei pe dracu’, când vor pleca de pe

pământ cu mâinile pe piept, cu ele goale, şi ce jale şi plâns şi scrâşnire de dinţi îi aşteaptă dincolo! Ce, vreţi să se mântuiască şi-ăia, şi ăia şi să-i pierdem? Ispitiţi, învrăjbiţi, incitaţi la certuri, la dezbinări, la crime, la violuri! Şoptiţile-n urechi îndemnuri! Vârâţi-vă în inimile lor! Tulburaţi-le minţile! Faceţii să vă urmeze sfaturile! Nu asta e menirea noastră?” Autorul este şi un remarcabil peisagist, realizând tablouri de natură în a doua parte a cărţii. El activează o arie ficţională destul de largă, felurite medii sociale, diverse personaje cu diferite roluri şi ranguri în acţiune, iar acţiunea se deschide plurivalent fără să urmeze o evoluţie liniară. În plus, deşi se relevă abia spre mijlocul cărţii, dl. Ion Dincă este un creator de peisaje şi medii naturale cu totul neaşteptat. Iată cum percepe copilul Florin spaţiul original: „Astea sunt locurile unde trebuia să-mi fi petrecut eu copilăria! – cugetă. Doamne, cât este de frumos la ţară! Ce linişte şi ce apus de soare! Uite, parcă se strecoara printre crengi fuioare colorate de lumină! Şi iarba asta verde! Şi cireşii ăştia spumuiţi de flori albe!... şi salcamii ăştia înfloriţi!... şi cerul atât de curat şi de adânc!..., mă fac să nu mai plec de aici! Îmi vine să mă arunc cu faţa-n sus în iarba asta, şi să cuprind tot ceru-n braţe! Să strâng la pieptul meu toate minunăţiile astea de aici!” Faptul că autorul are o întinsă activitate literară, concretizată într-o bibliografie impresionantă, dovedeşte că vocaţia narativă e reală şi proiectul său scriitoricesc rămâne viabil. Plus, a parcurs o evoluţie interioară care este marcată prin trecerea de la povestire la roman. S-ar putea spune că autorul este un susţinător al realismului etern care edifică universul prozei.

______________________________

Cu o narațiune curgătoare și cu tărie așijderea vinului din părțile Secașelor, îmbietor, adânc, care te prinde în mreje, ca pilda bună, scriitorul Ioan Popa ne invită iar, a nu știu câta oară deja, la ospățul povestirii cu ocazia lansării ultimului volum de povestiri intitulat Haz și necaz, cât de grăitor!, carte apărută la Editura Napoca Star din municipiul Cluj-Napoca. Autorul creionează, așază pe pânza scriiturii satul cu locurile și cu oamenii săi, viața tumultuoasă a comunității rurale apelând la tehnica re-memorării și a introspecției: „trecutul însuși, cel personal, dar și cel al celuilalt, când celălalt contează, are greutate automat tocmai fiindcă e, presupus, plin de taine. A scormoni în trecut face parte din impulsurile umane irepresibile. Trecutul, memoria seamănă cu trupurile cu sertare pictate de Dali.”18 Creator dibaci, cunoscător de oameni și de-gustător de frumusețe, scriitor înzestrat cu har, Ioan Popa șlefuiește cu măiestrie personaje care împrumută din autenticul locurilor, prin limbaj, toponimie, onomastică, obiceiuri, ținută, atitudine, simțul datoriei. Istorisește, povățuiește, „povestirea este totdeauna pilduitoare în ordine morală bineînțeles,”19, descrețește frunțile cu vorbe de duh, spuse în graiul locului, pe care îl → LŐRINCZI FRANCISC-MIHAI 18

Luminița Mihailicenco, “Curbura” 46

Alexandru Deșliu, Miezul lucrurilor, Convorbiri literare cu Irina Petraș, Editura Pallas, Focșani, 2006, p. 22-23. 19 Ion Vlad, Aventura formelor, Geneza și metamorfoza „genurilor”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996, p. 95.

mărturisește, fiind un pedagog cu experiență, având în spate o viață de dascăl. Scriitorul își teleportează satul în operă, conferindu-i valoare atemporală, devenind ținut princiar, definitiv amprentat cu sigiliu regal, „clădind cu timpul în opera artistică, în marginea satului real, un altul fictiv, ce împinge mai toate trăsăturile celui dintâi în mitic,”20 un spațiu natal devenit fabulos, un tărâm învăluit în fascinație, investit cu încredere și cu care scriitorul se identifică: „imaginea artistică impresionează mai puternic decât modelul ei; realitatea, ca să fie frumoasă are nevoie să fie percepută prin vălul artei.”21 Un filon care traversează povestirile scriitorului Ioan Popa este umorul. Unul de calitate, plin de must, acel ludic rafinat, blând, dens, care provoacă râsul sănătos, menit să mai elibereze omul de poverile vieții, haz și necaz: nimic nu unește oamenii mai mult ca râsul, după cum afirmă chiar autorul în povestirea Televizorul. Povestirile din volumul de față, Haz și necaz, acoperă întreg peisajul rural, de la iubire și suferință, teme recurente în opera scriitorului, care se împletesc și dau viața de zi cu zi, scurte incursiuni istorice, evocarea unor figuri reprezentative ale satului: preotul, dascălul, doctorul, toți trei prezentați în tonuri și tușuri pline de umor. Un episod de un umor debordant l-am găsit în povestirea Vrei – nu vrei, bea, Grigore, agheasmă!, când avem o întâlnire față în față, între enoriașul Pleașcă și preotul satului venit la botez. Vă invit să citiți povestirea și să gustați ce buchet are vinul de Secaș! În TT, povestirea cu care debutează volumul, este redat un meci de fotbal de amatori petrecut pe o vreme ploioasă în lunca satului: de cum se porni meciul, se porni și mocirla. În curând, cu toții deveniseră de nerecunoscut. Se făcuseră negri din cap până-n picioare, de păreau niște purceluși negri ieșiți de curând din răstoacă. Băutura, cu păcatele, dar și cu binefacerile ei, colorează pagini din povestirile Păleru și Yes. Scriitorul se oprește asupra unor momente care au 20

I. Oprișan, Lucian Blaga. Sub zodia mitului, Ed. Saeculum I.O., București, 2015, p. 76-77. 21 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, 2008, București, p. 652.

marcat anii comunismului, când povești de toate felurile […] mai descărcau sufletele mai greu apăsate în povestirea Țuțu, șoferul: povestea se încingea mai ceva ca-n poiana lui Iocan. Cursa lui Țuțu se transforma în adevărată tribună de lansare și dezbatere a ideilor și părerilor. În tonalitatea aceleiași perioade, scriitorul aduce în discuție repartițiile guvernamentale pentru dascăli și doctori. În povestirea Profa, Angelina, tânără dăscăliță, ajunge într-un sat rupt de lume, loc în care nu se poate integra nicicum, iar suferința ei nu poate fi oblojită nici cu vorbele pline de duh ale lui badea Gheorghe, las’ că-i bine și-așa rău. În povestirea Doctorul, venit la dispensarul din margine de județ, să ispășească pedepse ori sancțiuni, naratorul scoate la iveală tare ale regimului, care, înrădăcinate atât de bine, se păstrează și astăzi, patima băuturii și șpaga: Unde-i monopolul?, întreba înainte de toate pe cel venit la el cu necazuri. Cum vii cu mâna goală la doctor? Ca să întregească metehnele și slăbiciunile oamenilor, scriitorul mai adaugă și altele, care ies la iveală de sub curgerea condeiului său, ca ciupercile după ploaie, ca dovadă că omul este supus mereu greșelii, de la care parcă nici nu prea vrea să se depărteze, astfel patima după jocul de noroc și obținerea de folos rapid și fără muncă bântuie sufletul omului în povestirile Caritasul și Lozul, păcatul dragostei surprins în puf ne-o oferă povestirea La fetițe; promovarea pe bază de cunoștințe, obținerea diplomelor de studii pe căi necinstite în povestirea Valer și Eliza. Viața așa cum este ea, cu bune și cu rele, în familie și în comunitate, haz și necaz deopotrivă, începând cu datoria creșterii pruncilor, plăcerile dragostei tinerești, mai arzătoare (copil croit pe furate într-acea noapte de vis din mijloc de gerar) sau mai potolite, căsnicia condimentată cu haz și necaz, școala și biserica, viața de comunitate, jocul, muncile câmpului, superstițiile, poverile și supărările, sărăcia și bogăția, lenea sau hărnicia, bunătatea sau răutatea sunt surprinse cu amănuntul de către scriitor, toate petrecute într-un orizont local care cuprinde Țara Secașului, părțile Blajului și zona Sibiului cu împrejurimile sale, locuri în care povestitorul așază, își urmărește și își 47

ghidează personajele: în timp ce unii înoată în blândețe îngerească, alții se afundă în iadul lor de viclenii și răutăți (Doctorul). Dragostea bunicului față de nepot o transpune printr-o comparație grăitoare, plină de frumusețe și substanță, care mi-a căzut la suflet: Veghea asupra lui mai abitir decât consulii romani asupra republicii. O semnificație profund creștină o au cuvintele pe care le transmite scriitorul, povățuindu-ne: Hai să mai stăm laolaltă până ce încă mai suntem. Finalul cărții face trimitere la Psalmul 11 din Scriptură, cu un mesaj atât de actual pentru societatea de azi, pe care îl citim mai mult cu necaz decât cu haz: atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni. În creațiile sale naratorul ascunde situaţii reale, pagini din viaţa satului pe care le-a trăit sau le-a auzit, strecurate prin filtrele sensibile ale măiestriei, reclădite pe țesătura imaginarului, legate cu harul de mare povestitor, radiografieri de conștiință profunde, curate, sensibile dintr-o lume autentică, „căreia îi aparţine, lumea pe care o cunoaşte şi înţelege cel mai bine, lumea pe care o regretă într-o anumită măsură şi spre care se întoarce instinctiv ori de câte ori se iveşte ocazia. Într-o tehnică a echilibrului şi bunei măsuri se topesc disonanţele vieţii cotidiene, alungate din prim-plan în favoarea zilelor de altădată, dulciamare şi acelea prin lipsurile care leau marcat, dar curate şi înnobilate de respectul pentru legile morale.”22 Ioan Popa este un scriitor dăruit cu harul povestirii, care ne încântă cu scrierile sale, pe care eu, personal, le citesc cu mare plăcere și cu nesaț. Haz și necaz este un volum care umple inima și povățuiește. Coperta, un desen în tuș, intitulat Motanul, realizat de Angela Petruța, pregătește și întregește mesajul operei. În cărțile Domniei Sale se poate vorbi de o întrupare literară a satului natal. Scriitorul este un lutier al cuvântului viu pe care îl așază în forme, iar Povestirea ajunge la sufletul cititorului, unde se întâlnesc dăruit și dăruitor. Cerul cântă în cuvânt. Suntem la nuntă, la nunta Povestirii. 22

Monica Grosu, Ioan Popa şi valenţele evocării, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2013, p. 17.

Cronica litereră - document

”Rupându-ne de Neam, sârma ghimpată/în Adevărul Nostru a întins…/ Și pe Iisus, în fiecare ins,/ L-a pus pe cruce, între fiu și tată… (George L. Nimigeanu) Întâi i-am cunoscut poezia. Cuvintele încărcate de sens, sculptate măiestrit în statuia stilului clasic și în flexibile forme moderne, m-au captivat de la prima lectură. Întâlnirea noastră în miracolul cuvântului scris mi se pare predestinată. La redacție, aveam masa de lucru în același birou cu șeful secției de cultură Ion Crețu, înrădăcinat la Tereblecea. De fapt, în cazul meu, ”masa de lucru” e departe de înțelesul concret al acestor cuvinte, căci nu prea rodeam coatele la ea. Nici nu încercam să scriu ceva la redacție, când îl aveam în față pe Ion Crețu, cu care îmi era mai mare dragul să discut pe orice temă. La el am văzut primele cărți ale lui George L. Nimigeanu, de la Ion Crețu am auzit primele versuri ale acestui poet, născut în același sat cu colegul meu de condei. Degrabă aveam să-l cunosc în profunzime și să-i simt durerile sufletești, deși trăiește în România, la Mediaș, și nu l-am văzut aievea niciodată. Astă vară, purtându-mi pașii prin Țara dragă, în drum spre Sibiu, am trecut și prin Mediaș. Ce rău mia părut că n-am memorizat, nu miam notat undeva adresa sau telefonul domniei sale! Aveam o bună ocazie să mă opresc pentru câteva minute și să-i mulțumesc pentru tot ce mi-a adus de la Mediaș poșta pe parcursul ultimului deceniu. Or, am primit de la poetul George L. Nimigeanu multe plicuri – cu ilustrate poștale de fiecare Crăciun și Sfinte Paști, cu noile sale plachete de versuri. Dezobișnuită cu scrierea și trimiterea scrisorilor în plic, prin poștă, le deschideam cu tremur de suflet și un sentiment de încântare față de bărbatul de modă veche, înzestrat cu talentul de a rotunji atât de caligrafic litere, așa cum își revarsă măiestrit în armonii lirice cuvintele. N-a fost să fie acea posibilă întâlnire, însă degrabă înspre toamnă

_____________________________ mi-a sosit un plic mai voluminos, după o lungă călătorie pe nebănuite căi și prin întunecoase labirinturi ale unei inutile, exagerate vigilențe din partea nu știu cui. Nu e prima dată când o carte sau revistă trimisă din România, ajunge anevoie la Cernăuți, de parcă ar face pe jos înconjurul lumii. Oricum, drumul lui George L. Nimigeanu prin ”Vămile năpăstuirii” a fost mult mai lung și spinos, decât cel parcurs de noua sa carte, cu același nume, din Ardeal până în Bucovina. E prea puțin să mărturisesc că am citit-o cu sufletul înlăcrimat, așa cum demult n-am mai poposit cu lectura în vreo carte. Doar de la o vreme, cititul cărților în format tradițional, ca și scrisorile de acest gen, a devenit o raritate. În ”Vămile năpăstuirii” George Nimigeanu își retrăiește Golgota începutului pământesc, de la fragedă copilărie și până la intrarea în viața matură. Până la aceste cutremurătoare ”mărturii-mărturisiri”, cum le numește autorul, am întâlnit și în creația-i lirică, în special în placheta de versuri ”Zodia nedreptății” (Ed. SAMUEL, Mediaș, 2010), crâmpeie dintr-un trecut traumatic. Poezia, însă, nu întotdeauna este expresia unor trăiri și suferințe reale, prin care neapărat trece autorul. Poemele din ”Zodia nedreptății”, mai ales cele incluse în ciclul ”Amintiri dintr-o copilărie interzisă”, deși au mesaj de spovedanie, pot fi concepute de cititorul care nu cunoaște calvarul suferit de autor, ca respirație artistică, izvorâtă din memoria ereditară, inspirată de dorul de meleagul natal, de durerea pierderilor iremediabile. Putem crede că, în poezia cu dor de Tereblecea, de 48

mama refugiată într-o lacrimă, de tata care ”mânca numai duminică seara…”, George Nimigeanu este urmărit mai mult de ecoul din străfundul mormintelor, decât de obsesia propriilor amintiri. Cu totul altfel ne emoționează și ne înfrigurează volumul său de proză ”Vămile năpăstuirii”, scris, așa cum recunoaște autorul, la insistența unor buni prieteni: ”… am tot povestit ”câte ceva” din viața mea zbuciumată, unii dintre ”ascultători” m-au sfătuit să scriu toate cele trăite, pentru că întâmplările prin care am trecut sunt specifice vremurilor pe care le-am traversat cu toții, dar nu toți au avut ”nenorocul” de a fi martori direct implicați…”. Poetul George L. Nimigeanu n-a fost doar martorul implicat, ci pe nedrept năpăstuitul. Până a deveni și al Ardealului, fiul Bucovinei, născut la 3 ianuarie 1938, la Tereblecea (judeţul Rădăuţi la acea dată), a trecut printr-un infern incredibil chiar și pentru noi, cei rămași sub stăpânirea ciumei roșii: ”Cu frica-n sân și moartea în spinare,/ prin sârme,-n țară unii s-au tot dus…/ Și ne-am rugat și noi Celui-de-Sus, și am fugit, ziua-n amiaza mare,/ de-a valma, printr-un lan de grâu mănos,/ cu mama și cu-n frate dus în brață…/ cu spaima-n suflet… și cu moartea-n față…/ în noi purtând osânda Lui Hristos”. Am apelat din nou la poezie, căci ghemul suferințelor redate poetic în ”Zodia nedreptății” este depănat în volumul de proză – un viu document despre atrocitățile regimului dictatorial comunist, ce poate fi luat ca dovadă la marea judecată de apoi, la tribunalul din ceruri. Or, e prea scurtă o viața de om ca să-și vadă dreptatea pe pământ. Bărbatul ajuns în pragul senectuții rememorează trista, tragica poveste a copilăriei și adolescenței prin prisma copilului cu trupul frânt de chinurile pribegiei, cu sufletul rănit de ciulinii Bărăganului, din care maica sa n-a izbutit să plivească toți spinii. Dar la legănat mereu cu alinarea: ”Lasă, dragul mamei, ne-om întoarce…”. Drumul refugiului, însă, așa cum este și cel al morții, le-a fost fără de întoarcere. Însorita și domoala vale a comunei Tereblecea a rămas pentru copilul țăranilor Leon și Domnica Nimigeanu un pământ furat din → MARIA TOACĂ

clipa când a venit ziua plecării și taică-su ”a legat cu un lanț solid un drug de lemn la roțile din spatele căruței… Au așezat apoi lada de zestre a mamei, după care au rânduit în ea cele de trebuință. La spatele căruței, sub coviltir, au pus sacii cu făină, pe cei cu cartofi și putina cu brânză… peste fân au tras niște țoluri de casă… în față, lângă ziț, tata a legat o găleată de tablă, sub ea așezând, la picioare și la îndemână, plita aceea de tuci cu două ochiuri, lângă o cutie de lemn în care se găseau ciocanul, cleștele, cuiele, o sârmă făcută rotocol… Ultimele unelte le-a legat tata sub marginile coviltirului, pe partea din afară a loitrelor: coasa desfăcută și împachetată cu grijă, furca, lopata și toporul…”. Am selectat acest pasaj nu doar pentru a evidenția chibzuința gospodărească a țăranului tereblecean sau faptul că trecerea frontierei a fost bine gândită, minuțios pregătită de el, ci pentru că datorită acelei căruțe cu coviltir familia a supraviețuit. Căruța le-a fost casa de toate zilele și mijloc de transport dintr-un capăt în alt capăt de țară. Mai ales, plita aceea de tuci cu două ochiuri le-a menținut viața copiilor. Greu de imaginat că pe noi, cei rămași sub ocupația sovietică, cu bunei și părinți osândiți prin Siberia și Kazahstan, împușcați în Lunca Prutului și la Fântâna Albă, ar putea să ne impresioneze peregrinările unor refugiați trecuți ziua în amiază mare prin sârma ghimpată, fără nicio zgârietură, ba încă într-o căruță încărcată cu toate bunurile necesare supraviețuirii. Pentru lumea noastră terorizată de antihriști, trecerea fără vărsare de sânge a frontierei însemna mântuire, viață liberă și fericită… Mărturiile lui George L. Nimigeanu, însă, ne deschid ochii la adevăruri dure, imposibil de a fi acceptate și înțelese chiar nici de treaza rațiune. Am mai citit cărți cu acest subiect dureros, în special despre amarul refugiului până în adâncul Țării, descris de doctorul Gheorghe Nandriș din Sibiu, fiul țăranului Florea Nandriș, unul din membrii renumitei familii din Mahala. Dar nici una nu se compară cu peregrinajul soților Nimigeanu din Tereblecea. Trecând odată cu ei hotarul, ciuma roșie le-a omorât speranța și visele, i-a lipsit de râvnita libertate… Pentru ei exista un singur

drept – să-și poarte răbdători crucea pe Golgota suferințelor, să-și rupă oasele muncind. Bărbatul care a luptat la Cotul Donului, care nu s-a dat de partea cozilor de topor, nu inspira încredere servitorilor regimului comunist din România. Refugiații din teritoriile ocupate erau considerați ”trădători”, ”reacționari”, nedemni de drepturi cetățenești… În căutarea unui loc mai liniștit, Leon Nimigeanu și-a purtat familia dintr-un sat în altul. Tremurând în fundul căruței, copilului, care era pe atunci viitorul poet, i s-a întipărit în simțiri și în memorie grozăvii de nedescris: ”Momentele de bucurie erau foarte rare și mi se păreau atât de scurte, încât parcă nici nu se petreceau cu adevărat”. Rătăceau dintr-o localitate în alta în căutarea unei gazde – Boroaia, Moinești, Magirești, iar din urmă îi prindea frontul. Apoi vine drumul infernal cu trenul foamei de la Jariștea, unde zădarnic încercau să-și amăgească durerea oploșiți într-o ploșnițărie, spre Banat, la Grabați, locul a cinci ani de oarecare liniște. Când credeau că au scăpat de nevoi, ajungând să aibă, măcar pe hârtie, ”casa noastră” în comuna bănățeană Grabați, o năpastă de nedescris a dat peste refugiații bucovineni. Copiii lui Leon Nimigeanu n-au mai avut parte de serbarea șco-lară. ”În seara de 17 iunie, parcă pe nesimțite, comuna a fost înconjurată de mașini și militari, înarmați ”de război”. Nimeni n-a mai avut voie să plece din sat, nimeni nu a mai intrat în sat… pe la ora două după miezul nopții s-au pornit niște bubuituri în poartă”, așa a început noaptea urii, noaptea nedreptății fără de sfârșit. Soldații au dat buzna în curte, au început să bată în obloane. Cu toții, mic și mare, au fost scoși afară, primind ordin ca până dimineață să fie gata de plecare. Și iarăși a înhămat gospodarul calul, și-a încărcat bruma de ”avere”, având voie să ia numai cât încăpea în căruță. Și iarăși plânsete, și iarăși drumul spre chin și moarte… De rând cu refugiații basarabeni și bucovineni, deja resemnați cu prigonirile, au fost scoși din case și câțiva localnici. Aceștia treceau prin frământări cumplite. Cât de mult amintește 49

acest episod al deportării în Bărăgan de exilarea în masă a românilor din teritoriile ocupate – în Siberia și Kazahstan! Deosebirea e doar că cei mânați în Siberia au fost adăpostiți în barăci, iar cei deportați în Bărăgan, cum s-a întâmplat cu familia Nimigeanu, au fost lăsați pe un câmp absolut gol, în bătaia vântului, în arsura infernală a soarelui, casă sau, mai curând celulă de pușcărie, servindu-le niște țărușii numerotați, care indicau lotul fiecărei familii. Toți țărușii aveau să fie ”împroprietăriți”, cum scrie cu amară ironie George Nimigeanu, de câte o familie de ”dușmani ai poporului”, părinților săi revenindu-le parul cu numărul 368. E îngrozitor să citești cum au fost lăsați în ploaie, sub un cer ”potrivnic”, răzvrătit parcă și el, în brațele deznădejdii și ghearele urii. Până au înjghebat o colibă, s-au adăpostit mai întâi sub căruță… Patru ani, patru luni și șapte zile a durat deportarea în Bărăgan, fără niciun drept civil, cu excepția ”libertății” de a-și rupe oasele la cele mai grele munci. Pentru copilul Georgică, cel mai dureros era lipsa dreptului de a-și continua învățătura la liceu și de a obține studii superioare. I-a fost interzisă nu doar copilăria, ci și visul de a-și urma vocația. Purtând stigmatul de deportat, cu domiciliu obligatoriu, nu a fost admis la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, la care aspira. Numai după serviciul militar i s-a permis să se înscrie la Facultatea de Educaţie Fizică a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1965. Fuga de invazia rusească nu le-a adus părinților săi libertatea la care visau, cel mai mare necaz pentru ei fiind să vadă ruinate speranțele copiilor, pentru viitorul cărora au și părăsit cuibul natal. Cu volumul ”Vămile năpăstuirii”, poetul se întoarce spre satul acela de sub pământ, unde dreptatea zăcea în spânzurători, dar și la locul nașterii sale, sfârtecat de sârma ghimpată. Nu e o carte de amintiri, ci însăși netămăduita-i rană cu cununi de spini, care, ca o răzbunare a traumatizantului trecut, bate la uşa baştinei părinților săi.

Iurie Colesnic (n. 1955) este un cunoscut scriitor și istoric din Basarabia, un important om de cultură din Chișinău și chiar din întreg spațiu românesc.(1) Întâia dată am aflat despre domnia sa în anul 1992, când a reeditat volumul Pe urmele Basarabiei ... note și impresii din revoluția rusească de Romulus Cioflec, la Editura Universitas din Chișinău. La puțin timp, a venit în Sf. Gheorghe, pe meleagurile natale ale scriitorului Romulus Cioflec, pentru a-și lansa volumul. În anul următor, 1993, Iurie Colesnic tipărește la aceeași editură, primul tom din opera sa Basarabia necunoscută, în care prezintă medalioane despre fiii credincioși ai Basarabiei. Câteva pagini din acest volum sunt consacrate lui Romulus Cioflec „acest fiu al Ardealului ce a avut parte de toate încercările la care a fost supusă generația sa”, dar care „se mândrește că poate fi numit prietenul Moldovei și-al moldovenilor.” (2) Într-una din recentele mele călătorii în Basarabia, l-am reîntâlnit pe Iurie Colesnic. Am discutat despre Romulus Cioflec, despre Caietele de la Araci și mi-a oferit recentul său volum intitulat În culisele Istoriei.(3) Substanțialul volum (355 p.) mi-a atras atenția de la început, fiind convinsă că voi descoperi referiri la scriitorul Romulus Cioflec. Nu m-am înșelat. Am admirat, mai întâi, bogata iconografie – imagini foto dintr-un vechi Chișinău, fotografii ale multor Oameni care au trăit odinioară și au lăsat urme în Istorie. Ce frumos! „Fotografiile au puterea de a opri timpul în loc.” (p.350) Cât adevăr! Sumarul, peste 90 de titluri, medalioane dedicate unor personalități basarabene ori acelora ce au plecat pe drumul vieții din Basarabia, apoi unor evenimente, clădiri, monumente. Aplecându-te îndelung asupra volumului, îți dai seama de documentarea asiduă, de seriozitatea cercetării. Bibliografia nu este trecută separat, dar o găsești în interiorul textelor, clar și corect redată, la obiect. Cercetătorul Iurie Colesnic își cunoaște în detaliu meseria. Totuși ne mirăm de ce nu a considerat necesară existența unui indice de nume. Ne-am fi descurcat mai ușor, în cercetarea noastră.

Chiar din primele pagini mi-a atras atenția titlul Taina Aleii clasicilor. (p.12-16) Am aflat că în anul 1932 e existat ideea de a se crea în Chișinău o Alee a marilor personalități. În nr. 1/1032 al revistei Viața Basarabiei, este semnalată inițiativa amplasării unui bust al avocatului Emanuil Gavriliță (1847-1910), directorul primului ziar românesc din Chișinău, cu titlul Basarabia (1906-1907). Emanuil Gavriliță a fost tatăl Antoniei Gavriliță (1875-1960), absolventă a Școlii de Arte Frumoase din Odesa, prima soție a scriitorului Romulus Cioflec, cu care scriitorul a călătorit în Spania și în regiunile arctice, așa cum rezultă din volumele memorialistice.(4) În capitolul Funeraliile Patriarhului, Iurie Colesnic evocă pe baza unor scrisori și documente, înmormântarea celui ce a fost „unul dintre promotorii mișcării naționale din Basarabia”, Pan Halippa (1883-1979), trecut la cele veșnice la 96 de ani, la mânăstirea Cernica, după ce „a petrecut” prin mai multe închisori și lagăre din România și din URSS (inclusiv Siberia). Pe viitorul om politic Pan Halippa, l-a cunoscut Romulus Cioflec la Iași, prin 1906, pe când își pregătea examenele de diferență pentru liceu. În martie 1917, Halippa l-a primit cu brațele deschise la Chișinău,(5) solicitându-i ajutorul de a redacta, în haină latină, gazeta Cuvânt moldovenesc, colaborând apoi și la Sfatul Țării, iar mai târziu la Viața Basarabiei. Prin urmare, colaborarea dintre cei doi a durat nu numai în perioada basarabeană a lui Romulus Cioflec (1917-1926) ci și după aceea. Tot la Iași, în aceeași perioadă, l-a cunoscut Romulus Cioflec pe „bărbatul cu capul albit de ani”, Nicolae Alexandri, cel pe care Iurie Colesnic îl prezintă în capitolul O ramură genealogică de la Veneția, dispărută în Gulag... (p. 16-18). Cei trei, Romulus Cioflec, Pan Halippa și Nicolae Alexandri, au locuit puțină vreme, „într-o toamnă”, la aceeași gazdă, pe strada Florilor, în Iași.(6) Romulus Cioflec prezintă, în volumul său memorialistic despre Basarabia, multe personalități ce se regăsesc în volumele scrise de Iurie Colesnic. Extraordinare „întâlniri”! În cele de mai sus, am amintit doar puține despre acestea. Considerăm că Romulus Cioflec este cunoscut în Chișinău și dincolo de Prut nu datorită faptului că a locuit aproape 50

______________________________ zece ani în acest oraș, ci pentru că s-a implicat în tot ceea ce a însemnat mișcarea națională politică și culturală a Basarabiei dintr-o perioadă fierbinte a istoriei ei. Cercetătorul și istoricul literar Iurie Colesnic este desigur cel mai bun cunoscător al activității din Basarabia a scriitorului Romulus Cioflec, precum și a relațiilor lui cu intelectualii basarabeni. LUMINIȚA CORNEA _______ Note bibliografice: 1.https://ro.wikipedia.org/wiki/Iurie_ Colesnic 2.Iurie Colesnic, Romulus Cioflec în vol. Basarabia necunoscută, Universitas, Chișinău, 1993, p. 224-230. 3. Iurie Colesnic, În culisele Istoriei, Cultura, Chișinău, 2015. 4.Romulus Cioflec, Cutreierând Spania. Impresii de călătorie, Editura Adevărul, București, 1928; Romulus Cioflec, Sub soarele polar. Impresii și peripeții din voiajul unor salvați de la naufragiu de spărgătorul Krasin, București, Editura Națională – S. Ciornei, 1929. 5. Luminița Cornea, Un ardelean luptător pentru idealurile Basarabiei: scriitorul Romulus Cioflec (18821955), în vol. Studii și articole literare, Brașov, Editura Pastel, 2014, p. 17-38 6. Cf. Carte poștală trimisă de profesorul Al. Epure lui Pantelimon Halippa, în vol. Romulus Cioflec – un ardelean pe drumurile lumii, ediție îngrijită de Luminița Cornea, Editura Arcuș, 2007, p. 97 și în vol. Luminița Cornea, Romulus Cioflec – o viață în imagini, Centrul Cultural Județean Covasna, Sf. Gheorghe, 2016, p. 21.

Dincolo de imaginea delectabilă pe care, prin „inventarierea” unui bogat fond de documente literare avut la îndemână, o oferă jocul mozaicat al unei construcții de tip „puzzle”, plăcerea cu care se parcurge una din recentele cărți semnate de Ion Brad (Comorile unui prieten tânăr: George Corbu-Junior (București, Editura Muzeul Literaturii Române, 1916, 453 pag.) vine și din timbrul efervescent și tonic al comentariilor, semn că fibra culturii și a prieteniilor intelectuale poate lega oamenii într-o „sacră complicitate.” Este vorba aici de un gen de evocări, a căror vibrație, dedusă din varietatea infinită a experiențelor, este întreținută de credința că devenirea și împlinirea în literatură, în genere, în cultură, ar beneficia de lecția Maeștrilor. Receptiv și colocvial, lăsând intenționat deschise, pe lângă intenția vizibil recuperatoare, și alte multiple posibile perspective, Ion Brad insistă asupra evoluției în timp a relațiilor dintre scriitori, din convingerea că lecțiile pe care ni le oferă cei dinaintea noastră pot genera nu doar un șir de legături creatoare, ci și o benefică asigurare privind esența împlinirii spirituale. După cum am lăsat să se înțeleagă, povestea de față, literalmente fermecătoare, a pornit de la „comoara” pe care Ion Brad o descoperă în casa mai tânărului său prieten. Făcând dovada unei reale voluptăți de bibliofil, acesta a a moștenit de la înaintașii săi, adevărați cărturari patrioți, pasiunea de „iubitor și strângător” de cărți rare, de o anume substanță spirituală, alcătuite de cercetători erudiți, oameni de largă cultură intelectuală, cărți de toate felurile, făcute pentru lectură și delectare, cărți de care nu te poți despărți nicăieri, „gândite spre a fi ținute în mână și în pat, și în barcă, și acolo unde nu sunt prize”, pretutindeni pe drumurile pe care ne împing valurile destinului, cărți creative, unele de-a dreptul seducătoare, cărți ferecate cu meșteșug în legături de aur, pentru a fi prețuite ca adevărate comori și obiecte de artă. Informațiile lui Ion Brad se dovedesc bogate și impresionant de precise, comentariile, fecunde și expresive prin profunzimea observațiilor, înfățișându-se ca semne evidente ale unui intelectual

complet, poet, eseist și exeget, publicist și romancier, dar și editor și bibliofil rafinat, neobosit explorator al paginilor scrise timp de peste șaptezeci de ani. Prin fiecare rând scris, Ion Brad dovedește echilibru și generozitate, semne ale unui om înțelept, pacifist, preferând să evite stările ambigue, contrastele, inadaptările sau dezacordurile, în folosul menținerii unei dispoziții proprie reușitei și tensiuni prielnice actului creator. Păstrându-se în limitele unei asemenea vii disponibilități afective și intelectuale, Ion Brad reface în forme credibile și coerente mediile de formare și devenire interioară din anii ´50-´60. Asemenea tablouri sunt dominate de imaginea unor scriitori autentici, mulți dintre ei aflați în primplanul notorietății sau în devenire, impunând treptat o primenire a ierarhiilor. Din această pespectivă este descrisă și atmosfera din jurul grupării cercului Sburătorului și a lui E. Lovinescu, adevăratul „patron al criticii literare românești”, un fel de Sainte-Beuve al nostru din prima jumătate de veac XX, căruia, printre atâția alți scriitori, îi datorează celebritatea nume célèbre ale scrsului românesc interbelic, precum Hortensia Papadat-Bengescu, Vladimir Streinu, Ion Barbu, Anton Holban, Perpessicius, Ion Pillat, Tudor Vianu, Demostene Botez, Dimitrie Stelaru și chiar Geo Dumitrescu, care, la vârsta de 22 de ani ai săi, cu doar un an și ceva înainte ca strălucitul critic și istoric literar, romancier și memoria______________________________

51

______________________________ list să treacă în eternitate, primea un autograf pe volumul de Memorii (1900-1916): „Domnului Geo Dumitrescu de bun găsit pe același drum, 6 mai 942 E. Lovinescu”. Reținem, ca deosebit de prețioasă, și dedicația pe care, pe la începutul apropierii sale de cenaclul Sburătorul, E. Lovinescu i-a oferit-o Hortensiei Papadat-Bengescu: „Doamnei Hortensia PapadatBengescu, ca să nu i se urască așteptându-și rândul. E. Lovinescu, 3 iulie 1920.” Într-un text din „Informația zilei” (13 mai 1943), „cărturarul savant cu suflet de poet” îi împărtășea lui Arghezi următoarele gânduri dominate de sentimentul înfiorat al morții: „Mă simt sărac și umil, rușinat de mine însumi și mai nevrednic decât toți cei care mă înconjoară […] Înfiorați ne strângem uneltele sărace de lut și ascultăm torsul stelelor”. O memorie involuntară atrage una după alta temele deduse istoricește de Ion Brad din varietatea infinită a experiențelor sale. Dintre marile personaje citate, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Gellu Naum, Ioan Alexandru, Geo Dumitrescu și Marin Preda, citați peste tot în carte, rămân ca repere ale unei anume „geografii spirituale”, „stele fixe” în parcurgerea acestui itinerar spiritual. Cu adevărat încântătoare sunt și paginile despre membrii așa-numitei „generații a războiului”, poeți și prozatori cu un talent precoce, aliați cu sensibilitatea, îndrăzneala și spiritul nonconformist, pe care Ion Brad începe să îi cunoască prin Geo Dumitrescu, deja celebru prin avatarurile proprii experienței mișcării albatrosiste, o promoție tot mai interesantă și dinamică, în stare să modifice configurația viitoare a literaturii contemporane și să impună, prin jocul interferențelor, o nouă axiologie. → MARIN IANCU

Excelente și demne de o mai adâncă reflecție ni s-a părut portretul pe care poetul-memorialist Ion Brad reușește să îl realizeze talentatului Geo Dumitrescu, cunoscut prin „stilul său spiritual, adeseori malițios”, rebel și de o mare vivacitate, care, dincolo de „calitatea de bun gospodar al vieții operei sale”, „știa să fie și un coleg și prieten atent, cordial, plin de fantezie, cu formule și întorsături de frază din poemele mai vechi, reluate mai târziu, după pauze lungi, uneori dramatice.” Prietenia și colaborarea cu Geo Dumitrescu datează chiar din perioada începuturilor literare ale lui Ion Brad, de prin anii ´50, când autorul cunoscutelor volume de versuri Aritmetică și Libertatea de a trage cu pușca venise la Cluj, însoțit de Miron Radu Paraschivescu, pentru a întemeia revista „Almanahul literar”, devenită mai târziu „Steaua”. Viața literară a Clujului de după 1953 se încheagă tocmai din asemenea frânturi de imagini, desprinse cu o tot mai multă insistență din anii petrecuți în redacția revistei nou înființate, întâlniri active patronate de inegalabila artă a ironiei subțire venite dinspre Geo Dumitrescu, proaspătul „șef ideologic” venit de la București ca responsabil al activității echipei de scriitori. Aria unor rememorări de acest gen se extinde treptat. Dacă la un moment dat, atenția îi este reținută de atmosfera din cercul înalt al conducerii Uniunii Scriitorilor, bucuria descrierii unor întâmplări cu scriitori precum Mihai Beniuc, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Demostene Botez și Zaharia Stancu devine nesfârșită, Ion Brad ținând să se ni se înfățișeze aici ca un povestitor autentic, inepuizabil. Procedând în acest fel, Ion Brad reușește să transforme cu repeziciune o carte într-o cheie biografică. Informația ajunge astfel să fie exploatată nu ca un fapt în sine, ci prin rezonanța pe care poate să o aibă în straturile mai adânci ale conștiinței și actului de creație proprii unui anume scriitor, ca semn al spiritualității acestuia. De exemplu, pe foaia de titlu a volumului Întâlnirea din pământuri. Nuvele (1948) putem citi: „Dlui Geo Dumitrescu, prima mea carte, cu mulțumiri pentru disciplina gândului, însușită de la D-sa; cu bune sentimente, Marin Preda, aprilie 1948”. A doua dedicație este transcrisă de pe volumul Friguri (1963): „Lui Geo Dumitrescu, cu același sentiment miraculos de afecțiune

Ion Brad şi Ion Vlasiu ______________________________ – fiindcă a învins curgerea de douăzeci de ani de viață – pe care l-am simțit în ziua când l-am cunoscut la el acasă într-o odăiță pe Calea Griviței; cu cele mai bune urări pentru un an fericit. Marin Preda, Dec. 63”. Cuvinte de încurajare și de mângâiere, de venerație și smerenie, mesaje și gânduri de recunoștință publică, o poveste de mulțumire sau de iubire, cu tâlcuri ce urmează să fie descifrate, dedicațiile transcrise aici de Ion Brad deschid noi forme de înțelegere a relațiilor dintre scriitori. De-a dreptul admirabilă, evocarea pe care Ion Brad o dedică amintirii lui Marin Preda rămâne „un exemplu de demnitate umană și profesională”, un adevărat elogiu adus prieteniei și talentului uriaș al autorului Moromeților. Portretele devin armonioase, echilibrate, neevitând, în unele cazuri, și tușele ușor ironice. În altă parte, aceeași sinceritate a sentimentelor exprimate poate fi ghicită și în dedicațiile adresate de poeta Nina Cassian „ciudatului, refractarului” Geo Dumitrescu pe unele dintre volumele sale de versuri publicate în perioada 1949-1997, cuvintele poetei reflectând atât de expresiv o anumită evoluție a naturii relației dintre cei doi pe durata a cinci decenii de frumoasă prietenie spirituală. Cum Geo Dumitrescu s-a bucurat de amiciția și simpatia multor scriitori aparținând generației care s-a afirmat imediat după al Doilea Război Mondial, și-i amintim aici pe Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, Ștefan Augustin Doinaș, Radu Stanca sau Mihail Grama, dedicațiile primite de acesta ar putea sta la baza reconstituirii unei imagini destul de vivace a literaturii române postbelice. În plus, efectele sunt la fel de surprinzătoare și în paginile în care sunt evocați Ben Corlaciu, „un alt prieten al lui Geo Dumitrescu”, fost corector la ziarul 52

„Timpul”, dimpreună cu „nefericitul” Ion Caraion sau cu prozatorul și eseistul Petru Dumitriu, o prezență intensă în presa vremii și în viața publică, ajuns, în cele din urmă, dintrun „om de încredere al regimului”, un persecutat al acestuia, ceea ce a și determinat plecarea sa din țară în 1961. Mărturie destul de expresivă a unor suferințe suportate prin ani, rămâne și următoarea dedicație adresată, pe lângă multe altele, de poetul Ion Caraion șefului său de la „Albatros”: „Lui Geo Dumitrescu, toate versurile și ridurile mele premature închise în această carte ca într-un încă nu sicriu din cele câteva ale acestor 23 de ani, peste care n-ar fi trebuit să vină niciodată un război… Eram destul de timizi și așa… O prietenie pe care eu nu pot s-o strâng în cuvinte, pentru că ar trebui să le spun pe cele mai banale. Ion Caraion 23 II/1946”. Ion Brad descrie, povestește, lăsându-se furat de dragul unei comunicări blânde, într-un ton dat de multitudinea trăirilor și a informațiilor. Prin mulțimea de portrete, confesiuni și reflecții de tot felul, mărturisiri și documente dintre cele mai valoroase, cu idei de toate felurile, tot mai fecunde și provocatoare, exprimate în fraze sprintene, cu eleganță și rafinament, volumul Comorile unui prieten tânăr: George Corbu-Junior deschide imaginea unei lumi învolburate, un spectacol fascinant al unei lungi perioade literare, cu puternice vibrații lirice, o existență în genere frumoasă, dar și cu note hilare pe alocuri, cu autori în căutarea gloriei, critici și gazetari, poeți și prozatori, crispări de conștiință, ambiții literare destrămate, amiciții și invidii, o trombă de imagini, cu personaje și opere reținute și comentate cu o matură și severă meticulozitate. Fără să pornească de la o anumită filosofie prestabilită, volumul Comorile unui prieten drag reprezintă un document semnificativ pentru înțelegerea psihologiei unei generații imediat postbelice, un act de adeziune și o formă de manifestare a curiozității intelectuale și a simpatiei față de unele clipe ce coabitează în conștiința memorialistului ca într-un muzeu imaginar subiectiv construit de un spirit analitic care, evitând căderea în digresiuni banale, cercetează cu minuție vibrațiile sensibilității sale în raport cu spectacolul existenței.

În colecția Școala ardeleană a Galaxiei Gutenberg coordonată de istoricul literar Ion Buzași a fost reeditat studiul “Andrei MureșanuViața și opera” al reputatului dascăl blăjean Ioan Rațiu (1869-1917). Editura Galaxia Gutenberg din Târgu-Lăpuș a inițiat un program al restituirilor culturale privind viața și opera lui Andrei Mureșanu, publicând contribuția monografică a lui Valeriu Braniște și întregind mesajul editorial cu studiul istoric-literar al profesorului Ioan Rațiu la împlinirea a 200 de ani de la nașterea celui despre care Mihai Eminescu scria în Epigonii că face „piatra să învie ca și miticul poet”, fiind „preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet”. Editorul și autorul prefeței, prof. univ. dr. Ion Buzași, motivează valoarea literară a reeditării prin faptul că „este prima monografie, în sensul statornicit de teoria literară, din istoriografia literară românească, urmată în structura ei compozițională, cu mici modificări, de cei care au scris despre viața și opera lui Andrei Mureșanu”. Astfel, studiul profesorului Ioan Rațiu, constituindu-se la 1900 în teză de doctorat, prin extinderea documentară și de interpretare față de mențiunile cunoscute până la acea dată, devine operă de referință în bibliografia lui Andrei Mureșanu. Ioan Rațiu își află reperele pentru studiul despre „poetul națiunii”, al românilor „din patru unghiuri”, în documente ale Astrei, studii, protocoale și anuare ale școlilor Blajului sau Brașovului, publicațiile Foaie pentru minte, inimă și literatură, Gazeta Transilvania, Familia, Revista ilustrată, scrieri ale lui Iosif Vulcan, Ioan Pușcariu, George Coșbuc, Vasile Alecsandri, Timotei Cipariu, Mihai Eminescu, Epistolele trimise de Andrei Mureșanu lui Barițiu și Bărnuțiu, poeziile publicate în volum la Brașov și Sibiu în 1862 și 1881, la acestea adăugându-se mărturiile orale („o mulțime de comunicațiuni”) ale soției poetului, Susana Mureșanu, protopopului de Bistrița, Alexandru Silași, profesorilor Iacob Mureșianu și Aurel P. Bota. Prin aceste izvoare își clarifică profesorul blăjean traseul monografic, constând

din Introducere și 9 capitole: Tinerețea, Cariera, Icoana creșterii rele, Spre Parnas, Culmea, Declinul, Moartea, Caracterizare generală și Literatura (Bibliografia). Monografia profesorului Rațiu începe sub semnul de pietate față de cel căruia i se cuvine „reîmprospătarea” memoriei și dreptul la „laurul verde” și „coroana nemuririi”, căci „Fericit bărbatul care pătruns de înălțimea chemării sale și-a rezolvit nobil și cu abnegațiune această chemare”, stârnind în urmași sublime idei, argumentând „că este ceva pe fața pământului ce nu se poate încătușa, nici nimici”. Apreciind literatura (bibliografia) despre Andrei Mureșanu ca fiind „puțină, severă și nedreaptă”, profesorul blăjean năzuiește o scriere „demnă” de omul și scriitorul ce se cere așezat în galeria oamenilor mari. Mureșanu apare ca poet al “aspirațiunilor” care a lăsat națiunii române o „ereditate neprețuită” pe care „nu o va distruge nici seria anilor, nici fuga timpurilor”. “Râvna de carte” și „silința de fier” îi vor marca poetului biografia, începând cu eminenția de la școlile normale din Bistrița, urmând apoi cursuri le de filozofie și teologie la Blaj, „vestitul focular de știință și cultură” , oraș modest dar „glorios și falnic”, avându-i profesori pe Simion Bărnuțiu și Timotei Cipariu. Autorul monografiei accentuează rolul Blajului în formarea personalității lui Andrei Mureșanu: „Blajul l-a făcut ceea ce a fost”. La doar 19 ani, acesta simte cum școalele Blajului „dau viață nouă poporului român”, Blajul fiind o Atenă mică de unde bărbați cu spirite luminătoare vestesc Învierea neamului. Principiile corifeilor Școlii Ardelene, ideea de libertate, de neam, de istorie și litera tură română, gloria străbunilor și as_____________________________________________________________

Luminița Mihailicenco, „Luptătoare” 53

_____________________________ pirațiunile naționale, povețele spirituale, erudiția și jertfa, într-un cuvânt efectele Blajului, detaliază Ioan Rațiu, îi edifică lui Mureșanu tăria conștiinței pentru cele mai importante etape ale vieții: profesor la Brașov, translator la cancelaria guvernului cesaro-regesc din Sibiu, traducător al Icoanei creșterii rele după pedagogul german Cristian Gotthilf Salzmann, redactor al Gazetei Transilvaniei, poet ajutentic al anului 1848, prin înălțătoarele texte lirice în care autorul monografiei descifrează zodie divină, 15 mai 1848 și Răsunetul. Această succesiune este apreciată de profesorul Rațiu ca fiind culmea biografiei poetului, după care urmează declinul, deprimarea, în același timp cu „sugrumarea luptei de libertate” din 1849; cu toate că la Brașov și Sibiu îi apar ediții ale poeziilor, iar Astra, prin Marele Șaguna, îi premiază opera. Meritul monografiei profesorului Ioan Rațiu este acela de a surprinde și argumenta exemplaritatea, din toate punctele de vedere, (“Românul, politicul, învățătorul, profesorul și oficialul. Sentimentul moral. Omul de societate. Capul de familie. Poetul”), a celui numit omul izbânzilor și al suferințelor, al energiilor neînfricate, riguros și plin de credință, drept în faptă și sfat, cu minte înaltă și suflet de o mare sensibilitate, ce a jurat pentru libertatea românilor; jurământ, se subliniază în finalul monografiei, aere perennius (mai durabil decât metalul). Este, credem, și ideea recentei reeditări. VALENTIN MARICA

de a mea ṣi cảte una de ale nepoților)… Am reuṣit sǎ-mi continui rugǎO nouǎ apariție editorialǎ pe har- ciunile cảt m-am aflat ȋn apropierea ta de la Obảrṣiile Sucevei: Pelerina- Locului Divin”. Este un volum mic jul, de Decebal Alexandru Seul, au- prin dimensiune, dar mare prin sens ṣi conținut. Este un ȋndemn la lecturǎ. tor, bine cunoscut ȋn lumea slovelor. A strǎbǎtut cale lungǎ spre a Vǎ veți convinge! “Ah, ȋn acele ajunge la mormảntul pǎrintelui momente emoțiile m-au invadat, fǎrǎ Arsenie Boca de la Prislop. “Calea la putința de a le stǎvili! Deci la pas, din Mormảntul Pǎrintelui Arsenie Boca ȋnṣiruirea lungǎ, lungǎ a pelerinilor, este drumul spre Dumnezeu” (13. mi-am ȋnceput, preț de circa 20 de 08.2016, TV Kanal D, dupǎ autor). minute, rostirea ȋn gảnd, ṣi chiar “Coborảnd apoi panta domoalǎ a printr-un murmur abia perceput de muntelui, mulțumit, Doamne, cum sǎ mine, a rugǎciunilor cǎtre Pǎrintele mǎ exprim altfel, cǎ la Mormảntul Arsenie Boca”. Grafica semnatǎ de Sfảnt mi-am lipit buzele de Cruce, am pictor de Izvoare Vasile Hutopilǎ dǎ atins, ȋngenuncheat pe bordura lui, culoare Pelerinajului. Prof. ION AFLOREI sacoṣa cu hainele de acasǎ (o cǎmaṣǎ _________________________________________________________________________________________________

,,Învață de la vultur când umerii ți-s grei/Și te du la furnică să vezi povara ei/Învață de la floare să fii gin-gaș ca ea/Învață de la mamă să ai blân-dețea sa/Învață de la păsări să fii mereu în zbor/Învață de la toate că totu-i trecător/Ia seama fiu al jertfei/Prin lumea-n care treci/Să-nveți din tot ce piere/Cum să trăiești în veci”. (lirică norvegiană)

......................... Doar imaginea copertei întâi a cărții profesorului de geografie, Ion Aflorei, cu state vechi de condeier, aproape că divulgă conținutul acestei cărți și astfel cu pași siguri încerc să pătrund în universul ei. Admir, în primul rând, la prietenul și consăteanul meu mânuitor de slove, acum profesor ce se apropie de pensie, fost director coordonator al școlilor din comuna noastră - voința neclintită de a scrie iubitorilor de carte de pretutindeni, cu stilu-i caracteristic, meticulos, raportat la documentări precise și cu profesionalism. Volumul Luminile școlii din satul Izvoarele Sucevei, Editura Accent Print, Suceava, 2015, se remarcă prin calitatea de invidiat a coperților și a graficii cunoscutului pe plan internațional și național a pictorului profesionist huțul domnul Vasile Hutopilă. Volumul are un motto cu semnătura lui Simion Mehedinți, 147 de pagini și o dedicație a autorului: ,,Dedic aceste rânduri colegilor de breaslă într-ale educației, celor care au trecut pragul școlii și au luat lumină, celor cu drag de carte și iubire de semeni, celor care m-au susținut și încurajat”. Domnul profesor Ion Aflorei a avut răbdare șă-și afle un sponsor și l-a aflat ( dar nu căutându-l ,,ca acul în carul cu fân!”) în persoana domnului Petrică Beniamin, de mai multă vreme

________________________________ lucrător pe Coasta de Azur, un tânăr cu inimă mare, cu rădăcini adânci în satul Izvoarele Sucevei, căruia autorul i se adresează din carte: ,,Să vă dea Dumnezeu înzecit!” Așadar cartea are un conținut divers, și-i voi parcurge în continuare principalele ei capitole, nu în ordinea lor, reținând aspectele principale. Cel mai întins capitol e întitulat Catalogul școlii (paginile 33-100) și cuprinde absolvenții, directorii, profesorii și învățătorii care au funcționat la Școala Gimnazială sat Izvoarele Sucevei, începând cu anii 1945- 1946 până în 20142015, informațiile fiind extrase din cataloagele școlii, din păcate, celelalte documente școlare fiind distruse în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Din Luminile școlii, nu lipsesc creațiile literare în versuri ale preotului nostru paroh, Petru Valentin Ardelean, creații evident de natură religioasă. Titlurile lor: Noapte sfântă, Îngerul păzitor, Surâs răstâgnit, Întâmpinare, Noapte

54

de ajun, Înviere, Sfânta cruce, îndeamnă elevii cititori, publicul larg, credincios, la întărirea evlaviei pentru Divinitate. Iată doar o strofă din Sfânta cruce: ,,Ești far ce luminează/ Stăbunele cărări/Ce duc spre mântuire,/Spre fericite zări”. Rețin și de la contabilul școlii, domnul Marcel Florea, o strofă dintr-o poezie, înserată în volum, întitulată Poate la anul...: „A -nceput să ningă, iar frigul te cuprinde,/Cu pași mărunți te-ndrepți sărman copil, dar unde/Căci nimeni nu te așteaptă căldură să-ți ofere,/Î ți sufli-n pumni, îți mai întorci privirea.../...Și-ți spui tăcut - poate la anul...!” M-am oprit apoi asupra altor pagini din care am aflat sub titlul Călăuzitori spre lumină, învățătorii satului de la Școala Gimnazială Izvoarele Sucevei, începând cu Ștefan Dulgher, din perioada interbelică, și continuând cu alți 84, ce au activat între anii 1945-1947, înșiruirea lor oprinduse în 2014-2015. În capitolul Profesori de ieri până astăzi, am întâlnit și un citat din Albert Einstein: „Educația este tot ce rămâne după tot ce ai învățat în școală”. Aici sunt trecuți 118 profesori care au lucrat între anii școlari 1958-1959 și 20132014. A răsfoit cataloagele prof. Ion Aflorei, la data de 1 august 2015. ,,Nu ne dăm seama, dar școala este un izvor de lumină, îți dă o cale pe care tu tinere trebuie s-o urmezi. Școala este un munte. Pornește de la poalele lui și urcând cu sudoare și râvnă, ajungi în vârf. Dacă ai reușit, ai strigat EVRICA! Școala este un fel de Everest. Cei care iau lumină din călimara școlii ajung pe culme...” scrie profesorul Ion Aflorei în Luminile școlii.

DECEBAL ALEXANDRU SEUL

Eseu (XL)

Problema modernităţii a încetat să fie aceea a relaţiilor de înrudire, respectiv a sexualităţii dependente de consecinţele sociale ale naşterii. Ceea ce constituie modernitatea sunt relaţiile de schimb şi aşa cum o sexualitate de naştere susţinea relaţiile de înrudire, iubirea-pasiune susţine relaţiile de schimb într-o zonă în care ele nu se susţin altfel: aceea a familiei. În schimb, selecţia partenerilor care constituie o familie, un cuplu, nu mai revine sistemelor de înrudire supravegheate colectiv, ci opţiunilor sentimental-erotic-apetitive individuale. Consecinţa acestei treceri de la codificarea unui schimb sexual care susţine relaţiile de înrudire la iubirea-pasiune, ca o economie a darului care resemnifică pe unităţi sociale limitate economia schimbului, este profundă şi neaşteptată, dar anticipată de calitatea feminină a tipului de iubire pe care Occidentul l-a inventat: în pofida aparenţei, în societatea în care noi trăim, nu bărbaţii sunt cei care schimbă între ei femeile după sistemul atitudinilor codificate pe care le implică înrudirea; de fapt, unul din secretele subtile, dar evidente ale lumii în care trăim este faptul că femeile sunt cele care-şi trimit, ca nişte mesaje de iubire, bărbaţii unele altora. Cum s-a petrecut această schimbare? În simultaneitate cu apariţia, instalarea şi metamorfozele iubirii-pasiune în Occident şi ale individualităţii subiective raţionaliste a modernităţii. "Inventarea maternităţii", ca o consecinţă a creării căminului în Occident la sfirşitul secolului XVIII18, conferă o atotputernicie mamei iubitoare pe care generaţiile anterioare nu o cunoscuseră şi implică anumite consecinţe psihologice în ordinea diferenţierii genurilor. În acest context, mamele îi tratează pe cei doi copii di-

ferenţiat, accentuînd separarea, astfel încât fetele ajung la un simţ mai puternic al identităţii sexuale, sunt răsfăţate, dar au o mai slabă autonomie şi individuare, în vreme ce băieţii devin mai autonomi şi mai individualişti, reprimându-şi emoţionalitatea ("băieţii nu plâng niciodată!"); ei au în general o personalitate compartimentată, în ultimă instanţă, este vorba despre mereu subliniatele diferenţe dintre competenţa comunicaţională a fetelor în ceea ce priveşte propriile emoţii, faţă cu competenţa instrumentală a băieţilor. De unde provine această schimbare? Am expus mai sus distincţia lui Fromm între iubirea paternă şi iubirea maternă. Iubirea maternă aparţine economiei darului şi este absolută la fel ca şi iubirea lui Dumnezeu, există sau nu există, nu poate fi câştigată prin activităţi şi succese, cum se întâmplă cu iubirea paternă. Mama, la fel ca şi Dumnezeu, iubeşte pe cine iubeşte şi nu iubeşte pe cine nu iubeşte. Prin urmare, mama este cea care modelează în noi iubirea. Ne alegem cel mai adesea potrivit imaginii materne pe cea pe care o iubim, pentru că aşteptăm de la ea această iubire absolută, care se îndreaptă asupra noastră pur şi simplu pentru că existăm, nu pentru ceea ce putem face. Pe de altă parte, mama este cea care ne educă la începutul vieţii mai ales în ceea ce priveşte corpul - hrana şi gusturile, igiena şi mirosurile, hainele şi look-ul. Ea este cea care stabileşte cum trebuie să arătăm, cum să fim pieptănaţi, ce trebuie să purtăm etc. Atunci când o femeie alege sau se lasă aleasă de un partener, ea o face şi în funcţie de aceste calităţi care participă masiv la constituirea identităţii lui. Dar formarea unei perechi, a unui cuplu înseamnă licitarea şi punerea în comun a unor semnificaţii, adică formarea unei lumi comune şi a unei identităţi comune19, ceea ce înseamnă schimbarea unora dintre caracteristicile care, prin educaţie maternă, constituiau identitatea respectivului bărbat. Bărbaţii sunt atenţi mai ales la stabilirea semnificaţiilor comune şi recurg cu naivitate şi disperare la definirea cuvintelor. Femeile însă ştiu că gustul, mirosul, asocierile coloristice şi asortările îmbrăcămintei sunt mai importante, pentru că definesc mai sigur şi mai în profunzime, adică mai temeinic, pen-tru că somatic, corporal, o identitate personală. Prin urmare, ele îşi doresc să 55

schimbe aceste dimensiuni, oare-cum concrete, legate de simţuri, ale identităţii personale a partenerului lor. Totodată, ele ştiu că dacă partenerul lor apare altfel decât în coerenţa vestimentară pe care ele au impus-o, dacă ceva, în mirosurile, gusturile sau asocierile coloristice şi asortările îmbrăcămintei este străin înseamnă că respectivul este orientat deja, fie şi inconştient cel puţin, spre altcineva, gusturile unei femei sau un alt model masculin. E unul din cele mai bune teste pe care ele le pot face, pentru că ştiu că schimbările de gusturi sunt o schimbare de identitate şi de opţiune. Tot astfel, bărbaţii versaţi ştiu că cel mai bine pot atrage atenţia altei femei prin parfumuri, îmbrăcăminte sau look şi că e preferabil să recurgă la gusturile unei femei (numai că acest consilier ar trebui ales dintre acele femei pe care persoana vizată le place). O femeie, cel mai adesea direct, dar şi prin intermediari, şi în primul rînd mama, imprimă pe sufletul unui bărbat toate codificările somatice referitoare la gusturi, mirosuri, asocieri coloristice şi stiluri de îmbrăcăminte care-i asigură identitatea sensibilă, senzorială, concretă. Un astfel de bărbat devine forma masculină a unei anumite feminităţi. (E poate chiar ceea ce ezoterismele au numit atât de misterios: "femeia internă".) În momentul în care toate aceste codificări sunt efectuate prin educaţie, bărbatul este gata, ca o scrisoare pusă în plic, să fie trimis unei alte femei, care îl alege pentru a-l schimba parţial, pentru a-l ajusta la identitatea unei lumi comune. AUREL CODOBAN __________

18. Vezi Anthony Giddens, op. cit, p. 44. 19. Atunci când ne îndrăgostim, ne străduim să ne schimbăm unii pe alţii pentru a construi o lume pentru doi. Multe iubiri se consumă însă numai în acest travaliu de edificare a unei lumi comune prin metamorfozarea celuilalt. Când se încheie transformarea, iubirea dispare şi ea consumată de efort sau anihilată de lipsa de interes a rezultatului. Îndeosebi femeile par prinse în acest efort: există probabil o capacitate educativă, o facultate a puericulturii pe care femeia simte nevoia să o exercite asupra bărbatului-copil.

BUCOLICĂ o roată rotindu-se-ntr-una o risipire… dar câtă-nţelepciune-i risipită! * Clipe şi clipe-au plecat la moartea zăpezilor zile şi zile în negrul somnului de copil căldura se-ntrupează prin flori cum în minuscul bob de cleştar gândirea pură!

Râd poeţii în imagini şi metafore-n oglindă Cum horesc din fluier cerbii, Iar mistreţii dănţuiesc, după cina lor de taină, Încheiată-n miez de ghindă Ziditorii de imagini – temple-n iederă sculptate, Albe scrinuri suspendate pe-nnorate cărărui, Miniaturi de piramide, filigrane-n miez de carte, Fulgere fierbinţi şi-n noapte, reci auzuri de statui Râd poeţii, pe colină trec miresele-n fiori Şi doinesc precum amurguri în pădurile de umbră Râd izvoarele, iar glasul li se umple de comori, Îmi inundă valea albă albe glasuri de viori Cum o şoaptă-n verzi veşminte se cuvântă. AR FI… Ar fi undeva o statuie La care se-nchină poeţii La marginea albă a vieţii Dar ei nu se-nchină şi nu e Cel mare sau mic pe ogivă Aleargă desculţ prin ninsoare Iar urma în urmă îi doare Iar urma le stă împotrivă Ar fi undeva o statuie Când timpu-i de ger şi trozneşte La geamul speranţei hoţeşte Dar nimeni n-o vede şi nu e ! FÂNTÂNA Desculţo, cu tălpile moi, Aprinzi în suflet cercuri albe Prin care sar delfinii sori Prin aurul topit din salbe Rotundă gură fără grai, Ascuţi pe-auz oglinzi de fluier Prin care trec sfioşii cai Strivind tăiosul nimb din fulger Albastru ochi fără privire, Îmi torni în trup lumina-ţi rece Să se destrame-n mii de fire Prin tine când, din nou, voi trece

____________________________ ŞTII TU … Ştii tu, copile, de ce eu apun? Te joci senin, iar drumul ţi-e doar drum Şi cioburile-s fiinţe care-ţi spun Poveşti pe care nimeni nu le ştie Nu ştii, când te privesc, ce tot îmi spun Că îmi apari ca o vrăjitorie Că nu-i minune-n locul tău s-o pun Foc blând de nesfârşită poezie Nu ştii nimic din răul tău uman Îngândurarea ta de ce-i frumoasă? Te plimbi aici în mine ca pe deal De n-ai mai vrea să mergi deloc acasă Dar eu te strig, copile, ca pe-un fiu Ori ca pe-un zeu, te rog, mereu de eşti Revino peste câmpuri de pustiu Să scrii cu ochii ne-ncetat, poveşti. UN GÂND Satele erau negre Zilele golite de-amintiri vagi prevestiri pentru inevitabile întoarceri Îndepărtat de tine însuţi levitând… oprire înăuntru, un gol în care te poţi vedea ca-n oglindă * Adevărat că exist la pragurile ignoranţei măsurat de propria-mi respiraţie un gând în destrămare o scară: amore, more,ore,re… respir în vid visez un singur vis pentru că numai aceasta e viaţa mea

56

FUGA DIN EGIPT N-am întâlnit nicăieri sclavi să se laude c-au ridicat piramide de aceea, am plecat foarte repede din Egipt…. SONET 1 Firavele sclipiri de-ar fi vlăstare, Iar adevărul scumpă dăinuire, În orice gând suav, o-nluminare, Un zvon al frumuseţii-n primenire Iar când lumina ta se pierde-n rug, De fiecare clipă-ndură greul, Sunt un sărac, dar care-ţi vrea belşug, Ia-mi eul meu, să nu mai fie eul… Ia toate cele câte ţin de fire, Să-mi mai rămân doar fragedă nădejde, Iubirii doar să fiu dezmărginire Ca păpădia ce se risipeşte… Astfel fiind nu ne mai pot prăda, Nici moartea şi nici timpul, nimenea… SONET 2 Eşti darnică, dar nici nu ştii să cheltui, Habar nu ai cât e de scump-o rază, Dar de-ai privi o clipă doar buchetu-i, Te-ai bucura şi pentru cât urmează. Nu apun acestea-n semn de vreo insultă, Nici laudă prea-mi secilor strădanii, E de frumos nevoie multă, multă Să nu simţim ce repede trec anii Trezindu-te străin în tine însuţi, Sub fulgi de nea descoperindu-ţi eul, Nici nu-nţelegi cum i se pare plânsu-ţi Şi care din voi doi va duce greul… Nimic nu-i veşnic şi nimic nu moare Ideea-i doar aici moştenitoare! GHEORGHE CUTIERU

Starea prozei

Melisa dăduse docilă din cap şi el se furişase imediat, mergând glonţ să se privească în oglinda de la baie. Degeaba însă, pentru că luciul colbăit al oglinzii de perete era departe de a reflecta ceea ce pentru o clipă întrezărise în ochii fetei care venise să-i ureze sărbători fericite, iar el numai în acel chip mai dorea să se recunoască. Se rotise pe călcâie şi o mie de oglinzi se rotiseră odată cu el ˗ rapid şi ameţitor, de parcă se afla în sala oglinzilor, fiecare oglindă grăbindu˗se să˗l înfăţişeze la o anumită vârstă şi cu o anumită însemnătate ˗ până când caruselul anotimpurilor se oprise în ochii care˗l oglindeau mai adevărat decât orice oglindă de pe acest pământ. “Ochii ei…”, murmurase, uluit. Apoi, ca o explozie neprogramată: “Sunt fericit! Sunt fericit!”. Şi imediat după aceea, ca o străfulgerare de gând: “Totuşi, nu există fericire de unul singur, ea fiind o stare care trebuie neapărat împărtăşită”. “Fericirea mea am să i˗o împărţăşesc acestei fete, pentru că i˗o datorez cu prisosinţă”, se hotărâse brusc. Gândindu˗se la Melisa ca la un vis frumos şi neterminat, începuse chiar din pragul uşii de la baie, vorbind tare şi convingător: -Draga mea – de data aceasta rostise apelativul cel tandru şi mângâios fără să mai simtă niciun fel de rezistenţă interioară ˗ îţi mulţumesc mult de tot pentru bucuria pe care mi˗ai făcut˗o. Acum însă, trebuie să pleci. Cel puţin… “…deocamdată şi te voi căuta eu într˗una din zilele care urmează”, ar mai fi urmat să spună, dar rămăsese mut şi cuvintele nu˗i mai ieşiseră din gură. Holul de la intrare era deja gol, pentru că Melisa plecase, pierzânduse în strălucirea nopţii albe de Crăciun. Ducea cu ea o enigmă, dar lăsase în urmă dâra de parfum a frumuseţii şi a tinereţii sale, pe care el putea să apuce, dacă dorea cu orice preţ să o găsească. Fusese politicoasă până în ultimul moment şi, în felul ei special,

găsise posibilitatea de a nu pleca fără să-l salute: “Noapte bună! Noapte bună! Noapte bună!”, se declanşase roboţelul, făcându˗l să tresară. “Ptiu!”, exclamase cu voce tare. Apoi, bombănise, învârtindu˗se ca un leu în cuşcă: “Noapte bună, pe dracu’! O mai fi vreun bărbat căruia i-au fost nopţile bune după ce o femeie i-a frânt inima? Odată şi odată, tot trebuia să o păţesc şi eu, iar modul în care o păţeşti, alege doar soarta.”. Ar fi vrut să plece şi s-o ajungă pe Melisa din urmă, lucru ce nu mai fusese posibil, deoarece până să se dezmeticească ce trebuia să facă, trecuseră minute bune şi apoi habar nu avea încotro o apucase ea. Nu ştia unde locuia Melisa şi la acea oră n-ar fi putut să se intereseze decât la evidenţa populaţiei, lucru ce i se păruse total nepotrivit, în primul rând pentru că ar fi atras atenţia şi nu i˗ar fi convenit, fiind un om foarte discret, iar în al doilea rând, poate că ar fi dat sfară˗n ţară, ceea ce l˗ar fi deranjat de˗a dreptul. Gândise la toate aceste aspecte, ceea ce însemna că încă nu˗l părăsise simţul realităţii. Putea chiar să iasă din propria-i piele, privindu-se obiectiv şi cu maximum de luciditate. Făcuse acest exerciţiu de forţă, recunoscând că se îndrăgostise, un lucru pe cât de frumos, pe atât de rar şi care nu credea că i se va întâmpla şi lui vreodată. Acesta fusese ultimul diagnostic corect pe care îl pusese în ziua respectivă şi cu satisfacţia pe care ţi˗o dă un diagnostic de certitudine, medicul Dinu Simionescu zâmbise mulţumit. Fusese dintotdeauna un bun psiholog şi un bun clinician şi nu se înşelase nici de aceasta dată, chiar dacă în cauză era propria˗i persoană. Ȋşi făcuse chiar şi o fişă de consultaţii, scriind şi vorbind în acelaşi 57

timp, pentru ca întregul Univers să ia aminte la ceea ce consemnase el acolo: “Eu, medicul Dinu Simionescu, om serios, rezonabil şi trecut de prima tinereţe, aflându˗mă în deplinătatea facultăţilor mintale şi având discernământul a ceea ce simt, a ceea ce spun şi a ceea ce gândesc, din acest moment mă declar iremediabil îndrăgostit de Melisa.”. Cu foaia pe care se semnase şi trecuse şi data, se dusese apoi în faţa oglinzii şi repetase totul ca pe o poezie, ţinându˗şi tot timpul arătătorul mâinii drepte proptit în piept, ca pe o dovadă a angajamentului său solemn. Apoi, îndreptându˗şi acelaşi deget spre străinul din oglindă, cel care ţinea să˗i amintească în permanenţă că vremea trecuse, lăsându˗i chipul mai boţit decât altădată, declamase cu ton solemn: “Nu tu eşti adevăratul străin, cârtitorule, zeflemistule, moralistule şi pungaş fără pereche ce˗mi eşti! Să nu-ţi mai aud gura! Shut up! Ştii doar că viaţa mai trebuie şi trăită, iar, la acest capitol, eu sunt restanţier. Voi recupera însă repede, pentru că nu sunt prost, iar în această situaţie, mă aflu doar din cauza prea marii mele seriozităţi. Până acum, în principal am învăţat, iar în secundar, am trăit, aşa că e cazul să mai schimbăm raportul şi acest lucru se va întâmpla începând chiar cu ziua de mâine. ”. Acum ştia prea bine că adevăratul străin nu era cel din oglindă, ci chiar el însuşi, cel care nu trăise atât cât şi˗ar fi dorit şi pe care nu ajunsese să˗l cunoască destul, dar pe care nici nu mai avea de gând să˗l nedreptăţească de acum înainte, mai ales că întâlnise persoana iubită. După ce se războise zdravăn cu străinul din oglindă, care voia să câştige cu orice preţ şi în defavoarea adevăratului străin, îşi luase roboţelul şi îl strânsese tare la piept, rostind cu duioşie numele Melisei. Străinul din oglindă însă nu voia să cedeze dintr˗odată şi se ţinea pe urmele lui ca un pârâş înverşunat, aducându˗i cele mai dezarmante argumente: “Nu ţi˗ai văzut pungile de sub ochi? Nici faţa brăzdată de riduri? Dar tâmplele albite?” Hotărât şi neşovăielnic, îl combătuse şi el cu contraargumente serioase: “Ce, nu s-a mai văzut? Goethe, de exemplu. Sau Henrich Heine, alt exemplu şi lista poate să continue.”. “Şi dacă ea, această Melisa…?”, ajunsese străinul→ DOINA CHERECHEŞ

la ultimul argument, încercând să-l demoralizeze şi să-l facă să renunţe chiar înainte de˗a afla răspunsul fetei. Uite că la asta nu se gândise, dar putea s-o facă chiar acum, necedând ispitei de˗a se lăsa păgubaş. “Dacă ea…”, spusese el şi se oprise, simţind în gât un nod cât toate zilele. Tuşise, înghiţise şi îşi dresese glasul, dar nodul rămăsese tot acolo. Ȋncercase să-l dea la o parte cu mâna, dar nodul era pe dinăuntru, bine fixat, noduros şi de neclintit. Vorbise gâjâit, gâtuit, hârâit, greseiat, folosindu-şi ultimile puteri pentru a încheia acea zi plină de neprevăzut: “Dacă ea…”, reluase el, cătrănindu-se: “Dacă, totuşi, ea…”, o luase el iarăşi de la capăt şi tot nu˗şi sfârşise gândul, cotind brusc spre zări luminoase şi încununate de succes. “Ce-a făcut Goethe când a fost refuzat? A, da, elegia de la Marienbad, una din cele mai frumoase poezii de dragoste…Dar Heine, când a priceput că dorinţa sa era imposibil de realizat, fiind rudă apropiată cu fata pe care o iubea? A, da, şi el…” “Povestea este veche/ Şi totuşi se-ntâmplă tuturor, / Iar cel ce o dată o trăieşte/ Rămâne cu inima frântă de dor…”. “Oare aceste versuri sunt chiar ale lui Heine sau mintea mea obosită îmi joacă feste la ora asta?”, se întrebase el şi parcă mult mai important decât cine scrisese aceste versuri i se părea faptul că ajunsese şi el să le trăiască adevărul. “Dar eu, eu ce voi face în cazul unui refuz categoric din partea Melisei?”, se întrebase cu inima cât un purice. “A, da, cartea pe care tot mi˗am zis că o voi scrie cândva”, îşi amintise brusc. Respinsese însă gândul, pentru că nu mai voia să scrie nicio carte, ci doar să trăiască şi să se bucure puţin de viaţă. Fusese medic şi considera că scrisese tot atâtea cărţi de dragoste câte reţete prescrisese în cursul carierei sale. Nu˗i părea rău de timpul care trecuse şi pe care nu mai avea cum să˗l aducă înapoi, dar pe cel pe care îl mai avea în faţă, îşi dorea să˗l petreacă puţin mai omeneşte. Uitase de mâncare şi de masa pe care o aranjase cu atâta tragere de

inimă. Nu˗i mai era foame şi parcă îl părăsise şi oboseala. Se simţea puţin mai vioi, iar ca stare psihică, nu era nici vesel, nici trist, ci doar uşor încordat, ca pe vremea când era student şi urma să dea un examen greu. “De fapt, acesta este marele examen pe care mai trebuie să˗l dau. Sper să˗l şi trec, dar să vedem. Restanţier n˗am fost niciodată şi sper că nici prin viaţă să nu fi trecut precum gâsca prin apă”, îşi spusese el, încercând să˗şi facă din timp curajul de care avea nevoie ca s˗o abordeze pe fată. “Domnilor studenţi, prima condiţie pentru a lua un examen e să vă prezentaţi la acel examen, adică să faceţi act de prezenţă”, îl ajunsese prin timp sfatul profesorului său de anatomie. “Da, da, să mă prezint. Eu, Dinu Simionescu…”, se precipitase el, de parcă mai era student şi se afla în faţa unui juriu numeros şi exigent. “Nu, nu este bine aşa, nu este bine chiar deloc”, se declarase nemulţumit de prestaţie. “Nu e bine, dar nici nu trebuie să mă sperii mai dinainte de˗a începe. Cu calm, cu stăpânire de sine şi cu mult curaj. Da, cu mult curaj”, stabilise strategia care să˗i asigure succesul. Simţise nevoia să˗şi audă vocea, de parcă nu mai era nici studentul care se deprinsese să înveţe în gând, ci copilul care spunea poezii şi se oprea mereu la titlu: “Eu, Dinu Simionescu…eu, Dinu Simionescu…”, repetase el de nu ştiu câte ori, luând˗o spre dormitor. “Ei, acum nu˗mi iese pentru că sunt prea obosit, dar după ce voi trage un pui de somn, în mod sigur va fi altfel şi mă voi descurca mult mai bine”, îşi spusese, păstrându˗şi curajul. Pe lada patului stăteau împrăştiate ultimele cărţi pe care le primise prin comandă on˗line. Nu avusese încă timp să le răsfoiască, ci doar să desfacă pachetul, pentru a vedea dacă i se livrase tot ceea ce solicitase. Pe una dintre cărţi nu o comandase, dar se trezise cu ea în pachet şi nu se obosise să telefoneze şi să ceară explicaţii şi cu atât mai puţin să o returneze, nefiind omul care să˗şi piardă vremea cu nimicuri. “Nu este timp suficient pentru ca să rezolvi lucrurile importante ale zilei şi dacă te mai şi împiedici în amănunte, eşti un om mort”, era unul din principiile după care obişnuia să se călăuzească. Când primise pachetul, ridicase dintr˗o sprânceană, citind titlul cărţii 58

Luminița Mihailicenco, “Oameni fără limite” ______________________________ care se rătăcise printre cele comandate. Ȋi atrăsese atenţia, dar nu stătuse prea mult să se gândească ce˗ar putea să însemne un asemenea titlu: “Cum să uiţi o femeie”23. Acum însă, ţinea cartea strâns între palme şi medita profund. Pentru că era o afirmaţie, titlul cărţii îi suna ca o formulă, o reţetă sau o schemă de tratament, amintindu˗i de numeroasele reclame pentru medicamente: “Cum să ne protejăm ficatul de noxe” sau şi mai tare: “Cum să încetinim fenomenul de îmbătrânire, folosind elixirul tinereţii veşnice”. Abureală, desigur… Se trântise pe pat, fără să mai dea cuvertura la o parte şi fără să se mai schimbe. Titlul cărţii îi mai stăruise o vreme în minte, dar nu sub forma unei afirmaţii categorice, ci a unei reverberaţii interogative, pe care de˗abia mai putea s˗o îngâne sufletul său obosit şi îngândurat : “Cum să uit această femeie?...” “Cum s˗o uit?...” “Cum?...Cum?...Cum?...”. “Mi˗ar fi imposibil s˗o uit”, şoptise el, dând glas adâncurilor de necontrolat din fiinţa sa. Rostind aceste cuvinte, buzele i se mişcaseră tot mai încet, iar trupul i se cufundase în somnul adânc, odihnitor şi dulce. Ȋn liniştea misterioasă a nopţii luminate şi călăuzitoare din ajunul Crăciunului, mirate, stelele se dăduseră la o parte, făcând loc văzduhului să˗şi desfacă larg aripile pentru a ridica de pe pământ un glas care încetişor şi tainic murmură dor de pereche24… Din înalt, aducând cerul puţin mai jos, Cristos se naşte, Domnul coboară… Alexandria, 8 iulie, 2016 23 24

Dan Lungu. “Cum să uiţi o femeie”, roman Poezia “Noapte la mare”, de L. Blaga.

să îşi asume împlnirea ţintuindu-se pe cruce ca să-şi găsească nemurirea tu – un om cu simţuri bune, când te biruie mania ce să crezi din ce se spune ? niciodată nebuina -ca neantul şi vecia – nu sfârşeşte, nu apune ? INFERN DEMNITATE Nu pot sta la masă cu nimicul mişel şi ipocrit să măcinăm taclale otrăvite ori visurile-nflăcărate din clipa unui timp căzut în somnul greu pe nesimţite sub fermecatele elixiruri de-o singură Naiadă folosite, nu pot să mă răzbun nedemn pe timp chiar dacă el – orgoliosul – zburând ca un zănatic plin de sevă hapsân nemernic fără dram de scrupul îmi tot fură liniştea şi înţelesul zilelor şi anillor şi mi-a ucis hoţeşte pe tăcute sublime constelaţii de visuri şi speranţe născute, nenăscute. NEDUMERIRE Unul mi-a spus că n-are timp să mai gândească nici să spere că-ntreg urcuşul spre Olimp este un iad plin de mistere în blesteme ferecate şi că-n mărgelele de rouă tremurând pe nestemate e moartea noastră-n haină nouă. Altul mi-a zis că e ursit să nu-şi găsească-n lume rostul să simtă când e împlinit ca vântul care-aţâţă focul, că un demon îl seduce

Când ceru-ntreg s-a năruit Cu tot ce-a fost, tot ce-ai iubit, Când paradisul l-ai pierdut Mai este ceva de făcut ? Din nimic, nimic nu iese Cât de mult vrei tu să-ţi pese, Tot încercând alt început Nebun orbit de ce-ai avut. Rătăcitor spre alte zări De împliniri şi de visări, Te-mbată clipele trecând Şi zborul fiecărui gând. Dar pe ţărmuri fără viaţă, Numai volburi, numai ceaţă, Şi moartea moare ca un val Într-un impuls suicidal. SOARELE ŞI LUNA Înnobilând cu vrajă spectacolul divin Şi existenţa noastră prea deseori un chin În spatiul celest, valsează mii de aştri, Prin constelaţii vaste sau rotind sihaştri. Şi aprig mirajul atâtor ochi senini, Scântei de nemurire-n cascade de lumini, Urzeşte-n sine omul – tărâm denchipuiri, Zidind tot neziditul surpat de amăgiri. Însă-l strivesc canoane şi-un întuneric dens Şi tăvălugul vieţii ca un deşert imens, Iubiri dogoritoare, frustrantele tăceri, Durerile de astăzi ca şi-altele de ieri. Dar – pasăre măiastră, renaşte ca în vis Porneşte iar zidirea înverşunat, decis, Că-ntre fiinţe omul -magica minune – E soarele torid şi Luna ce n-apune ! IULIU IONAŞ

59

VIS CU RAINER MARIA RILKE Era după amiază și am adormit pe canapeaua din sufragerie. La un moment dat o voce bărbătescă mi-a zis, imperativ aș considera: ,,Scoală-te și scrie ce-ți spun eu, că ai să uiți”. După ce am ascultat, reținând cu acuratețe tot ce îmi dictatase Glasul, m-am trezit brusc din somn, și cum pe măsuța din fața canapelei aveam cele necesare scrisului, am așternut pe hârtie următoarele: ,,Am venit pe lume cu un singur ochi/ O singură mână/ Și un singur picior/ Dar mă simt bine/ Căci, chiar și așa, pot să-l citesc/ Pe Rainer Maria Rilke.” Tulburat, confuz (mai ales că am citit foarte puțin din acest mare poet german, alții fiind poeţii mei preferați) am căutat și nesperat de repede, am descoperit, aproape sărindu-mi în ochi, următoarele versuri scrise de către Rainer Maria Rilke: ,,Stinge-mi lumina ochilor/ Te pot vedea/ Acoperă-mi urechile Te aud ușor/ Fară picioare către Tine pot umbla/ Și fără gură pot să Te implor/ Frânge-mi în două brațele/ La fel te va cuprinde inima-mi / Oprește-mi inima în loc și creierul va bate/ Iar de-mi azvârli în creier foc/ Pe sânge te voi duce mai departe.” M-am întrebat atunci, și mă tot întreb în continuare: Ce-o fi însemnând asta, Doamne?! 10. 03. 2017 ION IANCU VALE

Altă “Carte cu prieteni”

(n. 5 aprilie 1932, Grădiștea-deSus, județul interbelic Râmnicu Sărat - acum în județul Brăila, – d. 24 mai 2011, București) Pe Fănuş Neagu l-am descoperit în savuroasele lui cronici sportive. Îmi plăcea mai mult, poate şi lui, stilul decât conţinutul acestora, nefiind eu foarte interesat de lumea sportului. L-am descoperit apoi în „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, primul roman pe care i l-am citit. Îmi plăcuse titlul şi de acolo în colo drumurile spre proza lui erau deschise şi se anunţau lungi. M-am întors la „Îngerul a strigat”, la „Dincolo de nisipuri”, la „Ningea în Bărăgan”, prima lui carte de povestiri. I-am savurat apoi partea de nonficţiuni, începând cu „Cartea cu prieteni”, care a rămas multă vreme pe noptieră, citindu-o ca pe o carte cu rugăciuni. Fiecare prieten invocat îmi părea ca un elogiu adus acestuia. Nam sărit peste „Insomnii de mătase”, peste „Întâmplări aiurea şi călătorii oranj”. Prin „Scaunul singurătăţii”, am ajuns la „Amantul Marii Doamne Dracula”, pe care îmi scrisese şi un autograf. „În persoană”, faţă la faţă, cum se zice, ne-am cunoscut însă tot prin mijlociri sportive, prin septembrie 1988, la Galaţi, ajunşi acolo, prin voia sorţii, eu şi colegii de redacţie de la „Vatra”, Cornel Moraru şi Mihai Sin. Cornel Dinu, cât antrenase ASA Târgu-Mureş, dar şi după aceea, ne devenise colaborator, iar eu ţineam legătura cu Cornel Dinu. Nu ştiu ce sa ales de paginile acelea manuscrise pe care mi le dădea, scrise de mână. Cornel Dinu îmi amintesc că avea un scris frumos, aproape caligrafic, chiar dacă literele era înghesuite parcă, să încapă cât mai multe. Nu-i scria nimeni textele, aşa cum începuseră unii pe la colţuri să vorbească. Erau prea bine scrise, iar el era.... fotbalist. Şi le scria singur. Avea o minte sclipitoare (i se mai spunea „Procurorul”) şi nu avea nevoie de vreo cârjă literară. Putea el oferi multora însă! N-am întâlnit în viaţa mea un fotbalist mai inteligent, cultivat, manierat.

Supărat pe cei care i-au trântit meciul cu Dinamo de la TârguMureş, chiar proprii jucători, a plecat la Galaţi. Acolo, a adus repede Oţelul în Cupa UEFA, iar în primul tur căzuse cu Juventus Torino. Nu era speriat, ba, dimpotrivă, se consola cu gândul că, dacă pierde, îl bate o echipă mare. Dar n-a pierdut, a câştigat cu 1-0. Şi Cornel Dinu ne-a invitat la meciul cu Juventus, la Galaţi. A fost o mare sărbătoare a fotbalului. Cum n-a mai fost până atunci şi nici după. Stadionul de 32.000 de locuri fusese neîncăpător. Nu putea lipsi de la acest meci brăileanul (de fapt, grădişteanul) Fănuş Neagu. În timp ce noi făceam degustări din cine ştie ce băuturi rafinate, cu care nu ne întâlneam toată ziua – eram doar invitaţii de onoare ai lui Cornel Dinu! – Fănuş Neagu avea interdicţie la alcool în acea vreme. Ne privea cu dojană, cu o lubeniţă mare sub braţ. Ne-a spus, totuşi, care sunt calităţile vinului ideal: să fie alb, să fie rece, să fie sec, să fie mult şi să fie... gratis. Ne-am întâlnit câţiva ani mai încolo, la Târgovişte, la un festival de poezie, „Moştenirea Văcăreştilor”, unde fusesem şi eu în studenţie laureat. Chiar dacă nici atunci nu avea voie la alcool, nu se putea abţine şi mai „sufla” repede câte un pahar de vin... alb, cu toate celelalte calităţi. „Un om, ne-a spus Fănuş Neagu, nu poate bea într-o viaţă decât un pahar de vin”. „Pentru că, susţinea el, expert în vinuri, după ce bea un pahar, devine alt om. Care, la rândul său, nu poate bea decât un pahar de vin...” Şi povestea merge mai departe, până unde doriţi. Într-un gest reflex, stăteam ală______________________________

60

______________________________ turi la masă, am vrut să-i pun puţină apă minerală în vin. Era al dracului de sec. S-a opus vehement: „Pui degeaba. La cât vin am băut la viaţa mea şi dacă pui o cisternă de apă, tot şpriţ iese!” Am ţinut apoi, cum se zice, aproape. I-am căutat într-un an, Grădiştea natală, adus de un proiect literar a două şcoli – una din Brăila şi alta din Târgu-Mureş – în care elevii au dezbătut într-un colocviu proza lui Fănuş Neagu şi poezia lui Nicolae Băciuţ. Era o onoare copleşitoare. Tot la Grădiştea, în drumurile mele, visam să se facă o Casă Memorială „Fănuş Neagu” în toată regula, în casa natală, altceva decât improvizaţia realizată, cu acordul lui Fănuş Neagu. Cum la Brăila participam la un Concurs de Creaţie Literară „Ion Creangă”, ca preşedinte de Juriu, şi după ce mai iniţiasem un Festival de Creaţie în Limba Rromani, la Şuţeşti, în judeţul Brăila, dar cu numele unui poet mureşean, dipărut prematur şi tragic, Ştefan Fuli, mi-am zis că ar fi potrivit şi un Concurs Naţional de Proză „Fănuş Neagu”, care să se ţină în fiecare an în aprilie, luna sa de naştere. Atunci, din pragul casei natale, l-am sunat pe Fănuş Neagu şi iam smuls acordul pentru acest proiect, din care mai păstrez primele documente înaintate unor potenţiali parteneri brăileni. Era cu puţine luni înainte de a se prăpădi Fănuş Neagu. Orgolii locale au pus stavilă proiectului meu. După moartea lui Fănuş neagu, s-a făcut un simulacru de concurs... judeţean. Le-am transmis organizatorilor că e jignitor. Fănuş Neagu nu e de campionat judeţean, ci de campionat naţional, cu participări internaţionale. Merită acest „Frumos nebun al marilor oraşe” un concurs la altitudinea operei sale. NICOLAE BĂCIUŢ (foto de la Târgovişte, din colecţia Nicolae Băciuţ)

NAŢIUNEA ÎN STARE DE VEGHE

24. „Poporul” - ca „stare de veghe” şi putere constructoare a „patriei” (I) În numeroase pagini ale romanului Sacrificiul, sunt evocate mari mase în acţiune. Ele participă la întruniri, la revolte, la lupte de stradă, la confruntări militare de mare anvergură desfăşurate pe diversele fronturi ale primului război mondial. Mihail Diaconescu înfăţişează lupte în fabrici, confruntări militare, retrageri din calea războiului a zeci şi sute de mii de oameni, revărsări de imensă bucurie explozivă ale celor care se văd eliberaţi de sub teroarea războiului şi a ocupaţiei străine, diferite alte mişcări ale maselor animate de trăiri comune. Poporul participă la evenimente animat de preocupări comune, de temeri, aşteptări sau bucurii comune, de idealuri comune. Arta literară practicată de Mihail Diaconescu ne aminteşte de ceea ce G. Călinescu numea „romanul gloatei” în cuprinsul operei lui Rebreanu, dar şi de marile creaţii epice, în care scriitori precum Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gib I. Mihăescu şi alţii au evocat participarea unor mari mase de oameni la evenimentele tragice şi eroice desfăşurate în primul război mondial. Naţiunile, înghesuite cu forţa în cuprinsul putredului Imperiu bicefal, participă în variate moduri la acţiunile care dau substanţă epică şi sens revelator capodoperei literare Sacrificiul. Şi din acest punct de vedere, putem vorbi de relevanţa sociologică a romanului. Numeroase momente, evenimente şi scene din roman au, de asemenea, relevanţă în perspectiva psihologiei sociale. E vorba de trăiri colective, uneori deosebit de intense, care apar ca urmare a comuniunii, comunicării şi interacţiunii unor mulţimi de oameni în activităţile lor, respectiv în comportamente, tradiţii, sentimente, atitudini, convingeri, iniţiative practice, concepţii, motivaţii, opinii, mentalităţi, stări de spirit. Citim, dominaţi de trăiri intense şi de variate stări expectative, capitolele în care apar soldaţii prezentaţi de Mihail Diaconescu pe frontul italian, în tranşee, sau cele despre luptele Armatei Române în Ardeal, respectiv în preajma oraşului Sibiu, sau cele despre adunarea muncitorilor de la Uzina Csepel de la Budapesta, cu represaliile executate de jandarmii unguri, sau altele asemănătoare, şi înţelegem de ce romancierul Mihail Diaconescu este, ca şi Rebreanu, un maestru al unor tablouri dinamice cu mari mase în acţiune. Poporul e principalul participant la evenimnentele din romanul Sacrificiul. Poporul are stări de revoltă, de exaltare sau derută. Poporul dă sens unor evenimente istorice decisive. Înainte de a fi personaj colectiv în romanul Sacrificiul, poporul este însă o realitate socială. Este şi o noţiune sociologică. În lucrarea pe care istoricul şi sociologul francez Jules Michelet a intitulat-o în mod semnificativ Poporul (Le Peuple, 1846), carte care i-a influenţat pe mulţi paşoptişti europeni, inclusiv pe cei din Principatele Române, se spune că poporul este o persoană colectivă.

______________________________________________

Poporul, crede Michelet, întăreşte solidaritatea oamenilor de pretutindeni. Această solidaritate întăreşte totodată specificul fiecărui popor, precizându-i, consolidându-i şi afirmându-i naţionalitatea. O întăreşte atât de mult, încât ajunge o unitate totală, percepută ca persoană, cu un suflet al ei, profund specific. Persoana este însă o realitate sacră. Aşadar, subliniază Michelet, şi popoarele sunt sacre. Despre persoană ca realitate sacră ne vorbeşte însă teologia dogmatică şi antropologia creştină ortodoxă, domenii pentru care Mihail Diaconescu are o afinitate cu totul deosebită. Ele sunt componente ale convingerilor sale artistice, civice şi morale. Sociologul german Ferdinand Tönies, a fost, şi el, preocupat de noţiunea de popor. Poporul, crede Tönies, se caracterizează prin atribute precum concordie, conştiinţă religioasă, solidaritate la bine şi la rău şi prin cutume comune, trăite în viaţa familială, în sate şi oraşe. Alţi sociologi au vorbit despre comunitatea de norme, de sentimente, de reprezentări, de experienţe sociale şi de valori ale popoarelor. Au vorbit şi de unitatea culturală a poporului ca fiinţă etnică fondată istoric, ca instanţă morală, cu o puternică şi activă conştiinţă comună. Mihail Diaconescu vorbeşte despre popor, îndeosebi despre poporul român, preluând atent aceste concepţii, şi altele, pentru a susţine desfăşurările epice din romanul capodoperă Sacrificiul. El ne arată că în jurul noţiunii „popor” se poartă încă dezbateri între ideologi şi sociologi. Ideologii consideră „poporul” un organism socio-politic aşezat într-o ierarhie convenţională după gintă şi trib, dar precursor naţiunii. Naţiunile au creat popoarele („populus”) pentru a-şi gestiona „treburile publice” („res publica”) şi a recrea puterea de a-şi păstra „patria” agresată de construcţiile mecanice. Pentru fiinţare, dar mai ales pentru supravieţuire în lupta cu imperiile şi feudele -, naţiunile au mobilizat permanent „poporul” („populus”, „demos”) - adică organizaţiile sociale producătoare de resurse informaţionale, energetice şi umane, devenite „valori naţionale”. Fiinţarea neîntreruptă a naţiunilor confirmă că acestea au întreţinut, de la geneză până astăzi, „agentul” dinamizator al proceselor sociale organizante, care a satisfăcut necesităţile sociale ale oamenilor. Istoria scrisă a omenirii demonstrează că naţiunile nu pot fi distruse decât în situaţii de calamităţi naturale sau de contexte geopolitice marcate prin războaie de exterminare. AUREL V. DAVID 61

(I) „Biografia lui Florian Medrea intră în convergenţă cu Marea Istorie: a fost comandant al Gărzilor Naţionale, al Corpului de Voluntari Horea, chestor al Poliţiei de Siguranţă din Cluj, prefect al Judeţului Bistriţa-Năsăud, prefect al Judeţului Rezina din Basarabia, împuşcat mortal în anul 1947 în biroul său avocaţial din Sebeş. E fără îndoială un ciclu biografic ce a talonat „Marea Istorie”, iar asasinarea sa din 1947 coincide cu asasinarea politică a partidelor istorice din România şi a democraţiei româneşti, dezvoltate de-a lungul a 100 de ani de istorie.”25 Destinul său iradiază cu o rară intensitate, împlinind într-un itinerar ascendent fapte măreţe care nu pot fi salvate prin mimetismul prodigios al cuvintelor, ci prin rigoarea sa morală şi înalta concepţie despre rolul său public. Privesc chipul luminos al lui Florian Medrea, un om demn şi uman, sobru şi circumspect, exigent şi riguros, şi mi se pare că retrăiesc un timp regăsit, idealizant, dintr-o perioadă atât de fertilă, în pofida imposturii mimate de haosul acelor vremuri în care a trăit. Trăind liber formula lui de viaţă, urmând fapte şi idei modelatoare, lăsând la o parte faldurile certitudinii vremelnice, a urcat muntele aspru al destinului său, fără să uite că autenticitatea fiinţei se măsoară prin densitatea rădăcinilor, prin nobila dăruire de sine, prin coerenţa ideilor şi faptelor. Făcând parte din aceeaşi familie, încerc să descifrez câteva repere din viaţa celui care a fost Florian Medrea, fratele bunicului meu, perpetuând astfel starea de veghe a memoriei, unind în sufletul meu părţile risipite ale familiei, frânturi incomplete ale armoniei pe care mă străduiesc să o recompun. O mărturie a posteriori, lipsită de preţiozitate, despre un suflet mare, arzător şi generos, a cărui rigoare morală a fost pusă la încercare în momentele grele ale Marii Istorii. Bunicul meu, Nicolae Medrea, ne vorbea adeseori despre fraţii săi, Ion, Aurel, Dominic şi Florian, suflete tari, oameni devotaţi cu toată fiinţa 25

Virgil Lazăr, Un apărător al Marii Uniri, Grinta, 2012, Prefaţă, p. 6.

______________________________ lor unui sistem de valori izvorâte din iubirea de ţară, conducându-ne, pe noi copiii, spre raportări etice tot mai intense. La fiecare întâlnire cu unchiul „Floriş”, cum i se spunea în familie, întrezăream, cu o infuzie narcisistă, unicitatea personajului care se definea în ochii mei prin verbul inepuizabil, umorul, umanismul şi căldura cu care ni se adresa nouă copiilor, cu promisiunea de a ne revedea curând. Prenumele de Florian este cel mai frecvent atribuit bărbaţilor din familia noastră, tatăl meu se chema Florian, fratele meu tot Florian, botezându-l „Floriş” pe fiul său, vrând parcă să „recupereze” imaginea unchiului, care îi strângea mâna bărbăteşte şi îl saluta de fiecare dată cu un călduros „Servus, Tizule!” Om politic care nu convenea regimului, Florian Medrea a murit tragic, împuşcat în ziua de 3 septembrie 1947 în biroul său avocaţial din Sebeş, unde se retrăsese dezamăgit de evenimentele ulterioare, aduse de teroarea care se instala, de servitutea impusă cu forţa, neacceptată voluntar. Departe de cei care se înrolau de bună voie, participând la propria lor supunere, el a păstrat cu sfinţenie ideea că binele fundamental e libertatea. Cu puţin timp înainte, la 14 iulie 1947 a fost arestat Iuliu Maniu, aşadar şi el se aştepta să fie arestat, dar păstrând secreta convingere că există un fel de a trăi înţelept şi curajos, un fel de a se bucura şi de a suferi, rămânând autentic în comportamentul său. Era anul în care a început procesul membrilor PNŢ, partid din care făcea parte, ar fi fost târât şi el în marea înscenare a procesului moscovit... Nu trebuie uitat că Florian Me62

drea fusese ales consilier militar al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, un fel de guvern condus de Iuliu Maniu. Adeseori îmi imaginez dublul solilocviu sau chiar îndelungile convorbiri ale celor doi bărbaţi al căror semn heraldic a fost idealul libertăţii, departe de ideea de servitute, de slujire a noii puteri tiranice. În anamneza autobiografică, există momente care au valoarea unui adevărat eveniment istoric... Eram copii când vestea morţii unchiului Floriş a căzut ca un fulger asupra noastră, asupra familiei sale, asupra celor care i-au fost mereu aproape. În ziua înmormântării, ne-am dus împreună cu părinţii şi cu bunicii, la biserica Maierii din Alba Iulia, unde sicriul lui era depus pe catafalc. Cu ochii copilului care eram „văd” şi acum biserica plină de lume, şi „aud” încă glasul înalt al protopopului Baba, lansând strigătul dureros, niciodată uitat, ce mi se părea că se înalţă până la cer, ieşind prin bolta bisericii: S-a prăbuşit un munte şi vuietul lui izbeşte în inimile noastre... Oraşul întreg îl conducea pe ultimul drum, la cimitirul Maierii, pe cel care la 1 Decembrie 1918 urca în fruntea Gărzilor Naţionale în Cetatea Alba Iuliei, călare pe un cal alb... Mult mai târziu, în anul 1990, în câteva imagini datând de la 1 Decembrie 1918, l-am văzut la televizor pe Floriş Medrea călare pe faimosul cal alb, cu mantaua lui de ofiţer austriac, urcând dealul Cetăţii în fruntea gărzilor, în acea îndepărtată zi a Marii Uniri de la Alba Iulia... O imagine care mi se părea o reparaţie târzie a uitării aşternute asupra acestui personaj important al istoriei transilvane. Tatăl meu mi-a arătat cândva un ziar îngălbenit, care apărea la Alba Iulia şi unde cineva scrisese un articol, la câteva zile după înmormântare, un soi de „panegiric” oficial care sublinia cu ipocrizie: „Moartea dr. Florian Medrea ţine de ingeniozitatea lui Sherlock Holmes”... Şi mi s-a părut că am trăit inocentă până în momentul în care am descoperit realitatea morţii, şi am înţeles că furtuna nu se abate doar asupra arborilor celor mai înalţi, ci şi asupra oamenilor puternici, chiar dacă par de neînvins! ALEXANDRA MEDREA

Marea Unire – 100

(VIII) În rândurile de faţă, ne vom referi numai la planul confesional şi la cel cultural, strâns legate între ele. Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei a fost, fireşte, în esenţa sa, un act religios şi ecleziastic, dar cu variate conotaţii politice şi naţionale, în funcţie de punctele de vedere ale factorilor implicaţi. Ideea de unire a românilor transilvăneni cu Biserica Romei a fost, din perspectiva Casei de Habsburg, una politică, iar răspunsul unora dintre conducătorii românilor a fost unul naţional, de forma: ne unim dacă ne daţi drepturi naţionale. De aceea, programul de emancipare naţională a românilor a fost formulat de un om al bisericii, anume de Inocenţiu Micu-Klein, numit (de împărat) episcop greco-catolic în 1729 şi înscăunat în 1732. El a elaborat o serie de memorii (numite supplex libellus) către puterea politică austriacă şi către foruri locale, în care a arătat că a sosit scadenţa, în sensul că românii s-au unit cu Roma, dar drepturile promise nu au fost acordate; şi revine, pretinzând imperativ aceste drepturi: ridicarea românilor din starea de supuşi şi considerarea lor între naţiuni, la egalitate cu acestea; dreptul poporului român de a ocupa şi funcţii publice, inclusiv în guvern şi dietă (în dietă era un singur român, episcopul), de a învăţa carte şi meserii în proporţie cu numărul său; uşurarea situaţiei ţărănimii şi ameliorarea generală a tuturor categoriilor sociale ale poporului său oprimat. Argumentele episcopului pentru acordarea drepturilor naţiunii sale erau moderne şi logice: românii erau cei mai numeroşi locuitori ai ţării, ei purtau majoritatea sarcinilor publice, dar de foloase beneficiau alţii; românii erau şi cei mai vechi locuitori ai ţării, fiind urmaşii romanilor, colonizaţi acolo de împăratul Traian2. Pentru Inocenţiu Micu, condiţiile de viaţă ale naţiunii române şi moştenirea sa istorică devin arme de luptă politică, iar revendicările sale ajung să fie un adevărat program politic al emancipării naţionale a tuturor românilor din Transilvania. Concluzia era: nihil de nobis sine nobis,

adică să nu se hotărască nimic legat de români fără participarea reprezentanţilor românilor. Aceasta e o altă idee politică modernă, adevărat prolog al teoriilor lui Jean-Jacques Rousseau. Îndârjit de opoziţia şi dispreţul stărilor şi convins de dreptatea sa, episcopul se transformă în lider politic: el convoacă un sinod la Blaj, unde îi cheamă pe reprezentanţii cei mai de seamă ai românilor, deopotrivă clerici şi laici, greco-catolici şi ortodocşi, spre a se pronunţa în marile probleme ale naţiunii. Era, de fapt, o adunare sau reprezentanţă naţională. Suverana Maria Terezia, iritată de mult timp de acţiunile vajnicului episcop, l-a chemat pe acesta la Viena (1744), l-a supus ilegal unei anchete şi l-a ameninţat; ca urmare, acesta pleacă pe ascuns la Roma, pentru a se pune sub protecţia papei. Inocenţiu Micu-Klein a trăit în exil până în 1768, cu interdicţia de a reveni în mijlocul poporului său, dar cu gândul mereu la acesta. Inocenţiu Micu-Klein a înaintat zeci de memorii către prelaţi şi capete încoronate, pentru îmbunătăţirea sorţii naţiunii sale. A murit în Italia, după un exil de 24 de ani, cu dorinţa de a aştepta obşteasca înviere în Transilvania natală, în „mănăstirea” de el zidită, convins că „nu poţi învia cu adevărat decât în pământul patriei”. Dorinţa episcopului-martir a fost împlinită abia după 229 de ani, când rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse de la Roma şi înhumate la Blaj, în toamna anului 1997. Refuzul stărilor (naţiunilor recunoscute) şi al Curţii vieneze, influenţate de stări, de a acorda integral românilor transilvăneni drepturile promise în scris în 1699-1701, desconsiderarea luptei lui Inocenţiu Micu şi exilarea sa au creat tulburare între români şi au încurajat acele tendinţe fireşti de revenire la ortodoxie. Între 1744 şi 1763, s-au derulat astfel de mişcări, unele violente, în urma cărora, o parte dintre românii din Transilvania au rămas sau au revenit la ortodoxie (act pentru care Curtea vieneză a acceptat refacerea ierarhiei ortodoxe). Astfel, din 1761, românii aveau oficial două biserici, una ortodoxă şi alta greco-catolică, ambele de rit bizantin. Prin unirea cu Biserica Romei şi perspectiva (iluzorie) de extindere şi asupra românilor ortodocşi a „privilegiilor ilire” (acordate sârbi63

______________________________ lor), s-au creat formal două categorii privilegiate şi în societatea românească, cu acces mai mare la cultură şi chiar la viaţa publică. Libertăţile au fost însă pentru români doar parţiale şi limitate, prin neaplicarea celei de-a doua Diplome Leopoldine a unirii (care ar fi trebuit să extindă egalitatea şi asupra mirenilor) şi prin refuzul extinderii „privilegiilor ilire” (care funcţionau în Banat) şi asupra Transilvaniei. Toate acestea au stârnit reacţii, inclusiv în domeniul cultural. Totuşi, integrarea Transilvaniei şi Banatului între ţările conduse de Casa de Habsburg a creat condiţii favorabile afirmării naţiunii române. Pentru prima oară în istorie, românii transilvani au simţit un interes real şi concret din partea autorităţilor pentru soarta lor. Reformele tereziene şi jozefine, vizitele împăratului printre români, rostirea de către suveran a unor cuvinte în româneşte şi compasiunea exprimată de acesta faţă de supuşii săi „valahi”, emiterea de acte administrative oficiale în limba română, crearea regimentelor de graniţă, loviturile date privilegiilor medievale deţinute de stări sau desfiinţarea iobăgiei au creat printre români impresia că beneficiază de oarecare ocrotire, că nu mai sunt ai nimănui. S-a născut astfel în opinia publică românească un sentiment tonic de încredere în suveran, sentiment numit de istorici „mitul bunului împărat” sau „iluzia monarhică”, care – înainte de a fi perceput ca mit ori iluzie – a condus la îmbunătăţirea sorţii românilor. Acad. IOAN AUREL POP ________ 2 În secolul al XVIII‐lea, se considera că au drepturi politico‐teritoriale asupra unei ţări cei mai vechi şi mai nobili locuitori ai acesteia. Or, românii, fiind urmaşii romanilor, erau şi vechi, şi nobili, adică se încadrau perfect în această regulă.

Convorbiri duhovnicești

„Acestei duminici eu i-aș spune Duminica Răsplătirii, nu a Judecății.” L.C.: Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, vă rog să ne oprim astăzi la o sfântă evanghelie cu titlul care oarecum sperie – evanghelia din Duminica înfricoșatei judecăți. Pregătirea pentru viața cea veșnică este o temă foarte importantă care interesează credincioșii, dar care le trezește o serie de temeri, zic eu. Î.P.S. Ioan: Da, este scris în calendar Duminica înfricoșatei judecăți, dar oare Dumnezeul nostru, care este iubire, poate să înfricoșeze pe cineva? Dumnezeul nostru este iubire, dar și adevăr. Acestei duminici eu iaș spune Duminica Răsplătirii, nu a Judecății, ci a Răsplătirii. Iată să vedem ce ne spune Hristos despre această răsplătire. A consemnat Sfântul Evanghelist cum la sfârșitul veacurilor se vor aduna toate neamurile și va împărți păstorul turma, oile de-o parte, caprele de alta. Sunt două verbe pe care stă această evanghelie. Verbul „a veni”, de conjugarea a IV-a, în graiul nostru românesc, „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii!” (Matei 25, 34) Vedeți prepoziția „de la” ce importanță dă cuvântului - „de la întemeierea lumii”! Și (folosind alt verb) spune celorlalți: Duceți-vă, mergeți, plecați, depărtați-vă, fugiți de la mine, blestemaților! Iată deci verbul „a veni” generează binecuvântarea lui Dumnezeu: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu! L.C.: Înaltpreasfințite Părinte, în predica pe care ați rostit-o, în acest an, după sfântă Evanghelie, v-ați adresat credincioșilor într-un mod special.

Î.P.S. Ioan: Binecuvântați să fie frățiile lor care-au fost la sfânta biserică, pentru că sufletele lor, în mod tainic, au auzit cuvintele acestea „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu!”, au fost binecuvântați și chemați de Duhul Sfânt în biserica lui Hristos. Cei mulți sunt cei care n-au venit. Oare cei care nu vin în ce categorie vor intra când se vor aduna toate neamurile? De mai aveți frați și surori, soți sau soții și copii care n-au răspuns la cuvântul „veniți”, aduceți-i, luați-i în brațe și aduceți-i la sfânta biserică! Mă bucur când văd atât de minunat, duminica, multe mame cu pruncii în brațe, aducându-i să se întâlnească și să se împărtășească cu Hristos. Iubită mamă, nu mai veni la biserică fără fiu sau fără fiică, nu mai veni fără soț, soț fără soție, pentru că dacă aici pe pământ, nu veți fi împreună, deja apare această fisură în viața frățiilor voastre și duminica Judecății sau a Răsplătirii va fi ziua înlăcrimatei despărțiri. Chiar nu-ți pasă, iubită mamă? Vrei să vezi cum îți pleacă soțul sau copiii în focul veșniciei? Cum vei intra în Împărăția lui Dumnezeu? Spuneam cu o anumită ocazie, întro altă predică, luați-o ca pe o povestire, cum într-o zi ajunsesem la poarta Raiului. Înaintea porții stătea un înger care păzea poarta Raiului. Am văzut îngerul și de departe o femeie apropiindu-se de poarta Raiului. Și am văzut cum tot venind, din când în când, femeia se uita înapoi, iar pășea spre poarta Raiului și iar se uita înapoi. Și iar venea și iar se uita înapoi. Și a ajuns aproape de ușa Raiului și s-a oprit. Și i-a zis îngerul: bună creștină, intră! Treci pragul Raiului, că te așteaptă Hristos! Femeia a început să plângă și iar s-a uitat înapoi. Și iar i-a zis îngerul: bună creștină intră, pășește, că te așteaptă Hristos! Și iar s-a uitat înapoi și a început să plângă și i-a zis îngerului: nu pot să intru, căci copiii mei încă nu s-au întors de pe căile rătăcite ale lumii acesteia. Și a rămas biata femeie plângând la porțile Raiului, până se vor întoarce și copiii ei la Dumnezeu. L.C.: Iertați-mă, Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, înțeleg că îndemnați mamele, în general, părinții să nu vină singuri la biserică, să se uite înapoi la cine vine după ei. Î.P.S. Ioan: Credeți că vor fi feri64

ciți, în Rai, singuri? Nici în Rai, iubită mamă, deși e patria iubirii și a fericirii, nici acolo nu vei fi fericită dacă vei ști că soțul tău sau copiii tăi nu sunt cu tine sub aceeași aripă a harului lui Dumnezeu. În viața aceasta, atâția și atâția creștini caută câte un duhovnic cât mai iscusit, ca să-i îndrume, mulți căutându-L pe Hristos. Eu vă spun: bine e să vă duceți până la marginea lumii, să vă găsiți un duhovnic care să vă îndrume spre Hristos, dar dacă n-o să găsiți un duhovnic atât de iscusit care să vă arate pe unde este Hristos? Însă Hristos ne-a descoperit și s-a descoperit nouă, în această sfântă Evanghelie, pe unde putem să-L găsim pe El. Și spune „flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc” (Matei 25, 35). Iată deci unde se ascunde Hristos! Printre cei flămânzi. „Însetat am fost și Miați dat să beau” (Matei 25, 35). Printre cei însetați, dar nu numai printre cei însetați de apă, ci și printre cei însetați de adevăr și de dreptate. „Gol am fost și M-ați îmbrăcat” (Matei 25, 36). Iată pe unde Îl mai găsim pe Hristos? Printre cei goli și de îmbrăcăminte, dar goi și pe dinăuntru în viața lor. „Străin și m-ați primit” (Matei 25, 35). Ați primit vreun străin, în plină iarnă, în casele frățiilor voastre? Am fost în iarna aceasta într-un adăpost pentru oamenii străzii, amenajat de primărie, într-o centrală termică. Erau cam 45 până la 50 de oameni. În orașul acesta, în cetatea aceasta, trăiesc peste 320 de mii de oameni. Mii! Nimeni nu le-a deschis săi adăpostească o noapte. Nu erau numai săraci, nu erau numai flămânzi, nu erau numai goi, dar erau și bolnavi. O tânără după ce am fost acolo, la câteva zile, a născut acolo, între bărbați... Noroc cu polițista care-i păzea că a ajutat-o. A născut un copil sănătos. Ce-o să ne spună oare Hristos nouă celor din cetatea aceasta? Nu m-ați cercetat! Străin am fost și nu m-ați cercetat! Oare n-am putea, pe undeva, pe aici, găsi un loc unde să ridicăm o casă nu pentru cincizeci de oameni ai străzii, ci pentru unul, pentru doi oameni. Dacă fiecare biserică din cetatea aceasta ar adăposti măcar în perioada de frig, de iarnă, unul sau doi oameni, cât har ar revărsa Hristos peste această cetate! Ne-ar vedea că avem grijă de frații Săi cei → A consemnat LUMINIȚA CORNEA

Portret în mişcare

În rotundul unei vârste, 65, pr. dr. Gheorghe Nicolae Şincan e acelaşi pe care l-am cunoscut cu aproape trei decenii în urmă: plin de energie, voluntar, neostoit, harnic, sensibil, delicat – şi atâtea alte calităţi care îl fac bun de pus pe rană, că e aceasta a trupului sau a sufletului. Deşi s-a stabilit la Târgu-Mureş în 1988, ca protopop al protopopiatului Târgu-Mureş, am mai degrabă sentimentul că a fost aici dintotdeauna, prin prezenţa sa activă, în teritoriile credinţei şi culturii, fiind mereu aproape în multe dintre înfăptuirile noastre, de la atâtea întâlniri literare, până la şedinţele de la Patriarhia Română, ca membri în Adunarea Naţională Bisericească. Un om devotat Bisericii strămoşeşti şi misiunii sale, un patriot înflăcărat, atent la tot ceea ce se întâmplă cu noi, ca neam, ca popor, ca fiinţă. Preotul Gheorghe Nicolae Şincan a dat misiunii sale distincţie, altitudine, prestanţă, eleganţă, firesc... Niciun alt preot, din întreaga istorie a Târgu-Mureşului şi a întregului judeţ Mureş, nu-l întrece în altitudinea preocupărilor sale, între care, dincolo de amvon, la loc de cinste se numără

activitatea editorială, cea publicistică şi cea ştiinţifică. Prin cărţile sale s-a apropiat tot mai mult de cei cu credinţă în Dumnezeu, pentru că în ele a adunat o parte din esenţa predicilor sale, „în speranţa, spune părintele Şincan, că unele dintre ele vor sluji preoţilor, slujitorilor Bisericii, ortodocşi şi neortodocşi, sau altor vorbitori publici, pentru împrospătarea conştiinţei lucrării misionare a Bisericii şi a conţinutului acesteia, făcându-le cuvântarea mai colorată şi mai accesibilă ascultătorilor”. A câştigat, fireşte, în timp, în înţelepciune, pentru că n-a încetat o clipă să se adape de la izvoarele acesteia, devenind ceea ce cu admiraţie şi respect numim un veritabil cărturar, mereu în orizontul cunoaşterii. E doctor în teologie, colaborează mereu la mai multe publicaţii din ţară, este redactor-şef adjunct al revistei Vatra veche, e autorul unui număr impresionant de cărţi, de mare utilitate în viaţa credincioşilor. E şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi membru al Ligii Scriitorilor, filiala Mureş. Pentru toată activitatea sa a fost răsplătit cu numeroase distincţii, între care „Fibula de la Suseni”, cea mai importantă distincţie acordată personalităţilor mureşene.

____________________________________________________________

Părintele Şincan mi-a influenţat în mod decisiv viaţa. Nu i-am mărturisit niciodată acest lucru, dar, ca la o târzie spovedanie, trebuie să-i mulţumesc, cu adâncă plecăciune, pentru că fără el, viaţa mea ar fi fost mult mai săracă. Mam îmbogăţit sufleteşte, m-am aşezat la casa mea, pentru că părintele Şincan (Gheorghe, asemeni sfântului al cărui nume îl poartă), e un luptător de nădejde, (Nicolae, alt sfânt pe care îl are în numele lui, şi căruia îi seamănă) a fost mereu plin blândeţe, bunătate, dărnicie... La mulţi ani, părinte Şincan, şi să te răsplătească Dumnezeu însutit cu sănătate şi lungime de zile, pentru tot ce ai făcut pentru cei care am avut şansa să fim în preajma ta. NICOLAE BĂCIUŢ

_________________________________________________________________________________________________ cea dăruită vouă de la întemeierea cum se întoarce frunza și iarba pri→Convorbiri duhovnicești lumii! Atât de simplu ne putem măverii, așa cum se întorc păsările flămânzi. L.C.: Desigur, aceeași situație este mântui, pe cât de ușor și de simplu călătoare. Cred că se vor întoarce și în legătură cu aproapele care este putem să pierdem veșnicia. Iată când înapoi în acest cuib, așa cum se întorc spune Hristos acolo: veniți, binecu- rândunicile în fiecare primăvară la bolnav. Î.P.S. Ioan: Spune Hristos „bolnav vântații Tatălui meu, să moșteniți cuiburile lor, așa se vor întoarece am fost și M-ați cercetat” (Matei 25, Împărăția cea dăruită vouă de la frățiile lor în acest cuib care zice-se 36). Știți câți bolnavi sunt în toate întemeierea lumii! De atunci a că ar fi așezat la streașina cerului. spitalele din Timișoara? Vreo două pregătit Dumnezeu locașul pentru Biserica nu este pe pământ, fiind zidită sub streașina Cerului. mii și ceva. Câți îi mai cercetăm și pe om, pentru veșnicie. Dar când le spune celorlalți, „celor L.C.: Prin urmare, îndemnul Înaltaceștia? Apoi a mai zis Hristos: „în de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, preasfinției Voastre către credincioși temniță am fost și ați venit la Mine” blestemaților” (Matei 25, 41), nu este de a se îndrepta, la fiecare dangăt (Matei 25, 36). În temnița din Timișoara sunt în jur de o mie și ceva spune: mergeți în focul cel gătit vouă, de clopot. spre biserică, cuibul zidit de oameni. Poate ați auzit prin mass- și diavolului, și îngerilor lui de la sub streașina Cerului, unde aflăm lomedia cum am găsit într-un grajd o întemeierea lumii! Nu locul căderii și cul mântuirii și al bucuriei de a vieţui femeie cu patru copii, la vreo doi km al durerii a apărut după căderea împreună, privind mereu în Sus. Î.P.S. Ioan: Le-aș spune de de sat, părăsită acolo. Am întrebat-o îngerilor și al satanei. Iată că spre locul acela se îndreaptă atât de multă fiecare dată: veniți și vă odihniți o unde îi este soțul și mi-a spus că-i în lume astăzi! clipă. Priviți această viață atât de temniță. Mă bucur că duminica văd venind tumultoa-să, atât de frământată și cu Sunt atâtea și atâtea opere teologice care vorbesc cât mai elevat despre pâlcuri-pâlcuri de credincioși și cre- atâtea dureri! Veniți și vă odihniți mântuire, despre întâlnirea cu Hristos. dincioase care se îndreaptă spre Cer. sub acest cuib de sub strașina Toate bune sunt. Dar iată cât de sim- Ei nu merg la biserică, ci merg să bată Cerului. Dumnezeu să vă ajute plu este să te întâlnești cu Hristos! Și la porțile Cerului. Binecuvântat să fie tuturor! Să ne învrednicească cât de ușor poți să te mântuiești și să Dumnezeu că ajung și că pot, câteva Dumnezeu pe toți a-tunci când vom auzi binecuvântatul glas al lui Hristos clipe, să audă din taina bucuriei celei ajunge la răscrucea veșniciei, să care va zice: veniți, binecuvântații cerești. Sunt convins că se vor întoar- putem intra în Împărăția lui Tatălui meu, să moșteniți Împărăția ce la fiecare dangăt de clopot, așa Dumnezeu. 65

Dialog cu romancierul, esteticianul şi criticul de artă (XII) Mi se pare potrivit să cităm aici modul cum Constantin Leonardescu, foarte atent la modul cum estetica din epoca sa colabora cu psihologia, sociologia şi biologia, a exprimat în Principii de filosofia literaturii şi artei (încercare de estetică literară şi artistică), tratatul său publicat în 1898, ideea de sublim în relaţie cu „factorii obiectivi ai frumosului”, respectiv cu „frumosul şi sublimul în natură”. Constantin Leonardescu scrie: „Expresiunea de ordine, de proporţiune şi armonie, acordul elementului raţional cu elementul sensibil al judecăţii ce ne facem cu ordinea sensibilă, după modelul ordinii raţionale, iată materialul care contribuie întrun mod indirect la formarea sentimentului estetic. Dar, am zis, că nu numai ideea forţei necontrariată produce în noi sentimentul frumosului, dar şi ideia forţei împiedecată, sugerată de lucrurile şi fiinţele care luptă pentru dezvoltarea lor. Această concepţiune, într-adevăr, contribuie la formarea sentimentului frumosului sub o formă mai dezvoltată, numită sublim. Într-adevăr, ceea ce ne sugerează ideia sublimului este lupta de care are nevoie forţa spre a se dezvolta, alungând piedicile ce se opun ordinii şi proporţiunii, sau armoniei – e lupta care se revelă în natură şi care se aseamănă cu lupta ce încercăm pentru libertate şi independenţă. O fiinţă care luptă cu curaj în contra obstacolelor ce se opun dezvoltării sale, aspectul unui arbore bătut de furtună şi care pare că luptă pentru existenţă, ocazionează în noi producerea sublimului. Când e vorba de forţa nemărgi-nită a naturii, de care depinde or-dinea şi armonia universului, această forţă ne sugerează sublimul dinamic, numit astfel de Kant, spre deosebire de sublimul matematic, sugerat de întinderea nemărginită. Cerul înstelat, calea lactee, sistemul solar, emoţionând-ne din cauza simţirii noastre mărginite, produc sentimentul sublimului.

______________________________ Dar, neapărat, sentimentul frumosului ori a sublimului faţă cu natura variază în conformitate cu simţul nostru estetic, moştenit şi modificat prin educaţiune şi după mediul social” (Principii de filosofia literaturii şi artei. Încercare de estetică literară şi artistică, la pag. 263-264, în ediţia din 1988 apărută la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică). - Este limpede faptul că ideea de sublim a fost discutată în diverse epoci, din perspective de o mare varietate şi cu argumente pe cât de felurite, pe atât de puternice. Aţi avut dreptate când aţi afirmat, la începutul discuţiei noastre, că o istorie a ideii de sublim în cultura europeană ar putea fi o lucrare de mare interes pentru toţi cei preocupaţi de problemele esteticii, criticii de artă, moralei, antropologiei, psihologiei. - E limpede şi faptul că, în acest dialog al nostru, inevitabil succint, problema sublimului nu poate fi evocată decât fugitiv şi sumar. - Aş dori să ne întoarcem la Hegel... D-Voastră, domnule Mihail Diaconescu, sunteţi considerat un apologet al Ortodoxiei... În Prelegeri de estetica Ortodoxiei aţi introdus capitolul Arta ca reuniune de simboluri... Dar despre forţa revelatoare a simbolului a scris şi Hegel, în celebrele sale Prelegeri de estetică. Sunt curios să aflu modul cum esteticianul şi teologul ortodox Mihail Diaconescu asociază ideea de sublim ca atribut al Divinităţii, aşa cum o afirmă Hegel, cu excepţionala putere de revelare prin care simbolurile, mai ales cele spirituale, se impun conştiinţei noastre şi cu principiile afirmate de estetica Ortodoxiei. - Dialogul nostru a ajuns, iată, într-un punct în care aş dori să aduc în discuţie ceea ce am scris în 66

Prelegeri de estetica Ortodoxiei. În acest tratat, aşa cum aţi observat DVoastră, eu nu am scris despre sublim. Dar acum, în acest dialog, este necesar să amintesc modul cum văd eu problema simbolurilor, tocmai pentru că mi se pare că ea ne ajută să dăm mai multă coerenţă discuţiei despre sublim. Vă rog să-mi permiteţi să mă autocitez. De acord? - Bineînţeles. Pot eu să zic, nu? - Aşa cum am spus, în Prelegeri de estetica Ortodoxiei, respectiv în volumul al II-lea Ipostazele artei, se află secţiunea Arta ca reuniune de simboluri. Primul capitol al acestei secţiuni e intitulat Simbol, analogie, antinomie şi anagogie. În acest capitol am afirmat: „În Ortodoxie întreaga artă are caracter simbolic. Simbolul este un obiect, o imagine, un semn figurativ, un cuvânt, o fiinţă ce reprezintă în mod indirect, în cadrul unei convenţii determinate şi în virtutea unei corespondenţe de tip analogic, un alt obiect, o altă fiinţă, o idee, o noţiune, o calitate, un sentiment, o acţiune sau orice altceva. Simbolul e un substitut. El reprezintă, exprimă şi semnifică. El are capacitatea de a transmite ceva dintr-o altă realitate. Transmiterea are caracter succint, incomplet. Transmiterea dezvăluie caracterul raţional şi comunicabil al lumii. Lumea în ansamblul ei are o existenţă raţională, ce poate fi descoperită în cadrul experienţei umane şi a dialogului interuman. Învăţătura ortodoxă subliniază în mod deosebit faptul că lumea ca operă raţională a lui Dumnezeu a fost creată pe măsura raţiunii umane în progres continuu. Raţionalitatea lumii are virtualităţi infinite. După doctrina ortodoxă, lumea naturală, perceptibilă prin simţuri, cognoscibilă sub numeroase aspecte şi comunicabilă parţial în structurile logice ale limbajului, e un simbol al lumii supraraţionale. Lumea, omul, creaţiile sale ştiinţifice, artistice, tehnice, instituţionale constituie mediul prin care se comunică ceva de dincolo de ele. În lume şi în om, ca chip care tinde spre desăvârşire, Dumnezeu Se comunică prin revelaţie naturală. Pe cale raţională şi pe cale simbolică, omul poate contempla măreţia, bunăstarea şi continua creaţie divină. Prof. SABIN GEORGE SĂNDULESCU

Am ştiut, apoi am recunoscut spre satisfacţia, dacă nu chiar spre veselia unora şi stupefacţia altora, că sunt un aiurit… Nu, nu exclamaţi repede: -Aha, am ştiut noi!, pentru că nu e chiar atât de simplu. Aiureala, sau aiuristica nu seamănă cu prostia sau muţenia din cauza acesteia! Adică, nu te trezeşti într-o dimineaţă, te ridici bărbăteşte în picioare şi spui cu voce normal de puternică şi de hotărâtă, ca să afli că te-ai trezit: -Sunt un aiurit! Nuuuu! În acel moment, cu un pic de fachirism, dai ordin la toate părţile corpului tău, un fel de comandă ultrasecretă, dar puternic-milităroasă, să se comporte în consecinţă, respectând instrucţiunea, fără nicio împotrivire? Nici vorbă! Chestiunea este de-o complexitate realmente copleşitoare, deoarece constaţi, cuprins de năucire, că ai reuşit să te trezeşti după o noapte în care de cinci ori te-ai visat cu capul pe butuc şi cu gâdele rânjind sardonic uitând să te întrebe: -Domnu’ – sorry!, ai vreo ultimă dorinţă? De-abia atunci realizezi cu tristeţe ce poate să însemne ieşirea din Uniunea Europeană a Angliei – ţară cu bună şi îndelungată tradiţie în domeniul şi arta tăierii capului pe eşafod în condiţii civilizate. La noi nici în vis nu se petrece aşa ceva, ci ţeapa, trasul pe roată, accidentul de maşină, incendiul, dacă e vorba de mai mulţi condamnaţi sau vreo demisie… Iar în ceea ce mă priveşte pe mine, în al cincilea episod din visul cu eşafodul, călăul semăna per-

fect cu directorul adjunct când anunţase în ziua precedentă disponibilizarea generală, deoarece, din cauza ineficienţei Serviciului „Linguri cu telecomandă”, firma noastră se afla în pragul falimentului urmând să intre ca secţie în conservare într-o firmă multinaţională. Mă rog, nu prea ştim noi despre ce e vorba, dar zice-se că va fi bine, iar la o adică, Uniunea Europeană va asigura telecomenzi şi farfurii-gamele fabricate în Honolulu. …Ce-ce? Că n-am auzit bine: să-l fi visat pe directorul nostru general? Eu, un simplu funcţionăraş public? Glumiţi! O-i fi eu aiurit, dar nici… Asta mi-ar mai lipsi: să mă laud la colegi că l-am visat pe „general”! Oho!, imediat colega Cerasela de sectorul „Găini jumulite”, ar urla: -Aiurit-aiurit, da’-şi permite să-l viseze pă Generalu’! Văzurăţi? Carieristu’ dă Ioaneş! Oricum, am înţeles mai de multă vreme că a-l visa pe conducătorul firmei era egal cu o profanare de morminte… Ca să nu mai spun că povestindu-mi visul colegilor de serviciu, aş fi fost etichetat rapid ca fiind părtaş în formă continuată la fapte de corupţie pentru care, în unele ţări, decapitarea nu se petrece doar în vis… Aşadar, nu, pentru că, apropo de „şeful nostru cel mare”, avem obligaţia moral-cetăţenească să păstrăm un moment de pioasă reculegere având în vedere că, în cazul unui ordin de condamnare la moarte a tuturor directorilor, el ar fi o victimă sigură, dar atât de nevinovată, încât nici experţii DNA n-ar fi în stare să-i construiască un dosar ca lumea. ______________________________

Luminița Mihailicenco, “Necunoscuta” 67

De ce? Fiindcă, după investigaţiile noastre, cumulate cu rezultatul fi nal dat publicităţii de Comisia de bârfitoare a firmei, cunoscută şi apreciată în toată urbea, el a fost angajat la noi ca individ sub acoperire, ceea ce imediat ne-a umplut de respect şi de teamă. Acum, între noi fie vorba, acoperirea era o chestie pe care am considerat-o oarecum stranie sau eufemistică după ce i-am găsit ramificaţii epitetice precum: prost, fraier, mitocan, corupt, delapidator, meschin, violent, pedofil, delator, traficant, indecent, mârlan, grobian, afemeiat, infidel, nesimţit, denunţător, escroc şi etc. Ca să nu mai spunem şi că era amantul femeii de serviciu, o tinerică vânjoasă şi nurlie pe care o angajase la firmă pe bază de competenţă… …Sexuală?, s-a interesat cu veselă maliţiozitate şefa „Serviciului Plan”, aflată în opoziţie după ultimele alegeri. -Da, doamnă, pentru că, în ce te priveşte pe dumneata, când te văd mi se volatilizează virilitatea, i-a zis „generalul” la o şedinţă de analiză… Zdrang! Linişte deplină, după care, vocea umilitei: -Mă voi plânge conducerii partidului meu că jigniţi opoziţia!... Aceasta, deşi recomandarea pentru angajare a femeii de serviciu, a fost acceptată de o comisie special constituită care a urmărit cu maximă vigilenţă şi exigenţă desfăşurarea celei mai grele probe a viitoarei nou angajate: măturarea scărilor de jos în sus. Din fericire, ea cunoscând de pe surse ce probă practică avea de dat, s-a prezentat în faţa comisiei îmbrăcată corespunzător de sărăcăcios, adică purtând un compleu – jachetă şi fustiţă mini – care să arate cât mai convingător neajunsurile în care îşi târa zilele. Urmărindu-i priceperea şi hărnicia la măturatul scărilor treaptă cu treaptă către etajul superior, cei cinci membri ai comisiei aprobau, prin înclinarea capului cu responsabilitate şi înghiţind în sec. În concluzie, chiar oficial declarat aiurit, nu era potrivit să-l visez pe directorul nostru general nici dacă ar fi fost strănepotul lui Mao Zedong… Pardon? A, da: era comunist, iar la noi e capitalismul în floare… -De mucegai, completează Cerasela. → DUMITRU HURUBĂ

Mă tot sună de câteva zile și mă îndeamnă să merg acasă, spre a prinde în plină floare faimosul cireș care străjuie înaltul casei. E bătrân cireșul, să aibă vreo... 30 de ani și vară de vară ne oferă darul său, îmbiindu-ne cu fructele sale negre, dulci-amărui. Nici nu știu ce să-i răspund deocamdată, fiindcă, de regulă, îmi respect promisiunile, iar pentru asta trebuie să fiu foarte atentă. Dezamăgirea lor ar fi cu atât mai mare, cu cât aș promite și nu m-aș ține de cuvânt, decât dacă aș lăsa totul pe seama întâmplării. Dar, cum nimic nu este întâmplător, merg la sigur: în curând, voi merge din nou acasă! ”Vino să vezi minunea, e ca o mireasă în rochia-i albă de mătase! îmi șoptește la telefon cu vocea-i tonică sau stinsă, după cât e soarele de generos sau norul de întunecat. Nici nu știi ce mireasmă împrăștie... Azi am lăsat ușa de la balcon deschisă. S-a încărcat casa de mirosul cireșului nostru, apoi m-am gândit că n-ar fi rău să deschid și ușa camerei tale, apoi și fereastra. Parcă te auzeam strigând: „Primăvară, primăvară, tu aduci mireasma-n țară/ Din Craiova-n Olănești, Secuieni sau București/ Tu ne prinzi de mijloc iară și cânți hore până-n vară”. Îți mai aduci aminte, nu? Erai pe la ciclul primar și te învârteai în jurul cireșului, cântând de mama focului, convinsă fiind că cireșul va lega rod mai repede, iar soarele va bate mai cu putere și fructele se vor înroși la iuțeală. Acum ești ocupată cu serviciul. Nici nu mai cânți și nici drum pe-acasă nu-ți mai faci! Timpul trece, iar noi nu mai întinerim, doar tu înflorești an de an. Te deschizi ca floarea cireșului și te mai

___________________________________________

coci puțin. Asta nu-i rău, dar mireasma florilor de cireș n-o găsești în fiecare zi. De aceea zic, vino, poate mai prinzi ceva din trena rochiei de mireasă. Să știi că, deși l-am curățat, sunt încă multe crengi aproape de pământ. Parcă te văd cum întindeai mâinile micuțe pentru a prinde o creangă. Când reușeai, strigai cu toată forța: Am plins, am plins cleanga, uite, am adunat cileșe!” Iar mâinile tale erau roșii ca sângele, fiindcă fructele mici și coapte zemuiau printre degetele tale. Le strângeai fără milă, apoi îți încărcai gura cu bobițele aproape sfărâmate. Mamă-ta spune că face și anul ăsta niște dulceață. Îți plăceau clătitele cu dulceață de cireșe amare. Erau preferatele tale. Acum, mai mănânci clătite? Cine știe? De ceva timp, nici gusturile nu ți le mai știu. De fapt, cine să le prepare? Tu ai treabă multă, serviciul cere sacrificiu; așa spun toți, cei tineri. Tânără ești și tu, dar floarea cireșului se trece și odată cu ea ne trecem și noi. La tine e altfel. Tu prinzi putere în fiecare zi, iar bujorii din obrajii tăi sunt departe de noi! Oare cine se bucură acum de ei? Știi, ne-ar plăcea să vii, cât nu se trece floarea cireșului. E alb tot și râde

spre razele soarelui, bucurându-se, ca atunci când tu te cățărai tocmai în vârful lui și te ascundeai printre crengi ca să nu te vedem. După lungi căutări, auzeam ecoul strigătului tău: Cine mă caută, mă găsește! Cine mă caută, mă găsește!... Și râsul tău răzbătea ca un clopoțel vioi și fără griji. Acum, se pare, că te-au năpădit și grijile, și gândurile. Adevărat. Timpul tinerilor se măsoară altfel decât al vârstnicilor. Parcă eu îmi mai pot măsura pașii cu pașii tăi? Nici nu mai pot să ajung în fiecare zi prin văile din spatele livezii, așa cum o făceam odinioară. Îți mai amintești? Urcam și coboram, de parcă nici nu atingeam pământul! Tu o luai adesea înainte, fiindcă mai mult alergai, asemenea mieilor scăpați din țarcul lor ori dezlipiți de mama lor. Te opreai în dreptul vreunul copac și te apucai de creangile lui, legănându-te în voie. Mă opream și eu din mers și-ți urmăream cu duioșie legănarea copilărească... și cât mă bucuram. Acum, ai schimbat totul pe-o viață scumpă de oraș și fugi din când în când la munte cu prietenii, iar floarea noastră de cireș te tot așteaptă. Și de nu vei veni nici săptămâna asta, poate o vei face în săptămâna coacerii. Cireșele tale preferate, nici ele nu așteaptă prea mult. Doar știi, culegem ce culegem, apoi rămân hrana preferată a graurilor. Iauzi, mamă-ta îmi șoptește că va face, totuși, și anul acesta câteva borcane de dulceață! Să fie acolo, nu se știe! Stai, stai că nu te mai aud, maică-ta mă tot bruiază, tot repetă întruna: „Să fii sănătoasă, floare albă de cireș! ” Iar eu repet: „Nicăieri nu-i ca acasă! Nici ușa, nici pragul, nici patul, nici pâinea, nici măcar razele soarelui nu încălzesc ca acasă!” ANGELA BURTEA

______________________________________________________________________________________________ convins că asemenea lucruri nu se pot În realitate, lucrurile stăteau foarpetrece în realitate – revin la „tăierea te simplu: statutul directorului general AUREOLĂ CU EPITETE →Cum-cum?!? Floare de muce- capului”, în câteva rânduri mi-am pus împodobit ca o sorcovă cu epitete, gai? Să fim sobri, deşi avem şi în gând să-l visez pe „general”, dar n- avea la bază numirea sa în funcţie pe libertate şi… am reuşit decât un vis-surogat, un fel criterii clar-politice plus incompetenţă -Libertatea de a visa la orice, zice de ghiveci universal din care, adesea, profesională – dosar beton! colegul Moşmondeanu rânjind cu ieşea un cap-craniu scoţând mugete E greu de priceput? răutate, că tot degeaba! şăgalnice ale unui viţel proaspăt înNu, nu directorul general, ci eu, -Fraiere, te papă deneaua într-o ţărcat. Mama a interpretat semnifica- aiuritul! zi, l-am ameninţat. ţia visului ca fiind o simplă aiureală Altfel, orice om normal şi de -Aiurea!, mi-a replicat. de-a mea, deoarece ea nu putea con- bună credinţă, aflat încă sub imperiul Lingviştii şi oamenii de ştiinţă cepe ca fiul ei, cu toată configuraţia acelui vis moral-distrugător, ameninvor constata după cercetări că individualităţii proprii, să aibă visuri ţarea disponibilizării, tăierea capului noţiunea aiurit nu ţine de abstract, ci care să compromită întregul nostru şi toate celelalte, reale sau petrecut în de concreteţea fiinţei care sunt eu, nemuşag. De-aceea, într-un final vis, deschizi fereastra şi, asemenea fiindcă nimic nu e întâmplător… zdrobitor, chiar anunţându-mi dez- unui somnambul profesionist, gata să În orice caz, multă vreme fiind moştenirea… o iei peste acoperişuri fluierând.

68

OAMENI PE CARE I-AM CUNOSCUT

matematician și grafician

(Foto:

Mircea Septilici si A. Mateescu la Exporampa)

Sunt prietenă cu Adelaida Mateescu din anii 70, deci de peste patru decenii. Ne-am cunoscut la un liceu din Bucureşti, ea era şefa catedrei de matematică - a studiat facultatea de matematică la Iaşi - eu a catedrei de chimie. Ceea ce ne-a apropiat a fost nu numai respectul pentru profesiune, domeniu în care am colaborat cu rezultate remarcabile, dar şi simţul umorului, exprimat de ea prin grafica din caricaturi, de mine prin scris. Ne amuzam, eu afişând lângă Laboratorul de chimie poante extrase din extemporalele elevilor, ea făcând expoziţii de portrete ale colegilor, în cancelarie. Mini-expoziţiile ei din şcoală (organizase asemenea expoziţii şi la liceul Sf. Sava, unde fusese înainte), intitulate "Şarje colegiale", s-au bucurat de mare succes, ele aduceau zâmbetul pe faţa celor obosiţi de vremurile grele pe care le trăiam, din toate punctele de vedere: politic, economic, cultural. Când mi-am dat seama de uriaşul potențial şi talent al prietenei mele, confirmat şi de mama mea, critic de artă, i-am propus, în joacă, să-i fiu impresar. Artista era (şi este încă) o persoană timidă şi modestă, dar a acceptat propunerea mea. Eram pe atunci în corespondenţă cu Mircea Şeptilici, căruia i-am propus o întâlnire pentru a-i prezenta potretele de actori realizate de Ada. Când le-a văzut, Mircea Şeptilici a lansat - pe locpropunerea deschiderii unei expoziţii în holul Teatrului de Comedie. Aşa s-a născut "Exporampa", al cărei vernisaj sa ținut în februarie 1978. Au vorbit la deschidere Mircea Şeptilici, Amelia Pavel (mama) şi alţii. Au fost prezenţi o mulţime de actori şi evenimentul a fost

apoi mediatizat, aducându-i-se multe laude, în presă şi la radio. N-am încetat, după ce am plecat din ţară 1982, să insist pe lângă artistă să-şi scoată la vedere lucrările. Spre marea mea bucurie, nu am fost singura care i-a apreciat talentul. Participarea ei între 1985 şi 1993 la cele 12 expoziţii colective o dovedesc. Ușurința de a exprima în cîteva linii o idee este prezent nu numai în portrete, unde ea ştie să prindă expresia figurii, dar şi în desenele care ilustrează texte. După 1982, anul plecării mele, a colaborat cu tatăl meu - care scria, în timpul liber, epigrame şi catrenescoţând în fiecare an, pentru fiul meu, câte o carte unicat, intitulată "de la Adi şi de la Bunicu' / Versuri ilustrate pentru ăla micu' " dactilografiată şi legată de mâna, cu versuri de tata (Doru Pavel, jurist) şi desene - în original - de Adelaida. Talentul ei de ilustratoare a fost pus în evidenţă, public, prin apariţia, la sfârşitul anilor 90, a câtorva unor cărţi pentru copii ilustrate de ea, iar la începutul anilor 2000 a creat coperte şi

______________________________

Iosif Sava

69

ilustraţii pentru volume editate în România și Canada. Iar acuma, cei care urmăresc publicaţia online "LaPunkt" pot vedea nostimele ei ilustraţii pentru textele scrise de mine. În decursul primului deceniu al anilor 2000, graficiana a acceptat să se înscrie, la îndemnul meu, pe câteva site-uri culturale, unde postările potretelor ei sau bucurat de o primire entuziastă. Muzicieni, actori, oameni politici, sportivi, oricine intra sub privirea și peniţa ei, condusă de o mâna fără greş, aducea bucuria şi admiraţia privitorilor. În anii următori, munca mea de impresar s-a simplificat. Pe de o parte, numele şi talentul Adelaidei începuse să fie cunoscut, pe de alta, deşi la fel de modestă, artista a prins curaj şi a participat la câteva concursuri. Cum era de aşteptat, premiile n-au întârziat să apară. Citez câteva din ele: •Premiul I, Laureat-grafică-etapă republicană C.R. Acordat de AAPA , 1987 • Premiul I de Caricatură la Festivalul Naţional de Umor „Ion Canavoiu", 2010 • Premiul Special la Salonul de caricatură ed XXII a Festivalului, 2014• Premiul I de Caricatură la Festivalul Naţional de Umor „Ion Canavoiu" , 2016. Când muzicologul şi renumitul specialist din domeniul operei Costin Popa, cu care am pus-o în legătură, i-a propus colaborarea la volumul "Opera în potrete" (Ed. Pegasus Press, 2013), graficiana a acceptat să fie autoarea coperţii şi a portretelor din interior. Volumul s-a bucurat de mare succes. Acelei coperţi i se datorează şi ideea care a stat la baza concepţiei coperţii pentru volumul meu "Oameni pe care iam cunoscut" (Ed. Vatra veche 2015). Mi-ar trebui o carte întreagă ca să povestesc drumul pe care l-am parcurs împreună de-a lungul anilor. Ea continuă să dea şi astăzi meditaţii la matematică, se bucură de reuşitele elevilor şi, seara, când apare la TV vreo fizionomie interesantă, o prinde imediat într-un desen. Are în arhiva personală sute de portrete, din care am ales, pentru exemplificare, una. Ne-am jucat, cele două prietene, toată viaţa şi, din acest joc, s-a conturat o artistă de o incontestabilă valoare. Adelaida Mateescu este și o persoană de o calitate umană deosebită: din modestie, ar fugi de sub lumina oricărui reflector. Mă va ierta deci, sper, pentru includerea ei în rubrica de față. VERONICA PAVEL LERNER

3 ianuarie, 2017 Cum vedem lumea din jurul nostru ca străini de loc şi timp ? Putem noi trăi în societatea americană ca români ce aparţin altor locuri şi chiar timpuri? Poate un român să devină una cu spaţiul american şi cu timpul său prezent? Alegerile recente au provocat în mulţi imigranţi o căutare de sine şi un efort de identificare care parcurge decenii înapoi în timp, întrebându-ne «cine suntem noi?», suntem printre deplorabili sau dintre-acei de sus care nu ştiu ce să întâmplă prin sferele joase ale cotidianului ? Întrebările de sine persistă şi pe axa valorilor : ce este specific estului în aceste alegeri şi cum vedem acum valorile vestului când ascultăm un discurs direct, sufletesc, necenzurat, cu păcătos şi mucalit laolaltă? Poate un român să aleagă cine e el aici pe pământ străin? Ori este menirea lui aceea de a fi observator etern? Cu aceste alegeri am coborât în timp, ca istoric şi ca individ cu legături omeneşti de familie şi societate şi ca femeie ce mă aflu şi gândesc constant în universul raţiunii. Săptămâna trecută am descoperit aspectul timpului într-un articol în revista The New Yorker: Present Tense, How Time Became Psychological, de Alan Burdick (December 19 &26, 2016, p. 68). Înainte de toate, idea de timp e o caracteristică a minţii noastre, Burdick ne spune, aşa cum Sfântul Augustine a decoperit un singur prezent în toate timpurile, chiar şi trecutul, şi greu de crezut, chiar şi un viitor. Ideea de timp ni se revelează noaptea, când ne trezim la o ora exactă, spre marea noastră surprindere, sau când pulsează în noi simţul conştiinţei. Tot noaptea imigrantul devine conştient de timpul său, un timp care se află în afară timpului local al ţării adoptive. Tot cu venirea serii, cei departe de casă simt una şi aceeaşi cu ceea ce a simţit poetul chinez Li Bai (701-762) în versurile sale din O noapte liniştită:“静夜思: / 床前明月光 Culcat, zăresc o rază argintie,/ 疑是地上霜 Mă întreb oare o fi venit îngheţul./ 举头望明月 Ridic privirea, luna strălucind o văd/ 举头望 明月 低头思故乡 / Plecându-mi trupul mă sufoc de dorul casei mele”. Ce fel de timp este prezentul imigrantului într-o ţară străină? Timpul meu, aici în Illinois, este un prezent în care trecutul meu este mai activ ca oricând. Îl simt zi de zi: în felul de vorbi, de a gândi, de a se preda istorie, de a scrie, felul de a fi, organiza pe-

treceri, de a se împrieteni, pentru mine prezentul şi trecutul sunt contopite întro permanentă comparaţie. Comparaţia nu moare niciodată, este potenţă şi chiar distructivă. Distructivă de prezent. Nu pot vorbi de un prezent american în viaţa mea. Până şi viaţă cotidiană este împreunată cu anii petrecuţi aici din 2001, şi chiar în mod febril cu anii mei de facultate şi copilăria mea bucureşteană. Este împreunată până şi cu istoria pe care am învăţat-o în facultate. Când vine noaptea, toate firele care mă leagă de cotidianul american sunt îngheţate pentru a le scrutiniza adânc. Li Bai simte la fel, cum vine îngheţul pe furiş că o rază de luna tupilându-se într-un colţ, odată cu venirea serii. Sunt subţiri aceste fire? Rezistă ele circumspecţiei mele adânci, se distrug? Care fir mai rezistă oare până a două zi? Conştiinţa de român este puternic legată de conştiinţa timpului care nu moare, chiar dacă alte ore şi zile trec şi multe evenimente se petrec în jurul meu, eu trăiesc un timp cu conştiinţa de român. Cum spune Sf. Augustin, noi locuim propriul nostru prezent. Însă care prezent îl locuiesc eu aici, în Illinois de 15 ani în continuu la studiu? Este clar, eu locuiesc un prezent românesc. Şi prezentul românesc locuieşte în mine. Nici nu poate fi altfel, chiar dacă aş vrea să îl resping. Pentru că înţelegerea timpului nostru e legată de conştiinţă, şi conştiinţa mea e românească. Şi noi nu putem scăpa de noi înşine. William James, autorul clasicului studiu Principii de psihologie, (1890) înţelege prezenţa timpului în om ca pe ceva ce omul vestic îl creează el însuşi. Această creaţie a timpului este produsă şi percepută noaptea, «the twilight of our general consciousness.» Dar oare cum locuieşte timpul românesc profesorul meu american ? Prin cunoaşterea limbii române, el poate străpunge toată armură unei naţiuni direct spre zările noastre intelectuale. Prin forţa minţii, el aduce ideea românească mai aproape de el, încât îi devine ca un prezent. Dar el nu îl locuieşte, aşa cum îl locuiesc eu, el şi-l creează. Prin lectură şi cercetare, el creează prezentul românesc aşa cum procedează orice fiinţă a vestului : în mod raţional. Oricât mi-aş dori să devin una cu această ţară, oricât de dulce e pâinea şi masa şi casa aici pe pământ american, un român nu poate fi altceva decât român. Am realizat după cincisprezece ani şi am renunţat să mă opun. Şi fiecare licărire a estului pe ecranul ştirilor mă aduce cu gândul la cartierul meu, unde o fată tânără poate visa lumi occidentale, le poate avea, dar dragostea

70

maternă nu o poate stinge. Oricâtă raţiune o învăluie. Şi privesc ecranul şi fiul său este alături. Tot timpul. Şi viaţa ei se întâmplă în jurul lui, programul lui de şcoală, ora de culcare. Fiul ei este lumina. Şi oricât ar iubi America, noua ei ţară şi casă, în casă ei aurită, şi în casă ei albă, valorile estului apar pe faţa ei nestingherite. Şi un bărbat american tot timpul va rămâne fascinat de timpul lui prezent şi viitor şi timpul ei trecut. Se va consterna să vadă chiar cum fiul său poate locui un timp şi trecut estic, chiar dacă s-a născut pe pământ american. Timpul istoric adunat din seminarii şi cursurile pe băncile facultăţii este complet diferit de cel predat în vest. Şi totuşi, eu pe primul îl iubesc şi îl cultiv. Eu simt că trăiesc în el. Timpul cultivat de istoricii din vest este un timp alterat pentru nevoile prezentului, nevoi trecătoare, fără urme vizibile pe scara valorilor noastre. Este atractiv, strălucitor, ademenitor, dar cu greu lasă urme adânci în sufletul românului. Şi vine un timp deodată care mă tulbură în aşa hal, încât simt că mă respinge pământul. Trec zile, trec nopţi, şi deodată simt acel timp care mă cutremură. Şi îmi scol bărbatul să îl iau în braţe să îi spun: “Hai acasă! Hai să mergem acasă!” Plângând, vreau acasă, deodată totul în jur e respingător, pământul mă respinge. Şi apoi vine un alt timp în sufletul meu, un timp frumos de mai când am fost acasă. Şi parcă pământul de acasă mă îmbrăţişa şi mă simţeam una cu el. Mă afundam în el şi îmi era bine. Sufletul îmi era învăluit de căldură. Şi acel timp revine mereu în mine să mă vindece de dorul necontenit care apare pe furiş noaptea mai ales, când firele se rup din nou. Odată cu soarele pe cer, copilul îmi spune : “Eu sunt fericit unde sunteţi voi!”, dar eu ştiu în sinea mea că, noapte de noapte, firele se vor tot rupe în sufletul lui de copil. POMPILIA BURCICĂ

Fumătorul (femeie sau bărbat) exalează fumul în toate părțile și își agită mâna ce susține țigara cu imperativul de care dă dovadă un câine ce urinează pentru a-și marca teritoriul. Nefumătorii sunt o specie pe cale de dispariție.

BLOCNOTES

Dintr-o depărtare atât de distorsionată, abia simțită, o rază de amintire pătrunde prin zorii zilei peste clipirea somnoroasă a nopții. Și, peste imensitatea lumii, şi raza aceasta caută o fisură în sufletul meu, pentru a se cuibări în el. Îmi înalț privirea peste rutina care umple zilele și mă simt inundată de amintirile duioase ale copilăriei. Această rază mi te-a adus înapoi dintro altă lume, învăluit de amintiri fericite, mai viu ca niciodată, atât de viu încât îți simt lumina zâmbetului și, sub privirea ta din altă dimensiune, redevin fetița de odinioară. Prinsă de mâna ta puternică, mă las condusă spre câmpiile copilăriei mele, aud glasul tău care mă poartă pe tărâmul zânelor și, chiar dacă cunosc pe de rost povestea, știu că de fiecare dată, tu îi adaugi ceva nou pentru a mă captiva… Mâinile tale se joacă de-a v-ați ascunselea în spatele tău, iar când mi se arată sunt pline de florile care îmi plac atât de mult sau poate îmi aduci miere sau fructe sau alte surprize, mereu însoțite de zâmbetul și îmbrățișările tale, și fiecare surpriză are o istorie proprie pe care tu mi-o împărtășești de fiecare dată… Înșiruirea amintirilor continuă să umple spațiile goale din sufletul meu, iar ochii se dezlănțuie în valuri de lacrimi, în timp ce raza care mi te-a adus dispare ducând cu ea dulcea ta prezență. Un fulger neașteptat îmi lasă sufletul descoperit în fața intemperiei dorului.

Există o tăcere care se naște atât de încărcată de ea însăși încât își creează din propria-i greutate combustibilul ce o face să clocotească. E liniștea ce sălășluiește pe tărâmul agitat al sentimentelor mutilate ce caută subiectivismul înfruntărilor. Și mai există o altă formă de tăcere, cea care răsare din rădăcina cerului și a pământului și e atât de diafană încât cuvântul se sfiește să-i treacă pragul ca să nu-i întine lumina și pacea care o sălășluiesc.

Aș vrea să mă mai pot pot întoarce în visul florii de cireș, să îmi lipesc privirea de fereastra orizontului, acolo unde magia oricărei clipe poate să deschidă poarta veșniciei. Aș vrea să mai pot hoinări prin anotimpul ploii, să mă ascund în mângâierea picăturilor și să cuprind în zbor curcubeul inocenței mele.

Primăvara coboară zâmbitoare dintr-o floare de cireș, îmi atinge sufletul cu o mângaiere suavă și mă seduce cu înfățișarea-i plină de exuberanță. Nu mă pot împotrivi și mă las furată de zburdălnicia ei spre zbor și visare. Dintr-o dată, întreaga lume pare mai frumoasă, mai pură și fără de păcat, ca și cum Universul s-ar fi născut în această clipă, care în sublimul ei atinge veșnicia. Mă aplec asupra unui fir de iarbă împodobit cu o picatură strălucitoare de rouă, ce pare a-și susura povestea, o poveste despre rosturi, înțelesuri și tainice trăiri...

Sufletul scăldat în pustiu se îmbată cu întuneric și se hrănește cu propria-i sete. Același întuneric își murmură părerile printre fâlfâiri de aripi: -A fost abuzat, are încrederea slăbită, îi lipsește suflarea... -Se va face bine! Nu necesită decât un chiuretaj.

Ignoranța se plimbă pe stradă la braț cu impertinența. Unul nu știe care dintre cele două îl deranțează mai tare când, deodată, se trezește învăluit de un nor imens de fum. 71

Azi iubirea ta imi bântuie sufletul cu zvârcoliri muribunde, dar în căutarea ei haotică, niciodată nu va mai reuși să trezească în mine armonioasele acorduri ale fericirii și nici nu va mai putea isca durerea ce se oglindeste în lacrimile împietrite din inimă. Azi, sufletul meu rămâne tăcut și închis, rezistand oricarei încercari venite din partea ta de a comunica cu el. Azi, în sfârsit, am învățat să umplu spațiul acelei clipe când îmi doream cu ardoare să te văd, să te simt, să mă pierd în tine și să mă contopesc cu tine; clipa aceea care părea interminabilă, am învățat să o umplu cu seninatate și pace. Azi, în sfârșit, am învățat să mă bucur de toată frumusețea lumii mele interioare fără acea dorință nebună de a te vedea și de a mă preocupa pentru tine. Azi, în sfârșit, am învățat să mă iubesc și să mă respect pe mine însămi, dincolo de dorinta arzătoare de a-ți vedea chipul și privirea ce știe să vrăjească. Azi, în sfârșit, mă simt liberă, fericită în singuratatea mea, când am evadat din lumea ta plină de meschinărie. Azi, în sfârșit, am reușit, să zâmbesc după atât de multă risipă de sentimente pe care tu le-ai călcat, fără milă, în picioare. Azi am hotărât că niciodată sufletul meu nu va mai călca pe cărările ce duc spre lumea ta. Și, chiar dacă niciodată nu voi uita cât de mult te-am iubit, azi zborul meu se înalță dincolo de toate dimensiunile și semnificatiile lumii tale. ______ (Narațiunea face parte din antologia “Selección de Obras del II Premio Imprimátur de Relato Breve 2,0”, după ce a rămas finalistă la concursul cu același nume, organizat de Editorial Fundación Imprimátur, 2012.)

ELISABETA BOŢAN

VISUL HECUBEI În codru.... Înfiorate miresme de tei, Din palmele apăsate pe piept mai storc ploaia, să strângă așchia cruci de cedru ce-aprinde văpaia, ca-n visul Hecubei, înfrânta cetate de Ahei. Cu înghețata scrâșnire de orgoliu viril, acum... simt șuvoi topirea stropilor sângerii, carbonizare și fum. Apoi... Ca în lumina zilei de' ntâi sunt iar copil și zeu neștiut, iar în visul Hecubei sunt flăcări de lut mocnind latent, subtil, într-un alt început. 28 februarie 2016 ACUARELĂ Canarii înfloresc pe ramuri de cer, imagini răscoapte de arșița verii. Un vals desuet pe buzele serii, peste stânci calcinate se stinge-n eter.

Azi noapte n-ai venit, iubito, deşi ţi-am inserat un vis. La poartă am înflorit caişii şi-am înverzit ţâţânile la uşi. Sub prag ţi-am pus inelul de logodnă şi-o sută, nu, o mie de sărutări ţi-am pus, să te călăuzească spre sufletul ce aşteaptă o mângâiere, atât. Deşi ţi-am inserat un vis, Azi noapte n-ai venit, iubito. DUMITRU D. SILITRĂ cine te îngrijește, cine te iubește toată lumea știa când vin sărbătorile după trântelile ei de oale de dimineața îi puteam auzi vocea care mi se părea că prea punea capac cum să fie toate un, du-te, taci, pune aia, dă aia, nu așa trebuie, să nu, nu, mai încolo pe urmă câteodată își fixa reflexia din bărbie își întindea mâna mai încolo era fascinant cum își îngrijea bărbatul ca pe o placă (nu din cea mortuară) ci dentară alfa și omega

Valuri leneșe adorm pe nisip, spuma-i dantelă a vrajei umedul vis se resoarbe-n adânc. Un pescăruș, aprig străjer al plajei, trezește somnul blând al unui prunc, sub pleoapele-i deschise-s mirate flori de cer. În lanuri de sălbatică secară prelinse printre stânci nelămurite, ștrengarul vânt hai-hui zidește pacea În palide statui.... de ceară.

nu știu de unde am pornit cred că eram doar o mimă în toate mimă socială, mimă sentimentală cert e că un scrib din antichitate s-a gândit să-și bată joc de mine să-mi arate că scrie peste toate informațiile și școala mea că nimic nu pică unde ar trebui să pice iată-l acum scriind pe scribd ___________________________

24 mai 2016

ori pe facebook o poveste care în fiecare clipă o ia într-o parte și eu tot dau să centrez însă parcă eași știe cărarea firul poveștii o cam ia la vale ce-i drept că din ghemul ăsta de fir policolor șifonat și sintetic niciodată nu știu ce-aș putea croșeta deși nu prea ne iese noi tot căutăm forma imaginea iluzia perfectul simplu în care ne-ar putea conveni să ne stabilizăm până o să vină moartea și chiar (nici nu ne-ar veni să credem) ne-am putea surprinde deși nu prea ne iese luptăm împotriva continuității vieții amor (pentru un cantec lui Florinel - link to salam) sunt gelos, perorez și nu vreau să mă tratez și crede-mă, n-o să-nviez ca să-ţi spun că mă iubesc aş vrea să mor, de dor în patul meu dumnezeiesc de-ale pământului de la începutul anului (f.a...f.l.) ceva s-a-ntâmplat au venit ploi au venit flori pământul s-a umplut de nevoi s-au umplut și lanurile mănoase ale ţării noastre agrare de sâmburi și nu știu cum se face sub pâinea crescută a invidiei stăm și ne coacem florile râsului

VIORICA ŞUTU AZI NOAPTE N-AI VENIT, IUBITO Azi noapte n-ai venit, iubito, deşi ţi-am inserat un vis şi-am despletit cărări aprinse de luceferi. De noi ştia doar luna, îţi jur, şi poate vreun gând ascuns.

Luminița Mihailicenco, “Sora medicală” 72

unde să Pitești florile târâtoare dacă nu la vedere să împodobească și să alunge cu parfumul lor melancolia zidurilor însingurate VIORICA LAZĂR

ACEST EXORCISM... Eşti cel mai iubit dintre pământeni în clipa tristă de meditaţie, tu, omule, care-ai ştiut să mă rupi din tăcerile de scrum şi să mă ridici în al nouălea cer pe braţele poeziei, ce răsărea ghiocei printre munţii de gheaţă; soare – cu adâncul zilei scris pe faţă ei radioasă... (Portret de Liliana Ştefan, 2017) DE VORBĂ CU MINE Azi sunt dulgher, falnicul Stejar e lemn pentru sicrie. Oh... blestemată nevinovăţie, cioplindu-l, mă întreb care-i folosul, se- ngroapă în pământ, nu înfloreşte şi nu mai bucură pe nimeni cu frumuseţea lui. - Esti osândit, Stejarule, să-ţi sameni nemurirea putregăind. Te întrebi de ce-ai fost tu alesul să fii sicriu? şi eu mă-ntreb când Dumnezeu mă tot loveşte, de ce tocmai eu? Ştiu bine că n-am greşit! Azi, eu sunt dumnezeul tău, Stejarule, hai, lasă-te cioplit! Ştiu bine c-ai fi vrut să ajungi un pat, să fii părtaş la bucurii, să scârţâi de necaz că nu eşti om. Oh... nu-ţi dori, nefericitule... nu-ţi dori, fă un efort şi lasă-te cioplit. Când o să am mai multă vreme-n coastă, o să-ţi explic ce-nseamnă a fi om, poate o să am şi eu nevastă, o casă şi-un pom, tot un stejar, Pe care o să-l tai, o să-l tai pentru că-l iubesc, Frunză cu frunză, creangă cu creangă o să-i tai... şi dumnezeu ne taie neîncetat când o speranţă, când un vis , când o iubire... Iar apoi ne ia şi viaţa auzi tu?... ne ia viaţa! Cumplită-i clipa când trebuie să mori, nu-i aşa, Stejarule? O să-mi fac din tine sicriul! OVIDIU STAN

„Ceea ce nu m-a distrus, mă înalţă”: mă grăbesc să trăiesc întru iubire şi întru tot ce cuprinde această simţire. POEZIA... Un exorcism prin care chiar moartea îşi uită menirea...

_________________________ precum părinţii noştri culegeau cărţile Adevărului despre lume la mănăstirile incendiate în dricul nopţii de enkevedişti; aceştia, în delir alcoolic, contaminaţi de politizare, profanau Scrisul martirilor, binecuvântat de Cer, trecându-l prin flacăra mistuitoare.

MATERN Nu mă-ntreba cine-i o mamă, Când gândul ei respiră raze – Trăiri în armonii – de seamă, Ţesute-n suflet de mătase Color, ce i l-ar potrivi Splendorilor din 9 arte Cu farmecul de plină zi, Trăit mereu în guri de noapte, Dar fără teama de-a se pierde… Gonită pe aripi de vânt, furată de un zbor feeric, ea este apă şi pământ, Ea este aer, este foc, Şi-n toate-i chip de primăvară Şi-i o fiinţă la un loc Cu Cel ce-n lume seamăn n-are… Cu-acest copil… Al ei copil… Atât de drag! Şi-atât de rege În universul de sublim, Cu-o lege care-i cea mai lege – Cea a jertfirii – un altar Pe care-o inimă arzândă Se face-un codru de stejar, Şi-adună-o ţară de cuvinte… ...Nu mă-ntreba cine-i o mamă Când gândul ei e doar iubire: Un suflet ce nu are seamăn Cu dorul în nemărginire. MĂRTURISIRE Părinte, nu sunt liber să fiu român decât doar că în suflet, inimă şi gând port această moştenire de la străbuni. Iar în materna mea, bătută în cuie de grindina de calchieri cotropitoare, pocită de infractori în lege, de nişte stati, adun aşchii de nestemate pe apucate,

73

Părinte, nu sunt liber să aştept cu lumină actul ce mi-ar confirma redobândirea cetăţeniei şi revenirea la Patria mamă. Mă strecor prin pădurea anilor grei de aramă, tiviţi cu buchea „crimei” de a fi basarabean şi mi-e teamă de parcă aş ţine ceva din furat pe când adevăraţii hoţi intentează dosare penale pentru mea culpa de a avea câte cinci, (dar nu şase!) degete la mâini şi picioare. Părinte, nu sunt liber să-mi apăr copiii precum mi-o doresc, dar nici să strig că au fost şi rămân mai buni decât noi, chiar dacă bâta nătângă de fariseu i-a umilit. Ei cu sângele lor au plătit o redeşteptare îmbătrânită devreme într-o, chinuitor de lungă, de la 89 încoace, încercare de a ne renaşte în aceeaşi cetate – cea moştenită de la străbuni – Românitatea. P.S. Părinte, sunt liber doar pe atât pe cât să nu accept cu gândul, darmite inima, un regim de teroare. Doamne, apără-ne, nu ne lăsa să trăim pe nou o oroare LIDIA GROSU

Picături de Vatră Veche (19)

"La steaua care-a răsărit / e-o caleatât de lungă...", ne spune Poetul povestea razei de lumină peregrinând prin cosmos până la lucirea-captarea ei ȋn ochi de om. Născând astfel sensul aducerii aminte, al răspunsului la ȋntrebarea: ȋn fapt, care este noima nașterii umane, desprinsă din miracolul apariției sale cosmice? Desigur, am putea gândi că lumea stelelor reprezintă doar spațiul-matrice absolut necesar ca viața umană să apară și să se manifeste. Astfel, potrivit teoriei antropice – ȋn forma sa tare și slabă – se poate argumenta că devenirea cosmică are imanent implantată ȋn procesualitatea sa apariția "gândirii care se gândește" (Aristotel), apariția inteligenței umane. Un proces teleologic care nu se putea ȋmplini decât ȋn prezența luminatorilor – stele, soare, luna – născuți prin act creator ȋn Ziua a Patra prin comprimarea luminii din Ziua Dintâi ... Cum spune Einstein... sau, de fapt Eminescu, care – ȋn manuscrisul 2267 – a prefigurat perfect sensurile formulei relativității, descriind comprimarea luminii de "soare, lună și stihii" până la prefacerea ei ȋn "lut de stea", ȋn trup de om. Or, tocmai această lumina cosmică a devenit – ȋn eoni de timp – suportul substanțial-energetic al acelor formegând, al hologramelor purtătoare de informație ce au ȋngăduit aminoacizilor deja apăruți ȋn oceanul primordial planetar ("supa Oparin") să se aglutineze neȋntâmplător ȋn structură de ADN, ȋn prima celulă biologică generatoare de "lumină vie". Iar, de aici la om, doar pasul metamorfic al câtorva miliarde de ani... desprins din nesfârșire. Iată un scenariu științific care nu reprezintă decât o secvență a procesului cosmo-antropo-creator. Căci, mergând și mai ȋnapoi, in illo tempore, câți pricep adevărul atât de simplu povestit ȋn termenii Părintelui Gheorghe Ghelasie: faptul că noi, oamenii, ne-am

născut de fapt din "gena" unui DIVIN (ARHE)CHIP, formă imuabil-asemănătoare cu Tatăl, "hologramă desfășurată" (David Bohm) ȋn trei ipostasuri și anume: ca o matrice informaționalondulatorie concepută de Loghii Divini, mai ȋntâi, spre a fi prefăcută mai apoi ȋn matricea informațional-energetică a unui Adam Kadmon, manifest ca spirit conștient de sine, așezat inițial ȋntr-un vibratil Rai Ceresc de unde ȋncă nu lipsea comuniunea nemijlocită cu Dumnezeu, prin rezonanță iubitoare. Pentru ca după o vreme – cine știe câtă – matricea de spirit ceresc să se ȋntrupeze pământește prin "cădere ȋn piele", prin configurarea substanțialenergetică a unei forme reale și vii, tinzând evolutiv-omomorfic către Absolutul Chip-Asemănare. Aceasta pentru ca ȋn cele din urmă – prin creștere (legică) ȋn frecvență, prin Ȋnălțare-Liber-Aleasă sau prin ȋndivinare, ȋndumnezeire, cum o numesc Sfinții Părinți – Sufletul Omenesc să se poată reȋntoarce ȋn starea de originară ființare a acelui "sus" de care ȋncă abisal ȋși mai aduce aminte ca de o "Lume a Ideilor", cum o numea Platon. Fără să se ȋndoiască nici o clipă că ea pur și simplu EXISTĂ. Este uimitor faptul că acest proces – atât de simplu descris de Hegel ca o ieșire "din sine" a Ideii Absolute, spre a se ȋntoarce ȋmbogățită "ȋn sine" prin experiențierea trăirii cosmice – abia de puțină vreme ȋși găsește expresii raționale de ȋnțelegere, ȋn termenii fizicii cuantice, ai teoriei și tehnologiei informației-holografiei, ai biofotonicii... teoria bio-laserilor... Or, tocmai pentru că inteligența cuvintelor-gând nu a fost până acum suficient de clară ȋn acest sens – neȋngăduindu-i lui Kant să accepte că există o "metafizică fizică", adică o "TEOLOGIE BIOFOTONICĂ" – o intuiție discursivă a fost datoare să o suplineas că printr-o fără de egal forță de spunere: aceea a metaforei poetice, a celei picturale... ________________________________

74

Structural figurate, chipul "lumilor lumii" – sugerate printr-un desen "primit" cumva, ȋn timp de câteva minute doar, ca pe o revelație – susținând ideea atât de simplă că ierarhiile lumii sunt diferențiate prin frecvențe de lumină, prin ȋnălțimi de undă. Cea mai ȋnaltă, Zâmbitor-Atotcuprinzătoare, fiind aceea a lui Dumnezeu ȋnsuși: Necreata Lumină, din care toate urmează a se naște: ierarhiile divine... ȋngerii, arhanghelii... Apoi co-creatorii, generatori de matrici perfecte: "...dumnezeii ce stăteau la masă cu Dumnezeu...", cum uluitor amintește Psalmul 81. Esențializate, acestea sunt primele ierarhii coborâtoare notate simbolic ȋn termenii lui Sal Rachele: de la 12 la 8... Și apoi, mai jos, ȋn lumea entităților spiritual-sufletești, urmează "familiile de frecvențe", "benzile" coerente de vibrație unde se așează sufletele celor plecați, afini... De la 7 la 6... ȋn zone de decizie majoră, de unde ele – sufletele – pot alege să se ȋnalțe ȋn orizonturile superioare, fără putința de a se mai ȋntrupa vreodată, sau să se ȋntoarcă ȋn trup uman, prin reȋncarnare pământească. Ca avatari, inclusiv, spre a ne povățui pe noi, pământenii... precum Arithea, chiar acum. Iar nivelul 5... ahh, un loc de stranie aducere aminte, adesea dramatică pentru entitățile sufletești care nu se pot desprinde de memoria pământului, suferind teribil că – destrupate – sub nici un chip dorințele lor trupești, ȋncă atât de vii, nu mai pot fi satisfăcute. Adevăratul iad... Și apoi, sub 5, nivelul Voalului: un schimbător "(meta)fizic" de frecvență, crescător la plecare ("moarte"), coborâtor la venire (naștere). Un nivel de unde ȋncep să pulseze ierarhiile cosmice, filtrate printr-un Curcubeu Planetar de frecvențe... 4... nivelul ce ȋngăduie sinergia cerului cu omul-pământ.... de la 3 la 1. Așadar, A TRĂI PENTRU A ȊNȚELEGE, spre a ne ȋntoarce ȋmbogățiți acolo de unde am venit, prin pașii treptați – nesfârșite cicluri de ȋntrupări – ai unei inexorabile creșteri ȋn frecvență: prin ceea ce alegem liber – cum ne-a fost dat să facem cu mintea noastră adamică, cu inima emoțiilor noastre și cu carnea trupului nostru. Crescând ȋn frecvența luminii, ȋn beneficiul unei atât de firești ȋntoarceri ACASĂ... AKASHA. Revenind ȋn Sânul lui Dumnezeu !... Aceasta este tot. TRAIAN-DINOREL D. STĂNCIULESCU

(E-atât răsfăţ! E-atât răsfăţ!) E-atât răsfăţ! E-atât răsfăţ! Iar dacă pierd, atâta sărăcie! Şi totuşi, chiar aşa, sărac, Am jucat totul pe o carte Şi-am câştigat! Da! Şovăiala Mi-a dat victoria chiar mie! Viaţa-i doar viaţă, moartea moarte! Extazu-i doar extaz şi vântul vânt! Şi dacă, totuşi, sunt înfrânt, Măcar să ştiu că dulce-i răul. Eşecul nu-i decât eşec, Mai jos de-atât nu duce hăul! Şi-nvingător de m-aţi văzut, O, tunuri, clopote din turlă, Să bateţi rar la început! Căci raiul nu-i cum îl cred unii, Şi m-ar uimi peste măsură Să văd că nu-i cum l-am crezut! (n. 10 decembrie 1830 - d. 15 mai 1886) Tematica liricii sale cuprinde: dragostea, singurătatea, moartea. Prin forța novatoare a operei, concentrarea expresiei poetice în forme epigramatice și densitate metaforică, este o precursoare a imagismului secolului al XX-lea. Poeziile sale au fost publicate postum sub titlul Poems ("Poezii"). (Extazu-i călătoria) Extazu-i călătoria Unui suflet de muntean – Dicolo de ţărm, spre-adâncuri Nesfârşite de ocean! Nouă, ce-am crescut la munte, Ne-nţelege-un marinar Fericirea cea divină De-a fi prima dată-n larg? (Doar ce murisem de frumos) Doar ce murisem de frumos Şi-odihneam între scânduri, Când unul mort pentru-adevăr Îmi fu adus alături. El m-a-ntrebat de ce-am căzut? – Pentru frumos, să ştii. – Eu pentru adevăr – sunt una; Aşa că fraţi vom fi. Şi astfel, semeni regăsiţi, Am stat de vorbă-n noapte, Pân’ muşchiul moale ne-a muţit Şi nume, dar şi şoapte.

(De voi opri o inimă să plângă) De voi opri o inimă să plângă, Nu voi trăi-n zadar; De-oi alina cuiva durerea, Sau răul să-l repar, De-oi ajuta o pasăre slăbită Să îşi găsească cuibul iar, Nu voi trăi-n zadar. (Sunt nimeni! Tu cine eşti?) Sunt nimeni! Tu cine eşti? Tot nimeni eşti şi tu? Deci suntem doi – nu spune! Căci ne-ar goni, ştii tu. Ce groaznic să fii cineva! Expus, ca un brotac Ce-şi strigă numele întruna Şi-i admirat pe lac! (Plăcere scumpă-i, şi tihnită) Plăcere scumpă-i, şi tihnită Să vezi o carte veche, În straiele timpului său; Un privilegiu este S-o iei de mâna vârstnică, S-o-ncălzeşti în a ta Şi să purcezi spre vremea când Era mai tânără şi ea. Să afli vechile-i păreri, Să-nveţi din tot ce îţi arată Despre poveşti ce ne privesc, Scrierile de altădată. Tot ce savanţii cercetau, 75

Şi-ntrecerile fel de fel, Când Platon sigur exista, Sofocle era om şi el. Când Safo încă mai trăia, Iar Beatrice-nveşmântată În rochia ce Dante o diviniza. Întâmplări de altădată Şi veacuri într-o clipă ea străbate Şi-ţi spune: Încă de la început Visele tale-au fost adevărate – Căci a trăit acolo unde ele s-au născut. Prezenţa ei e-o încântare, O rogi să nu te părăsească; Vechi pergamente clatină din cap Numai ca să te necăjească. (Durerea suferă de-uitare) Durerea suferă de-uitare, Să-şi amintească neputând De începuturi, sau vreo vreme-n care Să nu fi fost ea pe pământ. N-are alt viitor decât ea însăşi, Căci nesfârşitul ei tărâm Cuprinde şi trecutul, însă Şi noi dureri anunţă-acum. (El a mâncat şi a băut din scumpele cuvinte) El a mâncat şi a băut din scumpele cuvinte, Pân’ spiritul i s-a-ntărit; Nu mai băga în seamă sărăcia Şi nici că din ţărână e clădit. El zilele mizere le-a trăit dansând, Şi-aripile lăsate moştenire Erau o simplă carte. Câtă libertate Ţi-aduce un spirit fără îngrădire! (Eu timp de ură n-am avut) Eu timp de ură n-am avut, Mormântul mă împiedica, Şi viaţa mult prea scurtă-a fost Ca să închei cu vrajba. Nici de iubire timp nu am avut; Dar cum e musai şi un pic de osteneală, Chinul mai mic al dragostei mi s-a părut Destul de mare după a mea socoteală. În româneşte de CARMEN SCARLET

Nu mai aştept Absolut nimic Lacustră Simplitatea timpului Corpul tău e un un templu pentru păsări Nu are vitralii Dar e o încăpere a luminii. Corpul tău emite melodii gregoriene Învolburate maree fluviale Panglici infinite Ce nu ascund însă realitatea Derivelor tale. Corpul tău transformă timpul într-o migdală Trece prin ziduri Transformând frescele În căutarea centrului Culorii albastre. Picioarele tale Se împotmolesc în albii de ape Balaurul Şi şarpele Se îmbrăţişează Corpul tău Doarme O maşină cenuşie Cu volanul în vânt Şi o pisică tărcată Traversează, indiferente, Strada. Femeia care face dreptate Ape stagnează suspendate Sau se odihnesc, albe Printre pietre. Fetiţa mă acoperă Cu grijă Îmi înveleşte degetele Învineţite Osoase Alege o cuvertură Întunecată şi mătăsoasă Care să-mi stăpânească Frisoanele Păsărelele Puii abia ieşiţi din găoace Se-ascund în pădure Singură pasărea colibri Întârzie pe felinarul Fricii Nu mai aud Nici măcar trenul

Zgomotul era insistent Un deget de cristal Bătând în poartă Puteam să prevăd o crizantemă Neliniştită Cu ramuri generoase Sau un uriaş blând Ieşind dintr-o pagină Era numai o pasăre Care vroia să-şi construiască un cuib Ca şi cei care n-au casă Şi cum toţi visează să aibă una În care să se adăpostească din calea ploilor Pasărea şi-a adus cu sine şi materialele Ar fi interesant să vedem Dacă se găseşte ceva poetic printre ele Pasărea mănâncă painea înmuiată în lapte Ca să prindă puteri Luna căzuse în adâncul lacului Umplându-l până la refuz Făcând să ţâşnească din toate părţile Amintirile în noaptea bătrână Cuvântul pe care-l folosim Nu este întotdeauna cel mai corect Există tăceri ample Care reprimă sunetul De neconfundat Al unei păsări Bătând în uşa de la intrare.

S-a născut în San Jose, Costa Rica şi acum locuieşte în Venezuela dar şi în Canada. Scriitoare de seamă a Americii Latine, Anabelle Aguilar Brealey este autoare a numeroase volume de poezie şi proză, eseistă şi autoare de literatură pentru copii. Opera ei face parte din diverse antologii în spaţiul internaţional de limbă spaniolă şi nu numai. A câştigat mai multe distincţii literare atât în Costa Rica cât şi în Venezuela. ______________________________ Eu gândeam Că murim De mai multe ori Transpiraţia îmi împresura Coastele scrâşnitoare Sânii mi se umpluseră De flori, urmare a faptelor mele bune Sângele ţâşni Într-o linie Roşie şi densă Curgându-mi la picioare Trebuie să verificăm Dacă aspirina Îşi face încă efectul Toţi strigau “Să înceteze durerea!”

Punct final Cu ochii acoperiţi De o pânză cenuşie Parfumată cu o spaimă veche Fără a fi eliberate Mâinile sunt libere Albe şi pline de vene Nu m-am folosit de căciulile groase Ale primilor pelerini La ce ar servi Atâta împopoţonare ? Am făcut opt paşi Am urcat şapte trepte De lemn neşlefuit Cu zgomote urât mirositoare 76

Un pitic îşi rostea ultimul cuvânt Călăul nu sosea la locul execuţiei Picioarele sale se înfundaseră într-o cavernă O micuţă floare albastră Descrie cercuri Deasupra capului meu Simţeam originea speciei Bătându-mi în tâmple Şi calmul celui care pleacă gândind Că puţin îi pasă cuiva De urma lăsată în lume de altul. Traducere şi prezentare FLAVIA COSMA

cheamă Gheorghe Ivănescu. Tata mia spus că e lingvist şi că un lingvist studiază limba. Domnu’ Georz are în casă la el o cameră mare, mare plină numai cu cărți. Peste tot vezi numai etajere cu cărți, chiar şi în mijlocul camerei; la el e ca la biblioteca de la școală. Mi-a spus că are şi el o fetiţă, dar ea mai mică decât mine şi e la București.

Ochean întors

(XVI) Dimineața, merg cu colegii mei de anul trecut la școala mea veche “Școala Mihai Eminescu”. Dar dupăamiaza, merg la școala de arte plastice - “Școala Octav Băncilă”. Miercurea şi vinerea după-amiază avem desen de la 3 la 5, iar sâmbăta dupăamiază avem modelaj de la 3 la 7. Desenăm natură moartă şi facem şi compoziții. Iar la modelaj, avem niște căzi mari de fontă din care scoatem lut şi facem statuete. Îmi place la școala asta; am luat şi un premiu la un concurs de desen. Cel mai bun din clasă e un băiat care se numește Cezar Petrescu. E înalt, frumos; mi-ar place tare mult de el. Unde mai pui că îl cheamă şi Cezar Petrescu ! Dar el nu se uită deloc la mine. Uneori mă întorc acasă de la desen pe strada Rece, pe lângă depozitul de petrol, acolo unde mă trimitea mama câteodată să cumpăr gaz pentru lampa de gătit. Alte dăți, când am bani, mă întorc pe la Piața Sfântu Spiridon unde este un chioșc de răcoritoare. Îmi cumpăr de acolo un rulou de susan umplut cu cremă de ciocolată şi cu dopuri de ciocolată la capete. E tare bun, dar e foarte scump; costa un leu cincizeci. În ultimul timp, întâlnesc lângă Spitalul Sfântu Spiridon un cerșetor. E lățos şi cu barbă mare; mi-ar place să-l desenez. Este cărunt, dar nu e prea bătrân. De ce o fi cerșind ? * Mama vroia să facă un papricaș de pui şi m-a lăsat să-l supraveghez. Am amestecat eu în cratiță de câteva ori, dar trebuia în același timp să mă ocup şi de baronul Münchausen pe care-l însoțeam pe o ghiulea la asediul unei cetăți. Situația a devenit dea dreptul critică : ghiulele zburau în toate părțile, fumul bătăliei închidea complet orizontul şi baronul Münchausen a fost făcut prizonier la turci. Când tocmai mă străduiam să văd cum o să iasă din încurcătură, apare mama țipând : -Papricașul!! S-a făcut scrum. Şi ce fum e aici ! Nu pot să-ţi las nimic în grijă ! Când lucrezi, lucrezi. Nu te-

______________________________ apuci să citești în același timp. Mama a încercat să mai recupereze ceva, dar nu mai era nimic de făcut ; până la urmă, a dat totul la găini. M-a pus să curăț oala cu spălătoarea de sârmă; am frecat-o eu timp de câteva ore, dar tot a rămas neagră pe fund. Asta s-a întâmplat acum trei zile, dar când intri în bucătărie tot se mai simte mirosul de arsură. Baronul Münchausen nu mi-a purtat noroc. De altfel e un mare mincinos, cum zice şi tata. Când era mic, el citea poveștile unui alt mincinos “Till buhoglindă” şi se pare că şi acesta i-a adus necazuri. Era la pășune cu vacile. Şi cu ochii la isprăvile lui “Till buhoglindă”, nu a observat că vacile au intrat în porumb. Iar când tatăl lui a văzut apoi stricăciunile, a fost vai de el ! După cum se vede, mincinoșii nu aduc noroc. * O vedem pe doamna Dumitrescu cu ochii roșii, toată plânsă. Se jelește că i-a murit mama; a primit o telegramă de acasă : “Mama moartă, veniți repede”. Şi ea şi domnul Dumitrescu sunt din același sat. Pleacă amândoi de urgență. La întoarcere, suntem mirați că o vedem pe doamna Dumitrescu senină şi plină de viață. Ne explică: “Nu mama mea a murit, ci mama soțului.” Soțul ei s-a ascuns într-un colț şi tace trist. * Tata m-a luat cu el la domnu’ Georz. De fapt pe domnu’ Georz îl 77

Îl aud vorbind cu tata despre o carte pe care a scris-o în care vorbește despre originea limbii române. Tata îi povestește că şi el lucrează la un dicționar cu graiul din satul lui. De asemenea, plănuiește să scrie o lucrare în care să demonstreze continuitatea poporului român în Transilvania “pe baze lingvistice”. Sunt mândră de tatăl meu. Știe atât de multe lucruri ! * Doamna Meran şi-a luat un câine. Îl cheamă Muțunache. Are o cușcă lângă magazie şi e ținut legat în lanț. Lanțul alunecă pe o sârmă care traversează curtea, așa că Muțunache are o arie de desfășurare destul de mare şi poate să vadă şi poarta dinspre stradă. De fiecare dată când intră cineva în curte, ne anunță lătrând. Lui Iris îi e tare frică; nu se apropie nicicum de el. Eu m-am împrietenit oarecum; îi duc resturile de mâncare de la masa noastră. Îl dezlegăm noaptea ca să ne păzească de hoți. Totuși chiar şi cu el, în ultimul timp au dispărut diverse lucruri din curte. Tata zice că hoții vin de la școală, de la Oltea. Găsim mereu gardul dinspre școală stricat. Mama îl tot peticește cu sârme şi table, dar peste un timp apar din nou spărturi. Vedem mereu copii în dudul negru care e lângă gardul şcolii; dacă ne apropiem, ei o zbughesc. Ni s-a furat un hârleț, un șezlong, o găleată. Dispar roșii şi fructe din grădină, găini. Sub măr avem un pat şi a dispărut salteaua de pe el. Tata zice să nu lăsăm nici un lucru afară, că vine « olteaşu’ » şi ni-l fură. SIMINA LAZĂR HUSER

Curier

Stimate maestre Nicolae Băciuț, ne-am încălzit la 3 „Vetre” din anul 2017, iar acum suntem sub semnul 4, așadar: Patru-i notă rea la școală, Luna patra-i păcăleală, Pe când „Vatra” 4, iată, Este foarte-apreciată! Vasile Larco La început a fost un gând, apoi o zbatere de suflet, de parcă unui pui de vrabie i-ar fi tremurat aripile pentru un prim zbor. A urmat înălțarea cuvântului care a prins rădăcini în cer, a ridicat biserici în trup, în lut, în cuvânt. A deschis uși la care au bătut și nobili și cerșetori. Toți au fost botezați după aceeași lege – poet, scriitor, jurnalist, cititor, fiecare după chipul și asemănarea Dumnezeului așezat în inima sa. Și câtă binecuvântare a curs de atunci pe drumul lung și greu de la primul până la cel de-al 100-lea zbor...Puiului de vrabie i s-a dus vestea și peste hotare. Mirosul bunătății aburind a aprins repede toate văzduhurile, apropiind mările și oceanele. Căci nu există VATRĂ mai caldă, mai primitoare decât cea VECHE, unde se desăvârșesc la foc mic, sufletele atinse de har divin. Acest har a curs din belșug din sufletul și din mâinile celui care a știut să mențină aroma ierbii și al pâinii de ACASĂ, redactorul-șef al revistei, NICOLAE BĂCIUȚ al cărui apostolat îl înțeleg doar cei care-i cunosc truda de zi cu zi. Sunt onorată că pot fi parte din acest număr istoric, că pot partcipa la o asemenea sărbătoare despre care se va vorbi într-o zi mai mult, când poate revistei i se va stabili și locul fruntaș pe care-l merită cu prisosință. Pentru că suntem în preajma Sărbătorilor Pascale și poate nu întâmplător sărbătorim apariția cu numărul 100, doresc revistei, colaboratorilor și cititorilor, armonie, bucurie, binecuvântări, har divin în toate, iar domnului Nicolae Băciuț, aceeași putere de muncă, dăruire, credință și iubire și să rămână aceeași candelă „neadormită” așa cum ne-a fost și până acum.

Vatra veche 100, Compoziţie din petale, de Ileana Rus _____________________________________________________________

1 0 0 V erdele din verde s-a întrupat. A tins de prea plin, bocetul T recut prin focul sfânt al R ăbdării aerul l-a călcat. Cu sfială, A n de an cerul s-a lăsat sărutat. V ii ca păsările sunt cuvintele E liberate din colivii. Nevăzută o C andelă aprinsă stă de veghe, H rănește întunericul, lumina urcă. E iz divin în cuibul celor 100 de trepte... Și cuibul este – Vatra Veche! MIHAELA AIONESEI La mulţi ani, Vatra veche şi felicitări pentru activitate şi iniţiative domnului Nicolae Baciut! Astfel de reviste literare, de cenacluri şi festivaluri ca şi cel de la Brăila, ar trebui să se organizeze în multe oraşe din ţară. Într-o lume invadată de tot felul de ziare ce promovează subcultura, revistele literare sunt o mană cerească, o gură de aer pur, ce-ţi oxigenează creierul şi-ţi luminează mintea. În ţara asta mai avem mulţi copii talentaţi şi numai aşa se poate descoperi viitorul literar al României. Tot aşa a debutat la Tribuna de Cluj în urmă cu ceva ani, o elevă frumoasă şi deosebit de talentată. Era Ana Blandiana, care astăzi e poeta şi scriitoarea sufletului acestui neam şi a multor suflete ce vibrează în întreagă lume când citesc sau au bucuria de a ascultă o voce ca a Anei Blandiana. Ce admir şi mă impresionează mult la domnia voastră, Ana Blandiana, este faptul că aţi rămas 78

acelaşi om deosebit, care se simte intimidată, jenată de măreţia propriului talent, de măreţia întregii dumneavoastră opere literare şi a activităţilor civice fapt ce va da o strălucire aparte Au fost multe evenimente, sărbători ale talentului şi poeziei, pe care am putut să le trăim datorită bunăvoinţei dumneavoastră de a ne ţine la curent cu aceste bucurii. Vă mulţumesc din inimă. Doina Mihai La Mulţi Ani întru Cuvânt, Vatra veche! La Mulţi Ani, Omule-Jertfă, pentru care nu există timp, nu există spaţiu, ci doar CUVÂNT care CUVÂNTA! Multumim pentru fiecare metaforă daruită, pentru fiecare emoţie asumată, pentru purtarea de grijă, pentru felul în care Festivalul "Ana Blandiana" a pătruns în conştiinta cititorilor. Vă dorim ca Ani Mulţi şi Binecuvântaţi să rămâneţi într-o permanentă cuminecare, într-un dialog sufletesc, cu orice fiinţă umană care mai crede pe cuvânt - CUVÂNTUL. Cu preţuire, Cristina, Gabriela si Cristina Îngăduiți-mi, înainte de toate, să vă felicit cordial pentru momentul festiv de la revista literară Vatra veche. Numărul 100 e o cifră generoasă în palmaresul publicistic al unei reviste, dar așa cum mărturiseați e mai mult decât o cifră. E o„stare de spirit”. Și aveți perfectă dreptate. M-am bucurat și eu de câteva numere ale revistei primite online și a fost o încântare lectura. Vă mulțumesc, în calitate de cititor, pentru tot efortul depus la apariția neîntreruptă, dar și pentru frumusețile de gând și simțire găsite acolo. pr. Ovidiu Bârsan Vă mulţumim pentru revista atât de reuşită în calitatea textelor şi a lucrărilor acelui artist cuceritor prin originalitate şi minuţiozitate. Cu gânduri bune, Lucica Albinescu, Secretar Fundaţia Academia Civică Vă mulţumesc domnule Nicolae Băciuţ, în mod deosebit dumneavoastră, pentru implicarea în realizarea acestor evenimente expoziţionale importante în activitatea mea plastică ! Cu respect şi admiraţie pentru tot ceea ce realizaţi în sprijinul şi coordonarea activităţii culturale mureşene ! Ioan Cacovean

Dragă Nicolae, Îţi mulţumesc din toată inima şi pentru ceea ce ai făcut pentru mine şi pentru ceea ce ai făcut pentru toată opera brăileană. Dumnezeu să te răsplătească. Cu drag, Ana Blandiana Domnule Băciuţ, vă trimit o cronică la recentul volum semnat de poetul băcăcuan Dumitru Brăneanu. Felicitări pentru revistă, pentru activitatea culturală bogată (vin veşti de pretutindeni despre ea) şi pentru verticalitatea de cărturar! Să aveţi o primăvară minunată! Valeria Manta Tăicuţu Domnule Nicolae Băciuț, Am primit suplimentele la Vatra veche, nr. 3, dedicat lui Nichita și cel pentru Ana Blandiana. Vă mulțumesc! Un gest de noblețe și un gest de stabilitate în istoria literară. Felicitări pentru efortul depus, pentru pasiune! Onorat pentru că textele trimise au fost utile acestui exercițiu de memorie și de revigorare! Nichita a lăsat un semn durabil, Ana Blandiana e o șoaptă cu valoare de țipăt. Vă trimit câteva note literare la o carte semnată de poetul Daniel Marian, sper să fie utile revistei! Mulțumesc, felicitări, cordial! C. Stancu www.costyconsult.wordpress.com www.constantinstancuscrib.wordpress.com www.arhiveliterare.blogspot.ro

Domnule, mulţumesc (nu ştiu dacă am mai făcut-o şi nu doar că trebe, dar şi meriţi) pentru revistă şi pentru urarea de plăcută lectură. Altminteri, îţi dau mare dreptate cu "scandalul" la ai lui Caragiale (nu ştiu dacă vei fi reţinut, dar şi eu mi-am făcut un pic de lucru cu Nenea Iancu - la doctorat), chiar e loc excelent de insistat în chestiune, de scormonit. Nu sunt la curent cu ce s-a mai spus în ultimii ani - este descoperirea ta? Ar fi un caz grăitor despre cum cele mărunte ale zilei pot deschide uşi către cele mari ale vremii. (...) Te îmbrăţişez, A.B. Încă o rugăminte: Cândva ai făcut un interviu cu părintele Filaret Gamalau. Mă interesează dacă deţii informaţii pe care nu le-ai publicat despre relaţia respectivului preot cu inspectorul numit Rafael Dominte, cel care l-a turnat autorităţilor pe Gămălău. Stimate domnule Nicolae Băciuţ, Vă mulţumesc din inimă pentru revistă şi mai ales pentru publicarea eseului.

Felicitări pentru acest adevărat act de cultură şi pentru omenia şi modestia de care daţi dovadă. Sunt fericit că am avut prilejul să citesc ceva de Dv. şi despre Dv. Vă doresc tot binele din lume ! Mihai Merticaru Stimate d-le Băciuţ, Mi-a plăcut numărul 3 al Vetrei vechi, multe mulţumiri şi felicitări! M-au impresionat, printre altele, sculpturile artistului Nizar Ali Badr. Spuneţi, în articolul pe care i-l dedicaţi: "Pietrele lui Nizar Ali Badr sunt cuvinte" şi, numai cu câteva zile în urmă, fără să fi citit încă articolul dv., mă gândisem la sunete - literele muzicienilor şi la culori - literele pictorilor. La Niar Ali Badr, într-adevăr, fiecare pietricica e un cuvânt care spune o poveste-poezie foarte tristă! Splendid! Felicitări! Cu respect, V.P.L Canada Stimate Domnule Nicolae Băciuţ, Vă felicit pentru noul număr al revistei! Toată admiraţia pentru efortul, încununat de succes, de a realiza şi cele două admirabile suplimente! Sânziana Batişte Felicitări pentru revista pe care o conduceţi! În documentul pe care vi l-am trimis, va propun spre publicare un interviu, Rădăcini în pământ şi în cer, pe care i l-am luat artisului arădean, Valentin Voicilă, o personalitate care, cred eu, merită să fie cunoscută nu numai în oraşul nostru. Va rog mult să îmi scrieţi ce credeţi despre materialul pe care vi l-am trimis. Am încercat să va trimit interviul şi prin e-mail, dar nu ştiu dacă am reuşit. O săptămâna plină de realizări vă doresc! Prof. Adriana Bulc Vă mulţumesc pentru revistă şi vă propun spre analiză şi publicare, dacă va corespunde exigenţelor, desigur, piesă de teatru "Companie, înainte, marş!" Consideraţie, Elena Agiu-Neacşu Vă mulţumesc mult, d-nule Băciuţ pentru frumoasa revistă Vatra veche, în care, iată, găseşti cam tot ce şi-ar dori un adevărat cititor, dar mai ales un căutător al spiritului românesc, un căutător al istoriei şi valorilor reale culturale româneşti. Îmi plac îndeo-sebi rubricile „Starea prozei”, „Ochean întors” şi anchetele pe care revista le face pe urmele nepăsării multora dintre noi. Edificii, reale lăcaşuri de cultură, case memoriale, lăsate voit în paragină, doar-doar s-or şterge urmele reale ale

79

________________________________ culturii şi istoriei naţionale. Va felicit pentru continuarea, menţinerea vie a acestui spirit deosebit! Nicolette Orghidan Mulţumesc mult... ca de obicei, am distribuit-o prietenilor mei. ....o primăvară frumoasă! Andra Dumitrescu Sunt onorată şi bucuroasă pentru publicarea, în nr. 2/2017 al revistei Vatra veche a cronicii semnată de doamna profesoară Guner Akmolla la ultima mea carte Semantica luminii. De asemenea, mulţumesc întregii redacţii pentru acest preţios dar. Cum să nu te simţi binecuvântat sau cum să nu simţi că eşti pe un drum bun când, în viaţă, întâlneşti îngeri de lumină, aşa cum sunteţi dumneavoastră pentru scriitorii şi poeţi care vor să se afirme. Cum să nu simţi că cineva acolo sus te iubeşte şi te ocroteşte când îţi trimite oameni speciali care fac lucruri deosebite cum sunt oamenii din redacţia acestei reviste literare. Din acest motiv Vatra veche ne încălzeşte inimile când o răsfoim, pentru că dvs maestre o luminaţi cu suflet şi bunătate. Să aveţi sănătate, bucurii atâtea câte dăruiţi celor din jur, necondiţionat şi din toată inima. Cu respect, Mihaela Meravei Stimate domnule redactor-şef, Am primit şi am citit, că de obicei, cu mult interes şi acest număr al prestigioasei dumneavoastră reviste. Vă mulţumesc pentru acest minunat gest dar şi pentru postarea recenziei volumului Confidenţial, al bunului nostru prieten Sergiu Brandea. Cu cele mai bune gânduri, M.B.B.

Stimate Domnule Băciuţ, Am primit revistele şi vă mulţumesc frumos pentru tot. Felicitări pentru tot ceea ce realizaţi cu profesionalism şi cu pasiune. Vă doresc sănătate şi împlinirea frumoaselor proiecte pe care le aveţi. Cu preţuire, L.F. Felicitări pentru ultimele apariţii ale revistei Vatra veche, care includ şi Suplimentul dedicat Anei Blandiana. O încântare! Mulţumim pentru răsfăţul literar. Mă întrebam dacă pentru numărul următor interesează o mică selecţie din ciclul "Amintiri din vremi apuse". Cu mulţumiri anticipate, Milena Munteanu Dragă dle Nicolae Băciuţ, O groază de obligaţii profesionale (teste, simulări, şedinţe etc.) m-au cam acaparat cu o insolenţa tipic dâmboviţeană şi, ca atare, nu am reuşit să vă pregătesc o „Aniversare” pentru aprilie. Selectasem din lista celor născuţi acum, pe Alexandru Lungu, Magda Isanos şi Ilarie Voronca. Dar sigur nu mai reuşesc să mai prind rotativă. Am pe masă 120 de lucrări de clasa a XII-a la corectat. O adevărată nebunie. Mă revanşez sigur pentru luna mai. Primiţi, va rog, aceste rânduri despre recenta carte a Excelenţei Sale, prietenul meu, dl Ion Brad. Problema e că, recent, aţi mai avut o cronicuta la acest volum. Decideţi dvoastră. Până una altă, urări de bine, putere de muncă şi sănătate acasă, tuturor celor dragi. Doamnei sărutări de mâini. Al dvs., M.I. Stimate domnule Nicolae Băciuţ, am citit pe facebook despre apariţia revistei Vatra veche şi, de aceea, vă adresez rugămintea să mi-o trimiteţi şi mie, ca şi până acum, pe adresa de mail. Vă mulţumesc anticipat şi vă urez mult succes în elaborarea acestei prestigioase publicaţii literare. Ilie Gorjan

Complimente, Nicolae Băciuţ! Numai omul potrivit luminează în locurile potrivite! Prof. Adriana Bulc Stimate domnule Băciuţ, Vă mulţumesc din suflet. Aţi muncit enorm, cu sufletul la creier, pentru a face aceste SUPLIMENTE. Pretuirea mea. Vedeti ca v-am trimis, cu câteva zile în urmă, câteva poeme. Sănătate şi Sărbători cu binecuvântări de Sus, Dumitru Velea Nicolae, iubit frăţior, Eşti fără de egal. Nu ştiu când şi cum le faci, atâtea... şi minunate pentru inimă şi minte. Îţi voi sta alături - prin propria facere - în tot ceea un singur cuvânt poate să cuprindă: ÎMPREUNĂ. Te cuprind... îmbrăţişez. Traian-Dinorel PS. În timp util - câteva zile sper - îţi trimit "picătura"... Stimate şi dragă domnule (şi frate întru Duh), Nicolae Băciuţ, ...Vă mulţumesc mult, cu adâncă reverenţă, pentru trimiterea numărului 3/2017, al superbei Vatra veche, a domniei voastre! ...Mai ales că este număr aniversar "Ana Blandiana"! ...Multă, multă sănătate! Doamne,-ajuta-ne, ocroteşte-ne şi ne călăuzeste, înspre Sfânta Lumina Ta! Cu, mereu, aceeaşi admirativă preţuire şi caldă prietenie, frăţie întru Duh, Adrian Botez Vatra veche, de la primul număr, se poate citi şi pe site-ul Universităţii “Lucian Blaga”, din Sibiu. http://digital-library.ulbsibiu.ro/ dspace/handle/123456789/1687 LILIANA OPRESCU ___________________________________________________________

Vă mulţumesc frumos, stimate domn Nicolae Băciuţ, pentru acest nou număr, alături de cele două suplimente dedicate Anei Blandiana şi lui Nichita Stănescu. Meritaţi pretuirea şi aprecierea cititorilor pentru consecvenţa dăruirii dvs. în acest act de cultură. Felicitări tuturor celor care au contribuit la acest număr captivant şi cele două suplimente! Cu respect şi aleasă preţuire, Irina Lucia Mihalca Stimate domnule Nicolae Băciuț, Vă mulțumesc mult pentru amabilitate. Cu cele mai bune gînduri, Al. Skultéty Mulțumesc pentru revistă. Impresionantă, ca de obicei. Aurelian Sârbu A fost un dialog foarte interesant care a cucerit cu adevărat publicul. Felicitări! Luminiţa Cornea Stimate domnule Nicolae Băciuț, Revenind acasă, am găsit cele două numere supliment ale revistei Vatra veche, pentru care vă mulțumesc foarte mult. De fapt, eu trebuie să vă mulțumesc pentru mult mai multe, inclusiv pentru felul în care ați vorbit destul de recent la Solovăstru despre cărțile mele - un adevărat laudatio, mi-a spus nepoata mea, care a fost foarte impresionată de prestația Dvs. Spuneți-mi, vă rog, cum pot vizualiza și eu evenimentul respectiv. Cu considerație, Doina Cherecheș Mulțumesc mult pentru publicare, Dle Băciuț! Luni sun la redacție pentru ediția tipărită. Toate cele bune și un sfârșit de săptămână plin de bine! Cu recunoștință, Georgeta Resteman Maestre Nicolae Băciuţ, sunteţi de felicitat. Aţi făcut şi faceţi lucruri excepţionale. Am primit trio ,,Vatra veche": Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Festivaluri şi nu numai. Le voi citi cu mare plăcere şi interes. Să vă dea Dumnezeu sănătate! Cu preţuire, Vasile Larco Multumesc frumos pentru numărul special dedicat Anei Blandiana. Ioan Danilă

Mult stimate dle Director Nicolae Băciuţ! Vă mulţumesc pentru o lume atât de largă, diversă, amplă, interesantă pe care o conţine/ o dezvăluie revista Vatra veche, cultivarea continuă fiind un reper în toate timpurile. Totodată, va rog foarte mult să acceptaţi spre publicare materialele ataşate. Va mulţumesc pentru colaborare. Cu aleasă preţuire, Lidia Grosu, Chişinău

Minunat, frumos acest număr omagial „Ana Blandiana”! Mulţumesc mult, dnule Băciuţ! Nicolette Orghidan

80

revistei Vatra veche, pe luna martie a.c., două suplimente dedicate poeţilor ANA BLANDIANA şi NICHITA STĂNESCU. Nota bene! Răzvan Ducan

Stimate d-le Băciuţ, Foarte multumesc pentru suplimentele Ana Blandiana şi Nichita Stănescu. Neaţi oferit baie de poezie! Splendid. Vă admir pentru dăruie şi putere! V.P.L. Canada Vă mulţumesc! Într-un unic ,,Colocviu Național de Poezie de la Iași (18-20 octombrie 1978)'', am avut ocazia de a-i vedea pe amândoi. I-am mai văzut pe Dan Deşliu şi pe Ion Gheorghe, tot atunci, într-o ipostază de care nu vreau să-mi mai amintesc... Mihai Ştirbu Mulțumesc. Putere de muncă în continuare și multe primăveri frumoase. Cu stimă, Prof. Marilena Pavelescu Mulţumesc repectuos pentru eforturile pe care le faceţi să tipăriţi REVISTE. Cu stimă, Vasile Mesaroş Recunoştinţă şi binecuvântare continuă! Cu preţuire, Lidia Grosu, Chişinău Stimate Domnule Nicolae Băciuț, Vă mulțumesc pentru transmiterea celor trei nr. 3 ale revistei Vatra veche. Ca totdeauna, excelente. A vă spune: Felicitări, mi se pare prea convențional. Voi spune însă că ele obligă să fie citite. În semn de mulțumire pentru Vatra veche, care mă bucură lună de lună, îmi îngădui să vă transmit și eu un pdf al unei recente cărți (decembrie 2016), Ion Taloș Încântătoare revista! Vă mulţumesc, dragă dle Nicolae Băciuţ. De la Chişinău, Eugenia Bulat, poetă. Excelent omagiu! Felicitări!! Rodica Lăzărescu Mulţumesc din suflet pentru acest nou număr din Vatra veche. E lăudabilă iniţiativa ta de a cinsti un mare poet, o mare conştiinţa românească, pe admirabila poetă Ana Blandiana. Te felicit şi îţi doresc în continuare mult succes! Ion Cristofor Felicitări, reviste foarte bune, Rog să puneţi pe lista primitorilor şi pe: Dl Gao Xing, romanolog, redactorul-şef al revistei Literatură Lumii gaoxing63@aliyun.com, Dna Prof. Pang Jiyang, Dl Prof .Ding chao, Dl Prof. Dong Xixiao – pangjiyuan @bfsu.edu.cn Constantin Lupeanu 鲁 博 安, Directorul Institutului Cultural Român de la Beijing .

_______________________________ 北京罗马尼亚文化中心主任 Telefon/WhatsApp/电话: (...); wechat/ 微信: titulescu Adresa: Chaoyangmen, Galaxy Soho, Corp A, Etaj 1, 1012527, District Dongcheng, 100010 Beijing, China, 地址：中国北京市东 城区朝阳门，银河SOHO，A 座 一层 楼, 10125-27，邮编 100010 Stimate, domnule Băciuţ, Am primit suplimentul revistei Vatra Veche despre Ana Blandiana. Nu pot decât să-mi exprim aprecierea şi admiraţia pentru tot altruismul de care daţi dovadă. E mult de muncă într-o luna şi la o revista de talia Vetrei vechi, dar la două? Se vede câtă importantă daţi culturii şi cât luptaţi că ea să rămână la cote înalte. Am citit şi interviul cu d-voastră din revista Pro Saeculum...mi-a conturat şi mai frumos poetul, dar şi OMUL Nicolae Băciuţ. Să va ţină Domnul sănătos şi voios şi să ne vedem cu bine la Târgul de carte joi. Succes şi la zilele Nichita. Cu respect şi consideraţie, Mihaela Aionesei Felicitări colegiului de redacţie, Domnului Nicolae Băciuţ, tuturor truditorilor întru Cuvânt şi Frumos care au contribuit la apariţia acestei noi ediţii! Succes pe mai departe! Vă mulţumesc frumos pentru publicare! Sunt onorată. Georgeta Resteman Onorat, vă mulţumesc din suflet, maestre Nicolae Băciuţ! Cu preţuire, Victor Burde Deşi suntem prieteni de o viaţă, nu încetează să mă surprindă Nicolae Băciuţ. Harnic, implicat, cu ştiinţă şi rafinament, acesta a reuşit rară performanţă de a realiza, pe lângă numărul curent al

81

Stimate domnule Nicolae Băciuţ, Vă mulţumesc pentru expedierea revistelor şi că întotdeauna, le citesc cu deosebită plăcere. Fac parte din sărbătorile mele de suflet. Va trimit un eseu cu rugămintea de a-l publică atunci când se poate. Elena Buică Toronto Doamne ajută! Vă mulţumesc pentru că îmi trimite ţi revista Vatra veche. Pot trimite articole legate de Misiunea pentru credincioşii surzi ? Pe ce adresă de email se trimit articolele? Cu bucurie duhovnicească, preot Ţîru Cătălin ....Mulţumesc mult!......Ca de obicei, am distribuit şi prietenilor! Andra Dumitrescu Domnule Băciuţ, va felicit pentru activitatea dvs. în domeniul publicvisticii literare! am vorbit acum câteva zile la telefon în legătură cu numerele din vatra veche în care apare numele meu , numere mai vechi , fie cronici literare fie în interviuri , e vorba de a. lesenciuc ,pe care numere , în varianta tipărite va rog să mi le trimiteţi! de asemenea suplimentul despre stendhardt şi cartea despre acest om minunat! îmi transmiteţi cât costă şi eu va trimit banii! va mulţumesc! aştept un semn de la dvs. Alexa Gavril Bâle Stimate Domnule Nicolae Băciuţ, Întors dintr-un tur de conferinţe şi recitaluri (d)in RFG, confirm recepţionarea materialeleor foarte interesante adică nr. 3 si cele 2 suplimente Ana Blandiana şi Nichita Stănescu – foarte reuşite şi informative. Vă urez şi pe mai departe succes şi activitate rodnică... Hans Dama Viena Dragă domnule Nicolae Băciuț, Nu am mai publicat la revista VATRA VECHE până acum, dar la îndemnul doamnei Anca Sîrghie (acum în America), vă trimit un dialog realizat chiar în Duminica Ortodoxiei, trecută de curând. Anexez și fotografiile celor doi participanți la dialog. Vă rog să îmi spuneți dacă sunteți de acord cu publicarea lui. Vă mulțumesc și vă doresc sănătate! Cu bune gânduri, Mihaiposada

Aforism Din zori în noapte, tot o apă - Şi-n şirul zilelor la felAleargă omul către groapă De iese sufletul din el! La doctor Bătându-i inima prea tare S-a dus la clinică îndată Şi doctorul i-a spus: - Răbdare! O facem noi să nu mai bată!

(1919-2002)

Femeia fatală Are cap de păpuşică, Trup de fildeş, sâni bogaţi Şi trăieşte singurică...

Cu-o mulţime de bărbaţi. Comunicare A telefonat acasă Când l-au prins cu mâna-n bani: - Scumpa mea, nu vin la masă. - Cât întârzii? - Şapte ani! Unui speculant Un cioban cu clop pe frunte La tarabă vinde caș. Numai clopu-i de la munte, Că ciobanu-i din oraș.

_____________________________________________________________________________________________

RITUAL ȘI COMPENSARE

Miei se zbenguie la stână, Sus, în cer e-o ciocârlie, Un bătrân şi o bătrână Merg să cumpere scrumbie.

Speranța-i una și-i divină, Uniți în jurul unui cleric, De Paște să primim lumină, C-am stat destul în întuneric.

O ţigancă-n paneraş, Firavele viorele, Le aduce la oraş Pentru ochii dragei mele.

IDEALURI

Pomii se îmbracă iar, Îşi refac a lor coroană, Stau copiii ca pe jar, Vor să iasă la hârjoană.

În toată lumea clar se știe, Că n-o să strice niciodată; O primăvară timpurie Și-o-mbătrânire-ntârziată. INSTANTANEU DE PAȘTE Când popa zise, din rutină: Veniți ca să luați lumină! Chefliul ce stătea în strană S-a îndreptat c-o damigeană. ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ Am depășit o grea etapă, Azi nu mai e ca în trecut; Eram la margine de groapă… Și-un pas în față am făcut. CONJUGALĂ Ca burlac trăiam în voie, De nimic n-aveam nevoie, Dar acum că suntem doi Am o groază de nevoi! CRONICĂ DE PRIMĂVARĂ Rai e primăvara-n sat, Umblă-n flori albinele, Ies ţăranii la arat Şi la gard, vecinele.

Dragostele se-nfiripă, Însă e un vechi păcat, Că pe-a timpului aripă Vor zbura pe rând din sat. Trec romantic rândunele Peste crestele cochete Şi prin gândurile mele, Când moderne, când ascete, Îşi fac cuibul. Dar mă doare Că odată-or să dispară Şi doar penele uşoare Vor rămâne peste ţară. SPRE PRIMĂVARĂ parodie după Șt. O. Iosif Spre tine văd curgând Răcoarea serii Fetiță, trup plăpând, Vin cavalerii. Ești scumpă draga mea, În lumea nouă, O inimă, cândva, Vei „rupe-o-n două”. Aromele de pin, De vânt aduse La tine în cămin, 82

_____________________ Sub pernă-s puse. - Mulți fani îți dau ocol, Ești fată mare, Nici vorbă de viol… E o-nscenare. Vezi tu, pe cer nu-s nori, Hai, recunoaște, Copilul tău din flori, Pe când s-o naște? BUNĂ VECINĂTATE Să ai încredere-n vecini, O spun bătrânii de la noi, Chiar dacă-ți par că nu-s de soi, Tu să-i respecți ca pe creștini. Nu poți să fii ca un strigoi, De-ți cer, le dai făr` să suspini… Să ai încredere-n vecini, O spun bătrânii de la noi. Dar parcă-ți vine să leșini, Când este câte-un marțafoi, Pe care-l găzduiești și-apoi Rămâi pe drumuri prin străini… Să ai încredere-n vecini?! VASILE LARCO

Plastica

Motto: Copilul râde:"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"/ Tânărul cântă:/"Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!"/ Bătrânul tace:/"Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!" (Trei feţe, de Lucian Blaga) Adrian Pal -15/07/1951 - Profesor Emerit în 1979 și Ordinul ”Meritul pentru învățământ în grad de cavaler” în 2004. Membru UAP din 1996. Premii-Distincții: 1987- Diploma Concursului International de Machete, de Afișe pe tema sportive – Aalborg-Danemarca 1987- Diploma Concursului Internațional de Machete, de Afișe “EUROPA MEA” Montvilliers-Franţa 1995 - Premiul Special al Juriului – Expoziția “ConstantinGavenea”. Pentru omul de astăzi, aflat sub imperativul ritmurilor alerte ale vieții cotidiene, răgazul oferit de intrarea într-o expoziție de pictură a devenit se pare, un deziderat greu de planificat în agenda arhiplină a zilei sale de lucru. Timp pentru sine, nu prea mai rămâne. Și astfel, asemeni celui rătăcit ce se îndreaptă în direcția greșită alergând după Fata Morgana cea - negreșit - cu cercei grei de aur, pierde ocazia de-a se relaxa și totodată, de a se regăsi într-un anume fel pe sine; nu ca un univers singular, ci ca univers reflectat și conectat în multiversul de pe simeze. Pentru că, doar acolo în liniștea expoziției, poate asculta și înțelege vocile altor universuri, până atunci estompate de propriul său monolog interior. Și abia atunci, conectat la frumosul ce-l înconjoară, s-ar putea întreba ca și Blaga:” Ţărâna e plină de zumzetul tainelor,/dar prea e aproape de călcâie / şi prea e departe de frunte. /Am privit, am umblat, şi iată cânt: /cui să mă-nchin, la ce să mă-nchin? (Din cer a venit un cântec de lebădă – Blaga). Printre frumoasele exponate ale Galeriei tulcene de artă, nelipsite au fost de-a lungul anilor și compozițiile profesorului și pictorului Adrian Pal. Realizate în tușe sobre și totodată delicate, tablourile lui Adrian Pal, din orice ungher al Galeriei ar fi așezate, par a te rechema în fața lor și a te provoca oarecum șăgalnic, să le mai privești o dată și încă o dată… Și cu cât le privești mai atent, cu atât ele încep să te uimească precum fata pescarului din poveștile copilăriei, pentru că par a se oferi privirilor și cu rezervă dar și cu generozitate, în aparent puține, tăcute și schematice elemente, care în mod miraculos devin cumva tot mai vizibile și mai numeroase, mai ”vocale”, descriindu-ți cu lux de amănunte, nevăzutele până atunci prezențe, cuprinse în ramele lor. Și cumva dintr-o dată, picturile lui Adrian Pal, capătă dimensiuni 3D, iar nevăzutele prezențe devin vizibile. Întâi, își face apariția lumina. Câteodată, strălucitoare ca o adevărată zeiță, ea tinde să acapareze deseori prim-planul tablourilor, → TANIA NICOLESCU

83

revărsându-se și stăruind în a scotoci cele mai ascunse cotloane și nimicuri, de parcă ar fi în căutare a ceva doar de ea știut, dar pe care nu îl mai regăsește. Alteori, o vezi pășind cu timiditate în vârful picioarelor și atingerea sa devine delicată, de parcă s-ar teme să nu sfâșie cumva, păienjenișul de umbre, ce se-așterne molcom peste trecutul ce se tot spulberă-n țărână, cu susur de nisip în clepsidră. Cu o curiozitate avidă, de adevărat arheolog, ea scoate la suprafață și expune privirilor cealaltă prezență până atunci nevăzută – omul - creator al unei lumi pe sfârșite, pe care asemenea unui meșter Manole o tot peticește, o reconstruiește, până când îi dă o altă formă; mai aerată, mai rece, dar mai îndepărtată de lumină. Pentru că, omul, țăranul pentru care gospodăria era cândva atelierul său de muncă, loc al creației sale, de care, ca orice creator era legat prețuindu-i și valorizându-i fiecare element, însă fără a cădea în meschinărie - căci ușile așteaptă deschise și toate sunt la îndemână – se transformă văzând cu ochii, în omul pentru care gospodăria devine doar adăpostul său, înconjurat de ziduri trainice de beton, pe care nici lumina nu le mai poate escalada și-n spatele cărora toate utilitățile - mai ales fântâna cu apă – devin posesii cât mai bine ascunse. Și comparând în tăcere portretele până atunci nevăzute, cel al luminii ce se dăruiește cu generozitate tuturor, precum ”un măr de lângă drum și fără gard” (Beniuc) și cel al omului deja alienat, orientat cu fața, nu spre bucuria creației sale, ci către posesia devenită atribut dominant al existenței sale și zăvorâtă obsedant, în spatele zidurilor și gardurilor impenetrabile, nu poți să nu zărești licărind între ele și surâsul ironic al pictorului.

________________________________________________ Ardeal, la Alba Iulia, alături de unul dintre fii – Alexandru și familia acestuia. Consider că mi-am făcut pe deplin datoria la Tulcea. NT - Dacă ați picta cea dintâi imagine a copilăriei care v-a rămas în minte, ce am avea în fața ochilor? AP – Mi-amintesc de călătoria făcută în copilărie pe calea ferată de la Focșani la Reghin, la Iernuțeni, la bunicii din Ardeal. Drumul era lung și obositor, dar presărat cu peisaje diferite și înveselit de jocul de-a număratul stațiilor și descifratul numelui acestora. În curtea bunicilor am descoperit atelierul de fierărie, cuptorul de pâine, fântâna cu lanț, grădina de legume și flori, șura de paie, grajdul vacilor, cotețul păsărilor, cocina porcului. Iar în interiorul casei bătrânești cu ceardac, am descoperit alte lucruri noi pentru ochiul meu; lămpile cu gaz atârnate de plafon, lada de zestre a bunicii, fierul de călcat cu jar, mobila veche de lemn, cărți și ziare vechi, bucătăria cu bunătăți, cămara cu borcane, sacii de făină de grâu și porumb, cântarul cu greutăți. Fascinat era podul cu tot felul de obiecte păstrate până la uitare. Târziu am realizat de unde această aplecare de-a aduna și picta asemenea obiecte, multe astăzi dispărute sau făcând obiectul muzeelor. Astăzi acest tablou ar încăpea într-un triptic purtând titlul – ”Gospodăria Țărănească a bunicilor mei”. NT - ”Prin ce minune sau prin ce descântec/ mi s-a turnat în trup atâta vis/ de-s numai chiot însorit și cântec?”- cum spunea Zaharia Stancu – așadar, cum, când și de ce ați ales lumea artei, pictura? AP –În învățământul gimnazial, pentru că îmi displăcea atelierul ca disciplină de învățământ, am ales cursurile Școlii de Muzică și Arte Plastice (ca extern), unde l-am avut ca profesori pe pictorul Dumitru Popa, un excelent acuarelist, iar apoi, în liceu, am avut-o ca profesoară pe d-na Popescu Valeria, care studiase cu Nicolae Dărăscu. Totuși, pentru că părinții nu au fost de acord să urmez liceul de specialitate din Galați, am pierdut patru ani importanți din creație. În schimb, am cunoscut în această perioadă, satisfacția practicării sportului de performanță – atletismul. Nimeni nu credea că nu voi da admitere la IEFS și totuși, chiar dacă nu eram prea pregătit, am ales să studiez artele plastice. → TANIA NICOLESCU

Adrian Pal: “Culorile au învins în lupta cu secundele” NT - Mă uit în cer, mă uit în pământ./M-am întrebat cine sunt./Gânduri se duc, vin/Din vânt, din senin, /Ca niște păsări rotunde./Încotro?De unde?(Mă uit – Tudor Arghezi). Am ales anume aceste întrebări atât de cuprinzătoare ale lui Arghezi, pentru ca cititorii revistei noaste să poată afla mai multe despre dumneavoastră? Așadar? AP – M-am născut în urmă cu 65 de ani în Focșani, dintr-un tată ardelean și o mamă moldoveancă. Tata provenea dintr-o familie în care tatăl său era maghiar, iar mamă româncă. Bunicul din partea mamei era văr primar cu poetul simbolist Ștefan Petică. Tata a părăsit Ardealul pentru totdeauna după Dictatul de la Viena și s-a stabilit în cele din urmă în Focșani - după ce trecuse prin Iași și București – unde a întâlnit-o pe mama mea, Didi. Școala, am urmat-o în Focșani – am fost elev la Liceul ”Unirea”, apoi am devenit student în București, unde am absolvit Institutul de Arte Plastice ”Nicolae Grigorescu” în 1974 și în urma repartiției, am ajuns în Tulcea, unde, de peste 40 de ani predau la Liceul de Artă ”George Georgescu”. La 65 de ani, încotro? Mi-aș dori să închei un circuit început de tata și familia acestuia și să mă stabilesc în

84

De ce pictura și nu atletismul? Poate pentru că o anume sensibilitate din mine nu putea face față luptei până la epuizare de pe pista stadionului. Culorile au învins în lupta cu secundele și totuși, sunt și acum momente când regret despărțirea de frumoasa și dura alergare în aer liber. N.T- Privind tablourile dumneavoastră care au ca tematică ”Gospodăria țărănească” mă reîntorc versurile lui Blaga: Caut, nu ştiu ce caut. / Caut aurore ce-au fost, țâşnitoare, aprinse / fântâni - azi cu ape legate şi-nvinse. /… Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri, /subt trecutele, caut / lumina stinsă pe care-o tot laud”. Ce anume simțiți că nu mai regăsiți în lumea de azi? AP – Noi, care știm cum arătau vechile străzi (mari) cu amintirile tinereții, căutăm în continuare autenticul ca stare obișnuită a lucrurilor, nealterat de ”civilizație”. Ne bucurăm în fața unor ruine și admirăm preocuparea semenilor pentru restaurarea valorilor. Încă mai putem regăsi în unele locuri - în special la sat – odihna lucrurilor ce pare ancestrală și totuși atît de reală în trebuința zilnică a omului modern. Dar, jocurile copilului de astăzi nu au aproape nimic în comun cu jocurile copilăriei mele. Este vorba de un alt copil, dintr-un alt timp. Poate că, de multe ori, școala neefectuată cum trebuie a stricat vorba simplă, scrisul a devenit mai rar, necaligrafic, plin de greșeli. În numele prieteniei sunt distruse sentimente și principii. Descoperi uneori în cel mai bun prieten intrusul cu identitate dublă, slugarnic și lingușitor. N.T- Mă-ntorc de acum ca /albina spre stup,/cu harul subt aripi /cu-amurgul în trup. Arhanghel spre vatră (Blaga) Aveți deja 65de ani. Poate sunt mulți, poate-s încă puțini, nu știu ce credeți, dar privind în urma dumneavoastră puteți spune că ați realizat ceea ce v-ați dorit? Și-apoi, privind către viitor, ce anume v-ați dori de la timpul care vine ? AP – Profesorul și artistul plastic, este părinte a trei copii: Alexandru - 32 de ani, absolvent al Universității de Muzică din București, clasa maestrului Gheorghe Zamfir, în prezent managerul Centrului Artistic din Alba iulia, instrumentist și dirijor. Adrian – 34 de ani, absolvent al Facultății de Arte plastic din București, secția pictură monumentală, clasa profesorului Ion Grigore și Ion Achiței. Este membru UAP din Romania. Ioana – 38 de ani absolventă de Psihologie în Los Angeles. Școala și elevii au însemnat pentru mine marea pasiune a vieții, cărora le-am acordat cea mai mare atenție și le-am dăruit tot ce aveam mai bun. Visele mele au modelat suflete tinere și au lansat creatori locali și naționali. Timpul dedicate meseriei de dascăl l-a întrecut cu mult pe cel consemnat de condicele de prezență. Bucuria de a-i vedea mulțumiți și fericiți pentru rezultatele muncii lor a fost completată de profesor cu bucuria de a scrie și a vorbi despre ei în mass media locală și națională, în cărțile publicate. Creația plastică mi-a adus împlinirea de care aveam nevoie, iar cea literară mi-a întregit-o pe prima.

______________________________________________ Stabilirea în milenarul Aegyssus se datorește copiilor acestor locuri ”vinovați”, vinovați că m-au legat pentru atâția ani (peste patruzeci) prin nevăzute fire ale dragostei și tinereții, determinându-mă să le fiu prieten sau frate mai mare, să creez și să visez alături de ei. În liniștea pensionării aș dori să recuperez, să creez și să produc o schimbare în tehnica picturală, să împlinesc ceea ce am început acum peste cincizeci de ani și să pun fericit... punct.

85

- născută în 1978, la Chișinău Studii : - 1990-1996 - Liceul de Arte Plastice''Igor Vieru'' Chișinău - 1996-2001 - Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, România, Prof. Liliana Moraru - 2001-2003 - Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, România, Prof. Dr. Ioan Sbârciu. - 2004-2005 - Academia de Arte din München Litografie, clasa Prof. Karl Imhof - 2005- 2011 - Academia de Arte din München Pictură și grafică, clasa Prof. Axel Kasseböhmer - pentru lucrările ei a obținut mai multe premii - 2004 - Colaborare scenografică cu teatrul „Satiricus“ Chișinău - 1999-2001 - Colaborare cu diverse edituri pentru copii din Cluj-Napoca, România. - are multe lucrări în colecții particulare : Republica Moldova, România, Rusia, Olanda, Marea Britanie, Grecia, Germania, Canada, Ungaria, Austria. - a avut mai multe expoziții personale și de grup la Miami, S.U.A.; Chișinău; München; Saarbrücken, Tokio * Uneori noaptea îmi vin gândurile,

______________________________ parcă cineva îmi spune ce trebuie să fac a doua zi... Așa s-a întâmplat și cu pictorița Luminița Milailicenco. Dintr-o listă am ales numele ei. Am luat legătura și artista a răspuns provocării mele de a-mi face un portret, de a dialoga și să rămânem prieteni. M-am uitat în internet și am găsit mai multe lucrări ale ei. Pictura executată de Luminița Mihailicenco transmite emoție și trebuie privită cu sufletul. Orice artist ca să se definească trebuie în primul rând să-și găsească în el toate valențele ca apoi să-și făurească propriul stil. Pictura este un lucru foarte intim și când ajungi spre perfecțiune, doar atunci îți permiți să arăți celorlalți munca ta, asta este un semn de respect și de bunătate. Din acele

bătălii din interiorul artistului se naște o pictura plină de liniște și frumusețe. Luminița este o artistă tânără și cu o puternică personalitate. Este un om minunat, deși micuță de statură și firavă emană putere, multă căldură, lumină și este foarte sociabilă. La un moment ea mi-a scris: ,,Identitatea mea este determinată de modul în care interacționez cu lumea. Nu caut frumosul, nu știu ce-i asta: un munte înzăpezit, o poiană cu flori? Nu văd sens să le redau, nu văd sens să le imortalizez. Nu am peisaje sau naturi moarte. Caut alte perspective, pe cele care redau și reflectă aspecte subtile. Eu reacționez și interacționez cu momentul : am văzut o umbră care m-a impresionat, o dansatoare într-un spațiu cu pereți gri, m-a impresionat desigur spațiul gri în care se mișca grațioasă balerina. Aș fi vrut să pot radiografia aceste momente, să pătrund în organicul lucrurilor...Asta caut, așa muncesc !" Mă bucur că am cunosct un artist cu un asemenea suflet curat, cinstit și drept ! Mă rog Bunului Dumnezeu ca Luminița Mihailicenco să facă cât mai multe tablouri. Lucrările ei să fie privite, admirate, înțelese și cumpărate ca munca ei să fie răsplătită pe deplin ! ADALBERT GYURIS

____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Literatură şi film

William Saroyan (1908-1981) a scris romane, memorii, povestiri. A fost la orfelinat, dar și la război. Pacifist înnăscut, s-a retras la Paris. A murit de cancer de prostată. Statuia lui domină în Erevan, în Armenia. Cartea din 1943 – The Human Comedy – a atras-o pe regizoareaactriță Meg Ryan, care în 1915 a realizat filmul Ithaca, în care ea joacă rolul mamei. Pe generic se află și fiul ei – Jack Quaid – în rolul lui Marcus, dar și Tom Hanks, Sam Shepard, Hamish Linklater (actor și scriitor, care a venit la București când i s-a jucat piesa Vandalul). Aici în film, Linklater mi-a atras atenția în rolul lui Tom, funcționar pitoresc la telegraf, cu o mimică extrem de complexă, între timiditate și bufonerie.

E război. Mama, fata, băiatul Homer și micuțul Ulise. Fantoma tatălui mort apare în imaginația femeii, anunțând semne ale destinului. Homer se angajează la telegraf, merge cu bicicleta și duce telegrame. Fratele său, Marcus, îi scrie de pe front. Localitatea Ithaca e prezentată cu multă poezie, cu bucuria copiilor inconștienți, cu fetele mergând la cinema. La Homer, în Odiseea, Itaca e simbolul unui obiectiv pe care îl atingi cu sacrificii, e ținta călătoriei spre casă. Băiatul Homer începe să înțeleagă dramele vieții. Duce o telegramă funestă unei doamne, care-și sărbătorește zgomotos aniversarea. Casă mare, luminată. Oaspeți, veselie. Deodată, telegrama ca o ghilotină. Fiul doamnei a murit. În sticla unui tablou vedem o imagine sintetică : 86

______________________________ chipul răvășit al femeii și fața brusc maturizată a lui Homer. Mai apoi, Homer va duce mamei sale telegrama ucigătoare : a murit fratele Marcus. Durerea lui e mare, dar vrea să-și respecte și jobul, să înmâneze conștiincios telegrama, chiar dacă e vorba de familia lui. Astfel că Willie, bătrânul slujbaș cehovian, ce moare în timpul serviciului, acolo la telegraf, devine un fel de exemplu de datorie sacră, în stil clasic. ALEXANDRU JURCAN

Festivalul Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu”, 2017 Festivalul Naţional de Creaţie Literară „Ana Blandiana”, 2017

87

Vatra veche 2009, 2010 __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Directori de onoare Acad. ADAM PUSLOJIC MIHAI BANDAC Acad. MIHAI CIMPOI Redactor-şef adjunct GHEORGHE NICOLAE ŞINCAN Redactori: Cezarina Adamescu, Mihaela Aionesei, Diana Dobriţa Bîlea, Sorina Bloj, A.I. Brumaru, Mariana Cheţan, Geo Constantinescu, Luminiţa Cornea, Mariana Cristescu, Melania Cuc, Iulian Dămăcuş, Răzvan Ducan, Suzana FântânariuBaia, Marin Iancu, Alexandru Jurcan, Vasile

Larco, Lazăr Lădariu, Rodica Lăzărescu, Cleopatra Lorinţiu, Mihaela Malea Stroe, Valentin Marica, Maria Daniela Pănăzan, Titus Suciu, Flavia Topan, Dorin N. Uritescu, Gabriela Vasiliu Corespondenţi: Elisabeta Boţan (Spania), Flavia Cosma (Canada), Darie Ducan, (Paris), George Filip (Canada), Andrei Fischof (Israel), Dorina Brânduşa Landén (Suedia), Veronica Pavel Lerner (Canada), Gabriela Mocănaşu (Franţa), Dalila Özbay (Turcia), Mircea M. Pop (Germania), Claudia Şatravca (Chişinău), M. N. Rusu (New York), Ognean Stamboliev (Bulgaria)

Lunar de cultură editat de ASOCIAŢIA „NICOLAE BĂCIUŢ” PENTRU DESCOPERIREA, SUSŢINEREA ŞI PROMOVAREA VALORILOR CULTURAL – ARTISTICE ŞI PROFESIONALE Preşedinte SERGIU PAUL BĂCIUŢ Tiparul executat la S.C. Intermedia Group, Târgu-Mureş, str. Revoluţiei nr. 8, România. ● Nicio parte a materialelor nu poate fi preluată fără acordul editorului. ● Copyright © Nicolae Băciuţ 2017 ● Email : nbaciut@yahoo.com; vatraveche@yahoo.com ●Adresa redacţiei: Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29, cod 540390 ● telefon: 0365407700, 0744474258. ● Materialele nepublicate nu se restituie. ● Responsabilitatea asupra conţinutului textelor revine autorilor. Opiniile reflectă exclusiv punctul de vedere al acestora.

88