10 Români din toate ţările, uniţi-vă!
Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul VIII, nr. 10(94) octombrie 2016 *ISSN 2066-0952 VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I. Slavici, I. L. Caragiale, G. Coşbuc VATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef Nicolae Băciuţ ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Mircea Maximilian Boeriu _________________________________________________________________________________________________________
Nobel, prieteni, e vânare de vânt (Mediafax) /3 În aşteptarea Nobelului, de Nicolae Băciuţ/3 Premiul Nobel pentru literatură sau medievalizarea criteriilor, de Darie Ducan/4 Vatra veche dialog cu Cornel Ungureanu, de Titus Suciu/6 Poeme de Adam Puslojic/8 Vatra veche dialog cu Mircea Boeriu, de Luminiţa Cornea/9 Învăţând sanscrita (cu) Eminescu, de George Anca/11 Poeme de Valeriu Matei/12 Coşbuc – 150, de †Virgil Bercea/13 Întrebări despre Dumnezeu, de Gheorghe Şincan/13 „Sunt suflet în sufletul neamului meu” (Nicolae Băciuţ), de Răzvan Ducan/15 Ecouri la „Coşbuc – 150”, de Nicu N. Tomoniu, Doina Dobreanu, Anca Sîrghie, Paulina Popa /17 Enescu – 135. O imagine americană necunoscută a lui George Enescu, de M.N. Rusu/18 Mircea Vulcănescu, destin de martir, de Marin Iancu/19 Dreptul la vis (Nichita Stănescu), de Roxana Ştefania Ciobanu/20 Oameni pe care i-am cunoscut. Ana Blandiana, de Veronica Pavel Lerner/22 Ana Blandiana înre două lumi..., de Constantin Stancu/23 Serafim Duicu – 20, de Gheorghe Şincan/24 Inedit. Serafim Duicu, Însemnările unui cititor de reviste şi nu numai/25 Poeme de Adrian Botez/28 Ne pleacă prietenii: Vasile Andru (1942-2016), de Nicolae Băciuţ/29 File de dicţionar. M.N. Rusu, critic şi istoric literar, publicist, de Daniela Mariano/30 Amurgul iubirii, de Aurel Codoban/31 Vitrina. Convorbiri cu N. Steinhardt (Nicolae Băciuţ), de Alexandru Ojică/32 Simbolul crucii şi lirica lui Nicolae Băciuţ, de Nicolae Suciu/33 Cronica literară. Nostalgiile unui paradoxist (Ion Urda), de Ladislau Daradici/35 În poarta iadului stă crinul (Teodor Laurean), de Răzvan Ducan/36 Elisabeta Boţan ia pulsul conştiinţei umane în „Egometrie”, de José Antonio Olmedo López-Amor /38 Încercări asumate (Gheorghe Mizgan), de David Dorian/39 Cu sufletul în palmă (Raul Constantinescu), de Constantin Stancu/40 Starea vremii azi (Vasilica Grigoraş), de Corneliu Traian Atanasiu/41 Cu amintirile la licitaţie (Nicolae Toma), de Daniel Luca/42 “Leoaică tânără, iubirea” (Valer Popean), de Nicolae Băciuţ/42 Adevărul apare greu: “Doi oameni răi” (Nicolae Ţic), de Adrian Botez/43 Iubirea nu moare odată cu visul (Valeria Manta Tăicuţu), de Tudor Cicu/45 Jocul mirărilor (Lucia Pătraşcu), de Ioan Toderiţă/46 Două-trei zile din istoria mistică a unui neam (Adrian Botez), de Paul Spirescu/48 Taine în vis (Camelia Pantazi Tudor), de Luminiţa Zaharia/49 O ipotetică Şeherezadă (Elena Dican), de Carmen Dima/50 Pagini germane. O nouă lucrare filosofică de Lucian Blaga în germană, de Mircea M. Pop/52 Psaltirea lui David în sonete, poeme de Aurel M. Buricea/53 Starea prozei. Totul despre Renata, de Madeleine Davidsohn/54 Documentele continuităţii. Naţiunea în stare de veghe (Mihail Diaconescu), de Aurel V. David/51 Poeme de Dumitru Ichim/57 Argument pentru Transilvania sufletului meu..., de Ioan-Aurel Pop/58 Convorbiri duhovniceşti cu Î.P. S. Ioan, de Luminiţa Cornea/54 Ancheta „Vatra veche”. Muzeul „Ionel Teodoreanu), de Luminiţa Cornea/60 O predică înfricoşătoare, de Nicolae Gheorghe Şincan/61 Şi El mă vedea, poem de Dorina Stoica/62 Un album etnografic întru cinstirea străbunilor (Ioan Mihălţan), de Luminiţa Cornea/63 Întâlniri în spaţiul virtual: poetul Valerian Bedrule - J'arrive, de Veronica Pavel Lerner/64 Ochean întors. Mărgelele copilăriei, de Simina Lazăr/65 Confesiuni. Firul rupt al poveştilor, de Pamfil Bilţiu/66 Încercare despre sublim. Dialog cu Mihail Diaconescu, de Sabin George Săndulescu/67 Biblioteca Babel. Ahmad Yamani, traducere de Elisabeta Boţan /68 Picături de „Vatră veche”, Manualul omului, de Traian Dinorel Stănciulescu/69 Starea prozei. Tetea Vasile Barbu, Stalin şi Dumnezeu, de Dorin N. Uritescu/70 Viaţa literară. Târgu-Mureş – Braşov, via Cluj-Napoca, de Nicolae Băciuţ/71 Filiala Braşov a U.S.R./72 Filă de dicţionar. Ion Sassu-Ducşoara/72 Calendar. Filiala U.S.R.Braşov/73 Poeme de Pal Francisc/73 O academie de muzică la Sibiu, de Anca Sîrghie/74 Poeme de Daniela Trandafir/75 Dialog literar româno-canadian, de Dana Anadan/76 Poeme de Viorica Şutu/76 S-a frânt bagheta magului Prospero (Mihai Gingulescu), de Zeono Fodor/77 Scena. Saleri a (în)cântat în Amadeus, de Eugen Cojocaru/78 Literatură şi film. De la Marquez citire, de Alexandru Jurcan/79 De la Păstorel citire/80 Lumea lui Larco, de Vasile Larco/80 Curier/85 Pantume, de Ion Roşioru/86 Şevalet. Lumina din portrete (Veress Zsuzsa), de Nicolae Băciuţ/86 Naivitate fără naivitate (Elena Harja), de Nicolae Băciuţ)/86 Pictorul Radu-Anton Maier/87 Libris editorial/88
2
________________________________________________ Număr ilustrat cu lucrări de MIRCEA MAXIMILIAN BOERIU
Cântăreţul Bob Dylan a primit Premiul Nobel pentru Literatură pe 2016, pentru crearea unor noi maniere de expresie poetică în cadrul marii tradiţii a muzicii americane, informează site-ul oficial al acestor prestigioase distincţii. * Bob Dylan este unul dintre cele mai influente personaje ale secolului al XX-lea, fiind un simbol al inovaţiei în muzică şi cultură, primul artist care a îmbinat muzica populară cu ambiţiile intelectuale. Bob Dylan s-a născut pe 24 mai 1941 în Duluth, Minnesota. A crescut într-o familie de mic-burghezi de origine evreiască în oraşul Hibbing. Pe timpul adolescenţei a cântat în numeroase trupe şi cu timpul, pasiunea sa pentru muzică s-a adâncit, cu precădere pentru muzica folk americană şi pentru blues. Unul dintre idolii săi era cântăreţul de folk Woody Guthrie. A fost influenţat şi de autorii timpurii ai Generaţiei Beat, dar şi de poeţii modernişti americani. Dylan s-a mutat apoi la New York în 1961 şi a început să cânte în cluburi de noapte şi în cafenele, în Greenwich Village. L-a întâlnit pe producătorul muzical John Hammond şi a semnat contractul pentru albumul său de debut, cu titlul "Bob Dylan" (1962). În anii ce au urmat, a înregistrat mai multe albume care au avut un impact fulminant asupra muzicii comerciale: Bringing It All Back Home and Highway 61, remasterizat în 1965, "Blonde On Blonde", în 1966, şi "Blood On The Tracks" în 1975. A fost un muzician prolific şi în următoarele decade, când a scos "Oh Mercy" (1989), "Time Out Of Mind" (1997) sau "Modern Times" (2006). Turneele lui Dylan din 1965 şi 1966 au atras foarte multă atenţie. Pentru o perioadă, a fost însoţit de regizorul D. A. Pennebaker, care a documentat atmosfera din preajma scenei în filmul „Dont Look Back” (1967). Dylan a înregistrat un număr mare de albume în jurul unor teme precum condiţiile sociale ale oame-
______________________________ nilor, religia, politica şi dragostea. Versurile au fost continuu publicate în noi ediţii, sub titlul „Lyrics/ Versuri”. Ca artist, este extrem de versatil; a fost un pictor activ, actor şi scenarist. În afara compoziţiei de albume, Dylan a publicat lucrări experimentale precum „Tarantula” (1971) şi colecţia „Writings and Drawings” (1973). A scris autobiografia „Chronicles” (2004), care prezintă amintirile sale din primii ani petrecuţi în New York şi care oferă o privire asupra vieţii sale aflată în centrul culturii pop. Începând cu anii 1980, Bob Dylan a susţinut turnee în continuu, ca parte a ceea ce se numeşte “NeverEnding Tour”. Dylan are statutul unei personalităţi iconice. Influenţa sa asupra muzicii contemporane este profundă şi este subiectul de inspiraţie al multor cărţi. Bob Dylan a câştigat numeroase distincţii de-a lungul vastei sale cariere, inclusiv 11 premii Grammy, un Oscar şi un Glob de Aur. A fost introdus în Rock and Roll Hall of Fame, în anul 2000 a primit Polar Music Prize, iar, în 2012, preşedintele american Barack Obama i-a decernat Medalia pentru Libertate (Medal of Freedom). Revista Rolling Stone l-a clasat pe Bob Dylan pe locul al doilea în topul celor mai mari 100 de artişti realizat în anul 2011 şi pe locul al şaptelea în clasamentul celor 100 cei mai importanţi muzicieni alcătuit în 2008. În iunie 2015, Bob Dylan a concertat la Bucureşti, în cadrul turneului mondial "Never Ending Tour". (Mediafax) 3
Literatura română aşteaptă de o viaţă Premiul Nobel pentru literatură. Laurenţiu Ulici, în a sa lucrare „Nobel contra Nobel” (Editura Cartea Românească, 1988) pune faţă în faţă pe cei care au fost distinşi cu acest premiu cu cei care nu l-au primit „nu pentru a dovedi superioritatea celor din urmă, ci pentru a proba compatibilitatea lor axiologică, altfel zis, existenţa în literatura universală a acestui veac a unui număr de scriitori excepţionali, mult mai mare decât cel ce a întrunit sufragiile prestigiosului juriu Nobel”. După cum se ştie, premiile Nobel au fost create de savantul și omul de afaceri suedez Alfred Nobel (1833 1896), inventatorul dinamitei (1867), care, testamentar, a întemeiat o fundație cu scopul ca veniturile imensei sale averi să fie oferite în fiecare an "sub formă de premii celor care, în anul precedent, au adus cele mai mari servicii umanității". Primul laureat Nobel pentru literatură e francezul Sully Prudhomme, distins în 1901. Nume grele ale literaturii universale au fost distinse cu acest premiu, de la Frederic Mistral la Rudyard Kipling, de la Romain Rolland la Thomas Mann, de la Andre Gide la T.S. Eliot, dar nume nu mai puţin importante nu au primit acest premiu, şi e suficient să înşiruim doar câteva nume, invocate şi de Laurenţiu Ulici: Tolstoi, Ibsen, Mark Twain, Cehov, Jules Verne, Jack London, Guillaume Apolinaire, Marcel Proust, Rainer Maria Rilke, Franz Kafka, James Joyce, Carl Sandburg, Serghei Esenin, Constantin Kavafis, Mihail Bulgakov, Ezra Pound, Paul Valery, Cezare Pavese... De fapt, poţi avea, pe bună dreptate, impresia, că, de fapt, laureaţii Nobel sunt cu adevărat tocmai cei ce nu au primit acest premiu. Dintre scriitorii români, dacă-i avem în vedere doar pe acei care erau în viaţă după instituirea premiului Nobel, lista celor care ar fi binemeritat acest premiu este lungă: I. L. Caragiale, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Matei Vişniec... acestea fiind opţiunile mele, dar, cu → NICOLAE BĂCIUŢ
siguranţă, pot fi adăugate şi altele, mult vehiculate, mai ales în ultima perioadă: Mircea Ivănescu, Nicolae Breban, Paul Goma, Mircea Cărtărescu... Aşteptările noastre sunt mari, multe şi de foarte mult timp. De ce nu i s-a acordat literaturii române un astfel de premiu? N-au fost, nu sunt autorii români suficient de bine cunoscuţi în străinătate, nu sunt suficient (de bine!) traduşi, nu ne-am înscris niciodată în vadul opţiunilor Academiei suedeze? Mă îndoiesc că bună parte dintre cei premiaţi sunt foarte cunoscuţi în Suedia, că onor Comitetul care judecă an de an şi decide acordarea premiului este chiar atât de cuprinzător informat încât evaluările să fie incontestabile. Oricum, nu e uşor să alegi dintre înălţimile literaturii piscurile. Adesea ne scapă şi criteriile, nu o dată opţiunile fiind pe lângă cele axiologice şi de gen. Numai aşa putem accepta printre laureaţi şi filosofi: Rudolf Christoph Eucken, Herin Bergson şi Bertrand Russell, un istoric - Theodor Mommsen, un şef de stat Winston Churchill. S-au acordat de-a lungul anilor aproape opt sute de premii Nobel, de care au beneficiat peste şaizeci de ţări. Sunt ţări cu multe premii: S.U.A., Germania, Franţa, Suedia etc, dar şi cu câte un premiu – Bangladesh, Puerto Rico, Brazilia, Bulgaria etc. Noi nu ne putem revendica nici măcar pe George Emil Palade ori pe Herta Müller... cu mai mult sau mai puţin sânge românesc în ei. Premiul Nobel nu e o competiţie pe naţiuni, ci o recunoaştere a valorii, dincolo de geografii şi de sisteme politice. De ce n-au fost însă valorile româneşti recunoscute niciodată? Fireşte că avem şi frustrări şi revolte pentru această nefirească situaţie. Am ratat încă o dată un premiu Nobel, care ar fi putut ajunge la un scriitor român, Mircea Cărtărescu care, se spune, a fost în cărţi în ultima vreme. Noi nu vom şti aceasta, fiindcă informaţii despre „lista scurtă” se vor da doar peste cincizeci de ani! Ne mulţumim, cel puţin în lumea literară, cu premiile care se dau aici, acasă, aşa cum ştim că se dau. Dar dacă la noi se dau premiile nu o dată cu vehemente contestări, de ce să-i contestăm juriului Nobel nedreptăţile sale? Sunt şi ei oameni, ca şi noi, nu?
Cine nu știe măcar câteva versuri din cântecele lui Bob Dylan? Oricine știe cel puțin Vânare de vânt, tradus magistral de Adrian Păunescu, cel care l-a adus pe Bob Dylan în România la începutul anilor 70, prin cântecele sale, după o bursă în Statele Unite, săturându-se el însuși de literarul livresc, dorind altceva. Atunci a și scris, de altfel, cea mai bună carte a sa, Istoria unei secunde. Deschiderea lui Adrian Păunescu față de muzica și poezia americane de atunci a fost formidabilă și a dat roade. Muzica lui Bob Dylan a intrat în România prin Cenaclul Flacăra și s-a conservat în primul rând prin talentul excepțional al lui Florian Pittiș. Cine crede că traducerea plată și fără relief pe care a făcut-o recent Mircea Cărtărescu versurilor lui a modificat ceva, e neinformat: Bob Dylan fusese deja în persoană în România, concertase, - l-am văzut cu ochii mei, de aproape (m-am și întâlnit la concertul lui cu Răzvan Țupa, unul dintre cei mai buni poeți ai generației noastre) -, muzica sa era pe buzele tuturor și chiar îmbătrânise deja pe buzele tuturor. Înainte de concertul din 2010, tradusesem eu însumi poeme din Bob Dylan... Să o luăm cu începutul. Anii 60 și 70 ai secolului trecut (mai puțin spre sfârșit, deși nu cu foarte mult mai puțin) au fost ani de mare deschidere și dezgheț, complicitatea dintre generația tânără de scriitori și Nicolae Ceaușescu a fost una benefică și demnă de o mare cultură: nimeni, istoric vorbind, văzând ce s-a publicat atunci, nu va putea conchide că acea epocă a fost a unui regim opresiv, decât dacă e rău-intenționat. Cultura ______________________________________
Mircea Boeriu 4
națională a acelei epoci a fost una excepțională (față de cum era prescris să fie) și una pe care o regret azi, când conducerea antinațională a României e similară celei din anii 50 ai ocupației staliniste. În anii 70-80, nu numai faptul că în Cenaclul Flacăra se cântau piese ale lui Bob Dylan e unul evident, cenaclul a început să compună în maniera americană a lui Bob Dylan, occidentalizarea americană a lui Păunescu fiind una fără precedent în cultura română. E prima dată când un vector practic și simbolic de cultură americană populară devine organic integrat în cultura română, nu livresc cum ar fi, de pildă, traducerea lui Faulkner -, ci prin cu totul alte mijloace. Meritul fundamental de impunere în România a manierei Bob Dylan și a cântecelor sale propriu-zise (a poeziei sale implicit) îi revine, fără îndoială, lui Adrian Păunescu. În 2007, scriam pe portalul poezie.ro un articol intitulat Un Nobel românesc pentru literatură? Propuneam acolo trei nume care consideram eu că sunt demne de premiul Nobel: Matei Vișniec, Adrian Păunescu, Mircea Cărtărescu. Motivam următoarele: MATEI VIŞNIEC : Pentru valorosul său teatru, jucat pe mai toate scenele lumii, evidenţiind strălucit spiritul poetic al omului contemporan. ADRIAN PĂUNESCU: Pentru poezia sa, capabilă să cuprindă generaţii şi să le arate libertatea chiar şi atunci când ea pare a nu exista (sau când e limitată), pentru mişcarea literar-muzicală Cenaclul Flacăra, mişcare fără precedent în Europa de Est; şi pentru spiritul său interesat în dialogul cu masele. MIRCEA CĂRTĂRESCU : Pentru opera sa literară, mai cu seamă pentru Levantul și Orbitor. Revăzând propunerea mea de atunci, după 9 ani, constat că era justă. Dacă Bob Dylan a ajuns să devină poet din muzician, Adrian Păunescu a devenit staroste/vătaf (e atât de originală formula sa încât iese din terminologia livrescă și poate atinge, mai degrabă, una arhaic-autohtonă, similară rapsodului, bardului) peste muzicieni, formându-i, ținându-i în frâu și compunând pentru ei, într-o formulă chiar mai veche (de pe vremea lui Molière), revitalizată în ton cu epoca și fiind sufletul epocii. Cele două direcții contrare se întâlnesc în manieră. Ea a fost la început → DARIE DUCAN
întrucâtva a lui Dylan, dar Păunescu a particularizat-o, rămânând în istorie prin ea. Valoric, Adrian Păunescu e un poet important și mare. Nu același lucru se poate spune despre Bob Dylan, oricât de mult l-am iubi. Poezia sa e doar ingredient al cântecelor sale, puține texte de cântec rezistând singure, fără muzica aferentă. Din cele care rezistă, nu poți face un autor de premiul Nobel, oricât ai încerca. Perenitatea sa e una complicitară. Pe acest fapt a mizat juriul Nobel în acest an 2016 al compromisurilor valorice în fața ideologiilor. Dacă Bob Dylan e un muzician popular și formidabil, juriul Nobel nu e decât populist. Niciun om care cunoaște cu adevărat literatură nu l-ar putea considera pe Bob Dylan un poet demn de premiul Nobel pentru literatură. Dar pe Păunescu, da?, ar suna întrebarea... Da, pe Păunescu, da. Mișcarea sa artistică fără precedent pleacă de la poezie, de la un autor la ora aceea validat ca poet prin mijloacele tradiționale ale modernității: cărți publicate, apariții în reviste și TV etc., nu se validează prin muzică pentru a salva ulterior literarul (minim și, deseori, minor) din producția sa, ca în cazul lui Bob Dylan. Pentru a înțelege cel mai bine populismul și ralierea ideologică (spre marxism?) a juriului Nobel în urma alegerii sale, putem face apel la o sintagmă a lui Eugen Negrici, utilă, desigur, (și) Evului Mediu IT în care trăim. E vorba despre expresivitatea involuntară. Așa cum căutăm literarul cu disperare în puținele texte care ne-au rămas din Evul Mediu românesc, găsindu-l chiar în lipsa intenției literarului, așa caută juriul Nobel stafida în cozonacul lyrics-urilor lui Bob Dylan pentru a demonstra că e literatură ceea ce nu e destinat a fi literatură - nu e, prin urmare, poetry, ci lyrics (Mircea Cărtărescu are dreptate să facă distincția în prefața traducerii sale de lyrics.). Popularitatea lui Păunescu e națională tocmai în contextul politicului, care l-a oprit a fi mai mult (dacă România de atunci ar fi avut forța expansiunii americane, Păunescu ar fi fost o celebritate mondială). Bob Dylan are și el un caracter național, ceva mai difuz, fiind mai degrabă american decât evreu, cu toate că în textele sale se infuzează notabil și simboluri ale vechilor texte ebraice. Premiul Nobel, acordat lui Bob Dylan, l-ar face o victimă dacă nu s-ar salva prin altceva.
L-aș iubi mai mult pe Bob Dylan dacă ar refuza acest premiu, această impostură (prin exagerare literară) care i se pune în cârcă de către alții, exclusiv pentru nevoile lor (el nemaiavând nevoie de nimic!). Muzicianul formidabil și scriitorul talentat (din care am savurat Tarantula ca pe o epopee post-dada, impregnată de realism și, mai mult decât atât, de jurnalism) va rezista prin cântecele sale uluitoare ca Hurricane, Emotionally Yours sau Rainy Day Woman. Sad Eyed Lady of the Lowlands sau Blowin’ in The Wind, în care Ecleziastul conține un tip foarte personal de bucolic biblic virat spre politic, spre militantismul pacifist (pe care și Adrian Păunescu l-a îmbrățișat tematic). În timp ce Bob Dylan vine dinspre muzică spre literatură, Adrian Păunescu vine dinspre literatură spre muzică, nefiind muzician, ci un mare poet și un om de teatru. Păunescu a făcut totdeauna distincția între lyrics și poezie. De altfel, în Cartea cărților de poezie (1999, 2003) există un capitol foarte clar care recuperează sub numele Poezii-Cântrce, acele lyrics scrise de-a lungul timpului direct pentru muzicienii trupei sale. Restul, sunt poezie, cu toate că, uneori, muzicienii folosesc la rândul lor, pun pe muzică și poeme din cărțile care nu aveau ca destinație muzica. (Acest fenomen intern e unul retroactiv.) Poeziile-Cântece sunt chiar rodul colaborării, rodul sincretismului, al laboratorului intern al cenaclului. Capitolul amintit reprezintă, însă, o foarte mică parte din producția literară a lui Adrian Păunescu: doar prin ele, Adrian Păunescu nu ar fi fost un mare poet, la fel cum nici Bob Dylan nu este unul tocmai prin lipsa operei poetice. A despărți acum, printr-o siluire a acestui sincretism, poezia de muzică denotă nu numai o neînțelegere a fanomenului Bob Dylan și o falsificare a lui, dar chiar o rea- intenție: aceea de a reîntoarce poezia în Evul Mediu, când truverii și trubadurii nu le concepeau separate. Paradoxal, a favoriza o componentă a acestui fenomen înseamnă a le suda și mai tare, a acredita ideea antimodernă a literaturii. Această medievalizare indusă vine pe fondul unui curent devenit antinaţional, după modelul poeziei de dinaintea formării statelor naționale de-a dreptul (acum contra lor), folosit pentru a denigra autoritatea literaturii 5
Mircea Boeriu ______________________________ (în concepția ei modernă) și de o ralia unui populism care să împace ambele tabere, ținta fiind una a reiterării luptei clasicilor cu modernii, îmbrăcați în armură de moderni și post-moderni (în prelungire). Tocmai acum, când modelele sunt vitale și ele trebuie să fie selectate fără compromis ? Din păcate, da. Juriul Nobel comite un act oportunist prin care, cel puțin în ochii celor care cunosc literatură, se descalifică. Adrian Păunescu a murit fără să primească premiul Nobel pentru literatură (propaganda mârșavă postrevoluționară - împotriva sa a făcut ridicolă propunerea mea la acea dată. Iată că acum, prin Bob Dylan, ea pare a putea sta în picioare, măcar prin analogie !) Mircea Cărtărescu și Matei Vișniec merită, fiecare în parte, acest premiu, ei fiind mari scriitori. Nu și fenomene. Bob Dylan este și va fi mereu un mare artist, un compozitor de geniu și un om care a însuflețit câteva generații. Nu, însă, un mare poet. Juriul Nobel și-a cedat, cum spuneam, autoritatea comunismului în formă globalistă, forțând artificial un model natural prin care să ne reîntoarcem la poeții-trubaduri, în medievalitate. Modernitatea e, în primul rând, un câștig de luciditate, înainte de a fi unul de formă poetică. Mai am speranța unui refuz din partea lui Bob Dylan, când „The man in the coonskin cap, in the big pen/ Wants eleven dollar bills but you only got ten. [Bob Dylan, Subterranean Homesick Blues] Atunci când ești Bob Dylan, tocmai pentru că ești Bob Dylan, ai putea să te detașezi de asemenea tinichele care ți se acordă pentru șubrezirea criteriilor, într-un timp când e nevoie de ele ca de aer. Paris, 19 octombrie 2016
„… nu trebuie… să privesc înapoi cu mânie spre însingurarea mea.” Cornel Ungureanu (n. 1943, Lugoj) a absolvit Facultatea de Filologie, secţia română-germană a Universităţii din Timişoara. Profesor la Universitatea de Vest din Timişoara şi redactor la revista Orizont. În perioada 1990-1995 a reprezentat Asociaţia Culturală România-Israel, Timişoara în calitate de prim-vicepreşedinte. Din 1990 este membru al PEN CLUB şi preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara. În 1999 a fost numit preşedinte al Fundaţiei „A treia Europă”. Alte activităţi relevante în perioada 1990-1993, 1997-2001: Cronica filmului la Radio Timişoara şi televiziunea Analog Timişoara. Dintre lucrările sale, amintim: La umbra cărţilor în floare (1975), Proză şi reflexivitate (1977), Contextul operei (1980), Proza românească de azi, I (1985; Premiul Uniunii Scriitorilor), Voiculescu şi structurile literare ale Renaşterii (1984), Mircea Eliade şi literatura exilului (1995; Premiul Uniunii Scriitorilor), A muri în Tibet (1998), Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii (1998, coordonată împreună cu Adriana Babeţi), Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă (1998, coordonată împreună cu Adriana Babeţi), Mitteleuropa periferiilor (2002), Ioan Slavici, monografie, 2002, Geografie literară, 2002, Geografia literaturii române, azi. vol. I Muntenia, 2003, Octavian Goga, monografie, 2003, Europa Centrală, 2004, Geografia literaturii române, azi. vol. IV Banatul, 2005, Sorin Titel, Reșița, Modus P.H., 2005, Istoria secretă a literaturii române ş.a..
* - Cornel Ungureanu, care ar fi prima întrebare ce ți-ar conveni, cu ce ai vrea să începem? - Prima întrebare ce mi-ar conveni s-ar lega de Geografia literară. Geografie pe care credeam că o voi încheia destul de repede, dar uite că… După primul volum consacrat Munteniei – asta se întâmpla în 2003 – ar fi trebuit să predau repede-repede – prin 2004 – pe al doilea, Moldova şi sentimentul abisal al culturii – editurii Paralela 45 – apoi al treilea, Transilvania şi seducţiile Europei Centrale. Mi se părea că le voi termina repede, fiindcă aveam în urmă vreo zece ani de lucru, şi singur şi în echipă, cu privire la literaturile Europei Centrale. M-am întâlnit cândva, întâmplător, cu Alexandru Muşină, care m-a întrebat dacă nu vreau să-i dau, pentru colecţia minimonografiilor sale, un volum despre Slavici. I l-am dat cu grăbire şi m-a întrebat dacă n-am altul. Cum nu, Goga. Probabil incitat de Goga, m-a întrebat dacă nu vreau să scriu O istorie secretă a literaturii române. Cum să nu. Şi am scos, la editura Aula, Istoria secretă a literaturii române. Când am reluat munca la Geografie… am observat cât de harnici sunt scriitorii români. Şi cât de activi sunt aghiotanţii lor. - Care ar fi în schimb întrebarea pe care nu ai agrea-o? - Chiar dacă o să ți se pară ceva nefiresc, tot asta. Tot asta fiindcă mi-a fost dat să aflu câte personalități ale ______________________________
6
literaturii noastre s-au ocupat, înaintea mea, de geografia literară. Să ne oprim bunăoară doar la un nume. Nume mare – George Călinescu. Domnia sa, în introducerea la Marea Istorie, face practic Geografie literară (arată cum marii scriitori apără, prin opera lor, graniţele). E însă de precizat că de Geografie liteară s-au ocupat și alți literați de primă mărime. Oricum niciun cuvânt despre revista Orizont, niciun cuvânt despre volumul meu Imediata noastră apropiere, în care se găsesc articole mele despre imediata apropiere a locului în care trăiam. Tomul ar fi fost urmat, în anii următori, de volumul al doilea, al treilea ş.a.m.d, toate fiind consacrate Geografiei literare europene. În 1985, mi-a apărut Proza românească de azi unde, în partea a doua, vorbesc despre o verticală, despre… o coloana a infinitului ce ţine la o oarece distanţă culturile din U.R.S.S. şi Occident. Preluam acolo o idee a lui Ivar Ivask, rostită apăsat de el într-un studiu despre Czeslaw Milosz - Să nu ne grăbim. Ai reedita, să zicem acum, Proza românească de azi? - Parcă… nu. Nu ascund însă faptul că am folosit, că voi folosi în Geografia literară, capitolele din ea legate de geopolitică, de geostrategiile istoriei prin care am trecut. - Am înțeles. Ce se mai întâmplă – curiozitate firească – cu Istoria secretă a literaturii? - Multe. Se întâmplă multe. Nu voi intra în amănunte, voi spune doar că… decupez din ea câte un capitol, capitolele ce au o individualitate aparte, pe care le editez separat. Mă refer la unul dintre ele intitulat Arta paricidului la români, în care tratez subiectul fiii naturali, într-o societate (încă) tradiţională. Despre fiii naturali din scrisul românesc s-a scris puţin şi fără aplomb. Cele mai multe pagini aparțin lui Mateiu Caragiale, fiindcă (in)fidelitatea fiului faţă de ilustrul său tată a fost şocantă, raporturile constant conflictuale, ecourile vii deosebit de vii, toate acestea asigurând o audiență largă, fiind însoțite, din fericire, de o bogată rodire literară. Se știe că, de o oarecare notorietate, neînsoțită însă de studiu prea convingător, a avut parte și → TITUS SUCIU
biografia lui Camil Petrescu. În cazul celorlalţi substituţiile, transcrierile terapeutice, atenuarea şi învăluirea prin literatură nu au fost, din păcate ori din cine știe ce alte motive, îndeajuns de sesizabile. E de spus, în continuarea discuției, că doar câteva dintre transcrierile revistei Manuscriptum au putut sugera în mod convingător drumul operei în căutarea tatălui, datele exacte ale unui arbore genealogic. Nimic mai infamant că într-o societate tradiţională mama e servitoare, tatăl abuziv, violent, iresponsabil. Cum se poate salva oare fiul natural decât prin apel la şansa de a-şi recupera biografia cu ajutorul imaginarului? Şi Sadoveanu şi Panait Istrati şi Camil Petrescu şi G. Călinescu s-au aflat într-o asemenea situaţie. Şi, întrun annume fel, Mateiu Caragiale. Nu prea departe de aceste biografii fracturate se află istoriile personale ale lui Tudor Arghezi… Hortensiei Papadat Bengescu sau, mai aproape de noi, ale lui Marin Preda… Eugen Barbu. O situaţie mai specială ar fi a lui Petru Dumitriu, autorul unei mult studiate Cronici de familie. În societatea românească de după Unirea din 1918, a avea mamă de origine maghiară (fie şi nobiliară) şi un tată ofiţer, echivala cu o mezalianţă. Procesul Tatălui şi decizia paricidului apar, cu insistenţă, la Emil Cioran şi la Eugen Ionescu, însă atenție, multe pagini ale operelor acestor mari creatori pot fi înţelese doar prin grila de care vorbeam mai sus. Omul revoltat / omul politic îşi câştigă, prin optica acestora, înţelesuri noi. Aș zice de altfel că în acest context, Tudor Arghezi ocupă locul cel mai... ispititor. Dar trebuie să-ţi spun și aceea că titlul mă sperie, cu toate că… - Ezitarea asta mă ispitește să formulez o întrebare oarecum mai agresivă. Ți-e frică să dezvolţi subiectul? - A… zici că e agresivă doar oarecum… Dragă Titus, eu sunt critic literar, fac istorie literară, îţi citesc cu drag cărţile, tu ai scris cele mai frumoase şi mai sincere volume despre Timişoara lui Decembrie 1989. Văd că următoarele tale cărţi s-au întors în urmă... - Haide să facem acum și noi această manevră. Să ne întoarcem în urmă. Deci… când te-ai apucat de literatură? - Da, e altceva. Întrebarea asta nu
are… ghimpi… De prin clasa a şaptea, la Şcoala generală din Zăgujeni. Sat-sat, dar domnul director Iancu I. Petrescu înfiinţase un internat pentru copiii din localitățile învecinate. Mai mult chiar decât atât, îndrumați de dânsul, umblam prin satele învecinate cu… sorcova. Prezentam spectacole în care să arătăm… ce fapte nemaipomenite se petrec în şcoala noastră. Şi ce grozav este domnul director… Eu scriam poezii, pe care le recitam la aceste manifestări. Înainte însă de fiecare moment personal, recitam poezia În sat la noi a autorului… Iancu I. Petrescu. Ei, zilelele de neuitat ale copilăriei, ale fabuloasei perioade din viața omului – copilăria! Alta a fost situația la liceul din Caransebeş. Aici am fost supuşi unei discipline dure. Prea dure. Și m-am cam… însingurat. Una peste alta, nu am amintiri plăcute din perioada liceală. Cu toate astea, aș spune că nu se cade să consider perioada aceea… neagră-neagră. Contrazicându-l pe John Osborne, aș zice că nu trebuie… să privesc înapoi cu mânie spre însingurarea mea. Asta pentru că în însingurarea aceea – o propoziție, câteva fraze, apoi pagini, pagini întregi… Adică un jurnal. Și lecturi. Începusem să citesc, vorba aceea, și în somn. Apoi vise! Dar ce vise?!… Citind orice carte ce-mi cădea în mână, îmi fixam des privirea în tavan visând să scriu romane ca La Medeleni, ca… acela pe care tocmai îl citeam. Ei bine, la facultate… La facultate am scris o comunicare despre Labiş, profesorul Bociort m-a luat ______________________________________
7
______________________________ atunci de mână şi m-a dus la Scrisul bănăţean (din 1964 revista se va numi Orizont) unde am început să scriu recenzii. Cu asta am intrat în ritm, într-un program ce m-a disciplinat, datorită căruia, zic eu, am devenit soldat al scrisului. În fine, în 1965, am terminat Filologia, secția română-germană. Datorită repartiției am ajuns într-un sat necooperativizat, unde am scris un roman. L-am trimis la Cluj, Ion Oarcăsu a vrut să-l tipărească, dar mia cerut prea multe modificări și cum eu n-am fost de acord… După cîțiva ani, în 1970, am fost angajat la Orizont, unde mi s-a încredința sectorul de critică literară. Trebuia să scriu săptămânal cronici literare. Cu asta am cam terminat-o cu proza treizeci de ani, din 1970 până în 2000, deoarece am ţinut cronica literară a revistei Orizont. Singur sau împreună cu Marcel Pop Corniş, Eugen Dorcescu, Lucian Alexiu, Mircea Mihăieş. - Dar s-au adunat și altfel de pagini, acestea găzduite între coperți, ce în 1975 au fost răsplătite cu premiul pentru debut, în 1980 cu cel pentru critică şi istorie literară. Unul după altul. Ajunși aici, am o întrebare, dar n-o formulez deoarece sunt convins că ai intuit-o. - 1975. Am obținut atunci premiul pentru debut în critică cu o carte despre criticii literari. În 1970, se înfiinţase la Timişoara editura Facla, care avea nevoie de cărţi ale localnicilor, care solicita tomuri autorilor din zonă. →
În acest context, mi s-a cerut și mie un manuscris. Mi-am strâns cronicile publicate în reviste de-a lungul timpului, am completat manuscrisul cu studiile mele despre Blaga, Voiculescu, Pillat, Marin Preda... Editura m-a cam amânat, apoi a reţinut doar paginile despre criticii literari. La cenzură au mai fost eliminate niște pagini, două capitole oarecum mai nervoase, cele despre Vitner şi Nicolae Moraru. Cartea a plăcut, a fost bine primită, s-a scris despre ea mult. Ce-am făcut cu paginile neincluse în volumul publicat la editura timișoreană? Le-am plasat între alte coperți și leam trimis la Cartea Românească. S-a ocupat de ele doamna Dimisianu. Redactor extraordinar doamna Gerogeta Dimisianu. În fine, juriul care mi-a dat premiul era patronat de domnul Şerban Cioculescu. Pentru dânsul nu eram un necunoscut, un debutant, mă ştia de la Biblioteca Academiei. Mă știa pentru că eu îmi petreceam vacanțele la Biblioteca Academiei, directorul acesteia fiind chiar dl. Cioculescu. Trebuie să precizez că nu eram un, cum să spun, cititor ocazional. Domnul Cioculescu și-a dat seama că aveam un plan de studiu, de aceea am avut, m-am bucurat de toate facilitățile. Am avut adică acces şi la manuscrisele de la Sala 3, cea în care se găseau publicaţiile şi cărţile prețioase, rare, unice… Asta e, sunt un om cu îndelungi stagii prin arhive… - Anul ăsta ai luat premiul Academiei… - A fost o surpriză plăcută. Mărturisesc, foarte plăcută. Premiul Academiei mi-a fost acordat pentru lucrarea Vasile Voiculescu. Oglinzi paralele. Carte în care am plasat, pe lângă teza mea de doctorat despre Vasile Voiculescu – susţinută în 1984, după ani de aşteptare – capitole în care vorbeam despre implicarea operei lui V. Voiculescu în geografia literară a României, în introducerea volumului dănd amănunte despre apropierea mea de Ionică Voiculescu, fiul năzdrăvan al marelui scriitor, care a murit, din păcate, prea devreme pentru a realiza, împreună, proiectele editoriale pe care ni le fixasem. - Înţeleg că pentru a scrie despre Vasile Voiculescu ai studiat numeroase, poate toate docum-
entele în care există informații, date despre dânsul. Cornel dragă, cine mai umblă astăzi prin arhive? - Nu ştiu... Din păcate nu există, încă, liniştita şi frumoasa cercetare a biografiilor marilor scriitori. Vatamaniuc a trecut binişor de 90 de ani, Gheran se apropie de 90… Ce face, mă întreb și eu, juna generaţie? Mai are timp să rămână în biblioteci, în arhive? Am realizat, se știe, cu Adriana Babeţi, grupul de cercetare A treia Europă. Ne-am selectat studenţii cei mai buni, am avut alături de noi un şir de prieteni care ar fi trebuit să se specializeze în cercetarea literaturii române în relaţie cu literaturile Europei Centrale, am publicat două volume colective, am tradus vreo 60 de cărţi, am scos o revistă care a ajuns la cinci numere şi, după succesul grupului, după dialogurile cu cercetători din Franţa, Statele Unite, Budapesta, Belgrad, Varşovia… cei mai importanţi dintre ei au devenit… şefi ai unor Institute culturale de peste hotare, unul este ambasador la Budapesta, mulți alţii sunt cadre didactice prin Statele Unite, Canada, Germania… - Cea mai recentă carte a ta este Literatura Banatului… O carte cât Istoria lui Manolescu. În afară de publicaţiile judeţene, ce n-au scris mai nimic despre ea, ai avut presă bună. Foarte bună. Cartea a fost elogiată la televiziune, în revistele literare… Ţi-ai reproşa, totuși, ceva? - Multe. Hai să nu zicem multe, dar destule… În primul rând, îmi imput faptul că despre autorii fundamentali ai Banatului cultural – Virgil Nemoianu, Mihai Şora, Mircea Martin, Mihai I. Spăriosu, Sanda Golopenţia, Octavian Neamţu – am scris prea puţin, despre unii deloc. Ca şi despre prietenii mei, prietenii de lângă mine sau de dincolo. Sigur, sper să fac şi pentru cartea asta o a doua ediţie, aceea adăugită. După cum sper ca anul viitor să dau spre tipărire volumul Mittel-europa periferiilor, ediţie adăugită și acesta, iar pentru centenarul Unirii vreau să termin Geografia literară a României. - Cornel Ungureanu – mulțumiri. Mii de mulțumiri pentru acest parcurs prin laborioasa, impresionanta ta creație literară. Timişoara, octombrie 2016 8
La Bacău, spre Bacovia Bacovia mi-a venit şi fulgerător luminos mi-a pus pe suflet o frunză verde din viitorul din primăvara anului 2015. și mai apoi mă numesc eu Firulovici i-am spus frunzei crezând că-i nai de sub stele înlăcrimate din Dunăre la vale unde și noi locuim cu multă dragoste și norozie cum spune Alimpie fratele meu iar măicuța noastră Ielena prenume nimic nu spune astăzi pe lume De la Suceava, spre setea mea De la Suceava azi îmi vine o surpriză cât un cosmos întreg dureros de dulce o carte despre Opera magna a poetului zis Labiș Nicolae cum mi-a promis sora lui 1300 de pagini la scor precum un soi imens de galaxii înnodate doar de 21 de ani abia abia trăiți de la Suceava spre nimănuia prin care și noi suntem in vivo prezenți lin Răzvane și ăsta e sus mare exact și de tot abia cum aici expus spre setea noastră ADAM PUSLOJIC
„Să fim oameni buni, cu credință în Dumnezeu și nădejde mare în El” În primele zile ale lunii iunie, am fost la Blaj, la o întâlnire-aniversară, împlinirea a mai mulţi ani de la terminarea liceului. Am avut bucuria să-l reîntâlnesc pe colegul meu de liceu Mircea Maximilian Boeriu, artist plastic, membru fondator şi vicepreşedinte al Filialei Alba a Uniunii Artiştilor Plastici din România. I-am propus să-mi acorde un interviu pentru revista Vatra veche. Am descoperit că fostul meu coleg, deşi a ajuns un cunoscut artist plastic, este timid şi vorbeşte puţin. Greu, l-am tras de limbă ca să aflu mai multe informaţii despre el. Luminiţa Cornea: Mai întâi îţi mulţumesc, Mircea Boeriu, că ai acceptat să-mi acorzi acest interviu pentru revista Vatra veche. Să începem cu... începutul. Te rog, câteva date biografice... eventual, de când ai avut conştiinţa că eşti artist? Mircea Maximilian Boeriu: Mulţumesc. M-am născut la 27 aprilie 1949.... - ....ştiu, la Blaj. - ... la Câmpina. Sunt consătean cu Nicolae Grigorescu. - Am vizitat şi eu Casa Memorială „Nicolae Grigorescu” din Câmpina. Te rog, mai departe... - Am început să pictez la vârsta de 12 ani. Primul meu dascăl de pictură a fost călugărul Iuliu Moga din Blaj, prieten foarte bun cu bunicul meu. Amândoi erau artişti. În lucrările pe care le executau ei, bunicul făcea sculptura unui iconostas, iar preotul Moga, pictura. De la dânsul, am învăţat multe lucruri în
ceea ce priveşte arta plastică, de la felul cum trebuie să desenezi, echilibrul în pagină, umbra, lumina, penumbra, umbra accentuată, lumina accentuată, compoziţia. Era un foarte bun colorist preotul Moga şi un foarte bun interpret în ceea ce priveşte compoziţia. Dânsul făcuse, câţiva ani, studii în Franţa, ca apoi să se stabiliească în Blaj, în rugăciune şi în credinţă. Am început studiile la Blaj, nouă clase la Liceul „Iacob Mureşianu”, am continuat la Oradea, unde am finalizat studiile liceale. - Nu mai ştiu de ce te-ai transferat la Oradea, mai ales că mereu ai fost cu noi, vechii tăi colegi, prezent la toate întâlnirile noastre, care după 20 de ani au fost anuale. - La Oradea, aveam o soră. Tatăl meu a hotărât să merg s-o mai ajut şi să termin acolo liceul. Dar se crease şi o anume atmosferă în şcoală, aici, la Blaj. În clasa a IX-a, la ora de istorie, profesoara mă prinsese că desenam ceva cam deochiat, oricum mă ocupam de desen în timpul orei de istorie. Mi-a dat nota doi şi m-a lăsat corigent. Aceasta a fost atmosfera la liceul din Blaj, dar am finalizat cu bine liceul la Oradea. Am dat la Facultatea de Arte Plastice din Cluj, unde am intrat şef de promoţie. Am continuat la Universitatea de Vest dinTimişoara. Am avut profesori deosebiţi şi colegi deosebiţi. În pictură, am început cu clasicismul învăţat de la părintele Moga, urmând să dezvolt modalitatea de lucru, realizând o pictură abstractă, ca la ora actuală să folosesc scurgerea de culoare a lui Jackson Pollock (19121956), unul dintre exponeţii majori ai expresionismului abstract. Astăzi, eu fac nu o pictură abstractă, ci una modernă abstractă decorativă. -Care este prezenţa lucrărilor tale în expoziţii? Ştiu că la începutul lunii mai, în cadrul festivităţilor de sărbătorire a evenimentelor de pe Câmpia Libertăţii din Blaj, 13-15 mai 1848, la Muzeul de Istorie „Augustin Bunea”, Blaj, a avut loc o expoziţie de pictură, unde ai expus ca artist consacrat, alături de un pictor debutant, Dan Avram. Mai cunosc faptul că atunci lucrările ţi-au fost prezentate de prof. univ. dr. Cornel Tatai Baltă, cunoscut critic de artă, iar directorul muzeului, 9
prof. Simona Frâncu, ţi-a făcut un laudatio, apreciind valoarea lucrărilor şi talentul tău. Eşti un pictor cu care Blajul se mândreşte. Nu te mira că am aflat atâtea, ştiu să utilizez internetul. - Bine. Tot la Blaj, în august 2014, am participat la Tabăra internaţională de artă. Am avut expoziţie personală, în noiembrie 2015, la Galeria Municipală din Alba Iulia, precedată de o altă personală, în acelaşi spaţiu, în aprilie 2009. Am avut multe lucrări în multe expoziţii în judeţ, în ţară şi peste hotare. În anul 1992, am devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Filiala Alba, continuând cu expoziţii naţionale şi internaţionale. La ora aceasta, lucrez în atelierul meu de la Blaj, situat pe str. Ion Inochentie Micu Klain, nr. 59. Am circa 600 de lucrări executate. Am lucrări în colecţii particulare (de exemplu, în colecţia Regelui Mihai de România) din ţară şi din străinătate, la muzee din ţară, la Cluj, Bucureşti, Târgu-Mureş. - Ce tematică ai, în general, în lucrările tale? Titluri? Ai o anume temă care te-a obsedat? - Tematica figurativ abstractă executată prin scurgeri de laviuri de culoare şi de dimensiuni mari şi foarte mari. Am şi lucrări mici, care se pot combina între ele, apropiinduse şi realizând diferite panouri decorative abstracte sau figurativ abstracte. În general, lucrările mele nu au titluri, totuşi am lucrări cu titlul Constelaţii sau lucrarea Codex Aureus, pe care am realizat-o în ultimul timp, de dimensiuni 1,50 / 1,20, apoi personaje figurative, compoziţii decorative. Am căutat, în permanenţă, să continui ceea ce a lăsat marele Jackson Pollock, lucru pe care el l-a făcut decorativ şi pur abstract. Eu am intrat în figurativ, în figurativ cu tentă religioasă şi cu tentă uman-figurativă. M-a obsedat tema figurativă, în special tema religioasă şi personajul religios cu aură și cu calitățile de personaj figurativ religios. - Mă gândesc să te întreb dacă ai între amintirile tale vreo poveste deosebită. Sunt la modă poveştile, dar, serios, mă gândesc la ceva legat de artă, bineînţeles, eventual de familie. → A consemnat LUMINIȚA CORNEA
- Da, am o poveste pe care am spus-o doar prietenilor apropiaţi. Este vorba despre bustul mitropolitului greco-catolic Vasile Suciu (18731935), o personalitate însemnată, nu numai a Blajului, care între 19201935 a fost membru de onoare al Academiei Române. Acum acest bust se află la loc central, în Parcul Blajului, pe colţ, în faţa Palatului Cultural. - M-ai făcut curioasă. Ce poveste poate avea bustul mitropolitului Vasile Suciu? - Ei bine, acest bust, operă a marelui sculptor Constantin Baraschi (1902-1966), s-a aflat în catedrala greco-catolică din Blaj până în anul 1948. Bunicul meu Maximilian Boeriu, preot în catedrala Blajului, în anul 1948, când a fost desfiinţat greco-catolicismul, a luat bustul (greu, de multe kilograme), ca să nu fie distrus, ponegrit; l-a îngrijit, l-a uns cu vaselină, apoi, punându-l întrun sac de iută, l-a îngropat în pământ, în curtea noastră. A stat îngropat timp de 50 de ani. Dacă cineva ar fi descoperit sau dacă am fi fost pârâţi,... nu mai avea cine să dea acest interviu. În anul 1991, bustul a fost dezgropat de mine şi de tatăl meu şi lam dat familiei mitropolitului Vasile Suciu, de fapt descendenţilor, familiei lui Emil Alexandru Negruţiu (1911-1988), fost rector al Universităţii de Agronomie din Cluj, membru corespondent al Academiei Române. Tatăl meu a ţinut mult ca bustul să ajungă la familie. Însă familia l-a predat Primăriei, aflându-se acum în locul ce i se cuvine; frumos, vizibil, instalat în parcul central al Blajului. - Îmi place această poveste reală pe care a trăit-o familia ta. Desigur bunicul şi tatăl tău au trăit vreme de 50 de ani cu frica în sân, cum se spune. Câte asemenea poveşti nu vor mai fiind la români! Dar, te rog să revenim la arta ta. Ce planuri de viitor ai? Nu se poate fără o astfel de întrebare, nu-i aşa? - Am un atelier mare plin cu lucrări începute, neterminate, nefinisate şi urmăresc să le inventarizez în vara aceasta, eventual, un catalog cu ele. Altă etapă de lucru, mi-am cumpărat pânze de vreo mie de euro, dimensiuni foarte mari, 90/90, care puse laolaltă fac un metru şi ceva, care să acopere suprafeţe mari în
muzeele ţării. Să fiu sănătos, să le pot lucra. - Ai un palmares / catalog al lucrărilor, care pe unde sunt? - Am expus în judeţ, apoi în cadrul unor expoziţii naţionale la Bistriţa, Deva, Sibiu, Cluj, Târgu-Mureş, Alba Iulia, Bucureşti. Participări internaţionale am avut la Basel în Elveţia, în Olanda, Belgia, Franţa, Italia. Am partcipat la Veneţia, la diverse expoziţii organizate, cu premii. În ţară, colaborez bine cu Uniunea Artiştilor Plastici, Filiala Alba, fiind aproape ca distanţă, eu locuind în Blaj. În Blaj, am lucrări la Muzeul de Istorie „Augustin Bunea”, la Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană”. Îmi doresc ca, la Palatul Cultural din Blaj, recent renovat, să pot organiza, în toamnă, cu ocazia deschiderii oficiale a acestuia, o expoziţie personală în care să-mi etalez toate lucrările principale, considerate de mine valoroase. De foarte curând am aflat că la Parlament mi-a intrat o lucrare abstractă, deci am intrat şi eu între cei 160 de expozanţi români şi străini. Apoi, prin colaborarea cu Interart, la Biblioteca Naţională, Bucureşti, mi-a intrat o compoziţie abstractă în expoziţia de grup ce va fi vernisată peste puţin timp, în 29 iunie. -Ai un anotimp preferat sau o _____________________________
10
_____________________________________
parte a zilei în care lucrezi mai bine? Mă trezesc dimineața timpuriu, la primele ore, când simt o atracție spre a lucra ori să fiu în atelier, locul în care sunt cel mai liniștit și cel mai odihnit, fiind mângâiat de duhurile dimineții cele bune. La răsăritul soarelui, în zorii dimineții, simt plăcerea de a lucra încontinuu, exact cum făcea țăranul român ce se scula de dimineață, atunci când cântau cocoșii; îl găsea soarele pe câmp. Atunci lucra cu cel mai mare elan. Este un moment extraordinar de plăcut și o senzație extraordinar de adâncă, sufletească, dimineața când liniștea este apăsătoare și când zorii zilei te luminează. Ceva încântător! - Cred că într-adevăr așa este. Și mie îmi place să lucrez dimineața foarte devreme. În final, un mesaj, te rog. M.M. Boeriu: Să ne dea Dumnezeu sănătate, că avem totuși o vârstă care ne face să ne gândim la ceea ce am făcut până acum în viață, la ceea ce n-am făcut, la ce trebuie să mai facem și cât timp mai avem ca să realizăm lucruri deosebite, dacă se poate ... Omenia și cinstea să existe și să triumfe. Să fim oameni buni, cu credință în Dumnezeu și nădejde mare în El, pentru că asta ne leagă, asta ne ține, asta ne dă curaj să mergem mai departe. Foarte frumos spus. Mulțumesc din suflet. Fii mai optimist! Mai avem până vom împlini vârsta regelui Mihai. Îți doresc sănătate și mult succes în realizarea tuturor proiectelor! Trebuie să spun cititorilor că fotografiie lucrărilor tale, pe care le vom trimite la „Vatra veche”, sunt realizate de colegul nostru Mihai Bianu, un bun specialist fotograf ... chiar dacă este amator. Îi mulțumim și lui.
“Scrisoare divină” e traducerea eminesciană pentru numele alfabetului devanagari. Dacă valabilitatea caracterelor tipografice respective fusese o problemă, la începuturi, pentru înşişi urmaşii lui Gutenberg, lui Eminescu i-a fost dat să rescrie, de mână, după tiparul berlinez ‘In der Nicolaischen Buchandlung’, editorul cărţii Kritische Grammatik der SanskritaSprache in kurzerer Fassung von Franz Bopp, Zweite Ausgabe, 1845, devenită, în înscrisul lui I.Nădejde, “Compunere/Traducere De Mihail Eminescu. Gramateca sanscrită. Vol. 1. Iaşi, 1886. În biblioteca de Iaşi”. Soarta a vrut ca publicarea, pentru prima oară, în 1983, să se facă în facsimil (însoţit de transliterarea, tipărită, în alfabet latin) – M. Eminescu, Opere, XIV. Traduceri filozofice, istorice şi ştiinţifice. Hurmuzaki. Rotscher. Kant. Leskien. Bopp. Articole şi excerpte. Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 509 - 896 (unele citate, în continuare, vor indica, în paranteză, pagina la care se află în această ediţie). Editorii, Petru Creţia şi Amita Bhose, au introdus cercetătorii şi cititorii în laboratorul, cu totul surprinzător pentru cultura română, al lui Mihai Eminescu, traducătorul. Preocuparea pentru sanscrită apărea, misterios şi poate terapeutic, drept un final de operă în eternitate, dacă nu un accident, o curiozitate, cum se perpetuase în percepţia eminescologilor vreme de peste un veac. Cum să (nu) fi încununat sanscrita opere de căpătâi de istorie naţională, artă dramatică, filosofie transcendentală, paleoslavă, traduse de Eminescu din germană în română? În afara tiparului devanagari, poate că nu lipseşte nimic din gramatică în varianta din ediţia critică naţională menţionată mai sus. Luăm parte chiar la un spectacol, o leela, (‘lela’ lui Budai-Deleanu?) românosanscrită. Deschizând volumul la paginile manuscrise în devanagari ale lui Eminescu, profesorul Satya Vrat Shastri a avut o revelaţie, din care şia revenit parcă anume pentru a-i relata, pe nerăsuflate, soţiei sale, Usha, specialistă, ca şi dânsul, în sanscrită, ce a văzut. Devanagari fiind un alfabet numai de majuscule, scrisul lui Eminescu îi va fi apărut ca un tipar
______________________________ empatic. Se va întâmpla la fel oricărui indian care va avea cartea aceasta tipărită în mână, iar orice român care se va alfabetiza în devanagari cu ajutorul lui Eminescu va fi la înălţime, ca să spunem doar clasa. Atât pentru Bopp cât, crede Amita Bhose, şi pentru Eminescu, utilizarea alfabetului devanagari ţine, la ei, de vizual, pronunţia corespondentă neinteresând în aparenţă. Acelaşi Satya Vrat Shastri, aflat în România cu prilejul conferirii doctoratului honoris causa al Universităţii din Oradea, a oferit, prin viu grai, ore întregi, echivalenţe sanscrite la cuvintele romanes dintr-un dicţionar pregătit de Luminiţa Cioabă, pe care aceasta i-l rostea ca într-o transă. Dacă transcrierea porţiunii în devanagari din gramatica sanscrită acoperă o zonă grafică enigmatică în biografia scrisului eminescian, în orice caz manuscrisul se poate citi şi ca o partitură, ştime psiho-poetice ale propriului melos indo-european, iar tipărirea lor, făcându-le poate mai greu, pentru români, de decriptat ori de omologat acordurilor propriei poezii şi poetici, ne poartă în sacristia sanscrită a ştiinţei paniniene a gramaticii, via Franz Bopp. Întârzierea, până acum, a tiparului şi a punerii separate, în volum, la dispoziţia mult mai multor interesaţi decât s-ar crede, a acestei gramatici sanscrite eminesciene adaugă, prin nelămurirea misterelor marilor întâlniri întru logos-vac, o atractivitate proaspătă, o descoperire redimensionată la standarde globale în care India lui Eminescu, reimaginată cosmic, româneşte, abia se confirmă, contrapunctic, prin traducerea finală, ca însăşi viaţa lui nestrăină universului, peste moarte şi avatar. Am asistat, câţiva ani, în India, la confirmări, în “traducere”, ale lui Eminescu. Mahendra Dave se credea chiar un avatar, în… gujarati. Ascultând traducerea proprie, Divyagrahah, 11
incantată de Urmila Rani Trikha, Sergiu Al-George a murmurat, fără cea mai vagă ostentaţie: parcă aud pentru prima oară Luceafărul lui Eminescu. Departe de a fi fost un sacrilegiu, acea întoarcere la scrisoarea divină, în palimpsest de sonorităţi, va fi simfonizat în auzul indianistului nostru – specialist în foniatrie! – scriitura eminesciană, românească şi totdeodată, în auz, sanscrită. Avatarurile – mai multe în România – ale versiunii în devanagari, tipărite oarecum în ‘samizdat’, neincluse în ediţiile ‘oficiale’ încă, se vor fi însumat amânărilor publicării gramaticii. În India, traducerea Luceafărului a circulat ca o operă a locului, lansările bucurându-se de tonalităţi irepetabile. Parcă în replică la transcrierea paradigmelor gramaticii sanscrite, mai mulţi poeţi indieni au recompus poeme de inspiraţie indiană ale lui Eminescu. Imnul originii, din Rigveda, tradus în germană, de aici în română, de către Eminescu, rescris în începutul Scrisorii I, (re)tradus în sanscrită de Rafik Vihari Joshi, se regăseşte într-o spirală, într-o singularitate ce poate decima constelaţii. Geniului de gramatician al lui Bopp, traducătorul său, Eminescu, i-a răspuns cu ultimele eforturi, testamentare, retrospectiv şi premonitoriu. Ne aflăm în faţa unui cod supragramatical, o comunicare între începutul şi sfârşitul limbilor, cu punerea în vedetă a recunoaşterii, abhijnana (Kalidasa), de sine a culturilor prin celălalt, prin cel dintâi, acelaşi cu cel din urmă: “împresurat din toate părţile de boală, redus prin forţa lucrurilor la o funcţie subalternă, devenit incapabil de o activitate creativă, Eminescu a avut totuşi energia, disciplina şi elanul intelectual de a se confrunta cu o lucrare dificilă între toate şi, biruindu-şi şi încheindu-şi soarta, de a-şi apropia într-un chip admirabil limba ideală a aspiraţiilor sale cele mai adânci” (Petru Creţia, ed. cit. p.62). “Grija şi exactitatea cu care a tradus Gramatica lui Franz Bopp dezvăluie că, cel puţin în perioada traducerii, Eminescu poseda cunoştinţele teoretice despre limba sanscrită la cel mai bun nivel al ştiinţei vremii sale” (Amita Bhose, în ediţia citată, p. 1017). Or, ‘perioada traducerii’ este fie între 1874-1876, după unii, fie 1884-1886, după alţii, în aceeaşi fatidică bibliotecă → GEORGE ANCA
ieşeană, azi “Mihai Eminescu”, cât sar putea grafia şi în devanagari cum îşi plă-nuise cartea de vizită, alfabet în care i-au cunoscut numele sute de studenţi indieni. Să fi rămas Eminescu ‘copist şi sufleor’ şi în sanscrită? Tocmai când se îndreptăţeşte “ocupaţiunea mea, care întotdeauna va rămânea ştiinţifică şi literară”, cum i-a scris lui Maiorescu, dar şi-o va fi spus-o mai ales sieşi, precum i s-ar fi putut adresa şi lui Kalidasa, poet-kavi dar şi almkarika (poetician, ca şi Eminescu). Tema-rasa şi sunetul-dhvani străbat sanscrit întreaga creaţie a lui Eminescu, de la plânsul antropomorf al izvorului-naşterii la dorul-avatar al solului către Zalmoxis, blestemat de formă în Nirvana/Rugăciunea unui dac. Sanscritismului de fond al operei, al morţii tuturor eroilor din Mahabharata, i se contrapune, rece, ritual, gramatica sanscrită, de pe urmă şi, în acest târziu, dintru început, reîncepere în învăţarea spiritului primordial cu Eminescu, într-un timp când devanagari e la îndemână, electronic, ubicuu. Dacă în ediţia facsimilată, pentru cititorul român abia transliterarea declanşa fonetismul, originalul lui Bopp şi devenirea traducţional simbolică la Eminescu duc spre semnul vizual şi sonor al rădăcinii atotputernice. O gramatică şi un glosar ale zeilor: Siva; “Puradanishas m. un nume al lui Indra (ad litteram ‘muşcător de cetăţi’, comp. Purandara ‘despicător de cetăţi’; “Shvetah, un comune al lui Indra (ad litteram ‘având cai albi’; “Indraani, Varunaani, Rudraani, soţiile lui Indra, Varuna, Rudra”; “dharmavid” m.f.n. ‘cunoscător de datorii’; ”acyuta 1) adj. firmus, trop. excelsus, divinus, augustus 2) nomen Vis’nus et Kris’ni”; ”ishvara m. 1) dominus 2) nomen Sivi 3) adj. potens, capax, par”; “ishvari f. 1) domina 2)nomen Durgae, Shivi uxores”… Mahabharata este citată pentru exemplificarea numeralului; traducerea lui Eminescu, din sanscrită (în devanagari) şi germană: “Dronas răni pe Pandawas, o, rege, cu 25 Kripa, cu 50 de săgeţi, pe Durjodhanas cu 64 şi pe Saljas cu 9, pe Draunis tigrulbărbat cu 3 săgeţi, Arthajanis cu trei săgeţi” (p.786). Pentru Eminescu, sanscrita a fost o realitate, aşa cum este pentru Kalidasa. Kali îl întâlneşte pe Călin.
LUP LA MENAJERIE Mi s-a revelat şi taina marii menajerii – gratiile nu pot fi un hotar între viaţă şi moarte. Deja nu mai am niciun rost în oraşul imens, nu este al meu, nu sunt al lui. Am fost târât aici legat de turela unui tanc, deşi se ştia că nu am valoare strategică. Am fost pus după gratii ca un element decorativ. De sărbători sunt un simbol al creşterii prieteniei între spiritul liber, sălbatic şi realizările în arta dresajului. Mi se aruncă, printre gratii, vorbe dulci, acadele şi oase sărate.
______________________________ Aici făcu elinul săbii multe pentru un rege dac în plin avânt care, în timp, făcu de el să-asculte Olbia-n est şi-al celţilor pământ. Sabia măestrită, ce-o văzuse Hefaistos în casa din Micene, regele dac abil o mânuise în vremuri bune şi în ceasuri grele.
De cele mai multe ori, însă, sunt mângâiat cu biciul. Îndeosebi atunci când îmi arăt colţii şi sperii semenii domesticiţi cu lejeritate ori îi irit pe maeştrii dresajului.
Şi-atunci când îi curmară firul vieţii conjurii cei lăsaţi de neam şi zeu, se frânse-n patru sabia dreptăţii ca ţara sa unită-atât de greu.
Mă auziţi cum urlu?.. De ce urlu? De aia!.. Dar, mai ales, mi-e dor, când luna e plină, de cântecul din frunză!
TÂNĂR AED
1984
SABIA DE BRONZ Când, la Micene, meşterul bătuse pe muchia nicovalei la tăiş, Hefaistos, uimit de ce-auzise, intră în forjerie pe furiş. Privi-ndelung cum razele solare tresaltă pe metalul subţiat – nu izbutise, astfel, sceptrul mare al tatălui să-l fi iluminat. E-o taină aici din vremi fără de vreme, din meşteşugul vechilor titani... Şi-l îmbarcă pe meşter pe trireme cu tot cu ucenicii săi avani. Să nu mai fie în Elada veche meşter să-l întreacă la forjat, îl duse pe elinul nepereche la Histria, în nordul depărtat. 12
1984
Veghe şi vis, şi-ntâi predestinare – fir de nisip din uriaşul ceas înveşmântând doar timpul ce-a rămas din crugul vremilor cu mult mai mare. O cale nouă-n timp, o altă soartă cu-nmuguriri de rod în alba zi. Zadarnic vis. Timpu-i goană deşartă! – din beznă vocea sumbră va răzbi. O stirpe tristă sunt prezicătorii – îşi scaldă veghea-n noaptea de tăciune şi-nseninaţi, când se revarsă zorii, în miez de zi predicţia-şi pot spune. Tânăr aed – nu vreau s-ascult preziceri că dragostea-mi voi pierde în curând şi din Infern re’ntors, rănit şi-nfrânt, voi fi eu însumi pradă sfâşierii. Nu vreau s-ascult preziceri. Înfloresc cireşii şi-nverzeşte iasomia şi-n ţara-mi sfâşiată urmăresc singura pradă sacră – poezia. 1984 VALERIU MATEI
De copil l-am învățat pe Coșbuc din gura bunicilor materni și a mamei și apoi la școală, multe dintre poeziile bardului de la Hordou intrându-mi în memorie și în simțire în transpunerea lor muzicală. Un fior de emoție, de melancolie și de un fel aparte de nostalgie îmi cuprinde sufletul și acum când mi-aduc aminte de acei ani. Sărbătorirea celor 150 de ani de la nașterea poetului George Coșbuc, fiu al preotului greco-catolic din satul natal, semnifică nu doar o luminoasă datină a celebrării unei conștiințe naționale, a unei personalități de referință a culturii române, a unui poet ce singur s-a definit la maturitate: „Sunt suflet în sufletul neamului meu/ Și-i cânt bucuria și-amarul” și despre care G. Călinescu scria că ,,a devenit poetul conștiinței naționale, opera sa de o valoare artistică nepieritoare înălțându-ne sufletul și inspirându-ne curaj”, ci și, dacă îmi este îngăduită o părere neliterară, prilej de apropiere ecumenică prin egala prețuire care se dă lucrării poetului atât din partea Bisericii Ortodoxe cât și din cea a Bisericii Greco-Catolice, prin armonizarea receptării lirismului său sub bolta latinității noastre. Văd cu bucurie că, în programul celebrărilor, Înalt Preasfinția Sa Andrei, Mitropolitul ortodox al Clujului și Feleacului a săvârșit o Sfântă Liturghie arhierească în memoria și pentru sufletul acestui ,,poet al sufletului românesc”, cum în numea Liviu Rebreanu. Mă bucură acest lucru și așa ar trebui să fie mereu. Aceste celebrări, aniversative ori comemorative, încununate de Liturghia arhierească, dau dimensiunea a ceea ce trebuie să constituie un drum împreună prin taina creației spirituale dătătoare de speranță și de putere sufletească solidară în vremuri nu tocmai senine. Mi s-a cerut un gând despre Coșbuc la această aniversare tocmai pentru că sunt un greco-catolic. Mărturisesc că este într-adevăr reconfortant să constați că marile spirite creatoare ale noastre, trecute de acum în lumea drepților și în panteonul culturii române, ne adună și ne unesc în spirit și gând, în credință și faptă ca români într-o ”Grădină a Maicii Domnului”. † VIRGIL BERCEA
Nicolae Băciuţ - omagiu poetului, la el acasă, 18 septembrie 2016 ______________________________
Mureşeni (şi nu numai) la Hordou, la 18 septembrie 2016 ______________________________
La Gimnaziul „George Coşbuc” din Târgu-Mureş: Maria Laslo, Nicolae Băciuţ, Mircea Dorin Istrate, Ana Munteanu Drăgici, Piroska Hanea, Traian Comşa, 20 septembrie 2016 _____________________________
Sub semnul lui Coşbuc, la Sărmaşu: Lazăr Lădariu, Nicolae Băciuţ, Florin Bengean, 20 septembrie 2016 13
Printre elementele care definesc şi consolidează patrimoniul cultural românesc, poezia religioasă ocupă un loc aparte. Ea a reprezentat mereu o miză uriaşă pe care niciun poet careşi ia în serios menirea, nu poate şi nici nu are dreptul s-o minimalizeze. Istoria poeziei universale, dar şi autohtone, cuprinde numeroase poeme în care numele Domnului este tratat cu maximă seriozitate şi evlavie. Literatura română este foarte bogată în poezie religioasă, iar cele mai multe dintre poezii sunt în legătură cu sărbătoarea Învierii Domnului și cu Sărbătoarea Nașterii Domnului, puncte de referință în credința și tradiția ortodoxă. Dar poeții închină și rugăciuni către Dumnezeu, către Maica Domnului, către sfinți și către îngeri, arătând cât de prezenți sunt aceștia în viața noastră. Coborâtor dintr-un şir de preoţi, unii dintre ei şcoliţi în școala teologică de la Blaj, George Coşbuc (1866-1916) este şi el un poet al rugăciunii, opera lui însumând şi creaţii poetice de inspiraţie religioasă. (1) Poeziile sale religioase sunt autentice rugăciuni către Dumnezeu și au o încărcătură mistică inconfundabilă. Există în poezia religioasă a lui Coșbuc o raportare perpetuă a omului la voinţa divină, un fior cosmogonic şi transcendental, o îngenunchere în faţa misterului dumnezeiesc. (2) Pentru George Coșbuc, Dumnezeu este în noi, e alături de noi, e în vegetal şi în animal, ca şi în spiritul uman: “Cinenvață așa de dulce/ Păsărelele să cânte,/ Și pe cerbi la fugă vesel/ Prin păduri să se azvânte? // Cine face, ca să sufle/ Prin văzduhuri, asprul vânt,/ Și-anotimpurile veșnic/ Să se schimbe pe pământuri? // Cine-ndeamnă pârâiașul/ A fugi din munți la vale,/ Și adâncul lac să salte/ Înspre mal undele sale? // Cine dăruit-a boltei/ Soarele strălucitor,/ Stelele, ce ne încântă,/ Noaptea, cu surâsul lor? // Spune-mi, cine e maiestrul,/ Domn peste-ale firei taine,/ Care-mbracă flori și câmpuri/ Cu așa frumoase haine? // Care face, ca să cadă/ Răcoroase, ploi din nori,/ Și cu rouaades adapă/ Plantele setoase-n zori? // Spune-mi cine este oare,/ Cum se cheamă el, copile, / Creatorul fără → Preot GHEORGHE ȘINCAN
seamăn,/ Ce ți-a dat viață, zile? // Domnul, care-n altă lume,/ Mai presus de-acest pământ,/ Celor buni le dă odihnă,/ În locașul lor prea-sfânt? // De-l cunoști: Fii bun și-ascultă-L,/ Ca să-ți facă loc și ție/ Între sufletele blânde,/ În a sa împărăție!// (Întrebări despre Dumnezeu) Unele din poeziile sale, înfăţişează bucuria cu care întâmpinăm marile sărbători ale creştinătăţii: Crăciunul şi Paştele. Naşterii Mântuitorului, Coşbuc îi închină câteva poezii existente în manualele de literatură de odinioară, dar aproape necunoscute generaţiilor ce au trecut prin şcoală după Reforma învăţământului din 1948: Colindătorii, Pomul Crăciunului, Crăciunul în tabără. În poezia Colindătorii, „sufletul poetului e atât de apropiat de al copilului de odinioară – iar viziunea căminului părintesc, în noaptea sfântă de Crăciun, e zugrăvită în culori ce-şi pot găsi reflexul în afectivitatea fiecăruia dintre noi. Poezia stăruie asupra unei duioase imagini de familie: mama povestind copiilor despre naşterea şi patimile Mântuitorului, imagine interferată de zvonul colindătorilor, care îi impresionează atât de mult pe copii, încât scenele povestite şi văzute se prelungesc în vis: „Şi când târziu ne biruia / Pe vatra veche somnul / Prin vis vedeam tot flori de măr/ Şi-n faşe mic pe Domnul.” (Colindătorii) (2) Capodopera poeziei religioase a lui Coşbuc este La Paşti, un pastel al primăverii, un tablou vivant pătruns de sfinţenia şi lumina zilelor Învierii, de frumuseţea şi misterul miracolului ridicării Domnului la cer. Adevărată şi pătrunsă de credinţă, cântarea preotului în altar şi glasul clopotelor vestesc biruinţa vieţii asupra morţii. Un singur gând stăpâneşte întreaga suflare a satului: „În faţa noastră ne e soarta/ Şi viaţa este tot, nu moartea.” În Ziua Învierii Domnului, se bucură toată creatura, se bucură cerul şi pământul, pentru că prin Înviere a fost biruită moartea, pentru că prin Înviere a biruit Hristos, care este Viaţa. Această stare de bucurie a întregii creații izbucnește atât de frumos din chemarea unei cântări de Paști: „Răsărit-a primăvara, veniți să ne desfătăm! Strălucit-a Învierea lui Hristos, veniți să ne veselim!” Armonia între lumina și strălucirea Paștilor și între lumina și prospețimea primăverii a dat naștere măiestritelor
versuri ale poetului George Coșbuc: „Răsuflul cald al primăverii/ Adus-a zilele-nvierii./ Şi cât e de frumos în sat!/ Creştinii vin tăcuţi din vale/ Şi doi de se-ntâlnesc în cale/ Îşi zic: Hristos a înviat!”/ Și râd de-atâta sărbătoare / Din chipul lor cel ars de soare”. (La Paști) Acestea sunt versurile esenţiale care sintetizează întreaga învăţătură creştină a poeziei în legătură cu credinţa despre Înviere, rezumând esenţa simbolică a Învierii Mântuitorului: biruinţa vieţii asupra morţii. Aici se exprimă ideea poetică susţinută de către Sf. Ap. Pavel în Epistola I către Corinteni, cap. 15, 13-14: „Dacă nu e înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică e atunci propovăduirea noastră, zadarnică e şi credinţa voastră.” Dacă poezia s-ar fi terminat aici, ea ar fi fost numai o verificare a unui adevăr evanghelic fundamental, dar Coşbuc simte nevoia să detensioneze acest enunţ, prin revenirea la alte imagini înduioşătoare ale sfintei sărbători: tineri şi bătrâni urcând dealul spre biserică şi câte o bătrână şovăind, ducându-şi micul ei nepot de mână. Imaginea duce cu gândul la mama care-şi doreşte înapoi fiul înstrăinat, iar legătura cu versul esenţial în care predomină bucuria Învierii se face prin îndemnul: „La zâmbet cerul azi ne cheamă/ Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!” Există în poezia lui Coşbuc şi câteva naraţiuni moralizatoare, un soi de parabole versificate, o poezie gnomică într-o formă accesibilă, prin care el se anunţă ca un precursor al lui Vasile Militaru: Amin strigă stâncile, Cel mai bun cuvânt, Iisus la Împăratul, Armindenii. (3) Marea poezie a lui Coşbuc este însă integrată subtextual, organic, în câteva din cele mai cunoscute texte, considerate capodopere ale creaţiei sale: Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Vara, Pace. Primele două poezii rămân reprezentative pentru înfăţişarea unor momente importante din viaţa satului, a omului în general: nunta şi moartea; şi legat de acestea s-a insistat îndeosebi asupra influenţei folclorice evidente în cele două creaţii ale lui Coşbuc. (4) Numai că, dată fiind vechimea creştinismului la români, creaţia folclorică însăşi, datinile şi obiceiurile românilor au fost înrâurite de filosofia creştină. (5) De aceea, finalul din splendida baladă Nunta 14
George Coşbuc – portret de Veress Zsuzsa (ulei pe pânză), 2019 ____________________________________________________________
Zamfirei, cu vesela şi bătrâneasca urare a lui Mugur Împărat, este, desigur, o datină, o tradiţie, dar şi ecoul biblicului îndemn: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul”: „Şi vesel, Mugur împărat/ Ca cel dintâi s-a ridicat/ Şi cu paharul plin în mâini/ Precum e felul din bătrâni / La orice chef între români, el a-nchinat/ Şi-a zis: Cât mac e prin livezi/ Atâţia ani la miri urez, / Şi-un prinţ la anul, blând şi mic / Să crească mare şi voinic / Iar noi să mai jucăm un pic / Şi la botez.” În Moartea lui Fulger, episodul central (apariţia bătrânului şi cuvintele adresate mamei care în disperarea sa merge până la blasfemie), constituie de asemenea o sinteză a concepţiei creştine asupra vieţii: viaţa este o datorie grea, ea trebuie trăită în aşa fel încât să avem conştiinţa împlinirii noastre ca „mădulare ale lui Hristos”: „Ei şi-au plinit chemarea lor/ Şi i-au văzut murind uşor/ N-a fost nici unul plângător/ Că viaţa-i fum”, această însuşire culminând cu elogiul unei virtuţi cardinale a creştinismului – „credinţa în zilele de apoi”, credinţa în Înviere, văzută de însuşi Apostolul Pavel ca piatră unghiulară a Evangheliei lui Hristos. Nicio idee nu e mai profund impregnată de credinţa creştină decât aceea că drumul omului pe pământ e vremelnic, efemer, în timp ce adevărata răsplată vine abia după moarte: „Credinţa-n zilele de-apoi/ E singura tărie-n noi/ Că multe-s tari, cum credeam noi/ Şi mâine nu-s,/ Şi-oricât de amărâţi să fim / Nu-i bine să ne despărţim/ De Cel ce vieţile le-a dat!/ O fi viaţa chin răbdat,/ Dar una ştiu: ea ni s-a dat/ →
Ca s-o trăim!” Pe cât este de popular George Coşbuc (sau, mai precis, pe cât era de popular), ne-am aştepta ca opera lui să fie cunoscută până în cele mai mici amănunte. Recitat, nu cu multă vreme în urmă, la toate serbările şcolare, la concurenţă cu Eminescu, George Coşbuc era un familiar al publicului şcolar, iar această familiaritate dădea iluzia că e un scriitor care nu ne mai poate rezerva niciun fel de secrete. Ca scriitor popular, Coşbuc este, în poezie, echivalentul lui Creangă, cu o la fel de rafinată şi densă erudiţie a tradiţiilor regionale şi naţionale. Ioan Alexandru îl considera pe Coşbuc cel mai de seamă poet religios din literatura română, iar un alt mare scriitor român, Liviu Rebreanu, spunea în acest sens: „Eminescu şi Coşbuc. Pot sta prea bine alături. Se deosebesc atât de mult, încât se completează. Ei doi dau faţa şi sufletul poeziei româneşti de până acum – Luceafărul şi Nunta Zamfirei!”(6) Nu ştiu dacă astăzi mai e cuprins în manuale. Mă tem că nu i s-a acordat un asemenea loc, iar autorii acestor cărţi de învăţat tineretul îşi dovedesc, ca şi în alte cazuri, incompetenţa crasă. Nu pot încheia, fără să citez din nou versurile lui Coșbuc, pe care eu le recitesc din când în când, dar pe care noi românii ar trebui să le ținem sub căpătâi. Pentru că cei care îl iubesc îl apreciază și îl merită pe George Coșbuc: Închinaţi-vă popoare! Dumnezeu e bun - / El a pus în soare focul/ Verii-a tot încălzitoare. / Inima-i e sfântul soare,/ Şi-alte lumi el pune-n locul / Lumilor ce-apun. // Închinaţi-vă popoare! / Dumnezeu e drept -/ Binecuvântava anii / Celui ce-n dreptate moare,/ Însă jalnic plângătoare/ Vor avea-o-n veci tiranii/ Inima din piept! // Închinaţi-vă popoare! / Dumnezeu e sfânt - / Cel ascuns e-n veci de faţă,/ Cel etern într-una moare,/ Vă-nchinaţi, că-nvingătoare/ El renaşte-a sa viaţă/ Dintr-al său mormânt”.
_________ Note 1) Ion Buzași, Valori creștine în poezia românească, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2009, p.51 2) Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p.9 3) John Breck, Unde este Dumnezeu când avem nevoie de El?, Editura Patmos, ClujNapoca, 2005, p. 85 4) Maria-Daniela Pănăzan, Poezia religioasă românească. Analize şi comentarii estetice, Editura CronoLogia, Sibiu, 2012 5) Pr. Prof. Ilie Moldovan, Iubirea – Taina Căsătoriei. Teologia iubirii I. În Hristos şi în Biserică, vol.I, Alba Iulia, 1996, p. 210 6) Lucian Valea, Coşbuc în căutarea universului liric, Bucureşti, Editura Albatros, 1980 p. 55.
Coşbuc – 150, antologie de Nicolae Băciuţ, Editura Vatra veche 2016 Dintr-un gest reparatoriu, dintraltul de continuitate și sigur dintr-unul de fraternitate scriitoricească și poate și din alte motive mai subtile, ce-mi scapă, scriitorul Nicolae Băciuț a inițiat, a adunat, a corectat, a așezat în pagină și a publicat pe spezele proprii o carte de eseuri și memorialistică pentru și despre George Coșbuc, la ceas aniversar. De ce reparatoriu? Fiindcă în ultima vreme… după o logică didactică greu de înțeles, opera lui George Coșbuc a fost pusă pe linie moartă, fiind lipsită de mijlocul cel mai sănătos de menținere a unei opere în actualitate, existența în manualele școlare și că această nouă aniversare îl găsește pe autor aruncat în debaraua literaturii…, după cum menționează acesta, dar și din motivul că actuala revistă Vatra Veche, pe care Nicolae Băciuț o realizează și o conduce la Tg. Mureș, în regim privat, își are rădăcinile în revista Vatra, apărută la București între 1894-1896, condusă de Caragiale, Slavici și Coșbuc, unde de facto acesta din urmă era vioara întâi: …Editorul rămânea răzămat numai în Coșbuc. Ne întâlneam, ce-i drept, adeseori ca să stăm de vorbă, dar acela care muncea era Coșbuc, numai el, și mai ales mulțumită ostenelilor lui a fost Vatra o revistă ilustrată care poate fi citită și azi cu plăcere” (Ioan Slavici în Amintirile sale). Mai sunt și alte motive sentimentale ce țin de structura sa interioară, precum cel al memoriei gestului părinților săi, care au participat la Hordou, în satul poetului, în 1966, atunci când s-au aniversat 100 de ani de la nașterea ”poetului sentimentului românesc al ființei”, după cum îl caracterizează Nicolae Băciuț, aprofundând și lărgind substanțial sintagma stângistă a lui Dobrogeanu - Gherea, agreată de doctrina comunistă, care a menționat simplist că George Coșbuc este (doar) ”poetul țărănimii”. Desigur, este și un motiv (poate cel mai important) al esteticii și forței de transfigurare a poeziei lui George Coșbuc, care după acesta are suficiente virtuți care să o impună în continuare în conștiința unui public care va ști să ia din această poezie ceea ce e pulbere de aur, lăsând deoparte zgura vremurilor. Fiecare autor din această carte dă carate de strălucire operei, vieții și zbaterilor lui Coșbuc, empatizând cu acesta, post factum, la bucurii și necazuri.
15
_______________________________ Dumitru Hurubă pune în antiteză receptarea serioasă, critică, a scriitorilor de prima linie, cu cea postdecembristă, și mai nou ”fesbukistă”, demolatoare și nihilistă, adepta, aceasta din urmă, a unei literaturi ”care a coborât ștacheta valorii până la a se autoelimina din istoria literară!”: ”…Cât despre Coșbuuuuuc… A, ăla cu Noi vrem pământ, Nunta Zamfirei, Iarna pe uliță, zis ”poetul țăranilor?” Să apară pe Fesbuc? Hai, mă! Vetust, ca și ceilalți!...” . Este multă biografie comentată, analize și citate ale lui Coșbuc sau despre Coșbuc, așa cum întâlnim mai la toate textele din prezenta carte. Lazăr Lădariu scrie și el de cel care a cântat toate vitejiile neamului, trecându-i biografia și zbaterile, de la naștere până la moarte, printr-un filtru de 24 de carate. Dimitrie Poptămaș are amintiri de la participarea sa la Hordou, când s-au sărbătorit 100 de ani de la nașterea poetului. Vorbește de „marea” de lume participantă, cu drumul de 8 km dintre Salva (unde parcau autobuzele) până la Hordou împânzit de oameni pe toată lungimea și lățimea lui… Măreția ceremonialului matrimonial era în floare, așa cum poetul îl fixase în nemuritorul poem Nunta Zamfirei. (Atât la 100 cât și la 150 de ani de la nașterea lui George Coșbuc, întru amintirea sa, se transpusese în viața satului poemul amintit.). Fotografiile făcute de Dimitrie Poptămaș, acum 50 de ani, aduc și prin imagine, frumusețea și măreția acelei sărbători. Scriitorul Romulus Rusan aduce și el în atenție judecata pripită făcută de către unii contemporani despre acest ”descălecător peste Carpați”. El vorbește despre minimalismul care a cotropit generația de azi și (care-n.m.) → RĂZVAN DUCAN
tinde să pătrundă în educație”, nu ca ”o formă de raționalitate (cum s-ar vrea), ci (ca-n.m.) una de suficiență și lene intelectuală. Și dă un exemplu. ”Ce mai caută Coșbuc în manualele secolului XXI?”, se întreba o mamă intrigată, într-o emisiune de televiziune. ”Copiii se vor plictisi și nu-l vor gusta. Cine, totuși, îl vrea, îl găsește pe internet”. Dar școala este făcută oare ca să te distrezi, nu ca să te instruiești?”, este replica fără echivoc a acestuia. Așadar ”Like pentru Coșbuc”. Mircea Daroși vorbește despre actualitatea lui Coșbuc și despre studiul lui Gavril Istrate, intitulat ”Coșbuc – în ultimii 50 de ani”, ”pledând cu consecvență pentru permanența lui Coșbuc în rândul cititorilor de toate vârstele”, pentru ca același autor să se regăsească și în materialul Aspecte lingvistice în poezia lui George Coșbuc din pespectiva unui coşbucist, același prof. univ. dr. doc. Gavril Istrate în cele peste 30 de studii și articole scrise în decursul anilor…, inclusiv în teza de doctorat cu tema ”Limba poeziei lui George Coșbuc”. Marin Iancu își susține pledoaria sub titlul G. Coșbuc și ”resuscitarea arhaității unei lumi”, comentându-l pe poet și din perspectiva activității sale de ”gazetar la Sibiu”, unde în paginile revistei Tribuna, publică și Nunta Zamfirei (1889). Un foarte serios și doct material, intitulat Istoria românilor în creația poetică a lui George Coșbuc, îl are ca autor pe acad. Ioan-Aurel Pop. Acesta menționează, printre multe lucruri de frumusețe și consistență, următoarele: ”George Coșbuc nu a văzut cu propriii ochi Marea Unire în deplinătatea sa și nici România Mare în toată rotunjimea sa. El nu a fost niciun luptător pe baricade pentru înfăptuirea statului unitar român, dar a făcut, poate, mult mai mult decât atât. A transpus în versurile sale istoria națională de la daci până la Războiul de independență din 1877-1878 și a descifrat sufletul țăranului român prin mijlocirea imaginilor artistice, dând la iveală un adevărat portret al poporului nostru, prin ritm, rimă și măsură”; ”George Coșbuc trăiește, în ciuda nimicniciei vremurilor și a detractorilor lui, spre lauda vieții sale închinate neamului românesc...”. Tot despre Poezia de inspirație istorică scrie și Mariana Iancu, menționând că în întregul volum Cântece de vitejie, eroismul cotidian este văzut în esența lui populară, cu înscenări dramatice. Aceasta ia pe rând, ca și exemple, versuri din Decebal către popor, Moartea lui Gelu,
Pașa Hassan, Trei, Doamne, și toți trei, O scrisoare de la Muselim-Selo, etc. Ecaterina Țarălungă analizează Semnul lui Coșbuc sub sfera semnificatului și semnificantului. Spune aceasta: ”Gama de adâncime a poeziei sale a rămas mitologia populară și istoria neamului. În perspectiva timpului, putem considera că acesta este și semnificatul întregii activități desfășurate de Coșbuc, în toate domeniile pe care le-a abordat. Semnificantul pe care a reușit să-l construiască deasupra unui astfel de fundament este cu totul impresionant, iar fațetele lui încă n-au fost puse și analizate împreună spre a vedea luminile multiple ale acestei personalități”. Prof. Rozalia Truță, sub titlul întrebare Un farmec și-n izvoare? (Eu fraze nu știu să-nvârtesc) vorbește de cel care a fost durutul din ranele neamului, pe care l-a considerat izvor și țintă a totul ce cânt și care a conștientizat că viața-i luptă și datorie grea și a luptat pentru ea așa cum ne-a învățat și pe noi cu dragoste și cu dor. La rândul ei, Maria-Daniela Pănăzan este de părere că George Coșbuc este un poet care se cere recitit și reanalizat hermeneutic, iar prof. Codruța Băciuț face o paralelă comparativă, sub spectrul elogiului, mamei din poezia lui George Coșbuc și mamei din poezia lui Grigore Vieru. Pentru ca în final ”să-i împace” pe cei doi, din lupta nicicând dusă, sub pavăza versurilor unui poet contemporan: ”mamă frumoasă, primul meu rai…” (C.V. Tudor). Alina - Camelia Stanciu, elevă la Colegiul Național ”Andrei Șaguna” din Brașov, s-a oprit îndrăzneț la Nunta între tradiție și spectacol, începându-și pledoaria cu un înscris al ”poetului pătimirii noastre”, Octavian Goga: Mai întâi a fost satul și după aceea au venit dealurile din jur, ca să păzească frumusețea asta. Cadrul de desfășurare fiind astfel creionat, vorbește despre Nunta Zamfirei, ca și cadru general și particular, în același timp. Ca la sfârșit ________________________________
Revedere acasă la Coşbuc: Cleopatra Lorinţiu, Nicolae Băciuţ, Răzvan Ducan, 18 septembrie 2016
16
să concluzioneze: Poezia Nunta Zamfirei este un spectacol cu final deschis! În eseul George Coșbuc și Elena, Mihai Știrbu se referă la poet din perspectiva biografiei lui, insistând și pe momentul căsătoriei din 1895, cu Elena, fiica unui comerciant bogat din Brașov, George Sfetea, dar și sora editorului C. Sfetea. Un moment trist, amintit de mai multe ori în carte, este cel al morții unicului său fiu, Alexandru, un tânăr supradotat, mort la 20 de ani, ca urmare a unui tragic accident de automobil. Nici analiza lui George Coșbuc din alte perspective nu este neglijată. Cea a poetului care a fost, a gazetarului, a traducătorului, a academicianului. Ca postfață sunt și două materiale, scrise de Nicolae Băciuț, unul despre Casa Memorială ”George Coșbuc” din Hordou, iar al doilea, ca și un gând, ”150, la umbra unui Centenar falnic!”. Primul este despre casa pe care autorul acestei antologii a văzut-o înainte de a o vedea, din poveștile chintelnicenilor lui (Nicolae Băciuț s-a născut în în 1956, la Chintelnic, Bistrița-Năsăud) care au fost la Centenarul Coșbuc din 1966 (17-19 septembrie), iar a doua dintr-o dezamăgire recentă, când custodele de acum al muzeului, interpelat telefonic de către acesta, pentru a i se cere concursul în vederea organizării de către mureșeni în muzeu a unui eveniment cultural omagial, la 18 septembrie 2016, cu ocazia sărbătoririi lui Coșbuc la 150 de ani de la naștere, și-a exprimat neîncrederea că muzeul va fi deschis, deoarece ”se lucrează încă, se fac amenajări”. Scepticismul autorului, probat de atâtea alte dăți, era/este că exasperant de puține instituții de cultură își mai înțeleg în ziua de azi menirea, pentru a organiza evenimente în memoria marilor personalități culturale, evenimentelor culturale, evenimentelor livrești, etc. Deci, inclusiv în ceea ce-l privește pe Coșbuc. Sau cer eu prea mult, am așteptări prea mari?, spune acesta, bulversat de ignoranță, inclusiv a celor plătiți de la buget pentru a face activități culturale, dar nu fac mai nimic. Dar asta este o altă poveste. Cartea se încheie cu fotografii ale poetului Firelor de tort și Cântecelor de vitejie, cu fotografia medaliei jubiliare de la Centenar, cu afișe ale omagierii poetului la 150 de ani, gândite și organizate de Nicolae Băciuț și, de asemenea, cu câteva poezii de-ale lui Coșbuc, ”afinități elective” ale autorului antologiei. Prin această carte, cel puțin mie, mi s-a întărit mai mult sentimentul că Sunt suflet în sufletul neamului meu….
Stimate Domnule Băciuț, Mulțumim pentru trimiterea revistei dvs. Vatra veche, nr. 9, v-am trimis și noi revista Sămănătorul online, care apare la o lună după ediția tipărită. Cu indicarea sursei, putem prelua și noi pe blogul nostru http:// samanatorul.blogspot.ro unele articole despre Coșbuc care sunt pentru noi de un interes deosebit? Sau din antologia Nicolae Băciuţ, „Coşbuc – 150” (La umbra unui Centenar falnic!, Afinităţi elective – antologie poeme, Afişe – Coşbuc 150). După cum vedeți în revista Sămănătorul, pe care v-am trimis-o azi la redacție, avem și noi recenzii la cartea Nicolae N. Tomoniu şi Maxim Morariu „George Coşbuc de la Tismana”, Studii, Articole şi Amintiri, Editura Semănătorul, Tisma-na, 2016: http://samanatorul.blogspot. ro/2016/05/cezarina-adamescu-pasispre-lumina.html. Am făcut și o dezbatere „George Coșbuc de la Tismana” în Cercul Pedagogic al profesorilor de limba română: http://samanatorul.blogspot.ro/ 2016/03/dezbatere-george-cosbuc-dela-tismana.html. Cartea a fost prezentată și la biblioteca din Bistrița Năsăud și peste tot unde a fost invitat și părintele Maxim Morariu din Salva, cu prilejul manifestărilor Coșbuc 150. Puține reviste au scris despre activitatea noastră, dar noi dorim să fim altfel. Să nu ne intereseze doar a promova ce am scris noi despre Coșbuc ci și ce au scris alții. Pentru că noi trebuie să-l înviem pe Coșbuc după ce l-au scos miniștrii vânduți străinătății din manualul de limba română. Dar vai ! Iată că noi, redactorii sau editorii, ne auto-lăudăm scriind fără o strategie comună! Tot ce scriem noi trebuie să ajungă în școală la profesorii de limba română, așa cum am făcut la Tismana. Asta este lupta pentru dezastrul scoaterii din manuale a istoriei și a ciuntirii literaturii noastre, a clasicilor secolului trecut, cărora în prezent li se îngroapă și opera. Să ne strângem rândurile pentru că altfel miniștri (mereu maghiari) ai culturii și tehnocrații învățământului românesc ne vor omorî și pe noi! Procesele au început deja prin tribunale... Cum plagiatul e acum la modă, în curând vom fi acuzați că am plagiat patriotismul românesc de la ardeleanul Coșbuc și suntem naționaliști după
Moment omagial Coşbuc, la borna 150, susţinut de scriitori şi oameni de cultură mureşeni (18.09. 2016) _____________________________________________________________
moda lui Eminescu, Alecsandri și alții ca ei scoși din manualele școlare. Cu stimă dintotdeauna, NICU N. TOMONIU * Numai bunul Dumnezeu știe cum faci și în nr. 9 al revistei "Vatra veche", ca să asiguri o asemenea varietate de materiale, deși ai dat Cezarului ce este al Cezarului, adică lui George Coșbuc i-ai asigurat un spațiu generos, deplin meritat. În nicio altă revistă n-am întâlnit atâtea secționări în universul Lui. Sunt și cărți noi despre el. Splendid! Sincer, n-am mai văzut în nicio altă revistă prezente atâtea texte semnate de nume serioase. Roagă, totuși, autorii să se ferească de adjectivul "coșbucian", care este inacceptabil, dacă gândim mai atent. Poetul merită scos de la naftalină și nu doar la ceas aniversar. Am citit și în numerele precedente despre Coșbuc, pe care l-am purtat cu mare fală în conferințele mele din acest an prin toată America de Nord, de la Denver Colorado, la Troy Michigan, Clevland Ohio, apoi în Canada la cenaclurile românilor din Windsor și Montreal. Am constatat și acolo că poetul Coșbuc este bine așezat în sufletele românilor diasporei; chiar poate fi recitat fără nicio pregătire prealabilă, ceea ce se întâmplă și cu câteva texte ale lui Mihai Eminescu. De aceea, îi putem considera poeți naționali ai noștri, pentru că ei sunt purtați pe toate meridianele în gândul conaționalilor noștri. Este un criteriu imbatabil și acesta, nu? Ca și în alte rânduri, trebuie să recunosc faptul că ești inepuizabil, dragă Nicu Băciuț, și ai colaboratori strașnici. Eu și Sebastian Doreanu îți mulțumim pentru publicarea interviului american, care ajută pe confrații de lectură din țară să înțeleagă adevărul că și diaspora noastră este activă, parte firească din cultura cea adevărată a românilor contemporaneității noastre. Îți trimit astăzi un nou text. ANCA SÎRGHIE
17
Bună ziua, Domnule Nicolae Băciuț! Nu vă mulțumesc pentru fiecare număr al revistei „Vatra Veche”- on line, cu care mă onorați lună de lună, dar de astă dată nu pot să nu o fac. Vă felicit pentru inițiativele și realizările Dvs., volumul antologic omagial „Sunt suflet în sufletul neamului meu...” GEORGE COŞBUC 150 și numărul 9 al revistei VATRA VECHE. Asemenea semnale sunt necesare în acest timp când în școala românească nu i se acordă Poetului atenția cuvenită. M-a emoționat în mod aparte eseul Istoria românilor în creația poetică a lui George Coșbuc, semnat de domnul acad. Ioan-Aurel Pop, fiindcă în asemenea manieră ne-a fost nouă predat suflul patriotic al poetului George Coșbuc în anii de liceu de profesorul nostru Valer Vodă. În acel an, 1966, am pus în scenă, la centenarul nașterii poetului, spectacolul „Nunta Zamfirei”, sub conducerea aceluiași inimos profesor de literatura română. Contribuția mea la prezenta sărbătoare, ca profesor pensionar, este modestă, să împărtășesc doar bucuria trăită personal, citind pagini din cartea și revista omagiale, cititorilor revistei Liceului din Subcetate. Mi-am permis, să reproduc paginile scrise de Domnul Academician Ioan-Aurel Pop publicate de Dvs., cu mențiunile de rigoare: http://revistalyceum.blogspot.ro/20 16/09/sunt-suflet-in-sufletul-neamuluimeu.html Vă felicit, Domnule Nicolae Băciuț pentru eforturile pe care le faceți pentru propășirea culturii române, pentru prezența Dvs. la importatnte manifestări culturale, pretutindeni în spațiul românesc, împărtășindu-ne, în cuvinte și imagini, trăiri frumoase prin pagina Dvs. de Facebook. Cu alese gânduri de recunoștință și respect, DOINA DOBREANU * Vă mulţumesc pentru revistă. Cu pemisiunea dvs, aş sori să prezint revista la emisiunea pe care o coordonez la un post de televiziune local, dar care poate fi urmărit în direct pe infohd.ro, în fiecare zi de marţi la ora 16,00. Vă felicit pentru conţinut! Aştept un răspuns până duminică. Să-mi daţi acceptul pentru a o prezenta în emisiune. După ce se va difuza, emisiunea CĂRŢI, PERSONALITĂŢI, CONFESIUNI va fi postată şi pe facebook. Vă voi anunţa. O zi bună, PAULINA POPA General Manager, Editura EMIA
George Enescu – 135
În marele anticariat “Strand” din Manhattan, la sectorul cărţilor de artă, îmi atrage atenţia un album fotografic de dimensiunea unei genţi “diplomat” Îl răsfoiesc şi văd portrete de actori, artişti, muzicieni, modeliste etc. Surpriză! La una dintre pagini apare figura lui George Enescu, într-o ipostază nemaiîntâlnită în iconografia marelui nostrum compozitor. Nu este obosit sau gârbovit, este elegant îmbrăcat, faţa sa e liniştită şi stă aşezat pe un fel de soclu parcă în poziţia paşnică a săteanului după cosit sau aflat într-o pauză. Autorul imaginii (datată New York, 1948) se numeşte Irving Penn, iar albumul a fost editat de The Museum of Modern Art din New York în 1984, cu o prefaţă semnată de John Szarkowski. Niciunul dintre biografii din România nu înregistrează acest portret - nici Muzeul Enescu din Bucureşti. Reiau lectura cărţii, de la capăt, pentru a vedea cine îl acompaniază pe Enescu şi cine este Irving Penn. Extrag câteva date succinte din biografia acestui fotograf american. Irving Penn s-a născut la 16 iunie 1917 (a decedat în 2009) la Plainfield, New Jersey, într-o familie de evrei ruşi. Are o bogată activitate publicistică la revistele „Harper’s Bazar“ şi „Vogue“ din New York. Călătoreşte în Europa anului 1945, pe urmele armatei americane, în Austria şi Italia, şi ia contact cu personalităţi ale timpului, se întoarce la New York şi deschide un studio care îl va face celebru prin numele celor care îi vor trece pragul sau pe care îi surprinde în ambientul lor din marile capitale europene. Cine sunt aceştia? Iată doar câteva nume celebre: Truman Capote, Joan Miro, Jean Cocteau, Richard Burton, Colette, Christian Dior, David Smith, Henry Moore, Iacob Epstein (apărătorul lui Brâncuşi în procesul acestuia cu Biroul vamal din New York), Marcel Duchamp (colaboratorul aceluiaşi Brâncuşi pe teritoriul american), Saul Steinberg (originar din România interbelică), Max Ernst, Andre Derain şi mulţi alţii. Rezultă că, dacă figura lui Brâncuşi nu i-a reţinut atenţia, i-au reţinut
în schimb atenţia prietenii acestuia, Epstein şi Duchamp, de la care va fi aflat detalii despre capriciile „sfântului din Montparnasse“, vorba lui Peter Neagoe, dar deloc sfânt. Brâncuşi nu putea fi, deci, surprins fotografic, el însuşi fiind un fotograf al operelor sale de artă, zic, nu putea fi cucerit astfel, deoarece Irving Penn avea o anumită tehnică şi filosofie în portretizarea personajelor sale, pe care le pune să se aşeze „experimental“ în faţa obiectivului fotografic. Irving Penn este adeptul, dar şi cunoscătorul, psihologiei „behavioriste“, al testelor de comportament - pe linia Freud şi Wundt. Exemplul clasic îl avem în felul în care este surprins George Enescu, aflat pe un piedestal peste care fotograful a pus o prelată de pâslă oarecare, care face folduri cu aparenţă sculpturală. În alte cazuri, subiecţii sunt puşi între două panouri mari, aşezate în unghi, cu colţ ascuţit. E cazul, de pildă, lui Truman Capote, Duchamp sau balerina de pe coperta albumului. De(şi) din felul cum aceştia reacţionează, rezultă anu-mite trăsături de caracter care trădează biografia lor interioară. În fine, privind imaginea lui George Enescu, percep neconvenţionalul situaţiei, dar şi ecouri estivale din „Rapsodia Română“, sunetul spicelor de grâu aurit în soare şi trilurile ciocârliei din înaltul cerului, acorduri care sună şi azi în emisiunile de radio de la New York. Menţionez că, deşi Georgia O’Keeffe, W.A. Anden, Igor Stravinsky, Ducesa de Windsor, Martha Graham, Marlene Dietrich, Eugen Ionesco, Dodi, Artur Rubinstein etc. nu sunt prinşi în selecţia „enesciană“ o numesc de faţă - i-am regăsit în alte surse şi resurse bibliografice despre Irving Penn sau citaţi de John Szarkowski, curatorul cărţii, fostul şef al compartimentului fotografie de la Muzeul de Artă Modernă din New York. Mă gândesc că acest album masiv al lui Irving Penn (re)pune în circulaţie universală şi românească chipul unui George Enescu inedit şi inclusiv numele fotografului său de la New York. Mai bine mai târziu decât niciodată! M.N. RUSU 18
Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tau. Anii ridează pielea, dar renunțarea la ideal ridează sufletul. GEORGE ENESCU _____________________________________________________________
De prin l897-l898, când m-am întâmplat iarăşi în Bucureşti şi i-am auzit executarea înălţătoare a Poemului românesc (Poema română), întâia sa compoziţie, nu l-am mai văzut pe Enescu. A venit rar prin ţară (…) Acum e bărbat în puterea vârstei. Un cap fin, cu ochii scânteietori şi cu plete bogate. Numai nerv, întreaga făptură. Înfăţişarea fără nicio pretenţie şi totuşi cu acel aer de mândrie curată care şede cuiva atât de bine, când este îndreptăţit prin daruri excepţionale. Orchestra îşi simte stăpânul. Gestul cel mai neînsemnat al maestrului diriguitor îşi are efectul neînduplecat. Dar ce gesturi expresive, cumpătate şi puternice. NICOLAE IORGA În ”Neamul Românesc”, 1908 *
George Enescu este unul dintre cei mai autentici reprezentanţi ai sufletului românesc, în întreaga lume, un artist executant complet, de reputaţie înaltă, şi un creator dintre cei care vor rămâne în cultura europeană. Ca om, înseamnă, prin nemaipomenita sa contopire cu arta, prin dragostea de iniţiere şi sprijin pentru cei care vin după el, un nou soi de frumuseţe, care ne face să fim mândri că e român. CAMIL PETRESCU
Personalitate greu de fixat într-o definiție, Mircea Vulcănescu este recunoscut printre reprezentanții generației sale (Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Constantin Noica, Mihail Sebastian etc.), drept o mare promisiune prin inteligență, cultură și deschidere intelectuală. S-a născut pe 3 martie 1904, la București, în familia unui inspector financiar. Urmează clasele primare în Capitală, gimnaziul la Iași și Tecuci, unde familia i se refugiase în timpul ocupației germane. După absolvirea liceului la Galați și București, în 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept din București, devenind aici un membru remarcabil al Asociației Studenților Creștini din România (ASCR). Rămâne de notorietate proverbiala sa precocitate intelectuală, atât de limpede ilustrată prin elaborarea încă din timpul studenției a mai multor lucrări filosofice (Cercetări asupra cunoștinței, Introducere în fenomenologia teoriei cunoștinței, Misticismul și teoria cunoștinței, Sistemul meu filosofic: existențialismul, în proiect), articole în Buletinul ASCR, influențat în toate aceste manifestări de profesorii săi Dimitrie Gusti și Nae Ionescu. În 1925, Mircea Vulcănescu își ia licențele în Filosofie și în Drept, participând în primăvara aceluiași an la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în satul Goicea Mare, județul Dolj. Tot atunci, s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate. Din toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenționînd să-și dea un doctorat în drept și altul în sociologie. Cum vremurile nu i-au permis să-și definitiveze studiile, continuă însă să aibă o vie activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde a conferențiat în repetate rînduri. Spre sfârșitul anului, Mircea Vulcănescu își începe colaborarea la Gândirea, ca din octombrie 1928 să publice în ziarul Cuvântul, al Mișcării Legionare, unde va scrie până la suspendarea ziarului în 1933.
În anul universitar 1929 - 1930, a fost asistent onorific la catedra profesorului Dimitrie Gusti, apoi, profesor de economie politică și științe juridice la Școala de Asistență Socială, până în 1935, între timp fiind tot mai prezent cu diverse comunicări la simpozioanele asociației culturale „Criterion” și în publicațiile timpului cu articole pe teme religioase, eseuri filosofice și texte de economie politică (Viața Universitară, Realitatea ilustrată, Ultima oră, Pan, Azi, Prezentul, Criterion, Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Index, Dreapta, Floare de Foc, Familia, Cuvântul studențesc, Gând românesc, Ideea Românească, Excelsior), în paralel cu îndeplinirea altor numeroase funcții politice, administrative și profesionale, precum cea de asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Dimitrie Gusti, ajungând să fie decorat de Regele Carol al II-lea și, ulterior, de regele Mihai I cu distincții și mari ordine naționale, în semn de recunoaștere pentru serviciile aduse statului român. După lovitura de stat din 23 august ’44, a revenit pe postul de șef al Datoriei Publice, unde a rămas până pe 30 august 1946, când a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, acuzați de crime de război. La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea. Judecarea recursului s-a prelungit până în ianuarie 1948, când instanța a menținut pedeapsa din ’46. Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei românești, Mircea Vulcănescu a fost ______________________________
19
______________________________ izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1, unde au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavând paturi sau scaune pe care să șadă. Se spune că, epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după câteva ore și Vulcănescu s-ar fi așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborât, salvându-i viața. Filosoful a murit însă în condiții tragice, pe 28 octombrie 1952, înainte de a împlini 50 de ani, bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. A fost cunoscut și admirat în viața publică, de prieteni și colaboratori, ca un om deosebit de dotat, cu o largă cultură filosofică, un spirit moderat și generos și „cu o egală apetență pentru viață și pentru bucuriile ei foarte diverse” (Alexandru George), de o eleganță ce-l individualiza imediat printre discipolii lui Nae Ionescu, față de care nu s-a lăsat ipitit și în orbita căruia nu reușise să se înscrie, fiind mai degrabă apropiat de D. Gusti, după cum Noica părea cel mai promițător discipol al lui P. P. Negulescu. În cele mai importante dintre studiile sale, Mircea Vulcănescu își propune să determine structura spiritualității românești, modul de a înțelege lumea și atitudinile fundamentale față de existenă (Omul românesc, 1937; Ispita dacică, 1941; Dimensiunea românească a existenței, studiu nefinalizat, 1943). Lucrare de referință prin noutatea → MARIN IANCU
interpretării și prin valoarea ei metodologică, Dimensiunea românească a existenței reprezintă o replică la cartea lui Cioran, Schimbarea la față a României, din 1936, în care autorul susține că șansa României este de a-și uita trecutul nedemn și de a se angaja într-un „salt istoric”, ieșind din „somnul” ei anistoric și din existența „vegetativă” de o mie de ani. Lucrarea lui Mircea Vulcănescu cuprinde o analiză fenomenologică și hermeneutică asupra limbii, pentru a extrage din expresiile ei consacrate viziunea asupra existenței specifică poporului român, în opinia eseistului, sufletul național fiind o „combinație” și stratificare de componente diverse, care dau o configurație irepetabilă. Mircea Vulcănescu explică în acest context modul în care românul „trece la faptă” și răspunde somaților istoriei, așa cum îi cere cântecul național: „Croiește-ți altă soartă!”„Este curios, scrie Mircea Vulcănescu, că ideea aceasta a deșteptării, sentimentul acesta de «acum ori niciodată», este o idee care tulbură periodic neamul românesc… Dar, să luăm bine aminte ce înseamnă la români acest moment dinamic, această iminentă revărsare a ființei lui în acțiune! Ea se simte numai în clipa în care unitatea ființei a ajuns imposibilă, adică s-a sfâșiat între realitate și vis, în clipa în care conștiința omului s-a dezdoit, într-o trăire dureroasă a actualului, despărțită de vedenia posibilităților, alungate la curțile îndepărtate ale dorului și poate chiar dincolo de ele.” Încleștarea și perseverența, afirmă Mircea Vulcănescu, nu ne sunt specifice („Ce încruntare ar putea rezista la noi unei dimineți de vară?”), schimbările radicale fiind la români mai degrabă o răbufnire, specific „sufletelor statice, care nu se pot adapta treptat schimbărilor, prin mii de ajustări nesimțite ale indivizilor, ci numai în bloc, prin întoarcerea dintr-o dată, prin modificarea unui resort lăuntric, prin schimbare la față”, sub o puternică presiune interioară sau externă. Construind asupra spiritualității românești o imagine accentuat tradiționalistă, nonpragmatică, opusă spiritului apusean, Mircea Vulcănescu reprezintă, prin problemele abordate în Dimensiunea românească a existenței, un deschizător de drumuri în gândirea modernă românească.
„Cădea un val de moarte peste visuri, dar moartea doar pe ea se ucidea.” Nichita Stănescu (I) Analizând istoria religiilor, Eliade ajunge la concluzia că, pe măsură ce o societate este mai civilizată, scade gradul de percepere a sacrului. Un raport similar este prezentat şi de Bachelard în relaţia dintre cultură şi vis, în Poetica reveriei. Altfel spus, cu cât gradul de cultură e mai mare, cu atât lumea visează mai puţin. Gândirea mitică, specifică primei vârste a umanităţii, se manifestă prin vis şi povestire, dintr-o perspectivă antropomorfică. Îmblânzirea necunoscutului, a infinitului se realizează în reverii cosmice primitive, în care „lumea este corp omenesc, privire omenească, răsuflare omenească, voce omenească.”1 Necunoscând o altă realitate, omul ante-cultural se exprimă prin ceea ce cunoaşte, prin mituri, pe care apoi le transmite urmaşilor. Astfel, în concepţia bachelardiană, visul precede cultura, şi, implicit, literatura, însă reminiscenţele acestuia vor fi valorificate tocmai prin intermediul ei. Treptat, arta a valorificat funcţia cognitivă a visului, ducând-o spre marginile inconştientului (în suprarealism), ca formă de refulare, pentru ca, în literatura română postebelică să revină, într-o formă nuanţată şi mai rafinată la sensul iniţial. În ciuda dezvoltării tehnice, a teoriilor cunoaşterii din diverse domenii, omul nu are încă acces la o cunoaştere completă. În 1
Gaston Bachelard, Poetica reveriei, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 192
20
acest punct, intervine scriitorul, artistul, care cu o sensibilitate sporită, cu un acut simţ de observaţie, „încearcă să adauge realităţii o nouă realitate. Cunoaşterea nu este numai contemplarea directă a realităţii, unul din mobilurile poeziei este şi acela al redactării unor revelaţii care nu sunt de natură estetică. Toată lupta constă în transformarea în zonă estetică a ceea ce nu aparţine exclusiv esteticului, dar în acelaşi timp, nu este convertibil în altă zonă. Această reflectare a lumii generale printr-o prismă individuală deformează realitatea? În cazul fericit al creaţiei de orice natură, deci şi estetică, o adaugă. Este, cu alte cuvinte, rezultatul unei îndelungi elaborări interioare a ideilor, prin prisma concepţiei filozofice a scriitorului.”2 Din numeroasa operă a lui Nichita Stănescu, variată tematic şi valoric, aspectul oniric, a fost tratat lapidar, de cele mai multe ori, sau a fost omis, considerat fiind un aspect al realului de tip stănescian. Nu puţine sunt poeziile prin care Nichita Stănescu se situează, voluntar sau nu, între poezia onirică şi ceea ce G. Bachelard numea „poetica reveriei”. Iar tendinţa se acutizează pe măsură ce poetul devine mai ermetic, pe măsură ce se apropie de etapa Necuvintelor. Atmosfera onirică din poezia stănesciană ţine atât de obiectele care populează lumea poeziei, cât şi de dinamica versurilor, de opulenţa ideilor şi a sentimentelor. Poezia sa este preponderent senzorială, chiar şi în absenţa obiectualului, abstractul capătă o corporalitate pe care obiectele o pierd. Este un dublu sens al transferului de semnificaţie: dinspre concret spre abstract şi invers, dinspre existenţă reală spre existenţă onirică şi invers, până când, ca într-o pictură impresionistă, graniţele se pierd. În articolul Starea poeziei, Nichita Stănescu precizează că „spre deosebire de orice altceva, în natura gândirii, poezia îşi propune ca temă a tragicului fundamental dialogul dintre măreţie şi infinit”3 – „Câtă vreme trăieşte în firesc, omul este supus absurdului morţii; atunci când caută nemurirea, el părăseşte firescul naturii, → ROXANA ŞTEFANIA CIOBANU 2
Nichita Stănescu, Revelaţia asupra existenţei umane, în Opere complete, vol. V, Editura Academiei Române – Univers enciclopedic, Bucureşti, 2003, pag. 422 3 Nichita Stănescu, Starea poeziei, în „Flacăra”, nr. 47/25 noiembrie 1983, p. 21
creând «convenţia terestră», lumea artificială şi nefirească a logosului (ordinii) uman.”4 Având sădită în el sămânţa nemuririi, a nemărginirii (negaţiile în poezia lui Nichita Stănescu ocupă un rol important), eul poetic este condamnat la renunţare, la o condiţie tragică din cauza limitării specifice condiţiei umane: „Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde”, „pentru că mâinile tale,/ gemene cu ale mele, sunt absurde, şiar trebui/să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând/de pe o gură pe alta ca un râu nevăzut,/căci ele nu există.” (Enghidu, I, 158-159). Alternativa: dedublarea, dublarea lumii reale prin lumea onirică, acolo unde nu există limite, iar volumul Dreptul la timp conturează tocmai această condiție tragică a omului și a creației. Dacă în Epilog la lumea veche, atingerea şi privirea eului poetic provocau moartea lucrurilor, în Enghidu, raportul se schimbă: atigerea lucrurilor provoacă moartea poetului. Identificarea cu universul se poate realiza numai prin de-personalizare: „Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating […] sufletul mai puţin mi-l rămâne, gândul/ mai lung mi-l întinde” (I, 161). Creaţia nu devine o altă realitate, „căci un lucru asemenea altuia nu există”, ci este o lume ce stă sub semnul ludicului, „din nimic să fac dansuri/şi cântece”, al nuntirii raţiunii cu pasiunea, ca în poezia barbiană, „smulgându-mi/bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt”, al dubiului, „mereu întrebându-ne/în sine celălalt dacă e”. Rolul poeziei se modifică şi cel al poeticului. Conform lui Daniel Cristea-Enache, poeticul stănescian devine el însuşi o lume care se guvernează după legi proprii, „legi inventate ad-hoc”5. Nemaifiind mimesis, poezia nu mai mediază între om şi lume, ca pluralitate a esenţelor. Mergând pe linia simbolistmallarmeană, la Stănescu denumirea lucrurilor nu reprezintă o sărăcire a lor, ci renunţarea la sine „am botezat ceea ce însumi eu făcusem,/rănindumă”. Topica este afectivă, cu o predominanţă a verbului la finalul versului, amintind parcă de scrierile vechi, ale începuturilor. Lumea paradoxală a lui 4
Corin Braga, Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015, p. 120 5 Daniel Cristea-Enache, Lyrica Magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu, Editura Curtea-Veche, Bucureşti, 2010, pag. 117-118
Nichita Stănescu trece dincolo de existenţă şi culoare, printr-o suprasaturare, întocmai precum în alb, în lumină se găsesc toate celelalte culori. Abstractizarea materalialului „Chiar trupul meu de-atunci, rezemându-se/ pe fluturătorul aer al acestui pământ/cutremurându-se, îndepărtânduse, schimbându-se,/trecea neliniştit în gând” (Invocare, I, p. 169), substantivizarea verbelor, şi invers, de care vorbea Stănescu, poate fi observată în Invocare: „Mersul. Zborul. Înotul” – trei acţiuni specifice celor trei spaţii definite de poet: pentru realitate – mersul; pentru cel artificial – zborul; iar pentru cel abstract, înotul – printro mare infinită de non-existenţe. Preluând un crez al lui Valery, şi anume „că nu ne înţelegem pe noi înşine decât graţie vitezei trecerii noastre prin cuvinte”, că reveria, tihna visării ne dezvăluie profunzimile în nemişcarea unui cuvânt, Bachelard subliniază că descoperim într-un cuvânt, graţie reveriei, actul care denumeşte existenţa capătă sens prin rostire, numai că nici rostirea nu mai poate servi înţelegerii, la Stănescu. Cuvântul ţine de trecutul rostirii, începutul cuvântului râmâne în trecut prin simpla înşiruire de litere, prezentul fiind a ceea ce denumeşte cuvântul, a ideii transmise de el. „Mă privesc, m-aud, m-adulmec/şi îmi pare că visez”. Visul stă sub semnul lui „pare”: „Parcă dormim şi visăm” (I, 187), iar existenţa sub semnul lui. În Cântec, se face referire la motivul romantic al vieţii ca vis: „Noi, locuitorii acestei secunde/suntem un vis de noapte, zvelt,/cu-o mie de picioare alergând oriunde.” (I, 179). Durata infinitezimală a vieţii şi subiectivatea perspectivei, implicit limitarea şi eroarea în perceperea umană, apar drept coordonate ontice. Clipa prezentă apare doar ca amintire a trecutului, însă odată câştigată devine a lui pentru veşnicie, devine egală eternităţii, aşa cum întrun număr (aleph) este cuprins întreg universul. Într-o povestire, intitulată după numărul ebraic, Borges prezintă ideea infinitului cuprins într-un punct. La Stănescu, numărul 1, iar în cazul de faţă clipa reţine în ea întreaga infinitate. Conştient de finititudinea sa, eul poetic încearcă să surprindă infinitul. „În Dreptul la timp (1965), precizează acelaşi Daniel CristeaEnache, vizionarismul lui Nichita Stănescu se intelectualizează şi se abstractizează. Poezia e, în continuare, 21
______________________________ imaterială, voind s-o prinzi într-o formulă vezi că-ţi trece printre degete. Poemul concentrează un număr de impresii difuze, de notaţii care trimit la mai multe universuri deodată, într-o confuzie (corespondenţă) prodigioasă. Dominantă, la o primă lectură, ar fi o anumită percepţie dilatată a timpului. Însă timpul este o noţiune imprecisă şi poetul face totul pentru a o aburi şi mai mult.”6 Spargerea lumii în bucăţi mici o face accesibilă. Pe de o parte, omul poate cuprinde universul cucerind părţile: cu cât mai mici şi mai amalgamate, cu atât mai repede izbânda. Este o iluzie, un vis, desigur, însă este intermediarul veridicului. Pe de altă parte, lumea obiectuală se transformă în lumină, fizicul se transformă în metafizic. Analizând raportul dintre timp şi lumină7, Stănescu conchide că timpul e lumină. Distrugerea trăsăturilor unui obiect îl transformă pe acesta în lumină. Mirarea reprezintă, subliniază Stănescu, starea de absorbţie a luminii, în timp ce firescului îi corespunde „starea de ejecţie” a luminii. „Mirarea opreşte timpul, iar firescul, dimpotrivă, îl declanşează”8. Rolul somnului e de a echilibra mirarea şi firescul, absorbţia şi ejecţia: „face evidentă starea discontinuă a lucidităţii, deci a existenţei. Timpul se dezorganizează în timpul somnului. Lumina devine interioară, devine sentiment”9. Desfacerea strigătului în comete din finalul volumului reliefează transformarea eului, a spunerii, în lumină. Dreptul la timp reprezintă dreptul la lumină şi dreptul la infinit. Iar măreţia tocmai în asta constă: neputând repurta o victorie în faţa nelimitatului, eul accede, prin metamorfoză, la integrarea în acesta. 6
Eugen Simion, Nichita Stănescu, în Scriitori români de azi, vol. III, Editura Litera, Bucureşti, pag. 88 7 Nichita Stănescu, Timpul ca lumină, în „România literară”, nr. 21/24 mai 1973, p. 5 8 Ibidem. 9 Ibidem.
Oameni pe care i-am cunoscut
DUPĂ 50 DE ANI Cum poate fi uitată întâlnire a mea cu Ana Blandiana? Am povestito într-un articol pentru revista Vatra veche, inclus apoi în cartea "Oameni pe care i-am cunoscut" (Ed. Vatra veche 2015), pe a carei copertă (autor Adelaida Mateescu), în medalionul cu portretele personalităților, se află și cel al poetei. Copiez mai jos capitolul destinat Anei Blandiana: O întâlnire memorabilă "Citind numărul 8 /2012 al excelentei reviste “Vatra veche”, am regăsit cu bucurie numele Anei Blandiana şi mi-am adus aminte cum am cunoscut-o personal, în anii 60, în Cişmigiu, la Bucureşti. Ea avea pe atunci o rubrică permanentă la săptămânalul “Contemporanul”, condus de George Ivaşcu, intitulată, "Antijurnal". Sper că nu mă înşel asupra titlului rubricii, scriu totul din memorie. Din amintirile mele, revista conţinea multe materiale interesante, printre care “Cronica Optimistului” de George Călinescu, sau aforismele, în grupuri de câte zece, semnate de Tudor Muşatescu, şi multe altele. Îmi făcea mare plăcere să parcurg revista, dar cel mai atent urmăream textele Anei Blandiana, pentru că mi se părea că scria exact ce gândeam eu, mă regăseam în totalitate. Odată a scris despre faptul că fiecare dintre noi rămâne acelaşi, indiferent de circumstanţe. Lectura acestui text şi coincidenţa dintre ideile expuse în el şi cele gândite de mine era atât de mare, încât i-am scris - de mână, cu stiloul, cum era pe atunci - o scrisoare la redacţia revistei “Contemporanul”. Mi-am exprimat în ea propriile mele idei asupra subiectului, altfel formulate, dar care, cum spuneam, coincideau cu ale autoarei. Cred că titlul scrisorii mele era “Despre noi înşine”. Spre marea mea suprindere, după o vreme, Ana Blandiana m-a sunat la telefon (pusesem numărul în scrisoare) şi mi-a propus o întâlnire în Cişmigiu. Eram atunci studentă la Facultatea de Chimie, Univeristatea
Bucureşti şi făceam naveta între Universitatea din centru şi facultatea de pe cheiul Dâmboviţei, distrusă apoi de cutremurul din ‘77. Întâlnirea a fost de neuitat. Mă plimbam alături de o tânără superbă căreia nici în visele mele cele mai intime nu credeam să-i pot spune direct cât de mult îmi plac subiectele pe care le abordează şi modul în care le scrie. Cred că i-am mărturisit cât de mult aş fi vrut să pot scrie şi eu aşa. Mi-a răspuns pe un ton natural şi simplu că, deşi sunt studentă la chimie, pot oricând scrie literatură. Am vorbit despre multe atunci. Erau flori în jur şi Ana Blandiana aducea, prin prezenţa, graţia şi sensibilitatea ei, un plus de poezie momentului. I-am spus despre dragostea mea pentru muzică şi despre suferinţa de a nu fi dat examen de admitere la Conservator de frica faptului că “nu aveam origine sănătoasă”. Atunci, cu o voce blânda şi prietenoasă, mi-a povestit cum şi ea a avut de suferit din aceleaşi motive. Treceam pe lângă lac, pe alei erau flori şi noi vorbeam despre suferinţe comune. Cum se poate uita un asemenea moment? A fost o întâlnire care m-a marcat. La despărţire, am întrebat-o timid dacă auzise de tânărul scriitor Toma Pavel. Sigur, a răspuns ea. Iar eu, aproape fără glas, am murmurat “e fratele meu”... A râs superb şi mi-a spus că pot oricând să o mai caut. Am căutat-o, dar nu personal, ci în volumele pe care le-a publicat. Iar acuma, după 50 de ani de la acea ______________________________
22
______________________________ întâlnire, iată că, printr-o fericită coincidenţă, ne reîntâlnim în paginile revistei “Vatra veche”. Multumim pentru găzduire, domnule N. Băciuţ!" Nici acum n-am luat legătura directă cu Ana Blandiana, dar o urmaresc și mă bucur de succesele ei. Am adus cu mine, în Canada, câteva din volumele ei de poezii, pe care-mi face plăcere să le recitesc din când în când. Mă emoționează fiecare contact – indirect - cu poeta prin paginile "Vatrei vechi", unde apare în fotografii alături de un alt poet drag, Nicolae Băciuț. De departe admir cum acești iubitori ai cuvantului sădesc în inimile copiilor dragostea de poezie. În prag aniversar al Poetei, multe urări de bine din Canada zăpezilor și arțarilor, de unde îmi alin dorul pentru meleagurile natale prin recitirea poeziilor și amintirea superbei întâlniri de acum 50 de ani... VERONICA PAVEL LERNER Toronto / Canada
Ana Blandiana este cunoscută în istoria literaturii ca o poetă remarcabilă, cu un discurs poetic original și cu o poezie care marchează mintea cititorului. Are impact. Numele ei este un pseudonim preluat de la numele satului unde s-a născut mama sa. Numele real este Otilia Coman, născută la 25 martie 1942, sub zodia harului. Tată ei a fost preot și a fost tratat în regimul comunist ca dușman al poporului, cu efectele specifice vremii. Toate acestea i-au marcat viața. Suferința s-a revărsat în poezie, în cărțile scrise. Sensibilitatea a ajutat-o să convertească energiile negative în poeme cu înaltă ținută estetică. Modul ei de a privi lumea este unul special, se miră de miracolele din peisajul vieții, are darul de a prinde totul în imagini proaspete. Are un organ special pentru a prinde noul cu fiecare tablou, cu fiecare zicere. Această sensibilitate îi permite să reziste agresiunii pe care o poate produce materia asupra spiritului. O transmite prin poezia sa, cititorul se întâlnește cu o lume mirifică, dezbrăcată de tabuuri… Mesajul ei este proaspăt, un copil în Rai descoperă miracole sub curcubeie… Propune întrebări, miracole, lucruri sub pielea tigrului, mereu în salt. Lucrurile curg simplu, de la sine, nu intervine în fluxul narațiunii lirice, din contră, stimulează curgerea spre cititor. Amintiri din alte vieți o asaltează, viața este o călătorie printr-un peisaj luat așa cum e, fără modificări. Viața înseamnă capacitatea de a depăși etapele, bucuriile, tristețea. La marele spectacol din poezia sa participă elementele naturii: ploaia, fulgerele, vântul, aerul, animalele îmblânzite de frumos. Frumusețea în sine, radiind din formele primare. Poeta se integrează creației, nu o refuză, o presupune… Poezia de dragoste implică cititorul, poemele au o arhitectură proprie, specifică, cuvintele dansează în piața centrală, cuvinte nu au importanță prin ele, au importanță în dinamica narațiunii lirice. Poezia de dragoste are încrustată în carnea ei metafore blânde, frumoase prin prezență. Se simte prezența femeii în discurs, nu o ascunde, o potențează.
______________________________ Cititorul este atras de magma poemului, căldura dragostei radiază mereu. Imaginația ei pune probleme existențiale, implicit teologice, întrebările explică starea, sunt suficiente prin delicatețea lor. Cititorul nu este agresat… Parabolele au forță, nu sunt complexe, din contră sunt expresive și aduc bucurie. Ana Blandiana a propus un stil în literatura română, s-a impus prin poezie pur și simplu, natural. Cândva arborii aveau ochi, Pot sa jur, Știu sigur Că vedeam când eram arbore, Îmi amintesc că mă mirau Ciudatele aripi ale pasărilor Care-mi treceau pe dinainte, Dar dacă pasările bănuiau Ochii mei, Asta nu îmi mai aduc aminte. Caut zadarnic ochii arborilor acum. Poate nu-i văd Pentru că arbore nu mai sunt, Sau poate-au coborât pe rădăcini În pământ, Sau poate, Cine știe, Mi s-a părut numai mie Şi arborii sunt orbi dintru-nceput... Dar atunci de ce Când trec de ei aproape Simt cum Mă urmăresc cu privirile, Într-un fel cunoscut, De ce, când foșnesc şi clipesc Din miile lor de pleoape, Îmi vine sa strig Ce-ați văzut?... (Cândva arborii aveau ochi). E aici un miracol, o mișcare a materiei care se bucură de existență, e conștientă de fluxul vieții… Trec dintr-o viața într-alta Mângâind ușor 23
Coama leului somn De la intrare, S-a obișnuit cu mine Cu veșnica mea dispariție în zori, Cu veșnicele mele întoarceri Crepusculare. Înfrântă, uneori Nu mai reușesc să ajung până la el. Atunci se scoală, Îmi prinde capul în dinți Cu duioșie Și mă târăște încetinel. Alteori Nu mai știu să mă întorc din vis. Atunci pornește după mine În labirint, Îmi dă de știre Răcnind Că mă va salva. (Între lumi, fragment). Taina vieții este bine prinsă, între labirint și lumea lină a somnului, sub o forță magică, greu de controlat. E o prezență în spatele fiecărui poem. Un Dumnezeu care pune lucrurile în mișcare. Poetul se bucură, femeia tresare între două lumi… Ana Blandiana a fost premiată de Uniunea Scriitorilor din România, de Academia Română, este imediat recunoscută de public, scriitorii o consideră demnă reprezentantă a poeților care marchează o epocă. Inspiră și convinge. A fost tradusă în numeroase limbi străine, poemele ei au circulat înainte de 1989, a fost cenzurată, s-a bucurat de o admirație sinceră. Cel mai mare premiu primit este chiar poezia sa. Un fenomen irepetabil în viața unui om. Un dar… O rugăciune din partea poetei: Să stau culcată-n zăpadă Cu brațele larg desfăcute, Închipuind o nespus de frumoasă Cruce de somn Dinadins, Pe care doar îngerii ar merita Să se răstignească Pentru păcate făcute În paradis. Alb fără margini Și liniște neîncepută, Nori destrămați în flori Troienindu-mă lin, În timp ce lacrimi fierbinți Se nasc sub pleoapele-nchise Şi-ngheaţă înainte de-a curge Din vise. Amin. (Rugăciune). CONSTANTIN STANCU
(1938 – 1996) S-au împlinit în 19 octombrie 2016 douăzeci de ani de când Profesorul Serafim Duicu a trecut la cele veşnice. Douăzeci de ani fără Serafim Duicu... Am avut la dispoziţie mii de zile pentru a ne bucura de prezenţa lui în mijlocul nostru. N-am făcut-o. Aşa cum nu ne mai uităm de multă vreme la cer, decât pentru a afla dacă trebuie să luăm cu noi umbrela, aşa l-am ignorat ani la rând, pe unul din contemporanii noștri, pe unul din cei mai sensibili filologi, scriitori și cercetãtori, din câţi au scris în limba română și care, departe de a ne fi ţinut în vreun fel la distanţă, era prietenos şi accesibil. Autor al unei opere impresionante, în personalitatea Domnului Profesor Serafim Duicu, strălucește în chip minunat erudiția filologică de istoric și critic literar, noblețea spirituală și patriotismul unui neam de voievozi. Pasiunea sa pentru cercetarea științifică, respectul pentru adevărurile istoriei și preocuparea permanentă pentru deschidere și cooperare, i-au adus un loc de seamă între personalitățile care vor continua să inspire multe generații de filologi, cercetători și oameni de cultură. Personalitatea Profesorului Serafim Duicu a marcat viaţa culturală a transilvănenilor şi a lăsat în urmă sute de lucrări şi volume care l-au aliniat marilor scriitori. A fondat Societatea Culturală şi Fundaţia Şcoala Ardeleană şi a pus pe picioare Societatea Culturală Alexandru Papiu Ilarian. A colaborat cu prestigioase periodice româneşti Tribuna, Cronica, Convorbiri literare, România literară. Iar pentru volumul: Dic-ţionar de personaje dramatice, primeşte premiul Asociaţiei Scriitorilor Români din Târgu-Mureş. Bogata sa activitate științifică a fost dublată de vocația, la fel de creatoare, a omului de catedră, a profesorului erudit și entuziast, care a știut să prefacă rutina cursului cotidian într-o invitație la cunoaștere profundă. Comemorarea la douăzeci ani de la trecerea sa la viaţa veşnică este un eveniment de preţuire pentru memoria unui vrednic apărător și susținător al Bisericii strămoșești şi, în acelaşi timp, este un act de cultivare a demnităţii noastre, ca fii credincioşi ai Bisericii străbune. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi la felul cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13,7). Prin urmare, noi
______________________________ avem datoria de a vedea lumina prezentă şi lucrătoare în cei care au slujit Biserica lui Hristos, iar din această lumină a lor să ne luminăm şi noi cu făptuirea. Personal, exprim și astăzi profundă recunoștință memoriei domnului Profesor Serafim Duicu pentru activitatea sa benevolă, desfășurată mai întâi în calitate de consilier bisericesc al Parohiei „Sfântul Gheorghe” din TârguMureș, iar mai apoi în calitate de consilier eparhial, la Centrul Eparhial Alba Iulia. A fost un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe Române, aducând în ultimii ani de viaţă o substanțială contribuţie, în calitate de membru al Adunării Naționale Bisericești, (între anii 1990-1996), la ridicarea Episcopiei de Alba Iulia la rang de Arhiepiscopie. Îi păstrez Domnului Profesor o amintire de frumoasă colaborare cu domnia sa, în folosul comunității credincioșilor, precum și jertfelnicia de ctitor, de binefăcător sau sprijinitor al celor aflați în nevoi și necazuri. Dacă ar fi să mă opresc la cea mai importantă, din punctul meu de vedere, caracteristică a personalităţii Domnului Profesor, atunci aș numi fără rezerve discreţia şi delicateţea prezenţei sale. A fost o persoană de mare echilibru, un profesionist cu o viziune creatoare, care a sprijinit îndeaproape proiectele social-culturale ale Bisericii Ortodoxe Române. A cultivat cu bucurie și naturalețe virtuțile creștine și tradițiile românești în familie și în mediul universitar pe care l-a însuflețit cu optimism și generozitate. Amintirile mele se îndreaptă spre zilele frumoase pe care le-am petrecut cu Domnul Profesor la mânăstiri, la parohiile din protopopiatul Mureș, în casele multor preoți. Se simțea bine între fețele bisericești și le spunea tuturor că se trage din familii de preoți din Gorjul natal. Era o plăcere să-l asculți, fie prezentând momente din trecut din întâlniri memorabile, fie impresii din numeroasele călătorii sau participări la diverse manifestări ştiințifice. Mereu te întâmpina cu un surâs îngăduitor; cuvintele destăinuiau, în conversaţie, largi resurse afective, cele câteva accente satirice cu care îşi orchestra amintirile nu făceau decât să adauge un 24
plus de culoare generozităţii. Îţi putea povesti zile întregi despre fapte statornice şi trecătoare deșertăciuni. Nume şi biografii pe care le-ai învăţat la şcoală se însufleţeau sub arcuirea, lipsită de exces sentimental, a frazei sale, un amănunt tehnic, de strictă specialitate, devenea un mic personaj, remarca trecătoare, ori nota de umor, te înconjurau ca un gest de tandreţe binevoitoare. Cu tonul chibzuit, moralizând discret, cu lumina blândă răsfrântă pe chip, semăna cu un bunic înțelept și sfătos. Între două constatări generale, îţi propunea cu deplină naturaleţe un strop de visare. Reflecţia păstra intactă dorinţa de sinceritate, invita la dialog, chiar dacă ipoteza, deseori, era aproape axiomă. Delicateţea în purtare, în privire, în atitudine, una dintre înfăţişările sensibile ale raţiunii. Una dintre virtuţile prea des abandonate sau prea târziu, ori niciodată aflate. Vorba caldă şi cuvântul măsurat cu multă exactitate, tonul extraordinar de curat şi inofensiv, te incredinţau că ai în faţă un om mai curând întors spre lumea adâncă a fiinţei sale, a cărei uşă o deschidea fără zgomot oricui dorea să pătrundă acolo. Cei ce l-au auzit îndrăgeau glasul acesta făcut parcă să citească şi să cânte în biserică neîncetat. Era o voce gravă și adâncă, răsunând ca glasul care își cheamă fiul rătăcit. Dar Serafim Duicu putea vorbi cu dulceață, aproape într-un murmur, cu o notă de glumă sau de dragoste. Glasul său nu era tăios, nici când trebuia să fie aspru; era doar hotărât, fără duritate. Dar, de obicei, era mai curând dulce și plin de smerenie, chiar când vorbea cu putere. Pot aduce mărturie că Domnul Profesor a fost un astfel de om, un frate iubitor pentru toți, atât cât l-am putut cunoaște din anul 1987 și până la adormirea sa întru Domnul. Prin toate acestea și-a împletit veșmântul de lumină cu care a plecat către ceruri și va rămâne un model luminos și inspirator pentru generația tânară, de profesor și un reper al culturii românești, prin competența sa științifică, prin tenacitatea și verticalitatea sa morală. Am fost și eu prezent în urmă cu douăzeci de ani la prohodirea lui la mânăstirea Recea. De atunci mă simt alături de el, mai ales în zilele de duminică și sărbători, când pomenesc la Sfânta Liturghie pe ”robul lui Dumnezeu Serafim” cu tot neamul lui cel adormit. Pr. dr. GHEORGHE NICOLAE ŞINCAN
Inedit
ÎNSEMNĂRILE UNUI CITITOR REVISTE ŞI NU NUMAI… 16.II.1976 – Mă gândesc de multă vreme la un „Jurnal al revistelor” pe care le citesc. E o „temperatură” a vieţii literare în reviste, temperatură neînregistrată de cineva. „Istoria” presei, care vine târziu, e rece, distantă, doctorală. Vreau să fiu sincer şi să notez reacţiile mele de lectură. Jurnalul acesta îmi va fi şi un instrument de lucru, va fi „memoria” mea. Voi apela la el la nevoie. E hazliu momentul care m-a decis să trec la faptă. La Biblioteca municipală, acum câteva zile, citesc (vorba vine, răsfoiesc!) o revistă mai veche, Românca, de prin 1905, şi găsesc acolo un portret al Veronicăi Micle cu fiicele ei, două. E grasă, inexpresivă. Zic: trebuie să-mi notez undeva acest portret şi, când va fi nevoie, să-l reproduc în Vatra. S-ar mai tempera imaginaţia romanţioasă şi oftătoare a celor ce cunosc doar portretul ei splendid, de la 16-17 ani. Şi nici nu l-ar mai căina atâta pe Eminescu că nu s-a însurat cu ea. Eu zic că bine a făcut! Şi dacă nu l-a lăsat Maiorescu să se însoare, apoi Maiorescu a fost genial. Aşa s-a întâmplat că am luat acest caiet. Fiindcă, oricum, aveam nevoie să mă exprim. Aici am „câmp” berechet. Trebuia s-o iau cu primele numere din 1976. Dar lenea… Nu-i nimic, azi le reiau, nu sunt extraordinar de multe, şi ajung „la zi”. Săptămânalele au ajuns la numărul 7, iar lunarele abia au ieşit cu primul număr. Numărul 1/1976 al României literare e consemnabil pentru montajul lui Ion Coja („Geţii care se cred nemuritori…”) cu citate şi comentarii la obiect, scurte, din Iordanes, Pârvan, Cleveus din Alexandria, Herodot, Solinus, Platon, Arian, Împăratul Iulian, Dionioni Periegetul („ţara imensă a dacilor”), Horaţiu, Eusebius din Caesarea, Diodor din Sicilia, Frontinus, Strabon, Dio Casius, Suetoniu, Lactantius, Porphirios, Hesychics din Alexandria. E şi o fotografie a lui Ioniţă G. Andon din iulie 1939, cuprinzând pe „bătrânii satului Raşca din Ţara Oaşului” sub titlul: „Urmaşi ai sfetnicilor lui Decebal”. Excelentă!
Şerban Cioculescu reciteşte „Cântecele de vitejie” ale lui Coşbuc. Concluzia lui: „poezia lui G. Coşbuc poate servi însă ca model de variaţie pe portativ, cum se spune în limbaj muzical, sau, într-un sens mai larg, de varietate de tonuri şi de registre, care să nu excludă nici familiaritatea, nici umorul, nici stilul oral, al basmelor şi al zicerii populare, dar în care să străfulgere viforele trecutului şi să lumineze zările viitorului” (p.7). Cam prea entuziastă opinia criticului! Sau, fiindcă e azi „la modă” poezia patriotică, Ş. C. propune ca model pe Coşbuc? Dar, în altă ordine de idei, m-am gândit la următoarea definiţie a României literare, apropo de butadele maliţioase de revelion: „R.L. e revista care se citeşte de la Fănuş Neagu înainte”. (Pentru cel ce nu cunoaşte revista, notez că F.N. întreţine rubrica „Sport” din ultima pagină!). Ce citesc eu din ea? În general, până la jumătate: paginile de critică (Şerban Cioculescu, N. Manolescu, Al. Piru – când are ceva, M. Iorgulescu, L. Ulici – despre debutanţi), rubrica Feliciei Antip (Am citit despre…), „sportul” lui F. Neagu, nu pentru elementul sportiv la care se referă, ci pentru pitorescul limbajului, câte ceva din ultima pagină (călătorii culturale, lit. universală), ştirile din p. 22-23 (Meridiane), traducerile din criticii moderni. Cam atât, deşi, când găsesc ceva interesant, nu pot să las să-mi treacă. Altfel, revistele pe care le cumpăr, indiferent de problematica şi conţinutul lor, sunt România literară, Tribuna şi Luceafărul. Nu mă pot abona la ele fiindcă mi-ar sosi prea târziu, a doua zi. Când, din întâmplare, nu apar în oraş (transport, timp etc.), sufăr, sunt nefericit în ziua aceea. În Tribuna (1/1976), citesc un interviu cu Mihai Beniuc al lui Aurel Sasu. Citesc aici că n-ar fi debutat în Bilete de papagal a lui Arghezi, cum se laudă peste tot, ci în Universul literar şi apoi în Falanga înainte de ______________________________________
25
______________________________ 1928. Răspunsul lui Beniuc: „Există „tatonări” şi „debuturi” repetându-se mereu. A debuta înseamnă a simţi pământul tare sub picior. Întâia oară mi s-a întâmplat la „Bilete de papagal”. Dacă asta înseamnă a debuta, apoi poţi să debutezi când vrei şi când găseşti că e mai „convenabil”. Păcatul este că istoria literară nu iartă şi nu ţine seama de momentele când îşi simt autorii pământul tare sub picioare! E un păcat… constructiv şi pus în slujba adevărului! Adrian Marino începe un serial: Structura ideologiei literare (I), Ion Vlad scrie lung despre Critica şi disciplina cunoaşterii, C. Ciopraga despre Critică literară şi cunoaştere, M. Muthu despre cartea lui M. Anghelescu: Literatura română şi Orientul. Atât! Luceafărul (1-2/1976), număr dublu, are un „reportaj de arhivă” de Mihai Stoian (Dosarul memorandiştilor redeschis în 16 fişe), interesant ca modalitate jurnalistică. Se dă ştirea despre Premiul Herder pentru Nichita Stănescu. E şi un interviu cu Miliţa Pătraşcu despre Brâncuşi, semnat C. Bivolaru. Începe aşa: „Comemorăm în curând 100 de ani de la naşterea lui Brâncuşi”. Cum să comemorezi anii de la naştere? E. Barbu îşi continuă filipica „Posteritatea lui E. Lovinescu şi profitorii ei”. (Contra lui Al. George), E. Simion scrie despre „Jurnalul lui Camil Petrescu” pe care eu, cu toate insistenţele, nu l-am găsit, M. Iorgulescu face profilul lui Iulian Neacşu. Un număr eterogen! România literară (2/1976) dă un lung articol al lui Vasile Nicolescu: Avatarurile domnului Nimeni, polemică cu Virgil Ierunca. Mă mir că eleganţa spirituală a lui V. Nicolescu coboară acum la limbaj („O materie nervoasă opărită cu leşia verbelor neputincioase, o alcătuire de cromozomi spălăciţi şi rămaşi printre gunoaie deasupra grătarului rigolei” etc. etc.). Violenţa limbajului nu suplineşte adâncimea argumentaţiei. →
Altfel, nu se prea înţelege cam care sunt motivele înjurăturii! Emil Manu scrie frumos despre Radu Cioculescu, fratele lui Şerban Cioculescu. De câte ori l-am întâlnit pe Şerban Cioculescu a venit vorba de fratele său şi tot de atâtea ori el a lăcrimat. Din poza lui Radu, necunoscută de mine până acum, observ ce uimitor seamănă cu Şerban! Manolescu scrie despre Nichita Stănescu şi premiul Herder, Iorgulescu desfiinţează antologia Literatură şi cunoaştere a lui M. Nadin şi A.I. Brumaru (Antologie ratată), Ş. Cioculescu scrie despre I. Minulescu, la 95 de ani de la naştere. N-am putut citi niciodată însemnările lui N. Balotă despre „Cartea străină”. Scrie monoton, fără nerv! Tribuna (2/1976). Continuă Adrian Marino despre Structura ideologiei literare (II). Aflu că la liceul „Cuza-Vodă” din Huşi a fost profesor P. Constantinescu-Iaşi, elev Al. Giugaru, şi e acum profesor de română şi secretar al organizaţiei P.C.R. Ion Alexandru Angheluş – (poetul!). În „Cronica de trei secunde”, Radu Cosaşu face o recenzie la «Stil şi persoană» de I. Vianu”, în care se mărturiseşte: în 1949, era „frezor” la „Timpuri noi” şi student la f.f. anul I şi avea examen la Lit. univ. cu T. Vianu. Avea şi ordin de chemare în armată: „eram hotărât să mă duc, să nu invoc faptul că sunt şi student, legile în vigoare atunci permiţândumi o amânare, dar nu, mă simţeam frezor şi ca orice frezor plecam fără amânare în noua armată populară socotind-o o şcoală superioară oricăror studii homerice, gorkian, eram hotărât să-mi absolv universităţile mele…”. Vianu l-ar fi sfătuit să studieze că are imaginaţie, o anume poezie retorică, dar el tot a plecat la armată… 4.III.76: Mi-am propus să reiau a doua zi însemnările, dar prins cu treburile am citit doar şi de scris n-am mai scris. Revin acum, un pic neordonat, până voi ajunge „la zi”. Orizont nr. 7 (417) din 20 februarie 1976 e consacrat lui Brâncuşi. Citesc nişte „Amintiri despre Brâncuşi” de Dan Smântânescu. Ce-şi „aminteşte” D.S.? Că prin 1922, toamna, Brâncuşi venise de la Hobiţa la Romaneşti, la bunicul autorului, cu care era prieten. Şi: „Despre C. Brâncuşi l-am auzit povestindu-mi adesea pe bunicul, arătându-mi stâlpii de la târnaţul pivniţei, dăltuiţi de C. Brâncuşi în tinereţea sa, înainte de
______________________________ plecarea pe meleagurile străine… C. Brâncuşi era încă din copilărie un împătimit căutător de lemne sau pietre pe care să le cioplească. Văzând acei stâlpi din inimă de stejar, care susţineau casa în târnaţul pivniţei, i-a cerut voie bunicului meu să-i sape cu dalta, în felul lui. Era prin anul 1898, după ce se întorsese, vara, de la şcoala de meserii din Craiova. În felul acesta au ieşit din mâinile lui Brâncuşi săpăturile celor şase stâlpi care şi astăzi se mai păstrează sub apăsarea vremii şi nădăjduiesc să cred că va fi restaurată şi transformată întrun muzeu Brâncuşi”. Până unde merge impostura! Ar fi aşadar vorba de un muzeu Brâncuşi-Smântânescu. N-ar fi rău s-o mai vedem şi pe asta. Era mai frumos să spună (să propună) să se dărâme casa şi să-i fie luaţi stâlpii şi duşi la Hobiţa sau în altă parte, nu muzeu Brâncuşi cu 6 stâlpi. Şi ăia făcuţi când? Când Brâncuşi nu era Brâncuşi! Piesa forte a revistei e Brâncuşi şi mitologiile, de Mircea Eliade, un fragment din Temoignages sur Brancusi, apărut la Paris în 1967. Reţin observaţia: „Este semnificativ faptul că Brâncuşi a fost obsedat toată viaţa de ceea ce numea „esenţa zborului”. Dar este cu adevărat extraordinar că a reuşit să exprime elanul ascensional folosind însuşi arhetipul greutăţii, „materia” prin excelenţă, piatra. Am putea aproape spune că el a operat o transmutaţie a „materiei”, mai exact, că a realizat o coincidentia oppositorum, căci într-un acelaşi obiect coincid „materia” şi „zborul”, greutatea şi negaţia sa”. Excelentă observaţie! 26
7.III.1976: Lucian are serbare la grădiniţă (de „Ziua femeii”) şi carnaval. De dimineaţă i-am făcut „coroană” de domnitor. El zice că e Mircea Voevod. I-am făcut şi ochelari. Iau să însemnez din reviste. România literară 3/1976 are observaţiile lui Ş. Cioculescu despre „Notele zilnice 1927-1940” ale lui Camil Petrescu. Practic, Ş. C. îi răspunde lui Camil pentru unele „nedreptăţi” pe care i le-ar face în jurnal. Între altele, că oral ar fi fost entuziasmat de „Patul lui Procust”, dar ar fi scris „călduţ” despre el. Argumentele lui Cioculescu sunt plauzibile. Făcând istorie literară, Camil nu avea dreptate. Mai găsesc o paralelă între „Craii de Curtea-Veche” de Matei Caragiale şi „Latyriconul” lui Petronius, semnată de Doina Rodina – studentă. E interesantă. Cum interesantă e paralela pe care D.R. Popescu o face între Harap Alb şi Claudius, regele Danemarcei din „Hamlet” (Structura lui Claudius). 8.III.1976: Viaţa românească 2/1976, la rubrica de „note şi însemnări” scrie: „Cu ceea ce s-ar putea numi o tâmplă de icoane se deschide Vatra nr. 12: o galerie de portrete ale unor bărbaţi cvasianonimi, ţărani, intelectuali, meseriaşi care au reprezentat Valea Mureşului superior, Câmpia şi Târnavele la adunarea din 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia. Un bibliotecar inimos a avut în urmă cu ani ideea de a le provoca şi înregistra amintirile care, prezentate fragmentar de revista din Tg. Mureş, împreună cu alte materiale, reconstituie pentru cititorii de azi o parte din atmosfera acelor zile de elan revoluţionar. Sunt numai crâmpeie, desigur, dar ele întregesc un capitol de istorie cu detalii şi fapte semnificative ca, printre altele, imaginea soldaţilor obosiţi, flămânzi, cu epoleţii rupţi şi fără însemnele unei împărăţii în destrămare, dar întorcându-se acasă, a ţăranilor din cutare sat de pe câmpie scoţând din tainiţa unui altar – pentru întâmpinarea armatei române – steagul din 1848 al lui Const. Romanu-Vivu, pe care „argintul literelor şia pierdut din strălucire, dar a căpătat culoarea gri, a oţelului”, memoriul grofului Bethlen Balint, plângându-se nimănui altcuiva decât abia instalatului comandament al trupelor române cum că, pe liniştita sa moşie, „atât românii cât şi saşii păşesc în mod atacatoriu”, evocarea căderii vechii →
administraţii şi a înlocuirii ei cu consiliile şi gărzile naţionale şi, în sfârşit, imaginea istoricei adunări care a votat unirea necondiţionată a Transilvaniei cu patria. „Se cuvine, îşi încheie revista suita de evocări, să ne întoarcem privirile cu veneraţie şi recunoştinţă spre aceşti martori ai trecutului, ca şi spre trecutul întreg de lupte al patriei”, în măsură să justifice prin rădăcinile lui „acest prezent incandescent”, ca şi viitorul „pe care-l visăm cu ochiul treaz şi cu mintea în alertă”. Am dat acest lung citat, fiindcă eu, sub numele Victor Basarab, am dat memoriile participanţilor la Alba Iulia, eu am luat albumul de la Mircea Leon, bibliotecarul din Reghin, eu am făcut paginile cu aceste evenimente. Dacă V. R. nu dă numele, probabil a simţit că e pseudonimul. În acelaşi număr (p. 64) altă notă: „Din nr. 11, 1975, al aceleiaşi reviste, reproducem pentru amatorii de statistică o elocventă „situaţie a cărţii scrise de autori mureşeni, autori care trăiesc şi muncesc aici”, din 1970 încoace. Ea arată astfel: poezie – 16 vol., proză – 26 vol., ştiinţe medicale – 5, şt. pedagogice – 2, ştiinţe tehnice – 2, folcloristică şi artă populară – 2, diverse – 1, traduceri: din maghiară în română – 5, din germană în română – 1. În total, 33 de titluri aparţin autorilor români şi 28 de titluri autorilor maghiari din Târgu-Mureş. Evident, cifrele în sine nu spun nimic asupra valorii cărţilor, dar dacă ne amintim că la Târgu-Mureş trăiesc şi lucrează autori ca Romulus Guga, Sütö Andras şi mulţi alţii, vom realiza o imagine a efervescenţei creatoare locale, ca şi a posibilităţilor egale de expresie pe care le au la noi – alături şi în bună conlucrare cu românii – şi scriitorii naţionalităţilor conlocuitoare”. Am reprodus această notă fiindcă tot eu (de data asta n-am semnat) am făcut statistica şi l-am pus pe Năftăilă Suciu, directorul Centrului de librării, s-o comenteze în interviul despre carte pe care i l-am luat. Săptămâna nr. 271, 13 februarie 1976, la rubrica „pe scurt, din reviste” (p. 3), remarcă: „Vatra nr. 1 cuprinde două pagini remarcabile. La rubrica Restituiri sunt publicate documente inedite referitoare la Ancheta (din 1796) în contra lui Gheorhe Şincai acuzat de rebeliune (1) şi la rubrica Biblioteca Babel, Romulus Vulpescu semnează un grupaj de traduceri din lirica medievală a truba-
durilor şi truverilor francezi”. Ancheta în contra lui Şincai eu am ştiut de ea, am găsit-o la Hosu, i-am luat-o cam repede fără să-i dau timp să mediteze şi i-am dat drumul. Când Hosu a văzut că a apărut mi-a şi zis: ”Domnu' Duicu, dar eu n-am ştiut domnule că o publicaţi! Dacă se întâmplă ceva...”. Ce să se întâmple? – zic eu. Iată, Săptămâna zice că e o pagină remarcabilă!”. Cu asta l-am liniştit! Flacăra, nr. 6/14 februarie 1976, are un interviu cu Eugen Barbu luat de George Arion. Citesc cu tristeţe răspunsul la întrebarea: Credeţi că scriitorul trebuie să fie o pildă şi prin viaţa sa, nu numai prin operă?”. Iată răspunsul unui membru corespondent al Academiei române: ”Da. Am mai spus-o. Modelul meu moral în viaţa literară este Eminescu şi nu Tudor Arghezi, Blaga şi nu Dan Deşliu. Scriitorul trebuie - şi aici nu este vorba de micile scăderi omeneşti pe care le avem cu toţii – să dovedească în toate împrejurările vieţii sale o probitate exemplară. Scriitori care fură, scriitori care mint, iată ceva de neconceput. Poţi să te înşeli crezând într-o idee, dar să nu ai mai multe”. Dacă modelele lui Barbu sunt Eminescu şi Blaga, apoi departe Griva de iepure! Ba observ că el e înrudit cu Arghezi, care nu-i e model. Acel „balcanism” îi adună pe amândoi. Dar iată şi alte rostiri ale lui Barbu: - ”Lovinescu va rămâne un mare scriitor dar nu un mare critic”. - „Reproşez unor contemporani, nu tuturora, că au un gust ori ne___________________________________________________
27
cinstit, ori un gust prost. Altfel nu sar explica de ce atâta tămbălău în jurul unor persoane literare de rangul doi care, în câţiva ani, vor intra în cortul lui A. Toma, dacă nu cumva au intrat de-acum”. - „Cât priveşte criticii noştri, cu excepţii pe care le-am semnalat demult, ei nu-mi fac o impresie onorabilă. Cei mai mulţi sunt critici de casă. Lăudători de profesie, denigratori de vocaţie. Nicolae Manolescu, pentru că mă certasem cu Ivaşcu, a înjurat Prăvălia cu scară, fără s-o fi citit, în Contemporanul. Dovada există pe o pagină a volumului tipărit (Teatru, de Eugen Barbu). Acolo scrie negru pe alb că în această piesă există un singur decor. Criticul mi-a pus în cârcă faptul că vreau să salvez piesa prin schimbarea mai multor decoruri în cursul acţiunii. După un astfel de lucru, atât de evident necinstit, te-apuci de cerşit, te sinucizi, dar nu te duci la Universitate să predai studenţilor nu ştiu ce cursuri universitare”. - „Principele este contemporan nouă prin coincidenţa că fanarioţii noi seamănă cu cei vechi, că imperialismul turcesc seamănă cu alte imperialisme mai moderne” (asta-mi place!). „- Incognito este o replică la Delirul? - Da. Este. - De ce aţi socotit necesară încă o carte despre o aceeaşi perioadă istorică? - Am socotit că trebuie scrisă o altă carte despre aceeaşi perioadă istorică pentru că, poate, aceasta a doua carte poate fi mai bună şi pentru că perioada respectivă este foarte interesantă” (După acest răspuns, nu s-ar spune că modelul moral al lui Barbu e atât de modestul şi discretul Blaga!). 9.III.1976. Transilvania, nr. 2/ 1976, p. 56: „Mai reţinem, de data aceasta ca o exegeză consacrată unei opere, consideraţiile lui Serafim Duicu privitoare la poezia lui Octavian Goga, apărute în nr. 49/1975 al Tribunei”. Mă bucur! Săptămâna, nr. 275 de vineri 12 martie 1976 notează: „Vatra, nr. 2, publică în continuare documente din dosarul privind Ancheta în contra lui Gheorghe Şincai acuzat de rebeliune (1796). Serialul istoriografic al revistei are farmecul literaturii documentare, mai bine zis al unei piese de teatru, datorită epocii şi dramei care rezultă din depoziţiile autentice →
ale martorilor la procesul lui Şincai. Dosarul de documente, traduse pentru prima oară în întregimea lui, de Liviu Moldovan, îşi va găsi, desigur, şi scriitorul care să le transforme într-o piesă de teatru având ca personaj principal pe Gheorghe Şincai. Aşadar, pe când piesa sau romanul „Procesul lui Şincai”? (p. 3). 4.IV.1976. Cronica, nr. 13 (530) din 26 martie, la pag. 9, sub semnătura N. Irimescu, are o mică notă Din Vatra: „Primele numere pe 1976 ale revistei de la Tg. Mureş aduc, pe lângă sumare echilibrate, din care nu lipsesc problemele actuale ale diferitelor discipline tangente istoriei şi – implicit – literaturii – un act inedit privitor la viaţa şi atitudinea decisă a lui Gheorghe Şincai. Datând de 180 de ani, documentul aflător la Arhivele Statului din Tg. Mureş este scris de mână, în latină şi în maghiară. El este revelator în privinţa caracterului neînduplecat al fostului director al şcolilor româneşti din dioceza Blajului, care, înţelegând să educe tineretul în spiritul adevărurilor istoriei, vine în conflict cu şeful său direct, episcopul unit Ioan Bob. Anchetat, apoi arestat, Gh. Şincai nu ezită să-şi caute dreptatea, neacceptând compromisurile. După ieşirea din închisoarea de la Aiud, cărturarul român cheamă ca judecata să stabilească oficial nedreptăţile ce i s-au făcut şi prejudiciile morale şi materiale. Declaraţiile martorilor, publicate – parţial în nr. 1, apoi în continuare în nr. 2 al „Vetrei” – înscriu o pagină vie din lupta şi din sacrificiile marilor cărturari ai poporului nostru pentru afirmarea culturii naţionale şi pentru drepturile fireşti ale românilor. În numerele următoare, se va publica şi restul acestui important document de istorie literară care este, în acelaşi timp, un preţios document de viaţă. Din nr. 2 al revistei mai reţinem şi documentatul articol semnat de Nicolae Edroiu despre Evoluţia demografică a Transilvaniei în epoca feudală – cu un util rezumat în engleză”. 10.IV.1976. De o săptămână-două mare vâlvă în legătură cu plagiatul lui Ştefanache. Ultimul său roman „Miezul şi coaja” apărut spre sfârşitul anului trecut, plagiat după „O spirală de ceaţă” de italianul Michele Prisco, tradus în româneşte în 1973. Se zice că o studentă de la italiană din
Bucureşti, pregătindu-şi examenele, ar fi ajuns să descopere faptul. Senzaţional. Ce cap o fi avut Ştefanache? Mai ales acum, când se discută atâta despre etică, echitate şi când se pregăteşte Congresul culturii! Aud că a fost înlocuit de la conducerea revistei „Convorbiri literare”, că a fost sancţionat pe linie de partid cu vot de blam şi că ar fi fost pus director adjunct la bibliotecă. Mai aud că în şedinţa respectivă, în prezenţa primului secretar de partid al judeţului, Ion Iliescu, scriitorii Iaşului ar fi fost la înălţime prin atitudinea lor în sensul că nu s-au folosit de acest incident ca „să-i dea-n cap lui Ştefanache”, ci au fost foarte ponderaţi şi demni. Când mai aud aşa ceva, mă bucur. Fiindcă, în general, de atâta micime sufletească sunt în stare scriitorii, că te miri de unde pot să insufle unor personaje câte un pic de brumă de umanism, de generozitate. ______ Născut la Tismana, la 6 august 1938. Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai din ClujNapoca.(1961) 1964-1974, asistent la Institutul Pedagogic de 3 ani TarguMureş, redactor la revista Vatra. În 1974, a devenit doctor al Universităţii Bucureşti cu teza „Vladimir Streinu – critic, istoric literar, estetician al poeziei şi poet”, sub conducerea academicianului Şerban Cioculescu. 1974-1978 - redactor la revista Vatra condusă de Romulus Guga. 1976 - Cadru didactic asociat la Institutul de Teatru Târgu-Mureş. 1978-1996 lector, conferenţiar şi profesor universitar la acelaşi institut, denumit după 1989, Academia de Artă Teatrală Târgu Mureş apoi, în 1998, Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureş. 1990-1993 consilier-şef la Inspectoratul pentru Cultură Mureş. 30 decembrie 1992 - 28 august 1993. Numit în funcţia de ministru secretar de stat la Ministerul Culturii în guvernul Văcăroiu. 1994-1996 - director al Teatrului Naţional din Târgu-Mureş şi rector al Universităţii Ecologice "Dimitrie Cantemir". 19 octombrie 1996 - Este înmormântat la Mănăstirea Recea, în apropierea TârguMureşului. 2005. Şcoala Generală Nr.1 din TârguMureş va purta din anul şcolar 2004/2005 numele Gimnaziul "Serafim Duicu" din Târgu-Mureş. 29 noiembrie 2007. Prin Hotărârea nr. 408 a Consiliului Local Municipal TârguMureş, se aprobă atribuirea denumirii de str. Serafim Duicu.
28
FRUNZA TOAMNEI foşnetul frunzelor toamnei: cărţi citite de Crist pădurea foşnetelor toamnei: Biblioteca Lui Dumnezeu vestejire de frunze: un nou Foc de Artist ...mărturisitor asiduu al acestor taine: fratele mai mic al Lui Crist: eu...
resemnată frunză-stea – îţi iei zborul galaxii de-o vară-ai scris – plinind dorul... mii păduri ai aprins – torţe spre fire: munţi cărunţi – închinaţi de-atâta iubire! zăboveşti – lin visând sfânt lumina e-n amurg – dar nu uiţi viu altarul ai ars tot: fila ta-i Rădăcina ce-o foşneşti întru Cartea şi harul... i-auziţi – în păduri – Dumnezeu cum citeşte ce-au scris frunzele Lui – timp de-o vară: file mii – sorţi-făclii – răsfoieşte şi ce mândru-I: doar n-au scris...într-o doară! ...frunză tu – cât de demnă-n cădereaplutirea ce-I încheagă Lui Crist – minunată – citirea! TOAMNA VIEŢII privesc în gol – şi golu-i singur plin: căci năvălesc într-însul vechi icoane mustrări şi amintiri – chip de suspin şi-atâtea remuşcări – acuma vane... trăiesc în vălătucul de imagini şi muşc din pâinea unor vremi trecute dar totu-i doar s-umbresc aceste pagini ce pasc „cândva”-u-n ieslea zilelor pierdute... degeaba tot frămânţi – în gol – văzduhuri: nu se întorc la maluri triste duhuri ...ocean necumpătării e-ntre min' şi ele atâtea hoinăreli şi vise grele... ...nu mai veniţi – strigoi – la casa asta: pe rând - pierdu pereţi şi uşi – fereastra... ADRIAN BOTEZ
Ne pleacă prietenii
Vasile Andru (pseudonimul literar al lui Vasile Andrucovici, n. 22 mai 1942, Bahrineşti, judeţul Rădăuţi, România, aflat azi în Ucraina - d. 21 octombrie 2016, Bucureşti) îngroaşă rândul scriitorilor români care au plecat în ultimii ani, tineri sau mai puţin tineri, toţi activi însă, care s-au stins cu condeiul în mână. Ne-am cunoscut cu Vasile Andru prin Mihai Sin, în anii în care revista Vatra era revista tuturor, în care se regăseau în peginile ei, deopotrivă, toţi scriitorii mureşeni alături de scriitori din întreaga ţară. Ne-am întâlnit apoi, la TârguMureş, la Răstoliţa, la Bucureşti, am stat de vorbă, am dialogat pentru revistele Vatra şi Astra, într-o solidaritate scriitoricească, dar şi de idei, de idealuri... Peste ani, ne-am regăsit, pentru că, primind revista Vatra veche, Vasile Andru, învingând prejudecăţi şi ignorând grupări de interese literare, s-a solidarizat cu programul noii reviste târgumureşene în încercarea ei de deschidere spre largul orizont al lumii literare, ca altădată. Aşa a devenit unul dintre colaboratorii de prestigiu ai Vetrei vechi. A confirmat că prietenia noastră vetristă a fost adevărată, că, într-adevăr, legătura noastră a fost sinceră, corectă, de ambele părţi. Vestea dispariţiei lui, primită prin email, de la un alt colaborator al Vetrei vechi, Gheorghe Patza, nu putea să nu mă mâhnească, să nu îngădui lacrimilor să mijească în colţul o-
chilor. Pentru că, pur şi simplu, îmi era drag şi omul şi scriitorul Vasile Andru, un tot al verticalităţii, un privitor spre cer, cu smerenie şi iubire. Vasile Andru a fost diferit de noi toţi, nu ca să ne îndepărteze, ci ca să ne apropie. El venea mereu cu lumea lui, cu personajele prozelor sale (de la debutul editorial din 1970, cu Iutlanda posibilă, numărul cărţilor sale depăşind cifra treizeci*), dar şi cu căutările lui, dedicate cercetării/practicii procedeului filocalic „oratio mentis”. De altfel, în 1990, a întemeiat şi condus Centrul de practică isihastă Bucureşti, cu şase filiale în ţară. Totodată a participat la simpozioane internaţionale de istoria religiilor la Paris, Salonic, Mount Abu, Kottayam, şi de psihologie la Loano/Liguria. Nu în ultimul rând, a fost adeseori pelerin la Muntele Athos. Mai mult, aflăm din fila sa de dicţionar că a făcut „stagii de documentare antropologică, la Roma (cu burse acordate de guvernul italian, în 1980 şi în 1989) şi la Paris (cu bursă acordată de Fundaţia Pour une ______________________________________
Laurenţiu Ulici, Vasile Andru, Baki Ymeri şi Nicolae Băciuţ, în 1990, la Conferinţa Uniunii Scriitorilor, Bucureşti
29
entraide intellectuelle européenne, 1990)”, că a făcut „călătorii de studii în India, cu bursă Sivananda, în 1992 şi 1996”, iar „Centrul Sivananda din Trivandrum, India, i-a conferit titlul de master în Vedanta”. A ţinut cursuri sub genericul “Stimulare mentală şi optimizare umană”, la Universitatea cultural ştiinţifică Dalles, a predat doi ani (1993-1994) cursul „Tehnici de creativitate” la Facultatea de Ziaristică Bucureşti, a fost invitat să conferenţieze în străinătate, la Padova şi Ischia, la Barcelona, la Sydney şi Melbourne, la New York. A fost rezident şi în Noua Zeelandă, 1999, 2000, unde a scris mult, proză, eseuri, cu materializare în volumul Cel mai îndepărtat paradis (2001) şi în cartea de eseuri antropologice: Revelaţia Polineziei. Călătorie în Aotearoa. Dincolo de aparenţa unui calm bine temperat, delicat, de om liniştit şi închis în sine, Vasile Andru a fost un om volubil, cu retorica sa persuasivă, a fost un spirit viu, setos de cunoaştere. Vasile Andru s-a căutat mereu pe sine, l-a căutat mereu pe Cel de Sus, ţintind întotdeauna spre mântuire. Acum, la amurg, pot spune, cu siguranţă, că Vasile Andu e un mântuit. NICOLAE BĂCIUŢ _______ *) Mireasa vine cu seara (1973), Mirele (1975), Arheologia dorinţelor (1977) Noaptea împăratului (1979), O zi spre sfârşitul secolului (1983), Turnul (1985), Progresia Diana (1987), Muntele Calvarului, 1991), roman redactat între 1986-1988 în trei versiuni, Memoria textului (1992), Proză, eseuri, interviuri (1995), Un univers cu o singură ieşire (1997), Păsările cerului, 2000) - premiul internaţional Balkanika 2000, Cel mai îndepărtat paradis (2001) Scrieri sapienţiale. Viaţă şi semn, 1989 ; 2002, India văzută şi nevăzută, 1993), Terapia destinului, 1997, Mistici din Carpaţi,1998, 2002, Psihoterapie isihastă, 2001, Istorie şi taină la Sfântul Munte Athos, 2001; 2002, Întâlniri cu maeştri şi vizionari. Călătorii iniţiatice, 2011, Yaatra. Jurnal în India, 2002, Isihasmul sau meşteşugul liniştirii, 2002, Exorcismele, 2004, Viaţă şi veac, 2004, Înţelepciune indiană - antologie: fragmente din Vede, Upanişade, din Mahabharata, mesaje ale unor vizionari şi maeştri, aforisme, parabole, reguli de aur ale bunei vieţuiri, 2005 ş.a.
Activitate: Instructor de aeromodele la Palatul Pionierilor din Braşov, apoi funcţionar al Uniunii Scriitorilor din Bucureşti (19641966); corector, tehnoredactor, redactor şi şeful secţiei de critică, revista Luceafărul (1966-1968). În anul 1968, devine publicist-comentator şi titular al cronicii literare la revistele Viaţa studenţească şi Amfiteatru. În anul 1983, este dat afară din presă de către politrucul ceauşist E. Florescu. Este primit în redacţia revistei Săptămâna, prin bunăvoinţa lui Amza Săceanu şi Eugen Barbu. În perioada 1972-1983, a condus Cenaclul literar al revistei Amfiteatru, în care a promovat mulţi poeţi optzecişti la rubrica “Toneqariada”. A debutat cu articole culturale în ziarul Drum nou din Braşov (1962). După 1973, s-a orientat spre critică şi istorie literară şi arhivistică.
(1977-1980), Almanahul Coresi (Urmuz inedit, 1984-1988), Fotografia (Eminescu şi artele vizuale, 1989). A repus în circulaţie numele pamfletarului paşoptist Dimitrie Ciocârdia Matila, prin publicarea unui text estenţial al acestuia în România literară (1973) datorită lui G. Ivaşcu, directorul revistei. Autor al unui Dicţionar al premiilor literare (1940-1947) şi al unui Dicţionar al scriitorilor braşoveni. A publicat texte necunoscute din operele scriitorilor români de renume. În S.U.A, este redactor-şef al revistei de spiritualitate şi cultură românească Lumină Lină, publicată din 1996, la iniţiativa preotului prof. dr. univ. Theodor Damian, de către Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, Capela “Sf. Ap. Petru şi Pavel” din New York. Semnează eseuri pe teme de artă, studii de istorie literară, comunică versuri inedite de Nichita Stănescu; scrie cronică şi propune, în antologie de cenaclu, nume de tineri scriitori. Este autorul studiului introductiv al ediţiei de versuri Mihail Crama, Intrarea în legendă (1990) şi al mai multor prefeţe la volumele semnate de M. Crama (proză), Silvia Cinca, Cristian Petru Bălan, Gabriela Marin Thornton etc. A restituit volumul inedit Oamenii din lande, de George Dan, studiu introductiv, ediţie facsimilată, Ed. Eikon, 2012, care îmbogăţeşte biografia sumară a poetului, în special şi a poeziei româneşti în general.
Publicaţii: Scoate, sub direcţia lui Radu Theodoru, împreună cu George Boitor, Calistrat Costin, Darie Magheru, Vladimir Udrescu, Radu Ciobanu ş.a. Caiete de literatură, Braşov, 1968-69. Membru fondator al Cenaclului Nicolae Labiş de pe lângă revista Luceafărul, seria Eugen Barbu (1963-1968). Debutul editorial şi-l face în 1969, cu volumul Utopica, o carte de critică literară şi filosofie a imaginarului critic. A publicat sute de cronici în revistele Luceafărul (1966-1968), Viaţa studenţească şi Amfiteatru. A colaborat şi susţinut rubrici de critică şi istorie literară la revistele Luceafărul, Cronica (1966-1968), Astra, Braşovul literar şi artistic
Premii: Premiul pentru critică literară al revistei Luceafărul (Bucureşti, 1963); premiul pentru descoperiri în domeniul istoriei literare, al revistei Săptămâna (1973). Diploma aniversară acordată cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la înfiinţarea Cenaclului “Mihai Eminescu” din New York, 2013. Este membru a U.S.R şi U.Z.P. din România. Corespondent de presă pentru revistele Vatra veche (Tg. Mureş) şi Noul literator (Craiova). Colaborări importante la ziarele New York Magazin (Prinţul Anton Bibescu, diplomat şi scriitor, fotoreporterul Iosif Berman de la National Geographic), Romanian Journal, Meridianul românesc, fost redactor-şef la Lumea Liberă/
Filă de dicţionar Critic şi istoric literar, publicist S-a născut la 28 octombrie 1938, la Braşov. În anul 1992, s-a stabilit în Statele Unite ale Americii. Studii: A absolvit Liceul de Aviaţie al Ministerului Forţelor Armate, Braşov (1958); licenţiat al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, secţiile filosofie generală şi ziaristică (1964). A obţinut licenţa cu lucrarea Substanţialismul (din 1928 al) lui Camil Petrescu.
30
______________________________ Romanian Herald (2005-2006), Manuscriptum, Steaua, Orizont ş.a.. Bibliografie: Fănuş Băileşteanu, Personalităţi culturale româneşti din străinătate. Dicţionar, Bucureşti, 1999; Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997; Dicţionar cronologic. Literatura română, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Dumitru Micu, Istoria Literaturii române, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2000; George Băjenaru, Cititor în exilul creator, Ed. Danubius, 2001; Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada, Ed. Albatros, 2001; Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români, 4 vol., Ed. Albatros, 2002; I. Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti (1790-2000), Ed. Institutului Cultural Român, 2004; Academia Română, Dicţionarul general al literaturii române, coordonat de acad. Eugen Simion, 7 vol., Ed. Univers Enciclopedic, 2006; Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române, Ed. Paralela 45, 2006; Lăuntrul şi departele, Antologia Cenaclului literar “Mihai Eminescu” din New York, volum editat de Theodor Damian şi Aurel Sasu, TipoMoldova, 2007; Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, 23 aug. 1944 - 22 dec. 1989, 2 vol., Ed. Semne, 2009; Veronica Bârlădeanu, Cu şi despre M. N. Rusu, Ed. Ramura de măslin, 2010; Radu Theodoru, “Cândva zburam ‘aripă la aripă’”, Lumină Lină/Gracious Light, Nr. 1, ian. - martie 2014, New York. DANIELA MARIANO
Eseu
(XXXVI)
Aceşti gânditori, astăzi aproape uitaţi, cu notabila excepţie a posterităţii triumfătoare a lui Foucault, deşi încă apropiaţi temporal de noi, făcând din sexualitate cheia civilizaţiei moderne şi considerând că eliberarea ei serveşte unei emancipări totale şi generale, anunţă şi aşteaptă o economie diferită a trupurilor şi plăcerilor. Permisivitatea sexuală care pare să se fi instalat între timp e, pe de o parte, o impunere a corpului şi sexualităţii, un corporeism care refuză încărcarea sexualităţii cu altceva decât plăcere şi care merge până la capăt într-o asocialitate ce devine tot mai socială pentru multe persoane pentru care sexul e singura formă de socializare. Pe de altă parte, este mai degrabă un fenomen al comercializării şi nu are de-a face nimic cu utopicul erotism eliberator: sexul devine o marfă. Oricum, una din cele mai directe consecinţe e o defulare generalizată, care scade potenţialul oricărei revolte, anulând frustrările. O dată în plus în istoria umanităţii, societatea foloseşte ceva ce aparţine individului pentru propriile scopuri, comerciale sau social-politice, fără a-i oferi nimic în schimb decât permisiunea propriei lui activităţi. S-ar putea ca aceste mici libertăţi ale sexualităţii să-şi găsească locul într-o lume preocupată mai degrabă de alimentaţie decât de sexualitate între funcţiile majore ale corpului, pentru că societatea s-a arătat mai puţin restrictivă după anii '60 cu sexualitatea, dar a început să fie restrictivă cu dieta. În secolul al XX-lea, dieta care asociază înfăţişarea fizică, identitatea de sine şi sexualitatea - a devenit ceea ce a fost corsetul în secolul al XlX-lea. Politicile sociale au fost tot mai preocupate de o luptă pe care
niciodată până acum în istoria societăţilor secularizate n-a reuşit să o câştige: aceea împotriva diferitelor feluri de droguri, într-un înţeles foarte larg. E de comparat de aceea relaxarea atitudinii faţă de sexualitate cu campania împotriva fumatului, alimentelor transgenice etc. Dacă ar fi trăit, Foucault, ar fi trebuit să orienteze cercetarea bioputerii în direcţia politicilor sociale ale alimentaţiei, care pare să stârnească îngrijorările pe care altădată le stârnea sexualitatea... în plus, se cuvine să remarcăm, pentru a conota feminitatea secolului nostru, că, după cum se ştie prea bine, în societăţile tradiţionale, în mod simbolic, controlul sexualităţii revine bărbaţilor, iar controlul alimentaţiei femeilor. De aceea devine interesantă reacţia teoretică a unuia dintre cei mai semnificativi sociologi de astăzi, Anthony Giddens, care acceptă starea sexualităţii constatată de anchetele sociologice, dar îi contrapune totodată, constructiv spune el, la fel de utopic ca şi Reich, Marcuse şi Foucault, credem noi, "etica relaţiei pure". Argumentul principal invocă ideea "sexualităţii plastice" - adică a perversiunii polimorfe - aşa cum o elaborase Freud în prima ediţie a celor Trei eseuri asupra sexualităţii: anume că sexualitatea nu are obiect intrinsec, iar sexualităţile masculină şi feminină sunt echivalente funcţional (teorie modificată ulterior, după elaborarea ideii complexului lui Oedip, în direcţia sexualităţii masculine ca paradigmă a sexualităţii în general). În baza acestei prime formule freudiene a sexualităţii, eliberată de importanţa masculinităţii, Giddens crede că poate observa sociologic acum constituirea relaţiei pure: o relaţie de egalitate sexuală şi emoţională, iniţiată numai pentru ea, pentru ceea ce obţine fiecare partener de la celălalt şi care continuă numai în măsura în care amândoi consideră că trebuie să o menţină, după regula implicită sau explicită stabilită de ei. E vorba aici despre un fel de raţionalizare etică a relaţiilor sentimental-erotic-apetitive, similară iubirii-agape, de care cunoscutul sociolog pare să nu fie deloc conştient, cu diferenţa că acest contractualism extins la relaţiile interpersonale are ca finalitate ultimă plăcerea, nu mântuirea. Într-adevăr, în zilele noastre iubirea-pasiune e dezavuată pentru că devine sinonimul dependenţei. Or, dependenţa de dragoste, relaţii şi sex se 31
exprimă printr-un comportament obsesiv. Dependenţa este imposibilitatea de a elabora viitorul, o reacţie defensivă, "o evadare şi o recunoaştere a lipsei de autonomie", un comportament opus liberei alegeri care caută un remediu ce duce constant la sentimente de inadecvare şi ruşine. Iar seducţia donjuanescă a devenit desuetă: femeile sunt mai libere decât oricând în trecut - îi folosesc sexual pe bărbaţi pentru propria plăcere, cel puţin la fel de mult ca şi bărbaţii pe femei, iar bărbaţii afemeiaţi sunt de fapt nişte relicve. Forma concretă a relaţiei pure din "societatea despărţirilor şi a divorţurilor" de astăzi e ceea ce Giddens numeşte dragoste confluentă, în care, diferit de dragostea romantică, luată ca punct de plecare şi ca etalon al relaţiei sentimental-erotic-apetitive moderne, elementul-cheie pentru menţinerea sau dizolvarea relaţiei indiferent dacă este hetero- sau homosexuală - este realizarea plăcerii sexuale reciproce. Dispare astfel distincţia dintre femeile care cunosc arta erotică şi sunt de obicei prostituate, şi celelalte femei, încă valabilă, deşi depăşită, în dragostea romantică. Dragostea confluentă înseamnă reciprocitate a erotismului10, nu a sentimentelor. Dragostea confluentă nu pretinde, ca dragostea romantică, deplina contopire sentimentală a celor doi, "unicitatea" relaţiei şi "veşnicia" ei, ci e contingenţă. Nu contează găsirea unei "persoane deosebite", ci "relaţia deosebită": "dragostea se dezvoltă numai în măsura în care fiecare partener e pregătit să-i dezvăluie celuilalt propriile îngrijorări şi necesităţi, devenind astfel vulnerabil în faţa celuilalt". Este un aspect pe care bărbaţii nu îl acceptau în dragostea romantică, unde apăreau ca eroi reci şi inabordabili, deşi sentimentali. În dragostea confluentă, cunoaşterea trăsăturilor celuilalt este centrală în special pentru că sexualitatea celuilalt e singurul factor ce trebuie clarificat în cadrul relaţiei. AUREL CODOBAN ______
10. "Erotismul e cultivarea simţirii, exprimată prin senzaţie corporală, în context comunicativ; o artă de a dărui şi primi plăcerea", în opoziţie cu toate formele de instrumentalizare emoţională în relaţiile sexuale de tip Sade. (Anthony Ciddens, Transformarea intimităţii, ed. cit., p. 191.)
Vitrina
„În afară de dragostea de viață creștinismul e și entuziasm” Nicolae Steinhardt Există oameni pe care îi cunoști doar prin intermediul cărților, corespondenței, și prin mărturia acelor persoane intime lor. Și, în mod firesc, te poți întreba în ce măsură îi cunoști? Acel personaj ce se află în bibliotecă sau în chilie, încercând să răspundă unor întrebări folosindu-se de mijloacele specifice vremii, hârtie și stilou, adică de scrisori, e identic cu omul, cu ființa reală din viața de zi cu zi? În ce măsură corespondența poartă o bucățică din ființa celor implicați în acel dialog? Unul din acei oameni pentru mine este Nicolae Steinhardt (1912 1989). Dumnezeu, destinul, istoria, au făcut ca să aud pentru prima dată de el pe băncile Seminarului Teologic din Piatra-Neamț. A fost o întâlnire neașteptată cu un erudit cărturar dar, mai ales, cu un om mărturisitor. Auzisem de Jurnalul fericirii sau de Dăruind vei dobândi, citisem câte ceva despre lotul Noica-Pillat și despre o fidelitate care pentru Steinhardt va însemna o schimbare nu doar pentru această viață, ci pentru veșnicie. Căci în închisoare, pe 15 martie 1960, în celula 18 din închisoarea Jilava, s-a născut pentru veșnicie „din apă viermănoasă și din duh rapid”, Nicolae, viitorul călugăr de la Rohia. Portretul monahului bucureștean la origine, dar retras în Maramureș e o provocare atât pentru cei ce l-au cunoscut dar îndeosebi pentru cei ce-l știu doar din mărturiile lor și ale cărților. Pentru că în fața lui nu poți fi decât uimit, așa cum spunea Noica despre basmul ființei. Ce poate fi mai profund și aproape de ființa oricărui om decât credința și drumul spre ea? Iar drumul meu spre Steinhardt a început cu o carte, Dialogul Religiilor în Europa Unită (Ed. Adenium, Iași, 2015), coordonată împreună cu Iulia Badea-Guéritée, jurnalist la Courrier International în Paris. A continuat cu o dezbatere la Brașov, alături de părintele Constantin Necula, Radu Magdin, analist politic și Raymond Clarinard, redactor șef la Courrier International despre noi, europenii și credințele noastre. Scriind aceste rânduri îmi aduc aminte de un cuvânt
______________________________ al părintelui Necula, din timpul acelei dezbateri, organizată și desfășurată în cadrul Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov, organizat de atâția ani de zile de Asociația Culturală Libris Brașov, ce spunea că „Niciun Dumnezeu din lume nu te îndeamnă să fii viclean”. Iar Nicolae Steinhardt e, după un cuvânt al Sfintei Scripturi, „cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug” (Ioan 1, 47). Drumul spre prezenta carte, spre re-editarea ei, nu a fost o simplă întâmplare. Dimpotrivă, ca mai toate întâlnirile fericite care ne pregătesc drumul, viitorul, are ca precedent o întâlnire fericită, o alta. Serendipity? Poate. Pronie? Foarte posibil. Dar mai ales, o întâmplare neașteptată aidoma israelitului evocat anterior. Această întâlnire neașteptată dar și fericită a permis ca undeva, între Târgu-Mureș și Cluj-Napoca, la Sărmașu, cu ocazia zilelor acestui oraș să particip la reuniunea culturală cu tema „Academia Română – 150 de ani în serviciul Națiunii Române”, organizată de Biblioteca „Liviu Rusu” din localitate. Aici am avut șansa să pot întâlni și discuta, cunoaște și asculta mai mulți oameni minunați. Academicianul Ion Haiduc, profesorul universitar Ilie Rad, autorul acestei cărți - Nicolae Băciuț, dar și Virgil Oniță, administratorul Grupului de firme Libris Brașov, care a realizat performanța de a trece de la un gând la o apariție, se aflau la Sărmașu, jud. Mureș, pentru că a existat, deloc întâmplător, din nou, gândul doamnei director al bibliotecii din oraș, Dinuca Burian. Cel de a ne intersecta existențele. Astfel, câteva persoane venite din patru col32
țuri diferite de țară, de lume, s-au întâlnit, au găsit un numitor comun, Nicolae Steinhardt. Iar gândurile lor au născut această nouă ediție. Prezenta carte e, de fapt, o mărturie și o mărturisire. O mărturie care ne pune în fața a doi intelectuali, cu preocupări literare în ciuda contextului dificil, unul format în anii 30 ai secolului trecut, o perioadă de vârf în istoria mediului universitar autohton, iar celălalt, poet din generația optzecistă, ce încerca să afle mai mult despre vestitul dar și blamatul (de către regim, se înțelege) sihastru erudit. Ne aflăm în fața unei corespondențe din anii 80 între monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, și Nicolae Băciuț. O corespondență plină de tâlc în căutarea acelei idei rostuitoare, în căutarea acelei breșe în sistem care să permită supraviețuirea prin cultură. Filosoful de la Păltiniș s-ar fi bucurat tainic să vadă și să citească acest dialog. Pentru că e vorba pe undeva și de acea demnitate a Europei, despre rolul ei civilizator pentru întreaga omenire. Născută în 325 la Niceea (în afara granițelor ei fizice), Europa, după cum spunea Noica, chiar dacă cumva ar dispărea ea ar supraviețui prin modelul cultural lăsat. Și, îndrăznesc să o spun, Europa va muri când va înceta să devină civilizatoare pentru întreaga omenire. Cartea te poartă cu gândul la rostul întrebărilor, unele născute din cea mai sinceră curiozitate, iar altele care țin de un domeniu practic al publicării unor articole în ultima perioadă a regimului comunist din România. Dar e o carte unde poți găsi osteneala publicării unui articol, truda sincronizării cu momentul favorabil dar și entuziasmul descoperirii. Dragostea de viață chiar și în cele mai nefericite momente e specifică învățăturii hristice. „Bucurați-vă” e un îndemn întâlnit permanent în Evanghelii, iar acest cuvânt e primul rostit după momentul Învierii de către Hristos Domnul. Cultura, erudiția sunt cele care în cele din urmă vor salva omenirea. Alături, firește de o credință puternică, rostuitoare și împlinitoare a vieții, întocmai ca a monahului Nicolae Steinhardt. Sunt convins că Steinhardt, → ALEXANDRU OJICĂ, teolog
dacă ar fi trăit s-ar fi bucurat să vadă că România face parte de aproape un deceniu din Uniunea Europeană. Sunt întărit în această credință de simplul fapt că noi, românii, deși mărginași din punct de vedere geografic, altfel în multe privințe, am avut o contribuție însemnată la întreaga cultură a umanității. S-ar fi bucurat că o bună parte dintre tinerii români studiază la marile universități din Europa și nu numai. Dar s-ar fi întristat văzând că unele metehne, asemenea câtorva din acest volum, dispar mai greu. Israelitul fără vicleșug, Steinhardt, e un model pentru orice erudit român care își dorește să-și depășească condiția individuală și să ajungă la stadiul general al culturii europene. Lectura acestui alt epistolar al anilor 80 aduce în prim plan tot tematica legată de „performanța culturală”. Cine trebuie citit, de ce e important, vocația și „destinul împlinit pentru un scriitor” sunt câteva din întrebările ce l-au determinat pe Nicolae Băciuț să-l caute pe unul dintre indezirabilii regimului apus în urmă cu un sfert de veac. Dar, în același timp, mărturia e cheia de înțelegere a acestei corespondențe. E o mărturie a lui Nicolae Băciuț despre sine, despre frământările și preocupările sale, despre o anumită rânduială mult căutată. Însă e și o prețioasă mărturie a monahului de la Rohia despre copilăria sa din București, despre părinți, prieteni, cultură, critică, fidelitate și, nu în cele din urmă, despre dragoste. Căci cu toții am iubit. E o apologie și o mărturie a dragostei care nu cu mult timp în urmă încheiase volumul și viața lui Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni. De aceea, lectura acestui dialog real, cu toate dificultățile timpului amintit acolo, mi-a demonstrat că timpul pe orizontal a avut nițică răbdare. A avut bunătatea și darul de a nu lăsa ca mărturiile despre lucrurile cu adevărat importante să piară. Iar pe verticala timpului și a spiritului ceea ce contează în fața lui Dumnezeu și a dumnezeului culturii truda și oste-neala drumului și a căutării își vor găsi un răspuns și odihnă în adevărata noastră patrie, în ceruri.
Ca orice lirică filozofico-religioasă de zile mari, și poemele incluse în recentul volum La taclale cu Dumnezeu (1), manifestă interceptarea, pe de o parte, a celor două planuri esențiale, imanența și transcendența, iar pe de altă parte, a celor două dimensiuni, una a deschiderii „eului individual” (mărginit) spre „eul infinit”(paramatman) (2) și cealaltă a închiderii sau a unui așa-zis refuz al omului de a se rupe de el însuși. În La taclale cu Dumnezeu, constatăm că celor două dimensiuni le corespund două tipuri de poeme: unele în care periplul spiritual se înfiripă într-un tur de creastă, acomodat cu versul-rugăciune, prin adresare directă lui Dumnezeu, în timp ce alte poeme sunt adresate eului secund al poetului. Unic în felul său, prezentul volum de versuri impresionează atât prin varietatea tematică, cât și prin insolita întrepătrundere și a semnificației multitudinii de simboluri și mai ales prin răsfrângerea acestora în simbolul principal, cel al crucii. Vorbind despre importanța simbolului ca element al unui ”limbaj adecvat” în realizarea ”omologiei cer-pământ-om”, în concepția omului arhaic, Mircea Eliade e de părere că ”ceea ce face caracteristic simbolul și-l deosebește de alte forme de cunoaștere este(...) consistența semnificațiilor” (3) și că ”polivalența simbolului face posibilă consistența sensurilor și, în același timp, păstrează diversul, eterogenul...” (4) Ca orice simbol, simbolul crucii se deosebește și el de alte forme de cunoaștere și are rolul de a unifica ”niveluri felurite de realitate cosmică” surprinse ”într-o imagine unică”(5). Am procedat la această incursiune prin filozofia culturii, la fel de importantă de altfel, ca și teoria ”terțiului inclus” al lui St. Lupasco (6), pentru a diversifica înțelegerea rugăciunii minții, a lui Grigore Palama, pe care poetul nostru o are ca model suprem, în pritocirea versului și din alt punct de vedere decât din cel mistic. Așa cum Dumnezeu are în mâinile sale cele două forțe contradictorii, ”omogenitatea și heterogenitatea”, el fiind ”psihismul lumii”(7), tot așa, 33
______________________________ versul-rugăciune reprezintă ”o cruce” care ține în echilibru cele două dimensiuni, cea a verticalității și cea a orizontalei. Toate celelalte simboluri în care se concretizează emoția lirismului băciuțian se reflectă în simbolul crucii. Pe de o parte, urmărim motivul Cinei celei de taină (”Să vină vremea,/ca în taină/ cea din urmă cină.” - Cina cea de taină), motivul Judecății de apoi și al colindelor (”Aştept Colind/ca Judecata de Apoi” - Aștept colind), al Învierii (”Cu moartea ne-am cuminecat,/ne-ntoarcem într-o altă lume -/A Înviat, a Înviat!” - Înviere), al Joiei patimilor (”Inima mea –/n-o mai ascult/ dintr-o joi,/ din Joia Patimilor,/ din Joia Judecăţii/ de Apoi. - Joia Judecății), dar și al ferestrei și al ochiului(”Mai ajunge privirea ta la mine?/Şi când clipeşti,/ când ochiul e închis,/ cine mă vede” - Mă mai privești?), etc., vizând deschiderea eului spre Absolut, iar pe de altă parte, o serie de motive vizând închiderea ca limitare sau cunoscuta ”prejmuire” argheziană care e în firea lucrurilor, cum ar fi: motivul coliviei asociat cu motivul toamnei (”E toamnă, chiar e toamnă,/ cad frunze peste noi ca-n vis,/cad dintr-un anotimp de altădată,/ în care am rămas închis” - Anotimpul din colivie); motivul copacului asociat cu motivul anotimpurilor: (”Nu ştiu ce altă primăvară/ o să se-ascundă în seminţe,/ de-o fi să mă retrag în flori,/când doar copacii mai rămân fiinţe.” - Plecarea anotimpurilor), sau al nopții: (”Numai noaptea, numai noaptea,/ ascunde sub pleoapele → NICOLAE SUCIU
ploilor moartea”. - Ploaie de noapte), etc., nu prea departe niciunul, de horațianul ”fugerit invida aetas”(8), nutrit în lirica băciuțiană, în fața acelui ”prea devreme, /prea târziu” (Vis întors), sau în fața acelor ”trenuri lungi, cu toamne/ ce nu ajung la tine, Doamne” (Trenuri de toamne). Crucea, ca punct de intersectare a dialogului direct cu Dumnezeu și al dialogului cu sine, al omului, de intersectare a cuvântului cu gândul încă neîntrupat, de interceptare a abstractului cu concretul, a cuvântului cu tăcerea, a eului individual cu cel universal, a vieții cu moartea etc., reprezintă, așa cum am arătat mai sus, un motiv central în lirica băciuțiană. Cele câteva poezii dedicate simbolului crucii concretizează cele de mai sus, după cum urmează: Întâlnirea cuvântului cu tăcerea, este sugerată în Semnul crucii (p. 33). Semnul crucii va fi singura salvare a omului, după ce cuvintele se vor fi pervertit, odată cu pervertirea întregii lumi: ”Într-o zi, / Cuvintele vor deveni blestem/ și nu vom vorbi/ decât prin semne”. Atunci, ”într-o zi”, care ar putea fi acest ”istud tempus”, al căderii, propriu liricii apocaliptice expresioniste, comunicarea între oameni se va reduce la simpla reproducere a semnului crucii: ”vom face semnul crucii,/ cu crucea de aer, cu crucea de lemn”, iar omul va tăcea, fără să fie îndemnat, și simplul limbaj cu care va comunica va fi cel al semnelor: ”...dar vom tăcea,/ vom vorbi,/ făcându-ne semne//”. Cele două epitete metaforizante ”crucea de aer” și ”crucea de lemn” sugerează dubla ipostază a crucii: cea de-a doua fiind cea concretă, ruptă din lumea teluricului, iar prima fiind crucea nevăzută, aparținând lumii prototipurilor (9). Același raport dintre om și tăcere îl deducem din poezia Amin (p.21). Aici, semnul crucii pare să însemne a scrie ”cu tăcere”, a scrie ”cu cuvinte care nu se văd” și care ”nu seamănă,/ cu nimeni”. Semnul crucii va rămâne primul și ultimul dialog dintre tată și fiu și dintre om și aproape. Atunci ”mâna mea va fi vorbitoare”, deși ”mută”. Semnul crucii va fi ultimul ”cuvânt” care va lega sufletește, oamenii între ei, atât pe verticala lumii (”de sus până-n pământ”), cât și pe orizontala acesteia (”de la dreapta la stânga”).
Sub cruce (p.84) este unul dintre poemele cu care se-ncheie La taclale cu Dumnezeu, dedicat și el, acestui unic simbol al creștinătății, mesajul lui liric fiind o adresare directă, Atotputernicului. Forța trăirii lirice se concretizează în recurența verbului la imperativ ”naște-mă” și a vocativului ”Doamne”. Aici, ”sub cruce”, este spațiul dintre două lumi, una a Apusului și alta a Răsăritului, una a Nașterii și alta a Morții întru Înviere: ”Să picure pe mine, sfânt sângele Tău,/ Apusul să-mi fie Răsărit, / ce pacea-mi aduce”. Observăm cum dorința aneantizării din eminesciana Rugăciune a unui dac, devine, în poemul autorului Memoriei zăpezii, nevoia de a ființa prin suferința cristică, ca însăși călirea aurului în foc, și o întâlnim aici, în strofa a doua din Sub cruce. Născut din ”rănile Tale” și purtând ”cununa de spini” a Mântuitorului, eul liric va simți cum noaptea Lui îi va fi lumină: ”...cununa de spini s-o port și eu,/ noaptea Ta să-mi fie lumină,/ să-ți fiu mielul Tău mereu”. Suferința ”dureros de dulce” care-i prilejuia lui Mihai Eminescu ocazia de a-și măsura, în Odă (în metru antic), propriul calvar cu prototipurile de calvar ale mitologiei grecești, Nesus și Hercul, lui Nicolae Băciuț îi prilejuiește ocazia căutării mântuirii. Poemul Sub cruce, ca de altfel întregul volum, pare a izvorî din mitul central al stănescienei Epice magna având în centru figura lui Cristos care, jertfindu-se, se pierde pe sine pentru a-și mântui semenii. Sub cruce nu numai că transformă, prin martiriul său, drama omului, într-o tragedie înălțătoare izbăvind-o de avatarele destrămării, dar, mai mult decât atât, vede în simbolul crucii celei drepte, singura mântuire. Replica renașterii, ca pasărea Phoenix, din propria-i cenușă, ar fi aici, în poezia Sub cruce – adevărată capodoperă a liricii religioase românești - marcată de metaforele ”luminii” și a ”mielului”. Recurența sintagmei, la începutul fiecărei strofe și mărcile lexicosemantice ale pronumelor și verbelor la persoana întâi și a doua, exprimă combustia sufletească concretizată în insistența cu care poetul își dorește cu ardoare, să crească în el crucea: ”Naște-mă, Doamne, mă înviază,/ pune laolată carne și os,/ să crească, Doamne, crucea în mine,/ în pacea 34
luminii întru Hristos”. Focul rugăciunii, ca vorbire peste fire, trecut parcă, prin arderea sufletească a psalmistului arghezian (”Ard către tine-ncet, ca un tăciune, / Te caut mut, te-nchipui, te gândesc”), sau prin cea sonetistului blăjean, canonicul Timotei Cipariu (”Pricep, auzi, arzi foc prin al meu sânge, /curând incende-l, oh, tu să nu-nceţi, / până-n cenuşă tot se va preface/ Că lacrimi moi de ochi nu te vor stânge, / tu arzi ascuns sub şapte tari peceţi. / Şi atunci! atunci ave-voi şi io pace”(10), concretizează din nou, spusele poetului Cezar Ivănescu : “Nicolae Băciuţ e unul dintre rarii poeţi care (pe urmele lui Nichita Stănescu) dematerializează, ‘dezîncarnează’ cuvântul dintr-o tentaţie absolutorie: poezia sa pare scrisă într-o purificată stare de rasă, transmiţând continuu o jubilaţie a gândului autarhic…” (11). _____ BIBLIOGRAFIE ȘI NOTE: 1. Băciuț, Nicolae, La taclale cu Dumnezeu - poeme, ed. Vatra veche, 2016. 2. Tagore, Rabindranath, Sadhana (Calea desăvârşirii), ed. Stress, 1990, p. 61. 3. Eliade, Mircea, Traité d'histoire des religions , Payot, 1949, pp. 29-30. 4. Ibid. 5. Id., pp. 57-58. 6. Lupasco, Stephane, Logique et contradiction, Paris, PUF, 1947. 7. Stephane Lupasco, L’home et ses trios ethiques, în Basarab Nicolescu, Ce este realitatea?, ed. Junimea, 2009: Potrivit lui Lupasco, simbolul crucii ”reușește această reunire a celor două materii într-o materie psihică (...) Dar Dumnezeu pe care-l considerm transcendent este, de fapt, un Dumnezeu al identității sau al eterogenității (...) Dumnezeu poate că nu e decât un psihism, sufletul lumii”, pp. 178, 177. 8. Q. Horatius Flaccus, Carmina 1, 11 ”... fugerit invida/ aetas...” (”...vreme’n sbor/ Aleargă”, traducere N.I. Herescu, în Lirica latină, vol I, ed. Cartea Românească, 1929, p. 69. 9. Eliade, Mircea, Comentarii la legenda Meșterului Manole, ed. Publicon, 1943, p. 9: ”Pentru omul arhaic, un lucru sau un act nu au semnificație decât în măsura în care participă la un prototip, sau în măsura în care repetă un act primordial”. 10 Cipariu, Timotei, Scrieri literare, Editura Fundației Naționale ”Satul românesc”, 2005, p. 14, Sonetul XXI). 11. Adamescu, Cezarina, Poezia boemei, boema poeziei – Nicolae Băciuț, ed. Nico, 2010, p 195.
Cronica literară
În ultimii ani, se constată un fenomen interesant în lumea literară: numeroşi poeţi cu două-trei decenii de activitate îşi alcătuiesc antologii relevante pentru creaţia lor lirică. Două ar fi aspectele care atrag atenţia în această privinţă: primul ţine de numărul poemelor selectate care, de regulă, nu depăşeşte o sută, al doilea vizând echilibrul și coerenţa acestor antologii care, deşi reunesc lucrări publicate la interval de zeci de ani, dau impresia unor volume inedite, închegate ideatic şi stilistic. Demersul mi se pare, pe cât de îndrăzneţ, pe atât de util, şi poate că ar trebui încurajat (dacă nu generalizat), după o carieră artistică îndelungată, un autor oferindu-ne astfel propria selecţie reprezentativă: vrei să cunoşti un poet contemporan, îi citeşti suta de poeme (asta în condiţiile în care cei pasionaţi nu au întotdeauna acces la volumele lor). Pentru alţi scriitori, o asemenea întreprindere ar putea părea dificilă, dacă nu imposibilă. Nu este însă și cazul poetului Ion Urda. Doctor în ştiinţe, paradoxist şi epigramist de marcă, domnia sa este un campion al esenţializării, transformând poemul într-o îndoită manifestare a cugetului şi simţirii deopotrivă. De altfel, antologia Granit îndurerat (2015) cu care ne provoacă nu reprezintă decât metafora materiei ajunse, în ipostaza-i organică, în stadiul reflecţiei pure, supuse mai apoi umanizării. Ion Urdă se declară un adept al unei lirici armonioase în idee şi expresive în alcătuire, menite să te transfere în ceea ce domnia sa consideră un univers al „sentimentelor sublime”. „Dacă un poem fără pic de rimă cum e Izvorul nopţii al lui Lucian Blaga – mărturiseşte într-o pagină de corespondenţă –, a putut fi pus pe muzică, acest lucru demonstrează că adevărata poezie are cântecul ascuns în măruntaie, sufletul vibrând şi la metaforă, şi la sunetul divin al muzicii. Adevărata poezie este, simultan, imagine şi sunet capabile să te transfere într-o lume a trăirilor şi a sentimentelor sublime şi acesta este singurul gen de poezie pe care sufletul meu îl poate accepta, atât în postura de cititor, cât şi (atât cât îmi este îngăduit) în cea de creator…”
_____________________________________
Se desluşesc câteva componente structurale şi estetice ale prezentei antologii, menite s-o transforme întrun caleidoscop (liric şi grafic deopotrivă) adresat prin excelenţă spiritului. Astfel, dincolo de minuțioasa organizare a paginii, poemele sunt însoţite de miniaturi grafice sugestive ori reproduceri după tablouri, semnate în majoritate de Tibor Balázs, prezenţi fiind însă şi alţi artişti plastici de marcă, precum Mircea Bâtcă, Paulina Popa, Dorina Neculce, Corina Chirilă sau Cristina Mihaela Rădulescu. O altă dimensiune menită să sporească ineditul alcătuirii ține de încumetarea poetului de a-şi interpreta el însuşi o parte dintre poeme, reuşind chiar performanţa de a crea distihuri (precum nişte mottouri) pe marginea acestora. Însăşi organizarea lucrării – de o mare diversitate în unitate – pare menită să surprindă, reunind poeme de factură diversă create în perioade diferite, de la sonet la pastel, de la parodie ori poeme-dedicaţie, poeme paradoxiste ori cugetări, la versuri jucăuşe şi ghicitori pentru copii. Dincolo însă de aceste aspecte palpabile, trebuie remarcată acurateţea stilistică a poemelor, expresia dusă până la perfecţiune, grija obsedantă pentru pluralitatea (dar şi nobleţea) semnificaţiei. O particularitate aparte a poemelor din antologie e și faptul că noţiunile abstracte ce numesc stări, sentimente devin adesea elemente palpabile, personificate, în imaginile poetice şi doar acceptând această convenţie vei putea simţi că poetul şi-a scris poemele şi pentru tine. Astfel, deseori aducerile-aminte “se scutură pe inimi”, sufletul e “nins de uitare“, tristeţea „cade pe tâmple, pendulând în tăcere”, uitarea se lasă alene în privire, recifurile de gânduri ”se zbat în 35
genune”, iar speranţele, când “vin tiptil, păşind/ în vârful picioarelor,/ cu discreţie”, când “intră, ca nişte/ huligani călcând/ cu tălpi noroioase/ toată bruma de fericire/ agonisită cu trudă/ din roua dimineţii”. În permanenţă, universul intim este raportat la cel exterior, după surprinderea imaginilor specifice toamnei, de pildă, urmând inevitabil „peisajul” lăuntric care se va încărca până la refuz de aceeaşi atmosferă: „Te priveşti înăuntru şi nu ştii ce mister/ încălzeşte în tine sentimente amorţite.../ Cauţi în jur cu priviri obosite/ şi te miri că ţi-e cald, când afară e ger” (Tăcere). Poet al observaţiilor fine, al judecăţilor amare, deseori ironice, scriitorul e în acelaşi timp şi un nostalgic incurabil, autodefinindu-se drept un „sentimental raţional”. Cu un simţ aparte al umorului, el dezvăluie în versurile sale contradicţiile nu doar ale lumii şi ale vremurilor în care (supra)vieţuim, dar şi ale logicii şi simţirii, poemele sale fiind rezultatul unui joc inedit (şi perpetuu) al minţii şi al sufletului deopotrivă. Antologia lirică a lui Ion Urda poate fi considerată şi o carte de învăţătură (pentru minte, dar şi inimă), uneori, sfătos şi dezinvolt, poetul oferindu-ne adevărate lecţii de viaţă, fie că ne vorbeşte despre destin şi speranţă, dragoste ori moarte. Cheia poemelor e semnificaţia, livrată cu sinceritate şi echilibru, poetul excelând în acest sens în cugetările şi pseudo-cugetările sale. Iată câteva exemple elocvente în care ideea se naşte din însuşi jocul captivant al cuvintelor: “Nu ne naştem/ pentru a trăi,/ trăim pentru/ a renaşte…” În viziunea poetului, omul nu-i decât un pelerin rătăcind printre stele, ademenit de strălucirea aştrilor, dar din teamă, de cele mai multe ori, renunţă, stelele îndepărtându-se, devenind reci, în timp ce el („asteroid de piatră îngheţată”) îşi va continua rătăcirea „visând la nemurire” (Pelerin). Într-un poem intitulat Iată de ce-ţi spun..., desluşim un alt simbol al destinului: trecem prin viaţă „ca un tren cu semaforul pe verde” fără a zări peroanele pline, „zâmbetele disperate/ ale celor pentru care/ poate eram ultimul tren...” Finalul este generos: sub semnul empatiei, fiecare dintre noi putem deveni un reazem, o speranţă pentru ceilalţi. Din păcate, în această călătorie a vieţii (ireversibilă) riscăm deseori să transformăm fericirea „de-a fi” din → LADISLAU DARADICI
ţipătul noului-născut în dezinteres, deznădejde şi chiar renunţare, în acelaşi poem, îngrijorat de această posibilă degradare a omenescului din sufletele noastre, poetul provocându-ne, retoric: „judecaţi dacă noi/ mai ştim să simţim/ răsăritul soarelui,/ lacrimile ploilor,/ cântecul pârâului,/ o pasăre,/ o buburuză,/ sau o păpădie.../ Ne risipim reperele/ perisabile/ ale unei vieţi pe care/ nu credem/ că am trăit-o...” Într-un poem intitulat Scrutin, aceleaşi speranţe devin obiecte de manipulare în mâinile ticăloşite ale oportuniştilor politici („profeţii moderni – analiştii,/ cu atitudini superinteligente,/ pasează ameţitor speranţele/ stânga-centru-dreapta,/ ridicându-şi mingi la fileu/ şi lansând atotputernicul Zvon”), într-un alt poem bietele (speranţe) sfârşind prin a se împiedica „de covorul roşu/ întins până la scara/ limuzinei negre”, în timp ce „gândurile devin sinucigaşi fanatici,/ teroriştii conştiinţelor/ lepădate ca de Satan/ de viciul adevărului…” (De ce nu vrei să vezi, Doamne...). Printre „speranţele şterse”, vremea aşteptării pare „un naufragiu pe-o insulă pustie” (Vremea aşteptării), ca într-o pseudocugetare, disperarea să fie definită drept „cortegiu funerar/ al speranţelor/ ucise/ din prea multă/ iubire”. În aceeaşi ordine de idei, înscrise sub semnul solitudinii şi al deznădejdii, poeme ca Preapocaliptică, Postapocaliptică (1 şi 2), Disperare, Stau frânt etc. par tot atâtea argumente în favoarea renunţării: „înfrigurarea şi spaima se întreceau/ în a stăpâni pretutindeni/ groaza îngheţa visele/ şi neputinţa paraliza zborul”; „la fereastra sufletului,/ ca o binecuvântare,/ rânjetul morţii” sau „fumegă agale/ visele deşarte/ vecine cu haosul.” Peste toate nenorocirile, însuşi Dumnezeu riscă să devină o imagine lăcrimând (Postapocaliptică 1); frânt „între durere şi adevăr” poetul îl adulmecă „precum un ogar urma vânatului” (Stau frânt), acelaşi Dumnezeu zidind o nouă grădină în care un arhanghel adună sufletele „încrustate” în piatră de oameni (Colecţionarul de suflete), ca în cele din urmă, într-un alt poem, cei care îl „sapă la rădăcină” pe Dumnezeu să fie chiar îngerii... Însă paleta tematică este mult mai diversă. În Mărgăritar înflorit,
poetul imortalizează jocul uneori capricios al memoriei care „te reînvie/ fantasmă/ mult mai reală decât/ sărutul fugar/ sau zâmbetul/ timbruamorţit/ în colţul gurii”, imaginea lacrimilor (a mărgăritarului înflorit) pe colţul ilustratei fiind sensibilă (şi convingătoare). Descrierea unei expoziţii de pictură îi prilejuieşte poetului pasaje de lirică semnificativă: „undeva întrun spaţiu/ transcendental/ vezi un sclav trudind/ lângă curcubeu/ tot încercând să-i amestece culorile”, căci el, „robul luminii,/ caută mereu/ iezerul fermecat unde/ se naşte curcubeul” (Expoziţie). Unele poeme au subtitlu: Exorcizare nu este decât o „elegie romantică”, Tranziţie cuprinzând „gânduri într-un birt singuratic”. Numeroase lucrări sunt dedicate, „aniversare” chiar, printre cei „vizaţi” numărându-se soţia şi nepotul poetului şi mulţi-mulţi alţii. Ion Urda excelează şi în parodierea unor înaintaşi ca Radu Stanca (prin dubla sa parodie după Frunzele) ori George Topârceanu (de care se apropie prin stil, sensibilitate şi umorul fin): „Toată lumea vrea să uite/ iarna hâdă şi amară,/ sufletele-s mai deschise,/ oamenii-şi zâmbesc amabil;/ s-a instaurat în toate/ pacea. Ferm, indubitabil/ s-a decis Mama-natură:/ – Este iarăşi primăvară!” (Armindeni). Arsenalul stilistic este riguros, bazat pe construcţii din care rezultă un discurs personalizat, inconfundabil, Ion Urda fiind un campion al definiției metaforice, al comparației ori al inversiunii. Poetul e un ”asteroid de piatră înghețată”, părul iubitei – “valuri întunecate peste liniştea serii”, şi dacă visarea zace “ca pasărea mută”, iar sentimentele cad “ca nişte frunze uscate”, în versurile sale poetul ne vorbește despre ”nedrepte balanţe”, “tainice zări”, “demonice instincte”, “pietrificate nuanţe”, o “angelică făptură”, dar și “metamorfice zbateri”. În pofida acestor structuri uşor manieriste (şi uneori în defavoarea semnificaţiei), Ion Urda ne oferă o poezie profundă ideatic şi pretenţioasă din punct de vedere stilistic, când intelectualizată, când anecdotică, impregnată însă de o aleasă simţire. Este o poezie fidelă tradiţiei şi care excelează prin rotunjimea ei (ideatică şi expresivă deopotrivă). 36
Pe Teodor Laurean l-am cunoscut dinainte de `89 când, fiind într-un juriu la un concurs interjudeţean de poezie, i-am acordat (alături de colegi) unul dintre premii. Poetul Mircea Micu scria despre el în revista „Luceafărul”, ce apărea la Bucureşti, în numărul din 7 octombrie 1989, ca despre un nume despre care se va auzi vorbindu-se. Am ţinut legătura şi după evenimentele „Revoluţiei” neam întâlnit la Alba Iulia, unde am fost găzduit de acesta într-o garsonieră de la etajul 10 al unui bloc din cartierul „Cetate”. A fost o noapte de poezie înaintea unei zile de istorie, fiindcă a doua zi era 1 Decembrie a anului 1991. Acolo, pe o uşă de lemn, am citit uluit versurile olograf scrise cu un creion ale unui mare poet, care exact cu un an în urmă dormise (şi el) în garsoniera acestuia: Poporul român s-a făcut o fiară, cum prinde un dictator, cum îl omoară. Semnat Cezar Ivănescu, 1 Decembrie 1990. Poetul din el, dublat de generozitate, atrăgea se pare alţi poeţi, aflaţi pe aceeaşi lungime de undă cu acesta, aşa cum se-ntâmplase să o şi aflu, pe propriile speze. (Întrebându-l peste ani despre acea uşă cu acel înscris mia spus că a rămas la noul proprietar după vinderea garsonierei care, probabil, zic eu, a înlocuit-o cu vreun termopan, pe care şi-a „tras” vreo Răpire din Serai , deşi eu, unul, l-aş fi vrut pe Teo (de la Teodor) cu ea în spate, precum Păcală. Asta, cel puţin în imaginaţie.) → RĂZVAN DUCAN
Teodor Laurean a publicat cărţile: Nu mai vine nimeni, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2011, Șarpele trupului risipitor, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2014, Patimile oglinzii, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2016 şi prezenta carte, În poarta iadului stă crinul, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2016. Cărţile anterioare au fost primite cu interes de către cititori, deşi cred că nu au fost semnalate (prin cronici) aşa cum meritau. Cartea luată în discuţie este o carte de sonete, acel cînticel apărut în Italia şi în zona Provensală franceză, prin secolul al XIII-lea, care prin Francesco Petrarca, în secolul următor, a cunoscut consacrarea. La noi, sonetul a fost popularizat de Gheorghe Asachi. Mihai Eminescu este cel care în secolul al XIX-lea a dat sonetului carate de strălucire, pentru ca în secolul al XX-lea să fie adus din nou în atenţie (şi) prin Ultimile sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de Vasile Voiculescu. De altfel, ca şi la „doctorul fără arginţi”, Teodor Laurean preferă să îşi numeroteze poemele, cartea sugerând o citire în flux continuu, o citire în cascadă, deşi fiecare sonet este altceva, deşi, totodată, fiecare parcă face parte dintr-un întreg. Şi totuşi ce îmbrăţişează catrenele, cele câte două de poem, cu rima lor îmbrăţişată şi ce conţin cele două terţine de poem cu rimă liberă? Cu rimă liberă şi nu prea. Cum şi cu ce efect este sublinierea finală? Întrebări ale căror răspunsuri pot defini poezia autorului. Este atâta trăire personală şi atâta săvârşire în aceste poeme încât cred că sonetul îi îmbracă degetele sufletului ca pe o mânuşă. Asemeni lui Blaga, Teodor Laurean are un Lancrăm al său, care, deşi nu poartă în nume „sunetele lacrimii”, este pentru el ”buricul lumii”, locul unde s-a redescoperit pe sine după înstrăinarea dintre betoanele oraşului. O mică grădină lângă o casă mică şi Stelu, iapa lui dragă sunt elemente definitorii ale habitatului din Meşcreac, localitate de pe Mureş, din judeţul Alba. Spune poetul: Vreau să cânt iar tu îmi spui să tac,/ Gândul de mi-ai auzi cum cântă!/ Stând târziu în aşteptare blândă/ Sub copacul serii, în Meşcreac//... (Sonetul XXVIIIVreau să cânt...).
Aici visează în versuri având credinţa că se spovedeşte. Poezia care deschide cartea este una definitorie, privind coordonatele lumii în care se mişcă. Cuvânt începător - În poarta iadului stă crinul,/ Iar trandafiru-n paradis;/ Cine să ştie unde-i scris/ Care-i nectarul? Dar veninul?// Ne ţese zi de zi destinul,/ Ne soarbe flacăra din vis/ Unde e fructul interzis/ Şi băutura cu rubinul?// Mereu un cer este deschis,/ Un altul îşi îngroapă chinul,/ Iar, dacă crinul e ucis,// Lînvie-un trandafir cu spinul./ Infern şi rai mi s-au prezis- / Să beau licoarea şi pelinul!. De altfel crinul şi trandafirul, două flori cu personalitate şi cu puternice semnificaţii în mentalul colectiv, apar mereu în carte: ...Mai înviază-n moarte trandafirii,/ Mai lăcrimează crinii peste moarte! (Sonetul XXX - Şi azi e lună,...). Sau: În pustie,-n mijlocul mulţimii,/ Trandafirii alăturea cu crinii. (Sonetul XLI- Eu nu vreau...). Sau: Că iubesc şi sunt geloşi şi crinii/ Când cu trandafirii mă îmbrac! (Sonetul LXXVIII- Vis frumos,...). Poetul împrospătează pustiul, are jertfelnicele pline, a fost pradă-n plus de pe cântare/ Şi la ofrande un trofeu pierdut. A fost unul care a cunoscut pustieşagul, dar nu uită că e croit din lut, că-n fiinţare duhul i-a fost toiagul. El se zideşte de viu-n Poezie şi înviază cu Univers cu tot. Se simte flămânzitul lumii, cel avut! Etc. Tema iubirii, cea cu o infinitate de faţete, este una predilectă, ca şi cea a vindecării. Dialogurile sale închipuite cu Dumnezeu, personificarea acestuia, au, de asemenea, o savoare aparte, arâtându-i credinţa şi nădejdea. Buna cultură generală şi cumularea unor informaţii şi cunoştiinţe dobândite prin lecturi (aluzii din Rimbaud, Francois Villon, Nietzsche, din mitologie - Orfeu, Euridice), care fac trimiteri şi sugerează, dau poeziei consistenţă livrească. Este în poezie şi biografism şi nuntire şi prohod, Teodor Laurean simţindu-se deopotrivă şi prinţ şi cerşetor şi bogat şi sărac. Nu se sfieşte să folosească arhaisme şi regionalisme, pe care le flutură cu bucuria tacită a cunoşterii unor taine, care nu-s la îndemâna orişicui. E mândru de obârşia sa şi de izvorul pe care îl face râu şi fluviu, prin cuvinte. 37
Am citit cu reală plăcere cele 108 poeme deosebit de muzicale, scrise cu nerv şi fantezie, cu patimă şi cu credinţă că prin ceea ce face unge şi el cu frumos osiile lumii. Cu ironie şi cu autoironie el îşi poartă starea ca pe un steag. Bucuriile şi deznădejdile şi le dezleagă în versuri, ca singurul loc unde se simte liber, înclusiv în libertatea de a crede în spiritul care trage pe cântare. Dilema mea, ca şi cronicar, este în a găsi, în puzderia de poeme foarte bune, iar unele excepţionale, câteva pe care să le redau în întregime pentru a-i arăta frumuseţea de care a fost capabil acest ţăran, revenit la ţară, după experienţa făcută şi cu el, de către regimul comunist, de a fi făcut cu orice preţ muncitor orăşan, rupându-l de rădăcinile ancestrale. Desigur, experiment aşuat. Aşadar, Sonetul IX- (Sunt vinovat...) Sunt vinovat că n-am tramvai la poartă,/ Că poezie scriu arând ogorul,/ Că port costum brodat cu tricoloru/ Pe care-l ţes cu inima pe hartă!// De vină e grădina mea lucrată/ Ce poate sătura întreg poporul- / E mare cum numai Mântuitorul/ O ţine pe a Lui cu lumea toată!// Am vină că acei cu multă minte/ Se-mpiedecă de mine tăntălăul/ Fântâna mea are izvor fierbinte,// Pârâul lor a cam secat izvorul-/ Eu pot juca haidăul pe cuvinte,/ Ei nici măcar nu ştiu ce e haidăul!//. Sonetul LV- (Trozneşte ceasornicul ...) Trozneşte ceasornicul clipa/ De-o alta şi nu mai adoarme,/ Mă lepăd de sinea mea, Doamne,/ Să mă învăţ cu risipa.// Mă scutur de gând şi mă doare/ Tot ce-i aici şi departe,/ Tu dormi şi Te-ntorci pe o parte,/ Secunda se naşte şi moare.// Îmi cade stiloul din mână,/ Poemul singur se scrie,/ Ce va mai fi să rămâie.// Şi ce ascunde-n ţărână?/ Astăzi făptura e vie/ Iar mâine o boare-n lumină. Iar ca final, redau cele două terţine ale poeziei de încheiere, intitulată Îngenunchere, care reprezintă crezul său de a face prin poezie o lume mai bună, iluzie de bine prelungită însăşi morţii sale : ...Cu cele scrise mainainte / Şi cele care or să vină/ Vreau să fac fiarele mai blânde,// Despovărate de jivină!/ Iar, de voi fi uitat sub cripte,/ Mi-oi face moartea mai senină! Cred că sonetele lui Teodor Laurean fac parte din rarele bucurii invazive care pot să lumineze orice om mobilat cu suflet!
Elisabeta Boțan, poetă româncă și traducătoare a numeroși poeți contemporani în spaniolă, s-a născut la Năsăud, județul Bistrița-Năsăud. În anul 2002 își stabilește reședința în Alcalá de Henares, (Madrid, Spania). De atunci, prin cuvintele lui Mircea Petean, editorul care a semnat textul de pe coperta cărții: « Elisabeta Boțan contribuie în chip salutar și substanțial la fundamentarea unui dialog cultural autentic între cultura română și cea hispanică». Prin munca sa de traducere creează o adevărată punte culturală între România și Spania, - dat fiind că traduce poeți din ambele țări, în ambele limbi - un important legat ce continuă să crească și prin intermediul căruia se poate constata starea bună a sănătății poetice a celor două națiuni. Volumul de poezii ”Dimensiones”, (Editorial Seleer, 2012), este o lucrare ce abordează iubirea și experiențele umane, anterior acestuia, Egometrie, un volum publicat bilingv (română/ spaniolă) cu marca editorială Limes, în colecția Arca. Alegerea titlului cărții continuă să mă entuziasmeze, Egometrie, un neologism sugestiv ce rezultă din schimbarea ordinii primelor două litere al cuvântului ”geometrie”. Dacă prin geometrie înțelegem o știință care studiază lungimile, ariile și volumele corpurilor, prin ”egometrie” putem intui că autoarea transferă, prin intermediul cuvintelor, această pretenție matematică, la măsurarea și ponderarea egoului, această invariabilă magnitudine a conștiinței umane. Daniel Montoly (Montecristi, Republica Dominicană, 1968), semnează prologul concis al cărții. În textul menționat, poetul arată cu certitudine câteva trăsături fragmentate în argumentul și caracteristicile trasate de autoare. Fenomenologie existențială, incursiune psihologică, metafizică și emoțională sunt câțiva dintre termenii pe care Montoly îi folosește pentru a-l introduce pe cititor în universul autoarei. La fel de remarcabile mi se par și versurile pe care le subliniază pentru a-și susține comentariul: Pașii îmi îngenunchează de atâta rătăcit prin
propria mea geometrie// Drumul tumultuos se luminează când capătă forma spiralei. Ceea ne previne în privința acestei dualități scenice și lingvistice între geometrie și conștiință, în care cuvântul «abis» poate căpăta morfología labirintului (cicatrici fosilizate). Provocarea poetică a Elisabetei Boțan se prezintă ca o reușită a poemelor scrise în vers liber care nu au nevoie să fie structurate în capitole, dat fiind că fluiditatea și diferitele nuanțe ale versului depășesc această trecere a râului vieții în care conștiința înfruntă curenții haosului, ai iraționalității timpului, iar unica sa tablă de salvare sunt amintirea, reflexia și iubirea, trei unelte sau arme care în universul poetei se unesc cu corpul cuvântului. În primul poem al cărții, este prezent conceptul zborului: Zborul se reînnoadă ca să se înalțe prin cuvânt. La fel și spirala: libertatea, eroul și conflictul său. Și, este curios cum aceste elemente apar din nou în ultimul poem: […] în filigranele care îmi răscumpără frumusețea spiralei.// […]unde cântul se înalță cu aripi de rugă. Poate că fără să vrea, poeta ajunge la finalul intensei sale călătorii și recunoaște acest scenariu, dat fiind că a fost punctul său de pornire, totuși, senzația sa e triumfală, pentru că a înlocuit teama și nesiguranța de la început cu un aer invincibil de speranță: Scara ce îmi poartă pașii răniți și desculți/ spre catedrala copilăriei mele. // […] și-n (re)descoperirea relicvelor de colb acoperite/ alunec însetată în izvorul inocenței. Această întoarcere la inocență, situată în regatul copilăriei, este un 38
recurs romantic, teatral, dacă se dorește, încheierea acestui volum de poezii, și, în plus, face aluzie la procesul ciclic al vieții, invită la schimbarea perspectivei și la reconfigurarea propriei noastre conștiințe. Orgoliul, această inflamație a egoului care distruge și ne pregătește calea spre alte afecțiuni, dus la dimensiunea gramaticală a scrierii, nu este altceva decât un ego lipicios și cleios. În textele poveștilor, cântecelor, poeziilor, romanelor, întâlnim metastaza egoului, în oricare profunzime a artei, în orice formă și epocă. În fața acestui fapt incontestabil, poeta pătrunde în propriul său eu subteran și observă această tendință ce se perpetuează poate dintr-o supraviețuire decontrolată: Marea își leagănă neliniștea în oglinda nemărginirii sale. / Cerul își sprijină greutatea pe propriul său orizont. / Omul se hrănește cu abisurile sufletului său. În plus, poeta înțelege - și nu justifică - resorturile imperfecțiunii umane, așa cum a făcut și Ana Blandiana, o altă compatrioată a sa, poetă foarte cunoscută, în ciuda tuturor lucrurilor, concepe poetul ca pe un martor al timpului său, iar poezia ca o formă de rezistență morală: Îmi adun pustiul, neputințele/ și îngenunchierile/ și mi le fac început de drum. În poemul “Szomna”, poeta dedică aceste versuri unei fetițe de etnie romă cu același nume, care s-a sinucis pentru că părinții săi nu au lăsat-o să studieze: Copilă rebelă/ fiica luminii și a întunericului/ numele tău a rămas crucificat/ între paradis și infern. Faptul că ființa umană se retroalimentează cu propriile sale emoții nu trebuie să ne facă să acceptăm nedreptatea ca făcând parte din regulile jocului. Și o parte din victorie constă în nonconformitate. Stilul liric al Elisabetei Boțan, se situează între romantismul Denisei Comănescu și existențialismul Elenei Liliana Popescu, cu amprenta autoarei ce cuprinde diverse nuanțe: reducere, limbaj simplu și clar, ton melancolic, dar mai ales, o recunoaștere în care iubirea este culminația personală, pe care în afara faptului că a conceput-o ca pe un colac de salvare, unitate de măsură și de referință, prin care dimensionează ființa umană și pe ea → JOSÉ ANTONIO OLMEDO LÓPEZ-AMOR (Traducere din Revista de Letras, Spania.)
Gheorghe Mizgan se descoperă cititorilor, prin noul său volum de versuri Piramida tăcerii, Editura Nico, 2016, ca un poet întârziat în construcţii romantice recuperatoare. Bardul e sedus de sentimente şi idei înălţătoare ce stau la baza eşafodajului poeziei dintotdeauna, în care muzicalitatea conferită prin construcţia elaborată, cum ar fi sonetul, aglutinează imagini întrun barochism redundant. Nu poate fi contestată abilitatea versificaţiei, urmărirea obstinată a perfecţiunii formei dăunând uneori limpezimii construcţiei. Poezia cu rimă, catrenele epigramistice, moralizatoare, dezvăluie o viziune ludică asupra existenţei. Iubita are “ochi de spiriduşă”, peisajele prin care poetul îşi poartă chipul strălucitor sunt preponderent grandioase: mări neliniştite sau bolţi cereşti misterioase în faţa cărora poetul se simte “sclav viu al unei forţe magistrale”. Spirit iscoditor, dobândit prin formaţie ştiinţifică, Mizgan priveşte lumea prin lentilele potrivite savant de un Galileu, o explică prin intermediul legilor fizice, cum bunăoară legea atracţiei universale, sugerată anecdotic de căderea plină de revelaţii a mărului în creştetul lui Newton. Căderea, efect al acestei legi, semnifică alteori trecerea inexorabilă a timpului, conceptul care i s-ar opune, urcarea, aflându-se doar la îndemâna poeţilor: “În drum, pe rând cădem din geana vieţii,/ Secundele se odihnesc în ani;/ Pe scara care urcă doar poeţii,/Lumina-i ca polenul din castani“. (Dilema gravitaţiei). Unele “explicaţii logice” risipesc misterul, acea calitate a poeziei de a “nenumi“ lucrurile. Hiperluciditatea
poetului, privirea obiectivă, disecţia cu bisturiul, aglomerarea adjectivală în a da strălucire peisajelor interioare, apasă versurile sub încărcătură prolixă. Suflet căutător, poetul trăieşte o perpetuă stare de fascinaţie în faţa locurilor comune, socotindu-le experienţe revelatoare în demersul său creator. Sub impresia unor lecturi din poeţi contemporani, Gheorghe Mizgan izbuteşte a parodia versuri în imagini nelipsite de dinamism şi culoare, ca cele inspirate de poemul lui Ioan Pintea “călugăriţe pe schiuri sau seducţia gravitaţiei”: “Peste Piatra Fântânele/ Tăvălugul umbrei zace/ Când în turnul cu zăbrele/ Doarme Dracula în pace.// Pintenindu-se pe-o cracă/ În sutana lui zburlită,/ Corbu’-aşteaptă ca să treacă/ Grupul negru, de elită.// Maicile, parcă zburând,/ Prinse-n slalom ca în salbe,/ Vin, pe schiuri, lunecând-/ Pete negre-n valuri albe“ (Umbra lui Dracula). Una din virtuţile poeziei lui Mizgan e cea de peisagist; viziuni picturale, explorări cromatice prin anotimpuri sau dincolo de ele, la adâncimile incalculabile ale Cosmosului, vădesc preocupări de artist al penelului: “Din haosul imens, de nepătruns/ O licărire albă-ncet mijeşte/ Prin coaja de-ntuneric îndeajuns/ S-atingă coarda gândului ce creşte.// Printr-un cuvânt al vremii denceput/ Lărgindu-se în unde spaţiale/ Se-ntrezărea divinul tot mai mult/ În tot mai mari acorduri abisale.“ (Geneză) Specie lirică minoră, poezia umoristică de tipul epigramei influenţează construcţia actualelor poeme cu rimă. Autorul are în antecedente volume de epigrame, dar şi de poezie a esenţelor, de inspiraţie orientală, haiku şi senryu, unde reguli de formă şi conţinut
pot limita imaginaţia. Nu este cazul la Gheorghe Mizgan, mai cu seamă în volumul de faţă, al cărui conţinut e disipat în căutări şi abordări lirice din cele mai diverse, în care se simt modelele clasice. Sedus de ele, poetul nu mai urmăreşte discursul original, ci asimilarea unor modele patentate. Sonetul de dragoste e unul din aceste seducţii: “Distinsă doamnă, cu umerii goi,/ Ai păru-n valuri imitând cascade,/ Ochi negri, migdalaţi, ca de strigoi/ Adăpostiţi în umbre de arcade.// Privirea ta, pierdută-i în ocean,/ Cu firul suspendat pentru tramvaie,/ Pe care circulă din an în an,/ În noaptea albă cu o cucuvaie.“ (Distinsă doamnă) “Piramida tăcerii“ este doar una din multiplele feţe poetice ale lui Gheorghe Mizgan. De data aceasta, autorul încearcă să-şi dovedească abilităţile de a construi poeme cu rimă, poeme cu formă fixă. Aceste “cântece” izbutesc, măcar pe alocuri, să amintească de marile “concerte”. DAVID DORIAN
__________________________________________________________________________________________________________________________
→însăși în lume. Sub pielea mea, pironite în carne / fosilele sărutărilor tale/ dăruite pe altarul asfințiturilor/ într-o excursie de duminică/ pe crestele norilor. Profunzimea sentimentală din versurile autoarei atinge cote înalte de emoție. Poetica sa se înscrie în simbolismul cultivat de poezia românească, un simbolism, care la rândul său, a fost influențat înainte de război - de tradiția franceză, tendință ce persistă în diversele sale forme. Poezia românească s-a văzut obligată să renască și să se reconstruiască
în decada anilor șaizeci. Nu trebuie uitat că, timp de un deceniu, mai exact, între 1948 și 1958, poezia românească e aproape inexistentă din cauza brutalei imixtiuni politice în spațiul literar. Un fapt tragic, fără îndoială, din calea regimurilor totalitare – precum cel comunist, în acest caz – încearcă să se impună, de asemenea, în cel mai delicat segment al culturii, lirica sa. Și încă ceva: în ciuda acestor aspecte negative, poezia românească a fost de multe ori considerată de cei care o scriau cât și de admiratorii săi, unicul mod de supraviețuire a acestor 39
vremuri. Cunoscând istoria contemporană a României, putem afirma că istoria poeților săi și a poeziei sale este o istorie de supraviețuire și de libertate. Elisabeta Boțan, cu cele două cărți ale sale publicate și o listă de nenumărate traduceri făcute de ea, contribuie la expansiunea unei culturi care - ca multe altele - a fost cencezurată și lăsată într-un plan secundar, pentru că nu aparţine unei limbi anglo-saxone care, după cum știm cu toții, este de mare interes (ca număr) pentru actualele târguri ale scrierii.
Raul Constantinescu își continuă drumul în ţinutul literaturii cu un volum de versuri intitulat Spre Aleph, un volum profund, dens, cu sensuri multiple într-o lume orfană. Cartea a apărut la Sibiu, Editura CronoLogia, 2016, a fost prezentată la Salonul Editurilor Alba Transilvania, 2016, eveniment care a fost organizat în luna mai 2016, la Alba-Iulia. A fost remarcată la Festivalul-Concurs „Credo”, Mănăstirea Lăpuşna, august 2016, fiind premiată de revista „Vatra veche”, redactor-şef Nicolae Băciuţ. E o carte serioasă, densă, are o prefaţă semnată de Maria-Daniela Pănăzan, o cunoscătoare a poeziei religioase, editor şi istoric literar. Cititorul va putea aborda notele biobibliografice şi referinţele critice selectate de autor pentru a marca istoria unui poet în relieful vremii sale. Cartea se structurează pe mai multe paliere:I.INIMA INIMILOR, II. VIA DOLOROSA, III. SPRE ALEPH. Cele trei secţiuni sunt simbolice, marchează viaţa omului sub puterea divină, trei fiind număr de referinţă în revelaţia dată oamenilor prin Scriptură. Cele trei părţi ne prezintă şi viziunea poetului despre destinul omului aflat sub umbra Mâinilor lui Dumnezeu. Multe poeme poartă titlul de psalm, deci un gen al poeziei religioase prin care omul îşi cântă relaţia sa cu Dumnezeu într-un mod ales, în curăţie de inimă şi cu mare atenţie pentru a nu strivi minunile din viaţa sa, pentru a nu obtura lumina divină. În prefaţa cărţii, Maria-Daniela Pănăzan arată importanţa dată de marii scriitori ai lumii unui astfel de simbol. Prima literă din alfabetul sacru, Aleph, a constituit argument pentru scrierile lui Eminescu sau J.L. Borges. Putem preciza şi atenţia acordată de Eugen Dorcescu acestor teme, motivul avatarului ca atracţie exercitată de lumina necreată, ori de atenţia acordată numelui lui Dumnezeu etc. Atracţia pe care Dumnezeu o are faţă de om este absolută, Raul Constantinescu este conştient de acest lucru, acceptă gravitaţia ca pe o necesitate. De remarcat faptul de primă perspectivă, cum el pune în joc şi raţiunea şi revelaţia generală, dar şi scurte fulgerări care vin din revelaţia personală. Puţini poeţi au capacitatea
______________________________ de a rezona în felul acesta. El păstrează un echilibru foarte fragil şi delicat între cele două moduri de cunoaştere. Este înfiorat de prezenţa fulgerului divin, chiar dacă nu durează prea mult. Efortul spiritual depus de poet este considerabil. Se simte tensiunea din poeme. Intră în joc marea cultură a lumii, folclorul, teologia, ştiinţele exacte, mitul. Poetul se cabrează pe vechile scrieri, acceptând limitele impuse de ştiinţa modernă. Limbajul este unul al invocaţiei, al imnului, pentru ca tainele să se deschidă, a temerii în faţa miracolului, al acceptării autorităţii divine ca un dat necesar. Când echilibrul se stabileşte, poeme se revarsă în cântec nou-vechi, în rugăciune, imn. Cântecul de laudă se adresează persoanei supreme, numelui său, lucrării sale, puterii care radiază din acestea, frumuseţii absolute care depăşeşte momentul estetic efemer. Simetria, armonia, rigoarea, haloul de mister, rugăciunea, toate se regăsesc în imnul omului smerit. Raul Constantinescu ia totul în serios şi acceptă suferinţa spirituală care vine din acest mod de cunoaştere şi relaţionare, este un poet matur care nu se joacă, nu e joaca jocului, e lauda, simplu, clar, cu mijloacele poeziei. Pe scena poemului intră corul ceresc, îngerul absolut, orga de bazalt, soarele singurătăţii, inima inimii, tragedii vechi şi noi, visul... Sunt puşi în pagină psalmii, instrumentul poetului de a aduce mulţumire, laudă, mijlocire pentru sine şi omenire, jertfa spirituală a celui care locuieşte în mijlocul universului şi departe de mijloc în acelaşi timp. Împins de energii speciale, poetul înaintează 40
spre Aleph, mereu spre locul acela unic. Sunt simboluri, vise, viziuni, ochiul clepsidrei, turnul interior, un cer mirobolant, norii deşertului roşu, sub cruce, la cruce, sub semnul crucii, în paradigma ce se leagă în vertical şi orizontal. Fiecare motiv din poemele scrise ar merita o analiză specială. O analiză mai profundă a cărţii va scoate la iveală multe nestemate literare. Raul Constantinescu e argonaut în cer, a fost în Arcadia, a înţeles ce înseamnă gândcuvântul unu... Mereu formează cuvinte noi prin compunerea unor cuvinte simbol, ca formă de manifestare a lucrării divine în univers: „Aleph! Aleph!/ Pe mări de sidef/ te văd, te aud/ limpid nord-sud!/ te ghicesc, te caut/ şuier de flaut;/ deo viaţă ascult/ al zilei tumult – ...” (Aleph, p.17). Simpla invocare a numelui în contextul imnului atrage prezenţa divină. Numele este o taină, un mod de a pătrunde nepătrunsul. Un poem special este Ecce Homo! (p.21-22). Simbolul este clar, omul pus la zid, în valea plângerii, umil anonim, cel care a luptat în toate războaiele lumii, Omul (cu literă mare) drept legat la stâlpul infamiei, Golgota eternă... Pe sine s-a învins, biruitor prin speranţă. Nu aşteaptă nimic de la nimeni, jertfă a timpului său. Totul în gerul absolut! Omul care poartă pecetea divină... Gerul, mintea divină, existenţă prin sine... Cunoaşterea se aseamănă gerului absolut, ţinta: punctul punctelor din punct. Concluzia finală, fruct oprit şi nădăjduit. Finalul căutării este prezenţa copleşitoare: „Aleph! Aleph! Aleph!/ (repetat de trei ori, Sfânta Treime) preaînalt relief// nicicând atins/ zenit – cer necuprins/ neasfinţit vis/ ochi întredeschis/ altă viaţă lume...” (Zoralia, p. 128; Zoralia – Tărâm mitic, pur, în plin mister al zorilor). Din nou, invocarea numelui atrage prezenţa celui absent-prezent, e Prea Înaltul... Efortul spiritual e evident, cuvintele s-au tocit, poetul le încarcă pe îndelete cu lumină, suferinţa se preface în vers. „Pe Via Dolorosa cad sub cruce,/ mă ridic, recad, din nou pornesc ades.../ din gânduri, rugi, psalmi, cuvinte zilnic ţes/ Cărarea-ngustă către Tine duce/ pe căi înguste cerului deschise,/ viaţa mea – drum – spirală de spirale – ...” (Via Dolorosa, p. 58).→ CONSTANTIN STANCU
Poezia se impune a fi citită cu atenţie, simplitatea cu fâşii de folclor autentic, izvorât din poezia populară, compune o complexitate a poemului specială, la limita dintre poezie, rugăciune, ritual secret şi transparent concomitent. Raul Constantinescu e un poet matur, care ştie ce doreşte de la sine. Călătoria spre Aleph este o călătorie specială: „suflet silf fulgurant/ smuls din cătuşele cărnii/ zbori din vamă în vamă tot mai uşor/ prin urechea acului te strecori/glisezi ochilame liber/ din mii de arome te distilezi pur/ suflete hrisov, palimpsest de păcate...” (Argonaut în cer, p. 118). Cititorul se întoarce la psalm, la imnul vechi, atins de energii noi, descătuşând viziunea: „Prin psalmi Te caut până Te găsesc,/ oricât ai fi de-ndepărtat ori de ascuns;/ talantul, viaţa nicicând nu-mi irosesc/ cu amăgiri, când Tu eşti tot mai nepătruns” (Psalmul Psalmilor – 15-, p. 75). De remarcat un cuvânt nou, psalomul, ca operă a Creatorului, psalmul scris de Dumnezeu prin fiinţa omului, reflectat în creaţia omului, ca reflex al luminii în umbra de carne. Despre Raul Constantinescu au scris mai multe personalităţi ale lumii literare. Valeria Manta Tăicuţu reţine: „Timpul poetic rezultă din suprapunerea unor planuri temporale foarte îndepărtate, peste stratul arhaic existând un timp al istoriei politice şi un timp interior al memoriei... (p. 176, referinţe critice). Maria-Daniela Pănăzan notează în prefaţă: „Cu o viziune poetică originală, Raul Constantinescu dăruieşte scriiturii de azi un exemplu de artă realizată în deplin acord cu postmodernitatea pretenţioasă în realizarea sensului liric. El dovedeşte că se poate scrie poezie de calitate într-un limbaj autoreflexiv ce corespunde fără nicio îndoială cerinţelor discursivităţii actuale” (p.10). Poetul descrie cel mai bine starea poeziei sale: „Un singur vis mai licăre în preajmă din trupuri albe ning spre cer scântei, se-nfioară stelele în flori de tei; în zori vine cel cu sufletul în palmă” (Prinos, p. 90).
Două lucruri sunt importante pentru autorul de senryu: să aibă haz şi să o facă cu detaşare şi delicateţe. Primul poem al volumului (Starea vremii de azi, senryu, 2016) dă tonul acestei exigenţe cum nu se poate mai fidel şi totodată mai graţios: primele ştiri –/ două vrăbiuţe-n zori/ toacă liniştea. La prima oră nu le tace gura, toacă verzi şi uscate, aceleaşi de ieri şi, cu siguranţă, şi cele de mâine. Pălăvrăgesc, flecăresc, pentru că, evident, e vorba de o alegorie, de o mică fabulă. Oarecum inocentă, pentru că şi ciripitul lor de vrăbii gureşe este mai degrabă inofensiv. Tulbură doar tihna dimineţii. Cu duhul blândeţii, îngăduitoare, autoarea nu pune la inimă, îşi cultivă doar seninătatea… Nicicând personajele implicate întro relaţie, acum umană, nu mai sunt doar deghizări zoomorfe, umorul nu este caustic, abia de face aluzie la un poncif prea vehiculat pentru a-l persifla. Desigur, potriveala sufletelor împerecheate nu e chiar măgulitoare. suflete pereche –/dânsa prea decoltată/ el cam deocheat. Pe aceeaşi temă, a cuplului deocheat, jocul de cuvinte cu fundal publicistico-literar alunecă pe nebăgate de seamă spre veşnica meteahnă a traducerii în amor. Soţia e cu siguranţă bibliofilă. soţ de poveste –/ traduceri după traduceri-n/ediţii de lux. Iar de data asta, situaţia incendiară îşi etalează făţiş rezultatele deja scontate: foc mocnind de mult –/ alături de un pârlit/ tot mai des friptă. Cuvintele cu două înţelesuri, bine plasate, asigură o canava pe care ţesătura derapează lesne spre intriga amoroasă. război iminent –/ vecina mai tânără/încurcând iţele. 41
Dar nu numai cuvintele polisemantice sunt mânuite cu măiestrie de autoare, expresiile sunt şi ele un material verbal la fel de eficace în a realiza opoziţii, echivocuri, efecte ironice. În poemul de mai jos, nu mai ştii cine pe cine trage în piept. macazul schimbat –/ păpuşari traşi pe sfoară/ de-ale lor păpuşi. Tematica pe care autoarea o abordează cu mai multă vervă şi aplicaţie e cea politică. De la ţinuta morală a aleşilor: armonii de-april –/ lalelele degrade/ edilii în dungi la prestaţia verbală: din nou alegeri –/ în răspântii mori de vânt/ îşi dau aere şi la stratagemele ipocrite: simţ electoral – /cu momeala pe la uşi/ pun picioru-n prag totul e doar înşelătorie, inclusiv parada patriotardă: steagul arborat/ de florile mărului –/ speranţa în plop Nici evoluţia vremii nu e trecută cu vederea. Nu numai merii sunt anul ăsta din nou în floare, ci şi merele de sub bluza fetelor în floare dau să rupă nasturii. merii în floare –/ bluza de anul trecut/ mult prea strâmtă. Un joc de cuvinte poate vorbi simultan şi de imprimeul rochiei, şi de privirea prea indiscretă a vreunui admirator. Nu ştim ce e mai decoltat în poem, rochia sau insistenţa privirii. Şi nimic nu ne obligă să alegem. balul bobocilor –/ pe rochia decoltată/ ochiul boului. La urma urmei, ispita rămâne unul din condimentele vieţii: ajun de Crăciun –/ Moşul ispitit din nou/ de poale în brâu Sunt în carte şi destule poeme care sunt înclinate prea mult să biciuiască moravurile satiric şi sarcastic. Sunt şi poeme în care se vede numai exersarea în folosirea unor expresii. Voi încheia însă cu un poem care merită toate laudele: concediu altfel –/ cerul şi marea în/ ochii pruncului. Prima parte e calchiată pe sintagma des folosită în ultimii ani şcoala altfel. Substituţia şcolii cu concediul este extrem de subtilă. Înclin să cred că e vorba de un concediu într-un fel ratat sau interzis de ivirea pruncului. Şi că cerul şi marea din ochii lui (posibil albaştri) sunt mai mult decât o compensaţie pentru concediul pierdut în acest an. Fără discuţie, Vasilica Grigoraş îşi află locul între cei doar o mână de autori cu talent evident pentru acest poem hâtru fără a fi veninos – senryu. CORNELIU TRAIAN ATANASIU
Volumul de versuri Ad hominem, semnat Nicolae Toma (Editura Eubeea, Timișoara, 2015), este unul al maturității poetice, rod al trăirilor (includem aici și amintirile) acumulate de poet de-a lungul unei vieți. În consecință, oboseala acumulată este grea și gravă, însă firească, inerentă (oasele sunt „bolnave de nesomn bolnave de bolovanii / Prea multor taine ascunse dincolo de ochi”). Dar propice scrisului. Se poate spune că placheta de față e o odă dedicată femeii, iubirii („Iar ea care era femeia clipei / Profita și istovea fericirea-n speculații. /(...)/ Era mereu alta în fiecare zi / În repetatele nesăbuitele ei porniri carnale”). Femeia este asemuită cu o cameră („O cameră cum mi-am dorit / Să fii / În același timp / Înăuntrul ei și în afară”), un loc de odihnă și refacere al bărbatului. De altfel, femeia este perfectă în imperfecțiunea ei („Am nevoie de ea ca de uitare”) și tocmai de aceea se cere (a se citi „e obligatoriu”) a fi iubită („Femeia se iubește doar o clipă / E de-ajuns pentru o eternitate”). Dacă tot am pomenit de „eternitate”, trebuie precizat faptul că timpul este atotprezent în poemele lui Nicolae Toma, când aprig, de nestăvilit și neiertător („Mă temeam de clipa care trece / O clepsidră fără milă”), când acceptat și tolerat („Anii pe care-i port în mâini nu mai contează / Greutatea lor se fărâmă de piatră”). Revenind la iubire, în viziunea
poetului aceasta trebuie trăită cu aceeași intensitate în fiecare clipă, chiar și atunci când intervine despărțirea: „Ne despărțim umăr lângă umăr / Dezorientați / Totuși ne iubim / Iar viața asta așteaptă să treacă / Parcă s-ar hrăni cu așteptare”. Iubirea face parte, așadar, din soarta omului, iar nehotărârea trebuie curmată: „Din întâmplare am nimerit / Între iubire și ne-iubire de parcă binele și răul / Se perindă veșnic”. Pe de altă parte, fiecare om trebuie să-și ducă, aici pe pământ, propria cruce: „Adevărul și dreptatea / Crucea mea pe pământ”. Se pune întrebarea pe unde să o ducă? Răspunsul este: peste tot, omul fiind un drumeț perpetuu, pornit întro călătorie inițiatică, de la naștere și până la moarte: „Lasă-mă să mă întâlnesc / Cu mine însumi / În mine”. Toamna, sinonim cu așteptarea („Mereu o toamnă lungă”) și primăvara (când se destramă încrâncenarea) sunt anotimpurile întâlnite în versurile lui Nicolae Toma, acestea fiind, de altfel, anotimpuri de trecere, intermediare, în consonanță cu experiențele sufletești ale poetului. Focul este purificator, chiar izbăvitor, inevitabil și acceptat, dată fiind stăruința întru păcatul cuvântului („Stăpânul meu cel veșnic păcatul întru cuvânt”), văzut ca mijlocitor al adevărului. Poemul care dă titlul volumului este așezat, strategic, la urmă și devoalează o luptă, interioară, între credință și necredință. Pornind de la teoria logică „ad hominem”, potrivit căreia se atacă persoana și nu afirmația celui care a făcut-o, s-ar putea ajunge la o concluzie falsă, și anume că poetul este ca și Iisus și are dreptul la rugă: „Poetul asemeni lui Iisus își pune inima drept scut și cere / dreptul la rugă”. Or' nu este chiar așa: deși poemul, și în situația în care răstignit „în cuie pe cruce”, face apel la credință, la suflet, rămâne la urmaurmei doar purtător de mesaj, purtător de rugă și nicidecum ruga însăși. Poezia lui Nicolae Toma este densă, gravă, interiorizată chiar și atunci când este expusă și scoasă la licitație, trăită ca o evadare dar și ca, în același timp, o reîntoarcere la real. O călătorie și o discuție cu sinele. DANIEL LUCA
42
Valer Popean e un liric incurabil, prin excelenţă. Unul care şi-a sumat condiţia alergătorului de cursă lungă, dacă avem în vedere debutul său din tinereţe, din anii de cătănie, purtând girul lui Marin Sorescu, dar rămânând discret în manifestările sale poetice. Purtat de ale vieţii valuri, Valer Popean a dat, totuşi, poeziei ce a fost al poeziei şi iubirii ce a fost al iubirii, însoţindu-şi bucuriile şi tristeţile, speranţele şi dezamăgirile cu ritmurile poeziei. Autodidact, Valer Popean a scris poezie cu detaşare, fără complexe şi fără nevoia de a se înregimenta vreunei direcţii literare. A rămas înregimentat doar poeziei aşa cum a simţit el să şi-o asume, încercând să cuprindă în substanţa ei tot ceea ce l-a definit, convins fiind că odată aruncat în mare, cum îi spunea Marin Sorescu, trebuia să înveţe să înoate. Poezia lui Valer Popean are limpezime, directeţe, sinceritate, fiind o radiografie a stărilor care-l cuprind, în dimensiunea erosului, cel care străbate ca un fir roşu toate elanurile sale lirice. Poezia sa e dialog cu sine, dialog cu o iubită generică, iluzorie, cu care se visează în ipostase lumeşti sau paradisiace. De altfel, poetul însuşi spune dezinvolt: „M-am salvat cu dragostea”. La fel de bine cum am putea spune că, într-un fel, s-a salvat şi cu poezia, căci, parafrazând, dacă poezie nu e, nici dragoste nu e, şi dacă dragoste nu e, nici poezie nu e. Întreg acest nou volum de versuri al lui Valer Popean e deopotrivă elogiu adus iubirii şi imn închinat acesteia. Autorul ştie de ce!
NICOLAE BĂCIUŢ
ADEVĂRUL APARE GREU:
Avem pe birou o carte, care-şi aştepta rândul, de mult, la recenzare: Doi oameni răi, Editura Călăuza v.b., 2016 (editura unei alte mari personalităţi, trecute la „masa umbrelor”! – marele poet şi om de cultură deveano-hunedorean, Valeriu Bârgău!) – cartea unui foarte talentat, dar extrem de modest dispărut (pentru mulţi cititori, ba chiar „academicieni” moderni, de azi - un cvasinecunoscut...): Nicolae Ţic. Nicolae Ţic (n. 29 decembrie 1928, judeţul Hunedoara - d. 12 martie 1992) scriitor, publicist şi scenarist român, care (cum expresiv şi atât de adevărat-tragic afirmă fratele său, poetul Miron Ţic, în prefaţa volumului) “face parte din generaţia desculţă, care a moştenit cuminţenia războiului, prosperitatea secetei şi democratizarea răzoarelor” – a fost contemporan şi foarte bun tovarăş de creaţie cu celebrii Fănuş Neagu, Ion Lăncrănjan, Ion Băieşu, Teodor Mazilu, Radu Cosaşu, Petre Sălcudeanu etc. – care, la rândul lor, îi priveau, cu veneraţie, ca pe unice/i modele/idoli literare/i, pe antecesorii lor: A.E. Baconsky, Marin Preda, Titus Popovici, Eugen Barbu, Petru Dumitriu… Sunt două generaţii de scriitori care chiar ştiau să scrie, chiar ştiau să povestească, să creeze parabole cosmice, discerneau esenţa de efemeritate! – spre deosebire de veleitariştii de azi, care au sufocat, au relativizat, până la aneantizare, literatura română, cu deşeurile lor pestilenţiale… Că unii dintre “postbelici” vor fi făcut “pactul cu diavolul”, chiar dintre “şaptezecişti” şi “optzecişti”?! … – nu prea “miroase-a micşunele”, e drept… - dar asta nu le micşorează meritele artistice (dacă ele există, fireşte!)! Ce-am face cu literatura românovalahilor, dacă nu am şti să discernem Arta - de Socio-Politic? Am cam desfiinţa-o, dacă n-am lua seama la geniul scriitoricesc, iar nu la fetidele greşeli şi opţiuni politice ori social“finanţiste”: Miron Costin şi Ion Neculce – bănuiţi de felonie, faţă de domnii lor, Dimitrie Cantemir – mare mason şi agent dublu (poate chiar triplu!)…, Titu Maiorescu – escroc
cinic, îmbogăţit de război (în 18771878) şi suspicionat (şi azi - sau, mai ales azi!) de complicitate, foarte activă, la asasinarea lui Eminescu… Ion Luca Caragiale – spion austrogerman (la fel şi Ioan Slavici…), zelos “colaborator” la “azvârlirea peste bord” a Aminului/Eminescu… … Mihail Sadoveanu – colaboraţionist stalinist postbelic şi Mare Maestru al M.L.N.R. - din pricina deciziei nefaste a căruia sute de scriitori şi jurnalişti interbelici au devenit martiri ai temniţelor staliniste, din România… Nu mai vorbim de “magii” cu opţiuni politice ferme (“de dreapta”Codreanu, ori post-Codreanu/simistă, ori “de stânga” extremă!), chiar din timpul celui de-al doilea război mondial…! – opţiuni politice împotriva cărora, de-o vreme încoace, au început să fie “polizate”, de zor, legi anti-româneşti (pentru un adevărat genocid cultural-spiritual românesc!) – legi complet abuzive şi absurde, venite dinafara graniţelor României, din temple satanice…! Nicolae Ţic a făcut pact doar cu Arta. În Prefaţa (scrisă, cu mare har al înţelegerii, de fratele său, Miron Ţic) la volumul pe care dorim a-l recenza: “Nicolae Ţic – generaţia desculţă, realismul socialist şi realismul capitalist”, subcapitolul “O carte care nu există” - Miron Ţic ne dezvăluie: “Am în faţă <<Doi oameni răi>>, de Nicolae Ţic, o carte de povestiri, fără coperte, tipărită în Colecţia Luceafărul, a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, CARTE CARE, DE FAPT, N-A APĂRUT NICIODATĂ (s.n.)! Ea a fost trasă la un tiraj de 10.000 de exemplare, tiraj trimis la topit... TOPIT (s.n.)”. Prima bănuială a fratelui, Miron Ţic, a fost că topirea s-ar fi datorat unei corecturi la...lipsa de corectură a editurii! - corectură făcută chiar de mâna autorului: „Nicolaie […aşa-i ieşise numele, pe prima pagină, cu “i”!]Ţic a tras o bară, cu stiloul, peste al doilea <<i>>, ce-i parazita prenumele, şi s-a semnat, cu acelaşi stilou, mai jos, cu scrisul său inconfundabil, optimist, orientat ascendent spre colţul din dreapta, sus, al paginii de titlu: NicolaeŢic (scris împreună, 27 aprilie 1958. Să se fi topit volumul din cauza unui exces de estetism tipografic, în cauza acelui <<i>>, aflat ca surplus în Nicolae – Nicolaie?”... 43
______________________________ Dar tot fratele Miron revine cu desluşirea, după o campanie detectivistică acerbă: „Radu Cosaşu mi-a semnalat, acum câteva luni, tărăboiul iscat de această carte care n-a apărut! Adevărul trebuia integral topit...?”. …Cartea “care n-a apărut” (decât azi, post-mortem, prin generozitatea Editurii Călăuza v.b.!) are 128 de pagini şi conţine nouă povestiri: 1Decoraţia; 2-Călăuza; 3-Moartea crâşmăriţei; 4-Doi oameni răi; 5Beţivul; 6-Unul la fel ca ceilalţi; 7Doamna Viorica; 8-Căruţaşul; 9Tudor. Jurnalistul harnic şi scormonitor (“de Valea Jiului”), Nicolae Ţic, a reuşit, cu brio, să creioneze adevărate “fiziologii”10 (cum numai paşoptiştii “zilelor de-aur a scripturelor române” au fost vrednici să izbândească!) – evitând maniheismul: o proză fără eroi autentici (excepţie face Războinicul-Absolut-împotriva-Morţii, TUDOR, din povestirea omonimă, ultima din volum…: “Nimeni să nu întrebe dacă Tudor mai trăieşte ori nu. Socotesc absurdă această întrebare” – cf. Tudor, p. 127), fără demoni autentici (…excepţie făcând, cel mult, cei doi, → prof. dr. ADRIAN BOTEZ 10
-FIZIOLOGIE - specie literară care își propune observarea și studierea obiectivă a unui caracter, a unei situații semnificative. (< fr. physiologie). La noi, literature paşoptistă a început şi izbutit să dezvolte, până la perfecţiune (prin Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri etc.), aceste eboşe spiritual-comportamentale, de tip “satiră clasică” în proză.
şerpi, încolăciţi în moartea Duhului unul prin altul: Vronea-crâşmăriţa, care-l sileşte, pe nepotul ei, Vasilici, la învăţătura infernului lăcomiei sordide, determinând defectarea, definitivă, a cântarului moral: “l-a trimis să fure găini… el a plâns cu sughiţuri, zicând că nu-i hoţ, dar Vronea l-a învineţit cu greutăţile de la cântar… azi aşa, mâine mai rău, până când Vasilici s-a dat pe brazdă… fura găini şi alerga la târg să le vândă… cu vremea, băiatul a prins gust de avere şi se ruga să crape bătrâna, ca să rămână el stăpân”, cf. p. 35 – care Vasilici, la rându-i, o orbeşte pe Vronea, şi, în final, o sufocă, sălbatic, cu banii/ bancnotele ei inutili/e, devalorizate social: ”- Na, bani, na! Să te saturi odată! Şi-i îndesă hârtiile în gură. Vronea horcăi slab, tot mai slab, apoi se stinse, ca şi când n-ar fi fost. Ion Vasilici fugi, uitând să-i aprindă lumânarea” – cf. Moartea crâşmăriţei, p. 39… dar ceva miasme demoniace exală şi exultă, parcă, şi din zona lui Gavrea, cel care-l umileşte, sălbatic, pe bietul credul, ţiganul Ilarion Bujdea, promiţându-i o “decoraţie” – promisiune care dezlănţuie, în sărmanul urgisit de soartă şi oameni, o fierbinţeală existenţială tragică, pentru că şi aşa frustrările şi umilinţele vieţii lui n-au număr… …ca să constate, în final, că, în lumea asta, corectitudinea şi omenia sunt calităţi perimate şi cuvinte desemantizate…la care el, Ilarion Bujdea, însă, nu va renunţa, se pare, niciodată şi nicicum!: “Ilarion dă bici cailor – tot mână şi mână… Simte călduri, răsuflă greu şi izbucneşte în plâns. N-a mai plans de când a vrut să-i vândă lui Gavrea cizmele. <<Eu te credeam om, Gavrea, om…>>” - cf. Decoraţia, p. 26) : în lumea noastră sunt doar trăitoriexperimentatori de viaţă scurtă. În viaţa terestră, există doar oameni obişnuiţi, cu calităţi ascunse (din timiditate şi frică de lume şi oameni!), dar şi cu păcate destule şi gri, dezvăluite numai de asalturile vremurilor atroce… Cum sunt atât: 1-aşa-zisul “dispreţuitor de femei”, tânărul Matei Iuga, cel care, de fapt, e îngrozit de batjocura potenţială a tovarăşilor de muncă, pentru lipsa lui de experienţă erotică (şi, din pricina acestei groaze, îşi reprimă, cu încrâncenare, orice percepţie umano-divină, pentru Subli-
ma Creaţie!)… însă, până la urmă, fascinaţia sa pentru Silvia înfrânge mormanul de complexe, şi-l transcende într-o lume nouă, în care păsărileîngeri (minune!)… chiar ciripesc: “Silvia îşi rezemase capul de umărul lui şi şoptea ceva, şoptea mereu. Matei Iuga nu auzea – asculta ciripitul, asculta fermecat. – Auzi, ciripesc! I se părea că făcuse o descoperire nemaipomenită” – cf. Unul la fel ca ceilalţi, p. 84; 2-cât şi tânărul de 25 de ani, Costea -“Galaţi” (“rămas de mic fără părinţi, înhăitat cu băieţii din port… copil al nimănui… când nu avea ce mânca, o lua pe stradă, cu cerşitul… învăţase să şchioapete şi să tremure din tot corpul, să bâlbâie, făcând pe mutul – şi astfel stârnea mila trecătorilor” – cf. p. 53), din povestirea “Doi oameni răi”, care “încearcă marea cu degetul”, să vadă până unde îi merge cu înşelatul oamenilor şi cu descoperitul de “fraieri miloşi”; până când dă de “naşul” său, bătrânul Letean, reiniţiatorul lui Costea întru lumea corectă, cu bun cântar la mijloc: lumea muncii cinstite! - pentru care cinste a muncii (îndârjit-ambiţioase, aproape de demenţa sinucigaşă!), cândva, la Hunedoara, i-au fost braţele “încărcate braţele cu flori” şi urechile cu scuze, când i s-a dat carnetul de utemist… : “-Bădie (îi zice Costea bătrânului “maestru” Letean), am glumit, grozav îmi placi când te-nfurii. Dar de azi înainte… Fie ce-o fi, dracul să mă ia! Unde vrei să mă duc? N-am pe nimeni… Costea mă cheamă… şi n-o să-ţi pară rău că m-ai întâlnit! Ştiam eu că odată şi odată… Stors, cu braţele __________________________________________________
Mircea Boeriu 44
atârnând, flăcăul se întoarse la lopată” – cf. Doi oameni răi, p. 60. “Răutatea”, la Nicolae Ţic este/devine, deci, paradoxal, o forţă benefică: expresia forţei Duhului uman, de a înţelege (…mai degrabă ori mai târziu, cu mai multă sau mai puţină bunăvoinţă ori … ”încântare”, ori “graţie”…!) profunzimile sufleteşti ale omului şi legile disimulate, dar absolute, ale cosmosului. Cosmos care-şi impune legile nu doar în natura liberă, ci şi în lumea oamenilor, în societatea care, până la urmă, va trebui să-şi regleze cântarele relative, după cele divine, imuabile şi perpetue… Arta lui Nicolae Ţic constă atât în devoalarea, prin jocul sorţii oamenilor, a acestor legi invulnerabile ale celestului divin, îngropat în lume – cât şi în violenţa ciocnirilor dintre caractere, pentru a provoca ţâşnirea Adevărului (vehemenţa şi vioiciunea, aproape diabolică, a dialogurilor cărţii - sunt partea ei “forte”, cea mai rezistentă parte a construcţiei epicodramatice!) : Adevărul din lume, din oameni, din societatea umană. Mai mult ca sigur că această greutate de a accepta şi a lăsa să fie dezvăluit Adevărul a dus (în acele vremuri în care armata sovietică, “Ciuma roşie”, încă nu-şi luase “ciubotele” de pe geografia valahă!) la… topirea tirajului cărţii aici recenzate, după aproape 60 de ani de tăcere cu totul nedreaptă… - …căci, pe ultima filă a cărţii date la topit, scria: ”Dat la cules: 21.12. '57. Bun de tipar: 18. 02. '58”. Dorim ca, măcar acum, după moartea autorului ei, această carte a unui muritor, plecat la îngeri (…dar cât talent, rarissim talent! - închis sub transparenţa pielii sale de efemeridă!) - să devină nemuritoare – aici, pe planeta Pământ! Arta nu este, în esenţa ei politică! - nu este nici, în primul rând, o realitate socială…: Arta este un miracol demiurgic, Umanodumnezeiesc! Pe care miracol trebuie să-l înţelegem, cu toată fiinţa noastră, dacă pretindem (…o! – şi cu câtă aroganţă, uneori deşănţată…!) să ni se spună “Oameni”! Mai ales, dacă ne este călăuză iniţiatică un Maestru al prozei scurte, precum este şi va rămâne, în mod cert, Nicolae Ţic …!
„Slalom sentimental” (ediție revizuită) de Valeria Manta Tăicuțu (360 p.) a apărut la Editura Editgraph, 2016 şi cred că este romanul confesional construit pe un joc secund al planurilor trecut-prezent cu plonjare în eseistică şi elemente transmoderniste ale investigării adâncimii sentimentelor. Axată cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a Fiinţei Umane, construcția romanului ne amintește de acea contopire a planurilor pe linia sondării intime de tip proustian cu o mare capacitate de sincronizare între romanul modern psihanalitic şi jurnalul de autor. O atare aspirație ideatică îi singularizează vocea lirică; cartea situându-se la graniţa dintre proza psihanalitică şi tărâmul prozopoematic. În fapt, în timbru pregnant autoreflexiv, autoarea aspiră spre o contopire a contrariilor în rostirea intimă, vădind o grijă aproape pedantă pentru o competiție browniană a lumii întrebărilor hamletiene despre oferta destinului. Dar plonjarea sa eseistică, în trecut/ prezent, îşi are drept coordonate carteziene, atât pe abcisă cât și ordonată: iubirea cu durerile, micile bucurii ale sufletului cu victoriile sale și temniţa împovărătoare a gândurilor cu viaţa provocatoare, trăirile şi pârjolul ei. Această carte, prin rolul pe care îl atribuie sugestiei, poate sta sub semnul unei justificări folosite de însăși eroina cărții, Elvira Mavrodin: „Destinul unei femei, (este și o-n.n) succesiune de secvențe imprevizibile” pentru care „viața are mai multă imaginație decât dramaturgii și actorii de comedie”. Dar cine e Elvira Mavrodin? O pesoană care are veleitatea de a gândi profund și care are decența rigorii în planul expresiei, de a se autodescifra: „Ești un om întreg, perfect modelat, dar ești sensibilă, Elvira, și fragilă… și nefericită, tocmai pentru că știi că ești așa cum ești și nu poți să te schimbi, să te aperi de tine însăți…”. O lectură atentă şi o analiză imanentistă a psihologiei eroinei, păstrând prudenţa comparaţiilor, va descoperi şi cititorului lumea „amintirilor fragmentate” construită pe plutiri sentimentale incerte şi indeterminări sufleteşti: “Plimb alene amintiri fragmentate, care nu încep și nu duc nicăieri, suspendate cum sunt,
deasupra golului de imaginație”. În această pendulare ludică („cui folosește să-mi tot aduc aminte?”) cu tot clocotul sufletesc al eroinei, printre amintiri trecute/prezente, autoarea va lăsa loc şi altor cuante de timp care să lărgească, mereu şi mereu, alte orizonturi de interpretare unui virtual cod al sentimentelor, și unde imaginaţia sa se va cristaliza în alt orizont al așteptărilor. Orizont din care eroina îşi va cere, în final, jertfa iubirii, pentru a îndepărta sau măcar a amăgi ziua ce va veni. Marilena, „cu tenul ei neted de piersică fără farduri, cu buclele cuminți, brun-roșcate și cu ochii neastâmpărați, sub sprâncenele smulse cu migală”, va fi confidenta Elvirei în răstimpul cât au stat la tabăra de sculptură de la Măgura. Totodată (bănuim noi) e și personajul enigmatic care va supraveghea „din umbră” slalomul sentimental făcut de Elvira, între Ion „omul care acum șapte ani” o ceruse de nevastă și sculptorul în piatră, Miron, care nici nu-i păsa de prezența ei. Și, (să vedem) nu-i va păsa nici în viitor, așa cum crede Elvira? Eforturile Elvirei, de a o face pe Marilena să creadă că în acea fugă a ei, din tabără, sta doar un fapt foarte grav care se petrecuse cu ea acolo, și că nu era nevoie de nicio consolare, se vor dovedi, oare, suficiente în echilibrul narațiunii? Am subliniat determinismul Elvirei pentru că, firesc (gândea ea), nu e periculos să oscileze între fosta poveste de dragoste ce ar fi putut-o avea cu Ion și atracția inexplicabilă pentru ______________________________
45
______________________________ Miron. Cu alte cuvinte n-o să cadă din dragoste, în gropi, să îşi rupă picioarele. Ce-i drept se mai victimiza, uneori, ascunsă sub un zâmbet amar, gândindu-se „numai la tabăra de la Măgura și la cei doi oameni de acolo”. Imaginea unuia (a lui Ion) îi trezea Elvirei amintiri neplăcute, iar imaginea celuilalt (a lui Miron, de care se îndrăgostise la prima vedere) era legată de presimțirea unei catastrofe. Vezi dumneata, „iubite cititorule” (sau: „monșer, ce părere ai?), - ce arată stilul direct, adresativ, al scrierii - tare misterioşi şi trişti sunt ochii unei femei când se îndrăgosteşte „la prima vedere… și m-a prostit rău de tot”. Pentru ca un grăunte de speranță să avem și noi cititorii, și să ne fie singurul maraton la care să participăm: deopotrivă, eroină și lector. Numai că Miron, cel de care se înfiripă speranța cititorului că va asista la o poveste de dragoste, între eroină și acesta, se dovedește „imaginație de cochetă care nu suportă eșecurile sentimentale”. Elvira crede că are să-l facă pe Miron „să-și piardă capul, să se îndrăgostească nebunește” de ea, ca apoi să-l părăsească brusc, zdrobindu-i inima. Și să nu-i pese, indiferent ce s-o întâmpla. „Aș vrea să nu-mi pese că l-am văzut pe Miron după atâta vreme” zice ea la mult timp după plecarea din tabără. Părăsește Bucureștiul (unde era actrița vedetă a trupei condusă de profesorul Ben) pentru Buzău, și se întoarce printre ai săi, acasă, la Oreavu. Întâlnirea cu Miron, pe plaiurile natale, o face să șovăie în luarea deciziei de a-l umili pe Miron. ”Îmi pasă” – își exprimă ea sentimentul dualității față de acesta. Numai că venirea lui Miron (cu ce solie?!), în apartamentul Elvirei, nu e de bun → TUDOR CICU
augur. Miron o găsește în apartament cu Victor, inginerul înger-păzitor, vecin de apartament, care tocmai repara pendula stricată, în vestibulul Elvirei. Slalomul sentimental făcut de Elvira (după plecarea no comment al lui Miron, care a lăsat o tensiune sufocantă în încăpere) - ca ultimă a ei soluție -, în iubirea pentru Ion, se dovedește a fi „mult zgomot pentru nimic”. Acesta se și căsătorise între timp. Iar sculptorașul Miron se întorsese între timp la București cu miresica, nimeni alta decât prietena și confidenta de odinioară, Marilena. Povestirea Valeriei Manta Tăicuțu face slalom și printre întâmplări epice, care relansează acțiunea cu episoade din trecut: dezlănțuirea păgână a sărbătorii din târgul Drăgăicii, amintirea de sub nucul de la casa părinților din Oreavu când se hârjonea făcând figurine din lut și se păruia din te miri ce cu prietena ei Marilena, distracția de la botezul țiganilor din curtea Boboacăi, etc; toate acestea, episoade ce ține trează curiozitatea cititorului. Tehnica scrierii în oglindă (începutul povestirii ca acțiune firească e transpus în pagini scrise la finalul cărții, ca mărturie că eroina a început să scrie – refugiul benefic, din trecut în prezent, printre sentimente vechi și noi („ca să nu mor”), apoi scenele de virtuozitate lexicală ce atrag atenția cititorului prin dialoguri vii, firești și spontane, toate astea, creionează linia credibilă a romanului confesional. Aflat la graniţa dintre proza psihanalitică şi tărâmul prozopoematic, cu romanul „Slalom sentimental”, Valeria Manta Tăicuțu, declanşează repetate vibraţii meditative în mintea cititorului, pentru că expediţia existenţială a ieşirii din iluziile cu care trece peste evenimente firești din viața eroinei şi contradicţiile înfiinţării ipotetice, aici, (în sfera posibilă a întâmplării cotidiene) nu-i decât ecuaţia Fiinţei rătăcitoare habitând la marginea Universului, în proximităţi tanatice: Iubirea nu moare odată cu visul! Acele proiecţii şi introspecţii scenice (prezente pe alocuri în carte) sunt resorturile intime care au „consumat-o” pe autoare, într-un monolog cu ea însăși. E, dacă vreţi, strigătul ei de salvare a sufletelor pe calea rostirii curate, sincere, sub forma unui cântec fluvial whitmanian.
Motto: Inima se hrăneşte din amintiri. Mintea, din cuvinte nemaiîntâlnite (t.i.) Carte scrisă pe o ,,revelaţie a unei trăiri tainice”. Iconic-biografică. Din sursă-materie psihică, reprodusă figurativ. Între realitate şi ficţiune neexistând bariere. Fractalitatea temelorîntâmplare legându-se într-un fluid ,,sentimentalism înduioşător”, într-un ,,bocet al amintirii omului iubit”. Din care lacrima cuvântului scris îşi hrăneşte taumaturgia reînvierii ,,timpului pierdut”. Procedeul de bază al stilisticii epice - Lucia Pătraşcu - este tautologia. Expresiile sintacticomorfologice ale naraţiunii ei, aparent ancombrante (incomodante), ,,însumează” umilitatea în marele devotament-deferenţă a meditaţiei retrospective. Prin repetarea unor cuvinte, cu acelaşi înţeles (pleonasmatice), ca hetero-forme ale unei intonaţii lingvistice reconciliabile. Mereu însoţită de îngerul-guard al pietăţii, al memoriei-confesiune. Atât de vrednică reuşită a scrisului memorabil, comemorabil. ,,Îngerul, pornit să omagieze un vernisaj de umilităţi, trecea ,prin om, de-a dreptul, în nopţi siameze”(t.i). Timpul ce însoţeşte spaţiile-labirint, cu treptele sale existenţiale, afective, schimnice: prezentul, trecutul, în mod deosebit, se hrăneşte dintr-un timp-strămoş, ancestral, ”transformat” în havuzul estimp, în timpul 46
,,acesta şi acum”; interpret al cascadelor trecutului, ori, mai larg, al a-temporalităţii. Această substanţialitate a cărţii Jocul mirărilor ne pune în dezbatere, dincolo de ,,parcursul temporal”, starea aprehensivă şi extrasensibilă a autoarei – eul artistic şi totodată fizic, în două incluzive planuri referenţiale. Acestei stări, i se alătură ,,conştiinţa dubitativă”, de percepere a unor realităţi trăite ca un vis în fulguranţele amintirii. Care irizează limitele privirii în oglinda îngrijorării, tristeţii şi bucuriei, până la marginea disperării narcisiene - de scufundare în sine, cu tot cu oglindă. Până în pragul saltului empedoclian în ,,focul purificării in-sinelui”. Măiestria de a se hrăni din ,,ancestral”, vine, în epicul acestei cărţi, din experienţa scriitoricească a Luciei Pătraşcu. Din alte cărţi zidite, cu migală şi neastâmpărată perseverenţă, despre oraşul-târg arhitectural, Brăila. Dar, fără îndoială, şi din marea izbândă a poeziei, Lucia Pătraşcu, peregrin liric în cetatea unui suflet însetat de lumină şi iubire. Poezie, care, în ,,proza mirărilor”, în această realizare bi-referenţială, devine un talisman, un ,,apotropeu”. ,,Dacă dragostea are manifestări de aprehensiune dăunătoare, poetul repară această ,,daună” printr-o misiune antropopaică”(t.i) În planul ,,eului artistic”, eroina Lelia îşi povesteşte viaţa, din momentul morţii mamei sale, până dincolo de viaţa de adult, plină de suferinţi şi bucurii trecătoare, până într-o viaţă interioară socratică. A frământărilor spirituale, erotematice. În planul ,,eului fizic”, “persoana a treia”, dă drept ”persoanei întâi” de ,,suveranitate jertfelnică”. Planul imaginar dialoghează cu cel real, prin aceste pronume actante, fiecare fiind în stare să-şi împrumute cu generozitate linia comună de demarcaţie a sentimentelor trecute şi prezente. Femeia - persoana a treia, pe acest hotar semantic-temporal: trecutprezent, nu are nume. Dar conversează cu numele ei sfânt de copil Lelia. Doar în finalul cărţii, destinele se unesc în pocalul mirărilor lucide, elucidante. Lelia devenind reală, pământeană. Iată adevărul, aşa cum este el, → Prof. IOAN TODERIŢĂ
dincolo de opiniile mele generale. Lucia Pătraşcu, veţi recunoaşte şi dumneavoastră, lecturând-o, a devenit o prozatoare brăileancă importantă, din ce în ce mai stăpână pe reprezentarea imaginii în text, a personajelor active, pasive, în spaţiul dramatic al evoluţiei lor. ,,Hai fetiţo, ia să vedem! ... Să ne amintim”, (dialog între ,,ea” şi ,,ea”). Şi, descrierea persoanei a treia. Printr-o frumoasă variaţie a respiraţiilor vorbirii. ,,Femeia oftă. Ochii îi alergară după ţigările de care nu se putea lipsi. Încercase, dar... Pachetul început ieri era la îndemână. A scos cu nerăbdare o ţigară, a frământat-o uşor între degete. Ascultând cu plăcere fâşâitul uscat al tutunului, a aprins-o cu un gest hotărât. Trăgând cu sete primul fum. Aruncă bricheta pe pat, s-o ştie lângă ea la nevoie. Inhală cu poftă un fum şi încă unul... Aşa!” Acest text, desigur spontan, exprimă prin descrierea detaliilor spaţiale ale unui obicei, ale unor deprinderi-plăceri vicioase, neliniştea, tulburarea viitoare. De a te întoarce în .... simţuri. De parcă, această întoarcere e o ,,inhalare” a sufletului ,,cu fum”. Intimitatea amintirii, călătoria în orice intimitate, e un ,,freamăt” (a frământat-o între degete). O nerăbdare (a scos cu nerăbdare o ţigară) arzătoare (ţigara). Chiar amintirea e un motiv emoţional, existenţial. Ca o ,,ţigară, de care nu te poţi lipsi”. ,,Încercase, dar!”. Iată dubitaţia: ,,ne putem lipsi de amintiri, ori nu?” Tot în acest text, putem observa, ceea ce aş numi eu ,,transferurile sublimale ale amintirii”: bricheta ca obiect declanţator al focului, al iluminării anevoioase, al înceţoşării mnezice: ,,Aruncă bricheta pe pat (figuraţie a expresiei: aruncă cremenea pe pământ) s-o ştie (să-şi amintească) lângă ea (trebuincioasă) la nevoie (în aprinderea focului). Aceste ,,figuri literare” abundă proza Luciei Pătraţcu. Dialogul dintre estetic şi fizic, între real şi imaginar, este frecvent folosit: ,,Fii fată cuminte şi nu mai ofta! (ea şi ea). Ce ai cu timpul de atunci, care, e adevărat, este şi timpul tău de acum? (planele temporale).
Lucia Pătraşcu şi-a consolidat expresia romantică, poetică, în proza ,,mirărilor”. Cartea ei deapănă povestiri pline de farmecul alegoriei. Fraza fuge din abstract în concret, din aluzie în sugestie, prin constructul unor imaginii unice. Cu tendinţă de idealizare eseistică a unor sintagme filosofice: ,,Cerul şi Pământul, se întruchipau în clepsidra trecătoare pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o fiecăruia, atunci, la începutul lumii, ca pe o zestre vremelnică”. Totodată, întâlnim metafore de opoziţie. Metafore magice. Metafore obscure. Susţinându-şi proza liric, pe limita psihologiei întristării, îngândurării, însingurării: ,,Uşile vieţii vor fi încuiate sau descuiate?”; ,,să rătăcească prin labirintul nepăsării”; ,,înşelăciunea nisipurilor mişcătoare, care i-au împotmolit traiul, aici, pe Pământ”. Întâlnim în această desfăşurare de proză lirică, din partea de început şi de... mijloc, o bruscă satisfacţie de a trăi în istorie. Istoria literaturii universale sau istoria modernă a Brăilei. Lelia îşi sfârşeşte singurătăţile sensibile, o parte din ele, odată cu întâlnirea lui Virgil Dumşa, al cărui portret este desenat fără ocolişuri cromatice, meditative: ,,Glasul baritonal, se armoniza perfect cu fizicul său distins. I-a plăcut că nu s-a repezit, ca atâţia aţli bărbaţi, să-i sărute mâna”. Aparent, poţi crede că Lelia a renunţat la lirism. Dar acesta este chiar un scop elaborat. Scriitoarea pune în corespondenţă psihologia ,,vorbitorului – persoana a III-a”, cu starea ei spirituală, intelectuală. Nedesprinsă decât aparent de vocea interioară a Leliei de ieri, din timpul durerii continue. ______________________________
Mircea Boeriu
47
Sfârşindu-şi amintirile în... străinătate, Lucia Pătraşcu nu-şi înstrăinează amintirile ,,natale”. Stadiile lirice sunt aşezate în matca lor. Ele nu mai suferă de recrudescenţă, de ,,păcatul înfloririi”. Dimpotrivă, de o stringentă nevoie de contopire cu realitatea. Cu voracitatea-veridicitate a prezentului, aşa cum este el: pierderea casei părinteşti, reazemul în valorile umane universale, ori în ,,marea citadelă” a culturii universale – Brăila. Virgil şi Lelia sunt îmbrăţişaţi de o...garoafă. Ca doi adolescenţi întrun ,,burg medieval”. Călătoresc prin Paris, prin bistrouri, prin biblioteci. La Moulin Rouge, despre care aflăm că: ,,...în martie 1890, la cel de-al şaselea Salon al independenţilor, Henri deToulouse-Lautrec, a prezentat ,,Dansul la Moulin Rouge”. Că ,,Templul Amorului a fost construit pe la 1777-1778”. Şi Lelia, nu renunţă la visare. Nici în finalul cărţii. Cum altfel decât scufundând-se în toposul etnic: ,,Sub ochii săi, Dunărea îşi unduia leneşă valurile împovărate de poveşti... Vârfurile sălciilor se plecau cu resemnare sub ceaţa înserării... Vapoarele îşi dansau valsul în ritmul albastru al amintirilor... În zare, munţii Măcinului, ştiau că sunt acolo, dintotdeauna, pentru a întregi orizontul. Lelia simţi că jocul mirărilor sale se apropie de sfârşit....” Lucia Pătraşcu. O scriitoare pe care o poţi cunoaşte citindu-i proza din: Evantaiul albastru, Darul, poezia din cărţile: Cunună la nunta de aur (2008); Cu anotimpurile în viaţă (2009); Rugă, poezie religioasă (2011); Fluturi de iubire (2012); Pe plai de baladă (2014); Poeme îmblânzite - poemas domados (2015), literatura de atitudine morală şi civică: In memoriam... Colectiv, poeme (2016), critica literară: Întâlnire cu o carte (2016). Şi cele patru volume de poezie pentru copii: Zoo-alfabet (2009); Roade timpurii pentru voi, copii! (2012); Teatru scurt pentru copii (2013); Zoo-adivinanzasZoo ghicitori (2013). Şaisprezece cărţi scrise de Lucia Pătraşcu. Scriitoare prodigioasă a literaturii brăilene, care reliefează stilul clasic ce poate fi oricând un ,,beneficium alicui dare” (a face bine cuiva), dincolo de individualitatea titanică a ne-mirării.
Cred că nu va mira pe nimeni afirmaţia că Adrian Botez este un scriitor, pe cât de profund şi de prolific, pe atât de derutant. În orice zonă s-ar afla, a prozei, poeziei, eseisticii, hermeneuticii, Adrian Botez reuşeşte, întotdeauna, performanţa de a fi el însuşi şi de a nu semăna niciodată cu alţii. Premeditare sau destin? Nuvela Ofiţerul, Editura Ateneul Scriitorilor – Bacău, 2016 - şi închinată: “Tatălui meu, Ioan, ofiţer aviator şi erou al celui de-al doilea război mondial”, nu avea cum să facă excepţie, de la această paradigmă. Cartea se focusează, de fapt, doar pe un segment de trei zile din istoria modernă a neamului românesc, perioada 22 – 24 august 1944, dar autorul are grija şi mijloacele artistice necesare pentru a absorbi, în acest scurt segment temporal, aproape întreaga noastră istorie, dar nu aceea a succesiunii unor evenimente exterioare, ci aceea a unei matrici spiritual-mistice care, în credinţa autorului, o transcende şi o predetermină pe cea dintâi. De altfel, în toate scrierile sale, Adrian Botez nu precupeţeşte niciun efort în a demonstra această credinţă: istoria exterioară, aceea pe care o citim din manualele şi studiile de specialitate, nu este decât o umbră (în sens platonician) a unei esenţe profunde, de natură mistică. La care nu putem ajunge prin operaţiile obişnuite ale raţiunii discursive, ci prin avatarurile iluminate ale Credinţei vizionare. Adrian Botez nu-şi pierde timpul cu “mărunţişurile” evenimenţiale ale istoriei, decât dacă acestea pot fi privite şi înţelese ca ilustrări exterioare ale unui sens ascuns şi incomprehensibil. Cred că în această cheie pot fi descifrate şi sensurile nuvelei de faţă. Toată lumea ştie cam care au fost evenimentele (exterioare), care au marcat perioada deja menţionată, evenimente ce au dus la întoarcerea armelor împotriva foştilor aliaţi (armata germană) şi, în cele din urmă, la comunizarea forţată a României. Opiniile cu privire la caracterul benefic sau nu al trecerii României, de cealaltă parte a baricadei sunt pro şi contra. Adrian Botez analizează şi tranşează problema dintr-o altă perspectivă: aceea a adevăratelor calităţi pe care trebuie să le aibă un militar adevărat, perspectivă care se evidenţiază încă din primul capitol al nuvelei care descrie o adevărată dispută pe această temă, care
________________________________ se poartă în popota aviatorilor de la aeroportul militar al Flotilei X, între colonelul Tudor Dealmare şi colonelul Georgescu şi la care mai participă, în tăcere, fără a intervene, deocamdată, în niciun fel, şi căpitanul Lixandru Calomfirescu. Relatarea disputei ne formează deja imaginea a două tipuri de om, diametral opuse: colonelul Georgescu - este tipul executantului perfect, al militarului care “nu are vise…” - nu are conştiinţă! Militarul are doar ordine, de la superiorii săi – ordine pe care trebuie să le execute, orbeşte. Trebuie! Altfel, nu e militar, “e un laş şi un trădător de civil”. De cealaltă parte a disputei, colonelul Tudor Dealmare dezvoltă o imagine umanist – pacifistă a militarului, înţeles mai întâi ca OM şi CAVALER. “Militarul de carieră, stimabile şi dragule colonel Georgescu, este, sau cel puţin, a devenit, în aceşti ultimi ani, în războiul ăsta…în loc de om şi cavaler, a devenit…superlativul absolut al imbecilităţii – şi chiar al trădării, de mult prea multe ori!”. Colonelul Tudor Dealmare crede cu sinceritate că orice război este stârnit de către “negustorii lumii”, iar “militarul de carieră a devenit, din cavaler, sluga şi complicele negustorilor unsuroşi ai lumii, care nu se pot îmbogăţi, peste noapte şi astronomic, decât din crimele comandate acestor funcţionari model, care au devenit automate de lux…”. Colonelul Dealmare dezvoltă un adevărat tir de artilerie şi asupra Bisericii, care s-a depărtat de la adevărata ei misiune şi care, în ultimă instanţă, l-a trădat pe Iisus. “Toţi L-au răstignit, toţi îl răstignim, în fiece zi, în fiecare clipă, pe Blândul şi Înţeleptul DumnezeuHristos”. Chiar şi fără să fi urmărit, până la
48
final, desfăşurarea tuturor evenimentelor nuvelei, cu un minim efort de imaginaţie, am putea descifra destinul celor doi interlocutori; autorul se va ocupa doar de destinul colonelului Dealmare, pe celălalt alungându-l în praful istoriei, aşa cum merită, de fapt. Eu parcă îl şi văd, pe colonelul Georgescu, preluând portretul lui Stalin, din mâinile “glorioasei armate eliberatoare sovietice”- şi purtându-l el mai departe, “spre noi culmi de civilizaţie şi progres”. Ofiţerul pentru care onoarea şi cavalerismul sunt trăsăturile cardinale ale militarului va avea, însă, un destin tragic: după arestarea mareşalului Antonescu şi celebrul discurs al regelui, primind sarcina de a trece la dezarmarea şi arestarea camarazilor germani, alături de care luptase umăr la umăr, colonelulcavaler Tudor Dealmare refuză executarea ordinului şi îi conduce, pe aceştia, până la graniţă, apoi întorcându-se în cazarmă şi punându-se la dispoziţia Curţii Marţiale. …Autorul doar atât ne spune, lăsând în suspensie, desigur cu bună intenţie, deznodământul. Dar am ciunti, în mod nepermis, unitatea şi coerenţa stilistică a nuvelei, dacă nu ne-am opri asupra celor două viziuni ale căpitanului Calomfirescu, fost absolvent al Facultăţii de Antroposofie şi un iniţiat în concepţia lui Rudolf Steiner. Aceste două viziuni, în interpretarea căpitanului-filosof, ar ilustra “influenţa mistică a viselor, asupra realităţii – sau…confluent viselor cu realitatea…a corporalităţii astrale cu corporalitatea fizică, în anume circumstanţe de limită, cum este şi războiul…”. Aici, în relatarea acestor două viseviziuni, îşi demonstrează Adrian Botez întreaga sa măiestrie scriitoricească: nu le poţi repovesti, cu cuvintele tale, fără să trădezi. Vă voi cita din ultimul (visviziune): “Mama, disperată, dădu să caute, prin cratiţe şi oale, ceva isprăvit din gătit, ca să-i dea, cu grăbire, Însângeratului Lumii… dar nu afla nimic isprăvit… şi când s-a aplecat asupra cofei cu apă proaspăt scoasă din fântână… nu mai era, în cofă, strop de apă… - şi mama sa îşi îngropă capul între palme şi începu să plângă cumplit, cu hohote de nestins… Hristos, mâhnit, dar tot blând, spuse: Femeie dragă, văd că nu aţi fost pregătiţi să mă primiţi, şi nici pe oamenii ăştia din jurul meu nu puteţi să-i ajutaţi… Acum plec… poate veţi fi pregătiţi altădată… voi mai veni… mereu voi veni la voi, până veţi fi, în sfârşit, pregătiţi de sărbătoare…” prof. PAUL SPIRESCU
Camelia Pantazi Tudor este de formație economist și istoric. Ce relevanță are acest fapt în creația unui scriitor prin vocație? Cartea de față ne-o demonstrează din plin! Este uluitoare memoria detaliilor, a datelor, nimic nu e lăsat ambiguu, incomplet, la voia întâmplării! Autoarea volumului „Taine în vis”, Editura Astralis, 2016, este un adevărat reportofon viu, care captează pe hârtie lumi de mult apuse, personalități ale culturii românești despre care cititorul neavizat știe mult prea puține sau a uitat mult prea multe, restabilind astfel, pe fragila peliculă a memoriei colective, ordinea firească a lucrurilor, așa încât această peliculă să reziste infinit în timp! Ea este un adevărat justițiar care se bate pentru adevăr, pentru aducerea la lumină – pentru resurecția, am putea spune! – a personalităților din literatură, muzică, pictură ș.a.m.d., trecute în lumi mai bune, cartea devenind astfel și un instrument util pentru tineri, de a-și cunoaște valorile, de a le regăsi întrun spațiu dat și plin de culoare, spațiul în care au respirat, au gândit, au iubit, au creat, printre lucrurile atinse și îndrăgite – efort pe care școala nu se obosește să-l depună, prezentând succint, fad și neatractiv biografia acestor personalități nedreptățite, sărăcite în substanța umană, în primul rînd. Să nu ne lăsăm însă păcăliți – cartea nu este un simplu mega-eseu sau o lecție de istorie literară, prin stil și povestea întrețesută cu vizitele la casele memoriale ea devine un roman extrem de plăcut citirii. Poate suntem martorii nașterii unui nou gen literar, care împacă toate gusturile. Astfel, nu are cum să păcătuiască prin exces de date istorice și biografice, plictisind consumatorul de beletristică, nici, invers, nu abundă de povești romanțioase de care, poate, cititorul de azi e saturat. Cunoașterea prin informare se îmbină într-o proporție, într-o armonie perfectă cu povestea – care, la rîndul ei, este presărată cu elemente fantastice, conferind volumului o putere de seducție sporită. „Taine în vis” este ca o ședință de spiritism unde, la o „masă a umbrelor”, se întâlnesc nu doar cei plecați, dar și propria ființă a scriitoarei, cu proiecția sa din trecut, adusă în
prezent și pregătindu-se pentru viitor, așa cum e, așa cum și-ar dori să fie, sau așa cum ar fi just. O mașină a timpului altfel, care ne relevă faptul că realul și imaginarul nu pot fi niciodată delimitate total, că între a fi și a visa nu există prăpăstii de netrecut. Am avut strania senzație, pe parcursul citirii acestei cărți aparte, că povestitorul este de fapt… greierașul lui Pinocchio – și am înțeles că minunatul (și devastatorul!) act de a scrie reprezintă o călătorie inițiatică, o aventură de redescoperire, iară și iară, a propriei ființe, că scriitorii, în ciuda tuturor „vicisitudinilor” la care sunt supuși, fie ele din afară sau dinspre ei înșiși, au neasemuitul avantaj al autocunoașterii continue, al devenirii din frumos întru mai frumos, chiar dacă nu își asumă niciodată această „vină”: „Nu eu am scris asta, mâna, prin voința ei proprie și unilaterală, iertare, eu eram în transă!”. Călătoria inițiatică a autoarei are mari implicații la nivel de suflet și de subconștient. Eu una am citit printre rânduri și am rămas cu o nostalgie a timpului niciodată stăpânit, dar și cu speranța că niciun act de creație nu dispare sub vreme, atîta timp cât mai există oameni îndrăgostiți de cuvântul scris, care să aibă harul de a-l revela lumii. Întocmai ca soarele care luminează diferit dimineața, la amiază sau pe înserat, sau sub farmecul fiecărui anotimp. „Taine în vis” m-a prins într-o dulce după-amiază de septembrie, așa am simțit. Casele memoriale, pe care autoarea le-a vizitat cu atîta sete de cunoaștere și de frumos, cu atîta patos și abnegaţie în același timp, au condus-o poate, de fiecare dată, spre singura casă memorială cu adevărat durabilă și care nu se poate înfățișa ______________________________
Mircea Boieru 49
______________________________ concret lumii, dar având o extraordinară putere de sugestie pentru cititorul care a rezonat pe deplin: o casă memorială (un templu!) al iubirii, fie ea pierdută, visată sau regăsită, citită în stele sau în cărţi, sub orice formă de agregare, alunecoasă sau perfect identificabilă – fiindcă, nu-i aşa, localizată în Bora Bora sau în Atlantida, în ciuda atemporalităţii sale, iubirea există, acesta este singurul adevăr absolut! Din fericire, autoarea nu cade în patetism, în lamentații, ea ne lasă speranța că viața se regenerează în fiecare primăvară, absolvindu-ne de tristețea pe care am presupune-o anticipat, auzind că este o carte despre case memoriale (afirmație pe care, cred, am reușit s-o corectez prin tot ce am spus pînă acum!). Orice cititor este subiectiv, desigur, și orice carte se pliază, căpătînd o nuanță proprie, pe sufletul și pe experiența sa de viață – și asta e bine! O carte care nu reușește acest lucru, nu și-a atins scopul. Sper să o (re)descoperiți pe Camelia Pantazi Tudor într-o nouă ipostază, aceea de scriitor complet și mereu surprinzător, la care talentul este dublat și de multă muncă. Am căutat (cu lumânarea!) defecte de stil sau de scriere și a fost imposibil să găsesc, nici măcar o mică disonanță, un spațiu nelalocul lui sau o cratimă la final de rând! Cartea este impecabil realizată și grafic, coperta năucitoare, fiecare detaliu migălit cu grijă de bijutier. Astrele fie cu tine, Astralis! LUMINIȚA ZAHARIA
Elena Dican, n. 18 mai 1959, la Drăgășani, jud. Vâlcea Absolventă a Facultății de Planificare și Cibernetică Economică – Academia de Studii Economice București, 1982 Debut: Între perfectul simplu și perfectul compus. Memorii, București, eLiteratura, 2013, prefață: Vasile Poenaru, 312 p. De m-aș fi numit Șeherezada, București, eLiteratura, în 2016, p.168 * Titlul volumului de proză scurtă al Elenei Dican, De m-aș fi numit Șeherezada, apărut la București, la editura eLiteratura, în 2016, conturează un bogat orizont de așteptare și pregătește, totodată, efectul de surpriză oferit cititorului invitat, de data aceasta, nu în universul de vrajă orientală ci, dimpotrivă, în plină actualitate, ferm axată pe problemele de viață ale omului contemporan. Ceea ce are însă comun cu celebra culegere de basme spuse de Șeherezada este capacitatea autoarei de a incita curiozitatea cititorului, arta dozării suspansului și, în unele secvențe, tehnica inserției, având în vedere că fiecare narațiune cuprinde nu numai „povestea” protagoniștilor, ci și „poveștile” oamenilor cu care li se intersectează destinul. Cartea reunește cinci narațiuni: Răspuns, Așteptare, Alegerea, Dorință, O viață demnă, tratând tema vieții aflate între cele patru puncte cardinale ce îi determină cursul: dorința, alegerea, așteptarea, răspunsul. Nu cumva orice dorință sau aspirație implică o alegere, urmată de așteptare și, bineînțeles, de un răspuns? Și, rescriind titlurile în ordine inversă nu încercăm încă o apropiere de cărțile orientale care se citesc de la dreapta la stânga, de la sfârșitul (nostru) la început? Dar trebuie să ne dăm seama că orice răspuns va genera alte dorințe, alegeri, așteptări, iar existența umană își va continua cursul încă o mie și una de zile și de nopți… Iar dacă o mie este un cuvânt sinonim cu infinitul, cum aprecia Jorge Luis Borges, a adăuga o zi sau o noapte la această infinitate înseamnă a întări ideea de permanență. Sunt cinci secvențe de proză realistă, în care faptele sunt relatate
______________________________ de o voce narativă, din exterior, însă, de fiecare dată, naratorul se solidarizează cu punctul de vedere al personajelor, pătrunzând în orizontul lor intim fără însă a se confunda cu acestea. Iar atenția nu se concentrează numai asupra întâmplărilor propriuzise, reconstituite din substanța impalpabilă a amintirii, ci, mai ales, asupra interiorității personajelor evocate. Cu alte cuvinte, se sondează interioritatea ființei, idee expresiv formulată în narațiunea O viață demnă: Ochii ei nu mai priveau atât de mult în exterior, în lumea de afară. Ziceai că se-ntorseseră așa, cumva, pe dos, și priveau mai mult în interior, înlăuntrul ei. Înspre suflet, cum ar veni. (p. 161) Astfel, atenția este egal distribuită între „suflet” și relațiile individului cu istoria, între „suflet” și relațiile interumane. Chiar unul dintre centrele de interes ale cărții îl constituie modul în care omul comun percepe schimbările istorice și sociale: Aurica străbătuse, astfel, până acum, trei regimuri, adică pe ăla burghezo-moșieresc, pe ăla comunist și pe ăsta de i se zicea democratic în care își ducea zilele azi, aflat în plină desfășurare în acest deceniu al vieții ei, al optulea, a doua jumătate. Ei nu-i displăcuse niciunul în mod special, nici chiar ăla burghezo-moșieresc. (Dorință, p.128) Important este că, indiferent de regimul politic sau de orânduirea socială, omul rămâne ferm în convingerile și în conduita sa: Însă, peste toate, Aurica era convinsă că omul sfințește locul, cum auzise ea că spuneau ăia de învățaseră mai multă 50
carte decât apucase să învețe ea. Că îți e bine sau îți e rău nu după cum era puterea aia de sus, de la conducere, ci după cum era omul, după cum se gospodărea el. După cum era de vrednic să facă lucruri. (Dorință, p.141) Și aici, arta narativă constă, înainte de toate, în modalitatea de a exprima adevăruri și experiențe esențiale în limbajul simplu al personajelor: Și de fruntașii colectivizării i se urâse, oameni din sat, d-aici, de la el, care încercaseră să-l îmbrobodească cu vorbele lor, când el știa că cei mai mulți dintre ei abia se mai țineau pe picioare de supărare că le luaseră pentru colectiv aproape toate tarlalele. Prea puține le mai rămăseseră. Una vorbeau, alta era în sufletul lor. Că, uite, constatase Dumitru, uite, așa e omul pe Pământul ăsta! Nici el nu știe cine e de-adevăratelea… (Așteptare, p.60) Este deosebit de interesant felul în care oamenii percep și exprimă schimbările determinate de noi fenomene sociale, cum ar fi „exodul” la oraș al celor din mediul rural, în anii industrializării, sau, mai târziu, „exodul” românilor în țările din Occident. O pagină din narațiunea intitulată Așteptare, ce relatează vizita la oraș a unui văr al Vetei lui Mierloi, păstrează savoarea mirării drumeților popsiți la Hanul Ancuței, în fața lucrurilor minunate văzute de negustorul lipscan: „E frumos, țață Vetă, la bloc, e frumos, acolo toate îți vin în casă, și apa, și căldura… Și e, țață Vetă… au ăia o curățenie de poți să lingi pe jos, că nu ț-ă scârbă. […] Da' știi, țață Vetă, că ei nu beau așa cum bem noi?” își dăduse Costică drumul de tot la vorbă, că-i și cam plăcea, semăna cu mă-sa, doar că nu era muiere. „Da' cum beau?” sărise Veta curioasă, să știe și ea cum trăia lumea la oraș… „Păi nu beau așa, cu ulcica… pun vinul în pahar cam de două dește și dup-aia, dup-aia toarnă sifon peste vin până se umple paharu'…” „Ce toarnă?” ceruse Veta lămuriri suplimentare. „Ce toarnă, Costele, peste vin?” „Toarnă sifon, țață Vetă, sifon, apă d-aia, dă-ți înțapă limba…”. Sau, într-o altă pagină – de data aceasta întâmplările sunt situate pe o altă treaptă temporală – se consemnează impresiile lui Trică al lui Onică, plecat să lucreze în Occident, → CARMEN SIMA
în eforturile sale de adaptare, convins că „nu puteai rămâne în urma timpurilor”: Nici englezii nu i se păruseră a fi oameni răi. Nu, n-ar fi putut spune așa ceva. Nici pe departe. Erau chiar grijulii dacă li se părea lor că ești într-un impas și-și ofereau, necondiționat, ajutorul. Îl plăteau bine pentru ce muncea, n-ar fi câștigat într-un an în țară cât câștiga într-o lună muncind la străini. Erau cumsecade, dar de amestecat, nu s-ar fi amestecat. Cu ei, cu emigranții. (O viață demnă, p. 165) Un alt centru de interes îl constituie relațiile interumane: relațiile dintre soți, dintre părinți și copii, relațiile dintre membrii unei comunități. Iată ce gândește, spre exemplu, mama Sofica din Alegerea despre reușita relației conjugale: „…Dacă i-e milă de nevastă bărbatului, dacă i-e milă de bărbat femeii, la suferință… dacă nu se milesc unu' de altu', omul și femeia”, zicea mama Sofica, „dacă nu se milesc și nu se-ngrijesc unu' de altu' la suferință, atunci poci să spui că niciunu' n-a avut noroc. Nici ăla care-ndrăgește, nici acela care nundrăgește…” (p.84) În patru dintre povestiri personajele principale sunt femei cu o experiență bogată de viață: Veronica (Răspuns), Gheorghița (Așteptare), Marina (Alegerea), Aurica (Dorință). Acestea, aflate într-un moment tensionat al existenței, impus fie de așteptarea unui răspuns sau a unei persoane dragi, fie de luarea unei decizii, rememorează scenele esențiale din viața lor, analizând cu luciditate nu numai evenimentele ori comportamentul celor apropiați, ci și propriile reacții, fapte, trăiri: Marinei nu-i fusese nicio clipă străin ce se întâmpla cu ea. Aproape că se autodiagnosticase. Mai degrabă un defect profesional decât o consecință a cunoștințelor de psihologie din facultate care, iată, n-o ajutau la nimic. […] Nu se simțise niciodată atât de pierdută și, cu toate că își explica, teoretic, toate stările și chiar știa la ce să se aștepte, fusese în zadar. Furie, nesiguranță, neîncredere, comparații, autoînvinuire, acuzații. Pe toate și le explica, le înțelegea. Numai că le înțelegea, cumva, la nivel mintal. Și nivelul ăsta, mintal, n-avea cum să ajungă la suflet. (Alegerea, p.119) De asemenea, se poate remarca o reprezentare complexă a personajelor,
observarea din mai multe unghiuri (din perspectiva altor personaje și a naratorului), unghiul personal părând uneori insuficient. Așa se întâmplă în cazul Veronicăi, din Răspuns: Așa spunea el (Doru) despre nevastă-sa, că era foarte stângace când trebuia să prezinte un succes. Dacă ar fi fost după ea, nici nu ar fi adus vorba despre vreo realizare. Era, de altfel, adevărat că Veronica nu iubea emfaza nici măcar în ceea ce-o privea și ar fi fost în stare să strice tot vorbind despre tocmai înfăptuitul succes al lui Doru, oricare ar fi fost, într-un fel cât se poate de firesc. Teama lui Doru era că, de fapt, Veronica ar fi diminuat tot farmecul. Plus dimensiunea celei mai recente realizări, fiindcă nevastă-sa avea obiceiul să prezinte lucrurile exact, fără să le scoată din matca lor. (p.34) Iar trăsăturile definitorii ale personajelor feminine evocate, evidențiindu-se mai ales în relațiile familiale, sunt devotamentul, altruismul, răbdarea, înțelegerea, sinceritatea, dăruirea de sine. Este impresionantă așteptarea Gheorghiței, protagonista nuvelei Așteptare, al cărei soț își părăsise familia în urmă cu douăzeci de ani, încrederea ei în reîntoarcerea bărbatului, pregătirea atentă, concentrată a femeii, săptămână de săptămână, de a-și primeni casa și sufletul în speranța reîntâlnirii cu cel drag. Și când, în final, „miracolul” se întâmplă, Gheorghița i se adresează cu sim-plitate și discreție, fără urmă ______________________________
Mircea Boieriu 51
de reproș, fără să aștepte recunoștință, ca și când despărțirea nici n-ar fi existat: „Să-ți pui ceva dă mâncare”, continuase Gheoghița, văzând că Georgică e tot mut. „Oi fi flămând, vii dă dăparte” zise iar, la întâmplare, că n-avea de unde să știe cât fusese drumul pe care îl făcuse Georgică până să răsară aici, în bătătură. (p. 77) Și finalul narațiunii, ce plasează iubirea sub semnul veșniciei, apare ca o deschidere spre altceva, ca o traversare în altă dimensiune, aflată dincolo de hotarele vieții: Și tot așa avea să fie până în ziua în care Gheorghița și Georgică, cu gândul la duiumul de zile în care făcuseră asta, vor fi urcat, pentru ultima dată, potecile, căutând poieni și pajiști nimerite să ascundă dezmierdări fierbinți. Fiindcă acolo, pe dealurile dintre vii, mai aproape de acoperișul lumii, Gheorghița și Georgică își vor fi trăit, cu adevărat, prima și ultima iubire… (Așteptare, p.78) Sunt poveștile unor oameni care își găsesc cu ușurință corespondent în viața imediată, iar autoarea este o Șeherezadă modernă, cu o înclinație specială de a descoperi trăsăturile ce înnobilează ființa umană. De aceea n-ar fi o exagerare dacă am încheia lectura cărții cu același elogiu pe care Șahriar îl aduce Șeherezadei, eroina celor O mie și una de nopți: O, Șahrazada, ce splendidă e această istorie!... Ce admirabilă e! Tu m-ai instruit, o! învățato și discreto, și m-ai făcut să aflu evenimentele ce li s-au întâmplat altora și să consider cu atenție vorbele regilor și ale popoarelor din trecut, ceea ce li s-a întâmplat extraordinar și miraculos sau numai demn de reflexiune. Și într-adevăr, ascultându-te timp de o mie și una de nopți, rămân cu un suflet profund schimbat, voios și îmbibat în fericirea de a trăi. E tocmai ceea ce ne dăruiește cartea Elenei Dican: încrederea în demnitatea și frumusețea vieții, un suflet deschis spre înălțimea valorilor umane. Volumul nu conține fapte eroice, ridicate pe treapta irealității, dar se poate vorbi despre un eroism al supraviețuirii, într-un context constrângător, prin păstrarea nealterată a integrității morale.
PAGINI GERMANE
După ce între anii 2013-2015 a tradus „Trilogia cunoaşterii” a lui Lucian Blaga în germană, adică “Eonul dogmatic” (1931) în 2014, “Cunoaşterea luciferică“ (1933) în 2013 şi „Cunoaşterea trascendentă“ (1934) în 2015, profesorul universitar dr. Rainer Schubert, născut în 1948 la Viena, fost director al Forumului Cultural Austriac din Bucureşti între anii 1999-2007 şi profesor de filosofie o perioadă şi la Cluj, traduce acum „Despre conştiinţa filosofică“*, carte apărută cu sprijinul financiar al Institutului Cultural Român din Bucureşti. De semnalat faptul că această carte a apărut ca volumul 31 din cadrul seriei “Forum: Rumänien”, editat de Thede Kahl şi Larisa Schippel la editura ştiinţică Frank & Timme din Berlin, unde a apărut, de altfel, şi traducerea „Cenzurei transcendente“. Potrivit „Anexei editoriale“ la „Testamentul filosofic al lui Blaga (25.VII. 1959), această „Trilogie a cunoaşterii“ este precedată de lucrarea “Despre conşiinţa filosofică“, manuscris dactilografiat, care a constituit cursul ţinut la Universitatea din Cluj în anul 1947. Henri Wald apreciază această lucrare ca o filosofie a filosofiei, o metafilosofie. După Blaga “Oricine e înzestrat cu cu aptitudinile necesare, receptive şi de spontaneitate, poate să ajungă, încetul cu încetul, la înjghebarea unei conştiinţe filosofice” (p.23). Conştiinţa filosofică e o problemă de viziune, consideră, pe drept, Al Tănase. Dacă în orizontul filosofiei aria problemei o constituie lumea ca tot, în schimb, în ştiinţă, aria problemei e dată doar de un segment al realului. Trebuie să amintim neaparat faptul că Blaga a preţuit ştiinţa dar a condamnat scientismul, care pentru el era “o anomalie a spiritului ştiinţific”, aemenea idei filosofice dovedindu-se de cele mai adesea “plate”, spre deosebire de concepţia hegeliană care este ”înaltă” sau de cea a lui Schopenhauer care este “adâncă”.
În ceea ce priveşte elementele mitice, acestea se împletesc cu cele raţionale. De fapt, mitul şi magicul – consideră Blaga – se înfiltrează în orice sistem metafizic. Mitul şi magicul sunt mijloace la îndemână care permit gândirii saltul de la “parte” la “Tot”. Este convins că locul accentului transcendental într-o filosofie este hotărâtor pentru fizionomia şi structura acelei filosofii. Blaga mai introduce şi temenul de motiv filosofic, adică o idee sau un ansamblu de idei care se repetă în mai multe sisteme filosofice, în forme mai concrete sau mai abstracte, precum ego sum cogitans la sf. Augustin, Descartes, Kant şi Fichte, ideea de devenire, de unitate funciară a existenţei sau de pluralism al existenţei. Demnă de subliniat este apoi distincţia pe care Blaga o face dintre ipostaza sistemică şi cea aforistică, fragmentară a lumii filosofice. Pe drept consideră Blaga drept eroare reducerea rolului ştiinţei şi chiar a filosofiei la utilitatea pragmatică: “Exigenţele metafizice ale omului îşi au temeiul tocmai în această structură care ne îndrumă în chip complementar spre încercări revelatorii. Dacă însă metafizica este rodul unei exigenţe structural înrădăcinată în fiinţa umană, nu vedem nici cum speculaţiile metafizice ar putea fi puse sub interdicţie, precum doreşte Kant, şi nici cum ele ar putea fi numite un simplu joc gratuit al spiritului. Desfiinţarea elanurilor metafizice ar însemna o mutilare a fiinţei umane. Plăsmuirile metafizice rămîn, cu alte cuvinte, pentru spirit o hrană cel puţin tot atât de necesară, ca şi cea materială pentru organismul animal” (p. 197). În paralela pe care o face între creatorul de artă şi filosof, afirmă: “De remarcat e şi împrejurarea că creatorul de artă nu are “metode”, ce fac parte chiar din corpul operei, cum le propane totdeauna un filosof; creatorul de artă posedă cel mult o tehnică, ce condiţionează opera, şi care poate fi bănuită drept realizare. Creatorul de artă nu “pledează” în operă pentru operă, cum face filosoful tot timpul, ci îşi prezintă pur şi simplu opera, aşteptând din partea semenilor nu o aderare, care să angajeze spiritual sub raportul aptitudinilor sale de optare intelectuală, cid oar o reacţie estetică fără de alte 52
______________________________ consecinţe decît cele ce decurg din atitudinea pură a contemplării” (pp. 231-232). E convins că gânditorii stăpîniţi de puternice înclinaţii artistice (aşa cum el însuşi, de fapt, a fost) vor căuta să asimileze filosofiei cât mai multe din procedeele artei. De fapt, conştiinţa filosofică este “o stare posibilă, mai complexă, a conştiinţei” (p. 233). Această carte este o amplă, documentată şi sistematizată incursiune în filosofie de la începuturile ei şi până în actualitate. Am încheia, redând o afirmaţie a lui Al. Tănase din studiul introductiv la Lucian Blaga „Opere 8. Trilogia cunoaşterii”, Editura Minerva, Bucureşti, 1983: “În concluzie, Blaga apreciază conştiinţa filosofică nu ca o formă specializată a conştiinţei, ci ca o stare posibilă, mai complexă a conştiinţei, caracterizată mai ales prin luciditate, prin capacitate de solidarizare şi vitalizare a tuturor stărilor de conştiinţă printr-un soi de eficienţă axiologică în raport cu toate celelalte forme de conştiinţă, ca un ideal spre care ele trebuie să tindă mereu, fără a-l epuiza vreodată” (p. 16). MIRCEA M. POP _______ *Lucian Blaga: Über das philosophische Bewusstsein. Aus dem Rumänischen übersetzt von Rainer Schubert, Frank & Timme GmbH, Verlag für wissenschaftliche Literatur, Berlin, 2016, 265 p.
Cei vicleni vor avea soarta cea mai grea Criminali mincinoşi cu foame de ateu Soţiei mele GITTA MARIA Mila şi frica deschid sfânta uşă În altar spiritul meu se hrăneşte Cum într-o mare stoluri mari de peşte
PSALMUL 1 Natura s-a hrănit cu sufletul meu Toate florile primăverii m-au plâns În cugetul Sfântului Duh s-au strâns Cum apa din lumina din curcubeu Ziua şi noaptea vibrează-n cuvinte Ca un pom roditor lângă izvoare Roadele lui nasc lumi trecătoare Despre viitor ne-aducem aminte Cel fără credinţă spulberat de vânt De se pierde ca praful în furtună Nu-i nimeni în uitare de-l adună Calea drepţilor prin Domnul ia avânt De trece dincolo spre veşnicie Şi veghează ruga din poezie PSALMUL 2 Patimi rele vor creşte s-o frângă Cu cel de sus să n-avem legătură Dar nu pot lua spirit din natură Orice anotimp e-o hrană nătângă Vine porunca de pe Muntele Sfânt Cu frică să-l slujim şi-n trup cutremur Urgia Lui mă face azi să tremur Din orice rugă îmi fac mereu avânt
______________________________ Eternizat întru dumnezeire Cu glasul meu către Domnul am strigat Din muntele sfânt vin roade bogate De ziua de mâine sunt azi legate La plăcerile lumii n-am fost argat De patima nopţii nu mă voi teme Gata sunt Doamne să trec peste vreme PSALMUL 4 Te caut în gânduri clipă de clipă Oriunde aş fi ascultă ruga mea N-am rupt minciuna şi deşertăciunea Să îmi cioplesc din cel veşnic aripă M-ai zămislit minunat şi cuvios Jertfa dreptăţii mi-a consumat viaţa Din raza feţei Tale dimineaţa O deduc tainic cum vibrează prin os
Pe calea cea dreaptă urcă gândul meu În cuget hrănit cu lumina de-apoi Să nu-mi cioplesc din necredinţă altoi
Puls mai profund decât în inima mea Rodul de grâu de vin şi de undelemn În muguri de pădure cresc cruci de lemn
Ca să crească roadele unui ateu Doar prin Tine Doamne calea cea dreaptă Fericit voi fi pe ultima treaptă
Lumina din cuvinte filtru de stea În nădejdea Ta voi adormi Doamne Să pot cânta prin rodul unei toamne
PSALMUL 3
PSALMUL 5
Între bine şi rău creşte risipa Din orice păcat nimic nu rămâne Doar materia vrea moartea s-amâne Numai din Dumnezeu se naşte clipa Această vreme din a Ta privire Hrăneşte viaţa pentru credinţă Pregătit sunt să trec în nefiinţă
Al meu grai şi strigare înţelege Ia aminte de glasul rugii mele Când spăl în zori sufletul meu cu stele Să nu fiu umbre de fărădelege Dimineaţa vei auzi glasul meu Stau înaintea Ta şi mă vei vedea 53
Pe Calea Ta smerit şi drept pe tuşă Când trupul meu se va retrage-n pământ Doar sufletul meu zori va fi în Cuvânt PSALMUL 6 Sufletul meu s-a tulburat de noapte Oasele mele-s ninse de atâta cer Scoate-mă Doamne din nevăzut mister Cum iese lumina din fructe coapte În iad cine Te va lăuda plângând Tulburi sunt ochii mei de supărare Glasul plângerii mele pe cărare Chemă rugăciune născută din gând Dă-mi Doamne gândirii partea mea de cer Şi vindecă-mă de patimi şi de dor Chiar dacă rămân prin spirit călător Şi n-am puterea acestui veac să-ţi cer Să rămân pe veci în satul meu natal Cu numele scris pe-o cruce de metal PSALMUL 7 Apără-mă Doamne de fiara lumii Sufletu-mi să nu fie luat de leu De vrăşmaşii mei cu inimi de ateu Slava mea să nu fie hrana humii Drept la inimă şi nevinovat sunt Cu răbdare şi tărie judecat Adevărul să nu intre în păcat Zămislit cum se face din lapte unt Fără parte de unelte de moarte Cei ce au săpat-o să cadă-n groapă Dincolo de gând pedeapsa s-o poarte Pe capul unui silnic să pogoare Cel care prin fapte morminte sapă Cum sapă şobolanii pe ogoare AUREL M. BURICEA
Starea prozei
Draga şi buna mea Tricy Îţi scriu aceste rânduri cu ultima fărâmă de curaj ce mi-a rămas. Sper să găsesc puterea de a continua scrisoarea până la capăt SUNT VINOVATĂ. Sunt vinovată de prea multă dragoste. Din dragoste se poate greşi, din dragoste se poate ucide, din dragoste poţi ferici sau distruge pe acel pe care-l iubeşti IARTĂ-MĂ….fiindcă eu n-am fost în stare să mă iert. Mă întorc la momentul acela şi până astăzi simt cum mă cuprinde spaima şi oroarea. Credeam că voi muri şi eu, atunci când te-am văzut în braţele crispate de moarte, ale lui Mario, fratele meu şi tatăl tău. Hotărârea a venit pe loc, fără să-mi lase timp de gândire, dar şi fără urmă de îndoială. Te-am smuls din mâinile lui, te-am strâns la pieptul meu şi-am luat-o la fugă. M-am uitat odată în direcţia mamei tale. Şi ea era la pământ. N-am ştiut dacă moartă, sau numai rănită, dar nu m-am apropiat să văd şi nici nu m-am oprit din fugă. Grindina de bombe continua să cadă peste capetele noastre. Nu era timp de pierdut. Nici până astăzi, nu ştiu cu siguranţă dacă ea, ori Beea, sora ta geamănă, au scăpat cu viaţă. Atunci aveam numai un singur gând. Să te pun măcar pe tine la adăpost de explozii. Iartă-mă pentru egoism, pentru că am îndrăznit să te despart de familia ta firească. Nu vreau să-ţi ascund adevărul, ori să-mi micşorez vina. Când am hotărât să-ţi scriu, am jurat că nu voi ascunde nimic. Te rog doar să ai răbdare şi înţelegere. Şi te rog să nu mă judeci prea aspru.. După bombardament am rătăcit îngrozită pe străzi ceasuri fără sfârşit, până ce ai început să plângi de foame. Îmi trebuia urgent un adăpost. Deja hotărâsem în minte că eşti copilul meu, că te voi înfia şi orice ar fi să fie, nu voi renunţa la fericirea de a te avea. Nimeni nu ştia şi nici nu avea cum să afle cele ce se întâmplaseră în Piaţa gării. Eram hotărâtă să păstrez secretul până la moarte. Dar pentru asta era nevoie
___________________________________________
să dispar. În Bologna nu puteam rămâne. Prea multe cunoştinţe, prieteni, vecini. Trebuia să găsesc cât de repede o soluţie. Când s-a înserat şi străzile erau aproape pustii, m-am întors acasă. Am intrat prin spatele clădirii şi nu m-am oprit să respir până ce nu m-am văzut în apartamentul nostru. Am tras storurile şi perdele. Întunericul din cameră era de nepătruns. Abia atunci am îndrăznit să aprind lampa. Între timp îmi făcusem şi un plan. Cu puţin noroc ar fi avut şanse de reuşită. Mi-am strâns câteva lucruri întro valijoară, numai strictul necesar, iar într-un rucsac am pus tot ce-mi făcea de trebuinţă pentru tine, vreau să spun pentru un sugar de numai câteva luni. În tot acel timp eram conştientă că n-o să mai revin acolo niciodată. Că nu o să-mi mai revăd casa. Dar nu m-am oprit. În clipa aceea nu m-ai reprezenta pentru mine nimic. Eram pregătită pentru un nou început. Privindu-te, aşa cum te jucai între scutecele desfăcute, simţeam în tot corpul o nemaipomenită energie. Ştiam că voi fi în stare să te cresc. Ştiam că prin tine voi schimba viitorul, voi recupera tot ce-am pierdut, voi avea o altă familie. În zori, înainte de răsăritul soarelui, mă aflam într-un taxi în drum spre o nouă locuinţă, un hotel din marginea Bolognei, „Casa de la Felice”, o pensiune pe care am zărito notată într-un ghid turistic, aruncat la vedere într-o cutie de gunoi. Hotelul era dezolant, mic şi dărăpănat dar pentru mine era tocmai bun. Departe de lume, departe de ochi iscoditori. Speram din toată inima că nu va trebui să rămân acolo 54
multă vreme. Am închiriat o cameră şi am pornit să-mi pun planul în aplicare. În primul rând, aveam nevoie să dau un telefon. În sertarul de la noptieră, aşa cum m-am aşteptat, se găsea Biblia, dar şi o carte de telefoane. Cei drept, cam veche şi ruptă şi murdară, dar litera „M” de care avem eu nevoie exista în întregime. Când, la sunetul telefonului, cineva în celălalt capăt al firului a ridicat receptorul, am sperat că norocul mă va ajuta, că mă aflu pe drumul cel bun şi “Casa Fericirii”, pensiunea aleasă, îşi merită numele. Domnul Moretti mi-a răspuns în persoană şi a fost extrem de cooperant. A doua zi te-am lăsat în grija cameristei de la hotel şi am plecat la întâlnire. Războiul ne făcuse pe toţi mai omenoşi. N-a fost nevoie să-i explic nimic acelei femei inimoase care îmi descuiase uşa de la nr. 36 în seara precedentă, privindu-mă aproape matern. Pe vremea când mai trăiau, părinţii mei au avut un prieten care milita pentru plecarea evreilor în Palestina. Nu o dată îl auzisem discutând la noi în salon la o „cafea şi un trabuc” aşa cum obişnuia să spună tatăl meu, că numai aşa se limpezesc ideile, despre necesitatea de a se clădi o ţară a evreilor din toată lumea, pe pământul strămoşesc. El este adresa, mi-am spus. În Palestina n-o să mă găsească nimeni. E adevărat că pe omul acela nu-l mai văzusem de ani de zile, dar am avut norocul să-i reţin numele şi astfel să-i pot da de urmă. Mai rămâneau desigur câteva probleme esenţiale… Dacă omul meu era în Bologna, dacă-şi mai amintea de mine şi dacă încă mai avea aceleaşi idei. În timp oamenii se mai schimbă… Totuşi trebuia să încerc. Când i-am găsit numele în cartea de telefon şi de la celălalt capăt a venit răspunsul, am tresărit de emoţie. Era chiar domnul Moretti în persoană. Am solicitat o întâlnire şi el s-a grăbit să-mi spună că abia aşteaptă să mă vadă. Restaurantul „Capricio” avea numai câteva mese ocupate. Se vorbea pe ton scăzut, aplicele aruncau lumini palide estompate peste draperiile de catifea albastră → MADELEINE DAVIDSOHN
care acopereau ferestrele. Deşi elegant şi de bun gust, atmosfera în restaurant era sumbră probabil şi din pricina camuflajului. Războiul era prezent la tot pasul, iar cumplitul bombardament din zilele trecute nu putea fi uitat cu uşurinţă. De cum am intrat pe uşă l-am recunoscut imediat, dar nu şi el pe mine. Pe vremea când ne vizita eram doar o fetiţă. Acum în faţa lui stătea o femeie în toată firea. M-am apropiat de masa unde şedea şi el s-a ridica în picioare. S-a înclinat în faţa mea şi mi-a sărutat mâna cu deferenţă, după care mi-a strâns-o cu putere, ca sămi dau seama că pot conta pe prietenia şi ajutorul lui. - O cafea sau mai bine un pahar de vin? m-a întrebat zâmbind. Asta ca să mai încălzim atmosfera. - Prefer cafea. - Atunci eu o să comand vin. Soţul? Şi m-a privit întrebător? - A murit în bombardament, am răspuns repezit. Acesta e şi motivul pentru care v-am solicitat întâlnirea. Am rămas singură cu fetiţa mea de numai patru luni. Mă tem pentru amândouă... Situaţia evreilor în lumea de acum, cred că o ştiţi mai bine decât mine. Vreau să părăsesc Italia. - Din păcate o cunosc îndeaproape. Nemţii încă nu ne-au arătat tot ce sunt în stare. Dar n-avea grijă, o să te ajut. Încotro v-aţi gândit să plecaţi? - Palestina. Domnul Moretti a ridicat surprins sprâncenele. Desigur, nu se aşteptat la răspunsul meu. - V-aţi gândit bine. Acolo situaţia e dificilă, mai ales pentru o femeie singură cu un copil mic. - M-am gândit bine, am răspuns fără ezitare. - În cazul acesta, sunt încântat să vă fiu de folos. Spune-mi numai pe ce nume să procur actele. -Bonello, i-am spus la întâmplare primul nume care mi-a venit în minte Renata şi Tricy Bonello. Domnul Moretti şi l-a însemnat pe şerveţelul de hârtie aflat pe masă, după care l-a aranjat pe muchie în buzunarul de la piept, ca pe o batistă. - Pentru siguranţă, mi-a zâmbit şi mi-a făcut cu ochiul. Nu ştii cine te poate observa. - Putem lua masa împreună? De mult n-am mai fost în compania unei doamne aşa frumoasă, m-a invitat
galant, când a văzut că mă ridic şi mă pregătesc de plecare. - Mulţumesc, dar fetiţa, mă aşteaptă, i-am spus, simţind că deja mi-e dor de tine. Am lăsat-o cu patroana hotelului unde locuim acum. Nu-mi permit să abuzez şi, chiar, trebuie să fiu înapoi pentru masa copilului. - În cazul acesta nu mai îndrăznesc să vă reţin. Imediat ce am noutăţi, vă dau de ştire. După părerea mea, sunteţi o femeie curajoasă şi clar văzătoare, Palestina ar trebui să fie unica soluţie pentru noi toţi. Doresc din suflet să vă fiu de folos. - Aşa sper şi eu, am răspuns, fericită că totul a mers atât de uşor. - Ruşii înaintează, Americanii sunt deja aici, iar Mussolini se clatină ca o frunză în vânt. Războiul acesta nenorocit o să se termine odată şi-odată, iar prigoniţii istoriei îşi vor găsi un loc sub soare. Să sperăm în bine. După întâlnire, m-am întors la hotel mult mai liniştită. Domnul Moretti fusese ca un tonic pentru sufletul meu. Am avut mare noroc să-l găsesc la telefon. Acum îmi rămânea de făcut încă un ultim drum înaintea plecării. Trebuia neapărat s-o vizitez pe Beatrice, prietena mea cea mai bună. Întâlnirea acesta îmi stătea pe suflet, totuşi nu aveam încotro. Cele ce-mi pusesem în minte să fac erau absolut obligatorii. Şi cu adevărat a fost o convorbire grea, dificilă pentru amândouă. În vederea ei, m-am înarmat cu tot curajul şi stăpânirea de sine. Ştiam cât o voi întrista pe Beatrice şimi părea nespus de rău, dar trebuia să mă asigur de tăcerea, mai ales de colaborarea ei. După asta m-am întors la hotel mult mai liniştită. Planul meu începea să prindă contur. ______________________________
Mircea Boieriu
55
______________________________ Duminică dimineaţă cineva s-a prezentat la recepţie şi a întrebat de doamna Bonello. Trecuseră trei zile de la întâlnirea din restaurant. Camerista m-a anunţat că voi fi aşteptată la florăria din colţul străzii în jurul orei două după amiază, când buchetul de crizanteme comandat, va fi gata. La două fix eram în faţa florăriei. Domnul Moretti se găsea pe celălalt trotuar. Când a fost sigur că l-am observat, a înaintat spre staţia de autobuz, unde s-a oprit să-l ajung din urmă. - Regret că nu v-am telefonat din timp, dar nu ştii niciodată dacă telefoanele sunt sau nu interceptate. Mai ales cele de la hoteluri. În zilele acestea e bine să fii precaut. -Astăzi e duminică. Joi seara o maşină de culoarea măslinei va aştepta la scară. La recepţie o să le spuneţi că plecaţi în weekend. Plătiţi camera pentru toată săptămâna urmă-toare, rugându-i să o mai reţină ocupată până vă închiriaţi un apartament. Îmbrăcaţi-vă de călătorie şi luaţi numai strictul necesar. Puteţi lăsa în dulap două trei rochii pentru recuzită. Va fi şi mai clar că vă întoarceţiO să plecaţi la La Spezia, un port mic undeva lângă Genova. Probabil acolo vă veţi îmbarca. Mult succes şi numai bine doamnă Bonelli. Când urcaţi în hotel nu uitaţi buchetul de crizanteme. Cu adevărat vă aşteaptă. Întâlnirea noastră m-a bucurat mult. Să fie într-un ceas bun.
NAŢIUNEA ÎN STARE DE VEGHE
20. Gestionarea „patriei” şi a „etno-spiritualităţii” naţiunilor (II) „Gestionarea etno-spiritualităţii” revine oamenilor şi organizaţiilor cu funcţii explicite, în care elitele sociale şi „minţile luminate” ale neamului conlucrează în vederea întreţinerii organicităţii naţiunilor şi capacităţii lor funcţionale. În acest demers, un loc important îl ocupă credinţele prin care oamenii conştienţi „de sine” îşi definesc identitatea în raport de modalităţile în care se raportează la supranatural. Modelele de gândire, sentimentele şi acţiunile care au legătură cu supranaturalul poartă generic numele de „religii” - produsul unor procese intuitive care generează reacţii de apărare a oamenilor şi organizaţiilor la toate situaţiile de incertitudini, dar şi comportamente cu încărcătură spirituală. Acestea modelează spiritul şi „conştiinţa de sine”, contribuind, fundamental, la conservarea identităţii etno-spirituale prin „experienţa religioasă” care are loc în timp istoric şi în spaţiul sacral marcat de locurile sfinte sau semne ale spaţiului sacralizat. La toate naţiunile există o relaţie organică între activităţile religioase (ritualurile) şi organizaţiile sociale care se ocupă de „cultivarea spiritului”.
______________________________________________ Valorile influenţează obiceiurile, deprinderile şi stilurile de viaţă în baza cărora se pot construi şi selecta strategii de acţiune. Cele cu componente simbolice puternice îşi dovedesc viabilitatea, pe termen lung, în lupta naţiunilor cu construcţiile mecanice - imperiile sau „centrele de putere”. Împotriva spiritului unei naţiuni, orice putere imperială este nevoită să cedeze, întrucât spiritul nu poate fi distrus prin simboluri mecanice. Prin cultivarea credinţelor, naţiunile generează cultura. Aceasta are rol preponderent în educaţia oamenilor în interiorul organizaţiilor, dar şi a aşa-numitului ,,om politic”, care-şi arogă dreptul de a administra naţiunile; educaţia construieşte raporturi informale între oameni, îi conştientizează asupra necesităţilor de organizare şi întreţine mijloacele de socializare; De asemenea, este sinonimă cu „civilizaţia” - procesul social definitoriu pentru omenire, în interiorul căruia naţiunile îşi afirmă valorile culturale proprii şi capacitatea de a se deschide spre universalitate, pentru a întreţine patrimoniul de valori universale. Cultura: - exprimă „modul de viaţă” al naţiunii şi formele simbolice care determină concepţiile şi modalităţile practice de participare a oamenilor la viaţa socială; - generează motivaţiile din care derivă gândirea şi acţiunile oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante şi ale organizaţiilor cu funcţii explicite; - încorporează cunoştinţele, credinţele religioase, arta, morala, obiceiurile şi celelalte capacităţi spirituale dobândite în diversitatea procesualităţii sociale; - modelează conduitele sociale, contribuind la afirmarea identităţii naţiunilor şi la construirea relaţiilor simetrice cu celelalte organizări sociale. Cultura constituie forma socio-spirituală de rezistenţă a naţiunilor împotriva imperiilor şi a imperialismului „centrelor de putere”. Menirea fiecărei naţiuni este de a genera cultură, ca parte integrantă a culturii universale. * Romanul capodoperă Sacrificiul surprinde aparenta diversitate a noţiunii „patrie”, la care se raportau românii „din ţară”, dar mai ales românii aflaţi sub povara imperiilor care au rupt bucăţi din vatra neamului. Pentru toţi românii aflaţi sub cnutul imperial, România liberă, adică Regatul României, era considerată „patria-mamă” (sau mumă), conştienţi fiind că ei erau cei jertfiţi prin hăcuirea ţării reale, la care priveau peste Carpaţi ca la Mesia. Aceştia erau conştienţi că tot Ardealul, Banatul, Crişana, Maramureşul, Bucovina şi Basarabia erau legate → AUREL V. DAVID
Religia (,,credinţa naţiunii”): - generează simbolurile etno-spirituale întreţinute de comunităţi spiritualizate ce practică ritualuri specifice fiecărei naţiuni; - îndeplineşte funcţii sociale, contribuind la definirea şi menţinerea normelor privind stilul de viaţă al oamenilor, comunităţilor şi organizaţiilor, precum modelele de conduită socială ale acestora; - întreţine convingerile şi practicile sociale care se reunesc într-o „comunitate”, numită generic biserică organizaţia religioasă care are un rol deosebit în dezvoltarea culturii, în afirmarea valorilor culturale; Biserica naţională este instituţia care conservă şi dezvoltă spiritul de organizare al oamenilor conştienţi „de sine”. Naţiunile au, de regulă, religii istorice, cu întemeietori, ca expresie a capacităţii de a se raporta la etnospiritualitatea care le defineşte şi de a se individualiza ca unităţi organice în procesualitatea socială. Iată, de pildă ce spunea mitropolitul Miron Cristea în Senatul României, la 28 martie 1923: „Biserica română este instituţia cea mai necesară, nicio alta nu o poate înlocui. Nici şcoala, nici armata, având în vedere că nicio altă instituţie din ţara noastră nu este în măsură nici să creeze, nici să alimenteze spiritul unitar al poporului nostru”. Biserica Ortodoxă Română este cea mai importantă instituţie spirituală a neamului nostru. Naţiunile sunt permanent preocupate de gestionarea credinţelor generatoare de simboluri etno-spirituale, întrucât acestea susţin valorile naţionale – sursele motivaţiei şi finalităţii acţiunilor sociale. În funcţie de valori se organizează ideile, sentimentele şi comportamentele oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante. 56
ACATIST SUB CREANGĂ DE PIN La ce mi-ar mai folosi numele când nimeni prin el nu mă strigă? Pinule, nu vrei o tristețe în plus? Singurătăților rigă căror din ele m-ai spus? Ecoul, trecut de zănoagă, ar vrea să se-ntoarcă precum steaua ce-și bea din fântână amarul, de parcă blestemul de aur și-ar dori prin sărut să-și culeagă. Zburătoarea cu aripi albastre îți bate de-aseară în lemn. Ce fel de morse îți scrie, mărunte în semn, cu numele meu pentru punte, cea albă, tăcândă, din scânduri? Pentru ce, în noaptea fără de untdelemn, te îngânduri? Ia numele meu, cât mai este. De poveste, iar te-ndoiești că a fost? Scrie-l pe albul răscrucii odihnă cărărilor ce prin el s-au tot dus!
Tu, care porți lacrima lui Dumnezeu, spune părintelui vânt să mă înșoapte prin cetini, pe unde doar pinul își curge aminul... Și urcă, frate de sânge, și umbră, și plâns de vioară, în genunchi, peste piatră, fă-te cărare singurătăților, dar urcă mereu, du-o mai dincolo de sus, pe unde lumina în inima ei se scoboară. Oare cântecul meu ar putea să-ți fie povară c-o simplă tristețe în plus? ARȚARUL ECOURILOR ALBE Adevăr zic vouă: Mergeți la fratele vostru arțar, când toamna în frunză se prinde, spre a deprinde cheița de har rostitoare de rugă și rouă! Era înserare de ape în oră, când arțarul a-nceput să se roage. Fără de vorbă ondulată cu drot, ci cu fiecare frunză ardere de tot! Puhoaiele nopții cu negru puhoi trei zile cercară să-l stingă,
da' -n fiecare dimineață ramii cântau flăcări mai crude, flăcări mai noi. Când iarna veni cu bătutul la ușă rămăsese din el numai psalmul curat, și din el începură să ningă albe ecouri de vis și cenușă. VEDENIA CUVÂNTULUI Sfântul, în repejunea de abis a răpirii, a văzut Cuvântul, ne-ngăduit în grai, sau privirii. Părea urzire de vultur, mi-a zis, într-un cer subțiat în hieratic ca dorul. Avea și aripi, dar nu le fâlfâia el însuși fiind zborul de dincolo de fire. Opritu-s-a în fața Luminii, genunii sorbindu-i oglinda-n plutire. Hieroglifă cu tălmăcire spre vultur, îmi repetă sfântul. Oare cum de plutea peste sine fără ca Lumina să nu-și soarbă Cuvântul? DUMITRU ICHIM Kitchener, Ontario
_________________________________________________________________________________________________ „talpa ţării” sunt evocate de Mihail Diaconescu în capitolele în care sunt descrise luptele Armatei Române în timpul primului război mondial. Considerăm că aceste capitole sunt modele de artă literară şi de ţinută civică, morală şi patriotică. Elitele politice au perceput „ţara” ca mediul politic în care şi-au trăit viaţa şi au dobândit roluri politice prin concurenţă şi confruntare electorală, iar elitele sociale au perceput „ţara” ca teritoriu pe care românii îşi pot exprima liber modul de viaţă, limba, cultura şi tradiţiile. Mihail Diaconescu urmăreşte cu tenacitate apărarea şi promovarea etno-spiritualităţii românilor aflaţi sub stăpâniri străine. Românii aflaţi în această situaţie, n-au pierdut sentimentul spaţiului unic şi sacru al „patriei”, păstrând în cugetul lor sentimentul identităţii de neam, bazat pe ideea de spaţiu (patrie, pământ, ţară), neam (naţiune), credinţă (raportare la simbolurile naţionale şi la divinitate). În acele vremuri în teritoriile aflate sub jug străin, „a fi român” era o stare de umanitate adevărată şi deplină, generând un sentiment de mândrie.
ROMANUL MARII UNIRI →organic de „ţara-mamă” prin unitate de neam, limbă şi cultură. Faptul că Mihail Diaconescu l-a înfăţişat pe Romulus Brad ca fugar din Imperiu, venit la Bucureşti, corespunde unui adevăr de care istoricii ţin cont. Milioane de români din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina şi Basarabia, spoliaţi, batjocoriţi şi persecutaţi la ei acasă şiau găsit limanul salvator la Bucureşti sau în alte oraşe din „Regat”. Ceva asemănător s-a petrecut şi după anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică după semnarea criminalului pact Molotov-Ribentropp. Sute de mii de familii basarabene refugiate s-au stabilit în satele şi oraşele noastre, tocmai ca să scape de teroarea omuciderilor şi jafurilor ocupantului străin. Românii din „talpa ţării”, au perceput „patria” ca ţara în care s-au născut, pe care erau îndatoraţi să o înfrumuseţeze şi să o apere la nevoie. Eroismul şi puterea de sacrificiu a românilor din
57
Marea Unire – 100*
(III)
Numele de Transilvania, exotic şi fascinant în acelaşi timp, nu le spune multora nimic. El este asociat de unii cu Pennsylvania (USA), iar de alţii, cu Dracula, sângerosul vampir care ar fi terorizat lumea, în acord cu imaginaţia viforoasă a scriitorului irlandez Bram Stoker şi a urmaşilor săi. În alte dăţi, Transilvania apare în mintea oamenilor ca un tărâm de poveste, în care mediul natural este bine conservat şi pentru care manifestă un interes special prinţul Charles, moştenitorul tronului Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, cel care protejează zona, care a achiziţionat câteva proprietăţi aici, poposind adesea pe dealurile molcome, despărţite de văi. Mai puţini ştiu că regiunea a fost în antichitate provincie a Imperiului Roman, în Evul Mediu voievodat al Regatului Ungariei, apoi principat autonom sau provincie habsburgică, înainte de a deveni, la 1918-1920, parte integrantă a Regatului României. În anumite cercuri politice, se ştie vag că Transilvania a fost mult timp obiect de dispută între Ungaria şi România, că minorităţile maghiară şi germană au suferit mult sub comunism (1945-1989), mai ales în ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Fireşte, se mai aud şi astăzi anumite voci iredentiste ungare, dar justificările lor rămân învăluite în incertitudini şi nostalgii, iar finalitatea lor, destul de neclară.
Numele de Transilvania (cu o primă variantă Ultrasilvana), deşi, prin prisma rezonanţei sale latine, pare destul de exotic şi foarte vechi, nu datează din antichitate, ci abia de la cumpăna dintre mileniile I şi II ale erei creştine, şi înseamnă „peste pădure” sau „dincolo de pădure”. Astăzi, denumirea se acordă, în limbajul comun, unei arii vaste (de aproape 100.000 de km pătraţi, cam de trei ori suprafaţa Belgiei), situată la nord de Carpaţii Meridionali (Alpii Transilvaniei) şi la vest de Carpaţii
Orientali, parte integrantă a României, reprezentând circa 40% din suprafaţa actuală a acestui stat. Populaţia Transilvaniei de astăzi este de circa 7 milioane de oameni (mai mult de o treime din populaţia României), dintre care aproape 75% sunt etnici români, circa 18% maghiari, restul fiind romi, slavi, germani etc. Cele mai importante popoare istorice cunoscute ale Transilvaniei au fost, în ordine cronologică, daco-geţii şi romanii (latinofonii) – în antichitate, apoi românii, maghiarii, secuii şi saşii – în vremurile medievale; abia relativ recent secuii s-au contopit cu maghiarii, iar saşii (după Al Doilea Război Mondial) au emigrat masiv în Germania, încât tabloul etnic s-a simplificat mult. Fireşte, o asemenea evoluţie a fost determinată şi de alţi factori, care vor fi relevaţi pe parcurs. Această Transilvanie (în ungureşte Erdély, în germană Siebenbürgen) prezentă, a secolului al XXI-lea, poartă urmele unui trecut frământat şi destul de diferit de ceea ce s-a întâmplat în alte regiuni ale Europei. Încă de la o primă privire, călătorul venit de departe este frapat, deopotrivă în peisajul urban şi în cel rural, de alăturarea unor lăcaşuri de cult variate, de la cupolele bizantine şi neobizantine ale bisericilor ortodoxe la turnurile gotice care străpung cerul şi de la arcurile rotunde ale bisericilor romanice până la faţadele baroce ale altor locuri de închinăciune. În unele zone, pe o suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi, se pot vedea biserici ortodoxe şi greco-catolice, alăturate unora romano-catolice, calvine, luterane sau unitariene, situate în vecinătatea câte unei sinagogi. Moschei nu sunt, deoarece ţara nu a fost niciodată cucerită şi integrată efectiv în Imperiul Otoman, iar o emigraţie recentă dinspre tărâmuri musulmane nu a existat şi nu se înregistrează nici acum. Dar varietatea cultelor creştine este într-adevăr impresionantă. De exemplu, în oraşul Cluj-Napoca (Napuca, Napoca, Clus, Klausenburg, Kolozsvár, Claudiopolis), capitala tradiţională a provinciei, rezidă astăzi cinci ierarhi creştini de rang cel puţin episcopal (un mitropolit ortodox, un episcop greco-catolic, un episcop calvin, unul luteran şi unul unitarian), alături de un vicar episcopal (romano-catolic), iar în cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” (cu circa 45.000 de studenţi, masteranzi, docto58
______________________________ ranzi, profesori etc.) funcţionează patru facultăţi teologice, între care două cu limba de predare română şi două cu limba de predare maghiară. Transilvania e singurul loc din Europa cu o asemenea structură culturală şi confesională complexă, singurul loc unde monumentele în stilurile romanic şi gotic coexistă cu cele construite în stil bizantin, în cel al Renaşterii, în cel baroc sau chiar în cel numit Secession (Modern Style, Jugendstil sau Art Nouveau). Dincolo de Transilvania, spre est, stilul romanic dispare cu totul, iar cel gotic se topeşte în stilul moldovenesc, al unei lumi vechi româneşti, care a oscilat spiritual între Constantinotinopol (Noua Romă) şi a Treia Romă (Moscova), pe calea „Bizanţului după Bizanţ” (în acord cu formula lui Nicolae Iorga) sau – cum ar fi spus Dimitri Obolensky – ale Commonwealth-ului bizantin. Peisajul este dominat de sute de biserici bizantine româneşti de lemn sau de piatră şi zid, unele clădite pe la 1200, de biserici romanice şi gotice ridicate de germani, maghiari şi secui, tot în Evul Mediu, devenite în parte luterane, calvine sau unitariene, după secolul al XVI-lea. Sunt impresionante numărul şi amploarea bisericilor fortificate din sudul Transilvaniei – cele mai multe de acest fel din Europa – construite de germani pentru apărarea comunităţilor lor de invaziile otomane din secolele al XV-lea, al XVI-lea şi chiar al XVII-lea. La fel, surprind bisericile de lemn, unele cu turnuri de peste 50 de metri, care străpung cerul, mărturie a unui gotic rural românesc inegalabil, ilustrat mai ales în nordul provinciei şi în Maramureş. Acad. IOAN-AUREL POP ___________
Transilvania, starea noastră de veghe, Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană, 2016
Convorbiri duhovnicești
„Dumnezeu plouă nu numai cu picuri de ploaie pe pământ ci și cu picuri de Lumină.” L.C.:
Înaltpreasfințite
Părinte
Mitropolit, vă rog să-mi permiteți să încep cu citarea cuvântului Înaltpreasfinției Voastre pe care l-ați rostit la 12 septembrie 2016 înaintea Comisiei Europene, în vederea acordării titlului de „Capitală Culturală Europeană 2021” orașului Timișoara: „Omul se naște o singură dată în viață. O Țară se naște de mai multe ori. Ultima dată, România s-a născut la Timișoara. Nu s-a născut din stâncă, ci din cenușa și sângele martirilor din Timișoara. Și astăzi trandafirii din Timișoara sunt roșii, căci se hrănesc încă din sângele cald al martirilor. Tot aici au lăstărit primii muguri ai democrației românești. Atribuirea titlului onorific de „Capitală Culturală Europeană“ acestei cetăți ar însemna pentru locuitorii ei o floare a recunoștinței pentru martirii ei. Acești martiri au visat și au luptat pentru ca România să-și recapete locul pe harta Europei. Cred că Europa merită să aibă o Capitală Culturală întemeiată de martiri.” La puține zile după ce ați rostit acest cuvânt, s-a anunțat oficial că cetatea Timișoarei a fost desemnată „Capitală Culturală Europeană 2021”. Un lucru extraordinar, pe drept meritat. La nici o lună de zile, Înaltpreasfinția Voastră ați participat la vernisajul unei expoziții, la Bastionul Theresia din Timișoara. Î.P.S. Ioan: Am participat în ziua de 5 octombrie 2016, la expoziția „Lumină din lumină” a artistului Silviu Oravitzan. L.C.: Am aflat și eu de pe internet că artistul plastic Silviu Oravitzan s-a născut în 4 octombrie 1941, la Ciclova Montană, județul Caraș Severin. În prezent, domnia sa are numeroase expoziții și lucrări de artă în muzee și colecții private din România, Marea Britanie, Franța, Germania, Suedia, Statele Unite etc. Deși pare influențat de diferiți pictori abstracți din secolul XX, artistul Oravitzan e considerat a-și avea rădăcinile în arta bizantină, în arta religioasă a Răsăritului creștin-ortodox. Vă rog să ne spuneți părerea Înaltpreasfinției Voastre despre recenta expoziție la vernisajul căreia ați participat.
_________________________ Î.P.S. Ioan: În acea zi după ce nea chemat la vecernie dangătul clopotelor catedralei noastre din Timișoara, nu un clopot, ci un dangăt de Lumină ne-a chemat în acea catedrală a Luminii. Acel spațiu expozițional, oarecum neconvențional, pentru câteva luni va rămâne o catedrală a Luminii, aici, în Timișoara. După desemnarea acestei cetăți ca o capitală culturală europeană, iată primul eveniment cultural major s-a produs, prin aprinderea unei Lumini ce am dori să nu se mai stingă niciodată în cetatea noastră timișoreană. L.C.: Înaltpreasfințite Părinte, vă rugăm câteva cuvinte despre artistul Silviu Oravitzan. Cum l-ați perceput, ca să spun așa, din punct de vedere religios? Î.P.S. Ioan: Pot să vă spun câteva cuvinte, pentru că am aruncat o privire asupra acelor opere artistice de talie mondială. Și lucrul acesta îl spun ca unul care mi-am petrecut nu o zi, ci multe zile în Luvru și la Versailles. Aș vrea să vă spun despre maestrul Oravitzan că, într-o zi, domnia sa a fost oaspetele lui Dumnezeu, în casa Lui. De acolo nu s-a întors cu mâna goală, ci s-a întors cu o rază de Lumină, din casa Luminii lui Dumnezeu, din Cer. Tot ceea ce ați văzut așezat în expoziție este opera acestei Lumini. Maestrul Oravitzan n-a lucrat doar cu pensula și cu dalta, ci instrumentul de bază pe care l-a avut permanent în mână a fost o rază de Lumină. A dăltuit, a pictat, a reprezentat, a concretizat numai cu acest bisturiu, cu această unealtă atât de genială dată de Dumnezeu domniei sale, și anume raza de Lumină. De aceea îndemn pe cei pe care vă cheamă Dumnezeu, vreodată, în Casa Luminii Sale, nu ezitați, pentru că nimeni vreodată din cei care au pășit pragul Luminii lui Dumnezeu nu se întoarce cu mâna goală. Dacă m-ați întreba unde a fost locul în care atâția ani de zile s-au produs acele lucrări, poate în atelierul personal sau în alte părți ale lumii, unde
59
a poposit artistul ..., eu v-aș spune că toate acele lucrări au fost executate, cu migală, la umbra Luminii lui Dumnezeu. De aceea toată această operă este plină de Lumină. Artistul Oravitzan ne-a făcut o sfântă chemare și ne-a spus: Îndrăzniți! Lumina nu doare! Așa că vă îndemn pe dumneavoastră și pe cei pe care îi aveți dragi să pășiți în această catedrală a Luminii, căci Oravitzan ne spune, prin operele lui, că Lumina nu doare. Trecând prin acea minunată galerie, veți vedea cum sângele de pe cruce al Mântuitorului se transformă în Lumină. Veți vedea picătura de sânge ce se transformă în Lumină. De fapt pe cruce a fost răstingnită Lumina. Veți vedea într-o parte a galeriei o ploaie de Lumină. Iată o altă imaginație fantastică a autorului, de unde se vede că Dumnezeu i-a spus că El plouă nu numai cu picuri de ploaie pe pământ, ci și cu picuri de Lumină. L.C.: Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, atunci în seara vernisajului, v-ați exprimat bucuria că participanții la vernisaj iubesc Lumina. Ați afirmat atât de frumos și cu deosebită convingere că o picătură din Lumina lui Dumnezeu s-a revărsat peste cei prezenți, prin intermediul acelor minunate opere de artă. Î.P.S. Ioan: Da. Atunci distinsul academician Basarab Nicolescu, în cuvântul domniei sale, amintea despre câteva elemente de teologie înaltă ale părintelui Dumitru Stăniloaie. Am observat că n-a pus punct și aș continua eu, după virgulă. Am observat că undeva în galerie se află o expresie cu totul deosebită ... „a întunericului cel luminos”. Părintele Stăniloaie, când vorbește de Dumnezeu, spune că este „întunericul cel luminos”. În expoziție, într-o cameră specială, se poate vedea o cameră a Luminii. Efectiv seamănă cu o cameră obscură, cum aveau odinioară fotografii. Veți vedea acolo cum în întuneric există totuși Lumină. V-aș îndemna apoi să vă opriți asupra unei alte lucrări. Este vorba de o cruce-pomelnic. Este reprezentată o cruce și pe brațele crucii, maestrul Oravitzan și-a scris numele celor dragi, prietenilor săi. Aș putea spune că maestrul Oravitzan și-a răstignit în Lumină pe cei pe care i-a iubit și-i iubește în viața aceasta. L.C.: Iertați-mă, Înaltpreasfințite Părinte, vă rog să continuăm convorbirea despre operele artistului Silviu Oravitzan într-un alt episod. Vă mulțumesc din suflet. A consemnat LUMINIȚA CORNEA
Ancheta “Vatra veche
Golăiești - Iași Muzeul Național al Literaturii Române din Iași își îmbogățește permanent patrimoniul, mai mult, înființează noi centre muzeale. Un muzeu înființat de curând este cel dedicat scriitorului Ionel Teodoreanu, de la Golăiești, ce a fost inaugurat la 20 mai 2016, în urma unui parteneriat dintre Muzeul Național al Literaturii Române, Iași și Primăria comunei Golăiești. La șapte km distanță de Golăiești se află satul Medeleni, care a dat denumirea cunoscutei trilogii scrisă de Ionel Teodoreanu „La Medeleni” (Hotarul nestatornic -1925; Drumuri 1926; Între vânturi -1927). La apariție, acest roman a constituit unul dintre cele mai neobișnuite succese, atât de public, cât și de librărie, din câte a cunoscut vreodată un scriitor român. Interesantă este mărturisirea scriitorului referitoare la geneza romanului: „Voi cerca astăzi, în fața domniilor voastre, să dărâm o legendă, să înlătur un neadevăr: acela al autobiografismului Medelenilor. (…) Țin, doamnelor și domnilor, să dezmint această aglomerare de erori și inexactități. Eroinele Medelenilor, Olguța și Monica, nu-s surorile mele; n-am avut niciodată surori. Moșia Medeleni, în care și în jurul căreia gravitează acțiunea celor trei romane, nu este și n-a fost moșia părinților mei. Nimeni din neamul meu n-a fost proprietar de pământ. Singura moșie care a aparținut cuiva din neamul meu nu este o moșie de pământ arabil, ci o moșie de hârtie tipărită; am numit romanul Medelenilor, nu moșia Medelenilor. (…) A! Asta nu înseamnă că unele dintre trăsăturile unor personaje din roman nu sunt împrumutate de la oamenii reali pe care i-am cunoscut. Doar nu creăm din neant. Suntem chiar creatorii celor mai pure ficțiuni…”11 Expoziția documentară reconstituie muzeografic viaţa şi activitatea scriitorului Ionel Teodoreanu cuprinzând fotografii de familie, mobilier de epocă, volume, corespondență, fotocopii după manuscrise etc.
Ioan-Hipolit (Ionel) Teodoreanu s-a născut la Iași, la 6 ianuarie 1897, ca al doilea fiu al lui Oswald A. Teodoreanu (1869-1938), magistrat și om politic, apreciat gazetar ieșean, și al Sofiei Musicescu, profesoară de teorie muzicală la Conservatorul din Iași și pianistă, nepoata lui Gavril Musicescu (1847-1903), cunoscut compozitor, muzicolog și dirijor. Bunicul dinspre tată, Alexandru Teodoreanu (1847-1914), magistrat, decan al Baroului avocaţilor și fost primar al Iaşului (ianuarie-martie 1914). Fratele mai mare, Păstorel Teodoreanu – pseudonimul lui Alexandru Osvald Teodoreanu (1894-1964), a fost avocat și epigramist, iubitor de vinuri, membru al boemei din Iași și din București. Între anii 1905-1909, Ionel Teodoreanu urmează școala primară la București și Iași. Urmează cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr”, apoi pe cele ale Liceului Internat, unde îl are ca profesor de limba română pe Calistrat Hogaș, și ale Liceului Național din Iași (19091916). După studii la Facultatea de Drept a Universității ieșene, obținând diploma de licență în Drept, în anul 1920, apoi începe o carieră strălucită de avocat, împărțindu-și timpul între biroul de avocat și masa de scris. După Delavrancea, Ionel Teodoreanu a fost cel mai de seamă avocatscriitor român. În același an, 1920, Ionel Teodoreanu se căsătorește cu Lili Lupașcu (1897-1995), fiica diplomatului Ștefan Lupașcu, care va ajunge, la rându-i, scriitoare, publicând cu pseudonimul Ștefania Velisar Teodoreanu. Cu un an înainte, în 1919, debutează publicistic, cu proza Bunicii, în revista „Însemnări ieșene”, sub patronajul spiritual al lui Garabet Ibrăileanu. Debutul în volum se petrece în anul 1923, când publică Ulița copilări_______________________________
_______________________________ iei, operă ce este bine primită de critica literară. Chiar de la întâiul volum „apare ca un scriitor original, în posesiunea deplină a formulei sale”12 După apariția romanului La Medeleni (1925-1927), Ionel Teodoreanu devine un scriitor cunoscut și apreciat de public. Urmează romanul de dragoste Bal mascat (1929), Fata din Zlataust (1931). A fost pentru o perioadă scurtă de timp, directorul Teatrului Național din Iași (1933). În următorii ani, publică cărțile Golia (1933), Crăciunul de la Silvestri (1934), Lorelei (1935), Arca lui Noe (1936), În casa bunicilor și Fundacul Varlaamului (1938), Prăvale-Baba (1939), Ce-a văzut Ilie Pânișoară (1940), Tudor Ceaur Alcaz (1940 -1943), Întoarcerea în timp (1941), Hai diridam (1945), La porțile nopții și Masa umbrelor (1946), Zdrulă și Puhă (1948). Ionel Teodoreanu e și evocatorul Iașiului, oraș în care s-a născut și a trăit până în anul 1938. Acțiunea a aproape fiecărui roman se desfășoară în „dulce Târgul Ieșului” (așa cum → LUMINIŢA CORNEA 12
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ediție și prefață de Al. Piru, București, Editura Minerva, 1982, p. 750
11
Ionel Teodoreanu, Cum am scris „Medelenii”, în Opere alese, Editura Minerva, București, 1981, p. 460, 472-473
60
a fost numit de autor) sau este măcar amintit. Deși e unul din cei mai fanatici îndrăgostiți de bătrânul oraș moldovean, un paradoxal antiieșenism se afirmă încă din perioada Medelenilor. În romanul Bal mascat, fenomenul ia forma programatică a unui rechizitoriu. Aceste sentimente, dar și mutarea „Vieții românești” la București, plecarea pe rând a multora din membrii grupării, la care se adaugă moartea lui Garabet Ibrăileanu și sfârșitul tatălui său, Osvald Teodoreanu (1937), vor contribui toate la decizia de a părăsi Iașul în favoarea Bucureștiului. După instalarea regimului comunist, Ionel Teodoreanu a devenit un personaj incomod, fiind considerat un „reacționar”. Pe 3 februarie 1954, în urma unui infarct, scriitorul moare, pe când se afla la cumpărături. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București, în prezența apropiaților. I-au fost publicate postum volumele de versuri La porțile nopții (1970) și Cina cea de taină (1996), precum și romanul Să vie Bazarcă (1971). Documentele din muzeul consacrat lui Ionel Teodoreanu relevă faptul că autorul „Medelenilor” rămâne în istoria literaturii române ca o figură luminoasă și un important scriitor „prin productivitatea sa neîncetată și prin trăsături care-i sunt particulare”. Ionel Teodoreanu „și-a cucerit un public pentru care el constituie una din atracțiile spirituale ale vremii. De la începutul carierei, Ionel Teodoreanu s-a arătat ca viitor romancier al copilăriei și adolescenței, instinctul artistic fixându-1 astfel în domeniul ce-i este propriu”.13 Deoarece între numele lui Ionel Teodoreanu și romanul La Medeleni, se pune de multe ori semnul egalității, să medităm asupra a două scurte texte din romanul amintit: „Sunt oameni făcuţi ca să iubească o singură dată în viaţă lor, şi alţii făcuţi să fie iubiţi pentru totdeauna.” și „Când eşti trist, îţi vine să dormi şi să uiţi. Îţi vine săţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale. Da. Îţi vine să dormi când eşti trist. Şi să uiţi… Dar când te trezeşti? Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou…” 13
D. Murărașu, Istoria literaturii române. Ediția a III-a, Editura „Cartea Românească”, București, 1942, p. 408
În revista ”Arhiva Someşană”, Nãsãud, 1937-1938, nr. 23, p. 476, Iuliu Moisil, harnicul cercetător al vechilor hârtii din părţile Năsăudului, publică o predică bătrână pe care a găsit-o prin hârţoagele colbăite ale une parohii. O reproducem în întregime pe această pagină, în convingerea că va fi citită cu plăcere. Ea este interesantă din multe puncte de vedere. Arată stări şi lucruri din trecut, precum şi un talent de predicator netăgăduit care, fireşte nu poate fi imitat în zilele noastre. Iată predica: ”Iubiţii mei aşa zişi creştini şi vai, din nenorocire, poporenii mei! Să ne uităm acuma puţin la chipul de pe păretele cela, poate că vă veţi cutremura odată în sinea voastră şi vă veţi îngrozi de păcatele voastre, de patimile diavoleşti, care v-au cuprins, veţi ofta şi suspina şi vă veţi pocăi de groaznicele nelegiuri în care v-aţi scufundat. Căci adevăr zic vouă, că va veni timpul când Domnul - la judecata cea din urmă - se va arăta în nouri, spre a judeca pe cei vii şi pe cei morţi, aşa cum îl vedeţi aici, în chipul de pe păretele cela, în toată slava lui înfricoşată, în marea lui putere şi în toată măreţia sa, aşa cum şi în sfânta evangelie scris este. Eu v-am citit acuma sfânta evangelie de astăzi, dar pun rămăşag, că n-aţi înţeles-o; căci unii dintre voi clipociţi ori durmiţi şi până nu ridic glasul meu - sau nu lovesc sdravăn cu pumnul în amvon, nu vă treziţi. Acuma vreau iarăşi şi vă tălmăcesc şi vă desluşesc învăţăturile Mântuitorului nostru Iisus Hristos; dar vă previn, să ascultaţi cu toată răbdarea şi cu toată băgarea de seamă, şi încă odată vă spun, că dacă iarăşi, când voi predica, vre-unul dintre voi va clipoci şi moţăi - ca Trifon Buhai, Toader Bosbici şi Onul Doci, Dumineca trecută, - unuia ca aceluia îi voi trânti în cap ceaslovul acesta. Aşadar, somnoroşilor şi păcătoşilor mei poporeni, Fiul Domnului vine să judece pe cei vii şi pe cei morţi pentru multele voastre păcate, căci degeaba m-am strădănuit eu şi mereu v-am spus să vă lăsaţi de jalbe şi de sudalme şi să nu vă certaţi, ci să vă rugaţi să vă deschidă Domnul Dumnezeu inimile voastre, ca să nu ajungeţi în fundul iadului, cum vedeţi în chipul acesta, că dracii îi împing pe 61
______________________________ cei păcătoşi cu furcile în smoala cea ferbinte a iadului. De nenumărate ori v-am tudomănit să vă lăsaţi de rachiul drăcesc, de spirtul diavolesc, că rachiul îi dracu-n picioare şi cum îl dai de duşcă te-ai afumat şi eşti ca trăznit cu leuca. Mai lăsaţi dracului cel rachiu zicându-i: ”La o parte, satano!” Rachiu ticălos şi ademenitor! Diavole! Stai mai bine acolo-n poloboc închis şi rabdă tu! şi La o parte glaja cu holerca! Şi iarăşi alţii din voi îs plini până la ficaţi de patima lăcomiei şi în orbirea cunoştinţei (conştiinţei) aţi căzut, făcând lucruri grozave, fără a vă gândi la Dumnezeu sau la păcat. Voi hapsini şi lupavi ce sunteţi! Apoi alţii nemernici, care, vezi bine, se feresc a mai veni la Maica Biserică, şi umblă după femeile altora, le încurcă şi se pângăresc şi trăesc în nelegiuiri, apoi ţipându-şi din case legiuitele lor muieri şi aşa se încarcă în grele păcate, de neiertat. Câţi alţii petrec tot în libov cu tot felul de beuturi şi tractiruri, iar mai pe urmă merg pe la vrăjitoare, cărora le duc vinars, fărină şi ouă, brânză, slănină şi orice pentru eresul lor şi cred că prin boscoanele şi descântecele unei babe neputincioase, care înceluie numai pe nebuni, vor câştiga dragostea celor după care umblă, ca nişte adevăraţi smintiţi ce sunt. Şi aşa, la sfârşitul lumii toţi oamenii vor fi morţi, iar întreaga suprafaţă a pământului va fi un cimitir mare, mare. Şi atunci vor zbura toţi îngerii cu trâmbiţele şi buciumele lor înspre toate cele patru colţuri a lumii, şi vor sufla întrânsele până vor auzi toţi morţii şi se vor trezi şi vor trebui să iasă din mormintele lor, ori vor vrea, ori n-or vrea. → Pr. Dr. GHEORGHE NICOLAE ŞINCAN
Ia-n uitaţi-vă acolo, în chipul cela, la îngerii cei frumoşi, cu obrajii rumeni şi grăsulii şi cu pletele-n vânt, şi iacă ici morţii cum ies din câmpia cea albă. Colo, umil, îşi scoate, speriat unul capul, dincoace altul a ieşit pe jumătate cu trupul afară, dincolo unul, care ar vrea să intre iarăşi înapoi în mormânt, căci a zărit pe diavolii cei groaznici, care îl aşteaptă; iar ici altul, care stă în genunchi, cu mâinile ridicate spre cer rugându-se, rugându-se cu mult mai mare cucernicie şi evlavie, decât s-a rugat vreodată, când trăia pe pământ. Da, da, iubiţii mei, aşa-zişi creştini şi din nenorocire ai mei poporeni, e rău de tot când ţi-a ajuns funia la gât! Vezi bine, că şi voi veţi trebui să vă sculaţi din morţi şi să ieşiţi din mormânt; degeaba v-aţi împotrivi, căci nimic nu v-a ajuta. Domnul care în viaţa voastră v-a fost aşa de îndurător şi de îngăduitor şi v-a trecut cu vederea multe păcate ce-aţi făcut în prostia voastră, acuma, la judecata de apoi, nu va mai sta cu voi de târguială, nu; ci va striga: ”Afară din morminte, ori pun pe diavoli să vă scoată cu furcile şi cu căngile lor!” Şi eu, duhovnicul vostru, va trebui fireşte să ies afară, deşi aş dori să mă mai odihnesc şi să mai dorm; dar să ştiţi că mai întâi voi veniţi la rând şi apoi mai pe urmă eu. Şi aşa eu m-oi mai odihni puţin şi m-oi preface că pe mine nu mă priveşte judecata. Deodată va răsuna apoi un glas puternic strigând: ”Părinte, unde eşti?” Eu m-oi gândi, că încă nu mi-a venit rândul şi mai stau puţin şi mai clipocesc. Nu va trece multă vreme şi iarăşi va răsuna glasul Domnului, dar mai tare: ”Părinte, unde eşti?” A! M-oi gândi atunci, iacă acuma îmi vine totuşi rândul, dar i-an să mai aştept a treia oară glasul. Şi mă-ntorc pe cealaltă parte. Atunci deodată va răsuna aşa de puternic glasul Domnului, parc-ar fi un bubuit de tun şi s-ar sparge toate stâncile răsunând: ”Dar, părinte, unde eşti tu?” Ei, iubiţi aşa zişi creştini, n-am făcut degeaba milităria în regimentul nostru de graniţă, şi ştiu ce este porunca şi disciplina. Că am purtat sarcina şi greutatea zilei şi zăduhul în 38 de ţări sau provincii în Europa şi 7 ani în harta Francului, dintâie ca căprar întru apărarea bunului de obşte, de unde 3 gloanţe înfipte în trupul meu, am adus. După aceasta în anul 1801, 1802, 1803 la învăţătura moralismului. , popa, 30 de ani cu pază purtând
mărgăritarul prin mâini în preoţie, nădăjduesc şi eu să mă bucur de glasul Mântuitorului, când va fi la a doua venirea sa, cu oile mie încredinţate. Şi c-o săritură voi fi ieşit din groapă, voi lua poziţie militară, cu mâna stângă la vipuşcă, iar cu dreapta la clop şi voi saluta zicând: ”Prezent, Stăpâne, ce porunciţi?” Atunci Domnul se va uita acru la mine şi se va răsti zicând: ”Părinte, unde sunt oile ce ţi le-am încredinţat?” Eu voi sta atunci liniştit, aşa cum se cuvine şi voi răspunde: ”Stăpâne, nu oi mi-ai încredinţat, ci berbeci!” Şi apoi să ştiţi de acuma, că am să spun toate păcatele voastre şi tot ce aţi făcut, din fir în păr, şi câte necazuri şi supărări mi-aţi făcut şi pe fiecare am să-l spun, Domnului, cu numele lui, dacă nu vă veţi întoarce de acuma de pe căile păcatului şi nu vă veţi pocăi şi îndrepta, până mai este vreme. Pentru că, să ştiţi că la ziua cea de judecată de apoi, nu mai este nicio taină, niciun secret de ispovedanie, ci totul se va da în vileag despre femei şi bărbaţi, ca toţi să audă fărădelegile ce aţi săvârşit. Şi atunci, da, atunci Domnul se va încredinţa, că eu, duhovnicul vostru, miam făcut toată datoria şi slujba duhovnicească şi nu-s vinovat că voi păcătoşilor cari v-aţi depărtat de Dumnezeu, abătându-vă la plăcuta voie a Diavolului, aţi voit parcă anume să vă aruncaţi de-a dreptul în focul Gheenei şi în fundul iadului, de unde nu este scăpare, nici întoarcere, şi atunci se va sfăşiea duhul din mine de ruşine. Iar Domnul se va întoarce cu bunăvoinţă spre mine, zicând: ”Părinte, văd, că ţi-ai dat toată stră______________________________
Mircea Boieriu 62
și El mă vedea l-am văzut undeva la un capăt de așteptare gol și flămând nu dormea niciodată ca să nu viseze că pietrele s-au făcut pâini sufletul său cerea doar puțină credință ca să arunce muntele păcatelor mele în mare l-am închis între ziduri pe cel ce putea oricând trece prin ele știam că-i obosit dar nu i-am dat odihnă stiam că e flămând dar nu l-am poftit la masă nici apă nu i-am dat să bea cu haina ce nu-mi trebuia aș fi putut să-i acoper frigul din oase în timp ce ochii săi mă priveau în ființa mea de țărână icoane intrau DORINA STOICA dania, întră întru împărăţia drepţilor!” Şi apoi repede şi degrabă se vor scoborî doi îngeri din cer cu un nour frumos şi moale şi mă vor aşeza pe dânsul, - că destul am şezut în viaţa mea pe aşternut tare, - şi încet mă vor ridica plutind prin văzduh până la raiul ceresc; după cum vedeţi că este acolo, în icoana de pe celalalt părete. După aceea, Domnul se va îndrepta cătră voi şi grăind vorbe grele şi groaznice vă va da osânda de veci, zicând: ”Fiindcă voi, păcătoşilor, n-aţi ascultat şi n-aţi urmat poveţele părintelui vostru, anaftema să fiţi şi duceţi-vă toţi în focul Gheenei pe veci, că nu-i nicio pagubă de aşa nelegiuiţi”. Şi atunci toţi dracii cu căngile şi cu cârligele înroşite vă vor arunca pe voi, mişei şi svânturaţi, în fierbinţeala iadului. Uitaţi-vă numai, aici, uitaţi-vă bine la chipul cela, cum diavolii pun în frigări pe cei ce se scoală din morminte şi-i încarcă în taraboanţe şi-i duc să-i arunce în gura iadului; aşa vor face şi cu voi păcătoşilor. Iar eu voi şedea acolo sus, în cer, ca un împărat pe nourul meu cel moale de puf şi voi privi în jos spre voi cum dracii vă vor chinui pe voi, păcătoşilor, şi vai, din nenorocire pe foştii poporanii mei! Amin!”
Inginerul Ioan Mihălțan este un important reprezentant al ASTREI, Despărțământul „Timotei Cipariu” din Blaj. Mai mult, domnia sa se numără printre oamenii deosebiți dedicați cărții și culturii naționale prin efortul cărora se redau comunităților locale principalele simboluri ale tradiției și credinței românești. Inițiativa de a realiza un album etnografic este mai mult decât lăudabilă. În primul rând, a avut adunat mult material în domeniu (fotografii), l-a structurat în câteva părți și l-a tipărit. Prea ușor spus, nu-i așa? Totul a pornit de la existența unui bogat patrimoniu etnografic în zona Târnavelor și a Secașului. Neuitarea și valorificarea lui a constituit punctul forte. Meritul principal l-a avut Consiliul Județean Alba (președinte ing. Ioan Dumitrel) care a inițiat proiecte unice de salvgardare a patrimoniului cultural tradițional material și imaterial, într-un cadru mai larg, acela al anului renașterii culturii tradiționale ce a fost anul 2006. Printre proiectele de valorificare a tot ce înseamnă „sufletul satului românesc”, s-a numărat înființarea a cel puțin o expoziție etnografică în fiecare comună din județ. Așa s-au înființat muzee ori expoziții etnografice, s-au încurajat meșterii populari și colecționarii, s-a facilitat participarea la importante manifestări folclorice. Pasul următor a fost valorificarea pasiunii de o viață a inginerului Ioan Mihălțan din Blaj, aceea pentru fotografie, prin care împărtășește bucuria, simțită și văzută prin ochiul magic, tuturor celor ce respectă, celor ce simt și iubesc spiritul românesc și tradițiile acestui popor. Albumul la care ne referim a apărut grație acestor facilități - „Mărturii etnografice de pe Târnave și Secaș”, de Ioan Mihălțan, Alba Iulia, 2016, sub egida ASTREI, Despărțământul „Timotei Cipariu” din Blaj. Cu o formă grafică excelentă, cu ilustrații color de o calitate net superioară altor albume pe aceeași temă, albumul semnat de Ioan Mihălțan se constituie într-un adevărat... muzeu etnografic. Într-o primă parte, autorul pre-
zintă, mai mult prin imagini decât prin text (ca de altfel în tot volumul) zece „Expoziții și Târguri ale meșterilor populari de pe Târnave și Secaș”, din Blaj, Câmpia Libertății, Alba Iulia, Biia etc. Cuvinte frumoase și adevărate sunt spuse despre valoroși meșteri populari de pe Târnave și Secaș. Ne-au atras atenția nume precum Domnica Zăhan din Crăciunelul de Jos, Ioan Maier și fiul din Blaj, Elena Burja și Maria Dulău din Biia, Cristina Burnete din Roșia de Secaș, Alexandru Mureșan din Blaj ș.a. Pagini importante sunt consacrate prezentării muzeelor și monumentelor etnografice, precum Muzeul de Istorie Blaj, secția de etnografie, Castelul Betlhen-Haller din Cetatea de Baltă, Muzeul „Valea Sasului” din Blaj, muzeele etnografice din Crăciunelul de Jos, Micăsasa,Valea Lungă, Cetatea de Baltă, casele țărănești din Biia, Cenade, Cergău Mare, Glogoveț, Jidvei, Mihalț, Pănade, Roșia de Secaș, Sâncel. Exponatele, așezate cu evlavie și cu drag în aceste muzee etnografice, evidențiază sufletul românului de odinioară. Ele întruchipează bucuria țăranului de a trăi frumos pe meleagurile străbune, de a păstra obiceiurile, tradițiile întru cinstirea și respectul înaintașilor. Partea a III-a a albumului prezintă predominant prin imagini „Colecționari de artă etnografică” din zona la care se face referire: Vasile Băcilă din Valea Lungă, urmat de trei colecționari din Blaj, Petru Naciu, Adrian Solomon, Valentin-Olimpiu Crișan. În ultimul capitol din album, intitulat „Creatori și meșteri populari diverși”, Ioan Mihălțan evidențiază câțiva din acei meșteri creatori care se ocupă cu prelucrarea altor materiale, precum pământ, piatră, ipsos, prezentând pe Zoltan Benko (mozaicar), __________________________________________________
Mircea Boieriu
63
______________________________ Danciu Căldărar (meșter în prelucrarea pietrei și a betonului), Vasile Mija (confecționer instrumente muzicale), Mihai Viorel (meșter cismar), LiviuNicolae Petruța (meșter constructor). Menționăm cu bucurie că albumul „Mărturii etnografice de pe Târnave și Secaș”, de Ioan Mihălțan, a fost realizat cu sprijinul financiar și de specialitate al Consiliului Județean Alba (președinte Ioan Dumitrel), prin intermediul Centrului de Cultură „Augustin Bena”, Alba (director prof. Daniela Floroian). „Mărturiile” realizate prin fotografiile color sunt excelente, structurarea lor, asemenea, la fel informațiile transmise, dar nu același lucru îl putem afirma despre calitatea textului scris. Considerăm că efortul financiar depus pentru realizarea unor asemenea valoroase proiecte se cuvine a fi răsplătit pe măsură. Mai precis, este necesar a se avea în vederea și corectura textului. Ne întrebăm cu uimire de ce nu s-a acordat atenție și acestui aspect deosebit de important. Nu imputăm autorului acest fapt, deoarece finanțarea s-a realizat prin intemediul unui centru de cultură care avea desigur datoria (spunem prea mult?) de a-și asuma responsabilitatea corecturii (inclusiv de a fi menționat un nume de corector). Limba română este însemnul cel mai valoros al identității noastre românești. Respectul pentru o limbă română corectă înseamnă respectul față de noi și față de strămoșii noștri cărora le perpetuăm cu dragoste și cu mândrie tradițiile și obiceiurile. Suntem convinși că în viitor se va ține seama și de acest aspect. Îi dorim autorului multă sănătate, putere de muncă și dorință de a se implica în continuare în realizarea unor valoroase proiecte ca albumul etnografic la care am făcut referire. LUMINIȚA CORNEA
ÎNTÂLNIRI ÎN SPAŢIUL VIRTUAL
Despre poetul Valerian Bedrule care, pe unele site-uri literare semnează sub frumosul pseudonim J'arrive - e greu de scris, după cum tot atât de greu se pot comenta poeziile lui. Lectura lor îndeamnă la recitire, după care numai tăcerea poate cuprinde întreaga frumuseţe şi complexitate a versurilor. Cu nişte ani în urmă, poeziile bedruliene mi-au atras atenţia, la început, prin perfecţiunea rimei şi ritmului. Potretul ales de autor era, pe atunci, un semeţ pisc de munte, iar pseudonimul lui, J'arrive. Liviu Ciulei spunea că imaginaţia spectatorului e infinită, ori eu eram spectatorul unor poezii cu totul neobișnuite - clasice în formă, moderne în conţinut- scrise de un pisc de munte numit J'arrive. Acestui pisc i-am exprimat admiraţia pentru muzicalitatea versurilor. Autorul mi-a dezvăluit dragostea lui pentru muzică, a și studiat-o câţiva ani. După lectura repetată, nicidecum lejeră - ci foarte solicitantă - a poeziilor lui J'arrive, am început să descopăr straturile de mister ascunse în versuri. Când poetul a apărut pe un alt site, fără portret, dar cu numele real, i-am scris câteva cuvinte pe mesageria site-ului. Am aflat că o cunoscuse şi colaborase cu poeta - dragă mie - Elena Munteanu (Ingada), care s-a stins din viaţă mult prea tânăra! (Vatra veche nr. 2 / 2016, pg 71). Spre marea mea surpriză, poetul Valerian Bedrule îmi cunoştea poeziile, Ingada îi vorbise de mine. Ce întâlnire în spaţiul virtual! Am aflat atunci despre placheta lui de poezii "AH" (Editura Anamarol 2009). Mi-a trimis-o şi m-am delectat ore în şir cu fiecare poem în parte: imaginile şi ritmul versurilor sugerează, într-o multitudine de metafore, stările sufleteşti ale poetului, dar nu numai: poeziile au şi un profund conţinut filosofic. Încetul cu încetul, am aflat că Valerian Bedrule citeşte filosofie, (Heidegger şi Cioran), iubeşte poezia lui Nichita Stănescu (şi nu numai), admiră pictură lui Dali, Degas, Rembrandt, Chagall, citeşte cu plăcere proza lui Cărtărescu. Acolo, în localitatea Pojorâta din Bucovina, judeţul Suceava, lângă Câmpulung Moldovenesc, la poalele unui pisc - ales ca portret -, domnul J'arrive (pseudonim luat pentru că i-a plăcut franceza, pe care a studiat-o singur), învăţător care a educat generaţii de copii ajunşi în facultăţi de renume internaţio-
nal, e un intelectual rafinat care, după ce îşi îndeplineşte sarcinile didactice şi, vara, îşi îngrijeşte grădina cu trandafiri şi gladiole, sau, toamna, culege roadele merilor crescuţi în livada sa, citeşte volumele de poezie şi filosofie acumulate pe noptieră, ascultă CD-uri cu muzică de Grieg, sau scrie poezie modernă, îmbrăcată în mantie clasică. Vântul mângâie copita ce slujeşte-n fugă mânzei, rătăceşte-n anotimpuri - un flamand ostatic pânzei, doar lumina, -n disciplină, prefăcută e, în pace, împietrită-n limba coptă, osia silabei tace; sfâşiat în cioc de vultur, ceru-i prins în trei darace. ("Eu azvârl cu noaptea-n
stele", "AH", pag. 63) În 2014, când J'arrive mi-a trimis al doilea volum, "Cu fluturi în călcâie" (Editura PIM, Iaşi, 2014), l-am întrebat pe fratele meu, prof. Toma Pavel (Univ. Chicago) ce părere are. Mi-a spus că poezia lui Bedrule aparţine, precum cea a lui Ion Barbu (Dan Barbilian), din curentul ermetism, idee care coincide cu cea a poetului, eseistului şi traducătorului Horaţiu Stamatin, care-i prefaţează volumul. Domnul Stamatin afirmă că stilul poetului, bun mânuitor al cuvântului, îl situează în zona lui Ion Barbu, cu poezii în manieră clasică, dar foarte moderne prin conţinut, vocabular şi semantică. Poezia lui Valerian Bedrule nu e pentru oricine, nu numai din perspectiva ermetismului dorit de autor, ci în tot întregul ei. Las cititorului bucuria de a descoperi frumuseţea versurilor lui J'arrive, ilustrând-o cu un poem din volumul "Cu fluturi în călcâie" (pag. 58) ____________________________________________________________
_____________________________ Nu-s căruțaș în ceață În delta cu dorinţe mă ţii, ca râu, ostatic, mă dezveleşti cu teamă de-atâtea madrigale, cu albe chei de nufăr mă-ncui, de sunt eratic, să-not pe-ntinsa apă a gândurilor tale. Vertebra care leagă prezentul cu pricina mă mistuie întruna, mi-i tandru sufocată; te-adun cuminte-n palmă, ca zumzetul albina ce lasă mierii truda să cadă lacerată. Solstiţiul stă să curgă; cât luna dă în clocot mă las dorinţei nadă, nu-s căruţaş în ceaţă, nici drumul ce atârnă, de m-aş afla în vocot, sunt ochiul în tăcere, brodat pe dimineaţă. Nu tai din cercul nopţii atât cât îmi convine, ca resturile încă să sfârâie-n atele, nu-s acera-n vânare de şerpuiri venine– mi-i înveli – O, Doamne! – cu praful dintre stele. Poetul pregăteşte în prezent o nouă plachetă, "Străinul din Oglindă". Cu discreţia care-l caracterizează, autorul le va posta pe site-uri numai după apariţia volumului. Piscul J'arrive, sub care se ascundea acum câţiva ani un poet necunoscut mie, îmi este astăzi interlocutor într-un dialog de idei. Nu ne-am văzut sau auzit vreodată, dar sensibilitatea, cultura şi vocea poetică, când afinităţi îşi fac apariţia, parcurg distanţele planetare în numai câteva secunde! Je vous remercie, Monsieur J'arrive! VERONICA PAVEL LERNER
64
Ochean întors (X)
Plec în tabără. Am 9 ani deja; sunt mare acum şi va trebui să mă descurc singură. Plec la Valea Uzului. Am un geamantan maro din carton presat. Tata mă conduce la gară și mă dă în grija unor instructori. La ferestrele trenului, ciorchini de copii fac cu mâna părinților rămași în gară. Compartimentul e într-un entuziasm general și o foială continuă. Mai târziu, lumina se împuținează și pleoapele obosite încep totuși să se închidă. Am ajuns. Valea Uzului! Atmosfera răcoroasă de munte ne trezește. Locurile sunt frumoase ; brazii înconjură clădirile taberei. În dormitorul meu sunt vreo 30 de paturi. Ar fi destul de bine aici; facem diverse excursii în jur, jucăm volei și cântăm. Dar instructoarele sunt cam urâcioase și ne obligă să dormim după-amiaza. Cantina e într-o clădire separată, unde ne ducem de trei ori pe zi. Dar mai avem și o gustare dimineața la 10 și una la 5 după-amiaza; astea se dau într-un chioșc. Seara ne adunăm și vorbim cu toții. Eu le-am povestit celorlalți că în gradina mea am toți pomii din lume: un cais, un măr, un păr, un nuc, un cireș, zarzări, pruni, gutui, duzi… Dar ceilalți nu m-au crezut ; au zis ca mă laud. * Tata și mama mă așteaptă la gară. Mă întreabă : -Cum a fost singură în tabără ? Mai vrei să mergi altădată ? -A fost bine. Dar mai mult îmi place acasă, le răspund eu îmbrățișându-i cu dor. În fața gării, se apropie de noi o
trăsură cu cai. Vizitiul ne ajută să ne urcăm în trăsură și pune geamantanul meu într-o cutie neagră în spate. Apoi se cațără și el pe bancheta din față și-și îndeamnă bidivii la drum. Caii tropăie vioi pe piatra cubică a străzii și eu mă apuc să povestesc. -Odată, la gustarea de după-amiază ni s-a dat la fiecare câte un castronaș de miere. Mie îmi place mierea, dar nu mai puteam așa de mult. Doamna care ne servea a spus că trebuie să mâncăm tot. Atunci unii au făcut o gropiță în pământ și au lăsat să curgă mierea acolo. Am făcut și eu la fel. Parcă îmi părea rău, dar nu puteam să mai mănânc. Altădată, la prânz ni s-a dat harbuz. A fost tare bun. Doar că apoi îmi venea să fac pipi tot timpul. De altfel, toți copiii se duceau tot timpul la WC. Instructoarele au zis că ne foim prea mult și ne-au pedepsit să stăm cu mâinile în sus. Iar apoi ne-au obligat să ne culcăm. M-am culcat, zicându-mi că așa o să-mi treacă nevoia de pipi, că eu nu fac niciodată pipi în pat când dorm. Dar când m-am trezit apoi, patul era ud. Tare mi-a fost rușine ! Am întors salteaua pe partea cealaltă și nimeni nu a văzut. Mai aveam două zile până la plecare și mi-am zis că nu se va observa nimic. Noi, cei din Iași, trebuia să plecăm seara. O fetită, pe care o chema Sabina, ca pe mine, nu pleca cu noi seara; ea trebuia să plece a doua zi dimineața, pentru că ea era din Suceava. Patul ei era lângă ușă, dar ei îi plăcea mai mult patul meu care era în mijlocul dormitorului. M-a rugat să o las să doarmă în patul meu după plecarea mea. I-am spus că poate să doarmă acolo dacă vrea. Dar mi-a fost rușine rău de tot, că știam că patul meu mirosea a pipi. În mod sigur; apoi, ea și-a dat seama că am făcut pipi în pat. Izbucnesc în plâns și mama mă îmbrățișează ocrotitor. Vizitiul trage de hățuri și strigă la cai. Am ajuns în fața casei; caii se opresc fornăind. Scot din bagaj niște conuri de brad și le fac cadou surioarelor mele. * E duminică dimineața și soarele își cerne deja căldura printre frunzele copacilor. Plecăm la Ciric cu vecinii din curte. De la noi, Ciricul nu e departe, dacă o luăm peste deal. Ce lume multă e acolo! E greu să găsești loc ca să te așezi pe malul lacului. 65
Ne oprim mai în spate într-o poiană, întindem un cearșaf pe iarbă şi pe el se pun diverse feluri de mâncare. Toată lumea se înfruptă din provizii. Mama o ia în brațe pe Steluța şi o hrănește ca pe un pui. Noi, copiii mai mari, ne jucăm cu o minge. Eu am inventat şi un alt joc : îmi arunc tenișii din picioare şi alerg apoi după ei. « Vai ! » strig disperată. Tenisul meu a căzut peste un șarpe. Tata îmi recuperează tenisul; zice că șarpele ăsta nu e veninos. După masă, plecăm cu toții să ne plimbăm în jurul lacului. Părinții sunt cam încărcați ; cu copii şi cu bagaje. Aglomerație mare ; de-abia poți să te strecori printre oameni! Şi deodată ne dăm seama că am pierdut-o pe Steluța. Panică totală. Mama începe să plângă. Ne întoarcem înapoi. Căutam o oră, două. Lume multă. Dacă a căzut în lac? Întrebăm, dar nimeni nu a văzut nimic. Într-un târziu o găsim în picioare, plângând pe marginea drumului, cu degetul în gură. “Oh! Steluța, Steluța!” Mama o strânge în brațe şi plânge, acum de bucurie. Toata lumea sare să o îmbrățișeze. Ce bucurie ! Ne-am întors acasă frânți de oboseală, dar extrem de fericiți că am regăsit-o. Bunicii au venit în vizită la noi. Au venit cu trenul şi mama se grăbește să le încălzească niște apă că să se spele înainte de a le lua o mică gustare. -Într-adevăr, ne-am cam înnegrit cu funinginea asta de la locomotivă, aprobă bunica. Mama îi sfătuiește apoi pe bunici să se întindă puțin pe pat, că or fi obosiți după o noapte petrecută în tren. Dar bunica răspunde : -Cum să fiu obosită, când tot am stat așezată timp de 10 ore ! Acasă nu stau niciodată așezată pe scaun atâta timp ! Eu în tren mă hodinesc ! Bunicul e mai domol ; el se culcă şi în scurt timp îl auzim sforăind ușurel. Bunica s-a apucat să ne facă o plapomă. A făcut din scânduri un fel de masă joasă, a presărat lână pe o pânză, a pus deasupra o mătase frumoasă și acum coase de zor. Bunicul are părul alb şi o mustață mare de asemenea albă. Se plimbă prin curte ajutându-se de un baston sau stă la soare pe un scaun. E îmbrăcat cu niște cioareci de țăran. SIMINA LAZĂR
Confesiuni
„A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”. Îmi sună încă în urechi şi ascult, cuprins de cea mai adâncă emoţie, glasul inconfundabil, unul de bas, puternic şi plin de sensibilitate şi parcă îi mai văd aievea gesturile adecvate cu care întărea firul naraţiunii, după cum curgea ea, avântată sau domolită, în funcţie de bravurile eroilor poveştii. Moş Vasile Buda din satul Ungureni, Ţara Lăpuşului, ne-a dovedit în timpul cercetărilor noastre că este un povestitor desăvârşit, un talent greu de egalat, înzestrat cu har creator şi dramatic, dar şi cu o memorie uluitoare, pentru că aşa cum ne-a spus el, la prima noastră întâlnire, „’or trăbui mai multe zâle până ce s-ascultaţ’ câte poveşti ştiu io, da îţ’ vini şi altădată, că poveştile mele îs tare mândre. Nu videţ’ cum vin pruncii să m-asculte? Mai că nu-i sară când le spun câte o poveste, chiar mai multe.” Nimeriserăm bine cu cercetarea, tocmai când se adunaseră o droaie de copii, din vecini sau mai departe de casa lui, copii guralivi sau mai disciplinaţi, mai mari sau mai mici, dar toţi nerăbdători să asculte poveştile moşului Vasile. Poveşti cu împăraţi, cu zmei, cu Ilene Cosânzene, cu animale, cu fiinţe mitologice năstruşnice, dar şi cu oameni simpli din popor, care izbutesc în bravurile lor prin voinţă, isteţime, bărbăţie şi curaj. Când de abia îi liniştim pe copii moş Vasile începe să depene firul poveştilor cu „A fost odată ca niciodată ...”, cum numai el ştia s-o facă. Copiii erau ochi şi urechi şi tare bine ne-au prins, având în vedere că poveştile necesită un ascultător şi asta îl face pe moş Vasile să-şi manifeste plenar talentul de povestitor. Pe firul poveştii cu bravurile eroilor ajutaţi de cai năzdrăvani sau adjuvanţi ai eroilor din lumea animalieră, copiii răbufneau de emoţie şi se manifestau verbal, mai ales când povestitorul atingea apogeul cu intonaţia puternică şi gesticulaţia prin care marca succesul eroilor în aventurile săvârşite. Deşi lungi, naraţiunile tăiau răsuflarea prin suspans, dar ele sfârşeau pe nesimţite şi vedeam copiii cum îşi manifestau regretul că povestea s-a terminat, când povestitorul o încheia cu formula „Şi-am încălecat pe-o roa-
______________________________ tă / Şi v-am spus povestea toată.” Copii râdeau în hohote când moş Vasile, prin formulele finale ale poveştilor, arăta că totul este o ficţiune, căci moşul mai avea ceva de completat: „Şi-am încălecat pe-o alună / Şi v-am spus, măi copii, o gogonată minciună.” Nu se sfârşea bine o poveste şi copiii izbucneau într-un glas: „Vai, frumoasă a fost, moş Vasile, mai spune-ne una!” Posesor al unui repertoriu impresionant, prin ceea ce povestea, cu mult har, făcea trecerea de la un gen la altul şi copiii erau cuceriţi de povestirile uluitoare şi cutremurătoare prin acţiunile dramatice ale personajelor din bucăţi precum „Povestea omului băutor”, „Povestea femeii băutoare”, care se ascultau cu respiraţia tăiată, istorisind tragediile pe care le produce beţia, văzută ca o teribilă plagă socială. Ne-a rămas întipărită în memorie povestirea „Vând filozofie”, care etalează concepţia filozofică sănătoasă despre viaţa omului din popor. Montat să-i ucidă duşmanul, contra unei plăţi mari, cel însărcinat întâlneşte un târgar care striga în gura mare „vând filozofie”. Cel aflat într-o situaţie liminală cumpără şi el de la vânzător. Spunându-i ce vrea să facă vânzătorul îl sfătuieşte: „Tătdeauna, înainte de-a face o faptă aşa de cumplită, trebe să te socoteşti bine ce urmează, când ţî în joc soarta ta.” N-o mai ascultat de chemarea banului, că acum avea acea filozofie care trebuie urmată în viaţă, ca să ai în ea drum drept, nu strâmb. Parcă-i văd şi acum pe copii râzând în hohote când moş Vasile depăna cu şi mai mult elan, cu şi mai mare verva spirituală snoave cu o încărcătură umoristică irezistibilă, având ca miez pe femeia necredincioasă, bogatul hrăpăreţ, femeia leneşă, ca să nu mai vorbim de cele cu nemuritorul Păcală, cu aventurile sale, cu poantele sale, cu isteţimea şi agerimea minţii lui ce te făceau să râzi cu gura până la 66
urechi. Picante şi pline de umor erau snoavele moşului Vasile, axate pe deficienţe fizice şi morale, despre autorităţi laice şi religioase, căci ne spunea că despre ţigani şi popi sunt cele mai multe poveşti de râs. Şi ştia multe moş Vasile! Şi ne făcea să înţelegem că snoava şi povestirea au avut un rol didactic-moralizator. Şi ne-a făcut să înţelegem că ele erau o veritabilă sabie menită să taie tot răul din rădăcină. Ce bucuros a fost moş Vasile când i-am spus că toate piesele lui imprimate de către noi pe benzi magnetice şi-au găsit locul în valoroasa noastră colecţie de proză populară intitulată „Făt Frumos cel Înţelept”. Era convins că poveştile fiind lumea copiilor, din care ei culeg multe învăţături, le vor citi din carte, prin biblioteci. Şi le-au citit nespus de mulţi, căci mai ales la ţară, intrând prin bibliotecile comunale, ne-au spus bibliotecarii cât de citită este această colecţie de poveşti, că toate exemplarele sunt făcute ferfeniţă. Şi le-am văzut. Povestitorul nostru era necăjit că nu se mai performează nici basmele, nici poveştile, nici snoavele, nici povestirile, „căci s-o dus vremurile când să povesteau la şezători, la moară, la clăci de desfăcat porumbu’ sau de bătut floarea soarelui, la pădure, la clăcile de tors în serile lungi de iarnă. Aşè or rămâne poveştile mele în cărţi.” Moş Vasile era convins de rosturile poveştilor şi de aceea nu le voia pieirea. Dar vremurile moderne „o vinit ca on tăvălug şi să duce folcloru’. Copiii de astăz’ şi tinerii îs cu nasu’ numa-n televizoare, altceva nu le trebe.” Au trecut anii. Cu mai mulţi în urmă, ne-am îndreptat din nou către casa povestitorului, una îndepărtată într-un fund de sat mare. Ne-a oprit un vecin înainte de a ajunge acasă la povestitor: „Nu mai aveţi la ce mere. Copiii nu mai vin la moş Vasile. Şi moşu’ nu mai spune poveştile cu: A fost odată ca niciodată ...” ne-a spus vecinul lui. Firul poveştilor atât de palpitante, de cuceritoare s-a frânt, dar ele mai sună şi astăzi în urechile noastre. Parcă îl văd aievea pe acest neîntrecut povestitor. Vasile Buda din Ungureni nu a murit, el rătăceşte printre stele spunând mai departe poveştile lui cetelor de îngeri. PAMFIL BILŢIU
Dialog cu romancierul, esteticianul şi criticul de artă (VI) Procesul judecăţii sublimului are pentru Kant două faze: prima este eşecul sensibilităţii omeneşti în prezenţa mărimii sau forţei naturii. Stelele din cer sau nisipul de pe ţărmurile mării depăşesc prin infinitatea lor capacitatea minţii omeneşti de aşi face o impresie unică şi coerentă despre numărul şi întinderea lor. Sau o furtună pe mare sau o prăbuşire torenţială de ape uluieşte imaginaţia umană printr-o forţă ce pare incomensurabilă în cel mai înalt grad cu forţa corpului omenesc (...). Aici intervine cea de-a doua fază a sentimentului sublimului. Imaginaţia copleşită «în efortul ei de a se lărgi, se retrage în sine» (citat din Kant). Cu alte cuvinte, experienţa sublimului duce la un recul de la impresia de măreţie naturală la demnitatea morală a omului, care întrece orice număr sau forţă din natură. Are loc întâi o frânare, apoi o revărsare în sensul dorit al demnităţii şi vocaţiei suprasensibile a omului. Mai întâi e o suspensie, apoi destinderea în expansiunea sufletului către atitudinea morală(...). Tendinţa spontană a spiritelor noastre e de a numi sublime oceanul sau cerul înstelat, dar adevărata semnificaţie lăuntrică a instinctului nostru e respectul pentru o făptură spirituală care poate rămâne netulburată, ba chiar să se simtă înălţată de admiraţie în prezenţa existenţelor naturale care pe plan pur fizic o reduc la insignifianţa unui vierme. Vedem astfel iarăşi cum Kant alunecă aproape insensibil de la sfera estetică, postulată de el ca absolut unică, în sfera morală. Experienţa sublimului, am putea spune oarecum, e o presimţire a moralităţii. E moralitatea izgonită din frumuseţe şi care se întoarce pe uşa din dos şi tinde a-şi redobândi mai vechiul primat. În comparaţie cu experienţa frumuseţii, sentimentul sublimului se orientează mai degrabă către subiect decât către obiect; sugerează mai degrabă mişcarea decât repaosul; mai degrabă cantitatea decât calitatea; şi foloseşte un material inform din care construieşte ceva ce place în loc de tipare armonios configurate. După
______________________________ cum, pentru Kant, sublimul se referă la mărime sau la forţă, el îl numeşte sublimul matematic sau sublimul dinamic. Sublimul matematic este experienţa unui obiect pe care nu-l putem măsura. Piramidele din Egipt, Sfântul Petru de la Roma şi sistemele Căii Lactee epuizează capacităţile noastre de numărare. Întrbuinţăm instinctiv o unitate sau o măsurătoare antropomorfică. Dar în raport cu aceste extensii enorme, repetiţia unităţii ar fi trebuit împinsă până la o limită de-a dreptul inutilă. Mai semnificativ e sublimul dinamic, ce constă în prezentarea forţei care iarăşi face inutile măsurătorile în termeni antropomorfici. Pentru experienţa estetică a sublimului esenţială e absenţa fricii în faţa acestor obiecte măreţe şi puternice. Frica introduce un interes fizic care pentru Kant e întotdeauna inadecvat în experienţa estetică. «Cel care se teme nu poate formula nicio judecată despre sublimul naturii, întocmai după cum nici cel ispitit de înclinaţie şi apetit nu poate formula nicio judecată despre frumos»” (Katharine Everett Gilbert şi Helmuth Kuhn, op. cit., pag. 301-303). Faptul că Imanuel Kant discută despre sublim nu numai din perspective estetice sau religioase, ci şi morale (pietiste), trebuie reţinut şi subliniat în mod deosebit. Ceea ce e sublim are, de asemenea, în concepţia lui Kant, atributul duratei. Măreţia şi durata sunt atribute ale sublimului care modifică profund percepţia noastră în raport cu realul. Acest fapt se cere a fi comentat. Fiecare dintre noi ştie că în legătură cu un anumit aspect al realului, respectiv cu o creaţie omenească, timpul este un element determinant. Ceea ce în artă este 67
sublim durează. A durat în trecut, durează în prezent şi, putem presupune, şi în viitor. Durata implică ideea de conservare, de opoziţie faţă de schimbare, cel puţin pentru anumite aspecte ale realităţii. Dar dacă unele fenomene, respectiv aspecte ale realului, durează, ele trimit puterea noastră de judecată spre ideea de infinit. Iar infinitul spaţio-temporal ne apare ca atribut al existenţei. Infinitul ca proprietate a existenţei pune puterea noastră de judecată într-o mare dificultate. Este o dificultate irezovabilă. De aceea, el apare şi ca mister. Iar misterul, prin conţinutul său nedemonstrabil, provoacă totdeauna în sufletul nostru o profundă nelinişte. Ideea de infinit este o problemă de care s-au ocupat Aristotel, Descartes, Leibniz, Hegel, din perspective filosofice, Wallis şi Georg Cantor, din punctul de vedere al unor riguroase preocupări matematice. Leibniz s-a ocupat în mod special de problema duratei. El considera că durata e colecţia stadiilor momentane revelate nouă de diverse fenomene (de diverse modalităţi de existenţă ale realului). Durata unor monumente precum piramidele egiptene, celebrul Colosseum de la Roma, marile catedrale ale Evului Mediu, îl determină pe cel ce le contemplă să se gândească la timp ca formă de existenţă. Pentru că este unidimensional şi ireversibil, timpul determină în fiecare persoană trăiri subiective şi profunde. În acest sens, timpul ne apare ca o construcţie psihologică a persoanei. Se cuvine să precizăm faptul că această construcţie psihologică este fondată pe trăirile fiecărui subiect uman, respectiv pe factori senzomotori, dar şi pe experienţa socială. De aceea, percepţia, utilizarea, reprezentările şi valoarea timpului variază de la o epocă la alta, de la o societate la alta, de la o cultură la alta şi de la o persoană la alta. Pe strămoşul nostru Sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul (Dionysius Exiguus), personalitate ilustră a Şcolii Literare dacoromane de la Tomis, problema timpului l-a obsedat. De aceea, a scris lucrări de cronologie şi de calcul pascal. Prof. SABIN GEORGE SĂNDULESCU
între mâinile sale cade o pată de lumină, intră un corp întunecat, pata se usucă, și-l cunoaștem pe noul nostru tovarăș: împarte țigări cu o generozitate crescândă, vocea lui ne place de la început când murmură: ce dracu` se întâmplă aici?
Ahmad Yamani (1970, Cairo, Egipt), poet și traducător. Absolvent al Universității Complun-tense din Madrid, doctor în filologie arabă. Lucrează la Radio Exterior de España, emisiuni în limba arabă. Colaborează cu numeroase reviste și ziare din lumea arabă și participă la festivaluri culturale internaționale. În 1991, câștigă Premiul ”Rimbaud” din partea Ministerului de Cultură Egiptean, iar în 2010, Premiul Internațional”Beirut 39”. În anul 2012, primește, de asemenea, Bursa Internațională pentru scriitori din Orientul Mijlociu, oferită de Vermont Studio Center, Vermont, SUA. Parte din poemele sale sunt traduse în limbile engleză, franceză, germană, spaniolă, poloneză, italiană, română și publicate în cărți și reviste de prestigiu din mai multe țări. Cărți publicate: Refugiu de oase, Olifante Ediciones de Poesía, 2015; În mijlocul sferturilor, Editura Merit, Cairo, 2013; Locuri greșite, Editura Merit, Cairo, 2008; Trandafiri pe cap, Editura Merit, Cairo, 2001; Sub arborele geanealogic, ediție privată, 1998; Străzi în alb și negru, ediție privată, 1995.
2 Aici nu există fese, nici sânge, cum îmi voi imagina, atunci, aspectul unei femei? cum mă voi putea masturba într-un mod satisfăcător? Până și lacrimile ochilor noștri au secat aici, rămâne doar o liniște ucigătoare, șerpi ce ne torturează cu imaginea lor, fără să rostim măcar o singură literă. Pământul e foarte vast, însă acest fapt nu ne ajută cu nimic pentru a respira bine. 5 Maica mea, te rog, când vei ști că am intrat în noua mea casă, nu plânge, căci vreau să-ți păstrez ochii pentru zilele ce vor veni. Stai liniștită, mișcă-ți capul de trei ori, și trimite un sărut în aer. Voi face zarvă cu prietenii mei pe aici, care mă vor felicita pentru noua mea casă. Voi lăsa ușa întredeschisă, în așteptarea sărutului tău. și când vei avea o casă nouă, ca și mine, _______________________________________________________
Utopia mormintelor 1 Pereți nevopsiți, solul plin de pietricele, oase firave ce nu se susțin, și la mijloc oasele mele încolțite. Mă gândesc să organizez o mică manifestație pentru a protesta în fața îngerilor care au interzis calciul de care avem nevoie. Dumnezeu își întinde umbra peste groapa unde ne aflăm, și ne lasă să mai zăbovim în vis;
să fie aproape de mine, te rog, ca să îți pot asculta răsuflarea. Voi respira aproape fără durere, și moartea mea va avea acestă imagine finală la care am trudit mult să o pregătesc. 6 În camera vecină, Despărțită doar de o perdea de pânză, femeile se dezbracă de giulgiuri, și se întind, foarte albe. După încercări disperate, reușim, să facem o gaură în lințoliu. Oasele ni se înalță deodată, când o vedem pe prima femeie ce se dezbracă și-și lasă hainele într-un colț al odăii. În noaptea aceasta încercăm să rupem perdeaua, dar de fiecare dată e mai rezistentă, și trebuie ne mulțumim privitul la oasele albe ce rămân departe de noi. 7 Ușa odăii e deschisă, iar familia doarme afară complet. Deasupra capetelor noastre răsună pași militari, ne vor distruge casele pentru a înălța un pod. Vom plânge cu prietenii noștri, și vom pune cărțile sub perne, le vom zâmbi amintirilor noastre absurde, și sentimentului ce se usucă puțin câte puțin. Funeralul Chimo a murit în dimineața aceasta. Chimo nu era prietenul meu, dar a murit. Vorbea ca cineva care plătește o veche datorie a cuvintelor, care erau pe punctul de a-l abandona. Îmi voi pune haina neagră și voi merge la funeral și, când mă voi întoarce, îmi voi zâmbi mie însumi; azi a murit Chimo, unul dintre cunoscuții mei, și acum nu mai sunt un străin în această țară. Traducere și prezentare de ELISABETA BOȚAN
Mircea Boeriu 68
Picături de Vatră veche (15)
Despre TABĂRA DE CREAȚIE "ARITHEA" – Săcărâmb, ediția I, august 2016 – doar câteva cuvinte de semnificare: o inițiativă spirituală petrecută pe fondul unei cosmicități care a oprit parcă, din illo tempore, soarele ȋn miezul Horei Românești... Incantând... HOO... RA... spre a regenera o tradiție de aur deja devenită istorie vie. Căci, Săcărâmbul face triunghi de ființare spațială cu Sarmisegetuza Regia și Masivul Retezat, adăpostind cultura VinçaTurdaș care a născut cel mai ȋntins oraș al antichității, a născocit scriitura cea mai veche a lumii, aceea de la Tărtăria, a ctitorit Școala de Inițiere Zalmoxiană... Dar, mai ales, la Săcărâmb, strămoșii noștri traco-geto-daci au ȋnvățat să prelucreze cel mai pur minereu de aur, prefăcându-l ȋn neasemuite bijuterii. Din mult, mult aur, de dus cu carele, cum numele așezării ȋncă amintește a fi fost: SĂ CĂRĂM, adică să dăruim lumii valori ale muntelui ȋnnobilate de palmele și de sufletul omenesc. Pentru că, după 1746 – când ȋntâmplarea a făcut ca bogăția zăcământului de aur să fie redescoperită – Săcărâmbul a devenit un adevărat Eldorado al Europei. Cei veniți de peste tot – multe mii de oameni atunci, depășind ca număr locuitorii Devei, aflată doar la o aruncătură de băț – au crescut tradiția spirituală a locului proporțional cu greutatea aurului extras, la Săcărâmb existând pe atunci trei biserici, câteva lăcașe de ȋnvățământ... Ȋntre care și cea dintâi Școală Superioară de Minerit din Europa Răsăriteană, vizitată de ȋmpăratul Franz Josef și prefăcută ȋn scenă ad hoc pentru spectacolele Operei din Viena. Și mai câte altele, ȋncă... păstrate ȋn memoria de taină a satului. Toate acestea, pentru a justifica – prin câteva picături de poveste – faptul de a fi ales acum Săcărâmbul ca loc de statornicire a unui aparte DIALOG AL ARTELOR, care – sub egida AROSS (Asociația Română de Studii Semioti-
ce) – și-a propus cele mai generoase obiective cu putință: ● recuperarea și stimularea darului omenesc de a fi "chip și asemănare", ființe vibratiliubitoare și creator-ȋnțelepte; ● ȋncercarea de a unifica sensurile manifestării umane sub semnul unuia și aceluiași "Limbaj al lui Dumnezeu"; ● aspirația de a crea valori cu specific românesc determinat prin poezie și filosofie, sculptură și pictură, muzică, dans și teatru, recuperate ȋn termenii unei științe a "luminii vii" (biofotonica) generatoare de sănătate a sufletului – cum spuneau străbunii – trecută apoi, prin rezonanță, trupului; ● recunoașterea rădăcinilor istorice ale neamului nostru și redobândirea demnității de a fi ȋn lume ȊMPREUNĂ CA ROMȂNI. Cum s-au desfășurat efectiv evenimentele – atât de bogate ȋn facere și sens – o va povesti ȋn mod explicit JURNALUL TABEREI DE LA SĂCĂRȂMB, o carte care deja se scrie prin pagini de anale, amintind pe rând: simpozionul-spectacol susținut cu prilejul memorabilei Zile a Fiilor Satului, serile de cenaclu – de poezie, teatru și muzică – ȋntâmplate pe cerdacul Casei "Luminii Vii", ctitorie care ȋmplinește deja o sută de ani și pe care eu ȋnsumi am promis-o cândva acestui creatordăruitor sens, zilele de pictură și sculptură petrecute de artiștii taberei sub lumina filtrată de copacii din Grădina Icoanei, adăpostitoare de sculpturi vii, filmele și expunerile proiectate direct pe pereții de piatră albă, urmate de dialogurile metafizice purtate până târziu ȋn noapte, pe băncuța din fața Bisericii Trăsnite – o dată ȋn plus sfărâmată de greutatea ___________________________________________________________________________________________________
________________________________ propriilor pietre – dar ȋncă străjuind sensurile comuniunii noastre. Privind peste Săcărâmb, unind simbolic Biserica Trăsnită cu proiectul ICHTUS... ARITHEA, arhitectă a unor sensuri identitare sugerate doar prin vers viu: "Purtam ȋn gând un trăsnet despre tine, / Iar tu purtai ȋn gând venirea mea. / Pe banca cu argint și catifea, / Istoria mi-o depănau ruine... .... Văd ceasul tău, se-nvârte-n nemurire, / Scrisori ȋți scriu ȋn gând mult mai departe, / Ȋn lumea unde zidui Libertate – / Biserică trăsnită de Iubire!" (Shanti Nilaya). "Biserică Trăsnită... prin fulgerul de-atunci, / Te-ai spulberat ȋn noapte – tu, piatră ȋntre stânci – / Dar ai rămas pe coamă, simbol de cununie, / Cum Cerul și Pământul s-au așezat să-ți fie... (Traian D. Stănciulescu). Așadar, ni s-au alăturat nemijlocit – de la bun ȋnceput sau pe rând, ca temei de tabără – poeta Shanti Nilaya, pictorul Mihai Coțovanu – ȋmpreună cu Sofia și Elena – pictorița Silvia Anton, veniți tocmai de la Iași, sculptorul Constantin Sandu-Milea, deja statornicit ȋn Săcărâmb, editoarea Carolina Chira din Cluj-Napoca, actrița Isabela Hașa din Deva și scriitorii hunedoreni Mariana Pândaru-Bârgău, Dumitru Tâlvescu, Camelia Ardelean, Adriana Tomoni și prietenii lor, istoricul George Cadar și teologul Constantin Biriș, (des)cântătoarele Ioana Câmpean și Violeta Jurca-Deminescu, ceramista Dina Miliga din Lituania, reprezentanți de frunte ai Săcărâmbului, precum Radu Hașa și Alexandru P. Tokar... Și mulți mulți alți vizitatori, veniți din colțuri de țară și de lume. Ȋnchidere de Tabără, atât de plină... parcă spre a aminti că Pământul este doar o simbolică proiecție a Cerului, creator așezată pe iarbă. Generând un ȊMPREUNĂ prin care DIALOGUL ARTELOR "ARITHEA" deja ȋși deschide aspirațiile ȋntru un alt ȊNAINTE. TRAIAN DINOREL D. STĂNCIULESCU
69
STAREA PROZEI
Vasile Barbu, econom (de pamânt) cum îi plăcea să se prezinte la notarăş când i se cerea să-şi declare apartenenţa social-economică, era cântăreţ în strană la biserica Sfântul Nicolae din progadia satului, ridicată pe locul altei biserici risipite în vreme lungă şi de vremuri rele, un lăcaş cu uşi groase de stejar, ferestre înguste şi scurte, cu parapeţi la cele două turnuri şi alţi trei proptind din afară capela altarului, cu ţiglă rotundă şi mică făcută în set din pământ galben argilos aşezată în aşa zis: cuptor sub formă de cub, străbătut de spaţii goale de la un capăt la altul, în care se ardeau lemne groase, tulpini de arbori. Podeaua îmbina lespezi mari de piatră scoase din drumul romanilor care trecuse în vechime peste holdele ţăranilor spre munţii Orăştiei. Lăcaşul a fost zidit în cinstirea lui Paul Chínez, conte de Timişoara, primarul cetăţii, eroul Transilvaniei, care i-a bătut straşnic pe turci în defileul Mureşului de la Câmpul Brodnicilor în 1479 pe 13 septembrie, salvându-l de la pieire pe principele Ungariei, Bathory. Zice-se că acesta era un uriaş cu o forţă imensă, fărtuind carul încărcat cu trunchi groşi de brad cu o singură mână, fiul lui Iancu de Hunedoara cu o morăriţă zdravănă şi frumoasă, care a băgat în sufletele baroneselor pe lângă dispreţul de rasă şi invidia usturătoare muierească. Tetea Vasile, om evlavios, creştin ortodox din moşi strămoşi şi ajutători ai bisericii, cânta şi citea din diaconarele stranei încă la vârsta de zece ani, lumea zicându-i şi diac că ştia pe de rost liturghiile şi dialogurile liturgice cu chemările şi răspunsurile preoţeşti. Om milostiv, dar nu risipitor, gospodar cu putere mare a averii aduse de nana Chia, fata chiaburului Baciu, cu o minte strălucitoare încât învăţătorul îl îndemna pe taică-său s-o dea mai departe la şcoală, frumoasă nu era, dar foc de drăgălaşă, glumeaţă şi jucăuşă ; fără multă tocmeală i-a luat minţile Vasile, fecior chipeş şi gospodar, pe trupul căruia se încordau muşchi groşi şi lungi când trebăluia ceva. A iubit-o şi deşi avusese drăguţe toate fetele frumoase ale satu-
______________________________ lui şi ale satelor vecine, că făcuse şapte ani cătană în garda imperială, cavaler, s-a adunat la casa lui respecpectând-o pe Chia şi iubind-o deodată cu toate pământurile aduse cu ea. Au avut cinci copii, trei băieţi şi două fete. Doi băieţi studenţi la Cluj, unul la medicină, altul la construcţii de poduri şi drumuri, iar al treilea, cel mic, student la teologie - filozofie la Atena. Valul negru al pacostei s-a întins asupra lor când au intrat în Garda de Fier ca legionari entuziasmaţi de naţionalismul şi ideologia socială a Căpitanului, iar la încercarea de lovitură de stat, cu puşti de vânătoare au ocupat unul gara din sat, altul primăria, Ovidiu şi Lucreţiu, iar cel de-al treilea, Claudiu, a închis drumul către uzinele metalurgice din Cugir cu un pistolet italian în mână. La fel de înarmaţi erau şi ceilalţi camarazi. „Cum să te pui tu, creştine, cu armata, fără cavalerie, fără artilerie, fără aviaţie? Nerozie curată! I-or fi împins sau s-or fi bizuit pe ajutorul fasciştilor italieni şi naziştilor germani. Aşe! Bine n-o fost...deloc!” Când mareşalul Antonescu a garantat amnezie celor ca ei, care se vor înrola voluntari în armata de recucerire a teritoriilor strămoşeşti, au plecat tustrei voluntari, „cu mare jele în sat şi cu întunecarea lui tetea Vasile, iar mama Chia s-a împietrit şi aşa a rămas până s-a stins.” Fetele, domnişoarele Oana şi Petra, după ce-au terminat şcoala normală de la Deva, înainte de război, au plecat la o mătuşă în America: Constanţa – Pireu – Marsilia – New York şi-au scăpat de toate blestemăţiile pământului acestuia frumos şi bogat. „Adu-mi-i, Doamne, acasa! Păzeşte-i, Bunule şi Dreptule Stăpân!” Vară cumplit de fierbinte, de clocotea apa în vălăul viţeilor, cum zicea 70
baba Safta, cu ploi scurte, vijelioase, cu aşchii de gheaţă scrijelind ferestrele şi durduieli grozave din care scăpărau trăsnete cumplite, dintre care unele se scurgeau mortale în coarnele boilor pe ţelină. Duminică de duminică, oficialităţile afişau pe din afara uşilor bisericii, groase, din fostăne de stejar fiert, liste cu prizonierii, răniţii, dispăruţii şi pieriţii în luptă. De tăierea capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul, la ieşirea din biserică, oamenii priveau lista şi nu ştiau cum să părăsească mai repede ţintirimul. Tetea Vasile, după ce şi-a aranjat cărţile în strană, şi-a luat ziua - bună de la popă care se dezbrăca de odăjdii, şi, ieşind din lăcaş, a aruncat privirea, cum făcea de fiecare dată, cu teamă, pe lista pe care acum erau numai două nume: Barbu Ovidiu Barbu Lucreţiu - morţi la Cotul Donului – Ochii au rămas pironiţi câteva clipe, apoi s-au întunecat, sub fruntea încreţită a ciudă şi spaimă. S-a întors greu spre uşile bisericii, le-a deschis în părţi cu putere, izbindu-le de zid, a intrat ridicând capul spre bolta altarurului, privind dincolo de catapeteasmă şi a răgnit de s-au cutremurat candelabrele: „Fu-ţi Dumnezău’Tău, Doamne!” ......................................................... Claudiu a fost luat prizonier la Stalingrad şi dus în Asia Centrală, în Karakanda, la minele de cărbuni. Camarazii nu mai suportau regimul de muncă sclavagist şi detenţie umilitoare, cu unic meniu: peşte uscat, sărat, o bucată de pâine neagră, ţigloasă, cât o jumătate de palmă - asta la prânz – o ceaşcă de ceai tare pe frunze de urechile - tigrului, pe care ei le culegeau în aşa - zisa vară, întinsă pe o singură lună, de la ieşirea din mină, până în lagăr, şi o coajă uscată, părelnic de mămăligă, unsă cu un strat subţire de marmeladă din temiri-ce – dimineaţa – tot ceai cu o bucată cât unghia de zahăr negru – seara - ...Ce făceau? Ieşeau din baracă, obosiţi, epuizaţi, în izmene şi cămaşă, turnându-şi în cap o găleată cu apă la minus 45 de grade şi în câteva clipe, cădeau morţi, îngheţaţi bocnă. Claudiu, după şase ani, s-a întors acasă o umbră de om, tuşind uscat. Dar n-a apucat să se hodinească, să se întremeze, că au venit securiştii → DORIN N. URITESCU
şi l-au ridicat ca pe un „legionar notoriu” şi l-au dus la Piteşti la reeducare. A murit după patru ani din cauza tratamentului bestial, de tuberculoză cavernoasă şi n-a mai ştiut nimeni de el până nu s-a eliberat părintele Sabău, care avusese celula lângă a lui, şi a povestit unora ultimele zile ale colegului său de credinţă şi fapte, dar tetea Vasile cu care nu se mai putea înţelege nimeni n-a mai aflat. De la Stalin şi staliniştii lui români i s-a tras asta, „patruzecimilea mânita, de drac roşu şi borât!” Nana Chie a murit de inimă rea, s-a lepădat de lumea asta – întâmplare nepotrivită – tocmai în ziua în care a murit tătucul popoarelor sovietice şi erau adunaţi oamenii care trebuiau să fie în haine cernite şi era obligator să plângă, altfel cum? a murit lumina lumii din răsăritul boşelvic şi plângeau toţi şi se jeluiau de mama focului ufederistele, unele rupându-şi bluzele, zicând: ce se face omenirea fără Stalin? Şi puţea a ceapă usturoaie de nu mai putea răsufla lumea în sala cea mare a şcolii, gâfâiau toţi şi le curgeau şiroaie lacrimile, cei mai mulţi înăbuşind câte o suduială între dinţii scrâşnind a ciudă, numai Nicu Scurtu n-a rezistat comediei...”ai bufnit în râs, nenorocitule, ţi se pişau ochii de usturimea cepii, nu de durerea mulţimii muncitoare! mai vedem noi, tovarăşe!” Mai târziu, când Stalin a fost descoperit ca odios criminal, care a ucis milioane din propriul popor, Ion Manole l-a întrebat pe popa Furdui, de ce a plâns la moartea dictatorului comunist, şi popa a răspuns în pripă: „de bucurie, Manole, de bucurie! Păcătosule, ştiu, tu ai plâns deadevăratelea şi ca să vadă oamenii partidului ce rău vă pare, o băteai pe nevastă-ta Florica, cu biciul o băteai, a mărturisit ea, şi-o trimiteai să cumpere gais de trei ori pe zi, că vânzătoare era soţia secretarului de partid, să vadă, să raporteze, cum era procedura!” Tetea Vasile i-a făcut groapa nanei Chia în fundul grădinii, unde mai erau cruci ale celor din vechime. Sunetul sirenelor de la uzine, al maşinilor de pompieri, al salvărilor şi dangătul clopotelor învolburau văzduhul. „Aşe, aşe, mai mor şi... Dumnezeii lor!”
Viaţa literară
Cu ceva ani în urmă, dezamăgiţi de întorsătura, în rău, pe care au luată lucrurile în Uniunea Scriitorilor, filiala Târgu-Mureş, un grup de scriitori mureşeni (Mihai Sin, Valentin Marica, Nicolae Băciuţ, Răzvan Ducan) am solicitat transferul în filiala USR de la Cluj-Napoca, unde mai ajunseseră şi Darie Ducan, Marta Izsak, Mariana Gorczica, fiecare din motivele lui, constituind un grup, cred eu, reprezentativ pentru mişcarea culturală locală, lăsându-i pe mureşeni să-şi facă mendrele după bunul plac, fără a ne face iluzii mari însă în privinţa Clujului, de altfel, am precizat de la început că nu avem niciun fel de pretenţii, deşi speram ca integrarea noastră să fie organică, eficientă, în folosul obştei scriitoriceşti, cum s-ar zice. N-a fost să fie. Mihai Sin a plecat, neîmpăcat, la Domnul, şi din această privinţă. Am mai rămas câţiva. Când am realizat că nu se vede nimic la orizontul speranţelor noastre, personal m-am decis să mă transfer în filiala Braşov a USR, motivat şi de colaborarea foarte bună cu mulţi scriitori braşoveni, redactori sau colaboratori la revista Vatra veche. M-a încurajat, trebuie să recunosc şi poziţionarea unui editor de prestigiu, Virgil Oniţă, de la “Libris Editorial”, care îşi asumase editarea unei noi ediţii din cartea mea de dialoguri cu părintele Nicolae Steinhardt de la Mănăstirea Rohia. Aşa că nu a mai urmat decât pasul necesar, inevitabil, ca să mă pot privi fără să roşesc în oglindă. * Către Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj Subsemnatul, Nicolae Băciuţ, membru al Uniunii Scriitorilor din România, din 1990, filiala Cluj, vă solicit, din motive personale, acordul pentru transferarea în filiala Braşov, începând cu data de 1 noiembrie 2016. Menţionez că am domiciliul în Târgu-Mureş, str. (...), nr. 29. Activitatea mea literară se întinde pe parcursul a patru decenii, iar din
71
______________________________ 2009, editez revista „Vatra veche”, lunar de cultură care are în redacţia sa membri ai filialei Braşov a USR şi, deopotrivă, colaboratori care nu sunt membri USR. Având în vedere apropierea mea de viaţa literară braşoveană, ilustrată generos în paginile revistei pe care o editez, mă simt mai apropiat de scriitorii braşoveni, alături de care am putea da o mai mare consistenţă demersurilor noastre atât individuale cât şi colective. Vă mulţumesc, Nicolae Băciuţ
Târgu-Mureş, 28 septembrie 2016 În atenţia doamnei preşedinte Irina Poantă * Cum era de aşteptat, am primit rapid acordul pentru transfer. În nicio săptămână de la solicitarea mea, Asociaţia Scriitorilor, filia Braşov, comunica: Vă anunţ că Filiala Braşov a Uniunii Scriitorilor din Romania are un nou membru, în persoana domnului Nicolae Băciuţ, venit prin transfer de la Filiala Cluj. Să-i urăm bun venit domnului Băciuţ! (...) Cu consideratie, Adrian Lesenciuc * Cum spuneam la momentul Cluj, spun şi la momentul Braşov: “Merg nu să cer, ci să dau”. Oricum, câtă vreme revista “Astra” nu va putea acoperi nevoile scriitorilor braşoveni, Vatra veche va fi gazdă bună.
Filă de dicţionar În 25 martie 1949 se înfiinţează Uniunea Scriitorilor din Romania şi, odată cu ea, şi cinci filiale în teritoriu, la Iaşi, Cluj, Târgu-Mureş, Timişoara şi Braşov. Primul preşedinte al filialei Braşov este ales Ion Sassu-Ducşoara. Povestea lui este complicată, fiind exclus mai întâi din partid, apoi din USR. Pe website-ul filialei, am prezentat o scurtă fişa de dicţionar, la rubrica foşti membri, dedicată lui Ion Sassu Ducsoara, v. Ion SASSU DUCŞOARA.
Anthonia AMATTI, Bogdan BĂDULESCU, Hans BERGEL, Dumitru Cezar BOGHICI, Mircea BRENCIU, Aurel Ion BRUMARU, Voicu BUGARIU, Viorel CERNICA, Liviu COMȘIA, Martin CULCEA, Luminița DASCĂLU, Nicolae GÂLMEANU, Vasile GURĂU, Dina HRENCIUC, Eduard HUIDAN, Adrian LESENCIUC, Gheorghe LUPAŞCU, Mihaela MALEA STROE, Mona MAMULEA, Maria MARINO, Doreanu MIRCEA, Ovidiu MOCEANU, Iuliana MODOI, Mircea MOȚ, Cristian MUNTEAN, Adrian MUNTEANU, Doru MUNTEANU, Angela Gabriela NACHE MAMIER, Dumitru NICODIM, Vasile OLTEAN, Nicolae OPRIŞAN, Ioan PALER, Adrian N. PLEŞCĂU, Gheorghe POSTELNICU, Theodor Nicolae POIANĂ, Carmen Elisabeth PUCHIANU, Horst SCHULLER ANGER, Frieder SCHULLER, Ionel SIMOTA, Mircea Valer STANCIU, Alexandru SURDU, Cornel TEULEA, Emanoil TOMA, Ion TOPOLOG, Laurenţiu-Ciprian TUDOR, Ioan VINTILĂ FINTIŞ, Gabriela VLAD. FOŞTI MEMBRI: Mihai ARSENE, Eugen AXINTE, Petre BUCINSCHI, Nina CASSIAN, Vasile COPILU-CHEATRĂ, Daniel DRĂGAN, D. GHERGHINESCU-VANIA, Domniţa GHERGHINESCU-VANIA, Anatol GHERMANSCHI, Petre FRÂNCULESCU, Ioan GLIGA, Adrian HAMZEA, Ana IL, Ion ITU, Éva LENDVAY, Ion LUPU, Darie MAGHERU, Iv MARTINOVICI, Dan MIHĂILESCU, Claudiu MITAN, Ioan PICA, Emil POENARU, Ion SASSU DUCŞOARA, Valeriu SÎRBU, Victor STEROM, Ioan SUCIU, SZEMLÉR Ferenc, Monica Ana ŞTEFĂNESCU, Radu TECULESCU.
Pseudonim al lui Ion Sassu, n. la 19 octombrie 1915, Purcăreni, Braşov, d. 19 octombrie 2000, Braşov. Fiu al Mariei şi al lui Vasile Sassu. Absolvent al Şcolii Normale din Făgăraş. Culegător pasionat de folclor. Poet, prozator. Debut publicistic în 1936, în revista Plaiuri săcelene. Colaborează la Gazeta Transilvaniei, Tribuna, Ardealul, Drum nou, Luceafărul de ziuă. Redactor la Gazeta Transilvaniei, din 1944 al Foii pentru minte, inimă şi literatură şi redactorşef al Gazetei Transilvaniei. Debutează în volum cu Poeme pentru omul nou (1947), publicat la Tipografia „Unirea” din Braşov. Primul secretar al filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România, delegat din partea Braşovului la conferinţa de constituire a uniunii în 25 martie 1949 la Bucureşti. Exclus din Partidul Comunist Român în 1952 şi din Uniunea Scriitorilor în 1959 (fiind reprimit abia după revoluţie). A fost inclus în Antologia lui Vasile Gionea (1945). În 1997, filiala Braşov a Uniunii Scriitorilor din România i-a decernat premiul „Opera omnia”. OPERA: Poeme pentru omul nou (1947); Poiana narciselor (1990); Musafirul de dimineaţă (1993); Comoara lui Carole (1994); Profeticul mâine (1997); Tâlcuiri pe ecran (2000). REFERINŢE CRITICE (selectiv): Vasile Gionea, Petre Homoceanul, Ana Blandiana, Dan Tărchilă, Ovidiu Moceanu. Izvoreanca Cu optzeci de ierni de necazuri povară, Cu desagii’mpănați cu covoare ’nflorate, Aruncați pe umeri munciți, a purces razna prin țară Să ducă boierilor podoabă, lumina gândurilor curate. Potecile le bate fără să pregete. Cătunele și cetățile le știe pe degete. Ghicește soartea’n zodii și-i pricepută’n toate cele Că-i măiastra pețitoarelor din Săcele. Spun leicile că’n cerul ochilor îi ard flăcări ciudate 72
______________________________ De când au bătut-o jindarii la tălpile’nsângerate Și-au svârlit-o cu tâlharii drumurilor la răcoare Pentruc’a urzit tâlcul vremilor în covoare. Nimeni n’o știe decât mag răsleț pe drumurile tari. Feciorii i-ai plecat argați la curțile cele mari. Umblă cu soarele prieten pe fruntea bătrână Și cu toiagul anilor teferi de mână. Doar iarna o-adună cu viforul de pe drumuri La vatra cu spuză de vrăji și trei fumuri Și-atunci, cu vătraiele și suveica sprințară, Țese’n urzeala sufletului gânduri din țară. I. SASSU DUCȘOARA (din volumul Poeme pentru omul nou, Editura Institutului Cartografic „Unirea” Brașov, 1947) ________ „Ion Sassu Ducșoara a rămas fidel unei lumi despre care se crede, pe bună dreptate, că a fost și este lumea mitică a dreptății naturale, a existenței echilibrate, sub zodii protectoare, în care valorile mari, ale iubirii, omeniei, credinței nu pier niciodată. Aici se află fondul din care scoate diverse întâmplări al căror sunet se pierde în zarea legendei” (Ovidiu Moceanu, 1994) (Site USR Braşov)
Calendar De iubire
Joi, 13 octombrie 2016, la Centrul Multicultural al Universităţii Transivania din Braşov a fost prezent profesorul universitar Virgil Nemoianu de la Catholic University din Washington, unul dintre cei mai importanţi teoreticieni, critici literari şi filosofi ai culturii contemporane. Au fost lansate la Braşov două dintre cărţile domniei sale, România şi liberalismele ei. Tradiţie şi libertate, respectiv Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş, ambele apărute în seria de autor a editurii Spandugino. Doamna Lavinia Spandonide, directorul editurii, nu ocolit Braşovul nici de această dată fiind alături de prof. univ. dr. Virgil Nemoianu şi Editura Spandugino la lansarea cărţilor, care au fost prezentate de conferenţiarii Adrian Lăcătuş, decanul Facultăţii de Litere, şi Rodica Ilie (Universitatea Transilvania din Braşov), Adrian Lesenciuc.
Vineri, 21 octombrie 2016, Filiala Braşov a Uniunii Scriitorilor din România, în parteneriat cu cea mai veche şi notorie asociaţie de turism montan din România, Siebenburgerischer Karpatenverein (SKV), a organizat, în cadrul proiectului 'Cultură şi natură în munţii Braşovului' finanţat de Primăria Municipiului Braşov, un simpozion intitulat 'Literatură şi natură în munţii Braşovului' la Cabană SKV Iulius Romer din masivul Postăvarul. Scopul acestui simpozion a fost de a aduce în discuţie traseele montane din romanul 'Accidentul' al lui Mihail Sebastian şi de a expune la cabană SKV, menţionată în roman, un panou cu aceste trasee. Participanţii la simpozion au primit o mapă conţinând, printre altele, o reproducere a hărţii Masivului Postăvarul tipărită în 1932 (ediţia celei folosite de personajele din român), reproduceri ale unor fotografii şi imagini montane din Munţii Braşovului din respectivă perioadă, precum şi o prezentare a proiectului. După prezentarea romanului şi a traseelor montane descrise de Mihail Sebastian, făcută de Adrian Lesenciuc, preşedintele filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România, şi Marcel Şofariu, managerul proiectului şi director executiv SKV, participanţilor la simpozion le-au fost prezentate filme documentare, o expoziţie de fotografii vechi.
A curs tot sângele din șoaptele noastre Așteptându-te Și sigur că astăzi Cu ovalul fierbinte al chipului tău Îngemănat cu nefericirea din mine, Am să-ți pătrund sunetul de vioară Ce ostenește seară de seară. 8 octombrie 2016 Din greșeală O divinitate aproape măiastră Își scoate brațul elegant și subțire Din creierul meu fără vorbe, Îmi ia paharul din mână Cu o nepăsare menită, Îl dă peste cap mulțumită Și revine în două secunde la sine. 8 octombrie 2016 Drum Desfac doi șerpi care stau lipiți unul de altul, Sâsâie cu nepătimire Și mă privesc atenți, pregătiți, În vreme ce eu Fac drumul Prin golul pe care-l arată, Din gura mea către locul din tine. 8 octombrie 2016 Direcție A început un război Care umple toate colțurile În care aș fi putut să-i aștept sfârșitul Și toate gloanțele trase Aleargă de nebune Doar către mine Să îmi intre în minte Sau măcar pe aproape. 8 octombrie 2016 Sfârșit de săptămână
Vineri, 14 octombrie 2016, academicianul Alexandru Surdu, vicepreşedintele al Academiei Române, preşedinte al Institutului de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru" şi membru al filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România, a fost prezent în Braşov pentru a conferenţia în Aula Academiei Forţelor Aeriene "Henri Coandă". Domniei sale i s-a decernat, cu această ocazie, titlul de Senator de Onoare al acestei instituţii.
La Festivalul Internaţional de Carte Transilvania de la Cluj-Napoca, (4-9 octombrie 2016) s-au lansat cărţi ale scriitorilor: Cristian Muntean, Semne de carte (Libris Editorial, Brașov, 2015), Doru Munteanu, Secretul crucii (Libris Editorial, Brașov, 2015) și Viață de împrumut (Editura Rao, București, 2016), şi volumul Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Steinhardt, de Nicolae Băciuț (Libris Editorial, Brașov, 2016). 73
Am să aștept sfârșitul de săptămînă Să îți trag mijlocul mai aproape, Să îmi las buzele în părăsire Pe sânul tău stâng de argint Vreme în care mâinile Să îmi alerge de colo-colo De-a lungul și latul trupului tău Ca o cursă de cale ferată Ciulnița-București. 5 octombrie 2016 PAL FRANCISC, Canada
CURS INTERNAȚIONAL DE MĂIESTRIE VOCALĂCA PROVOCARE DE PERSPECTIVĂ Tradiția muzicală a orașului de pe Cibin atrage an după an interpreți de prestigiu din cele mai diverse genuri vocale și instrumentale, spre deliciul publicului local și al turiștilor. Inițiativa Ligii Culturale “RomâniaFranța“, ca organizatoare, în colaborare cu Filarmonica de Stat din localitate, de a desfășura la Sala Thalia un nou curs de măiestrie vocală dedicat tinerelor talente continuă o tradiție redutabilă, care a debutat cu instrumente precum vioara, pianul și violoncelul, apoi flautul și trompeta, ca să continue cu dirijoratul coral, de certă importanță în mișcarea culturală actuală. În anii din urmă, ținta noastră a fost încurajarea talentelor ce pregătesc viitoarea garnitură a scenelor lirice. Știam că în urma cursului de măiestrie vocală din anul 2015, când s-a desfășurat la Sibiu ediția a XII-a cu un frumos succes de public, tinerii interpreți vocali au evoluat și s-au făcut remarcați în numeroase recitaluri, concerte și spectacole de operă pe scenele din România în anul universitar 2015-2016 și au obținut premii la concursuri naționale de specialitate. Studenții Teodora Ilinescu, Nermin Al Samman Al Madani,Teodora Constantinescu, Oana Neagoe și Andrei Hâncu au făcut parte din distribuția spectacolelor “Motanul Încălțat” de Corneliu Trăilescu și „Povestea Micului Pan” de Laurențiu Profeta. Monica Scurtu, pe lângă cariera didactică pe care o desfășoară la Rm. Vâlcea cu multă dăruire, a susținut concerte vocal-simfonice și recitaluri cu arii, lieduri și duete - unele dintre acestea împreună cu conf. univ. dr. Claudia Codreanu, în centre culturale din țară. Adina Rojas a fost acceptată la o Universitate din Olanda, unde își continuă studiile de canto la Haga. Alexandra Tărniceru a fost invitată la Opera din Zürich să cânte rolurile Liu din “Turandot” de Puccini și Doamna I din „Flautul fermecat” de Mozart, precum și să ia parte la numeroase festivaluri în Germania, Elveția și Norvegia. Andrei Lucian Ionescu a obținut premiul I la Concursul Națio-
nal de Lied de la Târgoviște. Așadar, cursanții ediției a XII-a se întorceau la Sibiu după un an rodnic, încununat cu frumoase rezultate, dornici să urce noi trepte spre perfecțiune interpretativă. De aceea, ediția a XIII-a a Masterclass-ului muzical, din zile de august 2016 la Sibiu, s-a caracterizat prin febra specifică acestui gen de șantier artistic, susținut cu dăruire profesională de mezzosoprana Claudia Codreanu, secondată de pianista corepetitoare Inna Oncescu, prestigioase cadre didactice la Universitatea Națională de Muzică din București. Cursanții au abordat noi arii din opere și operete alături de lieduri, șlefuind rostirea muzicală, învățând contra cronometru textele pieselor care urmau să figureze în programul celor două recitaluri devenite tradiționale, cel de muzică sacră de la Biserica Ursuline, intitulat Vergin tutto amor, și acela final de la Sala Thalia, Pe aripile muzicii. Prinși în vârtejul unei asemenea solicitante pregătiri artistice, cursanții nu au cuprins în programul actualei ediții nici tradiționala conferință, nici dezbaterile pe teme muzicale de mare actualitate. Cei mai mulți dintre participanții la cursul de vară de la Sibiu revin la noua ediție entuziasmați, ca și în ediția precedentă, de atmosfera muzicală a orașului, de condițiile bune de cazare gratuită, dar în primul rând de șansa de a face un pas înainte spre scena lirică pentru care ei se pregătesc. Studentele de la Universitatea Națională de Muzică Teodora Ilines_____________________________
Momente din recitalul PE ARIPILE MUZICII, de la Sala Mică Thalia, cu Grațiela Solomon 74
La finalul recitalului VERGIN TUTTO AMOR la Biserica Ursuline din Sibiu. De la stânga: Andrei Lucian Ionescu, Angela Stoian, Teodora Ilinescu, Claudia Codreanu, Doina Nuțeanu, Teodora Constantinescu, Nemir Al Samman-Al Madani, Arrieta Vargas Amaia, Inna Oncescu, Andrei Ovidiu Hâncu și Anca Sîrghie. ______________________________ cu, Al Samman-Al Madani Nermin, Ovidiu Andrei Hâncu, Teodora Constantinescu, au făcut reale progrese în anul care a trecut, ca și Arrieta Vargas Amaia, sosită pentru curs din Spania, urmând ca masterul să-l continue în România. Andrei Lucian Ionescu se remarcă prin vocea lui expresivă, pregătită să ia cu asalt dificilul examen de intrare în Universitatea Națională de Muzică din București, iar noi nu putem decât să-i urăm izbândă. La ediția din 2016, s-au înscris și noi cursante ca Patricia Călin, Grațiela Solomon sau Doina Nuțeanu, de 13 ani, încurajată de experimentatele profesoare să pornească pe dificilul, dar atât de minunatul drum al scenei lirice. Concertul final a cuprins arii de operă și musical, precum și lieduri de H. Purcell, F. Durante, G. F. Haendel, W. A. Mozart, G. Rossini, G. Donizetti, G. Puccini, C. Loewe. Ariile, duetele, în general piese de virtuozitate interpretativă vocală, au entuziasmat publicul sibian prezent la cele două concerte, la care aplauzele și florile au fost un bun semn de apreciere pentru acești tineri artiști, care bat la porțile măiestriei. Cu totul remarcabile ca interpretare au fost Habanera din opera Carmen de G. Bizet, aria lui Leporello din opera Don Giovanni si aria Contesei și a Suzannei din Nunta lui Figaro de W.A. Mozart, aria Musettei din opera Boema de G. Puccini, Sevillana din opera Don Cesar de Bazan → ANCA SÎRGHIE
de J. Massenet, duetele Barcarola din opera Povestirile lui Hoffmann de J. Offenbach și Sound the trumpets de H. Purcell... Concertul s-a încheiat cu o glumă muzicală, Duetul pisicilor de G. Rossini, transformat în… septetul pisicilor. “Participarea la acest masterclass a mărturisit Grațiela Solomon - a fost un real plus pentru pregătirea mea. Am avut şansa să apar pe una dintre importantele scene ale muzicii culturale româneşti, fiind urmărită îndeaproape de un adevărat profesionist, cum este mezzosoprana Claudia Codreanu. Totul a avut loc într-un mediu călduros, înconjurat de muzicieni ca şi mine, un prilej de a crea prietenii şi, de ce nu, viitoare colaborări muzicale. Oraşul Sibiu este un centru cultural de mare elită, ce sprijină întradevăr tinerii viitori solişti să se exprime şi să împărtăşească cu publicul întreaga lor trăire. Sunt absolut sigură că fără de acest masterclass nu aş fi avut curajul să aleg o instituție cu asemenea istorie şi valoare precum Universitatea Națională de Muzică Bucureşti, dar acum pot spune că sunt studentă şi toate acestea nu ar fi fost posibile fără ajutorul doamnei profesoare Claudia Codreanu şi fără oblăduirea masterclass-ului din Sibiu. Vă mulţumesc şi cu siguranţă voi reveni şi la anul!”. Asemenea aprecieri s-au formulat, cu diferite nuanțări, dacă luăm în considerație impresia cu care a plecat din Sibiu AndreiOvidiu Hâncu, student in anul III la Universitatea Națională de Muzică a Capitalei: “Pentru mine, masterclassul de la Sibiu a fost foarte plăcut, am muncit dar ne-am si distrat, plecând acasă cu cunoștințe noi, precum și cu noi prieteni.” Colegă cu el, Teodora Constantinescu mărturisea la finalul evenimentului: “Să particip la acest curs de măiestrie vocală al doilea an consecutiv a fost pentru mine o experiență foarte frumoasă, reprezentând atât o cale prin care să pot evolua pe plan artistic, cât și o vacanță reușită în minunatul Sibiu. A fost multă muncă, însă și rezultatele au fost pe măsură. Am acumulat cunoștințe muzicale, dar și istorice, am cunoscut oameni pasionați de muncă pe care o fac. Sentimentul pe care l-am avut atunci când am cântat în Biserica Ursulinelor nu poate fi descris în cuvinte, a fost o experiență de neuitat.
De asemenea, relația noastă cu doamna profesoară a crescut, am și învățat, dar am făcut și multe lucruri frumoase împreună. Organizarea a fost, ca în fiecare an, ireproșabilă, iar publicul ne-a primit cu entuziasm.” Bucuria cursanților este și a organizatorilor din Liga Culturală “ România-Franța” de la Sibiu, care țin să mulțumească împreună oficialităților care le-au arătat încrederea, proiectul Spre o Academie de Muzică la Sibiu, fiind în acest an cofinanțat de Consiliul Județean Sibiu. Bazați pe momentele unor premiere muzicale de talie europeană în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, pe care le consemnează istoria culturală a orașului nostru, pe învățământul vocațional preuniversitar cu o temeinică tradiție, pe mișcarea corală din citadelă, dar mai mult pe cea din satele învecinate și nu mai puțin pe anvergura fără precedent a unor manifestări artistice din ultimul deceniu, propunem pentru viitorul apropiat ca să reunim forțele profesioniștilor domeniului, care să concretizeze proiectul nostru nestrămutat, cel al întemeierii unei academii de muzică la Sibiu. Prin ea s-ar putea fortifica și extinde formațiile instrumental vocale locale,ce-și merită recunoașterea națională, cultivându-se astfel gustul pentru frumos al tinerelor generații. Un prim pas îl va face “Programul de muzică religioasă” de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Lucian Blaga”Sibiu care va oferi 30 de locuri cu începere din noul an de studiu. În acest mod, se va deschide drum spre constituirea unui Teatru de Operă și Balet, care în anii ce vin va găsi publicul sibian pregătit pentru receptarea frumuseților perene ale artei muzicale. _____________________________
Inna Oncescu și Teodora Constantinescu 75
Când uit ce sunt Las soarele să mă pătrundă Când uit ce vreau, ce simt, ce sunt Nori pufoși mă țin de mână Și nu mă lasă să mă frâng. Din când în când, din epigastru Țâșnește-n clocot ostenit Un vers, un gând, un foc de astru, Un dor ce nu e ostoit. Se zice că ai har, când scrii Când slova-ți tulbură trăirea. De ce mă chinui sau mă biciui Când nu pot să îmi cresc menirea? Spre tine cresc grilaje verzi Cu pestrițatele zorele, Ferestre de-aer par zăpezi Când rugăciunea se-mpletește în ele. Spre Tine, Doamne Catapeteasma norilor de ceară, În pragul serii încondeiată-n soare, În rugă și în cuget ne coboară, Ca-nvolburarea apei, clară. Pământul e rotund. Asta se știe. Se scrie-n cronici și în epitafe. Martirice iluzii stau la pândă Ca-n jocul minții să ne mai adape. Cu arătătorul Tău, Doamne, ca o axă Ne-nvârți în caruselul de secunde Și secol după secol ne pătrunde Coconul orei de mătase. Mă culc să-mi dorm neputința Și mă trezesc sperând Că vei veghea aievea La ce sunt pe Pământ. Într-o oglindă spartă, De baltă rătăcită, Coboară-n stol de aripi Fluturi, într-o clipă. Din cerul călimară, Pe funii crisalidă Urc spre Tine, Doamne, Cu îngerii de mână. DANIELA TRANDAFIR
LA BIBLIOTECA ASTRA, SIBIU Reuniunea literară care a avut loc în 3 octombrie 2016, la Biblioteca Județeană “Astra” din Sibiu a fost deosebit de interesantă prin lansarea recentei cărți de proză, intitulată "Funia roșie" (2016), a scriitorului canadian Leonard I. Voicu, stabilit în Lumea Nouă imediat după evenimentele din decembrie 1989. Autor în ultimii ani al mai multor volume de versuri și proză în limba română, precum “Zori de zi”, „Singur și departe” (2011), „Drumul” (2013), „Iubiri” (2024) și „Funia roșie” (2016), Ionuț Voicu e în prezent membru al Asociației Canadiene a Scriitorilor Români, vicepreședinte al Cenaclului literar „M. Eminescu” și membru în consiliul director al Asociației Culturale “România”, el activând în orașul Montreal ca o personalitate tot mai vizibilă a peisajului cultural al țării de adopție. Tocmai în acest sens, moderatoarea evenimentului sibian, universitara Anca Sîrghie, a prezentat biografia scriitorului, apreciind faptul că asemenea evenimente literare care pun în dialog autori veniți spre patria-mamă din țări îndepărtate cu creatori și intelectuali din diferite localități ale României sunt un semn benefic, tot astfel cum comunitățile diasporei noastre de pe diferite meridiane primesc cu interes pe scriitorii conaționali ai lor. Așadar, un nou anotimp al dialogului literar transfrontalier, ce poate îmbogăți cultura noastră la început de secol XXI. Totodată, acest eveniment literar conceput în spirit panromânesc e un semn de intrare în normalitate, după atâtea decenii socialiste de trunchiere și falsificare a adevăratelor raporturi care se cuvine să existe între țară și diaspora ei din întreaga lume. După ce a făcut o încadrare tematică a celor trei nuvele cuprinse în noul volum, diferite între ele ca mesaj, ca modalități de expresie, ca atmosferă, moderatoarea a dat cuvântul distinșilor invitați. Astfel, traducătoarea Maria Muguraș Petrescu din București a adus vestea că deja lucrează pentru translarea textului cărții lui Leonard I.Voicu în limba engleză, iar reputatul publicist și editor Ioan Barbu și-a mărturisit surpriza de a fi descoperit prin lectura textului celor 3 nuvele trimise din Canada un talentat prozator, de care el încă nu avusese cunoștință.
Dezvăluind unele aspecte particularizante ca tematică și structurări narative din nuvelele volumului, I. Barbu l-a încurajat pe autor să revină în țară și cu alte creații care negreșit vor stârni interesul cititorilor. Autorul însuși a fost invitat la cuvânt, el asigurând publicul că niciodată el nu va scrie fără să aibă de transmis prin cuvânt un mesaj autentic, fie că așterne pe hârtie poezii sau creează proză. Acesta a fost momentul cel mai potrivit pentru intervenția lui Mihai Coman, actorul de la Teatrul Național „Radu Stanca”, care a autentificat cele afirmate de Leonard Voicu, prin lecturarea câtorva fragmente din cartea proaspăt tipărită la Editura “Antim Ivireanul” din Rm. Vâlcea. Asistența a apreciat expresivitatea caldă a recitalului său creat cu un adevărat profesionalism. Alți scriitori ridicați din public, unii sosiți chiar din Deva Hunedoarei, au apreciat specia pe care autorul a ilustrat-o cu un rar curaj într-o perioadă când romanul domină peisajul prozei române. Epigramistul sibian Nicolae Mărginean a descrețit frunțile cu versuri umoristico-satirice la adresa… medicilor veterinari, cu trimitere la profesia pe care o practică autorul în Canada. A urmat o prelungită sesiune de autografe pentru numeroșii participanți, care au înțeles că volumul „Funia roșie”, mai presus de toate, dovedește că în Canada, medicul Leonard Ionuț Voicu poartă cu el imaginea țării sale, ca nesecat izvor de inspirație, iar regalul care s-a desfășurat la Sibiu este numai unul dintre popasurile turneului pe care autorul îl face spre a lega Rm. Vâlcea de Alexandria și de București, la Centrul socio-cultural J.L.Calderon, din sectorul 2. Îi urăm pe mai departe mult succes! DANA ANADAN ______________________________________
TIMPUL AZI Dimineţile s-au lichefiat în ţurţuri de ceară, fără a le împrumuta azurul şi purpura. Amiezile le-au transformat în originale statui ,,sine cera", iar nopţile..., ei...nopţile..., ar fi trebuit să le modeleze în bazalt, dar... le-au îngropat sub tălpi răzvrătite de bocanci. Marmura a devenit moneda de schimb, iar timpul a sfâşiat în colţi zile nedefinite. Acum..., stă tolănit pe malul Caii Lactee, Sub podul Capricornului şi totusi...,,panta rei" . MĂRII Halucinantă alternanţă de aur şi argint, acuarelă pe hiacint, părelnic faur. În tine mare, voinţa mi-e vană, când, ca într-o icoană foiţa de aur, transformi în mine perspectiva în nebănuită adâncime. Foşnet de solzi, briză marină şi o voinţă străină, paşii mi-i poartă prin scoici ce rănesc. O, iar trăiesc... drama copacului gol în apus, când timpul adastă o clipă în plus peste o durere haină. Întind braţul, râu cu râu ne-ntâlnim şi care mi-e vina în tumultul de luptă cu tihna ca-n faţa sorocului ultim? VIORICA ŞUTU (Din volumul în lucru, ,,Vibraţii")
76
S-a frânt bagheta lui Prospero, magul care a dat viață, consistență umană, bogăție de trăsături și sentimente, fior emoțional zecilor de personaje pe care le-a interpretat, cu dăruire și har, pe scena Teatrului Național din Târgu-Mureș, în admirația și spre bucuria spectatorilor săi. Stirpe de artiști, bucureșteanul Mihai Gingulescu a devenit târgumureșean în 1962, atunci când, proaspăt licențiat al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, a sosit în urbea de pe Mureș, alături de alți absolvenți ai școlii teatrale din Capitală, pentru a pune bazele secției române a Teatrului de Stat Târgu-Mureș. A debutat în premiera inaugurală a noii companii teatrale, jucând rolul principal din piesa Dacă vei fi întrebat de Dorel Dorian. Și a rămas apoi, în toți cei 50 de ani care au urmat, credincios acestui teatru și acestui public care l-a îndrăgit din primul moment și pe care el l-a stimat întotdeauna. Cei care i-au urmărit evoluția artistică, cu siguranță nu-l pot uita pe înțeleptul Prospero din Furtuna lui Shakespeare, personaj emblematic pentru cariera lui Mihai, excelent gândit și conturat de actor în regia rafinată a lui Elemér Kincses, sau pe ridicolul și înduioșătorul Gaev din Livada de vișini a lui Cehov, în regia savantă a lui Gheorghe Harag; își vor aminti apoi, fără-ndoială, și de naivul și incultul domn Jourdin, celebrul Burghez gentilom al lui Molière, în regia suculentă, dar de un desăvârșit bun gust, a lui Dan Alecsandrescu, de șiretenia onctuoasă, mascată de o falsă evlavie, a impostorului Tartuffe din comedia omonimă a aceluiași mare clasic francez, vor retrăi în minte tragedia răvășitoare a anticului rege Tezeu din Fedra lui Racine, sau lașitatea criminală a lui Dominic Berceanu din puternica dramă contemporană Piticul din grădina de vară a lui Dumitru Radu Popescu, realizate, toate trei, în regia plină de fantezie, dar în același timp riguroasă a celui care era pe atunci copilul teribil al regiei românești, Dan Micu; încrâncenatul soldat Hurst din drama Dansul sergentului Musgrave de John Arden (în regia puternică, chiar virulentă, dar în același timp sensibilă și tușantă a lui Radu
Penciulescu), generosul și cinstitul prieten Mihai Gruia din poetica piesă Tot ce-avem mai sfânt de Ion Druță (în regia de o simplitate artistică emoționantă și convingătoare a lui András Hunyadi) sunt de asemenea reușite memorabile; ca și creațiile sale de referință din comediile lui Caragiale: în O scrisoare pierdută, în regia inventivă a lui Nicolae Scarlat, a fost un Tipătescu elegant și curtenitor, uneori autoritar, alteori derutat și neajutorat; în O noapte furtunoasă a fost un Nae Ipingescu prostovan dar plin de sine; iar în Dale carnavalului un Pampon a cărui gelozie dezlănțuia furii uriașe, ultimele două spectacole beneficiind de regia foarte profesionistă a lui Mircea Cornișteanu; în sfârșit, în Conu Leonida față cu reacțiunea, în regia foarte originală, dar perfect justificată a lui Cristian Ioan, a fost un Leonida orgolios, care-și dădea mereu importanță în fața consoartei. Și lista este încă foarte lungă, ea ar putea continua cu roluri principale în _____________________________
Mihai Gingulescu în „Tartuffe”, cu Livia Gingulescu
Cornel Popescu şi Mihai Gingulescu în „Burghezul gentilom”
77
______________________________ texte semnate de Dostoievski, Büchner, Gorki, Erdman, Pirandello, Brecht, Osborne, Ionesco și alți corifei ai dramaturgiei universale. Ultima oară publicul l-a admirat în 2012, în prima montare românească a piesei Prah a dramaturgului budapestan György Spiró, o comedie de mare succes, profund actuală, cu un haz amar și întorsături neașteptate de situație, în care Mihai Gingulescu și Marinela Popescu formau un cuplu irezistibil, cu izbucniri de bucurie spontană și zgomotoasă, reverii nostalgice, îndoieli neliniștitoare, temeri sumbre, care se amalgamau, se înfruntau, se sfidau făcând deliciul publicului. Puțini actori se pot lăuda că au în palmares o asemenea galerie de personaje. Dar, mai importantă decât această bogăție de roluri capitale, este faptul că Mihai Gingulescu le-a realizat pe toate la o cotă artistică înaltă, atingând – îndrăznesc să afirm – de multe ori perfecțiunea, că în interpretarea sa aceste personaje au fost vii, au fost adevărate, au fost convingătoare, că ele au avut impact asupra inimii și intelectului celor care, mulți la număr, se arătau mereu interesați să-i urmărească creațiile. Acum, prietenul și colegul nostru Mihai - sau Gimi, cum ne plăcea să-i spunem - artistul de vocație și omul înțelept, pe care te puteai baza întotdeauna, ne-a părăsit. A urcat la Marele Teatru din Ceruri, acolo unde, alături de minunații săi colegi Cornel Popescu, Aurel Ștefănescu și Ion Fiscuteanu, vegheați și ajutați de cel mai iubit și respectat regizor al lor, Gyuri Harag, vor putea relua, după 39 de ani, una dintre cele mai formidabile reușite a lor, admirabilul spectacol cu piesa A murit Tarelkin! de A. V. Suhovo-Kobâlin, în care întruchipau magistral un cvartet de neuitat. Să le urăm succes și să-i aplaudăm și noi, chiar dacă de această mirifică realizare artistică nu se vor mai minuna decât îngerii. ZENO FODOR
Scena
LA TEATRUL DE OPERETĂ BRAȘOV După premiera de mare succes, de la sfârșitul lui februarie, Teatrul de Operetă a reluat, în această stagiune, un spectacol de excepție. E greu să te apropii cu puneri novatoare în scenă cu acest subiect despre care „au curs tone de cerneală și celuloid”, așa cum se exprimă regizorul Marcel Țop în cuvântul său introductiv. Iată că el reușește: prima dată când se „încastrează” în spectacol muzica live a geniului de la Salzburg pentru a susține pe viu una din „apărările” propuse de piesa lui Peter Shaffer – aceasta constituie, rafinat, și o pledoarie pentru deschiderea apetitului generației tinere pentru muzica clasică, deoarece nu se mai face o cultură muzicală completă, cum se obișnuia odată. Să nu uităm că el și actorii au avut de luptat și cu o capodoperă a Hollywood-ului/1984 – regia Milos Forman, în care Tom Hulce/Mozart și F. Murray Abraham/Salieri ne-au oferit roluri memorabile – al doilea a primit Oscarul pentru Cel mai bun actor! Remarcăm faptul că regizorul șia extins documentarea pentru adaptare citind și preluând în tramă relevante realități ascunse în Scrisorile lui Mozart. Cea mai bună decodare a actului său artistic e în prezentarea sa: „...propune trei apologii. Trei puncte de vedere: apărarea lui Salieri, apărarea lui Mozart și a treia – a Muzicii – ca reprezentantă a sublimului. În jurul acestor entități e construit spectacolul „AmadeusGottlieb”. Nu în jurul unui inivid talentat, Salieri, față de unul genial, Mozart...” Tema centrală e faptul că geniile care au revoluționat cultura și spiritul „au fost victima unui Demon al Perversității (E. A. Poe), spune tot regizorul, așa-zisele „grupruri de elite”... ipocriții, mediocrii, impostorii”. Salieri, foarte bătrân – de remarcat machiajul și costumele de Anca Cernea - martorul cel mai avizat al „fenomenului Mozart”, își amintește apariția fulminantă a acestuia la curtea împăratului Austriei,
______________________________ dar, mai ales, argumentează de ce fostul copil-minune purtat de tatăl său „ca o maimuță” pe la curțile princiare ale Europei, a fost cel care a revoluționat muzica prăfuită și blabla-ul gustate doar de elitele învechite, aducând-o la desăvârșire și apropiindu-o de oameni, iar pe ei de Dumnezeu. Marius Bodochi și-a studiat cu atâta profunzime și dragoste de detaliu acest personaj extrem de dificil, încât aveam impresia că însuși spiritul lui Salieri s-a întrupat în el, pentru a ne propune apărarea sa, ca singurul care și-a dat seama, la vremea respectivă, de importanța momentului. Este un deliciu pentru public să-l vadă jubilând în supliciu, fiind răsplătit cu furtunoase aplauze la căteva din monologurile sale. El vine, mereu, cu explicații de fin cunoscător, dând exemplele necesare cu ajutorul cunoscutului și apreciatului Cvartet Gaudeamus al Filarmonicii brașovene - dirijor Ciprian Teodorașcu, la pian: Ovidiu Mezei (Directorul Teatrului de Operetă), împreună cu soliștii Valentina Mărgăraș, Asineta Răducan, Mihai Irimia, Lorand Cristian (Opera Brașov) și Filip Panait (Opera București), pe care regizorul i-a implicat direct în tramă, muzica mozartiană devenind personajul principal ce planează mult deasupra celorlalți muritori, ca un adevăr divin și etern, așa cum își închipuiau vechii greci armoniile sonore celeste ale Cosmosului. Astfel, soția lui Mozart, Tanzi, e solista Asineta Răducan, amanta amândoura și solista operelor mozartiene, soprana Valentina Mărgăraș - ele interpretează cu eleganță atât 78
partitura teatrală, cât și cea muzicală, fiind răsplătite cu aplauze la scenă deschisă după ariile prezentate cu măiestrie artistică. Scenografia Rodicăi Garștea e minimalistă, de epocă – un birou mare, un tron, în fundal latura unui maiestuos salon stil empire, ce poate fi acoperit cu o perdea: sunt „redate”, atmosferic, toate situațiile ce intervin în spectacol. Salieri era în culmea gloriei și un om bogat la curtea lui Leopold (interpetat tot de Marius Bodochi), când „piticania”, cum îl numește el, vine și răstoarnă toate „regulile” vechi ale compoziției – e normal să-l invidieze, dar avem, aici, un sentiment complex și de admirație reală, de înțelegere adâncă a actului creator inovator, de jubilație, știind că schimbă fundamental nu numai modul de percepție muzical, ci și cultural, chiar al Divinității, inaugurând o nouă epocă - nu mai e una severă, scrobită și distantă față de oameni, ci una veselă, jucăușă, burghez-egalitară și apropiată tuturor oamenilor! Elocventă și centrală e scena unde tânărul Amadeus – Răzvan Oprea l-a interpetat bine, însă doar spre sfârșit „a intrat în personaj”, cu adevărat e întrebat de împăratul ce operă intenționează să scrie – Una despre dragoste! Toți râd: Păi, asta e specialitatea” italienilor! - Ochi dați peste cap, multe baliverne nu sunt dragostea adevărată, replică Amadeus. Urmează premiera Răpirii din serai. – Prea multe note, prea... MUZICAL!, va exclama corul invidioșilor și al neînțelegătorilor. Doar Salieri știe că sunt martorii unui mare salt cultural și recunoaște elementele înnoitoare în monologurile senectuții ori în dialogurile directe cu redutabilul său adversar: Ariile sunt excesiv muzicale. Mozart: Asta e adevărata muzică, eu sunt singurul care știu să compun! Gluck e un copil, ceilalți compozitori, niște bășinoși... – Salieri: Adică și eu! E greu să ceri unui geniu să fie și diplomat, iar Amadeus, un mic satir, și-a făcut el însuși mult rău. Comportamentul l-a ținut departe de posturile importante și bine plătite din Viena, iar stilul opulent și scandalos, mult peste veniturile sale, în care „se scălda” l-au adus în pragul ruinii – consecința: bea din ce în ce mai mult! → EUGEN COJOCARU
LITERATURĂ ŞI FILM
fuzor. Telefonul smartphone tensionează, deconstruiește relații, devine atac la fragilitatea umană. Cum spune un personaj: „cutia neagră a existenței noastre”. Ca și cum ai sta dezbrăcat în fața celorlalți. Ai conștiința curată? Ți-ai mințit prietenii? Ce le-ai ascuns? Ipocrizia latentă începe să fiarbă, adevărurile ascunse ies la iveală, dar criza va purifica, eclipsa va lua sfârșit. Excelent subiect, pe care îl cer acum și alte țări, spre remake-uri posibile. E de admirat armonia grupului de actori Alba Rohrwacher, _____________________________
Regizorul Paolo Genovese a fost sedus de spusele lui Marquez, care considera că avem trei vieți : una socială, alta privată și una secretă. Filmul său din 2016, cu mare succes ______________________________: la public și nu numai (vezi premiul Giuseppe Battiston, Anna Foglieta, David di Donatello) se numește Edoardo Leo, Valerio Mastandrea. Perfetti sconosciuti, adică „perfect Marco Giallini, Kasia Smutniak. străini”. Exact, nu ne cunoaștem unii Asociem filmul cu Carnage de Pope alții, deoarece mereu avem ceva de lanski, dar și cu piesa Cină cu prieascuns, nu ne place să arătăm totul, tenii de Donald Margulies (ecranizată din spaimă, lașitate, perversitate. de Norman Jewison). Acum mă voi În filmul lui Genovese, cinează hazarda la o comparația cu Sieraneșapte buni prieteni. Trei cupluri plus vada de Cristi Puiu. În ce sens? Acolo Peppe, care a venit singur. Mănâncă, încep certurile fără telefoane puse pe râd, se simt bine și privesc din când masă, în stilul nostru eruptiv-balcaîn când eclipsa de lună (care devine, nic, cu izbucniri brutale ale adevărudesigur, o metaforă). Totul la nivel rilor presupuse. La Puiu masa e mesuperficial, călduț, fără profunzimi. reu amânată, dar la Genovese se măAsta până când începe un joc masonâncă tot mai chinuit, cu grimase chist, de masacru: pun toți telefoanele amare. pe masă, urmând să citească tare orice ALEXANDRU JURCAN mesaj primit, iar apelurile să fie în diMircea Boieriu _________________________________________________________________________________________________ SALIERI... → Salieri, ambiționat, scrie cea mai bună operă a sa, dar reacția lui Mozart vine prompt, strigând beat în centrul orașului muzicii: Opera lui Salieri e caca! Disperată, în speranța că soțul ei va primi lucrativul post de profesor al fiicei împăratului, Tanzi aduce lui Salieri – în comisie – partiturile originale ale noii sale creații, Concertul nr. 21 pentru pian și orchestră – Elvira Madigan... Acesta nu se mai satură citind și, la final, îi cere să se culce cu el ca să-i îndeplinească favoarea. Măcar așa să mă răzbun pe piticanie!, exclamă după plecarea ei. Muzica e perfectă! O, Dio Ingiusto! Cum ai făcut ca piticul ăsta obscen să scrie o muzică atât de divină!? Relevante sunt și discuțiile cu baronul von Schatten (Marius Bodochi face un maraton de personaje!), unul din puținii care îi înțelege muzica, despre Nunta lui Figaro: Asta e operă adevărată! Mozart: Nu legende plictisitoare... Nu zeii și zeițele, ci subiectul trebuie să fie înălțător! Și urmează în tact sublimucigător pentru Salieri: Don Giovanni, Cosi fan tutte... cu arii cântate pe viu. Doamne,. dă-mi și mie o singură dată în viață așa ceva! Eu te-am preamărit de mic - cu ce-am
greșit!? Muzica lui Dumnezeu vorbește prin creatura asta, iar eu sunt singurul care știe genialitatea sa. (ironic) Dio Ingiusto, grazie! Mozart continuă viața destrăbălată, Tanzi îl părăsește cu băiețelul lor, iar directorul de la Volkstheater (Teatrul Popular) îl păcălește plătind doar o sumă infimă din încasări. În ciuda condițiile date, are puterea să mai dea o lovitură de ______________________________
Mircea Boieriu 79
geniu: Flautul fermecat. Salieri e în Paradis de plăcere, la premieră... – Nimeni dintre vechii prieteni și cunoscători nu mai vine la operele mele, numai tu, fidel prieten!, îi spune, trist, Mozart. Își simte sfârșitul, iar Salieri profită punându-l să scrie Requiem-ul cu care îi era dator tatălui său - îl supărase atât de mult, încât murise de inimă rea. Știa că asta îi va grăbi moartea! Antologică scena finală, ca în filmul omonim, în care amândoi stau singuri câteva zile: Mozart dictează în delir și epuizat unui Salieri care scrie notele pe portativ, fiind introdus, astfel, direct în „viscerele” creației de geniu. Mozart, însuși, nu mai e sigur pe el, când termină: Sunt un compozitor bun? – Ești cel mai mare!, reușește să-i răspundă Salieri înainte ca celălalt să moară. Am asistat la un spectacol complex – 2,5 ore, o punere în scenă barocă, în cel mai bun sens al cuvântului, care curge și se dezvoltă firesc, ca o mozartiană „operă paralelă”, într-un crescendo ce ne amintește de tragedismul din Don Giovanni. Publicul va răsplăti cu ovații prelungite și mai multe chemări la rampă prestația de excepție de la Teatrul de Operetă din Brașov. © Eugen Cojocaru
Și de la Grasă pân` la Ottonel Le-am prețuit, pe rând, pe fiecare! Antiteză Când e agresiv Și inoportun, Nu-i omul bețiv, Ci vinul…nebun! Constatare Mărturisire Am păstorit în viață vinuri rare (De aceea îmi și zice Păstorel!)
Sifonul inodor și incolor A-nscris un trist capitol în istorie, Căci ce-i în codru coada de topor Așișderea e șprițul în podgorie.
Orașului Focșani Vin la Milcov cu grăbire Să-l secăm dintr-o grăbire, A spus bardul. Vers divin, Căci și eu la Milcov vin! In vino veritas Când prețuiești în bani un vechi Cotnar Și nu te-a fulgerat pe loc blestemul, Poți pune fără grijă la cântar Tabloul, simfonia și poemul!
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Stingherit a hoinărit… Și-a murit. Luna octombrie Octombrie e luna-n care E noaptea mult mai răcoroasă, Cad frunze galbene-n cărare „Și peștii” de la mare-n…plasă!
MORALA E valabil, dau de știre, Pe pământul însorit, Când nu ai acoperire Mori căci ești descoperit!
Urna și… „urma alege”
ÎNGRIJORARE ECOLOGICĂ
Spui în cabina de votare, Punând ştampila pe hârtie, Că urna-i rampa de lansare Spre D.N.A. ori pușcărie. Plagierea tezelor de doctorat Merg tezele din om în om, Ca pasărea din pom în pom, Iar D.N.A.-ul le găbjește Când „zburătoarea”…ciripește. Dialog pe ulița satului Mergem la votare, bade? Mergem, că așa se cade! -De se cade, cum ai spus, Vor cădea și cei de „sus”? Sfat practic Dai altuia întâietate La masa plină cu bucate, Dar spui, când e de prins un „os”: Te rog să fii politicos! Instantaneu cu prietenii de familie Ne-au invitat la ei la acasă, El serviabil, fire-aleasă, Și niciun an de-atuncea nu-i, Că soața mea-i nevasta lui. SINDROFIE (sonet) Femeia când e-n rochia de seară, Știi că urmează-o rară sindrofie Cu dans, prieteni, bancuri, veselie, Să-i pară viața dulce, mai ușoară.
___________________________ Mănâncă-aperitivul doar, s-apară Mai suplă, ca o jună domnișoară, Spre-a fi plăcută-n noua companie. De ciorbă, de sarmale nu se-atinge, Nici alte feluri n-o interesează, Văzând câți domni îi dau discret târcoale. Plăcerea gustativă și-o învinge Cu gândul la desertul ce urmează În patul cald, cu așternutul moale. MELCUL DEBITOR (fabulă) Mai deunăzi bietul melc, Codobelc La o Bancă s-a oprit, Negreșit, Să-mprumute bani, gajând, Vrând, nevrând, Casa ce-o purta cu el, Cu mult zel. Rate a plătit din greu, Cred și eu, Numai câte a putut, Că-i știut, Criza-ajunse-ncetinel Și la el. Legea, dacă n-a plătit, L-a silit Prin nesuferitul act Din contract, Casa Băncii să i-o dea, Cum vrea ea. Melcul fără casa lui, Cum vă spui,
Aflând ce este pus în farfurie,
80
Blestemata de secure Schimbă codrului tabloul Și din tainica pădure N-o rămâne nici ecoul! LA O ÎNTRECERE SPORTIVĂ Dacă nu-ți prea iese jocul, Și mai toți prind să te-ntreacă, Mai poți „drege busuiocul” Numai cu o … Busuioacă! ÎNGRIJORARE NAȚIONALĂ O vorbă spun, mă ierte zeii, Fiind cu gândul spre urmași: Că ne vând țara fariseii Vom fi un neam de chiriași. ÎN RESTAURANT Duduia singură, firește, Intrase că dorea un pește, Ieșind, pe lângă un târnaț, Era cu… peștele la braț! LA CIRC (mini-fabulă) C-o pocnitură din biciușcă Un leu se potolește-n cușcă Vulpoiul cu șireata-i fire Găsește poarta de ieșire. INSTANTANEU ELECTORAL În van efortu-i irosit, Lăsați-o-ncolo numărare, Fiindcă-alesul e numit Chiar înainte de votare. VASILE LARCO
Cu deosebite mulţumiri pentru acest nou număr, ţin să te felicit din inimă pentru efortul constant de a ţine în viaţă această splendidă publicaţie. Mult succes în continuare, sănătate şi bucurii! Ion Cristofor
Curier
Stimate maestre Nicolae Băciuț, am primit „Vatră” după „Vatră”, mulțumesc, felicitări și:
Felicitări pentru cuprinsul tău frumos Vatră veche şi mulţumesc! Katalin Cadar
Octombrie când vine iar, Vedem cum toamna se petrece, Și-i luna zecea-n calendar, Iar „Vatra”-i tot de nota zece! VASILE LARCO Vatra veche se poate citi - arhivă completă şi pe site-ul Universităţii „Lucian Blaga”, din Sibiu. http://digitallibrary.ulbsibiu.ro/dspace/handle/123 456789/976 Postat pe Biblioteca digitală, Mulţumim! LILIANA OPRESCU Domnule Baciuţ, Vă mulţumesc mult pentru noua revistă literară. Din nou simţeam necesitatea de această hrana spirituală. A devenit deja un drog, aştept revista cu nerăbdare. Sănătate şi inspiraţie în continuare. Cu respect, Prof. Elena Ciorici, Republica Moldova Mulţumesc pentru revistă, domnule Băciuţ Nicolae! Vă citim cu plăcere, Ben Todică, Sydney Dragă Nicolae, Am primit şi îţi mulţumesc, inclusiv pentru găzduirea cuvântului meu înainte la carte... Cu tot binele, Aurel Domnule Nicolae Băciuț, Mulțumesc pentru revista Vatra veche, nr. 9/2016. Un număr reușit, marchează sărbătoarea poetului Coșbuc, un eveniment de referință pentru literatura română. Scriitorii nominalizați în revistă prezintă adevărata față a literaturii de astăzi, sunt pasionați, sinceri, dedicați. Ei susțin literatura cu mesaj, cu fior, cu scânteie! Am postat revista pe blog pentru a fi citită. Vă trimit și câteva note literare la o carte semnată de Raul Constan-
Stimate Domnule Nicolae Băciuț, ..îndatorat, vă mulţumesc pentru includerea în prestigioasa revistă „Vatra veche” a postfeţei la ultima mea carte - Arhivă visurilor ! Mihai Horga ______________________________ tinescu, o carte premiată la concursul Credo susținut și de revistă. Sper să fie utilă! Cordial, C. Stancu www.costyconsult.wordpress.com www.constantinstancuscrib.wordpr ess.com www.arhiveliterare.blogspot.ro Stimate şi dragă domnule (şi frate întru Duh), Nicolae Băciuț,...Vă mulţumesc mult, cu adâncă reverenţă, pentru trimiterea numărului 9/2016, al superbei (şi re-învietoarei a Duhului de daco-valahime!) "VETRE VECHI", a domniei voastre! - cât şi pentru publicarea poemului meu, "Naiul răstignit"! ...Multă, multă sănătate! Doamne,-ajută-ne, ocroteşte-ne şi ne călăuzeşte, înspre Sfânta Lumina Ta! Cu, mereu, aceeaşi admirativă preţuire şi caldă prietenie, frăţie întru Duh, Adrian Botez P.S.: În attach - două poeme despre MÂNTUITORUL Martiriu al Ardealului!
Mă bucură întotdeauna de primirea pe mail a revistei Dumneavoastră. Este o bucurie sufletească de fiecare dată să o putem citi. Stă mult suflet în spatele fiecărei pagini… Cu stimă din Reşiţa, Erwin Josef Ţigla Ce surpriză, mulţumesc frumos ! Mâine sunt şi eu la Coşbuc. Oare între noi lucurile s-au reglat, aşa mi sa spus, că eu am cartea în tolba, pregătită ! Felicitări şi pentru acţiunile cu Coşbuc, dacă ajunge o carte şi la mine, aş fi bucuros, azi tocmai a ajuns prin poştă, o altă carte despre Coşbuc a domnului Marica, iată că bistrițenii din Mureş nu au uitat de Coşbuc. felicitări ! Menuț Maximinian Mulţumesc. M-am şi reperat. Azi o să lecturăm din ea la evenimentul nostru. Avem o lansare de carte. O zi frumoasă! Viorica Lazăr
Mulţumiri şi felicitări pentru numărul închinat lui Coşbuc. Cu prietenie, Ana B.
Frumoasă, inteligenţă şi captivantă, că de obicei. Mulţumesc pentru postare şi fac asta în numele domnului Paul Leibovici, căruia i-am trimis revista. Felicitări şi succese pe mai departe! Cu stimă, M.B.B.
Mulţumesc frumos, dragă domnule Băciuţ. Foarte frumoasă revista, vă felicit. Aştept numărul 9/2016 (septembrie 2016) cel pe care l-aţi anunţat pe Facebook zilele trecute, cel în care apar poemele lui Marc Vincenz în traducerea mea. Cu cele mai bune gânduri Flavia Cosma
Chers amis, voi încerca să vă trimit pozele de la frumoasă noastră întâlnire din vară. Din păcate, nu ştiu să trimit decât câte una-două o dată. Vă mulţumesc din nou de calda primire. Cineva mi-a arătat şi pozele postate pe Facebook: m-am bucurat să văd că atâţia oameni au reacţionat prompt şi pozitiv. →
81
Înainte de a pleca din Daneş, m-am întâlnit cu dl. Teşculă, cu care am stat de vorbă aproape o oră. S-a arătat interesat de proiect, cu atât mai mult cu cât nu mai are case memoriale în zonă. (Petöfi a trecut la Albeşti, iar casa Cocea e cu cântec...). Mi-a explicat oarecum etapele, prima fiind o solicitare către Consiliul local Sighişoara. În săptămânile viitoare, am să încerc să aflu mai multe despre cadrul legal etc. O să îmi permit să vă ţin la curent şi va mă mai cer sfaturi practice. La noi a început déjà şcoala. Orare, constituirea grupurilor la limbi etc. Bineînţeles, o invidiez pe Codruţa... Care sper că a făcut o călătorie făină! Mai multe aşadar, în curând, Cu cele mai bune gânduri, Ştefăniţă Dragă domnule Băciuţ, Am primit revista Nr 9/2016 şi vă mulţumesc. Am transmis-o şi poetului Marc Vincenz, ale cărui versuri le-am tradus. Vă felicit pentru înalta calitate literară şi artistică. Cu cele mai bune gânduri, Flavia Cosma Stimată redacţie, Nu odată am primit revista dumneavoastră în internet, nu o dată am găsit numele scriitorilor israeliani de limba română înseraţi în paginile ei. Mă numesc Madeleine Davidsohn şi recent mi-a apărut cel de al 12 volum editat până acum. Este vorba de romanul “O îngheţată cu gust amar”, apărut la Editura Hasefer din Bucureşti şi lansat la Târgul de Carte din iunie 2016, la Bucureşti. Dacă mi-aţi permite o foarte mică recenzie însoţită de fotografia copertei, aş fi nespus de onorară şi bucuroasă Aştept răspunsul, indiferent de rezultatul acestei rugăminţi Cu toată stimă şi consideraţia, Madeleine Mulţumiri, domnule Nicolae Băciuţ. Sunt onorată de Semnal-ul iscălit de scriitorul Iulian Dămăcuş şi inclus în paginile revistei Vatra veche nr.8/ 2016. Sănătate şi împliniri la fel de frumoase şi de aşteptate de cititori. Veronica Oşorheian Mulţumesc mult pentru revistă. Aş putea să va trimit şi eu o recenzie de roman pentru numărul următor? Mulţumiri şi gânduri bune! Luminiţa Zaharia
Vă mulţumesc mult, pentru revista „Vatra veche”, d-nule Băciuţ! Am cu ce mă delecta în acest week-end, care se cam anunţă ploios, aici, la poalele Tâmpei! Nicolette Orghidan Domnule Băciuţ, mulţumesc pentru revistă şi pentru găzduire. Apreciez culoarea puternic ardelenească a revistei. E imperios nevoie de ardelenism, mai ales acum, când e tot mai resimţită o agresivitate împotriva românismului transilvan. Cu aceeaşi stimă şi preţuire, Aurelian Sârbu Stimate domnule Nicolae Băciuţ, Vă trimit spre publicare un articol despre cartea Egometrie, semnat criticul literar spaniol, de José Antonio Olmedo López-Amor. Un cordial salut, Elisabeta Boţan Am primit revista cu plăcere. Despre Aron Cotruş am scris şi eu, cândva. Păstrez cu drag acele scrisori. Ataşez textul, spre ştiinţă. Marian Drumur Felicitări şi mii de mulţumiri, Ştefan Vlăduţescu Mulţumesc frumos pentru revistă. Cu sinceră prietenie, Laurian Lodoabă Am primit revista dvs. "Vatra veche" nr. 8/2016 şi o voi lectura cu plăcere. Vă mulţumesc! Vavila Popovici Dragă Aurel, Pentru că eu voi face în decembrie 60 de ani, doresc să fac o donaţie la Biblioteca Academiei - toată colecţia revistei Vatra veche şi o parte dintre cărţile mele. Ce mă sfătuieşti, ce e de făcut? În 6 octombrie a.c., am lansarea cărţii mele de interviuri cu N. Steinhardt şi aş profita de ocazie să aduc atunci cărţile pentru Bibliotecă şi pe cele care au rămas la mine de la Vălenii de Munte. Cu drag, Nicu Dragă Nicolae, Văd că treci, în fine, în a două tinereţe! Să ne ajute Dumnezeu, că şi eu am trecut!!! Cu donaţia este extraordinar! Directorul de la BAR din Cluj e rectorul de la voi, de la Arte, dl Crişan. 82
Poate vorbeşti direct cu el. Cu cărţile de la Vălenii de Munte nu e nicio problemă. Pot sta la tine oricât şi chiar de tot ... Pe-aici, pe la BCU, nu mai sunt spaţii de depozitare ... Eu, acasă, nu mă pot mişca de cărţi ... Te rog să-mi mai aminteşti o dată de lansare. Vreau să vin şi eu, dar nu pot verifica agenda acum... Numai gânduri de bine şi felicitări pentru rezultatele efortului tău pentru aniversarea Coşbuc. Aurel M-aş bucura să ne vedem. Poate avem o discuţie şi cu editorul, Virgil Oniţă, de la Braşov, cu care ai putea să lucrezi bine... Cartea „Între lumi – Convorbiri cu N. Steinhardt” va fi lansată în 6 octombrie 2016, ora 17, la cea de-a patra ediție a Festivalului Internațional de Carte Transilvania, care se va desfășura în perioada 4-9 octombrie în Piața Unirii din Cluj-Napoca. Nicu Îndrăznesc din nou, să vă deranjez, de această dată cu o cronică a lui Ioan Marcoș despre recentul meu roman. Sper să merite să apară în Vatra veche. Confirmați, vă rog, primirea documentului. Mulțumesc anticipat. N. Suciu Vă mulțumesc mult, d-nule Băciuț, pentru frumoasa revistă „Vatra veche”! Într-adevăr, scrisă din și pentru inimă de român! Nicolette Orghidan Vă mulţumesc pentru revistă şi vă felicit, domnule Băciuţ, pentru stăruinţa cu care promovaţi cultura, în diversele sale ,,forme'’ şi ,,feluri”! Mă refer acum şi la menţionarea în revista dumneavoastră (prin ,,pana” d-nei Victoriei Huiban) a ,,cronicarului'' neobosit, Cornel Galben, a cărui strădanie pentru a scoate la lumină tot ce a dat mai bun ,,ţinutul'' Bacăului, este meritorie. Cu preţuire, Mihai Ştirbu Stimate domnule Nicolae Băciuț, Anexez două poeme pe care aș dori să le văd publicate, dacă se poate, în nr. lunii oct., lună în care, pe data de 7 voi avea 75 ani ... Încă o dată vă mulțumesc respectuos pentru publicarea postfeței la Arhiva visurilor. Mihai Horga Roman, la 25.06.2016
RONDELUL COCORULUI Pe al cerului decor Și când pleci și când revii Dor, speranță reînvii Elegant zbor de cocor! Lin străbați ca un planor Kilometri mii și mii Pe al cerului decor Și când pleci și când revii Simbolistic, as! devii Carismatic zburător Sub plafonul norilor În înalturi străvezii Pe al cerului decor CE-AR FI ? … Ce-ar fi pământul fără lună În bezna nopții răvășit Poetul cum să mai compună De-a nopții muză părăsit ? Ce-ar fi pământul fără astre Lut văduvit de diamante Cu stinse candele albastre Biet Don Juan fără amante … Ce-ar fi pământul fără soare Ce far suprem l-ar ocroti Obercăind în teroare În jurul cui s-ar mai roti? În necuprinsa galaxie Fără de viață-n cosmic vid Nedreaptă, grea anomalie Refuz din start gândul morbid … Dar ne-a ferit un Creator De-un accident în univers N-am fost loviți aleator De-al „Facerii” cumplit revers ! ROCHIŢA Pe trup de clepsidră Mlădiu, ca de vidră Rochița mulată N-ascunde, arată Secrete, fiefuri De vagi reliefuri Un ecuator O-ncinge ușor Iar un decolteu Face-un expozeu Vitrinei femeii Implicit, ideii A două pocale Cerșind osanale Cu bumbii de jad Cărbuni care ard
Pe coapse lipită Rochița invită Sau, chiar fluturândă De priviri, flămândă Se vrea admirată Și îmbrățișată !
RĂZBUNARE -boacterilor de la Vatra Veche-
Mihai Horga Mulţumim frumos, băiatu' ! Activ şi bun şi la şaizeci de anişori ai noştri! Gheorghe Sarău Dragă Băciuț, Vă mulțumesc foarte mult pentru că citesc revista asta minunată a ta. Pentru că eu abia vorbesc limba română de aproape 40 de ani, cu excepția vizitelor mele acasă, am să vă scriu în limba mea maternă. Mulțumesc, de asemenea, pentru cele câteva poezii de Ilarion Păunoiu pe care le-aţi publicat în septembrie. Regret profund moartea acestui mare poet. Poemele sale, atât de aproape de viață, atât de profunde, atât de adevărate. Fie ca cerul să-i dea odihnă veșnică. Vă doresc în continuare bucuria creației. Fie ca revista dvs. să rămână la fel de variată și plină de imaginație. Este o onoare că pot să o citesc. Cu cele mai bune urări şi speranţe de vremuri mai bune, Elisabeth Anton Domnule Nicolae Băciuț, Vă mai amintiți că astă vară, la manifestarea din Toplița Românească, V-am promis un articol despre EMINESCU LA ODESA, scris de un profesor român de la Universitatea din Odesa (originar din Cornova lui Paul Mihai)... Anexez acel articol și vă doresc lectură plăcută, Dv. și cititorilor revistei Dv. Cu prețuire, Vasile Șoimaru Mulţumesc pentru revistă, felicitări pentru conţinutul excelent. Numai bine, Victoria Milescu Mă bucur că nu-l uităm pe Coşbuc, poetul care a inviorat poezia românească după prea mulţi romantici. Felicitări, dl Băciuţ, şi mulţumiri că aţi readus în atenţia noastră "lumina", Coşbuc fiind "poetul luminii". A realizat imaginea năsăudeanului, omul "de pe la noi". Natalia Racoviţan 83
La noua VATRĂ VECHE eu n-am acces deloc, toţi se feresc de mine ca de o rea stihie. Dar le voi duce vreascuri şi am s-aprind un foc, la flamele-mi divine...să îi învăţ să scrie! (şi) epigramist total george cel mai FILIP - Montreal PS: nu trageţi în POET! N.red. La noi, în cine dă cu pietre, dăm cu pâine. Aţi fot publicat şi luna trecută, dar dacă vreţi să fiu rău, n-aveţi decât! Cât despre răzbunare, ştiţi cine o foloseşte... Oricum, în fişierul anexă, uitaţi-vă la p. 29. Iar despre dat lecţii despre scris..., lăsaţi-o mai moale.. Prieten Drag, Sunt doar un copil răutăcios pe care îl doare singurătatea exiluilui şi mă mai răsfăţ şi eu. Când ne vom vedea sufletele, vei înţelege că sunt doar un copil bătrân. Eu vă iubesc mereu... Toată stima şi promit o colaborare mai fructuoasă. De acord? poet total george FILIP - Montreal ps: Şugubăţ cum sunt, mă bucur că am scormonit tăciunii din Vatră! Stimate domn Băciuţ Vă mulţumesc pentru publicarea în revista pe care o redactaţi ,,Vatra veche'' a cronicii d-lui Mihai BatocBujeniţă, a noii mele cărţi ,,Cântarea cântărilor'' Cu stimă, Paul Leibovici Stimate Domnule Băciuț, Aflu și eu, de la distanță, despre multiplele Dvs. activități, participări, apariții publice și mă minunez despre câte puteți face. Să vă țină Dumnezeu sănătatea, puterea de muncă, dar și claritatea și ascuțișul minții, ca până acum. Vă felicit că ne sunteți o inspirație despre cum se stă cu fruntea sus, în frumusețe și adevăr. Cu prețuire, Milena Munteanu Lițoiu
Nicolae Băciuţ – „SUNT SUFLET ÎN SUFLETUL NEAMULUI MEU” (COŞBUC 150) - Articolul primit de la dvs. a fost publicat la ediţia on line a ziarului Mioriţa USA. Vă invităm să accesaţi la www.mioritausa.news. Cu respect, Viorel Nicula Stimate domnule Băciuţ, Am avut o deosebită bucurie citind răspunsul dumneavoastră. Voi trimite câteva impresii ale acestui volum apărute în critică literară şi un scurt fragment din roman. Vă mulţumesc din suflet pentru înţelegere şi colaborare. Multă sănătate şi succes, Madeleine Davidsohn Vă trimit pentru revistă un grupaj de versuri al Mariei Calleya, împreună cu o scurtă prezentare critică. Portretul poetei este realizat de Corneliu Baba. Cu mulţumiri, Octavian Mihalcea Ataşat trimit un grupaj de poezii cu rugămintea de a fi publicate, dacă corespund cerinţelor impuse de revista pe care Dvs. o coordonaţi, atunci când va fi spaţiu disponibil. Va mulţumesc! Cu preţuire, Maria Ieva Dle Nicolae Băciuţ, Vă mulţumesc foarte frumos pentru proptitudinea cu care mi-aţi trimis cele patru exemplare ale revistei ,,Vatra veche”. Revista este superbă din toate punctele de vedere, este la cote înalte, văzându-se profesionalismul deosebit al D-voastră. Aştept să fiu publicat cu grupajul de poezii trimis. Să auzim de bine şi Vatra veche să triunfe mulţi ani de acum înainte Cu preţuire şi dragoste Miron Ţic Sunt mândru să spun că a fost un adevărat privilegiu să scriu prefaţă acestei ultime apariţii a Libris Editorial. E vorba despre o corespondenţa între Nicolae Baciut şi Nicolae Steinhardt, o importantă cheie pentru a înţelege şi transmite gândirea culturală şi teologică a monahului de la Rohia. Mulţumiri, Libris Editorial! Alexandru Ojică
Mulţumiri pentru numărul 8 al revistei. Calitate ireproşabilă, din nou. L-am citit după numărul 9 şi am fost încântată să-mi întregesc imaginea evenimentului din vara de la Vălenii de Munte. Foarte mulţumesc şi felicitări! VPL Canada Mii de mulţumiri! Felicitări pentru noul număr al revistei "Vatra veche", bogat şi interesant, ca de obicei! La cât mai multe strălucitoare (orice vatră presupune un foc şi de aici lumina) apariţii! Cu aleasă preţuire, Vasile Fluturel Mogoşeşti-Iaşi Domnule redactor-şef, Am citit, cu încântare, în nr. 9 al revistei " Vatra veche ", primul meu interviu realizat cu pianista Maira Liliestedt din S.U.A. Cred că interviul a fost interesant, fiindcă a fost preluat de multe publicaţii şi am primit mesaje măgulitoare. Ediţia din septembrie a revistei "Vatra veche" îl omagiază pe poetul George Coşbuc, de la a cărei naştere se împlinesc 150 de ani. Nimic nu e întâmplător... primul meu premiu literar a fost la Festivalul Naţional de Poezie "George Coşbuc", ediţia a XIII-a, la secţiunea " Volume în manuscris ". Aş dori să mă cunoaşteţi nu doar ca autoare a unui interviu, ci şi ca poetă. Vă trimit câteva poeme şi o imagine care subliniază mesajul liric al poeziei. Căci, aşa cum se spune în interviu, "oamenii sunt fiinţe vizuale, ... dacă impresia vizuală este potrivită mesajului pe care vrei să îl exprimi, ai mai multe şanse să fii înţeles. " Cu bucuria de a fi citit o revista bine scrisă, de calitate, cu adevărat "de cultură ", Dacina Dan (Adriana Popa, Timişoara ) Stimate Domnul B.Nicolae! Mulţumesc frumos că-mi trimiteţi din timp în timp revista D-voastră! Această revistă e foarte preţioasă, precum şi literatură română. Cu stimă, Sofia K. Stimate Domnule Nicolae Băciuţ, Am primit „Vatra veche”, nr. 9/2016, pentru care vă mulţumesc. Şi vă felicit! 84
Este un număr excelent, că de obicei. Multă sănătate şi spor în toate, Stan V. Cristea Mulţumesc, d-le Băciuţ! Vă citesc revista în Franţa. Când mă voi întoarce la Braşov, după 10 octombrie, o să va trimit o carte pe care am scris-o cu prilejul impliniruii a 50 de ani de la apariţia revistei ASTRA Nicolae Stoie Bună ziua, stimate redactor-şef Nicolae Băciuţ. Vă mulţumesc cu toată stimă şi cu toată bucuria de care sunt în stare pentru publicarea, în nr. 9 al prestigioasei reviste pe care o conduceţi, a cronicii mele la cartea domnului Ovidiu Dunăreanu. Am văzut, întâmplător, sumarul numărului 9 pe net, în Arhive literare. L-am anunţat şi pe dl Dunăreanu, care era fericit şi care vă mulţumeşte, la rândul sau. Acum e la ţară, la Ostrov, în concediu. Dacă o altă cronică, de data această făcută la un volum de poezie al domnului Ion Roşioru, va avea loc în paginile "Vetrei vechi", aş fi la fel de bucuroasă. Sper din tot sufletul să fiţi sănătos. Cu multă preţuire şi veşnic îndatorată, Diana Dobriţă Bîlea Am citit recentul număr al revistei Vatra veche. Un conținut dens, cu materiale bine selectate și aranjate elegant în pagină. Cu mulțumiri, M. I. Da. Aşa se face cultură! Felicitări, oameni buni! Moş; Neluţu G. Admirabil număr de revistă! Ca de obicei, implicarea totală a domnului Nicoale Băciuț dă roade şi în acest splendid proiect literar. Melania Cuc Gânduri bune... mulţumesc! Andra PS. Ca de obicei, am distribuit revista prietenilor mei. Mulţumesc frumos pentru revistă. Cu sinceră prietenie, Laurian Lodoabă Salut ! Vă sunt recunoscătoare pentru mesajul Dumneavoastră !!! Сu stimă, Liliana Fiodorovici
Pantunuri 235 Pe vale dintru început Curge o gârlă-nvolburată. De când pe lume-am apărut N-am stat pe gânduri niciodată! 236 Răpciune stă s-apună iar cerbii la izvor Vin tot mai rar, necum să mai adaste. De tine nu-mi mai este de la o vreme dor Şi nu-ţi mai fluier luna pe cerul nopţii vaste! 237
Durerile lumii durerilor mele! 239 Reparată, banca de la stradă Râde trist sub galbena vopsea. Moartea mea o clipă o să şadă Cu vecinii strânşi la o cafea! 240 Îşi etalează toamna veşmântul policrom Şi turmele adastă pe-un alt picior de plai. Din ceară pură toarnă-mi un şarpe şi un pom Astfel încât privindu-i să mă visez în rai!
De trei veri consecutive încâlcit de rugi de mure. Pariez că de trei lustri nimeni nu m-a mai citit, Versurile mele toate fiind tulburi şi obscure! 243 Îşi dă-ntomnat pe faţă codrul de fag arama-nvăpăiată Şi cântă haiduceşte vântul din frunzăn părul pădureţ. Dau în vileag nemaistrunind-o o grea iubire vinovată Pe care de trei veri încoace ţi-o port în sufletul răzleţ! 244
241 Scorojită frunza de jugastru Freamătă a dor de ducă-n vânt. Tot mai pradă jindului albastru O să plec spre tine în curând!
Moşdreanul falnic răsărit pe stânci Dislocă-o parte a pietrelor din jur. Cu cât am, şi am, rădăcini mai adânci Cu-atât m-avânt mai tare spre azur!
238
Brânduşele de toamnă sunt ochi stăruitori Ai celor duşi ce astfel continuă să vadă. Vei admira, iubito, şi după ce-o să mori Ceru-nstelat statornic şi luna lui nomadă! ION ROŞIORU
242 Îi pune invalidul grijuliu Gutuiului o droaie de proptele. Prepeleacul de nuc putred cade-n Asimilez cât nu e prea târziu fânul necosit, ________________________________________________________________________________________________ Ecouri (Vatra veche 9/2016)
„Manualele şcolare sunt zgârcite în privinţa operei lui George Coşbuc, satul de ieri, un „consumator”susţinut al poeziei coşbuciene mai ales, îşi pierde încet identitatea, cea în care se regăsea odată cu o întreagă lume. Tirajele cărţilor lui Coşbuc sunt tot mai mici…” ( N.Băciuţ) * Un sumar pe măsură: Coşbuc – 150, de Nicolae Băciuţ, Istoria românilor în creaţia poetică a lui George Coşbuc, de Ioan-Aurel Pop, George Coşbuc – Poezia evenimentelor creştine ale satului transilvan, de Maria Daniela Pănăzan, Doina, de George Coşbuc; Aspecte lingvistice în poezia lui George Coşbuc, de Mircea Daroşi; Regina ostrogoţilor, de Luminiţa Cornea; Nunta, între tradiţie şi spectacol, de Alina Camelia Stanciu; Am fost la Centenarul Coşbuc, de Dimitrie Poptămaş; „Sunt suflet în sufletul…”, de Dumitru Hurubă; Noi apariţii editoriale. Evenimente dedicate lui George Coşbuc; Ultimul mare romantic european (Eminescu),
de Ognian Stamboliev. De fapt, tot sumarul ar trebui citat, iar ideea este că această revistă chiar trebuie citită. Animatorul ei este poetul şi eseistul Nicolae Băciuţ, autor de talent şi animator cultural excepţional, care reuşeşte să publice nu doar texte de atitudine, de mare valoare, ci să imprime o direcţie revistei sale, ajunsă, ca vai, marea majoritate a revistelor într-un moment economic de-a dreptul imposibil. Iată un scurt fragemnt din prezentarea făcută de academicianul Ioan Aurel Pop, marelui Coşbuc : „George Coșbuc nu a văzut cu propriii ochi Marea Unire în deplinătatea sa și nici România Mareîn toată rotunjimea sa. El nu a fost nici un luptător pe baricade pentru înfăptuirea statului unitar român, dar a făcut, poate, mult mai mult decât atât: a transpus în versurile sale istoria națională de la daci până la Războiul de Independență din 1877-1878 și a descifrat sufletul țăranului român prin mijlocirea imaginilor artistice, dând la iveală un adevărat portret al poporului nostru, prin ritm,rimă și măsură. Coșbuc ne trece prin fața ochilor și a minții toată istoria noa85
stră veche, populată de daci și romani, povestindu-ne despre „Podul lui Traian”, „Pieirea dacilor”, „Volos, preot dac” sau cântând „Cântec barbar”. Scrie cu aceeași pasiune despre daci și romani, deși, ca absolvent al faimosului liceu năsăudean purtător al devizei Virtus romana rediviva, privilegiază latinitatea și sorgintea noastră romană, pe linia Școlii Ardelene” Iar Nicolae Băciuţ conchide: ”Coşbuc nu aparţine doar trecutului, ci şi viitorului, el reprezintă o moştenire pe care numai minţile obtuze o pot ignora sau marginaliza, cu bună ştiinţă sau cu rea credinţă, în vârtejul nu ştiu căror mode poetice. Geoge Coşbuc va fi nu doar ceea ce a fost, ci chiar mai mult de atât! Timpul, paradoxal, e de partea sa.” O revistă de cultură care menţine trează flacăra adevăratei perspective culturale, aceea de valoare, susţinută de lecturi şi studii temeinice dar şi de un filon de responsabilitate culturală şi naţională de care avem atâta nevoie. (C. Lorinţiu, revista Zaman, octombrie, 2016.)
recompune lumea aşa cum o vede el, aparent cu stângăcie, naivitate, la limita fabulosului. E o lume a cărei geografie e mai degrabă monoplană, fără preocupare pentru perspectivă. Ea e deopotrivă lirică şi epică, iar numitorul comun este dimensiunea umoristică a acesteia. Până şi subiectele grave, prin modul de abordare, au jovialitate. Pictura naivă e încă tânără, precursorii nu se regăsesc decât cu ceva peste două secole şi jumătate în urmă... Istoria artei identifică între pionierii artei naive pe francezul Henri Rousseau le Douanier (1844 - 1910) și pe georgianul Niko Pirosmani (1862 - 1918), cu evoluţii ulterioare, cu reprezentanţi pe ambele maluri ale... Atlanticului... Nici pictura românească nu rămâne de căruţa acestui gen, radiografiat substanţial de Costel Iftinchi, în a sa Istorie a Artei Naive din România, Editura CreArt, Iaşi, 2014; vol.1- De la începuturi până în anul 1999; vol.2- Din anul 2000 până la sfârşitul anului 2013. Pictorii naivi români au distincţie, atât prin temele abordate, prin tehnici, unii dintre ei fiind remarcaţi în enciclopedii şi dicţionare de prestigiu din ţară şi străinătate. Manifestările publice au căpătat amploare şi diversitate, de la saloane de artă naivă la festivaluri ale acesteia, de la expoziţii la tabere... Nota definitorie a artei naive româneşti îmi pare că e dată de intersectarea ei cu arta tradiţională, în care şi-a găsit (re)surse, modele. Preocupările pentru arta naivă în spaţiul mureşean nu trece cu mult peste cincizeci de ani, dar a avut suficente nume ca să atragă atenţia asupra ei, cu nume care au fost înscrise printre reprezentanţii artei naive naţionale, de la Gheorghe Opriş la Teodor Moraru. Elena Harja se numără printre cei mai noi care au intrat în lumea artei naive, dar a venit cu universul ei rural, cu accentele personale. Are har de povestitor, de altfel e şi autoarea a două volume de „poveşti şi povestiri adevărate”, ştie să surprindă în decupaje sufletul unei lumi ancestrale, restituind un timp imemorial, al armoniei dintre om şi natură. Pânzele ei sunt larg cuprinzătoare, într-o aglomerare de detalii care se încheagă coerent, întro ilustrare a emblematicului. Culorile în lucrările sale au şi forţă şi strălucire, cu tonuri care se armonizează blagian într-un „hronic şi cântec al vârstelor”. În orizontul său artistic, Elena Harja are distincţie, în tonifiante întâlniri admirabile care dau trecutului ce e al trecutului şi artei ce e al artei. NICOLAE BĂCIUŢ ______________________________________________
Şevalet
După mai multe serii tematice de tablouri, între care cel mai recent a fost “Castele din judeţul Mureş”, artista târgumureşeană Veress Zsuzsa vine cu o nouă ofertă plastică, un ciclu de portrete, realizate mai ales în manieră realistă. Expoziţia, cu titlul „Lumina din portrete”, a fost vernisată miercuri, 26 octombrie 2016, la Instituţia Prefectului – Judeţul Mureş, în prefaţa şedinţei de Colegiu Prefectural, fiind prezentată de Nagy Zsigmond, subprefectul judeţului Mureş şi Nicolae Băciuţ, director al Direcţiei pentru Cultură, Mureş, care a susţinut şi un moment poetic. (N.B.)
Pictura naivă rămâne un gen controversat, mai ales după ce ea a fost asumată de pictori care numai naivi nu erau, ba unii erau chiar cu şcoală bună în domeniu. Până la urmă, pictura naivă este un stil, care, cu bună ştiinţă, în cele mai multe cazuri, este abordat fără complexe şi fără teama unor judecăţi neconforme. Probleme e ca naivitatea, oricât ar fi un rol fără scenă, să fie bine jucată, adică să aibă sinceritate, autenticitate, să fie în spiritul configurării într-un registru al inocenţei compoziţionale, să fie instinctivă şi mai puţin (deloc) studiată, elaborată.... academic. Percepţia lumii înconjurătoare nu respectă în arta naivă nicio regulă. Artistul naiv 86
Fürstenfeldbruck, 10 octombrie 2016 – Diplomă de onoare: pictorul Radu-Anton-Maier, grafician, desenator și ilustrator de cărți a fost distins cu Diploma de onoare a Premiului pentru Cultură BdV Bayern 2016 pentru activitatea sa intensă în domeniul cultural-artistic. Premierea a avut loc într-un cadru festiv în incinta Casei de Cultură Egerland din Marktredwitz. De mai mulți ani, sunt distinse personalități pentru „activități deosebite în domeniul cultural, precum și în cel al menținerii unor tradiții etnice germane din regiunile Europei de Est și Sud-Est”. Președintele BdV, Christian Knauer a accentuat în elogiul său adresat pictorului Radu-Anton Maier atât contribuția cultural-artistică deosebită, cât si rezistența sa într-o perioadă încordată de suprimare politică, subliniind atitudinea critică și condamnabilă în acea atmosferă de urmărire și persecutare, care domnea în România comunistă din anii `60. „Laureatul se numără printre acei artiști români care în vremurile comunismului au suferit sistematice discriminări. Operele sale au fost etichetate ca „decadente” și „dușmănoase clasei muncitoare” și, în consecință, au fost distruse”. În semn de protest, au rezultat cunoscutele serii de tablouri, axate pe arcade, poduri, scări, pasaje, dar mai ales pe ruine. Aflată deja în pregătire, următoarea expoziție a artistului va aborda tema amplă a dezrădăcinării. De un mare succes se bucură pictorul și în regiunea în care locuiește. Barbara Köhnlein, BdV-Kreisvorsitzende Fürstenfeldbruck, susține și promovează activitatea artistică a lui Radu-Anton Maier.
Diplomă de onoare a Premiului pentru Cultură BdV Bayern 2016
Radu-Anton Maier s-a născut în Cluj-Napoca și face parte din elita pictorilor cu renume național și internațional. A devenit din ce în ce mai cunoscut în Europa, atât prin participarea sistematică la „Große Kunstausstellung“ în München, cât și prin organizarea paralelă a expozițiilor personale și de grup în Germania, Austria, Elveția, Franța, Brazilia, Belgia, Suedia și în New-York/USA, în sălile vestitei Lincoln-Gallery. Paralel cu activitatea sa artistică pe scena internațională, Radu devine tot mai ancorat în viața culturală bavareză. După 1990, pictorul stabilește și consolidează solide conexiuni culturale între Germania și România, implicit între Ardeal și Bavaria. În propria galerie de artă Raduart (www.raduart.de), înființată în 2010 în Fürstenfeldbruck (lângă München), organizează mai multe expoziții personale și de grup, se angajează în intensificarea legăturilor și în descoperirea similitudinilor între comunitatea sașilor, a ungurilor, a șvabilor și bineînțeles a românilor din Transilvania, organizând deja o serie de expoziții cu o tematică corespunzătoare, incluse în poiectul artistic „Künstler aus Siebenbürgen”. Ținând seamă de sistematica prezență a artistului, după 1990, pe scena românească a artelor plastice, implicit cea clujeană, Radu este considerat o verigă importanta în dezvoltarea relațiilor dintre artiștii din Germania și România, Ardeal și Bavaria. Picturile lui Radu-Anton Maier sunt expuse printre altele în Galeria de artă contemporană Raduart (www.raduart.de) Ledererstraße 12, D-82256 Fürstenfeldbruck.
Radu-Anton Maier, ArcadiaVecchia-Malerei
Radu-Anton Maier, Ufer IV 87
Editorial reprezintă pasul firesc făcut pentru a întări apropierea publicului de valorile culturale autohtone. Libris Editorial este o editură care își propune să devină un partener de încredere pentru scriitorii de toate vârstele și toate generațiile, un proiect deschis și dinamic care să crească vizibilitatea și să valorifice talentele literare, mizând pe trăsăturile exersate de echipa Libris, de-a lungul a două decenii: promptitudine, seriozitate, accesibilitate și calitate. CASA DE PRODUCȚII Într-o lume globalizată și multiculturală, Casa de Producții Libris Brașov e proiectul prin care Libris susține afirmarea și consolidarea identităților culturale artistice specifice dar și promovarea tradițiilor artistice românești. În peste 10 ani de existență, Casa de Producții Libris Brașov a realizat materialele discografice pentru artiști de mare notorietate (Dumitru Fărcaș, Nicolae Furdui Iancu, Dumitru Dobrican, Oana Lianu, Radu Ciordaș etc.), dar a oferit ocazia și debutanților talentați să ducă mai departe moștenirea folclorică sau să se exprime artistic, în genul muzical cel mai potrivit afinităților particulare ale interpretului (Anatoly, Alexandra Fits, Silvan Stâncel, Vali Șerban,Grupul Folk Om Bun, Florin Săsărman etc.). Cu cele peste 300 albume editate la activ, Casa de Producții Libris Brașov rămâne un nume solid care garantează, prin experiența și reputația acumulată, profesionalismul pus în slujba culturii.
_____________________________________________
Libris Editorial Str. Mureșenilor 14, Brașov, România Tel: 0268 477 799 Fax: 0268 477 798 E-mail: editura@libris.ro, Site: http://www.libris.ro/
Libris Editorial este cel mai nou proiect al brandului Libris, alături de librăria online www.libris.ro, Librăria Șt O. Iosif Braşov şi Casa de Producţii Libris Braşov. Având în spate oameni pasionați, cu o experiență de peste 20 de ani în distribuția, promovarea cărților și organizarea evenimentelor culturale în țară și în străinătate, Libris
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Directori de onoare Acad. ADAM PUSLOJIC MIHAI BANDAC Acad. MIHAI CIMPOI Redactor-şef adjunct GHEORGHE NICOLAE ŞINCAN Redactori: Cezarina Adamescu, Sorina Bloj, A.I. Brumaru, Mariana Cheţan, Geo Constantinescu, Luminiţa Cornea, Mariana Cristescu, Melania Cuc, Iulian Dămăcuş, Răzvan Ducan, Suzana FântânariuBaia, Marin Iancu, Alexandru Jurcan, Vasile Larco, Lazăr Lădariu, Rodica Lăzărescu,
Cleopatra Lorinţiu, Mihaela Malea Stroe, Valentin Marica, Menuţ Maximinian, Miruna Ioana Miron, Titus Suciu, Flavia Topan, Dorin N. Uritescu, Gabriela Vasiliu Corespondenţi: Elisabeta Boţan (Spania), Flavia Cosma (Canada), Darie Ducan, (Paris), Andrei Fischof (Israel), Dorina Brânduşa Landén (Suedia), Veronica Pavel Lerner (Canada), Gabriela Mocănaşu (Franţa), Dalila Özbay (Turcia), Mircea M. Pop (Germania), Claudia Şatravca (Chişinău), M. N. Rusu (New York), Ognean Stamboliev (Bulgaria)
Lunar de cultură editat de ASOCIAŢIA „NICOLAE BĂCIUŢ” PENTRU DESCOPERIREA, SUSŢINEREA ŞI PROMOVAREA VALORILOR CULTURAL – ARTISTICE ŞI PROFESIONALE Preşedinte SERGIU PAUL BĂCIUŢ Tiparul executat la S.C. Intermedia Group, Târgu-Mureş, str. Revoluţiei nr. 8, România. ● Nicio parte a materialelor nu poate fi preluată fără acordul editorului. ● Copyright © Nicolae Băciuţ 2016 ● Email : nbaciut@yahoo.com; vatraveche@yahoo.com ●Adresa redacţiei: Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29, cod 540390 ● telefon: 0365407700, 0744474258. ● Materialele nepublicate nu se restituie. ● Responsabilitatea asupra conţinutului textelor revine autorilor. Opiniile reflectă exclusiv punctul de vedere al acestora.
88