COLEGIUM MEDIENSE VOLUM I - 2011 by ct mediensis medias

COLEGIUL TEHNIC «MEDIENSIS» CATEDRA DE ISTORIE ŞI ŞTIINŢE SOCIO-UMANE BIBLIOTHECA HISTORICA, PHILOSOPHICA ET GEOGRAPHICA X

COLLEGIUM MEDIENSE I COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE

MEDIAŞ 2011

COLEGIUL TEHNIC «MEDIENSIS» CATEDRA DE ISTORIE ŞI ŞTIINŢE SOCIO-UMANE BIBLIOTHECA HISTORICA, PHILOSOPHICA ET GEOGRAPHICA X

COLLEGIUM MEDIENSE I COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE

ISBN 1843 - 3324 MEDIAŞ 2011 1

Consiliul Ştiinţific Dr. Andreea Atanasiu-Croitoru – Muzeul Marinei Române, Constanţa Dr. Petre Beşliu Munteanu – Muzeul Brukenthal din Sibiu Dr. Dan Bodea – Colegiul Romano-Catolic, Bucureşti Dr. Gherghina Boda – Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, Deva Dr. Carmen Sofia Dragotă – Institutul de Geografie al Academiei Române, Bucureşti Dr. Mihaela Găvănescu – Colegiul Naţional „I.L. Caragiale”, Bucureşti; Universitatea „Constantin Brîncuşi”, Târgu Jiu Dr. Lavinia-Dacia Gheorghe – Muzeul de Arheologie şi Istorie Naţională, Constanţa Dr. Florina Grecu – Facultatea de Geografie a Univestităţii din Bucureşti Dr. Constantin Ittu – Muzeul Brukenthal din Sibiu; Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu Dr. Cătălina Mărculeţ – Institutul de Geografie al Academiei Române, Bucureşti Dr. Vasile Mărculeţ – Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaş Dr. Sime Pirotici – Facultatea de Arhivistică a Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti Dr. Enache Tuşa – Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” din Constanţa Dr. Mihail Zahariade – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti Comitetul de redacţie Dr. Vasile Mărculeţ – redactor şef Drd. Ioan Mărculeţ – redactor şef adjunct Delia Crişan – secretar de redacţie Corina Tănase Ana Bocioancă Mirela Maior Traducerea / verificarea rezumatelor: Limba engleză: Angela Porime; Ioana Bonţida; Crina Sincu; Theodora Mărculeţ Limba franceză: Justina Coliban; Elena Jampa Corespondenţa, schimburile de carte şi comenzile se vor trimite la: La correspendance, les échanges et toutes commandes seront envoyés au: The correspondence, the book exchange and the orders could be sent to: COLEGIUL TEHNIC „MEDIENSIS” Str. Sticlei, nr. 9 551130, Mediaş Jud. Sibiu, România colegiultehnicmediensis@gmail.com Prezentul volum a fost publicat cu sprijinul financiar al Direcţiei Municipale pentru Cultură, Sport, Turism şi Tineret din cadrul Primăriei Municipiului Mediaş, S.C. Transgaz, R.A., S.N.G.N. Romgaz R.A. şi Asociaţiei Culturale „Stephan Ludwig Roth” din Mediaş. Responsabilitatea pentru ideile exprimate, conţinutul şi acurateţea materialelor publicate revine exclusiv autorilor.

Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila www.bibliotecadigitala.ro

ISSN 1843 - 3324

CUPRINS Nota redacţiei...........................................................................................................................................................................................5 ISTORIE, ARHEOLOGIE ŞI ŞTIINŢE AUXILIARE Rezultatele a două periegheze efectuate la Ocna Sibiului în zona Lacul Verde (dr. Alexandru Bucur; Nicolae Comca)........................9 Semnalări de obiecte şi situri arheologice la Valea Viilor şi Motiş, jud. Sibiu (Elena Jampa)................................................................16 Scurte consideraţii privind caracterul colonizării Bazinului Târnavelor în epoca romană (Drd. Mihai Chiriac).......................................20 Confruntarea navală dintre saxoni şi danezi de la Poole Harbour (897) (Dr. Olimpiu Manuel Glodarenco; Dr. Ionel Dan Ciocoiu)…..24 Bătălia navală de la Sluys în contextul Războiului de 100 de ani (Dr. Ionel Dan Ciocoiu; Dr. Olimpiu Manuel Glodarenco)................27 Demnitari bizantini inferiori ai Themei Paristrion-Paradunavon în secolele XI-XII (Dr. Vasile Mărculeţ)...............................................30 Contribuţii românşti la activitatea constructivă de la Muntele Athos în secolele XIV-XV (Dr. Vasile Mărculeţ; Dr. Petre Beşliu)..........35 Patrimoniul Sfântului Petru (Drd. Răzvan Mihai Neagu)........................................................................................................................40 O personalitate mai puţin cunoscută a Dinastiei Jagielonilor: Cardinalul Frederic Jagiello (1468-1503) (Drd. Răzvan Mihai Neagu)..47 Viaţa la bordul unei nave medievale şi condiţiile de navigaţie în Marea Neagră (Dr. Andreea Atanasiu-Croitoru)...............................52 Viaţa religioasă şi bisericească în zona Vlaşca (secolele XIII-XVI) (Drd. Gabriel-Felician Croitoru).....................................................62 Acţiuni navale ale domnitorului Mihai Viteazul împotriva Imperiului Otoman (Dr. Ion Rîşnoveanu)......................................................68 Studenţi din Mediaş la universităţi europene (1700–1750) (Dragoş-Lucian Ţigău)...............................................................................74 Dimensiunea justiţiară a personalităţii împăratului Iosif al II-lea factor de potenţare a imaginii «bunului împărat» (Dr. Petre Din).....81 Episcopul Ghedeon Nichitici şi răscoala condusă de Horea Cloşca şi Crişan (Dr. Petre Din)..............................................................85 Identităţi politice dobrogene în secolul al XIX-lea (Dr. Enache Tuşa)....................................................................................................91 Problema construiri căilor ferate în Transilvania reflectată în ziarele săseşti (1850-1870) (Dr. Nicolae Teşculă)...............................116 O publicaţie inedită sighişoreană. Das Burgrad «oficiosul» vecinătăţii din cetate (Dr. Nicolae Teşculă)............................................121 Criza economică din 1873 şi lecţiile sale (Dr. Iosif Marin Balog).........................................................................................................125 Contribuţii la istoria învăţământului din Hârşova 1890-1930. Învăţătorul, directorul şcolii din Hârşova şi ctitorul de muzeu, Vasile Cotovu, în lumina unor documente de arhivă (Dr. Lavinia-Dacia Gheorghe)......................................................................................133 Sponsorizări şi patriotism în paginile «Telegrafului Român», Sibiu, 1912 (Dr. Constantin Ittu)...........................................................142 Contribuţii la biografia academicianului doctor Aurel Moga (Dr. Alexandru Bucur).............................................................................145 O aniversare ratată: aprilie 1916 – 100 de ani de la naşterea colonelului David Urs baron de Margina (Dr. Alexandru Bucur; Mihaela Cristea; Dr. Sorin Cristea)....................................................................................................................................................................152 Aspecte ale învăţământului hunedorean reflectate în Gazeta Hunedoarei (sept. 1925-oct. 1935) (Dr. Gherghina Boda)..................156 Operaţiunea cu numele de cod «Judgement». Primul raid aeronaval din istorie: Taranto–11/12 noiembrie 1940 (Ion M. Ionescu)..161 Congresul XX al PCUS şi urmările sale pentru istoriografia românească (Drd. Stan Stoica)..............................................................180 Evo Morales – drumul de la «Cocaleros» la preşedinţia Boliviei: echitate sociala si reforme radicale (Drd. Sabin D. Coroian).........184 Colane ale ofiţerilor lojei masonice sibiene Sf. Andrei la cele trei frunze de nufăr aflate în colecţia Muzeului Naţional Brukenthal (Dr. Olga Beşliu).........................................................................................................................................................................................190 ISTORIA CULTURII ŞI CIVILIZAŢIEI Dezbaterea privind societatea duală şi teoriile dezvoltării în America Latină (Dr. Răzvan Victor Pantelimon)....................................197 O icoana renascentistă – Constantin Brâncoveanu (Dr. Dan Bodea; Yasmin Adriana Ştefănescu)...................................................205 Historia integra: Ioan Paul al II-lea (Dr. Dan Bodea)............................................................................................................................216 Religia şi spiritualitatea, un posibil liant pentru globalizare (Victoria Kaposzta)..................................................................................220 Provocarea mileniului trei: globalizarea. Evoluţia şi variantele economico-politice ale ideologiei globalizării (Victoria Kaposzta)......227 Prânzuri şi festinuri în Transilvania secolului al XVIII-lea (Dr. Gudrun-Liane Ittu)...............................................................................241 Estetica populară românească (Adrian Ierulescu)...............................................................................................................................244 Muzeele din România în primii ani ai comunismului (Cornel Constantin Ilie)......................................................................................249 Evoluţia unui concept: expresionismul (Dr. Diana Cantacuz-Streza)..................................................................................................253 Aspecte ale literaturii române în perioada comunistā (Drd. Angela Şerdean (Puşcaş).......................................................................260 Comunicarea interculturală (Dr. Nagy Imola Katalin)...........................................................................................................................265 Un parcurs de 100 de ani: Societatea de Ştiinţe Matematice din România (Mirela Maior)..................................................................270 Consideraţii asupra evoluţiei Teoriei probabilităţilor în matematică: reprezentanţi ai secolelor XVI-XIX (Mirela Maior)......................276 Repere în comunicarea educaţională (Dr. Mihaela Găvănescu).........................................................................................................280 Rolul abuzului fizic şi emoţional asupra formării comportamentului agresiv la tinerii de vârstă şcolară (partea I) (Ovidiu Bocioancă; Ana-Maria Roman)...............................................................................................................................................................................283

GEOGRAFIE ŞI ŞTIINŢELE MEDIULUI Riscul geomorfologic în Culoarul Mureşului între Arieş şi Mirăslău (Culoarul Ocna Mureşului) (Drd. Ioan Mărculeţ; Dr. CătăIina Mărculeţ)..............................................................................................................................................................................................293 Semnificaţia limitei în regionarea geografică (limita dintre Podişul Hârtibaciului şi Depresiunea Făgăraşului) (Dr. Florina Grecu)....298 Alunecarea de teren de la Căpud (judeţul Alba) – observaţii geomorfologice (Drd. Ioan Mărculeţ)....................................................302 Circulatia generala atmosferica şi tipurile de vreme dominante în nord-vestul României (Dr. Carmen Dragotă; Dr. Cătălina Mărculeţ)..............................................................................................................................................................................................304 Particularităţile regimului termic în Subcarpaţii Curburii (Drd. Anduţa Grofu)......................................................................................308 Situaţia sinoptică din intervalul 08-10 aprilie 2011, ce a favorizat intensificări ale vântului în Transilvania (Dr. Nicolae Rusan)........313 Orajele – fenomene climatice de risc în Depresiunea Alba Iulia – Turda (Dr. Cătălina Mărculeţ; Drd. Ioan Mărculeţ).......................316 Inundaţiile produse in luna iunie 2010, în Transilvania (Dr. Nicolae Rusan; Alina Negoescu)............................................................321 Municipiul Mediaş (1930-2002). Observaţii geografice asupra structurii naţionale (Drd. Ioan Mărculeţ; Dr. Cătălina Mărculeţ).........324 Evaluarea schimbărilor în modul de utilizare a terenurilor în sectorul dunărean Brăila-Galaţi prin metode GIS (Idrisi Andes) (Drd. Sorin Mihalache)..................................................................................................................................................................................328 Mediaş – un model de turism durabil (Dr. Gabriela Dîrloman; Camelia Panciu; Dr. Manuela Mocanu Jaber; Delia Cişan; Dr. Vasile Mărculeţ)..............................................................................................................................................................................................332 Consideraţii asupra compeţentelor dobândite în ora de geografie (Drd. Anduţa Grofu)......................................................................336

NOTA REDAŢIEI

Anul şcolar 2010-2011 a adus cu sine însemnate schimbări la nivelul statului unităţii noastre de învăţământ, devenită colegiu. Modificări importante, constând în înlocuirea Secţiunii de Ştiinţe Socio-Umane, Politice şi ale Educaţiei cu o secţiune de Istoria Culturii şi Civilizaţiei, au fost operate şi în cadrul sesiuniilor naţionale de comunicări ştiinţifice organizate de noi în lunile noiembrie şi mai ale fiecărui an. Motivele prezentate ne-au determinat să procedăm la unele modificări asupra anuarului Comunicări Ştiinţifice. Ca urmare, pentru a-l personaliza cât mai mult am decis să adăugăm vechiului său nume, Comunicări Ştiinţifice şi pe acela de Collegium Mediense, cu care va apărea începând cu acest număr. Intrucât anuarul nu este unul nou am păstrat numerotarea volumelor. * În încheiere, precizăm faptul că apariţia prezentului volum nu ar fi fost posibilă fără susţinerea financiară a Direcţiei Municipale pentru Cultură, Sport, Turism şi Tineret din cadrul Primăriei Municipiului Mediaş, S.N.G.N. Romgaz R.A. şi Asociaţiei Culturale „Stephan Ludwig Roth” din Mediaş. Tuturor acestor instituţii Colegiul Tehnic „Mediensis”, prin intermediul redacţiei anuarului Collegium Mediense. Comunicări Ştiinţifice, le aduce sincerele sale mulţumiri.

Comitetul de redacţie Mediaş, iulie-august 2011

ISTORIE, ARHEOLOGIE ŞI ŞTIINŢE AUXILIARE

REZULTATELE A DOUĂ PERIEGHEZE EFECTUATE LA OCNA SIBIULUI ÎN ZONA LACUL VERDE Dr. Alexandru Bucur Nicolae Conca Abstract. The results of two landscape surweys in Ocna Sibiului at the Green Lake. On the lands of Ocna Sibiului were found some areas which were inhabited since Paleolithic Age. Appliance of the natural lakes brought in our evidence many fragments of ceramic but also some other artefacts which the authors collected and studied and afterwards they gave them to the History Museum from Sibiu. The discoveries include ceramic fragments of adobe, flint and animal bones. By this composition the authors wish to introduce in the archeological collection another settlement for the W at Ocna Cuvinte cheie: Ocna Sibiului, artefact, Wietenberg, fragment ceramic, decorare, incizie, silex, idol. Keywords: Ocna Sibiului, artifact, Wietenberg, ceramic fragment, decoration, incision. Flint, idol.

Lacul Verde, numit şi Lacul Poporului, a luat naştere în urma prăbuşirii a două saline situate alăturat (se poate deduce şi din forma actuală a respectivului lac), exploatate concomitent, fiind abandonate datorită infiltraţiilor apei. Este lacul cu cea mai redusă salinitate. Suferind o colmatare avansată în timp, nămolul nu permite apei contactul cu stratul de sare1. În apropiere de localitate s-au descoperit mai multe situri care conţin dovezi de locuire încă din epoca paleolitică (aşezări, morminte etc.), confirmând locuirea densă a zonei. Acest lucru s-a datorat şi existenţei sării, indispensabilă pentru hrana omului2. Enumerăm punctele care conţin descoperiri de tip Wietenberg: - la 2 km V de localitate, în punctul numit Beatrie, pe malul de N al pîrâului, ceramică3; - la NE de halta C.F.R., în locul numit Triguri, s-a descoperit o întinsă aşezare în urma cercetărilor de suprafaţă din anul 1962 şi a săpăturilor din 19744; - la Nádas-Észak-Râura, fragmente ceramice5; - la Fabrica de Cuţite şi Figudom, ceramică6; - pe panta de N a Dealului Trestia, Nádáshegy; morminte de incineraţie, compuse din 12-14 vase7; - pe panta de S a locului Baia Poporană, fragmente ceramice8. Cele două periegheze, ale căror rezultate le vom prezenta (parţial) în acest material, au fost efectuate în următoarele date: 24 octombrie şi 15 noiembrie 2010, la ele participând, alături de autorii comunicării şi: Alina-Diana Marcu, soţii Mihaela şi Sorin Cristea, mari iubitori de arheologie şi istorie. Perieghezele au fost efectuate cu un scop precis: acela de a salva artefactele scoase la vedere prin lucrările de reamenajare a staţiunii. Toate rezultatele perieghezelor vor fi donate Muzeului de istorie din Sibiu, pentru a îmbogăţii colecţiile acestuia, dar şi pentru a completa descoperirile mai vechi realizate de Alexandru Bucur (tot prin periegheză, în număr de şase) în aceeaşi zonă, în perioada 1999-2005 (acestea se găsesc în depozitul muzeului sibian şi fac parte tot din cultura Wietenberg). Artefactele descoperite se clasifică astfel: - fragmente ceramice: grosiere şi fine; fragmente de chirpic; - silexuri; - resturi osteologice. Cu toate că starea fragmentară a materialelor descoperite, amestecarea şi scoaterea lor din context arheologic, ne va îngreuna catalogarea formelor ceramice descoperite în tipologia consacrată respectivei culturi, vom încerca să finalizăm acest demers. Totodată, le vom prezenta şi dimensiunile (h – înălţimea, l – lîţimea şi g – grosimea). Dintre sutele de fragmente ceramice, le vom descrie pe cele mai elaborate (fragmente cu buze de vase, toarte, fragmente decorate şi nedecorate), începând cu ceramica grosieră, cât şi fragmentele de chirpic reprezentative. Dintre fragmentele ceramice, aparţinând culturii Wietenberg, faza timpurie, enumerăm următoarele (PLANŞA 1): 1. fragment de vas tip sac, partea superioară, având un brâu şi două rânduri de ornamente: cel superior realizat cu un obiect (probabil din lemn) sub formă oblică; cel inferior s-a realizat prin imprimare (mai mult ca sigur cu acelaşi 1

Popa 2008, p. 264. Cavruc coord. 2006, p. 13, 14, 34, 53, 54, 94, 137-141, 187; Popa 2008, p. 25, 26, 27, 28, 34, 35, 40. 3 Luca şi colab. 2003, p.153. 4 Idem, p. 154. 5 Ibidem, p. 155. 6 Ibidem, p. 156 7 Ibidem, p. 156-157. 8 Ibidem, p. 157. 2

obiect, ţinând seama de dimensiuni), la intervale de 0,7-1 cm (lăţimea lui fiind de 1 cm). Între cele două brâie există un spaţiu de 2 cm. Dimensiuni: h – 5,3 cm; l – 6,6 cm; g – 1,5-2 cm; 2. fragment identic - ca realizare şi catalogare - cu anteriorul, având două brâie, prin decorarea pastei brâului cu alveole. Dimensiuni: h – 5 cm; l – 4,5 cm; g – 1-1,8 cm; 3. Fragment de vas tip sac. La 2 mm sub buza vasului a fost trasată o linie (cerc) . Imediat sub aceasta s-au efectuat incizii oblice la intervale regulate. Dimensiuni: h – 4 cm; l – 4,5 cm; g – 1-1,2 cm; 4. fragment de strachină, partea superioară, cu brâu (imediat sub buză) decorat oblic prin apăsare cu un obiect plat. Dimensiuni: h – 4 cm; l – 4 cm; g – 1,7-2 cm; 5. fragment de vas tip sac, cu dublu decor. Pe buza vasului s-a realizat un decor cu alveole (la fel ca şi la nr. 2). Imediat sub buză apar alveole care împodobesc partea respectivă. Dimensiuni: h – 2 cm; l – 4 cm; g – 1,1-1,8 cm; 6. fragment de strachină, partea superioară, destul de deteriorat. Încă se mai disting decorurile alveolare sub buza vasului. Dimensiuni: h – 3,2 cm; l – 3,7 cm; g – 1-1,8 cm; 7. fragment parte superioară vas tip sac, având sub buză un brâu cu decor oblic. Dimensiuni: h – 3,7 cm; l – 3 cm; g – 0,8-1,5 cm; 8. fragment parte superioară vas tip sac, cu buza şi un brâu decorate prin apăsare, oblic, cu un obiect lat de 1 cm. Dimensiuni: h – 3 cm; l – 4,5 cm; g – 0,8-1 cm; 9. fragment de strachină având sub buză un brâu în relief, lipit ulterior realizării formei vasului, apoi decorat, prin apăsare, cu un obiect circular în secţiune. Dimensiuni: h – 2 cm; l – 5 cm; g – 0,6-1,3 cm; 10. parte superioară de vas tip sac, cu decor imediat sub buză, în exterior. Dimensiuni: h – 3,5 cm; l - 3,5 cm ; g – 1-1,4 cm; 11. fragment parte superioară vas tip sac, pe care se păstrează două registre de linii incizate (cinci sus şi patru jos). Dimensiuni: h – 5,3 cm; l – 7,2 cm; g – 0,7 cm; 12-21. fragmente de chirpic, toate fiind descoperite în partea de V a lacului. La unele dintre ele (nr. 12-14 şi 18) se observă urme pronunţate de arsură, care ne determină să concluzionăm că au făcut parte dintr-o vatră, fiind supuse permanent unor temperature ridicate şi în contact cu focul. Nr. 14 şi 18 prezintă şi o suprafaţă plană care ne întăreşte anterioara concluzie. Analiza materialului ceramic. De factură grosieră şi mai puţin semifină, marea majoritate a ceramicii are nuanţe cărămizii şi mai rar diverse nuanţe cenuşii, fapt care denotă o ardere la o temperatură suficient de ridicată pentru a le conferi o rezistenţă mecanică bună. Degresarea ceramicii s-a realizat cu nisip - având o granulaţie mare - şi pietricele, mai rar observându-se şi mică, fiind foarte vizibil acest lucru în structura fragmentelor. Tratarea suprafeţei ceramicii este diferită, de regulă practicându-se doar o netezire – mai mult sau mai puţin atentă – şi mai rar o lustruire superficială9. Dintre fragmentele ceramice de factură fină (aparţinând perioadei de vârf a culturii), prezentăm următoarele (PLANŞA 2): 1. fragment de farfurie, partea superioară, având un model pe partea exterioară a buzei (pe o lăţime de 0,5 cm), reprezentat prin incizii în diagonală, realizate la intervale regulate (0,2 cm), cu un obiect având o parte ascuţită. Dimensiuni: h – 2 cm; l – 3,8 cm; g – 0,5 cm; 2. fragment parte superioară vas, cu decor exterior sub buză (la 0,5 cm), reprezentând incizii sub formă de V, încadrat între două linii paralele. Sub primul ornament se observă urmele altuia, identic. Dimensiuni: h – 2,1 cm; l – 2,2 cm; g – 0,6 cm; 3. fragment parte superioară farfurie, cu decor sub buză, în exterior, constând în linii oblice întretăiate în X. Dimensiuni: h – 2,5 cm; l – 3,2 cm; g – 0,5 cm; 4. fragment de farfurie cu două porţiuni decorate; una în exterior - sub buza vasului – pe o înălţime de 0,6 cm, având acelaşi tip de decor cu aceleaşi caracteristici ca la fragmentul prezentat anterior, cealaltă - identică cu prima - fiind situată la 1,4 cm de anterioara, delimitată la partea superioară cu o linie orizontală. Dimensiuni: h – 2,6 cm; l – 2,4 cm; g – 0,3 cm; 5. fragment parte superioară farfurie, decorat cu incizii în două zone: imediat sub buză, în exterior, pe o lăţime de 0,5 cm, cu X-uri; următoarea porţiune decorată, aflată la 0,8 cm de prima - delimitată prin două linii orizontale, paralele – lată de 0,8 cm are acelaşi decor în X, realizat rapid şi neglijent. Dimensiuni: h – 3,4 cm; l – 3,3 cm; g – 0,6 cm; 6. fragment de ulcică decorat cu două registre identice, la o distanţă de 1,3 cm, în exterior, primul sub buza vasului, celălalt la începutul părţii bombate a vasului, pe o lăţime de 0,3 cm. Inciziile constau în linii oblice. Dimensiuni: h – 4,8 cm; l – 6 cm; g – 0,5 cm; 7. fragment de vas identic - ca factură - cu anteriorul, păstrând doar un ornament cu linii oblice realizat pe o lăţime de 0,6 cm. Dimensiuni: h – 3,5 cm; l – 5,8 cm; g – 0,6 cm;

Ciugudean 1996, p. 81, 82 şi 89; Roman 2008, p. 118-119.

8. fragment de ulcică cu linii incizate paralel, la distanţă de 0,4 cm, la partea superioară având o zonă decorată - delimitată de două linii paralele, lată de 0,7 cm – cu linii oblice realizate la distanţe egale de 0,2 cm. Dimensiuni: h – 5,2 cm; l – 3,5 cm; g – 0,7 cm; 9. fragment de ulcică, cu incizii în formă de V. Dimensiuni: h – 4 cm; l – 2,8 cm; g – 0,8 cm; 10. fragment de farfurie conţinând două rânduri de ornamente, separate de linii paralele: primul constând în linii oblice intersectate în X (la distanţe egale de câte 0,5 cm) pe o lăţime de 1 cm; al doilea, incizii oblice. Dimensiuni: h – 3 cm; l – 2,8 cm; g – 0,4 cm; 11. fragment de ulcică, cu decoraţiuni incizate atât pe buză (interior) cât şi sub aceasta. Cel interior este format din linii oblice realizate pe o lăţime de 1 cm. La exterior, pe o lăţime de 1 cm sunt linii oblice întretăiate X, realizate la distanţe de 0,3 cm unele de altele. La o distanţă de 1 cm de acest decor, delimitat de două linii paralele, pe o lăţime de 0,7 cm se desfăşoară alt decor, cu acelaşi tip de linii. Dimensiuni: h – 3,8 cm; l – 3,8 cm; g – 1 cm; 12. fragment de ulcică, bogat decorat cu incizii în V, la distanţă de 0,7 cm. În spaţiul dintre braţele V-ului superior se mai pot observa incizii de linii verticale şi orizontale, întretăiate la distanţă milimetrică. Ornamentele exterioare V-urilor par spiralice. Dimensiuni: h – 3,2 cm; l – 4,5 cm; g – 0,8 cm; 13. fragment de farfurie decorat cu linii oblice în X, ocupând o lăţime de 0,5 cm, delimitate jos de o linie orizontală. Dimensiuni: h – 2,8 cm; l – 2 cm; g – 0,6 cm; 14. fragment de capac de vas, decorat cu şapte linii paralele întrerupte, dispuse la 0,2 cm una de cealaltă. Dimensiuni: h – 1,9 cm; l – 1,7 cm; g – 0,5 cm; 15. fragment de ulcică nedecorat, cu toartă frumos lucrată. Dimensiuni: h – 8 cm; l – 5,7 cm; g – 0,6 cm; toarta: h – 4 cm; l – 2,5 cm; g – 0,5 cm; 16. fragment de strachină, nedecorat. Dimensiuni: h – 6 cm; l – 7,5 cm; g – 0,4 cm; 17. fragment de strachină, nedecorat. Dimensiuni: h – 6,5 cm; l – 4,5 cm; g – 0,5 cm; 18. unul dintre cele mai frumoase fragmente de strachină descoperite, cu un decor unic printre cele prezentate. Acesta constă într-o spirală realizată în sens invers acelor de ceasornic; 19. cel mai bogat decorat fragment de vas, dintre cele prezentate. Parte superioară a unei străchini, ornamentarea începând în exterior, imediat sub buză. Din ornamentare se păstrează doar trei registre paralele, delimitate prin linii orizontale, astfel: primul registru are lăţimea de 1,2 cm, al doilea de 1,4 cm şi al treilea de 0,9 cm. Toate au incizate linii oblice. Dimensiuni: h – 6,8 cm; l – 6 cm; g – 0,7 cm. Analiza materialelor ceramice. Fragmentele sunt din categoria ceramicii fine, de mici dimensiuni. Acest lucru reiese din studierea compoziţiei fragmentelor, a grosimii ceramicii şi a modului de degresare şi ardere. Pasta din care au fost confecţionate vasele are un grad ridicat de omogenitate, conferit de utilizarea unei argile de bună calitate. Pasta a fost bine frământată, modelarea pereţilor ceramicii este atent realizată, grosimea este redusă şi relativ uniformă. A fost acordată o mare atenţie prelucrării suprafeţelor, atât interioare cât şi exterioare, aceasta fiind lustruită în marea majoritate a cazurilor. Ca degresant s-a folosit nisipul fin şi mica (excepţie fac fragmentele de la nr. 9, 15 şi 17, unde apare şi nisip cu granulaţie mai mare). Arderea a fost redundantă, de bună şi foarte bună calitate, fapt ce a conferit rezistenţă respectivelor fragmente. Culoarea ceramicii este – la majoritatea acestora (mai puţin la nr. 1, 12 şi 19) cenuşie spre negru (la celelalte cărămizie) iar decorurile, realizate prin incizare, sunt – în marea majoritate a descoperirilor – efectuate artistic. Puţine piese relevă grabă şi neglijenţă în trasarea decorurilor.10. Materialul litic. În partea de NV a lacului s-au găsit câteva fragmente de silex, de culoare galben -maronie sau maronie şi neagră. Descoperirile de acest tip sunt rare, ele fiind reprezentate şi de aşchii din diverse tipuri de silex (PLANŞA 3, partea superioară): 1. silex care are pe o parte cortexul rocii din care a fost confecţionat. Doar una din laterale este tăioasă, fără a prezenta urme de retuşare. h – 5,6 cm; l – 2,3 cm; g – 1,3 cm; 2. răzuitor, parţial deteriorat. Dimensiuni: h – 2,9 cm; l – 2,1 cm; g – 0,5 cm; 3. răzuitor cu o parte activă, cea lăţită, fără urme de retuşare. Dimensiuni: h – 2,9 cm; l – 0,9-2,1 cm; g – 0,5 cm; 4-5. aşchii din silex brun maroniu, păstrând suprafeţe cu cortexul rocii iniţiale. Prezintă urme certe de prelucrare, fiind resturi rezultate din partea exterioară a rocilor utilizate pentru a fi transformate în unelte. Descoperirile osteologice sunt foarte rare, ele constând în trei piese (PLANŞA 3, partea inferioară): 6. cea mai importantă descoperire (părerea aparţine lui Bucur Alexandru) o reprezintă o falangă de cal, nedecorată (descoperire singulară în zonă, fără a fi găsite alte resturi osteologice ale respectivului animal). Dimensiuni: h - 7,5 cm; l – 4-4,7 cm; g – 2,4-3,5 cm; rolul acestei falange a fost, după părerea autorului menţionat anterior, aceea de idol antropomorf. Ipoteza poate fi susţinută astfel:

Boroffka 1994, p. 207 şi 287; Ciugudean 1996, p. 83, 145 şi 261; Emödi 2002; p. 12, 23 şi 31; Roman 2008, p.116118.

- este o descoperire singulară, detaşată de alte fragmente osoase ale calului, fiind utilizată exclusiv în scop magic; - se pot face analogii cu următoarele descoperiri: falanga descoperită la Cuina Turcului, importantă şi impresionantă piesă prin decoraţiuni şi, probabil, semnificaţie; idolii iberici din falange de cal – unii nedecoraţi – patru la număr (pe care Alexandru Bucur a avut privilegiul de a-i vedea – şapte, în total - într-un muzeu, la Almonte, în anul 2007), specificaţi de Vlassa11; 7. o altă piesă, fragmentară, aparţine – probabil – unui câine. Această concluzie rezultă din studierea alveolelor dentare, din păcate nepăstrându-se nici o piesă dentară a animalului. Profilul ei arată că a fost un carnivor. Este un fragment din mandibulă, partea stângă (spart în două bucăţi), fiind descoperit în partea estică a lacului. Dimensiuni: h – 6 cm; l – 2 cm; g – 1 cm; 8. fragment de calotă craniană, mai mult ca sigur aparţinînd aceluiaşi carnivor, fiind descoperit la mică distanţă de piesa prezentată anterior. Dimensiuni: h – 2,8 cm; l – 2 cm; g – 0,2 cm. Analizând fragmentele ceramice şi ornamentaţia acestora ne exprimăm opinia că acestea pot fi încadrate în faza II final a culturii Wietenberg şi începutul fazei III a respectivei culturi, mai précis perioada de sfârşit a bronzului mijlociu12. Concluzii: - teritoriul oraşului Ocna Sibiului a fost locuit din perioada paleolitică, acest lucru fiind demonstrat de numeroasele descoperiri arheologice realizate în zonă; - sarea a reprezentat un element important care a determinat populaţiile să habiteze în zonă, masiv; - epoca bronzului este bogat reprezentată în zonă, cultura Wietenberg având o prezenţă majoră; - descoperirile de la Lacul Verde ne permit să concluzionăm că în acest loc a existat o aşezare, care a fost distrusă (aproape în totalitate) prin exploatarea sării, în cele două saline; - descoperirile prezentate vin să completeze aria de locuire a purtătorilor respectivei culturi, mai ales în faza a doua şi a treia a Wietenberg-ului; - activitatea de exploatare a sării, dar şi lucrările ulterioare, au distrus mărturii importante ale prezenţei umane în zonă, autorii dorind ca prin activitatea lor să salveze ce se mai poate salva şi să semnaleze – în special arheologilor – despre materialul găsit, pentru completarea unor concluzii reieşite din anterioarele activităţi arheologice din zonă. Bibliografie Berecki, Áldor 2007 – S. Berecki, C. B. Áldor, O aşezare aparţinând culturii Wietenberg de la Unirea (jud. Alba), în Acta siculica, 2007, p. 217-223 Boroffka 1994 – N. Boroffka, Die Wietenberg-kultur Ein Beitrag zur Erforschung der Bronzezeit in südoesteuropa, Teil 1-2, Bonn, 1994 Cavruc coord. 2006 – V. Cavruc (coord.), Sarea, Timpul şi Omul. Catalog de expoziţie, Sfântu Gheorghe, 2006 Ciugudean 1996 – H. Ciugudean, Epoca timpurie a bronzului în centrul şi sud-vestul Transilvaniei, Bucureşti, 1996 Emödi 2002 – I. Emödi, O aşezare din epoca bronzului de la Palota Veche, în Ephemeris Napocensis, XII, 2002, Cluj-Napoca, p. 535 Luca şi colab. 2003 - S.A.Luca, Karl, Z.K.Pinter şi A.Georgescu, Repertoriul arheologic al judeţului Sibiu, Sibiu, 2003 Păunescu 1969 – Al. Păunescu, Arta paleolitică de la Cuina Turcului-Dubova, în Revista muzeelor, nr. 4, Bucureşti, 1969, p. 338349 Popa 2008 - S. Popa, Ocna Sibiului. Un popas pe drumul sării. Cronică istorică, Sibiu, 2008 Roman 2008 – C.C. Roman, Habitatul uman în peşterile din sud-vestul Transilvaniei, Sibiu, 2008 Vlassa 1976 – N. Vlassa, Neoliticul Transilvaniei. Studii, articole, note, Cluj-Napoca, 1976

Lista ilustraţiilor PLANŞA 1 1-3, 5, 7-8, 10-11. Fragmente de vase tip sac cu dublu decor alveolar. 4, 6 şi 9. Fragmente de vase tip strachină. 12-14 şi 18. Fragmente chirpic din vatră. 15-17, 20-21. Fragmente de chirpic simplu. PLANŞA 2 1-5, 10 şi 13. Fragmente de farfurii. 6-9, 11-12 şi 15. Fragmente de ulcele. 14. Fragment de capac. 16-19. Fragmente de străchini.

11 12

PLANŞA 3 1-3. Răzuitoare din silex. 4-5. Aşchii din silex. 6. Falangă de cal, nedecorată. 7. Fragment de mandibulă aparţinând unui carnivor. 8. Fragment de craniu, probabil al unui carnivor.

Păunescu 1969, p. 342; Vlassa 1976, p. 79. Berecki, Aldor 2007, p. 220.

PLANŞA 1

PLANŞA 2

PLANŞA 3

SEMNALĂRI DE OBIECTE ŞI SITURI ARHEOLOGICE LA VALEA VIILOR ŞI MOTIŞ, JUD. SIBIU Elena Jampa Résumé. Signalisation des objets et des sites archéologiques à Valea Viilor et à Motiş, dép. Sibiu. La grande quantité de céramique, simple ou décorée, datant depuis la période énéolitique jusqu’à celle des migrations, découverte à Valea Viilor et à Motiş (le département Sibiu), à côté des fragments de monuments funéraires, des outils en pierre et en bronze, des restes des huttes, constitue la preuve de l’existence et de la continuité de la vie dans les confins de ces villages depuis l’âge de la pierre jusqu’au Moyen Âge, preuves qui attendent d’être mise en valeur par les archéologues. Cuvinte cheie: aşezări, ceramică, unelte. Mots clé: habitations, céramique, outils.

Comuna Valea Viilor (numită până în 1964 Vorumloc) şi satul aparţinător Motiş se află la 5 km. sud-est depărtare de oraşul Copşa Mică, jud. Sibiu, într-o zonă deluroasă, cu terase joase de-a lungul pârâului Valea Viilor (odinioară Grund) şi cu soluri fertile, creându-se condiţii favorabile locuirii umane încă din cele mai vechi timpuri. Urmele de locuire identificate, datând din neolitic până în feudalismul timpuriu, se găsesc pe terase însorite, accesibile, din apropierea pârâului Valea Viilor şi ale afluenţilor săi. Pe hotarele acestor două localităţi au fost descoperite, întâmplător şi în urma cercetărilor de suprafaţă, artefacte arheologice, întregi sau fragmentare constând din: ceramică, obiecte de cult, unelte şi arme din piatră, arme şi podoabe din bronz, monumente funerare din piatră datând din eneolitic, epoca bronzului, epoca fierului şi perioada daco-romană1. În sec. al XIX-lea, într-un loc neprecizat din Vorumloc (astăzi Valea Viilor), s-a găsit o secure de piatră din neolitic, o brăţară de bronz, o altă piesă din epoca fierului şi o fibulă din bronz. În 1875 au fost descoperite în locul numit Hall două vase de lut, acoperite cu o lespede de piatră, aşezate unul într-altul. Alături s-a găsit un topor de bronz cu gaură de fixare în coadă. În albia pârâului Valea Viilor s-au găsit, în sec. al XIX-lea, o fibulă şi un ac din bronz, parte a unui mormânt datând din a doua epocă a fierului2. În 1986 au făcut cercetări sistematice pe toate hotarele din Valea Viilor arheologii Dumitru Popa şi Iuliu Paul de la Muzeul de Istorie Sibiu. Din 1985 până în prezent am făcut numeroase cercetări de suprafaţă, pe toate hotarele din Valea Viilor şi Motiş descoperind numeroase puncte de interes arheologic, locuri verificate şi confirmate şi de arheologi de la Muzeul de Istorie Sibiu, descoperiri care pot completa harta arheologică a jud. Sibiu. I. În hotarele com. Valea Viilor există următoarele puncte de interes arheologic: 1. ,,Moara de apă” (descoperit în 1985) - un sit gros de aproximativ 1 m. aflat la confluenţa Tăietura (Zăpodea) Turcilor cu pârul Valea Viilor, în nordul localităţii, în apropierea fostelor grajduri ale CAP-ului. Situl este acoperit de un strat gros de depuneri aluvionare. Aşezarea era situată pe pantele line ale văii. Ceramica descoperită este lucrată cu mâna, din pastă roşie fină, simplă sau decorată cu impresiuni, meandre sau pictată cu benzi bicrome şi provine de la vase borcan, vase cu buza răsfrântă, castroane şi este specifică epocii eneolitice – culturilor Petreşti, Coţofeni3. La circa 100 m. în amonte pe pârâul Tăietura Turcilor, în mal, s-au descoperit fragmente ceramice provenind de la vase borcan, din pastă roşie, parţial arsă, cu amestec de nisip, simplă sau decorată cu impresiuni şi cu butoni rotunzi cu impresiuni în formă de cruce, ceramică aparţinând aceleaşi culturi eneolitice Petreşti, ca la ,,Moara de apă”. În aceeaşi zonă a fost găsit un toporaş din piatră trapezoidal, de culoare cenuşie-neagră, ce este identic cu altele descoperite în hotarul Heveş ,,La şură’’ şi la Motiş, care a fost donat prof.univ. Iuliu Paul. 2. Mormântul de înhumaţie din epoca bronzului aparţinând purtătorilor culturii Noua a fost descoperit în 2003 de nişte copii, în malul rupt al pârului Valea Viilor, pe partea stângă, aproape de podul spre Copşa Mică. Fragmentele osteologice se aflau la aproximativ 5,50 m. deasupra solului, la mijlocul rupturii şi au aparţinut unei persoane de circa 1,85 m. Defunctul era depus pe partea stângă, în poziţie chircită, cu picioarele îndoite şi cu mâinile îndoite şi întinse în faţă. La ceafă era depusă o ceaşcă globulară şi în mâinile defunctului se afla un vas mai mare de tip kantaros, cu toartele supraînălţate, vase care au făcut posibilă încadrarea mormântului în epoca bronzului, cultura Noua. Întregul inventar al mormântului a fost cercetat de arheologi de la Muzeul de Istorie Sibiu, unde se află în prezent4. 3. Heveş ,,Capătul satului”. La capătul străzii Heveş, pe partea stângă, pe o terasă lină, însorită, aproape de pârâul Heveş, se află o aşezare cu ceramică şi unelte din piatră din epoca eneolitică: cultura Coţofeni (ceramică roşie şi neagră, decorată cu incizii, impresiuni colţi), epoca bronzului: cultura Wietenberg (ceramică fină roşie şi neagră, de la vase lobate, castroane, farfurii, decorată cu şiruri de liniuţe, cu meandre, cu benzi umplute cu haşuri în reţea, benzi 1

Luca şi colab., 2003, p. 238-240; Jampa 2006, p. 14-21; Jampa 2007, p. 7-14; Popa, 2002, p. 211; Munteanu, Sonoc 2003, p. 259-261; Georgescu, Gonciar 2006, p. 21-29; Pârvan 1982, p. 309. 2 Luca şi colab. 2003, ibidem; Goss 1876, p. 63; Pârvan 1982, ibidem. 3 Similit. Paul, 1999, pl. XVI, fig. 14 4 Georgescu , Gonciar, p. 21-29

spiralate cu incizii, impresiuni oval-alungite, cu urme de culoare albă), epoca bronzului – cultura Schnekenberg (ceramică roşie sau parţial arsă decorată cu şnurul). Vizavi de acest punct, în subsolul locuinţei fam. Nariţă Ghe. s-au descoperit fragmente ceramice, oase animaliere şi pământ ars, resturi ale unui mormânt de incineraţie din perioada migraţiilor5. Ceramică eneolitică pictată sau simplă specifică culturii eneolitice Petreşti s-a descoperit în timpul săpării fundaţiei locuinţei fam. Nariţă Vasile – în intravilanul comunei, pe str. Heveş. 4. Heveş ,,La dud”. Locul este situat foarte aproape de capătul satului, pe o terasă joasă pe malul drept al Pârului Heveş, unde sunt localizate urmele a 4 -5 locuinţe eneolitice de suprafaţă marcate prin ceramică, unelte din piatră (un topor din gresie, bine şlefuit, cu muchii drepte, cu gaură de înmănuşare, un topor fără gaură de fixare, o mărgea din piatră cenuşie, răzuitoare din silex opal sau cenuşiu, aşchii rezultate de la realizarea răzuitoarelor, frecătoare, zdrobitoare realizate din piatră dură de râu cu granulaţie mare, percutoare, amnare). Ceramica din pastă roşie fină sau în amestec este simplă sau pictată monocrom, bicrom şi aparţine multor vase, existând fragmente de capace, de altăraş votiv, de strecurătoare, o protomă de cap de bovideu specifică epocii eneolitice – cultura Petreşti, câteva fragmente din cultura Coţofeni6. În taluzul ce străjuieşte aşezarea eneolitică s-a descoperit (în 2004) un fragment de statuie destul de deteriorat, de factură romană. Capul, probabil al unui bărbat, după cum sugerează urmele încă vizibile ale tunsorii, este din gresie, faţa este distrusă, dar probabil că a făcut parte dintr-un complex funerar aparţinând unui fermier roman. Artefactul se află la muzeul Şcolii cu clasele I-VIII M. Negrea din Valea Viilor. 5. Heveş ,, La troci”. Un fragment de monument funerar roman a fost descoperit în 1983, în timpul unor lucrări agricole şi se află la colţul muzeistic al Şcolii cu cl. I-VIII M. Negrea Valea Viilor. Piesa constituie partea superioară a peretelui central al unei aedicule, este din calcar cenuşiu, are o lungime de 102 cm., lăţimea între 50-62,5 cm. şi o grosime de 16,5 cm. În cadrul central a fost sculptat un cap de femeie, dar detaliile s-au degradat7. 6. Heveş ,,La şură”. Locul de aproape 1 ha. este situat la circa 2 kilometri depărtare de comună, pe o pantă însorită situată pe malul drept al pârâului Heveş. Ceramica fină sau grosieră din pastă roşie, neagră, simplă sau decorată cu motive alveolare, caneluri oblice este, în majoritate, de factură daco-romană (cultura Basarabi), puţină este cu motive specifice culturii eneolitice Coţofeni. Au fost descoperite, pe arătură, fragmente ceramice, răzuitoare din piatră cenuşie, fusaiole tronconice din piatră sau din lut, rotiţe de car votiv, toporaşe din piatră cu sau fără gaură de fixare, din rocă cenuşie-neagră, un fragment de topor cu buton asemănător ceramicii culturii Noua din epoca bronzului, un tipar de turnat bijuterii (cercei) şi un fragment de fibulă din bronz (astăzi dispărut). La baza pantei, aproape de pârâu s-au găsit fragmente litice şi ceramică fină cenuşie de factură romană, ceea ce ne face să intuim că poate acolo a existat locuinţa vreunui fermier roman, deoarece nu departe, la ,,Troci” a fost descoperit fragmentul de aedicula romană. 7. În Cimitirul nou românesc s-au descoperit fragmente ceramice de factură eneolitică specifică culturii Petreşti. 8. În intravilanul com. Valea Viilor s-au descoperit: 3 râşniţe din tuf vulcanic daco-romane (în curţile fam. Hentea Ion – Grui, fam. Nistor Aurel, fam. Barta Iosif), o ceşcuţă dacică (în şanţul săpat de fam. Manole N. – Grui)8, ceramică, unelte din piatră din feudalismul timpuriu (sec. VII-IX) în grădina Şcolii noi9, un fragment de statuetă reprezentând o zeitate feminină romană ,,Juno”. Descoperită în 1985 de către nişte copii în malul pârâului Valea Viilor, aproape de centrul comunei, se află în prezent la Muzeul de istorie din Sibiu. Divinitatea are o frumoasă diademă, părul creţ, adunat într-o coadă de cal, este din teracotă roşie-gălbuie. D. Popa apreciază că întreaga statuie ar fi avut cca. 40 cm. şi, în lipsa altor atribute, ar putea reprezenta pe zeiţa romană Junona / Venus10. II În hotarele satului Motiş s-au descoperit următoarele puncte de interes arheologic: 1. La Ghemeleaua (Mameloane), aproape de intrarea în sat există trei movile mari de pământ, în apropierea cărora s-au găsit fragmente ceramice şi o fusaiolă tronconică. Legendele locale spun că prin anii 1930 un sătean a găsit aici un topor de aur (,,o clanţă din aur”), pe care a vândut-o cuiva din Sibiu încât a reuşit să-şi construiască o casă cu banii primiţi pe acest obiect. 2. Hotarul ,,Sub Schoprich” situat în partea de sud a satului, pe drumul spre com. Boarta, pe o pantă însorită situată pe malul unui pârâu are urme vizibile a cel puţin 20 de locuinţe străvechi de suprafaţă. În aşezarea (descoperită în 2003), pe o suprafaţă de cca. 2 ha. s-au găsit mari cantităţi de ceramică din pastă roşie, cenuşie sau neagră, lucrată cu mâna sau la roată, simplă sau decorată cu incizii, brâuri alveolare, şiruri de impresiuni, şiruri de motive pictate bicrom sau tricrom – ceramică aparţinând culturilor eneolitice Petreşti, Coţofeni, cultura Noua din epoca bronzului, epoca La 5

Similit. Toropu, 1976, pl. 7, 8; similit. Bârzu 1973, pl. XII-3, p. 35, pl. IX, p. 290 Similit. Luca şi colab. 2004, pl. V; similit. Luca şi colab., 2004, fig. 4 7 Munteanu, Sonoc, 2003, p. 259-261 8 Similit. Crişan, 1969, p. 273 9 Similit. Zaharia, 1977, p. 64, fig. 14, 15 10 Popa, 2002, p. 211 6

Tene – ceramică daco-romană11. Au fost găsite, pe arătură, numeroase unelte litice: un fragment de râşniţă, răzuitoare din silex opal (un silex are aproximativ 10 cm.), din rocă cenuşie-neagră, percutoare, frecătoare, amnare, polizoare, lustruitoare – realizate din pietre de râu, toporaşe din rocă neagră verzuie: un toporaş întreg dreptunghiular, două fragmente de topoare bine lustruite, cu gaură de înmănuşare, două fragmente de cuţite – seceri din piatră. 3. Pe hotarul Sub Malcină (Honogos) s-au găsit în 2003, pe arătură, fragmente de ceramică eneolitică – aparţinând culturii Petreşti. 4. În centrul satului (curtea fam. Ganea N) s-au găsit fragmente ceramice din feudalismul timpuriu. 5. În curtea Biserici evanghelice, unde a fost un vechi cimitir, s-au descoperit două fragmente de monumente funerare din feudalism12. Concluzii: În hotarele şi în intravilanul comunei Valea Viilor şi în satul aparţinător Motiş au fost descoperite, în ultimii 25 de ani, puncte de interes arheologic, cu urme de vieţuire umană începând din eneolitic până în feudalismul timpuriu, aşezări preistorice care completează harta cu descoperiri arheologice din judeţul Sibiu şi care aşteaptă să fie cercetate sistematic de către specialişti. Bibliografie Bârzu 1973 – Bârzu L., Continuitatea populaţiei autohtone în Transilvania în sec. VII – VIII (Cimitirul 1 de la Bratei), Bucureşti, 1973. Crişan 1969 – I. H. Crişan , Ceramica daco-romană cu specială privire la Transilvania, Bucureşti, 1969. Georgescu, Gonciar 2006 – A. Georgescu , A. Gonciar, Un mormânt Noua descoperit la Valea Viilor, jud. Sibiu, în „Acta Musei Brukenthal”, I, 2006, 1. Goss 1886 – C. Goss, Chronik des archeolgischen funde Siebenburgens, Hermanstadt, 1886. Jampa 2006 – E. Jampa, Valea Viilor, Motiş – monografie, Mediaş, 2006. Jampa 2007 – E. Jampa, Toporaşe şi răzuitoare descoperite la Valea Viilor şi Motiş, în „Comunicări ştiinţifice”, VI, 2007. Luca şi colab. 2003 - A. Luca, A. Georgescu, Z. Pinter, Repertoriul arheologic al jud. Sibiu, Sibiu, 2003. Luca şi colab. 2004 – A. Luca, S. Istrate Purece, C. C. Roman, D. Diaconescu, Roşcani. Cercetări arheologice, Deva, 2004. Luca şi colab. – S. Luca, C. Roman, D. Diaconescu , Cercetări arheologice în peştera Cauce (I). Munteanu, Sonoc 2003 – Cl. Munteanu, Al. Sonoc , Un fragment de monument funerar roman descoperit la Valea Viilor, jud. Sibiu, în „Sargeţia”, XXX, 2003. Pârvan 1982 – V. Pârvan, Getica, Bucureşti, 1982. Paul 1992 – I. Paul, Cultura Petreşti, Bucureşti, 1992. Popa 2002 – D. Popa, Villae, vici, pagi. Aşezările rurale din Dacia romană intracarpatică, Sibiu, 2002. Roman 2008 – C. Roman, Habitatul uman în peşterile din sud-vestul Transilvaniei, Alba Iulia, 2008. Rotar şi colab. – G. Rotar, D. Diaconescu, C. Roman, Contribuţii la repertoriul arheologic al comunei Laslea (jud. Sibiu), în „Acta Musei Brukenthal”, I, 2006, 1. Toropu 1976 – O. Toropu , Romanitatea târzie şi străromânii în Dacia Traiana Sud - Carpatică (sec. III-XI), Craiova, 1976. Zaharia 1977 – E. Zaharia, Populaţia românească în Transilvania în sec. VII – VIII ( Cimitirul nr. 2 Bratei), Bucureşti, 1977.

Valea Viilor , Motiş – topoare şi unelte din piatră, silexuri

11 12

Similit. Rotar, Diaconescu, 2006, p. 53 pl. I, p. 56 pl. IV, p. 57 pl. V Jampa, 2003, p. 14-21s

Harta punctelor arheologice din Valea Viilor Ĺ&#x;i MotiĹ&#x;, jud. Sibiu

SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND CARACTERUL COLONIZĂRII BAZINULUI TÂRNAVELOR ÎN EPOCA ROMANĂ Drd. Mihai Chiriac Abstract. Few considerations regarding the character of the roman colonisation of the Târnava basin in the roman period. This article present some short considerations about the character of the colonisation in the roman imperial period. Numerous civilian elements immigrated to Dacia from the provinces od Celtic and Celto-Germanic substratum after the conquering campaigns. The Celtic and Germanic colonists can be mainly identified by nomina celtica. In the context of the wide colonisation initiated by Trajan, the Celtic settlers arrived in Dacia soon after the new province had been constituted. People of Celtic origin had been identified in the economical and military centres of roman Dacia, at Apulum, Sarmizegetusa, Drobeta or Napoca. In this regard the Norico – Pannonian communities are well represented by funeral inscriptions in Sighişoara, Târnava or Şeica Mică. Cuvinte cheie: Dacia, comunitate, aşezare rurală, inscripţie, origine, colonizare, romanizare, rit funerar. Keywords: Dacia, community, village, inscription, origin, colonization, romanization, funeral rit.

Bazinul Târnavelor a fost în epoca romană o zonă eminamente rurală. În această arie geografică au existat în perioada menţionată un număr de aproximativ 50 de aşezări rurale, fiind inregistrate 132 de puncte arheologice de interes1. Aceste cifre enunţate mai sus reprezintă un număr destul de ridicat de aşezări, dacă ne gândim că la nivelul întregii provincii traiane au fost semnalate şi cercetate un număr de 3-400 de locuiri cu caracter rural2. Am ţinut să precizez aceste lucruri deoarece în această zonă geografică, mai săracă în descoperiri arheologice şi în inscripţii, frecvenţa mărturiilor de viaţă cultural-religioasă este incomparabil mai redusă decât în lumea oraşelor unde, astfel încât valoarea documentară a fiecărui monument creşte considerabil, el putând fi adeseori reprezentativ pentru credinţele întregului grup social. Acest lucru apare deosebit de evident dacă se urmăreşte frecvenţa mărturiilor religioase din aşezările rurale. Astfel, în ceea ce priveşte bazinul Târnavelor, cu o singură excepţie (la Sighişoara – Pârâul Hotarului) în toate celelalte aşezări s-a descoperit de regulă câte o inscripţie; desigur, situaţia s-ar putea datora şi hazardului, dar şi acolo unde s-au întreprins cercetări mai extinse, situaţia nu s-a schimbat în mod considerabil (ca de exemplu la Micăsasa). De altfel, Al. Diaconescu3 propune împărţirea teritoriului Daciei romane în mai multe zone etno-culturale, după cum urmează: zona etno-culturală I cuprinzând Sarmisegetusa şi Apulum ar putea fi definită sau caracterizată ca o civilizaţie a statuilor onorifice, şi zona etno-culturală II cuprinzând sudul şi estul Transilvaniei unde există o lume eminamente rurală cu tradiţii ale epocii fierului încă pregnante. Acelaşi autor împarte teritoriul provinciei într-o zonă urbanizată, situată în vest şi alta rurală aşezată în partea de est şi de sud-est a Transilvaniei, în sudul Olteniei precum şi în zonele de graniţă. În prima zonă prezenţa autohtonilor este dificil de precizat datorită colonizării masive şi a unităţilor militare dislocate. Însă, în zona răsăriteană a provinciei, mici aşezări dacice autohtone au fost bine documentate arheologic, ele continuându-şi existenţa din perioada preromană până în cea romană având în vecinătate mari aşezări de colonişti4. Această scurtă introducere este necesară pentru a specifica caracterul acestei zone unde epitafurile sunt rare, iar piesele care reprezintă zeităţi sunt aproape inexistente. În aceste condiţii studiul nostru s-a concentat asupra analizării materialului epigrafic existent considerând că o interpretare verosimilă a acestuia ar favoriza, în bună măsură, o mai bună cunoaştere a caracterului romanizării acestui spaţiu5. Epigrafia trebuie privită ca un izvor de neînlocuit de date personale şi detalii, fără de care epoca romană ar fi de neînţeles, dar posibilitatea de a generaliza informaţiile şi de a transforma în statistică trebuie privită cu multă prudenţă şi întrebuinţată doar cu mare circumspecţie. Analizând prezenţa epigrafică a diferitelor clase juridice din Dacia Romană Rada Varga a ajuns la concluzia că din totalul persoanelor atestate, ca stare juridică, 73 % sunt cetăţeni, 19 % peregrini, 2 % sclavi şi 6 % sunt persoane nedeterminate din punct de vedere juridic. Cunoaşterea structurilor etnice din Dacia romană se bazează aproape exclusiv pe sursele epigrafice. Datele oferite de acestea pot fi eventual prelucrate cantitativ, însă caracterul punctual al cunoaşterii şi hazardul descoperirilor epigrafice impun moderaţie în utilizarea statisticilor6. Onomastica populaţiei provinciale din Dacia romană evidenţiază o 1

Această constatare a rezultat din centralizarea datelor cuprinse in următoarele lucrări: Rep. Mureş 1995; Rep. Harghita 2000.; Rep. Alba 1995.; Rep. Sibiu, 2003; Popa 2002. Foarte important este şi raportul dintre aşezările actuale (moderne) în număr de 76 şi aşezările antice rurale (50). 2 Gudea 2008, p. 22.; Popa 2002, p. 131-132. 3 Diaconescu 2004, p. 126. 4 Glodariu 1981, p. 87-88; Glodariu 1979, p.109-140. 5 Acest articol nu analizează şi inscripţiile ridicate de militarii de carieră prezenţi în bazinul Târnavelor care vor face obiectul altui studiu. 6 Husar 1999, p. 37.

structură etnică compozită născută din colonizare. Dealtfel în stadiul actual al cercetării se poate vorbi despre imigrarea orfanizată a unor grupuri alogene de origine diferită care sunt relativ compacte. Studiul asupra populaţiei de origine/provenienţă celto-germanică din Dacia Romană se întemeiază pe documentaţia epigrafică în primul rând şi mai apoi pe tipuri de monumente funerare şi artefacte (ceramică, fibule). Dat fiind faptul că arareori întânim în inscripţii menţionarea expresă a locului de origine sau a etniei (domus, origo sau natio), în stadiul actual al cercetării onomastica reprezintă principala sursă pentru sesizarea originii etnic-teritoriale a coloniştilor sosiţi din provincile celtice. O cercetare onomastică trebuie să aibă ca laitmotiv principiul de bază potrivit căruia într-un asemenea demers se caută originea numelui şi nu a persoanei. Astfel avem în bazinul celor două Târnave un număr de 30 de colonişti cu origini şi statut social diferit, dintre aceştia 20 având origine celtică şi provenineţă norico-pannonică, între care amintim pe : Bucco de la Sântămărie7, Iulia Magiona de la Şura Mică8, Moccus de la Şoroştin9, Claudius Latinus şi soţia acestuia Cotu Succesi prezenţi în aşezarea rurală de la Şeica Mică10, Suadullus Titurus de la Dârlos11 precum şi numerosul grup care provine din necropola de la ,,Pârâul Hotarului”-Sighişoara şi care este formată din Dantica Cusioni12, Candia Maximi13, Aelius Talanus Dugionis14, Sabina Dasmeni15, Prinada16, Sanilis17, Senecio18 şi Surilla19. Aceşti colonişti celţi provin din structuri de tip civitates, care imigriază în Dacia, uneori împreună cu aristocraţia lor tribală- pentru a beneficia de avantajele sociale şi economice ale colonizării. Această categorie este ilustrată de comunităţi din Noricum familiarizate cu peisajul alpin şi cu defrişările practicând o economie semipastorală fiind comparabile, din acest punct de vedere, cu comunităţile tributariae de tip Caşolţ- Calbor care se romanizează în Dacia. Bazinul Târnavelor a fost intens colonizat încă din epoca traiană cu celţi noricani şi pannoni aflaţi în curs de romanizare20. Acest lucru este demonstrat atât de inventarul, obiceiurile şi practicile funerare ale acestora, cât şi de faptul că cei mai mulţi dintre aceştia sunt din punct de vedere al statutului social peregrini, doar Iulia Magiona şi soţul lui Cotu Succesi Claudius Latinus fiind cetăţeni romani. În acest context trebuie amintit faptul că la Sighişoara un posibil centru de civitas21, inscriptiile relevă existenţa unui nucleu iniţial de colonişti celto-illyri probabil de provenienţă sud-pannonică. Comunitatea de colonişti care întemeiază în prima jumătate a secolului II aşezarea civilă era formată din colonişti de provenienţă danubiană în care mixajul etnic între illyri, celţi şi pannoni se produsese încă din secolul I. Considerăm că familile peregrine de celţi de la Sighişoara se aflau într-un proces de romanizare în momentul în care s-au stabilit în Dacia, dar nivelul acestei romanizări nu îl putem detecta exact iar oricum acest subiect face obiectul unei viitoare cercetări de amploare pe care o avem în vedere. Prin urmare la Sighişoara avem de a face cu un mixtum compositum reflectat de onomastica familiilor în care numele celtice se amestecau cu cele de rezonanţă illyră; astfel Dantica Cusioni poartă un nume ce are mai multe origini posibile, însă patronimicul său indică o origine celtică şi o provenienţă pannonică, femeia nonagenară Candia Maximi va fi avut, asemenea soţului ei, septuagenarul Aelius Talanus Dugionis, o origine celtică, eventual celto-illyră şi o provenienţă pannonică; în sfârşit numeroasa familie compusă din Senecio, soţia Sabina Dasmeni şi cei patru copii Prinada, Surilla, Surinius şi Sanilis ilustrează şi mai mult mixajul etnic, cultural şi lingvistic celto-illyr care este specific zonei de sud-est a provinciei romane Pannonia22. Un alt asemenea mixaj etno-lingvistic celto-illyr îl întâlnim la Brădeni unde o femeie de condiţie peregrină Mavida Epicadi23 poartă un nume personal de origine celtică şi un patronim illyr. În afara coloniştilor de origine celtică în acest areal geografic mai sunt prezenţi şi colonişti iliri, cum este cazul Lavinciei de la Botorca24, greco-orientali cum este cazul acelui Demetrius de la Micăsasa25 sau chiar italici precum

IDR III/4, 103. IDR III/4, 88. 9 IDR III/4, 90. 10 IDR III/4, 91. 11 IDR III/4, 98. 12 IDR III/4, 197. 13 IDR III/4, 196. 14 IDR III/4, 196. 15 IDR III/4, 198. 16 IDR III/4, 198. 17 IDR III/4, 198. 18 IDR III/4, 198. 19 IDR III/4, 198. 20 Husar 1999, p. 59-60. 21 Ardevan 1998, p. 101. 22 Husar 1999, p. 58. 23 IDR III/4, 185. 24 IDR III/4, 128; Piso, Pepelea 1972, p. 473-475. 25 IDR III/4, 92. 8

Antoninus sau Antonius- patronul officinei de la Micăsasa, Secundus – soţul lui Prima Macri de la Târnava26 şi nu în ultimul rând familia decurionului apulens Ulpius Sabinus prezentă în localitatea Crăciunelu de Sus27 şi formată din: Ulpius Sabinus, soţia acestuia Ulpia Sabina şi cei doi fii Ulpius Maximus, respectiv Ulpius Maximianus, pe care îi consider deopotrivă cetăţeni romani fiind totodată şi singurii încadraţi în categoria honestiores. În ceea ce priveşte populaţia dacică aceasta este absentă din materialul epigrafic cercetat fiind în schimb prezentă în siturile unde au fost documentate aşezări dacice de epocă romană, şi anume în jurul localităţii Slimnic28 (jud. Sibiu) ( unde sunt atestate un număr de patru sate daco-romane, două dintre ele încep în Latene şi continuă până târziu în epoca romană, iar celelalte două aşezări: de la ,,Saivane” şi de pe ,,valea Slimnicului” situate la câţiva kilometri de cele amintite anterior sunt databile numai în epoca romană) la Ruşi29, Boarta sau Şeica Mică. Un argument în plus pentru importanţa elementului celtic colonizator îl reprezintă şi provenienţa şi iconografia monumentelor funerare pe care sunt inscripţionate cele mai multe personaje amintite sumar mai sus. După cum arăta Lucia Ţeposu Marinescu unele tipuri de monumente funerare au ajuns în Dacia direct din Italia de nord (centrele de la Aquileia şi Altino)- fără vreun stagiu în provinciile central-vestice ale Imperiului, în timp ce altele pătrund prin filieră noricopannonică. Este drept faptul că originea unor tipuri de monumente nu presupune, pur şi simplu, aceeaşi origine pentru cei care le-au executat sau comandat30, dar, totuşi, faptul că cele mai multe personaje care ridică inscripţii, în zona Târnavelor, sunt de origine celtică şi de origine norico-pannonică vine în sprijinul concluziei că valea Târnavelor a fost colonizată intens încă din epoca traiană cu populaţii celtice din provinciile Noricum şi din cele două Pannonii. La această idee se adaugă faptul că penetrarea în Dacia a influenţelor cultural-artistice norico-pannonice s-a făcut fie în mod direct, prin intermediul meşterilor care însoţeau trupele, fie, mai târziu, pe căile comerciale, iar monumentele funerare din Dacia şi din bazinul Târnavelor implicit, sunt fie rezultatul unor comenzi speciale din partea unor colonişti care doreau să perpetueze stilul cu care se familiarizaseră în patria lor, fie contribuţia artizanilor care lucrează în provincia norddanubiană şi care o fac încă în maniera provinciilor de origine, înainte de a se adapta stilului şi gustului specific Daciei. Unii specialişti analizând vestimentaţia prezentă pe monumentele funerare au adoptat o abordare care supralicitează considerentele estetice şi stilistice şi care nu i-a în considerare ataşamentul pentru unele elemente ale culturii tradiţionale indigene sau ale celei romane, un aspect reprezentativ pentru problema intensităţii romanizării sau a rezistenţei la romanizare, dar tocmai de aceea mai puţin abordat în istoriografia românească31. Trebuie remarcat, însă, în acest context, că prin compararea tipurilor iconografice întâlnite în Dacia Porolissensis cu cele din bazinul Târnavelor (la Şeica Mică, Şura Mică, Dârlos sau Şoroştin), s-a constatat că în această ultimă regiune trăsăturile de specific zonal ilustrate de portul norico-pannonic sunt pregnante, în vreme ce în Dacia Porolissensis asemenea elemente de vestimentaţie, care sugerează provenineţa din mediul neroman sau în curs de romanizare, sunt sporadice. Acest lucru denotă tocmai păstrarea elementelor esenţiale ale culturii tradiţionale a grupurilor etnic privilegiate, care locuiesc compact o zonă relativ omogenă din punct de vedere etnic, mai ales că se cunoaşte faptul că în secolul II în Noricum iar în perioada Severilor în Pannonia are loc aşa numita renaştere indigenă. Cu toate acestea este foarte greu de afirmat dacă în epoca romană adoptarea şi răspândirea, în general, a costumelor etnice tradiţionale, care devin veşminte cotidiene, se datorează unei mode provinciale sau apariţiei unor puternice caracteristici regionale în cadrul civilizaţiei romane târzi, în condiţiile provincializării structurilor Imperiului Roman, începând cu perioada războaielor marcomanice. În opinia mea adoptarea şi răspândirea unor accesorii vestimentare specifice populaţiei norico-pannonice se datorează în principal unei mode provinciale prin care aceşti colonişti doreau să îşi păstreze, într-o oarecare măsură, caracterul etnic şi tradiţional. Nu consider, în actualul stadiu al cercetărilor, că în cadrul populaţiei norico-pannonice din zona Târnavelor poate fi vorba de existenţa, aşa cum este cazul altor populaţii, a unor puternice comunităţi de veterani şi alte elemente legate de mediul militar dar şi civili care să fie organizate în colegii etnice32. În concluzie aşa cum s-a arătat şi de către numeroşi cercetători, romanizarea reprezintă un proces complex care priveşte toate aspectele existenţei şi cuprinde toate segmentele societăţii provinciale. Acest proces complex fiecare individ şi grup etnic s-au integrat, iar aspiraţia şi tendinţa generală era atingerea unor parametri superiori de viaţă şi cultură pe care modelul roman de civilizaţie le oferea. Din această perspectivă toţi locuitorii Daciei romane au continuat să se romanizeze (atât coloniştii cât şi populaţia autohtonă), dar fiecare s-a situat pe un alt palier social al procesului. 26

IDR III/4, 94. IDR III/4, 96. 28 Glodariu 1972, p. 109-140. 29 Mitrea 1953, p. 611-640. 30 Husar 1999, p. 184. 31 Sonoc 2000, p. 94-110. 32 Despre conservarea identităţii etnice în mediul maurilor şi palmyrenilor de la Tibiscum, inclusiv a unor tradiţii specifice, mai ales a celor legate de cult şi de stilul inscripţiilor şi al monumentelor funerare vezi: Benea 1979, p. 145148;Benea 1993, p. 188-194; Sanie 1981, p. 359-362. Despre păstrarea identităţii etnoculturale şi a legăturilor cu patria a populaţiei illyre de la Alburnus Maior vezi: Wollmann 1985-1986, p. 265. 27

Condiţia principală pentru ca un asemenea proces să existe era o societate deschisă şi dinamică cu legături permanente între diferitele sale segmente, iar conceptul de cultură romană oferea din plin aceste condiţii. Nu există fenomene de izolaţionism în societatea rurală daco-romană, deoarece toate aspectele existenţei sale evidenţează puternica întrepătrundere între grupuri umane şi interese dintre cele mai diverse. Cu privire la procesul de romanizare se face deseori distincţia mult prea categorică, în opinia mea, între romanizarea între planul culturii materiale şi romanizarea vieţii spirituale, concepute ca două fenomene cu manifestări diferite. În realitate populaţia autohtonă daco-romană, care şi-a schimbat uneltele agricole, podoabele, care se afla într-un contact permanent cu coloniştii (în cazul nostru majoritar norico-pannoni) şi cu administraţia locală romană, nu putea să continue să gândească şi să opereze cu vechile sale noţiuni şi concepte, deci într-un cuvânt cu aceaşi mentalitate şi cu acelaşi mod de gândire. Adoptarea acestor necesităţi, dincolo de imperiul necesităţii, trebuie să fi găsit şi resurse proprii, adică altfel spus o motivaţie interioară. Încercarea de a măsura gradul de romanizare prin al mediului rural prin utilizarea aceloraşi unităţi de cunatificare ca în mediul urban, adică numărul de inscripţii, de monumente religioase sau funerare, nu ni se pare întru totul obiectivă. Nu trebuie uitat faptul că punerea de monumente votive sau ridicarea de monumente funerare era o problemă care avea legătură directă cu posibilităţi materiale ale indivizilor sau comunităţilor, posibilităţi care lumea rurală erau mult mai reduse în ceea ce priveşte marea masă a populaţiei în comparaţie cu mediul urban33. Bibliografie Ardevan 1998 – R. Ardevan ’’Viaţa Municipală în Dacia Romană’’, Timişoara, 1998 Benea 1979 – D. Benea, Tibiscum în lumina descoperirilor epigrafice, în Tibiscus, 5, 1979, p. 145-148. Benea 1993 – D. Benea, Beitrag zum Studium der palmyrenischen Grabdenkmaler in Dakien (mit besonderen Bezug auf die Grabungsbefunde aus Tibiscum, în A.B., S.N., 2, 1993, p. 188-194. Diaconescu 2004 – A. Diaconescu, Romanizarea Daciei: un capitol de istorie a mentalităţilor abordat dintr-o perspectivă arheologică. În ,,Studia historica et archaeologica in honorem magistrae Doina Benea”, Timişoara, 2004, p. 111-146. Glodariu 1972 – I. Glodariu, Aşezarea dacică şi daco-romană de la Slimnic, în ,,Acta MN”, 9, 1972, p. 109-140. Glodariu 1979 – I. Glodariu, Aşezarea dacică şi daco-romană de la Slimnic, în Acta MN, 9, 1972, p. 109-140. Glodariu 1981 – I. Glodariu, Aşezări dacice şi daco-romane de la Slimnic. Contribuţii la continuitatea dacilor în epoca romană, Bucureşti, 1981. Gudea 2008 – N. Gudea, Aşezările rurale din Dacia Romană (106-271). Schiţă pentru o istorie a agriculturii şi satului daco-roman, Oradea, 2008. Husar 1999 – A.Husar, Celţi şi germani în Dacia Romană, Cluj-Napoca, 1999. Mitrea 1953 – B. Mitrea, Tezaurul monetar de la Ruşi – Sibiu şi acţiunea carpilor împotriva stăpânirii romane din Dacia în timpul lui Filip Arabul, în SCIV, 4, 3-4, 1953, p. 611-640. Piso şi Pepelea 1972 – I. Piso, V. Pepelea, Două piese romane din Botorca (Târnăveni)’’, în Acta MN, 9, 1972, pp. 473-476. Popa 2000 –D. Popa, Viaţa rurală în Transilvania romană, Sibiu, 2000. Popa 2002 – D. Popa, Villae, vici, pagi. Aşezările rurale din Dacia romană intracarpatică, Sibiu, 2002 (= Bibliotheca Septemcastrensis, 2). Sanie 1981 – S. Sanie, Un nouveau fragment d'inscription palmyrenienne de Tibiscum et quelques considerations sur les epigraphes palmyreniennes de Dacie, în Dacia, N.S., 35, 1981, p. 359-362. Sonoc 2000 – A. Sonoc, Contribuţii la problema colonizării norico-pannonice în Dacia romană, în Corviniana, VI, 2000, p. 86-122. Wollmann 1985-1986 – V. Wollmann, Un LVCVS la Alburnus Maior, în AIIA, 27, (1985-1986), p. 261-270.

Abrevieri A.B.S.N. – Analele Banatului, Serie Nouă, Timişoara. Acta MN – Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca, I, 1964. AIIA – Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj-Napoca. Corviniana – Acta Musei Corviniensis, Hunedoara. Dacia, N.S – Dacia, Revue d'archaeَologie et d'hiَstoire ancienne, Nouvelle Serie, Bucureşti. IDR – Inscripţiile Daciei Romane. Rep. Alba 1995 – Repertoriul arheologic al judeţului Alba, Alba-Iulia, 1995. Rep. Harghita 2000 – V. Cavruc, Repertoriul arheologic al judeţului Harghita, Sfântu-Gheorghe, 2000. Rep. Mureş 1995 – V. Lazăr, Repertoriul arheologic al judeţului Mureş, Târgu-Mureş, 1995. Rep. Sibiu 2003 – S.A.Luca, Z.K. Pinter, A. Georgescu, Repertoriul arheologic al judeţului Sibiu, Sibiu, 2003. SCIV – Studii şi cercetări de istorie veche, Bucureşti. Tibiscus – Revista Muzeului de Istorie Timişoara.

Popa 2000, p. 119.

CONFRUNTAREA NAVALĂ DINTRE SAXONI ŞI DANEZI DE LA POOLE HARBOUR (897) Dr. Olimpiu Manuel Glodarenco Dr. Ionel Dan Ciocoiu Abstract. The naval Battle of Poole Harbour between Saxons and Danish (897). In 896, King Alfred ordered the construction of a small fleet, perhaps a dozen or so long ships, that, at 60 oars, were twice the size of Viking warships. This was not, as the Victorians asserted, the birth of the English Navy. Wessex possessed a royal fleet before this. King Athelstan of Kent and Ealdorman Ealhhere had defeated a Viking fleet in 851, capturing nine ships, and Alfred himself had conducted naval actions in 882. But, clearly, the author of the Anglo-Saxon Chronicle and probably Alfred himself regarded 897 as marking an important development in the naval power of Wessex. The chronicler flattered his royal patron by boasting that Alfred's ships were not only larger, but swifter, steadier and rode higher in the water than either Danish or Frisian ships. (It is probable that, under the classical tutelage of Asser, Alfred utilized the design of Greek and Roman warships, with high sides, designed for fighting rather than for navigation.) Alfred had sea power in mind: if he could intercept raiding fleets before they landed, he could spare his kingdom from ravaging. Alfred's ships may have been superior in conception, however in practice they proved to be too large to manoeuvre well in the close waters of estuaries and rivers, the only places in which a 'naval' battle could occur. The warships of the time were not designed to be ship killers but troop carriers. A naval battle entailed a ship's coming alongside an enemy vessel, at which point the crew would lash the two ships together and board the enemy. The result was effectively a land battle involving hand-to-hand fighting on board the two lashed vessels. In the one recorded naval engagement in the year 897, Alfred's new fleet of nine ships intercepted six Viking ships in the mouth of an unidentified river along the south of England. The Danes had beached half their ships, and gone inland, either to rest their rowers or to forage for food. Alfred's ships immediately moved to block their escape to the sea. The three Viking ships afloat attempted to break through the English lines. Only one made it, Alfred's ships intercepted the other two. Lashing the Viking boats to their own, the English crew boarded the enemy's vessels and proceeded to kill everyone on board. The one ship that escaped managed to do so only because all of Alfred's heavy ships became mired when the tide went out. What ensued was a land battle between the crews of the grounded ships. The Danes, heavily outnumbered, would have been wiped out if the tide had not risen. When that occurred, the Danes rushed back to their boats, which being lighter, with shallower drafts, were freed before Alfred's ships. Helplessly, the English watched as the Vikings rowed past them. But the pirates had suffered so many casualties (120 Danes dead against 62 Friesians and English), that they had difficulties putting out to sea. All were too damaged to row around Sussex and two were driven against the Sussex coast. The shipwrecked sailors were brought before Alfred at Winchester and hanged. Cuvinte cheie: anglo-saxon, bătălie, corabie, danez, Poole Harbour, viking. Keywords: anglo-saxons, battle, sail-ship, Danish, Poole Harbour, Viking.

Pierdută în negura istoriei, această confruntare pe mare desfăşurată la sfârşitul secolului al IX-lea, reprezintă un punct de început pentru acţiunile navale de care englezii, urmaşi ai saxonilor, sunt foarte mândri. Că a fost un bun început o confirmă şi cronicarul regelui saxon Alfred, călugărul galez Asser, care îl descrie pe rege ca având strălucite capacităţi de conducător, asemeni unui marinar. “Imediat ce a trecut la cârma regatului său, el însuşi, susţinut de pronia cerească, a luptat ca un adevărat comandant pentru a conduce nava regatului său spre pace şi prosperitate..”. Regele Alfred şi-a dedicat cea mai mare parte a domniei apărării regatului saxon, aflat în partea vestică a insulei britanice, de atacurile vikingilor. Aceştia veneau pe mare dinspre bazele lor aflate în Northumbria şi zonele estice ale Angliei. Alfred, mare diplomat şi războinic, trebuie să fi înţeles rolul important pe care forţa navală avea să-l joace în strategia pentru apărarea regatului său. Într-adevăr, Cronicile Anglo-Saxone, sursa principală de informaţii privitoare la acea perioadă de timp, descriu câteva ocazii în care Alfred a condus sau a ordonat micii sale flote acţiuni pe mare împotriva danezilor, încă înainte de 897. Cronicile mai menţionează şi alţi regi anglo-saxoni care au întreprins acţiuni pe mare. Se arată că regele Athelstan, de pildă, în 851, a repurtat o victorie strălucită, distrugând “un mare număr de vase” pe mare, la Sandwich, în Kent. Mulţi istorici consideră aceasta ca fiind prima victorie navală a englezilor, dar informaţiile sunt foarte vagi pentru a putea avea o concluzie fermă. Alţii ar pune sub semnul întrebării identificarea saxonilor vestici cu “englezii” de mai târziu, ca popor. În 875, la doar cinci ani de când devenise rege, este consemnat că Alfred trimisese navele sale pe mare pentru a înfrunta şapte corăbii daneze. Rezultatele confruntării este necunoscut. Şapte ani mai târziu, Alfred este, din nou, pe mare pentru a înfrunta, de această dată, patru nave daneze, în 885, o altă confruntare, se pare mai consistentă, a avut loc între aceiaşi inamici. Alfred a ordonat ca navele sale aflate în Kent să atace teritoriile daneze din estul insulei britanice. Bătălia a avut loc, saxonii angajând 16 nave daneze, ucigând echipajele şi capturând navele. Dacă cronicile sunt exacte, flota saxonă trebuie să fi fost detul de mare, iar echipajele să fi avut deprinderi temeinice care puteau fi obţinute numai datorită antrenamentului pe mare. Succesul a fost, oarecum, amar pentru că pe drumul de întoarcere, saxonii au fost interceptaţi de o altă forţă daneză. Pe măsură ce textul cronicilor se apropie de sfârşitul relatării domniei lui Alfred, problema navelor daneze tinde să capete un rol din ce în ce mai important. În 892, Haesten, un mare războinic danez, a strâns o flotă de 80 de nave la Milton Royal, aproape de gura Tamisei. Alfred a trecut la construirea de forturi

pentru a pune fluviul sub controlul său şi, în 894, a surprins şi a blocat flota daneză care a fost, în parte, arsă, iar o altă parte a căzut în mâinile londonezilor. Trei ani mai târziu, în 897, navele daneze din Northumbria şi estul insulei terorizau coastele din sud, în Wessex şi spre Devon. Alfred a luat decizia de a construi nave cu care să-i înfrunte pe danezi. Acestea erau „mai lungi de două ori decât cele ale danezilor, unele cu 60 de vâsle, unele chiar cu mai multe. Erau de, asemenea mai suple, mai stabile şi aveau bordul liber mai mare. Modelul ales nu era nici frisian (după provincia olandeză Friesland, de unde erau recrutaţi constructorii de nave, adevăraţi meşteri în construcţia de nave), nici danez, dar îi păreau regelui mult mai bune decât celelalte”. Această descriere a noilor nave este destul de detaliată, ceea ce dă posibilitatea unei bune aprecieri a numărului de oameni participanţi la bătălie. Cronicile continuă, relatând că „şase nave daneze au ajuns pe Insula Wight unde au făcut prăpăd, precum şi în Devon şi aproape peste tot de-a lungul coastei. Atunci regele a ordonat ca nouă dintre navele nou construite să iasă pe mare…” Dacă navele saxone cu 60 de vâsle erau de două ori mai mari decât cele daneze, este de presupus că ultimele aveau, deci, 30 de vâsle cu câte 15 pe fiecare parte. Aşadar echipajele aveau între 30 şi 50 de oameni, efectivele saxone fiind de aproape 600 de oameni, iar echipajele daneze însumând 300 de luptători. Aceste estimări se potrivesc cu numărul de oameni pierduţi în acţiune, dar trebuie ţinut cont că numărul de vâsle nu este acelaşi cu numărul de luptători. Despre modul cum arătau, însă, navele, nu sunt date care să formeze o imagine completă. Corăbiile saxone ce apar pe tapiseria de la Bayeux (lucrată probabil între 1070-1077) par a fi cel mai aproape de tipul pe care Alfred îl folosise cu 200 de ani mai devreme. Erau, cel mai probabil, o combinaţie între navele comerciale frisiene şi navele lungi daneze, cu lungimea de 30 de metri, dacă le comparăm cu navele vikingilor recent descoperite şi foarte bine conservate (unii oameni de ştiinţă susţin că sunt şi influenţe mediteraneene în construcţia navelor, după modelul galerelor romane aduse chiar de rege în urma vizitei sale, în tinereţe, la Roma). Cele nouă nave saxone, conduse probabil de însuşi Alfred, a găsit navele daneze într-un intrând sau golf, şi a „blocat intrarea dinspre mare”. Locul exact al confruntării nu poate fi cunoscut exact din pricina exprimării din cronici, în limba engleză veche, textul fiind foarte vag. Folosirea cuvintelor ca „intrare”, „mare deschisă”, „canal” sau „golful de sus” i-au condus pe cercetători spre concluzia că acţiunea a avut loc în vecinătatea locului numit Southampton Water, probabil la punctul unde râul Hamble intră în canalul principal. Oricum, mulţi ani evenimentul a fost denumit „Bătălia de la Poole Harbour” şi este foarte posibil ca locul de desfăşurare să fie acesta. „Apoi, danezii au navigat cu trei nave împotriva englezilor (saxonii sunt denumiţi „englezi” de către cronicar), iar trei nave daneze s-au pus pe uscat şi echipajele au debarcat. Apoi, englezii au capturat două din cele trei nave de la intrarea estuarului, reuşind să ucidă toţi oamenii, iar cealaltă navă a scăpat. Cinci oameni mai avea la bord, iar nava a scăpat pentru că navele engleze erau puse pe uscat” spun cronicile. Această parte a textului este importantă pentru că oferă indicii asupra evoluţiei evenimentelor. Cele nouă nave saxone au angajat cele trei nave daneze aflate la gura estuarului. Acestea se aflau acolo fie pentru a păzi intrarea în estuar, fie pentru a aştepta mareea şi a se apropia de ţărm alături de celelalte. Metoda de luptă folosită era probabil aceea de a se apropia de inamic cu bordul pentru utilizarea arcurilor cu săgeţi până la distanţa la care era posibilă lupta corp la corp. În acest caz, numărul mai mare de luptători de la bordul navelor saxone se va fi dovedit hotărâtor. Apoi, două nave daneze au fost capturate, iar echipajele ucise. A treia navă a scăpat având la bord doar cinci oameni, în timp ce navele saxone “s-au pus pe uscat într-un mod foarte ciudat: trei pe partea râului unde erau puse pe uscat navele daneze, iar toate celelalte s-au pus pe uscat pe malul opus”. Corabia daneză care a scăpat nu mai este menţionată, în continuare, ceea ce este de presupus că s-a îndreptat către o destinaţie necunoscută. Punerea pe uscat nu a fost de bun augur pentru saxoni, deşi este posibil ca acest lucru să fi fost posibil datorită lipsei de experienţă în manevrarea navelor în canale şi în condiţii de maree, mai ales pe timpul luptei. Istoricul Alan Binns a reuşi să pună la punct un scenariu detaliat în care arată că acţiunea a avut loc cu două ore înainte de mareea cea mai joasă. Având în vedere mareea pe coastele de sud ale insulei britanice, se pare că apa în canal era destul de scăzută pentru ca saxonii cu navele lor mari, cu pescaj mai mare, să se pună pe uscat, iar cele daneze aflate pe uscat să poată pluti din nou, înaintea celor saxone, la următorul flux. Ulterior, acţiunea a devenit terestră: “danezii de la cele trei nave veniră spre cele trei nave engleze care se aflau eşuate pe un bord şi bătălia începu”. Pe timpul luptei, 62 dintre oamenii lui Alfred au fost ucişi, printre care şi Lucumon, nobil însărcinat de rege cu problemele administrative ale regatului, Aethelfirth, curtean al regelui şi un număr de frisieni, probabil mercenari experimentaţi, obişnuiţi cu lupta pe mare. Cronicarul Asser spune că regele Alfred dispunea, la curtea sa, de un număr de oameni iscusiţi şi competenţi, adunaţi din toată Europa, care, este de presupus că ajutaseră la construirea navelor şi la folosirea lor în luptă. Danezii, prin contrast, pierduseră 120 de oameni. Dacă calculele privind participanţii la bătălie sunt relativ corecte, atunci este de presupus că pierderile i-au hotărât pe danezi să părăsească lupta imediat ce fluxul lea permis să scape. Şi, spune cronicarul, „fluxul veni întâi la danezi, înainte ca creştinii (saxonii) să poată să plutească iar cu navele lor”. Pentru istorici, acest pasaj a fost cam greu de înţeles. Este rezonabil de presupus că danezii, cu cele trei nave descrise la începutul acţiunii, se aflau pe uscat, mai sus de punctul maxim al apei la flux. Aceasta înseamnă că vasele

daneze nu puteau fi puse pe linia de plutire de către nivelul maxim al apei la flux. Cum bătălia a avut loc la reflux, navele saxone trebuie să se fi pus pe uscat mai aproape de talvegul canalului, deci sub cota la care danezii erau pe uscat. Se pune, deci, întrebarea cum de danezii au putut să pună navele lor în stare de plutire înaintea saxonilor. Alan Binns vine cu posibilitatea ca danezii să fi instalat, până la apă, bucăţi de lemn rotunde sau plate pe care navele să poată fi trase. Această posibilitate poate fi luată în calcul mai ales că pierderile şi oboseala după luptă nu le-ar fi permis să împingă navele, care cântăreau în jur de două tone, spre apă. Bucăţile de lemn ar fi asigurat alunecarea şi viteza necesară pentru a ajunge spe mijlocul canalului. Navele saxone, mai greoaie şi cu echipajele neexperimentate, nu aveau altă alternativă decât să aştepte fluxul. Aşadar, danezii au reuşit să scape spre marea liberă chiar şi pe timpul fluxului. Dar, numai una din cele trei nave a reuşit să ajungă în estul insulei cu echipajul rărit, oameni grav răniţi şi epuizaţi. „Erau atât de epuizaţi încât nu au fost în stare să vâslească dincolo de Sussex, unde marea le-a aruncat pe uscat două dintre nave. Captivii au fost prezentaţi regelui la Winchester, unde au fost condamnaţi, pe loc, la spânzurătoare şi executaţi.” Din nou, cronica nu indică unde anume cele două nave daneze au eşuat sau au fost forţate să tragă la ţărm. Unii istorici susţin că navele ar fi eşuat la Selsey Bill unde se află o serie de bancuri de nisip şi curenţi puternici bine cunoscuţi navigatorilor, care ar fi fost o încercare prea grea pentru sleiţii danezi. De asemenea, zona se află la una-două zile de mers către Winchester. Rezultatul luptei a fost o victorie pentru saxoni. Este de crezut că, după sosirea fluxului, navele saxone au putut să plutească din nou şi să se întoarcă către bazele lor din, probabil, Sandwich, care va fi cunoscut mai târziu ca centrul lor naval. Despre dezvoltarea ulterioară a flotei, cronica nu pomeneşte nimic, deşi succesorii lui Alfred au continuat, cu seriozitate, ideea de a avea o forţă navală permanentă. Edward şi Athelstan au menţinut flote iar, în 973, regele Edgar sa folosit de aceasta pentru supunerea regelui Scoţiei şi al Ţării Galilor. Treizeci şi cinci de ani mai târziu, regele Ethelred impunea dări care să asigure flota din Sandwich cu nave mai mari şi cu provizii. Curând, însă, ideea a fost abandonată şi nu va fi pentru ultima dată când povara financiară a puterii navale se va dovedi prea mare. Victoria regelui Alfred asupra danezilor a constituit un precedent şi un exemplu de urmat pentru conducătorii Angliei. Dar, danezii din est şi nord erau, în termeni moderni, la fel de englezi ca şi saxonii din vest. Aşa cum Alfred nu controla, de fapt, regatul său, tot aşa poate fi privit, cu rezervă, ca fiind „părinte al Royal Navy”. Oricum, această mică luptă este prima ocazie în care o flotă special construită a fost folosită de un rege ce se pretindea regele Angliei. Aşadar, poate fi socotită punctul de început al marilor bătălii purtate de Marina Regală britanică. Bibliografie Garmonsway, G.N., The Anglo-Saxon Chronicle, 1990. Keynes, S., Lapidge, M., Alfred the Great, Asser's Life of King Alfred and other contemporary sources, Harmondsworth, England, Penguin, 1983. Keynes, S., Lapidge, M., Alfred the Great: Asser’S Life of Alfred, London, 1983. Keynes, S., Edward, King of the Anglo-Saxons", în Higham, N.J.; Hill, D.H.. Edward the Elder 899-924, Routledge, 2001. Magoun, F.F., King Alfred’s beach Battle with the Danes în Modern Language Review, vol 37. Thorpe, B., The life of Alfred the Great, London: Henry Bohn. Wormald, P., The Making of English Law: King Alfred to the Twelfth Century. 1999.

BĂTĂLIA NAVALĂ DE LA SLUYS ÎN CONTEXTUL RĂZBOIULUI DE 100 DE ANI Dr. Ionel Dan Ciocoiu Dr. Olimpiu Manuel Glodarenco Abstract. Naval Battle of Sluys during the ,,One Hundred Years War”. The decisive naval Battle of Sluys also called Battle of l'Ecluse was fought on 24 June 1340 as one of the opening conflicts of the Hundred Years' War. It is historically important in that it resulted in the destruction of most of France's fleet, making a French invasion of England impossible, and ensuring that the remainder of the war would be fought mostly in France. Edward anchored at Blankenberge on the afternoon of 23 June and sent three squires to observe the position of the French. The Genoese Barbavera advised his colleagues to go to sea, but Béhuchet, who as Constable exercised the general command, refused to leave the anchorage. He probably wished to occupy it in order to bar the king’s road to Bruges. The dispositions of the French were made in accordance with the usual medieval tactics of a fleet fighting on the defensive. Quiéret and Béhuchet formed their force into three or four lines chained together, with a few of the largest stationed in front as outposts. This was disastrous as it allowed the English to attack the left flank while the rest of the French fleet was paralyzed. King Edward entered the roadstead on the morning of the 24th, and after maneuvering to place his ships to windward, and to bring the sun behind him, attacked with shower of arrows from the longbowmen on board. They could fire five times faster than the Genoese crossbowmen. In his letter to his son he says that the enemy made a noble defense "all that day and the night after." His ships were arranged in two lines, and it may be presumed that the first attacked in front, while the second would be able to turn the flanks of the opponent. The battle was a long succession of hand-to-hand fighting, boardings, or the repelling of boarders. Many French ships were successfully boarded and captured after fierce battles. Genoese crossbowmen also managed to successfully board and capture two English ships. Edward makes no mention of any actual help given him by his Flemish allies, though he says they were willing; the French claim that they joined after dark. They also assert that the king was wounded by Béhuchet, but this is not certain, and there is no testimony save a legendary one for a personal encounter between him and the French commander, though it would not be improbable. It is a sure fact, though, that the King was wounded by either an arrow or a bolt during the battle. By the end of the battle, the French fleet had been broken with the loss of only two English ships captured, and the water was reported to be thick with blood and corpses. Cuvinte cheie: confederaţia celor cinci porturi, cronicar, Flandra, francez, galeră, Sluys. Key words: the Five Harbours Confederacy, historian, Flanders, French, galley, Sluys.

După bătălia de la Sluys, printr-un gest care în timpurile moderne ar putea părea o subtilă şi inspirată manevră de relaţii publice, regele Eduard III al Angliei a emis o monedă de aur pe care era reprezentat el însuşi la bordul unei nave pregătită de război, pe care erau gravate stemele Franţei şi Angliei. Monedele de aur erau o raritate în acea vreme, iar imaginea gravată pe ea a servit la alimentarea convingerii că bătălia de la Sluys a fost nu numai o mare victorie engleză, dar şi un angajament de mare importanţă, prima mare confruntare a Războiului de 100 de ani şi care a avut un efect considerabil în desfăşurarea conflictului dintre Franţa şi Anglia în anii următori. Sir Nicholas Harris Nicolas (17991848), marele istoric naval britanic de la începutul secolului al XIX-lea declara că „Numele lui Eduard III este identificat cu gloria navală a Angliei mai mult decât numele oricărui alt suveran englez”. O privire mai atentă asupra evenimentului va putea da valoarea şi aprecia conţinutul acestei afirmaţii. Fără îndoială că englezii şi, mai ales, cei care locuiau în ţinuturile de la litoral, aveau nevoie de o victorie în 1340. În ultimii doi ani, relaţiile între Eduard şi Filip VI cel Norocos (1293-1350) se înrăutăţiseră, iar francezii devastaseră, de nenumărate ori, coastele Canalului, fără ca nimeni să li se opună serios, cauzând mari daune locuitorilor din câteva oraşe porturi. Strategia urmată de Eduard era de a crea o alianţă reală cu conducătorii Ţărilor de Jos şi cu Sfântul Imperiu Romano-German pentru a organiza o puternică contraofensivă împotriva Franţei. Contele de Hainault, William I (1286-1337) era, deja, socrul său, iar o mulţime de solii şi ambasade fuseseră trimise la curţile altor conducători prieteni sau poatenţiali prieteni care, în urma unor subsidii, erau gata să susţină cauza Angliei. Spre exemplu, mai mult de 300.000 de florini fuseseră plătiţi împăratului Sfântului Imperiu Romano-German, Ludwig de Bavaria (1282-1347). Comercianţii flamanzi de ţesături fuseseră ameninţaţi cu falimentul prin oprirea exportului englez de lână către Flandra şi rugaţi stăruitor să renunţe la contele lor, Luis I (1304-1346), deja foarte nepopular, şi care era un foarte apropiat aliat al Franţei. Francezii erau foarte bine plasaţi pentru a iniţia raiduri asupra oraşelor de coastă engleze. Un şantier naval fusese construit la Rouen, încă înainte de 1294, pentru a construi, sub supravegherea meşterilor genovezi, galere după modelul mediteraneean pentru regele Franţei. Aceste nave, propulsate cu vâsle, lungi şi joase, cu bordul liber mic, nu puteau fi folosite pentru comerţ în Canal, dar puteau fi folosite, foarte eficient, pentru raiduri asupra porturilor şi estuarelor unde, datorită locurilor înguste, navele cu pânze erau incapabile de a manevra. În 1337, Filip VI a mai construit o altă bază la La Rochelle. Galerele franceze, comandate de amiralii Hue Quieret (1290-1340) şi Nicolas Behuchet (mort în 1340) constituiau o adevărată ameninţare pentru oraşele de pe coasta de sud a Angliei. În septembrie, acelaşi an, şerifii din zona de sud au dat ordine celor însărcinaţi cu problemele administrative în ţinuturile de

la mare să fie permanent în alertă şi să aibe pregătite semnale cu foc pentru avertizarea populaţiei, iar oamenii să reacţioneze, imediat, la auzul clopotelor bisericilor. În vara anului 1338 previziunile s-au transformat în realitate. Portsmouth a fost ars de către francezi în iunie. În octombrie, a fost rândul oraşului Soutampton să fie devastat. Cronicile consemnează că 50 de galere au intrat în port şi au debarcat trupe care s-au dedat la jafuri după bunul plac, cărând apoi, după ei, prada la bordul galerelor. În dimineaţa următoare, văzând că localnicii se organizează pentru rezistenţă, francezii au dat foc oraşului, nu înainte de viola femeile de rang şi de a spânzura, în propriile case, pe soţii acestora. Acest incident dramatic a convins pe rege că sunt necesare eforturi imediate pentru construirea unui zid de apărare pentru oraş. S-a deschis o anchetă privitor la modul în care cei însărcinaţi cu apărarea oraşului îşi făcuseră treaba. În martie 1339, locuitorii care fugiseră şi care nu credeau în măsurile luate au primit ordin să se reîntoarcă în oraş. Ordinul a fost repetat, în termeni mai drastici, în iulie, semn că măsurile luate nu erau de ajuns pentru a elimina lipsa de securitate din zonele litorale. În fapt, din martie, galerele franceze atacaseră Harwich, unde numai schimbarea direcţiei vântului a putut salva oraşul de la distrugere completă, şi o serie de aşezări pescăreşti la Hastings. Rapoartele arătau că mai fuseseră atacate Thanet, Dover, Folkestone, Sandwich, Rye şi Bristol. Numai Contele de Devon, deşi octogenar, reuşise să întindă o cursă francezilor, debarcaţi aproape de Plymouth, cauzându-le grave pierderi. Pe mare, răspunsul englezilor a fost cam fără vlagă. În toamna lui 1337, Sir Walter Manny (1310-1372) înfrânse o forţă flamandă pro franceză lângă Insula Cadzand, în faţa portului Sluys dar, anul următor, sorţii i-au fost potrivnici. Câteva dintre navele cele mai mari ale regelui, cinci după cronica lui Adam Murimuth (1274-1347), au fost pierdute datorită unui atac prin surprindere al galerelor franceze. Navele engleze se aflau într-un port flamand, poate Middelburg sau Sluys, unde tocmai descărcaseră marfa. Echipajele erau la ţărm când francezii au venit şi au luat cu ei navele engleze în Normandia. Este cert că CHRISTOPHER, una din cele mai mari nave engleze, se afla în acel grup capturat de francezi, fără să fi tras măcar un singur foc. Chiar dacă nava nu avea tunuri, aceasta era mândria navelor aflate în slujba regelui. În 1339 însă, confederaţia celor cinci porturi, Cinque Ports, formată din porturile Hastings, New Romney, Hythe, Dover şi Sandwich a reuşit să trimită nave care au atacat portul francez Boulogne. Navele au trecut Canalul învăluit în ceaţă reuşind să incendieze oraşul şi un mare depozit ce conţinea materiale şi arme. Conform raportului, mai degrabă optimist, 19 galere, 4 nave mari şi 20 de nave mai mici au fost distruse. La începutul anului 1340, Eduard III se afla în Flandra, unde a reuşit să încheie o alianţă cu Jacob van Artevelde (1290-1345), liderul orăşenilor flamanzi, care îi recunoscuse dreptul la tronul Franţei. Edward provocase, apoi, Franţa arogându-şi acest titlu în faţa marii adunări din Ghent, înaintea plecării spre Anglia. În noiembrie anul precedent, în timp ce se afla la Brussels, regele a autorizat un împrumut de 20.000 de lire sterline pentru cheltuielile flotei, în ciuda dificultăţilor financiare prin care trecea. De asemenea, a ordonat să fie rechiziţionate nave care să navigheze din Anglia spre Flandra în slujba regelui. Exportul de lână fusese suspendat în aprilie, până la întoarcerea regelui, de frica interceptării navelor de către inamic. O încercare de a angaja câteva de galere pentru a-i ataca pe francezi în Mediterana se terminase cu un dezastru când Nicholas Flisco, trimisul regal, fusese arestat în enclava papală de la Avignon şi trimis, incognito, în Franţa, cândva la începutul lui iunie. Intenţia clară a regelui de a lipsi din ţară pentru un timp a fost remarcată şi, pe 27 mai, Edward, duce de Cornwall, fiul mai mare al regelui, a fost declarat regent pentru perioada când regele nu se afla în Anglia. Pe la mijlocul lui iunie, regele se afla la Ipswich, în timp ce flota se adunase, cu destulă dificultate, în estuarul de la Orwell. Propria navă, COG THOMAS, de sub comanda lui Richard Fille, era gata din 17 mai, când căpitanul a primit banii pentru plata oamenilor pentru o călătorie spre Flandra. Toţi cronicarii sunt de acord că flota, aproape 160 de nave, s-a pus în mişcare pe 22 iunie. Acelaşi consens este şi în privinţa rezultatului bătăliei care a avut loc pe 24 iunie, în estuarul râului Zwyn, lângă Sluys. Englezii i-au învins pe francezi, care au pierdut majoritatea navelor şi un număr mare de oameni. Se ştiu foarte puţine despre desfăşurarea luptei. Cea mai bună sursă este chiar scrisoarea trimisă de însuşi regele Eduard ducelui de Cornwall, pe 28 iunie, pe când, încă, se afla la bordul navei COG THOMAS. El povestea cum flota navigase de la Orwell spre coastele flamande, la Blankenburgh, unde ajunse ziua următoare. Se ştia că flota franceză se afla în portul Sluys, dar nu au putut ataca imediat datorită faptului că mareea le era potrivnică. Ziua următoare, având şi ajutorul mareei, englezii au atacat puternica formaţie franceză. În ciuda unei redutabile apărări franceze, englezii au capturat 180 de nave. Pierderile în oameni ale francezilor au fost foarte mari, aproape 30.000 după cifrele date de rege, care descrie un tablou îngrozitor cu cadavre care se aflau împrăştiate de-a lungul coastelor vecine. Englezii au reintrat şi în posesia navelor pierdute la Middelburg, inclusiv CHRISTOPHER. Regele reaminteşte de ajutorul dat de flamanzi, veniţi probabil din Cadzand. Alte cronici adaugă şi alte amănunte, dar aceste relatări trebuie privite cu reticenţă. Nu trebuie uitat locul în care s-a desfăşurat confruntarea, confirmat de mai toate sursele, şi de limitările navelor secolului al XIV-lea. Estuarul de la Zwyn, unde a avut loc bătălia, are multe întinsuri şi bancuri de nisip. Deci, nu era locul cel mai potrivit de manevră pentru

tipul de nave folosit de beligeranţi. Galerele franceze, aşa cum subliniază unii cronicari, ar fi avut un avantaj în sensul că legaseră navele unele de altele, cu lanţuri, formând trei mari platforme plutitoare. Inexplicabil, ei au renunţat, printr-o criminală neglijenţă, la acest avantaj. Sunt surse care relatează că un comandant genovez, Barbavera, având sub comanda sa trei galere, a căutat să îi convingă pe liderii francezi că schimbarea tacticii nu este de bun augur. Când aceştia au refuzat, genovezul s-a strecurat din zona de luptă chiar înainte de începerea angajamentului. Se pare că datele sale despre lupta pe mare erau mult mai bune decât acelea ale celor ce îl angajaseră. Se mai spune că englezii au venit având atât vântul cât şi soarele de partea lor. Nu există nicio dovadă în acest sens, dar analizând direcţia din care navigau englezii, trebuie să fi avut un vânt de vest favorabil care să îi ducă spre Zwyn. În ce priveşte soarele, bătălia s-a dat aproape de miezul zilei, pentru ca englezii să poată avea mareea favorabilă (pe 24 iunie 1340 mareea înaltă a fost la 11.23), ceea ce face imposibil ca aceştia să aibă soarele în spatele lor atât timp cât se apropiau dinspre nord-vest. Cronicarul englez Thomas Walsingham (mort în 1422) susţine că Eduard ar fi primit întăriri în ultima clipă de la Robert Morley, a cărui escadră nordică raliase formaţia la Blankenburgh. Acest lucru pare mai plauzibil decât faptul că francezii ar fi scufundat o navă engleză care transporta cele mai frumoase doamne către curtea reginei la Ghent. Nu există dovezi ale unui asemenea dezastru în sursele engleze şi este prea puţin probabil ca doamnele să se fi ambarcat pe o navă care mergea la război şi nu într-o călătorie de plăcere. Sursele franceze includ lista completă a navelor participante. Alături de navele regelui, majoritatea galere, şi cele trei galere genoveze deja menţionate, toate celelalte au venit din porturile franceze, de pe coastele Canalului. Nu există, aşadar, nicio navă venită din Castilia, adesea considerate ca fiind prezente. Într-o altă cronică franceză este descrisă acţiunea unui mare erou, un cavaler normand, puternic ca un gigant, care împreună cu alţi opt tovarăşi s-au apărat în castelul unei nave până au fost copleşi de englezi, nu înainte de a ucide o sută dintre ei. Spre seară, o escadră din Dieppe, inclusiv galere regale, au fugit de la locul dezastrului, urmărită de John Crabbe, un flamand care lupta alături de englezi. În scrisoarea sa, Eduard face referiri la această fugă, dar spune că puţine dintre acestea au reuşit să se pună la adăpost în porturile franceze. Ceea ce este sigur este că lupta a fost aprigă pe punţile navelor legate între ele cu lanţuri şi căngi. Luptele s-au dat şi în gabiile catargelor precum şi în castelele de la pupa navelor, de unde se puteau arunca asupra celor de pe punte cu pietre, substanţe chimice în flăcări şi alte obiecte grele. Ambele tabere au folosit arcuri cu săgeţi, arbalete de către francezi şi arcuri mari de către englezi, dar numai până când navele s-au apropiat la distanţe mici unde lupta directă a fost posibilă. După bătălie, corăbiile engleze au intrat în Sluys. GEORGE, COG THOMAS, MESSAGE, PHILIP, ROBINET, MARGARET SPINACE şi BARGE D’ABBEVILLE, probabil o galeră, au aşteptat acolo noi ordine, iar echipajele au fost plătite. Regele însuşi a trecut pe uscat şi, curând, a pornit o ofensivă spre Tournai, foarte costisitoare şi fără sorţi de izbândă. Pe 25 septembrie, la numai trei luni de la zdrobitoarea victorie pe mare, Eduard şi Filip au încheiat un armistiţiu. Care au fost beneficiile bătăliei şi dacă victoria i-a dat regelui supremaţia pe mare sau măcar în Canal este greu de spus, având în vedere că asemenea concepte nu erau specifice vremii. Raidurile franceze nu au încetat după Sluys, iar apărarea coastelor depindea, în continuare, în aceiaşi măsură, de zidurile de piatră şi luptătorii bine pregătiţi, ca şi de navele aflate pe mare. Christopher Allmand, istoric britanic, în lucrarea sa Războiul de o sută de ani, concluzioneză categoric că „deşi victoria a pus capăt posibilităţii ca francezii să invadeze Anglia, ea a adus puţine avantaje imediate englezilor”. Este greu să combaţi această concluzie, dar trebuie să revenim la moneda pe care am menţionat-o la început. Poate că victoria de la Sluys nu a influenţat, evident, evenimentele ulterioare, dar a alăturat, definitiv, gloria naţională şi succesul militar de victoria pe mare, ceva ce va fi foarte important pentru viitor. Bibliografie Allmand, Christopher, The Hundred Years War: England and France at War, Cambridge University Press, 1988. Barnies, John, War in Medieval English Society: Social Values in the Hundred Years War 1337-99, Cornell University Press, Ithaca, 1971. Curry, Anne, The Hundred Years War, Macmillan Press, (2nd ed. 2003). Fowler, K., The Hundred Years War, London, 1971. Froissart, J., Chronicles, edited by G. Brereton, Harmondsworth, 1968. Hewitt, J., The organization of War under Eduard III, Manchester, 1966. Lucas, Henry Stephen, The Low Countries and the Hundred Years’ War, 1326-1347, Seward, Desmond, The Hundred Years War. The English in France 1337–1453, Penguin Books, 1999. Waugh, Scott L., England in the reign of Edward III, Cambridge University Press, Cambridge, 1991.

DEMNITARI BIZANTINI INFERIORI AI THEMEI PARISTRION-PARADUNAVON ÎN SECOLELE XI-XII Dr. Vasile Mărculeţ Abstract. Byzantine digniraries of Thema Paristrion-Paradunovon in 11th-12th centuries. The victory over the Bulgarians in 1018 allowed emperor Basileos II to organize between Balkan Mountains and the Danube Theme ParistrionParadunavon (1018/1020). The Byzantine military-administrative unit will function until the end of the 12th century (c.1200). During this period at its head, or in diffrent positions, historical sources mention numerous dignitaries: governors (katepans, dukes and archons), sitting of governors (ek prosopou and exarchon), toumai commanders (toumarchoi), commanders of fortresses (strategists) and customs officers (kommerkiarioi). Cuvinte cheie: Tema Paristrion-Paradunavon, comandanţii de tourmai, comandanţii de cetăţi, funcţionarii vamali. Keywords: The Theme Paristrion-Paradunavon, the toumai commanders, the commanders of fortresses, the customs officers.

Încheierea procesului de organizare militar-administrativă şi teritorială a themei Paristrion-Paradunavon în anii 1018/1020, este reliefat şi de generalizarea titlurilor de katepano, duce sau arhonte, folosite de sursele literare şi sigilografice pentru a desemna funcţia de guvernator. Aceste titluri nu se întâlnesc în primele două decenii ale secolului al XI-lea, când la Dunărea de Jos a funcţionat ca themă distinctă Strategatul (Strategia) de Dristra-Dorostolon ai cărui guvernatori au purtat fără excepţie titlul de strategos1. Alături de guvernatori sau locţiitorii acestora, un aparat complex format din funcţionari de rang inferior, având atribuţii civile şi militare asigura administrarea themei ParistrionParadunavon. În rândul acestor demnitari, sursele sigilografice şi militare îi menţionează pe comandanţii subunităţilor militar-administrative ale themei, pe comandanţii de cetăţi şi pe funcţionarii vamali. Buna funcţionare a themei Paristrion-Paradunavon a fost asigurată şi de activitatea demnitarilor bizantini de rang inferior. În rândul acestora, sursele de care dispunem – sigilografice sau literare – îi menţionează pe comandanţii de tourmai (tourmarchi), comandanţii de cetăţi (strategi), funcţionarii vamali (kommerkiarioi) sau Alţi comandanţi militari (katepani şi duci). Comandanţi de tourmai (tourmarchi). Din punctul de vedere al organizării interne, thema ParistrionParadunavon a fost împărţită în subunităţi militar-administrative numite tourmai, puse sub conducerea unor comandanţi numiţi tourmarches, subordonaţi guvernatorului. Întrucât numărul tourmai-lor unei theme era în general de trei2, considerăm că thema bizantină de la Dunărea de Jos nu a făcut excepţie de la această regulă privind organizarea. De altfel, împărţirea themei Paristrion-Paradunavon în mai multe tourmai este confirmată sigilografic, chiar dacă numărul tourmarhilor care ni s-a transmis este relativ scăzut. Un sigiliu aparţinând lui Demetrios Katakalon, viitorul katepano de Paradunavon, datat în jurul anului 1040, îl arată pe posesorul său ca fiind „spatharokandidatos şi tourmarches (σπαϑαροκανδιδάτῳ καὶ τουρμάρχη)”3. Deşi legenda de pe sigiliul demnitarului bizantin nu precizează provincia în care el şi-a exercitat funcţia, considerăm, că foarte probabil, aceasta a fost thema Paristrion-Paradunavon, în fruntea căreia va ajunge ulterior în calitate de guvernator. Două sigilii, din care unul descoperit la Sofia, datate în jurul anului 1050, aparţin unui Andronikos, „turmarches de [A]rach[ilava] (τουρμάρχη .ραχ....)”4. Identificarea Arachilavei, reşedinţa respectivului tourmach, rămâne însă o problemă încă neelucidată. Un alt sigiliu care menţionază existenţa acestei demnităţii în cadrul unităţii militar-administrative de la Dunărea de Jos a fost descoperit la Istanbul. Datat în jurul anului 1060, el îl menţionează pe un Ioannes, „tourmarches de Paradunavon (τουρμάρχη τοῦ Παραδουνάβου)”5. Comandanţi de cetăţi (strategi). Alături de guvernatori (katepani, duci, arhonţi), de locţiitorii acestora (ek prosopou şi exarchon) şi de tourmarches, în istoria themei Paristrion-Pardunavon sunt atestaţi, de sursele literare sau sigilografice, alţi demnitari bizantini de rang inferior, subordonaţi primilor, înteplinind, la rândul lor, atribuţii militare sau civile: comandanţi de cetăţi, numiţi strategi. 1

Pentru funcţionarea Strategatului de Dristra-Dorostolon ca themă distinctă la Dunărea de Jos între c.1000-1018/1020, vezi: Mărculeţ 2005a, p. 120-122; Mărculeţ 2005b, p. 48-56; Mărculeţ 2007, p. 305-316.

Barnea 1986, p. 268-269. Jordanov 2006, nr. 299. 4 Seibt 2003, nr. 2; Jordanov 2003, nr. 25.3. 5 Zacos 1984, nr. 530; Barnea 1986, p. 268-269, nr. 1. 3

Pentru secolul al XI-lea, mai exact după 1018, sursele sigilografice înregistrează mai mulţi strategi, cu reşedinţa în principalele centre urbane ale themei Paristrion-Pardunavon: Preslav, Presthlaviţa (probabil Nufăru), Pliska, Isaccea, Varna, Dinogetia-Garvăn, Krivina, Vetren etc. Nu insistăm asupra rolului şi atribuţiilor acestor strategi, întrucât acest lucru a fost făcut cu multă competenţă de alţi specialişti6, astfel că reluarea acestor aspecte nu o mai considerăm necesară. Reţinem doar din rândul acestora pe Ioannes Maleses, „patrikios şi strategos de Presthlavitza” (c.1040)7; Leon Pegonites, „protospatharios şi strategos de Presthlavitza” (c.1050)8, Omalis, „protospatharios şi strategos de Presthlavitza” (c.1050)9, Ioannes Maleas, „protospatharios şi strategos de Preslav” (c.1025)10; Andronikos Doukas, „protospatharios şi strategos de Marele Preslav” (c.1035)11; Melias, „protospatharios şi strategos de Preslav” (c.1050)12; Philotheos Phrangopoulos, „protospatharios, epi tou Chrysotriklinou şi strategos de Pliskova” (c.1050)13; Asotios, „patrikios, anthypatos şi strategos de Varna”14; Ioannes Tyrach, „patrikios şi strategos” (c.1048)15. O serie de sigilii, descoperite în aria fostei theme Paristrion-Paradunavon, menţionează în funcţa de strategi o serie de viitori cerţi sau ipotetici guvernatori ai unităţii militar-administrative de la Dunărea de Jos. Astfel, în acestă demnitate sunt atastaţi: Leon Drimys, care a fost succesiv, „spatharokandidatos şi strategos” (c.1035), „protospatharios şi strategos” (c.1045), „protospatharios epi tou Chrysotriklinou şi strategos” (c.1050)16; Demetrios Katakalon, „patrikios şi strategos” (c.1050)17; Romanos Diogenes, „patrikios şi strategos” (c.1055)18; Gregorios Maurokatakalon, „patrikios şi strategos” (c.1058)19. Alte sigilii descoperite în diferite centre ale fostei theme Paristrion-Paradunavon, menţionează o pleiadă de strategi, care nu au însă precizat locul în care şi-au exercitat funcţia. La Prelav s-au descoperit sigiliile lui: Theodoros Kassiteras, „protospatharios şi strategos” (c.1020)20; Constantin Opos, „protospatharios şi strategos” (c.1045)21; Theodoretos, „protospatharios şi strategos” (c.1050)22; Anastasios Polys, „patrikios şi strategos” (c.1050)23; Leon Gudeles, „protospatharios şi strategos” (c.1050)24; Bardanois Balaneas, „protospatharios şi strategos” (c.1050)25; Niketas Kasnitzes, „protospatharios epi tou Chrysotriklinou şi strategos” (c.1050)26; Leon Pegonites, „protospatharios şi strategos” (c.1060)27; Gregorios Kladon, „patrikios şi strategos” (c.1060)28; Nikephoros Philokales, „strategos”29; Mihail Tarchaneiotes, „patrikios, protanthypatos şi strategos” (c.1080)30; Nikephoros (Niketas?) Iasites, „protospatharios şi strategos” (c.1117)31. De la Silistra provin sigiliile lui Bardanios Balaneas „protospatharios şi strategos” (c.1050)32; Eustathios Alakaseus, „spatharokandidatos şi strategos” (1050)33; Gregorios Alanos, „patrikios şi strategos” (1055)34; Bardas Kazanes, „protospatharios şi strategos” (c.1070)35; Ioannes Nestongos, „proedros şi strategos” (c.1080)36. Sigilii aparţinând lui Theodoretos şi Bardanios Balaneas, având acelaşi tiltu au fost descoperite şi la Pliska37. 6

Madgearu 2007, p. 73-80. Jordanov 2003, nr. 63.5; Jordanov 2006, nr. 412. 8 Nesbitt, Oikonomides 1991, p. 179, nr. 78.4; Jordanov 2006, nr. 580-584. 9 Jordanov 2003, nr. 63.8; Seibt 2005, p. 133. 10 Jordanov 1993, nr. 308; Jordanov 2006, nr. 410-411. 11 Jordanov 2006, nr. 192-195; Seibt 1996, p. 136. 12 Jordanov 1993, nr. 311; Seibt 1996, p. 136. 13 Jordanov 2003, nr. 62.1; Jordanov 2006, nr. 312. 14 Ibidem, nr. 15.1. 15 Cheynet 2002, p. 128. 16 Wassiliou, Seibt 2003, nr. 194, 258, 292, 17 Jordanov 2006, nr. 300-301. 18 Ibidem, p. 128. 19 Jordanov 1993, nr. 441. 20 Jordanov 2006, nr. 295-296. 21 Jordanov 1993, nr. 361. 22 Jordanov, Zhekova 2007, nr. 333-334. 23 Jordanov 1993, nr. 341. 24 Ibidem, nr. 362. 25 Jordanov, Zhekova 2007, nr. 332. 26 Jordanov 1993, nr. 366-368. 27 Ibidem, nr. 369-371. 28 Jordanov 2006, nr. 313. 29 Ibidem, nr. 736. 30 Ibidem, nr. 704-705. 31 Ibidem, n.r 241. 32 Ibidem, nr. 75-80; Jordanov, Zhekova 2007, nr. 332. 33 Ibidem, nr. 19. 34 Ibidem, nr. 21-22. 35 Jordanov 1983, nr. 3; Jordanov 2006, nr. 244. 7

Sursele literare vin să completeze lista strategilor care au funcţionat la un moment dat în cadrul themei Paristrion-Paradunavon. Asemenea informaţii ne oferă Georgios Kedrenos cu prilejul relatării devastatoarelor invazii pecenege din primăvara anului 1036, care au afectat grav thema de la Dunărea de Jos. Prezentând aceste evenimente, cronicarul bizantin, consemnează că barbarii „au luat în captivitate şi cinci strategi, pe Ioannes Dermokaites, pe Bardas Petzes, pe Leon Chalkotoubes, pe Constantin Pterotos şi pe Mihail Strabotichares”38. Autorul nu precizezază care au fost cetăţile în care aceştia şi-au exercitat funcţiile. Funcţionari vamali (kommerkiarioi). Statutul de themă de frontieră, la limita lumii barbare, a impus autorităţilor imperiale numirea în unele centre de hotar a unor funcţionari vamali, numiţi kommerkiarioi. Conform informaţiilor de care dispunem, se pare că în secolul al XI-lea, singurele punte vamale ale themei ParistrionParadunavon au fost cetăţile riverane Dunării, Dristra şi Presthlavitza. 39Opinia exprimată de noi este confirmată, în primul rând, de surse sigilografice. Astfel, o serie de sigilii îi menţionează pe Ioannes Spondyles, „kommerkiarios de Dristra” (c.1050)40; Andronikos, „basilikos spatharios şi kommerkiarios de Dristra (c.1050)41; Dionysios, „spatharokandidatos şi kommerkiarios de Dristra” (c. 1050)42; Ioannes, kommerkiarios de Dristra”43. Alături de aceştia, sursele sigilografice mai înregistrează pe Eustratios Romankes, „spatharokandidatos şi kommerkiarios de Presthlavitza” (c.1050)44; Ioannes, „kommerkiarios de Presthlavitza” (sec. XI)45; Sergios, „chartoularios şi kommerkiarios de Presthlavitza” (sec. XI)46. Absenţa informaţiilor nu ne permite să cunoaştem raporturile funcţionarilor vamali cu comandanţii cetăţilor în aria cărora îşi exercitau atribuţiile, dacă se subordonau acestora sau nu. Ceea ce ştim cu destulă precizie este că rolul acestor funcţionari vamali a fost, în primul rând, acela de a coordona schimburile comerciale între imperiu şi populaţiile barbare stabilite, în cazul nostru, la nord de Dunăre. Alţi comandanţi militari (katepani şi duci). În teritoriile fostei theme Paristrion-Paradunavon, descoperirile arheologice au pus în evidenţă o serie de sigilii, datate în secolul al XI-lea, aparţinând unor demnitari purtând titlul de katepano, la fel ca şi guvernatorii acesteia. Asemenea sigilii au fost descoperite la Silistra, Preslav, Pliska, Isaccea, dar şi în alte locuri neprecizate. Spre exemplu, la Preslav au fost descperite sigiliile lui Bardanios Balaneas, „dishypastos şi katepano” (c.1055), respectiv „patrikios şi katepano” (c.1060)47 şi Nikephoros Batatzes, „vestarches şi katepano” (c.1065), viitorul duce al Bulgariei din anii următori48. Un sigiliu aparţinând ultimului, purtând acelaşi titlu, a fost descoperit şi la Silistra49. Fără îndoială, includerea acestor comandanţi bizantini în rândul guvernatorilor themei Paristrion-Paradunavon este dificil de acceptat. Cel mai probabil, ei au comandat unele corpuri de oaste imperiale (tagma), care au operat în anumite circumstanţe în cadrul provinciei dunărene. Nu este exclus ca aceeaşi comandă s-o fi exercitat, după înlocuirea din funcţia de guvernatori, Demetrios Katakalon, menţionat pe un sigiliu descoperit la Silistra ca fiind „patrikios, anthypatos, vestes şi katepano” (c.1060)50 şi Romanos Diogenes, pe care un sigiliu descoperit la Vetren îl arată ca fiind „vestarches şi katepano”51. Un caz interesant îl reprezintă cel al generalului Gregorios Maurokatakalon, inclus de unii specialişti între katepanii de Paristrion-Paradunavon. Sigiliile sale, într-un număr însemnat, au fost descoperite la Preslav, Silistra, Isaccea, Vetren şi Oltina, dintre care unele conţin titlurile de „katepano”, respectiv „anthypatos şi katepano”52. Niciunul din aceste sigilii nu are însă nominalizată thema guvernată de el53. Din acest motiv unii specialişti i-au contestat calitatea 36

Jordanov, Zhekova 2007, nr. 335. Ibidem, nr. 332-334 38 Cedrenus 1839, p. 515; Cf. Mărculeţ 2010, p. 201-208. 39 Jordanov 1993, nr. 327. 40 Seibt 1978, p. 306, nr. 9; Nesbitt, Oikonomides 1991, p, 151, nr. 65.2. 41 Jordanov 2003, nr. 23.6. 42 Ibidem, 23.7. 43 Ibidem, 23.8. 44 Nesbitt, Oikonomides 1991, p, 151, nr. 78.1. 45 Ibidem, nr. 78.2. 46 Ibidem, nr. 78.3. 47 Jordanov 2006, nr. 83. 48 Nesbitt, Oikonomides 1991, p. 94, nr. 29.3. 49 Jordanov 1983, nr. 14. 50 Jordanov 2003, nr. 304. 51 Jordanov 2006, p. 128. 52 Jordanov 1993, nr. 328-330; Jordanov 2006, nr. 442-449; Bilik 1998, p. 50-66, nr. 3. 37

Barnea 1968, p. 243; Barnea 1990, p. 323.

de guvernator al themei de la Dunărea de Jos recunoscându-i-o doar pe cea de comandant al unor unităţi militare imperiale54. Precaritatea surselor cu privire la funcţia exercitată de Gregorios Maurokatakalon, i-a determinat pe unii specialişti să accepte cu rezerve includerea sa între guvernatorii themei Paristrion-Paradunavon. În rândul acestora se include şi istoricul Al. Madgearu care, referindu-se la posibilitatea reală ca Gregorios Maurokatakalon să se numere printre guvernatorii themei de la Dunărea de Jos, susţine că „în mod ipotetic nu este exclus ca el să fi fost katepano de Paradunavon înainte şi după 1088”55. Ulterior, reluând discuţia asupra acestui subiect, acelaşi istoric conchidea mult mai categoric că „titlul de anthypatos şi funcţia de katepan sunt specifice unui comandant de provincie”, încadrându-l astfel pe generalul bizantin printre guvernatorii themei Paristrion-Paradunavon56. În ceea ce ne priveşte, acceptăm şi noi cu serioase rezerve includerea generalului Gregorios Maurokatakalon între guvernatorii themei de la Dunărea de Jos. Ne întemeiem această rezervă pe faptul că nicio sursă dintre cele de care dispunem în prezent, fie literară, fie sigilografică, nu permite, prin informaţiile oferite, emiterea în mod categoric a unei asemenea concluzii. Referitor la ipotetica guvernare a lui Gregorios Maurokatakalon în Paristrion-Paradunavon, considerăm că datarea propusă de Al. Madgearu, înainte şi după 1088, nu se susţine. Temeiul opiniei noastre îl constituie conţinutul informaţiilor de care dispunem. În primul rând, sigiliile care-l arată pe Gregorios Maurokatakalon în calitate de „katepano”, respectiv „anthypatos şi katepano”, sunt datate în anii 1060-106257. În consecinţă, dacă Gregorios Maurokatakalon va fi ocupat funcţia de katepano de Paradunavon, acest lucru nu s-a putut întâmpla decât în perioada amintită, când el poartă într-adevăr titlul respectiv. Pe de altă parte, aşa cum se ştie, din 1072/1073 şi până în primăvara anului 1091 controlul pecenegilor asupra teritoriilor themei Paristrion-Paradunavon a fost unul deplin, orice autoritate bizantină fiind eliminată din zonă, şeful peceneg Tatos exercitând stăpânirea incontestabilă asupra Dristrei, şi a teritoriului din jur. Cunoaştem de asemenea din relatarea Annei Comena că alte căpetenii pecenege – Sesthlav şi Satzas – stăpâneau dintr-o perioadă anterioară anului 1087, „Vicina şi alte cetăţi”58. Din aceleaşi informaţii furnizate de prinţesa bizantină aflăm că, începând din primăvara anului 1087, după eliberarea sa din captivitatea pecenegilor în care căzuse într-unul din anii anteriori, şi pe toată durata luptelor cu barbarii, până în 1091, Gregorios Maurokatakalon s-a aflat permanent în anturajul lui Alexios I, fiind unul dintre principalii consileri ai basileului şi un membru de frunte ai statului major al acestuia59. Ipotetic vorbind, aceasta ar fi cea de-a doua perioadă în care am putea data guvernarea lui Gregorios Maurokatakalon în Paristrion-Paradunavon. În condiţiile controlului deplin al pecenegilor asupra themei dunărene, în perioada cuprinsă după 1087-1088 până în 1091, Gregorios Maurokatakalon nu a putut exercita decât nominal funcţia de guvernator al unităţii militar-administrative de la Dunărea de Jos. Pe de altă parte, să nu uităm de asemenea posibilitatea ca de prin 1086/1087 şi până în 1091 funcţia de guvernator al themei Paristrion-Pardunavon să fi fost exercitată, în aceleşi condiţii, de generalul Georgios Euphorbenos. În ariile diverselor centre aparţinând fostei theme Paristrion-Paradunavon, au fost descoperite mai multe sigilii, datate la sfârşitul secolului al XI-lea sau în secolul următor, ai căror posesori poartă titlu de duce. Ca şi în cazul katepanilor mai sus menţionaţi, şi pe aceşti demnitari bizantini este dificil să-i încadrăm în rândul guvernatorilor themei dunărene. Nu este însă exclus ca unii să fi ocupat această demnitate, dar este imposibil să ne pronunţăm categoric în acest sens exclusiv pe baza informaţiilor pe care le deţinem. În consecinţă, considerăm că, cel mai probabil, ei au deţinut comanda unor corpuri de oaste bizantine, care au operat în aceste regiuni, în timpul Comenilor. Bibliografie Barnea 1968 – I. Barnea, Sigilii bizantine de la Noviodunum, în „Studii şi Cercetări de Numismatică”, IV, 1968, p. 239-247. Barnea 1986 – I. Barnea, Noi contribuţii la istoria themei Paristrion (Paradunavon), în „Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie”, 37, 1986, 3, p. 268-274. Barnea 1990 – I. Barnea, Sigili bizantine inedite din Dobrogea (III), în „Pontica”, XXIII, 1990, p. 315-334. Bilik 1998 – St. Bilik, Nepublikuvani vizantijski milivdovuli s otpetacani famili imena, în „Numismatika i Sphragistika”, 5, 1998, 2, p. 50-66. Cedrenus 1839 – Georgii Cedreni, Historiarum compendium, în Georgius Cedrenus, Ioannes Scylitzae ope ab Immanuele Bekkero, suppletus et emendatus, t. II, Bonnae, 1839. 54

Jordanov 1981, p. 97.

Madgearu 1999, p. 430.

Madgearu 2007, p. 68. Jordanov 1993, nr. 328-330; Jordanov 2006, nr. 442-449; Bilik 1998, p. 50-66, nr. 3. 58 Comnena 1977, VI, XIV, 1. 57

Ibidem, VII, II, 3; III, 4.

Cheynet 2002 – J.-Cl. Cheynet, Par St. Georges, par St. Michel, în „Travaux et Mémoires. Centre de Recherches d’Histoire et Civilisation de Byzance”, 14, 2002, p. 114-134. Comnena 1977 – Ana Comnena, Alexiada, ed. Marina Marinescu, N.-Ş. Tanaşoca, Bucureşti, 1997. Jordanov 1981 – I. Jordanov, Sceaux de deux notables byzantins de la fin du XIe siècle, în „Études Balkaniques”, 17, 1981, 3, p. 9297. Jordanov 1983 – I. Jordanov, Neizdadeni vizantijski olovni pečati ot Silistra (I), în „Izvestija na Narodnija Musei Varna”, 19, 1993, p. 97-110. Jordanov 1993 – I. Jordanov, Pečatite ot strategijata v Preslav (971-1088), Sofia, 1993. Jordanov 2003 – I. Jordanov, Corpus of Byzantine Seals from Bulgaria, vol. 1: Byzantine Seals with Geographical Names, Sofia, 2003. Jordanov 2006 – I. Jordanov, Corpus of Byzantine Seals from Bulgaria, vol. 2: Byzantine Seals with Family Names, Sofia, 2006. Jordanov, Zhekova 2007 – I. Jordanov, Z. Zhekova, Catalogue of Medieval Seals at the regional Historical Museum of Shumen, Shumen, 2007. Madgearu 1999 – Al. Madgearu, The Miltary Organization of Paradunavon, în „Byzantinoslavica. Revue Internationale des Études Byzantines”, LX, 1999, 2, p. 421-446. Madgearu 2007 – Al. Madgearu, Organizarea militară bizantină la Dunăre în secolele X-XII, Târgovişte, 2007. Mărculeţ 2005a – V. Mărculeţ, Noi consideraţii asupra organizării teritoriilor bizantine de la Dunărea de Jos în secolele X-XI, în „Studia Universitatis cibiniensis. Series Historica”, II, 2005, p. 113-127. Mărculeţ 2005b – V. Mărculeţ, Stăpânirea bizantină la Dunărea de Jos în secolele X-XII, Mediaş, 2005. Mărculeţ 2007 – V. Mărculeţ, Din nou despre organizarea teritoriilor bizantine de la Dunărea de Jos: Strategatul de DristraDorostolon, în „Peuce”, s.n., III-IV, 2005-2006 (2007), p. 305-316. Mărculeţ 2010 – V. Mărculeţ, Un probable gouverneur du thème Paristrion-Paradounavon de la première partie du XIe siècle, în „Orientalia Christiana Periodica”, 1, 2010, p. 201-208. Nesbitt, Oikonomides 1991 – J. Nesbitt, N. Oikonomides, Catalogue of Byzantine Seals at Dumbarton Oaks and in the Fogg Museum of Art, vol. 1: Italy, North of the Balkans, North of the Black Sea, Washington D.C., 1991. Seibt 1978 – W. Seibt, Die byzantinischen Bleisiegel in Österreich, 2, Teil: Kaisehof, Wienna, 1978 Seibt 1996 – W. Seibt, Review of Jordanov, Preslav, în „Byzantinische Zeitscrift”, 89, 1996, p. 134-138. Seibt 2003 – W. Seibt, Probleme der historischen Geographie Bulgariens im späteren 10. und 11. Jahrhundert – ein sigillographischer Beitrag, în „Acta Musei Varnensis”, 2, 2003, p. 253-263. Seibt 2005 – W. Seibt, Review of Jordanov, Corpus I, în „Byzantinische Zeitscrift”, 98, 2005, p. 129-133. Wassiliou, Seibt 2003 – A.-K. Wassiliou, W. Seibt, Die byzantinischen Bleisiegel in Österreich, 2, Teil: Zentral- und Provinzialverwaltung, Wienna, 2003. Zacos 1984 – G. Zacos, Byzantine Lead Seals II, compiled and edited by J.W. Nesbitt, Bern, 1984.

CONTRIBUŢII ROMÂNŞTI LA ACTIVITATEA CONSTRUCTIVĂ DE LA MUNTELE ATHOS ÎN SECOLELE XIV-XV Dr. Vasile Mărculeţ Dr. Petre Beşliu-Munteanu Abstract. Romanian contributions to the constructive activity of Mount Athos in the 14th and 15th Centuries. An important part of the relations between The Moldavia and Walachia with Oriental Church are those with The Mount Athos monasteries. The relations with Sfetagora were underlined by financial aids or donations of lands for the different communities. The financial donations for the constructions are also done. In the 14th-15th century the rulers of Walachia and Moldavia had the initiative of constructions in The Mount Athos. In the 14th century the Walachian princes Nicolas Alexander and Vladislav the First had the initiative of constructions in the Kutlumus monastery. In the 15th century the Moldavian Prince Stephan the Great helped the athonites monasteries Zografou, Vatopedou, Saint Paul, and probably Xenophontos to rebuilt some buildings. Cuvinte cheie: Muntele Athos, Ţara Românească, Moldova, Nicolae Alexandru, Vladislav I, Ştefan cel Mare, Kutlumus, Zografou, Vatopedou, Grigoriou, Saint Paul, Xenophontos. Keywords: The Mount Athos, Walachia, Moldavia, Nicolas Alexander, Vladislav I, Ştefan cel Mare, Kutlumus, Zografou, Vatopedou, Grigoriou, Saint Paul, Xenophontos.

Un aspect esenţial al relaţiilor religioase ale Ţărilor Române cu Biserica Orientală în secolele XIV-XV o reprezintă cele cu Muntele Athos. Legăturile româneşti cu Sfântul Munte s-au materializat în acordarea de către domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei a unor ajutoare financiare sau danii funciare către diferitele lăcaşuri de aici. Se adaugă acestor ajutoare activitatea constructivă finanţată de domnii români la Muntele Athos, care, la o analiză atentă şi pertinentă, se dovedeşte a fi fost una de proporţii apreciabile. Contribuţii muntene. Legăturile Ţării Româneşti cu Muntele Athos au debutat la scurt timp după stabilirea relaţiilor oficiale ale statului muntean cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, odată cu recunoaşterea canonică a Mitropoliei Ungrovlahiei, în mai 13591. Iniţiatorii acestor relaţii au fost călugărul Hariton, egumenul Mănăstirii Kutlumus, şi domnul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru (1351/1352-1364). Activitatea constructivă la Muntele Athos debutează în aceeaşi perioadă. Informaţiile pe care le deţinem ne permit constatarea că primul domn român, care a susţinut asemenea activităţi la Sfântul Munte a fost Nicolae Alexandru, iar principala beneficiară în această epocă a fost aceeaşi Mănăstire Kutlumus. Conform informaţiilor transmise de unul din testamentele lui Hariton, din 1370 aflăm că el s-a adresat domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru, care „a dat mult pentru ridicarea turnului celui mare, deşi lăsase altora grija de a repara cele năruite la temelia lui”2. Informaţiile cuprinse într-un al doilea testament al aceluiaşi ierarh, din noiembrie 1370, completează ştirile anterioare precizând că domnul muntean „a contribuit cu o sumă importantă la construirea turnului celui mare, dar n-a apucat să-l termine”, din cauza survenirii decesului său, la 16 noiembrie 13643. Când a debutat această activitate constructivă a lui Nicolae Alexandru la Mănăstirea Kutlumus este dificil de stabilit. Pe baza informaţiilor prezentate, considerăm că momentul său de debut poate fi datat după mai 1359, dată la care domnul Ţării Româneşti a optat definitiv pentru Ortodoxie, care poate fi totodată admisă ca un terminus post quem, continuând până la moartea domnului muntean. Se pare că sprijinul acordat de Nicolae Alexandru, chiar întrerupt de moartea sa, a fost atât de însemnat încât încă din această epocă, Mănăstirea Kutlumus începe să fie percepută a o lavră a Ţării Româneşti. Faptul este confirmat de un act emis în septembrie 1369 de Vladislav I (1364-1376/1377), fiul şi urmaşul său la tron, care numeşte lăcaşul „a domnului şi părintelui domniei mele”4. Ce l-a determinat pe domnul Ţării Româneşti la asemenea efort financiar nu cunoaşte din cauza lipsei de informaţii. Foarte probabil, pein gestul său, Nicolae Alexandru urmărea, o dată în plus, să-şi reafirme, şi vizibil, pe această cale, opţiunea sa sinceră şi definitivă pentru Ortodoxie. Fiul şi succesorul la tron al lui Nicolae Alexandru, Vladislav I, va continua opera constructivă a părintelui său la Kutlumus. La solicitarea egumenului Hariton, care într-un testament din iulie 1378, preciza că s-a deplasat de şapte ori la fostul domn Vladislav I şi la soţia sa, doamna Ana, solicitându-le să continue şi să desăvârşească activitatea constructivă la Mănăstirea Kutlumus, începută de Nicolae Alexandru5. În actul său din 1369, domnul muntean consemna 1

Miklosich, Müller, 1860, p. 383-388, doc. CLXXL/I-II; Hurmuzaki XIV/1, p. 1-6, doc. III-IV. FHDR, IV, p. 286-287 doc. XLVI/2. 3 Ibidem, p. 296-297, doc. XLVI/3. 4 Ibidem, p. 280-281, doc. XLVI/1. 5 DIR, B, p. 22, doc. 21. 2

că ierarhul athonit a cerut „să zidesc, să adaug şi să sporesc mănăstirea cu o întăritură şi un zid de cetate înconjurător, s-o îmbogăţesc cu turnuri de apărare, să ridic un sălaş de închinare, o sală de mese şi chilii”6. În continuarea actului său, domnul Ţării Româneşti precizează că după acceptarea de către Hariton de a fi considerat ctitor al mănăstirii, i-a pus la dispoziţie mijloacele financiare cu ajutorul cărora egumenul „a ridicat din temelii şi a zidit întăritura din amintita sfântă mănăstire şi cu mila lui Dumnezeu va avea grijă şi de biserică, de sala de mese şi de chilii, va cumpăra acareturi pentru întreţinerea fraţilor”7. Realizarea acestor construcţii este confirmată şi de egumenul Hariton în testamentul său din 1370. Conform propriei sale afirmaţii, „cu ajutorul şi puterea banilor săi, cu truda şi munca mea şi a fraţilor mei […], am înălţat cu ajutorul lui Dumnezeu zidul de apărare care se vede acum”8. În continuarea actului său, Hariton arată că în urma „împrumuturilor făcute cu ocazia înălţării zidului de apărare, ne-a mai rămas de plătit o datorie de o mie de aspri”9, pe care îi solicita domnului Ţării Româneşti. În această fază a raporturilor a izbucnit, se pare, un conflict între domn şi egumenul Hariton. Temeiul său l-a constituit cererea domnului muntean ca organizarea vieţii de obşte din mănăstire, cu care monahii români stabiliţi aici nu se puteau acomoda, să fie înlocuită cu organizarea vieţii de sine, ce era practicată în celelalte mănăstiri de la Sfântul Munte. Cererea, respinsă categoric de Hariton, a atras după sine refuzul domnului de acoperi datoria de 1.000 de aspri a lăcaşului. Conflictul se va prelungi câţiva ani, deoarece, persistenţa lui Hariton în refuzul său a făcut ca şi hotărârea domnului să rămână neclintită10. După multe stăruinţe, Hariton a sfârşit, în final, prin a ceda îndemnurilor unor apropiaţi colaboratori de-ai săi şi a accepta cererile domnului muntean. El se angaja să introducă organizarea vieţii de sine şi la Kutlumus „dacă preaevlaviosul voievod achită datoria de 1.000 de aspri cheltuiţi cu ridicarea zidului de apărare, înalţă o biserică mai mare, capabilă să primească în ea pe fraţii romei (bizantini, n.n.) aflaţi aici şi pe vlahii care vin”11. Revenirea egumenului asupra deciziei sale l-a determinat pe Vladislav I să-şi modifice la rândul său atitudinea, care se decidea să plătească datoria mănăstiri. Faptul este confirmat şi de Hariton în testamentul său din 1378, unde precizează că a primit din partea domnului „cele trebuincioase pentru refacerea mănăstirii; şi a fost refăcută şi înfrumuseţată şi dânsul a întregit-o spre mai bine”12. În condiţiile precizate, conflictul era stins încă înainte de septembrie 1369. În perioada care a urmat, legăturile Ţării Româneşti cu Muntele Athos s-au înscris pe un curs ascendent. Pentru perioada analizată de noi, sursele pe care le deţinem confirmă imensele danii financiare şi funciare făcute de domnii munteni comunităţii monahale de la Sfetagora, dar nu mai evidenţiază nicio susţinere a activităţii constructive a acestora la Sfântul Munte. Contribuţii moldovene. Susţinerea de către Moldova a acţivităţii constructive de la Muntele Athos este indisolubil legată de domnia lui Ştefan cel Mare (1457-1504). Debutul său se situează la începutul deceniului 8 al secolului al XV-lea. Principalul locaş athonit, care a beneficiat de sprijinul lui Ştefan cel Mare, inclusiv din punctul de vedere al susţinerii activităţii constructive a fost Mănăstirea Zografou. De altfel, susţinerea şi atenţia acordate de Ştefan cel Mare Mănăstirii Zografou au a făcut ca lăcaşul athonit să fie perceput de contemporani drept o Lavră a Moldovei13. În 1471, la rugămintea egumenului Varlaam, Ştefan cel Mare acorda un ajutor bănesc bolniţei acestei mănăstiri. Actul emis la 13 septembrie de cancelaria de la Suceava, preciza şi în acest caz, atât valoarea daniei, cât şi destinaţia acesteia, precum şi obligaţiile ce reveneau destinatarilor. Referindu-se la aceste aspecte în actul domnului Moldovei se stipula că „că am aşezat obroc bolniţei noastre din sfânta noastră mănăstire de la Zografou, pe care, această bolniţă, noi înşine am întărit-o cu voia lui Dumnezeu; şi să fie de la noi acestei bolniţi, celor care se află în această bolniţă, în fiecare an, 500 de aspri, şi să se roage lui Dumnezeu pentru sufletul părinţilor noştri, şi pentru sănătatea noastră şi pentru sănătatea copiilor noştri. Acest mai sus-scris, obroc, 500 de aspri, să fie bolniţei noastre de la Sfântul Munte de la Zografou, neclintit niciodată, în veci”14. Parcurgerea actului din 13 septembrie 1471 conduce la identificarea în conţinutul său a formulei „bolniţa noastră din sfânta noastră mănăstire de la Zografou”. Deşi destul de confuză, formula ne permite constatarea că, foarte 6

FHDR, IV, p. 280-281, doc. XLVI/1. Ibidem. 8 Ibidem, p. 296-297, doc. XLVI/3. 9 Ibidem. 10 Mărculeţ 2003, p. 81. 11 FHDR, IV, p. 300-301, doc. XLVI/3. 12 DIR, B, p. 29, doc. 21. 13 Marinescu, Mertzimekis 2004, p. 179. 14 DRH, A, II, p. 261, doc. 176. 7

probabil, bolniţa Mănăstirii Zografou a fost construită şi înfiinţată tot de Ştefan cel Mare. Când a făcut domnul Moldovei acest lucru, penuria de informaţii nu ne permite să precizăm cu exactitate. Credem însă că nu greşim datând înfiinţarea bolniţei de la Mănăstirea Zografou în perioada cuprinsă între 10 mai 1466, data primului ajutor acordat lăcaşului15, şi ante 13 septembrie 1471. Susţinerea acordată de Ştefan cel Mare Mănăstirii Zografou nu s-a oprit aici. Ea va continua, de altfel, la acelaşi nivel ridicat până la sfârşitul domniei acestuia. În 1475-1476, domnul Moldovei ridică la Zografou arsanaua mănăstirii. Faptul este atestat de inscripţia în limba slavonă pusă probabil cu prilejul încheierii lucrărilor: „Io Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, am construit această casă (depozit?) pentru corăbii în anul 6983”16. Tot lui Ştefan cel Mare i se datorează refacerea zidului împrejmuitor al curţii, a chiliilor şi ridicarea trapezei de la Mănăstirea Zografou. Lucrarea, executată în întregime, cel mai probabil, în prima parte a anului 1495 era încheiată la 6 iunie, după cum glăsuieşte inscripţia contemporană: „Isus Hristos Nika. Iată, întru Hristos Dumnezeu, credinciosul, Io Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, am făcut această trapeză în anul 7003. S-a zidit şi s-a sfârşit în luna iunie în 6, iar al domniei lui al patruzecilea an curgător”17. Domnul Moldovei a mai înzestrat Mănăstirea Zografou cu veşminte, vase, odoare bisericeşti, obiecte de cult etc. Probabil după victoria de la Vaslui asupra turcilor (10 ianuarie 1475), Ştefan a donat mănăstirii o icoană ferecată în argint a Sfântului Gheorghe. O a doua icoană a aceluiaşi sfânt având o inscripţie în limba rusă din 1838, care consemnează că „a apărut după anul 1484, când domnul moldovean Ştefan cel Mare a refăcut această Sfântă Mănăstire Zografou”, a fost probabil dăruită de domnul Moldovei după victoria de la Cătlăbuga din 148518. Spre sfârşitul vieţii, prin 1501-1502, domnul Moldovei repară din nou, pe cheltuială proprie, întreaga mănăstire, care se pare că din cauza dificultăţilor cunoscuse o perioadă de accentuat declin19. Cu acelaşi prilej a fost pictat katolikonul20. Grija deosebită arătată de Ştefan cel Mare Mănăstirii Zografou, ce a depăşit de departe sprijinul acordat acesteia de alţi suverani dinaintea lui, a făcut din domnul Moldovei un adevărat ctitor al lăcaşului. Faptul este recunoscut şi confirmat încă din anul 1489 de călugărul Isaia de la Chilandar21. Un alt lăcaş de la Sfetagora, a cărui activitate constructivă de la sfârşitul secolului al XV-lea s-a bucurat de susţinerea materială şi financiară a lui Ştefan cel Mare, a fost Mănăstirea Vatopedi. Debutul legăturilor Moldovei cu Mănăstirea Vatopedi rămân controversate. Conform afirmaţiei lui Teodor Bodogae, acceptată şi de alţi istorici români ai Bisericii, „la 1472, datorită insistenţelor egumenului Chiril (Kyrillos, n.n.) ieromonah, Ştefan vodă ridică arsanaua (arsenalul-portul, n.n.) pentru corăbii în partea nordică a mănăstirii”22. Inscripţia în limba greacă, pusă cu ocazia efectuării lucrărilor, păstrată la arsenal, infirmă însă opinia exprimată de Teodor Bodogae, indicând drept an al încheierii lucrărilor 1496: „Preacucernicul [şi de Hristos iubitorul], Io Ştefan voievod, anul 7004; egumen fiind Kyrillos ieromonahul”23. De un sprijin substanţial din partea lui Ştefan cel Mare a beneficiat la sfârşitul secolului al XV-lea şi Mănăstirea Grigoriou. Unii specialişti datează începutul legăturilor domnului Moldovei anterior anilor 1475-1476, alţii exclud însă existenţa unor asemenea raporturi în timpul lui Ştefan24. Conform unei tradiţii athonite, valorificată şi de istoriografia românească, în anul 1497 mănăstirea a fost refăcută în întregime de un anume „Alexandru vodă al Vlahiei”25. Întrucât la data respectivă în Moldova domnea Ştefan cel Mare, iar în Ţara Românească Radu cel Mare (1495-1508), întrebarea care se pune este, cine era acel Alexandru vodă al Vlahiei? Majoritatea istoricilor care au abordat această problemă l-au identificat pe bună dreptate cu Alexandru,

Ibidem, p. 191-194, doc. 135. Marinescu, Mertzimekis 2004, p. 180; Cf. Iorga 1914, p. 467; Cf. Xenopol 1986, p. 346-347, unde datează ridicarea construcţiei de către Ştefan în 1472. 17 Ibidem. 18 Ibidem, p. 183-184. 19 Kadas 2005, p. 86. 20 Şincai 1969, p. 141; Bodogae 1941, p. 217. 21 Bodogae 1941, p. 218; Marinescu, Mertzimekis 2004, p. 179. 22 Marinescu, Mertzimekis 2004, p. 116. 23 Iorga 1914, p. 468. 24 Pentru diferitele opinii exprimate, vezi: Iorga 1914, p. 467; Iorga 1970, p. 133; Bodogae 1941, p. 278-279; Moisescu 1953, p. 264. 25 Iorga 1914, p. 467; Bodogae 1941, p. 278. 16

fiul domnului Moldovei26, învestit cu titlu de voievod din 1490, ceea ce îi conferea statutul de coregent. Alexandru, care era aşezat la la propria sa reşedinţă, curtea din Bacău, murea însă în iulie 149627. Cum se explică în acest caz respectiva însemnare? După părerea noastră, două ipoteze ar fi plauzibile: fie refacerea lăcaşului s-a realizat anterior lunii iulie 1496, iar anul din inscripţie consemnează data când aceasta a fost pusă, fie, cel mai probabil, refacerea mănăstirii, începută de Alexandru anterior morţii sale, a fost finalizată de Ştefan în anul 1497, după dispariţia fiului său, prilej cu care a fost pusă şi pisania în numele defunctului. Se pare că chiar din anul 1497, Mănăstirea Grigoriou intră într-o perioadă extrem de dificilă a existenţei sale, ajungând să fie abandonată. Cauzele care au condus la acest lucru nu sunt clarificate: unele informaţii de la începutul secolului al XV-lea pun fapt pe seama distrugerilor provocate de piraţi, în timp de unii specialişti ai zilelor noastre o atribuie unor „cauze necunoscute”28. În condiţiile arătate, lăcaşul avea să beneficieze din nou de substanţiale ajutoare financiare din partea domnului Moldovei pentru a se reface, fapt semnalat de două acte emise de Ştefan cel Mare prin 1499-1500. La unul din ele face referire actul din 16 iulie 1513 al Sintaxei Athosului, în care se spune că Mănăstirea Grigoriou fiind distrusă de piraţi şi rămânând pustie, a fost chemat călugărul Spiridon să ia egumenia. Acesta s-a adresat lui Ştefan rugându-l să-i fie ctitor, fapt pentru care domnul Moldovei a refăcut-o din temelii şi a mai donat încă 24.000 aspri cu care a fost cumpărată la Karies vechea mănăstire a Sfântului Triphonos spre a servi de locaş pentru 4-5 călugări, care rezidau acolo29. În anul 1502, Ştefan refăcea pentru a treia oară mănăstirea. Inscripţia pusă cu această ocazie pe turnul clopotniţă, probabil refăcut în întregime sau ridicat acum, consemnează lapidar că „Io Ştefan voievod am ridicat aceasta, veleat 7010”30. Ştefan cel Mare a fost primul domn român ctitor la Mănăstirea Sfântul Pavel. Cele mai vechi informaţii despre legăturile Moldovei cu acest locaş athonit datează de la cumpăna secolelor XV-XVI. În 1500-1501, Ştefan repară mănăstirea şi construieşte un apeduct, cristelniţa şi un canal pentru apă31. Lucrările de construcţii întreprinse de Ştefan cel Mare, se pare, că au fost unele de mari proporţii. De altfel, ampla activitatea constructivă iniţiată şi realizată de Ştefan la Mănăstirea Sfântul Pavel este consemnată de două pisanii. Prima dintre ele, pusă cu ocazia construirii apeductului, lucrare realizată în anul 1500, consemnează: „Întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul Io Ştefan, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, am adus apă acestei mănăstiri pentru odihna ei şi pentru veşnica pomenire, sub egumenul Niconos ieromonahul, anul 7008, indicţia 3, crugul soarelui 8 şi al lunii 16, temelia 29”32. Cea de-a doua pisanie, pusă în anul 1501 cu ocazia construirii cristelniţei şi a canalului pentru apă, face referire la aceste lucrări, având următorul conţinut: „Binecredinciosul Io Ştefan voievod şi domn al Ţării Moldove, fiul lui Bogdan, şi fiul său Bogdan voievod au adus această apă şi au făcut cristelniţa şi canalul de apă […] în anul 7009, al domniei lui curgător 45, sub egumenul de la Sfântul Pavel, Nectarios ieromonah”33. În ultimul deceniu al domniei sale, Ştefan cel Mare s-a preocupat şi de situaţia Mănăstirea Xenophontos. În cazul acestui lăcaş, istoricul T. Bodogae încearcă să acrediteze opinia că legăturile sale cu Moldova aparţin tot epocii ştefaniene. Deşi cu unele rezerve, el susţine că „începutul legăturilor cu ţările noastre se face pe la 1475, când 3 athoniţi – poate români – Ion al lui Simion, Dumitru şi Teodosie, pictează trapeza”34. În absenţa altor informaţii, considerăm că doar numele pictorilor, comune în lumea ortodoxă atât la clerici, cât şi la laici, nu reprezintă un temei suficient de solid pentru a susţine originea lor românească. Pe de altă parte, chiar românii fiind, aceştia au putut foarte bine face parte, ca mulţi alţii de aceeaşi etnie, din obştea călugărilor de la Sfetagora, astfel că lucrarea lor nu poate şi nu trebuie pusă, în mod obligatoriu, în legătură cu vreo acţiune a ajutorare a lăcaşului athonit de către domnii români. Atribuirea iniţiativei pictării trapezei lui Ştefan cel Mare rămâne un demers la fel de riscant, exclusiv pe baza anului consemnat de informaţia în discuţie. Contemporaneitatea pictării trapezei cu domnia lui Ştefan nu permite, nici atribuirea ei, fără nicio rezervă, domnului Moldovei, dar nici respingerea categorică a acestei posibilităţi. În concluzie, în secolele XIV-XV, domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei au întreprins o activitate constructivă intensă la Muntele Athos. În secolul al XIV-lea, singurul locaş athonit care a beneficiat din acest punct de vedere de

Ibidem; Iorga 1970, p. 133; Bodogae 1941, p. 278. Gorovei 1976, p. 71. 28 Kadas 2005, p. 123. 29 Bodogae 1941, p. 280; Moisescu 1953, p. 264. 30 Apud. Şincai 1969, p. 141; Apud Bodogae 1941, p. 280; Năsturel 1986, p. 270, n. 2. 31 Năsturel 1986, p. 241-242, 249-250. 32 Apud Iorga 1914, p. 469; Cf. Iorga 1970, p. 133. 33 Apud Ibidem; Cf. Ibidem. 34 Bodogae 1941, p. 275. 27

ajutoarele unor domni români a fost Mănăstirea Kutlumus, unde domnii munteni Nicolae Alexandru şi Vladislav I au întreprins importante lucrări edilitare. În secolul al XV-lea se impune prin activitatea sa constructivă la Muntele Athos, Ştefan cel Mare, domnul Moldovei. Beneficiarele sprijinului său au fost mănăstirile Zografou, Vatopedi, Grigoriou, Sfântul Pavel şi, probabil, Xenophontos. Bibliografie Bodogae 1941 – T. Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1941. DIR, B – Documente privitoare la istoria românilor, B. Ţara Românească (1247-1500), Bucureşti, 1953. DRH, A, II – Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. II (1449-1486), Bucureşti, 1976. FHDR, IV – Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. IV, Bucureşti, 1982. Gorovei 1976 – Şt. S. Gorovei, Muşatini, Bucureşti, 1976. Hurmuzaki XIV/1 – Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. XV: Documente greceşti privitoare la istoria românilor, partea I: 1320-1716, Bucureşti, 1915. Iorga 1914 – N. Iorga, Muntele Athos în legătură cu ţerile noastre, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, s. II, t. XXXVI, 1913-1914 (1914). Iorga 1970 – N. Iorga, Byzance après Byzance, Bucarest, 1970. Kadas 2005 – S. Kadas, Mont Athos, Athènes, 2005. Marinescu, Mertzimekis 2004 – F. Marinescu, N. Mertzimekis, Ştefan cel Mare şi Mănăstirea Zografu, în „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Atlet al credinţei creştine”, Sf. Mănăstire Putna, 2004. Mărculeţ 2003 – V. Mărculeţ, Statele medievale româneşti şi formaţiunile de origine bizantină (sec. XIII-începutul sec. XVI), Sibiu, 2003. Miklosich, Müller 1860 – Fr. Miklosich, I. Müller, Acta Patriarchatus Constantinopolitani. MCCCXV-MCCCCII, t. I, Vindobonae, 1860. Moisescu 1953 – Gh. I. Moisescu, Contribuţia românească pentru susţinerea Muntelui Athos în decursul veacurilor, în „Ortodoxia. Revista Patriarhiei Române”, V, 1953, 2. Năsturel 1986 – P.Ş. Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leur relations du milieu du XIVe siècle à 1654, Roma, 1986. Şincai 1969 – Gh. Şincai, Hronica românilor, vol. II, Bucureşti, 1969. Xenopol 1986 – A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Bucureşti, 1986.

PATRIMONIUL SFÂNTULUI PETRU Drd. Răzvan Mihai Neagu Abstract. Saint Peter’s Patrimony. Saint Peter’s Patrimony comprised territories under direct sovereign rule of the papacy, and at its height it covered most of the modern Italian regions of Romagna, Marche, Umbria, Lazio, bur also European countries such as Portugal, England, Aragon, or kingdom of Sicily. This governing power is commonly called the temporal power of the pope, as opposed to his ecclesiactical primacy. An important compound in this system were vassal relations between secular princes and the pope. The founders of this entity were pope Innocent II and pope Innocent III. Cuvinte cheie: patrimoniu, papă, relaţii vasalice, conducători seculari. Keywords: patrimony, pope, vassal relations, secular prince.

Patrimoniul Sfântului Petru şi evoluţia sa. Patrimoniul Sântului Petru îşi are originea în epoca carolingiană, fiind constituit din donaţiile oferite şi făcute Sfântului Petru. Prin această practică donativă s-au acumulat în numele apostolului, un număr destul de important de benficii a căror sistematizare canonică nu a fost posibilă la momentul respectiv, din cauza concurenţei imperiale. Donaţia era exemptată de orice jurisdicţie cu excepţia celei a Sfântului Petru reprezentat de papă1. Primul act de acest gen este făcut de regele longobard Liutprand în anul 729, prin aşa numita donaţie de la Sutri, când cedează acest oraş, apostolilor Petru şi Pavel2. Un adevărat stat pontifical se constiuie în urma alianţei3 dintre papalitate şi familia Hersthal, cea care controla funcţiile de majordom ale Austrasiei şi Neustriei din regatul Merovingian. Ca urmare a sprijinului oferit de papa Zaharia, Pepin de Hersthal, supranumit cel Scurt înlătură dinastia merovingiană şi se proclamă rege al francilor în cadrul adunării de la Soissons (751). Papa i-a recunoscut titlul regal, iar ca răsplată Pepin întreprinde o serie de expediţii în Italia cu scopul de a-i pedepsi pe duşmanii papali, longobarzii, care reuşiseră să-i alunge pe bizantini din Italia, şi care ameninţau permanent Roma. Astfel, după campania victorioasă din 756, regele franc efectuează celebra donaţie a lui Pepin, prin care Sfântului Petru (papei) îi era acordată regiunea Romagna, părţi din ducatele Spoleto şi Benevento, Pentapolis şi Marche, zonă ce curpindea 23 oraşe fortificate din centrul Italiei4. Tot în acest context a fost elaborată şi celebra Donatio Constantini, document emanat în a doua jumătate a secolului VIII (cca. 750-800). Potrivit acestui act împăratul Constantin cel Mare i-ar fi donat papei Silvestru I guvernarea asupra Romei, Italiei şi întregului Occident. Deşi umanistul Lorenzo Valla a demonstrat în secolul al XV-lea falsitatea documentului, Donaţia lui Constantin a fundamentat mecanismele de guvernare a Bisericii Romane pentru o bună bucată de timp. Un alt moment semnificativ în evoluţia Patrimoniului este întemeierea abaţiei şi a ordinului de la Cluny. Abaţia burgundă a fost fondată de ducele Guillaume al III-lea cel Pios în 909 sau 910. Potrivit cartei de întemeiere datată 11 septembrie 910, mănăstirea s-a bucurat, încă de la început, de un mare grad de autonomie, fără precedent pentru un aşezământ monastic. Astfel, călugării erau autorizaţi să-şi aleagă singuri abatele, fără nicio implicare laică sau ecleziastică. Abatele împreună cu comunitatea călugărilor deţin controlul absolut asupra bunurilor şi proprietăţilor mănăstirii, fără nicio intervenţie seculară. Pentru a garanta aceste imunităţi ducele Guillaume III cel Pios donează abaţia în proprietatea apostolilor Petru şi Pavel5, iar comunitatea este pusă sub protecţia Sfântului Scaun. Ca expresie a acestei subordonări directe abaţia de la Cluny trebuie să plătească o dată la cinci ani un census în valoare de 10 solzi pentru menţinerea constantă a lumânărilor aprinse la mormântul Sfântului Petru6. Poziţia acestei abaţii a fost una unicat în Occidentul medieval, carta de întemeiere precizând că ea poate să-şi întemeieze abaţii fiice, fapt care a determinat constituirea unui adevărat imperiu monastic. Ceea ce este semnificativ este faptul că în organizarea acestei adevărate monarhii monastice, s-a adoptat modelul feudal, în sensul că toate mănăstirile fiice datorau abaţiei mamă de la Cluny, un cens anual7. Poziţia specială deţinută de abaţia de la Cluny a fost recunoscută de Roma, în anul 1024 papa Ioan al XIX-lea confirmă abatelui Odillon exempţiunea completă asupra tuturor călugărilor clunisieni, oriunde ar fi rezidat

Turcuş 2001, p. 89. Riché 2003, p. 185. 3 Barbero 2005, p. 21; Mureşan 2003, p. 78. 4 Barbero, op. cit., p. 28. 5 Ducele afirma: ,, dau din stăpânirea mea sfinţilor apostoli, anume Petru şi Pavel, posesiunile care urmează: oraşul Cluny, cu domeniul şi curtea şi biserica închinată Sfintei Maria, Maica Domnului, şi Sfântului Petru, principele apostolilor, cu toate bunurile ce ţin de acestea, satele, paraclisele, şerbii de ambele sexe, viile, ogoarele, pajiştile, pădurile, apele cu gurile lor, morile, veniturile şi taxele, ceea ce este cultivat ş ice nu este cultivat, toate în întregime, bunuri care se află de jur-împrejurul ţinutului Mâcon, fiecare cu hotarele sale’’ în Platon, Rădvan, 2005, p. 208. 6 Turcuş, op. cit., p. 90, Lawrence 2001, p. 84. 7 Lawrence, op. cit., p. 92. 2

aceştia8. Poate fi surprinzător faptul că papalitatea face apel la temporal penru rezolvarea problemelor interne, însă aceasta constituie o adaptare sau o preluare a mecanismelor, care guvernau societatea occidentală. Această situaţie a generat politica feudală a papilor. Una dintre caracteristicile fundamentale ale societăţii medievale occidentale au fost raporturile feudo-vasalice. Jacques Le Goff definea vasalitatea ca o instituţie socială fundamentală9. Însă ritualul vasalităţii nu s-a putut substitui instituţiei bisericii, care i-a conferit acesteia un statut de cvasisacramental10. Vasalitatea are trei episoade: omagiul, credinţa şi investitura. Prima fază instituie o inegalitate între senior şi vasal, cel din urmă recunoscându-şi condiţia de subordonat, prin intermediul omagiului. A doua parte a ceremonialului este simbolizată de osculum (sărut, cel mai adesea pe gură), punându-i pe protagonişti pe un plan de egalitate, în timp ce investitura este un contract de reciprocitate, o înţelegere mutuală, care inaugurează o ierarhie de drepturi şi obligaţii. În fiecare fază a ritualului vasalic elementele creştine sunt prezente: ceremonialul se desfăşoară într-o biserică, de obicei în partea ei cea mai sacră, jurământul este făcut pe un obiect sacru (Biblie sau relicve sfinte), iar obiectul simbolic al investiturii poate fi printre altele o cârjă, cheile bisericii, crucea abaţială, o carte de rugăciuni11. Pe baza celor de mai sus se pune întrebarea legitimă de ce s-a implicat biserica în ceremonialul vasalic. Răspunsul este unul simplu şi deloc surprinzător: societatea occidentului medieval a fost o societate creştină, religioasă, fiind absolut normal ca într-un ceremonial fundamental, precum era cel vasalic, să fie implicată şi cea mai importantă instituţie a vremii şi am numit aici Biserica Romană. Sfera ecleziastică a avut o triplă implicare în investitura feudo-vasalică: implicare temporală în sistem (au existat seniori şi vasali ecleziastici), a existat o relaţie de contaminare între investiturile temporale şi cele spirituale (fapt prevăzut chiar de concordatul de la Worms-1122), iar întregul ritual şi sistem era perfect compatibil cu ideologia creştină12. De-a lungul istoriei s-au înregistrat exemple în ambele sensuri ale vasalităţii: în 971 abatele de Saint Gall, Notkér devine vasalul lui Otto I, iar în 1110 vicontele de Carcassonne, Bernard Atton IV devine vasalul lui Leon abatele mănăstirii Notre Dame de la Grasse. Fiecare Curte Regală a Occidentului medieval îşi avea proprii vasali. În mod identic şi Curtea Papală îşi avea vasalii săi, iar relaţia dintre aceştia nu poate fi disociată de dreptul feudal, fiind comprehensibile numai prin raportare la criteriile epocii respective: 1) există o relaţie personală între senior şi vasalul său; 2) seniorul este capabil să-şi protejeze vasalul; 3) legăturile feudale asigură dobândirea unor servicii specifice13. Aceste trei puncte definesc perfect de ce principii intrau în relaţii de vasalitate cu papalitatea. Seniorul feudal era Apostolul Petru, iar în acest caz el funcţionează ca un monarh; trăsătura caracteristică unui monarh puternic este de a da protecţie celor slabi. Urmaşul lui Petru, papa îşi asumă această caracteristică şi admiţând un conducător in patrocinium beati Petri, se validează pe sine ca un protector, în acelaşi sens ca un rege sau împărat. Asumarea calităţii de senior feudal îl aşează pe papă în poziţia de a oferi protecţie efectivă, însă această protecţie nu poate fi înţeleasă în termeni identici cu cea dată de un suveran temporal. Protecţia dată de papă derivă din calitatea sa de suprem sacerdos regalis şi se referă la protecţia peronală a Apostolului Petru, acordată prin intermediul urmaşului său. Prin intrarea unui principe in patrocinium beati Petri autoritatea papei nu creştea, iar pentru a obţine protecţia petrină conducătorul trebuia să predea teritoriul său in ius et proprietatem beati Petri, pe care îl primea înapoi sub formă de fief. Prin noua poziţie dobândită vasalul îşi asuma obligaţia unei plăţi anuale (census) sau prestarea unor servicii militare în funcţie de necesităţile seniorului său14. Calitatea de senior feudal asumată de papă nu a fost altceva decât o adaptare la imperativele care guvernau epoca respectivă. Din punct de vedere geografic, până la sfârşitul secolului al XII-lea, politica feudală a papilor a vizat extinderea autorităţii mai ales în peninsula italică, cu precădere în Lazio şi Umbria. Însă, această politică nu s-a rezumat numai la lărgire teritorială, ci a inclus şi interesul pentru conservarea şi apărarea Patrimoniului, dobândit de papi în epoca carolingiană. Astfel, au existat cazuri în care papa a concesionat sub formă vasalică unele teritorii din patrimoniul ecleziastic. Este cazul concesiunii din decembrie 1000 nomine beneficii a oraşului Tarracina de către Silvestru al II-lea contelui Daiferius de Gaeta, în schimbul unui cens anual15. De remarcat este faptul că acest papă francez Gilbert d’Aurrilac, încă de pe vremea când era abate de Bobbio, făcea apologia acestui tip de relaţii insistând asupra superiorităţii concesiunilor în formă feudală, care asigură vasalului doar un control al bunurilor şi militare obsequitum. Politica feudală a papilor a servit ca pretext şi pentru reglementarea raporturilor dintre episcopate şi familile aristocratice 8

Turcuş, op. cit., p. 90. Le Goff 1986, p.173. 10 “Aşa cum la botez, noul creştin, cu gura lui sau cu cea a naşului său, îi răspunde lui Dumnezeu care l-a întrebat prin mijlocirea preotului care îl botează: Vrei să te faci creştin ? Vreau, vasalul contractează un angajament global, dar precis faţă de seniorul său, chiar din acest stadium” Le Goff, op. cit., p. 178. 11 Ibidem, p. 242. 12 Ibidem, p. 244. 13 Ullmann 1962, p. 332. 14 Ibidem, p. 333. 15 Carocci, p. 5. 9

locale. Un astfel de episod se petrece între anii 1057-1058 în Abruzzo, despre care aflăm informaţii dintr-o scrisoare de la 1081 în care i se denunţa lui Grigore al VII-lea situaţia dificilă a episcopatului Penne. Acest document afirmă că papa Ştefan al X-lea a ordonat o expediţie (1057-1058) împotriva contelui Trasmondo al III-lea di Chieti, vinovat de a-l fi capturat şi jefuit pe papă, înainte de a deveni pontif, pe când acesta se reîntorcea dintr-o misiune de la Constantinopol. Obţinând supunerea contelui, papa intervine în dieceza vecină, Penne, aflată sub controlul episcopului Berardo şi a familiei sale. Papa impune alegerea unui nou prelat şi considerând că fostul episcop hortus nobili genere şi belligerator et magis valebat in armis quam in divinis, îl obligă pe acesta să preateze omagiu noului ales, care trebuia să-i dea ca feud toate castelele episcopatului (fără Penne)16. Astfel, papalitatea a uzat de politca feudală pentru a obţine şi deţine un control mai strâns asupra diecezelor italiene, numindu-şi proprii candidaţi în funcţii episcopale, care implicau pe lângă păstorirea sufletelor şi atribuţii de natură seniorială, mai ales în raport cu aristocraţia locală. Pentru secolele al XI-lea şi al XII-lea întregi comunităţi rurale şi urbane italiene jură fidelitas papei. În anul 1073 locuitorii oraşului Imola jură credină Sfântului Scaun. La sfârşitul secolului al XII-lea locuitorii castelului Albinino din Umbria meridională, teritoriu aflat în graniţele Patrimoniului, sunt numiţi într-un document papal oppidani, ei trebuind să achite o taxă şi să promită că nu se vor opune dacă papa vrea să construiască un turn sau alte edificii în castel, sau dacă papa vrea să introducă milites pro utilitate et servitor sancti Petri, cărora oppidani trebuie să le presteze adiutorium in omnibus secundum suum posse; în orice moment oppidani trebuie să ofere papei gratis expeditionem, colloquium, placitum, sicut mos est fidelium militum17. Din analiza acestor obligaţii reiese că relaţia locuitorilor cu autorităţile pontificale era una de tip feudal, ei trebuind să acorde în caz de nevoie consilium et auxilium. Un exemplu de impunere a unor obligaţii feudale de către papă în calitate de senior, îl reprezintă situaţia locuitorilor oraşului Ninfa. Papa Pascal al II-lea le impune locuitorilor acestui oraş în 1116 o serie de obligaţii: dărâmarea zidurilor, tutela strictă a papei, cedarea unei pătrimi din recoltă, plata unor taxe pentru comerţ şi pentru folosirea păşunilor. La toate acestea se adăuga obligaţia de hostem et parlamentum. Papalitatea a transformat acest tip de relaţie cu comunităţile urbane, într-unul standard aplicabil şi altor oraşe cum ar fi: Tivoli (1143) şi Orvieto (1158). Aceste oraşe aveau statut de civitates domini papae, fapt care presupunea prestarea unui jurâmânt de credinţă în cele mai pure forme ale feudalităţii. În plus, locuitorii oraşului Orvieto se obligau să reînnoiască jurământul tuturor papilor, consulii comunali ai oraşului revenindu-le misiunea de a presta ligium hominium din partea tuturor locuitorilor. Din cauza frământărilor generate de reforma gregoriană, de lupta pentru investitură şi de schisma lui Anaclet al II-lea (1130-1138) papalitatea a fost în imposibilitate de a aplica o politică temporală reală, de aceea s-a recurs la relaţiile de vasalitate din interiorul Patrimoniului, cu aristocraţia locală, scopul acestora fiind întărirea controlului pontifical asupra propriului teritoriu, dar şi păstrarea acestuia întreg. De la jumătatea secolului al XII-lea papii Eugen al III-lea şi Adrian al IV-lea au elaborat o politică de achiziţii cu orice preţ a unor castele, pentru acest scop recurgându-se la negocieri, cumpărări, schimburi sau donaţii. Prin aceste mijloace cei doi papi au reuşit să achiziţioneze 30 castele18. Relaţiile feudale dintre papalitate şi state. Paralel cu impunerea controlului în graniţele Patrimoniului, papii au dezvoltat o politică feudală centrată asupra conducătorilor laici (regi, principi, comiţi) din Italia şi nu numai. Astfel, de la mijlocul secolului al XI-lea, papii devin seniorii unor regi sau principi, care se declară vasalii Sfântului Petru. Acest fapt a fost posibil în contextul reformei gregoriene. Se pune firesc întrebarea de ce papa avea nevoie de vasali. Răspunsul este că nu din cauza puterii sale politice sau senioriale, ci datorită prestigiului său moral şi spiritual de conducător al Christianitatis, în numele şi în locul Sfântului Petru. Astfel, vasalitatea jurată de principii laici trebuie pusă în legătură cu ideea primatului roman şi cu identificarea papei cu Petru19. Mai mult, în lumea medievală papalitatea devine instanţa supremă de drept, ea putând să recunoască, să legitimizeze şi să protejeze, prin intermediul protecţiei apostolice, regi, principi, state, instituţii. Prin acest mod postestas-ul papilor devine o instanţă de drept şi o forţă politică. Orientarea spre o poltică feudală papală apare chiar în epoca reformei gregoriene, fapt care dă naştere unui aspect contradictoriu: întreaga orientare politică de natură feudală a papilor intră în contradicţie cu ecleziologia reformei gregoriene şi cu ideea de Christianitas guvernată de papă. Astfel, politca feudală era condamnată la insignifianţă sau, cel mult, la un loc secundar, deoarece ea nu corespunde concepţiei ecleziologice şi canonice a papalităţii, în ciuda fascinaţiei şi interesului special pe care îl poate avea ideea de fidelitate faţă de Sfântul Petru, pe care o poate avea un laic (prinţ sau rege). Politica feudală a papilor rămâne în urma dorinţei lor în impunerea primatului roman şi a unui regimen universale cu

Ibidem, p. 6. Ibidem, p. 7. 18 Ibidem, p. 9. 19 Becker 1995, p. 412. 17

caracter spiritual20. Papa Grigore al VII-lea afirma că Petru şi Pavel, şi deci papa, pentru că au potestas ligandi et solvendi, pot dispune de regate şi principate. Prima zonă, pe care papalitatea dorea s-o includă în Patrimoniu a fost sudul Italiei. Acest spaţiu era vizat şi de normanzii conduşi de familia Hauteville, care îl vor cuceri prin forţa armelor. Cel mai activ personaj în acest sens a fost Robert Giuscard (1015-1085), care se va impune în Apulia şi Calabia şi va începe cucerirea Siciliei de la sarazini. Evoluţia situaţiei normanzilor de la cuceritori la conducători, în sudul Italiei, precum şi conflictul papalităţii cu Sfântul Imperiu a impus o redefinire a raporturilor cu Sfântul Scaun21. Astfel, în anul 1059, papa Nicolae al II-lea se împacă cu normanzii, stăpânitorii Italiei de Sud şi îi investeşte pe conducătorii acestora Robert Guiscard şi fratele său Richard de Aversa cu titlul de duce de Apulia, Calabria şi Sicilia, respectiv prinţ de Capua. Astfel, sudul peninsulei intra în Patrimoniul Sfântului Petru, iar cei doi principi trebuiau să plătească un census anual, Sfântului Scaun, ca semn al supunerii lor. În secolul al XII-lea papa Inocenţiu al II-lea va avea cu normanzii un puternic conflict, care culminează cu excomunicarea lui Roger al II-lea şi a susţinătorilor lui, în 1139, la al doilea Conciliu de la Lateran22. Armatele normande vor învinge armata pontificală, luându-l prizonier pe pontif, pe care îl obligă să semneze, la 25 iulie 1139, tratatul de la Mignano. Potrivit acestuia papa îi ridica excomunicarea şi îi recunoştea lui Roger al II-lea titlul regal (rex Siciliae, dux Apuliae et princeps Capuae), care trebuia să se declare vasal papal, iar toate teritoriile acestuia erau declarate Patrimonium Sancti Petri, noul rege trebuind să plătească un cens de 600 schifati23. În acest mod recunoscându-i lui Roger al II-lea calitatea de rege, papalitatea a mai câştigat un vasal, Patrimoniul lărgindu-se, deşi normanzii au mai avut conflicte cu Sfântul Scaun. Cu toate acestea papii vor considera mereu Regatul Sicilei, ca un regat patrimoniar. În timpul papei Inocenţiu al II-lea un alt rege s-a declarat vasal al Sfântului Scaun. Este vorba despre Afonso Henriques al Portugaliei (1139-1185), care după victoria asupra musulmanilor de la Campo de Ourique (1139) s-a autoproclamat rege al Portugaliei şi a cerut papei Inocenţiu al II-lea, într-o scrisoare din 1143, recunoaşterea acestui titlu. Afonso a promis în schimb recunoaşterea ţării sale, ca stat vasal al Scaunului Apostolic24. De fapt, regele Afonso dorea să evite vasalitatea faţă de puternicul să vecin regele Alfonso VII al Castiliei, acceptând intrarea în relaţii de vasalitatea cu papalitatea, sperând în recunoaşterea celei mai importante autorităţi ale epocii şi în eliberarea completă de pretenţiile de supremaţiei ale castilienilor. Abia în 1179 papa Alexandru al III-lea i-a confirmat lui Afonso titlul regal, prin bula Manifestis Probatum, după plata unui cens de 1000 monede de aur. Tot în timpul păstoriri lui Inocenţiu al II-lea mai precis în 1133, o dată cu încoronarea împăratului Lothar al III-lea la Roma, acesta i-a recunoscut pontifului drepturile asupra teritoriilor care aparţinuseră în trecut contesei Matilda de Toscana. În legătură cu acest aspect merită clarificată poziţia împăratului faţă de papă şi Patrimonium Petri. Împăratul nu intră în patrocinium beati Petri, el nu caută protecţia specială a papei, ci coroana imperială din mâna pontifului. Ceea ce îl deosebeşte pe împărat de orice alt rege sau vasal papal, este că împăratul are o poziţie specială. El este specialis, unicus filius al Bisericii Romane şi are ca datorie să asculte de părintele său papa, care îl poate consacra sau dimpotrivă poate să-i retragă demnitatea imperială, după cum îi spune Inocenţiu al II-lea lui Lothar al III-lea: ,,Nos igitur imperiatoriae dignitatis plenitudinem tibi concedimus25’’. Apoi acelaşi papă afirmă: ,,Te christianissimum principem et inter speciales beati Petri filios unicum ac praecipuum defensorem ad imperii fastigium…sublimavimus26’’. Analizând fragmentul sus menţionat reiese clar că împăratul este perceput ca un officilais papae, care trebuie să fie în măsură a scoate sabia ad nutum ponticicis Romani, deoarece demnitatea imperială este un beneficiu concedat lui de Dumnezeu prin papă. O preocupare constantă pentru sporirea Patrimoniului petrin o va manifesta Inocenţiu al III-lea (1198-1216), cel mai strălucit reprezentant al papalităţii medievale. El a rămas întruchiparea deplină a conceptului de hierocraţie pontificală, care descrie o formă de autoritate complexă şi completă, atât spirituală, cât şi temporală. Referindu-se la puterile papale, Inocenţiu afirma în scrisoarea Per Venerabilem din 1202 următoarele: ,,Scaunul Apostolic este apt să orânduiască astfel şi în Patrimoniul Sfântului Petru, în care îşi exercită autoritatea ca papă, iar puterea ca supremus princes. Prin urmare, de vreme ce autoritatea pare să rezide în posesia Bisericii Romane nu numai în materii spirituale, ci, de asemenea, şi temporale27 […]. Din acest citat reiese că Inocenţiu al III-lea concepea în termeni noi relaţiile papei cu Patrimoniul petrin. Acest nou raport descria perfect relaţia între un suveran şi statul său, fapt care ne permite să 20

Ibidem, p. 414. Loud 2007, p. 71. 22 Houben 2002, p. 70. 23 Ibidem, p. 71; Takayama 1993, p.60, în continuare acest autor afirmă: ,,The king and his sons pledged homage and fealty to the pope and promised to pay tribute of 600 schifati’’, p. 64. 24 Anderson 2000, p. 27, Birmingham 2003, p. 18. 25 Ullmann, op, cit., p. 338. 26 Ibidem, p. 338-339. 27 Platon, Rădvan, op. cit., p.159. 21

vorbim despre un stat al bisericii inocenţian, ca despre un stat feudal similar celorlalte28. Pontificatul lui Inocenţiu al IIIlea, alături de cel al succesorului său, Inocenţiu al IV-lea (1243-1254) pot fi considerate apogeul concepţiilor hierocratice enunţate sau prevăzute de reforma gregoriană. Sub aspect teritorial, în timpul lui Inocenţiu al III-lea se constată o extindere a autorităţii papale în Italia, asupra întregului nord al provinciei Lazio, Umbriei şi Marche. De asemenea, creşte şi numărul de vasali papali, ceea ce determină în consecinţă şi o extindere a Patrimoniului petrin. Astfel, în 1199 şi 1201 papa obţine ligium hominium de la doi importanţi conţi din regiune Lazio, Aldobrandeschi şi respectiv Ceccano. Un alt succes este înregistrat de Inocenţiu în Marca Anconei. Guvernatorul acesteia Azzo al VI-lea d’Este recunoaşte, în 1211, suveranitatea papală asupra acestui teritoriu, trebuind să îndeplinească serviciul militar în beneficiul papal o lună pe an cu un corp de 100 cavaleri29. Referitor la Italia, Inocenţiu al III-lea va reuşi să-şi impună controlul absolut asupra Tusciei, mai ales asupra oraşelor Viterbo şi Orvieto. Pentru a pecetlui noua politică teritorială despre Patrimoniul petrin, Inocenţiu al III-lea procedează la o împărţire a acestuia în provincii: Patrimoniul sfântului Petru din Tuscia, Ducatul de Spoleto, Marca Anconei şi Campagna e Marittima. În vremea lui Nicolae al III-lea se va mai adăuga o a cincea provincie, Romagna (1278)30. O asemenea politică promovată de Inocenţiu al III-lea risca să ridice asupra Bisericii Romane, o serie de critici, mai ales de factură morală, însă papa a considerat această orientare ca fiind o premisă indispensabilă exercitării funcţiei sale de conducător al Bisericii universale. Pentru a justifica crearea unei entităţi politce coerente, Inocenţiu al III-lea a recurs la Donaţia lui Constantin. Astfel, într-o predică din 22 februarie 1199, papa referindu-se la căsătoria simbolică a episcopului cu biserica sa, afirma că Biserica Romană mi ha portato una dotte infinitamente preziosa: la plenitude spiritualium e la latitude temporalium […] come segno del potere spirituale mi ha atribuito la mitra, come segno del potere temporale la corona (o tiara); la mitra per il sacerdozio, la corona per la regalità; essa mi ha fatto vicario di Colui sui cui abiti e sul cui femore sta scritto: re dei re, signore dei signori, prete nell’eternità secondo l’ordine di Melchisedek31. Pe baza acestor cuvinte Inocenţiu al III-lea realizează un program, al cărui ultim scop este crearea unui Stat al Bisericii, expresie a voinţei directe a lui Iisus Christos, de la care Biserica Romană a primit dominium-ul său. Papa devine astfel Vicarius Christi şi îşi legitimează intervenţia sa pe plan temporal, pentru că el posedă prerogativele suveranităţii de la Iisus Christos. Inocenţiu al III-lea nu a avut nicio reţinere să aplice programul său, mai ales în ceea ce priveşte unele regate vest europene. În primul rând a fost cazul regatului iberic al Aragonului. Astfel, la 11 noiembrie 1204, regele Pedro al IIlea (1196-1213) este încoronat la Roma de papa Inocenţiu al III-lea. Cu această ocazie monarhul a jurat pontifului: the king swore upon the Gospel that he would always be faithful and obedient to his Lord pope Innocent and to his Catholic successors and to the Roman Church and would keep his kingdom in faithful obedience, defending the Catholic faith and persecuting heretical wickedness32. După jurământ Pedro îşi aşează pe altarul catedralei Sf. Petru coroana şi sceptrul dăruind regatul său apostolului pe al cărui mormânt şi-a aşezat însemnele puterii sale. Prin gestul lui Pedro, papalitatea a mai câştigat un vasal, cel mai important stat al Peninsulei Iberice, Regatul Aragonului, care s-a dovedit a fi stindardul luptei împotriva maurilor şi al Reconquistei. Pedro îşi va asuma titlul de rex Aragonum, comes Barchinonie et domnus Montis pessulani, trebunid să plătească un census anual de 250 dinari de aur33. Un alt regat asupra căruia, Inocenţiu al III-lea şi-a impus influenţa a fost Anglia. Un conflict între papalitate şi monarhia britanică va izbucni în legătură cu alegerea arhiepiscopului de Canterbury. Inocenţiu a refuzat să-l recunoască pe favoritul regelui Ioan Fără Ţară (1199-1216), John de Grey, episcop de Norwich, impunându-şi propriul candidat, cardinalul Stephen Langton, consacrat de papă la 17 iunie 1207, la Viterbo. Regele Ioan a refuzat să recunoască alegerea papală, fapt care i-a atras excomunicarea şi punerea ţării sub interdict (1209). Deoarece Inocenţiu se afla într-o relaţie bună cu Filip al II-lea August al Franţei, care îi confiscase lui Ioan, ducatul Normandiei, regele englez şi-a văzut ameninţate eforturile de a-şi recupera posesiunile continentale, fiind nevoit să cedeze imperativelor pontificale. Astfel, la 15 mai 1213, la Ewell, lângă Dover, Ioan a cedat papei Inocenţiu regatul Angliei, pe care l-a reprimit sub formă de fief, obligându-se la plata a 1000 mărci34. În actul de cedare a regatului Ioan Fără Ţară afirma: […] oferim şi dăm nesiliţi lui Dumnezeu şi Sfinţilor lui apostoli, Petru şi Pavel, şi maicii noastre, Sfânta Biserică Romană, şi stăpânului nostru, papa Inocenţiu, şi urmaşilor săi catolici întregul regat al Angliei şi întregul regat al Irlandei, cu toate drepturile şi cele ce ţin de ele, pentru iertarea păcatelor noastre35 […]. Conştient de obligaţiile sale de vasal, regele Ioan se obliga: la păstrarea şi 28

Carocci, op. cit., p. 17: ,,Innocenzo III aveva la conscienza di essere entrato in un nuovo rapporto, un rapporto statale, con le sue terre”. 29 Ibidem, p. 16. 30 Bagliani 1996, p. 183. 31 Ibidem, p. 181. 32 Smith 2004, p. 43. 33 Ibidem, p. 44. 34 Moore 2003, p. 214. 35 Platon, Rădvan, op. cit., p. 100.

ocrotirea patrimoniului Sfântului Petru şi mai ales a regatului Angliei şi a regatului Irlandei, împotriva tuturor oamenilor36. Ca efect al acestui jurământ, în iulie 1213, arhiepiscopul Stephen Langton, cu acord papal îi ridică regelui excomunicarea, în timp ce interdictul asupra ţării va fi ridicat un an mai târziu. Cazul Angliei, în cadrul Patrimoniului Sf. Petru demonstrează concepţia lui Inocenţiu despre întinderea autorităţii pontificale, care se râsfrânge atât asupra chestiunilor bisericeşti (numirea arhiepiscopului de Canterbury), cât şi asupra domeniului politic (vasalitatea regelui Ioan). Pentru a ne face o idee despre cum percepea Inocenţiu relaţia cu un vasal şi cu un teritoriu aflat în Patrimoniul petrin, trebuie menţionat că papa a intervenit în favoarea vasalului său, când acesta a avut nevoie. Astfel, Inocenţiu l-a sprijinit pe Ioan împotriva baronilor şi oraşelor revoltate, care i-au impus în 1215 Magna Charta Libertatum. Sprijinul papal a mers până la a declara că documentul este nul şi neavenit37. Inocenţiu nu s-a ferit chiar să-l suspende o perioadă de timp pe protejatul său arhiepiscopului de Canterbury, Stephen Langton, conducătorul partidei antiregale din Anglia. Papa în calitate de senior feudal poate şi trebuie să garanteze succesiunea fiefului roman şi indivizibilitatea sa, intervenind pentru salvgardarea intereselor sale, dar şi ale teritoriului, care face parte din Patrimoniu Sf. Petru. Dorind a-şi lua o precauţie pentru ca raportul vasalic să nu se deşfăşoare invers, adică un ecleziast să fie vasalul unui laic, papalitatea a luat o serie de măsuri pentru a preîntâmpina un asemenea comportament. Astfel, Urban al II-lea a condamnat sub pedeapsa excomunicării la conciliile de la Clermont (1095) şi Roma (1099) omagiul ligiu cu imixtio manum prestat de clerici, laicilor. Argumentul invocat de papă în acest sens este unul teologic: este intolerabil ca mâinile sacre ale unui preot să fie murdărite de contactul cu mâinile culpabile ale unui laic. Această practică este tolerată numai într-un caz: datorită superiorităţii sacerdoţiului, un omagiu vasalic adus Sf. Petru înnobilează şi sanctifică mâinile laicului puse în mâinile sacre ale papei sau ale legatului său38. Toate jurămintele faţă de Sf. Petru, la cel al normanzilor din 1059, până la cel al regelui englez din 1213, conţin toate canoanele vasalităţii, aşa cum au fost ele teoretizate de episcopul Fulbert de Chartres în secolul al XI-lea. Toate teritoriile care sunt parte componentă a Patrimoniului Sfântului Petru sunt trecute în Liber Censuum, care este un registru ce consemna proprietăţile de pe care Biserica Romană încasa venituri. Acest registru a fost redactat în anul 1192 de către camerierul papilor Clement al III-lea şi Celestin al IIIlea, Cencio Savelli, viitorul papă Honoriu al III-lea (1216-1227). Liber Censuum are trei părţi: prima este o înşiruire a diecezelor din întreaga Christianitas, unde figurează proprietăţile Bisericii Romane, care îi varsă un cens anual, a doua parte se numeşte Ordo romanus şi descrie ceremoniile curţii pontificale, iar a treia parte este o cronică pontificală, ce prezintă viaţa papilor39. În concluzie, se poate afirma că papii au promovat o adevărată politică feudală, ei având în programul lor şi lărgirea Patrimonilui petrin. Ei s-au îndreptat într-o primă fază spre teritoriile din peninsula italică, iar apoi spre diferite regate europene. Bibliografie Anderson 2000 – James Maxwell Anderson, The History of Portugal, Greenwood Press, USA, 2000. Bagliani 1996 – Agostino Paravicini Bagliani, Il trono di Pietro. L’Universalità del papato da Alessandro III a Bonifacio VIII, Carocci Editore, Roma, 1996. Barbero 2005 – Alessandro Barbero, Carol cel Mare, Ed. All, Bucureşti, 2005. Becker 1995 – Alfons Becker, Politique féodale de la papauté à l’égard de rois et de princes (XI-e XII-e siècles), în Chiesa e mondo feudale nei secoli X-XII. Atti della dodicesima settimana internazionale di studio, Mendola, 24-28 agosto 1992. Miscellanea del Centro di studi medioevali, volume quattordicesimo, Publicazioni dell’Università Cattolica, Milano, 1995. Birmingham 2003 – David Birmingham, A concise history of Portugal, Cambridge University Press, 2003. Carocci – Sandro Carocci, Feudo, vassallaggi e potere papale nello stato della Chiesa (metà XI secc.-inizio XIII secc.), în format digital http://fermi.univr.it/rm/biblioteca/scaffale/c.htm#Sandro%20Carocci Houben 2002 – Hubert Houben, Roger II of Sicily: a ruler between East ant West, Cambridge University Press, 2002. Lawrence 2001 – C.H. Lawrence, Medieval Monasticism, Longman, Essex, 2001. Le Goff 1986 – Jacques Le Goff, Pentru un alt ev mediu, vol. 2, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986. Loud 2007 –G.A. Loud, The Latin Church in Norman Italy, Cambridge University Press, 2007. Moore 2003 – John Clare Moore, Pope Innocent III (1160/1161-1216): To Root Up and to Plant, Leiden, 2003. Mureşan 2003 – Ovidiu Mureşan Sinteză de istorie medievală universală, Ed. Todesco, Cluj-Napoca, 2003. Palazzi 1984 – Thérèse Montecchi Palazzi, Cencius Camerarius et la formation du „Liber Censuum’’ de 1192, în „Mélanges de l’École francaise de Rome. Moyen Âge, Temps Modernes’’, Roma, 1984.

Ibidem, p. 101. Moore, op. cit., p. 230; Becker, op. cit., p. 440. 38 Becker, op. cit., p. 432. 39 Palazzi 1984, p. 49-93. 37

Platon, Rădvan 2005 – Alexandru Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nantes. Izvoare de istorie medievală (secolele V-XVI), Ed. Polirom, Iaşi, 2005. Riché 2003 – P. Riché, Europa barbară din 476 până în 774, Ed. Corint, Bucureşti, 2003. Smith 2004 – Damian J. Smith, Innocent III and the Crown of Aragon. The Limits of Papal Authority, Ashgate Publishing, Hampshire, 2004. Takayama 1993 – Hiroshi Takayama, The Administration of the Norman Kingdom of Sicily, Leiden, 1993. Turcuş 2001 – Ş. Turcuş, Sfântul Scaun şi românii în secolul al XIII-lea, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001. Ullmann 1962 – Walter Ullmann, The Growth of Papal Government in the Middle Ages. A study in the ideological relation of clerical to lay power, Methuen&Co.Ltd, London, 1962.

O PERSONALITATE MAI PUŢIN CUNOSCUTĂ A DINASTIEI JAGIELONILOR: CARDINALUL FREDERIC JAGIELLO (1468-1503) Drd. Răzvan Mihai Neagu Abstract. A less known personality of the Jagiello Dinasty: Cardinal Frederic Jagiello (1468-1503). This article provides an analysis of the career of Frederic Jagiello (1468-1503), the most powerful churchman in medieval or early modern Central Europe. Royal prince bishop of Krakow, Polish primate, cardinal, regent and brother to the rulers of Hungary, Poloand, Bohemia and Lithuania, Frederic was a leading dynastic politician, diplomat, ecclesiactic and cultural patron, and a pivotal figure in three Polish royal governments. Cuvinte cheie: Frederic Jagiello, episcop, cardinal, Cracovia, regent, dinastie. Keywords: Frederic Jagiello, bishop, cardinal, Krakow, regent, dinasty.

Dinastia Jagielonilor a scris una din cele mai glorioase pagini din istoria medievală central-europeană, aflânduse la conducerea Poloniei între 1386-1572. Această Casă Regală a influenţat în mod decisiv istoria Poloniei, dar şi cea a Europei Centrale, deoarece, începând cu secolul XV, a deţinut şi coroanele Ungariei şi Boemiei. Originară din Lituania, care la sfârşitul secolului XIV era în mare parte păgână, dinastia Jagielonilor a acces la putere în Polonia, în contextul morţii regelui Ludovic I de Anjou (1370-1382), care deţinea simultan şi coroana Ungariei. Urmaşul acestui rege, pentru teritoriile poloneze a fost fiica sa Jadwiga, care pentru a asigura stabilitatea şi coerenţa regatului încheie în anul 1385 aşa-numita Uniune de la Krewo, prin care era de acord să se căsătorească cu marele duce al Lituaniei, Jogaila, încă păgân. Acest document a deschis calea unei uniuni personale între Polonia şi Lituania, sub conducerea noii dinastii Jagielone, care îşi trage numele de la fondatorul său, marele duce lituanian. La 15 februarie 1386 Jogaila este botezat creştin în catedrala Wawel din Cracovia, luându-şi numele de Vladislav1. Ulterior, împreună cu soţia sa Jadwiga, Jogaila (Vladislav II) este încoronat rege. În urma acestui eveniment s-au pus bazele unei monarhii puternice şi consolidate, capabilă să facă faţă principalilor duşmani: Ordinul Teuton în vest şi mongolii la răsărit. Domnia lui Vladislav a fost una lungă (1386-1434), iar principalul duşman cu care s-a confruntat Polonia în această perioadă au fost cavalerii teutoni, care îşi aveau statul întins pe litoralul Baltic, în Prusia. Vladislav II reuşeşte să-i învingă pe monahii cavaleri la 15 iulie 1410 în bătălia de la Grunwald (Tannenberg). Victoria polonezilor, ajutaţi de lituanieni şi de un corp de oaste trimis de domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, a fost una zdrobitoare, marele maestru al Ordinului Teuton Ulrich von Juningen găsindu-şi sfârşitul pe câmpul de luptă. Izbânda de la Grunwald a slăbit potenţialul economico-militar al teutonilor şi a întărit prestigiul şi coeziunea Poloniei şi a noii dinastii domnitoare. Au mai urmat şi alte confruntări cu teutonii, 1414, 1420-1422, 1431-1435, dar niciuna nu s-a dovedit a fi o victorie decisivă2. Vladislav Jagiello nu a avut urmaşi împreună cu Jadwiga, care a murit în 1399, dar şi-a asigurat succesiunea la tron în urma contractării unei alte căsătorii, cu principesa lituaninană Sofia de Halshany, împreună cu care a avut doi băieţi Vladislav şi Cazimir. După moartea lui Vladislav II Jagiello la 1 iunie 1434, tronul polon a fost ocupat de fiul său cel mare Vladislav III (1434-1444), care s-a aflat la început sub regenţa puternicului episcop al Cracoviei, cardinalul Zbigniew Oleśnicki. În timpul regenţei acestui prelat a avut loc o puternică ascensiune a clasei magnaţilor, în special din regiunea Cracoviei, Polonia Mică3. Ascendenţa dobândită de nobilii poloni a permis o apropiere a acestora de gruparea nobilimii ungare condusă de Iancu de Hunedoara, care pentru a obţine sprijinul Poloniei în lupta împotriva turcilor, a propus candidatura regelui polon la tronul Ungariei. Astfel, la 17 iulie 1440, Vladislav III al Poloniei este încoronat rege al Ungariei, la Alba Regală, sub numele de Ladislau I4. Vladislav III a schimbat pentru un timp orientarea politicii externe a Poloniei, care glisează dinspre Marea Baltică spre Marea Neagră, în sensul implicării în cruciada târzie antiotomană. În vârstă de numai 20 de ani tânărul rege al Poloniei şi Ungariei şi-a găsit sfârşitul în bătălia de la Varna (10 noiembrie 1444), în care armata otomană condusă de sultanul Murad II a învins de o manieră categorică armata creştină, în fruntea căreia se afla şi Iancu de Hunedoara5. Marele eşec de la Varna a reorientat politica Poloniei spre zona Mării Baltice, fiind abandonate proiectele de cruciadă, în ciuda ameninţării otomane. După moartea lui Vladislav la Varna, tronul polonez a rămas vacant 2 ani, din cauza zvonurilor că regele ar mai fi în viaţă. Urmaş al lui Vladislav III a fost fratele său, Cazimir IV, care din 1440 deţinea şi funcţia de mare duce al Lituaniei. El a fost propus de influentul episcop al Cracoviei, Zbigniew Oleśnicki, care a obţinut consensul general pentru alegerea lui ca rege6. Cazimir IV a domnit între 1447-1492 şi a fost un politician abil, care a venit cu o nouă concepţie de 1

Lukowski, Zawadzki 2006, p. 38. Ibidem, p.45. 3 Gieysztor şi colab. 1979, p. 119. 4 Mureşan 1968, p. 61-62. 5 Tyerman 2006, p.863; Setton, 1975, p. 97. 6 Dvornik 2001, p. 211. 2

guvernare ce se axa pe restaurarea autorităţii centrale prin extinderea influenţei regale a dinastiei sale asupra întregii Europe Centrale. Cu alte cuvinte Cazimir a promovat o politică dinastică încununată de un real succes. Astfel, în 1469, reuşeşte să-l impună pe fiul său cel mare Vladislav, ca rege al Boemiei, deşi acesta a urcat, efectiv, pe tron abia în 1471, la moartea lui George de Podiebrad7. Acelaşi Vladislav va deveni, cu sprijinul nemijlocit al tatălui său, la moartea lui Matia Corvinul (1490), şi rege al Ungariei. În acest mod datorită politicii lui Cazimir IV, dinastia Jagielonilor se afla la sfârşitul secolului XV în posesia celor mai importante coroane ale Europei Centrale (Polonia, Boemia şi Ungaria). Pe plan intern, Cazimir IV a fost cel care a dat lovitura de graţie statului Ordinului Teuton. Astfel, la capătul unui război victorios cu teutonii, care a durat 13 ani (1454-1466) s-a încheiat pacea de la Torun (19 octombrie 1466). Prevederile acesteia erau dezastroase pentru teutoni, care pierdeau estul provinciei Pomerania, cu oraşele Danzig, Elbing, Kulm, împreună cu capitala statului, Marienburg. De asemenea, cel mai important episcopat din teritoriul teuton, cel de Ermland (Warmia) era detaşat de zona monahilor cavaleri, constituindu-se într-o regiune autonomă, condusă de episcopul diecezan, aflat sub autoritatea Poloniei. Teritoriile astfel dobândite s-au constituit în provincia Prusia Regală, prin stapânirea căreia Polonia dobândea accesul la Baltica. Teutonii s-au retras în Prusia Orientală, stabilindu-şi noua capitală la Königsberg. Pentru teritoriul rămas în posesia ordinului, care va lua numele de Prusia Ducală, marele maestru trebuia să presteze jurământ de vasalitate regelui polon8. Cazimir IV a fost căsătorit cu Elisabeta de Austria cu care a avut 13 copii: Vladislav (regele Boemiei şi Ungariei), Jadwiga (1457-1502), Cazimir (1458-1484, canonizat), Ioan Albert (1459-1501, regele Poloniei), Alexandru (1461-1506, regele Poloniei), Sofia (1464-1512), Elisabeta (1465-1466), Sigismund (1467-1548, regele Poloniei), Frederic (1468-1503, cardinal, episcop al Cracoviei şi arhiepiscop de Gniezno), Elisabeta (1472-1480), Ana (14761503), Barbara (1478-1534) şi Elisabeta (1482-1517). Obiectul prezentului studiu îl constituie personalitatea şi activitatea cardinalului Frederic Jagiello. El s-a născut la 27 aprilie 1468 la Cracovia, fiind cel mai tânăr fiu al cuplului regal. Şi-a petrecut copilăria în oraşul natal, precum şi la Vilnius, studiile finalizându-le la celebra Univeristate Jagielonă din Cracovia. Tutore i-a fost canonicul Jan Baruchowski, care a avut o mare influenţă asupra sa. În primăvara anului 1488 la doar 20 de ani, Frederic este ales episcop al Cracoviei, cu largul concurs al tatălui său. Sfântul Scaun prin vocea papei Inocenţiu VIII a aprobat această alegere la 2 mai 1488, acordându-i tănărului prelat şi o dispensă de vârstă, precum şi titlul de in administrationem, până când episcopul împlinea vârsta de 25 ani. Astfel, la 24 ianuarie 1489, în catedrala Wawel, Frederic Jagiello este instalat oficial în funcţia de episcop-administrator al diecezei de Cracovia, poziţie care îi conferă locul al treilea în Senat, după arhiepiscopii de Gniezno şi Lwow. Deoarece Cazimir IV dorea să controleze Senatul a impus în ianuarie 1489, ca episcopul de Cracovia, să deţină întâietatea în această instituţie, în faţa celorlalţi prelaţi, deoarece acum cel care deţine această funcţie este şi prinţ de sânge regal. Astfel, folosind acest pretext regele a reuşit să-şi impună preeminenţa asupra Senatului prin intermediul fiului său. Din poziţia de episcop al Cracoviei Frederic Jagiello a încercat să-şi extindă influenţa asupra întregii biserici din Polonia. Astfel, în februarie 1489, ajutat din nou de tatăl său, el a candidat fără succes, la postul de episcop de Ermland, cea mai importantă dieceză a Prusiei, pe care regalitatea poloneză dorea să o controleze în mod direct9. În acest post a fost ales Lucas Watzenrode din Torun, unchiul şi protectorul astronomului Nicolaus Copernic. Frederic Jagiello va juca un rol politic deosebit de important la moartea tatălui său, Cazimir IV (iunie 1492). Dispariţia regelui a deschis o dispută pentru coroană. Conflictul a fost purtat între două tabere: cea regală, condusă de Frederic episcopul Cracoviei, care îl dorea rege pe fratele său Ioan Albert şi tabăra magnaţilor sprijinită de arhiepiscopul de Gniezno10, Zbigniew Oleśnicki Jr., care îl propunea rege pe ducele Janusz de Mazovia, rudă colaterală a fostei dinastii a Piaştilor. Pentru a-şi impune fratele la tron episcopul Frederic a dus o intensă activitate diplomatică, purtând negocieri cu reprezentanţii Prusiei Regale conduşi de episcopul Lucas de Ermland. Pentru a obţine sprijinul fostului adversar, Frederic i-a recunoscut acestuia titlul de episcop de Ermland, renunţând astfel, la pretenţiile sale. De asemenea, episcopul Cracoviei a împrumutat de la consiliul orăşenesc al capitalei 5.000 florini, cu care a plătit o mică armată de 600 de mercenari, pe care i-a condus personal la Piotrków, locul de desfăşurare al Dietei, care urma să aleagă monarhul11. Frederic va conduce alegerile cu o mare abilitate politică, astfel că Ioan Albert este ales rege al Poloniei, cu sprijinul fratelui său, episcopul Cracoviei, fiind încoronat la Wawel în septembie 1492. Relaţia dintre noul rege şi fratele său a fost una de strânsă colaborare. Ioan Albert nu a ezitat să-l răsplătească pe Frederic pentru ajutorul acordat. Astfel, în 1493 regele reuşeşte să-şi impună fratele în importantul post de 7

Lukowski, Zawadzki 2006, p. 51. Gieysztor şi colab. 1979, p. 121. 9 Papée 1971, p. 256. 10 Arhidieceza de Gniezno a fost fondată în anul 1000, ca provincie ecleziastică distinctă şi avea ca sufragane episcopiile de Kolberg, Wrocław şi Cracovia (n.a.), Fleckenstein 2000, p. 218. 11 Nowakowska 2007, p. 43. 8

arhiepiscop de Gniezno şi primat al Poloniei12. Această mişcare a fost anticipată în ianuarie 1493, când fostul preceptor al episcopului Cracoviei, Jan Baruchowski a fost impus în postul de cantor al capitlului catedral de Gniezno. După moartea arhiepiscopului Zbigniew Oleśnicki Jr (martie 1493), regele Ioan Albert, sub pretextul unei vizite la altarul Sf. Adalbert, soseşte la Gniezno şi ţine un amplu discurs în faţa canonicilor, în care îl propune pe fratele său Frederic pentru postul de arhiepiscop. Frederic Jagiello este ales în septembrie 1493 şi ulterior confirmat de papa Alexandru VI. O dată cu alegerea în înalta demnitate ecleziastică, Frederic devine cea mai importantă faţă bisericească a Poloniei (deţinea simultan funcţiile de episcop de Cracovia şi arhiepiscop de Gniezno, fapt admis şi confirmat şi de Sfântul Scaun) şi al doilea om politic al statului, după rege. Ca o recunoaştere a noului statut ecleziastic la care a acces, la 20 septembrie 1493, papa Alexandru VI îl numeşte pe Frederic cardinal prezbiter de Santa Lucia in Septem Soliis. Astfel prelatul polonez, fiu de rege şi frate de regi dobândeşte cea mai înaltă demnitate în Biserica Romano-Catolică, după cea de papă şi devine liderul religios de necontestat al Poloniei şi una dintre cele mai importante figure ecleziastice ale Europei Centrale. Folosindu-se de imensul prestigiu dobândit Frederic Jagiello îşi numeşte proprii candidaţi în cele mai importante scaune episcopale, cum a fost cazul în 1497, când cardinalul, personal, l-a numit episcop de Płock pe cancelarul regal Jan Lubrański13. Cel mai important rol politic deţinut de cardinalul Frederic Jagiello s-a consumat după moartea fratelui său, regele Ioan Albert (17 iunie 1501). În cadrul alegerilor pentru un nou rege, episcopul Cracoviei a fost omul cheie, el preluând conducerea ţării cu titlul de interrex. Pentru ocuparea tronului erau vehiculate trei candidaturi: Vladislav, regele Ungariei şi Boemiei, Sigismund şi Alexandru, marele duce al Lituaniei. De precizat că toţi candidaţii erau fraţii cardinalului. Opţiunea lui Frederic Jagiello s-a oprit asupra marelui duce al Lituaniei, sub pretextul consolidării Uniunii de la Krewo. Astfel, în septembrie 1501, seimul polonez adunat la Piotrków, sub preşedenţia arhiepiscopului de Gniezno, Frederic Jagiello, îl alege rege pe Alexandru (1501-1506). Victoria vizunii cardinalului a fost deplină, însă ulterior s-a transformat într-o victorie á la Pyrrhus, deoarece noul rege a fost nevoit să semneze două documente în favoarea nobilimii, condiţie sine qua non a accederii la tron. Actele au fost semnate în localitatea Mielnica. Primul document era un nou tratat de uniune polono-lituaniană (Uniunea de la Mielnica) care statua dreptul marilor magnaţi polonezi şi a marilor nobili lituanieni, de a-l alege pe rege. Al doilea document era o cartă de privilegii acordată nobilimii14. Potrivit acestui ultim act un nobil senator nu putea fi judecat de rege, ci numai de Senat, iar dacă regele comitea vreo insjustiţie asupra unui senator, toţi supuşii regelui puteau să-l considere pe acesta tiran. În acest mod, Frederic a reuşit să asigure victoria fratelui său, dar cu preţul ştirbirii autorităţii dinastiei, cardinalul fiind incapabil să stopeze puterea şi influenţa marilor magnaţi. Regele Alexandru a stat efectiv în Polonia destul de puţin, deoarece în 1502 se reîntoarce în Lituania pentru a continua războiul cu cneazul Moscovei, Ivan III. Înainte de plecare el îl desemnează pe fratele său, cardinalul Frederic Jagiello drept gubernator, având ca atribuţii administrarea regatului şi conservarea păcii interne15. Deşi a obţinut un post care ar duce cu gândul la un apogeu de putere pentru cardinal, perioada în care s-a aflat acesta la conducerea efectivă a Poloniei (1502-1503), a însemnat sporirea continuă a influenţei famililor nobiliare, fapt petrecut cu complicitatea regelui, nevoit a fi îngăduitor cu magnaţii, pentru că avea nevoie de sprijinul lor în lupta cu ruşii. De pe urma acestei situaţii a profitat familia Kurozwęcki, al cărui proeminenet reprezentant a fost episcopul de Włocławek, Krzeslaw Kurozwęcki. În timpul cât s-a aflat la conducere cardinalul, Polonia a înregistrat şi pierderi teritoriale, voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare a ocupat provincia Pocuţia. Cardinalul Jagiello a fost foarte afectat de ascensiunea magnaţilor şi la 14 martie 1503, moare în palatul episcopal din Cracovia, fiind înhumat în catedrala Wawel. Complementar cu activitatea politică, Frederic Jagiello a avut şi o intensă activitate ecleziastică. S-a preocupat în mod special de refacerea catedralei din Gniezno, distrusă de un raid al teutonilor din 1331. A contribuit cu obiecte de cult la înzestrarea ambelor catedrale (cea din Cracovia şi cea din Gniezno). A fost un prelat care a pus accentul pe disciplina ecleziastică, stabilind sancţiuni, mai ales la Cracovia, pentru canonicii care îşi neglijează slujbele. Astfel, în 1489, episcopul Frederic Jagiello a introdus pedepse pentru canonicii care nu ţin slujba saptămânală sau care nu sună clopotele seara şi dimineaţa16. De asemenea, episcopul a luat măsuri şi în sfera laică interzicând în 1499 vânzarea de obiecte sau parcarea de căruţe la intrarea în cimitirul catedralei din Gniezno. Preocuparea pentru respectarea disciplinei ecleziastice în cadrul diecezelor sale a fost o preocupare constantă a lui Frederic Jagiello. Astfel, el a prezidat numeroase şedinţe ale tribunalului diecezan sau şi-a trimis reprezentanţii in vistatio în bisericile colegiale şi parohii. Această ultimă practică s-a extins în dieceza de Cracovia şi asupra ordinleor religioase. În 1490 Frederic a trimis doi canonici să investigheze situaţia de la mănăstirea benedictină Sieciechów, unde abatele era acuzat de scandaluri şi 12

Papée 1971, p. 258. Nowakowska 2007, p. 50. 14 Rezachevici 1980, p. 69. 15 Nowakowska 2007, p. 56-57. 16 Ibidem, p. 74. 13

excese17. Alte măsuri disciplinare au fost luate de Frederic, în calitatea sa de cancelar al Universităţii Jagielone din Cracovia18. Astfel, în 1491, Frederic lansează o inquisitio generalis pentru a cerceta scandalurile şi excesele din universitate, iar trei magistri sunt judecaţi de curtea episcopală şi amendaţi, în timp ce rectorul este autorizat de episcop să pronunţe pedepse ecleziastice, cum ar fi excomunicarea, în cadrul tribunalului universitar, împotriva oricărei persoane de orice condiţie sau rang19. Judecând după măsurile luate de cardinal, el a ţinut în mod special la disciplină, pe care s-a străduit să o impună atât în diecezele păstorite, dar şi în societate sau la Universitatea din Cracovia. Disciplinarea clerurului şi a societăţii a fost un punct cheie al programului său pastoral. Cardinalul Frederic a arătat o toleranţă zero pentru nobilii care atentau la pământul bisericii sau molestau preoţi. Astfel, în 1501, episcopul Cracoviei îl amendează cu 100 florini pe nobilul Jan Raptyński de Łowicz pentru că a bătut un preot, iar în 1494 magnatul Mikołaj Kurozwęcki, castelan de Sieradź, a fost excomunicat pentru că nu s-a prezentat în faţa tribunalului episcopal pentru a răspunde unei acuzaţii, conform căreia ar fi închis un preot pe nedrept20. Programul episcopal al cardinalului a introdus un nou mod de guvernare a bisericii, bazat pe centralizare şi concentrarea deciziilor în mâna ierarhului. Frederic Jagiello şi-a subordonat capitlurile catedrale şi şi-a impus autoritatea asupra mănăstirilor, subordonându-şi tot ceea ce înseamnă biserică din ambele dieceze ale sale. Cardinalul a apărat integritatea şi prestigiul bisericii poloneze în faţa magnaţilor. În epoca sa biserica a devenit o extensie a statului, acest ilustru membru al dinastiei regale, fiind garantul libertăţilor şi independenţei ecleziastice. Relaţiile episcopului Cracoviei cu papalitatea nu au fost cele mai bune, cu excepţia momentului consacrării sale drept cardinal. Sfântul Scaun nu i-a susţinut candidatura la episcopia de Ermland, iar în 1501 Frederic Jagiello a sfidat papalitatea deturnând în mod unilateral spre vistieria regală sumele colectate din Polonia pentru cruciadă. De asemenea, Frederic nu a acceptat interferenţa papală în politica beneficială din arhiepiscopia de Gniezno şi Episcopia de Cracovia. Astfel, în 1494, când papa Alexandru VI a dispus ca şase beneficii ale catedralelor din Gniezno şi Cracovia, să fie acordate cardinalului Giovanni Sangiorgio, cardinalul Frederic Jagiello s-a opus categoric, iar până la moartea sa aceste beneficii au fost ocupate de vicecancelarul regal Gregorz Lubrański şi administratorul bunurilor cardinalului, Jan Konarski21. Această acţiune a constituit o mare ofensă la adresa papei, singurul, care putea să dispună de beneficile ecleziastice vacante. Pe de altă parte cardinalul Frederic Jagiello s-a arătat deosebit de interesat de problemele coroanei, mai ales cele care interesau propria dinastie. Astfel, el a participat personal în 1494 la întâlnirea reprezentanţilor dinastiei Jagiello de la Levoca (Slovacia de azi), unde au mai fost prezenţi fraţii săi Vladislav, regele Ungariei şi Boemiei, Ioan Albert, regele polon şi Sigismund Jagiello (viitorul rege al Poloniei, Sigismund I). Conferinţa a dorit o glorificare a dinastiei şi o stabilire a poziţiilor statelor conduse de Jagielloni pentru o ipotetică cruciadă, dar nu s-a ajuns la niciun acord. Conferinţa de la Levoca a avut şi un alt scop, acela de a aplana diversele conflicte dintre membrii dinastiei, care domneau în regatele central-europene. Cu această ocazie cardinalul Frederic a celebrat o liturghie de împăcare22. Din analiza acţiunilor întreprinse de cardinal rezultă faptul că el a pus mai presus interesele dinastiei din care făcea parte, faţă de cele ale Sfântului Scaun. Cât priveşte raporturile dintre influentul episcop şi români, unele informaţii le aflăm de la Grigore Ureche, care, în legătură cu bătălia de la Codrii Cozminului, spunea: ,,Cunoscându sfetnicii lui crai, ales episcopii, gândul că va să facă oaste împotriva lui Ştefan Vodă, multu i-au adus aminte să nu facă asupra direptăţii, să nu să întoarcă mâniia lui Dumnezeu spre el. Ci el gândul său nu l-au lăsat, ci încă au fostu zicând: Voao vă este lucrul biserica să păziţi, iară nu de războaie să grijiţi, că gândul mieu voi nu-l ştiţi, numai eu singur23’’. Menţiunea cronicarului ,,ales episcopii’’ ne duce cu gândul la faptul că episcopii polonezi au încercat să-l oprească pe rege. Deşi cronicarul nu-l menţionează în mod explicit pe episcopul Cracoviei, trebuie ţinut cont că acesta era cel mai important sfătuitor al fratelui său, regele polon şi cel mai important dintre episcopii polonezi. Frederic Jagiello era conşteint de puterea domnului Moldovei, Ştefan cel Mare şi a încercat să-l prevină pe rege să nu-l atace, deoarece exista riscul unei mari înfrângeri, fapt confirmat de rezultatul bătăliei. Cardinalul Frederic l-a sfătuit pe fratele său să nu-l atace pe domnul Moldovei, care este un preavestit comandant militar, ci să încerce să şi-l facă aliat24. Ioan Albert nu a ţinut cont de opinia cardinalului, scopul său fiind înlăturarea lui Ştefan de pe tronul Moldovei şi înlocuirea lui cu Sigismund Jagiello, un alt frate al regelui, care la aceea 17

Ibidem, p. 86. Universitatea din Cracovia a fost fondată de regele Cazimir III cel Mare în anul 1364 şi a fost refondată la 1400 de Vladislav II Jagiello. Conform statutelor universităţii episcopul Cracoviei îndeplinea şi funcţia de cancelar al universităţii (n.a.). 19 Nowakowska 2007, p. 86. 20 Ibidem, p. 89. 21 Ibidem, p. 138. 22 Iorga 1985, p. 190. 23 Ureche 1997, p. 54-55. 24 Istoria Românilor, IV, p. 395. 18

dată nu avea niciun apanaj. Acest plan a stârnit şi dezaprobarea regelui Ungariei, Vladislav Jagiello, fratele regelui polon, care l-a trimis în ajutorul lui Ştefan, pe Batolomeu Drágffy, voievodul Transilvaniei. A urmat bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497) soldată cu o victorie strălucitoare a domnului Moldovei. Nicolae Iorga îi face cardinalului un portret deloc măgulitor, afirmând despre el că era un om slab de suflet şi bolnav25. Dacă am face un bilanţ al activităţii cardinalului Fredric Jagiello, trebuie să pornim de la faptul că activitatea sa a influenţat, în mod decisiv istoria Poloniei şi a bisericii din acest regat. Astfel, el a fost artizanul urcării pe tron a doi regi: fraţii săi, Ioan Albert şi Alexandru. Activiatea acestui cardinal a determinat răspândirea infleunţei polone în Europa Centrală, contribuind la creşterea prestigiului dinastiei Jagiello. Pe plan intern a reuşit să întărească biserica poloneză ca instituţie, în cadrul unui plan mai vast, de centralizare a mecanismelor de guvernare ale acestei instituţii. Frederic Jagiello a deţinut funcţiile de episcop al Cracoviei, arhiepiscop de Gniezno şi primat al Poloniei, ajungând, prin decizie papală, cardinal. Datorită acestor realităţi, cardinalul Frederic Jagiello a fost omul cheie al sfârşitului de secol XV şi începutului de secol XVI, în istoria politico-ecleziastică a Poloniei. Bibliografie Dvornik 2001 – F. Dvornik, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, Ed. All, Bucureşti, 2001. Fleckenstein 2000 – J. Fleckenstein, Istoria Germaniei, vol. I, Ed. Teora, Bucureşti, 2000. Gieysztor şi colab. 1979 – A. Gieysztor, S. Kieniewicz, E. Rostworowski, J. Tazbir, H. Wereszycki, History of Poland, Polish Scientific Publishers, Warszawa, 1979. Iorga 1985 – N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Ed. Militară, Bucureşti, 1985. Istoria Românilor, IV – *** Istoria Românilor, vol. IV, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001. Lukowski, Zawadzki 2006 – J. Lukowski, H. Zawadzki, A Concise History of Poland, Cambridge University Press, New York, Cambridge, 2006. Mureşan 1968 – C. Mureşan, Iancu de Hunedoara, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. Nowakowska 2007 – N. Nowakowska, Church, State and Dinasty in Renaissance Poland. The Career of Cardinal Fryderyk Jagiellon (1468-1503), Ashgate Publishing, Hampshire, 2007. Papée 1971 – F. Papée, Imperial expansion and the supremacy of de gentry 1466-1506 în Cambridge History of Poland, Cambridge University Press, 1971. Rezachevici 1980 – C. Rezachevici, Polonia în vremea Jagiellonilor în „Studii şi articole de istorie”, XLI-XLII, Bucureşti, 1980. Setton 1975 – K. Setton (general editor), A History of the Crusades, vol. III, The University of Wisconsin Press, 1975. Tyerman 2006 – C. Tyerman, God’s War. A New History of the Crusades, Penguin Books, London, 2006. Ureche 1997 – G. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera, Chişinău, 1997.

Iorga 1985, p. 208.

VIAŢA LA BORDUL UNEI NAVE MEDIEVALE ŞI CONDIŢIILE DE NAVIGAŢIE ÎN MAREA NEAGRĂ Dr. Andreea Atanasiu-Croitoru Abstract. Life on the Middle Age ship and the Black Sea condition of sailing – The Italian commerce problem in the Black Sea is very complex, the “necklace” of the Italian cities being maybe the most interesting and well done economic system from that time; because of this, for two centuries and more, the springboards Pera-Caffa-Trapezunt are representing the top of the real Genovese economical triangle. The Italian success it can’t be possible without a very strong naval force. The Italian naval force it came from a substantially knowledge of a navigation science, from the ship types which were capable to bear up the commercial and military necessities, from the foundation of a special institutions who contributed to getting out the most important legislative regulations from this time. These legislative regulations were able to reduce to minimum the navigations risks and the risks of the commercial transports, and it was proved the viability of these regulations till today. The biggest and the smallest ships used to have on board a very trig crew structure and this structure maintain the Italian supremacy in the Black Sea basin through the right down knowledge of the navigation art but also, through the level of the commerce that they do. Keywords: Black Sea, ship, crew, commerce, alimentation, payment, hygiene, naval legislation, navigation condition, risk Cuvinte cheie: Marea Neagră, navă, echipaj, comerţ, hrană, salariu, igienă, legislaţie navală, condiţii de navigaţie, risc

Din 1204 şi până la desăvârşirea cuceririi bazinului pontic de către otomani, Marea Neagră a fost o răscruce a drumurilor de negoţ şi un spaţiu de confruntare şi înfruntare între marile puteri navale şi terestre ale vremii. Dacă în prima jumătate a secolului al XIII-lea bazinul pontic a fost mai degrabă o arie marginală a comerţului internaţional, a cărui centru de greutate se afla în Ţara Sfântă, după 1261 şi, mai ales, după 1291, Marea cea Mare a preluat funcţia centrelor creştine din Siria şi Palestina de „placă turnantă”1 a comerţului euro-asiatic. Problema comerţului italian în Marea Neagră este complexă, salba de emporii pontice italiene constituind poate unul din cele mai interesante şi bine puse la punct sisteme economice din acea perioadă; tocmai de aceea, timp de două secole şi mai bine, capetele de pod Pera-Caffa-Trapezunt au reprezentat vârfurile unui adevărat triunghi economic genovez. Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fără o forţă navală. Forţa navală italiană a decurs dintr-o temeinică ştiinţă a navigaţiei, din tipurile de nave adaptate să facă faţă necesităţilor comerciale şi militare, din înfiinţarea anumitor instituţii care au contribuit la elaborarea unor reglementări legislative care să reducă la minim riscurile de navigaţie şi ale transporturilor comerciale, reglementări a căror valabilitate, în anumite situaţii, s-a dovedit perenă. Pentru navigaţia efectivă în Marea Neagră, mare cunoscută ca fiind periculoasă, mai ales din cauza furtunilor iscate brusc, cunoaşterea reţelei de curenţi marini care o brăzdează, a modului de a îi folosi pe cei favorbili şi de a anihila efectele negative ale celorlalţi, a fost atât în secolele XIII-XIV, cât şi mai târziu, o condiţie obligatorie pentru marinari. De altfel, acest specific al Mării Negre, mare care se montează foarte repede, i-a determinat pe navigatorii italieni, marinari experimentaţi, să caute noi soluţii atât tehnice* cât şi juridice (mă refer la reglementările de navigaţie) care au adus un însemnat progres în evoluţia mijloacelor şi instrumentelor de navigaţie2. Marile unităţi navigante sau uşoarele şi agilele galere italiene aveau la bord o structură a echipajului foarte bine pusă la punct, o structură care a contribuit din plin la menţinerea supremaţiei italiene în bazinul pontic prin desăvârşita cunoaştere a artei navigaţiei, dar şi prin nivelul comerţului practicat. Echipajul unei galere se compunea din cca. 300 de persoane, dar în funcţie de voiaj, misiunea trasată sau de navă, se putea reduce la 150 sau mări la 400. Majoritatea o constituiau vâslaşii. Marinarii (homines de pede) erau în jur de 40-50, ei se ocupau cu manevrarea velelor şi a timonei. Numărul lor era completat de personalul înarmat - până la cca. 50 de persoane, ei constituind ceea ce azi se numeşte „infanteria marină”. Statul major obişnuit al unei asemenea nave era format dintr-un comandant care putea fi chiar patronul acesteia, 2-3 subofiţeri şi comandantul soldaţilor de la bord sau, se poate vorbi de comite, 2 subcomiţi, pilotul (după caz) şi un scrib3. În schema de personal a navei existau şi aşa-numiţii specialişti: bucătari (unul sau doi), trâmbiţaşi, dulgheri, călăfătuitori, medicul care îndeplinea şi atribuţia de bărbier şi un preot care, la nevoie, era şi notar4. 1

Brătianu 1988. În navigaţia medievală, odată cu navele negustoreşti mediteraneene, dotate cu vele latine şi rame-cârmă laterale, s-a constatat un cert progres în secolele XIII-XIV. Aceasta a însemnat fracţionarea velelor pe mai mulţi arbori, reîntoarcerea la velele pătrate şi, mai presus de toate, invenţia decisivă a timonei unice laterale. Această inovaţie a făcut, de fapt, trecerea de la navele Antichităţii la navele moderne. Timona unică laterală se folosea încă de la 1200 în marina statelor nordice şi oceanice şi a fost introdusă în Mediterana aproximativ un secol mai târziu, unde a intrat cu denumirea de alla navaresca sau alla bayonesca cu evidentă referire la locul geografic care a făcut-o cunoscută în lume. 2 Atanasiu 2008. 3 Bragadin 1955, p. 40. 4 Karpov 2000, p. 112. *

Înainte de a pleca în voiaj, căpitanul primea de la Senat o listă cu instrucţiuni (commissio). În aceste instrucţiuni erau cuprinse toate normele care reglementau navigaţia, drepturile şi obligaţiile căpitanului, ale patronului şi ale membrilor echipajului, întocmite fie pe baza deciziilor Senatului care priveau muda din anul în curs, fie pe baza practicii navale în vigoare, fie pe baza practicii juridice privind pregătirea galerelor de linie. Alegerea căpitanului galerelor de Romania se oprea asupra persoanelor care împliniseră 30 de ani şi care aparţineau castei nobiliare; nominalizarea se făcea de către Marele Consiliu care vota candidatul, iar numirea în funcţie se făcea cu 2-3 zile înainte de plecare. Ţinând cont de importanţa puterilor căpitanului în calitate de reprezentant al Republicii, de multe ori, Senatul îi atribuia funcţiunea de ambasador având chiar de îndeplinit misiuni diplomatice concrete5. Patronul era comandantul unic al galerei. Prin patron, la Veneţia, se înţelegea o persoană care închiriase o galeră şi îi organiza apoi călătoria. În această categorie intrau comandanţi de navă, armatori (cu alte cuvinte, cei care pregăteau o navă şi reprezentau interesul proprietarilor săi); comandanţi ai galerelor construite şi armate de Comună să o reprezinte şi care primeau salariu de la stat; aşa-numiţii patroni juraţi, oficialii galerelor de nivel mic (patroni giurati, posticii); uneori toţi proprietarii unei nave private erau consideraţi patroni. Doar un nobil putea fi patron. Printre patronii galerelor de linie de Romania - Marea Neagră se aflau reprezentanţi ai multor familii aristocratice6. Rolul patronului era de comandant al galerei şi de persoană cu responsabilităţi financiare, în schimb rolul principal în organizarea voiajului îl avea căpitanul galerelor de Romania căruia îi revenea atribuţia de a conduce muda şi de a controla activitatea patronilor şi oficialilor. Un rol important în corpul de comandă al navelor revenea supracomiţilor şi comiţilor. Supracomitele era comandantul unei nave preponderent militare, pregătită de Comună şi avea funcţiunile patronului. Comitele de pe galerele comerciale se subordona patronului având ca sarcini supravegherea vâslaşilor (era de fapt, ca un şef de echipaj)7. Pe galerele de Romania erau de obicei până la 8 cârmaci care se ocupau de buna guvernare a navei cu ajutorul timonelor, velelor şi parâmelor şi cu organizarea încărcării şi descărcării mărfurilor. Cârmaciul era numit de Senat sau Marele Consiliu8. Spre deosebire de cârmaci, amiralul era considerat primul ajutor al căpitanului; atribuţia sa era aceea de a supraveghea exclusiv navigaţia. El era ales dintre marinarii cunoscuţi ca experţi în navigaţie în şedinţa Colegiului. Acesta trebuia să ţină sub control şi ascultare echipajul şi să îl ajute pe căpitan în diferite încărcinări9. Printre oficialii mudelor de galere se numărau şi piloţii care erau angajaţi pentru tot voiajul sau numai pentru o parte a rutei, mai ales în secolul al XV-lea. Probabil existau şi piloţi permanenţi care primeau un salariu fix, în caz de nevoie, însă, erau angajaţi piloţi speciali pentru Marea Egee, Marea Neagră şi chiar pentru navigaţie până la Moncastro. Un pilot particular era angajat de pildă, pe ruta Istria – Veneţia10. Din echipajul fiecărei galere făceau parte doi scribi (scribani). Unul era considerat mare (maior), iar celălalt era ajutorul său (scriba parvus)11. Astfel, ei erau aleşi de patroni şi aprobaţi de Quarantia fără alte formalităţi. Fiecare scrib presta jurământul de a nu permite încărcarea la bordul navei de marfă fără document de însoţire de la Ufficio all΄Estraordinario. Principala atribuţie a scribului era aceea de a înregistra pe un caiet special toată marfa care era încărcată la bordul navei precum şi cea debarcată şi ţinea contabilitatea chiriilor. Marinarii beneficiau, totuşi, şi de anumite avantaje. Ei puteau transporta gratuit mărfuri în avantaj propriu, transformându-se în oameni de afaceri în timpul escalelor şi, chiar primeau o cotă parte la împărţirea eventualelor prăzi12. Aceştia erau subordonaţi proprietarului sau patronului navei sau reprezentantului acestora13. Pe galere era îmbarcat şi un preot-notar care făcea parte din suita căpitanului şi îndeplinea funcţii de capelan şi notar pentru toată flota. Dacă pleca în voiaj pe o galeră a Comunei, acesta avea dreptul să-şi ia cu el, pentru 5

Karpov 2000, p. 127. S-au remarcat familiile: Contarini (29 persoane), Soranzo (18), Venier (12), Giustinian (11), Morosini (11), Dandolo (10), Bembo (9), da Canal (8), Capello (8), Michiel (8), Dolfin (7), Quirini (7) şi Pisani (7). Toate acestea erau familii favorizate la Veneţia evidenţiindu-se în toate sferele vieţii politice şi economice. Cea mai mare parte a lor (Contarini, Bembo, Dolfin, Dandolo, Giustinian, Michiel, Morosini, Quirini, Soranzo) provenea din antica nobilime veneţiană şi doar câteva familii (Loredan, Vernier) făceau parte din nobilimea nouă. (Karpov 2000, p. 112). 7 Gay 1989, p. 32. 8 Karpov 2000, p. 132. 9 De exemplu, în 1395, amiralul a trebuit, la sosirea galerelor în rada portului Tana, să părăsească nava la bordul unei ambarcaţiuni mici (barcă) şi să-l întâlnească pe consul pentru a se informa dacă galerele pot merge în direcţia Donului până la Tana (Karpov 2000, p. 132). 10 Karpov 2000, p. 133. 11 Lane 1966, p. 240. 12 Forcheri 1974, p. 82. 13 Manolescu 1990, p. 551. 6

activitatea de înregistrare a mărfurilor, un scrib14. Preotul-notar sau scribii, sub autoritatea căpitanului, menţionau toate tipurile de contracte financiare care aveau loc la bordul navelor şi nu numai pe acestea, ca de exemplu: obligaţiile de schimb, testamentele, tranzacţiile ş.a. Fără o înregistrare notarială conformă, nici o operaţiune nu mai era luată în considerare de instituţia judecătorească veneţiană. În documentele de epocă nu s-au găsit referiri concrete la subordonarea scribilor preoţilor-notari, dar e clar, că până la un punct, aveau aceleaşi îndatoriri15. Lista echipajului prevedea şi existenţa unui medic. Colegiul Medicilor s-a constituit la Veneţia încă din 1300 şi, începând din 1322, pe galerele veneţiene de Trapezunt a fost impus un post de medic fizioterapeut pentru îngrijirea echipajului şi a negustorilor. Terapeutul avea şi atribuţia de medic-chirurg16, iar la bordul navei se aflau şi bărbierii care îndeplineau şi rolul de asistent medical. O altă categorie de angajaţi pe nave o reprezentau muzicanţii: trâmbiţaşii, corniştii şi toboşarii. Pe navele tip coccha aceştia făceau parte dintre arbaletieri17. Componenţa echipajului prevedea existenţa la bordul navei şi a unui dulgher şi a unui călăfătuitor. Meseriaşii aveau pe nave, mici locaţii (stacie) personale în care îşi puteau păstra instrumentele de lucru. Le era interzis să depoziteze în aceste locuri mărfuri. În corpul marinarilor se mai aflau şi timonierii, patrulele şi santinelele, cei din urmă trebuiau să supravegheze ruta navei şi în caz de pericol să dea alarma. Nu e prea limpede statutul barcagiului (barcharius). Funcţiunile sale includeau transportul mărfurilor şi oamenilor pe coastă în cazul în care galera nu putea acosta18. Principala forţă militară a galerei era constituită din arcaşi, trăgătorii cu arbaleta, arcuri şi catapulte şi, începând cu secolul al XV-lea, cu bombarde şi tunuri. Arcaşii erau angajaţi atât pe navele militare cât şi pe cele civile, iar această funcţie putea fi ocupată atât de oameni din popor cât şi de nobili, cu vârsta mai mare de 20 de ani, consideraţi nobili da pope. Arcaşilor nu li se permitea să se ocupe cu comerţul şi nici să ia la bord altceva mai mult decât arbaleta şi efectele personale19. Cu timpul încep să fi angajaţi la bordul navelor aşa-numiţii bombisti, tunarii care erau recrutaţi dintre cetăţenii veneţieni. Aceştia aveau atribuţii atât pe mare cât şi pe uscat, ei asigurau serviciul de artilerie la bordul navelor, dar şi în fortăreţele terestre, supravegheau depozitele de muniţie din oraşe având chiar şi sarcina de a fi pompieri în caz de nevoie. În mod obişnuit, o galeră uşoară avea 3 tunari şefi şi 6 tunari obişnuiţi20 Pe galere, „motorul” navei erau vâslaşii, iar un element important în ceea ce-i privea, atât pe ei cât şi practica navigaţiei, îl constituia recrutarea echipajului, modalitatea de alegere a acestuia fiind diferită în funcţie de navă, rigorile ce interveneau în cazul unei nave armate fiind mult mai severe decât cele impuse unei nave comerciale. Condiţiile de angajare erau înscrise în cartea de bord care se afla în grija scribului navei. Noul recrut primea un avans dar avea obligaţia de a găsi doi garanţi solvabili şi pregătiţi ca în situaţia în care respectivul recrut dezerta, să fie capabili să ramburseze suma dublată a avansului. Atunci când recrutul îşi găsea un înlocuitor înaintea îmbarcării, garanţii erau absolviţi de datorie21. La Veneţia de exemplu, profesiunea de vâslaş era iniţial considerată o meserie onorabilă şi foarte folositoare oraşului-republică. Mai târziu, odată cu dezvoltarea flotei şi cu tot mai desele bătălii navale, nivelul social al acestei profesiuni a suferit o schimbare radicală. În faţa dificultăţii de a găsi voluntari pentru o muncă atât de epuizantă s-a trecut şi la metode ilicite de recrutare a braţelor de muncă. Erau trimişi agenţi prin cabarete şi baruri cu misiunea de a organiza partide de jocuri de noroc. Scopul era ca cei care pierdeau şi nu îşi puteau plăti datoria să fie aduşi la galere pentru a fi folosiţi la rame. În secolul al XIV-lea, după exemplul dat de marina catalană, au început să fie puşi la rame condamnaţii la ani buni de închisoare, creându-se astfel cele două categorii de vâslaşi: vâslaşii obligaţi şi vâslaşii liberi22. Se cunosc mai bine modalităţile de recrutare atunci când Genova arma o flotă pentru atingerea obiectivelor sale în politica orientală. Ea a recurs la tragerile la sorţi şi la voluntari. În 1262, de exemplu, pentru a răspunde angajamentelor luate prin tratatul de la Nymphaion, genovezii au impus fiecărei comunităţi ligure intrată sub dominaţia sa, să desemneze un număr de oameni pentru a fi ambarcaţi pe galere. Cei care scăpau prin tragerea la sorţi erau obligaţi să contribuie, totuşi, cu anumite cheltuieli la echiparea navelor23.

Karpov 2000, p. 134. Karpov 2000, p. 135. 16 Karpov 2000, p. 136. 17 Karpov 2000, p. 137. 18 Karpov 2000, p. 137. 19 Karpov 2000, p. 139. 20 Gay 1989, p. 30. 21 Balard 1978, p. 573. 22 Bragadin 1955, p. 43. 23 Balard 1978, p. 573. 15

În ceea ce-i privea pe voluntari, ei veneau din cele mai diverse locuri: din diferite regiuni ale Italiei, din Spania, din insulele Egeei sau din comptuarele genoveze din Orient. Solda era plătită de patronii navei24. În secolul al XV-lea, din 200 de condamnaţi sau prizonieri care trăgeau la rame, aproximativ 60 erau voluntari25. În general, marina veneţiană a folosit destul de puţin sclavii, condamnaţii sau prizonierii la rame. Republica a continuat să recruteze vâslaşi liberi în majoritate din Dalmaţia şi să folosească condamnaţii pe o singură escadră comandată de un „Guvernator al condamnaţilor”, prizonierii de război erau puşi la rame atunci când trebuiau înlocuite locurile goale lăsate de cei ucişi în luptă26. În secolul al XIV-lea, atât la Genova cât şi la Veneţia, condiţia vâslaşilor s-a agravat. Amplasaţi 4 sau 5 oameni la o ramă, câteodată chiar mai mulţi, aşezaţi pe o banchetă îngustă, pentru a bate apa cu ramele se ridicau de pe locul lor şi se reaşezau într-un ritm dat de o tobă sau o trompetă27. O galeră obişnuită număra aproximativ 250 de oameni la rame, galeasa avea nevoie chiar de 500. Zeci de mii de condamnaţi la galere munceau în flotele oraşelor din Marea Mediterană, care numărau până la 100 de galere, cum era cazul Veneţiei sau al Genovei28. În mod obişnuit se vâslea „în pătrimi”, cu numai un sfert sau jumătate din echipaj la rame, în ture de o oră şi jumătate. Acest tip de vâslire economică era de obicei, cel mai bun mijloc de a naviga, având mereu o parte din echipaj odihnită, gata să preia schimbul29. Un om de forţă medie putea acţiona rama la intensitate maximă timp de o oră dar, cu toate acestea, vâslaşii erau obligaţi să manevreze ramele cu mare viteză timp de 11 sau 12 ore30. Atunci când cei aflaţi în astfel de situaţii nu îşi mai reveneau, ceea ce se întâmpla destul de des, erau aruncaţi peste bord ca să fie un exemplu pentru ceilalţi. Bătăile (ritmul tobelor) pentru o vâslire accelerată erau de 20 pe minut, adică o lovitură de rame la 3 secunde, un ritm care, în mod evident nu putea fi menţinut prea mult timp. Vâslirea cea mai rapidă se executa atunci când nava trebuia să scape dintr-o urmărire, să intre sau să iasă dintr-un port. Cu toţi oamenii la posturi, odihniţi, la fiecare lovitură de vâslă, nava avansa la o lungime egală cu 7 bănci (ceva mai puţin de 10 metri). Pentru o oră, maxim două, pe o mare liniştită şi fără vânt se putea ajunge la 5-6 noduri. Un început de viteză de 25-26 de bătăi pe minut dădea o viteză de 6-7 noduri dar, aşa cum am mai arătat, nu putea dura mai mult de 15-20 de minute31. Majoritatea acestor vâslaşi erau foşti sclavi condamnaţi la galeră care îşi ispăşiseră pedeapsa dar nu fuseseră capabili să-şi tăiască viaţa liberă într-un alt mod şi se întorseseră pe nave în chip de voluntari. Ei primeau un favor în plus, puteau să-şi lase părul să crească32. Alte două categorii de vâslaşi la galeră erau condamnaţii care îşi ispăşeau pedeapsa şi prizonierii de război (negri sau turci). Aceştia erau tunşi într-un mod care îi făcea uşor de recunoscut dacă evadau. Primii erau raşi în cap în timp ce prizonierii de război, care puteau fi daţi la schimb, în anumite ocazii, cu creştini capturaţi de galerele turceşti purtau un moţ de păr33. Diferitele categorii de vâslaşi se deosebeau şi prin felul în care erau îmbrăcaţi34. În port, dacă din diferite motive nu li se putea face baie, se punea peste ei o copertină pentru a-i feri de soare. Era unica măsură care se lua pentru protejarea lor. Dacă un trăgător la rame încerca să evadeze şi era prins, i se tăiau urechile (pedeapsă rezervată tuturor dezertorilor), iar dacă era recidivist i se tăia un picior; şi cum nu exista chirurg la bord, în ambele cazuri erau lăsaţi să moară din cauza hemoragiei abundente35. Munceau complet goi, iar efectele personale pentru un an erau: două perechi de pantaloni, două cămăşi, o vestă roşie de pus peste haine şi o manta de iarnă. În afară de acestea, mai aveau o beretă roşie şi două pături ce trebuiau să ajungă la toată echipa unei rame36. Iarna, condamnaţii primeau rufărie de corp, iar voluntarii care aveau dreptul să coboare pe ţărm mai primeau încălţăminte, ciorapi şi câte două pături. În sfârşit, singurul lucru pe care îl mai aveau în posesie era o bucată de lemn care avea forma unei pere, pe care o purtau la gât, legată cu un lanţ. Rostul acestei pere era acela că atunci când galera se lupta cu o alta, vâslaşii trebuiau să muşte obiectul de lemn pentru a nu urla de frică şi a nu provoca panică şi dezordine mai mare. Fiind încătuşaţi de ramă sau de bancă, dacă galera se scufunda, de cele mai multe ori, piereau şi ei o dată cu nava37. 24

Balard 1978, p. 574. Koslovski 1960, p. 145. 26 Bragadin 1955, p. 43. 27 Loon 1935, p. 102. 28 Koslovski 1960, p. 141. 29 Gay 1989, p. 36. 30 Loon 1935, p. 104. 31 Gay 1989, p. 36. 32 Loon 1935, p. 104. 33 Loon 1935, p. 107. 34 Koslovski 1960, p. 142. 35 Loon 1935, p. 108. 36 Loon 1935, p. 107. 37 Loon 1935. 25

În perioada rece, în timpul întreruperii navigaţiei, condamnaţii erau duşi în închisori mari construite tocmai în acest scop în multe dintre porturile Mării Mediterane38. Regulamente complete şi aspre precizau obligaţiile tuturor celor ce se aflau pe galere în ceea ce priveşte trasul la rame şi grija pentru bunurile navei. Pe galerele veneţiene, condamnaţii nu erau scoşi niciodată din lanţuri. Înainte de legare ei erau stigmatizaţi pe frunte cu fierul roşu şi aveau anumite obligaţii: să tragă la rame, să coasă ferţele39 velelor şi să cârpească hainele echipajului. În ceea ce-i priveşte pe voluntari, munca presupunea matisirea40 şi întreţinerea parâmelor, precum şi întinderea, coborârea şi fixarea tuturor manevrelor velelor41. Condiţiile de trai ale celorlalţi membri ai echipajului erau diferite. Pe puntea de la pupa se aflau câteva cabine pentru comandant şi oficialităţi. Ofiţerii inferiori dormeau în castelul din prova, marinarii se odihneau pe unde puteau dar mai ales în castelul de la prova în timp ce vâslaşii, aşa cum am mai arătat, mâncau, dormeau şi mureau legaţi de bancă42. Igiena. Revenind la navă, este clar că pe o galeră, bastimentul cu cel mai mare echipaj, pe o suprafaţă destul de redusă trebuiau să-şi ducă existenţa 200-400 de persoane. Astfel încât, viaţa la bord trebuie să fi fost destul de dură chiar şi pentru ofiţeri şi comandant. E suficient de spus că nu doar serviciul ci practic toată viaţa echipajului se desfăşura sub cerul liber, fără cel mai mic confort şi fără întrerupere timp de mai multe luni. Fiecare îşi ducea zilele ad litteram la locul de muncă, iar în această situaţie condiţiile de igienă sunt foarte greu de imaginat43. Cu toate că regulamentele prevedeau inclusiv respectarea unei anumite igiene, în practică, pe galere, ea era deplorabilă. Una dintre principalele cauze ale acestei stări era înghesuiala în care trăiau oamenii la bordul navelor medievale. Ziua, vâslaşii şedeau aproape lipiţi unul de altul, iar noaptea, marinarii dormeau pe rembate, soldaţii pe o platformă lungă între bancurile pe care se trăgea la rame, copii de marină în diferite colţuri ale navei, iar condamnaţii ghemuiţi pe jos, cu capul rezemat de bancuri. Numai când galera intra într-un port, ei mai puteau să-şi destindă mădularele, deoarece atunci rămâneau la bord numai supraveghetorii, condamnaţii şi prizonierii şi se mai făcea puţin loc44. În astfel de condiţii, aşa cum am mai spus, era imposibil să se respecte o igienă personală, aproape inexistentă de altfel, în acele secole chiar şi în înalta societate. Comandantul general al flotei veneţiene, Alessandro Contarini spunea, în anul 1539, că „…până şi oamenii liberi ai echipajului nu se spălau niciodată decât dacă voiau să înoate. Rar când se tundeau sau se bărbiereau. Cei mai mulţi dintre ei nu aveau alte rufe decât cele de pe ei, pe care trebuiau să le poarte mereu, indiferent dacă erau uscate sau umede. Ei împrăştiau păduchii pe întreaga galeră cu aceeaşi uşurinţă cu care aceştia se înmulţesc, fără a face vreun efort pentru a scăpa de ei”45. În fiecare dimineaţă, deţinuţii se îndepărtau de locurile lor numai atât cât le permitea lungimea lanţurilor, pentru a-şi curăţa hainele de păduchi şi pentru nevoile fiziologice. În timpul trasului la rame, ei îşi făceau nevoile sub ei, între bancuri, iar una dintre obligaţiile marinarilor de serviciu era să spele cu apă bancurile şi spaţiile dintre ele. Înghesuiala, în astfel de condiţii, într-un spaţiu atât de strâmt a sutelor de oameni transpiraţi, nespălaţi sau prea rar spălaţi, plini de insecte, făcea ca galera să răspândească o duhoare insuportabilă care semnala cu precizie prezenţa ei în port şi să devină adevărate focare de infecţie46. Comandantul şi ofiţerii de pe galere, nobilii şi demnitarii care le vizitau sau călătoreau la bordul lor foloseau parfumuri tari sau tutun de mestecat pentru a suporta mai uşor mirosurile emanate. Se pare că răspândirea moscului în Franţa, în secolul al XVIII-lea, se datorează tocmai acestei încercări a ofiţerilor de pe galere de a scăpa de miros47. În ceea ce priveşte hrana personalului navigant trebuie spus că dieta se supunea oarecum standardelor internaţionale şi era stabilă. Cea mai timpurie informaţie despre raţiile marinarilor vine de la Marino Sanudo zis şi Torsello. În jurul lui 1320, el a descris planul cruciatei împotriva Egiptului făcând referiri şi la aspectele logistice, el a menţionat necesităţile de provizii ale flotei. Acestea fuseseră distribuite în conformitate cu raţiile alocate pe galerele veneţiene ale timpului. În cele ce urmează vom prezenta raţiile zilnice precum şi valoarea lor nutriţională48.

Koslovski 1960, p. 143. Ferţă – fâşie de pânză de formă dreptunghiulară care, cusută împreună cu alte asemenea fâşii formează o velă (Bejan coord. 2006). 40 Matisire – a îmbina capetele a două parâme – sau un capăt de parâmă pe o parâmă – prin împletirea şuviţelor (Bejan coord. 2006). 41 Koslovski 1960, p. 142. 42 Clerc-Rampal f.a., p. 144. 43 Bragadin 1955, p. 42. 44 Koslovski 1960, p. 145. 45 Koslovski 1960, p. 146. 46 Koslovski 1960, p. 146. 47 Koslovski 1960, p. 146. 48 Lane 1966, p. 263. 39

Alimentaţia la bord consta în biscuiţi, carne sărată, boabe, brânză şi vin şi uneori ciorbă de legume cu năut, fasole şi mazăre. Se foloseau din plin uleiul de măsline, oţetul, ceapa şi usturoiul. În timpul secolului al XIV-lea, carnea sărată a fost înlocuită cu cea proaspătă, uscată sau conservată în alt mod. În timpul staţionărilor hrana se mai diversifica cu fructe proaspete, verdeaţă ş.a49. Hrana la bordul navelor, pentru condamnaţi, se constituia din biscuiţi şi vin, Liber Gazarie obligându-i pe patroni să aloce fiecărui marinar, 30 de uncii de biscuiţi pe zi adică apoximativ, 800 de grame50, numai de sărbători mari primeau salată şi vin, iar în cazuri excepţionale, supă de fasole sau boabe. Raţia de hrană a oamenilor liberi din echipaj se compunea din 1 kg (2 livre) de pesmeţi, o porţie de carne proaspătă sau sărată, jumătate de raţie de brânză sau patru sardele, puţin vin şi untdelemn51. Ofiţerii şi supraveghetorii primeau aceeaşi hrană ca şi oamenii liberi, dar în porţii duble52. Hrana marinarilor era constituită din: biscuiţi (panis biscoti) – 715 gr. (1 1/2 libre), aceştia aveau 2,674 calorii; vin (vini) – 536 gr. (1/4 libra) cu 375 calorii; brânză (casei) – 40 gr. (1 oncia), cu 159 calorii; carne sărată de porc (de porcinis carnibus salitis) – 52 gr. (39/30 oncie), cu 367 calorii şi fasole (fabae) – 98 gr. (1/40 quartarolae), cu 340 calorii53. Mâncarea era calorică şi satisfăcea principalele necesităţi fiziologice ale organismului, ea cuprindea 71,3% carbohidraţi, 14,3% grăsimi şi 14,4% proteine. Cu o dietă de acest gen se făcea simţită absenţa vitaminelor, dar nici nu s-au constatat îmbolnăviri de scorbut54. Dacă într-adevăr, primeau 114,4 gr de proteine şi un total de 3,915 calorii pe zi, echipajele veneţiene ale Evului Mediu erau destul de bine hrănite. Sanudo Torsello dă informaţii cu privire la distribuirea alimentelor. Pentru fiecare om de pe galeră, scribul furniza bucătarului 3 uncii de carne în fiecare duminică şi jumătate din această cantitate fiecărui om, în primele 4 zile ale săptămânii. Din carnea sărată de porc, bucătarul făcea o fiertură cu legume, de obicei fasole. Dar, cu excepţia zilei de duminică, când carnea fiartă sau pusă în supa de fasole, cunoştea o distribuţie generală, în celelalte zile, aceasta era distribuită într-o zi unei jumătăţi a echipajului şi a doua zi celelaltei jumătăţi. Astfel, relata Sanudo, ei aveau carne la masă, sub o formă sau alta, 5 zile pe săptămână. În următoarele două zile, vineri şi sâmbătă, meniul era alcătuit din legume, mâncare şi/sau supă55. În zilele de post carnea era înlocuită cu brânza, cu verdeaţă şi usturoi, sardele şi usturoi, ş.a. Uneori, printre produsele alimentare se aflau şi ouăle. Alimentaţia echipajului şi a negustorilor era ceva mai variată: limbă, peşte proaspăt, migdale, zahăr (zahărul era considerat o doctorie şi un produs minunat), tipuri mai bune de vin, printre care de soiul malvasia şi pâine de făină56. Distribuirea de carne şi brânză echipajelor de pe galere este specificată de legile veneţiene din 1302-1303 (Le Deliberazioni del Consiglio dei Rogati. Senato), confirmate şi de alte surse de la începutul secolului al XIV-lea. Pe navele private erau aleşi doi negustori, aceştia depuneau jurământ că vor veghea la respectarea drepturilor echipajului şi că acesta îşi va primi raţiile alimentare cuvenite. Pentru galerele comunale capitano era responsabil cu supravegherea fiecărui comandant de galeră, aceştia trebuind să hrănească echipajul potrivit codurilor de legi. Codul larg răspândit în vestul Mediteranei, „Consolato del Mar”, cerea ca echipajul să fie hrănit cu carne duminica, marţea şi joia, iar minestra să fie dată în celelalte zile. Celor care trăgeau la rame, mâncarea le era furnizată de trei oameni din echipaj, care, sub supravegherea ofiţerului secund, se poziţionau unul la pupa, unul la prova şi unul la mijlocul navei şi distribuiau alimentele57. Este puţin probabil ca măsurile, cantităţile cerute de lege să fi fost respectate cu stricteţe. Tot Sanudo menţionează că a văzut pe vase, deşi raţia zilnică de pâine era de 15-12 uncii, că marinarilor li se dădeau, de fapt, 9 uncii. Ba mai mult, se practica obiceiul ca marinarii să-şi cumpere un supliment de hrană sau vin dacă nu le ajungea raţia zilnică. Hotărârile Senatului reglementau încărcarea şi dispunerea proviziilor alimentare la bordul navelor. Pe fiecare galeră era prevăzut un loc special pentru aceasta, măsurând 11 picioare (3,8 m) în lungime, iar dacă patronii utilizau aceste spaţii pentru a depozita mărfuri erau amendaţi58. De asemenea, pe galeră trebuia, să existe permanent o provizie de alimente pentru numai 22 de zile, iar pentru galerele care plecau din Constantinopol în jurul Mării Negre, rezervele erau calculate la 50 de zile. Astfel, fiecare galeră 49

Karpov 2000, p. 145. Forcheri 1974, p. 82. 51 Bragadin 1955, p. 42. 52 Koslovski 1960, p. 144. 53 Lane 1966, p. 264. 54 Karpov 2000, p. 146. 55 Lane 1966, p. 265. 56 Karpov 2000, p. 146. 57 Lane 1966, p. 265. 58 Karpov 2000, p. 146. 50

avea la bord un minim de 150 de cântare (7.840 kg) de alimente59. Patronilor le era interzis să vândă aceste provizii fiind pasibili de o amendă de 5 ducaţi pentru fiecare cântar lipsă. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, un negustor plătea pentru masă, 3 groşi pentru sine şi unul pentru camerist; la jumătatea aceluiaşi secol plătea 3,5 groşi, respectiv, 1,5 groşi; iar în secolul al XV-lea, 4 şi respectiv, 2 groşi. Străinii plăteau ca şi veneţienii. Dacă un negustor nu putea vărsa imediat banii datoraţi pe mese, sumele rămase neachitate erau date la Ufficio all´Estraordinario la întoarcerea la Veneţia60. Ordinea în care se servea masa pe navă arăta cu exactitate ierarhia socială. Patronul trebuia să supravegheze organizarea a 2 sau 3 mese: una pentru căpitan, arbaletieri-nobili, capelan, medic, negustori şi alţi nobili, a doua pentru oficialii oameni din popor, amiral, consilier, scribi, balestrieri nenobili ş.a., a treia pentru vâslaşi, marinari şi camerişti61. Pe majoritatea galerelor se mai admitea, în mod neoficial, ca în timpul liber, vâslaşii să lucreze obiecte ca scobitori, curele, punguliţe, ciorapi, broşe, catarame, ş.a. pe care să le vândă în porturi, iar cu banii obţinuţi să-şi cumpere vin sau de-ale mâncării. La aceste vânzări mijlocitorul era de obicei conducătorul cantinei vâslaşilor, adesea un fost condamnat62. În timpul escalelor, de cele mai multe ori, foarte lungi, patronii se străduiau să reducă la minimum personalul navigant pentru a diminua cheltuielile, urmând să angajeze un nou echipaj în momentul plecării navei63. În pofida acestor stări de lucruri trebuie recunoscut faptul că prin tot ceea ce a reprezentat echipajul unei nave: comandanţi, oficiali, marinari şi vâslaşi, acesta a dovedit abilitatea şi măiestria navigatorilor italieni care s-au afirmat nu numai în operaţiuni negustoreşti ci şi în bătăliile navale care au fost destul de numeroase şi care le-au conferit un prestigiu universal. Condiţiile de navigaţie în Marea Neagră dădeau practic, ritmul navigaţiei care se realiza între italieni şi regiunile Mării Negre, iar acest ritm a fost deosebit de important pentru intensitatea traficului comercial, numeroase fiind cauzele care stânjeneau voiajele, vinovate de încetinirea comunicaţiilor maritime cu Orientul fiind: întâlnirile cu piraţii sau inamicii republicilor italiene, condiţiile climaterice sau şederile prelungite în marile porturi64. Toate acestea constituiau o mare ameninţare pentru navigaţie ridicându-i gradul de risc şi, în consecinţă, costurile65. O altă cauză a ritmului lent de navigaţie o constituia faptul că aceste ambarcaţiuni navigau în apropierea coastei pentru a se putea refugia mai uşor în caz de nevoie, iar noaptea nu navigau deloc66. Se pare că cea mai serioasă problemă era cea a escalelor lungi. De exemplu, datele mudelor stabilite de veneţieni pentru navele care veneau din spaţiul bizantin (Romania), erau în 1328: de la Constantinopol, 15 martie-15 aprilie şi 15 septembrie-31 octombrie; din Romania (incluzând Creta şi Negroponte), 15-30 aprilie şi 15 septembrie-31 octombrie67. Genova, la rândul ei, prin Officium Gazarie a încercat rezolvarea problemei prin limitarea timpilor morţi ai escalelor astfel: 8-10 zile la Pera, 10 zile la Trapezunt şi la Tana şi oprire obligatorie de o zi la Caffa68. Contractele notariale încheiate la Chilia permit cunoaşterea duratei unei călătorii pe traseul Licostomo-PeraLicostomo-Chilia. Prin contractul încheiat în 12 august 1360, în care se menţiona că nava Sf. Ioan se pregătea să facă un transport de cereale pe traseul Licostomo-Pera, patronul ei se angaja ca, după întoarcerea din prima călătorie, să facă un nou transport de grâne pe acelaşi traseu. Contractul a fost înnoit la 21 sau 22 septembrie 1360, când aceeaşi navă aflată acum pe canalele braţului Chilia, se pregătea să ridice pânzele pentru Pera. Aşadar, în cursul primei călătorii nava Sf. Ioan, la 12 august încă nu plecase de la Licostomo spre Pera, iar la 21 sau 22 septembrie, se întorsese deja şi se afla la Chilia, călătoria dus-întors pe traseul amintit efectuându-se în mai puţin de 40 de zile69. În ceea ce îi priveşte pe veneţieni, explicaţia reducerii timpului de încărcare a mudelor are câteva motivaţii: - scurtarea timpului călătoriei determina posibilitatea practicării mai multor voiaje pe an; - o întoarcere mai rapidă la destinaţie presupunea un mod eficient de a folosi atât navele cât şi capitalul investit; - faptul că la Veneţia traficul de mărfuri cunoştea un ritm foarte alert o transforma pe aceasta într-o piaţă mondială unde se putea găsi orice, în orice cantitate70.

Balard 1970, p. 454-455. Karpov 2000, p. 148. 61 Karpov 2000, p. 145. 62 Koslovski 1960, p. 145. 63 Manolescu 1990, p. 551. 64 Balard 1978, p. 576. 65 Karpov 2000, p. 54. 66 Balard 1978, p. 576. 67 Lane 1966, p. 131. 68 Balard 1978, p. 576. 69 Manolescu 1990, p. 550. 70 Lane 1966, p. 133-136. 60

De multe ori se produceau întârzieri şi din cauza factorului uman, nu numai a condiţiilor atmosferice. Nu o dată, piloţi mai puţin încercaţi duceau nava drept în mijlocul pericolului. Un act notarial veneţian din 1469, menţionează un asemenea episod. Un pilot, după ce a calculat eronat ruta şi a pierdut contactul cu celelalte nave din convoi, deşi a încercat, nu a reuşit să găsescă un loc favorabil acostării pe litoralul Asiei Mici. În acelaşi timp, un vânt puternic venit dinspre vest a târât nava de la Heracleea Pontică în vecinătatea portului Sinope, unde a nimerit în mijlocul unei furtuni71. Se poate adăuga la acţiunile de acest fel şi disciplina slabă a echipajului. În 1370, de pildă, marinarii de pe galerele de Romania, în timpul voiajului de întoarcere de la Tana la Veneţia au atacat un orăşel din Dalmaţia ucigând câţiva locuitori. Curtea din Veneţia a intervenit dar fără a pedepsi prea aspru pe vinovaţi72. Unul dintre factorii care bulversau ritmul navigaţiei era şi sosirea iernii73. Începând cu luna noiembrie navigatorii preferau să nu plece în călătorie pe ruta care pornea din Constantinopol sau Pera spre Trapezunt. Ei se încumetau pe acest drum numai în cazuri de extremă urgenţă dar chiar şi aşa, uneori erau nevoite să se întoarcă din drum. Cu siguranţă însă, transformările tehnice ale noilor ambarcaţiuni permiteau reducerea limitelor de timp impuse de anotimpul rece dar, chiar şi aşa, navigaţia nu a reuşit să devină anuală74. În ceea ce priveşte Genova, ţinând seama de factorii de risc în anotimpul rece, Statutele de la sfârşitul secolului al XIII-lea - începutul secolului al XIV-lea, interziceau explicit voiajele în perioada 1 decembrie-15 martie75. Din actele lui Antonio di Ponzó reiese că pentru navigaţie erau favorabile lunile martie-mai, august-octombrie şi fireşte, iunieiulie. Traficul se rărea sau se oprea în timpul anotimpurilor nefavorabile din noiembrie până în februarie76. Potrivit hotărârilor Marelui Consiliu Veneţian, din 18 ianuarie 1292, navelor veneţiene li s-a dat aprobarea de a naviga în Marea Neagră numai în perioada cuprinsă între 1 aprilie şi mijlocul lunii octombrie. La începutul secolului al XV-lea, navele veneţiene au căpătat dreptul de a rămâne în zona Mării Negre până la 1 noiembrie şi în anumite cazuri chiar mult mai târziu77. Cu toate acestea, navele puternice riscau navigând şi în lunile nefavorabile, în cele din urmă doar luna ianuarie părând a fi exceptată din toate cursele lungi. Deşi în această lună, de reală pauză, negustorii şi armatorii se înţelegeau asupra locului de plecare al navelor la venirea primăverii78, în realitate, în bazinul Mării Negre, navigaţia genoveză se oprea o scurtă perioadă, câteva săptămâni în ianuarie şi februarie. Fapt notat şi de scriitorii bizantini contemporani, George Pachymeres de exemplu, scria că italienii cu taridele lor navigau activ în Marea Neagră chiar şi în timpul iernii79. Navele care parcurgeau ruta din zona septentrională a Mării Negre şi de la gurile Donului, în afara pericolului furtunilor şi al vânturilor contrare, riscau să rămână prinse în gheaţă. În consecinţă statul veneţian obliga patronii galerelor să ia măsurile de siguranţă ce se impuneau. Astfel, o dată cu sosirea frigului, de la mijlocul toamnei (de regulă, de la 10 octombrie) era interzis galerelor să urce pe fluviu până la Tana, acestea fiind nevoite să arunce ancora în apropierea gurilor Donului80. Ceaţa, vânturile puternice şi furtunile constituiau de fapt, pericolul principal în navigaţia din Marea Neagră în perioada iernii şi chiar a toamnei. Celebrul cronicar florentin Giovanni Villani vorbeşte de un eveniment teribil, o furtună îngrozitoare care a traversat Marea Neagră în 1323 şi care a distrus cca. 100 de ligna mari, fapt ce a provocat mari daune negustorilor veneţieni, genovezi, pisani şi greci, acesta nefiind un eveniment singular81. 71

Karpov 2000, p. 46. Karpov 2000, p. 61. 73 De cele mai multe ori iarna a destabilizat ritmul navigaţiei. De exemplu, în 1442 şi 1443, legătura dintre Italia şi Trapezunt a fost întreruptă complet când o galeră veneţiană care se îndrepta spre Trapezunt a reuşit să se întoarcă în Marea Neagră abia în decembrie. Întârzierea fusese provocată în Negroponte iar acum, din cauza iernii, nava rămăsese blocată în Marea Neagră fără posibilitatea de a se întoarce în ţară. O lungă perioadă de timp, Veneţia a fost convinsă că a pierdut această navă cu atât mai mult cu cât galerele de la Tana, care trebuiau să o însoţească, după ce au aşteptat-o în Constantinopol vreme de 130 de zile s-au întors la Veneţia la 7 martie 1443. După ce a iernat 4 luni, se pare la Trapezunt, nava crezută pierdută, s-a reîntors în patrie la 27 iunie 1443, dar întârzierea ei a provocat mari pagube negustorilor şi patronilor săi (Karpov 2000, p. 41-42). 74 Karpov 2000, p. 39. 75 Balletto 1976, p. 134. 76 Manolescu 1990, p. 550. 77 Karpov 2000, p. 41. 78 Balard 1978, p. 579. 79 Karpov 2000, p. 41. 80 Karpov 2000, p. 46. 81 În 1325, galera La΄Capello care venea de la Veneţia şi călătorea spre Trapezunt a fost aruncată pe ţărm (ivit in terram) încărcătura fiind prădată. În octombrie 1431, două galere veneţiene trimise la Tana au naufragiat în apropierea promontoriului Meganone. O parte a echipajului a fost luat prizonier de genovezi şi aruncat în închisoare la Caffa, pentru că cele două republici se găseau în acea perioadă în raporturi de ostilitate. Bailul veneţian la Constantinopol s-a văzut nevoit să răscumpere echipajul. În 1403, noiembrie, în apropierea portului Carpi, o puternică furtună care, potrivit 72

Nu numai furtunile dar chiar şi o simplă schimbare a direcţiei şi vitezei vântului putea să aibă consecinţe nedorite asupra unei ambarcaţiuni. Totuşi, din documente rezultă clar faptul că pierderea navelor în acest fel era un eveniment destul de rar. Potrivit calculelor făcute de Michel Balard pe baza analizei unui mare număr de acte notariale din secolele XIII-XIV, rata naufragiilor navelor genoveze pe rutele orientale era de unul pe an82. Un loc periculos era şi intrarea în Strâmtori. În toamna lui 1390, în această zonă, a naufragiat o navă plecată de la Caffa cu o încărcătură de grâne şi alte mărfuri. Pe lângă paguba materială suferită, au pierit în incident, 40 de membri ai echipajului83. Problema naufragiilor este prezentă în legislaţia maritimă elaborată de marile puteri maritime italiene şi în practica asigurărilor pusă la punct începând cu sfârşitul secolului al XIII-lea. În afara măsurilor menite să evite supraîncărcarea navei, la Genova, de exemplu, Il Liber Gazarie, din 1330, a obligat patronii galerelor pentru Romania şi Cipru să navige „in conservaticho”, adică în convoi, pentru diminuarea riscurilor pe mare84. O altă daună provocată navigaţiei comerciale o constituiau furturile, un fenomen destul de răspândit în epocă. În secolul al XV-lea apar multe cazuri de acest gen instrumentate de Senatul veneţian. Patronii chiar au fost obligaţi să angajeze persoane care să se ocupe exclusiv cu supravegherea mărfii. Dacă se fura din marfă paguba era suportată de multe ori chiar de către patronul navei. Chiar cei angajaţi să păzească sau să inventarieze marfa furau din ea. Un scrib de pe o galeră de Trapezunt, responsabil cu îmbarcarea produselor alimentare, a sustras vin, brânză şi carne sărată. Din acest motiv a fost pedepsit ca hoţ şi a fost nevoit să plătească o amendă reprezentând dublul valorii mărfurilor sustrase şi a fost scos dintr-o astfel de funcţie85. Un alt factor de risc în timpul navigaţiei erau epidemiile şi maladiile ce loveau echipajele şi pasagerii, acestea atingând uneori dimensiuni catastrofice. În 1347, din opt galere genoveze care veneau din Marea Neagră de unde luaseră ciumă, nu au intrat în portul Genova decât patru; toţi membrii echipajelor deja infectaţi au murit până la ultimul, ei fiind cei care au difuzat oribila maladie în Europa. Lecţia „morţii negre” nu a fost în van atât genovezii cât şi veneţienii au introdus metoda carantinei86 pentru toate navele suspectate că ar avea la bord oameni bolnavi de maladii contagioase. O certă ameninţare pentru navigaţie au constituit-o şi acţiunile ostile pe care veneţienii şi genovezii le îndreptau unii împotriva altora şi asalturile flotei otomane ale Emiratului de Sinope împotriva navelor şi aşezărilor italiene. Periodic izbucneau conflicte militare între republicile maritime italiene, între acestea şi Bizanţ şi Imperiul de Trapezunt87. În concluzie, între principalii factori de risc pentru navigaţie în Marea Neagră, care reies din documentele vremii deosebim: atacurile directe contra navelor; acţiunile inamicilor şi, implicit, situaţia politică care puteau prejudicia navigaţia (sunt luate în considerare doar acţiunile din zona Mării Negre); epidemiile; daunele materiale provocate de întreruperea ritmului navigaţiei, prin întârzierea sosirii galerelor, interzicerile de intrare în port ş.a.; factorii climaterici. Traseul cel mai periculos în epocă, pe ruta de la Veneţia la Tana şi la Trapezunt, îl constituia Marea Egee. Galerele de linie naufragiau foarte rar, dar această siguranţă nu venea din absenţa riscului (care era foarte ridicat) ci era rezultatul atât al măsurilor luate pentru păstrarea siguranţei cât şi al sistemului de reglare a navigaţiei galerelor comerciale88. Desigur că navele ce riscau şi plecau în lunile de toamnă şi iarnă, interzise, în mod normal, navigaţiei, cădeau cel mai des pradă intemperiilor devenind victime sigure ale naufragiilor despre care vorbesc chiar şi actele notariale. Totuşi, aceste „accidente“ nu sunt cele mai numeroase, cele mai multe fiind pierderile cauzate de acţiunea oamenilor, pirateria cunoscând în secolele XIII-XIV epoca sa de glorie89. În pofida acestor stări de lucruri trebuie recunoscut faptul că prin tot ceea ce a reprezentat echipajul unei nave: comandanţi, oficiali, marinari şi vâslaşi, acesta a dovedit abilitatea şi măiestria navigatorilor italieni care s-au afirmat nu numai în operaţiuni negustoreşti ci şi în bătăliile navale care au fost destul de numeroase şi care le-au conferit un prestigiu universal. Problema supremaţiei italiene în bazinul pontic, cu implicaţiile ei profunde în plan politic, economic, social, al schimburilor de valori culturale, este imensă şi deosebit de variată şi se află într-un proces de permanentă îmbogăţire. marinarilor, nu se mai întâlnise de 12 ani, a provocat distrugerea unei caracca şi a unei galeotte a genovezilor din Pera. În toamna sau iarna lui 1435 a naufragiat şi a fost distrusă cu tot cu încărcătură o navă genoveză, a lui Pietro Donato, care naviga de la Moncastro la Caffa (Karpov 2000, p. 42-43). 82 Balard 1978, p. 586; vezi şi Balard 1999. 83 Karpov 2000, p. 43. 84 Vitale 1951, p. 104. 85 Karpov 2000, p. 44. 86 De pildă, în 1458, o navă genoveză care se îndrepta spre Caffa venind de la Trapezunt unde izbucnise epidemia de ciumă a fost oprită şi băgată în carantină înainte de a intra în port (Karpov 2000, p. 64). 87 Acţiuni de acest fel fiind constatate în anii 1327, 1348, 1362 şi 1367 (Karpov 2000, p. 46). 88 Karpov 2000, p. 64. 89 Balard 1978, p. 587.

Bibliografie Atanasiu 2000 – Andreea Atanasiu, Condiţii de navigaţie în Marea Neagră, în secolele XIII-XIV, în „Analele Dobrogei”, S.N., an VI, nr. 1, Constanţa, 2000. Atanasiu 2007 – Andreea Atanasiu, Condiţii salariale, de igienă şi hrana personalului navigant la bordul unui bastiment medieval, în „Anuarul Muzeului Marinei Române-2007”, tom X, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa, 2007. Atanasiu 2006-2008 – Andreea Atanasiu, Factori de risc ai navigaţiei în Marea Neagră în secolele XIII-XIV, în „Analele Dobrogei”, S.N., an IX, Constanţa, 2006-2008. Atanasiu 2008 – Andreea Atanasiu, Veneţienii la Tana: anii 1335-1336, în vol. Vocaţia Istoriei. Prinos profesorului Şerban Papacostea, editori Ovidiu Cristea şi Gheorghe Lazăr, Brăila, 2008. Atanasiu 2008 – Andreea Atanasiu, Veneţia şi Genova în Marea Neagră. Nave şi navigaţie (1204-1453), Muzeul Brăilei-Editura Istros, Brăila, 2008. Balard 1970 – Michel Balard, A propos de la bataille du Bosphore. L’expédition génoise de Paganino Doria à Constantinople (13511352), în, „Travaux et Mémoires”, 4, 1970. Balard 1978 – Michel Balard, La Romanie Génoise (XII-e–début du XV-e siècle), I-II, Rome, 1978. Balard 1999 – Michel Balard, Naufrages sur le routes d’ Orient (XIV-e-XV-e siècles), în Le Naufrage, Actes du Colloque tenu à l’ Institut Catholique de Paris (28-30 janvier 1998), Honoreé Champion Éditeur, Paris, 1999. Balletto 1976 – Laura Balletto, Genova. Mediterraneo. Mar Neo (secc. XIII-XV), în „Studi e testi-Serie storica“, Civico Istituto Colombiano, Genova, 1976. Balletto 1993 – Laura Balletto, A Caffa nel 1298-1299, în I problemi del Mar Nero nel passato e nel presente, Genova, 1993. Bejan coord. 2006 – Cdor. (r) Anton Bejan-coordonator, cam. (r) Raymond Stănescu, cdor. (r) Neculai Pădurariu, dr. Carmen Atanasiu, cdor. (r) Ovidiu Victor Ionescu, cdor. (r) Paul Ionescu, Dicţionar enciclopedic de marină, Bucureşti, 2006. Bragadin 1955 – Marc Antonio Bragadin, Histoire des Républiques Maritimes Italiennes. Venise-Amalfi-Gênes-Pise, Paris, 1955. Brătianu 1988 – Gh. I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini şi până la cucerirea otomană, ed. Victor Spinei, II vol., Bucureşti, 1988. Clerc-Rampal f.a. – G. Clerc-Rampal, La Mer. La Mer dans la nature. La Mer et l’home, Paris, f.a. Forcheri 1974 – Giovanni Forcheri, Navi e navigazione a Genova nel Trecento (Il Liber Gazarie), în „Collana Storica di fonti e studi”, Genova, 1974. Gay 1989 – Francisco Gay, Le costruzioni navali nell’Arsenale di Venezia, supliment la „Rivista Maritima”, 1989. Karpov 2000 – Serghei Pavlovici Karpov, La navigazione veneziana nel Mar Nero. XIII-XV secc., Ravenna, 2000. Koslovski 1960 – B. Koslovski, Istoricul navei, Bucureşti, 1960. Lane 1966 – Frederic C. Lane, Venice and history, foreword by Fernand Braudel, Baltimore, 1966. [ed. franceză Frederic C. Lane, Venise une république maritime, Paris, 1985]. Loon 1935 – H. W. van Loon, La conquete des Mers. Histoire de la Navigation, Paris, 1935. Manolescu 1990 – Radu Manolescu, Comerţul şi transportul produselor economiei agrare la Dunărea de Jos şi pe Marea Neagră în secolele XIII-XV, în „Revista Istorică”, I, 1990, 6. Papacostea şi colab. 2006 – Şerban Papacostea, Andreea Atanasiu, Ovidiu Cristea, Virgil Ciocâltan, Ştefan Andreescu, Nagy Pienaru, Ştefan G. Gorovei, Anca Popescu, Andrei Pippidi, Ileana Căzan, Adrian Tertecel, Marea Neagră. Puteri maritime-puteri terestre (secolele XIII-XVIII), Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2006. Vitale 1951 – V. Vitale, Le fonti del diritto marittimo ligure, Genova, 1951.

VIAŢA RELIGIOASĂ ŞI BISERICEASCĂ ÎN ZONA VLAŞCA (SECOLELE XIII-XVI) Drd. Gabriel-Felician Croitoru Abstract. The religious and clerical life in the Vlasca area (XIII-th – XVI-th centuries) – On the background of a gradually evolving Romanian society in southern Carpathians and of an undergoing establishment of Walachia, an intense religious and clerical activity was documented within the area of Vlasia Forest and Burnaz Field - very well bordered by Danube Delta, Gavanu-Burdea Field and the river-meadows of Arges and Sabaru, between the XIII-th and the XVIII-th century. There were approximately 40 hermitages and monasteries throughout the given area – some of them established by the ruling lords of Walachia – wich fulfilled the people's spiritual demands, soothed by the nearby churches. Keywords: religious life, clerical life, Vlasca area, Giurgiu, hermitage, monastery, spirituality. Cuvinte cheie: viaţă religioasă, viaţă bisericească, zona Vlaşca, Giurgiu, sihăstrie, mănăstire, spiritualitate.

În amplul context al istoriografiei româneşti, cercetarea istorică ecleziastică îşi are locul său distinct, corelânduse permanent şi ineluctabil cu trecutul istoric românesc şi universal, reuşind astfel integrarea sa în cercetarea istorică interdisciplinară. Referindu-se la istoria românească, la cadrul spaţial-temporal şi la circumstanţele specifice în care a evoluat viaţa religioasă creştină pe actualul teritoriu al României, majoritatea cercetătorilor au căzut de acord că procesul creştinării daco-romanilor a fost complex şi îndelungat, cu elemente incipiente în secolul I şi desăvârşit în secolele IV-VI. După această perioadă, păstrarea şi răspândirea învăţăturilor creştine au fost facilitate, în cadrul romanităţii orientale, de legăturile neîntrerupte dintre populaţiile autohtone de pe ambele maluri ale Dunării de Jos, indiferent de influenţele exercitate, sub diferite forme, de populaţiile migratoare. Dacă despre aportul hunilor şi avarilor, care au stăpânit în secolele IV-V şi teritoriul actual al României nu există foarte multe date, în schimb, despre rolul pecenegilor, uzilor (oguzilor) şi cumanilor în istoria României există mai multe informaţii. Prezenţa şi dominaţia pecenegilor în zona gurilor Dunării, şi în special a părţii răsăritene a teritoriului actual al României este atestată între sfârşitul secolului al IX-lea şi jumătatea secolului al XI-lea, chiar şi după bătălia de la Lebunion (1091), când izvoarele vremii pomenesc masacrarea marii majorităţi a acestora. După o perioadă relativ scurtă de prezenţă a uzilor (oguzilor), mare parte din spaţiul românesc de astăzi a intrat, vreme de aproape două veacuri, sub dominaţia cumanilor, populaţie de neam turcic, înrudită direct cu pecenegii şi uzii. Prin comparaţie cu aceştia însă, prezenţa cumanilor în spaţiul carapato-danubian şi influenţa lor majoră asupra populaţiei autohtone este mult mai consistent probată decât a celorlalte populaţii de aceeaşi origine1, un argument major în acest sens fiind denumirea de Cumania sau Terra Cumanorum dată regiunii extracarpatice în documentele cancelariilor bizantine sau maghiare. Se poate aprecia că pentru perioada secolelor IX-XIII, dominaţia pecenegilor, uzilor şi cumanilor în spaţiul carpato-danubian a reprezentat un factor politic, militar, economic şi cultural important, care a influenţat în timp procesele istorice regionale, inclusiv pe cel de etnogeneză2. Cu toate acestea, influenţele amintite nu au putut schimba decisiv credinţa creştină a românilor, cu atât mai mult cu cât aceasta s-a răspândit în masa populaţiei într-un proces de durată şi de difuziune treptată şi nu prin autoritatea unui factor politic3, ca în cazul altor popoare. De asemenea, în mare parte a teritoriului carpato-danubian structura etnică a populaţiei a rămas neschimbată. În acest context, era normal ca slavii, aşezaţi la nordul Dunării începând cu a doua jumătate a secolului al VII-lea, să denumească ţinutul dominat de Câmpia Burnazului – bine delimitat din punct de vedere geografic de lunca Dunării, Câmpia Găvanu-Burdea şi luncile Argeşului şi Sabarului4, cu numele de Vlaşca (Vlăsia), înrădăcinând astfel, prin toponime, străvechiul nume al romanităţi creştine dunărene, cel al vlahilor5. Importanţa deosebită a arealului vlăscean pentru stăpânitorii teritoriului de la nord de Dunăre, inclusiv pentru domnitorii Ţării Româneşti, era dată atât din punct de vedere economic (cuprindea suprafeţe agricole, cu sol mănos şi

Gemil 2010, p. 11. Gemil 2010, p. 10. 3 Giurescu 1973, p. 351. 4 Mihăilescu 1925, p. 6. 5 Există opinii conform cărora denumirea Vlaşca poate fi explicată prin prisma faptului că teritoriul acesteia a apărut iniţial ca un promontoriu al regiunii cu sate româneşti dese de la nord, din regiunea subcarpatică (Donat 1956, p. 90). 2

era traversat de importante drumuri comerciale, care făceau legătura între spaţiul nord-dunărean şi zona balcanică) cât şi strategic, prin existenţa unor bune vaduri de trecere a Dunării, precum cel de la Giurgiu-Rusciuc6. De asemenea, pădurile întinse pe zeci de mii de hectare, cunoscute sub numele generic de Codrii Vlăsiei, ca şi lacurile naturale din această parte au format încă înainte de întemeierea Ţării Româneşti o vatră isihastă autohtonă la nordul Dunării. Aceşti factori, precum şi dezvoltarea şi consolidarea treptată a societăţii româneşti de la sud de Carpaţi, inclusiv din punct de vedere politic, au făcut posibilă apariţia în zona Codrilor Vlăsiei, în perioada secolelor XIV-XVIII a circa 40 de sihăstrii, schituri şi mănăstiri7, care veneau în completarea nevoilor spirituale ale populaţiei, ostoite de bisericile de mir din zonă. Cu toate că în general, în documentele din perioada cuprinsă între jumătatea secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, „cinul preoţesc” este foarte rar amintit, se ştie că preoţii ortodocşi români erau legaţi puternic de locuitorii în mijlocul cărora trăiau, de care nu se deosebeau nici prin îmbrăcăminte şi nici prin preocupările majore. Preoţii munceau alături de ceilalţi locuitori fie la câmp, fie în diferite meserii, în vatra localităţii, având obligaţii atât faţă de autoritatea bisericească cât şi faţă de cea laică. În plus, unii dintre ei, ca ştiutori de „ceva carte”, erau şi scriitori de acte sau diate8. Nu se poate preciza în mod clar autoritatea bisericească ce hirotonea preoţii, cu atât mai mult cu cât până în anul 1359, nu se cunoaşte numele nici unui ierarh ortodox muntean. Cu toate acestea, în perioada secolelor X-XIV a existat o organizare religioasă primară a locuitorilor din afara arcului carpatic, aşa cum reiese şi din scrisoarea Papei Grigore al IX-lea către principele de coroană al Ungariei, Bela, din 14 noiembrie 1234, în care acesta aminteşte că „... sunt, după câte aflăm, nişte popoare numite valahi, care deşi se socotesc creştini, totuşi, având diferite rituri şi obiceiuri, comit fapte necreştineşti. Căci dispreţuind biserica romană, nu primesc tainele bisericeşti de la venerabilul frate al nostru ... episcopul cumanilor, care are diaceza acolo, ci de la oarecari pseudo-episcopi ce ţin de ritul grecilor”9. Cel mai probabil, scrisoarea papală se referă nu la episcopi propriu-zişi, ci la reprezentanţi itineranţi ai episcopatelor ortodoxe, care transmiteau hirotonia preoţilor, printr-un drept de transmisiune indirectă10. Situaţia s-a schimbat după înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei, în 1359, când aceasta a primit recunoaşterea canonică a Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol, preoţii din Vlaşca, subordonându-se noii eparhii muntene. De menţionat, în acest context, este o scrisoare trimisă de Patriarhul Ecumenic Calist I (1350-1354 şi 13551363) domnitorului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru (1352-1364), în care se recunoştea, în temeiul hotărârii Sinodului Patriarhiei de la Constantinopol şi în virtutea harului hirotoniei întru arhiereu, dreptul Mitropolitului Iachint al Ungrovlahiei „să întărească pe citeţi în toată eparhia şi enoria lui, să ridice în treaptă ipodiaconi şi diaconi, să hirotonească preoţi şi să ia pe mâna sa toate drepturile din orice parte ar fi”11. Sprijinul domnitorilor Ţării Româneşti la înfiinţarea şi bunăstarea bisericilor şi mănăstirilor era esenţial, cu atât mai mult cu cât, de multe ori, acestea puteau oferi diverse servicii autorităţii domneşti. Un exemplu în acest sens este constituit de un document din 11 mai 1409, prin care Mircea cel Bătrân (1386-1418) scutea de dări satul Pulcouţii, închinat de jupân Galea mănăstirii Strugalea (dispărută azi, pe vatra căreia s-a ridicat ulterior mănăstirea Glavacioc) din Vlaşca, ca să rămână spre folosul mănăstirii, căreia domnitorul i-a adăugat din partea sa 15 găleţi de grâu pe an, 2 buţi cu vin şi pescuitul de 3 zile în bălţile domniei12. Cel mai vechi aşezământ mănăstiresc din Vlaşca se pare că a fost schitul Babele, azi dispărut, ridicat în satul omonim13, pe malul stâng al râului Neajlov, în imediata apropiere a localităţii Velea (vatră de sat medievală părăsită, situată pe teritoriul comunei Bulbucata). Faptul că localitatea Velea, pe Neajlov este amintită, sub forma „Vela”, şi în „Itinerarul de la Bruges” (circa 1380-1390), se poate datora unor informaţii date de misionarii catolici, care duceau în acea perioadă o muncă susţinută de convertire la catolicism a populaţiei ortodoxe de la Dunăre14. Pentru că domnitorul Vlad al IV-lea Călugărul (1481, 1482-1495) a refăcut schitul Babele în anul 1494, pisania bisericii, pierdută azi dar copiată de Mitropolitul Neofit în 1744, arăta drept ctitori pe „Vladul voievod şi fiii săi Radul şi Mircea voievod”15. Cu toate acestea, daniile făcute de-a lungul timpului de domnitorii Neagoe Basarab (1512-1521) sau

Giurescu 1968, p. 34. Bălan 1982, p. 209. 8 Şerbănescu şi colab, 1987, p. 143. 9 Giurescu 1973, p. 352. 10 Panaintescu 1968, p. 329-330. 11 Apud Păcurariu 1992, p. 257. 12 Diaconescu 1980, p. 1053. 13 Azi satul Babele, comuna Clejani, jud. Giurgiu. 14 Călători, I, 1968, p. 25. 15 Giurescu 2007, p. 90. 7

Alexandru Coconul (1623-1627) nu au putut opri procesul de ruinare al mănăstirii Babele, care în timp, a fost înlocuită de o biserică de mir. Mănăstirea Glavacioc16, despre care se credea că a fost înfiinţată tot de Vlad Călugărul, a fost ctitorită însă de Mircea cel Bătrân17, aşa cum reiese dintr-un document din 20 iunie 1507, emis de cancelaria de la Târgovişte a lui Radu cel Mare (1495-1508), prin care domnitorul întărea proprietatea mănăstirii asupra satelor Călugărenii de pe Neajlov, Călugărenii din Teleorman şi Velea: „Din mila lui Dumnezeu, Io Radul voevod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui Vlad voevod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele hramului şi lăcaşului (...) sfintei mânăstiri numite Glăvăciov şi părintelui egumen şi tuturor fraţilor întru Hristos, care trăesc în acel loc sfânt, ca să le fie satele, anume Călugărenii dela Neajlov toţi şi Călugărenii dela Teleorman jumătate, pentru că acele sate sunt dăruite de strămoşii noştri şi încă dela Mircea voevod. Iar alte sate le-a dăruit sfintei mânăstiri părintele domniei mele Vlad voevod: Velea toată şi Izvârta şi cu tot hotarul şi cu morile (...)”18. Mănăstirea Glavacioc este menţionată pentru prima dată într-un document din anul 1441 prin care domnitorul Vlad Dracul (1436-1442, 1443-1447) îi întărea dreptul de proprietatea asupra „satelor anume: pe Neajlov ocina lui Berilă şi la Buteşti ocina lui Micul al lui Banco şi la Teleorman, Mirceşti, care a dat-o Radul banu”19. Aşezământul s-a aflat în atenţia lui Vlad Călugărul, care a refăcut biserica din zid (construcţia finalizându-se în timpul domniei fiului său, Radu cel Mare) şi i-a acordat mai multe danii, prin două hrisoave emise la 16 iunie 1493 şi 4 septembrie 149520. De altfel, locul special al mănăstirii Glavacioc pentru Vlad Călugărul este dat de faptul că domnitorul a fost adus de la Buda – unde murise în 1495 – şi înmormântat aici21. În timp, mănăstirea va mai beneficia de atenţia şi grija altor domnitori, precum Alexandru Mircea (1568-1574, 1574-1577), Mihnea Turcitul (1577-1583, 1585-1591) sau Constantin Brâncoveanu (1688-1714), care fie au acordat danii suplimentare, fie au contribuit la refacerea bisericii sau chiliilor. De asemenea, se cunosc şi boieri care au fost binefăcători ai mănăstirii (Hamza banul, rudă apropiată a Craioneştilor, Marga cea tânără, fiica lui Matei-banul din Caracal) şi care au fost înmormântaţi aici. Mănăstirea Bolintin, cunoscută multă vreme sub numele de „Mănăstirea din Pădurea Mare”, azi dispărută, nu a fost încă localizată din punct de vedere arheologic, fiind acreditată ideea că a fost ctitoria marelui logofăt Pilea, membru în sfatul domnesc al lui Mihail I (1418-1420), fiul şi urmaşul lui Mircea cel Bătrân. Iniţial, la sfârşitul secolului al XIV-lea, a fost construită o biserică de lemn. Se pare că sihaştrii de la Bolintin cunoşteau pe ucenicii Sfântului Grigore Sinaitul şi chiar pe el personal, înfiinţarea sihăstriei fiind influenţată de tradiţia isihastă contemplativă22 a marelui sinait23. De altfel, ctitorul lăcaşului, logofătul Pilea, a organizat aici o şcoală de caligrafi şi miniaturişti, el însuşi (devenit după călugărie Filotei) devenind protopsalt şi scriitor de cărţi bisericeşti24. Dintr-un hrisov al lui Alexandru I Aldea (1431-1436), dat în Târgovişte la 15 martie 1433, prin care se întărea mănăstirii dreptul asupra satului Bolintin, reiese că aceasta a avut hramul Bunavestire: „Alexandru voevod, fiul lui Mircea voevod Basarabă, mănăstirii Bolintinu din pădurea cea mare, unde este Buna Vestire, preste apa Argeşului, împotriva Bucşanilor, ca să-i fie satu ce să numeşte Bolintinu, jumătate”25. Drepturile mănăstirii asupra satului vor fi reconfirmate de Vlad Dracul, printr-un alt hrisov, dat tot în Târgovişte, la 23 august 143726. Un alt hrisov dat mănăstirii Bolintin este de la Vladislav al II-lea (1447-1448, 1448-1456), la data de 29 aprilie 1453, prin care întăreşte vechile proprietăţi: „Se dă sfintei mănăstiri din Pădurea cea Mare la Bolintin, ca să-i fie satul Bolintinul şi moara, care au cumpărat-o Pavel de la Stoica la Neajlovu şi cu loc de fân. Şi via de la Răzvad, care a închinat-i Pilea logofătu şi altă vie de la Aninoasa. Şi au cumpărat domnia mea jumătate din Bucşani şi am închinat-o 16

Era situată în nordul fostului judeţ Vlaşca. În prezent, mănăstirea se află în satul Glavacioc, comuna Ştefan cel Mare, jud. Argeş. 17 Dobrescu 1910, p. 1359-1360. 18 Documente 1951, doc. 38, p. 42. 19 Documente 1953, doc. 101, p. 110. 20 Giurescu 2007, p. 90. 21 În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, mănăstirea Glavacioc a fost restaurată, cu această ocazie punându-se şi o nouă lespede pe mormântul lui Vlad Călugărul, dar care, între timp, a fost distrusă. 22 Semnificativ în acest sens este faptul că hramurile mănăstirilor din Vlaşca erau legate de numele Maicii Domnului: Strugalea era „mănăstirea prea curatei născătoare de Dumnezeu”, Bolintinul stătea sub pavăza Bunei Vestiri iar Glavaciocul se afla sub protecţia „lăcaşului blagoveşteniei a prea curatei născătoare de Dumnezeu” (Theodorescu 1974, p. 315). 23 Bălan 1982, p. 213. 24 Bălan 1982, p. 214. 25 Documente 1953, doc. 84, p. 95. 26 Documente 1953, doc. 94, p. 104.

mănăstirii. Şi încă au închinat Stoica şi Dan şi Pătru, Dragomireşti de la Dâmboviţa şi 4 sălaşe de Ţigani şi Bucşani la Argeş, şi celelalte”27. Două decenii mai târziu, Laiotă Basarab (1473, 1474, 1475-1476, 1476-1477) la 1474 şi Ţepeluş Vodă (14771481, 1481-1482) la 1479 confirmau proprietăţile, ultimul adăugându-le şi o vie cumpărată de la un turc, Cepal Mustafa. Într-un alt hrisov din 31 august 1479, semnat la Bucureşti, acelaşi Ţepeluş Vodă scutea mănăstirea Bolintin „să nu dea vamă la Brăila şi la Dârstor şi la Giurgiuv şi la Sfiştov şi la Nicopoe şi la Ţimbru”28. Viaţa călugărească a continuat la mănăstirea Bolintin vreme de mai bine de două secole, unii dintre sihaştri contribuind la înfiinţarea altor sihăstrii în zona Vlaşca, precum Tânganu, Căscioarele sau Babele. După domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601), sub ameninţarea otomană, mănăstirea a intrat într-o fază de declin, până la jumătatea secolului al XVII-lea (ultima atestare documentară a mănăstirii este din 21 septembrie 1656), când mănăstirea Bolintin s-a desfiinţat. Cu toate că o bună perioadă s-a considerat că Vlad Ţepeş (1448, 1456-1462, 1476) este ctitorul29 mănăstirii Comana, situată în imediata vecinătate a bălţii şi pădurii cu acelaşi nume, începuturile acesteia datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea, sub forma unui metoh ridicat de călugării de la Glavacioc pentru mai buna şi uşoara administrare a moşiilor din jur, primite prin danii. Dovadă în acest sens este un document din 27 septembrie 1461, emis de cancelaria lui Vlad Ţepeş, fără a se cunoaşte cui îi este adresat, în care se menţionează că „i-am dat domnia mea satul Călugăreni şi hotarul, ca să fie hotarul dela metoh pe calea Giurgiului până la calea Prundului şi din calea Prundului până la calea Mujdreanului şi din calea Mujdreanului în jos până în vale, ca să fie hotarul până unde se împreună cu balta Comanei, drept în iazerul Câlniţei”30. Actul nu vorbeşte despre o ctitorie a lui Vlad Ţepeş la Comana (care în mod normal, ar fi trebuit să fie amintită), ci doar despre existenţa unui metoh, probabil al mănăstirii Glavacioc31, din care s-a dezvoltat o mănăstire de sine-stătătoare. Mult mai târziu, în 1588, boierul Radu Şerban din Coiani32, viitorul domnitor al Ţării Româneşti (1601, 16021611) şi urmaş al lui Mihai Viteazul, a început zidirea unei noi mănăstiri la Comana, pe pământurile moştenite de la mama sa, Maria din Coiani, iar alegerea locului de ridicare a fost uşurat33 de existenţa zidurilor unei vechi mănăstiri. Din această perioadă s-au descoperit urmele unei biserici de plan dreptunghiular, care avea fundaţie din cărămidă iar partea superioară din bârne. Interiorul bisericii era tencuit şi pictat, găsindu-se urme de vopsea roşie şi albastru închis. În jurul acestei bisericuţe erau chiliile mănăstirii34. Printre schiturile şi mănăstrile vlăscene, care vor cunoaşte o dezvoltare considerabilă începând cu jumătatea secolului al XVI, trebuie amintite Căscioarele, Tânganu, Cernica sau Căldăruşani, unele dintre acestea devenind centre de cultură bisericească românească. Cu toate că în perioada secolelor XIV-XVI, în arealul vlăscean fiinţau mai multe vetre mănăstireşti iar dovezile de locuire permanentă în zona Giurgiu sunt atestate arheologic încă din preistorie35 şi documentar de la sfârşitul secolului al XIV-lea36, în vatra oraşului nu există atestări arheologice sau documentare referitoare la existenţa unei biserici, ortodoxe sau catolice. Importanţa poziţiei strategice a Giurgiului a făcut ca Mircea cel Bătrân să ridice pe un ostrov din faţa oraşului o cetate de piatră37, capabilă să controleze comerţul pe Dunăre şi să apere aşezarea civilă de atacurile otomanilor, ajunşi la Dunăre38. Cel mai probabil, domnitorul a făcut mai multe drumuri în oraş pentru a supraveghea construirea cetăţii, iar la 23 septembrie 1403, la Giurgiu, a parafat tratatul de alianţă cu Polonia. Prezenţa lui Mircea cel Bătrân la Giurgiu trebuie să fi fost destul de frecventă pe parcursul construirii cetăţii, astfel încât, tot de aici, la 11 mai 1409, domnitorul 27

Documente 1953, doc. 116, p. 125. Documente 1953, doc. 163, p. 164. 29 Unii autori susţin că sihăstria Comana a luat fiinţă în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, sub influenţa călugărilor refugiaţi de sub Imperiul latin de răsărit (1204-1262) (Bălan 1982, p. 217). 30 Documente 1953, doc. 124, p. 132. 31 Andreescu 2008, p. 99. 32 Azi satul Mironeşti, jud. Giurgiu. 33 „Revista ortodoxă” 2009, p. 23. 34 După eforturile depuse de preotul protoiereu Marin Croitoru al jud. Giurgiu, sprijinit de episcopul vicar patriarhal Roman Ialomiţeanu, la 1 august 1992, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, mănăstirea Comana a fost resfinţită şi redeschisă. 35 Zona imediat învecinată a oraşului Giurgiu (punctul „Malu Roşu”) beneficiază de dovezi arheologice care demonstrează locuire umană stabilă începând încă din preistorie (circa 35.000–10.000 î.Hr.) (Ilinca şi colab. 1986, p. 21). 36 Giurgiu este amintit punctual în două documente străine foarte importante, „Itinerariul de la Bruges” şi „Codexul latin de la Paris”, datate în perioada 1380-1390 (Călători, I, 1968, p. 25). 37 Cel mai probabil, cetatea a fost construită ca urmare a campaniei sultanale din 1388. 38 Andreescu 2008, p. 31. 28

emitea un act pentru mănăstirea Strugalea, iar la 17 mai 1411, împreună cu toţi dregătorii, a reînnoit tratatul cu regele polonez Vladyslav Jagello. Faptul că Mircea cel Bătrân şi-a alcătuit tratatele de alianţă cu Polonia în „cetatea noastră Giurgiu”39 şi că într-o scrisoare din 30 ianuarie 1431 a lui Dan al II-lea (1420-1421, 1421-1423, 1423-1424, 1426-1427, 1427-1431), prin care acesta reînnoia privilegiile comerciale ale negustorilor braşoveni în Ţara Românească, Giurgiu este amintit în rândul „târgurilor şi vămilor ţării”40 relevă evoluţia localităţii, care s-a dezvoltat în timp, având funcţii citadine, specifice Europei răsăritene, complementare funcţiei militare şi strategice ale cetăţii. De menţionat este şi faptul că la dezvoltarea aşezării, un rol important l-a avut schela, devenită mult mai dinamică după cucerirea Giurgiului de către otomani41. Chiar şi în postura unui oraş sau chiar târg, pentru perioada amintită nu trebuie imaginat că diferenţa între Giurgiu şi aşezările rurale era foarte mare, în condiţiile în care, pe temeiul descoperirilor arheologice, s-a apreciat că un sat considerat mare din Ţara Românească, Coconi, putea atinge sau chiar depăşi cifra de 20 de gospodării. Rezultatele arheologice demonstrează, pentru secolele IX-XIV, dar şi pentru cele următoare, zone de locuire foarte intensă în Moldova şi de frecvente aşezări în Muntenia propriu-zisă, îndeosebi părţile Buzăului şi ale Brăilei, ale Bucureştiului şi a luncii Dunării, cu precădere între Giurgiu şi Păcuiul lui Soare42. Pe fondul lipsei unor documente clare, dar ţinând cont că „n-au fost niciodată vremuri în care satul să nu-şi aibă preotul lui”43, putem doar presupune că iniţial, în Giurgiu a existat o biserică, probabil din lemn44, conform obiceiurilor autohtone45, de care beneficiau atât locuitorii oraşului cât şi membrii garnizoanei cetăţii. Iar cum prezenţa lui Mircea cel Bătrân la Giurgiu a fost destul de des semnalată, nu este exclusă nici o implicare a domniei, dacă nu în construirea, cel puţin în sprijinirea materială a unei biserici a oraşului. După campania sultanală condusă de Mehmed I (1413-1421), din 1417 sau – mult mai probabil – din 141946, cetatea Giurgiu a intrat sub stăpânirea otomană, nu însă şi oraşul, care va continua să se afle sub autoritatea domnitorului Ţării Româneşti47 până spre sfârşitul secolului al XV-lea. Către finele secolului al XV-lea, cetatea, oraşul şi ţinutul înconjurător au fost transformate în kaza – teritoriu aflat sub administraţie otomană ai cărei locuitori, indiferent de religie, etnie şi stare socială, se supuneau legilor otomane48. Este perioada când, devenit parte integrantă a Imperiului Otoman, Giurgiu a avut parte de schimbări profunde, inclusiv din punct de vedere al structurii etnice şi confesionale, alături de români începând să locuiască aici turci, greci, albanezi, armeni sau evrei, populaţii nelipsite din oraşele porturi otomane sau din cele comerciale levantine49. Pentru mai bine de patru secole, românii din Giurgiu şi din aşezările creştine ale kazalei, au fost supuşi unor restricţii din partea otomanilor în ceea ce priveşte practicarea credinţei creştine şi construirea de lăcaşe de cult, determinate în primul rând de faptul că religia creştină era doar tolerată, nepunându-se însă discuta despre un regim vădit discriminatoriu aplicat românilor prin prisma religiei practicate50. Spre exemplu, bisericile se putea ridica doar cu aprobarea specială din partea autorităţilor otomane, credincioşii erau nevoiţi să plătească o taxă specială, iar construcţiile religioase trebuiau să îndeplinească o serie de criterii: să nu fie cu turle, să nu aibă clopote şi să nu fie mai înalte decât clădirile religioase musulmane51. Dealtfel, statutul juridic al locuitorilor din kazaua Giurgiu, asimilaţi locuitorilor creştini din Imperiul Otoman, a fost stabilit, până în 1829, în lumina prescripţiilor Coranului, care a stat la baza întregului drept islamic52. Favorizată de poziţia geografică şi de mediul natural – mult diferit faţă de cel de azi – viaţa religioasă a zonei Vlaşca s-a dezvoltat în condiţii normale până în perioada secolelor XV-XVI, fiind afectată ulterior de prezenţa 39

Damian şi colab. 1995, p. 13. Şerbănescu şi colab. 1987, p. 46. 41 Croitoru 2007, p. 20. 42 Giurescu 1973, p. 23. 43 Şerbănescu şi colab. p. 142. 44 O catagrafie din 1810, efectuată în cuprinsul Mitropoliei Ungrovlahiei, consemna că bisericile din lemn reprezentau, încă, în judeţul Vlaşca, circa 80% din totalul celor existente (Giurescu 1973, p. 130). 45 Iorga 1995, p. 33-34. 46 Maxim 1993, p. 224. 47 Spre exemplu, printr-un document din 30 ianuarie 1431, domnitorul Dan al II-lea, întărea unele privilegii comerciale negustorilor braşoveni, stabilind ca taxa vamală de la Giurgiu să fie de 3 taleri pentru 100 de taleri de marfă (Ionaşcu şi colab. 1975, p. 20). 48 Andreescu 2008, p. 33. 49 Giurescu 1972, p. 40. 50 Mateescu 1977, p. 971-975. 51 Păcurariu 1977, p. 181. 52 Dură 1988, p. 112. 40

permanentă a otomanilor la sud de Dunăre şi în kazalele de la Turnu şi – mai ales – Giurgiu, precum şi de desele incursiuni ale acestora pe teritoriul Ţării Româneşti. Acestora li s-au adăugau existenţa schelei Giurgiu, unde se transporta zahareaua şi produsele pe care ţara le datora Porţii şi drumurile comerciale care străbăteau întreaga zonă şi care implicau obligaţii de întreţinere şi cărăuşie. Bibliografie Andreescu 2008 – Mihail M. Andreescu, Civilizaţia românească medievală. Ţara Românească în secolele XIV-XVIII, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008; Bălan 1982 – Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească (secolele IV-XX), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982; Călători, I, 1968 – Călători străini despre Ţările Române, I, (1331-1550), ediţie îngrijită de Maria Holban, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968; Croitoru 2007 – Gabriel-Felician Croitoru, Evoluţia portului Giurgiu de la origini până în 1945, Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa, 2007; Damian şi colab – Ancu Damian, Ion Bălan, Giurgiu – momente istorice, f. e., Bucureşti, 1995; Documente 1951 – Documente privind istoria României, veacul XVI, B. Ţara Românească, I (1501-1525), Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1951; Documente 1953 – Documente privind istoria României, veacul XIII, XIV şi XV, B. Ţara Românească, (1247-1500), Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1953; Donat 1956 – Ion Donat, Aşezările omeneşti din Ţara Romînească în secolele XIV-XVI, în „Studii. Revistă de istorie”, an IX, nr. 6, 1956; Diaconescu 1980 – Pr. Ilie Gh. Diaconescu, Vatra mînăstirii Glavacioc în secolele XV-XIX, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCVIII, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1980; Dobrescu 1910 – Nicolae Dobrescu, Din istoria bisericii române. Secolul al XV-lea, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XXXIII, nr. 12, martie 1910; Dură 1988 – Nicolae Dură, Ţările Române şi naţiunile creştine din Balcani în perioada dominaţiei otomane (sec. XIV-XIX), în „Biserica Ortodoxă Română”, an CVI, nr. 5-6, mai-iunie 1988; Gemil 2010 – Tasin Gemil, Peste un mileniu de existenţă a populaţiei turco-tătare pe teritoriul României, în volumul Moştenirea istorică a tătarilor, I, coord. Tasin Gemil şi Nagy Pienaru, Bucureşti, 2010; Giurescu 1968 – Constantin C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăila, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968; Giurescu 1972 – Constantin C. Giurescu, Contribuţiuni la studiul originilor burgheziei române până la 1848, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972; Giurescu, 2007 – Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, II, De la Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul, Editura All, Bucureşti, 2007; Giurescu 1973 – Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV-XV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973; Ilinca şi colab 1986 – Nicolae Ilinca, Dan Căpăţână, Giurgiu. Mic îndreptar turistic, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1986; Ionaşcu şi colab, 1975 – Ion Ionaşcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României, I (1354-1920), Editura Politică, Bucureşti, 1975; Iorga 1995 – Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti Româneşti (ediţia anastatică), Editura 100+1 GRAMAR, Bucureşti, 1995; Mateescu 1977 – Tudor Mateescu, Organizarea ecleziastică a românilor din Dobrogea în timpul stăpânirii otomane, în „Biserica Ortodoxă Română”, an CXV, nr. 9-12, septembrie-decembrie 1977, p. 971-975; Maxim 1993 – Mihai Maxim, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în Evul Mediu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993; Mihăilescu 1925 – Vintilă Mihăilescu, Vlăsia şi Mostiştea. Evoluţia geografică a două regiuni din Câmpia Română, în „Buletinul Societăţii Regale de Geografie”, tom XLIII (1924), Bucureşti, 1925; Panaitescu, 1968 – P.P. Panaintescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968; Păcurariu 1977 – Mircea Păcurariu, Viaţa bisericească în Dobrogea şi în părţile Dunării de Jos, în secolele XV-XIX, în volumul De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină, Editura Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1977; Păcurariu 1992 – Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992; Revista ortodoxă 2009 – Mănăstirea Comana, vatră a monahismului din judeţul Giurgiu, în „Revista ortodoxă”, periodic al Episcopiei Giurgiului, seria a II-a, an III, nr. 13, februarie 2009; Şerbănescu şi colab, 1987 – Nicolae Şerbănescu, Nicolae Stoicescu, Mircea cel Mare (1386-1418). 600 de ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987; Theodorescu 1974 – Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (secolele X-XIV), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1974.

ACŢIUNI NAVALE ALE DOMNITORULUI MIHAI VITEAZUL ÎMPOTRIVA IMPERIULUI OTOMAN Dr. Ion Rîşnoveanu Abstract: The Prince Michael the Brave’s naval actions against the Ottoman Empire. The interest of Great Powers for region of Danube, Danube mouths and Back Sea was intensified by the Michael the Brave’s courageous actions in this area agains the Ottoman Empire who doubled the land warfare with sea warfare, first on the river, then on the sea. Cuvinte cheie: Mihai Viteazul, Valahia, Imperiul Otoman, navă de luptă, Dunăre, Marea Neagră, flotă de război, trafic maritim. Keywords: Michael the Brave, Valachia, Ottoman Empire, war ship, Danube, Black Sea, war fleet, shipping.

Domnitorul Mihai Viteazul, comandant de oşti cu o viziune multilaterală în arta războiului, a înţeles perfect rolul strategic al Dunării în tentativa sa de a opri expansiunea turcească spre nordul Peninsulei Balcanice. În acest caz, domnitorul muntean a acordat fluviului binemeritata importanţă economico-strategică, Dunărea fiind nu numai principala cale de transport care lega regiunea Mării Negre de Europa Centrală, ci şi calea de comunicaţie militară care facilita pătrunderea spre inima continentului. Ţinând seama de această situaţie, Mihai Viteatul a iniţiat o serie acţiuni, încă de la începutul campaniei sale anti-otomane, care aveau drept scop controlul sau, cel puţin, neutralizarea celor mai importante noduri strategice aflate sub directa ocupaţie a trupelor otomane de pe ambele maluri ale fluviului, respectiv cetăţile Turnu, Giurgiu, Brăila, aflate pe malul stâng, precum şi Vidin, Nicopole, Rusciuk şi Silistra de pe malul drept. Pentru a răspunde tuturor necesităţilor specifice legate de războiul pe apă, operaţii de luptă, transportul trupelor, armamentului, muniţiei şi prafului de puşcă, precum şi forţarea cursului de apă în condiţii de luptă, Mihai Viteazul a poruncit construirea unor ambarcaţiuni de fluviu menite să acopere necesităţile purtării unui război pe apă cu flota otomană. În acest sens, pădurile imense care, în multe locuri, ajungeau până în apropierea luncii Dunării, au furnizat din plin materia primă necesară construcţiei diferitelor tipuri de ambarcaţiuni, respectiv nave de luptă, de transport sau pentru poduri de vase1. Mica flotilă a domnitorului muntean a acţionat cu eficacitate pe toată lungimea Dunării, atacând porturile şi convoaiele de nave care asigurau aprovizionarea Imperiului otoman. Mărturii documentare contemporane domnitorului valah atestă că preocupările acestuia nu s-au mărginit numai la acţiuni navale pe Dunăre, ci au avut în vedere şi bazinul Mării Negre. Formaţiunile navale care au acţionat pe mare sub pavilionul domnitorului român au constituit, la un moment dat, un pericol real pentru căile de comunicaţii turceşti din zona litoralului vestic al Mării Negre şi de la Gurile Dunării. Aceste acţiuni curajoase au avut la bază o serie de calcule corecte făcute de Mihai Viteazul în cadrul desfăşurării războiului anti-otoman. Astfel, pentru a avea sorţi de izbândă, domnitorul ştia că, înainte de toate, trebuia să taie toate căile de comunicaţii, dar şi sursele de aprovizionare ale adversarului care, într-o mare măsură, erau Ţările Române, mai exact Valahia şi Moldova. De aici se transportau spre Istanbul o mare parte din produsele alimentare necesare hrănirii unei populaţii numeroase, dar şi unui impunător aparat militaro-administrativ. Tot Ţările Române furnizau materialele pentru construcţiile navale, precum şi navele gata construite solicitate de amiralitatea imperială. În acest sens, se cuvine să menţionăm contribuţiile pe care Ţările Române le aveau faţă de Sublima Poartă în ceea ce priveşte construcţiile navale. Într-un document din 15 martie 1572 se arată că în cadrul măsurilor luate pentru refacerea flotei otomane, care a suferit daune importante în timpul bătăliei de la Lepanto, Poarta a impus Ţărilor Române obligaţia de a asigura mari cantităţi de cherestea, dar şi 200 de care de in, cânepă şi câlţi2. Mai mult, în anul 1591 Poarta cerea Transilvaniei mari cantităţi de in şi cânepă, necesare confecţionării velaturii navelor sale. O informaţie deosebit de interesantă se referă la faptul că la 1591-1592, regina Elisabeta a Angliei, care pregătea o mare expediţie militară împotriva Spaniei, a cerut sultanului permisiunea să importe lemn din Transilvania, acesta urmând să fie adus în Moldova şi, de aici, transportat în ambarcaţiuni de râuri până la Dunăre3. Surse documentare ale timpului arată, în mod clar, faptul că în a doua jumătate a secolului al XVI-lea capitala imperială otomană, care străjuia malurile Bosforului, avea o populaţie de aproximativ 500.000 de locuitori4. De aceea, stăpânirea Principatelor Române dunărene, a Dunării cu toate porturile şi schelele de încărcare şi descărcare, precum şi 1

În vederea îndeplinirii acestui program, domnitorul a organizat o serie de schele şi a pus la punct un întreg sistem care a inclus folosirea forţei de muncă locală prin participarea locuitorilor aşezărilor din lunca Dunării. Această organizare sa dovedit a fi deosebit de eficientă de vreme ce, în scurt timp, a fost construit un număr important de ambarcaţiuni de luptă. 2 Iorga 1924, pp. 16-17. 3 Cernovodeanu, Demeny 1974, p. 120. 4 Hurmuzaki, Documente, vol. XXI, p. 346.

siguranţa căilor de comunicaţie pe apă reprezentau un factor vital pentru aprovizionarea nu numai a capitalei otomane, ci şi a altor zone din cadrul imperiului. Toate acestea, în condiţiile în care numeroase rapoarte diplomatice trimise cancelariilor europene de către agenţii străini acreditaţi la Istanbul arătau că Valahia şi Moldova erau, în secolul al XVIlea, principalele surse de aprovizionare cu alimente pentru capitala imperiului. În aceste condiţii, Brăila, Hârşova, Isaccea, Tulcea, Constanţa şi, într-o oarecare măsură Mangalia, erau porturi în care se depozitau, pentru a fi încărcate pe nave de mare, produsele aduse din spaţiul românesc pentru uzul Porţii. Activitatea din aceste porturi a fost reflectată într-o serie de acte cu caracter normativ emise de sultani menite să reglementeze traficul maritim. Din aceste edicte şi regulamente reiese că în porturile dobrogene erau depozitate diferite produse agrare şi animale sau mari cantităţi de materal lemnos care erau încarcate pe nave comerciale cu destinaţia Istanbul5. Produsele erau transportate din interiorul Valahiei cu ajutorul bărcilor şi al navelor mici de Dunăre, dar şi de ambarcaţiuni mai mari care făceau cu adevărat cabotaj de-a lungul litoralului dobrogean. Franco Sivori, consilierul genovez al domnitorului moldovean Petru Cercel, scria că produsele Valahiei „sunt duse pe Dunăre cu bărcile până la porturile Varna şi Constanţa care sunt la Marea Neagră şi aici sunt încărcate pe corăbii care străbătând această mare, merg mai întâi la Constantinopol”6. Izvoarele timpului ne oferă date cu privire la traficul de mărfuri pe apă dinspre Principatele Române spre Imperiul Otoman. Astfel, un raport trimis regelui Spaniei la data de 15 ianuarie 1595, arăta că la Constanţa se încărcau grâne aduse din Valahia, numărul de nave afectat transportului anual spre Istanbul fiind de 1.0007. Acelaşi raport conţine date şi despre traficul de mărfuri din portul dunărean Brăila unde, anual, erau încărcate circa 500 de nave cu produse din Valahia cu destinaţia Constantinopol8. Un raport trimis la Viena de către agentul austriac la Istanbul în noiembrie 1595, pomeneşte de doar 100-150 de nave care plecau anual spre Poartă din Ţările Române9, pentru ca Paolo Giorgio, emisar al papei Clement al VIII-lea, să scrie că în noiembrie 1598 a găsit la Gurile Dunării circa 27 de vase încărcate cu mărfuri10. Mihai Viteazul a sesizat importanţa acestui trafic de mare anvergură şi consecinţele ce ar fi decurs, din punct de vedere strategic, prin oprirea lui. Efortul de război otoman urma să aibă mult de suferit în caz că transporturile de provizii, echipament de luptă, materiale şi de oameni în susul fluviului, spre teatrul de război din Ungaria, ar fi fost împiedicat sau cel puţin perturbat. Având în vedere aceste considerente, domnitorul valah a îndreptat primele atacuri împotriva porturilor şi cetăţilor turceşti de pe Dunăre, puncte de unde comandamentele otomane controlau şi dirijau buna desfăşurare a traficului. În aceste condiţii, la sfârşitul anului 1594, Mihai Viteazul a organizat şi condus o amplă expediţie navală de-a lungul fluviului care a vizat cetăţile şi punctele de sprijin otomane din această regiune. În urma atacurilor concentrate conduse de la nordul fluviului, oraşul Giurgiu a fost cucerit şi prădat de valahi, în timp ce cetatea a reuşit să reziste. Mai mult, atacurile coordonate de Mihai Viteazul nu s-au oprit aici. Astfel, la 10 decembrie 1594, cetatea de Floci a fost atacată şi distrusă. La 1 ianuarie 1595 a urmat Hârşova, apoi la 8 ianuarie a fost cucerită Silistra. În acţiuni secundare, au fost atacate obiectivele militare otomane de la Nicopole, Turtucaia şi Cernavoda. Brăila, important nod comercial şi strategic aflat sub autoritatea Porţii a fost cucerit de Mihai Viteazul în martie 1595. Situată în punctul unde începe Dunărea maritimă, această cetate a avut din acest moment o puternică garnizoană valahă care a ţinut sub control traficul maritim dinspre Dunăre spre Marea Neagră şi dinspre mare în amonte pe fluviu11. În luptele pentru asigurarea controlului asupra ţărmurilor şi cursului Dunării, domnitorul Valahiei a avut la dispoziţie un număr important de nave şi ambarcaţiuni de diferite tipuri. În acest sens, un raport trimis la 15 ianuarie 1595 din Liov către regele Spaniei semnat de Pompeo Salvago conţine o informaţie potrivit căreia domnitorul valah a dispus să se construiască, în mare grabă, 60 de bărci pentru fluviu12. La rândul său, cronicarul turc Mustafa Selaniki relatează evenimentele din anul 1598 într-un paragraf cât se poate de edificator: „S-a mai arătat că Mihai construind multe sute de şăici, se pregăteşte să le aşeze pe Dunăre, cu mulţi afurisiţi”13. 5

Alexandrescu-Desca 1973, pp. 42-44. Călători străini în Ţările Române, vol. III, p. 17. 7 Sigur, cifra poate fi exagerată, dar ea preprezintă, păstrând proporţiile, un indicator asupra traficului din portul dobrogean. 8 Ciorănescu 1940, p. 70. 9 Hurmuzaki, p. 208. 10 Călători străini...., p. 44. 11 Panaitescu 1936, pp. 109-127. 12 Gorănescu, p. 106. 13 Guboglu, Mustafa, p. 386. Aprecierea de ordin cantitativ potrivit căreia în acea perioadă s-au construit sute de şăici ar putea fi o exagerare obişnuită a cronicilor timpului. Nu este mai puţin adevărat că ea ilustrează un fapt real: marea 6

În afară de construcţii, domnitorul valah mai procura nave şi diferite alte tipuri de ambarcaţiuni pentru operaţiile sale pe apă şi din capturi. Un raport trimis către cancelaria papală la 1595 conţine informaţia potrivit căreia Mihai Viteazul a capturat galere otomane încărcate cu muniţii venite pe Dunăre de la Istanbul. Aceeaşi sursă mai citează şi faptul că Mihai, după ce l-a înfrânt pe paşa de la Nicopole, a capturat 160 de bărci şi 6 piese de artilerie14. La 23 martie 1599, Girolamo Capello i-a trimis dogelui Veneţiei un raport prin care îi aducea la cunoştinţă că „Mihai a prins o galeră turcă”15, pentru ca într-un alt document din 25 iulie 1599 să raporteze că „domnul Valahiei a făcut o mare captură navală”. Aceasta a constat din trei galere care făceau parte din escadra trimisă de Amiralitatea otomană pe Dunăre, la care s-au adăugat şi 80 de şăici. Veneţianul aprecia că „navele capturate pot aduce mari servicii lui Mihai”16. Capturarea galerelor, tip de navă maritimă, a însemnat întărirea substanţială a puterii navale a lui Mihai Viteazul. Acţiunea militară concepută de domnitorul valah în urma căreia au fost capturate aceste nave otomane a contribuit nu numai la slăbirea potenţialului naval al Imperiului Otoman la Dunăre şi Gurile Dunării, dar i-a permis acestuia să-şi mărească provizia de muniţii. Acţiunile navale de pe Dunăre îndreptate împotriva otomanilor apar şi în alte surse documentare, demne de încredere. Astfel, în raportul din 22 martie 1595 trimis de Edward Barton, ambasadorul Anglei la Istanbul, apare informaţia potrivit căreia Mihai Viteazul a asediat Vidinul şi că diferite „barkes and barges”17 ale acestuia au atacat, pe tot cursul fluviului până la vărsarea în Marea Neagră, transporturile de provizii şi muniţii dirijate spre taberele armatei otomane din Ungaria. Urmarea acestor atacuri a fost întreruperea întregului trafic comercial între Ţările Române şi Sublima Poartă18. Veneţianul Marco Venier semnala, la 2 aprilie 1595, că traficul de mărfuri dinspre Ţările Române şi Istanbul avea mult de suferit din cauza atacurilor pe Dunăre date de flotilele domnitorului Moldovei Aron-Vodă şi de cel al Valahiei Mihai Viteazul. Agentul Veneţiei făcea referire directă la domnitorul valah despre care spunea: „Mihai, în mod asemănător, cu multe şăici pe Dunăre face să treacă fluviul fără nici un obstacol”19. Această informaţie este deosebit de interesantă deoarece atestă faptul că domnitorul Valahiei nu avea numai mijloace de plutire de tip mic, ci şi mijloace de plutire de mare capacitate, precum şăicile. Încleştarea dintre forţele otomane şi Mihai Viteazul a atins punctul maxim în anul 1595, an de vârf şi în ceea ce priveşte războiul naval pe Dunăre. Documentele vremii atestă, în repetate rânduri, acţiunile „piraţilor” şi „corsarilor” valahi şi moldoveni împotriva flotei turceşti. În acest sens, deosebit de semnificativă este relatarea spaniolului Diego Galan, vâslaş pe o galeră ce făcea parte din escadra otomană ce a pătruns pe Dunăre în anul 1595. Acesta narează operaţiunea la care a participat: „Galerele au plecat din Constantinopol şi după scurte escale la Varna şi Caliacra au ajuns la Gurile Dunării intrând în apele acestui fluviu. După două zile de navigaţie au întâlnit luntrele corsarilor care s-au ascuns în canalele laterale... Iar cei din partea cealaltă (românii-n.a.) văzând că galerele se îndepărtează şi că îşi urmau călătoria, au pregătit ei înşişi o flotă de luntre, au atacat Tulcea şi au ars-o împreună cu toţi locuitorii ei, astfel că nu au lăsat pe nimeni”20. Din relatările spaniolului reiese că aceste atacuri ale luntrilor româneşti împotriva traficului otoman, în plin război, erau, mai degrabă, aspecte ale războiului de cursă, decât simple acte de piraterie. Spre deosebire de piraterie care înseamnă doar atacarea unor nave în scop de jefuire, cursa reprezintă o acţiune îndreptată împotriva traficului pe apă al statului cu care statul corsarilor este în stare de beligeranţă. Observăm, de asemenea, tot din povestirea spaniolului, că valahii şi moldovenii care acţionau de-a lungul Dunării ştiau să folosească condiţiile geografice favorabile pe care le oferea fluviul, cu numeroasele sale canale laterale şi ostroave, bine ascunse de stufăriş şi de perdele dese de sălcii, pentru atacurile prin surprindere asupra flotei Imperiului Otoman. În vara aceluiaşi an 1595, când operaţiile militare de la nord de Dunăre au luat o amploare deosebită, prin forţarea cursului fluviului de către trupele otomane, Edward Barton, ambasadorul Angliei la Istanbul, raporta ministrului său de externe că un „un mare corp de oaste al lui Mihai, numărând aproximativ 7.000 de oameni, a trecut Dunărea de pe malul românesc pe cel turcesc, folosind pentru această acţiune ambarcaţiuni de tip barges. Detaşamentul debarcat

extindere luată de construcţiile navale în timpul domniei lui Mihai Viteazul ca urmare a necesităţilor sporite impuse de războiul anti-otoman care se purta nu numai pe uscat, ci şi pe apă. 14 Hurmuzaki, p. 26. 15 Ibidem, p. 230. 16 Ibidem, p. 236. 17 Bark-navă cu vele cu trei catarge; barge-şlep mai mic. 18 Columbeanu 1975, p. 488. 19 Hurmuzaki, p. 471. 20 Călători străini... , pp. 523-524.

pe ţărmul drept al Dunării a reuşit să elibereze 500 de robi, găsiţi în viaţă, dintr-un număr de 3.000. Cei eliberaţi au fost apoi ambarcaţi în aceste borges care i-au trecut fluviul pe malul muntean”21. Din acest raport rezultă faptul că Mihai Viteazul dispunea de un număr mare de ambarcaţiuni pe Dunăre, fapt care îi permitea nu numai să transporte detaşamente mari, dar şi să readucă la nordul fluviului locuitorii luaţi în robie de turci. La sfârşitul lunii august 1596, în nordul Dobrogei s-a derulat o importantă operaţiune la care au luat parte numeroase nave de tip şăici care se aflau sub stindardul Valahiei. Cronicarul turc Mustafa Selaniki, unul dintre cronicarii cei mai importanţi ai sfârşitului de secol XVI, scria că „galerele turceşti pregătite au ieşit cu ajutorul lui Allah din Marea Neagră şi au intrat pe fluviul Dunărea; ele au dat în apropiere de Babadag peste 200 de şăici ghiaure care au fost pregătite cu grija afurisitului Mihai cel răsculat în vileatul Ţării Româneşti”. În afara celor „puşi la vâsle şi a muniţiilor”, şăicile transportau şi un corp de debarcare de „peste 2.000 de neferi”, care plecase să atace „oraşul înfloritor Baba(dag)”22. În toamna anului 1598, în timpul atacurilor pe care le-a pregătit şi executat asupra cetăţilor Vidin şi Nicopole, Mihai Viteazul a folosit numeroase nave de luptă de tip şaică. Cu acestea a reuşit să execute transportul trupelor, cailor, artileriei, muniţiei şi proviziilor. Mustafa Selaniki a reprodus o scrisoare datată 1 octombrie 1598 a lui Ahmed Paşa, comandantul cetăţii Vidin, în care acesta descrie cum s-a desfăşurat operaţia combinată terestră şi navală coordonată de domnitorul de la nord de Dunăre. După ce arată că Mihai a construit şăici, şi „a pregătit foarte multe şi diferite zaharale”, Ahmed Paşa a scris că „au trecut cu vasele de partea cealaltă foarte mulţi afurisiţi înarmaţi”. Pentru a-şi surprinde adversarii, Mihai „a pregătit un şiretlic” deoarece „el adusese din timp şi pe ascuns nişte tunuri mari... prin stufiş pe care, punând oamenii, le-a aşezat în locuri înalte şi a început să tragă asupra oştirii inamice...”. Cronicarul recunoaşte că lupta a luat sfârşit cu victoria românilor: „Poverile şi corturile tuturor ostaşilor săi (ai lui Ahmed Paşa), precum şi zahareaua şi tunurile au fost capturate, pricinuindu-se, astfel, mari pierderi”. A doua mare acţiune derulată după căderea Vidinului a fost atacarea cetăţii Nicopole. Cronicarul ungur Stefan Szamosközy a scris că „a trecut Mihai-Vodă Dunărea pe la Nicopole, după ce a gătit de mai înainte ca la o mie cinci sute de corăbii”. Efectivul armatei valahe care a forţat cursul Dunării pentru executarea atacului de la Nicopole a fost în jurul a 8.000 de oameni23. Constatăm din informaţiile preluate de la cronicarul maghiar faptul că Mihai Viteazul a dislocat în dreapta fluviului un număr relativ mare de trupe, dar şi mijloace navale capabile, pe de o parte, să forţeze cursul de apă, iar pe de altă parte să asigure supremaţia terestră şi în guri de foc necesare cuceririi unei fortificaţii căreia otomanii îi acordau o importanţă deosebită în cadrul sistemului lor defensiv de pe linia Dunării. O mare parte din totalul bărcilor concentrate de domnitor în faţa cetăţii a fost folosită pentru construirea unui pod de vase. În legătură cu tehnicile construirii podurilor de vase peste Dunăre găsim o serie de detalii tehnice interesante în relatările spaniolului Diego Galan, participant direct la luptele de pe cursul Dunării. El arată că se utilizau bărci „înalte la bord”, care „se ridicau ca un stat şi jumătate (de om-n.a.) deasupra nivelului apei”. Pentru fixarea lor „şi a împiedica mişcarea produsă de curent” se întrebuinţau ca ancore un fel de coşuri mari, care se umpleau fiecare cu aproximativ 1.200 de kilograme de pietre24. Seria rapoartelor şi relatărilor privitoare la activităţile navale ale lui Mihai pe Dunăre continuă şi în 1599, deşi, începând cu acest an, atenţia domnitorului valah s-a îndreptat cu precădere spre Transilvania. Un raport datat 29 martie 1599 al trimisului veneţian la Poartă consemna că pentru a face faţă ameninţărilor turceşti „Mihai ţinea gata multe bărci”. Patru luni mai târziu, la 25 iulie 1599, acelaşi trimis veneţian aducea la cunoştinţă dogelui că „domnul muntean a capturat trei nave turceşti de mare, pe care le foloseşte împreună cu optzeci de bărci numite şăici”25. Din acest raport rezultă, în mod clar, faptul că Mihai Viteazul nu şi-a limitat acţiunile navale numai la cursul Dunării. El a căutat să intercepteze şi comunicaţiile maritime ale Porţii din lungul ţărmului apusean al Mării Negre. Această stare de lucruri este întărită de un alt doument, datat 5 august 1599, cunoscut sub numele de „Scrisorile de la Corfu”, prin care se arată că „Mihai-Vodă se afla pe Marea Neagră cu două sute de ambarcaţii (barcones) având fiecare la bordul său câte două sute de oameni şi că turcul trimisese acolo optsprezece galere dintre care se spune că patru îi fusese capturate”26. 21

Columbeanu 1975, p. 489. Călători străini..., pp. 382-383. Cu prilejul acestei acţiuni a avut loc şi o luptă navală pe Dunăre între şăicile muntene şi navele turceşti: „Le-au ieşit în faţă galerele turceşti”, relatează în finalul relatării sale Mustafa Selainiki. 23 Crăciun 1928, p. 112. 24 Călători străini..., p. 127. 25 Hurmuzaki, , p. 234. 26 Ciorănescu 1940, p. 143. Din acest document reiese concluzia potrivit căreia între cele două forţe maritime beligerante a a vut loc o luptă navală în care „barcones” (ambarcaţiuni mai mari capabile să înfrunte marea) au reuşit să 22

Un alt document, datat 14 august 1600, denumit „Scrisorile de la Zante”, menţionează atacarea traficului maritim otoman destinat aprovizionării Istanbulului: „Că Mihai-Vodă cu ambarcaţiile sale obţine rezultate bune nelăsând să treacă alimente spre Constantinopol şi că s-a apropiat atât de mult de acea cetate, încât sultanul nu se mai simte în siguranţă în seraiul său”27. Din analiza atentă a acestor documente putem conchide că cifrele prezentate au o notă de exagerare. De asemenea, se poate remarca faptul că nu se specifică unde şi cine a construit navele ce întreprindeau acţiuni în Marea Neagră la sfârşitul secolului al XV-lea, după cum nu avem nici un fel de informaţii despre componenţa echipajelor acestor ambarcaţiuni. În acelaşi timp, coroborate şi cu alte izvoare documentare, ele sugerează o prezenţă românească destul de importantă în Marea Neagră deşi, în acea perioadă, nici Valahia şi nici Moldova nu mai erau riverane. De asemenea, în ceea ce priveşte navele capabile să plutească pe mare, rapoartele diplomatice emise de reprezentanţii cancelariilor apusene la Istanbul arată că domnitorii români aveau obligaţia să construiască nave de război necesare flotei otomane pentru operaţiile din Marea Neagră28. Atelierele de construcţii navale de pe malul nordic al Dunării aveau capacitatea tehnică să construiască nave ce puteau face faţă condiţiilor specifice din Marea Neagră. În ceea ce îi priveşte pe cei care formau echipajele acestor nave aflate sub drapelul lui Mihai Viteazul putem presupune că aceştia erau recrutaţi din rândul locuitorilor de pe malul Dunării sau din zona Gurilor Dunării care aveau un minimum de cunoştinţe de navigaţie astfel încât să le dea posibilitatea să mânuiască ambarcaţiuni de mare. Operaţiile militare conduse de Mihai Viteazul au adus mari perturbări traficului dintre porturile dunărene şi cele ale litoralului dobrogean, pe de o parte, şi capitala Imperiului Otoman, pe de altă parte. Ocuparea unui număr mare de schele şi porturi de către domnitorul valah, atacarea navelor otomane de către grupuri de nave şi ambarcaţiuni valahe şi moldovene, închiderea navigaţiei la Gurile Dunării au avut ca urmare o penurie de alimente pe piaţa Istanbulului, dublată de o creştere exorbitantă a preţurilor. Sublima Poartă a reacţionat dur faţă de acţiunile navale ale domnitorului valah prin acţiuni de amploare care aveau drept scop să pună capăt ofensivei valahe la Dunăre şi la gurile acesteia. Ambasadorul englez Edward Barton raporta ministrului de externe de la Londra, la 9 iunie 1595, că a fost trimisă din Marea Neagră pe Dunăre o formaţiune navală compusă din 30 de galere. Un alt raport, datat 3 iulie 1595, semnat de Marco Vanier, trimisul Veneţiei la Istanbul, semnala pregătiri intense ordonate de Amiralitatea otomană pentru întărirea flotei de război. Astfel, la arsenalul de pe ţărmul Bosforului se găseau în lucru 40 de galere lansate la apă, care necesitau doar armarea, precum şi alte 30 de galere care se găseau pe docul uscat29. Un alt veneţian, Girolamo Capello, într-un raport trimis dogelui datat 29 martie 1599, arăta că la Istanbul au fost pregătite 400 de piese de artilerie grea, parte din ele urmând să ajungă pe teatrul de operaţii al flotei otomane din Marea Neagră. De asemenea, arsenalul mai avea în pregătire o serie de nave mici, precum caice şi galeote, dar şi 8 galere, nave de război de mare tonaj menite să asigure superioritatea otomană în confruntările ulterioare cu domnitorul valah. Se poate observa că Sublima Poartă trata cu maximă seriozitate problema întăririi forţelor ei navale din Marea Neagră şi de pe Dunăre care, împreună cu forţele de uscat, să facă faţă frecventelor operaţii ofensive întreprinse de Mihai Viteazul. O altă Mare Putere europeană era direct interesată de statutul Mării Negre şi al Dunării, relând, în felul acesta, o politică mai veche30. Un document oficial emis în anul 1596 prezenta condiţiile impuse de Polonia pentru a adera la Liga anti-otomană: trecerea Moldovei şi Valahiei sub suzeranitate poloneză, dobândirea unor cetăţi portuare pe ţărmul nord-vestic al Mării Negre şi la Gurile Dunării, precum şi libertatea navigaţiei pe Marea Neagră. Acelaşi document prezintă informaţia potrivit căreia de libertatea navigaţiei pe Marea Neagră şi la Gurile Dunării era interesată şi Veneţia, care a făcut demersuri în acest sens pe lângă împăratul Sigismund-August31. O scrisoare oficială, datată 1596, parte a unei corespondenţe vaste dintre împăratul Austriei şi solii săi din Polonia, evidenţiază interesul major pe care Regatul polonez îl avea pentru traficul maritim italian din aceasta zonă, dar şi demersurile făcute de diplomaţia poloneză pentru trecerea Transilvaniei, dar mai ales a Valahiei şi Moldovei, sub influenţa sa32. captureze un număr de patru galere turceşti. În ceea ce priveşte numărul de 200 de „barcones” cu echipaje de câte 200 de oameni fiecare, deci un total de 40.000 de vâslaşi şi marinari, este, cu siguranţă, o exagerare. Vezi şi Sergiu Columbeanu 1975, p. 492. 27 Ibidem, p. 165. 28 Columbeanu 1975, p. 735. 29 Hurmuzaki, p. 225. 30 Panaitescu 1947, pp. 107-130. 31 Hurmuzaki, p. 209. 32 Ibidem, p. 272.

Un raport oficial polonez emis în octombrie 1600, după terminarea campaniei lui Zamoyski împotriva lui Mihai Viteazul, ne oferă, în mod clar, poziţia Coroanei poloneze în privinţa problemei regiunii Gurilor Dunării şi a litoralului Mării Negre: „Cetatea Albă şi Chilia, vestitele cetăţi din care de bună seamă s-ar spori venitul Coroanei de 10 ori o sută de zloţi”33. Interesul pe care Marile Puteri l-au manifestat pentru regiunea Dunării, Gurile fluviului şi bazinul Mării Negre a fost intensificat şi de acţiunile curajoase ale lui Mihai Viteazul în această zonă îndreptate împotriva Imperiului Otoman care a dublat războiul terestru cu cel pe apă, mai întâi fluvial şi apoi maritim.Ştiind să se folosescă din plin de factorul naval, domnitorul valah a obţinut o serie de succese care au lezat, în mod substanţial, interesele economice, politice şi militare ale Sublimei Porţi în Principatele Române. Bibliografie Cărţi Călători străini despre Ţările Române, vol III, Bucureşti, 1971. Cernovodeanu, Demeny 1974 – Paul Cernovodeanu, Ludovic Demeny, Relaţiile politice ale Angliei cu Moldova, Ţara Românească şi Transilvania în secolele XVI-XVIII, Bucureşti, 1974. Ciorănescu 1940 – Alexandru Ciorănescu, Documente privitoare la istoria românilor culese din Arhivele de la Simancaş, Bucureşti, 1940. Corfus 1938 – Ilie Corfus, Mihai Viteazul şi polonii, Bucureşti, 1938. Crăciun 1928 – Ioachim Crăciun, Cronicarul Szamosközy şi însemnările lui privitoare la români. 1566-1608, Cluj, 1928. Gorănescu – Alexandru Gorănescu, Documente, doc. CCXXVII. Guboglu, Mustafa – M. Guboglu, M. Mustafa, Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1966. Hurmuzaki, Documente, vol. XX. Panaitescu 1936 – P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, 1936.

Studii şi articole Alexandrescu-Desca 1973 – M.M. Alexandrescu-Desca, Aspecte ale vieţii economice din oraşele şi târgurile Dobrogei, în „Studii”, XXXVI, 1973, nr. 1, p. 42-44. Columbeanu 1975 – Sergiu Columbeanu, Acţiunile navale ale lui Mihai Viteazul, în „Revista de Istorie”, tom 28, nr. 4, 1975, p. 488. Panaitescu 1947 – P.P. Panaitescu, Drumul comercial al Poloniei la Marea Neagră în Evul Mediu, în „Interpretări româneşti”, Bucureşti, 1947, pp. 107-130.

Corfus 1938, p. 170.

STUDENŢI DIN MEDIAŞ LA UNIVERSITĂŢI EUROPENE (1700–1750) Dragoş-Lucian Ţigău Zusammenfassung: Die Studenten aus Mediasch an europäischen Universitäten (1700–1750). Für die Periode 1700–1750 werden 81 Jugendliche aus Mediasch erwähnt, die Universitätsstudien abgeschlossen haben. Die meisten haben die Universitäten aus Jena und Wittenberg besucht. 3 von den Studenten haben den Doktortitel der Medizin erlangt. Heimgekommen haben die ehemaligen Studenten in verschiedenen Bereichen gearbeitet: im kirchlichen (Pfarrer, Prediger, Kuratoren), administrativen (Bürgermeister, Notare, Sekretäre), didaktischen (Lektoren, Professoren, Rektoren) Bereich. Cuvinte cheie: Mediaş, Transilvania, universitate, studenţi, doctorat. Schlagwörter: Mediasch, Siebenbürgen, Universität, Studenten, Doktorat.

La începutul secolului al XVIII-lea, regimul habsburgic a preluat, odată cu Principatul transilvan, povara unui învăţământ slab organizat, bazat pe tradiţiile secolelor anterioare. Deşi noua stăpânire a urmărit constant realizarea obiectivelor centralizării şi uniformizării, dificultăţile primelor decenii au amânat pentru ultima treime a Secolului Luminilor impunerea unei politici şcolare coerente şi riguroase. Până atunci, Biserica a rămas să coordoneze activitatea domeniului educaţional. Cu toate acestea, semnele modernizării nu au întârziat să apară. Pietismul, adus în Principat de către studenţii saşi, a dobândit o puternică influenţă asupra şcolii. Sinodul luteran din 1722 a hotărât ca „toţi copiii, de ambele sexe, din oraşe şi sate, să fie obligaţi a frecventa şcoala, pentru a învăţa cititul, scrisul şi catehismul“1. Cultivarea limbii germane a dobândit o însemnătate crescută. Au fost introduse manuale şi procedee didactice noi, care încurajau explicarea în locul memorării mecanice. Îndrumările metodice au relevat clar influenţa ideilor promovate la Universitatea din Halle2 – unul din centrele academice preferate de medieşeni. Înainte de a pleca la studii în străinătate, tinerii medieşeni se pregăteau în cadrul gimnaziului luteran. Înfiinţat în secolul XVI, gimnaziul s-a remarcat prin activităţile didactice de calitate. Cursul superior cuprindea clasele de poetica, retorica şi logica în care au fost cuprinşi între 15–57 de elevi. Ei erau împărţiţi în adolescentes/ chlamidati şi studiosi/ togati. Cei dintâi proveneau din mediul urban, erau scutiţi de plata taxelor şi aspirau la studii universitare. Termenul togati îi desemna pe cei veniţi din teritoriu şi care se pregăteau pentru carierele de preoţi sau învăţători. Elevii externi erau admişi în urma unor examene, având obligaţia de a plăti doi florini pentru studii. În 1713 s-au făcut demersuri pentru mărirea edificiului şcolar şi suplimentarea claselor3. Personalul didactic a crescut la nouă membri (rector, prorector, doi lectori şi cinci colaboratori) aflaţi sub controlul parohului local. Clasele erau conduse de prefecţi şi secretari aleşi dintre elevii cu rezultate şcolare bune. Din anul 1741, călugării piarişti au deschis în Mediaş un gimnaziu catolic, acesta funcţionând în condiţii grele datorită reticenţei populaţiei luterane şi a piedicilor puse de Magistratul oraşului. Piariştii au reuşit să atragă în gimnaziu 49 de elevi (35 externi şi 14 interni), propunând o pregătire de factură umanistă4. Nivelul de dezvoltare al învăţământului local a favorizat în mod evident frecventarea universităţilor europene de către tinerii medieşeni. În momentul înmatriculării la universitate, tinerii erau capabili să converseze în limba latină şi se adaptau uşor la sistemul de predare–învăţare şi evaluare academică. Ei aveau şi avantajul cunoaşterii limbii germane care le uşura mult traiul cotidian în oraşele unde îşi petreceau câţiva ani din viaţă. Totodată, obiceiul completării studiilor în centre academice de renume, are o îndelungată tradiţie la Mediaş. Până în anul 1550, cu cei 50–51 de studenţi, Mediaşul a ocupat poziţia a şaptea între oraşele transilvane care şi-au trimis tinerii să studieze în străinătate. Evoluţia promiţătoare a continuat în intervalul 1550–1700, când cei 89 de studioşi medieşeni au făcut ca oraşul lor să urce pe locul cinci al acestui clasament5. Progresul constant din prima jumătate a secolului XVIII a făcut ca Mediaşul să fie al treilea oraş din Transilvania, după Sibiu şi Braşov, în privinţa numărului de studenţi. Concret, în intervalul 1701–1750, au fost repertoriaţi un număr de 1261 ardeleni şi bănăţeni care au frecventat centrele academice ale continentului. Cei mai mulţi studioşi au provenit din Sibiu – 160, Braşov – 149, Mediaş – 81 (6,4% din total), Sighişoara – 59, Bistriţa – 48 şi Cluj – 236. Cifrele dovedesc existenţa unei convingeri în forţa educaţiei, care se generalizează în acest secol al 1

Schulordnungen 1888, p. LXXIX-LXXXVIII şi 132-135. Transilvania şi saşii ardeleni în istoriografie. Din publicaţiile Asociaţiei de Studii Transilvane Heidelberg, Sibiu, 2001, p. 105. 3 “Anno 1713 ex fundamento aedificantur Classes in Schola novae, cum duobus mansionibus, iisdem superimpositis”, cf. G. Schuller 1896, p. 17. 4 Ibidem, p. 15-17 (istoria şcolii între 1700-1762). Remus Câmpeanu, Attila Varga, Anton Dorner, În pragul Europei. Instituţiile transilvane în epoca prereformistă, Cluj-Napoca, 2008, p. 69-71 (ambele gimnazii). 5 Tonk Sándor, Erdélyiek egyetemjárása a középkorban, Bukarest, 1979; Szabó-Tonk 1992, passim. 6 Szabó-Szögi 1998, p. 26, 30 (valori pentru perioada 1701-1849). Datele parţiale pentru epoca 1701-1750 au fost calculate pe baza indicilor din volum. 2

Luminilor. Mediaşul a dovedit un avans considerabil în asimilarea şi promovarea „etosului instruirii” atât de caracteristic Europei centrale. În privinţa interesului pentru universităţile europene, faţă de perioada anterioară, se constată o diminuare a numărului instituţiilor academice frecventate. Dacă în epoca Principatului autonom, medieşenii se regăsesc în matricolele a 18 academii şi universităţi, pentru prima jumătate a veacului XVIII prezenţa s-a limitat la opt asemenea şcoli. Constantă a rămas preferinţa pentru universităţile protestante, doar un student optând pentru oraşul catolic Graz. La nivelul centrelor reformate, se remarcă atracţia pentru universitatea din Jena (43 studenţi) care reuşeşte să o întreacă pe cea a oraşului Wittenberg (30 studioşi) – preferata medieşenilor în secolele XVI–XVII. În perioada studiată aici, tinerii din Mediaş s-au îndreptat către universităţi nevizitate până atunci ori recent înfiinţate. Cea mai veche se afla la Tübingen, fiind creaţia ducelui Eberhard de Württemberg (1477). Universitatea a devenit luterană începând cu anul 1534, adoptând o gândire teologică inovativă prin demersurile marelui pedagog reformat Philipp Melanchton. În oraşul Helmstedt a funcţionat între 1576–1810 Academia Julia. Fondată de către ducele Julius de Brunswick-Wolfenbüttel, a fost prima universitate protestantă din partea nordică a Imperiului romano-german. Un secol mai târziu (1694), în reţeaua academică a intrat şi oraşul Halle. Iniţiativa lui Frederic III (elector de Brandenburg şi apoi primul rege al Prusiei) a fost inspirată, deoarece universitatea nou fondată a devenit repede centrul curentului pietist, apoi unul din focarele Iluminismului german. În anul 1817, universitatea din Halle a fost unită cu cea din Wittenberg. Universitatea din Göttingen a fost creată de regele englez George II care era şi principe elector de Hanovra (1734). S-a remarcat prin cele mai avansate studii de Drept, prin promovarea ideilor iluministe, a spiritului ştiinţific şi de libertate academică. Deocamdată, aceste centre moderne au fost frecventate de puţini medieşeni şi doar în contextul unei peregrinatio academica. Accesul la ele a fost limitat de distanţele apreciabile şi de costurile foarte ridicate care le pretindea peregrinarea. Aceste obstacole au fost depăşite foarte rar, doar de atracţia exercitată de prestigiul universităţilor şi prin ambiţia medieşenilor de a dobândi o pregătire mai vastă, confirmată de grade academice înalte. Cea mai amplă peregrinare, la Wittenberg, Leipzig şi Halle7, a realizat-o Johann Dietrich în anii 1702–1706. Alţi 17 medieşeni au studiat în două centre academice: Jena–Halle (4), Wittenberg–Halle (3), Wittenberg–Jena, Wittenberg– Leipzig, Tübingen–Wittenberg şi Göttingen–Tübingen (câte 2); Jena–Helmstedt şi Jena–Tübingen (câte unul)8. Restul de 63 studenţi (78% din total) au urmat o singură facultate. Identificarea studioşilor medieşeni este posibilă prin precizarea expresă a oraşului şi a regiunii de provenienţă ale căror nume sunt ortografiate în variante asemănătoare. Uneori este indicată şi apartenenţa la naţiunea săsească (Saxo Media Transilvanus)9. Pentru câţiva tineri, sursele scrise confirmă originea lor medieşeană: Daniel Femger (n. 1712), Lucas Graffius, Michael Honius, Michael Sander, Michael Schindler von Mediasch (n. 1726), Lukas Schlosser, Johann Gottlieb Schuller (n. 1723), Jacobus Schuster Media Tr. (n. 1725), Johann Wolff10. Pe de altă parte, coroborarea diverselor documente evidenţiază că unii studioşi declaraţi ca medieşeni (Mediensis Transylv.) proveneau din alte localităţi: Agârbiciu (Petrus Binder), Aţel (Franciscus Czekelius), Bazna (Gallus Binder, Stephanus Gani, Franciscus Hoch), Bălcaciu (Johann Dietrich Bolgatsino), Copşa Mare (Jacobus Schuster), Filitelnic (Daniel Velther), Nemşa (Johannes Zillmann), Reghin (Mattheus Haltrich), Richiş (Johannes Fleischerus, Martinus Lupini) şi Saschiz (Georgius Jeremias Haner)11. De asemenea, Johannes Fleischer şi Lucas Graffius şi-au făcut primele studii la Sibiu12. Lista studenţilor arată că în unele familii ale oraşului au existat, în generaţii diferite, persoane cu studii înalte. Cel mai edificator exemplu îl oferă familiile Auner, Conrad de Heydendorf – cu câte patru studenţi, Haner, Hann şi Schuster – fiecare cu trei studioşi13. Tot astfel, Lucas Graffius (cursant în anii 1715–1717) provenea dintr-o familie care în decursul veacului XVII dăduse cinci studenţi14. În privinţa condiţiei sociale, toţi studenţii medieşeni erau oameni liberi, mulţi provenind din familii înstărite şi influente. Despre Balthazar Megeschi se cunoaşte că s-a înscris la Graz ca Nob. Hung. Megiaschensis (1735)15, iar Lucas Graffius era „filius clarissimi superintendis”, anume Lucas Graffius Senior (student la Wittenberg în 1687, paroh la 7

Ibidem, nr. 894. Ibidem, nr. 696, 898, 3551, 3593 (Jena-Halle); 283, 1519, 1641 (Wittenberg-Halle); 1527, 4392 (Wittenberg-Jena); 149, 3404 (Wittenberg-Leipzig); 1175, 1411 (Tübingen-Wittenberg); 756, 3594 (Göttingen–Tübingen); 1722, 3368 (restul). 9 Ibidem, nr. 1175. 10 Ibidem, nr. 1122, 1411, 1744, 3368, 3448, 3457, 3551, 3593, 4463. 11 Ibidem, nr. 423, 735, 393, 1287, 1721, 894, 3594, 4249, 756, 1519, 1175, 2481, 1527. 12 Ibidem, nr. 1175, 1411. 13 Ibidem, nr. 142, 143, 146, 149 (Auner); 695-697, 705 (Heydendorf); 1526, 1527, 1529 (Haner); 1533, 1536, 1537 (Hann); 3593-3595 (Schuster). 14 Szabó-Tonk 1992, nr. 122, 1406, 1594, 1602, 2406. 15 Johann Andritsch, Studenten und Lehrer aus Ungarn und Siebenbürgen an der Universität Graz (1586-1782), Graz, 1965, p. 151. 8

Mediaş (1699–1713) şi superintendentul Bisericii luterane din Transilvania între 1711–1736)16. Familiile Haner şi Heydendorf au cunoscut o ascensiune remarcabilă. Georg Haner, băiatul unui croitor din Sighişoara, a devenit student la Wittenberg (1691–1693), urcând ulterior toate treptele ierarhiei ecleziastice, până la demnitatea de superintendent al bisericii saşilor (1736–1740). Fiul său, Georg Jeremias a fost şi el student (1726–1729), cariera sa postuniversitară fiind încununată tot cu funcţia de superintendent17. Despre Daniel Conrad ab Heydendorf Mediensis, student la Wittenberg (1724), se ştie că şi-a depăşit tatăl (copist în oraş), reuşind să fie ales primar al Mediaşului. Fiul său, Andreas, a urmat studii înalte (1749–1751), ocupând postul de „secretar judiciales primus” (1768)18. Vârsta studioşilor medieşeni este consemnată destul de rar în matricolele universitare, fiind cunoscută, în unele cazuri, pe baza altor surse documentare. Johannes Andreae (n. 1685) s-a înscris student la Halle în septembrie 1708, adică la 23 de ani. Concitadinul său, Daniel Femger avea o vârstă apropiată în momentul înmatriculării la Jena (1734), întrucât o jumătate de secol mai târziu, când a decedat avea 72 de ani (1784)19. Biografiile mai ample ale medieşenilor Georg Jeremias Haner şi Johann Gottlieb Schuler arată că au devenit studenţi la 19, respectiv 21 de ani20. Având aceste repere, se poate admite că majoritatea tinerilor şi-au făcut studenţia în a treia decadă a vieţii lor. Registrele de înscriere evidenţiază 16 cazuri în care tinerii din Mediaş au plecat simultan, câte 2–3–4, spre aceeaşi universitate. Această tovărăşie a contribuit la creşterea siguranţei călătoriei şi la uşurarea traiului cotidian în centrele academice. În multe situaţii, se atestă faptul că medieşenii şi-au făcut studiile alături de conaţionali proveniţi dintr-un număr mare de oraşe şi târguri21. Starea materială a condiţionat în mod hotărâtor urmarea cursurilor. Doar orăşenii înstăriţi puteau să facă faţă unor cheltuieli însemnate. La taxele de studiu se adăugau costurile legate de întreţinere, procurarea cărţilor şi rechizitelor, tipărirea dizertaţiilor de absolvire. În general, cele mai costisitoare erau studiile de medicină, drept şi teologie. Ca un reflex al Evului mediu târziu, cvasi-totalitatea tinerilor optează pentru facultăţile de teologie (theologiae studiosus), pregătindu-se să devină preoţi. Puţini sunt cei care urmează medicina (Petrus Auner, Johann Gottlieb Schuller, Jakob Schuster) ori o dublă specializare (Stephan Auner, philosophiae et medicinae studiosus)22. Odată înmatriculaţi, studenţii au dobândit un statut bine definit în cadrul comunităţii academice (încă împărţită în „naţiuni” universitare) şi în oraşul care îi găzduieşte, fapt care transpare în matricolele epocii23. Activităţile de învăţare, pregătirea examenelor şi susţinerea dizertaţiilor erau coordonate de profesori şi rectori care aveau titlul de doctor24. Dobândirea unor grade academice superioare este atestată pentru doar câţiva medieşeni. Mai mult, niciunul nu a intenţionat să profeseze în învăţământul superior. Ei au preferat să se întoarcă acasă şi să urmeze, cu precădere, o carieră clericală. Titlul de doctor, cel mai înalt în universităţile de atunci, a fost obţinut exclusiv de studioşi în medicină. Primul medic titrat a fost Ştefan Auner. El a susţinut şi a publicat două dizertaţii la Wittenberg25, după care s-a întors în Transilvania, unde a profesat ca medic. Priceperea şi strădaniile altor doi medieşeni se întrevăd prin tipărirea tezelor de absolvire a medicinei la Halle şi Jena26. Din nefericire, Johann Gottlieb Schuller nu a avut posibilitatea de a-şi valorifica 16

Szabó-Szögi 1998, nr. 1411; Szabó-Tonk 1992, nr. 1602. Szabó-Szögi 1998, nr. 1527; Szabó-Tonk 1992, nr. 861. 18 Ibidem, nr. 696, 697. 19 Ibidem, nr. 90, 1122. 20 Ibidem, nr. 1527, 3551. 21 La universitatea din Jena, în 14 oct. 1735, s-au înscris simultan trei medieşeni, doi sibieni, doi bistriţeni, câte unul din Biertan şi Sighişoara, cf. G. Mokos 1890, p. 49. 22 R. Offner 2006, p. 301, 316. 23 În dec. 1735, Balthazar Megeschi era înscris la Graz ca logicus (J. Andritsch, op. cit., p. 151), iar în nov. 1750, Matthaeus Hoch apare drept civis academicus la Helmstedt (Die Matrikel der Universität Helmstedt, III (1685-1810), ed. Herbert Mundhenke, Hildesheim, 1979, p. 200, nr. 8526). 24 De exemplu, la Jena, medieşenii recent înscrişi au fost încredinţaţi „Magnifico Academiae Prorectore Johanne Reinhardo Russo Ss. Theol. D. ac ejusd. Facultatis Professore Publ. Ord.“ (oct. 1734) sau „Magnifico Academiae Rectore Carolo Friderico Kaltschmied Med. D. Anat. Chirurg. et Botan. Prof. Publ. Ord.“ (oct. 1749), cf. G. Mokos 1890, p. 48-49, 57. 25 Disputatio Anatomica, de Pulmone, Qvam Praeside Ioanne Henrico Hevchero, Phil. et Med. Doct. Anatom. et Botan. Prof. Pvbl. Patrono ac Praeceptore svo maximopere colendo, In Auditorio Medicorum, Qvod Vitebergae Saxonvm est, ad d. XIX. Ivl. MDCCX. pvblice ventilandam proponet Stephanvs Avnervs, Media Transilv. Vitembergae; Dissertatio inauguralis medica de vulneribus eorundemque symptomatis praeside ... Christiano Vatero ... pro licentia summos in arte salvatori honores ac privilegia doctoralia rite consequendi ... Aprilis ann. MDCCXII. in auditori majori ... disseret Stephanus Aunerus medieso Transilvanus Saxo. Vitembergae, cf. RMK 1898, nr. 4745; RMK XVIII-1 2005, nr. 41. R. Offner 2006, p. 316. 26 Joannes Gottlieb Schuller, Dissertatio inauguralis medica sistens febrium continuarum theoriam ac therapiam, quam … praeside … Andrea Elia Büchnero … publice defendet auctor. Halae Magdeburgicae, 1748; Jacobus Schuster, Dissertatio inauguralis medico-practica de praecipuis adiumentis et impedimentis felicis morborum curationis, quam 17

pregătirea, întrucât la scurt timp după absolvire (1 mai 1748) a decedat (ian. 1749). În schimb, Jacob Schuster a devenit medicul oraşului Mediaş, apoi a profesat la Sibiu27. O carieră notabilă a avut Georg Jeremias Haner care a fost, succesiv, rector al gimnaziului luteran (1732–1735) şi predicator în Mediaş, preot la Şeica Mică (1735), preot-paroh la Mediaş (din 1740), superintendent al Bisericii luterane (1759–1777)28. Haner s-a dovedit a fi o persoană erudită, preocupată de trecutul Transilvaniei. A avut o bibliotecă valoroasă, cu multe manuscrise istorice, al căror conţinut l-a valorificat prin publicare29. În privinţa carierelor civile, remarcabilă este cea a lui Daniel Conrad ab Heydendorf. După studiile efectuate la Wittenberg, el ocupă funcţia de notar al Mediaşului (1732), apoi, pentru aproape două decenii este primarul oraşului (1752–1770)30. Dintre studenţii primei jumătăţi a secolului XVIII, trei au reuşit să conducă Magistratul orăşenesc: Petrus Auner (1715, 1719), Andreas Hann (alternativ cu Heydendorf) şi Matthaeus Czoppelt (1770)31. Ajunşi în demnităţi importante, foştii studenţi s-au arătat preocupaţi de modernizarea gimnaziului unde învăţaseră cu decenii în urmă. Regulamentul şcolii medieşene din 1762 era semnat de Daniel Konrad S.R.I. Nobiles de Heydendorff, Pro-consul Med., Andreas Hann de Hannenheim Regiae Liberae Civitatis et Sedis Mediensis actualis Consul şi Matthaeus Czoppelt Reg. Lib. Civitatis et Sed. Mediensis Reg. Judex32. Aici trebuie remarcat faptul că 32 din foştii studenţi şi-au început cariera ca profesori (lectori) şi rectori ai gimnaziului luteran din Mediaş33. Profesoratul a fost privit ca o activitate provizorie, o etapă premergătoare ocupării unei parohii de pe cuprinsul Pământului Crăiesc. Majoritatea absolvenţilor s-au mulţumit cu funcţia de preot paroh, existând situaţii când pastorii au predicat în acelaşi loc chiar şi 50 de ani34. Calităţile lor au fost apreciate prin alegerea sau numirea în funcţii onorante. Daniel Femger a devenit vice-decan al Capitlului din Şura Mare/ Grossscheuern (1774), iar Andreas Scharfius a fost notarul Capitlului din Valea Viilor/ Wurmloch35. Studiile universitare şi realizările ulterioare ale absolvenţilor ilustrează o faţetă importantă a societăţii săseşti la începuturile modernităţii. În faţa constrângerilor administrative, politice şi religioase ale regimului habsburgic, comunitatea luterană a Mediaşului a încercat să-şi păstreze libertatea inclusiv prin cultură, iar pregătirea universitară a tinerilor este o formă a acestor demersuri. Foştii studenţi şi-au educat copiii în acelaşi spirit, astfel că frecventarea universităţilor europene va continua şi în a doua parte a secolului XVIII. Acest fenomen se va desfăşura în condiţiile intervenţiei tot mai hotărâte a statului în problemele educaţionale ale Transilvaniei.

… praeside … Andrea Elia Büchnero … defendet auctor, Halae Magdeburgicae, 1748, cf. RMK XVIII-1 2005, nr. 1425, 1427; R. Offner 2006, p. 301. 27 Szabó-Szögi 1998, nr. 3551, 3593. 28 Ibidem, nr. 1527; Schulordnungen 1888, p. CXVIII, 163-164, 276; Leichengedicht auf Georg Jeremias Haner, von Collegen des Mediascher Gymnasiums. Mediasch 9. März 1777, Mediasch, 1777. Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexikon, ed. Friedrich-Wilhelm Bautz, II, Hamm, 1990, col. 512-513. 29 Index alphabeticus in bibliothecam Hungarorum et Transylvanorum historicam manuscriptorum Georgii Jeremiae Haner Mediae ... Transylvaniae, 1759 (la Országos Széchényi Könyvtár, Budapest, Mss. Lat., Fol. Lat. 127, f. 50-51.); Georg Jeremias Haner, Das königliche Siebenbürgen entworfen und mit nöthigen Anmerkungen versehen, Erlangen, 1763; idem, De scriptoribus rervm Hungaricarvm et Transsilvanicarvm saeculi XVII scriptisqve eorvndem, I-II, Viennae, Cibinii, 1774-1798; idem, Scriptores rerum Hungaricarum et Transilvanicarum, Viennae, 1777, cf. RMK XVIII-2 2007, nr. 2477-2479. 30 Andreas Gräfer, Umrisse zur Geschichte der Stadt Mediasch, Hermannstadt, 1862, p. 48 (notar), 97 (primar). 31 Ibidem, p. 96-97. 32 Schulordnungen 1888, p. 276. 33 Lista rectorilor la G. Schuller 1896, p. 123. 34 Szabó-Szögi 1998, nr. 1175 (J. Fleischerus la Richiş, 54 ani), 142 (A. Auner la Aţel, 46 ani), 3798 (J. Stoltz la Copşa Mare, 45 ani). 35 Ibidem, nr. 1122, 3401.

ANEXĂ

LISTA STUDENŢILOR (1700–1750) Nr. crt. 1 2 3

Nume şi prenume Michael Czekelius Media Tr. (Czekel von Rosenfeld) Georgius Fronius Media Tr. Michael Honius Media Tr.

Universitatea

Perioada

Cariera postuniversitară

Halle

28 iun. 1701

Wittenberg Wittenberg

19 iul. 1701 10 sept. 1701

Preot la Vulcan, Meşendorf (1704-1707) şi Alţîna (1707-1720) Preot la Ruşi (1712-1739) Profesor şi predicator la Mediaş; preot la Bazna (1713-1722) şi Şeica Mică (1722-1735)

Wittenberg Leipzig Halle (teol.) Wittenberg Halle Wittenberg

8 sept. 1702 1704 9 iul. 1706 8 sept. 1702 8 oct. 1706 11 oct. 1702

Wittenberg

11 mai 1708

Wittenberg (filos., med.) Leipzig Wittenberg Halle (teol.) Halle

11 mai 1708, 1712 1710–1711 11 mai 1708 22 nov. 1708 15 iun. 1708 17 sept. 1708 18 sept. 1708 22 febr. 1712

Johann Dietrich Mediensis Tr. (Dietrich Bolgatsino)

Mattheus Haltrich Mediensis Tr.

6 7 8

Stephanus Gani (Gahni) Media Tr. Andreas Seiler Media Tr. Franciscus Czekelius Medio Tr.

9 10

Johannes Deibelius Media Tr. Stephanus Auner Media Tr.

Johannes Herbert Media Tr.

Lukas Schlosser

13 14 15 16

Johannes Andreae Media Tr. Michael Euserus Mediensis Tr. Georg Both Media Tr. Martinus Goebelius Media Tr.

Halle (teol.) Halle (teol.) Halle (teol.)

17 18

Petrus Auner Mediensis Daniel Auner Mediensis Tr.

Jena Wittenberg

1712 4 oct. 1714

Johannes Schuster Mediensis Tr.

20 21

Jacobus Westherus Media Tr.

24 25

Johannes Fleischerus Mediensis Saxo Tr. Lucas Graffius Tr.

26 27 28

Andreas Weber Mediens Tr. Joannes Veyiend Media Tr. Daniel Wolff Media Tr.

Michael Bekes Media Saxo Tr.

30 31

Samuel Theodorus Scharpius Media Tr. Andreas Auner Media Tr.

Wittenberg Wittenberg (teol.) Wittenberg (teol.) Wittenberg (teol.) Tübingen Wittenberg Tübingen Wittenberg Wittenberg Wittenberg Wittenberg (teol.) Wittenberg Halle Wittenberg Leipzig Wittenberg

13 oct. 1714 18 oct. 1714

Franciscus Hoch Mediensis Tr. Andreas Conrad de Heydendorf Mediensis Tr. Petrus Penckert Media Tr.

Gallus Binder Mediens Tr.

Predicator la Mediaş; preot la Ideciu de Jos (1715-1718) Profesor la Mediaş; preot la Bazna şi Boian (1709-1739) Preot la Curciu (1710-1719) şi Cund (1719-1736) Profesor şi rector la Mediaş (1715-1720); preot la Aţel (1720-1731) şi Muşna (1731-1759) Medic Profesor şi predicator la Mediaş; preot la Axente Sever (1720-1735) Predicator la Mediaş; preot la Ighişul Nou (17201730) Lector la gimnaziul din Sibiu (1715-1719) Rector la şcoala din Biertan; preot la Şona (17301733) Medic; primar la Mediaş (1715-1719) Lector la Mediaş; preot la Veseuş (1735-1753) şi Şona (1753-1762) Profesor şi predicator la Mediaş; preot la Copşa Mare (1725) şi Valchid (1734-1757) Preot la Curciu (1725-1736) şi Nadeş (m. 1768)

5 oct. 1715 13 oct. 1715 22 nov. 1715 8 iun. 1718 22 nov. 1715 15 iun. 1717 14 mai 1718 9 oct. 1718 10 oct. 1720 4 oct. 1721 5 oct. 1723 15 nov. 1721 23 dec. 1723 20 iun. 1722

Predicator la Mediaş; preot la Valea Viilor (17291739) Rector la Mediaş (1720-1727); preot la Richiş (1729-1783) Predicator la Mediaş; preot la Alma (1736-1742) Profesor şi rector (1727-1729) la Mediaş; preot la Aţel (1729-1732)

Rector la Mediaş (1729-1732); preot la Aţel (1732-1778) Predicator la Mediaş; preot la Ighişul Nou şi Şeica

33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45

Mathaeus Czoppelt Mediensis Tr. Daniel Conrad ab Heydendorf Mediensis Georgius Jeremias Haner Media Tr. Andreas Scharfius Media Tr. Andreas Hann Media Tr. (von Hannenheim) Andreas Seidner Media Tr. Andreas Gergjer Media Tr. Mich. Christian Wellmann Media Tr. Petrus Binder Tr. Mediens Johannes Dietrich Tr. Mediensis Stephanus Cartmann Media Tr.

Wittenberg

12 oct. 1724

Wittenberg Jena Jena

7 oct. 1726 8 oct. 1729 8 oct. 1729

Jena

11 mai 1730

Jena

8 oct. 1731

Jena Jena Wittenberg Jena

9 oct. 1731 9 oct. 1731 30 apr. 1733 14 oct. 1732

Jena

17 oct. 1733

Predicator la Mediaş (1746); preot la Bratei (m. 1776) Predicator la Mediaş; preot la Alma (1742-1777)

Jena

9 oct. 1734

Preot la Haşag (1744-1749) Predicator la Sibiu (1744); preot la Hamba (17521765), Şura Mare (1765-1784) Profesor şi predicator (1743) la Mediaş; preot la Nemşa (m. 1760)

29 oct. 1734 14 oct. 1735

46 47 48

Martinus Lupini Media Tr. Johann Gottlieb Schwarz Media Tr. Michael Weidner Media Tr. Daniel Andreae Media Tr. Daniel Femger Media Tr.

Simon Geigesch Mediensis

50 51 52 53

Jacobus Binder Media Tr. Michael Graeff Media Tr. Michael Hann Media Tr. Samuel Letz Media Tr.

Jena Jena

Balthazar Megeschi, Nob. Hung. Megiaschensis Petrus Hann Media Tr. Christ. Heinrich Carol Media Tr. Daniel Martinus Haner Media Tr. Michael Sander Media Tr.

Graz

Dec. 1735

Jena Jena Jena Jena Tübingen Jena

20 mai 1737 2 nov. 1737 8 mai 1738 16 sept. 1738 16 mai 1741 15 oct. 1740

Jena

27 oct. 1740

Jena

16 mai 1743

Halle Jena Jena Halle (med.)

55 56 57 58 59

Rector (1732-1735) şi notar (1750) la Mediaş; superintendent al bisericii luterane (1759-1777) Rector la Mediaş (1735-1740); preot (1740-1778) şi notar la Valea Viilor Primar la Mediaş (1752-1770) Predicator la Mediaş; preot la Ighişul Nou (m. 1748) Lector la Mediaş; preot la Blăjel (1735-1755) Predicator la Mediaş; preot la Axente Sever (1739-1765) Lector la Mediaş; preot la Apoş (1739-1750)

Consilier la Mediaş (1768) Rector la Mediaş (1740-1746); preot la Băgaciu (1746-1759)

Samuel Josephus Conrad von Heidendorf Mediensis Tr. Johann Graeser Media Tr.

Johann Wolff Mediens Tr.

Johann Theodorich Dietrich Medio Tr. Johann Gottlieb Schuller de Sonnenberg Media Tr. Jacobus Schuster Media Tr.

Jacobus Bell Media Tr.

Jena

9 mai 1744 28 dec. 1744 11 mai 1744 24 oct. 1746– 1 mai/4 oct. 1748 12 mai 1745

Stephanus Knall Mediens Tr.

Jena

6 oct. 1745

Jena

15 mai 1747

Daniel Velther (Waelther) Media Tr. Joh. Schönauer Media Tr.

69 70

Thomas Penckert Media Tr. Matthäus Hoch Media Tr.

Wittenberg Jena

9 oct. 1747 20 mai 1748

Mică (1740-1776) „Projudex regius” la Mediaş (1768) Primar la Mediaş (1752-1770)

Rector (1746-1749) şi predicator la Mediaş; preot la Moşna (1759-1778) Consilier la Mediaş (1768) Profesor şi predicator la Mediaş; preot la Ţapu (1750-1759) Profesor şi predicator la Mediaş; preot la Haşag (1749-1780) Rector la Bălcaciu; preot la Veseuş (1753) şi Săcădate (m. 1777) Medic Medic la Mediaş şi Sibiu Rector la Mediaş (1749-1751); preot la Bazna (1753-1762) Predicator la Mediaş; preot la Motiş şi Şeica Mare (m. 1790) Predicator la Mediaş; preot la Cund (1758-1775) şi Zagăr (1775-1787) Profesor la Mediaş; preot la Blăjel (1755-1763) şi Ţigmandru (1763-1777) Preot la Sântioana Săsească (1757-1758) şi

71 72 73 74 75 76

Johannes Czillmann (Zillmann) Media Tr. Jacobus Schuster Media Tr.

Helmstedt Göttingen (teol.) Tübingen

10 nov. 1750 27 mai 1748

Nadeş Profesor la Mediaş; preot la Nemşa (1760-1774)

22 iun. 1748

Rector la Mediaş (1763-1764); preot la Valchid (1771-1778)

Jena

9 oct. 1748

77 78 79

Andreas Platz Media Tr. Matthias Walter Media Tr. Valentinus Paulinus Media Tr. Andreas Theodorus Conrad von Heydendorf Mediensis Tr. Andreas Casperi Media Tr. Michael Matthiae Media Tr. Johann Stoltz Media Tr.

Jena Halle Jena Jena

12 mai 1749 4 oct. 1749 2 mart. 1751 14 oct. 1749

Joh. Martin Haner Media Tr.

Jena

10 oct. 1750

Michael Schindler v. Mediasch

Jena

c. 1750

„Secretarius judiciales primus” la Mediaş (1768) Profesor la Mediaş; cleric la Bazna (1753-1779) Profesor şi predicator la Mediaş; preot la Copşa Mare (1763-1808) Profesor şi predicator la Mediaş; preot la Senereuş (1764-1792) Profesor şi predicator la Mediaş; preot la Boz (1761) şi Aţel (1777-1798)

Bibliografie G. Mokos 1890 – Mokos Gyula, Magyarországi tanulók a jenai egyetemen, Budapest, 1890. G. Schuller 1896 – Gustav Fr. Schuller, Geschichte des evangelischen Gymnasiums A.B. in Mediasch, Hermannstadt, 1896. R. Offner 2006 – Robert Offner, Deutsche Universitäten als Ausbildungsstätten siebenbürgischer Mediziner von den Anfängen bis zum Jahr 1850, în „Peregrinatio Hungarica. Studenten aus Ungarn an deutschen und österreichischen Hochschulen vom 16. bis zum 20. Jahrhundert“, Stuttgart, 2006. RMK 1898 – Régi magyar könyvtár, ed. Szabó Károly, Hellebrant Árpád, III/2, Budapest, 1898. RMK XVIII-1 2005 – Régi magyar könyvtár, III/XVIII. század, ed. Dörnyei Sándor, Szávuly Mária, vol. I (1712–1760), Budapest, 2005. RMK XVIII-2 2007 – Régi magyar könyvtár, III/XVIII. század, ed. Dörnyei Sándor, Szávuly Mária, vol. II (1761–1800), Budapest, 2007. Schulordnungen 1888 – Friedrich Teutsch, Die siebenbürgisch-sächsischen Schulordnungen, I (1543-1778), în col. Monumenta Germaniae Paedagogica, Berlin, VI, 1888. Szabó-Szögi 1998 – Szabó Miklós, Szögi László, Erdélyi peregrinusok. Erdélyi diákok európai egyetemeken 1701-1849, Marosvásárhely / Tg. Mureş, 1998. Szabó-Tonk 1992 – Szabó Miklós, Tonk Sándor, Erdélyiek egyetemjárása a korai újkorban 1521-1700, Szeged, 1992.

DIMENSIUNEA JUSTIŢIARĂ A PERSONALITĂŢII ÎMPĂRATULUI IOSIF AL II-LEA FACTOR DE POTENŢARE A IMAGINII «BUNULUI ÎMPĂRAT» Dr. Petre Din Abstract. The judicial dimension of emperor Joseph II‘s personality – emphasis on the image of “the good emperor”. Exploring the political image of the 18th century we notice the creation of the judicial character. Mostly set in strategical times and due to his saving and judicial virtues, the Austrian emperor is perceived as the judicial character able to improve the existence of the Transylvanian people. In our case, the character invested with such judicial power is emperor Joseph II. The trust in the judicial spirit of the sovereign constituted the support of the petition addressed to the venice Cout, this was to find a solution to the grievance of the oppressed by the Hungarian nobility, the saxon and the szekler nobility. The speech as suggestive from the point of view of the judicial emperor perceived as the embediment of the good emperor gualities virtues that promise the reconsideration of Romaniam community harmed by numerous acts of injustice economically, socially, politically and culturally. Cuvinte cheie: „bunul împărat”, Transilvania, Iosif al II-lea, nobilimea maghiară, împăratul austriac. Keywords: the “good emperor”, Transylvanian, Joseph II, Hungarian nobility, Austrian emperor.

Figura împăratului Iosif al II-lea (1780-1790), ca prototip al personajului justiţiar şi salvator a fost surprinsă în termeni superlativi de istoriografia românească. Inventariind progresele românilor, Teodor V. Păcăţianu a evidenţiat relaţia consistentă dintre români şi Casa Austriacă, structurată la nivelul imaginarului, în special, datorită episodului mitic al guvernării lui Iosif al II-lea. Ca o consecinţă, cuvintele măgulitoare la adresa împăraţilor vienezi sunt o constantă exemplară în creaţia istoricului: „Toţi domnitorii din casa Habsburgică au dovedit oarece bunăvoinţă faţă de neamul românesc şi numai împrejurărilor extrem de nefavorabile pentru noi, vitregiei vremurilor avem să le atribuim tristul fapt că binefacerile pe care ei voiau să le extindă asupra Românilor s-au lovit de piedici la executare şi n-au putut fi prefăcute în fapte, ci au rămas simple dorinţe. Nici unul dintre ei nu ne-a fost mai binevoitor ca împăratul Iosif al II-lea, acest domnitor cu mâna lungă şi cu cap luminat. Şi nefericirea noastră a fost că tocmai pe timpul glorioasei sale domnii, n-am avut oameni cu destulă forţă intelectuală pentru a-i înţelege intenţiile. Au rămas, deci, neascultate intenţiile acestui mare domnitor, căruia noi, cu toate acestea, avem să-i rămânem mulţumitori şi să-i binecuvântăm memoria în veacul vecilor.”1 Raoul Girardet identifica in Mituri si mitologii politice 4 mituri politice actuale: mitul Varstei de Aur, mitul Conspiratiei, mitul Unitatii şi mitul Justiţiarului2. Girardet explica recursul inconstinet al oamenilor politici la mitologie, considerând-ul legitim si calificându-l drept un raspuns la nevoia oamenilor „de a adora. El menţionează, că efervescenţa mitică, procesul mitogenetic se declanşează mai puternic în epocile de fractură istorică. Sociologul Roger Bastide percepe miturile ca pe „ecrane pe care se proiectează angoasele colectivităţii”, modalităţi variate de reacţie faţă de dezechilibrele şi tenebrele din interiorul structurilor sociale 3. . Principatul transilvănean a depăşit convulsiile religioase ale mişcărilor conduse de Visarion Sarai şi Sofronie din Cioara şi sugera primele premise pozitive ale integrării în Imperiu. Problema agrară şi cea a impozitării locuitorilor Principatului au fost cele două chestiuni în care autorităţile vieneze s-au implicat masiv şi direct. Reformismul terezian şia propus o aliniere a Transilvaniei la procesul de reformă al Imperiului, proces care s-a soldat cu succese, dar mai ales cu insuccese datorită opoziţiei nobilimii, patriciatului săsesc şi secuiesc. Presiunea reformistă a fost mult accelerată sub guvernarea lui Iosif al II-lea. Ca urmare a apetenţei sale pentru problematica socială şi politică transilvăneană, sensibilitatea colectivă românească a perceput întotdeauna instanţa autorităţilor austriece, personal a suveranului ca pe o ultimă ratio. Confruntaţi cu administraţia principatului structurată pe regimul de stări şi caracterizată de arbitrariu şi dezordine românii conchid la ideeea că Iosif al II-lea manifestă sincere preocupări pentru ameliorarea condiţiei sale existenţiale.Românii erau persecutaţi nu doar politico-social, dar şi religios. Cei care nu acceptau convertirea la spiritul reformei religioase, clerul şi episcopul românilor erau ameninţaţi cu privarea de libertate, confiscarea averilor şi chiar cu moartea 4. În acest climat nu este surprinzător faptul că populaţia românească s-a aflat permanent în detectarea personajului justiţiar, care în condiţiile date se identifica cu personalitatea reformistă şi demofilă Iosif al II-lea. O ilustrare a acestei stări de spirit este oferită de rezoluţia tablei comitatului Turda în favoarea unui petiţionar care adresase o plângere suveranului împotriva transformării sale în iobăgie. Preastrălucitului, aleşilor şi nobililor, comitelui suprem, vice-comiţii supremi şi întregii Tablei de judecată a vestitului comitat Turda. Fratelui nostru îndatoritor şi binevoitor Porunca numărul 253 1 2 3 4

Păcăţian 1904, p. 71. Girardet 1999. Bastide 1972, p. 30-31. Şuluţiu 1995, p. 46-47.

Către notarul Szen Citită în Tabla comitatului Turda în 21 mai 1774 La plângerile aduse de Memrize Juon din Pollyan, care a locuit mai înainte în Gyéresszentkirály (Câmpia Turzii) şi care înfăţişează augustului împărat că a fost adus pe nedrept la iobăgie de către Rosalia Kaszoni, până la sfârşitul reclamaţiei i se va acorda ajutor în păstrarea libertăţii regeşti potrivit prescripţiilor Tablei din 16 aprilie 1774, număr 46635. Analizând ţinutul memoriului putem sesiza ca fiind dominantă atitudinea românilor înscrişi pe linia ataşamentului şi a încrederii în monarhia habsburgică şi în sinceritatea intenţiilor bunului împărat. Mitul „bunului împărat” nu a fost confecţionat iluzoriu şi inutil. El are partea sa de adevăr şi ficţiune în măsura în care orice discurs mitic este prezent. Sensibilitatea generală din Transilvania a perceput ideea că introducerea conceptelor politice iosefine ca practică curentă de guvernare reclamă măsuri care ating ordinea existentă. Ele atestă dispoziţia împăratului spre reforme, uneori chiar radicale, deci se realizează expansiunea eului dominant imperial spre mitologie. În fapt, ipostaza împăratului justiţiar are darul de a atenua opresiunea existentă în plan social şi politic, dar şi de a compensa realitatea prin forma imaginaţiei în plan mental. Călătoria lui Iosif al II-lea în Transilvania6, încurajările şi speranţele oferite de împărat, considerăm că s-ar putea încadra într-un spaţiu al câştigării simpatiei supuşilor săi şi în încurajarea rezistenţei faţă de opresiunea nobilimii maghiare şi a patriciatului săsesc. Textul uzitat de petiţionar lasă loc fără dubiu capacităţii acestuia de a valorifica elemente ale imaginarului, cu scopul de a determina trăiri afective puternice şi pentru a edifica loialitatea românească în jurul împăratului. Limbajul şi atitudinile ce derivă din petiţii reprezintă tot atâtea mjloace de a sugera imaginea „bunului împărat” şi de a sugera solidaritatea de grup faţă de ipostaza împăratului justiţiar. La nivelul sensibilităţii colective Iosif al II-lea a fost investit cu statutul de salvator şi justiţiar şi invocat drept posibilul mântuitor al românilor din starea socială şi mizerabilă în care se afla. În demersurile de a reconstitui această credinţă în împăratul justiţiar, se impune cu predilecţie analiza textuală a petiţiilor adresate lui Iosif al II-lea „În numele Maiestăţii sfinte cezaro-crăieşti şi apostolice, arhiduce al Austriei, mare principe al Transilvaniei şi conte al secuilor, stăpânei noastre preamilostive Frate preastrălucit şi ales şi nobil, îndatoritor şi binevoitor nouă. Sănătate şi creştere a favorii cezaro-crăieşti! La rugăminţile preaumile ale lui Samuel Intzedi, jude supreme în acel comitat, care se plânge în faţa augustului tron că căzut din funcţia de asesor fără vină cu ocazia recentei înscăunări a nobililor funcţionari, Maiestatea sa preasfântă a binevoit să poruncească cu milostivire ca acest reclamant să candideze de îndată ce se va ivi o funcţie de asesor de religia sa. Astfel va fi obligaţia domniilor voastre îndeplinirea acestei înalte porunci, ca să-l propuneţi pe numitul reclamant în momentul unei eventuale vacanţe în acest guberniu. Acestea fiind făcute, Maiestatea sa preasfântă să vă rămână mereu binevoitoare. De la Guberniul Marelui Principat regesc al Transilvaniei, Sibiu, 18 noiembrie 1777. Baron Samuel Brukenthal, guvernator Carol, conte Teleki, cancelar Baron Josephus Miske”7 Documentul exprimă ideea că în ultimele şapte decenii de când Transilvania intrase sub dominaţia Habsburgilor, aspiraţiile românilor erau direcţionate spre Curtea Vieneză, conştienţi că numai împăratul poate să elimine nedreptăţile de ordin social şi naţional transilvănene, unde nobilimea maghiară deţinea o poziţie dominantă în viaţa socio-politică românească. Apelul la spiritul justiţiar al suveranului a creat premisele mecanismului imaginar mitic ce asocia pe cei opresaţi în jurul lui Iosif al II-lea. Această instrumentalizare a prestigiului imperial amplificat de efectele mitului său a creat la nivelul sensibilităţii colective o multitudine de sentimente de veneraţie şi fidelitate în jurul persoanei suveranului. Era o manieră abilă şi eficace de încurajare a fidelităţi totale faţă de împăratul justiţiar, căci realizarea acesteia redimensiona devotamentul public în raport cu o cauză salvatoare. Pe acest fundal, rezoluţia suveranului a determinat o decizie favorabilă din partea forurilor locale. Preastrălucitului, aleşilor şi nobililor, comitelui suprem, vice-comiţii supremi şi întregii Tablei de judecată a vestitului comitat Turda. Fratelui nostru îndatoritor şi binevoitor Numărul 1478 5

Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Cluj, Fond Comitatul Turda, 1774, f. 8. Nicoară 1997, p. 380-387; Sassu 1942-1943, p.318-321; Dan, Feneşan 1977, p.259-264; Negru 1943, p. 90-110; Knall 2002, p. 93-108; Din 2003, p. 287-317. 7 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Cluj, Fond Comitatul Turda, 1777 f. 321. 6

Către cinstiţii domni din Tabla comitatului Prin cuprinsul acesteia se porunceşte ca alesul domn Samuelis Intzedi, jude sprem mai înainte în comitatul Turda să fie propus cu ocazia unei vacanţe în guberniul regesc. Sibiu, 18 noiembrie 1777, numărul 50998 Dacă analizăm istoria modernă şi contemporană a Europei, vom constata eforturile împăraţilor de a soluţiona o chestiune esenţială, şi anume aceea de a evalua reacţiile maselor faţă de propria guvernare. Aşa cum era de aşteptat, istoria a consemnat că doar acei suverani dotaţi cu aptitudini de a înţelege în mod correct imaginarul colectiv s-au bucurat de respectful şi veneraţia popoarelor pe care le-au guvernat. În cuvinte emoţionale şi pline de candoare, Iorga reconstituie imaginea împăratului austriac în sensibilitatea colectivă, perceput ca personajul justiţiar, destinat să rezolve problemele comunităţii româneşti: „La 1699, împăratul de la Viena învia amintirile din frumoasele poveşti româneşti. Toată imaginaţia poporului nostru a fost plină de icoana împăratului. Cărturari ce umblau în redingotă, cărturari care au speranţa şi toate elementele interne ce formează omul cult, la singura noţiune de împărat se emoţionează” 9.. Seria memoriilor către împărat se înmulţesc şi ele solicită rezolvarea situaţiei social-politice româneşti. „Preastrălucitului, aleşilor şi nobililor, comitelui suprem, vice-comiţii supremi şi întregii Tablei de judecată a vestitului comitat Turda. Fratelui nostru îndatoritor şi binevoitor ! La rugăminţile lui Johannis Jonas din târgul Gyeres adresate preaugustului împărat în legătură daunele suferite de el din partea contelui Sigismundus Torotzkai, se porunceşte ca reclamantul, în timpul cercetării adevărului să rămână nevătămat. Sibiu, 9 iulie 1774, numărul 4773”10 Acest document exprimă ideea că perioada domniei lui Iosif al II-lea, ca de altfel toate momentele caracterizate de ameninţări şi spaime, au generat confuzie şi derută la nivelul sensibilităţii colective. Fiind un timp al unor schimbări bruşte în dinamica socio-politică, s-a impus ca un imperativ necesitatea Salvatorului şi Justiţiarului, care graţie personalităţii lor întrupează speranţele şi aspiraţiile comunităţii opresate. Convins de rolul deosebit care i se rezervase, ce se identifica cu ipostaza mitică a Justiţiarului îndelung aşteptat, împăratul Iosif al II-lea îşi dedică existenţa supuşilor opresaţi. El îşi uneşte destinul cu cel al supusului, dobândind astfel un imens prestigiu în opinia publică Sociologul german, Max Weber identifică trei tipuri de autoritate şi de legitimitate. Autoritatea tradiţională se bazează pe uzanţă şi cutumă, ca acea a seniorului faţă de vasal. Dominaţia tradiţională este cea în care puterea guvernează şi se menţine prin intermediul credinţei celor guvernaţi în sacralitatea tradiţiilor, obiceiurilor şi normelor care asigură dreptul guvernaţilor la dominaţie. Autoritatea legal-raţională, bazată pe instituţii, pe un statut, este cea a guvernatorului într-un stat modern. Nu ne supunem persoanei ci instituţiei care l-a investit. Dominaţia raţional legală este cea care se sprijină pe un set de reguli generale şi se bazează pe corectitudinea acestor reglementări. În fine, există autoritatea charismatică a Salvatorului, a Profetului care se va identifica cu orizontul general de aşteptare11. Dominaţia carismatică se bazează pe recunoaşterea „graţiei” şefului de către adepţii săi. Este tipul de dominaţie a cărei legitimitate apelează la transcendenţă, la principiul cu ajutorul căruia conducătorul intreţine o relaţie privilegiată cu aceasta. Conducătorul carismatic şi calităţile lui au mai puţină importanţă, adepţii săi fiind dominaţi de emoţie. Misiunea salvatorului este să restabilească încrederea şi să amelioreze statutul existenţial al celor opresaţi.. În această perspectivă trebuie privită şi dimensiunea justiţiară a împăratului Iosif al II-lea la nivelul sensibilităţii transilvănene. Un exemplu relevant în acest sens este oferit de petiţia lui Mermitze Iuon, din satul Pollyan, locuitor al scaunului secuiesc Aranyas, adresate Maiestăţii sale Iosif al II-lea. Poruncă „În numele Maiestăţii sfinte cezaro-crăieşti şi apostolice, arhiduce al Austriei, mare principe al Transilvaniei şi conte al secuilor, stăpânei noastre preamilostive Frate preastrălucit şi ales şi nobil, îndatoritor şi binevoitor nouă. Sănătate şi creştere a favorii cezaro-crăieşti! Guberniul transmite plângerile lui Mermitze Iuon, din satul Pollyan, locuitor al scaunului secuiesc Aranyas, adresate Maiestăţii sale împărăteşti în privinţa extrasului moştenit, împreună cu porunca domniei voastre pentru ca, în timp ce cererea este mai departe cercetată şi anunţată reclamantului, să fie luate, între timp, măsuri după dreptate în reclamaţia despre libertatea invocată, ca reclamantul să nu fie împovărat de sarcini sau alte prestaţii peste prescripţia punctelor regulatoare, nici să nu fie lipsit de terenurile necesare împotriva înţelesului pomenitelor puncte regulatoare. Acestea fiind făcute, Maiestatea sa preasfântă să vă rămână mereu binevoitoare. De la Guberniul Marelui Principar al Transilvaniei Sibiu, 16 aprilie, 1774, în absenţa domnului guvernator S. Bethlen 8

Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Cluj, Fond Comitatul Turda, 1777 f. 322. Iorga 1915, p. 10. 10 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Cluj, Fond Comitatul Turda, 1774, f. 286. 11 Weber 1992, p. 28. 9

Adam Nere” 12. Acest document sugerează ideea că după declinul regimului principilor calvini şi înlocuirea acestuia cu cel al Curţii Vieneze, cu suspiciuni evidente în privinţa prezntului, imaginea „bunului împărat” apare în zona unde se simte necesitatea credinţei într-un miracol. Când ideologia regimului princiar a intrat în criză, şi viaţa pare lipsită de perspective la orizont se profilează mitul „bunul împărat” care va induce sensibilităţii colective, refugiu, speranţe şi comfort. Am asistat la metamorfoza personajului istoric Iosif al II-lea într-un simbol concret, mitul creat în jurul persoanei sale justiţiare, unde figura suveranului a ajuns să fie colportată şi receptată de diverse comunităţi etnice în funcţie de propriile interese. Ajuns la finalul studiului considerăm că se impune formularea următoarelor concluzii: 1. Explorând imaginarul politic al secolului al XVIII-lea sesizăm cristalizarea personajului justiţiar. Situat mai mereu în momentele strategice, prin virtuţile salvatoare şi justiţiare, împăratul austriac este perceput ca personajul justiţiar capabil să amelioreze statutul existenţial al românilor transilvăneni. În cazul de faţă personajul investit cu atributul justiţiarului este împăratul Iosif al II-lea. 2. Încrederea în spiritul de justiţie al suveranului a constituit suportul petiţiilor direcţionate către Curtea Vieneză de unde se aştepta soluţionarea doleanţelor celor opresaţi de nobilimea maghiară, patriciatul săsesc şi secuesc. Discursul petiţionar este sugestiv din perspectiva împăratului justiţiar, perceput ca posesorul atributelor „bunului împărat” – virtuţi care promit reconsiderarea comunităţii româneşti vexată de o multitudine de nedreptăţi la nivel economic, social, politic şi cultural. Bibliografie Bastide 1972 – Bastide R, 1972, Le rệve, la transe et la folie, Ed. Flammarion. Dan, Feneşan 1977 – Dan M, Feneşan C, 1977, Informaţii privind călătoria lui Iosif al II-lea în Banat şi Transilvania, în „Banatica“, IV, Reşiţa. Din 2003 – Din P, 2003, Mitul bunului împărat în sensibilitatea colectivă a românilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca. Girardet 1999 – Girardet R, 1999, Mituri şi mitologii politice, Traducere de Gabriela Adameşteanu, Editura Institutul European, Iaşi. Iorga 1915 – Iorga N ,1915, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. II, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti. Knall 2002 – Knall H, 2002, Împăratul Iosif al II-lea la Mediaş, în „Interferenţe”, Mediaş. Nicoară 1997 – Nicoară T, 1997, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800). Societate rurală şi mentalităţi colective, P.U.C., Cluj-Napoca. Negru 1943 – Negru I, 1943 Jurnalul de călătorie a Majestăţii sale Împăratului prin Ungaria, Banat, Transilvania şi Maramureş în anul 1773, în „Revista Institulului Social Banat Crişana“, anul XI, Timişoara. Sassu 1942-1943 – Sassu C , 1942-1943, Ţările Române la sfârşitul secolului al XVIII- lea, în Revista Arhivelor, V, Bucureşti. Şuluţiu 1996 – Şuluţiu Ş, 1996, Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti. Weber 1992 – Weber M, 1992, Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, Bucureşti.

Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Cluj, Fond Comitatul Turda, 1774, f. 34.

EPISCOPUL GHEDEON NICHITICI ŞI RĂSCOALA CONDUSĂ DE HOREA CLOŞCA ŞI CRIŞAN Dr. Petre Din Abstract. The Bishop Ghedeon Nichitici and the revolt led by Horea, Cloşca and Crişan. The beginnig of Ghedeon Nichitici‘s bishopric over the Orthodox Romanian dovetailed a tensioned backround in the Transylvanian history the moments previous to the beginning of the revolt led by Horea, Cloşca and Crişan. At this time, Ghedeon Nichitici wos invested by the transylvanian government with moking peace among the revolted Romanian November, the 8 the, 1784, the government ordered the bishop to accompany the government police inspector, Mihail Brukenthal to appease the rissing conflict. The bishop ‘s stand is illuminist Serfdom is convicted and the improvement of its social status is in the emperor ‘s hands and it is not to be accomplished by an uprising of peasants. The enlightenment believed in nation and culture, not in the revolted peasants. That‘s woly, the bishop Nichitici, woithout creating illuminst trends, as woritten form letters used to imply, is an oppnent of the “ignorant erowod”. Cuvinte cheie: Episcopul Ghedeon Nichitici, comisarul gubernial Mihail Brukenthal, istoria Transilvaniei, răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, caracter iluminist. Keywords: Bishop Ghedeon Nichitici, government Mihail Brukenthal, in the Transylvanian history, revolt led by Horea, Cloşca and Crişan, creating iluminist.

În 1701, Curtea din Viena a desfiinţat vechea Mitropolie ortodoxă a Transilvaniei cu sediul la Alba Iulia, iar în locul ei s-a creat o Episcopie unită, supusă arhiepiscopului romano-catolic maghiar din Esztergom; sediul ei a fost stabilit la Făgăraş (1723) şi transferat la Blaj (1737)1. Ulterior a fost ridicată de papă la rangul de Mitropolie (1853), cu trei dieceze sufragane: Oradea (înfiinţată în 1777 şi subordonată iniţial tot Eszterogomului), Gherla şi Lugoj, înfiinţate în 1853. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, atât Biserica Ortodoxă, cât şi Biserica Greco-Catolică a traversat o perioada dificilă. În contextul întăririi catolicismului, proces favorizat de către regimul austriac, comunităţile ortodoxe reuşesc să subziste cu greu, iar Unirea religioasă era necesar să fie consolidată pentru a se justifica în mod concret şi vizibil decizia recunoaşterii autorităţii Romei. Mult timp la Viena a dominat ideea că toată Biserica Ortodoxă din Transilvania a trecut la unire, mai puţin românii din Braşov, Făgăraş şi Sibiu, cărora li s-a recunoscut dreptul de a avea preoţi hirotoniţi în afara Transilvaniei şi de a-şi exercita liber credinţa. Autorităţile considerând că toţi credincioşii ortodocşi au trecut la unirea cu Roma, ierarhia ortodoxă nu a mai existat în Transilvania după 1701. Teza susţinută de autorităţile politice şi militare din Transilvania, a fost invalidată de conflictele confesionale de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Românii ortodocşi au rămas fără un conducător confesional între anii 1701 - 1761, dar sub impactul mişcărilor conduse de călugărul Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara2, Curtea de la Viena a decis numirea unui episcop ortodox sârb, Dionisie Novacovici, cu sediul în Răşinari, urmat de Sofronie Chirilovici, care şi-a stabilit reşedinţa în Sibiu. Prin numirea sa ca episcop de Buda în 1774, românii ortodocşi au rămas din nou fără episcop3 Pentru români o decizie importantă a împăratului Iosif al II-lea a fost numirea unui episcop ortodox în Transilvania. Astfel, la 21 martie 1781, suveranul a chestionat oficialităţile ecleziastice şi politice ale Principatului asupra oportunităţii.instalării unui episcop pentru românii ortodocşi. Îngrijorat de doleanţa lui Iosif al II-lea, vicarul Ioan Popovici din Hondol a adresat un memoriu guvernatorului ardelean, la 16 septembrie 1783, împotrivindu-se restaurării episcopatului. La 30 septembrie 1783, împăratul Iosif al II-lea a decis numirea lui Ghedeon Nichitici4 ca episcop al românilor ortodocşi, iar instalarea sa la Sibiu, a avut loc la 12 iulie 1784. Concomitent cu numirea acestuia, suveranul a subordonat eparhia Mitropoliei de la Carloviţ5. Împăratul Iosif al II-lea a stabilit cuantumul retribuţiei episcopului, aproximativ 4000 de florini renani, acesta urmând să fie plătit din contribuţia enoriaşilor6. O lectură riguroasă a materialului livresc despre răscoala condusă de Horea creează senzaţia că, elementul confesional a fost extrem de implicat în derularea acesteia. Monografia lui David Prodan, Răscoala lui Horea7, 1

Isar 2006, p. 167 Păcurariu 2006, p. 265-270 3 Ibidem, p. 325. 4 Ghedeon Nichitici a fost episcopul românilor ortdocşi între anii 1783-1788. În pofida faptului că era sârb de naţionalitate, Nichitici s-a străduit să amelioreze situaţia culturală a românilor transilvăneni. A intenţionat să deschidă un seminar pentru pregătirea preoţilor, dar nu i-a permis Curtea din Viena. În 1786 s-a deschis o şcoală pentru pregătirea învăţătorilor, având ca profesor pe Dimitrie Eustatevici, directorul şcolilor ortodoxe transilvănene. S-a preocupat de o mai bună pregătire teologică a tinerilor preoţi. A murit la Sibiu în anul 1788 în vârstă de 52 de ani. 5 Popea 1870, p. 153. 6 Ibidem. 7 Prodan 1979, p. 747-749. 2

menţionează existenţa a 167 de preoţi participanţi la răscoală, fapt care, având în calcul aria nu foarte întinsă a mişcării, pare a fi totuşi un număr important de preoţi. Cercetarea rolului preoţilor transilvăneni şi a elitei sale în răscoală trebuie privită din mai multe perspective. Întro primă perspectivă, condiţia confesională, atribuţiile acestuia în comunitate, eminamente spirituale, ar fi trebuit să determine diminuarea acţiunilor sale. Cel puţin canonic, profesia sacerdotală interzicea participarea preoţilor şi a elitei sale la violenţe colective sau individuale. Or, în comunităţile româneşti dimensiunea spirituală a elementului confesional a fost depăşită, acesta devenind în multe situaţii conducătorul acesteia. Această imagine a preotului a fost generată atât de pregătirea intelectuală superioară enoriaşilor săi, cât şi de faptul că era reprezentantul Bisericii, o instituţie cu o forţă decizională incomparabilă mai mare ca a lor. Din altă perspectivă trebuie precizat faptul că preoţimea semnifica o elită socială şi de la care sensibilitatea colectivă aştepta ca în momentele de criză aceasta să preia conducerea. Această idee este ilustrată atât de preoţii români ce s-au manifestat ca lideri ai răscoalei, dar şi elita ortodoxă, episcopul Ghedeon Nichitici, Petru Petrovici, care au acţionat pentru temperarea răsculaţilor. Şi ultima perspectivă se referă la rolul şi locul Bisericii Ortdoxe în societate. Referindu-se la acest aspect A. D. Xenopol afirma că „clerul a fost întotdeauna supus în statele române autorităţii lumeşti, reprezentată prin persoana domnului”8. În aceeaşi formulă ideatică se pronunţa şi C. C. Giurescu: „Biserica era într-un sens omnipotentă, dar sub ascultarea totală a statului reprezentat de domn”9. Biserica, în calitate de reprezentantă în lume a Trupului înviat al lui Isus Hristos îşi derulează existenţa în viaţa socială, pornind de la ideea că, Biserica şi lumea sunt creaţii ale lui Dumnezeu, prima fiind împărăţia Harului Dumnezeesc, iar a doua fiind împărăţia legilor naturale10. Doleanţa Bizanţului a fost aceea de a crea o societate creştină universală, administrată de Împărat şi coordonată spiritual de Biserică, o conexiune între universalismul roman şi cel creştin într-un program socio-politic unic11. După instalarea sa ca episcop al românilor ortodocşi, Ghedeon Nichitici a fost investit de către guvernul transilvan cu liniştirea românilor răsculaţi şi dacă este cazul să se deplaseseze personal în mijlocul lor, spre a-i readuce la un climat de normalitate. Episcopul Nichitici a adresat la 7 noiembrie 1784 protopopilor şi preoţilor o circulară, prin care le comunica că este informat de răscoala izbucnită în Zarand, Hunedoara şi Alba şi le poruceşte enoriaşilor „să se părăsească de mişcarea aceasta şi să nu asculte sfaturile cele rele, şi fiecare să-şi păzească locul său, moşia sa, şi după cum am zis datoria să o împlinească ca să aibă milă de la împăratul şi Gubernium şi de la noi blagoslovenie”12. În data de 8 noiembrie 1784, Guvernul i-a ordonat episcopului să-l însoţească pe comisarul gubernial Mihail Brukenthal în zona Galda de Jos, pentru aplanarea violenţelor şi în acest scop, i-a trimis pe preotul Popa Ilie şi pe cancelistul episcopal Iercovici până la Alba Iulia, cu instrucţiuni de liniştire a poporului răsculat13. Pentru a avea o percepţie cât mai exactă asupra misiunii episcopului Nichitici, prezentăm în cele ce urmează conţinutul patentei din 11 noiembrie lansată la Miercurea. „Înţelegând Înălţatul Crăiesc Gubernium cum că, unii oameni în ţara aceasta umblă încoace şi încolo prin ţară cu făcături rele, ca să pornească pe norod sub multe feluri de închipuire şi să muncesc ca să înşele pe norod şi să-l ducă la nenorocire şi aceşti oameni a lor sumeţie aşa departe o pornesc şi vor ca să plece pe locuitori din ţara aceasta şi ca să creeze acelea ce fac ei, că ar fi de la Preaînălţatul loc, primim şi întărit. Pentru aceia, Înălţatul Crăiesc Gubernium, care totdeauna părinteşte are grijă pentru locuitorii ţării aceştia au trimis afară Prea de bun născut domnul Mihail Brukenthal, sfetnicul Înălţatului Gubernium, şi pe Preasfinţitul domn Ghedeon Nichitici, Episcopul neuniţilor în Ardeal, ca pe oameni cei rătăciţi să aducă la calea cea dreaptă şi de obşte fireşte căruia, întru arătare să descopere cum tot oamenii care încoace şi încolo umblă, împotriva tocmai tuturor gândurilor, şi voii Împărătesti Măriei Sale, înmulţind greşeala lor din zi în zi, tocmai împotriva Dumnezeeşti şi omeneşti legi lucrează. Pentru aceia şi vouă tuturor, care aici v-aţi adunat din dragostea şi purtarea de grijă care avem către voi fi se face de ştire, ca spuneţi tuturor celorlalţi prieteni ai voştri fraţi şi împreună locuitori ai dojeni, ca nici odată că nu să înşele, nici să se răzvrătească, nici să vă turbure, ci fiecare Preoţi şi Mireni, să fie plecaţi, după cum poftesc legile şi poruncile împărăteşti prin Înălţatul Crăescul Gubernium date înainte de multe ori, ca să fie fiecare în pace şi linişte, şi 8

Xenopol 1988, p. 515 . Giurescu 1938, p. 407-408. 10 Vasile 1982, p. 93. 11 Meyendorf 1995, p. 283. 12 Meteşi 1933, pp. 25-26. 13 Prodan 1979, p. 503. 9

fără mare lipsă să nu umble din loc în loc, că aceia care vor împlini acestea va căpîta totdeauna apărare în dreptate, şi încuviinţatele treburile sale”14. Termenii uzitaţi de episcopul Ghedeon Nichitici exprimă cu certitudine o apropiere a ierarhiei ecleziastice faţă de suveranul habsburgic, ce reprezintă personificarea dreptăţii şi legalităţii, model politic necesar şi aşteptat de colectivitatea românească, confruntată cu răscoala lui Horea. La acest nivel al studiului se impune o constatare: excepţionala audienţă populară a lui Iosif al II-lea nu are doar o profundă identificare de masă, ci are o puternică rezonanţă la nivelul elitei ecleziastice, care iniţiază şi orchestrează discursul imaginarului politic, colportându-l la nivelul diverselor structuri sociale. Acţiunea comună a nobilimii, armatei şi a episcopului nu au determinat încetarea violenţelor şi a vandalismelor. „De aceea bietul Ghedeon Nichitici a trebuit să trimită o mulţime de circulări, invitând pe toţi protopopii să fie mai cumsecade, să vorbească numai de datoriile către Dumnezeu şi către stăpânire şi în fiecare an să înainteze fiecare protopop lista cu predicile ţinute”15. În aceste condiţii comisarul Mihail Brukenthal în consens cu generalul Pfefferkon şi cu episcopul Nichitici au decis să trimită un om de încredere la Horea să afle cauzele răscoalei, intenţiile sale şi să-i prezinte un document de liberă trecere dacă ar dori să se prezinte în faţa comisarului. În pofida acestor demersuri, a alternării blândeţii cu violenţa, în pofida promisiunii de iertare promise de guvern în numele împăratului şi a demersului creştinesc al episcopului la supunere şi ascultare spre a obţine iertarea de la Dumnezeu, răscoala se amplifică mereu. „Prin urmare, nici intervenţia unui vlădică sârb, care nu ştia româneşte, nu putea să ducă la un rezultat”16. În aşteptarea ordinului de reprimare a răscoalei de la Iosif al II-lea, autorităţile transilvănene l-au investit pe Ioan Piuariu-Molnar să se informeze despre plângerile ţăranilor şi să încerce o pacificare a acestora. Se pare că iluministul, promotorul dezvoltării culturale a românilor transilvăneni, întemeietorul a multor şcoli elementare româneşti, cel care a colportat cunoştinţe economice printre ţărani, a găsit mai multă deschidere la românii răsculaţi decât oficialităţile transilvănene17. Istoricul Nicolae Iorga face un aspru rechizitoriu acţiunii iluministului transilvănean: „Pe atunci Molnar, “oculist chesarocrăiesc”, un “filosof” după moda preţiosului secol al XVIII-lea şi care făcea parte din loja curând întemeiată a Franc-Masonilor din Ardeal. Găsi cu cale – era aşa de puţin român acest doctor împărătesc, acest viitor profesor la Cluj, acest adept al Franc-Masoneriei cosmopolite! – să facă morală bieţilor ţărani ce mergeau la omor şi la moarte cu un sângeros şi obscur crez de dreptate în mintea lor, neîndreptăţiţi şi, întorcându-se înapoi, el, fratele Tunsului, consăteanul unui martir şi al unui profet al românilor, îşi ascuţi cu îndârjire pana de conţopist medical pentru a face luminatului guvern şi luminatului vlădică de la Sibiu un raport în care se arăta că numise pe revoltaţi oameni răi, care nu înţelegeau de cuvânt şi trebuiau trataţi cu asprime. Ce ochi proşti avea pe vremea aceea vestitul oculist!”18 Activitatea episcopului este tot mai mult apreciată de guvern pentru zelul acestuia. În 16 noiembrie, acesta lansează o nouă circulară: „Horea căpetenia rebelilor nu încetează a face răutate şi minciuni care sunt împotriva lui Dumnezeu şi împăratului şi împotriva legii şi bisericii şi blagosloveniei vlădiceşti. Deci noi, în numele împăratului poruncim, că nici un român să nu îndrăznească a asculta minciunile lui Horea, nici să meargă la el, nici la adunarea lui, nici să dea ajutor lui, nici oamenilor lui, nici pe ascuns, nici pe arătare, că cei care vor îndrăzni a călca porunca împărătească se vor pedepsi”19. Pe acest fundal locuitorii domeniului Zlatna adresează la 23 noiembrie 1784 o scrisoare episcopului Ghedeon Nichitici prin care îl invită să se deplaseze în mijlocul lor. Tonalitatea scrisorii evidenţiază o ţăranime plină de smerenie, loială „bunului împărat” şi care îl percep pe episcop ca pe ocrotitorul lor20 . Sosind ordinul de reprimare a răscoalei, armata trece la operaţiuni militare. Acţiunea armatei, asociată acţiunii pacificatoare a episcopului începe să-şi producă efectele scontate. Ca urmare a unei solicitări a comisarului Mihail Brukenthal Nichitici se îndreaptă spre Deva, Brad şi Abrud pentru liniştirea spiritelor. În data de 27 noiembrie, locuitorii din Orăştie au promis episcopului să stopeze tulburările şi vandalismele şi să restituie lucrurile însuşite. Episcopul le comunică ţăranilor adunaţi că va întreprinde toate demersurile pentru promovarea binelui public şi pentru normalizarea situaţiei21 .

Ibidem, p. 504-505. Iorga 1989, p. 349. 16 Ibidem, p. 348. 17 Prodan 1979, p. 521. 18 Iorga 1985 p. 265. 19 Densuşianu 1884, p. 278. 20 Prodan vol II 1979, p. 38. 21 Ibidem, p. 89. 15

Referindu-se la acest aspect, istoricul Ioan Lupaş îi conferă o nouă interpretare: „Episcopul Nichitici fu silit a da atunci o mână de ajutor, ţinând adunări de preoţi la Ţebea, la Brad şi la Cristior, astfel încât poporul din partea vestică a Zarandului, prin simpla invitaţie a episcopului şi a preoţilor lui să se liniştească căt mai repede ”22. În ceea ce priveşte rolul episcopilor sârbi în susţinerea intereselor naţionale, Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plăianu menţionau caracterul nefast al acestora: „Desigur că sub raport naţional, românesc, în arhipăstorirea episcopilor sârbi menţionaţi, nu poate fi consemnat nimic pozitiv, decât cel mult semnarea, cum vom vedea în continuare, a memoriului numit Supplex Libellus Valachorum, redactat de blăjenii uniţi, de către episcopul Gherasim Adamovici, alături de Ioan Bob, episcopul greco-catolic”23. Conform raportului său din 27 noiembrie 1784, Mihail Brukenthal îl acuză pe episcopul Nichitici pentru faptul că nu s.-a deplasat la momentul oportun în Zarand, fiindcă se temea de o capcană. Episcopul menţionează în scrisoarea, din 11 decembrie 1784, adresată lui Samuel Brukenthal, că a reuşit să pacifice mulţimea răzvrătită, dar se temea că excesele armatei vor genera din nou răscoala celor nemulţumiţi. Ca urmare a acestor evenimente, solicitarea lui Horea de a trimite oameni în luptă a fost un eşec, iar cei care şi-au însuşit arme încep să le restitue24. Pe acest fundal eforturile armatei, ale episcopului Nichitici încep să ofere rezultate scontate, căci armata lui Horea se destramă treptat. Locuitorii din Câmpeni, Sohodol, Râu Mic, Certeje, Ponor depun armele şi jurământ de supunere faţă de ordinele suveranului Iosif al II-lea. Textul evidenţiază faptul că episcopii, protopopii români solicitaţi de oficialităţile austriece pentru a tempera răscoala îşi finalizează mandatul fără nicio obiecţie. Mai mult, se inventează gratificaţii pentru episcopi şi protopopi. Ioan Piuariu Molnar, investit să pacifice pe ţăranii din Zarand, îşi face datoria fără nicio ezitare. Datorită faptului că fiind familiar mediului ţărănesc, acesta a şi obţinut încrederea ţăranilor să-şi declare nemulţumirrile, dar cu toată demofilia sa, el le precizează acestora că răscoala lor este împotriva voinţei împăratului, ceea ce poate avea consecinţe importante pentru tot neamul românesc25. Atitudinea elitei confesionale ortodoxe este impregnată de accente iluministe. Servitutea este condamnată, dar ameliorarea statutului social este de datoria împăratului ; ele nu se realizează printr-o răscoală a ţăranilor şi nu prin răsturnarea ordinii sociale existente26. Luminismul credea în raţiune, în cultură şi nu în răscoala ţăranilor ignoranţi. De aceea şi episcopul Nichitici, fără a avea concepţii luministe, aşa cum reiese din patentele emise este un adversar al mulţimii ignorante. El manifestă condescenţă faţă de răsculaţi dar nu acceptă ideea ca aceştia să-şi facă singuri dreptate. În concepţia sa Dumnezeu şi împăratul sunt singurele autorităţi care fac dreptate. Din acest punct de vedere ni se pare corectă atitudinea episcopului faţă de răscoală. Consider că, încrederea sa în capacităţile iluminismului de a regla stările negative din societatea transilvăneană a contat mai mult în demersurile sale din timpul răscoalei, decât slăbiciunile caracterului său. Iluminismul iozefin a câştigat definitiv elita românilor, care aşteptau doar de la împăratul Iosif al II-lea ameliorarea condiţiei existenţiale a românilor ardeleni. Aceeaşi încredere în ipostaza mitică a „bunului împărat” devine funcţională după bătălia de la Blăjeni, când răsculaţii acceptă patenta de amnistiere şi textul care o însoţea . „Eu ca un arhipăstor al vostru părinteşte vă arăt şi vă invit precum milostiva împăraţie au dat iertăciune tuturor, care cu pace se vor întoarce la casele sale şi comisie au rânduit după cum mai pe larg aţi înţeles din patenta crăiască a cărui original se află la mine latineşte, iar cea românească este aceasta. Pentru aceasta, iubiţii mei fii vă aşezaţi cu pace la casele voastre şi puneţi jos armele. Eu aşa vă sfătuiesc şi vă învăţ ca să puteţi fi vrednici de mila aceasta mai sus zisă”27. Documentul evidenţiază ideea că acceptarea clemenţei, prin vocea episcopului, a fost o reacţie la intensitatea încercărilor pe care ţărănimea le traversează, o consecinţă a dramei lor, dar şi încrederea deosebită în soluţiile propuse de Iosif al II-lea. Acţiunea combinată a locotenent-colonelului Kray şi a episcopului Nichitici era să se finalizeze cu un eşec la Mihăileni. Aici o trupă de 600 de ţărani se opusese trecerii armatei. Episcopul a trimis doi preoţi la trupa ţăranilor ca să le propună depunerea armelor. În paralel cu acţiunea de pacificare, Kray îşi dispuse trupa în ordine de luptă. După întoarcerea celor doi preoţi cu refuzul ţăranilor de a se supune, locotenent-colonelul Kray, care profitase de faptul că ţăranii, reţinuţi de predicile preoţilor, nu au fost atenţi la mişcările sale, au deschis ostilităţile şi i-au învins pe ţărani28. Intervenţia armatei, acţiunea pacificatoare a episcopului Nichitici şi a preoţilor săi a determinat o desolidarizare treptată a ţărănimii din zona Zarandului. Amnistia promisă de împărat devine ispititoare pentru ţărani şi ea se manifestă prin defecţiuni, desolidarizări, gesturi de neîncredere, învinuiri la adresa lui Horea. Acţiunea răscoalei lui Horea se 22

Lupaş 1988, p. 102-103. Prunduş şi Plăianu 1994, p. 21. 24 Ibidem. 25 Prodan 1968, p. 561-567. 26 Idem 1984, p. 266. 27 Puşcariu vol II, Sibiu, 1897, p. 305. 28 Georgescu-Buzău, Şerban 1974, p. 274. 23

finalizează aici şi ea încearcă să fie continuată în zona Munţilor Apuseni. Episcopul şi vicecolonelul Kray au dat dispoziţii să fie capturaţi liderii răscoalei. Pacea şi iertarea colportare de episcop estompau orice rezistenţă ţărănească. Ţăranii au două opţiuni: să accepte amnistia generală sau să continue lupta fără speranţa victoriei împotriva armatei imperiale. În aceste condiţii Horea, Cloşca şi Crişan mulţumeşte răsculaţilor pentru faptul că le-au ascultat poruncile şi se retrag în Munţi. Pe acest fundal acţiunea pacificatoare a lui Nichitici a fost favorizată de acest eveniment. Răsculaţii descurajaţi predau armele şi acceptă soluţia salvatoare a amnistiei. Episcopul consideră că misiunea sa s-a încheiat şi a părăsit zona muntoasă în direcţia Devei29. Ajuns la Deva în 16 decembrie 1784 episcopul se adresează printr-o pastorală protopopilor şi preoţilor în care solicita ţăranilor restituirea bunurilor prădate. „Dacă ţăranii şi preoţii manifestă nesupunere sufletele lor vor fi blestemate şi alungate din împărăţia lui Dumnezeu”30. Liniştirea spiritelor răsculate, reinstalarea păcii şi securităţii în Transilvania, obiectivul comun al autorităţilor şi al episcopului devine posibil de realizat. „Străduinţele celui de-al doilea episcop sârb al românilor neuniţi şi dibăcia militară a soldaţilor imperiali izbutiră însă, după mai multe ciocniri să restabilească din nou liniştea”31. Referindu-se la implicarea episcopului ortodox Ghedeon Nichitici în pacificarea răsculaţilor la 1784, Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plăianu precizau că: „Nu poate să rămână însă neconsemnată contribuţia negativă a episcopului ortodox de la Sibiu, Ghedeon Nichitici, care, pus în slujba stăpânirii austriece, i-a adus acesteia servicii deosebite pentru lichidarea răscoalei lui Horia, precum vom consemna, şi recompensa ce i s-a dat de către guvern, ca răsplată a trădării”32. Ioan Fruma precizează că „Premierea în cadru solemn la Zlatna a făcut-o comisarul Mihail von Brukenthal. Cea mai mare sumă, 1.000 de florini, a primit-o episcopul ortodox Ghedeon Nichitici de la Sibiu, la 5 februarie 1785, iar a două, de 800 de florini, a primit-o episcopul ortodox de la Arad Petru Popovici, iar Iosif Adamovici, protopop din Abrud, a primit 30 de galbeni şi o medalie de aur”33. Episodul gratulării românilor de către oficialităţile Transilvaniei este reluat 150 de ani mai tărziu de către Ioan Rusu Abrudeanu. „Pe la mijlocul lunii decembrie 1784 revoluţia încetase cu totul. Guvernul şi nobilimea maghiară respirau acum mai liberi. Aveau chiar vreme şi poftă să se gândească la aranjarea de festivităţi în scopul de a recompensa pe românii ticăloşi şi slabi de înger, căci existau în acele timpuri asemenea specimene odioase – care deseră concursul concursul lor la prinderea capilor revoluţiei. Asemenea festivitate a fost aranjată pe 5 februarie 1785, într-o zi de târg, la Zlatna, unde era direcţiunea domenială. S-au distribuit cu acest prilej de către comisarul Mihail Brukenthal premii şi bani tuturor acelora care trădaseră cauza răscoalei şi pe conducătorii ei. Dintre aceştia făceau parte şi protopopul Abrudului, Iosif Adamovici, care fu decorat cu o medalie, în mijlocul salvelor de puşcă şi în sunetele trâmbiţelor. Toţi brigadierii silvici, care au prins pe Horea şi Cloşca, au primit câte 303 galbeni, ca şi Popa Moise din Cărpiniş, care a contribuit la prinderea lui Crişan. Lipsă de morală, care a prezidat la serbarea de la Zlatna ne zugrăveşte pe deplin caracterul secolului în care s-a produs”34. Textul, considerăm că, este important deoarece surprinde prin absenţa episcopului Ghedeon Nichitici de pe lista celor recompensaşi de împăratul Iosif al II-lea pentru suportul lor dat în pacificarea răsculaţilor şi capturarea lui Horea, Cloşca şi Crişan. Acelaşi episod este reluat într-o manieră sumară de către David Prodan. „Episcopul Nichitici va fi recompensat cu 1000 de florini, iar episcopul Petrovici din Arad cu 800”35. Ajuns la finalul studiului considerăm necesare formularea unor concluzii: 1. Instalarea lui Ghedeon Nichitici, ca episcop al românilor ortodocşi a coincis cu un fundal tensionat din istoria Transilvaniei: momentele premergătoare ale debutului răscoalei lui Horea. În acest context Ghedeon Nichitici a fost investit de către guvernul transilvănean cu pacificarea românilor răsculaţi. La 8 noiembrie 1784, Guvernul i-a ordonat episcopului să-l însoţească pe comisarul gubernial Mihail Brukenthal pentru aplanarea conflictului izbucnit. 2. Atitudinea episcopului ortodox este iluministă. Iobăgia este condamnată, dar îmbunătăţirea statutului social este de competenţa împăratului, ea nu se realizează printr-o răscoală a ţăranilor. Iluminiştii credeau în raţiune, în cultură şi nu în violenţele ţăranilor răsculaţi. De aceea şi episcopul Nichitici, fără a avea concepţii luministe, aşa cum reiese din circularele emise este un opozant al mulţimii ignorante.

Prodan vol. II 1979, p. 127. Ibidem, p. 128. 31 Iorga 1985, p. 547. 32 Prunduş Plăianu 1994, p. 35. 33 Fruma 1947, p. 241. 34 Abrudeanu 2009, p. 289. 35 Prodan vol. II 1979, p. 389. 30

Bibliografie Abrudeanu 2009 – Abrudeanu I. R. 2009, Moţii. Calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, Ediţia a II-a, Editura Napoca Star, ClujNapoca. Fruma 1947 – Fruma I, 1947, Procesul şi martiriul lui Horea, Editura Dacia Traiană, Sibiu. Georgescu, Şerban 1974 – Georgescu B, Şerban C, 1974, Răscoala de la 1784 din Transilvania de sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan, Editura Politică, Bucureşti. Iorga 1989 – Iorga N, 1989, Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Iorga 1985 – Iorga N, 1985, Istoria poporului românesc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Isar 2006 – Isar N, 2006, Istoria modernă românilor 1774 /1784 – 1918, Editura Universităţii Bucureşti. Lupaş 1988 – Lupaş I, 1988, Din istoria Transilvaniei, Editura Eminescu, Bucureşti. Meydendorf 1995 – Meyendorf,J, 1995, Teologia Bizanţului, Bucureşti. Meteş 1933 – Meteş Ş, 1933, Lămuriri nouă privitoare la revoluţia lui Horea, Sibiu. Păcurariu 2006 – Păcurariu M, 2006, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti. Popea 1870 – Popea N, 1870, Vechia mitropolie ortodoxă română a Transilvaniei, suprimarea şi restaurarea ei, Sibiu. Prodan 1979 – Prodan D, 1979, Răscoala lui Horea, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Prodan 1968 – Prodan D, 1968, Misiunea lui Ioan Piuariu-Molnar în cursul răscoalei lui Horea, în „Apulum” VII/ I. Prodan 1984 – Prodan D, 1984, Supplex Libellus Valachorum, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Prodan 1979 – Prodan D, 1979, Răscoala lui Horea, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Prunduş şi Plăianu 1994 – Prunduş A., Plăianu C 1994, Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române, ClujNapoca. Puşcariu 1897 – Puşcariu I, 1897, Documente pentru limbă şi istorie, vol II, Sibiu. Vasile 1982 – Vasile Episcopul Oradiei, Prezenţa Bisericii în lume, în „Mitropolia Ardealului”, Nr 1-3.

IDENTITĂŢI POLITICE DOBROGENE ÎN SECOLUL AL XIX-LEA Dr. Enache Tuşa Abstract. Dobrogea political identity in the nineteenth century. Any discussion of ethnic minorities living along the Romanian Dobrogea can not ignore. No doubt there are many ethnic identities, even before joining the province lingvistce Ponto-Danube to Romania, Dobrogea returned as the new state framework with special dowry in this. I live here most diverse minorities, the Russians Lipovani the Turks and Tartars, and the list goes on with still more: Italian, Ukrainian, Armenian, Hebrew, German,Cerkez.

Cuvinte cheie: Dobrogea, ruşi-lipovenui, turci, tătari, italieni, ucrainieni, armeni, evrei, germani, cerchezi. Keywords: Dobrogea, Russians Lipovani, Turk, Tartars, Italian, Ukrainian, Armenian, Hebrew, German, Cerkez. Orice discuţie privind minorităţile etnice care trăiesc alături de români, nu poate face abstracţie de Dobrogea. Fără îndoială, existau mai multe identităţi etno-lingvistce încă înainte de alipirea provinciei ponto-danubiene la România, astfel Dobrogea a revenit în noul cadru statal cu zestre deosebită în acest sens1. Trăiesc aici minorităţi dintre cele mai diverse, de la ruşi lipoveni, la turci şi tătari, iar lista poate continua cu încă altele: italieni, ucrainieni, armeni, evrei, germani, cerkezi etc. Acest mozaic etnico-religios conferă Dobrogei un statut aparte, de întrepătrundere a Orientului cu Occidentul, făcând din ea „o Europă şi o Asie în miniatură”2. În timpul stăpânirii otomane prin Dobrogea sau perindat multe etnii datorită faptului că aici exista posibilitatea ca mulţi dintre cei ce se aşezau să nu plătească anumite dări Imperiului Otoman. Astfel au venit germanii pentru a scăpa de fiscalitatea apăsătoare şi de recrutările în armata ţaristă, au venit ruşii-lipoveni pentru că erau prigoniţi în Rusia Ţaristă, au fost aduşi italieni pentru a se consolida şi reconstrui infrastructura căilor ferate din Dobrogea dar şi multe clădiri impunătoare ale instituţiilor . Odată cu dezvoltarea comerţului şi a relaţiilor economice au apărut şi comunităţile care se ocupau exclusiv cu aceste activităţi în acest caz este vorba de evrei şi de armeni. Iată, deci, că avem reprezentarea reală a unor comunităţi care formează o populaţie eterogenă în acest spaţiu politic şi cultural unde reprezentarea alterităţii3 este cu totul specială datorită faptului că respectivele comunităţi au avut specific etnic diferit. 2. Problematica colonizării unor identităţi politice în Dobrogea a) Colonizarea Elementului Musulman (turco–tătar) în Dobrogea. Aşezată la răscrucea a două drumuri dintre care unul unea Marea Nordului cu Marea Neagră, străbătând Europa Centrală, iar celălalt porturile Mediteranei orientale cu ale stepelor pontice, istoria i-a hărăzit Dobrogei de-a lungul veacurilor o evoluţie zbuciumată. Rând pe rând s-au perindat armatele perşilor, apoi cele romane, iar mai târziu invaziile popoarelor migratoare au fost urmate de stăpânirea musulmană, Dobrogea devenind între timp drumul de invazie al armatelor din stepele Rusiei spre Balcani şi Constantinopol. Ocuparea Peninsulei Balcanice de catre Imperiul Otoman, în timpul sultanilor Mehmed I şi Baiazid al-IIlea, permite şi penetrarea otomanilor în Dobrogea pe care o şi ocupă definitiv după 1420. Expediţia de pedepsire a Ţării Româneşti pornită de către sultanul Mehmed I viza, pe lîngă represaliile care-l aveau direct ţintă pe fiul şi succesorul4 lui 1

Alexandru P. ARBORE, Contribuţiuni la studiul aşezărilor Tătarilor şi Turcilor în Dobrogea, în Analele Dobrogei, an II, pp. 213-260; tot în această problematică se poate confrunta Guillaume LEJEAN, Etnographie de la Turquie de l`Europe, f.e., 1861; de asemenea o sursă pertinentă pentru problematica în cauză este Karl F. PETERS, Grundlinien zur Geographie und Geologie der Dobrudscha, Wien, 1867. 2 Nicolae IORGA, România cum era până la 1918, vol. al II-lea, Dobrogea, Editura Minerva, Bucureşti 1972, pp. 287314 şi 327-351;Pentru alte elemente importante ale acestui aspect Theodor T. BURADA, O călătorie în Dobrogea la 1880, în, Opere , vol. IV „Folclor şi etnografie”, Bucureşti, Editura Muzicală, 1980. 3 Termenul de alteritate defineşte o relaţie sau o calitate a celuilalt perceput în viziunea unui anume individ. În etnologia franceză termenul este foarte sumar explicat datorită faptului că are o etimologie foarte complexă. Spre exemplu nu se face diferenţa între ceea ce latina denumeşte Aliud (generic Celălalt) sau Alter cum o face limba germană şi prin care se defineşte relaţia cu celălalt (raportul cu fiecare individ).În antropologie şi filosofie însă alteritatea este invocată în sensul identificării sentimentului de apartenenţă , un regim diferit şi o altă organizare specifică unor tradiţii sau cutume. Prin urmare se creează trei perspective care suprapun la rândul lor trei problematici: 1) Perceperea alterităţii ontologice; 2) recunoaşterea celuilalt prin experimentarea acestei alterităţi ;3) întâlnirea şi relaţionarea cu celălalt ca realitate etică şi în acelaşi timp comunitară. Deşi nu sunt convergente aceste perspective au generat tensiuni şi au marcat raporturile relaţiilor dintre comunităţi timp de un secol (a doua jumătate a sec. XIX şi prima jumătate a secolului XX). În filosofia statului de la începutul secolului XX a persistat un curent prin care comunităţile numeroase se identificau cu un spaţiu teritorial şi cu un concept pe care l-au numit naţiune.,FERREOL Gilles, JUCQUOIS Guy, (coord.),Dicţionarul alterităţii şi relaţiilor interculturale, Editura Polirom , Iaşi, 2005, p. 18-20; a se confrunta şi REY Jean-Francois, (coord.), Alterites: entre vizibile et invizibile, Paris, Ed. L’ Hartman, 1998, p. 46. 4 Este vorba de Mihail I menţionat în titulatura vremii drept „domn de amîndouă părţile peste toată Podunavia încă pînă la Marea cea mare şi stăpînitor al cetăţii Dîrstorului„

Mircea cel Bătrân5, şi ocuparea provinciei amintite. După ocuparea otomană a Dobrogei elementul românesc predomină timp de cîteva decenii pînă la începutul colonizării Dobrogei cu turci şi tătari aduşi din podişul Anatoliei după bătălia de la Varna din 1444. În legătură cu acest aspect cronicarii epocii descriu stepele Dobrogei ca un desertum6 termen care defineşte spaţiul în cauză până în secolul XV. Informaţiile provin de la Donado da Lezze care a însoţit în 1476 marea expediţie otomană împotriva lui Ştefan cel Mare7. O acţiune de colonizare mai importantă cu populaţie otomană începe după jumătatea secolului al XVI-lea şi a fost derulată din motive strategice de securizare a frontierei de vest a Imperiului Otoman8. Colonizarea amintită a izolat populaţia bulgară de ţinutul dobrogean printr-o fâşie compactă care se întindea de la Varna şi pînă la Rusciuk şi a marcat o schimbare în ceea ce priveşte componenţa etnică a populaţiei9. Zona de teritoriu dintre Dunărea maritimă, versantul nordic al munţilor Balcani şi Marea Neagră a fost pe rînd: fie o entitate administrativă unică aşa cum a fost în Imperiul Roman şi în cel bizantin, apoi în cel otoman, fie a fost divizată între mai multe stăpîniri locale, sub dominaţie mongolă sau bizantină, fie a fost unită cu statul din stînga Dunării numit Ţara Românească10. Surse11 recente consideră că momentul cuceririi cetăţii Chilia (1484) marchează desăvîrşirea stăpînirii asupra Dobrogei înţelegînd în acest fel că tot teritoriul care se afla la sud de această cetate ar fi fost supus Imperiului Otoman după 148412. Cercetătorii perioadei susţin că documentele referitoare la acţiunile politice turceşti sunt foarte puţine si nu oferă o imagine pertinentă a realităţilor acelei epoci dar aceste documente pot fi completate cu acte administrative ale organizării teritoriilor cucerite de Imperiul Otoman în zona balcanică inclusiv Dobrogea13. Astfel, din punct de vedere administrativ, Dobrogea, în toată perioada de stăpînire otomană (de la 1420 şi pînă la 1878), a făcut parte dintr-o unitate administrativ-teritorială cu denumirea de sangeak-ul (după unele surse sangak) Silistra-Oceakov. Mai tîrziu aceasta unitate administrativă devine eyelet (vilayet). Zona respectivă făcea parte din beylerbeyilik-ul Rumeliei susţin unii cercetători ai parioadei.14 Într-un defter (registru otoman) din 1530 pe lîngă descrierea amănunţită a localităţilor din Dobrogea este menţionată şi o serie de sugestii în privinţa succesiunii cuceririi teritoriilor Dobrogei de către otomani; în respectivul defter teritoriul dobrogean era administrat de trei kazale15: Hârşova, Varna, Silistra16. Conform ultimelor cercetări care privesc cucerirea Dobrogei de către Imperiul Otoman se pare că Baiazid al -II-lea este

Acesta îl susţinuse pe unul dintre adversarii sultanului un anume şeih Bedreddin în luptele pentru supremaţie şi succesiune în Imperiul Otoman,Viorica PERVAIN, Lupta antiotomană a Ţărilor Române în anii 1419-1420, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie,Cluj,1976,XIX, p. 55-57. 6 Constantin BRĂTESCU, art. cit, p.223. 7 Donado da Lezze consemnează faptul că întregul teritoriu dintre Varna şi Isaccea (pe care îl denumeşte Abrozit sau De Brozie) sultanul la parcurs timp de zece zile , prin locuri sălbatice şi nepopulate , potolindu-şi setea cu apa aflată în nisipurile de pe litoralul Mării Negre, Donado da LEZZE, Historia Turchesca (1300-1514), lucrare publicată de către Ioan Ursu în 1919 la Academia Română. Informaţiile provenite de la I. Ursu sunt consemnate şi de Constantin Brătescu în studiul, Populaţia Dobrogei, publicat în 1928 în volumul colectiv Dobrogea cincizeci de ani de vieaţă românească la pagina 223. 8 Constantin BRĂTESCU, art. cit., p. 223. 9 Lorenz DIEFENBACH, Volkerkunde Osteuropas, Viena , 1880, un exemplar original se află la Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj. În această lucrare autorul prezintă şi o statistică la pagina 18 unde consemnează populaţia din Dobrogea de nord la începutul secolului XVII după cum urmează : 56000 de locuitori de origine islamică, 24 .300 de români, 16.300 de bulgari, 12.500 cifră care reprezenta alte etnii. 10 Anca POPESCU, studiul, Dobrogea Otomană , în Dobrogea 1878-2008 Orizonturi Deschise de Mandatul European -volum coord de Valentin Ciorbea, Editura Ex Ponto, Constanţa , 2008, p.140. 11 Nicoară BELDICEANU, La conquete des cites marchandes de Kilia et de Cetatea Alba par Bayezid II, în Le monde ottoman des Balkans (1402-1566).Institutiones, societe, economie (Variorum Reprints),Londra ,1976, pp.37-90. 12 Anca POPESCU, studiul, Dobrogea Otomană, în, Dobrogea 1878-2008 Orizonturi Deschise de Mandatul European -volum coord de Valentin Ciorbea, Editura Ex Ponto, Constanţa , 2008, p.143. Vezi şi Anca Ghiaţă Condiţiile instaurării dominaţiei otomane, p. 122-123. 13 Se ştie foarte bine că otomanii au respectat două principii în organizarea teritoriilor cucerite a) menţinerea în teritoriul unei provincii cucerite a entităţilor politico-statale anterioare cuceririi otomane b) ordonarea şi repartizarea teritoriilor cucerite în structurile administrative otomane în succesiunea cronologiei cuceririi acestora . Anca Popescu –op.cit. pp 143. 14 Este vorba de Anca Popescu care susţine că prin analogii cu regiuni asemănătoare mai bine studiate din cadrul Imperiului Otoman se poate presupune existenţa unei perioade în care Dobrogea a fost un uc-beylik (adică un ţinut mărginaş de graniţă cu o largă autonomie). 15 Circumscripţie administrativ-judiciară musulmană condusă de un Kadiu care îndeplineşte funcţii identice şi pe lîngă populaţia nemusulmană. Nuredin IBRAM, Comunitatea musulmană, Editura, Ex Ponto, Constanţa, 1998, p. 75. 16 Anca POPESCU, Vestigii ale organizării Dobrogei preotomane într-un defter din anul 1530 , în vol. Vocaţia istoriei. Prinos Profesorului Şerban Papacostea, ed .Ovidiu Cristea şi Gheorghe Lazăr, Brăila ,2008, pp.513-516.

sultanul care a dat coerenţă teritorială stăpînirilor otomane în teritoriului dobrogean17. Nu se ştie cu precizie dacă tot Baiazid este cel care a unificat diferitele structuri teritoriale din spaţiul dobrogean dar şi a celor din sud şi din nord sub autoritatea sangakbey-ului de Silistra. Datorită unor necesităţi de ordin demografic în rîndul populaţiei musulmane spaţiul Dobrogei se restructurează prin crearea unor noi Kazale. Astfel în defterul din 1573, în urma unor reorganizări, partea de nord a regiunii cuprindea o kaza distinctă, cea a Isaccei, care încorpora localităţile: Măcin, Garvăn, Isaccea, Tulcea şi Beştepe18. La sfîrşitul secolului XVI datorită atacurilor căzăceşti şi a războaielor lui Mihai Viteazul în zona Dunării, Poarta Otomană a luat decizia de a ridica sancak-ul Silistra la rangul de eyalet/beglerbeglik de Silistra-Ozu/Oceakov. În secolele XVII-XVIII acest eyalet cuprindea următoarele sangak-uri: Nicopol, Silistra, Bender-Akkermann, Oceakov, Kilburun19. În secolul XIX odată cu reformele iniţiate sultanul Abdul Medgid20 (1839-1861) şi introducerea Tanzimatului, Dobrogea a fost încorporată din 1864 pînă la 1878 într-o provincie nou creată a Dunării Tuna-vilayeti21. Dobrogei i s-a acordat o mare importanţă datorită poziţiei strategice de regiune de graniţă a imperiului. În contextul războaielor din sec. al-XVI-lea cu Ţara Românească, Moldova şi aliaţii acestor ţări sunt restaurate vechile cetăţi şi construite altele pentru a consolida apărarea impotriva oricăror posibile atacuri. În contextul luptelor şi a războaielor care vor avea loc în secolul al XVI-lea între Imperiul Otoman şi Moldova, Ţara Românească şi aliaţii lor sunt restaurate vechile cetăţi din spaţiul dobrogean sau se construiesc altele22. Oraşele şi domeniile din Dobrogea erau rezervate sultanului. Constituirea Dobrogei ca unitate administrativ distinctă a cunoscut etapele succesive anterior prezentate pe măsura creşterii importanţei strategice şi militare a provinciei de la gurile Dunării.23 Vreme îndelungată, centrul administrativ otoman din Dobrogea s-a aflat la Babadag în regiunea apropiată Dunării şi celor două importante lacuri cu rol strategic, Razelm şi Sinoe. În secolul al XVIII-lea, aparatul administrativ-militar otoman se recruta dintre elementele clasei conducătoare islamice. Din punct de vedere militar, în Imperiul Otoman exista o structură centrală şi o armată provincială.24 În secolul al XVIII-lea Dobrogea va avea rol mai mult defensiv. Obiectivele principale ale stăpânirii turceşti în Dobrogea au constat în asigurarea unei legături permanente cu hanatul Crimeii, furnizor de trupe auxiliare. În timpul stăpânirii otomane, Dobrogea va deţine un rol important în politica externă a Porţii, care e determinat de evoluţia de ansamblu a relaţiilor româno-otomane, pe de o parte şi a relaţiilor internaţionale, pe de altă parte.25 Prin extinderea controlului asupra ţărilor române, Imperiul Otoman a urmărit să-şi asigure monopolul asupra căilor importante de trafic anume Dunărea şi Marea Neagră. După completa integrare administrativă a Dobrogei, Poarta s-a îngrijit, înainte de toate, să întărească potenţialul militar al noii provincii, încurajând colonizarea ei sistematică cu 17

Astfel au fost întreprinse unele extinderi a limitelor sanceak-ului Silistra asupra litoralului maritim între Varna şi Constanţa, a integrat jumătatea dunăreană a Dobrogei nordice în acelaşi timp cu anexarea Hârşovei şi a regiunii înconjurătoare .Anca POPESCU op.cit. pp.145. 18 Defter-ul lui Evlia Celebi (1573) publicat de Bistra TSVETKOVA şi Anca GJACA (Ghiaţă) 19 Alexandru TERTECEL, Marea Neagră otomană şi ascensiunea Rusiei (1654-1774)-în, Ovidiu Cristea (ed.), Marea Neagră.Puteri maritime –Puteri terestre(sec XIII-XVIII), Bucureşti, 2006, p.237. 20 Acesta a fost al 31-lea sultan unul dintre cei mai mari reformatori ai Imperiului Otoman, un adevărat „Ataturk” al secolului XIX . Conducător care a observat decalajul de sistem dintre Occident şi Orient continuă politica reformatoare pe care o iniţiază tatăl său sultanul Mahomed al-II-lea.Opera modernizatoare şi reformatoare a fost numită Tanzimat şi a avut rolul de a schimba raporturile sociale şi politice din Imperiul Otoman. Abdul Medjid a avut o educaţie în sens european, vorbea fluent limbile franceză şi engleză şi s-a înconjurat de consilieri progresişti. A fost aliat al Franţei şi Marii Britanii în anii Războiului Crimeii reuşind să introducă Imperiul Otoman în familia naţiunilor europene după Pacea de la Paris din 1856. Moare foarte tânăr- la 38 de ani de tuberculoză nereuşind, din păcate, să ducă la capăt importanta operă reformatoare a Imperiului Otoman. În Dobrogea numele lui dăinuie şi astăzi prin Medgidia (în turceşte Medjidie) oraş fondat de către el dintr-un simplu târg de vite în timpul reformelor din perioada Tanzimat-ului. 21 Anca POPESCU op.cit. p.145. 22 Sultanul Osman II (1604–1622) construieşte cetatea Tulcei , un alt demnitar (kapudan-ul ) Celebi Hasan-Paşa construieşte o cetate la Isaccea iar sultanul Murad IV (1622-1640) înalţă o cetate la Karaharman (Caraorman aproape de braţul Sf, Gheorghe). Acelaşi Murad începe construirea fortificaţiilor de la Babadag care însă nu vor fi terminate. 23 Mehmet Ali EKREM, Din istoria turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, Bucureşti,1994, p. 154. 24 Dobrogea aparţinând sistemului oastei de provincie. În sistemul administrativ otoman, Dobrogea trebuia să satisfacă interesele economice şi strategice ale Porţii. Gheorghe DUMITRAŞCU, Stoica LASCU, Dobrogea în timpul stăpânirii otomane, în „Studii şi articole de istorie”, Bucureşti, 1985, p. 19-20. 25

Conferind statelor române rolul de state-tampon, Poarta căuta să contracareze tendinţele expansioniste ale Ungariei şi Poloniei, apoi ale Imperiului habsburgic şi ţarist ce vizau stăpânirea aceloraşi obiective de importanţă economică şi strategică majoră. Aşa se explică faptul că Poarta a organizat Dobrogea ca un adevărat bastion îndreptat împotriva oricărei iniţiative ce ar fi periciclitat supremaţia otomană asupra Dunării şi Mării Negre., Mustafa ALI MEHMET, Aspecte din istoria Dobrogei sub dominaţie otomană în secolele XIV-XVII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974, p. 143.

populaţia turcă şi mai ales nord-pontică (tătari)26. Tătarii sunt un grup de popoare de origine mongolo-turco-turanică, dispersaţi pe arii întinse ale Asiei, dar prezenţi pe arii restrânse şi în anumite regiuni ale Europei de Est. Asupra originii etnice27 a tătarilor, în lucrările de specialitate de până azi ( lucrări de istorie, de etnografie, de geografie, de lingvistică), părerile sunt împărţite: unii susţin originea mongolă, iar alţii originea turcă a tătarilor28. În privinţa importanţei în cadrul istoriei universale, toate scrierile subliniază impactul imens pe care 1-a avut această stăpânire asupra dezvoltării societăţii euro-asiatice, în secolele XIII-XV.29 Este de observat faptul că, spre deosebire de celelalte popoare, originea şi istoria tătarilor au fost studiate, până nu demult, aproape în exclusivitate de către străini, adică de către netătari, ceea ce a dus încă de la început la complicarea chestiunii, căci ea a fost abordată şi tratată de pe poziţii subiective şi foarte diverse. Populaţia tătară dislocată din Crimeea şi adusă în Bugeac şi în Dobrogea, va pendula dintr-un loc în altul. Dobrogea în timpul stăpânirii otomane era atacată de cazacii care prădau aşezările turco-tătare dinspre mare. Domnii români, după pierderea Dobrogei şi a cetăţilor de pe malul stâng al Dunării organizau incursiuni repetate „în ţara turcească”30. Trupele turceşti care au ocupat Dobrogea sunt de fapt primii locuitori otomani stabiliţi în acest ţinut alături de turcii nord-pontici, aşezaţi în secolele anterioare. Procesul colonizării islamice cu elemente turco-tătare31, a fost 26

Tătarii din România îsi au originea în Crimeea din nordul Mării Negre ramuri etnice apropiate în uzbeci, azeri, kazahi, turkmeni, kirghizi ş.a. toţi aflaţi în aria de influenţă a lumii turco-musulmane. Etnonimul de tătar apare pentru prima dată în anul 732 pe muntele Orhon, în nordul Mongoliei cu preluare în toate izvoarele istorice despre imperiul lui Genghiz Han (1204 — 1241) prin care tătarii vor deveni cunoscuţi în toată lumea. În decurs de numai 50 de ani acest întins imperiu va avea efecte devastatoare asupra lumii chineze, creştine şi islamice în acelaşi timp. Într-o rapidă succesiune de bătălii, acelaşi eveniment care în Asia a fost numit invazia mongolă şi a dus la căderea dinastiilor Jinr (Beijing, 1215), Song (China de sud,1223) şi Tang (Tibet,1225), în Europa a fost numit invazia tătară care a dus la prăbuşirea Rusiei kievene (Kalka, mai 1223), a statului ungar (Mişcoltz, aprilie 1241) ajungând până la Viena (Neustadt, iulie 1241). De notat că toate aceste campanii au fost pline de atrocităţi medievale, fiind urmate de masacrarea populaţiilor civile pentru că în concepţia căpeteniilor tătare o victorie era definitivă numai după decimarea completă a inamicului. Din această perioadă este consemnată o interesantă tentativă de creştinare a tătarilor venită din partea papei Inocenţiu al IV — lea cu trimiterea la curtea lui Ginghis Han a două misiuni celebre, prin Ioan de Piano Carpini în anul 1246 şi a lui Wilhelm de Rubrukuis în anul 1256. Papa Inocenţiu al IV -lea fiind cel care în Conciliul de la Lyon (1245) a cerut Europei ridicarea unei o cruciade împotriva invaziei tătare. Chiar dacă tentativa creştinării nu a reuşit, demersul lor a fost remarcabil şi la un moment oportun. Peste 5 decenii toţi tătarii vor trece la Islamism sub presiunea şi influenţa imperiului otoman. Mustafa ALI MEHMET, Aspecte din istoria Dobrogei sub dominaţie otomană în secolele XIV-XVII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974, p. 174; vezi şi Mictat A. GÂRLAN , op.cit. p 54. 27

În privinţa etnogenezei tătarilor de astăzi sunt, în principal, două puncte de vedere: prima opinie, mai veche, datorată îndeosebi autorilor ruşi şi, prin ei, răspândită şi în alte ţări, îi consideră pe vechii tătari de origine mongolă. Al doilea punct de vedere, care capătă o pondere din ce în ce mai mare în istoriografia mondială de specialitate, îi apreciază pe tătari, de la bun început, ca element component de seamă al lumii turce. Indiferent însă de poziţia pe care se situează, toţi cei care au abordat această chestiune sunt nevoiţi să recunoască faptul că tătarii de astăzi vorbesc o limbă (dialect) de origine turcă şi prin întreaga lor tradiţie istorică şi formaţie etno-spirituală aparţin lumii turce. Aşadar, problema apartenenţei la lumea turcă sau mongolă se pune doar în privinţa vechilor tătari, care sunt numiţi prototătari. Ablay MEHMET, Din istoria tătarilor, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1997, p. 52 28 Semnalată încă din secolul al XIII-lea, populaţia musulmană s-a aşezat preponderent în zona centrală şi litorală a Dobrogei. Izvoarele istorice arată că în secolul al XV-lea, circa 10.000-15.000 de turci selgiucizi musulmani din Anatolia au fost colonizaţi în nordul Dobrogei de către hanul musulman al Imperiului tătar al Hoardei de Aur, Djemaleddin Ibrahim (Berke). Constantin C. Giurescu nota că ţinuturile de răsărit de Carpaţi, respectiv Moldova şi o bună parte a Munteniei, au rămas sub dominaţia tătarilor „până la întemeierea principatelor”, dar că tătarii au locuit efectiv doar în nordul Deltei în viitorul Bugeac, fapt confirmat de „documentele muntene din vremea lui Mircea cel Bătrân”. Tătarii, spune istoricul român, „au oprit înaintarea ungurească spre răsărit şi au înlesnit întemeierea Principatelor” iar Basarab, întemeietorul Ţării Româneşti, a fost ajutat de tătari în războiul din 1330, cu regele Ungariei, război în urma căruia „statul muntean şi-a câştigat independenţa”.Constantin C. GIUESCU, Dinu C.GIURESCU, op. cit., p 78 29 Ibidem, p. 52. 30 Ibidem, p. 72. 31 Unul din cei mai buni cunoscători ai istoriei turce şi mongole- Bertold Spuler- a sintetizat această problemă a formării tătarilor de astăzi: "După informaţiile pe care le avem- şi, în egală măsură, după indiciile fizice ale tătarilor de la Volga care trăiesc acum- elementul mongol a fost mai slab aici, chiar de la începutul stabilirii, decât în Persia şi, mai cu seamă, în Asia Centrală. Limba mongolă a dispărut din documente şi de pe monede mai repede aici decât în alte părţi; ea a fost înlocuită, înainte de toate, de limba turcă răsăriteană (numită multă vreme „djagatay”) şi, pe lângă aceasta, de persană. Acest proces de transformare a avut ca rezultat un amestec al rasei dominante a cuceritorilor mongoli, pe de o parte, şi turcii autohtoni sau imigraţi de curând în bazinul Volgăi, pe de altă parte; aceasta este originea poporului modern al tătarilor. La aceasta au fost incluse şi elemente eterogene, ca bulgarii de la Volga (a căror limbă era mai îndepărtată decât a celorlalţi turci) şi numeroşi finiri de la Volga. De asemenea, ei nu întârziară să exercite o influenţă somatică pronunţată asupra naţiunii tătare care se năştea". Apariţia tătarilor ca parte

precedat de aşezarea spontană, ţinând de fenomenul migraţiilor târzii, a unui număr mare de tătari în părţile de sud ale Moldovei şi cele de miazănoapte ale Dobrogei. Iniţial, colonizările au caracterul unor tabere mobile, folosite în expediţii sau aşezări vremelnice mai târziu tătarii sunt menţionaţi în diferite documente ale epocii în zona centrală, în partea de sud precum şi în zona stepei dobrogene32 fiind denumiţi „tartari dobrucenses”33. Colonizarea cu grupuri turanice din Anatolia însă a fost organizată de statul otoman, care a urmărit să imprime tabloului etnic din provinciile cucerite o nouă configuraţie, să creeze un factor de sprijin şi siguranţă ordinii islamice care să contribuie la apărarea sa. După bătălia de la Varna din 1444, Imperiul Otoman colonizează masiv Dobrogea şi Bulgaria orientală34 cu populaţie tătaro-turcă. Deoarece în secolele XIV-XVI, Imperiul Otoman avansa spre Europa centrală, Dobrogea era o posesiune periferică, fară o mare importanţă strategică sau economică. Dar pe măsură ce treceau anii, numărul musulmanilor creştea, ajungând să fie pe alocuri majoritari. În multe locuri, cultura pământului dispare în profitul păstoritului extensiv, fostele oraşe de coastă devin simple sate de pescari, în locul lor se dezvoltă Babadagul şi Medgidia ca târguri rurale. Această colonizare se fundamenta pe o prezenţă anterioară35 a acestor etnii în spaţiul dobrogean. În Dobrogea s-au aşezat două mari grupuri de tătari: grupul nogaic (tătarii nogai) şi grupul de tătari crimeeni. Se adăugau şi tătarii veniţi din Buceacul Basarabiei care au venit în Dobrogea în secolul al-XVI-lea36. În 1856 s-au stabilit în provincia transdunăreană mai mulţi tătari din Crimeea.37 Tătarii colonizaţi în Dobrogea care purtau porecla de gogii au înfiinţat satul Cogealac38 (fost Cogielac) care la începuturi a fost un sat pur tătărăsc până la migraţia germanilor din Basarabia după 1850. Cât priveşte colonizarea populaţiei de origine turcă lucrurile stau asemănător cu situaţia tătarilor. Una dintre caracteristicile cele mai evidente ale turcilor a fost că, în decursul istoriei lor, au fost cunoscuţi sub cele mai diferite denumiri, fie după regiunile geografice unde trăiau, fie după numele unor triburi sau ale dinastiilor în jurul cărora se închega o formaţiune politică39. Desigur că planurile de colonizare ale Imperiului Otoman vizau popularea acestui teritoriu cu grupuri de religie musulmană şi în aceleşi timp interesată şi loială în menţinerea stăpânirii turceşti în această integrantă a lumii turco-musulmane a imprimat evoluţiei lor caracteristicile spirituale ale acestei lumi, Gemil TASHIN, Problema etnogenezei tătarilor în, Originea tătarilor, Lucrările Simpozionului International, Ed. Kriterion, 1997, p. 27. 32 Constantin BRĂTESCU, Populaţia Dobrogei , în, Dobrogea cincizeci de ani de vieaţă românească...,p. 224, unde autorul descrie foarte amănunţit sursele care consemnează prezenţa tătarilor în Dobrogea precum şi etapele în care aceştia au fost colonizaţi 33 Ibidem. 34 Romulus SEIŞAN, Dobrogea, Gurile Dunării şi Insula Şerpilor, Editura ziarului Universul, Bucureşti, 1928.p.169. Autorul consemnează date interesante care provin din izvoare care nu au mai ajuns până la noi. 35 Astfel între anii 1262 şi 1264 au fost colonizaţi în Dobrogea câteva mii de turci selgiukizi din Anatolia, ceea ce arată că prezenţa tătară nu era numeroasă. La sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, prezenţa tătară se consolidează în nordul Dobrogei. Din această perioadă datează un tezaur numismatic cu 23.440 de monede de argint emise de trei hani, descoperit, în 1962, lângă Mihail Kogălniceanu ( jud. Constanţa) şi a altora la Isaccea, Tulcea, Mangalia, Cernavodă, monede emise de hanii tătari ai Hoardei de Aur între 1280-1312, Mustafa ALI MEHMET, op.cit. p. 141. 36

În anul 1600 se aflau în Dobrogea în jur de 6000 de familii de tătari susţine R. SEIŞAN care citează un cronicar pe nume Walter 37 Acest grup de tătari vor schimba numele târgului Carasu (Medgidia de azi) în Medjidie după numele fondatorului, sultanul Abdul Medgid. 38 Tătarii au mai înfiinţat în Dobrogea următoarele localităţi:Cogealia, Caramurat, Ciocârci, Taşaul, Caracoium, Hasancea, Omurcea, Hasiduluc, Osmanfacâ, Abdulach, Ebechioi, Mahometcea, Topraisar, Teckirghiol, Mangeapunar, Muratanul mare şi mic, Duingi, Serement, Chirşilic, Ceamurli de Jos,Toxof, Ghelengic, Taşpunar, Cartalu, Satşchioi, Caraomer, Carachioi, Dauluchioi, Ghiuvenlia, Amzacea, Sarighiol, Docuzol, Cavalcar, Agelmer, Bairamdede, Acbasâ. Ion Ionescu de la Brad, în lucrarea amintită menţionează că în 1850 exista un singur sat tătărăsc pe nume Boascic datorită faptului că tătarii preferau stepa. În Dobrogea a mai locuit un neam de rasă mongolă care purtau numele de mongoli. Aceştia erau aşezaţi la 6 km de localitatea Seimenii Mari pe malul Dunării unde au înfiinţat o localitate ce purta numele de Mongol (azi dispărut). Ion Ionescu de la Brad susţinea că membrii acestei comunităţi„ erau mici de statură,cârni şi cu faţa ca un bot de câine” Ion IONESCU de la BRAD, op.cit. p. 88. 39 În istoriografia turcă de specialitate se porneşte de la premisa că „ turcii aparţin popoarelor turanice, care au fost dintre cele mai vestite popoare ale Asiei”. Prima atestare a etnonimului „turc” a fost menţionarea kok tiurk (turcii albaştri) într-o scrisoare trimisă în 585 de împăratul Chinei lui Isbara, hanul tribului goktiurk. În misiva respectivă, monarhul i se adresează destinatarului cu apelativul „Mare Han Turc”. În inscripţiile Orhon, datate cam în aceeaşi perioadă este folosită varianta „turuk”. Semnificaţia cuvântului tiurk a dat naştere la o serie de interpretări, dintre care amintesc: vechile anale chinezeşti, în care se spune: „Unul din munţii Kin-Chan (Altai) are formă de coif; şi cum în limba lor coifului se spune Tu Kiu, ei şi-au tras de aici numele neamului lor ”; unii specialişti au căutat geneza cuvântului în tur sau tir, însemnând a trage sau a atrage ; alţii au fost de părere că provine din turku, care în limba sciţilor ar avea sensul de „omul de pe ţărmul mării”, Mehmed Ali MUSTAFA, Istoria turcilor, Editura ştiinţifică si enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 15-18.

parte de imperiu. Astfel autorităţile otomane au adus în Dobrogea un important număr de familii musulmane, alcătuite din turci şi tătari dacă ţinem seama, în primul rând, de interesele politice şi folosind metoda deportării (surgun) adică a mutării forţate ca formă de pedeapsă. Turcii au constituit o minoritate importantă a Dobrogei formată în special din turci selgiucizi care apar în documente în secolul al-XIII-lea. Aceştia se aşează în jurul cazalelor Tulcea, Babadag, Isaccea, Medgidia, Mangalia, Silistra, Hârşova, Kustenge (Constanţa) ocupând diferite funcţii administrativ-militare40. Marin Ionescu Dobrogianu susţine că în 1862 existau în Dobrogea 7000 de turci doar în oraşele Dobrogei însă acestora li se adăuga populaţia din zonele rurale care era numeroasă în urma amplelor colonizări41. După 1878 numărul populaţiei de origine turcă a scăzut dramatic ca urmare a retragerii autorităţilor otomane din Dobrogea şi ocuparea posturilor administrative de către autorităţile româneşti. Conform unor surse (izolate de altfel) avem informaţii conform cărora în Dobrogea ar fi continuat colonizarea cu populaţie turco-osmană până în prima jumătate a secolului XIX.42 Informaţiile sunt amintite de către un polonez care ar fi călătorit în Imperiul Otoman şi care susţine că în târgurile Isaccea şi Tulcea ar fi văzut doar turci. Aceste afirmaţii sunt susţinute de arhitectura religioasă care se putea întâlni în zone urbane mai mari cum ar fi: Mangalia, Babadag, Măcin, Tulcea, unde locuiau comunităţi importante de musulmani. Paralel cu acţiunea de colonizare a populaţiei de origine musulmană au fost înlocuite şi denumirile localităţilor schimând în acelaşi timp şi aspectul toponimic al Dobrogei43. Odată cu seria războaielor ruso-turce44 care favorizează depopularea Dobrogei şi care a devenit teatru de operaţiuni al armatei ruseşti populaţia otomană scade cu tot afluxul de colonii tătare venite din Crimeea. Unii locuitori ai provinciei amintesc de situaţii disperate şi o stare de groază45. Generalul prusac Helmuth Karl Bernard von Moltke46 descrie o Dobroge depopulată din cauza masacrelor, a emigrărilor, a deportărilor şi a epidemiilor.47 Generalul Moltke aminteşte despre Dobrogea la sfârşitul războiului ruso-turc din 1829 că o treime din sate nu mai existau şi că oraşele erau mormane de dărâmături în adevăratul sens al cuvântului, Constanţa mai avea 40 de case iar Hârşova care avea înainte de război 4000 de locuitori după război abia număra 30 de case.48 Întregul ţinut, susţinea Moltke, ar mai fi avut 20.000 de locuitori.49 Aceste informaţii sunt confirmate de mai multe surse care susţin că foarte multe sate fuseseră desfiinţate sau arse.50 Conform relatărilor lui Moltke avem un teritoriu aproape pustiu fapt care ar trebui să favorizeze o nouă colonizare începând cu deceniul patru al secolului al XIX-lea. Dacă acea colonizare s-a produs ce caracter a avut ea şi ce populaţie a deţinut ponderea în cadrul acestui fenomen strategic vom vedea pe măsură ce analizăm prezenta cercetare. Informaţii despre acest episod avem tot de la 40

Ibidem, pp. 45-47. M.D. IONESCU, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, Bucureşti, Atelierele grafice Socecu,1904, p. 342 42 MIKOŞA Janos, Călătoria unui polonez prin Moldova în Turcia , Leipzig 1793, f. e., citat de Dr. Paul Traeger , întrun studiu publicat în lucrarea Bilder aus der Dobrudscha , tiprită la Constanţa în 1918. Studiul amintit a fost tradus de către dr. Constantin Chera în limba română şi este cuprins în traducerea lucrării amintite la p.262. 43 Unele dintre aceste denumiri arată originea populaţiilor care se stabiliseră în Dobrogea astfel avem : Anadol-chioi (satul anatolienilor), Arnăut -chioi (satul albanezilor) , Laz- mahale (mahalaua lazilor- o populaţie înrudită cu turcii) , Vlah-chioi şi Vlahar (satul românilor), de remarcat că particula chioi desemnează în limba turcă o aşezare sau un sat. Constantin BRĂTESCU, Populaţia Dobrogei, în , Dobrogea cincizeci de ani de vieaţă românească, Bucureşti , Editura Cultura Naţională, 1928, p.225. 44 Este vorba de cele patru războaie: 1768-1774 ; 1784-1792; 1806-1812 şi 1828-1829 care au pustiit Dobrogea ,care au distrus localităţile importante, au deportat şi ucis populaţia acestui ţinut, Ibidem , p.262. 45 Aceste episoade de teroare a localnicilor sunt povestite călugărului Partenie care la rândul lui le-a consemnat în mărturiile sale despre teritoriul dobrogean. Din cele spuse de călugărul Partenie reieşea că războaiele de desfăşurau cu o frecvenţă de 10-12 ani, fapt care producea foarte multe pagube populaţiei locale. Mulţi dintre creştini fugeau în Ţările Române de teama turcilor....„ După fiecare război începe ciuma care începe a ne secera. Atunci iar lăsăm totul şi fugim care încotro şi ne ascundem prin munţi şi păduri şi ne temem unii de alţii, fraţi de fraţi şi fugim unii de alţii. Încă şi turcii sunt tare răi şi sălbateci, mereu ne asupresc şi ne ruinează, bisericile ni le ard, la care găsesc argint îl fură, icoanele ni le nimicesc şi la nimeni nu ne putem jelui” încheie relatarea un localnic dobrogean călugărului Partenie ale cărui informaţii sunt consemnate de Gheorghe PLATON, Dobrogea, în, ***Istoria Românilor, vol.VII, tom I, Editura Enciclopendică, Bucureşti, 2003, p.221. 46 Acesta, deşi era german, a activat ca medic militar în armata otomană şi a participat la campania din Dobrogea prin Balcic, Constanţa, Beidaud, Babadag despre care lasă multe informaţii privind populaţia. Împreună cu alţi trei ofiţeri germani a călătorit în Dobrogea în calitate de observator al aşezărilor existente în 1835-1839, Paul TRAEGER, Imagini din Dobrogea, (coord. dr. Constantin Cheramidoglu), Ed ConstantArt, Constanţa 2008, pp.262- 263. 47 În anul 1829 o vară deosebit de călduroasă a favorizat izbucnirea unei epidemii de ciumă care a secerat mii de vieţi omeneşti, Ibidem...p.261. 48 Constantin BRĂTESCU, art. cit., p.230. 49 Helmuth Karl MOLTKE, Campagnes des Russes dans la Turquie d`Europe, en 1828 et 1829, Paris , f.a., p.36. Un exemplar al acestei lucrări se află la Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca. 50 Informaţiile provin de la Camil Allard, W. Ritter, Ion Ionescu de la Brad, care cercetează provincia în acea perioadă, Constantin BRĂTESCU, art. cit., p. 226. 41

un călător german Karl Koch51, care a traversat Dobrogea, de la Dunăre la Marea Neagră şi a consemnat că existau doar câteva sărăcăcioase locuinţe omeneşti52. Koch menţionează că pe tot cuprinsul ţinutului a întâlnit stepă dar în schimb multe turme de animale. Puţinii locuitori ai Dobrogei de origine tătară, susţine Koch, preferă să-şi petreacă viaţa pe lângă turmele lor decât să facă cel mai mic efort să cultive pământul roditor53. Deşi pământul era deosebit de fertil54 însă doar sporadic erau cultivate mici suprafeţe de teren. Profesorul Koch aminteşte de faptul că cei rămaşi în urma războaielor sau cei reinstalaţi se pare că „erau turci şi tătari”,existau şi mocani valahi, fără domiciliu stabil, care îşi mânau turmele din munţii Transilvaniei la iernat în Dobrogea55. Tot profesorul Koch aminteşte de un anume valah Ionescu56 care a călătorit „din însărcinare turcească”, în Dobrogea în deceniul cinci al secolului al-XIX-lea şi care aprecia numărul tătarilor la 33000 de suflete57. În 1856 un alt profesor german Karl Wilhem Wutzer a călătorit în Dobrogea iar informaţiile pe care le reţine coincid cu cele relatate de generalul Moltke şi profesorul Koch cu un deceniu în urmă.Wutzer relatează că:„în Dobrogea se întind câmpii lipsite de populaţie cu sate mizere şi case acoperite cu paie situate la mari distanţe unele de altele. Puţinele oraşe nu-şi merită numele. Ele poartă semnele dezolante ale repetatelor distrugeri”.58 Abia după 1860 se profilează o schimbare şi o evoluţie pozitivă în creşterea populaţiei. Acest fapt se datora, susţine Wutzer, guvernului otoman care a iniţiat din motive politice o colonizare de anvergură în Dobrogea. Imperiul Otoman a întrevăzut necesitatea de a coloniza populaţie musulmană acolo unde populaţia amintită era în minoritate. O colonizare a vizat teritoriile de la sud de Dunăre locuite de bulgari care constituiau primele ţinte ale guvernului otoman în politica de colonizare a teritoriilor cucerite. O comunitate potrivită pentru această operaţiune au constituit-o tătarii din zona Kerci şi Eupatoria, care se opuseseră ruşilor şi au jefuit Kerciul imediat după cucerirea lui după care au fugit de teama unor represalii venite din partea ruşilor. Astfel pentru a se pune la adopost de eventuala răzbunare a ruşilor aceşti tătari au fost încurajaţi de guvernatorul de atunci al Dobrogei, Said- Paşa, să se aşeze în acest teritoriu şi au populat oraşul Medgidia (Medjidie).59 Profesorul Wutzer aprecia numărul noilor colonişti la 18.000-20.000 de persoane care s-au răspândit în toată Dobrogea. În această provincie, una dintre primele menţiuni ale prezenţei tătare o găsim într-un document din timpul sultanului Mahomed al II-lea, referindu-se la epoca lui Ginghis Han, când şefului tătar Ebruz-ata i-a fost dăruit un domeniu din zonă. Tătarii s-au aşezat pe litoralul Mării Negre şi în inima Dobrogei până la Dunăre. În 1911, erau înregistraţi 25 086 de tătari, ceea ce însemna atunci, 7,3% din populaţia Dobrogei60. Imperiul Otoman a facut eforturi pentru a convinge populaţia de etnie tătară din Crimeea să emigreze în Dobrogea în acest sens făcând promisiuni tătarilor crimeeni că la sosirea în Dobrogea vor primi case şi grajduri în mod gratuit, scutire de impozit pe 15 ani, o perche de boi de povară şi o vacă de lapte.61 Prof Wutzer susţine că au emigrat între 1856 şi 1862 circa 60000 de tătari apărând astfel aşezări pur tătărăşti precum Bei-Buceac sau Dunavăţ însă numărul tătarilor s-a redus la jumătate după 1861 datorită faptului că o parte dintre aceştia au luat drumul pribegiei. Aceştia se stabiliseră în zona Carasu (Medgidia de azi) fiind atraşi şi de fertilitatea solului astfel că din populaţie nomadă se sedentarizează şi se transformă în agricultori.62 După Războiul Crimeii din 1853 este consemnată o emigrare masivă a tătarilor crimeeni către Dobrogea astfel încât în 1878 se aflau în Dobrogea 33 498 de etnici tătari63. Conform altei

Acesta era profesor şi om de ştiinţă iar la trecerea sa prin Dobrogea a consemnat mai multe informaţii care în timp sau dovedit a fi de o importanţă deosebită consemnate într-o lucrare intitulată: Călătorii în Orient în anii 1843-1844, apărută la Weimar în 1846. 52 Paul TRAEGER, op.cit., p. 265. 53 Ibidem, p.267. 54 Pentru a sublinia potenţialul deosebit al solului dobrogean amintim faptul că la retragerea armatelor franceze după războiul Crimeii (1856) soldaţii francezi au adunat 100 de tone de fân de pe o suprafaţă de doar 10 hectare. 55 Paul TRAEGER, op cit. , p. 264. 56 Este vorba de Ion Ionescu de la Brad care publică lucrarea, Excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja, Constantinopol, 1850, amintită de profesorul Koch în lucrarea Călătorii în Orient în anii 1843-1844, apărută la Weimar în care Koch susţine că numărul turco-tătarilor pe care Ionescu de la Brad îl consemnează în lucrarea sa este prea mare şi nu coincide cu realităţile pe care el le întâlnise în Dobrogea. 57 Paul TRAEGER, op cit. , p. 268. 58 Carl .W. WUTZER ,Călătorie în Orientul Europei şi o parte din vestul Asiei , Eiderfeld 1861,vol. I, p.263, citat şi de Constantin Chera în traducerea amintită mai sus. 59 Kemal KARPAT, Urbanismul Otoman: Emigraţia din Crimeea spre Dobrogea şi întemeirerea oraşului Medgidia (1856-1878), în volumul, Tătarii în istorie şi în lume, Editura Kriterion, Bucureşti, 2002, p. 218. 60 Constantin C. GIURESCU, Dinu C. GIURESCU, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astazi, Ed. Albatros, Bucureşti, 1975, p. 192; a se vedea şi Ibram NUREDIN, Musulmanii din România, Ed. Golden, Constanţa, 2007, p. 8. 61 Ibidem , p. 267. 62 Mehmet ALI- EKREM, Din istoria turcilor dobrogeni, Bucureşti , Editura Kriterion, 1994,p.112. 63 Constantin D. PARIANO, Dobrogea şi dobrogenii, Constanţa, Tipografia Ovidiu S. Vurlis, 1905, p. 39.

surse64 un nou grup de tătari soseşte din Rusia după 1873 odată cu grupurile de etnici germani. Această emigrare avea două motive comune pentru cele două etnii: introducerea serviciului militar obligatoriu în armata rusească şi creşterea fiscalităţii ţariste. b) Emigrarea comunităţilor germane din Basarabia în Dobrogea. După colonizarea grupurilor musulmane de turci şi tătari pe care le-am prezentat anterior, s-au aşezat în Dobrogea şi grupuri importante de germani din Basarabia. Întinsa stepă dobrogeană a avut un rol hotărâtor în decizia germanilor din Basarabia de a pleca din locurile unde îi aşezase ţarina Ecaterina a II-a a Rusiei. Colonizarea germanilor dobrogeni a avut loc într-o regiune şi într-un context sociologic şi etnic cu totul special, context în care neo-coloniştilor germani le-ar fi fost imposibil să desfăşoare acea forţă şi acea importantă influenţă generatoare de progres.65 Pentru provinciile creştine care au ieşit în secolul al XIX-lea din componenţa Imperiului Otoman, arhivele turceşti cuprind o impresionantă cantitate de documente. Cercetarea şi implementarea lor ar fi însemnat pentru Dobrogea scrierea unei istorii cu mult mai bogate şi mai aproape de adevăr decât tot ceea ce a apărut până astăzi. Cauze asupra cărora nu vom stărui fac, se pare, ca perspectiva cunoaşterii să fie încă îndepărtată. În acelaşi timp unele izvoare autohtone, de inestimabilă valoare ni s-au transmis doar prin relatări şi menţiuni datorate unor istorici şi martori oculari ai evenimentelor. Ei au avut posibilitatea de a le studia înainte de a se pierde în timpul controversatelor vremuri care au încercat provincia. Istoria aşezărilor omeneşti, toponimia cu toate concluziile ce se pot desprinde, reconstituirea tabloului etnic în prelungirea veacurilor anterioare ni se aproprie prin mulţimea de hărţi elaborate în acest veac de cartografi66. Trebuie subliniat faptul, că atunci când ne referim la aşezarea germanilor în Dobrogea, vorbim despre o migraţie. Priviţi din perspectiva spiritualităţii lor, germanii evanghelici din Dobrogea constituie un grup distinct de cel al creştinilor evanghelici din Ardeal care se constituiau în reformatori, umanişti şi mai târziu iluminişti. Primii germani s-au aşezat în Dobrogea către sfârşitul secolului al XVII-lea dar cu o frecvenţă şi într-un număr care nu anunţau nicidecum puternica lor migrare din a doua jumătate a secolului următor spre această regiune.67 În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, turcii au retras o parte a populaţiei din Deltă dincoace de fluviu, în colţul Dunavăţului. În 1830 cu prilejul delimitării frontierelor dintre Rusia şi Turcia s-a încheiat un protocol care stabilea că, din locul de unde braţul Sf. Gheorghe se desparte de braţul Sulina pe distanţă de două ore adâncime spre sud, nu erau îngăduite aşezări în afara posturilor de carantină.68 După anul 1812 administraţia rusă a dus o politică de colonizare a părţii de sud a Basarabiei, degajată de tătari, cu diferite neamuri creştine care dădeau siguranţă, în special bulgarii, al căror exod din teritoriile etnice prin Dobrogea către Bugeac, se explică printr-un întreg complex de împrejurări, dar mai ales de situaţia Imperiului Otoman.69 Publicarea, în 1813 şi 1814, a manifestelor imperiale ale ţarului Alexandru I cât şi răspândirea lor în ţinuturile populate de germani au avut o însemnată putere de atracţie asupra unor locuitori din provinciile polono-prusiene, din diferite regiuni ale Rusiei cât şi din statele sudice ale Germaniei. Proveniţi mai ales din Suabia ei erau cunoscuţi în genere sub numele de Schwaben (şwabi) şi sub presiunea unor cauze economice, politice şi religioase s-au lăsat angajaţi într-o perpetuă pribegie care avea să-i ducă departe de ţara lor. Stabiliţi abia de câteva decenii în sudul Basarbiei, unde coloniile lor însumau circa 24.000 de locuitori şi în împrejurimile Odesei, germanii au început să părăsească Rusia, în general de aceleaşi cauze care au determinat şi pe bulgari să o facă, îndreptându-se fie spre SUA şi Canada, fie spre Dobrogea.70 Pentru germanii din sudul Rusiei şi Basarabia în 1842, aceasta era situaţia: “nu ştiau nimic despre Dobrogea în afară faptului că era un teritoriu sub stăpânire turcească unde nu exista pământ fără stăpân la discreţie, ca să poată continua ceea ce făcuseră în Rusia, adică să întemeieze sate frumoase, gospodării prospere aşa cum au fost Tarutino, Borodino şi Krasna.”71 Despre cei 64

Este vorba despre savantul german Karl F. Peters care a călătorit prin prin Dobrogea cu scopul de a întocmi studii geologice şi cu acest prilej întocmeşte o lucrare cu titlul : Bazele geografice şi geologice ale Dobrogei , Viena 1875. Deşi lucrarea este o prezentare amănunţită din punct de vedere geografic şi geologic autorul consemnează şi informaţii despre realităţile etnice. Peters este primul geolog care tratează Dobrogea ca un ţinut distinct. 65 Valentin CIORBEA, Germanii dobrogeni.Istorie si civilizatie, Ed. Muntenia, Constanta 2006, p 28; a se vedea şi Horia STINGHE; Cornelia TOMA, Despre germanii din Dobrogea, Editura Ex Ponto, Ediţia a-II-a, Constanţa 2007. p. 23. 66 Adrian RĂDULESCU şi Ion BITOLEANU, Istoria Dobrogei, Ed.Ex Ponto, Constanta 1998, p. 274 67 Ibidem, p. 302 68 Ion BITOLEANU, Adrian RĂDULESCU, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1979, p. 239 69 Autorităţile ţariste au încurajat colonizarea părţii de sud a noii provincii cu slavi (ruşi şi bulgari), dar şi cu germani,cărora le-au acordat largi privilegii economice, fiscale şi confesionale, Bilder aus der Dobrudscha., p.140. 70 Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, op.cit. , p.303 71 Dintre toate etniile, germanii au avut un loc deosebit prin spiritul de ordine şi disciplină, muncă perseverentă şi pricepere, cinste şi prudenţă care conveneau perfect caracterului dezordonat al românilor. Ca urmare, coloniştii nemţi sau integrat imediat, punând bazele unei agriculturi organizate în sate şi gospodării administrate exemplar.Din păcate, împrejurări istorice defavorabile au făcut ca în anul 1940 peste 95% din populaţia germană să părăsească Dobrogea în

100 ani (1840-1940) cât a durat existenţa lor în Dobrogea avem puţine date, deşi în epocă au fost consemnate mărturii72 din care s-au păstrat informaţii puţine până la noi. Primii germani care s-au stabilit în Dobrogea au fost coloniştii din Imperiul Ţarist Rus, în special din Basarabia şi Cherson care la chemarea guvernului Imperiului Otoman, cam între anii 1840 şi 1856 şi-au părăsit vechile aşezări imigrând în Dobrogea, pe atunci parte integrată imperiului. Turcii aveau nevoie de experienţa acestora în agricultură pentru a dezvolta zona Dobrogei rămasă printre cele mai sărace şi depopulate zone. Către 1870-1875 s-au stabilit şi câteva sute de colonişti germani aduşi din spaţiul german, din Suabia (Schwaben). Cu aceştia s-a terminat lunga perioadă de colonizare germană în spaţiul actual românesc începută în 1143 prin aducerea în Transilvania a primilor saşi. Ca şi germanii basarabeni, germanii dobrogeni au fost în cvazitotalitate agricultori şi ţărani. În numai câteva decenii de trai pe pământ dobrogean, coloniştii germani au reuşit să realizeze o agricultură intensivă, de mare productivitate. Lor li se datorează şi viile şi cramele de la Murfatlar unde se produce renumitul vin recunoscut în întreaga lume. Din nefericire, în 1940 au avut acelaşi destin ca şi confraţii lor basarabeni şi bucovineni. În urma cedării Cadrilaterului pe data de 6 septembrie 1940 către Bulgaria, în urma promisiunilor guvernului german de la Berlin, conducătorii germanilor dobrogeni hotărăsc să părăsească cu toţii România fiind strămutaţi ca şi germanii basarabeni şi bucovineni în Marele Reich German. Pe atunci Germania nazistă era în cea mai mare glorie. Aproape toată Europa zăcea la picioarele ei. România se aliase şi ea cu Puterile Axei (Germania, Italia, Japonia) în vederea unei eventuale redobândiri a Bucovinei, Basarabiei şi Ţinutului Herţa. Populaţia germană din întreaga Europă era sedusă de propaganda şi promisiunile naziste. Dar nimănui nici prin gând nu-i trecea că în 1945 se va prăbuşi totul, şi Germania, şi promisiunile. Aşa s-a întâmplat pentru că aproape toţi cei circa 200.000 de germani din România (bucovineni, basarabeni, dobrogeni) strămutaţi în 1940-1941 în Reich şi-au pierdut şi patria, şi-au pierdut şi avutul agonisit de mai multe generaţii73. Germanii dobrogeni (în germană - Dobrudschadeutsche) au fost o populaţie stabilită, pentru mai mult de 100 de ani, în această provincie. În 1819 cererile de colonizare din partea Rusiei au încetat dar convoaiele agricultorilor dinspre Germania au continuat să ajungă în sudul Rusiei şi s-au extins până la gurile Volgăi. După vremuri bune în care aşezările se dezvoltau datorită hărniciei ţăranilor şi a înlesnirilor acordate de statul rus, au urmat ani nefericiţi. în 1831 „Comitetul de Prevederi Sociale” a fost desfiinţat, iar coloniştii au pierdut toate libertăţile, drepturile şi privilegiile pe care le căpătaseră la instalare. Din 1831 au fost aliniaţi la legile ruseşti ca toţi ceilalţi locuitori. Ca urmare fiul cel mai mic moştenea casa, curtea şi terenul cu care familia fusese împroprietărită, iar ceilalţi copii trebuiau să-şi caute alt ţinut. Părinţii puteau rămâne în grija fiului celui mai mic. În condiţiile unei clime extreme au apărut recoltele proaste, seceta, bolile molipsitoare la animale, iar în 1837 a izbucnit ciuma. A avut loc şi un cutremur puternic care pe unii i-a înspăimântat, iar pe alţii i-a convins că e un semn de la Dumnezeu. Ca să evite alte necazuri ce fuseseră prevestite dar mai ales datorită noilor condiţii impuse, multe familii, mai ales tinere şi-au părăsit patria rusească unde nu mai aveau nici un rost, impulsionaţi de specificul aventurier germanii au pornit spre alte locuri fără să ştie ce-i aşteaptă şi nici măcar unde se vor aşeza.74 Nu a existat nici un plan şi nici o ţintă precisă. Căutau un loc liniştit cu pământ pe care să-1 poată lucra. La 29 octombrie 1842 consulul austriac la Galaţi scria: „În 24 această lună, 43 familii de colonişti germani constând din 213 membri au sosit în Galaţi. Până acum au locuit la Akerman în Basarabia, pe Nistru în noul guvernământ al Rusiei şi cu permisiunea guvernului rus, au fost lăsaţi să treacă Dunărea pentru a-şi căuta o nouă patrie în provinciile turceşti. Aceşti colonişti care am constatat că provin iniţial din Württemberg, Baden şi Mecklenburg stăteau de peste 30 ani în Rusia. În urma unor recolte proaste din ultimii 6 speranţa de a se repatria în ţara strămoşilor lor, Germania, încercare reuşită după mari sacrificii şi grele suferinţe morale şi materiale cauzate de război. Horia STINGHE, Cornelia TOMA , Despre germanii din Dobrogea , p..24, 72 Apostol D. CULEA, Cât trebue să ştie oricine despre Dobrogea: Trecutul-prezentul-viitorul, Bucureşti , Casa Şcoalelor,1928, Pe copertă titlul:Dobrogea; a se consulta şi Grigore DĂNESCU,.Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Constanţa, Bucuresci, Tipografia şi Fonderia de litere Thoma Basilescu, 1897. 2 vol. (756 p.); şi lucrarea DOBROGIA: Cincizeci de ani de vieaţă românească : 1878-1928 : Publicaţie tipărită cu prilejul semicentenarului reanexării Dobrogei (2003). (Cuvânt înainte: Prof. univ. dr. Ioan Bitoleanu ; Supracopertă realizată de: Constantin Grigoruţă). Ediţie anastatică, Constanţa, Ex Ponto, 2003. Volumul apare cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor; Ioan GEORGESCU, Coloniile germane din Dobrogea, Cernăuţi, Institutul de Arte Grafice şi Editură "Glasul Bucovinei", 1926. Extras din "Analele Dobrogei", anul VII 1926; IONESCU-DOBROGEANU, M. Dobrogia în pragul veacului al XX-lea:Geografia matematică, fizică, politică, economică şi militară. Bucureşti, Atelierele Grafice I. C. Socecu, 1904. 1010p. Exemplarul B.J.Constanţa, prezentat în cadrul expoziţiei "Cartea dobrogeană în bibliotecile din România" cu ocazia simpozionului„ Dobrogea în cultura românească, 21-23 octombrie 1999; Paul TRAEGER, Die Deutschen in der Dobrudscha zugleich ein Beitrag zur Geschichte der deutschen Wanderungen in Ostereuropa, Stuttgart, Deutschen Auslandinstitut, 1922, 221 de pagini; Sabin MANUILĂ, La population de la Dobroudja, Bucarest: Institut central de statistique, 1939, 159 p. şi multe altele. 73 Horia STINGHE, Cornelia TOMA, Despre germanii din Dobrogea, Editura Ex Ponto, Ediţia a-II-a, Constanţa 2007, p.24. 74 Ibidem, p. 34.

ani, a obstrucţiilor şi presiunilor făcute de administraţia rusă asupraacestor comunităţi”75. Colonizarea lor a început în jurul anului 1840 şi a durat jumătate de secol până în 1890, majoritatea acestora părăsind teritoriul dobrogean în anul 1940.76 Grupate după criteriul confesional, aşezările germane şi-au organizat în acelaşi sens institutiile bisericeşti şi de educţie, proces aflat, până în 1877 încă în faza de început. Comunitatea de confesiune luterană a fost prima care şi-a întemeiat o parohie evanghelică la Atmagea. Aflată în inferioritate sub raport numeric faţă de swabii catolici, ramura evanghelică stabilită de împrejurimile ce în deceniul al VI-lea a încercat, fără succes să-şi creze în 1857 o parohie proprie, după care s-a ataşat celei de la Atmagea. Comunitatea de confesiune catolică şi-a clădit în 1872 pe ,, strada nemtească” din Tulcea, biserica proprie, aflandu-se din punct de vedere jurisdicţional sub autoritatea Episcopatului catolic din Nicopole.77 Germanii dobrogeni s-au stabilit în Dobrogea, după trecerea lor prin Polonia spre sudul Rusiei, chemaţi pentru colonizare de către conducătorii swabi. Coloniştii germani s-au aşezat într-o zonă ceva mai ridicată pe care şi-au întemeiat locuinţe, curţi largi. Amestecul de naţionalităţi: nemţi, români, şi tătari nu a fost uşor de organizat. În 1876, 25-30 de familii germane provenind din Krasna ( Basarabia) erau în căutarea unui loc în care să se aşeze şi să întemeieze un sat în care să-şi desfăşoare activitatea de agricultori şi crescători de animale78. După ce au trecut prin Malcoci, Caraibil, Tasaul, Fachria şi Cogealia au ajuns în final şi la Karamurat de unde tocmai avusese loc o retragere a turcilor şi tătarilor ca rezultat al trecerii Dobrogei în stăpânirea României. Spiritul de ordine şi disciplină s-a concretizat prin construcţii de case şi gospodării, cu străzi largi şi perfect aliniate, case care există şi astăzi.79 Statul otoman le-a dat pământuri bune şi a înzestrat fiecare familie cu câte o pereche de boi, un cal şi un plug. Astfel pe lângă ocupaţia principală anume agricultura, au fost infiinţate fabrici de ulei, de postav, mori s-au dezvoltat meşteşugurile, germanii dobrogeni integrându-se în viaţa economică, socială şi culturală80. Mărturie a participării germanilor din Dobrogea în Primul Război Mondial, stau monumente din diverse localităţi. În 1901 a început construcţia caldirii Şcolii evanghelice germane situată pe strada Sarmisegetuza, prin contribuitia generoasă a doamnei Sophie Luther prin intermediul Fundaţiei Luther din Bucureşti. Nu numai personalităţile enumerate au avut un rol important în viaţa minorităţilor germane ci şi zecile de învăţători şi păstori care în acele timpuri, în sate făceau de toate dar şi miile de ţărani simpli, cinstiţi, muncitori şi disciplinaţi, care prin prezenţa lor în timp de un secol pe pământ dobrogean, au aratat că un ţinut secetos şi arid, poate deveni prin muncă şi înţelegere, o zonă rurală de civilizaţie şi bună stare.81 Germanii dobrogeni au fost singurul grup etnic de pe teritoriul României care nu s-au aşezat pe aceste pământuri venind direct din Germania, ci din alt spaţiu colonizat de germani, şi anume din Basarabia şi Rusia de Sud. De asemenea, au fost singura populaţie germană care a trăit vreodată sub directa stăpânire otomană (până în 1878 Dobrogea fiind o componentă integrală a acestui stat) precum şi sub directa stăpânire ţaristă. La 22 iulie 1763, Ecaterina a II-a a Rusiei a semnat un manifest, invitând germanii să imigreze şi să lucreze pământul în Rusia, asigurându-i că îşi pot păstra limba şi cultura. În anii 1803-1804 , până către 1812, au venit în special colonişti din sudul Germaniei şi din zona renană82. Ţarul Alexandru I al Rusiei a chemat colonişti germani care s-au instalat în Basarabia în 75

Ibidem, pp. 16-18 în care autorii prezintă un Raport al consulului Austriei de la Galaţi în 29 octombrie 1842. KREIS, Emanoil. Germanii din Dobrogea în “Dobrogea Jună”, An 36, nr. 39 (17 apr. 1940), p.1-2. Autorul articolului este protopop romano-catolic al Ţinutului "Marea". KREIS, Emanoil Germanii din Dobrogea, în Dobrogea românească. Lucrare îngrijită de Elsa şi G.DIMITRIU- SEREA. Bucureşti, Acţiunea românească, 1938,p. 97-99. a se vedea şi BITOLENU Ion, Contribuţii la demografia istorică a Dobrogei, în Valori ale civilizaţiei româneşti în Dobrogea, volum dedicat centenarului Şcolii Normale „Constantin Brătescu” din Constanţa şi aniversării a 115 ani de la reintegrarea Dobrogei la statul român, coordonatori Stoica Lascu şi Constantin Vitanos, Constanţa, 1993. 77 Adrian RĂDULESCU şi Ion BITOLEANU, op.cit. , p. 306 78 În anii următori au venit noi grupuri catolice din Cherson. Primele familii proveneau la origine din Alsacia: Wurtteberg, Baden, Rin, Weidemann, Hoffarth, Tuchscherer, Aspeleiter, Drescher, Turk, Baumstark, Schoder, Kunzler, Gugert, Kreis, Fanrich, Muller, Sohn, apoi Gotz, Ternes, Kuhn, Gedack, Arnold şi alţii din Baden Wurttemberg. După o perioadă relativ scurtă de aşezare în ţinuturile sudice ale Rusiei, în aproprierea Mării Negre, datorită condiţiilor neprielnice climaterice, economice dar şi datorită anulării unor facilităţi fiscale, germanii au plecat în căutarea unor ţinuturi prielnice agriculturii. Horia STINGHE, Cornelia TOMA, op.cit., p.90. 79 Valentin CIORBEA, op.cit, p. 48 80 Astfel pot fi amintiţi : Johann Ulbricht- Ciucurova, decorat de mai multe ori pentru dezvoltarea localităţii ; Reinhold Görres- Cogealac, funcţionar de bancă, a construit o fabrică de postav şi a asigurat alimenatrea cu energie elctrica a comunei ; August Rosner din Horoslar, (azi Poiana jud. Constanţa), agricultor proprietar a peste 2000 ha, cu proprietăţi în Constanţa, a asigurat cadre didactice din Germania şi Elveţia ; Gottlieb Rosner, a înfiinţat Banca Transilvania în Constanţa; Adolf Linz, Constanţa, arhitect cu o contribuţie însemnată în construirea portului Constanţa, în construcţii de edificii militare. Vasile NICOARĂ, Coloniştii germani şi satele lor din Dobrogea, în, Germanii dobrogeni- Istorie şi civilizaţie, Valentin CIORBEA (coord.), Editura Muntenia, Constanţa, 2006, pp.85-92. 81 Valentin CIORBEA, op.cit, p. 49 82 Prin Tratatul de la Bucureşti din 1812, care punea capăt războiului ruso-turc dintre 1806-1812, partea de răsărit a Moldovei a fost cedată de Imperiul Otoman Imperiului Rus, care a anexat-o şi i-a dat denumirea de Basarabia. Emanoil 76

100

perioada 1814-1824. Aceşti colonişti veneau din sudul Germaniei, dar şi din nord-est, Mecklenburg, Pomerania şi Ducatul Varşoviei, şi au înfiinţat mai multe sate în Basarabia. Ţarul i-a atras promiţându-le libertate de organizare, libertate religioasă, scutire de serviciul militar şi scutire fiscală timp de zece ani. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea autorităţile ţariste au introdus impozitul obligatoriu şi pentru etnicii germani, s-a introdus serviciul militar obligatoriu şi pentru germanii din Basarabia şi s-a încercat rusificarea lor.83Nemulţumiţi de noua situaţie, dar şi de faptul că nu le mai ajungea pământul pentru copiii lor, mulţi au decis să plece în Dobrogea84. Spaţiul dobrogean le-a oferit posibilităţi multiple gemanilor emigranţi şi sub stăpânire aotomană şi sub stăpânirea românească de după 1878 fapt consemnat şi de scriitorul rus Serghei Korolenko care a vizitat Dobrogea în două rânduri. Scriitorul consemnează informaţii sub forma însemnărilor de călătorie afirmând că:„românii nu persecută nici limba, nici religia, asta este adevărat, instituţiunile lor sunt pătrunse de toleranţă naţională şi religioasă; în şcoala românilor copilul nu este educat într-o religie străină, ei nu împiedică pe nimeni de a şi-l educa în religiunea sa”.85 Totuşi vor exista şi câteva excese ale administraţiei româneşti în timpul ocupaţiei germano-bulgare între 1916-1918 când germanilor le-au fost desfiinţate şcolile şi unii dintre capii familiilor au stat sub arest militar. Întrucât Dobrogea era provincie a Imperiului Otoman, colonizarea86 imigranţilor germani s-a făcut după legile otomane. Au fost singurii germani de pe teritoriul Imperiului Otoman care au contribuit la dezvoltarea economică a Dobrogei. În urma Congresului de Pace de la Berlin, din iulie 1878, prin care s-a recunoscut independenţa României, Dobrogea a intrat în componenţa României. Ca urmare, până în 1885, mulţi turci au părăsit România, şi Dobrogea a suferit o relativă depopulare. În acest sens este revelatoare consemnarea lui Paul Traeger care, după cum am mai amintit, a făcut un studiu foarte pertinent în Dobrogea anului 1916: „Când trupele germane au înaintat mărşaluind, alături de trupele bulgare aliate, prin Dobrogea [deci în 1916] au găsit o lume pestriţă cu imagini în permanentă schimbare. Auzeau diferite graiuri şi au întâlnit sate sărăcăcioase şi foarte murdare, au dat peste oameni cu înfăţişări şi porturi diferite. Alocuri erau aşezaţi în bordeie care nu aveau pereţi şi nici ferestre. Acoperişurile mânjite cu lut ajungeau până la pământ şi încăperile de locuit erau pe jumătate îngropate în pământ. Din golurile înguste apăreau figuri cu înfăţişare sălbatică, feţe întunecate cu păr şi ochi negri ca tăciunele, învăşmântaţi în zdrenţe şi cârpe colorate. Apoi urmau sate fără străzi drepte, curţi cu case mici acoperite cu trestie, împrăştiate fără nici o regulă sau ordine. Nici un copac, nici o grădină prietenoasă nu făceau locul să te simţi bine. În ele sălăşluiau bărbaţi cu feţe late, bărbi subţiri şi rare cu piele gălbuie; ochii mici şi înguşti clipeau suspicioşi. Mai departe dădeau de sate cu case cochete , cu prispe late pe stâlpişori şi întâlneau bărbaţi cu păr şi barbă lungă, în bluze largi încinse cu brâie la mijloc. Apoi au văzut femei cu voal care purtau pantaloni. Bravii noştri soldaţi auzeau graiuri bulgăreşti, turceşti, ruseşti, româneşti, tătăreşti într-un amestec ciudat care nu putea fi deosebit la momentul respectiv. Apoi o surpriză. Au ajuns într-un sat cu o stradă curată şi foarte lată. Case cochete, văruite alb cu frontoane colorate, aşezate pe dreapta şi pe stânga străzii la distanţe egale, ca la militărie, pe jumătate acoperite de verdele proaspăt al pomilor. Apoi soldaţii au fost salutaţi în tonurile patriei. Cine sunteţi?- Suntem germani. Cum aţi ajuns aici? Părinţii noştri au venit din Rusia. Informaţia era corectă. Erau într-adevăr germani, care vorbeau nemţeşte exact aşa cum se aude în Suabia, în Prusia orientală, dialectul platt ca în Pomerania. Şi după primul sat au mai întâlnit o serie de altele care erau şi arătau la fel. Surpriza ar fi fost mai puţină dacă marea noastră patrie nu ar fi neglijat atât de mult să se preocupe de fii săi emigraţi şi răspândiţi în ţări străine(...)”.87 Până în anul 1878, cât timp Dobrogea a făcut parte din Imperiul Otoman, aşezările88 întemeiate de germani s-au bucurat de autonomie administrativă fiind conduse de KREIS, op.cit. ,p.17; a se confrunta şi *** 1878-1928 Dobrogea 50 de ani de viaţă românească, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1995, p. 211. 83 Ibidem, p. 214; a se confrunta şi Horia STINGHE, Cornelia TOMA, Despre germanii din Dobrogea, ediţia a-II-a, revăzută şi adăugită , Constanţa, Editura Ex Ponto, 2007, p.25 84 Primii colonişti germani din Rusia s-au strămutat în Dobrogea în perioada 1841-1856. Erau familii de ţărani germani basarabeni, din Basarabia şi de germani transnistreni din regiunea Cherson, plecaţi din locurile de origine din motive economice. După 30 de ani au început să vină şi emigranţi originari din provincia sud-germană Suebia, Dobrogea cincizeci de ani… , p.216. 85 G.N. GHEORGHIU-BÂRLAD, Dobrogea, studiu politico-social, Tipografia Curţii Regale, F. Gobl- Fiii, Buucreşti, 1898, p.15; a se consulta şi Petrică Miu, Traian CRISTEA, Comunitatea germanilor din Costineşti ( Mangea-Punar), în, Valentin Ciorbea (coord.), Germanii dobrogeni -Istorie şi civilizaţie, Editura Muntenia, Constanţa, 2006, p.110. 86 Conform mai multor informaţii şi date culese din teritoriu au existat trei etape ale colonizăriigermane în Dobrogea: Prima etapă - 1840-1850 - Moment în care au venit primii germani ....a doua etapă - 1873-1883, a treia etapa - 1890-1891. Au fost şi imigrări sporadice după 1891 în Palazu Mare, Mamuslia şi Valea Seacă . 87 Paul TRAEGER, op. cit. p. 140-141. 88 Printre acestea se aflau comunităţi precum cele de la Tulcea în care şi-au făcut apariţia germanii veniţi din Basarabia şi sudul Rusiei. După o lungă aşteptare, câteva familii au primit autorizaţia de a se stabili în satul turcesc Akpunar în anul 1842. În zona Tulcea - Sulina au existat germani care lucrau ca funcţionari la Comisia Dunării, în porturi, în construcţia de nave sau ca meşteşuguri în diverse ramuri. Revenind la cei din Akpunar, trebuie spus că aceştia nu s-au adaptat la viaţa satului turcesc unde niciuna din etnii nu cunoştea limba celeilalte, cu religii şi obiceiuri total diferite,

101

primari aleşi din rândul comunităţii germane, singura obligaţie fiind cea a de a plăti la timp impozitele. După intrarea Dobrogei sub administraţie românească, în majoritatea satelor locuite de germani au fost numiţi primari români şi au fost împroprietăriţi cu terenuri veterani ai Războiului de Independenţă din 1877-1878. Comunitatea germană din Dobrogea a fost din nou afectată în timpul Primului Război Mondial, când, la fel cu toţi germanii din Regatul României, erau consideraţi potenţiali inamici. A fost interzisă folosirea limbii germane în locuri publice, mulţi bărbaţi au fost puşi sub arest la domiciliu, au fost rechiziţionate animale şi mijloace de transport iar unele aşezări89 au fost distruse în timpul luptelor purtate între trupele româneşti şi cele bulgare, care invadaseră Dobrogea90. Revenind la relatările din epocă constatăm că locurile de origine dădeau şi denumirile localităţilor nou înfiinţate, în Basarabia şi Rusia de Sud. Paul Traeger constată că la întrebarile soldaţilor germani locuitorii răspundeau cu:„suntem din Mannheim, Rastatt, Heilbronn, Hochheim, Heidelberg, Kassel, Leipzig, Strassburg, Landau, Karlsruhe, Baden, Darmstadt, Danzig, Worms, Speier”.91 Motivaţiile germanilor pentru emigrare au fost, după cum am mai amintit, spaţiul limitat de împroprietărire, supunerea de către autorităţile ţariste la impozite mari precum şi înrolarea forţată în armata ţaristă. În aceste condiţii mulţi dintre membrii acestei comunităţi au fost nevoiţi să emigreze. La început, într-o primă etapă de imigrare, şi-au îndreptat paşii spre Valahia, unde au întemeiat câteva aşezări dar pentru scurt timp datorită faptului că au întrevăzut potenţialul economic al Dobrogei unde s-au şi aşezat92. Imperiul Otoman, care stăpânea atunci zona, era direct interesat de

aşa că s-au mutat pe un teritoriu între Isaccea şi Tulcea. Tot în 1872 o grupare compactă de şwabi catolici au trecut spre Malcoci unde în 1843 s-au şi stabilit, iar unele familii au rămas în Tulcea şi au format „Strada nemţească” devenită „Mircea Vodă”. În total în 1856 se aflau în Tulcea aproximativ 100 de familii germane, cele mai multe catolice. În 1872 s-a construit biserica, şcoala şi casa parohială. Cartierul german avea un restaurant ţinut de un tirolez căsătorit cu o săsoaică din Transilvania, familie imediat integrată în colonia germană care făcea caz de locul de origine. Adrian RĂDULESCU şi Ion BITOLEANU, op.cit., pp.301-307 ; a se vedea şi Horia STINGHE, Cornelia TOMA, op.cit., p.24. 89 Germanii dobrogeni erau stabiliţi aproape exclusiv în sate, cu excepţia celor stabiliţi la Constanţa, într-un cartier din periferie denumit Neue Weingărten (Viile noi) şi la Tulcea. Cel mai mare sat german din Dobrogea era Karamurat (azi Mihail Kogălniceanu). Cel mai important centru protestant era Atmadscha (azi Atmagea), în apropiere deTschukurowa (azi Ciucurova). O altă localitate, Buffelbrunnen (Fântâna bivolului) (azi Costineşti), era şi un loc unde îşi petreceau vacantele saşii transilvăneni. La Murfatlar au fost înfiinţate vii care rodesc şi în prezent. Alte localităţi au fost Tariverde, Fachria (azi Făclia), Kobadin (azi Cobadin), GroB Pallas (azi Palazu Mare), Kodschalak (azi Cogealac) şi Malkotsch (azi Malcoci), localităţi existente şi astăzi, precum şi satul Kolelie (ulterior Colelia), care a dispărut. (Atmagea, Ciucurova, Malcoci sunt toponime de origine turcească). 90 Horia STINGHE, Cornelia TOMA, op.cit., p.45-47. 91 Aceste toponime nu erau binecunoscutele oraşe germane ci denumirile localităţilor nou-înfiinţate în Rusia de Sud, Paul TRAEGER, op.cit. ,p.142-143. 92 Aceste evenimente se petreceau pe durata primei etape de colonizare între 1840-1850. Primul sat german catolic în Dobrogea a fost Malcoci. Înfiinţat în 1843 de 25 familii provenite din Krasna care au călătorit prin Focşani, Călăraşi, au intrat în Dobrogea în 1842 trecând prin Tulcea unde a şi rămas o parte, iar cele 25 familii mai sus pomenite s-au oprit în Malcoci. Primele case au fost micuţe dar comunitatea s-a îngrijit să existe o Capelă şi două cămăruţe pentru pastor. Au urmat vremuri grele şi în primul război mondial, în timp ce bărbaţii erau internaţi ca presupuşi duşmani, fiii luptau de fapt în armata română împotriva germanilor. În 1916 satul a fost ocupat de trupele germano - bulgare şi apoi din nou sub focul armelor până la sfârşitul războiului. Cultura germană a fost păstrată şi în Malcoci prin biserică şi şcoală. În 1879, după ce administraţia română s-a instalat în Dobrogea, s-au luat măsuri ca să se înfiinţeze şcoala românească şi ca urmare nu peste mult timp, cu fonduri date de regimul de la Bucureşti a fost construită clădirea şcolii şi casa învăţătorului. Din 1900 învăţământul în limba română a devenit obligatorie . Următoarea colonie germană care a luat fiinţă pe pământ dobrogean a fost Atmagea (Atmadscha) În anul 1848 din august - septembrie au început să sosească în acest sat turcesc familii germane evanghelice. În nici un alt sat nu s-a păstrat dialectul Platt atât de curat ca în Atmagea. La început au locuit temporar în bordee acoperite cu stuf. Era necesar să se procedeze la defrişarea pădurii, mangalul obţinut era vândut în Pecineaga sau schimbat pe făină. Pădurea avea lemn suficient aşa că şi-au putut construi case solide,iar fiecare familie a dobândit câte 10 ha pământ arabil si comunitatea condusă de Adam Kuhn a devenit în curând prosperă. De menţionat că primele aşezări germane din Dobrogea au fost foarte mult ajutate de ofiţerul prusac colonelul Ritter von Malinowsky aflat la Tulcea în calitate de Comisar al înaltei Porţi pe lângă Comisia Dunării. Acesta a susţinut din toată inima interesele coloniştilor în relaţiile cu guvernul turc ca şi faţă de diplomaţii prusaci precum şi biserica de la Constantinopol . Înfiinţarea următoarei comunităţi germane a avut loc în 1857 iar aceasta s-a numit Ciucurova (Tschukurowa în germană). Localitatea se află în Valea Slavă la 7 Km sud de Atmagea. Germanii îl considerau sat rusesc dar aici locuiau şi turci, cerchezi şi bulgari. Aşezat între două dealuri, iar la sud mărginit de lanţul muntos Kiresliva, la est câmpia Cerkeslava, loc în care au fost numeroase conflicte între ţăranii germani şi cerchezii care trăiau din furtişaguri. Un alt sat întemeiat de germani era Cataloi (Kataloi în germană) se afla în zona deluroasă la 12 km sud de Babadag şi la 1 km vest de şoseaua principală Constanţa-Tulcea. În vara anului 1857 după mai multe peregrinări, 8 familii s-au stabilit în acest sat locuit pe atunci de români şi turci, iar anul următor au venit alte familii aşa că numărul lor s-a ridicat la 40. Imigranţii germani au format propria stradă pe care locuiau şi câţiva francezi în convieţuirea paşnică. Casele erau din lut, iar Wilhelm Hamm

102

imigranţii germani datorită faptului că aceştia erau ordonaţi şi aveau în genă spiritul gospodăresc indispensabil necesar pentru provincia înapoiată şi populaţia ei sălbatică şi neevoluată cultural93. Astfel are loc cea de-a doua etapă a imigrării etnicilor germani în Dobrogea care începe în 1873 şi se încheie în 188394 şi care a avut la origine măsurile

care a vizitat satul la acea vreme, susţine că deşi locuinţele nu se deosebeau de ale celorlalţi, germanilor le mergea bine, în sinea lor oftau însă după Paradisul din Rusia. Horia STINGHE; Cornelia TOMA, op.cit. , pp.54-62. 93 În Dobrogea , după cum am arătat trăiau mai multe etnii care se conduceau conform regulilor societăţii tradiţionale, erau profund înapoiate şi foarte rudimentare din punct de vedere cultural . Ibidem , p. 147. 94 În această perioadă sunt întemeiate coloniile etnicilor germani în Dobrogea după cum urmează : 1. Cogealac (Kodschalak - în germană) care, deşi era sat locuit de turci, a fost ocupat în 1873 de noii imigranţi când au venit din satele basarabene primele 15 familii germane, a urmat apoi un aflux masiv din gubernia Cherson astfel că peste 12 ani Cogealac avea 486 locuitori de origine germană. Era probabil cea mai întinsă comună: fiecare curte avea 4000 mp la început, ulterior 2000 mp. Sub administraţie turcească comunitatea germană era condusă de un îndrumător care se ocupa de bunul mers al treburilor şi păstrarea ordinei. Turcii nu au folosit germani în serviciul militar dar războiul ruso - turc (1877-1878) a adus multă jale, teamă şi nevoi. În retragerea lor turcii şi cerchezii au prădat gospodăriile ţărăneşti, au fost distruse multe case din localităţile germane. După război timp de trei ani, ţăranii aveau dreptul să lucreze cât pământ doreau fără nici o obligaţie sau arendă. Din 1881 autorităţile române au suspendat aceste dispoziţii, în schimb au fost recunoscute titlurile de proprietate eliberate de turci. În Cogealac locuiau în bună înţelegere germani, români, turci, bulgari şi câţiva evrei comercianţi,iar in mijlocul satului era o piaţă la care veneau să vândă sau să cumpere şi locuitori din localităţile vecine. 2. Karamurat (azi Mihail Kogălniceanu) Colonia Karamurat se afla într-un ţinut deluros la 8 km de Lacul Taşaul, 18 km de Medgidia şi 25 km de portul Constanţa. La început a fost un sat mare tătăresc de cea 300 familii întemeiat de Kara-Murat ( în traducrere Murat cel Negru) în 1450 pentru oamenii săi aduşi din Crimeea. Tătarii se ocupau cu ceva agricultură dar mai ales cu creşterea cailor. În 1876, 25-30 familii germane provenind din Krasna (Basarabia) erau în căutarea unui loc în care să se aşeze şi să întemeieze un sat în care să-şi desfăşoare activitatea de agricultori şi crescători de animale. După ce au trecut prin Malcoci, Taşaul, Fachria şi Cogealac au ajuns în final şi la Karamurat de unde tocmai avusese loc o retragere a turcilor şi tătarilor ca rezultat al trecerii Dobrogei în stăpânirea României. Coloniştii germani s-au aşezat într-o zonă ceva mai ridicată pe care şi-au întemeiat locuinţe, curţi largi. Amestecul de naţionalităţi: nemţi, români şi tătari nu a fost uşor de organizat şi condus de către administraţie dar nici conflicte nu s-au ivit deşi germanii au avut mult de furcă săşi poată impune principiile de ordine şi curăţenie. Colonia Caramurat era în epocă apreciată ca fiind cea mai numeroasă şi bogată comună a etnicilor germani din Dobrogea. 3. Făclia (Fachria – în germană) a fost înfiinţată în cea de-a doua etapă de imigranţi veniţi în anii 1874 -1876. Aşezarea se afla în plină stepă pe linia Cernavodă -Constanta la 50 km vest de Constanta. Satul era întins pe ţărmul înalt al Dunării, vatra sa fiind înconjurată de un şanţ lat, avea în jur de 52 ha teren construibil, câmpul aparţinând aşezării era prielnic construcţiilor mai mult pe lungime decât lăţime, iar prin mijlocul aşezării se găsea drumul pe care se circula. În timpul războiului ruso - turc în partea de vest a Fachriei s-au aşezat cerchezii care trăiau din furat şi tâlhărit. O vreme au plecat la Cogealac dar s-au întors cum a luat sfârşit războiul. 4. Tariverde (Thari -atotputernic Verdi- a dat) va fi o altă destinaţie în vara anului 1872 când au sosit imigranţi din Basarabia să caute teren bun pentru agricultură. Pastorul Hachmeister din Atmagea a mijlocit, obţinerea unei aprobări pentru intrarea unor colonişti germani în Dobrogea, aşezarea lor într-o regiune bună pentru agricultură şi creşterea animalelor. Ca urmare, mai multe grupuri de ţărani germani din sudul Rusiei au cutreierat nordul Dobrogei în căutare de pământ arabil dar aici n-au mai găsit teren disponibil, iar pădurea nu mai putea fi defrişată, s-au oprit aşadar la Tariverde, alţii la Cogealac. Tariverde se găsea situat la 50 km de Atmagea şi la 45 km de Constanţa, iar Cogealac la 2,5 km de Tariverde. Data înfiinţării este 1873 -1875 iar la început s-au instalat 44 de familii. 5. Colelia (Kulelie -în germană) Ca şi în alte cazuri coloniştii germani din sudul Rusiei nu au venit direct în Colelia ci au trecut prin Malcoci, Razim, Karamurat, Poşta, unde au poposit o vreme, abia apoi au ajuns în Colelia. În Colelia pământul nu era bun şi localnicii nu se puteau mândri cu produsele lor dar aveau totuşi o mângâiere, creşteau cai frumoşi. Ca şi în alte localităţi la început biserica era într-o casă din chirpici; Exista şi o cameră pentru preot şi o şcoală. Oamenii în vârstă, ştiutori de carte, se ocupau de copii, îi învăţau să scrie şi să citească. În Colelia erau 40 familii catolice şi în 1893 au căpătat un pastor propriu. Primul război mondial a însemnat şi în Colelia vremuri grele cu lipsuri de tot felul: au avut loc rechiziţii de animale şi căruţe, internări, ocuparea satului pe rând de către trupele beligerante, ruşi, turci, germani, bulgari şi fiecare a luat tot ce a putut, iar ceea ce a mai rămânea luau următorii. Bărbaţii erau pe front, unii au murit sau au fost luaţi prizonieri. Frontul a trecut de mai multe ori peste sat şi localnicii s-au ascuns întâi în beciuri apoi de teamă au plecat în refugiu pe unde aveau rude, îndeosebi la Karamurat. În 1940 când se făceau pregătiri pentru repatrierea în Germania au avut loc numeroase căsătorii deoarece în Germania numai cei căsătoriţi primeau loc de casă. Din Colelia au plecat toţi cei 364 germani şi au rămas doar 9 familii de români. Satul, acum părăsit, casele şi curţile distruse de vânt şi ploi, din toate gospodăriile şi clădirile, peste ani, n-a mai rămas decât ruina unei foste biserici, altceva nimic nu amintea că aici a fost o aşezare de ţărani germani. 6. Constanta–Anadalchioi, Prin 1880 - 1881 din Atmagea şi Ciucurova au ajuns la Anadalchioi 7 familii evanghelice. Anadalchioi era pe atunci un sat aflat la 2 km nord de Constanţa, în care locuiau români, turci, greci, bulgari, tătari, ţigani; germanii au ajuns în 1917, la 33 familii cu 130 de persoane, cea mai mare parte locuind pe aceeaşi stradă. După 1881 numărul germanilor în Anadalchioi a crescut , pământ disponibil era din ce în ce mai puţin, de aceea în 1887 unii sauhotărât să plece în Asia Mică- 17 familii mutate iniţial la Brussa nu au rezistat şi peste 3 ani s-au reîntors în

103

adoptate de autorităţile ţariste după 1871:a) dizolvarea comitetului pentru administrarea coloniilor din ţinuturile ruseşti, b) subordonarea instituţiilor şcolare şi religioase, c) primele recrutări în armata ţaristă, germanii fiind scutiţi până la această dată de obligaţiile miliatre. Din anul 1872 autorităţile otomane au permis familiilor musulmane de pribegi să se aşeze în părţile fertile, de stepă si in centru şi din sudul Dobrogei, eliberandu-le tapu-uri pentru pământurile necesare cu o singură obligaţie de a plăti statului zeciuiala din recoltele obţinute.95 Acest interval de timp constituie de fapt cea mai consistentă imigraţie a etnicilor germani în ciuda faptului că erau condiţii precare de locuit. Dorinţa de a ordona comunităţile în care au imigrat germanii au fost un element nepreţuit şi indispensabil datorită faptului că erau extrem de organizaţi şi de ordonaţi. Germanii erau muncitori si gospodari , se ocupau cu agricultura, cresterea vitelor si mai ales a cailor. În Dobrogea migraţia germanilor s-a făcut timp de 50 de ani începând din 1840 până în 1891, în trei perioade distincte. În prima dintre aceasta 1840-1856 ei au construit coloniile din Tulcea, Malcoci, Atmagea, Cataloi şi Ciucurova, în partea septentrională a provinciei, în a doua perioadă 1873-1883 sau aşezat la Cogealac, Tariverde, Faclia, Caramurat, Constanţa, Cogealia (Lumina), mai spre sud, în sfârşit, între 1890-1891 au format coloniile compacte de la Cobadin şi Sarighiol şi aşezări răzleţe la Mangalia, Osmancea şi Viile noi de lângă Constanţa. Statul otoman a intuit însă curând avantajele colonizării germanilor şi nu numai că a autorizat intrarea lor în Dobrogea dar le-a creat numeroase facilităţi. Până în 1842, alături de coloniile mai vechi, aceste localităţi au devenit un exemplu care a fost continuat de emigranţi în Dobrogea, aşa cum se va putea constata mai departe, între coloniile Rusiei din Basarabia şi cele ce se vor înfiinţa în Dobrogea fiind o strânsă legătură culturală, religioasă, de tradiţie în organizare şi construcţie a localităţilor ba chiar în strânsă rudenie. Germanii sau statornicit în mod spontan în lipsa oricărei preocupări a autorităţilor otomane faţă de organizarea vieţii lor comunitare ceea ce şi-a pus amprenta existenţei patriarhale a celor dintâi aşezări. Comunitatea germană a prosperat apoi repede pe măsură condiţiilor oferite de activitatea comercială a portului, mai ales după, crearea Comisiei Europene a Dunării şi amplificarea traficului de călători şi mărfuri. Ei s-au extins şi în teritoriul agricol şi forestier, din preajma oraşului unde cele 4 sate cu populaţie germană numărau aproape 600 de locuitori. Localităţile înfiinţate purtau denumirea locurilor de unde veniseră: Mannheim, Landau, Worms, Leipzig, Heidelberg etc. În cea de-a treia etapă96 de imigrare au venit etnici germani din zona Caucazului: Neubauer, Stadel, Ziehmann, Gross, Oshler, Anadalchioi. Monica NIERMANN, Tradiţii şi obiceiuri, Bucureşti, Editura Albatros, 1971, p.124; a se confrunta şi: Horia STINGHE, Cornelia TOMA, op.cit., p. 46- 50; Paul TRAEGER, op. cit .,p.162. 95 Adrian RĂDULESCU şi Ion BITOLEANU, op.cit. , p. 304 96 A treia etapă de imigrare a avut loc între 1890-1891 şi a făcut posibilă întemeierea coloniilor : 1.Mangalia Orăşelul Mangalia (Callatis) se află la 44 km sud de Constanţa, iar în 1890 au sosit aici primii colonişti din Basarabia şi Wolhynia, un grup era din Landsberg altul din Lodz. Nu era şcoală germană,iar unul din colonişti dădea explicaţii şi îi învăţa pe copii limba germană duminica. În 1917 erau 8 familii de nemţi printre bulgari, români, turci, tătari şi greci. Au existat şi probleme de ordin material în sensul că mulţi din germanii care veniseră aici nu au primit pământ ceea ce i-a facut să plece mai departe unii în Canada alţii în Posen. După 1920 au mai sosit şi alţi germani în Mangalia Şi a fost construită o sală de rugăciuni cu bănci şi cu altar. Viaţa comunităţii era foarte dinamică şi datorită turiştilor veniţi din Transilvania la mare vara pentru tratament. Seviciul religios se bucura de toată atenţia şi a mai fost construită o şcoală germană unde puteau învăţa copiii negustorilor din oraş.În 1940 au plecat 205 etnici germani şi au rămas 10.2. Localitatea Schitu (care a purtat şi numele turcesc de Mangea punar) a fost întemeiată în 1897 de germani sub denumirea germană Klein. În 1940 au fost strămutate în Germania 130 de persoane de etnie germană din Schitu, doar trei personae au mai rămas în localitate. Dintre germanii care voiau să părăsească Dobrogea, aproximativ 1600-1700 de persoane au plecat în Germania încă din vara anului 1939 şi la începutul anului 1940, în cadrul unei acţiuni organizate de Al Treilea Reich sub denumirea de Vormsiedlung (strămutare premergătoare). 3 Cobadin (Kobadin în germană) a fost pe vremuri un sat tătaro - turcesc format din grupe de emigranţi aduşi de turci din peninsula Crimeea în 1862. Aceşti 350-400 tătari au găsit în Cobadin aproximativ 13 familii turceşti care nu i-au primit pe coreligionari cu braţele deschise. După 1877 când mulţi turci şi tătari au plecat au venit germani pentru că aici puteau găsi pământ în condiţii acceptabile ca preţ. Satul se afla la o distanţă de 15 km de Medgidia (Medjidie în turceşte după numele sultanului reformator Abdul –Medgid ). Toţi germanii din Cobadin aveau dialectul şwab şi foarte puţini îşi mai aduceau aminte de unde veniseră strămoşii lor. Exista pământ foarte bun şi roditor astfel că toate familiile care au venit au cumpărat pământ. O dată cu venirea germanilor au sosit şi căruţe cu câte doi cai, unelte de muncă, obiecte casnice şi multe alte acareturi. În 1940 au plecat aproape 1000 de germani şi au rămas doar 3. 4.Viile Noi (Neue Weingarten în germană) A fost ultima colonie ai cărei membri au venit din Rusia şi Basarabia cu scopul de a înfiinţa o aşezare germană. În 1892 s-au aşezat mai multe familii germane în Viile Noi. Acestea au întemeiat un sat tipic cu o stradă principală pe lungimea aşezării. În 1917 locuiau 34 de familii cu 201 membri precum şi câteva familii de români. Copiii etnicilor germani frcventau şcoala românească datorită faptului că nu exista şcoală germană. 4. Alakap (Poarta Albă) Aproximativ 40 de familii de imigranţi din Basarabia s-au oprit în Osmancea unde au aşezat zadarnic să li se repatrieze pământ. Peste un timp au plecat cum au făcut şi alţii, să caute un loc unde să se aşeze definitiv. Au ajuns 30 de familii de şwabi evanghelici în satul Alakap la 5 km nord de gara Murfatlar în anul 1901. 5. Palazul Mare Localitatea se afla la 7 km de Constanţa, lângă lacul cu apă dulce Siut -Ghiol. Încă din 1891 familii germane din Chersonul rusesc au ajuns în Osmancea unde au arendat pământ de la un moşier din partea locului. Când a murit moşierul şi moştenitorii n-au mai prelungit învoiala de arendă, 15 familii au plecat în America iar 13 la Palazu Mare - în

104

Kreutz, Weiss, Strom etc. Astfel au fost întemeiate mai multe colonii în alte părţi ale Dobrogei, localităţi diferite de cele în care se aşezaseră germanii în cele două valuri de emigrare anterioare. În toamna anului 1940, bulgarii au ocupat sudul Dobrogei. Pe fondul deteriorării relaţiilor internaţionale, Reich-ul german a hotărât unilateral repatierea majorităţii etnicilor germani din Dobrogea. Ca urmare, în 22 octombrie 1940, a fost încheiată o „înţelegere de stat” între Al Treilea Reich şi Regatul României, pentru strămutarea (Umsiedlung) a circa 15.000 de germani dobrogeni şi a germanilor din sudul Bucovinei. La negocierea înţelegerii nu a participat niciun german dobrogean. În felul acesta, majoritatea celor 16.000 germani dobrogeni, în special cei fară pământ, s-au strămutat în Germania sub lozinca Heim ins Reich (Acasă în Reich). Circa 1600 de persoane nu s-au strămutat. Întreaga acţiune a decurs după un plan riguros. Cele două elemente de bază au fost înregistrarea persoanelor, inventarierea şi taxarea bunurilor. Prin înregistrare, germanii dobrogeni încetau să mai fie cetăţeni români şi intrau sub protecţia Reichului.Ulterior, prin proceduri individuale, au primit cetăţenia germană. Prin inventariere şi taxare, bunurile germanilor dobrogeni au fost confiscate şi evaluate. Conform înţelegerii, toată averea lor, constând din terenuri, clădiri, inventar viu şi mort, provizii, revenea statului român. În schimb, statul român se obliga să plătească statului german averile preluate. Plata urma să se facă în special prin livrări de bunuri, mai ales cereale şi petrol. În anii războiului, România şi-a achitat în cea mai mare parte aceste obligaţii financiare, atât prin livrări directe, cât şi prin decontarea cheltuielilor de staţionare a trupelor germane în România97. Procesul de transfer a populaţiei germane din Dobrogea a fost făcut în baza unei Convenţii Speciale dintre România şi Reichul german datată 22 octombrie 1940 precum şi în baza unui Acord Suplimentar dintre cele două state datat 28 mai 1941. Evacuarea s-a făcut în bună parte cu trenurile în parte cu caruţele până la Cernavodă de unde au fost îmbarcaţi pe nave fluviale până la Belgrad şi de acolo transferaţi cu trenurile până în provinciile austriece Styria şi Carinthia98. La 28 noiembrie 1940, strămutarea germanilor din nordul Dobrogei era încheiată. Prin portul Cernavodă fuseseră transportate 15.440 de persoane99. Imaginea convoaielor de germani evacuaţi a produs sentimente de compasiune din partea populaţiei alături de care trăiseră aproape un secol. În acest sens este revelatorie mărturia unui martor direct al evenimentelor un anume Teophil Hopp care s-a născut în Fachria (Făclia) jud. Constanţa iar după strămutare a ajuns cu familia în lagărul de tranzit Mauer-Ohling în sudul Austriei şi de acolo la Nordhausen (Heilbronn)- acesta scrie în memoriile sale: În 1940, în sat ( Fachria n.n.) erau 117 case cu 535 de locuitori care în ziua de 12 noiembrie au format o coloană de căruţe cu cai şi au pornit spre Cernavodă unde comercianţii români şi armeni precum şi mulţi tătari şi turci care ne cunoşteau au ieşit pe strada principală care ducea spre port să vadă coloana de nemţi care erau în stare să plece şi să lase totul în urmă, fără regret, atâta bogăţie şi un trai fericit pe care îl aveam în Dobrogea. Trebuie să spun ceva se nu s-a spus niciodată: Pentru a ne lămuri să plecăm agenţii S.S. însărcinaţi cu propaganda germană în Dobrogea ne-au dezvăluit că după plecarea noastră aramata sovietică va ocupa Dobrogea şi noi germanii vom trăi foarte rău, aceasta ne-a convins să plecăm.”( subl. ns.) scrie Teophil Hopp în memoriile sale.100 c). Colonizările populaţiei româneşti. În perioada celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX, pe fondul românesc autohton, compus din dicieni101, sau „români vechi”, cum se numeau ei înşişi, au continuat să se stabilească în Dobrogea locuitori din Principate, cojanii, agricultori din judeţele limitrofe Ţării Româneşti şi Moldovei, cât şi mocani, 1909. 6. Techirghiol La 12 km de Constanţa şi aproape de Marea Neagră se află localitatea cu numele unui tătar potentat local Tekir care în combinaţie cu substantivul turcesc ghiol ( lacul lui Tekir) i-au dat numele. Apa ghiolului conţine săruri de calciu, magneziu, sodiu şi nămol cu efecte vindecătoare în reumatism şi este de 4 ori mai sărată decât cea a mării. Prin anul 1907 au venit aici mai multe familii catolice din Malcoci, Colelia, Karamurat şi au arendat teren. Nu după multă vreme au apărut case frumoase, grădini cu flori, străzi aliniate cu salcâmi pe margine. Casele erau din chirpici şi din piatră iar acoperişul din ţigle de ciment. Caracteristice pentru locuitori erau cinstea ,vrednicia ,curăţenia şi punctualitatea. Cei aflaţi în nevoie erau imediat ajutaţi, probabil prin comportamentul lor dictate şi de credinţa catolică şi cea neoprotestantă. Horia STINGHE, Cornelia TOMA, op. cit. p. 154-156. 97 Ibidem , p 54. 98 Valentin CIORBEA, Evoluţia Dobrogei între 1918-1944 contribuţii la cunoaşterea problemelor geopolitice, economice, demografice, sociale şi ale vieţii politice şi militare, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2005, p.284 99 Sunt două surse apropiate ca cifră a strămutaţilor germani din Dobrogea. Cercetătorul Dorel Bancoş şi istoricul german Andreas Hillgruber care avansează cifra de 15.440 primul şi cifra de 15.000 de germani al doilea. Certitudinea acestor date ne este dată şi de alte lucrări şi studii despre germanii dobrogeni în lucrări şi studii apărute după 1990 precum volumul: Germanii Dobrogeni- Istorie şi Civilizaţie, în care sunt expuse mai multe studii despre această problemă şi volumul: Despre germanii dobrogeni al autorilor Horia Stinghe şi Cornelia Toma unde sunt consemnate mărturii ale germanilor evacuaţi din Dobrogea. 100 Horia STINGHE; Cornelia TOMA, op.cit. p. 76; a se vedea şi Valentin CIORBEA; op.cit. p. 284. 101 Această denumire de români dicieni se pare că era preluată sub influenţa toponimului Dicina o posibilă variantă a toponimului Vicina atestat în izvoare medievale ale secolelor XII- XIV. Gheorghe BRĂTIANU, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, Bucureşti, 1935, pp. 27-20.

105

păstori transilvăneni din Ţara Bârsei, Făgăraş, Sibiu şi Munţii Apuseni, aduşi aici de fenomenul transhumanţei. Erau români care se aşezaseră în Dobrogea venind din Țara Românească datorită vieţii mizerabile pe care o duceau sub stăpânirea fanariotă care s-au amestecat cu românii autohtoni, dicienii, cu cei care coborau cu turmele în stepele Dobrogei102. Românii au emigrat în mai multe rânduri în Dobrogea şi au creat sate noi în aceleaşi ţinuturi în care „până astăzi neamul românesc se păstrează cu caracterul ei deosebit” aşa cum susţine istoricul Nicolae Iorga.103 Deci, alături de musulmani, s-au stabilit în Dobrogea, în ultimele secole ale stăpânirii otomane în Dobrogea şi alte populaţii, aşezarea acestora a avut un contur conjunctural, iar şederea lor a fost de multe ori temporară. Este bine ştiut faptul că numeroase sate româneşti din dreapta Dunării, între Silistra şi Cernavodă, au acelaşi nume cu satele din stânga Dunării, situate pe malul braţului Borcea şi că aceste dubluri onomastice104 au fost înfiinţate cu mult înainte de alipirea Dobrogei la Statul Român.105 Acest aspect susţine predominanţa elementului român „ pe ambele maluri ale Dunării şi în Baltă”106. La mijlocul secolului XIX Dobrogea se înfăţişa ca un pustiu întins datorită faptului că războaiele dese şi devastatoare precum şi incursiunile diferitelor armate au decimat populaţia, cum am afirmat anterior. O interesantă descriere a teritoriului ne parvine de la medicul francez Camille Allard care, după ce prezintă cîteva amănunte despre acest spaţiu, menţionează că populaţia era foarte rară107. În aceste condiţii trebuie să cercetăm cauzele datorită cărora populaţia românească este majoritară în doar 20 de ani (1878-1898). Conform unui autor108 românii sunt băştinaşi şi permanenţi în acest ţinut de la momentul în care a fost încorporat Imperiului Otoman deşi tot timpul sunt în minoritate iar respectivul autor afirmă că: „nu cunoaştem prea bine situaţia elementului românesc din Dobrogea în vremurile tulburi ale Evului Mediu şi mai ales în primele începuturi ale epocii turceşti; documentele lipsesc aproape cu desăvârşire iar cele pe care le avem sunt puţine şi sunt prea laconice însă din ele reiese faptul că românii sunt locuitorii din totdeauna ai acestor locuri”.109 Marin Ionescu Dobrogianu afirmă într-o lucrare de referinţă pentru Dobrogea că„ un sâmbure românesc trebue să fi existat în Dobrogia înaintea colonizării ei cu locuitori români veniţi din stânga Dunării”110. Băştinaşi şi permanenţi totuşi românii sunt minoritari într-o provincie care în trecut aparţinuse Ţării Româneşti. La acest aspect se poate adauga faptul pe care-l descrie Constantin Brătescu111 în 1916 anume că ”în urma colonizărilor Dobrogei cu elemente româneşti de pretutindeni, ea (Dobrogea n.n.) este un rezumat veritabil, un muzeu al etnografiei întregii Dacii”.112 Tot Brătescu consemnează realităţi etnice existente atunci în Dobrogea: ”găsim aci pe Bulgari din părţile Macedoniei şi Rumeliei, purtaţi pe vremuri spre Basarabia şi apoi spre Dobrogea; Ruşi moscoviţi şi Rusnaci din stepă; Turci şi Tătari; neamuri negustoreşti de Armeni, Evrei, şi Greci; rămăşiţe ale unor popoare dispărute precum Găgăuţii; apoi Albanezi şi Sârbi; Ţigani româneşti şi turceşti; Nemţi şi Italieni; Orientul alături de Occident, străini risipiţi cu toţii în masa precumpănitoare a elementului românesc care tinde, cu timpul, să imprime pecetea sa sufletească întregii 102

Gheorghe VÂLSAN, Românii locuiau în Delta Dunării în veacul XV, în Graiul Românesc, 1927, p.146. Apud. Victor MORFEI, Balta Ialomiţei, în, Analele Dobrogei, an V şi VI, 1924-1925, p.80. 104 În acest sens se pot menţiona următoarele localităţi : satul Vaidomir la vest de Silistra care este dublura cu satul Vaidomir de la vest de Călăraşi. Sate de dublură mai sunt Coslogea (Coslugea), Oltina, Satu Nou, Beilic, Cocargea, Mârleanu, Romulus SEIŞAN, op.cit. , p. 159. 105 Ion NENCIU, O infiltrare românească în Dobrogea Veche, în, Buletinul Reg. Al Societăţii de Geografie, tomul XLII, Bucureşti, 1923, p. 94. 106 Ibidem. 107 Camille ALLARD menţionează că pe tot teritoriul Dobrogei existau puţine aşezări constituite din: tătari , bulgari şi....români deşi aceştia din urmă se aflau pe malurile Dunării. Tot acest medic ne consemnează că la Constanţa, (Kustenge) „un mic sat turcesc” în 1856 nu se aflau decît 3 familii de români, Mission medicale dans la Tartarie – Dobroutscha ,Paris 1857, citat de Al. ARBORE în Analele Dobrogei ,III, fa., p.269-270 108 Dumitru ŞANDRU , Mocanii în Dobrogea, Institutul de Istorie Naţională din Bucureşti., Bucureşti, 1946- unde autorul menţionează faptul că în toată perioada stăpânirii otomane au existat români în Dobrogea. Autorul îşi fundamentează informaţiile pe baza anchetelor de teren desfăşurate între 1910 şi 1920 în toate localităţile Dobrogei unde existau familii de români. 109 Ibidem , p. 10 110 M.D. IONESCU, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, Bucureşti, Editura Artele Grafice, 1904, p.323. 111 Profesor la Şcoala Normală din Constanţa, deci , locuitor al Dobrogei şi bun cunoscător al realităţilor din perioada de după Războiul de Independenţă. 112 Mai departe Constantin Brătescu ne descrie realităţile din teren pe care el însuşi le studiase în teritoriul dobrogean” Nu cunosc alt loc, în tot pământul românesc, un alt ţinut românesc care să ofere un mai mare câmp de experienţă decât cel din Dobrogea. Aci găsim pe Moldoveanul din Neamţ şi Hotin, alături de românul Bănăţean, pe Munteanul din regiunea dealurilor alături de cel de câmpie, pe Oltean alături de Transilvănean, pe Românul dobrogean vechi alături de Românul dobrogean nou. Fiecare ne-a sosit din provincia lui cu portul şi obiceiurile sale, cu dialectul şi făptura sa somatică deosebită cu o altă cultură materială şi sufletească, în scurt cu un habitus etnografic diferenţiat”, Constantin BRĂTESCU Situaţia demografică a Dobrogei, în, ARHIVA DOBROGEI, Revista Societăţii pentru Cercetarea şi Studierea Dobrogei, vol.I, Bucureşti, Editura „Jockey-Club” Ion C. Văcărescu, 1916, pp.12-16. 103

106

regiuni”113... Pe de altă parte surse114 fără subiectivism menţionează faptul că: „după razboi (1877 n.n.) apare o transmutare a raporturilor etnice în sensul că mulţi etnici de origine musulmană (turci şi tătari n.n.) părăsesc ţara, fapt urmat şi de mare parte din cazacii şi cerchezii de pe aceste teritorii. Acest fapt este explicabil prin instalarea administraţiei româneşti care a cauzat, cum era şi normal, o creştere a imigrării româneşti. În acest sens guvernele României se arătau preocupate de întărirea acestei colonizări metodice oferind veteranilor de război locuri de şedere în teritoriul nou dobândit. Se adaugă faptul că personaje şovăielnice în a-şi manifesta originea s-au descoperit, sub noii stăpâni ,că ar fi români deşi înainte se declarau altfel”115. Creşterea populaţiei româneşti a făcut progrese spectaculoase conform unor statistici româneşti, privite de cercetătorii străini cu o anumită reţinere, datorită faptului că erau motivate de o anumită dorinţă naţională. Chiar şi în aceste condiţii colonizarea românească ramâne un fapt concret şi constituie un mare succes. Conform aceloraşi surse116 citate:(...) românii declară ei înşişi că au găsit la faţa locului 32.800 de conaţionali, o cifră ce pare exagerată. Normal că o parte din creştere era deja urmarea introducerii administraţiei româneşti. În principal însă creşterea numărului se explică prin emigrarea numeroasă din Valahia şi Moldova. În primii ani emigrarea s-a produs în număr mare şi spontan. În ţinuturile nou dobândite nu exista încă o proprietate funciară care ar fi permis ţăranilor să dobândească o bucată proprie de pământ iar casele şi satele turcilor şi tătarilor emigraţi stăteau deschise românilor care soseau continuu...)117. În acelaşi timp guvernele româneşti, din motive politice, au sprijinit constant şi din răsputeri aşezarea românilor, aducând, în număr mare, veterani de război în Dobrogea şi favorizându-i în detrimentul celorlalte naţionalităţi. Un exemplu semnificativ pentru acest aspect avem chiar de la unul dintre oamenii politici importanţi ai acelei perioade: este vorba de Mihail Kogălniceanu care, într-o cuvântare118 ţinută în Camera Deputaţilor la data de 27 februarie 1882, afirma: „Domnilor, care este interesul nostru principal in Dobrogea? Interesul nostru principal este ca să o populăm , să civilizăm această parte a României de azi, s-o populăm, o declar, dându-i sufletul, dându-i simţurile româneşti; zicând aşa, d-v. veţi înţelege că trebue să facem totul ca să ducem acolo mulţi români; ba încă mai mult decât atât, chiar populaţiunile cari vin acolo singure, cu orice chip să le facem româneşti. Într-un număr oarecare de ani să facem români chiar şi pe musulmani şi să se deosibească de români numai prin aceea că unii vor merge la geamie, iar alţii la biserică.”119 Dumitru Şandru, în lucrarea amintită mai sus, oferă detalii semnificative asupra modului cum au fost făcute colonizările şi a zonelor de unde au venit românii în Dobrogea. Acelaşi autor ne confirmă faptul că:„deşi puţini din punct de vedere numeric, românii au locuit în Dobrogea chiar înainte de 1800 în unele cazuri din jurul anului 1700”120. Cercetărorul Dumitru Şandru întreprinde cîteva anchete în Dobrogea, timp în care chestionează mai mulţi locuitori în problema aşezării acestora în Dobrogea. Astfel în amintirile bătrânilor este aproape unanimă ideea că aşezarea părinţilor şi bunicilor acestora era foarte veche.”(...) mocani bătrâni, de peste 80-90 de ani, care s-au născut aci, îşi amintesc că au auzit de la părinţii lor uneori chiar de la moşii lor ,că au venit în părţile acestea când erau copii de 14-15 ani”[deci înainte de 1800]. Autorul susţine că au existat legături între românii din provinciile istorice şi teritoriul dobrogean pe care documentele nu le menţionează decât foarte târziu (sec. XIX). Realităţile sociale descrise de D. 113

Ibidem , p. 13. Dr. Paul TRAEGER ... Bilder aus der Dobroutscha, 1918, tradusă la editura Constant Art în 2008, p. 278. 115 Ibidem 116 Ibidem , p 279. 117 Paul TRAEGER descrie realităţile pe care le-a găsit în teritoriu care defineau totuşi o stare de lucruri apropiată de informaţiile pe care autorul le consemnează în lucrarea amintită. 114

118

Programul lui Mihail Kogălniceanu asupra Dobrogei, pe care 1-a susţinut în mai multe rânduri şi asupra căruia vom mai reveni în cursul acestei lucrări, cuprindea câteva elemente importante şi anume: naţionalizarea provinciei, păstrarea tuturor drepturilor, tuturor libertăţilor, tuturor intereselor şi tuturor obiceiurilor celorlalte naţionalităţi.Toleranţa lui Mihail Kogălniceanu a mers până acolo încât a cerut ca să se respecte până şi obiceiurile lipovenilor şi, mai mult chiar, ca aceştia să fie scutiţi de serviciul militar „ca unii pe care religia îi oprea să poarte armele”. Vasile M. KOGĂLNICEANU, Dobrogea 1879-1909; Drepturi politice fără libertăţi, Editura Librăriei Socecu, Bucureşti ,1910, p.28-31. 119 Ibidem , p . 31 120 Dumitru ŞANDRU , op. cit. p.24 - unde autorul consemnează aproximativ anii în care au venit românii din Transilvania în urma informaţiilor culese din mai multe sate din Dobrogea. Astfel anii cu apoximaţie sunt: Dăeni (au venit începând cu anul 1700), Jijila (începând cu 1790), Niculiţel (1750), Nalbant (1800), Agighiol (1850), Zebil (începând cu 1750), Sarighiol (1700), Dunavăţul de Jos ( 1850), Beştepe ( 1790) , Sfântul Gheorghe (1845- 1850) , în judeţul Tulcea. Almalău ( aprox 1800-1820), Vlahi ( înainte de 1800), Negureni ( începând cu 1850), Coslugea ( înainte de 1850), Carvănul Mic ( aproximativ anul 1830), Aliman (înainte de 1850), Băneasa (aproximativ 1850-1860),Canlia (1830), Cărpiniş (1800), Ion Corvin (înainte de 1878), Urluia (pe la 1860), Ivrinezul Mare (pe la 1860), Seimenii Mari şi Mici (înainte de 1850), Topalu (aproximatix 1830),Tichileşti ( 1840-1850), Gârliciu ( 1850), Stejarul (1850), Vulturul, Tuzla (aproximativ 1850), Nistoreşti (în jurul anului 1800), Valea Neagră (1860) în judeţul Constanţa. 107

Şandru sunt suţinute şi de Marin D. Ionescu în lucrarea Dobrogia în pragul veacului XX, în care susţine că în 1850 românii „erau al doilea element preponderent după turci iar numărul lor se ridica la 3.656 de familii”121. Mai mult, Ionescu afirmă că în timpul domniilor vitrege din Țara Românească şi Moldova în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea„ mulţi dintre locuitorii nefericitelor Principate găsiră mai bine a trece în Dobrogia unde erau mai puţin despoiaţi de produsul munciilor decât în patria-mamă.122Astfel, susţine M.D Ionescu, malul drept al Dunării„ se umple de sate româneşti care trebuie săşi fi avut fiinţa cu mult mai înainte, căci era firesc lucru ca noii veniţi să se grupeze în aceleaşi sate cu con-naţionalii lor.”123 Un alt autor, Karl F. Peters, susţine că la 1865 existau „12000 de suflete de naţionalitate românească”124 folosind statistica agentului consular rus la Tulcea un anume Viskovitch. Ion Ionescu de la Brad oferă chiar şi o statistică pe care o întocmeşte în momentul în care a realizat cercetarea în Dobrogea la 1850 şi a analizat din mai multe dimensiuni teritoriul cercetat. În lucrarea pe care a publicat-o odată cu această cercetare şi statistica întocmită se prezentau şi unităţile teritoriale precum şi numărul satelor româneşti arondate acestor unităţi teritoriale numite kazale. Statistica cuprinde o împărţire pe sexe a populaţiei precum şi a acelor căsătoriţi faţă de cei necăsătoriţi. Statistica este reprodusă în tabelul de mai jos: Kazaua Numărul Bărbaţi Femei Băieţi Fete Flăcăi Fete Total (districtul) satelor mari suflete Tulcea

1310

1349

1460

1580

421

222

6342

Isaccea 6 360 377 556 580 139 178 2190 Măcin 9 676 667 838 1014 196 225 3616 Hârşova 8 561 581 845 962 256 301 3506 Babadag 16 664 694 1409 2096 364 355 5582 Silistra 20 815 838 1368 1602 303 368 5294 Kustenge 5 217 226 303 120 120 95 1081 Total 71 4603 4728 6789 7954 1799 1744 27611 Datele au fost preluate din lucrarea lui Ion Ionescu de la Brad publicată la Constantinopol în 1850 . Se poate vedea că după cifrele pe care le consemnează Ion Ionescu de le Brad avem o populaţie de aproape 28.000 de locuitori români în Dobrogea125. Prezenţa mocanilor în regiunile dobrogene înseamnă că aceştia au trecut în provincia transdanubiană şi înainte de Războiul de Independenţă. Românii din Dobrogea constituiau trei grupuri compacte după cum susţin unele surse126 iar această diferenţiere s-a făcut încă din secolul XVII. Astfel, cum am mai spus, avem grupul compact al dicienilor127, români vechi, băştinaşi care reprezentau elementul de permanenţă şi continuitate. Dumitru Şandru susţine că dicienii îşi mai spuneau între ei români vechi sau turcuieni ori turcomani cu sensul că se aflau în Dobrogea din vremea colonizării acesteia cu populaţie turcească (otomană)128. În această perioadă, pe fondul românesc autohton, compus din dicieni, sau români vechi, cum se numeau ei înşişi, au continuat să se stabilească locuitori din Principate, cojanii, agricultori din judeţele limitrofe Ţării Româneşti şi Moldovei. Cojanii proveneau, în special din judeţele Ialomiţa, Buzău şi Brăila şi din judeţele vecine ale Moldovei şi Basarabiei129. Al treilea grup al românilor care veniseră în Dobrogea înainte de 1878 era din parţile Ardealului cu deosebire din satele de pe 121

M.D. IONESCU, Dobrogea în pragul veacului XX, Bucureşti, Editura Socecu, 1904, p.324. Ibidem. 123 Ibidem. 124 Karl F. PETERS, Geographie und Geologie der Dobroudscha, p.131, Ediţie microfilmată în custodia Bibliotecii Academiei Române . Cercetătorul este amintit şi de Mihail Ionescu Dobrogeanul în lucrarea despre Dobreogea pe care am menţionat-o. 125 Ion IONESCU de la BRAD, Excursion agricole dans la plaine de la Dobrodja, Constantinopole, 1850, p.81 126 Românii din Dobrogea, în România literară, 1855, nr.2, p. 14 -15 unde găsim informaţii conform cărora Dobrogea este „un mozaic de rase , o Dacie în miniatură”. Această caracterizare o întîlnim şi în corespondenţa dintre Ion Ionescu de la Brad şi Ion Ghica unde întâlnim afirmaţii precum: „nu este sat în care să nu găseşti în miniatură Dacia precum şi înfrăţirea tuturor românilor”, Victor SLĂVESCU,Corespondenţa între Ion Ionescu de la Brad şi Ion Ghica ,p.71, 102, şi 122. f.a., f.e. 127 Această denumire, dicieni, se păstra conform lui G.Vâlsan după numele ultimei mitropolii a Dobrogei medievale de la Vicina-Dicina, Graiul Românesc vol. I. 1927 ,nr. 7, p. 142; G. Vâlsan, Opere Postume, Bucureşti, 1946, Editura Casei Şcoalelor, p.49. 128 Dumitru ŞANDRU, op.cit., p.13 şi 14. 129 Se pare că unii dintre cojani erau veniţi în Dobrogea încă de la începutul domniilor fanariote datorită fiscalităţii excesive pe care o practicau domnii fanarioţi şi asupririlor de tot felul. În aceste condiţii cojanii au trecut, uneori în masă, în Ţara turcească unde nu li se cerea decât dijmă. Alţii însă s-au aşezat aici mult mai târziu ,după 1878, când au fost colonizaţi de noua stăpânire românească. Ibidem, 15. 122

108

lângă Braşov, Orăştie, Sibiu. Interesantă este opinia lui Andrei Veress care afirma că: „păstoritul ardelenilor în ţările române şi mai cu seamă în Dobrogea se desfăşura de veacuri în forme atît de simple şi într-un chip atât de patriarhal încât nu a lăsat urme scrise datorită faptului că oamenii din vremurile vechi erau mai aşezaţi mai cucernici (...) ei păzeau su sfinţenie cuprinsul rânduielilor şi continuau cu păstoritul după datinile străvechi, păstrate din tată în fiu.”130 Aceşti români purtau numele generic de mocani131, păstori transilvăneni, din Făgăraş, Sibiu şi Munţii Apuseni, aduşi aici de fenomenul transhumanţei. Lipsa documentelor scrise, care să consemneze aceste treceri este explicată de un alt autor într-un mod inedit.132 Păstoritul mocanilor în Dobrogea, capătă o deosebită amploare după anul 1800. Mocanii, stăpâni, proveneau din trei mari regiuni etnografice: Ţinutul Sibiului (Mărginimea), Ţara Bârsei şi Trei Scaune, şi doar accidental din alte locuri133. Dintre satele mărginimii, pe primul loc se afla Sălişte, apoi, Tilişca, Poiana, Cărpiniş. În ceea ce priveşte Ţara Bârsei importante erau: Bran, Sohodol, Predeal, Măjura, dar şi Satul Lung, Baciu, Cernat, Purcăreni. Din ţinutul Trei Scaune, mocanii stăpâni proveneau mai ales din Breţcu şi Întorsura Buzăului. Bogăţia păşunilor dintre Dunăre şi Marea Neagră au determinat prezenţa constantă a mocanilor transilvăneni în Dobrogea, din timpuri imemoriale. Informaţii privitoare la păstoritul mocanilor în Dobrogea, provin şi de la germanul Ungewitter, care într-o descriere a imperiului otoman publicată în 1854 menţiona că: „păşunile minunate ale Dobrogei erau exploatate în deosebi de păstori români din Transilvania, care-şi aduceau turmele în număr foarte mare, în condiţii specifice garantate printr-un pact şi prin datină.”134 Pelegrinările lor între Transilvania şi Dobrogea, fenomenul transhumantei se baza pe de o parte pe vechi datini iar mai târziu pe convenţiile precise încheiate cu Poarta. În afara mocanilor proprietari, şi a ciobanilor lor mai trebuie precizat că unii păstori transilvăneni se găseau în slujbă la crescători de vite turci şi bulgari, numărul acestora ajungea la cel puţin 500 de suflete135. Mocanii au jucat un rol deosebit în istoria Dobrogei. În primul rând ei au valorificat secole de-a rândul, bogatele şi întinsele păşuni ale acestei provincii, care s-ar fi pierdut altfel fără folos. Contribuţia lor priveşte şi comerţul, cu care se îndeletniceau unii dintre ei. În acest sens este de mare folos consemnarea unui călător ungur136 care îi scria unei rude a sa că: „sunt aci foarte multi negustori bogaţi care fac negustorie mai mult prin Ardeal şi pe la Constanţa. O altă informaţie care confirmă acest aspect este o scrisoare a aceluiaşi călător conform căreia „Cernavdă se află într-un loc foarte urât, însă are case frumoase iar cei care o locuiesc sunt pe jumătate vlahi pe jumătate bulgari iar turci sunt puţini”137. Privilegiul sultanului Mustafa din 1784 prin care se 130

Andrei VERESS, Păstoritul Ardelenilor în Moldova şi Ţara Românească (până la 1821) ,Bucureşti, f.e 1927 ,p. 15-18 unde autorul consemnează informaţii importante despre fenomenul transhumanţei. 131 Dumitru SANDRU, aminteşte că termenul de mocan este similar cu cel de cioban ,în unele regiuni ale ţării precum şi în Dobrogea. Autorul dă şi câteva exemple ale folosirii termenului de mocan în diferite fraze: s-o băgat mocan (cioban) pe-o vară ; când eram mocan (cioban) mă duceam dar acum când m-am lăsat de mocănie (de ciobănie) nu mai pot.Dumitru ŞANDRU, op.cit. p. 14; a se confrunta şi Sever POP, în, Revue des etudes indo-europenees vol. I , 1938, p.66. 132 Pătrunderea transilvănenilor în Dobrogea s-a produs treptat, încetul cu încetul, în grupuri mici, fapt care a putut să treacă neobservat şi, prin urmare, neconsemnat în puţinele documente ale vremii. În acelaşi timp administraţia turcească nu găsea necesară redactarea unor astfel de acte. În timpul stăpânirii otomane populaţia Dobrogei era atât de rară încât cu greu apăreau neânţelegeri datorită faptului că exista teren mult pentru păşunat şi de arat. În concluzie nu exista necesitatea scrierii unor acte care să reglementeze raporturile dintre locuitori.Nu au fost păstrate documentele din arhivele Imperiului Otoman din perioada de sfârşit a stăpânirii. Dumitru ŞANDRU , op. cit. p.16-18. 133 Deşi purtau numele de mocani, românii transilvăneni se numeau între ei cu diferite porecle. Astfel după locul de origine cei din părţile Braşovului sau din Ţara Bârsei se numeau bârsani, sau mai precis săceleni , brăneni sau cu un nume batjocoritor, trocari; cei din Valea Oltului şi din jurul Făgăraşului sunt numiţi făgărăşeni sau olteni pe când cei din regiunea Sibiului sunt ţuţuieni şi mai ales mărgineni apelativ cu care sunt numiţi şi în Transilvania de către unii dintre români, datorită faptului că locuiau în zona Marginimii Sibiului. O altă categorie a mocanilor era constituită de moţii transilvăneni care erau porecliţi dogari sau botari datorită faptului că se ocupaseră o vreme cu fabricarea butoaielor destinate păstrării vinului. Dumitru Şandru susţine, totuşi, că mocanii autentici erau doar bârsanii şi mărginenii pentru că ei se ocupaseră de secole exclusiv de păstorit. „(...) într-adevăr se înţelege prin aceasta nu numai locul de origine ci şi ocupaţia: oieritul (...) şi aceştia ciobani prin excelenţă au fost din totdeauna. Dumitru ŞANDRU, op.cit. p.15, unde autorul descrie amănunţit modul cum au venit toţi aceşti români din celelalte provincii româneşti în Dobrogea. 134 Tudor MATEESCU, Păstoritul mocanilor în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1976. p.71-72; a se confrunta şi, Tudor MATEESCU Ştiri noi despre prezenţa mocanilor în Dobrogea în timpul stăpânirii otomane, în Apulum, Alba Iulia 11,1973,p.424. 135 Ion GEORGESCU, Învăţământul public în Dobrogea, în,***Dobrogea.Cincizeci de ani de viaţă românească,.....p. 643. 136 Este vorba de Kelemen Mikes (aflat în serviciul lui Iosif Rakoczi, moştenitor la tronul ardelean) care pe la anul 1738 a locuit o perioadă la Cernavodă, Analele Dobrogei ,IV, 1923, nr 4 , p. 109. a se confrunta şi Ioan M. PĂUNESCU, Un Colţ Dobrogean. Schiţă Monografică, Institutul de Arte Grafice Albania, Constanţa, 1946, p.76. 137 Ibidem, p.77

109

reglementează raporturile comerciale dintre ciobanii şi negustorii transilvăneni şi unii negustori din Constanţa confirmă aceleaşi realităţi138. Cei care s-au statornicit ca locuitori ai Dobrogei, au început să practice tot mai mult agricultura propriu-zisă, fenomen ce va căpăta amploare o dată cu revenirea Dobrogei la România. Din punct de vedere economic, mocanii au constituit elementul cel mai activ al provinciei, depăşindu-i în multe privinţe şi pe românii autohtoni, striviţi de multiseculara stăpânire otomană139. Numărul păstorilor transilvăneni trecuţi cu turmele peste Dunăre a sporit în cursul secolului al XlX-lea. Iar dacă o parte a lor se întorcea primăvara în Carpaţi, „altă parte a lor rămânea definitiv fixată în Dobrogea”140. Ei se căsătoreau în general între ei sau cu fete de români localnici, câteodată şi de bulgari, şi întemeiau gospodării noi în sate vechi, chiar îşi întemeiau sate noi. Avem date despre încuscriri şi căsătorii de mocani cu românce de prin partea locului precum şi cu mocance din alte sate dar dintr-o zonă de emigrare comună deşi satele pe care le-au ocupat în Dobrogea sunt diferite.141 d) Comunitatea Bulgară din Dobrogea. Comunitatea bulgară s-a stabilit în Dobrogea sub forma unor colonii care au avut o predilecţie specială pentru acest spaţiu. Pătrunderea bulgarilor în spaţiul dobrogean s-a derulat pe mai multe etape. Primele două etape ale acestei migraţii s-au produs în timpul includerii Dobrogei în primul şi al doilea ţarat bulgar care se încadrează temporal în secolele VII-X şi respectiv XII-XIV însă cu anumite intermitenţe. Sursele actuale nu pot demonstra ştiinţific continuitatea bulgarilor în Dobrogea din secolul VII şi până în secolul al XIX-lea datorită lipsei toponimiei slave în foarte multe zone ale provinciei.142 Aşezarea bulgarilor în acest teritoriu s-a desfăşurat pe un fond istoric tulburat de incertitudini, care fac greu de disociat aspectul pasager al tranzitului unui număr mare de oameni de tendinţele de aşezare într-o zonă sau alta.143 În perioada stăpânirii otomane etnicii bulgari existau alătir de musulmani, români şi alte comunităţi care trăiau atunci în zona dobrogeană. Bulgarii aşezaţi în Dobrogea înainte de izbucnirea războaielor ruso-turce erau împărţiţi în două comunităţi distincte grebenci şi şiscovţi reduse ca număr de membri.144 Un autor pertinent al perioadei susţine că numărul mai mare al bulgarilor era în sud-estul extrem al provinciei unde încă din secolul al XVIII, bulgarii constituiau cea mai numeroasă comunitate creştină145. O parte importantă a bulgarilor a venit din Basarabia în secolul al XIX- lea coborând către sudul regiunii spre Peninsula Balcanică146. Alte grupuri de bulgari au migrat în Dobrogea dinspre sud din zona Balcanică. Bulgarii veniseră în Dobrogea cu un scop precis şi anume acela de a obţine pământ iar acest aspect este susţinut de faptul că bulgarii evită malul Dunării care era frecvent expus inundaţiilor.147 Zeci de mii de bulgari au emigrat din Bulgaria către Basarabia. În alte surse bulgarii apar ca un grup etnic foarte glorios până la supunerea definitivă de către turci în 1396.148 Mulţi dintre aceşti etnici bulgari au fost transplantaţi cu forţa de către armatele ruseşti în sudul Basarabiei care fusese părăsit de tătari.149 La jumătatea secolului al XVII-lea 138

Petre P. PANAITESCU, Însemnătatea economică a mocanilor în Istoria Ţării Româneşti, Cluj, f.e.,1936,p.36 unde autorul afirmă că: au fost întotdeauna drumuri comerciale croite, nu de păstori sau mocani, ci impuse acestora de centrele comerciale sau de porturile de la Dunăre sau de la Marea Neagră. 139 În acest sens Ion Ionescu de la Brad ne oferă date suplimentare :”Mocanii locuitori ai sateloru şi oraşeloru Săcele, Răşinari,Valea, Telecea, Siliştea, Galicea, Poenaru, redeni şi altele, vinu pe la finele tomnei în Dobrogia pentru a ierna cu turmele. Primavera, celu mai mare numeru din aceşti păstori părăsecu ţerra; cei cari remănu în Dobrogia arendează livedi pentru vera. Astfelu facu Seceleni, Silişteni, Poenari cari trăescu în această provincie de multu. Printre mocanii cari vinu în ţerra cu stăpâni turmeloru, se află mai mulţi cari, găsindu lefurile bunu, intră în serviciul locuitoriloru indigeni. Dintre aceştia cari servescu la Turci, Tătari seu Români, suntu mulţi cari finescu prin a se stabili acolo însurându-se cu fete de români”. Ion Ionescu de la Brad, Excursiune Agricolă în Câmpia Dobrogei, Tipariulu Tribunei Române, Bucuresci, 1879, p. 127. 140 C.C.GIURESCU, op.cit, p.17; Tudor MATEESCU, Păstoritul mocanilor..., p.80-82; Tudor MATEESCU, Permanenţa şi continuitatea românilor..., p.73-74. 141 Nicolae IORGA, România. Cum era până la 1918- Moldova şi Dobrogea, II, Bucureşti, 1940, p.274 142 George UNGUREANU,Amurgul stăpânirii otomane în Dobrogea, în, Cristiana Crăciun, Gheorghe Zbughea, Unirea Dobrogei-130 de ani, Bucureşti, Liga Culturală Pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Editura Semne, 2008, p.75. 143 Gheorghe DUMITRAŞCU, Liliana LAZIA, op. cit., p. 103. 144 Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, op. cit., p. 220. 145 Radu-Ştefan VERGATTI susţine că sud-estul extrem era reprezentat de viitorul Cadrilater românesc, Tratatul de Istoria Românilor, vol. VI, Bucureşti, 2003, p. 99. 146 Profesorul Ion Bitoleanu confirmă acest episod în care susţine că populaţia Dobrogei a crescut brusc în secolul al XIX-lea şi până la războiul ruso-româno-turc din 1877-1878. Una dintre sursele acestei creşteri a fost exodul unor păstori din provinciile Bulgariei. Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, op. cit., p. 288. 147 Victor MORFEI, Balta Ialomiţei, în, Analele Dobrogei , an V şi VI 1925. p. 34; a se vedea şi articolul lui Nicolae, La Dobrogea Roumaine, Bucarest, 1919. 148 M.D. IONESCU, op.cit. , p.326. 149 Cercetătorul Al. Arbore susţine că respectivele grupuri a fost transportate în masă, Alexandru ARBORE, Aşezările Bulgarilor, în Arhiva Dobrogei, nr. V, 1916.

110

(mai precis în 1659) în statisticile episcopului catolic Stanislav găsim enumerate printre etniile care populau oraşul Babadag şi pe bulgari. Episcopul Stanislav susţine că existau în Babadag în jur de 1700 case turceşti şi„ bulgarorum, graecorum, valachorum schismaticorum domus sunt 300 circiter, animae 2000 circiter”.150 Călătoria Patriarhului Constantinopolului Macarie din a doua jumătate a secolului al XVII-lea în Dobrogea precizează numele de Chiustenza (Constanţa) de unde Macarie străbate teritoriul ajungând „într-un orăşel al creştinilor bulgari numit Iglitsa (azi Igliţa în judeţul Tulcea) în mijlocul Dunărei” mai departe Macarie relatează„ Există un drum de mers pe uscat,ce este sub guvernământul mahomedan, dar am văzut cruci ridicate în acest orăşel pe marginile drumului şi pe mormintele lor. Este o biserică în oraş. Din acest loc am ajuns într-un oraş numit Majina Matchin, pe malurile Dunării, cu 420 de case de creştini bulgari. Este cel din urmă oraş sub guvernământ mahomedan şi este în pşalâcul Silistrei. Are administratori turci şi un kadi”151. Date certe despre emigrarea bulgarilor în Dobrogea sunt semnalate la începutul secolului al XIX-lea când 1.200 de ţărani bulgari ajung, în 1809, lângă Mănăstirea Cocoşu, înfiinţată de mocanii dobrogeni152. Alţi 1.500 de ţărani bulgari sunt menţionaţi în zona Babadag-ului după ce oraşul Tulcea a fost ocupat de generalul rus Bulatov ale cărui armate trec peste Dunăre acest grup al bulgarilor153. Interesantă este opinia pe care o prezintă Nicolae Bălcescu care în 1849 călătoreşte în Peninsula Balcanică şi care în corespondenţa acestuia cu Ion Ghica susţinea că „nu există de la Balcani la Dunăre nici un sat bulgăresc ci numai sate româneşti.154” Dealtfel imigrarea bulgarilor în Dobrogea este plasată în prima jumătate a secolului al-XIX-lea venind din sudul Balcanilor155. Un mumăr însemnat de bulgari s-a refugiat către zona de nord a Dobrogei156 şi ulterior în Basarabia şi Țara Românească după ce se aşezaseră „pentru o vreme în nordul Dobrogei lângă Gurile Dunării”.157 Un alt aspect intersant este confuzia care se produce între bulgari şi găgăuzi, populaţie de origine turanică de religie creştină şi rit ortodox care prin confesiune a fost asimilată de spaţiul slav (bulgar). Prin urmare mulţi dintre bulgarii atestaţi în provincie erau de fapt găgăuzi asimilaţi prin confesiunea ortodoxă şi care începuseră o infiltrare serioasă începând cu secolul al-XVIII-lea în zona de sud a Dobrogei. O migraţie importantă a bulgarilor începe sfârşitul secolului al XVIII-lea către Rusia (în special Basarabia). Astfel între anul 1752-1754 emigrează spre Herson în jur de 620 de familii şi se pare că începând cu această migraţie încep să se aşeze în Dobrogea bulgarii158. Despre acest aspect Iosif Boscovich în călătoria pe care o întreprinde spre Constantinopol trece prin Dobrogea unde întâlneşte grupuri bulgare. Călătorind prin orăşelul Carasu (viitoarea Medgidie) Boscovich ajunge în Baltazichioi care era format din două mahalale: una locuită de turci şi alta locuită de bulgari creştini159. Un alt sat pe care Boscovich îl menţionează şi este locuit de turci şi bulgari este Taschburun, format din 50 de case. Aşezarea nu mai există astăzi probabil că era situată lângă dealul cu acelaşi nume care înaintează în complexul de lacuri RazelmSinoie160. Mai multe migraţii dale populaţiei bulgare din zona Peninsulei Balcanice au fost determinate de jafurile Cârjaliilor161. Drumul migraţiilor către Rusia trecea prin Dobrogea şi începând cu secolul al-XVIII-lea a început să fie cutreierat teritoriul Dobrogean de grupuri pribege în toate părţile timp de un secol şi jumătate. Mai cu seamă migraţiile se înmulţesc după Pacea de la Iaşi (1792) când bandele de tâlhari săvârşeau cruzimi şi nelegiuiri de neimaginat în toată Dobrogea162. Constantin Brătescu plasa comunitatea bulgară după cea musulmană în Dobrogea ca număr de locuitori 150

Monumenta spectantia historiam slavorum meridionalium vol. XVIII care cuprindea şi Acta bulgariae eclesiastica , apud. Alexandru P. ARBORE, op. cit.,p. 25. 151 The travels of Macarius Patriarch of Antioh written by his attendant archedeacon, Paul of Allepo in Arabic, apud. Alexandru ARBORE, op. cit.p. 26. 152 Gheorghe DUMITRAŞCU, Liliana LAZIA, op.cit., p. 103. 153 Liubov MILETICI, Bulgarii din Dobrogea, în, Dobrogea Jună, 1, nr. 24, 15 iunie1912, p.2 154 Nicolae Bălcescu se întreba: Unde sunt Bulgarii? În Bulgaria sunt puţini doar prin oraşe apoi între Vidin şi Niş şi Dincolo de Balcani (...).Încolo nici un sat bulgăresc ci numai sate româneşti. Corespondenţa cu Ion Ghica. 155 M. D. IONESCU, op.cit., p.327. 156 Alexandru P. ARBORE, Din etnografia Dobrogei, în „ Analele Dobrogei”, 1916, p. 29-31. 157 Constantin N. VELICHI, Emigrarea bulgarilor în Ţara Românească în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, în, Romanoslavica, Bucureşti, 1963, p.53. 158 Sursele pe care le-am cercetat susţin că în migraţia bulgarilor se disting trei perioade: o primă perioadă până la 1828 care se caracterizează prin apariţia sporadic a bulgarilor în unele oraşe dobrogene şi in unele localităţi suburbane; o a doua perioadă când încep marile migrări determinate de războaiele ruso-turce, când începe să se formeze o minoritate bulgară în spaţiul dobrogean şi o a treia perioadă care se întinde pe durata anilor 1878-1913, când Cadrilaterul a fost colonizat de bulgari. A se confrunta informaţiile în lucrările lui :Gheorghe DUMITRAŞCU, Liliana LAZIA, op.cit., p. 103; Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, op. cit., p. 308; Constantin BRĂTESCU, art. cit., p. 237. 159 Iosef BOSCOVICH, Voyage de Constantinopole en Pologne, Ediţia franceză, p. 153, apud. Alexandru ARBORE, op.cit., p.27. 160 Ibidem 161 Cârjaliu în turceşte Kyrcali însemna hoţ sau tâlhar de pustiu, în unele scrieri se mai numeau Daglii, locuitori de munte sau mai simplu haiduci. 162 C. JIRECEK, Geschichte der Bulgaren, p. 526, în, Z. ARBORE , Basarabia în Secolul al XIX-lea, p. 104

111

însă susţine că nici măcar toponimia localităţilor provinciei „nu îngăduie a admite o veche populaţie bulgară cu rădăcini adânci în pământul dobrogean.”163 Tot „puhoiul acesta de populaţie se îndreptă spre Rusia”164 iar drumul trecea prin Dobrogea.165 În Basarabia s-au aşezat prin satele părăsite de tătari şi prin satele de lângă oraşele Ismail, Chilia, Reni, Akermann şi Chişinău166. Războaiele ruso-turce de al începutul secolului XIX au depopulat şi mai mult unele părţi ale Bulgariei. Între 1801-1812 a avut loc una dintre cele mai mari migraţii aproximativ 4.000 de familii astfel că în 1830 existau în Basarabia în jur de 70.000 de bulgari. Astfel după războiul amintit care se încheie în 1912 iar Dobrogea devine un centru al acţiunilor naţionaliste bulgare cosmetizate în acţiuni culturale care au impulsionat emigrările bulgarilor mai ales în Tulcea dar şi în zonele din împrejurimile acestui oraş. După războiul ruso-turc din 1829 ruşii aduc contingente întregi de bulgari spre a coloniza Buceacul şi zona de sud a Basarabiei. În timpul emigrării o parte dintre aceşti deportaţi bulgari au rămas pe malul lacului Razelm. Din această cauză Ion Ionescu de la Brad menţionează la 1850 mai multe sate compacte de bulgari precum:Caramanchioi, Caugagi, Hamangi, Ciamurli, Sariurt, Casapchioi, şi Gagarlik167. Se pare că din considerente strategice ruşii ar fi transportat populaţia bulgară din Balcani168 spre a coloniza Basarabia cu o populaţie străină169. Numărul aproximativ al bulgarilor era de 1194 de familii dintre care majoritatea în oraşul Babadag numărând la 1864 în jur de 25000 de suflete170. O altă sursă confirmă acest aspect prin faptul că în războiul ruso-turc din 1806-1812„armate întregi de cazaci cutreierau teoritoriul dobrogean jefuind şi incendiind, nemenajând nici populaţia creştină cum nu a fost menajată nici cea turcească. Cine nu se refugia era luat prizonier şi deportat în Basarabia. Între aceştia se numărau în special mii de bulgari dar şi lipoveni”.171 Un alt cercetător al Dobrogei, I. Guşu, susţine că a chestionat mai mulţi bulgari bătrâni care susţineau că au venit din părţile oraşului Târnovo, după războiul ruso-turc din 1806-1812, aşezându-se în sudul Basarabiei în grupuri formate din mai multe clanuri. A doua generaţie a acestor familii de bulgari din dorinţa de a nu face serviciul militar în armata ţaristă, a trecut Dunărea, în Dobrogea.172 Generalul englez Johmuse care a călătorit prin Balcani în anul 1847 de lasă mai multe informaţii despre războiul din 1828-1829 şi despre migraţiile care s-au produs datorită acestui război. Bulgarii au avut un rol foarte mare atunci datorită faptului că duceau un război de uzură în teritoriul lor şi serveau ruşilor drept călăuze şi spioni. Turcii s-au plâns astfel că au avut mai mult de suferit în urma bulgarilor decât a ruşilor. Din această cauză în cadrul Tratatului de la Adrianopol s-a hotărât că „aceia care vor să părăsească Bulgaria pentru a se duce în Rusia au permisiunea chiar din partea împărăţiei turceşti”.173 Probabil unii dintre aceştia se vor fi simţit mai siguri rămânând, în drumul lor de emigrare, în colţul retras al Dobrogei „unde administraţiunea turcească era mai slabă”.174 Astfel un cercetător bulgar, D. Hindalov, menţiona în 1926, două grupuri de colonişti bulgari stabiliţi în Dobrogea după cum urmează: un grup era constituit de către cei care obosiseră pe drumul spre Rusia iar un al doilea grup era constituit din cei care nu se obişnuiseră cu viaţa din stepele de la nordul Mării Negre.175Generalul Helmuth Karl Moltke176 care a

163

Constantin BRĂTESCU, art. cit., p. 237. Nicolae IORGA, Geschichte des rumanischen Volkes, vol.II, p. 203. 165 Constantin PETRESCU, Dimitrie A. STURDZA, Acte şi documente relative la România, vol. III ,Bucureşti, 1934 p.1083. 166 Alexandru ARBORE, op.cit. p. 29 167 Ion IONESCU de la BRAD, op.cit.p .91. 168 Un anumit Martin , consul francez în Principatele Române, consemnează într-un raport al său din 17 iulie 1810 către Champigny că:„ prin Iaşi treceau coloane de prizonieri compuse mai ales din femei şi copii”. Informaţiile referitoare la numărul acestor nefericiţi dau cifra de 16.000 de indivizi bulgari şi sârbi. Nicolae Gh. DINULESCU, Contibuţiuni la mişcările de populaţie în Anuar de georgafie şi antropogeografie 1914, Bucureşti 1915; Gheorghe VÂLSAN, Românii din Bulgaria şi Serbia, Bucureşti, 1920, p.15 în România şi popoarele balcanice, (Conferinţe ale Ligei Balcanice). 169 Despre acest aspect Nicolae Iorga afirmă „ Cea dintâi grijă a ruşilor în Basarabia autentică şi propriu-zisă a fusese să înlocuiască pe tătarii dispăruţi printr-o poporaţiune creştină, care să nu fie românească. Neamurile cele mai deosebite deveniră vecine pe acest vechiu pământ moldovenesc. Contra „străinilor” biroul de colonizare aduse întâiu nemţi şi chiar italieni apoi armeni, cazaci, lipoveni, şi bulgari” Nicolae IORGA, Chilia şi Cetatea Albă, Bucureşti, f.e.,1915, p. 265; a se vedea şi Dr. Wilhelm RULAND, Geschichte der Bulgaren, Berlin, 1911, p.61, apud. Alexandru ARBORE, op cit., p.29. 170 Guillaume LEJAN, Etnographie de la Turquie d`Europe, Paris, 1872, p. 129; ase confrunta şi M.D IONESCU, op. cit. , p.327. 171 Paul TRAEGER, Imagini din Dobrogea, traducerea din limba germană a lucrării originale din 1918, Constanţa, 2008, p.262. 172 În Dobrogea bulgarii s-au aşezat în satele tătăreşti: Ienichioi, Congaz, Ciamurlia de Sus (Ali-bey), Eschibaba, Beidaud (Bey-Daod sau Bey-Daud). Romulus SEIŞAN, op.cit. p.170. 173 Constantin PETRESCU, D.A. STURDZA, op.cit., vol. III, p. 1084-1085. 174 Alexandru P. ARBORE, op.cit, p.33. 175 George UNGUREANU, art. cit, p. 77. 164

112

călătorit prin Dobrogea în 1837 scrie că „ţinutul a devenit o pustietate fără speranţe. Omul a gonit pe om din această regiune. O treime din sate nu mai există. Oraşele sunt, în sensul strict al cuvântului, mormane de dărâmături. Constanţa mai avea 40 de locuitori iar Hârşova, care înainte de război avea vreo 4000 de locuitori acum mai are doar 30 de case.”177 Mai departe Moltke susţine raritatea locuitorilor (în jur de 20.000 în toată Dobrogea) şi faptul că depopularea din spaţiul dobrogean s-a datorat în mare parte şi migraţiilor încurajate de către Imperiul Țarist. Astfel acesta susţine că „după Tratatul de la Adrianopol care asigura emigrarea din spaţiul turcesc a celor ce voiau să meargă în Rusia. Pentru conducerea acestei emigrări a fost însărcinat generalul Roth şi îndosebi populaţia bulgară s-a folosit de această aprobare şi s-a îndreptat spre Basarabia”178. Ion Ionescu de la Brad susţine că la momentul în care a făcut studiile în Dobrogea bulgarii „erau aşezaţi acolo de 20 de ani” părăsind pământurile neproductive pentru altele mai fertile pe care le-au găsit în această ţară (Dobrogea n.n.).179Agronomul român menţionează mai multe date statistice180 pe care le cuprinde în corpul lucrării întocmite şi încearcă să descrie cât mai amplu şi fidel realităţile din teritoriu. Un alt autor de studii etnografice bulgarul L. Miletici, recunoaşte că bulgarii sunt în Dobrogea „de cel mult un secol.”181 Mai mult autorul bulgar susţine următoarele realităţi conform cărora „în Dobrogea română populaţia bulgară este datorită colonizărilor recente (ale secolului XIX) şi chiar în timpul războiului ruso-româno-turc de la 1877-1878”182. În partea nordică a teritoriului dobrogean locuiau grebencii183 care se amestecaseră cu alte populaţii, mai ales cu români, cu care locuiau în mai multe sate. Mase consistente de bulgari emigraseră din regiunea Razgrad, din satele de lângă Şumla şi Provadia dar şi locuitori din zona montană a Balcanilor din Tracia care erau denumiţi ca şicovţi184. În kazaua Silistra şicovţii locuiau în satele: Almalău, Esechioi, Galiţa şi Gârliţa unde erau amestecaţi cu turci. În kazalele Tulcei şi Babadagului bulgarii emigraseră în satul Congaz (azi Rândunica) şi satul Cerna unde emigraseră cei din zona Preslav. Bulgarii din regiunea Şumla şi Provadia au emigrat în în satul Ceamurlia de Sus iar cei din regiunea Dragoevo-Preslav şi din Tracia s-au aşezat în Ceamurlia de Jos185. O altă parte a bulgarilor proveniţi din aceleaşi regiuni ale spaţiului bulgăresc s-au aşezat în Paşacâşla (azi Vişina), Casapchioi (azi Sinoe), Sariurt (azi Mihai Viteazu), Sarighiol (azi Valea Nucarilor)186. f) Ruşii-Lipoveni şi emigrarea lor în Dobrogea. Lipovenii sunt în România (şi în Dobrogea) un neam de origine rusă, veniţi în prima jumătate a secolului al XVII-lea, în urma prigonirilor din Rusia, ca urmare a măsurilor drastice de urmărire şi pedepsire, luate de biserica oficială rusă şi de autorităţile ţariste faţă de cei care au respins reformele de cult ale patriarhului Nikon. Sunt consideraţi ereticii religiei ortodoxe moscovite. Începutul doctrinei lipoveneşti au început în 1419 la Pscow în Rusia iar în în decurs de două secole şi jumătate s-a răspândit cu repeziciune „în masa poporului ignorant astfel încât produse mari zguduiri care s-au sfârşit într-o schismă ce nu-şi are perechie în istoria poporelor ortodoxe”.187 Reformele religioase iniţiate de Patriarhul Nikon în anul 1655 şi adoptate de Sinodul ortodox de la Moscova, au stârnit o puternică nemulţumire populară în rândul enoriaşilor ruşi. Soborul din anii 1654-1655 a hotărât revizuirea întregului ritual bisericesc şi corectarea cărţilor vechi, iar Sinodul din data de 13 mai 1667 a reconfirmat reformele lui Nikon. Vechile cărţi necorectate au fost socotite eretice şi interzise. Sinodul a hotărât de asemenea ca semnul crucii cu trei degete să devină dogmă pe vecie. Creştinilor ruşi li se cerea să practice credinţa cu noile reguli

176

Acesta este amintit de Paul Traeger ca fiind medic în armata rusă şi participant la campania din Dobrogea care a trecut prin: Balcik, Mangalia, Constanţa, Beidaud, Babadag. Cu această ocazie oferită de campanie Maximilian Heine scrie o carte intitulată Imagini din Turcia, unde se pare că sunt consemnate aceste informaţii despre migraţiile bulgare. 177 Paul TRAEGER, op. cit. p. 263. 178 Paul TRAEGER , Ibidem, p.263. 179 Ion IONESCU de la BRAD, op.cit. p. 92 180 Ionescu de la Brad a găsit în Dobrogea , mai precis în kazaua Bazargic, 110 de case aparţinând bulgarilor din totalul de 400. Ca dimensiune această Kaza cuprindea 89 de sate în care agronomul a identificat 1230 de case turceşti, 143 de case arabe şi 120 bulgare. La Balcic Ionescu de la Brad nu a gasit nici un bulgar. Ibidem . 181 Miletici susţine că cele mai noi aşezări ale bulgarilor au fost înfiinţate de emigranţii din regiunile Şumla, Provadia şi Razgrad la puţin timp după 1800 şi mai cu seamă după 1828. Autorul susţine că „în afară de găgăuţi şi de puţine colonii greceşti, restul populaţiei creştine din judeţele Varna, Balcic, Dobrici, şi în mare parte din judeţele Novi-Bazar şi Curtbunar şi Silistra precum şi din întreaga Dobroge este o colonizare de dată recentă care nu este mai veche de un secol iar în cazuri extreme nu trece de 150 de ani.” 182 M. MILETISCH, Das ost-bulgarische, Schifren der Balkan-Kommission, Ling Abth. Vienne, 1903, col 19,23 , apud . Romulus SEIŞANU, op.cit. p. 171. 183 Aceştia aveau ca semn distinctiv podoaba pieptenului şi se refugiaseră peste Dunăre în satele Ciacu şi Ciocăneşti din judeţul Ialomiţa, Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, op. cit., p. 293. 184 Ibidem, p. 294. 185 Ibidem. 186 Ibidem, p. 295. 187 M.D. IONESCU, op.cit., p 329.

113

impuse de autorităţile bisericeşti, iar cei care s-au împotrivit acestor reforme au fost anatemizaţi188. Lipovenii au sosit şi s-au stabilit succesiv în Dobrogea încă din timpul ţarului Petru cel Mare continuându-şi migraţia şi în timpul împărătesei Ecaterina a-II-a. S-au aşezat în regiunile muntoase ale Babadagului, în Delta Dunării, în satele de pe malul fluviului şi în sate precum: Slava Rusă, Slava Cercheză, Sarichioi, Jurilofca. Începând cu secolul al XIX-lea un număr important de cazaci şi lipoveni au venit pe teritoriul Dobrogei în căutarea unui trai mai bun. Primii care au venit au fost cazacii care, în urma tratatului pe care Rusia l-a încehiat cu Poarta Otomană au colonizat spaţiul cuprins între braţul Sfântul Gheorghe şi Lacul Razelm. Astfel au venit la mijlocul secolului XIX mai multe mii de cerchezi în Dobrogea după ce au pierdut îndelungata luptă pentru autonomia religioasă. Etnie de sorginte slavă orientală, ruşii-lipoveni189 apar în spaţiul carpato-danubiano-pontic începând de la mijlocul secolului al XVII-lea, după schisma bisericii ortodoxe ruse. Raskolul rus datează de la revizuirea Sfintei Scripturi, dispusă de Ţarul Alexis în 1654. Aceasta urmărea curăţirea de nenumăratele interpretări şi adăugiri, care în decursul timpului au ajuns în textele vechi şi stabilirea unei baze unitare. Prin Marele Conciliu de la Moscova a fost consfinţită revizuirea pe care a întreprins-o patriarhul Nikon în 1667 iar cu această ocazie au fost excomunicaţi toţi cei care nu s-au supus imperativelor religioase şi nu au vrut să adopte revizuirea impusă de patriarhul rus. Primele emigrări ale lipovenilor în Dobrogea s-au făcut individual în prima jumătate a secolului al XVIII - lea , facându-se şi în masă. Încep sporadic din timpul lui Petru cel Mare şi au continuat sub domnia Ecaterinei cea Mare. Pe la 1850 existau în Dobrogea 774 de familii de lipoveni care trăiau în localităţile Camena, Slava Rusă, Slava Cercheză, Jurilofca şi Sarichioi( numit de lipoveni Seriavoco)190. Există mai multe versiuni ale acestui etnonim de lipovean. Una dintre aceste versiuni afirma că unul din staroveri, cel care i-a condus pe cei fugiţi din Rusia, a fost Vasiliev Fotie din Novgorod care avea numele călugăresc Filip de Oloneţ. Pentru că nu a reuşit să treacă la rangul de stareţ al mănăstirii Pomar din gubernia Oloneţ, acesta a trecut în rândul staroverilor, devenind conducătorul lor spiritual. Ortodocşii ruşi care s-au opus reformelor de atunci, astăzi sunt cunoscuţi sub denumirea de staroveri (sau stavrovieţki) -adică cei cu credinţă de rit vechi-, cu origini din timpul creştinării Rusiei Kievene, din anul 988 prin cneazul Vladimir, cu slujbe liturgice ţinute după calendarul iulian, stabilit în anul 46 Î.Hr. din ordinul lui Iulius Cezar şi nu după calendarul gregorian, stabilit în sec. XVI din ordinul Papei Grigore al XIII (adoptat de întreaga lume europeană), între ele fiind un decalaj de 14 zile. Grupul „ rascolnicilor” emigranţi în Polonia şi Ţările Române a purtat denumirea de lipoveni sau filipoveni, iar cei din Prusia de filiponi191. Alte ipoteze afirmă că denumirea de lipoveni provine de la numele primei colonii de ruşi de pe teritoriul României - Lipoveni. Dintre toate, cea mai plauzibilă pare a fi explicaţia derivării de la cuvântul tei care în limba rusă se traduce lipa. Se presupune că la începuturi satul Lipoveni era înconjurat de codrii de tei care cu timpul au fost defrişaţi. În sprijinul acestei ipoteze stau o serie de documente din arhivele austriece şi româneşti. Acestea ne spun că, după prigoana din 1685 dezlănţuită de regenta Sofia şi Ioachim ( Patriarhul Bisericii Ruse) apoi de ţarul Petru I, începând din anul 1724, mii de ruşi de rit vechi au fugit din Starodubie şi Vetka (primele lor centre spirituale) situate în Rusia şi s-au aşezat clandestin în partea de Nord a Moldovei, pe pământurile mănăstireşti, în locuri mlăştinoase, greu accesibile, acoperite cu păduri de tei departe de centrele administrative. Aici, ei s-au angajat fără ştirea autorităţilor centrale ca lucrători. În jurul anului 1690, rascolnicii s-au divizat în două mari grupuri192. Cam în aceeaşi perioadă în care s-au aşezat în Bucovina, lipovenii, care sunt cei mai numeroşi şi cunoscuţi în Dobrogea şi care s-au aşezat şi în nordul Moldovei şi în Basarabia. De meserie pescari, deoarece emigrau din părţile Donului şi ale Niprului, ruşii-lipoveni ( raskolnicii) s-au aşezat în Deltă, în lungul Dunării, „ pe tot ţărmul Mării Negre şi Marmara până la golful Henos trecând chiar şi pe ţărmul asiatic până în dreptul Peninsulei Kizicului193. Datorită mişcărilor social-religiose 188

Karl F. PETERS, op.cit, p. 154. În cazul ruşilor lipoveni cauza emigrărilor în Dobrogea nu era reprezentată de elemente politice sau economice ci de faptul că deşi trăiau în Rusia ţaristă erau separaţi de masa conaţionalilor ,fiind consideraţi sectari religioşi –raskolniki – desprinşi de marea biserică ortodoxă a Rusiei. Biserica rusă a încercat de mai multe secole să-i extermine însă aceştia aparţin de diferite secte şi au venit astfel în grupuri separate în Dobrogea unde şi azi trăiesc în grupuri diferite. În general nu sunt numiţi cu numele poporului lor –ruşi – ci cu numele sectei la care s-au declarat. În Dobrogea sunt în jur de cinci secte reprezentate : lipoveni , scopiţi , molocani ,subotnici şi nemokioţi. Antoaneta OLARU, Civilizaţia rusă.Perioada veche şi modernă, Bucureşti , Editura Cartea Universitară, 1998, p.143. 190 Ion IONESCU de la BRAD, op .cit., p.94. 191 De aici vine si denumirea de filipoveni care, o dată cu trecerea timpului prin suprimarea primei silabe, a devenit lipoveni. Alţii, deduc ca ruşii îl venerau foarte mult pe apostolul Filip care îi vizitase pe lipovenii din Hliboca. Acest lucru este susţinut de raportul generalului Enzenberg , din 27 iunie 1873 care, după ce i - a întrebat de credinţa lor, a obţinut următorul răspuns:„ Noi urmăm învăţăturile religioase ale Sfântului Apostol Filip, de aceea ne numim filipovani.”, Dumitru DANU, Lipovenii din Bucovina, Cernăuţi, 1894, p. 11. 192 Unul din aceste grupuri s-a numit popoviţilor (a celor cu preoţi ), iar celălalt al bezpopoviţilor ( al celor fără preoţi ). M. D. IONESCU, op. cit., p.329. 193 Referindu-se la acest exod de populaţie ruso-lipovenească pe teritoriul României episcopul ortodox Melchisedek spune că: „ ...aceşti oameni, de un secol şi jumătate, au găsit şi găsesc ospitalitate intre români; ei au fost priviţi cu 189

114

în cultura ruşior lipoveni din România coexistă două orientări confesionale. Prima şi cea mai numeroasă este confesiunea lipovenilor starorveri de Fântâna Albă, după numele primei Mitropolii înfiinţate în anul 1846 de mitropolitul Ambrozie la Belaia Kriniţa (azi localitate în Ucraina). Această Mitropolie se va muta în anul 1949 la Brăila. Titulatura oficială a acestei confesiuni este Biserica Creştin Ortodoxă de Rit Vechi, al cărei Arhiepiscop de Fântâna Albă, din septembrie 2002, este înalt prea sfinţitul Leontie. Comunităţile şi eparhiile acestei confesiuni sunt în judeţele Brăila, Tulcea şi Suceava. A doua orientare confesională poartă denumirea de lipoveni starorveri de Novozâbkov (localitate în Federaţia Rusă), după numele unei mitropolii înfiinţate în această localitate în anul 1923. Această Mitropolie de Novozâbkov între anii 1990-2001 a avut o episcopie la Tulcea. Titulatura oficială a acestui cult este Biserica Ortodoxă de Rit Străvechi şi din anul 2002 are ca arhiepiscop pe înalt prea sfinţitul Aleksandr. În România sunt cunoscute două zone de locuire a ruşilor -lipoveni şi anume: zona sud-estică şi cea nord-estică. Fiecare zonă se împarte în comunităţi etnice individualizate şi comunităţi etnice semiindividualizate.Pentru a fi considerată individualizată, o comunitate etnică rusolipovenească presupune şi câteva particularităţi care o fac să se deosebească de altele. Cea care joacă un rol esenţial în cadrul unei comunităţi este religia. Religia constituie liantul dintre divinitate şi individ şi îi face pe oameni să fie mult mai uniţi. Din acest punct de vedere o particularitate ar fi ca membrii unei comunităţi să-şi declare oficial apartenenţa la etnia respectivă (rusă sau lipoveană), să fie de religie creştină ortodoxă de rit vechi, iar în localităţile în care sunt astfel de comunităţi să existe cel puţin o biserică lipovenească. Comportamentul membrilor constituie o altă particularitate. Întro asfel de comunitate ruso-lipovenească toţi membrii trebuie să se cunoască între ei indiferent dacă există sau nu legături de rudenie. La botez, nuntă sau înmormântare majoritatea trebuie să fie asigurată de membrii comunităţii. În zonele în care ruşii - lipoveni sunt minoritari ei trebuie să se facă recunoscuţi de majoritate, iar în localităţile urbane este necesară conturarea unor areale locuite doar de ruşii-lipoveni. Limba este cea care transmite şi influenţează ideile şi valorile culturale şi spirituale ale acesteia. Particularitatea mai constă şi în tradiţii şi obiceiuri care capătă o încărcătură sacră dacă sunt comparate cu obiceiurile sau tradiţiile altor grupuri.194” O comunitate ruso-lipovenească semiindividualizată este aceea în care particularităţile sus-menţionate fie lipsesc parţial, fie nu există o biserică creştină de rit vechi. Mult mai complexe sunt datele statistice din 1879. În spaţiul dintre Dunăre şi Mare în oraşul Tulcea erau 324 de familii de lipoveni, în oraşul Macin 277 de familii, în oraşul Babadag 950 de familii iar la Sulina 618 familii. Creşteri mari ale acestei populaţii se vor înregistra însă după Marea Unire din 1918. „La Recensământul din 1930195 au fost înregistraţi 57.288 de lipoveni, din care 31.344 în Basarabia şi 3218 în Bucovina”196. La o analiză mai atentă a datelor statistice, s-a ajuns la concluzia că aproximativ 2.250 de tineri şi-au trădat etnia declarându-se români197.

simpatie, ca jertfe ale asupririi şi persecuţiilor lor religioase. Au trăit în această ţară nebântuiţi de nimeni, mulţi dintre ei s-au îmbogăţit. Nici Guvernul, nici Biserica, nici societatea nu i-a persecutat vreodată pentru ideile lor religioase. I a u oprit numai a le propaga în ţară păstrându-le pe seama lor”. Vasile A. COCOŞ, Despre lipovenii din Dobrogea. Originea şi aşezarea lor, în revista „Gânduri de la mare ”, an. III, nr. 7 - 8, 1939, p. 16 194 Dar, în realitate numărul lipovenilor declarat este mai mic, din cauza anumitor persoane care se abţin să îşi declare apartenenţa la propria etnie. Acest aspect este întâlnit mai mult la persoanele mai tinere şi la cele care locuiesc în oraşe. Filip IPATIOV, Ruşii - lipoveni din România. Studiu de geografie umană, Editura Presa Universitară Clujeană, 2001, p. 12. 195 La recensământul din 1956 s -au declarat lipoveni 38.730 de persoane, pe când în 1992 numărul acestora va scade cu aproximativ 126 de persoane. În urma acestor recensăminte, sporul natural de populaţie la ruşii - lipoveni este pozitiv, adică cei născuţi sunt în număr mai mare decât cei decedaţi. 196 Filip IPATIOV, op.cit., p. 23. 197 H. W van LOON, Istoria omenirii, Braşov, Editura Tai-Pan, 1993, p. 87.

115

PROBLEMA CONSTRUIRI CĂILOR FERATE ÎN TRANSILVANIA REFLECTATĂ ÎN ZIARELE SĂSEŞTI (1850-1870) Dr. Nicolae Teşculă Zusammenfassung: Die Frage des Baunes der Bahnlinien in Siebenbürgen, wiederspiegelt von den Sächsischen Zeitungen ( 1850-1870). Das Erbauen der Eisenbahnlinien hat Mitte des neunzehnten Jahrhunderts in Siebenbürgen die Geister angeregt. Es gab viele Streitigkeiten um den Verlauf deren Strecke. Einerseits gab es ein Projekt welches die Durchquerung der Karpaten durch den Roten Turm – Pass vorschlug, und anderseits ein zweiter Plan, welcher diese durch den Timis – oder BuzauPass beabsichtigte.Der erstere Plan begünstigte Hermannstadt, der zweite jedoch - Kronstadt. Zwischen 1850-1870 wird diese Angelegenheit sehr viele Auseinandersetzungen in den Hermannstädter und den Kronstädter Zeitungen hervorrufen. Stichworte: Bahnlinien, Siebenbürgen, Kronstadt, Hermannstadt, Zeitungen. Cuvinte cheie: căi ferate, Transilvania, Braşov, Sibiu, ziare.

Pentru istoria Transilvaniei în această perioadă, debutează o mare dezbatere şi anume problema căii ferate, adică este epoca în care încep discuţiile la nivel aulic cu privire la construirea căilor ferate in Ungaria estică şi în Transilvania. Acest aspect va determina apariţia unei dispute acerbe între cele două mari centre politice şi economice săseşti, Sibiu şi Braşovul, cu privire la traseul pe care această cale ferată urma să o parcurgă. Problema construcţiei drumului de fier nu era nouă, încă din 1847 s-a pus problema lui. Regimul neoabsolutist, în ciuda conservatorismului său, a avut drept obiectiv modernizarea economică. În acest sens, încă din 1850, a încercat să impună un mare plan de construcţii de căi ferate. Datorită problemelor financiare evidente ale imperiului, această construcţie a fost concesionată unor antreprenori sau companii private. În acest context începe marea discuţie pe această temă1. Între 1850 şi 1918 au avut loc o serie de schimbări fundamentale în domeniul sistemului de transport şi al comunicaţiilor. Sub impulsul dezvoltării economice, al cererii şi ofertei de pe piaţa internă şi internaţională au apărut modificări de substanţă. În domeniul construcţiei căilor ferate între 1850 şi 1870 se vede o evoluţie destul de lentă, cu excepţia Banatului, unde apariţia drumului de fier a fost favorizată de dezvoltarea industriei extractive şi metalurgice. În anul 1854, se iniţiază legea concesiunii căilor ferate, care a pus în practică trecerea bruscă la sistemul căilor ferate private, după ce în 1846 s-a stabilit că acestea sunt monopol de stat. Această lege a favorizat condiţiile optime pentru intensificarea importului de capital şi a determinat elaborarea unui plan de extindere a căilor ferate austriece. În acea perioadă s-au realizat micile tronsoane Borş – Oradea şi Curtici –Arad ( 1858), după ce în 1856 calea ferată Oraviţa –Baziaş, construită, înainte de revoluţie a fost deschisă traficului de călători2. Deşi observăm, încă din perioada neoabsolutisă, anumite luări de poziţie cu privire la necesitatea construirii căilor ferate în Transilvania, dar mai ales a rutelor pe care acestea urmează să le parcurgă, acest lucru a determinat apariţia unei adevărate dispute între Sibiu şi Braşov. Polemica începută în anii 50 îşi găseşte apogeul un deceniu mai târziu, când problema construcţie primelor căi ferate ajunge să fie discutată atât la Viena, cât şi în Dieta de la Sibiu. Teama şi îngrijorarea, care dominau ambele tabere, erau din cauza problemelor financiare. Apariţia căii ferate într-un oraş de proporţia Sibiului sau a Braşovului reprezenta o adevărată revoluţie economică. Primul oraş care ar fi beneficiat de cale ferată determina un avânt economic extraordinar, iar oraşele aflate în afară ar fi pierdut posibilitatea de a concura pe piaţa costurilor de producţie şi transport3. Această dispută avea la bază preocupările statului în acest domeniu. De fapt, între 1867 şi 1873, s-a construit calea ferată Arad-Alba Iulia-Teiuş cu o ramificaţie Simeria-Petroşani şi Oradea-Cluj Braşov, în lungime de 910 km. Joncţiunea cu România se va face în anul 1879 pe relaţia Orşova – Vârciorova şi în 1882 pe relaţia Braşov –Predeal4. Nu se putea ca această problemă să nu fie observată de redactorul lui Satellit şi practic, la începutul anilor 50, observăm o serie de luări de poziţie pe această temă. Astfel, în 1853, găsim un articol interesant „ La problema căii ferate”. Se arată că începerea lucrărilor este sistată „... până când nu se vor termina planurile topografice şi nu vor fi făcute măsurători şi ridicări exacte” şi până atunci : „... toate discuţiile asupra acesteia vor fi mai mult sau mai puţin în negură ” şi se va stabili abia apoi „... locurile pe care această linie trebuie să le atingă”5.

Balog 2003, p. 47. Istoria Transilvaniei 2008, p. 522. 3 Balog 2007, pp. 242-243. 4 Istoria Transilvaniei 2008, p. 522. 5 Der Satellit 1852, p. 13. 2

116

Existau două planuri elaborate la Viena, unul menţiona construcţia unei căi ferate prin nord: Arad, Simeria, Alba-Iulia, Sibiu, Turnul Roşu şi de aici o legătură spre Ţara Românească. Cel de-al doilea plan urmărea un traseu prin nord: Oradea, Cluj, Braşov, Pasul Buzău şi de aici spre Ţara Românească6. Aceste elemente vor fi relatate şi în Satellit. Articolul amintit aduce în discuţie o opinie din ziarul Hétlap, care arată că această construcţie a drumurilor de fier a intrat în atenţia Camerei de Comerţ şi Industrie din Braşov şi unde se consideră că : „ ... peste 52000 de afaceri meşteşugăreşti” vor circula pe linia de sud: „... Deva, Sebeş, Miercurea, Sibiu, Făgăraş, Rupea, Braşov...”, în timp ce pe linia de nord: „ ... Cluj, Cojocna, Turda, Aiud, Blaj, Mediaş, Dumbrăveni, Sighişoara, Braşov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc (...) mai mult de 100.000 de afaceri comerciale şi meşteşugăreşti.”7. Nu întârzie să apară nici răspunsul:„Dacă domnul autor al acestui articol socoteşte aici, că 100.000 de locuitori ai acestei ţări circulă pe această linie, de unde în al doilea rând multe afaceri comerciale şi meşteşugăreşti, vor fi, în special mărfuri agricole” şi: „ L-am întreba pe domnul autor, dacă (...) va merge la plimbare pe calea ferată de jur împrejurul ţării” deoarece: „... calea ferată spre Cluj de câte mari probleme de teren ( se loveşte n.n.) sau sincer este imposibil de a merge numai pe o cale întortocheată sau în zig-zag (...) calea ferată peste Cojocna direct spre Turda; autorul ultimului articol tinde a arăta că această cale ferată spre Cluj o va lua mai întâi spre nord către Dej şi apoi în valea Czeger peste Cămăraş prin valea Sărmaşului peste Luduş şi Aiud. O imagine clară se poate vedea exact peste hartă – va rezulta o curbă solidă de la Braşov şi apoi în primul rând peste Sf. Gheorghe spre Miercurea Ciuc” 8. O altă problemă dezbătură în articolul din Hétlap este cea a plurităţii etnice pe care această cale ferată de sud o parcurge. Se menţionează aici şase oraşe maghiare şi secuieşti, cinci săseşti şi unul românesc. Acest lucru ar putea produce în opinia articolului o serie de probleme. La acest aspect, arată că dimpotrivă: „... toate naţionalităţile vor avea parte de o comunicaţie uşoară şi rapidă”, unde se vor putea exploata mai bine bogăţiile din zona montană până la Alba Iulia, apoi de acolo spre est: „... prin ţinuturile ( săseşti n.n.), care sunt puternic meşteşugăreşti şi probabil aşa vor rămâne...” continuă: „Arătăm aici că Hétlap nu întreprinde interese naţionale şi speciale, numai de consideraţii pe întregul principiu şi va conduce necesităţile generale ale comerţului şi meşteşugului şi dorim a aştepta (...) ( că n.n.) nu vor fi strecurate alte aspecte mai micuţe; dacă ne bazăm doar pe interesele comerciale şi meşteşugăreşti, de care ţine dezvoltarea ţării, iar pe de altă parte să lăsăm a conduce posibilitatea unei construcţii uşoare ca idei de bază ale discuţiilor şi de a nu le abate pe un tărâm politic şi naţional”9. Interesul asupra căilor ferate este mare şi în paginile ziarului găsim informaţii abundente pe această temă. De pildă, un articol din 1857, preluat din Temeswarer Zeitung, în care se vorbeşte despre societatea privilegiată de stat care a luat în antrepriză lucrările de construcţii pe linia Buziaş, Lugoj şi de aici pe Valea Mureşului: „ ... de la Arad se va merge în partea dreaptă, în Valea Mureşului şi pe malul drept al Mureşului până la oraşul şi fortăreaţa Alba Iulia. Pe această parte a văii are calea ferată de învins greutăţi neînsemnate, materialul de construcţie este peste tot în apropiere şi fără de a face prin mijlocul râului traversări. De la Alba Iulia este aproape acelaşi teren (...) trenul va trebui tradus în valea Târnavei şi de aici la Şeica, Ocna Sibiului şi Sibiu în valea râului Olt şi va merge pe această ( vale n.n.) până la Braşov”. În această zonă nu doar situaţiile de teren pot duce la greutăţi, ci şi anumite probleme naţionale, iar constructorul nu trebuie să urmărească : „... interesele speciale ale unei naţiuni, ci va fi în interesul tuturor naţiunilor al căror teritoriu îl străbate (...). De la Arad la Alba Iulia străbate partea de ţară ades locuită românească-de la Alba Iulia la Blaj soseşte în mijlocul ţării intereselor populaţiei maghiare-de la Şeica până în valea Oltului va fecunda hărnicia întreprinzătoare germană a populaţiei germane- până la Feldioara se împarte partea acestei linii între populaţia maghiară, românească şi germană şi în Braşov se ridică sediul Camerei de Comerţ şi Industrie, al cărui loc de întrepozit este comerţul” 10. Vedem prezenţa unor realităţi complexe de care viitoarea cale ferată va trebui să ţină seama. Pe de o parte, anumite greutăţi ridicate de relief, dar în acelaşi timp această cale ferată trebuie să slujească intereselor naţionale ale celor trei naţiuni ardelene şi niciuna dintre ele nu trebuie lezată. Importanţa acestei căi ferate este majoră, ea nu are doar un rol local sau regional, autorul articolului concluzionând că : „ Nu este o cale comercială, ci este o continuare naturală a continentului european de la vest la est traversat de căi ferate”11. Fiind în joc prestigiul oraşului, era normal ca această dispută să existe acum şi în paginile lui Kronstädter Zeitung. Ne-am oprit atenţia asupra unui articol intitulat Vocea românilor asupra căii ferate ardelene care încearcă să prezinte şi atitudinea românilor din Vechiul Regat cu privire la această problemă majoră a timpului. Tânărul stat român era interesat de construcţia căilor ferate şi mai ales de conectarea acestora cu rutele de transport feroviar din Transilvania. Acest lucru facilita transportul rapid al mărfurilor şi persoanelor între România şi vestul continentului. 6

Balog 2007, p. 48. Der Satellit 1852, p. 13. 8 Ibidem. 9 Ibidem, p. 14. 10 Der Satellit 1857, p. 10. 11 Ibidem. 7

117

Pentru început în articol arăta: „Calea ferată ardeleană să fie aşadar ardelean promovată, dacă telul este acela de o conduce la Marea Neagră. Aşadar va fi recunoscut, domnilor, că problema trebuie judecată ca punctul crucial al intereselor celor două ţări - şi anume Austria şi România”. Continuă apoi, argumentând că această problemă este dezbătută în Dietă: „Am citit în ziarele existente, că mai multe compuneri şi rapoarte asupra dezbaterii căii ferate în dieta ardeleană se caracterizează prin desconsiderarea românilor şi necunoaşterea realităţilor comerciale la Marea Neagră”. Observăm aici elemente care ţin de interesele avute de braşoveni, în general şi de Camera de Comerţ şi Industrie care-şi avea sediu aici, în special, asupra rutei căii ferate: „ Opinia din Braşov caută a ocoli aceste greşeli. Dar nu vă este pe de-a întregul înţeles. Doresc să scriu asupra acestor câteva completări, în care deducem realităţile prezente; (...). Proiectul guvernării austriece asupra căii ferate presupuse în Transilvania (...) a agitat Bucureştiul, o senzaţie uşor explicabilă”. Era vorba de un traseu care urma să facă joncţiunea cu România la Turnu Roşu şi favoriza evident Sibiul. Aici se întrepătrund doleanţele braşovenilor cu dorinţele statului român. În tratativele asupra legăturilor între cele două state era trecută fie o legătură prin Orşova sau Valea Jiului, prin Turnu Roşu, sau o a treia soluţie, pasul Buzău. Ziarul opinează că va fi aleasă cea de a treia cale deoarece: „ ... înţelegerea corectă a intereselor româneşti şi a intereselor de afaceri apropiate moldo-vlahilor este dorinţa de a se urmări legătura prin Buzău (...). Aceasta explică dorinţa situaţiei noastre şi necesitatea căii ferate româneşti în lungimea Moldovei şi Valahei spre porturile Dunării, în special să conducă spre Galaţi, care reprezintă cel mai mare port al Principatelor Române, strălucirea şi mândria comerţului românesc”12. Astfel, în acest mare comerţ european şi Braşovul joacă un mare rol: „ Judec, după dimensiunea circulaţiei comerţului (...) care prin Leipzig prin Austria spre Principatele Dunărene şi-a luat dreptul său, după notele de la consulatele cesaro-crăieşti şi de la Societatea de vapoare pe Dunăre, o singură viziune şi experienţă, Braşovul şi împrejurimile sale cunosc în acelaşi sens o singură viziune. În afară de Principatele Dunărene, vin foarte rar la Marea Neagră manufacturile austriece. De la aceasta, spre Constantinopol şi Odessa, sosesc în drum spre mare mărfuri luate în spaţiul uniunii vamale germane, ca şi din Franţa, Belgia şi Anglia-nu ne înşelăm, acest drum ar fi de preferat, apoi ce este mai ieftin ca transportul pe calea ferată şi aşa va rămâne singur”. La acest mare comerţ se mai adaugă altul şi anume micul comerţ, parte a celui mare: „ Căile ferate austriece ardelene trebuie să caute să mântuiască prin micul lor drum marele comerţ. Trebuie să caute, să tindă căile ferate deschiderea şi speranţa intereselor locale, dar şi a celor mari existente, atât cât este posibil. Aceste puncte principale îşi găsesc cursul prin valea de jos a Mureşului, prin Târnave sau dacă merge calea ferată spre Sibiu, al cărui următor drum corespunzător prin Braşov şi de aici să traverseze pasul Buzău spre România.”13. În acest mare comerţ intervine rolul Braşovului, care: „ Locul Braşovului (...) va fi al unui centru important al comerţului ardelean în produse şi expedierile manufacturilor ardelene va ajuta să se ridice Mediaşul şi Sighişoara (...); aşadar, Braşovul va putea avea o mare importanţă de o parte şi de alta (a Carpaţilor n.n.). Braşovului îi stă în mână nevoile Principatelor Dunărene, nu Sibiului. Dacă Braşovul, acest mare centru productiv, care a suportat adesea singur crearea marelui comerţ cu braşovene ( marfă ardeleană)-întreb , dacă Braşovul trebuie să-şi trimită mărfurile sale via Sibiu spre Principatele Dunărene, va trebui făcut aşa un ocol îndrăzneţ”. Se militează astfel pentru Braşov ca un centru al comerţului pe cale ferată de care şi autorităţile vieneze trebuie să ţină seama. De altfel, există pericolul ca prin Turnu Roşu legătura să nu fie rentabilă si există un pericol: „... de a lăsa împovărată o linie moartă de la Sibiu la Bucureşti, o cale ale cărei costuri nu se valorifcă în această ţară...” 14. Apariţia acestei dispute economice şi de comunicaţii nu putea să ocolească polemicile dintre ziare. Astfel, în acelaşi an este prezentă discuţia comisiei Sfatului Imperial cu privire la construirea căii ferate ardelene, care să fie subvenţionată până la Alba Iulia, iar de aici: „ …o construcţie ridicată ulterior de către conducere până la Braşov-Buzău şi să fie deservită cu o linie secundară până la Sibiu …”15. Acest lucru a stârnit trimiterea unei deputăţii sibiene la Viena pentru a salva linia prin Turnu Roşu, iar redactorul foii braşovene arată cu ironie că: „… Hermanstädter Zeitung cu o voce gravă vorbeşte –o adevărată dispariţie, la care prietenii ( liniei n.n.) Turnu Roşu se referă” şi prezintă pe larg opinia ziarului sibian. Acesta acuză gazeta braşoveană că : „ … aproape zilnic aruncă asupra noastră, dar aceşti oameni urmăresc un ţel întunecat şi cu mijloace puţine de alegere, atacul, lor este cu adevărat de deplâns”, chiar mai mult decât atât: „ … ţelurile braşovenilor sunt o adevărată cerşetorie ; fără a ne gândi la următoarele oraşe Rupea, Sighişoara şi Mediaş”16. Răspunsul lui Kronstädter Zeitung este prompt şi spune: „Nu ne amintim, ca un reproş grosolănos, atacul nostru să fie cu adevărat de deplâns- dar vom reflecta. Un voit punct de vedere < de gusturi diferite > (…) . Regretăm 12

Kronstädter Zeitung 1865, p. 9. Kronstädter Zeitung 1865 a, p. 27. 14 Ibidem. 15 Kronstädter Zeitung 1865 b, p. 97. 16 Ibidem. 13

118

cert că problema căii ferate între Sibiu şi restul ţării a primit acest caracter, aşa că trebuie să ne bucurăm de Transilvania rămasă, dacă în Sibiu domină avertismentul către calea ferată Turnu Roşu. Dar putem discuta punctele noastre de vedere în această problemă (…). Redacţia lui Hermanstädter Zeitung vrea să prezinte dovada pentru alegere evocând < dacă va avea un rezultat negativ> (...). Stăm să ne întrebăm ce mare idee se leagă de linia Turnu Roşu şi care rezervă Sibiului un reproş al orbirii noastre, al oamenilor grosolani din provincie pentru cauza dorită a liniei Arad-Turnu Roşu ? Să fie istoria <căii mondiale >, care merge de la Varna, care va muta în special dragostea saşilor spre Sibiu pentru linia mondială să vedem pe englezii călători trecând? Se gândesc saşii, acest popor de mici meşteşugari şi de mici proprietari de pământ (…) să-şi părăsească proprietatea de pământ şi casă de pe Târnavă şi din Ţara Bârsei s.a.m d. şi să o schimbe pentru Sibiu şi împrejurimi?” 17. Remarcă autorul aceluiaşi articol importanţa pentru dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor în zona Târnavelor şi a Ţării Bârsei şi o prosperitate a întregii Transilvanii a căii ferate prin pasul Buzău, iar prin proiectul Turnu Roşu s-ar fi urmărit doar interesele meschine ale protipendadei Sibiului care ar determina apariţia unui centru puternic şi a unei periferii depopulate şi sărăcite. În acest sens ironic, redactorul arată că s-ar realiza : „ ... o nouă colonizare ca în America de Nord cu o apă mare şi o vecinătate cu piraţi, unde acest Sibiu ar trebui să se ridice în 20-30 de ani ca un oraş uriaş (...) Noi dorim să rămânem la această <cerşetorie> la o cale ferată, care dorim ca să se întindă pe lungime în ţară, care să deschidă calea circulaţiei bunurilor şi a industriei”18. Polemica se dovedeşte a fi extrem de puternică şi este reluată în nr. 37 din 6 martie acelaşi an. De această dată, sunt acuzaţi sibienii, că nu au scrupule în atingerea dezideratului lor, că nu ţin seama de discuţiile din cadrul Dietei de la Sibiu, a Sfatului Imperial şi că au trimis o deputăţie spre Viena, luptând astfel împotriva interesului general din Ardeal care: „ ... doreşte o cale ferată Târnava-Braşov, iar Sibiul pe de altă parte ( vede în linia n.n. ) Turnu Roşu, una mondială”19. Observăm un militantism clar pornit din interiorul redacţiei, în special de la editorul ziarului Johann Gött, care prin rolul avut în cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie din Braşov a făcut, după cum am văzut, un lobby clar şi făţiş pentru calea ferată braşoveană. De altfel, la înfiinţarea acestei Camere în 1851, Gött a fost ales vicepreşedinte, iar între 1865-1875 deţine frâiele acesteia în calitate de preşedinte. În această perioadă Camera de Comerţ a avut ca şi scopuri dezvoltarea economică a Transilvaniei în două direcţii: Prin construirea căii ferate prin pasul Predeal şi prin promovarea creditului în rândul meşteşugarilor saşi. În acest sens explicăm polemica şi invectivele ironice la adresa Sibiului şi a presei din acest oraş20. Replica ziarelor din acest oraş nu va întârzia să apară şi că normal, în acest caz, punctele de vedere nu erau comune cu cele ale Braşovului, însă, acum, datorită existenţei unui al treilea proiect, care ocolea teritoriul populat de saşi, face ca situaţia să se schimbe: „Problema căii ferate ardelene a intrat în Ţara Săsească în prima linie a interesului general. Se proclamă a fi cunoscute cele 12 propuneri de legi ale concesiunii căii ferate, pe care contele Miko, încă înaintea retragerii sale din cabinet, s-a gândit să le aşeze pe masa Camerei Deputaţilor” . În acest context ceea ce se pare că se propunea era: “ …nu linia Braşov-Buzău, ci una prin Ţara Secuiască, cu pasul Oituz ca punct de sfârşit şi de început a căii ferate de est spre Moldova, care va fi proiectată şi concesionată. Că Braşovul a luat în considerare acest lucru la aflarea acestei ştiri a temutei linii ocolitoare a importantului drum comercial între Transilvania şi Ţara Românească. (…). Este clar că Braşovul va fi lovit în circulaţia comerţului său neimportant. Toţi pretind, că vremea situaţiei acestei nuvele legislative să se oprească, că deputăţiile primite, ca şi interpelările parlamentare ale deputaţilor lor arată clar calcului năzuinţei Braşovului. Este greu să se cunoască motivele guvernării, care să permită o concesiune de căi ferate şi subvenţionarea statului pentru o line, care este propusă peste văi de ape foarte abrupte, să fie condusă printr-o parte a ţării nepopulată industrial. Clar, şi încă este credibilă situaţia. Ţării Secuieşti i-a fost aprobată libertatea de impozit pentru producerea de vinars, fără ca acest privilegiu să fie motivată doar pentru o parte a ţării ? Încă este această cale ferată, care să realizeze scurt şi ieftin drumul Ungariei spre Orient şi numită Alba Iulia –Turnu Roşu - ( care n.n.) nu a fost luată ( în vedere n.n.) de aceeaşi guvernare în proiectul de cale ferată maghiară ?”21. Observăm faptul că deşi, condamnă ocolirea Braşovului şi explică cu subînţeles alegerea acestei rute peste zona locuită de secui, prin aspecte care ţin de naţionalitate, nu poate să nu se întrebe, de ce a fost uitată de proiectul guvernamental cea mai scurtă şi mai ieftină cale ferată, care normal, favoriza Sibiul. Dorind a fi un cotidian care se respectă Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt va aborda alături de tema germanităţii şi o multitudine de teme de larg interes. În acest sens tema căii ferate este de mare actualitate în deceniul 8. Practic deşi, acum, au demarat lucrările la calea ferată ardeleană şi traseul ei era deja conturat, eterna dispută cu 17

Ibidem. Ibidem, p. 98. 19 Kronstädter Zeitung 1865c, p. 260. 20 Heißheimer 1936, p. 20. 21 Siebenbürgisch-Deutsches Wochenblatt 1870, p. 209. 18

119

Braşovul continua. De data aceasta problema era legată de locurile prin care urma să se facă joncţiunea cu România şi de aici cu Balcanii. În acest sens editorialul Calea ferată Turnu Roşu reaprinde disputele purtate în anii 50 şi 60 cu foaia braşoveană Kronstädter Zeitung. După ce vorbeşte despre importanţa căilor ferate pentru comerţ, de necesitatea legăturilor pe calea ferată cu Orientul şi de discuţiile legate de acest subiect la nivel diplomatic între România şi AustroUngaria, se arată extrem de pesimist cu privire la realizarea joncţiunii prin Turnul Roşu: „ ...am observat că soluţia la problema căii ferate din Turnul Roşu de altă parte de ani a ocupat teren pas cu pas şi că a sosit din nou apăsarea pesimismului fără soluţie.” Cere perseverenţă din partea autorităţilor: „ ... pentru că numai perseverenţa şi activitatea progresistă conduc în final la ţel”22. Într-un alt articol vorbeşte despre importanţa avută de calea ferată pentru dezvoltarea economiei. În acelaşi timp arată dificultăţile construirii acesteia în Ardeal: „ Această circulaţie locală, poetică, contrastantă, nu este ca în Ungaria o cale dreaptă, dependentă de o singură mişcare fecundă, care este baza sigură pentru o dezvoltare continuă.” Pentru ca să devină importante căile ferate ardelene era absolută nevoie de legarea lor de Orient şi astfel: „ Prima linie ardeleană va fi întinsă ca o comasare intenţionată în mici combinaţii...” Această linie va putea fi legată de Sibiu şi de aici prin Turnu Roşu, de Piteşti: „ ... o linie de export, care prin rang, nu doar că va lega Marea Neagră ( Varna) de Marea Adriatică ( Fiume şi Trieste), ci şi cu Marea Nordului şi cea Baltică şi cu întreaga Europă Centrală”23. Vedem aici o continuitate în abordare. La fel ca şi Siebenbürger Bote în perioada anilor 50 şi 60, continuă ideea construirii unei căi ferate importante prin Sibiu. Deşi acum calea ferată trecea prin Braşov şi exista doar o anexă a acesteia de la Copşa Mică până la Sibiu, conexiunea cu România câştigă acum teren şi automat o nouă dispută cu Braşovul. Putem concluziona, arătând că alături de subiectele politice fierbinţi ale zilei, traseul urmat de calea ferată ardeleană a animat spiritele şi a provocat o dispută acerbă între cele două mari oraşe ardelene Sibiu şi Braşov, dispută care vedem că va continua până la mijlocul anilor 70 ai secolului al XIX-lea. Bibliografie Balog 2003 – Iosif Marin Balog, Modernizarea economică şi construcţia căilor ferate în Transilvania: Aspecte social-economice ale disputei dintre sibieni şi braşoveni la mijlocul secolului al XIX-lea privind traseul căilor ferate, în „ Ţara Bârsei”, anul II ( XIII), serie nouă, nr. 2, 2003. Balog 2007 – Iosif Marin Balog, Dilemele modernizării. Economie şi societate în Transilvania 1850-1875, ed. Book Acces, ClujNapoca, 2007. Heißheimer 1936 – Adolf Heißheimer jun, Johann Götts Tätigkeit bei Handels-und Industrie Kammer Kronstadt în „Kronstädter Zeitung. Festaufgabe zum hundertjährigen Bestehen“, Sonntag, den 24 Mai 1936. Istoria Transilvaniei 2008 – Istoria Transilvaniei, vol III, (De la 1711 până la 1918), coord. Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2008. Kronstädter Zeitung 1865 – Kronstädter Zeitung, nr. 2, Mitwoch, den, 4. Januar, 1865. Kronstädter Zeitung 1865a – Kronstädter Zeitung, nr. 4, Samstag, den 7 Januar, 1865. Kronstädter Zeitung 1865b – Kronstädter Zeitung, nr. 14, Mittwoch, den 25. Januar 1865. Kronstädter Zeitung 1865c – Kronstädter Zeitung, nr. 37, Montag, den 6. März 1865. Der Satellit 1852 – Der Satellit ,nr. 4, Kronstadt, den 15. Januar 1852. Der Satellit 1857 – Der Satellit, nr. 3, Montag, den 19. Januar 1857. Siebenbürgisch-Deutsches Wochenblatt 1870 – Siebenbürgisch-Deutsches Wochenblatt, nr. 14, Hermannstadt, den 6. April 1870. Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt 1874 – Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt, nr. 163, Hermannstadt, Freitag, den 17. Juli 1874. Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt 1875 – Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt, nr. 337, Hermannstadt, den 7. Februar 1875.

22 23

Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt 1874, p. 781. Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt 1875, p. 1553.

120

O PUBLICAŢIE INEDITĂ SIGHIŞOREANĂ. DAS BURGRAD «OFICIOSUL» VECINĂTĂŢII DIN CETATE Dr. Nicolae Teşculă Zusammenfassung: Eine einzigartige Schäßburger Publikation: Das Burgrad „Amtsblatt“ der Burgnachbarschaft. Vorliegender Artikel ist eine Analyse der ersten periodischen humoristischen Publikation Schäßburgs, Das Burgrad. Obwohl diese nur zwei Jahre lang, 1922 und 1923 – anlässlich des von der Burgnachbarschaft veranstalteten Balles – erschien, spielt die Publikation unter den Schäßburger Veröffentlichungen und für das verstehen der Verhältnisse der deutschen Gemeinschaft Schäßburgs, eine besondere Rolle. Stichworte: Nachbarschaft, Zeitschriften, Schäßburg, Burg, Humor. Cuvinte chieie: vecinătae, reviste, Sighişoara, umor.

Sighişoara are în domeniul publicaţiilor periodice o tradiţie bogată. Prima publicaţie este Programm des evangelischen Gymnasium in Schässburg, care va apare începând cu anul 1852. Deceniul următor va aduce intrarea urbei de pe Târnava Mare în rândul oraşelor, unde apărea o gazetă. Astfel, în 1869 vedea lumina tiparului Das Sächsische Volksblatt. Din păcate după 10 luni de apariţie săptămânalul nu va mai fi finanţat şi îşi va inceta apariţia. În 1872 în tiparniţa lui Friedirch Jördens va ieşi Schäßburger Anzeiger cu o apariţie bisăptămânală. Din 1879 va avea concurenţa oficisului comitatului Târnava Mare, Groß-Kokler Bote. Cele două ziare vor funcţiona în paralel până în 1919, doar că după 1900 Anzeiger îşi va schimba numele în Schäßburger Zeitung .1 Debutul secolului XX va determina apariţia primei publicaţii de limbă maghiară Nagy Kükollő a cărei prezenţă va fi stopată de evenimentele din toamna anului 1918 şi de schimbarea administraţiei Transilvaniei2. După Marea Unire, în Sighişoara vor fi tipărite şi primele publicaţii periodice româneşti. Din păcate, ele nu au depăşit nivelul unor publicaţii politice legate de numeroaselor campanii electorale. Lipsa de continuitate datorându-se editorilor şi tipografilor locali, care nu erau dispuşi la o susţinere financiară concretă.3. Alături de aceste ziare în inventarul bibliotecii Muzeului de Istorie Sighişoara am găsit două numere dintr-o publicaţie atipică. Este vorba de o revistă intitulată Das Burgrad. Ea nu se adresa tuturor cetăţenilor oraşului, ci doar membrilor unei instituţii tradiţionale sighişorene şi anume vecinătatea cetăţii. Această instituţie, a vecinăţăţii, ţinea de un aspect identitar la saşii ardeleni. După cum se ştie un aspect al ideologiei naţionale al germanilor ardeleni era asociaţionismul. Saşii aveau o mare tradiţie în domeniu. Formele de asociere erau deci la ele acasă. Încă din Evul Mediu saşii au fost organizaţi în bresle, care aveau un rol important nu doar economic, dar şi social şi militar. Tot în comunităţile săseşti funcţionau aşa numitele Nachbarschaften ( Vecinătăţi). Vecinătatea este o formă de organizare specific germană, care are ca obiect de activitate, întrajutorarea. Organizată pe o stradă sau pe mai multe străzi învecinate, grupa pe toţi locuitorii acelui spaţiu şi aceştia se ocupau de lucrări cum ar fi curăţatul fântânilor publice de pe stradă, săpatul şanţurilor de scurgere a apelor pluviale, apoi stingerea incendiilor şi întrajutorarea în caz de deces al unui membru. Participarea la activităţile vecinătăţii era obligatorie şi, odată pe an, de obicei iarna, avea loc o adunare generală cunoscută sub numele de Richttag, când se prezenta darea de seamă, cuprinzând bugetul şi activităţile de pe parcursul unui an, se alegea conducerea şi erau traşi la răspundere cei care nu au participat la acţiunile vecinătăţii. După această şedinţă se organiza o petrecere, tocmai ca membri să se cunoască cât mai bine4. În Sighişoara, prima vecinătate a fost atestată documentar în 1526. La începutul secolului XX existau un număr 20 de vecinătăţi organizate în funcţie de cartiere. Practic în jurul acestora se desfăşura întreaga viaţă a comunităţii germane din oraş5. Revenind la Das Burgrad, revista are o apariţie anuală, cu ocazia Richttag-ului vecintăţăţii cetăţii. În colecţia bibliotecii noastre există două numere, unul pentru anul 1922 şi altul pentru anul 1923. Titlul complet este Das Burgrad. Ein familienblatt zur Unterhaltung der Ober-und zur Belehrung der Unter-Stadt (Burgrad. O foaie de familie pentru divertismentul de sus şi instrucţia din oraşul de jos). Pentru anul 1923 foaia de titlu de va numi Das Burgrad oder die Schäß-Burg-er• Ilustierte. Ein familienblatt zur Unterhaltung der Ober-und zur Belehrung der Unter-Stadt, deci un accent pus pe “cetate” din despărţirea cuvântului Schäßburg. Formatul celor două publicaţii este de 23x 31 cm, primul număr având 8 pagini şi al doilea 12, numerotate de la prima la ultima pagină. 1

Asupra evoluţiei presei sighişorene vezi: Teşculă 2005, p. 231-248. Poptămaş Mózes 2000, p. 30. 3 Legat de evoluţia presei de limbă română din Sighişoara în perioada interbelică vezi: Moldovan, 2008, p. 169-183. 4 Pentru o analiză detaliată asupra vecinătăţilor vezi: Mihăilescu 2002, passim. 5 Avram 2010, p. 229. • sublinierea noastră. 2

121

În primul an de apariţie motto-ul publicaţiei este: „Să fiţi calm, că se cunoaşte!”, de ziar ocupându-se: „ ... responsabil primul redactor Rudolf Welther din Simpolotensk, în Siberia şi doar în situaţii de urgenţă pe str. Zidului Cetăţii, nr. 5. Al doilea ( redactor n.n.) Andreas Botschner ( a cincia sau a şaptea roată). Acceptarea de telegrame este refuzată”6. Tot aici aflăm că costurile unui număr sunt destul de insolite: „ Abonamentul anual este de 3 ouă sau doi lei la bar. Vânzarea ulterioară ( a revistei n.n.) se pedepseşte cu bătaia.” De asemenea: „Primirea de telefoane este oprită”, iar: „ trimiterea prin poştă curmată”7. Anul 1923 aduce un nou format al frontispicului revistei în spatele literelor de titlul fiind gravată silueta cetăţii Sighişoara, iar în text sunt înserate o serie de reproduceri după acuarelele pictoriţei Betty Schuller. Aflăm că preţul abonamentului pentru un an este de 10 lei: „ ... un singur număr sau se poate şi cu 5 lei ( preţ intern”. Legat de redacţie: „... redactorul nostru este în concediu, deoarece s-a găsit Das Burgrad redactat”8. Publicaţia are deja, o importanţă internaţională deoarece: „ Locuitorii din Leipzig cumpăra ziarul lor din magazin şi discută despre preţul intern. Sighişoranul (...) vrea să dea un subtiltul mai bun, Schäßurger Illustrierte, care nu se va putea schimba în Leipziger Illustrierte.” Aflăm că revista apare în: „...Hämchen nr. 7 ( tipărit n.n.) de către domnul W. Krafft cu maşina sa”9. Conţinutul este unul umoristic. Primul articol sub aspect de editorial, intitulat Un oraş bizar aduce o admosferă plină de basm asupra cetăţii şi a oraşului: „ Undeva în îndepărtata Ţară a Urşilor este un oraş vechi. Uliţele sale sunt în primul rând înguste şi strâmbe, aproape de valea îngustă, aproape atârnând de deal. Casele sunt în primul rând înguste, cu acoperişul dintr-o şindrilă străveche şi aşezate după forma străzii vis a vis una de alta şi înălţate sus in aer...” şi continuă făcând o descriere sucintă a stradelelor cetăţii10. La acelaşi număr găsim un alt articol, în acceaşi notă, unde se vorbeşte despre „ staţiunea de înălţime climaterică Cetate de pe Târnavă...”. Aici este citată o presupusă lucrare de specialitate intitulată sugestiv „ De la pol la pol” , de unde putem trage concluzia că este dedicată descrierilor turistice mondiale. Se pomeneşte: „Din provincia Gore-Schänien a căror locuitori din vremuri străvechi se ocupă de un comerţ avântat legat de jupuirea cailor şi în a căror afaceri excelază renumitul popor de comercianţi al Hargutzilor, merge un luxuiros tren expres pe linia Wai-Wai în zbor, care opreşte la portul de iarnă de renume mondial în mijlocul Cetăţii la poalele vărfului Gyala ( aflat la 5500 cm deasupra nivelului Pârâului Câinelui•). Dedesuptul înaltului deal al Visi• de cealaltă parte a mănănăstirii de măicute Semi ( probabil înfiinţată de Semiţi) traversa trenul în curbă cascada smucită a furtunosului pârău al Şaeşului şi apoi prin uliţa Şaeşului şi ale celei din spate ajunge în punctul central al mahalalei cetăţii, numit şi Oraşul de Jos.•Trenul opreşte în faţa Hotelului La câinele negru•, a cărui existenţă tumultoasă este legată de Crama cetăţenească, înalt turistică, care promt serveşte pe conducătorii cetăţii şi ai muntelui”11. Se arată că din acest punct se poate urca în zona montană a staţiunii, unde se poate ajunge la înălţimea Contele Albert, de fapt în faţa Turnului cu Ceas, lângă internatul gimnaziului evanghelic, a cărei clădire era numită în epocă Albert Haus şi de aici se poate vedea înălţimile Gyalas, în realitate Dealul Şcolii. Aici profesorul Gyalas Josef de pe imobilul Conservatorului Episcop Teutsch ( Gimnaziul evanghelic) ne prezintă înălţimile Munţilor Făgăraş. Zona acestei staţiuni Cetate e plină de animale sălbatice: „ La final încă câteva cuvinte despre lumea animalelor din Cetate. Minunăţia sa mare este un urs, care a poposit între Turnul cu Ceas şi Wartburg (...). Această periculoasă fiară face toată zona nesigură, pentru că din când în când îşi părăseşte pomul, ajunge în păşunea parohială ( părculeţul dintre Biserica Mănăstirii şi Turnul cu Ceas n.n.) sau într-un coteţ de porc....”. Tot aici: „ Mai este un leu, care de de obicei dimineaţa şi seara îşi părăseşte vizuina...”, iar: „ ... lupii şi vulpile sunt în acest ţinut rarităţi”12. Revista mai conţine o serie de poezioare, probabil tot în aceşi notă comică scrise în dialect săsesc sighişorean şi bineînteles rubirca de ştiri Burgnachrichten, unde printre altele aflăm că: „O genială idee a unui conaţinal, care în consiliul popular a propus ca impozitul să nu fie evaluat după câştigurile cetăteanului, ci după numărul de camere locuibile ...” sau că: „ Problema ridicării de derdeluşuri de săniuţe adecvate în cetate este îngrădită în mare parte de către cunoscutul prieten al sportului dr. Bolfert. Locuitorii au în sfârşit îngrădită posiblitatea de a utiliza uliţele şi piaţetele 6

Burgrad 1922, p1. Ibidem. 8 Burgrad 1923, p. 1. 9 Ibidem. 10 Burgrad 1922, p. 1-2. • Pârâu care se varsă în Târnava Mare în zona centrală a oraşului Sighişoara. • este vorba de un deal aflat deasupra cartierului Corneşti ( zona de vest a oraşului). • o descriere a traseului căii ferate cu ecartament îngust Agnita–Sighişoara, funcţională între 1898-1965. • desemnează de fapt Hotelul La steaua de aur. 11 Ibidem, p. 5. 12 Ibidem. 7

122

cetăţii pentru săniuţă cu excepţia acoperişului Bisericii Mănăstirii, care rămâne rezervat pentru cei buni de piciorTrăiască sportul!” 13. Ultima pagină este dedicată anunţurilor de mică publicitate. Aici, printre altele aflăm: „ Căsătorie.Văduvă glumeţă, brunetă, inteligentă. Începând cu patruzeci de ani, cu o prăvălie acceptabilă şi o singură locuinţă, doreşte să se găsească un om serios, scăpătat de 40 până la 50 de ani pentru căsătorie. De preferinţă văduv fără copii sau tânără calfă. Numai primele cereri sunt ridicate la administraţia foii sub numele de: Obosit de singurătate W.M.M.” sau : „ Atenţie propietari de grădini! Mai multe fructe (...) de pe zidul cetăţii ca şi din zona cimitirului sunt livrate gratuit. Livrarea: în fiecare marti şi vineri. Comitetul vecinătăţii cetăţi”14. Anul 1923, după cum am arătat aduce un nou număr al revistei. Rămâne articolul ediorial Un oraş bizar, în care se vorbeşte despre legătura dintre cetate şi platoul Breite cu ocazia sărbătorii câmpeneşti Scopationsfest , dedicată finalului de an şcolar şi organizată în acele vremuri în Sighişoara15. Găsim apoi articolul intitulat în dialect săsesc Der saksisch Städder, unde pe baza unui presupus articol din săptămânalul braşovean Satellit al anului 1842, cu ocazia carnavalului se pomenea: „Sibienii eleganţi văd pe restul ca venind de la ţară şi fac povestiri de teatru (...). Sighişorenii patetici sunt vulgari în cunoştiinţele lor şi pot fi capabili. Dar această calitate este ştiută în aşa înalt grad, că este foarte greu să se înfumureze. (...). Braşoveanul este plin de complimente ca şi comericiantul plin de bani (...). Medieşanul preavorbitor şi sebeşanul poet au foarte bun vin, care îi fac saşi fantastici. Sebeşanul nu observă înălţmea pentru un Chimborasso. Medieşanul trăieşte curat, ca un erou de duminică”16. La capitolul dedicat ştirilor de scurt şi intitulat acum: Vom Tage aflăm că: „Medicul oraşului dr. Josef Bacon a trecut de partea redacţiei în timpul actualei pensii şi nu poate să fie în situaţia criticării examinării noaste, datorită alegerii în funcţia de curator al bisericii stă de acum înainte în suita bastonului spiritual, prin care să apară infailibila dogmă- Are omul noroc?”17. În cadrul aceeaşi rubirici aflăm despre alţi membrii ai vecinătăţii lucuri extrem de interesante. De pildă, despre domnul Gustav Breßler că: „... a fost promovat de către Universitatea pentru hrana populară şi igiena poporului din Valparadieso la titlul de Doctor rerum platschintarum ...” şi un alt sighişorean, deputatul Hans Otto Roth care a scris un lung raport in Groß-Kokler Bote, legat de activitatea sa parlamentară, prin care de fapt doreşte: „... să devină cel mai tânăr dintre bătrânii vecinătăţii cetate!”18. Ca şi în 1922 la ultima pagină şi în acest număr avem rubrica anunţuri unde aflăm că: „ Părinţii din Oraşul de Jos şi prietenii copiilor vor fi invitaţi bucuros să-şi încredinţeze progeniturile lor grădiniţei din Piaţa Mică, unde copii fără constrângeri, de nimeni supraveghiaţi, se pot plimba în aer curat. Iarna de la orele 8 dimineaţa la 8 seara, vara de la orele 6 dimineaţa până la orele 23. Sunt şi camere doar pe pâmânt la numărul 8 ca şi la vecinul din stânga şi la surdul din dreapta, pe deplin căliţi...”, iar proprietarul casei veneţiene H. Hoch: „Curăţă şi rezolvă cărţi-butuci-lemne construite după toate regulile artei şi statisticii, stradal adaptate, alese” şi se oferă spre lectură lucrarea: „Izvorul Naphta sau în frunte Sighişoara-în coadă Mediaş. Un memoriu şi o reclamaţie de Franz von Umweg. În editura proprie a autorului. Preţul 2 lei. Uzat la Burgrichttag...”19. Din păcate, cu aceste două numere încetează apariţia acestei publicaţii. Apărute ca urmare a balurilor vecinăţăţii cetăţii, unul dintre principalele evenimente mondene organizate la începutul fiecărui an de către toate vecinăţăţiile indiferent de poziţionare georgafică sau de etnie. Vedem din conţinutul acestei foi anuale faptul că sunt laudate valorile cetăţii în detrimentul celorlalte cartiere ale oraşului. De aici deducem, că menirea acestei reviste este aceea de a solidariza pe membrii vecinăţăţii într-un moment în care elementele modernismului făceau ca oamenii să renunţe încet, treptat, dar sigur la vechile tradiţii în care aceste forme de organizare ale vecinătăţii îşi găseau locul de sute de ani. Cu această ocazie ne facem o mică imagine asupra societăţii sighişorene de după primul război mondial, unde în ciuda tututor transformărilor statale şi instituţionale admosfera boemă al perioadei la belle epoque era încă pe deplin simţită. Dincolo de aceste aspecte pe Das Burgrad o putem include în categoria publicisticii sighişorene de limbă germană, inaugurând pentru urbea de pe Târnava Mare, un domeniu foarte puţin cercetat de literatura de specialitate şi anume publicaţiile umoristice.

Ibidem, p. 7. Ibidem, p. 8. 15 Burgrad, 1923, p. 2-4. 16 Ibidem, p. 5. 17 Ibidem, p. 11. 18 Ibidem. 19 Ibidem. 14

123

Bibliografie Avram 2010 – Lavinia-Carmen Avram, Vecinătăţiile săseşti ieri. Însemne de vecintătate aflate în colecţia Muzeului de Istorie Sighişoara, în „Alt-Schaessburg. Istorie. Patrimoniu”, 3, Sighişoara, 2010. Burgard 1922 – Das Burgrad. Ein familienblatt zur Unterhaltung der Ober-und zur Belehrung der Unter-Stadt, Schäßburg, am Burgrichtag 1922. Burgard 1923 – Das Burgrad oder die Schäß-Burg-er Ilustierte. Ein familienblatt zur Unterhaltung der Ober-und zur Belehrung der Unter-Stadt, Schäßburg, am Burgrichtag, 1923. Mihăilescu 2002 – Vintilă Mihăilescu, Vecini şi vecinătăţi în Transilvania , Bucureşti, 2002. Moldovan 2008 – Ancuţa Moldovan, Presa şi activitatea editorială din Sighişoara anilor 1920-194, în Alt Schăssburg. Istorie. Patrimoniu. , nr. 1, Sighişoara, 2008. Poptămaş, Mózes 2000 – Dimitrie Poptămaş, Mózes Júlia Publicaţiile periodice mureşene 1795-1972,Tg.Mureş, 2000. Teşculă 2005 – Nicolae Teşculă , Presa săsească sighişoreană 1869-1900, în Revista Bistriţei, XIX, 2005.

124

CRIZA ECONOMICĂ DIN 1873 ŞI LECŢIILE SALE Dr. Iosif Marin Balog Abstract. The Economic Crisis of 1873 and its Lessons. The study examines the economic effects of the great crisis of 1873 and how it was perceived in Transylvania. The author starts from the pre-crisis economic situation, analyzes the causes that led to its outbreak, both in the Habsburg Monarchy in general, and in Transylvania. The author discusses how the crisis spread at financial level from Vienna, the capital stock of Central Europe at that time and to real economic plan, into the peripheral regions that were more or less connected to the circuitry of financial, investment and production of the Monarchy. One of the sections analyses how the crisis has manifested itself in the real economy of Transylvania, at the social level and also how this period was perceived by the population and how was affected entrepreneurship. The last part of the study shows the potential consequences and lessons of the crisis in 1873 given to the economy and society in future decades that followed. Cuvinte cheie: crize economice, Marea Depresie din 1873, economie, societate, secolul XIX. Keywords: Economic Crisis, Great Depression of 1873, Economy, Society, 19th Century.

În momentul în care în septembrie 2008 ceea ce se anunţa drept o criză financiară globală s-a transformat rapid într-una economică şi ale cărei cauze complexe rezidă în evoluţiile sistemului economico-financiar din ultimele 5-6 decenii, foarte multe voci au susţinut ideea că oamenii de azi nu ar trebui să se uite doar la starea conturilor, la indicii bursieri de pe Wall Street, de la Londra şi Tokio, ci o întoarcere la documentele şi lecţiile istoriei ar fi mai necesară ca oricând. „Crizele ca şi bolile, scria Clement Juglar unul dintre primii analişti avizaţi în materie de crize, par una dintre condiţiile de existenţă ale societăţilor în care industria şi comerţul domină. Ele se por prevedea, se pot diminua, dar cu toate acestea, nu se pot înlătura”1. Exemplul furnizat de crizele secolului al XIX-lea poate fi relevant în condiţiile în care ceea ce se întâmplă la ora actuală are foarte multe similitudini cu criza din 1873. În primul rând fenomenele declanşate în economia mondială la 1873 au avut şi ele un specific fără precedent: universalitatea. Azi unii istorici se pot îndoi de faptul că între 1873-1896 sa derulat o criză de proporţii, dar contemporanii cu siguranţă că nu au făcut-o2. Sistemul economic mondial din anii 60-70 ai secolului al XIX-lea a fost bazat în esenţă pe teoria şi practica liberului schimb. În acelaşi timp marile economii ale lumii au încercat să dezvolte un model al aşa-numitor avantaje comparative, sistem în care fiecare are de beneficiat atunci când fiecare stat se specializează pe producţia din acele ramuri în care excelează şi cumpără din afară ceea ce altul poate produce mai eficient decât el. Deşi s-a dorit unul funcţional, acest model a fost mai degrabă unul ideal, pentru că în mod inevitabil interferenţele dinte interesele diverselor state care compuneau economia mondială la acea vreme au devenit mai degrabă regula decât excepţia, generând, pe lângă ambiţii şi frustrări şi un val de concurenţă fără precedent. Toate acestea s-au produs pe fondul unui avans tehnologic fără precedent care a avut ca primă consecinţă o creştere enormă a producţiei3. Simultan cu progresul tehnologic, în condiţiile unei veritabile revoluţii a transporturilor asistăm la o intensificare fără precedent a nivelului şi ritmurilor marilor investiţii, puternic susţinute de expansiunea capitalului care cunoaşte în această perioadă un prim val de internaţionalizare, sau chiar de globalizare4. Pretutindeni în Europa şi America s-a declanşat o cursă a investiţiilor în domeniile considerate cele mai profitabile: construcţiile feroviare şi domeniul imobiliar. Instrumentele financiare clasice au asigurat pe de o parte posibilitatea unor câştiguri rapide, dar nevoia rapidă de profit a creat instrumente noi, mai sofisticate, dar şi tot mai riscante, mai profitabile şi implicit, tot mai speculative. Nu este în intenţia lucrării de faţă să realizeze o paralelă între ceea ce s-a întâmplat în 1873 şi ceea ce se derulează azi sub ochii noştri în economia mondială, deşi multe aspecte pot fi vizibile, fără a fi mari specialişti în macroeconomie. Ceea ce dorim este să readucem în discuţie din perspectivă istorică un subiect care poate fi de interes pentru publicul de astăzi, fără a mai emite nici măcar pretenţia că istoria ne (mai) poate învăţa ceva. Cunoscută şi sub numele de „criza cea lungă”, sau mai ilustrativ exprimată sub expresia consacrată de „Long Depression”, criza economică din 1873, prelungită după cum susţin unii analişti până în 1896 a fost una dintre cele mai severe recesiuni din ultimele două secole pe care le-a cunoscut sistemul economic mondial modern. 1

C. Juglar, Des crises comercielles et de leur retour periodique en France, Angleterre et Aux Etats Unis, Paris, 1862 citat în « Revista economică », 1898, I, p. 160. 2 Vezi în acest sens: Eric Hobsbawn, Era Imperiului 1875-1914, Bucureşti, 2002, p. 49-77; David Glasner (ed.), Business Cycles and Depressions: An Enciclopedia, New York, 1997, 779 pp. 3 Una dintre cele mai relevante lucrări din această perspectivă este cu siguranţă cartea lui David S. Landes, The Unbound Prometheus. Technological Change and Industrial Revolution in Western Europe to the Present, Cambridge, Cambridge University Press, second edition, 2003, 576 pp. 4 Brink Lindsey, The Decline and Fall of the First Global Economy: How nationalism, protectionism and collectivism spawned a century of dictatorship and war, in „Reason”, Reason Foundation, Los Angeles, p. 33-43; S. Pollard, Capital Exports 1870-1914. Harmful or Beneficial?, în „Economic History Review”, 38, 4, nov. 1985, p. 489-514.

125

Începută cu o severă criză financiară, în mai 1873, aceasta s-a transformat rapid într-o contracţie economică de proporţii, ce a afectat într-o măsură sau alta toate economiile lumii, indiferent de gradul lor de interdependenţă. Cu toate acestea, trebuie remarcat de la bun început faptul că depresia din 1873-1896 a fost unică în felul ei, rezidând pe un complex de factori extrem de diferiţi pentru a putea fi trataţi în mod unitar5. Dacă marea criză din 1929-1933 a fost catalogată de cei mai mulţi analişti ai fenomenului în primul rând ca o criză rezultată din consecinţele Primului Război Mondial, a naţionalismului economic şi mai ales una de supraproducţie, criza din 1873 a fost în mod cert una rezultată din speculaţiile financiare, din instrumentele asociate acestora, care au fost duse până la limita extremă. Prin ceea ce am spus deja, asemănarea cu ceea ce se întâmplă azi este deja frapantă, mai ales că mulţi analişti tind să compare criza actuală cu ceea ce s-a întâmplat în 1873 mai degrabă decât cu recesiunea din 1929-19336. Literatura de specialitate, sau mai precis de istorie economică dedicată subiectului ca tratare în sine nu este foarte consistentă, unii chiar au numit criza din 1873-1896 un mit ca multe altele consacrate în percepţia istoricilor7, alţii au recunoscut rolul crizei ca piatră de hotar în evoluţiile pe care le-a cunoscut secolul al XIX-lea8, iar pentru economişti şi teoreticienii economiei, momentul 1873 a furnizat un câmp de studiu de o vastitate fără precedent, care pe de o parte avea să relativizeze şi să pună sub semnul întrebării toate teoriile economice de până atunci şi să creeze pe de altă parte suporturi pentru noi scheme de interpretare teoretică şi ideologică a ştiinţei economice, unele relativizate mai târziu, altele valabile până astăzi. Cum spuneam, criza din 1873 a izbucnit datorită evoluţiilor fără precedent la nivelul economiei globale rezultate din efectele celei de a doua revoluţii industriale. Atâta timp cât expansiunea inovaţiilor tehnologice, a producţiei şi a pieţelor a funcţionat normal, economia s-a găsit într-un echilibru firesc. Aceasta pentru că avansul rapid al tehnologiei şi al posibilităţilor de transport a ieftinit permanent produsele, contribuind la limitarea inflaţiei. Perioada dintre 1850-1873 a fost puţin grevată de inflaţie, cu excepţia acelor cazuri în care statele au fost angrenate în conflicte militare. Descoperirile de aur au sporit rezerva mondială şi implicit au multiplicat mijloacele de plată, au sporit disponibilităţile de creditare în condiţiile unor rate scăzute ale dobânzilor în majoritatea ţărilor. În plus, trecerea treptată a majorităţii statelor la standardul aur, unul din pilonii fundamentali ai sistemului economic mondial antebelic, a asigurat stabilitatea financiară şi în acelaşi timp libera circulaţie a capitalurilor. Toate monedele importante erau raportate direct sau indirect, la standardul aur, încât guvernele nu trebuiau să-şi bată capul cu politici monetare sofisticate pentru a menţine valoarea monedei. Rata inflaţiei era în general scăzută şi doar acele state implicate în acţiuni militare aveau să se teamă de inflaţie. Toate acestea au fost furnizate de liberalismul economic triumfător chiar şi în statele cu regimuri politice neliberale, iar cazul Monarhiei Dunărene este ilustrativ în acest sens. Libera circulaţie a mărfurilor şi producţia au dus rapid la o articulare şi o intensificare fără precedent a circuitelor economice şi comerciale. Legislaţia liberală în majoritatea statelor, eliminarea vechilor sisteme ale breslelor şi liberalizarea vamală au eliberat toate impedimentele instituţionale din calea expansiunii economice. În fapt, politica de laissez-faire nu a fost o metodă prin care să se ajungă la un ţel anume, a fost un ţel care trebuia atins prin instaurarea libertăţii depline a pieţei9. Era perioada faimosului Gründerzeit, când se părea că teoria libertăţii absolute a pieţei şi implicarea minimă a statului, profesată de ideologul ei Adam Smith, urma să-şi câştige locul definitiv în sistem. Gründerzeit-ul a însemnat în primul rând triumful erei capitalismului liberal în economie, iar potenţialul de expansiune al acestuia părea aproape fără limite. Dar aici a intervenit şi reversul: cu timpul şi datorită unei multitudini de factori s-au născut o serie întreagă de dezechilibre între potenţialul productiv şi expansiv al industrializării capitaliste în evoluţia sa rapidă şi capacitatea reală a economiei de a-şi lărgi baza, adică piaţa. În plus, în majoritatea economiilor, mecanismele de control şi reglementare erau puţine şi de cele mai multe ori fără putere reală. În sens divergent, nevoia şi consumul au luat dimensiuni pe care de fapt nu le aveau în realitate. Mai devreme sau mai târziu, disproporţia avea să devină evidentă, iar dereglarea echilibrului dintre producţie şi consum a dus la îmbolnăvirea ireversibilă a sistemului şi aceasta nu a fost tot, pentru că factorul fundamental care a declanşat criza din 1873 nu a fost supraproducţia, ci supraspeculaţia financiară (nu întâmplător criza a fost numită „Die Spekulations Krisis von 1873” sau chiar „Die Überspekulations Krisis”). Boom-ul din construcţiile feroviare şi expansiunea construcţiilor din marile oraşe a presupus punerea în circulaţie a unor capitaluri deosebit de mari şi implicit crearea unor instrumente financiare complexe care să 5

Redings Fels, The Long Wave Depression, in „The review of Economics and Statistics”, vol. 31, nr. 1, Feb. 1949, p. 69-73. 6 Scott Reynolds Nelson, The Real Great Depression, in The „Chronicle Review”, 17th October 2008, ediţia electronică la: http://chronicle.com/article/The-Real-Great-Depression/23394/ 7 S. Saul, The Myth of the Great Depression 1873-1896. Studies in Economic and Social History, Macmillan, London, 1969, 63 pp. 8 E. Hobsbawn, Era Capitalului 1848-1875, Editura Cartier, Chişinău, 2002, p. 48 şi urm. 9 Vezi în acest sens argumentaţia lui Karl Polanyi, The Great Transformation, Beacon Press Books, Boston, 1957, p.39 şi urm.

126

asigure pentru investitori un profit sigur şi rapid. Aceste instrumente s-au vândut foarte bine şi au atras în joc mii şi mii de „investitori” dornici de îmbogăţire cât mai rapidă. Curând aceste instrumente tranzacţionate la burse au depăşit cu mult valoarea lor reală iar angrenarea masivă în aceste tranzacţii le-a transformat în mecanisme riscante. Băncile au avut şi atunci un rol foarte important şi pozitiv atâta timp cât au reuşit să asigure capitalurile necesare, dar şi să controleze fluxurile investiţionale şi pe cele speculative. Când însă lucrurile au scăpat de sub control şi investitorii au început să se îndoiască de veridicitatea valorii reale a acţiunilor şi a altor instrumente bursiere s-a recurs tot la sistemul bancar, adică la împrumuturi pe termen scurt pentru menţinerea valorii acestora. Curând, creditele pe termen scurt nu au mai putut fi achitate, iar încercarea băncilor de a se proteja s-a materializat în contractarea cantităţii de bani disponibilă pentru credite. Şi ce a rezultat din aceasta? O scumpire a creditelor. S-a produs astfel o panică generalizată ce a cuprins nu numai bursele, ci imediat şi sistemul bancar, domeniul construcţiilor feroviare şi marii investitori imobiliari. Rezultatul panicii bursiere a fost falimentul băncilor, atât a celor bolnave, iar în lipsa mecanismelor de supraveghere, control şi intervenţie şi a unora sănătoase. Piaţa financiară a devenit incapabilă să mai canalizeze eficient şi corect fondurile în acele direcţii care să asigure oportunităţile de investiţii productive şi sigure, rezultând în a doua fază o contractare severă a activităţii economice. Între 1867-1873 în Monarhia Dunăreană s-au înfiinţat nu mai puţin de 130 de bănci de credit10 (se exclud din aceste cifre casele de păstrare şi împrumut Spar- und Vosschussvereine) bănci, care toate promiteau nu numai credite clienţilor lor, ci şi senzaţionale dividende pentru acţionari. Lipsa reglementărilor împotriva „afacerilor cumulative” a permis instituţiilor bancare să facă orice fel de afaceri, o libertate fără îngrădiri care a dus la speculaţii fără limite şi la extrem de profitabile „afaceri de întemeiere” Gründungsgeschäfte. S-a atras adesea atenţia la momentul respectiv şi asupra faptului că băncile ofereau un nivel al dobânzilor la depozite care nu puteau fi achitate prin simple angajări în activităţi legitime. Această situaţie s-a transpus imediat într-o politică periculoasă de acordare de credite nesigure prin care înşişi acţionarii băncilor au fost atraşi în cursă, dar nimeni la momentul respectiv nu mai era dispus să dea înapoi, cu toate că au existat o serie de discuţii de culise despre inevitabilitatea unui dezastru11. Sintetizând aceste aspecte privind cauzele recesiunii din 1873, cele prezentate mai sus pot explica declanşarea crizei într-o viziune mai circumscrisă aşa zis monetaristă, care acordă un rol primordial dereglărilor pieţelor financiare şi panicilor din domeniul bancar12, însă cei mai mulţi analişti sunt de acord că este nevoie de o viziune mai eclectică, prin care să se caute o arie de definire mult mai largă. Este ceea ce au făcut adepţii teoriei ciclurilor economice, care de la Kondratieff încoace sunt de acord că depresia din 1873 a fost cauzată de efectele ciclurilor economice specifice duratelor medii în dimensiunea lor istorică (30-50 de ani)13. Cel mai avizat analist al cauzelor crizei din 1873 rămâne, după părerea noastră, Josef Schumpeter, care găsea în perioada respectivă clar conturate cele trei cicluri: al expansiunii inovaţiilor celei de a doua revoluţii industriale când economia se afla în general în echilibru, producând o fază de prosperitate (1858-1869), acumularea unor dezechilibre ca urmare a efectelor inovaţiilor cauzând faza de recesiune, apoi desigur faza de refacere, care a fost mai lungă sau mai scurtă, de la caz la caz14. După cum este bine ştiut, „Marşul spre prăpastie” cum îl numea un analist al timpului15 a pornit la 9 mai 1873 din Viena, capitala bursieră a Europei Centrale şi nu numai, locul central pentru marile afaceri şi speculaţii financiare din vremea Gründerzeit-ului. Iată ce scria Pester Lloyd despre bursa vieneză în preajma crahului: „o boală socială prolifică, o epidemie care a cuprins întreaga Vienă. Toate clasele sociale jucau la bursă, de la cele mai de sus până la cele mai de jos, de la capetele încoronate care jucau milioane, la birjari şi chelneri care jucau sute de florini. Buletinul bursier era cea mai populară lectură… Viena era de fapt chiar oraşul bursei şi îşi întreţinea viaţa socială prin această bursă”16. Această atmosferă era susţinută prin iluzia unui câştig uşor şi extrem de rapid, popularizat pe toate căile posibile, şi mai ales prin presa care aşa cum vom vedea va avea grijă să-şi schimbe brusc atitudinea, odată cu producerea crahului. Nu numai indivizii, ci şi băncile, societăţile pe acţiuni şi sutele de firme de construcţii se angrenau în jocul la bursă, aruncând în joc banii proprii şi ai oamenilor, reali sau virtuali. Despre uşurinţa cu care se putea face bani la bursă relatau şi ziarele 10

Compară: Gerald Winterberger, Der Wiener Börsenkrach vom 9. Mai 1873. Ein schwarzer Freitag mit Folgen, in „Wiener Zeitung“, Wien, 8. Mai 1998; Iosef Neuwirth, Die Speculationskrisis von 1873, Leipzig, Verlag von Duncker u. Humblot, 1871, S. 64 sqq; H. Ehrenberger, Oesterreich’s Bamk- und Credit-Institute in den Jahren 1870-1876, in, „Statistische Monatschrift, hrsg. Von Bureau der k.k. Statistisches Komission“, Wien, III, 1877 S. 441 sqq. 11 Vezi dezbaterile despre reformele necesare pentru restabilirea siguranţei în afaceri şi în operaţiunile inter-bancare: Clearing-House Report, in „The Banker’s Magazine”, New York, December 1873. 12 Frederick S. Mishkin, Anatomy of a financial crisis, in, „Journal of Evolutionary Economics”, nr. 2, 1992, Springer Verlag, p. 115-130. 13 V.L. Barneth, Kondratiev and the Dynamics of Economic Development: Long Cyxcles and Industrial Growth in Historical Context, London, Macmillan, 1992, 251 pp. 14 Redings Fels, loc. cit., p. 72 şi urm. 15 Joseph Neuwirth, op. cit., p. 5-73. 16 „Pester Lloyd”, Wien, 29 martie 1873.

127

ardelene preluând desigur din presa vieneză: „Kronstädter Zeitung” relata de pildă povestea unui anume Flansen Klimax vânzător într-un magazin vienez de galanterie cu un salariu de vreo 1200 fl. pe an şi care ajunge să „câştige” în scurt timp nu mai puţin de 300.000 fl., sumă cu care se putea numi bogat în anii aceia: casă în centrul Vienei, mobilă scumpă, rochii şi costume după ultima modă achiziţionate de la cele mai scumpe magazine de pe Kärntern Straße, caleaşcă pentru el şi soţie, iar din modul de viaţă nu puteau lipsi seratele la care băutura şi mâncarea costau întotdeauna cam 1500-1800 fl17. Vom vedea mai încolo cum îl va trata presa pe acest tip al speculantului. Pe acest fond al febrei speculaţiilor criza se apropia cu paşi repezi devenind dintr-o dată „der große Krach”. Dacă numai cu câteva luni înainte cei mai mulţi spuneau precum preşedintele american în 1857 (înaintea unei alte crize) „situaţia noastră financiară şi bancară este mai bună ca nicicând în istorie”, câteva luni mai târziu pretutindeni în Monarhie şi în Europa se recunoştea că ruinarea afacerilor este fără egal în istorie18. Încă din decembrie 1872 vântul crizei adia ameninţător la Viena în condiţiile în care la majoritatea băncilor se manifestau repetate crize de lichidităţi pe fondul retragerilor masive de bani pentru a se acoperi speculaţiile bursiere. Cursul bursei de la Viena a ajuns la limitele sale superioare în martie-aprilie 187319. În preajma lunii mai marile firme cotate la bursă păreau că încep să-şi dea seama de inevitabilitatea unui dezastru, dar nimeni nu avea curajul şi nebunia să vorbească despre o asemenea posibilitate când numai un zvon putea ruina totul. O ultimă speranţă o putea reprezenta inaugurarea Expoziţiei Universale de la Viena, eveniment în care se investiseră sume enorme, şi care trebuia să exprime esenţa cuceririlor din perioada Grunderzeit-ului. Prin Expoziţia de la Viena se aştepta o imensă imigrare de capitaluri străine atât de necesare în acele momente. În primele zile din mai 1873 bursa prezenta o fizionomie mai prietenoasă după câteva săptămâni de nelinişte şi agitaţie. Dar de această aparenţă aveau să profite speculanţii care erau atenţi la cea mai mică îmbunătăţire a cursului. La 8 mai dreuta ajungea la punctul său culminant şi ziua se încheia cu nu mai puţin de 110 insolvenţe20. O zi mai târziu ziarele vieneze scriau: catastrofa este aici şi dimensiunile ei sunt zguduitoare21. Vestea sinuciderii primului jucător la bursă sporea agitaţia grupurilor care scăpa de sub control; în numai câteva ore se cumulaseră nu mai puţin de 120 de insolvenţe. De peste tot se auzea expresia; „kein Geschäft bis die Situation geklärt wird“22. Ziua avea să se încheie cu un moratoriu până pe 15 mai asupra tuturor activităţilor bursiere. La redeschidere s-au mai înregistrat încă 82 de insolvenţe. În această fază au căzut băncile de intermediere şi brokeraj (Mecklerbanken) în care îşi puseseră încrederea micii investitori şi le încredinţaseră capitalurile spre „fructificare”. Nici marile bănci nu au scăpat de efectele nefaste cu toate că încă din primele zile Banca Naţională Austro-Ungară a pus la dispoziţie un fond de ajutor imediat de 5 milioane de florini plus alte 5 milioane în escompt şi un milion sub formă de lombard, bani care au fost înghiţiţi de hăul prăpastiei fără vreun efect salvator. În toamnă bilanţul era de-a dreptul cutremurător: din cele 72 de institute bancare existente la Viena mai rămăseseră 28. Situaţia incredibilă era ilustrată şi de cazurile marilor bănci considerate cu câteva luni mai devreme infailibile. De pildă certificatele de depozit la Boden Creditanstalt scăzuseră de la 6,2 milioane de fl. În 1873 la 2,9 milioane în decembrie acelaşi an. Sau un caz şi mai elocvent, Escompte und Credit Bank cu un capital de 40 mil. de fl. În februarie 1873, în decembrie acelaşi an se afla în lichidare23. Dacă la început se părea că cuvântul „Krach” urma să rămână un termen de conjunctură ca apoi să iasă din prim-planul vocabularului tot atât de repede precum a intrat, realitatea a dovedit contrarul, nu numai la Viena, ci şi în marile oraşe ale Monarhiei şi chiar în provinciile periferice unde consecinţele crizei s-au extins puţin mai târziu. In capitală imediat după veştile despre crahul bursier au apărut primele consecinţe în economia reală prin falimente bancare, închideri de afaceri şi pentru prima dată fenomenul şomajului în masă. Febra construcţiilor imobiliare care înregistrase cote fără precedent de câţiva ani, a încetat aproape complet spre finele anului 1873. Simptomele se puteau lesne observa şi în viaţa socială şi mondenă a oraşului. Peste tot domnea o atmosferă de încordare, deziluzie şi pesimism. Multe localuri, de la restaurante de lux la cafenele şi berării îşi închideau unul câte unul porţile; ne gândim doar la faptul că dacă într-un restaurant de lux vienez în decembrie 1872 se consumau într-o singură seară 40 de sticle de şampanie în decembrie 1873 nu se mai consumau mai mult de două!24. În Transilvania. Ca provincie periferică, Transilvania era totuşi într-un proces evident de conectare la circuitele economice ale Monarhiei cel puţin la trei niveluri importante: fluxurile de capital, sistemul bancar şi, parţial, piaţa de desfacere. Perioada 1867-1873 este şi în Transilvania un segment încadrabil Gründerzeit-ului. Asistăm şi aici, şi mai ales în părţile vestice, la o adevărată febră a afacerilor în toate ramurile economice, deopotrivă în marea industrie, care 17

„Kronstädter Zeitung”, Kronstadt, nr. 74 din 14 mai 1873. „Siebenbürgische Deutsches Tageblatt“, Hermannstadt, nr. 1612 ,10 aprilie 1879. 19 Iosef Neuwirth, op. cit, p. 75, sqq. 20 Vezi jurnalul crizei bursiere la Josef Neuwirth, op. cit, p. 74-164. 21 Vezi între altele, „Neue Freie Presse”, Wien, nr. 3129, Samstag, 10.Mai 1873, p. 1. 22 Josef Neuwirth, op. cit, p. 85. 23 „Wiener Abendpost, Beilage zur Wiener Zeitung“, nr. 296, 27. Dezember 1873. 24 Ibidem. 18

128

era apanajul capitalurilor internaţionale şi celelalte industrii, care s-au născut pe fondul modernizării în general. După cum se ştie, cele mai multe unităţi economice s-au înfiinţat sub forma societăţilor pe acţiuni, indiferent că erau cu capital autohton sau nu25. Conform datelor, în perioada 1867-1873 s-au înfiinţat în Transilvania (înţeleasă în sens geografic larg, deci şi Banatul) un număr de aproximativ 37 de societăţi industriale pe acţiuni cu un capital iniţial subscris în total de 9.756.000 fl. Cele mai multe dintre acestea s-au înfiinţat în anul 1869 fiind din acest punct de vedere un an de vârf cu nu mai puţin de 15 astfel de societăţi înfiinţate, fiecare cu un capital de cel puţin 100.000 de florini. Trebuie menţionat că vorbim doar de societăţile pe acţiuni, fără a pune la socoteală alte mici capacităţi de producţie şi prelucrare. Fondatorii acestor firme erau în marea lor majoritate comercianţi de produse agrare dispuşi să investească în prelucrarea mărfurilor agricole în condiţiile conturării în Banat a unei agriculturi orientate spre producţia de piaţă. Cea mai mare parte din societăţile pe acţiuni create au preluat mici întreprinderi deja existente ca firme individuale, posesorii lor intrând în rândul marilor acţionari. Pe lângă industria morăritului, principalele ramuri spre care s-au orientat investiţiile au fost distilarea alcoolului, producţia de bere, materialele de construcţii şi industria chimică. La toate aceste capacităţi de producţie se poate remarca un proces susţinut de tehnologizare, cele mai multe utilizând forţa aburului şi adoptând cele mai noi inovaţii în acest sens. Sursele financiare necesare acestor investiţii proveneau de la instituţiile de credit locale mai vechi sau înfiinţate tot în perioada Gründerzeit-ului, însă cele mai multe capitalizate prin intermediul marilor bănci de la Budapesta şi Viena. Numai în perioada 1867-1872 în Transilvania s-au înfiinţat 11 bănci noi26. Evident că aceste investiţi au generat şi la noi o febră a afacerilor şi a speculaţiilor fără precedent. Acestea erau stimulate de creditele pe termen scurt care au alimentat nu numai acţiunile propriu-zise de investiţii, ci mai ales pe cele speculative, legate de tranzacţiile cu acţiuni, de febra pentru materii prime, şi mai ales, cele legate de boomul imobiliar din marile oraşe din vest Timişoara, Arad, dar şi de la Cluj sau Braşov. Mai cu seamă în domeniul industriei alimentare, lucrurile au funcţionat bine, atâta vreme cât investiţiile aduceau sursele de bani necesare, însă profitul şi specificul acestor investiţii depindeau foarte mult de situaţia recoltelor şi deci de comerţul cu cereale. În anul 1869 de pildă situaţia s-a agravat datorită recoltei foarte slabe din Banat, ceea ce i-a pus pe investitori în imposibilitatea de a mai achita creditele pe termen scurt şi dobânzile aferente. Şi cum oferta de poliţe era mare cursul lor a scăzut, băncile au ridicat dobânzile rezultând astfel restricţii serioase la creditare. Repercursiunile asupra afacerilor au fost rapide: investitorii şi acţionarii nu mai erau capabili să-şi plătească ratele la timp. Asistăm astfel în 1869-1870 la o criză monetară cu manifestare în întreaga Monarhie, apărută, e drept, din cauze diferite de la o regiune la alta. Fără îndoială, cauzele crizei izbucnite în 1873 şi în Transilvania sunt, în parte cele care se regăsesc la nivelul general analizat mai sus. Prefaţată de manifestări în domeniul financiar şi la nivelul provinciei ardelene avem de-a face cu efectele speculaţiilor financiare şi bursiere de dimensiuni mai mici şi la o scară mai mică dacă vorbim de investitorii autohtoni sau la cel mai înalt nivel dacă vorbim de antreprenorii implicaţi în construcţiile feroviare din Transilvania. Este perioada când se construia calea ferată Oradea-Cluj-Braşov, investiţie care a generat scandaluri financiare de proporţii, în chiar anul de început al crizei. Dacă în Vechiul Regat a rămas cunoscut cazul Stroussberg prin implicaţiile sale economice şi politice, acest gen de speculaţii nu au lipsit nici în Ungaria sau Transilvania. Capitalurile puse în joc au reprezentat o puternică atracţie pentru oameni de afaceri şi magnaţi, bănci, dar şi pentru speculanţi fără bani şi oameni cu relaţii la nivel politic care aranjau concesiunile luându-şi apoi drepturile financiare promise. Pe această cale, s-a ajuns ca pentru unele trasee, costurile de construcţie şi dare în folosinţă să atingă sume de-a dreptul astronomice: de pildă, pentru linia OradeaBraşov s-au plătit nu mai puţin de 614.000 fl./milă, când în condiţii normale o milă de cale ferată nu costa mai mult de 40-60.000 fl.27. Pentru tronsonul în discuţie, cererile pentru autorizaţii au fost depuse încă din 1862 de două grupări: Uniunea Economică Maghiară şi un consorţiu condus de Zichy Ödön şi Tholdalagi Ferenc, însă din cauza lipsei capitalului suficient ele nu au fost eliberate. După 1867 au mai apărut alte cinci firme interesate, între care şi consorţiul Bánffy-Károlyi, protejaţi ai ministrului Mikó Imre. Dar Hollán Ernő, secretar de stat al lui Mikó, a eliberat autorizaţiile fără ştirea ministrului, pe numele unui întreprinzător englez Charles Warring. În procurarea autorizaţiilor şi a concesiunilor, un rol important l-a avut un anume Nemeskéri Kiss Miklós care pentru acest serviciu a primit nu mai puţin de 3.750.000 fl, adică 5% din suma de construcţie a liniei28, sumă ce trebuia împărţită cu secretarul de stat mai sus-amintit. Şi scandalul nu s-a oprit aici. Însăşi fondarea Societăţii Căilor Ferate Ungare de Est a fost o mare afacere. Cu un capital nominal de 75 milioane de florini, numai costurile de deschidere a lucrărilor au ajuns la 7,3 milioane, adică 91.250 fl./milă, plătiţi în 25

Vezi A.. Egyed, Industria mare din Transilvania între 1867-1873, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj”, Cluj Napoca, V, 1962, p. 153 şi urm. 26 Magyar Stasisztikai Évkönyv, 1873, Budapest, 1874, p.336 şi urm. 27 Földi Tamás, A magyarországi vasútépítés a külföldi nagytőke profitforrása. 1867-1900, in, Pach Zsigmond Pál Sándor Pál, (ed.), Tanulmányok a kapitalizmus történetéhez Magyarországon 1867-1918, Budapest, 1956, p. 39. 28 W. Schönberger, Die Ungarische Ostbahn. Ein Eisenbahn- und Finanzskandal, Wien, 1873, p. 17.

129

avans în florini valoare argint, în timp ce diferenţa dintre valoarea florin-bancnotă şi argint a fost dirijată în conturi personale. Construcţiile au început pe patru tronsoane, dar pentru că garanţiile erau similare pentru fiecare milă, lucrările au început pe acele tronsoane unde era nevoie de cele mai mici investiţii. Când banca a refuzat transferurile, datorită neregulilor evidente şi a nerespectării contractului, antreprenorul englez a sistat lucrările şi astfel capitalul a dispărut înainte ca linia să fie construită. În plus, Warring s-a auto-premiat cu 2 milioane fl. pentru lucrările de pregătire şi a plătit tot din capitalul de construcţie unele lucrări care, conform contractului, ar fi trebuit să le finanţeze el. Ulterior a încercat să acopere sumele cheltuite folosindu-se de salariile pe o săptămână datorate către 20.000 de muncitori29. După acest incident, englezul a plecat în Turcia unde a continuat afacerile dubioase. Lucrările au continuat din capitalul rămas, şi, după epuizarea acestuia, Societatea a cerut dreptul de a elibera acţiuni garantate de stat, însă din cauza renumelui firmei, subscrierea de acţiuni s-a dovedit a fi un eşec. Aflată în situaţie limită, Societatea a solicitat un credit de amanet pe obligaţiunile disponibile de la un grup bancar cu condiţia de a plăti cele 5,2 milioane solicitate, împreună cu dobânda într-un singur an. Realizată în plină criză în 1873 afacerea era destinată falimentului. Salvarea de la faliment a venit de stat care, pentru acoperirea acestui deficit s-a împrumutat de la Casa Rotschild. Discuţiile de la nivelul guvernului s-au axat pe ideea necesităţii intervenţiei statului considerată esenţială în acele momente, atât din raţiuni de credibilitate, cât şi din perspectiva semnalului dat în economie. Neavând încotro, statul a protejat pe mai departe Societatea, până în 1876, când a preluat toate datoriile şi a schimbat acţiunile pe obligaţiuni în aur cu o dobândă de 5%, linia intrând în proprietatea MÁV-ului. Oricum presa nu vedea cu ochi buni această intervenţie şi altele asemenea, considerate „afaceri” la nivel înalt din care urmau a avea de câştigat atât guvernanţii cât şi firmele aflate în aşa zis prag de faliment. Chiar şi ziarele româneşti din Transilvania scriau adesea despre aceste aspecte. Considerându-le „hoţii la nivel înalt” Gazeta de Transilvania relata că. „la calea ferată transilvană s-au delapidat 20 de milioane de florini. Corupţia la nivel înalt e în floare, de la miniştri la magnaţi şi funcţionari. Domnii beau, se veselesc, acţionarii plâng se înjură, iară poporul plăteşte garanţiile cu milioanele şi nu-i rămâne decât să suspine30”, conchidea gazeta. Înainte de a se manifesta în Transilvania, vestea crahului bursier de la Viena a fost receptată ca ştire de presă. Primele relatări apar atât în ziarele germane, cât şi în cele româneşti la 14 mai 1873, deci după cinci zile de la cele întâmplate pe piaţa financiară vieneză. Kronstädter Zeitung relata despre crahul bursei vieneze arătând că nu se mai cunoscuse o asemenea catastrofă nici măcar la 1811, 1848 ori cu prilejul ultimelor războaie în care se implicase Austria: „panica a venit ca un fulger pe cerul senin cu greutatea unei avalanşe care striveşte tot”31 relata ziarul braşovean. La rândul său Gazeta Transilvaniei prezenta în aceeaşi zi, 14 mai, la rubrica noutăţi diverse despre „falimente înfricoşate la Viena”32, preluând din ziarele vieneze cronica vinerii negre de 9 mai şi explicând cum şi de ce s-a ajuns la această situaţie: de vină erau speculaţiile duse la ultimele lor limite. În zilele şi săptămânile următoare crahului presa transilvăneană relata în mod constant despre efectele crizei, atât prin furnizarea de informaţii statistice concrete, cât şi prin comentarii de tot soiul. Astfel, Gazeta Transilvaniei relata la începutul lunii iunie că din 365 de firme de la nivelul Monarhiei cotate la bursă au falimentat 58 dintre care 22 erau bănci, cu un capital ce însuma 62,8 milioane fl., 16 erau societăţi imobiliare cu 70,5 milioane fl., 4 societăţi de asigurare cu un capital de 6,8 milioane fl., 3 societăţi de împrumut, 10 societăţi pe acţiuni cu un capital de 17,6 milioane fl. Acţiunile acestor societăţi avuseseră înainte de crah o valoare de 182,7 milioane fl., iar după cele mai favorabile păreri se aprecia că se puteau recupera prin lichidare cel mult 70 de milioane, restul de 110-120 milioane fiind pierdute. Se estima la nivel total că paguba bursei vieneze se ridica la un total de 1,030 miliarde de fl.33 Din categoria comentariilor din presa ardeleană reţinem şi relatările despre numeroasele sinucideri. Sub titlul „Wieder ein Opfer der Börsenkrissis” ziarele relatau cu lux de amănunte şirul de sinucideri, care se pare că erau gustate de cititori, astfel de relatări fiind încheiate întotdeauna printr-un şir de fraze cu rol moralizator. Catastrofa anului 1873 a fost rapid resimţită şi în economia Transilvaniei. La nivelul percepţiei colective a antreprenorilor mai ales, domina, după panica din prima fază, lipsa de încredere, incertitudinea, la aceasta contribuind restrângerea banilor de pe piaţă, cu consecinţa imediată a scăderilor de preţuri până aproape de deflaţie. Încercările de intervenţie ale Băncii Naţionale Austriece au fost fără prea mare succes. Creditele din partea acesteia, care au fost de altfel destul de modeste, nu au putut stăvili valul de panică. Lipsite de lichidităţile necesare unele bănci transilvane au intrat în faliment, primele cazuri înregistrându-se la Timişoara, oraşul cu cea mai mare dezvoltare a acestui sector. Aici au falimentat: Banca Industrială şi de Comerţ, Banca Comercială şi Ipotecară şi Banca Industrială34. 29

Ibidem.. „Gazeta Transilvaniei”, din 12/24 ianuarie 1875. 31 „Kronstädter Zeitung“, nr. 74, Braşov, 14 mai 1873. 32 “Gazeta Transilvaniei” din 2/14 mai 1873. 33 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 40, din 4 iunie 1873. 34 Magyar Compass, Pénzugyi és közgazdászati évkönyv, 1874, Budapst 1875, p. 54-55. 30

130

Practic, după unele date (e drept, parţiale) criza din 1873 a determinat în Transilvania un nr. de 10 falimente în rândul întreprinderilor pe acţiuni cu un capital ce însuma 3.240.000 fl.35, pentru a nu mai pune la socoteală sutele de comercianţi şi meseriaşi de pe tot teritoriul provinciei care au avut enorm de pierdut de pe urma restrângerii consumului. Începând din toamna anului 1873 şi mai ales din 1874 cumpărarea de produse „pentru îmbrăcăminte, economie şi casă” (pe care azi le-am numi produse de larg consum) atât din prăvălii cât şi din târguri a scăzut drastic, această situaţie menţinându-se şi în anii următori36. Relatând despre târgul de toamnă din Braşov, care era de referinţă pentru Transilvania ca volum de tranzacţii, ziarul Kronstädter Zeitung relata despre vânzări mult mai slabe în comparaţie cu anii anteriori, oamenii rezumându-se doar la produsele cele mai trebuincioase. Mulţi comercianţi străini, vizitatori obişnuiţi ai târgului lipseau acum aproape în totalitate37. S-a adăugat faptul că anii 1874-1877 au fost caracterizaţi de recolte slabe şi sub medie, fapt ce a grevat asupra situaţiei materiale a micilor producători şi a ţăranilor în general. Recoltele slabe de in şi cânepă au afectat serios meşteşugurile casnice aducătoare şi ele de profituri în vremurile bune. Preţul pământului a scăzut în foarte multe locuri, fiind încă un simptom al scăderii puterii de cumpărare38. Recesiunea şi pesimismul au fost dominantele anilor 1873-1879, pretutindeni lipsind iniţiativa şi curajul necesar reluării afacerilor, situaţie accentuată de lipsa capitalurilor, de restrângerea pieţelor. S-a adăugat în anul 1873 epidemia de holeră, ultima de asemenea anvergură în regiune, dar care a afectat profund viaţa economică şi echilibrele demografice. Revenirea din recesiune se constată treptat abia după 1879-1880 mai ales în regiunile de sud ale Transilvaniei, unde un efect stimulator l-a avut piaţa de la sud de Carpaţi, accesul fiind facilitat de convenţia vamală Austro-Ungaro-Română şi de legile interne de încurajare a economiei care începeau a fi adoptate. Este dincolo de orice îndoială faptul că această criză cu toate componentele sale, prima de anvergură transcontinentală, a afectat în mod evident şi economia şi societatea transilvană aflată în acel moment angrenată în procesul de modernizare şi racordare la circuitele capitalismului, cu toate decalajele şi dificultăţile inerente acestui proces. În multe privinţe, recesiunea din anii 1873-1880 a constituit pentru această regiune periferică a Monarhiei Dunărene un nou impediment în calea recuperării decalajelor faţă de regiunile vestice care se adaugă la cele acumulate anterior şi care a grevat asupra procesului de uniformizare regională pe care evoluţiile economice trebuiau să-l faciliteze. Se pune în mod firesc întrebarea care au fost consecinţele şi mai ales lecţiile pe care le-a oferit criza din 1873? În mod clar, la orice criză economică există o multitudine de răspunsuri şi reacţii din partea economiei însăşi. Dar acestea nu sunt suficiente. Ele trebuie coroborate cu cele din partea societăţii şi desigur, cu cele din partea guvernelor şi sunt profund condiţionate de specificităţile politicilor sociale, de natura şi bazele sistemului economic şi nu în ultimul rând, de tradiţiile istorice. Răspunsurile sau măsurile pot varia de la protecţionism, monetarism, naţionalizări, revoluţii, dar fiecare în parte depind de situaţia economică a statului în cauză, de forţele sociale şi articulările instituţionale ale acestor forţe prin care să se poată exprima39. Nu în ultimul rând, este nevoie de capacitatea politică a guvernelor de a acţiona în acest sens. Aşadar, orice criză economică poate genera moduri diferite de răspunsuri, ele depind de factorii mai sus enumeraţi, dar, desigur în primul rând de condiţiile şi situaţiile specifice de la un stat la altul, de la un sistem economic la altul40. Criza din 1873 a marcat un eşec al liberalismului economic în înţelesul său clasic al laissez-faire-ului care se găsea brusc într-o poziţie de discreditare nu doar de adversarii săi, ci şi de cei care au constatat că a lăsa mâna invizibilă a pieţei să-şi urmeze cursul însemna un risc prea mare în noile condiţii. În primul rând, costurile sociale erau prea mari aproape pentru oricare dintre regimurile politice ale vremii. Astfel, şi în Monarhie sau cel puţin în partea sa austriacă, unde burghezia reuşise să dobândească pentru scurtă vreme o pondere importantă, s-a văzut în postura de a pierde în faţa conservatorilor care, la nivel economic susţineau interesele agrarienilor şi ale adepţilor protecţionismului vamal şi comercial. Această victorie se exprima în mod clar odată cu venirea la putere în 1879 a guvernului Taafe. În Ungaria, unde particularităţile structurii sociale şi procesul mai lent de industrializare au limitat transformările în structura economiei, criza economică a contribuit şi mai mult la adâncirea clivajului dintre burghezia capitalistă autentică, în mare parte de origine germană şi evreiască şi clasa mijlocie de origine mic-nobiliară angrenată în activităţi 35

A. Egyed, loc. cit., p.167. Bericht..., 1878-1879, p.30. 37 „Kronstädter Zeitung“, 6. Oktober 1873. 38 Bericht..., 1878, p. 26. 39 Serge Halimi, Lessons from the Great European Crisis of 1873. Protectionism:we’ve been here before, in „Le monde diplomatique”, english edition, disponibil la: http://mondediplo.com/2009/03/04protectionism 40 Fără a intra în detaliile unei asemenea dezbateri care ar depăşi cadrul studiului de faţă şi ar devia de la cele tratate până acum, aminitim în acest context excelenta analiză a lui Peter Gourevitch, Politics in Hard Times. Comparative Responses to International Economic Crisies, Cornell University Press Ithaca, New York, 1986; de asemenea; Hans Rosenberg, Political and Social Consequences of the Great Depression 1873-1896, in „Central Europe”, vol. 13, nr. 2, 1943, p. 58-73. 36

131

industriale de esenţă capitalistă, dar care din punct de vedere politic era adepta unui naţionalism cel mult cu accente liberal-reformatoare limitate, dar obsedată în continuare de maghiarizarea celorlalte naţiuni din Ungaria. Aceste realităţi s-au transpus în planul guvernării şi a politicilor economice în protejarea intereselor agrarienilor şi în desele frustrări exprimate la adresa austriecilor care, chipurile se făceau vinovaţi de menţinerea Ungariei la statutul de ţară agrară, obligată să consume produsele industriale de dincolo de Leitha. Iar consecinţele acestei atitudini au fost extrem de păguboase în întreaga perioadă care a urmat. Fără nici o îndoială, dincolo de nuanţe, dinamica procesului de modernizare economică în întreaga Monarhie a fost încetinită de această criză economică. Dar procesul ireversibil al capitalismului modern nu a putut fi stopat. Mulţi sau întrebat cât de mare a fost criza în realitate41, desigur privind lucurile post-factum. Din această perspectivă şi dacă analizăm lucrurile la scară foarte extinsă constatăm că economia mondială a continuat să crească încet, dar sigur (de fapt în cazul crizei de acum se întâmplă acelaşi lucru, indiferent de faptul că magnitudinea sa de manifestare a fost înspăimântătoare în unele zone). Atunci lucrul a fost posibil pentru că industrializarea a atins noi teritorii, şi noile tehnologii (electricitatea în principal) au asigurat suportul necesar expansiunii în continuare a societăţii industriale42. Pe de altă parte, cum aminteam deja anterior, sub presiunea crizei capitalismul industrial a clamat tot mai evident nevoia de protecţionism, ceea ca a imprimat un alt tempo integrării economice mondiale, a dat un sprijin de multe ori necesar industriilor naţionale ca prin atenuarea concurenţei să-şi creeze şi să îşi consolideze pieţele domestice. Îndoiala că liberalismul economic este în măsură singur să reglementeze economia de piaţă a lăsat loc necesităţii de a se clama un rol mai activ din partea statului în economie, e drept statul având mijloace limitate la acea vreme. În alt plan, măsuri cu scop „regulator” au venit din partea actorilor economici înşişi: în multe ramuri, în cele mai importante de fapt, acum se formează cartelurile, trusturile şi alte asemenea „asocieri” de tip corporatist cu scopuri precise precum scăderea costurilor de producţie, delimitarea pieţelor, protecţia preţurilor. O spunea extrem de elocvent Karl Duisberg, fondatorul IG Farben „înlăturarea unei lupte concurenţiale ruinătoare asigură posibilitatea obţinerii celui mai ridicat profit posibil în vremurile de faţă”43. Tot acum, Frederick Taylor introducea în economie noţiunea de „scientific management” care nu numai că a impus noţiunea de management ca disciplină academică, ci a schimbat radical principiile de organizare a muncii, modificând substanţial atitudinea faţă de ideea de productivitate şi organizare a producţiei, cu consecinţe de maxim impact asupra economiei în general44. O aprofundare a problemei efectelor produse de Marea Depresie din 1873 la nivel macro-economic, cât şi la cel al teoriei şi gândirii economice, este de prisos din partea noastră. Subiectul a constituit temă de studiu pentru specialişti de referinţă dintre care câţiva au fost citaţi deja. Şi totuşi, rămâne o întrebare (valabilă şi pentru situaţia de azi): „cât din situaţiile de criză sunt şi pot fi atribuite erorilor umane care au creat aceste situaţii economice în istorie la un moment sau altul şi cât ţine de inevitabilitatea cu care s-au produs aceste evenimente?!”

S. Saul, The Myth of the Great Depression 1873-1896. Studies in Economic and Social History, Macmillan, London, 1969, p. 55-57. 42 Vezi în acest sens argumentaţia lui Eric Hobsbawn Era Imperiului, 1875-1914, Bucureşti, 2002, în special p. 49-77. 43 Apud Gerald Winterberger, Der Wiener Börsenkrach vom 9. Mai 1873. Ein schwarzer Freitag mit Folgen, in „Wiener Zeitung“, Wien, 8. Mai 1998 44 Vezi Frederick Taylor, Principles of Scientific Management, New York, 1911.

132

CONTRIBUŢII LA ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DIN HÂRŞOVA 1890-1930. ÎNVĂŢĂTORUL, DIRECTORUL ŞCOLII DIN HÂRŞOVA ŞI CTITORUL DE MUZEU, VASILE COTOVU, ÎN LUMINA UNOR DOCUMENTE DE ARHIVĂ Dr. Lavinia-Dacia Gheorghe Abstract. Contribution at the Tuition History form Hârţova 1890-1930. The elementary teacher, Principle of the School Hârşova and founder of Vasile Cotovu Museum according to some archive documents Ioan Cotovu and, especially, his son, Vasile, remained in the national, Dobrujean and Hârşova collective memory through their work: a school, a museum and a library that brought honour to Dobruja and Romania at the end of the XIXth century and the begining of the XXth. The appraisal for Vasile Cotovu overpassed, by far, Dobruja’s borders and it can be noticed not only in the „Golden Book” of the Museum that he created, patronized and refounded – which it is kept at the National History and Archeology Museum Constanta – but, also, from the documents presented in this article. Keywords: museum, tuition, library, Hârşova, Ion Cotovu, Vasile Cotovu. Cuvinte cheie: muzeu, învăţământ, bibliotecă, Hârşova, Ion Cotovu, Vasile Cotovu.

Scriu acest material drept mulţumire adusă membrilor familiei Cotovu- familie de marcă în perisajul cultural dobrogean- pentru tot ce au realizat. În acelaşi timp, împlinesc o datorie mai veche a tatălui meu1 şi îmi permit să reactualizez bibliografia privitoare la Hârşova şi la familia Cotovu. Ne vom opri asupra „dinastiei” Cotovu, şi, în mod special, asupra lui Vasile Cotovu, director de şcoală, creator de muzeu. * Între 1/13 iunie- 1/13 iulie 1878, la Congresul de la Berlin, s-a hotărât: confirmarea Independenţa României, căreia-i reveneau, prin articolul 46, „insulele formând Delta Dunării, sangiacul Tulcei cuprinzând districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge, Medgidia” şi ţinutul „situat la sudul Dobrogei, până la o linie care, plecând de la răsărit de Silistra, răspunde la Marea Neagră, la miazăzi de Mangalia”. Astfel, Dobrogea revenea la Patria- Mamă. Actele fundamentale prin care Dobrogea a fost reintegrată, în fapt, în normalitatea românească sunt: Proclamaţia către armata română (14 noiembrie 1878) şi cea către dobrogeni (14 noiembrie 1878)- ale regelui Carol I-, Legea pentru organizarea Dobrogei (1880), Legea pentru regularea proprietăţii imobiliare în Dobrogea (3 aprilie 1882) şi Legea pentru recunoaşterea drepturilor politice depline locuitorilor provinciei (19 aprilie 1909). Acestea trebuiau să ofere cadrul juridic necesar dezvoltării fostei provincii otomane, sub toate aspectele. * Nu ne este îngăduit să vorbim despre şcoala din Hârşova începând doar de la venirea lui Ioan Cotovu. Nu ştim cu exactitate anul în care aceasta a fost înfiinţată, dar, oricum, exista înainte de 1878. Avem doar referirile lui M.D. Ionescu, care o aminteşte. Ştim însă că, în 1869, şcoala românească de la Hârşova era filială a celei de la Silistra. În octombrie 1878, Ştefan Fălcoianu, şeful Comisiei române pentru studierea Dobrogei, găsea, la Hârşova, o şcoală elementară cu vreo 50 elevi, întreţinută de fruntaşul român Nicolae Ţârcă.2 Istoriografia românească a înregistrat, în mod eronat, intervenţia lui Ioan Cotovu din octombrie 1879, care declara că el a înfiinţat şcoala din Hârşova. Se referea, de fapt, la construirea unui local de şcoală. După cum afirmam, aceasta exista înainte de venirea sa în localitate.3 I. Întemeietorul „dinastiei” Cotovu în Hârşova, Ioan Întemeietorul al „dinastiei” Cotovu, în Hârşova, este Ioan. Acesta s-a născut în 1835 şi a funcţionat ca institutor de clasa a IV-a şi director la Şcoala de băieţi din Ismail. Prin Decretul nr. 12549 din 9 decembrie 1878, Ion Cotovu este numit institutor pentru clasa I şi director al şcolii din Hârşova, pe care o conduce până în 1892. Devine, astfel, primul director al şcolii din localitate, după revenirea Dobrogei la România. 1

Preşedinte de bacalaureat, prin 1970, la Liceul din Hârşova, tatăl meu, prof. dr. Gheorghe Dumitraşcu, a descoperit, în arhiva Liceului, un set de documente, care i s-au copiat la maşină şi pe care mi le-a cedat. S-a angajat atunci că le va folosi. I-au fost utile, în calitate de preşedinte (3 ani) şi secretar (4 ani) al Comisiei de Învăţământ şi Cercetare a Senatului, când s-a pronunţat în privinţa botezării Liceului din Hârşova, cu numele Cotovu, ca nume de „dinastie”, Ioan Cotovu- al cărui nume îl poartă azi- nefiind membrul cel mai de seamă al familiei. Dar, documentele nu le-a publicat. Pe de altă parte, îşi exprimă şi azi nedumerirea că, la chestionarul Haşdeu (1883-1884), la care au răspuns aproximativ 30 de învăţători din Dobrogea, din, poate, cel mai puternic centru cultural românesc al Dobrogei în acel moment, Hârşova, nu a răspuns nimeni, deşi director de şcoală era intelectualul Ioan Cotovu. 2 Dumitraşcu, 1993, p. 22; Dumitraşcu, 1996, p. 85 3 Idem, 1982, p. 46- 47

133

În acel moment, în Hârşova, funcţionau: Şcoala de băieţi- formată dintr-o clasă în care învăţau 50 de elevi; anul următor ajunge la 60 de elevi, distribuiţi în 2 clase, la care predau doi institutori-, Şcoala de fete- întemeiată în martie 1879, având 38 de eleve într-o clasă, cu o institutoare; în 1880, cele 46 de eleve învăţau în două clase cu două institutoare-. Cu 106 elevi înmatriculaţi în anul şcolari 1879/1880, şcoala din Hârşova se plasa pe locul 3, după Ostrov şi Tulcea, cu mult înaintea Constanţei.4 Prima promoţie a şcolii primare urbane de băieţi termină în anul 1882. Discursurile lui Ioan Cotovu prilejuite de decernarea premiilor la sfârşit de an şcolar ne oferă importante informaţii despre desfăşurarea activităţii educative la Hârşova, greutăţile întâmpinate şi realizările deosebite pe care le-a avut şcoala, comparativ cu altele din Dobrogea. Acesta subliniază, în mod deosebit, rolul personalului didactic şi al autorităţilor judeţene şi locale în ridicarea şcolii: „Chiar şi în oraşul nostru de reşedinţă şi în toată plasa, prin numirea la timp a personalului didactic necesar, prin ajutoarele pecuniare date pentru reparaţiunea localului acestei şcoli, proprietate a statului, prin dispoziţiunile luate pentru construirea locaşului şcolii de fete, proprietate a comunei şi a celorlalte şcoli primare din comunele rurale, prin impulsiunea dată de Dl. Prefect şi de dl. revizor şcolar al districtului şi de Domnia Voastră D-le Administrator, prin zelul şi activitatea D-lor primari ai comunelor rurale în genere şi D-lui primar al comunei noastre în special, prin zelul şi aptitudinea corpului învăţătorilor…instrucţiunea publică a oraşului şi plasei s-a pus pe baze solide”.5 Ioan Cotovu6 a înfiinţat şi o bibliotecă, înzestrată cu cărţi aduse de el, din Ismail. În continuare, se preocupă de îmbogăţirea fondului de carte şi de materiale didactice, manuale cu care să doteze şcoala. Apelează, în acest sens, la autorităţile locale. Biblioteca din Hârşova ajunge, în 1904, la 5000 de volume. În timpul activităţii sale la Hârşova, a încercat aducerea la şcoală a cât mai multor copii, mai ales a celor de etnie musulmană, reuşind atragerea spre şcoală, de exemplu, în anul 1881/1882, a 7 musulmani. După un deceniu de activitate, cei 100 de elevi ai şcolii de băieţi din Hârşova beneficia, în cele patru clase, de 2 institutori – Ioan şi Vasile Cotovu7. Primul dintre ei va începe să adune şi să aducă la şcoală mărturii arheologice ale existenţei românilor pe acest pământ. Se spune despre Ioan Cotovu că a fost şi un desăvârşit orator şi pedagog, un bun traducător din limba latină, în acest ultim sens, primind premiu la Montpellier pentru traducerea Ginţii latine a lui Vasile Alecsandri, un altul, al Societăţii Academice Române, din fondul Evangheliu Zappa, pentru traducerea cărţilor I şi II din Ad urbe condita a lui Titus Livius.8 * Ioan Cotovu a avut doi fii, ambii fiind aleşi senatori: Brutus Cotovu, cu preocupări de etnograf, director al Şcolii primare din Tulcea, membru al Partidului Naţional Liberal9 şi Vasile Cotovu, învăţător, senator şi întemeietor al Muzeului de antichităţi din Hârşova, la care ne vom opri în mod deosebit. Brutus Cotovu a avut o activitate ştiinţifică bogată, aducând numeroase dovezi etnografice despre viaţa cerchezilor10, a scris despre catedrala oraşului Tulcea, Biserica Sf. Nicolae11 referindu-se asupra stilului arhitectonic, ctitori, mobilier, la primii episcopi. Acesta a fost coleg cu tatăl său la Şcoala de băieţi, fiind numit institutor provizoriu pentru clasa I şi pentru clasa a II-a. După plecarea lui Brutus Cotovu la Tulcea, Ioan Cotovu va fi ajutat de Vasile Popescu –1885- 1888-, apoi, pentru un aproape an, de G. Georgescu şi, din decembrie 1888, de celălalt fiu al său, Vasile. Brutus Cotovu a avut o fiică şi 2 fii: Aspasia Cotovu, Virgil Cotovu- directorul portului maritim, căsătorit cu scriitoarea Sandra Cotovu - şi Ovidiu Cotovu- inginer şef12. Virgil Cotovu a fost profesor la Şcoala de Marină, autor a mai multor lucrări tehnice, este iniţiatorul planurilor de sistematizare a porturilor Constanţa, Midia şi Medgidia. A publicat lucrări de sinteză privind aceste porturi13. De asemenea, a fost diplomat al Şcolii Naţionale de poduri şi şosele, proiectant al unor 4

Covacef, 1995, p. 127-128 Ibidem, p. 128 6 Şi Duiliu Zamfirescu, în timpul şederii sale în Hârşova, îi aminteşte pe Cotovi la Hârşova, în scrisorile sale. Cf. Săndulescu, 1967, p. 103- 104, 138-139 7 Ibidem, p. 128- 129 8 Ibidem, p. 129 9 Despre latura politică a activităţii sale, vezi şi Întrunirea liberală- Chemaţi de Partidul Naţional- Liberal, cetăţenii Tulcei se adună pentru a mulţumi guvernului pentru împrumutul acordat, în „Lupta”, II, nr. 55, 14 apr. 1910, p. 1-2; Un eveniment politic important- proclamarea D-lui I.C. Atanasiu ca şef al Partidului Naţional- Liberal din judeţul Tulcea, în „Lupta”, II, nr. 72, 1 ian. 1911, p. 3; Împăcarea liberalilor din Tulcea, în „Lupta”, V, nr. 3, 29 mar. 1915, p. 1 cf. Lascu, 1999, p. 463, 505, 705 10 Cotovu, 1921, p. 394- 416 11 Cotovu, 1926, p. 1-12 12 Despre Sandra Cotovu, vezi: Călinescu, 1999, p. 119- 121; Enache, 1984, p. 256- 269 13 De exemplu, Portul Constanţa, în „Analele Dobrogei”, IX, vol. 2, 1928, p. 216- 226; Vederi asupra portului Constanţa, în „Analele Dobrogei”, IV, nr. 1, ian.- mar. 1923, p. 50- 62; Un proect unguresc asupra canalului 5

134

mari construcţii hidrotehnice. Între 1919- 1937, cât timp a stat în Constanţa, a executat importante lucrări de modernizare a portului.14 Ioan Cotovu a murit în anul 1897, la 62 de ani. Opera sa de pedagog este continuată de fiul său, Vasile, care-l va întrece în realizări, mai ales prin înfiinţarea Muzeului Regional din Hârşova. Acesta a rămas însă în memoria concetăţenilor săi care l-au omagiat tot timpul Astfel, cu prilejul centenarului naşterii sale, aceştia i-au ridicat un bust de bronz, fapt consemnat de ziarele din Constanţa, Bucureşti şi de postul de Radio Bucureşti. După acest eveniment s-a aşternut uitarea asupra numelui lui Ioan Cotovu. Până după Revoluţia din 1989, când cetăţenii Hârşovei au hotărât ca liceul din localitate să-i poarte numele. II. Vasile Cotovu 1.Întemeietor de muzeu şi bibliotecă la Hârşova. Întemeietorul Muzeului Regional din Hârşova, învăţătorul Vasile Cotovu, a adunat şi adăpostit în acest spaţiu cultural piese istorice şi arheologice de pe ruinele cetăţii romane Carsium. Biblioteca realizată de Ioan Cotovu şi Muzeul, fondat de fiul acestuia, Vasile, aflate în incinta localului noii şcoli, au fost inaugurate la 1 mai 1904, în prezenţa familiei regale. Pe prima pagină a cărţii de onoare a instituţiei se află semnăturile membrilor familiei regale: Carol I, Elisabeta, Ferdinand, Maria, Elisabeta a II-a, alături de cele ale lui Anghel Saligny şi prim ministrul D. Sturdza, participanţi la festivitate. Muzeul era, după cum se afirmă un periodic al vremii, „bogat şi unic în felul său în Dobrogea”. 15 Cuprindea obiecte antice, litografii, reproduceri, fosile şi roci. Acesta atrăsese atenţia cercurilor de specialitate, iar iniţiatorul său a primit medalia „Beneti Merenti” clasa I, pentru „cel mai de seamă muzeu regional”. 16 Apostol D. Culea publica în „Dobrogea nouă”, la 1 august 1911, un articol închinat acestui muzeu şi întemeietorului său: „D-l Cotovu în sufletul d-sale de artist, nu s-a simţit bine să calce peste nişte urme scumpe ce se uită, pier în ţărână ori în mâini neînţelegătoare. Şi s-a apucat cu o pasiune şi o răbdare vrednică de toată lauda să colecteze ce a putut găsi din tezaurul dobrogean risipit. De remarcat că a deşteptat gustul pentru colectare şi locuitorilor, copiilor chiar. Să-i vezi cum pe întrecutele cu câte o ghiulea veche, un cuţit, o oală, o monedă, ca să fie înscrişi în cartea de pomenire a muzăului. În neîncăpătoarea sală a muzăului se poate vedea o însemnată colecţie arheologică, alta etnografică, o rară colecţie geologică, apoi una zoologică şi botanică, toate din regiunea dobrogeană. Colecţia de tablouri şi fotografii, copii şi gravuri adaugă la frumuseţea artistică a muzăului. În mijlocul sălii, ca un simbol e aşezată miniatura monumentului de la Adam- Clisi. Alături, într-o sală deosebită, e biblioteca muzăului, înfiinţată tot de D-l Cotovu, Muzăul e în creştere şi tinde să devie aceia ce trebuie să fie un bogat muzeu al întregei Dobroge. Dacă statul ar sări în ajutor, dacă învăţătorii şi toţi oamenii cu înţelegere ar contribui cu darul şi stăruinţa lor, am vedea visul realizat în cel mai scurt timp. Şi e păcat ca bună voinţa dezinteresată a d-lui Cotovu să nu fie sprijinită cu toată căldura. Străbătând tăcutul şi singuratecul orăşel al Hârşovei, cu multe clădiri vechi şi mohorâte scăpate încă de pe vremea prefacerilor, printre şirul de case noi, ce se ridică biruitoare, clădirea şcoalei cu muzeul domină triumfătoare, până departe, ca un semn al viitorului. Vizitând-o, pe lângă mulţămirea noastră proprie, ne facem o datorie şi totodată aducem prinosul nostru de laudă şi îndemnul omului rar, care fără nici un sprijin de nicăeri a făcut mult faţă de cei ce au mijloace dela Stat, dar de pe urma cărora nu se vede mai nimic pentru cunoaşterea bogăţiilor dobrogene”. 17 Autorul subliniază şi latura pedagogică, didactică a învăţătorului, care-i face pe copii şi pe adulţi să-şi descopere istoria. Muzeul a intrat în atenţia renumitului arheolog Vasile Pârvan, care a publicat mai multe inscripţii pe care le-a găsit aici, între care piatra de fondare a cetăţii romane. Materiale ale muzeului au fost folosite de prof. I. Simionescu pentru „descrierea bogatei faune fosile, una dintre cele mai bogate din Europa, ascunsă între pietrele ce se ivesc între Hârşova şi Cernavodă…” 18

Cernavoda- Constanţa, în „Analele Dobrogei”, IV, nr. 3, iul.- sep. 1923, p. 312- 315 Portul Constanţa (conferinţă ţinută la Soc. Politehnică în ziua de 4 feb. 1936, în „Buletinul Soc. Politehnice, I, nr. 4, apr. 1936. Una dintre recenzii este semnată de D. Iliescu, în „Analele Dobrogei”, XII, 1936, p. 193- 199; Valentin Ciorbea, Portul Constanţa de la antichitate la mileniul III, Ed. Europolis, Constanţa, 1994 14 Dicţionar, 2004, p. 87-88 15 „Convorbiri didactice”, Constanţa, IV, nr. 2, ian. 1940, apud Dumitraşcu, 1979, p. 60 16 „Dobrogea Jună”, XI, nr. 34, 8 iul. 1915, p. 2 apud Dumitraşcu, 1979, p. 60 17 Lascu, 1999, p. 523- 524 18 Covacef, 1995, p. 130

135

În timpul ocupaţiei Dobrogei, în Primul Război Mondial, Muzeul, ca şi biblioteca, au fost devastate. Biblioteca, ce avea „vreo 5000 de volume” s-a salvat, în parte, datorită a doi marinari care, în toiul bombardamentelor, au luat cu ei, pe un vas de război, parte din cărţi. „Restul a căzut pradă mâinilor devastatoare şi focului”. După război, muzeul a fost refăcut cu ceea ce s-a salvat, cu ceea ce s-a mai găsit şi colectat, Vasile Cotovu adăpostindu-l în 3 camere ale casei sale. Colecţiile cele mai importante erau cele de arheologie, numismatică, „naturalistică” şi etnografie. 19 Inaugurarea Muzeului din Hârşova, la 29 mai 1929, s-a realizat în prezenţa Familiei Regale. Din actul comemorativ, cităm: „De asemenea, suntem mândri de activitatea şi însuşirile distinse ale iubitului nostru concetăţean Vasile I. Cotovu, directorul şcoalei noastre primare de băieţi, alesul Comisiunii Monumentelor Istorice, prin meritele sale, ca membru corespondent pentru judeţul Constanţa, întemeietorul, restauratorul şi conservatorul Muzeului regional Hârşova, care ne-a înzestrat comuna cu o podoabă preţioasă, o instituţie de cultură de seamă, făcând- prin opera sa- ca oraşul nostru să fie recunoscut pretutidenea.” 20 De-a lungul timpului, muzeul a fost vizitat de personalităţi ale vieţii cultural - ştiinţifice şi politice din ţară şi de peste hotare. La moartea întemeietorului, în anii tulburi ai instaurării regimului comunist, inventarul arheologic al muzeului a fost preluat de Muzeul de Antichităţi din Constanţa, iar colecţiile de tablouri, medalii, costume populare s-au risipit. Muzeul din Constanţa păstrează, în depozitul său de istorie modernă şi contemporană, câteva sute de fotografii din muzeul de la Hârşova, executate prin anii 19201922, cu imagini dobrogene diverse: peisaje, edificii, întreprinderi, precum şi cu reproduceri de stampe vechi referitoare la Dobrogea. 21 2. Învăţătorul – director Vasile Cotovu şi semicentenarul revenirii Dobrogei la patria mamă. În 1928, s-au desfăşurat sărbători naţionale cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la reunirea Dobrogei cu Ţara şi 10 ani de la revenirea Basarabiei, Transilvaniei şi Bucovinei la Patria-Mamă. Ministrul Instrucţiunii Publice a avut iniţiativa realizării sărbătoririi în Dobrogea a împlinirii a 50 de ani de viaţă românească. Cu acest prilej s-a organizat şi Expoziţia jubiliară a Dobrogei, colecţiile muzeului din Hârşova stând la baza unora dintre secţiile sale 22 şi s-a publicat volumul 1878- 1928. Dobrogea-50 de ani de viaţă românească. Referitor la acest moment, semnalăm existenţa a două documente din Arhiva Liceului „Ion Cotovu” din Hârşova 23, referitoare la implicarea lui Vasile Cotovu la organizarea serbărilor Semicentenarului revenirii Dobrogei la Ţară. Primul dintre acestea reprezintă o adresă, de pe 12 octombrie 1928, a Ministrului Instrucţiunii Publice, dr. C. Angelescu 24 pentru directorul şcolii, în care acesta prezintă importanţa momentului, modul în care urmau să se desfăşoare serbările, materialele publicate cu acest prilej şi schiţa de conferinţe. Cel de-al doilea documente reprezintă cuvântarea lui Vasile Cotovu, membru al comitetului de organizare al sărbătoririi acestui moment important din istoria Dobrogei şi a României. Acesta se opreşte asupra istoricului problemei şi la progresele realizate în Dobrogea, în acest răstimp. Discursul, scris şi, probabil, rostit din suflet, se termină cu cuvintele: „Aşa să ne ajute Dumnezeu”. 3. Învăţătorul şi directorul de şcoală Vasile Cotovu în pragul pensionării. Ne vom opri, în acest context, la 3 documente, din arhiva amintită 25, referitoare la corespondenţa sa cu Ministrul Învăţământului, C. Angelescu, şi cu Revizorul şcolar Constanţa, referitor la ieşirea sa la pensie. În acest mod, vom descoperi şi câte ceva despre Omul Vasile Cotovu şi despre aprecierea de care se bucura în ochii Ministrului său şi a comunităţii pedagogice constănţene. Ne vom permite să redăm integral documentele, dată fiind importanţa lor. Este vorba despre cererea de pensionare a directorului, despre răspunsul pe care l-a primit de la ministrul Instrucţiunii Publice, C. Angelescu, şi despre adresa către Revizoratul şcolar Constanţa, prin care cere ieşirea sa la pensie. Vom comenta, pe scurt, fiecare din aceste documente pentru a accentua poziţia şi sufletul omului- profesor- director Vasile Cotovu: 19

Dumitraşcu, 1979, p. 61 Covacef, 1995, p. 127-128 21 Dumitraşcu, 1979, p. 61-62; Dumitraşcu, Lascu, 1978, p. 52 22 Despre acest subiect, vezi, mai pe larg, Gh. Dumitraşcu, Stoica Lascu, 1978 23 Arhiva Liceului „Ion Cotovu” Hârşova, dos. 3/1928- 1929, corespondenţe- diverse, f.f. 24 Despre C. Angelescu, vezi Nicolae Peneş, Dr. C. Angelescu. Povestea unei vieţi, Ed. Monteoru, Buc., 1998 şi Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi- 1859- până în zilele noastre- 1995-, Ed. Macchiaveli, Buc., 1995. Acesta a fost, în mai multe rânduri, sub mai multe guverne, ministru al Învăţământului, sub diferitele denumiri ale Ministerului. 25 Arhiva Liceului „Ion Cotovu” Hârşova, dos. 3/1928- 1929, corespondenţe- diverse, f.f. 20

136

„Copie după cererea demisiunii D-lui Director al şcolii primare de băieţi din Hârşova Jud. Constanţa şi rezolvaţiunea d-lui Ministru al Instr.-publice. „ Domnule Ministru La 1 Noiembrie 1928 s-au împlinit 40 de ani de când subsemnatul a intrat pentru prima oară în slujba Ministerului Instrucţiunii publice şi al Cultelor, ca funcţionar la serviciul contabilităţii cum se numea atunci. După o lună în urma intervenirii primului Revizor şcolar al Dobrogei am fost numit la şcoala primară urbană de băieţi din Hârşova, jud. Constanţa, iar de la 1 octombrie 1892 mi s-a încredinţat şi direcţiunea acestei şcoli, prin trecerea la pensie a întemeietorului şcolii româneşti de stat din acel oraş, la 1 ianuarie 1879, Ioan Cotovu. Domniei Sale Domnului Ministru al Instrucţii Activitatea mea atât didactică cât şi cea în afară de şcoală în acest curs de an a fost bine voitor apreciată şi recompensată prin distincţiuni de către Minister. A sosit timpul când trebuinţa şi dreptul a mă odihni după o muncă de 40 de ani, adusă învăţământului în genere şi în special celui dobrogean cu mângâiere că în acest interval de timp am dat societăţii din numeroşii foştii mei elevi, elemente vremelnice, cetăţeni harnici şi patrioţi din care unii ocupă situaţii sociale remarcabile. Mai am satisfacţia sufletească că împlinirea celor 40 de ani de activitatea mea şcolară în serviciul public coincide cu 50 de ani de la Reanexarea Dobrogei la Patria mumă şi că mi s-a rezervat cinstea de colaborator ca membru al Comitetului de organizare a Serbărilor Semicentenarului Dobrogean, de la Constanţa, în ziua de 28 octombrie 1928 şi că am putut contribui- în parte- la luminarea trecutului istoriei al Dobrogei prin partia imperială la expoziţia retrospectivă a Provinciei Sărbătorite, prin muzeul regional al Dobrogei, întemeiat de mine în Hârşova de acum 30 de ani şi s-a desvoltat sub fericite Auspicii a inaugurării lui de când M.S.Regele Carol I şi Augusta sa Familie Regală la 1 Mai 1904. Am onoarea, Domnule Ministru, a depune în mâinile Domniei Voastre demisia din postul de institutor- director al şcoalei primare de băieţi din Hârşova pe ziua de 1 ianuarie 1929, după un serviciu de 40 de ani şi 2 luni neîntrerupt şi la aceiaş şcoală, spre a-mi regla drepturile la pensie, pe ziua demiterii mele din serviciu. Domnule Ministru, nu vom pregeta- în viitor- a depune toată energia în afară de şcoală- de a veghia şi a contribui la propăşirea învăţământului în genere din Dobrogea şi în special din Hârşova unde am închinat toate forţele tinereşti pentru realizarea pe deplin a Culturii Naţionale în această parte a ţării. Am onoarea, D-le Ministru a vă ruga să binevoiţi a primi asigurarea celui mai profund respect şi devotament ce vă păstrez. Institutor-director al Şcolii primare de băieţi din Hârşova Judeţul Constanţa” Astfel, învăţătorul-director al Şcolii de băieţi din Hârşova, Vasile Cotovu, solicită ieşirea la pensie după 40 de ani de activitate în slujba învăţământului şi culturii dobrogene. Acesta nu omite să specifice şi ultima sa activitate importantă: implicarea în sărbătorirea semicentenarului Revenirii Dobrogei la Ţară. Tonul pe care-l adoptă reflectă faptul că acesta era mulţumit de activitatea depusă în acest răstimp şi că avea conştiinţa împăcată că şi-a făcut, pe deplin, datoria. Dar, nu-şi socoteşte încă încheiată datoria, angajându-se să continue să activeze în folosul culturii şi învăţământului dobrogean, de pe poziţia de pensionar. Cererea este adresată Ministrului Instrucţiunii Publice, C. Angelescu , care, după cum vom vedea, îl aprecia în mod deosebit. „Ministerul Instrucţiunii Publice Nr. 146739-5 Nov. 1928 Registratura Generală Nr. 1688- 5 Nov. 1928 Registratura Biroului personalului 3 Noiembrie 1928 Cu părere de rău Ministrul primeşte demisiunea d-lui Cotovu pe ziua de 1 ianuarie 1929 şi ţine a-i exprima adânca sa mulţumire pentru marile servicii aduse învăţământului şi pentru activitatea sa extraşcolară atât de folositoare culturii româneşti. Exemplul său ar trebui să servească drept pildă dascălului care-şi face din învăţătura sa un adevărat apostolat.

137

Se aduc aceste mulţumiri în scris. (semnat) Dl. Angelescu” Observăm tonul apropiat pe care-l foloseşte Ministrul în acest răspuns şi aprecierea pe care o poartă învăţătorului Vasile Cotovu, pe care-l consideră un exemplu pentru dascăli, mai mult, un apostol. De remarcat faptul că mulţumirile i se aduc în scris. Mai importantă chiar decât corespondenţa Vasile Cotovu- ministrul Angelescu, ni se pare cea cu Revizoratul Şcolar Constanţa, căruia îi face propuneri în legătură cu destinul şcolii pe care o condusese. „ROMÂNIA DIRECŢIA ŞCOALEI PRIMARE DE BĂEŢI din Hârşova jud. Constanţa No. 69 1929 luna decembrie ziua 19 Domnule Revizor La 1 ianuarie 1929 urmând a trece la pensie şi înainte de a mă despărţi de şcoală, căreia am închinat 40 de ani de activitate, recunoscute de activităţile şcolare superioare, prin serviciile aduse învăţământului şi Culturii naţionale din Dobrogea şi a exprima şi adânca mea recunoştinţă colegilor, preţioşilor mei colaboratori din trecut şi celor de astăzi, concetăţenilor mei pentru sprijinul lor moral şi material, precum şi autorităţilor şcolare, care a binevoit de a proba şi bine aprecia toate iniţiativele luate întracest scop. Doresc din tot sufletul ca urmaşii mei să fie animaţi de sentimente cele mai alese, întăriţi de puteri mai mari, ca ale mele, de muncă, abnegaţie ca să poată face mai mult şi să producă- în viitorelemente viguroase şi nerodnice atât de necesare mai ales acum Patriei, din generaţiunile ce li vor fi încredinţate pentru Mărirea Neamului. Iar eu iar restul zilelor ce mi le-a dăruit Dumnezeu, slabele mele puteri le voiu acorda şi mă voiu sili de a contribui veghind şi sprijinind toate acţiunile frumoase şi folositoare ce se vor aduce pe Altarul Culturei noastre naţionale. Sub imboldul dragostei pentru lumina poporului, şi ca semn material al acesteia, am de exprimat câteva propuneri imediate de a se înfăptui, cu toată speranţa că ele vor fi aprobate în total: 1. Direcţiunea şcolii să fie încredinţată fostului meu elev şi fostului meu coleg, d-lui Institutor Stan I. Frăţilă, om al datoriei, muncitor şi dascăl desăvârşit, intrat în învăţământul în anul 1909, iar la această şcoală la începutul anului şcolar 1915- 1916, care mi-a dat tot concursul pentru bunul mers al şcoalei. Domniei sale, Domnului Revizor şcolar al judeţului Constanţa În activitatea extraşcolară a dezvoltat starea economică prin conducerea cinstită şi stăruitoare a Băncii populare locale „Carsium” mărind simţitor Capitalul băncii şi întărind încrederea băncii, bancă la care mă prenumăr între fondatorii ei putând astfel aprecia meritele lui. Afară de direcţiunea a i se da şi o distincţiune, decernându-i-se Ord. „Coroana României” gradul de cavaler. 2. Colegului meu Sterea Xenofon, fost elev al acestei şcoale intrat în învăţământ la 1 noiembrie 1892, fost dirigintele şcoalei de la Serai 1901- 1921, iar de atunci funcţionează la această şcoală, ca instit. definitiv.Ca dirigintele şcoalei din Sari, afară de activitatea didactică prin stăruinţa sa, a ridicat un frumos local de şcoală în anul 1902 iar după războiu a construit din nou o clădire de şcoală la 1919. În Sarai a fost sfătuitorul şi protectorul consătenilor săi, a sădit armonia printre locuitori şi dragoste pentru şcoală. La şcoala noastră mi-a fost un bun colaborator şi un exemplu de bun camarad de la 1 ianuarie 1929 se retrage la pensie, odată cu mina n-a primit nici un semn de distincţiune, rog a i se conferi răsplata muncii pentru învăţământul clasa I. 3. Doamnei Aspasia V. Cotovu, institutoare colaboratoare la această şcoală servind învăţământul încă din anul 1898, care mi-a fost totdeauna o preţioasă colaboratoare, având şi 2 ani de conservator cunoscând foarte bine muzica vocală, a organizat şi condus corul şcolare, la toate sărbătorile şcolare de la biserică, la premiera Suveranului şi alte festivităţi şi a luat parte totdeauna la asistenţa socială a calculat fonduri pentru şcoală biserică, monumentul eroilor hârşoveni, pentru săraci, aviaţie, cruce roşie şi la toate aprobările făcute prin revizorat pentru orfanii de războiu tuberculoşi cruce roşie aviaţie etc. a făcut efecte printre cetăţenii hârşoveni şi a fost aleasă vicepreşedintă a Crucii Roşii din localitate/ cred că d.sale i s-ar cuveni de a-i-se conferi „Răsplata muncii pentru învăţământ” clasa I. 4. Prin demisiunea din învăţământ a subsemnatului şi a d-lui Stere Xenofon pe ziua de 1 ianuarie 1929, rămân două locuri vacante la această şcoală. Spre a se garanta mersul bun al şcolii

138

noastre, pe anul şcolar în curs am onoarea de a propune numirile persoanelor alese din consiliul nostru şcolar şi anume: A se detaşa d-l Ioan I. Ionescu, învăţător definitiv fost elev al acestei şcoli, din suburbia Vadul Oii pe motivele arătate prin cererea sa anexată la aceasta, fiind cu totul juste, la care se adaugă interesul şcoalei prin completarea cu persoane formate în învăţământ; iar în postul al doulea să fie transferat Radu Fătu înv. la Gârliciu. Numitul absolvent al Gimnaziului din Hârşova unde a fost elevul nostru. Element bun cu calităţi distinse, clasificat între cei dintâi a şcoli, modest, priceput corect în societate şi în al doilea an de suplinire, primite-în viitor- a deveni un merituos învăţător. Aceste două propuneri fiind bine socotite, în interesul şcolii am onoarea a vă ruga a le aproba ca şi celelalte propuneri de anulaţiune şi de atenţie faţă de colegii mei. Liber de ocupaţiunile zilnice şcolare, ca membru şi conducător comitetului şcolar, voi căuta să asigur cu concursul meu de starea materială a şcolii şi voi intensifica dezvoltarea culturii naţionale în această parte a ţării. Director,” Adresa este elocventă. Omul în pragul ieşirii la pensie dictează, sub o formă reverenţioasă, dar fermă, revizorului şcolar: cine să fie adus în locul lui şi în posturile rămase libere, cine să fie răsplătit pentru activitate prin distincţii, motivând fiecare cerere. Omul Virgil Cotovu se preocupă de soarta colaboratorilor săi. Mai mult, nu omite să le mulţumească acestora şi consătenilor care l-au ajutat în cele întreprinse. Nu găsim în aceste fraze morga directorului şi nici vreo exprimare de pe poziţie superioară. Tonul este cald, apropiat sufleteşte. El nu cere nimic pentru sine, ci pentru cei care-i fuseseră apropiaţi şi pe care-i aprecia pentru că, se vede, îi cunoştea foarte bine. Pe mulţi dintre aceştia îi formase în calitate de dascăl. Şi se vede clar, dincolo de declaraţii, faptul că este preocupat de viitorul şcolii lui, de propăşirea învăţământului şi culturii dobrogene şi naţionale, pe care nu le abandonează odată cu ieşirea la pensie, ci se angajează să activeze în continuare. Nu se putea altfel pentru un om care şi-a dedicat întreaga viaţă acestui scop. Dar, ceea ce frapează este faptul că se impune, ceea ce denotă poziţia lui valorică şi autoritatea în comunitatea pedagogică a judeţului Constanţa, recunoscute şi de ministrul Angelescu. La Arhivele Naţionale din Constanţa am găsit un document, un fel de testament al lui Vasile I. Cotovu, denumit Protocol, ce datează din 1949 26. Dată fiind importanţa lui, îmi permit să-l citez în întregime: „PROTOCOL Subsemnatul VASILE IOAN COTOVU, fost senator, fondatorul Muzeului Regional din Hârşova, jud. Constanţa, stabilesc următoarele cu privire la patrimoniul meu cultural: 1. Împuternicesc pe Dl. Nicolae M. Dunăre 27, referent titular în Preşedenţia Consiliului de Miniştri, cel mai apropiat elev şi fiul meu sufletesc să continue, să întregească şi să difuzeze, cu ajutorul unei alese asociaţiuni de colaboratori şi prieteni, ideile, operele şi idialurile cărora mi-am închinat întreaga mea viaţă. a. ridicarea fiilor silitori la învăţătură sau cu înclinări pentru arte şi meşteşuguri folositoare comunităţii, în special a celor proveniţi din familii ţărăneşti şi muncitoreşti lipsite de mijloace materiale; b. ridicarea culturală a oraşului Hârşova şi a localităţilor înconjurătoare, prin înfiinţarea de atenee populare sau cămine culturale. c. desvoltarea sentimentelor de solidaritate morală, economică şi socială între naţionalităţile conlocuitoare dobrogene; d. cunoaşterea sistematică şi amănunţită a oraşului Hârşova, deopotrivă din punct de vedere istoric, arheologic, geografic, geologic, demografic, etnografic, economic, cultural şi sociologic (unităţi, structuri, relaţii, procese şi tendinţe sociale); e. conservarea, întregirea şi utilizarea cu caracter public, a patrimoniului muzeului regional fondat de mine; 26

Arh. Naţ. Constanţa, fond Prefectură, dos. 63/1949, f. 63 Nicolae Marin Dunăre - născut în 1916, la Hârşova, unde urmează şi şcoala primară. Cursurile secundare le face la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa. Urmează Facultatea de Sociologie a Universităţii din Bucureşti, unde, în 1947, îşi va da şi doctoratul. A fost şef de lucrări-etnografie- la Universitatea din Cluj, profesor de muzeografie etnografică la Institutul de arte plastice „Ion Andreescu”, cercetător principal la Institutul de Istorie a Artei şi la Institutul de cercetări etnologice şi diactologie. Activitatea sa cuprinde o gamă largă a etnografiei: aşezări, port popular, ocupaţii, artă, obiceiuri, tradiţii etc. A condus Cercul de etnologie de la Cluj-Napoca, publicând numeroase cercetări în domeniu, în ţară şi străinătate, fiind apreciat de nume de prestigiu. În perioada constănţeană, scoate, cu Ion Fătoiu, Revista dobrogeană, prin care se încurajează creaţia minorităţilor. Cf. Dicţionar, 2004, p. 111-112

139

f. gruparea în rândul acestor aspiraţii şi opere a tot ce are mai ales şi pregătit şi mai dinamic oraşul, împrejurimile hârşovene şi chiar întreaga provincie românească dela Mare, în scopul închegării, în mod organizat, a unei adevărate şcoale dobrogene de cercetare şi studiere, de înaltă ţinută morală şi cetăţenească, ca şi promovarea talentelor locale. Dacă în jurul acestei aspiraţii şi opere s-ar grupa şi o serie de talente din afara provinciei, din întreg cuprinsul ţării, aş cunoaşte, la adâncile mele bătrâneţi, un motiv mai mult de încredere în îndeplinirea celor ce subscriu. 2. Cum consider că cele de mai sus ar afla un sprijin moral, ştiinţific şi chiar unul de ordin material, prin conservarea, continua completare şi desvoltarea a Muzeului, care este una dintre operele ce s-a confruntat cu însăşi viaţa mea, hotărăsc şi în acest caz special, următoarea succesiune la conducerea acestei instituţii, sub forma unui comitet: Ing, Insp. Gl. Virgil Cotovu - preşedinte _____,,____ Ovidiu Cotovu -Vice Preşedinte Dr. Nicolae M. Dunăre, Directorul Muzeului Ion I. Neaţă- intelectual hârşovean recomandat nouă de N.M. Dunăre Administratorul Muzeului Cu timpul să fie apropiate şi alte elemente (profesori, învăţători sau alţi intelectuali locali) şi să se folosească orice prilej (cercetări întâmplătoare sau sistematice în cuprinsul şi împrejurimile oraşului) care a îmbogăţi muzeul cu: piese geologice, zoologice, botanice, arheologice, documente istoriografice, cartograme, diagrame şi grafice statistice, etc… 3. Ca urmare solicitărilor şi recomandărilor unor profesori universitari: Nicolae Iorga, Ion Simionescu şi Vasile Pârvan şi în afară de alte dispoziţiuni date până în prezent ori pe cale de a le da, ca de pildă repartizarea unor piese sau grupuri la unele din institutele ştiinţifice cari şi-au manifestat această dorinţă hotărăsc: a. în semn de preţuire şi răspuns recunoscător faţă de dragostea cu care întreaga noastră familie a fost înconjurată de concetăţeni şi pentru alesele satisfacţiuni de ordin sufletesc şi cetăţenesc cu care ne-au dăruit, vreu ca muzeul să rămână pe loc, spre a fi totodată un imbold şi un prilej la cunoaşterea sistematică şi aprofundată a regiunei. b. în cel mult 10 ani însă: directorul va perfecta mutarea muzeului (piesele originale) la Bucureşti sub forma unui nucleu de muzeu dobrogean în capitala ţării. c. în acelaşi interval de timp, administratorul va modela copiile pieselor aflate într-un singur exemplar, pentru ca din copii, fotografii şi dubluri, să se alcătuiască muzeul local. d. Nepoţii mei sunt rugaţi să suporte costul fotocopierii documentelor aflate într-un singur exemplar, cât şi a pieselor greu de modelat din ghips; deasemeni fotografierea întregului muzeu, pe raioane, înainte de operaţia scindării. 4. Tot în legătură cu desvoltarea muzeului îmi exprim dorinţa de a organiza o sală cu: a. grafice, diagrame şi cartograme, prin care să se reprezinte fenomenele mai importante, din decursul timpului, de ordin demografic, cultural, economic, sanitar, atât din localitate cât şi din împrejurimi (comparativ). b. O expoziţie permanentă a studiilor apărute ori în manuscris, despre Hârşova şi împrejurimi, despre instituţiile şi personalităţile hârşovene. c. O expoziţie permanentă a cărţilor scrise de autori hârşoveni (prin naştere, domiciliu definitiv sau temporar). 5. Aş considera cea mai mare mulţumire dacă acei care s-ar considera succesorii şi părtaşii idealurilor mele ar realiza sau ar contribui la realizarea unei „Monografii a Hârşovei” de mari dimensiuni şi adânci investigaţiuni, cari prin aceasta să poată furniza unora dintre redactorii cărţii posibilitatea de a trece cu succes, cu capitolele respective, teze de doctorat în geografie, geologie, arheologie, etc… Încheind acest protocol, aduc mulţumiri tuturor oamenilor de bine ce vor contribui la ducerea mai departe a idealurilor pentru întruparea cărora am sădit la temelie convingerea şi credinţa în rostul şi caracterul neperitor al operelor omeneşti închinate bucuriei estetice, utilităţii morale şi ajutorării materiale a semenilor noştri. Dragostea de oameni, dragostea de aproapele, constituie izvorul cel mai de seamă al forţelor arhitecturale omeneşti, lăsate la îndemână de Marele Ziditor al tuturor Cerurilor şi Pământurilor.

140

Este metoda prin care, după o îndelungată experienţă, cred că ar asigura, în decursul secolelor, progresul moral şi social atât al indivizilor cât şi al popoarelor. Vasile Ioan Cotovu Hârşova, anul…luna… ziua Am luat la cunoştinţă şi ne vom conforma, (Ing. Virgil Cotovu) (Ing. Ovidiu Cotovu) (Nicolae M. Dunăre) (Ioan I. Neaţă)” Documentul este o ciornă, probabil, de vreme ce nu are nici dată şi nici semnăturile. Din punct de vedere al conţinutului, chiar dacă poartă titlul de Protocol, este, de fapt, un testament clar, concis, cu trimiteri precise. Nu a lăsat nici un element în afara Protocolului. Vroia ca, după moartea sa, să lasă lucrurile în ordine şi să se asigure că munca sa de o viaţă în slujba românilor, în general, şi dobrogenilor, în special, va fi continuată şi valorificată, la nivel naţional, de oameni de încredere, intelectuali şi specialişti. Din nou, aduce mulţumiri locuitorilor Hârşovei, care l-au ajutat în realizările sale. În acelaşi timp, remarcăm relaţiile pe care le are cu somităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti, care, la rândul lor, ştim că îl apreciau. Documentul se constituie într-o lecţie de naţionalism. Nimic pentru familie, totul pentru societatea românească locală şi naţională. * Ioan Cotovu şi, mai ales, fiul său Vasile au rămas în memoria colectivităţii hârşovene, dobrogene şi naţionale prin ceea ce au lăsat: o şcoală, un muzeu şi o bibliotecă, care făceau cinste Dobrogei şi României, sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX. Aprecierea de care s-a bucurat Vasile Cotovu a întrecut, cu mult, graniţele Dobrogei şi se observă, nu doar din „Cartea de Aur” a Muzeului pe care l-a creat, ocrotit şi l-a reînfiinţat, ci şi din documentele pe care le-am prezentat. Bibliografie Arhive Arhiva Liceului „Ion Cotovu” Hârşova, dos. 3/1928- 1929, corespondenţe- diverse, f.f. Arh. Naţ. Constanţa, fond Prefectură, dos. 63/1949, f. 63. Lucrări Călinescu 1999 – Călinescu, Constanţa, Restituiri literare: Sandra Cotovu- Otilia Cazimir (corespondenţă inedită), în „Referate şi comunicări de bibliologie”, Constanţa. Cotovu 1921 – Cotovu, B., Cerchezii, un neam dispărut din Dobrogea, în „Analele Dobrogei”, II, nr. 3, iul.- sep. 1921. Cotovu 1926 – Cotovu, B., Biserica Sf. Nicolae. Catedrala oraşului Tulcea, în „Analele Dobrogei”, VII, 1926. Covacef 1995 – Covacef, Z., Pionieri ai culturii româneşti în Dobrogea: Ioan Cotovu şi Vasile Cotovu, în „Analele Dobrogei”, I, nr. 1, 1995. Dicţionar 2004 – Dicţionar de personalităţi dobrogene, vol.1, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2004. Dumitraşcu, 1979 – Dumitraşcu, Gheorghe, Muzee şi muzeografie în Dobrogea în perioada interbelică, în „Revista muzeelor şi monumentelor”, nr. 5, 1979. Dumitraşcu 1982 – Dumitraşcu, Gh., Contribuţii la problema vechimii unor şcoli româneşti din Dobrogea, înainte de 1878, în „Însemnări didactice. Culegere de studii şi articole metodico-ştiinţifice de istorie”, Constanţa, 1982. Dumitraşcu 1993 – Dumitraşcu, Gh., Din istoria învăţământului românesc în Dobrogea până la 1878, în „Colegiul Pedagogic «Constantin Brătescu». Valori ale civilizaţiei româneşti în Dobrogea”, Constanţa, 1993. Dumitraşcu 1996 – Dumitraşcu, Gh., Localităţi, biserici, şi mănăstiri româneşti în Dobrogea, până la 1878, Ed. Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 1996. Dumitraşcu, Lascu 1978- Dumitraşcu, Gh.; Lascu, S., Un moment al muzeografiei dobrogene- Expoziţia jubiliară a Dobrogei din 1928, în „Revista muzeelor şi monumentelor”, nr. 10, 1978. Lascu 1999 – Lascu, S., Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, 1999. Puiu 1984 –Puiu, E., Un autor neîndreptăţit Sandra Cotovu, în „Referate şi comunicări de bibliologie”, Constanţa, 1984. Săndulescu 1967 – Săndulescu, Al., Duiliu Zamfirescu. Scrisori inedite, Ed. Acad. RSR, Bucureşti, 1967.

141

SPONSORIZĂRI ŞI PATRIOTISM ÎN PAGINILE «TELEGRAFULUI ROMÂN», SIBIU, 1912 Dr. Constantin Ittu Abstract: Sponsorship and patriotism in the pages of "Telegraful Român", Sibiu, 1912. The newspaper in question is the publication with the longest existence in the history of Romanian media. Patriotic activities of Transylvanian Romanians had, for those times, a peculiar character, one of cultural sponsorship. Cuvinte cheie: Transilvania, Sibiu, Telegraful Român, sponsorizări, patriotism. Keywords: Transylvania, Sibiu, Telegraful Român, sponsorship, patriotism.

Telegraful Român este deopotrivă atât periodicul cu cea ma lungă existenţă din istoria presei româneşti, cât şi ziarul cu cea mai lungă apariţie din această parte a bătrânului nostru continent. Primul număr a apărut la 3 ianuarie 1853 sub îndrumarea lui Andrei baron de Şaguna, episcop, devenit, din 1864, mitropolit al Ardealului până la trecerea sa la cele veşnice, în 1873. Publicaţie cu un profil bogat, în Telegraful Român au fost găzduite versuri din creaţia lui Eliade, Bolliac, Gr. Alexandrescu, Rosetti, Anton Pann, Bolintineanu, ori Asachi, Negruzzi, Alecsandri, C. Negri. Au fost, de asemenea consemnate şi marile evenimente istorice ale poporului român: Unirea Principatelor din 1859, Războiul de Independenţă din 1877, Primul Război Mondial şi Marea Unire din 1918, precum şi al Doilea Război Mondial ori pierderea Basarabiei şi Bucovinei. De la Şaguna şi până în prezent, toţi mitropoliţii Ardealului au fost îndrumatori direcţi ai Telegrafului Român. Ei au fost cei care i-au desemnat pe redactori şi au vegheat la păstrarea specificului acestei publicaţii. Chiar înainte de a zăbovi asupra unui prim exemplu de sponsorizare la nivel de 1912, ne luăm îngăduinţa de a prezenta un aspect de natură problematică din societatea românească, cel al alcoolismului. Lupta împotriva unui astfel de flagel părea a se încadra, după cum o vor dovedi rândurile de mai jos, în categoria demersurilor de natură patriotică. Iată despre ce a fost vorba: la aproximativ zece zile după Sf. Ioan, zi care încheie sărbătorile de iarnă la români, sărbători care încep cu Crăciunul şi se cam încheie în 7 ianuarie, odată cu praznicul Sf. Ioan, redactorii Telegrafului Român anunţă că s-au ivit iniţiative – e adevărat, locale – de a închide cârciumile în anumite perioade. Iniţiativa înserată în jurnal vine din comuna Peştera-Bran din comitatul Făgăraşului, pornită la stăruinţa şi la propunerea bine motivată a preotului paroh. La sugestia acestuia, reprezentanţa comunală a hotărât într-o şedinţă închiderea cârciumelor în duminici şi sărbători de la 6 seara până a doua zi, la 6 dimineaţa. Propunerea nu poate deveni decizie, nu are şanse de aplicabilitate până nu este aprobată la nivel superior – se aşteaptă aprobarea comitatului. Autorul articolului din Telegraful Român ţine să adauge: laudă se cuvine preotului păstor, care şi aici ca şi de altă dată, pentru binele poporului, a trebuit să-şi audă unele reflexiuni nemulţumătoare din partea unora, dar mai multă laudă se cuvine unora dintre păstoriţi, care ascultă glasul preotului păstor1. La nivel de sponsorizări, o primă menţiune este cea referitoare la „Fondul Victor şi Eugenia Tordăşianu pentru înzestrarea fetelor sărace al Reuniunii meseriaşilor români sibieni”, la care, în anul care ne interesează, au continuat donaţiile. Ştim aceasta din formularea au mai dăruit. Credem că ar fi interesant de cunoscut – fie şi peste un veac – donatorii ori, cel puţin, o parte din ei : oaspeţii de la nunta coristei Reuniunii, a d-rei Ana Veştemean cu d-ul Francisc Muller, şef monter, fiind naşi d-ul Ioan Imbăruş, exped. "Foaiei Poporului" şi soţia sa Maria, moaşă – 4 coroane. Apoi Demetriu Bischin, maşinist de tors lână – 50 bani; Ioan Stanciu, zugraf de case, soţia sa Ana şi copiiii Ana, Mărioara, Victor, Cornel şi Eugenia – 2 coroane; Ioan Imbăruş, învăţător – 1 coroană; Gheorghe Lazăr, cul. tip. [culegător tipograf ?] – 20 bani; Ioan Tatu, paroh la Ţichindeal şi soţia sa Paraschiva, născută Borzea – 2 coroane; Dr. Ioan Dordea, avocat Ocna Sibiului, soţia sa Virginica, născută Măcelariu şi fiicele Virginica şi Zoiţa – 3 coroane; Ioan Aldea, paroh la Petrilaca – 1 coroană; Nicolae Frâncu, învăţăcel lăcătuş – 5 bani2. Remarcăm faptul că lista donatorilor este extrem de diversă. De la meseriaşi, de genul lui Ioan Stanciu, zugraf de case, ori Demetriu Bischin, maşinist de tors lână, la reprezentanţii ai Şcolii şi Bisericii, ca Ioan Imbăruş, învăţător, Ioan Tatu, paroh la Ţichindeal ori Ioan Aldea, paroh la Petrilaca, şi până la intelectuali de talia unui Dr. Ioan Dordea, înrudit prin alianţă cu ilustrul nume a vieţii naţionale ardeleneşti, cu familia omului politic român Ilie Măcelariu. În următorul număr al Telegrafului se aduce la cunoştinţa cititorilor că la acelaşi fond Victor şi Eugenia Tordăşianu au mai dăruit următorii: Ioan Petrovici, paroh Amnaş, soţia sa Maria şi copiii lor, Ionel, student jurist la Bucureşti, Alexandru, student gimnazial la Braşov, Elena şi Lucreţia – 1 coroană; Constantin Popovici, paroh Burjuc şi soţia sa Valeria, născută Ghişoiu, aplicând pe băieţii din Burjuc, Constantin Stana la pantofărie şi Longin Bornemissa la mecanică – 1 coroană; Dr. Ioan Şenches, advocat în Făgăraş, soţia sa Luiza, născută Boeru şi copiii lor Aurel, Veturia şi Ionel – 5 coroane; Dr. Ion Dobre, prot[opop] la Deva, fiul său Ionel – 50 bani; P. Manea, paroh Streza-Cârţişoara – 20 bani3. 1

Telegraful Român, Nr. 10, Anul 60, joi, 26 ian/11 febr. 1912, p. 39. Ibidem, Nr. 8, Anul 60, sâmbătă, 21 ian./3 febr. 1912, p. 31. 3 Ibidem, Nr. 10, Anul 60, joi, 26 ian/11 febr. 1912, p. 39. 2

142

De notat faptul că, în acest caz, donatorii majoritari sunt feţele bisericeşti cu familiile lor. Nu ştim pentru ce, spre pildă, un protopop donează 50 bani, dar suntem aproape convinşi că donaţiile sale au fost şi multe şi repetate, motiv pentru care apare aici, la acest fond pentru înzestrarea fetelor sărace al Reuniunii meseriaşilor români sibieni cu o sumă mai modestă. După cum uşor se poate observa, moneda folosită a fost coroana. Pentru a ne lămiri, zăbovim asupra unui articol din acelaşi număr al jurnalului sibian, din care aflăm că Dieta ungară, într-una din şedinţele sale din ianuarie a. c. a votat proiectul de lege privitor la sporirea mijloacelor de circulaţie băneşti. Se vor bate câteva milioane de piese a 1 şi 2 coroane. Unul din paragrafele proiectului de lege, dispune ca industriaşii şi comercianţii din Ungaria se pot folosi în socotelile lor, destinate pentru public, numai de valută în coroane. Cel care calcă această dispoziţie a legii este vinovat de contravenţie şi poate fi pedepsit de judecătoria cercuală cu o amendă până la 200 coroane4. Desigur, din moment ce, în cadrul monarhiei dualiste – în cadrul Austro–Ungariei –, Transilvania făcea parte din Ungaria, legea recent promulgată trebuia adusă la cunoştinţa ardelenilor, iar Telegraful Român şi-a asumat respectiva sarcină. Un alt canal de sponsorizare a fost cel oferit deFondul Dr. Liviu Bran de Lemeny pentru ajutorarea elevelor lipsite de mijloace de la şcoala civilă de fete a Asociaţiunii5. Avem de-a face cu o rudă a lui Ion Bran de Lemeny, din Zărneşti, Doctor în Drept, cel dintâi avocat român din Braşov, unul din organizatorii Adunării românilor în 3/15 mai 1848, pe Câmpul Libertăţii de la Blaj şi din 1861 comite al districtului Făgăraş, apoi deputat în Dieta Transilvaniei de la Sibiu6. Este, credem, nimerit să menţionăm că, la un moment dat, un anunţ destul de succint ne aduce informaţii utile privind statutul de proprietate al cabinetului de avocatură Lemeny. Iată-l: Cancelaria advocaţia a mult regretatului Dr. Liviu de Lemeny a trecut, prin cumpărare, în proprietatea tânărului şi harnicului av. Dr. C. Bucşan din Sibiu7. Chiar dacă respectiva cancelarie advocaţială Lemeny a trecut în proprietatea altcuiva, la Fondul Dr. Liviu Bran de Lemeny pentru ajutorarea elevelor mai lipsite de mijloace de la şcoala civilă de fete a Asociaţiunii, au contribuit – în memoria mult regretatului prof. al şcolii Dr. Ioan Borcia următorii: Elena Petraşcu, directoarea internatului cu 10 coroane şi elevele interne ale şcolii cu 47 coroane, 50 fileri8. La rândul lor, membrii corpului profesoral al Seminarului arhidiecezan "Andrean", în loc de cunună pe sicriul profesorului Dr. Ioan Borcia de la şcoala civilă de fete a "Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român" au contribuit cu suma de 30 de coroane pentru a se cumpăra haine elevilor săraci de la şcoala de aplicaţie a Seminarului, la Sărbătorile Naşterii Domnului (Crăciun). Moartea directorului Dr. Ioan Borcia (desigur, în grafia de azi, Borcea) de la şcoala civilă de fete şi membru al comitetului de conducere al Asociaţiunii a căzut ca un trăznet – ne informează ziarul9 – iar la înmormântare, Dr. V. Bologa a ţinut discursul funebru. Cu distincţie, familiile Borcia şi Siandru răspund – prin intermediul unei note-anunţ din Telegraful – celor care şi-au exprimat condoleanţele prin adânc simţitele noastre mulţumite.// Sibiu, 2 martie 191210. Numele ilustrei familii Babeş este vehiculat în Telegraful Român în legătură cu o donaţie pe care Dr Emil Babeş, avocat din Budapesta, a făcut-o la Fondul Dr. Liviu Bran de Lemeny pentru ajutorarea elevelor mai lipsite de mijloace de la şcoala civilă de fete a Asociaţiunii, donaţia fiind făcută întru amintirea mult regretatului coleg şi prieten, răposatul director Dr. Ioan Borcia. În schimb, la Fondul elevelor absolvente ale Şcolii Asociaţiunii au contribuit cu 10 coroane Maria Baboie, născută Pop, din Braşov, fostă elevă a şcolii, în amintirea mult regretatului profesor al şcoalei, Dr. Ion Borcia11. De remarcat faptul că fruntaşii românilor ardeleni s-au gândit să ofere şanse de perfecţionare tinerilor meseriaşi organizând pentru aceştia un concurs, de felul burselor în străinătate. Concursul urma a se da în faţa unei comisii a cărei president [preşedinte] urma să fie Victor Tordăşianu, iar a cărei notar [secretar] era Ştefan. Mai întâi sunt enumerate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească orice potenţial candidat, iar pentru a le afla şi noi îi lăsăm pe oamenii acelor timpuri – patrioţi, nu doar sponsori – să se exprime în stilul epocii, atât de plastic, atât de concis-europeneşte şi totuşi, atât de duios: subscrisul comitet dă ajutor de cor[oane] 100 acelui tânăr meseriaş care, în scopul înmulţirii şi desăvârşirii cunoştinţelor sale, este hotărât să ia parte la un concurs de specialitate în străinătate. Doritorul de a fi împărtăşit are să dovedească: 1) că a absolvit cel puţin şcoalele primare şi şcoala de ucenici cu un rezultat bun; 2) de la timpul eliberării de calfă [sodal] este mereu în lucru şi dă dovezi de pricepere, hărnicie şi purtare bună; 4

Idem. Ibidem, Nr. 23, Anul 60, marţi, 28 febr./ 12 martie 1912, p. 93. 6 Nistor 2005, passim. 7 Telegraful Român, Nr. 25, Anul 60, sâmbătă, 3/16 martie 1912, p. 101. 8 Ibidem, Nr. 26, Anul 60, marţi, 6/19 martie 1912, p. 105. 9 Ibidem, Nr. 23, Anul 60, marţi, 28 febr./12 martie 1912, p. 92. 10 Ibidem, Nr. 25, Anul 60, sâmbătă, 3/16 martie 1912, p. 101. 11 Ibidem, Nr. 29, Anul 60, marţi, 13/26 martie 1912, p. 117. 5

143

3) este membru al „Reuniunii sodalilor români din Sibiu” şi că prin purtarea precum şi prin munca sa a dus la propăşirea reuniunii. Dacă, din rândurile de mai sus, ne-am lămurit în privinţa condiţiilor, să aflăm, din finalul anunţului, care sunt criteriile de departajare a candidaţilor. Să le „auzim”, în acelaşi limbaj aparent vetust, dar în nici un caz desuet: la acordarea ajutorului vor avea întâietate cei cu şcoale mai multe; cunoscători de mai multe limbi – suntem în 1912: de presupus că era vorba de germană şi maghiară – şi apoi cei care dispun de o sumă oarecare de bani, fie din agoniseală proprie, fie de la părinţi, [precum] şi cei care vor dovedi că sunt primiţi la vre-o şcoală sau curs în străinătate. // Sibiu, 5 februarie 191212. În schimb, la Fondul Episcopul Nicolae Popea pentru masa învăţăceilor săraci al Reuniunii sodalilor români din Sibiu au mai făcut donaţii, în următoarea ordine, un sodal măsar, o văduvă de măcelar, un sodal croitor şi unul faur13. Şcoala este casa chemată să lumineze mintea şi să încălzească inima tinerimii –a firma, la un monet dar, asesorul consistorial Matei Voileanu14. Şcoală fără dascăli nu este de conceput, motiv pentru care am zăbovit asupra unui anunţ privind un concurs pentru ocuparea postului de învăţător la şcoala greco-ortodoxă din Cucerdea–Română, protopresbiteriatul Târnava. Salariul anual de la popor este de 300 cor[oane], ajutor de la stat 700 cor[oane], cu totul 1000 coroane. Desigur, a mai fost vorba şi de unele avantaje materiale precum cuartir liber [pe gratis] în edificiul şcoalei şi un jugăr grădină. Cum învăţătorii acelor timpuri erau priviţi ca factori culturali stimulativi în viaţa comunităţii rurale, în anunţul de concurs era inclusă şi următoarea solicitare: concurenţii… trebuie să se prezinte într-o duminică sau sărbătoare la biserică spre a se cunoaşte cu poporul15. Un alt concurs pentru postul de învăţător priveşte şcoala confesională din protopopiatul Geoagiului, concursul urmând a avea loc la treizeci de zile de la anunţul din Telegraful Român. Se cuvine să subliniem un aspect care poate fi uşor de scăpat din vedere. Ziarul sibian joacă şi rolul unui monitor oficial pentru românimea ortodoxă din Ardeal. Din dorinţa de a înţelege mai bine situaţia – comparativ sau nu cu alte cazuri –, dăm mai jos condiţiile oferite câştigătorului postului respectiv: salariu de 600 coroane, lemne şi grădină în contravaloare de 50 coroane, cvartir la oficiul şcoalei, restul de 400 coroane urmând a fi solicitate de la stat pe baza documentelor16. În schimb, în Săliştea Sibiului – care avea şcoală din 161617 – problemele privind şcoala păreau a fi de altă natură, dar gândite a fi rezolvate tot în folosul obştii, în cel al vlăstarelor româneşti. În faţa comitetului parohial, Dumitru Banciu, din localitate, propune înfiinţarea unei şcoli civile în folosul cel mare economic, cultural şi naţional pentru locuitorii Săliştii, jurului, ba chiar şi pentru cei din depărtări18. În continuare, Dumitru Banciu afirmă, că prin faptul că mărginenii, îndeosebi săliştenii, cunoşteau de zeci de ani şi ştiau să aprecieze însemnătatea învăţăturii în urma ocupaţiei lor neguţătoreşti, atât aici în ţară [în Ardeal], cât şi în România, salarizau pe învăţătorii şcoalelor lor destul de bine pe timpuri, când în alte părţi aceste salarii erau minime sau chiar disparente. Autorul rândurilor afirmă că înainte cu treizeci – patruzeci de ani (suntem, să nu uităm, în 1912), salarii de câte 200 – 400 de florini erau suficiente pentru existenţa unui învăţător la sate şi aceştia nu erau avizaţi să se ocupe şi cu economia câmpului, ca în alte părţi. Cu alte cuvinte, le era dat deci mărginenilor posibilitatea să aleagă de învăţător dintre cei mai harnici teologi şi pedagogi din arhidieceza Sibiului. La final, dorim să ilustrăm rolul mecenaţilor, al marilor donatori în viaţa socială şi, mai ales, culturală a românilor ardeleni. O ştire privind familia Gojdu ne vine cu ocazia anunţului trecerii la cele veşnice a Melaniei Gojdu – scris în text Gozsdu, născută Dumtsa – văduva marelui mecenat şi fondator Emanuil Gojdu. Din numărul ziarului de marţi 18/19 martie 1912 aflăm că Melania Gojdu a decedat joi la Budapesta. Reprezentanţa fundaţiei, întrunită în sesiune ordinară la Budapesta a luat cu respect act despre acest trist eveniment şi şi-a exprimat condoleanţele prin sculare, a depus o cunună pe sicriul decedatei şi a încredinţat cu participarea pe membrii domiciliaţi în Budapesta. Acum decedata Melania Gojdu avea o rentă anuală de 12.000 coroane, plătită de fundaţia care purta numele de familie a soţului ei şi care, de aici încolo, revine fundaţiei19. Bibliografie Grecu 1990 – Victor Grecu (coord.), Săliştea Sibiului străveche vatră românească, Sibiu, 1990. Nistor 2005 – Aurel Nistor, Oameni şi munţi. Evocări din Braşovul secolului XX, Braşov, 2005. Telegraful Român 1912 – Telegraful Român, Sibiu, 1912. 12

Ibidem, Nr. 10, Anul 60, joi, 26 ian/11 febr. 1912, p. 39. Ibidem, Nr. 27, Anul 60, joi, 8/21 martie 1912, p. 109. 14 Ibidem, Nr. 11, Anul 60, sâmbătă, 21 ian./10 febr. 1912, p. 41. 15 Telegraful Român, Nr. 11, Anul 60, sâmbătă, 21 ian./10 febr. 1912, p. 43. 16 Ibidem, Nr. 90, Anul 60, sâmbătă 25 aug./ 7 sept. 1912, p. 372. 17 Grecu 1990 p. 211 Victor Grecu (coord.), Săliştea Sibiului străveche vatră românească, Sibiu, 1990, p. 211. 18 Telegraful Român, Nr. 29, Anul 60, marţi 13/26 martie 1912, p. 116. 19 Telegraful Român, Nr. 26, Anul 60, marţi 6/19 martie 1912, p. 105. 13

144

CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA ACADEMICIANULUI DOCTOR AUREL MOGA Dr. Alexandru Bucur Abstract. Contributions to Academician Doctor Aurel Moga’s biography. Born in a family originating from the village of Mogosa located in the county of Alba and the village of Vestem localized in the county of Sibiu, Aurel Moga will spend his first eighteen years (1903-1921) of life at his birthplace. His mother’s death will affect him but he’ll find the love of his grandparents and his step-mother. Then the family will move to the city of Cluj. There Aurel Moga will begin a career full of achievements by becoming a professor, a well-known doctor, the secretary of Health and the president of the Academy of Medical Science. Cuvinte cheie: Aurel Moga, Victoria Bozdoc, Veştem, Cluj, notar, familia, botez, moarte, doctor, cardiologie. Keywords: Aurel Moga, Victoria Bozdoc, Veştem, Cluj, notary, family, baptism, death, doctor, cardiology.

Personalitate proeminentă a lumii medicale din ţara noastră, cunoscut medic internist şi cardiolog de renume european, Aurel Moga a contribuit la modernizarea învăţământului medical românesc, mai ales după cea de-a doua conflagraţie mondială. Totodată a fost şi un profesor talentat, ,,continuator şi creator de şcoală medicală, savant, exemplu de angajare civică”1. În continuare, ne vom ocupa – în mod special - de o perioadă care nu a fost prea mult studiată şi scoasă în evidenţă (mai ales din lipsa surselor), cea petrecută la Veştem de familia sa. Originile familiei Moga. Despre originea familiei notarului Aurel Moga avem informaţii că ar proveni din localitatea Mogoşa, judeţul Alba, din rândul ei făcând parte şi episcopul Vasile Moga2. Ioan Moga(1813-1877), nepotul episcopului Vasile Moga, (primul episcop român care a locuit la Sibiu, 17741845); hirotonit la 7 martie 1841 de unchiul său, a funcţionat in Vâlcele si ca protopop si asesor consistorial. A fost inspector pentru şcolile confesionale din protopopiat, lider al populaţiei româneşti din zonă - în anii revoluţiei din 1848 şi cei care au urmat - împreună cu protopopul Petru Pop din Breţcu şi protopopul Ioan Petric din Braşov. Preotul Ioan Moga, paroh la Vâlcele, protopop al tractului Hăghig (Hidveghi) a participat la „Sinodul electoral celebrat la Turda” (alegerea lui Andrei Şaguna din 1847) ca vice presbiter la Vâlcele, din Comitatul Alba de Sus. A fost printre enoriaşii săi şi la Adunarea naţională de la Blaj (1848). Din protopopiatul său s-au adunat pentru catedrala din Sibiu – în colecta şaguniană – 169,43 fl. Calităţile sale individuale, intelectuale şi de caracter, ca păstor sufletesc, administrator, diriguitor-birocrat, au fost subliniate de Ana Grama Brescan, într-o lucrare dedicată unor personalităţi transilvane3. Ioan Moga a fost căsătorit cu Maria Popea şi a avut şase copii, născuţi în următoarea ordine: Emilia, Aurel, Maria, Constantin, Elena şi Cornelia. Aurel era tatăl viitorului ministru al sănătăţii şi academician, Aurel Moga. Constantin, a urmat studii juridice la Budapesta apoi, a devenit avocat la Braşov (devenind decanul baroului avocaţilor din oraş), senator în Parlamentul României interbelice şi – o perioadă – primar al municipiului Braşov4. Aurel Moga (28.12.1876-?), născut în Vâlcele (Elöpatak), era notar al comunei Veştem din anul 1901 până în 1920, înainte fiind notar stagiar în comuna Sadu, judeţul Sibiu. A decedat la Cluj, fiind înmormântat tot acolo5. Rădăcinile veştemene. Mama lui, Victoria Bozdoc, s-a născut în localitatea Veştem6 la data de 03.08.18867, părinţii fiind Ioan Bozdoc (08.11.1863-02.11.1914) şi Elena Muntean (1859-11.10.1931). Părinţii mamei erau destul de înstăriţi, fiind a doua familie de comercianţi consemnată în documentele veştemene de secol XIX. Totodată, actele parohiale de început secol XX îl specifică pe tatăl Victoriei ca fiind ,,proprietariu, comerciant şi curator”8. Familia Bozdoc este atestată documentar în localitatea Veştem din 1793, fiind naturalizată aici după militarizarea localitaţii (1766), dând acesteia mai multe personalităţi de importanţă locală (grăniceri, primari, medici etc.)9.

Marin 1996, p. 15. Ibidem, p. 16. 3 Grama 2007, p. 135-139 şi 156. 4 Marin 1996, op. cit., p. 16 5 APS I 1895-1906, 18.05.1902; Marian 1996, op. cit, p. 17; 6 Fiind eronat specificată în Marian 1996, p. 17 ca: ,,… născută Bozdog, fiica unor ţărani înstăriţi din Poiana Sibiului”. Este adevărat că numele de familie respectiv este rar în zonă, fiind întâlnit şi în Poiana Sibiului, dar chiar membri familiei Victoriei se semnau Bosdocu sau Bozdocu fiind originari din Veştem. Vezi: APS C 1895-1906, f. 189 şi Bucur 2010 a, p. 148. 7 APS C 1895-1906, f. 189. 8 ABV V, botezaţi, f. 8, poz. 23, 28.04.1905 şi f. 11, poz. 8, 17.04.1906; Idem, morţi, f. 38, poz. 34, 02.11.1914; ABV VII, f. 69, poz. 18, 13.10.1936; Bucur 2010 a, p. 149. 9 Idem, p. 148-155. 2

145

Căsătoria şi activitatea de la Veştem. Mariajul Victoriei Bozdoc cu Aurel Moga s-a realizat la data de 14 octombrie 1902, la Veştem, naş fiind învăţătorul Doican Nicolae iar martor Bozdoc Gheorghe10. După peste un an de la căsătorie, li s-a născut un băiat, la data de 1 noiembrie 1903, care va fi botezat Aurel şi ortodox (FOTO 1)– ca şi tatăl său - la biserica din Veştem, greco-catolică, de preotul Ioan Papiu11. La data de 17 aprilie 190612 se va naşte Valeria, care va deveni profesoară de latină şi greacă, activând la Cluj. Aceasta va fi botezată în 20 aprilie, de către preotul Ioan Papiu, naşi fiind părinţii Victoriei (,,Ioan G. Bosdocu cu Elena născ. Muntean”)13. În anul 1908, mama lui Aurică Moga se îmbolnăveşte de pneumonie şi moare la data de 1 februarie, fiind înmormântată la 3 februarie în ,,cimiteriul comunal Veştem” de preotul local Ioan Papiu şi de potopopul greco catolic al Sibiului, Nicolae Togan (FOTO 2 A, B)14, lăsând doi orfani (Aurel, 4 ani şi 3 luni; Valeria, 1 an şi 11 luni)15. Aurel junior şi Valeria vor rămâne în grija bunicilor veştemeni care le vor oferi îngrijire, educaţie şi dragoste, împreună cu tatăl lor. Notarul Moga se va recăsători, la scurt timp, cu o Valeria Tatu. Aceasta era originară din Hunedoara şi s-a dovedit o femeie cu suflet mare, fiind o adevărată mamă şi având grijă şi de copiii acestuia din prima căsătorie. Din această a doua căsătorie au rezultat încă doi copii, Ermil (Ermiliu-Constantin) şi Eleonora (primul ajungând avocat, apoi procuror şef la Braşov; cel de-al doilea, secretar la Direcţia uzinei electrice Cluj). Ermil s-a născut la 1 decembrie 1912, având ca moaşă pe Eva Muntean, fiind botezat ,,din necesitate” la 5 decembrie, de acelaşi Ioan Papiu, la Veştem16. În 11 noiembrie 1918, notarul Aurel Moga a fost ales membru în sfatul poporului din Veştem, fiind al doilea semnatar al documentului Hotărârea noastră, prin care veştemenii (211 persoane) îşi exprimau adeziunea pentru unirea Transilvaniei cu România17. Primul document semnat de notarul Aurel Moga (dintre cele care s-au mai păstrat în arhivele locale) este unul din 18.03.1902 iar ultimul poartă data de 24.02.192018. În perioada cât a activat în localitate, familia Moga a participat – ca naşi – la câteva botezuri şi cununii. Le vom enumera (pe cele descoperite în documentele care au supravieţuit timpului), în ordine cronologică, începând cu botezurile. Primul botez la care au năşit Aurel Moga şi Victoria Bozdoc a avut loc la data de 12 mai 1907, la Victoria Bucur (fiica lui Alexandru Bucur şi Iustina Slăvescu, străbunicii paterni ai autorului)19. Al doilea botez a avut loc la 27.06.1909, la Ana, fiica aceloraşi ,,economi”, de data aceasta, Aurel Moga fiind însoţit de Valeria Tatu20. Apoi, doar soţia Valeria n. Tatu, va boteza gemenii Gheorghe şi Victor Mustaţă, copiii lui Gheorghe N. Mustaţă şi Maria Mărginean, la data de 17 februarie 191421. Urmează botezul Anei Mustaţă, fiica anteriorilor, botezată de amândoi soţii, în 4 iunie 191622. Ultimul botezat va fi Liviu Stoia (cel care va cădea eroic pe câmpul de onoare, în cel de-al doilea război mondial, având gradul de sublocotenent), fiul lui Teodor Stoia, învăţător şi director al şcolii din localitate, şi al Mariei Milea23. Familia Moga va participa, ca naşi, la următoarele cununii: - în 23 octombrie 1904, a directorului şcolii grănicereşti din localitate, Teodor Irimie Stoia, cu învăţătoarea Rosalia Aranyosi (Arieşanu)24; - în 5 februarie 1911, la Alexandru Bozdoc (vărul primei soţii) cu Gheorghina Baciu25. Dar, să continuăm cu prezentarea lui Aurel junior. Din sursele studiate, am reuşit doar să aflăm că a urmat şcoala elementară, apoi a studiat la Liceul din Sibiu care, după unire, va purta numele lui Gheorghe Lazăr. Nereuşind să descoperim documente referitoare la parcurgerea cursurilor elementare cât şi la locul unde au fost urmate, considerăm în mod logic şi de bun simţ faptul că acestea au fost urmate la şcoala grănicerească din Veştem, unde au predat la 10

APS C 1895-1906, f. 189. APS B 1895-1906, f. 451, poz. 41; Bucur 2010, p. 268. 12 Greşit trecută de Marin 1996, p. 17, ca fiind născută în 1905. 13 ABV V, botezaţi, f. 11, poz. 8, 20.04.1906; Marin 1996, p. 17. 14 ABV V, morţi, f. 12, poz. 2, 03.02.1908; ACB, fotografii contemporane momentului, realizate în atelierul lui Wilhelm Auerlich, Hermannstadt, Heltauergasse, 53; Bucur 2010, p. 149. 15 Eronat specificate de Marin 1996, p. 17 (,,soţia lui – Aurel Moga, notarul N.A. – a murit de tânără, când Aurel avea 6 ani, iar sora Valeria 4 ani”). 16 ABV V, botezaţi, f. 49, poz. 64, 05.12.1912; Marin 1996, p. 17. 17 Popescu coord 1989, p. 192 şi 273; Bucur 2010 a, p. 21 şi 246. 18 APS, loc. cit.; ABV 1920, nr. 178/1920. 19 ABV V, botezaţi, f. 49, poz., f. , poz. , ; Bucur 2010 a, p. 158. 20 ABV V, bot, f. , poz. , . 21 Idem, f. 57, poz. 4 şi 5, 17.02.1914. 22 Ibidem, f. 72, poz. 15, 04.06.1916 23 Ibidem, f. 78, poz. 16, 01.11.1918 24 Ibidem, cununaţi, f. 1, poz. 9, 23.10.1904; Bucur 2010 a, p. 131 şi 290. 25 ABV V, cununaţi, f. 9, poz. 2, 05.02.1911 11

146

vremea respectivă dascăli bine pregătiţi (Doican Nicolae, Stoia Irimie Teodor, Rozalia Arieşanu-Stoia, Teodor G. Stoia)26. Pentru a prezenta un moment din copilăria lui Aurel Moga junior vom reproduce din amintirile dr. Sanda IancuDoboşi: ,,Sfârşit de mai. Nu intrasem încă în luna lui cireşar, dar unii cireşi cu expunere sudică şi microclimat favorabil îşi roşiseră o parte din povara de fructe. Copiii atâta au aşteptat ca să-şi umple buzunarele şi apoi gurile cu delicioasele cireşe. Aşa se face că sora Valeria a venit acasă cu un pumn de cireşe primite de la o prietenă. Fratele Aurică, intuieşte repede deliciul şi cere să-i dea şi lui. - Da, zice sora, dar numai patru… - Să facem o înţelegere, propune fratele: îmi dai patru cireşe pe care le mănânc, apoi mă aşez la o distanţă de 2-3 metri şi tu-mi arunci către faţă câte o cireaşă, pe care dacă o prind cu gura o mănânc, pe celelalte neprinse de mine le iei tu, le speli şi le mănânci. Fata a fost de accord şi a început să arunce cireşele către faţa lui Aurică pe care acesta le prindea cu gura dovedind o mare dexteritate. Mai târziu i-a reproşat: Ţi-aminteşti când mi-ai mâncat cireşele?”27. Despre perioada 1913-1921, documentele de arhivă ne arată că tânărul Aurică Moga a fost un elev sîrguincios, obţinând la cursurile liceale rezultate meritorii (FOTO 3). În ultimul an de studii, la rubrica Progresul în studii şi purtarea, era notat Foarte bine, bună. Printre colegii săi, mai mari sau mai mici ca vârstă, se numărau şi următorii consăteni: Dorobanţ Arsenie (sublocotenent, căzut eroic la datorie, pe frontul din Italia, la Toronto, în 31.10.1918), Muntean Alexandru (colonel, comandantul Regimentului 90 Infanterie din Sibiu în 1944-1945), Oana Alexandru (colonel, medic), Oana Traian (fratele anteriorului, chestor la poliţia din Timişoara), Milea Nicolae (medic la Cluj), Bozdoc Ioan (administrator al Orfelinatului din Orlat), Haşegan Ioan (învăţător, profesor apoi director al Şcolii generale din localitate), Spornic Titus (fiul notarului localităţii – anterior lui Moga - Spornic Ieronim, stabilit în Mohu), Mărginean Gheorghe dar şi alţi fii ai unor personalităţi sibiene: Decei Ioan, Decei Aurel, Bologa Octavian, Florian Aurel, Smigelschi Octavian etc.28. Evoluţia ulterioară. După terminarea liceului şi mutarea familiei în Cluj, pentru Aurel Moga va urma o carieră impresionantă, plină de realizări şi o ascensiune spectaculoasă. Vom enumera, pe scurt, evoluţia acestuia: - 1921-1926, student al Facultăţii de medicină din Cluj; - 1927, îşi ia doctoratul în medicină şi chirurgie; - 1936, o cunoaşte pe Emanuela Crăescu, profesoară, cu care se va căsători în anul următor; - 1939, numit şef lucrări la Clinica Medicală II din Cluj; - 1944, conferenţiar universitar la clinică; - 1948, profesor universitar la Clinica Medicală I din Cluj - 1949, decan al Facultăţii de Medicină Cluj; - 1950, ales rector al IMF Cluj; - 1966-1969, ministru al sănătăţii; - 1966-1975, profesor la catedra de cardiologie a IMF Bucureşti; - 1969-1977, preşedinte (primul) al Academiei de Ştiinţe Medicale din R. S. România; - 1977, la data de 19 august, pleca, pe drumul fără întoarcere, cel care a studiat şi a tratat mii de bolnavi cu cardiopatie – culmea – răpus de un infarct miocardic. A fost înmormântat în 21 august, în cimitirul Sfânta Vineri din capitală29. Concluzii: - stabilit la Veştem, activând ca notar (1901-1920), Aurel Moga senior s-a integrat în viaţa comunităţii, dedicându-se funcţiei şi românilor, căsătorindu-se cu localnica Victoria Bozdoc; - tânărul Aurică Moga, primul născut al familiei, a avut o copilărie fericită la Veştem, perioada petrecută în localitate şi educaţia primită acolo având urmări benefice asupra dezvoltării şi evoluţiei personalităţii sale; - decesul timpuriu al mamei este compensat de dragostea bunicilor materni apoi de a doua soţie a lui Moga senior; - urmează cursurile Liceului ,,Gheorghe Lazăr” din Sibiu (instituţie de prestigiu) alături de alţi consăteni şi tineri valoroşi, unde obţine rezultate meritorii; - mutarea familiei la Cluj îi favorizează evoluţia dar şi creează posibilitatea de îndepărtare şi uitare a locului de naştere;

Marin 1996, p. 17; Bucur 2010 b, p. 262-266. Marin 1996, p. 18. 28 ANSB, LGL, 1913-1921, C. 306 M-313 M, 8 şi 9; Bucur 2010 a, p. 153, 191, 216, 243 şi 262. 29 Marin 1966, p. 12-13; Scânteia 1977, p. 5; Cucuianu, Brudaşcă 2008, p. 7-18. 27

147

- este de neânţeles şi dureros faptul că, odată mutată la Cluj, familia Moga a rupt legăturile cu localitatea Veştem, doar copiii lui Aurică fiind cei care au reânnodat relaţiile cu rudele din localitatea unde s-a născut celebrul lor tată. Bibliografie ABV V – Arhiva Bisericii ortodoxe Veştem, Protocolul botezaţilor, cununaţilor şi morţilor, 1904-1921, tom V. ABV VII – Arhiva Bisericii ortodoxe Veştem, Protocolul morţilor, 1922-1973, tom VII. ABV 1920 – Arhiva Bisericii ortodoxe Veştem, Acte oficiale, inv. 535, Extras din procesele verbale ale consiliului comunal din 24 febr. 1920, nr. 178/1920. ACB – Arhiva Ciungu-Bozdoc. ANSB LGL 1913-1921 – Arhivele Naţionale, Direcţia judeţeană Sibiu, Fondul Liceul Gheorghe Lazăr, cataloage, 1913-1921, cotele 306 M-313 M, 8 şi 9APS I 1900-1920 – Arhiva primăriei Şelimbăr, Acte 1900-1920. APS C 1895-1906 – Arhiva primăriei Şelimbăr, Registrul stării civile, căsătoriţi, 1895-1906. APS N 1895-1906 – Arhiva primăriei Şelimbăr, Registrul stării civile, născuţi, 1895-1906. Bucur 2010 a – Al. Bucur, Veştem. Antroponimie şi zoonimie, Sibiu, 2010. Bucur 2010 b – Al. Bucur, Şcolile grănicereşti de pe teritoriul fostului regiment de la Orlat (1871-1921), Sibiu, 2010. Cucuianu, Brudaşcă 2008 - M. Cucuianu, Ioana Brudaşcă, Contribuţii ale medicinei clujene la studiul unor mecanisme implicate în patogeneza sindromului metabolic, în Clujul Medical, Cluj-Napoca, 1, Vol. LXXXI, 2008, p. 7-16. Grama 2007 – A. Grama Brescan, Români sudtransilvăneni în secolul al XIX-lea. Judeţul Covasna. Contribuţii documentare, 2007. Marin 1996 – F. Marin, Vieţi dedicate omului. Personalităţi medicale clujene. Aurel Moga, Vol. V, Cluj-Napoca, 1996. Popescu coord. 1989 – I. Popescu-Puţuri (coord.), 1918 la români. Documentele unirii. Unirea Transilvaniei cu România. 1 Decembrie 1918, vol. IX, Bucureşti, 1989. Scânteia 1977 – Necrolog în Scânteia, anul XLVII, nr. 10.887/20.08.1977, p. 5.

148

FOTO 1. Actul de naĹ&#x;tere a lui Aurel Moga (APS N 1896-1906)

149

B FOTO 2. Aspecte de la decesul mamei lui Aurel Moga, Victoria n. Bozdoc, 03.02.1908 (ACB)

150

FOTO 3. Filă a catalogului de la Liceul ,,Gheorghe Lazăr” Sibiu, cu rezultatele la învăţătură ale lui Aurel Moga, în anul şcolar 1914-1915 (ANSB LGL 1913-1921, 307 M)

151

O ANIVERSARE RATATĂ: APRILIE 1916 – 100 DE ANI DE LA NAŞTEREA COLONELULUI DAVID URS BARON DE MARGINA Dr. Alexandru Bucur Mihaela Cristea Dr. Sorin Cristea Abstract. A missed anniversary: April of 1916 – 100 years from the born of Colonel David Urs baron of Margina. In April 1916 Astra didn’t manage to celebrate the fulfillment of one hundred years from born of David Urs of Margina because of the entering of Romania in the First World War. The speech prepared by Victor Lazar remained unread. The content of this speech was used for creating a Biography of David Urs which was published in two editions. The contents of this biography refers to the military career of David Urs but mostly it refers to the activity during the time he was the president of the Border School Fund. Cuvinte cheie: David Urs, ASTRA, Victor Lazăr, Lissa, aniversare, cuvântare, biografie, carieră militară, şcoală grănicerească Keywords: David Urs, ASTRA, Victor Lazăr, Lissa, anniversary, speech, biography, military career, border school

Despre celebrul David Urs s-a scris destul de puţin faţă de cât era necesar pentru a se scoate în evidenţă personalitatea marcantă a acestuia. După o viaţă îndelungată şi plină de realizări deosebite, atât în cariera militară cât şi pe tărâm cultural şi educaţional, se stinge din viaţă în Sibiu, la data de 10 septembrie 1897, fiind înmormântat în cimitirul ,,Bisericii dintre brazi” alături de personalităţi de vază ale românilor ardeleni. La împlinirea a 100 de ani de la naşterea sa, ASTRA a încercat să sărbătorească centenarul acestui brav şi destoinic român. Pentru acel eveniment, Victor Lazăr (unul dintre biografii săi) a pregătit o cuvântare care, din nefericire, nu a mai putut fi rostită. Respectivul material a fost conceput, iniţial, pe ciorne, în număr de 12 file format A 5. Apoi, după rectificările şi completările de rigoare, materialul a fost transcris în forma finală pe format A 4, pe faţa a 15 coli1. Prima intenţie de a se sărbători cu fast centenarul naşterii baronului Urs a fost publicată de ASTRA la jumătatea anului 1916: ,,În amintirea baronului David Urs de Margina. Împlinindu-se în 1 Aprilie a.c. o sută de ani dela naşterea răposatului colonel David Urs baron de Margina, eroul dela Lissa, fost multă vreme, ca pensionar, preşedinte al Comitetului administrativ al Fondului grăniţăresc al fostului Regiment I ardelean român de graniţă, şi membru al Comitetului central al <<Asociaţiunii>>, conducerea însoţirei noastre culturale a hotărât să serbeze această însemnată aniversare printr'o festivitate cu prilejul căreia să se inaugureze şi portretul nemuritorului bărbat, pregătit pentru <<Asociaţiune>> prin munificenţa Vener. Consistor arhiepiscopesc din Blaj. În vederea împrejurărilor actuale această festivitate se va ţinea la proxima adunare generală a <<Asociaţiunii>>”2. Avem convingerea că respectivul portret a fost donat de Consistoriul din Blaj, fiind nominalizat la capitolul ,,DIN VIEAŢA ASOCIAŢIUNII, Muzeul Asociaţiunii, 3. Galeria de portrete. Donaţii3”. Redăm, în continuare, fragmentul din ,,Raportul general al ASTREI pentru anul 1915”, în care se specifica hotărârea comitetului de a serba festiv aniversarea: ,,În amintirea baronului David Urs de Margina, de la a cărui naştere la 1 Aprilie 1915 (!?) s'a împlinit o sută de ani, comitetul, - în considerarea meritelor nepieritoare ale acestui bărbat care o serie îndelungată de ani a stat în strânsă legătură şi cu <<Asociaţiunea>>, ca membru al comitetului ei central, - a hotărât, să serbeze această însemnată aniversare printr'o festivitate, cu prilejul căreia să se inaugureze şi portretul nemuritorului bărbat, pregătit pentru <<Asociaţiune>> prin munificenţa Vener. Consistor arhiepiscopesc din Blaj. În vederea împrejurărilor actuale această festivitate se va ţinea la proxima adunare generală a <<Asociaţiunii>>”4. Din cauza primului război mondial, în principal datorită angrenării României în conflict, nu a mai fost posibilă realizarea respectivei activităţi, ASTRA fiind angrenată în alte activităţi, o parte din membrii săi fiind luaţi la oaste, luptând pe diversele fronturi ale imperiului. Cuvântarea pregătită de Victor Lazăr, fost învăţător la şcoala grănicerească din Jina (1888-1893)5, a servit ca bază în editarea unei biografii (prima scrisă de un român) dedicată celui care a condus şcolile grănicereşti din 1871 până în 1897. Prima ediţie, apărută mai întâi la Bucureşti în anul 1917, va fi urmată de o alta, apărută la Sibiu în 19236. Conţinutul celor două monografii dezvoltă ideile principale din cuprinsul cuvântării pregătită pentru aniversarea din anul 1916, cu revizuirile şi completările de rigoare. Bineânţeles că autorul a dezvoltat pe larg (atât cât i-au permis datele deţinute la acel moment) aspectele vieţii şi realizărilor baronului, axându-se mai mult pe activitatea acestuia de 1

AAB 1916. Transilvania 1-6/1916, p. 76. 3 Idem, p. 79. 4 Ibidem 7-12/1916, p. 108. 5 AAB 1916; O biografie a a cestuia a se vedea în: Bucur, Lupea 2002, p. 81-93; Bucur 2010, p. 187-193. 6 Lazăr 1917; Lazăr 1923. 2

152

dezvoltare a şcolilor grănicereşti şi, mai puţin, pe cariera militară a lui David Urs. A avut ca bază de plecare o altă monografie (prima de acest fel dedicată lui David Urs), a lui Fraz (Francisc) Rieger, colonel în armata imperială7. Colonelul Franz Rieger a dezvoltat problemele referitoare la activitatea lui Urs din perioada carierei militare, într-un mod excepţional, mai ales pentru faptul că autorul era ofiţer austriac şi a scos în relief aptitudinile şi vitejia unui ofiţer român!!! Inserăm o scurtă caracterizare a lui David Urs, extrasă din biografia realizată de colonelul austriac: ,,Un om serios, strict în serviciu, era un afabil şi plăcut filantrop şi prieten al conaţionalilor săi în viaţa socială. El dăruia pe copiii cei mai sârguitori, ajuta pe părinţii sau familiile celor mai lipsiţi, chema pe cei mai de-aproape în casa sa, pe cei mai îndepărtaţi la masa sa, oriunde i-ar fi întâlnit… Dar şi la toate celelalte lucrări culturale ale poporului său el lua parte activă cu sfatul său cu fapta şi, contribuind astfel cu mica sa avere la toate fundaţiunile, promova după puteri şi ridica bunăstarea sa şi a conaţionalilor săi”8. Pentru a reliefa cauzele care au dus la ratarea aniversării, reproducem un fragment din a doua biografie, realizată de Victor Lazăr, care face lumină în acest caz: ,,Era în 1916, când cei ce i-au cunoscut şi preţuit munca pentru binele neamului, se pregăteau să serbeze amintirea împlinirii celor o sută de ani de la naşterea acestui vrednic Român. Puţin s-a putut face atunci, căci războiul uriaş era în toi, iar fraţii din vechiul Regat se pregăteau pentru lupta cea mare a dezrobirii neamului românesc de sub jugul străin. Nouă nu ne este însă iertat să ne mulţumim cu puţinul ce s-a putut face atunci. Pilda vieţii lui David Urs este prea înălţătoare şi prea îndemnătoare la săvârşirea de fapte bune pentru binele neamului, pentru ca să nu o punem în faţa întreg neamului nostru”9. Pentru a arăta o parte din activitatea, mai ales militară, colonelului Urs vom implementa câteva citate (unele reprezentând caracterizările inamicilor) nepărtinitoare, măgulitoare şi înălţătoare. În timpul luptelor de la Lissa, deputatul Boggio, aflat pe o navă italiană care a atacat insula şi a sfârşit scufundată, nota în jurnalul său: ,,Miercuri 18 (iulie 1866 – N.A.) … ora 6 seara. Lupta dură 7 ore, corabia noastră dădu 1300 focuri. Comandantul austriac se apără cu un curaj admirabil… Pe la ora 3 sări în aer o magazie de pulbere şi la ora 4 am distrus fortul 3. Noi eram deja siguri de victorie, când auzirăm că atacul celorlalte două grupuri n-a reuşit. 19 iulie 1866… La 11½ ore începu atacul şi dură până la 7½ seara. Către ora 2 sări în aer o magazie de pulbere a inamicului, jumătate de oră mai târziu o a doua şi cu aceasta restul fortului şi pavilionul… Curajul şi entuziasmul austriecilor nu se poate descrie… Ei fură demni de admirat. De patru ori se întoarseră ei spre retragere, dar iar se adunară din nou şi ripostau focul. Şi când noi le lăsam numai câte o minută timp, ei se reântorceau iar înapoi (sic!) în baterii… Focurile austriecilor erau ochite admirabil de bine. Obuzele lor făceau sărituri infernale în partea dinapoi a corăbiei”10. Este demn de scos în evidenţă faptul că Urs a reuşit, în scurt timp, să-şi impună autoritatea în rândul subordonaţilor de pe insula Lissa, cu toate că nu le era comandant decât de aproape două luni (numit la data de 20.04.1866), în scurt timp reuşind să repare fortificaţiile din insulă şi să formeze un colectiv de luptători apreciat chiar şi de inamic! Despre dispariţia acestuia, Victor Lazăr consemnează: ,,La 10 septembrie 1897, omul acesta plin de energie, putere şi dor de muncă, atât de serios şi aspru, mai ales faţă de sine, dar de o bunătate mare faţă de toţi cei conştiincioşi şi necăjiţi, a închis ochii pentru totdeauna. Un cortegiu uriaş de Români, sute de elevi de la şcoli grănicereşti l-au petrecut la locul de veci… Averea lui de 50.000 florini (peste o sută de mii de lei) o lasă Capitoliului metropolitan din Blaj pentru burse pe seama copiilor de grăniceri din fostul regiment român I-iu de graniţă. În veci amintirea lui!”11. Considerăm o datorie de onoare, aceea de a sublinia că ASTRA din zilele noastre omagiază, an de an, pe bravul ofiţer şi luminatul luptător cultural, depunând coroane de flori la mormântul acestuia. Este de neânţeles - şi totodată jignitor şi revoltător – faptul că, în perioada actuală există încă persoane care doresc să scrie fapte istorice despre colonelul David Urs, dar nu cunosc datele exacte ale vieţii şi activităţii acestuia (cu toate că s-a publicat suficient pentru a le face cunoscute). Şi totuşi, se încumetă să emită materiale ce conţin erori grave, fără a le fi jenă. Ne permitem să dăm câteva exemple: - pe internet, la ,,Enciclopedia României - o enciclopedie online 100% românească”, se specifică: ,,Anul: 1815. Naşteri: 1 aprilie: David Urs de Margina - baron, comandant al Regimentului 1 Orlat nr. 16 Grăniceri Români”12. 7

Rieger, 1898. Idem, p. 55. 9 Apud Lazăr 1923, p. 3-4. 10 Idem, p. 43-46. 11 Ibidem, p. 30. 12 http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Anul:1815. 8

153

Avem două erori: prima referitoare la anul naşterii – care, în realitate, este 1816, iar cea de-a doua privind funcţia specificată. David Urs nu a fost niciodată comandantul Regimentului 1 grăniceresc român de la Orlat (menţionăm că respectivul regiment a fost desfiinţat la 1 aprilie 1851, dată la care Urs împlinea 35 de ani, avea gradul de căpitan clasa 1 şi îşi desfăşura activitatea în Regimentul de infanterie nr. 34 din actualul oraş Kosice din Slovacia – pe atunci numit Kasschau)13; - tot pe internet găsim, spre ruşinea celor care au conceput rezumatul, la DAVID URS DE MARGINE - 10 MARI SIBIENI 10 mari sibieni, oamenii sibiului de unde vom reda câteva fragmente: ,,În 1841 devine sublocotenent, crescând până la a fi adjunctul comandantului regimentului de grăniceri de la Racoviţa” (de menţionat că Racoviţa era sediul Companiei a VII-a; Urs va conduce compania în perioada 1848-49)14. ,,De aici este mutat la Kosice, unde este avansat la gradul de maior.” Foarte interesant !!! Ce evoluţie spectaculoasă, încă nu s-a pomenit o avansare, chiar şi la excepţional, de la sublocotenent la maior între ofiţerii români din Imperiul Habsburgic (doar la Alexandru Ioan Cuza, în 1856, în condiţii speciale şi în altă zonă geografică). ,, Revine în Transilvania, ca vicecolonel, la conducerea garnizoanei din Deva. Aici devine colonel şi comandant al companiei. Participă la Războiul Austro – Prusac, câştigând bătălia de la Lissa.” La Deva a fost numit comandant al Regimentului de infanterie nr. 64 (16 iunie 1863), nu al companiei. Altfel era nevoie de o degradare, nu o avansare în grad (colonel, la data de 29 octombrie 1863). Bătălia de la Lissa a fost, preponderent, una navală. David Urs a condus apărarea insulei şi garnizoanei Lissa, blocând înaintarea flotei italiene care a fost învinsă de cea austriacă15. ,,Reorganizează regimentele de grăniceri din Transilvania, un element cheie fiind şcolile acestor companii.” Ar fi fost excepţional ca românul Urs să poată interveni în evoluţia regimentelor grănicereşti dar, din nefericire, aşa cum am arătat mai sus, acestea au fost desfiinţate în 1851 când viitorul colonel era doar căpitan şi deţinea o funcţie prea puţin importantă. Despre şcoli, putem spune că, începând cu anul 1871 şi până la deces, acest mare bărbat, devotat neamului său, a condus activitatea din cele 21 de instituţii şcolare aflate sub directa sa supraveghere16. ,, În 1916, ASTRA va comemora centenarul naşterii sale.” Această remarcă este foarte tare !! Referitor la cest lucru, tocmai s-a prezentat situaţia de atunci, mai sus. În încheiere, dorim să ne prezentăm concluziile, care pot fi enumerate astfel: - este demn de remarcat faptul că ASTRA şi-a propus să realizeze omagierea a 100 de ani de la naşterea lui David Urs, prin acest lucru realizând recunoaşterea meritelor acestuia, atât în mediul militar cât şi cultural şi social; - nereuşita aniversare s-a datorat, în special, faptului că războiul nu a mai permis punerea în practică a planului; - cuvântarea pregătită de Victor Lazăr a servit acestuia pentru elaborarea şi editarea biografiei deosebitului militar, organizator şi conducător neobosit al Şcolilor grănicereşti, care a fost David Urs; - posteritatea ar trebui să-l omagieze, cât mai des cu putinţă iar, locuitorii din teritoriul fostului Regiment grăniceresc de la Orlat să-şi amintească de eforturile lui Urs necesare implementării învăţământului privat în zonele locuite de urmaşii grănicerilor cât şi de importantele realizări ale acestuia în domeniul învăţământului românesc. Bibliografie AAB 1916 – Arhiva Alexandru Bucur, document în ciornă şi în formă finală, intitulat O sută de ani dela naşterea colonelului David baron Urs de Margina. 1 Aprilie 1816-1 Aprilie 1916. Bucur, Lupea 2002 – Al. Bucur şi C. Lupea, Ofiţerii români din Regimentul 1 grăniceresc român de la Orlat, Sibiu, 2002. Bucur 2010 – Al. Bucur, Şcolile grănicereşti de pe teritoriul fostului regiment de la Orlat (1871-1921), Sibiu, 2010. Cocan 2006 – C. Cocan, Şcolile grănicereşti conduse de David Urs: un moment de istorie naţională, Braşov, 2006. Lazăr 1917 – V. Lazăr, David Urs de Mărgineni, Bucureşti, 1917. Lazăr 1923 – V. Lazăr, David Urs de Mărgineni, Sibiu, 1923. Lupea 1995 – C. Lupea - Racovița, monografia unei străvechi aşezări sibiene, Sibiu, 1995. Militär 1851 – Militär-Schematismus für 1851, Wien. Părean, Părean 2010 – I. Părean şi R. Părean, David Urs de Margina Un mare român pe nedrept uitat, Ediţia a II-a, Sibiu, 2010. Rieger 1898 – F. Rieger, Oberst David Baron Urs de Margina bei Solferino unda uf Lissa, Hermannstadt, 1898;. Idem, Colonel DAVID baron URS de MARGINA la Solferino şi la Lissa, Braşov, 1898. Transilvania 1-6/1916 – Transilvania, anul XLVII, nr. 1-6/01.07.1916, Sibiu. Transilvania 7-12/1916 – Transilvania, anul XLVII, nr. 7-12/01.12.1916, Sibiu. 13

Militär 1851, p. 184; Bucur, Lupea, p. 83; Părean, Părean, p. 26. Lupea 1995, p. 32. 15 Bucur, Lupea, p. 84-85. 16 Cocan 2006, passim; Bucur 2010, passim. Autorul a adresat celor care au întocmit respectivul material, un mesj cu corecturile necesare. Vezi http://www.razvanpop.ro/blog/2010/07/07/david-urs-de-margine-10-mari-sibieni/ 14

154

FOTO 1. Filele 9 şi 10 din ciornă (AAB)

FOTO 2. Prima filă a discursului pregătit de Victor Lazăr (AAB)

155

ASPECTE ALE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI HUNEDOREAN REFLECTATE ÎN GAZETA HUNEDOAREI (SEPT. 1925-OCT. 1935) Dr. Gherghina Boda Abstract: The education of Hunedoara county in interwar period known a quantitative and qualitative development who got to a relative modernization but it kept many drawbacks. The Romanian teachers's situation were very difficult, the politicians not helped the education and the culture, economic situation were poor and a excessive politicization. Keywords: education, interwar, school, teacher, politics.

Ziarul Gazeta Hunedoarei a apărut săptămânal la Deva între anii 1922-1935, ca „organ independent cultural, social şi de informaţii”. La apariţie se numea Gazeta Inidoarei. Pentru scurt timp a fuzionat cu Solia Dreptăţii. În perioada 1925-1935, director al ziarului a fost profesorul Ioan Mihu, redactori fiind G. Ghinea până în 1930, urmat de I. Demea. Prin intermediul cuvântului scris, ziarul a încercat să-şi aducă aportul al consolidarea vieţii publice, să încurajeze dezvoltarea economică prin muncă, dezvoltarea socială şi culturală a comunităţii locale. Deşi s-a declarat independent de problemele politice, ca şi alte cotidiene ale timpului, nu a putut face abstracţie de acestea şi nu a putut rămâne în afara lor. Programul declarat al ziarului era pornit dintr-un „ideal înnăscut şi firesc nouă, idealul muncii dezinteresate pentru întărirea, înflorirea şi fericirea neamului”1. În numărul 25 din 1935, ziarul făcea anunţul că va fi sistată tipărirea din pricina greutăţilor financiare. Între 1841-1943 apare seria nouă, cu subtitlul Organ de înfrăţire românească, care, cu numărul 2 devine Organ independent de unire, acţiune şi înfrăţire românească. Acesta susţinea interesele ţărănimii şi scria despre durerile şi problemele acesteia. De asemenea, acorda spaţii largi problemelor cultural-artistice. După 1943 a apărut în publicaţia Astra Hunedoarei. Un loc aparte în spaţiul ziarului au ocupat problemele învăţământului românesc, în general, cele hunedorene, în special. Istoria învăţământului din Transilvania a avut anumite particularităţi faţă de cel din România, ceea ce a devenit deosebit de vizibil după Marea Unire din 1918. O particularitatea era funcţionarea şcolilor în anumite condiţii, funcţie de cine le înfiinţase şi le întreţinea, de aceea putem vorbi de şcoli de stat, comunale, confesionale, minoritare şi particulare2. Existau grădinile de copii, învăţământul primar, şcolile de repetiţie (completare a cursului primar în care elevii primeau o îndrumare practică generală sau cunoştinţe industriale, comerciale sau economice), învăţământul secundar (şcoli civile şi licee), învăţământul superior. Marea Unire a dus la o creştere a numărului de unităţi şcolare, a numărului de elevi şi de cadre didactice, la o creştere cantitativă şi calitativă a învăţământului, la o modernizare a acestuia. Acest lucru s-a remarcat îndeosebi din anul şcolar 1923-1924 când lucrurile s-au unificat, o contribuţie deosebită în acest sens având-o legea C. Angelescu din 1924. Recensământul populaţiei din anul 1930 a demonstrat evoluţia învăţământului printr-o creştere simţitoare a procentul ştiutorilor de carte din Transilvania (63,3% din populaţia de la 7 ani în sus), Banat (72%), Crişana şi Maramureş (67,3%), per total cu 31% mai mulţi decât în 19103. Dintre aceştia, 86% urmaseră şcoala primară, 9,40% şcoala secundară, 1,98% şcoala profesională şi 1,46% şcolile superioare4. Datele statistice din perioada interbelică relevă faptul că învăţământul primar a constituit baza pe care s-au ridicat contingentele importante de elevi care şi-au desăvârşit educaţia teoretică şi practică în celelalte forme de învăţământ. Oricum, cea mai mare pondere o avea învăţământul primar. O atenţie deosebită s-a acordat şcolilor cu profil practic care trebuiau să formeze noi categorii de care societatea avea nevoie în drumul său spre modernizare. Lipsa meseriaşilor români putea fi rezolvată doar prin înfiinţarea de şcoli de arte şi meserii şi de şcoli profesionale (comerciale elementare, cursuri serale, comerciale superioare, cursuri pentru completarea instrucţiei ucenicilor), care să iniţieze tinerii doritori în tainele unor meserii cerute de piaţa muncii în continuă dezvoltare după Unirea din 1918. Puţinii meseriaşi români erau mai mult cârpaci decât profesionişti, aveau serioase carenţe în privinţa respectării cuvântului, preferând amânările de pe o zi pe alta, nu aveau diplomaţia meseriaşilor români în a atrage noi clienţi şi a-i păstra pe cei vechi, nu aveau posibilitatea financiară de „a da pe aşteptare” şi nu aveau nici îndemânarea sau deprinderile acestora. În judeţul Hunedoara, începând cu anul 1922-1925, s-au înfiinţat mai multe şcoli de arte şi meserii şi şcoli comerciale susţinute financiar de Camera de Industrie şi Comerţ Deva. În anul 1928 existau deja 95 de români care se specializau ca pantofari, bărbieri, curelari, fierari, croitori, lăcătuşi, mecanici, măcelari, modiste, cioplitori în piatră, rotari, sobari, tâmplari, tipografi, tinichigii, tăbăcari, zidari şi zugravi, 115 maghiari, care în plus faţă de români optau şi pentru 1

Cititorii noştri, 1944, p. 1. IR .Transilvania, 1999, p. 1016. 3 Ibidem, p. 1021. 4 Ibidem. 2

156

cursurile de ceasornicari, chelneri, dulgheri, dogari, dentişti, fotografi, tapiţeri, ţesători, turtari, pălărieri, măţari şi pieptenari şi 19 evrei care se specializau şi ca strungari în lemn şi tipografi, alături de meseriile de mai sus5. Susţinerea înfiinţării unor asemenea şcoli era motivată prin faptul că judeţul Hunedoara „…era unul din cele mai bogate judeţe ale ţării…între altele în lemn şi metale. Valorificarea acestor bunuri naţionale n-a fost în trecut nici destul de intensivă şi nici n-a purtat asupra sa timbrul etnic al locuitorilor băştinaşi nici în ceea ce priveşte contribuţia de forţă fizică şi mai puţin în ceea ce priveşte modelarea lor artistică în stil naţional”6. Este de remarcat faptul că aceste şcoli se aflau în plină dezvoltare „atât în ceea ce priveşte construirea de noi localuri pentru ateliere şi internate, cât şi în privinţa instrucţiei teoretice şi practice a elevilor”. Şi un alt fapt remarcabil era construirea noului local al „Şcolii de Meserii a Moţilor” din Baia de Criş, care constituia modelul perfect al colaborării tuturor românilor şi „spiritul de jertfă al acestui popor, tot atât de eroic în vreme de construire paşnică ca în războiul de zdrobire a lanţurilor ce-l încătuşau”7. Şi învăţământul liceal a cunoscut o reală dezvoltare în perioada interbelică, atât cel de stat, cât şi cel confesional. Doar că articolele din Gazeta Hunedoarei nu fac referire la acesta, ci doar la învăţământul primar, în special la cel rural, care înregistra cele mai mari nereguli. Cu toate creşterile cantitative şi calitative înregistrate în cadrul învăţământului, neajunsurile nu au reuşit să fie eliminate cu totul. Lipsurile societăţii româneşti şi practicile neortodoxe ale cercurilor politice au fost importate şi învăţământului. Încercările disperate de a duce învăţământul pe drumul modernizării după modelul ţărilor civilizate s-a lovit în permanenţă de „specificităţile” româneşti, fapt care a condus la o criza a învăţământului. Lipsei reformatorilor şi salarizării ridicole a acestora li se adăuga imixtiunea politică, de fapt politizarea excesivă a învăţământului, ceea ce a dus la mari nemulţumiri şi la disponibilitatea dascălilor în număr destul de mare de a intra în rândul legionarilor. Instrucţia era disproporţională cu educaţia, aceasta din urmă fiind văduvită de atenţia dascălilor. Relaţia dintre şcoală şi familie nu exista, programele era încărcate, intelectualismul excesiv, compartimentarea specialităţilor confuză, coordonarea materiilor de studiu nejudicioasă, durata redusă a cursurilor (1 octombrie – 1 mai), pregătirea ştiinţifică şi pedagogică a unor dascăli era deficitară, numărul de elevi de care trebuia să se ocupe un dascăl era destul de mare iar subvenţiile statului disproporţionate la şcolile din mediul urban faţă de cele din mediul rural8. În cadrul procesului de învăţământ, un rol aparte îl deţin metodele didactice. „Busola muncii este metoda”, care trebuie să pună în permanenţă de acord munca profesorilor şi a elevilor cu „legile psihologiei şi logicii”9. Prin eforturile dascălilor, şcoala trebuie să devină atrăgătoare şi captivantă pentru copii încă de la început, „învăţătura să fie un joc plăcut, înlăturând sforţarea care apasă sufletul micilor şcolari şi-i înstrăinează de şcoală” iar personalitatea profesorilor trebuie să contribuie cât mai mult la aceste deziderate. Din nefericire, principiile teoretice puteau fi puse cu dificultate în practică deoarece existau nenumăraţi factori care îngreunau muncă din şcoală, printre care lipsa materialelor didactice şi a manualelor sau cantitatea şi calitatea redusă a acestora ocupa un loc destul de important. Cu toate aceste impedimente, existau cadre didactice care totuşi manifestau interes pentru acest domeniu destul de vitregit din punct de vedere financiar şi care depuneau eforturi creative de a inventa noi mijloace didactice care să uşureze atât munca dascălului, cât şi înţelegerea disciplinelor şcolare de către elevi. O atare „invenţie”, brevetată, i-a aparţinut unui institutor din Bucureşti, V.P. Dumitrescu care, bazându-se pe experienţa sa didactică, „a născocit o maşină ingenioasă menită să uşureze munca predătorilor primelor operaţiuni aritmetice cât şi sforţarea gingaşei structuri nervoase a creierului copilaşilor de 6-7-8 ani. Maşina aceasta este o cutiuţă frumoasă, având penar, tăbliţă de scris şi socotit şi un calculator aritmetic intuitiv, portativ în ghiozdanul copilului şi destul de solid, fiind făcut din stejar…cu mărgele şi beţişoare colorate viu”10. Aparent o frumoasă jucărie, instrumentul de socotit atrăgea cu uşurinţă copilul în plăcuta gimnastică a minţii. Anul 1926, în a doua sa parte, a adus ceva bani, suma de 900,000 pentru „învăţătorii care urmează cursurile de la şcoala normală de învăţători”, în vederea achiziţionării de materiale care lipsesc cel mai mult şi care sunt absolut necesare în procesul de învăţământ. Pe de altă parte a adus creşterea cheltuielilor cu şcolarii, unele şcoli, printre care şi liceul „Decebal” din Deva introducând obligativitatea uniformei şcolare, confecţionată dintr-o anumită stofă şi cu un anumit model. Această decizie era o povară în plus pentru părinţii cu mai mulţi copii la şcoală sau cu o situaţie materială precară. O consecinţă a acestui fapt era „că împiedică a pătrunde în viaţă pe cei mai slabi pregătiţi, constituie eliminarea din învăţământul ordinar a elevilor mai săraci, deci a Românilor”11. 5

DJHAN, CIC, dosar 88/F.A. 106/1925, f. 3. Învăţământul artelor aplicate în meserii în judeţul nostru, 1925, p. 1. 7 Ibidem. 8 Crâsnic, 2008, p. 252. 9 Metoda didactică. O maşină pentru învăţarea socotitului, 1925, p. 2. 10 Ibidem. 11 Obligativitatea uniformei şcolare, 1926, p. 1. 6

157

Orfanii de război erau primiţi pe bază de examen la liceele mai bune, în caz de nereuşită erau repartizaţi la alte şcoli. Toamna anului 1926 a fost împărţită pe următoarele acţiuni şcolare12: 1-8 sept. – înscrierile şi reînscrierile; 1015 sept. – examenul de admitere şi de bursă; 10-28 sept. – examenul de corigenţă; 20-25 sept. – examenul de admitere în clasa a V-a secundară; 25 sept. – 10 oct. – examenul de bacalaureat; 26 sept. – începerea cursurilor. La aproape un an de la declanşarea crizei economice, învăţătorul I. Al. Crăciun din comuna Aurel Vlaicu constata cu amărăciune starea deplorabilă în care ajunsese şcoala românească. În timp ce „focarele de lumină se părăginesc…înfloreşte politica spre nenorocirea ţării”.. La deschiderea cursurilor noului an şcolar, după lunga vacanţă de vară, copiii se reîntorc cu sufletul renăscut şi cu voie bună la aceeaşi şcoală posomorâtă, căci a rămas aceeaşi „încăpere urâtă şi murdară, cum au lăsat-o copiii când au plecat în vacanţă. Din ea duhneşte miros de aer închis şi acru. Pereţii rânjesc şi-şi arată cărămizile, de sub tencuiala dărâmată şi nereparată de mulţi ani. Înăuntru ca şi afară, nimic nou. Nici un tablou care să capteze atenţia ştrengarilor, nici o hartă. Geamurile tot sparte, tabla tot ştearsă de vopseaua de odinioară, ca un cal bătrân şi slab, ros în spate şi pe coaste de ham şi de şa. Prin curte buruienile au crescut mari şi s-au făcut urâte şi tot ei trebuie să le cureţe. E urât la şcoală. Nimic, nimic din ceea ce ar trebui să le placă lor…Şi după câteva zile de la începutul şcolii, fiindcă timpul e tot frumos, o iau razna pe câmp, în pădure şi la baltă şi lasă şcoala s-o păzească „domnul”, singurul bătut de soartă care nu poate fugi de aici”13. După părerea acestui învăţător, relele se trag din sfera politicului care dă o mulţime de legi, căci acesta „e păcatul cel mare al românilor: legi bune şi multe – unele apar chiar ca o plantă heterotrofă după ploaie – dar se aplică rău sau chiar deloc şi litera lor rămâne doar închisă între două scoarţe”. Legislaţia lăsa şcoala în seama comunelor, care de cele mai multe ori o neglijau total, ba chiar manifestau rea voinţă faţă de aceasta urmărindu-i desfiinţarea pentru a scăpa de cheltuielile cu întreţinerea şi dotarea. Această stare de fapt se răsfrângea negativ asupra dascălului care îşi pierdea „şi ce brumă se prinsese de el în şcoală şi devine – chiar şi în cazul elevilor eminenţi, de nerecunoscut în faţa foştilor profesori, cu care se întâlneşte la diferite examene”. Din nefericire se uită că România Mare nu s-a făcut „atât prin baioneta soldatului român, cât mai ales prin avântul şi patriotismul din inima sa. Şi acest suflet de erou îl formase şcoala”. Căci, aşa cum spunea Henry Brougham, „abecedarul şcoalei e o armă mai puternică decât baioneta soldatului”. Criza economică s-a răsfrânt indubitabil şi asupra culturii şi educaţiei. În anul 1932 se anunţau 143 de catedre vacante în învăţământul primar din judeţul Hunedoara. Chiar dacă salariile erau foarte mici, nu se primeau la timp, exista o dotare insuficientă a şcolilor, localurile şcolilor insalubre, dăunătoare fizicului şi mentalului, cu mijloace didactice puţine sau deloc, vechi şi depăşite, oamenii iubitori de şcoală îndemnau părinţii să-şi trimită copiii la şcolile normale pentru umplerea acestui gol din învăţământ14. O nemulţumire a cadrelor didactice hunedorene a fost aceea legată de hotărârea ministerului de a numi ca învăţători doar absolvenţii de şcoli normale din promoţiile de până la 1930, impunând Inspectoratului hunedorean de a numi din 125 de noi învăţători, 100 din Vechiul Regat, astfel rămânând peste 150 de absolvenţi din judeţ, promoţiile 1930-1932, fără posturi15. Deschiderea noului an şcolar a fost marcată de neajunsurile existente înainte de criza economică, la care acum se adăugau salariile dascălilor neplătite de 4-5 luni, lipsa totală a lemnelor pentru iarnă, numirile de învăţători întârziate, insuficienţa banilor pentru înzestrarea elevilor cu cărţi şi rechizite, neefectuarea reparaţiilor la şcoli şi multe altele16. Sărăcia generală şi-a pus amprenta nemiloasă asupra tuturor aspectelor vieţii românilor. Nici situaţia şcolilor urbane nu era mai uşoară. Chiar dacă taxele şcolare şi preţul cărţilor se redusese simţitor, marea masă a elevilor români, majoritatea de la ţară, nu mai puteau face faţă cheltuielilor. O uşoară facilitate a fost creată de către minister prin aprobarea aceloraşi cărţi valabile cu un an în urmă şi care puteau fi cumpărate de la elevii cu un an mai mari. În aceste condiţii financiare deosebit de dificile, abandonul şcolar a crescut alarmant, motiv pentru care părinţii erau îndemnaţi să-şi dea copiii la şcolile de meserii sau comerţ, pentru a învăţa o meserie, în loc să-i ţină acasă, cu atât mai mult cu cât existau şi cursuri serale. Cu orice ocazie şi de multe ori prin intermediul presei, intelectualii de bine îndemnau populaţia românească să înveţe deoarece în viaţă „cei cu mai puţină învăţătură nu vor putea duce concurenţa cu cei care au şcoală mai multă şi mai bună”, dând ca exemplu minoritarii. Anul 1932 a fost şi anul în care ministrul instrucţiunii, Dimitrie Gusti, îşi propusese reorganizarea învăţământului primar. În acest scop a înfiinţat o comisie compusă din T. Iacobescu, V. Lepădatu, Vlădescu-Albeşti, Căpăţineanu şi Iosif Andreescu17. De asemenea, s-a reînfiinţat examenul de definitivat şi promovarea la gradul II, acest lucru fiind considerat benefic, deoarece promovarea automată ducea la plafonare, la lipsa motivaţiei cadrelor didactice pentru perfecţionare18. 12

Redeschiderea şcoalelor secundare, 1926, p. 3. Se-ncep şcoalele, 1930, p. 3-4. 14 143 de catedre vacante în învăţământul cursului primar din judeţ, 1932, p. 3. 15 Şcolile! Revizorii!, 1932, p. 1. 16 În preajma noului an şcolar, 1932, p. 1. 17 Reorganizarea învăţământului primar, 1932, p. 3. 18 Pentru învăţătorii şi toţi caro voiesc a-şi educa copiii raţional, 1932, p. 1. 13

158

O altă măsură luată de minister a fost ca toţi directorii de şcoli primare, care au împlinit 34 de ani de serviciu în învăţământ, să nu mai poată deţine această funcţie. Legea învăţământului primar a fost modificată abia în 1934. Printre prevederile acesteia se număra: ridicarea şcolilor normale la 8 clase şi introducerea a noi condiţii pentru obţinerea examenului de definitivat şi promovarea la gradul II; promovarea pe gradul I era posibilă numai după 5 ani de la obţinerea gradului II; în cazul transferurilor în primul rând se avea în vedere situaţia familială şi locală, abia apoi gradul şi vechimea19. Datorită acestei prevederi a apărut o adevărată pleiadă de aventurieri didactici, care murdăreau imaginea generaţiilor formate pentru munca de apostolat. Condiţiile economice dificile prin care trecea ţara au determinat guvernul să ia măsura deloc populară a reducerii salariilor. Dascălii şi-au propus să depună toate eforturile pentru a obţine mai întâi neaplicarea legii armonizării salariilor promulgată în anul 1927 şi numai apoi să se reducă salariile, precum şi să lupte pentru ca aceste reduceri să nu afecteze şi salariile de mizerie ale învăţătorilor începători20. Învăţătorii, prin preşedintele Asociaţiei Învăţătorilor, D.V. Ţoni, şi-au pledat în cadrul unei şedinţe a Parlamentului din luna decembrie, problemele referitoare la starea şcolilor primare, rău organizate şi slab subvenţionate, numărul insuficient de dascăli, aplicarea obligativităţii şcolare în vederea eradicării analfabetismului şi salarizarea21. Problemele legate de salarizare au fost rezolvate în anul 1934 când, prin ordonanţa nr. 58588/1934, Ministerul Instrucţiunii Publice a hotărât ca salariile să se achite de către Percepţiile de care aparţin, pe bază de chitanţe distribuite de directorii de şcoală22. Situaţia dascălului român a cunoscut o degradare permanentă. Se spunea că „Pe cine l-a urgisit Dumnezeu, pe acela l-a făcut pedagog”. Chiar dacă meseria lui este una indispensabilă, societatea nu-i rezervă respectul cuvenit. În anul 1934 dascălul român era perceput într-o lumină nu prea bună, situaţia lui nefiind una de invidiat, ci una de plâns. „În el bate şi pe el încalecă ministrul, atâţia inspectori şi parainspectori cu tot atâţia directori, prefect, preot, notar, primar, fiind veşnic terorizat de autorităţi prin ordine, dispoziţii, măsuri, reglementări şi reclamat de toţi chemaţii şi nechemaţii, oameni politici, administrativi, sanitari, bisericeşti şi hărţuit de toată plebea socială şi intelectuală cu sau fără cădere oficioasă, abuzivă, escroacă şi parvenită în România”23. El trebuia să fie şi librar, căci trebuia să fie la curent cu toate apariţiile de broşuri, manuale, cugetări, filozofii etc., unele mai stupide decât altele, pe care, conform noilor cerinţe ale învăţământului, trebuia să le cumpere şi să le valorizeze între public şi şcolari. Mai trebuia să-l înlocuiască, nu de puţine ori, pe preotul comod şi nesupus nici unor controale, dar care, împreună cu notarul îi puteau decide soarta „să-l mute hăt în partea opusă a ţării sau chiar să-i facă mizerii, să rămână fără post”, de asemenea trebuia să se poarte cu mănuşi şi cu notarul şi primarul, care şi ei aveau putere de decizie asupra bietului dascăl umilit. Nici medicul nu se lăsa mai prejos, căci dacă considera că dascălul nu este suficient de „respectuos” îi făcea plângere la autorităţi arătând că „sala nu este aerisită sau că e prea curent având uşi şi ferestre deteriorate, că copiii îs desculţi, necuraţi etc. La toate acestea dascălul e de vină, ca şi când el ar fi proprietarul şcolii, susţinătorul învăţământului şi tata tuturor copiilor clasei lui”. Bietul dascăl! Şi parcă toate acestea nu ar fi suficiente, el mai are şi alte îndatoriri: „Ţine, dascăle, prelegere reglementară, ţine supracurs complementar, cercetăşie, agricultură, şcoală profesională, muzică, cor, orchestră, fă în toată luna program pentru serbări, defilări, recitări, teatru, excursii, conferinţe în şi afară de program şcolar. Participă, dascăle, la toate comisiile în cadrul tuturor societăţilor sociale, culturale, comunale, profesionale, contra gazelor, mormintelor eroilor, patriotice, naţionale etc. pentru a primi fără discuţii, însărcinări şi ordine. Nu lipsi, dascăle, de la toate adunările şi întrunirile profesionale, cercuale, secţii săptămânale etc.”. Se pare că portretul dascălului de ţară în epocă era cel al unui supraom, dedicat întrutotul societăţii, mai puţin propriilor elevi şi familiei. Chiar dacă aceste abuzuri asupra lui erau recunoscute şi nu de puţine ori înfierate, ele au continuat, unele dintre ele până în ziua de astăzi. În anul 1935 se porneşte o adevărată ofensivă de „culturalizare a satelor”, care avea drept obiectiv ridicare nivelului de cultură şi civilizaţie în rândul populaţiei rurale care manifesta deficienţe majore în această privinţă. Şi mijlocul cel mai potrivit pentru această operă susţinută de Casa Regală prin „echipele regale” trimise de Fundaţia Regală era, bineînţeles, şcoala. Oamenii de bine pledau pentru şcolarizarea copiilor de ţărani, dar nu pentru cea liceală care îi „domnea” şi îi dezrădăcina, transformându-i pe mulţi în secături adevărate şi plaga satelor, iar pe „domnişoare” le făcea să se ruşineze cu părinţii lor şi care, pentru a-şi păstra noul statut, se măritau cu „orice pierde-vară, numai domn să fie, care le risipeşte zestrea în cel mai scurt timp”24. De aceea, băieţii trebuiau îndrumaţi spre şcolile normale, agricole, gospodărie şi cele de arte şi meserii iar fetele spre şcolile casnice, profesionale, de menaj, care pe viitor să le asigure traiul şi să servească comunitatea în mijlocul căreia trăiesc.

Legea învăţământului primar, 1934, p. 4. Corpul didactic şi reducerea salariilor, 1932, p. 5. 21 Dăscălimea şi Parlamentul, 1932, p. 2. 22 Revizoratul şcolar al judeţului Hunedoara, Deva, 1934, p. 3. 23 Despre dascălul român, 1934, p. 3. 24 Şcoala pentru copiii de la sate, 1935, p. 2-3. 20

159

Casa Regală a depus mari eforturi financiare în această operă de culturalizare a poporului de la sate, atât prin ridicarea de noi localuri de şcoli, cât şi cu plata a mii de tineri învăţători care urmăreau „stârpirea analfabetismului”25. Cu toate acestea, rezultatele au fost destul de palide şi aceasta din trei motive majore: 1. ţăranii nu reuşeau să înţeleagă importanţa cărţii în viaţa omului; 2. neaplicarea amenzii pentru nefrecventarea şcolii; 3. lipsa de energie a învăţătorului. Toate acestea au avut drept consecinţă gradul mare de analfabeţi în rândul populaţiei. Situaţia economică precară s-a răsfrânt şi asupra şcolii, de asemenea totala neimplicare a politicienilor în problemele şcolii şi lipsa oricărei preocupări pentru şcoală şi carte din partea adulţilor, fapt care a avut consecinţe grave la nivelul întregii societăţi româneşti interbelice. Şi cu toate aceste neajunsuri, munca depusă de dascăl nu a rămas fără roade. Elevii lui învaţă să scrie, să citească, să socotească, adună informaţii culturale care nu îl vor ajuta în viaţa lui cotidiană dar îi vor forma personalitatea şi caracterul, îi vor da norme morale şi civice, efectele acestei educaţii de câţiva ani pe băncile şcolii înflorind în decursul anilor. Bibliografie Crâsnic 1999 – Mirela Crâsnic, Evoluţia şcolii româneşti şi problemele generaţiei tinere în perioada interbelică, în Corviniana, XII, 1999. IR. Transilvania, 1999 – Istoria României. Transilvania, Cluj-Napoca, 1999. DJHAN, CIC, dosar 88/F.A. – Direcţia Judeţeană Hunedoara a Arhivelor Naţionale, Fond Camera de Industrie şi Comerţ. Învăţământul artelor aplicate în meserii în judeţul nostru 1925, p. 1 – Gazeta Hunedoarei, nr. 47, 25 nov. 1925. Metoda didactică. O maşină pentru învăţarea socotitului, 1925, p. 2 – Gazeta Hunedoarei, nr. 37, 16 sept. 1925. Obligativitatea uniformei şcolare, 1926, p. 1 – Gazeta Hunedoarei, nr. 31, 3 aug. 1926. Redeschiderea şcoalelor secundare, 1926, p. 3 – Gazeta Hunedoarei, nr. 31, 3 aug. 1926. Se-ncep şcoalele, 1930, p. 3-4 – Gazeta Hunedoarei, nr. 35, 3 sept. 1930. 143 de catedre vacante în învăţământul cursului primar din judeţ, 1932, p. 3 – Gazeta Hunedoarei, nr. 34, 23 aug. 1932. Şcolile! Revizorii!, 1932, p. 1 – Gazeta Hunedoarei, nr. 43, 26 oct. 1932. În preajma noului an şcolar, 1932, p. 1 – Gazeta Hunedoarei, nr. 36, 7 sept. 1932. Reorganizarea învăţământului primar, 1932, p. 3 – Gazeta Hunedoarei, nr. 36, 7 sept. 1932. Pentru învăţătorii şi toţi caro voiesc a-şi educa copiii raţional, 1932, p. 1 – Gazeta Hunedoarei, nr. 44, 2 nov. 1932. Legea învăţământului primar, 1934, p. 4 – Gazeta Hunedoarei, nr. 17, 20 apr. 1934. Corpul didactic şi reducerea salariilor, 1932, p. 5 – Gazeta Hunedoarei, nr. 39, 30 sept. 1932. Dăscălimea şi Parlamentul, 1932, p. 2 – Gazeta Hunedoarei, nr. 50, 14 dec. 1932. Revizoratul şcolar al judeţului Hunedoara, Deva, 1934, p. 3 – Gazeta Hunedoarei, nr. 18, 5 mai 1934. Despre dascălul român, 1934, p. 3 – Gazeta Hunedoarei, nr. 27, 7 iul. 1934. Şcoala pentru copiii de la sate, 1935, p. 2-3 – Gazeta Hunedoarei, nr. 41, 12 oct. 1935. Daţi-vă copiii la şcoală, 1935, p. 3 – Gazeta Hunedoarei, nr. 42, 19 oct. 1935. Cititorii noştri, 1944, p. 1 – Gazeta Hunedoarei, nr. 1, 1944.

Daţi-vă copiii la şcoală, 1935, p. 3.

160

OPERAŢIUNEA CU NUMELE DE COD «JUDGEMENT». PRIMUL RAID AERONAVAL DIN ISTORIE: TARANTO – 11/12 NOIEMBRIE 1940 Ion Mihai Ionescu Abstract. An attack on Taranto was important as the modern Italian navy was (on paper) the superior naval forces in the Mediterranean. This strike was later to be model for the Japanese attack on Pearl Harbour. A lanning for this type of eventuality had begun as early as 1938, during the Munich Crisis, when Royal Navy leaders first conceived an operation calling for an aerial attack on the Italian fleet base of Taranto. The plan was reactivated in September 1940, when its principal authors, Rear Admiral Lumley Lyster, joined Admiral Sir, Andrew B. Cunningham’s Mediterranean fleet with the new aircraft carrier “HMS Illustrious”. Condenamed Operation “Judgement”, Cunningham and Lyster planned to attack Taranto on October 21, Trafalgar Day, with aircraft from “HMS Illustrious” and “HMS Eagle”. This was later changed following fire damage to Illustrious and action damage to Eagle. While HMS Eagle was being repaired, it was decided to press on whith the attack using only “HMS Illustrious”. Several of Eagle’s aircraft were transferred to augment “HMS Illustrious” air group and the carrier sailed on November 6, 1940. In days before the attack, seven reconaissance flights from Malta confirmed that the Italian fleet was at Taranto. Under the command of Rear Admiral Arthur Lumely Lyster, the carrier “HMS Illustrious” launched his 21 Swordfish aircraft in two waves against the Italian port. The British aircraft caught six Italian battleship, nine heavy cruisers, two light cruiser and 30 destroyers completely off guard. The battleship “Conte di Cavour” was sunk in harbor, the battleship “Littorio” suffered three torpedo hits, and the battleship “Caio Duilio” suffered one torpedo hits. The heavy cruiser “Trento” received light damage, along several destroyers badly hurt. Shore facilities were damage as well. British losses were only two Swordfish. The Taranto Raid changed many naval experts’ thoughts regarding air- launched torpedo attacks. The successful Operation “Judgement”, the first British all- aircraft attack, tipped the balance of naval power in the Mediterranean in the favour of the Allies by disabling half of the Italian fleet. This attack would serve as a precedence that gave Japanese Admiral Isoroku Yamamoto the confidence for planning the attack against the shallow Hawaiian harbor in fallowing year. Keywords. The British plan, inner harbors Taranto, Med Fleet, Counter Admiral Arthur Lumely Lyster, Admiral Sir Andrew Browne Cunningham, HMS Illustrious, two heavy cruisers, two light cruisers and five British destroyers, 21 Fairey Swordfish biplane torpedo bombers, very low altitude, modified torpedoes, shallow water, Italian Admiral Inigo Campioni, battleship Conte di Cavour sunk and the battleship Littorio and Caio Duilio heavily damaged, 59 Italians killed, 600 wounded, 2 British killed, 2 captured, 2 aircraft shot down, the Japanese as they planned their attack on Pearl Harbor.

Benito Mussolini proclamă Mediterana: „Mare nostrum”. “Astăzi suntem stăpâni peste toată întinderea de ape de pe coastele Peninsulei Iberice până la cele ale Asiei Mici, de la Genova la Tripoli, de la Tanger la Suez. Pretutindeni, marea este a noastră. În acest perimetru, englezii sunt musafiri nepoftiţi, care au de ales: fie să fugă, înainte de a fi prea târziu, fie să se ducă la fund împreună cu vasele lor, sfârtecate de minele, bombele şi torpilele italiene!” declara într-un discurs oficial în 4 septembrie 1940, Benito Mussolini “Il Duce”, dictatorul Italiei fasciste. Mussolini, reintroducea în alocuţiunea sa, pentru a marca supremaţia navală a Italiei în Mediterană, vechiul concept roman de “mare nostrum”, odată cu scoaterea din luptă a flotei franceze, care după armistiţiul semnat cu Germania în 22 iunie 1940 şi mai apoi cu Italia, era imobilizată în portul Toulon de noul regim de la Vichy al mareşalului Philippe Pétain. Intervenţia Italiei în război după prăbuşirea Franţei, la 10 iunie 1940, de partea Germaniei naziste l-a îngrijorat profund pe premierul britanic Winston Churchill pentru că Anglia trebuia să înfrunte singură în Marea Mediterană un adversar ce dispunea de o substanţială forţă navală compusă din: - 2 cuirasate moderne din clasa „Littorio”: unitatea cu acelaşi nume şi „Vittorio Veneto”, de câte 41.167 de tone deplasament fiecare, lansate la apă în iulie 1937 „Veneto” şi 1940 „Littorio”, înarmate cu 9 tunuri de 381 mm, 12 tunuri de 152 mm, 12 tunuri a.a. de 90 mm şi 3 avioane catapultabile. Patru elice acţionate de patru turbine de 140.000 CP înzestrate cu reductoare de viteză făceau posibilă o navigaţie sigură la o viteză de croazieră de 30.2 noduri / oră. Echipaj standard: 1920 oameni. Alte două cuirasate din aceeaşi clasă „Roma” şi „Impero” erau în construcţie. - 4 cuirasate de tip „Conte di Cavour” („Cavour”, „Giulio Cesare”, „Caio Duilio” şi „Andrea Doria”) modele vechi din 1916, remodernizate în 1937 şi 1940, cu un deplasament de 24.250 t. fiecare, cu puterea instalată a maşinilor de 93.000 CP ce putea dezvolta o viteză maximă de 28 noduri / oră şi un armament principal compus din 10 tunuri de 320 mm, dublat de 12 tunuri de 203 mm, echipaj standard: 1.198 marinari. - 7 crucişătoare grele din clasele „Trento” şi „Zara” cu un deplasament de 11.685 t. înarmate cu 8 tunuri de 203 mm şi 12 tunuri de 102 mm, ce puteau dezvolta o viteză de 33 noduri / oră. Clasa Zara includea unităţile: „Zara”, „Fiume”, ”Gorizia” şi ”Pola”. Clasa Trento: „Trieste” şi ”Trento”. Clasa Bolzano, o singură unitate. Diferenţa de clasă era dată de motorizare: crucişătoarele de tip „Trento” şi „Bolzano” aveau o putere instalată de 150.000 CP pe când cele din clasa „Zara” doar 95.000 CP. - 16 crucişătoare uşoare cu un deplasament variabil între 5.283 şi 9.440 t. (11.575 t. încărcătură completă), înzestrate cu 8 tunuri de 152 mm şi 6 de 100 mm fiecare, ce puteau atinge viteza de 37 de noduri/ oră din clasele Condottieri I-V , subclasa Giussano: „Alberto di Giussano”, „Alberico da Barbiano”, „Bartolomeo Colleoni” şi „Giovanni della Bande Nere”; tipul Cadorna: „Luigi Cadorna” şi „Amedeo Diaz”; subclasa Duca d’Aosta: „Emanuelle Filiberto Duca d’Aosta” şi „Eugenio

161

di Savoia”; subclasa Duca degli Abruzzi: „Luigi Savoia Duca degli Abruzzi” şi „Giuseppe Garibaldi”; tipul Montecuccoli: „Raimondo Montecuccoli” şi „Muzio Attendolo” şi subclasa Capitani Romani: „Attilo Regolo”, „Giulio Germanico”, „Pompeo Magno” şi „Scipione Africano”. Echipaj standard: 507 la cele din clasa „Di Giussano” sau 680 pentru „ Duca degli Abruzzi”. - 61 distrugătoare de tip mare „Navigatori”, „Maestrale” şi de escortă tip „Soldato” şi „Oriani”. - 72 de torpiloare din clasa „Calatafimi” „Andromeda” şi „Siluranti”. - 115 submarine tip „Malaspina”, „Scire” şi „Luigi Torelli”. - 204 de vedete rapide MAS, vase auxiliare, puitoare de mine şi dragoare. Total nave: 368, distribuite la începutul ostilităţilor astfel în bazele navale din peninsulă, Sicilia, Sardinia, Dodecanez şi Africa: - Trieste: 1 cuirasat, „Andreea Doria”, 6 distrugătoare, 4 submarine, canoniera „Ernesto Giovannini” şi 8 vedete torpiloare MAS. - Comandamentul principalei baze navale italiene Taranto: 3 cuirasate: „Vittorio Veneto” (divizia 9 cuirasate), „Conte di Cavour” şi „Giulio Cesare” (divizia 5) 3 crucişătoare grele ale diviziei 1 „Fiume”, „Zara” şi „Gorizia”, unităţile diviziei 4 crucişătoare uşoare: „Di Guissano” şi „Armando Diaz”, ale diviziei 8 „Giuseppe Garibaldi” şi „Duca degli Abruzzi” şi „Eugenio di Savoia”, ultimul din divizia 7crucişătoare uşoare, 20 de distrugătoare mari, 8 distrugătoare de escortă şi 22 submarine. - Messina şi Augusta (Sicilia) aflate în subordine Comandamentului Marinei de la Taranto: 4 crucişătoare grele, „Bolzano”, „Pola”, „Trento” şi „Trieste”, 3 crucişătoare uşoare „Giovanni della Bande Nere”, „ Alberico da Barbiano” şi „Luigi Cadorna”, 16 distrugătoare şi 8 vedete torpiloare MAS. - Comandamentul Marinei din La Spezzia care avea în subordine şi baza navală Cagliari: 1 cuirasat, „Caio Duilio”, 18 submarine şi 13 distrugătoare de escortă (torpiloare) împărţite în divizia 2 torpiloare cu „Generale Achille Papa”, „Generale Antonio Cascino”, „Generale Antonio Chinotto” şi „Generale Carlo Montanari”, divizia 12 torpiloare: „Aldebaran”, „Altair”, „Andromeda” şi „Antares”, divizia 16 cu „Monzambano”, „Calatafimi”, „Castelfidardo” şi „Curtatone” şi două distrugătoare de escortă neafiliate acestor divizii navale şi anume „Audace” şi „Albatros”. - Cagliari (Sardinia): 2 divizii de torpilkoare, 7 divizii de submarine, puitorul de mine „Buccari” şi 6 vedete torpiloare MAS. - Comandamentul Marinei din Dodecanez; Insula Leros (Porto Lago): 4 distrugătoare mari, 2 escortă, puitorul de mine „Legnano”, 8 submarine şi 20 vedete torpiloare MAS. - Comandamentul Adriatica de la Venezia care coordona bazele Brindisi şi Bari: distrugătoarele „Augo Riboti” şi „Carlo Mirabello” plus 8 vedete torpiloare MAS. - Napoli: 1 cuirasat, „Littorio”, 4 crucişătoare uşoare „Bartolomeo Colleoni” (divizia 2) „Duca d’Aosta, „Muzio Attendolo” şi „Raimundo Montecuccoli” din divizia 7 navală, 4 distrugătoare mari „Alpino”, „Bersagliere”, „Granatiere” şi „Fuciliere” (divizia 13 distrugătoare), 14 torpiloare şi 11 submarine. Comandamentul Sicilia –Libia cuprindea bazele Palermo, Syracuse, Tripoli şi Tobruk: - Palermo şi Siracusa (Sicilia): 5 divizii cu 17 submarine, 12 distrugătoare de escortă, puitoarele de mine „Durazzo” şi „Pelagosa” şi 12 vedete torpiloare MAS. - Tripoli: 4 distrugătoare de escortă. -Tobruk: vechiul crucişătorul uşor „San Giorgio” participant la războiul italo-turc din 1911 transformat în baterie plutitoare, canonierele „Alula”, „Palmaiolo” şi „Valoroso”, 8 distrugătoare şi 9 submarine. - Comandamentul din Marea Roşie, cu baza Massawa din Eritreea: 7 distrugătoare mari, 2 de escortă, 5 vedete torpiloare MAS şi 8 submarine din care 6 oceanice. În momentul intrării Italiei în război, Regia Marina avea încadraţi 4.180 ofiţeri şi 70.500 de subofiţeri şi marinari. Între 10 iunie 1940 şi momentul semnării armistiţiului din 8 septembrie 1943 în Marina regală militară a Italiei va servi un efectiv de 190.000 de oameni din care 15 % vor pieri în război. Pentru Italia „ducelui” Benito Mussolini, Marea Mediterană (reluând vechiul principiu strategic roman de „mare nostrum”) constituie calea primordială de comunicaţie cu nordul Africii, unde se desfăşoară bătălia decisivă terestră, iar prin Suez, cu posesiunile din Africa Orientală. Ea trebuie să devină conform planului Supermarinei (Comandamentul suprem operativ al marinei militare italiene) un „lac italian” prin poziţia naturală excelentă deţinută în bazinul central al Mediteranei, care favoriza Italia să-şi menţină imperiul colonial, înglobând Albania, Libia, Dodecanezul, Eritreea, Etiopia şi cea mai mare parte din Somalia. Intrarea Italiei în război ca aliată a Germaniei viza împreună cu aceasta ocuparea unei părţi din Franţa, cucerirea peninsulei Balcanice, supremaţia în Mediterana şi cucerirea coloniilor britanice şi franceze din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Pentru a controla traficul din Mediterană, Marina Regală Militară (Regia Marina) a Italiei organizează între 1940-1941 monitorizarea strâmtorii Otranto din bazele navale Taranto şi Brindisi, în scopul securizării rutei din Marea Adriatică, îşi desfăşoara cele 100 de submarine de pe litoralul francez până la cel libian pe o distanţă de circa 810 mile marine pentru asigurarea traficului din zonele insulelor Corsica, Sardinia, Sicilia şi Pantelleria şi trimite în crucieră cele 6 navele de linie şi crucişătoarele pentru apărarea comunicaţiilor italiene din Marea Tireniană. După anexarea Albaniei în 14 aprilie 1939, Italia fascistă a declanşat ostilităţile împotriva Greciei începând cu 28 octombrie

162

1940, ceea ce a făcut ca Marea Britanie să riposteze, trimiţând ajutoare militare în sprijinul trupelor elene iar ulterior patru divizii. În momentul intrării Italiei în război, pornind de la ideea fixă a lui Benito Mussoliniu că ostilităţile vor dura maxim trei luni după căderea Franţei, flota dispunea de 1,8 milioane tone combustibil ceea ce asigura necesarul pentru 9 luni de conflict. Când realitatea a infirmat pronosticul superoptimist al lui Mussolini, aliatul german a promis noi livrări de petrol în 1941 în cantitate de 200.000 t. lunar. După alţi doi ani de război aceste livrări vor ajunge în 1943 la ... 24.000 t / lună. Pe de altă parte Italia începuse în 1940 un program ambiţios de înarmare navală, în şantierele sale de la Genoa, Trieste, Livorno, Castellmare, Palermo şi Ancona aflându-se în construcţie alte două cuirasate moderne din clasa „Littorio” cu 9 tunuri calibrul 381 mm şi viteza de 30 noduri / oră: „Roma” respectiv „Impero”, două portavioane „Aquila” şi „Sparviero” din pacheboturile pentru liniile atlantice reconvertite „Roma” şi „Augustus”, 12 crucişătoare din clasa „Capitani Romani” din care patru se aflau în probe sau rodaj iar celelalte opt în diferite stadii de construcţie şi anume „Ciao Marlo”, „Claudio Druso”, „Claudio Tiberio”, ”Comello Silla”, „Ottaviano Augusto”, „Paolo Emilio”, ”Ulpio Triano” şi „Vipsanio Agrippa”, numeroase distrugătoare, submarine şi escortatoare. Pericolul ce plana, aşadar, asupra comunicaţiilor Imperiului Britanic în bazinul Mării Mediterane era extrem de serios. Această rută s-a dovedit vitală pentru aprovizionarea metropolei britanice cu toate cele necesare din Indii şi Orientul Apropiat, fiind cea mai importantă şi mai frecventă cale de legătură între Londra şi Egipt, Cipru, Somalia britanică, Irak, Palestina şi Transiordania. Forţele engleze erau dislocate în diferite zone din jurul bazinului Mediteranei şi Orientul Mijlociu astfel: Egipt - 66.000 militari (Divizia 7 blindată britanică, diviziile de infanterie 4 Indiană şi 1 Neo Zeelandeză); Malta – 1.400; Palestina - 27.500 (Divizia 1 cavalerie şi 3 brigăzi de infanterie); Sudan - 9.000 (Divizia 5 Indiană); Kenya - 22.000 (Divizia 1 Sud Africană, diviziile 11 şi 12 indigene), Somalia britanică -1500, Aden – 2.500. O divizie de infanterie britanică număra în medie 13.600 de militari. Între august şi 30 decembrie 1940, Marea Britanie expediază în Africa de NE puternice forţe destinate luptelor contra trupelor italiene din Libia şi Etiopia. Astfel din metropolă sunt trimişi 76.000 de militari iar din Australia şi Noua Zeelandă cu pacheboturile „Sea Monsters”, „Queen Elisabeth”, „Oueen Mary”, „Aquitania” şi „Mauritania” sunt aduşi 50.000 de combatanţi care sunt concentraţi pe litoralul Mării Roşii. Alţi 80.000, din care 27.000 de africani sunt aduşi în coloniile imperiului britanic, Sudan şi Kenya. La 1 septembrie 1939 când s-a declanşat a doua conflagraţie mondială Royal Navy avea în Mediterană 3 cuirasate, 1 portavion, 6 crucişătoare, 31 de distrugătoare şi 10 submarine.O dată cu intrarea Italiei în război în vara lui 1940 Amiralitatea britanică s-a văzut nevoită să menţină un anumit echilibrul, mai ales după capitularea Franţei, transferând din Home Fleet până în septembrie în bazinul Mediteranei aproape 50 % din flota sa de linie, cuirasatele „HMS Warspite”, „HMS Valiant” „HMS Malaya”, „HMS Royal Sovereign” şi „HMS Ramillies”, crucişătoarele de bătălie „HMS Hood” şi „HMS Renown” precum şi trei portavioane însoţite de 33 de distrugătoare care trebuiau să protejeze traficul naval între bazele din Gibraltar, Malta şi Suez. Pentru menţinerea acestei comunicaţii, în care Suezul, Malta şi Gibraltarul sunt obiective-cheie, Amiralitatea britanică nu a reuşit să asigure decât o apărare discontinuă a rutelor sale mediteraneene, forţele principale ale lui Royal Navy fiind concentrate în Gibraltar, Force H sub comanda amiralului James Sommerville şi la Alexandria (Egipt) dincolo de raza de acţiune a aviaţiei militare şi a submarinelor italiene, Flota mediteraneană sub comanda Amiralului de 59 de ani, Andrew Browne Cunningham, supranumit de subordonaţi după iniţialele numelui şi prenumelui ABC. Născut la 7 ianuarie 1883 în Rathmines o suburbie din sudul Dublinului, Andrew Cunningham, viitor viconte Cunningham de Hyndhope, a fost comandant de distrugător în primul război mondial, decorat cu una din cele mai prestigioase distincţii ale Imperiului britanic, DSO – Distinguished Service Order cu două barete, pentru performanţele sale în acţiunile navale din Marea Baltică şi din campania Dardanelelor. Celebrul prin acţiunile intempestive ale navei sale, distrugătorul “HMS Scorpion”, Cunningham va primi comanda cuirasatului “HMS Rodney”, prima navă de linie din clasa “Nelson” armată cu 9 tunuri de calibrul 406 mm în trei turele cu care va participa la bătălia de la Dardanele şi la raidul de la Zeebruge. În 1940, este numit Commander - in - Chief al Flotei din Mediterană având ca misiune protejarea comunicaţiilor britanice dintre Alexandria (principala bază a Med Fleet) şi Malta şi distrugerea flotei italiene. Rezolvă cu tact, predarea şi dezarmarea navelor franceze din rada portului Alexandria, după semnarea armistiţiului cu Germania de către Franţa, evitând o baie de sânge gen Mers El-Kébir. În 1940 coordonează atacul nocturn de la Taranto, deşi ideea îi aparţinea contra-amiralului Lumely St. G. Lyster, apoi în martie 1941, bătălia de la Cap Matapan, care va provoca pierderi sensibile Supermarinei. Între cele două grupări navale de la Gibraltar şi Alexandria, distanţa era de aproximativ 1.800 de mile marine (peste 3.200 km.), rută extrem de lungă şi periculoasă pentru englezi care, pe parcursul ei, nu dispunea decât de un singur punct de sprijin, cel oferit de baza navală La Valetta, de pe insula Malta. La începutul războiului în Marea Mediterană, formaţia aflată sub comanda amiralului Andrew B. Cunningham, cu baza la Alexandria - singura care ne interesează în cazul de faţă - era alcătuită din următoarele nave de război: - 4 cuirasate: „HMS Warspite” (nava-amiral a Med Fleet), „HMS Valiant”, „HMS Malaya” şi „HMS Ramillies”. - 2 portavioane: modernul „HMS Illustrious” detaşat din Home Fleet la 22 august 1940 şi ajuns în baza navală Alexandria din Egipt în 5 septembrie, şi veteranul „HMS Eagle”. „HMS Illustrious” este echipat cu ultimul sistem

163

radar tip 79 inventat de savantul Watson Watt şi cu noile avioane de vânătoare Fairey „Fulmar” MK I, capabile să lovească atacatorii potenţiali de la distanţa, păstrând siguranţa formaţiei. - 9 crucişătoare de diverse tipuri. - 12 distrugătoare. Med Fleet, avea ca sarcină în aceste condiţii de inferioritate, o misiune deosebit de dificilă şi complexă. Forţa navală de sub comanda amiralului Andrew B. Cunningham, trebuia să protejeze convoaiele britanice pe ruta Malta – Alexandria, să menţină contactul cu trupele engleze aflate în acel moment în Grecia continentală şi în insula Creta, să intercepteze traficul inamic şi să distrugă comunicaţiile maritime ale Italiei fasciste cu armata colonială din Africa de Nord, cantonată în Libia. Pentru a-şi putea îndeplini obiectivele Med Fleet nu se putea expune nici la angajări repetate, gen bătăliile navale de la Cap Spada, Punta Stilo sau din largul Calabriei, care i-ar fi uzat considerabil forţele, şi nici la o ciocnire de tip clasic, unde flota italiană prin numărul mare de nave de linie şi crucişătoare păstra o superioritate masivă. Trebuia însă la mijlocul anului 1940, ca Amiralitatea britanică să găsească o soluţie originală, în care elementul surpriză să joace un rol important şi care să fie capabilă să-l anihileze pe inamic, în ciuda multiplelor sale avantaje. Operaţiunea cu numele de cod “Judgement” (“Judecare”) deschide seria confruntărilor în care portavioanele execută o nouă misiune tactică de luptă: lovirea forţelor navale inamice în propiile baze. „Peştii spadă” atacă Taranto. Pregătită de Royal Navy din iulie 1940, la ideea contra-amiralul Arthur Lumely St. G. Lyster din Fleet Air Arm, fost comandant al portavionului „HMS Glorious”, operaţiunea prevedea ca atacul pentru a avea eficienţa dorită trebuia să pornească nu de pe mare, ci din aer, fiind astfel primul raid aeronaval din istoria militară. Artizanul acestui atac fără precedent era ofiţerul de marină, viitorul vice amiral, Sir Arthur Lumely St. George Lyster, în vârstă de 52 de ani, născut în 27 aprilie 1888 la Warwickshire. În timpul primului război mondial, participă la bătălia de la Gallipoli în 1915, fiind ofiţer pe crucişătorul de bătălie “HMS Renown”, apoi devine comandant al flotilei 5 distrugătoare iar din 1935 şeful Şcolii de Artierie a Royal Navy de la Chatham. În 1938 preia comanda noului portavion “HMS Glorious” şi la indicaţiile amiralului Sir Dudley Pound, comandantul lui Med Fleet, schiţează un plan de folosire ca forţă de lovire a grupului aerien de pe portavion. La sfârşitul anului 1938, în timpul crizei de la München, definitivează alături de ofiţerii săi din statul major, Lt. de vas David Pollock şi Cpt. din Fleet Air Arm, John Johnes, proiectul unei operaţiuni surpriză asupra flotei italiene de la Taranto, printr-un atac aerian nocturn cu torpile. Lyster cunoştea amenajările şi locurile de ancoraj din baza navală de la Taranto pe care a vizitat-o, în timpul primul război mondial ca tânăr locotenent, deoarece a funcţionat pentru o perioadă de timp ca asistent în staful de legătură al Royal Navy, pe lângă Marina italiană aliată cu puterile Antantei în războiul contra Germaniei şi Austro-Ungariei. În consecinţă ca şi comandant al portavionului “Glorious”, Arthur Lumely Lyster îşi antrenează de-a lungul anului 1939, piloţii pentru zborul de noapte, pe aparate Fairey “Swordfish” TSR I, exersând lansarea torpilelor în ape cu adâncime minimă. Cea mai dificilă problemă pentru piloţii de pe portavioane, este apuntarea, deoarece puntea lui “HMS Glorious” destinată decolării şi apuntării aparatelor Swordfish, este de zece ori mai mică decât spaţiul unui câmp de aterizaj normal. La aceasta se adaugă tangajul navei şi toate dificultăţiile inerente, mai ales în cazul apuntărilor de noapte sau cu luminile stinse, impuse de necesităţile războiului. Marina regală britanică, în subsidiar Fleet Air Arm, la începutul celui de-al doilea război mondial, a dotat şi organizat grupul aerian al portavioanelor, cu mai multe escadroane (Naval Air Squadron), de asemenea avioane torpiloare, după cum urmează: 810, 814 , 820 şi 821 pe „HMS Ark Royal”, 811 şi 822 pe „HMS Courageous”, 813 şi 824 pe „HMS Eagle”, 816 şi 818 pe „HMS Furious” şi ultimele unităţi 823 şi 825 pe portavionul „HMS Glorious”. Alte aparate MK III îmbarcate pe diferite nave de război înzestrate cu catapulte au fost organizate în alte două escadroane, 701 şi 702. Lyster participă la primele operaţiuni navale de război dar în 8 iulie 1940 portavionul “HMS Glorious” este scufundat în timpul campaniei din Norvegia, dar forţa aeriană este salvată. În august 1940, când este lansat la apă noua clasă de portavioane de tip “Illustrious”, ce va conţine navele “HMS Illustrious” (CV 7), “HMS Victorious” (CV 8), “HMS Formidable” (CV 9) şi “HMS Indomitable” (CV 10), planul de atac aeronaval este reactivat. Contra amiralul Lyster care a operat în grup cu noul portavion “HMS Illustrious”, este transferat în Mediterana, unde la începutul lui septembrie se întâlneşte cu noul comandant al Med Fleet, amiralul Andrew B. Cunningham, pentru a pune la punct ultimele detalii ale operaţiunii cu numele de cod “Judgement”. Aceasta trebuia realizată urgent, deoarece presiunea Italiei asupra comunicaţiilor britanice din bazinul Mării Mediterane, sporise prin intrarea în serviciu în august 1940 a crucişătoarelor moderne din clasa “Trento” şi a noilor cuirasate “Littorio” şi “Vittorio Veneto”, înzestrate cu o artilerie formidabilă compusă din 9 tunuri de 381 mm fiecare şi cu o viteză de 30.5 noduri / oră, superioară navelor de linie britanice din Mediterana. Alături de cuirasatele vechi “Conte di Cavour” şi “Giulio Cesare” şi de cele remodernizate “Caio Duilio” şi “Andrea Doria”, flota italiană de suprafaţă avea superioritatea numerică prin cele şase nave de linie în serviciu faţă de cele patru ale lui lui Royal Navy. Totuşi flota italiană evitase, de două ori, la Punta Stilo şi în largul Calabriei, confruntarea decisivă cu marile unităţi ale Flotei britanice – Med Fleet, cu baza la Alexandria în Egipt, pentru că avea acoperirea aeriană necesară. Pentru a micşora decalajul existent, Amiralitatea de la Londra a ajuns la concluzia că obiectivul atacului trebuia să fie baza navală de la Taranto, aflată la 1.000 km de Malta şi situată în „talpa” cizmei pe care o formează conturul

164

Peninsulei Italice, acolo unde se concentrau majoritatea cuirasatelor Regiei Marina dar şi alte mari unităţi. Era absolut necesar ca raidul aeronaval să se desfăşoare într-o perioadă când toate unităţile flotei britanice din Mediterana se puteau dedica acţiunii, pentru a realiza un maximum al puterii de lovire. În consecinţă, Amiralitatea decide ca cel mai nou portavion al Home Fleet, „HMS Illustrious” alături de vechiul cuirasat „HMS Barham” şi modernele crucişătoare antiaeriene „HMS Calcutta” şi ”HMS Coventry” să fie detaşate în Marea Mediterană, în cadrul aşa numitei Force F, care trebuie să facă joncţiunea în 2 septembrie la sud de insula Pantelleria, cu portavionul „HMS Eagle” din flota britanică de la Alexandria. Modernul portavion „HMS Illustrious” (Comandant, Cpt. Denis William Boyd, cu steagul contra amiralului Arthur L. Lyster), cu un deplasament de 22.709 t. cu încărcătura plină 28.593 t., fusese construit la şantierele navale Vickers Armstrong din Baroww-in-Furness, Anglia, fiind lansat la apă în 5 aprilie 1939 şi recepţionat de Home Fleet în 26 mai1940 la Portsmouth. Mecanismul propulsor al navei era compus din şase boilere Admirality şi trei turbine tip Parsons cu o putere instalată de 110.000 CP, care puteau dezvolta o viteză maximă de 30.5 noduri / oră (56 km / oră ) şi o autonomie de 11.000 mile nautice la viteza de 14 noduri / oră, nava având rezervoare de combustibil cu capacitatea de 4.854 t. De pe puntea sa lungă de 243.84 metri şi lată de 28.88 puteau să decoleze în august 1940, treizeci de avioane de luptă: 3 aparate de vânătoare Fairey „Fulmar”, 8 bombardiere în picaj Blackburn B-24 „Skua” şi 18 avioane torpiloare Fairey „Swordfish” TSR . În momentul atacului de la Taranto, „HMS Illustrious” avea îmbarcate 39 de aparate din care 14 Fulmar şi 4 Sea Gladiator de vânătoare şi 21 avioane torpiloare şi de bombardament Swordfish. Apărarea antiaeriană cuprindea 16 tunuri de calibrul 140 mm, 38 de tunuri Oerlikon de 20 mm şi trei tunuri Bofors de 40 mm iar puntea portavionului era blindată, platoşa având grosimea de 3 inch (76.2 mm). Echipajul standard al navei se compunea din 1.276 oameni din care 842 aparţineau marinei iar 434 erau încadraţi în Fleet Air Arm ca piloţi, observatori, mitraliori, mecanici şi armurieri. În 30 august 1940, portavionul „HMS Illustrious” trece prin strâmtoarea Gibraltar, alături de navele de escortă din Force F şi se îndreaptă spre locul de întâlnire cu veteranul „HMS Eagle”. Pregătirea acţiunii de la Taranto, prevedea studierea şi cercetarea principalei baze navale italiene, situată în sudul peninsulei Italice, de către Amiralitatea britanică, pentru a fi cunoscute adâncimea apei, dispunerea cheiurilor şi digurilor, poziţia navelor, sistemul de pază şi apărare, obiectivele de lovit, reperele de orientare costieră şi poziţia… Lunii, întrucât lovitura era planificată să fie executată noaptea. În perioada premergătoare operaţiunii, Londra a interzis utilizarea aviaţiei regale RAF, împotriva bazei italiene, cu excepţia cercetării cu aviaţia de recunoaştere cu baza în insula Malta, cu scopul de a nu determina modificarea sistemului de apărare din Taranto. De asemenea era necesară verificarea tehnicii de luptă, în special a torpilelor de tipul Mark XII de 457 mm care au nou focos, “Duplex” un detonator de proximitate, a bombelor şi a muniţiei care urmau să fie folosite în cursul atacului. Trebuiau rezolvate dificultăţile tehnice legate de instabilitatea torpilei pe parcursul traiectoriei la viteze de 100 m / sec, deteriorarea giroscopului la şocuri, unele abateri sub formă de sinuozităţi de la traiectoria de zbor a avionului dar şi estimarea dificilă de către pilot a distanţei până la ţintă. Contra amiralul Lyster doreşte după rodajul navei efectuat în Indiile de Vest în mai –iunie să verifice potenţialul de luptă al grupului aerian. La ordinele Amiralităţii, în 4 septembrie avioanele Swordfish şi Fulmar decolate de pe punţile portavioanelor „HMS Illustrious” şi „HMS Eagle”, planificate să participe la raidul de la Taranto, atacă şi bombardează aerodromurile italiene Maritza şi Callato din insula Rhodos.

Imagine generala a radei portului Taranto

Aparatele torpiloare Fairey Swordfish ataca Taranto

În 17 septembrie, este atacat portul libian Benghazi, unde avioanele de pe „HMS Illustrious” reuşesc să scufunde în radă, distrugătorul italian „Borea” în cadrul operaţiunii cu numele de cod MD -1. Un alt distrugător „Aquilqne” şi două nave auxiliare mici sunt scufundate de aparatele decolate de pe puntea lui „HMS Eagle”, după care cele două portavioane asigură din 28 septembrie până în 8 octombrie, acoperirea aeriană pentru convoaiele care plecau din Alexandria spre insula Malta. Italienii ca şi contra măsură faţă de intervenţiile aeriene pornite de pe nava britanică „HMS Illustrious”, organizează în 12 octombrie 1940 un atac în Marea Egee asupra portavionului cu trei nave de asalt MTM Barchini din unitatea specială X MAS, având prora încărcată cu exploziv sau două tuburi lanstorpilă de 450 mm situate lateral de scaunul ejectabil al pilotului. Atacul neconvenţional desfăşurat cu o viteză de 45 de noduri / oră a fost respins

165

de escorta apropiată a portavionului, distrugătoarele din siguranţa imediată deschizând focul iar italienii nu s-au putut apropia la o distanţă convenabilă pentru a lansa torpilele. Drept ripostă, avioanele de pe „HMS Illustrious” şi „HMS Eagle”, vor bombarda în 14 octombrie baza italiană din insula Leros. Între timp, echipajele din Fleet Air Arm continuă instruirea nocturnă, deoarece raidul urma să fie întreprins noaptea, ca inamicul să fie luat prin surprindere, dar într-o noapte cu Lună plină. În consecinţă, piloţii şi observatorii de la bordul avioanelor ambarcate pe portavioanele „HMS Illustrious” şi „HMS Eagle” au fost supuşi unui sistematic şi foarte exigent antrenament, ceea ce i-a obligat să efectueze sute de ore de zbor nocturn şi întreaga suită de manevre pe care le comporta decolarea şi apuntarea de pe puntea portavioanelor. Aparatul de luptă care şi-a câştigat celebritatea după această operaţiune a fost avionul torpilor Fairey „Swordfish” TSR 1, proiectat de Marcel Lobelle şi construit de Fairey Aviation la comanda Ministerului Aeronauticii de la Londra. Echipajul standard includea trei oameni, dar în timpul atacului de la Taranto, unul din cei trei, a fost înlocuit cu un rezervor suplimentar de benzină pentru mărirea razei de acţiune. Condiţiile de la bord erau precare, carlinga deschisă oferind o protecţie scăzută în faţa intemperiilor, dar biplanul avea o mare stabilitate atunci când lansa torpila spre ţinta aleasă. Cei de la Fairey aveau tradiţie în construcţia de aparate concepute special de a decola de pe portavioane, model Campania realizâmnd primul zbor din istoria forţelor aeriene navale în 16 februarie 1917. Înzestrat cu un motor Rolls – Royce de 260 CP sau Maori de 265 CP, avionul dezvolta o viteză maximă de 137 km / oră, firma înlocuindu-l cu bombardierul biplan Fox, dotat cu motor Rolls – Royce Kestrel, foarte rapid pentru acea vreme, achiziţionat în august 1926 de aviaţia militară britanică în special pentru viteza sa de 304 km / oră. În 1933, Fairey proiectează biplanul Swordfish (”Peştele spadă”) care zboară în 17 aprilie 1934, în varianta cu flotoare a zburat la 10 noiembrie 1934. Primul prototip denumit TSR 1 avea destinaţia de avion torpilor şi de recunoaştere şi a fost distrus într-un incident, compania construind al doilea exemplar, care după probele de lansărie de pe catapulta crucişătorului de bătălie „HMS Repulse” în 1935, când primeşte numele de „Peştele spadă” şi intră în producţia de serie. Fairey construieşte 89 de exemplare, cu indicativul MK 1 (Mark 1, modelul 1) o altă serie de 692 fiind transferată în antrepriză constructorului Blackburn. Avionul torpilor este dotat cu o torpilă de atac de 730 kg, sau o mină magnetică de 700 kg şi în versiunea de bombardament cu 3 bombe de 500 kg, 6 de 227 kg sau o combinaţie de bombe perforante şi bombe incendiare. Tipul MK II va primi în anul 1943 opt rachete anti submarin iar varianta MK III va fi dotată cu radar. Aparatul dotat cu un tren de aterizare fix nu avea un design atrăgător şi o viteză de croazieră mare, dar era viabil şi versatil în orice condiţii de zbor, fiind supranumit în Royal Navy, „Stringbag” sau „Shoppingbag” („Sacoşa de sfoară”). Biplanul Swordfish a participat la confruntări navale dramatice, de la Narvik, la Taranto şi în celebra urmărire în Oceanul Atlantic a cuirasatului german „Bismarck”. „Peştele spadă” a fost primul avion din cel de-al doilea război mondial care a distrus un submarin, U - 64 din flota de atac germană, contribuind în mod decisiv la obţinerea victoriei în bătălia de la Capul Matapan, prin torpilarea crucişătorului greu „Pola” care a provocat în 27 – 28 martie 1941, Marinei italiene, cel mai mare dezastru naval prin numărul navelor şi echipajelor pierdute. Avioanele torpiloare care au fost utilizate în acest atac erau biplanele Fairey „Swordfish” TSR şi Mk I ce adoptau o tactică standard atunci când atacau o navă inamică. În grupuri de câte trei, ele efectuau un picaj abrupt, unul după altul. Între 45 şi 76 de metri altitudine, ele întrerupeau picajul, se desfăşurau în evantai şi abordau vasul într-o singură linie punând în faţa tunarilor din antiaeriana navelor, ale căror piese de artilerie erau dispuse optic, trei ţinte în loc de una. Cu aproximativ 800 până la 400 de metri înainte de a lansa torpilele, ele coborau la 15 - 30 metri deasupra apei. Swordfish-ul cu torpila în poziţie sub fuselaj, ce cântărea 730 kg, trebuia dirijat pe ţintă. Acesta era un procedei complex care implica calcurarea distanţei la care se afla ţinta şi viteza torpilei, de obicei 40 – 50 noduri / oră. Torpila trebuia lansată dintr-un avion în echilibru; dacă vârful acestuia era îndreptat în sus, torpila lovea apa şi sălta pe suprafaţa ei; dacă vârful era îndreptat în jos, torpila putea plonja în adâncuri. O ezitare de o secundă la lansarea torpilei putea însemna o lansare întârziată, lipsită de timpul necesar de stabilizare a acesteia în timpul imersiei şi deci trecerea torpilei sub chila navei, dacă lansarea era prea devreme torpila se deregla şi nu mai ajungea la ţintă. De accea piloţii şi observatorii de pe avionul torpilor trebuiau antrenaţi în alegerea corectă a momentului lansării torpilei. Navele de linie în general erau bine înzestrate pentru a rezista la atacurile cu torpile lansate din aer. Multe aveau din construcţie o umflătură sub linia apei, o protecţie exterioară a corpului şi un număr mare de compartimente etanşe care puteau suporta o lovitură fără a suferi avarii serioase. După ce avioanele atacatoare erau observate, vasele care se aflau în marş puteau luau contramăsuri rapide ieşind din raza de acţiune a torpilei, deoarece siajul (urma) acestora datorat gazelor evacuate de maşina alternativă propulsoare putea fi remarcat iar navele atacate aveau posibilitatea să descopere direcţia acestora şi să facă manevra de evitare a impactului iar în tot acest timp artileria lor trăgea nu numai în avion, ci bombarda şi marea din jurul lui pentru a perturba concentrarea pilotului prin jeturile masive de apă. Va rămâne cunoscut în istoria aeronauticii, ca avionul care a a avut un rol decisiv în distrugerea în anii celui de-al doilea război mondial, a unei mari părţi din flota italiană, Regia Marina dar şi a navei-amiral a Marinei germane, cuirasatul „Bismarck”.

166

Specificaţii, performanţe, armament Tipul :TSR / (Torpedo / Spotter / Reconnaissance) Constructor / Proiectant Motor Putere Anvergură / lungime / înălţime Suprafaţa aripii Greutate gol / greutate totală Viteză maximă Viteză ascensională Plafon maxim Autonomie Armament

Echipaj Exemplare construite

Modelul aparatului de luptă / Caracteristici tehnice Fairey Swordfish MK I Fairey Aviation Company / Marcel Lobelle Bristol Pegasus III MS 690 CP 13. 8 / 11.2 / 3.9 metri 56.4 mp 2.360 / 4.142 kg. 224 km / oră la 1.450 metri altitudine 2.5 m / s 4.000 metri 879 km. 1 mitralieră Browning, 1 mitralieră Vickers sau Lewis 1 torpilă Duplex de 730 kg / mine magnetice / bombe între 300 şi 800 kg 3 (pilot, observator /radio operator, mitralior) 2.391

Deoarece cuirasatele italiene erau la ancoră, surpriza era elementul cheie al atacului, acestea nemaiputând lua nici o măsură cu excepţia ripostei antiaeriene şi a protecţiei prin plasele anti torpilă amplasate în rada portului Taranto. Deşi încă sistemul de criptanaliză „Ultra” de la Bletchley Park încă nu devenise funcţional pentru a oferi informaţii exacte despre mişcările flotei italiene, Intelligence Service, printr-un rezident al MI6 la Roma, reuşeşte să intre în contact la începutul lui octombrie 1940, cu Roberto Plena şi Mario Meriti, doi antifascişti convinşi, care lucrau la una din staţiile de radioemisie de la Taranto. De o îndrăzneală remarcabilă, Plena şi Meriti s-au angajat să trensmită în fiecare noapte la Alexandria, în limbaj cifrat, un raport amănunţit asupra situaţiei de la baza navală din Taranto. Aşadar, Med Fleet, dispunea acum de date şi informaţii mai precise decât celor pe care i le putea oferi cercetarea aeriană întreprinsă cu avioane bimotoare Glenn Martin Maryland din escadronul RAF 431 sau hidroavioanele Short Sunderland înzestrate cu radar de la bazele din Malta. Britanicii cereau informaţii despre dispozitivul de apărare al italienilor cu eventualele modificări dar şi date despre prezenţa la bază a cuirasatelor şi a altor mari unităţi. În săptămânile următoare, cei doi antifascişti italieni au transmis informaţii preţioase cu privire la sistemul defensiv de la Taranto. Baza italiană se compunea din două rade care comunicau între ele: una exterioară, numită Mar Grande („Marea cea mare”) şi una interioară, Mar Piccolo („Marea cea mică”). Prima era protejată de două extremităţi ale uscatului – Capul (Punta) Rondinella la nord şi Capul San Vito la sud – şi de două insuliţe, San Pietro şi San Paolo. În aceste patru puncte se concentrau bateriile de apărare costiere, în număr de 21 cu 101 tunuri antiaeriane de calibrul 102 mm, 100 mm şi 76 mm. Cele 21 de baterii antiaeriene grele erau repartizate astfel: una la Punta Rondinella, trei pe insuliţa San Pietro in punctul Lo Scanno, două pe insuliţa San Paolo, trei pe digul San Vito, două baterii pe pontoane plutitoare în bazinul cuirasatelor din Mar Grande, alte două la Capul San Vito, trei la Castelul St. Angelo, trei pe ţărmul radei Mar Piccolo, una la baza de hidroavioane şi alta pe litoral lângă docul uscat. Comandantul bazei, amiralul Arturo Riccardi, a dispus ca alte 68 de instalaţii cu mitraliere antiaeriene grele, cu un total de 84 de guri de foc, să fie amenajate la sol şi pe pontoanele plutitoare. Tot aici erau instalate şi 109 mitraliere uşoare. Existau 13 staţii radioacustice de ascultare sub apă şi 22 de proiectoare aeriene disponibile la sol şi pe pontoane. În plus, Taranto dispunea de un sistem de protecţie pe apă, o barieră de reţele anti torpilă şi de un sistem aerian, compus din 90 de baloane captive similare celor utilizate în Marea Britanie, de forma sferică dar datorită unor deficienţe aerodinamice acestea aratau ca nişte mingi uriaşe de rugby. După cum anunţau, Roberto Plena şi Mario Mariti, o furtună care avusese loc la sfârşitul lui august, a distrus circa 60 de baloane şi aerostate, ele nu au fost înlocuite, deoarece nu existau rezerve de hidrogen cald, aşa că în momentul atacului erau doar 27 funcţionale, 16 ancorate la NV lângă şenalul de navigaţie şi alte 11 în partea de est a digului Tarantola. La baza navală Taranto nu existau aparatură de radiolocaţie şi nici instalaţii capabile să producă ceaţă artificială, pentru camuflarea şi fumizarea zonei golfului în cazul unui atac aerian. Comanda operaţiei o are amiralul Andrew Browne Cunningham, care intenţionează să execute raidul în noaptea de 21 spre 22 septembrie, când condiţiile de lună plină păreau să fie întrunite la Taranto, dar la numai 40 de minute după ce gruparea a părăsit rada portului Alexandria, vremea s-a înrăutăţit, vizibilitatea a devenit nulă aşa că Med Fleet a trebuit să renunţe. Contramandarea acţiunii a fost o adevărată şansă pentru englezi, deoarece spionii Axei din Egipt au aflat de ieşirea în larg a flotei britanice, care ar fi nimerit într-o ambuscadă pregătită de Supermarina, în largul coastelor sudice ale Greciei. A doua oară lovitura a fost planificată în 21 octombrie, în amintirea victoriei de la Trafalgar, a marelui amiral Horace Nelson, ceea ce ar fi putut spori în cazul reuşitei, moralul echipajelor din Med Fleet, dar un incendiu declanşat la bordul lui “HMS Illustrious” din cauza unui

167

rezervor suplimentar de benzină montat în locul celui de-al treilea om din echipaj, pentru a mări raza de acţiune a aparatelor, a luat foc 270 l. de combustibil au ars, distrugând un avion torpilor Fairey “Swordfish” TSR şi avariind serios alte două, provocând pagube în hangarul portavionului, ceea ce au determinat amânarea acesteia. Flota engleză a făcut cale întoarsă şi a doua zi, cinci aparate Fairey “Swordfish” din escadroanele 813 şi 824 au fost transferate pe puntea lui “HMS Illustrious”, pentru a completa unităţiile 815 şi 819. În 4 noiembrie, avarii produse la conductele de alimentare a maşinilor portavionul “HMS Eagle” (Cpt. A. R. M. Bridge), un veteran al primului război mondial, au făcut ca Lumely Lyster, conducătorul direct al operaţiunii să renunţe la acesta, scoţându-l în afara dispozitivului de luptă. Restul avioanelor şi piloţiilor de pe “HMS Eagle” au rămas la Alexandria, cu restul escadrei din Mediterană, formând Mediterranean Squadron, ataşat Force H venită de la Gibraltar, în sprijinirea flotei din Egipt. Primul val. Până la urmă decisiv, în alegerea momentului primului raid aeronaval din istorie, se dovedesc a fi obţinerea de informaţii exacte despre cuirasatele italiene ancorate la Taranto şi prezenţa în Mediterana a unor importante convoaie britanice care puteau masca lovitura. După ultimatumul adresat Greciei de către Italia fascistă, Amiralitatea britanică a pregătit operaţiunea cu numele de cod “Mike Bravo Eight” (MB 8) prin care se dorea diminuarea presiunii navale exercitate în Marea Mediterană de Regia Marina. În seara zilei de 5 noiembrie 1940, staţia radio de la Alexandria recepţiona o radiogramă cifrată transmisă de Roberto Plena care informa: “Cinci cuirasate se află în Mar Grande. Cel de-al şaselea îşi face intrarea în clipa de faţă, trecând la sud de insula San Paolo”. Aceasta însemna că toate navele de linie ale Regiei Marina, erau concentrate în baza navală de la Taranto, alte două “Roma” şi “Imperio”, aflându-se în construcţie în şantierele navale din Genoa şi Spezia. Imediat Amiralitatea a pus în aplicare sistemul convoaielor în bazinul central al Mării Mediterane, şi anume MW 3 format din cinci vapoare plecate de la Alexandria cu muniţie şi echipamente militare şi aşteptat să arunce ancora în Grand Harbour - La Valetta (Malta) în 11 noiembrie 1940, AN 6 plecat din Port Said - Egipt spre Grecia la Suda Bay cu o încărcătură de combustibil, AS 5 din Turcia, via Grecia în direcţia Egipt şi ME de la Malta spre Alexandria. Pentru asigurarea protecţiei celor patru convoaie Amiralitatea de la Londra, ordonă desfăşurarea întregii flote britanice din Mediterană între 4 şi 14 noiembrie 1940 şi declanşarea operaţiunii MB 8 (Mike Bravo Eight) care acoperea în subsidiar raidul aeronaval nocturn “Judgement” cu obiectivul de a produce pierderi flotei italiene de suprafaţă cu baza la Taranto, un pericol real pentru comunicaţiile engleze în zona centrală a Mării Mediterane. Force A părăseşte în 6 noiembrie Alexandria, luând direcţia nord- vest, pe catargul navei – amiral, cuirasatul “HMS Warspite”, fluturând pavilionul lui Andrew Cunningham. Forţa de lovire a Med Fleet, avea ca misiune apărarea convoiului MW 3 şi atacarea cuirasatelor italiene dacă acestea apăreau şi includea cuirasatele “HMS Warspite” (Cpt. D. B. Fisher), “HMS Malaya” (Cpt. A. F. Palliser) şi “HMS Valiant” (Cpt. H. B. Rawlings), portavionul “HMS Illustrious”, crucişătoarele grele “Gloucester” şi “York” şi 13 distrugătoare. Cum acestea nu au jenat vasele britanice de transport cu destinaţia Malta, la sfârşitul convoierii, portavionul “HMS Illustrious” care avea steagul contra - amiralului Lumley Lyster urma să facă joncţiunea cu o formaţiune de 4 crucişătoare şi 4 distrugătoare din Force F venite de la Gibraltar, pentru a executa atacul nocturn de la Taranto. Alte cinci grupări navale aveau rolul de asigurare şi acoperire dar şi de demonstraţie: 1. Force B cu două crucişătoare uşoare “HMS Ajax” şi “HMAS Sydney” esortau navele de transport în golful Suda din insula Creta, dar “HMS Ajax” trebuia după aceea să se alăture Force A. 2. Force C, crucişătorul “HMS Orion” care transporta materiale pentru forţele aeriene regale RAF, dislocate la Pireu în Grecia, va face joncţiunea în Suda Bay cu crucişătorul australian “HMAS Sydney”. 3. Force D, în compunere cu vechiul cuirasat “HMS Ramillies”, două crucişătoare antiaeriene “HMS Coventry” şi “HMS Calcutta”, 13 distrugătoare şi un dragor venea din apele Maltei, pentru a proteja convoiul ME (ex- MW3) care trebuia să se întoarcă la Alexandria, în Egipt. 4. Force F, includea cuirasatul “HMS Barham”, crucişătoarele “HMS Berwick” şi”HMS Glasgow” şi trei distrugătoare. Această escadră întărea Mediterranean Fleet. 5. Force H, cu portavionul “HMS Ark Royal”, crucişătorul uşor “HMS Sheffield” şi 5 distrugătoare, avea misiunea să acopere Force F, până la Malta. 6. Redislocarea monitorului “HMS Terror” din La Valetta în golful Suda, din apele cretane. În 4 noiembrie, pleacă din portul Alexandria convoiul AN 6, format din trei petroliere încărcate cu benzină uşoară pentru aviaţie şi gazolină, cu destinaţia golful Suda din insula Creta. O zi mai târziu pleacă cele cinci cargouri ale convoiului MW 3, care se întâlnesc în strâmtoarea Kasso, cu cele trei petroliere care navighează spre nord de insula Creta, la Suda. MW 3 continuă drumul spre insula Malta în 6 noiembrie de înşelare a cercetării inamice, fiind protejat de la distanţă de cuirasatele şi crucişătoarele Force A şi de patrula aeriană a portavionului “HMS Illustrious”, plecate în 6 noiembrie din Alexandria spre bazinul central al Mediteranei, simultan cu plecarea escadrei din Gibraltar spre insula Malta. Pentru atacul bazei navale Taranto, Fleet Air Arm va utiliza 24 de avioane Fairey “Swordfish” TSR şi Mk I din grupul aerian al portavionului “HMS Illustrious” şi anume trei aparate din escadronul 813, nouă din escadronul 815, condus de Lt. Comandor Kenneth N. Williamson, şase din escadronul 819, comandat de Lt. Comandor John William Hale şi trei din escadronul 824.

168

Călătoria nu a fost lipsită de incidente: astfel în 9 noiembrie, două aparate Fairey “Swordfish” TSR, din escadronul 819 decolând de pe puntea portavionului “HMS Illustrious” pentru un zbor de recunoaştere, au trebuit să amerizeze forţat la ora 12.19, lângă cuirasatul “HMS Warspite” echipajele fiind salvate, dar avioanele au fost pierdute. Un accident similar a suferit un al treilea Swordfish plecat în misiune de patrulare în dimineaţa zilei de 10 noiembrie la ora 7.00 astfel că din cele 24 de avioane torpiloare şi de bombardament, prevăzute pentru atac, nu mai rămâneau decât 21, o pierdere de 13 % din potenţial încă înainte de declanşarea acţiunii. Situaţia devenea gravă pentru Fleet Air Arm aşa că o inspecţie detaliată în hangarul portavionului, a descoperit cauza accidentelor la depozitul de carburanţi, unde benzina pentru avioane fusese contaminată cu apă. Imediat s-au luat măsuri de remediere a situaţiei şi nu s-a mai înregistrat nici un incident de acest gen. Pe de altă parte, în 8 noiembrie la 12.30, două avioane italiene de recunoştere monomotoare Cant Z 501 observă navele convoiului britanic MW 3 dar sunt silite să se retragă urmărite de avioanele de vânătoare Fairey “Fulmar” decolate de pe puntea lui “HMS Illustrious”. La 15.20 un alt avion italian semnalează convoiul care este atacat la 16.20 de şapte bombardiere orizontale Savoia Marchetti S 79, fără nici un efect, două sunt doborâte de siguranţa aeriană, celelate cinci sunt puse pe fugă. În 9 noiembrie, la ora 9.00, cuirasatul “HMS Ramillies” (Cpt. H. T. Baillie-Groham) şi cele două crucişătoare antiaeriene “HMS Coventry” şi “HMS Calcutta” alături de ecranul de 13 distrugătoare continuă marşul spre Malta, însoţind navele convoiului MW 3, în condiţii de vizibilitate scăzută din cauza ceţei. Alte vase britanice din Force A rămân la o distanţă de siguranţă, pentru a stopa un eventual atac al flotei italiene de la Taranto. Avertizaţi de cercetarea aeriană de prezenţa numeroasă a navelor de război britanice, italienii evită însă confruntarea navală, preferând atacurile aeriene, de la mare altitudine dar imprecise asupra vaselor de transport. La 16.04, un alt bombardier italian, de tipul Cant 508, este doborât de două aparate de vânătoare Fairey “Fulmar”. Navele militare din cele trei grupări navale se raliază în La Valetta, sub conducerea amiralului Andrew B. Cunningham, în următoarea formulă: 1. grupul portavioanelor de lovire “HMS Illustrious” şi ”HMS Eagle”, trei crucişătoare grele, un crucişător uşor şi patru distrugătoare. 1. grupul naval de acoperire: patru cuirasate, două crucişătoare grele şi treisprezece distrugătoare. 2. grupul naval demonstrativ: trei crucişătoare şi două distrugătoare, la care se adaugă grupurile aeriene ale RAF de observaţie şi bombardament 3. grupul aerian de cercetare: aviaţia de recunoaştere cu baza în insula Malta. 4. grupul aerian de dezvoltare a succesului: aviaţia de bombardament greu, dislocată în Grecia. Manevrele şi convoierile puse la cale de Amiralitatea britanică, între 9 şi 11 noiembrie, pe rutele Alexandria – Malta, şi Port Said – Grecia, reuşesc să inducă în eroare Comando Supremo, care nu i-a în calcul un atac direct asupra bazelor sale navale din sudul Italiei, considerând că acţiunile conjugate ale Med Fleet au doar rolul obişnuit de a proteja căile de comunicaţii spre Malta. Pe de altă parte, incapacitatea forţelor aeriene italiene, în această primă fază a războiului, devine proverbială. Lipsa bombardierelor în picaj dar şi slaba recunoaştere maritimă aeriană, datorită resurselor puţine, va face ca forţele militare italiene să fie lipsite de avantajul strategic iar lovitura aplicată spre surpriza generală, la Taranto, va demonstra din plin aceste neajunsuri. În după amiaza zilei de 10 noiembrie, decolează un avion Fairey “Swordfish” TSR, din cele 21 câte are în componenţă “HMS Illustrious”, şi fotografiază din aer dispozitivul navelor italiene de luptă care staţionează la Taranto. Pilotul englez raportează: 6 nave de linie, 9 crucişătoare grele, 5 crucişătoare uşoare, 27 de distrugătoare şi 10 submarine, de asemenea sunt fotografiate, barajele aeriene realizate cu ajutorul aerostatelor. La ora 20.30 un hidroavion Short “Sunderland” decolat din Malta într-o misiune de cercetare deasupra golfului Taranto ajunge deasupra radei portului italian. Forţa de şoc a britanicilor care va ataca cea mai mare bază navală din sudul Italiei, este compusă din portavionul “HMS Illustrious” (comandant, căpitan Denis William Boyd, număr total de avioane ambarcate 39, din care 21 destinate atacului din escadroanele 813, 815, 819 şi 824 şi 18 aparate de vânătoare, pentru apărarea aeriană din care 14 Fairey “Fulmar” din escadronul 806, plus 4 Sea “Gladiator”), crucişătoarele grele “HMS Berwick” (Cpt. G. L. Warren), “HMS York” (Cpt. R. H. Portal) din divizia 3 crucişătoare grele şi crucişătoarele uşoare “HMS Gloucester” (Cpt. H. A. Rowley) şi “HMS Glasgow” (Cpt. H. Hickling) alături de distrugătoarele de escortă, participante la bătălia de la Capul Spada “HMS Hasty” (Lt. Cdr. L. R. Tyrwith), “HMS Havock” (Cdr. R. E. Courage), “HMS Ilex” (Lt. Cdr. P. L. Saumez), din Flotila 2 distrugătoare şi “HMS Hyperion” (Cdr. H. St. L. Nicholson) din Flotila 14. Această nave însoţite de celelalte din Med Fleet vor ieşi din rada militară din La Valetta şi pentru a deruta eventualii agenţi inamici din portul maltez, pune cap compas în direcţia Alexandria, sub puternica protecţie a aviaţiei de vânătoare, care până se înoptează asigură, acoperirea aeriană a navelor. În larg, se constituie grupul de luptă care are ca obiectiv principal distrugerea cuirasatelor italiene staţionate în rada interioară a bazei Taranto. Are loc desfăşurarea grupului de siguranţă între Taranto şi insula grecească Cefalonia, grupul demonstrativ se îndreaptă spre strâmtoarea Otranto, iar grupul de lovire la 170 mile nautice SE (250 km) de obiectivul vizat: portul militar Taranto. Ajungând în Marea Ionică, în dreptul insulei greceşti Zante, amiralul Andrew B. Cunningham, a emis de la bordul cuirasatului “HMS Warspite” următorul mesaj în seara zilei de sâmbătă 11 noiembrie: “Contra amiral Lyster, vă rog să porniţi în fruntea formaţiei de atac spre Taranto. Vă urez succes deplin şi vă aştept la Alexandria pentru a ciocni

169

paharul victoriei”. Planul iniţial, prevedea utilizarea a 36 de aparate de luptă dar au rămas disponibile doar 24, în urma accidentelor din 21 octombrie şi 9 noiembrie, rămânând disponibile 21, acestea fiind repartizate astfel : 12 primului val de atac şi 9 celui de-al doilea, 11 avioane fiind armate cu torpile, restul cu bombe perforante şi rachete luminoase.

Harta atacului de la Taranto reconstituita de catre Regia Marina

- ora 19.55. Prima alarmă aeriană din cele trei este declanşată la Taranto fiind semnalizat un avion de recunoaştere britanic. Este vorba de un hidroavion de tip Short “Sunderland” decolat din Malta din escadronul 228 RAF, care este înzestrat cu radar Mark 1 ASV pentru supravegherea navelor inamice, şi care comunică flotei din larg ultimele amănunte legate de dispunerea navelor italiene. - ora 20.00. Motoarele se încălzesc, mecanicii şi armurierii de pe portavionul britanic fac ultimele pregătiri, fiind lansat un balon sondă cu o sursă luminoasă pentru orientarea direcţiei. Portavionul “HMS Illustrious”, manevrează în direcţia vântului, atingând viteza de 28 de noduri / oră şi azimutul de 197 grade. Planul de atac prevedea lansarea aparatelor de luptă în două valuri, primul compus din 12 avioane Fairey “Swordfish”, urmat de al doilea când nava britanică se va afla la 200 mile distanţă de Taranto, zborul aparatelor urmând să dureze trei ore. Decolează primul val de avioane de pe puntea portavionului “HMS Illustrious”: două avioane de iluminare, şase avioane torpiloare Fairey “Swordfish” TSR cu misiunea de a ataca cu torpila cuirasatele ancorate în rada Mar Grande şi patru bombardiere Swordfish Mk I, cu câte patru bombe perforante de 112 kg fiecare, având ca obiectiv, navele şi depozitele de păcură din apropierea arsenalului militar aflat în rada Mar Piccolo, unde sunt acostate crucişătoarele şi distrugătoarele. Tot aici se află şi baza de hidroavioane. Cele 12 avioane ale primului val înarmate cu torpile, bombe perforante şi 16 rachete luminoase de tip “focuri bengale”, îl au ca lider pe Lt. Comandor Kenneth Nicole Williamson alături de observatorul său Lt. Norman Scarlett, din escadronul 815 toate fiind de la bordul lui “HMS Illustrious”, întrucât celălalt portavion, veteranul “HMS Eagle”, din cauza unor defecţiuni la sistemul de propulsie, este lăsat în afara dispozitivului de luptă, cinci aparate Fairey “Swordfish” fiind transferate în 5 noiembrie de pe “HMS Eagle” pe “HMS Illustrious”. - ora 20.40. Primul val termină decolarea. Avioanele britanice zburând în formaţie de V în trei secţiuni la altitudinea de 2.200 metri, se apropie de obiectiv dinspre partea întunecoasă a orizontului, pe direcţia V şi NV, existând posibilităţi reduse de ripostă atât din partea artileriei de pe navele italiene (descoperirea aparatelor britanice şi lovirea acestora fiind dificilă, atacul fiind planificat noaptea), cât şi a apărării antiaeriene de pe litoral. Timpul este frumos, vântul suflă cu 10 noduri / oră, luna aflându-se în al treilea pătrat. Două ore mai târziu, numai opt aparate se aflau la verticala bazei de la Taranto, azimut 190 de grade, celelalte patru pierzând contactul cu restul escadronului la 15 minute de la decolare. În schimb, un al cincilea, pilotat de locotenentul Anthony Swayne, a ajuns cu 12 minute prea devreme, fiind oblicat să se rotească deasupra bazei la o altitudine de 350 de metri, până ce prima rachetă luminoasă i-a adus la cunoştinţă declanşarea atacului. - ora 20.47. Încetează prima alarmă aeriană la baza navală din Taranto. Al doilea val. - ora 21.00. Este declanşată a două alarmă, deoarece avioanele de recunoaştere britanice, din escadronul 431 RAF comandat de maiorul Alfred E. Whitley cu baza în Malta pe aerodromul Luqa şi aflat pentru această operaţiune la ordinele contra amiralului Lyster rămân în observaţie aeriană. - ora 21.28 – 21.34. Decolarea celui de-al doilea val de pe puntea portavionului “HMS Illustrious”, format din 8 aparate: două avioane de iluminare, cinci avioane torpiloare Swordfish TSR şi două avioane de bombardament

170

Swordfish Mk I, sub comanda Lt. Comandor John William Hale. Pentru a-şi spori autonomia de acţiune, ele renunţaseră la observatorul – mitralior, instalând în locul său un rezervor suplimentar de benzină. Conform planului, numărul aparatelor de atac ar fi trebuit să fie de 9, dar unul suferise un accident înainte de decolare şi nu a putut pleca decât cu o întârziere de 20 de minute. Dar ghinionul Lt. E. W. Clifford, care îl pilota, continua: servanţii unei mitraliere antiaeriene de la bordul crucişătorului greu britanic “HMS Berwick”, de 9.750 t. l-au confundat cu un avion inamic şi au deschis focul asupra lui, cu rezervorul auxiliar incendiat, aparatul Fairey “Swordfish” pilotat de Clifford, a zburat deasupra escadrei până la epuizarea combustibilului, reântorcându-se apoi pe puntea portavionului “HMS Illustrious”. În cele din urmă, echipajul Clifford – Going şi-a luat zborul cu Swordfish-ul cu marca L5F, reparat de urgenţă, ajungând la locul atacului. - ora 21.30. Încetează, a doua alarmă aeriană. - ora 22.30. Se termină misiunea de recunoaştere maritimă deasupra golfului Taranto a hidroavionului britanic Short “Sunderland” decolat de la baza sa din Malta. - ora 22. 51. Staţiile de ascultare aerofonice captează noi zgomote de motoare de avion. Se declanşează a treia alarmă aeriană cu şase sunete de sirenă la un interval de 30 de secunde cu pauză. - ora 22.58. Lansarea a opt paraşute de iluminare a bazei navale de cele două Swordfish pilotate de locotenenţii Kigell şi Lamb, din primul val decolat de pe portavionul “HMS Illustrious”, care aveau misiunea de a ilumina obiectivul. Cele două aparate trec deasupra Capului San Vito, la o înălţime de 2.500 metri şi la o distanţă de 850 metri, unul de celălalt. În momentul declanşării atacului primului val de avioane britanice, în cea mai mare baza navală a Italiei, cea de la Taranto, se aflau la ancoră următoarele nave: a). Şase cuirasate: “Andrea Doria” (construit în 1916, lucrările de remodernizare sunt finalizate în 20 octombrie 1940), “Caio Duilio”(construit în 1915, remodernizat în iulie 1940), “Conte di Cavour” (construit în 1915, remodernizat în 1937), “Giulio Cesare” (construit în 1915, remodernizat în 1937), “Littorio” (nou, lansat la apă în mai 1940) şi nava – amiral “Vittorio Veneto”(cuirasat nou, lansat la apă în 1940). Cele mai puternice nave de linie sunt “Littorio” şi “Vittorio Veneto” care formează divizia 9 navală, sub comanda amiralului Carlo Bergamini. Celelate cuirasate, “Conte di Cavour” şi “Giulio Cesare” formează divizia 5 navală, “Caio Duilio” reînscris în anuarul flotei în 7 iulie 1940 , după remodernizare şi “Andrea Doria”, care în momentul atacului, nu era considerat operaţional de către italieni, fiind în desfăşurare antrenarea echipajului. b). Şapte crucişătoare grele: “Zara”, “Fiume”, “Gorizia”, “Pola” – divizia 1 sub comanda vice amiralului Angelo Iachino, “Trento”, “Trieste” şi “Bolzano”- divizia 3 crucişătoare. c) Două crucişătoare uşoare (divizia 8): “Giuseppe Garibaldi” şi “Duca Degli Abruzzi”. Treizeci de distrugătoare repartizate astfel: d) Divizia 7 distrugătoare: “Freccia”, “Strale”, “Dardo” şi “Saetta”. d) Divizia 8 distrugătoare: “Folgore”, “Baleno”, “Fulmine” şi “Lampo”. e) Divizia 9 distrugătoare: “Alfieri”, “Gioberti”, “Carducci” şi “Oriani”. f) Divizia 10 distrugătoare: “Maestrale”, “Libeccio”, “Grecale” şi “Scirocco”. g) Divizia 11 distrugătoare: “Camicia Nara” şi “Geniere”. h) Divizia 12 distrugătoare: “Lanciere”, “Carabiniere”, “Corazziere” şi “Ascari”. i) Divizia 13 distrugătoare: “Granatiere”, “Alpino”, “Bersagliere” şi “Fuciliere”. k) Divizia 16 distugătoare: “Da Recco”, “Usodimare” şi “Pessagno”. l) Nava bază pentru hidroavioane “Giuseppe Miraglia”, 5 torpiloare, 16 submarine, 2 nave spital şi 9 petroliere. Comanda flotei de luptă italiene din Taranto revine amiralului Inigo Campioni, iar cea a portului amiralului Arturo Riccardi. COMPONENŢA ECHIPAJELOR ENGLEZE PARTICIPANTE LA ATAC DE LA TARANTO DECOLATE DE PE PORTAVIONUL “HMS ILLUSTRIOUS” Primul val: Gradul, numele, iniţiale prenume Sigla şi tipul misiunii Lt. Comandor K. Williamson, RN Lt. N. J. Scarlett, R N L4A, torpilare Sub Lt. D. J. Spark, R N Lt. A. L. Neale, R N L4C, torpilare Sub Lt. A. S. Macaulay, R N Sub Lt. A. L. Wray, R N V R L4R, torpilare Lt. N. M. Kemp, R N Lt. R. A. Bailey, R N L4K, torpilare Lt. H. A. Swayne, R N Sub Lt. J. Buscall, R N V R L4M, torpilare Lt. M. R. Maund, R N Sub Lt. W. A. Bull, R N E4F, torpilare Lt. L. J. Kigell, R N Lt. H. R. B. Janvrin, R N L4P, rachete luminoase Lt. C. B. Lamb, R N Lt. K. C. Grieve, R N L5B, rachete luminoase Capt. O. Patch, R N Lt. D. G. Goodwin, R N E5A, bombardament Sub Lt. W. C. Sarra, R N Sub Lt. J. Bowker, R N L4L, bombardament Sub Lt. A. Forde, R N Sub Lt. A. Mardel – Ferreira, R N V R L4H, bombardament Lt. J. B. Murray, R N Sub Lt. S. M. Paine, R N V R E5Q, bombardament

171

Al doilea val: Lt. Cdr. J. W. Hale, R N Lt. G. W. Bayly Lt. C. S. Lea, R N Lt. E. M. Torrens – Spence, R N Lt. J. W. Wellham, R N Lt. R. W. Hamilton, R N Lt. R. G. Skelton, R N Lt. E. W. Clifford, R N Lt. W. D. Morford, R N Abrevierea încadrarărilor

Lt. G. A. Carline, R N Lt. H. J. Slaughter, R N Sub Lt. P. D. Jones, R N Lt. A. W. E. Sutton, R N Lt. P. Humphreys, R N Lt. J. R. Weeks, R N Lt. E. A. Perkins, R N V R Lt. G. R. Going, R N Lt. R. A. Green, R N R N = Royal Navy RNVR = Royal Navy Volunteer Reserv

L5A, torpilare E4H, torpilare L5H, torpilare L5K, torpilare E5H, torpilare L5B, bombardament L4F, bombardament L5F, rachete luminoase, bombardare L5Q, rachete luminoase

- ora 23.00. Imediat după lansarea rachetelor luminoase, cele patru avioane de bombardament Swordfish Mk I trec deasupra bazei peste Mar Piccolo, coboară în picaj de la 2.750 metri, trecând de barajul de aerostate primele atacând în zig zag, echipajele Kiggel – Janvrin (sigla L4B) şi Lamb – Grieve, (L5B) îşi lansează încărcătura de la 500 şi respectiv 900 metri altitudine la nord de cuirasatul “ Andrea Doria”, incendiind rezervoarele de combustibil de la Arsenalul militar pentru a face vizibilă rada Mar Piccolo în care sunt ancorate o parte din navele de război italiene. O bombă cade pe coca distrugătorul “Libbecio”, fiind lansată de la 1.500 picioare de avionul pilotat de căpitanul Patch (sigla E5A - în echipaj cu locotenentul Goodwin) dar cauzează avarii minore, alte bombe sunt largate de aparatul Swordfish al echipajului Sarra –Bowker (L4L) asupra danei unde sunt ancorate, două crucişătoare şi patru distrugătoare, dar nici o lovitură nu este înregistrată datorită dificultăţii în identificarea ţintelor în cadrul unui raid nocturn. În acelaşi timp avioanele torpiloare Fairey “Swordfish” TSR atacă viguros în celule de câte trei avioane, coboră în picaj de la 1.300 metri, pătrunzând în interiorul radei Mar Grande de la est la vest, în apropiere de insuliţa San Pietro, pentru a nu se expune tirului violent al artileriei antiaeriene, îşi lansează torpilele în zbor razant de la o înălţime de 100 până la 300 de metri deasupra nivelului apei şi de la distanţa de 400 până la 1.200 metri. Primul care şi-a trimis torpila de 452 mm spre obiectiv, cuirasatul “Conte di Cavour” în ciuda focului antiaerian tras de pe nava de linie a fost echipajul format din Lt. Comandor Kenneth Nicole Williamson şi Lt. Norman Scarlett (sigla aparatului L4A). Cuirasatul italian “Conte di Cavour” a fost grav avariat de torpila Duplex, în zona centrală, la stânga prorei, ceea ce provoacă o spărtură în corpul navei de 12 x 8 metri, la depozitele de muniţii, în explozia din interior ce a urmat fiind ucişi 17 marinari italieni aflaţi sub punte. La câteva secunde după explozia care a urmat, torpila trecând pe lângă distrugătoarele “Fulmine” şi “Lampo”, aparatul său a fost doborât, fiind lovit în plin de un proiectil antiaerian tras de artileria de pe “Conte di Cavour”. Celelalte două aparate torpiloare din prima celulă, cu echipajele Macaulay – Wray (L4R) şi Sparke – Neale (L4C) vin în urma lui Williamson, trec deasupra distrugătoarelor “Lampo” şi “Baleno” lansându-şi torpilele pe direcţia cuirasatului “Andrea Doria” şi “Vittorio Veneto”, dar fără efect. -ora 23.05. Se aud două explozii, una provenind de la torpila lui Macaulay care a ţintit pe “Andrea Doria”, cealaltă fiind cauzată de o bombă căzută pe digul Tarantola. A doua torpilă care viza nava de linie “Vittorio Veneto” se pierde pe fundul apei golfului Taranto. Un alt Swordfish, trece la nord de insula San Pietro, la nord de barajul baloanelor captive de la Castel St. Angelo care protejau dana în care erau acostate crucişătoare, virează brusc la sud şi coboară în picaj în direcţia cuirasatelor, trecând de la altitudinea iniţială de 1.200 metri la câţiva metri de nivelul mării. Urmează secţiunea a doua compusă din avioanele torpiloare cu siglele L4K, L4M şi E4F, comandate de Lt. L. M. Kemp, care ocolesc la nord San Pietro, coborând în picaj la 900 de metri, apoi de la distanţa de 365 de metri lansează torpilele spre aleea cuirasatelor. - ora 23.08. Nu a trecut nici un minut de la această manevră riscantă şi torpila aparatului Swordfish pilotat de locotenentul Kemp (în echipaj cu Lt. Baley, sigla L4K) lansată şi-a atins ţinta: cuirasatul “Littorio”, care este lovit în partea dreaptă a prorei, provocând o spărtură în corpul navei de 15 x 10 metri iar aparatul Lt. Kemp părăseşte imediat rada de la Mar Grande în direcţia capului San Vito, urmărit de focurile antiaerienei. O nouă torpilă va lovi cuirasatului “Littorio” de această dată la pupa stângă, provocând o a doua spărtură de 12 x 9 metri, fiind lansată de avionul torpilor L4M, pilotat de locotenentul Swayne, care execută o manevră diferită de Kemp, trecând la sud de punctul Secca della Sirena de pe insula San Pietro, şi virând cu 180 de grade către “Littorio” apoi dispărând în norii de deasupra golfului Taranto. - ora 23.12. Ultimul echipaj Maud–Bull (E4F) survolează în zig-zag extermitatea Rondinella, trecând deasupra crucişătoarelor şi printre cuirasatele “Caio Duilio” şi “Littorio”, lansează torpila ţintindu-l pe “Vittorio Veneto” dar ca şi în cazul aparatului Swordfish L4C (echipaj Sparke – Neale), fie din cauza reţelelor de protecţie submarine, fie din pricina unui defect de fabricaţie al torpilelor cu cap Duplex, posibil aparatul de aprindere magnetic a dus la declanşarea exploziilor mai devreme, acestea fiind de intensitate extrem de redusă, astfel încât nava de linie italiană nu a suferit avarii serioase la compartimentul de maşini.

172

- ora 23.14. Echipajul de pe distrugătorul “Fulmine” a fost martorul prăbuşirii în flăcări a biplanului Swordfish lângă insuliţa San Pietro, cei doi ofiţeri britanici Kenneth Nicole Wiliamson şi Norman Scarlett, fiind salvaţi lângă docul plutitor de personalul portuar şi predaţi marinarilor de pe “Fulmine”. Sunt primii militari britanici din Royal Navy capturaţi în cel de-al doilea război mondial pe pământ italian. Rezultatele atacului primului val de avioane Fairey “Sworfish” decolate de pe puntea portavionului “HMS Illustrious” sunt următoarele: atacul cu torpile este executat perfect în doar 13 minute, din totalul celor 35 de când britanicii se aflau pe verticala bazei navale din Taranto, fiind lovite cu câte două torpile cuirasatul “Littorio” care se afundă la proră şi cu o torpilă de către echipajul swordfish L4A “Conte di Cavour”, care face o bandă puternică şi este inundat de apă . - ora 23.25. Staţiile de ascultare radio, din portul militar Taranto, captează zgomote de motor de avioane inamice. - ora 23.50. Formaţia Lt. Comandorului John William Hale a ajuns la verticală, venind dinspre uscat, pe direcţia nord, deasupra bazei de la Taranto cu puţin înainte de miezul nopţii. Obiectivul, era acum vizibil datorită incendiilor provocate de primul val, astfel încât cel de-al doilea asalt a putut începe imediat. Britanicii prevăzători, lansează o nouă serie de rachete luminoase, care luminează oraşul Taranto ca ziua. Misiunea este executată de aparatele Swordfish ale echipajele Hamilton – Weekes (L5B) şi Skelton – Perkins (L4F). - ora 23.57. Englezii atacă cu bombe de 250 livre (227 kg) dar fără să reuşească lovituri directe, depozitele de păcură din zona Arsenalului militar. - ora 24.00. Avionul torpilor pilotat de locotenentul Lea, trece de Capul Rondinella şi lansează o torpilă spre “ Caio Duilio”, primul cuirasat din Mar Grande, care este lovit la prora dreaptă, făcând o gaură în carena navei de 11 x 7 metri, explozia ce a urmat ucigând trei italieni aflaţi în zona magaziei de muniţii. - ora 00.05. Aparatele echipajelor Hale - Carline (L5A) şi Torrens Spence – Sutton (L5K) îşi lansează torpilele Duplex spre “aleea cuirasatelor”, având ca ţintă modernul cuirasat “Littorio”. Torpila lui John “Ginger” Hale loveşte pentru a treia oară pe “Littorio” la pupa dreaptă, provocând o spărtură de 7 x 15 metri şi ucigând în explozia ce a urmat impactului 32 de oamenii de pe puntea cuirasatului, în schimb, torpila lui Torrens Spence cu detonatorul defect nu explodează. În spatele celor două Swordfish-uri un altul, E5H, condus de locotenentul Wellham, atacă cu torpila însă fără succes, cuirasatul “Vittorio Veneto” în timp ce avionul Fairey Swordfish echipajului Bayly –Slaughter (E4H) este lovit de două proiectile antiaeriene trase de artileria crucişătorului greu “Gorizia” şi se prăbuşeşte în apele golfului Taranto, cei doi englezi fiind ucişi. Trupul comandantului Gerald W. L. Bayly a fost recuperat şi înmormântat cu onoruri militare, în timp ce cadavrul navigatorului Henry J. Slaughter nu a fost găsit.

Cuirasatul “Conte di Cavour” atins de torpile

Cuirasat “Cavour” vazut din alt unghi

- ora 00.30. După acţiunea de iluminare cu focuri bengale şi a avioanelor torpiloare din rada Mar Grande, aparatele Swordfish armate cu bombe atacă pontonul de iar pontonul de escală al hidroavioanelor este atacat şi bazinul unde se află crucişătoarele şi distrugătoarele din rada Mar Piccolo. O bombă cade la prora distrugătorului “Libeccio” fără să explodeze. Alte bombe distrug două hidroavioane aflate în reparaţii, se produce un incendiu care este stins în 15 minute de italieni iar câteva explodează pe fundul apei şi avariază etrava distrugătorului “Pessango”. - ora 00.32. Cad ultimele şase bombe: una singură loveşte crucişătorul “Trento” între tunurile de 100 mm, la prora stângă, dar din fericire pentru italieni, bomba a ricoşat din blindajul turelei şi nu a explodat. Cei care au reuşit această “lovitura”, sunt ghinioniştii din echipajul L5 F, Clifford – Going, atât de încercat de focul prietenesc, declanşat de pe crucişătorul “HMS Berwick”. - ora 00.35. Ultimul aparat Fairey “Swordfish” din valul doi se retrage. Şi din nou, atacatorii britanici, au pierdut un singur avion, pilotat de locotenentul Gerald Bayley, în ciuda intensului foc antiaerian dar ineficace, italienii consumând cu acest prilej aproape 13.500 de proiectile, din care 1.430 de calibrul 102 mm, 313 de 100 mm, 6.845 de 76 mm, 4.901 mitralii de toate calibrele, de la 40,20 la 8 mm, în total 13.489 de proiectile. Cifrele oficiale italiene consemnează că s-au tras în total 8.588 de proiectile de tun de toate calibrele, dintre acestea 17 % de 102 mm, 3,5 %

173

de 100 mm, în fiecare minut al luptei cadenţa antiaeriană numărând 143 de lovituri de tun şi 82 de mitralii, dar fără rezultate semnificative în distrugerea atacatorilor britanici. Rezultatele celui de-al doilea val sunt: lovirea din nou a cuirasatului “Littorio” cu o torpilă “Duplex”, a navei de linie “Caio Duilio” cu o alta torpilă, şi avarierea uşoară a crucişătorului greu “Trento” dar şi bomardamentul infructuos al depozitelor de carburanţi de lângă arsenalul militar. Atacul surpriză din strâmtoarea Otranto. - ora 01.15. Avioanele Fairey “Swordfish” din primul val apuntează pe portavionul “HMS Illustrious”, cu o singură excepţie: aparatul “Stringbag” al comandantului, Lt. Comandorul Kenneth W. Williamson. - ora 01. 22. Alarma dată de italeni în golful Taranto, încetează, avioanele inamice fiind pe drumul de întoarcere spre portavionul “HMS Illustrious”, unde vor apunta la 02.52. Englezii pierd două avioane torpiloare Fairey “Swordfish” TSR ale Fleet Air Arm, Lt. Gerald L. Bayly şi Lt. Henry J. Slaughter din escadronul 813, transferat de pe “HMS Eagle” sunt ucişi iar Cpt. Kenneth W. Williamson şi Lt. Norman J. Scarlett din escadronul 815 sunt luaţi prizonieri, italienii înregistrând în urma atacului de la Taranto, 59 de morţi şi 600 de răniţi. Pe cuirasatul “Littorio” sunt ucişi 23 de marinari, alţi 16 pier din echipajul navei “Conte di Cavour” şi unul singur pe puntea cuirasatul “Duilio”. Grupul aerian britanic dizlocat în Grecia nu mai este chemat să intervină iar forţele participante încep retragerea la ora 03.00 când este recuperat şi ultimul avion din valul doi. - ora 06.35. Recunoaşterea aeriană fotografiază de la mare înălţime distrugerile de la Taranto, provocate de raidul britanic, pentru a evalua efectele. Între timp grupul naval britanic din strâmtoarea Otranto, comandat de viceamiralul Henry Pridham Wippel, compus din crucişătoarele uşoare “HMS Orion”, “HMS Ajax” şi “HMAS Sydney” şi distrugătoarele “HMS Nubian” şi “HMS Mohawk” detaşate la 13.10 din gruparea Lyster (Force B + C), navigând spre Brindisi la ora 18.00, pentru a intercepta şi ataca traficul din Marea Adriatică spre Albania. - ora 01.05 în dimineaţa de 12 noiembrie este descoperit la 12 mile N şi 315 grade de Saseno, un convoi italian format din patru cargouri şi anume “Antonio Locatelli”, cu un deplasament standard de 5.691 t., “Capo Vado” 4.391 t., “Catalani” - 2.429 t. şi “Premuda” de 4.427 t. escortate de vechiul torpilorul “Fabrizi” şi nava înarmată “Ramb III”, care ridicaseră ancora de la Brindisi şi navigau în direcţia portului albanez Valona. Britanicii cu aparatură radar de observaţie, atacă viguros şi rapid cu tunul şi torpila convoiul italian spre surpriza generală a marinarilor aflaţi pe vapoarele inamice, mărind succesul acţiunii de la Taranto. Toate vasele comerciale sunt scufundate, cu toată rezistenţa eroică a torpilorul “Fabrizi” comandat de Lt. de vas Giovanni Barbini, care este grav avariat în duelul de artilerie cu distrugătorul britanic “HMS Mohawk”, nava auxiliară “Ramb III” sub comanda căpitanului de fregată Franceso De Angelis după ce trage 19 salve, se dezangajează şi scapă alertând Regia Marina. Divizia 7 crucişătoare de la Valona, de pe coasta Albaniei, formată din crucişătoarele uşoare “Muzio Attendolo”, “Eugenio di Savoia” şi “Duca d’Aosta”, şi distrugătoarele diviziei 15 de la Brindisi, pleacă primele în căutarea atacatorilor urmate de navele diviziei 8 crucişătoare uşoare, compusă din “Duca degli Abruzzi” şi “Giuseppe Garibaldi” şi unităţi din diviziile 7 şi 8 distrugătoare, de la Taranto, pentru ai intercepta pe britanici în strâmtoarea Otranto, dar fără nici un rezultat. Torpiloarele “Curtatone” şi “Solferino” ajunse primele la locul naufragiului celor patru vapoare italiene, salvează 140 de marinari, în luptă pierind 36 de oameni iar alţi 42 fiind răniţi în urma atacului nocturn efectuat de forţa navală a vice-amiralului Pridham Wippell. Printre victime se regăsea şi comandantul Giovanni Barbini, care va fi decorat postmortem cu Medaglia d’Oro. Bilanţul operaţiei “Judgement”: din cele şase cuirasate italiene, trei sunt torpilate, “Littorio” şi “Caio Duilio”, scoase din acţiune pentru circa o jumătate de an, au intrat în reparaţii în docul uscat pentru o perioadă de 6 luni “Littorio”, respectiv 5 luni “Caio Duilio” iar “Conte di Cavour”, scufundându-se în ape puţin adânci, nu va mai naviga niciodată, chiar şi după ranfluare, crucişătorul greu “Trento” şi distrugătoarele “Pessango” şi “Libeccio”, fiind avariate uşor de bombele britanice. Cuirasatul “Conte di Cavour”, ancorat în Mar Grande, a fost lovit de torpila lansată de aparatul Swordfish pilotat de Lt. Cdr. Kenneth Nicole Williamson iar impactul acesteia a produs o spărtură în chila navei de 18 x 8 metri, în vecinătatea magaziilor de păcură numerele 1 şi 2. Nava de linie construită în 1915 şi care nu a mai apucat să participe la operaţiunile navale din primul război mondial s-a scufundat în apropierea ţărmului, atingând fundul golfului, apa ajungând la nivelul punţii şi a turelelor principale, la chiulasele tunurilor de 320 mm. Operaţiunile de salvare a cuirasatului au început imediat, în 13 noiembrie 1940, iar la sfârşitul anului 1941, nava ranfluată şi cu un nou sistem de guvernare a fost transferată la Trieste pentru reparaţii şi modernizări ulterioare. Cea mai ghinionistă navă de linie italiană, “Conte di Cavour” a fost sabordată în ape puţin adânci de italieni odată cu ieşirea ţării lor din alianţa cu Berlinul, recuperată în 10 februarie 1945 de către trupele germane care au preluat controlul asupra cuirasatului, dar “Conte di Cavour” nu a mai putut naviga niciodată deoarece pe 15 februarie 1945 un violent bombardament aerian american, loveşte şi scufundă vasul de război în rada portului Trieste. Ranfluat a doua oară în 1946, “Cavour” va fi radiat definitiv din flota italiană în 27 februarie 1947. “Caio Duilio” a fost lovit în raidul de la Taranto de o torpilă Duplex lansată de la 400 de metri ce a provocat o spărtură de 11 x 7 metri în apropiera magaziilor de muniţii 1 şi 2, ceea ce a provocat o bandă accentuată.

174

La 4.45 în 12 noiembrie, cuirasatul a fost amarat de cheu cu parâme şi lanţuri pentru a evita scufundarea iar în 3 februarie 1941 a intrat în bazinul de carenaj fiind transferat ulterior la Genoa. Navă de linie “Littorio” cu un deplasament de 41.167 t. şi o lungime de 239 metri, a fost lovită de trei torpile, distrugând parţial mecanismul timonei principale, două din torpile lovind partea dreaptă a prorei au cauzat avarii compartimentelor amplasate sub turelele A şi B a tunurilor de 152 mm, şi spărturi în carenă de 15x10 metri şi 7x15, cea de a treia cauzând o spărtură de 12x9 metri. Cuirasatul modern “Littorio”, a suportat bine şocul, nu a fost în pericol de scufundare şi după recuperarea de către scafandrii deminori a unei torpile rămase neexplodată lângă chilă, a fost stabilizat prin utilizarea unor cilindri plutitori şi un submarin italian amarat pe flanc i-a asigurat alimentarea cu energie electrică. În 11 decembrie 1940, cuirasatul “Littorio” este transferat în rada de la Mar Piccolo în bazinul pentru reparaţii. Nava italiană a revenit în luptă pe teatrul mediteranean de operaţiuni abia în 11 martie 1941, fiind dotat cu radar pentru căutare şi trageri la mare distanţă. Distrugătorul “Libeccio” şi crucişătorul greu “Trento” au suferit avarii uşoare, primul fiind lovit de o bombă britanică în bordajul exterior şi în suprastructuri iar celălalt având norocul ca bomba căzută să nu explodeze pe turela tunurilor de 100 mm. Un alt distrugător “Pessango” a avut extremitatea prova avariată de exploziile bombelor căzute pe fundul apei golfului iar două hidroavioane aflate în baza de la Mar Piccolo au fost incendiate şi distruse. Alte stricăciuni au fost înregistrate în vecinătatea aeroportului, a depozitelor de păcură şi a apeductului de la San Giorgio. Unele bombe ale britanicilor au căzut peste zona rezidenţială, avariind spitalul “Annunziata”, provocând 7 victime printre civili alături de 32 de marinari ucişi pe “Littorio”, 17 pe “Conte di Cavour” şi 3 pe “Caio Duilio”, în total 59 de morţi şi 600 de răniţi. Flota italiană pierde practic 50 % din marile sale nave de linie, în continuare, Supermarina nu va mai putea utiliza până la mijlocul anului 1941 decât trei cuirasate “Vittorio Veneto” – din aceeaşi clasă cu “Littorio”, “Giulio Cesare” şi “Andrea Doria”, alături de diviziile 10 şi 13 distrugătoare pleacă primele spre Napoli, urmate şi de celelalte unităţi de suprafaţă ale flotei italiane. Crucişătorul greu “Trieste” şi divizia 12 distrugătoare sunt transferate la Messina, crucişătorul uşor “Giovanni della Bande Nere” este trimis de la Brindisi la Palermo iar crucişătoarele uşoare “Di Giussano” şi “Armado Diaz” şi alte 14 distrugătoare sunt mutate de la Augusta la Palermo. La fel crucişătoarele grele “Zara”, “Fiume”, “Gorizia” şi Pola” şi diviziile 9 şi 11 distrugătoare sunt redislocate din Taranto la Napoli şi în porturile din nordul coastei occidentale a peninsulei, ceea ce face ca potenţiala ameninţare a căilor de convoiere britanice din bazinul Mediteranei de Est, să se micşoreze dramatic. În dimineaţa zilei de 12 noiembrie, escadra de sub comanda contra amiralului Lumely Lyster face joncţiunea cu grosul flotei britanice. Crucişătoarele grele “HMS York” şi “HMS Berwick” după o scurtă alimentare pleacă în direcţia Alexandria, unde ajung în 13 noiembrie fiind însoţite de distrugătorul “HMS Vendetta”. Cuirasatul “HMS Malaya”, crucişătorul uşor “HMS Ajax” şi distrugătoarele “HMS Daintry”, “HMS Diamond”, “HMS Greyhound” şi “HMS Gallant” pleacă la 18.30 pentru alimentare în golful Suda din nordul insulei Creta, unde sosesc la ora 01.00 în data de 13 noiembrie. Avioanele italiene ale Regiei Aeronautica au căutat cu disperare celelalte unităţi navale engleze în tot cursul zilei de 12 noiembrie, fără a reuşi să le intercepteze, cu excepţia a trei avioane de cercetare, care în jurul prânzului, descoperă navele britanice şi, înainte de a putea dirija la atac aviaţia proprie, sunt doborâte de avioanele de vânătoare Fairey “Fulmar”, decolate de pe “HMS Illustrious”. Pe de altă parte succesul lui Royal Navy se datorează slabei apărări antiaeriene a bazei navale din Taranto, din cauza numărului insuficient de baterii de artilerie, baza fiind protejată cu precădere împotriva atacurilor dinspre larg şi ignorarea probabilităţii de a fi lovită cu aviaţia dinspre uscat, deasemenea, imposibilitatea de a folosi eficient artileria navelor datorită acostării bord la bord a distrugătoarelor şi vaselor auxiliare. Amiralul Andrew B. Cunningham, a vrut să dezvolte succesul, dorind să repete atacul şi în noaptea de 12 spre 13 noiembrie, dar condiţiile climatice din golful Taranto nu i-au permis. În schimb, în noaptea următoare, bombardierele cvadrimotoare Vickers Wellington, din escadronul 99 RAF, decolate din Malta, au efectuat o nouă incursiune asupra bazei de la Taranto şi au provocat noi daune instalaţiilor de pe ţărm, fără însă a înregistra în acest bombardament de la mare înălţime vreo lovitură asupra navelor italiene. În urma celor două atacuri ale Fleet Air Arm şi RAF, sunt avariate bazinul Ferrati din apropierea Arsenalului militar, conducta de păcură din zona depozitelor, apeductul Marinei din San Giorgio, baza hidroavioanelor din Mar Piccolo şi spitalul civil “Annunziata”: Ironia sorţii face ca în ziua declanşării operaţiunii “Judgement”, forţele aeriene italiene sub titulatura Corpo Aero Italiano (CAI) să participe, la dorinţa expresă a Ducelui Benito Mussolini, la atacul aerian asupra Marei Britanii. Sub comanda lui Rino Corso Fougier, o forţă de bombardiere italiene Fiat BR 20 “Cigonia”, escortată de 63 de avioane de vânătoare, Fiat CR 42 “Falco” şi Fiat G 50 “Freccia” au decolat din Belgia de pe aerodromurile Melsbroek, Ursel şi Maldegem cu misiunea de a bombarda convoaiele aliate ce navigau în Canalul Mânecii. Avioanele italiene din brigada 15 aerienă şi din grupurile aeriene 56 şi 20, au fost interceptate de aparatele de luptă Vickers Supermarine Spitfire ale RAF, iar opt bombardiere şi cinci avioane de vânătoare italiene au fost doborâte în 11 noiembrie. “Aceasta a fost prima şi ultima lor intervenţie în bătălia Angliei – după cum remarca cu sarcasm, primul ministru britanic Winston Churchill, în “Memoriile” sale de război – puteau fi mai bine folosite ca să apere flota lor la Taranto”. Pe de altă parte, ginerele Ducelui, Galeazzo Ciano, ministrul de externe al Italiei, nota despre atacul englezilor asupra flotei

175

ancorată la Taranto, în “Jurnalul” său, următoarele: “11 noiembrie este pentru Italia o zi funestă. Credeam că-l găsesc pe Duce foarte abătut. Dimpotrivă, a suportat bine lovitura şi, în acest prim moment, pare să nu fi realizat gravitatea situaţiei.” Dictatorul italian era angoasat însă de veştile proaste primite din Grecia, unde Armata IX care declanşase ofensiva spre Salonic, prin Florina şi Edessa, fusese contraatacată puternic, de o grupare elenă, în spate, în 11 noiembrie, pe un teren accidentat şi pe timp nefavorabil, interceptând nodul de comunicaţii Koriça, şi provocând derută în rândul armatei italiene. Se impunea o retragere rapidă care să salveze trupele de la o înfrângere iminentă, în timp ce Armata XI care, acţiona în Epir în vederea învăluirii Atenei, întimpina o rezistenţă horărâtă din partea grecilor. Trupele italiene, învinse, se retrag în dezordine între Ohrida şi mare pentru a acoperi direcţiile dinspre Valona şi Tirana. În loc de epilog. Operaţiunea cu numele de cod “Judgement” de lovire a flotei militare italiene în principala sa bază navală se încheie cu o mare victorie britanică şi cu următoarele consecinţe: 1. Data de 11 noiembrie 1940 va intra în istorie ca sfârşitul erei cuirasatelor în războiul naval, indiferent cum erau denumite, englezii şi americanii utilizând termenul „battleship” pentru navele de linie, francezii cuvântul „cuirasier”, italienii „corazzato” iar germanii „panzerschiffe”. Din acest moment noul vârf al tehnicii navale devine portavionul, cel care va câştiga războiul pe mare din Atlantic până în Pacific, cele mai mari, moderne şi rapide cuirasate din lume, germanul „Bismarck” şi japonezul „Yamato” fiind scufundate tot datorită acţiunii operative a portavioanelor. În acest context contele Ciano, îl acuza direct de dezastrul naval de la Taranto, pe mareşalul Pietro Badoglio, şeful Marelui Stat Major al Armatei Italiene (Comando Supremo) care atunci când a venit să-l vadă la Palatul Chigi, pentru ai prezenta planurile invaziei militare a Greciei, i-a spus că va trebui mutată urgent flota, care nu va mai fi în siguranţă la Taranto. Şi totuşi, şeful lui Comando Supremo, n-a luat această măsură, la cincisprezece zile de la începutul operaţiilor şi pe timp de lună plină. Pietro Badoglio a condus armata italiană care obţinuse o victorie brutală în Etiopia în 1936, ocazie cu care a devenit erou naţional, dar înregistrase acelaşi succes, observau criticii lui, şi în acumularea unei averi consistente în timpul regimului fascist. Pe de altă parte, mareşalul Badoglio, întrebat în 14 octombrie, de către Benito Mussolini, de câte divizii are nevoie şi cât timp îi este suficient pentru a învinge Grecia, i-a răspuns Ducelui că “douăzeci de divizii şi trei luni îi sunt suficiente” convingându-l pe dictatorul fascist că poate să atragă Grecia în sfera de influenţă strategică a Italiei. Mussolini declară rituos în faţa liderilor partidului că va anexa Epirul, insula Corfu şi insulele Ionice, se va instala la Salonic “indiferent dacă-I place sau nu lui Adolf Hitler”. După atacul de la Taranto şi înfrângerea din Epir, Ducele începe să nu mai aibă nici o încredere în Badoglio şi l-a însărcinat pe Galeazzo Ciano în 13 noiembrie să-l supravegheze de aproape în timpul întâlnirii de la Innsbruck cu şeful OKW, feldmareşalul Wilhelm Keitel, pentru a afla ce le spune el, întradevăr, germanilor. La 69 de ani, Pietro Badoglio, care-şi exprimase în trecut dubiile cu privire la intrarea Italiei în război împotriva Franţei şi Angliei, fiind cunoscut prin poziţiile sale defetiste, va fi forţat într-o criză de frustrare de Benito Mussolini să demisioneze din funcţie în 16 decembrie 1940, după dezastrul armatei italiene din Grecia fiind înlocuit cu generalul Ugo Cavellero. Pentru Galeazzo Ciano, aşa cum nota în „Jurnalul” său, data de 11 noiembrie 1940, va rămâne în istoria Italiei ca „o zi neagră”. 2. Neprotejarea bazei navale prin fumizare şi concentrarea în acelaşi loc şi menţinerea timp îndelungat a principalelor forţe navale de lovire în acelaşi dispozitiv de staţionare, ca şi lipsa aparaturii de radiolocaţie, a instalaţiei de producere a ceţei artificiale şi a deficienţelor semnalate la sistemul de apărare aerian cu aerostate, au fost informaţii cruciale pentru Med Fleet, transmise de cei doi agenţi voluntari recrutaţi de spionajul britanic, prin Secret Intelligence Service, Roberto Plena şi Mario Meriti de la una din staţiile de radioemisie din Taranto, care au fost descoperiţi în ianuarie 1941, de OVRA, poliţia secretă a regimului fascist, judecaţi sumar şi acuzaţi de înaltă trădare fiind executaţi în zorii zilei de 13 februarie. Informaţiile transmise de cei doi antifascişti au fost confirmate cu două zile înainte de atac prin zborurile repetate ale unităţii de recunoaştere fotografică a lui Royal Air Force de la baza aeriană Luqa din insula Malta. Din punct de vedere informativ şi de supraveghere, s-au remarcat în pregătirea raidului de la Taranto din 11 noiembrie 1940, fotografiile foarte clare cu cele şase cuirasate obţinute de comandantul Alfred Whitley şi de faimosul as al aerului Adrian Warburton, deţinătorul a cinci victorii aeriene confirmate ca pilot pe avioane de cercetare de tip Glenn Martin Maryland MK 1. Recunoaşterea fotografică nu se executa de obicei cu un avion monomotor, neînarmat şi fără escortă, pilotat la altitudini exagerate şi depăşind cu mult posibilitatea oricărei intervenţii din partea unei echipe de salvare de pe mare sau a unei comunicări radio cu baza. De aceea unitatea era înzestrată cu avioane bimotoare de tipul Glenn Martin A - 22 fabricate în SUA de Glenn Martin Aircraft Industry din Baltimore, în statul Maryland, potrivite pentru zboruri de 1.200 – 1.600 km, cu o viteză de croazieră de 500 Km / oră şi un plafon maxim de 9.500 metri care puteau pătrunde adânc în teritoriul inamic şi acopereau mari suprafeţe deasupra unei mări turbulente cum era Mediterana, de aici caracterul şi valoarea ridicată a unor asemenea piloţi pe care RAF îi avea în Malta, ca Alfred Whitley şi Adrian Warburton, urmaţi mai târziu de neozeelandezul Les Colquhoun şi Lt. Jo Dalley. Avioanele de bombardament uşor şi de recunoaştere Glenn Martin A 22, denumite de britanici Maryland MK 1, erau înarmate cu şase mitraliere de 7.5 mm fiind destinate forţelor aeriene franceze, dar după invazia Franţei de către Germaniei, aparatele au fost direcţionate de americani spre Marea Britanie, în total producându-se 450 de exemplare, în versiunile A - 22 şi A - 30 cu o carlingă modificată. Trei astfel de aparate,

176

au fost alocate pentru recunoaştere în Marea Mediterană după un lung zbor de noapte deasupra Franţei şi a Sardiniei, sosind în insula Malta în 6 septembrie 1940 cu 13 zile mai repede decât era planificat: Comandantul formaţiei era Ernest Alfred Whitley, transferat din escadronul 22 avioane torpiloare Bristol Beaufort al apărării de coastă RAF, alături de alţi piloţi ca subofiţerul Foxton şi sergentul Bibby. Noua unitate desemnată ca General Reconnaissance Flight a primit în nomenclatorul RAF numărul 431 având asigurată baza pe aerodromul Luqa din Malta. Raportul de forţe din Marea Mediterană, după diminuarea la jumătate a capacităţii principalelor nave de luptă pe care la are Italia, va modifica balanţa pentru două luni în favoarea Med Fleet, până în ianuarie 1941, la sosirea Luftwaffe în Sicilia, când beneficiile acţiunii vor scădea simţitor. Ca urmare a îndepărtării pericolului pentru comunicaţiile britanice prin mutarea cuirasatelor italiene rămase din Taranto la Napoli, Amiralitatea britanică decide redislocarea a două cuirasate, “HMS Malaya” şi “HMS Ramillies” în Oceeanul Atlantic, întărind sistemul naval de convoieri pe acest teatru de acţiune. 1. Insuficienţa plaselor antitorpilă pentru adâncimi mai mari de şapte metri, existente în locul unde, în radă, staţionau crucişătoarele dar şi deficienţele protecţiei antitorpilă pentru cuirasatele italiene. Din totalul de12.800 metri de reţea de plase anti torpile necesare pentru protecţia integrală a bazei navale de la Taranto, în Mar Grande erau instalate la momentul atacului doar 4.200 metri, alţi 2.900 metri de plase deşi erau depozitaţi în bază nu fuseseră montate. Producţia autohtonă în Italia de reţele anti torpilă era de 3.600 metri / lună iar termenul prevăzut pentru completarea bazei de la Taranto cu asemenea mijloace de protecţie era fixat pentru 1941! În mod natural, o parte din producţia naţionala a Italiei în acest domeniu trebuia distribuită şi celorlalte baze navale. Aceste plase erau fixate în medie la circa 10 metri de nivelul apei, dar nu asigurau o protecţie sub distanţa de circa cinci metri de fundul golfului Taranto. În cazul unei alarme generale toate vasele diferitelor escadre puteau părăsi baza în trei ore, armamentul navelor de la tunuri la mitraliere fiind pregătit în regim de luptă în cazul unui atac dinspre larg şi nu de pe uscat deşi proiectoarele erau destinate să orbească piloţii inamici în cazul unui atac pe lună plină, când fluorescenţa astrului selenar făcea vizibili atacatorii. Înainte de raidul britanic din noaptea de 11 spre 12 noiembrie 1940, în portul Taranto au avut loc numeroase alarme aeriene cauzate de activitatea aviaţiei de recunoaştere inamice.

I Imagine aeriana a radei portului militar Taranto după atacul britanic

Toate navele erau legate de ţărm cu odgonul, fiind aşezate bord la bord, lângă geamanduri, ceea ce făcea dificilă utilizarea artileriei lor contra unui inamic care ar fi atacat din aer şi ar fi venit din interiorul peninsulei. Toată defensiva italiană era bazată pe o concepţie fundamentală eronată: excludea probabilitatea unui raid aerian dinspre uscat considerând că un atac cu torpile nu ar fi avut şanse de succes datorită distanţei minime necesare de lansare a acestora. Italienii nu ştiau că britanicii modificaseră tehnologia torpilelor aeriene diferite de cele clasice acţionate cu piston, prin tipul Duplex (dublă acţiune) de 452 mm, înzestrate cu detonatoare magnetice de proximitate şi cu un nou focos, cu regulator de imersiune care făcea ca torpilele să se deplaseze la o adâncime cu 5 - 7 metri mai mare decât cea bănuită de Regia Marina. Experţii navali considerau în mod convenţional că un atac cu torpile ca să fie încununat de succes trebuiau ca acestea să fie reglate până la o adâncime de 30 de metri, în cazul luptei pe mare deschisă, având în vedere că viteza unei torpile este de 20 de metri / secundă iar apa opune o rezistenţă de opt ori mai mare ca aerul. Cum apa în golful Taranto avea în medie o adâncime de 23 de metri, specialiştii italieni credeau că un atac cu torpile lansate din aer era imposibil. Calculele eronate ale Marinei italiene, se bazau pe performanţele reuşite de singurul avion torpilor aflat în dotare, Cant Z 1007 “Alccione”, care putea lansa torpilele până la 15 metri adâncime, de la o înălţime de zbor de 100 metri la o viteză de croazieră de 300 km /oră aşa că reţele de plase anti torpilă instalate la Taranto erau limitate la adâncimea de 12 metri faţă de nivelul apei, practică care s-a dovedit greşită în dinamica atacului nocturn britanic cu torpile modificate cu ajutorul unor stabilizatoare de lemn pentru adâncime mică, care le împiedica să se lovească de fundul mării. Britanicii au lansat de la distanţe între 350 şi 1.000 metri, la opt –nouă metri adâncime, un total de 11 torpile

177

cu cap magnetic Duplex din care 8 au explodat, şase la primul asalt, alte două ulterior, cinci torpile au explodat la locul impactului, trei mai devreme cu detonator de proximitate iar alte trei torpile cu defecţiuni la sistemul de detonare au fost recuperate intacte de italieni. Adâncimea mică de numai 12 metri a radei portului Taranto, a făcut ca utilizarea torpilelor modificate, lansate din avioane britanice să fie dificilă. Chiar şi lansate la nivel de vârf de catarg, torpilele Duplex cu aveau bătaie lungă, chiar cu stabilizatoarele din lemn, deseori plonjând cu 40 de metri sau mai mult înainte de a atinge suprafaţa. Pe de altă parte, cuirasatele italiene erau dotate de asemenea cu punţi blindate, pe care bombele normale, aruncate de la altitudini ridicate, nu le puteau penetra chiar la viteza de 150 m / sec. Totuşi britanicii, nu au reuşit doar o surpriză tactică perfectă, ci au depăşit principala provocare a operaţiunii, torpilarea unor nave mari în ape puţin adânci, ceea ce italienilor li se părea o enormitate. Amiralul Arturo Riccardi comandantul bazei navale din Taranto împreună cu amiralul Antonio Pasetti, ceruseră o protecţie rectangulară cu plase anti torpilă pentru Mar Grande şi Mar Piccolo şi una circulară pentru fiecare navă dar comandantul escadrei de cuirasate, nu a fost de acord considerând aceste măsuri excesive, în contextul operaţiunii ordonate de amiralul Inigo Campioni, comandantul forţelor navale de la Taranto, ce planificase, culmea, o acţiune în forţă a flotei italiene în ziua de 12 noiembrie pentru a bombarda navele aliate din golful Suda, în nordul insulei Creta, aşa că o parte din plase fuseseră deplasate pentru a facilita operaţiunea de a doua zi. După raidul britanic, Supermarina a pus la curent industria militară italiană cu noua tehnologie a torpilelor cu cap Duplex cu detonator magnetic de proximitate, trei dintre ele recuperate la Taranto, altele în rada porturilor Tobruk şi Augusta şi a stabilit prin adresa oficială numărul 35.901, noi măsuri de protecţie pentru toate bazele navale din peninsulă. 4. Conform memoriilor amiralului Andrew Browne Cunningham, atacul de la Taranto a fost “bine executat” diminuând în mod semnificativ potenţialul naval al Italiei dar nu a eliminat definitiv flota lui Benito Mussolini, care până atunci nu suferise pierderi grele şi demonstrase că este capabilă de intervenţie aşa cum s-a întâmplat în bătălia de la Capul Teulada. Succesul britanicilor în acest prim atac aeronaval din istoria militară a fost unul strategic după cum recunoştea amiralul Cunningham, deoarece cele trei cuirasatele italiene rămase intacte în urma atacului au fost retrase la Napoli, apoi în bazele din nordul Italiei, aşa că britanicii puteau operau în sudul Mediteranei, pe rutele Grecia-Egipt – Malta fără probleme o perioadă de trei luni până la intervenţia forţelor aeriene germane Luftwaffe din Sicilia. Pe de altă parte aşa cum nota în 1951, amiralul francez Raimond de Belot, “victoria de la Taranto a permis Amiralităţii de la Londra să transfere din cadrul Med Fleet, cuirasatele vechi “HMS Ramillies” şi “HMS Malaya” în Atlantic, atât de necesare protecţiei convoaielor aliate”, aceastea suferind în urma atacurilor submarinelor germane, de lipsa unei forţe de sprijin numeroase. Istoricul oficial al Marinei Italiene, amiralul Antonio Bragadin, opina în 1957, că “atacul de la Taranto a fost un succes relativ, deoarece efectele lui au fost temporare, deşi flota italiană a rămas cu doar două cuirasate în serviciu, “Vittorio Veneto” şi “Giulio Cesare”. Celălalt cuirasat “Andrea Doria”, ultimul din seria celor patru cuirasate remodernizate, va deveni operaţional la începutul anului 1941, în momentul atacului echipajul său fiind în instrucţie. Pe de altă parte, istoricul oficial al Royal Navy, căpitanul S. W. Roskill consideră “foarte importantă acţiunea echipajelor din Fleet Air Arm, pentru că în mod indubitabil au restabilit echilibrul de putere în Marea Mediterană, deoarece în momentul intrării Italiei în război în vara lui 1940, aceasta deţinea superioritatea navală în regiune.” Noaptea de 11 spre 12 noiembrie, a decis în viziunea lui Roskill soarta războiului pe mare dintre Italia şi Marea Britania, deoarece “Taranto a fost un Trafalgar italian”, istoricul militar englez făcând referire la bătălia navală în care Franţa lui Napoleon a pierdut dominaţia continentală. În 1972, Arrigo Petacco descria retragerea, marilor unităţi ale flotei italiene la Napoli şi La Spezia, după atacul cu torpile aeriene din 12 noiembrie 1940, ca o recunoaştere a înfrângerii, după “cinci luni de superioritate iluzorie, marina italiană arăta ca un boxer în corzi înainte de a fi făcut K.O.” Analistul militar Gianni Rocca, considera în 1987 că “decizia nebunească alui Mussolini de a ataca Grecia, a dus inevitabil la reacţia britanică, care s-a soldat cu raidul de la Taranto, acţiune care a demonstrat că pregătirile Supermarinei pentru un război modern, nu erau efectuate” Italia nedispunând ca şi Germania de niciun portavion operaţional de-a lungul celui de-a doilea război mondial! În 1998, istoricii Jack Green şi Alessandro Massignani, în volumul consacrat războiului din Mediterană dintre 1940-1943, concluzionează că “atacul aeronaval de la Taranto a fost conceput şi executat magistral”. Alţi istorici, printre care spaniolul Luis de la Sierra şi prof. Sadkovich, au minimalizat rezultatele atacului britanic de la Taranto, primul notând în 1976 că “piloţii din Fleet Air Arm nu au obţinut rezultatele aşteptate deşi au beneficiat de elementul surpriză, deoarece unii dintre ei au fost orbiţi de intensitatea focurilor bengale, nereuşind să vadă cuirasatele lui Campioni dar şi datorită fumizării bune efectuate de italieni în rada exterioară unde se aflau crucişătoarele”. În 1994, Sadkovich, punea în balanţă reuşita lui Cunningham de la Taranto prin acţiunea portavionului “HMS Illustrious” cu decizia dezastruoasă a vice-amiralului James Somerville din 17 noiembrie 1940 de a lansa spre Malta, de pe puntea portavionului “HMS Argus”, 12 avioane de vânătoare “Hurricane” în sprijinul apărării insulei. Distanţa a fost eronat calculată, aşa că 8 aparate rămân fără combustibil şi se prăbuşesc în mare, alte trei fiind pierdute la aterizare, din totalul de 12 în cadrul operaţiunii cu numele de cod “White”, unul singur rămâne funcţional, ceea ce umbreşte în mod serios succesul de la Taranto. Istoricul menţionat mai sus, aminteşte şi de faptul că raidul de la Taranto a provocat la începutul lui 1941, o schimbare geostrategică cu urmări dramatice pentru englezi în bazinul Mării Mediterane, deoarece

178

insistenţele lui Benito Mussolini pe lângă Adolf Hitler, au avut roade, Germania nazistă trimiţând în Mediterana o parte din forţele sale aeriene de luptă, Italia obligându-se să pună la dispoziţie bazele sale aeriene Catania, Trapani, Comiso şi Palermo din Sicilia dar şi Reggio Calabria din sudul peninsulei. Detaşarea în ianuarie 1941, a Fliegerkorps X cu 330 de aparate de luptă moderne de tip Junkers JU 87 B, Messerscmidt M e 109, Dornier 18 şi Arado 196 a schimbat pentru o vreme raportul de forţe în favoarea puterilor Axei. 5. Ultimul supravieţuitor englez al atacului de la Taranto, Lt. Cdr. John Wellham a decedat la vârsta de 87 de ani în 26 mai 2006 în Marea Britanie. La 17 ani Wellham s-a înscris ca voluntar în forţele aeriene regale, RAF, activând în escadronul 50 de bombardament dar după ce se prăbuşeşte cu un aparat Hawker Hind în 1937 este nevoit să renunţe la zbor datorită rănilor. Se va recupera în mod miraculos şi după ce urmează cursurile Şcolii de pilotaj de la Dartmouth, intră în Fleet Air Arm, ajungând la 20 de ani, locotenent. Repartizat ca pilot de luptă al portavionului “HMS Courageous”, după torpilarea şi scufundarea acestuia în 17 septembrie 1939 la ora 18.20 , în canalul Bristol de către submarinul german U-29, Wellham are noroc şi scapă din naufragiul în care pier 1.260 de membrii ai echipajului, printre ei şi căpitanul Makeig Jones comandantul navei. Pilotul este transferat în escadronul 824 de pe portavionul “HMS Eagle” iar de aici pe “HMS Illustrious” iar în noaptea de 11 spre 12 noiembrie 1040, John “Lucky” Wellham zboară la manşa unui avionul torpilor Fairey “Swordfish” cu matricola E5H, alături de observatorul său Lt. Pat Humphries, spre rada portului italian Taranto. Component al valului secund de atac, echipajul Wellham-Humphries a zburat la altitudinea de 7.000 picioare, după care au coborât la 4.000 picioare, ocolind barajul de baloane captive din zona portului şi pregătind atacul cu torpila asupra navei-amiral a flotei italiene, cuirasatul “Vittorio Veneto”. Puternicul foc al antiaerienei italiene a făcut ca atacul să nu reuşească, torpila cu detonator de proximitate ratând ţinta şi împotmolindu-se în mâl, dar deşi aparatul este lovit la motor de mai multe proiectile, şi devine incontrolabil, echipajul Swordfish-ului E5H, reuşeşte cu reale dificultăţi să apunteze pe “HMS Illustrious” aflat la 150 mile distanţă de locul atacului, probând încă o dată norocul proverbial al pilotului John Wellham. Bibliografie Admiralty Historical Section, 1957, Battle Summary No.10 Operation MB 8 and FAA attack on Taranto, November 1940. Admiralty, London. Brown, David, 1994, Taranto 1940 in Grove, Eric, Great battle of the Royal Navy as commemorated in the Gunroom, Britannia Royal Navy College, Dartmouth, Arms & Armour Press, London. Cameron, Ian. 1972, Wings of the morning: the story of the Fleet Air Arm in the Second World War, White Lion Publishers. Caputo, Nicola, 2001, Taranto com’era, Edizioni Cressati, Taranto. Cunningham, Viscount of Hyndhope, Adm of the Fleet, 1951, A sailor’s odyssey, Hutchinson, London. Greene, Jack & Massagnini, Alessandro, 1998, The naval war in the Mediterranean 1940-1943, Chatham Publishing, London. Hamer, David, 1998, Bomber versus battleship: the struggle between ships and air aircraft for the control of the surface of the sea, Naval Institute Press, Annapolis MD. Harding, Duncan, 2008, Operation Judgement, Magna Large Print Books. Jackson, Robert, 2005, Hit and run: daring air attacks in World War II, Pen and Sword Books, Barnsley. Kaplan, Philip, 2001, Fly Navy: naval aviations and carrier aviation- A History, Aurum Press, London. Cdr Lamb, Charles, 2001, War in a Strinbag, Cassel Military, London. Lo Martire, Bixio, Nino, 2000, La notte di Taranto (11 novembre 1940), Schena Editore, Taranto. Newton, Don & Hampshire, Cecil, 1979, Taranto, William Kimber, New York Pike, Richard. 2006, Seven seas, nine lives: a Royal Navy officer’s story of valour, Pen and Sword Books, Barnsley. Rob-Webb, Jon, 2005, Sea control in narrow waters: the battles of Taranto and Matapan, In: Royal Navy and maritime power in the Twentieth century, edited by Ian Speller, Frank Cass, London. Roskill, Capt S. W. 1954, The war at sea 1939-1945, Volume I: The defensive, HMSO, London. Sadkovich, James J. 1994, The Italian Navy in World War II, Greenwood Press, Westport, CT. Smithers, A. J. 1995, Taranto 1940: “a glorious episode”, Leo cooper, London. Vice Adm Schofield, Brian Betham, 2011, Stringbags in Actions, Pen and Sword Books, Barnsley. Wragg, David, 2005, Swordfish: the story of the Taranto raid, Cassel Military, London.

179

CONGRESUL XX AL PCUS ŞI URMĂRILE SALE PENTRU ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ Drd. Stan Stoica Summary: The XXth PCUS Congress and its consequences for the Romanian historiography.The XXth PCUS Congress (1956, February) emphasized the breakup from the worship of Stalin’s personality and it initiated a short time of cultural and ideological detente, which could be noticed in the area of Russian and Romanian historiography. The actual consequences concerning the Romanian historiography were the revaluation of some historians from the “burgeois” past of our country (V. Pârvan, A.D. Xenopol, B.P. Hasdeu), the recognition of some values of contemporary western historiography and the support of professionalism, that was in the shadow for a long time because of the ideological criteria. Cuvinte cheie: cultul personalităţii, rolul mulţimilor, destalinizare, reabilitare, reprofisionalizare. Key words: the worship of personality, the role of crowds, destalinization, rehabilitation, reprofessionalization.

Congresul XX al PCUS (14-25 febr. 1956) a avut efectele unui seism pentru regimurile comuniste din estul Europei, producând în unele state schimbarea unor lideri stalinişti şi reforme, în timp ce în altele – inclusiv în România, – se constată doar o relativă liberalizare. Efectele destalinizării nu s-au limitat doar la sfera politicii, ci au reverberat în toate domeniile de activitate, inclusiv în cel al ştiinţei istorice sovietice şi, indirect, în cel al istoriografiei din RPR. Congresul a avut de aprobat două rapoarte: unul oficial, altul secret. Cele mai importante componente ale raportului oficial se refereau la bilanţul celui de-al cincilea cincinal şi la planul pentru cincinalul următor. În politica externă era lansată teza coexistenţei paşnice cu ţările capitaliste, în paralel cu fixarea unui ţel îndrăzneţ pentru URSS, acela ca, „în termene istorice scurte”, să ajungă şi să întreacă ţările capitaliste la capitolul economic1. Raportul secret, intitulat Cu privire la cultul personalităţii şi consecinţele sale, a fost citit în noaptea de 24 spre 25 febr., în cadrul unei şedinţe închise, de prim-secretarul CC al PCUS, Nikita S. Hruşciov. Şedinţa nu a fost stenografiată. La începutul acesteia, Hruşciov a citit Testamentul politic al lui V.I. Lenin (ţinut secret până în acel moment), cu a cărui analiză a început campania de reevaluare critică a activităţii lui Stalin. Concret, Stalin a fost acuzat că, prin cultul personalităţii sale şi abaterea de la normele leniniste ale vieţii de partid (constând în conducerea colectivă a acestuia), a permis numeroase crime şi încălcări ale legilor. În Raport se constată însă tendinţa de a explica aceste lucruri nu prin prisma unor carenţe ale sistemului comunist, care a făcut posibilă apariţia lui Stalin şi a crimelor sale, ci a unor particularităţi de caracter ale acestuia2. Impactul pe care l-a avut Raportul secret a fost şocant pentru delegaţi, inclusiv pentru comuniştii români prezenţi la lucrări (Gh. Gheorghiu Dej, Iosif Chişinevski, Miron Constantinescu, Petre Borilă). Complet debusolat, Dej a avut nevoie de o lună ca să-şi revină şi să conceapă un plan de apărare, deoarece poziţia sa la vârful partidului putea fi ameninţată. Primul său comentariu asupra Congresului a fost exprimat la 23 mart. 1956, într-un raport al delegaţiei române la Congresul PCUS, prezentat în faţa unei plenare lărgite a CC al PMR şi publicat într-o formă prescurtată în „Scânteia” din 29 martie 19563. Liderul PMR a ştiut să pareze orice eventuale critici privind propriul stalinism, asumându-şi o destalinizare avant la lettre, efectuată în 1952 prin înlăturarea trio-ului Pauker-Luca-Georgescu, făcuţi vinovaţi de practicarea cultului personalităţii în România4. Undele de şoc ale Congresului al XX-lea al PCUS, care au lovit atât de puternic în plan politic, nu puteau să ocolească un domeniu atât de ideologizat ca istoriografia. Semnele înnoirii erau încurajatoare în URSS: reevaluarea unor istorici ruşi din timpul regimului ţarist, recunoaşterea unor merite ale istoriografiei occidentale, încurajarea unor atitudini critice şi a unor dezbateri, în interiorul limitelor ideologice5, slăbirea dogmatismului, diversificarea tematicii şi creşterea cantitativă a producţiei istoriografice, prin apariţia unor noi reviste de istorie6. Pentru istoricii români, pentru redacţiile revistelor de istorie şi ideologie, raportul delegaţiei române la Congresul XX, prezentat plenarei CC al PMR la 23 martie 1956, şi articolele din presa sovietică, preluate în „Studii” şi Anale...”, au avut rolul de îndreptar în activitatea curentă.

Dolghi 2009, p. 53. Ibidem, p. 54. 3 „Scânteia”, an XXV, nr. 3556/joi, 29 mart. 1956, p. 1-2. 4 Ibidem. 5 Pentru detalii privind schimbările din istoriografia sovietică, illustrative sunt articolele Studiul istoriei ştiinţei istorice, din „Studii. Revistă de Istorie”, anul IX, nr. 2-3/1956, p. 7-17 şi Congresul al XX-lea al PCUS şi sarcinile studierii istoriei partidului, din „Analele Institutului de Istorie a Partidului”, Anul II, nr. 3, mai-iun. 1956, p. 29-42. 6 „Voprosî Istorii KPSS” („Probleme de istorie ale PCUS”), „Istoria URSS” şi „Istoria modernă şi contemporană” (ale Institutului de Istorie de pe lângă Academia de Ştiinţe a URSS). 2

180

În „Lupta de clasă”, principala revistă ideologică, sunt publicate cu promptitudine articole privind „normele leniniste ale vieţii de partid”, cultul personalităţii şi rolul istoric al maselor populare. Într-un scurt interval de relativă liberalizare, încheiat la mijlocul anului 1958, când retragerea trupelor sovietice a prilejuit un nou val de teroare, au loc câteva evenimente şi procese importante în domeniul istoriografiei: primele reabilitări ale unor istorici din trecut (V. Pârvan7, A.D. Xenopol8, B.P. Hasdeu9), amplificarea tendinţei de profesionalizare a corpului istoriografic prin numirea lui Oţetea ca director al Institutului de Istorie din Bucureşti, apariţia unor noi reviste de istorie, creşterea calităţii producţiei istoriografice prin publicarea unor articole cu un grad mai mare de conţinut ştiinţific şi în acelaşi timp mai puţin tributare ideologic, apariţia unor recenzii critice. Efectele destalinizării iniţiate de Moscova întăresc tendinţa manifestată încă din 1955, de marginalizare a lui Roller şi de creştere a ponderii profesionalismului în istoriografia românească. Evenimente în această direcţie sunt numirea lui A. Oţetea la conducerea Institutului de Istorie din Bucureşti (aug. 1956), în locul lui Victor Cheresteşiu, a lui Emil. Condurachi ca director al Institutului de Arheologie (5 mai 1956) şi a lui Constantin Daicoviciu (deja director, din 1949, al Institutului de Istorie al Academiei RPR, filiala Cluj-Napoca) ca rector al Universităţii Babeş-Bolyai (25 dec. 1956)10. Cei trei mari istorici au jucat un rol pozitiv pozitiv nu numai prin activitatea lor ştiinţifică, ci şi prin recuperarea unor istorici valoroşi, dar văzuţi rău de regim, şi reintegrarea lor în „câmpul muncii”. Ca director al celei mai importante instituţii din domeniul cercetării istorice din România (1956-1970)11, A. Oţetea va acţiona cu consecvenţă pentru înlăturarea oamenilor lui Roller şi pentru îmbunătăţirea componenţei corpului de cercetători, prin aducerea în instituţie a unor profesionişti (Ion Hudiţă, Victor Papacostea) care să contrabalanseze prezenţa unor istorici mai puţin pregătiţi ştiinţific, dar susţinuţi pe linie politică. Totodată, încearcă să impună drept criteriu decisiv pentru angajarea în Institut nu dosarul politic, ci profesionalismul candidaţilor. Prin influenţa pe care o deţinea, a sprijinit istorici de mare valoare pentru ocuparea unor posturi în învăţământul universitar. În urma insistenţelor sale şi ale lui Emil Condurachi a fost reîncadrat la Universitate Mihai Berza, în 1954 (acesta fusese profesor între 1945 şi 1950, la Institutul de Arhivistică şi între 1950 şi 1952 la Facultatea de Istorie, de unde a fost epurat). Anii 1956-1958 sunt decisivi pentru soarta războiului dintre tabăra rolleristă şi cea a profesioniştilor. Bazânduse pe atitudinea cel puţin înţelegătoare a conducerii PMR, Oţetea reuşeşte discreditarea lui Roller şi a apropiaţilor săi (Aurel Roman, Solomon Ştirbu), prin argumente legate de lipsa unei autentice pregătiri profesionale a acestora. Aurel Roman este îndepărtat din funcţia de director adjunct al Institutului de Istorie, poziţie din care condusese acţiunile de epurare ideologică din instituţie, apoi şi din cea de profesor la Universitatea din Craiova, după ce Oţetea, care a continuat să-l urmărească cu tenacitate, a dovedit plagiatul săvârşit de acesta cu teza sa de doctorat. Solomon Ştirbu este pur şi simplu desfiinţat printr-o recenzie12 a lui Oţetea la lucrarea sa, Răscoala din 1821 şi legăturile ei cu evenimentele internaţionale (Bucureşti, 1956), în care distruge toate interpretările fanteziste ale autorului, critică stilul amatorist al acestuia şi carenţele flagrante de pregătire (între altele, S. Ştirbu crede că Braşov şi Kronstadt sunt oraşe diferite, la fel Sibiu şi Hermannstadt). Concluzia recenziei este că lucrarea lui Ştirbu „nu este decât opera unui diletant lipsit de pregătire ştiinţifică, de cultură generală şi de probitate intelectuală. O asemenea lucrare nu poate decât să creeze confuzie şi să sugereze o idee falsă despre ştiinţa istorică”. Dincolo de semnificaţia sa în conflictul dintre tabere, recenzia rămâne una dintre puţinele manifestări autentice ale criticii de specialitate din istoriografia acelor ani.13 Roller nu s-a putut împăca deloc cu pierderea influenţei sale, luptând până în ultima clipă pentru menţinerea acesteia. Profitând de reculul conservator determinat de Revoluţia din Ungaria (oct. 1956), el declanşează o campanie de tip stalinist împotriva profesioniştilor, acuzaţi de grave abateri de la concepţia marxist-leninistă şi de la linia partidului. Astfel, în materialul intitulat Unele observaţii la text14, înaintat lui Dej în 1957, el recunoaştea existenţa unor „serioase neînţelegeri” în interiorul „frontului istoric”, punându-le pe seama elementelor de orientare „burgheză”, care au profitat de lipsa de fermitate ideologică în condamnarea ideologiei „burgheze”. Ca măsuri pentru îndreptarea situaţiei, Roller 7

Pentru reabilitarea lui V. Pârvan, semnificative sunt articolele lui C. Almăşan, Unele observaţii cu privire la reconsiderarea critică a istoricilor din trecut, în „Lupta de clasă”, nr. 8/aug. 1956, p. 126-128, Radu Vulpe, Activitatea ştiinţifică a istoricului Vasile Pârvan, în „Studii. Revistă de Istorie”, an X, nr. 3/mai-iunie 1957, p. 7-40 şi Em. Condurachi, Vasile Pârvan, în „Lupta de clasă”, nr. 9 din sept. 1957, p. 48-61. 8 Ornea 1957, p. 69-90. 9 Sacerdoteanu 1957, p. 141-160. 10 Muller, 2003, p. 303. 11 A. Oţetea a mai fost director al Institutului în 1947-1948, fiind schimbat în 1948 cu Petre Constantinescu-Iaşi (19481953); între 1953 şi 1956, director al Institutului a fost Victor Cheresteşiu. 12 Recenzia, intitulată neutru O nouă istorie a mişcării din 1821, a fost publicată în “Studii”, nr. 2/1957, p. 201-212. 13 O altă recenzie critică demnă de menţionat este şi cea a lui Constantin Cihodaru („Studii şi cercetări ştiinţifice”, Iaşi, VII, 1956, 1, p. 169-182) asupra studiului lui Barbu Câmpina, Cercetări cu privire la baza socială a puterii lui Ştefan cel Mare, apărut în volumul Studii cu privire la Ştefan cel Mare, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1956, p. 11-111. 14 Ţugui 1999, p. 86-87.

181

propunea întărirea organizaţiilor de partid din institutele de istorie ale Academiei, dublarea directorilor acestora cu directori adjuncţi care să asigure aplicarea liniei de partid, întărirea controlului exercitat de Comitetul Central, prin oameni „principiali şi competenţi”, educarea tinerilor istorici în spirit partinic, obligativitatea, pentru ziarul „Scânteia”, de a se ocupa de problemele aflate în dezbaterea istoricilor, efectuarea unor schimbări în componenţa redacţiilor revistelor de specialitate, lichidarea abuzului de cumul şi de autopropuneri în posturi de răspundere (cu trimitere directă la Petre Constantinescu-Iaşi şi la Andrei Oţetea). Ceea ce-i va aduce lui Roller căderea definitivă va fi însă greşeala de a fi oferit „ilegaliştilor” Constantin Doncea, Ovidiu Şandru, Vasile Bâgu, Pavel Ştefan, Grigore Răceanu ş.a. o tribună de la care să-şi atribuie meritele luptelor din ilegalitate, reale sau închipuite, trecând în plan secundar rolul lui Dej15. În acelaşi timp cu Plenara CC se desfăşoară (9-12 iun. 1958) o sesiune a istoricilor români şi sovietici, la Bucureşti. Conducătorul delegaţiei române, A. Oţetea, se referă în timpul discuţiilor la maniera neştiinţifică în care Roller publicase izvoarele din colecţia de Documente privind istoria României. Lipsit de sprijin politic, măcinat de boală, Roller a făcut atunci un apel timid la delegaţia sovietică, pentru a interveni în apărarea sa. Tăcerea cu care a fost întâmpinat a fost un semn clar al dezavuării liniei rolleriste, în fond, staliniste, de către delegaţia sovietică16. La puţină vreme (21 iun. 1958) a intervenit şi moartea sa, probabil prin sinucidere. Tagma istoricilor a primit „insensibilă” evenimentul, necrologul publicat în „Studii” fiind destul de rece, după criteriile de atunci. Astfel, se arată că acesta a fost un „vechi militant al PMR, luptător devotat pentru cauza clasei muncitoare şi a poporului”, şi că „a dat o contribuţie activă la dezvoltarea cercetărilor în domeniul ştiinţelor istorice, a publicat numeroase lucrări privind istoria patriei şi, mai ales, a mişcării muncitoreşti din ţara noastră”. În final, se afirma că „amintirea tov. Mihail Roller va rămâne neştearsă în inimile noastre”(!?), materialul fiind semnat de „Un grup de tovarăşi”17. Căutând şi aspecte pozitive ale activităţii lui Roller, putem menţiona sprijinul acordat lui Vladimir Dumitrescu pentru eliberarea din închisoare şi reîncadrarea în munca de cercetare18, în ciuda trecutului său legionar (numele său a fost însă ascuns sub pseudonimul „D. Vlad”). De asemenea, pe P.P. Panaitescu, care avea şi el în spate un trecut legionar, l-a menţinut permanent la Institutul de Istorie, unde avea nevoie de profesionalismul său pentru editarea de izvoare. Nu i-a permis însă să publice decât sub pseudonimul „A. Grecu”. Nu în ultimul rând, Roller a obţinut importante fonduri băneşti pentru cercetările arheologice de după 1948. Influenţa nefastă a lui Roller asupra istoriografiei româneşti a încetat după moartea sa, fără a urma totuşi un proces de derollerizare. Ideile sale nu au făcut obiectul unei dezbateri publice, în acei ani. Un alt efect al relativului dezgheţ din anii 1955-1957 este apariţia unor studii despovărate de balastul criticii stridente a vechii istoriografii româneşti şi a Occidentului, exemple în acest sens fiind, între altele, Preocupări economice şi culturale în literatura transilvană dintre anii 1786-183019, al Corneliei Bodea, Legământul lui Tudor Vladimirescu faţă de Eterie20, al lui Andrei Oţetea, precum şi Despre relaţiile româno-egiptene şi contribuţia României la construirea Canalului de Suez21, publicat de C.C. Giurescu, pe baza unor documente inedite dn vremea lui Al. I. Cuza. După deschiderea realizată în 1955, prin participarea unor istorici români la evenimente ştiinţifice organizate la Roma şi Berlin, istoriografia română continuă să fie reprezentată pe plan internaţional şi în anii 1956-1957, atât în ţările „surori” din lagărul comunist, cât şi în cele capitaliste. Astfel, arheologii Ion Nestor şi Radu Vulpe22 participă la Congresul Internaţional de Ştiinţe Preistorice şi Protoistorice, de la Stockholm (1956), D.M. Pippidi, la Conferinţa specială a Ştiinţelor Antichităţii, de la Praga, iar C. Daicoviciu, la Congresul internaţional de epigrafie greacă şi latină, din Italia (1957)23; în toamna anului 1957, profesorii Al. Graur, D.M. Pippidi şi N.I. Barbu iau parte, prezentând comunicări, la manifestarea „Studii clasice – 2000 Cicero”, organizată la Varşovia cu o largă participare internaţională, inclusiv din SUA şi Canada. Peisajul sărac al publicaţiilor de specialitate se diversifică substanţial în anii 1956-1957, când apar o serie de periodice noi. Astfel, sub egida Institutului de Istorie din Bucureşti al Academiei RPR încep să apară, din 1956, „Studii şi materiale de istorie medie”, „Studii şi materiale de istorie contemporană”, iar din 1957, „Studii şi materiale de istorie modernă”. Filiala Cluj a Academiei RPR începe să editeze, tot din 1956, „Studii şi cercetări de istorie” (în română, 15

Tudor 2000, p. 173. Papacostea, 1994, p. 629-637. 17 “Studii”, Anul XI (1958), nr. 3. 18 Roller a intervenit în mai multe rânduri în acest scop la factorii politici şi la Al. Drăghici, ministrul de Interne (Ioan Opriş, Istoricii şi Securitatea, Vol. I, p. 168). 19 “Studii”, IX, nr. 1/1956, p. 174-182. 20 „Studii”, nr. 2-3/1956, p. 125-138. 21 „Studii”, nr. 1 (ian.-febr. 1957), p. 91-110. 22 De menţionat că ambii istorici nu erau membri de partid. 23 La acest eveniment ar fi trebuit să participe şi acad. Emil Condurachi, care a fost oprit să plece cu câteva ore înainte de a merge la aeroport, printr-o dispoziţie a lui Leonte Răutu, probabil la insistenţele lui Mihail Roller. 16

182

franceză şi rusă), iar filiala Iaşi, „Studii şi cercetări ştiinţifice”. Totodată, facultăţile de Istorie din cele trei universităţi încep să editeze, din 1956, „anale” proprii, ce vor deveni periodice de prestigiu: „Analele Universităţii din Bucureşti”, „Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al.I. Cuza» din Iaşi” şi „Studia Universitas «Babeş-Bolyai»”, fiecare având, alături de Seria Istorie, Serii Filologie, Lingvistică, Filozofie etc. De asemenea, Biblioteca Academiei începe să editeze, din 1956, “Studii şi cercetări de Bibliologie”, iar din 1957, „Studii şi cercetări de numismatică”24. Încă de la înfiinţare, din 1955, Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice începe să editeze „Studii şi Articole de Istorie”. Concluzii. Cu toate limitele ei teoretice şi practice, destalinizarea a influenţat pozitiv evoluţia istoriografiei româneşti, prin creşterea importanţei profesionalismului în politica de cadre, reabilitarea imediată a unor istorici din trecut, îmbunătăţirea nivelului ştiinţific, posibilitatea publicării unor recenzii critice, promovarea unor nume noi, apariţia unor articole mai puţin tributare ideologic, apariţia unor noi publicaţii de specialitate. Toate acestea, ca şi dispariţia lui Roller şi marginalizarea apropiaţilor săi, va duce la o reprofesionalizare a instituţiilor din domeniul istoric, fără a fi înlăturat, se înţelege, primatul ideologic. Această mică perioadă de relativ dezgheţ a fost întreruptă brutal de o nouă „glaciaţiune”, determinată în principal de retragerea trupelor sovietice. Bibliografie C. Almăşan, Unele observaţii cu privire la reconsiderarea critică a istoricilor din trecut, în „Lupta de clasă”, nr. 8/aug. 1956, p. 126128. E. Condurachi, Vasile Pârvan, în „Lupta de clasă”, nr. 9 din sept. 1957, p. 48-61. A. Dolghi, Consecinţele contradictorii ale Congresului XX al PCUS în domeniul învăţământului istoric superior din URSS, în „Studia Universitatis. Revistă ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova”, Seria „Ştiinţe umaniste”, Chişinău, 2009, nr. 4 (24), p. 54-60. F. Müller, Politică şi istoriografie în România, 1948-1964, Cluj-Napoca, 2003. Z. Ornea, Contribuţii la cunoaşterea opiniilor social-economice ale lui A.D. Xenopol, în “Studii. Revistă de Istorie”, an X, nr. 4/1957, p. 69-90. A. Oţetea, O nouă istorie a mişcării din 1821, în „Studii”, nr. 2/1957, p. 201-212. Ş. Papacostea, Andrei Oţetea, director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, în „Revista istorică”, tomul V, iul./aug. 1994, nr. 7-8, p. 629-637. A. Sacerdoteanu, Concepţia istorică a lui B.P. Hasdeu, în „Studii. Revistă de Istorie”, An X, nr. 5/1957, p. 141-160. „Scânteia”, an XXV, nr. 3556/joi, 29 martie 1956, Raportul delegaţiei PMR cu privire la lucrările Congresului al XIX-lea al PCUS, raport prezentat de tov. Gh. Gheorghiu-Dej la Plenara lărgită a CC al PMR din 23-15 martie 1956, p. 1-2. *** Studii cu privire la Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1956. Solomon Ştirbu, Răscoala din 1821 şi legăturile ei cu evenimentele internaţionale, Bucureşti, 1956. A. Tudor, D. Cătănuş, Amurgul ilegaliştilor. Plenara PMR din 9-13 iun. 1958, Bucureşti, 2000. P. Ţugui, Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej. Memoriile unui fost şef de secţie a CC al PMR, Bucureşti, 1999. R. Vulpe, Activitatea ştiinţifică a istoricului Vasile Pârvan, în „Studii. Revistă de Istorie”, an X, nr. 3/mai-iunie 1957, p. 7-40.

Ţugui 1999, p. 55-56.

183

EVO MORALES – DRUMUL DE LA «COCALEROS» LA PREŞEDINŢIA BOLIVIEI: ECHITATE SOCIALA SI REFORME RADICALE Drd. Sabin Dumitru Coroian Abstract. Evo Morales – from “cocaleros” to bolivian presidency: social equity and radical reforms. Evo Morales was elected in December 2005 President of Bolivia. Such anti-American group has won an important leader. Election promises of former coca grower were put into practice soon. Massive nationalization have affected the first phase of oil and natural gas. Immediately after the nationalization announcement was made in these fields, Bolivian army occupied key positions in areas of the country oil and gasify. These drastic measures have greatly affected international business, European and American companies or Brazilian oil and gas business had been forced to renegotiate all contracts with the new Bolivian political power.. Cuvinte cheie: Bolivia, Evo Morales, MAS, Cocaleros, Razboiul Gazelor, Petrobras, Sanchez de Losada, alegerile prezidenţiale 2002, alegerile prezidentiale 2005, lupta sindicat, socialism, stanga radicală, echitate sociala, reforme radicale, reforme neoliberale. Keywords: Bolivia, Evo Morales, MAS, Cocaleros, Gas War, Petrobras, Sanchez de Losada, presidential elections 2002, presidential elections 2005, union activity, socialism, radical left, social equity, radical refroms, neoliberal reforms.

1. Incursiune în istoria Boliviei. Moştenirea istorică a Boliviei este reflectată atât de perioada pre-columbiană cât şi perioada colonială, ruinele de la Tihuanaco, pe malurile boliviene ale lacului Titicaca, sunt dovada primului mare imperiu andin. Locuitorii spaţiilor andine ale Boliviei mai vorbesc încă limbile aymara şi quechua, limba aymara era limba regatelor andine zonale înainte de cucerirea respectivului teritoriu de către populaţia quechua, fondatorii Imperiului Inca. Imperiul Inca a apărut pe culmile Anzilor în jurul anului 1200, ocupând o parte minoră din centrul statului Peru de astăzi. Limba oficială a imperiului a fost limba quechua, limbă care astăzi este încă oficială, începând cu anul 1977, atât în Bolivia cât şi în Peru. În ambele state pe lângă limba quechua mai este oficială şi limba aymara, însă comunităţile cele mai importante de limbă aymara sunt, cum era si de aşteptat, în matca fostelor regate aymara, Kollosuyo, zona andină a Boliviei de astăzi. Cucerirea teritoriilor boliviene de către conchistadori, numite după cucerire Peru de Sus, a avut loc în anul 1527; o altă denumire pentru acest teritoriu a fost Charchas. Această zonă au fost cucerită de către Diego de Almagro, unul dintre cei care l-au însoţit pe Francesco Pissaro, cuceritorul Imperiului Inca. 1 Principala resursă boliviană pe care au exploatat-o spaniolii în perioada colonială a fost argintul, minele de argint erau foarte numeroase, iar oraşul bolivian minier Potosi a fost pentru foarte mulţi ani cel mai mare oraş din emisfera vestică. Forţa de muncă din aceste mine de argint a reprezentat-o populaţia indigenă, transformată în sclavi. Un eveniment important din istoria colonială a Bolivie îl reprezintă, revolta masivă ce izbucneşte în anul 1780 în teritoriile Viceregatului Peru condusă de Tupac Amaru II, revolta s-a extins foarte rapid în toate teritoriile regatului; după înfrângerea acestei revolte a mai avut loc o altă revoltă populară în zona oraşului bolivian Potosi condusă de un lider local indigen pe nume Tomas Katari, fiind şi acesta înăbuşită în scurt timp. Mai trebuie menţionată o altă mişcare, condusă de Julian Apasa, el a fost cunoscut sub numele de Tupac Katari, nume pe care l-a ales pentru a cinsti memoria celor doi liderii revoluţionari, Tupac Amaru II şi Tomas Katari. Rebeliunea sa a condus la asedierea oraşului La Paz în anul 1781, spaniolii au reuşit să înfrângă această revoltă abia în anul 1783; numele simbol Tupac Katari este încă prezent în Bolivia actuală fiind folosit de unele mişcări de gherilă. 2 Referitor la numele acestui erou naţional bolivian, consider necesară o În anii 1960, fostele trupe boliviene de gherilă conduse de Ernesto Che Guevara, şi-au schimbat numele în Armata de Guerila Tupac Katari. Aceste trupe de gherilă luptau pentru egalitate în drepturi iar membrii săi au fost recrutaţi din populaţiile indigene boliviene. Atacurile acestor trupe au fost minore, cel mai semnificativ a fost cel din 5 Iulie 1991 când au distrus o centrală electrică din El Alto, o suburbie a capitalei La Paz, mişcarea şi-a pierdut aproape întreaga vitalitate în anul 1992 când capii mişcării au fost arestaţi şi condamnaţi, cei rămaşi neputând să continue activitatea necesară trupelor de gherilă la acelaşi nivel. Mişcarea de emancipare în teritoriile boliviene începe în anul 1809, eroul Boliviei în războiul de independenţă a fost Jose Antonio de Sucre care prin victoria sa răsunătoare din anul 1824 de la Ayacucho a obţinut independenţa Peru şi a Peru de Sus, nume schimbat ulterior în Bolivia, în cinstea liderului revoluţionar Simone Bolivar, conducătorul suprem al acestei rebeliuni. În anul 1825 la data de 6 august în urma congresului de la Chuquisaca (actualul oraş Sucre) Peru de Sus şi-a proclamat oficial independenţa sub numele de Bolivia, în cinstea lui Simon Bolivar, lider revoluţionar ce va fi desemnat şi primul preşedinte al republici. 3 Cel de-al doilea preşedinte al statului a fost Jose Antonio de Sucre, eroul

Klein 2003, pag 12. Ibidem, pag 35-38. 3 Ibidem, pag 78. 2

184

naţional al Bolivie, dând numele său şi uneia dintre cele două oraşe capitale ale statului, oraşul Sucre fiind considerat capitală constituţională. În anul 1836 mareşalul Andres de Santa Cruz a invadat Peru pentru a îl reinstaura în funcţia de preşedinte pe generalul Luis Orbegoso, această acţiune a dus la naşterea Confederaţiei Bolivia-Peru, condusă de Santa Cruz. Principala realizare a cestei confederaţii a fost războiul cu statul Chile, într-o primă fază victorioasă iar apoi a urmat un eşec dramatic, eşec ce a dus la emigrarea în Ecuador a mareşalului Santa Cruz şi la dezmembrarea Confederaţiei. Un alt episod important din istoria Boliviei a fost Războiul Pacificului (1879-1883), război în care Bolivia a pierdut întreaga ieşire la mare, datorită pierderii regiunii costiere Antofagasta în favoarea Chile. O altă pierdere teritorială importantă a fost regiunea Acre în anul 1903, această regiune a fost pierdută în favoarea Brazilei, consfinţită prin tratatul de la Petropolis din acelaşi an, iar in anul 1935 Bolivia a fost înfrântă de către Paraguay în războiul Chaco, pierzând şi acest teritoriu.4 Una dintre marile probleme ale statului Bolivia în primele patru decenii ale secolului XX, a fost reprezentată de scăderea continuă a condiţiilor de trai ale populaţie indigene, populaţie majoritară într-o proporţie covârşitore. Indigenilor le-a fost respins dreptul la educaţie, la oportunităţile economice şi la participare politică, indigenii erau încă folosiţi pe post de sclavi, în minele de argint, sau pe plantaţiile elitei spaniole conducătoare, practic nu existau ca entitate politică. În anul 1952 are loc Revoluţia Naţionala Boliviană, sub preşedinţia lui Victor Paz Estensooro începe democratizarea ţării. Cele mai importante măsuri au fost introducerea votului universal, reforma agrară şi proiectul de educaţie rurală. După 12 ani de reforme instituite în urma revoluţiei, în noiembrie 1964 are loc o lovitură de stat militară. Preşedintele instituit în urma acestei lovituri a fost Rene Bariotos, un vorbitor de limbă quechua, se pare că el a fost primul preşedinte indigen şi nu Evo Morales, cum susţine cel din urmă, însă Morales a fost primul preşedinte indigen ales democratic.5 O altă lovitură de stat militară în anul 1980 are ca efect instituirea crudului regim al lui Garcia Menza, acest guvern nu a fost recunoscut de către SUA datorită traficului ilicit de droguri şi a încălcării abuzive a drepturilor omului. După căderea acestui regim în anul 1883 este reales în funcţie Victor Paz Estenssoro, această perioadă este caracterizată de o reabilitare a ţării în politica externă şi de stabilitate economică şi socială. În anii 1990 Sanchez de Lozada încearcă o liberalizare a economiei, datorită căreia peste 50% din economia de stat a ţării devine cu capital străin, dintre ele cele mai importante au fost corporaţiile petroliere, telecomunicaţiile, căile ferate, liniile aeriene. Aceste măsuri radicale au fost extrem de contestate de către populaţie, şi au dus chiar la manifestaţii violente în zona La Paz, din partea cultivatorilor de coca. 2. Evo Morales: evoluţie politică şi sindicală. Juan Evo Morales Aima s-a născut la 26 octombrie în anul 1959 în Isallavi, lângă lacul Poopo aflat la o altitudine de 3686, a doua mare rezervă de apă dulce din America de Sud după laculul Tititca. Această zonă aparţine provinciei Sulka, una dintre cele trei „ayullu” ale cantonului Orinoca, provincie a Caranasului de Sud, provincie care face parte din departamentul Oruro. A avut o copilărie grea, părinţi săi erau cultivatori de coca şi crescători de lama, trăiau într-o casă foarte modestă, acoperită cu paie, ca de altfel, toţi indigenii în aceea perioadă, doi dintre fraţii săi au murit la naştere datorită lipsei medicilor şi a medicamentelor. Morales a început să lucreze de la o vârstă fragedă, însă a frecventat şcoala, simţul său organizatoric şi umorul său au început să se dezvolte încă din acea perioadă; cel puţin aşa susţine el în interviurile acordate în timp.6 Un moment interesant din biografia sa, aflată pe site-ul personal, este cel în care, aflat într-o excursie în La Paz împreună cu colegii săi de liceu, au cerut audienţă la preşedintele statului, acesta nu i-a primit ci a trimis un consilier să vorbească cu ei. Aşteptându-l pe consilier, Evo le spune colegilor săi că într-o zi şi el va fi preşedinte, iar atunci când va fi el preşedinte poporul o să poată mult mai uşor să discute cu şeful statului, iar el în calitate de şef al statului va primi toate vizitele pe care locuitorii ţării sale le vor face la palatul prezidenţial.7 Această viziune asupra destinului său măreţ este foarte posibil să fie ulterioară alegerii sale ca preşedinte reprezentând doar un act de populism ieftin. Evo Morales a afirmat diverse interviuri că, el nu este un traficant de droguri, ci este doar un cultivator de coca, cultivarea frunzelor de coca este o activitate normala, aceste culturi fiind produse naturale. Menţionează şi faptul că el nu le transform în cocaină, subliniind faptul că drogurile şi cocaina nu au făcut niciodată parte din tradiţiile andine, cocaine reprezintă doar produs pervers al culturilor de coca. O bună parte a adolescenţei şi a tinereţii sale şi le-a petrecut-o ca trompetist, colindând toata America Latină. În anul 1981 Evo Morales a fost ales secretar al sporturilor în cadrul Sindicatului San Francisco, datorită faptului că tatăl 4

Morales 2010, pag 65. Ibidem, pag 89. 6 Sivak 2010, pag 12. 7 Ibidem, pag 21. 5

185

său a murit în anul 1983, a fost obligat să renunţe la atribuţiile sale sindicale şi să se ocupe în întregime de familie. Motiv pentru care în această perioadă a circulat foarte mult între Orinaca şi Chapare pentru a se ocupa de pământurile familiei sale. În anul 1985 a fost numit secretar general al Sindicatului San Francisco iar în 1988 secretar executiv al Federaţie Tropicelor.8 Din 1996 a fost ales preşedinte al sindicatului Cele şase Confederaţii ale Tropicelor din provincia Chocabamba. În anul 1997 a fost ales membru în Parlamentul Naţional din partea Coaliţiei Stânga Unită, primul spre afirmare fiind făcut. MAS, Mişcarea Pentru Socialism, a apărut în anul 1999 prin fuziunea neaşteptată şi foarte ciudată din preajma alegerilor aceluiaşi an. Partidul lui Evo Morales, ASP, Reuniunea pentru Suveranitatea Oamenilor Simpli, a fuzionat cu partidul minor a lui David Pedraza, intitulat MAS, cel din urmă era cunoscut drept un contestatar al drepturilor indienilor. Pedraza a primit titlul onorific de preşedinte pe viaţă a noului partid înfiinţat. De fapt Morales a făcut această mişcare doar pentru a prelua acronimul MAS. În alegerile prezidenţiale din anul 2002 a fost învins de Gonzalo Shanchez de Lozada, Evo Morales s-a plasat pe locul doi în alegeri, datorita acestei clasări el a devenit cunoscut ca lider socialist important şi anti-american, din 2002 atacurile la adresa S.U.A s-au intensificat.9 Morales a câştigat la aceste alegeri 19,3% cu aproape doua procente mai puţin decât învingătorul, Sanchez de Lozada. MAS a strâns la aceste alegeri din acel an 11,9%, ceea ce a însemnat 27 de mandate de deputat şi 6 de senator, devenit astfel al doilea partid ca reprezentare din parlament după MNR, Mişcarea Naţională Revoluţionară.10 În această primă încercare de preluare a puterii, Morales şi MAS au construit un program electoral care prevedea formarea unei Adunării Constituante care să rescrie constituţia aflată în vigoare, denumită Magna Carta; aceasta s fost scrisă de către Simon Bolivar şi a fost amendată de nenumărate ori. Pe lângă această măsură ei mai doreau naţionalizarea hidrocarburilor, în special, ei se împotriveau vinderii gazelor naturale către Chile deoarece statul în cauză nu vroia să negocieze retrocedarea unui culoar de acces către Oceanul Pacific.11 Cu sloganul „NU pentru eradicarea culturilor de coca, DA pentru naţionalizarea hidrocarburilor şi pentru formarea unei Adunări Constituante”, în februarie 2003 partidul MAS şi alte organizaţii sociale au format un front unit împotriva unei taxe de 12,5%, taxa cu ajutorul căreia guvernul credea că o sa scadă deficitul. La mijlocul lunii februarie capitala La Paz şi suburbiile sale au devenit un adevărat teatru de război civil ce au adus faţă în faţă mii de demonstranţi, poliţişti şi forţe armate.12 Înaintea alegerilor din 2005, la data de 4 decembrie Morales era creditat cu 32% de sondajele de opinie, iar in data de 14 decembrie procentul său a ajuns la 35%, alegerile au avut loc pe data de 18 decembrie. Au participat doi candidaţi importanţi la aceste alegeri, Evo Morales şi Jorge Quiroga, cel din urmă a fost reprezentantul partidului Democraţie şi Putere Socială, Evo a câştigat alegerile cu o diferenţă zdrobitoare de 54%, Quiroga a obţinut doar 23% din numărul total de voturi.13 Evo Morales a fost ales în luna decembrie a anului 2005 preşedinte al Boliviei. Astfel grupul antiamerican a mai câştigat un lider important. Promisiunile electorale ale fostului cultivator de coca au fost puse în scurt timp în practică. Naţionalizările masive au afectat în prima fază industria petrolului şi a gazelor naturale. Imediat după ce s-a făcut anunţul oficial privind naţionalizarea acestor domenii, armata boliviană a ocupat poziţiile cheie din zonele petrolifere şi gazifere ale ţării. Aceste măsuri drastice au afectat foarte mult mediul de afaceri internaţional, companiile europene şi americane sau braziliene care aveau afaceri cu petrol sau gaze au fost obligate să-şi renegocieze toate contractele „ la sânge” cu noua putere politică boliviană. 3. Războiul Gazelor: desfăşurare şi urmări. Războiul gazelor din Bolivia a fost un conflict social centrat pe exploatarea rezervelor de gaze naturale de pe teritoriul ţării, proteste masive au avut loc în anul 2005; tot un astfel de conflict social l-a constituit şi protestele din Chochabamba din 2000, proteste ce au vizat privatizarea rezervei municipale de apă. Originile acestui conflict se află în revendicările populaţiei asupra politici de exploatare a gazului manifestată de guvern, cât şi a politicii de eradicare a culturilor de coca, a corupţiei masive în administraţia cât şi a reprimării violente a grevelor. Dintr-o perspectivă mai largă, originile acestor manifestaţii pot coborî până în secolul XV când rezervele naturale ale teritoriului actul al Boliviei au fost exploatat de către spanioli, în scopuri personale, în special minele de argint şi de cupru de la Potosi. 8

Ibidem, pag 24. Munoz-Pogossian 2008, pag 23. 10 Ibidem, pag 35. 11 Ibidem, pg42. 12 Sivak 2010, pag 55. 13 Ibidem, pag 78. 9

186

Principala cauză a conflictului a constituito politica neoliberală practicată în anii 1990 de către Gonzalo Sanchez de Lozada, acesta a acordat contracte generoase unui număr de 26 de firme străine pentru a privatiza economia. Această privatizare a avut efecte dezastroase în rândul populaţiei indigene care în octombrie 2003 a pornit o revoltă împotriva statului, revoltă ce s-a manifestat prin greve şi prin drumuri blocate, toate acestea fiind organizate de grupările sindicale şi cele indigene. Violenta represiune a manifestaţiilor a avut ca efect moartea a peste 60 de persoane, datorită acestor evenimente coaliţia guvernamentală s-a destrămat, iar preşedintele a fost obligat să demisioneze şi să aleagă calea exilului. Cel care i-a urmat a fost vicepreşedintele Carlos Mesa, el a hotărât ca problema gazelor naturale să fie soluţionată prin referendum, acest referendum a avut loc în data de 18 iulie 2004. În luna mai a anului 2005, în urma protestelor, parlamentul bolivian a dat o nouă lege a hidrocarburilor, crescând astfel cuantumul care revenea statului din extracţia gazeiferă.14 Pe de altă parte Evo Morales şi Felipe Quispe (indigen de origine quechua care s-a clasat pe locul 3 la alegerile din 2005), au cerut naţionalizarea totală a hidrocarburilor şi participarea crescută a indigenilor în politica internă a statului. Pe data de 6 iunie 2005 Mesa a demisionat datorită protestelor masive din La Paz care au blocat oraşul de restul ţării. Bolivia era deja într-un proces de tranziţie în momentul în care Preşedintele Evo Morales a cutremurat parteneri economici principali ai ţării la dată da 1 mai 2006 decretând naţionalizarea instalaţiilor companiilor străine care produceau şi exportau gaz, gazele sunt principala resursă a acestui stat blocat în Anzi. După preluarea puterii în luna ianuarie a anului 2006, iar după ce MAS a preluat controlul parlamentului, proaspătul preşedinte a anunţat că el va refonda republica, chemând la referendum naţional pentru adoptarea unei noi constituţii, lucrurile începeau să se mişte. 15

Unele dintre primele sale măsuri au reprezentat concedierea generalilor principali ai armatei, instituirea unui nou preşedinte al Băncii Centrale, şi forţarea demisiei a patru judecători ai Curţii supreme şi a jumătate din cei ai Tribunalului Constituţional. La 29 aprilie Evo sa raliat celor doi lideri socialişti Hugo Chávez şi Fidel Castro, obţinând promisiunea unui substanţial ajutor financiar, tehnic şi material semnând un nou contract cu Venezuele intitulat Tratatul Comercial al Poporului. Două zile mai târziu a decretat naţionalizarea noului câmp gazeifer de la San Alberto din departamentul Tarjia, şi a trimis trupe să ocupe instalaţiile firmelor internaţionale exploatatore de gaz din zonă. 16 La data de 1 Mai 2006, preşedintele Evo Morales a semnat un decret prin care toate resursele gazeifere ala Boliviei urmau să fie naţionalizate, prin acest decret statul cerea dreptul de proprietate, posesia şi controlul absolut asupra câmpurilor gazeifere. Evo Morales s-a ţinut de promisiunea sa electorală, această promisiune avea la bază ideea naţionalizării câmpurilor gazeifere, practic a fost ideea principală pe baza cărei a câştigat şi alegerile prezidenţiale, o miză mare în campanie. Într-o declaraţie publică la puţin timp după acest eveniment a declarat că guvernul său nu este un guvern care să nu îşi ţină promisiunile, el reprezintă un guvern care face ceea ce îşi propune şi care face întotdeauna ceea ce îi cere poporul, mai clar spus, respectă în totalitate dorinţele poporului bolivian. Acest anunţ a fost făcut pe data de 1 mai datorită semnificaţiei acestei zile, o zi a muncitorilor de pretutindeni, a fost aleasă această zi mai ales pentru caracterul său propagandistic.17 După ce a fost făcută această declaraţie el a ordonat armatei şi inginerilor de la YPFB, firma de stat bazată pe exploatarea zăcămintelor gazeifere, să ocupe şi să securizeze toate instalaţiile gazeifere din toate zonele de exploatare ale ţării. Termenul acordat de către el companiilor străine pentru perioada de renegociere a contractelor a fost unul foarte scurt, şase luni de zile, dacă nu vor respecta acest termen companiile străine au fost ameninţate cu expulzarea. Însă Morales nu a uitat să sublinieze faptul că naţionalizarea nu va lua forma exproprieri sau a confiscării, bineînţeles dacă termenul mai sus menţionat va fi respectat, şi cerinţele aplicate.18 Una dintre companiile cele mai afectate de această criză este compania braziliană Petrobras, companie ce deţine aproximativ 14% din totalul industriei gazeifere din Bolivia. Răspunsul dur dată de oficialităţile braziliene nu a întârziat să apară, Morales a fost acuzat că această măsură nu este una corectă deoarece între cele două state a existat un protocol şi o relaţie bilaterală de prietenie care au fost încălcate flagrant, fără a se ţine cont de chestiune diplomatice elementare. Petrobras compania braziliană, Repsol YPF companie spaniolă, compania britanică BG Group Plc şi compania franceză Total sunt companiile principale din industria gazeiferă care au avut de suferit de pe urma acestei crize.Compania boliviană de stat din industria gazeiferă, YPFB, va plăti companiilor străine pentru serviciile lor 50% din 14

Sivak 2010, Pag 89. Ibidem. 16 Dangl 2007, pag 88. 17 Ibidem, pag 91. 18 Munoz-Pogossian 2008, pag 95. 15

187

valoarea producţiei, deşi se pare că companiile care exploatează cele doua mari câmpuri gazifere ale Boliviei vor primi doar 18%; statul îşi rezervă totuşi acest drept. 19 Negocierile dintre guvernul bolivian şi companiile străine s-a intensificat în perioada apropieri termenului limită, 28 octombrie 2006. Cu o zi înainte de expirarea termenului limită a fost semnată o înţelegere cu două dintre firmele care exploatează câmpuri gazifere in ţară. Iar la data expirării termenului limită a fost semnată o înţelegere şi cu celelalte companii. Negocierile cele mai dure şi cele mai tergiversate au fost cu Petrobras compania braziliană şi Repsol YPF compania spaniolă, acestea semnând până la urmă, fiind practic puse în faţa faptului împlinit. Procesul a avut totuşi o finalitate, deoarece şi companiile străine erau interesate să menţină chiar şi un minim de influenţă în zonă, resursele gazeifere ale Boliviei fiind însemnate. Detaliile complete ale noilor contracte nu au fost date publicităţii, dar dorinţa a guvernului ca în zonele celor două câmpuri majore gazifere, procentul de deţinere în proprietatea statului să crească de la 60% la sută se pare că a fost îndeplinită.20 În timpul negocierilor care au durat 6 luni, discuţiile cele mai greoaie au fost cele cu compania braziliană Petrobras, această companie a refuzat să crească sau să reducă extracţia de gaz în funcţie de dorinţa statului Bolivian. Datorită acestei crize de negociere ministrul energiei din Bolivia a fost schimbat cu unul mult mai implicat şi mai dur în negocieri, el se numeşte Carlos Villegas; această mişcare a fost înţeleaptă pentru că negocierile au fost până la urmă finalizate, se pare în favoarea Boliviei. Într-o declaraţie din timpul acestei crize, Evo Morales a spus că, Bolivia este obligată să trăiască împreună cu Barazilia într-o căsătorie, fără a se face apel la divorţ, deoarece fiecare stat are nevoie de celălalt, această figură de stil a fost bine primită de către bolivieni. În cadrul ceremoniei semnării contractului cu Petrobras oficialităţile celor două state au recunoscut că, pe de o parte, Bolivia are nevoie de tehnologia de extracţie braziliană, iar Brazilia are nevoie de gazul din Bolivia, datorită faptului că zăcămintele personale braziliene sunt puţine, sau greu de exploatat Reuşita acestei politici de naţionalizare poate fi înţeleasă drept nevoia asiduă a lui Evo Morales de a obţine o victorie politică, datorită faptului că guvernul său nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor datorită disputelor locale şi ideologice din cadrul său. Acum toate privirile sunt direcţionate pe investiţiile viitoare pentru producerea şi rafinarea hidrocarburilor, redirecţionând astfel opinia publică dinspre problemele reale ale populaţiei, deloc puţine şi foarte grave. Înţelegere privind naţionalizarea, semnarea contractelor de către 10 companii străine la miezul nopţii de înainte de expirarea termenului limită, dovedeşte faptul că avantaje pe termen scurt nu au fost obţinute de către nici una dintre părţi. Ambele părţi, în special guvernul bolivian şi compania Petrobras aveau o nevoie stringentă a continuării operaţiilor. Bolivia avea nevoie de bani din exportul de gas pentru a sprijini acţiunile guvernului în timp ce Petrobras avea nevoie de gaz pentru a susţine industria braziliană ce se află într-o creştere spectaculoasă. Referindu-se la noul contract, Ambasadorul Rubens Ricupero, şeful UNCTAD, (organizaţie a naţiunilor unite ce se ocupă de dezvoltarea şi de comerţ) a avertizat că înţelegerile semnate sub tensiune întotdeauna conţin seminţele unor noi conflicte. Compania de stat boliviană, YPFB, admite oficial că Bolivia duce o lipsă acută de forţă de muncă calificată ţi de capacitate financiară pentru a dezvolta şi operaţionaliza propria industrie gazeiferă. După mai multe încercări de naţionalizare petrecute în anii 1937 şi 1969, urmate de grave acuzaţii de corupţii şi subminare a economiei la adresa companiei, în ultimii ani rolul acesteia a fost limitat la a supraveghea activităţile companiilor străine. Însă datorită reformele făcute de Morales, rolul acestei companii a redevenit unul de frunte, planurile companiilor străine trebuie acum să fie aprobate de către cea naţională. Astfel ponderea pe care o avea această companie în domeniul gazeifer, şi în special asupra resursele naturale, devenea una de prim rang. În lunile care au trecut de la decretarea naţionalizării, cota preşedintelui Morales a scăzut de la 81% la 50%, în cinci oraşe majore ale ţării, şi se aşteptă o scădere şi mai drastică în următoarele luni. 21 Între timp cota celor care cred că Bolivia se îndreptă într-o direcţie greşită a urcat de la 19% la 59%, însă contractele cu cele 10 mari companii internaţionale a dus la scăderea acestui trend ascendent. Un sondaj făcut la câteva zile după semnarea contractelor a evidenţiat o creştere cu 13% a popularităţii lui Morales atingând o cotă pozitivă, în jurul cifrei de 63%.22 Însă Morales este angajat în conflicte pe mai multe fronturi, el a dezvăluit ziarului Le Monde că 20 de veterani militari au venit din Santa Cruz pentru al asasina, ceea ce nu este exclus pentru că înainte cu câteva zile de a face această declaraţie umblau zvonuri privind o lovitură de stat. O reacţie foarte dură la adresa acestor temeri ale lui Morales a venit din partea preşedintelui Venezuelei, Hugo Chávez care a ameninţat că Venezuela nu va fi un spectator în eventuala unui atac intern sau extern asupra poporului şi a guvernului bolivian, relaţiile dintre cei doi lideri fiind strânse.23 19

Ibidem, pag 97. Morales 2010, pag 78. 21 Sivak 2010, pag, 112. 22 Ibidem. 23 Dangle 2007, pag 94. 20

188

Guvernul lui Morales a fost acuzat atât de către susţinătorii săi cât şi de către opozanţi că foloseşte o retorică inflamatoare pentru a ascunde neputinţa sa de a face reforme structurale, reforme de care are nevoie statul. Cele mai dure critici s-au îndreptat împotriva partidului MAS, care nu este considerat partid, ci mai mult o coaliţie a unor grupuri de interese care deja profită de avantajele puterii, acest tip de situaţii se întâlnesc des în statele prea puţin cristalizate din punct de vedere al democraţiei, coaliţiile de acest fel nu au şanse să reziste pe termen lung. Printre aceste grupuri se numără Cocaleros, cultivatorii de coca din regiunea Chapare, regiune unde şi-a format Morales baza politică în anii 1990. Federaţia FEJUVE din zona El Alto, o suburbie gigantică a La Paz populată în special de indigeni aymara (numărul lor a crescut de la 11.000 în 1950 la 800.000 în prezent), este acuzată că a reprezentat maşina de luptă a lui Morales, prin grevele, manifestaţiile şi blocajele din zonă care au avut ca efect demiterea Preşedinţilor Sanchez de Lozada in 2003 şi a lui Carlos Mesa în 2005. Un alt grup acuzat este cel al sindicatelor minere din zona oraşului Potosi, sindicate care au adus trupe de şoc pentru a anihila o revoltă în zonă, drept urmare Morales a anunţat naţionalizarea minelor din zonă pentru anul 2007. Alte grupuri care l-au ajutat sunt sindicatele ţărăneşti şi profesorale din diferite zone ale ţării.24 Sub termenii noilor contracte şi sub termenii noii legislaţii YPFB va controla întreaga piaţă a industriei gazifer din Bolivia, provocând astfel Brazilia şi Argentina să se lupte pentru această piaţă gazeiferă. Nivelul de metri cubi de gaz care îi este promis Argentinei până în 2010 este cel pe care îl importă Brazilia în acest moment din Bolivia. Lupta pe care o vor duce Brazilia şi Argentina pentru importul de gaze va întări poziţia Boliviei în zonă, pe termen scurt şi mediu, fapt care îi va da Boliviei posibilitatea să ceară un preţ mai mare pe gazul exportat. Schimburile de produse gazifere dintre statele importante ale continentului sunt foarte interesante, Argentina cumpăra gaz din Bolivia şi l vinde statului Chile, între Chile şi Bolivia mai sunt încă tensiuni privind regiunea costieră, fapt pentru care importurile din Bolivia sunt destul de reduse. O declaraţie a ministrului de externe în această spinoasă problemă limpezeşte apele, el afirmă clar că mai întâi trebuie rezolvată problema costieră. Foarte recent au fost discuţii între Chile şi Bolivia privind cedarea unei fâşii a zonei sale costiere de la graniţa cu Peru, pentru a mulţumi dorinţa arzătoarea a bolivienilor de a avea acces la ocean. Acest război de guerila dus de către oficialităţile boliviene împotriva companiilor străine, a iscat un mare scandal internaţional, însă liderul acest ţări foarte sărace s-a făcut cunoscut pe plan intenţional, avantajele pe care le-a obţinut Bolivia prin acest demers sunt foarte importante pentru dezvoltarea ulterioara a ţării, însă relaţiile ei externe cu Europa se tensionează, ne mai precizând faptul că SUA sunt duşmanul comun al statelor latine din America, cel puţin aşa consideră Evo Morales. Această este prima măsură dintr-o serie foarte lungă de măsuri cu caracter socialist pe care o ia Morales, curentul la care el a subscrie împreună cu Fidel şi cu Chávez este unul care va cuprinde o parte din ce în ce mai mare a ţărilor din zonă, chiar dacă statele din Sud cum ar fi Argentina sau Chile au o cu totul altă vedere asupra socialismului, un socialism mult mai moderat chiar şi din punctul de vedere al naţionalizărilor, timpul va demonstra care dintre aceste două curente va acoperi America Latină. Bibliografie Dangl 2007 – Dangl Benjamin, The price of fire: resurce wars and social movements in Bolivia, AK Press, Oakland, 2007. Klein 2003 – Herbert S. Klein, A concise History of Bolivia, Cambridge University Press, New York, 2003. Morales 2010 – Waltraud Morales, A Brief History of Bolivia, Second Edition, Facts On File, Austin, 2010. Munoz-Pogossian 2008 – Betilde Munoz-Pogossian, Electoral Rules and the Transformation of Bolivian Politics: The Rise of Evo Morales, Palgrave Macmillan, New York, 2008. Sivak 2010 – Martin Sivak, Evo Morales: The Extraordinary Rise of the First Indigenous President of Bolivia, Palgrave Macmillan, New York, 2010.

Ibidem, pag 98.

189

COLANE ALE OFIŢERILOR LOJEI MASONICE SIBIENE SF. ANDREI LA CELE TREI FRUNZE DE NUFĂR AFLATE ÎN COLECŢIA MUZEULUI NAŢIONAL BRUKENTHAL Dr. Olga Beşliu Istoria lojei masonice sibiene Sfântul Andrei la cele trei frunze de nufăr (1767-1790) a trezit interesul a numeroşi istorici, de referinţă fiind şi azi studiile publicate de Ferdinand von Zieglauer1 la un secol după închiderea ei. Loja a fost înfiinţată la 15 mai 1767 de opt tineri saşi, care în timpul studiilor universitare din Germania au devenit masoni. Al nouălea membru a fost iniţiat de ei, ajungându-se astfel la numărul necesar. Conducător era Simon Friedrich von Baußnern, viitorul comite al saşilor. După 9 ani în care nu a mai fost iniţiat nimeni, în martie 1776 s-a fondat “oficial” loja Sfântul Andrei la cele trei frunze de nufăr în baza patentei de constituire obţinută de Baußnern de la marele maestru al ordinului francmason, baronul von Hund. Câteva luni mai târziu, în august 1776, s-a hotărât transformarea ei din lojă obişnuită, în care se putea obţine doar gradul 4 de maestru scoţian, într-o lojă scoţiană de tip vechi, unde se putea obţine gradul 8, cel de cavaler mason. Din lojă au făcut parte personalităţi ale elitei sibiene şi transilvănene cu o importantă influenţă în viaţa politică. Lista membrilor2 cuprinde 276 de fraţi masoni: 147 catolici, 73 evanghelici, 8 ortodocşi, 2 unitarieni. În perioada 1777 – 1778 şedinţele s-au ţinut la primul etaj al hotelului „Împăratul Romanilor”, iar ulterior în casa tipografului Martin von Hochmeister. În 11 decembrie 1785, prin „Patenta Imperială”, Iosif al II-lea legifera activitatea masonică din Austria, trecând-o sub controlul statului. Începând din aceeaşi lună, la 31 decembrie, şi până în 22 martie anul următor loja sibiană şi-a întrerupt activitatea. Perioada ce a urmat, 1786-1790, a fost cea mai rodnică din istoria lojei, înregistrându-se 106 recepţii şi 85 de avansări. La 22 martie 1790, din cauza neîncrederii manifestate de Curtea de la Viena faţă de asociaţiile secrete, s-a hotărât intrarea în adormire, adică încetarea temporară a activităţii, dar în 1795, la 6 iulie, prin ordin imperial, francmasoneria era interzisă pe întreg teritoriul Imperiului Habsburgic, deci şi în Transilvania. Dacă prin studierea documentelor de arhivă se cunosc organizarea şi activitatea lojei, patrimoniul acesteia, păstrat la Muzeul Naţional Brukenthal, a început să fie valorificat doar în ultimii ani prin expoziţiile organizate la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj, în anul 2007 şi Muzeul Bucovinei din Suceava, în 2011.3 Din cele 163 de obiecte deţinute de muzeu , majoritatea provin de la loja masonică din Sibiu. Protocolul acesteia din 22 martie 1790 prevedea ca actele şi documentele să fie predate baronului Samuel von Brukenthal, lucru care nu s-a realizat4, iar obiectele şi casieria să fie încredinţate spre păstrare lui Martin von Hochmeister5. Speranţa de redeschidere a lojei nefiind împlinită, documentele au fost cumpărate în anul 1868 de muzeu, ele aflându-se în prezent la arhiva sibiană, iar obiectele au intrat în patrimoniul acestuia, în mai multe etape, la sfârşitul secolului al XIX-lea6. Conform registrului vechi de inventar, între 19 - 21 mai 1869 s-au achiziţionat, cu 150 coroane, de la Julius Sigerus, obiecte şi documente ale lojei sibiene (acesta le moştenise de la Karl Sigerus, ginerele lui Martin von Hochmeister); la 14 octombrie 1871, Friedrich Hochmeister a donat insigne (nu se specifică câte), iar la 30 iunie 1872 se înregistra donaţia lui Friedrich Schuller von Libloy, profesor la Academia de Drept, constând în 8 documente şi 3 insigne ale lojei sibiene. De la Adolf von Hochmeister, consilier imperial, provin două donaţii, prima, din 15 octombrie 1873, consta dintrun exemplar al volumului său apărut în acelaşi an, Martin von Hochmeister, Lebensbild und Zeitskizzen (era prima biografie a lui Martin Hochmeister cel Bătrân), donat bibliotecii Brukenthal; tot atunci el promitea să „predea” cu ocazia viitoarei sale vizite şi „insigne” francmasonice. Promisiunea s-a împlinit anul următor, când, la 17 iulie 1874, au fost donate însemne şi documente ale lojei din Sibiu. La 21 august - 5 septembrie 1889 „s-au preluat”, fără a se specifica de la cine, 4 piese care au aparţinut lojei sibiene: „un ceas cu nisip, un ciocan din lemn, un craniu, o stofă neagră” (nr. cat. 157, 151, 158, stofa nu se mai găseşte azi în colecţia muzeului), era ultima intrare de piese din secolul al XIX-lea. La începutul secolului următor, la o dată neprecizată în registrul inventar, Gustav Bedeus a donat trei obiecte care au aparţinut aceleiaşi loje: un şort, o panglică şi o insignă (nr. cat. 91, 16, 15)7. Data intrării în colecţie a medaliei lui Samuel von Brukenthal este necunoscută.

Zieglauer 1874/1875, pp. 447-592; Zieglauer 1876, pp. 1 – 92. Ferdinand von Zieglauer 1876, pp. 62-92. 3 Cataloagele pieselor expuse: Daneş 2007; Beşliu 2011. 4 Şindilariu 2004, p. 311. 5 Schaser 2000, p. 192. 6 Actele se păstrează în Biblioteca Brukenthal. 7 Aşadar, numai pentru ultimele două intrări se cunoaşte numărul de inventar atribut pieselor înregistrate. 2

190

Referitor la colecţia muzeului sibian, este de subliniat varietatea tipologică a pieselor, faptul că din ultima perioadă de activitate a lojei Sfântul Andrei la cele trei frunze de nufăr s-au păstrat colane ale ofiţerilor8, însemnele specifice funcţiilor şi celor trei grade ale lojei albastre, obiecte de decor masonic şi de ritual. Patru obiecte (trei însemne: nr. cat. 25, 27, 53, ultimele două remarcabile prin calităţile artistice, şi un şorţ: nr. cat. 101) au aparţinut lojei masonice din Braşov Cele trei coloane, atestată în 1749, iar altele, necunoscându-se provenienţa lor, nu au fost atribuite până în prezent unei loje. În continuare sunt prezentate colanele ofiţerilor lojei sibiene. 1 COLAN AL MARELUI MAESTRU PROVINCIAL Atelier: austriac ? Datare: 1767-1790 Material: mătase, alamă aurită, alamă argintată Dimensiuni: panglica: L: 196 cm; La: 4,5 cm; rozeta: D: 7,5 cm; medalionul: L: 6,75 cm; La: 4,9 cm Descriere: Colan cu panglică roşie şi medalion în formă de stea cu şase colţuri (Steaua lui David). Steaua este formată din două triunghiuri suprapuse, care închid între laturile lor litera „G” decorată cu motiv floral. La colţul de sus al stelei este sudat un inel. Rozeta este din acelaşi material ca şi panglica. Nr. inventar: M 6070 2 COLAN AL MARELUI MAESTRU PROVINCIAL Atelier: austriac ? Datare: 1767-1790 Material: rips mătase, alamă aurită, fier Dimensiuni: panglica: L: 83 cm; rozeta: D: 13 cm; medalionul: L: 13,5 cm; La: 9 cm Descriere: Colan cu panglică albastră şi medalion în formă de echer cu capetele sinuoase, margini dublate de o linie perlată incizată. De-a lungul echerului este gravată inscripţia: „G.[rand] M.[aître] PROVINCIAL DE TRANSILVANIE”. Rozeta este din acelaşi material ca şi panglica. Colanul se închide cu o copcă. Nr. inventar: M 6080 3 COLAN AL MARELUI MAESTRU Atelier: austriac ? Datare: 1767-1790 Material: rips mătase, alamă aurită, argint, sticlă Dimensiuni: panglica: L: 83 cm; La: 7,5 cm; rozeta: D: 7 cm; medalionul: L: 6,4 cm; La: 5 cm; Gr: 0,6 cm; G: 26,5 gr; Descriere: Colan cu panglică roşie bordată cu negru şi medalion în formă de cruce grecească. Capetele braţelor crucii sunt rotunjite, între ele câte trei raze; în centrul crucii, pe avers, un vultur cu aripile deschise şi ochiul roşu; pe revers, un pelican cu pui, încadrat de braţele unui compas sprijinite pe un raportor. Nr. inventar: M 6068 4 COLAN AL MARELUI MAESTRU Atelier: austriac ? Datare: 1767-1790 Material: mătase, alamă aurită, foiţă tablă, fier Dimensiuni: panglica: L: 79 cm; La: 4,3 cm; medalionul: L: 5,8 cm; La: 5,05 cm Descriere: Colan cu panglică roşie şi medalion reprezentând o cruce malteză. Braţele şi centrul crucii sunt lucrate separat, în casetă adâncită, căptuşită cu foiţă de tablă roşie; braţul de sus are un inel fix, de care este prins un altul mobil. Colanul se închide cu o copcă. Nr. inventar: M 6081 5 COLAN AL MAESTRULUI DE SCAUN 8

Atribuţiile şi colanul conducătorilor lojei sunt descrise de Zieglauer 1876, pp. 1-61; deţinătorii funcţiilor în 1779 şi 1784 la Nestorescu-Bălceşti 1993, p. 45, 46.

191

Atelier: Datare: Material: Dimensiuni: Descriere: Nr. inventar:

austriac ? 1767-1790 rips mătase, alamă aurită, alamă argintată, fier panglica: L: 71 cm; La: 4 cm; rozeta: D: 13 cm; medalionul: L: 7,4 cm; La: 6,8 cm Colan cu panglică albastră şi medalion reprezentând un compas cu un echer şi o ramură de acacia între braţe. Rozeta este din acelaşi material ca şi panglica. Colanul se închide cu o copcă. M 6085

6 COLAN AL PREŞEDINTELUI / PRIMUL SUPRAVEGHETOR Atelier: austriac ? Datare: 1767-1790 Material: rips mătase, alamă aurită, fier Dimensiuni: panglica: L: 70 cm, La: 3,5 cm; rozeta: D: 11,5 cm; medalionul: Î: 6,2 cm; La: 6,3 cm Descriere: Colan cu panglică albastră şi medalion reprezentând o nivelă -un triunghi cu fir cu plumb-. Rozeta este din acelaşi material ca şi panglica. Colanul se închide cu o copcă. Nr. inventar: M 6069 7 COLAN AL VICEPREŞEDINTELUI / AL DOILEA SUPRAVEGHETOR Atelier: austriac ? Datare: 1767-1790 Material: rips mătase, alamă aurită, fier Dimensiuni: panglica: L: 71 cm; La: 3,5 cm; rozeta: D: 13,8 cm; medalionul: L: 7,2 cm; La: 5,6 cm Descriere: Colan cu panglică albastră şi medalion reprezentând o nivelă în formă de clopot cu pendul. Rozeta este din acelaşi material ca şi panglica. Colanul se închide cu o copcă. Nr. inventar: M 6082 8 COLAN AL SECRETARULUI Atelier: austriac ? Datare: 1767-1790 Material: rips mătase, alamă argintată, fier Dimensiuni: panglica: L: 71 cm; La: 3,5 cm; rozeta: D: 11 cm; medalionul: L: 9,9 cm; La: 9,6 cm Descriere: Colan cu panglică albastră şi medalion reprezentând două pene de scris încrucişate. Rozeta este din acelaşi material ca şi panglica. Colanul se închide cu o copcă. Nr. inventar: M 6086 9 COLAN AL MAESTRULUI DE CEREMONII Atelier: austriac ? Datare: 1767-1790 Material: rips mătase, bronz, alamă aurită, fier Dimensiuni: insigna L: 7,1 cm; La: 6,4 cm; panglica L: 78 cm; La: 3,5 cm; rozeta D: 10,4 cm Descriere: Colan cu panglică albastră şi medalion reprezentând două săbii încrucişate între care sunt două frunze cu tulpinile împletite, terminate într-o fundă. Rozeta este din acelaşi material ca şi panglica. Colanul se închide cu o copcă. Vârful unei săbii şi una din frunze sunt rupte. Nr. inventar: M 6084 10 COLAN AL ORATORULUI Atelier: austriac ? Datare: 1767-1790 Material: rips mătase, alamă aurită, fier Dimensiuni: panglica: L: 70 cm; La: 4 cm; rozeta: D: 13 cm; medalionul: L: 5,7 cm; La: 4,6 cm; Gr: 0,7 cm Descriere: Colan cu panglică albastră şi medalion reprezentând o carte închisă. Cartea are coperta decorată cu o cunună de lauri în interiorul căreia este un triunghi echilateral cu câte o frunză în fiecare colţ; pe cotorul ondulat este sudat un inel de prindere a insignei. Rozeta este din acelaşi material ca şi panglica. Colanul se închide cu o copcă. Nr. inventar: M 6078

192

11 COLAN AL TREZORIERULUI Atelier: austriac ? Datare: 1767-1790 Material: rips mătase, alamă aurită, alamă argintată (?), fier Dimensiuni: panglica: L: 71 cm; La: 3,5 cm; rozeta: D: 12 cm; medalionul: L: 7,3 cm; L cu inel: 12 cm; La: 7,3 cm Descriere: Colan cu panglică albastră şi medalion reprezentând două chei încrucişate, între care sunt trei frunze cu tulpinile împletite şi terminate într-o fundă; cheile şi frunzele sunt legate la mijloc cu o bandă. Rozeta este din acelaşi material ca şi panglica. Colanul se închide cu o copcă. Nr. inventar: M 6088 12 COLAN AL ECONOMULUI Atelier: austriac ? Datare: 1767-1790 Material: rips mătase, alamă aurită, alamă argintată, lemn abanos, fier Dimensiuni: panglica: L: 71 cm; La: 3 cm; rozeta: D: 9,5 cm; medalionul: L: 8,6 cm; La: 8,6 cm Descriere: Colan cu panglică albastră şi medalion în formă de cheie fixată în cruce cu un baston din lemn cu capetele din metal. Cheia şi bastonul sunt prinse pe trei frunze cu tulpinile împletite, terminate întro fundă. Rozeta este din acelaşi material ca şi panglica. Colanul se închide cu o copcă. Nr. inventar: M 6079 13 COLAN AL OSPITALIERULUI Atelier: austriac ? Datare: 1767-1790 Material: rips mătase, alamă aurită, alamă argintată Dimensiuni: panglica: L: 71 cm; La: 3,5 cm; rozeta: D: 12 cm; medalionul: D: 7,3 x 6,1 cm Descriere: Colan cu panglică albastră şi medalion în formă de cunună de laur; în interior două mâini împreunate, unite printr-o panglică cu inscripţia „FREUNDSCHAFFT UND MENSCHEN LIEBE”. Rozeta este din acelaşi material ca şi panglica. Colanul se închide cu o copcă. Nr. inventar: M 6077 Bibliografie Zieglauer 1874/1875 - Ferdinand von Zieglauer, Geschichte der Freimauererloge „St. Andreas zu den drei Seeblättern” in Hermannstadt (1767–1790). Nach den Quellen des Archivs der bestandenen Loge dargestellt, în: „Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde”, Neue Folge, 12, 1874/1875, tom 3, Hermannstadt, pp. 447-592 Zieglauer 1876 - Ferdinand von Zieglauer, Geschichte der Freimauererloge „St. Andreas zu den drei Seeblättern” in Hermannstadt (1767–1790). Nach den Quellen des Archivs der bestandenen Loge dargestellt, în: „Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde”, Neue Folge, 13, 1876, tom 1, Hermannstadt, pp. 1 – 92 Daneş 2007 - Mariana Daneş, Obiecte masonice din colecţia Muzeului Naţional Brukenthal – Sibiu, în Masoneria din Transilvania. Repere istorice, coordonatori Tudor Sălăgean şi Marius Eppel, Cluj, 2007, reeditat în 2009, pp. 281-289; Beşliu 2011 - Olga Beşliu, Obiecte masonice din colecţia Muzeului Naţional Brukenthal. Catalog, Suceava, 2011, pp. 11-39. Şindilariu 2004 - Thomas Şindilariu, Rolul francmasoneriei în începuturile carierei lui Samuel von Brukenthal. O necunoscută în biografia sa, în In Honorem Gernot Nussbächer, Braşov, 2004. Schaser 2000 - Angelika Schaser, Reformele iozefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa socială, Sibiu, 2000. Nestorescu-Bălceşti 1993 - Horia Nestorescu-Bălceşti, Ordinul masonic român. Mai puţină legendă şi mai mult adevăr, Bucureşti 1993.

193

194

ISTORIA CULTURII ล I CIVILIZAลขIEI

195

196

DEZBATEREA PRIVIND SOCIETATEA DUALĂ ŞI TEORIILE DEZVOLTĂRII ÎN AMERICA LATINĂ Dr. Răzvan Victor Pantelimon Abstract. The Debate Regarding Dual Society and Development Theories in Latin America. This article presents a debate about the existence of a dual society in Latin America and about some development theories which arise in the same period. This discussion, which was held in the end of the ’60 and the beginning of the ’70, tried to analyze if the Latin American countries were ready at that moment for a socialist revolution or they must passed before through a bourgeois-democratic period. We present here the opinions and positions of some very important Latin American thinkers like André Gunder Frank, Rodolfo Staveghen, James Petras or Theotonio dos Santos. Although this debate seem more academic and without importance we thought that is important to analyze it because these problems and discussion about the rhythm and speed of the modernization were the same in Romania. Cuvinte cheie: revoluţie, societate duală, modernizare, teoria dezvoltării, dualism structural, capitalism, socialism. Key words: revolution, dual society, modernization, development theory, structural dualism, capitalism, socialism.

Vom analiza în acest articol o polemică referitoare la problema dacă ţările Americii Latine sunt sau nu pregătite pentru o revoluţie socialistă şi dacă este nevoie ca acestea să treacă mai întâi prin etapa revoluţiei burghezodemocratice. În analiza acestei dezbateri vom utiliza o serie de materiale grupate într-un volum intitulat Noul marxism latino-american care este rezultatul unui Congres Internaţional asupra Americii Latine, organizat în 1968 în Olanda. Deşi această dezbatere pare una academică şi sterilă la prima vedere considerăm că ea este extrem de importantă pentru problematica discutată în această cercetare din două puncte de vedere: primul este acela că vocile care intervin în discuţie aparţin unor gânditori celebri în spaţiul latino-american şi ale căror scrieri au avut o influenţă deosebită asupra gândirii politice şi sociale din America Latină (pentru a aminti doar pe André Gunder Frank, Rodolfo Staveghen, James Petras sau Theotonio dos Santos); iar în al doilea rând, răspunsurile diferite care se pot da la întrebarea care a constituit obiectul de dezbatere al acestei Conferinţe influenţează un alt aspect: dacă America Latină este gata pentru revoluţia socialistă aceasta se poate face şi trebuie făcută foarte repede şi indiferent de metode, inclusiv prin luarea puterii prin insurecţie, dacă condiţiile unei revoluţii socialiste nu sunt îndeplinite şi ţările Americii Latine mai au şi alte etape pe care să le parcurgă înainte de a putea să facă tranziţia la socialism, atunci este nevoie de participarea la viaţa politică legală până se reuşeşte crearea condiţiilor necesare şi suficiente pentru socialism. Practic, întreaga dezbatere se concentrează în jurul criticii tezei „dualismului structural” pe care o susţineau o serie de ideologi, printre care cei mai cunoscuţi sunt cei aparţinând CEPAL, este vorba de Celso Furtado sau de Raul Prebisch, care afirmă că în interiorul statelor latino-americane coexistă două societăţi diferite şi autonome: o societate tradiţională agrară, înapoiată, „precapitalistă”, şi condamnată la stagnare sau la involuţie, şi cealaltă o societate modernă, urbană, industrializată, „capitalistă” şi în curs de dezvoltare. Ca urmare, două consecinţe ale acestei teorii sunt acelea potrivit cărora progresul şi dezvoltarea statelor latino-americane vor fi garantate de răspândirea sectorului capitalist industrializat în regiunile rurale înapoiate şi că alianţa între sectoarele sociale populare şi cele „progresiste” burgheze vor permite, prin intermediul luptei contra oligarhiei funciare şi a imperialismului, dezvoltarea unui capitalism „naţional”, „independent” şi „progresist”.1 Critica acestei teze a dualismului structural presupune afirmarea necesităţii nu a capitalismului ci a socialismului şi a luptei contra burgheziei naţionale, premisă necesară pentru lupta contra imperialismului.2 Studiul lui James Petras despre Clase şi politică în America Latină analizează rolul fiecărei clase sociale în evoluţiile politice ale acestei regiuni. Contrar părerii general răspândite conform căreia rolul revoluţionar prin excelenţă îl au masele urbane muncitoreşti, el descoperă că dată fiind problema agrară, ţăranii pot juca un rol important în schimbările care vor avea loc. Petras respinge astfel teza care considera locuitorii din zonele rurale drept o forţă conservatoare, puţin deschisă schimbărilor sociale şi mişcărilor revoluţionare, afirmând că „în ultima perioadă ţăranii au jucat un rol revoluţionar decisiv în Mexic, Bolivia şi cel mai recent în Cuba. Revoluţionarii latino-americani îşi pun tot mai mult speranţa în masele ţărăneşti ca purtătoare ale revoluţiei sociale, pe de o parte din cauza dezvoltării conştiinţei lor politice, şi pe de altă parte datorită modelului victorios al revoluţiei cubaneze.”3 Tot Petras susţine că rolul acestor mase ţărăneşti nu se reduce la cel revoluţionar, ci ele pot avea influenţă şi în ceea ce priveşte căile democratice de a ajunge la putere, şi dă exemplul Chile unde „studii recente ale rezultatelor alegerilor prezidenţiale din Chile în 1959 şi 1964, au pus în evidenţă faptul că cei care au votat în număr mare pentru

Santaraelli coord. 1970, p. VII. Idem p. IX. 3 Petras 1970, p. 43. 2

197

alianţa socialist-comunistă, Frontul Acţiunii Populare (FRAP) sunt ţăranii”.4 Aceasta demonstrează că teoriile privind lipsa conştiinţei de clasă a ţărănimii aflată în afara lumii moderne capitaliste sunt în mare măsură eronate şi depăşite. Critica cea mai acerbă a teoriei dualismului structural vine însă din partea lui André Gunder Frank, cunoscutul gânditor politic socialist, despre care Michel Löwy afirmă că „dintre toţi cercetătorii marxişti din America Latină, Gunder Frank a fost acela a cărui operă a cauzat cel mai mare impact politic în rândul stângii revoluţionare şi a dat naştere dezbaterilor şi polemicilor celor mai pasionante.”5 Potrivit lui Gunder Frank „inegalităţi evidente în ceea ce priveşte veniturile şi diferenţele culturale au făcut ca mulţi să vadă existenţa unor societăţi şi economii „duale” în ţările sub-dezvoltate. Aceştia îşi imaginează că fiecare dintre cele două părţi are o istorie proprie, o structură şi o dinamică independentă total de cealaltă. Se presupune că doar o parte a economiei şi a societăţii au fost influenţate de o manieră relevantă de raporturile economice cu lumea capitalistă exterioară; şi acea parte, se susţine, a devenit modernă, capitalistă şi relativ dezvoltată tocmai datorită acestui contact. Cealaltă parte este văzută ca izolată, concentrată pe subzistenţă, feudală sau precapitalistă, şi e percepută ca subdezvoltată.”6 Opinia lui Gunder Frank este total diferită de aceasta el considerând că întreaga teorie a „societăţii duale” este falsă şi că recomandările privind politicile economice bazate pe această teorie, odată puse în practică, nu servesc altui scop decât aceluia de a intensifica şi perpetua condiţiile subdezvoltării cărora pretind că vor sa le pună capăt. Bazându-se pe cercetări recente şi pe o documentare amplă el consideră, şi este sigur, că cercetările viitoare vor confirma poziţia sa, că „expansiunea sistemului capitalist în secolele trecute a pătruns de o manieră eficientă şi totală până în sectoarele aparent cele mai izolate ale lumii subdezvoltate. Din această cauză instituţiile şi raporturile economice, politice, sociale şi culturale care se pot observa în prezent în această zonă sunt produsul dezvoltării istorice a sistemului capitalist, în aceeaşi măsură în care sunt caracteristicile aparent mai moderne sau mai capitaliste ale metropolelor naţionale ale acestor state subdezvoltate. La fel ca şi raporturile între dezvoltare şi subdezvoltare la nivel internaţional, instituţiile subdezvoltate contemporane, din zonele interne considerate înapoiate sau feudale ale unor ţări subdezvoltate, sunt produsul procesului istoric complex al dezvoltării capitaliste, la fel cum sunt instituţiile aşa-numite capitaliste din zone presupuse a fi mai dezvoltate.”7 Observăm că André Gunder Frank consideră spre deosebire de cercetătorii anteriori lui că ariile slab dezvoltate nu sunt astfel deoarece acolo nu a pătruns capitalismul şi au rămas izolate, ci sunt subdezvoltate tocmai ca rezultat al evoluţiilor capitalismului din ultimele decenii. Se contrazice astfel teoria care afirmă că America Latină este caracterizată de o societate duală sau de supravieţuirea unor instituţii feudale şi că acestea sunt obstacole importante împotriva dezvoltării economice. Plecând de la aceste constatări Gunder Frank va enunţa o serie de ipoteze asupra dezvoltării şi subdezvoltării, care vor sta la baza analizelor sale ulterioare. O primă ipoteză pleacă de la observaţia că „în interiorul structurii mondiale de tip metropolă-satelit, metropola are tendinţa de a se dezvolta, în timp ce zona dependentă are tendinţa de a se subdezvolta”8, este aceea că în contrast cu dezvoltarea metropolelor mondiale care nu sunt dependente de nimeni, dezvoltarea metropolelor naţionale şi a celor subordonate este limitată de însuşi statutul lor de dependenţă. Altă ipoteză a lui Gunder Frank este aceea că statele satelit obţin cea mai mare dezvoltare economică, şi în special cea de tip clasic capitalist-industrial, dacă şi atunci când legăturile cu metropola lor sunt cele mai slabe. Această teză se opune părerii general cunoscute că dezvoltarea ţărilor subdezvoltate se realizează atunci când creşte numărul şi intensitatea contactelor cu statele dezvoltate. Cea de a treia ipoteză este aceea, potrivit căreia, regiunile care în prezent sunt cele mai puţin dezvoltate şi cu o structură economică aparent feudală, sunt tocmai acele regiuni care au avut în trecut legăturile cele mai strânse cu metropola. Acestea au fost regiunile care au constituit principala sursă de resurse prime şi capitaluri pentru metropolele mondiale, şi care au fost ulterior abandonate de către acestea când veniturile produse de ele au început sa scadă. Ultimele două ipoteze enunţate de André Gunder Frank sunt conexe şi se referă la problema marilor latifundii. Prima este aceea că latifundia, indiferent de forma pe care o îmbracă în actualitate, a apărut ca o întreprindere comercială care şi-a creat instituţiile cerute de creşterea cererii pe plan mondial sau naţional pe baza sporirii mijloacelor de producţie. Iar cea de a doua ipoteză afirmă că latifundiile care în prezent apar izolate, supuse unei economii de subzistenţă şi semifeudale, sunt acelea care au văzut scăderea cererii pentru propriile lor produse sau scăderea capacităţii lor productive pe piaţa capitalistă mondială.9 4

Idem p. 47. Löwy 2007, p. 497. 6 Gunder Frank 1970a, p. 142. 7 Idem p. 143. 8 Idem p. 147. 9 Idem 147 – 153. 5

198

Teoriile lui André Gunder Frank demonstrează că zonele sau chiar statele din America Latină, care la o primă impresie par rămase în urmă, nedezvoltate, trăind într-un model feudal şi de subzistenţă, nu sunt de fapt decât rezultatul unei dezvoltări capitaliste bazate pe modelul exportator de materii prime, care este părăsit, o dată dovedită ineficienţa lui. Astfel, el răspunde celor care considerau că America Latină trebuie să depăşească stadiul feudal pentru a intra în cel al dezvoltării capitaliste, şi abia apoi să se pună în dezbatere ideea unei revoluţii socialiste, pentru că actualele condiţii nu permiteau realizarea revoluţiei acesteia, afirmând că în realitate situaţia actuală a Americii Latine este de fapt rezultatul unei dezvoltări capitaliste intense şi că există toate condiţiile necesare izbucnirii revoluţiei. Gunder Frank contrapune, deci, teoriei feudalismului (apărată chiar de unii comunişti sau marxişti) o concepţie despre o Americă Latină ca un sistem coerent şi integrat, de natură capitalistă, şi pe această analiză asupra formelor socio-economice ale continentului îşi bazează opinia sa potrivit căreia: este o iluzie o reformă democratic-burgheză („antifeudală”) şi ca atare propune revoluţia socialistă ca unică opţiune realistă pentru „dezvoltarea subdezvoltării”.10 Afirmam anterior că Gunder Frank a fost unul dintre cei care au stat la baza ideilor revoluţionarilor latinoamericani, care cereau realizarea imediată a revoluţiei socialiste, indiferent de metoda şi de forma în care aceasta s-ar fi realizat. Unul dintre textele în care Gunder Frank îşi prezintă cel mai bine teoria asupra necesităţii revoluţiei, văzută ca o mişcare insurecţională, ca un asalt asupra puterii, este cel intitulat „Cine este inamicul imediat” care a apărut într-o primă formă în 1968 şi care ulterior a fost reluat şi îmbogăţit.11 Înainte de a realiza o scurtă analiză a acestui text trebuie să precizăm că figura şi modelul prezente în permanenţă în text, chiar dacă nu întotdeauna explicit, sunt cele ale lui Che Guevara, lucru uşor de înţeles dacă ţinem cont de contextul apariţiei acestui text, adică anul 1968 când efectul morţii lui Che era major, iar mitul său începea să se contureze. Gunder Frank clarifică de la început care sunt tezele pe care doreşte să le analizeze în acest text.12 Astfel, inamicul imediat al eliberării naţionale în America Latină, este, din punct de vedere tactic, burghezia naţională şi burghezia locală în zonele rurale, iar din punct de vedere strategic, ca în întreaga lume, principalul inamic este imperialismul. Structura socială de clase în America Latină este formată pe baza dezvoltării structurii coloniale a capitalismului mondial, de la mercantilism la imperialism, aceeaşi structură colonială extinzându-se şi în interiorul statelor unde metropolele naţionale îşi subordonează centrele provinciale şi acestea la rândul lor pe cele locale. Lupta contra imperialismului în America Latină se realizează şi trebuie realizată prin intermediul luptei de clasă, iar mobilizarea populară contra inamicului de clasă la nivel naţional şi local generează o confruntare cu inamicul principal, care este imperialismul, confruntare mult mai puternică decât dacă se recurgea la mobilizarea anti-imperialistă directă; mobilizarea naţională prin intermediul unei alianţe ample între forţele anti-imperialiste nu constituie o sfidare adecvată imperialismului ca inamic de clasă şi, în general, nu sfârşeşte într-un conflict real cu imperialismul. Această coincidenţă strategică a luptei de clasă şi a luptei anti-imperialiste şi primatul tactic, în America Latină, a luptei de clasă asupra celei anti-imperialiste împotriva burgheziei metropolitane, foloseşte în mod clar luptei de gherilă care trebuia să se iniţieze contra burgheziei naţionale, şi foloseşte, de asemenea, luptei ideologice şi politice care trebuia direcţionată nu doar contra inamicului imperialist şi colonialist, dar şi contra inamicului de clasă local. Gunder Frank nu contestă ideea că imperialismul este „inamicul principal”, dar el nu este şi „inamicul imediat”, acesta fiind constituit de către burghezia latino-americană, cea care trebuie combătută prima în lupta revoluţionară. Cea mai bună metodă de a înfrunta inamicul principal, adică imperialismul, este aceea de a lupta contra inamicului de clasă direct; multe dintre „falimentele revoluţiilor” trebuie atribuite accentului excesiv pus pe inamicul extern în raport cu inamicul intern.13 Aici Gunder Frank intră într-o contradicţie aparentă cu o serie de revoluţionari ai timpului său, care considerau că principala luptă trebuie purtată cu imperialismul şi colonialismul, mai ales al Statelor Unite. În ceea ce priveşte realitatea socială a timpului său sunt reluate ideile dezvoltate anterior în textul dedicat „Dezvoltării subdezvoltării” pe care le-am prezentat deja, astfel încât nu le vom relua. Utilizând date noi, Gunder Frank reconfirmă cele expuse anterior referitor la structura de clase şi respinge din nou ideea unei societăţi duale, compusă dintr-o parte înapoiată, arhaică şi feudală, şi una dinamică, capitalistă şi modernă. Totodată el respinge ideea unui marxism dogmatic ceea ce îl va face să intre în conflict cu o serie de marxişti ai vremii. „Organizarea şi mobilizarea politică revoluţionară pot să aibă beneficii din analiza marxistă a structurii coloniale şi de clase a unor anumite regiuni sau zone. Această analiză însă nu trebuie realizată în afara unor scheme general acceptate şi trebuie realizată de marxişti revoluţionari, care participă activ la mişcarea politică căreia studiile respective 10

Löwy 2007, p. 497. Prima variantă a acestui text a fost prezentată în cadrul Congresului Cultural de la Havana din 1968 şi poate fi găsită în Gunder Frank 2007, p. 497 – 501. O variantă mult lărgită şi îmbogăţită apare ca Gunder Frank 1970b, p.310 – 351. 12 Gunder Frank 1970b, p.310 – 311. 13 Idem p. 313. 11

199

intenţionează să îi servească. Dar acelaşi principiu poate fi folosit pentru cercetările teoretice asupra unor probleme politice mai ample: o reală teorie marxistă poate fi produsă doar prin intermediul unei practici politice revoluţionare.”14 Nu trebuie înţeles faptul că Gunder Frank este un critic al marxismului sau socialismului în totalitatea sa, ci este un critic al acelui marxism teoretic care nu pune pe primul plan lupta revoluţionară, practic prin acest articol ca şi prin întreaga sa operă el este criticul acelui model care consideră că transformările sociale se pot realiza pe cale graduală şi fără rupturi violente. El respinge ca inadecvate şi false toate acele modele politice şi ideologice potrivit cărora toată umanitatea trebuie să treacă în mod necesar printr-o serie de etape succesive, de la un comunism primitiv, prin intermediul epocii sclavagiste, feudalismului, capitalismului, până la socialismul modern; toate acele teorii care susţin că America Latină este divizată în două părţi, una aflată încă într-un stadiu feudal şi cealaltă în faza capitalistă, precum şi pe cei care afirmă că oligarhia feudală şi imperialismul sunt obstacole pentru dezvoltarea naţională şi nu burghezia naţională. Ce trebuie să facă atunci, potrivit lui Gunder Frank, aceia care doresc să ofere principii ştiinţifice şi politice socialiştilor latino-americani pentru a le justifica lupta lor? Sarcina principală este aceea de a realiza o operă teoretică care să completeze practica revoluţionară cu teoria revoluţionară, de a analiza societăţile latino-americane cu scopul de a ajuta forţele populare în lupta lor revoluţionară şi de a elabora principiile revoluţionare de care revoluţia latinoamericană are nevoie. Puritatea ideologică în jurul acestor probleme devine esenţială mai ales în momentele când mişcările revoluţionare sunt în reflux temporal pentru că în această fază este necesară mai mult fermitatea ideologică pentru a rezista tentaţiilor de a ceda în faţa unei politici reformiste cu scuza realizării unei posibile şi necesare „păci sociale”15 Această claritate ideologică poate fi atinsă de socialiştii latino-americani doar prin activitate intelectuală, dar nu numai intelectuală, inspirându-se din modelul oferit de Che Guevara, care a fost un revoluţionar şi apoi un intelectual. Intelectualul socialist latino-american trebuie să decidă dacă rămâne înăuntru sistemului, urmând calea reformistă, sau afară cu poporul pentru a face revoluţia.16 Vedem iarăşi recursul la imaginea lui Che care se constituie într-un mit pentru majoritatea revoluţionarilor latino-americani. De altfel într-o primă variantă a textului acesta, la întrebarea Cine trebuie să facă revoluţia şi contra cui?, Gunder Frank răspunde invocând din nou modelul oferit de Che Guevara (interesant este că ulterior pasajul acesta este suprimat): „Che şi exemplul său ne vor ghida în lupta revoluţionară contra tuturor obstacolelor, oricare ar fi acestea şi de oriunde ar veni ele: de la imperialism, de la însăşi societăţile latino-americane, de la ideologia şi practica contrarevoluţionară, inclusiv de la anumite persoane din statele socialiste sau din partidele marxiste. Mesajul permanent al lui Che este acela de a începe acum să înfruntăm inamicul pe câmpul de bătaie imediat, din propria ţară, şi de aici, să extindem revoluţia la întreaga lume. De pe acest câmp de luptă a venit mesajul său către Tricontinental: În oricare loc ne va surprinde moartea, ea va fi binevenită atâta timp cât strigătul nostru de luptă va ajunge la o ureche care îl va asculta şi o altă mână se va întinde pentru a primi puşca. Arma lui Che este exemplul său, acela al unui revoluţionar care este în acelaşi timp un intelectual, şi nu un intelectual care aspiră să fie revoluţionar.”17 Cea mai mare parte a ideilor lui André Gunder Frank sunt împărtăşite şi de un cercetător mexican, este vorba de Rodolfo Stavenhagen care respinge teza unei societăţi duale propunând înlocuirea acesteia cu conceptul de „colonialism intern”.18 Stavenhagen recunoaşte existenţa unor diferenţe în interiorul statelor latino-americane, dar potrivit lui aceste diferenţe nu justifică utilizarea conceptului de „societate dualistă” din două motive principale: „Primul este acela că raporturile între regiunile şi grupurile sociale „arhaice” sau „feudale” şi cele „moderne” sau „capitaliste” reprezintă mecanismul de funcţionare a unei societăţi singulare şi unificate, pentru care cei doi poli sunt părţi integrante; al doilea motiv este acela că cei doi poli s-au format în cursul aceluiaşi proces istoric.”19 În opinia sa, în decursul evoluţiei istorice interne a acestor state s-a repetat schema existentă la nivel internaţional. Astfel, tipul de raporturi care se stabiliseră între metropolă şi colonie, se repeta în interiorul acestor state, într-un sistem de raporturi care se dezvoltau între cei câţiva „poli de dezvoltare” şi restul ţării. La fel cum erau statele metropole pentru aceste state subdezvoltate, la fel erau centrii de putere economică, politică şi socială din interiorul ţării pentru restul teritoriului. Adoptând această explicaţie, el consideră că regiunile înapoiate, subdezvoltate din statele latino-americane au jucat întotdeauna rolul de colonie internă a centrilor urbani în curs de dezvoltare sau a zonelor agricole cu o productivitate mai mare. Deşi cea mai răspândită părere considera că direcţia de dezvoltare a statelor latino-americane este dinspre zonele urbane, moderne, cu structuri economice capitaliste, Stavenhagen demonstrează că, de fapt, 14

Idem p. 343. Idem p. 349. 16 Idem p. 350. 17 Gunder Frank 2007, p. 498. 18 Stavenhagen 1970, p. 156 – 176. 19 Idem p. 158. 15

200

progresul ariilor urbane dezvoltate şi moderne s-a făcut pe baza resurselor provenite din zonele arhaice, înapoiate şi tradiţionale. Fluxurile de capital, materii prime, bunuri alimentare sau forţă de muncă, provenite din zonele sărace şi înapoiate, au permis dezvoltarea rapidă a centrilor de putere şi modernitate, dar în acelaşi timp condamnă zonele sărace la o permanentă şi continuă stagnare şi subdezvoltare. Raporturile comerciale şi economice între zonele urbane şi cele sub-dezvoltate au acelaşi caracter de exploatare precum cele la nivel mondial dintre statele dezvoltate care funcţionează ca metropole şi statele sub-dezvoltate.20 O altă teză deosebit de importantă a lui Stavenhagen este aceea care respinge ideea că revoluţia socialistă se poate realiza prin alianţa dintre muncitori şi ţărani, şi ca atare trebuie aşteptate condiţiile optime pentru realizarea acestei alianţe. Pentru a demonstra imposibilitatea acestei alianţe el utilizează argumente legate de interesele diferite ale celor două clase. Astfel principala revendicare a maselor rurale este reforma agrară, însă odată aceasta realizată ei vor deveni proprietari ale căror interese de clasă se vor asemăna cu cele ale oligarhiei funciare, în acelaşi timp realizarea reformei agrare implică, cel puţin pentru început, scăderea cantităţii produselor alimentare care ajung în zonele urbane şi creşterea preţului lor, ceea ce ar duce la nemulţumiri din partea proletariatului urban. În ceea ce priveşte proletariatul urban, lupta lor de clasă vizează creşterea salariilor şi drepturi pentru muncitorii industriali, obiective care nu sunt şi cele ale ţăranilor şi ca atare aceştia nu au interesul să le sprijine. Stavenhagen face aici o afirmaţie deosebit de îndrăzneaţă şi pentru care a fost criticat de anumite cercuri radicale: „clasa muncitoare din ţările noastre este şi ea un beneficiar al colonialismului intern, aceasta fiind una dintre cauzele precise pentru care o mişcare muncitorească cu adevărat revoluţionară nu există în America Latină”21 Pentru a concluziona putem spune că demonstraţia autorului mexican ne duce la concluzia că cu cât mai mare va fi colonialismul intern în America Latină (adică cu cât vor creşte diferenţele între metropole şi coloniilor lor interne), cu atât mai dificilă va fi posibilitatea unei reale alianţe politice între muncitori şi agricultori. Care ar fi atunci soluţia rezolvării problemelor Americii Latine? Răspunsul ni-l oferă însuşi autorul spunând că „unica soluţie pe termen lung pare a fi mobilizarea politică şi socială a ţăranilor „colonizaţi”, care trebuie să lupte singuri propria lor bătălie, fără a respinge însă posibilul ajutor din partea sectoarelor radicale ale intelectualităţii, studenţilor sau ale clasei muncitoare.”22 Aceasta este practic o reluare a ideilor lui Che Guevara privind gherila rurală, pe care le-am analizat anterior, şi va influenţa într-o măsură importantă imaginarul politic al acelora care doreau realizarea unei revoluţii socialiste imediat fără să mai aştepte crearea condiţiilor obiective care să permită o alianţă între clase. Teoria colonialismului intern demonstrează că modelul reformelor graduale care să ducă la dezvoltare nu este viabil pentru realizarea schimbărilor sociale masive (cazul cel mai concret fiind efectele pe care le-ar putea avea reforma agrară) şi ca atare, este nevoie de luarea puterii pe cale insurecţională, indiferent dacă actorul acestei insurecţii ar fi proletariatul sau ţărănimea. Un ultim autor despre care vom vorbi aici foarte pe scurt este Theotonio dos Santos, economist brazilian extrem de cunoscut pentru analizele şi studiile sale asupra economiei Americii Latine23. Analiza pe care o face asupra situaţiei economice a Americii Latine contemporane lui îl conduce la ideea unei crize profunde, iar în viziunea lui, cauzele acestei crize sunt cele analizate în aceeaşi direcţie de către André Gunder Frank astfel încât nu vom relua discuţia. Interesant de amintit este însă, modul în care vede el soluţia acestei crize. Astfel combinaţia dintre criza dezvoltării capitalismului industrial dependent, criza comerţului internaţional, a sectoarelor exportatoare şi tradiţionale, criza acumulării capitalului monopolist dependent, produce o „situaţie revoluţionară”. În cazul unei situaţii revoluţionare, clasele dominante nu sunt mulţumite de formele de dominaţie pe care le exercită, în timp ce clasele dominate şi intermediare îşi pierd încrederea în legitimitatea puterii existente. În viziunea lui Theotonio dos Santos rezultatul crizei prin care trecea America Latină la acel moment era necesitatea de a căuta noi forme de acţiune politică şi noi modele de organizare socială şi politică adecvate profundelor transformări care au avut loc la baza societăţii. Contradicţiile situaţiei de criză produc antagonisme care tind să se radicalizeze progresiv în vederea obţinerii unei soluţii organice.24 Evoluţia crizei va duce la radicalizarea politică între guvernele puternice şi mişcările populare, apărând însă şi o a treia variantă produsă de anumite sectoare legate de concepţiile naţionaliste şi populiste din anii 30 – 60 ai secolului trecut, care vor susţine o alternativă reformistă şi progresistă. Însă, cum această a treia alternativă nu este posibilă în viziunea lui dos Santos, sectoarele naţionaliste se vor divide într-un curent naţionalist revoluţionar apropiat de stânga şi care stă la baza mişcărilor de gherilă, şi un curent naţionalist reformist şi progresist care acceptă inevitabilitatea

Idem p. 163. Idem p. 174. 22 Idem p. 175. 23 Santos 1970, p. 352 – 371. 24 Idem p. 368. 21

201

dependenţei şi care va propune o soluţie de compromis: o dezvoltare dependentă în interiorul căreia să se negocieze participarea capitalului străin prin intermediul unor formule mixte care implică masiv statul.25 Concluzia economistului brazilian este însă aceea asupra evidentei inevitabilităţi a prăbuşirii căilor reformiste, atât a celei care a încercat să se sprijine pe populaţie (populismul latino-american despre care vom discuta ulterior), dar şi cea a reformelor prin intermediul unui guvern forte care să îşi bazează puterea pe elitele politice şi sociale sau cale reformistă a dependenţei negociate. Ca atare, unica alternativă care apare ca evidentă pentru Theotonio dos Santos este aceea a unei profunde revoluţii sociale care să permită stabilirea bazelor unei noi societăţi pe ruinele vechii ordini decadente şi care să ofere Americii Latine un rol de o mai mare importanţă în procesul de creare a lumii viitorului.26 Ideea posibilităţii trecerii directe la stadiul socialist, chiar şi în cazul unor societăţi care nu se modernizaseră în totalitate, fără să mai fie nevoie de stadiul intermediar al capitalismului, va apare şi la alţi autori, cum ar fi de exemplu Carlos Franco care găseşte justificarea acestei idei într-o serie de texte ale lui Marx asupra societăţilor orientale premoderne şi le aplică la cazul latino-american.27 Am văzut până acum o serie de autori care susţin ideea posibilităţii „arderii etapelor” şi care au constituit justificarea pentru cea mai mare parte a socialiştilor latino-americani care militau pentru începerea imediată a revoluţiei fără a se mai aştepta realizarea condiţiilor prielnice pentru aceasta. Deşi minoritar în cadrul mişcării socialiste a existat un curent care promova modelul consumării tuturor etapelor şi care îşi bazau ideile pe o serie de realităţi sociale şi politice latino-americane, mai ales pe teoria societăţii duale şi a subdezvoltării acestor state. Vom încerca în continuare să prezentăm câteva dintre argumentele acestor teoreticieni ai căii graduale, care la momentul respectiv nu au fost luaţi în seamă, dar care ulterior vor deveni importanţi pentru noul socialism latino-american. Încă de la începuturile socialismului în America Latină au apărut gânditori care susţineau ideea că aceste state nu sunt pregătite pentru socialism şi că este necesară o trecere graduală la acesta. Astfel, Carlos Octavio Bunge, autor al unei lucrări „Problema viitorului dreptului”, scria că socialismul implică nu numai o alegere economică şi politică, dar şi un impuls moral, o idee revoluţionară şi era văzut ca o doctrină potrivită pentru rezolvarea problemelor unor societăţi în rapidă transformare. Însă societatea respectivă nu era pregătită pentru a accepta socialismul astfel încât, potrivit lui Bunge, progresul social trebuia să fie pus în relaţie cu perfecţionarea biologică şi morală a omului. La socialism se poate ajunge printr-o evoluţie naturală, iar maxima solidaritate socială, care îşi avea originea în voinţa individului, ar fi fost rezultatul acestei evoluţii.28 În aceeaşi direcţie de gândire scria şi Juan B. Justo, care a fost unul dintre primii socialişti din America Latină. Astfel, el accepta interpretarea marxistă a inegalităţii de clase şi a luptei între acestea, însă respingea teoria dictaturii proletariatului pe care o considera un mit în declin. Conform lui Justo, ideea unei subite transformări sociale care să stabilească dintr-o lovitură o societate şi o ordine perfectă va pierde teren în ochii poporului pe măsură ce acesta va reuşi să judece cu mai mult discernământ problemele de fiecare zi. Nici un stat, nici o lege nu pot să mute de pe o zi pe alta raporturile existente între oameni instituind altele capabile să gestioneze proprietatea colectivă. Sarcina cea mai importantă era aceea de a educa poporul, de a îl face să descopere progresiv inegalităţile de clasă, astfel încât să accepte treptat necesitatea unei idei socialiste privind egalitatea de şanse.29 Viziunea asupra statelor Americii Latine ca nişte societăţi duale care trebuie să se modernizeze gradual, criticată după cum am văzut anterior de o serie de socialişti latino-americani, a fost foarte răspândită între cercetătorii care au conturat aşa numita gândire a CEPAL (Comisia Economică pentru America Latină). Astfel majoritatea cercetătorilor grupaţi în jurul CEPAL (Raul Prebisch, Celso Furtado, Osvaldo Sunkel, Fernando H. Cardoso, Enzo Faletto, Anibal Pinto etc) au plecat de la o abordare ce utiliza metoda istorico-structuralistă pentru analiza realităţilor şi evoluţiilor din America Latină. Am văzut anterior criticile aduse acestei teorii şi diversele sale variante astfel încât nu o sa insistăm mai mult asupra sa.30 Imaginea aceasta, a unor societăţi duale în care coabitează trecutul cu prezentul, feudalismul cu capitalismul, tradiţiile cu modernitatea, nu va fi însă apanajul economiştilor din jurul CEPAL. Astfel, mexicanul Abelardo Villegas afirma că „America Latină este o realitate stratificată: trecutul coexistă cu prezentul, anticul cu noul. Caracterul dinamic al acestui antagonism dominant este adus de expansiunea capitalistă care dă naştere unor situaţii noi la fiecare pas.

Idem p. 369 – 370. Idem p. 371. 27 Franco 1981, p.14. 28 Campa 1970, p. 65 – 66. 29 Justo 1937 apud Campa 1970, p. 67. 30 O analiză foarte amănunţită asupra ideilor acestora, precum şi o antologie a celor mai semnificative texte o constituie lucrarea în două volume *** Cincuenta años de pensamiento en la CEPAL. Textos seleccionados 1998. 26

202

Caracterul pasiv, sau baza schimbări, o constituie societatea tradiţională care rezistă şi se adaptează noilor situaţii fără să dispară.”31 Cel care va ilustra cel mai bine, în prima jumătate a secolului trecut, ideea schimbării graduale şi a pregătirii treptate a trecerii spre socialism, va fi Victor Raul Haya de la Torre, fondatorul APRA, care va intra, datorită ideilor sale, în conflict ideologic cu José Carlos Mariátegui, dar şi cu alţi socialişti care îl vor acuza de trădare a idealurilor socialiste, de deviaţionism de dreapta etc. Interesant este că o serie dintre ideile sale vor fi preluate de socialismul latino-american de după 1990 care va pune un accent mai ridicat pe rolul statului în pregătirea societăţii socialiste. Haya de la Torre propune realizarea unui „stat antiimperialist”, un model de stat care să nu mai fie instrumentul imperialismului pentru menţinerea într-o sclavitudine economică a maselor naţionale, ci să fie organismul lor de apărare.32 Cum ar trebui să fie organizat acest stat anti-imperialist, ne răspunde tot Haya de la Torre. Astfel, deoarece în opinia lui, clasele ţărăneşti nu pot să exercite puterea statală din lipsă de pregătire iar cele muncitoreşti din cauza numărului redus şi a lipsei unei conştiinţe de clasă, situaţie tipică a statelor în curs de dezvoltare, revine claselor medii, rurale şi urbane – micii proprietari, meşteşugarii, micii comercianţi, intelectualii etc - sarcina participării la gestionarea statului ca un front unic al claselor oprimate contra imperialismului.33 Acest stat antiimperialist, „format de către o alianţă de clase oprimate de imperialism, trebuie să controleze producerea şi distribuirea bogăţiei, să realizeze naţionalizarea progresivă a mijloacelor de producţie şi să creeze condiţiile pentru investiţiile de capital şi pentru comerţ. Trebuie să fie un organism deschis raporturilor între naţiunea respectivă şi imperialism, deoarece acesta există, şi o şcoală politică pentru clasele producătoare pe care să le pregătească pentru momentul în care va dispare sistemul ce favorizează existenţa imperialismului.”34 Observăm că Haya de la Torre este exponentul unor teorii care vin în contradicţie directă cu cele ale adepţilor revoluţiei violente şi imediate. Astfel, el nu respinge ideea unui stat socialist şi chiar a unei revoluţii în această direcţie, însă susţine necesitatea parcurgerii întâi a etapei capitaliste în care rolul principal îl are statul gestionat de reprezentanţi ai claselor medii. Această perioadă capitalistă în care se menţin legăturile cu metropolele imperialiste şi se investeşte pentru dezvoltarea industriei şi a comerţului, are rolul de a acutiza antagonismele de clasă pentru a întări clasa muncitoare şi mai ales conştiinţa de clasă a acesteia, finalitatea sa fiind pregătirea tuturor condiţiilor obiective necesare pentru trecerea la socialism. Celor care susţineau ideea revoluţiei socialiste imediate, el le răspundea că „socialismul nu se poate afirma până când industrialismul nu va ajunge la o deplină maturitate şi nu îşi va fi îndeplinit marea sa fază istorică. Deoarece pentru industrializarea ţărilor noastre va fi necesar, atâta timp cât va exista capitalismul, de a dispune de capital, Statul – în vederea viitoarei naţionalizări socialiste a mijloacelor de producţie – va trebui să ofere acest capital.”35 Am văzut din această scurtă prezentare că nu a existat o viziune generală asupra direcţiei şi formei pe care trebuia să o îmbrace revoluţia socialistă în America Latină, dar este evident că la jumătatea secolului trecut majoritară era opinia care susţinea necesitatea unei mişcări insurecţionale care să preia puterea prin orice mijloace şi apoi să realizeze transformările necesare trecerii la socialism. Acest tip de idei se fundamentau nu numai pe o serie de consideraţii teoretice, filozofice şi ideologice, dintre care pe o parte le-am analizat anterior, ci şi pe nişte evenimente istorice concrete, este vorba de revoluţia cubaneză, de eşecul „căii democratice spre socialism” al lui Allende şi de revoluţia sandinistă. Bibliografie Campa 1970 – Riccardo Campa, Antologia del pensiero latino-americano. Dalla Colonia alla secunda guerra mondiale”, Editori Laterza, Bari, 1970. Franco 1981 – Carlos Franco, Del marxismo eurocentrico al marxismo latinoamericano, Centrul de Studii pentru Dezvoltare şi Participare, Lima, 1981. Gunder Frank 1970a – André Gunder Frank, “Lo sviluppo del sottosviluppo” în Giancarlo Santaraelli (coordonator), Il nuovo marxismo Latino Americano, Editura Feltrinelli, Milano, 1970. Gunder Frank 1970b – André Gunder Frank, “Chi è il nemico immediato” în Giancarlo Santaraelli (coordonator), Il nuovo marxismo Latino Americano, Editura Feltrinelli, Milano, 1970. Gunder Frank 2007 – André Gunder Frank, “¿Quien es el enemigo inmediato?” în Michel Löwy, El marxismo en América Latina. Antología, desde 1909 hasta nuestros días (edición actualizada), Editura Lom, Santiago de Chile, 2007. Haya de la Torre 1931 – Victor Raul Haya de la Torre, Teoria y tactica del Aprismo, Editura APRA, Lima, 1931.

Villegas 1969, p. 149. Haya de la Torre 1931, p. 35 33 Idem p. 34. 34 Idem p. 36 – 37. 35 Idem p. 39. 32

203

Justo 1937 – Juan B. Justo, Teoria y practica de la historia, Buenos Aires, 1937 apud Riccardo Campa, Antologia del pensiero latino-americano. Dalla Colonia alla secunda guerra mondiale”, Editori Laterza, Bari, 1970. Löwy 2007 – Michel Löwy, El marxismo en América Latina. Antología, desde 1909 hasta nuestros días (edición actualizada), Editura Lom, Santiago de Chile, 2007. Petras 1970 – James Petras „Classe e politica in America Latina” în Giancarlo Santaraelli (coordonator), Il nuovo marxismo Latino Americano, Editura Feltrinelli, Milano, 1970. Santaraelli coord. 1970 – Giancarlo Santaraelli (coordonator), Il nuovo marxismo Latino Americano, Editura Feltrinelli, Milano, 1970. Santos 1970 – Theotonio dos Santos, „Socialismo o Fascismo: dilema del l’America Latina” în Giancarlo Santaraelli (coordonator), Il nuovo marxismo Latino Americano, Editura Feltrinelli, Milano, 1970. Stavenhagen 1970 – Rodolfo Stavenhagen, „Sette tesi erronee sull’America Latina” în Giancarlo Santaraelli (coordonator), Il nuovo marxismo Latino Americano, Editura Feltrinelli, Milano, 1970. Villegas 1969 – Abelardo Villegas, „Identidad y contradiciones de America Latina” în Latinoamerica. Anuario del Centro de estudios latinoamericanos, no. 2, Universidad Nacional Autonoma de Mexico, Mexic, 1969. *** Cincuenta años de pensamiento en la CEPAL. Textos seleccionados, Fondo de Cultura Económica, Santiago de Chile, 1998.

204

O ICOANA RENASCENTISTĂ – CONSTANTIN BRÂNCOVEANU Dr. Dan Bodea Yasmin Adriana Ştefănescu Abstract. An icon Renaissance - Constantin Bancoveanu. Constantin Brâncoveanu’s rule (1688-1714) was marked by the spread of the Counter-Reformation’s ideas, by the Habsburgic Empire’s expansion, by the tensions, plots and corruption of the Ottoman Empire, by Poland’s gradual loss of power with repercussions for South Eastern Europe, by the rapid emergence of Peter the Great’s Russia. Brancovan art, emblematic for South Eastern Europe’s culture in the 17th – 18th centuries deserves to be examined and entered into specialty literature and catalogues; without Brancovan samples of architecture and sculpture, the European map of cultural tourist sites may lose in value and diversity, and run the risk of being incomplete. Cuvinte cheie: spirit european, creştinism, creştin, mucenicie, politică, biblie Keywords: European spirit, Christianity, Christian, martyrdom, policy, Bible,

Istoria creştinismului a fost caracterizată de lungi perioade de persecuţie şi suferinţe la care au fost supuşi credincioşii lui Isus Cristos. Persecuţiile au reprezentat şi reprezintă încă, acţiunile violente şi măsurile discriminatorii de natură economică, politică şi socială îndreptate împotriva creştinilor şi care au ca scop anume de a-i determina pe creştini să se lepede de credinţa în Isus Cristos sau de a nu face acţiuni cerute de El sau de Scriptură. Încă din timpul vieţii sale pământeşti Isus Cristos i-a avertizat pe ucenicii săi de venirea unor vremuri în care ei vor fi persecutaţi1. Primele persecuţii împotriva creştinilor au început imediat după înălţarea lui Isus la cer şi formarea Bisericii şi au fost realizate de farisei în colaborare cu saducheii şi Marele Preot. Apostolii Petru şi Ioan au fost arestaţi şi aduşi în faţa Marelui preot şi a Sanhedrinului şi o perioadă de timp au stat în închisoare2. Noi, cei de azi ar trebui să ne punem întrebarea: oare am rezista la o asemenea mucenicie la care a fost supus Brâncoveanu şi copiii săi? Noi ne trădăm credinţa creştină pe câteva ajutoare care vin de la unii „binevoitori” ca să „cumpere conştiinţe”. Vom ajunge, poate, să spunem că păcatul este virtute. Cronica vremii ni-l descrie pe Brâncoveanu ca pe un „Domn cu dragoste si râvna creştină”. Credinţa, acest sentiment sublim, i-a călăuzit întreaga viaţă şi i-a fost sprijinul cel mai puternic în ceasul crâncen al morţii. El a lăsat în sufletul poporului amintirea unui domn creştin bun şi drept, iar în artă operele create în epoca sa arată că deasupra suferinţelor zilnice şi a pericolelor neîntrerupte, gândul lui ştia să se elibereze şi să urce la Dumnezeu, purtat de aripile curate ale credinţei. Elementul de noutate, pe care îl consemnează istoria, este dat de originalitatea personalităţii voievodului dar şi de aportul colaboratorilor săi. Spre sfârşitul veacului al XVII-lea, prin consecinţele războiului austroturc, au intervenit în calculele diplomaţiei europene şi popoarele din sud-estul Europei. În condiţiile în care, marile puteri îşi disputau hegemonia în luptă, micile popoare din această parte europeană nu puteau decât să adopte o atitudine abilă, care să le permită să jaloneze printre marile interese teritoriale, atingerea dezideratelor lor de libertate. Prin spiritul nou introdus în viaţa politică şi prin receptivitatea la noul cultural, s-a tins către desfăşurarea procesului de transformare a omului medieval în cetăţeanul modern. Acest fenomen amplu şi complex, politic şi spiritual, a dat epocii brâncoveneşti o originalitate cu trăsături definitorii. Domeniul, în care Constantin Brâncoveanu s-a situat ca un adevărat european occidental, a fost cel al culturii şi vieţii artistice. Fiind receptiv faţă de spiritul renascentist, care cuprinsese întreaga Europă occidentală, domnitorul muntean a căutat prin tipărituri în limba română şi prin aducerea acestei limbi mai aproape nu numai de instituţiile de stat ci şi de sufletul omului, în biserică, unde de câteva decenii se tindea la trecerea de la slavo-bizantinism la o veritabilă afirmare a limbii române. Viaţa de la Curte a cunoscut şi ea manifestări în spiritul european prin prezenţa câtorva străini, medici, perceptori sau secretari ai cancelariei domneşti, care prin vestimentaţie şi grai aminteau de Occident. Toate aceste încercări de etalare a unor realităţi, se referă fie la abordarea unor atitudini pragmatice faţă de dimensiunile naţionale ale politicii lui Constantin Brâncoveanu, fie la dimensiunile europene, după cum pe plan cultural aceste coordonate ilustrează mediul cărturăresc de la Curtea domnească, fie elementele de noutate apărute prin arta brâncovenească: în arhitectură, pictură, sculptură şi artele decorative, o artă ca o simbioză între tradiţie şi influenţele occidentale. Toate aceste viziuni politice şi culturale nu s-ar fi putut pune în practică, dacă domnitorul nu ar fi adoptat faţă de Imperiul Otoman politica pungilor de aur, fără să ştirbească interesele naţionale, la politica otomană, care se transforma foarte repede, păstrând caracterele originale ale spiritului oriental. Într-un asemenea cadru istoric, în interiorul căruia, prin mutaţii spirituale s-au produs transformări cu adevărat revoluţionare, s-au pus bazele culturii moderne ce avea să se afirme abia din secolul al XIX-lea. În ceea ce priveşte procesul de maturizare a domeniilor politic şi cultural din secolele imediat următoare epocii brâncoveneşti, acesta a avut ca fundament premisele create în timpul lui Constantin Brâncoveanu, prin iniţiativele sale, ca şi prin contribuţia avută de alţi cărturari ai vremilor. Prin inteligenţă, 1 2

Matei 10: 16-39 Faptele Apostolilor 4:1-22, 5:17-42

205

formare şi intuiţie politică Brâncoveanu a reuşit să se strecoare prin toate vicisitudinile întâlnite şi să implice Ţara Românească în politica europeană a vremii lui. Epoca brâncovenească, prin stilul ei propriu, inconfundabil, a deschis noi perspective de afirmare a poporului român prin fapta politică sau actul de cultură. Într-o atare situaţie, înţelepciunea celui care fusese vel logofăt a oferit soluţia ideală: compromisul, Brâncoveanu avea grijă să satisfacă cererile imperialilor, furnizându-le informaţii şi nerefuzându-le serviciile solicitate, toate acestea fără a deranja fragilele relaţii cu Poarta otomană. În 1690, s-a dat prima şi ultima bătălie de sub Constantin Brâncoveanu. Austriecii au fost nevoiţi să se mulţumească numai cu ceea ce le dăruia domnul român, însă relaţiile dintre aceştia şi Ţara Românească au început să se îmbunătăţească: Brâncoveanu le oferea ştiri despre ceea ce se petrecea la turci şi îi aproviziona, iar imperialii i-au recunoscut titlul de „principe al imperiului” în data de 30 ianuarie 1695. Nici turcii nu erau neglijaţi. Brâncoveanu le plătea dările şi ajuta ori de câte ori era solicitat, cum se întâmpla deseori, cu precădere în cazul întăririi sau ridicării unor cetăţi importante din punct de vedere strategic. Însă obligaţiile domnitorului român faţă de Poartă nu se învârteau doar în jurul chestiunilor băneşti. Sultanul era informat permanent cu privire la situaţia ţărilor creştine din jur, iar pentru a obţine informaţiile acestea, Brâncoveanu îşi crease o adevărată reţea de informatori şi de spioni răspândiţi în toate punctele fierbinţi ale ţării, dar şi ale străinătăţii: Viena, Veneţia şi chiar Moscova. Mulţumită averii sale pe care o împărtăşea cu bunăvoinţă, dar şi a serviciilor aduse Porţii, Brâncoveanu a reuşit să îşi păstreze domnia, iar în anul 1699 să o primească pe viaţă. Şi, intr-adevăr, domnia sa s-a încheiat cu puţin timp înainte de a-şi pierde viata… Domnul Ţării Româneşti obţinuse cetăţenia transilvană încă de pe vremea boieriei sale, de altfel, purta titlul de conte. Acestea, împreună cu moşiile pe care le stăpânea în Transilvania şi depozitele de bani din Veneţia, trebuiau să garanteze securitatea familiei sale. La 28 octombrie 1688 se sfârşea din viaţă Şerban Vodă Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti, în timpul căruia s-au ridicat sfinte lăcaşuri de închinare şi s-a început tipărirea primei ediţii integrale a Bibliei în româneşte. În aceeaşi zi, boierii munteni au ridicat în scaunul de domnie pe nepotul de soră al celui răposat, logofătul Constantin Brâncoveanu (n.1655), cu rosturi însemnate în viaţa politică a ţării. Învăţase carte, precum şi limbile greacă, latină şi slavonă, cu dascăli ale căror nume au rămas necunoscute; apoi s-a căsătorit cu Maria, nepoata de fiu a domnitorului Antonie din Popeşti, având 11 copii: patru feciori şi şapte fete. De tânăr a fost chemat în slujbe domneşti, sub Gheorghe Duca şi Şerban Cantacuzino, ajungând, în cele din urmă, spătar şi mare logofăt (1682-1688). Şi-a început domnia în împrejurări grele pentru Ţara Românească, în timpul unui îndelungat război între turci şi austrieci. În vremea sa au avut loc intense acţiuni politice şi diplomatice pentru stăvilirea expansiunii ţariste şi otomane. Noul domn, printr-o diplomaţie deosebită, a ştiut să păstreze legături de prietenie cu toţi, astfel că ţara să fie scutită de jafuri şi pustiiri din partea unor oşti străine. În astfel de împrejurări favorabile, cei 26 de ani de domnie (1688-1714) reprezintă o epocă de maximă strălucire culturală şi artistică (25 de ani fără războaie). S-au ridicat acum biserici şi mănăstiri, s-au deschis şcoli de toate gradele, s-au tipărit cărţi în diferite limbi, au fost sprijiniţi şi încurajaţi oamenii de carte, s-au acordat ajutoare materiale multor aşezăminte bisericeşti ortodoxe căzute sub dominaţie otomană. Cârmuirea lui Constantin Brâncoveanu a marcat, în arhitectura laică, o etapă de autentică sinteză românească. Elementele tradiţionale ale arhitecturii româneşti (foişor, pivniţe, sistem de boltire) se îmbină cu cele venite din construcţiile Italiei renascentiste (loggia şi ampla decorare floral-vegetală a coloanelor) şi cu elemente decorative oriental-musulmane, vizibile în palatul de la Mogoşoaia. Prin educaţia şi prin formaţia lui politică, în care a continuat pe unchii săi: Şerban Cantacuzino şi stolnicul Constantin Cantacuzino, noul domnitor, el însuşi foarte învăţat, a trăit din plin conştiinţa unităţii poporului român, indivizibil în întreg spaţiul Daciei de odinioară. El nu a deosebit pe românii din Ţara Românească de cei din Moldova sau din Transilvania şi a căutat, în limitele posibilitaţilor, să se ocupe de poporul român în integritatea lui, căutând să menţină autonomia Ţării Româneşti, să apere naţionalitatea românilor din Transilvania şi să aibă relaţii cât mai strânse cu domnitorii de la Iaşi3. După cum îl caracterizează Nicolae Iorga, Constantin Brâncoveanu „a ştiut, în curs de un sfert de veac, să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al ţării sale; a ştiut să înlăture stăpânirea necondiţionată a creştinilor, austrieci, poloni, ruşi, asupra pământului românesc; a ştiut să lege de muntenii săi, prin legături culturale şi politice, Moldova; a ştiut, chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pământ. Şi, în acelaşi timp, prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultură în toate limbile Răsăritului, prin găzduirea fruntaşilor bisericeşti ai Orientului, patriarhi, mitropoliţi, dascăli, prin operele lui de ctitorie la toate „locurile sfinte", el a ştiut, faţă de regiunile siriene, arabe, caucasiene, supuse ori vasale turcilor, ca şi faţă de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împăraţii bizantini de odinioară, ca urmaş legitim al cărora era privit. Domn autonom în

Nicolae Iorga, Ştiri despre veacul al XVII-lea în Ţările Române după corespondenţe diplomatice, Bucureşti, 1909

206

ţara lui, înconjurat cu prestigiu superior al cesarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situatia lui Constantin Vodă Brâncoveanu"4. În timpul lui Constantin Brâncoveanu au trăit la Bucureşti numeroşi învăţaţi străini - greci şi de alte neamuri - fie reprezentanţi ai culturii italiene, fie ai celei greceşti. Dar pe lângă învăţaţii străini, în timpul domniei lui şi-au desfăşurat activitatea numeroşi oameni de carte români. Între ei se numără unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, renumit istoric, cu studii la Padova, care a inceput o Istorie a Ţării Româneşti, dar n-a ajuns să scrie decât o parte din ea, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, primul din ei fiind „cronicarul oficial” al domniei lui Brâncoveanu, cu o însemnată lucrare istorică, Radu Popescu, cu o cronică privind întreaga istorie a Ţării Româneşti, fraţii David şi Teodor Corbea, de la care a rămas prima Psaltichie românească cunoscută, episcopii Mitrofan şi Damaschin de la Buzău, mitropolitul Teodosie şi urmaşul său, marele carturar Antim Ivireanul, mai mulţi copişti de manuscrise româneşti, clerici sau mireni. Constantin Brâncoveanu a fost un mare sprijinitor al Academiei domneşti de la mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti, pe care a reorganizat-o, numind în fruntea ei pe învăţatul grec Sevastos Kuminitis, urmat de Marcu Porfiropol. În 1707, domnitorul a procedat la o noua reorganizare a ei, cu ajutorul câtorva cărturari ai vremii. Academia era organizată ca o Facultate de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţilor apusene. Paralel cu Academia de la Sfântul Sava, funcţionau şi alte şcoli, în încinta unor mănăstiri, în care se preda în slavoneşte şi româneşte. Aşa au fost şcolile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi şi Colţea, amândouă în Bucureşti, care pregăteau dieci pentru cancelariile domneşti, preoţi şi dascăli. O serie de şcoli româneşti existau în oraşele ţării, în mănăstiri şi chiar în mediu rural. În câteva mănăstiri au luat fiinţă biblioteci renumite, cu lucrări procurate în mari centre culturale din Apus, tipărite în limbi clasice sau de circulaţie, în diferite epoci. Între ele s-au remarcat biblioteca de la mănăstirea Margineni a lui Constantin Cantacuzino, fondată de tatăl acestuia, precum şi biblioteca mănăstirii Hurezi, fondată chiar de Constantin Brâncoveanu. În timpul domniei sale, Curtea Domnească şi Palatul Voievodal din Bucureşti, fosta reşedinţă a domnitorilor valahi începând cu secolul al XIV-lea, au atins apogeul dezvoltării. Dar acest domn a fost un mare ocrotitor al Tiparului. Domnia lui începe printr-un act de cultură şi anume prin apariţia „Bibliei de la Bucureşti”, prima ediţie integrală a ei in limba română, operă de mari proporţii pentru acel timp (944 pagini format mare, pe doua coloane, cu literă măruntă). Tipărirea Bibliei începuse încă din timpul lui Şerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim triaj era terminat în septembrie 1688, deci în timpul vieţii acestuia. Al doilea tiraj s-a terminat abia în noiembrie 1688, sub noul domnitor. Potrivit unei note dintr-o altă tipăritură, Brâncoveanu, ca mare logofăt, a fost „ispravnicul” lucrării de tipărire a acestei prime Biblii româneşti. În prefaţa Bibliei de la 1688, domnitorul Şerban Cantacuzino spune că a avut ca scop „orânduiala Besericii Răsăritului, alcătuindu-se şi svintele cuvinte spre mai aleasă înţelegere a limbii româneşti“. Folosirea limbii naţionale în biserici înseamnă, în fond, şi autonomia gândirii religioase, stimulată spre o exprimare originală. Traducătorii acestui monument de cultură religioasă sunt Iordache Cantacuzino, fratele domnitorului, Radu şi Şerban Greceanu, stolnicul Constantin Cantacuzino, laic erudit şi, poate, chiar specialist în teologie dogmatică, precum şi viitorul mitropolit al lui Constantin Brâncoveanu, Antim Ivireanul5. La sfârşitul secolului al XIX-lea, B.P. Haşdeu a susţinut că traducătorul principal ar fi fost învăţatul moldovean Nicolae Milescu Spătarul, iar echipa lui Şerban Cantacuzino a prelucrat şi perfecţionat numai o partitură existentă (varianta Milescu nu mai există). Cert este că traducerea Bibliei de la 1688 dovedeşte o muncă de echipă, cu sarcini specializate şi conlucrare metodică, pentru ca opera s-a finalizat armonios, ca o construcţie organică, folosindu-se ori consultându-se şi texte mai vechi, precum Palia de la Orăştie - 1582 (Vechiul Testament) ori Noul Testament de la Belgrad - 1648 al lui Simion Ştefan şi chiar tipăriturile lui Coresi. Dintr-o frământare şi cristalizare de mai multe secole, se ajunge ca toate textele sacre, necesare serviciului divin, sa fie traduse în limba română, într-o limbă română devenită fundamentul limbii literare care se va impune cu timpul în toate provinciile româneşti, eliminând exprimările dialectale. La 1757, Dimitrie Eustatievici, la Sibiu, va elabora prima „Gramatică românească“. Atât cei care au lucrat direct (fraţii Radu şi Şerban Greceanu), cât şi cei care numai au consiliat în privinţa nuanţelor filologice ori a formulărilor canonice (Constantin Cantacuzino, Antim Ivireanul), ori numai colaboratorii mărunţi, au făcut o muncă temeinică, pentru cea mai îndepărtată viitorime. Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, subliniază că „Biblia de la Bucureşti este o elocventă, strălucită şi netrecătoare sinteză care uneşte într-un întreg - purtând insă pecetea îmbunătăţirii - tezaurul de

Nicolae Iorga, Viaţa şi domnia lui Constantin Vodă Brâncoveanu, Bucureşti, 1914, intergral; Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în sec. al XVII-lea, Sibiu, 1920-1930, integral. 5 Constantin Solomon, Biblia de la Bucureşti (1688), Tecuci, 1932; Dictionarul general al literaturii române, vol.1, 2004, p.516-518; Nicolae Iorga, În legătură cu Biblia de la 1688 si Biblia de la 1667 a lui Nicolae Milescu, AAR, Memoriile secţiunii B, T XXXVIII, 1915-1916.

207

grai, simţire şi de cugetare al întregului neam românesc. Ea este temeiul sănătos şi trainic pe care s-a dezvoltat, printrun lung proces de creaţie şi selecţie, limba noastră literară de azi.“6 Într-adevăr, această carte fundamentală a consacrat limba română ca una dintre primele limbi romanice în care s-a oficiat integral liturghia creştină, după ritul ortodox (tradiţia catolică obligă la folosirea limbii latine). După o perioadă de 300 de ani, când în bisericile româneşti din cele trei provincii, limba liturgică a fost slavona, „Biblia de la 1688“ a şlefuit şi generalizat ca limbă religioasă şi literară dialectul muntenesc, vorbit în nordul Valahiei Mari şi în sudul Transilvaniei de marea masă a românilor nealfabetizaţi. Această tălmăcire integrală şi sintetică a Bibliei în limba populară nu a fost o simpla echivalare, ci o unificare lingvistică a tuturor graiurilor neo-latine nord-dunărene - ceea ce presupune atât un efort de limpezire în conceptualizarea dogmatică, dar şi o mare performanţă filologică. „Biblia de la Bucureşti“ se mai poate citi şi astăzi, oferindu-i iubitorului de limbă „veche şi-nţeleaptă“, mari satisfacţii prin parfumul vocabularului şi prospeţimea construcţiilor arhaice, surprinzător de poetice în limba comună devenită oarecum mecanică şi prozaică prin uzajul cotidian. În colecţiile Bibliotecii Facultăţii de Filologie, Secţia de Limbă şi Literatură Română din cadrul Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti, s-a păstrat un exemplar al „Bibliei de la Bucureşti”. Aceasta se găsea în biblioteca mănăstirii Hurez în trei exemplare, aşa cum rezultă din lista cărţilor „rumâneşti" aflată în Catastiful de avuturi ale sfintei mănăstiri Hurezii, din sudul Vâlcei ... încheiat la 21 mai 1791. Exemplarul în discuţie „este marcat cu pecetea mică în tuş negru a lui Constantin Brâncoveanu aplicată la p. 1 şi p. 932. Pecetea circulară are în centru, închisă în scut, pasarea heraldică a Ţării Româneşti, conturată cu aripile deschise şi zborul în jos având cruce în cioc, este flancată în dextra de un soare, iar in senestra de luna crai-nou, are înscris în terasă anul 1691, deasupra scutului se afla coroana principilor imperiali şi initialele K., iar sub scut iniţialele B.B. totul înconjurat de o elegantă cunună de lauri”. Se pare că cu această pecete unică erau marcate cărţile oferite de ctitor mănăstirii, căci, într-un act din 27 aprilie 1747, episcopul Climent de Râmnic, judecând după un proces între stareţul Dionisie Bălăcescu şi preotul Ion din satul Hurez, care îşi însuşeăte din cărţile bibliotecii mănăstireşti, afirma că acesta „au fost ruptu şi peceţia ctitorului, Măriei Sale Constantinu-Vodă Brâncoveanu". În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, pe lângă tipografia mai veche înfiinţată în 1678 la Bucureşti de către mitropolitul Varlaam, s-au înfiinţat acum câteva tipografii noi: la Buzău, în 1691, la Snagov, după 1694 (unde a fost găzduit Antim Ivireanu „meşter de tipar, un suflet curat şi o voinţă neobosita. În chiliile sale, buchiile frumoase, zugrăvite şi turnate de dânsul, se aşezară în tipare şi însemnară pe hârtie felurite cărţi" - I. Simionescu), la Râmnicul Vâlcea, în 1705, la Târgovişte în 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul care a fost ales mitropolit în 1708. S-au tipărit felurite cărţi: de slujbă, de teologie, de învăţătură, de combatere a catolicismului şi calvinismului, toate în limbile română, greacă, slavonă şi chiar arabă. În 1706 s-au tipărit Liturghierul şi Molitvelnicul, primele ediţii româneşti ale acestor cărţi în Muntenia. Ca mitropolit, Antim Ivireanul a continuat editarea de cărţi de slujbă în româneşte la Târgovişte, iar traducerile sale se folosesc până azi. În felul acesta, Antim Ivireanul, sprijinit de domn, a rămas în istoria Bisericii noastre drept creatorul „limbii liturgice româneşti”. Cele peste 60 de cărţi tipărite de Antim, la care se adaugă cele aproximativ 15 cărţi de la Buzău, reprezintă o perioadă de maximă înflorire a tiparului la noi, aceasta fiind şi o urmare a sprijinului generos al domnitorului. În acelaşi timp, Constantin Brâncoveanu se numără printre marii ctitori de lăcaşuri sfinte din trecutul nostru. Încă înainte de a ajunge domn a ridicat două biserici, una la Potlogi şi alta la Mogoşoaia, lângă Bucureşti. În vara anului 1690 a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale, mănăstirea Hurezi sau Horezu, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, cu ziduri şi turnuri de apărare, cu numeroase clădiri în incintă. Biserica mare a fost împodobită cu fresce de către renumitul zugrav Constantinos, un grec care a trăit însă la noi; se remarcă în chip deosebit scenele legate de viaţa împăratului Constantin, dar mai ales un impresionant şir de personaje ale vieţii politice din trecut: neamul Basarabilor, al Cantacuzinilor şi membrii familiei domnitoare: Constantin Vodă Brâncoveanu cu cei patru fii şi doamna Maria cu patru fete, toate în pronaos. Tot în pronaos era pregătit şi mormântul în care să fie aşezat, spre veşnica odihnă, trupul domnitorului şi al soţiei sale. În afară de biserica principală, mai există alte câteva schituri şi paraclise: bolniţa, ctitoria doamnei Maria, paraclisul, făcut de domn, schitul Sfinţii Apostoli, ctitorit de primul egumen Ioan, schitul Sfântul Ştefan, ctitorit de Ştefan, fiul domnitorului, şi schitul Sfântul Ioan Botezătorul. Tot în Oltenia a refăcut din temelie mănăstirea Mamul, pe locul unei biserici de lemn ctitorită de fraţii Buzeşti şi Brâncoveni, veche ctitorie a boierilor Craioveşti şi a lui Matei Basarab, în care erau îngropaţi şi membri ai familiei Brâncoveanu.

Biblia de la Bucureşti sau Biblia lui Şerban, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997; prof.dr. Ioan M. Bota, Istoria Bisericii Universale, Ed. Viaţa Creştină, Cluj Napoca, 1994, p.140-156.

208

În Bucureşti a ctitorit trei biserici, tot pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau Grecesc, demolată în secolul trecut, biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut şi biserica mănăstirii Sfântul Gheorghe Nou, existentă şi azi, în centrul capitalei, restaurată în zilele noastre. A mai zidit o biserică în satul Doiceşti (judeţul Dâmboviţa). Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. În afară de aceste mănăstiri şi biserici, ridicate în întregime de binecredinciosul domn, a mai făcut o seamă de îmbunătăţiri şi refaceri la multe altele, ca mănăstirile Cozia, Arnota, Bistriţa, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Curtea de Argeş, Dealu, Snagov, bisericile Domnească şi Sfântul Dumitru din Târgovişte etc. În Transilvania a zidit o biserică în Făgăraş, alta în Ocna Sibiului, precum şi mănăstirea Sâmbăta de Sus, cea din urmă distrusă cu tunurile în veacul al XVIII-lea, din dispoziţia autorităţilor habsburgice şi refăcută abia în prima jumătate a secolului nostru. În Constantinopol a zidit biserica Sfântul Nicolae din cartierul Galata, la mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos a făcut un paraclis şi o trapeză, iar la Ismail, pe malul stâng al Dunării, a ridicat o biserică cu hramul Sfântul Gheorghe. Soţia sa, doamna Maria, a ctitorit biserica „Dintr-o zi” din Bucureşti, pe locul uneia mai vechi, din lemn de la Hurezi, o biserică nouă şi chilii la mănăstirea Surpatele (judeţul Vâlcea) şi a refăcut biserica mănăstirii „Viforâta” (judeţul Dâmboviţa). Multe biserici au fost zidite de rudeniile sale apropiate. Toate bisericile ctitorite acum au fost împodobite cu frumoase picturi în frescă de către cei doi renumiţi zugravi ai epocii: Pârvu Mutu, român, fiu de preot din Câmpulung, care a zugrăvit mai cu seamă ctitoriile Cantacuzinilor (dar şi biserica Sfântul Gheorghe Nou) şi grecul Constantinos, pictorul preferat al lui Constantin Brâncoveanu, care a format o adevărată „şcoală” de zugravi, mai ales la Hurezi şi care îi vor continua munca. Un alt aspect din domnia lui Constantin Brâncoveanu îl constituie ajutorul sau permanent acordat aşezămintelor bisericeşti din Balcani şi Orientul Apropiat, căzute sub dominaţie turcească. A acordat numeroase ajutoare materiale celor patru Patriarhii, unor mănăstiri de la Muntele Athos, Muntele Sinai, din Grecia şi insulele greceşti. Un număr însemnat de patriarhi şi alţi ierarhi din Răsărit considerau oraşul Bucureşti ca a doua lor reşedinţă, stând mai mult aici, bucurându-se de veniturile pe care le aveau din partea unor mănăstiri româneşti „închinate” Locurilor Sfinte. Patriarhul ecumenic Dionisie IV Seroglanul l-a „uns” domn pe Brâncoveanu şi a murit la Târgovişte. Dositei al Ierusalimului stătea mai mult la Bucureşti, ca şi urmaşul său Hrisant Notaras, ales cu sprijinul lui Brâncoveanu şi care va sfinţi biserica mănăstirii Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti. A sprijinit pe cărturarii greci stabilit la noi, ca să-şi poată desfăşura activitatea ca profesori la Academia de la Sfântul Sava, ori să le fie editate lucrările în tiparniţele conduse de Antim Ivireanul. Câţiva tineri greci au făcut studii în Apusul Europei cu ajutoare din partea domnului muntean. O grijă deosebită a arătat românilor din Transilvania şi Bisericii lor. Arătam mai sus că a ctitorit aici trei lăcaşuri de închinare, la Făgăraş, Ocna Sibiului şi Sâmbăta de Sus. A dăruit numeroase ajutoare bisericii Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului, pe care au ajutat-o, de altfel, şi mulţi dintre înaintaşii săi. Mitropoliei din Alba Iulia i-a acordat în 1698, o subvenţie anuală de 6000 de aspri, iar la 15 iunie 1700 i-a dăruit o moşie de la Merişani, în părţile Argeşului. Ucenicul lui Antim Ivireanul, Mihail Ştefan, a fost trimis în 1699 la Alba Iulia, unde a tipărit un Chiriacodromion (o ediţie revăzută a Cazaniei lui Varlaam de la Iaşi, din 1643) şi o Bucoavnă, adică un Abecedar. După 1701, anul în care mitropolitul Atanasie Anghel din Alba Iulia a acceptat „unirea” cu Biserica Romei, Constantin Brâncoveanu a trimis scrisori de încurajare către romanii din Scheii Braşovului, sfătuindu-i să rămână statornici în dreapta credinţă. Cărţile româneşti tipărite în timpul domniei lui au cunoscut o largă circulaţie în Transilvania, ajungând până în Maramureş. Unele erau dăruite de el însuşi, după cum arată însemnările făcute pe ele de anumiţi preoţi. În 1702 este inaugurat Palatul de la Mogoşoaia. Frumuseţea şi originalitatea acestuia marchează unul dintre momentele de înflorire a culturii şi artei româneşti, dar şi gustul deosebit al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Starea de maximă înflorire bisericească şi cultural-artistică din Ţara Românească s-a sfârşit odată cu înlăturarea din scaun a lui Constantin Brâncoveanu. Trădarea îşi făcuse loc în sufletele Cantacuzinilor, rudele voievodului, porecliţi şi Seităneştii, încă din 1707. Voievodul era străin de urzelile complotului Cantacuzinilor şi-şi vedea de treburile domniei. Fiind convins că poziţia sa era consolidată. „El avea, cum scrie Del Chiaro, o fire atât de blândă încât nu credea niciodată că ar fi trădat”. În primăvara anului 1714, situaţia voievodului s-a înrăutăţit când a venit ca vizir Gin Ali Pasa, „un nebun”, cum îl caracterizează N. Iorga, care credea că putea reface prestigiul Imperiului prin vărsare de sânge. Un doctor grec, Anton Corai, care fusese unul din medicii domnitorului la Bucureşti, aflând întâmplător de planul vizirului de a-l prinde şi a-l ucide pe Brâncoveanu şi familia lui, i-a scris imediat în taină, dar acesta n-a voit să-i dea crezare, fiind convins că loialitatea sa faţă de Poartă nu-i putea fi pusă la îndoială. În Ţările Române, tradiţia baterii medaliilor s-a format mai greu. Pe de o parte obiceiul pământului era de a comemora evenimentele prin danii şi zidiri de lăcaşuri de cult, iar pe de altă parte suzeranitatea turcească nu permitea

209

emisiunile de piese pe care să existe portretul domnitorului. Unul din capetele de acuzare aduse lui Constantin Brâncoveanu a fost faptul că a bătut medalii cu efigia sa. Este vorba despre piesele din aur şi argint pe care domnitorul dorea să le ofere cu ocazia banchetului prin care dorea să-şi serbeze cei 60 de ani de viaţă. În ziua de 24 martie 1714, într-o marţi din Săptămâna Patimilor, a sosit la Bucureşti capugiul Mustafa Aga, însoţit de 12 ciohodari înarmaţi cu iatagane şi pistoale. Capugiul, care era o cunoştinţă veche a voievodului, anunţase ca era numai in trecere prin Bucureşti spre Hotin, spre a nu da de bănuit planul său. A doua zi, el s-a prezentat la Curte, pentru a fi primit de domn, care l-a întâmpinat ceremonios, înconjurat de marii boieri, în sala divanului, adresându-i vorbe prietenoase, în limba turcă. Ca răspuns, Mustafa Aga a scos năframa de mătase şi a pus-o pe umărul domnului, spunându-i că, fiindu-i vechi prieten, regretă că tocmai el a primit porunca împărătească de a-l declara mazilit şi a-l duce, cu toată casa, cu fiii şi gineri, la Constantinopol. A urmat citirea firmanului, declarându-l hain, cu porunca adresată boierilor să ia pe Constantin Brâncoveanu, pe fiii şi pe ginerii lui în paza lor, până când vor fi preluaţi de imbrohorul7 cel mare, care aştepta la Giurgiu cu 400 de ieniceri, iar, în caz de nesupunere, ţara va fi trecută prin foc şi sabie de 12 000 de turci care aşteaptă la hotarele ei. În atmosfera de groază, nimeni nu s-a opus, nimeni n-a schiţat un gest de apărare. Trimişii turci şi complicii lor, Cantacuzinii, răspândiră zvonul în oraş că, în caz de răscoală, Bucureştii vor fi pârjoliţi de către turcii care se apropiau de capitală. S-au luat măsuri pentru izolarea întregii familii domneşti de boieri şi de slujitorii curţii. Cămările domneşti au fost scotocite şi jefuite, fiind confiscate toate bunurile lui Brâncoveanu şi ale familiei sale. În ziua următoare, joia Patimilor, a sosit şi imbrohorul cel mare, cu vreo 300 de oameni, pe care boierii trebuiră să-l primească sărbătoreşte, la Văcăreşti. Adus la curte, el a spus că porunca împărătească este să se aleagă un nou domn, pe care îl vor voi ei, dar boierii au stăruit ca îl vor domn tot pe Constantin Brâncoveanu. Supărat, imbrohorul i-a ameninţat şi l-a numit în fala tuturor domn pe vel-logofătul Ştefan Cantacuzino, fiul Stolnicului. Brâncovenii au fost deposedaţi de toate bunurile lor, fiind jefuite şi palatele de la Mogoşoaia, de la Potlogi, de la Obileşti şi casele din Scheii Braşovului, iar averile confiscate, încărcate în 40 de care. Actul funest al trădării se încheiase. Înainte de despărţire, Del Chiaro informează că Brâncoveanu a ţinut să-i spună vărului său, noul domn, şi celor din preajma sa: „Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine!”8 A început apoi drumul spre Poartă. Ostaşi otomani călări înconjurau convoiul. După careta în care erau fostul domnitor cu doamna lui, urmau caretele cu cei patru copii, cu toţi ginerii, cu nora cea mai mare şi nepoţelul Constantin şi cu vistiernicul Ienache Văcărescu. Se înşirau apoi carele cu averile celor maziliţi. Prin faţa bătrânelor case brâncoveneşti, pe tot lungul podului lui Şerban Vodă, sute, mii de bucureşteni priveau tăcuţi, înmărmuriţi, cu ochii în lacrimi, trecerea înceata a convoiului. Ajunşi la Constantinopol, după un drum de trei săptămâni de calvar, Brâncoveanu şi ai lui au fost jefuiţi de tot ce aveau asupra lor şi aruncaţi în întunecatele subterane de la Fometta, din „Cele şapte turnuri” (Edicule) şi în „Groapa sângelui”, de la 15 mai 1714, Brâncoveanu şi fiul său mai mare, ca să mărturisească toate averile. „Din aprilie şi până spre sfârşitul lunii iulie, osândiţii au fost supuşi la cele mai cumplite chinuri. La capătul suferinţilor, nu le mai rămăseseră Brâncovenilor decât sufletele din ei. Au căutat călăii să le smulgă şi sufletele, dar de data aceasta au rămas neputincioşi. În timp ce se aflau în închisoare, li s-a promis că vor scăpa cu viaţă dacă vor îmbrăţişa religia mahomedană, propunere pe care evlaviosul domn a respins-o cu hotărâre”. Condamnaţi la moarte, la 15 august 1714, zi aleasă anume ca să le mărească şi mai mult durerea, praznic împărătesc pentru creştini, când el împlinea 60 de ani şi era onomastica doamnei sale, Maria, Brâncoveanu a fost scos din temniţă cu toţi fiii, ginerii, nepoţelul Constantin şi cu sfetnicul de încredere, bătrânul vel-vistier Ianache Văcărescu. Istoviţi de cumplitele suferinţe, desculţi, numai în cămăşi, cu capetele descoperite, au fost purtaţi în lanţuri, ca făcătorii de rele, pe uliţele Constantinopolului spre locul de execuţie Ialy-Kiosc, din apropierea marelui serai. Convoiul îl deschidea cel mai mic dintre copii, Matei, în vârstă de 11-12 ani şi îl încheia bătrânul voievod. Scena s-a defăşurat pe malul Bosforului „cu un ceas înainte de amiază”. De faţă erau, pe lângă şirurile de ieniceri şi mulţimea de popor îngrozită, şi sultanul Ahmed al III-lea, Crudul, sau vizirul Gin Ali, şi ambasadorii marilor puteri europene: Franţa, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic, invitaţi speciali la macabrul spectacol. Impresionaţi de cruzimea asasinilor, ei dovedeau în realitate o Europă neunită şi nesolidară în faţa barbariei şi a tiraniei păgânilor. Cumplita dramă, spun unii martori oculari, n-a durat un sfert de ceas. Călăul i-a pus în genunchi pe toţi şase, la o oarecare distanţă unul de altul. Li s-au scos bonelele şi li s-a îngăduit să-şi facă o mică rugăciune, înainte de execuţie. Del Chiaro, secretarul italian, relatează cuvintele de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru". 7 8

Persoană trimisă de sultan în ţările noastre cu înalte misiuni politice Silviu Ionescu, P.P. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu, Bucureşti, 1969; N. Iorga, op.cit. p.44-52.

210

Sub lovitura de paloş a gâdelui căzu mai întâi capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului mai mare, urmară al lui Ştefan şi al lui Radu. Când călăul a ridicat paloşul să taie capul copilului Mateiaş, acesta „în grozăvia spaimei se rugă sultanului să-l ierte, făgăduind că se va face musulman”. Din ce resorturi sufleteşti, din ce adâncuri de conştiinţă, din ce tainică rezistenţă morală a mai putut să înfrunte împărăţia şi pe călăii ei, după atâtea luni de torturi, nu se poate şti. Dar gândul că sufletul omenesc dăinuieşte în veşnicie poate explica tăria bătrânului tată, care îşi îmbărbătă astfel pe ultimul copil: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori, decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ”. Copilul, ca renăscut, îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului: „Vreau să mor creştin: loveşte!” şi acesta îi „zbură capul”. Capul lui Constantin Brâncoveanu nu s-a putut deslipi de trup la lovirea nedibace, poate miloasă a călăului, şi, grămadă, trupul bătrânului părinte a căzut în ţărâna udată de sângele tuturor copiilor săi”. După cumplitul sfârşit, cele şase trupuri martirizate, în care încetaseră acum suferinţele, au fost târâte pe uliţe şi apoi aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate în prăjini pe uliţele constantinopolitane, au fost înfipte la prima poartă a Seraiului, unde au stat trei zile, iar spre seară au fost şi ele aruncate în mare. Pe ascuns, poate la îndemnul Patriarhiei Ecumenice, creştinii milostivi au cules din valuri, cât vor mai fi putut găsi, „sărmanele rămăşite ale mucenicilor” şi le-au dus în taină şi le-au îngropat, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, zidită de împăratul Ion Paleologul al II-lea, ajutată înainte cu multe daruri de domnitorul martir. După uciderea lui Brâncoveanu şi a copiilor săi, doamna Maria, spune Del Chiaro, se găsea închisă cu nepoţelul, scăpat ca prin minune de la moarte, cu nora şi cu ginerii ei la Fornetta. Câţiva binevoitori ai familiei s-au străduit să le obţină eliberarea. Plata pentru răscumpărare a fost fixată la 50 000 de galbeni şi banii au fost împrumutaţi „cu dobânda uriaşă de 30% şi i s-au plătit mareului vizir”. Dar, „neîmpăcaţii lor duşmani din Ţara Românească, născocind mii de minciuni şi de pâri închipuite, au dat aceluiaşi vizir 40 000 de galbeni pentru ca să zădărnicească actul de hărăzire a libertăţii cumpărată cu bani, astfel că au fost trimişi pe neaşteptate în surghiun într-un loc numit Kulahia, unde au stat vreo trei ani, de unde au fost apoi eliberaţi şi trimişi din nou în Ţara Românească. Osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse în ţară în taină de doamna Maria abia în 1720, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat şi înmormântate în biserica Sfântul Gheorghe Nou. Deasupra mormântului, prin grija doamnei Maria, s-a aşezat o lespede de marmură albă, cu chenar floral, specific brâncovenesc, fără nici o inscripţie. Spre capul câmpului lespedei, mărginită de chenar, este săpată stema Ţării Româneşti, în centrul căreia uşor se poate distinge vulturul cu cruce în cioc, un indiciu că acesta este mormântul domnesc şi aici îşi doarme somnul de veci Constantin Brâncoveanu. În mod discret, evlavioasa doamnă, pentru cinstirea memoriei soţului ei, a suspendat de un suport, deasupra criptei, o candelă de argint cu o frumoasă lucrătură cizelată tot în stil brâncovenesc, cu inscripţia în litere mărunte chirilice: „Această andelă, ce s-au dat la Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, carea şi măria sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (+1720)”9. Textul inscripţiei candelei nu menţionează şi prezenţa rămăşiţelor pământeşti ale copiilor ucişi odată cu tatăl lor. Este o indicaţie că osemintele lor, ca şi ale lui Ianache Văcărescu, nu vor fi putut fi aduse în ţară. Lumina candelei mormântului a acoperit taina inscripţiei timp de două veacuri, fiind descoperită abia în iulie 1914. Cu prilejul comemorării a două sute de ani de la moartea martirică a voievodului Constantin Brâncoveanu, la 15 august 1914, mitropolitul primat al României de atunci, Dr. Konon Aramescu Donici, a săvârşit parastasul la mormântul voievodului, pentru prima dată, în mod oficial. Pentru confirmarea inscripţiei candelei au fost întreprinse săpături arheologice în mormântul cu lespedea de marmură fără inscripţie, în zilele de 9 - 16 decembrie 1932. Osemintele au fost aşezate într-un sicriu ornat cu podoabe în stil brâncovenesc, al cărui lemn a fost luat dintr-un stejar din grădina palatului de la Mogoşoaia. Sicriul acesta a fost păstrat timp de un an şi jumătate în altarul bisericii Sfântul Gheorghe Nou, fapt care constituie consfinţirea lor ca sfinte moaşte de martir creştin. La iniţiativa fostului patriarh Miron Cristea, în 1934, cu prilejul praznicului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, hramul catedralei patriarhale din Bucureşti, „Biserica a crezut a fi o creştinească datorie să reaşeze la locul de odihnă scumpele oseminte în cadrul unei slujbe şi procesiuni festive, ca toţi credincioşii să aibă putinţa a li da cuvenita cinste”. Astfel, în seara zilei de 20 mai, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a fost luat din biserica Sfântului Gheorghe Nou, adus şi aşezat în paraclisul patriarhal, unde s-a săvârşit slujba vecerniei cu priveghere de toată noaptea. A doua zi, după Sfânta Liturghie, în catedrala patriarhiei, unde a fost de faţă conducătorul statului român de atunci, cu membrii familiei sale, cu tot sfatul ţării, cu înalţi ierarhi, clerici, monahi şi mulţime de credincioşi, s-a oficiat solemn parastasul pentru slăvitul voievod şi neamul său cel adormit. La sfârşitul slujbei, Patriarhul Miron Cristea a vorbit despre însemnătatea momentului comemorat. După aceea s-a format o impresionantă procesiune, cu onoruri militare, ca 9

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1972; P.P. Panaitescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1937, p.161-189.

211

odinioară în vremea lui Constantin Brâncoveanu la sfinţirea ctitoriei sale, Sfântul Gheorghe Nou, şi ca în vremea Bizanţului de altădată. Procesiunea, în mijlocul căreia se afla sicriul cu osemintele domnitorului, purtat pe umeri de clerici, a străbătut în sunetele clopotelor bisericilor mai multe străzi din centrul capitalei şi a făcut două opriri la biserica Domniţa Bălaşa şi la Universitate, în faţa statuii lui Mihai Viteazul, locul fostei mănăstiri Sfântul Sava, care a adăpostit Academia brâncovenească. Aşadar, Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţara sa şi pentru credinţa creştină. Moartea lor a impresionat profund pe contemporani, chiar şi pe necreştini. Ea a fost consemnată cu indignare în puţinele ziare europene care apăreau atunci, dar şi de unele rapoarte diplomatice trimise din Constantinopol. După cum era de aşteptat, moartea mucenicească a Brâncovenilor a avut un larg ecou în sufletul poporului român, care i-a plâns în cântece şi balade populare. Încă din 1730 s-a fixat în scris un cântec popular, care circula mai demult în Moldova, sub titlul „Istoria Măririi Sale lui Constantin Vodă Brâncoveanu din Bucureşti”. O cunoscută baladă a fost culeasă în secolul trecut de Vasile Alecsandri, în care era prezentată pe larg mucenicia lui „Brâncoveanu Constantin / Boier vechi şi domn creştin”. Între altele, era menţionată şi propunerea ce i s-a făcut de a îmbrăţişa religia islamică: „Lasă legea creştinească / Şi te dă-n cea turcească”, la care evlaviosul domnul a răspuns “Facă Domnul ce o vrea / Chiar pe toţi de mi-i tăia / Nu mă las de legea mea”. La scurt timp după uciderea celor cinci noi mucenici ai dreptei credinţe, mitropolitul grec Calinic al Heracleei (m.1726) a alcătuit chiar un „Canon al domnului Valahiei Constantin Brâncoveanu”, din care s-au păstrat patru înduioşătoare tropare. Aceste „slujbe”, ca şi cântecele populare care pomeneau cu evlavie sfârşitul Brâncovenilor, toate apărute la scurtă vreme după pătimirea lor, ne arată că ei erau socotiţi încă de atunci ca adevăraţi „mucenici” sau „mărturisitori” ai Ortodoxiei. Din aceste motive, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa din 20 iunie 1992 a hotărât ca „de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanul, împreună cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu să fie cinstiţi cu sfinţii în ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 16 august, fiind înscrişi în sinaxar, cărţile de cult, precum şi în calendarul Bisericii noastre”. S-a mai hotărât să se tipărească viaţa şi slujba lor, iar chipul lor să fie zugrăvit în icoane şi în biserici, alături de ale altor sfinţi de neam român. Pentru cinstirea memoriei domnitorului, în Bucureşti se află: Bulevardul Constantin Brâncoveanu, liceul teoretic „Constantin Brâncoveanu”, statuia domnitorului amplasată pe bulevardul I. C. Brătianu, în Piteşti funcţionează „Universitatea Constantin Brâncoveanu”, în Ploieşti se află liceul militar „Constantin Brâncoveanu”, în localitatea Baia de Aramă - din judeţul Mehedinţi - grupul şcolar industrial poartă numele domnitorului „Constantin Brâncoveanu” la fel şi grupul şcolar industrial din Braşov. Până şi în oraşul Satu Mare se află o şcoală care poartă numele domnitorului. Muzeul de Istorie şi Artă a Municipiului Bucureşti, fosta reşedinţă a postelnicului Costache Şuţu, găzduieşte spada cu pietre preţioase care i-a aparţinut lui Constantin Brâncoveanu. Atestată documentar din 24 aprilie 1598, localitatea Mogoşoaia, situată la numai 13 km de Bucureşti, avea o veche şi modestă curte boierească, amplasată pe malul lacului cu acelaşi nume. La 28 ianuarie 1681, Constantin Brâncoveanu a cumpărat o primă parte de moşie de la văduva lui Mogoş, completată după trei luni prin noi suprafeţe de teren. Atras de frumuseţea locurilor, viitorul domn a construit aici mai întâi o biserică, ce va servi drept paraclis viitoarei curţi. Mica biserică, păstrată şi azi, situată în afara incintei palatului, este o construcţie armonioasă dar care nu lasă să se întrevadă plastica uimitoare caracteristică stilului brâncovenesc, deşi are chenare de piatră cu motive vegetale în jurul ferestrelor. Biserica are pridvor cu şase coloane scunde din cărămidă şi în interior se află tabloul votiv reprezentând familia lui Constantin Brâncoveanu (domnitorul împreună cu soţia sa Maria, cele şapte fiice şi cei patru fii). A fost terminată la 20 septembrie 1688. Paraclisul era doar o ctitorie boierească. O lună după târnosirea lui, vel-logofătul a devenit domn al ţării, iar celelalte ctitorii ale sale au căpătat şi ele amploarea cuvenită. Casele cumpărate odată cu moşia se vor dovedi curând nemulţumitoare. Brâncoveanu a hotărât să-şi ridice o reşedinţă demnă de rangul său. Nu se ştie precis data la care au început lucrările palatului. Ştim doar pe aceea când s-a terminat construcţia - 20 septembrie 1702 - care este precizată în pisania prinsă deasupra uşii de intrare în pridvor, pe latura de răsărit. Palatul are trei nivele: pivniţă, parter şi etaj. Pivniţa compusă din patru părţi egale şi simetrice, are în mijloc un pilon masiv. În incintă se mai găseşte cuhnea - bucătăria palatului - clădire cu boltă ortogonală şi turn lateral, iar dedesubtul ei se afla vatra de cărămidă. Turnul porţii şi construcţia destinată corpului de gardă au suferit în timp, mai multe modificări. În grădina realizată de un peisagist francez, aproape de lac, se găseşte cavoul familiei Bibescu şi mormintele lui Mihai şi George Basarab Brâncoveanu. Parterul cuprindea opt încăperi destinate slujitorilor domnului, iar etajul era rezervat în întregime familiei domneşti. Era format din apartamentul domnului (două încăperi şi marea sală a spătăriei, în care se întrunea Divanul Domnesc şi aveau loc diverse ceremonii), apartamentul doamnei (compus din două încăperi, azi reunite într-o mare sală) şi un alt apartament mai mic. La etaj, se afla cel mai rafinat element de

212

arhitectură al palatului: splendida „loggie" de inspiraţie veneţiană, situată pe faţada de sud-vest, unde zidul de cărămidă se împleteşte cu dantelăria arcadelor în acoladă, susţinute de coloane de piatră decorate cu motive vegetale. În partea inferioară se găsesc panouri cu bogate elemente vegetale, pe care este sculptată stema Ţării Româneşti. Azi ne apare încadrată de două foişoare - adăugate în timpul renovării din perioada 1860-1880, remarcându-se prin coloanele lor cu bogate capiteluri sculptate în piatră. Foişorul de pe latura de răsărit a palatului este de asemenea sprijinit pe opt coloane de piatră, având o balustradă bogat decorată. Bolta foişorului fusese acoperită cu pictură murală cu motive geometrice şi vegetale, din care se mai păstrează câteva fragmente. La etaj - probabil in sala spătăriei - exista o mare frescă ce istorisea, în panouri de câte doi metri, călătoria domnitorului la Adrianopol, în 1703, şi întâlnirea lui cu sultanul. Fragmente din această frescă se mai păstrau încă la jumătatea secolului al XIX-lea, dar majoritatea picturilor, stucaturilor şi decoraţiilor interioare au fost distruse de turci în 1775. Despre viaţa la palatul din Mogoşoaia, ceremonialurile şi ospeţele desfăşurate aici ne-au rămas numeroase descrieri entuziaste. Povestind cum s-a desfăşurat o petrecere de Anul Nou, Antonio Maria del Chiaro, secretarului italian al domnului, scria: „Era un foarte vechi obicei ca la banchetele solemne de la Curte, ca şi la nunţile boiereşti, să nu se ridice farfuriile de pe masă, când se schimbau felurile de mâncare, ci se puneau una peste alta, cât era masa de lungă, încât se făcea un edificiu de farfurii aşa de înalt, că boierii comeseni, chiar stând în picioare nu se puteau vedea dintr-o parte în alta a mesei...” La 4 aprilie 1714, Brâncoveanu a fost detronat şi dus la Istanbul, împreună cu întreaga sa familie. După uciderea lui Brâncoveanu şi a fiilor săi, întreaga avere i-a fost confiscată de turci şi toate podoabele interioare ale palatului (mobilier, covoare, argintărie, cărţi) au fost risipite. Ulterior, moşiile şi palatele lui Brâncoveanu au fost răscumpărate de către noul domn Ştefan Cantacuzino. În 1714, la 14 octombrie, călătorul francez Aubry de la Motraye a poposit la Mogoşoaia: „Îl găsirăm [palatul] foarte regulat şi zidit europeneşte, ornat pe dinăuntru cu plafonuri bogate şi cu picturi bune, dar mobilele fuseseră luate de către slujitorii Porţii în vremea detronării nefericitului său stăpân. Atunci fusese transformat într-un han pentru nevoile călătorilor.” Trei ani mai târziu, palatul a fost redat urmaşilor lui Brâncoveanu, eliberaţi din exilul impus de Poarta în Asia Mică. În 1719, pentru o vreme a locuit în el domnul Nicolae Mavrocordat, fugit aici de teama ciumei. Cum Ştefan, fiul pentru care fusese construit palatul, nu a avut moştenitor pe linie masculină, a revenit urmaşilor fratelui său Constantin, până la începutul secolului al XIX-lea. Astfel, după moartea văduvei lui Brâncoveanu, palatul a intrat în posesia marelui ban Constantin Brâncoveanu, nepotul domnului. Urmaşul acestuia, Nicolae (mort în 1804), alăturându-se ruşilor în timpul războiului ruso-turc din 1769-1774, a atras mânia turcilor, care au pustiit cumplit Mogoşoaia. Istoricul F.J. Sulzer, care a vizitat palatul în 1781, spune că Nicolae a efectuat unele lucrări în interior, cu acel prilej demolând şi tavanul uneia din săli, pe care erau pictate portretele strămoşilor familiei. Fiul lui Nicolae, numit Constantin, a murit la o vârstă fragedă, iar palatul a intrat în stăpânirea fratelui său, Manolache Brâncoveanu (1748-1811); ultimul stăpân în linie directă din familia Brâncoveanu a fost Grigore (1767-1832). În 1821, acesta s-a refugiat la Braşov, ca şi alţi mari boieri, iar pandurii lui Tudor au ocupat palatul şi un incendiu, izbucnit în acele împrejurări, a pustiit din nou interioarele. Neavând copii, Grigore Brâncoveanu a adoptat-o, în 1824, pe Zoe, fiica lui Alexandru Mavrocordat, soţia lui Gheorghe Bibescu, viitorul domn al ţării. Moştenind Mogoşoaia, prin soţia sa Zoe, Gheorghe Bibescu s-a ocupat de restaurarea palatului în anii 18241848. După revoluţia din 1848, fostul domn s-a stabilit în Franţa, iar Mogoşoaia a rămas în stăpânirea fiului său Nicolae (1830-1890) şi a mamei acestuia, Zoe, care a continuat lucrările de renovare (1860-1880), apelând la serviciile unui arhitect francez. Deşi a utilizat materiale aduse de la alte construcţii brâncoveneşti, aspectul exterior al palatului a fost schimbat printr-o serie de modificări: lărgirea aripii de miazănoapte cu un mic etaj II şi decorarea faţadei acestei aripi cu coloane aduse de la Potlogi; modificarea ferestrelor de la etaj; realizarea cornişei cu console de piatră; acoperirea palatului cu ardezie, în loc de şindrilă; construirea celor două balconaşe pe faţada dinspre lac, ce încadrează „loggia" ; zidirea cerdacului de pe faţada de apus. Nicolae Bibescu nu a stat în palat, construindu-şi în imediata apropiere o locuinţă nouă - Vila Elchingen. Tot el a zidit în parc o capelă, în care au fost înmormântaţi ultimii proprietari ai Mogoşoaiei şi rude de ale lor. În 1890, la moartea lui Nicolae Bibescu, fiica sa, Marie-Nicole, împreună cu sora sa Elena (Lala) au rămas stăpâne pe întregul domeniu, dar palatul intrase într-o nouă fază de degradare. „Pe vremea lui Marie-Nicole - nota Argetoianu - palatul în ruină fusese lăsat mai departe cucuvelelor.” Mai grav, Elena (Lala) Bibescu, coproprietara pe moşia Mogoşoaia, a vândut 1 600 de pogoane de pământ lui Sava Şomănescu, oferindu-i, „pentru o sumă minimă”, şi palatul Brâncoveanu. Din fericire, acesta nu s-a dovedit interesat şi, în 1911, după mai mulţi ani de insistenţe, Mogoşoaia a fost cumpărată de Martha şi George Valentin Bibescu.

213

Devenită stăpână la Mogoşoaia, Martha Bibescu a început, în 1912, lucrările de restaurare, apelând la o echipă de meşteri italieni, condusă de arhitectul veneţian Domenico Rupolo. Acesta va imprima faţadelor palatului un aspect veneţian, placându-le cu cărămidă aparentă. Astfel, nota Grigore Ionescu, „edificiul a căpătat şi un izbutit joc de culoare, cenuşiul pietrei din coloane, balustrade, arcuri şi console armonizându-se, cum se poate mai bine, cu roşul patinat al cărămizilor bătute de ploaia şi de soarele atâtor ani”. Lucrările, care avansau greu datorită complexităţii lor, au fost întrerupte în timpul războiului. În noiembrie 1916, palatul a fost bombardat de aviaţia germană. În ziua de 16 ianuarie 1917, Martha Bibescu a făcut o vizită la Mogoşoaia. Totul este distrus, mobila furată şi cea rămasă sfărâmată şi făcută surcele, geamurile sparte, podelele pline de moloz şi gunoi, uşile scoase din balamale… Plecată la 1 mai 1917 în Elveţia, Martha s-a întors în România abia în 1920, când se vor relua şi lucrările de restaurare. În 1921, şeful lucrărilor a devenit arhitectul George M. Cantacuzino, nepotul de soră al lui George Valentin Bibescu. Restaurat şi remobilat, împrejmuit de un parc frumos, palatul Mogoşoaia a primit - până în 1945 - vizita unor interesante personalităţi străine şi române: diplomaţi, oameni politici, scriitori şi artişti. „Păunii s-au înmulţit la Mogoşoaia - îi scria ea patriarhului Miron Cristea - şi când voi mai avea cinstea de a primi pe Sanctitatea Voastră aici, poate că va alege dîntre ei pentru grădinile Patriarhiei sau pentru moşia Sa." Dar poate că momentul cel mai trist a fost în 23 noiembrie 1940, când, „inexpugnabila fortăreaţă, unde se baricadează sufletul meu - cum consemna Martha Bibescu - a fost pângărită de brutele verzi”. În acea tristă zi, legionarii au percheziţionat palatul şi „îmi fură toate hârtiile mele dragi. Toate manuscrisele care alcătuiesc Opus Magnum al meu Nimfa Europa, Phoenixul sortit focului - scrisorile, nenumăratele scrisori care se aflau la Mogoşoaia: ale soacrei mele catre socrul meu, corespondenţa domnitorului Bibescu, cea a domnitorului Constantin Brâncoveanu cu Cancelaria imperială din Viena, cu împăratul Carol al VI-lea, tatăl Mariei Tereza, cu împăratul Leopold al II-lea. Pe scurt, tot ce poartă fie şi urma unui cuvânt scris de mâna omului. Până şi poemele manuscrise pe care mi le-a dăruit Claudel, până şi fotocopiile manuscrisului lui Anatole France, până şi scrisorile autografe ale lui Bismarck către soacra mea, până şi scrisorile lui Alfons al XII-lea către mine, până şi albumul verde etc. Nimic nu scapăde confiscare …”. Prinţesa-scriitoare Martha Bibescu a locuit aici până în 1943. Fapta legionarilor avea să fie doar începutul unor vremuri şi mai crâncene. Cinci ani mai târziu, după 6 martie 1945, domeniul de la Mogoşoaia a fost expropriat. Stăpâna lui a obţinut, totuşi, permişâsiunea ca palatul să fie declarat, printr-un decret din 25 aprilie 1945, monument istoric. În septembrie acelaşi an, Martha Bibescu a părăsit definitiv România. Ultima lovitură a venit în martie 1949, când domeniul Mogoşoaia, cu palatul şi parcul său, a fost trecut în proprietatea statului. Din nou a fost devalizat de bunurile sale interioare. Abia în 1957 s-a organizat Muzeul de Artă Brâncovenească care cuprinde exponate diverse şi reprezentative. Doi ani mai târziu, la subsolul palatului s-a amenajat un lapidariu unde au fost găzduite sculpturi de piatră şi detalii arhitectonice brâncoveneşti. În anii '80, aici s-a aflat o casă de creaţie a Uniunii Scriitorilor, iar de aceasta este legat un moment de tristă amintire: în 1980, în acest loc, s-a stins din viaţă scriitorul Marin Preda. În prezent, la parterul Muzeului de Artă Brâncovenească sunt expuse machete şi fotografii de construcţii religioase şi civile, textile, vase etc. La etaj se află tabloul domnitorului în ţinută somptuoasă, obiecte religioase, mobilier, cărţi şi manuscrise precum şi liturghierul în limba greacă caligrafiat de Calinic în 1698 pentru domnitor. Frumuseţea şi originalitatea ansamblului de la Mogoşoaia marchează unul dîntre momentele de înflorire a culturii şi artei româneşti dar şi gustul deosebit al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Curajul neclintit al martirilor brâncoveni, când erau confruntaţi de-a dreptul cu moartea, în cele mai teribile forme, aproape că ne face să credem că ei n-au fost simple făpturi omeneşti, supuşi fricii şi durerii, având aceeaşi dragoste de viaţă, aceleaşi afecţiuni ca şi noi, ci parcă ar fi fost fiinţe de alt rang, astfel formate să fie indiferente faţă de suferinţele fizice şi să se dovedească împotriva slăbiciunii mintale. Dar relatările despre vieţile lor ne încredinţează că au fost oameni. Cuvintele lor, faptele lor, scrierile lor, uneori apărarea înflăcărată, despărţirile lor, felul cum îşi luau rămas bun de la familie şi de la prieteni, îi arată că erau din aceeaşi carne şi sânge ca noi. Diferenţa era în zelul lor fierbinte şi în credinţa înflăcărată a lor, ce creştea tot mai puternic în faţa prigoanelor, a închisorilor, a schingiuitorilor sufleteşti, încât lumina cu mult mai multă strălucire decât flăcările focului care se voiau să le mistuiască trupurile. Din mulţimea mare a martirilor, am ales pe cei în ale căror suferinţe putem găsi învăţături deosebit de folositoare sufletelor noastre. Desigur au fost mulţi credincioşi, care în focul suferinţelor au fost mai sclipitori ca diamantul, dar despre ei nu s-a scris nici un rând. Pe aceştia îi vom cunoaşte în ceruri. Cuvintele sunt de obicei prea puţine şi prea sărace să exprime jertfa Mântuitorului Isus Cristos şi a sfinţilor martiri, bineplăcuţi lui Dumnezeu. Un pelerinaj al creştinătăţii, pe urmele celor care au jertfit totul pentru Cristos e, cu siguranţă, un prilej de a ne smeri noi, creştinii cei de azi, cărora ni se cere doar să jertfim puţine din cele ale trupului: hrană, plăceri, invidii. Privindu-l pe Brâncoveanu, privindu-l pe Matei, şi privindu-l şi pe împăratul Constantin – care a văzut, înaintea unei bătălii, semnul crucii pe cer, fiind scris: „Prin aceasta vei izbândi” avem acele priviri şi ocrotiri ale acestui neam.

214

Bibliografie Doru Badara, O carte cu pecetea lui Constantin Brâncoveanu, în colecţiile Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti. Adina Berciu-Drăghicescu, Arhivistica şi Documentaristica - Istoria cărţii şi a bibliotecilor, Editura Universităţii Bucureşti, 2002. Biblia de la Bucureşti sau Biblia lui Şerban, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997. Gh. Brăescu, Revista „Clipa”: Cantacuzinii, ANUL XIV, September 30, 2004, No. 668. Boris Crăciun, Pe urme de domnitori şi doamne, regi şi regine - O istorie ilustrata a caselor domnitoare, Edit. Porţile Orientului, 2004. Dinu C. Giurescu, Anatefterul, Condica de porunci a visteriei lui Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1962. Istoria României - în 4 volume, Editura Academiei, Bucureşti, 1963-1964. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994. Viaţa Cultelor, Anul X, nr. 471-472 din 30 August 2002, Editura Tradiţie.

215

HISTORIA INTEGRA: IOAN PAUL AL II-LEA Dr. Dan Bodea Summary: Historia integra: John Paul II. Historia integra has become an increasingly necessary duty, with a double sense: unlimited in the order the understanding ii and lucidity, Word-light in the process of rendering and renaissance of the facts. Historia integra advertising an opening wide towards the boundless of the word, to the mysteries and its mystery. With its language historian and limited, man can express that truth and transcends language event. The truth, in fact, there may never be limited in time. Cuvinte cheie: Historia integra, Suveranul Pontif, Ioan Paul II, Edith Stein, Conciliul Vatican II, iudeo-creştinism, martiri. Keywords: Historia integra, Sovereign Pontiff, John Paul II, Edith Stein, Council Vatican II, Judeo-Christianity, martyrs.

Historia integra a devenit o sintagmă tot mai necesară, cu dublu sens: de plenitudine în ordinea comprehesiunii şi de luciditate, cuvânt-lumină luminândă în procesul de redare şi reînveiere a faptelor. Este o bucurie imensă să constaţi că, românii l-au primit şi înţeles pe Suveranul Pontif în toată gândirea pe care acesta a arătat-o prin omilii, predici sau luări de cuvânt. În lucrarea, Să trecem pragul speranţei1, autorul a făcut nenumărate referinţe la poporul român: „au existat martiri catolici şi în România… în apocalipsă merg în urma Mielului. Ei au îndeplinit, în martiriul lor mărturia răscumpărătoare a lui Cristos şi în acelaşi timp îi regăsim la temelia lumii noi, la temelia noii Europe”2. În lumina adevărului care trebuie să împărăţească în istorii, Pontiful ne pune la temelia lumii noi, a noii Europe şi a culturii istorice care nu mai poate ascunde segmente de timp şi spaţiu. De asemenea, considera Pontiful – printr-o întrebare retorică, Ce s-a făcut cu martirii români pentru a-i aduce la lumina altarelor, pentru a-i introduce în panteonul istoriei? – că, a sosit vremea ca românii să-şi cunoască pe cei care sau jertfit în temniţele comuniste. Confruntaţi cu judecata Papei, martirii români ne integrează în spiritul autentic continental, cel al creştinismului eroic, înrudindu-ne astfel, cu celelalte popoare, cu toţi cei care se roagă, cu cei care preţuiesc Crucea mai presus decât trecerea prin lume, prin veac. Historia integra reclamă o deschidere largă spre nemarginile cuvântului, spre tainele şi misterul acestuia. A face din propria viaţă un simbol tainic al legăturii sponsale pe care Cristos a încheiat-o cu biserica, cu întreaga umanitate răscumpărată, aceasta era pentru Edith Stein idealul unei educaţii care permitea ca viaţa tinerilor să fie iluminată de bucuria supranaturală „oferită de Cristos miresei sale prin darul Spiritului Sfânt”3 Prin Edith Stein, vocaţia femeii este percepută ca o imitaţie a lui Dumnezeu prin iubirea în slujire. Modul în care Edith Stein interpretează vocaţia la sfinţenie a femeii, aminteşte de unirea vieţii istorice cu aceea a lui Cristos-rege. Istoria trebuie să-l glorifice pe Cristos, iar slujirea fiinţei istorice trebuie să o dovedească cuvântul care este carnea timpului. În viziunea lui Ioan Paul al II-lea, din Mulieris dicnitatem, spunându-i femeii samaritence întalnite lângă fântâna lui Iacob acele cuvinte care cheamă la cunoaşterea tainei pe care Dumnezeu o dăruieşte timpului istoric prin Duhul Sfant, „Dacă ai şti darul lui Dumnezeu”4, Isus arată demnitatea femeii şi vocaţia care îi permite să participe la misiunea Cuvântului. Cu limbajul său istoric şi limitat, omul poate exprima adevărul care transcede evenimentul lingvistic. Adevărul, de fapt, nu poate fi niciodată, limitat la timp şi exigenţele istoriei se văd eliminate atunci când cuvântul se impune, nu cu forţa, nici cu suita de legi, ci cu blândeţe: „închisorile de la Aiud au cunoscut, ca şi Canalul Dunăre- Marea Neagră marturisitori ai fidelităţii faţă de Cruce, faţă de neamul care se întrupă în Cruce, faţă de poporul care păşeşte smerit în urma Mielului”. Cât sunt de actuale chemările Suveranului Pontif făcute textului istoric şi poporului care s-a impus pe drumul Golgotei, căci acesta este poporul care defineşte adevărul şi adevărurile universale. Historia integra este efort spre libertate, căci libertatea depinde de cunoaştere şi întelepciunea care o susţine. Trăirea cea adâncă, trăirea în ranele Mielului trebuie să pătrundă în toate fibrele istoriei, iar curgerea timpului trebuie să fie definită şi vegheată de cel care salvează, de Cuvântul care conferă actorului virtute şi demnitate. În prima omilie rostită la Bucureşti, în Catedra Sfântul Iosif, la 8 mai 1999, Pontiful amintea cuvintele îngerului, spuse Apostolului Petru, adică pricipelui principilor: „încinge-te şi încalţă-te cu sandalele”5, semn că poate ieşi din temniţă, „din negura vremii”, din opresiunea timpului nefast şi poate recupera libertatea, căci cuvântul eliberator ramâne piscul şi luceafărul libertăţii. 1

Ioan Paul al II-lea, 1995, Să trecem pragul speranţei, Ed. Humanitas, Bucureşti. Nicolae Mareş, 2004, Receptarea Papei Ioan Paul al II-lea în România, Bucureşti, Ed. Colosseum, p.74; Apocalipsa 14,4; Col. 1.24. 3 Tereza Branduşa Palade, 2008, Raţiune, credinţă şi demnitate a omului. Despre viaţa şi gândirea lui Edith Stein, Ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, p.96. 4 Ioan, 4,10 5 Fapte, 12,8 2

216

Cristos este libertatea noastră, este regele magnific al istoriei desprinsă de ţărână şi de cimitirul lutului. Cristos este adevărul, nu un adevăr abstract, căutat încontinuu de raţiunea rece şi incomodă, de raţiunea neliniştită şi de multe ori bântuita de fantome. Cristos este lumina şi deschisul şi urletul cadavrelor, căci ne-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”6. Dacă istoria este falsă, adică dacă este întuneric şi minciună atunci robia se întinde dintr-o margine în alta şi noaptea urletului „câinilor pustiei stăpâneşte”. În contextul istoriei cuvântului – historia integra – Suveranul Pontif s-a adresat în Catedrala Sfântul Iosif ca şi la Cimitirul Bellu Catolic, mucenicilor români, adică celor care s-au adăpat din jertfa Mielului Sfânt, înălţând istoria spre o libertate care în gândirea şi acţiunea vampirilor şi temnicerilor nu era: „tu cunoşti bine acest adevăr, iubite frate Alexandru Todea, cardinal al Sfintei Romane Biserici, şi tu, arhiepiscop Gheorghe Guţiu, pentru că, înaintea voastră, ca şi înaintea lui Petru, s-a deschis de la sine poarta grea a robiei şi aţi fost redaţi bisericilor voastre, împreună cu alti fraţi şi surori, din care pe unii avem bucuria şi privilegiul de a-i saluta şi de a le da sărutul spiritual aici, la acestă divină liturghie. Fraţi, lanţurile voastre, lanţurile istoriei acelei vremi constituie gloria şi mândria bisericii: adevărul v-a făcut liberi”. Trăirea cea profundă trebuie să pătrundă în măduva timpului istoric: dacă timpul acesta nu este săgetat de lumina cea neschimbătoare, de adevărul care eliberează, atunci veacul rămâne o exprimare a morţii, a tiraniei, a nelegiuirii, a înşeletoriei, a smecheriei ordinare şi desuete, cât şi a concurenţei neloaiale. Acea lumină neschimbată înălţată deasupra vuirii din veac decide, căci face ca fiinţa istorică sa se cutremure de iubire şi să fie parcelată de o „teamă sfântă”. Timpul nerodnic se destramă şi cuvântul învingător cheamă la adevăr, căci lanţurile Egiptului niciodată n-au biruit glasul care l-a chemat pe Moise pe munte sau cel care l-a chemat pe Abraham spre a se anunţa lumii într-un alt loc, într-un alt spaţiu. Adevărul este cununa Historiei integra, căci el călăuzeşte şi înţelepţeşte, căci el îţi aşează cununa învingătorului după trecerea apei Mării Roşii, după alungarea bestiilor. Historia integra este asudare şi însângerare, este tindere permanentă spre ochiul de lumină, spre piscul de unde se rostogolesc razele răsăritului în dimineaţa vederii, a totalei vederi. Ca şi la Maria, vocaţia de a-i răspunde cu promptitudine Dumnezeului lui Israel, pentru a permite împlinirea planului său de mântuire în Cristos, este prezentă şi la Edith Stein, cu toată vitalitatea credinţei, iubirea în continuitate, iubirea înlănţuită, iubirea îmbrăţişare, iubirea comunicare, adică suflul istoriei care nu încetează, căci eu cred şi văd acţionând în timpul nesfârşire, „Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob”. Din această poiană de vedere şi cuprindere Edith Stein se vede într-o înlănţuire în iubire şi în focul Crucii cu Sfântul Ioan al Crucii, cu Tereza d’Avila şi cu Sfântul Toma d’Aquino. Pe aici s-au purtat şi întărit rădăcinile femeii Edith Stein şi de aici se extrage gloria martiriului. „Prin sfinţenia ei, care străluceşte ca o lumină calmă şi vie în tenebrele istoriei de la Auschwitz, acolo unde ea acceptă să moară în Cristos şi unde Cristos a murit din nou, prin ea, pe crucea lui, ea glorifică nu numai viaţa ei proprie, ci şi pe cea a tuturor evreilor care au murit împreună cu ea”7. Historia integra este strigăt spre sfinţire şi prilej de exist prin icoane care se dăruie, care salvează, care aruncă în uitare aparenta neputinţă. Timpul este omului exprimare, iar înţelepciunea îi permite o permanentă comunicare „cu vremile care s-au retras pentru hodină sau refacere”. N-aveţi teamă, spunea la inaugurarea pontificatului, de piedicile care vă stau în cale, căci alergarea după adevăr este esenţială: „trebuie să-i spunem pe nume oricărei inechităţi sociale sau politice, oricărei discriminări, oricărei lovituri date omului, trebuie să îi spunem pe nume, căci demnitatea istorieiviaţă este mai presus de orice. Eliberarea în sens social se trage din conştiinţa şi prezentarea curajoasă a adevărului”8. Experienţa din lumea comunistă i-a dat Pontifului o viziune aparte despre popor şi stat, despre naţiune şi construcţia politică: fragilitatea textului politic comunist iese în evidenţă la orice opoziţie populară. Teama de cunoaştere a adevărului este cauza care a grăbit prăbuşirea unui sistem demonic. Faptul că puterea politică n-a putut fixa o comunicare şi o adevarată complicitate cu naţiunea face istoria acestei vremi scheletică şi greu de apreciat în spaţiul cuvântului care este putere în timpul unei perioade. „Astfel ia naştere în Polonia, în 1979, mişcarea Solidaritatea care, peste zece ani va duce la căderea Zidului Berlinului şi la prăbuşirea imperiului comunist-leninist-ateu”9. Historia integra admite ca neexagerată afirmaţia potrivit căreia prăbuşirea regimurilor tiranice – comunist şi nazist – a regimurilor prigonitoare şi negătoare a drepturilor omului, este cel mai mare triumf al papalităţii de la victoria de la Lepanto din 1571 şi de la Viena din 1683. Historia integra este chipul omului biruitor pierdut şi regăsit în Cristos care a biruit moartea. La intrarea într-o ţară, Ioan Paul al II-lea săruta pământul ca semn al umilinţei şi devoţiunii totale faţă de Creator, faţă de Cuvântul care înregeşte şi întregeşte. Curajos şi perseverent, printr-un plan îndelung elaborat şi urmărit cu dârzenie, în ciuda atentatului de la 13 mai 1981 care trebuia să-l opreasca, pontiful roman a pus biserica lui 6

Ioan, 14.6 Tereza Brandusa Palade, op.cit., p.100 8 Nicolae Mareş, op. cit., p. 92; Paul Poupard, Papa, 2001, Ed. Corint, p.101-106 9 Paul Puopard, Papa, p.104 7

217

Cristos, mireasa cuvântului în centrul istoriei şi o pecete inconfundabilă pe timpul istoriei care a fost, care este şi care va veni. Cufundarea Suveranului Pontif în iubirea maicii născătoare de Dumnezeu este peste putinţă de redat de mine slăbănogul: iubirea în slujire a luat-o ca pe cel mai mare dar de regina cerurilor. Şi pentru Edith Stein, icoana Mariei este adâncire în inima ei. „Această vocaţie este ilustrată în mod excepţional de Maria care, fiind fecioară-mamă, (virgo-mater) prin excelenţă, răspunde chemării lui Dumnezeu cu feminitatea curată şi cu dăruirea de sine a fecioarei şi fecioriei şi cu maternitatea spirituală a unicei femei din istoria lumii care a conceput un fiu în inima ei, la atingerea şi adumbrirea de către Spiritul Sfânt”10. Historia integra trebuie să preamărească vocaţia femeii care îşi uneşte viaţa cu cea a lui Cristos: ea este luptătoare, ea este în fruntea misiunii de reconciliere a timpului istoric cu Dumnezeu şi de împăcare a oamenilor între ei. Pentru a-şi realiza această misiune Cristos răscumpărătorul se jertfeşte pe lemnul crucii, iar Maria îşi asumă acest drum, căci prin inima ei sabie a trecut încă de la început. Chipul lui Dumnezeu în femeia-istorie este de a sluji cuvântului cu lacrimă, căci această misiune i-a fost dată de Dumnezeu-tatăl. Historia integra este istorie a iubirii, căci iubirea femeii în slujire este simfonia biruinţei, este alungarea morţii din existenţa înşelătoare şi adeseori terfelită de vampiri. Historia integra se destăinuie prin iubirea săritoare, care vine în sprijinul Elisabetei şi a tuturor creaturilor pentru a le ajuta să-şi atingă propria lor perfecţiune, să-şi împlinească propriul rost prin hrănirea cu Cristos. Această funcţie a iubirii săritoare este magistral comentată de Edith Stein, căci iubirea săritoare este Duhul Sfânt care umblă dintr-o margine în alta până ce rugina din timp – din timpul aparent finit – este spălată prin puterea şi limpezimea lacrimilor sau prin focul dragostei. Duhul Sfânt, care este darul dumnezeiesc prin excelenţă, se dăruieşte liber, dar într-un mod extrem de delicat: pe toţi actanţii istoriei îi atinge şi îi împrimăvărează dacă vor, dacă nu se pietrifică, dacă nu se afundă în putregaiul cărnii. Despre adevărul Duhului Sfânt scrie Conciliul Vatican II, în declaraîia Dignitatis Humanae, când înfăţişează adevărul ca pe o lumină, ca pe o cunoaştere plenară, ca pe o realitate care nu poate fi depistată, recunoscută decât prin vrerea omului, prin conştiinţa liberă a omului şi care odată acceptată pătrunde „în inimă şi minte lin, dar cu putere. Natura delicată a acestui adevăr, în care istoria trebuie să se îmbrace – a singurului adevăr autentic – nu violează niciodată conştiinţele, nu suprimă şi nu dezonorează omul din timpul finit-infinit”11. Adevărul autentic este timpul veşnic spre care istoria aleargă, aşa cum Moise îndrumă poporul spre pământul făgăduinţei „cer deschis, etern paradis” nu întâmplător adevărul dumnezeiesc a fost oferit lumii în forma sa întrupată, căci istoria trebuia gătită pentru întâlnirea cu veşnicia prin cununie, prin devoţiunea miresei şi prin slujirea maicii născătoare. Fiind mireasa Spiritului Sfânt, Maria este fructul cel mai de preţ al istoriei, este reprezentarea cea mai înaltă a îngăduinţei, duioşiei, lacrimii-râu care trebuie să dea istoriei plinătate în plinătatea verbului. Capacitatea de a colabora în iubire cu Spiritul Sfânt este aceea a istoriei răscumpărate, a umanităţii eliberate, căci răul s-a dus în adâncuri acolo unde „toate stau sub semnul îngheţului”. Maria, persoana uman-istorică, după căderea primilor oameni şi înainte de întruparea cuvântului a fost cea mai desăvârşită făptură omenească, cea care este binecuvântată între femei, cea care corespunde în modul cel mai desăvârşit icoanei dumnezeieşti a feminităţii, căci „Duhul Sfânt a adumbrit-o şi iubirea cerească a învăluit-o”. Într-o poezie scrisă cu puţin timp înainte de a fi deportată, Edith Stein, spune încă odată că, istoria adevărată este inima Mariei şi cântarea ei, este lumina care înlănţuie întunericul, este facerea care alungă sterpul şi desertul. Historia integra, este darul lui Dumnezeu12, este darul darurilor, este încununarea creaţiei şi împlinirea dialogului dintre chip şi asemănare: „Cine eşti, dulce lumină ce mă inunzi/ Şi limpezeşti noaptea inimii mele?/ Tu eşti spaţiul care înconjoară fiinţa mea/ Şi în care ea se ascunde. Dacă mă părăseşti,/ Eu cad în abisul nimicului/ De unde la viaţă m-ai chemat./… Tu care eşti mai aproape de mine decât mine însămi/ Mai intim decât intimul meu/ Şi totuşi nimeni nu te atinge sau te cuprinde/ Şi tu, fiecărui lucru, îi rupi lanţurile. Duh Sfânt-iubire eternă.”13 Edith Stein a fost declarată co-patroană a Europei de către Ioan Paul al II-lea, istoria vieţii ei şi maternitatea ei spirituală a fost lărgită, extinsă la proporţiile unui continent, chiar a continentului în care istoria este puternic impregnată, pătrunsă, întinerită de iudeo-creştinism: „Ştiu că Sionul este bisericii catolice trâmbiţă de vestire,/ Tu eşti mireasă şi spre tine vor veni toate neamurile,/ Toţi fiii lui Abraham se vor aduna dinaintea altarului crucii biruitoare,/ Şi se vor hrăni cu muzica chemării şi cu glasurile care vor zice,/ Sub opera lui Michelangelo,/ La poalele creaţiei lumii,/ Tu es Petrus,/ Şi glasul Mielului-rege apoi va răsuna adunând înălţimi şi adâncimi,/ Ţie îţi dau cheile Împăraţiei şi cui îi vei deschide va intra…”14

Tereza Brandusa Palade, op.cit., p.96 Paul Puopard, 2008, Conciliul Vatican II, Ed. Galaxia Gutenberg, p.22-28,34 12 Ioan 4,10 13 Tereza Brandusa Palade, op.cit., p.98-99 14 Dan Bodea, Vitralii, 2011, Ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş. 11

218

Historia integra este intrarea în iubire prin cânt de Marie, prin umilă căutare, prin lăsarea crucii să intoneze cuvintele iubirii mântuitoare, căci acolo unde iubirea răsună întunericul este răsturnat şi fiara alungată dincolo de marginile vremii. Fascinante, pentru Historia integra rămân cuvintele rostite de Ioan Paul al II-lea la 11 octombrie 1998, cu ocazia ceremoniei de canonizare a fericitei Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein): „În ce mă priveşte pe mine, nu mă laud cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos”15. Cuvintele sfântului apostol Paul definesc foarte bine experienţa umană şi spirituală a Terezei Benedicta a Crucii, care este înscrisa pururi în registrul istoriei sacre, în registrul istoriei sfinţilor. Historia integra, nu istoria care le vorbea de vechimea şi continuitatea unui ideal politic, chiar dacă acesta a fost exprimat uneori cu mijloace umane deoarece se menţinea la nivelul unor aspiraţii populare. Pe această consonanţă profundă a dezideratelor populare cu logica dezvoltării istorice se sprijină şi unitatea surprinzătoare a istoriei unora, dar este o istorie bogată în căderi, o istorie plină de vicisitudini. Historia integra atestă voinţa obstinantă a unui popor de a-şi fixa identitatea în Cruce şi nu într-un nor repede trecător. Pentru poporul evreu exemplul lui Edith Stein este o recompunere a cântului Esterei sau Iuditei, este o rostire a Cântării cântărilor. O tânără femeie aflată în căutarea adevărului a devenit spic de grâu curat în biserica lui Cristos, a devenit spic roditor prin jertfa ei „misterul crucii a cuprins încetul cu încetul întreaga ei viaţă, până la a o împinge la oferta supremă… Prin experienţa crucii ea a putut să ne deschidă o punte către o nouă întâlnire cu Dumnezeul lui Abraham, a lui Isac şi a lui Iacob, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”. Credinţa şi crucea i s-au revelat ca inseparabile, ele constituindu-se în tăria istoriei care nu tremură atunci când inconştienţa şi trufia par a se instala. Martirii pentru iubire fac din istorie o operă spirituală care se clădeşte prin chinuri, care se înzideşte prin omul întreg. Historia integra este un strigăt al rădăcinilor către timpul de faţă, părăsiţi nedreptatea şi daţi dreptăţii putere de lege. Cu câteva zile înainte de a fi deportată, Tereza a răspuns celor care i-a propus să facă ceva pentru a-şi salva viaţa. Ea a ales dreptatea crucii care nu înseamnă o extragere, o îndepărtare de la imperialitatea botezului: „dacă nu pot împărtăşi soarta fraţilor şi surorilor mele, viaţa mea este într-un anumit sens distrusă”16. Historia integra impune de aceea o atitudine jertfelnică, permeabilă şi comprehensivă cu privire la aducerea trecutului în puterea luminii şi la construirea prezentului prin focul adevărului. Poporului român nu i-au plăcut niciodată excesele, de aceea a meditat la o înţelegere mai realistă a interdependenţelor şi la o cuprindere destul de largă pentru a pune în valoare aportul fiecărui popor, dar mai ales al poporului care îngăduie, care se roagă, care se „pierde” în libertatea lui Cristos. Bibliografie Dan Bodea, 2005, Ioan Paul al II-lea, profet al timpurilor noi, Ed. Erc Press, Bucureşti. Rudolf Otto, 2006, Despre numinos, Ed. Humanitas, Bucuresti. Alin Tat, 2006, Augustin, Dumnezeu şi filosofia, Ed. Argonaut, Cluj Napoca. Alexandru Zub, 1983, Biruit-au gândul, Ed. Junimea, Iaşi.

15 16

Galateni 6,14 Ioan Paul al II-lea, Omilia rostita la ceremonia de canonizare a fericitei Tereza Benedicta a Crucii din 11 oct. 1998

219

RELIGIA ŞI SPIRITUALITATEA, UN POSIBIL LIANT PENTRU GLOBALIZARE Victoria Kaposzta Summary: The twenty-first century is witnessing a resurgence and globalization of religion. Around the world, religion has become an increasingly more vital and pervasive force in both personal and public life. Religion is perceived, both theoretically and in practice, to be a „global” reality, and the „world religions” are now recognized as major players in an increasingly interconnected world. Each of the major world religious traditions has generated diverse internal responses to globalization. It will explore the tensions at play in globalization, modernization, secularization, and post-colonialism. The concept will examine the multiple intersections of religion and globalization through a variety of themes: human rights, development, health, environmental sustainability, conflict and violence, pluralism, faith-based political mobilization, and the role of religion in the public sphere. Cuvinte cheie: lume religioasă, globalizare şi religie, modernizare, tradiţii religioase, drepturile omului, dezvoltare. Keywords: world religions, globalization of religion, modernization, religious traditions, human rights, development.

Viaţa noastră este influenţată din ce în ce mai mult de evenimente ce se petrec departe de contextul social în care ne avem reşedinţa sau ne desfăşurăm activităţile cotidiene. Globalizarea nu este în niciun caz o noutate, ea datând din perioada în care influenţa Occidentului a început să se extindă în lume, în urmă cu două-trei secole. Globalizarea relaţiilor sociale a fost de la început asociată cu inegalităţile dintre diferite regiuni ale lumii, de o importanţă semnificativă este procesul prin care au fost create societăţile rămase pe o treaptă inferioară din punct de vedere a performanţelor economice, numite de noi toţi, din „lumea a treia”. Ideea globalizării o putem găsi în filozofia clasică la Platon, la Aristotel, ş.a., dar şi la exponenţii religioşi, în măsura în care textul scrierilor religioase este interpretat şi în sens geopolitic, altfel spus ca şi exponent ce poate exprima şi o expansiune geografică. Termenul, „la nivel mondial” începe să fie folosit în Anglia încă din secolul al XVIlea, în urma expansiunii maritime europene şi a apariţiei sistemului mondial1. La acest moment tendinţa câmpului gravitaţional cultural tinde spre o îndreptare a atenţiei lumii de la entităţile de mari dimensiuni religioase, culturale, politice, economice ale vremii, spre alte unităţi sociale mai mici dar, cu potenţial. În America, Asia de Sud Est, Africa şi în special Europa occidentală are loc o dezvoltare, în mare parte aparent autonomă, a unor formaţiuni sociale de mai mari dimensiuni, ce vor fi apoi, gradual, înlocuite de lumile Euro-coloniilor. Odată cu apariţia, în sec. al XVI-lea a ceea ce unii analişti numesc „epoca tiparului”, în aceasta lume se declanşează o răsturnare de proporţii la nivelul imaginii publice. Puterea tiparului creşte gradul de abstractizare şi raţionalizare a lumii sociale, creând un punct de inflexiune major în procesul de „dezvrăjire a lumii” prin apariţia, în chiar inima modernităţii incipiente, a comunităţilor zugrăvite, adesea, în mod primordial. Chiar dacă revoluţia culturală şi politică indusă de apariţia tiparului şi de dinamica afinităţilor dar mai ales a diferenţelor culturale extinse sunt doar precursori modeşti ai gradului de inter-conectivitate a lumii de azi, problema primordialismului reconstruit rămâne la fel de stringentă şi în lumea globalizată a modernităţii târzii, iar pentru mulţi decidenţi rămâne încă, un reviriment sărac al unui mit iniţial. Mulţi dintre analiştii de specialitate încercă să ne sugereze faptul că, Noua Europă s-a născut la cele două etaje ale timpului european, astfel că, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea s-a afirmat, cu toată noutatea lui, Occidentul, iar în secolul al XIX-lea s-a afirmat Orientul european, însă numai până la istmul ponto-baltic, dincolo de care se menţinea, încă, în vechea lui configuraţie imperială specifică, spaţiul rusesc2. Principiul invocat în restaurarea noii Europa a fost, probabil, acela al legitimităţii etno-istorice, combinat cu legitimitatea post-imperială3, încât ceea ce s-a întâmplat cu şi în Europa se arată a fi fost radical diferit de ceea ce s-a petrecut nu cu mult mai târziu, în Africa post-colonială, de pildă. În acest sens, se cuvine să consemnăm că, Trianonul este o capodoperă europeană, la care au conlucrat popoare şi elite euro-americane, în frunte cu acel mare om providenţial care a fost preşedintele de atunci al Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson4 şi deci, actul în sine are o transparenţă de concept al globalizării. Deşi actuala Constituţie europeană nu include în preambulul său, nicio referinţă explicită la rădăcinile creştine, Europa nu poate să nu-şi recunoască originea istorică, ea datorează creştinismului atât principiul de unitate, vizibil mai ales în primul mileniu, cât şi actuala divizare confesională, astfel încât s-a vorbit, în anumite etape temporare, de mai 1

Calhoun, C., 1992, The Infrastructure of Modernity: Indirect Social Relationships, Information Technology and Social Integration în H. Haferkampf si N.Smelser (editori), Social Change and Modernity, Berkely, University of California Press. 2 Dan Dungaciu, 1996, Natiunea si nationalismul în dezbaterea europeana în Noua Revista Romana serie noua nr.6-7. 3 Dan Dungaciu, East and West in the 'mirror of nature'. Nationalism in Western and Eastern Europe essentially different?, în Focaal, Tidjschrift voor antropologie, nr. 35., 2000, p. 171-192. 4 Durand, Gilbert, 1998, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generala, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic

220

multe Europe religioase, fiecare cu propria sa raportare la modernitate. Există însă şi un alt fel de a privi acţiunea unificatoare a creştinismului, dacă nu ne referim strict la conţinutul său, ci la faptul că tocmai el, în varianta sa occidentală, a permis apariţia unei lumi care îl contestă. Mai mult, potrivit unor viziuni filosofice, care au suscitat multe dezbateri, prin natura raportului lor cu Vechea Alianţă, raportată la Vechiul Testament, creştinismul ar fi structural roman, rolul său în definirea identităţii europene devenind astfel mai puţin important din perspectiva conţinutului şi, deci, a moştenirii, cât din perspectiva formei înseşi a culturii europene. „A fi roman, spune într-o lucrare a sa Remi Brague5, înseamnă a te percepe drept grec în raport cu ceea ce este barbar, dar, totodată drept barbar în raport cu ceea ce este grec”. Europa se constituie cultural ca interval, ca simultaneitate a originii şi a distanţei faţă de origine: pentru a se cunoaşte şi a se descoperi pe sine, trebuie să se refere la ceva care se află în afara sa şi o legitimează, la Roma şi la Ierusalim, de pildă. Dacă am gândi, din perspectiva istorică, creştinismul ca formator al Europei, atunci problema nu ar mai fi aceea de a-i stabili un loc între celelalte religii, ci am putea face apel la contribuţia sa esenţială, care a permis coprezenţa celorlalte în spaţiul pe care l-a generat. Desigur, pluralismul religios, văzut în ambivalenţa sa: ca diferenţă potenţial conflictuală şi ca expresie a căutării umane, a transcendenţei, nu priveşte doar creştinismul. A coexista într-un spaţiu ale cărui reguli sunt general acceptate înseamnă pentru orice religie a integra în propria conştiinţă faptul că, nu este singura, înseamnă a ne asuma memoria tensiunilor, conflictelor, dar şi a întâlnirilor, înseamnă a ierta şi a cere iertare şi mai ales a exprima disponibilitatea de a face parte dintr-o cultură comună. Pentru aceasta, calea cea mai proprie şi mult mai necesară este adevărata educaţie religioasă. Indiferent de forma sau nivelul învăţământului, confesional sau nu, educaţia religioasă se află la intersecţia dintre tradiţiile religioase şi morală publică. Ea devine ecoul unei tensiuni reale, dar nu mai puţin fecunde, având menirea de a prezenta religia altfel decât sub forma unei identităţi de nişă. Am putea spune că, îi revine datoria de a deplasa accentul de pe moştenirea unei tradiţii pe capacitatea sa de a fi creatoare în prezent şi contemporană cu diferenţele care o înconjoară. Miza unui dialog nu este doar obţinerea non-beligeranţei, ci mai ales asumarea sarcinii de a gândi diferenţa sau punctele de convergenţă din interiorul fiecărei religii. Uneori, de exemplu, ca şi în cazul eforturilor pentru a evita războiul dintre Statele Unite şi Irak, exista o adevărată ofensivă de pace, nu numai pentru a salva vieţile umane, ci şi pentru a pune o stavilă creşterii urii şi a ideilor fără sens despre ciocnirile de civilizaţii, sau despre noul fenomen al terorismului la scară mondială. În anul 1989 a căzut zidul din Berlin, dar la nivel internaţional se putea simţi forţa distructivă a mecanismelor comerciale şi a intereselor particulare economice şi ideologice, tot mai anonime, care aduceau nedreptate şi marginalizare tuturor popoarelor şi chiar anumitor grupuri sociale în ţările dezvoltate, şi îndeosebi se putea percepe cum viaţa umană era subevaluată. În multele sale călătorii apostolice internaţionale în diferitele continente, papa Ioan Paul al II-lea, a exprimat Evanghelia lui Cristos şi preocuparea Bisericii. A scris asta în mod mai sistematic în enciclicele: Laborem exercens, Sollicitudo rei socialis, Centesimus annus, de asemenea şi în Evangelium vitae, Veritatis splendor, Fides et ratio, şi în enciclicele care tratau direct despre viaţă în general ca şi despre apostolatul Bisericii, cum sunt Dominum et vivificantem, Redemptoris missio, Ut unum sint, Ecclesia de Eucharistia. Viaţa lui Ioan Paul al II-lea a fost în totalitate dedicată slujirii Domnului, prin mijlocirea Mamei. Motoul său era Totus tuus, pentru binele Bisericii şi pentru cel al omului care este pe calea Bisericii6. Aceasta este raison d’etre a călătoriilor apostolice internaţionale, a întâlnirilor zilnice cu oamenii, cu responsabilii comunităţilor ecleziatice, cu cardinalii şi episcopii, cu şefii celorlalte Biserici şi ai comunităţilor creştine, şefii celorlalte religii şi nu în ultimul rând cu laicii. Rigoarea morală a papei Ioan Paul al II-lea n-a deranjat pe acei pioşi, în principii, obişnuiţi în separarea cuvintelor de fapte. În timp ce Sfântul Părinte se pronunţa răspicat împotriva avortului, eutanasiei, politicii sexului protejat, relaţiilor homosexuale sau critica deopotrivă comunismul şi agresivele excese ale societăţii de consum, vajnica Lume Nouă îşi vedea liniştită de treburile ei. În perioada pontificatului său, relativismul moral, nihilismul, consumismul au continuat nestingherite să macine civilizaţia iudeo-creştină. În prezent există un risc major de descreştinare şi păgânizare a Europei occidentale. De pildă, doar 15% din italieni se duc duminica la slujba religioasă, iar în Cehia procentul este doar de 3%. „Suntem pe cale să creăm prima civilizaţie ateistă din istoria omenirii”, a declarat Vaclav Havel. Există o legătură cauzală între secularizarea societăţii europene şi scăderea catastrofală a ratei natalităţii. Statisticile indică o realitate de care rareori se aminteşte: până în anii 2050 doar 10% din populaţia lumii va fi de origine europeană! 5

Rémi Brague, născut la 8 septembrie 1947, Paris, este profesor de arabă şi filozofie religioasă la Sorbona şi la Universitatea Ludwig Maximilian din München. Lucrări de referinţă: Legenda din Evul Mediu: Explorare filosofică a creştinismului medieval, iudaism, islam; Cultura excentrică: O teorie a civilizaţiei occidentale; Legea lui Dumnezeu: Istoria filosofică a unei idei; Înţelepciunea lumii: Experienţa umană a Universului în gândirea occidentală. 6 Redemptor hominis, nr. 14

221

Prin vocea timpurilor glăsuieşte astfel, societatea globală. Omagierea planetară a Papei Ioan Paul al II-lea se naşte, posibil, din voinţa unei noi lumi, care este menită a institui o nouă valenţă autorităţii spirituale asupra tuturor neamurilor. Universalitatea biblică nu este nici pe departe un ONU, în plan spiritual. Pentru creştinism, persoana umană reprezintă o posibilitate de comuniune universală cu Dumnezeu, comuniunea nu poate exista însă, în afara adevărului în Cristos. Dacă într-o bună zi, să ne imaginăm, Papa s-ar hotărî să se adreseze omenirii de la tribuna Naţiunilor Lumii, mesajul său ar fi unul singur: nu există viaţă adevărată în afara Bisericii, care îl are în ea pe Cristos, trupul ei „tainic”. Nici un mesaj de „pace şi prietenie între popoare” nu şi-ar avea sens dacă Adevărul Scripturilor n-ar fi proclamat cu tărie şi convingere. Preşedintele Wilson a înfiinţat Liga Naţiunilor în 1918, după Primul Război Mondial, cu scopul de a uni naţiunile într-o singură organizaţie mondială, dar guvernul Statelor Unite nu a dorit să facă parte din ea la acea vreme. În 1945, Organizaţia Naţiunilor Unite a fost fondată de agenţi comunişti şi 47 reprezentanţi ai Consiliului de Afaceri Externe pentru a înlocui Liga Naţiunilor7. Jacob Schiff şi Colonelul Mendell House, susţinuţi de preşedintele Woodrew Wilson au înfiinţat Consiliul pentru Afaceri Externe, în 1921. Termenul de globalizare8 nu a putut fi cuprins în cadrul unei definiţii destul de suficiente, complexe şi elaborate. În general, globalizarea se referă la dezvoltarea universală a legăturii, integrării şi interdependenţei sferelor economice, sociale, tehnologice, culturale, politice şi ecologice. Ne putem întreba dacă şi religia intră în acest proces de integrare şi interdependenţă. Întrepătrunderea economiilor naţionale se reflectă în creşterea rolului schimburilor comerciale, a investiţiilor şi a capitalurilor străine în formarea produsului intern brut în cadrul fiecărei ţări participante. De aici rezultă că cea mai mică defecţiune dintr-o ţară poate conduce la blocarea întregului angrenaj, deoarece aceeaşi agenţi economici sunt practic prezenţi pe toate pieţele lumii. Adevărata formă de globalizare începe odată cu epoca marilor descoperiri geografice de la sfârşitul secolului al XV-lea. Ea reprezintă ceea ce s-a numit mai târziu globalizarea istorică. Timp de peste 400 de ani (1500-1918), se trece de la o lume regională, izolată istoric, la o lume globală, în care sunt cunoscute dimensiunile reale şi aspectele generale ale Pământului. Sistemul global, în dimensiunile lui geografice principale, era aproape gata conturat. Descoperirea Americii a transformat fundamental conştiinţa europenilor, producând ceea ce istoricii denumesc astăzi lărgirea orizonturilor. Depăşirea limitelor geografice a impus transformarea intelectuală, această epocă marcând şi începutul supremaţiei Occidentului, ceea ce în secolul al XIX-lea s-a numit hegemonia globală europeană. Actualul val al globalizării, spre diferenţă de celelalte, este unul multidimensional, procesele caracteristice întâlnindu-se pe o gamă largă de domenii, de la politic la militar şi de la economic la ecologic, religios şi cultural. Efectele globalizării se fac simţite de la viaţa noastră cotidiană, până la procese complexe, derulate pe termen lung, cunoscute sub denumirea de probleme globale. Amploarea transformărilor este dată de modul şi intensitatea cu care domeniile vieţii sunt afectate. Mai marii gânditori ai Vaticanului încercă din răsputeri să înţeleagă şi să explice, pe cât este cu putinţă, noile evenimente care au loc în economia mondială. Dar scopul original a rămas oarecum nealterat: să ofere un răspuns creştin, unei pieţe mondiale care, după cum se pare, „ne face vecini, dar nu ne face fraţi”9. Etalând un simţ al relaţiilor publice mult mai fin decât cel obişnuit, Prea Sfinţia Sa, Papa Benedict, a emis un document, chiar în ajunul întâlnirii liderilor mondiali de la L’Aquila, undeva în apropiere de Roma, prin care nu minimalizează insistenţa sa asupra virtuţilor religioase consacrate, inclusiv precauţia şi cumpătarea. Referitor la multe dintre marile preocupări publice, propune o direcţie de mijloc între încrederea în progresul ştiinţific şi nostalgia pentru un trecut mai simplu. Oamenii nu se pot aştepta să se evite extremele, adaugă Papa Benedict, atunci când privesc lumea numai prin simple lentile lumeşti. „Când natura, inclusiv omenirea, este văzută ca rezultat al unei simple întâmplări sau al unui determinism evoluţionist, ideea noastră de responsabilitate este diminuată”10, susţine acesta. Şi ca orice proclamaţie a unui important lider spiritual, Caritas in Veritate11 (Caritate în Adevăr), un comunicat papal de 144 de pagini, emis de Papa Benedict al XVIlea, la 7 iulie 2009, nu este, fără îndoială, un document banal şi nici trivial. Acesta, prin conţinutul său, îi bucură pe unii dar, îi va înfuria pe alţii, poziţionându-se pe un loc important între încercările liderilor religioşi de a explica şi soluţiona problemele unei planete supra-aglomerate şi supra-încălzite. Multe figuri religioase proeminente au venit în întâmpinarea nevoii de a extinde mesajul. Aceştia se îndepărtează, astfel, de vechile teme ale eşecului individual sau punctual social, 7

World Book Encyclopedia, volumul XX, p. 24-40. Termenul de globalizare este folosit pentru prima dată de Theodore Levitt, în lucrarea Globalization and Market, Harvard Business Review, May-June 1983. Francezii preferă termenul mondializare. 9 Papa Benedict, discurs cu ocazia întâlnirii liderilor mondiali (G8), de la L’Aquila, iulie 2009 10 ibidem 11 Scrisoarea enciclică Caritas in Veritate a suveranului pontif Benedict al XVI-lea către episcopi, preoţi şi diaconi, către persoanele consacrate şi către credincioşii laici şi către toţi oamenii de bunăvoinţă despre dezvoltarea umană integrală în caritate şi în adevăr. 8

222

în ansamblu, precum furtul, minciuna, înşelătoria şi vorbesc mai mult de soarta omenirii ca întreg. Acelaşi document acceptă legitimitatea pieţelor sau a profiturilor, atâta timp cât nu sunt idolatrizate, sau ridicate mult deasupra oamenilor afectaţi de deciziile economice. Dar propunerea de a face diferenţa dintre pieţele sănătoase şi cele bolnave nu acceptă compromis şi nu oferă nicio portiţă de scăpare laicilor. O economie, sugerează tot autorul documentului, funcţionează corect atunci când permite indivizilor şi societăţilor să se împlinească în toate privinţele, altfel spus, ceva care, se poate întâmplă numai atunci când Dumnezeu este implicat. Comunicatul inserează acest ideal de dezvoltare în slujba omenirii, cu insistenţă asupra moralităţii creştine cât şi asupra eticii sociale, în ansamblul ei. Totuşi, anumite voci ar putea agrea sau ar putea respinge una dintre propunerile mai concrete ale papei: o revizuire generală a instituţiilor mondiale sau, mai simplu, un rol mai extins al Naţiunilor Unite sau a unei alte autorităţi similare. Scopul acestei noi structuri ar fi „gestionarea globalizării”. Cei de la Vatican afirmă că, aceasta nu este o propunere pentru o guvernare globală, deşi sună puţin cam în această direcţie. Această structură sau instituţie ar trebui să fie universal recunoscută, să se supună dreptului internaţional şi să fie investită cu putere efectivă şi eficientă pentru a asigura securitatea pentru toţi, să consolideze actul de justiţie şi respectarea drepturilor pentru toţi. Aria sa de competenţă ar include şi gestionarea economiei mondiale, dezarmarea şi migraţia. Această măsura ar putea să-i alarmeze şi să-i nemulţumească pe cei care văd lenea, mândria, invidia, avariţia şi lăcomia, menţionând numai câteva dintre păcatele recunoscute universal şi, care caracterizează, cum bine se cunoaşte birocraţiile lumii, ca exemple istorice ale eşecului uman. Recesiunea globală, cum bine se observă, este cel mai recent efect al unei tendinţe de a confunda mulţumirea şi salvarea cu prosperitatea. Dar activitatea economică chiar nu poate rezolva, singură, toate problemele sociale prin simpla aplicare a logicii economice, iar piaţa nu ar trebui să fie, cum este mai mereu în ultimele decenii, locul unde cel puternic îl subjugă şi domină pe cel slab. În cazul celorlalţi lideri religioşi, mesajul este mult mai simplu şi mai aplicat la regiunile geografice pe care le reprezintă. Dalai Lama, de exemplu, a atras atenţia asupra posibilului dezastru care planează asupra regiunii sale natale, Tibet prin topirea gheţarilor care servesc drept turnul de apa al Asiei, prin alimentarea râurilor de care depind miliarde de oameni. Episcopul Londrei, Chartres, a menţionat eforturile de a face abaţiile din Anglia mai ecologice în gândire şi comportament, fapt care s-a concretizat de altfel, cu întocmirea unui plan numit „Diminuarea amprentelor umane”, prin care se intenţionează să se implementeze măsuri menite să reducă emisiile de carbon ale clădirilor anglicane, de la catedrale, până la vicariate şi biserici. Până şi la Istambul, tot în 2009, zeci de proeminenţi gânditori islamici au căutat în tradiţiile lor răspunsuri la problemele de mediu. Originară dintr-un teritoriu unde apa este greu de găsit şi deci la mare preţ, credinţa musulmană are multe de spus despre nevoia de a folosi resursele într-un mod precaut şi echitabil. Totuşi, ideea de a reduce emisiile de carbon nu este o idee uşor de acceptat în ţări care au ajuns bogate tocmai vânzând hidrocarburi şi ca urmare au suficiente lichidităţi pentru a importa apa şi mâncare. Yusuf al-Qaradawi, un academician Islamic din Qatar şi un model spiritual pentru Frăţia Musulmană mondială, a avut parte de o primire răsunătoare la întâlnirea de la Istambul dar, intervenţia sa s-a îndreptat mai mult spre problemele de igienă umană, decât spre salvarea mediului. Un alt lider religios, Marele Muftiu al Egiptului, Ali Gomaa a preferat să facă din instituţia pe care o conduce, un birou care emite fatwas12, ordonanţe si hotărâri faţă de problemele de natură etică din lumea musulmană, independenţa de carbon şi căutarea modalităţilor de a diminua emisiile de carbon în Egipt, sunt concepte pe care foarte mulţi dintre localnici nu le înţeleg, încă. Mesajul ecologic al islamului este mult mai pronunţat în cazul pădurilor afectate din Indonezia şi Malaiezia. În Indonezia, spre exemplu, unde sunt aproximativ 17000 de instituţii de învăţământ, un ONG local13, raportează progrese notabile în convingerea profesorilor din acele şcoli să predea şi să aplice practici ale cumpătării. În timp ce mai marile căpetenii religioase musulmane au deliberat, în felul şi după convingerea lor, două marcante figuri ale lumii creştine din est, Patriarhul Ecumenic Bartholomeu I şi Patriarhul Kyrill al Moscovei, au ţinut o ceremonie comună, semnalând, cu acest prilej, o îmbunătăţire a relaţiilor dintre ei şi un angajament comun să colaboreze ca să facă lumea mai bună, în general. Patriarhul Bartholomeu, care a găzduit un eco-simpozion în octombrie 2009, la New Orleans, a cerut o investigaţie în cauzele morale şi spirituale de fond ale problemelor globale. Locuind lângă o strâmtoare îngustă, cu multe tancuri petroliere gigantice care transporta petrol din Marea Neagră spre Marea Mediterană, patriarhul verde din Istambul, pare că a luat-o mult înaintea Vaticanului în a numi poluarea, un păcat. Presupune procesul globalizării o nouă formă de imperialism? Aşa cum arată Roland Robertson în scrierile sale14, procesul globalizării începe printr-o fază germinară, localizată în Europa secolului al XV-lea, în timpul Imperiului Mongol, când a avut loc marea integrare de-a lungul Drumului Mătăsii. Integrarea globală a continuat apoi, de-a lungul expansiunii comerciale europene, din secolele al XVI-XVII-lea, când imperiul portughez şi cel spaniol au reuşit să se 12

Aviz, hotărâre, decizie cu privire la legea islamică ale carei prevederi sunt obligatorii numai pentru anumiţi indivizi. Iniţiativa de Religie şi Conservare 14 Globalization: Critical Concepts in Sociology, vol. 1-4, London - New York, 2001-2004. 13

223

răspândească în toate colţurile lumii. În epoca modernă, efectele industrializării europene sunt notabile. Globalizarea s-a transformat într-un fenomen al bussines-ului, odată cu apariţia primei companii multinaţionale din Olanda secolului al XVII-lea – Dutsch East India Company. A fost prima companie din lume care a folosit sistemul de acţiuni, ce poate fi considerat un pas important către globalizare. În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial globalizarea a continuat cu evoluţia tehnologică, al cărei aport s-a manifestat prin reducerea taxelor comerciale şi a negocierilor comerciale globale, aflate la origine sub auspiciile GATT15. Perioada postbelică este deci, caracterizată de lupta pentru hegemonie, la scară planetară înfruntându-se, timp de şapte decenii, puterea americană şi cea sovietică. După părerea multora, din punct de vedere cultural şi social în general, globalizarea trebuie privită ca o tendinţă de reordonare a lumii, cu scopul de a se depăşi limitele vechii ordini. Ca proces ce are loc în prezent, fenomenul globalizării trebuie înţeles şi explicat ca atare. Un rol important în constituirea acestui nivel al culturii globale îl deţine aspectul etnic al procesului globalizării, ce presupune transmutarea diferitelor valori culturale naţionale dintr-o parte în alta a globului. În acest sens, găsim comunităţi puternice ale popoarelor europene în celelalte continente ale globului, şi invers, comunităţi ale Extremului Orient, de exemplu, în ţări europene, fiecare păstrându-şi propriul specific cultural. Dezvoltarea reţelelor globale de comunicare, dar şi sistemele globale de producţie şi schimb, specifice procesului de globalizare economică, diminuează importanţa circumstanţelor locale asupra vieţii unei comunităţi. Scara de valori tradiţionale, teoretice cât şi practice, este deseori pusă semnul întrebării, sau chiar ignorată sau combătută în multe din componentele sale. Ne gândim poate, la faptul că religia creştină este izolată spre sfera intimă a persoanei şi scoasă din ce în ce mai mult din spaţiul public, statal. În locul liantului comun al continentului european, numit creştinism, acum sunt propuse sau chiar impuse de către legislatorii momentului şi nu numai de ei, umanismul ateu, liberalismul, individualismul, consumismul şi materialismul, aproape impunând noutatea cu orice preţ şi sub orice formă, cu scopul de a crea o civilizaţie universală, a cărei unitate însă este greu de imaginat. Criza actuală de valori şi principii profunde creează o ceaţă în faţa multora, lăsându-l pe omul contemporan, de cele mai multe ori, pradă propriilor incertitudini şi nelinişti. Paradoxal, în ţări foarte bogate precum Elveţia sau cele scandinave, se constată cel mai mare consum de medicamente anxiolitice, pe când, de exemplu, la populaţia tribală Gabbra, din nordul Kenyei, care trăieşte într-o sărăcie totală, acestea sunt total necunoscute. Din punct de vedere istoric şi cultural european, globalizarea actuală reprezintă ultima fază a secularizării gândirii şi vieţii, ce s-a declanşat spre sfârşitul Evului Mediu. Procesul este îndelungat şi complex, şi nu poate fi definit prin propoziţii sau definiţii atotcuprinzătoare. Putem considera aşadar că, globalizarea nu este un fenomen nou, ci etapa actuală a unui proces milenar, a unei confruntări între sacru şi profan, între teologie şi ştiinţele exacte şi ale naturii, între instituţia numită Biserică şi state, totul desfăşurându-se pe parcursul a mai multor secole. În tot acest proces, mai ales în perioada actuală, constatăm că persoana umană nu mai este privită în dimensiunea ei transcendentală. Deşi îi sunt respectate drepturile fundamentale, la viaţă, la îmbrăţişarea oricărei credinţe religioase, sau la a nu avea niciuna, omul este doar un cetăţean al cetăţii pământeşti ce trăieşte într-un spaţiu aproape desacralizat, într-o spiritualitate aproape nativă, fără să mai aibă repere superioare, cultivând mereu noul, reconsiderând, reinventând mereu totul, inclusiv propria natură. O citire mai atentă a semnelor timpului poate ajuta Biserica în raportul ei cu societatea civilă, făcând-o poate mai profetică, mai eficientă şi poate, mai curajoasă. Papa Ioan Paul al II-lea vorbea despre structuri ale păcatului, în lumea contemporană, promovate de o cultură modernă mult prea agresivă. Profeţia culturală a Bisericii actuale ar fi aceea de a contribui la redresarea etică, structurală a lumii, propunând din interior şi apoi în raport cu societatea şi cultura laică valorile spiritului, frumuseţea şi demnitatea vieţii, egalitatea şi dreptul tuturor de acces la cultură şi civilizaţie, libertatea sub toate formele ei de exprimare. Este adevărat că orice cultură este purtătoare de valori, particulare şi universale, iar cultura creştină trebuie să aibă curajul să se confrunte cu oricare altă cultură sau ideologie, pornind un dialog de la ceea ce au în comun, în reflecţia asupra istoriei şi în special a omului, a dimensiunii lui transcendentale, care ne trimite la cel mai mare mister al oricărei culturi: misterul lui Dumnezeu16. Multe elemente ale adevărului se găsesc în alte religii şi culturi17, iar confruntarea liberă dintre ele nu poate decât să fie utilă tuturor, ajutată de condiţiile pozitive pe care le oferă globalizarea. Valorile religioase sunt dintre cele mai vechi în ordinea apariţiei lor, raportarea la ele fiind esenţială pentru înţelegerea genezei valorilor morale, juridice şi politice. Manifestările religioase au comună şi determinantă valoarea sacrului. Sacralizarea este legată şi de perpetua aspiraţie de autodepăşire şi împlinire umană, orientată spre o proiecţie ideală, absolută, transcedentală şi supranaturală. Pentru omul religios se instituie spaţii sacre, un timp şi o natură sacră. 15

General Agreement on Tariffs and Trade Ioan Paul al II-lea, Discurs la O.N.U., la 50 de ani de la înfiinţare (05.10.1995), nr. 9, în Enchiridion Vaticanum, Vatican 1995, vol. XIV/3248. 17 Constituţia pastorală despre Biserică în lumea contemporană, Gaudium et Spes, nr. 92, în Enchiridion Vaticanum, Vatican 1979, vol I, 1642, p. 963. 16

224

Valorile religioase sunt prin natura lor spirituale. Purtătorii lor sunt omul şi conştiinţa sa, comunitatea umană şi spiritualitatea colectivă. Valorile religioase, ca toate valorile spirituale, sunt valori ţintă. Se bazează pe credinţă şi revelaţie, pe sentiment şi trăire şi au ca origine nu omul, ci Divinitatea. După prima izgonire din rai, se constată că, uneori, omul contemporan a fost aruncat afară şi din acest rai, atât cât este, al Bisericii, ca imagine a adevăratului paradis, şi s-a trezit într-un spaţiu anonim al comunicării globale şi globalizante, în care vocea lui Dumnezeu nu mai are nici amprenta propriului spaţiu moştenit de generaţii, nici amprenta unui alt spaţiu stabil, clar, sigur, în care să se simtă el însuşi. Separarea Bisericii de Stat, mai ales separarea ostilă, a aruncat omul într-o criză din care nu şi-a revenit încă, un exemplu evident în acest sens fiind Franţa, sau în spaţiul est-european, ca de exemplu în Rusia. Istoria contemporană este datoare unor zone de maximă concentrare spirituală, precum cea care pune într-o legătură nevăzută cântările psaltice ale lui David de învăţăturile Evangheliilor, la rândul lor rânduite într-o deplină continuitate cu învăţăturile Vechiului Testament, al căror nucleu sunt proorociile profeţilor din Sfânta Carte, toate împreună alcătuind marele Codex al învăţăturilor revelate omenirii. Apariţia acestor zone de mare densitate spirituală în peisajul teologic al lumii nu poate fi explicată istoric, cum de altfel s-a tot încercat, prin ipotetica intersectare a existenţei pământenilor cu alte culturi sau civilizaţii necunoscute. E suficient să rememorăm ca marea experienţă înnoitoare a poporului ales, pe toata durata exodului, a ieşirii din robia lui Faraon, se petrece integral în deşert, pentru a dobândi astfel o dovadă de netăgăduit că, apariţia pe neaşteptate a unor evenimente excepţionale nu poate fi explicată prin nimic din ceea ce ţine de mediul unei civilizaţii ori de timpul istoric al acesteia. Istoria nu ni-i poate explica nici pe Moise, nici Pentateuhul18, nici epoca profeţilor, nici Psalmii lui David şi nici Evangheliile ori Faptele sau Epistolele Sf. Apostoli Petru şi Pavel sau Apocalipsa Sf. Ioan. Istoriceşte, putem explica fenomenul numit apoteoza imperiala, adică zeificarea împăraţilor romani, începând cu Octavian Augustus, dar nu putem explica, istoriceşte, puterea creştinilor de a suporta persecuţiile, cumplitele interogatorii şi torturile, condamnările la moarte, execuţiile în temniţe sau în arenele publice fără a se apăra sau protesta, şi cu atât mai puţin stările de extaz ale Sfântului Ioan Evanghelistul, prin care bătrânul exilat în insula Patmos primeşte de la Dumnezeu, prin Isus Cristos, descoperirea unor taine pe care le va consemna în cartea menită să călăuzească formarea multor iniţiaţi. Istoricii spun că nu se cunoaşte originea sumerienilor, fiind consideraţi, indo-europeni! Herodot observă însă că, „cei mai numeroşi după inzi sunt tracii şi, dacă ar fi şi uniţi, ar fi cei mai puternici”. Iar dacă ţinem seama şi de cercetările recente ale oceanologului american Rob Ballard, care susţine că Potopul a fost aici, atunci când pragul de la Bosfor s-a rupt şi un lac cu apă dulce foarte primitor a devenit Marea Neagră, istoria civilizaţiilor de dinainte de Potop poate merge spre Europa. Poate că a venit vremea ca istoria să intre pe coordonatele ei adevărate şi neamul cel numeros să se întregească. NATO, poate că are misiunea să contribuie la unificarea continentului european. Deşi aparent din 1054 a fost definitivat dualismul geopolitic al ecumenismului creştin şi ambele lumi au mers fiecare pe drumul său, totuşi cele două lumi sunt de fapt una: lumea creştină, cu micile sale diferenţe confesionale, dar cu un substanţial câmp dogmatic comun. În ultima perioadă a apărut o bogată literatură legată de „responsabilitatea socială a corporaţiilor”. În general, conceptul este descris într-un spaţiu cu trei direcţii: mediu-societate-economie. Se conturează, astfel, o nouă paradigmă, care încearcă să gândească omul nu în opoziţie cu restul lumii, ci împreună cu aceasta. Pe scurt, imperiile sunt o dorinţă firească a omului de a subjuga lumea, dar şi un sindrom oarecum poluant, după cum sunt definite de ecologişti. Luând exemple din istoria lumii europene, vom putea analiza multiplele încercări de menţinere a unei păci sub dominare. Platon a fost primul gânditor care a susţinut ideea păcii prin organizarea de confederaţii. În acea vreme, confederaţia cetăţilor greceşti dispunea de instituţii religioase şi politice comune, forumul de soluţionare a diferendelor dintre cetăţi constituindu-l Consiliul amficţionilor19. În epoca romană, din cauza prevalenţei pornirilor războinice, de cucerire, a fost abandonată ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea soluţionării altfel decât prin război a diferendelor dintre ei şi popoarele considerate barbare. „Pax romana”, aspiraţia Romei, avea în vedere unificarea lumilor, dar sub dominaţia romană. Apariţia unor fisuri din ce în ce mai accentuate au condus la înlocuirea unei unificări la nivel politic cu o evoluţie la nivel spiritual. Nivelul globalizării poate fi caracterizat prin măsura în care unităţile teritoriale restrânse sunt deschise şi permit accesul forţelor lumii ca întreg. Nu există globalizare acolo unde există comunităţi teritoriale închise la nivel local, regional sau naţional, deoarece, dacă aşa ar sta lucrurile, lumea ar fi în totalitate mecanică, un agregat de sisteme închise şi în interior omogene. Globalizarea are loc atunci când există o redistribuire teritorială a diversităţii lumii ca întreg. Astfel, cu cât mai mare va fi participarea la diversitatea mondială, prezentă sau accesibilă în interiorul comunităţilor teritoriale, cu atât mai accentuat va fi gradul de globalizare. Este cazul fostei Iugoslavii, în interiorul căreia, în ultimele decenii, a avut loc o creştere continuă a diversificării etnice în cadrul republicilor componente; în mod similar 18

Parte a Bibliei care cuprinde primele cinci cărţi ale Vechiului Testament amficţionie: uniune de triburi sau de oraşe-state, creată în jurul sanctuarului unei divinităţi, în Grecia antică, în vederea apărării intereselor comune şi a judecării diferendelor ivite între ele.

225

putem observa numărul mare al grupurilor etnice sau confesionale ce se pot regăsi printre locuitorii marilor oraşe precum New York, Londra, Paris sau Tokyo. Un proces similar este în desfăşurare, la scară teritorială mai mult sau mai puţin restrânsă, prin încercările de integrare europeană. Sute de măsuri diferite au fost propuse pentru a asigura omogenizarea teritoriului Europei, pentru o Europă fără graniţe. În acest caz este vorba, pe de o parte, de eliminarea exclusivităţii reciproce, care pune încă unele probleme, deoarece aici persistă acele sisteme închise ce coexistau la nivelul statelor-naţiuni, pe de o parte şi, pe de altă parte, de introducerea standardelor uniforme şi a culturii comune, fie printr-un proces de difuziune, fie printr-o participare colectivă la crearea uneia noi. Dacă acceptăm, ceea ce acceptă toate filozofiile, şi anume că schimbarea este un proces absolut de neoprit atunci, probabil, mereu vor dispărea unele specii şi vor apărea altele. Chiar apariţia omului nou, modernist, este rezultatul unei schimbări fără a fi cineva responsabil de această schimbare sau, oricum, acel „cineva” nu poate fi responsabilizat. Papa Ioan Paul al II-lea ne-a arătat dimensiunea protecţiei divine, dar din păcate, nu a existat un interes major în a-i fi mediatizate spusele. „La confluenţa dintre religia catolică şi religia ortodoxă, în Transilvania, catolicii şi ortodocşii sunt chemaţi să-şi unească eforturile, astfel încât continentul european să nu îşi uite rădăcinile creştine”, a spus Suveranul Pontif în vizita sa în România, în 1999, adăugând că a venit ca să contemple chipul lui Isus în Biserica ortodoxă. Era primul papă care a făcut o vizită unei ţări preponderent ortodoxe în peste 1.000 de ani şi nimeni nu s-a străduit să afle ceea ce a vrut să spună cu adevărat. Mai mult, la sfinţirea locului pentru Catedrala Mântuirii Neamului a spus că România este Grădina Maicii Domnului, o ţară care ocupă un loc special în inima sa. Unii pot spune că erau expresii diplomatice, dar specialiştii care studiază de zeci de ani geografia sacră a lumii ştiu că România are un loc aparte. În concluzie, reconfigurarea confesională determinată de lărgirea graniţelor spre est face ca în Europa să se întâlnească trei module spirituale: cel creştin, cel islamic şi cel iudaic. Elementul comun forte este concepţia monoteistă. Dialogul inter-religios ar putea exploata în sensul apropierii celor trei religii, chiar dacă stadiul actual nu reflectă vreun eveniment extraordinar în acest sens. Dar, pe lângă aceste trei tipologii spirituale Europa deţine şi o bună reprezentativitate a credinţelor orientale. Punctul de plecare în acţiunea de identificare a modelului posibil de globalizare pentru spaţiul european poate că este cel care ar afirma existenţa în cadrul tuturor formelor de religie a unor elemente certe din revelaţia primordială. Aceasta ar însemna că zona maximă de interferenţă spirituală este determinată de cele două noţiuni religioase fundamentale: concepţia despre Dumnezeu şi Revelaţia divină ca singura cale de acces la cunoaşterea lui Dumnezeu. Aceste concepte pot fi însumate în tema generală a Sacrului20. Dintre religiile orientale unele nu pot fi incluse în acest tip de interferare. Cele două noţiuni lansează în câmpul discursului religios o temă comună: unirea creaturii cu Creatorul, prin acea unio mystica21. Bibliografie Dumitru Abrudan, 1979, Creştinismul şi mozaismul în perspectiva dialogului interreligios, Teza de doctorat, Mitropolia Ardealului. Benedict Anderson, 1991, Imagined Communities. Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, Londra. Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, R. Baltasiu, 1996, Istoria sociologiei. Teorii contemporane, Ed. Eminescu, Bucureşti. Ilie Bădescu, Insurecţii religioase în secolul XX. Insurecţia euxiniană, în Rev. Geopolitica, http:// www.geopolitica.ro_insurectiireligioase.ib.htm Dan Dungaciu, East and West in the 'mirror of nature'. Nationalism in Western and Eastern Europe essentially different?, în Focaal, Tidjschrift voor antropologie, nr. 35., 2000, p. 171-192. Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală, 1998, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti. Mircea Eliade, 1992, Jurnal, vol.II, Ed. Humanitas, Bucureşti. Mircea Eliade, Sacrul şi profanul. 1995, Ed. Humanitas, Bucureşti. James Rosenau, New dimensions of security. The interaction of globalizing and localizing dynamics, în Rev. Security Dialogue 23 (3): pp. 371-388 James Rosenau, Turbulenţa în politica mondială. O teorie a schimbării şi continuităţii, 1994, Ed. Academiei Române, Bucureşti. Felicia Waltman, 2002, Ocultarea în mistica iudaică, Humanitas, Bucureşti.

Dumitru Abrudan, Crestinismul si mozaismul în perspectiva dialogului interreligios, Mitropolia Ardealului, 1-3, 1979, p. 59-190. 21 Felicia Waltman, Ocultarea în mistica iudaica, Humanitas, 2002, integral.

226

PROVOCAREA MILENIULUI TREI: GLOBALIZAREA. EVOLUŢIA ŞI VARIANTELE ECONOMICO-POLITICE ALE IDEOLOGIEI GLOBALIZĂRII Victoria Kaposzta Abstract: Third millennium challenge: Globalization. Evolution and policy options of ideology economic globalization. Globalization is considered to be the conjugated result of two distinct moments that are closely inter-connected. First, we must mention a long period of capital accumulation, which began after the First World War, but which was interrupted by crisis and devastating wars, such as the Second World War. The second moment is marked by the adopting of certain measures of liberalization of the international economic life, of privatization and synchronization of legislations, which were enforced in the early ‘80s. All these have led to the partial loss of the ability to promote an auto-central and independent economic development, at the same time with the disappearance of certain features that were specific to national markets. Cuvinte cheie: globalizare, oligopol mondial, stat-naţiune, mondializare, internaţionalizare, multilateralism. Keywords: globalization, global oligopoly, nation-state, globalization, internationalization.

Primii autori ce sunt puşi în faţa faptelor economice le observă din punctul de vedere al unei optici etice şi morale. Există o bază comună a tuturor comentariilor lui Aristotel, a autorilor de tratate romani, a scolasticilor. Ei încearcă să judece moral probleme cum ar fi nivelul dobânzii, preţul corect sau relaţiile de muncă stăpân-sclav. Această viziune s-a menţinut de-a lungul întregului Ev Mediu. În secolul al XV-lea se produce un salt epistemologic1 rezultând astfel mercantilismul. Nu este vorba de judecarea morală, ci de a recomanda guvernanţilor măsuri politice în vederea îmbogăţirii ţării. Economia mondială este văzută ca un joc de sumă zero în care îmbogăţirea unuia implică în mod necesar sărăcirea altuia. Este vorba de întărirea producţiei interne şi de slăbirea protecţionismului celorlalte ţări. Aceste mecanisme sunt în favoarea acumulării de metale nobile2 (Bullionismul) şi totodată se studiază banii, pe care îi consideră pentru prima dată o marfă ca oricare alta, a cărei valoare este dată de lipsa sau abundenţa relativă. La mijlocul secolului al XVIII-lea un grup de intelectuali francezi conduşi de F. Quesnay (1694-1767), propun pentru prima dată o schemă coerentă a funcţionării sistemului economic, tabloul economic. Aceşti fiziocraţi3 considerau că bogăţia circulă între trei grupuri sociale: clasa productivă (agricultorii), clasa sterilă (meşteşugarii şi comercianţii) şi proprietarii (nobilimea, clerul şi funcţionarii). Statul trebuie să menţină această ordine naturală prin intermediul a trei reguli: dreptul la proprietate, libertatea economică (laissez faire, laissez passer) şi siguranţa în momentul beneficierii de aceste drepturi şi libertăţi. Publicarea cărţii Bogăţia naţiunilor, a lui Adam Smith in 1776, este considerată a fi originea economiei ca ştiinţă. Clasicii scriau despre o epocă în care industria cunoştea o dezvoltare fără precedent. Preocuparea lor principală a fost creşterea economică şi temele relaţionale cum ar fi distribuţia, valoarea, comerţul internaţional, etc. Unul din obiectivele principale a fost denunţarea ideilor mercantiliste restrictive ale liberei concurenţe care erau încă şi mai extinse în vremea lor. Pentru Adam Smith, statul trebuia să se abţină să intervină în economie deoarece atunci când oamenii acţionează liber în căutarea propriului interes există o mână invizibilă ce transformă eforturile în beneficii. Când cineva îşi investeşte capitalul în sprijinirea industriei o face pentru propriul său beneficiu; de aceea, întotdeauna va încerca să-l folosească în industria al cărei produs va avea o mai mare valoare sau în schimb pentru o mai mare cantitate de bani sau alte bunuri... În asta constă, ca în multe alte cazuri, ghidat de o mână invizibilă pentru a atinge un scop ce nu era în intenţia sa. Şi nici pentru societate nu este rău că s-a procedat în acest sens. În căutarea propriului său interes, omul favorizează adeseori pe cel al societăţii mai bine decât atunci când intr-adevăr vrea s-o facă4. Criza economică dintre 1929 şi 1933 a lovit România ca o consecinţă a apartenenţei ei la sistemul economic mondial. Ea s-a făcut simţită în aproape toate ramurile economice, de la industrie la comerţ, finanţe, circulaţie monetară 1

Cuvântul epistemologie derivă din două cuvinte greceşti: epistēme, care înseamnă „cunoaștere” şi logos care înseamnă „studiu al” sau „teorie a”.În antichitate epistēme semnifica cunoaștere/ştiinţă şi era contrariul cuvântului doxa care însemna părere, opinie deci o cunoştinţă nesigură.„Epistemologia este ramura teoriei ştiinţei şi totodată a filosofiei care cercetează originea, structura, metodele şi validitatea cunoaşterii ştiinţifice.” (Ştefan Georgescu, 1970) 2 Bullionismul, termen atribuit mercantilismului spaniol si neexplicat de tratatele de economie 3 Fiziocraţii, un grup numeros de gânditori liberali francezi (au trăit in sec al XVIII-lea după revoluţia burghezodemocrată din 1789) Reprezentanţi: F.Quesnay, A.R.J.Turgot. Idei: concepţia despre ordinea naturală şi politica economică optimă: viaţa economică se desfăşoară după reguli care nu depind de viaţa oamenilor, legi naturale. Lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul lor firesc (Gournay). Concepţia despre bogăţie şi rolul primordial al agriculturii în crearea ei. Adevărata bogăţie nu sunt banii, ci bunurile care pot satisface nevoile oamenilor. Agricultura reprezintă singurul domeniu în care se putea crea bogăţia; concepţia despre crearea, repartiţia şi circulaţia produselor între clasele societăţii, produsului net. Celebrul „tablou economic”, primul model macroeconomic din istoria economică; 4 Adam Smith, Bogăţia Naţiunilor, Libro IV, Cap. 2.

227

şi sistem bancar. A explodat la jumătatea anului 1929, afectând producţia de fontă, cupru, oţel, huilă, sare, cantităţi uriaşe de produse rămânând nevândute în depozite. Criza interbelică a fost una de supraproducţie, fiind agravată de scăderea puternică a puterii de cumpărare a populaţiei. Aceste ramuri ale economiei afectate de consecinţele crizei globale se preconiza că vor înregistra o creştere simţitoare într-un ritm foarte lent, productivitatea muncii şi consumul vor scădea în timp ce preţurile vor creşte. Se vor dezvolta, în schimb, în special activităţile legate de cercetare, învăţământ, sănătate, mediu, cu alte cuvinte cele care nu sunt direct productive, ci cele care pregătesc condiţiile pentru o viitoare reaşezare a ramurilor în economiile naţionale dar şi în cea mondială. Necesitatea unor perioade cu creştere economică lentă decurge din imperativul protejării resurselor planetei, mai ales în contextul actual când asistăm la o escaladare a consumului. Într-o încercare disperată de a face economii, la 1 ianuarie 1931 a fost introdusă prima măsură anticriză. Salariile au fost diminuate cu o cotă cuprinsă între 10% şi 23%. S-a sistat acordarea de sporuri, iar avansările în funcţie nu mai atrăgeau după sine creşterea veniturilor. La 10 februarie 1931, România a luat un nou împrumut extern, numit „de dezvoltare“. Suma totală era de 1,3 miliarde de franci francezi, iar dobânda era una dintre cele mai ridicate ale epocii, 10,23%. În acelaşi an, Marmorosh Blank a dat faliment. Marmorosch Blank a fost una dintre cele mai cunoscute bănci din perioada interbelică. Înfiinţată încă din 1865, sub denumirea Banque de Roumanie, beneficia de capital adus de la Banca Imperiala Otomană din Constantinopol. Ulterior, fondatorul băncii, J. Marmorosch, s-a retras la Viena, conducerea preluând-o Mauriciu Blank. Din 1874, ea a luat denumirea Banca Marmorosch, Blank et. Co., acţionând doar ca instituţie de credit, fiind comanditată de Banca Isac Lobel din Viena. Aristide Blank, fiul lui Mauriciu Blank, avea să fie principalul actor în „creşterea şi descreşterea” băncii Marmorosch. El a intrat în scena în 1914, când, împreună cu G. Danielopol, a fost trimis de guvernul român la Londra, pentru a perfecta obţinerea unui împrumut destinat achiziţionării de armament. La sfârşitul anului 1916, sediul băncii s-a mutat la instituţia afiliată la Iaşi, Banca Moldova. Acolo, Blank şi-a cultivat prieteniile cu Nicolae Titulescu, ministru de finanţe în acel timp, cu Octavian Goga, cu istoricul Nicolae Iorga şi cu alte nume de marcă ale politicii acelor timpuri. Poziţia lui s-a consolidat în 1918, când guvernul i-a dat o nouă însărcinare privind punerea la punct a unor contracte comerciale cu China. În acelaşi timp, controlul său asupra băncii a crescut, deşi tatăl său a rămas director general până în 1928, când s-a retras la Viena. În 1923, banca avea 25 de sucursale în Regat, pe lângă cele patru care activau în Paris, Istanbul, Viena şi în New York, ajungând, practic, cea mai puternică bancă comercială din România. Aristide Blank era şi proprietarul a şapte publicaţii, printre care se numărau ziarele „Dimineaţa” şi „Adevărul”. Mai târziu, în perioada 1924-1925, banca a achiziţionat, în capitală, terenurile dintre actualul Bulevard al Aviatorilor şi Herăstrău. Apoi, având susţinerea directorului Uzinelor Comunale Bucureşti, a asanat terenul mlăştinos din zona de nord a Bucureştiului. Aristide Blank a mai rămas în istorie drept personajul principal din anturajul Casei Regale. În 1930, Blank a devenit economistul regelui. Avea plasat în „camarila lui Carol” pe Felix Wider, care lucrase până în 1914 la banca Marmorosch. Problemele băncii au apărut pe fondul marii crize internaţionale, începută în 1929. Astfel, în toamna lui 1931, instituţia financiară s-a trezit în incapacitate de plată lipseau 16 milioane de dolari la nivelul acelui an. S-au descoperit şi o serie de credite nerambursate, aşa că banca se îndrepta vertiginos spre un faliment zguduitor pentru mediul economic din acele timpuri, pentru că, nu cu mult timp în urmă, fusese considerată ca fiind unul dintre cei mai stabili piloni financiari autohtoni. Cu toate eforturile regelui, banca nu a putut fi salvată, intrând în prefaliment. Până în 1940, deponenţii au fost despăgubiţi îndeosebi prin vânzarea terenurilor băncii din nordul Capitalei. Astfel, revenind, pe fondul crizei economice mondiale, Statul a introdus noi taxe, care au provocat inflaţie. Au scumpit pâinea şi celelalte produse. În ianuarie 1932 a fost introdusă cea de-a doua „măsură anticriză”, prin care salariile erau diminuate cu 10%-12%. Căderea producţiei şi necesitatea achitării datoriei externe au secat bugetul. Funcţionarii de stat erau plătiţi cu întârzieri de trei până la şase luni. Bugetul de stat a rămas deficitar timp de trei ani consecutiv, apelându-se la sporirea fiscalităţii, în paralel cu refinanţarea deficitului prin angajarea a mai multor credite de restabilizare. În zona circulaţiei monetare, criza creditelor a dus, în vara anului 1931, la prăbuşirea unor bănci mari, ca Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Bercovits sau mai sus amintita Marmorosch Blank. „Activele nocive” au fost preluate de către Banca Naţională, fiind transferate apoi statului şi altor bănci. Principalele măsuri guvernamentale anticriză s-au tradus în concedieri colective, reducerea salariilor funcţionarilor. În 1933, indicele salariului nominal a scăzut, în comparaţie cu anul izbucnirii crizei, la 63,1%. De asemenea, autorităţile au decis forţarea exporturilor de cereale, în timp ce s-a încercat aplicarea unei legi a conversiei datoriilor agricole. În perioada aceea, pachetele de măsuri anticriză au provocat derapaje sociale, inflaţie cu urmări directe în agravarea crizei. Partidele politice naţionaliste au câştigat adepţi pe fondul nemulţumirilor sociale. „Pentru criza

228

economică nu există medicamente monetare… Este o falsă şi primejdioasă iluzie să-şi închipuie cineva că prin devaluarea monetară şi prin sporirea de semne monetare ajungem la o vindecare a crizei” 5 Prima măsură anticriză aplicată asupra salariilor a dus la acumularea unor venituri ale statului de 3,4 miliarde lei. O a doua măsură de redresare a fost aplicată în septembrie 1932, aducând statului economii de 5 miliarde lei, iar o a treia în februarie 1933. Creanţele restante ale statului se ridicau, la finele anului 1933, la circa 17 miliarde lei. Ce a făcut Statul ca economia să îşi revină? În relaţia cu băncile, debitorii agricoli capătă o reducere de 50% din totalul datoriilor, iar datornicii care îşi lichidau creditele în decurs de doi sau cinci ani beneficiau de reduceri suplimentare, de 70% şi respectiv 60% din totalul datoriilor. În segmentul industrial, o măsură intervenţionistă a guvernului a fost şi adoptarea Decretul-lege pentru reglementarea şi controlul cartelurilor din 10 mai 1937, potrivit căruia noile fabrici se puteau înfiinţa numai cu avizul Ministerului Industriei şi Comerţului, statul îndeplinind, astfel, o funcţie de îndrumare şi control a investiţiilor. Pentru finanţarea industriei a avut loc şi o intensificare a participării instituţiilor de credit industrial la finanţarea ramurilor industriei grele, iar în 1937 a fost înfiinţată Banca întreprinderilor aurifere şi miniere. Statul a devenit principalul finanţator al industriei, dar şi principalul ei consumator, astfel că putea acţiona inclusiv pe cale administrativă pentru creşterea gradului de protecţie a industriei. În acelaşi timp, ia naştere un Fond Industrial, constituit dintr-o taxă de 1% aplicată asupra valorii importurilor făcute cu scutiri de taxe vamale de întreprinderile industriale şi miniere, şi destinat exclusiv ajutorării cu maşini şi instalaţii a micilor industriaşi şi meseriaşi. În comerţul exterior, pentru echilibrarea acestui segment al economiei, protecţia vamală a fost ridicată pentru unele produse la cote care făceau greu accesibil importul de produse similare fabricate în străinătate. Taxele vamale la mărfurile de import au crescut în anul 1938 cu 84% faţă de anul 1929, peste 90% din întregul import fiind supus controlului de stat. În acelaşi timp, au fost reduse taxele vamale la o serie de produse necesare industriei, precum materii prime, maşini şi instalaţii. Statul a intervenit în domeniul comerţului exterior şi prin regimul primelor economice şi valutare, astfel de prime fiind plătite pentru exportul de bovine, ovine, cereale, etc., şi care erau stabilite diferenţiat pe ţări şi produse. Referitor la reglementările exportului în compensaţie, introdus încă din noiembrie 1932, prin decizia ministerială din 7 mai 1934, importurile din ţările cu balanţă deficitară nu se puteau face decât în compensaţie, iar devizele obţinute din export trebuiau cedate BNR. Una peste alta, măsurile protecţioniste au dus la consolidarea economiei şi au mărit gradul de securitate economică. Economiile tradiţionale, ca cea a României, au fost conduse spre faliment, industriile şi agricultura dezorganizate şi privatizate fraudulos. Cu toate măsurile de reabilitare economică, tot mai mulţi oameni sunt la limita şi sub limita sărăciei, şomajul este în continuă creştere, iar categorii întregi de profesii sunt pe cale de dispariţie; acesta este tributul care trebuie plătit pentru experimentul numit mondializare. În plan uman, omul globalizat, redus la imediat şi la necesitate, a rămas singur, fără apărare şi sprijin atât împotriva manipulărilor tehno-economice, cât şi a forţelor oarbe ale instinctelor, agresivităţii şi violenţei . Poate că cel mai mare pericol care ne paşte pe toţi este procesul de dezumanizare, de erodare a sufletului şi spiritului, de pierdere a libertăţii, al căror valuri ne înghit pur şi simplu. Decretul-lege pentru completarea Legii de încurajare a industriei naţionale şi „Decretul privitor la înfiinţarea de fabrici pentru produse nefabricate în ţară” din 31 iulie 1936, asigură condiţii avantajoase pentru importul de utilaje şi materii prime, ca şi dreptul de monopol pe o perioadă de 16-36 luni asupra pieţei de desfacere întreprinderilor ce fabricau articole de mare tehnicitate. Drept rezultat, în perioada următoare a avut loc o creştere a numărului de companii, iar comerţul s-a intensificat. Protecţia vamală a fost ridicată pentru unele produse la cote care făceau greu accesibil importul de produse similare fabricate in străinătate, astfel întregul import fiind supus controlului de stat. În acelaşi timp, au fost reduse taxele vamale la o serie de produse necesare industriei, precum materii prime, maşini şi instalaţii. Ca urmare, în perioada următoare a avut loc o creştere a numărului firmelor comerciale, dar şi a schimburilor comerciale. Într-o lume în care au dispărut petele albe ale ţinuturilor neexplorate, multinaţionalele s-au trezit fără „naţiunile barbare şi sălbatice” care fac tot farmecul colonialismului. Şi atunci s-au gândit să le fabrice. Eliminând legile care protejează capitalul autohton, colonialişti de azi înhaţă ceea ce colonialiştii de ieri numeau „terenuri goale”, în schimbul unor mărgele de sticlă. Numai că astăzi aceste „terenuri goale” sunt: servicii poştale, parcuri naţionale, şcoli, servicii de securitate socială, etc. Statul este acum ultima frontieră, iar conquistadorul multinaţional îl pradă cu aceeaşi dârzenie pe care a arătat-o predecesorul lui care şi-a părăsit casa pentru a căuta aur în Anzi. Ce au în comun sistemul de telefonie din Chile, liniile aeriene din Argentina, câmpurile petrolifere din Rusia, sistemul de transmitere a apei din Bolivia, fabricile din Polonia? Toate au fost puse în valoare prin efortul public, şi s-au vândut apoi pentru mărgele de sticlă. 5

Spunea Victor Slăvescu, în perioada când era ministru liberal al finanţelor

229

În condiţiile actualei crize a capitalului izbucnită în 2008, în SUA şi generalizată cu rapiditate pe plan mondial, problema principală a majorităţii popoarelor lumii este salvarea supravieţuirii fiinţei umane care este ameninţată de ascuţirea inegalităţilor sociale şi politice specifice sistemului social economic capitalist. Măsurile care se iau la nivel naţional şi la nivel internaţional de UE pentru Europa şi cele care se iau de către SUA pentru ieşirea sa din criză salvează doar marele capital, în timp ce pe umerii maselor se aruncă întreaga povară a crizei. Bogaţii devin tot mai bogaţi, iar săracii tot mai săraci. Laureaţii premiilor Nobel pentru economie ies la rampă, unul câte unul, cu afirmaţii care retează pilonii de rezistenţă ai teoriei şi practicilor economiei de piaţa şi bulversează doctrinele politice ale dreptei. Celebrul deja Joseph Stiglitz, laureat Nobel pentru economie şi fost economist şef al Băncii Mondiale, declară că economia de piaţă funcţionează imprevizibil, nu are capacitatea de a se autoregla şi nu-şi poate ieşi din crize fără politici intervenţioniste din partea statului. Atât fostul, cât şi actualul preşedinte al Federal Reserve (FED) recunosc că au greşit bazându-se pe rolul regulator al cererii şi ofertei. Într-unul dintre cele mai influente articole ale sale, Friedman a pus bazele panaceului tacticilor capitalismului contemporan, din care se desprinde observaţia precum că, „…numai o criză - reală sau percepută ca atare - poate produce schimbări reale. Când criza respectivă se petrece, acţiunile întreprinse în acel moment depind de ideile disponibile. Aceasta cred că este funcţia noastră primară: de a produce alternative la strategiile politice existente, de a le menţine în viaţă şi în perfectă stare de funcţionare până în momentul în care ceea ce este imposibil din punct de vedere politic devine inevitabil din acelaşi punct de vedere.”6 Există oameni care stochează conserve şi apă potabilă, pregătindu-se astfel pentru dezastre majore; adepţii lui Friedman7 stochează idei destinate pieţei libere. Fostul profesor de la Universitatea din Chicago era convins de necesitatea acţionării imediate, odată ce s-a petrecut criza, pentru a impune o schimbare rapidă şi ireversibilă înainte ca societatea aflată sub imperiul acestei crize să revină la „tirania statuquo-ului”. El estima că „o administraţie nouă are la dispoziţie între şase şi nouă luni în care să poată realiza schimbări majore; în cazul în care va pierde oportunitatea de a acţiona decisiv în această perioadă, ea nu va mai avea o a doua şansă în acest sens.”8 Variaţie a sfatului pe care îl dădea Machiavelli9, potrivit căruia toate rănile trebuie provocate simultan, s-a dovedit a fi una dintre cele mai durabile moşteniri strategice rămase de la Friedman. Făcând parte din mişcarea împotriva creşterii necontrolate a puterii corporatiste - o mişcare al cărei debut mondial s-a petrecut la Seattle, în 1999 - suntem obişnuiţi deja cu felul în care astfel de strategii pro-business sunt impuse la summiturile Organizaţiei Mondiale a Comerţului (WTO) sau cu cel în care deveneau nişte condiţionări ale acordării de împrumuturi de la FMI. Cele trei cerinţe standard - privatizare, desfiinţarea controlului guvernamental asupra economiei şi reducerea masivă a cheltuielilor sociale - aveau tendinţa de a fi extrem de rău privite de populaţie, dar atunci când acordurile erau semnate, se putea invoca măcar pretextul ajungerii la un consens al negocierilor purtate între guvernele semnatare, precum şi al unui punct de vedere comun între experţi. Pentru a pune în mişcare acest complex al capitalismului, administraţia statelor externalizează, de obicei fără vreo dezbatere publică, multe dintre funcţiile fundamentale ale guvernării - incluzând asistenţa medicală pentru anumiţi angajaţi din sectorul public, mergând până la executarea acelor sondaje şi culegeri de informaţii despre opinia cetăţenilor. Termenul cel mai potrivit pentru un sistem care anulează distincţiile dintre administraţia statelor şi marile afaceri nu este liberal, conservator sau capitalist, ci corporatist. Caracteristicile lui principale sunt: transferul celor mai valoroase active de stat în mâinile unor firme private - acompaniat, adeseori, de o explozie a nivelului datoriilor de stat -, crearea unei falii din ce în ce mai mari între parveniţii fabulos de bogaţi şi săracii aflaţi la discreţia lor, precum şi aţâţarea unui naţionalism agresiv, menit să justifice cheltuielile nelimitate destinate sectorului siguranţei naţionale… În torentul de cuvinte elogioase la adresa lui Milton Friedman, rolul alocat şocurilor şi crizelor, care-i facilitează viziunea, este rareori menţionat. În schimb, moartea acestui economist a oferit oportunitatea repovestirii variantei oficiale a felului în care formula sa radicală de capitalism a devenit crez guvernamental în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Este o versiune de basm a istoriei, curăţată bine de toată violenţa şi constrângerea atât de intim legate de această cruciadă, şi ea reprezintă fără îndoială cel mai reuşit exerciţiu propagandistic al ultimelor decenii. Acest mit se desfăşoară cam în felul următor: Friedman şi-a devotat întreaga viaţă unei lupte paşnice de idei împotriva celor care credeau că guvernele aveau responsabilitatea să intervină în bunul mers al mecanismelor pieţei pentru a-i atenua 6

Friedman, Capitalism and Freedom (n. 31 iulie 1912 - d. 16 noiembrie 2006, San Francisco) a fost un evreu-american, profesor de economie la Universitatea Chicago. În 1976 a primit Premiul Nobel pentru Economie. El este considerat reprezentantul principal al şcolii din Chicago, al economiei de dreapta, de piaţă liberă. A fost elevul lui Frank Knight. Fiul său este David D. Friedman. Milton Friedman a adus nenumărate contribuţii la dezvoltarea microeconomiei şi a macroeconomiei precum şi la dezvoltarea teoriile cu privire la economia de piaţă şi la minimalizarea rolului statului în coordonarea economiei. 8 Milton Friedman şi Rose Friedman, Tyranny of the Status Quo (San Diego: Harcourt Brace Jovanovich, 1984) 9 (3 mai 1469 - 21 iunie 1527) diplomat, funcţionar public, filosof politic şi scriitor italian. 7

230

ascuţimea extremelor. El credea că istoria „a apucat-o pe o linie greşită” atunci când politicienii au început să-l asculte pe John Maynard Keynes, arhitectul intelectual al noilor orientări (New Deal) şi al sistemului modern de asistenţă socială gratuită (welfare state)10. Crahul financiar din 1929 a creat un consens covârşitor în privinţa faptului că politicile laissezfaire eşuaseră şi că, din această cauză, guvernele erau nevoite acum să intervină în economie pentru a redistribui avuţia naţională şi pentru a reglementa activitatea corporaţiilor. În timpul acelei perioade întunecate pentru politicile laissezfaire, când comunismul cucerise ţările estice, sistemul de asistenţă socială gratuită devenise norma pentru ţările occidentale, iar naţionalismul economic fusese instaurat în ţările post-coloniale din sud, Friedman, împreună cu mentorul său, Friedrich Hayek11, au protejat cu răbdare flacăra unei versiuni pure de capitalism, neîntinat de încercările keynesiene de a controla toată avuţia, în scopul construirii unor societăţi mai juste. „Greşeala majoră, în opinia mea scria, în 1975, Friedman, într-o scrisoare adresată lui Pinochet -, a fost să cred că se poate face bine cu banii altuia”12. Puţini au fost însă cei care au ascultat; majoritatea continua să insiste că guvernele ar putea, şi chiar ar trebui, să facă bine. Friedman era descris sumar, într-un număr din 1969 al revistei Time, ca „o binecuvântare sau un blestem”, rămânând profet doar pentru o minoritate selectă.13 În sfârşit, după ce fusese ignorat decenii la rând, au venit anii '80 şi, odată cu ei, triumful electoral al unor politicieni ca Margaret Thatcher, care vedea în Friedman un luptător intelectual pentru libertate sau Ronald Reagan, care a fost văzut purtând prin campania electorală o copie a cărţii de căpătâi a lui Friedman, Capitalism şi libertate.14 În sfârşit, apăruseră acum politicieni care să aibă curajul să implementeze cu adevărat principiile pieţei libere. Când în sfârşit s-a prăbuşit şi Uniunea Sovietică, populaţia „imperiului rău” a fost şi ea dornică să se asocieze revoluţiei Friedmanite, aşa cum s-au dovedit a fi şi comuniştii, deveniţi capitaliştii din China. Aceasta a însemnat că nimic nu mai stătea în calea pieţei libere, cu adevărat globalizate, în care corporaţiile au fost nu doar eliberate în ţările de origine, ci au devenit libere să călătorească fără nicio restricţie peste graniţe, descătuşând prosperitatea din toate colţurile lumii. Exista acum un consens asupra felului în care putea fi asigurat bunul mers al societăţii: liderii politici trebuiau aleşi, iar economiile, gestionate după regulile lui Friedman. Se ajunsese într-un punct în care, aşa cum afirma Francis Fukuyama15, istoria ajunsese la capăt de linie: „punctul terminus al evoluţiei ideologice a umanităţii”16. La moartea lui Friedman, revista Fortune scria în necrolog că „a avut fluxul istoriei de partea sa”; o rezoluţie a fost atunci adoptată în Congresul SUA, prin care a fost elogiat „ca unul dintre cei mai eminenţi campioni ai libertăţii, nu doar în domeniul economiei, dar în toate privinţele”. Miza este destul de mare. Alianţa corporatistă este pe cale să cucerească ultimele redute: economia petrolieră a lumii arabe, şi acele sectoare ale economiei occidentale, care au fost tradiţional ferite de obsesia profitului, incluzând aici intervenţiile umanitare şi recrutarea armatelor. De vreme ce nu există nici măcar o umbră de proces consultativ în vederea obţinerii aprobării publicului pentru privatizarea acestor funcţii esenţiale ale statului, pe plan local sau internaţional sunt necesare, pentru atingerea unor asemenea obiective, escaladarea nivelului de presiuni şi producerea unor destabilizări din ce în ce mai mari. Cu toate acestea, din cauza ambiguităţii documentelor oficiale in orice referinţă la rolul decisiv jucat de acţiunile concertate în procesul ascensiunii pieţei libere, tacticile extreme semnalate în Irak sau alte areale geografice au fost interpretate greşit drept semne ale stângăciei oportuniştilor din administraţie. De fapt,

„The Rising Risk of Recession”, Time, 19 decembrie 1969 Friedrich August von Hayek (n. 8 mai 1899, Viena - d. 23 martie 1992, Freiburg) a fost un economist şi filosof politic austriac, laureat al Premiului Nobel pentru economie (1974). A fost un reprezentant de seamă al şcolii austriece şi al ultraliberalismului, s-a remarcat prin apărarea pieţei libere şi respingerea economiei centralizate. Cea mai cunoscută carte a sa este Drumul către servitute. De numele său este legat termenul de catalaxie, o redefinire a conceptului de ordine spontană a pieţei. 12 George Jones, „Thatcher Praises Friedman, Her Freedom Fighter”, Daily Telegraph (Londra), 17 noiembrie 2006; Friedman şi Friedman, Two Lucky People, p. 388-389. 13 Francis Fukuyama, „The End of History?” The National Interest, 1989. 14 Justin Fox, „The Curious Capitalist”, Fortune, 16 noiembrie 2006; congresul 109 al Camerei Reprezentanţilor, cea de-a doua sesiune, „H. Res. 1089: Honoring the Life of Milton Friedman”, 6 decembrie 2006; Jon Ortiz, „State to Honor Friedman”, Sacramento Bee, 24 ianuarie 2007; Thomas Sowell, „Freedom Man”, Wall Street Journal, 18 noiembrie 2006. 15 Francis Fukuyama (n. 27 octombrie 1952, Chicago) este un sociolog şi un politolog american. A urmat studii clasice la Universitatea Cornell și a obţinut doctoratul în ştiinţe politice la Universitatea Harvard, cu o teză despre politica externă a URSS în Orientul Mijlociu (1981). În anii 1979-1980, 1983-1989 şi 1995-1996 a fost colaborator al Departamentului de Ştiinţe Politice al Corporaţiei RAND, iar în anii 1981-1982 şi 1989 a lucrat la Departamentul de Stat al SUA. Sfârşitul istoriei şi ultimul om (1991) este cartea care i-a adus notorietate internaţională. A publicat numeroase studii şi articole despre democratizare şi politica economică internaţională. În ultimii ani s-a concentrat asupra rolului culturii şi al capitalului social în viaţa economică modernă şi în tranziţia către societatea informatizată. 16 Stephane Courtois et al., The Black Book of Communism: Crimes, Terror, Repression; trad. Jonathan Murphy şi Mark Kramer, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1999. 11

231

faptele nu reprezintă decât voinţa consecventă de nezdruncinat şi apogeul creativităţii acestor campanii purtate de o jumătate de secol pentru eliberarea de orice reglementări a întreprinderilor corporatiste. De obicei, unele sisteme religioase fundamentaliste şi rasiste solicită curăţarea lumii de anumite popoare şi culturi, pentru a-şi putea îndeplini viziunea purificatoare asupra lumii. Numai că, de la colapsul Uniunii Sovietice, a existat o puternică introspecţie colectivă, care a permis examinarea crimelor comise în numele comunismului. Arhivele de informaţii din acea perioadă au fost deschise cercetătorilor, permiţându-le să evalueze numărul exact al victimelor, prin înfometări deliberate, lagăre de concentrare şi asasinate. Întregul proces a stârnit dezbateri aprinse pe tema proporţiei în care aceste crime pot fi atribuite unei ideologii sau deformărilor ei cauzate de Stalin, Ceauşescu, Mao sau Pol Pot. Însă aceasta nu înseamnă că toate formele de comunism ar avea o genă a genocidului în codul genetic, aşa cum au pretins unii cu o bucurie nedisimulată, dar cu siguranţă a existat o interpretare doctrinară, autoritară şi dispreţuitoare a pluralismului teoriei comuniste, care a dus la epurările întreprinse de Stalin, precum şi la apariţia lagărelor de reeducare din perioada lui Mao. Comunismul autoritarist este, şi ar trebui să fie, etern pătat de acele laboratoare sociale care au existat cu adevărat. În schimb, ce se poate spune despre această cruciadă de eliberare a pieţelor lumii? Loviturile de stat, războaiele şi măcelurile care au avut drept scop instalarea şi menţinerea regimurilor procorporatiste nu au fost niciodată tratate drept crime ale capitalismului, fiind în schimb tratate cu superficialitate, fie ca simple excese ale unor dictatori super-zeloşi, fie ca o situaţie generală pe linia de front a războiului rece sau a aşazisului război declanşat împotriva terorii. Atunci când sunt eliminaţi sistematic oponenţii modelului economic corporatist, fie că acest lucru se petrece în Argentina anilor '70 sau în Irakul de astăzi, reprimarea este explicată ca o componentă a luptei împotriva comunismului sau terorismului, şi aproape niciodată ca luptă pentru progresul capitalismului pur. Nu am putea susţine că toate sistemele economiei de piaţă sunt neapărat turbulente. Este eminamente posibil să ai o economie bazată pe legile pieţei, care să nu necesite manifestări brutale şi să nu deţină un grad înalt de puritate ideologică. O piaţă liberă în domeniul bunurilor de consum poate coexista foarte bine cu un sistem gratuit de sănătate publică şi cu un sistem de educaţie bazat pe şcoli de stat, şi în care un segment important al economiei - aşa cum poate fi industria petrolieră - să rămână în proprietatea statului. Este totodată posibil să existe reglementări care să oblige corporaţiile să le plătească angajaţilor salarii decente şi să le respecte drepturile de a se constitui într-un sindicat, după cum este posibil ca guvernele să taxeze şi să redistribuie avuţia naţională într-un fel care să reducă inegalităţile extreme ce au tendinţa să apară în toate statele corporatiste. Piaţa nu trebuie să fie fundamentalistă. După marea depresie, Keynes a propus tocmai o astfel de combinaţie care să reglementeze interacţiunea componentelor unei economii - o revoluţie a politicilor publice responsabilă pentru crearea unei noi orientări cu efecte benefice în realizarea unor transformări similare acesteia în întreaga lume. Înainte ca dărâmarea Zidului Berlinului să devină simbolul căderii comunismului, a existat o altă imagine care promitea dărâmarea barierelor sovietice. Era Lech Walesa, un electrician disponibilizat, „cu o mustaţă ca un ghidon de bicicletă şi păr zbârlit”, cocoţat pe un gard de oţel împodobit cu ghirlande de flori şi steaguri din Gdansk, în Polonia. Gardul împrejmuia şantierele navale Lenin şi miile de muncitori care se baricadaseră acolo pentru a protesta împotriva deciziei Partidului Comunist de a creşte preţul cărnii. Greva muncitorilor constituia un act fără precedent împotriva guvernului controlat de Moscova, care era la putere în Polonia de 35 de ani. Nimeni nu ştia ce se va întâmpla: Va trimite Moscova tancurile? Vor trage în muncitori pentru a-i forţa să îşi reia lucrul? Pe măsură ce greva continua, şantierul naval devenea un lăcaş al democraţiei populare în interiorul unei ţări autoritariste, iar muncitorii îşi extindeau cerinţele. Refuzau să-şi mai lase viaţa controlată de nişte activişti de partid, care pretindeau că vorbesc în numele clasei muncitoare. Cereau sindicate muncitoreşti independente şi, în plus, dreptul de a negocia, de a încheia înţelegeri şi de a intra în grevă. Fără a mai aştepta să primească permisiunea, aceşti muncitori votează să se constituie într-un sindicat pe care-l numesc Solidarnosc, Solidaritatea17. Toate aceste întâmplări se petreceau în 1980, anul în care lumea întreagă sa îndrăgostit de sindicatul Solidaritatea şi de liderul ei, Lech Walesa. Walesa, care avea treizeci şi şase de ani, reprezenta atât de bine aspiraţiile muncitorilor polonezi, încât părea a fi o adevărată comuniune spirituală. „Mâncăm aceeaşi pâine!”, tuna el în microfonul de pe şantierul naval din Gdansk. Aceasta era o referinţă nu doar la invulnerabila sa acreditare de apartenenţă la clasa muncitoare, dar şi la rolul influent al catolicismului în noua mişcare deschizătoare de drumuri. Dat fiind că religia era desconsiderată de activiştii de partid, muncitorii îşi afişau credinţa ca pe un act de curaj, stând la rând, în spatele baricadelor, să primească împărtăşania. Walesa, o combinaţie reconfortantă de trivialitate şi pioşenie, inaugurează biroul Solidarităţii cu o cruce de lemn într-o mână şi un buchet de flori în cealaltă. Când semnează primul acord de referinţă între sindicatul Solidaritatea şi guvernul polonez, Walesa îşi scrie numele „cu un pix suvenir uriaş, pe care se afla o figură ce semăna cu Papa Ioan Paul al II-lea”. Admiraţia era reciprocă; suveranul pontif, de origine poloneză, îi spusese la rândul său lui Walesa că se roagă pentru Solidaritatea18. 17

Embrionul Solidarităţii l-a constituit un sindicat semi-independent, numit Sindicatele Libere ale Litoralului, format în 1978. Acesta a fost grupul care a organizat grevele ce aveau să ducă, în ultimă instanţă, la crearea Solidarităţii. 18 Thomas A. Sancton, „He Dared to Hope”, Time, 4 ianuarie 1982

232

Printre multele mecanisme de influenţare şi determinare a ţărilor aflate în curs de dezvoltare, unul dintre cele mai eficace a fost volumul datoriilor sau acoperirea datoriilor. Statele Unite au împrumutat multe dintre aceste ţări, după care au crescut unilateral în aşa măsură rata dobânzilor, încât pentru a face faţă plăţilor, acestea au fost nevoite să contracteze noi împrumuturi. Situaţia a fost atât de dezastruoasă încât datoria Braziliei, de exemplu, a explodat, dublându-se de la 50 la 100 de miliarde, în numai 6 ani. În aceeaşi perioadă, datoria Nigeriei a crescut de la 9 la 29 de miliarde. De fiecare dată, împrumuturile erau acordate de către FMI şi Banca Mondială cu condiţia ca cel împrumutat să subscrie la o listă de axiome considerate ca fiind minimul necesar pentru sănătatea economică. Această schemă, prezentată ca fiind ceva tehnic şi dincolo de orice dubiu, include pretenţii ideologice de genul „întreprinderile de stat trebuie să fie privatizate” şi „barierele care împiedică intrarea firmelor străine trebuie să fie abolite”. Cu alte cuvinte: vrei să-ţi salvezi ţara? Atunci, vinde-o. Şi dacă tot e să-ţi vinzi ţara, atunci neapărat e s-o faci la preţul pieţei, adică pe nimic. În Rusia, spre exemplu, o companie petrolieră de nivelul celei mai mari pe care o are Franţa, s-a vândut pe 88 milioane USD. Norilsk Nickel, care produce a cincea parte din nivelul mondial de nichel, s-a dat cu 170 milioane USD, deşi profitul ei anual atinge 1,5 miliarde USD. Compania petrolieră Yukos, care controlează mai mult petrol decât Kuweitul, s-a vândut pentru 309 milioane USD. Are acum venituri de peste 3 miliarde USD anual, 51% din gigantul petrolier Sidanko s-a „vândut” pentru 130 milioane USD. Astăzi, stocul este evaluat la bursă pentru 2,8 miliarde USD. O enormă fabrică de arme s-a tranzacţionat contra 3 milioane USD, adică preţul unei case de vacanţă în Aspen. Totuşi, aceste privatizări i-au nemulţumit enorm pe economiştii de la Chicago: bunurile statului s-au vândut strict nomenclaturiştilor autohtoni, interzicându-se orice acces capitalului străin. Să mergem mai departe. România. Criza socială a Legii Rurale din 1864, dorind rezolvarea problemei ţărăneşti pe cale pur juridică, constând în acordarea titlului de „proprietar” conform normelor Codului Civil atât ţăranului asupra lotului său minuscul de pământ cât şi boierului asupra imenselor lui latifundii, era pur formală căci în realitate „împroprietărirea” ţăranilor nu a fost decât o mască sub care au fost continuate relaţiile de iobăgie feudală, sub forma „dijmelor la tarla”, reglementate imediat după Legea Rurală prin seria legilor noi a „învoielilor agricole”. Prin aceste legi se făcea însă dovada că în ce priveşte relaţiile dintre boier şi ţăran nu mai erau valabile normele Codului Civil, ci cele ale siluirii manu militari la muncă a ţăranului, prin dorobanţi puşi la dispoziţia boierului sau arendaşilor lui. Această flagrantă discrepanţă între normele Codului Civil de tip Napoleon şi cele ale „tocmelilor agricole” nu era însă singura existentă în viaţa socială a acelei vremi, căci o întreagă legislaţie de tip burghez liberal a fost introdusă în ţară având aceeaşi soartă de a rămâne pur formală, aflată în violent conflict cu realităţile sociale. Avem deci de-a face cu un fenomen social de vastă amploare care merită a fi observat atent, încadrându-l în teoria căreia sociologii de azi îi dau numele de „aculturaţie”. Nicolae Iorga a arătat, demult, că în istoria lumii nu interesează decât acele „culturi” care „circulă”, care adică se extind dincolo de centrele ei de naştere, prin „influenţe”, „înrâuriri” şi „imitaţii”. Obişnuit, se ilustrează acest tip de probleme prin invocarea ţarului Petru cel Mare al Rusiei, care a hotărât să-şi modernizeze ţara, folosind mijloace brutale, moştenite de la vechiul sistem al despoţiei asiatice tătare sub care Rusia trăise mai multe veacuri. Acesta nu s-a sfiit deci să-şi omoare în bătăi pe propriul fiu, care nu vroia să se lase „civilizat” cu sila şi nici să impună boierilor săi să se îmbrace „evropeneşte” şi să-şi radă bărbile, fără totuşi să reuşească a le schimba moravurile şi nici să desfiinţeze iobăgia în care trăia ţărănimea rusă. Rusia nu era dealtfel singura ţară în care impactul occidental s-a făcut simţit ca o modă superficială, cum a fost cazul cu Frederic al Prusiei, care s-a înconjurat cu o curte de filosofi iluminişti francezi; sau cu cel al „despotului luminat” care s-a dorit a fi Iosif al ll-lea al Austriei. Încă din cele mai vechi timpuri, activitatea bancară desfăşurată pe teritoriul României a avut legături cu străinătatea. Astfel, până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când s-au pus bazele sistemului bancar românesc în adevăratul sens al cuvântului, acordarea de împrumuturi era o activitate monopolizată de străini, în special de evrei şi greci. Însăşi prima bancă ce a funcţionat pe teritoriul României – Banca Naţională a Moldovei, cu sediul la Iaşi (1856) – a fost înfiinţată cu capital majoritar străin, ca urmare a demersurilor unui bancher prusac. Odată cu venirea pe tron al lui Carol I, băncile germane au monopolizat împrumuturile contractate de statul român şi piaţa bancară românească. Din cauza absenţei capitalurilor autohtone şi ca urmare a posibilităţii majorării profiturilor, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în România au apărut mai multe bănci străine. După unele calcule, în perioada 1881-1903, capitalul străin reprezenta 41% din totalul capitalului bancar19. În momentul izbucnirii primului război mondial, în ansamblul capitalului bancar străin investit în ţara noastră, pe primul loc se situa capitalul german, urmat de cel austro-ungar şi, la mare distanţă, de capitalul francez, belgian şi englez. Principalele bănci străine care activau în România în acea perioadă erau: Banca Generală Română, înfiinţată în 1895, cu capital german, Banca Marmorosch Blank and Co (1904, capital ungar, german, francez), Banca de Credit Român (1904, cu capital austriac) şi Banca Comercială Română (1906, capital englez, austriac, francez, belgian).

Lupu, M.A. şi alţii, Istoria economiei naţionale a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p. 286.

233

În Transilvania, primele instituţii de credit au fost înfiinţate de saşi şi maghiari. Ca urmare a pactului dualist din 1867, când Transilvania a fost încorporată din punct de vedere politic şi administrativ Ungariei, piaţa creditului din această zonă era dominată de sucursalele marilor bănci de la Viena şi Budapesta. Încheierea primului război mondial a produs modificări profunde în structura etnică a capitalului bancar străin prezent pe teritoriul României. Astfel, ca urmare a prevederilor Tratatului de la Versailles, care stabilea confiscarea capitalului german şi austro-ungar, locul principal în ansamblul capitalului bancar străin a revenit capitalului francez. De asemenea, a avut loc diversificarea capitalului bancar străin din România prin apariţia capitalului italian (Banca comercială italiană şi română), cehoslovac (Banca română de comerţ şi credit din Praga) şi elveţian (Banca elveţianoromână). Unirea de la 1918 şi schimbările teritoriale care au urmat acestui eveniment au condus la apariţia pe teritoriul României a mai multor instituţii de credit mici şi mijlocii controlate de marile bănci de la Viena şi Budapesta. Deşi numărul băncilor cu capital autohton a crescut, în perioada imediat următoare primului război mondial (1918-1924), capitalul bancar străin s-a consolidat, un rol important având încrederea de care se bucura în rândul populaţiei şi legăturile pe care le deţinea cu băncile din străinătate. Perioada 1924-1929 se caracterizează prin întărirea poziţiei burgheziei autohtone. Ca urmare a promovării unei politici sub sloganul „Prin noi înşine”, băncile liberale au cunoscut o mare dezvoltare, astfel încât ponderea capitalului străin în totalul capitalului bancar a înregistrat o scădere de la 33% în 1923 la 25% în 192820. Izbucnirea crizei din 19291933 a creat mari probleme băncilor româneşti care aveau legături cu străinătatea, exemplul cel mai concludent fiind falimentul Băncii Marmorosch Blank and Co. Analizând investiţiile străine în domeniul bancar, se poate observa că anii crizei economice au constituit o perioadă în care capitalul german a încercat să pătrundă din nou în economia ţării. Deşi perioada 1929-1933 s-a caracterizat prin reducerea dramatică a creditelor acordate de băncile străine, totuşi, în aceşti ani, băncile străine au făcut noi investiţii în sectorul bancar prin cumpărarea de acţiuni. De asemenea, este de subliniat faptul că, în ciuda contradicţiilor existente între diferite grupuri bancare, de exemplu, între grupul francez şi cel german, aproape în orice operaţiune, capitalul german a fost însoţit de capitalul englez, francez, belgian şi, uneori, american21. Conform propriilor marturii, marele om de cultura Nicolae Iorga s-a simţit obligat să intre în activitatea politică, pentru a contribui la zidirea unui climat moral în ţara noastră: „…amestecul în viaţa publică şi politică era să-mi vie mai târziu…, nu ca mijloc de a parveni, nici ca o satisfacţie de vanitate, ci ca îndeplinirea cu multă luptă şi suferinţe a unui categoric imperativ moral… Multă vreme m-am ferit de a mă atinge, în orice chip de activitatea politică. Dar, unele lucruri ce s-au petrecut acum în urmă mi-au zguduit această părere. Am văzut prin urmările ei de ce fel era politica, ce s-a făcut la noi până acum: ruina financiară şi putreziciunea morală erau rezultatele de căpetenie ce se atinsese prin luptele de câteva decenii din ambiţia vulgară de a stăpâni plăcerea stăpânirii sau pentru foloasele băneşti, nelegiuite, care decurg din dominaţie. Mi s-a părut că zăresc în viitor o privelişte mai dureroasă, primejduirea vieţii statului nostru, la temeliile căruia săpase înşişi aceia care pretindeau că îl servesc şi, m-am cutremurat la gândul că veacuri întregi de siliţi mai mult decât omeneşti, de suferinţa ce nu-şi pot găsi expresia în cuvinte, două mii de ani aproape de încordare şi jertfe ar putea să ducă la sfârşitul acesta ticălos; pieirea unui popor numeros, de nobilă origină, cu însuşiri alese, smulgerea uneia din ramurile cele mai pline de sevă din trunchiul omenirii, pentru ca România liberă astfel au voit o haită de politicieni lacomi şi orbi… Am putea rămâne cu braţele încrucişate înaintea acestei privelişti? Am putea să credem că ne este îngăduit a ne lăsa stăpâniţi numai de iubirea noastră pentru ştiinţa şi şcoală sau pentru alte îndeletniciri străine de politică? …Nu, nu se poate: nu vom fi criminali din nepăsare, alături de criminalii din vocaţie. Dezertând, nu vom colabora la pieirea neamului nostru”. Expresia de „globalizare” s-a născut, probabil odată cu Revoluţia Industrială din Anglia 1640 sau cu Revoluţia Franceză de la 1789, cu toate că însăşi fenomenul, activitatea globalizării îşi are rădăcinile mult mai anterior de era noastră, dar mai concret începând cu anul naşterii lui Isus Cristos, când religia creştină avea să înglobeze sub Crucea sa toate continentele lumii existente. Însă reieşind din tot ce a fost expus mai sus, la moment, fenomenul globalizării este interpretat mai ştiinţific şi mai modern, sau mai bine zis mai postmodern. Începuturile ştiinţei moderne datează de pe timpul lui Galileo Galilei (1564-1642) şi Isaac Newton (1642-1727). O dată cu declanşarea revoluţiei industriale, ştiinţa a evoluat din ce în ce mai rapid. Secolul al XX-lea a cunoscut o adevărată revoluţie ştiinţifică. Paralel cu această dezvoltare a ştiinţei, descoperirile ei au început să fie folosite pe o scară din ce în ce mai largă în economie şi în viaţa de zi cu zi. Comunicaţiile prin satelit, computerul personal, roboţii industriali, produsele chimiei de sinteză, biotehnologiile etc. sunt unele din cele mai importante aplicaţii ale ştiinţei. În toate civilizaţiile antichităţii se simte nostalgia antebabilonică. Istoria religiilor descoperă faptul că o viaţă morală axată pe criterii religioase şi uneori mistice au avut toate popoarele antichităţii. Dacă cele din Extremul Orient şi 20

Lupu M.A. şi alţii, Istoria economiei naţionale a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p. 378. Constantinescu, N.N., Murgescu, C. şi alţii, Contribuţii la istoria capitalului străin în România de la sfârşitul primului război mondial până la ieşirea din criza economică din 1929-1933, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1960.

234

de pe teritoriile Americii şi Europei de azi, depărtându-se de locurile concentrării iniţiale a populaţiei (Mesopotamia), au pierdut mult mai repede amintirea stării antebabilonică, construindu-şi civilizaţii proprii şi sisteme religioase destul de ordonate din punct de vedere moral, cele rămase în Orientul Apropiat şi Mijlociu, prin succesiunea imperiilor, demonstrează o puternică nostalgie antebabilonică a stăpânirii. Egiptul are meritul de a fi păstrat „învăţătura nemuririi sufletului”, deşi în mod distorsionat, dar realizările grandioase la nivel material precum şi stăpânirea cu forţa a altor popoare, inclusiv a celui ales, evreii, denotă tendinţa de realizare a „numelui vestit”. Asiro-babilonieinii, întemeind primul imperiu babilonic sub celebrul Hammurabi22, încearcă şi ei refacerea unicei stăpâniri. Întreaga succesiune de stăpâniri şi popoare pe vechea vatră a Mesopotamiei - toate acestea încercând realizarea unor imperii vaste în care morala forţei să impună religii şi limbaje unice - trădează originea comună a acestora în neamurile antebabilonice, şi nostalgia forţei graiului şi religiei unice. Originea comună a civilizaţiilor ce se succed pe teritoriile Orientului Apropiat este arătată de numele zeităţilor, destul de apropiate între ele. Între acestea, o semnificaţie aparte are denumirea comună de El - „cel puternic”, păstrat până astăzi în limbile romanice în forma pronumelui personal -, prin care toate popoarele de origine semită desemnau zeul suprem23, deşi nu în sens monoteist ca la evrei, Elohim. Elemente de limbă arhaică s-au păstrat în aramaica vorbită de Isus şi se păstrează până în Siria de azi. Imperiul hitit are aceleaşi caracteristici ale impunerii codurilor religioase unice, dar ei au accentuat pe latura morală a lucrurilor, fiind o civilizaţie mai pragmatică, ale cărei coduri morale aveau un accent umanitar deosebit, faţă de drasticele coduri asiro-babiloniene, Hammurabi. Imperiul persan şi religia acestuia au influenţat culturile ulterioare, de exemplu zeul solar Mithra era adorat în legiunile imperiului roman şi are o revenire spectaculoasă, desigur, sub alte denumiri, în neo-păgânismul sincretismului contemporan. Uriaşul imperiu al lui Alexandru Macedon24 venea să satisfacă aceeaşi tensiune ascunsă, nostalgică, a stăpânirii în totalitate a lumii, a impunerii unităţii culturale şi morale. Însă Alexandru Macedon are meritul imens de a fi fost începătorul reunificării Orientului cu Occidentul. Occidentul, urmaşul neamurilor născute din Iafet, şi Orientul semitic, trebuiau să se unească pentru a face posibilă edificarea istoriei universale în noua eră a lui Cristos. Lumea antică, cu succesiunea ei de imperii şi stăpâniri, trebuia în final să se unească într-un întreg mondial, să depăşească orice particularism25, iar începutul a fost făcut de Alexandru Macedon. Imperiul roman ar putea fi considerat cu un grad semnificativ de reuşită, primul model de globalizare a lumii. Interpretarea patristică a binecuvântării date de Noe fiilor săi26, ca Iafet să locuiască în „locaşurile lui Sem”, este ca mântuirea să fie primită de neamuri şi să vină din sânul poporului evreu. După amestecarea limbilor şi împrăştierea neamurilor lumea s-a scindat în Orient şi Occident, fiecare căutând unitatea iniţială. Unirea spirituală a început cu perioada elenistică a amestecării religiilor. Sincretismul caracteristic acestei perioade a adunat toate tipurile culturale elaborate de lumea veche fiind un fapt pozitiv care a dus la formarea unui stat universal unic, Imperiul Roman. Integrarea totală a lumii vechi în cadrul Romei, procesele de unificare, de formare a uniunii universale a popoarelor şi culturilor într-o umanitate mondială, unică sub toate aspectele, reprezintă prima materializare a ideologiei globaliste antebabilonice. Imperiul roman realiza ceea ce nu reuşiseră „constructorii” de la Babilon, afirmarea unică a existenţei umane în afara lui Dumnezeu printr-un „nume vestit”. Însă sincretismul religios care a luat naştere, a făcut posibilă răspândirea creştinismului. Berdiaev afirmă că începutul istoriei universale se regăseşte însăşi prin faptul formării şi existenţei imperiului roman. Realizarea unui stat global a constituit premisa răspândirii mesajului universal al lui Isus 22

Hammurabi cel Mare (1792-1750 î.Cr.) a fost un rege babilonian care a inventat primul cod de legi. Prof.dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti 1998, p. 135 24 Macedonia – a fost numele unui regat antic din partea nordică extremă a Greciei Antice, învecinată cu regatul Epirului la vest şi cu regiunea Tracia la est. Pentru o scurtă perioadă de timp, a fost cel mai puternic stat în Orientul Mijlociu antic, după ce Alexandru cel Mare a cucerit cea mai mare parte a lumii cunoscute, inaugurând perioada elenistică a istoriei Greciei. 25 Nikolai Berdiaev, Creștinism și realitate socială, Paris, 1934, p.121 26 Noe va genera omenirea de după potop prin cei trei fii ai săi: Sem, Ham şi Iafet ,„dintru aceştia s-au înmulţit oamenii pe pământ”(Facere 9,18-19). Toţi patriarhii îşi binecuvântau copiii, prorocind în privinţa lor. Însă în urma păcatului lui Ham de a fi privit fără ruşine goliciunea tatălui său, doar doi fii vor primi binecuvântare: Sem şi Iafet. Seminţiile ce se vor naşte din Ham nu vor fi primit binecuvântare din pricina păcatului acestuia; deşi în corabie starea generală era de rugăciune şi post, bărbaţii înfrânându-se de la soţiile lor, totuşi Ham a nesocotit aceasta, avându-l pe Hanaan. Firea sa nestăpânită şi nesupusă a făcut ca în firea umană de după potop aceste porniri instinctuale să supravieţuiască, tinzând spre o tot mai mare accentuare, motiv pentru care Noe l-a sortit pe nepotul său Hanaan slugă unchilor săi. Astfel, din Sem cel binecuvântat vor lua naştere toate neamurile semite (ca şi continuatoare ale virtuţii fiilor lui Dumnezeu, ai urmaşilor lui Set păstraţi în sfinţenie) şi îndeosebi iudeii, evreii, poporul menit să pregătească mântuirea. „Binecuvîntat fie Domnul Dumnezeului lui Sem şi va fi Hanaan pruncul slugă lui” (Facere 9,26), adică de aici va ieşi poporul binecuvântat care va purta în sine germenii libertăţii mântuitoare. „Înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să locuiască în locaşurile lui Sem, şi să fie Hanaan slugă lui” (Facere 9,27) se poate traduce în faptul că Iafet este strămoşul tuturor neamurilor creştine, a celor ce vor primi cuvântul adus de Cristos mai întâi iudeilor; acestea vor ajunge să se sălăşluiască în mântuire (locaşurile lui Sem) după venirea lui Cristos. 23

235

Cristos. Tocmai universalitatea Evangheliei, faptul că mântuirea este opera la care întreaga umanitate e chemată să participe, a făcut necesară crearea unui cadru universal în care aceasta să se realizeze. Din acest punct de vedere, deşi imperiul roman aparţine antichităţii, el este în acelaşi timp originea istoriei universale. Trebuie remarcat însă că în afară de sensul facilitării transmiterii Evangheliei, statul global roman nu a rezistat, pentru că în esenţa sa el încununa păgânismul lumii antice, care trebuia să cadă odată cu pătrunderea Dumnezeului-om în istoria temporală, concretă, a omenirii. „Plinirea vremii” însemna şi înflorirea maximă a lumii vechi, afirmarea universală a păgânismului deopotrivă cu afirmarea universală a rafinatei culturi greceşti. Dincolo de superioritatea acestora ca formă umană de manifestare, rămâne însă perisabilitatea lor ca lucruri pur omeneşti. Căderea imperiului roman şi a strălucitoarei culturi elenistice amintesc mereu că în faţa veşniciei, în faţa destinului etern în Dumnezeu a umanităţii şi lumii, toate realizările culturii omeneşti, chiar şi în forma lor cea mai înfloritoare sunt supuse pieirii şi includ în sine o boală purtătoare de moarte. Dacă latinitatea a avut marele merit de a fi pregătit şi realizat întâlnirea mondială a Orientului, cu tradiţiile şi culturile sale, cu Occidentul, cu rafinata sa cultură în Imperiul Roman continuat apoi în mod oarecum „strălucit” de Imperiul Bizantin, ca variantă autentică a acestei întâlniri mondiale între Răsărit şi Apus prin creştinism, tot latinitatea se face vinovată de neînţelegerea corectă a realizării Împărăţiei lui Dumnezeu, de deturnarea acestei idei şi mutarea ei din planul veşnic în imediatul terestru, fapt ce a avut consecinţe dezastruoase pentru viaţa omului, şi al cărui punct de plecare a fost Marea Schismă din anul 1054. Dincolo de pretenţiile de supremaţie ale capilor clericilor, generatoare de altfel a schismei, rămâne intenţia ascunsă, dar realizată în mod triumfal, a potrivnicului, de a rupe unitatea Bisericii lui Cristos. După o mie de ani de creştinism în care Biserica s-a definit şi consolidat pe sine, reuşind să ofere existenţei umane principiile de viaţă soteriologice, trebuia poate ca acestea să poată fi trecute prin filtrul liberului arbitru uman, tocmai pentru a fi autentic asumate, şi anume în chipul libertăţii în care a fost creat şi există omul. Fără a face istorie, trebuie menţionat că după o mie de ani, întâlnirea mondială dintre Orient şi Occident, deşi autentificată pe principiile creştine, eşuează, şi asistăm pe toate planurile la acutizarea disputei canonice dintre ele. Revenind la Europa urmaşilor Romei, aici se încheie perioada umanistă şi omul se îndreaptă spre progresul material ca unic scop. Momentul 1848 a creat naţiunile sub forma statelor naţionale, dar istoria contemporană ne lasă să întrevedem faptul că acestea au fost create doar pentru a le demonstra incapacitatea de a oferi omului progresul plenar, pentru a denatura sensul neamului în cel de popor, şi pentru a experimenta în două moduri posibile evoluţia spre anularea conştiinţei de Dumnezeu în omul modern. Aceste două modele s-au bazat pe cele două laturi ale ipostasului uman, cea personală şi cea comunitară. Cea personală, degenerată în individualism şi folosind ca etică proprie protestantismul liberal, a evoluat spre societatea capitalistă de azi, „occidentul”, în care Dumnezeu nu a fost anulat cu forţa din conştiinţa umană, ci doar schimbat, îndepărtat, ciuntit şi adaptat nevoilor omului material. La sfârşitul secolului XV, în epoca marilor descoperiri geografice, prinţii Europei trimiteau spioni care să obţină hărţi valoroase. Rutele comerciale erau păstrate secrete. Cei prinşi cu aceste hărţi sufereau pedeapsa capitală. Scopul era găsirea de aur şi mirodenii exotice, mătase şi diamante, bogăţii aflate în celălalt capăt al lumii. Atunci Europa era obsedată de comorile Orientului. Mulţi au încercat să descopere rutele către ţinuturile mirodeniilor. Oceanele nu fuseseră încă explorate, iar călătoriile pe mare erau aventuri riscante. Multe expediţii se încheiau catastrofal. Dar un om a reuşit: exploratorul portughez Vasco da Gama. Veneţia, nobilul oraş-stat de la Marea Adriatică, era centrul comerţului internaţional din Europa. Astăzi, palatele şi bisericile grandioase stau mărturie pentru bogăţia şi puterea din trecut ale Veneţiei. În fiecare an, în septembrie, veneţienii sărbătoresc epoca de aur a oraşului lor. Imaginaţia europenilor a fost stimulată de best seller-ul din sec. al XIII-lea, „Descoperirea lumii”, în care negustorul veneţian Marco Polo îşi povesteşte călătoriile în Asia. El a scris despre comori de basm din Orientul îndepărtat, despre insule unde se găseau aur şi mirodenii. Veneţia şi Genova ştiau cât de important era să deţină un monopol în acest paradis terestru. Rutele comerciale au rămas secrete. Profiturile justificau expediţiile. Mirodeniile erau foarte căutate şi se vindeau în Europa cu un preţ de 80 de ori mai mare decât cel cu ridicata. Jurnalul de călătorie al lui Marco Polo pe Drumul Mătăsii, în Asia, a modelat concepţia despre lume din sec. al XIII-lea. Drumul Mătăsii lega porturile din Orientul Mijlociu de Asia Centrală, Pekin şi Shanghai, în estul extrem al Chinei. Jafurile de pe Drumul Mătăsii făceau din negoţ o întreprindere riscantă iar din această cauză, preţurile erau exorbitante. O altă rută posibilă era traversarea Oceanului Indian. Dacă se putea găsi o rută mai directă către India şi Extremul Orient, monopolul instituit de negustorii arabi şi veneţieni ar fi fost desfiinţat. Epoca de glorie şi bogăţie a Veneţiei ar fi apus dar, a existat un om obsedat de găsirea unei rute si astfel, mai apoi, el a călătorit către vest, sub pavilionul Spaniei. Relaţiile internaţionale sunt rezultatul unei permanente înfruntări, alinieri şi realinieri de forţe colective, state sau organisme para-statale. În aceasta dinamică permanentă, cursul evenimentelor e fundamental determinat de factorul principal de iniţiativă, in funcţie de acţiunea căruia se adaptează forţele secundare, prin asociere sau opoziţie cu cel dintâi. În zilele noastre, relaţiile internaţionale se desfăşoară sub semnul globalizării, rezultat politic final a trei mari şocuri la scară mondială petrecute în secolul al XX-lea: Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial şi Războiul Rece. În această cursă istorică în trei etape, în fruntea clasamentului s-a situat puterea care a adaptat cel mai eficace la

236

condiţiile zilelor noastre civilizaţia libertăţii şi a democraţiei, pe temeiul celui mai rapid şi masiv progres economic şi tehnologic, Statele Unite ale Americii. Tendinţa dominantă, unanim recunoscută, a vremii este globalizarea, adică integrarea, la scara globului, a principalelor forţe ale economiilor naţionale, tot mai puţin naţionale şi tot mai mult dependente de centrele globalizatoare. Din sfera tehnologiei şi a economiei, globalizarea se revarsă tot mai puternic în cele mai variate domenii ale vieţii sociale: raporturi politice, civilizaţie, cultură, mentalităţi, etc. Globalizarea este deja stadiul suprem al tendinţei istorice de constituire a unor largi zone de interdependenţă - politica imperială -, cu deosebirea că, în procesul globalizării, interdependenţa tinde să cuprindă întreg globul şi că se realizează nu prin juxtapuneri teritoriale, cât mai ales prin integrări structurale. Aşa cum s-a subliniat, transnaţionalizarea bancară, ca formă de manifestare a activităţii bancare internaţionale, este strâns legată de dezvoltarea centrelor financiare internaţionale, în care îşi desfăşoară activitatea multe din sucursalele şi filialele băncilor străine. Centrele financiare internaţionale, suprastructurate pe pieţele financiare ale ţărilor unde sunt localizate, concentrează, la nivel internaţional, cererea şi oferta de valute şi fonduri pe diferite termene, fiind adevărate „puncte vii” ale sistemului financiar internaţional. Londra, New-York, Tokyo, Frankfurt, Paris, Singapore sau Hong Kong sunt centre financiare internaţionale situate în zone orare diferite, care asigură efectuarea tranzacţiilor financiare pe plan internaţional în mod continuu, 24 de ore din 24. Între centrele financiare internaţionale se detaşează centrul londonez din punctul de vedere atât al tradiţiei, cât şi al volumului operaţiunilor sau numărului de sedii bancare străine pe care le găzduieşte. Importanţa Londrei ca centru financiar internaţional s-a manifestat încă din cele mai vechi timpuri. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Marea Britanie a deţinut hegemonia financiară internaţională, iar Londra, supremaţia între centrele financiare internaţionale. Aceasta se explică printr-o serie de condiţii favorabile care au caracterizat centrul londonez. Iniţial în secolul al XIX-lea, un factor-cheie l-a reprezentat prezenţa fizică la Londra a diverselor pieţe internaţionale de mărfuri, care implicit, atrăgeau după sine şi tranzacţii financiare. La începutul anilor ’90, un factor de succes a fost gradul de reglementare şi nivelul de impozitare relativ relaxat, care a atras în centrul londonez multe din tranzacţiile financiare internaţionale. Experienţa acumulată şi existenţa unei infrastructuri adecvate s-au constituit în factorii de succes ulteriori care au permis ascensiunea centrului londonez şi situarea sa, până la cel de-al doilea război mondial, pe primul palier al finanţelor internaţionale. Un mare proces care se desfăşoară în ultimele decenii este cel de trecere de la economia tradiţională, de tip industrial, la un tip nou de economie. Cei doi factori care au produs această trecere sunt revoluţia ştiinţifico-tehnică şi globalizarea. Revoluţia ştiinţifico-tehnică promovează un tip de economie bazată pe cunoaştere, datorită introducerii accelerate a descoperirilor ştiinţei. De aceea, cele mai mari investiţii sunt pentru inovaţia tehnologică. Noile tehnologii permit obţinerea de produse în cantităţi din ce în ce mai mari, în condiţiile reducerii poluării şi consumului scăzut de materii prime şi energie. Globalizarea este un fenomen care a fost iniţiat de multă vreme şi care se caracterizează prin interferenţa economiilor, culturilor şi societăţilor. Astfel, se constată accentuarea unor fenomene, precum ridicarea barierelor vamale, apariţia şi dezvoltarea firmelor multinaţionale, creşterea competiţiei economice, etc. Din punct de vedere economic, datorită globalizării şi apariţiei firmelor multinaţionale, produsele devin mai ieftine şi mai accesibile unui număr din ce în ce mai mare de consumatori. Specialiştii cu calificare superioară au posibilitatea de a munci acolo unde este nevoie de pregătirea lor, nemaifiind opriţi de barierele de spaţiu. Datorită activităţii firmelor multinaţionale, statul îşi pierde încetîncet din autoritatea pe care o are asupra politicii economice. Polarizarea în ţări bogate şi ţări sărace se accentuează, ceea ce produce mari probleme în relaţiile internaţionale, cum ar fi de exemplu creşterea pericolului terorismului... Termenul de tehno-revoluţie desemnează depăşirea unor anumite nivele în dezvoltarea tehnicii, fapt care a revoluţionat activitatea în diverse domenii ale economiei şi societăţii. Aceste progrese sunt rezultatul aplicării ultimilor descoperiri ale ştiinţei în economie şi în viaţa cotidiană. Computerul personal. Maşinile de prelucrare a informaţiei au apărut de multă vreme. Primul computer a fost fabricat în 1946 în Statele Unite şi avea dimensiuni uriaşe precum şi o capacitate de calcul limitată. Primele computere utilizau tuburi electronice cu vid. Datele erau introduse cu ajutorul unor cartele perforate. În 1971 a fost inventat microprocesorul, care a permis mai târziu apariţia computerului personal (P.C.) la mijlocul anilor ‘80 ai secolului trecut. Astăzi, fără computer personal nu se mai poate imagina nici un domeniu de activitate: finanţe-bănci, transporturi, industrie, agricultură, educaţie, etc. Datorită dezvoltării uluitoare a tehnicii computerelor personale, s-a dezvoltat reţeaua de comunicare între oameni din toată lumea, Internetul. Internetul reprezintă o componentă esenţială a vieţii contemporane. Originile Internetului sunt legate de cercetările în armata americană care urmăreau interconectarea calculatoarelor din laboratoarele de cercetare într-o reţea. Prima reţea de calculatoare a luat naştere în 1971. La începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, a devenit posibilă conectarea nu numai a computerelor instituţiilor şi companiilor, ci şi conectarea computerelor personale la reţeaua Internet. Astăzi Internetul are zeci de milioane de utilizatori şi este considerat o adevărată superautostradă informaţională. Internetul este utilizat astăzi în mai multe sectoare importante: economia, prin comerţul electronic, din ce în ce mai întâlnit în lumea contemporană,

237

publicitatea, diferite slujbe on line, etc.; comunicaţiile şi poştă electronică, care permit contactele directe între oameni aflaţi la mii de kilometri depărtare în doar câteva secunde; distracţie, etc. Tehnologia spaţială. într-un timp foarte scurt oamenii au realizat progrese imense în explorarea spaţiului cosmic, de la primul obiect trimis în spaţiu, la primul pas pe Lună. Tehnologia spaţială a oferit avantaje enorme: revoluţionarea comunicaţiilor prin intermediul sateliţilor, utilizarea de materiale noi, etc., în condiţiile în care resursele Pământului sunt limitate, s-ar putea ca în viitor explorarea spaţiului tehnic să reprezinte soluţia pentru criza de materii prime şi energie. Calculatorul, Internetul, tehnica spaţială au permis creşterea posibilităţilor de comunicare între oameni. Structura ADN, componentă de bază a vieţii, a fost descoperită în 1953. Descifrarea tainelor ADN-ului a permis un progres uimitor în domeniul geneticii, care poate avea un rol decisiv în dezvoltarea omenirii prin rezolvarea problemelor legate de hrană, vindecarea unor boli considerate astăzi incurabile, etc. şi totuşi în acelaşi timp, descoperirile geneticii folosite în mod iresponsabil pot provoca mari nenorociri pentru omenire. Interdependenţa mondială este demonstrată de existenţa unor probleme care pot fi rezolvante doar concomitent şi prin cooperare internaţională. Dezvoltarea ţărilor occidentale a fost făcută cu preţul degradării mediului. Pe de altă parte, şi eforturile statelor rămase în urmă, legitime, de a se dezvolta au condus şi ele la agravarea situaţiei ecologice, întrucât, de obicei, tehnologiile folosite în aceste ţări sunt depăşite, provocând o poluare puternică. Se constată fenomenul de deşertificare pe teritorii întinse, în special pe continentul african. În Amazonia şi în alte zone pădurile tropicale sunt exploatate fără măsură, fapt care are consecinţe funeste asupra întregului glob. Un mare pericol la adresa mediului îl constituie dispariţia progresivă a stratului de ozon. Consumul de combustibil fosil, care are ca efect deversarea în atmosferă a unor cantităţi uriaşe de bioxid de carbon, a condus la apariţia efectului de seră, considerat de specialişti a avea un impact major asupra unor schimbări negative ale climei planetei. Activitatea iraţională a oamenilor a avut drept consecinţă stingerea a numeroase specii de plante şi animale, ceea ce reprezintă o pierdere ireparabilă. În ultimele decenii, mai multe accidente ecologice, printre care cel mai grav fiind cel de la centrala nucleară de la Cernobâl din fosta URSS, au degradat continuu mediul. În anii ‘60 ai secolului al XX-lea au început să apară semnale, care au avut darul să deştepte conştiinţa oamenilor în ceea ce priveşte ameninţarea ce planează asupra Pământului datorită industrializării. În anii următori, opinia publică a iniţiat vaste acţiuni care au sensibilizat guvernele şi organismele internaţionale în ceea ce priveşte pericolul distrugerii mediului. Problemele cauzate de poluare pot fi cu adevărat soluţionate numai prin eforturi la scară planetară. Globalizarea e o nouă experienţă aproape pentru toţi indivizii unei generaţii vii, când, aşezaţi în faţa operatorului TV, urmăresc evenimente transmise pe viu din orice loc al planetei, suprimând distanţele. Cel puţin patru motoare au fost considerate esenţiale pentru globalizare: comerţul, producţia, finanţele şi tehnologia. Adepţii curentului idealist văd în globalizare modalitatea perfectă de deviere de la conceptul de interes naţional, ce reprezintă punctul forte al paradigmei realiste. Curentul realist a criticat şi continuă să critice această promovare a globalizării, arătând că, de fapt, tocmai această globalizare generează conflicte. Modernitatea iluministă s-a bazat pe trei stâlpi: primordialitatea statului teritorial, secularizarea relaţiilor politice între state, inclusiv promisiunea inovaţiei tehnologice pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii, misiunea globalizatoare a vestului de a domina lumea nord-vestică. Toţi stâlpii sunt astăzi erodaţi. Statul persistă, dar se globalizează şi el, începând să se uite mai mult afară decât la constituenţi şi operând ca un agent instrumental în numele forţelor pieţii regionale şi globale, manipulat de corporaţii transnaţionale şi bănci şi, în mod crescând, de cercurile financiare. Statul modern a fost principalul exponent şi apărător al interesului naţional. Primul a fost promotorul celui de-al doilea, care, la rândul său, l-a legitimat pe primul. După unii autori, securitatea, bogăţia, libertatea şi dreptatea sunt aspiraţiile principale ale cetăţenilor, corespunzând unor nevoi fundamentale. Observăm că, faţă de lozinca revoluţiei franceze, lipsesc fraternitatea şi egalitatea. Statul modern a creat instituţii adecvate pentru a răspunde la aceste cerinţe. În materie de securitate, a creat o armată pentru orice ameninţare exterioară şi forţe de ordine pentru cea interioară, monopolizând uzul violenţei. Statul modern a făcut din mărirea avuţiei naţionale un crez călăuzitor, încurajând corporaţiile particulare care funcţionau mai bine decât cele care erau în gestiunea statului şi stimulând crearea de industrii avansate, reţele de întreprinzători mici şi mijlocii, veghind ca cunoaşterea şi inovaţia să fie larg difuzate în rândul populaţiei. Aceasta cerea forme de redistribuire a avuţiei, asistenţă socială şi medicală, grijă pentru păturile dezavantajate. Problema este că acest stat modern nu mai este considerat actor principal al globalizării. Cu toate acestea, găsim statele cele mai interesate de procesul globalizării, angajate cu toate resursele de care dispun la rezolvarea problemelor interne, în special economice şi sociale. Este de necontestat faptul că statul-naţiune, ca expresie a unei modernităţi care e transformată, îşi schimbă atribuţiile. Iată câteva simptome ale acestui fenomen: cedarea de suveranitate în procesul integrării, descentralizarea crescândă şi transferul de atribuţii către organele locale, pierderea controlului asupra economiei globalizate, acceptarea legislaţiei cu aceea a altor state, dependenţa de deciziile sau recomandările marilor organisme financiare şi bancare şi altele. Ţinând seama de rolul precumpănitor al statului în „apărarea interesului naţional“, nu miră pe nimeni punerea sub

238

scrutin a evoluţiei în cadrul globalizării şi nici aspectul larg de poziţii, de la apărare până la ultima suflare a fortăreţei fisurate şi până la profeţia sumbră a dispariţiei sale. Însă nu a apărut nici un substitut adecvat care să îl înlocuiască drept cheie a schimbării globale. Statele continuă să bată moneda, să ia impozite, să facă redistribuirea venitului naţional, să vegheze la securitate, să înroleze tineri sub drapelul lor, să dezvolte infrastructura drumurilor, comunicaţiilor, porturilor şi aeroporturilor şi să gestioneze interesul public în prezenţa unui sector privat indiferent. Două întrebări pretind răspuns. Una priveşte limita inferioară sau pragul până la care statul şi instituţiile sale poate ceda din atribuţii şi răspunderi. A doua este adresată sarcinilor sale noi, impuse de globalizare sau de noile înfăţişări pe care interesele sale ireductibile le iau în noul context al lumii. La prima întrebare, să acceptăm ipoteza unei cedări masive de atribuţii ale statului în sus - globalizare, integrare regională, şi în jos - descentralizare, oraşe şi regiuni cu statut sporit şi chiar zone libere, în materie economică printr-un liberalism total, predarea către sectorul privat şi către mecanismele pieţei a majorităţii pârghiilor pe care le deţinea ca proprietate sau central. Naţiunea e supusă discuţiei: abstractă, cetăţenească, dar acomodând societatea cu rădăcini etnice, culturale, religioase sau istorice imuabile? Ce rămâne atunci? Dincolo de orice consideraţie teoretică, bunul simţ ne indică un răspuns evident şi simplu: o populaţie situată pe o arie delimitată a globului. O instituţie numită stat serveşte o felie a umanităţii care are un număr redus de trebuinţe vitale. Nu statul are populaţie, ci oamenii au stat. Nevoile lor sunt supravieţuirea, ce se traduce prin securitate în sens larg. Peste capul locuitorilor cad periodic nenorociri sub forma catastrofelor naturale (cutremure, inundaţii, secete) sau făcute de om (războaie, conflicte interne, anarhie). Statul este inventat să îi apere de calamităţi care au făcut în trecut viaţa lor scurtă, brută şi precară. Numai puterea măsurată în energie şi tehnici şi avuţia realizată prin producţie şi inteligenţă asigură securitatea şi satisfacerea nevoilor vitale. Atunci când toate resorturile economice şi ale creării avuţiei au trecut în alte mâini, securitatea economică a statelor continuă să rămână o răspundere a statelor. „Scopul final al guvernării unei naţiuni este de a se separa împotriva pericolului din afară, ceea ce este rezonabil, iar, în al doilea rând, de a integra naţiunea cât mai mult posibil într-un fel de societate, însorită, egalitară. Cu alte cuvinte, oamenii trebuie să aibă acces la nevoile de bază, iar guvernele sunt responsabile de asigurarea acestei trebi“. În jurul acestor interese se creează un spaţiu de solidaritate. Este imediată continuarea intereselor vitale, fără de care societatea nu prinde forme. Statul e din nou prezent pentru a întreţine această solidaritate. Statul, în chip clasic, a făcut-o ca gardian al memoriei colective şi al istoriei trăite, ca tutore al unei culturi naţionale, venite să dea întăriri şi justificări sentimentului de solidaritate. Statul este deci un titular de proiect comun; cu îndepărtarea proiectului, dispare solidaritatea şi statul se destramă, aşa cum vedem, sub ochii noştri, că unele dintre ele sunt şterse de pe hartă. E procesul invers constituirii lor în masă la începutul jumătăţii secolului, sub semnul fierbinte al solidarităţii în jurul proiectului eliberării şi independenţei. Modernizare, civilizaţie, bunăstare sunt realizări ale statului-naţiune, ale întreprinderilor sale, ale programelor sale şi, în principal, ale economiei sale naţionale. Dar, astăzi, modernizarea este globală, civilizaţia la fel şi bunăstarea depinde de contextul exterior. Ce revine statului în aceste condiţii? În primul rând, tot o reacţie de apărare. Globalizarea nu numai că dezavantajează pe cei slabi, dar vatămă şi pe cei neatenţi. N-a rămas, ca negociator posibil pentru apărarea unei populaţii de consecinţele adverse ale globalizării, decât statul ei. În al doilea rând este promovarea pozitivă a intereselor acestei populaţii. În noile condiţii, modernitatea nu este cucerită cu forţele proprii sau prin arme, ca în cazul clasic. Geomodernitatea sau gradul actual de civilizaţie se măsoară prin numărul şi densitatea în aria unui stat, a nodurilor de articulare şi de intersecţie a reţelelor globalizării. Statul poate să favorizeze în cea mai mare măsură ca agenţii activi ai populaţiei sale să fie antrenaţi în opera de conectare la sistemul global. Ei aduc vizitatori, turişti ce însufleţesc serviciile. Tranzacţiile bancare contează. Locurile unde sunt situate băncile atrag lumea afacerilor şi avantajele se răsfrâng asupra populaţiei. În concluzie, interesul naţional se menţine şi se amplifică în condiţiile modernităţii globale. Să presupunem că modificarea competenţelor statului scade până la forma „statului minimal“. Locuitorii unui teritoriu continuă să întreţină aceleaşi aspiraţii de securitate, bogăţie, libertate şi echitate, cu sau fără stat puternic. Toate structurile puterii, considerate a fi: securitate, producţie, finanţe şi cunoaştere s-au deplasat spre noua schemă a reţelelor globale. În materie de securitate, modernitatea globală se anunţă ca un garant al păcii mondiale, dar se dovedeşte neeficace şi lipsită de mijloace pentru a preveni sau stinge conflictele locale şi interne, predominant cultural identitare. Globalizarea nu asigură ordinea internă şi aplicarea justiţiei. Din nou statele sunt chemate să facă faţă la sfidări noi, trafic de arme, spălare a banilor, terorism şi droguri. Interesul naţional nu se micşorează în globalism sau regionalism, dar se exprimă prin interese şi ambiţii noi, la a căror realizare concură alături de statutul geo-modernităţii, numesc alţi agenţi neguvernamentali sau privaţi, comunităţi sau indivizi legaţi de o identitate ce nu poate decât înflori într-o lume a pluralismului. Din câte se ştie, fiecărei epoci istorice îi corespund anumite decizii şi acţiuni de anvergură coerente, în pofida faptului că acestea nu au fost întotdeauna explicite. Este deja de domeniul evidenţei că cele mai multe dintre încleştările internaţionale au avut la bază mai degrabă pretexte, prejudecăţi şi lipsă de cunoaştere temeinică a dinamicii universale, decât nevoia sau cerinţa de a se instaura ordinea şi justiţia, cooperarea şi înţelegerea reciprocă în condiţii de egalitate şi de moralitate, de respectare a valorilor, obiceiurilor şi tradiţiilor proprii.

239

Bibliografie De Luca, Gianni; Minieri, Stefano; Verrilli, Antonio, Nuovo dizionario di economia, Essestampa, Napoli, 1998. Dobrotă, Niţă (coord.), Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999. Dunning, John H., The Advent of Alliance Capitalism, în vol. „The New Globalism and Developing Countries”, edited by John H. Dunning and Khalil A. Hamdani, United Nations University Press, New York, 1997. Jones, Geoffrey, Banks as multinationals, în Geoffrey Jones (ed.), Banks as multinationals, Routledge, London, 1990, Livesey, Frank, Dictionary of Economics, Pitman Publishing, London, 1993. Lubbers, Ruud; Koorevaar, Jolanda, The Dynamic of Globalization, paper presented at a Tilburg University Seminar on 26 November 1998. McGrew, Anthony; Lewis, P. G., Global Politics: Globalization and the Nation States, Cambridge, The Polity Press, 1993. Meyer, R., Internaţional Competition: The Globalization of Competition, în Jepma, C. J., Rhoen, A. P. (eds.), Internaţional Trade. A Business Perspective, Longman, London, 1996. Michalet, C. A., Le capitalisme mondial, Paris, Presses Universitaires de France, Coll. Economie en Liberté, 2e edition, 1985. Milton Friedman, Capitalism and Freedom , 1962, repr. Chicago: University of Chicago Press, 1982. Mouhoud, E. M., Changement technique et division internationale du travail, Paris, Economica, 1993. OCDE, Performances de filiales étrangères dans les pays de l'OCDE, Paris, OCDE, 1994. Oman, C., Mondialisation et regionalisation: le defi pour les pays en developpement, Paris, OCDE, Etudes du Centre de developpement, 1994. Prahalad, C. K.; Doz, Y., The Multinational Mission, The Free Press, London, 1987.

240

PRÂNZURI ŞI FESTINURI ÎN TRANSILVANIA SECOLULUI AL XVIII-LEA Dr. Gudrun-Liane Ittu Abstract. Meals and Feasts in 18th Century Transylvania. The Heydendorffs were one of the most important Transylvanian Saxons’ families whose members held during two centuries several high offices. As cultured persons they had wrote a lot of letters. The pieces of information the letters comprise can be used by historians, sociologists, ethnographers as valuable sources. Along with other aspects concerning the way of life of the 18th century, culinary aspects are also present in their letters. Food had several functions as: socialization, circumscribing a group, representation or curing homesickness and nostalgia. Cuvinte cheie: Secolul al XVIII-lea, civilizaţie, pentru a savura, socializare, produse alimentare, mese, dorul de casă. Keywords: 18th century, civilization, to savor, socialization, food, meals, homesickness.

Lucrarea se bazează pe informaţii provenite dintr-o sursă foarte importantă, anume scrisorile familiei Conrad von Heydendorff, documente ce acoperă intervalul 1737–1800. Heydendorfii au fost una dintre cele mai importante familii nobile săseşti, care, începând din secolul al XVII-lea şi până la sfârşitul celui de-al XIX-lea a dat Transilvaniei oameni învăţaţi, înalţi funcţionari şi ofiţeri. S-au înrudit cu mai multe familii ilustre precum von Baußnern, von Klockner şi von Brukenthal. În anul 1874, după moartea primarului Mediaşului, Carl Conrad von Heydendorff, urmaşii acestuia au descoperit în lăsământul defunctului o bogată arhivă a familiei, conţinând peste 4000 de scrisori şi un volum „in quarto“ de 1740 de pagini, reprezentând jurnalul lui Michael Conrad von Heydendorff sen. (1730–1821, în continuare de Michael sen.). Jurnalul a fost publicat în foileton între 1876–1884 în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, revista „Societăţii de Studii Transilvane” (Verein für Siebenbürgische Landeskunde), iar epistolele în 1894, în aceeaşi publicaţie. Jurnalul este redactat în exclusivitate în germană, iar scrisorile în limbile germană, franceză, latină şi maghiară, majoritatea însă în germană. Ambele categorii de izvoare sunt foarte bogate în informaţii, oferind un tablou amplu al modului de viaţă baroc al nobilimii luminate într-un spaţiu geografic conservator, aflat în plin proces de modernizare. Informaţiile se situează pe un continuum de la cele personale, cu bucurii şi griji cotidiene – la marile frământări ale Imperiului, Transilvaniei şi „Naţiunii Săseşti” în timpul celor doi împăraţi luminaţi, Maria Tereza (1740-1780) şi Iosif al IIlea (1780-1790). Din multitudinea informaţiilor am extras câteva despre prânzuri, dineuri şi banchete, precum şi despre hrană în general, respectiv despre alimente şi relaţiile sociale pe care le implica consumarea lor. Majoritatea scrisorilor sunt redactate de Michael sen., cel care, din cauza serviciului, a lipsit mult de acasă, de la Mediaş, locuind ani de zile la Sibiu. De la sfârşitul anului 1790 până în august 1791, a locuit la Cluj, în calitate de delegat în Dieta Transilvaniei. Pe parcursul şederii în oraşul de pe Someş, a fost însoţit de fiul său, Michael jun. Reprezentantul saşilor Îşi informa cu regularitate soţia despre tot ce i se întâmpla, inclusiv despre mâncăruri şi despre compania în care le consuma. Epistolieri interesanţi au fost şi alţi membri ai familiei, respectiv Carl von Heydendorff (1735–1797), fratele mai tânăr al lui Michael sen, ofiţer cu o carieră excepţională, precum şi fiii celui dintâi, Johann Peter (1765–1836) şi Michael jun. (1768–1857). Viaţa socială a funcţionărimii superioare din Sibiu, capitală a Marelui Principat al Transilvaniei, se desfăşura în cercuri aproape închise. Oamenii se întâlneau des, luau masa împreună, iar fiecare membru al grupului făcea, pe rând, oficiile de gazdă. În ceea ce priveşte hrana în sine, putem afirma că bucatele erau rafinate, dar consumate cu măsură. Alături de delicatese, precum peşte, vânat, claponi ş. a. se serveau şi bucate tradiţionale ardeleneşti, respectiv săseşti. Felurile de mâncare alese erau stropite îndeobşte cu vinuri autohtone. Apele minerale din zona Braşovului erau şi ele la mare preţ. Din analiza informaţiilor referitoare la hrană, putem deduce că aceasta îndeplinea funcţii multiple, după cum vom vedea mai jos, dintre care, pe lângă cea fiziologică, importante erau cele sociale şi psihologice. a./ funcţia de socializare – se mânca împreună pentru plăcerea de a se întâlni şi de a povesti; în acest caz funcţiona relaţia de reciprocitate, adică fiecare dintre invitaţi făcea, la rândul lui, oficiile de gazdă. b./ funcţia de demarcare a unui grup – fie el de prieteni, de interese, sau unit de o ideologie sau de convingeri (faţă de altele). c./funcţia de reprezentare şi de simbol al statutului social (status simbol) d./ de legătură cu mediul de provenienţă, respectiv de potolire a dorului de casă În cele ce urmează informaţiile vor fi prezentate m în ordine cronologică. Michael sen. care, după cum am arătat anterior, era adesea plecat de acasă pentru mai mult timp, primea cu plăcere bucate gătite de soţia lui, Susanna Catharina. Felurile pregătite de mână ei erau primite ca gesturi de afecţiune pentru cel aflat departe, legătura sentimentală a cuplului fiind întreţinută şi pe această cale.

241

Prima menţiune referitoare la astfel de alimente apare în scrisoarea datată 11 mai 1786, trimisă soţiei din Sibiu. Printre altele, îi mulţumeşte Susannei pentru sarmale, asigurând-o că vor fi consumate împreună cu Theodor von Herrmann1 şi cu alţi oaspeţi dragi pe care-i poftise la masă În ziua de 12 mai 1786 aştepta din nou oaspeţi la prânz, un prilej de a-şi informa soţia despre meniul pe care îl va servi: o supă verde (din multe verdeţuri tocate piure), apoi rasol de vită cu sos, sarmale primite de acasă, sparanghel – tot de acasă – şi friptură de miel.2 Rasolul de vită sau de pasăre, combinat cu sos dulce-acrişor, precum cel de roşii, de agrişe, de vişine, dar şi de hrean sau muştar, era considerat un fel deosebit de elegant. La 1 iulie 1786 făcea din nou oficiile de gazdă, oferind mai multor cupluri un prânz copios, iar după terminarea evenimentului se declara mulţumit de felul în care se prezentase. Meniul era compus din două feluri de supă, carne de vită cu sos de hrean şi de agrişe, varză cu jambon, pui cu gulii, păstrăvi primiţi de la Avrig, raci şi friptură de miel. La desert s-au servit orez cu lapte, „Gugelhupf” cu stafide, fursecuri, praline şi cireşe.3 Gugelhupf este o prăjitură tradiţională, specifică spaţiului german – Austria, sudul Germaniei, Elveţia, Alsacia – şi adoptat pe întreg teritoriul Imperiului Habsburgic. Are o formă apetisantă, întrucât se coace într-o tavă conică, adâncă, cu striaţii în diagonală. În scrisoarea din 23 noiembrie 1786 înaltul funcţionar relatează despre un prânz organizat nu numai din plăcerea de a socializa, ci se pare că evenimentul avea chiar şi o miză politică. Ştiut fiind faptul că în 1786 împăratul Iosif al II-lea a întreprins ultima sa vizită în Transilvania, putem presupune că masa avea legătură cu acest eveniment. Printre invitaţi se afla şi protocolistul Tartler, un personaj care, de curând, se alăturase grupului prietenilor lui Michael Conrad von Heydendorff, adică un ins care schimbase tabăra. Bucatele servite au fost următoarele: o supă brună (pentru prepararea căreia carnea şi legumele mai întâi se prăjesc pentru a dobândi culoarea închisă, iar apoi se sting cu vin roşu sau alb), rasol de vită cu sos de hrean, varză cu cârnaţi, pui în sos de lămâie, păstrăvi, friptură de gâscă, iar la desert fursecuri, mere, miere de albine, prune, struguri, castane, gogoşi şi cafea. În contrast cu mesele bogate ale notabilităţilor se aflau obiceiurile alimentare ale împăratului Iosif al II-lea, un ascet, pentru care hrana era doar un mijloc de menţinere a vieţii. În timpul celei de-a treia vizite în Transilvania (iulie 1786), în drum spre Galiţia, monarhul a poposit la Prundul Bârgăului. Acolo, locotent-colonelul Carl von Heydendorff, ofiţer în Regimentul II grăniceresc şi frate mai tânăr al lui Michael sen., se ocupa de includerea zonei în graniţa militară. Sperând că împăratul îi va face o vizită, ofiţerul s-a interesat de preferinţele alimentare ale suveranului. Deşi a fost informat că Majestatea Sa dorea numai sos de cireşe, ofiţerul a pregătit şi rasol de vită. În scrisoarea adresată fratelui său Michael, Carl von Heydendorff se declară încântat de faptul că reuşise să satisfacă gusturile suveranului.4 Johann Peter von Heydendorff (1765–1836), primul fiu al lui Michael sen., l-a însoţit pe baronul Samuel von Brukenthal la finele anului 1787, la Viena, în calitate de secretar personal. În data de 5 decembrie tânărul şi-a sărbătorit ziua de naştere împreună cu câţiva conaţionali. La petrecere s-a consumat şi mămăligă cu lapte, un fel care le aducea aminte de casă şi le potolea dorul.5 Sosit în decembrie 1790 la Cluj, în calitate de reprezentant al saşilor în Dietă, Michael sen. se mai bucura câteva zile de proviziile aduse de acasă, respectiv de sarmale, de claponul fript, de mere şi de vermutul de Băgaciu.6 La sfârşitul lunii ianuarie 1791 i-au sosit noi merinde de la soţie, iar beneficiarul raporta: „iepurele l-am mâncat împreună cu fratele tău, cu Straussenburg, Beddaeus7, Seiwert8 şi cu Misch (Michael jun.) Tracteur’-ului din apropiere i-am comandat doar supă şi o salată, pe care le vom mânca împreună cu iepurele. Cozonacul şi prăjitura cu prune au fost excelente. Claponul şi indienele le voi consuma mâine seară împreună cu Soterius9, Rosenfeld10, Fronius11, Drauth12, cu fratele 1

Theodor von Herrmann (1743–1790), cancelist al guberniului, iar din 1776 secretar personal al guvernatorului Transilvaniei, baronul Samuel von Brukenthal. 2 Seraphin 1894, p. 318–319 (scrisoarea din 11 mai 1786, Michael von Heydendorff sen. Sibiu, către soţia sa Susanna Catharina). 3 Seraphin 1894, p. 323 (scrisoarea din 1 iulie 1786, Michael von Heydendorff sen. Sibiu, către soţia sa Susanna Catharina). 4 Seraphin 1894, p. 334-335 ( scrisoarea din 24 iulie 1786, locotenent-colonel Carl von Heydendorff, Prundul Bârgăului, către fratele său Michael sen.). 5 Seraphin1894, p. 379 (scrisoarea din 7 decembrie 1787, Johann Peter von Heydendorff, Viena, către tatăl său Michael sen.). 6 Seraphin, 1894, p. 485 (scrisoarea din 14 decembrie 1790, Michael von Heydendorff sen. Cluj, către soţia sa Susanna Catharina). 7 Joachim Bedeus von Scharberg (1746–1810), secretar gubernial. 8 Johann Friedrich Seivert (1755–1832), strănepot al baronului von Brukenthal, secretar gubernial. 9 Johann Michael Soterius von Sachsenheim (1742–1794), consilier gubernial. 10 Johann Friedrich von Rosenfeld (1739-1809), 1781 judecător scăunal, din 1783 primar al Sibiului, din 1786 consilier gubernial. 11 Fronius Michael (1727-1798) a deţinut mai multe funcţii în administraţia oraşului Braşov şi al guberniului, 17901791, deputat în dieta transilvăneană din partea Braşovului. 12 Georg Drauth (1729-1798), învăţător şi preot în Ţara Bârsei, pedagog preocupat de reorganizarea şi modernizarea învăţământului.

242

tău...”13 Toate personajele menţionate erau delegaţi de Sibiu şi Braşov în Dietă. În data de 3 februarie 1791, grupul delegaţilor se întrunea la domiciliul temporar al lui Straussenburg, pentru a savura împreună un cocoş de munte şi potârnichi, delicatese primite de gazdă de la Bistriţa. Se instituise obiceiul ca acela care avea ceva deosebit de mâncare să împartă bunătăţile cu prietenii. În iulie 1791, Susannei Catharina i s-a ivit din nou prilejul de a-i trimite soţului bucate de acasă. În scrisoarea care însoţea pachetul, epistoliera enumera friptură, carne afumată şi fiartă, de vin, pâine şi produse din grădină.14 Cel de-al doilea fiu al lui Michael sen, Michael jun., şi-a însoţit tatăl la Cluj, iar după mai multe luni petrecute acolo i s-a făcut dor de casă, un sentiment exprimat prin dorul dus alimentelor preferate. Astfel, în 15 aprilie 1791 îi scrie mamei că cel mai mult îşi doreşte o felie de „Hanklisch” (hencleş). Dorul dus acestei prăjituri era atât de mare încât i-a scris şi surorii sale, Susanne Friederike (1761–1822), rugând-o să i-o prepare în cazul în care mama lor nu se va simţi în stare să-i satisfacă dorinţa. Drept recompensă îi promite o carte de bucate.15 La Cluj, Michael sen. frecventa nu numai cercurile săseşti, ci şi pe cele ale nobilimii maghiare, mult mai generoasă şi mai risipitoare decât co-etnicii săi. Astfel, delegatul sas a trebuit să se adapteze unui nou mod de viaţă. În această idee, la 13 ianuarie 1791, Michael jun. îi scria mamei: „Ieri, tata a luat masa la contele Bethlen Paul, iar unchiul la contele Kemény. Moda de aici îţi cere să te întorci vesel dintr-o astfel de societate. Aceşti domni au respectat obiceiul locului, întorcându-se destul de şifonaţi. Când voi veni acasă, îţi voi povesti cum arătau…Aici trebui să te obişnuieşti să bei, altminteri îţi pierzi onoarea”.16. Heydendorfii – tată şi fiu – au constatat, de asemenea, că şi balurile din Cluj nu semănau cu cele din Sibiu, fapt demonstrat de evenimentul organizat în data de 23 februarie 1791 de contesa Bethlen. Contesa ştia prea bine ce însemnă rangul şi reprezentarea, lansând 650 de invitaţii la evenimentul monden. Balul contesei a fost cel mai mare eveniment monden la care epistolierul participase vreodată. Fastul şi abundenţa etalate în casa contesei au întrecut tot ce văzuse până atunci; spre stupoarea lor, până şi slujnicelor de la galerie le era servită cafeaua din vase de argint. Vinul era la discreţie, căci invitaţilor le stăteau la dispoziţie două butoaie a 12 vedere de vin alb şi roşu. Pe parcursul balului au fost aduse albii întregi cu cozonac proaspăt şi se pregătiseră, de asemenea, 15 de găleţi de limonadă şi 20 de lapte cu migdale”.17 La începutul lunii august 1791 sesiunea Dietei s-a încheiat, iar cu aceasta şi şederea celor doi Heydendorffi la Cluj. Prin intermediul scrisorii din 6 august Michael sen. îşi informează soţia că va reveni acasă împreună cu un grup mai mare de colegi, format din deputaţii de Braşov, Herrmann, Millius şi Jüngling, şi din Tartler, Rosenfeld, Hannenheim şi Hierling. Fireşte că întreg grupul primit cum se cuvine şi ospătat rafinat şi abundent. Epistolierul îşi exprimă convingerea că soţiei sale îi va face plăcere să fie o gazdă perfectă, aşa cum o ştia dintotdeauna. Pentru a ieşi totul bine – doar nu stătuse atâta amar de vreme la Cluj – dă câteva indicaţii regizorale. Georg Schuster, ginerele său, este rugat să facă rost de peşte, raci şi vânat, şi să organizeze primirea grupului pe hotarul Mediaşului, de o delegaţie (Banderium) de 1012 tineri călare18. Acestea au fost doar câteva aspecte privind modul de a se hrăni şi de a savura mâncarea a protipendadei transilvănene din secolul al XVIII-lea. Viaţa acestei clase era îmbelşugată, corespunzătoare epocii barocului, dar departe de bogăţia şi fastul etalat în metropolele central şi vest-europene. Bibliografie Seraphin 1894 – Aus den Briefen der Familie von Heydendorff (1737–1853), „Archiv des Vereins für Siebenbürgische Landeskunde“, vol. 25, Hermannstadt, 1894. Trausch, Schuller, Hienz 1983 – Schriftsteller-Lexikon der Siebenbürger Deutschen, vol. I şi III, Böhlau Verlag, Wien Köln Weimar, 1983.

Seraphin, 1894, p. 500 (scrisoarea din 31 ianuarie 1791, Mich Michael von Heydendorff sen. Cluj, către soţia sa Susanna Catharina). 14 Seraphin, 1894, p. 545 (scrisoarea din 13 iulie 1791, Susanna Catharina von Heydendorff către soţul ei Michael von Heydendorff sen.) 15 Seraphin, 1894, p. 523 (scrisoarea din 15 aprilie 1791, Michael von Heydendorff jun. Cluj, către mama sa Susanna Catharina) 16 Seraphin, 1894, p. 494 (scrisoarea din 13 ianuarie 1791, Michael von Heydendorff jun., Cluj, către mama sa, Susanna Catharina). 17 Seraphin, 1894, p. 510 (scrisoarea din 25 febr. 1791, Michael von Heydendorff sen. Cluj, către soţia sa Susanna Catharina). 18 Seraphin, 1894, p. 548 (scrisoarea din 6 august 1791, Michael von Heydendorff sen. Cluj, către soţia sa Susanna Catharina).

243

ESTETICA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ Adrian Ierulescu Riassunto: L'estetica del popolo romeno. Nato alla confluenza delle culture occidentali e orientali, intrecciando il mito pagano con gli insegnamenti cristiani, il senso estetico del popolo romeno rileva il rispetto per i valori universali, per l’unione della natura con l’uomo, del sacro con il profano e l’abbinamento dell’utile con il piacevole. L’armonia tra l’uomo e la natura è rispecchiata nelle costruzioni, nell'artigianato, ma anche nella lingua e letteratura. Il romeno è appassionato del bello e delle decorazioni anche quando l’ambiente circostante non gli è favorevole. Cuvinte cheie: folclor, arhitectură, meşteşug, arta. Parole chiave: folclore, architettura, mestiere, arte.

Problema frumosului şi a ordinii lucrurilor i-a marcat pe oameni din cele mai vechi timpuri. Toate popoarele şi toate culturile au fost preocupate de ştiinţa frumosului, ba mai mult, noi astăzi raportându-ne la acele culturi şi acele popoare, le judecăm în mare măsură după realizările lor artistice. Aşa se face că atunci când analizăm o mare operă umană criteriul esenţial este valoarea estetică. Frumosul este cel care străbate timpurile şi care pune peceţi pe viaţa oamenilor. Toate lucrurile minore pălesc, peste veacuri rămânând doar cele de valoare. Cine mai ştie câte campanii militare a purtat împaratul Traian, dar cine nu a auzit de Columna lui înalţată la Roma? Cine mai numără nevestele lui Ştefan cel Mare atunci când intră în Mănăstirea Voroneţ? Câţi mai socotesc atrocităţile care s-au petrecut în Colosseum dar cine nu admiră arhitectura sa? Spiritualitatea umană a păstrat şi contabilizat peste timp frumosul, arta, simţul proporţiilor, în detrimentul kitchului şi inesteticului. Poate că tocmai acest lucru ne mai dă putere acum să mai apreciem şi să creem arta. Datorită acestor acumulări putem spune că frumosul este durabil, are o continuitate în fiinţa umană, în timp ce inesteticul este trecător şi înlăturat de dorinţa de înalţare şi spiritualizare. Născut aici la confluenţa culturilor apusene şi orientale, prin îmbinarea miturilor păgâne cu învăţăturile creştine, simţul estetic al poporului român reliefează din plin păstrarea valorilor universale, contopirea naturii cu omul, a sacrului cu profanul şi îmbinarea utilului cu plăcutul. De la arhitectură, meşteşuguri şi până la poezie şi muzică, arta populară românească este o îmbinare între sufletul uman şi spaţiul în care trăieşte. Ea smulge naturii luceferi dar nu îi întemniţează, ci îi eliberează de povara materiei. Arta româneasca nu torturează natura şi nu o subordonează ci este îmbinată cu ea, nu “zgârie” materia ci o spiritualizează, nu sfidează legile firii ci le ridică la valoare de simbol. La români simţul artistic nu a fost condiţionat de materiale scumpe şi deci de un standard economic ridicat, pitorescul este fiinţial în arta populară1 fară să rămână însă la nivel teluric, primitiv – organic. Valoarea creaţiilor artistice româneşti nu este dăltuită în marmură şi nici poleită cu foiţă de aur, însă transcende bogăţia materială prin tocmai naturaleţea şi firescul expresiei spirituale. Satele româneşti sunt aşezate în mijlocul naturii fără să o deranjeze şi fără să o expulzeze dincolo de hotarele lor. Căsuţele româneşti, când înghesuite, când răsfirate pe dealuri şi văi, par a fi o continuare a naturii prin şi în meşteşugul omenesc. Totul este natural dar şi sacru în acelaşi timp pentru că în mijlocul satului se află biserica înalţată către cer ca un pilon de susţinere a lumii spirituale şi materiale. Dar nici aceasta nu umileşte natura, ci este răsărită din picături de divin peste materia caldă. Majoritatea caselor şi bisericilor româneşti vechi sunt construite din materiale comune, aflate în imediata apropiere (lemn, piatra de râu, etc), rânduite simplu, util şi firesc, să nu “supere” natura că i-au fost smulse. De asemenea, lăcaşurile de cult au dimensiuni reduse care să nu umilească omul de rând şi să nu ştirbească din măreţia creaţiei divine. Poate de aceea românii nu au construcţii durabile peste veacuri. Veşnică este creaţia divină nu cea umană, Biserica lui Hristos şi nu locuinţa sau lăcaşul de cult făcute din materiale vremelnice şi de către oameni vremelnici. Eternă e credinţa în nemurire şi nu avuţia materială a omului. Toate acestea, deşi spuse într-un registru mai puţin elevat de către popor, au o valoare estetică deosebită, o filosofie estetică a meşteşugului românesc.

Blaga, 1944, p. 251

244

Casă tradiţională cu cerdac din zona Dâmboviţa (sursa www.arhivafoto.ro) Ca un element caracteristic al arhitecturii caselor româneşti putem menţiona pridvorul sau prispa care înconjoară casa ca un brâu şi care este aidoma unui zid nevăzut între natură şi universul domestic, dar un zid care uneşte şi nu care desparte,2 un loc în care ograda şi casa sunt laolaltă. Această parte a construcţiei nu este nici „în casă” nici „afară” şi tocmai prin aceasta trecerea din natura înconjuratoare în universul casnic, specific omului, nu se face brusc, brutal printr-o separaţie clară. Pe prispă vara, în nopţile fierbinţi se putea dormi, aşa cum tot pe prispă se adunau toamna tot felul de roade la uscat în pregătirea pentru iernat. În Maramureş pridvorul sau prispa apare şi în jurul bisericilor dând o notă familiarizantă lăcaşului de cult şi nu una înspăimântătoare, coborând divinul pe pământ şi răspândindu-l în jurul bisericii şi nu închizându-l între pereţi reci de piatră sau marmură.3 Prin intermediul pridvorului natura este primită în biserică aşa cum biserica a fost acceptată de natură în mijlocul ei. Cei ce nu au loc în lăcaşul de cult la slujbă stau în pridvor şi ascultă de acolo mesajul divin împreună cu întreaga natură dând astfel dimensiuni cosmice Liturghiei. Spre deosebire de arhitectura majestuoasă apuseană în care zidurile izolează tranşant creând cenzura între lumea dinăuntru faţă de cea din afară, zidurile româneşti sunt un liant între cele două lumi. Lumea exterioară se continuă în cea interioară trecănd prin ziduri.4 Poate că acesta este şi motivul pentru care au fost realizate frescele exterioare pe unele biserici din Bucovina şi nu numai, picturi care arată că sacralitatea se găseşte în egală măsură în biserică şi în afara ei. Pentru român întreaga natură este o biserică, cu toate elementele ei, ce participă la evenimentele din viaţa omului, aşa cum o regăsim în “Mioriţa”. Construcţiile româneşti sunt personificate, sunt tratate ca entităţi vii şi nu ca materii amorfe. Casele noi sunt stropite cu aghiazmă precum copiii la botez, sunt binecuvântate periodic asemeni unor membri ai familiei. Bisericile par că plutesc între cer şi pământ, trăiesc alături de cei ce se roagă în ele, îi ocrotesc fără să-i facă să se simtă umiliţi de proporţiile lor. Sunt ca nişte mame ce-şi supraveghează puii şi-i adună sub aripa lor protectoare la vreme de nevoie. Elementele decorative ale construcţiilor sunt şi ele în deplin acord cu natura din care au fost smulse. Porţile maramureşene, stâlpii pridvoarelor olteneşti, capătă viaţă sub mâna meşterilor, care le modelează asemeni Creatorului. Motivele decorative sunt luate şi ele tot din natura şi ridicate la valoare de simbol. Soarele, luna, bradul, floarea, stilizate şi reproduse în viziune proprie de meşterii populari, împodobesc porţile, gardurile, stâlpii caselor şi pereţii, dar şi obiectele de îmbrăcăminte şi cele casnice. Natura este parte din viaţa poporului până la transcendenţa în limbaj. Se spune despre o fată frumoasă că e „o floare”, despre un flăcau chipeş şi bine crescut că e „un brad”, toate aceste expresii sunt dovada trecerii în limbaj a unor sensuri de dincolo de esenţa primară a naturii, sunt mai mult decât metafore, reprezintă o filosofie estetică. Nu pot să nu amintesc răspunsul unui meşter tâmplar din Arad care spunea că decorează stâlpii pridvoarelor pentru a nu chinui lemnul sub povara casei. Lemnul se „simte” mai bine când se ştie şi frumos, iar omul devine mai bun când priveşte stâlpul nu doar ca pe un element de susţinere, ci şi ca pe un păstrător al valorilor universului pe care s-au adunat laolaltă soarele şi luna, păsările şi pădurea dar şi sufletul celui care l-a decorat. Arta este privită de români ca o cale de evadare de sub greutăţile vieţii. Este o transpunere estetică materială a spiritului liber în faţa vicisitudinii vremurilor, o împărtăşire a soartei şi a suferinţei omului cu materia lângă care trăieşte.

Idem, p. 254 Idem, p. 255 4 Idem, p. 253 3

245

Datorită acestei viziuni românii au şi o mulţime de ritualuri în legătura cu materia din jurul lor. Stropesc casa şi ograda cu aghiazmă pentru a fi ferite de duhuri rele, pun mărţişor la stâlpul porţii pentru a nu fi atinsă gospodăria de blesteme şi duhuri rele, pun crenguţă de salcie de la Florii deasupra uşii ca semn al intrării lui Dumnezeu în acea casă pentru a o ocroti. Casa, asemeni grădinii şi livezii, trăieşte odată cu omul şi poate tocmai de aceea românii nu s-au străduit să construiască clădiri durabile fizic în timp, ci au realizat spiritul lui “acasă”, indiferent dacă este vorba de un bordei, colibă sau o casă de piatră. Există în tradiţia populară ca fiecare familie nou întemeiată să-şi ridice propria casă şi să realizeze prin aceasta continuitatea în timp a ceea ce numim „acasă”. Construcţiile românilor sunt eterne prin spiritul lor şi nu prin durabilitatea materiei. Decoraţiile pe care le întâlnim pe obiectele făurite de români ne arată de asemeni că astrele şi elementele naturii terestre se pot îmbină şi convieţui împreună pe ulcele şi străchini, pe catrinţe şi pe ii, pe covoare şi ştergare, pe brâie şi curele, alcătuind un univers plin de simboluri şi semnificaţii amintind de creaţia lumii şi de porunca dată de Dumnezeu la creaţie oamenilor: “creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”5

Poartă maramureşeană tradiţională, Valea Izei (sursa www.arhivafoto.ro) Prin mâna meşterilor oala pictată devine nu doar un obiect casnic, ci şi un simbol. Soarele, apa, natura întreagă, transpuse pe pereţii ei o fac să se deschidă către infinit dar şi spre omul care o foloseşte amintindu-i de lumea din care face parte şi de porunca divină. Ce este cel mai interesant la această artă meşteşugărească a românilor este că nu s-a născut dintr-o căutată filosofie estetică, nu este urmarea unor studii artistice, ci este produsul filosofiei de viaţă, este rodul devenirii umane. Arta populară creşte şi descreşte odata cu fiinţa românului, suferă şi se bucură odată cu acesta, este născută din însăşi viaţa lui ca parte din creaţia divină. Chiar când împrumută teme şi motive de la alte popoare, arta populară o transpune într-o viziune proprie, naturală. Pasiunea românului faţă de natural şi pitoresc ţine de anatomia sa şi devine uneori un fel de organ cu care asimilează elemente străine, iar aceste elemente asimilate posedă, de regulă, o cu totul altă funcţie dacât aceea care li se atribuie prin încorporarea lor în spiritul românesc.6 5 6

Biblia sau Sfanta Scriptura, 1988, Facerea I vs. 28 Blaga, 1944, p. 259

246

Dar nu numai viaţa de zi cu zi poartă pecetea naturalului. Casa şi biserica, strachina şi costumul, drumul plin de troiţe şi fântâni prietenoase, câmpul stropit de lacrimile trudei, codrii – case ale refugiului şi ale misterului, cimitirele cu crucile din lemn sau de piatra, toate se regăsesc în metafora cântecului şi în formula descântecului, în fantezia superstiţiei şi în înţelepciunea proverbului.7 Acelaşi stil natural şi pitoresc determina şi tot ce ţine de imaginaţie. Sufletul românului transcende prin aceleaşi elemente pe care le foloseşte în viaţa cotidiana şi poate tocmai de aceea le iubeşte şi le spiritualizează fără însă a fi împătimit lor. În literatura populară, fie că este vorba de basm, de baladă sau de doină, întâlnim aceleaşi personaje ce fac parte din universul vieţii comune. Nu poate fi vorba de o lipsă de imaginaţie a românului, ci mai degrabă de o extindere a vieţii sale prin acele personaje, o proiectare a viselor şi aspiraţiilor în personaje ce fac parte din lumea obişnuită şi care devin eroi fantastici în basme. E vorba de o sacralizare folclorică a cotidianului din jurul său. În folclorul românesc nu întâlnim balauri cu şapte capete şi dragoni, ci doar oameni “spâni” şi oameni “roşi” sau „zmei” care şi ei deşi fiinţe fantastice, au o înfăţişare umană. Sunt mai degrabă oameni decăzuţi, în slujba răului decât personaje suprarealiste. Aceştia înspăimântă mai degrabă prin exagerarea comportamentelor rele decât prin aspect. Nu avem vrăjitoare ci pe „Muma pădurii” ca întruchipare a spiritelor rele, nu avem cavaleri în zale ci doar feţi frumoşi ce puteau fi întâlniţi pe uliţele satelor, frumoşi şi viteji precum se ştie. Nu avem prinţese dar o avem pe Ileana Cosânzeana (cea ca Sfânta Ana), întruchiparea fecioriei şi a purităţii feminine. Personajele fantastice sunt inspirate din viaţa: Păsărilă, Setila etc, care nu fac decât lucruri exagerate pentru a-l ajuta pe Fat Frumos. Nu există poţiuni magice care să dea puteri supranaturale, ci „apă vie”. Eroii basmelor nu fac minuni, ci fapte vitejeşti, sunt isteţi, curajoşi, cinstiţi şi de aceea sunt ajutaţi de întrega natură să învingă. Toate aceste personaje au prins viaţă din împletirea misticismului oriental cu simţul practic apusean aşezate peste spiritualitatea dacică. Nici creştinismul nu a putut da la o parte mitologia populară, ci doar a înlocuit numele personajelor fantastice. În loc de zei (∆αιµον) şi personaje mitologice românul îi are pe Sfântul Ilie, stăpânul ploilor, pe Sfântul Gheorghe cel ce înverzeşte natura primăvara, pe Sfântul Dumitru cel ce desfrunzeşte copacii toamna şi multe alte personaje sfinte care au intrat în tradiţia populară şi se află la intersecţia superstiţiei cu credinţa, a universului domestic cu univresalitatea: caii lui Sân’Toader, mioara năzdrăvană, ielele, Caloianul, paparudele. Simţul ordinii şi dorinţa de linişte în natură, au făcut ca aceste metamorfoze să se petreacă lin, fără conflicte şi tulburări. Creştinismul s-a aşezat peste credinţele vechi iar cultul său s-a întrepătruns cu obiceiurile populare. Românul a creştinat odată cu sufletul său şi lumea înconjurătoare şi poate că din acest punct de vedere, nicăieri creştinismul nu este mai acasă ca la români. Pitorescul de care amintea Blaga, această armonie a omului cu natura o regăsim şi în limbaj. Dulcea limbă românească ce urcă şi coboară precum turmele dealurile şi văile, învolburată şi molcomă ca un râu ce strabate munţi şi câmpii şi melodioasă precum doina. Născută la marginea Imperiului Roman s-a încăpăţânat să nu cedeze în faţa migratorilor şi a neologismelor, arcuindu-se şi unduindu-se, asimilând şi refuzând termeni, vieţuind alături de poporul său. Iar dovada acestei alăturări este cuvântul “dor” pe care Noica îl declara produs al spiritului românesc.8 Acest cuvânt născut din împletirea durerii cu iubirea, a tristeţii cu bucuria, este grăitor în ceea ce priveşte armonia dintre limbă şi sufletul românesc. Iubirea durerii este o noţiune ce trimite cu gândul la Hristos, iar durerea iubirii te apleacă spre teluric, spre dragostea patimaşă. S-ar putea spune ca dorul e liantul dintre cer şi pamânt, e sentimentul ce înalţă dar şi fixează, e echilibrul şi măsura fiinţei româneşti. Din dor s-a născut muzica populară; şi ea expresie a sentimentelor. Pitorescul şi-a spus cuvântul şi în această privinţă: muzica românescă s-a născut pe câmp printre spice, la stână lângă turma de oi, la şezători în zumzetul fusului, în pădure printre haiduci. Inspirat în cântecele sale de natură, românul foloseşte instrumente simple luate din natură (frunza, paiul, solzul, fluierul) şi redă naturii sunetele concurând cu păsările, dar fără să le tulbure. Atât de tare este înrădăcinat cântecul popular în fiinţa românească încât nici compozitori clasicii precum Ciprian Porumbescu sau George Enescu nu l-au putut ocoli şi s-au inspirat din el, ba chiar mai aproape de noi muzica şi mitologia româneasca au influenţat grupuri rock precum Sfinx şi Phoenix. După cum am arătat mai sus, românul nu este un spirit economic şi nici nu are un sentiment deosebit al eficienţei, cum spunea Noica despre americani,9 el este un iubitor al ornamentului, al frumosului chiar şi atunci când situaţia materială nu-i este favorabilă. Oricât de mică ar fi casa şi cât de sărăcăcioasă, trebuie să poarte semnele personificării, semnele umanizării. Atunci când nu are destul pentru a ridica un lăcaş de cult, românul înalţă o troiţă rostuită cu migală în lemn, care prin crestături şi ornamente poate ţine loc de catedrală.10

Idem, p. 263 Noica 1973, p. 75 9 Idem, p. 6 10 Blaga, 1944, p. 252 8

247

Desigur estetica românească nu se rezumă doar la câteva elemente de arhitectură şi artă, însă studierea tuturor aspectelor esteticii populare este un demers pe cât de interesant pe atât de dificil. Multitudinea izvoarelor, aria geografică vastă şi toate demersurile legate de cercetare, ridică tot atâtea probleme. Nutresc speranţa de a putea găsi cât mai multe răspunsuri la necunoscutele culturii populare şi de a reliefa anumite trasături definitorii ale esteticului românesc pe drumul pe care românul şi natura sunt parcă tovaraşi sub aura unui singur destin.

Biserică cu pridvor Budeşti, Maramureş, datând din anul 1643 (sursa www.arhivafoto.ro) Bibliografie Biblia sau Sfanta Scriptura – Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1988. Blaga, Lucian – Trilogia culturii, Fundatia Regala pentru Literatura si Arta, Bucuresti 1944. Blaga, Lucian – Scrieri despre arta, Editura Meridiane, Bucuresti 1970. Noica, Constantin – Sentimentul romanesc al fiintei, Editura Eminescu, Bucuresti, 1978. Noica, Constantin – Creatie si frumos in rostirea romaneasca, Editura Minerva, Bucuresti, 1973. Prut, Constantin – Calea ratacita, Editura Meridiane, Bucuresti , 1991. www.arhivafoto.ro

248

MUZEELE DIN ROMÂNIA ÎN PRIMII ANI AI COMUNISMULUI Cornel Constantin Ilie Abstract. Romanian museums in the first years of communism. Romanian museums have suffered major changes after the communist takeover. This article aims the main directions of development of museums during the late 40's and early 50's. We considered the numerical evolution, organization and dynamics of the exhibition, “cultural and educational activities”. Cuvinte cheie: Muzeu, expoziţie, „mişcare muncitorească”, „construcţia socialismului”. Keywords: Museum, exhibition, “labor movement”, “socialism building”

La momentul proclamării Republicii Populare Române, situaţia muzeelor din România, din punct de vedere numeric, era următoarea1: Nr. Crt. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

Profilul Muzee de artă Muzee de arheologie, istorie şi situri arheologice Muzee de etnografie şi artă populară Muzee tehnice Muzee de ştiinţă Muzee de istorie naturală Parcuri zoologice Grădini botanice Rezervaţii naturale Muzee pentru copii Muzee mixte Număr total de muzee

Total 27 18 6 3 4 30 88

Dintre cele mixte, care aveau şi secţie de istorie, amintim: Muzeul Naţional de Artă şi Arheologie din Bucureşti, Muzeul Regional din Alba Iulia, Muzeul Palatului Cultural din Arad, Muzeul Fălticenilor, Muzeul Istoric şi Arheologic Oradea, Muzeul Regional Ţara Bârsei – Braşov, Muzeul Oraşului Suceava, Muzeul Regional al Bucovinei – Suceava, Muzeul Judeţean Rădăuţi, Muzeul Cuza Vodă – Galaţi, Muzeul Orăşenesc din Târgovişte, Muzeul Municipal Bucureşti, Muzeul Judeţean Prahova, Muzeul Oraşului Baia Mare, Muzeul Judeţului Severin – Lugoj, Muzeul Brukenthal din Sibiu, Muzeul Astra – Sibiu, Muzeul Regional al Banatului, Muzeul Naţional Secuiesc – Sf. Gheorghe, Muzeul Comunal Potaisa. Muzee Arheologice: Muzeul Regional al Dobrogei – Constanţa, Muzeul de Antichităţi – Cluj Napoca, Muzeul Regional al Olteniei – Craiova, Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Muzeul Regional al Judeţului Hunedoara, Muzeul Filial Sarmizegetusa, Muzeul Regiunii Porţilor de Fier – Drobeta Turnu Severin, Muzeul Arheologic – Piatra Neamţ. Muzee Istorice: Muzeul Româno – Rus, Muzeul Militar – Bucureşti, Muzeul Istoric din comuna Goleşti.2 După cum se poate vedea, muzee cu profil istoric (nu cele mixte) erau într-un număr extrem de mic. De asemenea, foarte multe muzee nu aveau local propriu (funcţionau în localul primăriilor, prefecturilor sau şcolilor) şi nici personal de specialitate.3 În multe cazuri nu s-a putut face inventarul patrimoniului, fie pentru că acesta se afla prin diverse depozite, fie era împachetat, fie, în cazul bunurilor evacuate în timpul războiului, acestea nu reveniseră încă la muzeu (cazul Muzeului Regional al Bucovinei). Sunt suficiente motive pentru ca activitatea muzeelor să lase de dorit, ceea ce determină şi „reticenţa” publicului în a le trece pragul. Câteva fişe privind activitatea muzeelor, din 1950, sunt elocvente4: Fişă activitate - Martie 1950

Fişa activitate - Iunie 1950

1. Denumirea: Muzeul Judeţean Tulcea 2. Felul muzeului: General – strict regional 3. Instituţia de care depinde: Comitetul Provizoral al Judeţului

1. Denumirea: Muzeul Regional al Judeţului Hunedoara Deva 2. Felul muzeului: preistorie, sclavagistă romană,

A.N.I.C., fond Ministerul Artelor şi Informaţiilor (M.A.I.), direcţia Arte Plastice, dosar 143/1948, f. 4. Ibidem, f. 12-23. 3 Ibidem. 4 A.N.I.C., fond M.A.I., dosar 147/1950, f. 31-82. 2

249

4. Creşterea patrimoniului muzeal Patrimoniul muzeal Nr. Total al obiectelor: 549 Nr. Obiecte expuse: 549 Nr. Obiecte în depozit: Nr. Lucrărilor achiziţionate în timpul lunii: 33 5. Vizitatori Nr. Total de vizitatori în luna respectivă: 155 Nr. Vizitatori în grupuri: 70 Nr. Vizitatori individuali: 85 Nr. Total al grupurilor: 70 Nr. Grupuri muncitori: Nr. Vizitatori muncitori: 40 Nr. Grupuri ţărani:Nr. Vizitatori ţărani:Nr. Grupuri salariaţi din instituţii: Nr. Vizitatori salariaţi din instituţii: 45 Nr. Grupuri şcolari şi studenţi: 70 Nr. Vizitatori şcolari şi studenţi: Nr. Grupuri militari: Nr. Vizitatori militari: Alte grupuri: Nu au intrat volume noi în bibliotecă; Nu s-au făcut cercetări ştiinţifice pe teren; Nu s-au elaborat studii ştiinţifice; Nu s-au tipărit publicaţii noi.

etnografie, ştiinţe naturale, etnografie 3. Instituţia de care depinde: Sfatul Popular al judeţului Hunedoara 4. Creşterea patrimoniului muzeal Patrimoniul muzeal Nr. Total al obiectelor: 21995 Nr. Obiecte expuse: 3712 Nr. Obiecte în depozit: 18233 Nr. Lucrărilor achiziţionate în timpul lunii: 140 5. Vizitatori Nr. Total de vizitatori în luna respectivă: 1487 Nr. Vizitatori în grupuri: 494 Nr. Vizitatori individuali: 993 Nr. Total al grupurilor: 11 Nr. Grupuri muncitori: Nr. Vizitatori muncitori: Nr. Grupuri ţărani:Nr. Vizitatori ţărani:Nr. Grupuri salariaţi din instituţii: 1 Nr. Vizitatori salariaţi din instituţii: 60 Nr. Grupuri şcolari şi studenţi: 10 Nr. Vizitatori şcolari şi studenţi: 434 Nr. Grupuri militari: Nr. Vizitatori militari: Alte grupuri: Nu au intrat volume noi în bibliotecă; Cercetări ştiinţifice pe teren: şantierul de la Grădiştea Muncelului; Studii ştiinţifice: „O nouă fermă românească”, scrisă de tov. director Octavian Floca; Nu s-au tipărit publicaţii noi.

Aşadar, foarte multe lucruri trebuiau „limpezite” în perioada următoare. Factorii de decizie au luat însă măsuri pentru stabilirea normelor privind inventarierea şi evaluarea patrimoniului şi pentru completarea schemelor de încadrare cu personal de specialitate. Anii `50 sunt anii în care muzeele din România îşi caută un drum propriu. Este perioada în care se înfiinţează şi se reorganizează numeroase muzee de istorie, regionale şi orăşeneşti. Aspectul ideologic şi conţinutul partinic al expoziţiilor de bază sau temporare şi-a făcut loc în muzeele deja existente, însă trebuie remarcat faptul că acesta nu a „sufocat” expoziţiile, aşa cum se va întâmpla la sfârşitul anilor `70 şi în anii `80. Spre exemplu, la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, anii „puterii populare” sunt marcaţi prin macheta Fabricii de confecţii „Gheorghe Gheorghiu Dej” şi prin cea a Casei Scânteii5. Se pune mai degrabă accentul pe momentele premergătoare preluării puterii de către comunişti – adică pe „lupta revoluţionară” (începând cu Tudor Vladimirescu, 1848, răscoala din 1907, Griviţa 1933, activitatea din ilegalitate, crearea P.C.R., 23 august 1944). De asemenea, sunt scoase în evidenţă personalităţile „emblemă” ale istoriei „rolleriene”: Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, A.I. Cuza, „eroii luptei de clasă” etc. Şi nu este „uitată” nici prietenia româno – sovietică. Viziunea comunistă asupra istoriei este integrată în expoziţie, făcându-se simţită prin diverse texte şi panouri cu citate din Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Cel puţin în anii de început ai comunismului, autorităţile au pus accent pe expoziţiile temporare şi pe cele itinerante, prin care să fie popularizate „înfăptuirile regimului nostru de democraţie populară”, cu scopul „ridicării nivelului politic al maselor”6. Spre exemplu, pentru perioada 1 ianuarie – 1 mai 1948, erau prevăzute următoarele expoziţii7. Luna Ianuarie

Expoziţia Mama şi copilul Expoziţii (2) Ministerul Sănătăţii Instrucţia şi educaţia în URSS Sportul în URSS

Mihalache 1960, p. 92. A.N.I.C., fond M.A.I., direcţia Arte Plastice, dosar 341/1948, f. 2. 7 Ibidem. 6

250

Februarie – Mai

Expoziţia pliant pentru sate Expoziţia volantă în ţară La fel

O „expoziţie – model” poate fi considerată expoziţia dedicată lui Stalin, deschisă iniţial în Pavilionul din Parcul Libertăţii şi plimbată apoi prin toată ţara. Considerată „un centru de educaţie marxist – leninistă a membrilor partidului şi a oamenilor muncii în general”, din 1951 expoziţia va funcţiona pe lângă Institutul de Istorie a Partidului8. La sfârşitul anilor `40 şi în anii `50 organizarea muzeelor a fost influenţată de modelul sovietic. Expoziţiile trebuiau să se distingă prin scopul urmărit, prin actualitatea tematicii, prin „ascuţimea politică a conţinutului şi prin nivelul înalt ideologic şi teoretic”9. Noile muzee de istorie înfiinţate au secţii dedicate „luptei revoluţionare”, „construirii socialismului”, „colectivizării agriculturii” etc. Astfel, la muzeul Regional din Ploieşti (înfiinţat în 1953), lupta de clasă este reprezentată prin „momentele”: 1848; 1859; 1907; 1933. Sunt prezenţi scriitorii „progresişti” precum şi grafice, fotografii şi machete care să arate industrializarea ţării şi transformarea socialistă a agriculturii10. Însă, la Muzeul Raional Buzău (înfiinţat în 1955), lipsa spaţiului a determinat oprirea tematicii la 194411. Prezentarea momentelor cruciale ale mişcării muncitoreşti – „greva generală din 1920”, „luptele ceferiştilor şi petroliştilor din 1933”, „lupta antifascistă”, „insurecţia de la 23 august 1944” –, „are un rol important în educarea socialistă a tineretului, în cultivarea tradiţiilor de luptă a clasei muncitoare, a dragostei faţă de partid”12. Mişcarea muncitorească este cel mai bine prezentată la: Secţia „Procesul luptătorilor C.F.R.-işti de la Griviţa” – Craiova; Muzeul „Ilie Pintilie” din Iaşi; secţiile de la Muzeul de Istorie din Ploieşti şi Muzeul de Istorie a oraşului Bucureşti. La Craiova, expoziţia cuprindea: „documentele luptei muncitorilor ceferişti împotriva exploatării”; „documentele Congresului al V-lea”; „materiale care ilustrează fermitatea şi conştiinţa de clasă a celor acuzaţi, protestele muncitorimii din întreaga ţară”; „cuvintele lui Gheorghiu Dej şi Chivu Stoica”; „luările de poziţie la nivel internaţional” (din Franţa). Sălile de consiliu şi deliberare sunt reconstituite cu mobilier autentic („vizitatorii trăiesc o puternică emoţie”). La Muzeul „Ilie Pintilie” sunt prezentate evenimente începând cu formarea primelor cercuri revoluţionare şi până la prăbuşirea Doftanei în 1940. Sunt expuse documente care reflectă viaţa şi activitatea lui Ilie Pintilie şi obiecte personale ale „unuia dintre liderii mişcării noastre muncitoreşti, membru în C.C. al P.C.R.”. La muzeul din Ploieşti se află prima încercare de prezentare a istoriei mişcării muncitoreşti locale în cadrul istoriei mişcării muncitoreşti din România. Printre altele, sunt reflectate: „activitatea lui Ștefan Gheorghiu în regiune”, „acţiunile de luptă ale clasei muncitoare din Prahova”13. La Muzeul de Istorie al oraşului Bucureşti, în cadrul Secţiei de istorie modernă şi contemporană, sunt prezentate „momentele cele mai însemnate ale luptei clasei muncitoare condusă de partid pentru lichidarea exploatării capitaliste”. Există şi regiuni unde problema a fost abordată deloc sau foarte puţin: Bucureşti, Timişoara, Constanţa, Autonomă Maghiară, Suceava, Bacău. O importanţă deosebită este acordată şi organizării Secţiei construirii socialismului, căreia îi sunt asociate două funcţii principale: educativă şi mobilizatoare. Iată perspectiva din care era abordată funcţia educativă la muzeele de istorie din regiunea Cluj: „Să luăm cazul unui muncitor de la Electromecanica din Turda. El va cunoaşte în amănunt un anumit aspect al construirii socialismului în industrie, anume producţia variatelor forme şi capacităţi de izolatori necesari pentru realizarea planului nostru de electrificare. Apoi, ca cetăţean al oraşului Turda, îi vor fi familiare unele aspecte ale producţiei de la fabrica de sticlă şi mai puţin sau deloc, caracterul producţiei de la Industria Sârmii din Câmpia Turzii. (…) Este evident însă, că pentru majoritatea oamenilor muncii din întreprinderile turdene, prezentarea unei sonde ploieştene va conţine un element tot atât de inedit şi atractiv ca şi acela al faunei din era postglaciară sau al unei unelte neolitice. (…) În acelaşi fel, prezentarea produselor de la întreprinderile forestiere năsăudene şi a metodelor agrotehnice avansate de la o gospodărie agricolă colectivă din raionul Gherla, vor constitui elemente atractive şi, în consecinţă, educative, pentru vizitatorii veniţi dintr-un centru industrial sau dintr-un raion cu profil economic deosebit”14. În ceea ce priveşte funcţia mobilizatoare a muzeului, se constată cum „conţinutul principal al muncii majorităţii muzeelor din regiunea Cluj a fost în ultima vreme problema transformării socialiste a agriculturii. Această preocupare a pornit din convingerea că, alături de celelalte unităţi culturale, muzeul trebuie să desfăşoare din plin acţiunea mobilizatoare în raioanele în care sectorul socialist e mai puţin dezvoltat (…) Nu este suficient ca masele de vizitatori să înregistreze de exemplu deosebirile fundamentale dintre orânduirea capitalistă şi orânduirea care se construieşte în ţara noastră ci expoziţia, prin prezentarea clară a superiorităţii noii orânduiri, trebuie să sădească dragostea pentru cuceririle revoluţionare de până acum şi dorinţa neclintită de a apăra aceste cuceriri, de ale duce mai departe, pe calea luminoasă 8

A.N.I.C., fond Serviciul Propagandă şi Agitaţie, dosar 64/1950, f.1. Mihailovskaia 1954, p. 7; vezi şi Bazele muzeologiei sovietice 1957, passim. 10 Din activitatea muzeelor noastre 1956, p. 21. 11 Ibidem, p. 24. 12 A.M.C., dosar 3998/1960, f. 6. 13 Ibidem, f. 8. 14 Secţia construirii socialismului 1957, p. 12-13. 9

251

a construirii unei vieţi din ce în ce mai bune. Este evident că fără secţia construirii socialismului, muzeul nu îşi poate îndeplini această funcţie mobilizatoare”15. În cadrul Secţiei Construirii Socialismului se regăsesc subtemele: industria, agricultura, comerţ-cooperaţie, transport, prelucrarea lemnului, felul de trai. În fiecare muzeu trebuie să se prezinte dezvoltarea socialistă a economiei şi să se scoată în evidenţă diferenţele (evoluţia) faţă de trecut. Astfel, la Muzeul din Turda, vizitatorul va vedea macheta uzinei Industria sârmei şi a grajdului cel nou al unei gospodării colective; la Muzeul din Bistriţa – macheta fabricii de cărămidă şi sticlă; la Zalău şi Gherla – miniaturi ale caselor de cultură şi şcolilor; la Dej – hărţi în relief care prezintă în paralel teritoriul unor comune înainte şi după înfiinţarea gospodăriei colective. Peste tot se folosesc fotocopii (muzeul din Năsăud şi-a creat un atelier fotografic propriu), machete de maşini şi utilaje agricole. De asemenea, obiecte care să ilustreze problematica forţelor de producţie (cleşti de laminorist, matriţă pentru butoni, ţeavă de suflat – la Turda). „O combină în miniatură sau un tractor cu plug în agregat” sunt „tipice” pentru a arăta diferenţa dintre agricultura socialistă şi cea burghezo-moşierească, şi de aceea „nu este cazul a se prezenta sapa, lopata sau hârleţul, care nu se deosebesc cu nimic faţă de uneltele din trecut”, după cum „oricât ar fi de frumos spicul sau snopul de grâu al unei GAC nu este prin sine o dovadă absolută a superiorităţii agriculturii colective”16. În cadrul aceleiaşi secţii, prezentarea Partidului Muncitoresc Român ca „instituţie de suprastructură” se face folosind documentele Congresului al II-lea al PMR şi articole din presă. O altă problemă prezentată trebuie să fie cea a relaţiilor de producţie care se face prin reliefarea aspectelor întrecerilor socialiste şi depăşirile de plan. Pentru a ilustra felul de trai se pot prezenta cu „succes” machete ale blocurilor muncitoreşti sau chiar ale unor locuinţe individuale în timp ce pentru a ilustra „noţiunea abstractă a funcţiei economico – organizatorice” se folosesc miniaturi ale caselor de cultură şi şcolilor, parcurilor, îndiguirilor, stadioanelor sportive; „noţiunea abstractă a prevederilor sociale” se poate ilustra prin „sticluţe de penicilină, fiole şi alte produse de acest tip”17. Una din sarcinile de bază ale muzeelor ştiinţifice este activitatea cultural – educativă de masă. Principalul mobil al activităţii muzeelor trebuia să fie „educaţia comunistă a maselor, educarea acestora în spiritul dragostei neţărmurite faţă de trecutul glorios al poporului său, de clasa muncitoare de partidul său”18. Spre exemplu, în 1949, în proiectul de Regulament al Muzeului Regional al Dobrogei, chiar la articolul I era precizat scopul muzeului: „Muzeul Regional al Dobrogei din Constanţa este muzeul central al Dobrogei, atât pentru toate ramurile ştiinţelor istorice cât şi pentru toate ramurile ştiinţelor naturale, având ca scop: de a aduna, prepare, studia, clasifica, conserva şi expune toate colecţiunile necesare pentru studii şi cercetări istorice şi ştiinţifice, pentru nevoile învăţământului de toate gradele şi categoriile şi pentru instruirea şi educarea maselor muncitoreşti”19. Pe lângă acestea „va avea obiecte aparţinând popoarelor conlocuitoare din Dobrogea şi tablouri şi fotomontaje privitoare la realitatea socialistă din URSS”20.

Un obiectiv „major” al muzeului era „formarea şi dezvoltarea unei concepţii ştiinţifice despre lume şi viaţă, lărgirea orizontului şi capacităţii de cunoaştere şi înţelegere a marii varietăţi de fenomene din istoria societăţii, a educării maselor de vizitatori şi a mobilizării lor în jurul marilor acţiuni pe care le iniţiază şi le desfăşoară statul nostru democrat – popular, pentru ridicarea nivelului de viaţă materială şi culturală a poporului, pentru construirea socialismului”21; de asemenea, „lupta împotriva mentalităţilor înapoiate, a obscurantismului, misticismului, superstiţiilor”. Bibliografie A.N.I.C. – Arhivele Naţionale Istorice Centrale A.M.C. – Arhiva Ministerului Culturii Bazele muzeologiei sovietice 1957 – Bazele muzeologiei sovietice, Ministerul Culturii, Bucureşti, 1957. Din activitatea muzeelor noastre 1956 – Din activitatea muzeelor noastre. Studii, referate, documente, Sfatul Popular al Regiunii Ploieşti – Secţiunea Culturală, Ploieşti, 1956. Secţia construirii socialismului 1957 – Secţia construirii socialismului la muzeele de istorie din Regiunea Cluj, f.e., Cluj Napoca, 1957. Mihailovskaia 1954 – A.I. Mihailovskaia, Organizarea şi tehnica expoziţiei de muzeu, Ministerul Culturii, Bucureşti, 1954. Mihalache 1960 – Marin Mihalache, Muzeele din Bucureşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1960.

Ibidem, f. 14. Ibidem, f. 54. 17 Ibidem, f. 56. 18 A.M.C., dosar 3998/1960, f. 17. 19 A.N.I.C., fond M.A.I., dosar 221/1949, f. 1. 20 Ibidem. 21 A.M.C., fond C.S.C.A., Rapoarte activitate muzee, dosar 4064/1962, f. 7. 16

252

EVOLUŢIA UNUI CONCEPT: EXPRESIONISMUL Dr. Diana Cantacuz-Streza Résumé: L’evolution d’un concept: l’expressionnisme. Lèxpressionnisme est un mouvement littéraire qui a été compris comme une crise ontologique générée par des réalités sociales et aussi comme une nécessité dòrientation le regard vers l`âme. Ce manifestation culturelle au débout du XX - ème siècle surprise un monde en chute. Encore cet homme nòublie pas lèspoir formulé en cri qui signifie le vitalisme. Quelques sont les caractéristiques de lèxpressionnisme: expérience, rythme, crépuscule, espoir. Dans la littérature roumaine, ce manifestation culturelle se manifeste dans l`œuvre de Lucian Blaga, celui qui affirme que l`homme doit vivre sous lìnfluence de làbsolu. Cuvinte cheie: avangardism, criză, armonie, abstracţie, revoltă. Mots clef: avant-gardisme, crise, harmonie, abstraction, rébellion.

Preliminarii. Scriitorii au simţit, dintotdeauna, nevoia diversificării mijloacelor de expresie şi a îmbogăţirii vocabularului poetic datorită prefacerilor sociale rapide; un pas hotărâtor este realizat de romantici.. În acest sens, este potrivit a-l cita pe Fiedler, care afirma că „Arta nu este falsificarea experienţei, ci extinderea acesteia”; observaţia este valabilă pentru toate manifestările artistice, dar, în mod special, pentru arta secolului XX, care „transpune extinderea experienţei în actul de creaţie”1 şi care „încorporează tendinţe cu adevărat proteice.”2. Frumosul ideal îşi pierde din autoritatea cu care era investit în clasicism şi activitatea creatoare se apropie de perceperea evenimentelor exterioare, ce reprezintă o prelungire a sufletului uman. În felul acesta, se poate afirma că verbul a imita (arta este o copie mai mult sau mai puţin fidelă a realităţii, după cum spune Platon) este înlocuit de a face, accentul deplasându-se pe surprinderea faptei trecătoare, a senzaţionalului şi, de ce nu, a spontanului. Trăirea acesta frenetică a clipei şi energia debordantă sunt ilustrate în comportamentul artistului expresionist care, aşa cum afirmă Kasimir Edschmid, „îşi transfigurează mediul. [...] nu vede: priveşte; nu povesteşte: trăieşte; nu reproduce: creează din nou; nu găseşte: caută”3. Criza intelectuală a sfârşitului de secol XIX – începutului de secol XX. Afirmaţia lui Friedrich Nietzsche „Dumnezeu este mort”4, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, tinde a demola un întreg sistem de valori cuprins într-un trecut istoric şi cultural ce-şi are originile în Grecia antică. Astfel, secolul al XX-lea îşi va crea noi valori, nu întotdeauna veritabile şi stabile; cuvintele-cheie ale înţelegerii noului secol sunt „a fi recent” sau „a fi la modă”, cum ar spune H.-R. Patapievici5, ceea ce înseamnă a căuta mereu noul, forma schimbătoare a existenţei şi a ocoli esenţa, adevărata valoare a lucrurilor. În acest mod, ia naştere drama omului modern, care doreşte să intre în stăpânirea prezentului, a timpului mereu alunecos; acum, în această epocă, omul, mai mult ca niciodată, doreşte să prindă, să eternizeze devenirea, să suspende clipa trecătoare, căci eternitatea nu-l mai interesează. Folosind termenii lui Constantin Noica, se poate afirma că acest om nu doreşte să „devină întru fiinţă”, ci „întru devenire”, să cunoască şi să trăiască toate feţele iluzorii ale lumii terestre. Acest „amurg al idolilor” nu se aşterne brusc peste lume; el este prefigurat de cearta dintre antici şi moderni (în plină epocă clasică – secolul al XVII-lea), când clasicismul, cu toate rigorile sale formale şi recunoaşterea adevăratelor rădăcini ale spiritului european (Grecia antică), este destructurat de apariţia romantismului, care nu mai acordă credibilitate valorilor universale, ci celor autohtone, şi care propune, totodată, noi mituri, noi manifestări ale spiritului uneori răzvrătit împotriva orânduirii sociale (titanul). Acesta este motivul pentru care romantismul a fost considerat drept un preludiu al manifestărilor artistice ale secolului XX. În poezie, cel care foloseşte, pentru prima oară, termenul de modernitate este Charles Baudelaire, în La Peinture de la vie moderne (1859): artistul „caută acest lucru, pe care să ne fie permis a-l numi modernitate. Modernitatea înseamnă tranzitoriul, fugitivul, contingentul, jumătatea artei a cărei cealaltă jumătate este eternul şi imuabilul.”. De asemenea, Charles Baudelaire anunţă sfârşitul „zilei” romantice în poezia Le Coucher du soleil romantique, constatând o alterare a vechii sensibilităţi romantice incapabile să mai exprime feţele schimbătoare ale noii epoci: „Puterea de iradiaţie a lui Baudelaire se explică în primul rând prin extraordinara complexitate a sufletului omenesc la el şi prin atenţia pe care a ştiut s-o acorde unora din revendicările cele mai violente ale romantismului.”6. Criza intelectuală determinată de confruntarea cu necunoscutul poate fi apropiată atât „dezumanizării limbajului”, cât şi „tentativei de a ieşi din cadrele raţiunii” (R.-M. Albérès, L’aventure intelectuelle du XX-e siècle, IV). Sensibilităţi precum Dostoievski, Schopenhauer, Nietszche sesizează divorţul dintre raţiune, ce nu mai reprezintă polul 1

Hofmann 1977, p. 5. Grigorescu 1975, p. 9. 3 Edschmid apud Mario De Micheli 1968, pp. 84-85. 4 Nietzsche 2001, p. 10. 5 Patapievici 2001, p. 15. 6 Raymond 1970, p. 68. 2

253

suprem al ideilor şi artelor, şi realitate, dintre eu şi lume, unde subiectul uman nu se mai simte acasă. Criza ontologică este sesizată deopotrivă şi de Hegel, Karl Marx , G. Lukács. Criza aceasta nu este nouă, ea revenind mereu pe scena istoriei. Începutul secolului XX nu numai că exprimă criza ontologică generată de realităţi sociale, dar simte şi necesitatea orientarării ochiului spre interiorul valorizant al sufletului uman (pasul este trasat de dezvoltarea psihanalizei, care priveşte psihicul uman în profunzimea lui) prin înălţarea omului şi invocaţia mistică şi metafizică. Astfel, se naşte o nouă orientare artistică, expresionismul, care tinde să surprindă o lume aflată în prăbuşire pentru a reconstitui alta mai bună; Kasimir Edschmid face portretul omului nou amintind figura lui Prometeu: „El nu vede, el priveşte. El nu descrie, el trăieşte. El nu redă, el structurează. El nu ia, el caută.”7. Sensul profund al acestei mişcări se află în semnificaţiile superioare ale noţiunii de Om, definit prin verticalitate şi aspirând a descoperi realităţi veritabile prin situarea normelor de investigare în vasta matcă a filosofiei secolului al XIX-lea (Kant, Hegel, Nietzsche, Schopenhauer) şi a romantismului pozitivist al lui Auguste Comte şi Herbert Spencer. „Astfel se creează un concept polivalent, de sinteză, cum este conceptul de experienţă – Erlebnis – în formularea specifică expresionismului german, dar de fapt decisivă pentru întreaga arie a artei moderne. [...] Evoluţia conceptului de experienţă în legătură cu arta, ca şi evoluţia altor conceptecheie, cum ar fi conceptul gnoseologic de «totalitate» şi cel pragmatic de «participare» în gândirea artistică modernă, arată cât de adânc ancorată este această gândire în zona existenţială [...].”8. În acest context, „permanenţa stării de rupere stilistică proprie expresionismului, care-şi caută alte idealuri de sinteză decât «stilul»”9, dovedeşte accentul pus pe experienţa umană şi artistică, pe latura dinamică şi vitalistă a existenţei. Conjugată cu depăşirea concretului prin plonjarea în „abstracţie” şi cu îmbogăţirea conţinutului prin „intropatia” substanţei (conform terminologiei lui Wilhelm Worringer), experienţa contopeşte contrariile – „abstractizarea limbajului formelor şi concretizarea trăirii conţinutului”10. Dincolo de aspectul gnoseologic al experienţei, expresionismul încorporează şi o funcţie filosofică, manifestată în dublul aspect al activităţilor umane: ideea de armonie universală şi ideea de realitate absolută. Sunt punctele spre care aspiră artistul expresionist prin transcenderea realităţii roase de cariul declinului sau prin cucerirea ritmului. Astfel, prin ritm, cuvântul tinde să cucerească libertatea prin desprinderea totală de aspectele fenomenalului şi prin surprinderea mişcărilor interioare. În locul obiectului smuls din mediul său ambient, se va surprinde individualitatea artistului prin crearea autoportretului, imagine a legăturii dintre artist şi lume/ viaţă („expresionismul dă glas vrerilor lumii sale, deoarece ascultând tăcând, vreme îndelungată, doreşte acum să vorbească, doreşte acum să vorbească în numele spiritului”11). Exaltarea individului, tipică expresionismului, uneşte „intensitatea durerii, [...] [cu] însuşirea ei de a releva absurdul unei existenţe (individuale sau colective), sfâşierile unei conştiinţe care descoperă omniprezenţa nefericirii”12; „expresionismul [...] este [...] o erupţie a personalităţii, care este totdeauna particularizată; e o erupţie care nu-şi jertfeşte particularitatea sa, care are curajul şi talentul de-a se exprima puternic, de-a se face simţită în ce-şi pare mai de preţ, mai impresionant”13. Plecând de la aceste aspecte, diferenţele dintre expresionism şi curentele artistice anterioare, naturalism, impresionism şi simbolism, sunt evidente. Dacă naturalismul găsea germenele lumii în elemente pur mecanice, dacă impresionismul era orientat spre exprimarea artistică a efectelor schimbătoare ale realului, dacă simbolismul era susţinut de o sensibilitate pură, expresionismul se oferă ca un portativ al suferinţelor, aspiraţiilor, tensiunilor, dramelor, spaimelor existenţiale presimţite şi măreţiei umane. Pe de altă parte, expresionismul se naşte (în Germania) ca o mişcare haotică, însufleţit fiind de tendinţe foarte divergente, suplinite de exuberanţa generaţiei, care aduce în prim-plan strigătul unei existenţe tragice. Lucrul acesta este observat şi de Ov. S. Crohmălniceanu: „Tendinţe extrem de divergente l-au însufleţit fără încetare; cuvintele care revin mereu în legătură cu el sunt acelea de «clocot», «fierbere», «tumult», «erupţie», «revărsare»; necontenit, mişcarea a refuzat să respecte o singură linie directoare şi a primit simultan sau succesiv impulsuri nu o dată divergente din centre diferite, din Berlin şi Dresda, din München şi Viena, din Innsbtuck şi Praga.”14. Scriitorilor expresionişti le lipseşte, prin urmare, unitatea stilistică din moment ce sentimentele exprimate sunt atât de diverse, ceea ce-i uneşte fiind identificarea „unei revolte politice, morale, intelectuale contra unei lumi căreia ei îi înfăţişau agonia”15.

Edschmid 1969, p. 28. Pavel 1978, p. 10. 9 Ibidem, p. 13. 10 Ibidem, p. 23. 11 Bahr 1969, p. 35. 12 Grigorescu 1980, p. 62. 13 Duică 1925, p. 261. 14 Crohmălniceanu 1971, p. 46. 15 Palmier 1983, p. 16. 8

254

Considerat o revoltă a omului care trăieşte într-un „univers copleşit de sentimentul marilor destrămări, de presentimentul prăbuşirii”16, expresionismul este apropiat de mişcările de avangardă, percepute de către Eugen Ionescu, „în termeni de opoziţie şi de ruptură”17, exprimând, astfel, o noutate în domeniul expresiei artistice (în cazul avangardei, „se vorbeşte în general de o ruptură violentă la toate nivelele: tradiţia este răsturnată şi reconsiderată, gustul dominant al epocilor anterioare este contestat, structurile formale şi manifestele estetice sunt negate, raporturile consacrate dintre emitentul de text şi referentul-destinatar sunt deplasate într-o direcţie sau alta în mod arbitrar etc.”18). Fenomenul avangardist este definit „prin şi în legătură cu două atitudini extreme: ruptura, negarea radicală a tradiţiei cultural-literare şi aspiraţia către o absolută înnoire a limbajului [...] în afara oricăror tipare moştenite”19; definiţia aceasta formulată de Ion Pop are în vedere afirmaţiile lui Renato Poggioli („avangarda s-ar caracteriza în funcţie de o dialectică a mişcărilor, prin activism şi antagonism deopotrivă”20) şi Guillermo de Torre („avangarda, avangardismul şi avangardistul, la fel ca orice atitudine sau situaţie extremă, nu aspiră la nicio permanenţă şi cu atât mai puţin la nemişcare”21). Atitudinile avangardei istorice se concretizează în curente artistice diverse - expresionism, futurism, dadaism, constructivism, suprarealism -, aflate la confluenţa dintre manifestările negative (refuzul convenţiilor) şi cele inovatoare (afirmarea noului înţeles drept dinamism şi încorporat în libertatea spirituală şi spontaneitatea creatoare). Afiliat modernismului dus la extrem (în exprimarea lui E. Lovinescu), expresionismul se sprijină, totuşi, pe o ideologie ce critică modernitatea, reinterpretarea existenţei umane în termenii declinului Occidentului preocupându-i şi pe Nietzsche şi Dostoievski, doi dintre cei mai influenţi gânditori asupra noului pathos. Precursorul perceperii expresionismului ca revoltă este Hermann Bahr. Acesta înregistrează criza societăţii germane din perioada antebelică, fiind convins că atitudinea artiştilor faţă de agresiunea civilizaţiei corespunde manifestărilor artei expresioniste. Substituind revolta cu instinctul abstractizării, Wilhelm Worringer, în Abstracţie şi intropatie (1908), descrie arta nouă de la începutul secolului XX drept „consecinţa unei mari nelinişti a omului, datorită fenomenelor lumii exterioare”22. Descentrarea lumii, numită ulterior şi „disonanţă interioară”, marchează incapacitatea spiritului de a da materiei o formă, neîncrederea în feţele realului, precum şi căutarea, în lucruri, a esenţei, a dreptăţii supreme. Acestea sunt, de fapt, trăsăturile artei expresioniste, susţinute de gruparea Der Blaue Reiter şi identificabile în arta primitivă, egipteană, orientală, bizantină, gotică, barocă, romantică şi în noua manifestare artistică de la începutul secolului XX. Perceput drept gest vehement îndreptat împotriva echilibrului tradiţional, expresionismul este un curent cultural înţeles fie ca o trăsătură caracteristică a artei, literaturii, muzicii şi teatrului germanic de la începutul secolului până astăzi, fie ca o mişcare a culturii germane ce poate fi plasată în perioada 1908-1922, fie ca o calitate a exaltării şi a deformării expresive, detectabilă în operele de artă ale oricărui popor şi ale oricărei epoci. Greu a fi redus între limitele unei definiţii, expresionismul se balansează între încadrarea sa într-o anumită epocă istorică şi anumite manifestări ale spiritului uman, ce ies periodic la suprafaţă în diferite spaţii culturale universale (ideea policentrismului). Dincolo de aceste încadrări, creaţia artistică expresionistă motivează o situaţie existenţială complexă, identificată, de cele mai multe ori, cu neoromantismul (aşa cum expresionismul a fost denumit), căci viziunea despre lume este similară celei romantice. Artiştii neoromantici/ expresionişti au împrumutat de la filosofi idei în jurul cărora şi-au conturat propria percepere a realităţii (S. Kierkegaard – concentrează existenţa în jurul lui Angst, a neliniştii şi angoasei; Fr. Nietzsche – denunţă superficialitatea modalităţilor scientiste de înţelegere ale vieţii şi aspiră să găsească un principiu valid aplicabil existenţei spirituale; H. Bergson – descoperă intuiţia drept sursă a cunoaşterii unei realităţi profunde susţinute de elanul vital; E. Husserl – caută esenţa (Eidos) în spatele aparenţelor adevărurilor). De aici, derivă restituirea drepturilor creatoare, potenţatoare ale transfigurării existenţei individuale şi colective, prin intensificarea şi deformarea subiectivă a pulsurilor unei conştiinţe ce dezvăluie şi denunţă ieşirea lumii de sub puterea raţiunii. Definirea conceptului. Expresionismul este un „nume dat dinafară unui grup de manifestări artistice divergente”23. În acest context, este justificabilă dificultatea identificării unui numitor comun în definirea expresionismului, care vine atât din multitudinea căilor de filtrare a realităţii prin intermediul imaginaţiei, cât şi din inexistenţa unui manifest artistic al fenomenului. Lucrul acesta a fost remarcat de John Willett, care consideră expresionismul drept „o combinaţie de miez foarte dens cu margini rău definite”. În pictură, surprinderea elementelor definitorii ale expresionismului scapă programului grupului Die Brücke semnat de E. L. Kirchner, prefeţei almanahului grupului Der Balue Reiter scrise de W. Kandinsky şi Franz Marc, eseurilor şi corespondenţei lui Franz Marc. În literatura germană, asemenea texte 16

Grigorescu 1969, p. 12. Ionesco 2002, p. 81. 18 Mincu 1983, p. 5. 19 Pop 1990, p. 5. 20 Poggioli 1990, p. 5. 21 De Tore apud Pop 1990, p. 5. 22 Worringer 1970, p. 32. 23 Balotă 1976, p. 352. 17

255

programatice sunt rare şi deseori contestate. Un astfel de exemplu este conferinţa lui Kasimir Edschmid (considerată neinteresantă de către Jean-Michel Palmier, deoarece cuvintele se concentrează în jurul unui „uragan care bulversează toate formele artistice”24) despre poezie din 1917, Űber den Expressionismus in der Literatur und die neue Dichtung, din care, câteva aspecte semnificative, notează Mario de Micheli25: relaţia expresionismului cu manifestări artistice anterioare – naturalismul şi impresionismul -, dorinţa atingerii absolutului, viziunea drept punct central al esteticii expresionismului („întregul spaţiu al artistului expresionist devine viziune”26). În lirica germană, termenul de expresionism cuprinde între graniţele sale artişti destul de diferiţi în ceea ce priveşte viziunea despre lume; gruparea acestor poeţi este realizată de Kurt Pinthus, în antologia sa din 1919, Menschheitsdämmerung. Neajunsurile întâmpinate în definirea expresionismului sunt punctate de Ulrich Weisstein: „A doua problemă privind adevărata natură a E. aparţine întrebării dacă acel fenomen, în aparenţa lui germană cel puţin, a fost o mişcare în sens restrâns. Răspunsul ar fi sigur negativ dacă am include toţi artiştii şi toate operele cu un drept istoric stabilit de a fi adăpostite sub acea umbrelă. La o privire mai atentă pe criterii stilistice, spre exemplu, câţiva poeţi reprezentanţi în Menschheitsdämmerung ar trebui probabil să fie înlăturaţi din diferite motive – printre ei Georg Trakl (un suprarealist avant la lettre?), Else Lasker-Schüler şi Iwan Goll, pentru a numi numai pe cele mai proeminente «victime». Pinthus, care a observat această discrepanţă, s-a gândit să confere o oarecare unitate prin accentuare unui Weltgefühl comun – şi prin gruparea tematică a poemelor. Dar acest lucru nu modifică faptul că cei douăzeci şi trei de poeţi aleşi de el nu au subscris niciodată unui program comun, fie explicit (semnând un manifest), fie implicit. Ceea ce avem, de fapt, este nu un singur Expresionism, ci un număr de expresionisme, slab înlănţuite şi subtil – sau nu – deosebite între ele.”27. Inexistenţa unui program estetic al expresionismului are atât dezavantaje, datorită imposibilităţii de a uni opere artistice sub un numitor comun, cât şi avantaje, prin orientarea privirii spre experienţele personale, susţinute de un Weltgefühl comun. Definirea expresionismului de către Paolo Chiarini este importantă în acest sens, criticul văzând în acest curent o „structură caleidoscopică”. Aceleaşi semnificaţii sunt susţinute şi de Max Krell, care consideră expresionismul drept un drum trasat individual fără vreo adeziune la un program estetic: „Expresionism – un termen colectiv pentru un complex de sentimente şi idei – nu este un program. [...] Oricare ar fi forţa ce caută să impună intelectualilor, artiştilor şi creatorilor să subscrie unui program identic trebuie să fie condamnată. Un program implică influenţă, obligaţie. Obligaţie înseamnă moartea sinelui. Sinele: aventură a singurătăţii spirituale. Această singurătate dă naştere operei de artă.”. Totuşi, puncte comune au existat şi acestea pot fi identificate în structura sufletului omului începutului de secol XX, a fiinţei cu o pronunţată „conştiinţă crepusulară”28, ce dezvăluie o adâncă „rană metafizică”29. Expresionismul în literatura română. În cultura română, suflul schimbării mentalităţilor se simte încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu apariţia simbolismului, curent literar care propune un univers caracterizat de ploi autumnale, interioare claustrante, târguri de provincie, insule exotice. Deşi este rezultatul deplasării omului de la sat la oraş (de aici derivând sentimentul dezrădăcinării), simbolismul aduce un aer de artificialitate, oferind doar alternativa salvării de epigonismul eminescian. Concomitent cu simbolismul, la noi, se dezvoltă impresionismul aplicat, mai ales, în plastică. După epuizarea simbolismului şi impresionismului – curente preluate pe filieră franceză -, curentul care răspunde cel mai prompt nevoilor sufletului autohton este expresionismul, prin interesul pe care l-a arătat tradiţiilor locale, mitului, credinţelor străvechi, naturii, reacţiilor primare umane. În acest sens, Ov. S. Crohmălniceanu afirma: „... expresionismul a făcut să apară oriunde s-a răspândit [...] tendinţe literare şi artistice intim înrudite cu el, dar care au prezentat din chiar momentul ivirii lor şi foarte puternice particularităţi locale.”30. Expresionismul trebuie considerat „mai mult ca produsul unor stări de spirit caracteristice epocii decât ca un curent unitar şi coerent”31. Pe de altă parte, schimbarea viziunii este datorată şi faptului că la începutul secolului XX, în România, nu se poate vorbi despre o societate industrializată; totuşi, dezvoltarea capitalistă forma un contrast foarte evident, acela generat de diferenţele dintre sat şi oraş. Din această opoziţie se naşte, la începutul secolului XX, sămămătorismul: spiritul citadin specific civilizaţiei moderne este pus sub semnul întrebării şi neînţeles din prisma valorilor patriarhale ale satului. Contrastul tradiţional – modern devine tot mai evident şi îşi dezvoltă considerabil pilonii de susţinere prin adăugarea la structura antitetică sat-oraş a altor elemente: capitală-provincie, centru-periferie, trecut-prezent. Clipa actuală este ilustrată de noile realităţi pe care România le percepea cu o oarecare teamă (marile prefaceri sociale 24

Palmier, op. cit., p. 116. De Micheli 1968, pp. 82-85. 26 Edschmid, art. cit., p. 28. 27 Weisstein 1973, p. 17. 28 Balotă 2002, p. 291. 29 Doinaş 1972, p. 53. 30 Crohmălniceanu, op. cit., p. 232. 31 Cotruş 1983, p. 233. 25

256

externe pot nărui ceea ce se câştigase cu greu: Unirea Principatelor române), dar şi cu speranţă (noua societate se va clădi pe alte valori: „Am fost un popor de jăluitori: vom deveni un popor de braţe tari, de conştiinţe aspre şi de rectitudini grave. Am fost o uşă legănată moale pe ţâţâni: vom deveni un lacăt.”32). Această stare a lucrurilor este sesizată de Tudor Arghezi (în tablete), care închină un adevărat imn industrializării (maşinii, şurubului, cuiului, piuliţei, electricităţii, inginerului), dar, în acelaşi timp, sesizează efectele dezastroase ale tehnicii moderne asupra existenţei zilnice. Antinomiile devin tot mai puternice şi tind a se proiecta asupra întregului univers înconjurător, născându-se astfel „o modalitate intelectuală, înclinată a lua orientarea ideologică a expresionismului”33. Lucian Blaga afirmă că este vorba despre o anumită dispoziţie specifică sufletului autohton: raportarea la absolut trădată de năzuinţa formativă „stihială” şi de tendinţa de a vedea în lucruri transcendentul „coborând” („perspectiva sofianică”, proprie spiritualităţii ortodoxe). Naşterea expresionismului românesc este determinată atât de aceste manifestări specifice spiritului românesc, cât şi de prefacerile sociale autohtone, care nu sunt similare situaţiei din Germania, unde se poate vorbi despre exacerbarea dorinţei unor schimbări radicale/ revoluţionare, despre utopism. La noi, încă nu se omogenizaseră structurile sociale citadine, spiritul de conservare a instinctului naţional de abia se forma în urma Unirii recente a Principatelor, influenţa negativă a aspectelor capitaliste e estompată. Manifestările spiritului expresionist îşi găsesc ecourile în literatura română de abia după prima conflagraţie mondială, dar acest lucru nu înlătură polaritatea, care dăduse naştere noii mişcări expresioniste în Europa în perioada antebelică, dintre elementele conservatoare şi cele inovatoare, corporalizate în două direcţii: cea de la Gândirea şi cea de la Contimporanul. Pe plan teoretic, gândirismul voia să exprime, într-un mod evident, raportarea sufletului naţional la transcendent, să descopere un spaţiu investit cu valenţe simbolice, specific spiritualităţii noastre, sentimentului nostru religios. Deşi propune o viziune tradiţională asupra lumii, Gândirea reprezintă un teren prielnic pentru manifestarea expresionismului, acest lucru fiind ilustrat şi prin numele care circulau în paginile revistei şi care erau legate fie de pesimismul primului val expresionist (Heym, Stramm, Trakl), fie de tendinţele mistic-vizionare (Nietszche, Spengler, Schelling, Simmel, Vaihinger, Klages, Frobenius, Riegl). Mişcarea sa păstrat la distanţă faţă de exagerările expresionismului german; Gândirea a avut mai curând izvoare interne, accentul căzând pe ortodoxism şi autohtonism (acestea nu sunt decât asimilări datorate expresionismului). Mai clar, comunicarea cu spiritul universal se manifestă la Contimporanul, revista avangardistă ce răspunde teoriei sincronismului lansate de E. Lovinescu şi care este receptivă noilor semne ale veacului. Dintre colaboratori, unii (Ion Pillat, Barbu Fundoianu, Ilarie Voronca, Ion Vinea, Ion Barbu, Adrian Maniu, Lucian Blaga) au mărturisit, prin scrisul lor, o deschidere personală spre ideile expresioniste. După cum se poate observa, o conştiinţă autonomă expresionistă nu s-a manifestat în literatura română, neexistând niciun program expresionist, nicio grupare constituită, ceea ce, nu de puţine ori, a dat naştere contestaţiilor („Cauza dibuirilor însă este una singură pretutindeni şi oricând: lipsa unui cap de şcoală care să eclipseze şi să pună temelia concretă prin realizări artistice, să sprijinească doctrinele abstracte, oferind ştiinţei substratul necesar pentru teorii şi programe.”34). Crezurile artistice avangardiste răspândite în diverse reviste avangardiste (Contimporanul, 75 HP, Punct, Urmuz, Alge) nu fac apel conştient la expresionism (există, desigur, negarea, revolta, strigătul). Apropierea literaturii române de expresionism s-a făcut selectiv, în sensul că s-au preluat doar anumite concepte referitoare la mit, preistorie, straturile adânci ale psihicului uman. Deci, expresionismul apare, la început, ca o prelungire firească a filonului de tradiţie autohtonă existent în operele clasicilor, poporaniştilor şi sămănătoriştilor. În acest climat, Gândirea apare ca o primă manifestare a spiritului expresionist în literatura română prin atenţia acordată tiparului ortodoxist văzut ca specific al culturii noastre. Spiritualitatea ortodoxă nu se poate împăca cu ideile exprimate de Spengler (Amurgul Occidentului) şi Nietzsche (Amurgul idolilor), dar reprezintă un preambul al întoarcerii la „fenomenul originar al matricei stilistice, la preistorie”35, semn al dorinţei de a închega o lume constituită (Lucian Blaga vorbeşte despre influenţele catalitice ale culturii germane, care nu face apel la imitaţia modelului, ci la individual, particular, original). Acest lucru nu se poate realiza prin raportarea doar la mit (perceput ca expresie a inerţiei), prelungit în faptul istoric sau în elementul biografic, ci şi prin accentuarea elanului dionisiac („Rausch”, extaza dionisiacă, similar cu „Catharsis”-ul aristotelic). Din acest punct de vedere, se poate vorbi despre adoptarea modelelor expresioniste de către anumiţi scriitori români: Tudor Arghezi, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Ion Barbu (au tangenţe cu expresionismul), Lucian Blaga, Aron Cotruş (pleacă de la expresionism). Mai evident, acest curent literar s-a manifestat în Transilvania, Banat, nordul Moldovei datorită influenţelor mai puternice ale culturii germane. Ovid. S. Crohmălniceanu, după ce afirmă că primul contact cu expresionismul l-a avut Tristan Tzara, trece în revistă publicaţiile noastre interbelice, care vorbesc despre acest curent cultural: Ostland (1919, Sibiu), Das Ziel (Braşov), Frühling (Braşov), Klingsor (1926, Sibiu). Expresionismul s-a manifestat, la noi, în pictură, 32

Crohmălniceanu, op. cit., p. 232. Ibidem, p. 234. 34 Toroutiu 1927, p. 41. 35 Vaida 1975, p. 109. 33

257

proză, teatru, lirică. Atitudinea lirică este pregătită de poeţii: Dehmel („prin gustul întoarcerii la primar, la elementar, prin refuzul lumii tehniciste”), Stefan George („prin mit”), Rilke („prin misticism, prin căutarea divinităţii în realitatea imediată şi cotidiană”), Arno Holz („prin eliberarea versului de orice canoane metrice şi aspiraţia către o orchestraţie a poemului”), Daübler şi Mombert („prin gustul cosmicului”), Else Lasker-Schüler („prin sexualismul violent cu o direcţie, însă, iarăşi spiritualistă, religioasă” 36) şi percepută, la noi, prin numeroase traduceri, ce apar în diverse reviste (Gândirea, Rampa, Contimporanul, Cugetul românesc). Trăsăturile acestei poezii sunt identificate de Ion Sân-Giorgiu (Lirica germană contemporană, 1927), acesta văzând „mai cu seamă o dorinţă aprigă a sufletului de a se smulge din materialitatea lumii, spre a căuta îndărătul tuturor formelor vieţii «principiul unităţii cosmice».”37. Din punct de vedere estetic, expresionismul liric se caracterizează prin revolta izvorâtă dintr-un suflet sensibil, care nu poate accepta noile realităţi şi îl caută pe Dumnezeu în viaţa cotidiană, prin verbul care tinde spre strigăt, prin atitudinea profetică, prin extazul poetului ce trăieşte viziunea. Concluzii. Afirmaţia lui Klaus Berger, conform căreia expresionismul a exprimat „pentru prima dată şi cu măreţie sufletul însuşi al secolului XX”, încorporează „un adevăr care se confirmă cu argumente mereu înnoite şi astăzi, prin descendenţele numeroase, contradictorii, uneori neaşteptate, dar hotărâtoare ale expresionismului în arta contemporană”38. Definit prin raportarea la „fenomenul de pseudomorfoză”39 generat de influenţele catalitice ale culturii germane despre care vorbeşte Lucian Blaga, expresionismul îngăduie, sub mantaua sa, diverse manifestări ale spiritului proteic modern. Acest lucru îl face pe Ov. S. Crohmălniceanu să afirme că „asistăm la o mitologie răsturnată. Nu Cronos îşi mănâncă urmaşii, ci aceştia îşi devorează părintele.”40 – expresionismul a dat naştere unor opere literare, pentru ca apoi aceste influenţe să se estompeze şi, nu o dată, s-a întâmplat ca diverse opere expresioniste să se situeze sub pana altor curente literare. Acest lucru semnează dispariţia expresionismului. Bibliografia Bahr 1969 – Bahr, Hermann, Expresionism I, în Secolul XX, nr. 11-12/ 1969, p. 35. Balotă 1976 – Balotă, Nicolae, Arte poetice ale secolului XX. Ipostaze româneşti şi străine, Bucureşti, 1976. Balotă 2002 – Balotă, Nicolae, Literatura germană de la Sturm-und-Drang la zilele noastre, Cluj-Napoca, 2002. Cotruş 1983 – Cotruş, Ovidiu, Meditaţii critice, Bucureşti, 1983. Crohmălniceanu 1971 – Crohmălniceanu, Ovid S., 1971, Literatura romînă şi expresionismul, Bucureşti, 1971. De Micheli 1968 – De Micheli, Mario, Avangarda artistică a secolului XX, Bucureşti, 1968. De Tore apud Pop 1990 – De Tore, G., Historia de les literatures de avanguardia, vol. I, Ediciones Guadarrama, Madrid, 1971, apud Pop, Ion, Avangarda în literatura română, Bucureşti, 1990. Doinaş 1972 – Doinaş, Ştefan Aug., Poezie şi modă poetică, Bucureşti, 1972. Duică 1925 – Duică, C. Bogdan, Expresionismul (I), în Societatea de mâine, nr. 15/ 1925, p. 261. Edschmid 1969 – Edschmid, Kasimir, Expresionismul în poezie, în Secolul 20, nr. 11-12/ 1969, p. 28. Edschmid apud Mario De Micheli 1968 – Edschmid, Kasimir apud Mario De Micheli, Avangarda artistică a secolului XX, Traducere de Ilie Constantin, Bucureşti, 1968. Grigorescu 1969 – Grigorescu, Dan, Expresionismul, Bucureşti., 1969. Grigorescu 1975 – Grigorescu, Dan, Direcţii în poezia secolului XX, Bucureşti, 1975. Grigorescu 1980 – Grigorescu, Dan, Istoria unei generaţii pierdute: expresioniştii, Bucureşti, 1980. Hofmann 1977 – Hofmann, Werner, Fundamentele artei moderne. O introducere în formele ei simbolice., vol. II, Traducere de Victor Stănescu, Bucureşti., 1977. Ionesco 2002 – Ionesco, Eugène, Note şi contranote, trad. Ion Pop, Bucureşti, 2002. Mincu 1983 – Mincu, Marin, Introducere în avangarda literară românească, în Avangarda literară românească, anthologie, studiu introductiv şi note biobibliografice de Marin Mincu, Bucureşti, 1983. Nietzsche 2001 – Nietzsche, Friedrich, Amurgul idolilor, Traducere de Alexandru Al. Şahighian, Ediţia a doua, Bucureşti, 2001. Palmier 1983 – Palmier, Jean-Michel Palmier, L`expressionisme comme révolte, Contribution à l`étude de la vie artistique sous la République de Weimar, Tome I: Apocalypse et Révolution, Payot, Paris, 1983. Patapievici 2001 – Patapievici, H. R., Omul recent, Bucureşti, 2001. Pavel 1978 – Amelia Pavel, Amelia, Expresionismul şi premisele sale, Bucureşti, 1978. Raymond 1970 – Raymond, Marcel, De la Baudelaire la suprarealism, Traducere de Leonid Dimov, Studiu introductiv de Mircea Martin, Bucureşti, 1970. 36

Crohmălniceanu, op. cit., p. 47. Ibidem, p. 47. 38 Pavel, op. cit., p. 5. 39 Crohmălniceanu, op. cit., p. 49. 40 Ibidem, p. 49. 37

258

Pop 1990 – Pop, Ion, Avangarda în literatura română, Bucureşti, 1990. Poggioli 1990 – Poggioli, R., Teoria dell` arte d`avangardia, Il Mulino, Bolognia, 1962, pp.30-56, apud Ion Pop, Avangarda în literatura română, Bucureşti, 1990. Toroutiu 1927 – Toroutiu, I. E., Modernismul: simbolism, impresionism, expresionism, Bucureşti, 1927. Vaida 1975 – Vaida, Mircea, Lucian Blaga. Afinităţi şi izvoare, Bucureşti, 1975. Weisstein 1973 – Weisstein, Ulrich, Expressionism in Literature, în Dictionary of the History of Ideas, edited by Philip P. Wiener, vol. 2, New York: Charles Scribner`s Sons, 1973. Worringer 1970 – Worringer, Wilhelm, Abstracţie şi intropatie, Traducere de Bucur Stănescu, Prefaţă de Ion Ianoşi, Bucureşti, 1970.

259

ASPECTE ALE LITERATURII ROMÂNE ÎN PERIOADA COMUNISTĀ Drd. Angela Şerdean (Puşcaş) Abstract. Aspects of the Romanian Literature in the communist period. The installment of the communist regime in Romania meant the intervention and control of the politics in every aspects of life. The Communist Party, as the absolute power, developed a sustained activity in identifying its own interests, subordinating culture and literature. Within the four decades of communism, the relation between literature and politics, respectively the power itself, underwent several stages, their dynamism being in strong connection with the settlement of the communist regime in the national and the international plan. Cuvinte cheie: cultură proletară, realism socialist, communism, propaganda, ideologie, totalitarism. Key words: proletarian culture, socialist realism, communism, propaganda, ideology, totalitarianism.

Instalarea regimului comunist în România a însemnat intervenţia şi controlul politicului asupra tuturor compartimentelor vieţii. Partidul Comunist, ca „forţă conducătoare în Stat”, ca putere absolută, a dezvoltat o acţiune susţinută de legitimare a intereselor sale, recurgând la diferite tipuri de constrângeri. Cultura şi literatura au jucat un rol important în arsenalul de dominaţie, fiind politizate şi subordonate puterii. Cercetările întreprinse asupra regimurilor dictatoriale au dovedit că cetăţenii răspund cu forme diferite de rezistenţă unei politici intervenţioniste, ceea ce le poate da iluzia că îşi păstrează şi protejează anumite drepturi, dar, în acelaşi timp, poate genera duplicitate şi complicitate. Atitudinea puterii faţă de scriitori, de creatori, în general, a fost una de continuu control, în acest scop fiind organizate servicii sau subservicii speciale şi specializate de cenzură şi de securitate. La acestea se adăuga „îndrumarea” literaturii de către partid şi activiştii săi culturali. Literatura şi presa, discursul scris, tipărit erau supuse unei lecturi de verificare a conţinutului, după alte criterii decât cele estetice sau jurnalistice. În cele peste patru decenii de comunism, raporturile literaturii cu politicul, respectiv cu puterea, au trecut prin mai multe etape, dinamismul lor fiind în strânsă legătură cu poziţionarea pe plan naţional şi internaţional a regimului. În perioada comunismului, în literatura română s-a manifestat constant, dar în forme şi cu intensităţi diferite, un fenomen de subordonare a literarului faţă de comenzile politicului, de aservire faţă de ideologia şi programul Partidului Comunist, corelat cu o atitudine umană, de slujire şi de aplicare a politicii comuniste în domeniul literaturii, adeseori în schimbul unor beneficii de diferite tipuri. Anul 1948 e unul de hotar, care anunţă începutul unei epoci perfect delimitate, cu legi de funcţionare proprii şi nu a unei etape într-o evoluţie literară lină. Dincolo de aparentele lui concesii şi de deschiderile operate din când în când, regimul, care, esenţialmente, a fost unul dictatorial, a socotit mereu literatura şi pe scriitori ca pe instrumentele lui. În primii zece ani de comunism, partidul a controlat întreaga producţie artistică şi nu a permis decât un singur fel de literatură, cea pusă în slujba propagandei. El a evacuat „resturile” şi „dejecţiile” culturii burghezo-moşiereşti (în fapt, argumentele identităţii noastre naţionale) prin punerea în mişcare a maşinii de epurat scriitori şi opere. În perioada următoare (1964–1971), care a fost una de liberalizare diversionistă (mişcare subtilă, iniţiată tot de partid pentru lărgirea bazei de mase şi pentru legitimarea lui istorică), s-a declanşat un proces de recuperare frenetică a literaturii române şi de refacere (uneori, până la pastişă) a experienţelor interbelice. Pentru câţiva ani, spiritul critic s-a autosuspendat. Golul trebuia umplut şi a fost umplut cu grăbire: modalităţi şi formule poetice interbelice uşor de recunoscut, structuri şi trucuri narative de nou roman francez, la modă cu un deceniu şi jumătate în urmă, recuperate tardiv, adesea vizibil pastişate. Modernismul însuşi va fi curând redescoperit cu entuziasm. După 1971, a urmat a treia etapă, cea a reîndoctrinării ideologice şi a izolaţionismului ceauşist, în care partidul a jucat cartea naţionalismului, mobilizând din nou energiile scriitoriceşti spre mize din afara literaturii. S-a remarcat „prezența neîntreruptă, în viaţa literară, a unei literaturi oficiale, de uz propagandistic şi servită de un număr important de condeieri. Ea a fost o povară constantă şi a devenit un virus agresiv, împotriva căruia literatura adevărată a fost obligată să fabrice mereu anticorpi, să furnizeze replici şi să se apere în felul ei, bâjbâind după coridoarele libere”1. Nu se poate vorbi de un proces firesc al evoluției literaturii când aceasta a evoluat de la o plenară la alta şi de la un act politic la altul (acte politice interne ale P.M.R./ P.C.R. sau externe, aparţinând P.C.U.S.), deoarece „nimic din ce se întâmplă în procesul unei literaturi dezvoltate sub guvernare totalitară nu are o explicaţie naturală”2. Direct sau indirect, totul este replică, reacţie, ripostă, repliere defensivă, disperată sau inventivă, stratagemă de supravieţuire. Reuşind să istovească, până la urmă, conştiinţele şi să polarizeze cultura, puterea a creat un climat al confuziei axiologice, în care toate afirmaţiile critice erau sau păreau dubioase, valorile deveneau suspecte, totul era sau era interpretat ca replică şi răspuns și „a avut grijă să amalgameze valorile, să facă să se compromită, prin articole sau poezii omagiale, obţinute prin somaţii şi ameninţări, şi pe puţinii scriitori influenţi, pe inductorii de opinie, pentru ca peste 1 2

Negrici, 2009, pp. 20-21. Ibidem.

260

toţi să coboare ninsoarea nesfârşită a deznădejdii”3. Lăsându-se deturnaţi sau mistificându-se ei înşişi, profitând de momentele politice favorabile, de complicitatea vicleană a cenzurii, obligată, din când în când, să sugereze că nu există, optând, involuntar sau cu deplină luciditate, pentru anumite soluţii salvatoare, scriitorii au făcut să se ivească, în locul unei literaturi de sertar viguroase, neiertătoare, o literatură neobişnuită, demnă de un interes ştiinţific, mai ales prin formaţiunile defensive adoptate pentru a fi tolerată. În timpul perioadei staliniste, după Cel de-al Doilea Război Mondial, valorile iluzorii au devenit baza socializării în România; mândria națională a fost metodic desconsiderată și ridiculizată. Tradițiile intelectuale, inclusiv raționalismul, erau puternic disprețuite. Noua ideologie a fost impusă de un aparat ideologic excesiv de zelos și de neînduplecat în misiunea lui. De îndată ce Partidul Comunist Român a intrat în legalitate, în august 1944, departamentul Agitprop (abreviație rusească pentru „agitație și propagandă”) a devenit o instituție fundamentală, menită să călăuzească și să supravegheze cristalizarea și inculcarea valorilor asociate intereselor Uniunii Sovietice. Din acest motiv este aproape imposibil să se facă distincția între stalinizarea și sovietizarea culturii române întrucât „stalinizarea își propunea să stabilească un control indiscutabil al partidului în domeniul cultural; sovietizarea trebuia să elimine formele perene ale identității naționale și să integreze cultura românească în imperiul realismului socialist sovietic”4. În orice stat comunist, literatura este parte integrantă a unui sistem bazat pe o ideologie unică. Una dintre caracteristicile principale ale politicii culturale românești de după preluarea totală a puterii de către Partidul Comunist a fost aceea că alinierea ideologică a fost intrinsec legată de Campania de sovietizare a statului, tutela sovietică se resimte tot mai acut la nivelul întregii țări, iar lumea literară începe să se reorganizeze o dată cu „moartea libertății de expresie”. În aceste condiții, după cum menționează Ion Istrate, o „adevărată grupare de șoc se constituie în jurul revistelor de stânga”5. De exemplu, Contemporanul, se impune ca periodic de atitudine, cu o ideologie de stânga. În paginile lui semnează articole doctrinare, poezie, proză sau critică litarară nume precum: George Ivașcu, Ion Vitner, Andrei Băleanu, Eugen Jebeleanu, Dan Deșliu, Maria Banuș, Victor Tulbure, Veronica Porumbacu, Petru Vintilă, Ieronim Şerbu, Ov. S. Crohmălniceanu, Radu Lupan, Al. I. Ştefăneascu, Paul Georgescu, Eugen Luca, Nicolae Tertulian, Savin Bratu, Dumitru Micu. Reprezentanții „grupării de șoc” vor ocupa aproape două decenii prim-planul vieții literare, mulți dintre acești obedienți vor ajunge demnitari de stat, miniștri, ambasadori, secretari ai Uniunii Scriitorilor, și vor fi răsplătiți cu ordine, medalii și premii substanțiale. Un exemplu cu totul relevant pentru infiltrarea treptată și pentru schimbarea totală a misiunii instituțiilor deja existente este oferit de Societatea Scriitorilor Români, înființată în anul 1909 cu rolul bine precizat de instituție de ajutor reciproc. În septembrie 1944 această societate a fost reorganizată, fiind ales un nou comitet de conducere, în care se regăseau alături de președintele acesteia, Victor Eftimiu, membri precum N. D. Cocea, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu și Hortensia Papadat-Bengescu. În afară de ultima dintre aceștia, toți cei sus numiți erau membri ai Partidului Comunist sau, cel puțin, erau cunoscuți pentru orientarea lor de stânga. Importanța noii misiuni a Societății Scriitorilor a fost evaluată douăzeci de ani mai târziu în Gazeta Literară în felul următor: „Societatea scriitorilor români a îndeplinit un rol eficient în orientarea scriitorilor noștri, în mobilizarea lor la lupta poporului muncitor pentru făurirea unei lumi noi”. Pentru Partidul Comunist Român, care nu număra mai mult de o mie de membri la 23 august 1944, când a intrat cu drepturi egale în viața politică, câștigarea de partea sa a intelectualilor și a artiștilor a fost de mare însemnătate tactică, deoarece își căuta acces spre viața culturală. PCR nu trebuia să dea impresia că prin această infiltrare ar fi declanșat o „criză culturală”, aspect semnalat în presă mai întâi de ziaristul Virgil Ierunca și de poetul Ion Caraion. Dezbaterea despre „criza culturii” care a făcut carieră în presa vremii s-a declanșat de la un articol al lui Virgil Ierunca, intelectual de stânga, simpatizant al partidului comunist, articol publicat în România liberă în 30 septembrie 1946 sub titlul Există o criză a culturii românești6. Ceea ce e mai important e titlul articolului, enunțarea cuvântului „criză” și nu neapărat conținutul lui. Acesta vorbește despre literatură „care începe să nu existe”7, despre vlăguirea scriitorilor, despre faptul că atât scriitorii „bătrâni”, cât și cei tineri se plâng de lipsa libertății: „îi aud pe toți văicărindu-se ca pe niște fecioare aproximativ înșelate că n-au libertate, că li s-a furat libertatea”8. Replicile nu întârzie să apară, astfel că cel care va vorbi despre adevărata criză a culturii, adică despre intruziunea politicului în literatură, este Ion Caraion cu articolele

Ibidem. Tismăneanu, 1997, p. 94. 5 Istrate, 1995, pp. 14-17. 6 Ierunca, 1946, p. 1, 3. 7 Ibidem. 8 Ibidem. 4

261

Criza culturii românești9 și Criza omului10, publicate în Jurnalul de dimineață. Acesta sesizează cauza crizei culturii dată de suprimarea libertății: „Criza culturii e criza libertății individuale […] A libertății poetului de a fi poet. A libertății criticului de a fi critic. A libertății ziaristului de a vorbi în numele mulțimilor…”11. De aceea, Caraion face următorul îndemn pentru salvarea culturii: „Pentru a fi salvată astăzi cultura, trebuiesc salvați oamenii culturii […] Iar pentru a fi salvați oamenii culturii, trebuie salvată libertatea lor”12. Sursa care a determinat răul, adică „trădarea oamenilor de cultură” sau „trădarea intelectualilor” și care a determinat apariția crizei este corect detectată de Caraion: „Așa-zisele și aza de multele trădări ale oamenilor de cultură n-au existat, până n-au început să existe delimitări ale libertății lor, infiltrări de natură politică în munca lor”13. Ion Caraion este susținut tot în paginile Jurnalului de dimineață de Călin Popovici, Mircea Alexandru Petrescu, Alexandru Talex, Tudor Teodorescu-Braniște, directorul gazetei, dar și de Tudor Arghezi în Adevărul sau de Petre Pascu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Constant Tonegaru în paginile Dreptății. De partea cealaltă, cei care neagă starea de criză, aduc diverse argumente care diferă „în funcție de calitatea intelectuală a celor care le susțin”14. Astfel, o primă serie de combatanți este reprezentată de nume grele din peisajul literar românesc: George Călinescu, Gala Galaction, Cezar Petrescu, Adrian Marino, Alexandru Piru sau de scriitori simpatizanți ai regimului precum Miron Radu Paraschivescu, Nicolae Moraru, Victor Eftimiu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, aceștia susținându-și ideile în revistele Contemporanul, Națiunea, Rampa. În spațiul dezbaterilor intră însă și politicienii ministrul Artelor, Octav Livezeanu; ministrul Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu și secretarul general al Partidului Comunist, Gheorghe GheorghiuDej, însă atitudinea acestor reprezentanți ai puterii nu este atât de dură, de drastică, abia de acum încolo vor începe măsurile concrete, epurările și represiunea. Cert este că această dezbatere despre „criza culturii” s-a constituit într-un semnal de alarmă, într-un avertisment asupra unui fenomen periculos pentru societate, pentru cultură, pentru literatură, ce abia se instala, dar care va persista și ale cărui efecte sunt greu de măsurat și astăzi. Printre primii scriitori care și-au pus numele în slujba propagandei comuniste se află Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Victor Eftimiu, Mihail Sadoveanu, George Călinescu. Pe lângă acești scriitori care au împrumutat partidului o parte din faima lor obținută înainte de 1944, a mai existat o categorie de scriitori al căror prestigiu artificial era simplul rezultat al angajamentului lor pe linia politică a partidului, teoreticieni al noului val realistsocialist precum Mihail Novicov, Ion Vitner, Nicolae Moraru, Florin Tornea, Nicolae Mărgeanu, Traian Şelmaru, Silvian Iosifescu, Eugen Frunză, A. Toma, Victor Tulbure, Mihai Beniuc. Alții s-au dedicat temporar perceptelor literare dogmatice impuse de comunism: Eugen Jebeleanu, Maria Banuș, Radu Boureanu, Dan Deșliu, Cicerone Theodorescu, Petru Dumitriu, Marin Preda, Horia Lovinescu, Mihail Davidoglu etc. Partidul a depus mari eforturi în vederea formării unei noi generații de scriitori. La Prima Conferință Națională a Tinerilor Scriitori, din august 1950 au fost luate două hotărâri importante: înființarea unui institut pentru literatură (după modelul „Maxim Gorki” de la Moscova) și tipărirea unei publicații pentru autorii tineri. În septembrie 1950 s-a deschis Şcoala pentru Literatură și Critică literară „Mihai Eminescu”. De-a lungul cursurilor și seminariilor oferite de această instituție, viitorii scriitori urmau a fi îndrumați în „tainele creației artistice” de scriitori mai vârstnici, mai experimentați (Mihail Sadoveanu, Eusebiu Camilar, Nina Cassian, Dumitru Micu, N. Tertulian etc). Adevăratul scop al acestui așezământ era însă educarea tinerilor în spiritul realismului-socialist, însă caracterul dogmatic al cursurilor ținute la această școală era conferit de funcționarii de partid care activau aici. O primă constatare care se poate face la o privire de sus a epocii literare românești postbelice este discontinuitatea ei în raport cu întreaga evoluție anterioară. S-a produs în chip declarat și programatic, începând din 1945 și încă mai evident din 1948, o adevărată ruptură de aproape tot ce a însemnat până atunci cultura noastră națională, viața socială, politică și economică românească. De la un sistem democratic și parlamentar de tip occidental, cu toate insuficiențele, dar și cu imensele lui avantaje și mai ales perspective, România s-a văzut pusă brusc și cu brutalitate sub dominația discreționară a unui regim totalitar și samavolnic. Cu toate că și regele Carol al II-lea, iar după el, generalul Antonescu, au introdus la vremea lor două variante de conducere autoritară, nici unul, nici celălalt n-au abolit vreodată în totalitate normele democratice. Astfel, pentru a fixa cadrele mișcării istorice postbelice e necesar să distingem pe lângă cele două mari perioade politice, a lui Gheorghiu-Dej și a lui Ceaușescu, diferite alte etape care au modelat prin individualitatea lor 9

Caraion, 1947, p.1, 2. Caraion, 1946, p. 1, 2. 11 Caraion, 1947, p. 1. 12 Ibidem. 13 Caraion, 1947, p. 2. 14 Cordo , 2002, p. 111. 10

262

destinul literaturii noastre postbelice. Perioada 1944-1947 este recunoscută drept o etapă de tranziție, în cuprinsul căreia conviețuiesc și se confruntă vechile direcții și tendințe ale vieții literare interbelice, iar pe de altă parte noile orientări culturale și ideologice, patronate de partidul comunist și de organele sale de propagandă. Întărite prin acapararea puterii politice în urma instalării guvernului Petru Groza la 6 martie 1945, dar nu mai puțin și de prezența în țară a armatei sovietice, adevărată forță de ocupație, orientările promovate de comuniști „restrâng din ce în ce mai mult câmpul de acțiune și chiar de existență al vechilor îndrumări, stiluri și personalități literare, tocmai într-un moment în care acestea, ieșite din vitregia anilor de război, se îndreptau spre o admirabilă dezvoltare în sensul modernității, în continuitate cu eforturile și cu progresele înfăptuite în intervalul interbelic”15. După abdicarea regelui, din anul următor, 1948, începe realmente și foarte categoric o nouă perioadă politică și culturală, marcată prin câteva lovituri spectaculoase, pe care puterea comunistă le aplică acum nestingherită de nimeni vechilor rânduieli sociale, economice și culturale românești. Din rândul schimbărilor care au avut cele mai grave consecințe, se pot enumera naționalizarea de la 11 iunie, reforma învățământului, reorganizarea Academiei Române și introducerea planificării de stat a economiei naționale. Începe astfel și pentru literatură, pentru cultură în general, perioada de cea mai severă ținere sub control și de cea mai rigidă orientare propagandistică, începe așa-zisul „obsedant deceniu” (formulă ce aparține lui Marin Preda). Lider pătrunzător al rezistenței non-violente poloneze și gânditor politic pătrunzător, Adam Michnik nu nutrește nicio iluzie cu privire la esența comunismului: „Nu există comunism aflat la conducere care să nu fie și totalitar. Fie devine totalitar, fie încetează să mai fie comunism”16. Noua ideologie a fost impusă de un aparat ideologic excesiv de zelos și de neînduplecat în misiunea lui. De îndată ce Partidul Comunist Român a intrat în legalitate, în august 1944, departamentul Agitprop (abreviație rusească pentru „agitație și propagandă”) a devenit o instituție fundamentală, menită să călăuzească și să supravegheze cristalizarea și inculcarea valorilor asociate intereselor Uniunii Sovietice. Din acest motiv este aproape imposibil să se facă distincția între stalinizarea și sovietizarea culturii române: „Stalinizarea își propunea să stabilească un control indiscutabil al partidului în domeniul cultural; sovietizarea trebuia să elimine formele perene ale identității naționale și să integreze cultura românească în imperiul realismului socialist sovietic”17. Toate sanctuarele spirituale trebuiau distruse, vechile simboluri înlocuite, iar jalnicele standarde intelectuale ale stalinismului prescrise ca dogmă de necontestat. Limba și literatura erau presărate cu forme ale limbajului de lemn al birocrației totalitare, „un fel de argou, împănat de formule encomiastice la adresa orânduirii socialiste și a conducătorului partidului unic”18. Toate instituțiile culturale au fost epurate în numele unui criteriu de clasă, scriitorii și gânditorii recalcitranți erau tratați fără milă ca dușmani ideologici și, în consecintă, persecutați. Totalitarismul este în mod inerent axiofobic, alergic la principiul competiției deschise a valorilor. Ierarhia meritelor a fost astfel înlocuită cu una a servituții, a conformității mentale și a entuziasmului mecanic. Pe de altă parte, cu cât adeziunea la dogmele oficiale era mai stridentă, cu atât șansele de a accede la vârful piramidei erau mai mari: „Totalitarimul presupune controlul absolut al statului în toate sectoarele vieții și puterea nelimitată a unei ideologii de stat artificial asupra minților; de aceea, el se poate împlini doar dacă reușește să elimine atât rezistența realității mentale, cât și a celei naturale, mai precis, să anuleze realitatea în integralitatea ei”19. Hannah Arendt caraterizează în următorii termeni sistemul totalitar: „Întreaga structură ierarhică a mișcărilor totalitare, de la tovarășii de drum naivi până la membrii de partid, apoi formațiile de elită, cercul intim din jurul Conducătorului și Conducătorul însuși, poate fi descrisă în termenii unei ciudate mixturi variabile de credulitate și cinism cu care fiecare membru, după rangul și poziția sa în mișcare, va trebui să reacționeze la declarațiile mincinoase și mereu schimbătoare ale conducătorilor ca și la ficțiunea ideologică (s. n.) centrală și neschimbătoare a mișcării”20. În socialism, individul resimte un puternic sentiment al neputinței, o dezrădăcinare dureroasă și, chiar mai chinuitor, o totală lipsă de perspective deoarece viața decurge mecanic, fără speranța unei schimbări autentice în viitorul apropiat. Ființa umană este puternic dirijată, recompensată și pedepsită, asemeni unui copil debil. Infantilizarea întregii societăți este rezultatul final al pedagogiei marxist-leniniste. În această atmosferă de corupție și falsitate, sensul 15

Mihăilescu, 2002, p. 9. Adam Michnik apud Tismăneanu, Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană, ed. cit., p. 94. 17 Ibidem. 18 Ha iegan, 2010, p. 29. 19 Leszek Kolakowski apud Vladimir Tismăneanu, Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană, ed. cit., p. 94. 20 Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Traducere de Ion Dur i Mircea Ivănescu, Bucure ti, Editura Humanitas, 1994, pp. 499-500. 16

263

vieții dispare, de aceea Vladimir Tismăneanu se întreabă: „Putem aștepta atunci, în mod îndreptățit, ca acest individ să se comporte ca un altruist, riscându-și confortul efemer și punându-și în pericol rudele cele mai apropiate?”21. În universul totalitar, puterea și ideologia sunt inextricabil legate. Fără forța imensă a ideologiei, fără efectele ei subjugatoare, dominația exercitată de către aparatul de conducere n-ar fi atins perfecțiunea din epoca lui Stalin, „puterea își dobândește hipnotismul din potențialul de seducție al ideologiei”22. Întrebarea care se pune în urma unei asemenea afirmații e firească: Ce este o ideologie? Un răspuns satisfăcător în acest sens ne oferă Jean-François Revel: „este o întreită dispensă: dispensă intelectuală, dispensă practică și dispensă morală”23. Cea dintâi constă în a reține din realitate numai elementele favorabile tezei pe care o susții, negându-le pe altele, omițându-le, trecându-le cu vederea ori împiedicând accesul la ele, ajungând chiar să inventezi această realitate. Dispensa practică suprimă criteriul eficacității, eliminând valoarea oricărui contraargument, una din funcțiile ideologiei fiind și „fabricarea explicațiilor care o absolvă”24. Dispensa morală anulează noțiunile de bine și rău, în ceea ce-i privește pe protagoniștii ideologiei sau, „mai degrabă, în cazul lor, ideologia ține loc de morală”25. Chiar dacă ideologia e lipsită de eficacitate, în sensul că nu poate rezolva probleme reale, fiindcă nu provine dintr-o analiză adecvată a faptelor, „ea transformă realitatea mai mult decât ar putea-o face cunoașterea cea mai exactă”26. După Lucian Boia, prăpastia dintre „dogma (ideologia, n. n.) și realitatea experienței comuniste […] a produs un amestec special de utopie și de minciună generalizată”27. Ideologia este ineficientă în sensul în care ea nu aduce în practică niciuna dintre soluțiile pe care, teoretic le etalează în programul său. Cert este că la începuturile ei, ideologia este un „jăratic de credințe” ale cărui flăcări, deși devastatoare, pot să încălzească nobil spiritele, iar cu timpul aceasta se degradează până ajunge la un simplu „sindicat al intereselor”28. Astfel, și în cadrul comunismului ca univers totalitar se stabilește „o apreciabilă distanță între ceea ce ideologia comunistă vrea să pară și ceea ce ea este, între cartea ei de vizită și faptele sale. Ea se recomandă drept știință și funcționează precum o dogmă cvasireligioasă, inchizitorială; se numește materialist și acționează ca un idealism fanatic; se prezintă drept dialectic și manifestă un rigorism intransigent”29 (s. a.). Însă, mult mai periculoasă decât contradicția propriei naturi, „este ruptura ce se instituie între ideologie și realitate”30, astfel că „ideologia ajunge să fie o ficțiune logică despre o realitate proteică”31, tendința ei fiind aceea de a corecta realitatea prin mijloacele coercitive și abuzive ce le are la dispoziție, astfel încât ficțiunea preexistentă să rămână în uz. Bibliografie Arendt, 1994 – Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu, București, 1994. Caraion, 1947 – Ion Caraion, Criza culturii românești în Jurnalul de dimineață, 17octombrie 1947, p.1, 2. Caraion, 1946 – Ion Caraion, Criza omului în Jurnalul de dimineață, 19 decembrie 1946, p. 1, 2. Cordoș, 2002 – Sanda Cordoș, Literatura între revoluție și reacțiune. Problema crizei în literatura română și rusă a secolului XX, Editia a II-a adăugită, Cluj-Napoca, 2002. Hațiegan, 2010 – Anca Hațiegan, Cărțile omului dublu. Teatralitate și roman în regimul comunist, Cluj-Napoca, 2010. Ierunca, 1946 – Virgil Ierunca, Există o criză a culturii românești în România liberă, nr. 658C, 30 sept., 1946, p. 1, 3. Istrate, 1995 – Ion Istrate, Romanul „obsedantului deceniu”(1945- 1964). O radiografie alfabetică, Cluj- Napoca, 1995. Mihăilescu, 2002 – Florin Mihăilescu, De la proletcultism la postmodernism (O retrospectivă critică a ideologiei literare postbelice), Constanța, 2002. Negrici, 2009 – Eugen Negrici, Trei particularități ale literaturii române din perioada comunistă, în Scrisul Românesc, numărul 10, octombrie, 2009, pp. 20-21. Revel, 1993 – Jean-François Revel, Cunoașterea inutilă, Traducere din franceză de Dan C. Mihăilescu, București. Tismăneanu, 1997 – Vladimir Tismăneanu, Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană, Traducere de Laura Lipovan, Iași, 1997. 21

Tismaneanu, 1997, pp. 144-145. Ibidem, p. 22. 23 Revel, p. 199. 24 Ibidem. 25 Ibidem. 26 Ibidem, p. 201. 27 Boia, 2005, p. 71. 28 Revel, 1993, p. 201. 29 Sanda Cordo , op. cit., p. 142. 30 Ibidem. 31 Ibidem. 22

264

COMUNICAREA INTERCULTURALĂ Dr. Nagy Imola Katalin Abstract. Intercultural Communication. This study focuses on the problem of intercultural communication between the Romanian and the Hungarian cultural milieu in the interwar period, with a special emphasis on the issue of Transylvanianism. We try to identify the reasons for which this ideology failed to become one of the main facilitators of open communication between the Romanian and the Hungarian cultures. We also hint to some contemporary echoes of Transylvanianism and the changes that have occured over the past few decades. Cuvinte cheie: comunicare interculturală, transilvanism, deiscurs identitar, dezbatere. Key-words: intercultural communication, Transylvanianism, identity discourse, debate.

Problema comunicării dintre mediile culturale române şi maghiare din Ardealul interbelic nu poate face abstracţie de ideologia transilvanistă. Transilvanismul helikonist interbelic, ca teză a comunicării interculturale, a fost criticat şi combătut atât în presa românească, cât şi în presa conservatoare din Ungaria. E incontestabil faptul, că diferitele definiţii şi interpretări ale conceptului lasă loc unor critici. Acestea vizează în special contradicţiile interne ale definiţiei şi vagul, imprecisul formulărilor. În interpretarea fenomenului transilvanist există două tendinţe. Prima tendinţă se concentrează asupra transilvanismului ca ideologie cultural-politică şi etică. Cea de-a doua tendinţă este interpretarea transilvanismului ca un program estetico-literar. Acest din urmă program îşi propunea cultivarea unei literaturi estetizante, de o înaltă ţinută morală, utilitatea socială fiind de ordin secundar. Ceea ce s-a dovedit eficient şi operaţional se referă la valorificarea unei moşteniri culturale, importanţa şi inevitabilul cunoaşterii reciproce. Aşa cum semnalează Nicolae Balotă, unele aspecte din filosofia culturii profesată şi formulată de Lucian Blaga şi teoria localismului creator emisă de Al. Dima în cadrul cercului Thesis de la Sibiu în anii 1930 prezintă similitudini şi paralelisme româneşti cu teza helikonistă de sorginte romantică.„În estetica helikonistă (deşi nu se poate vorbi de o concepţie unitară expresă) transilvanismul participă ... la in-formarea liricii şi la justificarea unor modele ale prozei (printre care acela, privilegiat, al romanului de explorare istorică). Ca un concept politic, transilvanismul era sortit eşecului. El conducea spre o fundătură regionalistă de neadmis, nici chiar de către helikoniştii partizani ai unei des-provincializări a literelor, a culturii”1. Ion Chinezu s-a declarat în favoarea transilvanismului pe latura comunicării interculturale, dar nu a acceptat ideea transilvană în totalitate2. Această comunicare interculturală ar fi trebuit să fie un rezultat firesc al convieţuirii. Factorii care l-au îngrădit au fost durerile şi traumele naţionale ale românilor de dinainte de 1918 şi cele ale maghiarilor de după. Nu e de neglijat apoi nici naţionalismul ridicat la rang de politici oficiale în diferite perioade istorice în ambele ţări. În concepţia lui Cs. Gyimesi Éva transilvanismul este o ideologie a literaţilor, tipic moralistă, cu menirea de a dizolva contradicţia dintre stare şi identitate, proiecţia ideologică a relaţiei specifice de discordie dintre conştiinţa stării şi conştiinţa identităţii. Experienţa negativă (statutul de supus) produce efecte pozitive şi creatoare. Transilvanismul este, din acest punct de vedere, taumaturgie spirituală, o etică a suferinţei şi a rezistenţei, a supravieţuirii, a conservării şi creării valorilor. Dacă transilvanism înseamnă estetizare, remediul ar fi ironizarea. Din moment ce ironia şi pastişa nu domină discursul literar ardelean interbelic, putem trage concluzia că acest discurs este puternic marcat de transilvanism. Într-un interviu acordat de către Nicolae Balotă Juliei Valassek, eseistul român recunoaşte că a fost conştient atras de un spaţiu literar care era în acelaşi timp apropiat, întrucâtva chiar asemănător celui românesc, şi totodată, foarte diferit, avându-şi particularităţile sale fascinante. Balotă se mărturiseşte adeptul deplin al lui Goethe, după care literatura a intrat în faza ei universală - literatura a fost întotdeauna una din universaliile spiritului uman. Există specificităţi lingvistice, etnice, culturale care permit delimitări, în acest sens este firesc să vorbim de literatură română şi literatură maghiară. Mai puţin justificat i se pare termenul de literatură minoritară, după cum la fel de ridicol e a se vorbi de literatură majoritară. Este posibil, adăugăm noi, ca şi abuzul în utilizarea termenului minoritar – asociat termenului de transilvanism, să fi contribuit şi el la o anumită reticenţă în folosirea şi acceptarea termenului şi fenomenului. „A trebuit să mă maturizez, să cunosc mai multe, să străbat mai multe spaţii culturale, pentru ca privirea aceasta să devină mai plină de înţelegere şi de preţuire. Cred azi că Transilvania ... o provincie pedagogică, o Castalie, în înaltul sens goethean al cuvântului, e una dintre cele mai interesante, mai europene dintre provinciile Europei ... în ce priveşte transilvanismul ... azi viziunea noastră este alta decât în perioada interbelică. Totuşi sunt idei ale reprezentanţilor de atunci ai transilvanismului care merită să fie regândite. Mondializarea nu exclude regionalismul”. Într-un alt interviu acordat lui Jenő Farkas (intitulat Ardealul vechi, multietnic apărut în Tribuna, şi în Korunk - 1/1997), Balotă afirmă existenţa unui transilvanism românesc în literatură, cu precizarea că nu s-a format şi transilvanismul teoretic, ideologic. 1 2

Balotă 1981, p. 527. vezi Pomogáts 1983, p. 98, Dávid 1976, pp. 173-184.

265

Chestiunile originilor şi ale identităţii depind, în mare măsură, de un continuu proces de rescriere3, iar Transilvania este o astfel de rescriere. Accentul pus pe topografie devine, într-un sens literal, o artă a scrierii locului şi a identităţii, o scriere care nu se bazează pe sensuri definitiv stabilite, preferând să schimbe definiţii, să intersecteze spaţii şi să pluralizeze identităţi. O întrebare frecventă se referă la tipul de autodefinire transilvanist, bazat pe negare şi/ sau pe opoziţie. Autodefinirea prin negare sau opoziţie caracterizează însă întreaga paletă a strategiilor de autodefinire din Ardeal, atât cele româneşti, cât şi cele maghiare. Această opoziţie român ardelean-român regăţean este un leitmotiv al presei româneşti din perioada interbelică. Autodefinirea prin negaţie sau opoziţie este, după Neubauer şi Cornis Pope, o practică binecunoscută întregii Europe Centrale 4. Printe dilemele care ţin de definiţia identităţii - transilvanismul este un astfel de discurs identitar - trebuie să admitem că în anii dintre cele două războaie mondiale acest proces are mai întotdeauna loc pe seama celorlalţi. Ambele culturi consideră Transilvania o matrice, un leagăn identitar, şi neînţelegerile pornesc de aici. Cultura maghiară este, în acest sens, o cultură a dramelor şi exacerbărilor identitare 5. Cele mai frecvente critici aduse transilvanismului se referă la aspectul de conglomerat estetic şi politic, apariţia teoriei transilvaniste doar după momentul 1918, discursul construit pe negaţie şi izolare şi la faptul că transilvanismul a fost totdeauna promovat de cei care nu erau la putere şi respins de cei aflaţi la putere. John Neubauer şi Marcel Cornis Pope afirmă, în Istoria lor, că fenomenul nediferenţierii discursului cultural de cel politic a fost caracteristic nu doar Transilvaniei, ci întregii Europe central-estice6. Angajarea politică a scriitorilor ardeleni nu e era un fenomen specific epocii interbelice. Camil Petrescu spunea undeva că politica e un mit al secolului XX. Putem vorbi de un act politic al scriitorului care coincidea cu un act de dedicaţie şi iubire naţională, care cerea abnegaţie şi sacrificiu. Acest tip de implicare politică intensă se poate observa la scriitorii români de dinainte şi la scriitorii maghiari de după Unire, dar nu numai. Liviu Maliţa dezvoltă în Eu, scriitorul ideea potrivit căreia asumarea politicului de către scriitorii ardeleni intra în firescul lucrurilor în Ardealul interbelic. Dar lucrurile stăteau cam la fel şi la scriitorii români ardeleni din epoca antebelică, adăugăm noi. Autorii impresionantei Istorii a literaturilor central-est europene semnalează paralelisme şi interrelaţionări structurale între apariţia şi dezvoltarea naţionalismului secolului al XIX-lea şi naşterea literaturilor naţionale7. Dacă însă în secolul al XIX-lea naţionalismul a fost mai puţin strident şi mai puţin conflictual, naţionalismul secolului XX poartă deja amprentele amintite. Un element structurant al naţionalismului este şi cultivarea cu obstinenţă a Diferenţei. Anxietăţile defensive naţionaliste reflectă întotdeauna o noncomunicare între culturi. Elemente naţionaliste au existat şi în unele scrieri transilvaniste, şi în reacţiile pe care acestea le-au stârnit. O componentă fundamentală în această ordine de idei este accentul pus pe alteritate, precum şi interpenetrarea diferitelor tipuri de discursuri - culturale, politice, sociale etc. Marea ratare a transilvanismului maghiarilor şi cauza principală a respingerii lui (pe lângă imixtiunea politicului) este că nu a recunoscut logica rolurilor inversate, un alt motiv fiind cultivarea romanului istoric, în care glorificarea şi mitizarea trecutului a fost la ordinea zilei. Dacă în direcţia tematicii istoriste transilvanismul mai degrabă învrăjbea, în celelalte direcţii (experienţa naturii, iubirea pentru pământul natal, cultul familiei etc), experienţa culturală şi literară românească şi maghiară aveau multe puncte de convergenţă. Szávai Géza defineşte, în cartea Torzmagyar, ideologia transilvană drept kisebbségi egyparancsolat/ decalogul minoritar cu o singură poruncă8. Transilvanismul este un concept care a făcut carieră în literatură şi în istoria ideologiilor şi a penetrat în mai multe sfere ale spiritului uman şi este, în acelaşi timp, o viziune asupra istoriei, un program estetic şi un sistem de gândire. În esenţă, e o ideologie a moralei specifice statutului minoritar care include o puternică etică a responsabilităţii şi responsabilizării. Kiáltó szó/Cuvântul care strigă, certificatul de naştere oficial recunoscut, e un act despre supravieţuire, rezistenţă, responsabilitate, moralitate înaltă şi formarea unei conştiinţe naţionale specifice cu un accentuat moralism, conştiinţă construită în jurul a doi piloni fundamentali - argumentul istoricogeografic şi teoria sufletului transilvan. Szávai Géza recunoaşte caracterul mitic al teoriei sufletului transilvan şi susţine că pe toate palierele transilvanismului a intervenit o distorsiune. Argumentul istoric iniţial, foarte constructiv fiindcă 3

Neubauer-Cornis Pope 2004, p. 375. the issue of origin and identity ... are largely dependent on a process of incessant rewriting 4 ibidem, p 378. the new us emerges not so much through positive self-recognition, but rather through the negation of not-us-entities singled out and labeled as the annihilating energy which constantly endangers our invented us… practically this also means, that the survival of one group, regardless of its ethnic, racial or social background, directly depends on the demise of another group or groups 5 ibidem, p 378, the closer the chosen enemy is, the more convincing and thus real the constructed danger becomes, and the lack of a group’s own identity… projects itself onto the unknown but threatening other… in east-central Europe, the identification or evaluation of us automatically also isolates and evaluates as positive everything that we claim to be ours, an act which is impossible to, perform without simultaneously fencing in the space of ourselves 6 ibidem, 2006, p. 34. 7 ibidem, p. 7. 8 Szávai 2004, p. 166.

266

promova ideea unei toleranţe între naţiuni, a evoluat spre o distorsionată conştiinţă a aleşilor, a celor care au un rol decisiv în spaţiul danubian. Sufletul transilvan, la început destul de poetic şi cu elemente speculativ-mitice dar promovând, la fel, o toleranţă paşnică, a evoluat spre conceptul unui suflet transilvan specific maghiar, şi de aici spre un suflet al rasei, mult distorsionat de conotaţiile naţionaliste9. Problema majoră a transilvanismului este această distorsiune. În timp ce elementele şi referinţele transilvanismului de la începuturi sunt progresiste, distorsiunile şi schimbările ulterior survenite sunt, în schimb, periculoase tocmai pentru că păstrează aparenţa realismului iniţial. Dacă rezumăm sintagmele cheie ale ideologiei transilvane, trebuie să amintim: cultul pământului natal, discursul identitar şi autodefinirea, acceptarea dar şi respingerea alterităţii, cultivarea spiritului libertăţii, umanismul, europenismul, spiritul transilvan, peisajul transilvan, argumentele de ordin istoric şi geografic. Transilvanismul a intrat şi în terminologia politicului, dar nu este politică propriu zisă sau o ideologie politică - e clar că acest tip de politică ar fi fost sortit eşecului încă din faşă, ci s-a vrut, mai degrabă, o morală a felului minoritar de a face politică. Literatura este domeniul cel mai afectat de transilvanism, din cauză că literatura este cea mai importantă proiecţie a fiinţei naţionale. O altă problemă a transilvanismului ar putea fi suprainflaţia termenului transilvan şi a caracterului ardelean, care produc un fenomen de saturaţie şi de respingere. Un aspect foarte mult dezbătut este calitatea principală a ideologiei şi definirea ei ca o ideologie cultural-estetică sau politică. Este indubitabil, că transilvanismul este şi estetic, şi politic, dar conotaţiile politice au cauzat cele mai frecvente critici. Uneori chiar şi transilvanismul literar a fost respins din cauza şi după criteriile conotaţiilor politice. Pentru ca o comunitate să poată forma o imagine de sine sănătoasă, este esenţial ca aceasta să-şi construiască canale şi suprafeţe de comunicare, unde istoria, valorile şi traumele comunităţii să fie depozitate. Un rol primordial îi revine astfel presei şi pieţei publicaţiilor. O idee recurentă a presei româneşti din Ardeal este că adevărata epocă de glorie a acesteia a fost perioada de sub dominaţia străină (vezi exemplul unor publicaţii precum Luceafărul, Tribuna, Familia), în opoziţie cu criza presei din epoca interbelică. Dacă acum presa românească parcurgea o etapă dificilă de reaşezare şi de criză, presa minoritară, în schimb, prelua parcă avântul şi rolurile publicaţiilor româneşti antebelice. Explicaţia acestui fenomen este extrem de simplă. Rolurile presei româneşti din Ardealul de dinainte de 1918 au fost practic aceleaşi ca şi rolurile presei maghiare ardelene de după momentul Unirii. Presa era un organ de mobilizare, de propagandă, un formator al opiniei publice, un forum de formare şi păstrare a identităţii naţionale. De acest ultim rol se leagă un alt fenomen, numit de către sociologi neuroza minoritară, care se traduce, în practică, prin suprainflaţia tematicilor etnice, mitizarea figurii intelectualilor şi repetiţia constantă a traumelor. Fenomenul poate fi un alt element central-european, şi nu neapărat o atitudine specific ardeleană. Cauza acestei memorii obsesiv legate de trecutul dureros, privit cu o optică hiperbolizantă, este lipsa putinţei sau a voinţei de a uita10. În privinţa presei româneşti interbelice, nici în cazul acesteia nu putem afirma că ar fi dat glas unui ecou exclusiv negativ în legătură cu transilvanismul. Este adevărat că există numeroase publicaţii şi articole de presă care sunt nefavorabile transilvanismului. Dar eseistica la care am făcut referiri anterior, precum şi o parte a presei ardelene pune problema existenţei unui transilvanism/ardelenism românesc, o orientare regională care prezintă paralelisme şi similitudini ideatice, tematice şi terminologice cu transilvanismul maghiar. O altă stereotipie este legată de ideea potrivit căreia transilvanismul maghiar era mai ales politic, iar cel românesc era mai mult cultural. Este mai aproape de adevăr, dacă formulăm puţin mai nuanţat, şi spunem că au existat mai multe pachete discursive legate de transilvanism. Unele au fost potrivnice ideii transilvane, altele afişau atitudini ambivalente, ezitând între respingere şi acceptare, altele îi erau favorabile şi au existat, în sfârşit şi atitudini de transilvanism obsesiv, exclusivist. Aceste pachete discursive sunt legate de tot atâtea tipuri de atitudine vizavi de transilvanism: de ignorare, respingere agresivă sau parţială sau atitudini deschise, comunicative. Există deci un discurs transilvanist hard şi unul soft, atât în privinţa acceptării, cât şi în acela al respingerii. Discursul(anti)transilvanist hard permite pătrunderea ideilor naţionaliste, discursul soft este orientat către deschiderea europeană, comunicarea interculturală, critica onestă, constructivă. Problema transilvanismului apare în acest mod desoebit de nuanţat şi în presa românească interbelică. Există deci o orientare de tolerare sau chiar de acceptare a ideii transilvane, o altă orientare de respingere/ acceptare parţială şi o alta, de respingere totală. 9

ibidem, p. 166. A transzilvanizmus mitikus-idealizált történelem és psziché felfogása adott pillanatban reális és pozitiv közösség és helyzettudata konstituáló tényező volt. Ám az ilyen túláltalános, definiálatlan fogalmi képződmények képzetek tipikus felbomlási folyamata (elcsúszás) itt is bekövetkezett. Nehézkesen, ellentmondásosan és veszélyesen: mert a köztudatban élő pozitiv akusztikára építve történik a csúsztatás. 10 Neubauer- Cornis Pope 2004, p. 222. The central Europeans are ignorant of the science of forgetting, of filing away events… and this is both their strength… but also their weakness that makes them prone to repeated conflict. The memory of their great national traumas has often prevented the peoples in the region to forget or reinvent history, seeking new possibilities of interaction. But this obsessive memory has also allowed them to retrieve those periods, however short-lived, when multicultural interaction seemed like a real possibility, as in the second half of the 18th century and the beginning of the 19th.

267

Problema transilvanismului este una mult prea complexă şi mult prea nuanţată pentru a putea fi cuprinsă întro formulă simplă. Ceea ce reiese clar şi din lectura publicaţiilor vremii este că aserţiuni de tipul transilvanismul maghiar este fundamental antiromânesc sau reacţiile româneşti la transilvanism sunt fundamental antimaghiare, sunt false. Chiar dacă în epoca interbelică o idee transilvană colectivă nu a existat, nostalgia după un Ardeal - model de cultură şi multiculturalitate, de tipul celei evocate de Ady prin 1905 - a existat şi există chiar şi astăzi. O altă concluzie privitoare la problema transilvanismului e că acesta constituia o temă centrală a dezbaterilor intelectuale şi intra atât în preocupările vieţii spirituale romăneşti cât şi în cele maghiare încă dinainte de Unirea din 1918, cu o intensitate alternantă, în funcţie de condiţiile socio-istorice proprii fiecărui moment. Transilvanismul e considerat benefic şi factor de progres atât de către români cât şi de către maghiari, atâta vreme cât e vorba de propriul transilvanism; când vine vorba de transilvanismul celuilalt, lucrurile se complică şi transilvanismul poate deveni subiect de polemici aprinse. Există însă foarte multe laturi ale principiilor transilvaniste care premerg principiile europene ale secolului XXI, şi tocmai de aceea tema merită să fie abordată şi discutată din nou. Transilvanismul nu a apărut din senin. Rădăcinile transilvanismului românesc se găsesc undeva în epoca Şcolii Ardelene, transilvanismul maghiar începând să se schiţeze undeva în perioada dualistă. Răspândirea ideilor transilvaniste după Unirea din 1918 se produce în contextul în care Europa devine tot mai receptivă la ideile regionalismului promovat de Iosef Nadler şi August Sauer sau alţii, dar şi la ideile lui Leo Frobenius, mai ales cele din Paideuma, apărută la Münich, în 1921. Etnologul care studiase triburile africane, dezvoltă teoria sa despre aşa-numita paideuma (suflet supraindividual al popoarelor), teorie pe care o va extinde asupra naturii culturilor şi cercurilor de cultură din lume. Conform teoriei lui Frobenius, care s-ar putea să fi influenţat ideologia transilvanistă, populaţiile unui spaţiu bine conturat îşi au caracteristicile lor proprii, un mod specific de a fi. De altfel, foarte multe din caracteristicile discursului transilvanist sunt similare cu acele trăsături cu care Denis de Rougemont definea individul european (dialectica, propensiunea spre dialog, gustul de a diferi, obsesia alterităţii, tentaţia autodefinirii). Transilvanismul se integrează deci într-o tendinţă mai largă, europeană. Putem, de fapt, vorbi de mai multe transilvanisme sau ardelenisme, sau mai multe faţete ale aceluiaşi fenomen. Există, după unii autori, un transilvanism românesc şi unul unguresc. După alţii, există un transilvanism transnaţional. Abandonând criteriul lingvistic şi aplicând un set de criterii ce ţin de diacronie, vorbim de un transilvanism timpuriu, un transilvanism în plină expansiune (al anilor 1920), un transilvanism în criză (al anilor 30), un neotransilvanism (postdecembrist) etc. Există apoi, un transilvanism cultural şi unul politic. Unele opinii tind să considere că transilvanismul cultural a invadat celelalte discursuri, deci şi cel politic. După alţii, politicul a premers culturalul. Explicaţia cea mai firească ar fi că această contaminare a discursului cultural cu accente ale discursului politic, interpenetrarea celor două domenii era o stare de lucruri firească pentru societatea ardeleană de la începutul secolului XX, apoi pentru perioada interbelică. Cumulul de roluri - artist şi profet politic, poet şi solul naţiunii - nu era o noutate în cultura literară ardeleană. Putem vorbi apoi de un transilvanism restrictiv, limitativ, care eşuează, ca producţie literară, în provincialism îngust sau etnicism arţăgos, dar vorbim şi de un transilvanism cu iz european care promovează deschiderea spre valorile europene şi spre modernitate. Acest tip de transilvanism progresist a fost practicat de către Chinezu, Balotă, Kuncz sau Kós. Primul transilvanism este deschis fobiilor naţionaliste şi patriotismului obtuz, cel de-al doilea a produs un Rebreanu, Slavici, Tamási sau, de ce nu, Ady. Transilvanismul este alternativa la centralismul naţional. Culturile literare ardelene ilustrează o paradigmă conflictuală, construită pe rivalitate, neglijare reciprocă sau încercări de comunicare. Există însă un impresionant culoar de multicultural crossings, de interferenţe şi intersectări, de paralelisme, printre care cel mai închegat pare a fi tocmai transilvanismul. Toate aspectele culturale ale Ardealului interbelic au un anume in-betweenness, e natural ca şi transilvanismul să se situeze tot timpul undeva între... între cultural şi politic, naţionalism şi europenism, tradiţie şi modernitate etc. Transilvanismul se bazează fundamental pe determinarea spaţială a gândirii, promovând ideea că un mediu geografic imprimă o forma mentis specifică. Acest lucru e asumat atât de transilvanismul românesc cât şi de cel unguresc, o sumară comparaţie a articolelor vremii relevă acest fapt. Noncomunicarea dintre transilvanismul maghiar şi ardelenismul românesc intrebelic are o sumedenie de cauze. Există, la o observare mai atentă, o alternanţă a transilvanismului românesc cu cel unguresc. După unii autori baza teoretică a transilvanismului a fost formulată şi publicată de către intelectualii maghiari, generaţia lui Kós şi gruparea de la Helikon asumându-şi acest rol. Acest lucru însă nu înseamnă, că transilvanismul este un produs sau un brand unguresc. Multe din ideile, argumentele transilvaniste se regăsesc în ceea ce intelectualii români ardeleni numeau ardelenism sau localism creator. Oare nu sunt acestea tot un fel de transilvanism? Cauzele delimitării denominative se află, cum am mai explicat, în caracteristicile strategiilor de autodefinire interbelice, autodefinirea prin negaţie nu permitea ca acelaşi termen să denumească deopotrivă orientarea regională românească şi cea maghiară. Cele două însă operau cu acelaşi set de sintagme, concepte-cheie, cu aceleaşi idei şi argumente (argumentul geografic, argumentul istoric, spirit transilvan, ideea transilvană, anticentralismul, echilibrul înţelept dintre tradiţie şi inovaţie, deschiderea europeană etc).

268

Polemica suscitată de revista Provincia la începutul anilor 2000 a făcut ca numeroşi scriitori, critici literari şi profesori universitari să dezbată, din nou, chestiuni legate de conţinutul conceptului transilvanism, să se pronunţe în legătură cu actualitatea termenului, diferitele-i accepţiuni, şi să adere sau să se delimiteze de subiect. Opiniile exprimate au fost divergente, există însă câteva puncte asupra cărora toţi par să fi căzut de acord. Printre acestea amintim faptul că apariţia ideologiei transilvaniste cu aproximativ opt decenii în urmă nu a fost un fenomen întâmplător, ci unul firesc, inseparabil de condiţiile socio-istorice care l-au generat. Transilvanismul a jucat un rol important în procesul reconstrucţiei identitare a culturii maghiare din Ardeal, dar a început să fie asumat şi de o bună parte a intelectualilor români, e drept, nu concomitent cu scriitorii maghiari. Trebuie precizat însă, că intelectualii maghiari participanţi la anchetă subliniază caracterul vetust al paradigmei culturale ardelene, căutând să reintegreze literele maghiare ardelene în interiorul literaturii naţionale maghiare, refuzând calificativul ardelean, termenul devenind, în opinia lor, un termen caduc. Condiţiile istorice schimbate cer, spun ei, ca discursul maghiar ardelean să renunţe la programul transilvanist restrictiv, promovând mai degrabă o transcendere a provincialismului. O parte a intelectualilor români implicaţi în anchetă subliniază, pe lângă limitări şi capcane, şi calităţile fenomenului transilvanist, propunând o revalorizare a ardelenismului în sens creator. Concluzia care se desprinde după lecturarea revistei Provincia este aceea că, spre deosebire de perioada interbelică, în care transilvanismul părea să fie preocuparea intelectualilor maghiari, în anii 2000 situaţia este schimbată. Transilvanismul este perceput ca valoare, ca experienţa unui dialog necesar şi util, ca o cale de comunicare interculturală, de recuperare de valori culturale, în special de semnatarii români, în timp ce oamenii de cultură maghiari tind să se îndepărteze de transilvanism, într-o mişcare concomitentă de aderare la viaţa culturală maghiară. Scriitorii maghiari se definesc în primul rând ca scriitori aparţinând culturii maghiare în ansamblu, şi nu culturii ardelene. Discursul despre transilvanism este, în acelaşi timp, un discurs despre trecut, prezent şi viitor, unul despre naţiune şi naţionalităţi, despre naţionalism şi europenism, despre comunicare interculturală şi lipsa acesteia. Ardealul este, pentru fiecare dintre naţiunile sale, o matrice identitară, din cauza aceasta, discursul identitar maghiar şi cel românesc sunt la fel de impregnate cu reflexe defensive şi de suspiciuni. Probabil că aici trebuie căutate rădăcinile multor stereotipii naţionaliste, funcţionale şi azi. Bibliografia Balotă 1981 – Balotă, Nicolae, Scriitori maghiari din România. 1920-1980, Editura Kriterion, București. Chinezu 1930 – Chinezu, Ion, Aspecte din literatura maghiară ardeleană, Editura Revistei Societatea de Mâine. Chinezu 1997 – Chinezu, Ion, Aspects of Hungarian Literature (1919-1929), edited, with introductory study by Ion Vlad, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj. Dávid 1976 – Dávid Gyula, Találkozások, Editura Dacia, Cluj-Napoca. Kántor 1981 – Kántor Lajos, Itt valami más van, Editura Kriterion, Bucureşti. Maliţa 1997 - Maliţa,Liviu, Eu, scriitorul. Condiţia omului de litere din Ardeal între cele două războaie mondiale, Fundaţia Culturală Română. Păcurariu 1988 – Păcurariu, Francisc, Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor, Editura Minerva , Bucureşti. Pomogáts 2008 – Pomogáts Béla, Magyar irodalom Erdélyben(1918-1944),Editura Pallas-Akadémia, Miercurea Ciuc. Pomogáts 2004 – Pomogáts Béla, Erdélyi tetőn, Editura Pallas-Akadémia, Miercurea Ciuc. Pomogáts 1983 – Pomogáts Béla , A transzilvánizmus, Akadémiai Kiadó, Budapest. Szávai 2004 – Szávai Géza, Torzmagyar. Helyzettudatok es irodalmunk egytemessége,Editura Pont, Budapesta. Scridon 1996 – Scridon, Gavril, Istoria literaturii maghiare din România. 1918-1989, Editura Promedia Plus, Cluj. Todor 1983 – Todor, Avram P., Confluenţe literare româno-maghiare. Eseuri, Editura Kriterion, Bucureşti. Zaciu 1996 – Zaciu, Mircea, Ca o imensă scenă. Transilvania, Editura Fundaţiei Culturale Române, București. Marcel Cornis Pope; John Neubauer 2004-2006 – History of the Literary Cultures of East-Central Europe, Junctures and Disjunctures in the 19th and 20th centuries, edited by Marcel Cornis Pope-John Neubauer, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam/Philadelphia. Provincia 2000. Antologie, Editura Pro Europa, Tg-Mureş, 2001. Provincia 2001. Antologie, Editura Pro Europa, Tg-Mureş, 2003. Provincia 2002. Antologie, Editura Pro Europa, Tg-Mureş, 2004.

269

UN PARCURS DE 100 DE ANI: SOCIETATEA DE ŞTIINŢE MATEMATICE DIN ROMÂNIA Mirela Maior Motto: „Matematica este un mod de exprimare a legilor naturale, este cel mai simplu şi mai potrivit chip de a înfăţişa o lege generală sau scurgerea unui fenomen, este cea mai perfectă limbă în care se poate povesti un fenomen natural”. (Gh.Ţiţeica, în discursul de recepţie din 1913 la Academia Română)

Zusammenfassung: Die Gesellschaft der Mathematischen Wissenschaften in Rumänien (SSMR) besteht und wirkt seit mehr als hundert Jahren, währenddessen sie sich an der Seite der Mathematischen Zeitschrift (Gazeta Matematica) als einer der wichtigsten Promotoren der exakten Wissenschaften in unserem Land herausgeprägt hat. Sie hat Generationen von jungen Menschen bei der Vorbereitung für Prüfungen/Wettbewerbe unterstützt und somit zur Entwicklung eines einmaligen, wettbewerbsfähigen Eifers der Mathematikaufgabenlöser beigetragen, sowie auch die Werte der rumänischen mathematischen Forschung gefördert und unterstützt. Cuvinte cheie: societatea, ştiinţe matematice, gazetă, matematică. Schlüsselwörter: die Gesellschaft, mathematische Wissenschaften, Zeitschrift, Mathematik.

Societatea de Ştiinţe Matematice din România (S.S.M.R) a parcurs peste un secol de existenţă oficială, începând din anul 1910 când Regele Carol I a promulgat legea privind recunoaşterea Societăţii Gazeta Matematică (S.G.M) prin decretul regal nr. 3798. Adunarea Deputaţilor votase cu 61 bile albe şi 3 negre legea privind recunoaşterea Societăţii Gazeta Matematică iar Senatul votase cu 45 bile albe şi o bilă neagră legea şi statutul acesteia. La 25 decembrie 1910 Monitorul Oficial a publicat legea. Actualul Statut al S.S.M.R stipulează că: „Societatea de Ştiinţe Matematice din România (S.S.M.R.), sub diferitele denumiri purtate în decursul anilor (Societatea Gazeta Matematică (S.G.M.), Societatea de Ştiinţe Matematice şi Fizice (S.S.M.F.), Societatea de Ştiinţe Matematice (S.S.M.) a fiinţat în temeiul Statutului S.G.M. din anul 1910, cu modificările aduse în anul 1932, al Statutului SSM.F adoptat în anul 1949, al Statutului S.S.M. adoptat în 1964, cu modificările aduse în anul 1975 şi al Statutului S.S.M.R. adoptat în anul 1995. Ca urmare a modificărilor aduse prin Actele adiţionale din anii 2004 şi 2005, în conformitate cu dispoziţiile O.G. 26/2000, modificată şi completată cu O.G. 37/2003 cu privire la asociaţii şi fundaţii, Societatea de Ştiinţe Matematice din România adoptă prezentul statut” La 3 octombrie 2000 prin hotărârea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, S.S.M.R a fost declarată succesoarea Societăţii Gazeta Matematică. Societatea Gazeta Matematică (S.G.M) a avut de la început ca scop trezirea gustului pentru matematică şi îndrumarea cercetărilor referitoare la această ramură a ştiinţelor exacte. Gazeta matematică Prima denumire a Societăţii şi anume cea de Societatea Gazeta Matematică, nu este deloc întâmplătoare. pentru că ceea ce a însoţit continuu traseul Societăţii de Ştiinţe Matematice din România (S.S.M.R), marcându-l esenţial, a fost şi este Gazeta Matematică. Demersurile de concretizare a unei publicaţii specifice matematice au început la Iaşi, pentru scurt timp (1883-1888) cu revista „Recreaţii matematice” care conţinea probleme pregătitoare pentru examenele de admitere. În 1892, apare Bulletin Mathématique, primele serii ale acestuia editându-se în perioada 1892-1916, apoi în perioada 1922-1947. Noua serie se publică şi azi începând din anul 1957. Înfiinţarea SGM a fost precedată şi de existenţa efemeră a „Societăţii Amicii Ştiinţelor Matematice” (1894) şi a înfiinţării „Societăţii Române de Ştiinţe” (18971949). În ziua de 4 octombrie 1894, în Bucureşti, în casa de pe strada Manea Brutaru nr.14 (azi General C. Budişteanu), sediul „Serviciului pentru construcţia liniei ferate Feteşti-Cernavodă”, ce funcţiona sub conducerea inginerului Anghel Saligny, cinci ingineri: Victor Balaban, Vasile Cristescu, Ion Ionescu, Mihail Roco şi Ioan Zottu, discutând aprins despre rezultatele slabe obţinute de candidaţi la examenul de admitere din septembrie al aceluiaşi an, invocă ca o posibilă cauză a eşecului lipsa unei reviste pregătitoare de matematică. Atunci, acolo, cei cinci foarte tineri ingineri, proaspăt absolvenţi ai Şcolii de Poduri şi Şosele ( viitoarea Şcoală Politehnică) din Bucureşti, au luat o hotărâre istorică pentru învăţământul şi ştiinţa matematică românească şi anume înfiinţarea unei reviste de matematică. Istoria n-a păstrat coordonatele exacte ale zilei în care Victor Balaban a propus şi ceilalţi au fost de acord ca revista să se numească Gazeta Matematică. Hotărârea s-a luat, apoi s-a trecut la decizia de a se găsi zece persoane care să fie dispuse să dea sumele necesare pentru apariţia revistei în primul an ca apoi veniturile să se capitalizeze S-a stabilit iniţial suma de 20 lei(aur)/persoană apoi 15 lei(aur) o sumă mare pentru tinerii constructori. La mijlocul anului următor li s-au alăturat şi inginerii: Emanoil Davidescu, Mauriciu Kinbaum, Nicolae Niculescu şi Tancred Constantinescu toţi absolvenţi ai Şcolii de Poduri şi nu în ultimul rând Andrei G. Ioachimescu, fost coleg a lui Vasile Cristescu, proaspăt sosit de la Paris, după un stagiu de obţinere a licenţei în matematici la Paris. Responsabilii cu

270

apariţia primului număr au fost: Vasile Cristescu, cu casieria şi administraţia Ioan Zottu şi cu redactarea Programului Gazetei Mihail Roco. În august 1895, la 25 de ani, s-a stins din viaţă „naşul” Gazetei Matematice, Victor Balaban şi locul său în redacţie a fost luat de Constanţa Pompilian proaspăt licenţiată în matematici la Bucureşti şi Paris. În 14 septembrie 1985, în România s-a produs un eveniment special: locomotive de mare tonaj au traversat în uralele mulţimii Podul de la Cernavodă, construcţie unică de acest gen în Europa acelor timpuri, operă sută la sută a inteligenţei româneşti, a echipei inginereşti a lui Anghel Saligny. La 15 septembrie 1985, la doar o zi, după acest magnific succes, în prima zi de şcoală, a apărut primul număr, cu 16 pagini al Gazetei Matematice, o altă dovadă ce a avut încorporată în ea, sută la sută, inteligenţă românească. În „Introducere” s-a arătat că: „Scopul acestei reviste este:1) publicarea de articole originale de matematici 2). Dezvoltarea gustului pentru studiul acestor ştiinţe şi al cercetărilor originale”. Acest prim număr a publicat patru articole (semnate de Andrei G.Ioachimescu şi V. Cristescu) şi 13 probleme ( şase semnate de Ion Ionescu, şase semnate de V. Cristescu şi una de A. G. Ioachimescu). Următoarele numere au avut 24 pagini. Primii colaboratori ai Gazetei Matematice, viitori reputaţi oameni de ştiinţă au fost: C. Popovici , elev în clasa a VII-a la Liceul Naţional din Iaşi, viitor profesor de astronomie la Universitatea Iaşi, C.S. Stănculescu, viitor inginer şi Gh. Ţiţeica, în viitor apoi, primul doctor, primul profesor universitar şi primul academician al Gazetei Matematice. În primul an au existat 144 de abonamente având costul de 6lei/an. Primele patru numere au fost tipărite la „Tipografia Populară” cu preţuri ieftine dar cu probleme in redactarea textelor matematice. Ulterior s-a tipărit la tipografia curţii Regale „F. Gőbl & Fiii” cu priceputul tipograf Iordan Mihăilescu cunoscut apoi sub sintagma „Lucrătorul Gazetei Matematice”. Costurile tipăririi însă au fost în permanenţă mari în comparaţie cu veniturile iar diferenţa (uneori de peste 50%) era acoperită din banii redactorilor Gazeta nu a fost în prima parte a secolului o afacere rentabilă, vânzările nu au acoperit niciodată cheltuielile şi doar munca dezinteresată şi devotamentul susţinătorilor şi „stâlpilor ei” au făcut posibilă apariţia ei lunară. S-a ajuns chiar în 1904 la un moment critic. Existau dificultăţi materiale, salarii mici ale funcţionarilor publici (reduse drastic) iar cotizaţiile se încasau cu greutate. Unul din membrii Redacţiei a propus desfiinţarea Gazetei, împărţirea capitalului strâns, a cărţilor din bibliotecă şi semnarea unei declaraţii de desfiinţare. A fost un moment crucial, la zece ani de la înfiinţarea Gazetei, în care cei care au dorit să meargă mai departe s-au delimitat de cei care nu au mai dorit, sau pur şi simplu nu au mai putut să susţină moral şi material această mare întreprindere şi realizare intelectuală. În anul 1901 a apărut colecţia Biblioteca Gazetei Matematice. S-a publicat volumul „Culegere de probleme de aritmetică, algebră, geometrie şi trigonometrie” cu autori: I. Ionescu, A. Ioachimescu, Gh. Ţiţeica,V. Cristescu. În anul 1902 s-a iniţiat „Concursul Gazetei matematice”, concurs care a făcut în timp carieră în rândul rezolvitorilor. După experienţa întâmplărilor din 1904 s-a constatat că există o vulnerabilitate atât interioară cât şi exterioară iar capitalul strâns cu multă trudă, trebuia securizat printr-o organizare mai bună. În 31 august 1909 la şedinţa revistei (care s-a ţinut ca multe altele la via lui Ion Ionescu de la Valea Călugărească) s-a decis înfiinţarea Societăţii Gazeta Matematică. Această hotărâre s-a anunţat imediat a doua zi în numărul care a apărut la 1 sept. 1909, număr în care s-a publicat şi lista membrilor Societăţii. S-a lucrat şi la Statutul Societăţii care cuprindea 25 de articole de referinţă fiind art.7 şi 24 care stipulau existenţa unei unice categorii de membri şi anume a celor activi şi la hotărârea ca în cazul în care fără motive întemeiate, 3 luni, Gazeta Matematică nu este publicată Societatea să se dizolve. Etape din parcursul Societăţii de Ştiinţe Matematice din România Perioada 1910-1948 – Societatea Gazeta Matematică (S.G.M). Oficial, anul naşterii Societăţii Gazetei Matematice (S.G.M) este considerat 1910 conform hotărârilor luate în Camera Deputaţilor şi în Senat, menţionate în prima parte a lucrării. În şedinţa din Senat din 27 nov. 1910 Spiru Haret a făcut prima apreciere importantă a Gazetei „…a contribuit mai mult decât orice altă instituţie pentru dezvoltarea şi întărirea învăţământului matematicilor.” Societatea Gazeta Matematică (S.G.M) şi-a început activitatea cu 21 membri activi: 12 ingineri, unii şi profesori la Şcoala de Poduri şi 9 profesori de la Universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cluj. Până la intrarea ţării în război numărul total al membrilor a urcat până la 49. După înfiinţare, în perioada 1910-1912 Societatea a fost condusă (ca şi revista) de 2 delegaţi aleşi şi un casier - administratorul revistei. Ceilalţi membrii au avut sarcini şi probleme bine stabilite: convocarea bilunară a redactorilor, primirea şi repartizarea manuscriselor, tipărirea revistei, cercetarea articolelor, notelor, recenziilor, problemelor primite de la rezolvatori existând delegaţi pentru aritmetică şi teoria numerelor, algebră, geometrie diferenţială, descriptivă, trigonometrie, analiză etc.

271

A crescut numărul de pagini al revistei (de la 32 la 40), numărul abonamentelor (410) şi au apărut noi rubrici: Articole, Bibliografii, Note matematice, Chestiuni de Examen, Diverse, Probleme Propuse, Rubrica rezolvitorilor etc. Geometria constituia în aceea perioadă domeniul predilect al „Rubricii rezolvitorilor”. Gh. Ţiţeica a fost raportor pentru concursuri. După apariţia numărului XXI al Gazetei a început Primul Război mondial. Trupele Germane au distrus în Bucureşti tipografia unde se tipărea revista. S-a continuat tipărirea ei la Iaşi la o tipografie „H. Goldner” cu lucrători bătrâni şi infirmi cărora Traian Lalescu le aducea alimente din raţia sa. S-a micşorat numărul de pagini şi numărul de apariţii dar Gazeta a avut autorizaţie să fie distribuită pe front (nr.1 din vol. XXIII s-a deschis cu articolul „Către ostaşii români”). Mulţi membrii ai Societăţii Gazetei Matematice şi colaboratori ai Gazetei s-au pierdut în timpul războiului deşi chiar şi în timpul acestuia s-au ţinut şedinţele Societăţii. După război, s-a simţit necesitatea existenţei unui sediu. Nicolae Nicolescu a donat în 1920 primii 500 lei şi trei ani mai târziu după demersuri efectuate de Traian Lalescu la Căile Ferate, Consiliul de Miniştrii şi Adunările Corpurilor Legiuitoare au validat propunerea de a se atribui o parcelă, în apropierea Gării de Nord, pentru construirea Casei Gazeta Matematică. În urma Decretului Regal nr. 3714 din 20 iulie, publicat în Monitorul Oficial nr.95/31.07.1923 Societatea Gazeta Matematică devine proprietar al terenului respectiv. În Monitorul Oficial nr.10/11.04.1924 se publică legea 1332 din 4.04. prin care se ratifică Decretul Regal conform căreia Direcţia Generală CFR, Casa Muncii, a fost autorizată să cedeze gratuit Societăţii Gazetei Matematice un teren în suprafaţă de 250 mp situat în calea Griviţei nr.144 (fost 158)/sector 1 pentru a servi construcţiei sediului Societăţii Gazetei Matematice. Cu fondurile strânse până atunci s-au construit parterul şi primul etaj, apoi inginerul Aurel Ioanovici, membru al Societăţii a efectuat sub costul pieţei, celelalte etaje printr-un angajament de coproprietate cu Casa Pensiilor a Tramvaielor Comunale Bucureşti. adăugând şi mobilier, lămpi, perdele etc. Determinarea şi implicarea membrilor S.G.M au fost remarcabile. S-a început totul în sept. 1933 şi s-a terminat în august 1934. La 27 ianuarie 1935, intr-o duminică, la a 40-a aniversare a apariţiei Gazetei Matematice, Societatea Gazeta Matematică s-a instalat în noul sediu înfiinţând şi Biblioteca Societăţii Gazeta Matematică. La acea vreme Societatea Gazeta Matematică avea deja 274 membrii (40 profesori, 20 ofiţeri, şi 105 ingineri), peste 1800 de colaboratori şi 284 abonamente. Biblioteca Societăţii Gazeta Matematică a publicat traducerea în limba română a lucrării lui Euclid „Elemente”, traducere făcută de prof. Vasile Marian, profesor la Facultatea de Ştiinţe din Cluj. Un eveniment important care a marcat evoluţia S.G.M, în această perioadă, a fost organizarea la Cluj, cu contribuţia importantă a lui Petre Sergescu, în anul 1929, a primului Congres al Matematicienilor Români. În 1932, la iniţiativa aceluiaşi Petre Sergescu al-II-lea Congres al Matematicienilor Români de la Turnu-Severin a avut deja participanţi din Franţa şi Polonia iar cel de-al III-lea din 1945, de la Bucureşti, a fost dedicat jubileului Gazetei Matematice. Paralel şi continuu cu toate celelalte activităţi ale S.G.M. s-a desfăşurat munca pentru editarea, publicarea şi adaptarea conţinuturilor Gazetei Matematice la evoluţia şi cerinţele societăţii româneşti. După patru decenii de la apariţie a Gazetei, s-a constatat cu mare dezamăgire un nou nivel de pregătirea alarmant de scăzut al elevilor la examenul de Bacalaureat. S-a luat iniţiativa apariţiei în septembrie 1934 a „Gazetei Matematice – Supliment cu exerciţii”. Aceasta a avut un extraordinar succes. Materialul conţinea doar exerciţii propuse, exerciţii rezolvate şi numele rezolvitorilor fiind structurat pe clase şi pe criteriile programei şcolare. S.G.M a obţinut imediat venituri considerabile (peste 30000 lei). În 17 sept. 1946 s-a stins din viaţă unul din „Stâlpii Gazetei Matematice”, Ion Ionescu. Devotamentul şi importanţa covârşitoare a contribuţiei lui la înfiinţarea şi parcursul Gazetei Matematice şi a Societăţii Gazetei Matematice au fost marcate simbolic, la înmormântarea sa, prin aruncarea in groapa în care s-a depus sicriul a ultimului număr al Gazetei. Prin testamentul său, redactat cu o lună înaintea încetării din viaţă, Ion Ionescu a lăsat Societăţii Gazeta Matematică, casa sa din Răsuri nr. 25 pentru a fiinţa o „Casă de citire pentru elevii de liceu” . Perioada 1949-1964- Societatea de Ştiinţe Matematice şi Fizice din România (S.S.M.F.R). Anul 1949 a adus o schimbare de nume şi de statut Societăţii Gazetei Matematice. La 30 mai 1949 aceasta s-a unificat cu Societatea Română de Ştiinţe şi a luat naştere Societatea de Ştiinţe Matematice şi Fizice din România (S.S.M.F.R) care a moştenit pe baza unui nou statut patrimoniul celor două societăţi. Iniţial s-a dat mandat de conducere unui Consiliu Central Provizoriu iar apoi la 9 septembrie 1949 prin noul statut votat s-a stabilit Congresul ca organ superior de conducere Între două congrese, conducerea a fost asigurată de Consiliul Central ales de Congres şi şi-a exercitat conducerea prin Adunarea Generală. Între două Adunări Generale s-a asigurat conducerea printr-un Comitet format din

272

5-12 membri. Pentru rezolvarea lucrărilor curente era desemnat de către Consiliul Central un Birou compus din preşedinte, un secretar general, doi secretari şi un număr de membri. Congresul Societăţii şi Adunările Generale alegeau şi câte o Comisie de Cenzori cu trei cenzori titulari şi trei cenzori supleanţi. Preşedintele noii societăţi a fost ales academicianul Grigore Constantin Moisil (1906-1973), matematician român considerat părintele informaticii româneşti datorită invenţiilor sale în domeniul circuitelor electronice. El a ocupat această funcţie atât în perioada 1949-1964 ( preşedinte S.S.M.F.R) cât şi în perioada 1964-1973 (preşedinte S.S.M). Între anii 1949-1964 academicianul Caius Iacob şi prof. univ. Andrei Popovici au fost vicepreşedinţi iar conf. univ. Tiberiu Roman secretar general. Ca primă realizare notabilă a proaspetei noi societăţi înfiinţate se poate menţiona organizarea Olimpiadei Naţionale de Ştiinţe Matematice şi Fizice din România. Această primă competiţie la nivel naţional a preluat tradiţia concursurilor anuale ale Gazetei Matematice, desfăşurându-se în trei etape: locală, judeţeană şi naţională şi având sprijin financiar de la stat. Anul 1950 este un an de grea amintire în parcursul Societăţii de Ştiinţe Matematice din România. Aceasta este deposedată prin violenţă, abuziv, fără titlu sau vreo altă formalitate de imobilele „Casa Gazeta Matematică” din Calea Griviţei 144 şi „Casa de Citire Ion Ionescu” din Strada Răsuri 25. Mai mult , prin acest act de forţă şi barbarie intelectuală este practic distrusă fizic Biblioteca Societăţii Gazeta Matematică.. Abia după cinci ani timp în care redacţia Gazetei Matematice a ocupat temporar alte două sedii inadecvate şi provizorii S.S.M.F.R. a reuşit să primească două camere în localul Facultăţi de Matematică din Strada Academiei nr. 14. Bucureşti. După parcurgerea acestei perioade dificile şi depăşirea ei, matematica românească a venit pe plan internaţional cu o idee originală. La al V-lea Congres al Matematicienilor Români din 1956, Societatea de Ştiinţe Matematice şi Fizice din România (S.S.M.F.R) a propus organizarea unei Olimpiade Internaţionale de Matematică (O.I.M.). La prima ediţie (1959) au participat concurenţi din 7 ţări. În anul următor a fost organizată următoarea ediţie. Ideea a fost susţinută la vremea respectivă şi de ministrul educaţiei, academician Ilie Murgulescu. România fiind de fapt cea care a lansat, a inventat a Olimpiada Internaţională de Matematică şi a concurat pe primele locuri de la începuturile acestui proiect, s-a constituit încă de la debutul acestui act competiţional ca un reper în măsurarea performanţelor mondiale ale inteligenţei matematice Important de asemenea este că în 1957 începe noua serie a „Bulletin Mathématique” care cuprinde articole în franceză, engleză, germană şi italiană. Numele acestui buletin de ştiinţe a fost succesiv schimbat în: „Bulletin Mathématique de la Société des Sciences Mathématiques et Physiques de la R.P.R.”(1957-1963), „Bulletin Mathématique de la Socéée des Sciences Mathématiques de la R.P.R.” ( 1964-1965), „Bulletin Mathématique de la Société des Sciences Mathématiques de la R.S.R.” (1966-1989), „Bulletin Mathématique de la Société des Sciences Mathematiques de Roumanie.” (din 1990). Între anii 1957-1993 echipa editorială a fost coordonată de academicianul Nicolae Teodorescu, între anii 1994-2000 acesta a fost preşedinte onorific în timp ce prof. univ. Ion D. Ion a fost preşedinte executiv iar D. Ştefănescu secretar ştiinţific. În bordul editorial se regăsesc nume de prestigiu ale matematicii ca: prof. univ. Radu Gologan şi prof. univ. Ioan Tomescu. În perioada 1957-2004 s-au publicat 47 de volume. Perioada 1964-1990 – Societatea de Ştiinţe Matematice (S.S.M). Din Societatea de Ştiinţe Matematice şi Fizice din România, prin desprindere, s-a înfiinţat în 1964 Societatea de Ştiinţe Matematice (S.S.M). După Grigore Ctin Moisil a urmat la conducerea S.S.M în perioada 1973-1995 academicianul Nicolae Teodorescu care a fost ales apoi la Conferinţa Naţională a S.S.M.R din decembrie 1995 preşedinte de onoare pe viaţă. În această perioadă comunistă . Gazeta Matematică s-a dezvoltat enorm ajungând la un moment dat la tiraje record de 100000 de exemplare. Revista a devenit un fel de „mândrie naţională”, distribuirea şi rezolvarea problemelor sau colaborarea cu aceasta fiind impusă în toate şcolile şi liceele ţării. Au existat în aceea perioadă generaţii întregi de rezolvitori pasionaţi care îşi căutau cu emoţie numele pe listele celor publicaţi şi admişi cu soluţii corecte la problemele propuse. Consider că „Fenomenului Gazeta Matematică” mai poate fi numit şi „Daciada minţilor inteligente” pentru că a oferit în comunism, tinerilor, posibilitatea formării spiritului competiţional şi pe cea a desprinderii de anumite bariere intelectuale impuse atât de ostentativ de regimul de atunci. Olimpiada de Matematică a avut în România acelei perioade un rol foarte important. În jurul ei s-a cristalizat învăţământul matematic preuniversitar românesc. Au fost antrenaţi elevi, studenţi dascălii lor, familiile lor. S.S.M a organizat în continuare în 1978 ediţia a XX-a, aniversară, a Olimpiadei Internaţionale de Matematică. Lista medaliaţilor români cu aur şi argint este impresionantă. Ca exemplu poate fi oferit cel al lui Titu Andreescu (născut în 1956 la Timişoara) care în anii 1973,1974,1975 a câştigat de trei ori consecutiv concursul rezolvitorilor de probleme al Gazetei Matematice. Apoi a coordonat loturile olimpice de matematică ale României şi Statelor Unite ale Americii. Cu lotul american a reuşit primul punctaj perfect din istoria O.I.M., la Hong Kong în 1994. În prezent este Profesor la University of Dallas, U.S.A. Perioada1990 până în prezent – Societatea de Ştiinţe Matematice din România (S.S.M.R). În 1990 după revoluţie denumirea societăţii este din nou modificată ea fiind până în prezent cea de Societatea de Ştiinţe Matematice

273

din Romănia (SSMR). Conform Statutului S.S.M.R, art. 12)/Titlul IV ”S.S.M.R este organizată pe principiu teritorial în filiale. Acestea se organizează in genera , în toate judeţele ţării, în unele judeţe, în funcţie de particularităţile geografice şi administrative, precum şi de numărul de membri se pot organiza mai multe filiale” Din anul 1995-2004 a fost preşedinte academicianul Petre Mocanu şi vicepreşedinţi prof. univ. M.Becheanu, prof. univ I. Tomescu, prof. univ I. D. Ion, secretari generali: F. Diac şi M. Chiriţă . Biroul S.S.M.R are 7 membrii componenţi, trei membri supleanţi iar Consiliul S.S.M.R cuprinde peste 80 de membri ca reprezentanţi ai judeţelor şi universităţilor sau Inspectoratelor judeţene şcolare, iar Comisia de Cenzori trei membri titulari şi doi supleanţi. În prezent preşedintele S.S.M.R. este prof. univ. dr. Radu Gologan şi preşedinte de onoare prof. univ. dr. Ioan Tomescu. 1995 este anul în care s-a sărbătorit Centenarul Gazetei Matematice Această revistă are deja 110 ani de apariţie neîntreruptă, a fost şi este de fapt marca S.S.M.R. În prezent există două serii A şi B. Gazeta matematică seria A şi este o publicaţie a S.S.M.R care se adresează studenţilor, matematicienilor şi cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar şi universitar. Articolele din Gazeta Matematică, seria A sunt indexate şi recenzate de Zentralblatt für Didaktik der Mathematik. Revista şi-a început apariţia în 1950, a fost întreruptă în 1974 apoi reluată în 1980. Gazeta matematică seria B este o publicaţie lunară editată de S.S.M.R. are deja peste un secol de apariţie continuă şi se adresează elevilor/tinerilor pasionaţi de matematică. Este utilă tuturor celor care au preocupări în domeniul matematicilor elementare şi a predării acestora. Seria B publică şi articole cu conţinut metodic, probleme propuse şi rezolvate, subiecte de olimpiade şi concursuri. S.S.M.R găzduieşte în paginile seriei B probleme pentru „Concursul anual al Gazetei Matematic NicolaeTeodorescu” Articolele din Gazeta Matematică, seria B sunt indexate şi recenzate de Zentralblatt für Didaktik der Mathematik. Astăzi revista şi activitatea de promovare a matematicii din Cadrul S.S.M.R sunt susţinute de compania Softwin. S-au diversificat mult modalităţile de comunicare şi de prelucrarea a tuturor informaţiilor legate de activitatea S.S.M.R. şi a publicaţiilor acesteia. Gazeta Matematică, Buletin Informativ este o publicaţie bianuală editată de S.S.M.R. Ea conţine informaţii despre activităţile si publicaţiile societăţii şi de asemenea note cu conţinut istoric, biografic sau din domeniu didacticii matematicii. Sunt relatate desfăşurările evenimentelor Societaţii şi activităţile acesteia. Gazeta Matematica, Buletin Informativ se adresează membrilor S.S.M.R. si tuturor celor interesaţi de activităţile Societăţii. În cadrul Consiliului S.S.M.R funcţionează mai multe colegii cu responsabili/responsabilităţi bine stabiliţi/stabilite: 1. Colegiul pentru Proiecte Didactice şi Manifestări Ştiinţifice A. Şcoli de vară, Cursuri, Conferinţe B. Proiecte didactice şi Învăţământ Preuniversitar 2. Colegiul pentru Concursuri şcolare şi Olimpiade 3. Colegiul pentru Învăţământ superior şi Proiecte Ştiinţifice 4. Colegiul pentru Patrimoniu 5. Colegiul pentru Premii şi Distincţii 6. Colegiul pentru Mediatizare, Inspectorate Şcolare, Sindicate şi Agenţi Economici 7. Colegiul pentru Relaţii Internaţionale 8. Colegiul pentru Publicaţiile Societăţii A. Gazeta matematică – B B. Gazeta matematică – A şi Bulletin Mathématique C. Distribuţia GMB şi GMA În data de 25 sept. 2009, S.S.M filiala Prahova împreună cu o delegaţie S.S.M R. şi reprezentanţi ai M.E.C.T.S au reconstituit la Valea Călugărească atmosfera care adus în urmă cu un veac la înfiinţarea Societăţii Gazeta Matematică. În anul 1910 s-a sărbătorit „Centenarul Societăţii de Ştiinţe Matematice din România” . Anul 2010 a fost declarat „Anul matematicii în Şcoala Românească”. La capitolul III, punctul 8, în cadrul Programului activităţilor S.S.M.R 2010, aprobat de Consiliul S.S.M.R din şedinţa din 23 ianuarie 2010, s-a prevăzut clar: „Biroul va elabora un plan concret de măsuri pentru organizarea Centenarului SSMR şi a Anului Matematicii în Şcoala Românească. Răspunde: Biroul”. Au fost organizate în multe filiale din ţară simpozioane, concursuri, conferinţe, expoziţii şi s-au editat publicaţii cu tematică matematică. Site-ul SSMR Softwin 2010 – Anul Matematicii Şcoala Românească constituie o bază de informaţii şi referinţe asupra tuturor acestor activităţi şi manifestări. Un eveniment important a fost acela al lansării ediţiei electronice a Gazetei Matematice, seria A (GMA). Începând din 2010 GMA este o revistă electronică, cu un tiraj limitat la numărul de abonamente. Ca publicaţii mai noi ale SSMR apar volumele Romanian Mathematical Competition (cărora S.S.M.R ar trebui să le acorde mai multă atenţie în promovare) şi de asemenea se publică eseuri ale unor matematicieni străini (ca de ex. Yuri Manin – traducere

274

L. Ornea) sau texte despre standardele de editare şi redactare a lucrărilor de matematică (ca de ex. cele ale lui a lui D. Ştefănescu). Ediţia electronică a GM 1895-2009 cuprinde toate numerele ediţiei tipărite începând din 1895, cu peste 95000 de probleme şi articole. Obiectivele de continuitate ale S.S.M.R sunt: Publicarea GMA şi GMB Organizarea şi desfăşurarea concursurilor de matematică pentru elevi şi studenţi Publicarea de volume în colecţia Biblioteca SSMR Etapele concursului Gazetei Matematice Premierea cu diplome şi medalii a câştigătorilor Olimpiadei Naţionale de Matematică/ Tabăra viitorii olimpici. Organizarea etapelor finale a concursului studenţesc Traian Lalescu Continuarea colaborării cu societăţi de matematică pe plan internaţional. Participarea la activităţi MASSEE (Mathematical Society of South Eastem Europe) şi SEEMOUS (The South Eastem European Matehematical Olympiad for Students). Organizarea de manifestări ştiinţifice şi metodice în domeniul matematicii. Şcoala de vară ( acreditată MECTS) şi Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice sau de perfecţionare ştiiţifico-metodică a profesorilor de matematică. În concluzie S.S.M.R. prin obiectivele, acţiunile şi realizările sale a contribuit şi contribuie la dezvoltarea şcolii matematice româneşti şi la promovarea valorilor ei. Incontestabile personalităţi (pe plan naţional şi internaţional) ale cercetării matematice şi inginereşti ca de exemplu: Ion Ionescu – inginer strălucit „Stâlp al Gazetei Matematice”, Gheorghe Ţiţeica: părintele şcolii româneşti de geometrie diferenţială Traian Lalescu – autorul primului tratat din lume asupra ecuaţiilor integrale, Dan Barbilian – cel care a modernizat modul de predare al algebrei şi teoriei numerelor, Miron Nicolescu – întemeietorul şcolii româneşti de analiză matematică, Grigore Moisil – fondatorul şcolii de logică matematică şi cel care a pus bazele informaticii româneşti, Ciprian Manolescu – olimpicul internaţional român care a reuşit în anii 1995,1996, 1997 la trei ediţii consecutive lucrări perfecte, au marcat ireversibil calitatea parcursului de peste un secol al acestui important reper ştiinţific al României. Bibliografie D. Acu, E. Popa, D. Andrica, M. Becheanu, V. Berinde, D. Brânzei, N. Secelean, Mathematical Education, Matematică,Vol.I,No.1, Romanian Society of Mathematical Sciences, Univ. ”Lucian Blaga” of Sibiu, Sibiu, 2005 G. St. Andonie, Istoria Matematicii în România, vol I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1965. Dicţionar de matematici generale, Ed.Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974. Fl. Diac, Monografia S.S.M.R, Colecţia Biblioteca S.S.M.R., Bucureşti, 1998 Enciclopedia universală Britanică, vol.3, Ed. Litera, Bucureşti, 2010 Enciclopedia universală Britanică,vol.13, Ed. Litera,Bucureşti, 2010 Gazeta Matematică 1895-2009, Ediţie electronică, Bucureşti,2009. D.Lecourt, Dicţionar de Istoria şi Filosofia ştiinţelor, Ed. Polirom, Bucureşti, 2005. T.Popescu, Retrospectivă matematică, repere evolutive, Bucureşti, 1980. Mică Enciclopedie Matematică,Ed.Tehică Bucureşti,1980. R. Ţiţeica, Probleme de Geometrie, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1981. R. Ţiţeica, C. Neuman, E. Nicolau, A. Pîrvu, Dicţionar politehnic, Ed. Tehnică Bucureşti, 1967. http://www.gazetamatematica.net/ http://www.rms.unibuc.ro/bulletin/hist.html http://www.viitoriolimpici.ro http://www.ssmprahova.ro

275

CONSIDERAŢII ASUPRA EVOLUŢIEI TEORIEI PROBABILITĂŢILOR ÎN MATEMATICĂ: REPREZENTANŢI AI SECOLELOR XVI-XIX Mirela Maior Rézumé: Considérations sur l'évolution de la théorie des probabilités en mathématiques: représentants des XVIIXIX siècles. L'ouvrage est structuré sur trois segments: le premier présente des considérations sur certaines notions de la théorie des probabilités (probabilité, subjectivisme probabiliste, espérance réelle, espérance mathématique, exemples), le deuxième segment définit concrètement des éléments du langage mathématique utilisé dans la théorie des probabilités, alors que dans le troisième, le plus vaste d'ailleurs, on retrouve des repères de l'évolution de la théorie des probabilités et une sélection de personnalités représentatives avec leurs contributions dans ce domaine. Cuvinte cheie: probabilitate, teoria probabilităţilor, risc, jocul hazardului, hazard, eveniment. Mots-clés: probabilité, théorie des probabilités, fréquence, risque, jeu de hasard, mathématicien, hasard, événement.

Consideraţii asupra: probabilităţilor, teoriei probabilităţilor, subiectivismului probabilistic, speranţei reale/speranţei matematice. Teoria probabilităţilor studiază legile după care evoluează fenomenele aleatoare. În natură şi societate există o majoritate covârşitoare de fenomene stochastice (aleatoare, modelabile probabilistic şi statistic). Studiul acestora nu poate fi făcut pe cale deterministă. Apariţia „ştiinţei hazardului” s-a impus deci ca o necesitate. Conceptul de „probabilitate” induce în limbajul curent un grad de încredere subiectiv în producerea unui eveniment. Din el derivă implicaţii filozofice şi psihologice, generând interpretări. În general „probabilitatea” este un număr care măsoară o stare psihică: gradul de aşteptare pe care ar trebui să-l avem în legătură cu producerea unui fenomen dat. Apare inevitabil „subiectivismul probabilistic”. Potrivit filozofului german Rudolf Carnap (1891-1970), numai termenii care alcătuiesc propoziţii de experienţă (propoziţii prin care exprimăm experienţa senzorială) au semnificaţie. În plus, doar propoziţiile de experienţă, a căror valoare de adevăr sau falsitate poate fi verificată cu experienţa empirică, au sens. El afirma în articolul „Obiectul logicii inductive”(30,p.228): „Probabilitatea trebuie concepută nu în sens obiectiv ci în sens subiectiv ca grad de fermitate a opiniei. Este o noţiune psihologică din teoria empirică a deciziei şi se referă la păreri reale ale unor fiinţe umane reale”. Se poate concluziona că în procesul gândirii intervine adeseori un coeficient al hazardului. Există condiţii care îl pot minimiza dar nu anula . Din altă perspectivă s-a constatat că in lumea înconjurătoare, fenomenele deterministe ocupă o parte relativ mică. Paradoxala definiţie este în fond obiectivă. Adevărat, din punct de vedere ştiinţific nu există hazard, nimic nu este întâmplător dar ceea ce se numeşte hazard sau întâmplare se constituie de fapt intr-un vast complex de cauze, variate, infime cantitativ, disparate calitativ care pot scăpa percepţiei. Exemplu: la aruncarea unui zar pe masă acesta cade la întâmplare, cu una din feţele sale în sus. Pot interveni o serie de factori obiectivi ca: omogenitatea perfect cubică a materialului din care este construit zarul,congruenţa feţelor, poziţia zarului în mâna celui care îl aruncă , distanţa de la care este aruncat, unghiul de incidenţă, particularitatea suprafeţei pe care se rostogoleşte etc., care pot presupune grade diferite de erori/diferenţe. Rezolvarea problemelor de viaţă prin noroc, prin prisma întâmplărilor favorabile, conduce la următoarea trăsătură psihică: atunci când sunt interese într-un joc, există tentaţia de a se acorda unui fenomen favorabil, un grad de aşteptare mai mare decât acela pe care îl indică, în mod obiectiv, calculul probabilităţilor. Această afirmaţie se prescurtează prin formula: speranţa reală >speranţa matematică. Exemple: La un joc cu şanse egale de a pierde sau a câştiga (ca de exemplu aruncarea unei monede) calculul probabilităţilor demonstrează că, la un număr mare de partide probabilitatea cea mai mare este pentru un câştig nul sau o pierdere nulă. Totuşi există o mulţime de persoane care joacă mereu, în speranţa tacită (conform unei realităţi de ordin psihic pe care o nutreşte fiecare dintre jucători) că, legea obiectivă a şansei, va fi răpusă în favoarea sa. Cineva joacă la loto şi se presupune că din 100000 de bilete unul este câştigător. Jucătorul cunoaşte acest raport. De cele mai multe ori gradul lui de aşteptare efectivă este mare, uneori mult mai mare (nu poate fi exact cuantificat) decât cel indicat in mod obiectiv de probabilitatea 1/100000. Jucătorul gândeşte: „pot fi eu câştigătorul”, el nu gândeşte că este unul din cazurile posibile, îşi fixează dorinţa şi atenţia asupra lui, cu o tensiune cert mai mare decât cea pe care ar justificată de raportul 1/100000. La jocul de ruletă unul din numere este al crupierului. Probabilitatea de câştig este mai mică decât ½. Riguroase demonstraţii au condus la concluzia că la un număr mare de partide pierderea este sigură (indiferent de diferitele sisteme de joc inventate). Faptul că în jurul ruletei perseverenţa şi tensiunea sunt atribute ale jucătorilor care joacă ore şi nopţi, reflectă in mod evident fenomenul numit subiectivism probabilistic.

276

Fără teribila tentaţie a şansei de câştig, nu ar exista interes pentru bursă şi investiţii. Se riscă mereu în speranţa că se va câştiga, deşi nimeni nu riscă ştiind că va pierde. Elemente de bază în limbajul matematic al în teoriei probabilităţilor. Se defineşte matematic probabilitatea (probabilitatea simplă) unui eveniment, pe un câmp finit de evenimente, ca fiind raportul dintre numărul cazurilor favorabile pentru ca evenimentul să se producă şi numărul tuturor situaţiilor egal posibile ( numărul cazurilor posibile). „Teoria probabilităţilor are drept conţinut intuitiv principal fenomenele întâmplătoare ce se pot repeta în condiţii identice, de un număr de ori, cel puţin în principiu” (I.Cuculescu, Teoria probabilităţilor, Editura All, Bucureşti, 1999). Calculul probabilităţilor, care s-a construit axiomatic, este un model matematic pentru anumite aspecte cantitative ale unor fenomene reale (aruncarea monedei, aruncarea unui zar, extragerea unei bile de o anumită culoare dintr-o urnă, accidente de circulaţie, frecvenţa producerii incendiilor, cutremurelor, speranţa de viaţă, durata de funcţionare a unei baterii, a unei maşini etc.). În cazul unui fenomen (experiment) aleatoriu F, modelul matematic se realizează cu ajutorul a trei elemente: 1. Universul probelor, notat b (spaţiul probelor, o mulţime finită) este mulţimea tuturor rezultatelor posibile, incompatibile două câte două, care pot avea loc în cazul unei probe a unui experiment aleatoriu. 2. Mulţimea tuturor evenimentelor legate de fenomenul aleator F (P(b)=toate submulţimile lui b). Eveniment : Fie … un univers. Se numeşte eveniment orice submulţime a lui …. Se deosebesc trei feluri de evenimente: sigur, imposibil şi aleatoriu. Evenimentul sigur: se realizează cu certitudine în fiecare probă a experimentului considerat. Acesta este … (ca exemplu: evenimentul apariţiei uneia din feţele 1,2,3,4,5,6 la un zar). Evenimentul imposibil: nu se realizează în nici o probă a experimentului Acesta este Ф (ca exemplu: evenimentul apariţiei feţei 7 la un zar). Evenimentul aleatoriu: se poate realiza sau nu într-o probă a experimentului considerat (ca exemplu: evenimentul apariţiei feţei 5 la un zar). Altă clasificare a evenimentelor: Evenimente incompatibile: evenimente care nu se produc simultan. Evenimente contrare: producerea unuia înseamnă nerealizarea celorlalte 3. Funcţia P: P(Y)→[0,∞] care asociază fiecărui eveniment A€P(Y) probabilitatea sa P(A). Din această definiţie defalcată pe trei componente şi axiomele algebrei Boole decurg proprietăţile probabilităţilor care pot fi aplicate în calculul probabilistic pentru jocurile de noroc. Orice eveniment predictibil din jocurile de noroc, indiferent cât de complex, poate fi descompus în evenimente elementare, ca reuniune de mulţimi. Frecvenţa unui eveniment Dacă se repetă de n ori o experienţă în condiţii identice şi se obţine de m ori evenimentul atunci numărul H(A)=m/n poartă numele de frecvenţă relativă a evenimentului A. Numărul m poate varia de la 0 la n inclusiv. Se conturează aici o altă modalitate de definire a probabilităţii şi anume o definire frecvenţială: Probabilitatea realizării unui eveniment este limita frecvenţei relative a succeselor, adică a soluţiilor care verifică evenimentul, când numărul probelor tinde spre infinit. Repere ale evoluţiei teoriei probabilităţilor/Personalităţi reprezentative şi contribuţiile lor în acest domeniu. Astragalus este considerat „străbunicul” zarurilor de astăzi. Era un os cubic, extras din gleznele căprioarelor sau oilor, solid şi fără măduvă, considerat indestructibil. Astragalus este remarcat în zone arheologice diferite de pe glob ca de exemplu în Egipt în picturi găsite în morminte care ilustrează jocuri cu acest os din 3500 Î.H. sau în Grecia pe vase pe care sunt înfăţişaţi tineri care aruncă cu „oasele” într-un cerc. „Al zahr”este cuvântul arab pentru zaruri. Variante ale „aruncatului cu zarul” au fost aduse in Europa în timpul cruciadelor. Cărţile de joc au apărut în Asia dar au devenit populare în Europa după apariţia tiparului. La început au avut forme mari şi pătrate. Figurile aveau un singur cap, în loc de unul dublu, iar colţurile ascuţite permiteau uşor trişatul. În secolul XIX au apărut cele cu figurine duble. Vechii grecii aveau pasiunea jocurilor de noroc, evidente aptitudini de matematicieni şi logicieni şi o adevărată obsesie pentru a demonstra totul. Au fost perfect potriviţi pentru a inventa teoria probabilităţilor. Nu au făcut-o, nu ei sunt consideraţi inventatorii teoriei moderne a riscului, deşi mitologia greacă a marcat începutul lumii printr-un „joc cu zaruri” în urma căruia Zeus a luat cerurile, Poseidon apele iar Hades întunericul. Prima carte despre jocurile de noroc a fost scrisă de Gerolamo Cardano (1501-1576) in 1526, dar care n-a fost publicată până în 1663 şi s-a intitulat:„Liber de Ludo Aleae” („On Casting the Die”/ „Book on Games of Chance”).

277

Matematician, fizician, astrolog şi jucător Cardano a formulat reguli elementare în domeniului probabilistic, cartea sa conţinând chiar o secţiune cu metode de a câştiga. Începuturile teoriei propriu zise a probabilităţilor sunt legate de schimbul de scrisori din 1654, dintre cunoscuţii matematicienii Blaise Pascal (1623- 1662) şi Pierre Fermat (1601-1665). Ei au ajuns la probleme legate de probabilistică tot datorită jocurilor de noroc. Cavalerul De Meré, un jucător entuziast, s-a adresat lui Pascal pentru rezolvarea următoarei probleme: doi jucători vor să joace un număr de partide până ce câştigătorul câştigă „m” partide. Jocul din anumite motive se întrerupe la un momentî în care un jucător câştigă n < m partide şi celălalt p <m partide. Cum se poate stabili corect câştigul în acest caz? Pascal s-a ocupat de această problemă şi i-a comunicat soluţia sa şi lui Fermat care a găsit şi el la rândul lui o soluţie. Aceste minţi luminate au prevăzut de atunci rolul inedit pe care-l va avea ştiinţa care se ocupă de stabilirea regulilor privitoare la evenimentele aleatoare. Trei ani mai târziu, Christian Huygens (1629-1695), care se ocupase, se pare, cu mult înainte de teoria probabilităţilor, independent de Fermat şi Pascal, defineşte termenul de „speranţă matematică” şi o defineşte ca fiind produsul dintre câştigul eventual al unui jucător şi probabilitatea de a se produce evenimentul care îi aduce câştigul. „Speranţa matematică” este o noţiune abstractă pur matematică. Exemplu: un jucător urmează să încaseze 150 lei dacă aruncă un zar şi dă 6. Probabilitatea acestui eveniment este conform formulei: 1/6 şi speranţa matematică este s=150/6 adică 25 lei, sumă pe care jucătorul nu o va încasa niciodată; el încasează ori 150 lei ori nimic. Se deduce de aici că atunci când „speranţa matematică” este egală cu miza, jocul este echitabil. Dacă în loc de câştig, evenimentul produce pierdere „speranţa matematică" este negativă. Dacă există mai multe eventualităţi de pierdere sau câştig atunci „speranţa matematică totală” este egală cu suma algebrică a speranţelor parţiale. Celebrul matematician francez Abraham de Moivre (1667-1754) a contribuit cu etape primare la dezvoltarea teoriei probabilităţilor şi a geometriei analitice. El ea extins munca predecesorilor săi Christian Huygens şi a membrilor familiei Bernoulli. A produsa doua carte în teoria probabilităţilor intitulată „Doctrina şanselor”, bine primită de jucătorii acelor vremuri, o metodă de calculare a probabilităţilor şi evenimentelor în jocuri. Această cartea apărut iniţial în patru ediţii în 1711 în latină şi în 1718,1738 şi 1756 în engleză. În ultima ediţie de Moivrea dat prima expresie a formulei pentru distribuţia normală a curbei şi prima metodă de găsire a probabilităţii unui eveniment. Georges Louis Leclerc baron de Buffon( 1701-1788) a verificat statistica apariţiei unei feţe a unei monede omogene efectuând experimentul aruncării unei monede de 4040 ori şi obţinând de 2048 ori stema şi o frecvenţă relativă de 0,5069. Rezultatul a fost ulterior modificat de primul fondator al unei catedre de statistică matematică la University College la Londra în 1911 şi anume Karl Pearson (1857-1936). Acesta după 2400 de aruncări a obţinut o frecvenţa de 0,5005. Experimentele lui Buffon, deşi au generat multe discuţii în rândul matematicienilor, au continuat în 1777 cu reuşita calculării probabilităţii ca soarele va continua să răsară după ce a fost observat răsărind „n” zile la rând sau cu cea a efectuării unui experiment cu 2000 de încercări care să genereze zecimalele numărului „π”. Pierre Simon de Laplace-marchiz de Laplace (17491827) înainte de a deveni membru al Academiei în 1773, a publicat două lucrări care i-au stabilit reputaţia. Prima abordează domeniul probabilităţilor şi se intitulează: „Memoire sur la probabilité des causes par les événements”. El are contribuţii importante şi în mecanica cerească şi stabilitatea sistemului solar. Cele două discipline s-au intersectat în mintea sa, pe tot parcursul ştiinţific al vieţii sale. De altfel despre Laplace se afirma că el lua probabilitatea ca pe un instrument de „reparare a defectelor” în cunoaştere. Cele mai cunoscute două lucrări ale sale în domeniul probabilităţilor sunt: cea din 1814: „Théorie analytique des probabilité” şi cea din 1816: „Essai philosophique sur les probabilités”. Prima lucrare este densă, dificilă şi oarecum ermetică din punct de vedere al conţinutului matematic, ea tratând calculul funcţiilor generate de una sau mai multe variabile având la bază teoria analitică a probabilităţilor. A doua carte însă introduce concepte şi utilizează teoria probabilităţilor fără să utilizeze matematici superioare. Sunt descrise şi demonstrate aplicaţii ale teoriei probabilităţilor în jocurile de noroc, fizică, astronomie, asigurări, reabilitarea martorilor, programe guvernamentale şi multe alte domenii din cele mai diverse ale vieţii sociale . Cartea este remarcabilă pentru că se constituie ca un model despre cum un om de ştiinţă este capabil să exprime idei complexe în termeni simpli. De numele francezului Simeon Denis Poisson(1781-1840) este legată în teoria probabilităţilor celebra „schemă a lui Poisson”/ „distribuţia lui Poisson” Se operează cu „n” evenimente independente, (cu probabilitatea de a se realiza „k” din cele „n”evenimente şi a nu se realiza „n-k” evenimente) şi cu produs de polinoame. Schema lui Poisson este imediat urmată de un corolar al lui Bernoulli bazat pe patru elemente, cele două scheme având multiple şi practice utilizări. Printre lucrările de referinţă ale lui Poisson în domeniul probabilistic se numără şi lucrarea: „Recherches sur la probabilité jugements en matières criminelles et matière civile” publicată în 1837 la Paris. Pafnuti Lvovici Cebâşev (1821-1894) a fost primul mare matematician rus cu contribuţii consistente în domeniul probabilităţilor, statisticii şi teoriei numerelor. A fost membru al academiilor de ştiinţe din Petesburg, Berlin „ Paris şi al Royal Society din Londra şi s-a manifestat ca matematician multilateral dar cu o activitate permanentă de îmbinare a teoriei cu practica. În domeniul probabilităţilor a elaborat „Teorema limită centrală ”pentru demonstrarea căreia a creat „Metoda numerelor” (1845) şi „Legea numerelor mari” (1846.). Andrei Andreyevich Markov (1856-1922) a fost studentul lui Cebâşev şi a contribuit la dezvoltarea „Teoriei proceselor stochastice” în special prin aşa numitele „Lanţuri Markov” În matematică un „Proces

278

Markov”sau un „Lanţ Markov” este un proces stochastic care are proprietatea că dată fiind starea sa prezentă, stările viitoare sunt independente de cele trecute. Această proprietate se numeşte „Proprietatea lui Markov”. Altfel formulat, starea curentă a unui astfel de proces reţine toată informaţia despre întreaga evoluţie a procesului. Într-un proces Markov, la fiecare moment, sistemul îşi poate schimba sau păstra starea, în conformitate cu o anumită distribuţie de probabilitate. Schimbările de stare se numesc „ tranziţii”. Exemplu: parcurgerea aleatoare a nodurilor unui graf, tranziţiile fiind trecerea de la un nod la unul din succesorii săi, cu probabilitate egală, indiferent de nodurile parcurse până în acel moment. Munca sa, s-a bazat majoritar pe studiul probabilităţilor evenimentelor dependente şi astfel a fost posibilă apoi dezvoltarea şi aplicarea ei în domeniul biologiei şi în cel al ştiinţelor sociale, în fizica modernă (una din primele aplicaţii a fost descrierea mişcării Brown) sau mai mult, frecvente aplicaţii în studiul fluctuaţiei preţurilor la pachetele de acţiuni pe bursă. Bibliografie Dicţionar de matematici generale, Ed.Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974 Enciclopedia universală Britanică, vol.2, Ed. Litera, Bucureşti, 2010 Enciclopedia universală Britanică,vol.3, Ed. Litera,Bucureşti, 2010 Enciclopedia universală Britanică, vol.7, Ed. Litera, Bucureşti, 2010 Enciclopedia universală Britanică,vol.8, Ed. Litera,Bucureşti, 2010 Enciclopedia universală Britanică, vol.9 Ed. Litera, Bucureşti, 2010 Enciclopedia universală Britanică,vol.11, Ed. Litera,Bucureşti, 2010 D. Lecourt, Dicţionar de Istoria şi Filosofia ştiinţelor, Ed. Polirom, Bucureşti, 2005. N. Mihăileanu, Istoria Matematicii,vol.1, Ed.Enciclopedică Română, Bucureşti,1974. N. Mihăileanu, Istoria Matematicii,vol.2, Ed.Enciclopedică Română, Bucureşti,1981. Mică Enciclopedie Matematică,Ed.Tehică Bucureşti,1980. Personalităţi ale ştiinţei- Mic Dicţionar, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1977. T. Popescu, Retrospectivă matematică, repere evolutive, Bucureşti, 1980. H.R. Radian, J.Radian, Recreaţii matematice, Ed. Albatros Bucureşti,Bucureşti 1973. A. Renyi, Dialoguri despre matematică, Ed. Ştiinţifică Bucureşti, Bucureşti1967. E. Rusu, Psihologia activităţii matematice, Ed.Ştiinţifică Bucureşti, Bucureşti 1969. http://www-history.mcs.st-andrews.ac.uk/Biographies/Buffon.html http://www.mateonline.net/probabilitati.htm http://fermatslastheorem.blogspot.com/2005/05/fermats.achievements.htlm)

279

REPERE ÎN COMUNICAREA EDUCAŢIONALĂ Dr. Mihaela Găvănescu Abstract. Milestones in educational communication. Communication, when used as integral communication, is an essential tool for education. However, to play an efficient role in education and social life, communication itself must undergo a continual education process during and after school. Educating interest for the word is of course essential to developing language and thought processes required to use words. Cuvinte cheie: comunicare educationala, educatie, cuvant, limbaj. Key words: educational communication, education, word, language.

Comunicare pentru educaţie şi educaţie pentru comunicare. Comunicarea, în ipostaza de comunicare integrală, este un mijloc esenţial pentru educaţie. Însă pentru a juca un rol eficient atât în educaţie, cât şi în general în viaţa socială, comunicarea însăşi trebuie să fie supusă procesului educativ – şi anume, în mod continuu, adică nu numai la vârsta şcolară, ci şi după terminarea şcolii. Schematic, această teză poate fi exprimată astfel: C – E – C…(comunicarea serveşte educaţiei, care la rândul ei influenţează comunicarea, iar ciclul se reia de la capăt). Comunicarea integrală, în care limbajul joacă rolul mijlocului psihic de bază, are ca scop nu o simplă transmitere de informaţii, printr-un unilateral şi schematic monolog al emiţătorului A, ci şi replica partenerului B – care transmite la rândul său informaţii, pornind de la decodarea integrală a mesajului emis de A – folosind toate reperele posibile, verbale şi neverbale, în contextul respectiv. Comunicarea propriu-zisă implică atribuirea unui statut egal celor doi parteneri, în sensul că pretinde existenţa răspunsului, a replicii (cel puţin, ca mijloc de verificare a “descifrării” mesajului conţinut); ca atare sunt presupuse atât verificarea atingerii scopului final al mesajului – adică receptarea lui adecvată, descifrarea corectă -, cât şi alternanţa dintre atitudinea de emitere şi cea de receptare, circulaţia bilaterală a mesajelor, precum şi transformarea expresiei în “replică”, în componentă a unei secvenţe de enunţuri alternante, înlănţuite prin interpretarea mesajului precedent şi prin răspunsul receptorului (prin acest răspuns, relaţia este comutată; receptorul devine emiţător, şi invers). Rolul limbajului în educaţie este cunoscut şi recunoscut: pentru transmiterea cunoştinţelor, pentru formarea gândirii şi facilitarea operaţiilor intelectuale, pentru autoreglarea activităţii (prin mijlocirea limbajului interior), pentru reglarea din afară a activităţii intelectuale (de la planificarea muncii unei persoane şi până la coordonarea mişcărilor şi sincronizarea – de exemplu neurodinamică – a ritmului unei echipe). Adăugăm că se omite de obicei să se înglobeze printre căile de intervenţie a limbajului în educaţie şi transmiterea codului caracteristic fiecărei ştiinţe – fără de care nu sar putea realiza fixarea cunoştinţelor şi comunicarea în limbajul ştiinţific. Dacă însă procesul educativ este bazat în largă măsură pe limbaj şi – ar trebui – pe comunicarea integrală, este necesar să se pună întrebarea dacă această modalitate fundamentală a educaţiei se oferă de la sine ca un instrument perfect. Pentru ca să asigurăm o intervenţie eficientă a comunicării în educaţie, ar trebui să fie constatat că limbajul atinge un grad definitiv de dezvoltare la vârsta când persoana umană poate deveni un educator. Nu vom mai discuta aşadar aici despre necesitatea dezvoltării limbajului în general şi a comunicării în aşa mod încât să poată servi educaţiei, deoarece problema trebuie examinată pe o arie mult mai largă: “este vorba în primul rând despre necesitatea de a dezvolta la copii, prin educaţie, comunicarea propriu-zisă, care să atingă gradul comunicării integrale, iar în al doilea rând, de a de avea în vedere perfecţionarea ulterioară, chiar la vârsta adultă, atât a limbajului, cât şi a comunicării integrale”1. Această problemă ar trebui pusă mai clar şi mai ferm, acceptându-se realitatea aşa cum este, în ciuda orgoliului de adult sau de educator. Pe de o parte, dezvoltarea limbajului ca proces natural nu se încheie odată cu terminarea copilăriei sau a şcolii (între altele, sistemul lingvistic individual se dezvoltă necontenit: se îmbogăţesc şi se modifică lexicul, sistemul de semnificaţii, chiar şi modul de exprimare gramaticală, şi în orice caz stilul se desăvârşeşte treptat şi nu numai din punct de vedere estetic, ci şi ca modalitate de exprimare a fiecărei persoane în comunicarea obişnuită). Dar, pe de altă parte, dezvoltarea comunicării propriu-zise aproape nu constituie un obiectiv al educaţiei la nici un nivel. Relaţia dintre educaţie şi comunicare este atât de complexă, încât nu se poate vorbi de o influenţă unilaterală, şi nici chiar despre o relaţie care să apară simplă cel puţin într-o analiză consecutivă a termenilor. Educaţia pentru comunicare eficientă. Educaţia pentru o comunicare eficientă are drept scop fundamental pregătirea tineretului şcolar pentru viaţa socială, pentru confruntările cu problemele lumii moderne – explozia informaţională, limbajele artificiale, artistice şi filozofice, trecerea de la a fi, la a avea până la a deveni, de la educaţie la autoeducaţie şi aşa mai departe.

Slama Cazacu 1999, p. 60.

280

În literatura de specialitate, se consideră că esenţa proceselor de predare şi învăţare este comunicarea. Activităţile de vorbire şi ascultare devin astfel prioritare. Cei doi agenţi ai procesului de educaţie sunt legaţi printr-un sistem de comunicare reciprocă, evaluarea muncii instructiv-educative neputând face abstracţie de… Particularităţi ale asociaţiilor verbale. Asociaţiile verbale reprezintă legăturile dintre cuvinte şi obiectele semnalizate prin acestea, iar pe de altă parte legăturile existente între ele însele. Aceste legături – stabilite şi întărite prin experienţa practică individuală şi în cursul învăţării limbii – pot fi exprimate fie în sintagmele, propoziţiile, frazele vorbirii curente, fie sub forma simplei puneri în relaţie a două sau mai multe cuvinte. Atunci când i se cere cuiva să spună un cuvânt care îi pare că se găseşte “în legătură” cu un altul dat, relaţia care se reflectă în momentul răspunsului poate apărea, în anumite condiţii, ca o relaţie cu dublu aspect, atât de limbaj, cât şi de gândire, deoarece implică specificul operaţiilor de gândire, adică sesizarea raporturilor din realitate. Unul din cele mai adecvate mijloace de cercetare a particularităţilor asociaţiilor verbale pare a fi experimentul asociativ verbal. În forma sa cea mai simplă, experimentul constă din a propune persoanei în situaţia de experimentare un stimul verbal – un cuvânt -, la care ea urmează să răspundă printr-un alt cuvânt. Această probă a cuprins instrucţiunea nu numai de a se răspunde cu “primul cuvânt venit în minte”, ci de a se da primul cuvânt “în legătură” cu cuvântul propus. Am considerat că astfel sunt scoase în relief de fapt relaţiile cu sens dintre cuvinte, iar aceste asociaţii verbale exprimă, la rândul lor, reflectarea prin gândire a relaţiilor din realitate. Astfel, experimentul asociativ devine un mijloc de urmărire a modului cum se exteriorizează prin limbă. Cu privire la această probă, am introdus o modificare esenţială pentru ansamblul asociaţiilor verbale şi anume “relatarea verbală”. Relatarea verbală a luat forma unor motivări în care se urmărea îndeosebi posibilitatea unei explicări a răspunsurilor date. Această sarcină a dat posibilitatea să se observe capacitatea elevului de a-şi urmări cauzalitatea din propria gândire. Experimentul asociativ verbal a fost o probă la care au fost supuşi 163 de elevi şi ale cărei rezultate le vom urmări mai îndeaproape. S-a folosit o listă de 40 cuvinte (de la cuvintele cele mai concrete, mai uzuale şi mai familiare pentru elev, până la cuvintele mai rar folosite de elev). Prezentarea rezultatelor În genere, din cei 40 de stimuli verbali, propoziţia de cuvinte necunoscute nu a fost prea mare şi nu se poate indica, printr-o generalizare completă, care au fost cuvintele necunoscute tuturor elevilor, deoarece la fiecare subiect cuvintele necunoscute pot fi altele. Reacţii la stimulii verbali necunoscuţi Procente de Cuvinte necunoscute An de cuvinte la care se fac la care nu răspund, studiu necunoscute asociaţii sau spun “nu ştiu” Cls. A IX-a 15,5 8,5 7 Cls. A XI-a 4,5 2,7 1,8 Clasificarea asociaţiilor Am folosit clasificarea propusă de T. Slama Cazacu, respectiv: “1. Categorii generale de asociaţii verbale: incorecte şi corecte; 2. în funcţie de natura sarcinii – asocieri corecte: A. Identificarea – concretizarea pe cale verbală: cuvânt – obiect B. Raporturile verbale formale – sinonime C. Asociaţii personale: - prin raportarea la propria persoană - judecăţi de valoare subiective D. Relaţii concrete: - raporturi spaţiale propriu-zise - contiguitate - apartenenţă cu contiguitate concretă - relaţii predicative concrete

281

raporturi privitoare la acţiuni sau la funcţii (atribuirea unei acţiuni sau a unei funcţii) - raporturi cu privire la calitate E. relaţii semiabstracte: - provenienţa - raporturi de asemănare - relaţii temporale - coexistenţă - succesiune - relaţii cauzale - cauză efect - efect cauză F. relaţii abstracte noţionale: - echivalenţă - subordonare - supraordonare” 2 Raportul dintre categoriile de asociaţii în procente Categorii %

A 0

B 6

C 0,8

D 47

E 12,5

F 33

În legătură cu varietatea răspunsurilor primită în raport cu stimuli verbali daţi, trebuie spus că la stimuli mai concreţi, procentul asocierilor de tip concret a fost mai mare, pe când în cazul stimulilor abstracţi, procentajul asocierilor de tip concret a fost mai mic, fiind depăşit de frecvenţa relaţiilor abstracte. În privinţa motivării s-a constatat, în suficiente cazuri, greutăţi reale în explicarea unor asocieri. Fără pretenţia de a stabili importanţa acestui test, voi afirma că el constituie un mijloc la îndemâna profesorului pentru a stabili volumul cuvintelor mai uzuale şi pentru o primă cunoaştere şi un control rapid al posibilităţilor de exprimare a fiecărui elev. Educarea interesului pentru cuvânt este desigur o condiţie esenţială a dezvoltării limbajului şi a gândirii implicate în folosirea cuvintelor. Experimentul a arătat şi greşeli educative în acţiunea dusă pentru dezvoltarea limbajului elevului. Educatorii sunt în genere mulţumiţi când elevii folosesc cuvinte multe, corect puse în sintagme; dar elevii nu cunosc semnificaţia unor cuvinte şi în orice caz conţinutul lor este neprecis, vag sau chiar greşit. Există la elevi primejdia recitării unui text, fără ca sensul tuturor cuvintelor să fie înţeles; prin acest mijloc de memorare mecanică, nu se poate dezvolta cu adevărat nici vorbirea şi nici gândirea. Cuvintele trebuie să fie explicate în permanenţă. În permanenţă trebuie să se ţină seama atât de necesitatea îmbogăţirii, a amplificării legăturilor asociative verbale, cât şi de aceea a automatizării lor, spre a constitui sprijine reale pentru gândire. Bibliografie Slama Cazacu 1999a – T. Slama Cazacu, Cercetări asupra comunicării, Ed. Academiei, Bucureşti, 1999. Slama Cazacu 1999b – T. Slama Cazacu, Relaţiile dintre gândire şi limbaj în ontogeneză, Ed. Academiei, Bucureşti, 1999.

Slama Cazacu 1999b, p. 63.

282

ROLUL ABUZULUI FIZIC ŞI EMOŢIONAL ASUPRA FORMĂRII COMPORTAMENTULUI AGRESIV LA TINERII DE VÂRSTĂ ŞCOLARĂ (Partea I) Ovidiu Bocioancă Ana-Maria Roman Abstract.The role of physical and emotional abuse upon the forming of violent behaviour at school teenagers (Part I). The present study refers to the influence of the family and particularly of the parents upon the violent behaviour at school age teenagers. If during puberty, the period when the child’s personality is formed, and in adolescence when the adult’s personality is formed, his family shows toward him an abusive behaviour, the puberscent person or young teenager will acquire only such behavioural models. The lack of affection from his parents and especially the abuse exercised on the child or young adolescent may cause him a lowering of self-esteem, of confidence in the people around him, behaviour disorders, among which aggresiveners. The purpose of the research was of determining if the physical and emotional abuse on preadolescents and adolesents, abuse manifested inside his own family, particularly by his parents, is influencing the forming of youngster’s aggressive behaviour, behaviour that is remarked within school. In this first part of the study there is described the physical abuse, emotional abuse (psychological), the risk factors in the case of physical and emotional abuse and their consequences upon children and adolescents. Cuvinte cheie: abuz fizic, abuz emoţional (psihologic), agresivitate, comportament agresiv, violenţă. Keywords: physical abuse, emotional abuse (psychological), aggressiveness, aggressive behaviour, violence.

Este binecunoscut faptul că familia este principala sursă care oferă copilului şi tânărului cele mai generale modele de comportament social, care presupun cooperare, toleranţă, echilibru. Opusul comportamentului prosocial este agresivitatea. Manifestările agresivităţii umane sunt extrem de diverse şi la diferite niveluri: pulsional, afectogen, atitudinal, comportamental. Dacă în pubertate, perioada formării personalităţii copilului şi în adolescenţă a personalităţii adultului, familia acestuia manifestă comportamente antisociale, puberul şi adolescentul nu îşi va putea însuşi decât astfel de modele comportamentale. De asemenea, chiar dacă pubertatea este perioada în care copilul se detaşează oarecum de cadrul familial în care trăieşte, integrându-se în alte grupuri sociale, simte încă nevoia de ocrotire, de afecţiune din partea mamei şi a tatălui. De aceea, lipsa afecţiunii din partea părinţilor şi în special abuzul asupra copilului sau tânărului poate cauza acestuia o scădere a stimei de sine, a încrederii în cei din jur, tulburări de comportament, printre care şi agresivitate. Ostilitatea are o componentă cognitivă, una afectivă şi una comportamentală. Componenta cognitivă este definită ca o serie de atitudini negative îndreptate spre ceilalţi inclusiv cinism şi neîncredere. Componenta afectivă numită şi furie se referă la emoţii neplăcute, dezagreabile. Componenta comportamentală este un rezultat al componentelor cognitivă şi afectivă reprezentând o acţiune intenţionată de a le face rău celorlalţi, verbală sau fizică. Copilul abuzat, poate fi expus la accidente în casă şi în afara casei, poate avea o dezvoltare fizică mai lentă, poate prezenta probleme emoţionale sau mintale: anxietate, culpabilitate, frică de abandon, izolare, mânie, frică de răniri şi moarte, neîncredere în sine, depresie. Copilul sau adolescentul abuzat poate prezenta probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile altora, insomnii, fugă de acasă, mutilare, consum de droguri, minciună; poate avea probleme şcolare: absenteism, modificări ale performanţelor şcolare, lipsă de concentrare, lipsă de maniere sociale şi chiar tentative de suicid. Prin abuz asupra copiilor şi adolescenţilor se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care se află întro relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de aceştia, prin care este periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului şi adolescentului. Abuzul este o manifestare a violenţei faţă de copii şi adolescenţi, profitându-se de diferenţa de forţă (fizică, psihică) dintre adulţi şi aceştia, provocând intenţionat afectarea fizică/psihică a acestora. Orice act prin care se produc vătămări corporale, psihice şi expuneri la situaţii periculoase sau percepute ca fiind periculoase de către copil şi adolescent constituie abuz. Abuzul este ,,un comportament agresiv sau necorespunzător îndreptat asupra copilului sau a cuiva care se află evident într-o situaţie inferioară şi fără apărare şi care are ca rezultat consecinţe fizice şi/sau emoţionale negative”1. Există o împletire a diferitelor forme de abuz. Abuzul fizic are şi implicaţii psihice, abuzul sexual este însoţit de efecte fizice şi emoţionale asupra copilului, abuzul economic poate deveni abuz fizic dacă munca depăşeşte capacitatea fizică a copilului sau emoţional dacă munca este umilitoare. Un copil expus abuzului fizic se întâmplă ca adesea să fi fost expus anterior abuzului emoţional. Dacă un copil este neglijat o perioadă suficient de lungă, există posibilitatea ca acesta să prezinte un comportament agresiv, care de asemenea, poate predispune la abuz fizic.

Băban 2001, p. 42

283

Abuzul împotriva copiilor este privit în general ca un fenomen legat de mediul familial, de persoanele din familia nucleară sau mai largă menită să îngrijească minorii, sau de înlocuitorii acestora. În familie, abuzul este comis de către membrii familiei, de cei în care copilul are încredere, de cei însărcinaţi de creşterea şi îngrijirea lui. Un anumit comportament din cadrul familial este considerat ca fiind abuz sau neglijare în funcţie de o serie de factori sociali sau culturali. Un comportament este considerat abuziv dacă el depăşeşte standardul cultural obişnuit al comunităţii. De exemplu, bătaia la fund sau o palmă dată unui copil nu sunt considerate forme de abuz în România. Familiile în care apare abuzul copiilor au probleme multiple: sociale, maritale, financiare, ocupaţionale, dificultăţi de comunicare, izolare, acceptarea violenţei domestice şi a pedepselor corporale. Anumite caracteristici cresc incidenţa abuzului: sărăcia, şomajul, părinţi care au fost la rândul lor victime ale abuzului în copilărie, stresul în familie, familiile cu valori mai rigide, focalizate pe pedeapsă2. Abuzul fizic şi abuzul emoţional (psihologic) Abuzul fizic asupra copilului sau adolescentului reprezintă acţiunea sau lipsa de acţiune (singulară sau repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflată în poziţie de răspundere, putere sau încredere care are drept consecinţă vătămarea fizică actuală sau potenţială. Abuzul fizic implică folosirea forţei fizice asupra copilului şi/sau supunerea la munci dificile care depăşesc posibilităţile acestuia, având ca rezultat vătămarea integrităţii sale corporale. Abuzul fizic este identificat prin răni provocate în mod deliberat, dar şi răni apărute ca urmare a insuficientei supravegheri. ,,Semnele uzuale ale abuzului fizic sunt contuziile şi arsurile. Contuziile pot apărea de la ciupituri, lovituri, trântiri ale copilului”3. Localizarea rănii, vârsta copilului şi explicaţia felului în care acestea au apărut, pot indica abuzul. Pot fi observate contuzii pe spatele sau fundul copilului, lăsate de palme sau obiecte, urme de degete pe obraji, pe picioare sau braţe, de la ciupituri precum şi ochi vineţi ca urmare a loviturilor primite. ,,Pe lângă rănile care arată folosirea unor obiecte sau a mâinilor, pot exista acele contuzii care nu arată foarte diferit de cele pe care copiii şi le fac adesea la joacă. Arsurile provin de la ţigări sau pot fi produse cu ajutorul încălzitoarelor electrice sau a fierului de călcat”4. Pot exista situaţii şi mai grave când nu există semne exterioare în urma vătămărilor, cum ar fi ,,loviturile la cap făcute copilului mic, mai ales bebeluşilor. Scuturările puternice provocate copiilor de vârstă mică pot duce la un efect de biciuire a capului, vătămare care ar putea apărea în alte circumstanţe cum ar fi accident de maşină (ciocnire frontală). Acest efect poate conduce la sângerări ale meningelui, în membrana protectoare a creierului sau în interiorul ochiului. Căderile sau loviturile la cap pot conduce la serioase vătămări ale creierului. Este vorba de copilul care a fost trântit de nenumărate ori cu capul de masă pentru că „nu se mai opreşte din plâns”. Aceste lovituri pot avea serioase consecinţe cum ar fi epilepsia, paralizia şi întârzierea în dezvoltare. Sechelele pot, de multe ori, să nu fie evidente decât târziu, iar atunci să nu fie asociate cu abuzul”5. Alte vătămări provenite din abuzul fizic deliberat sunt mâinile şi picioarele rupte. „Există diverse situaţii care pot fi asociate cu aceste tipuri de abuz. În conflictele maritale agresiunea care se doreşte direcţionată spre unul din soţi poate fi adesea canalizată spre copil. În situaţiile în care copilul respins devine turbulent, el ajunge “să-i înnebunească“ pe părinţi. Copilul pare să funcţioneze în familie ca un fel de “ţap ispăşitor“. Părinţii, şi adesea fraţii şi surorile, îşi descarcă frustrările şi agresivitatea pe copil. Toate acestea sunt probabil mult mai pronunţate în cazul şomajului extins sau al altor dificultăţi. O situaţie mult mai complicată pare să apară atunci când copilul reprezintă o proiecţie negativă pentru părinţi. Unii dintre aceşti copii sunt rejectaţi în mod extrem încă de la început, totul petrecându-se cu repetate abuzuri fizice”6. Chiar dacă spaima şi vânătăile dispar, copilul trăieşte mai departe în incertitudine şi anxietatea unui nou abuz. El învaţă să se perceapă ca un „copil rău” care nu merită dragoste şi îngrijire şi se aşteaptă să fie respins. Face eforturi pentru a evita declanşarea furiei adulţilor şi ,,de la o zi la alta se obişnuieşte cu faptul că adultul îl abuzează şi îl neglijează. În această situaţie foarte dificilă copilul dezvoltă strategii de supravieţuire”7. S-au făcut mai multe clasificări ale abuzului fizic. Unele fac diferenţa între rănirile dovedite sau admise ca deliberate şi suspiciunea legată de asemenea răniri. Altele fac diferenţa între abuzul activ şi cel pasiv. Este destul de greu de evaluat dacă vătămarea produsă copilului sau tânărului adolescent este urmarea unui act deliberat sau este urmarea pasivităţii şi a neprotejării acestuia. De asemenea se fac diferenţieri între pedepsele fizice disciplinare şi abuzul fizic propriu-zis, având în vedere că disciplinarea urmăreşte să-l educe pe copil. În practică, însă, este foarte greu să se facă o astfel de diferenţiere. Ceea ce începe ca o pedeapsă disciplinară poate sfârşi ca abuz. 2

Băban 2001, p. 51. Killén 1998, p. 26. 4 Ibidem, p. 27. 5 Ibidem. 6 Ibidem, p. 28. 7 Ibidem. 3

284

În contextul socio-cultural românesc s-a cultivat mult timp ideea că bătaia copilului este o metodă educativă „eficientă”, iar aplicată din când în când dă rezultate bune în educarea şi disciplinarea acestuia. Mulţi dintre părinţi declară că educaţia prin bătaie este singurul mod eficient pe care-l cunosc şi că nu dispun de alternative educaţionale. Pedepsele fizice minore aplicate în mod obişnuit nu dăunează sănătăţii şi integrităţii corporale a copilului dar ele nu sunt total lipsite de pericol pentru sănătatea sa mentală. Folosite în mod repetat, impropriu sau în neconcordanţă cu faptele comise, ele pot să conducă la traume psihice, deoarece transmit copilului mesajul violenţei fizice. Pedepsele fizice minore pot fi considerate abuzive şi în cazurile când, fără să fie ieşite din comun sunt aplicate foarte des, dar şi atunci când pedepsele nu corespund greşelilor copilului sau când ele sunt menite să aducă satisfacţii adultului nu să corecteze comportamentul copilului. Abuzul emoţional (psihologic) grupează în acelaşi timp violenţa verbală (insultarea copilului, umilirea, denigrarea, respingerea, refuzul), pedepsele abuzive şi izolarea (de exemplu, închiderea copilului într-un dulap, timp de mai multe ore) şi ,,exigenţele excesive, care pun copilul în situaţia de eşec, sau ameninţările, ca de exemplu, ameninţarea cu moartea”8. Abuzul emoţional nu trebuie considerat ca fiind doar o consecinţă a celorlalte forme de rele tratamente, subordonat faţă de ele, ci - dimpotrivă - ar trebui să fie luat ca plan central al eforturilor de înţelegere a disfuncţionării familiei, precum şi a nevoilor de protecţie a copilului. Astfel abuzul psihologic comis împotriva unui copil este definit ca fiind: ,,atacul concentrat al unui adult asupra dezvoltării de sine a conştiinţei de sine a competenţei sociale a copilului”9. Abuzul psihologic constă din acte de omisiune şi din comiterea unor acţiuni care provoacă traume şi leziuni psihologice. Abuzul psihologic se poate produce de către membri familiei sau de către persoane străine de familie, singuri sau în grup, de către indivizi care, prin vârsta şi rolul pe care îl au în raport cu copiii au putere asupra acestora. Aceste acte pot dăuna copilului pe plan cognitiv, comportamental, afectiv sau fizic, dar cel mai adesea concomitent pe mai multe planuri. Abuzul psihologic include respingerea, terorizarea, izolarea, exploatarea, degradarea copilului, refuzul de a-i răspunde emotional şi greşeli în procesul de socializare a lui. Diferite acţiuni ale adulţilor au caracteristicile abuzului psihologic asupra copilului: ridiculizarea cronică, minimalizarea şi umilirea copilului; pedepsirea copilului pentru activităţi de joc specifice vârstei sau pentru gesturi şi comportamente normale (de exemplu curiozitatea, manipularea unor obiecte, zâmbetul, plânsul etc.); transformarea copilului în „ţap ispăşitor” al familiei; refuzul cronic al gesturilor de afecţiune; infantilizarea unui adolescent; afişarea unei preferinţe evidente pentru unul din copiii din familie, în defavoarea altora; etichetarea negativă a comportamentului unui copil în mod cronic; refuzul permanent al părinţilor de a recunoaşte sau de a remarca realizările copilului. Categorizarea diferitelor forme de abuz emoţional poate fi făcută pe baza tipului de situaţie la care copilul este expus: - atitudinea de respingere intenţionată, repetată a copilului sau adolescentului, manifestată prin nerecunoaşterea consecventă a nevoilor şi meritelor sale constituie o formă specifică de abuz emoţional. Ea exprimă negarea legitimităţii dorinţelor copilului şi transmite acestuia ideea că el e lipsit de drepturi, e dependent de adult, inferior şi lipsit de speranţa de a fi acceptat; - sindromul Cenuşăresei este o altă formă de abuz emoţional, întâlnită în familile cu mai mulţi copii. În acest caz, copilul nu este supus doar abuzului părinţilor, ci şi abuzului fraţilor. Fraţii crează o alianţă cu părinţii, deoarece ei, la rândul lor suferă de anxietate cronică şi nesiguranţă datorată comportamentului părinţilor. Astfel, copilul este considerat de către aceştia sursa tuturor problemelor; - izolarea copilului de experienţele sociale fireşti ale vârstei sale îl rupe pe copil de mediul social care poate asigura acestuia relaţiile sociale necesare dezvoltării competenţelor sociale şi formării identităţii sale. Interzicerea sistematică a jocului cu alţi copii, a distracţiilor cu cei de aceeaşi vârstă, împiedică copilul sau adolescentul să lege prietenii şi să-şi formeze puncte de reper în mediul social exterior familiei. Izolarea poate lua forma interdicţiei participării copilului sau adolescentului la activităţi de club, antrenamente sportive, sau serbări, iar în anumite cazuri, a retragerii copilului de la grădiniţă sau de la şcoală; - terorizarea copilului sau adolescentului prin ameninţări cu pedeapsa, cu părăsirea sau cu alungarea îi induc acestuia frica de consecinţe grave, îi crează o stare de anxietate, dar şi imaginea unei lumi ostile. Ameninţările adultului se pot referi la pedepse neprecizate dar înfiorătoare, care se pot referi la punerea în pericol a copilului însuşi sau a unei persoane iubite, un animal sau un obiect îndrăgit. Efectul psihic traumatizant al terorizării se datorează, în parte, caracterului său imprevizibil: descărcările frecvente de mânie ale adultului pot alterna cu perioade în care acesta manifestă dovezi de ataşament faţă de copil. Prin specificul ei, terorizarea afectează bazele încrederii copilului în adulţi, în lumea înconjurătoare în general;

8 9

Ionescu coord., 2001, p.18. Garbarino şi colab., 1986, p.8.

285

- violenţele dintre părinţi determină abuzul emoţional asupra copiilor şi adolescenţilor, aceştia trăind în anxietate, folosindu-şi adesea energia pentru a avea grijă de ei înşişi şi, chiar şi de părinţii lor. Aceşti copii sunt forţaţi să-şi asume adesea responsabilităţi în situaţii în care nu sunt suficienţi de maturi să le facă faţă. Nu le mai rămâne decât foarte puţină energie pe care să o folosească la joacă, în relaţiile cu alţi copii şi la învăţătură. Posibilităţile acestor copii de a se identifica în cadrul familiei sunt limitate atât în privinţa identificării cu părintele care abuzează cât şi a identificării cu cel care este abuzat; - consumul de droguri sau alte substanţe psihoactive a părinţilor expune copiii la anxietate şi la situaţii neprevăzute pe care aceştia nu le pot înţelege. Ei observă că părinţii lor sunt prea ocupaţi de propria lume, de propriile nevoi, încât nu mai pot avea grijă de ei. Copilul este din ce în ce mai mult dat la o parte şi trebuie să fie în alertă tot timpul faţă de comportamentul ciudat al părinţilor. Consumatorii de droguri neagă şi minimalizează abuzul pe care îl săvârşesc. Acest tip de negare este un aspect care-l dezorientează foarte mult pe copil. El dereglează abilitatea de înţelegere şi orientare a copilului şi conduce la dificultăţi în procesul de dezvoltare a percepţiei acestuia. Un consumator de droguri poate distorsiona percepţia copilului asupra realităţii la fel de mult ca un părinte psihotic. Consumatorii de droguri îi fac pe copii să se simtă răspunzători de orice problemă ar apărea. La fel ca şi în celelalte forme de abuz, copilul trăieşte sentimentul vinovăţiei pentru ceea ce se întâmplă. ,,Chiar în cazul în care abuzul de substanţe nu este o problemă cronică, acesta poate juca un rol central, atât în abuzul fizic, cât şi în cel sexual. Alcoolul reduce stăpânirea de sine, care altfel ar fi putut preveni abuzul”10. - eşecul non-organic de dezvoltare este întâlnit la copiii care primesc o îngrijire fizică adecvată dar care sunt neglijaţi din punct de vedere emoţional. În cazul eşecului non-organic de dezvoltare aparţinătorii copilului sunt incapabili să-l îngrijească. ,,Această stare poate fi întâlnită într-o mare varietate de condiţii caracterizate prin lipsă de competenţă sau nesiguranţă în îndeplinirea rolului de părinte şi până la condiţii ce definesc simptomele rejectării copilului de către părinţi”11. - divorţul părinţilor plasează copilul sau tânărul adolescent în mijlocul unui conflict în care unul dintre părinţi îl acuză pe celălalt, iar copilul poate fi forţat să i-a partea unuia dintre ei. Copilul devine anxios şi se întâmplă adesea să aibă sentimente confuze. El pierde un părinte fără să-i fie permis să fie supărat sau să ceară şi să primească ajutor. Furia asociată cu acestea şi disperarea copilului s-ar putea să nu fie exprimată direct. S-ar putea ca în această situaţie copilul să devină deprimat şi/sau dificil. El trece printr-un proces care-i poate afecta legăturile cu cei apropiaţi, în mod negativ, timp de mulţi ani. În cazul separării sau a divorţului părinţilor, pot fi menţionate patru aspecte care pot fi identificate ca abuz emoţional: copilul dezvoltă o anxietate cronică de separare şi sentimentul de vină deoarece a fost de partea unuia dintre soţi; copilul a fost folosit în mod conştient sau incoştient spre a ajuta unuia dintre părinţi (de exemplu trimiterea de mesaje, spionare), în asemenea cazuri, copilul dezvoltând tulburări psihosomatice şi de comportament; răpirea copilului sau separarea ilegală de părinţi; violenţele fizice dintre părinţi; - ignorarea nevoilor copilului constituie un abuz psihologic în măsura în care adulţii privează copilul de stimulii esenţiali dezvoltării sale psihice şi cognitive. Gravitatea acestui tip de comportament abuziv provine din faptul că, pentru dezvoltarea psihică sănătoasă a oricarui copil este indispensabilă receptivitatea adulţilor la nevoile acestuia. Refuzul consecvent al comunicării cu copilul, neobservarea intenţionată a dorinţelor acestuia, lipsa de interes a familiei şi a colectivităţii în dezvoltarea abilităţilor copilului sau a performanţelor acestuia, refuzul de a răspunde la durerea copilului, la cererea lui de ajutor, neprotejarea lui faţă de agresiunea unor fraţi sau alţi copii sunt câteva din formele pe care le poate lua ignorarea; - coruperea copilului sau adolescentului înseamnă atragerea lui în activităţi şi comportamente antisociale (în domeniul delicvenţei, al violenţei, al sexualităţii, al consumului de alcool sau droguri). Coruperea minorilor poate fi făcută prin implicarea lor în activităţi pornografice, prostituţie, trafic şi consum de droguri, cerşetorie, furt, contrabandă, muncă în condiţii ilegale. Caracteristica acestui tip de abuz emoţional este antrenarea copilului în activităţi ale căror consecinţe îi depăşesc capacitatea de înţelegere şi îi pervertesc judecăţile morale, copilul fiind forţat să preia atitudinile imorale ale adultului abuziv, în avantajul sau pentru profitul acestuia. Este cazul numeroşilor copii cerşetori utilizaţi de familiile lor pentru a le asigura traiul, copii degradaţi emoţional şi moral începând cu vârste fragede, care îşi pierd stima de sine şi demnitatea; - deprivarea de demnitate reprezintă recurgerea de către adult la exprimări sau la atitudini depreciatoare la adresa copilului sau adolescentului, care afectează demnitatea acestuia. În acest cadru se include folosirea cu regularitate a unor expresii jignitoare la adresa capacităţilor intelectuale sau practice ale copilului sau adolescentului, exprimarea neîncrederii în viitorul lui, învinovăţirea lui pentru eşecurile sale din toate domeniile, folosirea lui în activităţi degradante. Comparativ cu abuzul fizic, cel emoţional este îndreptat, de obicei, spre copiii de vârstă mai mare. Abuzul emoţional îi afectează pe unii copii mai mult decât pe alţii dar un element caracteristic este întârzierea dezvoltării sociale 10 11

Killén 1998, p. 35. Ibidem, p. 38-39.

286

şi intelectuale a copilului. Abuzul emoţional este frecvent la familiile disfuncţionale iar efectele sale se văd atât la şcoală cât şi în mediul familial. Factori de risc în cazul abuzului fizic şi emoţional. Abuzul asupra copiilor şi adolescenţilor este un fenomen care poate avea cauze multiple: patologia părinţilor, carenţele relaţionale copil - părinte, problemele familiei. Incidenţa cea mai mare a cazurilor de abuz asupra copiilor şi adolescenţilor apare în cazul familiilor dezorganizate, cu nivel socioeconomic defavorizat. Astfel de caracteristici care influenţează funcţionarea microsistemului familial constituie, de la bun început, factori de risc. Factorii de risc în cazurile de abuz sunt diverşi, ei putând fi grupaţi după modelul ecosistemic în trei categorii, cei care provin din caracteristicile copilului, cei în legătură cu caracteristicile părinţilor şi cei care provin din mediul familial şi din mediul înconjurător: Nr. Crt.

Caracteristicile copilului

Caracteristicile părinţilor

Caracteristici legate de contextul familial sau mediu

probleme de sănătate fizică

nivel redus de şcolarizare a părinţilor

factori economici (venituri reduse, şomaj)

naştere prematură sau greutate mică la naştere

instabilitatea structurii familiale (separarea, divorţul)

probleme prenatale

probleme de personalitate (imaturitate, probleme emoţionale, psihoza, retard mintal) probleme legate de dependenţă (alcool, droguri)

probleme de dezvoltare a copilului de vârstă mică probleme de comportament la vârstă mică

vârstă mică a mamei la naşterea primului copil factori de stres din copilăria părinţilor (maltratarea în copilărie)

etapele de viaţă şi crizele de rol aferente (pierderea statutului, frecvenţa ridicată a mutărilor) reţeaua de relaţii sociale violenţa conjugală

• factorii sociali şi economici - fenomene ca şomajul, concedierea, lipsa locului de muncă conduc la diminuarea substanţială a veniturilor familiale, lipsurile financiare şi materiale fiind factori ce duc la situaţii de abuz a adulţilor faţă de copii. Chiar suprasolicitarea în muncă sau mutarea din cauza serviciului sunt exemple de crize ce au rezultat factori ce produc abuzul asupra copiilor şi adolescenţilor. ,,Munca părinţilor poate constitui o povară atunci când conduce la absenţe îndelungate de acasă”12. • instabilitatea structurii familiale - conflictele dintre părinţi, separarea şi divorţul lor pot determina sau agrava abuzul. Un divorţ sau o separare, indiferent în care fază a vieţii de cuplu s-ar produce, reprezintă factori importanţi în determinarea cazurilor de abuz faţă de copii. Astfel de experienţe contribuie deseori la respingerea copiilor sau îndepărtarea de aceştia, la apariţia manifestărilor agresive. Separarea şi divorţul au un rol important în cazurile de abuz fizic şi mai ales emoţional. Situaţia este mai dificilă când nu se ţine cont de copii şi aceştia trebuie să concureze cu un adult când este vorba de acordarea îngrijirii şi atenţiei, când copilul este expus conflictelor şi violenţei în legătură cu lupta adulţilor de a domina. • etapele de viaţă şi crizele de rol aferente - crizele vieţii şi multele schimbări neprevăzute reduc capacităţile familiei de adaptare şi cresc riscul apariţiei unor comportamente violente faţă de copil. Poate fi vorba de pierderea sănătăţii, a propriei imagini, a locului de muncă, a unei persoane dragi etc. Ameninţarea la adresa propriului echilibru poate determina teamă şi durere care se pot manifesta sub forma mâniei, îndreptată adesea asupra copiilor. Diferite etape de viaţă implică cerinţe noi, atât în sensul renunţării la roluri cunoscute, cât şi în cel al adaptării la noi roluri, ceea ce, pentru mulţi oameni echivalează cu o perioadă de criză. De exemplu „există posibilitatea ca trecerea de la rolul de angajat public la o ipostază domestică, de mamă sau de tată să declanşeze o perioadă de criză. Observăm acest lucru mai ales atunci când meseria a constituit unul din pilonii de bază ai respectului de sine al părinţilor şi când rolul de gospodină poate fi considerat a fi izolant şi plictisitor”13. Pierderea sau diminuarea respectului de sine poate conduce la instalarea depresiei, anxietăţii care, la rândul lor, pot contribui la declanşarea unui abuz. Instalarea unei situaţii de criză poate fi 12 13

Killén 1998, p. 209. Killén 1998, p. 167.

287

determinată şi de pierderea reţelei sociale de sprijin. ,,Multe din familiile în care copiii sunt maltrataţi se mută în mod frecvent. Aceste familii se mută dintr-o comunitate în alta pe măsură ce încep investigaţiile asupra copilului. Se mută din locul unde încep pentru a se muta din nou atunci când vor fi ameninţaţi cu o nouă investigaţie în noul loc. Mutându-se astfel, multe familii ajung să-şi piardă reţeaua socială de sprijin. În multe cazuri acest lucru produce suferinţă sau uneori chiar crize. Acestea pot să apară chiar dacă mutarea respectivă este dorită, ea oferind posibilitatea unui loc de muncă mai bun şi a unui trai mai decent”14. • reţeaua de relaţii sociale - joacă un rol central în funcţionarea familiei şi în creşterea copiilor. Deseori familiilor care îşi abuzează copii le lipsesc relaţiile bune, au cercuri sociale supraîncărcate sau au conflicte importante în relaţia cu ele. Familiile care-şi abuzează copiii nu au parte de reţeaua de prieteni şi rude de care celelalte familii sunt dependente pentru a-şi creşte copii.Când îngrijirea dată de părinţi este deficitară legăturile sociale devin deosebit de importante. Reţeaua de legături sociale a familiei poate fi de importanţă decisivă în abordarea problemelor pe care le ridică drogurile şi alcoolul. Rudele şi adulţii din afara familiei sunt un suport important pentru membrii familiei când unul sau amândoi părinţii abuzează de alcool. „Părinţii cu tendinţe paranoice, probleme emoţionale şi părinţii cu boli psihice serioase tind să îşi evite legăturile şi îngreunează contactul copiilor cu ele. Copiii pierd ocazia de a testa realitatea, lucru foarte important pentru copiii cu părinţi care au o percepţie distorsionată a realităţii”15. Multe familii abuzive tind să fie deschise şi instabile. „Reţelele cu legături multe, supradimensionate, solicită un efort economic mai mare şi pot agrava dificultăţile economice ale părinţilor. Coeziunea grupului este menţinută doar din punct de vedere material, fără suport emoţional’’16. • probleme de personalitate a părinţilor - atât experienţa practică, literatura clinică cât şi cercetările arată că următoarele dimensiuni ale personalităţii părinţilor afectează negativ funcţiile parentale: imaturitatea, problemele emoţionale, psihozele şi retardul mental. Mai multe din aceste caracteristici pot fi întâlnite la acelaşi individ, iar una dintre ele să domine. Aceste trăsături ar putea fi întărite de alcool şi droguri, relaţii maritale distructive şi chiar de o reţea negativă sau de izolare. Imaturitatea şi retardul mental au un rol important în neglijare, în timp ce problemele emoţionale şi psihozele apar mai frecvent în situaţiile de abuz emoţional şi fizic. • factorii de stres din copilăria părinţilor – constau în diferitele tipuri de abuz la care au fost supuşi părinţii copiilor sau adolescenţilor abuzaţi. Mulţi din părinţii care-şi abuzează copii au fost ei înşişi abuzaţi în copilăria lor. Ei nu au primit o îngrijire afectuoasă în copilăria lor, lucru ce este o condiţie pentru a putea oferi dragoste şi căldură sufletească la rândul lor copiilor. Cercetările în cazurile de abuz asupra copiilor au constatat că „părinţii abuzivi proveneau din familii cu un grad crescut de violenţă, respectiv au fost ei înşişi abuzaţi în copilărie”17. Cu cât au existat mai mulţi factori de stres în copilăria părinţilor, cu atât creşte probabilitatea ca aceştia să-şi abuzeze copiii. „Ataşamentul slab, lipsa experienţei de a fi acceptat în timpul copilăriei şi necesitatea de a-şi inhiba experienţele traumatice, dau o prognoză slabă pentru rolul parental 18. • probleme de dependenţă ale părinţilor – dependenţa de alcool sau droguri a părinţilor afectează în foarte mare măsură personalitatea şi dezvoltarea socială a copiilor şi tinerilor. Alcoolicii îşi expun copii la diferite tipuri de abuz şi sunt caracterizaţi printr-o toleranţă scăzută a frustrării, prin imaturitate şi depresie. Ei se aşteaptă ca şi copiii să aibă grijă de ei şi nu înţeleg nevoile copilului. Consumul abuziv de alcool sau droguri, duce foarte des la inversări de roluri în familie. Se aşteaptă de la un copil să acţioneze ca un adult, în timp ce părinţii au nevoie de îngrijire şi beneficiază de atenţia pe care ar fi trebuit să o primească copilul. Când ambii părinţi folosesc droguri, alcool sau au legături puternice cu persoane de acest gen, posibilităţile lor de dezvoltare în rolul de părinte sunt foarte reduse. Astfel de părinţi „folosesc adesea negarea şi proiecţia ca sistem de apărare. Ei neagă, minimalizează şi raţionalizează abuzul pe care-I săvârşesc. Acest tip de negare este un aspect al abuzului care dezorientează foarte mult copilul. El dereglează abilitatea de înţelegere şi orientare a copilului şi conduce la dificultăţi în procesul de dezvoltare a percepţiei acestuia. Se întâmplă adesea ca cel ce consumă droguri să realizeze proiecţia asupra copilului pe care s-ar putea să-l facă să se simtă răspunzător de orice problemă ar apărea 19. Consecinţele abuzului asupra copiilor şi adolescenţilor Consecinţele actelor intenţionate de violenţă orientate împotriva unui copil sau adolescent nu se restrâng numai la nivelul fizic al vătămării produse, ci se extind şi la nivel psihic. Reacţiile psihice ale copilului la evenimentele traumatice sunt, de fapt, încercări de înţelegere şi de stăpânire a situaţiei de abuz. Reacţiile copiilor expuşi abuzurilor 14

Ibidem, p. 165-166. Ibidem, p. 200. 16 Ibidem, p. 201. 17 Roth-Szamosközi 1999, p.146. 18 Killén 1998, p. 113. 19 Ibidem, p. 35. 15

288

variază în mare măsură în funcţie de: tipul abuzului la care sunt supuşi, vârstă, capacitatea de înţelegere a realităţii, ajutorul pe care-l primesc de la adulţii din mediul lor de viaţă, caracteristicile evenimentelor, caracteristicile de personalitate ale copilului expus abuzului, calităţile lui înnăscute de vulnerabilitate sau rezistenţă la stres. 1) Efectul traumatic al abuzului. Diferitele tipuri de abuz asupra copilului şi adolescentului au efectele unui eveniment traumatic. Acesta este ,,evenimentul din viaţa subiectului care se defineşte prin intensitatea sa, incapacitatea în care se găseşte subiectul de a-i răspunde în mod adecvat, tulburarea şi efectele patogene durabile pe care le provoacă în organizarea psihică; în termeni economici, traumatismul se caracterizează printr-un aflux de excitaţii care este excesiv în raport cu toleranţa subiectului şi capacitatea acestuia de a le controla şi elabora psihic 20. În funcţie de persistenţa stresului există două tipuri de traume: trauma de tipul I (rezultată în urma unui singur abuz) şi trauma de tipul al II-lea (rezultată în urma unei serii de mai multe abuzuri). Toate traumele au surse exterioare organismului, care în funcţie de cele două tipuri, pot cauza schimbări care să afecteze structurile psihice dar şi biologice ale copilului sau adolescentului abuzat.Traumele de tipul I sunt caracterizate de amintiri recurente, intensive, cu reprezentări clare, detaliate. Ca urmare a unor amintiri vii, a retrăirii frecvente a evenimentului traumatic, comportamentul copilului devine hipervigilent, cu tresăriri exagerate, cu un nivel general crescut de anxietate, cu tulburări de somn. Semnificaţia acestui tip de reacţie este aceea că persoana abuzată se străduieşte să rămână trează, vigilentă pentru a putea evita în viitor astfel de situaţii. Răspunsurile caracteristice pentru traumele de tipul al II-lea includ diminuarea reactivităţii la lumea exterioară şi insensibilitatea psihică, auto-hipnoza, dar şi disocierea şi furia. Copiii se străduiesc din răsputeri să uite traumele lor cronice, să evite să se gândească la ele sau să vorbească despre ele. Diminuarea reactivităţii la lumea exterioară şi insensibilitatea psihică au semnificaţia desensibilizării în faţa durerii provocate de abuz. Ele sunt, de fapt, reacţii de apărare ale copiilor prin care aceştia încearcă să uite de trăirile lor traumatice. Uneori victimele violenţei se manifestă exploziv, alteori furia şi ura resimţită de acestea rămân neexprimate, înnăbuşite. Uneori un gest sau o privire acelor din jur sunt suficiente pentru ca, copilului abuzat să-i readucă în minte violenţa la care a fost supus şi să reacţioneze împotriva unor persoane neutre, care nu înţeleg reacţiile sale. Aceşti copii abordează deseori un comportament prin care atacă pentru a se apăra de evenimentele traumatice. De obicei, în cazurile traumatice de abuzuri comise împotriva copiilor aceştia trăiesc sentimente dureroase de autoînvinovăţire. Ei îşi caută pe de o parte propria vină în declanşarea evenimentului, iar pe de altă parte se autoînvinovăţesc fiindcă au sentimente de ură, de răzbunare faţă de cel care a comis abuzul. Dacă acesta a fost comis de părinţi sau de persoanele care îngrijesc copilul, atunci sentimentele copiilor faţă de aceştia devin ambivalente, iubirea şi revolta amestecându-se. Ambivalenţa copiilor faţă de părinţii care îi supun la rele tratamente se datorează evenimentelor contradictorii ale acestora din urmă. De-a lungul anilor maltratarea va produce consecinţe care vor fi asociate marginalizării persoanei. Adolescentul nu se va simţi bine cu sine însuşi şi va avea comportamente antisociale. Va avea mai des probleme legate de consumul de alcool şi droguri, tulburări alimentare, delincvenţă, prostituţie. Faptul că a trăit sau trăieşte un abuz sporeşte posibilitatea de a fi arestat pentru nerespectarea regulamentelor, delincvenţă, violenţă sau chiar criminalitate. 2) Consecinţe în plan fizic şi psihic. În ceea ce priveşte consecinţele fizice ale abuzului, pot fi menţionate: arsuri, plăgi, contuzii, fracturi, fragilitate somatică. Pe lângă consecinţele fizice, maltratarea dă naştere şi la diferite tulburări psihopatologice la copil: tulburări psihosomatice, tulburări alimentare (bulimie, anorexie, greaţă), tulburări ale somnului (vise anxioase, insomnie), tulburări de comportament (agresivitate sau retragere, automutilare), depresie, tulburări nevrotice (fobii) sau psihotice (disociere, percepţie greşită a pericolului). Alte consecinţe ale abuzului afectează dezvoltarea motorie, cognitivă şi de limbaj ca şi capacităţile de autonomie, competenţele sociale, achiziţiile pe planul comportamentelor adaptative. Abuzul fizic poate provoca efecte neurologice care ating regiunile creierului ce răspund de memorie, de învăţare şi de exprimarea emoţiilor. De multe ori se observă întârzieri în dezvoltarea limbajului, mai ales la nivelul exprimării, acest lucru afectând exprimarea tuturor nevoilor copilului, atât în planul nevoilor fiziologice, ca de exemplu, foamea, ca şi în planul exprimării sentimentelor. Dezvoltarea intelectuală a copiilor maltrataţi este mult mai redusă decât la copiii nemaltrataţi, cu o diferenţă mai accentuată în ceea ce priveşte inteligenţa verbală. În ceea ce priveşte motricitatea, copiii maltrataţi obţin în general rezultate inferioare în comparaţie cu copiii de aceeaşi vârstă dar care nu sunt maltrataţi. Ei dovedesc o coordonare mediocră şi au deficite perceptivo-motorii. Copiii şi adolescenţii abuzaţi dezvoltă de-a lungul timpului o imagine de sine distorsionată şi negativă precum şi o scăzută stimă de sine. Ei au o lume interioară umplută de sentimente şi gânduri negative despre sine şi despre lume, dezvoltând stări asemănătoare traumei, tulburări ale percepţiei de sine şi schimbări de neînţeles ale stării de spirit şi ale comportamentului. Tulburarea personalităţii multiple este un exemplu extrem a tulburării percepţiei de sine. Copilul poate

Ionescu coord., 2001, p.14.

289

alterna între diferite identităţi. Copiii aflaţi într-o stare disociativă, ale căror trăiri nu le sunt permise, în acel moment, pot ajunge să nege acţiuni săvârşite anterior, acţiuni care au fost observate de alte persoane. Copiii care au fost expuşi diferitelor tipuri de abuz şi neglijare, prezintă diferite grade de retardare în dezvoltarea neurologică, cognitivă cât şi în dezvoltarea psihomotorie. Aceste retardări de dezvoltare pot fi de multe ori importante şi pot fi determinate de toate tipurile de abuz şi maltratare. Copiii şi adolescenţii supuşi diferitelor situaţii de abuz pot prezenta diverse comportamente autoagresive care pot lua diferite forme. Ei se pot angaja în activităţi fizice periculoase, se pot automutila, pot să refuze alimentaţia, sau dimpotrivă, să se supraalimenteze, se pot zgâria sau împunge ori tăia. Asemenea copii doresc astfel să-şi simtă limitele propriului corp. Semnificaţia acestor comportamente, la cei care au fost supuşi unor rele tratamente este încercarea de a-şi dovedi lor că pot avea autocontrol asupra propriului corp, autocontrol pe care l-au pierdut în momentele în care au trăit un abuz. Actele autodistructive, suicidale sunt acte extrem de periculoase. Încercările de sinucidere sunt mai probabile în momentele de panică ale copilului (de exemplu copilul se poate arunca de la etaj de frica bătăii). Pentru a pune capăt eşecurilor repetate, denigrării din partea colegilor sau a părinţilor, bătăilor sau pentru a nu mai asista la violenţa dintre părinţi, unii copii de vârstă şcolară recurg şi ei la ingerarea unor medicamente. Deşi foarte rare la copii, actele suicidale sunt mai des întâlnite în cazul adolescenţilor. Astfel de tulburări de comportament nu sunt specifice doar celor care au suferit vreo formă de maltratare, dar pot apărea şi ca urmare a deziluziilor adolescenţilor, în cadrul căutărilor de a-şi găsi identitatea. Uneori însă, astfel de simptome ascund disperarea adolescentului în faţa diferitelor forme de rele tratamente la care el este expus în familie, disperarea lui putând lua forme extreme când se simte singur în faţa abuzului, când nu vede nici o soluţie de scăpare. 3) Consecinţe pe planul adaptării şcolare. Având atât probleme de concentrare a atenţiei, cât şi întârzieri de dezvoltare este inevitabil ca acei copii aflaţi în situaţii de abuz şi maltratare, să prezinte diferite tipuri şi grade de probleme de învăţare şi adaptare şcolară. Abuzurile şi maltratarea au consecinţe nefavorabile asupra performanţei şcolare şi mai ales asupra lecturii şi a matematicii. Copiii abuzaţi sunt neatenţi, incapabili să înţeleagă ce au de făcut, fără iniţiativă, anxioşi şi dependenţi, solicitând ajutor şi aprobare. La şcoală, ei prezintă comportamente de izolare, de agresivitate şi nu manifestă empatie şi cooperare. „Trăirile lor în relaţie cu alţi copii şi adulţi sunt caracteristice poziţiei de apărare. Acesta este un factor important atâta timp cât dezvoltăm stima de sine şi respectul în interacţiunea cu ceilalţi. Există desigur şi excepţii. Unii copii au resure interioare atât de puternice, încât sunt capabili să facă abstracţie de aspectele negative şi distructive ale situaţiei de acasă şi să se bucure din plin de şcoală şi de liniştea pe care aceasta leo oferă. Şcoala devine un sanctuar şi oferă posibilităţi compensatoare foarte mari pentru acei copii cu resurse interioare puternice” 21. Bibliografie Băban 2001 – A. Băban, Consiliere educaţională, Cluj-Napoca, 2001. Brassard şi colab. 1987 – M. R. Brassard, R. Germain, S. Hart, Psychological maltreatment of children and youth, New York, 1987. Crittenden 1985 – P. M. Crittenden, Social networks, quality of child-rearing, and child development, în „Child Development”, 1985, 56, p. 1299-1313. Garbarino şi colab.1986 – J. Garbarino, E. Guttmann, S. J. Wilson, The Psychologically Battered Child, San Francisco, 1986. Ionescu 2001 – Ş. Ionescu (coord.), Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenţie, Bucureşti, 2001. Jourdan-Ionescu şi colab. 1997 – C. Jourdan-Ionescu, E. Palacio-Quintin, Effets de la maltraitance sur les jeunes enfants et nouvelles perspectives d'intervention, în „Psychologie Française , 1997, 42, p. 217-228. Killén 1998 – K. Killén, Copilul maltratat, Timişoara, 1998. Neamţu 2005 – G. Neamţu (coord.), Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, 2005. Roth-Szamosközi 1999 – M. Roth-Szamosközi, Protecţia copilului, dileme, concepţii, metode, Cluj-Napoca, 1999.

Killén 1998, p. 99.

290

GEOGRAFIE ŞI ŞTIINŢELE MEDIULUI

291

292

RISCUL GEOMORFOLOGIC ÎN CULOARUL MUREŞULUI ÎNTRE ARIEŞ ŞI MIRĂSLĂU (CULOARUL OCNA MUREŞULUI) Drd. Ioan Mărculeţ Dr. CătăIina Mărculeţ Abstract. The geomorphological risk in the Mureş Corridor between Arieş and Miraslau (the Ocna Mureş Corridor). The studied area (cca. 21 km) is part of the Mureş Corridor, where morphodynamics (geological substrate, landform, climate, vegetation, etc.) accounts for the development of relief modelling, due primarily to the action of waters (gullying) and of gravitation (sheet slides, deep slides, etc.). The onset and development of these processes has enabled the delimitation of areas with various degrees of geomorphic risk: great (16% of the whole surface), moderate (30%) and small (21%). Cuvinte cheie: procese de modelare, risc geomorfologic, Culoarul Mureşului. Key-words: modeling processes, geomorphological risk, Mures Corridor.

Culoarul Mureşului cuprins între Arieş, la est, şi Mirăslău, la vest (amonte de trecerea râului peste anticlinalul Păgida), este parte componentă a Depresiunii (Culoarului) Turda – Alba Iulia şi are lungimea de 21 km şi lăţimea între 3 km, la Mirăslău, şi 8 km, la est de Ocna Mureş. I. Potenţialul morfodinamic În regiune, modelarea actuală a reliefului este condiţionată de o serie de factori pasivi şi activi precum: Substratul geologic, constituit preponderent din depozite sedimentare sarmaţiene şi pannoniene (marne cenuşii şi albăstrui, argile şistoase, nisipuri cuarţoase, pietrişuri etc.) dispuse în cadrul unor structuri cutate (sinclinale – Cisteiu-Unirea, Feldioara – şi anticlinale – Ocna Mureş-Turda, Copand-Călăraşi) străpunse transversal de Mureş, funcţionează ca factor pasiv în morfodinamica reliefului. Relieful. Culoarul este orientat est-nord-est – vest-sud-vest şi are formă asimetrică, cu versantul stâng mai îngust şi abrupt. Este alcătuit doar din lunca şi terasele Mureşului şi din glacisuri de luncă şi de terasă. Lunca este mai extinsă spre versantul drept, cu popine şi cursuri părăsite, cu numeroase conuri de dejecţie formate la pătrunderea afluenţilor Mureşului în albia majoră. Pe versantul drept terasele sunt bine păstrate şi au forma unei fâşii care se reduce treptat, în lăţime, spre vest, iar pe cel stâng, acestea au forma unor petice, mai extinse local şi parazitate de glacisuri. Energia reliefului din culoar nu depăşeşte 150m, densitatea fragmentării trece izolat de 2 km/km2, iar valorile geodeclivităţii mai mici de 15o deţin peste 65% din suprafaţa sa. Preponderenţa terenurilor cvasiorizontale ridică nivelul de favorabilitate al reliefului. Clima, prin regimul precipitaţiilor, impune diferenţieri temporale în activitatea proceselor de versant. Precipitaţiile medii anuale au valori de 520-600 mm (510,4 mm la Fărău, 517,4 mm la Turda şi 518.0 mm la Aiud), însă s-au înregistrat ani ploioşi – 1897-1898, 1912-1916, 1969-1970, 1974-1976 – când valorile acestora au ajuns la peste 650 mm şi ani secetoşi – 1932-1935, 1945-1950, 1986 –, când cantităţile au fost de 350-400 mm. Un rol important în dinamica proceselor de versant îl au cele mai mari cantităţi de precipitaţii în 24 de ore – valorile lor de peste 50 mm fiind aproape egale cu media lunilor respective – şi alternanţa perioadelor cu precipitaţii abundente cu cele secetoase. Aici coeficientul de agresivitate pluvială este cuprins între 0,09 şi 0,12 (D. Mureşan, I. Pleşa, 1992). Utilizarea terenurilor şi presiunea antropică. Valorificarea terenurilor este preponderent agricolă, cu predominanţa cultivării plantelor, pe dreapta Mureşului. Tot pe dreapta râului, în luncă şi pe terasele inferioare au fost construite căile ferate 300 (Bucureşti – Braşov - Teiuş - Cluj-Napoca - Oradea) şi 405 (Răsboieni - Târgu Mureş - Deda) şi drumul european 81. Pe stânga Mureşului, la Ocna Mureş se exploatează sarea. Densitatea medie a populaţiei nu depăşeşte 100 loc./km2, iar habitatul uman este predominant rural. Singurul oraş este Ocna Mureş (15.503 locuitori în anul 2002), cu funcţie industrială. Prin poziţia sa la jumătatea culoarului, influenţează social şi economic majoritatea aşezărilor rurale din regiune. Satele de aici sunt predominant adunate, de mărime medie, cu funcţii agricole (preponderent cerealiere, dar şi legumicole şi viticole). Agresivitatea extracţiei sării asupra mediului de la Ocna Mureş s-a intensificat începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, când au fost puse în practică lucrări de exploatare modernă a zăcământului. Până la acea dată extracţia s-a făcut în gropi cu diferite adâncimi. În primii ani ai secolului al XIX-lea a început exploatarea în sistem minier, iar din 1950 a început extracţia prin metoda salaductelor (N. Mamară, 2006). Într-un articol publicat recent, Luminiţa Macarie (2006) a analizat amploarea mişcărilor de tasare şi stabilitatea terenurilor din regiunea masivului de sare de la Ocna Mureş şi a delimitat două areale cu risc diferit: Primul areal se desfăşoară până dincolo de limita în plan a masivului de sare şi include „construcţiile aferente desfăşurării lucrărilor de extracţie a sării (sonde, conducte, clădiri) şi construcţiile familiale şi comerciale” situate „la vest de câmpurile de exploatare” (p. 39). Autoarea consideră că există riscul apariţiei unor surpări pe anumite porţiuni, în regiune aprobându-

293

se doar construirea instalaţiilor pentru exploatarea zăcământului de sare. Al doilea areal înconjură pe primul şi include elemente de infrastructură (drumuri şi clădiri cu variate destinaţii). Aici, mişcările de tasare produse „nu afectează în mod sensibil securitatea construcţiilor, în condiţiile în care s-au luat măsurile corespunzătoare care să le permită să preia în condiţii de siguranţă deformaţiile subiacente” (p. 39). Recent, la 22 decembrie 2010, în urma prăbuşirii unei galerii de mină de sub oraş s-a format un crater de peste 10.000 m2. Au fost afectate mai multe imobile din localitate. Haldele de steril, numite de localnici „batale“, care au rezultat în urma activităţilor de la Uzinele de Produse Sodice, ocupă aproximativ 160 ha teren de luncă (de o parte şi de alta a Mureşului) şi constituie un real pericol. O parte din substanţele chimice stocate în acestea – cloruri, sulfaţi, ioni de calciu, amoniu ş.a. care dau o alcalinitate pronunţată (pH = 12) – sunt antrenate periodic de vânturi şi ploi şi transportate pe terenurile din împrejurimi sau chiar în apa Mureşului. Concentraţia de Cl- din regiunea haldelor de steril, măsurată în anul 2001 de Agenţia de Protecţie a Mediului Alba, are valori cuprinse între 88 şi 120 g/l, în timp ce valoarea admisă este cuprinsă între 0,045 şi 2,5 g/l, iar cea de SO42+ este cuprinsă între 278 şi 945 mg/l, în timp ce valoarea admisă este de doar 250 mg/l. Aici suspensiile totale ating valori cuprinse între 50 şi 113mg/l, deşi, conform normelor în vigoare, ar trebui să nu depăşească 30 mg/l (I. Petrescu şi colab., 2003). II. Procesele de modelare actuală Din cauza potenţialului morfodinamic, modelarea actuală a reliefului se realizează printr-o gamă variată de procese geomorfologice precum: pluviodenudarea şi eroziunea în suprafaţă, ravenarea, torenţialitatea, alunecările de teren şi eroziunea şi acumularea fluviatilă.

Fig. 1. Harta proceselor geomorfologice actuale: 1, pluviodenudare; 2, eroziune în suprafaţă; 3, şanţ de eroziune; 4, ogaş; 5, ravenă; 6, organism torenţial, 7, complex de procese actuale; 8, con de dejecţie; 9, solifluxiune; 10, alunecare de teren (a, veche, b, recentă); 11, grueţi; 12, alunecare curgătoare; 13, râpă de desprindere; 14, curgere noroioasă; 15, prăbuşiri; 16, glacisuri coluvio-proluviale; 17, curs adâncit; 18, eroziune laterală în mal; 19, renie; 20, abrupt; 21, martor de eroziune; 22, exces de umiditate; 23, cursuri de apă permanente; 24, cursuri de apă temporare. Pluviodenudarea şi eroziunea în suprafaţă se produc pe pantele versanţilor cu valori de peste 2-3o, în absenţa unui covor vegetal, atât în timpul ploilor torenţiale, cât şi în cel al ploilor de lungă durată, dar numai în condiţiile

294

în care solul este suprasaturat cu apă. Exceptând interfluviile, sunt prezente în cea mai mare parte a regiunii analizate, având amploare mai mare în jumătatea superioară a versanţilor cultivaţi cu plante prăşitoare. Procesele de ravenare sunt dependente direct de cantitatea şi regimul precipitaţiilor, de litologie, de lungimea şi înclinarea versanţilor şi de gradul de acoperire cu vegetaţie. Cu cât versanţii sunt mai lungi, datorită acumulării unei mai mari cantităţi de apă, cu atât eroziunea lineară cauzată de scurgerea concentrată este mai mare. Rigolele, formele cele mai simple ce se dezvoltă în urma acţiunii de şiroire, apar predominant pe terenurile arabile, în grupuri paralele perpendiculare pe curbele de nivel, şi au adâncimi de câţiva centimetri. Sunt distruse în majoritatea cazurilor de materialul deplasat prin creep sau de activităţile antropice. Şanţurile de eroziune, cu adâncimi de 0,5-1,5 m şi lungimi de zeci sau chiar sute de metri, sunt dezvoltate pe versanţii cu înclinare mai mare de 5o şi pe frunţile teraselor. Uneori se află în asociere cu ravene şi deseori formează reţele în bazinele de recepţie ale organismelor torenţiale. Ogaşele, cu adâncimi de 1,5-2 m, sunt prezente frecvent pe suprafeţele cu înclinare de peste 15o. Sunt, în general, ogaşe simple. Ravenele au adâncimi de peste 1,5-3 m şi în funcţie de stadiul de evoluţie şi forma versanţilor sunt simple şi ramificate. Activitatea intensă de modelare a malurilor şi vârfurilor evidenţiază faptul că acestea se află în plină dezvoltare. Torenţialitatea apare ca un proces intermitent, complex, de eroziune transport şi acumulare. Eficacitatea morfodinamică a torenţilor este impusă, pe lângă aportul apei din precipitaţii, de formaţiunile geologice şi de lungimile şi pantele versanţilor. În regiunea analizată, numărul lor este ridicat pe versantul stâng (fig. 1) şi au lungimi mai mari de 2 km. Bazinele lor de recepţie au dimensiuni reduse (2-2,5 km2) ca urmare a pantelor mari. Conurile de dejecţie dezvoltate la contactul cu lunca Mureşului şi în luncă au în general aspect teşit. Uneori, viiturile produse de organismele torenţiale produc pagube economice sau chiar victime umane. Un astfel de eveniment s-a produs la 22 iunie 2010 (fig. 2), când în urma viiturii produse pe pârâul Banţa o persoană şi-a pierdut viaţa.

Fig. 2. Aluviuni depuse de scurgerea torenţială a pârâului Banţa, la Uioara de Jos, la 22 iunie 2010 (http://www.adevarul.ro/locale/alba_iulia/FOTOVIDEO-Alba-Durere-Uioara-Jos_0_285571890.html) Alunecările de teren (superficiale şi profunde) sunt procese relativ frecvente pe vesanţii arealului analizat. Dezvoltarea lor este determinată de alternanţa nisipurilor slab cimentate cu marne şi argile (roci plastice şi impermeabile) de lipsa vegetaţiei forestiere etc. Alunecările superficiale, cele mai numeroase procese gravitaţionale, cu grosimea materialului deplasat de 1-2 m, antrenează în mişcare atât pătura de sol, cât şi, pe o mică adâncime, substratul geologic. În sectorul studiat sunt evidenţiate preponderent pe versantul drept. În majoritatea cazurilor aceste alunecări au dimensiuni reduse, în multe situaţii delimitarea lor de solifluxiune fiind greu de realizat. Surpările se declanşează atunci când se realizează un dezechilibru între pantele de peste 60o şi rezistenţa la forfecare a rocilor. Au loc izolat, numai pe râpele de desprindere ale alunecărilor de teren şi în malurile ravenelor şi Mureşului. Procesele fluviatile au loc permanent în albia minoră a Mureşului, aici putându-se separa: a) sectoare unde predomină eroziunea laterală şi transportul; b) sectoare în care predomină acumularea.

295

În cazul primei categorii sunt foarte intense prăbuşirile malurilor, iar în a doua, formarea reniilor. Datorită pantei reduse (sub 1m/km), albia minoră a evoluat în plan orizontal spre o meandrare complexă, prin formarea aşa-numitelor meandre tip gât de lebădă (la Cisteiu de Mureş). III. Riscul geomorfologic Riscul geomorfologic, prezent tot mai mult în literatura de specialitate din România (P. Coteţ, 1978; D. Bălteanu şi colab., 1989; Maria Sandu, 1994; Florina Grecu, 1997; I. Irimuş, 2002 ş.a.), se referă la „ansamblul de ameninţări la resursele umane care vin din instabilitatea caracteristicilor de suprafaţă ale Pământului“ (Gares şi colab., 1994, citaţi de Florina Grecu, 1997). Utilizând ca model Harta de risc geomorfologic a culoarului depresionar Apold-Sibiu (Maria Sandu, 1993), în regiunea analizată, datele analitice, frecvenţa şi intensitatea proceselor geomorfologice actuale au permis identificarea a cinci tipuri de risc geomorfologic, grupate în trei clase:

Fig. 3. Harta de risc geomorfologic a Culoarului Mureşului între Arieş şi Mirăslău: 1, culmi cu risc de îngustare prin eroziune regresivă; 2, areale cu risc geomorfologic mare: a, versanţi cu risc mare de declanşare a alunecărilor de teren şi a proceselor de ravenare; b, versanţi cu risc mare cauzat de procesele de ravenare şi de eroziunea în suprafaţă; 3, areale cu risc geomorfologic moderat: a, versanţi cu risc moderat de declanşare a alunecărilor de teren şi a proceselor de ravenare; b, versanţi cu risc mediu cauzat de procesele de ravenare şi de eroziunea în suprafaţă; 4, suprafeţe cu risc mic de declanşare a alunecărilor de teren şi a proceselor de ravenare; 5, albii cu riscul unor inundaţii periodice. 1. Arealele cu risc geomorfologic mare (circa 16% din întreg teritoriul studiat) se caracterizează printr-un potenţial morfodinamic ridicat generat de suprafeţele cu pante de peste 20o. Sunt în general terenuri vulnerabile, care necesită lucrări antierozionale. În această categorie sunt incluşi: a) versanţii cu risc mare de declanşare a alunecărilor de teren şi a proceselor de ravenare, cum sunt cei de la sud de localitatea Copand (fig. 3); b) versanţii cu risc mare cauzat de procesele de ravenare şi de eroziunea în suprafaţă ai bazinetelor torenţiale Unirea, Ciugud, Fărău etc. 2. Suprafeţele cu risc geomorfologic moderat (aproximativ 30%) sunt reprezentate de versanţii cu pante cuprinse între 15o şi 20o şi unde sunt active alunecările superficiale şi procesele de eroziune lineară. În carul lor se disting două situaţii:

296

a) versanţii cu risc moderat de declanşare a alunecărilor de teren şi a proceselor de ravenare, cum sunt la sud de Copand, sud-est de Ocna Mureş etc.; b) versanţi cu risc mediu cauzat de procesele de ravenare şi de eroziunea în suprafaţă, mai extinşi în extremităţile estică şi vestică, la contactul cu Dealurile Măhăcenilor şi Dealurile Lopadei. 3. Suprafeţele cu risc geomorfologic mic (aproximativ 21%) au potenţialul morfohidrografic scăzut datorită pantelor reduse (3-15o), aici remarcându-se doar eroziunea în suprafaţă (fig. 3). În spaţiul analizat, ponderi mari (32%) deţin suprafeţele fără risc geomorfologic, corespunzătoare albiei majore a Mureşului, dar unde pun probleme deosebite frecventele viituri. Bibliografie Badea, L., Buza, M., Niculescu, Gh., Sandu, Maria, Schreiber, W., Mihaela, Şerban, Kadar, A. (2006), Unităţile de relief ale României, III, Munţii Apuseni şi Podişul Transilvaniei, Edit. Ars Docendi, Bucureşti. Bălteanu, D., Dinu, Mihaela, Cioacă, A. (1989), Hărţile de risc geomorfologic, SCGGG, Geogr., 22. Ciupagea, D., Păucă, M., Ichim, Rr. (1970), Geologia Depresiunii Transilvaniei, Edit. Academiei, Bucureşti. Coteţ, P. (1978), O nouă categorie de hărţi – hărţile de risc - şi importanţa lor geografică, Terra, X (XXX), 3. Grecu, Florina (1997), Fenomene naturale de risc – geologice şi geomorfologice, Edit. Universităţii din Bucureşti. Grecu, Florina, Palmentola, G. (1997), Geomorfologie dinamică, Edit. Tehnică, Bucureşti. Irimuş, I. (2002), Riscuri geomorfologice în regiunea de contact interjudeţeană din nord-vestul României, Riscuri şi catastrofe, Edit. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca. Luduşan, N. (2006), Brecia sării – geneză şi zăcăminte, Pangeea, 6, Alba Iulia. Macarie, Luminiţa (2006), Fenomene de risc asociate exploatării sării în perimetrul urban Ocna Mureş, Pangeea, 6, Alba Iulia. Mamară, N. (2006), Exploatarea sării la Ocna Mureş şi urmările asupra mediului, Pangeea, 6, Alba Iulia. Mărculeţ, Cătălina, Dragotă, Carmen-Sofia, Mărculeţ, I. (2008), Zile consecutive cu precipitaţii pe praguri caracteristice şi procesele geomorfologice din vestul Podişului Târnavelor, Revista Geografică, T. XIV-XV, 2007-2008, Bucureşti. Mărculeţ, I. (2006), Modelarea actuală a versantului stâng al Mureşului între Târnava şi Sebeş, Revista Geografică, T. XII, Bucureşti. Mărculeţ, I. (2011), Aspecte privind modelarea albiilor Mureşului dintre Arieş şi Strei, Lykeion, nr. 3, Mediaş. Mărculeţ, I., Mărculeţ, Cătălina (2004), Procesele geomorfologice actuale şi utilizarea terenurilor în Dealurile Lopadei, Comunicări de geografice, Vol. VIII, Bucureşti Mărculeţ, I., Mărculeţ, Cătălina, Marcu, Daniela (2008), Chages in the Bilag Hill land use (Mureş Couloir) after 1990, Sargeţia, Acta. Mus. Dev., Ser. Nat., Vol. XXI, Deva. Mărculeţ, I., Mărculeţ, Cătălina (2010), Riscul geomorfologic şi riscul climatic în Culoarul Aiud – Sebeş, Analele Asociaţiei Profesionale a Geografilor din România, vol. I, nr. 1, Bucureşti. Mărculeţ, I., Mărculeţ, Cătălina (2010), Geomorphological risk and land degradation control in the Mureş Corridor between the Aiud and Sebeş rivers, Ecological performance in a competitive economy, 2010, Vol. I, Bucureşti. Mureşan, D., Pleşa, I. (coord.) (1992), Irigări, desecări şi combaterea eroziunii solului, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Sandu, M. (1994), Harta de risc geomorfologic a culoarului depresionar Apold-Sibiu, Lucr. Sesiunii ştiinţifice anuale 1993, Inst. de Geografie, Bucureşti. *** (1967), Harta geologică a României, Foaia Turda, Scara 1 : 200.000, Institutul Geologic, Bucureşti. ***http://www.adevarul.ro/locale/alba_iulia/FOTOVIDEO-Alba-Durere-Uioara-Jos_0_285571890.html

297

SEMNIFICAŢIA LIMITEI ÎN REGIONAREA GEOGRAFICĂ (LIMITA DINTRE PODIŞUL HÂRTIBACIULUI ŞI DEPRESIUNEA FĂGĂRAŞULUI) Dr. Florina Grecu Résumé. La signification de la limite dans la régionalisation géographique. (La limite entre le Plateau Hârtibaciului et la Dépression Făgăraşului). La limite doit être comprise comme un espace et pas comme une ligne de démarcation. Dans cet espace, certaines caractéristiques des unités qui font l’objet de la séparation se diluent ou même disparaissent (éléments de discontinuité) et d’autres caractéristiques se continuent (éléments de continuité). C’est très intéressant de suivre le rapport entre les deux catégories d’éléments, surtout dans les régionalisations géomorphologiques, auxquelles nous ferons le plus souvent référence. Cependant, d’ici résulte la nécessité de la qualité homogène de certains éléments qui donnent contenu à la région. Cuvinte cheie: limite, continuitate, discontinuitate, regionalizare, Podişul Transilvaniei Mots-clees: limite, continuité, discontinuité, régionalisations, Plateau de Transylvanie

Conceptual de limită se referă la valori termice sau mecanice care marchează fie desfăşurarea anumitor procese, fenomene, fie stingerea lor. Definiţia se aplică şi în domeniul geografiei, la procese, fenomene de natură fizicosau economico-geografică, implicit la teritorii. Pentru geografie însă, limita face parte din vocabularul ştiinţific de bază pentru că desemnează atât tendinţa de stingere a acţiunii unor procese, fenomene etc., cât mai ales delimitări teritoriale. Privită din această perspectiv, limita nu mai este o simpla noţiune ci un instrument de lucru mai ales în geografia regională. Deşi regionarea şi regiunile geografice (stabilite fie pe criterii ce definesc componente geografice - geomorfologice, fizice, umane, economice etc., fie pe criterii complexe – entitatea teritorială geografică-fizică, umană şi economică) au preocupat pe geografii români, totuşi conceptual de limită a fost mai puţin dezbătut. Un alt aspect este acela al delimitării, respectiv a aplicării limitei, pe baza mai multor criterii, cum sunt: scara hărţii, recunoaşterea în teren, singularitatea sau complexitatea criteriilor, fenomenul, procesul, componentele de mediu, caracteristicile de continuitate sau de discontinuiate etc. Acestea se aplică de multe ori involuntar, mental, de către specialiştii cu experienţă.

Fig. 1. Cuesta nord-făgărăşană şi lacul de acumulare de pe Olt (Avrig) (2009) Limita trebuie înţeleasă ca un spaţiu, nu ca o linie de demarcaţie. In acest spaţiu, unele dintre caracteristicile unităţilor ce fac subiectul separării se diluează sau chiar dispar (elemente de dicontinuitate), alte caracteristici se continuă (elemente de continuitate). Este foarte interesant de urmărit raportul dintre cele doua categorii de elemente, mai ales în regionările geomorfologice, la care vom face cele mai dese referiri. De asemenea, de aici rezultă şi necesitatea calităţii omogene ale unor elemente ce dau conţinut regiunii.

298

Unele definiţii ale regiunii se bazează pe caracterul de omogenitate, cum rezultă din definiţiile următoare, citate de Cocean din diferite surse (2005, p.3): „- arie delimitată pe baza omogenităţii generale a trăsăturilor teritoriului şi a ocupaţiilor; - suprafaţa în interiorul căreia s-a dezvoltat un model uman de adaptare la mediu; - domeniu în care entităţi diferite, puse în mod artificial împreună, s-au adaptat ulterior în vederea unei existenţe comune; - suprafaţă ale cărei condiţii fizice sunt omogene”. Iată, spre exemplu, limita sudică a Podişului Hârtibaciului, care este în acelaşi timp limita nordică a Depresiunii Făgăraşului, în trasarea căreia trebuie să se ţină cont de caracterul depresionar şi de cel de podiş al unităţilor respective. Podişul Hîrtibaciului are un relief de podiş deluros, cu altitudini cuprinse între 749 m, în est, 380 m, în vest. Relieful din cadrul Podişului Hârtibaciului este reprezentat printr-o suită de dealuri şi văi înguste, orientate est-vest, cele principale şi aproximativ nord-sud, dispuse aproape paralel, cele secundare. În partea de nord a podişului (Podişul Mediaşului cu Dealurile Roandolei, Podişul Vânători) se găsesc dealuri asimetrice, care adeseori se termină la partea superioară a interfluviilor cu suprafeţe plane, cu înclinare uşoară longitudinală şi transversală, spre axa reţelei de drenaj. Aceste particularităţi sunt rezultatul evoluţiei în special mio-pliocene şi cuaternare, posterior exondării regiunii, precum şi a modelării accentuate a reliefului favorizate de rocile sedimentare predominant miocene (gresii, marne, nisipuri, argile - la sud de râul Hârtibaciu) şi pannoniene (nisipoase cu intercalaţii de argile - la nord de axa principală de drenaj, Hartibaciu). Alternanţa de strate impermeabile de marne şi argile cu strate permeabile de nisipuri, gresii şi conglomerate cu structură monoclinală sunt factori esenţiali de favorabilitate a proceselor geomorfologice contemporane (Grecu şi colab., 2008).

Fig. 2. Procese şi forme de albie (lunca, exces de umiditate) şi de versant (glacis, alunecări de teren, ravene) (2009) Versanţii au evoluat în raport cu condiţiile de rocă, structură, climă, vegetaţie, mod de utilizare a terenurilor. Suprafeţele cvasistructurale, afectate de procese geomorfologice, evoluează prin fragmentare concomitent cu aplatizarea lor. În jumătatea nordică a podişului, unde predomină nisipurile uşor cimentate, cuestele sunt bine exprimate în relief, cu pante accentuate. În condiţiile unei vegetaţii ierbacee, acestea sunt afectate de eroziunea în suprafaţă, alunecări superficiale, torenţialitate, evoluând predominant prin retragere. Accesibilitatea dificilă a versanţilor pentru utilizările agricole a impus amenajarea lor în agroterase (vechi, cu pajişti). Podişul Hârtibaciului reprezintă o regiune clasică de alunecări de teren, prezente într-o gamă variată de tipuri. Caracteristice sunt însă alunecările masive de tip „glimee” (Gârbacea, 1964; Grecu, 1983, 1985, 1997; Buzilă, Munteanu, 1997) (citaţi de Grecu şi colab., 2008). Riscul geomorfologic este diversificat în funcţie de procesele actuale.

299

Fig. 3. Detaliu la figura 2 (foto 2009) Parametrii morfografici şi morfometrici, prin valorile lor, în strânsă interacţiune cu structura substratului petrografic, confirmă principala caracteristică a Podişului Hârtibaciului: dinamica accentuată a versanţilor. Astfel, densitatea fragmentării are valori cuprinse între 2 şi 3,5 km/km2, iar energia reliefului variază între 90 şi 300 m/km2. Declivitatea variază de la 5-10o pe suprafeţele structurale, la peste 55o pe abrupturile cuestice, menţinându-se între 2 şi 5o pe podurile teraselor şi suprafeţelor de nivelare. Pondere însemnată deţin suprafeţele cu pante de 15-25o.Versanţii cu pante mai mari de 10o şi constituţia litologică au creat un cadru prielnic desfăşurării unor ample procese de modelare a reliefului. La nord de Hârtibaciu, pe formaţiunile sedimentare predominant pliocene, predomină torenţialitatea şi eroziunea lineară şi regresivă, iar la sud, pe formaţiunile sarmaţiene, sunt frecvente alunecările de teren (Grecu şi colab., 2008). „La contactul cu Carpaţii Meridionali se găsesc depresiunile Făgăraşului (în sudul Podişului Hârtibaciului) şi Sibiului – Sălişte – Apold (în sudul Podişului Secaşelor) având geneză tectonică şi de eroziune. Reţeaua hidrografică

300

montană a creat glacisuri, piemonturi, iar reţeaua hidrografică majoră transversală (Oltul şi, respectiv, Cibinul şi Secaşul Mare) a creat largi terase fluviatile. În conţinutul depresiunilor sunt incluşi şi versanţii formaţi din sedimentar spre unitatea montană, alcătuind rama depresionară. Astfel, există o conexiune directă genetică şi evolutivă între unităţile limitrofe” (Grecu şi colab., 2008). Limita nordică a depresiunii trebuie să scoată în evidenţă caracterul ei depresionar, deci ar trebui sa fie trasată pe frontul de cuestă nord-făgărăşan. În acest fel se elimină din podiş versantul sudic. La scara mare trebuie însă să se ia în considerare tipurile de procese de modelare respective: fluviale (către depresiune - dependente de Olt şi lacurile din lungul acestuia, fig. 1), gravitaţionale (specifice versantului de podiş, fig. 2, 3). La scară mare acest lucru este posibil, urmărind râurile scurte, declivitatea versanţilor, extinderea luncii etc. (fig. 2), o limită care ar corespunde cu cea dată de Popescu (1990). În fapt, cuesta este un spaţiu cu funcţie de limită între cele două unităţi. În plus, problema se pune în special când se fac regionări pe spaţii mari; când se studiază separat unităţile, spaţiul de limită poate fi mai mare pentru înţelegerea mai corectă a elementelor de continuitate şi de discontinuitate. Ideea de spaţiu de interferenţă o găsim şi la Popescu (1990, p.11), astfel: „…Acest front cuestic reprezintă o fâşie de interferenţă între caracterele celor două unităţi geomorfologice vecine...”. Bibliografie Grecu, Florina (2000), Repere ale gândirii în geografie, Edit. Universităţii, Bucureşti. Grecu, Florina, Mărculeţ, I., Mărculeţ, Cătălina, Dobre, R. (2008), Podişul Tansilvaniei de Sud şi unităţile limitrofe. Repere geografice, Edit. Universităţii, Bucureşti. Cocean, P. (2005), Geografie regional a României, Proiect pentru învăţământul rural. Popescu, N. (1990), Ţara Făgăraşului, Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti.

301

ALUNECAREA DE TEREN DE LA CĂPUD (JUDEŢUL ALBA) – OBSERVAŢII GEOMORFOLOGICE Drd. Ioan Mărculeţ Résumé. Le glissement de terrain de Căpud (le département d’Alba) - observations géo morphologiques. Le glissement (environ 50 ha) s’est formé sur le versant gauche de Mureş, au sud de la localité Căpud, entre les altitudes de 240 et 350 mètres, sur des dépôts pannoniens (des grosses couches de sables et d’argiles, disposées à structure monoclinale de nord-est vers le sud-ouest). A son déclanchement ont contribué aussi l’érosion latérale exercée par la rivière de Mureş à la base du versant. Cela a eu lieu en plusieurs étapes sur deux directions d’avancement : de l’ouest à l’est et du sud au nord. S’ensuit un glissement conséquent, régressif, avec un ravin de détachement complexe. Quand il y a des précipitations torrentielles, cette masse de roche est intensément modelée par l’érosion en surface et le ruissellement. Cuvinte cheie: alunecare de teren, Căpud, Culoarul Arieş – Sebeş Mots-clés: glissements de terrain, Căpud, Aiud-Sebeş Corridor

A. Introducere. Localitatea Căpud, componentă a oraşului Teiuş, este situată în Culoarul Aiud – Sebeş (în Depresiunea Turda – Alba Iulia), pe versantul aferent Dealurilor Lopadei (vestul Dealurilor Târnavei Mici), pe stânga râului Mureş, la 46o12’ latitudine nordică şi 23o44’ longitudine estică, în judeţul Alba. Aici, în sudul satului, la o distanţă de aproximativ 500 m, se află cea mai mare alunecare de teren din Culoarul Aiud – Sebeş, întinsă pe circa 50 ha. B. Potenţialul morfodinamic al regiunii. În regiunea localităţii Căpud, modelarea reliefului este condiţionată de o serie de factori pasivi (substratul geologic, relieful şi vegetaţia) şi activi (climatici şi antropici) şi care prin asociere constituie potenţialul morfodinamic. Substratul geologic, constituit din stive sedimentare pannoniene (marne cenuşii şi albăstrui, argile şistoase, nisipuri cuarţoase, pietrişuri etc.), dispuse uşor monoclinal, alături de neotectonică (anticlinalul Mirăslău – Bucerdea Grânoasă – Spătac, la est de Căpud, şi sinclinalul Sănduleşti − Mirăslău − Aiud − Henig, poziţionat la vest de localitate) funcţionează ca factor pasiv în morfodinamica reliefului (Harta geologică a României, Foaia Turda, 1967). Relieful regiunii apare în dublă ipostază: atât ca suport şi factor de condiţionare a proceselor de modelare, dar şi ca rezultat al acestora. Versantul pe care s-a produs alunecarea este de formă convexă, cu pante mai mari de 20o (uneori chiar peste 25o), cu energia între 20 şi 150 m, cu densitatea fragmentării de 1-2 km/km2 şi cu expoziţie vestică. Clima, prin regimul precipitaţiilor, impune diferenţieri temporale în activitatea proceselor gravitaţionale. Precipitaţiile medii anuale au valori relativ scăzute, de 515-520 mm (518.0 mm la Aiud şi 515.8 mm la Alba Iulia), însă sau înregistrat ani ploioşi – 1897-1898, 1912-1916, 1969-1970, 1974-1976 – când valorile acestora au ajuns la 700-800 mm şi ani secetoşi – 1932-1935, 1945-1950, 1986 –, când cantităţile au fost de 350-400 mm. Un rol important în dinamica alunecării îl au cele mai mari cantităţi de precipitaţii în 24 de ore – valorile lor de peste 60 mm fiind mai mari decât media lunilor respective (74.1 mm în iunie la Alba Iulia) – şi alternanţa perioadelor cu precipitaţii abundente cu cele secetoase, aici coeficientul de agresivitate pluvială fiind între 0,09 şi 0,12 (Mureşan, Pleşa, 1992). Vegetaţia naturală şi utilizarea terenurilor generează diferenţieri locale în protecţia sau în vulnerabilitatea suprafeţei reliefului. Pădurile de quercinee de la Căpud au fost înlocuite treptat de păşuni şi fâneţe. Aceste modificare au favorizat apariţia alunecării şi intensificat agresivitatea torenţială. C. Morfologia alunecării. Aşa cum am precizat, alunecarea studiată s-a format pe versantul stâng al Mureşului, la sud de localitatea Căpud, între altitudinile de 240 şi 350 m, pe depozite pannoniene constituite din stive groase de nisipuri şi argile, dispuse monoclinal de la nord-est spre sud-vest. De-a lungul timpului, la declanşarea alunecării a contribuit eroziunea laterală exercitată de râul Mureş la baza versantului. Procesul s-a desfăşurat în mai multe etape pe două direcţii de înaintare: a) de la vest la est şi b) de la sud la nord. A rezultat o alunecare consecventă, delapsivă, cu râpă de desprindere complexă. Corpul alunecării, cu panta medie de 18%, are lungimea de circa 1.300 m, lăţimea medie de 400 m şi lăţimea maximă de 625 m. În cadrul lui sunt prezente praguri şi movile. Movilele, patru la număr, de forme conice sau prismatice, se găsesc, în special, în jumătatea inferioară şi au înălţimi între 5 şi 15 m, iar în spatele lor sunt prezente mici depresiuni cu exces de umiditate şi băltiri (Fig. 1). La precipitaţiile torenţiale, această masă de rocă frământată este intens modelată de eroziunea în suprafaţă şi şiroire.

302

Fig. 1. Schiţa geomorfologică a alunecării de la Căpud: 1, râpă de desprindere; 2, abrupt; 3, movilă; 4, alunecare moderată; 5, alunecare superficială; 6, surpări, prăbuşiri; 7, pluviodenudare şi ablaţie; 8, microdepresiune cu băltire; 9, limita corpului alunecării; 10, ogaş; 11, torent cu con de dejecţie; 12, eroziune laterală; 13, culme rotunjită.

Complexitatea cornişei – înaltă de 2-6 m – constă în discontinuitatea sa şi în prezenţa unor sectoare în semicerc, care dau aspectul unei ghirlande, şi sectoare rectilinii. La baza ei sunt prezente materiale provenite din surpări, iar în perioadele secetoase este modelată de coraziune şi deflaţie. D. Combaterea alunecării. Pentru încetinirea sau chiar stingerea alunecării de la Căpud, se impune luarea urgentă a unor măsuri, precum: diminuarea păşunatului şi supraînsămânţari (cu Trifolium pratense, Medicago sativa, Medicago falcata, Lotus corniculatus, Festuca pratense ş.a.) sau reînsămânţari (cu graminee sau leguminoase perene), lucrări de drenare („în spic“ sau „în arcade“)şi chiar plantări silvice (pini, salcâmi, peri sălbatici, păducelul ş.a.). Bibliografie selectivă Badea, L., Buza, M., Niculescu, Gh., Sandu, Maria, Schreiber, W., Mihaela, Şerban, Kadar, A. (2006), Unităţile de relief ale României, III, Munţii Apuseni şi Podişul Transilvaniei, Edit. Ars Docendi, Bucureşti. Grecu, Florina, Palmentola, G. (1997), Geomorfologie dinamică, Edit. Tehnică, Bucureşti. Mărculeţ, Cătălina, Dragotă, Carmen-Sofia, Mărculeţ, I. (2008), Zile consecutive cu precipitaţii pe praguri caracteristice şi procesele geomorfologice din vestul Podişului Târnavelor, Revista Geografică, T. XIV-XV, 2007-2008, Bucureşti. Mărculeţ, I., Mărculeţ, Cătălina (2010a), Riscul geomorfologic şi riscul climatic în Culoarul Aiud – Sebeş, Analele Asociaţiei Profesionale a Geografilor din România, vol. I, nr. 1, Bucureşti. Mărculeţ, I., Mărculeţ, Cătălina (2010), Geomorphological risk and land degradation control in the Mureş Corridor between the Aiud and Sebeş rivers, Ecological performance in a competitive economy, 2010, Vol. I, Bucureşti. *** (1967), România, Harta geologică, scara 1 : 200.000, Foaia Turda, Institutul Geologic, Bucureşti.

303

CIRCULATIA GENERALA ATMOSFERICA ŞI TIPURILE DE VREME DOMINANTE ÎN NORD-VESTUL ROMÂNIEI Dr. Carmen Dragotă Dr. Cătălina Mărculeţ Abstract. General atmospheric circulation and dominant weather types in the north-west of Romania. On the basis of the results of synoptic processings, of the prognoses made by the National Administration of Meteorology and of the specialist literature, the authors produced a synthetic overview of the atmospheric circulation characteristics in Europe as applied to the northwest of Romania. A general synoptic framework emerged for the manifestation of major weather types and distinct seasonal features. Cuvinte cheie: circulaţia generală atmosferică, centri barici, tipuri de vreme. Key-words: general atmospheric circulation, pressure centre, weather types.

La nivelul Europei, circulaţia generală atmosferică se încadrează în patru mari forme, impuse de condiţiile fizico-geografice − circulaţia vestică, circulaţia polară, circulaţia tropicală şi cea de blocare − având cea mai mare desfăşurare şi pentru teritoriul României: • Circulaţia vestică cea mai frecventă pentru teritoriul României, persistentă tot timpul anului, condiţionată de existenţa unui câmp de mare presiune atmosferică în sudul continentului şi a unei zone depresionare în nordul acestuia. Această circulaţie creează condiţiile unor ierni blânde, cu precipitaţii bogate îndeosebi sub formă lichidă, veri instabile, mai ales în jumătatea sudică a ţării; • Circulaţia polară (nordică sau nord-vestică) frecventă primăvara, vara şi toamna, determinată de dezvoltarea şi extinderea către Islanda a anticiclonului Azoric, antrenând spre centrul şi sud-estul Europei mase de aer de origine oceanică, de la latitudini polare. Acest tip de circulaţie favorizează scăderea temperaturii, creşterea nebulozităţii şi căderea precipitaţiilor convective; • Circulaţia sudică sau sud-vestică (tropicală) favorizează advecţia maselor de aer cald din zonele sudice tropicale spre cele nordice polare. În traiectoria lor spre teritoriul ţării noastre, aceste mase de aer tropical se încarcă cu o cantitate considerabilă de vapori de apă deasupra Mării Mediterane. Acest tip de circulaţie determină ierni blânde, veri instabile şi cantităţi mari de precipitaţii sub formă de averse însoţite de frecvente fenomene orajoase; • Circulaţia de blocare caracterizată prin instalarea unui câmp de presiune ridicată în care vremea este uscată şi secetoasă vara şi umedă şi închisă iarna. În funcţie de poziţia şi intensitatea sistemelor barice determinate de acestea, tipurilor principale ale circulaţiei atmosferice din atmosfera joasă le corespund mai multe variante: - Ciclonii Mediteraneeni care se formează deasupra Mării Mediterane, în special în zona de ciclogeneză a Mării Ligurice. Aceştia, se manifestă mai ales în sudul ţării, având o frecvenţă mare iarna şi mai mică în a doua parte a verii şi începutul toamnei, determinând precipitaţii bogate. În arealul de interes aceşti cicloni acţionează în special iarna şi primăvara, când traversează Depresiunea Panonică şi determină temperaturi mai ridicate şi precipitaţii bogate cantitativ (fig. 1);

Fig. 1. Traiectoriile Ciclonilor Mediteraneeni (Şorodoc, 1962, citat de Bordei-Ion, 2009)

304

- nucleele ciclonice cut-off de altitudine favorizate genetic de cuplajele ciclonilor mediteraneeni cu formaţiile anticiclonice continentale. Aceste nuclee reci întreţin activitatea ciclonică de la sol şi accentuează gradul de instabilitate termodinamică a aerului din troposfera inferioară şi medie. Dezvoltarea sistemelor noroase adiacente este condiţionată de prezenţa mişcărilor ascensionale verticale, la scară mare. Acestea sunt deosebit de intense în partea anterioară a talvegurilor de altitudine, dar şi în zona de defazaje marcante către câmpul baric şi cel termic din cadrul nucleelor cut-off. Prezenţa lanţului Munţilor Carpaţi influenţează într-o măsură considerabilă sistemele barice menţionate, producând modificări ale traiectoriilor ciclonilor, deformări ale fronturilor şi diferenţieri în aspectul vremii (fig. 2). Astfel, ciclogeneza orografică specifică Podişului Transilvaniei se manifestă în prezenţa circulaţiei nordice asociate unui ciclon mediteranean care acţionează în apropiere. Fenomenul implică o suită de manifestări meteorologice specifice ocluziei atmosferice în general şi configuraţiei lanţului carpatic în special. Drept consecinţă, ecartul de variabilitate al temperaturii aerului prezintă valori apropiate de normală în tot timpul anului, extremele termice nu ajung la valori de referinţă pentru teritoriul României, regimul nebulozităţii atinge valori mai mari sub influenţa instabilităţii atmosferice accentuate, calmul atmosferic are o pondere mai însemnată decât în teritoriile din afara arcului carpatic, precipitaţiile atmosferice sunt mult mai bogate cantitativ etc.

Fig. 2. Ciclon orografic matur deasupra Transilvaniei, generat de ciclogeneza orografică carpatică (Bordei-Ion, 2009) În schimb, versanţii vestici ai lanţului carpatic supuşi circulaţiilor atmosferice vestice şi nord-vestice, primesc cantităţi de precipitaţii mult mai bogate faţă de cele cumulate pe versanţii estici adăpostiţi, unde are loc frecvent procesul de föhn. Inversiunile termice capătă uneori caracter de hazard climatic, prin diferenţele termice create între spaţiile depresionare şi versanţi, iar fenomenele meteorologice asociate capătă dimensiuni valorice (frecvenţă şi intensitate) diferite, specifice expunerii acestora faţă de circulaţia atmosferică dominantă (Dragotă, 2006). Principalii centri barici şi masele de aer care îi generează. Anticiclonul Azoric este cel mai important centru de acţiune atmosferică asupra Europei, prezent cu intermitenţă în tot cursul anului. Se formează în zona Insulelor Azore, făcând parte din brâul subtropical de presiune maximă, acţionând între 20º şi 40º latitudine nordică. Prezenţa sa se resimte mai puternic vara, peste jumătatea vestică a Mării Mediterane şi peste Europa Centrală (fig. 3a). Pentru România acesta antrenează o masă de aer maritim. Ciclonul Islandez se formează la 60º latitudine nordică, în nordul Oceanului Atlantic. Acţionează mai ales în sezonul rece, în strânsă corelaţie cu Anticiclonul Azoric, dar cu o reciprocitate inversă absolută (fig. 3b). El determină o creştere a temperaturilor şi a cantităţilor de precipitaţii sub formă lichidă, care adeseori sunt însoţite de ceaţă. În condiţiile create de cei doi centri barici, apare o circulaţie din sector vestic, cu umiditate ridicată şi temperaturi mai mari. Anticiclonul Est-European se formează în sezonul rece al anului ca urmare a pătrunderii maselor de aer polare deasupra continentului (fig. 3c). Cu o frecvenţă mai mică poate apărea şi vara. De regulă, când îşi face simţită prezenţa, determină o vreme senină, geroasă iarna şi fără precipitaţii. Datorită prezenţei arcului carpatic, arealul nord-vestic al României este de regulă ferit de influenţa acestui anticiclon. Anticiclonul Scandinav prezintă de asemenea o frecvenţă redusă, cu o activitate maximă în iunie şi una minimă în octombrie-noiembrie (fig. 3d). Determină schimbări bruşte ale vremii, mai puternic resimţite în sezonul cald al anului.

305

a. Intensificarea Anticiclonului Azoric, dorsală extinsă până în regiunile ţării noastre (Stăncescu, Goţi, Damian, 1986)

b. Ciclonul Islandez foarte extins şi activ iarna (Militaru, Stoica, 1969)

c. Extinderea Anticiclonului Est-European (Struţu, Mihăilă, 1970)

d. Extinderea Anticiclonului Scandinav (Stăncescu, Damian, 1983)

Fig. 3. Centri barici de acţiune atmosferică deasupra Europei Anticiclonul Groenlandez apare mai ales primăvara, generând condiţii sinoptice asemănătoare cu cele produse de Anticiclonul Scandinav. Anticiclonii Mobili Polari, consideraţi adevărate „motoare” ale circulaţiei atmosferice pentru Europa, au o traiectorie dinspre nordul şi nord-vestul Europei, antrenând un transport de aer rece şi determinând schimbări bruşte de presiune şi vânt puternic. Anticiclonul Nord-African, slab reprezentat în nord-vestul României, determină transportul de aer cald de origine tropicală, care la contactul cu masele de aer preexistente favorizează ploi sub formă de averse însoţite de fenomene orajoase. Pentru nord-vestul României, în funcţie de configuraţia barică, de caracteristicile circulaţiei atmosferice şi particularităţile maselor de aer, precum şi sub influenţa suprafeţei active subiacente, sunt specifice câteva tipuri caracteristice de vreme (Moldovan, 1986). Pentru semestrul rece al anului şi mai cu seamă anotimpul de iarnă au fost identificate: - vreme relativ caldă şi umedă cu precipitaţii, generată de circulaţia aerului din sector vestic, nord-vestic şi sudvestic, care determină advecţii ale maselor de aer mai calde şi mai umede, transportate de ciclonii mobili mediteraneeni, sau cei formaţi pe talvegul Ciclonului Islandez;

306

- vreme frumoasă şi rece, geroasă noaptea şi dimineaţa determinată de extinderea Anticiclonului Scandinav pe dorsala sa estică pătrunzând mase de aer arctic până în Peninsula Balcanică; - vreme relativ rece şi umedă, cu nori de tip Stratus, peste regiunile joase (inversiuni de temperatură) prezentă în condiţiile unei extensiuni mari spre vest a Anticiclonului Est-European, sau a existenţei brâului de presiune ridicată peste Europa Centrală, rezultat prin unirea acestuia cu Anticiclonul Azoric. Inversiunile de temperatură generate au o durată medie de 1-3 până la 15 zile, favorizate de pătrunderea maselor de aer cu viteze reduse din sector estic sau nord-estic; - vreme rece şi umedă, cu precipitaţii sub formă de ninsoare determinată de pătrunderea unui ciclon sau a unei familii de Cicloni Mediteraneeni ajunşi deasupra Mării Negre, prin culoarul depresionar creat între Anticiclonul EstEuropean şi dorsala Anticiclonului Azoric. Contactul dintre masele de aer calde şi umede transportate de Ciclonii Mediteraneeni, cu cele reci şi uscate ale anticiclonilor generează precipitaţii abundente, intensificări de vânt şi uneori transport de zăpadă la sol şi în altitudine; - vreme caldă şi uscată, cu o frecvenţă redusă, generată de advecţia maselor de aer dinspre sud, vest, sau nord-vest, determinată de existenţa în jumătatea vestică a Europei a unui talveg depresionar şi de prezenţa dorsalei Anticiclonului Est-European, în est. Pentru anotimpul cald au fost identificate următoarele tipuri: - vreme răcoroasă şi umedă cu precipitaţii, în condiţiile unei circulaţii extinse a dorsalei Anticiclonului Azoric dinspre vest şi nord-vest, suprapus pe teritoriul României maselor de aer calde şi uscate din sudul şi sud-estul continentului. Precipitaţiile generate sunt însemnate cantitativ, fiind cauza principală a inundaţiilor în vestul ţării, uneori însoţite de vânt puternic, fenomene orajoase şi căderi de grindină; - vreme călduroasă şi uscată, în condiţiile instalării şi persistenţei timp îndelungat a unui regim de presiune ridicată prin extinderea spre est a Anticiclonului Azoric, sau a unui alt anticiclon din estul sau sud-estul continentului; - vreme frumoasă dimineaţa, cu averse de ploaie izolate după-amiaza, caracterizată prin prezenţa unui regim anticiclonic favorabil convecţiei termice în orele amiezii, generatoare de nori cu extincţie verticală, de tip Cumulus şi Cumulonimbus, din care cad precipitaţii însemnate cantitativ, adesea sub formă de averse, însoţite de fenomene orajoase şi intensificări de vânt. Spre seară cerul devine din nou senin. Anotimpurile de tranziţie se caracterizează printr-o circulaţie atmosferică cu schimbări rapide, care determină contraste în aspectul vremii şi care se regăsesc în anotimpurile de bază, cu unele mici diferenţe, alternând : - vreme instabilă cu precipitaţii bogate, dezvoltată mai ales în situaţii sinoptice caracteristice verii, dar care primăvara generează precipitaţii mult mai bogate cantitativ, soldate cu frecvente inundaţii; - vreme uscată (uneori secetoasă) existentă în condiţiile unui regim anticiclonic instalat prin extinderea spre est a Anticiclonului Azoric mai ales primăvara, sau a înaintării spre vest şi sud-vest a Anticiclonului Est-European, cu precădere toamna. Termic, acestui tip de vreme i se asociază proprietăţile maselor de aer care însoţesc regimurile anticiclonice. În cadrul acestui tip de vreme este caracteristică răcirea puternică nocturnă (când temperatura coboară până la 0ºC), pentru ca ziua să urce până la 20ºC, fiind de asemenea frecvente ceaţa de radiaţie în primele ore ale zilei. Bibliografie Bordei-Ion, Ecaterina (2009), Rolul lanţului Alpino-Carpatic în evoluţia Ciclonilor Mediteraneeni, Edit. Printech, Bucureşti. Dragotă, Carmen-Sofia (2006), Precipitaţiile excedentare în România, Edit. Academiei, Bucureşti. Mărculeţ, Cătălina (2010), Clima şi riscurile climatice din Depresiunea Alba Iulia − Turda, teză de doctorat. Militaru, Florica, Stoica, C. (1969), Analiza dinamicii proceselor atmosferice ce conduc la încălziri brusce şi masive ale vremii în perioada rece a anului în ţara noastră, Cul. lucr. IM/1967, p. 45-61. Moldovan, F. (1986), Tipuri de vreme caracteristice pentru partea de nord-vest a României, Studii şi cercetări – Meteorologie, IMH, p. 59-73. Stăncescu, I., Damian, Doina (1983), Câteva consideraţii asupra aspectului vremii în ţara noastră determinate de aria de influenţă a anticiclonului scandinav, Studii şi cercetări – Meteorologie, IMH, p. 39-51. Stăncescu, I., Goţi, Virginia, Damian, Doina (1986), Aspecte diferenţiate ale vremii pe teritoriul României în perioada de vară determinate de evoluţia dorsalei anticiclonului azoric, Studii şi cercetări – Meteorologie, IMH, p. 99-109. Struţu, Margareta, Mihăilă, Ileana (1970), Răcirile din iarna 1968-1969 în România şi tipurile de circulaţie care le-a generat, Hidrotehnica, 15, 9, p. 488-494. Topor, N., Stoica, C. (1965), Tipuri de circulaţie şi centre de acţiune atmosferică deasupra Europei. C.S.A., Institutul Meteorologic, Bucuresti. *** (2008), Clima României, Edit. Academiei, Bucureşti.

307

PARTICULARITĂŢILE REGIMULUI TERMIC ÎN SUBCARPAŢII CURBURII Drd. Anduţa Grofu Abstract. The particularities of the air temperature in the Curvature Subcarpathians. The study effectuate the analysis of regional characteristics and of temporal variability of air temperature in the Curvature Subcarpathians over the 1961-2000 period, based on data concerning annual average and extreme temperatures, semestrial, seasonal and monthly, recorded at Pătârlagele weather station. The Curvature Subcarpathians is a transition sector from a warmer climate, specific for the plain region marchland, to a cooler, typical for high mountain area. This situation is evidenced by the values of thermal parameters throughout the depression Pătârlagele, part of the Curvature Sub-Carpathians. Cuvinte cheie: Subcarpaţii Curburii, regimul termic, staţiunea Pătârlagele Key words: The Curvature Subcarpathians, thermic regim, Pătârlagele weather station

Element climatic cu rol esenţial în definirea particularităţilor regimului climatic al unei regiuni, temperatura aerului dezvoltă o puternică relaţie de interdependenţă cu altitudinea reliefului. Subcarpaţii Curburii constituie, în general, un sector de tranziţie de la un climat mai cald, specific regiunii de câmpie limitrofe, către unul mai rece, caracteristic spaţiului montan înalt. Acest fapt este evidenţiat de valorile parametrilor termici din cuprinsul arealului depresionar Pătârlagele, parte integrantă a Subcarpaţilor Curburii, care se încadrează ecartului termic altitudinal de variaţie menţionat. Regimul termic caracteristic sectorului Subcarpaţilor de Curbură reprezintă un element meteorologic stabil, de care depinde modul de acoperire a terenului ( covorul vegetal, edafic etc.) precum şi întreaga activitate umană. Acesta se manifestă printr-o variabilitate accentuată (temporală şi spaţială) a parametrilor de bază, pe fondul caracteristicilor anuale şi sezoniere ale circulaţiei generale a atmosferei în interacţiune cu suprafaţa activă complexă şi diversificată. Pentru evidenţierea caracteristicilor generale şi a particularităţilor regimului termic în Subcarpaţii de Curbură sa folosit banca de date referitoare la valorile de temperatură a aerului de la staţia meteorologică Pătârlagele (reprezentativă pentru arealul de interes), din perioada 1961-2007. Aceasta include perioada standard climatologică recomandată de OMM (1961-1990) pentru toate prelucrările statistice utilizate în climatologie atât pe plan internaţional, cât şi naţional, la care s-a adăugat perioada 1991-2007, perioadă în care s-au sesizat semnale ale schimbărilor climatice globale în special după 1983-1984: acutizări ale frecvenţei şi intensităţii fenomenelor climatice extreme, o tendinţă generală de creştere a temperaturii aerului şi de scădere a cantităţii de precipitaţii; toate acestea au fost asociate unei activităţi antropice cu efecte în general negative (defrişări necontrolate, schimbări în modul de utilizare a terenurilor) prin care s-a încercat extinderea spaţiului agricol în detrimentul suprafeţelor naturale etc. S-au urmărit îndeosebi variaţia şi evoluţia principalilor parametri ai regimului termic în arealul de interes, concretizaţi prin: temperaturile medii şi extreme anuale, semestriale, anotimpuale şi lunare, pe baza cărora s-au decelat principalele caracteristici ale regimului termic în ansamblu şi particularităţile locale ale acestuia. Temperaturile medii şi extreme anuale multianuale La nivelul întregii ţări, în secolul XX temperatura medie anuală a aerului a crescut cu 0.2°C, cu o rată mai susţinută după 1960 (Busuioc, 2003). În Subcarpaţii de Curbură, acest fapt este evidenţiat prin dreapta de regresie liniară aplicată eşantionului de date 1961-2007 care înscrie o tendinţă de creştere de aproximativ 1°C, după cum reiese din fig.1b. Repartiţia temperaturii medii anuale pe teritoriul României evidenţiază un ecart de variabilitate accentuat cuprins în general între temperaturi mai mari de 11°C în regiunile de câmpie din extremităţile sud vestice, sudice şi sudestice şi mai mici de 0°C pe cele mai mari cote altimetrice din cuprinsul spaţiului montan (fig. 1a). În perimetrul Subcarpaţilor de Curbură variaţia anuală multianuală a temperaturii aerului se situează, la staţia meteorologică Pătârlagele, reprezentativă pentru spaţiul geografic analizat, în jurul valorii medii de 10.3ºC, şi este jalonată de cea mai mare valoare medie anuală de 12.0ºC înregistrată în anii 1989 şi 2007, şi de cea mai mică valoare medie anuală, de 8.3ºC, din anul 1976 (fig. 1b). În evoluţia an de an a temperaturii medii se remarcă o dispunere relativ echilibrată între anii cu valori mai mari şi mai mici decât media multianuală; se remarcă în acest sens intervalul de după 1986 când predomină o perioadă mai caldă şi intervalul mai rece, situat înainte de 1985, evidenţiate prin tendinţa de evoluţie polinomială de ordin 6 (fig 1b).

308

Fig. 1. Temperaturile medii anuale multianuale pe teritoriul României (a) şi temperaturile medii anuale la staţia meteorologică Pătârlagele (1961-2007) (b) Temperaturile medii şi extreme semestriale În semestrul cald, temperatura aerului atinge valorile cele mai mari din cursul anului, având un mers ascendent din luna aprilie (9.9°C) până în iulie (20.3°C), descrescând apoi până in septembrie (15.2°C). Media termică a acestui semestru atinge la Pătârlagele 16.5°C, înscriindu-se între cea mai mare medie de 18.1ºC în anul 2007, şi cea mai mică medie de 14.8 ºC în anul 1976. Mediile extremelor termice aferente acestui semestru au fost cuprinse între valorile maxime semestriale de 13.5°C din aprilie 1961 şi 23.3°C din iulie 2007, respectiv minimele cuprinse între 6.6°C din aprilie 1997 si 17.9°C din iulie 1979 (fig. 2). Se remarcă anul 2007 cu lunile iunie şi iulie în care s-au înregistrat maximele semestriale din întreaga perioada de observaţii. Semestrul rece care debutează în luna octombrie cu cele mai mari valori termice, de 9.9°C, prezintă o evoluţie descendentă până în luna ianuarie (-1.0°C în medie multianuală ) crescând ulterior până la sfârşitul lunii martie când temperatura medie lunară depăşeşte 4°C. Temperatura medie semestrială este de 3.1°C, cuprinsă între cea mai mare

309

medie de 5.2°C în anul 1961, şi cea mai mică medie de 0.4°C în 1985. Temperaturile medii ale extremelor semestrului rece la Pătârlagele sunt cuprinse între valorile maxime ( cea mai mare fiind de 13.2°C în octombrie 1966 şi cea mai mică de 3.2°C în decembrie 1982), şi valorile minime (cea mai mică fiind de -7.8°C în ianuarie 1963, şi cea mai mare , de 7.1°C în octombrie 1979) (fig. 2b).

Fig. 2. Temperaturile medii şi extreme semestriale Temperaturile medii şi extreme anotimpuale prezintă particularităţi induse de configuraţia fizico-geografică a reliefului care alternează pe suprafeţe relativ restrânse depresiuni închise de şiruri de dealuri, ceea ce determină un specific local repartiţiei temperaturilor anotimpuale.

310

Astfel, sub influenţa foehnului, iernile sunt în general blânde, dar se află şi sub dominanţa componentei estice a circulaţiei atmosferice. Cea mai mica medie lunară din timpul iernii atinge valoarea de -1.0°C la staţia meteorologică Pătârlagele, valoare destul de apropiată de mediile temperaturii aerului din decembrie şi februarie (0.4°C, respectiv 0.3°C). Media termică anotimpuală este foarte aproape de 0°C -0.1°C, subliniind climatul blând amintit.

Fig. 3. Temperaturile medii şi extreme anotimpuale (a) şi lunare (b) Printre anii cei mai călduroşi se remarcă 1966 (în luna februarie au fost 5.5°C), 1982 (în luna decembrie 3.2°C), dar mai cu seamă anul istoric 2007 când în luna cea mai rece a anotimpului de iarnă (ianuarie) s-au înregistrat temperaturi de excepţie care au atins în medie 4.1°C. La antipod, cele mai mici valori medii ale temperaturii aerului din anotimpul de iarnă se înscriu între -7.8°C / ianuarie 1963 şi -4.5°C /decembrie 2002. Primăvara în regim mediu multianual prezintă valori pozitive (9.8°C ) cuprinse între medii lunare de 4.2°C şi 15.3°C, ecartul de variabilitate fiind şi mai accentuat în ceea ce priveşte cele mai mari şi cele mai mici valori medii lunare

311

din anotimpul respectiv. Astfel ecartul celor mai mari valori ale mediilor temperaturilor lunilor componente se cifrează la 9.7°C în timp ce amplitudinea celor mai mici astfel de valori este 13.0°C. Printre anii cu cele mai ridicate temperaturi medii din cursul primăverii se remarcă 1961, 1990 şi 2003, iar cu cele mai scăzute 1980, 1987 şi 1997. Verile sunt în general moderate sub aspect termic (19.4°C media multianuală 1961-2007) înscriind medii lunare cuprinse între 18.6°C în iunie şi 20.3°C în iulie, aspect regăsit şi în evidenţierea celor mai mari şi a celor mai mici valori medii lunare din anotimpul respectiv. Se remarcă prezenţa celor mai ridicate valori medii în anul 2007 când s-au înregistrat temperaturi medii lunare de excepţie atât în iunie (21.3°C) cât şi în iulie (23.3°C. În schimb cele mai mici valori medii s-au remarcat în anul 1976 când în iunie şi august acestea au atins numai 16°C şi 1979 în care valoarea medie a lunii iulie nu a depăşit 18°C. Ecartul mediu de variabilitate este cel mai scăzut în anotimpul de vară pentru toţi cei trei parametri analizaţi, subliniind climatul particular al arealului de interes. Toamnele, cu valori termice sensibil apropiate de mediile multianuale ale primăverilor (10.0°C faţă de 9.8ºC) debutează cu temperaturi apropiate de cele ale anotimpului de vară, înscriind în septembrie valori medii multianuale de 15.3°C; ele sunt cuprinse între cea mai mare medie lunară de 19.3°C din septembrie 1994 şi cea mai mică de 12.4°C din aceeaşi lună a anului 1996. Şi luna octombrie prezintă temperaturi medii pozitive care nu au coborât sub 7°C în octombrie 1979 dar nici nu au depăşit 13.2°C în 1966. Luna noiembrie prezintă sub aspect termic valori medii lunare care oscilează în jurul a 5°C, cuprinse între cele mai mari medii de 8.3°C din 1969 şi cele mai mici de -1.5°C din 1993. Temperaturile medii lunare exprimă aceeaşi variabilitate temporală ca şi parametrii termici anotimpuali. Luna cea mai rece se remarcă a fi ianuarie (-1.9°C) şi cea mai caldă iulie (20.3°C ) prezentând astfel amplitudini medii moderate în timpul anului, specifice arealului subcarpatic de la Curbură. Se remarcă în mod deosebit paralelismul valoric între curba temperaturilor medii multianuale (fig. 3) şi cele ale celor mai mari şi celor mai mici valori medii lunare din timpul anului. Totodată se evidenţiază ecartul termic mai susţinut al temperaturilor medii din intervalul aprilie - octombrie prin valori termice apropiate, faţă de cele din intervalul noiembrie-martie, cu o variabilitate mai accentuată. Concluzii Lucrarea se referă la regimul mediu multianual al temperaturii aerului care jalonează particularităţile distincte la toate scările temporale analizate: anuale, semestriale, anotimpuale şi lunare. Faptul că spaţiul subcarpatic al Curburii este climatic reprezentat numai printr-o singură staţie meteorologică (Pătârlagele) caracteristicile de amănunt nu sunt surprinse nici sub aspect microclimatic şi nici topoclimatic. Regimul termic specific Subcarpaţilor de Curbură se caracterizează printr-o variabilitate temporală şi spaţială moderat accentuată, pe fondul caracteristicilor anuale şi sezoniere ale circulaţiei generale a atmosferei în interacţiune cu suprafaţa activă complexă şi diversificată. Variaţiile temporale ale valorilor termice se diferenţiază în funcţie de condiţiile fizico-geografice locale şi nu sunt în toate cazurile sincrone, prezentând amplitudini variate în funcţie de altitudine şi tipul influenţelor climatice resimţite. Element climatic cu rol esenţial în definirea climei unei regiuni, temperatura aerului dezvoltă o puternică relaţie de interdependenţă cu altitudinea reliefului. La nivel anual multianual, s-a remarcat o tendinţă generalizată de încălzire cu până la 1.5°C în 47 de ani (după valorile medii la Pătârlagele), cele mai vizibile modificări în regimul termic s-au produs la sfârşitul deceniului 9 (după anii i 1984). Comparativ cu deceniile 8 şi 9, care au manifestat un caracter mai cald la nivelul întregii regiuni subcarpatice, procesul de încălzire s-a redus semnificativ către sfârşitul perioadei, prin incidenţa unor ani normali sau mai reci. Din prelucrările efectuate sub aspect termic în perioada analizată – 1961-2007 – se remarcă anul 2007 ca fiind cel mai călduros an în cursul căruia lunile ianuarie, iunie şi iulie deţin recorduri medii pozitive, iar anii 1976 şi 1979 ca fiind printre cei mai reci ani cu manifestare termică în special în anotimpul de vară. Anul 2007 s-a distins de restul anilor din şirul de observaţii, cât şi de cei din întreaga perioadă de observaţii meteorologice din România, şi prin cea mai mare intensitate şi număr de valuri de caniculă, pe fondul cărora în regiunea de studiu au fost atinse recordurile absolute ale lunii iunie. Bibliografie Busuioc, Aristiţa et. all, (2010), Scenarii de schimbare a regimului climatic în România pe perioada 2001-2031, Administraţia Naţională de Meteorologie. *** (2008) Evaluarea hazardelor climatice din Carpaţii şi Subcarpaţii de Curbură, Institutul de Geografie al Academiei Române, Bucureşti. *** (2006), Clima României, Bucureşti.

312

SITUAŢIA SINOPTICĂ DIN INTERVALUL 08-10 APRILIE 2011, CE A FAVORIZAT INTENSIFICĂRI ALE VÂNTULUI ÎN TRANSILVANIA Dr. Nicolae Rusan Abstract. The synoptic situation in the period 08-10 april that favoured wind intensification in Transylvania. The wind is one of the climatic elements with velocity variations in time and space. The wind can become a risk phenomenon when it exceeds a certain velocity. Such an example can be found in this paper, when the wind exceeded 60 – 65 km/h and over 100 km/h in the mountain area. These wind intensifications have caused damages in different economic sectors, as well as to buildings. The most important factors that determine wind intensifications are the synoptic factors. Cuvinte cheie: intensificări ale vântului, ciclon, anticiclon, fenomene de risc, mişcare advectivă. Key words: wind intensifications, cyclones, anticyclones, risk phenomena, advection movement

1. Introducere Vântul este un element meteorologic vectorial, deosebit de variabil în timp şi spaţiu. În cadrul circulaţiei generale a atmosferei, este condiţionat de contrastul baric orizontal. Deplasarea în sens orizontal a aerului poartă denumirea de vânt sau mişcare advectivă. Din punct de vedere teoretic, vântul, într-un punct, poate fi definit ca viteza particulei atmosferice în acel punct. Vântul este exprimat cu ajutorul celor trei elemente ce caracterizează un vector : direcţie, sens şi intensitate. Anasamblul tuturor vectorilor vânt la un anumit moment de timp, formează un câmp vectorial, câmpul mişcărilor atmosferice. În cadrul reţelei de observaţii meteorologice nu se efectuează decât măsurătoarea componentei orizontale a vântului. Deplasarea curenţilor de aer dintr-un loc în altul, este determinată în principal de dezvoltarea diferitelor sisteme barice şi, în primul rând, de activitatea centrilor de acţiune principali. Vântul se caracterizează prin două elemente extrem de variabile în timp şi spaţiu: direcţia din care bate vântul, se stabileşte în raport cu punctul cardinal dinspre care bate. În scopul indicării direcţiei vântului, se foloseşte roza vânturilor cu cele patru puncte cardinale şi cu cele patru sau douăsprezece direcţii intercardinale şi viteza, reprezentând distanţa parcursă de particolele de aer în unitatea de timp, exprimată în m/s. Într-o altă ordine de idei, direcţia vântului este dictată de poziţia centrilor barici care „pompează” masele de aer, iar viteza acestuia, depinde de contrastul termo-baric care se realizează între cele două tipuri de mase de aer ( cald şi rece ). Vântul reprezintă cea mai frecventă formă de mişcare a aerului în plan orizontal, în condiţiile în care atmosfera este alcătuită din volume de aer cu caracteristici diferite din punct de vedere termic şi ca presiune existând permanent tendinţa spre echilibru prin deplasări ale aerului pe verticală sau pe orizontală. 2. Factorii genetici ai vântului Factorii cei mai imporanţi, care pun în evidenţă caracteristicile circulaţiei generale a atmosferei ( a tuturor curenţilor de aer ), specifici pentru zona temperată şi respectiv pentru Europa şi inclusiv România, sunt factorii sinoptici. Aici se încadrează: a) câmpul mediu de distribuţie a presiunii şi vântului; b) tipurile de circulaţie la sol şi în emisfera nordică; c) activitatea ciclonică şi anticiclonică; d) fronturile atmosferice şi vijeliile. Pe teritoriul României, regimul vântului este determinat atât de particularităţile circulaţiei generale a atmosferei, cât şi de cele ale suprafeţei active, evident fiind rolul de baraj orografic al Carpaţilor, care determină prin orientare şi altitudine o circulaţie regională şi locală a aerului. Desigur că nu putem vorbi despre vânt şi intensificările pe care acesta le suportă numai în condiţii de cicloni, deoarece contrastul termo – baric care pune în mişcare masa de aer este dat de activitatea combinată cicloni, ca formă negativă de relief baric, cu presiune mică şi temperatură mare şi anticiclon, ca formă pozitivă de relief cu presiune mare şi temperatură redusă. Ciclonii şi anticiclonii sunt formele de relief baric cele mai frecvente ale circulaţiei atmosferice şi centri de geneză a particularităţilor activităţii maselor de aer, care îşi modifică în permanenţă poziţia. În cazul metodelor clasice sinoptice tipice pentru intensificări de vânt s-au făcut corelaţii între sistemele barice de la sol şi altitudine şi s-au stabilit situaţii sinoptice tipice în care se produc intensificări de vânt pe teritoriul României. Aceste circulaţii au fost analizate pe direcţiile principale de circulaţie a maselor de aer. Situaţiile sinoptice în contextul cărora apar intensificări de vânt sunt în funcţie de distribuţia câmpului baric la nivelul Europei. De la un sezon la altul, deasupra Continentului European şi inclusiv deasupra României, se remarcă diferite tipuri de circulaţie. După Rodica Stoian în Geografia României, I, Geografia Fizică (1983) există patru tipuri de circulaţie a aerului la sol, în afară de vânturile de vest caracteristice zonei temperate prezente în altitudine şi anume: circulaţia vestică

313

(fig. 1 a), circulaţia polară (fig. 1 b ), circulaţia tropicală (fig. 1 c) şi circulaţia de blocare (fig. 1 d). Mai aminteşte şi despre o circulaţie meridianală (curenţi de aer care se deplasează de la nord la sud, în lungul meridianelor.

Fig. 1. Tipurile de circulaţie: a, vestică ; b, polară; c, tropicală; d, de blocare (Geografia României, I, Geografia Fizică, 1983)

Dintre cele patru tipuri de circulaţii a aerului, cea mai frecventă pentru România, este tipul de circulaţie vestică. Circulaţia de vest este dominantă în perioada caldă a anului şi generează vânturi din sector vestic (vest, nordvest şi sud-vest) ca urmare a prezenţei pe Oceanul Atlantic, a unor depresiuni care se deplasează spre estul continentului, afectând şi ţara noastră. Aceste vânturi sunt aducătoare de precipitaţii; ele generează maximul principal de precipitaţii de la sfârşitul primăverii-începutul verii. 3. Contextul sinoptic din intervalul 08 – 10 aprilie 2011 În cazul nostru după o perioadă cu presiune ridicată, atât la sol, cât şi în altitudine, intervalul 08 – 10 aprilie 2011, se caracterizează printr-o scădere atât a presiunii atrmosferice, cât şi a temperaturii pe toată coloana. Aceste modificări ale valorilor de temperatură şi presiune, s-au datorat pătrunderii talvegului asociat Depresiunii Islandeze, dinspre nord-vestul continentului, cu deplasare spre sud-est.

A. a A. b. A.c. Fig. 2A. a, b, c Modelul numeric GFS (Presiunea la sol, suprapusă cu cea de altitudine)

B. b.

B. a.

Fig. 2B. a, b. Modelul numeric GFS ( Viteza vântului la altitudinea de 10 m)

314

Aceeaşi situaţie o întâlnim şi la sol, presiunea scade accentuat, fapt ce determină schimbarea masei de aer (fig. 2A. a). Adâncirea talvegului de altitudine, precum şi scăderea presiunii la sol, continuă şi în zilele de 09 şi 10 aprilie, astfel că la nord-estul României, se formează nuclee depresionare de altitudine, cu corespondenţă la sol, antrenând un aer rece din nord-nord-vestul continentului, peste ţara noastră (fig. 2A. b şi c). În această situaţie sinoptică, vântul se intensifică, viteza depăşind 60-65 km/h, iar în zona de munte, vântul a depăşit 100 km/h (fig. 2B. a şi b). În urma analizei tuturor materialelor şi hărţilor sinoptice, Administraţia Naţională de Meteorologie a emis cu două zile înainte, Avertizare meteorologică, cod galben pentru toată ţara, pentru intensificări ale vântului 4. Urmarile intensificărilor de vânt Intensificările de vânt au produs avarii la reţele de distribuţie şi alimentare cu energie electrică în multe locuri din Transilvania, au luat acoperişuri de pe blocurile de locuinţe şi au descoperit case, a rupt copaci etc. În judeţul Hunedoara, a fost luată de vânt o şarpantă a unui bloc de locuinţe (fig. 3 a), mai muţi arbori au fost rupţi de vânt în judeţele Alba şi Harghita (fig. 3b şi c). Tot din cauza copacilor rupţi au fost avariate mai multe maşini (fig. 3d). În unele localităţi din judeţul Maramureş: Finteuşu Mare, Valea Chioarului, zonele Mesteacăn şi Prislop, alimentarea cu energie electrică a fost întreruptă parţial. În municipiul Baia Mare, rafalele de vânt au depăşit 64 km/h. O dată cu intensificările de vânt, vremea s-a răcit faţă de intervalul precedent. Cerul a fost mai mult noros. Pe arii extinse, îndeosebi în cursul nopţii, la intrarea frontului rece, din nord-vestul ţării, au căzut ploi cu caracter de aversă, însoţite de descărcări electrice.

b c Fig. 3 a, b, c, d. Imagini cu unele din pagubele produse de intensificările de vânt

În concluzie putem spune că, vântul poate deveni un fenomen de risc, atunci când depăşeşte o anumită viteză. Pagubele pot fi de neimaginat, mai ales dacă durata acestor intensificări este mare. Pot provoca pierderi atât în sectoarele economice, cât şi populaţiei. Bibliografie Bogdan, Octavia (1985), Particularităţi ale calmului atmosferic din unele regiuni depresionare si culoare de vale , SCGGG – Geogr., XXXII, p. 14 – 19. Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena (1999), Riscuri climatice din România, Academia Română, Institutul de Georafie, Bucureşti. Bordei-Ion, Ecaterina (1983), Rolul lanţului Alpino-Carpatic în evoluţia Ciclonilor Meditaraneeni, Edit. Academiei, 136 p. Bordei-Ion, Ecaterina (2003-2004), Air circulation types in the low troposphere above the Atlantic-European Geographic Environment and the weather evolution in Romania, RR- Géogr., 47-48, p. 227-236. Ciulache, S., Ionac, Nicoleta (1975), Fenomene atmosferice de risc şi catastrofe climatice, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti . Rusan, Nicolae 2008), Energia eoliană – alternativă la energia convenţională, Comunicări Ştiinţifice, Biblioteca Historica Philosophica et Geographica, vol. VII, pp. 411 – 415, Edit. Samuel, Mediaş. Rusan, Nicolae 2008), Potenţialul energetic eolian. Studiu de caz: Sulina, Comunicări Ştiinţifice, GeoCarpathica, VIII, pp. 145 – 161, Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu. Rusan, Nicolae 2010), Romanian Black Sea Coast - An Inexhaustible Source of Energy. Comunicări Ştiinţifice, celei de a III-a Conferinţe Internaţionale , Academia de Studii Economice, Bucureşti. pp 304 – 312. Rusan, Nicolae 2010 ), Potentialul energetic eolian din partea de est a Romaniei, Editura Univ. „Lucian Blaga” Bucureşti, 257 p. ISBN 978-606-12-0015-3.

315

ORAJELE – FENOMENE CLIMATICE DE RISC ÎN DEPRESIUNEA ALBA IULIA – TURDA Dr. Cătălina Mărculeţ Drd. Ioan Mărculeţ Abstract. Thunderstorms − climate risk phenomena in Alba Iulia-Turda Depression. The present study deals with thunderstorms − very dangerous electrical weather phenomena causing material damage and casualties. Therefore, having a knowledge of their climatic regime is of vital importance. From the contents: theories on thunderstorm genesis, various classifications, territorial distribution of the main specific climatic variables (annual stormy intervals and number of stormy days), cases of severe consequences connected with electrical discharge illustrative of these risk-related phenomena. Cuvinte cheie: fenomene climatice de risc, oraje, Depresiunea Alba Iulia − Turda Key-words: climate risk phenomena, thunderstorm, Alba Iulia − Turda Depression.

Fenomene atmosferice din categoria electrometeorilor − orajele − se numără printre fenomenele climatice cu caracter de risc, având în vedere impactul negativ pe care îl pot avea asupra mediului şi diferitelor activităţi socioeconomice, prin intensitatea producerii lor, prin durata lor mare, sau prin producerea lor în afara perioadelor normale. Orajele fac parte din fenomenele meteorologice de natură electrică (electrometeori) al căror regim climatic este vital să fie cunoscut, dată fiind periculozitatea lor deosebită, unele manifestări soldându-se cu producerea de pagube materiale şi chiar pierderi de vieţi omeneşti. Descărcări bruşte de electricitate, orajele se manifestă printr-o lumină scurtă şi intensă numită fulger şi printr-un bubuit surd sau printr-un zgomot sec numit tunet. Sunt asociate norilor Cumulonimbus şi sunt, în general, însoţite de precipitaţii sub formă de ploaie cu caracter de aversă, grindină, măzăriche moale sau tare şi, mai rar, de ninsoare. Până în prezent nu există o teorie unanim acceptată privitoare la geneza orajelor, literatura de specialitate cumulând peste 15 teorii. Conform teoriilor clasice fenomenele orajoase sunt rezultatul proceselor evoluţiei sistemelor noroase de tip Cumulonimbus generate prin dezvoltarea norilor Cumulus Congestus sau legaţi de masa norilor Nimbostratus, în situaţia în care în masa acestora se formează nori orajoşi (Iliescu, 1989). Teoriile mai noi nu neagă rolul Cumulonimbus, dar adaugă şi implicarea electronilor care sosesc din spaţiul cosmic. Aceştia acţionează asupra atmosferei, influenţând starea electrică a acesteia, norii Cumulonimbus având doar rolul unor relee în distribuţia sarcinilor electrice (Moldovan, 2003). După ghidul institutului pentru observarea, identificarea şi codificarea norilor şi a fenomenelor meteorologice (IMH, 1986), fulgerele, în funcţie de localizarea în spaţiu şi modul de manifestare, au fost clasificate în trei tipuri principale: 1. descărcări interne sau fulgere în pânză, care se produc în interiorul norului orajos şi care se manifestă printr-o iluminare difuză; 2. descărcări la sol sau trăsnete, care se formează între nor şi suprafaţa terestră; 3. fulgere liniare, sub forma unor descărcări sinuoase, uneori ramificate, care nu ating suprafaţa terestră. După natura impulsului care le generează se diferenţiază: 1, oraje locale (termice sau de insolaţie), care apar în interiorul maselor de aer mai rece ce ajunge deasupra unei suprafeţe de uscat puternic încălzit; 2, oraje frontale, legate de activitatea frontului rece, se produc în timpul dislocării violente a aerului cald şi umed care este forţat să se ridice deasupra aerului rece; 3, oraje orografice, asociate norilor Cumulonimbus care se formează ca urmare a mişcării turbulente ascendente foarte intense ale aerului umed pe pantele dealurilor şi munţilor (Iliescu, 1989). Beltrando şi Chémery (1995), citaţi de Moldovan (2003), clasifică orajele astfel: 1. oraje izolate, cauzate de o singură celulă convectivă, cu durata de manifestare redusă în timp; 2. oraje supracelulare, generate de o celulă convectivă foarte puternică, cu durata de manifestare mai lungă decât în cazul precedent; 3. oraje multicelulare, asociate mai multor celule convective şi cu durata cea mai mare. Un studiu amplu dedicat orajelor a fost publicat în anul 1989 de Maria Colette Iliescu în lucrarea Manifestări electrice atmosferice pe teritoriul României, care prezintă în detaliu condiţiile producerii lor dar şi distribuţia teritorială a parametrilor climatici specifici acestor fenomene − intervalul anual cu fenomene orajoase, numărul de zile cu oraje, numărul de oraje, durata orajelor, numărul de descărcări electrice/100 km2 şi gradul de keraunicitate. În România, orajele sunt legate de fronturile depresiunilor barice şi apariţia lor se datorează în primul rând fronturilor reci (>50-60%), fronturilor calde (20-30%), celor ocluse (15-20%) dar şi celor cvasistaţionare (25%). De asemenea, apariţia orajelor se datorează circulaţiei atmosferice care antrenează vara mase de aer maritim sau oceanic: în peste 60-65% din cazuri se produc în mase de aer maritim-polar, 25% în aer polar transformat în tropical, 6% în aer continental-polar şi 4% în aer tropical (Iliescu, 1989). Relieful intervine prin rolul său de baraj în calea maselor de aer, în care versanţii expuşi sunt mai des afectaţi, iar cei adăpostiţi înregistrează un număr mai mic de oraje, astfel că Depresiunea Alba Iulia - Turda se numără printre regiunile României cu cea mai mică incidenţă a acestor fenomene.

316

Intervalul anual cu fenomene orajoase în Depresiunea Alba Iulia – Turda se remarcă prin mari diferenţe de la un an la altul. Data medie a începerii intervalului anual cu fenomene orajoase este cuprinsă între 20 şi 25 aprilie. Cea mai timpurie dată anuală a primelor oraje în regiunea studiată este 30 ianuarie la Turda, 18 februarie la Blaj şi 29 februarie la Sebeş, iar cea mai târzie dată anuală a primelor oraje este 30 mai la Turda, 21 mai la Sebeş şi 22 mai la Blaj (Iliescu, 1989). Data medie a sfârşitului intervalului anual cu fenomene orajoase din regiunea analizată este cuprinsă între 20 şi 25 septembrie. Cea mai timpurie dată anuală a ultimelor oraje de aici este 20 august la Turda, 13 august la Blaj şi 17 august la Sebeş, iar cea mai târzie dată anuală a ultimelor oraje este 29 noiembrie la Turda şi Blaj şi 22 decembrie la Sebeş (Iliescu, 1989). Ca urmare a celor prezentate mai sus, durata medie a intervalului anual cu fenomene orajoase este de aproximativ 140-145 de zile. Numărul de zile din Depresiunea Alba Iulia − Turda, mai redus decât în celelalte subunităţi de relief ale Depresiunii Transilvaniei învecinate (150-165 de zile), este consecinţa adăpostului orografic oferit de Munţii Apuseni şi a frecventelor efecte de foehn (fig. 1).

Fig. 1. Repartiţia duratei medii a intervalului anual cu fenomene orajoase, pe teritoriul României (Iliescu, 1989) Cea mai mare durată a intervalului anual cu fenomene orajoase este de 249 zile la Turda, 211 zile la Sebeş şi 207 zile la Blaj, iar cea mai mică durată a intervalului anual cu fenomene orajoase este de 113 zile la Turda, 112 zile la Sebeş şi 101 zile la Blaj (Iliescu, 1989). Din distribuţia teritorială a acestor valori extreme se remarcă faptul că manifestările orajoase sunt stimulate de proximitatea reliefului muntos accidentat, la Turda şi sunt estompate de situarea în „conul de adăpost” creat de barajul Munţilor Apuseni, la Sebeş. Numărul de zile cu oraje reprezintă un parametru important, care redă aspectul calitativ al activităţii orajoase, el evidenţiind legitatea repartiţiei teritoriale a fenomenului în regiunea studiată. În acest scop au fost prelucrate datele din observaţiile celor 6 staţii meteorologice care fac obiectul analizei noastre climatice din perioada 1961-2003. Valorile medii multianuale ale numărului anual de zile cu oraje indică faptul că cele mai multe se înregistrează la Aiud (42.6 zile/an), iar cele mai puţine la Ighiu (22.8 zile/an) (fig. 2a). Această situaţie este consecinţa poziţiei geografice în cadrul unităţii de relief. Astfel, la Aiud numărul mare de zile se explică prin dispunerea pe versantul expus advecţiei aerului umed din sectorul vestic şi în sectorul de îngustare a Culoarului Mureşului, pe când numărul mai mic de la Ighiu se justifică prin intensele procese de foehn de pe versantul depresiunii cu expoziţie estică. Numărul maxim anual de zile cu oraje reflectă rolul altitudinii în creşterea valorilor, fiind sub nivelul de 60 zile/an în porţiunile joase ale depresiunii − 53 zile/an la Aiud, 55 zile/an la Alba Iulia şi 56 zile/an la Sebeş şi Ighiu − dar evident mai mare în dealurile marginale din nordul depresiunii − 71 zile/an la Turda, precum şi în podişul din apropiere − 65 zile/an la Blaj. Maximele anuale ale numărului de zile cu oraje ilustrează că aceste fenomene pot fi de circa două ori mai ridicate comparativ cu mediile multianuale, precum s-a înregistrat la staţiile Turda, Ighiu şi Blaj (fig. 2a). Variaţia de la un an la altul a numărului de zile cu oraje a fost analizată pentru perioada 1961-2003 şi ea relevă o oarecare sincronicitate a evoluţiei curbelor celor trei staţii din grafic. Numărul anual de zile cu oraje a oscilat între nivele foarte scăzute, de 5-20 zile/an în primul deceniu şi nivele de aproape 4-5 ori mai ridicate, peste 50 zile/an, în ani precum 1975, 1983 şi 1999. Pe baza acestei variaţii an de an s-a putut evidenţia şi tendinţa de evoluţie care indică o

317

creştere a numărului anual de zile cu oraje în ultimele două decenii, mai pronunţată la Blaj şi mai estompată la Turda şi Sebeş (fig. 2b).

mediu

maxim

TURDA (427 m ) AIUD (252 m ) IGHIU (270 m ) ALBA IULIA (243 m ) SEBEŞ (253 m ) BLAJ (334 m ) zile 20

a 75 TURDA

SEBEŞ

BLAJ

Liniară (TURDA)

Liniară (SEBEŞ)

Liniară (BLAJ)

70 65 60 55 50 45 40 35 30 25 20 15 10 5

2003

2001 2002

1999 2000

1996 1997 1998

1995

1994

1992 1993

1989 1990 1991

1987 1988

1984 1985 1986

1982 1983

1980 1981

1977 1978 1979

1976

1975

1973 1974

1970 1971 1972

1968 1969

1966 1967

1964 1965

1963

1961 1962

B Fig. 2. Numărul mediu şi maxim anual al zilelor cu oraje (a); Variaţia numărului anual de zile cu oraje (1961-2003) (b) În timpul anului fenomenele orajoase apar în mod obişnuit în intervalul martie-octombrie aşa cum indică numărul mediu lunar de zile cu oraje. Dacă la începutul primăverii numărul mediu lunar nu depăşeşte nivelul de 3 zile cu oraje, la sfârşitul primăverii şi în timpul verii numărul lor creşte de două până la patru ori, urmând să scadă vertiginos în septembrie şi octombrie sub 2 zile/lună. Cele mai multe zile cu oraje se produc în medie, în lunile iunie − 11.1 zile la Aiud, 8.4 zile la Turda, 6.0 zile la Ighiu − şi iulie − 8.8 zile la Alba Iulia, 8.2 zile la Sebeş, 7.7 zile la Blaj − (fig. 3), aceste luni reprezentând şi lunile din an cu cele mai intense procese de convecţie dinamică şi termică, de formare frecventă a norilor cu mare dezvoltare verticală. Numărul maxim lunar de zile cu oraje indică acelaşi interval caracteristic producerii lor dar cu proporţii duble. Astfel, ele apar din martie (2-3 zile) până în octombrie, (între 2 şi 6 zile) dar pot fi foarte numeroase în perioada maiaugust, când au reprezentat o treime sau chiar jumătate din durata acestor luni. Cele mai numeroase zile orajoase au fost înregistrate în luna iunie − 16 zile la Ighiu, sau iulie −17 zile la Alba Iulia şi 18 zile la Sebeş, fie în ambele − 17 zile la Aiud şi Turda sau 18 zile la Blaj (fig. 3).

318

TURDA (427 m) zile

AIUD (252 m)

mediu

zile

maxim

mediu

maxim

0 III

VI VII VIII IX

XII

III

maxim

zile

IGHIU (270 m)

mediu

zile

VI VII VIII IX

XII

BLAJ (334 m)

mediu

maxim

0 III

VI VII VIII IX

XII

III

maxim

zile

ALBA IULIA (243 m) zile

VI VII VIII IX

XII

SEBEŞ (253 m)

mediu

maxim

0 III

VI VII VIII IX

XII

III

VI VII VIII IX

XII

Fig. 3. Numărul mediu şi maxim lunar de zile cu oraje Conform numărului maxim lunar de zile cu oraje există riscul apariţiei acestor fenomene electrice şi în noiembrie timp de o zi la Sebeş, Ighiu şi Blaj, sau două zile la Turda şi în mod excepţional în decembrie, la Alba Iulia şi Ighiu (fig. 3), din cauza intensificării activităţii ciclonilor mediteraneeni care transportă în regiunea ţării noastre aer mai cald şi mai umed, generator de instabilitate atmosferică.

319

După regionarea teritoriului României pe grade de keraunicitate (Iliescu, 1989), Depresiunea Alba Iulia – Turda se încadrează între 3 şi 9 grade de keraunicitate, fapt care indică o vulnerabilitate mai redusă a acestui teritoriu faţă de descărcările electrice. Caracterul de risc al descărcărilor electrice reiese din faptul că acestea pot produce victime umane, pagube materiale şi distrugeri ale mediului natural. Ca urmare, de foarte multe ori, orajele stau la originea incendiilor vegetaţiei naturale, construcţiilor, produc deteriorarea obiectelor bune conducătoare de electricitate precum reţelele de transport a energiei electrice sau perturbă navigaţia aeriană şi telecomunicaţiile. În ultimii ani, s-au consemnat cazuri cu urmări grave ale descărcărilor electrice produse în Depresiunea Alba Iulia – Turda şi împrejurimi, dintre care semnalăm: - la 2 iunie 2003, descărcările electrice au avariat postul de transformare din localitatea Ighiu şi au generat întreruperea de scurtă durată a furnizării energiei electrice; - la 27 august 2003 descărcările electrice au afectat 4 linii de medie tensiune şi 16 posturi de transformare lăsând fără energie electrică mai multe localităţi: Lancrăm, Sâncrai etc. (Ziua, 2 septembrie 2003); - în noaptea de 26-27 mai 2005 descărcările electrice au produs defecţiuni la reţeaua de energie electrică din mai multe localităţi, cartierul Ampoi 1 din municipiul Alba Iulia rămânând fără curent electric din cauza celor 6 posturi de transformare deteriorate (Mărculeţ, Mărculeţ, Oprişa, 2007); - la 2 iunie 2005, în oraşul Blaj, un bărbat de 47 de ani a fost lovit mortal de un trăsnet în podul casei (Ziua, nr. 3338, 2005); - în iunie 2006, postul de transformare din satul Oiejdea (comuna Sântimbru) a fost afectat de o descărcare electrică (Mărculeţ, Mărculeţ, Oprişa, 2007); - la 21 mai 2007, un trăsnet a lovit un depozit de furaje a unei gospodării din localitatea Galda de Jos, pagubele ridicându-se la valoarea de 50.000 lei (ziarele Azi, nr. 4350, 23 mai 2007 şi Unirea din 23 mai 2007); - la 21 iunie 2009, o descărcare electrică a lovit o şură în Petreşti-Sebeş în care erau depozitate două tone cu fân, paguba ridicându-se la 1.700 lei (ziarul Unirea, 23 iunie 2009); - la 9 iulie 2009, un trăsnet a lovit o anexă gospodărească în comuna Războieni, incendiind 11 m3 de cherestea de brad şi 1500 kg de fân, pagubele fiind de 24.000 lei (ziarul Unirea, 10 iulie 2009). Şi din această succintă enumerare de cazuri recente cu consecinţe nefaste, este evidentă periculozitatea superioară a fenomenelor orajoase în luna iunie, când instabilitatea atmosferică ridicată se concretizează şi în producerea maximului pluviometric. Bibliografie Bogdan, Octavia (1996), Hazard climatic şi fenomen climatic de risc, Geografica Timisiensis, V, Timişoara. Bordei-Ion, Ecaterina (2009), Rolul lanţului Alpino-Carpatic în evoluţia Ciclonilor Mediteraneeni, Edit. Printech, Bucureşti. Bordei-Ion, N. (1988), Fenomene meteoclimatice induse de configuraţia Carpaţilor în România, Edit. Academiei, Bucureşti. Iliescu, Maria, Colette (1989), Manifestări electrice atmosferice pe teritoriul României (Orajele), Edit. Acad. R.S.R., Bucureşti. Iliescu, Maria, Stăncescu, I. (1972), L’influence des Carpates Occidentales sur la répartition des phénomènes orageux frontaux, Lucr.V Conf. Met. Carp. Iliescu, Maria Colette (1992), Aspects topoclimatiques de la repartition des orages sur le territoire de la Roumanie, Rev. Roum. de Geogr., 36. Ion-Bordei, Ecaterina, Ion-Bordei, Nicolae (1970), Bazinul Transilvaniei — centru de ciclogeneză orografică, Hidrotehnica, 15, 8. Ion-Bordei, Ecaterina (1972), Les Carpates Roumaines - zone de cyclogenese orographique, Lucr. V Conf. Met. Carp. Mărculeţ, Cătălina, Mărculeţ I. (2008), Hydrometeorological risk phenomena in the Alba Iulia – Turda Depression. Romania, Conference on Water Observation and Information Systems for Decision Support - BALWOIS 2008, 27-31 May, Ohrid, Republic of Macedonia; http://balwois.com/balwois/administration/full_paper/ffp-1072.pdf Mărculeţ, Cătălina, Mărculeţ, I., Oprişa, C. (2007), Fenomene atmosferice de risc în Culoarul Mureşului între Arieş şi Cugir, Comunicări de Geografie, XI. Moldovan, F. (2003), Fenomene climatice de risc, Edit. Echinox, Cluj-Napoca. Stăncescu, Ion, Iliescu, Maria (1972), Câteva particularităţi ale deplasării fronturilor atmosferice reci care generează fenomene orajoase in vestul României. Hidrotehnica, 17 (5). Stăncescu, I., Iliescu, Maria (1973), Unele caracteristici ale repartiţiei fenomenelor orajoase frontale in Podişul Transilvaniei, Cul. lucr. IM/1970. *** (2002-2006), Colecţia ziarului, Unirea, Alba Iulia. www.azi.ro/ www.ziuadecj.ro/

320

INUNDAŢIILE PRODUSE IN LUNA IUNIE 2010, ÎN TRANSILVANIA Dr. Nicolae Rusan Alina Negoescu Abstract. Floods produced in June 2010, In Transylvania. The paper with the title Floods produced in June 2010, in Transylvania, brings to our attention those phenomena from the warm period of the year (June- August), characterized by high temperatures that many times exceed 35º C, by important amount of precipitations, which can cause important damages, sometimes beyond believe. All these phenomena take place because of the type of atmospheric circulation but also because of the accentuated cumulus in this period, as well as the fontal formations, more rare, but when they cross Europe they have a significant contribution to the weather change. Cuvinte cheie: situatia sinoptică, mase de aer, cicloni, anticicloni, fronturi atmosferice. Key words: synoptic situation, air masses, cyclones, anticyclones, atmospheric fronts.

1. Introducere Ca urmare a poziţiei geografice ocupată de ţara noastră în contextul european, România beneficiază de o climă temperat continentală, specifică Europei centrale, caracterizată prin cele patru anotimpuri distincte, primăvară, vară, toamnă şi iarnă. Diferenţele locale ale climei în cea mai mare parte sunt determinate de relief şi latitudine, dar şi de influenţele oceanice din vest, a celor mediteraneene din sud-vest şi celor continentale din est, cei drept într-o mai mică măsură. După cum se cunoaşte, vara este anotimpul cel mai cald al anului cu temperaturi ridicate, ce pot depăşi 34...35°C şi chiar mai mult la umbră, ceea ce face ca aceste zile să fie caracterizate ca zile caniculare. În cazul în care numărul de zile cu astfel de temperaturi se întind pe perioade mai lungi, se pot asocia cu secete, care duc la distrugerea culturilor si chiar la incendii, atât în sectoarele agricole si silvice, cât şi a clădirilor. În al doilea rând, ne preocupă perioadele cu instabilitate puternică, ce urmează după astfel de zile, însoţite de descărcări electrice, rafale de vânt cu aspect de vijelie, cantităţi însemnate de precipitaţii ce cad în intervale foarte scurte de timp şi care duc la inundaţii, de multe ori cu consecinţe foarte grave, chiar catastrofale ( pierderi de vieţi omeneşti, distrugeri însemnate în sectorul agricol etc.). În acest scop meteorologia vine în sprijinul tuturor celor ce vor să ţină cont de informările permanente cu privire la starea vremii, fiind un serviciu de prevenire a fenomenelor extreme, cu efecte negative, devastatoare în multe cazuri. 2. Analiza sinoptică a lunii iunie 2010. Luna iunie, începe cu un regim termic apropiat de mediile multianuale (perioada 1- 7 iunie). În perioada 8-15 iunie, România s-a aflat sub influenţa unei dorsale calde extinsă din nordul Africii până peste România, care a făcut ca valorile de temperatură să depăşească izolat 35°C (fig.1 A. B). De altfel în această perioadă sa emis avertizare cod galben de caniculă pentru zilele de 12, 13 iunie 2010 până în dimineaţa de 14 iunie 2010, ca fiind zilele cele mai calde din perioada mai sus amintită. Începând cu data de 16-17 iunie 2010, în altitudine (a 500 hPa aproximativ 5.500 m altitudine) structura sinoptică se modifică, prin apariţia unui talveg de altitudine, ce se extinde din est, nord-estul continentului până în sudvestul acestuia. În acest timp dorsala situată deasupra Oceanului Atlantic, face posibilă pătrunderea de aer rece polar, până pe bazinul central al Mării Mediterane. Se formează o structură cut-off, care traversează bazinul Mediteranei , poziţionându-se în noaptea de 21 pe 22 iunie 2010 în Peninsula Balcanică (fig. 1C).

a b c Fig. 1 A. Situaţia sinoptică de la altitudinea de 500 hPa suprapusă cu cea de la nivelul solului în zilele de 11(a),12(b) si 13 (c) iunie 2010 (după Wetterkarten )

321

d e Fig. 1 B. Repartiţia la nivelul Europei a temperaturilor la altitudinea de 2 m deasupra solului în zilele de 12 (d) si 13 (e) iunie 2010 (după Wetterkarten). Culorile maro şi roz, indică temperaturi ridicate.

c Fig. 1 C. Situaţia sinoptică la altitudinea de 500 hPa suprapusă cu cea de la sol din zilele: a) 17.06.2010 ora 12UTC; b) 20 .06.2010 ora 12UTC; c) 22.06.2010. ora 12UTC; d) 26.06.2010 ora 12UTC; e) 29.06.2010 ora 12UTC (după Wetterkarten ).

Blocajul termic ce se creează în această situaţie sinoptică, favorizează staţionarea nucleului închis de altitudine, care se va reactiva si va face o retrogradare în 25 -29 iunie 2010. Situaţia sinoptică de la sol prezentă în toată această perioadă, arata o presiune scăzută. Contextul sinoptic din ultima decadă a lunii iunie, atât în altitudine cât şi la sol, a contribuit la o instabilitate mare atmosferică, caracterizată prin cantităţi însemnate de precipitaţii, ploi ce au avut şi caracter torenţial. Cele mai mari cantităţi de precipitaţii s-au înregistrat începând cu data de 21 iunie 2010 şi au continuat până la sfârşitul lunii. În această perioadă de instabilitate, descărcările electrice au avut frecvenţă mare (fig. 2).

Fig. 2. Descărcările electrice au fost frecvente în sectorul cald al ciclonului, fapt evidenţiat pe analiza satelitară şi al orajelor. 22.06.2010 ora 12

322

3. Analiza cantităţilor de precipitaţii şi pagubele înregistrate Cantităţile de precipitaţii înregistrate în luna iunie au avut valori cuprinse între 10 şi 70 l/mp, totalul de precipitaţii cumulate în perioada 21 - 29 iunie 2010 a înregistrat cantităţi cuprinse între 165 şi 200 l/mp. După cum se observă din repartiţia precipitaţiilor la nivelul lunii iunie, la început cantităţile au fost în limite normale, crescând treptat spre sfârşit, ceea ce a caracterizat luna iunie ca fiind o lună foarte instabilă, alternând cu temperaturi extreme, dar şi cu precipitaţii peste valorile multianuale ale acestei luni (fig. 3). ► 01-02.06.2010 –cantităţi între 10 şi 20 l/mp ►13-14.06.2010 – cantităţi între 12 şi 26 l/mp ►14-18.06.2010 – cantităţi între 10 şi 36 l/mp ►19-20.06.2010 – cantităţi între 12 şi 38 l/mp ►21-22.06.2010 – cantităţi între 15 şi 70 /mp ►23-24.06.2010 – cantităţi între 15 şi 40 l/mp ►25-26.06.2010 – cantităţi între 17 şi 45 l/mp ►26-27.06.2010 – cantităţi între 20 şi 48 l/mp ►27-28.06.2010 – cantităţi între 10 şi 25 l/mp ►28-29.06.2010 – cantităţi între 20 şi 50 l/mp ►29-30.06.2010 – cantităţi între 15 şi 34 l/mp

Fig. 3. Harta cantităţilor de precipitaţii acumulate în perioada 21 iunie 2010 ora 9 -30 iunie 2010 ora 9. Culorile de pe hartă de la verde închis, vişiniu, bleu deschis si mov, reprezintă cele mai mari valori ale cantităţilor de precipitaţii.

În urma inundaţiilor pagubele produse au fost importante. Pe baza informaţiilor primite de la ISUJ (Inspectoratele Situaţiilor de Urgentă Judeţene) care au monitorizat şi au intervenit pentru salvarea în primul rând a oamenilor, bilanţul evenimentelor a fost destul de grav. In judeţul Alba, unde foarte multe localităţi au avut de suferit de pe urma inundaţiilor, o femeie din Ocna Mureş a murit după ce casa în care locuia a fost luată de viitură. De asemenea inundaţiile au ucis aproape 150 de animale din gospodării. Cele mai afectate localităţi au fost Ocna Mureş, Lopadea Nouă, Aiud, Ciumbrud si Hopârta, unde au mai fost inundate 600 de locuinţe, 200 de fântâni, 600 de ha de teren agricol şi 300 ha de păşuni. Pagube s-au înregistrat şi în judeţele : Harghita cu peste 310 gospodării inundate şi 80 de fântâni, Covasna, Sibiu si Braşov. De menţionat că pe lângă pagubele produse de inundaţii, grindina a contribuit la distrugerea mai multor culturi agricole. În concluzie, fenomenele din perioada caldă a anului (mai ales cele din iunie – august ), de multe ori pot duce la distrugeri de neimaginat. Aceasta se datorează în primul rând cumulizărilor ce au loc în acest anotimp, dar şi unor pasaje frontale, mai rare, care atunci când traversează Europa, au un impact foarte mare în schimbarea vremii. Bibliografie selectivă Bogdan, Octavia (1980), Fenomene climatice de iarnă şi de vară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Bogdan, Octavia (2001), Rolul de baraj orografic al Carpaţilor Româneşti, Anl. Univ. Oradea Geogr. XI, pp. 5 -14. Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena, (1999), Riscuri climatice din România, Academia Română, Institutul de Georafie, Bucureşti. Bordei-Ion, Ecaterina (1983), Rolul lanţului Alpino-Carpatic în evoluţia Ciclonilor Meditaraneeni, Edit. Academiei, 136 p. Bordei-Ion, Ecaterina (2003-2004), Air circulation types in the low troposphere above the Atlantic-European Geographic Environment and the weather evolution in Romania, RR- Géogr., 47-48, p. 227-236. Ciulache, S., Ionac, Nicoleta (1975), Fenomene atmosferice de risc şi catastrofe climatice, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti . Velcea, Valeria (1995), Riscuri naturale şi tehnogene, Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu.

323

MUNICIPIUL MEDIAŞ (1930-2002). OBSERVAŢII GEOGRAFICE ASUPRA STRUCTURII NAŢIONALE Drd. Ioan Mărculeţ Dr. Cătălina Mărculeţ Abstract. Mediaş (1930-2002). Geographic obsevations on the national structure. Twentieth-century Changes in the ethnical structure of Mediaş city. Mediaş is a major economic centre situated on the Târnave Tableland. It was documented as rural settlement on July 3, 1267. In the latter half of the 13th century, Saxon colonists came in, and by 1930, the town was an important centre of the Transylvanian Saxons, who represented the majority population until the beginning of the 20th century. The town's ethnical structure in 1930 was the following: 38.5% Germans, 27.1% Romanians, 24.9% Hungarians, 4.5% Jews, 2.2% Gypsies, and 2.8% other minorities. The first major change in the locality's ethnical structure is recorded after 1930, when many Romanians moved in attracted by a growing job market due to the construction of big industrial units. This led to the numerical increase of the Romanian population, which outnumbered first settlers. The second change in the town's ethnical structure occurred after 1977, when the massive emigrations of Germans, left the Hungarians on the second place after the Romanians. In 2002, the nationality structure of Mediaş registered 82.3% Romanians, 11.8% Hungarians, 3.5% Gypsies, 2.0% Germans, and 0.4% other minorities. Cuvinte cheie: populaţie, structura naţională, Mediaş Key words: population, national structure, Mediaş

Oraşul Mediaş, important centru economic din Podişul Târnavelor, este situat în lunca şi pe terasele râului Târnava Mare, la 46o10’ latitudine nordică şi 24o22’ longitudine estică, şi înconjurat de dealuri cu altitudini care oscilează între 500 şi 600 m. Deşi s-au descoperit urme de locuire pe aceste meleaguri încă din neolitic, Mediaşul a fost atestat documentar la 3 iunie 1267, fiind la acea dată o aşezare rurală. Până la venirea saşilor în Transilvania (secolele XII XIV), aproape întregul Podiş al Transilvaniei era locuit cu comunităţi româneşti şi doar în unele zone se întâlneau comunităţi maghiare şi secuieşti. După aşezarea saşilor în Mediaş, în deceniile şapte şi opt ale secolului XIII, localitatea a evoluat continuu, devenind cel mai important centru urban din regiune. În documentele din 1283 aşezarea a fost consemnată sub denumirea de "Villa Medyes" (satul Mediaş), iar în 1359 a fost menţionată ca oraş (civitas). După distrugerea oraşului de către turci (în anul 1438) locuitorii Mediaşului au trecut în anul 1490 la construirea unei puternice centuri de fortificaţii, întărită cu 21 de turnuri şi bastioane, lucrare realizată în cursul secolelor XV şi XVI. După construirea sistemului de apărare, saşii din Mediaş s-au organizat în bresle meşteşugăreşti, ei dovedindu-se a fi de-a lungul timpului neîntrecuţi aurari, zidari, dulgheri, armurieri, croitori, blănari, brutari etc., o parte din produsele confecţionate de ei fiind comercializate şi în ţările române. În anul 1539 regele Ioan Zápolya oferea oraşului privilegii comerciale, iar la 25 martie 1552 Ferdinand I de Habsburg, viitorul împărat, îi atribuia rangul de oraş cu judecătorie regală şi centru administrativ al celor două scaune săseşti – Mediaş şi Şeica Mare. Datorită statutului deosebit de care se bucura, din a doua jumătate a secolului XVI, oraşul Mediaş a devenit locul de reşedinţă al mai multor Diete ale Transilvaniei (în 1575, 1588, 1599 şi 1614). În secolul XVII, Mediaşul se număra printre cele nouă oraşe de pe teritoriul Transilvaniei cu statute bine definite alături de Alba Iulia, Bistriţa, Braşov, Cluj, Orăştie, Sibiu, Sighişoara şi Târgu Mureş. În urma unui asediu prelungit, în anul 1705, curuţii lui Francisc Rákóczy al II-lea conduşi de generalul S. Forgach ocupă oraşul şi-i distrug o parte din sistemul de fortificaţii. În timpul revoluţiei din 1848-1849, oraşul este ocupat pe rând de revoluţionarii maghiari conduşi de generalul Iosif Bem, de trupele ruseşti şi cele imperiale habsburgice. La 8 ianuarie 1919 Adunarea Naţională a Saşilor din Transilvania întrunită la Mediaş recunoştea unirea acestei provincii cu România şi declara că populaţia săsească consideră pe membrii săi ca cetăţeni români. În perioada următoare celui de-al doilea război mondial, datorită unităţilor industriale înfiinţate aici, Mediaşul s-a dezvoltat rapid, devenind cel mai important oraş de pe Târnave. După numărul locuitorilor, Mediaşul este un oraş de mărime medie, situându-se pe locul 42 (în 1992) între aşezările urbane ale României. *** De-a lungul secolelor în Mediaş, la fel ca în întreaga Transilvanie, vitregiile istoriei au făcut ca populaţiei autohtone româneşti să i se alăture germani, maghiari, ţigani, iar într-un număr mai mic evrei şi alte naţionalităţi. Românii, originari ai locului, după stabilirea saşilor şi ridicarea cetăţii de la Mediaş, nu au mai avut acces în interiorul oraşului. Nu se cunosc cu exactitate relaţiile existente în secolul al XV-lea între români şi saşii de la Mediaş şi împrejurimi, dar se pare că uneori au fost şi încordate. Spre exemplu, Scaunele săseşti ale Şeicăi şi Mediaşului s-au plâns autorităţilor de hoţiile păstorilor români, în două rânduri dându-li-se satisfacţie. În conscripţia din 1760-1762, făcută de generalul Buccow, în „Suburbium Mediaş” locuiau 255 de familii de români, din care 24 erau greco-catolice iar 231 ortodoxe. În anul 1850, în oraş trăiau 1.817 români, în 1880, 1.909, în 1890, 2.041, iar în 1900, 2.453. Industrializarea oraşului produsă după 1900 a făcut ca mulţi români din aşezările vecine să se stabilească definitiv la Mediaş.

324

Saşii, germani originari din zona Rhinului şi Luxemburgului, au fost colonizaţi în Transilvania de regii maghiari pe la jumătatea secolului al XII-lea în scopul apărării frontierei orientale a regatului. De prezenţa lor în Transilvania se leagă întemeierea unor importante oraşe cetăţi transilvănene ca: Braşov (Kronstadt), Sibiu (Hermannstadt), Bistriţa (Bistritz), Mediaş (Mediasch) ş.a. În Mediaş aceştia s-au stabilit ceva mai târziu, în a doua parte a secolului XIII, în timpul domniilor regilor Bela al IV-lea şi Ştefan al V-lea. Odată cu ridicarea sistemului de fortificaţii (sec. XV - XVI) saşii s-au organizat în bresle de meşteşugari, produsele lor fiind comercializate în afara Transilvaniei. Aşa cum ne arată statisticile vremii, de la întemeierea oraşului până spre sfârşitul secolului al XIX-lea saşii au fost majoritari, cu o proporţie de peste 50% din totalul locuitorilor. Totuşi se constată că ponderea lor a înregistrat o uşoară dar continuă tendinţă de scădere în timp (68% în 1768, 57,9% în 1796, 55,4% în 1850, 53,4% în 1880), atingând 48,1% în 1890, atât pe fondul unei natalităţii reduse specifice, dar şi prin pătrunderea în oraş a românilor şi maghiarilor atraşi de primele unităţi industriale (atelierul "Karres" - 1881, fabrica de prelucrare a cărnii - 1894). Maghiarii s-au stabilit în oraş în număr mai mare la începutul secolului XX, când aici s-au pus bazele primelor unităţi industriale, care necesitau un număr sporit de braţe de muncă, iar saşii au pierdut din poziţia lor socială. Ţiganii au fost semnalaţi în afara cetăţii, în număr restrâns, încă din a doua jumătate a secolului al XV-lea, dar numărul lor a început să crească semnificativ din a doua parte a secolului XVIII. Evreii au pătruns în oraş în prima parte a secolului XIX şi au fost uşor acceptaţi de saşi, fapt dovedit de proprietăţile evreieşti parcelate printre cele ale saşilor (I. Raica, 1994). Din al doilea deceniu al secolului XX, după Unirea din 1 Decembrie 1918, prin înfiinţarea marilor întreprinderi industriale din oraş (fabrica de geamuri în 1921, fabrica de sticlă şi obiecte de sticlărie "Vitrometan" în 1922, Societatea Naţională de Gaz Metan - 1928), au fost create noi locuri de muncă, ce au atras forţă de muncă din aşezările rurale învecinate. Astfel numărul muncitorilor din fabrici s-a ridicat de la 1410 în 1924, la 2778 în 1929. În consecinţă numărul populaţiei a crescut rapid de la 8.647 locuitori, câţi erau în 1910, la 15 505 în 1930. Cu tot afluxul de populaţie aparţinând, în mare parte, naţionalităţilor maghiară şi română, şi în anul 1930 în structura etnică a oraşului Mediaş germanii rămân cei mai numeroşi, cu 38,5%, fiind urmaţi de români – 27,1%, maghiari – 24,9%, evrei – 4,5% şi ţigani – 2,2%1 (Fig. 1). Din analiza comparativă a structurii naţionale a populaţiei pentru anii 1910 şi 1930 se constată o scădere cu 6,7 procente a germanilor şi cu 4,4 procente a românilor, crescând însă ponderea maghiarilor cu 5,3 procente. După anul 1930 se remarcă o creştere spectaculoasă a numărului Fig. 1 Structura naţională a oraşului Mediaş românilor în oraş, ce devin majoritari după anul 1950 (Fig. 2). Inversarea 100% rapidă a raportului dintre primele alte 90% două etnii ale Mediaşului (română şi naţionalităţi germană) s-a datorat şi natalităţii 80% foarte scăzute specifică etniei romi 70% germane. Acest fenomen demografic a fost semnalat şi de Sabin Manuilă, 60% care afirma în anul 1940 despre maghiari 50% ramura saşilor din Transilvania, că este o grupare bine echilibrată, dar 40% care înregistrează o scădere a saşi 30% capacităţii de spor biologic şi cel mai mic spor natural dintre toate 20% neamurile din România. români 10% Cel de-al doilea război mondial şi urmările lui şi-au pus 0% adânc amprenta asupra numărului 1930 1977 1992 2002 întregii populaţii a oraşului Mediaş, care a înregistrat între anii 1941 şi

325

1948 o relativă stagnare. Cauzele stagnării au fost: a) pierderile umane produse în timpul conflictului2, b) reducerea natalităţii, c) deportări ale saşilor în Rusia3 şi d) dificultăţile economice inerente perioadelor imediat următoare războaielor. Efecte negative asupra moralului populaţiei săseşti din Mediaş au mai avut: a) naţionalizarea suprafeţelor agricole (martie 1945), a fabricilor, atelierelor, băncilor etc. (iunie 1948); b) deportarea în Bărăgan a circa 10.000 de persoane de naţionalitate germană din Banat (1951); c) procesele din deceniul 6 soldate cu condamnarea unor intelectuali germani la Cluj şi Braşov. O situaţie aparte se constată în cazul populaţiei evreieşti, al cărui număr a scăzut continuu. Vicisitudinile celui de-al doilea război mondial şi proclamarea la 14 mai 1948 a statului Israel au fost cauzele ce au determinat pe cei mai mulţi evrei din Mediaş să se întoarcă în ţara de origine. Ritmul plecărilor acestora a cunoscut intensităţi diferite. Dacă în 1930 numărul evreilor se ridica la 702 persoane, el a scăzut la 526 în anul 1956, după care a urmat o perioadă cu o scădere mai accentuată, ajungându-se la 169 evrei în 1966 şi apoi alta, cu scădere mai lentă, până în 2002, când numărul lor a ajuns la 15 persoane. Dacă în anul 1948 în Mediaş locuiau 23.247 persoane, Fig. 2 Evoluţia numerică a principalelor etnii din după acest an ritmul creşterii Mediaş numărului populaţiei este deosebit de loc. 70000 intens, ajungându-se la 79.442 locuitori în anul 1986. La total oraş recensământul din 21 februarie 1956 60000 au fost înregistraţi 17.532 (53,9%) români, 8.064 (24,8%) germani, 50000 români 6.049 (18,6%) maghiari şi 853 (2,7%) reprezentanţi ai altor minorităţi 40000 naţionale. În următorii zece ani numărul locuitorilor din oraş creşte la saşi 46.384 persoane, din care 27.862 30000 (60%) erau români, 10.556 (22,7%) germani, 7.558 (16,2) maghiari şi 409 maghiari 20000 (1,1%) de alte naţionalităţi. Din compararea rezultatelor 10000 recensămintelor din 1956 şi 1966, romi deşi se observă o creştere numerică a populaţiei aparţinând principalelor 0 trei etnii, totuşi ponderea germanilor 1930 1956 1966 1977 1992 2002 an şi maghiarilor scade ca urmare a afluxului românilor, aflux favorizat de procesul de extindere spaţială a oraşului, ce constituia la acea dată un pol de atracţie. Procesul de extindere a oraşului, susţinut de dezvoltarea industrială continuă, se menţine la cote ridicate până în anul 1990, favorizând creşterea numerică a populaţiei româneşti. În anul 1977, în urma modificărilor semnalate mai sus, din structura naţională a populaţiei Mediaşului făceau parte: 64,4% români, 20% germani, 14% maghiari, 1% ţigani şi 0,6% alte naţionalităţi. După anul 1977 procesul de emigrare a saşilor spre ţinuturile de origine s-a intensificat foarte mult. Motivele fundamentale ale plecărilor nu erau persecuţiile politice, etnice sau religioase, ci erau de natură psihologică, prin dorinţa de conservare etnică (teama de deznaţionalizare, I. Raica, 1994), dar şi economică, cunoscut fiind decalajul mare dintre nivelul de viaţă din Germania şi cel din România. Emigrările au fost încurajate şi chiar sprijinite de asociaţiile de saşi şi şvabi din străinătate şi de guvernul României. Acordul nescris din anul 1978 dintre cancelarul Germaniei, Helmut Schmidt, şi preşedintele României, Nicolae Ceauşescu, a constituit punctul de pornire în creşterea numărului de emigranţi germani în schimbul unor sume de bani. Fenomenul, singular în istoria ţării, a fost intensificat de spaima celor care doreau să părăsească România de a nu deveni prea scumpi. Urmau să emigreze din ţară circa 11.000 de germani

În 1930, în oraş mai locuiau: cehi şi slovaci (169), polonezi (144), ruşi (33), bulgari (23), sârbi, croaţi şi sloveni (6), turci (3), ruteni (1), armeni (1), alte neamuri (14) şi nedeclaraţi (10) (Recensământul din 1930, p. XLII-XLIII). 3 Deşi regele şi premierul României, generalul Rădescu, au protestat, o parte din germanii capabili de muncă rămaşi pe teritoriul ţării au fost deportaţi în Uniunea Sovietică. În acest timp, premierul britanic, Winston Churchill, aprecia că folosirea germanilor din Europa de Răsărit la refacerea URSS-ului era un drept al ruşilor (Th. Nägler, 2004).

326

pe an, însă în deceniul 9 numărul s-a ridicat până la 15.000 persoane pe an (W. Schreiber, 2000-2001; I. Mărculeţ, Cătălina Mărculeţ, Elena Herda, 2009). Deficitul de populaţie produs de plecarea acestora a fost compensat parţial de noii locuitori veniţi din aşezările învecinate. Tot în această perioadă se înregistrează şi o scădere a numărului locuitorilor maghiari din oraş, însă într-un ritm mult mai lent decât al saşilor, ceea ce a făcut ca, în prima parte a anilor ’80, maghiarii să se plaseze pe locul doi în structura etnică a Mediaşului, după români (Fig. 2). Perioada cuprinsă între anii 1986 şi 1992 s-a caracterizat printr-o scădere a numărului locuitorilor oraşului cu 14.954 persoane, valoarea acestora ajungând la 64.488. Scăderea a fost mai accentuată după anul 1989 ca urmare a cauzelor social-economice, reflectate pe de o parte prin scăderea natalităţii şi emigrări, iar pe de alta prin restructurarea unităţilor industriale. Din datele înregistrate la recensământul din 1992 se constată că din numărul total al locuitorilor din Mediaş 50.527 erau români, formând naţionalitatea majoritară (78,3%), 8.587 (13,3%) erau maghiari, 2.874 (4,4%) germani, 2.397 (3,7%) romii şi 103 (0,3%) de alte naţionalităţi. După zece ani, la recensământul din 2002, din cauza colapsului economic, natalităţii reduse şi emigraţiei, numărul locuitorilor din municipiul Mediaş a coborât la 55.153 persoane. Din acestea, 45.417 (82,3%) persoane erau de etnie română, 6.530 (11,8%) de etnie maghiară, 1.959 (3,5%) de etnie romă şi 1.137 (2,0%) de etnie germană.4 Din analiza comparativă a informaţiilor furnizate de statisticile din anii 1992 şi 2002, se observă faptul că în cazul tuturor etniilor principale din oraş s-au produs diminuări numerice. Românii au scăzut cu 5.110 persoane, maghiarii cu 2.057 persoane, romii cu 438 persoane şi saşii cu 1.737 persoane. În concluzie se poate afirma că în secolul XX, în structura naţională a oraşului Mediaş au avut loc modificări spectaculoase. Prima mare modificare s-a produs în anii ’30, când românii i-au depăşit numeric pe saşi devenind cei mai numeroşi locuitori ai oraşului. După anul 1948 se declanşează procesul de plecare a evreilor spre Israel. A doua mare modificare s-a înregistrat în a doua parte a anilor ’70, când pe fondul plecării saşilor în Germania, maghiarii au ajuns pe locul secund în structura etnică a oraşului Mediaş, după români. Bibliografie Avram, A., Giura, L. (1985), Mediaş Mic îndreptar turistic, Edit. Sport-Turism, Bucureşti. Cucu, V. (1970), Oraşele României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti. Drăgan, N. (1957), Dezvoltarea industriei în Mediaş între anii 1918-1944, Mediaş. Manuilă, S. (1994), Studiu etnografic asupra populaţiei României (I), Geopolitica, Edit. „Glasul Bucovinei“, Iaşi. Marienburg, J., V. (1813), Geographie des Grossfürstentums Siebenbürgen (Geographie), II, Hermannstadt. Mărculeţ, Cătălina, Mărculeţ, I. (1998), Aspecte privind evoluţia numerică şi structura etnică a populaţiei oraşului Mediaş, Din aniversările anului 1998, Mediaş. Mărculeţ, Cătălina, Mărculeţ, I. (1999), Modificări în structura naţională a populaţiei oraşului Mediaş în secolul XX, Revista Geografică, T. V-1998, Bucureşti Mărculeţ, I., Mărculeţ, Cătălina (2000), Aspecte privind structura naţională a oraşelor Mediaş, Bistriţa şi Sebeş în perioada 19001992, Regionalism and integration: culture, space, development, Edit. BRUMAR, Timişoara – Tübingen – Angers. Mărculeţ, I., Mărculeţ, Cătălina, Herda, Elena (2009), Aspecte privind evoluţia numerică şi repartiţia geografică a populaţiei germane din România între anii 1930 şi 2002, Comunicări Ştiinţifice, VIII, Mediaş. Nägler Th. (2004), 60 de ani de la începutul exodului germanilor din România, Comunicări Ştiinţifice, II, Mediaş. Raica, I. (1994), Mediaş. Natură - istorie - economie, Edit. “TIPOMUR”, Târgu Mureş. Theil, F. (1912), Mediasch seit fünfzig Jahren (1862-1912), în: Festgabe zur 50 jährigen Jubelfeier des siebenburgische Hauptvereins der evangelischen Gustav-Adolf-Stiftung, Mediaş. ***http://recensamant.referinte.transindex.ro/?pg=3&id=2248 ***(1938) Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, II, Imprimeria Naţională Bucureşti. ***(1969) Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956, Direcţia Centrală de Statistică, Bucureşti. ***(1968) Recensământul populaţiei şi locuitorilor din 15 martie 1966, Regiunea Braşov, I, Direcţia Centrală de Statistică, Bucureşti. ***(1994) Recensământul populaţiei şi locuitorilor din 7 ianuarie 1992 - structura populaţiei pe naţionalităţi (date comparative 1977 1992), Direcţia Naţională de Statistică, Bucureşti.

În 2002, în Mediaş mai locuiau: 17 polonezi, 15 evrei, 14 ruşi/lipoveni, 13 greci, 12 ucraineni, 10 italieni, 4 turci, 3 sărbi, 3 cehi, 2 bulgari, 1 chinez, 1 armean, 1 tătar, 1 slovac, 12 de alte etnii şi 1 nedeclarat (http://recensamant.referinte.transindex.ro/?pg=3&id=2248).

327

EVALUAREA SCHIMBĂRILOR ÎN MODUL DE UTILIZARE A TERENURILOR ÎN SECTORUL DUNĂREAN BRĂILA-GALAŢI PRIN METODE GIS (IDRISI ANDES) Drd. Sorin Mihalache Assessment of land use changes in the danubian sector of Braila-Galati using GIS methods (IDRISI Andes). Land-use and land-cover change plays a major role in global environmental change. Using Corine Land Cover and Land Change Modeler module from IDRISI Andes to analyse the land use changes for the period time of 1990, 2000 and 2006, this paper outlines the spatiotemporal dynamics of changes in the Brăila-Galaţi Danube river section. The changes are obvious: arable lands have been abandoned, pastures and hayfields have been extended, constructed surfaces have increased and forest have remaind relatively constant. Cuvinte cheie: evaluare, utilizarea terenurilor, sector dunărean, Brăila-Galaţi, GIS, IDRISI Andes. Key-words: assessment, land-use, danubian sector, Brăila-Galaţi, GIS, IDRISI Andes.

Introducere Modul de utilizare a terenurilor şi schimbarea utilizării terenurilor sunt elemente ce contribuie şi sunt influenţate la rândul lor de schimbările globale de mediu. Urmărind această idee, lucrarea de faţă îşi propune să identifice şi să evalueze schimbările în modul de utilizare a terenului pentru sectorul fluviului Dunărea situat între localităţile Brăila şi Galaţi, două centre urbane care împreună formează una dintre cele mai mari conurbaţii din România. Sistemele Informaţionale Geografice (GIS) pot contribui semnificativ la cunoaşterea modului de utilizare a terenurilor, a schimbării utilizării şi a impactului lor asupra peisajului. Materiale şi metode Prima etapă în procesul de lucru a constat în delimitarea ariei de studiu. Aria cuprinde terenurile situate pe malurile şi în vecinătatea cursului fluviului Dunărea între municipiile Brăila şi Galaţi, mai exact în limitele unităţilor administrativ-teritoriale ale localităţilor Romanu, Siliştea, Vădeni, Tudor Vladimirescu, Traian, Măraşu, Chişcani, Frecăţei, Cazaşu, Tichileşti, Gropeni, Brăila (jud. Brăila), Smârdan, Vânători, Şendreni, Braniştea, Schela, Galaţi (jud. Galaţi), Carcaliu, Smârdan, Măcin, Jijila, I.C. Brătianu şi Grindu (jud. Tulcea) cu o suprafaţă totală de aproximativ 2714 km2. Au fost utilizate trei surse principale de date şi anume setul de date vectoriale Corine Land Cover (CLC) privind modul de utilizare a terenurilor pentru anii 1990, 2000 şi 2006 în România, preluate de la Agenţia Europeană de Mediu (EEA). În urma reclasificării datelor CLC s-au extras, în limitele arealul de studiu, următoarele 14 clase de utilizare a terenului: suprafeţe acvatice, terenuri arabile, drumuri, suprafeţe construite, livezi, terenuri umede/mlaştini, bancuri de nisip, suprafeţe împădurite, păşuni şi fâneţe, rampe pentru deşeuri, stâncării, tufărişuri, vii şi exploatări miniere. Datele şi rezultatele obţinute au fost analizate şi prelucrate cu ajutorul modulului Land Change Modeler (LCM) integrat în softul IDRISI Andes. Programul IDRISI Andes (Integrated GIS and Image Processing System) a fost creat de Clark Labs (sursa: http://www.clarklabs.org) din USA, considerat a fi unul dintre cele mai utilizate Sisteme Informaţionale Geografice (SIG) din lume, ce permite analiza geografică bazată pe imagini de tip raster. Următoarea etapă a constat in procesarea datelor in modulul LCM, rezultând iniţial hărţile modului de utilizare a terenului din care s-au derivat mai apoi hărţile schimbărilor în modul de utilizare a terenului pentru perioadele 1990-2000, 2000-2006 şi 1990-2006. Rezultate şi discuţii Din analiza hărţilor modului de utilizare a terenului pentru cele trei perioade de timp 1990, 2000 şi 2006 se poate observa distribuţia pe clase de folosinţă a terenurilor (fig.1). La nivelul anului 1990, categoriile de utilizare a terenului cu cea mai mare pondere erau în principal terenurile arabile cu cca. 79% din teritoriu, suprafeţele construite 5,5%, urmate în ordine de suprafeţele împădurite, acvatice şi păşunile şi fâneţele (tab. 1). De remarcat prezenţa rampelor de deşeuri şi a exploatărilor miniere, expresii ale activităţii umane. Schimbările care au intervenit în perioada anilor 1990-2000 nu prezintă o dinamică majoră, însă cele mai multe modificări le-au suportat terenurile arabile, suprafeţele împădurite, tufărişurile şi construcţiile (fig. 2.a). Păşunile şi fâneţele, viile şi livezile se convertesc în terenuri arabile, tufărişurile devin suprafeţe împădurite iar suprafeţele construite se extind pe terenurile arabile limitrofe. Prin urmare, această perioadă se caracterizează prin creşterea suprafeţelor împădurite, a terenurilor arabile dar şi a suprafeţelor construite în defavoarea diferitelor clase de folosinţă a terenurilor. Anul 2000 conţine aceleaşi clase de folosinţă a terenurilor, terenurile arabile deţinând cca. 78% din aria totală a perimetrului de studiu, suprafeţele construite 5,7%, suprafeţe împădurite, acvatice, păşuni şi fâneţe, etc.

328

Harta schimbării modului de utilizare a terenului pentru perioada 2000-2006 evidenţiază o evoluţie remarcabilă a modului de folosinţă a terenurilor (fig. 2b). Privind schimbările intervenite în această perioadă se poate arăta, statistic şi vizual că terenurile arabile au fost în principal scoase din folosinţă în favoarea suprafeţelor construite iar restul fie a fost înlocuit cu plantaţii viticole sau livezi, dar în cea mai mare parte terenurile au fost lăsate necultivate convertinduse, prin sistem natural, în păşuni şi fâneţe. Suprafeţele impădurite au suferit şi ele câteva modificări zonale, în sensul că au fost defrişate şi înlocuite de construcţii dar şi câştiguri din terenurile arabile. Harta modului de utilizare a terenului în anul 2006 conţine aproximativ aceleaşi ponderi ale claselor de utilizare a terenurilor cu cea anterioară, cu deosebirea că s-au înregistrat câteva modificări vizibile ale terenurilor arabile, construcţiilor şi pădurilor. Această ultimă perioadă surprinde întreaga evoluţie a schimbărilor iar harta schimbărilor în modul de utilizare a terenurilor 1990-2006 sintetizează toate transformările perceptibile (fig. 2.c). De această dată terenurile arabile se înscriu într-un puternic trend negativ datorită abandonului şi a transformării lor în suprafeţe construite. A doua clasă care suferă puternice transformări este cea a păşunilor şi făneţelor care înregistrează creşteri notabile ale suprafeţei datorită scăderii terenurilor arabile dar şi a despăduririlor repetate. Suprafeţele împădurite au o dinamică relativ constantă, ele menţinându-se în lungul cursurilor de apă şi a terenurilor mai puţin accesibile. Tufărişurile pierd şi ele din suprafaţă datorită transformării lor în păduri, păşuni şi fâneţe sau terenuri arabile. Suprafeţele construite au înregistrat o creştere constantă începând cu 1990 şi până în 2006. Ele se extind în principal în detrimentul terenurilor arabile, păşunilor şi fâneţelor şi pădurilor. Tabelul nr. 1. Modul de utilizare a terenurilor în sectorul dunărean Brăila-Galaţi în anii 1990, 2000 şi 2006 Categorie de folosinţă Suprafeţe acvatice Terenuri arabile Păşuni şi fâneţe Suprafeţe împădurite Suprafeţe construite Tufărişuri Vii Drumuri Terenuri umede/Mlaştini Livezi Bancuri de nisip Rampe deşeuri Stâncării Exploatări miniere TOTAL

1990 (km2) 124 2.135 72 135 148 22 20 6 38 6 0,9 2 1,5 0.3 2.714

2000 (km2) 124 2.139 69 144 150 13 19 6 38 4,5 0.9 2,4 1,5 0,3 2.714

2006 (km2) 124 2.096 107 143 154 9 20 7 39,5 4 0,2 2,5 1,5 0,3 2.714

Se poate observa că această categorie de folosinţă a terenului se concentrează pe partea stângă a Dunării în timp ce pe malul drept terenurile au folosinţă preponderent agricolă, viticolă sau pastorală. De remarcat prezenţa exploatărilor miniere în porţiunea sud-estică a arealului de studiu dar şi cea a terenurilor destinate depozitării deşeurilor. Depozitele de deşeuri au crescut în suprafaţă de la 2 km2 în 1990 la 2.4 km2 în 2000 şi apoi 2.5 km2 în anul 2006 în detrimentul terenurilor arabile. Se pare că există o relaţie de inter-dependenţă între extinderea aşezărilor umane şi cea a depozitelor de deşeuri. Dinamica schimbărilor în modul de utilizare a terenurilor în perioada de timp 1990-2006 este semnificativă şi evidentă. Multiplele conversii şi transformări ale categoriilor de folosinţă a terenurilor locale demonstrează un impact major la nivelul structurii peisajului cu implicaţii în calitatea mediului. În contextul schimbărilor climatice la nivel global şi intervenţia umană asupra caracteristicilor naturale ale peisajului geografic pot conduce la apariţia unor dezechilibre cu efecte posibil dezestruoase asupra peisajului şi aşezărilor umane.

329

330

Concluzii Programul IDRISI Andes, prin utilizarea modulului încorporat numit Land Change Moedeler (LCM) poate permite utilizatorului o analiză şi evaluare în detaliu a unui set de date ce conţine modul de utilizare a terenurilor pentru un areal dat. Aplicat în această lucrare, modulul LCM a pus în evidenţă schimbările în modul de utilizare a terenurilor şi a identificat care sunt categoriile ce suferă modificări dar şi etapele schimbării lor. Pentru arealul studiat, rezultatele sunt destul de evidente: terenurile arabile sunt transformate în suprafeţe construite sau în păşuni şi fâneţe, iar pădurile înregistrează o uşoară creştere a suprafeţei în perioada 1990-2000. Trebuie menţionat că rezultatele analizelor privind modul şi dinamica utilizării terenurilor sunt dependente de calitatea seturile de date Corine Land Cover, şi prin urmare posibilele erori apărute în evaluare sunt cauzate direct de calitatea acestora. Prezenta lucrare îşi propune să deschidă noi abordări şi idei de cercetare, cum ar fi de exemplu posibilitatea realizării unor scenarii de viitor privind evoluţia modului de utilizare a terenurilor şi a impactului lor asupra mediului şi aşezărilor umane în sectorul dunărean BrăilaGalaţi. Bibliografie Geist, H. (2006), Land-use and land-cover change: local processes and global impacts, Springer. Kim, C.V. (2008), Land use changes: causes and effects, VDM Verlag. Meyer,W.B. (1994), Changes in land use and land cover: a global perspective, Cambridge University Press. Popovici, Elena-Ana (2010), Piemontul Cotmeana. Dinamica utilizării terenurilor şi calitatea mediului, Edit. Academiei Române, Bucureşti. *** (1999), Land-Use and Land-Cover Change (LUCC). Implementation Strategy, IGBP Report no. 48. *** http://www.igbp.net/ *** http://www.clarklabs.org/products/Land-Change-Modeler-Overview.cfm

331

MEDIAŞ – UN MODEL DE TURISM DURABIL Dr. Gabriela Dîrloman Camelia Panciu Dr. Manuela Mocanu Jaber Delia Crişan Dr. Vasile Mărculeţ Abstract. Mediaş - A Model of Sustainable Tourism. The project „Mediaş - A Model of Sustainable Tourism” made by „Nicolae Kretzulescu” Commercial High School from Bucharest in partnership with the Technical College „Mediensis” from Mediaș falls into the category of inter-county type projects. The motivation of the project comes from the fact that it allows linking daily direct experience to teaching the students, by actively involving of the students in environmental investigation, using various methods and by promoting interdisciplinary character of Geography, History, ITC and Economics. The objective of the project is increasing students' education for sustainable tourism, the target group being made of 60 students and 6 teachers, while the external partners were Mediaş City Museum, Municipal Directorate for Tourism, Sport and Youth – Mediaş. The results of the projects consisted in creating materials on education for sustainable tourism and environmental education, leaflets and posters to promote the project, developing a calendar with the most important touristic resources in Mediaş, creating a blog http://proiect-turism2010.blogspot.com/p/deschiderea-proiectului-la-bucuresti.html. In conclusion, the project „Mediaş - A Model for Sustainable Tourism” is an example of good practice for any teacher to promote education for sustainable development in schools and colleges. Cuvinte cheie: Dezvoltarea Durabilă, durabila a turismului, Educaţia pentru Dezvoltare Durabilă, e-learning, proiect educaţional. Key words: Sustainable Development, Sustainable Tourism, Education for Sustainable Development, e-learning, Educational project

Atitudinea, comportamentul şi faptele noastre sunt esenţiale astăzi când trebuie să refacem tot ce s-a distrus de-a lungul timpului: armonia dintre noi şi mediu. Dezvoltarea durabilă este marea provocare a acestui secol şi majoritatea specialiştilor consideră că însăşi supravieţuirea speciei umane depinde de transpunerea în practică a acestui concept. Pentru a face aceasta este nevoie să fie cunoscute strategiile, inovaţiile şi soluţiile ce pot fi aplicate de către companii sau autorităţi, precum şi individual. Obiectivul general al promovării dezvoltării durabile este de a avea oameni mai bine pregătiţi pentru a face faţă provocărilor prezente şi viitoare şi pentru a acţiona cu responsabilitate faţă de generaţiile viitoare. Organizaţia Naţiunilor Unite dă dezvoltării durabile următoarea definiţie, larg acceptată şi folosită pe plan internaţional1: „[Dezvoltarea durabilă este acea] dezvoltare ce satisface nevoile prezentului, fără a compromite abilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi.” Formularea anterioară – pe cât de simplă şi clară în formă, pe atât de complexă în conţinut – presupune, în practică, îndeplinirea simultană de către orice ţară care îşi asumă dezvoltarea durabilă ca modalitate strategică de dezvoltare, a următoarelor obiective: - Progresul social general, acordând în acelaşi timp atenţie nevoilor fiecărui membru al societăţii în parte.2 - Protecţia eficientă a mediului înconjurător. - Utilizarea prudentă a resurselor naturale. - Asigurarea unui nivel ridicat şi stabil de creştere economică şi implicit, de ocupare a forţei de muncă3. Varietatea mediului natural, calitatea şi aspectul său estetic constituie o resursă de bază pentru turism. Importanţa acestei relaţii reciproce se reflectă şi în acţiunile pozitive de conservare a potenţialului turistic sau în cele de reabilitare a mediului, dar să nu neglijăm şi aspectele negative ale unor activităţi turistice, precum: utilizarea excesivă a unor elemente ale mediului (sol, apă, aer, floră, faună), în scopuri recreative şi de agrement, alături de intervenţia iraţională, adeseori brutală a omului asupra mediului şi a resurselor naturale ale acestuia.

Referinţă de bază: www.sustainable-development.gov.uk/what_is_sd/what_is_sd.htm (Sustainable Development – The UK Government′s Approach). 2 Ca societate şi ca indivizi, suntem responsabili faţă de cei care ne vor urma să contribuim la limitarea ameninţărilor globale asupra mediului, precum modificările climatice, să ne protejăm împotriva poluării aerului şi apei, să protejăm patrimoniul natural, istoric şi cultural de intervenţii cu efecte distructive ireparabile pe termen lung. 3 Aceasta presupune dezvoltarea puternică a activităţii de producţie, a investiţiilor, exportului şi serviciilor, pe baza stimulării operatorilor economici prin mecanisme economice, fiscale, monetare şi valutare. Consecinţa directă o reprezintă crearea de locuri de muncă şi, implicit, impactul pozitiv asupra creşterii avuţiei naţionale.

332

În acest scop, turismul durabil este şi va fi în armonie cu mediul, cu populația şi cultura locului astfel încât dezvoltarea lui să se realizeze în favoarea comunităţii locale, fără efecte negative asupra obiceiurilor, tradiţiilor, stilului de viaţă, nivelului şi distribuţiei veniturilor, fără alterarea ecosistemelor. Turismul durabil4 , ca formă a dezvoltării turistice durabile se referă la abilitatea destinaţiei turistice de a rămâne competitivă împotriva tuturor problemelor apărute, de a atrage vizitatorii pentru prima oară şi să-i fidelizeze ulterior, de a rămâne unică din punct de vedere cultural şi a fi într-un permanent echilibru cu mediul ambiant. În publicaţia OMT ,,Turismul în anul 2010” se specifică următoarele: ,,Turismul durabil dezvoltă ideea satisfacerii nevoilor turiştilor actuali şi ale industriei turistice şi, în acelaşi timp, a protejării mediului şi a oportunităţilor pentru viitor. Se are în vedere satisfacerea tuturor nevoilor economice, sociale, estetice, ale actorilor din turism menţinându-se integritatea culturală, ecologică, diversitatea biologică şi toate sistemele ce susţin viaţa”. Turismul durabil acoperă toate formele şi activităţile din industria ospitalităţii, incluzând turismul convenţional de masă, turismul cultural, montan, de litoral, balnear, de afaceri, rural etc. Perioada 2005 - 2014, cunoscută ca „Deceniul Educaţiei pentru Dezvoltare Durabilă al Naţiunilor Unite“ este un program, ce a dat un impuls major preocupărilor pentru educaţia în domeniul dezvoltării durabile din numeroase ţări, prin implicarea mai accentuată a elevilor în înţelegerea problemelor actuale ale mediului. Integrarea Educaţiei pentru Dezvoltarea Durabilă în sistemele şi programele naţionale pentru a se analiza trecerea de la consideraţii generale cu un caracter teoretic la aplicaţii practice în toate domeniile de activitate constituie principalul obiectiv al acestui program. Aplicarea acestui obiectiv presupune dezvoltarea unui sistem de învăţământ continuu adaptat cerinţelor societăţii şi tradiţiilor culturale locale. Proiectul „Mediaş - un model de turism durabil” realizat de Şcoala Superioară Comercială „Nicolae Kretzulescu” din Bucureşti în parteneriat cu Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaş, judeţul Sibiu, se înscrie în categoria proiectelor de tip interjudeţean. Motivaţia proiectului a pornit de la premisa că acest tip de proiect permite legarea predării de experienţa cotidiană a elevilor, prin experienţă directă, prin implicarea activă a elevilor în investigarea mediului, folosind diverse metode (Beroutschachvili et al, 2004), precum şi promovarea caracterului interdisciplinar Geografie - Ştiinţe Economice (specializarea Tehnician în turism, care există la şcoala Superioară Comercială „Nicolae Kretzulescu”). 1. Obiectivul general al proiectului îl reprezintă creşterea gradului de educaţie a elevilor pentru un turism durabil prin crearea de „punţi” între Şcoala Superioară Comercială „Nicolae Kretzulescu” şi Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaş. 2. Obiectivele proiectului sunt: extinderea egalităţii de şanse a educaţiei pentru un turism durabil şi a educaţiei ecologice a elevilor din spaţiul urban, creând noi structuri, mecanisme şi materiale informative care să faciliteze îmbunătăţirea procesului de cunoaştere a problemelor de mediu de către elevi, prin activităţi extracurriculare, indiferent de sex, vârstă sau etnie. 3. Grupul ţintă a vizat 60 de elevi, beneficiari direcţi fiind elevii de la ambele unităţi de învăţământ partenere în proiect şi 6 profesori. 4. Beneficiari indirecţi sunt profesorii şi elevii de la cele două licee implicate în parteneriat, părinţii elevilor, comunitatea locală. 5. Parteneri externi: Muzeul Municipal Mediaş, Direcţia Municipală pentru Turism, Sport şi Tineret – Mediaş 6. Durata proiectului: an şcolar 2010 – 2011. 7. Metode şi tehnici de lucru: lucrul pe echipe, comunicarea directă şi prin Internet (online) cu membrii echipei de proiect din cele 2 licee partenere, sesiuni de prezentări PowerPoint, vizite la diverse obiective turistice, studii de caz pe teren, chestionare, analize SWOT etc. 8. Calendarul activităţilor a cuprins: Activitatea

Octombrie Noiembrie Decembrie

1. Crearea „Grupului de inţiativă”

2. Chestionar pentru testarea nevoilor şi intereselor specifice unei educaţii pentru turism durabil şi pentru o educaţie ecologică

Ianuarie

Februarie

Martie

Aprilie

Băltareţu Andreea Mihaela (2007), Ecoturism şi dezvoltare durabilă, Edit. Pro Universitaria, Bucureşti, p. 29.

333

3. Prezentarea proiectului, pliantul şi afişul de promovare pentru elevi 4. Prezentare tema: „Turism durabil” – Prof. dr. Gabriela Dîrloman 5. Vizită la Mediaş a elevilor de SSCNK Prezentare a unui model de turism durabil-Islanda - prof. dr. Gabriela Dîrloman Vizită la Muzeul Municipal Mediaş 6. Prezentarea de referate despre Mediaş de către elevii de la SSCNK 7. Realizarea unui calendar cu cele mai importante obiective turistice din Mediaş (de către elevii SSCNK) şi a 3 pliante cu cele mai importante obiective turistice din Mediaş (de către elevii Col. Tehnic „Mediensis”) 8. Vizita partenerilor de la Mediaş la Bucureşti Obiceiuri şi tradiţii de 1 Martie şi eco-mărţişoare realizate de elevii de la SSCNK obiectivelor Prezentarea turistice din Mediaş – prof. dr. Vasile Mărculeţ 9. Concurs de fotografii cu oraşul Mediaş între elevii de la SSCNK şi elevii de la Col. Tehnic „Mediensis” (se va face prin e-twinning online între elevii celor două licee) 10. Popularizarea stadiilor de derulare a proiectului şi a rezultatelor sale în massmedia

9. Rezultatele proiectului: creşterea cu 5% a ratei de acces la educaţia pentru un turism durabil şi a educaţiei ecologice la cele 2 licee partenere; crearea de structuri, mecanisme şi materiale informative la nivelul celor 2 licee partenere privind accesul la educaţia pentru un turism durabil şi a educaţiei ecologice; participarea ca voluntari în proiect a unui număr de 60 de elevi; dotarea celor 2 licee cu materiale didactice, cărţi, reviste, pliante de promovare şi afişul

334

proiectului; elaborarea unui calendar cu cele mai importante obiective turistice din Mediaş de elevii celor 2 licee partenere, crearea blogului http://proiect-turism-2010.blogspot.com/p/deschiderea-proiectului-la-bucuresti.html 10. Diseminarea proiectului s-a făcut prin: afișele, pliantele, calendarele care au fost distribuite la cele 2 licee partenere în formă tipărită şi electronic, la Muzeul Municipal Mediaş, la Direcţia Municipală pentru Turism, Sport şi Tineret – Mediaş, la nivelul Inspectoratului Municipiului Bucureşti, a Primăriei sectorului 3 din Bucureşti, prin realizarea unui interviu la Radio Ring din Mediaş în timpul vizitei la Mediaş a echipei de proiect de la Şcoala Superioară Comercială „Nicolae Kretzulescu” şi prin publicarea unei informări despre proiect pe pagina de internet http://infoportal.realitatea.net/articol~din-actualitate~info-2299391~bdquo-medias-un-model-de-turism-durabil-rdquo-acontinuat-la.html

Afişul proiectului “Mediaş - Un Model de Turism Durabil În concluzie, proiectul „Mediaş - Un Model de Turism Durabil” este un EXEMPLU DE BUNE PRACTICI pentru orice profesor de geografie, dar şi de ştiinţe economice – specializarea Tehnician în turism, în vederea promovării Educaţiei pentru Dezvoltarea Durabilă în şcoli şi licee; permite asigurarea resurselor pentru INTRODUCEREA ÎN ŞCOLI A EDUCAŢIEI PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ, aşa cum s-a precizat la Conferinţa Mondială pentru Mediu privind Dezvoltarea Durabilă de la Johannesburg din 2002; abordează sistemic educaţia pentru un turism durabil (ca parte componentă a Educaţiei pentru Dezvoltare Durabilă) în funcţie de vârsta elevilor, de nivelul de cunoaştere a problemelor actuale ale mediului; formează deprinderi active relevante pentru viaţa elevilor şi pentru flexibilitatea în relaţiile cu schimbările din societate; cultivă un sistem de valori elevilor, valorile ajutând elevii să realizeze un concept mai bun despre sine; poate da putere elevilor să-şi îmbunătăţească calitatea vieţilor lor, a familiilor lor şi a celorlalţi; le dă elevilor puterea să acţioneze şi să simtă că ei contează, clarificând legăturile dintre sănătatea individuală, familială şi mediu, trezindu-le interesul faţă de patrimoniul natural, cultural şi istoric al ţării noastre.

335

CONSIDERATII ASUPRA COMPETENTELOR DOBANDITE IN ORA DE GEOGRAFIE Drd. Anduţa Grofu Résumé. Considérations sur les compétences obtenus pendant la classe de géographie. Il y a beaucoup de discussions en concernant le modèle idéal de transmettre aux élèves les connaissances prevues dans la programme d'etudes et de former de compétences. Quand ils sont conçus pour atteindre la compétence sont pris en considération les connaissances des élèves, ses aptitudes, les stratégies qu'il peut utiliser, ses ressources pour réaliser un travail et sa capacité à reconnaître quand il ne peut pas comprendre. Cuvinte cheie: competenţe, savoir, capacitate, reflecţie Mots clé: compétences, savoirs, capacités, réflexion

Termenul de competenţă este utilizat in spaţiul educaţional de mai bine de treizeci de ani, şi încă nu are o definiţie unanim acceptată şi stabilizată, fiind un concept complex, dinamic, care presupune un proces de construire, în funcţie de definirea acestui concept sunt proiectate finalităţile, curriculumul actual şi sistemul de evaluare. Include atribute diferite, suprapunându-se anumitor termeni şi generând de multe ori confuzii (Dulamă, 2010). Competenta este definită în dicţionare ca fiind capacitatea cuiva de a se pronunţa asupra unui lucru, de a exercita anumite atribuţii (cu sensul de capacitate profesionala) (DEX); capacitatea cuiva de a face ceva, aptitudine, calitate (DN). La nivel şcolar, înţelegem prin competenţă capacitatea de a trece dincolo de texte, de a emite ipoteze, judecăţi pe marginea acestora, de angajare emoţională în lectură, de exprimare a unei aprecieri, de a distinge între fapte şi opinii, de a face legături libere cu propriile cunoştinţe etc. Atunci când se urmăreşte atingerea unei competenţe, trebuie avute în vedere cunoştinţele elevului, deprinderile sale, strategiile pe care el poate să le folosească, resursele necesare pentru realizarea unei sarcini, dar şi capacitatea lui de a-şi da seama când nu înţelege ce anume nu înţelege. În literatura străină de specialitate se regăsesc multe studii referitoare la competenţe. Belier (1999) consideră că un subiect demonstrează anumite competenţe dacă reuşeşte să acţioneze şi să rezolve probleme profesionale într-o manieră satisfăcătoare într-un context particular, mobilizând diverse capacităţi într-o manieră integrată. Boterf (1997, 2000) defineşte competenţa ca mobilizarea sau activarea mai multor cunoştinţe într-o situaţie şi un context dat. Momtmollin (1994) subliniază un ansamblu stabilizat de cunoştinţe (savoirs) şi priceperi (savoir faire), de conduite tip, de proceduri standard, de tipuri de raţionament care se pot aplica….şi care permit anticiparea fenomenelor, înţelegerea instrucţiunilor etc. Brien (1997) se referă la capacitatea de a realiza o sarcină dată, care necesită un număr mare de operaţii; capacitatea de a exploata cunoştinţele proprii pentru realizarea sarcinii. Joras (2002) identifică cinci aspecte privind competenţele: - competenţa presupune un ansamblu de capacităţi „informale“; - competenţa este şi trebuie să fie legată de acţiune, ea nu există independent de acţiune (adică efectuarea sarcinilor de lucru); - competenţa este observabilă într-un context bine stabilit; - competenţa este legată de trei categorii de capacităţi: a şti-a şti să faci-a şti să fii; - aceste capacităţi sunt în aşa fel structurate şi combinate încât să permită rezolvarea sarcinilor de lucru şi obţinerea performanţei. În Legea Educaţiei Naţionale (2009) competenţa este definită ca şi capacitatea dovedită de a selecta, combina şi utiliza adecvat cunoştinţe, abilităţi şi alte achiziţii constând în valori şi atitudini, pentru rezolvarea cu succes a unei anumite categorii de situaţii de muncă sau de învăţare. În programele şcolare se evidenţiază două tipuri de competenţe: - competenţe generale, formulate pentru un obiect de studiu, cu grad mare de generalitate, care se vor forma într-un interval mare de timp (un ciclu şcolar); - competenţe specifice, formulate de asemenea pentru fiecare obiect de studiu, se vor forma într-un interval mai mic de timp (an şcolar) particularizate în funcţie de conţinuturi. Dulamă (2010) foloseşte termenul de subcompetenţă, care poate avea semnificaţii diferite; autoarea consideră comunicarea scrisă ca fiind o competenţă (transferabilă sau transversală) iar în cadrul ei se delimitează mai multe subcompetenţe: scrierea, cititul, elaborarea de texte, luarea notiţelor, elaborarea schemelor etc. Conform definiţiei competenţei, fiecare dintre acestea este o competenţă, iar denumirea de subcompetenţă evidenţiază de fapt raportul de subordonare faţă de competenţa situată pe o treaptă ierarhică superioară. În acest caz, pentru evitarea confuziilor, se poate utiliza unitatea de competenţă sau domeniul de competenţă în care se integrează mai multe competenţe.

336

Spre exemplu, din competenţa specifică „citirea şi interpretarea harţii geografice“ pot fi extrase subcompetenţe precum „analiza harţii geografice“, deoarece elevul nu poate interpreta o hartă fără să o analizeze în prealabil. În acelaşi timp, aceeaşi competenţă specifică poate fi formulată în două părţi: competenţa de a analiza o hartă şi competenţa de a interpreta o hartă. Brien (1997) împarte competenţele în două categorii: virtuale şi în fapt. Competenţa virtuală se referă la cunoştinţele teoretice dobândite de elev, etape teoretice de rezolvare a sarcinilor de lucru, ele se situează la nivelul posibilului; el, elevul, declară că ştie sa realizeze o diagramă sau să calculeze distanţa între două puncte pe hartă. Competenţa în fapt este reprezintă o activare a cunoştinţelor procedurale, cunoştinţe care îi permit să execute o anumită cerinţă; extrage datele şi le transpune într-o diagramă, foloseşte scara hărţii şi rigla şi calculează distanţa etc. Mulţi elevi dobândesc aceste competenţe în fapt dacă realizează un sens în ceea ce li se cere la clasă. Realizarea sensului este activitatea prin care începe învăţarea noilor cunoştinţe prin activităţi de muncă independentă sau prin activităţi în grupuri mici. Aceasta etapă presupune mai multe operaţii: - confruntarea cu noile informaţii; - implicarea cognitivă şi menţinerea interesului; - înţelegerea informaţiilor. Realizarea sensului se poate face prin strategii şi tehnici bazate pe studiul individual, pe discuţie, pe dezbateri, pe investigaţii şi rezolvarea de situaţii problemă. Se poate folosi modelul „evocare-realizarea sensului-reflecţie“ realizat de J.L. Meredith şi K.S. Steel în 1995, model care asamblează trei tipuri de activităţi: activităţi de evocare analitică şi sistematizare a experienţelor şi cunoştinţelor anterioare; activităţi de confruntare cu noile informaţii în scopul înţelegerii şi construirii sensului acestora; activităţi de reflecţie critică asupra cunoştinţelor dobândite cu scopul înţelegerii lor. Cele trei activităţi se concretizează în trei etape în cadrul organizării lecţiei: - evocarea cunoştinţelor anterioare; - realizarea sensului noilor informaţii; - reflecţia asupra noilor cunoştinţe. Profesorul poate conduce o discuţie bazată pe reflecţie pentru a genera idei şi subiecte de discuţie (ori concepte) legate, de exemplu de ideea iniţială de identitate naţională, apoi de uniformizare culturală şi diversitate şi ce transformări suferă aceste idei . Se poate discuta despre contrastele existente în societate, religie, convingeri, etnii, se poate compara viaţa în mediul urban cu cea din mediul rural, viaţa în ţările dezvoltate cu cea din ţările sărace, conflictele existente în cadrul acestei diversităţi a lumii contemporane, accentul pus de mass-media asupra anumitor aspecte negative sau pozitive ale societăţii, stereotipuri, noţiuni preconcepute şi caracteristicile culturale ale unei anumite regiuni, şi multe alte idei. Elevii împărtăşesc celorlalţi din experienţele lor directe acumulate în urma călătoriilor, sau în urma vizionării a diferite documentare, filme, după ce au citit cărţi, articole, diferite publicaţii. Reflecţia intervine frecvent în timpul acestui proces în care elevii povestesc. Mai ales dacă li se cere în mod specific să reflecteze asupra temerilor şi întrebărilor pe care le-au avut la contactul cu noile culturi. „Reflecţia reprezintă un proces mental care îl stimulează pe elev să folosească gândirea critică în examinarea informaţiei care i se prezintă. Acest proces continuu permite elevilor să restrângă aria soluţiilor posibile şi, în cele din urmă, să tragă o concluzie” (Ewell, 1997). Se ajunge astfel la formarea anumitor competenţe în fapt, competenţe denumite de R. Nelson Bolles competenţe transversale sau transferabile, deoarece pot fi transferate în alte situaţii, la alte discipline de studiu. Totuşi, când se aplică asemenea metode de învăţare există riscul ca elevii să nu înţeleagă sau să înţeleagă incomplet contextul, să adopte soluţii greşite care să aibă consecinţe neaşteptate sau chiar să rămână fără nişte cunoştinţe de bază. O temă de actualitate este necesitatea de a depăşi stadiul adresării de întrebări sau de a îi face pe elevi să aplice formule, să rezolve cerinţe, să exerseze pe anumite modele . Oportunităţile de învăţare sunt amplificate atunci când elevii realizează cum pot să aplice cunoştinţele noi, reuşind să facă diferite corelaţii sau conexiuni = competenţele. Învăţarea eficientă cere timp de gândire. Elevii pot decide singuri care sunt cele mai bune soluţii sau strategii pentru rezolvarea anumitor probleme. Ei vor putea să aplice aceste informaţii când se vor confrunta cu o situaţie de învăţare viitoare = competente. Concret, profesorul care doreşte să formeze competente trebuie să verifice dacă lecţiile sale conţin elementele fundamentale: Despre ce? De ce? Cum? Când? „...pe scurt, formula ce-de ce-cum-când furnizează un cadru simplu dar bine fondat teoretic pentru pregătirea sau împlinirea unei lecţii” (J. Giasson). Situaţia stimulativă este o componentă a procesului de învăţare; elevul este motivat şi învaţă în contextul unei probleme complexe şi stimulante care îl interesează, soluţiile ei fiind percepute ca având consecinţe reale. „Indivizii tind să înveţe la un nivel maxim atunci când sunt confruntaţi cu probleme specifice, care pot fi identificate şi pe care doresc şi au capacitatea să le rezolve” (Ewell, 1997). Situaţia stimulativă este eficientă pentru că se prezintă o situaţie reală,

337

contextul nu este teoretic, dă naştere implicării emoţionale, atenţiei şi efortului de a găsi o soluţie, rezultatele pot avea aplicabilitate practică. Concluzii: • Diferitele abordări ale lecţiilor de geografie asigură un cadru de instruire coerent, consecvent, practic. • Permit alegerea unor diverse combinaţii de strategii, metode, tehnicii de predare, învăţare şi evaluare. • Alegerea modelelor se face în funcţie de obiective, caracteristicile conţinuturilor si competentele urmărite. • Aceste modele îl ajuta pe profesor să îndrume elevii în procesul de învăţare, deoarece creează contextul favorabil pentru proiectarea şi organizarea predării, abordarea interdisciplinară, motivarea şi implicare elevilor în lecţie, încurajarea exprimării libere a elevilor. Bibliografie Brien, R. (1997), Science cognitive and formation, Presse de L'Universite de Quebec, Montreal. Dulamă, Maria Eliza (2010), Didactică axată pe competenţe, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca. Ewell, P. T. (1997), Organizing for learning: A point of entry, National Center for Higher Education Management Systems (NCHEMS), Colorado. Giasson, J., (1996), La compréhenssion en lecture, De Boeck Université, Paris. Le Boterf (2000), Construire le compétences individuelles et collectives, Edition d'organization, Paris. http://www.intime.uni.edu http://www.intime.uni.edu/model/learning/learn_summary.html http://bob.nap.edu/html/howpeople2

338

339