Nr. II al revistei cultural-artistice Vox Authors by Bibliocarti

Pag 1 Vox Authors Nr II

SUMAR  Vanitoasa încercare spre o nemurire moartă

 Cărți, fotografie și upcycling cu Bogdan Stoica De vorbă cu Dan-Emilian Tinică Să-l descoperim pe Bogdan Calciu

 Poezia în comă? Un debut editorial de excepție De parc-ar fi vreun Chaos

este o amplă revistă cultural-artistică, fondată de Roberto Kuzmanovic în anul 2016, cu apariție bianuală în format electronic, independentă de orice influență sau interes, distribuită gratuit, menită să susțină și să promoveze cultura în țară, dar și peste oceane, într-un mod creativ.

 Un popas în lumea mitologică Mari personalităţi, mari religii Cinematografia românească – suntem în imapact S-au făcut greșeli (dar nu de către mine) Meșteșuguri românești aproape uitate Splendidele literaturii clasice inspirate din viața reală

 Poeme de Johan Klein Liber în labirint de Mircea Băduț Viciu şi spaime de Răzvan Nicula

Pag 2 Vox Authors Nr II

VOX

Vanitoasa încercare spre o nemurire moartă

m adormit la ora la care veganii se străduiesc să înfigă furculița în ultimul bob de mazăre – mâncarea campionilor grăbiți să urce în metrou pentru a ajunge la muncă. După câteva ore târzii telefonul a reușit să mă trezească parcă într-o altă lume. Societatea, ah, societatea! Miroase a stres, a nemulțumiri, a spaimă, a vise deșarte, a speranțe că-ntr-o zi va fi cea mai tare zi și se-aleargă zi și noapte până întro zi... când va fi prea târziu. Afirmări… ! Mă ridic de pe pat, șterg zecile de apeluri pierdute și-mi zic „asta da performanță, merit o cafea de seară”. Aprind o țigară și aranjez tabloul pe perete, privind prin el, în gol, preț de câteva momente. Curiozitatea nebănuită a iubitei Ce faci cu revista?, auzită cu o lună înainte de lansarea noului număr îmi reamintește că am și eu anumite îndatoriri. Am analizat impactul creat, remarc că sunt îmbucurătoare cifrele colectate de la primul număr al revistei noastre și, așa cum spuneam într-un interviu,

acesta și-a făcut treaba destul de bine. A promovat cultura și artiștii dincolo de granițe și continuă să o facă, a primit feedback pozitiv, a inspirat oameni (pe unii prea mult, iar asta ne distrează copios), dar cel mai important lucru este confirmarea, prin valoarea conținutului său, că își merită locul de cinste. Am primit o mulțime de materiale propuse să fie incluse în numărul acesta și, uitându-mă la tot soiul de lucrări, am observat tineri cu aptitudini, motivați și dedicați pentru creație divină. Ce-o fi și cu vocația asta? mă întrebam. Am stat o bună bucată de vreme cugetând și am ajuns la concluzia că nu putem crea frumosul ideal doar din vocații. Și spun acest lucru imaginându-mi o sală de expoziție cu picturi prin ale căror ochi încărcați de o profunzime aparte, privesc Van Gogh, Picasso, Tonitza, Grigorescu, Paul Cézanne, Leonardo da Vinci, toți la un loc, spre adevărata artă – oamenii din încăpere preocupați să socializeze între ei, să se admire și să se iubească. Ar fi îndeosebi o antipredispoziție – atunci când cucernicia față de gândul de creație apare. Mi-amintesc că un prieten, artizan, îmi povestea de ce crede el că „arta înseamnă viață” și oricât de frumos ar suna, opinia mea e alta, deoarece creația artistică nu e sau nu ar trebui să fie un fel de a supraviețui, nici vreo repercutare a ceea ce ar putea înseamna viața ori rezultatele unor aptitudini. E mai cu seamă un „a fi” când „a fi” ne oferă absențe. Dibui că e de prisos să pomenesc de artiștii de bordură care realmente cred că sunt prea mari să sugă de la țâță, însă mănâncă laptele cu furculița. De

Pag 3 Vox Authors Nr II

aceea arta, fie că vorbim de pictură, de meșteșuguri, de literatură, de muzică și așa mai departe, slujește viața, dar nu ar trebui să fie mai presus de aceasta. A duce arta la un ideal, oricare ar fi el, cu toată splendoarea sa transpusă în materia care ne înconjoară sub același soare al nopții (căci, nu-i așa, asta-i viața de artist, ziua-i trist...), e o vanitoasă încercare spre o nemurire moartă. Orice structură, orice formă, culoare, armonie etc., este de fapt, realizarea unui concept mintal al eterului. Înțelegând asta, vom concluziona că arta nu idealizează. De aceea creatorul se crucește (sau așa ar trebui, dar nu în sens rău), fără îndoială, de om apoi de creație. Concretul sau realitatea chiar și necioplită cum e, cu ale sale lăuntrice, nu coincide ca subordonat/ă a idealului pentru că astfel nu am mai fi fascinați de ceea ce e viu, interiorizându-ne spre imaginație, visare și gândire – un amalgam abstract. Arta devenind pesemne în acest caz, o anemică pacientă din spitalul de nebuni, unde pseudopsihiatri fac experimente. Conștiința intelectidealistă este prin complexitatea și profunzimea ei mult mai considerabilă comparativ cu abstractul, chiar dacă poate fi rezultatul unei imperfecțiuni a speciei umane empirice. Drept urmare arta idealizată își degradează esența prin oglindire. Homo sapiens lipsit de fond devine o adunătură de caracteristici, aptitudini, gânduri, acțiuni etc. pe care le criptează și decriptează în/din natura sa prin felurite limbaje și dacă, prin actele sale culturale, încearcă schițarea indescriptibilului, reușește numaidecât să calce stângaci cu dreptu-n baltă. Principiul esenței esteticii îl definesc prin imperfecțiunea speciei umane superioară eternului și a falșilor dumnezei, automat creatorul (ca om) este mai presus decât creația sa. Cu alte cuvinte, ideile, imaginația, conceptele sunt inferioare realității inefabile a experienței și spun asta detașat de vizualizarea unui empirism din perspectiva structurii gândirii platonice. Sesizez doze de eu-uri facile, limitate sau izolate la cei care văd altfel, pentru că oricât de bine ar fi pictat sau descris un personaj, oricât de frumoasă ar fi Madame X, oricât de complex

ar fi idiotul Mîșkin, nu se vor putea ridica la nivelul autorilor. Creația artistică devine un succedaneu al viețuirii, oamenii fiind imposibil de idealizat, aceștia dobândind valori mult mai importante decât principii, dorințe, alter-ego-uri și tocmai de aceea nu găsesc de cuviință ca omul să simtă nevoia îndeplinirii unor așteptări. Iar „a fi” în propriile proiecții devine o modalitate de supraviețuire ca instrument al unui cult egotic mort. Filozoful german Martin Heidegger spunea „nu sunt doar realitate umană privilegiată de singularitatea sa ireductibilă, ci și o ființă alături de ceilalți, o ființăîmpreună.” Ne-am propus să subliniem arta în forma ei pură, ca mod de exprimare, ca mod de vindecare de un cotidian cenuşiu, ca terapie pentru suflet, ca strigăt de emoţie, ca trăire. Să evidenţiem talentul, să încurajăm exprimarea liberă, neconstrânsă de convenţii şi de social, prin cele mai frumoase forme de artă. Dorim să luăm artistul de mână, iar arta să fie asumată. Pentru că nu există operă fără un artist, fără creatorul ei, fără un talent veritabil care să o susţină. Fiindcă uneori vocația e o vanitoasă încercare spre obținerea nemuririi moarte a unui bob de mazăre.

✎

Pag 4 Vox Authors Nr II

În urma bombardamentelor inamice (1940). Tabloul lui Roberto Kuzmanovic reprezintă rămășița unei biserici construită în 1320 și o ancoră veche pentru a omagia marina comercială.

Ea se află în locul din care a plecat în călătoria sa inaugurală cel mai mare pachebot (Titanic) din lume, anume Southampton.

Pag 5 Vox Authors Nr II

CONVORBIRI

Despre cărți, fotografie și upcycling cu Bogdan Stoica Vox Authors: E evident că suntem interesați de persoane cu multiple pasiuni, adesea interesante și lăsând la o parte găselnițele din social media, considerăm un motiv suficient de întemeiat pentru un interviu, constituindu-se într-o temă aparte. Nu vom permite ca prin coincidența de nume să fie confundat cu fostul campion mondial SuperKombat, dar – și o să-l întrebăm chiar pe el: când spunem Bogdan Stoica la ce să ne gândim? Cine e omul din spatele online-ului? Bogdan Stoica: Profesional, sunt un bou. Am făcut jurnalist aproape 20 de ani, adică aproape jumătate din viața mea de până acum și n-am rămas, din asta, decât cu un bagaj lexical pe care puteam să-l dobândesc citind și cu o droaie de priviri piezișe când ies pe stradă. Nu știu cum se vede de la București, dar în provincie să fii jurnalist e o opțiune mai riscantă decât să te faci hoț de mașini. Un hoț de mașini are de-a face doar cu Justiția. Un ziarist este vânat de lumea interlopă, de administrația coruptă, de justiția condusă politic, de mediul de afaceri abonat la bani publici și de orice cretin care crede că dacă citește ceva scris de tine anti-PSD ești băsist, sau invers. Din toată lista asta, publicul e cel care a omorât cel mai mult în mine dorința de a face presă. Am simțit că ajut să treacă strada o babă care nu vrea să traverseze sau care crede că vreau să-i fur portofelul.

A mai fost un motiv, însă: tehnologia. Înainte, eu, ca jurnalist, mă duceam „pe teren”, obțineam informații pe care eu le consideram de interes public și le difuzam. Eram gatekeeper-ul, lumea citea ce credeam eu ca e important, si încercăm să fac asta cât mai responsabil. Acum, orice om care ajunge primul la un accident rutier, care vede un incendiu, sau care l-a văzut pe primarul X cu o fufă la restaurant, scoate telefonul, face o poză și postează pe facebook. Nu mai e nevoie de jurnaliști în 90% din situații, fiecare posesor de smartphone are astfel și o legitimație de reporter. Și problema e că lumea folosește telefonul mai degrabă când vede o târfă celebră decât când vede un copil desculț, iarna. Al treilea motiv: pe termen lung, efectul textelor mele de presă a fost zero sau ceva spre minus, și asta a fost ceva ce nu puteam să aflu la debutul profesiei. Am schimbat câte un șef corupt, dar în locul lui a venit alt hoț, mai mare. Am strâns bani pentru vreo familie de pârliți, dar banii ăia s-au dus și pe băutură pentru capul familiei. Am scos din familii de nenorociți câte un copil abuzat doar ca acesta să fie abuzat de copii mai mari în casele de copii. România nu va avea o presă mișto până când societatea nu se va regla un pic economic, și până când educația și justiția nu vor fi considerate priorități. Cel mai nasol feedback nasol pe care l-am primit: scrisesem, demult, de o căpușă de-asta politică, un constructor doldora de contracte pe bani publici. Am scris o serie de articole, multe, până i-a dat sângele pe nas, adică instituțiile s-au pus în mișcare, i-

Pag 6 Vox Authors Nr II

au închis firma, l-au aranjat cu niște dosare penale, iar eu m-am simțit foarte bine, pentru că aveam dovezi că se întâmplă ceva bun pentru comunitate în urma muncii mele... Lam reîntâlnit pe „corupt”, acum trei ani, întrun spital. Era cu fiica lui, care suferă de o afecțiune cronică și gravă, de-aia cu tratamente care costă mii de euro lunar. Mi-a spus că și azi face tot evaziune, pentru că altfel nu ar putea asigura supraviețuirea fiicei lui. Și că atunci când l-am deraiat eu, am provocat o problemă de viață și de moarte, pe care a depășit-o cu mare greutate. Una peste alta, dacă știi pe cineva care vrea să se facă jurnalist, spune-i să n-o facă. Publicul uită repede, iar inamicii pe care ți-i faci nu uită niciodată. În plan personal, încerc doar să rămân sănătos la cap. Am cunoștințe care au reușit financiar în viață și nu mai suportă pâinea, urlă să primească foccacia și pe Vârful Omu. Știu oameni care nu salută decât oameni care au poziții sociale similare cu ale lor. Știu, de asemenea, oameni care conduc mașini mai scumpe decât casele în care locuiesc sau cretini care țin lecții de etică și de moralitate uitând că la debutul lor făceau chestii ilegale și imorale. Pentru mine, fiecare din acești oameni e un exemplu de „așa nu”. Cum spuneam, am făcut și rele și bune. Acum încerc să fac numai bune, de-aia am și părăsit presa. Cu fotografia n-am băgat pe nimeni în pușcărie, deși aș fi putut, iar cu upcycling-ul chiar n-am cum s-o fac. Ca fapt divers, cred că pot fi catalogat ca o ciudățenie. Nu mai zic „prieten” decât unui număr extrem de restrâns de oameni. Nu cred că există o persoană mai importantă pe Pământ decât fiica mea. Lucrez foarte prost în echipă, convins că știu eu mai bine totul și nu mai am răbdare să învăț pe nimeni nimic.

Colecționez cărți vechi și cam alea sunt toate lecturile mele în afară de ce citesc pe net. Am dezvoltat o pasiune aproape dementă pentru fotografia veche, care oferă o droaie de indicii despre România de altă dată. Am și o colecție de aproape 2.000 de reclame vechi. Plecând în căutarea lor am ajuns și la upcycling. Scurt și la obiect, direct, pe alocuri și umor, dar și cu sfaturile mereu în buzunar la nevoie – cam așa credem noi (și te rog să mă corectezi dacă greșesc) că lași impresia celor care aruncă o privire peste „cartea ta de vizită” virtuală bogdanstoica.ro. Drept la replică (prin comentarii pe blog) se pare că nu dai, aș zice că nici nu trebuie, că-ți urci zevzecii în cap, dar feedback cu siguranță ai de la cititori. Ce spun aceștia despre tine și/sau activitățile tale? Da, la mine pe blog nu se comentează, pentru că experiența în presă mi-a arătat că cei care contribuie cu idei sunt extrem de puțini, 99% din comentatori doar înjură, și n-am chef să fiu făcut albie pe porci (vorba lui Smiley, pe patul și pe muzica mea) pe blog-ul și pe serverul meu. Fac la fel și pe Facebook, nu am chef deloc să-mi consum caloriile cu cineva care mă urăște. Nu dețin adevărul absolut, dar dacă nu ești de acord cu mine, nu văd de ce m-ai citi, mi-ai comenta veninos și nu văd de ce m-aș încărca eu negativ cu rahaturile tale. Folosesc frecvent delete, ban, block, și făcând asta, acum sunt înconjurat de oameni mișto, cu umor, cu care împărtășesc valori și idei. E o plăcere să stau de vorbă cu ei. Cei puși în temă știu că upcycling-ul își face bine treaba prin străinătate. În România habar n-am dacă mai este un subiect „tabu, că așa, și pe dincolo, și pe nicăieri”, dar cel mai recomandat ar fi să ne spui tu cum stau lucrurile. De când salvezi, colecționezi și

Pag 7 Vox Authors Nr II

recondiționezi lucruri? Ce interes prezintă ele pentru români? Dacă e să mă întrebi pe mine, în străinătate e mai rău, oamenii învechesc lucruri noi, sau le strică pur și simplu, acolo a luat-o spre decadență meșteșugărească. Aici e mai mișto, pentru că românul de rând are niște scule în garaj și ceva vechi prin curte la care ține. Eu fac asta, sistematic, de vreo cinci ani. La început căutam obiecte pe care să le folosesc în proiecte foto, chestia asta s-a împletit mișto cu căutarea de cărți și de fotografii vechi, iar la un moment dat, s-a declanșat revelația: toate, dar absolut toate lucrurile care au ajuns vreodată în casa unui om, și nu conțin electronică, din ultima sută de ani, se fac mai prost acum decât acum o sută de ani. Vorbesc serios, am curaj să duc la teste de rezistență/uzabilitate aproape orice obiect din magazia mea. Cum e posibil să arate atât de bine culorile unui covor vechi de 100 de ani, iar unul luat din Metro să-și piardă culorile în doi ani? Cum să se rupă scaunul scump și nou, de la Mobexpert, iar ăla făcut înainte de război de un tâmplar analfabet nici măcar să nu scârțâie, după 70 de ani? Mi-am luat un bomfaier din Dedeman și s-a deformat când strângeam lama, pe când bomfaierul lui tata, vechi și ruginit, funcționează impecabil. De la revelația asta până la dorința de a le reda strălucirea acelor lucruri, sau a le schimba destinația în mod creativ celor care nu mai pot servi scopului inițial din cauza uzurii, n-a fost decât un pas. Acum fac decorațiuni din ferestre, mese din uși, cuiere din scaune, acopăr obiecte de mobilier cu tablouri distruse, sau pagini din cărți vechi deteriorate... Acum mă gândesc chiar să „upciclez” cunoștințele străbunilor noștri, am cărți și caiete cu rețete culinare, sfaturi practice, de sănătate etc care conțin lucruri pe care le-am uitat cu toții și care ne-ar face bine. De exemplu, în loc să băgăm în priză o chestie care scoate un miros toxic care omoară țânțarii, am putea să agățăm de tocul ferestrei o plantă uscată, care crește peste tot. Am aflat asta dintr-un almanah din 1921.

Câteva sfaturi pentru o fotografie mai bună am observat că ai mai dat pe ici – pe colo; mi-am amintit crucindu-mă, că mai sunt oameni care nu cunosc nici noțiuni elementare pentru a realiza o poză pentru feisbuc. La fel de util (îndeosebi chiar mai mult) găsim niște îndrumări pentru cei care ar fi interesați să cocheteze cu upcycling-ul, ca și consumatori și eventual, colecționari. Chestia asta cu îndrumările mă depășește, pentru că aproape niciodată nu știu ce-o să fac cu un obiect, iar tehnicile de restaurare/reparare sunt pe net cu duiumul. Eu am învățat stricând, cum am făcut cu o masă veche care n-avea nici un cui și a cărei montare, după demontare și curățare, mi-a mâncat zilele. Pot doar să vă spun că hobby-ul ăsta te vindecă de stres și te face mai deștept. Îți dau un singur exemplu: am găsit mai demult un cufăr, cu o etichetă, și niște scrisori. Cufărul m-a ajutat să înțeleg, căutând pe net, că erau de două feluri pe vremea aia, unele de uz casnic, doar din lemn, și unele de călătorie, ferecate în tablă, ocazie cu care am aflat multe lucruri interesante despre societatea de acum două secole. Din scrisori am aflat că în zona Craiovei exista o familie celebră cam cum au fost Cantacuzinii, Pârâianu, care au dat miniștri de război, un ban al Craiovei, pe fondatorul Universității din Craiova... Am dat cufărul restaurat și scrisorile, chiar unei descendente a acestei familii, și ne-am bucurat amândoi, eu că am găsit-o, iar ea că și-a găsit rădăcinile. I le-am dat pe bani, pentru că hobby-ul ăsta e cam scump. Sculele, vopselurile, materialele costă bani, iar timpul alocat upciclării are și el un cost, iar eu am un copil de crescut și niște facturi de plătit, ca toată lumea. Dacă doar aș salva și depozita lucrurile astea, sau dacă le-aș dărui, ar fi ca și cum fiica mea ar avea un tată bețiv care dă toți banii pe băutură. Nu e un business ce fac eu, dar nici nu ies în pierdere... Am văzut fotografia cu tine în care-ți țineai aparatul foto la tâmplă și primul lucru care mi-a venit în minte a fost o zicală a unui

Pag 8 Vox Authors Nr II

confrate, poet: lăsați-mi libertatea să mă împușc! Am râs și-am pufăit din țigară. Ești tare, mi-am zis. Pentru că tot pomeneam de fotografie, o altă pasiune a ta, am să te rog să ne spui câteva cuvinte și despre asta. Fotografia m-a vindecat de jurnalism. Mi-a plăcut întotdeauna. Ca reporter, am făcut poze cu duiumul, iar când îmi ieșea una bună, se vindeau mai multe ziare. Așa am devenit mai atent. Când mi s-a luat de presă, am făcut un curs foto, și pe urmă m-am axat pe fotojurnalism, dar tot ca dracu' a fost, că fotojurnalismul e și mai puternic decât o anchetă de presă. Am virat spre fotografia comercială, unde staționez și acum, mai puțin nunți, botezuri, cumetrii, pentru că detest ca un bou beat să strige după mine să-i fac o poză cu nășica. Încă fac fotografie de presă, pentru că nu mă pot abține. Portretul e însă preferatul meu și încerc să obțin efectul complet natural. Am citit undeva că portretul perfect se făcea în anii 1900, când stăteai șase-zece secunde nemișcat, în cadru, pentru că atât era timpul de expunere al aparatelor foto. În intervalul ăsta de timp, în care te concentrezi să nu clipești, ai o droaie de microexpresii de care nu ești conștient, iar rezultatul final este cel care se vede în fotografiile vechi, unde protagoniștii nu poartă măști ca acum, expresivitatea e naturală. De-aia, la ședințele mele foto, două ore stăm de vorbă, să se relaxeze subiectul, și abia apoi trecem la poze. Din același motiv, nu fac nici un fel de editare pe fotografiile mele. Crop, îndreptarea orizontului, virare în alb-negru e tot ce fac, pe laptop. N-am photoshop, nici lightroom, folosesc doar rahatul ăla de irfanview. De câțiva ani, explorez limitele fotografiei cu telefonul, care mi se pare formidabilă, am scris și o carte pe tema asta. Tipul din filme nu există. Aici e buba. Dibui insuficient veacul – să facem lumea sănțeleagă. Asta până la tine. Explică-le, rogu-te! Fiindcă în altă ordine de idei, e un titlu al naibii de bun, rău.

Am remarcat și eu că e bun, deși nu ăsta era titlul sub care am văzut eu cartea. Ideea cu „tipul din filme...” mi-a venit după ce m-a scos din minți Diana, de la Univers, cu nuanțele negative pe care le tot găsea la titlurile de dinaintea acestuia. Fără să-mi frece ridichea în halul ăla, nu-mi venea ideea acestui titlu, iar cartea n-ar fi avut, probabil, succesul pe care-l are. Din perspectiva asta, Diana a fost nu doar editorul meu, ci și muza din situațiile de criză. Despre ce e cartea? Despre adevăr. Adevărul e că până și eu, care n-am pocnit niciodată o tipă, nu i-am strigat „curvo” când a dansat cu altcineva, nu i-am zis niciodată „cară-te la măta aia proastă ca tine”, nu am insistat ca doar ea să spele vasele și wc-ul, tot am reușit să scot din minți și să fac să plece de lângă mine femei absolut senzaționale. Cartea explică unei femei normale, din viața reală, că va fi rănită fix de tipul care o iubește de se cacă pe el și că asta este inevitabil oricât de bun ar fi tipul. Am scris-o inspirat de tipele foarte mișto pe care le văd singure și nefericite doar pentru că nu renunță la căutarea tipului perfect, cu speranța că după ce vor citi cartea, atunci când vor găsi un tip mișto, îl vor păstra lângă ele chiar dacă are o tonă de defecte. Ce înveți din carte? Că orice tip, oricât ar fi de sofisticat ar fi, poate fi dresat și păstrat cu sex, mâncare bună și recunoaștere, de orice femeie care are un pic de răbdare. Trebuie doar ca femeia să renunțe să mai vrea să scoată bărbatul perfect din el, așa cum nu poți scoate un cal de curse din orice mârțoagă care trage o căruță pe stradă. Inclusiv lucrurile inedite au un final, ca în filme sau nu, astfel că și interviul acesta este, orice ne-am dori noi altceva, limitat. Mulțumiri speciale, însoțite de legitimele urări de binemeritată recunoaștere! Eu vă mulțumesc pentru interviu. La primăvară vă fac o bibliotecă haioasă, promit. Acum e prea frig în garajul ăla...

Pag 9 Vox Authors Nr II

Interviu realizat de Vox Authors

De vorbă cu Dan-Emilian Tinică

unt întru totul de acord cu dvs. Copiii, tinerii, ar înţelege mai uşor ceea ce s-a întâmplat în 1989 și totodată li s-ar întipări mai bine în memorie evenimentul, unul de importanță capitală pentru istoria României. – Dan-Emilian Tinică Ne-am simțit onorați să prezentăm piesa de teatru ,,Crăciun roșu” în preajma sărbătorilor de iarnă. Iar interesul cititorilor noștri este unul mare, fapt pentru care am decis ca piesa de teatru să devină recomandarea săptămânii. Sunt ferm convins că ei vor să știe mai multe și despre autor. Roberto Kuzmanovic: Așadar, stimate Dan, spune-ne, te rog, câteva lucruri despre tine. Dan-Emilian Tinică: M-am născut la 20 decembrie 1948, în localitatea Simeria, judeţul Hunedoara, unde mama mea, de profesie farmacist, fusese repartizată după terminarea facultăţii la Spitalul CFR din localitate, mare nod de cale ferată, unde bunicul meu patern lucra la Atelierele CFR, iar tatăl meu, mai zvăpăiat din fire, îşi găsise și el un loc de muncă, bineînţeles la CFR, cu ajutorul bunicului. De la Simeria nu prea am amintiri, celebrul parc dendrologic al contelui Oczkoy vizitându-l abia peste vreo 40 de ani, copilăria petrecând-o la Bacău (bunicii materni) și Vaslui (bunicii paterni). Bunica maternă, de meserie învăţătoare, mi-a inoculat microbul scrisului, de care se vede nu am scăpat nici până astăzi. De la 10 ani am venit în Bucureşti unde ajunseseră ambii părinţi. Am absolvit liceul D. Cantemir în 1966 ca penultima serie cu 11 clase. Am urmat facultatea Electrotehnică a Institutului Politehnic din Bucureşti, pe care am absolvit-o în 1971. Miam luat repartiţia la şantierul hidrocentralei de la Tarniţa, judeţul Cluj, unde am plecat împreună cu un coleg de facultate, și el din Bucureşti, Stan Ilie, cu intenţia declarată de a scrie cărţi despre şantier care, credeam noi, ne vor asigura accesul în lumea literară. Eu am

terminat cartea prin 1987, iar Ilie, cartea lui despre canalul Dunărea – Marea Neagră, nu mult mai târziu. (A publicat-o sub pseudonimul Petre Domsa). Am revenit în Bucureşti în 1975 la ICPE, iar după mai puțin de un an m-am mutat la Electronum, intreprindere de comerţ exterior unde am rămas până în 1990. Cuprins de avânt revoluţionar, am intrat în sectorul privat destul de repede, asociindu-mă fără prea mare succes cu diverşi amici. În cele din urmă, mam angajat la LGElectronics (pe atunci GoldStar), unde am rămas câţiva ani, până când coreeanul de atunci, mr. B.K Lee, mi-a spus să–mi fac o firmă și să preiau service-ul în toată țara, ceea ce am și făcut. Treaba a mers bine cam vreo 10 ani, timp în care mi-am făcut o reţea de centre service în toată țara și am extins această activitate și la alte firme. Din păcate, la un moment dat, Mr. Lee a plecat, unul din dealeri a primit exclusivitate și a preluat și service-ul lăsându-mă fără obiectul muncii. Am încercat o reprofilare pe piese de schimb, dar în cele din urmă falimentul a devenit inevitabil, aşa că m-am reangajat pentru cca. doi ani, după care m-am pensionat. În viaţa personală traseul a fost similar. O primă căsătorie fără copii în 1975, un divorţ care mi-a stricat „dosarul”. Apoi o a doua căsătorie în 1983 din care au rezultat 3 copii născuţi la distanțe destul de mari unul de celălalt: 1987, 1991 și 1999. Din păcate, boala

Pag 10 Vox Authors Nr II

soției, apărută în 2003, un cancer la sân, s-a suprapus peste declinul firmei, ceea ce a făcut ca totul să fie greu de suportat. În 2007 soția mea a murit, iar în 2008 m-am pensionat la cerere deoarece nu am reuşit să mai găsesc o slujbă convenabilă din toate punctele de vedere. În 2010 am început să scriu o carte despre soția mea și viaţa noastră împreună pe parcursul celor 25 de ani căsătorie. Anul trecut, în 2013, spre sfârşitul anului m-am apucat să scriu piesa „Crăciun roşu”, pe care am terminat-o înainte de venirea lui 2014. Aşa mi-am regăsit pofta de a scrie, în 2014 reuşind să avansez foarte mult cu cartea despre soția mea. Pe scurt asta ar fi tot! Roberto Kuzmanovic: Avem o curiozitate mai aparte și vrem să aflăm ce anume se află prin bibliotecile scriitorilor. Ce cărți aveți prin bibliotecă? Dan-Emilian Tinică: Biblioteca mea este una foarte cuprinzătoare, conţinând literatura clasică, modernă, contemporană, incluzând toate genurile literare. Înainte de 1990 am citit mult și în limba engleză, mai ales ceea ce nu se traducea, dar în general romane poliţiste sau de aventuri, de exemplu celebrul Robert Ludlum cu al sau Bourne (Identity, Supremacy etc, etc). În ultima vreme citesc mai puțin literatură, am citit de exemplu Conversaţii cu Dumnezeu a lui Neal Walsh. Totuşi, i-am citit și pe Vargas Llosa (Rătăcirile fetei nesăbuite) și Mircea Cărtărescu (De ce iubim femeile) printre picături. Creşterea a trei copii e o treabă dificilă. Autorii mei preferaţi sunt tot cei din vremea tinereţii, Camus, Kafka, JD Salinger, Dino Buzzati. Roberto Kuzmanovic: Dacă nu mă înșeală memoria, în 2003 ați publicat Simțul iubirii. Mai există și alte cărți publicate? Ne spuneți câteva lucruri despre ele? Dan-Emilian Tinică: Simţul iubirii este cartea scrisă ca urmare a experienței mele pe şantierul de la Tarniţa, despre care am vorbit la începutul interviului. Cartea am terminat-o în 1987, la puțină vreme după naşterea

primului meu copil. Atunci am plecat în China pentru doi ani și înainte de a pleca am lăsat cartea la 3-4 edituri pentru concursul de debut. Aşa se debuta în ultimii ani ai lui Ceauşescu! Dintre toate, cea mai interesată s-a arătat editura Dacia din Cluj, deși nicăieri în carte nu se specifica numele de Tarniţa sau judeţul Cluj. Ei au fost dispuşi să-mi dea premiul de debut, dar pe acele vremuri publicarea unei cărţi se făcea după o lungă aşteptare, pe motive de cenzură și multe aprobări. În 1989, însă, a venit revoluţia și optica conducerii editurii s-a schimbat. Mi-au spus că e o carte cu influențe comuniste (este, de fapt, o poveste de dragoste) și mi-au sugerat să mai schimb câte ceva pe ici pe colo și mai ales titlul. Titlul original era Arborele de lumină. De schimbat ceva în text nu am fost în stare. De fapt când consider o scriere încheiată nu mă simt în stare să mai fac modificări. Titlul l-am schimbat, dar nu cred ca a fost o idee prea fericită. În cele din urmă, am publicat-o în 2003 pe propria cheltuială. Nu am mai publicat alte cărţi, dar am în manuscris un volum de povestiri și mai multe piese de teatru. Roberto Kuzmanovic: Cum v-a venit ideea de a scrie o piesă de teatru? Dan-Emilian Tinică: Conchistadorii cerului a fost în vederea celor de la teatrul Nottara cam cu vreo 4-5 ani înainte de revoluţie, dar nu s-a concretizat nimic, iar în 1990 am prezentat-o la concursul UNITER. Comentariul primit a fost favorabil, deși mi sa spus că este scrisă sub impresia ultimelor evenimente (adică a revoluţiei din decembrie!), dar premiul l-a luat Matei Visniec. Deci eram familiarizat cu scrisul de piese de teatru. Momentul decembrie 1989 mi s-a părut unul de un dramatism deosebit, de aceea nu am dorit să inventez ceva. Am încercat să văd revoluţia din perspectiva cuplului Ceauşescu, care în câteva zile s-a prăbuşit din sferele înalte unde se situau în cele mai întunecate abisuri. O piesă de teatru mi s-a părut forma cea mai potrivită de a

Pag 11 Vox Authors Nr II

prezenta această succesiune rapidă, aproape neverosimilă, de evenimente tragice. Roberto Kuzmanovic: Ce condiții considerați că trebuie să îndeplinească actorul care ar interpreta rolul lui Nicolae Ceaușescu? Dan-Emilian Tinică: Pentru rolul lui Ceauşescu cel mai potrivit ar fi fost regretatul Ștefan Iordache sau poate Gheorghe Dinică. Dintre actorii de azi, poate Marius Manole ar putea fi la înălţimea unui asemenea rol. S-a făcut și un film despre moartea lui Ceauşescu, după un scenariu al lui Grigore Cartianu, iar regia a semnat-o reputatul Radu Gabrea. A fost o mixtură de scene filmate în timpul revoluţiei cu scene cu actori. Nu știu cum îl cheamă pe actorul care l-a jucat pe Ceauşescu, nu vreau să jignesc pe nimeni, dar cred că se putea face mai mult pentru acel rol. Roberto Kuzmanovic: Spuneți că revoluția din decembrie 1989 v-a găsit în străinătate. Ce anume făceați acolo? Dan-Emilian Tinică: Revoluţia m-a găsit la Teheran. Eram într-o delegaţie economică care avea ca scop pregătirea unor operaţiuni de export în Iran. Fuseserăm trimişi să creăm nişte legături înainte de venirea lui Ceauşescu. Bineînţeles că totul s-a dat peste cap. Ceauşescu a plecat atât de urgent, încât unii din delegaţia venită cu el au trebuit să-şi lase bagajele la hotel. Peste câteva zile, când am intrat în clădirea Agenţiei Economice, am constatat că se ascultă Europa Liberă cu radioul dat la maxim. Mi-am dat seama că acasă se întâmplase ceva cu totul neobişnuit. Pentru ieftinirea costului drumului aveam bilet dus-întors cu data fixă de întoarcere. În ziua respectivă se trăgea în Aeroportul Otopeni, aşa că nu am mai plecat. Am primit bilet de întoarcere abia prin martie. Roberto Kuzmanovic: De ce credeți că tinerii își caută salvarea în afara țării? Este până la urmă acest fapt o soluție? Dan-Emilian Tinică: Tinerii îşi caută salvarea în afara țării pentru că nu le-au rămas

prea multe speranţe înăuntru. În situaţii disperate poate fi o soluţie, dar nu oricine se poate adapta vieţii departe de patria în care sa născut. Cum spunea Danton, eroul revoluţiei franceze din 1789 (exact 200 de ani), „Patria no poţi lua pe tălpile bocancilor”. Roberto Kuzmanovic: Întrebasem adineauri de condițiile necesare pentru actorul care ar interpreta rolul lui Nicolae Ceaușescu, deoarece: unu la mână, mi-ar plăcea să văd piesa de teatru jucată pe scenă și doi la mână, consider că copiii ar putea înțelege mult mai ușor ceea ce s-a întâmplat în ’89. Dumneavoastră ce credeți? Dan-Emilian Tinică: Sunt întru totul de acord cu dvs. Copiii, tinerii, ar înţelege mai uşor ceea ce s-a întâmplat în 1989 și totodată li s-ar întipări mai bine în memorie evenimentul, unul de importanță capitală pentru istoria României. Roberto Kuzmanovic: Să aflăm câteva lucruri și despre titlu. De ce Crăciun roșu? Dan-Emilian Tinică: Cele mai multe titluri le inventez prima dată în limba engleză. Deci a fost Bloody Christmas, deci Crăciun însângerat. Mi-am zis „prea comun”! Apoi am văzut un clip cu Elvis care cânta o baladă, Blue Christmas, aşa că am mers mai departe, Red Christmas și atunci Crăciun roşu. Crăciun pentru că atunci a avut loc execuţia cuplului Ceauşescu, iar culoarea roşie este comună sângelui și comunismului. Roberto Kuzmanovic: Ce planuri de viitor aveți în ceea ce privește cariera literară? Dan-Emilian Tinică: O să pară curios pentru un om de 66 de ani, dar am convingerea că afirmarea mea scriitoricească abia a început. Cartea de care am vorbit, despre soția mea, viaţa noastră împreună căreia i-am zis „a treia viaţă” e aproape gata, aşa că o voi publica anul viitor. Am, de asemenea, în plan să mai scriu 1-2 piese de teatru în 2015, iar într-un viitor nu prea

Pag 12 Vox Authors Nr II

îndepărtat un volum de nuvele. Sper să rămân sănătos, să le pot termina pe toate.

Să-l descoperim pe Bogdan Calciu

Roberto Kuzmanovic: Probabil ați primit și feedback. Vă influențează în vreun fel? În special dacă a fost unul negativ? Dan-Emilian Tinică: Nu, nu am primit niciun feedback de la vreo persoană autorizată. Câţiva dintre prieteni şi-au exprimat părerea după ce au citit-o. Deci nu au fost nici aprecieri entuziaste, nici critici severe. Chiar dacă ar fi vorba de păreri negative, nu aș fi prea trist. La vârsta asta cam ştii câte parale faci. Nici nu te mai entuziasmezi fără rost, nici nu te sinucizi când cineva îţi spune că nu ai pic de valoare. Roberto Kuzmanovic: Enumerați, vă rog, două motive pentru care românii ar trebui să cumpere piesa de teatru. Dan-Emilian Tinică: Să o cumpere pentru copiii lor, ca aceştia să afle că a existat în decembrie 1989 o revoluţie sângeroasă, iar tot ce se întâmplă azi în România, bun sau rău, este urmarea acelei revoluţii. Să o cumpere pentru ei înşişi, să citească fragmente din ea atunci când li se pare că au uitat limba de lemn și toate nenorocirile din perioada ceauşistă și ca învăţătură de minte pentru toţi cei care cred că sunt ceva mai mult decât oameni muritori pe acest pământ. Roberto Kuzmanovic: Mai doriți să transmiteți ceva cititorilor noștri? Dan-Emilian Tinică: Nu cred că este necesar să mai transmit ceva suplimentar față de ceea ce am spus în răspunsul la întrebarea anterioară.

Așadar, dragi cititori, azi am stat de vorbă cu Dan-Emilian Tinică, căruia îi mulțumim pentru timpul acordat.

Bogdan Calciu s-a născut în 1969, la București. Autodidact bogdancalciu.wordpress.com Scurt CV artistic Expoziții - Expoziția de pictură și grafică „Portativ cromatic” – mai 2016 Galeria Labyrinth (Education Point), București - Expoziția de pictură și grafică „Popas în Transilvania” – martie-aprilie 2016 Galeria Labyrinth (Education Point), București - Expoziţia de grup „Summer Art Salon Sinaia” – iulie 2013 Vila Camelia, Sinaia - Expoziţia personală „Portretul unui oraş: Bucureşti” – mai 2013 Biblioteca Metropolitană București - Expoziţia „Spring Art Salon” – martie 2013 „Bruno - wine bar”, București - Expoziţia de grup „Bucureştii vechi şi noi” – august-septembrie 2012 „Caffé d'Arthé ", București - Expoziţia „Să dăm verde la artă (2)” noiembrie 2011 Ceainăria „Tabiet”, București - Expoziţia de grup „Insights” – iunie - iulie 2011 Ceainăria „Serendipity”, București - Expoziţie de grup la Sala de Concerte Radio - martie 2009

Pag 13 Vox Authors Nr II

Vox Authors: Pe plan artistic vă rezumați doar la desen, grafică, pictură și portrete în creion sau mai e și altceva? Vă rog să ne vorbiți pe scurt despre fiecare în parte. Bogdan Calciu: Desen în creion (grafit, color); desen în cărbune; în pastel; desen în tuș, cu peniță sau trăgătoare (Rotring, Markant). În afară de desen; pictură în ulei, acrilice, acuarelă. Uneori combin mai multe tehnici, cum ar fi tuș cu acuarelă. Cât despre stiluri, am abordat mai multe. Nu cred că mă pot opri la un singur stil. Pentru cei care încă nu v-au descoperit, ce ar trebui să știe despre dumneavoastră? Pe scurt: Îmi place mult să desenez. Pe larg: Mă apuc de lucru cu mare poftă câteodată, nu-mi trebuie prea mult timp să-mi vină cheful. Dacă începi un lucru cu plăcere, ai cele mai multe șanse să iasă bine. Câteodată e o senzație asemănătoare cu aceea când pornești într-o călătorie pe o vreme frumoasă, spre un loc dorit: pregătirile, începutul, parcursul (vom ajunge acolo... și dincolo, unde este întrun anume fel, unde găsim diverse lucruri), anumite popasuri și în final se ajunge la destinație. Alteori, la unele desene în creion

sau cărbune, să zicem, am senzația de film vechi, alb-negru. Fiecare desen este unic prin tema sa și generează sentimente diverse. Deseori ascult muzică în timp ce desenez și se întâmplă să caut și să găsesc ceva care să se potrivească într-un fel cu tema desenului. Mi se întâmplă rar să mă plictisesc. Pe lângă desen și pictură mă mai ocup și cu electronica, radioamatorismul și calculatoarele. Lucrez în domeniul telecomunicațiilor. Desenez frecvent, aproape zilnic, în anumite perioade. Asta în funcție de celelalte „treburi” care apar. Se întâmplă uneori să fac două-trei desene pe zi, datorită chefului sau când există cerere. Nu am făcut vreo școală de arte, am învățat singur, citesc multe legate de domeniul artelor vizuale și îmi place să descopăr și să încerc lucruri diverse. Învăț în continuare. Se spune că „fără studiu, arta e o manea” așa că sunt convins de necesitatea studiului în arte. Nu toți cei „școliți” devin artiști, nu e obligatoriu, însă pot face diferența mai ușor între artă și kisch, între artiști și impostori. N-aș putea spune că mă consider artist însă îmi doresc să fiu. Ceilalți mă consideră artist. La fel vă considerăm noi – un artist. Ce tip de desen/pictură credeți că vă reprezintă cel mai bine și de ce? E greu de spus! Desenul în creion. Apoi în tuș și după aceea pictura. Cum ați început, ce ați realizat până acum pe partea artistică și ce vă propuneți să faceți mai departe? Expozițiile (...) Desenez de când mă știu, asta e prima pasiune. Mă văd făcând asta până când nu voi mai putea. Referindu-mă doar la desen (pe lângă desen, fac și pictură ceva mai rar), este o pasiune, un hobby, probabil și o afacere în viitor. Încă mă tentează să dau la „Arte”, mai vedem în viitorul apropiat.

Pag 14 Vox Authors Nr II

Dacă ar fi să expuneți doar trei lucrări pe care le considerați cele mai bune și care vă plac cel mai mult, care ar fi acestea? E foarte dificil de ales! Am multe lucrări. În încheiere vă rog să ne comunicați un argument în favoarea domeniului de artă în care activați - raportat la zilele noastre. E bine să ai pasiuni, să le împărtășești cu ceilalți. E bine să arăți și celorlalți ceea ce faci. Mă bucură mult aprecierea celorlalți, e sentimentul plăcut că nu e zadarnică strădania de a realiza un desen, un tablou, că există oameni care se opresc să le vadă, își rup din timpul lor pentru asta. Mă exprim pur și simplu, uneori mi-e mai ușor să desenez o chestie decăt să o explic, uneori cuvintele nu ajung. Nu sunt soiul gălăgios care vrea cu orice chip să atragă atenția asupra lui; sunt conștient însă că fiecare om are în el și dorința de a fi „un pic” mai altfel decât ceilalți. Este modul meu cel mai plăcut de a mă rupe de lucrurile neplăcute, de rutină, de gânduri incolore și inutile, prostești. Este modul meu de-a arăta cum nu mă plictisesc. Pentru mine arta reprezintă pasiune și plăcere, un mod deosebit de-a mă deconecta uneori de la cenușiul cotidian. Am cunoscut oameni minunați cu prilejul unor expoziții, unor întâlniri cu artiștii și cu iubitori ai artelor. Plăcerea de-a privi o lucrare de artă este unică. Îmi place să vizitez expoziții, însă nu întotdeauna mă împac cu timpul. Plăcerea celor care îmi apreciază lucrările pentru mine e mult mai mare.

Cu arhitectul cum rămâne?

rank Lloyd Wright spunea Arhitectura este arta mamă. Fără o arhitectură a noastră, nu avem sufletul civilizaţiei noastre proprii. / Un doctor îşi poate îngropa greşelile, însă un arhitect nu poate decât să-şi sfătuiască clienţii să planteze viţă de vie. Un subiect controversat îmi pare a fi arhitectura ca formă de artă. Opiniile par a fi împărțite în două tabere, adesea împărtășite prin școlile de profil sau tot soiul de cabinete, anume cea în care se subliniază faptul că arhitectura este una din principalele arte, prezentările grafice fiind create de mâna artistului, având la bază, totodată și expozițiile cu tematică a lucrărilor ca opere de artă și cea în care se evidențiază desenul tehnic, care cu utilitatea sa strictă și normativă, nu necesită cunoștințe și abilități artistice, iar talentul artistului nu devine un factor fundamental pentru arhitect. Cunoașterea detaliilor tehnice și acuratețea acestora nu sunt negate, dar calitatea artistului se consideră că nu își are locul și nu îmi pot explica de ce, cert e că discuțiile acestea în contradictoriu duc, în opinia mea, la aceeași concluzie: în prezent avem dispozitive care pot înlocui parțial munca arhitectului. Ca argumentare a concluziei fac trimitere la proiectarea, cu ajutorul softurilor, designului tridimensional. Acest lucru ne poate duce cu gândul că desenul arhitectural s-ar putea perima. Nu este deloc greșit să afirmăm că utilizând computerul economisim timp și efort ceea ce face ca efectuarea sarcinilor să fie mai eficiente și practice. Aceste noi oportunități inedite își dovedesc utilitatea, însă nu vor putea înlocui niciodată talentul arhitecților în ceea ce privește evaluarea esteticii, asortarea culorilor sau vederea în spațiu. Până nu demult puteam spune că arhitectura presupunea și o muncă titanică: compasul, rigla, echerul, tușul și culorile sunt doar câteva din instrumentele folosite pentru care proiectele au fost adevărate opere de artă. Acum talentul lor poate fi dus la un alt nivel mult mai simplu. R.K.

Pag 15 Vox Authors Nr II

Un sejur regal prin România de Mara Caloian și Roberto Kuzmanovic

etăţi impunătoare, castele de o frumuseţe răvăşitoare, locuri legendare, biserici și mănăstiri, muzee sau biblioteci poartă paşii iubitorilor de cultură prin locaţii cu adevărat fascinante în care trecutul pare să reînvie sau unde prezentul este presărat cu adevărate valori artistice. O ţară mică şi totuşi încărcată de istorie şi monumente ce amintesc permanent de un trecut prea plin de glorie, România deţine un itinerariu cultural care nu se reduce doar la aceste obiective, de aceea, un sejur regal prin România culturală nu poate fi decât o încântare, o doză de istorie binevenită, o ocazie ideală de a cunoaşte ţara dincolo de modernul acaparant.

Întemeiată de colonişti saşi în sec. XII, Sighişoara este oraşul-cetate, oraşul-muzeu, oraşul-poveste nu doar al Transilvaniei, nu doar al României, ci al întregii Europe. Cu un farmec medieval incontestabil, cu clădiri în nuanţe vesele şi străduţe care te fac să te simţi într-un basm feeric, Sighişoara face parte din patrimoniul UNESCO din 1999, iar conservarea aspectului istoric a devenit o obişnuinţă plăcută a locuitorilor săi. Desprinsă parcă din cărţi vechi ce vorbesc despre poveşti romantice epocale, Sighişoara atrage numeroşi turişti anual, şi asta nu doar în timpul Festivalului Medieval, ci şi în restul

sezoanelor. Vizitatorii caută desigur culoarea locală şi urmăresc atingerea a câtor mai multe obiective ale cetăţii. Senzaţia de rupere de timp, de evadare din realitate într-un historical romance plin de culoare, determină imaginaţia să se desfăşoare liber pe străduţele încărcate cu poveşti şi mister medieval. Cetatea Sighişoarei este unul dintre obiectivele turistice culturale ale României, un must visit pentru orice român, dar şi pentru străinii pasionaţi de istorie ce doresc să păşească întrun Ev Mediu perfect conservat în secolul XXI. Construită ca fortăreaţă împotriva invadatorilor şi în special a tătarilor care în secolele XIII-XIV râvneau la bogăţiile zonei, Cetatea Râşnov este o cetate ţărănească ce poartă încă vie amprenta istorică. Drumul pietruit până la cetate este o ocazie ideală pentru a admira pe îndelete peisajul de munte, dar mersul la pas poate fi înlocuit cu un lift panoramic ce promite o privelişte breathetaking asupra zonei. Monumentul istoric îşi întâmpină vizitatorii cu multe legende străvechi, cu artefacte a căror simplă vizualizare reuşeşte să învie momente petrecute parcă într-un timp pierdut. Aflată în prezent sub patrimoniul UNESCO, Cetatea Râşnov nu este doar un itinerariu cultural vizitat anual de numeroşi turişti, ci o adevărată mărturie istorică nemuritoare asupra evenimentelor ce au avut loc într-un trecut încărcat de glorie. Cetatea Râşnov este de asemenea o locaţie întâlnită în filme româneşti precum „Columna” (Mircea Drăgan), „Nemuritorii” (Sergiu Nicolaescu) şi „Dacii” (Sergiu Nicolaescu), fiind preferată de regizori datorită farmecului său medieval incontestabil şi graţie aspectului istoric conservat peste ani. Ridicându-se impunător pe dealul ce pare să o pună în evidenţă, fortificaţia nu impresionează prin frumuseţe, ci în special prin simplitate, sobrietate şi ziduri puternice construite special să reziste asediilor. Interiorul cetăţii aminteşte de târgurile medievale, iar trecerea într-o altă lume se face involuntar odată cu primul pas făcut în curtea exterioară.

Pag 16 Vox Authors Nr II

Atestată documentar încă din 1395, Cetatea Neamţ cunoaşte celebritatea în perioada domnitorului Ştefan cel Mare, care se ocupă de restaurarea şi întărirea ei. De-a lungul istoriei, Cetatea Neamţ va suferi numeroase avarii şi va sfârşi distrusă aproape în întregime în încercările repetate de a rezista în faţa asediilor. Zace în ruină ani la rând până în clipa în care intră în patrimoniul UNESCO şi începe restaurarea. Lucrările de reabilitare a edificiului au continuat până în 2009, iar astăzi este deschisă vizitatorilor şi reprezintă una dintre atracţiile principale ale Moldovei. Asemănată cu pasărea Pheonix ce are capacitatea de a renaşte din propria cenuşă, Cetatea Neamţ este unul dintre cele mai valoroase obiective istorice culturale româneşti, perla oraşului Târgu Neamţ, un monument medieval de o importanţă incontestabilă. Trecând prin perioade zbuciumate, fortăreaţa Neamţului îşi primeşte vizitatorii şi cu o multitudine de poveşti şi legende ce au darul de a face ascultătorii să îi aprecieze încă şi mai mult valoarea. Tot în Transilvania, o altă „comoară” culturală este Castelul Bran care atrage cu legendele sale un număr impresionant de vizitatori. Reşedinţă a Reginei Maria din 1920, castelul a fost iniţial construit ca cetate fortificată destinată apărării. Nu este însă acesta motivul principal care farmecă turiştii de peste tot, ci asocierea monumentului cu celebrul conte Dracula a cărui poveste fantastică şi sângeroasă acţionează cu o forţă magnetică asupra celor însetaţi de macabru, horror sau fantasy. Dorind să descopere taine ascunse şi mistere adânc îngropate, vizitatori de prin toată lumea trec graniţele României anual pentru a păşi pragul castelului devenit o legendă vie. Faima căpătată în special după ce Bram Stocker şi-a plasat în romanul său acţiunea în Transilvania, nu este nici pe

departe nemeritată. Castelul – muzeu îşi primeşte oaspeţii cu o multitudine de poveşti aftermidnight, dar şi cu colecţii istorice remarcabile. În prezent, Castelul Bran este proprietatea familiei de Habsburg şi este deschis publicului. Chiar dacă turiştilor nu li se promite o întâlnire memorabilă cu Contele nocturn, aceştia se pot delecta cu numeroasele atracţii din interiorul şi exteriorul castelului. Ţara Românească nu duce nici ea lipsă de monumente culturale. Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti în perioada 1688-1714, a lăsat posterităţii un stil aparte, combinând renascentismul italian cu neo-bizantinul şi transferând rezultatul într-o arhitectură unică. Aflat la doar 10 km de Mânăstirea Brâncoveanu – un alt obiectiv important care merită menţionat pe traseul cultural românesc – Palatul Brâncoveanu este încă un edificiu istoric lăsat mult prea mult timp în paragină, dar care, odată restaurat în 2010, a reuşit să atragă din nou privirile. Aspectul exterior al acestuia a fost considerabil refăcut, clădirea recăpătându-şi parcă măreţia de odinioară, deşi pare puţin neverosimil faptul că aşa ar fi arătat şi pe vremea Brâncovenilor. Noua construcţie are totuşi ceva din cunoscutul „stil arhitectural brâncovenesc” ce merită admirat.

Pag 17 Vox Authors Nr II

Aflat în posesia Casei Regale, Castelul Peleş este administrat în continuare de Ministerul Culturii şi funcţionează în prezent ca muzeu deschis vizitatorilor de prin toate colţurile lumii. Un castel idilic cu peste trei sute de mii de turişti ce-i trec pragul anual, Peleş deţine mii de exponate extrem de valoroase, piese de patrimoniu şi colecţii preţioase. Situat în apropierea Braşovului, în Sinaia, Castelul Peleş este amplasat într-un peisaj cu adevărat pitoresc. Pătrunderea în atmosfera de basm începe încă din curtea castelului unde terasele, statuetele din piatră, vasele decorative din marmură şi fântânile captivează privitorii. Fiind de-a lungul timpului reşedinţă de vară pentru regii ce s-au succedat la tronul României, nu este de mirare faptul că este unul dintre cele mai frumoase palate europene. Multitudinea de stiluri combinate artistic şi redate în sălile castelului în mod armonios, încântă de fiecare dată privirile turiştilor care revin an de an pentru a se bucura de frumuseţea acestui edificiu cu importanţă istorică,

naţională şi europeană. O bucată de istorie, o construcţie de poveste şi nenumărate atracţii ce expun cultura lumii doritorilor ce păşesc dincolo de porţile castelului. Urmând cu paşi siguri cultura, inevitabil se ajunge la uşile unei biblioteci, iar România deţine adevărate monumente la acest capitol. Biblioteca Universităţii „Gheorghe Asachi” din Iaşi este desemnată ca fiind una dintre cele mai frumoase biblioteci din lume, aflânduse pe un loc de top în ceea ce privește predilecțiile utilizatorilor (și vorbim aici de peste 400.000 de oameni) unui portal online ce au participat la un sondaj care avea și alte douăzeci și patru de propuneri din întreaga lume. Înființată în 1937, a fost clasificată în categoria universităților de cercetarea avansată și educație (2011), biblioteca, al cărui stil baroc și clasic se impune prin distincție, găzduiește sute de mii de rânduri de învățăminte sau povești captivante chiar și prin arhitectura sa, putând fi socotită ca un templu al cunoașterii învăluit de o estetică aparte.

Pag 18 Vox Authors Nr II

-a vorbit, dar s-a și scris despre comorile care se doresc a fi descoperite, însă foarte puțin despre cele de pe plaiurile românești, primând doar locațiile exotice. Bune exemple ar fi Mihail Sadoveanu sau Alexandru Vlahuță (România Pitorească fiind o referință) pentru tinerii din ziua de azi care doresc să promoveze în turism obiectivele culturale în România. Țara noastră are, indiscutabil, lăcașuri de cult, catedrale și mănăstiri aparte, frumuseți cuceritoare care întâmpină anual strainici și vizitatori, splendori care devin un indicator fundamental, având la bază componente istorice, religioase, dar și culturale.

Amintim aici de bisericuțele înzestrate cu pictură din lemn, cele fortificate, desigur și de cele înscrise în patrimoniul mondial UNESCO, monumente cu arhitectură gotică, în stil brâncovenesc sau bizantin. Pe întreaga întindere a țării noastre dăinuie zeci de mănăstiri, catedrale și biserici; ca punct de orientare, în sudul Bucovinei și-al Moldovei sunt opt biserici pictate care au intrat în patrimoniul UNESCO – Sucevița (introdusă doar în anul 2010), Voroneț (din 1993) cu a sa

inedită pictură murală și strălucitorul Albastru de Voroneț despre care știe mai toată lumea – ctitorită în 1488, Suceava, Probota, Pătrăuți, Moldovița, Arbore și Humor. O scurtă istorisire despre aceste biserici: construite de domnitorii moldoveni, printre care și Ștefan cel Mare, au fost construite în secolele XV-XVI. Desigur că în această zonă mai sunt și altele, nu neapărat la fel de mult promovate, cum ar fi Mănăstirea Bogdana din Rădăuți și Mănăstirea Râșca. Partea exterioară a mănăstirilor este pictată cu diverse scene biblice, exemplificăm: „Păcatul lui Adam”, „Arborele lui Iesei” ori „Judecata de Apoi”. Mergem spre Bisericile fortificate ale Transilvaniei, mai exact în județele Mureș, Brașov, Harghita, Alba și Sibiu, unde suntem întâmpinați de Viscri, Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, zonă unde se află și castelul cu același nume, Valea Viilor (care figurează pe lista monumentelor istorice din 2010), Saschiz, Prejmer, Biertan (având un stil arhitectonic romanic extraordinar), Dârjiu, Câlnic, acestea datând din Evul Mediu (secolele XII-XVI). În UNESCO mai sunt incluse și bisericile maramureșene din lemn: Plopiș, Bârsana, Desești, Ieud (cea mai veche dintre ele, datând de la începutul secolului al XVII-lea), Poienile Izei, Budești (o mănăstire de călugări, într-un cadru natural magnific), Surdești și Rogoz, construcții înalte, dar înguste, cu turnuri suple și lungi la capetele vestice al clădirilor. Opera brâncovenească își face simțită prezența şi la Mănăstirea Horezu (construită între 1690-1693) şi se află-n satul Românii de Jos și este una dintre cele mai considerabile ctitorii a martirului Constantin Brâncoveanu. În stil bizantin, din Oltenia, merită luate în considerare mănăstirile care au fost ridicate în cea de-a doua parte a secolului XIV, Polovragi – clasată ca monument istoric și Tismana (considerată un lăcaș monahal foarte vechi în Țara Românească). Aici mai avem Sfânta Ana, clasată ca fiind situată în unul dintre cele mai frumoase locuri naturale din țară, defileul Dunării, Vodița, Biserica Peri (recunoscută și ca Schitul Peri) și Bistrița, ctitorie a boierilor Craiovești care datează din jurul anilor 1492-1494.

Pag 19 Vox Authors Nr II

Nicolae Grigorescu merită menționat cu ale sale fresce pictate din Mănăstirea Agapia – aflată la o distanță de aproximativ 9 km de Târgul Neamț (în apropierea Cetății Neamț despre care am vorbit mai sus). Acesta a mai pictat icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani, mănăstirea Zamfira din județul Prahova. Importante ar mai fi Schitul Durău, cu picturile lui Nicolae Tonitza ori mănăstirile Văratic, Pângărați, Sihăstria, Secu, și Sihla. Tonitza a mai pictat și bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și Sf. Gheorghe. Recunoscută pentru arhitectura demnă de remarcat, dar și după legendele „meșterul Manole” (este binecunoscută legenda Anei care a fost zidită în pereții construcției, sângele ei rupând astfel blestemul ce plutea asupra meșterilor. Cu ochii în lacrimi, Manole își zidește propria soție, alegând să ducă la bun sfârșit misiunea sa de constructor. O lucrare de referință în acest sens este „Meșterul Manole” de Lucian Blaga și „Sfânta Filofteia”, Mănăstirea Curtea de Argeș, unde sunt prezente și moaștele Sfântei Mucenița Filofteia, a fost construită în secolul XVI de Neagoe Basarab. Aici, în Biserica Episcopală a Mănăstirii, se află înmormântați regele Carol I și regina Elisabeta, regele Ferdinand și regina Maria, precum și regele Carol al II-lea. Nu putem să nu pomenim în cele din urmă și de domnitorul Mircea cel Bătrân care la finalul secolului XIV a ctitorit Cozia, înzestrată cu hramul Sfânta Treime, aceasta aflându-se în

apropierea stațiunii vâlcene Călimănești, ctitoria din Iași a lui Vasile Lupu Trei Ierarhi sau de „biserica fără pereche în toată românimea” – Densuș.

n sejur regal prin cultura română nu se limitează doar la aceste comori de artă cu elemente religioase și specific zonelor favorizate de peisajul încântător care le înconjoară, cu mâncăruri tradiționale și băuturi, vizând și muzeele – dovezi remarcabile ale civilizaţiei româneşti şi ale evoluţiei acesteia. Cel mai important muzeu al statului român nu poate fi decât Muzeul Naţional de Istorie înfiinţat cu scopul de a ilustra progresul cultural românesc de-a lungul timpului. Clădirea situată pe Calea Victoriei beneficiază de un spaţiu generos şi găzduieşte cele mai importante artefacte, tezaure valoroase, piese istorice şi arheologice cu valori inestimabile. Conţinând un astfel de patrimoniu nu este de mirare că şi securitatea acestui muzeu este una extrem de ridicată. Construcţia neo-clasică adăposteşte frecvent expoziţii tematice, iar cultura este în permanenţă promovată. O dovadă de imortalitate a timpului, o adevărată „comoară” a statului român, Muzeul Naţional de Istorie a întâmpinat, la fel ca multe alte monumente culturale, perioade mai puţin favorabile şi s-a confruntat deasemenea cu degradarea. Reabilitarea parţială a ajutat însă muzeul să se refacă, iar astăzi are uşile deschise pentru vizitatori. Pe plaiuri mioritice, prin locaţii cunoscute sau necunoscute, cultura este la ea acasă, iar iubitorii de istorie sau pur şi simplu cei care doresc să dea câteva pagini înapoi, să călătorească printr-un trecut glorios sau să se bucure de tot ceea ce a reuşit să învingă trecerea timpului căpătând pe merit titlul de nemuritor, se pot delecta oricând cu un astfel de sejur regal printr-o Românie altfel, o Românie culturală, văzută nu din perspectiva unui prezent încărcat de evenimente obositoare, ci în strânsă legătură cu un trecut în care faptele eroice şi manifestările artistice aveau cuvântul.

Pag 20 Vox Authors Nr II

Căci și inima mea era un castel, cu porțilenchise, dar deschise de timp. Iuliana Ispas

Credem că paradisul e-aici, că tot ce contează e clipa pe care n-o putem pierde. Ne temem, plângem, urlăm. Și uităm că esența e în noi, în suflet... În spațiul dintre-aceste cuvinte efemere. Iuliana Ispas

Pag 21 Vox Authors Nr II

DESPRE POEZIE ȘI OAMENI Poezia în comă?

de Ioana Opait

e poţi îmbăta cu poezie? Mai mult ca sigur. Dar îţi trebuie o anumită dispoziţie sufletească, un anumit temperament, o aplecare către jocurile delicioase şi absconse ale limbajului poetic. Cu mulţi ani în urmă, anumite versuri mă proiectau în perioade lungi de visare cu ochii deschişi. Probabil că astăzi a te lăsa posedat de poezie aşa cum te-ai lăsa posedat de un spirit înalt şi înţelept, a gusta versurile ca pe nişte trufe catifelate de ciocolată sunt manifestări considerate de-a dreptul ciudate, o aberaţie. Volumele de poezie zac prăfuite pe rafturile librăriilor. În aceste circumstanţe vitrege, nu e de condamnat că scriitorilor „le-a venit mintea la cap „şi s-au reprofilat spre alte domenii, mai lucrative – de exemplu, spre romanul de consum. Pulsul poeziei e abia simţit, iar această artă străveche şi minunată pare că alunecă încet într-o comă profundă, iremediabilă. Greu de crezut că în urmă cu 300 de ani, în saloanele marilor familii din aristocraţia Europei (şi mă gândesc în primul rând la Franţa), aveau loc serate în timpul cărora nu se discutau doar ultimele bârfe de la Curte, ci se citea şi se discuta poezie cu multă voluptate şi cu interes viu. Să fie oare doar o întâmplare faptul că cele mai rafinate curtezane cultivau, pe lângă alte abilităţi, arta de a scrie versuri, precum şi capacitatea de a înţelege şi interpreta poezia? De ce, oare, au ales spiritele

luminate din trecut (printre care şi Michelangelo) să-şi aştearnă în versuri trăirile sufleteşti? Pentru că este o modalitate nobilă de a transmite un sentiment, o stare de spirit, de a imortaliza altfel clipe deosebite. Altădată, poezia era o forţă de temut. Un catren acid, o satiră scrisă la adresa ta, răspândită în anumite cercuri sociale, te puteau face de ruşine şi puteau constitui prilej de duel. O piesă în versuri, scrisă măiestrit, îţi putea atrage simpatia şi protecţia (inclusiv financiară) a unui mare lord. Sigur, când se scrie poezie astăzi, se preferă versul alb. Doar aşa e modern, nu? Preferăm să facem lucrurile simplu şi rapid, la minut dacă se poate. Însă poezia cu rimă, cu formă fixă (rondelul, sonetul, glosa, haiku-ul etc.) cere disciplină şi studiu. Nu poţi scrie cum te taie capul. Trebuie să cunoşti regulile, să potriveşti cuvintele, să le ajustezi ca să iasă metrica aşa cum trebuie. Nu e deloc simplu.

Pe de altă parte, ca să poţi interpreta poezia e nevoie de muncă, de lecturi extinse şi de capacitate analitică. Poemele bine construite, cu muzicalitate şi aliteraţii remarcabile sunt o adevărată delectare pentru suflet. Ele te dizlocă din realitatea imediată şi te trezesc din amorţire, din idiotizarea lentă la care te supune zilnic televizorul.

Ofer drept mostră câteva versuri hipnotice din Apollinaire:

Pag 22 Vox Authors Nr II

„L’air est plein d’un terrible alcool Filtré des étoiles mi-closes Les obus caressent le mol Parfum nocturne où tu reposes Mortification des roses” (Guillaume Apollinaire – Calligrammes) Nu trebuie să fii un excelent cunoscător al limbii franceze ca să simţi forţa fantastică şi seducţia acestor versuri. Acelaşi efect hipnotic îl au vorbele spiritului aerian Ariel, şoptite la urechea lui Ferdinand: „Full fathom five thy father lies; Of his bones are coral made; Those are pearls that were his eyes; Nothing of him that doth fade But doth suffer a sea change Into something rich and strange.” (Furtuna, de William Shakespeare) Dar virtuţile poeziei nu sunt întru totul uitate. Această artă preţioasă şi străveche supravieţuieşte în melodiile trupelor muzicale cu adevărat valoroase. Muzicienii talentaţi au înţeles de mult puterea versurilor şi sunt conştienţi că acestea potenţează linia melodică, iar linia melodică, la rândul ei, pune în valoare versurile. E o simbioză fermecătoare şi de mare efect. Trupe ca Massive Attack, Faithless, The Doors (de altfel, se ştie că solistul Jim Morrison era fascinat de poezie şi aspira la statutul de poet) sau muzicieni consacraţi şi respectaţi peste tot, asemenea lui Leonard Cohen, îşi provoacă ascultătorii cu versuri de excepţie, extrem de expresive, care ar putea rivaliza oricând cu cele mai frumoase poeme semnate de Emily Dickinson, R.M. Rilke sau T.S. Eliot. Versurile următoare demonstrează că senzualitatea poate fi exprimată cu succes în moduri subtile, iar cuvintele criptice se desfac asemenea unor ferestre către frumuseţi indescriptibile, rămânând întipărite în urechea şi amintirea ascultătorului. „Let me sleep all night in your soul kitchen, Warm my mind near your gentle stove. Turn me out and I’ll wonder, baby, Stumbling in the neon grove.

Well, your fingers weave quick minarets, Speak in secret alphabets. I light another cigarette Learn to forget, learn to forget.” (The Doors – Soul Kitchen) „Love, love is a verb, Love is a doing word, Fearless on my breath. Gentle impulsion Shakes me, makes me lighter, Fearless on my breath. Teardrop on the fire Fearless on my breath. Night, night after day Black flowers blossom Fearless on my breath.” (Massive Attack – Teardrop) „Dance me to your beauty with a burning violin. Dance me through the panic ‘til I’m gathered safely in. Lift me like an olive branch and be my homeward dove. Dance me to the end of love. Dance me to the end of love. Oh, let me see your beauty when the witnesses are gone, Let me feel you moving like they do in Babylon. Show me slowly what I only know the limits of. Dance me to the end of love. Dance me to the end of love.” (Leonard Cohen – Dance Me to the End of Love) Prin urmare, poezia supravieţuieşte în viaţa noastră, chiar dacă majoritatea nu suntem conştienţi de prezenţa ei strălucitoare. Versurile ne dau posibilitatea de a trăi altfel, de a apropia de ochii noştri o frântură de sticlă colorată, magică, transformând totul în jur şi stârnind o învălmăşeală fermecătoare în simţuri. Poezia ne dă puterea de a transcende limitele unei lumi ursuze şi capricioase, ne dă puterea de a aborda viaţa din altă perspectivă. Măcar pentru acest lucru merită să o resuscităm şi să ne scăldăm în frumuseţea ei nemuritoare.

Pag 23 Vox Authors Nr II

Recomandări de poeți autentici

oezia douămiistă, adicătelea post postmodernistă, este destul de felurită în genere. Pare lipsită de profunzime, de emoție, de estetică; tinerii poeți aflându-se în căutarea unei voci cu substanță, însă ajung să pășească spre imitație mediocră și „rebeliune” lingvistică. Arar mai descoperim câte un poet de care să ne „agățăm” speranța, iar din păcate, ecoul în concordanță cu cititorii e aproape inexistent, orientările publicului fiind spre alte genuri literare. Demn de precizat faptul că mișcările în mediul virtual sub denumirea de blog literar, atelier de creație, cenaclu, portal pentru comunități sunt inițiative de reîmprospătare a literaturii, inițiative care au avut succes – drept dovadă s-a recuperat teren cultural față de occident. Un efect secund, pesemne, ar fi, totuși, o criză a valorilor, dar și a criticii așa cum ar trebui să fie oferită și primită – cu respectul de sine, tendințele de a aprecia valoarea unei opere se ancorează în niște criterii deloc estetice, dar care periază în funcție de preocupări. Adevăratele opere le vor scrie poeții, având la bază fundamentul cultural, clădindu-și în timp autenticitatea spiritului. Ne-am propus să susținem poezia și așa vom face.

François Villon Viaţa tumultoasă a lui François Villon – acuzaţii de crimă, jaf, tortură, condamnări şi graţieri, exil şi vagabondaj – a inspirat „Legenda Villoniană” care l-a transformat pe poet într-o adevărată celebritate a momentului, deşi postum. Prezentată într-o manieră caustică, aceasta îl prezintă pe artist ca pe un sfidător al regulilor sociale. Cu toate acestea, versurile lui Villon, inspirate din experienţa sa de viaţă, însoţite de emoţie, umor, aciditate sau dramă, au avut un real succes. Pag 24 Vox Authors Nr II

Romulus Vulpescu Poet, prozator, traducător, redactor, dar şi politician, Romulus Vulpescu a avut o activitate literară intensă, colaborând în acelaşi timp la majoritatea revistelor literare româneşti ale vremii. A flirtat chiar şi cu lumea teatrului, ocupând temporar funcţia de director al Teatrului Mic din capitală. Un scriitor valoros al României şi un împătimit al ideii de dreptate, acesta s-a stins din viaţă apreciat insuficient de români. William Shakespeare Cunoscut dramaturg, William Shakespeare este şi unul dintre poeţii lumii ce s-au bucurat de o înaltă apreciere. Printre multiple piese de teatru, sonete şi poezii, Shakespeare a abordat şi genul erotic în poemele sale narative. Într-o perioadă când ciuma făcea ravagii în Londra, artistul prezenta diferite forme ale erotismului prin opera sa – „Venus şi Adonis” (aluzii indecente făcute de o zeiţă unui muritor), „Violul Lucreţiei” (siluirea unei soţii de către un derbedeu ce nu îşi poate controla poftele) – care s-a bucurat de un real succes atât în timpul vieţii cât şi postum. Charles Baudelaire Iniţiatorul versului alb în poezie şi autorul celebrei ediţii „Les Fleurs du Mal” s-a apucat de scris doar pentru a-şi mări veniturile lunare. Intrat în posesia unei moşteniri uriaşe, Charles se bucură de o viaţă luxoasă în capitala franceză, fără a ţine cont că suma scădea drastic. Trezit prea târziu din visul frumos, acesta se vede nevoit să suplimenteze renta lunară insuficientă nevoilor sale, şi atunci începe să îşi valorifice talentul literar. Charles Bukowski Inspirându-se din traiul citadin al LAului, Charles Burowski a scris nenumărate poeme, dar şi romane sau nuvele ce pot fi încadrate într-un gen literar destul de controversat – dirty realism. Acest tip de realism abordat fără ocolişuri, tratat „fără

perdea”, l-a propulsat rapid pe Burowski în topul preferinţelor cititorilor care apreciau o prezentare cât mai aproape de realitate. Emil Brumaru Scriitor român contemporan, Emil Brumaru a reuşit să capteze atenţia prin stilul său neconvenţional. A scris atât în reviste precum „Luceafărul” cât şi în publicaţii precum „Plai cu boi”. De asemenea sunt cunoscute activitatea sa pe diverse site-uri de socializare precum şi dialogurile nonconformiste. Poeziile sale cu un grad ridicat de pornografie au atras în aceeaşi măsură în care au intrigat. Marina Țvetaeva Faptul că a început să scrie versuri de la o vârstă fragedă, i-a adus aprecieri pozitive scriitoarei de origine rusă, Marina Țvetaeva. Şi totuşi succesul nu a însoţit-o prea mult timp deoarece viaţa i-a fost marcată de tragism. Nevoită să emigreze din ţara natală, cu familia distrusă şi trăind în sărăcie, Marina Țvetaeva ajunge să îşi câştige traiul din traduceri, întrun final alegând să îşi curme viaţa. Jorge Luis Borges Povestirile sale fantastice sunt cele care l-au făcut cunoscut publicului, iar influenţele schopenhaueriene sunt evidente. Cu toate acestea, Jorge Luis Borges a scris şi numeroase poezii. Unele dintre ele au fost traduse în limba română. Scriitorul argentinian a obţinut o multitudine de premii pentru activitatea sa literară, ratând totuşi Premiul Nobel datorită suspiciunilor politice ce planau în jurul său. Anna Ahmatova Iniţial interzisă, opera Annei Ahmatova a devenit o perlă valoroasă a literaturii ruse, imediat după ce tirania lui Stalin a luat sfârşit. Riscându-şi libertatea şi chiar viaţa, scriitoarea a sfidat regimul comunist şi chiar a continuat să scrie, timpul demonstrându-i adevărata valoare. Poeziile sale se încadrează în mare parte în acmeism – curent literar modernist ce insistă în special pe efectul vizual.

Pag 25 Vox Authors Nr II

Serghei Esenin

Un debut editorial de excepție

Deşi înzestrat cu un talent de necontestat, cea care intrigă este viaţa personală a scriitorului. Căsătorit de cinci ori, trecând prin perioade tumultoase marcate deopotrivă de aventuri şi alcool, Serghei Esenin va sfârşi tragic, cu grave tulburări mentale ce îl vor îndrepta către o sinucidere cu adevărat macabră în urma căreia va lăsa posterităţii inclusiv un „adio” în versuri scris cu sângele din propriile vene. Marin Sorescu Cunoscut mai degrabă pentru proză, Marin Sorescu a scris şi poezie dedicată în mare parte copiilor, folosind un limbaj accesibil şi un stil uşor sarcastic. Activitatea sa literară a fost una destul de vastă, ceea ce i-a conferit şi funcţia de Ministru al Culturii în 1993. Mai puţin ştiut este faptul că scriitorul Marin Sorescu a cochetat şi cu pictura reuşind chiar să demonstreze talent în acest domeniu de artă. Roberto Kuzmanovic Lansarea website-ului autorului Roberto Kuzmanovic www.KRoberto.com Vă informăm despre lansarea website-ului autorului Roberto Kuzmanovic. Acesta este format din esențialele pagini de prezentare a datelor biografice și referințe, un istoric al activităților sale, o secțiune „La mașina de scris” cu texte din operele sale, scrieri inedite și articole pentru diverse publicații. Autorul ne mai întâmpină cu secțiunea „Lumea prin ochii mei” care cuprinde diverse fotografii ale autorului, „Blog-ul” - necesar diverselor dezbateri, textelor satirice și recomandărilor pentru vizitatori. Urmărind să reflecte personalizatea autorului s-a optat pentru o structură echilibrată, prietenoasă și elegantă a site-ului, validând onorabil referințele și opiniile oamenilor de cultură, dar și a prietenilor săi.

„Roberto Kuzmanovic sau portretul tânărului artist din zilele noastre: o efervescență adunată într-un tânăr în blugi, cu părul lung și ochi scrutători, subțirel, cum îi stă bine celui tânăr și fascinat de pasiunea lecturilor, când grav, când ușor mistic, uimit și uimitor adesea. Responsabil nu doar cu marile lui frenezii intelectuale, căutări de certitudini în creuzetul unor visuri cărora mereu le ține bine frânghiile în mâini, nu cumva să nu se înalțe, deodată cu zmeul de hârtie pe care își așază, în cerneală, întrebările sau meditațiile. Privirea i se pierde, uneori, în dialog – pare smulsă de seninul cerului și dusă de vânt întrun departe pe care numai el îl poate înțelege și explica doar pe jumătate. Aerian, va-să-zică, pe jumătate. În cealaltă jumătate, atent, iscusit practician de diverse slujbe, călător prin lume, bun tovarăș de drum, vesel și de bun simț. Azi e la debutul său editorial și asta îi pare simplu, aproape de modestie. Chiar dacă poezia sa revendică, solicită cu putere și originalitate, un verb orgolios și o metaforă scânteietoare. Am rămas pe gânduri o îndelungată vreme, înainte să scriu aceste cuvinte, studiindu-i bine manuscrisul, căutându-i capcanele, și nu doar fiindcă mica sa introducere mă avertiza, ca și pe dumneavoastră, cititori, că „Eu nu sunt scriitor, nici poet, probabil doar un mim care se scaldă într-o mare de cuvinte și le așază întro ordine menită să ridice semne de întrebare sau mai cu seamă, pentru ca oamenii să își ridice ironic sprâncenele.” Dar în capăt am reușit să îmi dezvălui relația strânsă dintre sensibilitatea sa creatoare și urmele pe care i le-au lăsat lecturile, dar și prezența unor tehnici poetice bine însușite. Poezia sa

Pag 26 Vox Authors Nr II

radiografiază bine stările emoționale și se oglindește frumos într-un discurs bine reglat din punctul de vedere al logicii sintaxei. Poetul nu alunecă în construcție, își păstrează echilibrul, în pofida faptului că îi place „să o ia razna pe coclauri”, ca poetului, ca autenticității, cum se spune, că se distinge, chiar și ceremonios, în ludicul liric pe care îl extrage din diversele intensități/experiențe, impunându-l sintaxei. Surprinde adesea cu profunzimi demne de toată admirația. Eu îl girez și cred în viitorul său literar. Și nu pot omite să spun că una dintre poemele sale e o adevărată artă poetică: se numește „Pasiunea rebelă” – „Erau seri în care, după ieșire la restaurant,/ cu mâncăruri exotice și vinuri de colecție,/ poante, muzică la pian și momente de reflecție,/ îmi cerea pasiunea rebelă cu ochii de diamant// s-o masez cu basma de mătase, de predilecție/ sau să ne pictăm dezbrăcați într-un mod cam extravagant,/ alteori mă învăța Bachata, un zbor mai palpitant,/ de parcă urma să fim la vreo mare preselecție// mă însoțea fabulos într-o lume de lux, duioasă/ galant îmi mulțumea pentru prânz, origami sau stele/ excepție rară, zâmbet de-o clipă – clipă frumoasă/ distant părea cerul deodată, se-arătau vremuri grele// percepție diferită-mi făurea, lumea ploioasă/ zburat-am lăsând vag în umbră amintirile mele.” Roberto Kuzmanovic e talentat și debutează frumos, cu un volum frumos, cu un volum scris de un tânăr din zilele noastre, atins de aripile muzelor. În „Republica Literelor”, Roberto Kuzmanovic, fii binevenit!”

Horia Muntenuș, producător, regizor, scenarist, poet

De parc-ar fi vreun Chaos de Roberto Kuzmanovic

espre Mihail Soare am mai spus că valoarea sa polivalentă impresionantă radiază și acaparează tot ce atinge; mi-a confirmato Sfântul Cutare Poetul: „Orice atingeam, drăcia dracului, devenea poezie”. Am susținut că e capabil să subjuge cu măiestrie toate instrumentele literare, ulterior critici avizați le-au remarcat, subordonându-le unor idei consistente, scoțând la iveală cuvinte și rime neatinse de vreo altă minte de scriitor. Dă cu „Te iubesc”-ul de pământul imaginar, de parcar fi vreun Chaos, până-l transformă-n toiagul cu care creează o lume bine alcătuită, dar complexă – îngrozind muritorul de rând, că drumul e prea lung, că doctorul de suflete pare hoț de buzunare și toate astea – doar pentru că își permite să bea șpriț cot la cot cu Dumnezeu. Strigau unii, mai mult sau mai puțin, în urechile creatorului, că dacă ar pune mâna pe un asemenea toiag și dacă ar avea o măiestrie asemeni lui, ar fi suficient de îndreptățiți să se urce la o înălțime vizibilă, nu cu un megafon, nici microfon, ci cu o întreagă orchestră de sfinți și îngeri (și nu numai), ale căror instrumente sunt bine amplificate încât să se audă și-n viața de apoi; drăcie, câtă dreptate tind să le dau, dar în calitate de promoter cultural și altfel de cititor, am certitudinea că scrierile sale vor ajunge acolo unde sunt destinate, mai devreme sau mai târziu, având la bază evoluția sa (dar nu aia pe care ne-o imaginăm noi – ci aceea pe care nu și-o închipuia nici dânsul), urmărită îndeaproape; îmi propun să redau cât mai fidel, așa cum am perceput noi, impresii despre activitatea sa și nu numai:

Pag 27 Vox Authors Nr II

Mihail Soare este autorul unor editoriale și articole de cultură apărute la diverse publicații tipărite, prezent în antologii, publicații online și recitaluri, dar cel mai important de reținut, este autorul a mai multor opere, după cum urmează, în ordinea apariției: volumul de versuri „Înger de prisos”, apărut în anul 2007 – prezentat de regretatul Mircea Micu în emisiunea „Convorbiri duminicale” de la DDTV, un debut pe care, din păcate l-am ratat, obținând opera pe parcurs, un volum despre care puțini au îndrăznit să se pronunțe, părându-se că năzuie pe cai mari, lăsând loc de interpretare, că așa-i lumea: cum să fie pe cai mari, când el călărește inorogii ca nebunul? Dovada situându-se (și) în cel de-al doilea volum de versuri „Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanța pentru clopot la patru mâini” – anul 2010; prefață scrisă de același autor a peste treizeci și cinci de volume de proză, versuri, memorialistică, laureat al premiilor literare, anume Mircea Micu – care spunea despre Mihail Soare că e un „poet dezinvolt, inventiv, profund și cu un umor special, un poet surpriză”, acordul venind și din partea criticului Emil Lungeanu (autor al romanului „Enigma” – care a ieșit la balul cuvintelor în 2015 și nu numai) zicând că „enciclopedismul dezinvolt și uluitoarea inventivitate a scriiturii lui oferă un spectacol lexical de zile mari, de care doar un acrobat virtuoz deghizat în clovn este în stare”. Spectacol la care puteți lua parte pentru convingere și în „Eu, Nietzscheanul” – tot versuri, din 2012, așa cum cunoscătorii credeau că s-au obișnuit, dar după ce s-a tras de șireturi cu Borges prin nişte poeme (și mulți alții de măsura lui), ne surprinde mai apoi, în 2014, cu romanul „Livrescu”, despre care am spus că mi-ar plăcea să văd un film, la fel cum voiam să aud niște poeme cântate sau măcar traduse (lucru nu tocmai la iscusința vreunei fetișcane, cunoscătoare de romgleză). Romanul creionat într-o tehnică

arar întâlnită similar pentru cititori, fiind considerat de către diferite persoane, unul dintre cele mai bune ale anului cu pricina, semnat de un autor român. Dar acest lucru nul prevăd a se împlini curând, deoarece mihailismele lexicalistului nu se pot adresa orișicui, fiindcă, fără a o spune cu vreo răutate, oamenii nu prind aroma cel mai probabil datorită complexității, iar unii nu prind gustul de literatură nici dacă ai da în ei ca în hoții de cai, așa cum a dat în 2015, Mihail cu „Tălmăciri politicale” (tot hoți, dar alt soi). Spuneam pe atunci despre publicistica sa că: „Are mereu pregătit un ac ascuțit și un colac de sârmă ghimpată pentru orice cojoc; asta ca să se asigure că nu mai e loc de comentarii. E neșovăitor în ceea ce urmează să facă, echilibrat și tipicar când face și doar pe jumătate mulțumit, vrând mereu tot mai mult, când termină de făcut. Argumentele sale se compară, ca tărie, cu Zidul Chinezesc. Într-o singură frază este capabil să-ți creioneze paradoxuri și să te poarte cu Titanicul prin capitală, alături de Orwell sau de Umberto Eco, prin benzile de desen animat cu Mickey Mouse, ori prin clubul habarniștilor notorii, apoi prin rețeaua de socializare Facebook, și așa mai departe, într-un voiaj intelectual de excepție. Se poate observa că spectatorii săi sunt ușor selectați, intenționat sau nu, după criterii precum creier funcțional și haz. Îl suspectez c-ar fi clarvăzător, deoarece deseori a anticipat lucruri care s-au întâmplat întocmai. De aceea nu știu dacă orice asemănare dintre personaje și realitate e pură întâmplare. Tălmăciri politicale nu e o carte, o culegere de texte tipărite, ci un regal de actorie de înaltă artă, cu autorul în rolul tălmăcitorului unor adevăruri nevăzute oricui. Dar care dor pe toată lumea.” Anul 2015 a fost anul în care ceata de cititori cu un IQ din trei cifre s-a obișnuit să nu mai aibă așteptări de la autor, acestea fiind, oricum, cu mult depășite, tălmăcirile și

Pag 28 Vox Authors Nr II

răstălmăcirile venind însoțite de „Sfântul Cutare Poetul”. Volum de versuri proclamat de către cititorii avizați ca având cea mai bună poezie apărută pe piaţa literară din România acestui an, carte prezentată de Daniel Săuca și despre care autorul a peste optsprezece opere – Lucian Gruia, spunea că „tonul baladist, ludic şi bufonard, demitizează până şi poezia. Dar, prin ricoşeu, aceasta îi conferă autorului, sensul vieţii. Poezia lui Mihail Soare va fi savurată de cititorii inteligenţi, căutători de sensuri multiple îndărătul spectacularului lingvistic, dar și de amatorii de finețuri stilistice, cuceriți, și unii și alții, de o ars poetica venită parcă din timpuri netrăite de nimeni, doar închipuite”. La scurt timp, în anul 2016, an început într-o forță remarcabilă de către autor cu texte de valoare apărute prin diverse publicații și antologii (amintesc de publicația „Bibliocarti”, fosta publicație „Zevzeci Pe Veci” și de antologia „Conviețuiri”). Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chișinău care a patronat un foarte consistent și valoros program cultural, bucurându-se de succes în anii precedenți, având ca scop promovarea literaturii române în Republica Moldova, a dorit ca prelegerile să fie susținute de scriitorii români, Mihail Soare și Florentin Popescu, temele autorului în cauză fiind sălășluite ulterior, pentru documentare, de Bibliocarti, urmând să fie propusă spre lectură antologia autorului „Zavera îngerilor”. Criticul și istoricul literar Aureliu Goci, care a semnat prefața antologiei de versuri, spune că aceasta „aduce un reviriment în spaţiul poetic şi poate constitui un imbold la lectură pentru aceia dintre noi mult prea dedaţi prozaicului cotidian”. „Zavera îngerilor” s-ar traduce în „trei mii și ceva de zile și nopți de poezie”, regăsite și în volumele anterioare ale autorului, dar (ceea ce consider un gest demn de respecte) și în poezia inedită, poziționată bine gândit, din antologie, care ne sugerează, involuntar, că va urma… Autorul nu și-a lăsat cititorul împătimit să aștepte prea multă vreme, oferindu-i șansa de a descoperi, spre sfârșitul anului 2016, că urmează „Iubirea ca o sârmă ghimpată”, însoțită de volumul al doilea de eseuri politice, „Tălmăciri politicale”. Prin cel de-al doilea volum,

autorul își confirmă bănuiala că nici dacă ar ajunge ca hoții de cai să se bată între ei – aceștia n-ar dibui nimic, din păcate. Dar regalul de actorie de înaltă artă a făcut spectacol memorabil. Volumul de versuri „Iubirea ca o sârmă ghimpată” găzduiește o întrebare, legitimă de astfel – pentru scriitori, pe care simt nevoia să o subliniez, citând, cu tot cu argumentare, din coperta a patra a cărții, semnată de scriitorul Șerban Codrin: „[…] Vulcanul Mihail Soare este într-o erupţie colosală; îi şade bine cu biciul printre „cuvintele astea tâmpite”, fruste, despletite, melancolice, deznădăjduite; le toarnă în blocuri fierbinţi, metaforizate, de bazalt în transformare (asemenea unei sculpturi de Rodin), deja isprăvite în poemele aşezate în strofe, cu versuri rimate, unde falsa „cuminţenie a poetului” este rebelă în aceeaşi măsură. Mihail Soare nu e cumva un nume predestinat?” Acestea fiind evidențiate, îmi permit să reamintesc că « au vorbit elogios despre autor criticii Emil Lungeanu, Aureliu Goci, Victor Atanasiu și Florentin Popescu, dar și scriitorii Veronica Maria Florescu și Răzvan Nicula, toți aceștia remarcând originalitatea pe alocuri șocantă, extraordinara erudiție, inventivitatea, apreciind totodată și prolificitatea ieșită din comun, versatilitatea neobișnuită, Mihail Soare abordând genuri diferite cu aceeași virtuozitate de magician (aprecierea aparținându-i lui Emil Lungeanu). Florentin Popescu preciza în discursul său că Mihail Soare este un remarcabil scriitor care posedă o operă foarte bine conturată, definită potrivit tuturor exigențelor critice, extrem de valoroasă, fiind un autor unicat în peisajul literaturii române contemporane, neputândui-se lipi eticheta niciunei apartenențe la vreun curent literar. În același context, făcând referire la ceea ce spunea Hugo despre Baudelaire, Emil Lungeanu în socotea pe Mihail Soare „neasemenea”. Victor Atanasiu îl caracteriza pe Mihail Soare ca pe un balaur cu două capete, unul dedicat scrierii poeziei, o poezie de mare forță expresivă, celălalt publicisticii de înaltă artă, literare, făcând trimitere la pamfletele lui Arghezi în acest sens.»

Pag 29 Vox Authors Nr II

ARTICOLE, OPINII, RECOMANDĂRI

Despre jurnalele de călătorie de Ana Drobot Călătoriile sunt fascinante, iar Ana vine cu impresii din periplurile ei, dându-ne detalii despre o adevărată „literatură de călătorie”. Impresiile ei sincere le puteţi lectura în cele ce urmează. e spune că jurnalele de călătorie sunt pe cale de dispariţie în literatura română de acum. Acesta poate fi un prilej pentru cei care doresc să scrie o carte. Dacă vor să aducă ceva nou, iată, şi-au găsit genul de literatură spre care să se îndrepte. Mai ales dacă au şi călătorit destul, prin ţară dar şi prin locuri mai puţin cunoscute din afară, mai „exotice”, adică prin oraşe despre care nu auzi peste tot, în care nu merg toate vedetele, nu capitale, ci destinaţii cum ar fi oraşul Turku din Finlanda, spre exemplu. Dar să vedem care pot fi motivele pentru care nu există scriitori români care să se ocupe de literatura de călătorie în prezent... Discutând cu cineva despre subiect, mi s-a sugerat că e posibil ca jurnalele de călătorie să-şi fi pierdut farmecul şi valoarea informativă în prezent, pe motiv că televiziunea şi internetul ar permite oricui să călătorească virtual, în imaginaţie, în timp ce se informează. Desigur, acum este şi moda blogurilor – şi există destule bloguri de călătorii. Acolo avem avantajul de a discuta cu autorii, prin comentarii. Astfel aflăm detalii despre anumite destinaţii, sau despre întâmplările prin care au trecut autorii blogurilor. De la altcineva am aflat că amintirile proprii din călătorii, chiar pozele făcute de noi acolo, nu sunt neapărat la fel de interesante şi pentru alţii. Se pare că ar fi destul de greu de scris astfel de literatură pentru că nu ştim cum să facem povestea suficient de atrăgătoare pentru cititori. Se ştie că sunt cititori care sar peste descrieri în operele de ficţiune. Aşa că, simplele descrieri nu

sunt de ajuns, trebuie şi o poveste, una deosebită, eventual cu multă acţiune, cu aventuri sau peripeţii amuzante. Imaginea turistului leneş într-o locaţie exotică nu e ceva nou, ceva care să atragă interesul... Nici aceea a călătorului în interes de serviciu... Deci trebuie căutat altceva. Sau adăugat puţin farmec acestor situaţii aparent banale. Pentru că azi nu mai există colţ al lumii neexplorat ca în trecut. Nu mai creăm poveşti despre o realitate necunoscută pentru ca mai apoi să aflăm adevărul din spusele exploratorilor. Acum, drumețiile sunt la îndemâna oricui şi poate de aceea o carte cu impresii de călătorie nu mai reprezintă ceva atât de deosebit. Cu toate acestea, mai aflăm de pe net câteodată, despre colţuri ale lumii unde se află ceva nebănuit, precum un lac roz sau roci care se mişcă singure. De altfel, cele mai vii descrieri ale unor părţi ale lumii şi care rămân în minte cititorului par a fi cele din romanele de ficţiune. Spre exemplu, dacă vrem să mergem în Londra, ne gândim cum au văzut-o scriitori precum Virginia Woolf şi la plimbările ei prin parcuri, sau Hanif Kureishi, cu personajele lui străine şi problemele lor. De la ei ar trebui luat exemplu. Literatura de călătorie rămâne un gen în care se pot aduce perspective noi, mai ales că nu prea există contribuţii aici în prezent.

Pag 30 Vox Authors Nr II

Lev Tolstoi, cel mai important romancier al lumii de Ana Drobot Ana îşi continuă călătoria şi se opreşte în Rusia pentru a participa la Noua Conferinţă Internaţională Tolstoi. În timpul liber ne prezintă opiniile ei. Iată ce a fascinat-o! Din păcate nu a existat posibilitatea unor fotografii din interior datorate politicii clădirii.

„E o altă lume”, mi s-a spus despre Rusia, când am spus şi altora unde aş vrea să merg pentru o conferinţă despre Lev Tolstoi, cel mai important romancier al lumii. Între timp, s-a mai anunţat şi un război. Voi vizita Rusia în timpul unui eveniment istoric. Ai grijă, mi s-a răspuns. Am mers în Rusia fără să ştiu limba. Din alfabet, cunoșteam foarte puţin. Atât cât să-mi pot recunoaşte numele. Am fost felicitată pentru curaj la sfârşitul prezentării conferinței, pentru că am ales să fiu printre ei acolo, pe moşia lui Tolstoi, în Iasnaia Poliana, unde, de altfel, autorului îi plăcea atât de mult. Mă aşteptam să nu se vorbească numai în rusă, cum s-a vorbit. Conferinţa era internaţională. Limbi de lucru: engleză şi franceză, pe lângă rusă. Doar eu și câteva persoane am prezentat în engleză. Şi totuşi, păstrez amintiri plăcute. Am petrecut timp pe moşia lui Tolstoi, într-un loc departe de casa lui, pe unde stăteau în mod sigur servitorii săi, într-un loc unde se aflau nişte sere şi gospodării de oameni, precum şi nişte spitale pe care scria că acolo mergeau pentru recuperare cei care fuseseră răniţi în război.

Vremea a fost frumoasă, soare şi caniculă, normală pentru luna august. Am putut petrece suficient timp şi în natură şi în oraş, vizitând obiective turistice obişnuite, cum este Piaţa Roşie, dar şi case de scriitori, precum Casa Cehov şi Casa Gorki. Rusia rămâne ţara literaturii, a scriitorilor talentaţi pe care îi citim astăzi şi care au marcat şi alte culturi pe lângă cea a ţării lor, precum Tolstoi. Ghidul din Iasnaia Poliana ne-a condus în conacul scriitorului. Vorbea numai rusă, însă camerele şi mobilierul spuneau cam totul. Ne-am simţit ca într-o vizită, dar şi ca nişte călători în timp sau precum într-un film de epocă. Am văzut biblioteca lui în care avea inclusiv cărţi în engleză şi franceză, biroul, camera de zi cu masa şi pianul unde se adunau invitaţii săi la discuţii; am văzut tot felul de portrete ale membrilor familiei, dormitorul etc. Mi-a plăcut că au încercat – cei care lucrează la muzeu – să păstreze totul cum a fost, inclusiv ghivecele cu flori pe pervaz. Am văzut expuse hainele sale, dar şi ale soţiei. Sobele din casa sa erau puse exact unde trebuia pentru a se încălzi bine iarna. În casa din Moscova, cei de la muzeu au pus şi mere adevărate din grădină pe masă. Casa din Moscova, din cartierul Khomovniki, era construită din lemn şi la fel, cu sobe care să încălzească bine camerele iarna. Acolo am văzut şi camerele copiilor săi. Erau cu toţii intelectuali, în fiecare cameră aflându-se rafturi cu cărţi şi birouri cu peniţe pentru scris. Tolstoi iubea natura. Ştiu din ce am citit despre el că iubea moşia din Iasnaia Poliana, dar şi din ce am văzut, aşa frumos păstrat de cei de la muzeu. Inclusiv casa din Moscova avea o grădină superbă, frumos amenajată şi îngrijită. Mi-ar plăcea să pot învaţă rusa atât cât să pot înţelege ce se vorbeşte la următoarea conferinţă. Deocamdată am

Pag 31 Vox Authors Nr II

păstrat imagini de neuitat din vizita în locurile dragi lui Tolstoi. Participând la un astfel de eveniment ajungi să-ţi doreşti să înveţi o limbă străină şi să înţelegi mai bine o altă cultură. Acolo lumea îşi vede de viaţa ei, nimeni nu se gândeşte la numeroasele evenimente politice despre care auzim în România la televizor. Turiştii la fel. Moşia lui Tolstoi e destul de greu accesibilă. Datorită organizatorilor, de la conferinţă şi de la Muzeul Tolstoi, am avut ocazia să pot vizita moşia şi conacul. De asemenea, am primit de la ei o invitaţie pentru obţinerea vizei de la ambasadă. Eu le mulţumesc din nou pentru această experienţă. Pe viitor aș dori să îi cunosc mai bine viața lui Tolstoi, iar această conferinţă a fost, cred, un foarte bun început. Aşa am impresia că voi înţelege mai bine opera sa. Am citit Anna Karenina, despre care am şi scris în prezentarea mea, Război şi pace și biografia sa scrisă de Henry Troyat, cu care am plecat în rucsac spre Rusia. Filmul după Anna Karenina din 2012, pentru noi românii atât de cunoscut, nu era la fel de popular pentru cei de la conferinţă. Am făcut cu altă ocazie o comparaţie a acestui film cu romanul sperând că am reuşit să aduc o nouă perspectivă asupra autorului. Închei cu un citat al său: „E ca şi cum am muri atunci când nu reuşim să-i facem pe alţii să trăiască.” Scriitorul rus, Lev Tolstoi, s-a născut în 9 septembrie, iar acest material despre Rusia, Lev Tolstoi şi Iasnaia Poliana sau Noua Conferinţă Internaţională Tolstoi îi este dedicat.

Un popas în lumea mitologică

lesne de înțeles că mitul are la bază și preocuparea de întrebări metafizice fundamentale în ceea ce privește natura omului și cea a universului nezdruncinat, începând încă de la originea acestora; ne înconjoară elemente aparent inocente ale naturii, de la miazănoapte la sud și de la Melbourne până-n Dublin, până la cel mai năstrușnic Cumulus care face câte-un popas pe cel mai gigantic Sequoia care posedă povești nemuritoare, mituri și simboluri călătoare-n timp. Căci, nu-i așa, încă de la începutul începuturilor, zace în noi un soi de reflex al viguroaselor slăbiciuni umane, tentații de frică sau atracție înspre ceea ce privește necunoscutul sau nevăzutul, pe baza cărora au prins glas rudimente religioase. Interpretări și credințe în căutarea unor afirmări sau a unor răspunsuri. Cu cât avem mai multe răspunsuri – cu atât sfera de întrebări este mai mare, intervenind pe alocuri setea sau nevoia de cunoaștere, un sincron cu gândirea, un instinct al descoperirii răspunsurilor. Pesemne fiindcă la începuturi – esențialele întrebări apăreau din instinctul supraviețuirii ca specie, din necesitatea de a trata orice ipoteză drept răspuns oferit tot de către om și până la limita puterii de a cerceta unde apărea crescând teama față de natură, sa generat în subconștient, în vis și imaginație ceva care să fie considerat un răspuns rațional convenabil. Însă – pe atunci – era aproape imposibil să fie validată informația de către ceva sau cineva luat ca factor exterior al minții sale, dând curs credințelor care fredonau cu convingerile sale, reușind astfel să caute suport și sprijin atunci, când îl cuprinde neputința, într-un absolut mai imuabil decât natura. În acest mod, omul își asigura o stabilitate nemuritoare până spre zilele noastre unde noțiunea de totdeauna este compromisă de platoni, socrati, newtoni și einsteini, unde aflăm că însăși natura este relativă. Urmând acest model de începuturi, am putea observa politeismul, ca mai apoi:

Pag 32 Vox Authors Nr II

există un dumnezeu sau mai mulți? Răspunsul a venit din partea oamenilor care se simțeau capabili să conducă, religia complementându-le puterea, ducându-i pe cei din grup spre o direcție de bine. Educația naturii umane lăsa de dorit, osteneala activităților necesitau domolite într-un mod demn de asigurat supraviețuirea și chiar, evident, dezvoltarea, iar împreunarea puterii cu religia se pare că a devenit o soluție durabilă secole întregi. Așadar, astăzi mitologia rămâne la nivelul de atracție (pe alocuri chiar și formă de credință alăturată cu simbolurile acestora) prin diverși factori, având totodată frumusețea poveștilor care generează întrebări ce adesea vor rămâne retorice, dar asta nu știrbește din fascinația exercitată. Mitologia insulară – magii in illo tempore Mitologia celtică insulară cuprinzând Irlanda şi Anglia a reuşit să dăinuie peste timp şi să înlăture negura vremii. Ritualuri păgâne, legende nemuritoare şi personaje cu influenţă majoră supravieţuiesc şi astăzi păstrând acea aură de mister şi atrăgând cu aceeaşi forţă colosală de parcă veacurile nu s-ar fi succedat cu rapiditate. Celebrarea Halloween-ului este doar una dintre sărbătorile celtice păstrate şi astăzi deşi îmbrăcată într-o mantie de modernism. Originile acestei celebrări sunt în sărbătoarea Samhain – zilele recoltei la celţi – când natura era slăvită, iar zeilor li se aduceau mulţumiri. Pentru că în noaptea de Samhain se credea că porţile lumii de dincolo se deschid, oamenii se protejau prin binecunoscuţii dovleci scary cu lumânări sau prin diverse picturi pe chipuri. În Irlanda, pe 1 mai, începutul verii este încă celebrat prin Beltane de către neopăgâni. De asemenea, legendele despre regele Arthur şi Cavalerii Mesei Rotunde sau veşnicul mister ce pluteşte în jurul vrăjitorului Merlin au acelaşi impact neţinând cont de trecerea timpului. Druizi slăviţi, zâne, elfi, tărâmul de dincolo populat de zei veneraţi, căutarea necontenită a Sf. Graal – toate duc cu gândul la mitologia celtică şi fascinează chiar şi astăzi, în secolul modern.

Un mit celtic romantic este acela al sabiei miraculoase Excalibur, înfiptă într-o piatră de vrăjitorul Merlin şi blestemată să nu poată fi scoasă decât de cel ce merită cu adevărat să fie rege al Britaniei. Originile acestei arme sunt necunoscute dar cert este că era indestructibilă şi asigura victoria în luptă celui care o mânuia. Conform mitului, regele Arthur reuşeşte să smulgă sabia din stâncă fără un efort considerabil întărind astfel credinţa că a fost trimis de zei şi că avea suflet pur. Excalibur (Caliburne în dialect celtic) l-a însoţit pe Arthur în războaie protejându-l şi ajutându-l să fie învingător. Plimbarea prin lumea celţilor aduce în atenţie un alt obiect fabulos în jurul căruia sau ţesut mituri. Este vorba despre Harpa Uaithne, instrumentul muzical magic al zeului Dagda ce cânta singur şi putea schimba anotimpul cu sunetele fermecate. De asemenea, muzica harpei putea genera tristeţe, bucurie sau somn, în funcţie de cântecul pe care zeul i-l dădea să îl interpreteze. Legendele spun că la un moment dat harpa a fost furată de fomorieni, iar Dagda a reuşit să o recupereze adormindu-i pe aceştia cu melodia destinată somnului. În zilele noastre, mitologia celtică este o sursă de inspiraţie pentru mulţi autori care abordează legendele îmbrăcându-le în original şi inedit, iar aici, cu siguranţă merită menţionat Mauro Raccasi cu tetralogia istorică - „La Spada del Druido”, „Il Regno di Conan”, „Il Guerriero di Stonhenge”, „I Guerrieri dei Fiordi” - ce redă lumea celtică încărcată de magie, dar şi multe dintre sărbătorile şi credinţele acestora şi, nu în ultimul rând o multitudine de cuvinte ce introduc cititorul în dialectele celtice. Pe de altă parte, nici industria cinematografică nu s-a lăsat mai prejos în specularea legendelor celţilor, pelicula „Stăpânul inelelor” fiind destul de grăitoare în acest sens. Fascinaţia ce pluteşte în jurul lumii celţilor şi a poveştilor străvechi ale acestora a supravieţuit peste timp menţinând vii mituri şi personaje fabuloase. O pagină de mitologie incontestabilă ce poate oricând fi abordată şi interpretată în moduri diverse.

Pag 33 Vox Authors Nr II

Mitologie nordică – printre războaie și ape învolburate Mitologia scandinavă sau nordică uneşte legendele popoarelor germanice stabilite în nordul Europei şi în Europa Centrală. Acestea vorbesc despre fapte de vitejie, curaj, forţă, pricepere. Triburile germanice erau nomade, iar veşnicele lor călătorii au generat şi credinţe oarecum dezorganizate şi diferite de la o regiune la alta. Comune erau însă sacrificiile sângeroase de animale, făcute pentru a îmbuna zeii, pentru a primi ajutor divin sau pentru a mulţumi pentru binefaceri, noroc, victorii. Comună era şi concepţia lor despre crearea universului din unirea gheţii cu focul ceea ce duce cu gândul la mitologia japoneză unde întâlnim similarităţi. Fascinantă este şi credinţa lor în existenţa unui copac al vieţii – Yggdrasil – ce susţinea nouă lumi diferite, dintre care Asgard era ţinutul zeilor, iar Midgard - lumea oamenilor. Toate poveştile scandinavilor au fost transmise prin viu grai şi din această cauză au suferit modificări şi se întâlnesc variante diferite. Cu toate acestea, sunt mituri memorabile care merită parcurse pentru a face cunoştinţă cu o lume altfel, cu atemporalitatea, cu un popor dominat de forţă şi fapte măreţe. Legendele din jurul lui Beowulf – regele geatsilor a cărui vitejie a rămas în poveştile spuse în faţa focului – scot la iveală nu doar fapte măreţe şi curaj, ci şi monştri fabuloşi. Un astfel de monstru mitic este şi Grendel, ucigătorul de războinici ce bântuia palatul Heorot de prea mult timp, lăsându-l aproape nelocuit. Beowulf i-a venit în ajutor regelui Hrothgar care se simţea neputincios în faţa fiarei izvorâtă din lumea lui Hel. Posesor al unei săbii vrăjite, Beowulf a reuşit să îl doboare pe Grendel atât prin forţă cât şi prin inteligenţă. După uciderea bestiei, războinicul Beowulf a pornit după mama malefică a lui Grendel care dorea răzbunarea fiului său. Lupta se dovedeşte a fi una dificilă, iar eroul îşi pierde sabia magică. Este însă iubit de zei şi încheie şi această confruntare victorios.

Hrunting, sabia ce îl ajutase până atunci, este înlocuită cu Naegling - o altă armă primită drept mulţumire de la regele Hrothgar. Războinicii vikingi, stăpâni ai apelor învolburate, luptători de temut cu aspect feroce şi protejaţi de însuşi Thor, au dat naştere la numeroase mituri. Printre războaie, cuceriri şi invazii sângeroase, vikingii erau şi iubitori de artă, frumos şi mistic. Migraţia lor permanentă şi teritoriile ocupate prin forţă leau adus multe comori negăsite nicicând dar râvnite până şi astăzi. Aurul vikingilor este un mit alimentat de-a lungul secolelor datorită faptului că aceştia erau cunoscuţi pentru obiceiul de a-şi îngropa prăzile de război dar şi de găsirea unor podoabe vikinge în urma săpăturilor arheologice. Şi în zilele noastre există căutători ai aurului viking, iar determinarea acestora mai că ridică semne de întrebare asupra legendei. De fapt... este legendă sau un adevăr îngropat adânc ce poate fi descoperit oricând? Nici mitologia scandinavă nu a fost ratată de scriitori în operele lor. „Vikingii” de Frans G. Bengtsson vorbeşte despre istoria sângeroasă a nordicilor purtând cititorul prin aventuri palpitante. În acelaşi timp, există numeroase jocuri video unde războinicii scandinavi fac regulile, iar producţiile cinematografice referitoare la miturile popoarelor germanice sunt de asemenea numeroase (ex. „Legenda vikingilor” - 2013, „Saga vikingilor” - 2014). Mitologia aztecă - pe urmele misterelor din ruine Mitologia aztecă face parte din mitologia americană luând naştere în regiunea Mexicului de astăzi. Zeităţile păgâne provenite din cultura proprie sau împrumutate în urma expansiunii erau slăvite în temple sau piramide, iar ritualurile le erau însoţite de sacrificii nu doar ale animalelor ci şi umane. În acest fel, prin sângele vărsat, aztecii considerau că îşi susţin divinităţile. Conform credinţelor aztece, începutul este format din întuneric şi... apă. Primul zeu ia

Pag 34 Vox Authors Nr II

naştere din întuneric şi lumea văzută este creată cu mari dificultăţi din trei părţi: cer, pământ şi infern. La vechii azteci creaţia se împleteşte inevitabil cu distrugerea, generând cicluri de viaţă cu început şi sfârşit. Calendarele aztece ce prevestesc sfârşitul lumii sunt celebre în acest sens, iar oamenii de ştiinţă încă le caută sensuri ascunse pentru a le interpreta. Până cum s-au lovit însă de eşecuri răsunătoare. Cu o multitudine de deităţi călăuzitoare, aztecii erau totuşi un popor pasionat de cultură. Arhitectura caracterizată prin unicitate şi picturile colorate sunt dovezi vii ale talentului acestui popor în jurul căruia au circulat mituri învăluite în mister. Ciudad de Mexico se află azi pe locul oraşului Tenochtitlán, a cărui întemeiere are o legendă fascinantă însoţită de fabulos. Povestea începe în Ţinutul Aztlán de unde aztecii au fost goniţi de zei. Zeiţa reptilelor a ridicat pentru ei un nou oraş, dar răutatea acesteia i-a determinat pe azteci să îşi cheme înapoi vechiul zeu. Oamenii au fugit în timp ce zeiţa dormea şi, atunci când a deschis ochii, pentru a se răzbuna, Malinalxochitl a dat naştere unui zeului Copil menit să îl ucidă pe fratele sfidător care îi furase poporul. Copil a fost însă cel ucis, iar locul unde inima acestuia a fost aruncată (lacul Texcoco) reprezintă aşezarea poporului aztec – oraşul Tenochtitlán unde aceştia au rămas. Varietatea de zei care populează mitologia aztecă nu sunt tocmai paşnici. Există numeroase mituri conform cărora relaţiile dintre zeităţi nu erau tocmai strălucite, iar acestea erau asemeni multor oameni supuşi greşelii, invidiei, răutăţii şi nu în ultimul rând, uciderii. Un vechi mit povesteşte despre cum zeiţa Coyolxauhqui şi-a ucis mama datorită faptului că aceasta era însărcinată cu zeul Huitzilopochtli. Supravieţuind în mod fabulos, acesta din urmă îşi ucide la rândul lui sora. Acelaşi mit relatează cum capul zeiţei Coyolxauhqui a fost pus pe cer şi transformat în astrul nopţii. Mitologia aztecă, alături de cea mayaşă, este una controversată datorită legendelor sale, riturilor păgâne nemiloase în care inclusiv sângele copiilor era vărsat pentru zei şi bineînţeles, intrigantului calendar solar despre care se spune că ascunde secretul unui

tip de apocalipsă. Multitudinea de simboluri din jurul Celui de-al Cincilea Soare sunt încă supuse cercetărilor şi au fost menţionate atât în opere literare („Mituri precolumbiene. Mexic, America Centrală, Peru” de Lewis Spence, „Aztec” - Colin Falconer, „Prin ţara vechilor azteci” - Elena Leonte) cât şi abordate în producţii cinematografice şi documentare TV („Civilizaţii antice, căderea aztecilor şi mayaşilor”, „În căutarea aztecilor – civilizaţii dispărute”). Enigmele din jurul practicilor dar şi a inteligenţei acestui popor rămân totuşi neelucidate dând naştere încă şi mai multor mituri generate de tentaţia interpretării ruinelor ce par să zâmbească ironic în timp ce păstrează acelaşi mister de nepătruns. Mitologia românească – îmblânzitorii furtunilor sau vrăjitori periculoși? Desigur că nu am putea să vorbim despre mitologie și să trecem cu vederea miturile românești cu ale sale povești magice. Cunoaștem mitul existenței pastorale – Miorița, cel estetic – Meșterul Manole ori cel al etnogenezei românilor – Traian și Dochia, Zburătorul – mit erotic sau Roman și Vlahata. Sărbătorim Boboteaza, Rusaliile, Dragobetele sau Mărțișorul, îl admirăm pe Prâslea și Harap Alb, râdem cu Bulă și Păcală. Ciulim urechile la Împăratul Verde și cel Roșu și alți eroi, ne delectăm cu Luceafărul, Zânele și Ursitoarele sau alte ființe fabuloase precum Vârcolacul, Muma Pădurii și alți Pricolici însă găzduim câteva mituri la fel de importante, mai puțin cunoscute, aproape uitate datorită vechimii acestora, dar și regiunii din care fac parte, în ciuda faptului că istorici, etnologi sau chiar scriitori au încercat de-a lungul timpului să le facă nemuritoare. Ca popularitate nu se pot compara cu Zmeul sau Ielele, dar urmași ai regelui Solomon, îmblânzitorii furtunilor, numiți și umblători prin fum – anume Solomonarii - au și ei o poveste interesantă. Acești vrăjitori mitologici provin din Bucovina, unde s-a creat mult ecou, ecou care avea să se audă până în Bulgaria și de ce nu, unul care formează o ipoteză în care ne imaginăm acești magi ca

Pag 35 Vox Authors Nr II

fiind vârstnici, cugetând, mângâindu-și imensa barbă, poposind la umbra unei pălării pe măsura înțelepciunii lor, utilizându-și din când în când și bagheta magică. Poate similar personajelor din cărțile cu Harry Potter. Dar chiar și asemănând personajele în imaginația noastră, Solomonarii poartă o zestră autentică, cu mult timp înaintea altor imagini (chiar dacă dacomaniacii și dacologii păreau cam entuziasmați), mărturie stându-le dovezile din nenumăratele publicații (a se răsfoi tiparnițele lui Mircea Vulcănescu sau Ion Creangă), tălmăcite și răstălmăcite chiar și în antologii de povestiri folclorice. Așadar acești magicieni antici stăpâneau stihiile și vindecau boli pe meleaguri românești, având puterea elementară de a cutreiera chiar și pe Tărâmul Celălalt. Știind asta ne-am putea întreba dacă aceștia au fost vrăjitori ai părții întunecate sau înțelepți slujitori ai binelui. Ca răspuns putem lua în considerare tendința creștinismului și cea timpurie, adică legendele vechi din zona muntoasă povesteau despre înțelepții care erau urmașii preoților daci (care-l oficiau pe străvechiul zeu Zalmoxes), care stăpâneau văzduhul, vindecau boli, reușind chiar să îmblânzească dragoni. În momentul în care a apărut creștinismul solomonarii erau interpretați ca fiind vrăjitori periculoși cu înfățișări de draci. Orientându-ne spre mitologia populară mai erau asemănați cu persoanele sfinte din munți, Rohmanii sau Blajinii. În Ardeal, Țara Moților, respectiv în Bucovina mai erau văzuți ca șamani sau vraci din capătul lumii, înzestrați cu unelte magice, spre exemplu o carte atotputernică în care erau scrise toate cunoașterile lor. Preoții ktistai sunt o formă de conexiune între asceții dacilor și solomonari. O altă tabără de impresii credea că acești magi sunt urmașii Sfântului Ilie, având puterea de a distruge diavolii. În cele din urmă, mitul care încă mai dăinuie în zilele noastre ni-i prezintă pe Solomonari, în straie albe, oameni roșcovani, care poartă o toacă mică deasupra lor și șapte pieptare, care au moștenit puterea de la cugetătorul, marele și puternicul rege

Solomon. Cu ajutorul uneltelor pot stăpânii elemente ale naturii, respectiv îmblânzi furtuna (foloseau toporul din fier pentru a produce grindină și frâu cu care putea călări dragon). Descendenți ai călugărilor din munți, preoți inițiați ai zeilor daci cu puterea de a izgoni norii și umblători prin fum, purtau la ei frâuri din coajă de mesteacăn, descântate toporișci din fier și bineînțeles, Cartea Înțelepciunii Solomonarilor care conținea inclusiv descântece și farmece. Pentru cunoaștere exista și o școală de Solomonărie (care se presupunea că se află la capătul lumii, într-o peșteră) unde copiii cu anumite semne distinctive erau aleși învățăcei de către un vârstnic. Aceștia ajungeau ca la vârsta de douăzeci de ani să cunoască toate farmecele, învățau să stăpânească furtuna și să vorbească pe limba oricărei viețuitoare. Aceștia testau bunătatea oamenilor, mergând printre ei înfățișându-se cu straie de cerșetori, ajungând în cele din urmă divini și divinități. Mitologia egipteană – zei și legende seducătoare Fascinant, cuceritor şi cu o eternă aură de mister, Egiptul Antic are propria lui mitologie încărcată de zei şi legende care reuşesc şi astăzi să seducă nu doar cititori ci şi o mulţime de oameni de ştiinţă (istorici, arheologi, egiptologi) care îşi pun cunoştinţele în slujba descifrării tainelor acestui popor uimitor. Mitologia egipteană porneşte de la apă şi soare, primii săi zei fiind Nu şi Ra care au creat Universul. Civilizaţia de pe valea Nilului a avut apoi o listă impresionantă de zeităţi şi o religie cu adevărat spectaculoasă – dovadă stând şi picturile ce încă îşi păstrează culorile vii pe pereţii piramidelor – ce a permis dezvoltarea miturilor nenumărate. Zei cu păcate umane, faraoni semi-divini înconjuraţi de măreţie, ritualuri de venerare pline de opulenţă, credinţe şi reguli stricte, vieţi scăldate în soarele Egiptului alcătuiesc mitologia egipteană ce nu încetează să uluiască prin fiecare nouă descoperire şi care oferă legende nemuritoare în pofida scurgerii nisipului din clepsidra timpului.

Pag 36 Vox Authors Nr II

Cleopatra – frumoasa cu ambiţii dincolo de imaginaţie, femeia care a sedus marii conducători ai lumii reuşind aproape să-şi atingă planul incredibil de uni lumea într-un singur imperiu, enigma neînţeleasă niciodată pe deplin, vizionara îndrăzneaţă, conducătoarea magnetică a Egiptului – s-a visat regina lumii şi şi-a folosit pentru îndeplinirea acestui scop toate atuurile de care a dispus. Irezistibilitatea dublată de o inteligenţă ascuţită dar şi de o determinare uluitoare au ajutat-o să atragă şi să convingă, să seducă şi să stabilească strategii, să conducă Egiptul spre visul ei măreţ. Numeroase mituri se ţes în jurul acestei femei de origine greacă animată de gloria propriilor strămoşi ce îi clocoteşte în vene odată devenită regina Egiptului. Povestea ei de mărire şi prăbuşire se încheie tot cu un mit, acela al viperei pe care Cleopatra o lasă să o muşte, punându-şi astfel capăt zilelor, demonstrând că suverana Egiptului este în acelaşi timp suverana propriului destin.

Nicholas Reeves, „Cleopatra, moştenirea iubirii” - Michelle Moran, „Labirintul lui Osiris” - Paul Sussman). De asemenea există o gamă largă de documentare istorice şi mitologice referitoare la Egiptul Antic, iar cinematografia se poate lăuda cu producţii cinematografice excepţionale bazate pe scenarii inspirate de această civilizaţie seducătoare („Cleopatra” - 1963, „Cleopatra” 1999). Au consemnat Mara Caloian și Roberto Kuzmanovic

Dintre miile de zeităţi egiptene, una dintre cele mai ciudate este Baset – zeiţa cu cap de pisică, reprezentată uneori şi ca o femeie cu cap de leu. Această zeiţă-pisică era venerată de vechii egipteni care dezvoltaseră un adevărat cult pentru pisici în general. În Egiptul Antic, pisicile ocupau un loc de cinste în vieţile oamenilor care le închinau chiar ofrande, iar în templele zeiţei Baset, felinele erau nelipsite. Baset aducea fertilitate, belşug, protecţie şi, totodată alunga demonii. Aceeaşi capacitate se spune că o aveau şi pisicile de aceea erau ocrotite şi preţuite de egipteni nu doar în timpul vieţii, ci şi după moartea lor. Mai multe relatări povestesc despre tratarea pisicilor aidoma oamenilor şi despre mumificarea acestora după deces. Mitul ne mai povesteşte că zeiţa-pisică era chiar soţia măreţului Ra, aşadar mânia ei ar fi costat scump Egiptul. Despre mitologia egipteană s-au scris nenumărate lucrări de specialitate dar şi opere de ficţiune care cochetează cu simboluri egiptene („Egiptul Antic. Marile descoperiri” Pag 37 Vox Authors Nr II

Pasaje superbe despre dragoste din romane de Ana Drobot rmătoarele sunt reflecţii despre dragoste, cu toate aspectele ei: bucuria de a o trăi, intensitatea ei, dragostea în ziua de azi comparată cu dragostea în epocile trecute, închipuiri legate de acest sentiment şi de persoana iubită, dragostea la distanţă şi trăirile legate de ea, dragostea zugrăvită în literatură şi dragostea din realitate, dragostea care s-a sfârşit, suferinţele provocate de ea, dragostea care pare să învingă orice obstacol, dorinţa de a nu te despărţi de cel drag. Aşa cum putem observa şi în citate, dragostea descrisă în cărţi şi cea din viaţa aşa-numită reală, cele două se confundă; literatura ne spune mereu adevărul despre acest sentiment. Ne regăsim în experienţe de viaţă descrise în romane. Sunt opere de ficţiune, însă scriitorii se dovedesc a fi cei mai buni psihologi şi cunoscători ai experienţelor. “Am aproape 100 de ani; îmi aștept sfârșitul și mă gândesc la început. Sunt lucruri despre care trebuie să-ți spun, dar m-ai asculta dacă ți-aș povesti cât de repede trece timpul? Știu că nu-ți poți imagina asta. Totuși, îți pot spune că te vei trezi într-o zi și vei afla că viața a gonit pe lângă tine cu o viteză imposibilă și nemiloasă. Momentele cele mai intense îți vor părea că s-au întâmplat abia ieri și nimic n-a șters durerea și plăcerea, intensitatea neînchipuită a dragostei și exaltarea fericirii, întunericul sumbru al pasiunilor neîmpărtășite, ori neexprimate, ori nerezolvate. Îmbătrânești și îți dai seama că nu există răspunsuri, ci doar povești… ” (Meg Rosoff, What I Was) “Romanţa noastră se hrăneşte din ea însăşi: această autarhie se întrudeşte cu foametea. Altădată existau obstacole, conflicte religioase sau sociale, care valorizau cuplul făcându-l precar. Altădată cea mai magnifică sursă de dragoste era chiar pericolul dragostei. Imprudenţa aprindea pasiuni pe care epoca noastră de siguranţă nu le va cunoaşte niciodată: fericite vremuri, nu atât de îndepărtate, în care a iubi era sinonim cu a risca. Astăzi, iubirile noastre mor de saţietate

înainte chiar de a fi cunoscut foamea. Iată de ce amanţii sunt atât de trişti: ştiu că n-au alt duşman decât pe ei înşişi, că sunt în acelaşi timp izvorul şi secătuirea unirii lor. Pe cine să acuzi, vai, dacă nu „pe noi doi” şi ce amărăciune e mai mare decât să-l ucizi pe cel pe care-l adori prin simplul fapt de a fi împreună?” (Pascal Bruckner, Luni de fiere) “Aș fi vrut să nu îl mai vâd câțiva ani, apoi, într-o zi, să-l întâlnesc din întâmplare, să ne salutăm îndepărtat și să nu știu decât eu singură, în toată lumea ce ne va înconjura, în toată desfășurarea ei, că acestui personaj, căruia îi spun, distrată, bună ziua, e singurul bărbat care m-a sărutat, pe care l-am sărutat vreodată cu adevărat, singura mea bucurie.” (C. Serghi – Pânza de păianjen) “Iubiţii la distanţă păcălesc absenţa celuilalt prin mii de fantezii care au propria lor realitate. Nu se pot vedea şi nu-şi pot scrie, şi totuşi găsesc nenumărate căi misterioase de a coresponda, îşi trimit cântecul păsărilor, mirosul florilor, râsul copiilor, lumina soarelui, oftatul vântului şi licărirea stelelor – toate minunile creaţiei.” (Victor Hugo) “Unde se duc, unde se duc iubirile noastre apuse? Cine să-mi spună asta? Devin fantome, umbre, larve, zic poeţii. Dar cum, asta ca şi cum n-ar fi fost niciodată nimic? Lumea care se spulberă din faţa ochilor noştri n-a existat niciodată? Patimile sunt oare visuri zadarnice ca vedeniile plăsmuite de somn? Nu, e cu neputinţă. Visurile somnului sunt acţiunea unui eu inconştient şi necomplet. Patimile noastre sunt nu numai o acţiune fatală, ci opera voită a întregii noastre fiinţe. Însufleţirea le trezeşte, dar voinţa le urmăreşte, le cunoaşte, le desluşeşte, numindu-le şi mulţumindu-le. Patimile noastre sunt spiritul şi inima noastră, carnea şi oasele noastre, tăria noastră, intensitatea vieţii noastre intime manifestată prin viaţa noastră fizică; vor fi trunchiate, se trunchiază, se frământă, rodesc şi creează! Creează opere, fate de neînchipuit, istorii – lucruri frumoase, ca arta, de pildă, şi bune – gânduri, principii, mijloace de a cunoaşte adevărul. Creează făpturi, copii ce se nasc din nou în chip firesc ori intelectualiceşte. Prin urmare, nu sunt nici

Pag 38 Vox Authors Nr II

umbre, nici visuri. Lipseşte-l de patimi şi omul nu mai poate trăi.” (George Sand, Ultima dragoste) “Întâi de toate, nu atinge acele. În al doilea rând, stăpâneşte-ţi mânia. În al treilea rând, niciodată, nici în vecii vecilor, nu te îndrăgosti. Căci atunci, pentru totdeauna, acul care arată orele la ceasornicul inimii tale îţi va străpunge pielea, oasele ţi se vor sfărâma, iar mecanica inimii se va strica iarăşi… [… ] În afară de Madeleine, nu suportă să îl atingă nimeni. Cu o cheiţă, ea îl întoarce în fiecare dimineaţă. Dacă răcea, accesele de tuse slăbeau mecanismul. Stătea să-i sară din piept: „Dar grija cea mai mare este decalajul orar. Când vine seara, din cauza tic-tacului ce-mi vibrează în tot corpul, nu pot să închid un ochi. Uneori pic de oboseală în toiul amiezii şi sunt plin de energie la miezul nopţii.” (Mathias Malzieu, Mecanica inimii) “Dac-ar fi fost să trec printr-o pădure cu lupi ca să ajung până la tine, aş fi ajuns cu zdrenţele tinereţii mele sfâşiate, dându-ţi ultima ei picătură. De ar fi fost să trec prin ierburi cu şerpi ca să ajung până la tine, cu tălpile goale aş fi călcat pe şuierul morţii mele, aducându-ţi-o să-i închizi ochii. Dar la poarta casei tale veghează dragostea – şi mi-am tras paşii înapoi ca la ieşirea cu icoana din biserică. Cânt răguşit pe sub ferestrele casei tale, cum cântă copiii italieni pe străzile oraşelor noastre, în mizeria frumuseţii lor cu ochi mediteranieni. Cânt cu mâna întinsă sub cer, ca odinioară cei neîmpăcaţi la răspântii de drum: Ascultaţi, voi toţi, bucuria şi durerea mea.” (Ionel Teodoreanu, Lorelei) “O cuprinse în braţe; parcă nu auzise. -Eva, o să-ţi simt lipsa! (...) O privea şi o adulmeca, mirat de ceea ce găsea iarăşi nou în pielea curată, aurită de soare, care tremura sub degetele lui, arzându-l, ca şi cum ar fi fost încărcată de electricitate. Tăcerea o făcu să spere; în inimă începeau să i se lipească la loc firele rupte şi nu îndrăznea să spună nimic, înainte de a simţi că sudura e trainică. Trebuie să umble încet cu speranţa ei, să n-o destrame.” (Radu Tudoran, Fiul risipitor).

Romanul picaresc: povestea ideală? de Ana Drobot xistă un tip de roman pentru care interesul publicului se păstrează. Ca dovadă, el mai este creat şi azi. Este vorba de romanul în care un erou trece printr-o mulţime de întâmplări, unele adevărate aventuri. Ne bucurăm alături de el de încercările prin care trece cu bine şi ne încântă povestea sa, cu unele comentarii ironice la adresa unor obiceiuri ale epocii sale. Totul a început cu Don Quijote, în Spania. Secolul XVIII în Anglia şi Franţa ne-a dat o mulţime de astfel de poveşti, pe care şi astăzi le citim cu încântare. Tom Jones al lui Henry Fielding rămâne şi azi un roman citit cu mare drag, la fel La vie de Marianne a lui Marivaux, Moll Flanders a lui Defoe sau Gil Blas de Santillane al lui Lesage. Poate mai puţin cunoscute sunt romanele Joseph Andrews de Henry Fielding şi Aventurile lui David Simple, un roman scris de sora lui Henry Fielding, Sarah Fielding.

Putem observa un tipar urmat de aceste poveşti: o mulţime de aventuri, cu întâmplări amuzante şi probleme, cu un personaj care are noroc şi trece peste tot felul de obstacole, cu prezenţa unor ajutoare neaşteptate, cu unele comentarii ironice asupra celor din jur, adesea cu apariţia călătoriilor, a dragostei. Poate fi considerată o astfel de poveste un buildungsroman, putem urmări evoluţia eroului oarecum pe tiparul basmelor, adaptat lumii „reale”. Există o căutare pentru eroii acestor romane: Moll Flanders caută să scape de sărăcie, Tom Jones doreşte să obţină persoana dragă pentru el, David Simple îşi doreşte un prieten adevărat. În romanele picareşti mai târzii, Orlando din romanul cu acelaşi titlu de Virginia Woolf doreşte să scrie bine, iar Robert Merrivel din Restoration de Rose Tremain pare să-şi dorească pur şi simplu să găsească un sens vieţii sale. De ce are succes? Poate tocmai pentru că e povestea oarecum croită pe tiparul unor basme, în care eroul trece printr-o mulţime de încercări prin care scapă ca prin farmec datorită unor ajutoare sau norocului. Ca adulţi, ne place în continuare să ascultăm

Pag 39 Vox Authors Nr II

poveşti. Să trăim aventuri cu ajutorul ficţiunii. Şi ficţiunea e adaptată dorinţelor noastre. Ca adulţi avem alte vise, dar nu sunt nici ele atât de departe de cele ale copilăriei. Dorinţa pentru magie, fantastic nu a dispărut, ci doar s-a transformat puţin. Vedem aici fascinaţia pentru epoci trecute. Cui nu-i place să vadă filme de epocă, să citească cărţi de epocă? Pentru a retrăi plăcerea romanului picaresc, e nevoie să ne întoarcem într-o epocă trecută, pentru a retrăi acel farmec al poveştilor, acel a fost odată că niciodată. Restoration ne duce înapoi în timp în Evul Mediu, o epocă aparent ireală, reconstruită de noi imaginar din ce ştim din istorie. Orlando ne trece prin mai multe epoci până în prezentul autoarei. Spre deosebire de eroul picaresc tradiţional, însă, Orlando se schimbă, schimbări evidenţiate prin trecerea lui de la bărbat la femeie. Eroul/eroina nemuritoare aminteşte de un basm cunoscut românilor, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Nemurirea şi păstrarea tinereţii ţin de domeniul basmelor, al fantasticului.

Eroul din Restoration trece prin tot felul de aventuri aflându-se la voia regelui şi a timpurilor tulburi, a unor boli şi capriciilor soţiei sale. Scapă ca prin farmec de la a fi victima epidemiei de ciumă (poate pentru că el e doctor), ba chiar îi şi ajută pe alţii.

Prin unele elemente ce ţin de fantastic, aceste poveşti exprimă dorinţe pe care le vom avea în orice epocă. Dorinţa de a găsi un prieten adevărat, de a face ceva cu propria viaţă, de a scăpa de sărăcie, pe toate ni le dorim în încercarea de a găsi un sens vieţii noastre. Nu suntem atât de departe de eroii acestor romane. Spunem adesea că viaţa ne pune la încercare, că ne scoate în cale obstacole, că ne dorim mult ceva, că ne scoate în cale şi bucurii… De asemenea, facem uneori haz de necaz. Toate aceste elemente se regăsesc în romanul picaresc – să fie oare acesta povestea ideală?

Ne căutăm neîncetat în acest straniu labirint. Iuliana Ispas

Tot romane picareşti sunt, în perspectiva mea, şi romanele încadrate în categoria celor ce descriu experienţa migraţiei (aşa-numitele migration novels). Am aici în vedere operele recente Americanah de Chimamanda Ngozi Adichie şi The Brief Wondrous Life of Oscar Wao de Junot Diaz. Şi aici întâlnim eroi care trec printr-o mulţime de întâmplări din momentul în care au de-a face cu o altă cultură. Îi vedem cum doresc să se adapteze la ea, să se integreze, şi de aici se nasc întrebările lor legate de propria personalitate, un proces natural din punctul de vedere al psihologilor. Personajele se caută de fapt pe ele însele; întâlnirea cu o altă cultură e doar un pretext pentru apariţia acestor întrebări legate de propria lor existenţă. Pag 40 Vox Authors Nr II

Un alt fel de insulă din ziua de ieri de Milena Albu

u câţiva ani în urmă, în plin sezon al legării de glie autoriale, dar pe fundalul conceptual al globalizării, a fost pus în chestiune critică universalismul literaturii americane. O sumă de articole s-au aliniat deci de cele două părţi ale temei, producând argumente. Pentru articolul de faţă, interesantă este o teză contra caracterului universal: „insularismul tematic”. Lansată în 2007, teza a fost preluată un an mai târziu de către secretarul permanent al Academiei Suedeze, Horace Engdahl, care afirma că literatura americană este „prea sensibilă la trendurile izvorâte din propria cultură socială” (vorbim, în continuare, de aceeaşi literatură care a produs autori precum Kerouac sau Hemingway). Aplicând același model critic, ne vom apleca asupra literaturii române, pentru a înţelege de ce dezbaterea în jurul caracterului universal este atât de importantă. Iar în încercarea noastră de a înţelege, vom folosi o definiţie a autorului, lansată de Amos Oz şi centrată întocmai pe diferenţa ideologică Est vs. Vest. Autorul israelian remarca faptul că, pe câtă vreme în

Vest unui autor nu i se cere nimic altceva decât să amuze cu scrierile sale, în Est lucrurile se complică; în Est se așteaptă cu precădere de la autori să fie modele, să înveţe, (dar şi) să reprezinte segmentul societal căruia i se adresează. Cu alte cuvinte Estul este locul în care ne așteptăm să găsim un tip de literatură identitară sau, in extremis, insulară. Într-un articol trecut am căutat să răspundem, fiecare sieşi, întrebării simple: „De ce citim o carte?”. Astăzi căutăm să aflăm de ce citim o carte a unui autor român. Dac-ar fi să ascultăm modelul didactic, citim o carte a unui autor român ca să știm – printre altele – cum am fost reprezentaţi în diversele curente literare: putem vedea deja cum raportul noi vs. ceilalţi este în cheie identitară. Un alt motiv ar fi următorul: citim un autor român – precum Sadoveanu de exemplu – pentru a înţelege culoarea locală: porturile, obiceiurile unei istorii româneşti (din nou, argumentul identitar). O parte din autorii autohtoni au teme cu precădere identitare: în speţă autorii paşoptişti. În mod ironic, caracterul insular al unei literaturi nu poate fi judecat în afara contextului: altfel spus, la momentul respectiv era nevoie de autori identitari, patrioţi etc.

Pag 41 Vox Authors Nr II

Însă, odată datoria civică împlinită, observăm o schimbare de direcţie către teme universale: odată cu lansarea curentului modernist, spre exemplu, observăm o emancipare a literaturii de sub tutela discursului identitar. Autori precum Camil Petrescu lasă în urmă temele identitare, în favoarea celor universal-umane: obsesia, războiul, introspecţia, intelectualul etc. Alţii, precum Hortensia PapadatBengescu, urmează influenţe europene (în cazul Hortensiei, cu precădere franceze: ale școlii literar-naturaliste) şi tratează teme precum decompoziţia spirituală pe fundalul eredităţii. Interbelicul este o perioadă efervescentă pentru literatura română, care încearcă să-și definească locul pe scena europeană. Ecourile nu se lasă aşteptate: doar o generaţie mai târziu, autori precum Eliade, Cioran sau Eugen Ionescu devin vizibili pe o scenă mai vastă decât insula românească. Efectul este incomparabil: atât pentru scriitorii înșişi, cât şi pentru diversitatea culturală locală: teme şi motive universale pătrund şi îmbogăţesc tărâmul posibilului literar românesc (universal kafkian, lumea închipuită de Pessoa, teatrul brechtian etc). La rându-i, creaţia literară românească depășeşte spaţiul autohton, influenţând culturi vecine (exemplul dadaismului în Franţa). Odată iniţiat, transferul tematic nu face decât să crească; elementele identitare rămân, constituindu-se de această dată în mărci stilistice. Literatura nu mai este deci, insulară. Revenind la chestiunea iniţială: este sau nu este literatura română insulară? Putem conclude deci următoarele: una dintre proprietăţile intrinseci ale literaturii autohtone este apartenenţa la o cultură estică. Această proprietate o diferenţiază de literatura americană, stabilindu-i imperativul identitar. Nevoia de a poziţiona propriile trăiri în raport cu lumea este cea care conferă dimensiunea insulară a literaturii române; însă interbelicul asistă la o deschidere culturală, la trecerea de la insular la european, la primele încercări de a alinia tematic o literatură orientată către „popor” cu o literatură orientată către literatură şi independentă de imperativul și precondiţia exemplarităţii.

Lectura – catharsis pentru unii, absurd pentru alţii de Georgiana Ursu

-a tot speculat cum că în ultimii ani, criza din lumea lecturii se adânceşte tot mai mult, că timpul ar fi devenit limitat şi că oamenii pun pe primul loc alte aspecte ale vieţii, fie ea fizică ori spirituală, înlocuind literatura cu orice altceva. Ce-i drept, ne aflăm în aşa-zisul „mileniu al vitezei” unde toate se petrec cât ai clipi din ochi; lumea aleargă încolo şi încoace într-o rutină aproape sufocantă, fără să se mai gândească la alde artă, în special literatură. Perspectiva este destul de sumbră, la drept vorbind, mai ales dacă o analizezi minuţios. Spre exemplu, generaţia tânără – mă refer la cei născuţi după ’90 – care are impresia că viaţa e uşoară, dar scurtă şi că trebuie trăită „la maximum”, alungând undeva într-un colţ tot ceea ce se consideră a fi „de modă veche”. Toate aceste mici făpturi îşi creează propriul set de valori şi coduri morale, inspirându-se din mass-media şi au modele de viaţă personaje mai mult sau mai puţin fantastice, dar care trăiesc, totuşi, în lumea reală. Spuneam mai sus ceva despre timp, cum acesta este catalogat drept „limitat”; sincer, habar nu am cum ai putea să îngrădeşti ceva care, prin definiţie, înseamnă continuitate, nemărginire. Timpul este, dacă vrei, ireversibil şi uneori parcă fuge, deşi noi îl tragem cu toate forţele spre noi. O vorbă din popor spune că „Dacă îţi place să faci ceva, îţi faci timp”, aşa că mitul cu „eu nu am timp să fac cutare lucru” este, până la urmă, un mit şi nimic mai mult. Revenind la oile noastre – literatura este, poate, cel mai impresionant mijloc de care te poţi folosi pentru a câştiga atât de multe. Ea este, pentru unii, scriitori sau cititori, un mod de a se purifica din punct de vedere emoţional, de a se elibera prin artă – arta cuvintelor. Nu reprezintă doar un simplu mod de comunicare, ci un adevărat sistem de valori care te educă şi îţi schiţează personalitatea,

Pag 42 Vox Authors Nr II

ajutându-te să descoperi persoana dinăuntrul tău. Datorită ei ai şansa să găseşti lumile pe care le cauţi; chiar dacă sunt fictive, poţi strânge câte puţin din fiecare pentru a-ţi creea lumea ta adevărată. Când vine vorba de literatură, poţi să te gândeşti că aceasta are un „termen de garanţie” nesfârşit, că este incredibil de generoasă şi că, orice ar fi, nu va pieri nicicând. Cartea persistă chiar dacă părintele ei, cu timpul, devine doar un nume; virtuţile ei nu sunt perisabile, însă câţi dintre noi sunt conştienţi de acest lucru? Pe timpuri, valoarea cărţilor – fie ea în bani sau în sentimente – era uriaşă. Prin Evul Mediu, doar nobilimea şi Biserica îşi permiteau cărţi, acestea fiind frumos aranjate şi puternic apărate; unele dintre ele erau păstrate în taină, deoarece se considera că deţin prea multe informaţii, iar acestea din urmă ar putea conduce omul spre confuzie. Vă vine să credeţi sau nu, însă Atunci oamenii preţuiau cărţile, spre deosebire de Acum. Nu spun că Acum nu mai sunt persoane care să se lase pradă frumuseţii literaturii şi, deci, a cărţilor, însă acestea sunt prea puţine. Catharsisul unora este absurdul altora. De ce spun asta? Deoarece frumuseţea pe care unii o apreciază în ceea ce priveşte lectura este considerată de ceilalţi „ceva plictisitor şi greoi”. În ultima vreme aud tot mai des afirmaţii de genul „eu nu citesc pentru că nu am răbdare”. E ca şi cum ai spune „eu nu mai mănânc pentru că mi-e lene”, or, acest lucru ar avea consecinţe cam neplăcute, nu-i aşa? Este exact ceea ce se întâmplă şi cu „şeful” corpului nostru – creierul – dacă nu îl hrăneşti cu informaţie, nu are cum să se întregească, iar, în final, va deveni un prieten care, la greu, se va face dispărut, lăsându-te pradă singurătăţii şi neputinţei. Să luăm acelaşi exemplu al generaţiei tinere. Câţi dintre junii zilelor noastre îşi mai petrec ceasurile răsfoind o carte? Răspunsul e simplu, dar descurajant. Puţini. Asta se întâmplă pentru că sunt atraşi

de mijloace virtuale de petrecere a timpului, de lucruri pe care ei le consideră atrăgătoare, captivante şi nu „plictisitoare”, cum e bătrâna carte. Aş tinde să cred că Facebook reprezintă cartea generaţiei de azi (probabil sunt derutaţi din cauza cuvântului book – carte). Datorită (sau din cauza, le consider pe ambele valabile) tehnologiei avansate cu care ne delectăm astăzi, lectura este înlocuită cu diverse activităţi, mai mult sau mai puţin solicitante. Pentru că lumea în care trăim ne impune să câştigăm bani pentru a supravieţui, este imperios necesară dobândirea unui loc de muncă; bineînţeles, acesta vine cu avantajele şi dezavantajele sale, dar, de cele mai multe ori, ocupă un loc important în viaţa multora. Din această cauză, tot timpul este dedicat slujbei; omul devine sclavul locului de muncă, iar acesta, parcă îşi formează propria personalitate şi, eventual, îl acaparează pe fragilul om în întregime. Astfel, nevoile sufletului, dar şi ale creierului, nu mai sunt satisfăcute, iar omul se pierde într-o monotonie agasantă din care cu greu va ieşi. Ca un ultim gând, aş spune: câţi oameni, atâtea lumi; prin urmare, fiecare om îşi are cartea pusă deoparte, trebuie doar să se lase purtat către ea. Bonus, aş vrea să dau un exemplu amuzant de confuzie ce poate fi creată din cauza faptului că lectura este ignorată; este vorba de câteva replici din filmul Închisoarea îngerilor (en. The Shawshank Redemption). «Heywood (sortând cărţile): „Contele de Monte Crisco”. Floyd: E Cristo, dobitocule. Heywood: De Alexandree… Du-mă. Dumă? (Red chicoteşte.) Andy: Dumă? (Heywood îi arată cartea.) Dumas. Ştii despre ce este vorba în carte? Heywood (contrariat): Ăăă… Andy: O să-ţi placă. Este despre o evadare. Red: Trebuie să o încadrăm la educaţionale, nu? »

Pag 43 Vox Authors Nr II

Comunicare dincolo de cuvinte Iuliana Ispas

Mari personalităţi, mari religii: BUDDHA de Brândușa Mihai

unt multe poveşti despre viaţa lui Buddha, personalitate ale cărui învăţături stau la baza religiei în care cred nu mai puţin de 400 milioane de oameni, asiatici în special, dar şi din ce în ce mai mulţi occidentali. Se spune că acum 2500 de ani, India era divizată în mai multe regate. Undeva, la graniţa cu Nepalul de azi, domnea peste supuşii săi regele Suddhodana. Într-o noapte, prima lui soţie, Maya, are un vis prin care află că va aduce pe lume un Bodhisattva (Fiinţă menită Trezirii), care va salva lumea. ,,Conceperea a fost imaculată, Bodhisattva pătrunzând în şoldul drept al mamei sale sub forma unui elefant sau a unui copil de şase luni. (… ) Sarcina ar fi fost şi ea imaculată, căci Bodhisattva sta într-o raclă de piatră şi nu în matrice. Naşterea are loc într-o grădină; mama se prinde de creanga unui copac şi copilul iese din coapsa dreaptă.” (Mircea Eliade- Istoria credinţelor şi ideilor religioase). Numeroase miracole însoţesc naşterea prinţului, care primeşte de la tatăl său numele de Siddhartha, adică Cel Care Şi-a Atins Scopul. (Bineînţeles, viitorul Buddha şi-a ales părinţii, familia şi timpul în care avea să trăiască. El era deja Iluminat, reîncarnarea aceasta era pentru a-şi revărsa învăţătura pe Pământ). La naşterea prinţului a fost o mare sărbătoare, la palat venind oameni din toate cele patru zări. Printre aceştia erau şi nişte învăţaţi bătrâni care, cercetând corpul copilului, descoperă toate cele 32 de semne

fundamentale şi cele 80 de semne secundare ale Marelui Om. Aceşti magi îi prezic prinţului un viitor strălucit fie ca mare rege, suveran, fie ca mare învăţător spiritual, MântuitorBuddha. Bucuria naşterii fiului este umbrită de moartea mamei acestuia, Maya. Dar Siddharta va creşte sub atenta grijă a regelui şi a celeilalte soţii a acestuia. Este educat pentru a fi rege la rândul său într-o zi, în locul tatălui Suddhodana. Are o copilărie şi o adolescenţă fără griji, îi uimeşte pe toţi cu performanţele sale la învăţătură, precum şi la sporturi sau lupte. Tatăl, cu gândul la prezicerile de la naşterea prinţului, încearcă să îi creeze acestuia o lume minunată la palat şi îi interzice cu diplomaţie ieşirile. Crede că, dacă Siddharta vede doar partea bună a vieţii, nu va pleca de acasă în căutarea iluminării şi a salvării lumii de suferinţă. Pentru a-i face şederea şi mai plăcută, regele îşi însoară fiul, când acesta împlineşte 16 ani cu două preafrumoase prinţese din regatele vecine: Gopa şi Yasodhara. Anii trec, prinţul trăieşte în lux şi desfătare, iar la 29 ani devine tatăl unui băieţel, Rahula. Cu toate măsurile de prevedere luate de către rege, Siddharta reuşeşte să iasă din palat de patru ori, însoţit de servitorul său, Chandaka. Aceste ieşiri în lumea reală îl zguduie pe prinţ şi îl fac să-şi pună întrebări. Prima ieşire îi duce pe Siddharta şi pe însoţitorul său pe un drum unde întâlnesc un bătrân decrepit, care mergea cu greu, ajutându-se de un toiag. A doua ieşire le prilejuieşte celor doi o întâlnire cu un ,,bolnav slăbit, livid, ars de fierbinţeala febrei’’, iar în a treia ieşire văd la poarta cimitirului un om mort. Aceste călătorii îl fac pe Siddhartha să se gândească la bătrâneţe, la boală, la moarte. Şi el va îmbătrâni, şi el va fi bolnav, şi el va muri, toţi vom trece prin aceste stări, totul este efemer, nimeni nu scapă de bătrâneţe, boală şi moarte. ,,Apoi, la o ultimă ieşire, prinţul zăreşte un călugăr cerşind, calm şi senin şi această privelişte îl consolează, arătându-i că religia este susceptibilă de a te vindeca de mizeriile vieţii omeneşti.’’(M. Eliade – Istoria credinţelor şi ideilor religioase). Prinţul pierde bucuria de a trăi la palat şi se hotărăşte să plece în lume. Reuşeşte să treacă de paza adormită misterios, împreună cu acelaşi servitor de încredere, Chandaka, şi

Pag 44 Vox Authors Nr II

după un timp, cei doi călători fac un popas. Siddhartha îşi taie părul cu sabia, face schimb de haine cu Chandaka şi, arătând ca un om oarecare, nu ca un prinţ, pleacă singur mai departe. Legendele care povestesc viaţa lui Buddha din acest punct se despart de zei, de supranatural, Siddhartha devine Buddha prin ceea ce singur va face. Să ne imaginăm un pic India lui Siddhartha şi vremurile în care acesta a trăit, probabil între 563 î.e.n. şi 483 î.e.n. Căldurile intense, zonele populate răzleţe, jungla şi animalele sălbatice, anotimpul ploios al musonilor, frigul din regiunile muntoase, Gangele sunt nişte repere pentru decorul acţiunii ce urmează. La începutul sec. VI î.e.n. în această zonă a Asiei, vorbim despre o înflorire a filozofiei, a religiei. Alături de cei ce trăiau în tradiţia brahmanică, erau multe alte grupuri de yoghini, asceţi rătăcitori, magicieni, precursori ai diferitor doctrine filozofice: sofişti, materialişti, nihilişti etc. ,,A te elibera de suferinţă, acesta este scopul tuturor filosofiilor şi tehnicilor de meditaţie indiene. Nici o ştiinţă nu are valoare dacă nu urmăreşte salvarea omului. În afară de aceasta nimic nu merită a fi cunoscut. Salvarea implică transcederea condiţiei umane. Literatura Indiană utilizează, fără deosebire, imaginea de legare, înlănţuire, captivitate, uitare, beţie, somn, neştiinţă, pentru a zugrăvi condiţia umană; şi dimpotrivă, imaginea eliberării de legături, a sfâşierii unui văl (sau a înlăturării unei năframe care acoperea ochii), sau a trezirii, a reamintirii etc. pentru a exprima abolirea (transcenderea) condiţiei umane, libertatea, eliberarea (mukti, nirvana etc.).’’ (M. Eliade- Istoria credinţelor şi ideilor religioase) În aceste condiţii, Siddhartha rătăceşte prin lume căutând răspunsuri. Numele său de ascet devine Gautama. Merge la un maestru brahman, Arada Kalama, care-l învaţă filozofie, la maestrul Udraka, unde îşi desăvârşeşte tehnicile yoga, apoi se retrage timp de şase ani într-un loc ferit, unde practică o dură asceză ca mijloc de eliberare. În acest loc de post şi meditaţie este însoţit de cinci discipoli. Gautama îşi schimbă din nou numele în Sakyamuni, ceea ce înseamnă Ascetul Din Clanul Sakya, fiecare etapă a evoluţiei sale însemnând o transformare întrun om nou, pecetluită cu un nume nou. Ajuns

un schelet, în pragul morţii, Sakyamuni înţelege că postul prelungit, asceza totală nu-i vor aduce răspunsul la căutările sale, că va muri şi nu îşi va împlini menirea. Spre indignarea discipolilor săi, întrerupe postul şi acceptă un bol de orez. Viitorul Buddha a adăugat la cunoştinţele sale învăţăturile ascezei, învăţăturile filozofice şi yoghine. Fusese prinţ, acum era cerşetor, fusese bogat şi acum era sărac, trăise în plăceri şi acum trăia în asceză, cunoscuse liniştea meditaţiei, dar şi suferinţa. Era pregătit să meargă mai departe şi caută un loc de meditaţie, hotărât să nu se ridice de acolo până când nu obţine Trezirea, Iluminarea. Sub celebrul smochin, loc de pelerinaj astăzi, Sakyamuni încearcă să descopere cum poate fi suprimată suferinţa. Mara (Moartea, Răul) apare din tenebrele conştiinţei sale ispitindu-l, ameninţându-l, încercând să-i demonstreze că bine e să trăieşti condus de plăcerile simţurilor şi că Eliberarea nu are nici un rost. Odată cu lumina zilei, Mara dispare învinsă, iar Sakyamuni dobândeşte Trezirea şi devine Buddha (Trezitul), posesorul celor Patru Adevăruri: despre suferinţă, originea suferinţei, încetarea suferinţei şi Calea cu opt braţe, prin care se realizează încetarea suferinţei. Buddha îşi găseşte discipolii în Benares şi le povesteşte despre Trezirea sa şi conceptele revelate. Aceştia vor fi primii oameni convertiţi, dintrun mare număr care va urma. Spre deosebire de brahmanismul epocii, în care cunoaşterea era rezervată doar unor aleşi- brahmanii, Buddha aducea eliberarea de suferinţă tuturor, indiferent de clasa socială sau sex. Patruzeci de ani a mers Buddha prin Valea Gangelui, dăruind oamenilor din învăţătura la care ajunsese: toate fiinţele sunt egale, îndeamnă la iubire universală, la bunătate, moralitate, compasiune faţă de toate creaturile de pe Pământ. Calea de mijloc este văzută ca un mod cumpătat de a trăi, fără asceză deplină, dar şi fără abandon în lumea plăcerilor. Buddha a murit la 80 de ani, lăsând în urmă o doctrină clară, reguli de urmat pentru discipoli, o întreagă filozofie şi o religie care dăinuieşte şi astăzi, după douăzeci şi şapte de secole. Pentru occidentali, Buddha este doar

Pag 45 Vox Authors Nr II

unul – Siddhartha Gautama Sakyamuni, dar pentru asiatici sunt mai multi Buddha. Astfel, în Cronici ale lui Buddha (Buddhavamsa), se vorbeste despre cei 24 de Buddha care au trăit înaintea lui Siddhartha Gautama. Deci, Buddha este numele dat TUTUROR celor care au dobândit Trezirea, Iluminarea. Pentru seara în care vrei să te plimbi prin India, îţi recomand să vezi filmul Viaţa lui Buddha. Una dintre marile religii ale omenirii este, fără îndoială, budismul. Cu o vechime de douăzeci şi şapte de secole şi numărând azi peste 400 milioane de credincioşi, cu precădere asiatici, dar nu numai, budismul fascinează. Îşi are originile în India secolului al VI-lea î.e.n. şi se bazează pe învăţăturile lui Siddhartha Gautama Sakyamuni Buddha (563 î.e.n. - 483 î.e.n.). A te apropia de spiritualitatea orientală nu este aşa uşor cum pare. Mai întâi încerci să laşi ideile, convingerile şi prejudecăţile pe care le ai şi să păşeşti cu mintea deschisă, cu intuiţia ascuţită, într-o lume nouă. Poate e bine să ştii că aici nu întotdeauna unu şi cu unu fac doi, că dacă albul este bun nu înseamnă că negrul este rău, că lucrurile care nu se văd sunt la fel de importante ca cele pe care le vezi. Prinţul Siddhartha s-a născut într-o perioadă de mare efervescenţă filosofică şi religioasă. A avut contemporani iluştri, printre care indianul Mahavira (întemeietorul jainismului), chinezul Confucius (întemeietorul confucianismului) şi Lao Zi, marele daoist, autorul celebrei cărţi Dao de Jing. Preocupările spirituale din acea vreme se concretizau în diferite doctrine filozofice şi religii; asceza, meditaţia, magia făceau parte din viaţa de zi cu zi, credinţele animiste puteau fi întâlnite alături de cele politeiste, dualiste, monoteiste, atee. Să nu uităm că, deşi vorbim de secolul VI î.e.n., istoria indiană are date despre ce se întâmpla în mileniul III î.e.n. şi chiar mai devreme! Didactic, hinduismul (credinţele religioase indiene în ansamblu) se împarte în: perioada pre-ariană, până în anii 1500 î.e.n., perioada vedică, până în 450 î.e.n., perioada clasică, până la anii 600 e.n., perioada medievală, până la 1000 e.n. şi apoi perioadele

modernă şi contemporană – după Istoria Religiilor de A. Stan şi R. Rus. În esenţă, lucrurile au decurs cam aşa: Buddha s-a născut într-un palat; tatăl său era regele acelui ţinut şi i-a asigurat un trai princiar şi o educaţie aleasă, aşa cum se cuvenea pentru un viitor conducător. Numele primit de către copil la naştere a fost Siddhartha. La 16 ani se căsătoreşte, iar la 29 ani devine tatăl unui băiat, Rahula. Tradiţia brahmanică a acelor vremuri împărţea societatea în patru caste foarte clar delimitate: brahmanii, militarii, negustorii şi sclavii. Accesul deplin la cunoaştere îl aveau doar brahmanii. Trăind în palatul său, prinţul este departe de viaţa celor din alte caste şi cunoştinţele pe care le acumulează nu îi arată de fapt viaţa reală. Asta până la un moment dat, când el meditează asupra faptului că totul este trecător, că de boală, bătrâneţe şi moarte nu scapă nimeni. Trebuie spus că brahmanismul stabilea cele patru scopuri ale vieţii ca fiind: artha (obţinerea de bunuri materiale), kama (dragostea erotică), dharma (respectarea legilor) şi mokşa (eliberarea). Pentru a le îndeplini, credinciosul trecea prin cele patru stadii ale existenţei: brahmacarya (învăţătura, studiul), grhastha (datoria de cap de familie), vanaprastha (retragerea în pădure) şi sannyasa (renunţarea la lume). De fapt, numai bărbaţii care făceau parte din primele trei caste aveau dreptul să parcurgă aceste etape în vederea obţinerii scopului suprem – mokşa (eliberarea din ciclul reîncarnărilor), dar majoritatea se opreau la primele două: învăţătura şi asumarea responsabilităţilor faţă de familie. Nu este de mirare că Siddhartha, ca mulţi alţii, după ce şi-a întemeiat o familie şi a avut un copil, conform tradiţiei brahmanice, a plecat de acasă încercând să găsească răspunsuri, să evolueze spiritual, astfel încât să ajungă în Nirvana. Conceptul că totul e trecător, legea karmei şi mokşa (Nirvana, Eliberarea) nu sunt descoperite de Siddhartha, ci vin din adâncul timpurilor. Acesta însă le aprofundează cu un maestru brahman, al cărui discipol devine. Ascetul rătăcitor îşi schimbă numele din Siddhartha în Gautama, îşi desăvârşeşte cunoştinţele filosofice şi religioase, apoi merge

Pag 46 Vox Authors Nr II

la un maestru yoghin. Perfecţionându-şi tehnicile yoghine, i se deschid noi orizonturi ale cunoaşterii la care nu putea ajunge prin înţelegerea intelectuală. Urmează apoi retragerea din lume a lui Gautama şi dedicarea sa celor mai severe mortificări, în timp ce meditează asupra vieţii şi a morţii, asupra karmei, asupra reîncarnărilor, asupra eliberării din acest ciclu nesfârşit de vieţi pline de suferinţă. După şase ani de privaţiuni, simte că va muri inutil în urma postului prelungit, fără să afle răspunsurile la întrebările sale. Prin urmare, îşi trage învăţămintele din această experienţă, când a trăit apropierea morţii, şi pleacă mai departe. Gautama a evoluat spiritual, devenind o altă persoană; deci va avea un alt nume, acum devenind Sakyamuni. ,,Nimic din ceea ce constituie infinita varietate a experienţelor umane nu-i mai era de acum înainte necunoscut – de la beatitudinile şi dezamăgirile culturii, ale dragostei şi puterii, până la sărăcia unui credincios rătăcitor, la contemplările şi transele yoghinului, trecând prin singurătatea şi mortificările ascetului.” M. Eliade: Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Purificat prin asceză îndelungată, Sakyamuni este pregătit pentru a trece la etapa următoare de evoluţie- Iluminarea. El caută un loc retras, într-o pădure, sub un smochin, hotărât să se concentreze de astă dată asupra găsirii unei căi de a întrerupe ciclul naştereviaţă-moarte-naştere, care se repetă mereu (samsara) şi de a salva omenirea de la suferinţa continuă. Înainte de a intra în starea potrivită pentru a percepe aceste adevăruri, Sakyamuni este asaltat de Mara (Moartea), care îi trimite mai multe ispite omeneşti, cu rolul de a-l menţine aproape de lumea materială şi, implicit, departe de inefabilul spiritual. Doar după ce învinge şi aceste ultime tentaţii, după ce se curăţă de toate fricile şi slăbiciunile pe care le mai are ca om, ajunge la o stare de puritate absolută care îi va permite Trezirea. ,,În prima veghe, el parcurge cele patru stadii ale meditaţiei, care îi permit să îmbrăţişeze, graţie «ochiului său divin», totalitatea lumilor şi eterna lor devenire, adică

ciclul teribil al naşterilor, morţilor şi reîncarnărilor determinate de karma. La veghea a doua, el îşi recapitulează nenumăratele vieţi anterioare şi contemplă în câteva clipe existenţele nesfârşite ale celorlalţi. Veghea a treia constituie boddhi, Trezirea, căci el surprinde legea care dă posibilitatea de manifestare acestui ciclu infernal al naşterilor şi renaşterilor, legea zisă a celor douăsprezece produceri în «dependenţă mutuală», şi descoperă totodată condiţiile care sunt necesare opririi acestor «produceri». De acum înainte el este în posesia celor patru «Adevăruri Nobile»: el a devenit, odată cu venirea zilei, «Trezit», Buddha.” M. Eliade – Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Buddha rămâne în această lume a Trezirii şapte săptămâni. Nirvana era scopul suprem al existenţei, şi totuşi Buddha hotărăşte că doreşte salvarea nu numai a sa, ci a tuturor oamenilor. Deci, revine în lume şi împărtăşeşte timp de patruzeci de ani discipolilor săi toate adevărurile care i s-au revelat şi calea prin care orice om poate scăpa de suferinţă. Acest mesaj salvator îl transformă pe Buddha în Mântuitor şi face din budism o religie, chiar dacă este o religie fără a avea în centrul său o Fiinţă Supremă, un Dumnezeu. ,,Pentru budişti, viaţa pământească a lui Buddha nu are mare importanţă. El este doar un simbol cu implicaţii pentru viaţa religioasă. Gândirea religioasă budistă nu încurajează recapitularea vieţii pământeşti a lui Buddha, deoarece el rămâne un arhetip, arhetipul omului iluminat, care se descoperă la diferite intervale de timp. Întrucât budiştii acceptă transmigrarea, era normal să afirme că el nu a venit în lume doar o dată, în anul 560 î.e.n., ci a trecut prin mai multe renaşteri: ca animal, om şi zeu. Numai aşa a putut acumula experienţa religioasă de care dispunea. Viaţa lui s-a extins de-a lungul a trei eoni, adică 3x 10, la care se adaugă 51 de zerouri.” (Istoria Religiilor de A. Stan şi R. Rus) Sunt multe de spus despre Buddha: acest articol are doar rolul de a stârni curiozitatea, astfel încât cei interesaţi să citească singuri numeroasele cărţi cu acest subiect.

Pag 47 Vox Authors Nr II

Esenţa învăţăturii lui o constituie Cele patru «Adevăruri Nobile» , pe care le-a expus prima dată la Benares, primilor săi discipoli: 1. Totul este suferinţă (dukkha). Ideea de suferinţă străbate întreaga filozofie budistă, fiind vorba atât de durere fizică, cât şi de durere de ordin spiritual, ba chiar şi de o durere mai profundă, existenţială. Naşterea, viaţa şi moartea sunt marcate de dukkha şi durerea este cu atât mai mare, cu cât prin reîncarnare aceasta se simte din nou şi din nou. Chiar atunci când avem un mod plăcut de viaţă, dukkha este prezentă pentru că ştim că nimic nu durează. Conceptul de impermanenţă, important pentru Buddha şi aplicat absolut tuturor aspectelor existenţei, spune că toate lucrurile şi fenomenele există atât timp cât există condiţiile care le-au creat. Odată cu schimbarea acestor condiţii, (pentru că ştim că nimic nu durează), dispar şi acele lucruri, fenomene, cum vrem să le numim. De asta spunem că tot ce se întâmplă în viaţa noastră sunt lucruri condiţionate, deci iluzorii. Ataşamentul faţă de acestea, iluzia că ceva va dura duc în final la suferinţă. 2. Cauza suferinţei este dorinţa (trsna). Dorinţa îndeamnă la acţiune, fie că aceasta se concretizează în gând, vorbă sau faptă. Acţiunea intenţionată, conştientă este Karma. Fiecare intenţie, vorbă, faptă au consecinţe care se vor manifesta în viaţa aceasta sau într-o viaţă următoare. Karma dintr-o viaţă anterioară ne determină viaţa prezentă. Karma reprezintă consecinţa acţiunilor, vorbelor şi gândurilor noastre, de care doar noi suntem responsabili. Legea karmei este, aşadar, legea funcţionării conştiinţei. Aceasta nu are de-a face cu credinţa, este obiectivă ca orice lege a fizicii. Karma există aşa cum există

gravitaţia, indiferent dacă noi credem sau nu, spun budiştii. 3. Încetarea suferinţei se obţine prin încetarea dorinţei. Stingerea dorinţei este Nirvana. ,,Buddha nu dă deloc o «definiţie» a Nirvanei, dar revine neîncetat asupra unora dintre «atributele» sale. El afirmă că oamenii numiţi arhat (sfinţii eliberaţi) «au atins fericirea de neclintit», că Nirvana este «beatitudine», că el, Preafericitul, «l-a atins pe cel Nemuritor».” (M. Eliade: Istoria credinţelor şi ideilor religioase) 4. Încetarea dorinţei, implicit a suferinţei se realizează dacă urmezi Calea de mijloc, numită şi Calea cu opt braţe.

Pag 48 Vox Authors Nr II

Zece cărți de citit iarna de Raluca Aprodu

arna. Acel anotimp cu zăpadă, sărbători, frig și o singură dorință: să ne pierdem într-un fotoliu moale, lângă o fereastră albă de viscol și cu o cană de ceai fierbinte lângă noi. Și cum iarna totul e posibil, visul cu ceaiul cald și fotoliul moale se împlinește în mod miraculos pentru majoritatea doritorilor. Cel mai sărbătorit anotimp al anului aduce probabil peste noi viscol și îngheț, dar și mult așteptatul concediu sau „sfânta” vacanță, ambele aducătoare de timp liber și poftă de citit. Dacă și voi sunteți la fel de pofticioși ca mine, atunci e cazul să asaltați bibliotecile și librăriile și să vă faceți provizii. Ca să fiu de folos în viitoarea voastră hibernare literară, v-am pregătit o listă cu zece cărți care să vă poarte prin iernile altora: 1. Stephen King – Strălucirea (The Shining). O carte în care iarna și nămeții sunt „diabolici” și devastatori. Izolarea pricinuită de luni interminabile de ninsori și troiene are efecte mai puțin plăcute asupra minții umane. Dacă v-ați propus ca în această iarnă să vă izolați de tot și să fugiți cu sinele în vacanță, ei bine, citiți cartea și mai gândiți-vă! 2. Mircea Eliade – Romanul adolescentului miop. Da, cu siguranță ați citit cartea măcar o dată; dar nu vă cuprinde nostalgia când vă amintiți cum Eliade – liceanul povestea despre colindatul prin București? În plus, cartea ne invită la un spectacol fascinant: iarna în Bucureștiul începutului de secol XX. 3. C. S. Lewis – Cronicile din Narnia. O serie de cărți în care iarna este personajul principal. Lectura acestor volume nu doar că te poartă într-un labirintic tărâm fermecat, ci îți amintește și de copilărie. Garantez că după ce veți citi prima carte din serie („Nepotul Magicianului”) bomboanele din brad vor avea din nou acel gust magic ca atunci când încă nu știați a buchisi. 4. John Grisham – Un altfel de Crăciun (Skipping Christmas). O carte neobișnuită care ne arată cum familia Krank decide să nu petreacă sărbătorile de iarnă.

Grisham înlătură toată magia ce înconjoară poveștile de Crăciun și aduce acțiunea într-o contemporaneitate în care această sărbătoare este obositoare, cere multe pregătiri și durează doar o zi, deloc magică. 5. Frantz Kafka – Castelul Inevitabil. Ca în toate scrierile sale, Kafka creează în această carte o atmosferă apăsătoare, aproape sufocantă. Iarna, zăpada și frigul, alături de Castel par a fi centrul unei societăți în care birocrația dictează. 6. Virginia Woolf – Orlando. „Marele îngheț” (”The Great Frost”) din Anglia secolului al XVII - lea descris de autoare, își pierde măreția în fața înghețului în timp al protagonistului – Orlando. Orlando este unul din puținele romane accesibile (în sensul ușurinței lecturii) scrise de Virginia Woolf, iar temele atinse aici de autoare (conformism, realitate – imaginație, chiar travesti-ul) merită mai mult de o după – amiază friguroasă din timpul vostru. 7. Charles Dickens – Casa umbrelor (Bleak House). Dacă atunci când auziți cuvântul „iarnă”, vă gândiți la „Colinda de Crăciun” (A Christmas Carol), atunci vă recomand să-l înlocuiți pe Dickens cu... Dickens. „Casa umbrelor” este un roman lung cât o iarnă polară, dar în care misterul, dragostea, satira și caracterul puternic se întâlnesc într-o Londra sufocată de Revoluția

Pag 49 Vox Authors Nr II

Industrială. De asemenea, numărul mare de personaje cu siguranță o să vă poarte nostalgic către scriitorii ruși. 8. Mihail Bulgakov – Maestrul și Margareta. Pentru că tot am menționat autorii ruși și pentru că nu există iarnă fără o poveste din Rusia veșnic friguroasă, propun ca anul acesta să ne aventurăm în Moscova anilor ’30. O să găsim aici o poveste de dragoste (Margareta și Maestrul), suferință, sacrificiu, magie neagră, toate aflate sub pălăria binelui și a răului. Un basm pentru adulți. 9. Mihail Sebastian – Accidentul. Romanul lui Sebastian înfățișează o poveste de dragoste, o dragoste matură, pierdută și regăsită, sub o altă formă. Totul se întâmplă sub bagheta unei ierni tipic românești și a unei vacanțe la munte, la schi. Iarna este aici cea care face și desface destine, iar personajele par atât de reale încât oricine se poate regăsi în unul din ele. 10. Mihail Drumeag – Invitație la vals. Voi încheia seria cărților de citit iarna cu încă o carte din literatura română, o poveste de dragoste diferită de cea din „Accidentul”, o carte despre iarna orgoliilor. Aici dragostea nu învinge, ci este anihilată de mândria înghețată în timp a protagoniștilor. Chiar dacă nu sunt toate cu și despre iarnă, sunt, în esență, povești care surprind atmosfera anotimpului rece. Iarna aduce cu sine o oarecare atemporalitate, oprește timpul și ne ține prizonieri în sânul propriului cămin. Dacă tot trebuie să ne suportăm sentința sezonieră, atunci care e cea mai simplă variantă de a reporni timpul, fie el imaginar? Simplu! Citind.

Din țara lui Decembrie de Georgiana Ursu

u știu alții cum sunt, însă pentru mine luna Decembrie e ca o bombă kitsch care explodează încontinuu timp de 31 de zile. Rămășițele, bineînțeles, apar sub forma unor ornamente care nu sunt numai de prost gust, ci mai sunt și infinite: beteală mult prea luminoasă și colorată pentru ochii mei în permanență obosiți, Moși Crăciuni suferinzi de obezitate morbidă care stau spânzurați parcă de unele malluri, globuri în culori mult prea stridente atârnate într-un brad ciopârțit și torturat nevoie mare – deh! e imperios necesar să fie natural brăduțul, că altfel „parcă nu miroase a Crăciun”. Oamenii au tendința asta de a comercializa totul; de a arunca cu superficialitate în stânga și-n dreapta, mergând pe ideea că „așa-i frumos când e sărbătoare”. Sunt sigură că mulți dintre voi nici măcar nu vă stresați să vă gândiți la ce înseamnă Crăciun, ba mai mult, majoritatea îl văd ca pe o altă oportunitate de a bea ceva, de a merge prin cluburi sau de a arunca o grămadă de bani pe chestii sofisticate pentru a-și arăta dragostea față de apropiați. Uneori se mai invocă și partea religioasă a acestei sărbători, mai ales în miile de mesaje copiate de undeva și trimise aiurea la toată lista de contacte de pe Facebook ori din telefon, deși mulți dintre noi nu ne omorâm cu mersul la biserică sau cu credința în Iisus ori Dumnezeu și nici nu cunoaștem toate persoanele cărora le trimitem declarațiile. Meh, lăsând deoparte chestiile comerciale și tendința mea de Grinch, Crăciunul are, totuși, farmecul lui (măcar pentru o mică parte a populației), deosebinduse de Paște ori de celelalte sărbători mai mici. Habar n-am ce-i dă acest farmec, dar poate e mai bine așa, că altfel ar fi fost doar o sărbătoare și atât. Odată cu Crăciunul au apărut și foarte multe superstiții, obiceiuri, tradiții și altele. Desigur, cea mai proeminentă figură este Moș Crăciun cu a lui sanie magică și reni fermecați. Mulți puști încă mai cred, mulți părinți încă se deghizează în fiecare an în bătrânul îmbrăcat în roșu, cu barba albă, deasă și moale, pentru a-și mulțumi odraslele. Ei bine, treaba cu

Pag 50 Vox Authors Nr II

Moșu’ e încă dubioasă: ori e, ori nu e? Citisem undeva că legenda lui are un sâmbure de adevăr și că, de fapt, în spatele poveștii stă nimeni altul decât Moș Nicolae. Probabil vă veți întreba ce legătură au cei doi Moși. Ei bine, se pare că Sfântul Nicolae – născut undeva prin anul 270 AD, episcopul orașului Myra, oraș situat în Tusantaalexrcia de azi – era foarte cunoscut pentru generozitatea sa față de cei săraci, însă multe fapte bune le făcea în anonimat. Îmbrăcat cu o mantie roșie specifică unui episcop, adesea ajutat de un mic băiat orfan (potrivit unor legende), el era omul cu dulciurile, cel care aducea niscaiva bucurie în sufletele celor necăjiți. A fost canonizat, fiind numit patronul copiilor, marinarilor și al Greciei și este sărbătorit pe 6 decembrie, ziua morții sale. Cu toate acestea, s-au creat legături între figura sa și data de 25 decembrie, dată stabilită pentru Nașterea lui Iisus, astfel creânduse legende potrivit cărora Sfântul Nicolae trecea în ajunul Crăciunului pe la copii, aceștia întâmpinându-l cu nuci, mere, prăjituri. Odată cu Reforma Protestantă, popularitatea Sfântului s-a diminuat în majoritatea țărilor, cu excepția Olandei, unde acesta a supraviețuit sub denumirea de Sinter Klaas. Sinter Klaas era un bătrânel îmbrăcat într-o mantie roșie care avea spiriduși pe post de ajutoare și o sanie trasă de cai cu care zbura deasupra caselor. Desigur, împărțea cadourile coborându-se prin hornurile caselor. Mai departe, se spune că olandezii au fost cei care au adus obiceiul acesta într-un oraș din nordul Americii, New Amsterdam (denumit mai târziu de britanici New York). Punctul culminant al tradiției a fost după Războiul Revoluționar American, când s-a manifestat un foarte mare interes pentru cultura olandeză, Sinter Klaas devenind Sancte Claus, apoi Santa Claus (ro. Moș Crăciun). Ceea ce a fixat această datină în cultura poporului american a fost poemul scris de Clement Moore în 1822, A Visit from St. Nicholas. Moore, profesor de limbaje biblice, s-a inspirat din legendele germane și cele nordice, care descriau un om mic de statură, asemănător unui elf voios, ce conducea

sărbătorile păgâne desfășurate în miezul iernii. În poemul său, Moore îl prezintă pe Moș ca fiind un om micuț cu o burtă precum un „bol plin cu jeleuri”, care are o sanie trasă de opt reni în miniatură. Poate vă întrebați de unde ideea lui Moore de a folosi tocmai renii? Ei bine, poporul Sami (Scandinavia de Nord) folosea adesea renii pentru a trage săniile, deoarece erau robuști, puternici și se adaptau foarte bine la climatul rece. Revenind la povestea Moșului, el zboară de la casă la casă și de fiecare dată se coboară prin horn pentru a pătrunde în locuințele oamenilor cu scopul de a umple cu daruri săculeții în formă de ciorapi atârnați de șemineu. În 1823, poemul lui Moore a fost publicat în ziarul Troy Sentinel, având un mare succes și fiind republicat sub denumirea Twas the Night Before Christmas. Cu trecerea timpului, însă, imaginea Moșului s-a mai schimbat. Astfel, Thomas Nast, un caricaturist american al secolului al XIX-lea, l-a modernizat pe Moș din cap până la Polul Nord; adică l-a îmbrăcat mai bine și l-a mai colorat (pe lângă tradiționalul roșu, pe-atunci se folosea și violet, albastru, verde), l-a trimis să locuiască la Polul Nord, i-a oferit un atelier pentru fabricarea jucăriilor pentru copii și ditamai cartea unde Moșu’ avea atât numele puștilor care au fost cuminți, cât și numele celor obraznici.Abia în secolul XX înfățișarea Moșului s-a stabilit așa cum o știm astăzi: roșu cu alb. De asemenea, prin anii ’20-’40, compania Coca Cola a realizat câteva reclame care îl aveau în centru pe Moș Crăciun îmbrăcat în culorile roșu și alb (acestea fiind și culorile companiei), bucurându-se de produsul oferit; până la vremea aceea, oamenii îl aveau deja în minte pe Moș purtând aceste culori, deci nu Coca Cola l-a creat, așa cum, probabil, mulți au impresia. De atunci și până acum, Moșul e prezent în fiecare an. Unii spun că el are capacitatea de a manipula timpul, de a-l folosi în avantajul său pentru a putea împărți cadourile tuturor copiilor într-o singură noapte. O fi super-modernizat. Sau extraterestru. Cine știe?! Cert e că grăsunul ăsta simpatic n-o să dispară prea curând.

Pag 51 Vox Authors Nr II

Din țara lui Valentin de Georgiana Ursu

ai sus vorbeam despre „țara lui Decembrie” și cum începutul iernii marchează o serie de „aventuri” prin magazine, care mai de care mai fabuloase și mai sofisticate, totul pentru a arăta așa-zisa iubire pe care o simțim față de cei din jurul nostru. Ajungem astfel la mult așteptatul și frigurosul Făurar cu ale sale demonstrații de căldură sufletească – ce ar putea topi gerul năprasnic de-afară – datorate zilei de 14, Valentine’s Day sau cum le place multora să spună: Ziua Îndrăgostiților. Desigur, pentru celebrarea adecvată, toate magazinele se împodobesc cu „inimioare gigantice” de un roșu aprins – culoarea simbolică a pasiunii -, restaurantele se decorează cu fel de fel de luminițe, iar meniurile se transformă în adevărate cine romantice pentru cuplurile care se iubesc pân’ la cer și-napoi și care, normal, plătesc pentru o seară liniștită. N-am înțeles niciodată tradiția asta, la fel cum nu am înțeles niciodată de ce trebuie să arunci bani pentru o pseudo-cină pseudo-romantică doar pentru a-ți da pe spate partenerul/a. Mulți adepți ai acestei sărbători ori habar n-au că lucrurile pe care le poți face în respectiva zi se pot face și în altele, ori sunt conștienți de asta, dar sunt posedați de dorința extremă de a fi în trend; semnificația e oricum aceeași. Nu ziua dă însemnătate, ci gestul, care ar trebui să vină dintr-un loc care se numește „suflet”. Bineînțeles, cum trăim în mileniul modernismului și al tradițiilor împrumutate de la alte nații, lumea se țicnește ori de câte ori se ivește vreo sărbătorică din asta, prilej de a mai arunca puțin cu superficialitate în stânga și-n dreapta. Deh, să trecem peste poliloghii. Adevărata intenție a articolului este prezentarea – de la origini – a acestei zile, pentru că sunt sigură că mulți dintre „înflăcărații” atinși de Cupidon n-au habar. Valentine’s Day își are rădăcinile în câteva legende care au ajuns și pe la urechile noastre odată cu trecerea timpului. Principalul simbol al sărbătorii este binecunoscutul Cupidon – zeul dragostei la Romani – reprezentat sub forma unui băiețel simpatic care trage cu arcul iubirii. Spuneam mai sus că există câteva

legende – sau poate sunt chiar istorii reale – care au avut o influență destul de mare asupra acestei sărbători. Biserica Catolică recunoaște cel puțin trei sfinți pe nume Valentin sau Valentinus, toți fiind martirizați. Una dintre legende se referă la un preot pe nume Valentin, care a trăit în secolul al III-lea în Roma, pe timpul Împăratului Claudius al IIlea. Se spune că Împăratul decise că bărbații necăsătoriți, fără familie, erau soldați mult mai buni decât cei cu soție și familie și astfel el a interzis căsătoriile pentru bărbații tineri. Preotul Valentin a încălcat această regulă, sfidându-și împăratul și continuând să lege căsătorii – în secret – pentru tinerii îndrăgostiți. După ce acest lucru a ieșit la iveală, Claudius a ordonat uciderea preotului. Alte povești susțin că Valentin ar fi fost omorât din cauza încercării lui de a ajuta creștinii să evadeze din închisorile romane, unde, de cele mai multe ori, erau schingiuiți. Potrivit uneia dintre povești, un anumit Valentin întemnițat a trimis o scrisoare de dragoste unei tinere de care se îndrăgostise – fata gardianului – care îl vizita cât timp acesta era închis. Se spune că înainte să moară, Valentin a scris o scrisoare semnată From your Valentine, expresie încă utilizată și în zilele noastre. Deși aceste istorisiri nu pot fi demonstrate, toate îl prezintă pe acest Valentin ca fiind un om bun, un erou cu un destin tragic, o figură a romantismului, devenind unul dintre cei mai populari sfinți din Anglia sau Franța. Un alt mit este cel despre Lupercalia – un ritual ce presupunea stârpirea spiritelor rele și purificarea orașului, pentru a lăsa loc fertilității și prosperității – care avea loc între 13 și 15 februarie și era dedicat lui Faunus, zeul roman al agriculturii (deseori asemănat cu Pan al Greciei). Acesta implica sacrificarea unei capre – pentru fertilitate – și a unui câine – pentru purificare. Pielea caprei era făcută fâșii, înmuiată în sângele de sacrificiu, după care se stropeau femeile și câmpurile agricole. Pe atunci, se credea că acest ritual aduce roade pământului și fertilitate femeilor. În aceeași zi, toate femeile tinere trebuiau să-și pună numele întro urnă, iar toți bărbații necăsătoriți alegeau câte unul de acolo, urmând a se căsători cu femeia aleasă. Această sărbătoare se ținea în

Pag 52 Vox Authors Nr II

Lupercal – peștera unde lupoaica a avut grijă de Romus și Remulus – de unde i se trage și numele. Se spune că Biserica creștină ar fi făcut în așa fel încât ziua Sfântului Valentin să fie sărbătorită în mijlocul lui februarie tocmai pentru a se încerca „creștinizarea” Lupercaliei, care era o festivitate păgână. În cele din urmă aceasta a fost interzisă, socotită a fi necreștină. Papa Gelasius a hotărât ca ziua de 14 februarie să fie închinată Sfântului Valentin. După acest lucru, 14 februarie se asocia mereu cu iubirea. În perioada Evului Mediu se credea că ziua de 14 feb. marca începutul sezonului de împerechere a păsărilor, fapt care a întărit ideea că această zi este dedicată iubirii. În ceea ce privește „felicitările” legate de această sărbătoare (realizate manual), acestea au apărut undeva în jurul secolului al XVI-lea, iar prin anii 1800 marile companii ale vremii au început producția în masă a acestora. Inițial, ele erau colorate chiar de muncitorii companiilor, dar, cu timpul, tehnologia a avansat, acestea fiind fabricate de mașinării speciale. Cea mai veche „felicitare” – care astăzi este parte a colecției de manuscrise a Bibliotecii Marii Britanii – este un poem scris în anul 1415 de Charles, Duce de Orleans; după Bătălia de la Azincourt, Charles a fost ținut captiv în Turnul Londrei de unde acesta trimitea scrisori de dragoste soției sale. Se spune că fiecare legendă are un sâmbure de adevăr, deci atunci, Valentine’s chiar avea un rost, o însemnătate. Acum, însă și-a mai pierdut din calități, devenind o zi în care se promovează mai mult lucrurile materiale pe care le poți oferi drept cadou partenerului sau partenerei. Valentine’s Day a fost integrată în aproape toate țările, fiecare sărbătorind-o întrun mod propriu. Astfel, a ajuns și la noi, în România, iar majoritatea cuplurilor parcă o iau razna în preajma acestei… sărbători. Ciudat și anormal în același timp este faptul că și această sărbătorică (pe lângă multe altele) sa transformat într-o chestie comercială, artificială, superficială care nu mai are nicio valoare. Împopoțonarea aceasta grotescă ce vine la pachet cu Ziua Îndrăgostiților parcă este scoasă dintr-un film hiper-siropos, de prost gust, fără niciun sens și o bază reală. Dacă nu ți se face rău de la atâta ciocolată, sigur ți se face rău de la mesajele pe care le zărești peste

tot, fie că vrei, fie că nu. Mai mult, e posibil să dai peste categoria aceea de oameni care suferă din cauza faptului că „se simt singuri și nefericiți” de Valentine’s Day. În cazul în care ai oameni care manifestă asemenea „obiceiuri”, mai bine te duci și te închizi în casă și te îndopi singur cu niște ciocolată ori, dacă nu, citește o carte; sigur scapi fără sechele. Deși există Dragobetele – sărbătoare tradițională românească – cei mai mulți preferă treaba asta străină pentru că – probabil – „dă bine” să celebrezi ceva de pe alte meleaguri și să-ți lași deoparte propriile tradiții. E bine că încă mai există sate unde locuitorii pun preț pe Dragobete și sărbătoresc așa cum sunt obișnuiți; probabil nici nu au auzit de Valentine’s, dragii de ei.

Pag 53 Vox Authors Nr II

Cinematografia românească – suntem în imapact, dar câștigăm premii

eşi o perioadă a părut moartă, cinematografia românească actuală, deşi nu se poate afirma despre ea că se află într-un moment glorios – comparativ cu alte timpuri, alte producții cinematografice străine, încearcă să se refacă deşi îi lipsesc resursele financiare şi/sau tehnologice necesare obţinerii succesului pe plan internaţional. Cu toate acestea, avem producţii cinematografice excepţionale – bineînţeles, promovate insuficient –, regizori capabili să scoată ceva bun din puţinul avut la dispoziţie şi actori talentaţi care dau tot ce pot în faţa camerelor. Iată așadar propunerile noastre în materie de film, având la bază și premiile obținute de acestea, după cum urmează: Acasă la tata (2015, Andrei Cohn) Confruntarea cu sinele nu a fost nicicând mai amuzantă. Ajuns la o răscruce de drumuri în viaţă, scriitorul Robert (Alexandru Papadopol) alege să părăsească Bucureştiul ultra-modern pentru a se reîntoarce acasă, în provincie. Aici însă este obligat să îşi revadă tatăl cu care nu se găseşte tocmai în relaţii bune şi să-şi reîntâlnească atât cel mai bun prieten cât şi marea iubire pierdută undeva pe drumul vieţii. Urmează 24 de ore în care Robert îşi scrie propriul roman trăindu-l. Amuzament dar şi dramatism acompaniază acţiunea pe tot parcursul ei. Filmul în regia lui Andrei Cohn a numărat şapte nominalizări la premiile Gopo câştigând şi un premiu pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal – obţinut de Ioana Flora pentru interpretarea personajului Paulei. Pelicula este una interesantă prin multiplele puncte de vedere exprimate, prin întrebările pe care protagonistul şi le pune, dar şi prin soluţiile pe care acesta le găseşte. Limbajul colocvial exagerat pe alocuri încearcă să sugereze verosimilitate, există şi scene erotice, iar dramatismul situaţiei lui Robert este dublat de comic. Bazat pe un scenariu scris de Mimi Brănescu, Acasă la tata este cu certitudine un film care nu plictiseşte.

Câini (2016, Bogdan Mirică) Un mix de thriller şi dramă cu accente de western, Câini a fost surpriza anului 2016, cu patru nominalizări din care trei la Cannes şi una la Academia Eurpeană de Film. Regizorul Bogdan Mirică a reuşit să câştige premiul FIRPRESCI la secţiunea Un certain regard. Şi chiar dacă premiul pentru descoperirea europeană a anului a fost înmânat altui participant, cu siguranţă pentru români, Bogdan Mirică este câştigător. Filmul reuşeşte să creeze şi să menţină suspansul pe toată durata acţiunii plasată într-un sat izolat din regiunea Dobrogei, unde timpul pare să se fi oprit în urmă cu mulţi ani. Sunt evidenţiate culori locale ale ruralului românesc de tip vechi, originar. O moştenire primită la moartea bunicului, îl aduce pe Roman de la oraş, din civilizaţia modernă, în acest loc aproape sălbatic şi ireal. Aici, protagonistul începe să se confrunte cu problemele nerezolvate ale bunicului său şi se vede nevoit să dea piept cu contrabandişti şi oameni pentru care legea funcţională este aceea nescrisă. Un fel de mafie locală dictează regulile, iar Roman nu este dispus să se supună. Accente puternice de film american dau senzaţia că pelicula a fost realizată într-un cu totul alt loc, iar permanentul sentiment de pericol este gustat din plin de iubitorii de thriller. Aferim (2015, Radu Jude) Câştigător a treisprezece premii Gopo, dintre care cel mai bun sunet, cel mai bun film, cele mai bune decoruri, cele mai bune costume, cel mai bun scenariu, s.a.m.d., şi a unui premiu Berlin pentru cel mai bun regizor, producţia cinematografică Aferim constituie unul dintre cele mai îndrăzneţe proiecte de film româneşti, încununat în cele din urmă cu succes. Acţiunea se desfăşoară în Ţara Românească de la începutul secolului al XIXlea, iar documentarea istorică este una evidentă, filmul reuşind să redea culoarea epocii atât prin limbajul presărat din plin cu arhaisme şi regionalisme, cât şi prin vestimentaţie, cod comportamental, valori sociale evidenţiate pe parcursul derulării

Pag 54 Vox Authors Nr II

peliculei. Deşi film istoric, acţiunea este una alertă, iar suspansul nu lipseşte. În prim plan se regăsesc un sclav fugit de pe moşia boierului său şi un zapciu hotărât să-l prindă şi să-l pedepsească nu doar pentru a-i face nobilului pe plac, ci şi pentru bănuiala că soţia sa şi sclavul l-ar fi înşelat. Plecând în urmărirea robului, zapciul îşi ia cu el fiul adolescent. De remarcat la această peliculă este imaginea alb-negru care reuşeşte să creeze acea impresie de timp trecut, de reconstituire după ceva apus. Obţinând Ursul de Argint la Berlin, Radu Jude poate fi aplaudat cu siguranţă pentru titlul de cel mai bun regizor. Bacalaureat (2016, Cristian Mungiu) Un film nominalizat la Cannes şi câştigător al premiului de cel mai bun regizor primit de Cristian Mungiu, Bacalaureat reuşeşte să transmită emoţii şi trăiri intense, abordând teme de actualitate în condiţiile unei Românii moderne dar sufocată de probleme nerostite din punct de vedere social. Pelicula provoacă la analiză, generează întrebări şi schimbări de roluri ce merită aplicate în viaţa zilnică pentru a descoperi anumite soluţii. Pe scurt, acţiunea îl prezintă pe tatăl îngrijorat pentru fiica adolescentă în contextul social românesc deplorabil. Sunt atinse subiecte precum corupţia, distanţa creată între generaţii din cauza unei gândiri limitate sau a unei comunicări defectuoase, compromisul văzut ca soluţie disperată şi nu ca opţiune de alegere, birocraţia stufoasă ce transformă România mult prea des într-o ţară a hârtiilor şi mai puţin a valorilor, triunghiul conjugal adesea dureros, situaţiile aparent fără ieşire, imoralitatea, educaţia. De apreciat este limbajul clar, fără injurii specifice, precum şi starea oarecum cenuşie, specifică majorităţii filmelor româneşti. Despre prestaţia actorilor se poate afirma că este una bună, în rolurile principale avându-i pe Maria Drăguş, Vlad Ivanov, Adrian Titieni.

debut și lungmetraj, șapte premii Gopo acordate până în anul 2016 pentru cele mai bune decoruri, imagine, costume, muzică originală și debut extraordinar, cea mai bună actriță într-un rol principal (ficțiune film lungmetraj), vorbim aici de Ana Maria Guran, născută în Câmpina. Filmul a avut premiera în România în anul 2015 și este o tentativă îndrăzneață de a aduce filmul românesc spre modernism păstrând totodată elemente caracteristice stilului cu care ne-am obișnuit din industria românească și a personajelor filmelor nemulțumite de sistemul din țara lor natală, precum mâncatul în familie la o masă mică din bucătărie. Limbajul e posibil să lase de dorit, motiv pentru care scenariul filmului nu a câștigat concursul organizat de CNC, chiar dacă Raluca Mănescu a încercat să redea cât mai fidel realitatea. Bugetul filmului nu a fost deloc exagerat, două sute de mii de dolari în comparație cu calitatea producției tehnice și a efectelor vizuale. Povestea ne prezintă un personaj principal pus în fața mai multor dificultăți adolescentine, provenite dintr-o agresiune fizică, în urma geloziei colegei sale de liceu pentru că umblă cu iubitul ei. Alte probleme ale Larisei sunt provenite din partea familiei sale (mamă aparent neinteresată de familie, tată agresiv și o bunică foarte bolnavă), fapt care o determină mai mult sau mai puțin în mod indirect să ducă o viață haotică în goana după bani și faimă. În film se mai sugerează o personalitate duală a personajului, una în care Larisa are grijă de bunica ei și una în care este rebelă. Prin cea de-a doua personalitate se scoate în evidență relația cu prietenele ei și atitudinea pe care o are în preajma lor, dar și relația dintre ea și presupusul iubit. Ca încheiere, o cităm pe scenarista și producătoarea Ana Agopian, ale cărei cuvinte, suntem de părere că se potrivesc ca o manușă cinematografiei românești actuale: Cred că, în mare măsură, în România cinematografia este un hobby.

Lumea e a mea (2015, Nicolae C. Tănase) Lumea e a mea este rezultatul a două premii TIFF acordate în anul 2015, anume Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru

Au consemnat Mara Caloian și Roberto Kuzmanovic

Pag 55 Vox Authors Nr II

Trei slujbe literare pentru… de Georgiana Ursu „Ce vrei să te faci când o să fii mare?”

unt sigură că această întrebare a marcat copilăria fiecăruia dintre noi. Unii își doresc să devină medici, fiind mânați de dorința de a salva lumea întreagă; alții visează să ajungă președinți de stat, dar tot cu speranța de a salva omenirea. Indiferent ce doreai „să te faci când o să fii mare”, aveai să dai nas în nas cu … cititul, studiatul, învățatul sau „tocitul” pentru anumite materii. Toți am trecut prin asta. Ajunși la o vârstă numai bună de luat viața-n mâini, începem să ne facem griji în privința unui loc de muncă. Visele și speranțele care ne-au ghidat în copilărie încep, pentru cei mai mulți dintre noi, să se șteargă, lăsând loc stresului și rutinei. Se spune că cititul are rol terapeutic, că te face să ieși din cotidian, de aceea m-am gândit la câteva slujbe care, într-o utopie, ar putea exista. 1. Biblioterapeut. Vremurile pe care le trăim sunt dominate din ce în ce mai mult de stres, anxietate sau depresie, de aceea mulți apelează la un terapeut care să-i ajute să facă față problemelor de zi cu zi. Cum ar fi dacă, în loc să ni se prescrie medicamente de tot felul, am primi o listă cu cărți de citit? Citisem un articol din ziarul The Guardian care anunța că în Marea Britanie unii doctori vor începe să prescrie rețete pe bază de … cărți, mai ales pentru pacienții care suferă de tulburări mintale moderate. S-a discutat în nenumărate rânduri despre beneficiile cititului asupra creierului, așa că de ce să nu existe un biblioterapeut care să-ți recomande mai degrabă să citești câteva pagini în fiecare zi, decât să iei un pumn de pastile care pot avea reacții adverse? Cărțile pot crea dependență, dar n-o să te omoare, asta-i sigur. Dimpotrivă, s-ar putea să-ți dorești să fii dependent de cărți, mai degrabă decât de somnifere. Astăzi există cărți despre orice domeniu te interesează, de la cel istoric, religios, până la acela axat pe dezvoltare personală sau profesională. Se spune că nu poți afla totul din cărți, că trebuie să experimentezi pe propria-ți

piele anumite situații, însă și cărțile tot din experiența cuiva sunt scrise, așa că, decât să ți se spună să iei un calmant atunci când soțul îți reproșează că mâncarea este rece sau când copiii îți dau dureri de cap, mai bine ți se recomandă o carte bună din care mai poți trage niscaiva idei pe care să le aplici în viața de zi cu zi. 2. Degustător de cărți. Știu că „degustător” înseamnă, practic, a gusta ceva, dar, oare, nu poate fi asociat cu cititul? Era digitală care ne acaparează pe zi ce trece pare să dea la o parte cărțile tradiționale și să le înlocuiască cu cele electronice, moderne. Deși acestea din urmă au avantajul de a fi mai la îndemână, în sensul că se găsesc foarte repede și nici nu mai trebuie să plătești pentru ele fiindcă se găsesc peste tot pe Internet, parcă nu au același farmec precum o carte tipărită, cu coperți și pagini frumos mirositoare, cu litere de-o șchioapă care așteaptă să le mângâi din priviri. În cazul în care ești adeptul cărților clasice și te găsești într-un impas, nu ar fi bine să poți apela la un … degustător de cărți? Așa cum experții în vinuri, parfumuri sau brânzeturi recomandă cele mai sofisticate produse, tot așa poate și un degustător de cărți să-ți ofere descrieri ale celor mai bune cărți, sfaturi și ajutor pentru a face alegerea corectă. Deși există libsmelling, booksrarul sau bibliotecarul – care, pe lângă alte „misiuni”, se ocupă și de acest aspect atunci când li se solicită ajutorul – nu este același lucru. Un degustător de cărți este mult mai mult. Este adânc înrădăcinat în lumea cărților, încât îți poate aduce la suprafață ceva ce nici nu credeai că există; în plus, simțul olfactiv al unei asemenea persoane ar trebui să fie foarte dezvoltat, de aceea el ar fi capabil să-ți recomande cărți care, cu trecerea timpului, își intensifică mirosul, fiind din ce în ce mai plăcut. Un fel de biblio..nas. Și, la urma urmei, se spune că terapia prin miros este foarte benefică, așa că de ce să nu mirosiți cele mai bune cărți? 3. Majordom literar. Această slujbă pare că răsare direct dintr-un colț foarte optimist și exagerat de creativ al minții omenești, însă te-ai gândit vreodată cum ar fi

Pag 56 Vox Authors Nr II

să ai în preajmă o asemenea persoană? Ai putea avea ordine în rafturile bibliotecii și, în același timp, te-ai putea bucura și de câteva sugestii cu privire la un mic dejun, cină sau gustări … literare. Imaginează-ți că ești servit nu numai cu desertul sau băutura preferată, dar și cu o carte care să se potriveacă gusturilor tale. Sau, în cazul în care trebuie să gătești, dar nu te poți dezlipi de citit, sună din clopoțel, iar Jeeves știe ce are de făcut! În plus, un asemenea angajat te-ar putea ajuta să te desprinzi cu ușurință de computer, să te eliberezi de munca zilnică și să te relaxezi. Un majordom literar ar putea fi chiar genul acela de născocire care ar schimba în bine percepția generală asupra literaturii.

Ziua Internațională a Cărții – de la balauri, la cărți de Georgiana Ursu

oată lumea știe că pe 23 aprilie este sărbătorit Sfântul Gheorghe, cunoscut și sub denumirea de „purtătorul de biruință”, el fiind și patronul Angliei. Pe lângă acest lucru, se mai celebrează și Ziua Internațională a Cărții și a Drepturilor de Autor, o ocazie specială pentru cititorii de prin toate colțurile lumii și pentru cei ce cochetează cu scrisul. De asemenea, odată cu acest eveniment, se comemorează moartea (în aceeași zi, același an, 1616) a trei faimoși scriitori ai lumii: britanicul William Shakespeare, Miguel de Cervantes din Spania și Inca Garcilaso de la Vega, scriitor peruan de origine spaniolă. Continuând pe aceeași linie scriitoricească, 23 aprilie este ziua de naștere a multor oameni care au slujit penița: Maurice Duon, K. Laxness și Manuel Mejia Vallejo. Ziua Cărții, fie că vă vine să credeți sau nu, a pornit de la spanioli, mai exact de prin provinciile catalane, iar rădăcinile sale provin de la sărbătoarea Sfântului Gheorghe, patronul Cataloniei. Celebrarea Sfântului Gheorghe se face chiar din Evul Mediu, el fiind sărbătorit și în Barcelona, dar și în alte țări. Sfântul Gheorghe a fost un soldat roman care s-a convertit la creștinism și a fost martirizat datorită credinței sale puternice. De asemenea, el este adesea asociat cu legenda balaurului, fiind cel care a răpus bestia. Potrivit unor povești, un balaur teribil sălășluia deasupra izvorului care furniza apă orașului Silene; astfel, locuitorii erau obligați să-și sacrifice animalele pentru a îndupleca bestia și pentru a putea avea acces la apă. Inițial, balaurului i s-au oferit oi, însă după un timp, localnicii au rămas fără animale. Fiindcă imensa creatură nu putea fi stăpânită altfel, oamenii s-au văzut forțați să-și sacrifice și odraslele, în special tinerele fecioare, acestea fiind alese prin tragere la sorți. Într-o zi, destinul a făcut în așa fel încât următoarea ofrandă să fie chiar o prințesă, fata regelui. Mai departe, legenda spune că atunci Sfântul Gheorghe și-a făcut apariția și s-a încumetat să se lupte cu balaurul, ieșind victorios și salvând-o pe fată de la moarte. Se spune că pe

Pag 57 Vox Authors Nr II

locul unde sângele balaurului s-a vărsat, au înflorit trandafiri, iar Sf. Gheorghe i-a dăruit unul prințesei pe care tocmai o salvase. Din acel moment, datorită faptei Sfântului Gheorghe, oamenii s-au convertit la creștinism, iar ca semn al celebrării a apărut obiceiul ca toți bărbații să ofere câte un trandafir iubitei; uneori ziua mai era numită și „Ziua Trandafirului”. Mai târziu, prin anii 1920, un vânzător de cărți din Catalonia a observat că 23 aprilie marca data morții lui W. Shakespeare, dar și a lui Miguel de Cervantes. Dorind să promoveze cărțile, acesta a hotărât că o carte ar fi cadoul perfect pe care femeile să-l ofere în schimbul trandafirului primit de la bărbați şi astfel a fost stabilită El dia del Libro (Ziua Cărții). Astăzi, tradiția acestei zile este foarte apreciată în Barcelona, capitala cărților din Spania, locul unde se publică atât în catalană, cât și în spaniolă (catalana este un dialect al limbii spaniole). Aici, cărțile se oferă în schimbul unui trandafir și viceversa – un trandafir pentru iubire și o carte pentru eternitate. În Barcelona, cu ocazia sărbătorii Cărților și a Trandafirului, faimoasa stradă La Rambla este încărcată cu standuri de flori și cărți, spre desfătarea localnicilor, dar și a miilor de turiști. Conform unor surse, în această perioadă se vând aproximativ jumătate de milion de trandafiri și cărți, făcându-se cele mai mari încasări. El dia del

Libro a reprezentat o sursă de inspirație pentru organizația UNESCO, astfel încât în anul 1995 s-a stabilit ca ziua de 23 aprilie să fie dedicată cărților la nivel mondial, sub titlul oficial Ziua Internațională a Cărții și a Drepturilor de Autor. Sub sloganul „Lectură pentru toți”, această zi promovează dreptul și libertatea de a citi, încurajarea lecturii, precum și atragerea tinerilor spre instituțiile culturale. Și că veni vorba de instituții culturale, din anul 1998 ANBPR, considerând că lectura și cartea merg mână în mână cu bibliotecile, indirect și cu bibliotecarii, au adăugat la celebrarea mondială a cărții și Ziua Bibliotecarului din România. Biblioteca a fost dintotdeauna văzută ca un lăcaș al cunoașterii exhaustive, un spațiu al științei universale, unde cunoștințele noastre se pot solidifica. Din 1999, toți bibliotecarii din România sărbătoresc această zi prin sesiuni de comunicare, vizite interbibliotecare, mici excursii, reuniuni sau mese festive. Celebrarea unei astfel de zile nu poate însemna decât recunoașterea publică a valorii socio-culturale a unei instituții ce continuă să fie un fundament al identității culturale și spirituale a neamului românesc. Așadar, prin Hotărârea de Guvern nr. 293 din data de 14 aprilie 2005, ziua de 23 aprilie a fost declarată oficial Ziua Bibliotecarului din România.

Pag 58 Vox Authors Nr II

Cele mai ciudate cărți din lume de Ana-Maria Bujor

eși fiecare carte ascunde misterele ei, în lume se găsesc câteva cărți care nu încetează să ne fascineze prin faptul că nu putem să le ghicim misterul. Iar de aici și până la a a crea adevărate epopei în jurul lor nu e decât un pas. Așa că să facem cunoștință cu cele mai ciudate cărți din lume. Poate cel mai faimos exemplu de carte misterioasă este Manuscrisul Voynich, numit după colecționarul și vânzătorul de antichități cu același nume, care l-a găsit și cumpărat în 1912. Manuscrisul însă este mult mai vechi, fiind datat undeva în secolul al XVlea. Dar există și texte mult mai antice așa că, ce anume are acesta atât de interesant? Ei bine, pentru început, nimeni nu știe cine l-a creat, deși există foarte multe speculații, inclusiv legate de posibilitatea ca acesta să fie un fals foarte complex, creat chiar de Voynich. În al doilea rând, manuscrisul e scris în ceea ce pare a fi o limbă codificată, mesajul nefiind înțeles nici astăzi, chiar după ce unii din cei mai mari specialiști, înarmați cu tehnologie performantă, au încercat să o facă. Lingviștii spun că scrierea nu este doar un amestec întâmplător, în jur de 30 de caractere fiind repetate într-un fel care corespunde existenței unei sintaxe și a unor norme gramaticale. Dacă e să ne luăm după imagini, manuscrisul este un fel de manual științific, plin de elemente de botanică, astronomie și chiar rețete. Mai mult însă nu se știe, așa că Manuscrisul Voynich continuă să rămână un mister. Aşa ciudat cum e, Manuscrisul Voynich nu înspăimântă pe nimeni. Însă nu același lucru se poate spune despre Cartea Victoriană Însângerată, creată în 1845 de John Bingley Garland pentru a servi drept cadou de nuntă pentru fiica sa. Creată prin tehnica scrapbooking (un fel de colaj folosit pentru a păstra amintiri dragi sau știri din ziare, uneori inestetic), cartea este plină de imagini religioase și rugăciuni, aranjate întrun mod remarcabil, creând un impact vizual extraordinar. Și ar fi rămas doar o carte frumoasă, dacă nu ar fi fost vorba de un detaliu care o aduce între cele mai ciudate cărți din lume. Tuturor imaginilor li s-au adăugat stropi de sânge cu cerneală roșie de India, așa

că întreg volumul pare să sângereze. Pentru noi, cei de acum, ar părea un cadou de la un tată care își urăște ginerele. Ei bine, în epoca victoriană acest cadou a fost cel mai probabil unul apreciat, fiind un simbol al credinței și devotamentului fără limite. O altă operă ciudată este Codex Seraphinianus, creată de Luigi Serafini și publicată în 1981; este cea mai recentă lucrare. Opera arhitectului este un fel de enciclopedie a unei alte lumi, care include animale ciudate (precum cai cu roți, capete de cerbi care cresc din pământ sau șerpi înnodați fără cap și fără coadă), plante (copaci care migrează sau frunze în formă de foarfece), popoare exotice (unele fără cap sau corp) și tehnologie, dar și chimie sau fizică, toate părând să vină dintr-un univers paralel. Toată enciclopedia este scrisă într-un limbaj inventat, atât de bine făcut încât unii continuă să speculeze că opera lui Serafini ascunde, de fapt, un mesaj secret. Codex Seraphinianus induce o stare de neliniște, dar și uimire în fața uneia dintre cele mai uimitoare creații despre lumi imaginare. Din păcate însă, cartea nu a fost tipărită în multe exemplare, iar o ediție ”ieftină” costă vreo 90 de euro. Revenind la cărți macabre, trebuie să menționăm una… pentru copii. Vă amintiți cărțile de carton pentru copii, în care un personaj sau o imagine se ridică la deschiderea paginilor, creând un fel de experiență tridimensională, ca să zic așa. Colmore Collection au decis să creeze una numită sugestiv: Curiozități medicale, anomalii ale naturii și falsuri de carnaval, în care copiii pot vedea oameni născuți cu mutații genetice, animale malformate și o mască de mumie perfect realistă care ”sare” spre ei. Poate nu e chiar pentru copii. În final, Pergamentul Ripley va fi probabil foarte interesant pentru fanii Harry Potter. Creat în secolul XV de un călugăr numit George Ripley din Yorkshire, pergamentul este interesant prin tematica sa. Ripley se considera un alchimist și a pretins de multe ori că a descoperit piatra filosofală, prin care putea crea aur după bunul plac. Se spune că a finanțat războiul cu otomanii al Cavalerilor de Malta chiar cu aurul obținut astfel. Manuscrisul vorbește despre alchimie, piatra filosofală și e înțesat de imagini sugestive (mitologice și religioase), fiind unul dintre cele mai interesate exemple de acest tip.

Pag 59 Vox Authors Nr II

Pictură de Vasilica Marina Călușer

S-au făcut greșeli (dar nu de către mine) de Roberto Kuzmanovic

imic nu e greșit din ceea ce fac. Iar asta este o greșeală. Oamenii au deficiențe, conștienți sau nu, care dau naștere unor evenimente mai mult sau mai puțin dezastruoase, atât pentru ei înșiși cât și pentru factori din exterior. Pentru o persoană curioasă și dornică să înțeleagă cât mai bine comportamentul oamenilor, nu poate fi decât interesant modul în care cei care greșesc încearcă să dea vina pe alții, iar dacă nu au încotro, să își ceară scuze și cam atât. Deoarece majoritatea am fost educați să ne cerem scuze când greșim. Este insuficient. Trebuie să găsim soluții și să încercăm să fim responsabili, să investim în mintea noastră. Ce este greșit și ce este corect? Și cine e în măsură să decidă? Părinții? Ce profesie au ei? Este posibil ca experiența acumulată de-a lungul vieții lor să fie suficientă cât să stabilească dacă o acțiune trebuie încadrată la corect sau greșit. Dar dacă ei au fost educați greșit și se întâmplă să creadă că așa e corect? Adevărul lor nu este obligatoriu să fie adevărul suprem. Și crescând, înaintând în vârstă, este posibil să acţionăm provocând disconfort sau foarte mult rău celor din jur, dar și nouă înşine. Bineînțeles că oamenii vor cere explicații. Și li se vor da. Când își dau seama că explicațiile nu remediază problema, vor cere soluții. Atunci cel mai degrabă vom spune că: S-au făcut greșeli, dar nu de către noi! Pentru că așa ar fi mai ușor. Însă chiar și greșelile nevinovate pot atrage alte greșeli, intenționate de data

asta. Să fie oare ceea ce ne dorim? Mereu greșeli, scuze și autojustificări? Nu întâmplător cartea S-au făcut greșeli, dar nu de către mine! ar putea fi o investiție personală și profesională prin care, întrebările și exemplele ridicate la fileu de către specialiștii Carol Tavris și Elliot Aronson să ne ajute la efectuarea unei analize în urma căreia să îmbunătățim viitoarele decizii. Să vedem așadar, cum se prezintă cartea tradusă de către Călin Cotoiu, publicată la editura Herald: „Bazându-se pe zeci de ani de cercetare şi scrisă într-un limbaj viu şi accesibil, S-au făcut greşeli (dar nu de către mine) oferă o explicaţie fascinantă a autoamăgirii – cum funcţionează, relele pe care le poate produce şi cum o putem depăşi. De ce oamenii evită responsabilitatea atunci când lucrurile se destramă? De ce figurile publice nu îşi recunosc greşelile? De ce există toate acele nesfârşite certuri aprinse despre cine are dreptate? De ce putem vedea ipocrizia altora, dar nu şi pe a noastră? Suntem oare cu toţii mincinoşi sau chiar credem poveştile pe care le spunem? În această carte, renumiţii psihologi sociali Carol Tavris şi Elliot Aronson ne arată într-un mod convingător cum funcţionează mecanismul de autojustificare al creierului. Atunci când greşim, trebuie să potolim disonanţa cognitivă care afectează impresia bună pe care o avem despre noi înşine. Şi astfel, creăm ficţiuni care ne absolvă de responsabilitate, refăcându-ne credinţa că suntem deştepţi, morali şi drepţi – o credinţă ce ne menţine de multe ori pe o cale prostească, imorală şi nedreaptă.” În carte vom afla despre ticăloși, nătărăi, nemernici, ipocriți și cum se suportă aceștia, despre motorul și istoricul autojustificării, despre mândrie și prejudecată, intenții bune, știință prost făcută, dezordine, lege, despre căsnicie, răni, rupturi, războaie etc., într-un mod echilibrat, înțelept și interesant. Înainte de a răsfoi primele pagini, am încercat să mă pun în pielea unui cititor simplu care a dedus că ar putea fi o carte care-i spune ce e corect și ce e greșit, lucruri banale, motivaționale, dar care nu-mi rezolvă problemele. Lucrurile n-au stau

Pag 60 Vox Authors Nr II

deloc chiar așa, pentru că e mai ușor să vedem greșelile altora decât pe ale noastre, iar cartea ar putea ajuta acest cititor să-și înțeleagă și săși cântărească mai ușor propriile fapte, astfel încât să fie capabil să își remedieze singur problemele, pentru ca pe viitor să știe ce are de făcut, fiind mai sincer cu el. Apreciez foarte mult la această carte faptul că este menționată următoarea situație: oamenii spun mereu că învață din greșeli, aceasta fiind considerată cea mai bună învățătură, dar oare ei chiar cred asta? Chiar fac asta? Închei cu un citat elegant din carte: „Când greșește, își dă seama. Odată ce și-a dat seama, recunoaște. Odată ce a recunoscut, îndreaptă.” Venind în completare cu: odată îndreptat, pe viitor va lua decizii mai bune. Și nu uitați: să vă fie teamă să nu greșiți, e ca și cum v-ar fi teamă să vă fie teamă.

Fotografie de R.K.

Mici distracții atunci când citim de Sorina Ciocârlan

ititul este distractiv. Dacă nu ar fi așa, poate lectura nu ar avea atât de mulți prieteni. Distracția din timpul lecturii îi poate atrage pe copii. Țin minte, când eram mică, m-am apucat de citit 1000 și una de nopți pentru că îmi plăcea coperta. O văd și acum cu ochii minții: o copertă lucioasă, un amestec de culori vii, roz și verde deschis. Culorile acelea „mi-au luat ochii”, încurajându-mă să citesc. Și am citit pagină după pagină, fascinându-mă poveștile istorisite de Șeherezada soțului ei. Deși nu s-ar crede, coperțile influențează mult, mai ales când e vorba de copii. Dar și adulții, aflați întro librărie vor fi mai tentați să răsfoiască o carte cu o copertă atractivă. Pot cumpăra cartea chiar și numai pentru a o așeza în bibliotecă și a-i admira coperta. Glumesc! Altă distracție legată de modul de a citi îl reprezintă personajele. Și anume: nu-i așa că atunci când citiți, vă imaginați personajele într-un anume fel? În funcție de descrierea din carte, îi faceți un portret, iar personajul capătă o înfățișare: înalt sau scund, blond sau brunet, cu părul lung sau scurt și lista poate continua.

Pag 61 Vox Authors Nr II

Câteodată ne imaginăm și vocea, iar în timp ce citim, se produce o sinestezie, personajul nostru căpătând glas. Dacă vă spun ce metodă folosesc eu, cred că vă veți distra puțin. Le atribui actori personajelor! Iau actori celebri din filme și seriale, cărora le distribui rolul din carte. Astfel, sunt regizorul propriului film, realizat în mintea mea după carte. Fac asta de când eram mică și pot spune că funcționează. Citesc mai repede, pare mai atractiv, mai ales când personajul meu rostește cuvintele din carte cu vocea actorului. Partea și mai distractivă apare atunci când îl văd pe actorul respectiv într-un film: în mintea mea, este identificat cu personajul din carte, iar când îmi aduc aminte de rolul lui de acolo, mă pufnește râsul. Mai ales atunci când rolul din film contrastează puternic cu cel din carte. Există și perioade când personajele împrumută chipurile și vocile actorilor; dacă în perioada în care citesc o carte urmăresc un serial, e probabilitatea mai mare ca personajele să fie „interpretate” de actorii din acel serial. Mai am o metodă distractivă de a citi, dar nu o recomand. Asta pentru că… nu veți înțelege nimic și veți strica surpriza, mai ales dacă este o poveste cu suspans. Această metodă o aplicam doar în copilărie, și de regulă dacă reciteam o carte. Pentru că da, reciteam cărțile care mi-au plăcut, de mai multe ori. Dar să ne întoarcem la metodă: citeam cărțile invers! De la sfârșit la început. De acord, e ciudat, fără noimă. Nu o recomand, dar dacă tot a venit vorba de moduri distractive de a citi… Sau mai am o metodă pe care o folosesc si acum uneori: după ce am terminat o carte, pentru a nu o reciti de la început, o deschid la întâmplare; sar peste pasajele care nu m-au impresionat, mă întorc la cele care mi-au plăcut, le subliniez și pe cele mai bune le păstrez ca citate. De multe ori, m-am surprins râzând în timp ce lecturam. Cel mai mult mi sa întâmplat la cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu și ale lui Jerome K. Jerome; în fața cărții, câteodată mai fac o pauză de râs, mă opresc pentru a râde liniștită și a savura ceea ce tocmai am parcurs. Dacă lângă mine este pisica (pentru că fac și asta, citesc cu pisica lângă mine), se miră și ea auzindu-mi hohotele: îmi aruncă o privire curioasă, după care se întinde la loc.

Din moși strămoși - Meșteșuguri românești aproape uitate

in moși strămoși ne aflăm în posesia unor meșteșuguri românești care par a fi aproape uitate, credem noi, datorită promovării intense a kitschulului – resursele necesare producerii acestora fiind, desigur, mult mai accesibile, iar disciplina și autodisciplina consumatorului de artă nu a fost luată prea mult în considerare. Ne-am propus să facem un mic tur prin lumea artelor străvechi, reamintind datinile și tradițiile inedite ce ne definesc ca popor. Identitatea națională a unui popor este oferită de ansamblul tradițiilor și obiceiurilor populare, care cuprind nu doar rituri legate de nunți, înmormântări, botezuri sau mai marile sărbători religioase, ci și cele culinare, bucatele și vinurile noastre sunt cunoscute și pesemne recunoscute încă din perioada domnitorilor munteni sau moldoveni și pomenite în hrisoavele vremii, dar și alte componente specifice, cum sunt portul, țesăturile, cioplitul, pictura, construcțiile, olăritul sau altele. De la un timp încoace tot mai multă lume explorează obiectele de artizanat, din lut, lemn sau pânză, iar oamenii cu chemare și dragoste de străvechi și autentic le meșteresc, harnici și însuflețiți. „Căci tot ce-i românesc nu piere/Şi nici nu va pieri” – din melodia „Tot ce-i românesc nu piere” a lui Jean Moscopol Ţesăturile

Din timpuri străvechi, ţesutul a fost o îndeletnicire a femeilor ce a îmbinat utilul cu artisticul. Găsim aşadar ţesături ce datează din

Pag 62 Vox Authors Nr II

secolul XVIII, iar cele mai importante sunt covoarele, păturile, cuverturile sau carpetele împodobite cu motive geometrice, simboluri mitologice sau motive florale, ţesute la război şi folosind culori vii ca roşu, albastru, maro. Fiecărei zone etnografice din România îi corespunde un anumit specific al ţesăturilor, diferenţiind atât măiestria cât şi varietatea. În perioada arhaică, aceste ţesături făceau parte din avuţia familiei şi chiar erau legate de anumite credinţe şi superstiţii. Un covor bogat ornamentat aşternut pe podeaua încăperii principale, central, la vedere, atrăgea belşug şi respect în locuinţa respectivă. Din zestrea de nuntă a fetelor făceau parte neapărat aceste ţesături care ilustrau nu doar capacităţile casnic-gospodăreşti, dar şi statutul familiilor cărora aparţineau. Astfel, materialele ţesăturilor, coloritul, motivele folosite şi acurateţea modelelor complicate erau ca o carte de vizită pentru tinerele domnişoare. Părăsind timpul în care interioarele caselor erau efectiv „îmbrăcate” în ţesături multicolore care evidenţiau hărnicia, statutul social, dar şi abilităţile femeilor, ajungem în zilele noastre pentru a realiza că această îndeletnicire străbună s-a pierdut undeva pe drumul către modernism, acaparată fiind de alte activităţi de actualitate. Cu toate acestea, mai găsim încă sate unde lumea se încăpăţânează să păstreze tradiţiile vii, să le dea acea aură de imortalitate prin menţinerea şi transmiterea lor peste veacuri. O astfel de zonă este Maramureşul, unde obiceiurile străvechi sunt animate zilnic de localnicii care nu au pierdut îndeletnicirile moştenite din moşi strămoşi. Faptul că aici încă mai poţi vedea oamenii purtând cu mândrie portul naţional, poţi admira casele învăluite în culoare cu interioare în care aproape totul este lucrat manual, poţi participa la horele de duminică sau te poţi plimba pe dealurile care încă păstrează sentimentul de „aşa cum era odată”, fac din Maramureş nu doar o regiune

pitorească, ci un loc cu suflet căutat adesea de către doritorii unei întoarceri în timp, când totul era simplu, iar viaţa la ţară oferea în primul rând un fond sufletesc uman sănătos. Maramureşenii păstrează aceste tradiţii vii, iar arta ţesutului este transmisă şi astăzi din generaţie în generaţie. Fiecare casă beneficiază de ţesături decorative care stârnesc admiraţie şi acel sentiment de nostalgie. Vizitatorii acestor meleaguri pot participa la aceste activităţi şi de asemenea pot achiziţiona ţesături tradiţionale pentru a aduce în locuinţe puţin spirit românesc neafectat de trecerea timpului. Olăritul Din sfera etnografiei mai avem, printre primele ocupații ale omenirii, prelucrarea lutului, numeroase indicii istorice ale acestui meșteșug milenar datând chiar din epoca neoeneolitică, adică avem o aproximație de cinci mii de ani înainte de Christos, reprezentantă de culturile Boian, Hamangia, Vădastra, Gumelnița, Cucuteni și Cernavodă. Constituit ca materie primă principală, o vreme îndelungată, lutul a fost utilizat pentru confecționarea oalelor cu toartă, ceaune, ulcioare, tigăi (chiar și modelul cu trei picioare), unele se mai regăsesc în gospodăriile țărănești, mai avem străchinile, inclusiv obiectele decorative care s-au diferențiat de-a lungul vremii prin caracteristici care țin de formă, culoare, desen sau smalțul folosit. Meșteșugul acesta a rezistat până în prezent, ceea ce-l face să fie

Pag 63 Vox Authors Nr II

fascinant, mai cu seamă datorită unor sărbători religioase, din care putem aminti Moșii de Vară, când, potrivit unei tradiții seculare, cei vii împart, întru pomenirea morților vase de ceramică. Deși sunt arhicunoscute uneltele meșterilor olari, considerăm esențială reamintirea roții pe care se pune lutul destinat modelării, vasul cu apă, pielea de căprioară (folosită la finisaj), ața (destinată desprinderii obiectului de pe roată), fichiașele (niște bucăți din metal, cu care se dă formă vaselor), cornul pentru ornat și cuptorul pentru ars. Secretul olăritului constă în obținerea smalțului sau glazurii, după cum sar spune. Această glazură – conferă vaselor un aspect inedit, valorificând coloritul, redat de obicei de componente naturale, dar mai mult decât atât, glazura impermeabilizează suprafețele acestor vase și obiecte în general. În România avem câteva centre de ceramică destul de apreciate, precum Marginea (în județul Suceava), nuanța neagră obținută prin ardere pentru obiecte, este un rezultat al utilizării tehnologiei preistorice, ornamentația inedită fiind dobândită prin utilizarea tehnicilor specifice ori prin perpetuarea formelor tradiționale, Corund (județul Harghita) care își diferențiază obiectele prin culoare și decorul acestora, prin nelipsitele zoomorfe stilizate caracteristic în stil secuiesc, dar și prin desenele florale. Ceramica lor ne este prezentată în forme ceva mai cromatice: maro, alb, multicolor sau albastru cobalt. Ar mai fi Horezul (județul Vâlcea), cu al său cocoș – simbol domninant în picturile vaselor de Horezu, ceramică inclusă în lista Patrimoniului Cultural Imaterial. În centrele menționate și nu numai acestea, deoarece meșteșugul se află pe întreg plaiul românesc – lucrează meșteri olari, de obicei membri ale acelorași familii, confecționând vase și obiecte decorative, adaptate specificului local, pe care le expun în târgurile de profil organizate cu prilejul diverselor sărbători și nu numai, aflându-se tot mai mulți doritori de astfel de obiecte, în general cumpărate în scopuri estetice, pentru decorul localurilor cu profil sau chiar a locuințelor, dar și utilitar, mai cu seamă la țară. Toate magazinele importante de artizanat și suveniruri românești au la vânzare obiecte tradiționale ceramice din lut.

Portul popular

Portul popular tradiţional românesc este cu siguranţă o formă de cultură, o formă de identitate naţională, o formă de originalitate de netăgăduit. De-a lungul timpului, acesta a evoluat în raport cu societatea şi îndeletnicirile ei, păstrând însă piesele de bază. Portul tradiţional este de asemenea diferit de la o regiune a ţării la alta, ilustrând nu doar tehnici de ţesătură ci şi ierarhii, categorii de vârstă, statut social sau evenimente. Astfel se face că portul de duminică diferă de cel din timpul zilelor lucrătoare (cămăşile de sărbătoare erau speciale şi purtate doar în aceste zile), femeile căsătorite purtau obligatoriu năframă sau broboadă, iar coloritul cusăturilor era de asemenea în funcţie de vârstă şi statut (odată cu înaintarea în vârstă, culorile erau în tonuri mai închise, iar modelele mai puţin complicate şi folosind anumite simboluri). Multitudinea de practici şi superstiţii legate de portul românesc l-au transformat în trecut într-un adevărat ritual – lucrul debuta cu rugăciuni, iar printre motivele ornamentale erau întotdeauna şi simboluri semnificative sau amulete: cruci pentru protecţie plasate în funcţie de persoană şi statut, busuioc pentru dragoste, ş.a.m.d. Trecerea timpului şi-a pus amprenta şi asupra vestimentaţiei românilor. Influenţele altor popoare au intrat inclusiv în portul tradiţional, iar progresul social a generat schimbări radicale în hainele purtate ajungându-se la moda actuală care nu mai aminteşte de vremuri apuse. Mai regăsim portul tradiţional în mediul rural, în sate unde timpul se încăpăţânează să stea pe loc, la oameni care încă păstrează cu un soi de sacralitate datinile moştenite de pe vremea

Pag 64 Vox Authors Nr II

dacilor. Ţara Oltului este o astfel de zonă, unde tradiţiile străvechi sunt nemuritoare, iar portul popular românesc este încă purtat cu mândrie, oamenii etalându-şi straiele specifice. Meşteri populari încă mai confecţionează pieptare şi brâuri de o frumuseţe cuceritoare, iar purtatul iilor de către fete este o practică zilnică şi nu doar în zile de sărbătoare. Astfel de veşminte, purtătoare de istorie şi valori străbune, ne definesc ca popor şi asigură perpetuarea neamului dar şi a specificităţilor caracteristice. Amintindu-ne în final de cuvintele lui Lucian Blaga, nu putem să nu îi dăm dreptate atunci când afirmă că „Veşnicia s-a născut la sat” în poemul Sufletul satului și e suficient să fi văzut cel puțin Muzeul satului, dacă nu vreun cătun izolat din Apuseni, din întinderile de ape și prundoaiele Deltei, ori din Bucovina, cu timpul parcă oprit în loc, similar basmelor românilor, care să aibă o altă părere. Cioplitul în lemn Lemnul este materialul care a fost prelucrat înaintea lutului, iar cioplitul în lemn a devenit o artă înaintea olăritului. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au sculptat materialul lemnos pentru a realiza diverse obiecte necesare sau ornamentale. Fie că este vorba despre case, paturi, dulapuri, cufere sau pur şi simplu rafturi cu încrustaţii, linguri de lemn, casete de bijuterii sau fluiere sau alte obiecte pentru design, meşterii sculptori pun de fiecare dată suflet în ceea ce fac, reuşind să realizeze adevărate opere de artă ce rămân vii în ciuda vremii ce trece peste ele. Şi arta prelucrării lemnului este în strânsă legătură cu o simbolistică anume ce caracterizează poporul român din perioade arhaice. Coarnele de cerb încrustate pe diverse piese de mobilier sugerează atât puterea cât şi rangul înalt al familiei, bradul gravat pe cufere

ne vorbeşte despre longevitate, iar soarele cioplit cu număr par de raze este conexiunea cu Zeul suprem. Şi sculptura lemnului este o parte definitorie a culturii străvechi, cultură valorificată şi astăzi prin anumite părţi ale ţării. Experienţa meşterilor sculptori pare să fi rămas nealterată şi ei reuşesc să încânte şi astăzi prin obiectele de artă create cu măiestrie. Un popas în Bucovina arată clar că aici, tradiţia cioplitului în lemn nu a fost abandonată, iar mediul urban nu a ajuns să întineze meşteşugurile locale protejate de generaţii la rând. Denumită şi „Patria Fagului”, zona se bucură de o întindere vastă de pădure, iar lemnul a fost valorificat din cele mai vechi timpuri pentru construcţii dar şi pentru înfrumuseţarea locuinţelor. Tehnicile de prelucrare s-au diversificat pe măsură ce vremea a trecut, dar încă se găsesc numeroşi meşteri capabili să impresioneze cu modelele complicate – florale, simbolice, geometrice – realizate cu migală şi talent incontestabil. Simbolurile religioase sunt şi ele regăsite în sculptura în lemn şi aici pot fi amintite bisericile din Ţara Bârsei, porţile mânăstirilor din Muntenia sau desele troiţe din Moldova. Diverse tipuri de cruci, scene biblice sau îngeri gravaţi în lemn decorează totul în mod maiestuos. Lemnul se însufleţeşte în mâinile unor păstrători ai tradiţiilor populare româneşti amintind de cuvintele lui Alberto Lleras Camargo - „Un popor fără tradiţii este un popor fără viitor.”

Pag 65 Vox Authors Nr II

Pictura

Pe sticlă, pe lemn sau pe ceramică, pictura tradiţională românească a fost şi rămâne o îndeletnicire atractivă nu doar pentru localnici ci şi pentru turişti. Fascinantă prin coloritul viu şi variat, aceasta este o tradiţie transmisă din generaţie în generaţie, iar talentul îşi spune din plin cuvântul. Dacă pictura pe sticlă este regăsită în special la icoane şi vitralii, mobilierul pictat nu este nici el mai prejos, iar obiectele din ceramică înfrumuseţate cu simboluri şi motive variate pictate sunt printre cele mai căutate obiecte de artă tradiţională română. Complexitatea decorului ţine de imaginaţie şi talent, dar fără îndoială, artizanaturile rezultate merită o promovare a acestei tradiţii aproape uitate. Menţionată mai sus, ceramica de Marginea este şi pictată într-o manieră deosebită de oameni talentaţi pentru care această ocupaţie nu reprezintă o activitate apusă ci una plină de emoţie, culoare şi optimism. Aceeaşi zonă a Bucovinei despre care am mai pomenit, oferă şi o gamă largă de picturi pe lemn, în special icoane întâlnite în biserici şi mânăstiri. Celebrul Albastru de Voroneţ îşi spune cuvântul în cromatică, iar foiţele de aur folosite în picturi dau nu doar valoare ci şi originalitate în timp ce evidenţiază importanţa acordată de meşteri operelor create. Mai pomeneam pe alocuri într-un alt articol al acestui număr de revistă, de lăcașurile de lemn din Maramureș care găzduiesc picturi care ne vorbesc despre o spiritualitate a unor vremuri

trecute. Mobilierul pictat manual reaminteşte de casa bunicii, amintiri dulci ce par desprinse din poveşti de demult. Un popas în Sibiu ne arată că tradiţia mobilei cu picturi atractive nu s-a pierdut. Piese de mobilier desprinse parcă din secolul XVIII sunt pictate cu motive tradiţionale româneşti, furând privirile şi reînviind tradiţia prin talent şi determinare. Despre pictura pe suport de lemn se știe că e una din cele mai vechi tehnici picturale din România, o forma a expresiei plastice cu structură stratificată. Pe scurt, peste lemnul uscat este suprapus un strat de preparație format din mai multe straturi de grund, apoi urmat de stratul de culoare și, desigur, cel de protecție care poate fi un soi de lac nuanțat ori incolor. Lemnul poate fi pictat cu acrilice, vopsea în ulei sau chiar și tempera. Acest suport permite pictura a orice, în diferite tehnici, permițând redarea detaliilor de ornamentică foarte rafinate, astfel încât lemnul să prindă viață. Și nu doar că prinde viață, dar lemnul este suportul care garantează o pictură durabilă, fără să se degradeze în timp, păstrând culoarea nealterată. Ne-am rezumat în a detalia numai câteva tradiții punând accent pe cele românești, deși până în prezent, în România, sunt mult mai multe, unele importate, enumerăm, așadar cele mai cunoscute meșteșuguri tradiționale, anume olăritul, țesutul, cusutul, pielăria și cojocăria, curelăria, dar și cizmăria, tâmplăria - strâns legată de sculptura în lemn, fierăria și dogăria, fântânăritul și pietrăritul, ori confecționarea măștilor și/sau păpușilor, împletitura din răchită și nuia sau realizarea instrumentelor folosite în muzică. Sunt tradiţii ce nu mor, vremuri ce nu apun şi oameni suficient de puternici şi încrezători încât să le ducă mai departe prin zile moderne. În speranța că am reușit să încurajăm spre aderarea la aceste tradiții, împrumutate sau nu, încheiem şi noi cu un aforism care expune un adevăr cuprinzător. „Degeaba păstrezi tradiţiile, dacă nu le cunoşti originea, şi nu le înţelegi.” (Viorel Vintilă)

Au consemnat Mara Caloian și Roberto Kuzmanovic

Pag 66 Vox Authors Nr II

Personaje celebre și apariția lor de Sorina Ciocârlan

xistă personaje din cărți celebre atât de cunoscute, încât nu ne putem imagina literatura fără ele. Prezența lor ni se pare atât de firească, încât nici nu ne mai întrebăm cum au luat naștere. Cum ar fi romanele polițiste fără Poirot, Miss Marple sau Minerva Tutovan? Cu siguranță ar fi trebuit rescrise. Deci n-ar mai fi ele. Dar haideți să vedem cum au luat naștere unele dintre personajele fără de care nu ne-am putea imagina literatura: Hercule Poirot: nu cred că există cititor în această lume care să nu fi auzit măcar în trecere de excentricul detectiv belgian, cu celebra sa mustață și capul în formă de ou. Unii critici spun că prin intermediul personajului, Agatha Christie ironizează obiceiurile conservatoare ale englezilor și frica lor de străini. Astfel, în multe romane, Poirot evită ceaiul, neînțelegând acest obicei englezesc. De asemenea, personajele englezești își exprimă de mai multe ori neîncrederea în străini. Deși cu toții îl știm, puțini cunosc modul în care acest personaj a fost creat. Unele voci susțin că ar fi fost inspirat de alt detectiv. Această ipoteză a fost folosită într-un serial polițist spaniol, Gran Hotel, unde acțiunea se petrece la începutul anilor 1900, iar unul dintre personaje este un detectiv cu mustață ce ne amintește de celebrul Poirot. La un moment dat, își face apariția o englezoaică de 14 ani, pasionată de elucidarea misterelor și a crimelor, care nu pierde ocazia de a se afla în preajma detectivului. Astfel, ne este sugerată ideea că acea fată ar fi fost Agatha Christie în adolescență, iar acel detectiv, cel care a inspirat-o în creionarea lui Hercule Poirot. Adevărul pare să fie, însă, altul: în Agatha Christie: Misterul celor 11 zile, o carte despre viața autoarei, scrisă de Jared Cade, este precizat faptul că Hercule Poirot a fost inspirat de unul dintre refugiații belgieni din timpul Primului Război Mondial, un omuleț cu un cap în formă de ou. În acele timpuri, simpatia față de belgieni era considerată un act patriotic, mulți dintre ei căutând refugiu și protecție în Anglia.

Miss Marple: simpatica bătrânică a cărei pasiune este rezolvarea misterelor are și ea un corespondent în realitate. Faptul că literatura anglo-saxonă abundă în domnișoare bătrâne este aproape un clișeu, iar Miss Marple este un asemenea exemplar de personaj. Bătrânica locuiește de o viață în Saint Mary Mead, un sătuc pitoresc și este pasionată de tricotat și descifrat mistere. Stilul ei de rezolvare a enigmelor se bazează pe logică și pe comparație; astfel, ea realizează paralele între anumite personaje, fapt care o ajută foarte mult în deducții. Se pare că sursa de inspirație în crearea lui Miss Marple a fost una dintre mătușile autoarei. După ce am discutat despre personajele Agathei Christie, propun să trecem pe terenul altei doamne a literaturii polițiste, Rodica Ojog-Brașoveanu. Doamna Brașoveanu a declarat de mai multe ori că personajele sale sunt inspirate din realitate, mai exact, din persoane din viața ei. A precizat chiar și faptul că unele cunoștințe sau supărat văzându-se reflectate în romane. De asemenea, autoarea a adunat în unele personaje mai multe trăsături ale unor persoane diferite. Un astfel de exemplu este îndrăgita Melania Lupu, personajul preferat al multor cititori. Conform spuselor scriitoarei, Melania este un amestec de trăsături aparținând mai multor persoane întâlnite de-a lungul vieții. Minerva Tutovan este inspirată tot dintr-o persoană reală, autoarea declarând: „Seamănă cu o persoană pe care am cunoscuto. Era tot profesoară de matematică.” O altă picanterie este faptul că doamna Brașoveanu mergea în cluburi în căutare de „material” pentru viitoarele ei scrieri: observa comportamentul celor din club, pe care îl integra în paginile de roman.

Pag 67 Vox Authors Nr II

Scurt ghid al recenziilor de carte de Ioana Opait

n scurt ghid al recenziilor de carte. Îmi închipui că la un moment dat v-aţi întrebat la ce mai folosesc recenziile de carte în zilele noastre. Doar majoritatea tinerilor sunt mai degrabă interesaţi să „citească“ cele mai recente statusuri şi postări pe Facebook ale prietenilor sau colegilor de şcoală (să nu spuneţi că nu e adevărat), iar adulţii, aflaţi mereu pe fugă, abia dacă mai au timp să respire, darămite să-şi mai arunce ochii pe altceva decât pe un crâmpei de ştire de ziar. Veţi găsi un răspuns (sau chiar mai multe) în rândurile care urmează. Nu e nevoie să scrii o lucrare de disertaţie ca să poţi afirma că ai făcut o recenzie adevărată. De fapt, totul trebuie să fie la obiect. Keep it short and sweet, cum ar zice americanii. Bineînţeles, dacă puteţi. E posibil ca atunci când scrieţi despre o carte îndrăgită, să vă ia valul şi recenzia voastră să capete amploare. Mi s-a întâmplat nu o dată. Dar mai întâi să clarificăm ce anume este o recenzie de carte – în special o recenzie literară. Conform DexOnline, aceasta se defineşte drept o „scurtă dare de seamă sau prezentare cu caracter critic apreciativ privitor la o lucrare literară.“ O definiţie cam aridă… Ca lucrurile să fie mai limpezi, scopul unei recenzii este să informeze cititorul (sau potenţialul cititor) şi să îl

convingă de ce anume acea carte merită sau nu să fie cumpărată. E de dorit (şi de bun-simţ) ca recenzentul să ofere argumente solide în favoarea sau în defavoarea lucrării. Autorul recenziei poate pune accent pe valoarea (sau, după caz, non-valoarea) volumului. Mai întâi se face o scurtă introducere. Puteţi include informaţii biografice despre autor (recenzia trebuie oricum să conţină o scurtă prezentare a autorului), iar o mică listă cu cele mai importante lucrări ale respectivului ar fi binevenită. Urmează un rezumat al cărţii. Atenţie, totuşi! Recenzia nu trebuie să fie un spoiler, dezvăluind finalul cărţii, nici toate detaliile. Altfel, ce interes ar mai avea cititorul să facă rost de cartea pe care o prezentaţi? Când scrieţi o recenzie, ar fi bine ca prin rândurile voastre să aţâţaţi cititorul, să-i zgândăriţi curiozitatea, asemenea unui trailer bine realizat. Străduiţi-vă să creaţi suspans, să lăsaţi în urmă nişte „puncte de suspensie“ irezistibile. Nu vă sfiiţi să oferiţi aprecieri critice. De fapt, ele constituie o parte esenţială a unei recenzii reuşite. Comunicaţi-le cititorilor ce anume v-a impresionat la respectiva carte. Care sunt punctele ei forte? Ce oferă în plus faţă de alte volume? Aici intră în joc un strop de cultură generală şi ceva mai multă lectură anterioară. De ce? Pentru că veţi conferi mai multă forţă şi greutate recenziei voastre dacă faceţi legături, asocieri cu alte titluri mai mult

Pag 68 Vox Authors Nr II

sau mai puţin cunoscute, cu mişcări literare care au influenţat stilul şi opiniile autorului despre care scrieţi. Lumea va înţelege că are de-a face cu o persoană avizată, care scrie în cunoştinţă de cauză, şi cresc şansele să fiţi luat în serios. Poate aveţi impresia că de obicei recenzia trebuie să fie scrisă la modul pozitiv. Nu neapărat. Dacă o carte anume v-a impresionat negativ în mod deosebit, ar fi un adevărat gest de caritate să avertizaţi alţi cititori despre „pericolul“ care îi paşte dacă deschid coperţile „bombei“. Dar, aşa cum am menţionat mai sus, în special în acest caz trebuie să vă argumentaţi criticile. Oferiţi exemple şi citate care să vă sprijine afirmaţiile. Scopul vostru este să oferiţi cititorului o impresie, o idee despre volumul asupra căruia vă concentraţi. V-a lăsat un gust amar sau greţos? Asiguraţi-vă că cel care citeşte recenzia va putea simţi acelaşi gust. Paginile citite v-au oferit o revelaţie, v-au făcut să trăiţi senzaţia unei epifanii? Promiteţi-i cititorului că va cunoaşte acea revelaţie, acea impresie de iluminare. Le împărtăşesc un mic secret celor care au impresia că a scrie recenzii e floare la ureche şi că această activitate se poate face pe bandă rulantă: uneori e chiar al naibii de greu. Mai ales când vrei să scrii despre o carte pe care o îndrăgeşti în mod deosebit. Senzaţiile şi trăirile pe care ţi le-au oferit acele pagini sunt atât de vii, de personale, încât simţi că e aproape imposibil să le transpui pe hârtie şi sfârşeşti prin a intra în pană de idei sau întrun blocaj al exprimării. Vrei să le împărtăşeşti celorlalţi ideea că au de-a face cu o carte de căpătâi, cu ceva deosebit, şi descoperi uimit că vorbele îţi scapă sau că nu se ridică la înălţimea aşteptărilor tale. E cât se poate de frustrant. În încheiere, îi sfătuiesc pe cei reticenţi în faţa lecturii recenziilor să facă un exerciţiu intelectual: să-şi pună mintea la contribuţie şi să scrie ei înşişi o recenzie. Vor avea ocazia să descopere pe propria piele cum e să compui de unul singur un text scris coerent, persuasiv, la obiect, original. S-ar putea să-şi schimbe părerea despre recenzii şi – de ce nu? – despre cărţi.

Comori ascunse-ntre coperţi de carton de Eliad Daiane

i-am trăit – după părerea mea – numai un sfert din viaţă, însă tot pot să zic „pe vremea mea era… ”, căci s-au schimbat o mulţime de lucruri. Stau adesea şi mă gândesc la vremea când nu existau decât TVR1 şi TVR2 – sau cel puţin nu aveam noi altceva – aşa că singura opţiune de petrecere a timpului, copil fiind, era cititul. Am început să citesc obligată şi poate mulţi au început la fel, însă cititul a devenit o plăcere. Participam la toate concursurile posibile, doar ca să primesc cadou o carte frumoasă, iar acum biblioteca noastră e impresionantă. Preţuiesc fiecare carte în parte şi în ele îmi găsesc adevăraţi prieteni. Ceea ce regret, însă, e faptul că mulţi din ziua de azi nu mai găsesc aceeaşi plăcere în cărţi. Într-o lume în care scara valorilor e întoarsă cu capul în jos, când prostia e ridicată la rang de virtute, când lenea, ignoranţa şi incultura sunt la loc de onoare, tu unde eşti şi ce faci? Ceea ce-ţi place te defineşte. Pe tine ce te defineşte? Lumea a intrat într-un cerc vicios în care mass-media, scriitorii, cântăreţii, toţi oferă publicului ceea ce vrea, iar asta ne aduce într-un punct mort în ceea ce priveşte cultura. Am uitat ce înseamnă să stai în fotoliu cu cartea în mână, să te laşi pierdut printre cuvinte, am uitat să visăm şi să lăsăm imaginaţia să zburde, dar nu în locuri interzise. Am uitat cu desăvârşire să căutăm adevăratele comori, să preţuim adevăratele valori, să ne preţuim pe noi. Pierdem ore în șir în faţa ecranului care nu face altceva decât să adâncească abisul de prostie. Copiii din ziua de azi încă nu ştiu nici să articuleze cuvintele, însă sunt lăsați ore în şir în faţa ecranului. Fiecare generaţie îşi are „uscăturile ei”, însă se pare că deja sunt mai multe uscături decât copaci verzi şi sănătoşi. Schimbarea, aşa cum Mahatma Gandhi spunea, începe cu fiecare dintre noi. Fii un exemplu pentru prietenul tău, pentru copilul tău, pentru cei ce te înconjoară şi citeşte. Suntem unici, dar numai la naştere. De ce? Pentru că, din păcate, sfârşim a fi nişte copii ieftine ale unor iluzii de „perfecţiune”. Alege să fii altfel! Numai inconştient şi incult fiind te pot conduce alţii. Condu tu! Citeşte!

Pag 69 Vox Authors Nr II

Scurtă polemică despre tablouri

e vorbește foarte mult despre artă, despre tablouri celebre mai exact și adesea întâlnim oameni care se laudă că dețin obiecte unice de artă însă realitatea este (și criticii de artă îmi vor da dreptate) cu totul și cu totul alta. Foarte multe tablouri sunt imitații – act care a devenit unul dintre cele mai utilizate moduri de a face trafic ilegal, respectiv profit. Interesant este că unii nici măcar nu știu și când se afirmă asta se face referire în special la angajații muzeelor. Absurd, nu-i așa? Dar adevărat, falsificarea tablourilor este una dintre modalitățile care face să fie posibil acest lucru. Se preconizează că undeva la 40% din picturi sunt contrafăcute – iar acest lucru e o afacere în toată regula. Vorbim de sume care se învârt în jurul a 145.000 € și pot fi crescânde cu ușurință. E rentabil deoarece falsificatorii au ajuns la un potențial în care chiar și experții consideră dificil separarea falsurilor de original. Galeriile de artă și muzeele pot găzdui fără să știe imitații apreciate de turiști simpatizanți ai artelor. De exemplu la Muzeul de Artă Contemporană din Caracas (Venezuela), înainte „Sofia Imber”, în anul 2002 – tabloul „Odaliscă în șalvari roșii”, evaluat la 3.000.000 $, pictat de francezul Henri Matisse, a fost furat și în locul acestuia s-a pus o reproducere stângace – diferențele fiind sesizabile. Deși a fost recuperat abia după un deceniu, a fost nevoie de studierea amănunțită a falsului într-un laborator, cercetare continuă și experți care căutau acul în carul cu fân. E evident că atât timp cât există facere valoroasă există și contrafacere sau reproducere cât mai credibilă în acest sens; adesea se utilizau niște tehnici incredibil de simple (la îndemâna oricui, deloc costisitoare, cum ar fi praful din aspirator sau cafeaua) pentru a lăsa impresia de tablou vechi. Cu toate acestea e nevoie de imitatori iscusiți pentru a crea copii ale tablourilor pe care ulterior le vând de obicei infractorilor care au găsit, găsesc și vor găsi modalități prin care să își pună planul în aplicare oricât ar părea de bine securizat un muzeu. Ce fac aceștia cu originalul? Îl poartă prin lume propunându-l vânzării deși sunt supuși riscului de a fi prinși. Există și o altă opțiune pentru simpatizanții artei (chiar dacă e la mintea cocoșului). Se pot contacta direct artiștii contemporani. Sunt mulți, originali și buni în ceea ce fac. Chiar dacă par a fi mai greu de găsit. Dar le putem da și lor o șansă. Îi putem susține fără pretenții de a fi un Dalí. Roberto Kuzmanovic Pag 70 Vox Authors Nr II

Picturi de Vasilica Marina Călușer

Pictură de Ema Păvăloaia

Splendidele literaturii clasice inspirate din viața reală

iteratura clasică. Îndrăgostiți de cărți, acaparați de stilul de a scrie al autorilor preferați, suntem atrași spre lectură detașând mintea de cotidian, examinându-ne cele mai inocente gânduri și emoții, descoperind altele, cunoscând lucruri, locuri, personaje și oameni. E știut faptul că scriitorii pot folosi ca sursă de inspirație viața lor și că există personaje din literatură care au fost inspirate din realitate. Tot soiul de femei puternice, prezentabile, cochete, pesemne șuiete, astfel s-ar putea pălăvrăgi despre acestea, că nimeni nu s-ar putea ridica la standardele lor (astfel de personaje întâlnim din păcate la o parte din autorii contemporani – cititorii avizați îmi împărtășesc opinia), dar puține sunt personajele care nu doar că ne impresionează cu frumusețea domniei lor ci sunt memorabile. Evident că astfel de personaje, au incitat infinite imaginații, au fascinat și au dezvoltat caractere, devenind – de ce nu – cu adevărat modele. În textul de față am încercat prezentarea unor splendide personaje din literatura clasică care, credem noi, au un mare potențial de a fi chiar și peste ani subiect de discuție culturală la o ceașcă de cafea. Marguerite Gautier – „Dama cu camelii” de Alexandre Dumas (fiul) Povestea lui Alexandre Dumas (fiul) poartă cititorul în atmosfera pariziană a secolului al XIX-lea când, sub masca de frumuseţe diafană a oraşului scăldat în raze de soare, societatea este dominată de idei preconcepute, de reguli dureroase, de convenţii şi moravuri. Pe un asemenea fundal, autorul îşi ţese scriitura „Dama cu camelii”, roman ce îi va aduce gloria şi care va rămâne nemuritor, nepermiţând prafului vremii să se aştearnă. Povestea de iubire interzisă dintre tânărul domn, Armand Duval, şi curtezana frivolă dar de o frumuseţe răpitoare, Marguerite Gautier, se derulează pe un ton

profund, sincer, generator de emoţie, ceea ce provoacă la o analiză atentă a întâmplărilor. Cercetările conduc chiar către viaţa personală a lui Alexandre Dumas şi către povestea de dragoste proprie a acestuia. Îndrăgostit fără speranţă de Marie Duplessis – o curtezană, o femeie uşoară, fără principii morale – Alexandre Dumas – fiul, se amăgeşte totuşi singur cu speranţa că şi ea îl iubeşte sincer. Povestea lor, pe lângă faptul că este blamată de societate, este şi supusă diferenţelor de gândire şi de comportament dintre ei (capriciile şi frivolitatea Mariei atrag în mod inevitabil gelozia şi amărăciunea bărbatului care nu îi poate susţine financiar toate dorinţele). Toate acestea adâncesc problemele dintre ei, iar legătura se rupe chiar dacă tânărul Alexandre se simte pierdut şi trist. „Dragă Marie, nu sunt nici destul de bogat ca să te iubesc aşa cum aş dori, nici destul de sărac ca să fiu iubit aşa cum ai dori tu.” După o lungă călătorie împreună cu tatăl său, Alexandre se întoarce în Franţa, iar vestea morţii Mariei îl devastează. Romantic incurabil şi personalitate sensibilă, acesta nu se poate rupe de amintirea femeii care i-a marcat existenţa şi pe care a pierdut-o pentru totdeauna. Hotărât să se elibereze de suferinţă, bărbatul decide să aştearnă pe hârtie povestea sa de iubire şi durere. Astfel ia naştere romanul „Dama cu camelii”, într-un hotel din Saint-Germain, în timp ce Alexandre Dumas alege să retrăiască drama prin intermediul personajelor sale. Marguerite Gautier este corespondenta Mariei Duplessis. Caracterizat prin irezistibilitate, gingăşie, exuberanţă, frumuseţe angelică, dar şi prin frivolitate, extravaganţă şi desfrânare, personajul feminin al operei impresionează cititorul prin spiritul său liber, prin însufleţirea de care dă dovadă, prin intensitatea cu care trăieşte orice experienţă. Nu este de mirare că tânărul Armand Duval (corespondent al autorului) este captivat de făptura de o frumuseţe incredibilă dar în acelaşi timp conştientă de atuurile pe care le posedă. Iubirea sinceră pe

Pag 71 Vox Authors Nr II

care Armand o dezvoltă pentru Marguerite o determină pe aceasta nu doar să îi răspundă sentimentelor, dar şi să fie capabilă să renunţe la capriciile vieţii sale de curtezană de lux a Parisului. Spre deosebire de avatarul său real, Marguerite este gata să înceapă o viaţă bazată pe iubire alături de Armand, dar finalul tragic al poveştii reale pare să îl determine pe autor să îndrepte povestea spre aceeaşi prăpastie inevitabilă. După o poveste aflată sub semnul iubirii dar supusă convenţiilor sociale, Marguerite va sfârşi asemeni Mariei Duplessis – boala o va răpune –, iar Armand Duval va trăi cu aceeaşi durere ca a tânărului Alexandre Dumas – veşnica suferinţă a pierderii femeii iubite pentru totdeauna. Îmbinare de ficţiune cu realitate, personajul lui Marguerite Gautier rămâne o figură marcantă a literaturii, iar romanul „Dama cu camelii” poate fi considerat roman autobiografic al autorului Alexandre Dumas – fiul. Daisy – „Marele Gatsby” de Scott Fitzgerald Ilustrând visul american al epocii jazzului, dar reprezentând şi un roman autobiografic, „Marele Gatsby” are atât elemente romantice, cât şi psihologice, analitice şi satirice. Eroina lui Scott Fitzgerald, Daisy, are la rândul ei o corespondentă în viaţa reală. Povestea de iubire a autorului cu Zelda Sayre este transpusă în romanul „Marele Gatsby” împletindu-se bineînţeles, cu ficţiunea. Viaţa lui Scott Fitzgerald a stat sub semnul determinării. Lipsindu-i posibilităţile financiare, acesta s-a simţit întotdeauna inferior celorlalţi care dispuneau de resurse importante. Atunci când Zelda i-a refuzat cererea în căsătorie datorită situaţiei

economice sub nivelul aşteptărilor, tânărul şia transferat dezamăgirea şi durerea în paginile unui roman ce avea să îi aducă un succes răsunător, să-l propulseze în lumea celebrităţii şi să-i asigure în cele din urmă căsătoria cu femeia pe care o doreşte. Succesul material îi va ridica şi moralul, iar scrierile sale vor fi apreciate pozitiv, Fitzgerald urcând tot mai sus şi fiind tot mai sigur pe el. Ani mai târziu, despărţirea de Zelda va fi inevitabilă. În timp ce Gatsby pare să refacă drumul în viaţă al lui Scott Fitzgerald, împlinindu-şi visurile şi nelăsându-se doborât de condiţia materială inferioară, Daisy o întruchipează pe Zelda atunci când pune accent pe situaţia financiară preferând un soţ care să îi asigure o viaţă de huzur. Femeia însă continuă să reprezinte obiectul pasiunii chiar şi peste ani, transformându-se într-un vis, într-un ţel aproape sacru până în momentul revederii când Gatsby realizează schimbările dramatice care se petrecuseră cu ea. Daisy de acum nu mai avea nimic din Daisy de atunci, iar dezamăgirea acaparează sufletul până atunci luptător. Daisy evoluează pe parcursul romanului şi se transformă în ochii cititorului din frumoasa inocentă animată de veselia vârstei, capabilă de sentimente de iubire intense, dispusă să trăiască la maxim şi să aleagă dragostea; în femeia superficială pe care banii şi lipsa sentimentelor o fac şi insensibilă şi neglijentă, iar aspectul general este acela de „frumoasă mediocră”. Reuşeşte

Pag 72 Vox Authors Nr II

să creeze decepţie deşi pe alocuri încă pare să păstreze ceva din iluzia iubirii pierdute. „Nu înţelesese desigur că visul rămăsese cu mult în urmă, undeva departe în întunecimea imensă de dincolo de oraş, unde câmpiile necunoscute ale acestei ţări nesfârşite se întindeau sub cerul nopţii.” Personaj enigmatic, neperceput pe deplin niciun moment, Daisy parcurge un traseu misterios de involuţie, transformânduse din ideal în deziluzie. La fel ca Zelda în viaţa reală, nici Daisy nu va fi capabilă să îl reţină lângă ea pe bărbatul ale cărui principii morale nu au fost distruse de puterea banilor. Maitreyi – „Maitreyi” de Mircea Eliade Roman al autenticităţii, existenţial, psihologic şi de dragoste, „Maitreyi” ilustrează iubirea incompatibilă dintre doi tineri aparţinând unor vieţi şi religii diferite. Desfăşurată într-un decor exotic indian, povestea de iubire este una subiectivă şi abordează multiple teme cum ar fi diferenţele culturale şi religioase, mentalităţile diferite, experienţa erotică, împlinirea prin iubire. Întreaga poveste este inspirată dintr-o experienţă de viaţă reală – călătoria de studii în India a autorului. În acest context, eroina romanului, al cărei nume dă şi titlul operei, are o reflecţie în viaţa reală – aceasta este chiar fiica profesorului la care Eliade a stat pe perioada studiului său în India. Fascinat deopotrivă de cultura fetei cât şi de frumuseţea ei exotică, tânărul student se îndrăgosteşte, ajunge să vadă în ea un mister feminin senzual, pentru ca în final sentimentele să îi fie sugrumate de multitudinea de diferenţe pe care nu le poate depăşi. După o evoluţie rapidă şi intensă, iubirea se stinge ca un foc de artificii. Ani mai târziu, Maitreyi Devi, fiica profesorului indian, îl va acuza pe autor că i-a pătat imaginea şi că nicidecum întâmplările nu sunt reale. Descoperirea romanului cu numele ei o va determina să scrie la rândul său o carte pentru a expune faptele din propriul punct de vedere. Dacă în plan real, Maitreyi nu îl iartă pe Eliade nici în ultimul moment al vieţii, în carte, povestea de dragoste se finalizează

paşnic, deşi dureros. Eroina simbolizează acea eternă enigmă feminină, fascinaţia erotică, sacralitatea, inocenţa, senzualitatea. Allan este de-a dreptul fascinat de indianca misterioasă şi femeia va reuşi să îi rămână în suflet şi în minte în pofida trecerii anilor. Cititorul o vede pe Maitreyi doar din punctul de vedere al lui Allan, aşadar protagonista va fi percepută în funcţie de sentimentele şi trăirile tânărului (inocentă, tulburătoare, enigmatică, incredibilă, comică, frumoasă). „Maitreyi e neînchipuit de senzuală, deşi pură ca o sfântă. De fapt, acesta e miracolul femeii indiene: o fecioară care ajunge amanta perfectă în cea dintâi noapte.” „Cum te-aş putea eu pierde pe tine, când tu eşti soarele meu, când razele tale mă încălzesc pe acest drum de ţară? Cum să uit eu soarele?” Finalul ne-o prezintă disperată de situaţia de a fi căsătorită forţat şi săvârşind greşeli iremediabile. La pol opus, Allan încearcă în zadar să o uite în braţele altor femei, dar negura vremii va refuza să se aştearnă peste mintea lui şi amintirea Maitreyiei va rămâne vie şi arzândă. Lou Salomé – „Plânsul lui Nietzsche” de Irvin Yalom Deși ne-am propus o concluzie de final pentru acest articol, ne permitem ca un soi de bonus să prezentăm încă un personaj creditându-ne subiectivitatea deoarece personajul despre care vom vorbi, nu doar că a avut la bază o ființă reală, ci a posedat, dincolo de un suflet de hârtie, persoane din zilele noastre. Aparent ciudat, dar vrem să scoatem în evidență efectul puternic pe care îl poate avea un cititor încântat de caracteristicile unui personaj. „Plânsul lui Nietzsche” [atât carte (bestseller scris de Irvin Yalom în 1992, declarat în 1993 ca fiind cel mai bun roman al anului) cât și film (regia lui Pinchas Perry, 2007)] este o operă care aparent nu interesează pe nimeni, am pățit-o și noi cu mulți ani în urmă, dar dându-i-se o șansă... marchează considerabil din punct de vedere emoțional și nu numai. În roman se evidențiază autenticitatea ființelor, libertatea indivizilor, adevărul și modul de a gândi și se

Pag 73 Vox Authors Nr II

citește cel mai probabil ca o relatare nehotărâtă între ficțiune și biografie datorită faptului că ne sunt amplasate personalități cu existență istorică. Despre operă nu are sens să spunem prea multe, au făcut-o renumiți critici – unde sunt de părere că s-a insistat prea mult pe relația dintre psihanalistul Josef Breuer și unul dintre mai marii gânditori ai lumii, Nietzsche, lăsând cum probabil era și firesc pe plan secund relația dintre filozof și psihanalista și autoarea rusă Lou Salomé, presupusa amantă a lui Friedrich. Aceasta avea preocupări diversificate datorită capacității intelectuale dobândite, motiv pentru care a reușit să cunoască și să se împrietenească cu oameni influenți din epoca în care au trăit. Enumăr Rilke, Wagner, Freud și bineînțeles Nietzsche. În roman Lou Salomé ne este prezentată ca o femeie frumoasă, independentă, interesantă, inteligentă, extrem de convingătoare și îndrăzneață. Dialogul dintre cei doi este unul elevat, un schimb de idei magistrale, păstrând totodată partea emoțională echilibrată, asta până când, cum spuneam adineauri, duc relația la un alt nivel. Din acel moment ea se simte responsabilă de vindecarea lui Nietzsche, presupunându-se vinovată pentru starea acestuia. Dincolo de relația fictivă ale celor două personaje din romanul „Plânsul lui Nietzsche”, avem la bază biografia suedeză (ca referință a se studia „Den blonda besten hos Nietzsche – Lou Salomé”) a lui Lou Salomé în care ne este prezentată legătura reală cu Nietzsche – eveniment care a avut loc în anul 1882 – unde filozoful a fost fascinat de farmecul tinerei rusoaice chiar dacă aceasta era în relație cu prietenul său Rée. Devine o legătură platonică între cei trei, datorită faptului că Lou Salomé nu a ales doar unul dintre aceștia. Nietzsche o vede pe Lou când insuportabilă când fenomenală, dar în cele din urmă ea împreună cu Rée decid să se distanțeze de marele gânditor al secolului XIX considerând că e îndrăgostit nebunește. Lou Salomé – atât personaj cât și om – este o femeie cu un farmec aparte care a reușit chiar și după atâta timp să inspire, să posede și/sau să se imprime parțial în caracterele celor care au luat contact cu viața, activitățile și stilul ei. Au consemnat Mara Caloian și Roberto Kuzmanovic

Curiozităţi despre literatură

e timpuri, când nu existau televizorul şi internetul, cărţile erau unica sursă de informaţie de care se bucurau oamenii. Şi în ziua de azi cărţile sunt un cadou minunat, dar totodată şi un prieten adevărat. Cartea cea mai mică din lume a fost făurită anul acesta în China și pretinde la recordul Guinness. Microcartea se vinde împreună cu o lentilă convergentă, pentru a se putea citi cele 22 de pagini care nu depăşesc lăţimea de 0,75 milimetri. Cărţulia Flori de sezon imprimă perfect sculptura unor flori alb-negru şi cuvintele minuscule de numai 0,01 milimetri. Cartea se găseşte în vânzare la Muzeul tipografiilor, administrat de Toppan Printing şi poate fi achiziţionată contra sumei de 305 dolari. Cea mai mare carte din lume The Codex Gigas, cunoscută şi sub numele de Biblia diavolului a fost scrisă în perioada medievală. Legenda spune că a fost redactată de un slujitor bisericesc întemniţat pentru că nu a respectat anumite valori spirituale; acesta a promis că va scrie cea mai mare carte din lume într-o singură noapte. Când a realizat că nu reuşeşte a început să i se roage diavolului care i-a ascultat cerinţele. Întrebat care ar fi cele cinci cărți pe care le-ar lua pe o insulă pustie, Bernard Shaw a răspuns că 5 cărți cu pagini goale. Acest concept a fost încorporat în 1974 de editorul american Harmony Books, care a pus în circulaţie o carte numită Cartea de nimic, constituită din 192 de pagini goale. Ea a găsit şi un cumpărător pe măsură. Poetul englez Dante Rossetti şi-a îngropat, în 1862, soția împreună cu poeziile sale nepublicate. Câțiva ani mai târziu, i s-a propus să publice o carte, dar poetul nu a putut recupera versetele din memorie. În cele din urmă, prietenii l-au convins să dezgroape corpul soţiei sale, poeziile fiind astfel publicate. Primul manuscris Straniul caz al doctorului Jekyll și Mr. Hyde al lui Stevenson a fost ars de soția sa. Există două versiuni ale poveștii ce explică motivul din spatele acestui

Pag 74 Vox Authors Nr II

gest: unii spun că ea a considerat nedemn de un astfel de scriitor subiectul cărţii, alții că lucrarea nu prezenta perfect tema despre dubla personalitate. Cu toate acestea, Stevenson rescrie în trei zile romanul, care a devenit cea mai de succes dintre lucrările sale şi a permis familiei să iasă din datorii. Romanul lui Lev Tolstoi, Anna Karenina, începe cu fraza: „Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită este nefericită în felul său.” Pe baza acestui aforism a fost lansat așa-numitul principiu al Annei Karenina, care este folosit pentru a descrie poveţele sale, în diverse discipline şi situaţii stresante din viaţă. Cărţile sunt prietenii noştri, iar noi le abordăm ca atare.

Vox Authors

Pornind ca o comunitate online am desfășurat, de-a lungul anilor, cu succes măsurabil, campanii de promovare a autorilor, ne-am implicat, cu dăruire și profesionalism, oriundeam considerat că e cazul și, mai ales, oriunde-am fost solicitați, pentru creșterea vânzărilor cărților. Și nu neam oprit aici. În acest an ne-am propus ca să aducem editurile, anticariatele, pe scurt vânzătorii de carte, mai aproape de cititorii noștri prin conceptul de librărie online. Scopul nostru este să ne extindem cu o gamă diversificată de produse în librărie, invitându-vă să vă listați cărțile la care doriți să creșteți vânzările. Librăria Bibliocarti.com vă stă la dispoziție pentru promovarea și vânzarea cărților dumneavoastră, inclusiv pentru vânzarea de cărți second hand.

Pictură de Vasilica Marina Căluser Pag 75 Vox Authors Nr II

Cultura în secolul XXI – Cum se comportă vizitatorii pe site-urile culturale de Mara Caloian „Cultura este ceea ce ar avea măcelarul dacă ar fi chirurg.” Mary Pettibone Poole

ornind de la acest citat destul de sugestiv, putem afirma că termenul de cultură înglobează mai multe principii şi valori care îmbinate, dau o singură semnificaţie conceptului. Cuprinzând diverse aspecte ale societăţii, putem deduce că fiecare societate are propria cultură care îi conferă atât unicitate cât şi o identitate proprie. De asemenea, cultura diferă de la o epocă la alta, de la o generaţie la alta. Valorile culturale sunt supuse la fel de uşor, ca de altfel, toate celelalte aspecte existenţiale, trecerii ireversibile a timpului. Aşadar, dacă ieri societatea considera sexul un subiect tabu, iar ideea dezbaterii lui publice era păcat capital, azi, această temă este destul de des abordată fără perdea, fără reţineri, fără prejudecăţi, iar erotismul s-a transformat întro artă. De aici la a spune că latura erotică face parte din cultură nu mai e decât un pas minuscul deoarece... orice formă de artă se încadrează în valorile culturale, nu? Cultura modernă este dinamică, se află într-o permanentă evoluţie şi implicit schimbare, ca formă de adaptare la timp. Progresul tehnologiei a facilitat în mare măsură şi progresul cultural, iar internetul este cea mai rapidă şi la îndemână modalitate de accesare a aspectelor culturale. Cultura online este accesată zilnic de numeroşi utilizatori care folosesc partea pozitivă a tehnologiei în propriul beneficiu, informânduse asupra acelor elemente culturale de interes. Fie că vorbim despre site-uri artistice, de literatură, de istorie, de travel sau fashion, acestea au rolul de a informa. În faţa acestei explozii informaţionale virtuale trebuie să recunoaştem că accesul la cultură a devenit unul extrem de uşor, iar solicitările de informare au crescut considerabil pentru fiecare categorie de cititori.

Societatea actuală oferă dreptul la informare şi facilitează prin mijloace tehnologice accesul la cultură. Oportunităţile de obţinere a informaţiei sunt astfel la îndemâna oricui. Şi totuşi... cum se comportă cititorii pe site-urile culturale? În zilele noastre, utilizatorii internetului sunt tot mai activi pe diversele site-uri cu profil cultural. Mult mai lejer decât bibliotecile şi mult mai cuprinzător, mediul online atrage fără îndoială, mai ales că viteza cu care ne-am obişnuit să trăim fiecare clipă nu ne oferă răgazul unor drumuri la bibliotecă, muzeu, etc. Accesate de pe PC, laptop, tabletă sau smartphone, site-urile favorite ne ţin companie începând cu prima oră a dimineţii când ne bem cafeaua şi terminând cu orele târzii ale nopţii care ne prind tot pe net. Majoritatea articolelor online ne oferă în plus posibilitatea unei exprimări a opiniei, un dialog cu cei implicaţi, potenţialitatea formării unei idei proprii prin navigarea pe mai multe site-uri. Statistici recente arată clar că tot mai multe site-uri culturale au înregistrat în ultimul timp tot mai mulţi vizitatori, iar numărul acestora este în continuă creştere ceea ce nu poate fi decât îmbucurător. De asemenea numărul tot mai mare de comentarii, dialoguri, păreri împărtăşite conduce la o mai bună fixare a celor citite. Majoritatea celor care accesează site-uri culturale sunt în special studenţi şi elevi, ale căror specializări/discipline cer documentare suplimentară, dar şi persoane care găsesc lumea culturală online o lectură plină de informaţii utile din domeniile proprii de interes. Comportamentul vizitatorilor diferă de la un site la altul în funcţie de politica siteului respectiv şi de felul în care cititorii sunt încurajaţi să comunice. Sunt articole care atrag vizualizări, dar comentariile lipsesc cu desăvârşire, postări unde dialogul este susţinut şi site-uri care, în afara prezentărilor creează şi o ambianţă friendly pentru vizitatorii care, încântaţi de primire, vor reveni cu siguranţă. Iată ce ne spun şi site-urile culturale româneşti despre comportamentul şi activitatea vizitatorilor.

Pag 76 Vox Authors Nr II

„M-am tot gândit o lungă perioadă de timp dacă să fac blogul sau să nu îl fac... Ceea ce mi-a dat curaj să fac acest blog şi să dau frâu liber imaginaţiei au fost părerile oamenilor care apreciază cultura şi încă mai cred în valorile culturale. Şi am văzut asta încă de la prima postare... când vizitatorii mi-au comentat lucruri minunate încurajându-mă sau exprimându-şi părerea în legătură cu subiectul propus. Apoi a urmat o primă recenzie... prin care am reuşit să stârnesc curiozitatea şi să îndemn oamenii care au intrat pe blog măcar să îşi dorească să răsfoiască acea carte dacă nu să o devoreze... Încă de la prima recenzie am reuşit să am 100 de vizitatori într-o zi.. ceea ce mi-a dat curaj să merg mai departe cu această magie a lecturii şi speranţa că există oameni care vin de la muncă, şcoală sau orice activitate cu gândul să petreacă măcar 10 minute pe bloguri sau siteuri care îndeamnă la cultură. Din punctul meu de vedere, un cititor care tinde să depăşească limitele ca număr de cărţi şi ca număr de vieţi trăite cultura nu se va pierde niciodată... şi spun asta pentru că am întâlnit o comunitate minunată de oameni frumoşi care citesc, care se întâlnesc la cluburi de carte, care intră zilnic pe bloguri pentru a vedea postări, pentru a aprecia munca depusă de alţii şi pentru a descoperi cu adevărat plăcerea lecturii... eu asta fac zilnic... şi am speranţa că mai sunt sute chiar zeci de oameni sau zeci de mii ca mine.” Printreranduridecerneala.wordpress.com „Noi am încercat prin site-ul nostru să oferim cel puțin o informație corectă, de la sursă, majoritatea provenind din comunicate oficiale de la distribuitorii oficiali și de la cinematografele din România. Fiecare știre/post/articol este semnat cu sursa de proveniență și conține cât mai multe lucruri informative pentru ca cititorul să aibă posibilitatea mai ușoară să ia o decizie și să-şi formeze o opinie. Vizitatorii caută informație, dar nu sunt activi. Nu se angajează în comentarii și discuții. Pur și simplu recepționează informația și atât. Numărul de vizitatori și vizualizări zilnice tind într-adevăr să confirme că există interes. În general știrile/postările care conțin material vizual

(imagini, afișe, clipuri) sunt cele mai accesate.” MovieNews.ro „Citatepedia este cel mai accesat site cultural-literar românesc, cu aproximativ jumătate de milion de vizitatori diferiţi/lună. Chiar dacă o parte dintre acești vizitatori au venit întâmplător, este evident că interes există. Numai că majoritatea oamenilor nu caută cultură în mod intenționat. Un elev sau un student care se documentează pentru un referat, face un gest cultural, deși ar spune doar că învață. Un îndrăgostit care caută o poezie pentru iubita sa, face și el un gest cultural, chiar dacă nu la asta îi stă capul. La fel și cineva care încearcă să înțeleagă mai bine o problemă existențială. Iar exemplele ar putea continua. Cei interesați de cultură în mod conștient sunt considerabil mai puțini. Pe de o parte sunt creatorii, care în zilele noastre își dăruiesc creațiile online, în mare măsură. Aceasta este o formă de implicare. Apoi, sunt promotorii, cei care își petrec mult timp răspândind pe diferite site-uri și rețele sociale informații culturale interesante. Unii sunt dea dreptul pasionați de asta. Adesea, implicarea oamenilor pe un site cultural este evaluată după numărul comentariilor pe care le scriu. Cred că pe un site mic, de nișă, este relevant, dar pe un site mare, nu. Este ca diferența între a vorbi publicului dintr-o cafenea (unde te duci frecvent și te-ai tot văzut cu oamenii aceia) și a vorbi tare într-o mare piață (unde nu știi niciodată cine trece pe acolo). În concluzie, mulți oameni sunt interesați de cultură, dar puțini sunt motivați de a se culturaliza. Din acest motiv, este dificil de evaluat obiectiv care este gradul în care cultura este prezentă în viețile oamenilor.” Citatepedia.ro

Pag 77 Vox Authors Nr II

CREATIVITATE Nemurirea-n basme de Roberto Kuzmanovic

Pictore, m-ai cam uitat într-un colț de pânză și degeaba mi-ai pictat stelele sub frunză oglindă și munți, precum în văzduh fantasme, n-am cum căuta nicicum nemurirea-n basme.

Schimbarea la mască

de Roberto Kuzmanovic

Roberto Kuzmanovic este scriitor și publicist, prezent în diverse reviste, antologii și publicații on-line și/sau tipărite, unde a semnat nenumărate texte de opinii, recenzii literare, comunicate de presă, știri, interviuri, schițe umoristice, poezie și proză.

Îmi lipseai, nestemata mea, din fiecare îmbucătură a vremii, din fiecare mângâiere din fiecare por, din vis, din carne... Mi-era dor nostalgic, te exploram în orice ființă chiar și himerică Ochii năstrușnici, năluci cunoscute, îndoliați, față în față cu miraza spartă scrutând ca o garguie cocoțată pe Notre-Dame spre gândacii mici cât niște gămălii de ace striviți de ancora unei rațiuni ascultată ca o mezzosoprană. Credeam că nu voi mai zări zâmbetul de soare și flori în păr, iubiri, culoare pe înfățișare Genomul era pe arcă, debusolat căutând zadarnic identități; Purtai un inocent camuflaj, iar sconcșii rânjeau de parcă nu sărbătoreau din șapte în șapte ani „Schimbarea la mască”. Când te-ai descotorosit de impulsiva ta fățărnicie, m-am pomenit strigând ca un câine-nspre lună: „Bine te-am găsit, singurătate!”

Pag 78 Vox Authors Nr II

aluat pentru refuz

prezență de Johan Klein

Așa ești construită minune femeiască bizar de luminoasă și-absurd de indecisă în pragul inocenței lași – și nu lași deschisă o limpede iluzie de dragoste firească se-aude și-ntre astre, departe… undeva c-așa ești construită și parcă totul plânge șiroaie negative cu încleștări de sânge inundă și-acum zorii din încăperea mea iar liniștea-i confuză și-mi spune noapte bună că-n mine de strigare și sufletul se rupe amoruri necesare avea-vor să-și mai surpe plăpândele dorințe, și-o tulbure cunună

(sau despre inspirație)

de Johan Klein

Exploziile rațiunii prind rădăcini prin noapte ceva-n adâncul meu prea tulbure renaște sărbătorind conturul vedeniilor ce-n umbre prind vieți tot mai adesea – ceva încă mă paște – scrâșnește din măsele de parcă sparge-un craniu și știu că încă-s singur dar totuși parcă nu-s șoptește numeroase silabe răstignite pândind singurătatea c-un iz morbid, răpus

cu lauri imposibili – de-un nuclear refuz se-așterne peste mine, și plâng și mă amuz

eternul morții mele devine tot mai viu și-un peisaj macabru se-așterne în odaie când umbra mă îndeamnă să fiu și să nu fiu temut, pe când poeme din nicăieri vin ploaie

căzut

perspectiva unei cine

de Johan Klein

Căzut din anticristul trăirii ce-am purtat din însăși simțământul de-a fi cândva iubit îți scriu pustie fată profund, ca dintr-un schit – un rar prilej ce-mbracă minciuni de neuitat

Și pâinea se frământă sub ochii tuturor iar vinul mai suspină prin cupe tot mai moi când Iuda, fariseu-i ca lupul printre oi văzut... – într-astă seară-i suspect de gânditor

ce lanțuri noroioase ce gânduri ce greșeală te-au dus așa departe?... nu înțeleg mă frâng în simfonia zilei de ieri ca-ntr-un adânc m-afund s-ating delirul – o rană ideală

se face întuneric, chiar și-n priviri – la cină sămânța frământării prin măduvă-l petrece în plânsete-și așteaptă sentința – pal și rece și-o tulbure-ncercare prin inimă-i răsună

– iar mintea naște ridul înnebunirii mele – prezentul mă cuprinde impur hain fatal acum și amintirea-i ca mortul după cal târâtă-n mângâierea unor trăsuri mai grele

se zguduie pereții... cumplită-ncăierare din coastele durerii se scurge un adaos – Iisus ridică cupa, dă semne că-nspre haos înclină, când privește la strâmba-i răsuflare

o goarnă de surâsuri răsună din trecut nutrind noi începuturi... te iert însă te uit

de lângă-atâția miei dintr-un salon rănit doar El știa că Iuda-i perfect pentru jertfit

Pictură de Ema Păvăloaia Pag 79 Vox Authors Nr II

Pictură de Ema Păvăloaia

simțeam că mă-nghite pământul

Desculţă Maria Ieva

de Johan Klein ca smuls din mine însumi mă-ntrevedeam peatunci ca rupt de-o lume-ntreagă o lume-n care totul părea că-i smuls din nașteri: firescul din verticalitate rădăcinile din pământuri ochiul din privire inima din oameni ceasul din timp îngerii din ceruri tăcerea din piatră și toate acestea pe când presimțeam sau simțeam că m-apropii de greutatea luminii pe care-o emană dar și de puterea surâsului ei

sistem de Johan Klein Ne mistuie savana acestei lumi haine iar în scântei încinse dansează fiecare neașteptate flăcări vin pe abstracte șine și-nlănțuie tăria... se-așterne o uitare când drumurile-s parcă-mpânzite de hiene ce caută însemnul cărnii și-al plăcerii… se-așteaptă-nflăcărarea nesomnului, durerii iar fiece persoană tremură sub viclene priviri influențate de-un infernal climat ce vine-n zvârcolirea titanicelor vicii reîmpâmzite-n roiul acelorași suspicii ca un proces himeric, când omu-i subliniat în paginile lumii, pe unde veșnici lei culeg de prin savane suflări, pentru că-s zei

Sub tălpile mele cresc nuferi de foc Şi luna se-arată în primul pătrar; Pământul se crapă şi eu mă sufoc, Vând viaţa pe vise jucate la zar. Sub tălpile mele cresc lanuri de grâu, Prin sita tăcerii durerea o cerni; Spre lumi nevăzute trec cai fără frâu Şi albă iubire în suflet mi-aşterni. Sub tălpile mele cresc flori de ciulini Şi soarele ţine luna de mână, Pe valuri de spume petale de crini În palmele tale un pumn de ţărână. Poeme cu îngeri

Mireasă de fum Maria Ieva Îngroapă, inimă, cireşii în floare Şi corcoduşii cu frunze amare, Îngroapă tăcerea ce cântă pe lac, Fecioara din umbre şi visul în frac. Ascunde în atrii broboane de rouă, Deşertul Saharei, nădejdea cea nouă; Să-mi murmure-n vene un cântec de nai Iubirea nu doare. Ce-i, inimă? Ce-ai? Lichidul se scurge ca miru-n izvoare Şi-i roşu-albastru când verdele doare; Ulcioru-i ciobit, olaru-i pe drum Mireasă de ceaţă, mireasă de fum. Alfabetul mirării

Pag 80 Vox Authors Nr II

Mai ştie vântul

Liber în labirint Maria Ieva

Mircea Băduț „Ca omul să fie liber în Univers trebuie să accepte legile Universului. ”

Povestea noastră de iubire A început cu un cuvânt, Când am visat o răstignire Pe-un pat ce-a devenit mormânt.

Era o noapte fără stele, O beznă fără început Durerea lacrimilor mele Şi chipul tău făcut din lut. Era un început de iarnă, Într-un decembrie sfios, Când cerul a-nceput să cearnă Zăpada albă lui Cristos. Că ne iubeam, ştiau gorunii Şi cuiburile reci de cuci, Ştiau şi nucii, şi alunii, Şi lacrimile de pe cruci. Că ne iubim mai ştie vântul, Clepsidrele care s-au spart, Secundele ce-au scris cuvântul Şi clipele ce ne despart... Sub semnul crucii

nimalul gânditor – ca dealtfel toate animalele – evoluează întrun labirint. Labirint propriu, local, aparţinând labirinturilor din ce în ce mai cuprinzătoare, între care există multiple relaţii reciproce. Labirintul social (hai să acceptăm, de dragul discuţiei, denumirea aceasta!) cuprinde orice animal gânditor, dar – mai ales – pe toate laolaltă. Vom vedea că e greu de imaginat un om evoluând – chiar şi pentru un timp foarte scurt – în afara acestui labirint social. La nivel individual, limitele labirintului (pereţii labirintului, altfel zis) sunt „materializate” din acele reguli şi habitudini cu care omul e înzestrat prin formaţie. Condiţionările sunt fixate profund în chiar sistemul de relaţie, de gândire, al individului. În ansamblu am putea percepe labirintul social ca o extrapolare, o sinteză a „senzaţiilor” locale de îngrădire. Însă observăm curând că e o abstracţie reală, aproape implacabil de funcţională. O premisă pentru invizibilitatea labirintului este obişnuinţa oamenilor de bunsimţ de a respecta norme, sau – generalizând – reflexul colectivităţilor de a construi/accepta reguli de convieţuire. Însă cel mai probabil percepţia de transparenţă a labirintului social este conferită de faptul că el are practic o mulţime de variante, de căi, pornind dintr-un punct şi evoluând spre o sumedenie de puncte, de capete de scenarii. Dacă vom considera „punctele” într-un sistem cvasi-cartezian cu (mai mult de) patru coordonate spaţiotemporale, putem denumi modelul acesta, cu oarece emfază, „meta-cubul-antropo-social”. (Care ziseşi 'hyper-şvaiţer', acolo în spate?) Astfel că, într-o perspectivă restrânsă, evoluţia animalului social între două puncte ale labirintului se poate confunda cu evoluţia acestuia în timp şi în spaţiu.

Fotografie de Florin Radu Pag 81 Vox Authors Nr II

La materializarea pereţilor labirintului s-a „lucrat” dintotdeauna (poate din-nainte de homo sapiens) şi se va lucra multe milenii deaici încolo (cât timp va exista specia pentru care el 'importă'). Iar acest „material” fiinţează ca o reuniune de reguli interconexate organic, reguli structurale de existenţă şi de echilibru – de minim şi vital echilibru social. Dacă „tentaculăm” spre realitate acest model abstract, putem privi regulile sale constituente ca fiind totalitatea prescripţiilor – mai mult sau mai puţin legiferate, mai mult sau mai puţin subînţelese – care fie vin din noi, din propria gândire/educaţie, fie sosesc din afară, şi care funcţionează neîntrerupt şi omniprezent. Recurgând la un exemplu (naiv), voi spune că aceste reguli sunt cele care îl împiedică pe om să arunce o piatră în sus. Presupunând că el are această piatră (deşi în multe locaţii ale labirintului ea nu-i e disponibilă), nu va face totuşi gestul – nu-şi va permite să-l facă – fie pentru că îl poate vedea cineva şi îl va privi reprobator, fie pentru că în jur va fi multă lume şi, căzând, piatra ar putea răni pe cineva. Sau nu o va face pentru că piatra este mult prea grea. Iată deci o serie de limitări subiective: psihice, juridice, fizice. Însă rigiditatea pereţilor labirintului nu se manifestă absolut, ci este influenţată şi ea – ca mai toate elementele acestui univers relativ – de context, de întâmplare. Putând fi, deci, uzurpată de coincidenţa unor factori aleatori şi conjuncturali. Să admitem că-i vorba de o anumită elasticitate a pereţilor. Exemplific – la

fel de naiv-sugestiv – cu aruncarea pietrei: subiectul zvârle piatra în sus, iar în cădere ea răneşte o persoană. Subiectul se alarmează, priveşte în jur, şi, încredinţat că nu-l vede nimeni, dispare – sustrăgându-se consecinţelor şi refuzându-şi răspunderea. Traversând astfel un perete al labirintului! Nici nu mai contează că a făcut-o voluntar sau nu – situaţia este suficient de posibilă pentru a demonstra „imperfecţiunea" labirintului. Totuşi, din fericire pentru majoritate, disfuncţionalităţile labirintului social sunt întâmplătoare, şi cu atât mai rare cu cât societatea este mai dezvoltată – adică mai numeroasă şi mai experimentată. Pentru muritorul obişnuit, evoluţia în labirint, de la orice punct de plecare la oricare variantă de sosire permisă, este condiţionată de o miriadă de reguli (de toate naturile şi mărimile), iar el are de partea sa – pentru a vedea pereţii labirintului –, în primă instanţă, bunul-simţ. Acesta îl va călăuzi primul, acesta îi revelează calea pe care poate merge liber. * Ironia face ca motto-ul sub care am început această dizertaţie – sintetizat probabil din studiile lui Spinoza (deşi ceva de genul „ca să fii liber în Univers, trebuie să respecţi legile Universului" ne vine şi dinspre înţelepciunea orientală) – să semene cumva celebrului şi totodată dispreţuitului „Freedom is the consciousness of necessity” (Karl Marx). Mais Le bon Dieu est dans le detail. (martie 1992) DonQuijotisme AntropoLexice.

Pag 82 Vox Authors Nr II

Citate din gânduri strâmbe de Roberto Kuzmanovic — Că tot ai adus vorba de limbă-n discuție, în adâncul sufletului unui mascul feroce, radiază inconștient o singură femelă rebelă, în nuanțe mai bogate decât ziua. Cândva credeam că e vorba de mama sau fetița lui. Nu-mi imaginez ce s-ar întâmpla dacă ar pierde-o. Probabil ar face alta pentru alocație. Știu, e dur. Dar prefer asemeni lui Seneca, să deranjez cu adevărul decât să fac pe plac cu lingușiri. Eminescu nea făcut să înțelegem că un om poate avea totul neavând nimic și nimic având totul. De aceea românul joacă la păcănele, alba – neagra, ruleta rusească… riscuri confrate, cică bărbăție! Cine știe? Probabil și Klaus joacă „Book of Ra” online pe Facebook. Așa se face că Iohannis îi consideră (sau doar ne-a făcut să credem asta) pe românași niște eroi?! — Aia e, bre! — La război cu voi! Nu contează cine și cum ne conduce ca pe (b)oi. Uităm și mergem mai departe, dansând din buric pe manele, dacă tot spunea Friedrich Nietzsche că aceasta e cea mai mare înțelepciune. De ne e dat să cărăm în cârcă și-o cruce (dă-o Doamne, mare, groasă, de aur sau platină), o cărăm (cu poftă până la amanet) fiindcă suntem zevzeci pe veci. Dacă nu, așteptăm să ne-o care alții (oricum suntem creștini până ne gândim la ochii dracului), uitându-ne și arătând cu degetul (nu neapărat cel mijlociu) după ceilalți, cât de snobi pot să fie. „Prostul râde de prost, că cică prostul nu prea știe”. Sunt (uneori) de admirat oamenii care fac ce vor și (alteori) de râsul curcii că nu știu ce vor. Ei vor să-și spună părerea despre tot (n-are importanță dacă n-au o concluzie concretă), chiar dacă nimeni nu-i bagă în seamă. Ei vor să-și înjure pe la colțuri primarul satului că fură prea mult din Lanul de grâu cu corbi (aievea pentru pălincă), chiar dacă el e doar o marionetă a Uniunii Europene. Ei vor bani să-și cumpere desfrânarea pentru cele mai vicioase vicii chiar dacă nu muncesc. Vor reduceri iluzorii la mall, stând ore în șir la rând la casa de marcat, chiar dacă timpul înseamnă bani. Vor rate la bănci (să arunce bani la lăutari), chiar dacă sunt speriați de sociopați, urlând mai ceva ca după un tur prin Casa Groazei. Îi vor întemnițați pe cei corupți în

coate – că poate politica nu va mai fi atât de curbă. Vor târfe (masculine sau nu), care nu le aparțin decât pentru o noapte, cu care să și-o tragă în draci, să-și lingă reciproc frișca de pe degetele de la picior, după o noapte petrecută în club, chiar dacă în următoarea zi merg la biserică să pupe moaște sau acasă la fetița lor. Sociopații vor să conducă lumea, conduși de psihopate. Ei vor ambalaje fine la interese meschine. Ei vor, dar nu știu ce vor. Chiar asta vor? — Vai de mine, nu mai țipa, trezești vecinii. Tu ce vrei? Hai, aşază-te pe canapea, începe îndată meciul. — Dacă mă întrebi pe mine, m-aș mulțumi să privesc terasa unei cafenele, noaptea. Pentru că asta m-a făcut să înțeleg că în adâncul sufletului unui mascul feroce, radiază inconștient o singură femelă rebelă în nuanțe mai bogate decât ziua. Cea cu care îți împarți trupul. — Hm. — Eva, Adame! Eva. — Mare mi-e mirarea că nu pricep. Ce-ai domnule, că mai beat decât mine nu te văd? Te-a părăsit femeia? Nu ți-a intrat salariul pe card? Ți-am zis că fac eu cinste. — Mai rău, măscărici în fund și nu-mi tace pliscul!

Pag 83 Vox Authors Nr II

Viciu şi spaime de Răzvan Nicula

Îmi împletesc fumul de ţigară cu raţiunea stearpă, cu gândul născut mort, cu litera incapabilă să vibreze, chiar dacă este inclusă într-un cuvânt exact acolo unde îi este locul. Uneori mi se întâmplă să mă simt un cuvânt rămas fără frază, pentru că, de fapt, orice om ajunge să reprezinte, la un punct, un singur cuvânt – numele pe care îl poartă. Nimic mai mult, nici trăiri, nici amintiri, nici sentimente, nici certitudini sau incertitudini. Toţi devenim un cuvânt, un nume dăltuit pe o piatră funerară sau imprimat adânc în schingiuirile inutile ale vreunui suflet. Se mai întâmplă să ne uităm până şi numele, să devenim incapabili să le mai pronunţăm, şi atunci, în acele clipe, se nasc noi limbi moarte, incapabile să exprime ceea ce nu mai este de exprimat. Oamenii se exprimă pe ei înşişi, în modurile lor personale, convenabile şi caracteristice, în funcţie de ceea ce conţine fiecare. Şi totuşi, în mod cumplit, se poate întâmpla să ajungem să nu mai conţinem nimic, şi să ne conţină doar alţii, eventual, ultimi ştiutori de limbi moarte care nu vor mai uni niciodată sufletele care simt la fel. S-ar putea spune că din conştiinţa unui neam, a unei naţiuni, face parte în mod absolut necesar limba. Limba care exprimă, care ordonează sunetele, care le transformă în mod magic în oglindiri de suflet şi de raţiune. De multe ori m-am întrebat dacă limbile mor odată cu naţiunile, sau poate după ele, sau, de ce nu?!, înaintea lor. Chiar aş îndrăzni să afirm că o limbă moare, moare efectiv atunci când nu este capabilă nu să articuleze, ci să vorbească, să spună. Deşi alţii m-ar contrazice, afirmând pe bună dreptate că agonia nu este moarte prin ea însăşi. Doar că agonia este prevestire, prevestirea morţii, iar ultimul cuvânt spus, ultima formă vibrantă echivalează cu părăsirea trupului de către suflet, exact ca un abur eliberat în miez de iarnă, sau ca un fum de ţigară expirat nepăsător înspre înalturi. Am cunoscut cândva un om a cărui spaimă atotcuprinzătoare era moartea.

Moartea, Doamna cu coasa, The Grim Reaper, sau cum veţi mai dori să îi spuneţi. Nu îi spunea niciodată pe nume, nu îndrăznea să o înfrunte, ci îi căuta nume ascunse, ofrande care ar fi trebuit să o îmbuneze. El nu ar fi trebuit să moară niciodată, ci să se ducă, iar moartea nu se numea Moarte, ci Trecere, Plecare. Mi-am amintit de el privind cum fumul eliberat din plămâni mi se ridica spre cer, împletindu-se cu ceaţa lugubră, lăptoasă şi umedă. „Oare de fiecare dată când expir fumul ăsta păcătos îmi extirp şi o frântură de suflet”? Mă întreb şi îmi vine să râd, să râd de cei care nu fumează, pentru că dacă ar fi aşa, risipirea lor ar fi bruscă, totală, poate chiar dureroasă. Pe mine mă doare mereu când îmi mai pierd câte o frântură de suflet, când îmi mai înşel câte o speranţă, când mai trădez câte un vis. Pe mine mereu mă doare. Poate de aceea fumez, ca să îmi risipesc sufletul pe rând, frântură cu frântură, abur cu abur, atom cu atom, pentru că unii nu suntem făcuţi pentru suferinţele mari. Dar până şi marea suferinţă este un viciu, la fel cum viciu devine şi sondarea imaginaţiei în căutare de demoni, de monştri, şi dansul, mai ales dansul desfrânat al disperării, imaterial şi pierzător înspre alte zări care s-ar dori a fi luminoase. Şi m-am mai întrebat, oare ce înseamnă lumina? Mie nu îmi place, eu nu o pot descrie şi nici caracteriza. Putem preţui oare ceva fără să cunoaştem antagonismele? Se poate descrie bucuria fără chinul tristeţii? Se poate dezvolta iubirea fără oprimarea urii? Ura, am spus cuiva, este principalul motor al universului. Ea face lucrurile să se învârtă, sub spectrul unei ameţeli a conştiinţei, sub pierderea conştienţei strivite de evidenţe. De ce, oare, un om, văzând evidenţa o poate contesta vehement? De ce ne spunem, disperaţi: „Nu se poate”?! Poate pentru că în felul acesta ajungem să acceptăm ceea ce ni se pare inacceptabil, şi pentru că orice stare, orice noţiune, nu poate fi definită decât prin opusurile ei. Dar dacă ar fi aşa, prin expirarea fumului de ţigară, prin eliberarea lui în atmosferă, nu înseamnă că neg şi că încerc să îmi păstrez sufletul în mine?! Exact ca o

Pag 84 Vox Authors Nr II

contradicţie primordială care m-am obişnuit să fiu, nu mă pot hotărî, nu îmi pot găsi răspunsul – moartea începe din prima clipă de viaţă, sau viaţa începe abia după ultima suflare? Aş întreba, dar nu mai ştiu pe cine, pentru că am impresia că în jurul meu sunt numai popi. Popi şi cioclii, iar de aceştia, atâta timp cât voi mai avea puterea să trag din ţigară, mă voi feri întotdeauna.

Îngeri și lavre de Ispas Florin Coborâm prin grădini, trei umbre în umbra nopţii apoi ne furişăm în şura mătuşii Ileana. — Bade Ilie? Bade Ilie? ciocăne uşor Sabin în geam. Ieşi la geam! Ieşi rogu-te! Uşa se deschide încet, intrăm cu teamă, lampa pictează linii pe feţele noastre murdare: — Mereţi de vă schimbaţi! zice încet tuşa Leana apoi scoate postava de sub pat. Fetele ei s-au trezit, stau bulucite în uşă până când apare mama lor furioasă: — Mereţi tu bolundelor şi vă puneţi la somn! Puie-vă necuratu’ să aud vreun pâs! — Vă dau un sac de făină, am nişte slană pusă la pod, Sabine, ţi-am făcut rost de şubă, pantalonii vătuiţi şi nişte cartuşe. Pistolul e ascuns în pod sub laviţa cu zestrea fetelor. Mâncați, vă spălaţi şi mereţi sus, aice nu-i bine să vă prinză dimineaţa.. — Feriţi-vă de Pomete! Umblă ca un nebun să vă puie la răcoare! S-a înhăitat cu Gherasie şi pậră lumea la miliţie! Urcăm în pod, plouă, picuri bat în acoperiş. Mă prinde somnu’ zgomotele filtrate trec prin urechile mele. Mâna lui Aurel strânge cleşte umărul. — Trage puşca lângă tine uşor! Sabin du-te dincolo de uşa podului! Cine urcă-l termini! — Bade, unde-s bandiţii? întreabă lingă fậntậnă Gherase agitậnd arma. Ştiu că or fost aice! Une-s? — Care bandiţi mă? Eşti bolund? De bandiţi îmi arde mie?. Te-ai stricat de cap cu comunismu’ ăsta! Care, ce bandiţi? — Eşti un mincinos mă! Un mincinos! Ia-l mă! Ia-l şi du-l! Bătrânul păşeşte încet, împuns de baioneta securistului. Lângă el apare încă un personaj între două vârste încrucișând drumurile prin ploaia care cade obraznică: — Mişcă, mă! Mişcă! Tu-ţi paştele mă-tii! Mişcă n-auzi? Traversează drumeagul, vocea securistului sună spart: — Stai! Stai pe loc n-auzi? Două pocnituri seci, cei doi se prăbuşesc amestecând apa cu sângele pe pietrele unde de obicei lelea Maria îşi spală rufele.

Pag 85 Vox Authors Nr II

— I-ai lăsat să moară ca nişte câini! strigă Sabin călcând apăsat pe uşa de la pod. Se fereşte ca prin minune de gloanţele trimise se jos apoi la rândul lui le răspunde foc cu foc.. Pereţi, tavan, înghit gloanţe, un corp cade cu zgomot lângă uşă blocând intrarea sau ieşirea. — A căzut unu’ din ei! Ridică chepengul şi treci în cameră! se aude vocea lui Aurel în timp ce străbate podul printre liniile crescute de pasul cartuşelor. Treci în cameră şi dă-i într-o parte! Hai băiete! Hai! Nu murim azi aici! Nu azi! Aurel a coborât scara trăgând cu pistolul, împinge uşa cu umărul apoi pumnul său se loveşte năprasnic de primul securist ivit în cale, soldatul doborât mai devreme e împins afară, de nicăieri preotul aruncă o grenadă. Explozia rupe curtea în maldăre de pământ spre cer apoi linişte. Miroase a praf de puşcă din nou, moartea gậfậie privind spre cerul prins în cerneala ploii nocturne. Valea s-a umflat, erupe peste drumeag trântind în el lemne, coteţe, animale moarte. Căruţa lui Păun se roteşte ca un titirez, trage calul costeliv sub ea apoi se pune cu roţile în sus. Vuietul se accentuează odată cu noaptea umflată din lacrimi de cer, apa a ajuns la primele case sorbind perete cu perete până când totul se lichefiază încet a moarte. Păun a rămas în mijlocul urgiei, plouă pe el potop, barba lui deasă filtrează secunde, încet e cuprins în vâltoare. Mâinile i se agaţă tremurânde de resturile căruţei, scoțându-l la suprafaţă. Un om, o umbră, un trup străbate valul de mâl şi apă, împinge lemnele cât colo, are un moment de rătăcire apoi revine în mal cu Păun în spate. — Vrei să mori mă? Ai vinit de la Kotelnikovo şi vrei să mori aice’? — Mi-a luat apa tăt, nic’ nu mai am. Ce drac, Doamne iartă, să fac? Cu Iambor, cu căruţa mai un lemn, mai un trifoi.. Amu? — Amu’ trăieşti şi o iei de la capăt! Ascundete colo sub şură cât mai găseşti un colţ uscat! Apa urcă, urcă în disperare constantă, şura se desprinde lent din fundaţie pornind la vale. Dormim tremurând de frig, uzi, pe valul de pământ ce leagă grădinile sub un pătiag de paie. Frigul se agaţă -n oase, dimineaţa serveşte abur, ceaţă, rugăciuni.

O iarnă dată dracu’ de Beto & Maryliyn Păreau a fi momente oarecare, dintr-o iarnă uitată, o iarnă nicidecum amintită de cei mai bătrâni dintre bătrânii vrăjitori, un frig șiun vânt cu inimi de gheață, spuneau ei, adunați la un birt unde serveau cele mai alcoolice licori, o iarnă de care și dracii, și îngerii, și bieții oameni se temeau când frigul începea să muște. Dar iarna aceasta nu avea să fie așa… … …………………………………………………

Fotografii pentru ilustrare de Florin Radu Vântul urla stârnind fiori îngheţaţi prin sângele ce se chinuia să alerge de nebun prin vene, gerul se încrâncena să-i strângă carnea ca într-o menghină nemiloasă, troienele se încăpăţânau să-i facă drumul anevoios. Şi totuşi, călătorul înveşmântat în negru păşea prin stratul gros de zăpadă, înfrunta nămeţii, îşi croia drum aidoma cuţitului prin unt. Trebuia să poposească undeva. Gândurile îi

Pag 86 Vox Authors Nr II

erau învălmăşite, frigul îi încetinea oarecum creierul, mişcările îi deveneau tot mai nesigure. Închise ochii pentru două secunde şi atunci când pleoapele i se ridicară, norocul păru să îi surâdă din nou. Depărtarea îi arăta lumini calde – un loc unde putea înnopta în pustiul acesta alb. Iuţind pasul din instinctul de supravieţuire, Hans se îndreptă către clădirea ce îi promitea o masă caldă, o carafă de vin şi un aşternut moale. Hai că dracul nu e chiar atât de-al dracu’! îşi spuse şi puse ultimii paşi, trezindu-se astfel în faţa porţii înalte din lemn sculptat a unui han apărut din bunăvoinţa divinităţii în calea lui. În perioada Crăciunului, babele – cele care de obicei par să se priceapă la toate, la ghicit în cafea, în palmă, la spălat rufe și la bârfit slujitorii binelui, obișnuiau să le spună copiilor, dar și nepoților înghesuiți în odăi oarbe și friguroase – unde nici flăcările sobelor nu-și găseau rostul, povești cu personaje credibil de reale, dar nici ele, nici cei mai zevzeci vrăjitori, nici norii nu-și puteau închipui că există ființe venite dintr-un extraterestru necunoscut. Însă una dintre babele care-și îngrijea lăcașul exact lângă han, avea să le cânte pruncilor cu un grai de jadeit – atât de puternic și încântător, încât Hans reuși să adoarmă cât se poate de bine. Un cântec despre o frumoasă cu păr aurit care fugea pe cărarea umbrită de un demon făr’ de nume și făr’ de-asemănare care o urmărea pentru a-i chinui sufletul. Fugea și fugea implorând ajutor din toți plămânii, dar fără să o ajute nici măcar copacii magici – despre care se spune că au forțe nebănuite, ajunge într-un loc civilizat, speră ea, speriată, unde va găsi pe cineva care să o protejeze. Bate cu pumnii în ușă, zbierând: „Lăsați-mă, vă rog, să intru, mă urmărește ceva!” Ușa i se deschide și vrăjitorii se uită uimiți la o frumusețe înlăcrimată, șocată care căuta ajutor, știind că întreg ținutul era protejat de cele mai puternice vrăji făcute de ei și doar puterile naturii pot avea efect pentru ființele omenești. — Dar, bunico, dumneata cânți chiar despre hanul de alături, unde merge și bunicul nostru! zise unul dintre micuți, iar baba închise ochii și continuă să cânte, lacrimi de regret scurgându-se pe chipul său.

Fata țâșni în încăpere, iar ușa s-a închis după ea din senin, vrăjitorii simțind o prezență puternică, necunoscută care emana o energie negativă apropiindu-se; se pregătesc să se aștepte la ce e mai rău. Hans se trezi. Se frecă întâi la ochi nedumerit de locul în care se afla. Patul curat, camera simplă, boabele de jar din vatră… memoria i-a revenit rapid. Se afla la hanul unde fusese primit cu ospitalitate târziu în noapte când puterile îi erau pe sfârşite. Sări iute în picioare şi îşi trecu mâna prin pletele întunecate dintr-un gest reflex. Visul despre gingaşa înspăimântată din cântecul bătrânei îi creea acum un disconfort inexplicabil, iar senzaţia de pericol, de moarte iminentă îl sufoca lăsându-i gâtul uscat şi trezind în el starea de alertă. Din instinct îşi puse mâna pe pumnal strângând. În mod inexplicabil, Hans se descoperă copleșit de o transformare interioară, transformare ce avea să-l facă mai puternic. Era încercat de toate stările posibile, ca un pirat fără corabie, ca personajul din povestea cavalerului cu brici, ca un trandafir negru uscat. Cerul plânge cu fulgi… deși nu pare să ajute cu ceva. Ei, drăcia dracu’! Asta îmi lipsea! Să devin ţicnit din cauza cântecului unei babe! Slăbi strânsoarea, îşi luă haina şi coborî zgomotos treptele din lemn lustruit. Îşi roti privirea prin taverna încărcată de o mulţime pestriţă şi nu îşi putu ascunde mirarea. Cei trei bătrâni din noaptea precedentă erau la locul lor, părând să nu se fi mişcat de pe scaune şi ţintuindu-l, la fel ca atunci când intrase pe uşă, cu ochi iscoditori din care se împrăştiau sclipiri de diamant. Se hotărî să nu acorde importanţă unor asemenea aiureli. Puse totul pe seama curiozităţii. Cu siguranţă prin aceste locuri vedeau rar un străin, iar lucirile ciudate… veneau mai mult ca sigur din razele soarelui ce se reflectau în irişi şi… Uşa se trânti de perete. Un vânt sinistru şuieră în încăpere provocând senzaţii îngheţate pe piele. Un ţipăt, o privire, un păr auriu în care omătul ţesuse steluţe de gheaţă… un înger înlăcrimat cu groază în glas şi moarte în ochi.

Pag 87 Vox Authors Nr II

Fațada întregii încăperi a fost smulsă din senin și preț de o clipă totul păru ireal, tot ce se știa despre lumea asta, cunoscători ai celor mai cifrate secrete devin surprinși, șocați totodată despre această formă de putere distructivă, iar Hans părea depășit, dar nu-și putea dezlipi ochii de pe privirea îngrozită a Ameliei, chip nemaivăzut de nimeni, nicăieri, dar demn de ținut minte ca un tatuaj stângaci făcut de africani pe piele. Habar n-avea că în sufletul său avea să se planteze o sămânță de dragoste, dragoste despre care babele care ghiceau în cărți de Tarot – erau convinse că e doar o ficțiune, dragoste ce avea să-l supună chiar și celor mai strașnice modalități de chin pentru a se dovedi apt de acest sentiment. O apariție înfricoșătoare: coarne de berbec, coadă de șarpe, dinți de vampir, ochi neclari, dar suficienți de prezenți pe chip încât să le înțelegem turbarea – emana sunete răsunătoare până peste munți și văi, martor stându-i vântul, urlete care păreau că sunt capabile să invoce spre lumina lipsită de intensitate și zeii din morminte, păreau ca un cutremur. Toți, și ea, și vrăjitorii, și el și-au îndreptat pupilele înspre acest demon, speriați, nepregătiți suficient pentru asta. — Ce mama dracu’? Hans nu putea decât să se uite perplex la arătarea grotescă desprinsă parcă din cărţi prăfuite pe care nu se străduise niciodată să le citească. Mâna i se duse pe pumnal pentru a doua oară în decurs de nicio oră, dar de data aceasta instinctul era cel corect, sau cel puţin aşa credea. Ţipătul inuman al creaturii îi lovea timpanele cu decibeli dureroşi acompaniaţi de strigătul de neputinţă al femeii ce încă părea un înger urmărit de însuşi Satan. Dintr-un gest reflex se puse înaintea ei pentru a o putea apăra în caz că demonul avea să o revendice. Îşi scoase pumnalul din teacă şi era mai mult decât pregătit de lupta inevitabilă și totodată imposibil de câştigat. Nu conta. Avea să îşi dea ultima suflare pe un altar închinat unei zeiţe blonde cu ochi întunecaţi ca noaptea. Cerul

începuse să fie brăzdat de fulgere incandescente deşi era mijlocul iernii. Monstrul izvorât din tenebrele unui infern necunoscut căpăta un contur tot mai clar pe măsură ce se apropia de hanul în care deja domnea o groază mută. Femeia se apucase cu mâinile de umerii lui Hans şi acesta îi putea simţi tremurul generat de suspine pe care încerca în zadar să şi le înăbuşească. Bătrânii erau singurii care nu se ridicaseră de pe scaunele lor. Priveau ca restul mulţimii spre creatura ce avansa cu repeziciune spre ei, dar erau neclintiţi. Hangiul se ascunsese după tejgheaua de lemn, bărbaţi ce până atunci te puteai baza pe ei tremurau ca bucăţile de răcitură din farfurii, iar el, Hans, simţea apăsarea unei confruntări incorecte şi totodată cu final tragic. Groaza făpturii angelice agăţată de el îl făcea însă să rămână nemişcat, cu pumnalul pregătit de luptă, cu fiecare muşchi încordat de anticiparea a ceea ce va urma. Cei nouă paşi care mai despărţeau demonul de han au generat o explozie de ţipete înalte şi o îmbulzeală din care oricum nu se înţelegea nimic. Hans îşi simţi inima pulsând în gât în acelaşi timp în care simţi cum străina din spatele lui îşi ţine respiraţia. Voia să închidă ochii şi o făcu pentru o fracţiune de secundă, dar când îi deschise, monstrul se zbătea captiv într-o sferă de foc ce îl pârjolea nemilos. Miros de carne arsă, de pucioasă şi cadavru se ridica odată cu fumul negru. Uitându-se în spate, putu să vadă clar cum unul dintre cei trei bătrâni se ridicase în picioare şi cu mâna stângă manevra sfera înflăcărată în timp ce ochii îi ardeau chiar mai puternic. Evident nu era lucru curat aici. Nimic omenesc, nimic logic. Făpturi evadate din iad, vrăjitori şi sfere magice. Ce mai urma? Apocalipsa? Şirul întrebărilor i-a fost întrerupt însă de un ultim strigăt al creaturii. — EA… urlă himera cu ultime puteri, dar urletul i se stinse odată cu o ultimă flacără şi toate privirile se îndreptară spre frumoasa căreia începuse să îi revină culoare în obraji. Existau o multitudine de întrebări dar toate se spărgeau asemenea unor baloane de

Pag 88 Vox Authors Nr II

săpun. Hans ar fi vrut să-l zguduie pe bătrânul vrăjitor şi să-l scoată din starea de acalmie. Acesta însă se aşezase alături de tovarăşii săi de masă şi nu părea să mai manifeste vreun interes faţă de agitaţia din jur. Hanul mutilat era singura dovadă palpabilă a terorii dezlănţuite cu câteva minute în urmă. Şi ea… femeia desprinsă parcă din Edenul interzis muritorilor se mulţumea doar să păstreze tăcerea şi să clipească din genele care-i umbreau întunecimea ochilor din obsidian. În mod inexplicabil o plăcea. Prea mult. Simţea că are pentru această odraslă a Afroditei sentimente contradictorii care îl atrăgeau către pentru această faptă cu forţa unui magnet căruia nu i se putea opune. Încerca să îşi păstreze luciditatea şi să stea departe. Îşi promisese că nu va intra în belele şi nici nu se va încurca pe drum cu vreo fătucă ce avea să-l coste timp, dar această splendoare era… altceva. O putea simţi şi o ştia adânc în subconştient, unde un beculeţ lumina intermitent avertizându-l de pericol. Şi totuşi… nu se putea sustrage atracţiei. Trebuia să se apropie cumva de Amelia, să îi vorbească, să înţeleagă ce se întâmpla cu el… Spre noapte apele păreau să se fi liniştit. După ce peretele fusese improvizat din plăci de lemn şi piei de animale, călătorii obosiţi şi încă sub efectul şocului se retrăseseră prin camerele de la etaj care nu fuseseră afectate. Păşind graţios pe podeaua din stejar brut, Amelia se îndrepta spre una din odăi cu o lumânare aprinsă în mâna albă cu aspect de porţelan. Hans nu s-a putut abţine să nu îi remarce perfecţiunea trăsăturilor în lumina difuză a lumânării şi mişcările fluide ce o făceau să pară că pluteşte. Clipi des din ochi şi se hotărî că este momentul să îşi încerce norocul. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre ea şi se oferi să o conducă spre camera de la etaj, departe de cei din triunghiul vrăjitorilor şi de peisajul dezolant al tavernei. — Iartă-mi lipsa bunului simț pierdut pe cele mai pustiite poteci care păreau târzii și pentru cel mai nepunctual orologiu, dar cuget că ești venită din alte ținuturi și alte paradoxuri, astfel încât mărturie-mi stau înseși potecile că

așa nălucă nu mi-a ieșit în cale până la tine, iar ceea ce te urmează… e al naibii de… dat dracu’. — Scuzată fie-mi nepriceperea, dar ce nălucă, ce poteci? Ce dorești a spune? — După cum zăboveam adineauri, îți cer iertare. Sunt nepoliticos! — Insist! Insist, domnule, să vă promulgați ideea! spuse ușor tensionată, văzându-i pe degetul inelar un soi de verighetă procurată parcă din alte timpuri. — Te plac. Asta e tot ceea ce voiam să spun. Te rog, dă-mi mâna! întinse mâna, deloc încrezător spre ea și o apucă pe a ei, privind-o în ochi tremurând. — Da, chiar te plac și chiar și așa, lipsit de puteri magice care să respingă sau să țină la distanță cei mai temuți demoni care tânjesc după sânge pur, aș vrea să te simți în siguranță prin această strângere de mână și, dacă-mi permiți, să te țin și în brațe preț de o clipă. — Mulțumesc, dar sufletul vă aparține altcuiva, iar pe mine nici nu mă cunoașteți! Iar asta mă sperie, nu-mi certifică vreo siguranță! — E lesne de înțeles că nici ceea ce pare evident pentru frumusețea ochilor tăi nu-ți garantează cunoașterea adevărului, dar tare mi-ar plăcea să ne oferim această șansă de a-l afla reciproc printr-o discuție cât se poate de inocentă. Tot ce pot e să-ți promit că orice dibui despre mine – nu ar fi deloc așa, la fel cu eu aș putea să îmi închipui despre ilogica splendoare pe care o posezi și în spatele acestei certitudini autoproclamate să fie cu totul și cu totul un alt preț pe care-l plătești. — Am înțeles. Că tot spuneai de ceea ce ai putea presupune că posed și ce nu, de certitudinile tale, am și eu o certitudine: mâinile tale sunt calde, de fapt, ard la propriu și… și… cum spuneai că te cheamă? — Asta n-am spus! Dar Hans este povara pe care-o port. — Amelia, încântată!

Pag 89 Vox Authors Nr II

— Încântarea e și din partea mea. Amelia, ce nume inspirat ales. Amelia, dezvăluie-mi, te rog, certitudinea despre mâinile mele; continuă ideea. — Ah, îmi vine greu a spune, dar poate că, în prezent, nu simt siguranță din partea ta, deși instinctual m-am refugiat după tine, dar mâinile tale pot să le interpretez ca fiind cele care emană căldură. Ah, ce căldură! Nu disting dacă mi-a fost dor de ea sau dacă n-am cunoscut-o vreodată, dar pot să mă pronunț că în prezent am nevoie de ea. Mulțumesc. — Mă bucur că din puținul pe care-l dobândesc pot împărtăși cu tine; spuse Hans cu un ușor surâs, încrezător și sclipiri în privirea distrasă brusc de baba care apăruse în han înlăcrimată și îngrijorată; îl căuta pe al său vrăjitor care, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, încerca să-și aprindă o pipă. Atât Hans cât şi Amelia se întoarseră spre scena în derulare. Privirea umedă a bătrânei povestea parcă fără cuvinte nopţi întregi de nesomn şi îngrijorare, în timp ce vrăjitorul, aruncând săgeţi de foc din ochii lui avea puterea de a alunga griji şi de a vindeca răni nerostite. Cei doi păreau să comunice fără cuvinte, iar fumul pufăit dădea impresia că poartă în el magie distorsionând imaginea şi îndepărtând-o de ochii curioşi. Hans îşi mări pupilele pentru a putea distinge mai bine. Amelia îşi îngustă privirea şi o undă de argint îi străbătu ochii în încercarea de a străpunge scutul protector al vrăjitorului. Fumul începu să se împrăştie lăsând vederii masa celor patru personaje. Pe chipul femeii începu să se schiţeze un surâs triumfător, dar Hans se întoarse spre ea şi chipul îi redeveni candid, iar fumul se ridică din nou liniştit. Cu mâna ei încă ţinută uşor în palmă, Hans porni spre etaj cu gândul departe, hoinărind prin aşternuturi moi, atingeri suave şi şoapte interzise ce îndemnau la păcate vechi de când lumea. Nu realiza de ce ea – în urma unui asemenea eveniment atât de neplăcut, șocant, nemaiîntâlnit până acum – devine atât de seducătoare, relaxată și plină de dorință, dar Hans, după atâta timp în care a refuzat orice atingere de femeie, în afară de singura lui iubire care a murit, își dorea din tot dinadinsul să fie atins, dacă nu chiar devorat, fără a mai filtra rațiunea care-l îndemna să

priceapă ceea ce se întâmplă. Ea îl atingea suav, îl privea provocator, îl determina să facă următorul pas și nu simțise nicio clipă că merită să rateze acest moment. Îi creștea intensitatea bătăilor inimii, iar ea simțea că e pe cale să obțină ce a vrut. Făcu un ultim pas spre ea și s-au alipit încât din exterior – până și cel mai slăvit Dumnezeu ar fi spus că sunt un întreg. O sărută plin de dorință. Plin de dor. Iar ea, printre pauze de săruturi, surâdea satisfăcută. Surâdea pentru prima oară după câteva secole în care spera că într-o zi își va atinge planul. El o interpreta ca fiind fericită și simțea nevoia să lase răgaz buzelor ei pentru a-i exprima fericirea sufletului, continuând să o sărute pe maxilar, ușor tentat de gâtul său – se îndreapta într-acolo. Într-adevăr era fericită. Oare să fie el motivul? Flăcările lumânărilor care iluminau încăperea deveneau din ce în ce mai intense. Totul e magie? Totul e vrajă? Sau totul e poveste de iubire? Niciunul dintre răspunsurile afirmative ce urmau acestor întrebări nu ar putea fi confirmate de vreuna dintre celelalte babe ca fiind real și cert. O dezbrăcă timid, precaut îndeosebi, că ar speria gingășenia lipită de el dacă ar da curs tentațiilor de a rupe ținuta de pe ea, se dezbrăcă și el, cam haotic ce-i drept și începe a se înfrupta din trupul ei parcă perfect. Mâinile ei păreau grăbite în a-l atinge și excitau cum se cuvine, iar dorința lui nu părea să aibă timp de integrame. Îi călăuzește trupul spre pat, sărutându-i corpul și se așterne peste ea cu trupul gol. O bănuia pe presupusa fecioară ca având nevoia unui preludiu – o etapă tipică, dar pe care el voia să o ardă și să recupereze la vreo țigară de după, făcută din frunze de măr uscat, furat din grădinile celor mai credincioși păstori ai unei divinități supreme. Înfige mădularul în ea brusc și începe să se miște în concordanță cu așteptările ei ascunse. Nu era deloc creativ în acest act plin de dorințe nesincronizate, dar nici el, nici ea nu considerau că e nevoie deoarece scopurile erau cu totul și cu totul altele. El voia să o iubească, iar ea… voia sămânța lui care avea să dea viață unui prunc ce va fi sacrificat pentru eliberarea răului suprem. El era aproape de extaz, urma să-i dăruiască involuntar pentru scopul ei, ceea ce-și dorea cu adevărat. Doar că rațiunea lui nu înceta să-

Pag 90 Vox Authors Nr II

și facă apariția în cele mai nedorite momente de plăceri și îl îndemna să întindă mâna spre pumnal în timp ce ea ținea ochii închiși, satisfăcută că nimic nu mai poate interveni acum și că nu mai sunt decât câteva clipe până să obțină ceea ce aștepta de foarte mult timp în urmă. Strânge pumnalul pentru a treia oară și îl îndreaptă spre sânul ei stâng, îl înfige în inimă, zbiară și țâșnesc lacrimi, țâșnește sânge, țâșnește în ea sămânța provenită dintr-o erecție prea târzie și pentru el, dar… cel mai important… și pentru ea. De după exteriorul ușii camerei se aud zgomote alerte și haotice, negații nepricepute de el, confuz de tot cel înconjoară. — Nu! Oprește-te, Hans! Nu e ceea ce crezi! — Iar el se întreba, fără drept de apel la vreo altă reacție – oricum prea târzie, considerând deasupra splendorii plină de sânge cu ochii dați peste cap… dacă a ucis un înger nevinovat! Vrăjitorii se năpustiră asupra lui, concluzionând: — Hans, ea e unul dintre cei mai puternic vrăjitor ai întunericului, ești doar o mascotă, oprește-te… spuse unul dintre dintre cei trei reprezentanți ai luminii, căscând ochii spre pieptul ei însângerat. — Ce-am făcut? întrebă el nedeslușit! — Ne-ai învățat că rațiunea omului, atunci când el o are, dincolo de cele mai păcătoase dorințe… poate salva lumea. ……………………………………………………. Vântul doar adia uşor, rece şi nepăsător. Zăpada începuse să se topească sub razele unui soare anemic şi totul era scufundat într-un alb pur ce acoperea secrete şi păcate şi sânge. Hans aruncă o ultimă privire înapoi spre hanul desfigurat şi îşi văzu de drumul ce se întindea în faţa lui. Cu suflet îndoit şi minte tulbure, punând pas după pas, respirând prelung aerul rece de iarnă, încercând să se mintă şi să alunge de pe retină imaginea femeii… ucise de el. Din uşa hanului îl priveau cei trei vrăjitori prevestindu-i viitorul şi clătinând dezaprobator din capetele cărunte. Din depărtări apropiate îl mai priveau însă doi ochi întunecaţi cu sclipiri de argint… pecetluindu-i destinul fără ca el să aibă habar. Pag 91 Vox Authors Nr II

VOX AUTHORS În acest număr

Cuprins Pag. 3 Vanitoasa încercare spre o nemurire moartă Pag. 6 Despre cărți, fotografie și upcycling cu Bogdan Stoica Pag. 10 De vorbă cu Dan-Emilian Tinică Pag. 13 Să-l descoperim pe Bogdan Calciu Pag. 15 Cu arhitectul cum rămâne? Pag. 16 Un sejur regal prin România Pag. 22 Poezia în comă? Pag. 24 Recomandări de poeți autentici Pag. 26 Un debut editorial de excepție Pag. 27 De parc-ar fi vreun Chaos Pag. 30 Despre jurnalele de călătorie Pag. 31 Tolstoi, cel mai important romancier al lumii Pag. 32 Un popas în lumea mitologică Pag. 38 Pasaje superbe despre dragoste din romane Pag. 39 Romanul picaresc: povestea ideală? Pag. 41 Un alt fel de insulă din ziua de ieri Pag. 42 Lectura – catharsis pentru unii, absurd pentru alţii Pag. 44 Mari personalităţi, mari religii: Buddha Pag. 49 Zece cărți de citit iarna Pag. 50 Din țara lui Decembrie Pag. 52 Din țara lui Valentin Pag. 54 Cinematografia românească – suntem în imapact Pag. 56 Trei slujbe literare pentru… Pag. 57 Ziua Internațională a Cărții – de la balauri, la cărți Pag. 59 Cele mai ciudate cărți din lume Pag. 60 S-au făcut greșeli (dar nu de către mine Pag. 61 Mici distracții atunci când citim Pag. 62 Din moși strămoși - Meșteșuguri românești aproape uitate Pag. 67 Personaje celebre și apariția lor Pag. 68 Scurt ghid al recenziilor de carte Pag. 69 Comori ascunse-ntre coperţi de carton Pag. 70 Scurtă polemică despre tablouri Pag. 71 Splendidele literaturii clasice inspirate din viața reală Pag. 76 Cum se comportă vizitatorii pe site-urile culturale Pag. 78 - 91 Creații, poezii, proză, eseu

Bogdan Stoica, Dan-Emilian Tinică, Bogdan Calciu, Mara Caloian, Iuliana Ispas, Ioana Opait, Horia Muntenus, Ana Drobot, Milena Albu, Georgiana Ursu, Brândușa Mihai, Raluca Aprodu, Ana-Maria Bujor, Sorina Ciocârlan, Eliad Daiane, Vasilica Marina Călușer, Ema Păvăloaia, Radu Florin, Johan Klein, Maria Ieva, Mircea Băduț, Răzvan Nicula, Ispas Florin. Co-editor: Mara Caloian Editor/redactor/coordonator: Roberto Kuzmanovic

Pentru publicitate: contact@bibliocarti.com

Mulțumiri speciale adresate tuturor colaboratorilor Vox Authors și artiștilor prezenți în acest număr. Revista se distribuie gratuit. Apariție bianuală. Toate textele, ilustrațiile și fotografiile aparțin artiștilor. Excepție făcând anumite ilustrații gratuite de pe motoarele de căutare a imaginilor care nu necesită atribuire.

Pag 92 Vox Authors Nr II

Nr. II al revistei cultural-artistice Vox Authors

Articles inside

Un sejur regal prin Rom\u00E2nia

Un sejur regal prin Rom\u00E2nia