Revista Dunarea de Jos nr.111, mai 2011

IN MEMORIAM ĹžTEFAN GHEORGHIU

foto 1 foto 2

foto 3

foto 7

foto 5 foto 4 foto 6

foto 5

foto 6 foto 9

foto 8

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

IN MEMORIAM ŞTEFAN GHEORGHIU

Artă şi meşteşug foto 1

Evocarea maestrului Ştefan Gheorghiu, ce a avut loc la Teatrul Muzical „Nae Leonard”, în organizarea Centrului Cultural, în ziua de 23 martie, când marele violonist ar fi împlinit 85 de ani, a fost un eveniment deosebit. În sală s-a aflat familia maestrului – soţia Manuela (coperta 2, foto 5, în prim plan), fiul Andrei şi nora Hermina (foto 5), iar pe scenă au urcat trei violonişti valoroşi, toţi trei discipoli ai marelui Ştefan foto 11 Gheorghiu: Liviu Câşleanu (foto 4) şi fiul său Sebastian Câşleanu (foto 2 şi 8), Bogdan Adrian Gogonce a (foto 6), ac ompaniaţi la pian de Valentina Popovciuc. Ecaterina Stan (foto 3, prima din stânga), de la Radio România Cultural, a fost moderatoarea spectacolului omagial, sub foto 2 În ziua de 25 genericul „Valori artistice gălăţene - Violonistul Ştefan Gheorghiu”. Melomani i gă lăţ eni au martie a avut loc ascultat şi o emisiune-interviu r ealizată de v e r n i s a j u l Ecaterina Stan, în care maestrul a vorbit şi a expoziţ iei cântat la vioară. „Cred că nu se putea ca ziua lui să se sărbătorească mai frumos de atât, a fost realizate de către extraordinar, pe măsura sufletului lui”, a spus artişti naivi şi Manuela Gheorghiu (foto 7), soţia maestrului. meşteri populari Laura Sava, directorul adjunct a l Teatrului din judeţul Galaţi şi Muzical, şi-a exprimat, la final, speranţa ca seara de 23 martie 2012 să fie seara Galei laureaţilor din ţară, sub Concursul ui Internaţi onal de vioa ră Şte fan titulatura „Artă şi Gheo rghiu, p ro iec t demara t cu sprij inul m e ş t e ş u g ” . muzicianului Liviu Câşleanu. În fotografia 1, în Moderatorul întâlnirii a fost Laura Elisabeta Panaitescu (foto 1, rândul de sus, de la stânga la dreapta: Sebastian centru), printre cei premiaţi de către directorul adjunct al C.C.D.J., şi Livi u Câ şle anu, Bogda n Gogonce a, Nae Leonard (sic!), Andrei Gheorghiu. Jos, tot Aurelia Bogatu Matei (foto 2, dreapta), aflându-se şi Ioana de la stânga la dreapta: Valentina Popovciuc, Gheorghiu (foto 2, stânga). Au mai expus şi au primit distincţii Ecaterina Stan, Laura Sava,Manuela Gheorghiu, I.Caramalău, Doina Moldoveanu, Dănuţ Lificiu, Mihai Dumitrache, Gabriela Gogoncea şi Sergiu Dumitrescu. (Text Ina Diana Panamarciuc ş.a. şi foto: a.g.secară)

Din sumarul acestui număr: Galaţii de altădată: Institutul Notre Dame de Sion, de prof.Valentin Bodea (p.2), Băleni - câteva mărturii şi documente inedite, de pr. Eugen Drăgoi (p.3-5). Evenimente şi cronici culturale gălăţene (p.5-8, 10, 12, coperta 3), Elemente de cultură rromani (p.9) – de Charlotte Barbu şi Ioana Ignat. La temă scriu George Lateş, Elena Maria Stara (p.10-12). Revuistica, rubrică de Mihaela Galu (p.13). Poezie de Cristina Ştefan, Andrei Novac (p.14-15), Filip Köllö (p.34). Proză de Florentina Loredana Dalian (p.16), Constantin Tănase (p.17), Virgil Lovin (p.24), Isaac Asimov (p.27, în traducerea lui Petru Iamandi). Cronici de cărţi de Andrei Velea, Dumitru Anghel, Ion Monafu, Gheorghe A.Stroia la volume semnate de Adrian Suciu, Vasile Datcu, o enciclopedie a judeţului Vâlcea, Cristian Petru Bălan. Gheorghe Petcu despre Al.I.Cuza la Buzău (p.25). Vederi tecucene cu Ionel Necula (p.36) In memoriam Ioan Grigorescu (p.26) şi George Gană (p.38) - Marius Dumitrache şi Mihai D.Gheorghe. Teatru de Virginia Paraschiv (p.28), cronica de film (p.29). Interviu cu Nicolae Bacalbaşa (p.30, realizat de Tănase Dănăilă). Eseu de Olimpia Gheorghe (p.33). Eugen Holban despre „Obiceiuri din ciclul vieţii: Nunta” (p.32). Corneliu Stoica – dicţionar al artiştilor plastici gălăţeni şi Morphochroma (p.42-44), cronică plastică de Mariana Tomozei Cocoş (p.45). Medalion Verva: N.Precupeţu (p.47). Cristian Ionescu - Mari familii boiereşti (p.39). Istoria filosofiei: Jocul sacrului şi al profanului, de Bogdan Silion (p.41). Cenaclul literar Cubul Critic OBLIO - Elena Donea (p.46). Programul activităţilor Centrului Cultural la p.48. Coperta 3 – Ingo Glass la 70 de ani (de C. Brudiu). Anunţuri; realizarea unui dicţionar al coregrafilor români de folclor (p.8), regulament Concursul Naţional de Poezie Cezar Ivănescu (p.10), regulament Concursul Naţional de Poezie “Porni Luceafărul...” (p.25)

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

1

Galaţii de altădată 2

Institutul „Notre Dame de Sion” Prof. Valentin Bodea

Institutul „Notre Dame de Sion” a fost înfiinţat la data de 24 octombrie 1867 de către congregaţia călugăriţelor catolice Nôtre-Dame-de-Sion. Acesta cuprindea patru diviziuni: internatul, destinat pentru educaţia fiicelor din înalta societate, demiinternatul, pentru clasa d e mijlo c, externatul, pentru treap ta d e jos a poporului, şi şcoala de lucru, unde fetele sărace primes c gratuit învăţătură şi întreţinere1 . Internatul are două secţii: primară cu cinci c lase, din care una pregătitoare şi secţia secundară, cu şase clase, din care una intermediară, patru secund are şi una superio ară. Demiinternatul are ac eeaşi struc tură, iar externatul numai cursul primar2. Internatul şi externatul au un curs cu program oficial pentru românce şi altul cu program special pentru fetele de naţionalitate străină3. În anul 1869 s-a mai adăugat o şcoală confesională gratuită şi un orfelinat intern, gratuit4. La începutul anului 1870 institutul avea 40 de eleve, iar şapte ani mai târziu numărul lor a crescut la 200 de eleve. În anul 1887 i se mai adaugă un externat de grad secundar5. În anul 1889/90 numărul elevelor a ajuns la 481, ele provenind din România şi din străinătate, fiind de diferite confesiuni şi naţionalităţi. Corpul didactic şi administrativ s-a mărit de la 18 călugăriţe în anul 18776 la 63 de persoane în anul 1890. Institutul „Notre Dame de Sion” era cel mai căutat dintre toate institutele catolice din România7. La 19 mai 1899 într-un dosar de arhivă apare o cerere cu numărul 11048, semnată Maria Lagarmitte, proprietară a imobilelor Pensionatului Notre Dame de Sion, strada Domnească, fără număr, înaintată Serviciului Technic al Comunei Galaţi, prin care dorea să dărâme o parte din construcţiile vechi aflate pe partea cu strada Domnească. Zidăria va fi executată din var şi nisip, iar acoperişul din tablă. Autorizaţia de construcţie sa eliberat de către Serviciului Technic al Comunei Galaţi la data de 24 mai 18998. În anii 1935-1936 Institutul „Notre Dame de Sion“ funcţiona cu un curs liceal complet cu opt clase, având ambele secţii, literară şi ştiinţifică, cu două cursuri primare, secţia A şi B, toate trei cu drept de publicitate din anul 1929. Seriile de candidate la bacalaureat prezentate în anii din urmă atestă seriozitatea pregătirii lor, programele de studii ale statului se aplică cu stricteţe, iar profesorii provin dintre cei mai distinşi ai corpului didactic din oraş 9. Într-un dosar de arhivă din anii 1898-1913 Institutul „Notre Dame de Sion“ era localizat pe strada Domnească, la numărul vechi 151/157 şi numărul nou 11110. Localul institutului catolic se afla de fapt pe un teritoriu mai vast cuprins între străzile Domnească, Vultur, Zimbrului şi Beldiman11. Astăzi se regăseşte pe Lista Monumentelor Istorice din Judeţul Galaţi pe anul 2004, la poziţia 135, cod GL-II-m-B-03034, sub numele de Facultatea de Mecanică, strada Domnească, numărul 111, construit la sfârşitul secolului al XIX-lea12.

Ibidem. Paul Păltănea, Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918, vol.II, Editura Partener, Galaţi, 2008, p. 315. 6 Ibidem. 7 Moise N.Pacu, op. cit., p. 187. Corpul didactic şi administrativ se compune din 63 de pesoane, şi anume: directoarea, care e de la înfiinţare Mère Marie Jean Baptiste de Sion, 31 de profesoare interne şi 2 profesori externi (din care unul de limba română şi altul de limba elină), 29 de persoane cu diferite însărcinări pedagogice şi domestice, precum şi un servitor bărbat. 8 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Galaţi, Fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 148/1899, f. 51, 52. 9 Teodor Iordache, Albumul Galaţilor, Tipografia „Bucovina“, Galaţi, 1935-1936, p. 93. 10 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Galaţi, Fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 15/1898-1913, f. 161. 11 Gh.N. Munteanu-Bârlad, op. cit., p. 77. 12 Lista monumentelor istorice 2004. Judeţul Galaţi, sub egida Ministerului Culturii şi Cultelor. Institutul Naţional al Monumentelor Istorice, p. 12. 4 5

Note: 1 Moise N.Pacu, Cartea Judeţului Covurlui, I-II, Stabilimentul Grafic I.V. Socecu, Bucuresci, 1891, p. 186. 2 Ibidem. 3 Gh.N. Munteanu-Bârlad, Galaţii, Societate de Editură Ştiinţifică-Culturală, Galaţi, 1927, p. 77.

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

BĂLENI, JUD. GALAŢI CÂTEVA MĂRTURII ŞI DOCUMENTE INEDITE

3

Pr. Eugen Drăgoi Străveche aşezare românească situată pe colinele Covurluiului, Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, resfinţea biserica din satul (comuna) Băleni1 din centrul judeţului Galaţi cunoaşte o Băleni, în urma lucrărilor de reparaţii capitale, a repictării şi a dotării continuitate a vieţuirii locale de peste două milenii2. Documentele cu mobilier nou, de care s-a ocupat cu vrednicie preotul Ioan Dobre16. medievale, începând cu cel emis din Suceava la 15 iulie 1448, de Alte lucrări de reparaţii, amenajări, dotări şi construcţii anexe s-au domnitorul Petru al II-lea al Moldovei (1448-1449)3, fac amintire de făcut după anul 1984, la iniţiativa preotului paroh Ionel Nichifor, satul Fântâna lui Balea, sau Fântâna Bălenilor cum este numit 80 de singurul cleric la Băleni, care activează şi în prezent (anul 2011). ani mai târziu4. Iniţial sat răzăşesc, către sfârşitul secolului al În afară de preoţii meţionaţi mai înainte, cunoaştem că în anul XVIII-lea părţi din sat sunt cumpărate de căpitanul Gheorghe Şerban 1809 la biserica Sfinţii Voievozi din Băleni slujeau preoţii: Ioan (după 1780), de marele vistier Matei Cantacuzino, de hatmanul Costacea, Ştefan Agapi şi Ştefan Ursul 17. Costache Ghica (1793) 5 . S atul intră deplin în prop rietateafoto 2 Alte însemnări inedite pe cărţi de slujbă care au aparţinut bisericii Cantacuzinilor după 1835, când postelnicul Iorgu Ghica îl dă ca Sf. Voievozi din Băleni (exemplare aflate actualmente în depozitul de zestre fiicei sale, Aristiţa, care se căsătoreşte cu Matei Cantacuzino6. carte veche al Arhiepiscopiei Dunării de Jos) aduc în atenţie numele Pe teritoriul comunei, străbătut de pârâul Suhurlui, sunt a doi slujitori din secolul al XIX-lea. Este vorba de preotul Gheorghe cunoscute şi numele altor localităţi, astăzi dispărute, precum: Driţeşti, Podaşcă, semnatar al unei însemnări pe un Ceaslov, Iaşi, 1817 Luceşti, Şerbeşti, Perişeni, Rădăcini, Stoeşti. (f. 134v-244), datată 2 mai 1822, potrivit căreia cartea respectivă a După această scurtă, dar necesară conturare istorică a comunei fost „cumpărată de dumnealui cuconul Iorgu Gheca den oraşul Băleni, facem câteva referiri la viaţa bisericească din Băleni de până la Eşilor şi s-au dat la bisăreca Sfinţilor Voievozi den ţinutul Covurluiolui mijlocul secolului al XIX-lea. Bună parte din informaţiile prezentate în satu Bălenii”. în continuare sunt mărturii noi care întregesc paleta informaţională În fine, aducem în atenţie şi numele dascălului Mihai săn despre biserica din Băleni. Poalelungi, autorul unei însemnări pe filele unui Antologhion, Cea mai veche mărturie sigură despre existenţa unei biserici în Bucureşti 178618, care probabil că se afla în strana bisericii din Băleni Băleni, în stadiul actual al cercetărilor, datează din 5 iunie 1774. Este la finele veacului al XVIII-lea sau la începutul celui următor. Despre vorba de catagrafia ţinutului Covurlui întocmită la acea dată, în care un alt dascăl, Constandin Roşca, aflăm, tot dintr-o însemnare sunt înscrişi la satul Băleni din ocolul Mijlocului „popa Mihălache, contemporană, că a decedat la 8 iulie 186619. Gheorghe diacon“ 7. Prezenţa slujitorilor presupune implicit şi Documentele pe care le publicăm mai jos contribuie la conturarea existenţa unui locaş de rugăciune, ridicat anterior anului respectiv listei clericilor din Băleni. Potrivit acestora preotul Ioan Grigoraş se (1774). Este posibil însă ca însemnarea inedită pe care am găsit-o afla slujitor în noiembrie 1847; fiul său, Ioan, este recomandat de într-o Evanghelie, Bucureşti, 1742 (aflată în depozitul de carte veche către protopopul ţinutului Covurlui spre a fi hirotonit diacon de al Arhiepiscopiei Dunării de Jos, preluată de la parohia Vlădeşti, jud. episcopul Romanului, pentru biserica Vovidenia din Galaţi20. Un alt Galaţi, faţa filelor 57-62) deşi nu este datată, să fie anterioară anului document inedit atestă, în luna mai 1848, doi preoţi slujitori la Băleni: 1774. Textul acestei însemnări este următorul: „Să se ştie a(ceas)tă8 Vasile Agape şi Manoli Roşca21. Acesta din urmă era mai în vârstă, Sfăntă Eivanghelie am cumpărat-o eu, popa Gheorghe din Băleni di întrucât semnează ca duhovnic. Fiul său, diaconul Gheorghi, este la jupănul Anastăsie în 72 lei şi mi-au dat şi pomelnicu să-l pomenescu. hirotonit preot în mai 1848 pentru biserica din Băleni22. Preotul Eu, robul lui Dumnezeu Anastasie, Tudora“. Dacă însemnarea este Gheorghe Roşca slujea la Băleni şi în vara anului 1866, având rangul făcută înainte de anul 1774, când sunt pomeniţi în catagrafie cei doi de sachelar, după cum rezultă dintr-o însemnare autografă pe o slujitori amintiţi mai sus, atunci preotul Gheorghe ar fi primul slujitor Psaltire, Iaşi, 1835 (f. 284)23. la Băleni cunoscut până acum, iar biserica fiinţa, probabil, la mijlocul veacului al XVIII-lea. De altfel, cum vom vedea în continuare, prezenţa DOCUMENTE unei biserici la Băleni în acest secol era presupusă către finele veacului următor. 1 Potrivit relatării lui Moise N. Pacu, biserica din Băleni, existentă la 1891, este construită către sfârşitul secolului al XIX-lea. Piatra de 1847, noiembrie 1. Raportul nr. 411 al protoiereului de temelie s-a pus la 1 iunie 1870; construcţia s-a încheiat peste un an, Covurlui către Episcopia Romanului, pentru hirotonirea întru diacon fiind sfinţită la 14 noiembrie 18719. După două decenii de funcţionare a candidatului Ioan, fiul preotului Ioan Grigoraş din Băleni, ocolul (1891) locaşul se afla în stare deteriorată10. Acelaşi autor menţiona că Siretului, ţinutul Covurlui, pe seama bisericii Vovidenia din Galaţi, anterior zidirii acestui locaş mai funcţionaseră încă două biserici; una în locul diaconului Stamati Dediu, decedat la 30 septembrie 1846. „care a durat până la 1820; a doua a fost zidită de spătarul Paraschiv La biserica cu hramul Vovidenii din acest oraş Galaţi, Şerban din Galaţi, când ţinea în posesie moşia Băleni şi a durat până urmînd trebuinţă pentru diacon în locul celui care au răposat la 1870, când s-a construit actuala din monopolul oarecărei vânzări în 30 a trecutei luni săptembrie, Stamati Dediu şi păntru carile în comună (care p roduse vreo 450 galbeni) şi din o frande prin raport(ul) cu nr [...] s-au dat în cunoştinţă a Preaosfinţiei particulare”11. Catapetesma bisericii sfinţite în 1871 provenea de la Voastre; după bo(i)erii orăşăni epitropi pomenitei bisărici vechea biserică ctitorită de Paraschiv Şerban12. Protoiereul Gheorghe stăruind ca să să hirotonisască diacon pi Ioan, fiul preotului Popescu adaugă amănuntul că iconostasul (catapetesma) era din lemn Ioan Grigoraş din satul Bălenii, ocolul Siretului, acest ţinut, sculptat şi că pictura bisericii era făcută în stil bizantin13. om cu ştiinţă de carti, cu purtări plăcute, trupule întreg şi cu Biserica din 1871 s-a prăbuşit la cutremurul din noiembrie 1940. viaţa sa curată, căsătoria fiindu-i cinstită, după lege, neîntrat Desfăşurarea celui de-al Doilea Război Mondial a împiedicat timp de în dajdie, nici trecut la vreu rănduială sau în socoteala cutii cinci ani încercarea de construire a unei noi biserici. Între 1945-195014 satului. Drept aceea, potrivit trebuinţii ce urmează şi după s-a ridicat actualul locaş, aşezat sub patronajul Sfinţilor Împăraţi cunoştinţa ci am de dănsul, cu prea plecate metanii iau Constantin şi Elena, a cărui sfinţire a fost oficiată la 15 august 1950 îndrăznea lă a-l rec ome ndui Pre ao sfinţiei Voas tre, de episcopul locotenent Antim Nica15. După 33 de ani (la 29 mai (urmarea la p.4) 1983), acelaşi ierarh, arhiepis co pul Antim Nica, titular al

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

alăturându-să totodată şi mărturia stăruitorilor săvârşită fiind prin formalităţile cerute. SJAN Galaţi, fond Protopopia ţinutului Covurlui, dosar nr. 26/ 1846, f. 81. [Hârtie verzuie, 21 x 22 cm.]

4

2 1848, mai 12. Mărturie a locuitorilor din satul Băleni, ţinutul Covurlui pentru hirotonirea întru preot a diaconului Gheorghi, fiul preotului Manoli Roşca din Băleni. Priimit la 13 mai 1848. Cinst(itei) Protopopii a ţănutului Covurlui, în oraş Galaţi. Noi, jos iscăliţii, opşte(a) lăcuitorilor satului nostru Băleni din ţănutul Covurlui, ocolul Săretului, moşia prop(r)ietate(a) luminării sale cneazului Mafteiu Cantacuzino, facim cerire prin ace(a)sta ce o dăm pentru ierodiacon(ul) Gheorghi, săn preotului Manoil Roşca din satul nostru d-a să herotonisă preot la bisărica din satul nostru cu hramul Sf(inţii) Mai Marilor Voievozi. Şi fiindcă iasti cu bune purtări i-am dat ace(a)sta la mănă supt a noastri iscălituri, adiverindu-să şi cu punere(a) peceţii a opştii satului nostru. 1848, mai 12. Eu Barbu Mihai adeveresc Eu Neculai Gregoraş, tij „ Sandu Spănu, „ „ Vasăle Duţescu (?), „ „ To(a)dir Pintilii, „ „ Gheorghi Bogoslov, „ „ Ioniţă, săn Petre Sărbu „ „ Ioan, săn Guiţă Mihai „ „ Gheorghi, săn Lupu Pane „ „ Ioan Hărban „ „ Costandachi Speridon „ „ Neculai Sărbu „ „ Ianachi Zaharia „ „ Neculai Corne „ „ Ioan Gregoraş „ „ Gheorghi Marin „ „ Costăndache Gregoraş „ „ Ioan Roşca „ „ Gheorghi, săn Stoica Marin „ „ Alexandru Pascu „ Această mărturii (ce) iasti dată cu bună primire numiţilor iscăliţi să adivereşti şi de cătră noi, pasnicii cu pecetii satului şi cu a noastre iscălituri. Eu, Ciunge Mihai, pasnic „ Dumitraşcu Petrachi, pasnic „ Adam Sărbu, vornic Costandin Popa, scriitor. // (f. 105v) Fiind cu adivărat trebuinţă păntru un preot la acest sat Bălenii, precum lăcuitoriii acestui sat prin mărturia aceasta cer de a să hirotonisi diaconul Gheorghi săn preot Manoil Roşca, pentru care m-au rugat şi pe mine ca posăsor a(l) moşii de am încredinţat ace(a)stă mărturie. 1848, mai 12, Paraschiv Şărban, spătar. Vasile Agape preut, îl primim di tovarăşu Manoli Roşca preot do(ho)vnicu îl primescu. SJAN Galaţi, fond Protopopia ţinutului Covurlui, dosar nr. 26/ 1846-1848, f. 105r-v [Hârtie albă, 22 x 32,5 cm.] Pecetea în fum a satului Băleni, ø 2,5 cm (f. 105r); pecetea în fum a bisericii Sf. Voievozi din Băleni, cu anul 1843 în exergă, ø 3 cm (f. 105v). 3 1848, mai 13. Raportul Protopopiatului Covurlui către Episcopia Romanului pentru hirotonirea întru preot a diaconului Gheorghi Roşca de la biserica Sf. Voievozi din Băleni. Raport la vlădica, 1848, mai 13, no. 202.

La b(iserica) Sf(in)ţ(ilor) V(oie)v(ozi) (a) satului Bălenii, ocol Săretului, aces t ţinut, proprie tatea luminării sale cneazului Matei Cantacuzin, aflându-să trii preoţi slujitori şi fiind lăcuitorii la număr mulţi, stăruind obştea satului cum şi d(umnealui) spatar Paraschiv Şărban, posăsorul moşii acelui sat ca spre agiutoriul celorlalţi preoţi să să hirotonisască întru preot şi pe diaconul di la ace(a) b(iserică), Gheorghi Roşca. După a cărora ceriri cu pria plecate metanii iau îndrăzneala a-l recomendui Preaos(finţiei Voastre), rugându-vă ca să să hirotonisască întru preot, aşa precum şi gios iscălitului îi este cunoscut(ă) mulţimea lăcuitorilor din acel sat. SJAN Galaţi, fond Protopopia ţinutului Covurlui, dosar nr. 26/ 1846-1848, f. 106v [Hârtie verzuie, 18 x 18 cm.] 4 1848, mai 29. Adresa Episcopiei Romanului către Protopopia ţinutului Covurlui, prin care se comunică hirotonirea întru preot a candidatului Gheorghi Roşca pentru biserica din Băleni. Pe (sic!) candidatul Gheorghi Roşca din satul Băleni, acel ţinut, hirotonindu-să întru preot desăvârşit, acum să trimite preacucerniciei tale, spre a-l învăţa rănduiala preoţiei şi pe urmă îl vei trimite la satul lui spre a-şi căuta de popor. Nr. 361, 29 mai 1848. SJAN Galaţi, fond Protopopia ţinutului Covurlui, dosar nr. 26/ 1846-1848, f. 110 [Hârtie verzuie, 18 x 18 cm.] Note: 1 Despre localitatea Băleni a se vedea Dorin Pintilie, Mariana Pintilie, Comuna Băleni, studiu monografic complex,Editura Eurodidact, Cluj-Napoca, 2003. 2 Referinţe despre descoperirile arheologice făcute pe teritoriul comunei Băleni vezi la: I. T. Dragomir, Un nou depozit de obiecte de bronz descoperit la Băleni, în sudul Moldov ei, în „Danubius”, I, Galaţi, 1967, p. 89; Corneliu Stoica, Ion T. Dragomir, Mihalache Brudiu, Muzee şi monumente gălăţene, Galaţi, 1974, p. 134-135; Dan Gh. Teodor, Descoperiri arheologice şi numismatice la est de Carpaţi în secolele V-XI, Editura Muzeului Naţional de Istorie a României, Bucureşti, 1997, p. 44; Costel Ilie, Mircea Nicu, Situri şi puncte arheologice din judeţul Galaţi, în „Danubius”, vol. XX, Galaţi, 2002, p. 8. 3 Documenta Romaniae Historica, ed. de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, A, Moldova, vol. I (1384- 1448), Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, doc.280, p. 397- 399. 4 Documente privind istoria României, A, Moldova, 16, 1, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 245, nr. 216. 5 Vezi Paul Păltănea, Repertoriul documentelor istorice referitoare la judeţul Galaţi, ms. la Biblioteca V. A. Urechia, Galaţi, doc. nr. 15. 6 Paul Păltănea, Note genealogice despre Cantacuzinii de la Băleni, în „Arhiva Genealogică“, III (VIII), Iaşi, 1996, nr. 3- 4, p. 57-79; Dorin Pintilie, Mariana Pintilie, op. cit.,p. 53-65. 7 P. G. Dmitriev, Moldova în epoca feudalizmului,vol. VII, partea a II-a, Chişinău, 1975, p. 101, menţionat de Paul Păltănea, Vechi locaşuri de cult şi viaţa bisericească în sudul Moldovei până în anul 1864, în vol. „Monumente istorice şi izvoare creştine“, Galaţi, 1987, p. 235.Autorii monografiei comunei Băleni (Dorin Pintilie şi Mariana Pintilie) nu au cunoştinţă de acest document. De aceea afirmă că „din perioada medievală şi premodernă nu au parvenit informaţii referitoare la existenţa unui lăcaş de cult în Băleni“ (op. cit.,p. 126). Cei doi autori încep istoria bisericească de la Băleni cu anul 1809 al catagrafiei publicate de Constantin Tomescu; totuşi, aceştia recomandă prudenţă în privinţa acceptării ca dată de fundare a locaşului 1809, întrucât în acest an „e doar menţionat, situaţie care nu indică în mod obligatoriu anul construcţiei“ (op. cit., p. 127). 8 Textul întregit de noi între paranteze este şters în însemnarea respectivă. 9 Moise N. Pacu, Cartea judeţului Covurlui, partea a III-a, Galaţi, 1891, p. 5. Aceleaşi date sunt preluate şi de Econ. stavr. Gh. Popescu, Protopopia judeţului Covurlui. Dare de seamă despre afacerile bisericeşti, Bucureşti, 1906, p. 100. Vezi şi Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, fond Dosare generale, dosar nr. 939/1870 (Sfinţirea locului pentru zidirea bisericii din comuna Băleni); Idem, dosar nr. 1108/1871 (Sfinţirea din nou a bisericii din Băleni şi eliberarea unui Sfânt antimis); Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldov a,Bucureşti, 1974, p. 56. 10 Moise N. Pacu, op. cit., p. 5. 11 Ibidem, n. 1.Dorin Pintilie şi Mariana Pintilie (op. cit., p. 127) consideră eronat că iniţiativa construirii bisericii din Băleni, între anii 1870-1871 a aparţinut „părintelui (sic!) Paraschiv Şerban”. Aga Paraschiv Şerban a decedat însă înainte

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

Eveniment Joi, 31 martie, la orele 12, la Salonul Artelor, situat la mansarda Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, sub genericul „Oameni de lângă noi”, au putut fi ascultaţi rapsozi şi interpreţi de muzică populară din zona noastră. Rapsozi mai puţin cunoscuţi, care au demonstrat de-a lungul timpului talent, respect şi preţuire pentru folclorul muzical: Hagiu Teofil (foto 3, jos cântând la ţiteră), din comuna Suceveni, Neagu Ştefan (foto 2) şi Dumitrache Titi (foto 4, dreapta), din comuna Măstăcani, Roşu Aurel (4, stânga), din munic ipi ul Gal aţi , a lături de membri i Ansa mbl ului „ Doi na Covurluiului”. Evenimentul a fost moderat de Anişoara Stegaru şi de Sergiu Dumitrescu (foto 1). Evenimentul este inclus în Proiectul „Valori autentice ale culturii populare”.

foto 1

foto 2

5

foto 3

foto 4 de 1 februarie 1858. Vezi inscripţia pe placa funerară de la biserica Vovidenia din Galaţi, descrisă de Victor Brătulescu, Inscripţii şi însemnări din biserici, în „G. B.”, an. XXV, nr. 7-8, iulie-august 1966, p. 644. 12 Moise N. Pacu, op. cit., p. 5. 13 Econ. stavr. Gh. Popescu, op. cit., p. 100. 14 Vezi şi Anuar (Episcopia Dunării de Jos), Galaţi, 1996, p. 250. 15 Dorin Pintilie, Mariana Pintilie, op. cit., p. 128- 129; arhim. Ieronim Motoc, Din activ itatea Centrului Arhiepiscopal, în „Glasul Bisericii”, an. XLII (1983), nr. 6-8, p. 409. 16 Ibidem. 17 Constantin N. Tomescu, Ştiri catagrafice din Biserica Moldovei, în „Arhivele Basarabiei”, an. III, nr. 3, iulie-septembrie 1931, p. 195; republicare în vol. Constantin N. Tomescu, Biserica din principatele române la 18081812, mărturii şi documente, ediţie îngrijită de pr. Eugen Drăgoi, Editura Partener, Galaţi, 2010, p. 69. Dorin Pintilie şi Mariana Pintilie (op. cit., p. 126) consideră nejustificat că Ştefan Agapi şi Ştefan Ursul sunt „adjutanţii” preotului Costacea şi adaugă: „Natura rolului acestora din urmă în biserică nu este cunoscută, dar este posibil să fi fost diaconi sau cantori“. Evident că respectivii se înşeală, întrucât când sunt înscrişi diaconi în catagrafie se menţionează expres treapta clericală respectivă; în catagrafie nu au fost cuprinşi dascălii (cantorii, după exprimarea autorilor respectivi). 18 Cartea a aparţinut bisericii din Băleni, preluată şi păstrată în depozitul de carte veche al Arhiepiscopiei Dunării de Jos. Însemnarea se găseşte la f. 1v-37v şi 40v-43v. 19 Psaltire, Iaşi, 1835, f. 284 (Exemplar aflat în depozitul de carte veche al Arhiepiscopiei Dunării de Jos.): „Anul 1866 s-au săvârşit dascalul Costandin Roşca la luna lui iolie 8 şi am scris eu săchilariu George Roşca spri a să pomeni care vor ceti aice“. 20 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale, Galaţi (în continuare se abreviază SJAN Galaţi), fond Protopopia ţinutului Covurlui, dosar nr. 26/ 1846-1848, f. 81. 21 Ibidem, f. 105r-v. 22 Ibidem, f. 105r- v, f. 110. 23 Exemplar aparţinând parohiei Băleni, aflat în prezent în depozitul de carte veche al Arhiepiscopiei Dunării de Jos. Pentru textul însemnării vezi supra 19.

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

Cronici culturale gălăţene foto 1

6

foto 2

foto 3

La Casa Colecţiilor (fosta Farmacie Ţinc) s-a deschis în ziua de 29 martie expoziţia „Valori culturale greceşti la Dunărea de Jos”, realizată de Muzeul de Istorie în colaborare cu Comunitatea Elenă Galaţi, Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale şi Biblioteca Judeţeană „V.A.Urechia”. Directorul instituţiei gazdă, Cristian Căldăraru (foto 1, stânga), le-a mulţumit tuturor celor care au contribuit la realizarea expoziţiei, prezentând-o apoi pe muzeograful Delia Pohrib (foto 3), cea căreia i-a aparţinut iniţiativa, care a precizat: „Comunitatea Elenă, alături de alte etnii, a jucat şi joacă un rol deosebit de important în viaţa religioasă, culturală, socială, politică şi, aş îndrăzni să spun chiar militară, şi mă refer aici la evenimentele din anul 1821". „Rădăcinile acestei expoziţii se află undeva prin anul 2003, când, fiind studentă la Facultatea de Istorie, am descoperit un volum de documente, datat sec. XVII-XIX, din colecţia personală a dr.Aristide Serfioti, volum ce poate fi văzut de vizitatorii expoziţiei (...) unde se află şi documente din colecţia specială a Muzeului de Istorie din Galaţi, fotografii, brevete ce fac parte din arhiva familiei Prodrom, manuscrise religioase şi medicale de valoare, ce se află în păstrare la Biblioteca Judeţeană „V.A.Urechia”, cărţi religioase şi de patrimoniu, aflate în păstrare la Muzeul de Istorie din Galaţi, fotografii ale familiilor Mantu şi Macri, aflate în păstrare la Serviciul Judeţean Galaţi al Arhivelor Naţionale şi multe alte valori culturale greceşti la Dunărea de Jos”. În final, dansatorii Comunităţii Elene Galaţi au prezentat trei dansuri greceşti. La cea de-a şasea ediţie a Festivalului Internaţional de Muzică Uşoară pentru Copii „Ghiocelul de Argint”, desfăşurată la Bârlad, în perioada 25 - 27 martie, elevii Şcolii de Arte din cadrul Centrului Cultural „Dunărea de Jos” Galaţi, clasa canto muzică uşoară, coordonată de profesor Monica Măciuceanu, elevi în număr de 10, au câştigat 10 premii şi 4 distincţii speciale. La grupa de vârstă 8-9 ani: Zaharia Diana - Trofeul grupei şi un premiu special, Pavel Bianca - premiul III; la grupa de vârstă 10-11 ani: Ilie Valentina şi Mihai Sebastian - ambii, premiul III; la grupa de vârstă 12-14 ani: Totolici Aurora - premiul I şi două premii speciale, Popa Ramona - premiul II, Vasile Roxana - premiul III, Laura Toma- menţiune; la grupa de vârstă 15-18 ani: Roman Tina premiul I şi un premiu special, Paţilea Adrian - premiul II. La festival au participat peste 200 de concurenţi din toată ţara, juriul fiind alcătuit din: Marcel Iorga - compozitor (preşedintele juriului), Claudiu Bulete -compozitor, Daria Radu - compozitor (Republica Moldova), Elena Răileanu - textier (Republica Moldova). După regalul de film german, însoţit şi de o reprezentaţie teatrală apreciată, a urmat Festivalul de Film Rus - Galaţi 2011, organizat de Instituţia Prefect şi Consulatul General al Federaţiei Ruse la Constanţa. În sala Teatrului Muzical „N.Leonard” au fost prezentate 16 filme ruseşti de succes, la care publicul a avut acces gratuit. Cătălin Negoiţă şi echipa sa se dovedesc a fi oamenii potriviţi la locul potrivit. A urmat apoi, sărbătoarea cântecului şi dansului irlandez... Tot la Muzeul de Istorie s-a deschis o expoziţie de 400 de cărţi poştale, intitulată „Corespondenţă la Dunărea de Jos”, aparţinând colecţionarului particular Iulian Panait (foto 4), un tânăr poliţist de 35 de ani, născut la Brăila dar lucrând de 15 ani în Galaţi. La vernisaj, directorul Muzeului de Istorie, Cristian Căldăraru, a spus că aşteaptă ca peste 40 de ani colecţia să fie donată muzeului. Merită să mai adăugăm faptul că de realizarea expoziţiei s-a ocupat o echipă condusă de muzeograful Gabriela Apostu (foto 5) şi că la vernisaj au cântat cinci elevi ai Liceului de Artă „D.Cuclin” laureaţi la concursurile şcolare: Vincenţiu Mantu (flaut), Leonard Croitoru (pian), Cristea Sterian (trompetă), Maria Magdalena Albu (pian), Adelina Chiciuc (vioară). Salonul Axis libri, moderat de către Teodor Parapiru, continuă tradiţia. Cea mai lungă seară a salonului de până acum mai bine de trei ore, fără pauză, a fost în ziua de 31 martie. S-au lansat 4 cărţi şi o revistă, 3 dintre cărţi având o singură semnătură, Ioan Toderiţă (p.12): „Bună seara, domnule Mallarme”, versuri, „Ion Barbu. Categorii abisale matematice”, critică literară, ambele apărute la Editura Axis Libri şi „Revelaţia şi relevanţa textului literar: scriitori gălăţeni contemporani”, Editura Centrului Cultural

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

Cronici culturale gălăţene Dunărea de Jos. A patra carte lansată a fost volumul de versuri al profesoarei Mariana Solomon Lazanu, „Crotalul diamant”. Despre acestea au prezentat recenzii bibliotecarele Doina Bălan, Lidia Ignat şi Mariana Sava Târâlă. Revista trimestrială „Vitralii. Lumini şi umbre”, editată de Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul Român de Informaţii ACMRR - SRI, ajunsă la al şaselea număr s-a bucurat şi ea de o atenţie specială, ca şi intervenţiile celor veniţi să o susţină: academicianul Dinu C. Giurescu (foto 6, lângă generalul de brigadă (r) prof. univ. Cristian Troncotă (redactorul şef)), Filip Teodorescu, preşedintele ACMRR - SRI (foto 7, lângă directorul Bibliotecii V.A.Urechia, Zanfir Ilie), general (r) Vasile Mălureanu, general Paul Carpen, membri ai colegiului de redacţie, precum şi de alţi colaboratori ai publicaţiei, printre care Ion Stoica, de origine din comuna Cosmeşti, judeţul Galaţi.

foto 6

foto 7 foto 4

foto 5

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

7

Cronici culturale gălăţene 8

Dicţionar al coregrafilor români de folclor Anul acesta Centrul Cultural Dunărea de Jos a demarat un proiect mai vechi: realizarea unui Dicţionar al coregrafilor români de folclor. Întrucât nu există o bază de date unitară pentru cei care au această specialitate, rog pe cei care lucrează în acest domeniu - al valorificării scenice a jocului popular- să ne sprijine în acest demers al nostru, proiect ce are şi girul Asociaţiei Coregrafilor Ansamblurilor Folclorice din România. Ast fel, rugăm coregrafi i ansambluri lor folclori ce (profesioniste şi neprofesioniste), reprezentanţii Centrelor Culturale, Centrelor Judeţene de creaţie, Caselor de Cultură, celorlalte aşezăminte culturale unde lucrează sau au lucrat coregrafi care astăzi nu mai sunt - dar au avut o activitate importantă - să ne trimită pe adresa instituţiei o fişă care să cuprindă: - Numele şi prenumele coregrafului - Data şi locul naşterii - Studii - Activitate în domeniul coregrafic (colaboratori, premii, spectacole de amploare, etc.) Alte date pe care le consideră importante pentru a contura profilul artistului/artiştilor respectivi - O fotografie Adresa : Centrul Cultu ral Dunărea de Jos, strada Domnească nr. 61, Galaţi, cod 800008 sau: ionhorujenco@yahoo.com În speranţa că veţi considera utilă realizarea unui astfel de dicţionar aşteptăm materialele dumneavoastră.

La pagina 8 avem imagini de la un alt eveniment organizat de colegii de la Cercetare, Conservare şi Valorificare a Creaţiei şi Tradiţiei Populare: simpozionul cu tema „Tradiţii de Paşte în zona de Sud a Moldovei - Reconstituirea tehnicii şi ornamentaţiei ouălor încondeiate din zona Galaţiului”. Un simpozion însoţit de o expoziţie de ouă încondeiate, expoziţie rezultată în urma cercetării pentru a se putea reonstitui ornamentaţia ouălor de Paşti, cu tot ce implică aceasta: motive de ornamentaţie, cromatică, tehnică din zona Covurluiului, zona Tecuciului şi parţial zona Tutovei. „După cum ştim cu toţii, această artă a încondeierii ouălor de Paşte din zona Galaţiului s-a pierdut de mult timp. În urma unei documentări serioase am reuşit să aducem în lumină aceste valori ale culturii noastre populare şi să prezentăm specialiştilor şi publicului modele autentice de ouă încondeiate, mai vechi de o sută de ani. Curiozitatea, ca trăsătură specifică unui cercetător, alături de dorinţa de a reconstitui şi de a le transmite celor tineri meşteşugul românesc m-au determinat să încerc să realizez replici ale ouălor tradiţionale încondeiate în zona noastră, aşa încât, astăzi, oricine doreşte să vadă aceste modele poate veni la noi, la Centrul Cultural Dunărea de Jos”, a menţionat Anişoara Ştefănucă, şef Secţie Cercetare în cadrul instituţiei gălăţene. La simpozion a fost prezentă şi Angela Paveliuc Olariu (foto 1) doctor în istoria artei populare, care, la final, s-a declarat „de-a dreptul încântată de comunicarea făcută de A.Ştefănucă Stegaru. La pagina 12 am surprins câteva imagini şi de la aniversarea specială a lui Viorel Dinescu, în cadrul Salonului Axis libri din 7 aprilie, care a împlinit pe 2 aprilie 60 de ani. În aceeaşi seară s-au mai aniversat 100 de ani de la naşterea lui Emil Cioran (8 aprilie) şi s-au lansat mai multe cărţi, dintre care patru ale lui V. Dinescu: „Dialoguri socratice”. „101 poeme”, „Om virtual” şi o antologie lirică, publicată la Editura „Axis Libri”, „Arhipelag stelar”. Despre filosoful român a vorbit scriitorul tecucean Ionel Necula, cunoscut pentru scrierile sale despre filosoful român, iar despre Viorel Dinescu, scriitori, editori din Galaţi şi din Buzău, din Republica Moldova şi din Italia… Celălalt erou al serii, I.Necula şi-a lansat şi el o serie de cărţi: „Spiritul vrâncean în lecturi elective”, „Uricar la poarta Moldovei de Sud” şi „Lieşti - satul dintre grinduri şi cuhalm”. Vasile Ghica, Viorel Burlacu, Petru Blaj, veniţi şi ei de la Tecuci, au avut apreciate intervenţii. La Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii s-a deschis, o dată cu venirea primelor păsări călătoare, expoziţia „Migraţia în lumea animală”, coordonată de cel mai tânăr muzeograf din colectivul gălăţean, Viorica Arcan. Managerul instituţiei, Camelia Burluc, a vorbit la vernisaj despre efortul întregii echipe de la Secţia Muzeu, care a pregătit pentru gălăţeni o fascinantă incursiune în lumea animalelor. Invitată de onoare la evenimentul de ieri a fost doamna conf.univ.dr. Carmen Gache, de la Facultatea de Biologie din cadrul Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, preşedinta Consiliului Director al Societăţii Ornitologice Române, (Birdlife Romania), care a copilărit în Galaţi. (foto şi text:a.g.secară)

Ioan Horujenco MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

ELEMENTE DE CULTURĂ RROMANI (II) Charlotte Barbu şi Ioana Ignat Referitor la limba rromani nu se poate vorbi azi de o unicitate a ei, ci de coexistenţa mai multor dialecte. Acest lucru se explică şi prin absenţa unei culturi scrise, fiind, până de cu râ nd o lim bă aproape orală. Asemănările cu sanskrita au stat la baza dovedirii originii indiene a rr om ilo r. Î n lim ba rr om ani, se regăsesc şi elemente din persană, armeană, greacă, romană, atât în vocabular cât şi la nivelul gramaticii. Se apreciază că azi, în România, numărul vorbitorilor de rromani sunt doar 40% din totalul rromilor. Un ele gru pu ri î nsă , pr in asimilare, şi-au păstrat limba de origine, tradiţiile şi obiceiurile. Există cazuri în care comunităţi întregi şi-au pierdut limba, dar au păstrat stilul de viaţă şi apartenenţa la grupul social. Există şi mulţi rromi bilingvi, vorbind româna şi rromani sau maghiara şi româna, dar şi trilingvi - care vorbesc româna, maghiara şi rromani. Religia este un element constitutiv al culturii, cu un rol foarte important în coeziunea de grup. Dar nici religia nu este un reper de unitate pentru rromii din România. Majoritatea rromilor sunt ortodocşi dar sunt şi comunităţi întregi de religie catholică, reformată, musulmană. În ultimul timp se remarcă creşterea numărului de rromi aparţinând confesiunilor neo-protestante (penticostal, baptist). Referitor la ocupaţii, încă din evul mediu se pot diferenţia 3 categorii de robi rromi. Prima categorie sunt robii “de curte” sau de “clasă” care prestau tot felul de munci la curtea boierului sau a domnului . Din secolul al VI-lea apar robii “ de ogor”, un fel de muncitori agricoli pe moşiile boierilor sau ale mănăstirilor. Ei erau diferiţi de ţărani, pentru că nu aveau o parcelă de pământ proprie. A treia categorie de robi rromi, o constituie meşteşugarii nomazi, având un rol important în economia ţărilor române. Ei reprezintă cete de rromi, nomazi, care prestau diferite munci comunităţilor rurale sau curţilor boiereşti. Mulţi dintre ei erau robi ai statului şi plăteau anual impozite. Meseriile practicate sunt variate, ereditare, definind apartenenţa la un anumit neam. Existau rromi fierari care fabricau toată gama de produse din fier: unelte, arme, armuri, cuţite, ace, foarfece, potcoave, diferite alte instrumente. Din cercetări, reiese faptul că nu există gospodărie ţărănească fără obiecte din fier confecţionate de rromi. Aceşti rromi au fost primii sedentarizaţi, aşezându-se la marginea satului unde îşi deschideau un atelier de fierărie. Altă categorie de rromi este cea a căldărarilor. Ei au păstrat foarte bine cultura, tradiţiile şi modul de viaţă al rromilor. Bărbaţii confecţionau: căldări, oale, tigăi, obiecte de podoabă, de cult, iar femeile perii şi bidinele din păr de cal. Un alt neam este cel al rudarilor - care se ocupau cu căutarea aurului în nisipurile aurifere ale râurilor. Veniturile aduse de aceştia au fost foarte importante prin aurul pe care îl predau la fisc şi taxele plătite. Ei erau nomazi, locuind în corturi, primăvara şi vara. În lunile reci îşi câştigau existenţa confecţionând obiecte din lemn. Treptat, în de let nicirea a ura rilo r n u va ma i f i pr ofita bilă, a ceş tia, reorientându-se spre alte ocupaţii: prelucrând lemnul - devenind astfel rudari, lingurari, blidari. O parte din aceştia au învăţat să confecţioneze cărămizi- aceasta devenind o meserie foarte căutată începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea. Comunităţile de cărămidari erau seminomade, unele supravieţuind până azi (com. Cilibia, jud. Buzău).

9 Un neam deosebit este cel al ur sa rilor, no maz i, dâ nd spectacole cu urşi dresaţi de ei. Aceştia, trăind pe lângă curţile domneşti, mănăstiri, curţile boierilor, vetrele localităţilor, au pierdut foarte multe obiceiuri, asimilând elemente de cultură şi civilizaţie de la populaţiile nerrome. Mulţi dintre rromii ursari erau lăutari, pieptănari, ceaunari, negustori ambulanţi, vinde că tor i d e b oli s au se în de let nicea u cu cr eşt er ea catârilor. Multe meserii au fost pr ac ticat e de rr om i: confecţionarea sitelor, olăritul, morăritul, extracţia pietrei, a sării, confecţionarea de obiecte din os, comerţul cu flori, covoare, mătăsuri, zidăria, tinichigeria. În epoca feudală, existau rromi lăcătuşi, spoitori, ciubotari, curelari, bucătari, cârciumari şi desigur, lăutari. Unii rromi s-au adaptat la schimbările radicale şi rapide din economia românească, dobândind diferite meserii. Cea mai mare parte a lor însă, au format o categorie marginalizată, aflată deseori într-o situaţie materială foarte grea. Păstrarea tradiţiei rrome este strâns legată de păstrarea portului tradiţional. Din păcate, în ziua de azi, acest lucru nu e acceptat de societatea românească, în genere. Unii bărbaţi poartă pălării sau mustăţi mari. La diferite sărbători, ei se disting printr-un costum nou, viu colorat. RRomanca tipică poartă fustă lungă, din mai multe straturi, bogat colorată, cercei mari, părul lung, împletit, uneori o floare în păr. Deseori, rromii poartă roşu, considerată culoare norocoasă (probabil din credinţa străveche). Tradiţia spune că o femeie măritată trebuie să poarte un batic pe cap pentru a arăta acest lucru. Ele poartă de obicei bijuterii de mare valoare, bani în păr sau cusuţi pe haine. Referitor la tradiţiile populaţiei rrome, nu există elemente caracteristice unitare, datorită diferenţelor dintre ei: ocupaţii, nivelul de trai, organizarea socială. Acest lucru se accentuează şi din cauza in su ficie nt elor su rse s cr ise s au a ca ra cte ru lui “ î nch is ” al acestor comunităţi. O trăsătură esenţială a etniei rrome din România o reprezintă faptul că rromii au trăit în comunităţi de dimensiuni reduse, activităţile lor având drept beneficiari comunităţi de altă etnie. Există de asemenea o mare dificultate în a diferenţia cultura specifică rromilor de cea a populaţiei majoritare. Acest lucru se datorează faptului ca rr omii a u c ont rib uit , a u p ăstr at si au per pet uat tr adiţiile populare româneşti. Fără îndoială, există un număr mare de tradiţii locale, păstrate în diferite comunităţi de rromi. Ele se referă la tradiţii legate de: naştere, botez, căsătorii, moarte etc. Complexitatea de elemente culturale şi tradiţionale, specifice comunităţilor de rromi din România, păstrarea acestei diversităţi, sunt puncte importante pentru îmbogăţirea culturală a întregii societăţi. Biblio grafie: - Elemente de istoria şi cultura rromilo r - Ghid pentru uzul cadrelor didactice, Fundaţia pentru o Societate Deschisă, România. - T he brochure – The Tolerance of Art”, 2002. - The study Roma Childreyin Romania, 1999. Legenda imaginii (foto de Corneliu Petrică): Programul “România prinde rădăcini”, cu participarea minorităţii rome: Viorica Gotu şi, în dreapta, bulibaşa din T ârgu Bujor, Costel Piţigoi, ţinându-l de braţ pe primarul din oraş, Ştefan Arfire.

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

Târgul Euroregiunii „Dunărea de Jos”

Eveniment 10

La finalul lunii martie, Galaţiul a găzduit una dintre cele mai importante reuniuni organizate vreodată în cadrul Euroregiunii „Dunărea de Jo s”. „Proba p ractică”, Euroregiunea a prezentat-o, pe data de 30 martie, când a fo st organizat „T ârgul Euroregiunii” eveniment în cadrul căruia fiecare delegaţie din regiunile memb re a prezentat publicului gălăţean cele mai reprezentative produse ale sale. Vizitatorii au putut afla mai multe despre fiecare regiune în parte, au gustat din bucatele specifice, au aflat care sunt tradiţiile, obiceiurile dar şi obiectivele turistice şi economice. Standul gălăţean a fost imaginat şi reprezentat de către membrii Secţiei Cercetare, Conservare şi Valorificare a Creaţiei şi Tradiţiei Populare din cadrul Centrului Cultural „Dunărea de Jos” sub forma unui primitor interior de casă tradiţională, nelipsind levicerele, covoarele, prosoapele, lada cu zestre, aşternuturile de pat, masa în forma ei arhaică, pe care s-au aflat mămăliga şi sărmăluţele în strachină de lut. În această casă primitoare au fost găzduiţi oaspeţi care au expus diverse sortimente de miere de albine, preparate din carne şi vinuri alese. Rând pe rând au trecut pragul casei tradiţionale autorităţile locale dar şi demnitari din ţară şi de peste hotare. În aceeaşi zi, în Sala Auditorium (foto 1) a Complexului Muzeal a avut loc Şedinţa Consiliului Euroregiunii, ocazie cu care au fost prezentate şi aprobate rapoartele Comisiilor de specialitate pentru anul 2010 şi planurile de activitate ale acestora pe anul 2011. Reamintim că Euroregiunea „Dunărea de Jos” a luat fiinţă la 14 august 1998, prin semnarea, la Galaţi, a acordului de constituire. Această structură cuprinde regiuni transfrontaliere din România (judeţele Galaţi, Brăila şi Tulcea), Ucraina (regiunea Odesa) şi Republica Moldova (raioanele Cahul şi Cantemir), însumând o populaţie de aproximativ 4 milioane de locuitori. În prezent preşedinţia Euroregiunii şi a Asociaţiei se află la Galaţi, fiind exercitată de către preşedintele Consiliului Judeţului Galaţi, Eugen Chebac.

Concursul Naţional de Poezie „Cezar Ivănescu” Concursul de poezie purtând numele marelui poet Cezar Ivănescu se desfăşoară în cadrul Festivalului Naţional de Poezie „Cezar Ivănescu”, ediţia I, care va avea loc în perioada 24 - 26 mai 2011 la Iaşi şi Bârlad, în organizarea Societăţii Culturale JUNIMEA Iaşi – Muzeul Literaturii Române şi a Centrului Cultural Mihai Eminescu Bârlad. Concursul îşi propune descoperirea şi sprijinirea tinerilor poeţi de limbă română din România, Republica Moldova şi din toată diaspora. Pot participa tineri poeţi până la 30 de ani, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau ai altor uniuni de creaţie şi care nu au volume individuale publicate. Manuscrisele, constând într-un volum de autor care nu trebuie să depăşească 100 pagini, scrise pe computer, corp 14, în două exemplare, se vor trimite pe adresa: Muzeul Literaturii Române Iasi, Str. Vasile Pogor nr 4, Cod 700110, Iaşi, jud. Iaşi, până la data de 10 mai a.c., data poştei. Lucrările se vor juriza după un motto la propria alegere a concurentului şi care va fi trecut pe plicul de pus la poştă şi pe fiecare pagină prezentată în concurs. Lucrările vor fi însoţite de un plic închis ce se va introduce în plicul mare cu lucrările şi va purta acelaşi motto, iar înăuntru datele personale ale concurentului: numele, data naşterii, profesia, adresa exactă, telefonul, e-mailul şi o scurtă prezentare a activităţii literare. Pe plicul mare, în loc de numele şi adresa concurentului se va trece doar motto-ul. Juriul, format din personalităţi marcante ale literaturii române, va acorda următoarele premii: Marele Premiu „Cezar Ivănescu”500 lei, Premiul I - 400 lei, Premiul II – 300 lei; Premiul III – 200 lei şi 3 Menţiuni. La acestea se vor adăuga premiile unor importante reviste literare din România. Grupajele de poeme premiate vor fi publicate în Cartea festivalului.

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

Sub-teranul literaturii În sens larg, literatura ar putea să fie definită drept suma textelor de ficţiune, publicate de autori sau de editori cu scopul de a fi citite şi interpretate. În sens restrâns, nu orice text publicat şi pretins literar aparţine acestui domeniu al artei, condiţia minimă fiind validarea lui estetică. Pe lângă acest criteriu minimal, intră în discuţie şi alte condiţionalităţi care ţin de circulaţia formelor şi conţinuturilor. Astfel zis, literatura are o parte vizibilă, validată de canonul literar al epocilor succesive şi o alta, invizibilă, situată sub limita cunoaşterii publice, înregistrată în cataloage, în bibliografii sau în dicţionare literare, mai puţin în istorii, selective şi adoptate la spiritul timpului. Teoria „circulaţiei cuvintelor” a lui Bogdan PetriceicuHaşdeu, cu aplicabilitate în lingvistică, s-ar putea aplica, la o adică, şi textelor literaturii, în sensul că nefrecventarea acestora de către cititori şi exegeţi le condamnă la uitare sau la o stare vegetativă specifică sub-teranului literar. Până la urmă, soarta unor astfel de texte e justificată de statutul de condeier al autorului lor şi de modul în care povestaşii lor au reuşit să le plaseze în zona obscură a faptelor estetice. Paradoxal sau nu, condeierii, stăpâni absoluţi ai sub-teranului literar, sunt mai numeroşi decât scriitorii pe care timpul şi exegeza îi înnobilează cu sensuri şi interpretări ale acestora, în creşterea cantitativă şi calitativă de la o epocă la alta. Condeierii ( scriitori mai puţin talentaţi, zice DEXul, sau chiar lipsiţi de talent, dar extrem de insistenţi în a scrie şi a publica, deşi nu-i citeşte nimeni şi nici timpul n-are cum să-i valideze). În epoca eroică a literaturii române (secolul al XIX-lea) condeierul a fost când încurajat („Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!”), când satirizat cu destulă vehemenţă, uneori de unul şi acelaşi scriitor. E cazul lui Ion Heliade-Rădulescu, autorul îndemnului de mai sus, dar şi al unei fiziologii literare în registru satiric, Domnul Sarsailă, autorul, menită să separe apele de uscat, adică talentul de non-talent. Dintre sutele de nume ce se regăsesc în paginile revistelor literare sau chiar în gazetele ce publicau şi literatură, istoria literară a selectat câţiva ca să fie apoi frecventaţi de cititori, de editori sau de şcoală. Odată cu trecerea anilor, pe măsură ce literatura română a câştigat în substanţă, numărul acestora s-a tot diminuat, iar capitolele de istorie a literaturii consacrate epocilor de pionierat (veche, premodernă, şi chiar modernă) sunt to t mai restrânse ca număr d e pagini ş i ca nume cu reprezentativitate axiologică. Unul dintre co mplexele literaturii ro mâne, cel al „tinereţii”acesteia (aproximativ două secole), explică, într-un fel, statutul privilegiat al condeierului român din epocile mai vechi, atunci când nimic nu stătea în calea ambiţiei de a deveni autor. Spiritele lucide ale acelor timpuri au sesizat devierea statutului autorului şi au inventat chiar un cuvânt care să sancţioneze acest comportament iresponsabil: autorlâcul. Cu scrisul lor fără nerv şi inventivitate, plat şi agasant, s-au umplut decenii la rând paginile revistelor, ale gazetelor, calendarelor, almanahurilor şi chiar ale cărţilor puse în circulaţie de editori anonimi sau cu nume ce nu spun nimic din punct de vedere profesional, din perspectivă culturală fiind chiar neglijabili. Domnul Sarsailă, cel bolnav de autorlâc, îşi are corespondent contemporan în condeierul cocoţat în pomul literaturii şi care, de acolo, parazitează domeniul cu nonşalanţă şi aroganţă, specifice de altfel oamenilor îndoielnici. Sinecurişti, prin definiţie, condeierii de ieri şi de azi s-au dovedit şi încă sunt extrem de răzbătători în ocuparea acelor locuri călduţe în care efortul e minim, iar răsplata mai mult decât consistentă. Sub aparenţe de boemi bonomi şi veşnic abulici, condeierii îşi disputau şi obţineau posturi bine recompensate de activişti culturali, cenzori sau gazetari cu

statut de „curteni” ai regimului, convertiţi ulterior în democraţi sau mistici cu pretenţii de directori ai culturii, pe care o critică sau o elogiază în funcţie de cum le dictează interesele de moment. Sub umbrela protectoare a Ministerului Culturii coabitează condeieri şi scriitori într-un mixaj ciudat al valorilor şi al personalităţilor, dominanţi numeric fiind cei dintâi. Nu e însă singurul loc în care condeierii îşi găsesc rostul, sectorul bugetar fiind însă preferat altora. Şi se adaugă acestora gazetarii cu ambiţii de literaţi, pensionarii convertiţi la condiţia de scriitori şi, evident, pişcotarii, aceiaşi inşi prezenţi la toate acele ocazii când se pune în mişcare o ceremonie sau o sindrofie culturală, încheiată, în cel mai autentic stil românesc, cu o trataţie din care nu lipsesc pişcoturile şi şampania. Tocmai de aceea, condeierul este şi un pişcotar, cuvântul din urmă nefiind şi o denominaţie care să vizeze ambiţia de a fi autor publicat ignorând criteriile valorice, singurele care pot discerne între un condeier şi un scriitor. În variantă orală povestaşul este un colportor de istorii de tot felul: legende, snoave, bancuri, subiecte de film, de proză, de piese de teatru etc., cu mai mult sau mai puţin har, însă fără a fi şi creator în acelaşi timp. El este mai puţin decât un povestitor propriu-zis pentru care actul creaţiei este obligatoriu, chiar şi atunci când re-povesteşte o istorie, act ce presupune reinterpretarea ei în funcţie de personalitatea lui şi de „orizontul de aşteptare”al celor care participă la spectacolul povestirii, un ritual fixat în timp şi respectat cu scrupulozitate de toţi cei care participă la re-crearea lumii istorisite diferit de la o generaţie la alta. Povestitor fără har, povestaşul se manifestă şi-n scris, agasând redacţiile cu texte fără ritm, fără noutate, fără priză la cititor, transformând actul publicării într-un triumf personal, victorie ce justifică ulterior insistenţe şi mai mari, profitând, evident, şi de lipsa ofertei de texte publicabile pentru redacţiile prea multor reviste de cultură. De regulă, o revistă de cultură mizează pe un număr de colaboratori statornici, niciodată suficient de mulţi, încât să aibă asigurate materiale pentru două-trei nume în avans. Pentru paginile rămase neacoperite se bat povestaşii şi condeierii, numele lor regăsindu-se oriunde, aceştia nefiind interesaţi decât de publicare, afinităţile culturale, lupta pentru o idee generoasă, standardele estetice fiind pentru ei simple mofturi. Şi condeierul, şi povestaşul compromit literatura, generând o inflaţie a valorilor care nu mai au acoperire în plan estetic, ci doar în plan cantitativ, amintire jenantă din vremurile când totul se măsura în condiţiile precise şi comparabile în valori absolute cu altele la fel de îndoielnice. În condiţii de precaritate culturală, de triumf al nonvalorilor şi de nepăsare a autorităţilor, condeierul şi povestaşul devin piese de rezistenţă ale mecanismului ce generează confuzie şi pervetire a frumosului în urât, a valorii în nonvaloare, a calităţii în cantitate. Hălăduind cu nonşalanţă şi cu morgă de autor publicat în bolgiile subteranului literar, condeierul sau povestaşul creează iluzia (falsă, evident) unei stări de fapt pozitive, deşi multe sunt îndoielnice în acest teritoriu al inefabilului estetic. Purtători de nonvaloare estetică, aceştia se manifestă zgomotos într-un spectacol îndoielnic în care-şi asumă, adesea, rolul de protagonişti, deşi cel de corifei li se potriveşte mai bine (dacă nu e prea mult şi acesta). Fără ei, mulţime de gurăcască, de târâie-brâu sau de înfulecători de pişcoturi, viaţa literară ar fi mai anostă, deşi poate că n-ar fi rău să fie aşa. Până una-alta, ei există, iar simplul fapt că se manifestă vocal de atâta amar de vreme îi face indispensabili în câmpul cultural contemporan.

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

George Lateş MMXI

11

Bătrânul „Eschimos”

Cronici culturale gălăţene

Ionel Necula

Viorel Dinescu

12

Mariana Solomon Lazanu şi Ioan Toderiţă

Când eşti prea bătrân nu mai suporţi realitatea. Omul poartă în el moştenirile pe care le-a primit, dintre care „ţara de baştină” şi „educaţia”ne sunt cele mai importante. Trebuie să fii al naibii de puternic să poţi învinge cu adevărat aceste două elemente principale. Un bătrânel stătea aşezat într-un colţ de bancă, de parcă ar fi adormit, cu bărbia în piept. Din când în când îşi ridica pleoapele grele şi umflate. Încotro s-ar fi uitat, nu vedea decât Dunărea, o întindere albastră copleşitoare. Ea era singura care i-a rămas credincioasă în toţi aceşti ani. Îl părăsiseră pe rând: soţia, copiii şi nepoţii. O viaţă întreagă trudise să-i îndestuleze. Acum, când primea bruma de bani, răsplata lui pentru patruzeci de ani de muncă, îi numără de trei ori ca să fie sigur, că sunt numai „atâţia”. Îi împărţea în câteva grămăjoare. Cea mai mică nu o mai punea în plic ci la piept sub cămaşa de un albastru incert. O să-şi cumpere o revistă şi o să bea o cafea. Un lux mare pentru el. Numaidecât după aceea îşi caută grămăjoarele cuprins de panică, le răstoarnă pe toate şi le numără din nou, uitându-se cu frică în jur ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu-i răpească întunericul şi frigul. Seara, bău din cană ceaiul fierbinte, apă colorată fără zahăr, îşi întoarse ceasul şi se ghemui tremurând sub pătură să-şi doarmă somnul zbuciumat de om chinuit de nevoi, de boală, de singurătate. Pe la miezul nopţii se urni şi îşi pipăi mărunţişul din sân, apoi peste câtva timp adormi fără să simtă nimic. În somnul lui agitat visa ospeţe şi banchete cu cele mai felurite bucate. Se trezi cu un gust amar în gură. De două zile băuse doar ceaiul cu câteva felii de pâine unse cu margarină. Pe săturate nici el nu-şi mai aducea aminte de când nu mâncase. Deodată, inima îl înţepă nemiloasă, apoi începu să zvâcnească tare, într-o dureroasă năvală de bătăi, care îl făcea să se înăbuşe, ameţindu-l ca într-un fel de leşin. Întinse mâna spre cutia cu medicamente. Era goală. Închise neputincios din nou ochii. Durerea pe care o simţea nu însemna cine ştie ce pe lângă suferinţa ce i-o provoca singurătatea şi sărăcia. Era cumplit, făcându-l să nu se mai poată gândi la viaţa pe care trebuia să o urmeze. Dorea să o curme, dar viaţa refuza să se stingă în el. Aici, pe malul Dunării, se hotărî pentru ultima dată. Fluviul curgea la picioarele lui, lat şi leneş. Îşi urma curgerea domoală, prin meandrele largi, până spre linia orizontului. Pe neaşteptate îi apăru în faţa ochilor filmul acela, „Tăcerea albă”. „Un bătrân eschimos îşi târa mocasinii prin înfricoşătoarele întinderi albe, supus şi tăcut. Noaptea lungă polară se furişa necruţătoare. O epavă, cândva falnică, se retrăgea ca un câine muribund. E greu să-ţi tai cu propria mână toate legăturile cu viaţa. Îndeplinea un ţel tainic, undeva în străfundurile fiinţei sale, o moştenire din „ţara de baştină”, ştiute de vreme de generaţii. O sinucidere întocmită, pentru a le uşura viaţa celor tineri şi dragi, în putere. Au trăit împreună aşa, mulţi ani. Îşi aparţineau unii altora, dar astăzi a văzut atât de limpede că le stă în drum, ca o povară, o gură în plus de hrănit. Vântul spulbera zăpada. Încercă să străpungă cu privirea peretele de gheaţă. Acolo trebuie să fie capătul din Lumea Cealaltă. Neputinţa îi era mare. Spaima de moarte îi pieri în faţa Tăcerii Albe şi omul rămase, dacă se poate spune, singur cu Dumnezeu. Se stinse încet, fără să se mai roage pentru el. Furtuna orbitoare de zăpadă a şters totul, nu a mai rămas nicio urmă. De fapt nimeni nu i-o va mai căuta vreodată. Moartea era eternă”. Bătrânelul se sculă de pe bancă. Filmul se terminase! Şontâc, şontâc se apropie de mal. Pe faţă avea întipărită resemnarea pe care ţi-o dă o suferinţă grea şi îndelungată. Părea încovoiat cu umerii lăsaţi în jos, cu capul plecat, cu privirile în pământ. Nu-şi scoase pantofii. Apa o simţea rece la labele picioarelor. Valurile creşteau spărgându-i-se de genunchi. El tot mergea căutând înfrigurat cu talpa pantofului fundul râului. Apa creştea, ajunsese până la gât. Cu o mână îşi strângea mărunţişul la piept. Braţul slobod îi întinse în sus, deasupra apei, de parcă ar fi căutat un sprijin în aer. Porni în larg. Nu se mai opri o clipă. Se poticni şi dispăru în Adâncul Albastru, ca eschimosul în Tăcerea Albă. Soarele se stingea tulbure aproape la orizont, înghiţit şi el de valuri, nu înainte de a-şi mai arunca încă o dată razele roşcate ale asfinţitului. Peste întinderea monoton albastră, se auzea plescăitul surd al apei, ca o chemare deznădăjduită. Soarta lacomă ceruse prea mult de la el!?

Elena-Maria Stara MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

Revuistica REVISTELE ANILOR DE LICEU ŞI NU NUMAI...

13

O revistă de literatură scrisă de adolescenţi? Şi scrisă bine? Iată o „anomalie” care merită consemnată. Sui Generis- Revistă Bianuală de Creaţie Literară , aflată deja în anul al doilea de existenţă, este concepută şi realizată în exclusivitate de elevii Colegiului Naţional Mihail Kogălniceanu din Galaţi, însufleţiţi de o veche şi bună prietenă a poeziei, profesoara Vali Crăciun. Cine spunea că adolescenţii nu mai au deloc preocupări literare? Numărul 3 al revistei (ianuarie 2011) conţine poezie, proză şi eseu, toate scrise cu nerv şi sensibilitate. Textele deţin candoarea vârstei (în acest caz, pe nedrept numite ingrată) şi unele din naivităţile ei, însă nu abuzează nici de dulcegăriile, nici de teribilismele specifice. Fără a încerca o selectare forţată a textelor, toate având o valoare literară peste nivelul unei astfel de publicaţii, aş menţiona totuşi numele Elenei Donea şi al Dianei Toma, dar şi a lui Ştefan Spălăţelu, ale căror scrieri conţin un plus de maturitate (literară şi nu numai). Nedrept ar fi să nu amintesc forma grafică impecabilă a revistei, ca şi foarte inspiratele desene şi fotografii ce însoţesc textele, toate realizate, de asemenea, de elevi. Amănunte în plus, dar şi lecturi plăcute, pe site-ul revistei: revistasuigeneris.tk O altă publicaţie „adolescentă” este cea realizată de elevii Colegiului Naţional „Costache Negri” din Galaţi. Liceeni în dungi se află la numărul 21 (februarie 2011), anul X. Cel puţin întâmplător, părea că acest număr are legătură cu denumirea revistei, aceasta trimiţând cu gândul la un spaţiu concentraţionar, iar conţinutul numărului amintit având ca temă trecutul , aşa cum l-au trăit părinţii tinerilor liceeni. Confuzia a fost repede risipită de un „avertisment” pe cât de ironic, pe atât de binevenit, care linişteşte oarecum cititorul: „Dungile din titlul publicaţiei reprezintă un detaliu vestimentar din tradiţionala uniformă a colegiului, ţinută faţă de care avem justificate nostalgii, nicidecum o nefastă aspiraţie a semnatarilor”. Cuprinsul revistei este conceput în două părţi, care deşi au în comun cuvântul trecut se disting tematic. Astfel, TRECUTUL PERFECT, este partea care conţine texte despre obiceiuri şi tradiţii româneşti (în spaţiul gălăţean), fiind aduse în discuţie, odată cu autorii anonimi şi numele unor clasici ai literaturii culte, precum Cantemir, Rebreanu sau Marin Preda. Dacă preocuparea pentru tradiţiile strămoşeşti pe cale să se piardă pare neverosimilă pentru nişte tineri crescuţi în cultura house şi rock, ce spuneţi de cea de-a doua parte a cuprinsului, TRECUTUL RECENT, o trecere în revistă ce se vrea exactă, a realităţilor nu demult apuse ale epocii comuniste? Chiar şi cu anumite inexactităţi şi cu impresia generală lăsată că nici măcar imaginaţia extrem de bogată a tinerilor, dublată de memoria de (relativ) scurtă durată a părinţilor lor, n-a reuşit să surprindă întocmai şi în totala ei realitate catastrofică epoca comunistă, iniţiativa elevilor de la Colegiul „Costache Negri” este mai mult decât lăudabilă, ţinând cont de rapiditatea cu care astfel de lucruri se uită. Doriţi să cunoaşteţi nişte adolescenţi „altfel”? Citiţi cele două reviste şi nu uitaţi că ar fi bine să reţineţi din ele nu doar conţinutul, extrem de elaborat, şi textele foarte bine scrise, ci şi nume ale realizatorilor, nume de care, cu siguranţă, veţi mai auzi nu peste foarte mult timp...

Mihaela Galu

Numărul 14 al revistei „Intervalul deţinuţilor gălăţeni”, care apare sub egida Penitenciarului Galaţi, conţine un sumar bogat, divers, meritul principal fiind, desigur, al redacţiei (coordonate de către subinsp.Ionuţ Anghel) alcătuite din Florin Roman, Viorel Popescu, Marius Sava, Valeriu Barbu (care a şi fost fondatorul revistei în anul 2008) şi redactorul şef Adrian Popoacă. Seriozitatea şi umorul se împletesc armonios, de la interviul luat de către Valeriu Barbu, foarte cunoscut datorită volumelor sale de poezie, lui... Valeriu dg Barbu (aceeaşi persoană, sic!) până la omagierea lui Mihai Eminescu, cu care se şi deschide de altfel acest număr, care mi-a amintit de vechile almanahuri prin varietatea materialelor: sfaturi pentru sănătate, explicarea unor sărbători tradiţionale, o pagină a “femeii...şi numai a femeii”, poezie, proză, istorie, chiar şi un eseu de filosofie (şi) politică, sub semnătura aceluiaşi V.Barbu, un “semnal-opinie” intitulat “Un atac la siguranţa naţională a României” care începe tranşant: “Cetăţeni, conducătorii instituţiilor statului de maximă importanţă: Parlament, Guvern, Preşedinţie, prin încălcarea repetată şi voită a legii fundamentale în stat, CONSTITUŢIA, se fac vinovaţi de înaltă trădare, subminarea economiei ţării, de un puternic atac la democraţie, la statul de drept, la siguranţa naţională a ţării”... Autorul textului se dovedeşte a fi lucid, spre deosebire de alţii: “Ţara nu poate cheltui la vreme de criză 30% din PIB pe politică. Nu poate cheltui pe structuri supraîncărcate aberant, pe zeci de mii de posturi dovedite inutile şi culma, stră-plătite! Referendumul care a avut loc cu prilejul alegerilor prezidenţiale din 2009 a avut un rezultat care nu a fost pus în faptă. S-a promis reforma instituţiilor statului şi apoi... nimic împlinire! Democraţia nu se limitează pentru cetăţeni doar la momentul introducerii buletinului de vot”... Critica (adică analiza) şi criticarea (dojana) continuă în eseul amintit, dovedind într-un fel că atunci când vrei să scrii, poţi scrie şi spune adevărul! Iar alteori doar fluieri a pagubă... Şi aici nu ne referim la deja celebrul film “Eu când vreau să fluier, fluier...” (a.g.secară)

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

Premiul revistei Dunărea de Jos în cadrul Experimentelor RoLiteratura 2011

Cristina Ştefan

Suportabilul zid

14

îţi scriu nocturn... şi cu acelaşi sentiment că nu trăiesc în timpul tău îmi sunt împotrivă şi nu ascund înserarea simptom discret al nopţii dintotdeauna mi-a fost teamă de întuneric dar îl scriu dinlăuntru pe varul lumii mele de dincoace de ziuă tocmai pentru a te îmblânzi

melancolici pe-alei eram spiriduşi sau aripi de colibri zbătând primăveri cu ochi verzi de desiş

nocturne vin răspunsurile ele sunt obiectele lui Dumnezeu prin care joc bowling atât de rar nimeresc unul în calea bilei grele de realităţi îţi scriu... sunt o nocturnă şi nu te visez cum nu visez lumini mi-e de ajuns înnoptarea acelei păsări albe de lângă mine

erau ani fericiţi de-atunci cumpăr timp şi îl vând în promoţii absurde le preumblu prin parc murg bătrân la carul cu stele sub arţari scorburoşi pe locul primului sărut e o tonetă cu mărunţişuri prin geamlâc ne mai vinde gânduri rebele

zăbala murgului şi verde

Te grăbeai. Nervos. Privirea ţi-era o cămaşă de forţă Aş fi vrut s-o răstorn în oricare colţ din cameră să nu-ţi recunosc menghina pleoapelor sau s-o fac transparentă,

de atunci am uitat să mă ascund pe sub ape pe sub sunete pe sub lumină tot ivesc aşa câte o vrabie o broască o bătrâneţe peste mine de cum răsar tămâiază moşnegii şi fluturii au devenit recalcitranţi am uitat să mai fug din muzeu din capelă din cazemată şi tot mă invoc taina delfinului înecat ruina cuibului de cocor trădător peste mine ivărul trecutului îşi trage zăbala netrăit de simplu

erau anii nostalgici mai importantă era atingerea genelor tale decât orice război transformare sau furtună de zare

Plus cămaşa de forţă

de cer repetabil să-ţi fac privirea. Zăboveai la uşă cu umerii aplecaţi şi ştiam cum mă vezi fruct rupt zdrobit în palmă. După trecerea ta dincolo de prag mai eram o sămânţă de alt viitor măr necules vreodată numai toamnele tale deschid nasturi cămăşii de mătase şi ploi cămăşii de forţă în sâmbur mereu prima dată

Tempera cu arţari erau anii cuminţi şi în culori plumburii îţi scriam poezii pe caietul de mate prin oraş trecea un aer visător cu întâmplări fără o dată viitoare parcul mereu ne-a ştiut

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Pretext de urme pe zăpadă - still february songVezi tu, la geam făureşte lumina, cum pregăteşte orchestra intrarea-n concert. Deocamdată falsează prin sticlă, deocamdată mai rupe din strune şi tu simţi acest februarie mocnind peste suflet. Din alte capcane, mai este puţin pân’ la zbucium, pân’ la marte crescendo-n bulboane. Credeam că m-ai uitat cum seva îşi uită zăpada din care-a urcat, dar nu, mirabile domn, îţi mai sunt o primă mişcare de-aripă în zborul enorm ca-ntr-o febră a luminii. Nu mai târziu îmi spui că din senin mă voi renaşte să-ţi fiu albastră iarnă făr’ de corbi şi-n ramur verde murgi vom paşte însingurări în doi şi orbi la toată iarna dintre noi îmi spui - vioară mică, vom trece iar prin ochi mierii o lume nouă-n altă frică răniţi de zei şi bucurii îmi spui acum deja umbrire s-aştept din coasta ta un nume de primăvară-n copaci goi de parcă singura iubire răsfiră vieţi nu o genune şi nu o iarnă între noi

Mai - nr.111

Andrei Novac

tu eşti vie, precum Dumnezeu este în fiecare dintre noi, când râdem sau plângem cu faţa întoarsă spre ceilalţi, tu eşti, cu siguranţă, echilibrul meu prin universul incolor al unei lumi în care se moare întotdeauna frumos.

Un poem despre toate Simt cum stau în acelaşi loc, fără să mă mişc, fără să îmi simt umbra şi parcă, aşa, toate relele lumii fug, se sparg în cioburi albe care, mai apoi, se fac bulgări uriaşi de zăpadă şi străzi colorate în negru cu oameni grăbiţi care nu sunt atenţi, toate par să fie parte a unei jungle în care se strigă, în gura mare, dorul de libertate. Acum se mai nasc copii, mirosurile migrează spre frig, afară întunericul lasă cele mai ciudate răni peste fetele şi palmele femeilor care nu se grăbesc niciodată, în luna asta au murit şi oameni, cerul s-a făcut plic între degetele câtorva zile. Simt cum stau în acelaşi loc, ca o stare de spirit în care tu nu te regăseşti, întorci zăpada pe dos,cu tot cu parcuri, cu tot cu ghirlandele luminoase de pe stâlpi, ca pe o bluză prin care ţi se văd umerii roşii de frig.

Ritm Tăcerea are acelaşi ritm, oamenii merg vorbind la telefon atunci când sunt singuri şi când ochii li se plimbă în ritmul în care se întunecă pe pământ înainte de ploaie. Trecerea lasă urme din ce mai adânci ca şi palmele peste picioarele ce se înşiruie în ritmul muzicii pe care doar maşinile o fac prin zi. Trecerea are acelaşi ritm, nimic mai curat decât râsul femeilor înainte de ploaie.

Descriere Sunt într-un război continuu, mă sprijin de pervazul unei lumi care stă să se scufunde şi, cu toate acestea, sunt incapabil să scriu despre tot ce mi se întâmplă, alteori, mă arunc în trânte interminabile cu universul, ne rotim printr-o lume care nu ştie exact ce vrea de la noi. Tu ar trebui să ai darul de a te uita prin mine, astfel încât să poţi să mă numeri ca la un meci de box în care eu nu am lovit nici măcar o dată,

Poemul unei scurte aşteptări toate s- au spart, aşa cum mor speranţele, apoi rămân doar amintirile din noi.

Poem justificativ Sunt sincer, tu ai putea să mă ridici din morţi, doar amintindu-ţi de mine, atunci când mă plimb, ore în şir, cu mâinile goale peste picioarele tale curate şi singure. ai putea să te legi de mâinile mele ca de un orizont al unor ploi care nu cad şi nu se văd niciodată, în ele poţi să rămâi sprijinit ca o umbră sau să te săruţi, să te strângi în braţe, poţi să alergi, să strigi, să te revolţi, dar nu poţi să uiţi. sunt sincer, de genele tale îmi este dor, mai dor decât îmi este de copilăria din care am fugit când au început să îmi moară bunicii, tu eşti curată, peste pielea spatelui tău mă întind, cu frică şi cu timiditate când vreau să respir.

Poemul celui mai frumos om de pe pământ Tu eşti fragedă şi curată, aşa cum doar copiii pot să fie, atunci când li se arată străzile, ţinându- se ordonat de mână şi tăind oraşul cu picioarele lor, aproape liberi. tu eşti fragedă şi de neatins, aşa cum doar copacii pot să zgârie marea, de la început până la mijloc, la fel ca viaţa pe care o trăim respirând fiecare mişcare a oamenilor prin univers. tu eşti fragedă şi frumoasă, cum doar un sărut de îndrăgostiţi poate să stea pe umărul gol, aproape pustiu, atunci când nimeni nu crede în lucruri curate şi dezinteresate de tot.

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Ceva a smuls din mine liniştea ca pe o stare de agitaţie a oamenilor care se înghesuie să trăiască şi să respire în fiecare noapte. mă ghemuiesc în mijlocul unei intersecţii, apoi mă caut până ce toate râsetele se termină. Poemul actorului cu picioare din argint lui Ştefan Iordache Niciodată nu te poţi lovi de masca ta. toţi oamenii şi- ar uita numele înainte de culcare, apoi, iarăşi ai rămâne pe scările de la intrarea în universitate, până ce toate autobuzele ar trece spre uitare. lumea coboară din taxiuri până când cerul se lungeşte brusc, în rana pe care viaţa a făcut- o între vise. pământul a început să ne cunoască din ce în ce mai bine, ca o umbră care îşi mişcă degetele peste carnea noastră, care ne lasă tot mai repede prin tăcere. până când nimic nu se mai şterge între oase. Poem decorativ Murim de mai multe ori, uneori, singuri, alteori, însoţiţi, în noi se strâng albume întregi de fotografii, o rotire continuă cu capul în jos, până când, toate se opresc în acelaşi loc. Murim de mai multe ori, însă, o singură dată, ajungem oase şi, mai apoi, umbre ale unei permanenţe care ne sperie, ne sprijinim starea de tot ce se mişcă, de tot ce are culoare.

MMXI

15

Florentina Loredana Dalian 16

Mă bâ ntuie să răc ia lumii, sub diversele ei forme. Probabil din dorinţa de a uita propria-mi sărăcie. Mai întâi, oameni săraci din ţara mea. Am întâlnit câţiva, pe vremea când nu ştiam cum e să-ţi numeri banii. Avea cine. O „a rmată ” de conta bil i se îngrijeau de încasările mele. De cheltuieli aveam eu grijă. Şi, mai ales, Rozica. La c ofetă ri a în care intram frecvent, era un băiat, să fi avut optsprezece ani. Uşor retardat, scăpat probabil de pe la vreo casă de copii. Stătea la uşă, mă obişnuisem cu prezenţa lui zdrenţăroasă, făcea aproape parte din decor. Nu cerea bani, nu stătea cu mâna întinsă. Îşi dăduse singur o sarcină, pe care şi-o luase cât se poate de în serios: deschidea uşa tuturor celor care intrau şi ieşeau. Navea importanţă dacă primea sau nu ceva. Îi mulţumeam şi îi întindeam bani. Când mă grăbeam foarte tare, doar îi spuneam „mulţumesc”. Răspundea, invariabil, cu „săru‘mâna”. Odată, îmi căzuseră nişte bani din buzunar. M-a strigat: „Şefu ‘, ţi-a căzut banii, bre!”. Şi, pentru că mă uitam nedumerit în jur, neştiind dacă mie mi se adresează, s-a aplecat, i-a ridicat şi mi ia întins. Erau destul de mulţi. Am luat câteva bancnote şi i le-am pus în palmă. Le-a studiat, a oprit una singură, iar pe restul mi le-a înapoiat. La întrebarea mea nedumerită „Nu le vrei?”, a râs în felul său tâmp, râs urmat de nelipsitul „săru‘mâna”. Insistând asupra întrebării, am aflat motivul refuzului: „Păi dacă mata n-o să mai ai bani, de unde-o să-mi mai dai mie când îţi deschid uşa?”. Am râs şi eu. Dar în secunda următoare, ceva s-a clătinat în mine, sub impulsul raţionamentului ieşit de sub ţeasta păduchioasă. Care va să zică, important nu era să aibă el bani, ci eu, ca să nu-mi pierd obrazul în faţa lui la o adică. Mai mult, „jocul” nostru de-a deschisul uşii şi întinsul banilor nu trebuia să înceteze, fiind mai mult o relaţionare, decât o necesitate strict materială. Am fost înduioşat, aceasta fiind prima fiinţă care se gândea la banii mei astfel, la cum să fac să mi-i păstrez, mai degrabă decât cum să facă ei să mi-i cheltuiască. Acasă, i-am povestit Rozicăi întâmplarea, cu un entuziasm care n-a reuşit să -i stârneas că de cât dezgustul : „ Mai s cuteşte- mă cu păduchioşii tăi! Altceva mai vesel n-ai găsit să-mi povesteşti? Spune mai bine dacă te-ai mai întâlnit cu cineva din lumea politică! Tot nu te-ai hotărât să intri în partidul ălora? Că de când te curtează! N-ai nicio ambiţie! În schimb, îţi pierzi vremea cu orice zdrenţăros de pe stradă. Du-te şi spală-te pe mâini, să nu fi luat microbi de la ăla!” Dezumflat şi cu sentimentul celui care-a coborât în halta greşită uitându-se lung după coada trenului, i-am replicat numai: „Nu de astfel de păduchi şi microbi se moare. Sunt alţii mult mai periculoşi şi, din păcate, e mult mai greu a lupta cu ei.”. „Vorbeşti de parcă n-ai fi doctor! Auzi, dragă, de ce nu te-ai făcut tu mai bine preot?”, a mai zis şi a plecat, plictisită, fără să mai aştepte răspunsul. Ce-i drept, o nimerise. Târziu am aflat că vocaţia mea era mai degrabă aceea de „doctor” de suflete decât de trupuri. Noi, medicii, suntem nişte bieţi limitaţi, cu toată ştiinţa cu care ne-ndopăm. Dregem, cârpim, facem omul „ca nou”, dar numai acolo unde ar trebui să umblăm n-avem nicio putere -la cauze. Unii dintre pacienţii mei mă priveau ca pe un ciudat când, în faza premergătoare operaţiei îi întrebam când au fost ultima oară la Biserică, de când nu s-au mai spovedit, dacă au credinţă,

Scrisori netrimise (9) dacă se roagă sau măcar dacă se roagă cineva pentru ei. Acolo unde primeam răspunsuri negative, dublam eu rugăciunile. Oricum, nu intram niciodată în operaţie înainte de a spune „Tatăl nostru”. Nicio abilitate, nicio ştiinţă, nicio diplomă şi niciun bisturiu nu-ţi sunt de folos fără ajutor de la Dumnezeu. Aici, în Italia, nu mai am astfel de conversaţii cu pacienţii, Battista m-ar desfiinţa. Şi-aşa am fost la un pas de a părăsi spitalul, când a încercat să mă convingă să dau jos de pe peretele cabinetului o icoană cu Maica Domnului, căreia el îi spune Maria sau Mary, ca şi nevestei lui. „Eu sunt protestant, şi o consider pe Maria o femeie obişnuită. Nu înţeleg de ce o veneraţi.” „Iar eu te consider pe tine un tâmpit irecuperabil, şi totuşi te suport în fiecare zi. Va trebui să te hotărăşti acum, pe loc - mă dai afară sau mă păstrezi. Dar, dacă mă păstrezi, rămâne şi icoana!” S-ar zice că are încă destulă nevoie de mine, dacă mai lucrez şi acum cu el. Gore, fostul meu partener de tenis, profesor de sport la o şcoală de copii „cu probleme”, îmi povestise odată despre devotamentul şi corectitudinea acestora. „Am luat doi la mine acasă, să-mi bată covoarele. Am făcut greşeala să nu le spun până când. I-am lăsat în curte, am intrat în casă, cred că am cam exagerat cu băutura şi m-am culcat. Asta era pe la prânz. M-am trezit pe la nouă seara şi mi-am adus aminte de ei. Erau tot acolo, bătând la covoare.” De altfel, am avut ocazia să mă conving şi singur cum stau lucrurile. Într-una din zile, ne-am dus la sala de sport a şcolii, să jucăm baschet. Doi dintre copii s-au înfiinţat imediat lângă maşina mea, întrebându-mă dacă vreau să mi-o spele. Cum abia o scosesem din spălătorie, le-am mulţumit, zicând că nu-i nevoie, dar, pentru că s-au oferit, le-am dat nişte bani. Au ezitat înainte să-i ia, privind întrebător către Gore. Apoi imediat m-au întrebat ce să facă în schimbul acelor bani. Am dat să protestez, cum că n-ar fi nevoie, dar Gore mi-a făcut semn. Acolo îi învaţă că banul se câştigă muncind. Neavând altă inspiraţie, le-am spus să păzească maşina, crezând că s-or duce şi ei la joacă şi-şi mai aruncă din când în când un ochi către ea, chit că nici de asta n-ar fi fost nevoie. Am uitat de ei, bineînţeles. Ne-am luat cu jocul, apoi cu poveştile... Când am ieşit din sala de sport, se înnoptase bine. I-am găsit dormind în fund, unul în faţa, altul în spatele maşinii, rezemaţi de ea. Nevenindu-mi să cred că fac asta din proprie iniţiativă, l-am întrebat pe Gore dacă nu cumva acolo sunt bătuţi şi execută de frică. Mi-a infirmat teoria, adăugând: „Şi fii convins că nu banii tăi i-au dat pe spate.Oricum i-au luat cei mai mari; aici e o junglă, în care ei sau adaptat foarte bine. Dar faptul că i-ai întrebat cum îi cheamă, câţi ani au, că unuia i-ai spus că are ochi frumoşi, că pe celălalt l-ai ciufulit în glumă, a contat mai mult pentru ei decât toţi banii din lume. În privinţa asta, sunt mai sensibili decât copiii normali. Bag mâna-n foc că, dacă i-ai pune să alerge după maşină, ar scoate sufletul din ei, dar nu s-ar opri.” Da. Până la urmă, nu toţi suntem la fel? Mie la ce-mi foloseau banii, dacă tânjeam după o mângâiere, după o vorbă bună, după o privire din care să-nţeleg că sunt iubit? Şi iată-mă ajuns în situaţia în care îmi lipsesc şi una şi cealaltă. Şi culmea! Acea împlinire sufletească după care atât de mult tânjesc e condiţionată de prima lipsă - aceea materială. Căci n-aş îndrăzni, Lăcrămioară, să te poftesc în viaţa mea, săţi cer să-mi fii o prezenţă şi fizică a fiecărei zile care-mi este dată, câtă vreme n-aş şti ce pot să-ţi ofer de azi pe mâine. Cine spunea că banii n-aduc fericirea?

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

Constantin Tănase

FEMEIA CELEBRĂ

Pe vremuri când se întâmpla ca vreunul din mahalaua câte aveam, bune şi rele, ba aş îndrăzni s ă mă laud că noastră să prospere, aşa dintr-o dată şi nu se găseau explicaţii dobândisem un soi de virtute: nepăsarea faţă de această lume plauzibile în legătură cu acel fapt, se obişnuia să se spună că urâtă şi strâmbă. Cu toate acestea, parcă nimic nu mă putea respectivul „a primit o moştenire din America.” Sau dacă un opri să-mi iau ce era al meu. Jucam fotbal în echipa liceului, altul îşi punea în gând să facă nu ştiu ce lucru peste puterile mergem pe la toate balurile şi seratele dansante puse la cale de lui şi era întrebat de curioşi cum îşi va duce planul la bun organizaţiile de tineret, aveam prieteni mai mulţi decât duşmani sfârşit, răspundea: „Poate primesc o moştenire din America.” şi ... oarecare trecere la fete. Era grozav. Nici nu ştiu când am încetat să mai merg pe la prăvălia lui Mult timp am crezut că acea expresie sugera o oarecare invidie sau o speranţă disimulată a celor ajunşi la o limită sau într-un don’ Damian pentru a-i plăti chiria. Îmi amintesc vag că pe la impas şi cred că nu am greşit prea mult. Însă mai târziu, sfârşitul unei luni de iarnă, cu ger şi zăpadă, intrând în locandă, sesizând nuanţa de ironie afişată de cei ce o foloseau, mi-am m-a surprins aglomeraţia şi fumul des de ţigară. Don’ Damian, zis că era o formă de a persifla pe oricine îşi vâra nasul unde după cum ştia toată lumea, vindea vin numai pentru consum nu-i fierbea oala ori insinua cine ştie ce chestii greu de dovedit. casnic. La el nu era bodegă. „Ce s-o fi întâmplat,” mă întrebam, Dar cum în ce mă priveşte, nu s-a pus problema să folosesc „De i s-a umplut prăvălia cu beţivani?” De la tejghea, o femeie vreodată acea formulare şi nici să primesc vreo moştenire de m-a luat în primire: „Ce serveşte domnu’?” Era o tipă bine peste mări şi ţăr i, am a bandonat problema în discuţie, clădită, arătoasă, cu ochi scăpărători, în jur de 35 de ani. „Nimic,” am răspuns, vădit încurcat, interesându-mă de don’ dând-o uitării. După ani şi ani, o întâmplare neaşteptată m-a făcut să Damian. „Ce problemă aveţi cu don’ Damian?” „Să-i plătesc mi-o reamintesc şi să mă întorc la locurile pe care bănuiam, chiria.” „Foarte bine. Plătiţi-o.” „Cui?” „Mie.” Şi văzând fără niciun temei, că le voi regăsi aşa cum le-am lăsat. Am nedumerirea mea, a adăugat: „Sunt soţia lui don’ Damian.” I-am dat banii şi i-am cerut chitanţă. spus să mă înto rc pentru că „Nu-i nevoie de aşa-ceva.” Cât pe imediat ce am terminat liceul la ©I.V.Anghel ce să-i strig că mă aşteaptă mama „Cantemir” am plecat direct în cu chitanţa, ceea ce, cu siguranţă Amer ica . Şi da că tr ăind în ar fi stârnit furtuni de hohote în Ro mânia, nu am pri mit vr eo adunătura de sugative, dar m-am măştenire de nicăieri, acolo, în abţinut căci eram, nu-i aşa, bărbat ţară străină, am fost înştiinţat, ma tur. Am pă ră sit s pel unca când mă aşteptam mai puţin, că halucinat de uitătura verde a acelei am mo ştenit o avere la mine femei şi, nici azi nu-mi explic de ce, acasă. „Acasă” e un fel de a am dat fuga să-i povestesc mamei sp une , pe ntr u c ă nu am avut că de azi î nai nte altci ne va vreodată casă în România. Până încas ea ză chi ri a. Doa mne, să plec, am locuit cu mama în Dumnezeule, abia acum realizez că două cămăruţe închiriate într-un mama, cea mai iubită fiinţă, n-a stat imobil proprietatea domnului Damian Corvisiano, pe scurt don’ Damian, pentru că numele la taclale cu mine niciodată, aşa că şi atunci, după cum îi era de familie era greu de pronunţat corect şi, în afară de asta, mi obiceiul, a pronunţat scurt: „Bătrân nesocotit.” Mult mai târziu, cam pe când am primit vestea că sunt se părea cam nu ştiu cum. Apoi don’ Damian avea o prăvălie la două străzi mai sus, unde vindea vinuri pentru acasă şi moştenitorul unei averi, mi s-a părut că ar fi trebuit să identific deasupra uşii era fixat un panou mare, galben pe care scria cu în vocea ei unele tonalităţi de compasiune. De ce? Pentru că litere negre: „La Damian - vinuri din soiuri selecţionate.” don’ Damian, la cei 60 şi ceva de ani ai lui îşi luase de nevastă Mama, croitoreasă la fabrica de confecţii, mă trimitea lunar la o femeie tânără, arătoasă şi, pe deasupra, isteaţă care îi sporea don’ Damian cu banii de chirie. Bătrânul (să tot fi avut vreo 60 profiturile afacerilor? La vremea aceea era de neînţeles. Plecând de ani pe atunci) se uita la mine întrebător, ca şi cum i-ar fi urechea la bârfe, am aflat că don’ Damian, proprietar şi venit greu să-mi ia banii, dar eu de fiecare dată îl trezeam din comerciant cu renume, burlac şi miliardar, s-a gândit într-o bună acea reverie bizară cerându-i chitanţa, întrucât mama mă zi că o femeie ar fi pentru el ca o împlinire a vieţii zbuciumate, atenţiona mereu să n-o pierd pe drum, la întoarcere când aveam plină de suferinţe şi, da, de privaţiuni, în ciuda averii lui, de obiceiul să colind şi să bat maidanele. Până la prăvălie stârnem dimensiuni încă neelucidate. Dumnealui mai fusese însurat în to ţi c âini i di n mahal a, e ner vând gos podi nel e încât mă tinereţe, dar nevastă-sa a murit l-a scurt timp după ce i-a născut pricopseam cu tot felul de imprecaţii, atribuindu-mi-se, cu unicul fiu. Şi, ca şi cum acea pedepsă nu ar fi fost de ajuns, a precădere, epitetul onorant, credeam eu atunci, exprimat prin murit şi fecioru-său în floarea tinereţii, îndurerându-l în aşa măsură încât toţi credeau că în curând va fi copleşit de o cuvântul bastard. În direcţia asta, cel puţin, lucrurile s-au clarificat când asemenea povară în suflet. Însă don’Damian, punându-şi administraţia publică m-a înzestrat cu o carte de identitate. nădejdea în Dumnezeu, şi-a văzut de negustorie încredinţat că Atunci am văzut că nu aveam tată, adică nu se ştia cine e, sau orice osteneală îşi are răsplata ei. Aşa încet, încet rănile i s-au mai exact, tipul n-a ieşit la iveală, nu m-a recunoscut. În fine, vindecat, iar averea i-a sporit din ce în ce mai mult, tot mai priveam documentul în care la rubrica „tatăl” era o linie şi mă mult. Din pricina asta unii îl respectau, alţii îl pizmuiau, destui miram cât de matur devenisem de vreme ce nu încercam niciun i se vârau pe sub piele, îl linguşeau doar, doar vor fi luaţi în sentiment, faţă de mine şi faţă de ceilalţi, în legătură cu acea tovărăşie la vreo afacere. situaţie patentată prin legile omeneşti. Eram acelaşi, cu toate (va urma)

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

17

În paginile care urmeazã:

18

Adrian Suciu viaţa plină de urmări Cred că cea mai potrivită metodă de a vi-l prezenta pe Adrian Suciu este să citez chiar autocaracterizarea de pe blogul po etului (adriansuciu.ro), scrisă la perso ana a treia: „Absolvent de Litere la Cluj şi de tot felul de cursuri si stagii postuniversitare şi de perfecţionare prin ţară şi peste graniţe. Din studenţie, doreşte să-şi amintească prieteniile, distracţia, camaraderia din redacţia Echinox şi gramatica limbii române (mulţumiri G. Neamţu şi D. Draşoveanu). De-a lungul vremii, într-o poeticească succesiune, a schimbat mai multe meserii şi funcţiuni încercînd să performeze în fiecare dintre ele, cu convingerea că din poezie nu se poate trăi: miner, electrician, bişniţar, profesor, ziarist, funcţionar public”. Nu pot să nu remarc un simţ acut al umorului, un umor negru, realist, crud, provocator. Mai jos, pe acelaşi blog, la secţiunea „Principii de viaţă”, e şi mai vizibil: „Optimismul e acea formă de rahitism intelectual care se tratează cu şuturi în gură cînd eşti căzut la pămînt”. Volumul despre care voi vorbi în rândurile ce urmează, „Viaţa fără urmări”, a apărut la editura Brumar, anul 2010, costurile de apariţie fiind

supo rtate prin subscripţie publică (prima carte publicată integral prin subscripţie publică în România de după cel de-al doilea Război Mondial, după cum susţine undeva autorul). Cartea numără aproximativ o sută de pagini şi este deschisă de o prefaţă semnată Daniel Cristea-Enache. Între cei care au subscris pentru apariţia volumului, se numără scriitori cunoscuţi precum Dan-Silviu Boerescu, Ioan Es.Pop sau Robert Şerban, dar şi tineri ca Ştefan Ciobanu sau Marius Ştefan Aldea. Organizat pe cicluri de poeme, volumul „Viaţa fără urmări” este deschis de „Inspiraţii minore”. Pe un ton aluziv şi provocator, Adrian Suciu afirmă tranşant din primul poem (intitulat chiar „Inspiraţii minore”): „Deşi nicio lege nu interzice asta/ cel mai des ne cuplăm cu inspiraţii minore” (p.11). E un adevăr crud despre viaţa poetului acela că inspiraţiile sunt, deobicei, „minore”; şi nici nu mai există vreo lege care să interzică asta, cum exista în timpurile în care poezia trebuia să se ocupe doar de „idealuri înalte”, de teme „profunde”, „fundamentale”. Totuşi, spune poetul în continuare, „e de înţeles că le părăsim:/ majoratul lor e mai greu de suportat/ decât plânsul tăcut, înstrăinarea copilăriei şi/ tăria fără ştiinţa tăriei la un loc”. Inspiraţiile cresc în laboratorul intim al poetului, aspiră să devină majore, iar poetul, avid de teme pe care să le înalţe, se întreabă: „va sta vreuna până la capăt/ atât de subţiată încât să-ţi fie milă// să o mai treci o dată prin tine?” Sunt minore „inspiraţiile” din primul ciclu al volumului de faţă? Nu. Poetul vorbeşte de teme majore, puternice. Le abordează tranşant, conştient de puterea metaforei. Spre exemplu, „Fals tratat despre suflet” (p.14): „Trupul poartă boli înăuntru.// Dacă eram femeie, măcar îl scăpam/ de singurătate şi-i dăruiam un fiu”, „Uneori, trupurile se ating între ele/ şi produc acea premoniţie a morţii/ pe care ignoranţii o numesc sex” sau „Rareori, haina prea largă şi nemernică/ e locuită de cineva”. Alte metafore, ziceri, definiţii şi în poemul următor, intitulat „Sărut ratat” (p.15): „Vagoane de literatură doar să acopere provizoriu/ puţinătatea, pateticul şi ridicolul coitului”, „Poemul e forma de ingenuitate a unei actriţe porno care crede în Moş Crăciun”, „Poemul e un sărut ratat cu o femeie trecută”, „Dintre minciuni, iubirea e singura inutilă”. Sunt inspiraţii puternice, în tuşe groase, stridente chiar; totuşi există o problemă atunci când autorul brodează aceste imagini pe trupul unui poem, uneori construit cu prea puţină atenţie faţă de schelet şi cu prea multă atenţie faţă de mesaj sau imagine. Sunt multe cazuri în care poezia din volumul „Viaţa fără urmări” este copleşită de metafore extrem de puternice, care rămân doar simple enunţuri poetice, prea puţin închegate în broderia întregului poem. Aici văd eu principalul pericol care îl paşte pe Adrian Suciu. Un exemplu remarcabil de poem care se susţine atât ca schelet, cât şi ca imagine, este „Natură moartă cu pisoi orbi şi întuneric roşu” (p.25). „În mine”, spune poetul „e-un îngeraş mic, locuind într-un întuneric roşu/ împreună cu un număr de pisoi orbi”. „El [îngeraşul] îşi trage un scăunel în faţa inimii şi/ joacă zaruri cu Dumnezeu care e/ atât de rătăcit înăuntru încât pierde mereu”. Plictisit de faptul că e învins programatic la zaruri, Dumnezeu închide ochii, iar „îngeraşul” îl duce pe autor „la curve şi beţii”. „Îngeraşule, îi spun,/ să te ia dracu pentru fiecare noapte în care au adormit/ pisoii flămânzi în întunericul roşu/ şi Dumnezeu s-a culcat învins”. Replica îngeraşului întoarce cu măiestrie poemul: „Hehe! Iar ai scris un text despre tine!” Următorul ciclu de poeme este „Mitologii amânate”. „Aş redacta o nouă mitologie”, spune poetul în chiar poemul ce dă numele ciclului (p.42), „despre dragoste:/ ador să-ţi număr hainele dimineaţa// despre război:/ să nu ne încurce în pat// despre beţie:/ unii scuipă prin cârciumi/ cum ar scuipa în burţile mamelor”. Există o nostalgie a mitologiei, a profeţiei, a spaţiilor existenţiale amânate, ce răzbate în tot acest ciclu; timpul este devalorizat la maxim. Tot în poezia de mai sus: „trecutul umblă toată ziua pe străzi [...] de

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

parcă timpul ar fi un şir de nimicuri ieftine/ dăruite din obligaţie”. Mitologiile amânate descriu un spaţiu unde „toţi supravieţuim unui număr/ de întâmplări neprevăzute” (p.43), unde „ce nu scriem noi nu există”, unde „morţii numără vii” (p.32) sau unde „e secetă rău/ plouă atât de scurt/ de parcă s-ar masturba un înger” (p.34). Există un ton profetic ce străbate versurile din acest ciclu: „trăim/ îţi spun/ vremuri pe care alţii/ abia au cutezat să le profeţească/ am îngropat lumea devorată de peşti/ luminată de îngeri dezabuzaţi/ de incendii” (p.38). Pentru a încheia prezentarea acestui ciclu, redau o imagine şocantă, atemporală, în contrast cu titlul poemului („biberoane roz”, p.39): „în fiecare zi o mie de mame/ nasc ţânci neiubiţi îi vezi atârnând de ţâţele vinete cu/ disperarea vulgară a celor ce simt respiraţia morţii”. Următorul ciclu de poeme, „XXX”, are la bază următoarea convenţie: „voi scrie despre dragoste fără a folosi cuvântul dragoste” (p.51). Sunt versurile unui „bărbat alb, caucazian/ la mijlocul vieţii, cu o genealogie incertă,/ îndrăgostit de el însuşi” (p.52). Desigur, declaraţiile de dragoste din acest ciclu nu sunt doar către propria persoană (p.52), ci şi către „oamenii care suferă” („Mă dau în vânt după oamenii care suferă. După iubitorii/ de câini cărora le mor câinii”, p.53), către sexul femeii („Orice sex de femeie, privită în patul meu sau aiurea,/ e prilej de tandreţe. Îl văd cu ochii curaţi/ ai călugăriţei care face prezervative crezând că sunt/ saci de dormit pentru şoricei”, p.54). Toate sunt declaraţii inedite, deoarece, nu-i aşa „Viaţa e scurtă// Şi noi ne-o petrecem întrebându-ne/ unde vom ajunge după” (p.59). Plictisit de „apelurile obsesive la inimă”, poetul declară ferm: „inima mea îndeplineşte/ o singură funcţiune - pompează sânge (...). (p.59). „Lucruri simple” (titlul următorului grupaj) sunt, în viziunea lui Adrian Suciu, următoarele cinci, fiecare dintre ele redat de către un text liric neorganizat pe versuri: „Ploaie” (p.65, „De la etajele superioare, cad şi se zdrobesc de asfalt prunci bucălaţi. Vine femeia înţeleaptă şi ghiceşte viitorul în viscerele risipite ca nucile prin iarbă. [...] Apoi vine ploaia şi curăţă totul impecabil”), „Turism” (p.66, „[...] Nu te duc nicăieri. Te scot, dimineaţă, în spatele casei, să plantăm un cireş mititel, mai important decât Marele Canion, Marea Piramidă şi Marele Zid la un loc”), „Prieteni” (p.68, „[...] Mi-e ruşine de prieteni: ei merg la petreceri şi toate petrecerile la care merg ei sunt un fel de repetiţii cu public indiferent”) „Căldură” (p.70, „Stăm printre oameni şi e cald. E o căldură ascuţită, ca un bolovan între umeri”). Ciclul „Fotografii” e alcătuit din poeme melancolice, scurte ca întindere, concise. Imaginile nu sunt la fel de dure ca în ciclul precedent. Fiecare poem poartă un nume de culoare sau nuanţă: „Albastru”, „Alb”, „Negru”, „Stacojiu”, „Indigo” etc. Poemele au parcă un ton uşor filozofic, meditativ. „Cine-ar fi crezut că, dintre toate lucrurile,/ cel mai trist ar putea fi un capăt de pânză întins peste ochi?/ Peste unul din ochi./ Celălalt, ar fi avut vreme să se desfete în voie” (p.79, poemul „Cenuşiu”). Ultimul grupaj al volumului de faţă, „Din anii cu secetă”, este alcătuit din zece „scrisori”, fiecare purtând ca titlu un index („Scrisoarea I”, „Scrisoarea II” etc.), subtitlul fiind adevăratul titlu. Îl văd aici pe Adrian Suciu mai liric decât în oricare altă parte a volumului de faţă. „Scrisoarea VII” (p.93), subintitulată „Femeile, ca şi câinii”, sună aşa: „Femeile, ca şi câinii, au despre dragoste rânduri nebuneşti./ Numai dragostea ta/ ne trece unii printr-alţii fără să ştim.// E nord aici? Din care clopot curge fum?”. Sau „Scrisoarea VI” (p.92, „Îţi scriu toată noaptea”): „Îţi scriu toată noaptea scrisori/ când mi-e lene să adorm./ Îngerul tău, asudând umbră, aşterne în praf/ hărţi pe care-s trecute vizuinile vulpii/ şi felurite fântâni”. De ce am intitulat această cronică „Viaţa plină de urmări”? Deoarece poezia lui Adrian Suciu e îmbibată de viaţă. E o poezie, dacă vreţi, trăiristă. Aici e punctul forte al rebelului Adrian Suciu, greu de integrat din punct de vedere estetic în vreun curent literar. La Adrian Suciu viaţa lasă urme adânci şi-l forţează la sincerităţi de-a dreptul brutale (spre exemplu: „copiii mei spun că nu sunt un tată bun/ şi mă

îndrăgostesc de imaginea mea/ îmbătrânind zilnic la azilul taţilor rataţi”, p.52). Cred că titlurile le alege prin antiteză: inspiraţiile minore sunt majore, biberoanele roz sunt sfârcuri muşcate până la învineţire, iar viaţa este plină de urmări, una dintre ele fiind chiar poezia - poezia bună, aşa cum o dovedeşte volumul de faţă. Andrei Velea

VEŞNICIA CU PATENT, DE VASILE DATCU Volumul de proză Veşnicia cu patent, Editura Vremea, Bucureşti, 2005, rom an u ltra modern româ nesc, c um î l subintitulează sc riito rul Vasile Datc u, în no ta pers iflantdominantă a întregii scriituri, adună 30 de eseuri, variaţiuni rococo în contrapunct ideatic satiric la celebra aserţiune a poetului-filosof: veşnicia s-a născut la sat. Argumentul insinuant şi convingător apare de pe copertă, de la metafora patent, ilustrativă pentru apetenţa profesională a inginerului şi a brevetelor sale de invenţii şi inovaţii din domeniul construcţiilor de nave, care se dovedeşte la fel de... inventiv şi în sfera creaţiei literare prin colaborări la publicaţiile Dunărea, Porto-Franco, Flacăra, Luceafărul, cu debut publicistic în poezie, în 1985, urmat de cel editorial, un an mai târziu, într-o antologie de grup, cu povestirea Caseta. Vasile Datcu bate la porţile consacrării literare după încercări de lirică (Premiul de poezie al revistei Flacăra) şi de dramaturgie (Moartea albă, piesă de teatru, nepublicată), odată cu proza de-o diversitate derutantă: Singurătatea în tranzit, călătorii, Editura PortoFranco, Galaţi, 1991; Timpul şi cultura europeană. Timpul etern, eseu, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000; Paznic la uşa nopţilor, proză scurtă, la aceeaşi editură, în 2002. Veşnicia cu patent, izbânda literară a scriitorului Vasile Datcu, rămâne aşadar un eseu amplu, în care nu naraţiunea sau descrierea portretistică s unt definitorii, c i analiza, c omentariul, interp retarea ş i caracterizarea, iar stilul are valenţe de cronicar, nu de letopiseţ, ca la Ureche, Costin sau Neculce, ci de cronicar de spectacol, teatral sau muzical; viaţa la ţară este văzută ca un spectacol de teatru cu accente de comedie bufă, iar chipurile protagoniştilor sunt luate de pe... simezele cu sonorităţi plastice de Tablouri dintr-o expoziţie mussorgskiană. În plan ideatic, la Vasile Datcu există o viziune... antiidilică a satului, care anulează tonalităţile sentimentale grave şi dă textului literar o turnură moromeţiană, un tip de umor de câmpie, muntenesc, altul decât aerul aspru din proza rurală din Ardealul lui Liviu Rebreanu, sau melancolic insidios din orizontul sătesc al Moldovei lui Ion Creangă. Tenta satirică din Veşnicia cu patent are inflexiuni de câmpie largă, dunăreană, de Bărăgan ars de soare, cu vorbe în doi peri, cu săgeţi şi mârâieli între colţi arătaţi sfidător îi zeflemea curtenitoare, proză de calitate, inconfundabilă, de brand epic de la Dunărea de Jos, de unde au plecat Istrati, Sebastian sau Fănuş Neagu. Autoironia, scrisul în răspăr, cum spune, elegant şi cu cravata de ceremonie, scriitorul Viorel Coman, face tot dichisul stilistic ale prozatorului Vasile Datcu, care-şi păstrează maniera artistică în aceeaîi gamă vivace, constantă: Casa noastră e aşezată la răspântie... Cu vrerea străbunului stă aşa de peste o sută de ani; prin vrerea mea o să mai stea o sută, pag. 7. Detaşarea este cuminte, pragmatică iar sictir-ul este provocator, dar de-o nobleţe izvorâtă din filosofia veşniciei satului: Din această cauză, prin curte se vânzolesc întotdeauna vecinii. Mai la începuturi, o făceau de-ai dracu - ziceau că: ce v-aţi pus voi casa pleaşcă în drum?! Mai târziu din interes; nu ieşeau niciodată cu mâna goală sau cu stomacul neomenit, (Ibid.). Vasile Datcu practică nonşalant, detaşat şi neiertând pe nimeni un tip de umor, în care se include şi pe sine în tirul satirei fără limite, nici măcar de circumstanţă sau de minimă eleganţă controlată... Verbul său, între neaoşul abia strunit şi ironia din vârful limbii, dă prozei sale o notă de

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

19

20

id entitate c u to tul particulară, încât ar fi deajuns să-i fie decupat doar un fragment dintr-un text literar, ca să i se recunoască semnătura, ADN-ul stilistic; ca un acord muzical luat la întâmplare dintr-o lucrare beethoveniană şi să fie intuită tocmai simfonia dirijată de Herbert von Carajan... Paralela pare puţin forţată dar epicul lui Vasile Datcu este atât de... personalizat, încât tocmai acesta este călcâiul lui Ahile, punctul vulnerabil al prozei sale, cu tonalităţi de... canon, de încadrare în tipare stilistice, ca un Coral preclasic. Scriitorul a simţit... pericolul manierismului şi atunci a plusat, a apăsat pe tuşe grele, şi-a nuanţat stilul şi a mizat pe efectul placebo, sfidând arogant şi inteligent, cu un tip de umor între Povestea vorbei şi arta disimulării: Când m-am făcut mai mare, milos pe suferinţele păsăricii călărite - pe atunci aşa credeam, că suferă - am bătut în cuie o tablă în vârful parului, să aibă loc păsăricile, una lângă alta. Dar, pezevenghii, tot călare stăteau, pag. 8. Chiar când şarja este incisivă, fără mănuşi, neprotejând pe nimeni, nici pe cei apropiaţi: Tata, când se află în stare normală, este meditativ şi aspru; când bea, e vesel şi tandru, Ibid; chiar şi atunci, ironia subtilă, cu nuanţări de... aria lui Figaro din actul II, are o impetuoasă nevoie de a caricaturiza oameni şi tic-uri verbale, năravuri şi atitudini, ifose şi bon-ton de prost gust: ...moş Culai trecea prin curtea noastră cu măgar cu tot. De-abia mergea bidiviul, trăgând după sine o cotigă plină cu produse de furat, (Ibid). Are şi ironii... ideologice, de răspăr politic: Era pe vremea când duşmanii de la Răsărit ne erau... prieteni, pag. 9, şi nu întâmplător Vasile Datcu s-a implicat, revoluţionar, eficient şi militant, în evenimentele din Decembrie 1989. Mai în glumă, mai în serios, scriitorul impune un stil în materie de... luat peste picior, de la cele sfinte până la banalităţi fruste, nu se iartă nici pe sine, ca de fiecare dată: Ca ma i toate geniile omen irii, precum şi personalităţile mari, cele mici, oamenii obişnuiţi şi proşti, primele clase le-am făcut în satul natal, pag. 11; şi adună, fixează elementele definitorii ale unei şcoli satirice, de la Bacalbaşa la Brăiescu, de la Caragiale la Băieşu, d e la Vasile Datcu... la Vasile Datcu. Dominanta prozei satirice a autorului Veşniciei cu patent este, cum spuneam mai sus, şarja, pe identitatea sa inconfundabilă, pe o densitate autobiografică, în cea mai cinstită şi altruistă luare la rost, pentru că nu-şi iartă nimic, nici gesturi, nici gânduri ascunse, cu intenţia perversă de a se detaşa de zgura civică, socială, personală, pe care o pune la zid, pe un joc riscant între important, esenţial şi derizoriu. Apoi, se detaşează ca un justiţiar de-o factură cu totul specială, între blândeţe, decurgând din educaţia primară, nativă, şi duritatea uşor controlată de tradiţii bazate pe sfatul bătrânilor şi regula... bătăii rupte din Rai: ...pe când eu mi-am consumat anii înfrăţindu-mă cu tot felul de iluzii deşănţate..., pag. 12. Există atâta îndârjire de a anihila preţiozitatea exprimării în proza lui Vasile Datcu, încât înşelat de anafoare ale stilului său, parca şi-ar da peste mână, ca să-şi potolească ţâfna ironică, persiflantă şi caricaturală. Este însă atât de bine intenţionat, de onest şi de rezonabil, când trece la moralitate, consecinţe etice şi modele de urmat ori de... condamnat, încât cititorul ezită să-l încadreze între şcoala moralistului Voltaire şi a Caracterelor lui La Bruyčre. Veşniciei unei lumi fascinante i s-au găsit mereu alte unghiuri din care să fie surprinsă, în mereu alte ipostaze umane, dar cu o c onstantă impresionantă - perenitatea, omenescu, inconfundabilul etnic, etica şi moralitatea - potrivit personalităţii fiecărui scriitor, iar felul cum l-a văzut fiecare pe ţăranul român şi lumea lui fabuloasă s-au potenţat în originalitate şi unicitate stilistică. Vasile Datcu rămâne profund original pentru că n-a vrut să... împrumute nimic de la iluştrii săi înaintaşi îi bine a făcut, deoarece Veşnicia cu patent este o proză robustă, cu valenţe stilistice definitorii pentru o altă secvenţă temporară, istorică şi pentru un alt colţ de ţară, cu o iconografie rustică, de neamuri amestecate, la mal de Dunăre. Scriitorul cultivă cu anume ostentaţie un alt tip de atitudine faţă de lumea înconjurătoare, când îşi permite luxul să se flageleze şi să-şi atribuie orice păcat sau ipostază

nefericită: ...să fii unic şi să fii prost. Eu, atunci, le îndeplineam pe amândouă cu prisosinţă, pag. 16; sau, când din orice secvenţă, din orice crâmpei de viaţă face un spectacol, o tevatură măiestrită de imagini, reacţii şi umiri, în aceeaşi tonalitate de jovialitate şi nonşalantă sictireală à la Păcală: Pentru o clipă şi-a desfăcut larg picioarele, fusta alunecându-i în sus de genunchi, în ochii mei deschizându-se ceva aşa, întunecat, misterios, profund... nedefinit... Am văzut atunci ceea ce nu mai văzusem!, pag. 17. Şarmul stilistic stă şi în faptul că are disponibilitatea să descrie scene din experienţa de viaţă, din copilărie, fără oprelişti, fără tabu-uri, fără interdicţii ipocrite, cu reacţii fruste, cu puncte de vedere... neortodoxe, cu o uşoară tentă de perversitate lexicală, de erezie lingvistică. Eroticul infantil, manifestat mai mult ca o nevoie de a-şi explica, copil fiind, misterul unor fiori inexplicabili, este până la urmă tot un prilej de a lua peste picior lucrurile serioase, intime, şi o face cu o tentă îngroşată, mai ales în scenele cu lumina protejată, de-o picanterie şi de-o hilară viziune ŕ la Boccacio, iar tehnica literară rămâne tot în zona artei disimulării, ca un atentat la pudoare minimalizat prin exagerare şi mirări de circumstanţă. Doar când vorbeşte despre moarte, moartea ţaţei Floarea, săteanca cu care a împărţit lectura celor 13 volume din În căutarea timpului pierdut de M. Prust sau moartea mamei, Vasile Datcu lasă jos garda persiflării şi a zâmbetului complice, şi doar atunci o nostalgie ca o missa liturgică modifică tonalitatea de coloratură vivace atât de particulară stilului său. Prozatorul scrie nu cu intenţia de a schimba lumea, ci din nevoia de a se descătuşa de presiunea veşniciei..., cu tot epitetul ironic adăugat, a acelui mediu intim, pe care se preface că-l ia în tăbârcă, dar pe care îl regretă, pe care şi l-ar dori, un colţ de Rai nostalgic din care a plecat fără voia sa... Aleargă bezmetic după o lume, pe care a pierdut-o maturizându-se; după un univers, din care e evadat prin cultură, crezând că a apucat pe Dumnezeu de-un picior, iar tot tapajul sarcastic, umoristic al prozatorului vine din revolta că această veşnicie, dincolo de coordonatele patetic-filosofice, s-a depreciat, s-a pervertit într-o epocă strâmbă, demolatoare ideologic, şi imposibil de redresat la parametrii ideali ai copilăriei idilice. Vasile Datcu este revoltat mai degrabă de faptul că ancestrala, tradiţionala veşnicie de la sat s-a tot compromis din considerente de... aliniere la civilizaţie, la Internet şi la TV prin cablu, ca şi la golănia generalizată, care au afectat naivitatea şi simplitatea ţaţei Florica, şi inocenţa copiilor născuţi, fie pe malul Ozanei cea frumos curgătoare, fie pe malul Buzăului învolburat de stihii ale Istoriei. Autorul Veşniciei cu patent se vrea cinic, ironic, persiflant, insinuant detaşat de toată atmosfera bucolică a unei lumi aparent simplă, primitivă şi abrutizată de muncă şi de o Istorie nedreaptă şi oferă ipostaza unui nostalgic mai mult trist decât batjocoritor. Îl sperie distanţa, golul, depărtarea de acel spaţiu, areal vital odinioară, la care nu mai reuşeşte să ajungă nici măcar când se întoarce în casa părintească, pe uliţele satului, unde veşnicia dă semne că se prăbuşeşte în găurile negre ale globalizării nivelatoare şi nimicitoare. Prozatorul Vasile Datcu ţipă după bucuria nevinovată a copilăriei, cu moşii Culai, Cartoafă, Miştoc, Nae sau Cotigă..., cu ţaţele Floarea, Leana, Mariţa sau Gheorghiţa, în care încăpeau toate fericirile din lume, cu pupezele din tei, cireşile Măriucăi, şi Ozanele frumos curgătoare ale confratelui său de la Humuleşti, şi-i este atât de dor de veşnicia satului său de pe coclaurile Buzăului, încât nu îndrăzneşte s-o demonetizeze prin inflaţie de nostalgie la paritatea alarmantă în momente de criză generalizată. Este atât de afectat de pierderea acestui paradis, încât se ruşinează ca de un păcat şi are gesturi de muiere de la ţară care muşcă colţul baticului, neştiind să mai facă şi altceva cu sufletul său. Arta disimulării are la Vasile Datcu nuanţări şi accente între mârâiala insidioasă din câmpia Deliormanului şi gura slobodă fănuşiană, pentru că amintirile pe tema veşniciei satului sunt evocate satiric, băşcălios chiar, cu aerul nonşalant, cabotin deliberat, de a le atenua presiunea emoţională şi obţine, pervers, cu maximum de intensitate efectul invers: ...pentru că ţăranii, care între timp deprinseseră meşteşugul hoţiei - cel puţin în ultima vreme furau de zvântau tot

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

ce le intra sub mână - deşi săraci lipiţi, nu duceau lipsă de nimic, pag. 37. Cochetează şi cu arta portretului şi desenează în cuvinte cu încărcătură semantică deturnată, în pastă densă, cu epitete aspre în nuanţe de caricatură chipuri de ţărani, mai mult cu metehne şi păcate omeneşti decât ca icoane bucolice ale veşniciei satului, modele la-ndemână, ţaţa Floarea, Mitică Boerul, tatăl, pe care nul protejează în niciun fel, mama, cu toată aura de duioşie, cu care o învâluie, săteni de toate vârstele şi de toate capriciile, nazurile, ifosele şi hachiţele: Faţă de alţi proşti, Toderică al nostru a rămas, fără tăgadă, un personaj valoros... era mereu, pretutindeni: la nunţi, pomeni, botezuri, hore, chiolhane, chermeze, anomastici, morţi, aldămaşuri, şezători, clăci..., pag. 46-47. Portretele de ţărani, creionate mucalit între Păcală şi Tândală sunt nuanţate deo îngăduiţă şugubeaţă: Deşi semănau ca nume, la chip sunt deantregul diferiţi: nea Baluc, mic, îndesat, cu ochi mici şi vioi, blond, bucălat în obraji, cu mers legănat; nea Bulac, înalt, subţire, grav, piele albă şi senină, ochi meditativi, mers ţeapăn, pag. 4950; sau cu simpatie îngăduitoare pentru ţăranca Frusina: Ţaţa e o femeie tare simpatică; cândva chiar atrăgătoare, falnică şi nurlie, acum însă bătrână, sâsâită şi surdă. Dar surdă bocnă!, pag. 52; chiar cu nuanţări hilare: Văcarul din satul nostru este întruchiparea perfectă a ideii de văcar: în puţine cazuri mi-a fost dat să întâlnesc o aşa asemănare între idee şi materie..., pag. 55. Vasile Datcu încearcă, spuneam mai sus, să râdă mânzeşte de ceea ce iubeşte din satul veşnicie şi al copilăriei sale, de ceea ce admiră sau regretă că se degradează, că nu mai poate fi acolo din motive de vârstă şi de schimbare de statut civic / copil de ţăran cu semnul divin al veşniciei înscris pe frunte, devenit orăşean cu tabieturi culturale şi asfalt sub picioare, incapabil să mai vibreze la cântecul cucului, anunţând primăvara, ieşirea la arat şi la miresmele podgoriilor la cules de vie, şi o face printr-un stil în contrapunct sentimental. Fiecare poveste, eseu, capitol, sau cum vreţi să-i ziceţi, din Veşnicia cu patent, descrie cu încrâncenată ostentaţie părţile vulnerabile, tarele, petele de culoare ale veşniciei satului, pentru ca prozatorul să-şi protejeze ataşamentul faţă de această lume perpetuă, stabilă şi nedreptăţită de toate orânduirile sociale sau politice, chiar şi atunci când ţăranul român a fost... forţat să fie fericit! Într-o notă caldă, luminoasă şi frumoasă, parcă din nevoia de a-şi pondera şi de a-şi motiva arţagul zeflemitor, Vasile Datcu face cel mai... antifrumos, cinstit şi onorabil, portret al ţăranului român: ...când e vorba să-şi dea pe gratis libertatea, o face cu toată voia, dar când e să i-o ia altul, e de rău, pag. 117. Aceasta nu-l împiedică însă pe umoristul prozator să prezinte şi scene de-o intimitate frustă, sfidând orice pudoare prin exces de normalitate pentru nevoi biologice, cărora le anulează promiscuitatea prin sictir descriptiv, ca-n Poveste cu pistrui, pag. 62-69; o relatare cu lux de amănunte a locului unde vodă merge singur, de-o familiaritate hilară, în contrapunct de la gravitate la burlesc. Există în proza din Veşnicia cu patent, pe alocuri, subiecte, portrete şi descrieri deşuchiate, când prozatorul râde în hohote de cele sfinte, dar nu din icoanele de la biserică, ci din icoanele veşniciei satului românesc; şi nu pentru că ar fi... de râs, ci mai degrabă din convingerea că universul acesta ancestral, veşnic, veşnicit a fost zdruncinat din stabilitatea şi frumuseţea lui statornicită de vreme, de vremuri nevolnice care s-au năpustit peste ţăranul român, ca o pacoste, ca o pecingine. Râsul de ceea ce era de râs din ceea ce mai rămăsese din... veşnicia frumoasă şi spectaculoasă a satului rămâne până la urmă o formă de protest, de revoltă a fiului satului. De ac eea, Vasile Datcu sco rmo neş te insis tent, pe o p artitură umoristică în crescendo, în zgura, care compromite statutul de veşnicie rurală, neiertând pe nimeni, pe sine, copil, pe cei dragi, pe vecini, tocmai pentru că simte pericolul care ameninţă viaţa idilică de la ţară, poate din altă literatură, a lui Duiliu Zamfirescu sau chiar Ion Creangă. Şi-atunci, scriitorul Vasile Datcu... plusează sugerând un univers rural, pe care-l împarte ironic între proşti şi deştepţi, dar sensul celor două antonime pare cel mai adesea deturnat, dincolo de limita semantică de Dicţionar; ceva între stricto senso, idiot, incult, senil, şi mai blândul apelativ, marcat de o

undă de simpatie, vrând să însemne exac t altc eva, adică, prostule şi nu prea!, ca în expresiile: bă, deşteptule!, ...că deştept te-a mai făcut!, ori deştept ca noaptea!: Mă, Gheorghe, să ştii: deşteptul râde de oricine, iar prostul de orice, pag. 171. Există, în proza de atitudine a prozatorului Vasile Datcu, o insistentă intenţie de anulare a unui mit, a unei imagini idilice, bucolice a satului, fixat pe canon-ul preclasic al veşniciei, cu intenţia disimulată a clişeului livresc, poetic, filosofic. Iar cartea Veşnicie cu patent se constituie într-o frescă (un termen de care s-ar putea... speria neîncrezătorii, cârcotaşii), a satului românesc contemporan, care mai păstrează încă o aură de veşnicie, în ciuda schimbărilor năucitoare provocate de... intenţiile fără acoperire ale unei ideologii anacronice şi falimentare, ca şi de.. . alinierea la glo balizarea inevitab ilă şi c am tot la fel de păgubitoare...

Dumitru Anghel

O LUCRARE DE REF ERINŢĂ: ENC ICLOPE DIA JUDEŢULUI VÂLCEA Una dintre ediţiile recente ale prestigiosului Salon literar „Colocviile de marţi” (de la Centrul cultural al Sectorului 2 al Capitalei, str. Calderon 39), al cărui iniţiator şi amfitrion este distinsul cărturar George Anca, a găzduit o manifestare evocatoare dedicată culturii vâlcene. Evenimentul a reunit, într-un simpozion ad hoc, invitaţi de marcă, vâlceni şi bucureşteni, ale căror intervenţii au învecinat inedit istoria şi poezia, antropologia şi urbanismul, realitatea şi mitul. Amintim câteva titluri pentru a evidenţia varietatea abordărilor: Ilie Gorjan - Actul de naştere al Ţării Româneşti s-a semnat la Posada Vâlcii, George Anca - Gib Mihăescu, D.H. Lawrence, Donna Alba, Ion Soare - Dodism şi paradoxism, Ioan St. Lazăr - Vâlcea al fresco, Gheorghe Deaconu - Folclor vâlcean la Academia Română, George Mirea – Junimism vâlcean, Petru Pistol - Un mare clasicist român, vâlceanul N. I. Barbu, Petre Tănăsoaica - Editura Petras şi promovarea culturii româneşti şi universale, Ion Olteţeanu - Vâlceni în Panteonul muzicii româneşti, Costea Marinoiu - Vâlcea - zonă iradiantă a luminii cărţii, Ion Crăciunescu - Maximele unui arbitru, Ion Catrinoiu - Colecţii ale ed iturii F ortu na, Ion Lazu Inscripţii pe trovanţi. În context, a avut loc lansarea lucrării Enciclopedia Judeţului Vâlcea, Vol. I - Prezentare generală (Râmnicu Vâlcea, Editura Fortuna, 2010), op impresionant, de 1056 pagini, cu o bogată secţiune de ilustraţii color, care l-a avut drept coordonator şi îngrijitor de ediţie pe Ion Soare (soare.ion1@gmail.com), un adevărat „enciclopedist” al locului, profesor, filolog slavist remarcabil, arhivist, scriitor, întemeietor de reviste, editor şi animator cultural, iar ca autori (în ordine alfabetică) pe N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I. St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, P. Petria, Gh. Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, acad. Răzvan Teodorescu. Această lucrare de mare anvergură, a fost înţelept gândită în trei volume: o prezentare generală (volumul I), căruia îi va urma volumul

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

21

22

II - Localităţile urbane şi volumul III - Aşezările rurale. Proiectată ca o adevărată enciclopedie, cu toate greutăţile, implicaţiile şi riscurile unei asemenea întreprinderi ambiţioase şi rare, autorii reuşesc în acest prim volum, să ofere o imagine amplă, aproape completă, a acestui binecuvântat ţinut: cadrul natural, istoria, demografia, împărţirile administrative de-a lungul timpului, economia, învăţământul, cultura, viaţa religioasă, ocrotirea sănătăţii, turismul, sportul, personalităţile vâlcene din trecut şi de azi. În plus, spre deosebire de alte studii monografice anterioare dedicate Vâlcii, s-a acordat atenţia cuvenită şi altor aspecte importante, precum activitatea partidelor politice locale de-a lungul timpului, trăsăturile psihologice şi de personalitate ale vâlcenilor, particularităţile lingvistice, în principal lexicale, ale graiului locuitorilor, antroponimele şi toponimele din această veche vatră românească de cultură, spiritul Vâlcii în cultura naţională etc. Răsfoind monumentala enciclopedie, ne încredinţăm că vâlcenii, aşa cum se amintea în invitaţia la lansare, şi-au construit discret şi mănăstiresc, dar tenace, un destin colinar, hurezean-cozian, sub pavăza unor măriţi voievozi, dar şi a lui Antim Ivireanul, Anton Pann, Gib Mihăescu şi a multor altora, trecuţi şi prezenţi, cu care localnicii, şi nu numai ei, se mândresc, desigur, cu îndreptăţire. Precizăm că această lucrare deosebită a fost realizată de membrii Forumului Cultural al Râmnicului şi apărută sub egida şi cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea. Parafrazându-l pe Dimitrie Gusti, dacă fiecare judeţ ar avea câte o enciclopedie asemănătoare celei vâlcene, istoria naţională ar fi mai îmbogăţită, mai riguroasă, mai cuprinzătoare, mai probatoare şi mai mărturisitoare.

Ion Monafu Cristian Petru Bălan: “Eros Sonete” sau “Vibraţiile unui status liric universal - dragostea” Moto: “Multum in parvo. Non multa, sed multum” (Quintilian, Institutiones oratoriae, X, 1, 59) În Istoria literaturii române de azi şi de mâine (Editura Semne, Bucureşti - 2009, pag. 278-279), criticul literar Marian Pop a îl prezenta pe scriitorul american, de origine română astfel: “Cristian Petru Bălan - traducător mai ales din alte limbi romanice, artist plastic patriot şi religios cu teme române şi americane, precum şi pasionat OZN-ist, este un poet eclectic care se roagă pentru resurecţia virtuţilor naţionale şi pentru înlăturarea răului abătut peste ai săi”. Prin volumul de sonete în stil clasic, intitulat: “Eros - Sonete” (Editura Eminescu, Bucureşti - 2009), dedicat familiei sale, Cristian Petru Bălan dovedeşte un talent liric aparte, respectând canoanele clasicismului şi delectându-ne cu o poezie romantică, profundă, în care iubirea este omniprezentă - sclipirea divinului în ochii muritorului dornic de îndumnezeire. Cu intenţia de a reaminti cititorului datele „istoriografice” ale sonetului, voi încerca să prezint succint reperele ce i-au conturat valoarea prin contribuţiile remarcabile, ridicate la rang de excelenţă. Sonetul este o specie a genului liric ce a declanşat în istoria literaturii „fiinţarea” unor veritabile „şcoli sonetiste”. Cele mai valoroase „şcoli” de acest gen au fost: cea italiană (Guittone d’Arezzo (1235-1294) care a scris aproape 300 de sonete, Dante Alighieri (1265-1321) şi Guido Cavalcanti (1250-1300), dar cel mai faimos sonetist italian a fost Francesco Petrarca (1304-1374)), cea engleză (Sir Thomas Wyatt, Henry Howard, John Milton, Thomas Gray, William Wordsworth, Sir Philip Sidney, culminând cu marele Will) şi mai târziu cea franceză

(prin contribuţiile lui Arthur Rimbaud sau Stéphane Mallarmé). Odată cu apariţia versului liber, sonetul a început să fie privit ca o formă învechită de poezie şi nu a mai fost folosit pentru o vreme. Cu toate acestea, un număr de poeţi din secolul al douăzecilea, incluzându-i pe John Berryman sau Seamus Heaney, au privit aceasta drept o provocare de a reda sonetului prestigiul pierdut. Printre poeţii care au mai scris sonete în secolul douăzeci figurează: Edna St. Vincent Millay sau Pablo Neruda. În literatura română, sonetul a fost introdus de Gheorghe Asachi, renumit pentru interesul său arătat culturii şi literaturii italiene. Cele mai frumoase sonete au fost scrise, însă, de Mihai Eminescu, în perioada de creaţie în care s-a oprit asupra poeziei cu formă fixă (sonet, glosă). Tudor Vianu numea aceasta “scuturarea ramurilor”. Eminescu folosea forma sonetului italian, petrarchist. Printre sonetiştii români ai secolului XX sau XXI, enumerăm pe Vasile Voiculescu - cel care a folosit schema sonetului shakespearean în volumul „Ultimele sonete închipuite ale lui William Shakespeare” sau mai recent Mircea Cărtărescu şi Paul Miclău. Având o înclinaţie specială pentru cultivarea poemelor clasice, încântat de cantabilitatea şi sensibilitatea acestora, Cristian Petru Bălan scrie sonete, din dorinţa firească de raportare a creaţiilor sale la cele ale genului, ce au făcut deliciul cititorilor oricăror vremuri. Se îmbină, cu o deosebită artă poetică, diversele teme ori motive romantice, cu elemente noi (moderne, actualizate), rezultând poezii de o muzicalitate aparte, armonioase şi atractive. Poezii ce trebuie citite în momentele de linişte, pentru a-ţi putea desluşi bătăile inimii ori simţi lava incandescentă a simţirilor, gata să explodeze în actul sublim al erosului pur (dulce, şoptit, tandru şi lipsit de orice trivialitate). Ca structură, „Eros - sonete” este de factură petrarciană (octava - formate din două catrene şi urmată de un sextet de şase versuri - alcătuit din două terţine). Versurile sonetului au rima în oglindă, catrenele rimând după structura a-b-b-a, b-a-a-b, iar pentru terţine, rima este c-d-c, d-c-d. Lirica sonetelor lui Cristian Petru Bălan abundă în elemente specifice romantismului de tip eminescian. Şi aici, natura poate fi recunoscută în cele două ipostaze: una terestră şi alta cosmică. Natura este umană, ocrotitoare, caldă, intimă sau tristă, rece sau vulcanică, în deplină concordanţă cu stările sufleteşti ale poetului: “Dar Primăvara aceasta s-a-ntruchipat în tine,/ Din zările-aurite ţi-a dat un nou veşmânt./ Răsari în loc de soare şi-n flori mi te-a răsfrânt - / Aşa te văd acuma, când primăvara vine...”(E iarăşi primăvară, pag. 13). În sonetele cărţii, dragostea este împlinită, astrală, un sentiment care desăvârşeşte şi înalţă. În evocarea dragostei, natura este bogat colorată, ceea ce conferă imaginilor o notă luminoasă, în care visul sporeşte misterul dragostei. Astfel, iubita apare desprinsă din stele, ce luminează cărările pelerinului către sacra lor lumină: “Sunt umbra ta, iubito, duioasă precum luna/ De stele legănată, reverberând cărări/ În nopţile de taină, când cade ceru-n mări/ Şi când, din dulcea roabă, tu îmi devii stăpână” (Sunt umbra ta, iubito, pag. 18). Romantic incurabil, poetul exprimă în sonetele sale sentimente profund umane: aspiraţia către absolut, nevoia de eternitate. Conştient fiind de efemeritatea vieţii, caută în dragoste soluţia salvatoare pentru împlinirea destinului şi dobândirea puterilor magice ale astrelor. Nici Soarele şi nici misterioasa Lună nu pot rivaliza frumuseţii iubitei: “Te văd mai luminoasă decât e mândrul soare,/ Iar tu mă vezi Adonis întors, nou, pe pământ,/ deşi suntem steluţe deo clipă, căzătoare...” (Eternităţi de-o clipă, pag. 7). Personajul central al cărţii - Dragostea - este pe rând: soţie sau amantă, prieten sau duşman, pentru care autorul nutreşte sentimente în alternanţă: tandreţe - ură, linişte ç 0+ efervescenţă. Se poate spune, fără rezerve, că poetul este iremediabil îndrăgostit de Dragoste. “Ci-nvaţămă secretul trăirii paralele,/ Să pot şi eu, ca tine, prin două lumi să zbor.”(Te-am întâlnit în raza luminilor, pag. 8). În lirica de dragoste, sonetele Transatlanticului (aşa cum îi place domniei-sale să se autointituleze) sunt febrile. Ele ard cu puterea astrelor spre care spiritul său călătoreşte adesea. Versurile spuse rar, apăsat, sunt resimţite de către cititorul său, precum loviturile vârfului ascuţit al unei florete de epocă, căpătând răni într-un “duel al îndrăgostiţilor”. Te vei putea ridica în urma fiecărei lovituri, cu dorinţa

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

aprigă de a o lua de la capăt. Vei aştepta fiecare vers ca pe o revelaţie, menită să deseneze dimineţi însorite pe cerul simţirii tale profunde. Îţi vei putea atinge steaua cu mâna, pentru a-i împrumuta lumina, cu care vei dori să te înfăşori ca şi cu o haină. Toate acestea le poţi face citind versurile din “Eros -sonete”. Erudit, când tandru când ludic, cu o rară capacitate de a înţelege sensurile existenţei umane, Cristian Petru Bălan oscilează într-un univers filosofic propriu, bazat nu atât pe adevărul universal valabil, cât pe o paradigmă. Mediind extremele şi apropiind contrariile, el - Alfa şi Omega - doreşte să convertească orice final într-un nou început. Ni se reaminteşte axioma geometriei euclidiene, conform căreia infimul punct este - prin extensie intersecţia unui număr infinit de drepte. Dacă prin punct s-ar putea “reprezenta” omul - ca entitate, atunci dreptele ar simboliza multitudinea posibilităţilor şi implicit a alegerilor făcute în viaţă: “Plecăm, oricum, devreme din prea succinta viaţă/ Pe calea cu sens unic, cu capăt bifurcat,/ ca o cometă-n treacăt cu coada în hiat,/ Având în suflet flăcări sau poate-un bloc de gheaţă.” sau “De ne resping din stele, din purgatoriu-n spume,/ Vom cere-azil politic la raiul mult râvnit!” (Plecăm, oricum, devreme..., pag. 9). Dorul infinit este rezultat al împletirii sentimentelor telurice cu cele astrale, cosmice. Se nasc adesea în sonetele cărţii peisaje cosmogonice, de naştere a universului sau de scenarii apocaliptice, guvernate de legi empirice, în care liberul arbitru este autorul însuşi. “Lumina lunii toarnă, de sus, în noi, iubire/ Şi ne-nteţeşte foamea de scufundare-n dor,/ E dor din dorul cosmic, destinul tuturor;/ Puterea ei de vrajă se-ascunde-n strălucire” (Lumina lunii toarnă, pag. 10). Legea supremă într-un astfel de univers, într-o astfel de cosmogonică stare, nu poate fi alta decât iubirea, aşa după cum proclamă demiurgul: “Dar rănile-amăgirii s-au strâns într-o comoară// Ce se revarsă-n flăcări şi se transformă-n vers,/ Iar el proclamă-n cântec, prin melodia-i clară,/ Că dragostea e lege supremă-n univers!” (Un stol de rândunele, pag. 12). Universul (poetic) este surprins într-o continuă mişcare. (“E pur si muove”). Până şi luceferii cerului - care nu e obligatoriu albastru - cad în obedienţă sub incidenţa unor astfel de legităţi. Ele pot genera forţe destinice, carmice, pentru sufletul poetului care ascede spre lumina luceferilor: “Acolo nu-i vreo forţă ca să ne dezunească;/ Acolo e-un luceafăr numit de noi Destin!” (Cârteşte gura lumii, pag. 15). Ca într-un joc al destinului, cuprins uneori de incertitudini, poetul se întreabă dacă viaţa sau dragostea sunt de fapt iluzii, sau dacă cel care iubeşte are puterea de a-şi schimba destinul prin iubire. Coborând din lumina stelei şi răsfrângându-se către lumina interioară a sufletului, o astfel de întrebare chinuie şi mortifică: “Taraba cu speranţe e plină totdeauna;/ Bolnavi de veşnicie, noi o golim pe rând,/ Iar când luăm pe toate, vin altele curând:/ Iluziile-s gratis şi ne atrag întruna” (Taraba cu speranţe, pag. 34). Observăm în sonetele lui Cristian Petru Bălan, ca în toate operele sale, un adânc filon de simţire românească. Se deplânge uneori soarta tristă a meleagurilor natale, supuse atâtor vicisitudini şi martore atâtor intemperii. De fiecare dată, tonul interior al simţirii sale româneşti îşi strigă, prin glasul puternic al raţiunii, speranţa într-un viitor mai bun. Ţara către care se îndreaptă cu persuasiune autorul e o ţară veşnic înlăcrimată, deşi este pământul din care veghează gloria strămoşilor noştri. Cu un ton uşor profetic, spune: “Mi-e Ţara grea de lacrimi, mi-e inima de lavă,/ Mi-e Ţara grea de roua durerilor din flori,/ Nici crengile pădurii, nici rotitorii nori/ N-au liniştea-mplinirii şi-a fericirii slavă.”, pentru ca mai apoi să spere: “Eu tot mai sper ca glia-mi să salte spre Pleiade” (Mi-e Ţara grea de lacrimi, pag. 31). În sonetele din “Eros”, în lumina unei Eternităţi de-o clipă, te vei afla într-o stare de Incandescenţă pură pe care o vei resimţi ca pe nişte Monede reci de aur. Culegând fărâmele de pe Taraba cu speranţe, vei descoperi propria frământare ca pe Neliniştea din cosmos, purtând pe aripile ei Cortegii de speranţe. Admirând Venera cea din spume, vei îmbina într-o Ciudată-ngemănare elementele telurice ale unor Cascadeadânci de doruri, într-o Romantică, superbă armonie cu Luminile din cosmos. Astfel, Descătuşat de timpul plin de Arhangheli zâne, demoni, poţi spune: “Speranţa m ă-nstelează...”. Numai Sădind iubirea-n muguri, vei uita, cu siguranţă, că Toţi am gustat otrava

îndoielilor, pentru ca mai apoi - Când dragostea senalţă- să ne putem bucura din nou, strigând: Hai, vino Primăvară! Chiar dacă Plecăm, oricum, devreme, devenind (mult prea curând) Un stol de rândunele, vom fi martorii minunilor din Noul mileniu, Doamne. Aş pune punct aici opiniilor mele despre cartea poetului Cristian Petru Bălan, afirmând cu tărie, că suntem martorii unui act de creaţie literară, ce are menirea de a transforma spectacolul lumii şi al universului, într-un dar cotidian. Prin reverberaţiile pe care le produce, prin împletirea rezonanţelor arhaice cu elementele moderne, prin cantabilitate, luminozitatea şi preţiozitatea versurilor, scrierea de faţă nu este cu nimic mai prejos decât ale precursorilor. Suntem martorii reap rinderii rugurilor nemuritoare ale poeziei Cărţi primite la autentice, în tempouri clasice inconfundabile. Cu siguranţă, redacţie o astfel de carte este un efort de voinţă, dar care ne poate aduce o stare meritorie de beatitudine. Opinez că, avem în faţă o c arte sensibilă, delicată, care te va surprinde cu adevărul guvernat de o lege implacabilă: su prem aţia iubirii. Aici, la întâlnirea petalelor de crini cu razele creatoare de magie ale Lunii, Cris tian Petru Bălan co ns truieşte p entru tine, dragă c itito rule, o no uă arhitectură a raiului, o grădină suspendată a Semiramidei, sprijinită de bolţile cerului, în care pribegeş te înaripatul Luceafăr. Aici, la interferenţa energiilor benefice, care vin din faliile atemp orale ale universului, te vei regăsi, te vei sensibiliza şi vei dori să te apropii de rugul aprins al poeziei, ca să te purifici. Făcând o baie de şoapte, îţi vei s imţi inima bătând în ritmul vibratoriu al stelelor nopţii. “Eros-sonete” este o carte rară, o ad evărată bijuterie poetică. Un diamant, prins în filigranul simţurilor, ce va putea fi dăruit Nemuririi - ca inel de logodnă. De sus, de und eva din slava unui univers p oetic abso lut, înaintaşii îşi aruncă privirea astrală către pământul din care (spre fericirea noastră) încă se mai ridică vibraţii poetice. Mai mult, încă se mai nasc po eţi! Do ar aş a, Dumnezeu va fi “mituit” săşi mai potolească, pentru o clipă, mânia ce ne poate aduce extincţia. Nu putem decât să spunem, într-un glas: “Carte frum oa să, cinste cui te-a scris!” Gheorghe A. Stroia Adjud – februarie 2011

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

23

Virgil Lovin 24

Era uimit! Sau, poate, speriat! De fascinaţie nu putea fi vorba! Nu poţi fi fascinat de ceva care te îndeamnă să fugi. Fiindcă acesta i-a fost primul impuls , să fugă. Nu a fugit! Ura evadarea spre încotro. Se afla acolo de un timp care refuza secundele, anii, mileniile... Neuro nul cro nologiei zămislise ideea atemporalităţii. O respinse ca fiind neconvenabilă. Demarcaţia s-a concretizat atunci când orologiul din turnul care nu fusese niciodată acolo se dezintegră. Şfichiuind aerul, limbile, neînsoţite de uriaşul cadran, se rostogoliră la picioarele lui, aliniinduse grăbite una peste alta, încremenind după o ultimă zvâcnitură, în poziţia orei 12. Peretele negru, dobândind ultima fărâmă a clipei, trădându-şi imaterialitatea îşi delimită universul, revendicându-şi partea, după care încremeni. Totul fusese împărţit în două: orologiul, aerul, cerul. Şi el era împărţit perfect în două. Senzaţii ciudate îi parcurgeau fiinţa. Sau, semifiinţa! Jumătatea din întuneric devenise imaterială! Jumătatea din dreapta sau din stânga. Ar fi vrut să se pipăie, dar se temea că odată trecută graniţa spre întuneric, senzorii vor suferi şi ei acelaşi proces de imaterializare. Îi veni ideea evadării spre lumină, în speranţa redobândirii întregului. Dezamăgire: linia de demarcaţie se deplasa odată cu el, cuceririle negrului rămânând intacte. Poate, resemnarea ar fi fost soluţia momentului, dar cele două emisfere cerebrale devorau alternativ nebuloasa, oferindu-i atitudini antagonice. A avut senzaţia la un moment dat că dreapta sugera prăbuşirea, dar sa lovit de arma letală a stângii, optimismul. Aşa cum şi proiectele stângii se dizolvau în întunecimea dreptei. A optat pentru statutul de dublă fiinţă sau, poate, semifiinţă alternativă. Caruselul incertitudinii schiţă întrebarea: „Exişti?”. Tresări! Tresări, relaxându-se: un fenomen foarte drag lui fusese adoptat în unanimitate, izbutind un căscat integral. Pleoapele, inegal obosite, făceau faţă din ce în ce mai greu dorinţei de a rămâne treaz. Se pare că jumătate din el adormise deja cu ochiul deschis, cuminţenia negativă sugerând-o. Epuizată, a doua pleoapă se prăbuşi peste corneea în spatele căreia se zămisleau umbrele liniştii. *** Traversă lunca pe care nu o recunoştea, peisajul putând aparţine oricărei planete cu viaţă incipientă. Râul îşi tânguia firicelul argintiu epuizat de caniculă printre pietrele îndărătnice, hipertrofiate de soare, sfidându-l - compensaţie umilinţelor suferite prin rostogolirea din timpul viiturilor. Căută din priviri un ochi de apă care să-i cuprindă trupul înfierbântat, dezgolit, sumara vestimentaţie aruncând-o din mers. Descoperi o scobitură în apropierea malului ce-şi permitea luxul de a găzdui câteva tufe de cătină. Se rostogoli în apa care se dovedi prea caldă pentru a deveni odihnitoare. Schiţând mişcări hipopotamice, trăgându-şi leneş corpul peste pietrele ce-i masau abdomenul, căuta o porţiune ceva mai adâncă. Apropiindu-se de mal, apa se înnegrea, neliniştindu-l. La mică distanţă de el, peştii ţâşneau din apa prea caldă, căutându-şi răcoarea în clipa aeriană. Ea părea ireală, plămădită din umbra cătinii de pe mal. Mişcările leneşe ale ramurilor aplecate de vânt, animau făptura nudă, sugerând chemarea. Zâmbea. Lăsa impresia că atâta ştie să facă. Nici o mişcare, o tresărire, măcar, temându-se parcă să părăsească tabloul în care fusese înrămată. Nu, nu era surâsul Mona Lisei, deşi la fel de misterios. Nu răspunse salutului. Zâmbea. Zâmbea şi privea. Priviri negre, care pătau. El îşi controlă goliciunea, căutând petele. Erau acolo! Ea privea şi zâmbea provocator, invitându-l să o dorească, perfecţiunea formelor ademenindu-l. Ceva - nu-şi dădea seama anume ce - îl avertiza să nu o atingă dacă vrea să se bucure de ea. Reuşi stăpânirea pentru puţin timp, instinctul carnal subjugându-i voinţa. Trupul ei, aşa cum se temuse, se volatiliza sub mângâierile lui, prima şi cea mai importantă pierdere fiind sânii. Prăbuşindu-se în golul de sub el, rumegându-şi poftele nemulţumite, renunţă la căutări, simţurile dovedindu-i-se insuficiente. Închise ochii ca ultim gest al regretului. Brusc, o forţă

OROLOGIUL imaterială îi monopoliză fiinţa amorţită, îmbătrânită cu o veşnicie. O formă ce sugera femeia, după proeminenţele ce-i apăsau pieptul, se alinie perfect peste el, prinzându-i mâinile ca-ntr-o menghină, fixândule deasupra capului. Foamea de miracol lupta cu spaima ce-l îndemna să tresară. Se trezi invadat de o senzaţie de linişte, pregătind terenul dorinţelor. Valul de fierbinţeală ce umilea simţurile, îi răcorea sufletul, năucindu-l. Senzaţii paradoxale metamorfozau deruta ineditului în plăcere. Organismul i se dezintegra sau, poate, se transfera în entitatea care devenise ei. Fuziunea, precedată de trepidaţii mimetice, se accentua, rodind trăiri neimaginabile. Pragul suportabilităţii a fost spulberat în momentul în care incandescenţa formelor ce se materializau în vecinătatea buzelor înfometate de prea mult, aprinse vâlvătaia absorbirii totale. Suita trăirilor paroxistice acompania liniştea inexistenţei. O ultimă imagine îi sugera trupul homunculoid pe un ecran uriaş care, apoi, se stinse. *** Grăunţele lichide se striveau de faţa ce schiţa nedumerirea. Deschise ochii. Orologiul răsturnat la picioarele sale flămânzise, limbile hrăpăreţe devorând chronosul, împingând peretele negru la limita nopţii. Colţii dimineţii sfâşiau întunericul, destrămându-l. Fluidul nopţii se dizolva în albul diurn, ascunzându-se în cenuşiul norilor coborâţi ameninţător, scuturându-şi povara lichidă. Era revoltat: “Timpul – tâmpenia Universului! Adică, ea să nu fi fost ?” Refuza plăsmuirea. Privea în juru-i plin de speranţă. Nimic! Dispăruse şi râul! Nu-i convenea! Era convins că totul se petrecuse aievea. Nu-şi putea permite luxul iluziei. Nu stăpâneşte voinţa supravieţuirii, sevrajul dependenţei de real i-ar fi fatal. Poate ea nu exista în accepţiune terestră, forma materială necaracterizând-o, dar el şi trăirile lui? Îşi controlă cu minuţiozitate trupul în speranţa descoperirii unor urme-dovezi ale celor trăite. Trăite? Când? Instinctiv îşi aruncă privirile pe limbile orologiului care continua să devoreze fără milă, smulgând timpului clipă cu clipă. Apucă cu nădejde minutarul şi-l roti în sens invers. Nemulţumit de efect, repetă gestul cu orarul. - Opreşte-te! Vrei să distrugi curcubeul? Tresări! Vocea care, în mod normal, nu avea cum să o mai fi auzit până atunci, i se păru cunoscută. Privi într-acolo. Soarele dupăamiezii anunţa victoria asupra norilor, împodobind cerul cu arcuri multicolore. - Nu te văd, dar simt că tu eşti. Vocea, pe care, atunci nu o auzeam terestru, îmi şoptea că aş fi putut să te ucid. Acuzai intensitatea trăirilor mele de care depindeai. De ce taci? Ştii bine că eşti o hoaţă! - Prozaicule! - Nu neg, dar te rog să-mi înapoiezi sufletul. - Pentru el îmi zici hoaţă? Ştii tu că sufletele se pot fura? Eu ştiu că ele se pot vinde. Sau cumpăra. - Adică, eu mi-am vândut sufletul ţie? Şi ce mi-ai oferit pe el, cumpărătorule? Pardon, cumpărătoareo! - Ceea ce ai primit! - Vrei să zici că nebunia, extazul… mă rog, trăirile mele, mau costat sufletul? - În timpul alinierii trupurilor, am făcut schimb de suflete. Sau, poate, au devenit simbiotice. - Alinierea trupurilor?! Aşa numeşti tu ceea ce s-a petrecut între noi? Dar tu nu ai trup! - Ba am! - Nu-l văd! - Fiindcă nu vrei să-l vezi. Nu ştii să-l vezi! - Învaţă-mă! - Doreşte-mă! - Acum ştiu de ce vocea ta îmi pare cunoscută. Dar, acolo, la râu, nu erai tu. - Eram rodul căutării nehotărâtei tale imaginaţii… - Acum sunt hotărât! Incredibil! Eşti chiar tu…! Şi nu te-ai schimbat deloc de când…! Mi-a fost tot timpul dor de tine…! Stai…! De ce aluneci din braţele mele…? Te rog, Doamne, învaţă-mă să o păstrez! Ştiu! Orologiul… !

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

Personalităţi gălăţene în ţară PRIMIREA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA LA BUZĂU- 6 FEBRUARIE 1859

Vestea înfăptuirii Unirii Principatelor, prin dubla alegere a lui Cuza, a fost primită cu multă bucurie de buzoieni. Locuitorii Buzăului au participat în număr mare la banchetele organizate în oraş. La 6 februarie 1859 buzoienii i-au făcut domnului o primire triumfală. La Poşta Câlnău înaltul oaspete a fost aşteptat de către administratorul districtului împreună cu un grup masiv de săteni şi sătence. Tot aici, Cuza a fost întâmpinat de “o deputăţie din partea junimei districtului, compusă din 200 de călăreţi”. În apropierea Buzăului, potrivit ziarului “Steaua Dunării” din 17 februarie 1859, “i s-a prezentat comanda dorobanţilor, cu cocardul tricolor ce a făcut mare impresie Măriei Sale Prinţul”. După aceea, la bariera oraşului “Măria Sa fu primit de orăşeni în mare număr şi de toată treapta(…), unde printr-un discurs al municipalităţii, i s-au prezentat pâinea şi sarea, simboalele îndestulării”. La Episcopie, Domnul a primit raportul escadronului de cavalerie, chiar de la comandantul său, maiorul Filipescu. În aclamaţiile mulţimii, Cuza a intrat în catedrala episcopală. Seara, atmosfera în oraş a fost feerică. Corespondentul ziarului “Românul” înfăţişa în numărul din 17 februarie 1859 această stare de spirit extraordinară astfel: “Torţe aprinse, globuri luminoase, feluri de transparenţe artificiale şi osebite tablouri reprezentând Unirea Principatelor Române, a armelor lor, a iniţialelor M.S. prinţul, diferite alte embleme şi inscripţii”. Impozanta manifestare a locuitorilor Buzăului a culminat cu reţinerea aici peste noapte a domnitorului, programul lui schimbându-se complet. A doua zi Cuza, în aclamaţiile entuziaste ale publicului - bărbaţi, femei, tineri, copii şi bătrâni, a plecat spre Ploieşti pe Strada Mare. La 23 ianuarie 1860 a revenit la Buzău. Prin legea secularizării averilor mănăstireşti, statul devenea proprietarul moşiei “Vatra Episcopiei”. Locuitorii oraşului Buzău au primit cu satisfacţie proiectul de lege rurală întocmit de guvern. Bucuria buzoienilor era îndreptăţită, căci 88% dintre cei care aveau dreptul au fost împroprietăriţi cu pământ (13.690 capi de familie din 16.094 de familii de ţărani clăcaşi). Opera de modernizare a ţării este continuată, după abdicarea lui Cuza în 1866, de către Carol I. (Legenda imaginii: Episcopul Filotei întâmpină la Episcopia Buzăului pe Alexandru Ioan Cuza. Pictură de Paul Atanasiu, aflată la Palatul Episcopal Buzău - Sala cu tablouri (1963).

Gheorghe Petcu

(din volumul „Judeţul Buzău - Legende şi Istorie”)

Regulament pentru Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul”, ediţia a XXX-a, 10-13 iunie 2011, Botoşani Se organizează în perioada 10-13 iunie 2011 Concursul Naţional de Poezie şi interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul” pentru poeţi şi critici literari care nu au debutat în volum şi care nu au depăşit vârsta de 40 de ani. Concursul are trei etape: Poezie: 1.Carte publicată - debut editorial – se vor trimite 2 ex. din cartea de poezie apărută în intervalul 10 mai 2010-10 mai 2011. Vor fi acordate 2 premii:a) „Horaţiu Ioan Laşcu” al Filialei Iaşi a USR şi al Uniunii Scriitorilor din R.Moldova 2. Poezie în manuscris(nepublicată)- se va trimite un print (ac.volum pe un CD- un singur ex), în 3 ex..care va cuprinde cel puţin 40 de poezii semnate cu un moto. Acelaşi moto va figura şi pe plic închis în care vor fi introduse datele concurentului: nume, prenume, anul naşterii, adresa poştală, email, telefon. Se vor acorda două premii care vor consta în publicarea a câte un volum de poezie de către Editurile Junimea şi „Convorbiri literare”. Manuscrisele care nu vor primi premiul unei edituri vor intra în concurs pentru premiile revistelor implicate în jurizare, reviste care vor publica grupaje de poezii ale poeţilor premiaţi. 3. Interpretare critică a operei eminesciene: - se va trimite un eseu de cel mult 15 pagini în 3 ex ( în copie şi pe un CD), semnat cu moto. Acelaşi moto va fi scris pe plic închis în care vor fi incluse datele concurentului: nume, prenume, anul naşterii, adresa poştală, email, telefon. Se vor acorda premii ale unor reviste literare implicate în organizare. Eseurile premiate vor fi publicate în reviste care acordă premii. Festivitatea de premiere va avea loc la Botoşani în ziua de 11 iunie 2011. Organizatorii asigură concurenţilor cheltuieli de cazare şi masă. Lucrările vor fi trimise până la data de 10 mai 2011, pe adresa: CENTRUL JUDEŢEAN PENTRU CONSERVAREA ŞI PROMOVAREA CULTURII TRADIŢIONALE BOTOŞANI, Str.Unirii nr.10, Botoşani. Relaţii la tel.0231-536322 sau email : centrul _creatiei_bt@yahoo.com. PS.Nu se primesc grupaje pe email.

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

25

CENUŞA LUI PHOENIX INFLAMABIL În seara în care l-am cunoscut în calitate de ambasador extraordinar al României la Varşovia, după câteva pahare cu ţuică oferite cu plăcerea românilor de a avea invitaţi...probabil singura calitate autentică a noastră, l-am întrebat pe excelenţa sa, avându-l alălturi pe Ion M. Ioniţă de la ziarul Adevărul: Excelenţa voastră ne cerem scuze că îndrăznim …dar am vrea să ştim unde putem să cunoaştem nişte fete…ştiţi dumneavoastră ….aşa ca pentru o iarnă geroasă...un dans un schnaps...ceva acolo...? Ne-a răspuns că în faţă hotelului Warszawa unde de altfel eram şi cazaţi vom găsi ceea ce căutam...după care a izbucnit într-un râs sănătos…părintesc şi deloc protocolar…i-am răspuns că văzusem nişte respctabile do amne trecute de 60 de ani…şi doar atât….”Păi despre ele vorbesc!” …”Erau acolo şi acum 40 de ani când eram un tânăr co respo ndent de pres ă…. sunt şi ac um…” “Dar cum se po ate?”răspunsul a venit imediat completat de râsul acela sănătos….”Au nepoţi la facultate, ştiu pentru că mă mai opresc să beau o cafea cu ele...” Şi râsul s-a auzit din nou... Însă excelenta sa avea să mă surprindă din nou în încheierea vizitei la ambasadă… cineva a întrebat de ce noi românii, atât de extraordinar nu suntem băgaţi în seamă de cancelariile apusului şi de ce nu însemnăm, mai mult în conştiinţa universală….”Pentru că nu suntem importanţi...naţiunile importante au mituri…au o legătură mistică cu trecutul, fiecare răsuflare a lor ca naţiune însemnând viaţă sau moarte pentru cei mici de la coadă mesei...Nu suntem importanţi în comparaţie nici măcar cu polonezii pentru că ei au atacat cu sabia, tancurile germane în al doilea război mondial…şi au intrat în conştiinţă lumii…Noi românii n-am făcut nimic demn până acum…dar ştiţi ceva sunt optimist…poate va veni un moment când cei ca noi vor avea de ales între a intra în nefiinţă fără a fi făcut nimic remarcabil sau a ridica mâna şi a ne asuma un rol pe scena istoriei...chiar şi un rol absurd ca al cavaleriei poloneze…Şi voi copii mei, nu aţi fi mândri să fiţi urmaşii călăreţilor poloni?” Acum când scriu am un nod în gât şi ochii mi s-au umplut de lacrimi …Marele Ioan Grigorescu ştia din acea seară de februarie că are un destin trist şi fatal...suferea de o boală care-l orbea şi avea să-l omoare...ne-a spus cu seninătatea omului ce a stat la masa istoriei, iar imaginea ei întinsă în faţa lui i-a dat înţelepciunea de a împărţi un talent absolut unic, de a povesti în imagini despre cât de interes antă şi minunată es te reprezentaţia pe care Lumea ne-o dă…. Spectaco lul lumii nu s -a terminat şi c itind c uvintele care anunţau intrarea sa în istorie…mi-am promis să ajung la Varşovia şi să beau o cafea cu o doamnă în vârstă pe terasa hotelului Warszawa...şi am să las pe masă un pahar de apă cu o monedă pe fundul său….să mă reîntorc acolo unde odată, de mult, m-am simţit atât de onorat că l-am cunoscut... (Notă: sursa fotografiei lui I.Grigorescu– Wikipedia).

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

©I.V.Anghel

26

A murit Ioan Grigorescu… Sec…a murit cineva….pentru unii a murit un prieten drag…pentru că ce poate fi altceva decât un prieten, omul datorită căruia ai călătorit plin de buc urie o î ntreagă adolescenţă, ce poate fi altceva decât un partener de viaţă înţelept şi de nădejde cel care te-a ajutat să evadezi din cel mai tern gri în lumea plină de culoare a societăţii libere, acolo unde se amestecă în mod original şi pitoresc trecutul majestuos şi încărcat de eleganţa unor vremuri de mult uitate , cu agitaţia şi tumultul unor societăţi evo luate cu străzi şi automobile, cu magazine şi reclame, cu probleme şi soluţii pentru viitor…din România lui Ceauşescu, în T rafalgar S quare s au Ginza via Broadway şi înapoi…Acel om căruia îi datorezi atât de multe nu este nici mai mult nici mai puţin decât un prieten drag... Povestea începe însă cu mult înainte, într-o Românie nivelată şi gri sub stema cu seceră şi ciocan, când din dorinţă de a vedea şi a şti mama mea îmi cumpăra şi devoram împreună cărţi de călătorie, care deschideau mintea şi îţi arătau cum se învârte cu tine planeta Pământ. Acele pagini sunt fundamentul meu ca cetăţean internaţional, dezinhibat şi conştient de destinul meu istoric, galactic şi de ce nu în cele din urmă cosmic...Din ele am aflat despre nume precum căpitanul Cook, Roald Amundsen, Thor Heyerdal, Kon Tiki şi aşa mai departe…o lume minunată plină de aventuri reale i se deschidea copilului de atunci, în faţa ochilor minţii şi astfel aflam despre puterea cuvântului atunci când memoria personală se integrează în cea colectivă, iar oameni extraordinari devin eroi reali, căpătând o dimeniune palpabilă despre cât de multe pot fi provocările chiar şi într-o lume atât de mică ...mult mai mică decât Ocolul în 80 de zile... De 80 de ori mai mică ...o lume de o zi...Trebuie să vă mărturisesc că cele mai fascinante pagini însă s-au născut din talentul inegalabil şi dragostea infinită pentru imaginile prinse în cuvinte de către maestrul Ioan Grigorescu...Fiecare descriere a unui loc pe care acesta l-a vizitat era legat într-o manieră inegalabilă de fapte, oameni şi evenimente fără de care relatarea respectivă nu ar fi fost numai incompletă ci şi stearpă…Cum ar fi putut să descrie cineva civilizaţia niponă fără să facă referire la al doilea război mondial, la ultimul kamikadze pe care acesta l-ar fi întâlnit într-o gară uitată de lume …cum ar fi putut cineva să scrie despre America şi să nu creeze celebra imagine a c anioanelor î n care soarele nu ajunge niciodată...Spectacolul Lumii şi Phoenix Inflamabil sunt doar două titluri din nenumăratele, ale căror pagini s-au îngălbenit în timp şi ale căror colţuri s-au mai rupt fiind ţinute cu cotul pe masă de dimineaţă până seara…şi iarăşi de la început… Şi totul a început în anii 50 ca şi corespondent Itar Tass în Polonia….a fost primul reporter de pe mapamond care a transmis ştirea morţii lui Stalin...a fost primul dintre gazetarii români care a vo rb it d es chis desp re cât de insignifianţi sunt românii în contextul unei planete închinată zeilor războiului…a fost p rimul reporter român care a înţeles puterea imaginilor “cine vérité”, dar şi puterea colosală a cuvântului şi a sugestiei ce se adresează ochiului interior, singura şansă a unui întreg popor de a evada măcar şi pentru o oră dintr-un lagăr de concentrare ce zăgăzuia speranţa şi visul de libertate...

Marius DUMITRACHE

Mai - nr.111

traduttore... OCOLUL PĂMÂNTULUI ÎN 80 SCHIŢE UMORISTICE

Isaac Asimov (SUA) Un viciu de formă

©I.V.Anghel

Era fără doar şi poate că Montie Stein, printr-o escrocherie dibace, îşi însuşise mai bine de 100.000 de dolari. Şi era fără doar şi poate că acelaşi Montie Stein fusese reţinut de poliţie la o zi după expirarea prescrierii. De fapt, la originea istoricului proces St at ul New Yo rk vs. Montgomery Harlow Stein, cu toate consecinţele lui, stătea tocmai felul original în care Stein evitase arestarea în intervalul legal de şapte ani. Prilej neaşteptat ca legea să fie raportată pentru prima oară la cea de-a patra dimensiune. Fiindcă, vedeţi dvs., imediat după comiterea înşelăciunii şi intrarea în posesia celor peste 100.000 de dolari, Stein se urcase calm într-o maşină a timpului, pe care o deţinea ilegal, şi o setase în aşa fel încât să poată petrece şapte ani şi o zi în viitor. Avocatu l l ui St ein abordă problema logic. În esenţă, a te ascunde în timp e cam acelaşi lucru cu a te ascunde în spaţ iu. Fapt ul că reprezentanţii legii nu-l găsiseră pe Stein în decursul celor şapte ani era numai neşansa lor. Procuro rul i nsi st ă că l egea prescrierii nu fusese concepută ca un joc malefic între justiţie şi infractor. Di mpo trivă, era mai mult decât îngăduitoare, scutindu-l pe vinovat să se teamă la nesfârşit că odată şi-odată tot va fi arestat. În cazul anumitor delicte însă, teama prelungită era considerată a fi ea însăşi o pedeapsă, suficientă din toate punctele de vedere. Dar Stein, insistă procurorul, nu ştiuse ce-i teama nici măcar o zi. Avocatul lui Stein rămase neclintit. Legea nu spunea nimic despre cât de mult trebuie să se teamă infractorul, stabilind doar o limită de timp. Procurorul declară că Stein se afla încă în perioada de graţie, cei şapte ani. Apărarea susţinu că Stein era acum cu şapte ani mai în vârstă decât la momentul infracţiunii şi că, prin urmare, depăşise limita celor şapte ani. Procurorul se îndoi de argumentul apărării, drept care apărarea prezentă certificatul de naştere al lui Stein. Inculpatul era născut în 2973. La momentul infracţiunii, în 3004, avea 31 de ani. Acum, în 3011, avea 38 de ani. Procurorul strigă enervat că Stein, din punct de vedere fiziologic, nu avea 38 ci 31 de ani. Apărarea sublinie cu răceală că legea, din moment ce medicii constată că inculpatul e sănătos din punct de vedere psihic, recunoaşte vârsta cronologică, ce se poate obţine prin scăderea anului naşterii din anul curent. Procurorul, din ce în ce mai înflăcărat, declară sentenţios că, dacă Stein va fi lăsat în libertate, jumătate din legile codului penal vor deveni caduce. Atunci schimbaţi legile, spuse apărarea, ca să luaţi în calcul şi călătoria în timp; dar, până se schimbă legile, aplicaţi-le în litera lor. Judecătorul Neville Preston îşi rezervă o săptămână ca să mediteze asupra cazului, apoi îşi anunţă verdictul - un punct de cotitură în istoria dreptului. Păcat că unii îl acuză şi acum că a cedat irezistibilului impuls de a-şi exprima verdictul după cum urmează: „Chichiţa, oricât de mică, l-a scăpat pe Stein de frică!”

Film şi teatru În paginile care urmează:

Cronică de film semnată de M.Popoiu:

Teatru de Virginia Paraschiv

Traducere de PETRU IAMANDI Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

27

VIRGINIA PARASCHIV

STRIVEŞTE FIRELE DE IARBĂ! Comedie grotescă într-un act

28

PARTEA I, SCENA IV (continuare) BUNICUL: Striveşte firele de iarbă! HECTOR : Strivi-voi firele de iarbă. BUNICUL: Fragile. HECTOR: Fragile, firele de iarbă. BUNICUL : Ridică-te pe jumătate. HECTOR : Şi mă ridic pe jumătate. BUNICUL: Nu poţi mai mult. HECTOR: Nu pot mai mult. BUNICUL:Au încercat şi alţii. HECTOR : Au încercat. BUNICUL: Şi au obosit. HECTOR: Au obosit. BUNICUL: Şi tu. HECTOR: Şi eu. BUNICUL: Stai jos, cu fruntea pe genunchi. HECTOR : Stau jos, cu fruntea pe genunchi. BUNICUL: Meditativ. HECTOR: Meditativ. BUNICUL: Şi pur. HECTOR : Şi pur. BUNICUL: Şi aşteptând să fii născut. HECTOR : Şi aşteptând să fiu născut. BUNICUL Ca să exişti. HECTOR : Ca să exist. BUNICUL: Umil şi anonim. HECTOR: Umil şi anonim. BUNICUL: Docil. HECTOR : Docil. BUNICUL: Stingher şi inutil. HECTOR: Stingher şi inutil. BUNICUL: Ostil în sinea ta. HECTOR: Ostil în sinea mea. BUNICUL: Du mâinile la spate! HECTOR : Duc mâinile la spate. BUNICUL: Legate. HECTOR: Legate. BUNICUL: În numele legii! HECTOR: În numele legii! BUNICUL: Se face dreptate. HECTOR : Se face dreptate. BUNICUL: Împreunează palmele în faţă! HECTOR : Şi palmele le împreunez. BUNICUL: Cere iertare. HECTOR : Cer iertare. BUNICUL: Şi îndurare. HECTOR : Şi îndurare. BUNICUL: Mie. HECTOR: Ţie. BUNICUL:Pentru că sunt mai mare. HECTOR : Pentru că eşti mai mare. BUNICUL: Cere iertare mamei. HECTOR: Cer mamei iertare. BUNICUL: Pentru că e femeie. HECTOR : Pentru că e femeie. BUNICUL: Cere iertare celor de faţă. HECTOR: Cer iertare celor de faţă. BUNICUL: Pentru că sunt mai mulţi. HECTOR: Pentru că sunt mai mulţi. BUNICUL: Şi ne privesc. HECTOR: Şi ne privesc. BUNICUL: Cu milă. HECTOR: Cu milă. BUNICUL: Şi cu scârbă.

HECTOR: Cu scârbă. BUNICUL: Cu mirare. HECTOR: Cu mirare. BUNICUL: Şi se întreabă. HECTOR: Se întreabă. BUNICUL: Aşa o fi? CASANDRA : Hector, ce naiba faci acolo? Ce-i gălăgia asta? HECTOR: Citesc pe roluri cu bunicul. CASANDRA: Pune faţa de masă! HECTOR: Cea albă, din damasc? CASANDRA: Nu, aia verde, brodată cu cireşe mov. SFÂRŞITUL PRIMEI PĂRŢI PARTEA a II-a, SCENA I HECTOR; CASANDRA; BUNICUL; CLARISA Familia se pregăteşte de ospeţie cu ”protocol”. Mâncare pe masă, cât cuprinde. Toţi sunt puşi la patru ace, cu haine vechi ce trebuie să pară noi. Casandra poartă peste rochia de seară un şorţ soios. Atmosferă aproape funebră. Toţi au trac să nu-şi strice „ţinuta”. CASANDRA: Haideţi mai repede. Hector, pune şerveţelele-n pahare. Cu vârfu-n sus! Tată, să nu bagi arătătorul în frişcă. Clarisa, nu sta ca o momâie, adu vaze de cristal cu flori.Ţineţi minte ce v-am învăţat, când intră pe uşă, să fiţi amabili cu el şi între voi. CLARISA: Şi dacă plânge? CASANDRA: Cum o să plângă, doar e bărbat. CLARISA: Când îi dau dinţii de lapte, orice bărbat are dureri şi plânge. CASANDRA: Dă-i un covrig să roadă, sau un pesmet. CLARISA: N-am am uitat să cumpăr. CASANDRA: Bagă-i suzeta în gură. CLARISA : Am încercat, nu vrea. CASANDRA: Nu cumva e constipat? CLARISA: Nu poate fi, adineauri a avut scaun. CASANDRA: Normal? CLARISA: Da, galben auriu. CASANDRA: Atunci dă-i un sirop calmant. CLARISA: Nu-i place. Mai bine îi dau voie afară, cu bicicleta. CASANDRA: Nu-l trimite afară, n-ai să mai stai la masă liniştită, de grija lui. CLARISA: Să-l las să strice o jucărie? CASANDRA: Lasă-l, dar nu cred să-l preocupe mai mult de câteva

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

minute. Vizita durează şi am nevoie de tine relaxată, calmă. CLARISA: Ce-ar fi să-l trimit la şcoală? Acolo stă la lecţii şase ore. HECTOR : Nu vezi că-i noapte? Nu ştii că-i este frică de întuneric? CASANDRA: Are dreptate Hector, şi apoi la ora asta, şcoala e pustie. CLARISA: Să stea papa cu pruncul. Copiii se simt în siguranţă cu bunicul lor. BUNICUL: De ce să stau eu cu copilul, când mi-e foame? N-am şi eu dreptu la viaţă lipsită de griji şi obligaţii menajere? Eu v-am crescut, v-am dat la şcoală, v-am îmbrăcat, acum gata, descurcaţi-vă şi singure. Habeat corpus act. Dixi. Categoric. CLARISA: Dacă-i aşa, mă duc să-l legăn şi să-i dau să sugă. CASANDRA: N-ai să te duci nicăieri. Am hotărât să stai aici cu noi, în seara asta. CLARISA: Şi dacă umblă la priză? HECTOR : Am pus câte un dulap în dreptul lor. Adu-ţi aminte, tanti Clarisa, doar am făcut împreună treaba asta. CASANDRA: Copilul are instinct de conservare, a mai rămas el singur şi n-a păţit nimic, nu s-a jucat cu focul, nu a căzut din pat… HECTOR: Nici nu s-a strangulat cu faşa… BUNICUL: Nici nu s-a sufocat în somn CASANDRA: Nici nu a dat drumul la robinetul cu apă clocotită… HECTOR: Nici n-a deschis cutia cu medicamente… BUNICUL: Nici nu şi-a spart arcada de colţul mesei… CASANDRA: Nici n-a făcut pe el… HECTOR: Nici n-a ciobit oglinda cu mitraliera pneumatică… BUNICUL: Nici n-a mâncat fondul de ten… CLARISA: Nici n-a bătut cu buzduganul în perete… CASANDRA: Nici n-a tras faţa de masă… HECTOR: Cu bivolul de porţelan pe ea. BUNICUL: ŞI cu fotografia mamei mele, pusă-n rama de bronz, pe trepiedul în formă de cap de şopârlă… CLARISA: Nici n-a scos ochii păpuşii de 280… HECTOR: Nici roţile de la trenuleţul pe şine circulare… CASANDRA: Nici n-a scâncit micuţul. HECTOR : Şi nici n-o să bocească… BUNICUL: Cu siguranţă că n-o să scâncească alintatul… CASANDRA: Răsfăţatul… HECTOR: Râzgâiatul… TOŢI : Nostru copilaş, drăgălaş, suav, gingaş… (va urma)

Mai - nr.111

Winter’s Bone (2010) Regie/Scenariu: Debra Granik Cu: Jennifer Lawrence

Mitruţ Popoiu 29

Nici America nu crede în lacrimi...

Anul 2011 a adus în sfârşit la nominalizările Academiei americane o paletă mai largă de filme din care se poate alege „ceva”. Discursul Regelui a fost catalogat de critici „poate” cel mai bun film al deceniului, iar alte câteva nu au fost prea departe de premiul cel mare; ghinionul lor e doar că au nimerit un an greu. După tradiţia mai nouă a nominalizărilor, 10 pelicule participă la categoria „cel mai bun film”, iar Cenuşăreasa anului este „Winter’s Bone”, care, în final, nu a primit nimic. Doar alte câteva festivaluri independente şi destul de neimportante au premiat istoria destul de gri, pe alocuri neagră, a unei fete obligate de împrejurările vitrege să se maturizeze mult prea devreme. Regizoarea şi scenarista Debra Granik propune cinefilului o imagine a lumii de peste ocean cu totul altfel decât aceea a clasicului American Dream. Nu mai sunt tărâmuri de cucerit în Far West, nici eroii legendari nu mai salvează o comunitate pietistă din mâinile unor bandiţi. Nu, nu e vorba nici măcar despre drama imigrantului confruntat cu o lume nouă, eventual neprimitoare. Lipseşte conflictul pentru obţinerea drepturilor civice ale negrilor sau hispanicilor, iar cola şi floricelele nu prea mai au succes. Decorul sărăcăcios, care poate şoca cu duşmănie existenţialistă, amintind de neorealismul italian, ochiul obişnuit prea tare cu cadre fantastice în format HD ne relevă o Americă în care există sărăcie, foame, drame familiale şi, mai ales, ierni sumbre, lipsite de podoabele Crăciunului. În munţi, departe de forfota marilor oraşe sau de afacerile încheiate în cartierele de zgârie-nori, dacă nu eşti fermier, trăieşti din venituri greu de declarat la fisc. Povestea filmului porneşte de la afacerile ilegale cu droguri practicate de un tată inconştient, care lasă aproape în drum o mamă cu minţile pierdute în urma unei drame necunoscute şi trei copii neajutoraţi. Ce e de făcut? Până şi vecinii cei mai săritori sunt circumspecţi în a se face pe ei înşişi buni samariteni, aşa că nu rămâne nimic altceva de făcut decât să lupţi aşa cum poţi, fără nicio regulă, fără niciun plan. Ree, o adolescentă obişnuită, cu un IQ obişnuit, porneşte în căutarea tatălui dispărut fără urmă. Eşecul ar însemna dărâmarea universului şi aşa zdruncinat. Peste tot unde merge, mesajul e acelaşi: „stai deoparte şi nu te amesteca în treburile altora, că ai s-o păţeşti”, la care ea răspunde cu o încăpăţânare în cele din urmă rodnică, deşi rezultatele, atât pe timpul desfăşurării „anchetei” cât şi în final, sunt dureroase, dacă nu chiar cutremurătoare, chiar dacă nu au impactul din, să zicem, „Seven”. Nu toţi americanii au la cină curcan, iar la micul dejun fulgi cu lapte. Ree şi fraţii ei vânează veveriţe în pădure, în aşteptarea sfârşitului iernii care nu prea se grăbeşte. Momentele romantice sunt scurte, dar intense, lipsite de muzicalitatea obişnuită. Caracterelor le lipseşte frumuseţea şi strălucirea machiajelor, coafurilor şi paietelor, esenţa americană par excellence. Dragostea şi devotamentul pentru familie, deşi nedesluşite în urma unei bătăi între pistolari sau a unor acte de geniu, se clădesc de-a lungul a 100 de minute de foc mocnit. Fără a străluci în sine (nici nu avut, de altfel, acest scop), Winter’s Bone promite la categoria „viitoare stele” şi, probabil, viitori regizori de succes. Putem vorbi de o nouă Sofia Coppola...

MINIATURI de Radu Cristescu 1 Noaptea Un bătrân, la 12 noaptea, puţin băut, în costum, cu cravată, cu toate medaliile la piept, venind să petreacă puţin timp în compania oamenilor, probabil presimţindu-şi sfârşitul ce urmează să vină. El renunţă în final, în ultima sa noapte, la bunul simţ, la reţinere, la convenţii. E un om împlinit după standardele noastre, care însă n-a răspuns la o întrebare, o întrebare numai a lui, deşi universală, deşi generală şi totuşi atât de particulară. Are notiţele la el, poate le va lăsa cuiva sau poate le vor găsi asupra lui. Poate cineva va continua încercarea aceea de a rezolva problema. Toate distincţiile acelea par a nu mai valora nimic pe pieptul unui muribund ce se comportă scandalos, nu lasă oamenii să stea liniştiţi sau să doarmă. Apropiatul deces îi e scris pe buze şi în ochi, iar el se comportă revoltător. Doamnele sunt indignate. Acest individ nu acceptă ceea ce se numeşte un sfârşit demn. Ignoră iată toate constrângerile în faţa constrângerii finale. E cel mai bogat om prin sărăcia lui de condiţionări. O unică necesitate i-a mai rămas şi o sfidează. Iar ea, moartea, fascinată, nu se îndură să-l ia cu el, poate pentru că o înspăimântă puţin. Dar a văzut ea multe.... Şi poate, în loc să dispară el, dispar toţi ceilalţi şi el rămâne singur. Poate aşa se moare.

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

Fo

Un vindecător al trupului şi al spiritului: NICOLAE BACALBAŞA 30

,,A fi întreg înseamnă a te însingura, a-ţi asuma sinele”

,,Omul nu are cuvânt mai nobil a arăta cine este decât numele său, spunea J.G .Herder. Iar num ele doctorului-scriitor Nicolae Bacalbaşa plin de nobleţe este. Pentru că încorporează în el destinul unei personalităţi complexe, a unui erudit ce a căutat să dea vieţii noi sensuri. Un alergător de cursă lungă după acea ,,fata morgana” numită adevăr. A dus toată viaţa o luptă nu cu lumea ci cu relele lumii. Şi dacă sunt adevărate spusele unui monah îmbunătăţit că nu doar cuvintele ci şi faptele oamenilor pot fi rugăciuni, doctorul Nicolae Bacalbaşa a practicat medicina nu ca pe o profesie ci ca pe o rugăciune. Pentru că nu şi-a trăit doar propria-i viaţă ci a trăit şi clipele celor în suferinţă, aflaţi la limita dintre ,,a fi şi a nu fi”. A rezonat cu suferinţa lor dar s-a şi bucurat când a reuşit să le picure viaţă. Personalitate de cultură enciclopedică, spadasin al cuvintelor, scrisul său este şi balsam spiritual, şi săgeţi şi întrebări. Acum, la zenitul celor 67 de ani de viaţă, aducem în pagină mărturiile unui om care a făcut punţi peste învolburate cascade, prin viforniţa vremurilor, trecând uneori pe lângă moarte, dar niciodată pe lângă viaţă. Ale unei Conştiinţe. Ale unui om- OM care vrea uneori să pară dur, dar nu reuşeşte să fie decât sensibil pentru că iată ce ne spune:,,Când ai încetat să iubeşti, mori, oricât ai fi de sănătos”. Tănase Dănăilă: Dom nule doctor – scriitor Nicolae Bacalbaşa, dialogul nostru are loc în preajma aniversării zilei dv. de naştere, prilej de a vă transmite gândul meu bun şi tradiţionalul ,,La mulţi ani!” Şi să aveţi parte de tot ceea ce aţi dăruit întreaga viaţă semenilor: multă sănătate. Să începem cu o întrebare de intrare în atmosferă. Încercaţi să vă întoarceţi cu faţa spre trecut, puneţi mâna streaşină la ochi şi priviţi în zare. Cum se vede de pe colina acestei vârste viaţa pe care aţi trăit-o? Dr. Nicolae Bacalbaşa: Mi-am petrecut viaţa într-o ţară cel puţin neprietenoasă, în care, pentru mine, comunismul însemna ura faţă de om şi delaţiunea dusă la nivel de politică de stat. Este o ţară pe care am iubit-o dar în care m-am simţit permanent inconfortabil şi

ameninţat. Am considerat că absolut oricine din preajma mea poate fi turnător. Recent am aflat despre o hârtie pe care un delator voluntar din spitalul unde lucram, un oarecare doctor Mandae raporta: ,,Nu spune bancuri politice dar i se luminează ochii de satisfacţie când aude de la alţii”. Ce fel de ţară este aceea în care ţi se analizează ochii? Absolut nimeni dintre cei ce au făcut crime până în 1964 (căci de aici s-au despărţit apele existenţiale ale generaţiei mele ) nu a fost pedepsit. Procesul comunismului nu a fost decât o imensă batjocură cu scop publicitar şi urmărind să lovească în ceauşism, care a fost hidos dar nu criminal, şi care a contribuit, orişice s-ar spune, la progresul ţării (chiar cu condiţia unui preţ inacceptabil pe plan uman). Condamnarea în Parlament a comunismului a fost până la urmă o încercare de revanşă a alogenului asupra naţionalului. România de la sfârşitul vieţii mele nu este din păcate o ţară de care să pot fi mândru. T.D: Chiar dacă uneori faceţi eforturi să păreţi un dur, eu vă văd un romantic, un visător, atras de mirajul mărilor şi oceanelor pe care le-aţi străbătut ca medic pe vase maritime. Formulez o întrebare extrasă din cartea dv.,,Taci… şi învaţă”: ,,Ce-ţi aduce faptul că vînturi marea şi străbaţi lumea? Oare poţi fugi de tine însuţi pe întinderea apelor?” Sau aţi vrut să fugiţi de această lume scoasă din ţâţâni? Dr. N. B: Lumea nebună, scoasă din ţâţâni, este o definiţie shakespeariană. Face parte din implicitul condiţiei umane. Tot din Shakespeare (sfaturile din Hamlet ale lui Polonius): ,,Şi mai presus de toate fii credincios ţie însuţi”. Dar Eu-l pe care ar trebui să-l slujeşti este o fiară în laşităţi, justificări şi amnezii. Oglinda este un obiect blestemat şi nedorit. Un proverb rus spune că ,,Dansatorul prost susţine mereu că îl dor testicolele”. Deseori romantismul riscă să fie golănia autoignorării. Vechii geografi aveau zone de pe mapamond unde puneau inscripţia ,,Terra incognito, hic sunt leones”. Deseori noi suntem tărâmul necunoscut unde bântuie nu leii, ci demonii. T.D: Sunteţi un fin observator al firii umane, tăbăcit în toate răutăţile lumii, dar savurându-i şi frumuseţile. Se pare însă că omul, atunci când pleacă pe mare, metehnele nu le lasă la ţărm, le ia cu sine în larg. Lecţia dură a imensităţii şi învolburării apelor nu îl purifică? Dr.N.B: Singurătatea întinsului marin, golul privirii circulare sprijinită doar de orizont este o experienţă existenţială unică şi o luare de măsură. Întâlnirea cu natura este până la un punct întâlnirea cu Dumnezeu. Este o întâlnire neliniştitoare căci omul este un animal gregar ce îşi ascunde natura în participare (prin etimologie oferind calitatea de parte şi nu de întreg). A fi întreg este a-ţi lua (şi da) măsura, Saint-Exupéry susţinea, dacă ţin bine minte, că ,,Aimer c’est être responsable’’. A fi întreg, înseamnă a te însingura, a-ţi asuma sinele. Câţi sunt gata să o facă? Căci a te asuma (evadând din însumare) înseamnă a fi responsabil. Omul este prin esenţă o fiinţă iresponsabilă. Credinţa, îndumnezeirea, cred că înseamnă în primul rând nu umilinţă ci asumare şi responsabilitate (umilitatea derivând natural din acestea). T.D: Aveţi un spirit mobil, divers, cu antene orientate în multe direcţii. Cum arată imaginea lumii pe care o captaţi, are bruiaje, este o fotografie mişcată? Dr.N.B: Un criminal notoriu, ce şi-a datorat notorietatea pragmatismului, este vorba de numitul Lenin, a afirmat undeva că ,,Adevărul este totdeauna concret”. Omul prin speculaţie, imaginaţie, anticipare a cucerit lumea. Tot prin ele există riscul ca omul să dispară. Odată, cuprins de depresie, i-am declarat mamă-mii (medic) că nu mai cred în medicamente. Sfatul mamei a fost: ia un purgativ şi după aceea mai discutăm! T.D: Omenirea a trecut prin multe crize. O criză de prostie nu i-ar prinde bine?

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

Dr.N.B: Păstrarea curiozităţii, a interesului existenţial circular este o condiţie a tinereţii spirituale, a tinereţii pe care o poţi avea la orice vârstă. Poţi însă să ştii totul fără a înţelege nimic. Papagalul care are un repertoriu larg, enciclopedic este opus omului avid să înţeleagă prin acea declaraţie - program a lui Blaga: ,, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’. Altfel rişti să fii un fel de colecţionar de nasturi sau de cutii de chibrituri; în rest, sigur că tot ce receptăm se supune principiului ,,Avoir une certitude c’est preferer de se trompes dans un certain sens’’. Toată viaţa luăm noţiunile cunoscute şi le reac tualizăm, le dăm un no u sens, as emenea decojirii unei cepe. Matrioşca, doll-in-doll, este simbolul blestemului cunoaşterii în trepte. Este cunoaşterea în trepte (şi surprize) o fotografie mişcată? Nu, este doar o cunoaştere în trepte. T.D: V-am citit cărţile de beletristică, la cele de specialitate nu am competenţa necesară. Se vede că sunt trăite, îmbibate cu viaţă, ca să nu m ai vorbim de măiestria narativă, frumuseţea lexicală. Care este raportul dintre viaţa trăită şi ficţiune în scrisul dv.?

Dr.N.B: Pentru mine literatura nu este şi nu a fost niciodată ficţiune. Nu sunt apt de ficţiune. Sunt prea bântuit de amintiri, de traume şi emoţii (pozitive şi negative) ca să am imaginaţie. Deci ghiveciul pe care îl servesc este alcătuit numai din piese de trăit care se acuplează şi răsar din niciunde în afara intenţiei şi dorinţei mele. Este până la un punct o scriitură automată rezultată dintr-un brainstorming al memoriei. T.D: Nici viaţa noastră luată separat, nici lumea, în întregul ei, nu sunt rotunde. Am spune că sunt pline de asperităţi, colţuroase chiar. În ce vă priveşte, v-aţi rănit spiritual în colţurile lumii încât să dea o altă direcţie destinului? Dr.N.B: Când am terminat liceul şi auzeam înjurându-se de mamă mi se ridica părul pe mână de oroare. Astăzi…. Demonii sunt îngeri căzuţi. O influenţă majoră asupra mea şi a fratelui meu geamăn a exercitat-o domnul profesor Banu de la liceul ,,Mircea cel Bătrân” din Constanţa care preda ce se numea atunci ,,limba română”. Un intelectual ardelean de excepţie, de mare curaj în acele vremuri îngrozitoare, ajuns pe ţărmul mării. După terminarea liceului, deja studenţi la medicină, l-am vizitat împreună pe domnul Banu. De la acesta am reţinut atunci mesajul esenţial cu care vroia să ne înarmeze în viaţă: ,,Să n-ai încredere, să n-ai încredere, să n-ai încredere”. Unii consideră că am umor. De fapt este un rictus a unuia care ştie că ,,Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. Cred că cea mai reuşită metaforă a existenţei noastre sociale este piesa (scrisă în ajunul celui

de-al doilea război mondial) lui Jean Giraudoux, ,,Războiul Troiei nu va avea loc”. T.D: Cineva spunea că ,,Măsura umanităţii noastre este direct proporţională cu măsura împotrivirii noastre la inumanitate”. Ca medic şi scriitor, ca persoană publică, în genere, se poate spune că aţi cultivat umanitatea prin adăugire? În ce măsură şi prin ce mijloace vă împotriviţi inumanităţii? Dr.N.B: Se spune că ,,prostul moare de grija altuia’’. Eu sunt un asemenea tip de prost. Nu suport organic nedreptatea şi ticăloşia. Nu este o virtute morală ci o lipsă de supleţe, o incapacitate de adaptare. Sunt un fel de albinos, nu-i vina mea că n-am pigment. Ţin la poporul meu (unii m-au clasat în dosare oficiale ca naţionalist şi am avut necazuri), ţin la clasa mea socială (că m-a învăţat Partidul Comunist, că de acolo vin, şi am reţinut lecţia), ţin la familia mea. Nu cultiv umanitatea prin adăugire, cultiv umanitatea prin necurvire. Împotrivirea mea la ceea ce numiţi ,,inumanitate” nu vine din opţiuni morale ci din reacţiile instinctuale ale prezervării şelfului. Până la urmă nu e vorba decât de egoismul nevoii de automanifestare de tipul

celei care ne împiedică să mâncăm fecale (la propriu) când suntem copii. T.D: Aveţi o profesie divină, aţi văzut multă suferinţă umană. Nu există riscul de atrofiere a sensibilităţii, a sentimentului milei în faţa suferinţei omului aflat la limita dintre ,,a fi şi a nu fi”? Dr.N.B: Nevasta mea, care este chirurg, nu mai poate lucra prin dezvoltarea excesivă a empatiei. ,,Şi-n rănile tale durutul sunt eu”... Capcana pe care riscă să ţi-o întindă profesia este poleită de mecanisme normale de adaptare, de calibrare. Norma şi normalul sunt etimologic noţiuni de statistică. Natura este cea care te selectează în aptitudinea de a trăi, oferindu-ţi calibrări de percepţie. Această adaptare este în fond o psihopatie adoptativă în meseria mea. Oricât de adaptat ai fi ca medic reanimator ,,Memento mori” intră în fiecare celulă, în fiecare colţ al fiinţei, în rău şi în bine. T.D: I.D. Suschianu spunea că ,,Trupul nostru, ca orice maşinărie, are momente de pană. El se angajează atunci într-un început de mică moarte”. Dv. nu sunteţi doar un pasager prin viaţă. Participaţi cu toată fiinţa la spectacolul lumii iar ca medic şi scriitor aveţi o sporită forţă de analiză şi capacitate de sinteză . De aceea vă

Interviu realizat de Tănase Dănăilă (fotografii de a.g.secară - 31 martie 2011)

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

(urmarea la p.40)

MMXI

31

OBICEIURI DIN CICLUL VIEŢII: NUNTA

32

În trecut, contractarea căsătoriei se făcea şi în funcţie de preferinţele părinţilor, preferinţe care aveau în vedere atât asigurarea situaţiei în plan economic, precum şi premisele unei sănătăţi morale exemplare a noii familii. Nu erau neglijate însă nici opţiunile tinerilor, preferinţele lor sentimentale fiind urmărite cu multă atenţie, încă de la vârsta preadolescenţei. Atunci când opţiunile tinerilor coincideau cu cele ale părinţilor, toate etapele premergătoare nunţii se desfăşurau normal, conform regulilor binecunoscute, cu respectarea unor intervale între etapele fixate prin tradiţie. Alteori, când „alesul” ori „aleasa” inimii nu coincidea cu preferinţele părinţilor, începeau conflictele, care, deseori, căpătau accente dramatice. Atunci interveneau rudele din ambele tabere şi, încet, încet, se ajungea la înţelegere „dacă era să fie”, ori se renunţa definitiv la tratative. Când principalul motiv al conflictului era zestrea, adică pământul, animalele, uneltele, ţesăturile de casă etc., se mai dădeau „şi de ici şi de colo” câte ceva, adică: ba câţiva ari de pământ de la părinţii băiatului, ba un mânzat de la părinţii fetei, ba câteva oi în plus, şi totul se aranja. S-a comentat de către unii autori că toată această târguială ar fi fost o adevărată meschinărie. Nimic mai greşit. Ţinând cont şi de sentimentele tinerilor, părinţii priveau totul în perspectivă, cu foarte multă seriozitate. Din momentul în care băieţii şi fetele „ieşeau în lume”, adică „se prindeau în horă”, întreaga comunitate era la curent cu simpatiile reciproce, cu legăturile ce se înfiripau, iar cu ocazia marilor sărbători ale anului, când se ofereau daruri, familia fetei - şi mai ales mama - manifesta faţă de băiatul preferat de fată o atitudine binevoitoare, confirmând astfel acceptarea legăturii. Fetele care se considerau mai nebăgate în seamă, ori cele mai nerăbdătoare puneau deseori „flori de mac sub cap” ca să le îndrăgească flăcăii (Artur Gorovei, Credinţe şi superstiţii, p. 174). Alte fete mai recurgeau şi la vrăji, dar sătenii nu vedeau cu ochi buni astfel de practici: „Nici o însurătoare cu farmece nu-i trainică”, spuneau ei (Artur Gorovei, op. cit., p. 239). Deseori făceau vrăji şi rudele flăcăului pentru a mai atenua - sau chiar anula - indiferenţa ori antipatia fetei dorită de el. Indiferent de rezultat, oricât de reuşită ar fi fost până la urmă o căsnicie realizată prin intermediul unor practici „necurate”, femeile care le săvârşeau comiteau un mare păcat. Referitor la semnele prevestitoare de nuntă, cităm o informaţie culeasă de Tudor Pamfile la începutul sec. al XX-lea din comuna Ţepu şi care ne introduce într-o atmosferă mirifică, atmosferă situată nu departe de aceea a „Mioriţei”. „Când se văd stelele ridicându-se pe cer, e semn că se va face nuntă”. Pentru comunitatea sătească arhaică nunta nu era deci un eveniment oarecare, unde nuntaşii beau, mâncau şi jucau. Pentru locuitorii satului arhaic, unirea vieţilor a doi tineri în vederea constituirii unei familii - a unei noi celule sociale era un act sacru, un ritual de dimensiuni cosmice, la care participau nemijlocit şi aştrii. Dacă, admiţând prin absurd, un nefericit complex de împrejurări ne-ar fi lipsit complet de balada „Mioriţa”, cu toate variantele ei, credem că i-am fi putut intui măreţia citind chiar şi numai aceste câteva cuvinte despre participarea aştrilor la nunta tinerilor. Însăşi actele de divinaţie prin care fetele mari căutau să-şi afle ursitul în anumite zile mari, invocând cerul, prefigurau de fapt rolul aştrilor în soarta, în viaţa omului. Bunăoară, numărătoarea parilor de la gard şi a oilor, şi, de asemenea, întrebarea adresată animalelor în noaptea de Sf. Andrei şi de anul Nou, referitoare la calităţile viitorului soţ, precum şi la anul măritişului, erau justificate în plan mitic de deschiderea cerului, când animalele vorbeau, deci erau investite cu atribute supranaturale. Chiar şi următoarea superstiţie culeasă din satul Ţepu dezvăluie unele legături cu aştrii: „Fetele mari după ce mătură, să nu azvârle gunoiul înspre soare, ci în altă parte, că numai aşa se mărită degrabă”. Unele comentarii făcute pe tema mariajului tinerilor de la sate, mai ales în literatura beletristică comunistă, exagerează rolul părinţilor în actul căsătoriei, minimalizând astfel rolul viitorilor soţi în închegarea propriului lor cămin. Problema averii avea desigur prioritate în proiectarea şi realizarea unei căsătorii, dar nu trebuie să uităm că vârstnicii ştiau mai bine ce-i aşteaptă pe cei care nu aveau unde semăna grâul şi porumbul, iar pe de altă parte ei cunoşteau, de asemenea, că „starea” cât de cât onorabilă pe care o avea un sătean, era în mare parte şi

Eugen Holban

consecinţa unor calităţi individuale deosebite, cum ar fi hărnicia, priceperea, comportamentul etic-moral etc. Rareori bogăţia sau frumuseţea unei fete erau comentate separat de hărnicia ori lenea, priceperea ori nepriceperea ei. Ţesăturile de toate felurile, frumos aranjate pe lada de zestre, ce formau uneori un teanc impresionant, înalt până în tavan, erau mult apreciate, dar numai în măsura în care participase şi fata la realizarea lor. Calităţile tinerilor, mai ales atunci când intrau în rândul candidaţilor la însurătoare - măritiş - erau foarte minuţios evaluate, în strânsă corelaţie cu cele ale familiilor lor. Proverbe ca „Aşchia nu sare departe de trunchi”, „Ce naşte din pisică, şoareci mănâncă” ş.a. erau tot mai des repetate, pentru a susţine argumente pro sau contra. Arborele genealogic era reciproc verificat de ambele părţi, chiar dacă tinerii erau din sate diferite. Dacă se ivea spontan cererea în căsătorie a unui băiat mult mai bun decât cel cu care fata era „în vorbă”, părinţii şi rudele fetei făceau presiuni asupra ei, pentru a o convinge să-l accepte. În cazul unei antipatii totale faţă de mirele impus cu forţa, fata încerca să scape, ascunzându-se pe la bunici, pe la mătuşi sau la alte rude, pentru un timp, încercând să-i atragă de partea sa. Dacă nu reuşea nici pe această cale, recurgea la „fuga” cu băiatul dorit şi atunci, după un pic de scandal, totul intra în normal. Fuga de acasă se făcea, de obicei, în mare taină. Fata îşi pregătea bagajul pe înserat, apoi, când toţi ai casei adormeau, ea îşi lua bocceluţa, se întâlnea cu băiatul şi plecau împreună spre casa lui. „Noaptea pe lună, cu el de mână”. În alte cazuri - şi mai ales în unele sate - flăcăul mobiliza câţiva prieteni, înhăma caii la o căruţă şi aşteptau într-un anumit loc, nu departe de gospodăria fetei. Băiatul o ajuta să urce în căruţă, apoi porneau în goana cailor, chiuind. Mama băiatului îşi primea viitoarea noră cam în felul în care sunt primite miresele la nuntă, iar în casă erau aşezate două perne pe pat, pe care mirii se aşezau. Acesta era ultimul gest - sau act ritual - prin care mireasa îşi confirma dorinţa de a rămâne definitiv în casa mirelui. Uneori, părinţii fetei, imediat ce îşi dădeau seama ce s-a întâmplat, plecau spre casa băiatului împreună cu doi-trei prieteni sau rude, unde se stârnea un mic scandal. Se încerca recuperarea fetei. Tinerii „fugiţi” veneau să ceară iertăciunea după trei săptămâni împreună cu socrii mari. Erau invitaţi la un fel de masă festivă, unde părinţii se împăcau asupra zestrei. Supărarea părinţilor fetei nu trecea totuşi uşor, deoarece acest act însemna o dublă lovitură. Pe de o parte însemna pierderea partidei râvnită de ei, iar pe de altă parte, prin plecarea fetei fără acordul şi ceremonialul cuvenit - petit, logodnă -, familia era pusă întro situaţie oarecum delicată faţă de comunitate. După cum spune Simeon Florea Marian, răpirea - sau fuga - e o datină cunoscută la români (Simeon Florea Marian, Nunta la români, Editura Seculum Vizual, Bucureşti, 2008, p. 109-114). Totuşi, în unele monografii scrise de învăţători, în special în perioada interbelică, se face mare caz de furtul ori fuga miresei, creând impresia că toate căsătoriile din trecut se făceau doar în acest fel. Cercetările noastre de teren făcute în perioada 1967-2010, au confirmat ambele forme de trecere a miresei din gospodăria părinţilor în cea a socrilor, dar nu la dimensiunile menţionate de autorii acelor monografii. Majoritatea alianţelor se făceau, totuşi, „pe cale paşnică”, adică prin peţit şi logodnă. Interesul deosebit manifestat de respectivii autori pentru acest mod de rezolvare a mariajelor este determinat, credem, de caracterul său spectacular, şocant. În satul Ionăşeşti, comuna Nicoreşti, zona Tecuci-Zeletin fata nu pleca din casa părintească fără nuntă. La fel stăteau lucrurile şi în comuna Oancea, zona CovurluiNord. Nu totdeauna fata se opunea însă voinţei părinţilor, chiar dacă iniţial nu simţea o simpatie deosebită pentru candidatul impus. Cu mult calm şi tact, părinţii reuşeau deseori să învingă voinţa odraslelor. Părinţii ambilor tineri ştiau că dincolo de atracţia fizică, de focurile dragostei, o familie trebuie să aibă o anumită suprafaţă de teren cultivabil, un anumit număr de animale, de păsări, de obiecte ţesute etc. pentru a-şi asigura cele necesare traiului şi a-şi menţine o anume demnitate în cadrul comunităţii. De aceea părinţilor nu le era indiferent cu cine anume pornea în viaţă odrasla lor şi mai ales cu ce anume. Căsătorii nefericite rezultau atât din lipsa de inspiraţie a părinţilor, cât şi din „orbirea” reciprocă, temporară, a unor tineri. În trecut însă totul se suporta în tăcere, rareori se ajungea la procese de divorţ. (va urma)

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

UMOR PE AXA GALAŢI- BRĂILA În cadrul întâlnirii lunare a membrilor Clubului Umoriştilor VERVA din Galaţi, în data de 06 aprilie 2011, a avut loc, la mansarda Centrului Cultural Dunărea de Jos o confruntare epigramatică de excepţie între umoriştii Clubului gălăţean şi câţiva membri ai Ce nac lului Umoriştilor Brăileni Ştefan Tropcea - invitaţi de onoare ai forumului cultural gălăţean ( Mihai Frunză, Alexandru Hanganu, Stela Şerbu, Păun Condruţ şi Ionel Jecu.) Întâlnirea, destinsă (şi distinsă), a fost televizată de postul FOX TV pentru emisiunea Eveniment şi a fost moderată de cunoscutul scriitor umorist Ion Grosu care, cu fleru-i caracteristic, după prezentarea membrilor celor două tabere de epigramişti, i-a incitat la un duel epigramatic spumos, cu multă sare şi cu mult piper, spre deliciul tuturor celor prezenţi. Fiecare epigramist a atacat, pe rând, cu decenţă şi umor, pe unii confraţi din tabăra adversă şi a citit din creaţiile proprii epigrame cu mare succes la public. Amintim, deocamdată, două „împunsături” aparţinând epigramistului gălăţean Ion Moraru la adresa confraţilor brăileni: Atrăgătoarei epigramiste Stela Şerbu, coautoarea volumului „Să nu fie de deochi” Eu râd cu lacrimile-n ochi Ce poante-n epigrame are! Şi, „să nu fie de deochi”, Ce ritm, ce rimă, ce... „picioare”! Membrilor Cenaclului Umoriştilor Brăileni Catrenele vi le-am citit Şi-acum susţinem sus şi tare: Din Lacul vostru renumit Mai puneţi şi la glume...sare! VERVA

Eseu

Traducerea... muzica dintre sfere

33

În era comunicării super tehnicizate, actul de traducere devine primordial continuării vieţii spirituale, opunându-se segmentării realităţii culturale, izolării şi alienării. Înainte de ridicarea turnului Babel, lumea vorbea aceeaşi limbă. Dar, afirmarea activă a propriilor identităţi, precum şi descoperirile ştiinţifice ulterioare au determinat instituirea mai multor coduri lingvistice. Evoluţia ştiinţei, la nivel internaţional, a impus necesitatea traducerilor. Traducem, fără încetare, chiar şi atunci când citim un clasic, când studiem un domeniu (medicină, chimie, finanţe, etc.). Căutăm să înţelegem termeni tehnici, să descifrăm schiţe de funcţionare a unor mecanisme, să ne conectăm la sisteme de gândire filozofică, ce nu mai sunt actuale, să reînviem, în propria conştiinţă, sensul cuvintelor pe care am încetat să le mai folosim. Referindu-se la oameni, Hesiod şi Xenophon identificau «forme de viaţă, care vorbesc». Sceptrul atestării noastre ca oameni, diferiţi de alte creaturi animate, este vorbirea. Adoptând o atitudine infatuată, putem considera că primul cuvânt rostit, ce-şi mai trimite, încă, ecouri prelungi, într-o mare a profunzimilor din memoria colectivă, este şi prima dovadă de civilizaţie umană. Fiecare gest, vibraţie, flux luminos exprimă un sens. Nu numai că aceste coduri de informare continuă să existe, dar ele completează şi întrepătrund codul lingvistic. Au existat încercări de născocire a unei limbi universale, au apărut teorii ale traducerii, însă nu s-a găsit vreo formulă si nici nu s-a descoperit un limbaj atât de cuprinzător, încât să acopere discontinuităţile înţelegerii umane. Există, dincolo de cuvinte, tăceri ce vorbesc, lumi pline de sensuri. De aici, imboldul de a sări din şabloanele limbii naţionale şi de a împrumuta expresii din limbi de circulaţie europeană. Nu încetăm, nicicând, să căutăm modalităţi insolite de exprimare, prin culoare, muzică ori cuvinte criptate. Exerciţiul de traducere e transfer de energie, prin care se lansează punţi de legătură între culturi. Se descoperă sentimente, trăiri şi abordări ale realităţii, uneori inexistente, în limba ţintă. Astfel, apare un vid, un blocaj comunicaţional, în care traducătorul pare să nu mai aibă adresanţi. Pe aceste coordonate, se ajunge la un text incoerent, marcat de incongruenţe şi lapsusuri, în timp ce textul din limba sursă trimite la un univers plin de sensuri. A traduce înseamnă a răspunde provocării de a testa limitele de exprimare a propriei limbi. Traducerea obligă traducătorul la un inventar al resurselor lingvistice şi la acoperirea lipsei, prin stilizare, îmbogăţire semantică, vehiculare de detalii cu valoare simbolică, întrucât simbolul incită la interpretare, dă naştere unor noi semnificaţii, are acea doză de seducţie, cât să producă „fisura” între idee şi obiect. Acest dualism simbolic, întreţinut subtil de către traducător, ţinând cont de mentalităţile receptorului, zămisleşte dublul sens. Ţinta intenţională a sensului secund în şi prin sensul prim suscită înţelegerea, îndrumă receptarea, adânceşte mesajul, i se adaugă zone labirintice care conduc la înfiriparea unei alte realităţi „după chipul şi asemănarea” celei originale, din limba sursă. Ca un Mefistofel, pătruns de muzica sferelor, traducătorul caută ferestre de comunicare cu subconştientul, să transmită ceea ce nu poate fi transmis. O inversiune, aparent nesemnificativă, o virgulă, o interjecţie, un cuvânt nou pătrund enigmatic, ispititor şi insesizabil, în conştiinţa cititorului, aducând cu sine mesajul şi sensurile din cealaltă cultură. Când versiunea depăşeşte originalul, unisonul rămâne de neatins. Alteori, versiunea şi originalul par că s-au desprins dintr-o limbă comună. Sau, între original şi versiune, sălăşluieşte o a treia limbă. Gramatica, matrice de bază a aranjării şi combinării elementelor lingvistice, preexistă realităţii ce urmează a fi reflectată. În funcţie de această matematică, traducătorul profesionist creează constelaţii de cuvinte, în care oglindeşte, pentru cititori, bogăţii culturale din conştiinţa universală. Bibliografie selectivă: Durand, Gilbert - Aventurile imaginii. Imaginaţia simbolică. Imaginarul. Steiner, George - Extraterritorial Ruşti, Doina - Mesajul subliminal în comunicarea actuală

Olimpia Gheorghe Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

Filip Köllö 34

Filip Köllö - născut la 21 noiembrie 1956 în Ploieşti, judeţul Prahova, absolvent al Facultăţii de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti în anul 1980; este membru al U.A.P. din România. În anii 1985, 1986, 1987 participă la lucrările de restaurare ale bisericilor mănăstirilor Zamfira şi Cheia (jud.Prahova). Expoziţii de grup: între anii 1980-1986 participă la toate expoziţiile organizate de Filiala U.A.P.Băcău. Din 1986 participă la toate expoziţiie organizate de Filiala U.A.P.Ploieşti. Din 1981 participă la saloanele naţionale de pictură: 1988 Suceava; 1981 Botoşani; 1981 Iaşi; 1981, 1982,1983,1984,1985,1986 Bacău; 1986,19871988,1989,1990,1991,1992 Ploieşti; 1992 - Teatrul Naţional Bucureşti; 1994 - „Simeza” Bucureşti; 1995- Expoziţie de grup Escrennes-Franţa; 1995- Expoziţie de grup Rumanische Impresionnen- Forum Norderstedt, Germania; 1996, 1997, 1998, 1999,2000,2001,2002,2004,23005,2006,2007 participă la saloanele organizate de Filiala U.A.P.Ploieşti plus expoziţia de grup la galeria „ARTIS”, Teatrul naţional Bucureşti, iunie 2007,2008,2009, participă la toate expoziţiile organizate de Filiala U.A.P.Ploieşti. Valter Parachivescu Preşedinte Filialei Ploieşti a Uniunii Artiştilor Plastici din România ...Doar în România literară vă apar în 3 ani 33 de poeme. Dar şi în Convorbiri literare, Nord literar, Familia, Oglinda literară, Cronica, Axioma, Porto-Franco, Poesis, Ateneu, Argeş, Poezia şi în altele câteva... Constanţa Buzea Revista România literară Post-Restant 1 februarie 2008 Every beat of my heart (lui Ion Stratan) Galaxii oneste. Ţanţoşe lalele galbene. Trening şi frunze în acelaşi trupUzurpator delicat. Spaţiul măsoară mişcările de…cosaşi ale măturătorilor-verde Veronnese. Pe lângă o mască extrem de palidă (anunţând apropierea morţii), trece Abătut poetul; tulnic neştiutor. Mască ce o îmbrăcăm, până la urmă, toţi. În această delicată situaţie, culmea Unii au totuşi umor. Ca să plăteşti stai în spatele cui? Fata ţăranului. Unghii colorate în sclipici. Ghici? Cică se pun la cale multe… Neagră reclam-o maşină expusă înclinat În centrul oraşului, până la urmă, trist, trist. Starea de spirit geme sub călcâiul imbatabil. Bile de biliard-fiinţe aleatorii, tornade nestatornice, inimi de carne şi vin, vino-ţi în fire, crude deşteptări răvăşite, eterne dureri, irascibila bilă, imprudenţi crini, bujori ai sicrielor, lorzi-zero, oratori de lut, stele ce-ţi vin până la gât evanghelist pe rug-spiritul rătăcitor tornade-n …neastâmpăr, plete ale pensulelor. Galaxii oneste. Săracele grădini, până şi ele! Lasă emoţiile Nutria jumulită De vie…ea iute, iute, îşi linge Şi freacă lăbuţele, instinctiv. Ne seamănă situaţia asta tragică, nu-i aşa? Nu s-a mai prea vorbit prin firele de iarbă

despre marea Resemnare. Am sentimentul… Hm! Nu sunt decât un mort devotat. Colcăire adevărată prezentă în îmbrânceala cotidiană în „gările”micilor pieţe neiertătoare. Lasă emoţiile să-ţi scape printre degete şi stai de vorbă despre porumbei la uşa coliviei . dar asta pe partea de neînlocuitplictisul searbăd, amănuntele mari. Cu dinţii strânşi de întredeschiderea lor, mereu, mereu, greşeli copilăreşti, mature. Te temi? Numai de gândaci, da, i-am văzut. Firesc ar fi să cuprind un expozeu despre iubirile neîmplinite de bază; zadarnic câştig puţin Nu avem, sau avem dreptate în privinţa vieţii noastre triste, negrului din bucătăria spiritului. Am cules de pe parchet, în degrade violet, petalele garoafei căzute. Cel care ne dărâmă stă bine merci. Intri şi ieşi dintr-o sărbătoare nesănătoasă, dansurile îşi trag draperiile; te prinde în braţe un buchet de flori azvârlit. Cum merge cu dăruirea Ciudat! Zarzăre verzi căzute sub teiul bogat înmugurit. Mai mult dezbrăcat, un personaj chel îşi vopseşte în negru gardul de lemn; nu lasă nimic să-i scape e atent la orice detaliu ivit la îmbinarea şipcilor,în intrând.

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Al naibii gard! Trup şi suflet cu o oarecare decădere aş vrea să stau locului şi stau locului. Îngăduitoare, terasa se-nfiripă întâmpină călduroasă. Nu ţine cu codeli faţă de comanda inerentă şi cupa cu elixir se înfăţişează deloc străină mie în toată splendoarea efectelor ei incomensurabile; ferice de ele! Radiaţii tot mai darnice, chiar penetrând difuz marea umbrelă azurie. Prin jur, abdomene nedefinite Burţilor de bere, odihnesc săţios pe scaune albastre, odihnesc săţios pe scaune albastre, dialoguri se lipesc deasupra meselor servitoare. Mai mult sau mai puţin, s-ar zice c-ai avea nevoie de ceva anume; este întruchiparea apatiei celei mai clare, dacă nu vreo intempestivă femeie, femeia visurilor, din senin ivindu-se…ceea ce, mă rog, se-nţelege de la sine; ca apoi, un gând inedit să întrebe: Până la urmă ce-ţi place? Să colorez-răspunse copilul veşnic Din mine

Mai - nr.111

35

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

Vederi tecucene

Un sfânt gălăţean în calendarul ortodoxiei româneşti

În popor se spune că toate localităţile pământului sunt binecuvântate de Dumnezeu şi au o corespondenţă în geografia Cerului. Fiecărui loc de pe pământ îi corespunde un punct de pe harta tocmită de Creator o dată cu cele lumeşti, iar între ele, între semnul care indică localitatea terestră şi corespondentul ceresc, se stabilesc fire tainice, fluidice şi profunde pe care culisează duhul mucenicilor aleşi să vegheze la dreapta credinţă şi la luminarea drumului spre mântuire.Cu cât numărul celor aleşi, ridicaţi din solul unui loc terestru este mai mare, cu atât locul este mai plăcut lui Dumnezeu. Privit din acest azimut nesupus vremuirii, Eparhia Dunării de Jos părea până nu demult un loc arid, neînfiorat de sandalele vreunui cucernic mărturisitor de credinţă, care să urmeze Sfântului Apostol Andrei şi să gireze cu duhovnicia sa aplecarea către credinţă şi smerenie a mirenilor de la Dunăre.Pe firul ce lega punctul sublunar al Galaţiului cu cel pecetluit în geografia cerească nu mai culisa, de multă vreme, duhul vreunui alt mărturisitor de credinţă, care să continuie lucrarea apostolească începută de Sf. Apostol Andrei şi să depună mărturie că, vorba cronicarului, nici într-ale duhului nu stăm prejos. De asta apreciez, şi subliniez apăsat că lucrarea cucernicului Casian al Dunării de Jos şi a părintelui Eugen Drăgoi are, pe lângă meritul unei cercetări laborioase pentru galvanizarea efigiei Sântului Atanasie Patelarie, şi funcţia tainică de a întări legătura dintre condiţia noastră profană şi învăţăturile evanghelice, dintre locul nostru de pe pământ şi cel din împărăţia cerească, spre care aspirăm.Cine a auzit, până la canonizarea lui, despre Atanasie Patelarie? Şi doar a fost, aflăm din paginile cărţii despre care ne-am propus să vorbim, [Un patriarh ecumenic la Galaţi, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2009], un făclier, care şi-a dăruit întreaga viaţă activităţii misionare şi duhovniceşti şi şi-a petrecut o parte din viaţă [12 ani] la Galaţi, în vremea furtunosului voievod Vasile Lupu S-a născut în insula Creta prin l580 şi s-a remarcat prin frumoasa lui cultură laică şi teologică, formată la şcolile din Roma, la Colegiul grecesc, bunăoară, unde l-a avut coleg, printre alţii, pe Teofil Coridaleu, cel mai important commentator al filosofiei lui Aristotel din lumea Evului Mediu. A deţinut demnităţi ecleziastice dintre cele mai înalte - de la cea de mitropolit al Tesalonicului, la cea supremă de patriarh ecumenic şi păstor duhovnicesc peste toată ortodoxia lumii răsăritene. A petrecut o vreme pe la mănăstirile Muntelui Athos, la un schit de lângă Kareia, capitala Sfântului Munte, unde şi-a clădit o chilie singuratică [Serai] care-a devenit, mai apoi, cel mai mare schit din Muntele Athos, pendinte de Mănăstirea Vatoped. Între 1623 şi 1626 a fost în Ţara Românească [poate şi în Moldova] contribuind la întemeierea învăţământului românesc. În vremea patriarhiei lui Chiril Lucaris este chemat la Constantinopol, unde a fost sfătuitorul celui aflat în scaun patriarhal. În l631 a fost numit mitropolit de Tesalonic, pe care o păstoreşte până în 1635, când îşi începe pribegia prin Italia. Revine în fruntea Mitropoliei de Tesalonic în 1637. Nu se ştie exact dac-a deţinut în două, trei, patru sau chiar cinci rânduri patriarhia constantinopolitană, dar a fost, pentru acele vremuri tulburi şi de supărătoare imixtiune a turcilor în problemele ecumenicităţii ortodoxe, un stâlp al păstrării dreptei credinţe evanghelice, neafectată de numeroasele erezii care tulburau veacul. Atanasie Patelarie a stat în Moldova din l642 până în l654, cu o scurtă întrerupere în l652, iar prezenţa sa în oraşul de pe Dunăre este menţionată de Paul de Alep în memorialul său de călătorie. Vasile Lupu, precizează autorii monografiei, îi rezervase lui Atanasie Patelarie drept reşedinţă Mănăstirea Sfântul Nicolae din Galaţi, unde fostul patriarh ecumenic a vieţuit între 1642-1653, cu o mică întrerupere în anul l652, când revine pentru câteva zile pe tronul patriarhiei din Constantinopol [p.132]. În notaţiile sale, Paul de Alep mai notează că îndată după sosirea sa în Galaţi, Atanasie Patelarie a plecat la Moscova, ceea ce înseamnă că şi-a început lunga călătorie imediat după data de l7 ianuarie l653.Cucernicul ierarh din Galaţi a fost primit de ţarul Alexei Mihailovici în ziua de 22 aprilie l653, când s-a făcut şi obişnuitele schimburi de daruri. Atanasie Patelarie a propus ţarului să profite de slăbirea puterii militare a Înaltei porţi din cauza războiului cu Veneţia pentru insula Creta şi să ia de la turci Constantinopolul. Cu acest prilej a mai rugat suveranul rus să-i dăruiască o panaghie, precum şi icoane împărăteşti pentru mănăstirea sa din Moldova -Galaţi şi anume: icoana Atotţiitorului pentru prestol, icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, icoana Sfântului Nicolae şi a Sfântului Atanasie cel Mare, ale Sfinţilor Mucenici Dimitrie şi Gheorghe, icoanele celor 12 Apostoli şi cele 12 praznice, toate valorând 50 de ruble, potrivit învoielii patriarhului cu zugravii. La l9 noiembrie, ţarul a poruncit să se dea patriarhului suma respectivă pentru plata zugravilor [p.154] . Pe drumul de întoarcere de la Moscova se îmbolnăveşte şi este nevoit să se oprească la Mănăstirea Schimbarea la faţă din gubernia Poltavei [Ucraina]. Aici încetează din viaţă la 5 aprilie l654. Aceasta i-a fost viaţa - dreaptă, verticală şi-ncărcată cu smerenie, cu pietate. Reconstituind traseul ce l-a parcurs cucernicul ierarh ortodox, autorii monografiei refac o secvenţă din istoria bisericii ortodoxe E o carte de excepţie şi-ar fi bine să intre în circuitul public, să ajungă pe masa fiecărui intelectual care ţine să-şi respecte condiţia cărturărească. Ar mai fi ceva. La Editura Episcopiei Dunărea de Jos (nota redacţiei: cronica este scrisă înaintea înfiinţării Arhiepiscopiei) apar, cum vedem. cărţi bune, cărţi de interes general şi-ar fi bine să le fie semnalate apariţia, iar aceasta să fie supusă dezbaterii publice. Eu n-am marcat, prin această cronică sumară, decât începutul unui demers pe care-l doresc continuat şi de alţi confraţi întru lucrul bine făcut.

36

Ionel Necula MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

Despre suferinţa de a trăi, despre paradisul vieţii ca loc de tortură (II) (continuarea din numărul 110) Spleen-ul existenţialist a căpătat la Cioran ceva în plus prin alura detestării. El a acceptat să vorbească chiar despre eul detestabil, un fel de disconfort pe care îl resimţea trăind. Viaţa, în acest fel, nu mai poate fi acceptată ca făgăduinţă. Acest tip particular de raţionament al lui Cioran poate fi considerat ca amendament la filozofia existenţialiştilor. Jean-Paul Sartre scria: ,,Trebuie expuse în teatru situaţiile simple şi omeneşti şi libertăţile ce se aleg în asemenea situaţii...Ceea ce poate arăta teatrul mai emoţionant este un caracter pe cale să se formeze, clipa alegerii ce angajează o morală şi o viaţă”. Pe Cioran nu îl interesează perspectiva oferită de viaţă ci povara ei. La Sartre, atunci când vedea lumea închisă, fără de speranţe (,,Muştele”, de ex.), eroii caută fără busolă un dram de libertate. La Cioran această libertate şi-o ia individul, prin propria voinţă. Atâta cât poate. Opinia lui vine nu neapărat şi nu numai din propria experienţă de viaţă ci şi din cea istorică. Aceasta îl ţine aproape de existenţialişti. Kierkegaard (1813-1855), Gabriel Marcel (1889-1973), Albert Camus (1913-1960), Jean-Pual Sartre (19051980) , Simone de Beauvoir (1908-19 86) au avut, de asem enea, experienţele lor. Am dat în paranteză anii de viaţă ai unora dintre exponenţii existenţialismului pentru a vedea că, în mare, cu excepţia părintelui lor filozofic, Kierkegaard, toţi au trăit în coordonate istorice similare cu cele ale vieţii lui Cioran. Particularităţile la român vin din condiţia de viaţă aleasă deliberat de acesta, nu din notorietatea în contemporaneitate. Privită de sus, (din opera lor, evident) lumea creată de ei are conştiinţa insinuării absurdului în propria existenţă. De aici se naşte angoasa, neliniştea al cărei leac îl caută cu mai multă sau mai puţină luciditate fiecare. Toţi, însă, percep marginile neantului: suferinţa de a trăi şi tortura vieţii. Angoasa la Cioran, aşa cum ne lasă, uneori, să credem el însuşi, s-a născut atât din ceasurile insomniei maladive dar şi din derizoriul vieţii, din păcatul originar. Acum intrăm în miezul speculaţiilor lui Cioran: partea de vină a lui Dumnezeu pentru condiţia umană este (poate fi) ascunsă în momentul creaţiei. Purtând acest păcat originar, individului îi rămâne ca leac acceptarea voluntară a ideii calvarului vieţii. Camus găsea remediul în revolta potolită (refuza revoluţia care conducea la haos şi la vărsare de sânge; de aici şi despărţirea lui de Sartre). La Cioran, ideea nu este salvatoare ci încercare, probă a ideii că individul ar putea să găsească în propria voinţă cheia salvării individuale. El o exprimă bizar, ca de fiecare dată, prin recurgerea la alter nativa vieţii: m oartea. Şi aceast ă alternativă, garantată prin deliberarea actului de sinucidere, este scoasă de sub puterea Istoriei sau a Creatorului. Este mai mult o idee decât o acţiune; nu orice individ este suficient de puternic pentru a trăi suferinţa. Este o cheie care poate fi extinsă, cred, şi în privinţa atitudinilor lui politice, inclusiv la aventura lui intelectuală de apropiere de mişcarea legionară: ideea nu presupune neapărat acţiune. Dintre filozofii moderni doar Heidegger a mers prea mult pe acest drum. Şi a greşit fundamental. Trăieşte cu ideea pentru a te elibera de calvarul vieţii, crede Cioran. Cât este de bine, nu mă pronunţ. Noica vorbea nu neapărat în dodii când spunea că nimeni nu sa sinucis cu cărţile lui Cioran în mână. O mărturisire găsită în prefaţa pe care o scr ie filozoful la importantul (incomplet, totuşi) opus publicat la Gallimard, în 1995, Oeuvres, ne pune pe drumul bun al descifrării codului gândirii lui Cioran: realului concret îi găseşte alternativa în idee. ,,Terminasem studiile şi pentru a-mi păcăli părinţii, dar şi pentru a mă păcăli pe mine (s. m.), m-am făcut că lucrez la o teză de doctorat”. Deci nu a lucrat ci s-a făcut că lucrează pentru a înşela nu numai pe cineva ci şi pe el însuşi. Cioran converteşte obsesia sinuciderii în forţa care îl ajută să înşele viaţa. Cu aceasta se înşeală pe el însuşi ca să suporte viaţa. Miezul existenţei este mutat din real în ideea de real. Acesta este punctul de plecare spre speculaţie, spre filozofie. El însuşi mărturiseşte că ,,jargonul filozofic îmi flata vanitatea şi mă făcea să nu dau importanţă celor care uzau de limbajul normal”. Să trăieşti cu ideea de moarte nu este simplu. Filozoful venise la Paris cu o stare de surescitare care îi provocase insomnii cronice. Adică, venise cu suferinţa. În literatura română, viaţa ca suferinţă este trăită explicit de Bacovia: ,,Dormeau adânc sicriele de plumb, / Şi flori de plumb şi funerar veşmânt - / Stam singur în cavou...şi era vânt.../ Şi scârţâiau coroanele de plumb.” (Plumb). Firescul morţii, cum spune Marin Preda, este complicat de om (din memorie: moartea este simplă, numai omul o complică). Literatura existenţialiştilor este

populată de personaje care se angajează în acţiune pentru a scăpa de tortura vieţii: angoasa. Cioran opune acestei angoase una şi mai teribilă, cea a obsesiei sinuciderii ca leac pentru salvare. Insomnia este numai una dintre sursele angoasei. ,,Fenomenul capital, dezastrul prin excelenţă este starea de veghe neîntreruptă, acest neant fără de sfârşit. Ore în şir mă plimbam noaptea pe străzile pustii sau, uneori, pe cele frecventate doar de însinguraţii profesionişti, (insomnia fiind) însoţitoarea mea ideală în momentele de supremă confuzie. Insomnia este o luciditate vertiginoasă care converteşte paradisul în loc de tortură. Orice este de preferat acestei stări de veghe permanente, acestei absenţe ucigătoare a uitării. În timpul acestor nopţi infernale am înţeles vanitatea filozofiei”. Cioran scrie «inanité de la philosophie » ; optez pentru echivalentul ,,vanitatea filozofiei” deşi « inanité » are şi echivalentul ,,zădărnicie”, nu tocmai un sinonim. Pentru că, mai departe, filozoful adaugă: ,,Aceste ore sunt, de fapt, o respingere a gândirii prin gândire, este conştiinţa exasperată de ea însăşi, o declaraţie de război, un ultimatum infernal al spiritului însuşi. Mersul pe jos împiedică să pui şi să repui întrebări fără răspuns, în vreme ce în pat, insolubilul te frământă până la ameţeală”. Într-o astfel de stare de spirit, mărturiseşte Cioran, a scris ,,Pe culmile disperării” ca leac de vindecare a suferinţei, ,,o eliberare, o explozie salutară. Dacă nu aş fi scris-o, aş fi pus, cu siguranţă, sfârşit nopţilor mele”. El iese din temperatura existenţială, poate chiar din cea a istoriei, nu prin sacrificarea condiţiei propriei vieţii ci prin trăirea în solitudine cu credinţa că libertatea de a trăi îi aparţine. Nu suntem în faţa unui panaceu. Amestecul nu este posibil în toate cazurile. Pentru fiecare problemă de viaţă, const ată fil ozoful , este nevoie de o anume temperatură; numai nenorocirea se acomodează la orice temperatură” (Amurgul gândurilor). Totul contrariază, contravine normei, firescului dar prin aceasta Cioran nu este surprinzător, ci profund. Atunci când propria lui suferinţă era mai chinuitoare, filozoful a preferat singurătatea. Dar Cioran nu a fost neapărat un izolat. În ultima parte a opusului ,,Oeuvres” sunt adunate câteva confesiuni despre cei pe care i-a cunoscut. Cei pe care îi frecventa făceau parte din lumea rafinată a ideilor. Când vorbeşte despre Joseph de Maistre parcă îşi face autoportretul: ,,Printre gânditori ca Nietzsche sau Saint Paul care au avut gustul şi geniul provocării, un loc deloc neglijabil revine lui Jean de Maistre. Ridicând cea mai mică problemă la nivel de paradox şi la demnitatea scandalului, manevrând anatema cu o cruzime amestecată cu fervoare, el a ajuns să creeze o operă bogată în enormităţi, un sistem care nu încetează să ne seducă şi să ne exaspereze” (p.1519). Seducţia conferă fascinaţia estetică a scriiturii lui Cioran, exasperarea este condiţia pe care, cel puţin aşa pretinde el, i-o procură viaţa. Timpul este un erzaţ metafizic iar cultul frumosului i se pare o delicată laşitate, o dezertare subtilă. ,,Sub încântarea unei sonate sau a unui peisaj, ne dispensăm de viaţă, cu un zâmbet de bucurie dureroasă şi de superioritate visătoare”. Acest contact cu ideile sofisticate nu pare să-l îndepărteze de o suferinţă pe care nu a definit-o decât târziu, şi nici atunci în termenii cei mai precişi: regretul că a părăsit o lume a trăirii simple, cea în care s-a născut. Lui Michel Jakob, în 1988, după experienţa pariziană, îi mărturiseşte că i-ar fi prins mult mai bine dacă nu ar fi părăsit satul lui natal. Nu vorbeşte în termenii lui Blaga despre cosmosul perpetuat şi salvat la sat, nici în cei ai lui Coşbuc, ai ruperii, ai desprinderii de lume originară. Nu, Cioran bănuieşte că dacă ar fi continuat să păzească turmele de oi ,,aş fi înţeles lucrurile esenţiale la fel de bine ca în prezent. Aş fi rămas mai aproape de adevăr”. El este, deci, nu conservator ci retrograd în sensul cuminte al cuvântului. Nu crede în progres. Temei ul regr etului este aceeaşi frământare existenţialistă: capacitatea individului de a percepe şi de a accepta şi lumea. Confesiunea are greutatea ei şi nu trebuie luată ca o temă epistolară. Pentru relevarea adevărului, la sfârşitul vieţii, el încearcă să se aşeze într-o altă perspectivă decât cea în care a trăit. Ar fi fost posibil ca, rămânând în mediul originar, primar, simplu, să se găsească lângă acelaşi adevăr. Adevărul este acolo, la începutul lumii. De aici şi frământarea lui Cioran de a suspecta că în adevărul revelat ar trebui să exis te şi o vină a lui D umnezeu, ascunsă în m omentul creaţ iei. Frământarea va fi venind de la frecventarea lui Nietzsche care opunea sentimentului paralizant al disoluţiei universale (Dumnezeu a murit pe cruce) ideea eternei reîntoarceri. Nimic nu există, totul revine. Unde aflăm, pe drumul între nihilismul religios şi ateism, adevărul?

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

George Apostoiu MMXI

37

In memoriam George Gană Mihai-Daniel Gheorghe

38

Trebuie să mărturisesc, de la bun început, că nu aş fi vrut niciodată să scriu aceste rânduri. Evocarea personalităţii lui George Gană aş fi dorit să o fac într-un articol aniversar nu într-unul comemorativ. George Gană s-a născut pe 13 ianuarie 1935 în comuna Măldăeni din judeţul Teleorman, und e a ş i urmat cursurile elementare între 1942-1949 şi unde, între 1954-1955, va fi, pentru un an, profesor suplinitor. Între 1955 şi 1960 a urmat cursurile facultăţii de Filologie în cadrul Universităţii Bucureşti al cărei doctor va deveni, din 1974, cu lucrarea Opera literară a lui Lucian Blaga, publicată, într-o formă mai restrânsă, în 1976. Onestitatea, modestia şi erudiţia l-au impus ca pe un fel de lider printre colegii de generaţie, fiind apreciat nu numai de ei dar şi marii dascăli ai vremii - dintre care Tudor Vianu îi va servi ca model de probitate intelectuală. În 1960 va debuta editorial, în Gazeta literară unde va publica un eseu despre teatrul lui Horia Lovinescu; apoi, în 1969, va edita prima sa carte – un studiu despre Anton Pann. Între anii 1963-1965 a fost lector la Institutul de Romanistică al Universităţii Humboldt din Berlin. Din pacate, în acea perioadă, tocmai se construise celebrul zid care împărţea capitala germană aşa că tânărul profesor român nu a putut vizita şi Berlinul de Vest şi nici cartierul Schöneberg, unde a murit I.L. Caragiale. Totuşi a cunoscut Germania din marile ei centre de cultură: Dresda şi Weimar. Contactul cu lumea germană va fi întregit cu cel prilejuit de detaşarea, între 1975-1978, la Universitatea din Graz, Austria. Aici, George Gană s-a împrietent cu profesorul de limbi şi literaturi romanice Georg Rudolf Lind, traducătorul lui Pessoa în limba germană. Deşi este primul care a făcut o ediţie critică a operei lui Lucian Blaga – comparând texte, redactând note, comentarii şi un riguros aparat critic – profesorul Gană şi-a dorit, iniţial, ca teză de doctorat, un studiu despre metaforă în poezia lui Arghezi. Teoreticianul literar Paul Cornea îşi aminteşte că îl întâlnea mai mereu pe fostul său student ajuns acum tânăr profesor în biblioteci, făcându-şi fişe, adnotând cu acribie cărţile pe care le studia. La acest obicei George Gană nu va renunţa niciodată, rămânând până la sfârşitul vieţii un pasionat al lecturii critice - în maniera lui Tudor Vianu - fapt care poate explica şi distanţa în timp la care şi-a publicat studiile. În 1971 Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu şi Gelu Ionescu publicau, la şapte ani de la moartea lui Tudor Vianu, volumul 1 din opera marelui critic. În total, între 1971-1990, seria va cuprinde 14 volume. După stabilirea în străinătate a lui Matei Călinescu şi a lui Sorin Alexandrescu, George Gană va lucra, împreună cu Gelu Ionescu, la realizarea volumelor 7 (1978), 8 (1979), 9 (1980), 10 (1982), 11 (1983), şi singur volumele 12 (1985), 13 (1987). Între timp se va documenta şi mai mult, va scrie numeroase prefeţe (la ediţii din opera lui Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, etc.) - după 1989 au apărut Tudor Vianu şi lumea culturii, Bucureşti, Editura Minerva, 1998 şi Melancolia lui Eminescu, Bucureşti Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002. Activitatea didactică, pe care o făcea cu pasiune, cu dragoste pentru literatură se materializa, în cazul lui George Gană, în cursuri memorabile. Criticul literar Mircea Anghelescu îşi aminteşte: ,,când eram student în anul IV, în 1960 sau 1961, profesorul George Gană a condus seminarul nostru de literatură română iar el, probabil, era în primul sau al doilea an de asistenţie. Era o figură luminoasă şi la

propriu, şi la figu rat: avea şi un dar pedagogic special, însă cuceritoare la el era în primul rând evidenţa faptului că iubea literatura, literatura noastră în primul rând, că o trăia şi se apropia de ea ca un specialist, ca un filolog chiar, atent la nuanţe şi rigori, dar şi ca un îndrăgostit. Ştia pe de rost sute, poate mii de versuri, de la Eminescu la Arghezi, la Blaga sau la Philippide, citise cu un ochi proaspăt mai tot ce se putea citi, avea opinii, gusturi, preferinţe, pe care i le filtra şi îmbogăţea o cultură de pe atunci neobişnuită. Eram încă înainte de mica liberalizare din 1964, dar el citise mai tot ce nu se putea citi pe atunci şi accepta să începem discuţia de la orice subiect, de la orice text, şi doar când discuţiile noastre ajungeau prea departe de punctul de unde plecaseră, zâmbea şi punea un fel de stavilă exuberanţei noastre adesea fără temei: să nu uităm totuşi despre ce avem de discutat... L-am regăsit pe George Gană mulţi ani mai târziu, după 1989, la Catedra de literatură română a Facultăţii din Bucureşti pe care a condus-o cu tact şi cu înţelegere, şi prietenia noastră în cei aproape douăzeci de ani cât am fost colegi sunt, probabil, partea cea mai frumoasă a acestei vieţi cu mari bucurii şi mici dezamăgiri. Un om de o integritate rară, cu scrupule privind corectitudinea împinse până aproape de absurd (dacă există un absurd în materie de corectitudine), de la punctualitate până la grija permanentă de a nu nedreptăţi, de a nu lăsa neapreciat un răspuns chiar lacunar, nelămurită nici o problemă, încât explicarea unei interpretări insuficient susţinută de vreun student devenea o demonstraţie proprie, care se dezvolta sub ochii noştri, cu argumente şi citate atunci convocate, într-o construcţie eseistică fără cusur. Examenele de admitere la doctorat din ultimii ani, la care am participat împreună, îi dădeau ocazia unor asemenea jocuri, cum le numea, jocuri ale intelectului şi ale subtilităţii interpretative, poate părţi din ceea ce trebuia să devină o carte despre genurile liricii româneşti şi la care medita şi scria cu răbdare şi voluptate în acelaşi timp. Dacă există sfinţi ai literaturii române, şi eu cred că există, prin dragoste, prin infinită ştiinţă, prin bunătate adevărată, adică discretă, prin puritate în toată fiinţa lui, nu este nici o îndoială că George Gană stă astăzi în rândul lor. Este singura distincţie pe care acest critic de o rafinată şi adâncă înţelegere a literaturii, autor al unor cărţi fundamentale despre melancolia lui Eminescu, despre Blaga sau despre Tudor Vianu (pe care l-a editat şi cu care semăna în atâtea privinţe), a primit-o de când luminează destinele literaturii noastre. Este, de fapt, singura distincţie...” Aceste calităţi l-au impresionat şi pe istoricul literar Eugen Negrici care mi-a mărturisit că a apreciat la Geroge Gană ,,onestitatea, sinceritatea, bonomia şi diplomaţia sa în relaţiile personale.” Profesorul univ. Eugen Marinescu se înscrie şi el între cei foarte mulţi care l-au preţuit, afirmând că: ,,i-am fost mai întâi student apoi, când am devenit colegi la catedra de Literatură, trecerea s-a făcut firesc pentru că George Gană ştia cum să facă să nu simţi această diferenţă, astfel că raporturile cu el au fost cordiale de la bun început.” Şi tânărul critic Daniel Cristea-Enache îl consideră, alături de Dan Horia Mazilu (şi el un alt mare dispărut) şi Paul Cornea, al treilea model de profesor care l-a impresionat în perioada studiilor universitare.

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

(urmarea la p.47) Mai - nr.111

Mari familii boiereşti: Cavalerii de Flondor Cristian Ionescu Cu toate că există în Bucureşti o stradă „Iancu Cavaler de Flondor”, la Foişorul de Foc, sunt convins că nu se cunosc prea multe d etalii des pre acest personaj şi nici meritele care i-au adus numele în nomenclatura străzilor din capitala României. Co nform genealo giei întocmite de Lovendal, familia Flondor p rovine d intr-un descendent al boierilor moldoveni Albotă, unul dintre ei fiind mare po stelnic în timp ul primei domnii a lui Petru Rareş, între 1531-1537, în timp ce nepotul acestuia, PavelAlbotă, va îndeplini funcţia de vornic de Poartă al domnitorului Vasile Lupu. Porecla „Flondor”, ataşată numelui Albotă, apare menţionată prima dată la cronicarul Ion Neculce, care descrie un episod din 1679, când domnitorul Moldovei, Gheorghe Duca, porunceşte marelui armaş, Toader Albotă, să taie capetele a trei boieri ce încercaseră să-1 detroneze, următorul Toader apărând menţionat doar cu numele de Flondor, într-un document din 1720, prin care i se atribuia o parte din moşia strămoşească de la Cătămăreşti. Fiul acestui din urmă Flondor, Şerban, primea în 1730, de la domnitorul Grigore Ghica, o confirmare în dregătoriile de mare medelnicer şi vornic de Câmpulung rusesc, urmaşii săi păstrând timp de 4 decenii aceste dregătorii cu caracter judecătoresc şi administrativ, dependente de „starostia” Cernăuţi. În momentul anexării de către Imperiul habsburgic a Bucovinei (1775), la Câmpulung rusesc era vornic Ioan Flondor (1710 - 1784), întemeietor al dinastiei nobiliare de Flondor, în urma deciziei imperiale privind integrarea în structurile proprii a boierimii moldoveneşti, determinată de faptul că 85% din populaţia acestei provincii (devenită Ducatul Bucovinei după 1849), era constituită din români. Urmare a acestei decizii, cei trei fii ai vornicului vor primi, din partea lui losif al Il-lea, titlul de „Ritter von Flondor”, doar câţiva dintre urmaşi având dreptul să poarte tilul de „cavaler”, printre aceştia fiind şi Gheorghe Flondor (1828-1892), tatăl celui care a dat numele unei străzi bucureştene. Iancu, Cavaler de Flondor, s-a născut la data de 3 August 1865 în oraşul Storojineţ (astăzi în Ucraina). După absolvirea liceului german din Cernăuţi, în 1884, Iancu devine student al Facultăţii de drept din Viena, obţinând titlul ştiinţific de Doctor în Drept, sub numele de „Flondor Johann, Ritter von”, la moartea tatălui său preluând moşia din Storojineţ, după care se va implica în activitatea politică, militând pentru unirea naţională a tuturor românilor. Prima sa acţiune politică a fost organizarea unei adunări a românilor din Cernăuţi, în 7 Martie 1892, la care s-a decis constituirea unui partid naţional, reprezentat, într-o primă fază, prin Societatea „Concordia”, peste 6 ani Iancu fiind ales în Dieta Bucovinei, cu unanimitate de voturi. Între 1902 şi 1904, Iancu Flondor conduce Partidului Naţional Român, dar renunţă la această funcţie, dezamăgit de manifestările conservatoare ale unor politicieni din partidul pe care îl conducea. În timpul primului război mondial, Iancu Flondor a colaborat cu armata rusă, comandată de generalul Brussilov, fiind acuzat de guvernul de la Viena de înaltă trădare, pierzându-şi conacul şi întregul utilaj agricol, în momentul în care ruşii au abandonat frontul, sub impactul revoluţiei bolşevice.

39

Începând cu 27 Oct. 1918, Iancu prezidează Adunarea Constituantă care aprobă unirea cu România, o lună mai târziu fiind adoptată moţiunea privind „Unirea neco ndiţionată ş i p e vec ie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colaciu şi Nistru, cu Regatul României”, tratatul de pace, semnat pe 10 Dec. 1919, la Saint-Germain (Franţa), stipulând că Austria renunţă la fostul Ducat al Bucovinei în favoarea României. Numit la 18 Dec. 1918 în funcţia de ministru secretar de stat, însărc inat cu ad minis trarea Bucovinei, în guvernul condus de Brătianu, Iancu Flondor va pune bazele noii administraţii româneşti în Bucovina, introducând limba română în şcoli, administraţie, justiţie etc şi angajând funcţionari din rândul populaţiei autohtone. în calitatea sa de administrator al Bucovinei, Iancu a acţionat pentru recuperarea depozitelor bucovinene din băncile austriece şi a pledat în favoarea ţăranilor, în cadrul elaborării proiectului de reformă agrară şi pentru colonizarea cu elemente româneşti a zonelor depopulate de război. La fel cum procedase în 1904, de această dată scârbit de practicile unor politicieni ai vechiului regat, îşi dă demisia din guvern, pe 15 Aprilie 1919 şi se retrage definitiv de pe scena politică a ţării pe care o iubise atât de mult. Trece la cele veşnice pe data de 19 Octombrie 1924, la Cernăuţi şi va fi depus, în cadrul unor funeralii naţionale, la cripta familiei din Storojineţ. După mulţi ani, la 28 Noiembrie 2009, vor fi adunate fondurile necesare pentru dezvelirea unui bust pe teritoriul României, în oraşul Rădăuţi, realizat de sculptorul Marcel Mânăstireanu. Dintre fraţii lui Iancu, se cuvin a fi menţionaţi, în ordine: -Tudor Flondor (1861-1908), membru în Dieta Bucovinei şi în Camera imperială din Viena, rămas în inimile românilor datorită melodiei corale care însoţeşte versurile lui Eminescu, „Somnoroase păsărele”, viaţa sa curmându-se timpuriu, într-un sanatoriu din Germania şi -Niculae Flondor (1871-1948), singurul care a deţinut titlul nobiliar de „Herren” (baron), deputat în primul Parlament al României Mari şi rezident regal al Ţinutului Sucevei, cu reşedinţa la Cernăuţi, de trei ori ales primar al oraşului Cernăuţi, ultimul mandat fiind întrerupt la 28 Iunie 1940, de invazia sovietică a Moldovei de Nord, în urma tratatului Molotov-Ribbentrop. Repus în funcţie de Antonescu, Nicu Flondor se refugiază, după 1944, în România, fiind descoperit de comunişti la Braşov şi executat pe 22 Mai 1948. Aceeaşi genealogie Lovendal menţionează, printre alţi Flondori, pe : - Constantin Flondor, diplomat, jurist, mareşal al Curţii Regale, decedat la Cernăuţi în anul 1942, -Isabela Flondor, cântăreaţă de operă, decedată la New-York, în 1985, -Gheorghe Flondor, deputat şi senator, decedat la Bucureşti, în 1976, -Tudorel Flondor, cercetător, campion naţional de şah, decedat în 1951. Probabil că, citind aceste rânduri, se vor găsi cititori care cunosc şi alte amănunte despre istoria dinastiei Flondor. Pe toţi aceştia îi rugăm să ne scrie la adresa redacţiei.

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

(continuarea de la p.31)

40

întreb, nu vi se pare că ne angajăm cu toţii tot mai des, atât anatomic cât şi spiritual într-o mică moarte? Dr.N.B: Biblia ne spune (cine are urechi să audă) „Vanitas, vanitas vanitorum”. Ţărână eşti, în ţărână te vei întoarce. Ar trebui să recitim periodic Cartea lui Iov. Tocmai aici stă imensa valoare existenţială a expresiei ,,Carpe diem”, cadoul clipei în faţa trecătorului. Marele anatomist şi chirurg francez Bichat definea viaţa ca ,,mulţimea însuşirilor ce rezistă morţii”. Murim câte puţin clipă de clipă şi înviem la fel. Atât timp cât iubim suntem vii (chiar dacă suferim fizic imens şi suntem major diminuaţi). Când ai încetat să iubeşti, mori(oricât ai fi de sănătos). T.D: Filozoful Vasile Conta spunea că ideile mari pornesc totdeauna din sufletele mari. La nivel macrosocial vorbind, suntem în criză de idei mari. Să deducem că suntem în criză şi de suflete mari? Oare s-a blazat lumea? Dr.N.B: Există fără îndoială variaţii ale receptivităţii societăţii faţă de idee. Dar, oricum, jocul cu ideile aparţine unei minorităţi, restul este turma, manipulată. Nefericirea vremurilor de faţă este organizarea pe plan mondial a manipulării, rezultat a ceea ce se numeşte vag ,,globalizare” şi care ascunde interese minoritare cu veleităţi globale. T.D: Ultima dv. carte,,Medicină şi cultură” scrisă împreună cu distinsa dv. fiică Diana Popa, profesor universitar, este o adevărată enciclopedie de idei şi informaţii , o carte cum nu ştiu să se fi mai scris cu atâta capacitate de analiză, sinteză, profunzime şi competentă interpretare. Cred că încorporează în ea o uriaşă trudă scriitoricească. Este de o importanţă cu totul specială ca material documentar pentru multiple discipline. Cu ce satisfacţii spirituale vă este răsplătit acest travaliu scriitoricesc? Dr.N.B: Când scrii nu numai creezi ci te şi autocreezi. Este un enorm privilegiu să înţelegi şi să-i faci şi pe alţii să înţeleagă. Este un imens privilegiu ca inteligenţa şi sensibilitatea ta să fie împărtăşite. Este un mare cadou să scrii o carte cu copilul tău în care ai investit dragoste şi speranţă. Oferta fără trudă ar fi ceva imoral. Satisfacţia ar trebui să fie pe măsura efortului. Şi sper că este. T.D: În romanul ,,A muri pe mare’’ spuneţi: ,, Fericirea nu este în fond decât o împăcare cu tine însuţi -. Se ştie însă: cea mai crâncenă luptă se duce în interiorul nostru. Vi s-a întâmplat să vă purtaţi pe dv. înşivă ca pe o cruce, încât să spuneţi ,,Mamă, naştemă-napoi”, ca să vă citez din nou? Dr.N.B: În clinica de chirurgie a marelui profesor Theodor Burghele, unde mi-am petrecut tinereţea profesională (şi tinereţea pur şi simplu), pe un perete atârna un citat din marele filozof francez Alain: ,,La început m-am urât, apoi m-am admirat şi până la urmă am îmbătrânit împreună”. Sunt acum în cea de a treia fază. Bătrâneţea are şi părţile sale bune. Dacă nu ajungi să te urăşti în tinereţe înseamnă chiar că nu reprezinţi nimic. Orice om este depozitarul unor amintiri urâte, refulate, este un mormânt de ambiţii şi un depozit de fapte de nemărturisit. Ce greu este să te împaci cu tine însuţi! Nu vei reuşi niciodată să o faci, dar sensul vieţii în aşa ceva constă. Este asemănător perfecţionării continue în existenţe repetate, conform budismului. T.D: Se spune, cu obidă, că Planeta a fost mult mai frumoasă. Dar, a apărut omul. El este cauza relelor pe Pământ? Dr.N.B: Omul este o specie care s-a dezvoltat exploziv şi excesiv. Tot ce este excesiv este condamnat. Omul nu numai că este excesiv numeric dar prin religie şi-a arogat condiţia de buric al Pământului. Când nu înţelegi că eşti doar parte a unui mare întreg armonios vei fi pedepsit prin dispariţie. T.D: În această lume anapoda, există riscul ca omul să devină o noţiune abstractă? Dr.N.B: Un criminal notoriu, ce şi-a datorat notorietatea pragmatismului, este vorba de numitul Lenin, a afirmat undeva că ,,Adevărul este totdeauna concret”. Omul prin speculaţie, imaginaţie,

Semnal editorial O nouă apariţie la Editura Centrului Cultural Dunărea De Jos

NICOLAE BACALBAŞA

anticipare a cucerit lumea. Tot prin ele există riscul ca omul să dispară. Odată, cuprins de depresie, i-am declarat mamă-mii (medic) că nu mai cred în medicamente. Sfatul mamei a fost: ia un purgativ şi după aceea mai discutăm! T.D: Omenirea a trecut prin multe crize. O criză de prostie nu i-ar prinde bine? Dr.N.B: Prostia a fost totdeauna semnul mulţimii. Există şi monografii în acest sens (vezi cea a lui Rath-Vegh). T.D: Nu credeţi că românii suferă de amnezie? Dr.N.B: Amnezia românului este selectivă. Soljeniţîn îi atribuia amnezia oricărei mulţimi spunând că memoria acesteia este scurtă asemenea reginei Anne care a intrat în patul regelui Richard III al Angliei, care i-a omorât soţul. Lăcomia şi linguşitoria nu sunt amnezie ci doar pofte şi adaptări. Din păcate sunt adaptări pe termen scurt. În Malaiezia maimuţele erau capturate punându-se nuci în vase cu gât îngust. Maimuţa băga laba, apuca nucile şi apoi nu desfăcea pumnul nici existând riscul de a fi capturată. Eficienţa formulei ,,Să trăiţi bine!” este măsura memoriei la români. Ca şi Dreptatea şi Adevărul…. Chit că tot românul a constatat că: ,, Dragă, dragă pân-ţi-o ….”. A constatat dar nu a tras şi consecinţele. T.D: Depărtările sunt chemările visătorilor. Aţi fost în viaţă un visător? Dacă urcuşul vieţii v-ar fi fost neted ar fi fost neinteresant. Sunteţi împlinit pe toate planurile. Puteţi acum să spuneţi precum Bacovia: ,,Mi-am îndeplinit toate profeţiile; sunt fericit!”? Dr.N.B: Nu am fost niciodată visător. Am fost doar temător dar... curajos. Bacovia a fost un etern nefericit, fericit poate doar ca masochist. Eu n-am fost masochist. Am fost doar un Charlot încercând, făcând pe prostul, să scap, să rezist, să-i păcălesc. Doar prostul este fericit perpetuu. Fericirea este un moment de dezechilibru favorabil. Nu poţi să trăieşti în dezechilibru. Dar dacă reuşeşti să fii împăcat este enorm. Mulţumim domnule doctor Nicolae Bacalbaşa că între două intrări în sala de reanim are aţi avut deschiderea de a aduce în pagină câteva clipe din existenţa dv. şi a le da durată. Şi, generos cum sunteţi, îi veţi ierta pe cei care au avut micimea de a vă examina ochii. Pentru că, în acest timp, dv. aţi căutat esenţa şi sensul vieţii. Nu ştim dacă le-aţi şi găsit dar căutarea lor v-a motivat existenţa. A trăi înseamnă a-ţi justifica fiecare respiraţie. Şi aşa cum spuneaţi ,,Oferta fără trudă ar fi ceva imoral.”

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

Jocul sacrului şi al profanului (II) Nu se poate spune, cu siguranţă, cât de mult a vizat Eliade o identitate între sacru şi profan. Cert este că „irecognoscibilitatea sacrului”, perfecta ocultare a sacrului în profan devine, în ultima etapă a operei sale, principiul unificator. Istoricul român al religiilor afirmă deseori că sacrul a dispărut complet sau că el se prezintă camuflat în formele, instanţele şi semnificaţiile aparent profane.1 În Jurnal, de exemplu, se regăsesc trei însemnări identice despre modul în care dialectica sacrului şi a profanului are ca principiu de bază irecognoscibilitatea sacrului: „Azi, experienţa religioasă este irecognoscibilă pentru că e camuflată în contrariul ei, în aspiritualitate, antireligie, opacitate, etc”2. Prin urmare, Eliade susţine că Sacrul a devenit irecognoscibil, dar nu crede într-o reală identificare a acestuia cu profanul. Sacrul se ascunde, dar nu devine, cel puţin din punct de vedere logic, profan. Se are în vedere mai degrabă o incapacitate a raţiunii de a recunoaşte sacrul decât o identificare reală a acestuia cu profanul. În acest sens, descoperirea camuflajului coincide cu o adevărată revelaţie. Dar a descoperi sacrul ascuns în profan presupune a recunoaşte că aparenţa ia locul realităţii. Afirmând irecognoscibilitatea sacrului, Eliade spune mai mult decât faptul că sacrul este camuflat în profan. Dialectica sacrului şi a profanului, ca dialectică a ocultaţiei şi a revelaţiei, dobândeşte semnificaţia ultimă în acest aspect al opacităţii absolute a sacrului. Ocultarea semnificaţiei religioase nu coincide însă cu dispariţia totală a religiozităţii: sacrul rămâne „norma” existenţei umane. Se poate spune chiar că, prin teoria ocultaţiei, Eliade încearcă să justifice momentul istoric, singurul care ne îngăduie să descoperim sacrul camuflat în profan. Nu e mai puţin adevărat că Eliade explică teoria despre irecognoscibilitate prin paradoxul reprezentat de misterul Întrupării. Istoria este, în creştinism, o propedeutică a eternităţii; ea camuflează, în evenimentele cele mai neobişnuite, semnificaţii transistorice profunde. Eliade adânceşte semnificaţia Întrupării Logosului, punând-o pe aceasta în relaţie cu doctrina logicianului indian Nâgârjuna, cu mitul androginului sau cu ideea camuflajului Fiinţei în nefiinţă la Heidegger.3 Încă din „Oceanografie”, Eliade se simţea atras de paradoxala dialectică a aparenţei şi a realităţii, transpusă prin filtrul filosofiei indiene, dar justificată şi de misterul Întrupării. Irecognoscibilul este „forma perfectă de revelaţie divină”4, aşa cum Mâyâ este o manifestare a lui Brâhman. „Prezenţa ca absenţă” - dar şi „absenţa prezentă” - devine discursul final privilegiat al lui Mircea Eliade. În fond, această prezenţă care nu se face cunoscută este un semn al limbajului anagogic şi al gândirii paradoxale. În accepţiunea finală a dialecticii sacru - profan, semnificaţia religioasă dobândeşte un statut dublu: pe de o parte, ea se refugiază în inconştient5, pe de altă parte, se revelează în opusul ei, în antireligiozitate, opacitate, antispiritualitate. Dubla condiţie a semnificaţiei determină forma paradoxală sub care se revelează misterul: dacă sacrul este camuflat în lumea aceasta, atunci totul poate deveni revelaţie. Orice lucru aparent banal poate dobândi semnificaţii profunde. Adevărata coincidentia oppositorum se află aici, în planul confuziei dintre semnificaţia sacră şi cea profană. Important este deci să dăm semnificaţie lumii acesteia, şi nu să o refuzăm sau să ieşim din ea. Dialectica-ocultării-ca-dialectică-arevelaţiei impune, în cele din urmă, un tip de tehnică a realului care acordă contingenţei o semnificaţie deosebită: „... niciodată nu s-a pus cu atâta urgenţă problema: cum pot fi găsite semnificaţii transistorice într-o existenţă condamnată să se desfăşoare exclusiv în imanentă şi opacă banalitate? Semnificaţia spirituală, religioasă şi, deci, «mesajul salvific» al unei experienţe este camuflat în ordinea profană, în fluxul întâmplărilor c otidiene. Recunoaşterea sensului transis toric echivalează cu o operaţie de decodare, cu descifrarea mesajului.”6 Creaţiile culturale camuflează perfect sacrul în profan. Acestea devin semne ale ocultării sacrului. În ultima etapă a camuflajului, omul nu mai poate avea acces direct la realitate; el trebuie să urmeze drumul sinuos al culturii şi al hermeneuticii pentru a-şi resemnifica existenţa. Este şi metoda aplicată de Eliade, istoria religiilor devenind

o tehnică spirituală anamnetică: „Convins că Asia va reintra în istorie şi că absolutul va fi ocultat în India şi Extremul Orient, am ales cealaltă metodă, a culturii, a creativităţii (livreşti) şi a hermeneuticii. Cred că am avut dreptate. Condamnaţi să decifrăm misterele şi să descoperim drumul către mântuire prin cultură, adică prin carte (nu prin tradiţiile orale transmise iniţiatic de la maestru la discipol) nu avem nimic mai bun de făcut decât să adâncim dialectica misterioasei coincidentia oppositorum, care ne îngăduie nu numai să descoperim sacrul camuflat în profan, dar să resacralizăm creator momentul istoric, adică să-l transfigurăm, acordându-i o dimensiune sau o intenţie transcendentală...”7. Din chiar eşecul hermeneuticii - omul nu mai poate interpreta decât urmele lăsate de sacru - rezultă importanţa revelaţiei. În mod paradoxal, dar în profund spirit al tantrismului, cu cât există mai multă opacitate spirituală, cu atât cresc şansele de a întâlni miracolul. Eliade este convins că toate aspectele culturii noastre desacralizate pot da naştere la noi şi nebănuite forme de manifestare a sacrului; arta abstractă, mişcarea hippie, chiar fenomenele de tip kitsch pot constitui „masa amorfă” pentru un nou tip de religiozitate: „...ne aflăm într-o epocă de radicală desacralizare, în care scenariile iniţiatice supravieţuiesc în universurile onirice şi artistice. Dar numai acolo? Dacă acceptăm ceea ce am numit «dialectica camuflării sacrului în profan», trebuie să admitem şi această posibilitate: că un anumit tip de iniţiere se împlineşte, în zilele noastre, sub ochii noştri, dar atât de perfect camuflat în profan, încât nu poate fi recunoscut ca atare”. 8 Irecognoscibilitatea miracolului, adevărat fundament al metafizicii ocultaţiei şi revelării, predispune la o doctă ignoranţă. Cu alte cuvinte, doar la nivelul cunoaşterii prin necunoaştere, misterul se adânceşte în aceeaşi măsură în care sacrul se ocultează. „Recunoaşterea” camuflajului devine singura atitudine cognitivă posibilă în faţa misterioasei dialectici. Tradusă în plan hermeneutic, experienţa cunoaşterii paradoxului nu înseamnă nimic altceva decât „scufundarea” tot mai adâncă a subiectului cunoscător în obiectul cunoaşterii. (sfârşit)

Bogdan George Silion Note: 1 A se vedea, Mircea Eliade, Briser le toit de la maison, Édition Gallimard, Paris, 1986, p. 26. 2 Mircea Eliade, Jurnal, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 36. 3 A se vedea M. Eliade, Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 62-64. 4 M. Eliade, Oceanografie, în Drumul spre centru, Editura Univers, Bucureşti, 1991, p. 97. „Dumnezeu nu se mai lasă cunoscut numai pe calea experienţei mistice..., ci se lasă cunoscut mai ales pe calea irecognoscibilităţii”, Ibidem, p. 193. 5 „Sacrul supravieţuieşte în prezent la nivelul imaginarului. Prin însuşi faptul că omul trăieşte, prin experienţe personale, evenimentele non-istorice, continuă să se îndrăgostească, să meargă la teatru, să asculte muzică, să citească, să vadă filme, el rămâne ancorat într-un sacru situat la nivelul imaginarului. Istoricul religiilor vine să descifreze semnificaţiile religioase ale acestor experienţe personale sau ale universului imaginar.”, în M. Eliade, Nostalgia originilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 6. 6 M. Eliade, Jurnal, vol. II, p. 141. 7 Scrisoarea lui Eliade către Barbu Brezeanu, 9 ianuarie 1979, în Mircea Handoca, Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, cu Arşavir Acterian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998. 8 M. Eliade, Jurnal, vol. II, pp. 233-234.

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

41

DICŢIONAR - Artişti plastici gălăţeni (50) 42

HAGIU-POPA, Eugenia (Gina) - pictor, grafician. S-a născut la 11 noiembrie 1924, în oraşul Tg. Bujor, judeţul Galaţi. A absolvit Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1948), unde a studiat cu profesorii Jean Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu şi Simion Iuca. Între 1947-1949 a frecventat şi a absolvit şi Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică. Până în 1958 a lucrat ca actriţă la Teatrul Naţional şi Teatrul Tineretului din Bucureşti. În pictură a debutat în 1958, la expoziţia anuală de stat, cu co mp oziţia „La moartea poetului Nicolae Labiş”. Între 19601962 a trăit şi a lucrat în China, împreună cu soţul său, pictorul Eugen Popa, la Institutul de Artă din Hangzhou. Aici a ţinut cursuri pregătitoare despre artele plastice din România şi Noţiuni esenţiale ale picturii în ulei. În 1963, timp de şase luni, a lucrat la Paris, în atelierul pictoriţei Magdalena Rădulescu. A obţinut o bursă din partea Muzeului de Artă Modernă „Stedelijk” din Amsterdam şi la recomandarea acestuia a lucrat în stagii de câte trei luni, în anii 1975, 1977, 1979, 1990, în Olanda şi S.U.A. În 1987 şi 1988 a organizat, împreună cu soţul său, în localitatea de naştere a acestuia, Săvârşin (judeţul Arad), un Muzeu de Artă, realizat prin donaţiile sale, ale lui Eugen Popa şi ale învăţătorului Iosif Dohangie. Între 1982-1991 s-a ocupat de selecţionarea, ilustrarea şi editarea operelor literare rămase în manuscris ale fratelui său poetul Grigore Hagiu. După moartea lui Eugen Popa, întâmplată în 1996, s-a ocupat de valorificarea operei acestuia prin organizarea unei expoziţii retrospective (2004, Palatul Parlamentului, sala Brâncuşi) şi a editării unui album de artă, iar în 2008, casa părintească a soţului, de la Săvârşin, a fost donată Consiliului Judeţean Arad şi transformată în Casă Memorială. Expoziţii personale: 1962, Institute of Arts, Hangzhou şi Pekin (China); Sala Dalles, Bucureşti; 1963, Muzeele de Artă din Cluj, Arad, Tg. Mureş; 1967, Galerie R. G. St. Germain, Paris: 1970, Galerie Terme, Padova, Abano-Terme (Italia); 1973, Galeria „Galateea” Bucureşti; 1974, Pulchri şi Panorama Mesdag, Haga; 1974, 1975, Galerij Zijlstraat, Haarlem; 1975, Galerij Adriana, Thorn (Olanda); 1977, Priseneiland, Amsterdam; 1979 şi 1980, Galerij Yijlstraat, Haarlem (Olanda); 1982, Priseneiland, Amsterdam; 1984, Rosa Spier - Huis Laren (Olanda); 1985, Kunst Galerij Lochem (Olanda) şi In de Hoojschuur, Orvelte (Olanda); 1987, Galerij Zijlstraat; 1988, Hoojschuur, Orvelte; 1990, Gallery the art of Estem Europe, Denver (S.U.A.); 1991, Kunst Galerij Lochem (Olanda); 1992, Studio H. Sturmer, München; Galerie Holzinger, München (Germania); 2010, Bucureşti, Galeria Căminul Artei (expoziţie retrospectivă). Lucrări de artă murală: Bacău, Casa de Cultură, 1964 (ceramică colorată, 65 mp); Turnu-Severin, Fabrica de industrializare a lemnului, 1966 (ceramică colorată, 120 mp); Tg. Jiu, Casa de Cultură, 1968 (ceramică colorată, 16 mp); Buzău, Casa de Cultură, 1978 (ceramică colorată, 76 mp). Ilustraţie de carte la volumele lui Grigore Gagiu: „Fantastica pădure”, 1980; „Desemne pe sticlă”, 1983; „Alte sonete”, 1983; „Zilele, vârstele, anii”, 1985; „Poeme”, 1986; „Cristal de primăvară”, 1991. Distincţii: Premiul II la Festivalul Mondial al Tineretului (1959); Diploma şi Medalia Meritul Cultural Chinez (1962); Premiul II şi titlul de laureat pentru lucrarea de artă murală de la Fabrica „Danubiana” din Giurgiu (1978); Premiul II pentru machete şi schiţe la concursul decorării Teatrului Naţional din Bucureşti (1970-1972); Titlul de Cetăţean de Onoare al localităţii Săvârşin (2008). Este personaj în filmul „Biserica în Poezie” (1998, regia - Grid Modorcea), documentar închinat generaţiei 1960, ale cărui filmări s-au făcut îndeosebi în biserica din Tg. Bujor, unde

Grigore Hagiu a fost botezat, şi unde în fiecare toamnă poeţilor acestei generaţii (Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, Marin Sorescu ş.a.) li se face o slujbă de pomenire în cadrul Festivalului „Grigore Hagiu”. Lucrări ale sale se află în muzee şi colecţii particulare din România, Franţa, Italia, S.U.A, Belgia, Germania, Olanda etc. Pictura şi grafica Eugeniei Hagiu au cunoscut mai multe etape, de la lucrările de început, strâns legate de peisajul şi oamenii locurilor natale, păstrate ca o nestemată în memoria afectivă, până la cele de un decorativismabstract sau bazate pe transpunerea în viziune folclorică a unor motive. Aspecte ale realităţii din imediata proximitate a artistei, ale unor locuri din ţară, din China şi de pe alte meleaguri pe unde artista a călătorit, sunt evocate cu căldură şi vibraţie poetică. Adesea exprimarea are accente expresioniste sau etalează suavităţi cromatice de mare rafinament. Atât în peisaje cât şi în compoziţii ea se foloseşte de un desen sigur şi dinamic, care-i dictează şi distribuirea culorii. Materia picturală este aşezată în tuşe expresive şi dense, în ritmuri ce conferă suprafeţei pictate sonorităţi muzicale. Grigore Hagiu, care a fost şi un exigent critic de artă, scria în 1984 despre creaţia surorii sale: „Sudul Moldovei, acel peisaj de şes deluros, sărac, dar ferm în linii, cu suavităţi vegetale deprinse să se dezvăluie pe de-a-ntregul numai sufletului plămădit şi una cu el, a constituit şi constituie încă piatra de încercare a artei profesată de Eugenia Hagiu. Pictoriţa se reîntoarce la imaginile natale, cu modestie şi timiditate, redescoperindu-le abia în timp, pe măsură ce lucrează, drept obsesii fundamentale”. Sunt notorii în creaţia sa ciclurile „Păsări şi flori”, „Capra”, „Deal” sau lucrările de pictură şi grafică din perioada chineză, în care artista dă frâu liber propriei fantezii, elimină amănuntele nesemnificative, compunând imagini sugestive, admirabil configurate grafic şi cromatic. Bibl.: Alexandru Cebuc,Vasile Florea, Negoiţă Lăptoiu, Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol. I, EdituraArc 2000, Explozie lirică Bucureşti, 1996; Valentin Ciucă, Un secol de arte frumoase în Moldova, vol. II, Editura Art XXI, Iaşi, 2009.

Corneliu Stoica

De-a lungul canalului, undeva în China...

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

Morphochroma

Doamnele picturii

Ligia Macovei, Portretul unei cântăreţe

Perioada dintre cele două războaie mondiale, când plastica românească a atins cote foarte înalte, impunându-se pe plan internaţional, a însemnat şi afirmarea în acest domeniu a unor artiste fără aportul cărora istoria artei noastre ar fi fost mai săracă. Mai mult, pentru promovarea artei feminine, acestea au început să se organizeze, astfel că în 1916 a luat fiinţă la Bucureşti Asociaţia „Femeile pictore şi sculptore”, întemeiată de pictoriţele Cecilia Cuţescu-Storck, Olga Greceanu şi Nina Arbore, iar în 1927 s-au pus bazele „Cercului artistic feminin”. Nume ca cele enunţate, alături de ale altor artiste, precum R odica Maniu-Mützner, Luc ia Demetriade-Bălăcescu, Nutzi Acontz, Elena Popea, Mina Byck-Wepper, Nuni Dona, Miliţa Petraşcu, Nora Steriade, Maria PanăBuescu, Ottilia Michail-Oteteleşanu, Merica Râmniceanu, Maria Ciurdea-S teurer, Magdalena Rădulescu, Celinne Emilian, Theodora Cernat-Popp etc., sunt frecvent întâlnite î n exp oziţiile d in ţară şi d in străinătate. Criticii de artă le urmăresc evoluţia în manifestările personale şi colective şi le încurajează. Subtilul poet, estetician şi critic de artă Ştefani I. Neniţescu, într-o cronică la cea de a cincia expoziţie a „femeilor pictore şi sculptore” („Adevărul”, 19 iunie 1926), referindu-se la receptivitatea artistelor din România faţă de curentele de avangardă, sublinia chiar că acestea „caută în genere să se ţină mai mult la curent decât bărbaţii”, atmo sfera lucrărilor lor fiind p lină de „elemente intelectuale, ceea ce denotă mai mult interes pentru informaţii, decât un simplu mimetism feminin”. Expoziţia „Doamnele picturii”, de la Muzeul de Artă Vizuală (curator, Anca Tofan), valo rific ând lucrările d in patrimo niul instituţiei, vine să pună în lumină contribuţia femeilor-artiste la d ezvoltarea plastic ii româneşti, oprindu-se la tablouri ale unor pictoriţe care s-au născut în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea şi în primul sfert al celui de-al XX-lea, deci care s-au afirmat în perioada interbelică sau în primii ani de după război, unele dintre ele continuându-şi activitatea, la o vârstă înaintată, şi în zilele noastre. Cele 13 pictoriţe cu lucrările cărora ne întâlnim pe simeze sunt: Dorothea (Lola) Schmierer-Roth (1893-1981), Lucia Demetriade-Bălăcescu (1895-1979), Margareta Sterian (1897-1992), Micaela Eleutheriade (1900-1984), Ligia Macovei (1916-1998), Wanda Sachelarie-Vladimirescu (1916-2008), Matilda Ulmu (19172007), Emilia Dumitrescu (1921-2005), Mimi Şaraga-Maxy (19232006), Viorica Velescu Ilie (1924 - 2007), Alma Redlinger (1924), Eugenia (Gina) Hagiu-Popa (1924) şi Yvonne Hasan (1925). Numele unora dintre ele au fost aproape uitate, însă din moment ce lucrările lor se află în colecţiile muzeelor, ajungând aici prin achiziţii sau prin donaţii, considerăm că este în primul rând datoria acestor instituţii de a le face cunoscute publicului, de a valorifica moştenirea artistică pe care acestea ne-au lăsat-o prin expoziţii, prin tipărituri şi alte manifestări. Uitarea nu se datorează atât operei lor poate mai puţin valoroase, ci nerecunoştinţei şi lipsei de respect a urmaşilor. Or, muzeul

gălăţean tocmai aceasta încearcă să facă, aşa cum a procedat şi altădată, să restituie publicului bunuri culturale de o semnificaţie inestimabilă, care merită şi trebuie să ajungă la marele public, la generaţiile care se succed. În această direcţie sunt încă multe de făcut şi este nevoie nu numai de receptivitatea unor muzeografi, ci şi a autorităţilor locale şi a celor de la nivel naţional care răspund astăzi de destinele culturii româneşti. Lolei Schmierer-Roth, care s-a născut, a trăit şi a activat la Galaţi, din opera căreia muzeul deţine şi cele mai multe lucrări, îi este consacrată o întreagă sală. Întâlnim tablouri din perioada când artista a fost influenţată de Van Gogh, de expresionism, dar şi unele în care ajunge la un sintetis m al formelor sinonim cu sugestia. Între cele 17 tablouri, alături de trei remarcabile Lola Roth, Glastra „Autoportrete” şi de două compoziţii în care pictoriţa s-a înfăţişat dimpreună cu modele ale sale, admirăm imagini ale Galaţiului de după cel de-al Doilea Război Mondial, dramatice în esenţa lor, ale portului văzut în anotimpul hibernal, ale Bisericii Greceşti sau ale cartierului Ţiglina I, unde Lola Roth a locuit într-un apartament d up ă c e, d in dispoziţia autorităţilor comuniste, i-a fost demolată casa moştenită de la părinţi, un adevărat mo nument de arhitec tură, c u teras ă la nivelul acoperişului. Sunt imagini care dincolo de conotaţiile de ordin estetic, au o indiscutabilă valoare documentară şi sunt cu atât mai p reţio ase pentru ilustrarea istoriei oraşului de la Dunăre. Apreciată de critica de specialitate pentru bogata fantezie interpretativă a realului, pentru d esenul elaborat şi cromatica exub erantă, pentru somptuosul vestimentar al personajelor, ca şi pentru comicul de situaţii, Lucia Demetriade-Bălăcescu este prezentă cu patru lucrări în care aceste calităţi se confirmă, ea compunând cu dezinvoltură în genul peisajului, po rtretului, compoziţiei şi naturii statice cu flori. La ea tuşa şi linia au virtuţi sculpturale, materia picturală este densă şi orchestrată în armonii cu intensităţi tonale ce amintesc de fovism. Uneori, în spaţiul plastic sunt introduse elemente cu vădită tentă umoristică, aşa cum se întâmplă, de pildă, în „Bucureşteancă” şi „Negresă”. O mare libertate de interpretare a datelor realului caracterizează pictura Micaelei Eleutheriade. Fie că imortalizează imaginea Pieţei Furstenberg, a uzinelor Grozăveşti, a Branului sau a unei secvenţe citadine, ea construieşte folosind multe grafisme, înscrise cu o mişcare dezinvoltă a pensulei pe suprafaţa suportului. Culoarea este vie şi are fineţea şi fluiditatea acuarelei. Linia desenului este spontană şi elegantă, cromatica, mai închisă uneori, alteori mai luminoasă, alcătuieşte ansambluri de un evident decorativism liric. Scenele

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

(urmarea la pagina 44)

MMXI

43

Doamnele picturii 44

L.Demetriade Bălăcescu, Vedere bucureşteană fantezie româneascã

(continuarea paginii 43) plăsmuite de Micaela Eleutheriade se impun atenţiei privitorului prin poezia şi prin neasemuita lor putere de sugestie. Manifestată şi în ipostazele de poet, prozator, traducător, scenograf şi ceramist, Margareta Sterian, una dintre personalităţile cele mai complexe ale culturii româneşti, participantă la campaniile monografice conduse de profesorul Dimitrie Gusti, este întâlnită în expoziţie prin patru compoziţii cu multe personaje, în cadrul cărora realul se îmbină cu fantasticul, iar atmosfera este luminată de o suavă poezie („Cortegiu fantastic”, „Gospodărie în provincie”, „Chip şi măşti la Brăneşti”, „Oaspeţi cu măşti”). Predomină culorile calde, iar traseele pe care artista ne poartă sunt din lumea circului, a mediului rural sau a basmului. Este o lume în care prezenţa omului, a animalelor şi păsărilor se întâlneşte la tot pasul în scenarii în care gingăşia şi naivitatea, umorul şi inocenţa trăiesc într-o simbioză fermecătoare. Margareta Sterian este poetă şi în pictură, Răsărit iar limbajul în care îţi materializează gândurile, ideile(tapiserie) şi sentimentele este original şi inconfundabil. Cunoscută mai ales prin superbele desene la poezia lui Eminescu, Salvatore Quasimodo, Arghezi, Umberto Saba şi Robert Desnos, Ligia Macovei a creat şi în pictură o operă pe care istoria artei a reţinut-o. Cele două lucrări din expoziţie, „Portretul unei cântăreţe” şi „Buchet în griuri” sunt semnificative pentru a ilustra preocuparea pe care a manifestat-o artista pentru figura umană şi pentru motivul floral. Un bust feminin de un pitoresc vestimentar deosebit, proiectat pe un fundal decorativ, trăieşte alături de imaginea unui buchet de o puritate şi o prospeţime a vegetalului comparabil cu cel al personajului portretizat. Sinceritatea comunicării, vitalitatea şi acurateţea transpunerii plastice sunt calităţi ale p ic turii Ligiei Maco vei p e c are le atestă şi tablourile expuse. Deţinătoare a 13 premii, printre care şi Premiul UNESCO pentru artă (1997) şi Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române (1997), Wanda Sachelarie-Vladimirescu construieşte robust, asigură o arhitectură solidă tablourilor sale, ajungând la un sunet plastic foarte personal. Compoziţiile „Mască aurie”, „Bucuriile verii” şi „Dans” sunt rezultatul unui demers expresionist, în care se simt şi ecouri ale picturii cubiste. Matilda Ulmu se exprimă pe spaţii cu mari adâncimi perspectivale, surprinzând secvenţe ale realităţii cotidiene („Aspect din Parcul Libertăţii”, „Peisaj industrial la Cernavodă”), în timp ce brăileanca Emilia Dumitrescu a reţinut imagini de un pitoresc deosebit din Delta Dunării şi Bălţile Brăilei. Tablourile sale sunt impregnate de un lirism cald şi vibrant, cromatica este strălucitoare, reuşind să transmită poezia inefabilă a peisajului danubian, mirajul unei naturi generoase, aducătoare de mari bucurii şi satisfacţii sufleteşti. Compoziţiile monumentale ale pictoriţei Mimi Şaraga-Maxy, prin cromatica cu tonuri închise, au o atmosferă dramatică. De altfel şi subiectele abordate se pretează la aşa ceva. Unul dintre tablouri se intitulează „Maxy bolnav”, celălalt „Trecutul nu se uită”. Primul conţine în registrul median, configurate pe orizontală, imagini cu chipul soţului său, pictorul M. H. Maxy, pe expresia căruia se citeşte suferinţa şi sfârşitul aproape inevitabil. Al doilea este o compoziţie de evocare istorică, sobră, alcătuită dintr-o suită de portrete şi elemente simbolice. O coloristă subtilă, cu sonorităţi muzicale de pastă, dezvăluie în persoana artistei şi lucrările semnate de Alma Redlinger. Dacă în „Ţesătoare” şi „Povestitoare din Colţi”, cromatica este mai intensă, contrastantă, materia picturalî amestecată cu alte ingrediente, iar construcţia grafică face cu discreţie sesizabile personajele, în „Salcâmul” şi „Frunze de toamnă” rafinamentul şi subtilitatea coloristică mişcă cele mai sensibile coarde. Griurile colorate dobândesc o căldură aparte. Viorica Velescu-Ilie este atrasă de un

peisaj cu încărcătură simbolică („La Cozia”, „Sufletul Romei”, „Misterul nopţii”, „Rouă”). Păcat că această artistă, originară din Brăila, s-a stins din viaţă departe de ţară, la Montreal (Canada) şi opera ei rămâne în cea mai mare parte necunoscută românilor. Pictura ei este dinamică, tonică, purtând în ea palpitul vieţii, al respiraţiei unei naturi care ascunde încă mistere încă nedezlegate de mintea omului. Impresionează la ea construcţia grafică, precum şi coloritul proaspăt, de esenţă lirică. Aflate la vârste venerabile, Ivonne Hasan şi Ecaterina (Gina) Hagiu-Popa, sora poetului Grigore Hagiu, creează şi acum, fiind prezente cu expoziţii personale sau participând la manifestări colective din ţară şi de peste hotare. Gina Hagiu, de pildă, şi-a deschis anul trecut o retrospectivă la Galeriile Căminul Artei din Bucureşti, care din motive ce ne-au rămas necunoscute n-a ajuns şi la Galaţi, deşi pictoriţa a avut în intenţie acest lucru. Tabloul Ivonnei Hasan „Natură statică cu raci” este o compoziţie în care culoarea are preţiozităţi de smalţ, în timp ce Gina Hagiu-Popa este prezentă cu două peisaje pictate în perioada 1960-1962, când ea s-a aflat în China, şi o natură statică pe tema toamnei. Elementele ce populează acest ultim tablou – plante, unelte, obiecte casnice – sunt echilibrat ordonate, formele au construcţii ferme, coloristica este potolită. Act cultural major pentru Muzeul de Artă Vizuală, expoziţia „Doamnele picturii” restituie publicului gălăţean opere mai puţin ştiute ale artistelor menţionate, care merită să fie cunoscute şi de generaţiile mai tinere. Aşteptăm să se realizeze şi promisiunea făcută de Anca Tofan la vernisaj, aceea de a prezenta în viitor şi creaţia unor doamne care s -au manifes tat în domeniul graficii, sc ulpturii şi artei decorative româneşti.

Corneliu Stoica

Castelul zburator, acvatinta, 620x760 mm

Matilda Ulmu, Aspect din Parcul Libertăţii

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

VALORI PATRIMONIALE 45

O nouă versiune din seria “Valori patrimoniale” s-a deschis vineri, 8 aprilie, la Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi. Expoziţia întregeşte expunerea permanentă de la parterul muzeului, dedicată generaţiilor de artişti afirmaţi în perioada interbelică, dar şi acelor artişti care fac legatura între creaţia românească din prima şi din cea de a doua jumatate a secolului XX. Întreaga expoziţie de la parterul muzeului a fost astfel concepută încât să facă posibilă o cât mai amplă reprezentare pe simeze a artiştilor din această perioadă, pentru o optimă punere în valoare a patrimoniului muzeului. Prima sală este dedicată lui Rudolf Schweitzer Cumpăna, artist provenit dintr-o familie de origine elveţiană, care a manifestat un ataşament deosebit faţa de plaiurile româneşti. În opera lui Schweitzer- Cumpăna se îmbină - aşa cum a remarcat critica de artă - o ştiinţă aprofundată a desenului, a volumelor, cu o stăpânire a problemelor cromaticii provenită din contactul cu pictura franceză. În esenţă, este greu de delimitat în arta sa unde se termină domeniul desenului şi unde începe cel al culorii, fiindcă printr-un miracol al unei tehnici inimitabile artistul desenează cu pensula, amestecă parţial culorile direct pe suportul de pânză sau carton, concepând imagini fruste şi sensibile totodată. Îndrăgitele peisaje din Argeş sau din alte părţi ale ţării, portretele de ţărani, caii sau “Boii în soare”, autoportretele, sunt transfigurate de pensulaţia sa plină de forţă, imprimând un dinamism cosmic celor mai umile motive abordate. Formele monumentale şi materia cercetată îndeaproape de ochiul neobosit al pictorului constituie revelaţia oferită de fiecare dintre lucrările sale privitorului, solicitat să redescopere lumea vizibilă din această p erspectivă, de o putere de invenţie inepuizabilă. Foarte diferită este creaţia lui Henri H.Catargi, prezentă printr-o suită de peisaje, naturi statice şi compoziţii în a doua sală a expoziţiei. Dacă la Schweitzer Cumpăna domină un dinamism al formei şi al gestului pictural, arta lui Catargi îmbină un raţionalism al organizării spaţiale cu semnificaţii simboliste ale motivelor alese, înrudindu-se spiritual cu arta lui Theodor Pallady. Construcţia clară a formelor şi eşalonarea planurilor, acordurile cromatice luminoase şi reţinute, de frescă, configurează un univers al contemplaţiei lucide. «Natura statică cu chitara», «Natura statică cu amfora» (foto, detaliu), «Lacul de la Căciulaţi» sunt calme organizări de planuri, ordonate de trasee orizontale, verticale sau oblice care creează un univers al armoniei. Peisajul este una dintre preocupările frecvente ale artiştilor afirmaţi în perioada interbelică, aşa cum se poate vedea şi din lucrările Mihaelei Eleitheriade, Rodicăi Maniu, Alexandru Satmari, Samuel Mützner sau Adam Bălţatu din sala următoare. Câteva lucrări din acest spaţiu arată şi preferinţa pentru temele fantastice sau exotice specifice unor tendinţe din pictura epocii (Margareta Sterian, Lucia

Dem. Bălăcescu). Organizatoarea expoziţiei şi-a propus şi integrarea în circuitul muzeului a unor personalităţi ce fac parte din tradiţiile culturale gălăţene: Nicolae Mantu şi Lola Schmierer Roth. Lucrările semnate de Nicolae Mantu, aflate în patrimoniul Muzeului de Artă Vizuală sunt definitorii pentru stilul artistului dar şi pentru acea atmosferă specifică perioadei interbelice, tipică pentru intelectualii români, pentru oamenii cărţii şi ai penelului. Cele doua naturi statice cu flori, “Atelierul artistului”, “Ora odihnei” sunt compoziţii ce surprind o viziune unde lirismul discret si predispozitia pentru meditaţie sunt susţinute de un desen şi o compozitie bine structurate, de o tehnică picturală sedimentată, toate acestea justificând interesul trezit de arta sa şi în zilele noastre, în rândul celor care-i cunosc opera. Dacă pictura lui Mantu este mai legată de academismul münchenez, unde s-a format artistul, opera Lolei Schmierer Roth se apropie uneori de manifestările avangardei din prima jumătate a secolului XX. Întânim în creatia ei o diversitate tematică şi stilistică ce ne dezvăluie atât formaţia de o mare soliditate , cât şi capacitatea artistei de a asimila cele mai noi limbaje, de fiecare dată grefate pe o cultură plastică deosebit de riguroasă şi integrate într-o foarte personală viziune a expresiei. Fie că sunt finite sau rămân la stadiul de schiţă sau studiu, lucrările emană în ansamblu atmosfera unor căutări, a unor investigaţii în plină desfăşurare, sugerându-ne cu prospeţime - chiar după atâţia ani- impresia că pătrundem într-un univers ascuns publicului, cel al atelierului de lucru, al unui spaţiu privilegiat al creatorului (“Strada Sf’ Gheorghe”, “Femeie în semiprofil”, “Glastra”). Expoziţia permanentă de la parterul muzeului oferă publicului un bogat periplu prin creaţia unor personalităţi de marcă ale artei româneşti din secolul XX. (Imagini de la vernisaj; foto:a.g.secară. Foto 1: Dan Basarab Nanu, directorul Muzeului de Artă Vizuală Galaţi şi Mariana Tomozei Cocoş).

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mariana Tomozei Cocoş

MMXI

Lumea a fost creată după obiceiurile bunicii de Elena Donea 46

Noi n u . Aşa sun t cuvintele noastre - ca un teren de joacă pe care, după ce te joci, te alegi cu vânătăi. În cer c să în ţeleg cum aş putea ajunge femeie; bunica îmi spunea că aş putea să mă pierd printre coastele tale. În dulap, urma sărutului întins pe frunte; atârni de umeraş, cu fruntea mică, buzele scurte ca şireturile mele. De pe pat îmi întind genele până la tine, ai zice că râd la 180 de grade. Nu înţelegi, dacă lucrurile astea nu vin de la sine, nu vor veni niciodată... Mă închipuiam un bileţel mic, împăturit în buzunarul tău, aşa mică şi înghesuită de patru ori cu mâinile împreunate, genunchii răniţi şi strânşi la piept; uitam că pleci atât de des, şi nu apucam să mă împăturesc după tine. Dar mă gândesc că-s îndeajuns de frumoasă, de mă priveşti atât de vinovat când te întorci, iar pereţii se crapă atât de tare cu noi. Asta pentru că, atunci când eşti plecat, mai împing tavanul cu genele doar puţin, să pot vedea o bucăţică din lume, apoi mă împăturesc la loc, ca un bileţel cuminte ce sunt, şi aştept să crape noaptea peste noi. Când te întorci tu, însă, pui baloane la geam să lumineze, de teamă că, atunci când aş încerca să deschid ochii pe timp de noapte, să nu fiu surprinsă de întuneric, şi să crape brusc tavanul. Ai buze atât de subţiri, le trag precum sforile după mine; aşa - prin toată camera - alerg cu ele. Ele sunt micul meu univers. Bunica îmi spunea despre cum au creat ele, la început, lumea. Da, la inceput, au fost buzele, apoi coastele; cele despre care bunica îmi spunea că s-ar putea să mă pierd printre ele. * Credeam că o să fiu femeie măcar la micul-dejun. Când am băut prima mea cafea, mi s-a făcut atât de rău... Stomacul mi se strânsese, mă durea capul, şi-mi cădea parcă şi mai mult păr. L-am sunat pe prietenul meu, şi i-am spus „crezi că acum sunt femeie?”, iar el îmi spunea „copil-Elena, copil-Mic...” De frică, mă ascundeam după măsuţă în fiecare dimineaţă; puteam jura că soarele mă va face femeie. Închideam jaluzelele, îl sunam iar, şi mi se părea că în fiecare zi sunt tot mai mică, mai frumoasă în ochii lui. Într-o zi, bunica îşi luase sforile şi îi legase coastele bunicului. Clipea tot mai rar, spunea nu mai pot fi femeie, doar coastele bunicului mă mai ţin în viaţă. Şi mă gândeam eu, poate bunicul e un soi de cordon ombilical

pentru bunica; dacă s-ar desprinde bunica de el, ar avea să fie un zmeu singur şi trist, aruncat la întâmplare. De asta tot încerc să înţeleg cum pot ajunge femeie; sunt doar un bileţel cuminte, târât de zmeul său. * „S-ar putea ca eşarfa mea să ajungă pe lumea cealaltă dacă îmi dezvelesc gâtul”, îi spun. Clinchetul umeraşelor, goliciunea mea, gândul cum aş putea să mă pierd printre coaste, se ascund în această eşarfă, cu care îţi leg ochii, şi tu continui să priveşti de dinăuntru, îţi cresc ochi printre coaste şi îţi e teamă să mai clipeşti.

La şedinţa din 14 martie au citit Elena Donea şi Laurenţiu Pascal. În acest număr ne oprim la una dintre prozele tinerei scriitoare, urmând ca în numărul următor să publicăm poeme ale lui Laurenţiu. Elena Donea a fost primită generos de către participanţi. Mirel Floricică: Mi-a adus aminte de „Le ballon rouge” (n.n.al lui Albert Lamorisse, un film din 1956)... Multe înlănţuiri de drăgălăşenii, nu neapărat binevenite. Admir respectul pentru formă... Uneori textul este ca o armă care trage după colţ ori ca o mângâiere de la cineva care are trei mâini. Uneori îmi sună a filosofie de messenger. Auzind textele m-am întrebat unde este candoarea mimată şi unde seriozitatea învinge candoarea pură... Andrei Velea: par nişte poeme până la urmă. Eu văd marea problemă în lungimea excesivă... L.Pascal: Merită încurajată... Mi-ar plăcea să am imaginaţia ei. N-ar fi rău să încerce şi nişte dialoguri. Claudia Samoilă: Mi se pare că se învârte în jurul cozii. Lipseşte naraţiunea.. N-am înţeles multe. Dan Ionaşcu: Am fost plăcut surprins. Subsemnatul: dacă se vorbeşte de micuţe Picasso, având în vedere finalul textului „Copil de zmeu simetric”, de ce n-am vorbi şi de micuţa Stephen King? M-a trimis cu gândul şi la „Teodosie cel Mic” al lui Răzvan Rădulescu. Promite multe, îndreptăţit, Elena Donea pentru literatură!

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

a.g.secară

Mai - nr.111

MEDALION VERVA

In memoriam George Gană NICOLAE PRECUPEŢU SĂ NE SCULPTĂM CU PANA Sculptatul în cuvinte, E hobby-ul cel mai cel, Când ai un gând fierbinte, Şi spiritu-n model. Sculptează în cuvinte, Silabă cu silabă, Şi muza să te-alinte, Să-ţi dea şi chef de treabă. Sculptând să crească-ncet, Un chip de poezie, La gradul de sonet, Rondel sau parodie. Sculptează-n poezie, Ce-mi dă imbold şi-acuşi, O fac cu bucurie, Cu gândul la... Brâncuşi.

PĂREREA IUBITEI Cu soarele-n priviri mă-mbii, Şi eşti amabil, drăgăstos, Frumos din partea ta cum vii, Păcat că n-ai „venit frumos”. SĂ VADĂ,DOAMNE,CE-AU PIERDUT Cum, Doamne, bunătate ai, Pe cei ce-ajung şi-s trişti, Să-i faci să nimerească-n Rai Măcar aşa, doar ca turişti. OPTIMIŞTII (definiţie) Inşi c-o logică deplină, Neatinşi de nici o boală, La pahar, văd partea plină La femei văd... partea goală. BALERINA Frumoasă asta, cum e zâna, Şi bucuros i-aş cere mâna Privind-o, m-a cuprins amorul, Dar, parcă mi-e mai drag piciorul. NEDUMERIREA UNUI CHEFLIU Uite, asta mi-e durerea, Ce de-o vreme mă-nfioară: Cum de mi-a slăbit vederea, Că beau vin nu apă... chioară! LA ÎNCEPUT DE DRUM Ea mă iubea ca sarea în bucate, Că la gătit se descurca uşor, Şi ca să fiu cu ea la paritate Eu o iubeam „ca sarea în umor”.

(continuarea de la p.38) Un alt reputat filolog român, doamna Elena Zaharia-Filipaş i-a păstrat, de asemenea, o amintire plină de preţuire: eram studentă în anul al II-lea, când la un Cerc Ştiinţific de Literatură Română am întâlnit un tânăr înalt, zvelt, (aşa cum a rămas toată viaţa), cu un păr bogat, având o buclă care îi atârna rebelă pe frunte, cu o privire directă şi pătrunzătoare. Vorbea despre Danton şi despre influenţa franceză în literatura română, făcând trimiteri la Camil Petrescu şi părând, el însuşi, un rebel. De fapt, nu era nici pe departe rebel - era extrem de aşezat, serios, echilbrat, cu o gândire clară, limpede. A fost matur încă din tinereţe şi, chiar dacă era un sudic, avea temperamentul unui ardelean de o mare seriozitate, punctualitate şi rigoare profesională. Probabil că în Germania s-a simţit, datorită temperamentului său, foarte bine, înconjurat de literatura germană şi de valorile româneşti modelate de spiritul acestei culturi: Eminescu, Blaga. Ca dascăl era remarcabil citind cu răbdare referate, lucrări de licenţă, de doctorat. Meticulos ca nimeni altul. Nu era niciodată superficial şi nu făcea rabat de la îndatoririle didactice. A fost mulţi ani şef de Catedră şi a condus profesorii de literatură cu o mare înţelepciune - promovându-i pe cei tineri după valoarea lor. A muncit mult şi profesional şi administrativ şi a făcut foarte multe pentru Facultate de Litere. În timp mi-a devenit un prieten sincer şi onest, fără elanuri şi exaltări superficiale. Nu a deranjat niciodată pe nimeni şi nu şi-a vorbit de rău vreun coleg. Cuvintele sunt sărace pentru a descrie bogata lui persolitate, iar superlative nu îi sunt de prisos. Îmi lipseşte enorm şi aş vrea să îl mai am alături în comisiile de Doctorat. Pentru întreaga sa activitate ştiinţifică, George Gană a primit, în 1990, premiul Timotei Cipariu al Academiei Române, iar peste un an (1991) premiul Festivalului Internaţional Lucian Blaga. În ultima parte a vieţii sale l-am avut şi eu profesor, la masterat, unde preda un curs despre marii clasici, în special Eminescu. Am apreciat foarte mult modestia şi bunătatea sa şi – deşi era o somitate a Facultăţii de Litere, aproape o legendă, vorbea cu tinerii săi studenţi deschis, dându-ne încredere şi insuflându-ne o parte din pasiunea pe care o avea pentru arta cuvântului. Acum patru ani de zile l-am solicitat pentru a-mi fi profesor coordonator la doctorat. Ne-am dat întâlnire în holul Facultăţii de Litere. A venit cu aceeaşi eleganţă, cu aceeaşi distincţie pe care le afişa mereu. Purta un costum gri şi un zâmbet obosit (era în plină sesiune şi a folosit sintagma şmotru didactic pentru a-mi descrie starea în care se afla). Mi-a întins mâna ca unui prieten vechi nu ca unui tânăr necunoscut care bate la porţile literaturii. Când i-am spus că vreau să fac o teză despre Lucian Blaga a replicat că nu mă poate lua cu acest subiect. Se temea, în imensa-i modestie, ştiind că aveam să mă folosesc de ediţiile critice pe care le întocmise, că va fi ,,acuzat” de părtinire, că va trebui să îl citez mult - ceea ce echivala cu punerea în evidenţă a numelui său - aşa că a refuzat aproape instinctiv. M-a îndrumat, în schimb, spre receptarea critică a lui Eminescu şi astfel, inventarierea şi comentarea studiilor scrise despre marele poet în intervalul 1990-2010 avea să devină, în final, o parte dintr-un proiect mai amplu de cercetare critică, pe care, din păcate, nu a mai apucat să îl vadă finalizat. Am fost, deci, ultimul doctorand a cărui lucrare i-a stat sub privire. O păstrez şi acum haşurată, adnotată, subliniată şi comentată cu un scris mic dar foarte citeţ, un scris curat, care se pierde la finalul mai fiecărui rând într-o şerpuitoare îmbinare de litere. La începutul anului trecut se simţea din ce în ce mai slăbit şi ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat au fost: vă aştept cu lucrarea! Nu a mai apucat să o vadă în forma finală - am terminat-o sub îndrumarea lui Eugen Negrici - pentru că pe 8 martie 2010 George Gană s-a dus să îmbogăţească cu lumina sufletului său corola de minuni a lumii. Mi-au rămas în minte, de la înmormântarea sa, lumânările care picurau parcă plângând în grele sfeşnice de metal şi care, în acea zi geroasă, în ciuda unui vânt rece, refuzau să se stingă...

Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

47

48

Agenda Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi

CONSILIUL JUDEŢULUI GALAŢI CENTRUL CULTURAL“DUNĂREA DE JOS”

Luna mai cuprinde Programele:

MEMORIA- Proiecte: Revista Dunărea de Jos, Cubul critic OBLIO, Nicolae Mantu - arte vizuale, Clubul umoriştilor VERVA, Editare cărţi, CD-uri, DVD-uri, pliante etc MEGALOPOLIS- Proiect: Cavalerii Danubieni. ROGVAIV- Proiect: Seri culturale ale etniilor (concerte, spectacole). VISIO- Proiecte: Arte Vizuale, Arta Fotografică, Artele Spectacolului. CLEPSIDRA- Proiect: PROMENADA (concerte). POMUL VIEŢII- Proiecte: Tezaur etnofolcloric, Casa Satului. SATUL DIN NOI - proiect: Tânărul şi tradiţia strămoşilor. RO-ETHNOS - proiect: La români de sărbători, Sărbătoarea Bujorului, Sărbătoarea Salcâmului. MELOS-UL DUNĂREAN - Proiect: MINIATURA ROMANTICĂ - Concurs de Interpretare. URBAN ART & CULTURE. FESTIVAL INTERNAŢIONAL DE JAZZ. INNOCENS - Proiect: Salonul de Artă Naivă Înviere şi Lumină. 20 apr.-22 mai - Salonul Naţional Înviere şi Lumină 2 mai - Revista „Dunărea de Jos” - Nr. 111 3 mai - ZIUA MONDIALĂ A LIBERTĂŢII PRESEI, 4 mai - Clubul Umoriştilor Verva 6 - 8 mai - Urban parkour/free running, 7 mai PROMENADA- Concert în aer liber 9 şi 23 mai - Cubul critic “OBLIO” 9 mai - ZIUA EUROPEI 13 mai - Expoziţie finală - absolvenţii cursurilor din cadrul C.C.D.J. 14 mai - PROMENADA - Concert în aer liber. 15 mai – 06 iunie NICOLAE MANTU - Concurs Naţional de Arte Vizuale 20 mai - Spectacol muzică clasică-pian, actorie, chitară, canto clasic; Expoziţie fotografică concurs - Galaţiul de azi fotografie de reportaj. 21 mai - Întâlnirile de la Mânjina 22 mai - Sărbătoarea Bujorului 25 – 28 mai - MINIATURA ROMANTICĂ - Concurs de Interpretare 27 – 29 FESTIVAL INTERNAŢIONAL DE JAZZ,Ediţia a II-a 28 mai - Cavalerii Danubieni - Festivalul Internaţional de Literatură Antares 29 mai - Sărbătoarea Salcâmului

Alt e de t alii de spre a c tivit at ea C e nt rului Cultural Dunărea de Jos Galaţi pot fi aflate pe pagina web a instituţiei (http://www.ccdj.ro/) ori pe adresa de facebook. Responsabilitatea pentru grafie, conţinutul opiniilor, argumentelor sau părerilor aparţine, în exclusivitate, autorilor. Materialele primite, publicate sau nepublicate, nu se înapoiază. Redacţia revistei nu împărtăşeşte întotdeauna ideile co nţinute în textele publicate.

DIRECTOR: SERGIU DUMITRESCU REVISTA

foto 5

Redactor-şef: Florina ZAHARIA florinazaarina@yahoo.com Layout, documentare, redactare: secaradi@yahoo.com Rubrici: Valentin BODEA, Dan BISTRICEAN, Eugen HOLBAN, Ion HORUJENCO, Petru IAMANDI, George LATEŞ, Clara MĂRGINEANU, Radu MOŢOC, Ionel NECULA, Nicoleta ONOFREI, Vasile PLĂCINTĂ, Mitruţ POPOIU, Corneliu STOICA, Andrei VELEA Culegere şi corectură: Laura DUMITRACHE Realizarea copertei: Eugen UNGUREANU Coperta 4: Detaliu lucrare de Miruna Mihaela Haşegan ISSN: 1583 - 0225 Adresa: Strada Domnească nr. 61, Galaţi cod 800008; tel/fax: 0236/418400; 415590 e-mail: office@ccdj.ro www.ccdj.ro Adresa on-line a revistei: http://cubulcritic.blogspot.com/

Dunărea de Jos Teme viitoare: Nr.112 - Shakespeareana Nr.113 - 1001 de nopţi Nr.114 - Ultimul roman epistolar

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mai - nr.111

La închiderea ediţiei

DUNĂREA DE JOS îl omagiază pe INGO GLASS – SEPTUAGENARIUS

· Joi, 7 aprilie, la Centrul Cultural „Dunărea de Jos s-au lansat cartea poştală Constantin Z.Buzdugan ( a opta a proiectului „Galaţi oraşul scrie, oraşul citeşte”) şi numărul 110 al Revistei „Dunărea de Jos”. Florina Zaharia, iniţiatoarea proiectului, a prezentat invitaţii: Adelina Chiciuc (foto 1), elevă la Liceul de Artă „D.Cuclin”, clasa de vioară a prof. Marian Sava, Letiţia Buruiană (foto 2, dreapta), directorul adjunct al Bibliotecii Judeţene „V.A.Urechia”, care a vorbit despre personalitatea lui C.Z.Buzdugan, fondatorul Revistei „Dunărea de Jos” în 1908 şi Radu Moţoc (foto 2), pasionat colecţionar şi iubitor al istoriei. Sergiu Dumitrescu, directorul Centrului Cultural, iniţiator al seriei noi a Revistei „Dunărea de Jos” (în 2002), a amintit ceea ce spunea Constantin Z.Buzdugan în 1908: „Când vom ajunge ca ţara să aibă cel puţin atâtea centre culturale şi literare câte oraşe (…) atunci o nouă eră se va fi deschis vieţii noastre literare şi culturale”. (foto:ags)

foto 1

foto 4

foto 5

foto 2

DUNĂREA prăvăleşte pe parcursul ei, ca cel mai mare fluviu european (Volga este exclusiv rusească), milioane de tone de aluviuni şi mizerie de la izvoarele din Pădurea Neagră până în Marea Neagră. Acum 300 de ani, după izgonirea turcilor din Banat, au coborît pe Dunăre, în „troace de lemn“, imigranţi zişi şvabi, colonizând vestul României de azi. Un descendent al acelor desţelenitori, „prăvăleşte“ în 1967 la noi, la Galaţi. Absolventul Academiei de Arte din Cluj, repartizat la Muzeul de Artă Modernă (pe atunci în fostul Palat Episcopal al Dunării de Jos), era INGO G LASS. În oraşul după care Dunărea o coteşte, s-a simţit bine, s-a maturizat şi a înţeles realismul în artă altfel decât alţii. Surprins şi impresionat de ARTA navaliştilor care proiectau şi realizau vapoare, de priceperea sudorilor, macaragiilor şi manipulanţilor de table mari şi grele, s-a convertit la sculptura în metal. A fost o perioadă benefică întregii Românii. A învăţat să sudeze, să manipuleze vinciuri şi macarale, să calculeze structuri. S-a consacrat metalului pentru creaţiile sale. Precedent: Autoportretul din 1965, prima sa sculptură în metal. INGO GLASS, născut la 9 aprilie 1941, autorul structurii metalice de 25 tone ridicată pe faleza Dunării în 1976 numită Septenarius (1500 x 1300 x 1100 cm), a împlinit 70 de ani, deci este Septuagenar. El declară: “Este cea mai serioasă lucrare a mea, de aici din România. Ea este punctul meu de plecare, de fapt”. Temporarul nostru concitadin gălăţean a plecat pe Dunăre în sus, de unde au coborît strămoşii săi şi a ajuns artist plastic de renume mondial, prezent în muzeele Lumii, cu sculpturi-structuri în multe pieţe publice, în lungul Dunării şi nu numai. Pe faleza Dunării noastre la Galaţi au expus şi alţi artişti încadrând plăcut promenada. INGO G LASS a mai revenit: a mai dăruit Galaţiului o sculptură, tot înaltă de 13 m, pe care a numit-o Piramida Soarelui. A promovat în 1993 la Universitatea Bucureşti cu disertaţia “Constantin Brâncuşi şi influenţa sa asupra sculpturii secolului al XX lea”. Dr. INGO GLASS este distins din 2004 cu Ordinul României Meritul Cultural în grad de ofiţer. Îi urăm La mulţi ani cu sănătate!

Constant Brudiu Mai - nr.111

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI