Revista Dunarea de Jos

„Suflet către suflet” este îndemnul pe care îl adresăm tuturor celor care promovează actul cultural, cititorilor, colaboratorilor şi partenerilor, adăugând gânduri de bine şi sănătate pentru anul 2011. De la „suflet către suflet” exprimă-te, iubeşte, ascultă, citeşte, reia un proiect abandonat, renunţă la ceea ce nu-ţi place, lasă-i pe alţii să te ajute, îndeplineşte-ţi promisiunile, speră într-un viitor mai bun ! Centrul Cultural Dunărea de Jos vă urează Sărbători fericite şi La mulţi ani! Sergiu DUMITRESCU

Proiectele Centrului Cultural Dunărea de Jos în luna ianuarie 2011:

Decembrie 2010 Centrul Cultural Dunărea de Jos ROGVAIV Ziua Minorităţilor Naţionale din România

04 ian. - Revista “Dunărea de Jos” nr.107 - Editura CCDJ; 05 ian. - Şedinţa Clubului umoriştilor “Verva” - La Mansardă, Sediul Centrului Cultural; 06 ian. - Sărbătoarea Bobotezei - Concert susţinut pe Faleza superioară - Fanfara “Valurile Dunării”; 10 ian. - Cubul critic “OBLIO” - La Mansardă, Sediul Centrului CulturalEditura Centrului Cultural; 15 ian. – Programul Clepsidra – Proiectul Filantropia - Concert la azilul de bătrâni - Fanfara “Valurile Dunării”; 15 ian. - Lansarea cărţii poştale: 100 de ani de la inaugurarea monumentului lui M. Eminescu la Galaţi - Editura Centrului Cultural; 24 ian. - Ziua Unirii – spectacol – statuia Al. I. Cuza - Fanfara “Valurile Dunării”, Ansamblul Folcloric “Doina Covurluiului”; 24 ian. - Ziua Şcolii - Şcoala Unirea din Braniştea - spectacole şi manifestări în Comuna Braniştea - Secţia de Cercetare, Conservare şi Valorificare a Creaţiei şi Tradiţiei Populare; 24 ian. - Cubul critic “OBLIO” – La Mansardă, Sediul Centrului Cultural - Editura Centrului Cultural; 26 ian. – Programul VISIO: Salonul de iarnă al Artei Vizuale - La Mansardă, Sediul Centrului Cultural - Secţia Şcoala de Arte; 28 ian. - Salonul de iarnă al artiştilor fotografi - Sala Multimedia, Sediul Centrului Cultural - Fotoclubul Artiştilor Fotografi “Dunărea de Jos”; 29 ian. – Programul Clepsidra – concert filantropic - azilul de bătrâni - Fanfara “Valurile Dunării”; În luna ianuarie se vor derula şi următoarele proiecte şi programe în cadrul Secţiei de Cercetare, Conservare şi Valorificare a Creaţiei şi Tradiţiei Populare: Pomul Vieţii, Satul din noi, Casa Satului, ROGVAIV – promovarea multiculturalităţii prin formarea unei atitudini deschise pentru cunoaşterea istoriei şi culturii locale ale etniilor, La români de sărbători, editare de CD-uri, DVD-uri, culegeri, broşuri şi pliante.

Revista Dunărea de Jos este membră APLER (Asociaţia Publicaţiilor Literare şi a Editurilor din România)

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Revista Dunărea de Jos este membră ARPE (Asociaţia Revistelor şi Publicaţiilor Europene)

ianuarie - nr.107

MESAJUL adresat persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale cu prilejul zilei de 18 decembrie 2010 Ziua Minorităţilor Naţionale din România

1

Doamnelor şi Domnilor, În 18 decembrie 1992, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat “Declaraţia cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase”, primul document internaţional care oferă o garanţie a drepturilor minorităţilor, iar România, alături de alte state, recunoscând importanţa acestei Declaraţii, a decis ca ziua de 18 decembrie să fie celebrată ca Zi a minorităţilor naţionale. Acest act de respect faţă de orice etnie conlocuitore este totodată un gest de recunoaştere a contribuţiei persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la realizările economice şi spirituale ale ţării noastre comune, România. Fenomenul minoritar este o realitate obiectivă în spaţiul românesc şi dovedeşte că poporul român a primit în decursul istoriei numeroase etnii cu care a convieţuit în decursul secolelor şi care şi-au păstrat nealterate graiul, cultura şi tradiţiile. Ca ţară democratică, cu o civilizaţie şi o cultură consolidate, am propulsat îndemnul spre armonie şi toleranţă. În România, minorităţile naţionale au garantate drepturile fundamentale care le permit să se manifeste şi să se afirme în societatea românească în aceleaşi condiţii cu majoritatea. Eforturile şi politicile României ce combat discriminarea şi promovează diversitatea, situează ţara noastră într-o poziţie favorabilă, printre ţările membre ale Uniunii Europene. Multiculturalitatea este o realitate în care trăim. Ea presupune recunoaşterea pluralismului şi a varietăţii culturale, a identităţii culturale a oricărei minorităţi. Ca administraţie publică judeţeană, punem un accent deosebit pe recunoaşterea reciprocă de valori, pe cultivarea unui spirit de dialog, pe comunicare şi colaborare între diversele culturi existente în spaţiul de la „Dunărea de Jos”. Acţiunile şi manifestările pe care le organizăm reflectă diversitatea socio-culturală cu care etniile minoritare însufleţesc şi completează tradiţiile şi cultura românească. Scopul acestora este de a garanta păstrarea, exprimarea şi dezvoltarea identităţii etnice a minorităţilor naţionale pe plan cultural, lingvistic şi religios.

Cultura minorităţilor naţionale face parte din cultura românească. Minorităţile exprimă cultura, limba şi religia celor ce convieţuiesc de secole în acest spaţiu geografic comun. Fiecare contribuţie a unei minorităţi constituie o cărămidă la cultura naţională. Ne străduim să păstrăm patrimoniul etnic şi dorim ca fiecare comunitatea etnică din zonă să fie înţeleasă. Este de datoria noastră să milităm pentru conservarea patrimoniului etnic din regiune şi din ţară. Trecerea timpului a dus la reducerea numărului populaţiei etnice, ceea ce poate da de gândit. Însă este incontestabil că rădăcinile existenţei fiecărei etnii se află în temeliile sănătoase şi pline de adevăr din adâncurile istoriei. Ne bucurăm că, în prezent, aceste minorităţi constituie punţi de legătură cu ţările - mamă. Am perceput că etniile conlocuitoare trăiesc cu dorinţa deplină de loialitate faţă de structurile democratice locale şi centrale şi faţă de sfânta noastră ţară România - casa comună în care muncim şi trăim. Cu acest prilej vă transmit urarea de a trăi în bună pace, în înţelegere, armonie şi respect faţă de celălalt.

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PREŞEDINTE CONSILIULUI JUDEŢULUI GALAŢI, Eugen CHEBAC

MMXI

Vernisaj 2

Impresii de toamnă Joi, 25 noiembrie 2010, la Sediul Centrului Cultural a avut loc vernisajul expoziţiei foto intitulate „Impresii de toamnă” la care au participat cursanţii claselor de artă fotografică îndrumate de profesorul Nicolaie Sburlan, membru consacrat A.A.F.R., clase care funcţionează în cadrul Şcolii de Arte a Centrului. Jocuri de umbre şi frunze, priviri, păsări, valuri, un vapor nostalgic, numit „Natasha”, lumini, felinare, seminţe, fructe, roade ale pământului, cerului, şi, în această instanţă, ale artei fotografice, au întâmpinat publicul şi „micii” artişti, emoţionaţi (peste 90% dintre lucrări sunt ale debutanţilor din anul I) care au fost prezentaţi de către profesorul lor, care le-a înmânat la final diplome de participare. Aurelia Matei, directorul Centrului, a apreciat talentul şi profesionalismul incontestabil al fotografilor care expun de obicei în Galaţi, dar şi valoarea promiţătoare a debutanţilor din expoziţie, exprimându-şi speranţa că în 2011 vor fi mai multe astfel de evenimente. Ne-au plăcut în mod deosebit „Toamna gălăţeană” (a Paulei – fotografiile au fost semnate doar cu prenumele autorilor), „Trecea un vas” (a Ioanei), „Agonie” (a lui Răzvan), „Umbra” Anamariei, „Frunza” Beatricei, „Păianjenul” Andei, dar, vorba Profesorului, la o expoziţie toate exponatele sunt bune, foarte bune şi excelente deoarece, nu-i aşa, „ce se taie, nu se fluieră”. „A mai luat cuvântul” Aurel Manole, preşedintele U.A.P.Galaţi. La final a urmat „şedinţa tehnică” din atelierul fotografilor. (Foto: Ilie Stan – A.A.F.R.; text: a.g.)

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

TÂRGUL MEŞTERILOR POPULARI 3

foto 2

Reportaj Foto de N.Sburlan - A.A.F.R. Ultima oră

Festivalul-Concurs de Datini şi Obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou „TUDOR PAMFILE”

Festivalul-Concurs de Datini şi Obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou „TUDOR PAMFILE” organizat de Centrul Cultural Dunărea de Jos sub egida Consiliului Judeţului Galaţi a avut loc duminică 19 decembrie 2010 cu începere de la ora 12.00 din faţa Catedralei Arhiepiscopale unde colindătorii au primit binecuvântarea Înalt Preasfinţiei sale Dr. Casian Crăciun, Arhiepiscopul Dunării de Jos. Spectacolul concurs s-a desfăşurat la Teatrul Dramatic Fani Tardini sub supravegherea unui juriu format din personalităţi ale culturii etnofolclorice gălăţene. ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

FONDURI EUROPENE ÎN JUDEŢUL GALAŢI – BILANŢUL REALIZĂRILOR ÎN 2010 4

Procesul de integrare europeană la nivelul judeţului Galaţi este un instrument pentru promovarea solidarităţii şi creşterea bunăstării sociale şi economice. În mod practic, absorbţia fondurilor comunitare reprezintă o oportunitate care nu este una strict financiară, ci mai degrabă este un sprijin de natură structurală, cu efecte pe termen lung în dezvoltarea unei comunităţi sau a unei regiuni. Nevoile comunităţilor locale gălăţene au evoluat şi ele odată cu sistemul economic şi cu cel al activităţilor publice şi aceste nevoi au fost conştientizate şi asumate, pe măsură ce accesul la informaţie şi surse de finanţare ca oportunităţi de dezvoltare locală a fost mult mai facil şi administrat în mod profesionist. Instituţiile administraţiei publice locale gălăţene au fost obligate să se raporteze la aceste nevoi şi să coreleze strategiile şi politicile locale şi regionale de dezvoltare la contextul şi situaţia existentă, ţinând cont şi de tendinţele viitoare în plan economic şi social aşa cum sunt ele proiectate la nivel naţional sau al Uniunii Europene. De aceea, realizarea unei Strategii de Dezvoltare a judeţului Galaţi pentru perioada 2010-2015 a apărut ca o necesitate stringentă şi n-a mai putut eluda factori de tipul: populaţie activă, specificitatea factorilor de dezvoltare economică, priorităţile de dezvoltare a diferitelor elemente de infrastructură, capacitatea administrativă existentă şi potenţialul de dezvoltare a acesteia, posibilitatea extinderii sau modernizării pachetului de servicii publice sau private oferite în diverse domenii de activitate precum: educaţia, asistenţa socială, sănătatea, situaţiile de urgenţă, protecţia mediului, etc. Mai mult, realizarea cu celeritate a unei astfel de strategii de dezvoltare a fost posibilă prin utilizarea ca sursă de finanţare a Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Capacităţii Administrative şi atragerea ca buget total a unei sume de 833.400 Ron. S-a constatat, de asemenea, că alternativele de dezvoltare au devenit tot mai numeroase, iar responsabilităţile autorităţilor publice locale s-au diversificat şi ele. Aceste iniţiative s-au concretizat în peste 200 propuneri de proiecte de perspectivă ce concură la realizarea obiectivului general de dezvoltare durabilă a judeţului Galaţi prin valorificarea potenţialului existent, diversificarea şi extinderea activităţii economico - sociale în vederea creşterii standardului de viaţă al locuitorilor până în anul 2015. Astfel, încorsetaţi, pe de o parte, de nevoile şi aşteptările cetăţenilor şi, pe de altă parte, de principiile şi politicile Uniunii Europene, utilizarea resurselor financiare substanţiale oferite de Uniunea Europeană şi promovarea cu prioritate a unor proiecte publice de dezvoltare au devenit esenţiale. Aşa cum reiese din documentul strategic elaborat, administraţia locală şi instituţiile subordonate acesteia din judeţul

Galaţi şi-au asumat lecţia continuităţii şi c om p l e m e n t a r i t ă ţ i i acţiunilor sale. Din această perspectivă, nici un proiect nu trebuie abandonat. Mai mult, toate proiectele formulate alcătuiesc un lanţ logic şi armonios de iniţiative ce leagă obiectivele strategice de efectele rezultante ale fiecărei acţiuni asupra calităţii vieţii în întreaga comunitate. Pornind de la această premiză, s-a conturat necesitatea acordării unei atenţii speciale unei zone importante din judeţul Galaţi a cărei indicatori de dezvoltare nu pot cuantificaţi decât în relaţie directă şi nemijlocită cu un domeniu de activitate specific – pescuitul. În acest context, a fost definită ca arie distinctă de dezvoltare zona pescărească situată în Lunca Joasă a Prutului Inferior şi Dunărea Inferioară mila 76 ce cuprinde suprafaţa unui număr de nouă unităţi administrativ teritoriale din estul şi sudestul judeţului Galaţi. Dat fiind specificitatea şi ponderea acestei zone în economia unei abordări strategice unitare, s-a propus spre finanţare în cadrul Programului Operaţional de Pescuit şi este în curs de realizare o strategie de dezvoltare a acestei zone pescăreşti. Acest demers cu efecte notabile pentru comunităţile locale vizate reuneşte în efortul său expertiza şi interesul unui număr de peste 20 de actori locali publici sau privaţi interesaţi. Bugetul total al acestei iniţiative este de 119.700 lei. Nu putem să nu remarcăm faptul că această iniţiativă este complementară unui alt proiect finanţat în cadrul programului de finanţare Life Natura ce are drept obiectiv reconstrucţia ecologică şi crearea cadrului necesar creării şi funcţionării Parcului Natural Lunca Joasă a Prutului. Ca şi strategia de dezvoltare a zonei pescăreşti, acest proiect a cooptat un număr important de instituţii publice şi private în calitate de parteneri şi a presupus realizarea unor investiţii în domeniul protecţiei mediului în valoare de peste 824.710 Euro. Deoarece spaţiul jurnalistic nu ne va permite prezentarea tuturor iniţiativelor mediului public sau privat din judeţul nostru, ne vom rezuma doar la cele existente la nivelul Consiliului Judeţului Galaţi, al autorităţilor administraţiei publice locale şi instituţiilor subordonate din întreg judeţul. Deşi în etape de implementare apropiate punctului de finalizare, proiectele în curs de derulare din judeţul Galaţi finanţate de programe pre-aderare (PHARE, ISPA) în anul 2010 sunt proiecte ce au drept obiective măsuri de gestionare

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

(urmarea la p.15) ianuarie - nr.107

Zi de sărbătoare la Rediu „Unde umbrează harul tău, Arhanghele, de acolo se risipeşte puterea vicleanului... şi se bucură întreaga făptură de darul tău” Ion Agârbiceanu- „Arhanghelii” 8 Noiembrie este zi de sărbătoare pentru redeni. Este hramul Bisericii din comună şi Zi de suflet a comunităţii. Anul acesta, domnul primar Gh. Buruiană a organizat ediţia I a Sărbătorilor Comunei. Ziua a început cum este şi normal în biserică, cu slujba Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil. Întreaga comunitate s-a adunat cu mic cu mare, aducând prinos celor sfinte. Legătura copil - biserică a a debutat în seara precedentă hramului, deoarece elevi ai şcolii au participat duminică seară (7 noiembrie 2010) la Vecernie, luând parte la slujba respectivă prin citiri din Psalmi şi Răspunsuri la cântările de la Litie. În cadrul acestui moment s-au pomenit ctitorii şi enoriaşii bisericii, elevii şi dascălii şcolii, astfel, făcându-se deschiderea unei sărbători de suflet pentru comunitate. A doua zi, dis-de-dimineaţă, părintele a împărtăşit un grup de 40 copii de la Grădiniţă Rediu, casa lui Hristos fiind pe loc invadată de inocenţa sufletului de copil. La sfârşitul slujbei, elevii Şcolii Gimnaziale Rediu au realizat un scurt program artistico-religios, constând în cântece, versuri şi o dramatizare cu tematică biblică. Corul şcolii, condus de domnul profesor Petrea Dumitru a interpretat Cu noi este Dumnezeu, Sfinte Dumnezeule şi Troparul de la Rusalii. Un grup de 6 recitatori din clasa a V- a au adus în biserică lirica religioasă a poeţilor români; Mihai Eminescu „Rugăciune”, Lucian Blaga „Zi şi Noapte”, Nelu Roşu „De la Înălţare”. La finalul momentului literar - religios, enoriaşii prezenţi au urmărit dramatizarea „Bucură-te, Marie!”, interpretată de cinci elevi ai clasei a V-a, a Şcolii Gimnaziale Rediu, sub îndrumarea d-nei profesoare, Munteanu Loredana. În biserică, după program, elevii au primit „hrangheli” specifici sărbătorii, constând, dintr-un pachet alcătuit din colivă, colac şi dulciuri. După sărbătorirea hramului, membrii comunităţii au mers la Casa Miresei (Sala de Festivităţi a comunei), unde au fost continuate manifestările de sărbătoare. Elevii şcolii au încântat participanţii cu dansuri populare interpretate de ansamblul de elevi ai claselor IV- V „Hora moldovenilor”, condus de d-na învăţătoare Dajbog Mihaela, dans ţigănesc şi cântece populare interpretate de corul şcolii, îndrumat de domnul profesor Petrea Dumitru. Buna - dispoziţie şi plăcerea de a povesti, a cânta şi a dansa s-au împletit cu bucatele gustoase, preparate de gospodinele satului. Ospăţul de sărbătoare a adunat aproximativ 350 de săteni, de la cei mai mici la octogenari, fiecare fiind atras de mireasma sarmalelor gătite cu grijă după reţete tradiţional - moldoveneşti. Deşi suntem în vremuri tulburi, redenii nu au uitat să-şi serbeze satul, să-şi poarte cu mândrie tradiţiile şi obiceiurile de altădată. Pentru anul viitor, domnul primar promite o sărbătoare mai bine organizată, fastuoasă, în care să se premieze fiii satului, familiile care au ajuns la nunta de aur şi alte multe surprize. Până anul viitor, La mulţi ani, comunei şi locuitorilor săi!, La multe realizări oficialilor!

Prof. Munteanu Loredana Preot Paroh

Popa Constantin

O nouă stea a muzicii: Premii pentru colaboratorii noştri maramureşeni

Diana Zaharia În zilele de 19-21 noiembrie 2010 a avut loc la Braşov Festivalul Concurs Naţional de Muzică Uşoară pentru copii „Fulg de nea”, la care au participat şi din Galaţi două concurente, acestea fiind eleve ale Şcolii de Arte din cadrul Centrului Cultural Dunărea de Jos. Acestea au fost Tina Roman (15 ani) şi Diana Zaharia (8 ani) – clasa de canto – muzică uşoară a prof. Monica Măciuceanu. Diana Zaharia a obţinut locul I la grupa de vârstă I. Din juriul prezidat de către Marina Voica au mai făcut parte personalităţi ale vieţii muzicale naţionale, profesori ai Şcolii de Muzică şi de teatru din Braşov. (M.M.)

În cadrul Concursului Naţional de Creaţie a Piesei de Teatru într-un Act „Mihail Sorbul”, de la sfârşitul lunii octombrie, concurs desfăşurat la Săveni-Botoşani, Virginia Paraschiv a obţinut premiul al II-lea pentru piesa de teatru „Striveşte firele de iarbă!”. Mihai Ganea a fost onorat cu Premiul de excelenţă „Cetatea lui Bucur” pentru proză scurtă în cadrul Galei Premiilor Cetăţii lui Bucur.

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

5

„Poezia suportă orice are sens” 6

Pe 19 noiembrie, în cadrul Târgului Internaţional de Carte Gaudeamus, Bogdan O. Popescu a lansat cel mai recent volum de poeme „Aerobiciclete”. A fost înconjurat de „prietenii” de „poezie” dar şi de „neurologie”, de „aerul cu diamante” din aer (Traian T. Coşovei şi Florin Iaru), de Mihai Zgondoiu artistul şi fotograful, de George Mihăiţă zâmbind la capătul cuvântului, de chéri-chéri Dan Mircea Cipariu şi brumarcuhar Robert Şerban (vezi foto p.6). Iar cei care stăteau la rând pentru plimbarea cu aerobicicletele erau şi mai mulţi şi mai frumoşi.

Interviu cu Bogdan O. Popescu despre aerobiciclete, maşinăria de uitare şi poezie. A consemnat Florina Zaharia

cât mai sus (cât îl ţine răsuflarea). În spatele său se află o cameră de filmat prin care toţi pot urmări această experienţă. Mai departe - toate poemele mele mă definesc, din unghiuri diferite. E ca şi când s-ar picta câte un deget, genunchi, buză din mine, dilatate până la celule, pe Nu aş tipări vreodată o carte rând. Ce mă defineşte mai bine? care să nu spună ceva important Buza? Genunchiul? Degetul mic? despre mine şi, îndrăznesc să sper, chiar şi despre alţii. Pentru că 2. Eşti doctor neurolog la personajul „bop”, în poemele mele, spitalul de urgenţă, cum suportă este o proiecţie care mizează pe poezia această ocupaţie a ta? Nu recunoaşterea multor cititori. Teribil, te-a părăsit până acum? Cum uneori, ezitant şi timid alteori, bop reuşeşti să o ademeneşti şi să o ţii urcă treptele unui zgârie-nori al încă de mână prin lumea aceasta existenţei, în care doreşte să ajungă grăbită, bolnavă şi nepăsătoare? 1.„Aerobiciclete”, noul volum de poeme lansat la Gaudeamus, spune ceva important despre „teribilul BOP”? Care este poemul / versul care te def ineşte în acest moment?

Poezia suportă orice are sens. Urgenţa are sens, toţi suntem, la un moment dat, urgenţe. Nu numai că suportă, dar transformă aceste sensuri în altele. „Mult mai înalte şi mult mai curând.” Poezia nu mă va părăsi niciodată, îndrăznesc să cred, cu tandreţe. Am învăţat poezia înainte de a învăţa neurologie. Ea m-a învăluit în mantia aceea care se lipeşte de trup, pe care nu o mai poţi îndepărta niciodată. Nu otrăvită, neapărat sau, poate, cu o dulce otravă purtând. Ademenesc propriile poeme ca pe nişte fiare în capcane, după care le îmblânzesc şi le iubesc după cum ştiu eu. 3. Ai încercat vreodată să fii scriitor la spital şi medic în mediul literar, scriitoricesc? Presupun că ai avut cazuri demne de roman sau de un poem genial. În momentele tale cu tine însuţi, cine / ce eşti? Nu, dar am reuşit. În sensul că este o ratare să fii cel mai bun medic dintre scriitori şi cel mai bun scriitor dintre medici - e ca o măsură a neperformanţei. Eu sunt performant separat în cele două domenii, pe care, în majoritatea timpului, le-am ascuns, pe fiecare de publicul celălalt.

Florin Iaru, Robert Şerban, Bogdan O. Popescu MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

Cu toate astea, am sfârşit prin a se afla la spital că sunt scriitor (e un lucru rar şi „excentric”) şi nu a fost de neintuit că scriitorii vor apela la mine, ca medic. Dacă am avut cazuri demne de poeme geniale? Am avut. Acum, tot ce îmi rămâne să sper, e că le-am şi scris. Din păcate, am foarte puţine momente cu mine însumi. În care sunt forme simple, un cub, o sferă, o line, chiar şi un punct. Punct. 4. Există undeva într-un vârf al fiinţei noastre, poate chiar în creier sau în inimă o „maşinărie de uitare”. Cum arată? Cum poate fi manevrată? Ce butoane magice deţine încât să fie activată după dorinţa noastră?

Să facă de gardă în inima ta.” 6. Cum e viaţa ta, dinspre „certitudine către serendipitate”, dinspre „despărţirea care se uită către dragostea care se ţine minte”? Eşti mulţumit, aşa cum spuneai într-un poem, de „aer, de înaintare, de culori, de iarnă, de cer, de linişte, de tine însuţi”? Cu vârsta, am devenit din ce în ce mai mulţumit. Nu de realitate sau de ficţiune. Nu de opera mea sau de cititorii ei. Ci de dragostea care se ţine minte. De cuvintele pe care le-a generat şi mi se rostogolesc în faţă, ca nişte reni care mă poartă către Crăciun. 7. Ce şanse are poezia să salveze sufletele noastre? Dacă ţinem cu adevărat să credem că sufletele noastre pot fi salvate, dacă ne imaginăm că dorim să fie salvate, dacă mai are un sens, dacă avem o dorinţă de a transmite mai departe această stare de spirit, această biologie a mileniului sau a străzii, atunci „e cu adevărat / global, universal, fără resentimente, foarte târziu.”

Mihai Zgondoiu artistul şi fotograful

Maşinăria de uitare lucrează pentru supravieţuire. Funcţionează fără să apăsăm pe butoane, manevrată de inconştientul nostru cel mai devotat. Cum arată? Ştie Mihai Zgondoiu, care o desenează de fiecare dată când eu o evoc. Magia este să o descoperi într-o după-amiază de vară, când realizezi pentru prima dată, că totuşi cel mai bine e să uiţi. 5. Spital, urgenţă, boală, suferinţă, toate acestea au alcătuit vreodată poemul care să...vindece? Care este „Poemul de gardă” al lui BOP? “0Mi se face atât de dor că mă tem Că se întâmplă o crimă în noi, că moare ceva De aceea am vrut să îţi scriu un poem

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

7

8

Oraşul Sfântului Andrei Nu avem de unde şti câţi au văzut filmul artistic „Inception”, despre care s-a scris în revista „Dunărea de Jos”. Filmul, bun, dar oarecum ratat din cauza încercării de a transforma inconştientul în ceva mult mai spectaculos decât este (şi spectaculos este inconştientul nostru!), se baza pe posibilitatea ca într-un viitor oarecare să ne poată fi inoculată o idee în inconştient, o idee care, ca un virus, dacă vreţi, să ajungă să ne influenţeze în acţiune în favoarea cuiva (persoană, grup). O perspectivă deloc plăcută dar, vorba poetului (a se vedea pagina 25 din numărul curent) „uneori/ povestea se potriveşte/ ca o mănuşă/ şi Binelui/ şi Răului”. În cazul fericit al Binelui (desigur, suntem, idealişti, suntem artişti, suntem visători!), de ce nu ne-am imagina că unora le vor fi inoculate bunul simţ (şi al măsurii), credinţa (şi poate chiar frica de Dumnezeu), bunăvoinţa, inteligenţa empatiei, toleranţa, acceptarea diversităţii şi, de ce nu, chiar iubirea aproapelui. Desigur, suntem (şi) lucizi: ştim că utopii imaginare s-au transformat în distopii cât se poate de reale, încununate de regimuri pur şi simplu criminale. Secolul al XX-lea ne este cel mai bun martor... Desigur, încă mai putem visa frumos. Poate chiar blând megalomanic... Dacă alţii nu suferă, putem visa frumos... În spaţiul nostru geo-politic chiar la unirea viitoare a celor două oraşe, Brăila şi Galaţi. Şi atunci probabil vom avea şi pod, sau poduri, peste Dunăre, vom avea aeroport, vom avea multiplexuri cinematografice (unde vom vedea 3D „Inception”!), vom fi al doilea oraş al ţării ca mărime şi, să ne fie permisă această inoculare, propunere, sugestie, spuneţi-i cum vă place, vom avea un nume al acestui nou oraş atât de vechi care ar putea fi simplu Sfântul Andrei... Oraşul Sfântul Andrei! Pare incredibil, nu-i aşa? După modelul (dacă este nevoie de modele!) Saint John din New Brunswick, Sao Paolo din Brazilia, Saint Denis, acum în Paris, St.Louis în Missouri, Sfântu Gheorghe în România, Santa Maria în California şi ar mai fi multe, multe exemple... Este un început de an nou, chiar de deceniu nou... De ce să nu visăm frumos, fără a fi acuzaţi de patriotism local sau patetism? Dar dincolo de visele şi faptele noastre, nu trebuie să uităm că, mai mult ca sigur, ne trebuie chiar bunăvoinţa Sfântului invocat şi a prea bunului Dumnezeu... Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României şi, în mod special, coincidenţă sacră, nu-i aşa?, a unei părţi din Marele Polis visat, Mare Cetate la Dunărea de Jos, dar şi ocrotitor al Eparhiei Dunării de Jos!

a.g.secară MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

ALTERNATIVĂ Nu sunt deloc sigură că am visat... Ce, războaie sunt mereu! Doar fiecare ştie că suntem aici în trecere, daţi cu împrumut vieţii şi că aerul este plin şi de lacrimi, şi de râsete, şi de emoţii sau de înfrângeri deja trăite, deja scrise, asemeni muzicii care mai urcă uneori din flaşnete, dând iluzia atmosferei din târgurile de odinioară. Toţi ne credem irepetabili şi, în fond, nu e nicio filosofie: suntem nişte răsuflări aşezate la coadă, una în spatele alteia, până la cer şi înapoi. Nimic original! Câteodată ne lăsăm jos micile noastre vieţi şi privim stelele cu ochi împovăraţi; ce minunat ar fi dacă am putea să depăşim toată lumina asta înşelătoare pentru a ajunge la violetul lor! Să ne pierdem obsesiile şi confuziile, să le lăsăm să se desprindă de noi precum o rană inutilă pe care nu mai e nevoie să o ţinem la vedere pentru a sensibiliza pe cineva.... Eu, cel puţin, deşi nu cred că ştiu să zbor, aştept totuşi o rafală de vânt, şi vreau să-mi pot înfrunta stabilitatea asta atât de concretă! Nu mi-ar fi imposibil, mai ales că sunt obişnuită să vagabondez între lumea simţurilor şi cea a umbrelor, să abandonez spaţiul care are forma corpului meu şi, odată ajunsă în vis, să absorb energii, ca un vampir. Iar dacă periplul acesta incert m-a învăţat cu adevărat ceva, este că orice conflict m-a conciliat, în mod paradoxal, cu viaţa. Teoria mea este că după un război, ar trebui să existe mereu cineva care să facă puţină ordine. Mai întâi e nevoie de cei care să caute prin cenuşă şi să împingă dărâmăturile spre marginea străzilor sau, în orice caz, undeva în lături, pentru a putea trece camioanele cu destine învinse... Apoi e nevoie de cineva care să poată să zidească şi să pună la locul potrivit ferestre şi uşi. Ştiu, nu e estetic şi ia destul de mult timp, însă oamenii au iscusinţa, dintr-o pornire ancestrală latentă, de a o lua de fiecare dată de la început. Ei bine, nu pentru toţi spectacolul este repulsiv, aşa că vor fi unii care vor şti să stea foarte atenţi în aşteptarea altuia nou. Cei care înţeleg ceva din ceea ce s-a întâmplat ar trebui să facă loc celor care au o vagă idee, dar mai ales celor care nu pricep nimic.. Iar după ce totul dă impresia că s-a terminat, e nevoie mereu de unul care să stea întins pe iarba care a acoperit şi cauză, şi efect, cu mâinile sub cap, cu picioarele încrucişate şi cu un spic între dinţi, prea ocupat ca să fixeze norii. Pentru că - nu e aşa? - prima zi de-abia de aici încolo ar trebui să înceapă. Dar, oricât am minţi, ştim că bucăţile stinse din noi par vii şi ele încă ar mai putea păcăli pe inocenţi; ni le mângâiem uneori şi le scoatem la vedere, ca nişte morbizi colecţionari, le întindem la soare, în timp ce ne trimitem aceleaşi priviri obosite. Toate întrebările pe care nu ni le

punem se întorc precum săgeţile de ploaie în ferestre. Ne ruşinăm că nu avem echilibru, ci numai necesităţi cu care să temperăm adevărul sentimentelor şi, cu atât mai mult, că păstrăm de nu se ştie când un reziduu granulos ca zaţul de cafea care se amestecă încet-încet cu tot conţinutul nostru sufletesc şi amărăşte orice lucru. Şi fiindcă nu ne place ceea ce suntem, pretindem că totul e doar un film fără coloană sonoră...un vis ori, poate, o realitate care ne aduce în lumina dimineţii cu spinarea ulcerată şi cu unghiile rupte.. Mă surprind deseori că îmi formulez gândurile ca şi cum le-aş fi citit pe undeva, cu aceeaşi gramatică şi cu aceeaşi punctuaţie. Mă mişc circumspect, pun întrebări, am nevoie să înţeleg, este o continuă inchiziţie a ideilor şi a sentimentelor. Mă oglindesc în oricine şi recunosc mereu ceva din mine în comportamentele celor din jur, nu ştiu dacă din cauza unui fel de timiditate care mă împiedică să mă identific într-o formă unică sau pentru că sunt de-a dreptul în afara oricărei forme. Privesc copacii şi mă simt puţin ca ei; îi iubesc pentru că pot fi în acelaşi timp şi ramuri, şi rădăcini, putând să se hrănească şi din cer, şi din pământ. Mi-e clar că am şi eu o bătălie de dus, însă pentru a putea admira, ca alţi nepăsători sau poate fericiţi - desenul norilor, cu pielea strivind şi iarba, şi ruinele pe care ea creşte, am nevoie de o renaştere. Va trebui să fiu eu cea care să mă nască de astă dată (printr-un periculos transplant) într-o realitate cu mai multe pagini, chiar dacă unele vor fi scrise prea mărunt, sau altele prea albe. Şi, de undeva de sus, eu, mică-mică, să fiu urmărită cum mă caţăr, cum alunec şi iar urc. Şi dacă s-ar întâmpla ca atunci când ajung pe pagina mea, aceasta să fie întoarsă şi eu acolo, între litere, să fiu strivită, sufocată, să ştiu că există visele. Că există alte pagini. Şi că partea aceea de mijloc, zona aceea axfixiantă de non-viaţă, în definitiv nici nu-mi aparţine...

Adina Fuică

Gabriela Georgescu - Edificii

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

9

Constantin Frosin

INCEPTION versus MISCONCEPTION 10

Din ce în ce mai interesante temele propuse spre dezbatere ! Mai ales când ele poartă marca misterului, a unei ambiguităţi pseudo-poetice, generate poate doar de noutatea cuvântului în sine. Chiar şi dicţionarele se încurcă uneori în semnificaţiile acestui cuvânt ciudat. Astfel, uneori i se dă sensul de început, alteori de concepţie (da, sexual vorbind, poate fi un început, e începutul prezumat al unei vieţi în formare…), alteori de origine. Dar nu orice fel de origine, atenţie ! Ci de origine în sensul în care obiectul începutului – fie el eveniment etc. – va genera alte evenimente, de exemplu, în ecou (la noi, vorba lui Bulă, ar face trimitere la bancul cu ecoul – vi-l mai amintiţi ?!). Ceva în genul unei pietre aruncate în apă, unde va produce cercuri din ce în ce mai mari şi mai numeroase, în funcţie de mărimea pietrei şi de intensitatea/ puterea cu care a fost aruncată… dar şi de suprafaţa apei respective: baltă, lac, mare, fluviu sau apă de munte… Cam aşa stau lucrurile şi cu cuvântul ăsta buclucaş, mai ales cu filmul trăznit cu acelaşi nume, care se vrea un science fiction, dar care, de fapt, face trimitere la manipularea minţii, la programarea neurolingvistică, lucruri care se petrec de multişor, dar de care nu s-a vorbit până acum, pur şi simplu… Pentru că discreţia e mama reuşitei acestor tehnici de manipulare colectivă, s-a păstrat tăcerea până în ziua în care a explodat mămăliga şi la ei… Din cine ştie ce motiv… Pentru că tăcerea costă uneori bani mulţi, fără a mai vorbi de conştiinţă : ea e ca un abces care, când se sparge, dă totul în vileag… Cu ce preţ, nu se ştie, nu se spune… deci nu se pune… Singurul adevăr acceptat de toată lumea e cel conform căruia prostia are un preţ, uneori prea mare ! Dar am dat şi peste un sens pe care nici dicţionarele nu-l menţionează (nu li s-o fi dat voie…), care m-a lăsat perplex: : extragerea de informaţii din mintea cuiva, fără ştirea lui ! Ăsta da sens abscons şi ocult, de aia-l ocultează toată lumea (bună…), inclusiv dicţionarele… Păi s-a ajuns atât de departe, mai ales în institutele speciale de parapsihologie şi ale armatei/ securităţii, încât ce se spune/arată în filmuleţul ăsta îi face să râdă în hohote pe cei care practică sporturile astea în toate anotimpurile… Ce-or fi făcând cu informaţiile astea, la ce le serveşte incursiunea asta în mintea oamenilor, care este eficienţa acestei forme exacerbate de Big brother, acestor schilodiri totale ale oricărei forme de intimitate, nu-mi pot da seama (nu c-aş fi eu aşa de zgârcit - apropo, ştiţi care e culmea zgârceniei ? Să nu-ţi dai seama cât eşti de zgârcit…). Păi ce să facă, bine mersi ! Fişiere şi foldere, ne fişează şi iar ne fişează, parc-am fi la Policlinică, unde trebuie să ne cerem fişa înainte de a fi programaţi… Vedeţi vreo similitudine ? Pe unde-o-i fi pus-o… ? Da’ ce, ăştia ne cred oare pe toţi bolnavi ? Sau vor să transforme toată planeta asta într-un enorm spital ?! Şi când mă gândesc ce morgă o sa aibă spitalu’ ăsta… catacombă, ceva gen groapă comună… Rimează

cu Piaţa Comună, nu ? Păi dacă vorbim de sat planetar, trebuie să aibă şi el un centru administrativ acolo… După Comuna din Paris, o Piaţă comună, o groapă comună… ... Dar or fi având oare toţi permis de conducere ? Eu cred că le-a expirat de mult, că merg dintr-o extremăntr-alta, că nu respectă niciun fel de reguli, nici măcar de circulaţie (a sângelui…). Ce-ar fi să le cerem permisele de conducere la control şi, dacă nu le au în regulă, să-i trimitem undeva… !Problema e că românu’ e jemenfichiste din naştere, da’ de când se dă francofon, zice aşa, cu poză: Je m’n fiche… Adică nu-i prea pasă, c-a lui îi mai frumoasă… Nu prea ştie el la ce se referă, da’ aşa spune cântul den bătrâni. Altfel spus, n-au decât să ne fişeze, dacă asta-i face să viseze… la mărire şi putere, dacă asta-i a lor vrere ! Apropo de visare, de vise: Dom Cob este şeful echipei de furat vise! Mare mai e grădina ta, Doamne ! Păi da, că Dom vine de la Dominic, care înseamnă omul lui Dumnezeu… Dar ce te faci când Cob înseamnă două lucruri aparent diametral opuse : păianjen şi vedetă, om aflat în centrul atenţiei… La noi, unii au zis că e de fapt, vorba de o cobe… Importantă e pânza de păianjen, în care noi jucăm rolul muştelor, iar paingul ăsta e Împăratul muştelor… Oare o fi având vreun nume? Sau e vorba de Marele Anonim (tot vreun pseudonim…)? Problema (şi încă ce problemă: cu vreo 21 -22 milioane de necunoscute şi necunoscuţi), că de-aia vorbeam de groapa comună a Istoriei ăsteia…, e că la noi ni se fură nu doar gândurile şi speranţele încremenite în proiect şi visele… Nu mai ştim să visăm, confruntarea cu realitatea românească e atât de dură, că trezirea, ieşirea din visare echivalează cu un şoc… anafilactic, pentru că n-am găsit încă leac de cojocul ăstora… Iar leacul pe care ni-l administrează a-FMI-aţii ăştia, e cel mai sigur : sapa şi lopata! Unii cred, săracii, că ăştia pun de-o fabrică de vise (şi iluzii) unde să muncească tot românul… Care să creeze locuri de muncă şi bunăstare (pe loc…) pentru toţi, dar doar la nivel de vis, nimic concret în realitate… Nimic palpabil, decât damele până la o anumită vârstă… După care sunt şi ele dovada vie a unor foste vise, foste iluzii… Că visele astea sunt nişte fiinţe vii, care ne sunt trimise în vizită de lucru şi uită să mai plece, la fel ca marele frate de la răsărit (…), care ţin loc de magazinele de vise care cic-au fost închise, da’ funcţionează toate… Şi de droguri, care cică sunt interzise prin lege da’ se consumă-n neştire… Incipit ăsta e un început, depinde ce urmează, că urma alege… Gata cu berea şi mititeii, fraţilor, că-i criză, le dăm gogoşi, că astea-s ieftine şi miros bine… a ulei de motor… ars şi gripat… H1 N1 şi 5 la un loc, la două locuri mai vedem noi…

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

Început al limbii sau al gândirii De multă vreme, o dilemă fără soluţie certă îi împarte pe cei care-şi pun întrebări despre începuturi în tabere cu soluţii ireconciliabile când trebuie tranşat între primordiul limbii sau cel al gândirii. Până şi textul fundamental al lumii creştine, Biblia,pune problema începutului în termeni dilematici cuvântul ar fi începutul, numai că acesta ar fi la Dumnezeu, care este El însuşi Cuvântul, mai exact spus e gândirea şi cuvântul în acelaşi timp, fără a se putea stabili o prioritate a celor două componente ale înfăptuirii (Facere, Geneză, Creaţie), câtă vreme Moneda Sacră (Dumnezeu) este indivizibilă în forme, scindarea fiind posibilă doar la nivel ideatic. În mod similar este tranşată problematica primordialităţii în toate religiile monoteiste şi, mult înainte ca acestea să fie fixate în texte canonice, filosofii vremurilor îndepărtate şi poeţii vizionari de acum câteva milenii şi-au pus problema în termeni similari, căci pregnanţa sfârşitului inerent şi inexorabil însă, în mintea omului conştient de condiţia sa trecătoare, întrebări nenumărate despre începutul fizic şi cel neperceptibil prin simţuri, ci doar prin raţiune şi viziune. Tocmai de aceea Cuvântul (ca şi apa, focul, sau atomul presocraticilor) a fost echivalat cu forma fizică (e un semn concret, perceptibil cu auzul şi reproductibil prin voce sau chiar prin scris), pe când raţiuni/gândirea care-l provoacă ţine de alte componente ale umanului. Obsesia cosmogonică a fost în timp dublată de cea escatologică, de la o epocă la alta propensiunea pentru cosmogonii sau escatologii e diferită, fără însă a se proceda în chip exclusivist, căci una o presupune pe cealaltă, mai mult chiar, sunt reprezentări complementare şi simetrice. Între timp, antinomia ErosThanatos a devenit loc comun al reprezentărilor filosofice, literare şi chiar culturale, încât începutul generic şi sfârşitul fatal sunt achiziţii definitive în domeniul conceptual. Emblematic pentru sfera reprezentărilor genericoescatologice este în spaţiul literar românesc Mihai Eminescu, devenit între timp arhetip al poeticului vizionar, cu puţini continuatori în această direcţie printre creatorii de poezie, dar extrem de căutat de exegeţii care i-au intuit potenţialul de interpretare în sensul cosmogonic şi escatogonic. Nu ne propunem aici un inventar al abordărilor critice, ci vizăm o propunere de lectură din perspectiva celor două cuvinte - temă anunţate în titlu şi trimiţând spre începuturi repetitive, perceptibile doar la nivelul intensităţii şi nu în plan fizic. Textul, asupra căruia vom zăbovi în vederea unei decodificări din perspectiva dihotomiei cuvânt-gând, nu este altul decât Luceafărul, motivaţi fiind şi de provenienţa temei impuse de politica redacţiei şi de presiunea lui ianuarie, lună consacrată pentru a marca naşterea poetului. Dincolo de ceea ce înseamnă pentru editori şi exegeţi etapele devenirii îndelungate a acestuia şi statutul aparte al poemului de metamorfoză continuă a acestuia, inclusiv după publicarea lui primă în Almanahul Societăţii Academiei România Jună din Viena (1883), ceea ce ne interesează aici este viziunea genezică dominantă, aspectul de poem cosmogonic şi antropogonic, în acelaşi timp, suprapus peste o poveste cu final previzibil, tocmai pentru a masca sensurile profunde, operaţie realizată în răspăr, nu prin adăugiri, ci prin renunţări repetate, concretizate în peste 500 de strofe abandonate pe parcurs (numite de editorul Perpessicius „moloz”) şi într-o serie de poeme recuperate şi integrabile în ceea ce acelaşi editor numeşte prin metafora „aria de volum a Luceafărului”. Varianta aflată în circulaţie şi cunoscută cititorilor prin intermediul ediţiilor curente şi al manualului

George Lateş

şcolar nu e neapărat şi forma ideală pentru gândirea din urmă a poetului. Dovadă în acest sens sunt intervenţiile în text ale lui Maiorescu (s-ar părea că a avut şi girul poetului), dar însemnările poetului care-şi dorea un alt sfârşit („mult înălţat, á la Giordano Bruno”) al poemului. Dincolo de despovărările imagistice şi de semnificaţie, Luceafărul rămâne un poem al luminii, iar drept consecinţă obsesia începuturilor se regăseşte în variate ipostaze în structura sa de profunzime. Cele două lumi avute în vedere de poet nu sunt antagonice, aşa cum a perpetuat exegeza şi didacticul, ci mai degrabă complementare. De aici vin similarităţile de lexic şi imagistică ce merg uneori până la identitate (v. „Privind la Cătălina”şi „El iar privind de săptămâni”). În cazul lumii pământene (Cătălin şi Cătălina sunt ipostaze aproape nondistincte - „doi copii cu păr bălai” - ale lumii de jos) începutul e dat de povestea de dragoste, previzibilă cu scenariu şi finalitate şi pusă sub semnul vrajei selenare. Pentru lumea de sus, celestă, cosmogeneza sau erotogeneza sunt fenomene repetabile, în consecinţă luceafărul se întrupează mai întâi din vârtejul care face ca cerul şi marea, mai întâi, soarele şi noaptea, ulterior, să devină nondistincte, iar noua esenţă rezultată din acest miracol rotitor să fie înger sau demon iradiind lumină de culori sau intensităţi diferite. Cuvântul dintâi apare în discursul demiurgului şi este oferit ca putere în sine lui Hyperion cel răzvrătit în schimbul renunţării la „ora de iubire”, mai exact la tentaţia de a deveni muritor. În structura de profunzime a textului intenţia lui Hyperion e mult mai radicală, chiar anihilatoare pentru Demiurg, căci legea pe care vrea să şi-o asume e de fapt stăpânirea morţii, iar efectul în plan celest ar fi fost sciziunea Demiurgului în „izvor de vieţi”, adică Tatăl ceresc şi „dătător de moarte”, adică Satan. A repeta geneza prin cuvânt (cuvântul meu dintâi”) este varianta pozitivă nonanihilatoare de esenţă şi şansa unică de a-şi impune voinţa (gândirea) la nivelul universului. În consecinţă, nici textul eminescian nu rezolvă problema primordiului celor două entităţi (cuvânt şi gândire) fără nuanţele impuse de raportarea la terestru sau celest. În primul caz cuvântul se rezumă la vorbire, adică la un miraj al vorbelor care induce o stare de vrajă în sufletul Cătălinei, pe când gândirea lipseşte la referinţă directă. Doar Luceafărul zboară prin interstiţii ca „gând purtat de dor”, cu referire la percepţia pur instinctuală a idilei cu steaua întrupată. De reţinut că dor apare aici, dar şi în alte contexte cu sensul de instinct erotic (uneori şi cu sensul de instinct thanatic - „dor de moarte”), şi nu cu cel supralicitat de exegeză şi impus ca „dor eminescian”, cu inerenta nuanţă de metafizic. În cazul lumii celeste preeminenţa gândirii este evidentă, cuvântul fiind doar semnul distinct al începutului, pe când devenirea aparţine gândului ce mişcă/ pune în mişcare universul, în sens larg. Altfel spus, cuvântul e perceptibil prin simţuri, e semn exterior, iar gândul/gândirea e intuibil (ă) doar prin afinitate electivă. Veritabil regal al gândirii poetice, Luceafărul e mai mult decât o sinteză a temelor şi motivelor fundamentale din lirismul eminescian, căci apoteoza luminoasă pe care o pune în text (nu există strofă fără un efect de lumină remarcabil) e desprinsă parcă din lumina începuturilor şi are aceeaşi intensitate şi chiar finalitate poetică. E şi motivul pentru care ne-am oprit, ia act evocator şi celebrator asupra acestui text simplu doar în aparenţă, dar extrem de ermetic în structura sa de profunzime.

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

11

Nicolae Cârciumaru

O urmă de timp 12

- Tina! zise unul înalt către o bătrânică ghemuită pe un carton de lângă uşa principală. Ce mai faci? - Eu? tresări ghemul de femeie. - Da, tu. Încearcă să-ţi aduci aminte. - Să-mi aduc aminte? Părea ea uimită. De cine să-mi aduc aminte? - De mine, cum de cine? Şi se aplecă să i se desluşească chipul prin întuneric. Eu sunt Sile, de la Vasile, fostul tău vecin din tinereţe. Frumoasă mai erai pe atunci! Punându-şi ochelarii cu mâinile tremurânde, ea încerca să-l recunoască, efortul însă părea zadarnic. - Nu, nu te supăra, nu ştiu cine eşti. - Cum? Părea el uimit de-a binelea. Ia mai încearcă, şi se aplecă şi mai mult asupra ei. Dar ea clătina capul a negaţie. - Nu, nu mai insista că nu reuşesc. Şi apoi e şi destul de întuneric, cum să reuşesc cu ochii ăştia ai mei? Să lăsăm pe altădată. - Bine, lăsăm cum spui tu. Fluviul, care se afla prin apropiere, răspândi brusc sunetul unei ambarcaţiuni. Apoi urmă demararea în trombă al unui automobil ce se făcu nevăzut printre blocuri. - Oare cât o mai fi ora? întrebă ea. Dar lunganul plecase să se plimbe. Îl vede ca prin ceaţă foindu-se şchiop printre ceilalţi bătrâni ce împânzeau treptele tuturor clădirilor din apropiere şi se întreba că ce avea la picior? Pe urmă îl văzu întorcându-se. Se aşeză lângă ea ca la început. - Faci de mult tratamentul acesta, Tina? o întrebă el. - Ei de mult! De vreo 60 de zile. - Şi cum, 60 ţi se pare puţin? Bătrânica dădu să râdă şi pentru că nu-i reuşea, o porni tusea. Când se mai linişti, îi mai zise: - Dragă domnule, se vede că eşti începător la noi. Întreabă-i şi pe ceilalţi de când vin pe aici şi pe urmă mai stăm de vorbă. Unii au şi câte 400 de şedinţe şi te miri de 60? Noi suntem bătrâni, oasele noastre sunt contorsionate, nu ne facem bine cu una, cu două. Şi măruntaiele, la fel. - Dar măcar sunt rezultate? - Ce rezultate? Doar ameliorare. - Şi? - Şi ne vedem în continuare de tratament pentru a ne mai prelungi existenţa. - Până când? - Până la finiş, dragul meu. Lunganul bătrân schiţă un zâmbet şi se aplecă s-o ridice de braţ. - Nu, stai, ce vrei să faci? se împotrivi ea. Se uită oamenii ăştia la noi! Vai, nu… - Ba da, insistă el. şi nu se uită nimeni la noi, nu te mai agita aşa. Hai, lasă-ţi braţul pe braţul meu. Aşa. Acum saltă-te pe picioare. Da, uite aşa. Ei vezi că se poate? - Dar bastonul? Stai să-mi iau şi bastonul. Nu-mi slăbi braţul, te rog, că mă prăbuşesc şi cine ştie ce mai urmează. Doamne ce forţă ai în dumneata! Şi cu piciorul şi tot se simte forţa. Dar ce vrei să facem? - Să ne plimbăm. - Unde? - Până la Dunăre şi-napoi. - Nu, nu cred c-o să pot. Du-te dumneata singur.

- Păi, anchilozăm aici până vor deschide ăştia, ce naiba. - Nu mai anchilozăm, ne odihnim. Hai, gata, lasă-mă să mă aşez la loc. Vai, nu-mi da drumul brusc că se învârte pământul cu mine. Of că grea mai este bătrâneţea! Da, acum aşază-te şi dumneata şi să mai vorbim. De unde spui că mă cunoşti? - Am fost vecini, femeie! - Poftim? - Am fost vecini, ce-i atât de greu să înţelegi? Uşor speriată, bătrânica se făcu şi mai mică în locul în care şedea. Tuşi pentru a-şi drege glasul şi zise aproape în şoaptă: - Te-ai supărat, draga domnule! - Nu m-am supărat, dar nici bine nu mi-a venit când mi-am dat seama că te prefaci. - Eu să mă prefac? Părea sinceră bătrânica. De ce să mă prefac? Nu te mai ştiu, domnule, asta-i tot. Porni o adiere de vânt şi doi câini se luară la harţă de la hrana pe care o descoperiseră în containerele pentru gunoi. - Uite aşa se bat, mai în fiecare dimineaţă, de la ciolan, ca politicienii noştri, se auzi un alt glas prin întuneric. - Ei asta-i! mai zise cineva. Apoi văzură cu toţii un arici care, ieşit de sub ghereta paznicului de la telefoane, se furişă şi el spre containerele cu gunoi. - Vai cât e de simpatic! Ziseră mai multe glasuri de femei. Şi nu-i fricos deloc, uite ce relaxat trece pe lângă noi! Şi fiindcă un moşneag tocmai se pregătea să-l lovească cu bastonul, una se ridică în picioare şi îl repezi cât acolo. - Ce naiba vrei să faci? eşti nebun? Moşule scrântit! - Tu eşti mai brează? părea agresiv moşneagul. - Dar nici ca dumneata! - Hei, gata, tăceţi, nu vă luaţi la ceartă Lunganul şchiop zâmbea prin întuneric. Apoi se întoarse spre bătrânica sa. - S-a umflat orezul în ei. - Ei, stresul l-a adus în stadiul acesta. Ieri, de exemplu, tot aşa, de la o nimic toată, doi s-au încăierat prosteşte şi după mai multe îmbrânceli au căzut cu capetele de asfalt de unde nu s-a mai mişcat. Erau să moară. Iar noi, ceilalţi şi chiar cei care treceau pe stradă, ne agitam în jurul lor, sunând la ambulanţă. Până la urmă a venit ambulanţa, a venit şi poliţia. Dar tărăgănau, trăgeau de timp în loc să-i transport cât mai repede la spital. - Hai, domnilor, ce faceţi, că mor oamenii ăştia până vă moşmăiţi pe lângă ei. Mai întrebaţi pe urmă. - Taci, tanti, că ştim noi ce avem de făcut. Hai, mă, urcaţi-i sus. - În timpul acesta una care poartă Biblia la ea citea următoarele: „Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar pentru cei mai tari la optzeci de ani; şi lucrul cu care se mândreşte omul în timpul lor nu este decât trudă şi durere, căci trece iute şi noi zburăm”. Lunganul şchiop căuta să descopere reacţia celor din apropiere fiindcă nu reuşea, se enervase. Şi zise: - Ăştia sunt ca de piatră! N-au nimic în ei. - Ce să aibă, sunt bătrâni şi bolnavi, nu le arde de nimic. Acum ce spui? - Ce spun? La ce te referi?

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

Galaţii de altădată - La mine. Priveşte-mă mai cu atenţie, căci se luminează de ziuă, şi spune-mi dacă mai sunt eu frumoasa dumitale vecină din tinereţe. Omul schiţă un zâmbet stingher. După care zice: - Sunt statornic în afirmaţiile mele indiferent care ar fi ele şi mă mândresc cu asta. Ce-ai vrea să mai auzi acum? - Că sunt eu Tina! - Nu-ţi mai spun! - De ce? - Că nu vreau. Şi pa, că plec! - Unde? - La plimbare. - Şi tratamentul? nu mă mai interesează! - Te-am supărat eu? - Nu. - Atunci? - Atunci pa. - Ai să mai vii? - Nu ştiu. Voi vedea! Pa! - Dă-mi un număr de telefon! - Ţi l-am dat. - Când? - Când dormeai. Caută prin buzunare. Într-adevăr numărul lui de telefon se afla într-unul din buzunarele taiorului cu care era îmbrăcată. Pe bileţel mai scria: „mă suni când doreşti tu, dar e preferabil după amiază. Şi nu te supăra, dar nu doresc să ne mai vedem! La revedere!” A plâns mult bătrânica, dar n-a renunţat la convorbiri telefonice. - Alo! Încercă ea după o lungă perioadă de vreme. Cu domnul Sile, vă rog. - La telefon, Tina, se auzi la celălalt capăt. Vezi, te-am recunoscut, nu ţi se pare curios? - Ba da şi mă bucur. De ce nu mai treci pe aici? - Unde pe aici? - Pe la sala de tratament. Nu vin pentru că nu-mi place atmosfera. Nu pot suporta văicărelile şi suferinţa. Aşa sunt eu. - Dar măcar ne mai vedem, ne mai vorbim pentru că nu m-ai văzut bine atunci, era întuneric şi pe întuneric ştii dumneata, te mai poţi păcăli! - La ce te referi? - La faptul că eu nu mă numesc Tina şi că poate e o confuzie. - Confuzie, zici tu? - Da, aşa cred. - Ascultă Tina, dacă-mi mai vorbeşti astfel, mă superi rău de tot şi nu ştiu ce o să iasă până la urmă! Fii rezonabilă! - Păi, sunt domnule! - Nu eşti şi taci că o să trec să te mai văd. Şi pa, mai sună-mă!

Valentin Bodea Grand Hotel Imobilul din strada Domnească este o construcţie de la începutul secolului al XX-lea fiind ridicată la iniţiativa marelui proprietar Elie (Ilie) Climi (Climis). Acesta apare într-un dosar de arhivă drept candidat pe Lista provizorie de persoane din Judeţul Covurlui eligibile la Senat pe perioada de la 1 mai 1911, până la 31 aprilie 1912, în dreptul meseriei apare proprietar, domiciliat în strada Domnească, cu un venit de 44.000 de lei1. La data de 28 februarie 1911, Elie Climi înainta o cerere către Serviciul Technic al Comunei Galaţi, din care reiesă că are domiciliul în strada Domnească, quart. II, circumscripţia I, unde doreşte să ridice un imobil cu trei etaje şi subsol la faţă, mai puţin un etaj. Suprafaţa imobilului era de 634,49 mp., iar arhitect Loiso2. Autorizaţia de construcţie avea să fie eliberată la 1 martie 1911. La 14 martie 1912 Ilie D.Climi înainta o nouă cerere către Serviciul Technic al Comunei Galaţi, unde apare cu domiciliul în strada Domnească, desp. II, aici dorind să realizeze un adaos de construcţie în parter în interiorul curţii pentru maşinile de iluminat electric al corpului principal3. Doi ani mai târziu, mai precis la data de 9 iunie 1914, Elie Climis, domiciliat în strada Log. Tăut, numărul 15, colţ cu strada Justiţiei, desp. II, înainta o cerere către Serviciul Technic al Comunei Galaţi, dorind a construi la adresa menţionată atenase imobilului său, arhitect fiind tot G. Loiso4. La următoarele file din acelaşi dosar apare şi adresa strada Domnească, numărul 70 colţ cu strada Justiţiei. La 3/16 iulie 1917 I. Climis proprietar al imobilului din strada Domnească, numărul 55 (Grand Hotel) autoriza pe Louise Cupcic să construiască o baracă pentru fotografiat5. În anuarul din anul 1927 dedicat Municipiului Galaţi, printre localurile de prim rang apare şi restaurantul „Grand“, strada Domnească6. Grand Hotel este o clădire în stil compozit, cu elemente de decoraţie neoclasice şi baroce. Ca elemente de arhitectură se remarcă două bowindow-uri, dispuse simetric faţă de intrarea principală şi care sunt bogat decorate, încadrate cu ornamente verticale cu motive geometrice şi florale şi puse în valoare la nivelul streaşinei prin frontoane decorative semicirculare. Intrarea principală este accentuată de prezenţa celor două balcoane de onoare, dispuse la nivelul etajului I şi II, încadrate cu coloane decorative identice cu cele ce încadrează cele două bowindow-uri7. Se remarcă, de asemenea, decoraţiile ancadramentelor ferestrelor de la cele două etaje şi ale cornişei. Faţadele nord şi sud prezintă decoraţii realizate după modelele elaborate de arhitecţii locali, care caută să asigure o legătură între faţada principală şi cea secundară, orientată spre strada Logofăt Tăutu. După al doilea război mondial a fost sediu al administraţiei Partidului Comunist, iar după anul 1990 a devenit sediul Primăriei Municipiului Galaţi8. Astăzi regăsim clădirea pe Lista Monumentelor istorice din anul 2004 din Judeţul Galaţi, la poziţia 113, cod GL-II-m-B-03012, Grand Hotel, strada Domnească, numărul 38 (1911-1912)9. Note: 1 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Galaţi, Fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 185/1910, f. 3. 2 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Galaţi, Fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 152/1911, f. 18. 3 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Galaţi, Fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 169/1912, f. 25. 4 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Galaţi, Fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 68/1914, f. 117 şi urm.. 5 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Galaţi, Fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 120/1917, f. 21. 6 Hr. & G.Flamaropol, Municipiul Galaţi. Primul anuar-ghid, Societatea de Editură Ştiinţifică-Culturală, Galaţi, 1927, p. 54. 7 Cf. Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Galaţi. 8 Ibidem. 9 Lista monumentelor istorice 2004. Judeţul Galaţi, sub egida Ministerului Culturii şi Cultelor. Institutul Naţional al Monumentelor Istorice, p. 10.

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

13

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE ÎN CONŞTIINŢA EUROPEANĂ A VREMII 14

Anii care au urmat revoluţiei de la 1848 au fost dominaţi, pe plan european, de afirmarea principiului naţionalităţilor, concretizat în lupta popoarelor pentru constituirea, întregirea sau independenţa statală. În acest context, propaganda unionistă românească reprezintă o modalitate de a atrage atenţia Europei asupra cauzei Unirii Principatelor. Ca urmare, s-a făcut o adevărată campanie de presă prin articole, reviste şi broşuri, au fost înaintate proteste şi memorii marilor personalităţi ale vremii, apeluri către opinia publică, în vederea înţelegerii necesităţii constituirii unui stat naţional, pornind de la recunoaşterea drepturilor istorice ale poporului român de a trăi unit. De fapt, prin tot ceea ce s-a întreprins pe plan intern sau extern s-a urmărit integrarea luptei pentru constituirea unei Românii moderne, unite şi independente, în lupta naţiunilor europene. „Unirea Moldovei cu Muntenia într-un singur stat – scria Cezar Bolliac, în 1853, în „Republica română”, revistă care apărea la Bruxelles – nu este o idee numai în capetele câtorva români prea înaintaţi, nu este o idee ieşită din dezbaterile de la 1848 încoace; ea a fost sentimentul naţional în toate părţile României de când istoria a început a ne spune câte ceva despre Dacia” (1). De fapt, chiar scopul acestei reviste, declarat în articolul „Naţionalitatea”, apărut în primul număr, era „constituirea fiecărei naţiuni în întregimea ei” (2). Cert este faptul că, alături de interesele care le aveau Marile Puteri europene în favoarea sau împotriva Unirii, propaganda unionistă externă şi lupta internă au contribuit la aducerea problemei Unirii Principatelor pe masa tratativelor dintre acestea. „Impusă de români, scria istoricul Leonid Boicu, propagată şi de opinia publică progresistă europeană, „cântărită” în funcţie de interesele proprii şi însuşită de cercuri politice oficiale, UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE a fost adusă la masa tratativelor” (3). Astfel, în cadrul lucrărilor Congresului de la Paris (1856), convocat pentru restabilirea echilibrului european după Războiul Crimeei, ministrul de externe al Franţei, contele Walewski, ridica problema Unirii Principatelor, ca o necesitate care trebuia adusă şi proclamată la Congres”, iar la 5 aprilie 1856 Walewski scria ambasadorului Franţei în capitala Imperiului Otoman, Thouvenel, că împăratul ţinea foarte mult la Unirea Principatelor, cu sau fără consimţământul Porţii. (4). În ianuarie 1857, după ce Turcia a dat firmanul de convocare a Adunărilor ad-hoc, apărea la Paris manifestul intitulat „Ce se cuvine să cerem la Adunarea ad-hoc”, manifest în cuprinsul căruia se oferea şi răspunsul: „Unirea, în baza drepturilor fireşti, pe care românii le aveau în virtutea suveranităţii lor” (5). În aceeaşi perioadă, ziarul francez „Le Moniteur” publica o notă prin care se reconfirma atitudinea unionistă a Franţei, în vreme ce publicaţia engleză „Press” pleda pentru unirea celor „două provincii de aceeaşi rasă, vorbind aceeaşi limbă, având aceeaşi religie, aceleaşi tradiţii” (6). De un real folos în susţinerea cauzei Unirii Principatelor pe plan european, în special în Belgia şi Franţa, au fost ziarele „L’Independence Belge” şi „Le Messager du Midi”. Revista politică a ziarului belgian din 17 iulie 1856 aprecia că Franţa, Anglia, Rusia şi Prusia se pronunţă în favoarea dezideratelor moldo-valahe „care cer, se poate spune, în unanimitate, unirea celor două Principate” (7), iar numărul din 11 august al aceluiaşi

ziar notă că Moldova reprezintă focarul agitaţiilor unioniste, subliniind faptul că aici opinia publică favorabilă Unirii era atât de puternică încât era primejdios să fie combătută (8). La începutul anului 1857 „Le Messager du Midi” scria că Unirea Principatelor „câştigă în fiecare zi teren în rândul populaţiei româneşti” (9). Mai mult, „L’Independence Belge”, relatând despre modul în care s-au desfăşurat alegerile din Moldova pentru Adunarea ad-hoc, notă: „Ceea ce se admitea că ar fi opera doar a câtorva fanatici, s-a transformat într-o mare manifestare naţională şi patriotică, din momentul în care voinţele şi-au găsit o exprimare liberă (10). Semnificativ este şi faptul că la 4 mai 1858 se punea, la propunerea lui M.Gladstone, în dezbaterea Camerei Comunelor a Angliei problema Unirii Principatelor danubiene, autorul propunerii argumentând că „totalitatea populaţiei din Principate este pentru Unire” (11). O contribuţie deosebită la formarea şi dezvoltarea conştiinţei europene în favoarea Unirii Principatelor au avut-o broşurile apărute în perioada 1854 – 1858, în diverse capitale ale statelor continentului. Fiecare broşură şi toate la un loc căutau să demonstreze că dorinţa românilor de a se uni avea la bază drepturile istorice imprescriptibile recunoscute de-a lungul timpului de către Marile Puteri, dar, în special, de Turcia. Astfel, C.Filipescu, într-o broşură apărută la Paris, în 1854, aprecia că existenţa politică a Principatelor se bazează pe tratatele semnate de principii celor două ţări şi sultani, care garantau autonomia acestora (12). Tot la Paris, şi tot în 1854, D.Bolintineanu scotea broşura „Les Principautes roumaines”, subintitulată semnificativ „Dacia veche”, o istorie a ţărilor române de la geto-dacii care „locuiau odinioară provinciile cunoscute de noi astăzi sub numele de Themisienne, de Transilvania, de Bucovina, de Moldova, de Valahia şi de Basarabia” (13), până la evenimentele de la mijlocul secolului al XIX-lea. Scrisă şi lansată în timpul Congresului de la Paris (1856), lucrarea lui Edmond Texier „Appel au Congres en faveur des roumains” avea menirea de a atrage atenţia diplomaţilor reuniţi la Paris asupra necesităţii reorganizării Principatelor Dunărene. Autorul aducea la cunoştinţa Europei că dorinţa românilor de a se uni are la bază drepturile lor politice stipulate, recunoscute şi respectate prin tratatele încheiate între cele două Principate şi Poartă (14). „Apelul” lui Texier voia să convingă Congresul de importanţa pe care o avea constituirea la gurile Dunării a unui stat român puternic pentru interesul general al Europei (15). Imediat după Congresul de la Paris publica şi I.C.Brătianu un memoriu destul de consistent prin care făcea cunoscut faptul că cele două provincii „trebuie să se unească şi să se organizeze într-o patrie unică” (16). În acelaşi sens se pronunţau public I.H.Rădulescu şi Ioan Bălăceanu. De asemenea, chiar în timpul Conferinţei de la Paris (1858) apărea broşura „Principatele Române şi Imperiul Otoman”, în care erau publicate tratatele încheiate de domnitorii Principatelor cu Poarta şi prezentată hotărârea adunărilor ad-hoc din cele două ţări de a se uni şi formă un stat cu numele de România (17). Fără îndoială, propaganda unionistă desfăşurată pe plan european a contribuit la afirmarea cauzei unităţii românilor, la înscrierea problemei Principatelor în dezbaterile Marilor Puteri şi a diferitelor organisme sau întruniri europene.

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Gh.Nazare ianuarie - nr.107

Note bibliografice: 1. „Republica română”, Bruxelles, nr. 2/1855, p.281; 2. Ibidem. p.16; 3. Leonid Boicu, „Diplomaţia europeană şi triumful cauzei române (1856 – 1859)”, Editura Junimea, Iaşi, 1978, p.19; 4. Leonid Boicu, op.cit. p.99; 5. Petrescu Ghenadie, SturdzaA.D., SturdzaC.D., Acte şi documente relative la istoria Renaşterii României, vol. III, Bucureşti, 1889, p.285. (În continuare, Acte şi documente...); 6. Platon Gheorghe, „Lupta românilor pentru unitate naţională. Ecouri în presa europeană (1855 – 1859)”, Editura Junimea, Iaşi, 1974, p. 183; 7. „ L’ I n d e p e n d e n c e Belge”, nr.199, 17 iulie 1856, Apud. Platon Gheorghe, op.cit., p.27; 8. Idem., nr. 224, 11 august 1856, Apud. Popescu, I. Puţuri şi Copoiu N., „Rolul marilor puteri în făurirea Unirii Principatelor (1859)”, Editura politică, Bucureşti, 1979; 9. „Le Messager du Midi”, nr. 52, 24 februarie 1857, Apud. Popescu I.Puţuri şi Copoiu N., op.cit., p.169; 10. „ L’ I n d e p e n d e n c e Belge”, nr. 264/1857, Apud. Platon Gheorghe, op.cit., p.62; 11. Acte şi documente..., vol. VII, p. 160; 12. Filipescu C., „Memoire sur les conditions d’ existence des Principautes Danubiennes”, Paris, 1854; 13. Bolintineanu, Dimitrie, „Les Principautes roumaines”, Paris, 1854, p. 7; 14. Edmond Texier, „Appel au Congres en faveur des roumains”, Paris, 1856, p. 4; 15. Ibidem., p. 21; 16. B r ă t i a n u , I . C . , „Memoire sur la situation de la Moldo – valachie depuis le traite de Paris”, Paris, 1857, p. 8; 17. „Les Principautes Roumaines et l’Empire Ottoman”, Paris, 1858.

(continuarea de la pag. 4)

FONDURI EUROPENE ...

a deşeurilor în mediul rural şi vizează aplicarea acestor măsuri în comunele Bălăşeşti, Folteşti şi Schela, mai au ca obiective închiderea depozitelor urbane de deşeuri neconforme, deschiderea unor puncte de colectare conforme, acţiuni de colectare selectivă, sortare şi compostare a deşeurilor din oraşul Târgu Bujor şi municipiul Galaţi împreună cu localităţile sale periurbane sau reabilitarea reţelelor de apă şi apă uzată şi construirea de staţii de epurare în aceleaşi centre urbane menţionate anterior. Valoarea totală a investiţiilor din judeţul Galaţi aflate în derulare încă în cadrul programelor de pre-aderare se ridică la 99.984.838,24 Euro. Pe de altă parte, fondurile structurale prin programele sale operaţionale sunt o invitaţie de participare la dezvoltarea durabilă a judeţului nostru şi de aceea ele reprezintă o reală provocare pentru toţi beneficiarii de finanţare. Analiza efectuată asupra oportunităţilor de dezvoltare din judeţul Galaţi a extras ca puncte de interes cu mare potenţial pentru această arie geografică dezvoltarea infrastructurii de transport şi a infrastructurii edilitare. Astfel, unul dintre primii beneficiari ai Programului Operaţional Regional 2007-2013 în judeţul Galaţi este Consiliul Judeţului Galaţi, prin proiectele sale de reabilitare a drumurilor judeţene finanţate pe Axa prioritară 2 - Îmbunătăţirea infrastructurii de transport regionale şi locale, domeniul de intervenţie 2.1 - Reabilitarea şi modernizarea reţelei de drumuri judeţene, străzi urbane, inclusiv şoselele de centură - drumul judeţean DJ 253 a cărui reabilitare a cuprins sectorul dintre localităţile Cudalbi - Băleni şi drumul judeţean DJ 251 cu sectoare de reabilitare ce cuprind comunele Cudalbi, Costache Negri, Pechea, Slobozia Conachi Schela. Cele două proiecte aflate în curs de implementare au o valoare totală de 85.528.251 Ron din care 1.710.565 Ron reprezintă contribuţia financiară a Consiliului Judeţului Galaţi în calitate de aplicant şi vizează reabilitarea a 40,72 km de drum judeţean. La aceste iniţiative se adaugă iniţiativa Primăriei municipiului Galaţi finalizată cu un proiect de reabilitare a unei artere rutiere importante din muncipiul Galaţi în valoare de 13.361.974,5 Ron. Alături de proiectele ce vizează îmbunătăţirea infrastructurii de transport de interes judeţean au fost promovate spre finanţare de către Consiliul Judeţului Galaţi şi Primăria municipiului Galaţi şi sunt în curs de implementare prin Programul Operaţional Regional 2007-2013, două proiecte de modernizare şi dotare cu echipamente medicale a ambulatoriilor de specialitate din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă „Sf. Apostol Andrei” şi Spitalului Clinic de Urgenţă pentru copii „Sf. Ioan” cu o valoare totală de 25.327.052,81 Ron. În domeniul social, în cadrul aceluiaşi program de finanţare sunt finanţate sau sunt în curs de evaluare proiecte ce contribuie la creşterea calităţii serviciilor de asistenţă socială oferite în judeţul Galaţi prin modernizarea infrastructurii aferente Centrului de recuperare şi reabilitare a persoanelor cu handicap adulte nr. 1, Căminului pentru persoane vârstnice „Sf. Spiridon” Galaţi, precum şi Şcolii speciale „Emil Gârleanu” Galaţi cu o valoare totală de 14.488.818,9 Ron. (VA URMA)

Reabilitarea şi modernizarea reţelei de drumuri judeţene

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

15

Dmitri Miticov 16

Un univers posibil umple capul bătrinelului cu zgomote şi imagini: o maşină ajunge în dreptul casei sale şi claxonează. Copiii sar din maşină şi strigă bunicule, bunicule. Fiica bătrinelului iese din maşină şi îl strînge în braţe cu emoţie, eşarfa portocalie se lipeşte de gîtul fardat. Soţul femeii ocoleşte maşina şi vine lîngă ei, îi strînge bătrînelului mîna şi zîmbetul lui politicos se fixează în mijlocul pozei de familie.

Înăuntru Din faţa casei, Andrusha o zăreşte pe mama la geam. E noapte şi lumina din spatele ei se răspîndeşte discret peste liniştea casei. Cum priveşti din interior, peste umărul mamei, pe aleea îngustă s-au adunat oameni. Mama nu-i distinge prea bine, ei stau înghesuiţi în Întuneric. Abia cînd se apropie de geam lumina casei le cade pe chip şi mama îi poate vedea. Andrusha vine spre geam şi, cînd ajunge aproape, faţa lui se luminează dintr-o dată. El spune: aleargă, aleargă, aleargă. Dar mama nu îl aude, îi urmăreşte doar buzele cum se mişcă şi pune mîna pe geam de parcă ar atinge un acvariu unde un peşte mic a încremenit. Andrusha dispare. De geam se apropie altcineva. I se luminează faţa, e Dmitri. Mişcă din buze, se întoarce şi o ia la fugă. După Dmitri vin Olguţa, tata, Vlad, Anatoli, Thom Yorke, Johnny, Erika, Emma, Gjurka. Stau în faţa geamului, deschid gurile şi le închid de cîteva ori, după care o iau la fugă în jurul casei. Mama priveşte şi bate din palme. De afară, unde paşii răsună pe asfalt în liniştea nopţii, geamul casei pare un foc liniştit înconjurat de sălbatici, în mijlocul căruia mama bate din palme şi rîde. Dacă te dai puţin în spate sau te ridici pe vîrfuri, o s-o vezi mai bine. N-o să auzi dinspre ea nimic, dar deasupra ramei de lemn o să vezi cum mîinile i se lovesc una de alta în linişte. Urmînd strada şi lăsînd casa în urmă, o să ieşi din oraş. întunericul se întinde pînă departe, iar de aici, de unde priveşti, totul seamănă cu vastele cîmpuri de acasă. Străbaţi miile de kilometri în cîteva secunde pînă la marginea unui orăşel de provincie unde o casă veche şi neîngrijită stă cufundată în ţîrîit de greieri. Un bătrînel iese cu o farfurie de mîncare şi se îndreaptă spre beci. Lasă farfuria pe ciment, scoate cheia şi descuie lacătul mare care atîrnă la intrare. Deschide uşa şi şopteşte ceva. Din beci, unde treptele abrupte se pierd în întuneric, se aude mai întîi un zgomot de paşi. Apoi faţa unei femei apare în bătaia lunii, schimonosită ca de o flacără orbitoare, acoperită de părul răvăşit şi slinos. Femeia apucă farfuria şi rînjeşte către bătrînel. Totul trebuie păstrat cu grijă, înăuntru.

Dar nu, se gîndeşte bătrînelul. Trebuie să-şi ţină copiii în ea, nu le poate da drumul. Nu în viaţa asta. Nu în lumea asta. Totul trebuie păstrat cu grijă, înăuntru. Peste rînjetul fiicei din beci, tatăl închide uşa ferm şi, aşa cum obişnuieşte de douăzeci de ani, încuie lacătul masiv cu o dragoste nesfîrşită.

Schizo Un pahar plin cu apa se află pe masa. Lumina cade pe el şi-1 încălzeşte. Apa se clatină. Asta înseamnă că mama bate cu mîinile cărnoase în pereţi să caute vocile. Sau că tata a intrat şi a trîntit uşa. El stă pe covor, lîngă masă, şi se bîţîie. Covorul s-a încreţit. Din urechi atîrnă firele stetoscopului. Firele se leagănă, capsula oscilează pe covor. Cocoşat, cu capul dat pe spate, mîinile între picioare. Priveşte ţintă la apa din pahar. Cum strînge ea toată lumina, anume pentru el. Uite viaţa. El rînjeşte şi bate din palme. Întinde capsula stetoscopului spre paharul cu apă, dar nu ajunge pînă acolo. Dacă cineva ar ridica paharul, pe masă ar rămîne un cerc de apă. Ar putea să vadă în cercul de apă rama de lemn a geamului pe jumătate deschis şi lumina care intră în cameră. Cu timpul, cercul de apă ar dispărea, şi mîine, pe locul lui, ar rămîne un cerc alb, uscat. Ca o urmă de cretă greu de îndepărtat. Ar spune uite, pe locul acela a stat un pahar. El se bîţîie şi se gîndeşte că dacă s-ar ridica de pe covor şi ar ieşi în hol pe locul lui nu ar rămîne nici măcar un cerc de apă. Poţi vărsa un pahar cu apă în multe feluri. Dacă uşa de la camera mamei nu ar fi încuiată, mama ar da buzna şi mîinile ei care se mişcă repede prin aer ar lovi paharul şi paharul s-ar răsturna. Dacă el ar pune mîna pe masă şi ar lovi cu bîta peste unghii, apa din pahar s-ar vărsa. Şi atunci o imagine vie în memorie: cum s-au răsturnat ceştile cînd a atins măsuţa. Cum i-a înmuiat ploaia părul dintr-o dată. Dar el doar se bîţîie pe covor şi îşi scoate şosetele. Le scutură în lumină şi mii de puncte luminoase sclipesc în jurul lui. Se uită la ele uimit. Rînjeşte şi bate din palme. Uite viaţa.

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

Apa din pahar se mişcă. Firele stetoscopului se leagănă. Capsula oscilează. Şi iată, cineva i-a înlocuit mîinile cu ale altcuiva. Cineva i-a pus vocile în cap şi vocile răsună lung şi dureros, de-a lungul coloanei. Şi deşi lumina intră prin geamul deschis şi îi aprinde conturul, întuneric în jurul lui ca o intrare îngustă. Şi deşi noaptea încă nu a venit, el priveşte cu teamă dunga de lumină care intră pe sub uşă. Ca în nopţile cele mai lungi, vede cum o umbră se mişcă acolo, iar dunga de lumină se întrerupe.

17

El va aştepta un timp, va face linişte. Uşa se va deschide. Nimeni în prag, doar lumina din hol. Totuşi o prezenţă străină care-i va da tîrcoale. Un trosnet în spatele lui, un sunet neobişnuit, ca necheza­tul de cal. El va apuca să vadă cu coada ochiului o copită de capră, o mînă umană acoperită cu blană neagră, lucioasă. Ceva îi va atinge umărul şi va avea timp să vadă cum pădurea se apropie de casă, cum pielea şi părul slinos al fiinţelor goale care se ţin de tulpinile copacilor i se lipesc de geam.

Ce a văzut Andrusha cînd a intrat în cameră: Cînd am intrat în cameră, Dmitri stătea pe covor cu două şosete în mîini. Le scutura şi rîdea. Soarele adunase în jurul lui steluţe albe şi ele se roteau repede-repede. Dmitri avea în urechi stetoscopul roşiatic. Un pahar era pe masă şi apa din el se mişca. M-am apropiat de Dmitri să ating o dungă de soare care trecea chiar pe lîngă el. Cînd am trecut mîna prin lumină, Dmitri a tresărit.

Ion Grosu

Scrisoarea Domnului Mihail Eminescu către noi (citită la Salonul Literar “Axis Libri” V.A.Urechia din 14 ian.2010)

Cînd am intrat în cameră am spus: Dmitri. Un timp ne-am uitat unul la altul fără să ne spunem nimic. Un timp, Dmitri a lipit capsula de paharul cu apă şi a ascultat cu atenţie. Faţa lui s-a îmbujorat. S-a întors şi a spus: uite viaţa. A spus: ascultă muzica. Privirea lui s-a rotit prin cameră. Uite cum s-a luminat, a spus. I-am trezit inima, uite cum bate către mine, a spus. Apoi a lipit capsula de pereţi. Pe partea cealaltă mama bătea încet cu palmele.

Eu vă privesc de-acolo, chiar de sus De două ori pe an cu-ngăduinţă, Şi-ascult aceleaşi vorbe ce s-au spus Şi văd doar fapte fără trebuinţă. Aş vrea să ştiu că limba noastră veche Nu va dispare prea uşor din noi, Şi că pe glob ea n-are nici pereche Nici nu fuge, când trecem prin nevoi.

Mi-a luat mîna, a pus-o pe corpul lui. Eu m-am întors şi am luat un pix. Am desenat pe mîna lui Dmitri o faţă veselă şi atunci el a sărit şi a fugit în hol. în urma lui, covorul a rămas încreţit.

Nu mi-au plăcut vreodată fariseii Nici cei din interes ce m-au slăvit, Căci pana mea a sângerat mişeii Ce mi-au prezis precocele-asfinţit. Vă mulţumesc că vă gândiţi la mine Şi numele-mi trezeşte-n voi fiori, Însă ca scriitor e mult mai bine Să ştii precis când trebuie să mori!

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

Până când vocile ne vor despărţi 18

(continuare din nr.106) Andreea ne-a telefonat seara ca să ne felicite pentru reuşită. A ajuns la noi abia a doua zi, la amiază, pe un soare torid. Bluza lipită de corp, era umedă toată de sudoare. A intrat zgomotos împiedicându-se de pragul uşii, mai să scape sticla de şampanie, din mână. Degetele îi tremurau atât de tare de emoţie încât a avut nevoie de ajutorul meu, să-i desfacă dopul. Era naşa lui de botez. Sub privirile ei crescuse. Am râs toţi trei cu încredere pentru zilele ce urmau să vină. Alindor ne-a părăsit în scurt timp. Am rămas doar noi două să ne luptăm cu şampania, amintindu-ne întâmplări hazlii şi chiar triste. Soarele îşi scăpăra ultimele raze când Andreea a plecat, uşor ameţită. În colţul buzelor un fulger de bucurie, atât de fugar, încât numai eu l-aş fi putut observa. - Acum chiar te poţi recăsători! Am zâmbit. Era atât de încăpăţânată. Poate că trebuia să am mai multă grijă şi pentru viaţa mea. - Dar viaţa ne aruncă mereu în situaţii care ne depăşesc. Se întâmplă lucruri care îi schimbă total cursul. Ploua. Auzeam picăturile cum izbeau în pervazul ferestrei. Alindor a intrat covârşit de emoţie şi teamă. - Mamă, cred că mă urmăresc extratereştrii. Eu nu mai vreau să merg la tata. L-am privit mirată, apoi speriată. Adevărul e că nu am înţeles ce se întâmplase de la început. Nu mai pomenise de extratereştri de la vârsta de unsprezece ani, când murise tatăl lui. Din acel moment n-a mai frecventat cursurile la facultate. A rămas închis în casă, complet izolat, refuzând orice vizită. Când a îndepărtat-o pe Asia prietena lui, am ştiut că ceva groaznic se întâmplase. Au urmat nopţi de insomnie, spunând că are coşmaruri. În după-amiaza aceia „vocile” pătrunseseră în vieţile noastre. Ecouri, venite, aduse nu ştiu de unde şi de cine. - Le aud mamă, le aud mereu! Voci nevăzute dăduseră buzna în viaţa lui ca să-i răstoarne echilibrul şi să-l arunce pradă unor valuri de suferinţă, mizerie şi deznădejde. Gândurile mi se întorceau mereu în trecut răvăşindu-l ca să-mi dau seama când am observat primele schimbări, primul semnal de alarmă. Totul era confuz. Poate moartea tatălui îl urmărise în tăcere în toţi aceşti ani. Pentru el începuse o viaţă nouă închipuită ce-l despărţea de cea reală. Bântuit de viziuni viaţa lui era complet dezorganizată. Se afla sub influenţa vocilor ce-l conduceau. Tulburat de panică, de teamă, de spaimă, încerca să li se împotrivească să le dea formă, dar ele îl asaltau mereu şi-l menţineau toată vremea într-o tensiune nervoasă distrugătoare. - Poate sunt vocile diavolului. El încearcă să mă înnebunească, dar nu va reuşi. Prin puterea gândului am luat legătura cu „vrăjitorii”. Ei sunt şapte pe pământ. M-au învăţat multe vrăjitorii, cum să mă pot feri de cei răi pe pământ. Acum se dă bătălia dintre mine şi diavol. Dacă el va fi mai tare, atunci va scăpa, dacă nu. Va muri. - Mamă l-am învins pe diavol! Dacă nu reuşeam cred că înnebuneam. Dar lupta cu vocile a continuat cu zile şi nopţi de agitaţie, de meditaţie.

MMXI

- Vezi eu stau acum pe fotoliu, mă dedublez. E doar corpul meu, sufletul e sus pe tavan. Acum îl străpunge: stadiul I, stadiul II, mă opresc. Uite îl aduc înapoi. Îi ascultam înspăimântată confesiunile. - Sunt un înţelept. Eu am cunoscut toate „învăţăturile” lumii. Voi rămâne de-a pururi tânăr. Nu voi îmbătrâni niciodată. Puterea Universului mă va ajuta. Dacă nu o mai pot stăpâni eu nu voi face ca voi oamenii să aştept liniştit să vină moartea. Eu ştiu ce să fac. Trebuie să caut „calea nemuririi”. Ea trebuie să existe. A căutat-o şi a găsit-o. „Calea nemuririi” este „calea adevărului”, fără nicio minciună. Voi oamenii de aceia muriţi şi îmbătrâniţi, că minţiţi. Eu nu pot să stau de vorbă cu voi, pentru că voi nu suportaţi adevărul şi atunci eu îmi pierd puterea şi nemurirea. Legea adevărului (calea nemuririi) face parte din legile Universului. Eu cunosc legile lui, mă conduc după ele şi mă apără de tot ce este rău pe pământ. Voi oamenii o să muriţi cu toţii pentru că aşa vreţi voi, nu puteţi spune numai adevărul. Eu am venit pe pământ ca să fiu servit. Nu trebuie să muncesc fizic, trebuie numai să gândesc şi totul vine de la sine. Eu nu vreau să fac rău nimănui. Atâta timp cât oamenii mă lasă în pace dar dacă ei îmi fac rău şi nu mă lasă în pace, le iau viaţa, numai prin puterea gândului meu. Acum, am această „nemurire” şi trebuie să gândesc cum să pot lua legătura cu oamenii. Să găsesc o nouă cale de a spune în aşa fel adevărul ca să nu-i supăr. Eu nu vreau să am duşmani. Copleşit de viziunile lui era inofensiv, fără izbucniri violente, doar cu perioade de excitare, după care urma o linişte totală, de fapt o tăcere deznădăjduită. Cred că atunci nu mai auzea glasuri care să-l îndemne şi să-i dea impulsuri. Ascultam, cu răbdare şi urmăream întreaga frământare şi suferinţă ce i se revărsa din toată fiinţa, în mişcările mărunte ale feţii, în ochii îngustaţi sau lărgiţi, în buzele strânse sau întredeschise. Toată viaţa lui haotică se desfăşura într-un spaţiu limitat de cameră. Între patru pereţi era lumea lui de închipuit. Nu suporta apropierea unei fiinţe de el. Nici pe mine. Nu te privea deschis în faţă, ostil oricărei atingeri, cu mâinile mereu pregătite să se apere. Încercam să văd o licărire de bucurie, firavă, dar îşi pierduse toată zestrea sentimentală. Nu mai putea să-şi angajeze sufletul pustiit, nici pentru o bucurie, nici pentru dragoste, nici pentru afinitate, nici pentru o plăcere. Nu se mai iubea nici pe el, nici pe alţii. Lipsit de sentimente, nu-l mai interesa nici înfăţişarea lui externă. Totul ducea la o deteriorare fizică. Era atât de răvăşit uneori încât abia i se mai recunoşteau trăsăturile frumoase. În afara crizelor de boală nu făcea nimic. Tot timpul ei toată energia o cheltuia încercând să dea răspunsuri fantasmelor, fără să-i rămână timp sau energie de a se ocupa de ceva serios sau folositor în viaţa lui. Renunţasem la serviciu, în interesul sănătăţii lui. Deşi nu recunoştea simţea că îl ajut, acum când se transformase din nou într-un copil neajutorat. Singura mea legătură cu lumea externă era Andreea. Ea mă susţinea şi încuraja. Nu voia să-mi pierd şi eu sufletul alături de el. ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Pentru mine era o bătălie în numele iubirii pentru fiul meu. Să caut adevăruri pentru adevărurile lui neadevărate, să-l înţeleg şi să-i susţin ce-a mai rămas bun din el spre care şi-ar mai manifesta interes, dar pe el nu-l mai interesa decât viaţa lui închipuită stăpânită de acele voci fără chip, ca o telegrafie fără fir. Se întâmplase aşa pur şi simplu şi se prăbuşise sub povara închipuirilor. Dacă am sperat că e doar un puseu de depresie, acum am realizat ce este începutul unei tragedii. Un băiat şi nu oricare al meu, cu minţile rătăcite. M-am simţit dintr-o dată părăsită de Dumnezeu. Trebuia să contactez imediat un medic psihiatru. Se afla ce boală a minţii s-a declanşat, care e tratamentul, dacă exista, care e pronosticul? Are vreo şansă de vindecare sau nu?! I-am descris medicului toată această dezordine mintală. - Mămico, ţi-ai pierdut băiatul!? Adu-l cât mai repede la spital. - Cum? Fără voia lui? - Da. Chemi ambulanţa şi un echipaj de poliţie. Nu poţi să pretinzi nimic unei minţi bolnave. Vieţile trecătorilor se revărsau pe stradă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totuşi pentru mine ceva groaznic se întâmplase. Nu puteam să-l duc la spital, împotriva propriei voinţe. Uneori părea coerent chiar strălucitor bineînţeles în limitele halucinaţiilor lui. Acest doctor nu mă lămurise cu nimic, de ce îmi pierdusem fiul? Voiam să ştiu de ce? Andreea a fost aceia care mi-a deschis „o uşă”. - Ersa, mâine în oraşul nostru va sosi un profesor, doctor în psihiatrie. Vine de la Viena. E de origine română. Tu vei ajunge la el. Îţi promit. Şi am ajuns. - Draga mea, am înţeles că eşti medic veterinar. Deci putem discuta ca între colegi. În fereastra de timp, care o am la dispoziţie, am să încerc să-ţi spun, în mare, cam tot ceea ce se poate spune despre această boală Schizofrenia-Spiritul despicat. Aceasta este boala fiului tău. O persoană cu personalitatea scindată, când nu are nevoie să i se explice nimic şi una căreia nu i se poate explica nimic. Afectează 1% din tineretul de pe glob. Apare la vârsta de 15-20 de ani la copiii care au fost normali până atunci, deosebit de deştepţi şi inteligenţi. Cauza, circuitul şi chimismul din creier. Conexiuni greşite. Neuronii interceptează greşit informaţiile primite. Apar ca agonii mintale. Se închid în ei, stau izolaţi în casă. Mintea le cedează la 20 de ani, când intră într-o lume haotică, plină de fantome, halucinaţii. Aud voci care şi se adresează şi le comandă. Stăpâniţi de frică, de paranoia, pentru ei fiecare zi este o luptă cu teama, cu coşmaruri, cu voci, care sunt reale pentru ei. Duc o viaţă captivă într-un creier, o luptă continuă cu teamă, paranoia şi disocieri. Aud vocile care le citesc gândurile. O lume fără graniţe. Între ei şi ceilalţi nu există barieră între gânduri. Ei nu pot separa viaţa lor interioară pe care o consideră reală de cea exterioară. O luptă continuă între nebunie şi raţiune, între gândire iraţională şi raţională, între creativitate şi nebunie. Când stau într-o cameră cu mai multe persoane, aud toate conversaţiile ceea ce este foarte stresant pentru ei. Medicaţia, le diminua simptomele. Unii fac un singur episod, alţii cu tot tratamentul repetă mereu episoadele. Unii răspund la tratament, alţii nu. Medicaţia le dă o luciditate forţată, care îi scapă de spitale dar ei continuă să lupte toată viaţa cu halucinaţiile şi paranoia.

Tratamentul ameliorează forma, nu fondul bolii. Cauze ar fi mai multe: - predispoziţia genetică (în luna a treia de sarcină, neuronii emigrează şi atunci se fac conexiuni greşite) - cauze de mediu - naşteri greşite ca tehnică - teoria lipsei unui cromozom X unul moştenit de la mama, unul moştenit de la tata Şi ce să-ţi mai spun: sunt doi gemeni cu aceleaşi gene. Unul face schizofrenie, altul nu. La unii apar modificări în creier, la alţii nu. L-am privit confuză. Nu ştiam asupra cui să arunc vina pentru catastrofele ce se petreceau în viaţa băiatului meu. - Draga mea în această boală nu există prea multe alternative dar trebuie să-i începi imediat tratamentul într-un spital de specialitate. Dacă momentan nu este supus agresiunii oricând el poate deveni violent. Starea rezervată cu suspectarea celor din jur va duce la agresivitate, când va trebui să-i aperi viaţa lui, dar şi pe a ta. Medicaţia trebuie încercată până când răspunde. - Dacă medicina a reuşit să facă un salt uriaş în cunoaştere, în ultimele 5-6 decenii, ştiinţa se află în preistorie în faţa acestui „univers al gândirii, sentimentelor, amintirilor şi acţiunilor (creierul) ale cărui mecanism abia sunt bănuite. Întrebările la care nu s-a răspuns sunt numeroase, iar esenţa lor s-ar putea reduce la una: cum pot cei zece miliarde de neuroni existenţi în creier, veritabile „staţii de transmisie” să primească concomitent informaţii contradictorii să le selecteze şi din uriaşul bagaj de cunoştinţe să scoată răspunsul corect!? Comparaţia dintre creierul uman şi cel electronic vine să sublinieze faptul că oricât de sofisticat ar fi mecanismul creat de om, el nu se poate compara nici pe de parte cu cel creat de natură.” A tuşit uşor şi s-a uitat la ceas, ridicându-şi mâna. - Timpul s-a cam terminat, sunt presat de el. Eu te consider că eşti personalitatea cea mai potrivită să iei în mâinile tale cazul propriului fiu, bineînţeles după ce i s-a stabilit medicaţia într-o cură de tratament într-un spital de specialitate. Cei trataţi în continuare la domiciliu răspund mai bine la tratament şi recidivele sunt mai rare. - Are vreo şansă de vindecare? - Încă nu s-a descoperit un tratament pentru tratarea schizofreniei care să spargă zidul între paranoia şi halucinaţii. Când vei auzi că cineva a luat premiul Nobel în acest domeniu, acolo să te duci.” Un adevăr dureros. Trebuia să fiu curajoasă şi să mă obişnuiesc cu faptul să fiu nefericită. Aflasem ce s-a întâmplat, ce boală a minţi s-a declanşat, care e tratamentul, care e pronosticul. Acum ştiam atât de multe lucruri despre el, despre boala lui. Trebuia să mă gândesc cu dragoste la ce a mai rămas bun din fiinţa lui şi să încerc să aflu acea părticică bună şi logică. Deşi sunt nefericiţi şi deprimaţi, neagă totul, refuzând categoric să meargă la doctor. Pentru judecăţile lui greşite avem o imaginaţie enormă. - Eu nu am nevoie de medic. Eu nu sunt bolnav. Voi sunteţi cu toţii bolnavi, voi oamenii. Cum puteţi trăi aşa: să râdeţi, să mâncaţi, să dormiţi liniştiţi când ştiţi că o să muriţi. Voi nu

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

(urmarea la p.39)

MMXI

19

Roxana Păsculescu: „Ritmuri expoziţionale”

În paginile care urmeazã:

20

Mai tânăra colegă de breaslă Roxana Păsculescu, redactor la Radio România Cultural, a debutat recent editorial cu o carte intitulată „Ritmuri expoziţionale”, apărută la Editura Mayon din Bucureşti. Este o lucrare care înmănunchiază în cele 142 de pagini o selecţie de cronici plastice scrise între 1998-2010, care au reprezentat, aşa cum însăşi mărturiseşte autoarea în „cuvântul înainte”, „substanţa deschiderii unor expoziţii (apărând uneori şi în cataloage) şi au constituit parte componentă a unor emisiuni radio”. Cartea se bucură de o succintă prefaţă semnată de reputatul istoric şi critic de artă bucureştean Petre Oprea şi de o postafaţă datorată criticului literar Liviu Grăsoiu. Numărul artiştilor despre creaţia cărora scrie Roxana Păsculescu este mare şi ei sunt fie nume de rezonanţă în plastica românească modernă şi contemporană (Ion Ţuculescu, Dorothea (Lola) Schmierer-Roth, Vasile Celmare, Vasile Gorduz, Costin Neamţu, Letiţia Oprişan), fie din generaţii mai tinere, cu identităţi artistice deja conturate sau aflaţi în curs de afirmare (Valeriu Şuşnea, Daniela Frumuşeanu, Ion Nicola, Dan Badea, Stelian Bâscă, Constantin Daradici, Cornelia Victoria Dedu, Victoria Fătu Nalaţiu, Ioan Oratie, Rodica Anca Marinescu, Cristina Nedela, Vasile Mureşan Murivale, Cristian Sergiu Ianza etc). De asemenea ea se referă la unele manifestări de grup organizate în Bucureşti, dar şi în unele oraşe din ţară (Tulcea, Buşteni, Vălenii de Munte). Ceea ce remarcăm cu satisfacţie lecturând textele incluse este în primul rând concizia exprimării, stilul direct şi faptul că autoarea se opreşte în comentariile sale critice la ceea ce consideră esenţial în expoziţia sau în creaţia artistului despre care scrie. Ca jurnalist la radio, Roxana Păsculescu nu face divagaţii, ea caută să fie cât se poate de convingătoare, să le transmită ascultătorilor informaţii exacte într-o rostire simplă, care să le meargă la inimă. Jurnalistul este dublat de un critic avizat, care atunci când se referă la unele lucrări foloseşte un limbaj adecvat, termeni care să conducă la înţelegerea operei de artă. „Roxana Păsculescu, notează criticul literar Liviu Grăsoiu în postfaţă (Complicata relaţie culoare/volum şi cuvânt), a devenit din ce în ce mai convingătoare, fiind recunoscută acum ca o voce autorizată în aprecierea tendinţelor contemporane, indiferent de generaţia căreia îi aparţine artistul. Gustul său funcţionează fără greş, primind confirmarea frecventatorilor de spaţii expoziţionale. Obiectivitatea la care obligă calitatea de redactor al Radiodifuziunii s-a transformat dintr-o presupusă constrângere, într-o demonstraţie a felului cum se pot evita compromisurile şi se poate exprima normal un punct de vedere personal”. Scriind, de pildă despre retrospectiva regretatului sculptor Vasile Gorduz, Roxana Păsculescu subliniază că „profunda corelare realizată de artist între ideea umanistă de factură renascentistă şi materialul său cel mai iubit - piatra, ne oferă măsura acelui acord fundamental la care ajunsese sculptorul, de înţelegere filosofică deplină a universului, simţit şi trăit, în bogăţia valorilor şi mesajelor percepute”. Despre Vasile Celmare arată că având „rădăcinile înfipte în monumental, îşi gândeşte picturile bidimensional (pentru a nu sparge pereţii) şi

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

transformă obiectele pe care le include în compoziţiile sale în semne, rafinamentele sale caligrafice nesubminând forţa şi autoritatea monumentalului şi nici nu invită în zona arabescului exclusiv decorativ”. În expoziţia concitadinei noastre Lola Schmierer Roth, de la Muzeul Naţional de Artă al României, autoarea este atrasă îndeosebi de autoportretele pictoriţei, vreo 15 la număr, datând din perioade diferite, despre care spune că i-au „descoperit ochilor o artistă cu o viziune puternică, convingătoare, stăpână pe tehnici, cu o mână sigură şi sensibilă”. Referindu-se la expoziţia unui alt artist născut pe plaiurile gălăţene, la Bereşti, Valeriu Şuşnea, autoarea ajunge la concluzia că ceea ce contează în creaţia acestuia este „ansamblul, coeziunea părţilor, citirea lucrărilor sale într-o continuitate”, pictorul propunând în tablourile sale „o zonă de linişte, pe care a întrezărit-o şi captat-o pe pânză”, în cazul său liniştea însemnând şi „ordine şi gestualismul sigur, ţinut sub control, armonie”. Înzestrată cu un ascuţit simţ de observaţie, cu capacitatea de a mânui cu spontaneitate cuvântul, de a-l îmbina meşteşugit în propoziţii şi fraze coerente, convingătoare, cu respect pentru claritatea şi proprietatea termenilor, Roxana Păsculescu scrie cu acribie, lăsând după afirmaţia lui Liviu Grăsoiu, „mărturii de profesionist avizat asupra unor creatori, care vor contribui la o cât mai corectă înţelegere a ceea ce se întâmplă într-un domeniu spectaculos, supus adesea capriciilor publicului şi comentatorilor”. Cartea sa de debut oferă cititorilor şi pasionaţilor de artă o lectură plăcută, informaţii bogate şi pertinente despre ceea ce se întâmplă în sălile de expoziţii, mai ales că astăzi în România se simte acut lipsa unei publicaţii de specialitate care să consemneze şi să comenteze manifestările de acest gen.

Corneliu Stoica

Eleonora Stamate – Viaţă la imperfect, Ed.Pax Aura Mundi, Galaţi, 2010. Primele două poeme ale celei de-a treia cărţi de autor semnate de către poetaEleonora Stamate ne conving de mai multe aspecte, unele fiindu-ne confirmate (după lecturarea primelor cărţi: „Simfonie crepusculară” - 2001 şi „Castelul îngerilor” - 2004): cel al smereniei scriitoarei şi profesoarei (născută în ziua de 1 martie 1953, la Craiova, dar devenită tecuceancă cu trup şi suflet; mamă a patru copii), cel al consecvenţei constructiviste, cel al continuităţii ideatice, cel al iubirii de viaţă/sacru în general, cu toate imperfecţiunile vieţii, ca să ne raportăm şi la titlul volumului prezentat alla prima de către noi aici. Primul poem se intitulează „Şi”...şi este semn de arheologie, sau, mai exact, de istorie literar-folclorică, semn adaptat la nodurile existenţial-temporale ale etnicităţii noastre: „Mult mi-e vânt şi-mi este rouă/ Şi mi-e vară în livezi/ Şi mi-s flori de rozmarin/ Şi mi-s boabe de mălin/ Şi mi-e sufletul pelin/ Şi mi-e râs, şi mi-este plâns/ Şi mi-e lacrimă când plouă/ Şi mi-e

toamnă în casă nouă/ Doamne, binecuvântează,/ ochi de grâu, gutui pe masă,/ flori de nalbă la fereastră,/ Şi mi-s greieri albe gânduri/ Şi mi-e seară în pridvor/ Şi mi-e noapte de-al tău dor...” (p.11). Greieri albi modernişti o acompaniază frumos pe autoare, pentru o seară aproape puşkininiană între maluri de Tecucel şi Bârlad, râuri domoale, sistematizate mai mult sau mai puţin... „Autoportret”-ul, al doilea poem introductiv la care mă refeream, dincolo de retorică şi de patetism, moderate, oricum, de harul autoarei, conţine (în afara finalului prozaic explicit: „Am iubit? Am iubit, am iubit.../ Dar ... ce n-am iubit, ce n-am iubit, ce n-am...?” poveşti (şi lirice) care promit, promit... Dar ce nu promit? Dublugânditul orwellian ne obligă aici să facem o precizare: Eleonora Stamate nu mai este de mult, încă de la prima carte - penru cei care o cunosc de la prima carte! o promisiune, ci o certitudine a literaturii, a literaturii care-şi caută propriul drum, propria expresie... Galanteria şi sentimentalismul (atât ale autoarei cât şi ale) redactorului de carte ori ale consilierului editorial au permis şi un poem precum „Printre lacrimi...” (p.14). Dacă cităm finalul se înţelege la ce mă refer: „Ei, Grigore Vieru şi Mihai Eminescu/ pe-o bancă-mpreună”... Desigur, Grigore Vieru merită mult şi multe din partea iubitorilor limbii române (şi ai literaturii, evident!), nu numai texte de citit la mormântul său... Dar asumarea vieţii şi a literaturii la imperfect presupune unele compromisuri, imperfectul/ imperfecţiunea în general fiind caracteristici ale non-sacrului jinduind cu dor la perfecţiunea sacralităţii... Dar noi nu vom cădea în păcatul blând al dihotomiei. Vom observa discret cum autoarea scormoneşte „stingherită, mirată, cuvintele” născute de către linişte, cum îi este un dor infinit (aproape) în „Ce mult te-am dorit”, cum învaţă „religia răbdării”, cum respiră frunza, norul, floarea de măr, vom cerceta ferecarea în copitele cailor, religiozitatea, vom psalmodia „din lacrimi de curcubeu” sperând la o renaştere... Vorbele lui Paul Blaj din postfaţă se potrivesc de minune: „remarc aceeaşi linie diafană, nostalgică, emolientizată de o inducere într-un univers simplu, specific inimilor curate, spaţiu neprofanat de o lume a dipsomaniacilor erudiţi au ba, ci orientat spre o melancolie înţeleaptă, precoce, fapt ce înmiresmează lectura cu fiorii pierduţi...” Problema ar interveni aici, pentru că sentimentul profanării îl are cronicarul de câte ori trebuie să scrie literatură despre literatură, când înoată în râuri de lacrimă - adică ar vrea să înoate dar aceste ape curgătoare nu prea au adâncime şi te loveşti la genunchii critici... Dar face bine, totuşi: cu lacrimi şiroinde, cu genunchi însângeraţi, îngenunchezi lângă autoare

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

21

22

şi te rogi: „Bucură-te, Doamne-al Luminii,/ venim la Masa Tăcerii Tale/ să ascultăm paşii din timpuri,/ să răsfoim şoaptele/ până spre ziuă,/ să depănăm murmur de viori,/ să fugim în durere,/ să aşteptăm lacrima de piatră,/ să luminăm, gând cu gând,/ dăinuind împreună...” (Împreună, p.26). Dacă ar fi să ne luăm după un moto constructivist1, nici o scriitură nu poate fi despărţită de psihologia celui ce scrie, dar pentru a continua într-un fel discuţia cu un critic literar, într-adevăr, când este cazul unei cărţi, ne interesează psihologia celui care scrie? Sau cartea ca atare? Dan Goglează consideră2 că „orice comunicare implică propria persoană şi spune ceva despre modul de a simţi o realitate în mijlocul căreia se află ceea ce definim a fi eul. Vorbind despre o lume sau alta, nu facem decât să ne descriem impresiile, introspectându-ne şi folosind cuvintele („crescute” odată cu acele experienţe) în limitele unui limbaj propriu, ce încearcă să ne conecteze amintirile la trăirile momentane. Pentru a putea fi comunicate, ele trebuie ordonate pe ecranul de lucru al conştiinţei, într-o înlănţuire de elemente acustice sau vizuale care pot fi percepute de oponent drept discurs vorbit sau scris”. Discursul scris al Eleonorei Stamate - O doamnă a Poeziei - ne prezintă lumi interioare, una fiind a Ţării albastrelor colinde, în care zeii îi vorbesc/şoptesc, unde Eminescu este adorat: „Noi, care trăim în lumi imaginare/ uităm că murim în braţele vieţii,/ uităm că în spatele nostre/ umbrele îşi leapădă arborii, doar zeii aud cum înfloresc nuferii, clopote vestitoare de iluzii/ ţipă în gura mare.../ Noi, care trăim în lumi paralele,/ uităm că inimile noastre de lemn,/ despre care nimeni n-a îndrăznit să vorbească,/ inimile noastre din lemn/ tremură ca nisipurile neumblate...” (p.30 - Noi). Realitatea concretă nu-şi găseşte echivalent, nu-şi găseşte oglindirea în poemele Eleonorei Stamate. Doar realitatea imaginarului autoarei, dorinţele ei (p.44, 46, 52, de pildă; dorinţe despre care scriam şi în cronicheta de la adoua carte a E.Stamate). Explicaţiile din „Poezia mea s-a născut...” (p.54, deşi arta n-ar trebui să explice: „...din tăceri violente,/ din deşertul ucigător,/ din scoicile însetate de adevăr,/ din vioara fermecată,/ din susurul de izvoare,/ din pasărea obosită de drum,/ din pleoapa tremurândă,/ din remuşcări prea devreme uitate,/ din obrazul trist de copil/ din apele întunecate de amintiri/ din unduirea florilor sub evantaie de rouă,/ din răzleţirea vântului/ când, tot mai rar,/ plouă... ninge... tună... fulgeră/ din... din... din... din...”), chiar dacă se referă la fenomene şi elemente naturale (vânt, deşert, ploi, ninsori, tunete, fulgere, izvoare), acestea nu sunt decât reflectări ale mentalului, ale proceselor psihice („apele întunecate de amintiri” o deconspiră) într-o luptă cu tot ceea ce omul ar vrea şi nu ar vrea să fie, să devină... Versurile „de toamnă” ce rezultă sunt pasteluri metafizice „de-nchinare”. Unele memorabile, precum la p.58: „În tihnă, ascult greierii ascunşi/ în huma uitării,/ între mine şi ei, în crăpăturile zilei,/ tăcerea ameţitoare se sparge pe pleoape,/ depărtarea curge sărutând/ mişcarea corpului tău îngemănat cu amurgul./ Ceaţa toamnei, cu umeri noduroşi,/ înfloreşte vreascurile iscate/ din osemintele fosforescente/ care m-au inundat, într-o toamnă,/ cu tine...” („De toamnă”). Panlirismul care învăluie (poate doar aparent) creaţia de maturitate a poetei arată şi dorinţe uşor sesizabile de contopire cu elementele naturii: poeta, purtătoare de cuvânt a unei anumite umanităţi ar vrea să fie arbore, pasăre ş.a.m.d. Fără de ambiţia anume, oarecum agresivă, a unui anumit timp de poezie (artă, la modul general), Ireversibilitatea sacră

(sur-prinsă în texte) este oarecum pasivă, vegetală, refuzând Ireversibilul unui Gaspar Noe... Violenţa şi duritatea lumii există însă, cu sau fără voia cuiva, dar, desigur, nimeni nu este obligat să scrie o nouă istorie (cinematografică sau nu) a violenţei... Poemul „Secerat de lumină” (p.66) ne poate contrazice, dar imaginile „cerbului secerat de albastru” sunt edulcorate de sensibilitatea ştiută a autoarei... Mulţumiri autoarei pentru că ne-a dăruit o „Toamnă de jar” (aşa se intitulează ultimul poem, singurul chiar în format prozaic), frumoasă şi bine protejată într-un luminiş, sub braţe de cetină, de „evantaiul ploii”. Pentru o „odisee a timpului”, nimic nou sub cerul toamnei... Dar acest „nimic nou” este aproape lipsit de importanţă de când Eminescu a şoptit că „Toate-s vechi şi nouă toate”... Mai precizăm că în economia lucrării, bilingvă (Petru Iamandi este maestrul care a transformat lirica românească a Eleonorei Stamate în limba lui Swift şi a lui David Lodge), sunt importante şi prefaţa semnată Calistrat Costin, prefaţă intitulată „Pe calea regală a poeziei...”, cuvintele de suflet scrise de către C.D.Zeletin (pe coperta a IV-a) dar şi postfaţa deja amintită, a poetului Paul Blaj. Bref, şi această carte ne confirmă că Poezia este pentru autoare un mod de a trăi frumos...

a.g.secară Note: 1 Dan Goglează, Viaţa ca autosugestie, Ed.Humanitas, 2009, p.7. 2 Ibidem, p.13.

“Gimnastul fără plămâni” - cronică (vagă) de întâmpinare Citind poeziile tânărului Andrei Velea îţi vine să exclami aproape la tot pasul: „ce drăguţ”! Totuşi, nu se poate spune despre poeziile lui Velea că ar fi kitschioase sau pline de locuri comune. Pentru că a devenit, de câteva zeci de ani, un loc comun să spui kitsch şi de-a dreptul kitschios să spui loc comun. Pare, în ultimul timp, că raportul dintre locurile comune şi cele mai ieşite din comun este dezastruos. De ce parte a baricadei stă Andrei Velea? Poet excepţional sau foarte promiţător la cei doar 30 de ani? Poet care şi-a dezvoltat propriile tehnici, sintentizând suprarealismul (acel suprarealism mai uşor de digerat) şi romantismul mare (acel romantism de după romantismul propriu-zis, acele elemente retorice şi schematismele care-au supravieţuit şi o duc încă bine azi)? Sintetizând sau măcar trecând prin filosofii profunzi şi decişi, dar nu nihilişti sau postmoderni? Sau poate poet excepţional prin atmosfera şi viziunea (trăirea) proprie. Prin puterea de redare a unor sentimente grave şi absurde în note uşor umoristice (nu de-a dreptul comice, pentru că Velea este un moderat). Prin simplitatea limbajului folosit vizavi de obscuritatea mesajului? Ce vrea Andrei Velea să ne spună atunci când scrie că pe „ţeasta omului vag doi borcănaţi joacă astăzi cărţi”? (Andrei P.Velea, „Gimnastul fără plămâni”, Editura Centrului Cultural

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

Dunărea de Jos, Galaţi, 2010, p. 30) Ce sens ascuns cititorului vag, şi totuşi adevărat, dureros şi frumos se află în acest vers? Ce jocuri metaforice, construct alegoric şi idei strălucite se află în subtext? Ce morală? Să fie totul atât de accesibil, încât citind pur şi simplu textul, înţelegem instant şi subtextul? „Se chelesc unul pe altul de bani, se-njură, beau,/ apoi reiau, la nesfârşit, acelaşi joc monoton,/ plat dinafară, însă plin de sens pentru cei dinăntru.” Să fie acesta mecanismul gândirii omului vag? Omului lipsit de sensibilităţile pe care un artist (poet, de exemplu) le are atât de ascuţite şi treze? Un anti-mecanism, care merge în gol sau în minus? „Şi-o ţin tot aşa, în timp ce omul vag îi poartă pe ţeastă,/ îi aureşte cu reflexiile cheliei şi-i dă cu gel când li se zburlesc/ vocile.” Câtă subtilitate în a sugera cooperarea de bună voie, întreţinerea acestui mecanism sinucigaş de către omul vag. Omul vag, această umbră a Omului, a artistului, a gânditorului. Şi cât suprarealism în sintagma li se zburlesc - şi, atât de neaşteptată, continuarea: vocile. Imaginaţie debordantă, care trădează un suflet tânăr, îndrăzneţ. „Iar când se plictiseşte, din pachetul celor doi/ trage la nimereală o carte” Omul vag care, iată: se contopeşte (de bună voie) cu mecanismul monoton şi stricat, din plictiseală (ce eufemism senzual pentru toate neliniştile sufleteşti ale omului modern!), ca într-un joc. „Şi întrucât pierde mereu, are de suportat/ orăcăiturile borcănaţilor, care-şi zâmbesc complice.” Omul vag, neputincios în faţa propriei sale neputinţe: omul de două ori vag! Care, dacă ar avea acces la sensibilitatea Omului, şi-ar da seama că el însuşi râde de el. Să fie această poezie emblema ciclului „Omul vag”, sau celelalte texte de aici conturează mult mai bine acest univers invers faţă de cel al poetului? Să fie în acest ciclu şi alte sensuri înafara acestei „vagităţi”? Posibil, dar atât de bine încriptate...! Să fi resuscitat Andrei Velea, prin acest ciclu, forţa lirică a suprarealismului istoric? Să fi renunţat, cu bună ştiinţă, la acea latura de natură strict onirică? Să avem oare de a face, ca în filmul „Inception”, cu un onirism hiper-conştient? Un vis lucid, într-un vis, într-un vis, într-un vis? Să fie aceasta amprenta lirică a lui Velea? Nu. Atâtea întrebări, şi încă nu am adus în discuţie decât un singur ciclu din cele şase care alcătuiesc volumul de debut al lui Andrei Velea, intitulat „Gimnastul fără plămâni”. Ar trebui probabil o întreagă carte sau măcar un număr de revistă mai serioasă pentru a diseca tot materialul liric de aici. Prima serie de texte, „Cinci poeme”, vag erotice, vag autoreferenţiale, vagi „ars poetice”, pregătesc terenul pentru materialul „hard” al volumului – „Omul vag”, despre care am ales să vorbesc mai pe îndelete; urmează acele vag postmoderniste „Versuri pentru Lolita”, dar nu acea Lolita a lui Nabokov, ci Lolita mai personală şi în acelaşi timp mai generică, a noastră, tuturor. Aici Velea optează pentru o viziune mai scenică, introducând romantismul (reciclându-l sau negociindu-l, cum s-ar spune) într-un cadru mai puţin intim. Îndrăgostitul şi îndrăgostita, artistul şi muza joacă nişte roluri (Humbert-Humbert, care joacă rolul unei dedublări androgine; şi Lolita, care pare un personaj strict scriptural, de neatins, un ideal şi-un ţel măreţ, ca orice altă iubită pentru iubitul ei). Acest ciclu ar fi cel mai „soft” din întreg volumul, dacă nu ar fi scăpările postmoderniste dar mai ales dacă nu ar fi fost ciclul „Psalmii recenţi sau poemele cu Dumnezeu”.

În ciclul „Printre obiecte”, autorul descătuşează toată sinceritatea, nevinovăţia şi inocenţa de care e în stare. De aceea, uneori devine direct şi patetic, epigramist: „am o iubită doar pentru nunţi şi-nmormântări/ atât de oficială încât nu mi-a vizitat camera niciodată;/ deja câţiva mă întreabă: când ai s-o cunoşti mai bine?/ la o nuntă sau, poate, la o înmormântare?” (p.80) Aici umorul seamănă mai mult ca oriunde cu prea puţin cunoscutul Darie Ducan. Oricum, ciclul acesta pare scris de Octavian Paler în varianta mai batrână (ceea ce se poate citi, fireşte, fie ca mai „senil”, fie ca „mai înţelept” – de altfel, nu e exclus ca unul să nu-l excludă pe celălalt). În acelaşi stil revoltat dar cuminte (o revoltă controlată, organizată cu acordul lucrului împotriva căruia este îndreptată) temele religioase sunt aduse la zi, introduse cu farmec în cotidian: „ce minunată ar fi comunitatea noastră,/ bucolică, ezoterică,/ dacă n-ar exagera la sfârşitul fiecărei luni cu întreţinerea/ moşul ăla plăpând de administrator,/ căruia cu toţii obişnuim să-i spunem dumnezeu.”(p. 89) Poezia aceasta se poate citi în paralel cu acel Octavian Paler din „Scrisori imaginare”. Oricum, Velea echilibrează repede balanţa (Velea cel moderat), şi, după o strofă ca aceasta pe care am citat-o, care părea să degaje mai multă forţă lirică: „mai bine eu criticul şi dumnezeu poetul!”(p.94) aşa îşi sfârşeşte, ca niciodată mai patetic şi declamativ, o poezie intitulată... „ca niciodată mai poet”. Aici ne putem gândi chiar la Păunescu, atâta forţa lirica şi miză! „Peisajele pariziene” – acestea sunt poeziile despre care (alături de cele „Cinci poeme” şi câteva texte din ciclul „Versuri pentru Lolita”) spuneam, la începutul acestei cronicuţe, că ar fi draguţe. Şi tot la acestea mă gândeam când vorbeam despre kitsch şi locuri comune, despre care n-ar trebui să se mai amintească în critică. Poate că ar trebui să vorbim despre acest volum per ansamblu, şi nu despre punctele lui slabe, cum ar fi acel refren inconfortabil care deschide ciclul: „parisul nu-i al franţei, parisul e-al...” Dacă am face aceasta, dacă am vorbi despre întregul volum, ce am spune? Că Velea tratează, pe rând, când muza („Cinci poeme”), când miza („Omul vag”), când muza („Versuri pentru Lolita”), când miza (clash-ul cultural şi decăderea simbolului-Eden din ciclul Parisului), când artistul („Printre obiecte, Jurnal liric”). Toate acestea par, de fapt, un demers conştiincios, un proiect echitabil pentru un tânăr debutant, un volum care atestă, până la urmă, un poet. Să fie Andrei Velea o mare promisiune a Galaţiului? Sau un poet vag? Să putem spune că ne-a părasit Păunescu şi, iată, a apărut Velea? Atâtea întrebări, un singur volum. De debut. Numit „Gimnastul fără plămâni” (titlu despre care prefer să nu vorbesc).

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Adrian Haidu

MMXI

23

Robert Şerban – Moartea parafină, Ed.Cartea Românească, 2010.

24

Claritate. Primul cuvânt care mă ajută să vorbesc despre cartea lui Robert Şerban. Prima lui carte pentru subsemnatu’, deşi mai are (şi îi mai citisem poeme prin reviste): şi de poezie, dar şi de interviuri, proză, teatru, publicistică, la unele fiind co-autor. Acuma, zău dacă ştiu de este parafina cauza! Sau „pregătirea”, şlefuirea Poemului care pare a fi întreaga carte, Poem care ar fi putut fi intitulat, ţinând cont de avatarurile romanului, „roman în versuri”, precum făcut-a Puşkin cu al său Evgheni Oneghin. „Pregătirea” este primul sub-text. Rectific: supra-text. „Sub” este un prefix care nu se potriveşte unei anumite poezii, în cazul de faţă a lui R.Şerban. Cităm: („scot cuvintele/ din poem/ cu îndârjirea cu care/ bunicul scotea cu securea/ bucăţile de lemn/ dintr-un par/ până când îl ascuţea atât de bine/ încât putea să-l înfigă/ dintr-o lovitură/ între coastele mistreţului/ în burta lupului/ a dihorului// scot din poem/ versuri întregi/ şi/ cuvinte/ unul/ după/ altul/ îl pregătesc/ îi fac/ vârf”). Al doilea supra-text, o bijuterie... narativă (de aceea spuneam ceva despre roman), cu poantă de final. Schiţă demnă de o prozotecă memorabilă, cu tehnică, care va să zică meşteşug: tablou în tablou, reflectare dovedind că viaţa este literatură, dacă raţiunea ori inconştientul n-o încifrează matematic sau quasiaiuristic, de dragul abstractului: (p.7-8: „Îmi părea săracă” – „îşi făcea cruci/ la fiecare intersecţie/ nu ştiam cum o cheamă/ ieşise la autostop/ şi o luasem/ fiindcă îmi părea săracă// se uita cu coada ochiului/ mă scana de fapt/ fie îi era frică/ fie era curioasă/ aşa că am început să vorbesc/ despre mine// vorbesc foarte bine/ deşi nu mă cunosc defel/ am început cu copilăria/ cu poveştile de prin clăile de fân şi pod/ coteţul păsărilor stiva de lemne/ lanul de porumb ori din mărul ciupercinesc/ mă însufleţeam/ luam mâinile de pe volan/ ca să-i arăt/ cât de mare fusese mreana/ pe care gorică/ o prinsese în apa jiului/ ori cât de lungă săgeata de salcie/ cu care trăgeam după iepurii/ din capul meu de copil// nicio clipă/ nu m-a privit în faţă/ iar la intersecţii/ îşi făcea cruci mărunte/ după vreo şapte ceasuri/ am întrebat-o/ cu jumătate de gură/ încotro merge”). Copilărie, Adolescenţă (psihologii şi pedagogii de azi consideră că merge până spre 30 de ani!), adolescenţă, mă repet, cu toată pârdalnica de revoluţie (un text este „23 decembrie 1989"), Tinereţe, Maturitate, Paternitate, Bătrâneţea (altora) – toate etapele sunt surprinse în diverse episoade, ca într-o schiţă de bildungsroman.. Încă din copilărie, Omul convieţuieşte cu Moartea. Se joacă cu ea, de-a ea... Omul, de mic, încearcă să fie erou (şi de anti-, şi de para-, şi de meta-roman): (p.9: „la puţin timp după ce samantha făta/ bunica mă punea să aleg unul dintre căţei/ pe care să-l păstrăm/ ceilalţi erau băgaţi într-un sac/ şi duşi la râu ori în zăvoi// câteva zile o tot lungeam/ şi îi spuneam că mie foarte greu/ să aleg doar unul/ pentru că toţi sunt la fel de frumoşi/ şi seamănă leit între ei/ o priveam în ochi/ şi o minţeam cu seninătate/ aşa cum se cade să priveşti moartea/ şi să o minţi” – „Fericita zodie a câinelui”). Precum se observă, este o carte de citat în întregime. Acestea sunt cărţile despre care este greu să scrii. Nu prea se cade la o cronică de carte să citezi întregul tom! Mircea Mihăieş o buchiseşte bine pe coperta a IV-a: „poezia lui R.Şerban relevă un dublu paradox: evocă fără să nostalgizeze şi edifică

deconstruind. Forţa ei provine dintr-un amestec de ironie sentimentală şi memorie necruţătoare, explorate cu luciditatea eului pentru care trecutul nu mai există, iar viitorul nu contează” Supra-text „Lumea premiaţilor” este edificator în acest sens... bănăţeneşte spus. Firesc. Aproape salingerian, ca-n „De veghe...” ori în „Teddy”. Alte două atribute. Nu cuminte, dar nu obraznic... literar vorbind. „Vreascuri” este un bun exemplu. Şi au fost paginile 14 şi 15: ( „zilele mele/ nu trec una după alta/ ci una prin alta/ ca vreascurile cu care o pasăre/ încearcă să-şi facă un cuib.”). Şi cititorul a simţit că e bine. Chiar şi în „Inima beznei” (p.16-17), dând apă la moară nebunului care vrea să scrie o apologie a întunericului, de la Rubem Alves plecând (poate şi anti-tolkienian). Citat: „uneori simţi că cineva/ stinge lumina din tine/ şi dispare o dată cu ea/ mult prea repede ca să-i prinzi mâna/ şi să-l afli”. Luciditate. Alt atribut. Robert Şerban este conştient de zădărnicia cuvintelor şi de frumuseţea înfrângerilor. Moartea, o, da, este un adversar demn al Omului, demn de Om. Credinţa strămoşească (nu chiar de la Zamolxis, sic!) rar îşi poate găsi o definiţie mai bună ca în „Să mă prezint puţin” (p.20): „vin dintr-o ţară/ în care crucile/ nu fac niciodată/ păianjeni/ la/ subţiori”. „Teribila baie”, „Un cadou de la altcineva”, „Scanner militar” sunt proze in nuce. Primele două ample, „Teribila...” cu poantă inteligentă (mda, au dreptate unii să vorbească despre „inteligenţă artistică”, „despre cum se poate muri deştept” dar şi despre inteligenţă trebuie să vorbeşti deştept!). Încet, încet, înţelegem empatic şi altă faţetă a poetului: paternitatea. Atât din „Scanner...” cât şi din vag pateticul decent din „Fapta şi lacrimile”, dedicat memoriei lui Nicolae Popa, dar şi din „De unul singur” (p.31): „când stai prea mult timp departe/ de copilul căruia i-ai dat viaţă/ te rogi mai des pentru el/ şi ţi se face mai repede frică pentru tine”. Dostoievskian, se pronunţă: „Cel rău îl iubeşte pe cel bun” (p.33), părinteşte încercând să explice copilei de ce se mai luptă lumea prin filme ori telejurnale. Ca unul care a scos atât de multe măruntaie din iepuri încât nu-mi mai vine să mănânc lapin, nu prea văd miezul din pâinea-invocaţie (poate doar atunci când era ger afară şi te puteai duce cu gândul la pâinea abia scoasă din cuptor), orb nevăzând nici strămoşii mei ascunşi „în morţile lor mici”, din ce în ce mai uitate (p.35-36). Reflecţii asupra istoriei sunt „Femei care s-au dus”, „Oase de nesfărâmat”, pictural „În nici un chip” (p.41: „uneori/ aprindem o lumânare/ cum fac îndrăgostiţii/ când se lasă întunericul/ şi nu-şi mai găsesc/ în nici un chip/ cuvintele”. Quasipresocratic sau hindi, dacă vreţi, fragmentul „Sunt privit” (p.44 – „deodată/ simt că sunt privit/ mă opresc/ mă uit în toate părţile/ chiar şi în sus// o furnică îmi iese/ de sub talpă/ şi îşi continuă/ drumul”). Ultimele sunt de mică întindere dar de impact major pentru fanul de poezie. Imn sărăciei curate este „Stafia cu buzunare” (p.62), un imn al artistului fotograf este „Developare” (p.74), un imn al pragmatismului şi al condiţiei umane este „În căutarea banilor” (p.72), un imn al strămoşilor şi al mirării de a fi urmaş este „Inima sus” (p.70: „m-am urcat pe casa/ în care tata/ bunicul/ străbunicul/ s-au născut/ şi/ şi-au trăit viaţa// am încălecat-o/ aşa cum încaleci un cal/ dacă ai vreodată norocul/ şi m-am prins cu amândouă mâinile/ de coama acoperişului// mi-am simţit inima sus/ mai sus ca niciodată/ încât a trebuit să-nchid ochii/ ca să nu ţâşnească prin ei/ şi să-mi zboare”.

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

Robert Şerban zboară prin poemele sale, dând din inima (care înţeapă), este un şaman care ştie „Locul” (p.77) „unde vântul/ umflă/ plămânii morţilor/ şi apoi/ îi ridică/ la cer”. Zboară şi el, dincolo de „Micile spaime” (p.78), altfel de portret al unei părţi din poporul român şi de acolo, de sus, de la posibila jumătate a unei vieţi, vede şi îi place să creadă că „departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărioară de-un leu” e propria lui moarte. Hotărârea poetului de a nu mai scrie despre moarte „niciodată” (p.66) este, desigur, un alint sau o formă de slăbiciune. Moartea oricând şi oricum va scrie „deştept” despre el şi în oglinda literaturii, cât un cer înstelat, poetul se va vedea scriind în continuare, oarecum ca în „Gemenii vitregi” (p.67). Aceleaşi cuvinte, aceleaşi potriveli, acelaşi har, împlinirea dorinţei (de la p.81, supratext intitulat „O dorinţă”: „vreau să scriu/ ca şi cum m-aş naşte/ plin de sânge de bucăţi de piele şi resturi de carne/ cu un ţipăt gros/ prelung/ de barbar lepădat de ai lui/ într-o pădure de statui romane/ ce-l privesc îngreţoşate şi cu dispreţ// vreau să scriu/ cu un tăvălug de cuvinte/ versuri care să iasă din pagini/ şi să se agaţe de pereţi de ferestre de uşi/ ca firele unui păianjen care a prins o insectă uriaşă/ ce tocmai se pregăteşte să-l devoreze/ şi/ înnebunit de frică/ ţese întruna întruna/ până când se topeşte/ în aţele ce se întind – o cămaşă a morţii/ prea mare/ şi/ prea subţire”. Da. Robert Şerban mi-a trezit dorul de a scrie poezie. Şi curiozitatea de a vedea pe net sau în vreun dicţionar cine a fost sau este Duane Hanson... Şi, gata, nu mai scriu nici eu despre „Moartea... parafină”! Să nu fie pe undeva o cameră ascunsă care să surprindă un cititor prea absorbit de victima ori călăul său: o carte din care un memorabil căpitan Hook strigă degeaba că nu a împlinit 70 de ani, fiindcă nemuritorii din Neverland nu au ani şi acolo moartea chiar este în vacanţă şi nu mai caută diplomele nimănui, la o limonadă explicându-i lui Peter Pan că Moartea este însuşi Omul, de la început şi că restul e doar poezie şi/sau aşteptare. Da, Moartea se uită în oglinjoară şi doar în poveşti de nepovestit morţilor întreabă: „care-i poezia cea mai frumoasă din ţară? Dar cea mai adevărată?” Deşi viaţa-i pare poetului (probabil uneori) „o vechitură de film rusesc”, tot probabil, cu fetiţa-i Crina împreună, i se poate părea uneori că este o producţie Walt Disney (nu neapărat o vechitură!) în care toţi prietenii (şi cei trecuţi la cele veşnice) se-ntâlnesc şi se joacă de-a gaşca pomenitului Peter Pan. Şi nu vor să se facă mari şi descoperă jucându-se că, totuşi, Moartea-i trecătoare ca toate celea, că Paradisul e al tuturor copiilor care strigă „lăsaţi zeii să vină la noi!”, e al fluturilor politicoşi („Fluture pe masa mea”, p.57), e al tuturor iubitorilor de teatru care nu se plictisesc de replicile lor, indiferent dacă este vorba de o eternă reîntoarcere sau de o aşteptare a unei învieri promise. Da, „uneori/ povestea se potriveşte/ ca o mănuşă/ şi Binelui/ şi Răului” (p.59 – „ca printr-o minune”). Şi „moartea are lumina ei” (p.64). Acatistul final nu e decât un zâmbet prin care Moartea priveşte plină de speranţă către Dumnezeu. Şi murmură: Omule/ Ce bine că poţi zâmbi/ Şi scrie/ „ca să mă pot agăţa/ De Tine/ Din când în când”. Galaţi – Şerbăneşti, orele 17.15 – 19.00, Sf.Andrei 2010, în trenul personal...

Robert Şerban Moartea parafină Poate că poemul care surprinde cel mai bine starea mentală sub imperiul căreia Robert Şerban a scris poemele ce alcătuiesc volumul „Moartea parafină” (editura Cartea Românească, 2010) este „Jucărioara de-un leu” (p.80): „sunt la jumătatea ei [a vieţii]/ şi îmi place să cred/ că ce văd departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărioară de-un leu/ e propria mea moarte”. În psihologie, criza vârstei de mijloc este definită ca o conştientizare acută a ideii morţii în primul rând, conştientizare ce are loc în jurul vârstei de patruzeci de ani. Poate că aici este cheia cărţii lui Robert Şerban, un autor care a împlinit de curând vârsta mai sus amintită şi care, în ciuda energiei şi a spiritului ludic de care dă dovadă ca om, este grav, puţin nostalgic pe alocuri, în poezie. Poemele care alcătuiesc volumul „Moartea parafină” sunt scrise într-un stil limpede, clar; autorul dă dovadă de multă inteligenţă artistică (în special în felul în care urmăreşte ideea fiecărui poem în parte), iar nota generală este una cerebrală, reflexivă; în acelaşi timp, imagini şi pasaje „vizionare” îi tulbură cerul meditaţiei, aşa că ne sunt oferite, în doze bine calculate, şi piese care (par că) scapă cenzurii raţiunii autorului. Dealtfel, într-o mică „ars poetica”, rezumată doar la „O dorinţă” (căci aşa se intitulează poemul de la pagina 81), Robert Şerban spune: „aş vrea să scriu/ ca şi cum m-aş naşte/ plin de sânge de bucăţi de piele şi resturi de carne/ cu un ţipăt gros/ prelung/ de barbat lepădat de ai lui/ într-o pădure de statui romane/ ce-l privesc îngreţoşate şi cu dispreţ”. Acest „manifest” nu este urmat de către autor, care înclină spre limpezimea, simplitatea şi claritatea intelectuală a mesajului; însă, în partea doua a aceluiaşi poem, Robert Şerban se surprinde parcă pe sine atunci când se referă la un paianjen în a cărui plasă a căzut o insectă prea mare şi care se pregăteşte să devoreze paianjenul; acesta din urmă „înnebunit de frică/ ţese întruna întruna/ până când se topeşte/ în aţele ce se întind - o cămaşă a morţii/ prea mare/ şi/ prea subţire”. Aici este „moartea parafină”, cea care, asemeni substanţei cu acelaşi nume, impregnează nu numai hârtia sau ţesăturile, ci însăşi viaţa, ajunsă, la jumătatea ei, într-un moment de cumpănă, de meditaţie lucidă. „Orice s-ar spune/ moartea are lumina ei” (p.64); în acelaşi timp: „m-am hotărât să nu mai scriu despre moarte/ niciodată” (p.66). Poate că soluţia unei astfel de dileme (atracţia pentru meditaţia asupra morţii şi refuzul unui astfel de discurs) poate fi cea din poezia „Buna noastră gospodină” (p.51): „sub un soare sclifosit de octombrie/ moartea se dezmorţeşte/ [...] se priveşte într-o oglinjoară de mână/ a mai îmbătrânit puţin/ i-au apărut câteva puncte negre/ şi parcă i-a încolţit niţel mustăcioara/ [...] niciodată n-a fost altfel/ decât mică şi grasă/ o gospodină care nu uită/ să guste/ câte puţin/ din tot ce găteşte”. Este vorba de banalizarea morţii, o moarte care să nu mai însemne mult, care să nu sperie; „nu bâtrâneţea mă sperie/ nici ochii care or să se caşte/ în tălpile pantofilor târâiţi spre farmacii şi spitale”; ba chiar, ca paradox: „mi-e teamă că o

a.g.secară

(urmarea la p.26)

Andrei Velea, ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

27 noiembrie 2010

MMXI

25

Lume uitată, amintiri regăsite

26

Sulina, orizonturi temporale (1854-1858) - IICe a rămas din Sulina de atunci? „... Biserica, farul, două apartamente de pasageri zidită din nouă, cum şi o veche casă, un pakhaus şi o vorbitoare de carantină.” În schimb vasele de pasageri aveau plutire libera fiindcă tot în acelaşi ziar la rubrica „Turciea” se citau ştiri preluate din respectabila presă britanică (Times): „....Depeşele telegrafice de la Constantinopoli din 10 Iulie, adusă de cătră pachebotul Austriean zic ca, navigaţia s’au restatornicit pe Dunăre. Pachebotul Loidului sosit de la Galaţi la Constantinopoli anunţă că, trupe Anglo-Franţeze, ambarcate de vapore otomane au ocupat amândouă marginile Sulinei....”4 Este vorba despre vasul companiei Lloyd din Trieste iar numele sau era mai mult ca sigur Ferdinando Primo. Ştirile circulau deci şi aşa aflam că a existat şi o „Sulina Anglo-Franţeză” nu numai una rusească. Pentru câtă vreme nu ştim, dar cert este că aceasta se întâmpla undeva după data de 17 iulie 1754 cum ne confirmă o altă ştire tot la rubrica Turciea: „...O corespondenţie din 26 Iulie arată că trupele agiutatoare au statornicit baterii şi întărituri la Sulina şi au sporit mijloacele de apărare a acescei mici tabii din gura Dunărei. Mai multe vase mici şi şalupe canoniere, s’au pus în fluviu şi s’au statornicit debarcadere, încât se pare că alieaţii ar fi având de scop să debarce acolo, un mai mare număr de trupe....”5 Situaţia este confirmată la mai puţin de o săptămână, într-o scrisoare din 31 iulie care, prezentând starea de lucruri din regiunea Mării Negre, la rubrica Turciea – Amicul soldaţilor, printre altele, inserează următoarea ştire: „....Vapoarele Spitfir şi Vulturul stau lângă gurile Dunărei la Sulina....”6 Nimic nu ne impiedică să afirmăm că ocupaţia britanică se putea să fi fost de durată, anume cât a fost în vigoare blocada Gurilor Dunării. Chiar în acele zile avea să se mai desfăşoare o operaţiune militară, de data aceasta turco-franceză în zona adiacentă braţelor Dunării.

„....29 Iulie Başibuzucii aflaţi în serviciul Franţei şi comandaţi de maiorul Dubreuil au avansat până la Babadag şi au ucis sau rănit mai mult de 100 de cazaci într-o confruntare. Başibuzucii au avut 5 oameni ucişi şi 13 răniţi, iar maiorul a primit 11 răni. Altă luptă între başibuzucii din corpul generalului Iusuf, comandaţi de ofiţeri francezi şi un grup de cazaci a avut loc la Karana Sani în apropiere de Kustendje. Cazacii bătând în retragere au lăsat în urmă 20 de morţi şi prizonieri.” Ruşii se retrag de pe Dunăre începând cu data de 13 August 1854 când ţarul Nicolae I emite următorul manifest: „ Maiestatea sa Împăratul a ordonat în marea sa înţelepciune trupelor care au intrat în Moldova şi Valahia să se retragă din aceste provincii şi să se îndrepte spre coasta unde primejdia este mult mai mare. Pentru a proteja principatele de o invazie a Turcilor, vechiul aliat al Maiestăţii Sale Împăratul, s-a angajat să le ocupe temporar. Aici aveţi să luptaţi împotriva unui nou inamic a cărui intenţie ....couplable este de a ne ataca în propria ţară. Acest inamic a fost de mai multe ori bătut şi învins de valoroşii noştri taţi. Maiestatea Sa aşteaptă de la voi acelaşi lucru. Voi veţi învinge şi veţi respinge inamicul prin bravura şi disciplina voastră. Acest nou inamic este mai abil, mai curajos şi mai bine condus în luptă decât Turcii; dar curajul şi forţa voastră pot învinge şi un asemenea inamic, cum taţii voştri au dovedit-o de mai multe ori. Amintiţi-vă că ei au luptat împotriva acestor francezi în gloriosul an 1812 când Părintele celest şi-a trimis şi el falangele împotriva acestor oameni necredincioşi şi păcătoşi, şi i-a făcut să dispară în mijlocul gheţurilor.” (va urma)

(continuarea de la pag.25)

Tudose Tatu Moartea parafinã

să-mi placă berea/ că o să merg la meciuri de fotbal/ unde-o să-njur în gura mare de toţi dumnezeii”(p.78) Crucea şi gestul crucii străbat, obsesiv, volumul. Gestul este, iniţial, o imitaţie naivă, la o vârstă fragedă: „să fi avut vreo trei ani/ când am văzut pe stradă o femeie/ cum se opreşte/ îşi duce mâna la frunte/ la coşul pieptului/ la umărul drept/ şi la umărul stâng/ am crezut atunci/ că a cules ceva cu degetele// am alergat acasă/ m-am oprit în faţa oglinzii/ n-aveam nimic de luat/ nici de pe frunte/ nici de pe tricoul cu care eram îmbrăcat/ aşa m-a găsit tata/ încercând să prind ceva cu mâna dreaptă/ orice” (p.13); apoi este un fior nostalgic din aceeaşi copilărie, dar de la o altă vârstă a ei: „doar când treceam prin faţa bisericii din centru/ înainte de a-şi duce degetele la frunte/ mama mă atingea pe umărul drept/ ca şi când mi-ar fi dat dezlegare/ iar eu ştiam ce trebuie să fac// ca o stafie merg prin palat/ în căutarea unui trup a cărui copilărie/ a avut toate buzunarele cusute” (p.63). Crucile sunt fie simbol al spaţiului românesc: „vin dintr-o ţară/ în care crucile/ nu fac/ niciodată/ păianjeni/ la/ subţiori”, fie simbol al unor mici „rupturi” apărute în ordinea cotidiană a realităţii: „după ce se despart/ avioanele lasă/ câteodată/ în urma lor/ cruci mari pe cer/ la care unii oameni se închină/ pe ascuns şi în grabă” (p.56) Pentru a încheia, aş spune că sensul acestui volum a lui Robert Şerban este unul de „tocire” a unui cuvânt; este vorba despre moarte, cea care înfricoşează deobicei. La Robert Şerban devine hilară, ca într-o piesă de teatru absurd: „în pieţele mici şi necirculate ale oraşelor sărace/ câte un om îşi dă din când în când foc/ puţinii trecători se opresc şi privesc amuzaţi/ fiind convinşi că undeva-i o cameră ascunsă/ căreia nu vor să-i cadă victimă”.

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

ALBUM FOTO DUNĂREA DE JOS 2010

27

Film şi teatru În paginile care urmează: În ziua de 28 noiembrie, pe scena Teatrului Muzical „Nae Leonard” a urcat pentru a fi sărbătorită şi aplaudată la scenă deschisă elita gălăţeană a anului 2010. Primăria i-a decernat titlul suprem de Cetăţean de Onoare lui Gelu Kahu, pentru contribuţiile importante în domeniul proiectării şi construcţiilor navale. Post-mortem a primit titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Galaţi prof. univ.dr.Vasile Lica, pentru întreaga sa activitate didactică şi de cercetare din domeniul ştiinţei istorice. Aleşii au fost de acord să-i recompenseze cu Premiul municipiului Galaţi pe elevii, studenţii, sportivii, antrenorii, oamenii de cultură şi afaceriştii cu rezultate excepţionale. Printre aceştia, Premiul municipiului Galaţi i-a fost decernat inginerului Dumitru Bahamat pentru vasta activitate desfăşurată în domeniul restaurării monumentelor istorice. Acelaşi titlu a intrat şi în posesia lui Ionel Lazăr (foto 2), maestru coregraf în cadrul Ansamblului Folcloric „Doina Covurluiului”. Şi alt colaborator constant al Centrului, Corneliu Stoica - poet, critic şi istoric de artă, publicist, pedagog (foto 1), a primit aceeaşi distincţie, de la viceprimarul N.Ciumacenco. (FOTO:N.Sburlan). Foto 5: succes memorabil pentru membrii Clubului Umoriştilor Verva la Chişinău. Amănunte la pagina 35.

Omul Vineri părăseşte Ljubljana o piesă de teatru scrisă de Octavian Miclescu

cronică de film semnată de M.Popoiu ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

OCTAVIAN MICLESCU

Omul Vineri părăseşte Ljubljana 14

28

Din partea dreaptă a scenei apar câţiva bărbaţi ce se ascund sub cortină formându-şi un fel de drum până în partea cealaltă. La un moment dat, se deschide o trapă din umbra Femeii; de aici iese Bătrâna. Aceasta face conturul umbrei cu o cretă. Intră Bărbatul; este oprit la marginea umbrei de către Bătrână. BĂTRÂNA (arătând cu degetul că este trecerea interzisa): A-a, a-a! BĂRBATUL: Şi, pe unde aş putea trece? Intră Bărbatul-clovn, care poate fi tot Regizorul. BĂRBATUL-CLOVN (şopteşte draconic): Underground! Dispare în tunelul de sub cortină. Apare apoi prin trapă. Se aşază pe un scaun, fumând dintr-un port-ţigaret superlong. BĂRBATUL-CLOVN: Underground! Ha, ha, ha! BĂRBATUL: Nu există perete care să fie spart! (încearcă să intre în umbră însă un geam invizibil îl împiedică) BĂRBATUL-CLOVN (cocotă): Se întâmplă ca, din când în când, primăvara să ofere câte o zi caldă şi strălucitoare asemenea pietrelor preţioase. BĂTRÂNA: Mereu m-a frământat imaginea mamei, cu chipul ei liniştit şi cu sufletul ei veşnic frământat... Cineva din umbra Femeii îi înmânează Bărbatului-Clovn o colivie cu păsări. Acesta ţine colivia cu piciorul drept, iar cu mâna stângă continuă să fumeze. BĂTRÂNA: Îţi imprimă în viaţă o pace sufletească... BĂRBATUL-CLOVN (cocotă): Hm! Pace... Poţi găsi un cuvânt mai pueril... mai penibil decât acesta? BĂRBATUL (Femeii): Iubito, lasă-mă să intru... Iată-mă! BĂRBATUL-CLOVN: Sustine et abstine! BĂRBATUL (lovindu-şi tâmplele): Dă-mi pace! BĂTRÂNA (ridicând capul, fără nici un gest): Dă-mi pace! Dă-mi pace! BĂRBATUL-CLOVN (căutând pentru un timp în memorie): Aaa... Vreţi pace? Ha, pregătiţi-vă de război! Ce-i pacea fără război? Un impotent aruncat într-un bordel! BĂTRÂNA: Ce vremuri! Ah, ce vremuri! (începe să sară) BĂRBATUL: Iubito, lasă-mă să trec... BĂRBATUL-CLOVN:... prin sabie şi foc! Totul se poate purifica, dragă! Sub o formă sau alta, oamenii trebuie să-şi asume răspunderea pentru crimele săvârşite... Ha, ha, ha! BĂTRÂNA (retardată): În faţa cui? A... înţeleg! În faţa îngerilor. (dă din mâini ca şi când ar da din aripi) BĂRBATUL-CLOVN (suflă fumul spre Bătrână; aceasta se îneacă şi leşină): Vai... (Bărbatului) dragă, naţiunile... (arată spre Bătrână) hm... oamenii: adunătură arogantă de mediocrităţi! BĂRBATUL (ca şi cum i-ar dicta cineva fără voinţa sa): Umanitatea este mai presus decât naţiunile, culminând într-un punct final al istoriei... BĂRBATUL-CLOVN (repezindu-se către Bărbat): Sst! Îmi sperii păsările!

BĂTRÂNA (ridicându-se): Mm... ce tânără mă simt! Parcă aş fi iubită veşnic! BĂRBATUL (ieşind din scenă fără voia sa): Trebuie să fie o intrare! BĂRBATUL-CLOVN: Intrare? Poate o ieşire! BĂRBATUL: Ai dreptate! Există cu siguranţă o ieşire! BĂRBATUL-CLOVN: Ieşire? Poate o intrare! BĂRBATUL: Da, da, o intrare! BĂRBATUL-CLOVN: Intrare? Poate o ieşire! BĂRBATUL: Da, da, o ieşire! BĂRBATUL-CLOVN: Ieşire? Poate o intrare, omule! (invitându-l politicos) Nu doriţi să intraţi?!... BĂRBATUL: Eu? Nu!... A... ba da! (ţipă) Aaa... tu ce cauţi în gândul meu? (iese, dispare) BĂRBATUL-CLOVN: Hm! Eu ce caut!? Eu găsesc! Ha, ha, ha! (îşi reia locul pe scaun) BĂTRÂNA (aplaudând): Bravo, bravo, bravo!... Mersi, mersi, mersi! Mulţumesc din tot sufletul! (face câteva reverenţe) BĂRBATUL-CLOVN (sec): Mai bine ai ieşi! (Bătrâna începe să cânte în timp ce dispare prin trapă) BĂRBATUL (apărând cu greu din trapă): Ah, ce încurcate sunt canalele astea! BĂRBATUL-CLOVN: Ptiu! (face semn că nu poate respira şi iese din cadrul umbrei) BĂRBATUL (încercând să-l urmeze, însă este împiedicat de acelaşi geam invizibil): Doream să întreb dacă... BĂRBATUL-CLOVN: Mândria, tradiţiile şi dârzenia omului de la munte sunt, bineînţeles, de mare folos, însă ei nu au arme şi nici o altă putere fantastică. Nu ne putem baza pe ei. BĂRBATUL: Îl caut... BĂRBATUL-CLOVN (cu însufleţire): Nu-ţi dai seama ce mirific ar fi să declanşăm un război?! Ce izbucnire economică poate crea un război?!... Însuşi cuvântul... (savurează) răz-boi... (o mică pauză) Cine poate înţelege, oare, meritul şi misiunea celui ce provoacă o astfel de trăire îngerească?!? BĂRBATUL (vorbind fără voia sa): Sărăcia dă naştere... BĂRBATUL-CLOVN (aclamator):... războiului! Da, problemele dau naştere războiului! Feudalismul dă naştere... Exuberanţa dă naştere (împlinit)... războiului!! Totul dă naştere războiului!! BĂRBATUL (acelaşi joc): Slăbiciunile nasc astfel de orori! BĂRBATUL-CLOVN: Noi dăm naştere războiului! (Intră Bătrâna) BĂTRÂNA (melancolic): Pistoale... junghere... lumânări... agheazmă... BĂRBATUL-CLOVN: Doar persoanele nematurizate găsesc ceva raţional în pace! BĂRBATUL („luptând”): Trebuie să fim lucizi! BĂRBATUL-CLOVN: Să-ţi intre bine în cap! Sunt stăpân atât pe mine cat şi pe mulţi alţii (arată spre Bărbat). Nu mi-e ruşine cu nimic din ce am făcut vreodată!... BĂRBATUL (probabil Femeii): Mi-ai promis că niciodată nu vei mai... BĂRBATUL-CLOVN: Taci! Îl ajută să iasă din umbra Femeii. Acoperindu-şi buzele cu degetul arătător, îi arată Femeia, în umbra căreia se iveşte Bătrâna.

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

BĂTRÂNA (fără o adresă precisă; probabil Bărbatului): Te urăsc, ah!, ce josnic eşti! Nu vrei să mă asculţi deloc... BĂRBATUL-CLOVN (Bărbatului): Cred că are dreptate! BĂTRÂNA:... vrei să te întorci la femeia aia bătrână, la Ionescu. BĂRBATUL-CLOVN (Bărbatului): Se zvoneşte... presupune... că eşti bolnav. BĂTRÂNA: Ah, de nu te-aş fi întâlnit niciodată! Mi-ai stricat toată tinereţea, şi acum... (se îneacă în lacrimi) BĂRBATUL-CLOVN (Bătrânei): Zi-i, fii dură! BĂTRÂNA:... acum, când aş putea fi iarăşi fericită, uite cum te porţi! Te urăsc! BĂRBATUL-CLOVN (şoptit): Pistol ori jungher? Lumânări ori agheazmă? BĂTRÂNA: Te urăsc! Te urăsc! Te urăsc! Plec, nu vreau să te mai văd în faţa ochilor! Nu m-ai iubit niciodată! Bărbatul-clovn se repede la Bătrână şi-i dă o palmă. Ea ţipă surprinsă.

FEMEIA: La intrare este o ladă de stejar cu un maldăr de pardesie pe el; l-am pus şi pe-al meu la grămadă... acolo. BĂTRÂNA: Bine ai făcut, draga mea, că pe vremea asta... REGIZORUL (Femeii, după o clipă de tăcere în care toţi mănâncă liniştiţi): Nu cred că ne-am mai întâlnit. BĂRBATUL-CLOVN (sieşi): Interesant! FEMEIA (Regizorului): Am crezut că te-ai rătăcit. BĂTRÂNA (Femeii): E pilit, nu vezi!? BĂRBATUL-CLOVN (dând peste gât un pahar): Eii... femeile!... REGIZORUL (maşinal): Eii... femeile!... FEMEIA (Bătrânei): O dată am stat şi eu aici. Pe vremea când soţul meu era, încă, contabil la o firmă de avocaţi. REGIZORUL (aducându-şi aminte): Am văzut-o pe mătuşa Simon, astăzi dimineaţă. A zis să-i facem o vizită. BĂTRÂNA: Nu-mi place de mătuşa Simon. Mai ales de când cu povestea cu Giordani!... REGIZORUL: Atunci... de ce trebuie să fie mătuşa ta? Iarăşi tăcere. Intră Bărbatul.

BĂRBATUL: N-ai să pleci nicăieri! (mai înmuiat) Te iubesc, prostuţo! BĂRBATUL-CLOVN: Fii şi tu dur! Lasă violenţa să vorbească! Ea trebuie să decidă ce este de făcut şi ce nu. BĂTRÂNA: Nu poţi trece peste voinţa mea! BĂRBATUL (îşi lasă greoi capul în piept; Femeii): Iubito, lasă-mă să intru. BĂTRÂNA: Lasă-mă să plec! BĂRBATUL-CLOVN: Ah... ce satisfacţii nebănuite îţi poate aduce atâta suferinţă! (Bărbatului) Nu te mai smiorcăi. Cu plânsul nu faci nimic. (ispititor) Totul se rezolvă underground. N-ai auzit?: underground! (Bătrâna dispare încet-încet în întuneric) BĂRBATUL (luându-l de guler): Zi-mi, eu pe cine iubesc? (priveşte Femeia, apoi Bătrâna) BĂRBATUL-CLOVN: Pe cine să iubeşti? Dragă, iubirea este pentru fiinţe iraţionale, (coboară din umbră prin trapă) nu pentru noi, care avem pretenţii... (iese) BĂRBATUL (se aşază; după o clipa de tăcere): Iubito, trebuia să te văd!... GANDUL: Într-adevăr! BĂRBATUL: Îmi pare rău. Îmi pare rău de tot ce s-a întâmplat! GANDUL: Ţi-a trebuit cam mult timp să-ţi dai seama. BĂRBATUL: Poate... nu s-ar fi întâmplat toate astea dacă... GANDUL: De ce? (Bărbatul tace) Probabil şi-a găsit pe altcineva! BĂRBATUL: O, doamne, nu! Bărbatul se ridică energic. Din trapă i se poate vedea capul Bărbatului-clovn. Primul ia femeia în braţe rupând-o de reflector; astfel dispare umbra, trapa şi Bărbatul-clovn. 15 În fundal, ecranul. În rest doar o masă lungă la care stau Bătrâna, Regizorul - ca soţ al bătrânei -, Femeia, şi, în capul mesei, Bărbatul-clovn. Acesta are hainele rupte şi chipul murdar, cu machiajul scurs. Stă pe spătarul scaunului. REGIZORUL: Şi... cu ciobanul şi oile, cum rămâne? BĂTRÂNA: Ai să vezi când ne-om reîntâlni.

BĂRBATUL-CLOVN: Unde e mămica? BĂRBATUL: Vine numaidecât! (Bărbatul-clovn începe să râdă) Dumnezeule, tot tu?! Dispari de aici! De peste tot pe unde te-aş putea întâlni! (scrâşnind din dinţi) Du-te la dracul! BĂRBATUL-CLOVN: Mai bine mi-ai oferi ceva de băut. (arătând în jur) Mă simt ca un patron de bordel. (bărbatul tace neputând reacţiona în nici un fel) Nu stiu de ce i-am omorât! să nu fi trebuit?!!... Bărbatul începe să protesteze, însă nici un cuvânt nu poate ieşi din gura lui. Ceilalţi îşi continuă masa nestingheriţi. BĂRBATUL-CLOVN: Sst!... (asemenea unui jurnal obosit, a unei plăci ruginite) De când se naşte, omul începe să caute... Fiecare în legea lui... (se îneacă cu propriile cuvinte)... Totul poate fi găsit... under... ground... Bărbatul-clovn dispare din capul mesei, de pe scenă. Aceasta coincide cu aprinderea ecranului unde poate fi văzut Ionescu. Atât imaginea cât şi sunetul sunt bruiate. EUGEN IONESCU: E prea târziu pentru un alt drum. Orice întoarcere este o rătăcire. Mersul înapoi este o rătăcire. Până şi limbajul este o rătăcire. Bărbatul smulge din mâna Regizorului un cuţit, apoi se aruncă asupra ecranului din pânză şi-l sfâşie. Imaginile din continuare încearcă a-l prezenta pe BĂRBATUL-Clovn prins în ecranul asemenea unei colivii, protestând într-o agitaţie mută. Însă Bărbatul sfârşeşte de sfârtecat ecranul şi se prăbuşeşte în hohote de plâns. Încet, se reinstaurează liniştea. Ceilalţi îşi continuă nestingheriţi masa. REGIZORUL (sorbind zgomotos): Hm!... huliganii ăştia!... GÂNDUL: De ce oamenii mai trebuie să aibă ochi, dacă ei văd prin sânge? Cei rămaşi mănâncă din ce în ce mai pantagruelic ridicând din umeri. Nu neapărat ca un răspuns al întrebării. După ceva timp, probabil, se va lăsa şi cortina. (sfârşit)

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

29

„Die Grosse Stille“

30

Nu doar vinul călugăresc e bun, ci şi filmul... Cu toate insistenţele Bisericii Catolice, ale comunităţilor ortodoxe europene şi a guvernului ultrareligios al Poloniei, autorităţile Uniunii Europene nu au acceptat să adauge, nici în constituţia eşuată din 2004 şi nici în tratatul de la Lisabona din 2009, vreo amintire legată de moştenirea culturală creştină a bătrânului continent. În numele libertăţii şi al laicismului s-a preferat să nu se spună nimic despre civilizaţia care s-a născut în mare parte în curţile bisericilor şi între zidurile mănăstirilor. Şi totuşi în Europa, aşa secularizată cum e ea, filmul german „Die Grosse Stille” (Marea linişte), precum şi cel francez „Des Hommes et des Dieux” (Despre oameni şi zei) au avut un succes remarcabil: primul, premiat la Festivalul European de Film pentru cel mai bun documentar (2006), al doilea, câştigând Grand Prix la Cannes (2010). Oare ce mai pot să aducă astăzi omenirii comunităţile monahale? Abstinenţa este aproape o blasfemie, postul un moft dietetic, iar rugăciunea un mijloc de autosugestie rezervat celor slabi de înger. Şi totuşi câştigul incontestabil, al unora acuzaţi prea des să s-au retras din lume între zidurile comode, este viziunea asupra existenţei. Departe de scandalurile săptămânale şi de intrigile din Numele Trandafirului. În 1984 regizorul german Philip Gröning, vizitând mănăstirea Grande Chartreuse din Alpii francezi, a rămas impresionat de viaţa ascetică de acolo. Pe lângă clasicele voturi monahale, puţinii călugări de aici şi-au impus votul tăcerii, iar viaţa lor se desfăşoară între rugăciunea particulară în chilie şi slujbele din biserică, singurul loc unde se cuvine folosirea glasului. Cerând încuviinţarea conducerii de a filma un documentar, i s-a răspuns că se va lua o decizie şi i se va comunica. Aşa se face că 19 ani mai târziu, după multă chibzuire, monahii au luat hotărârea de a permite să fie tulburaţi de la liniştea obişnuită. Sau poate au hotărât să ofere cadou lumii o părticică din comoara lor cea mare. Marele câştig al Marii Linişti este răbdarea. Nimic nu se desfăşoară aici în afara obişnuinţei, anotimpurile vin şi trec fără a lăsa urme deosebite, oamenii vin, pleacă, câţiva mai şi rămân, îmbătrânesc, sunt înlocuiţi de alţii. Viaţa da, merge totuşi şi aici mai departe, ca oriunde. Ca o noutate apare un călugăr de origine africană, dar nici asta nu schimbă ceva din obişnuinţă: singurele constante sunt rugăciunea, cântecul de seară şi liniştea deplină. Obişnuinţa nu este rutina mersului zilnic la serviciu şi a relaxării de sâmbătă şi duminică, ci viaţa contemplativă netulburată şi comuniunea euharistică. “M-ai

sedus, Doamne, şi eu m-am lăsat sedus” este unul dintre imnele scrise (nu cântate) aproape obsesiv de-a lungul peliculei de două ore şi ceva. Nici o coloană sonoră, nici un efect special, doar ecoul zidurilor vechii mănăstiri şi jocul fulgilor de zăpadă. „Des Hommes et des Dieux” al lui Xavier Beauvois descrie viaţa călugărilor trapişti din mănăstirea Tibhirine, undeva în munţii Atlas, faţă în faţă cu iminentul atac islamic. Călugării refuză să fugă într-un loc sigur, pentru că se simt în siguranţă. Ar spune cineva: da, colonialiştii francezi sunt indirect de vină că aceşti călugări au murit martirizaţi în 1996. Ce căutau acolo? Să fi stat în ţara lor. Le poţi da dreptate, numai că acum vreo 1500 de ani aici era episcop Augustin. Şi aşa, trecând dincolo de disputele teritoriale, stăpânirea unei ţări poate nu e de fapt a oamenilor. Sau e, dar numai o mie de ani sau două. Călugării francezi trăiau la început în linişte cu populaţia musulmană dimprejur, înainte ca cineva să tulbure pacea. La fel au trăit şi creştinii copţi în Egipt mai bine de 1200 de ani, nestorienii din Iraq, maroniţii din Malabar sau creştinii arabi palestinieni în Betleem, dar acum situaţia se schimbă. Nu există săptămână fără atentate împotriva ucenicilor lui Hristos: în Pakistan, Egipt, China sau Vietnam sunt mai mulţi martiri ca în vremea lui Diocleţian. Mărturisirea unui crez însă, deşi plătită scump, lasă urmaşilor taina de a trăi în linişte alături de Dumnezeu, care nu este unul al răzbunării sau al urii interconfesionale, aşa cum îl facem deseori noi, după chipul şi asemănarea noastă, ci unul al liniştii şi răbdării. Şi în final, în „Die Grosse Stille“, este definită pacea divină prin răspunsul dat de Dumnezeu profetului Ilie, el însuşi un om războinic: “Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul”. (3 Regi 19,11-12).

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Mitruţ Popoiu ianuarie - nr.107

Istoria dansului

Ioan Horujenco

Baletele de curte (sec.XVI-XVII) Baletele de curte apar în a doua jumătate a sec.XVI, ca fenomen în care aristocraţia se implică din ce în ce mai mult. Prima realizare memorabilă, Baletul Ambasadorilor polonezi este oferit în 1570, cu ocazia urcării pe tronul Poloniei a lui Henri al III-lea. Pe lângă prologul susţinut în latină de Marguerite de Valois, baletul mai cuprinde şi câteva date folclorice neprelucrate, prin prezenţa a 16 doamne îmbrăcate în costume specifice celor 16 provincii franceze, doamnele executând împreună un dans războinic. Cel care va crea însă modelul de gen, fiind considerat strămoşul direct al baletului teatral, este Baletul comic al reginei (Louise), compus în 1581, pe un libret ce îmbină cu abilitate muzica, poezia şi teatrul şi în care termenul de comic se referă doar la finalul fericit. Unii autori consideră că naşterea baletelor de curte se datorează unei singure persoane, regina Caterina de Medici, care, pornind de la un pretext mitologic, dispune crearea acestui balet unde evoluează regele însuşi, curteni şi doamne. În realitate, dansul îşi parcurge propriile-i etape, depinzând în dezvoltarea lui de cea a muzicii, literaturii şi scenografiei şi închegându-se într-o formă coerentă atunci când contextul istoric este favorabil şi copt din punct de vedere cultural. Evenimente exclusive mondene, baletele de curte au un marcant caracter aristocratic. Ele au un asemenea succes încât unii cronicari susţin că, în decurs de câteva decenii, s-au produs aproape o mie. Conţinutului politic declarat i se adaugă eficienţa indirectă: imaginea copleşitoare degajată, de bogăţie şi măreţie, are o contribuţie consistentă la prestigiul Coroanei Baletul măsurat. Frumosul ca expresie matematică a ordinii îşi găseşte forma de manifestare în dansul măsurat şi mai apoi în evoluţiile geometrice la sol, care vor înflori în baletele de curte. De altfel, obiceiul de „a scrie” în timpul defilărilor nume de eroi sau regi va reapare în timp ori de câte ori vor fi întrunite două condiţii: un număr mare de participanţi şi o motivare politică a spectacolului (de exemplu, în cadrul spectacolelor festive organizate pe stadioane de către nazişti sau comunişti în sec.XX). Contemporană începutului baletelor de curte, această încercare din a doua jumătate sec.XVI este manifestarea unui filon artistic intelectualist, dar neviabil şi de aceea curând abandonat. El se datorează prestigiului Pleiadei, care intenţiona să reînvie arta antică şi acea mousike către care tindeau membrii Academiei de muzică şi poezie, fondată în 1571. Sursele baletelor de curte - O primă sursă o constituie mitologia, firească într-o Renaştere întârziată în care antichitatea, mai ales în varianta română, prin filtrul autorilor latini, e foarte prezentă atât în literatură cât şi în artele vizuale. Cu menţiunea că zeii şi zeiţele, eroii şi semizeii ascund transparent personajele regale şi aristocrate. De vreme ce nu cred în ei, zeii pot fi aduşi la scară umană, ba chiar înlocuiţi cu nobilimea, în frunte cu regele. Catharsis-ul nu mai înseamnă înălţarea omului către divinitate, ci coborârea acesteia, redusă la nivelul de fabulă sau basm şi folosită pentru propria împăunare.

- Inspiraţia romanescă este comună atât teatrului, cât şi baletului, literatura contemporană italiană, franceză şi, în mai mică măsură spaniolă oferind o sursă aproape inepuizabilă. - Inspiraţia religioasă, fiind un lucru grav şi serios, nu este în mod normal folosită în balete, din cauza caracterului de divertisment al acestora. Excepţie fac dramatizările dansate de substanţă religioasă, montate în colegiile iezuiţilor. La Bruxellés, Lyon sau Avignon, iezuiţii organizează divertismente pe teme religioase sau procesiuni dansate ori oferă regelui spectacole având ca temă bătălii sau pur şi simplu celebrând naşterea Delfinului (prinţul moştenitor). - Galanteria pastorală, oferă o venă abundentă atât baletelor cât şi genului dramatic, ca reacţia împotriva moravurilor aspre, necioplite, de la sfârşitul sec.XVI. - Politica şi evenimentele contemporane sunt prezente în baletele de curte mai ales în perioada domniei lui Louis XVIII, dar şi în timpul regenţei Annei de Austria, fiind concepute ca mijloace de propagandă. - Realitatea imediată. Viaţa cotidiană nu-i atinge şi nu-i interesează pe aristocraţi decât atunci când se povestesc întâmplări în care se pot regăsi , cum e cazul unor balete care înfăţişează partide de vânătoare. Dansurile Sub domnia lui Louis XIV, la balurile de la curte se dansează menuet, gavota, pavana, curanta, la passacaile, le passepied, în timp ce burghezia preferă pavana şi les brandons iar poporul dansează les rondes şi vechi paşi ţărăneşti. Dansurile cunosc o evoluţie socială şi artistică în spirală: din folclor pe scena de bâlci, de aici în salon, apoi pe scenă; prin intermediul aceleiaşi scene de bâlci şi în urma unor simplificări şi modernizări succesive, ele se întorc în popor, reapărând mai târziu, sub un alt nume, din nou în saloane, apoi pe scenă ş.a.m.d. Muzica baletelor de curte Ajunge în Franţa abia în sec.XVI-XVII în epoca ei de Renaştere, deci cu o întârziere de cel puţin un secol faţă de artele vizuale sau literatură. Invenţia tiparului pentru note în Italia, la sfârşitul sec.XV, facilitează circulaţia partiturilor, printre care şi cele ale cântecelor de dans. Interpreţii În 1616, când Louis al XIII-lea apare el însuşi, la 17 ani, în baletul Eliberarea lui Orlando, formula baletelor de curte este în plină expansiune: decorul e destul de evoluat, contrastele sunt exploatate cu abilitate, dansurile sunt adaptate situaţiilor. De altfel, Louis XIII este mai mare amator de balet decât de teatru şi contribuie la compunerea unora, creând paşii, decorul şi costumele. Preferă să interpreteze el însuşi roluri de femei şi de zdrenţăroşi. Alături de el evoluează în exclusivitate bărbaţi, în majoritate nobili, dar şi un procent din ce în ce mai mare de dansatori „profesionişti”, care pe la 1630 acoperă cam o treime din distribuţia baletelor.

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

(urmarea la p.32)

MMXI

31

Istoria dansului (continuarea de la pag. 31)

32

Costumul şi determinarea mişcării În prima jumătate a sec.XVII, ţinuta masculină o domină şi o influenţează pe cea feminină, iar idealul estetico-monden îl reprezintă muşchetarul. Aceleaşi pentru stradă, bal sau scenă, ţinutele uzuale au un grad sporit de bogăţie, dar şi de comoditate. Încălţămintea nu numai că nu se mai ascunde, ci e arătată cu ostentaţie. Bărbaţii poartă pantofi sau cizme cu toc şi rozete, hainele se încarcă cu dantelării olandeze. La fel se întâmplă şi cu comportamentul oamenilor, verbal şi gestual, tradus printr-o exprimare lingvistică preţioasă, studiată şi o gestică afectată. Invaziei de dantele şi de panglici îi corespunde o dantelărie a mişcării, mai mărunţită şi mai cochetă, de aceea dansul favorit al sec.XVII este menuetul, dans preţios, alunecos, cu paşi mărunţi (menus) şi multe prilejuri de priviri galeşe, fugitive. Doamnele trişează la ambele capete ale costumului:decolteul se lărgeşte, accentuat de gulerul de dantelă şi de mâneca bufantă căzută, iar mantoul purtat peste rochie se răsfrânge în faţă, dezvăluind o porţiunea din ea. Elementul (baroc) cel mai pregnant se regăseşte în peruca sau tunsoarea masculină, asimetrică, mai lungă în stânga. În materie de costum, ca şi de decor, maximul de fast este atins la curtea Franţei în timpul lui Louis XIV. Moftul lipsei de vlagă, prin care se recunosc personajele care nu sunt nevoite să muncească, se traduce prin portul bastonului cu măciulie la promenadă, atât de către femei cât şi de către bărbaţi. Pentru sărbătorirea unor evenimente speciale, regele însuşi îi roagă pe participanţii la bal să poarte o ţinută cât mai strălucitoare, pentru a contribui la splendoarea serbării. Se scontează pe efectul sclipirii pietrelor preţioase de pe costume în lumina lumânărilor, reflectate de multitudinea de oglinzi, iar detaliile vestimentare subliniate prin bijuterii sunt însoţite de mişcări ostentative.

Constantin Tănase

REBELUL Când a împlinit patruzeci şi cinci de ani, Petar Urban şi-a zis că are toate motivele să se creadă în faţa unui alt început. Administratorii trustului EUROPEAN INVESTIMENT IT tocmai îl puseseră pe liber din cauza comportamentului său recalcitrant, rebel, în ultimă instanţă, fără a negocia prea mult suma pretinsă de el pentru a-i obţine demisia, în ideea de a evita plicticoasele complicaţii de procedură. „Aşadar,” îşi imagina Petar, „Când pui capăt unei perioade, se chiamă că începi alta,” de aici şi mentalitatea lui în legătură cu un alt început. Asemenea gânduri îi ocupau spaţiul intim pe când aştepta în biroul unui dealer auto să i se facă rost de un SUV din ultima generaţie, întrucât intenţiona să hoinărească pe drumurile străbătute în tinereţe împreună cu iubirea vieţii lui, Erika. Era conştient că se afla sub influienţa unei efuziuni emoţionale şi că, oricum ai fi privit lucrurile, lipsea elementul principal, adică persoana Erikăi, însă tolera acea iluzie având convingerea că, neprovocând vreun deranj cuiva, se putea amăgi în voie cu ideile vânturate, prin felurite mijloace, despre distribuţia nuanţelor sau despre instabilitatea şi divizibilitatea reprezentărilor etc. N-o mai văzuse pe Erika din studenţie, mai precis din ziua când a dispărut fără urmă şi fără vreo explicaţie, fapt pentru care el, în calitate de iubit şi, în consecinţă, de suspect principal, a stat la închisoare jumătate de an. Când l-au băgat la zdup, i-au spus direct, fără ocolişuri, că îl bănuiau de omor şi de alte blestemăţii, însă când au trebuit să-l elibereze, cu toţii au tăcut mâlc. Fireşte că s-a pus problema dovezilor, adică a lipsei acestora, dar asta nu l-a făcut cu nimic fericit, întrucât persoanele apropiate începeau, rând pe rând, să-l evite. În opinia majorităţii, absenţa probelor nu însemna că ar fi fost curat sută la sută, conform zicalei nu iese fum fără foc. Toate aceste neajunsuri s-au estompat cu timpul, după cum este în firea lucrurilor, chiar şi cea mai fierbinte iubire din viaţa lui fiind cuprinsă de uitare şi asta provocându-i acum o ciudată mâhnire. De aceea, poate, a sesizat în timpul aprigelor discuţii cu administratorii trustului, apariţia intempestivă, parcă aevea, a imaginii fostei iubite. „Fostă?” s-a întrebat fără noimă, de vreme ce trecuse mai bine de un sfert de veac de la întâmplarea nefericită şi ceva ca o pustietate de neclintit se înstăpânise între el şi amintirea ei. Numai că aceeaşi întrebare i-a pus-o şi ea, noaptea în vis, cum se putea altfel, când s-au pomenit faţă în faţă acolo, în tărâmul înşelător al aspiraţiilor şi fanteziilor. „Îţi aminteşti de mine?” l-a întrebat. „Desigur! Cum aş putea să uit fosta iubită?” „Fostă? Adică ceva care nu mai este? Numi vine să cred,” şi, după cum lesne se înţelege, reveria s-a întrerupt brusc. A doua zi, crezând că a dibuit o pistă formidabilă, le-a spus mai-marilor trustului că fără treizeci şi şase de salarii nu stă la discuţii. Pe loc indivizii au bătut palma şi, dândui mormanul de bani, i-au făcut vânt direct în stradă cu recomandarea, indiscutabil folositoare, de a nu mai trece vreodată pe acolo. Modul în care cei de la EUROPEAN INVEST s-au debarasat de el ar fi trebuit, poate, să-i provoace o oarecare amărăciune, având în vedere că irosise în trust cei mai buni ani din viaţă şi că făcuse o seamă de lucruri lăudate chiar şi de administratori. Nu s-a întâmplat aşa-ceva, credinţa lui fiind că mitocăniile ălora nu trebuiau şi nu aveau cum să afecteze apariţia Erikăi în, să zicem, imaginaţia lui sau în acea porţiune a aptitudinii sale de a percepe zona zisă palpabilă. Aşadar, stând acolo, în biroul dealer-ului, aşteptând SUV-ul comandat pentru a călători, de ce nu, chiar şi în timp, la Erika, frumoasa şi neasemuita lui Erika, n-avea cum să ştie că mai curând decât ar fi crezut, urma să treacă prin multe încercări şi chiar să ajungă din nou la închisoare din cauza acelei femei. De astă dată, învinuirea era pe cât de gravă, pe atât de ruşinoasă: pedofilie. Cuvânt odios, motiv pentru care i-a cerut avocatului să facă tot posibilul pentru a găsi un sinonim, un echivalent, ceva de înlocuit, numai să nu-l audă rostit în sala de judecată. În sensul acesta a făcut înţelegeri cu acuzarea, dând asigurări că va recunoaşte întregul adevăr şi că nu va solicita alte probe. Totuşi, procurorul a început expunerea rechizitoriului silabisind în şedinţă publică, rar şi apăsat, cuvântul pe-do-fi-li-e, în ideea de a sublinia astfel, nu atât valenţele malefice ale cuvântului, cât mai cu seamă barbaria faptei şi josnicia făptuitorului. „O asemenea vină este de neiertat,” a rostit omul dreptăţii sau al răzbunării, nu se putea şti precis atunci, în vâltoarea evenimentelor, un lucru, însă, cu siguranţă era cât se poate de clar: juraţii au fost cuceriţi de patosul acuzării. De aici încolo totul a intrat sub

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

semnul zădărniciei, inclusiv recursul la mărturisirile şi înţelegerile anterioare. De aceea nimeni din cei prezenţi - judecător, juraţi, avocaţi, publicul din sală - nu a înţeles ce rost mai aveau stăruinţele procurorului. „A fost găsit dimineaţa în patul unei minore în etate de numai cincisprezece ani, după ce şi-a satisfăcut poftele murdare...” spunea el cu emfaza celor ce se cred de neînfrânt. „Priviţi victima şi veţi avea imaginea teribilei pângăriri!” a încheiat arătând undeva în spatele lui către o adolescentă impasibilă şi oarecum zâmbitoare. „Da, domnule! Prea bine, am înţeles, inculpatul e un nemernic,” a intervenit ireverenţios unul dintre juraţi şi, văzând că judecătorul surâdea pe sub mustaţă, a plusat: „De partea cealaltă..., cum stau lucrurile? Ce contribuţie a avut victima? Înţelegeţi ce vreau să spun.” Involuntar, Petar a privit în direcţia adolescentei: era Erika. Un val de căldură, apoi unul rece ca gheaţa l-au invadat dintr-o dată, iar un tremur uşor al bărbiei îi trăda revolta. „Nu vă permit!” a strigat dând să se ridice şi să se repeadă la cei ce, în adevăr, i se părea că proferau insulte. O mână fermă, însă, la ţintuit locului. S-a zbătut din răsputeri şi până la urmă s-a trezit întins la pământ, undeva la ieşirea din marele defileu. Un tip robust, în echipament de alpinist încerca să-l ţină nemişcat explicându-i că era posibil să aibă fracturi la coloană şi orice mişcare i-ar fi fost fatală. Anunţase Salvamontul prin staţia radio şi ajutoarele trebuiau să sosească din clipă în clipă. Până atunci a găsit de cuviinţă să-l informeze că a avut mare noroc şi că un gest ca al lui, de a încerca să treacă pe la curmătură cu o rablă, era sinucidere curată. Şi-a întors cu prudenţă capul întro parte şi a văzut în vale SUV-ul cu roţile în sus, fumegând. Soarele strălucea pe cerul senin şi vizibilitatea era deplină. Cu toate astea nu-şi credea ochilor. SUV-ul pe care dăduse o grămadă de bani era un vehicul de ultimă generaţie, cu cele mai moderne dotări. Când a intrat cu el în defileu şi-a zis că fusese creat anume pentru asemenea escapade. Trecerea curmăturii fusese un fleac, iar ieşirea la domoala depresiune “ # o izbândă. S-a înscris pe şoseaua paralelă cu râul, menţinând viteza la 100 km/h ca să simtă aerul reavăn, înmiresmat de florile câmpului. A oprit la o răscruce cu troiţă şi fântână şi când a pus piciorul pe prundişul umed o sfârşeală ca o istovire l-a năruit. Ca să nu cadă, a făcut câţiva paşi până la adăpătoarea de piatră şi s-a rezemat de marginea rece. „Drumul ăsta m-a obosit, nu glumă,” şi-a zis mai mult ca o încurajare. Şi cum stătea acolo săi treacă ciudata oboseală, s-a pomenit cu adolescenta de cincisprezece ani lângă el. „Ţi-e sete?” l-a întrebat şi, docil, i-a răspuns că o cană cu apă ar fi bine venită. Apoi au stat la taclale până ce soarele a scăpătat la asfinţit. A vorbit mai mult el. I-a povestit o puzderie de nimicuri, inclusiv, fireşte, cum şia pierdut iubita, cu mulţi ani în urmă, prin părţile alea. Starea lui, îmbunătăţită vizibil în timpul pălăvrăgelii, s-a dateriorat dând să plece cu magicul SAV. „Nu poţi pleca în halul ăsta,” i-a spus ea cu un aer matern. „Am de ales?” „Sigur. Totdeauna există posibilitatea de a opta,” „Crezi tu asta?” Înainte de a-i răspunde, fata l-a învăluit cu albăstrimea veselă a ochilor, ca şi cum l-ar fi pus la o încercare. „Da. Cel puţin în seara asta.” La câţiva paşi, înconjurate de sălcii, erau două rulote şi o copertină cu o expoziţie de obiecte artizanale. „Afacerea mea şi a mătuşii Illona.” „Ai o mătuşă?” „Am. Momentan e plecată la Miercurea să-şi viziteze iubitul, aşa că, stai fără grijă. ” Petar a privit-o mai atent, credea el, ca să dea de rostul a ceea ce i se părea un joc nu tocmai lipsit de riscuri. Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, fata i-a explicat că mătuşă-sa era o femeie liberă şi independentă şi profita din ianuarie - nr.107

plin de acest statut. Epuizarea din oase şi vălmăşagul din gânduri l-au silit să rămână la rulote. Fata i-a pregătit patul într-una din ele şi înainte de a-i spune „Noapte bună,” l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat cum făcea pe vremuri Erika, iar când, printre mângâieri, a avut 33 un scurt răgaz şi-a dat seama că era chiar ea. „Dar eşti prea tânără pentru ...” „Pentru ce, iubirea mea?” Când credea că şi-a revenit întrucâtva, a auzit lângă patul de spital pe care era întins cu faţa în sus vocile a doi inşi, unul fiind tipul robust în echipament de aplinist, celălalt “ # agent de poliţie în uniformă. „Sunteţi curajos, domnule,” spunea poliţistul. „Oricine, în locul meu, ar fi procedat la fel.” „Cine ştie? Individul este un fugar periculos. Maşina, furată, bineînţeles, era burduşită de armament şi muniţie.” „Domnule agent, când am ajuns la locul cu pricina, automobilul era scrum, iar omul se zbătea între viaţă şi moarte.” „Lasă, lasă, nu mai fi atât de modest. Ai pus mâna pe un criminal căutat de toate poliţiile din lume.” Contrariat, tipul în echipament de alpinist a privit în direcţia lui Petar ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze că totul era în regulă, chiar şi în eventualitatea că ar fi un bandit internaţional şi a părăsit încăperea. Agentul de poliţie l-a urmat explicându-i că va trebui să dea o declaraţie în detaliu în legătură cu acel eveniment. În urma lor, infirmiera ca un fulg de nea, nimeni alta decât Erica, fireşte, i-a pus mâna ei catifelată pe frunte ca să-i domolească suferinţa. Abia în acel punct al poveştii, Petar Urban şi-a spus că erau unele lucruri de neînţeles şi că va trebui să le limpezească. Mai întâi i-a spus infirmierei că nu crede să existe vreo legătură între ea şi Erika, fapt ce a şocat-o pe biata femeie. Apoi s-a ridicat dând să plece din acel loc oribil. N-a apucat decât să iasă pe hol că a şi fost înşfăcat de doi inşi în halate albe şi dus val-vârtej în sala de judecată. De cum l-a văzut, procurorul şia reluat rechizitoriul: „Iată-l, onorat juriu, în ce hal a ajuns din cauza năravurilor lui!” Însă juratul cel necuviincios, încurajat de surâsul judecătorului, l-a întrerupt cu insolenţă, cerându-i insistent lămuriri în legătură cu victima pedofiliei şi contribuţia acesteia la săvârşirea delictului. Se înţelege că a urmat ceea ce se ştie deja: privirea languroasă a adolescentei cu fizionomia Erikăi, reacţia lui Petar şi mâna fermă care l-a ţintuit la podea. Tipul robust, în echipament de alpinist şi agentul de poliţie, convins că pusese mâna pe cel mai mare criminal din cariera lui, erau secvenţe peste care a trecut cu repeziciune. Petar se grăbea să cerceteze mai pe îndelete episodul petrecut la rulotele de sub sălcii. Voia să priceapă rostul acelei răscruci de drumuri, semnificaţia prezenţei acelei fetişcane care, orice s-ar spune, la sedus, iar el n-a făcut nimic spre a evita acea situaţie condamnabilă, dar mai cu seamă, voia să dea de urmele Erikăi, adevărata Erika, iubita din tinereţe. Străbătuse deja marele defileu, rula pe şuseaua paralelă cu râul, simţea aerul reavăn şi mireasma florilor de câmp, răscrucea se zărea la orizont când dealer-ul a năvălit zgomotos în birou anunţându-l triumfător că i-a făcut rost de cel mai grozav SAV care i-a trecut vreodată prin mână. „Cu vehiculul ăsta, stimate domn, te poţi încumeta la orice escapadă. E o maşină special creată pentru tipul rebel. S-o stăpâniţi sănătos!” Era un automobil zvelt, cu o alură impetuoasă, iar Petar, pornind în trombă spre marele defileu, şi-a zis că nimic nu-i va sta în cale de aici înainte şi nu va mai permite ..., restul gândurilor sale pierzându-se în vârtejul stârnit de motorul accelerat la maximum în drum spre un alt început. *****

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

34

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

35

Toamna se numără... premiile! Invitaţi la cea de-a VI-a ediţie a Festivalului Naţional de epigramă si fabulă „Donici, cuib de-nţelepciune”, desfăşurat la Chişinău în zilele de 12-14 Nov. 2010, un număr de 4 membri ai Clubului Umoriştilor „VERVA” din Galaţi : Constanţa Apostol, Dan Căpruciu, Ion Moraru si Vasile Plăcintă au obţinut, fiecare, câte un important premiu la concursul de epigrame organizat în cadrul acestui festival. Concursul a avut două teme : „Dragoste la ultima vedere” şi „Tună şi-i adună...”, teme deosebit de generoase, dovadă fiind numărul foarte mare de participanţi (120 epigramişti) precum şi calitatea ridicată a lucrărilor jurizate. Epigramiştii gălăţeni, nefiind în Capitala Moldovei la prima „abatere” de acest fel, au primit, de data aceasta, următoarele premii: Constanţa Apostol- „Premiul de excelenţă” din partea ziarului „Viaţa Basarabiei” Matrimonială Pozându-şi casa-n chip şi fel, Postată-n NET, el mâna-i cere În caz că n-o convinge el S-o facă ...ultima „vedere” !

Timpul probabil la concurs Deşi-i soare şi nu tună Nu-s nici ploi şi nici furtună, Când punctajele se-adună Nu-i un semn de vreme bună!

Dan Căpruciu –„Premiul de excelenţă” din partea revistei „Literatura si arta” Mărturisirea moldoveanului Când ruşii-mi vin în gând, firesc, Urâte amintiri invoc Şi-aş fi putut să îi iubesc De nu i-aş fi văzut deloc!

Ultima „idilă” În miez de noapte-ntunecată , Privea spre ea cu nostalgie Când, părăsind-o ca pe-o fată, A evadat din ...puşcărie!

Ion Moraru – „Diplomă de onoare” Unui guvernant la mare Privind la fete, nu e de mirare Că-şi apără vederea, e normal, Da-n locul ochelarilor de soare Îşi pune, zilnic, ochelari de cal!

Creşte numărul parlamentarilor aflaţi la putere Ei ne-au promis o viaţă bună Dar, ceea ce nemulţumeşte Nu e că tună şi-i adună Că tună şi îi ... înmulţeşte!

Vasile Plăcintă - Premiul III El şi ea Duc o viaţă în neştire Iar când ies la promenadă, Se-nţeleg dintr-o privire: Că n-au ochi ca să se vadă!

Nelinişte N-am putut să-mi aranjez destinul Că în viaţă n-am avut mijloace: Ca să fiu prieten cu vecinul Trebuie să-i las soţia-n pace!

Menţionăm că, în această toamnă, epigramistul Ion Moraru, Preşedintele Clubului Umoriştilor „VERVA” din Galaţi, a mai obţinut câteva premii importante la concursurile de umor organizate în ţară: -Premiul III acordat de Academia Liberă „Păstorel”-Iaşi;Premiul II la Festivalul Naţional de Umor „Ion Cănăvoiu”-ediţia a XVIII-a, Tg. Jiu, 22-24 Oct. 2010 -„Diplomă de excelenţă” la Festivalul Naţional de Epigramă „Apostrof”-ediţia a IX-a , Caransebeş, 4-5 Sept.2010 -Premiul Special la Festivalul Naţional Concurs de satiră şi umor „Povestea vorbei”-ed. a V-a, Rm. Vâlcea, 5-6 Nov. 2010 -Premiul II la Concursul Naţional de Creaţie a Epigramei „COBRA”-ed. a XV-a, Reghin, 19 Nov.2010 Le urăm premianţilor de mai sus calde şi sincere felicitări precum şi mult succes în activitatea epigramatică viitoare! 25 Nov. 2010, Clubul Umoriştilor „VERVA”- Galaţi ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

36

Ioan TODERIŢĂ despre “O antologie a literaturii gălăţene contemporane”

Stamate, Eleonora Motto: ,,Eseul este o inte(r)-prindere a aserţiunii. Poemul, numai, interpretează ipoteza devenirii” (T.I) Născută la 1 Martie, 1953, în Craiova; Absolventă a Facultăţii de Filologie şi Istorie, Universitatea din Craiova; Debut, în 1970, la revista Bilete de Ucenici; Din 1978, profesoară de limba română şi limba franceză la Şcoala ,,Dimitrie Sturza”, din Tecuci; A publicat în multe reviste literare şi în multe cotidiene din Galaţi, Tecuci, Bârlad, Câmpina; Cărţi publicate: Simfonie crepusculară (Editura Geneze, 2001); Castelul îngerilor (Editura Sfera, Bârlad, 2004); Viaţa la imperfect – volum trilingv: român – englez – francez; Traduceri: Portret al Papei Ioan Paul al II-lea, de Andrei Fronard; Călătoriile mele, de C. Chaplin; Profesia:vameş, de Jocelyne Dorian; Conduce Cenaclul literar-artistic ,,Nichita Stănescu 2000”; Redactor şef la ,,Tecuciul literar-artistic”; Membră fondatoare a Asociaţiei ,,Ion Petrovici” şi a Clubului de literatură universală ,,C.D.Zeletin” (traducând din limba franceză). Creaţie poetică sub forme libere de rimă şi ritm, mai apropiate de eseu, prin dezbaterea largă a unor teme plastice, cum ar fi: Autoportret, Destin, El Eminescu, dar şi a unor peisaje-antropomorfie mistică ori meta-antropomorfe, dincolo de mistic : Eşti fluture, Din lacrimi eterne de curcubeu, Măşti... Mai, apropiate fiindu-ne sufletul de cuvânt, ori sufletul, cuvânt fiind, să ne sărute floarea din mâini, înlăcrimată. Iată formula eseului în Autoportret: ,,Am iubit ochiul nisipului răvăşit în coapsa ta... Am iubit paşii incerţi... pierdută printre copaci nenumăraţi. Am iubit clipele... şi naşterea cuvintelor pe înserat. Am iubit cărările neumblate... în sânii zorilor... Oare ce n-am iubit?” Cuvintele suprimate cu trei puncte de suspensie, îşi au rolul lor substituibil: a ideilor plastice supra-abundente. Nu recomand poetei substituţia relativului substituibil, ci simplicarea verbalismului... plastic în favoarea ideii, în cazul de faţă, a verbului a iubi, urmat de o (una, nu mai multe) locuţiune (i) adverbială (e). Aceeaşi auto-cenzură cristomatică a eseului se impune şi în peisajul poematic, Destin. Forma originală (a autoarei): ,,Când voiam să mă nasc / Dumnezeu a ascultat vocea necunoscutului, a vrut să închidă fereastra într-un seif din lemn de mahon, dar... l-a uitat deschis. A vrut să-mi adune în

palme hohote de râs, dar palmele mele neascultătoare nu voiau să se închidă... Râsul se transformă-n aramă... Văzând că în jurul trupului meu izvorau statui, mi-am semănat statui de singurătate iar din ele au crescut anotimpuri. Atunci mi-am încrustat în palmă cuvintele cum ar fi: Iubire, Pace, Rugăciune, Libertate...” Forma- rezultat al autostilizării impuse de... destinul scrierii perene ar fi: ,,Când era să mă nasc (înainte de a mă naşte), Dumnezeu asculta (corespondenţă temporală cu voiam să mă nasc) vocea necunoscutului, a vrut să închidă fereastra într-un seif de mahon (lemn de mahon = pleonasm) dar a uitat-o deschisă (Nu, l-a uitat deschis = necorespondenţă semantică)... Râsul s-a tranformat în statui de aramă ce mi-a dezgolit seminţe de singurătate, iar din ele au crescut anotimpuri. Atunci mi-am încrustat în palmă cuvântul Destin”. Posibil aşa, posibil în alt fel, eseul fiind calea analitică a expresiei deschise oricărei analize: în acest caz al analizei intrinseci. De reţinut, în textele poetice ale Eleonorei Stamate, sunt, unitatea reflecţiei, reveriei şi calea certă de seducţie a realului în / prin sărut mistic, prin seducţii mistice. Iată fiinţa lui Eşti fluture, poemului-categorie antro-pomorfică sublimă: ,,Eşti fluture? Doar fluturii poartă lampadare de curcubeu...” Imediată scufundare a vietăţii efemere în fenomenal, a fiinţei în natural. Loc de peregrinare necircumstanţială a fiinţei în neant. Poemul continuă, întrebând mereu fiinţa iubită a fluturelui, dar şi avertizându-l pe iubit de atribute şi însuşiri fenomenale: Prin repetarea reflexivă a verbelor transformării alo-tropice, moleculare, a unei fragile, athanorice simbioze organice: ,,În aripi, câte frunze transparente ţi s-au topit?... Pe umeri ţi s-au aprins torţele rupte din întuneric... Culorile ţi s-au îngemănat cu stropi de soare... M-ai strigat cu vocea ierbii / le-ai copiat verdele frunzelor de nuc, minune eşti!” Întreg mistic, progres al metaforei laudative în metamorfoza perpetuă: ,,în umbra sfinţilor eşti fluture. Doar fluture! Cine mai este ca tine?” Despre fluturi, neostenind zborul metaforic, poeta găseşte alte (sublime) adevăruri şi în Zeii-mi şopteau: ,,Chiar dacă ar poposi pe coapsa ta / tot aşteptarea fluturilor te-ar veşnici... Chiar dacă ai creşte din genunchiul verbului, chiar dacă ai înflori în talpa statuii..., chiar dacă ai pluti printre cuvinte... tot aşteptarea fluturilor te-ar veşnici...” Acesta este poemul (diferit de eseu) neo-modernist a poetei - profesoară de litere, Eleonora Stamate: ascensiune metaforică prin scufundare în metafizic.

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

Moţoc Mihai Radu

Portret Moto: „Între ştiinţific şi literar timpul istoric ordonează sentimente omeneşti unice: ale scriitorului călător în timp, dar şi în cartea conştiinţei scriitorului despre timp”(T.I) Născut la 10 iunie 1942, în Iaşi. Absolvent al Facultăţii de Mecanică, Politehnica din Braşov, 1968. cetăţean gălăţean. Studii postuniversitare, numeroase în management: „Management educaţional”: organizat de Universitatea „Babeş Bolyai”, în colaborare cu Fundaţia Europeană Drăgan, 1982. „Managementul aprovizionării”, Bucureşti, facultatea ASE, 1995. „Certificat de Managing Customer and Client Relation”(B.Z.T-656), 1999, The Open University Londra. Certificat de „Accounting for Managers”(BZT-655), 1999; The professional Certificate in Management”, 2000, toate obţinute la „The Open University Londra”. Activitate profesională de înaltă calitate, ca inginer mecanic de probe, la Şantierul Naval Galaţi (1968-1976), ca proiectant la Institutul de proiectări şi cercetări navale; ICEPRONAV-Galaţi. Activitate ştiinţifică bogată, ca inventator, cu multe certificate de inovator, în domeniul naval, cu multe lucrări ştiinţifice publicate, în mecanica fluidelor, prepararea, rentabilizarea, analiza caracteristicilor fizico-chimice a combustibilului utilizaţi de motoarele diesel- navale. În domeniu cultural, Radu Mihai Moţoc, este un pasionat arhivar de istorie rară, problematică, dar şi un pasionat colecţionar de valori numismatice, bibliofile. Îmbinând aceste „pasiuni istorice”, cercetează şi achiziţionează „carte rară”, tipografiată în Ţările Române şi în Franţa, iar rezultatele cercetărilor sale istorice le publică în reviste de specialitate. Cu precădere, este atras de cercetarea genealogică şi heraldică. Este mereu preocupat de „inovaţie”şi în domeniu literar. Colecţionând, 35 de ani, timbre, elaborează studii tematice asupra lor. Astfel este în pragul finalizării studiului: „Ştampila „T” în perioada 1900-1910, din şi către România”. Publică permanent, în revista „Filatelia”, cercetările sale asupra ştampilelor poştale, utilizate în perioade diverse… istorice. Are în curs de tipărire monografia familiei Moţoc, începând cu anul 1460, cercetând, reconstituind heraldica familiei Moţoc în Biblioteca Academiei Române. Personalitatea domnului Radu Mihai Moţoc se desfăşoară, la nivel social, cultural, dincolo de prezenţă permanentă în instituţii culturale, angajându-şi cercetarea, din nou, înspre, asupra „drumurilor nestrăbătute suficient în urmă, spre românismul îngropat de timp-nevrednic, de vremelnicii tranzitorii. Radu Moţoc este dovada unităţii epistemicului, ştiinţificului bine-cunoscut, unităţii ştiinţei cu poezia. A devenit, uitând „navalităţile”energiilor trecute, o nouă energie, a revelaţiei istorice. Membru al Institutului Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”, din Iaşi. Membru în „Comitetul de Patronaj”. Participând la Congresele naţionale şi internaţionale ale IRGH (2007,2008,2010). Este iniţiatorul „Atheneului Universitar “: de la Universitatea „Alecu Russo”, din Bălţi (2000). A înfiinţat „Laboratorul de paleografie slavonă veche”, în cadrul aceleiaşi universităţi, pe care l-a dotat cu cele necesare. În acest sens, a organizat mai multe donaţii de carte pentru „Universitatea din Bălţi”, peste 30.000 titluri.

Legat afectiv de această universitate, material şi spiritual, a acordat „Premiile şefilor de promoţie”, de la cele şapte facultăţi: şapte ediţii consecutive, în prezenţa oficialităţilor locale şi centrale a ambasadorilor acreditaţi la Chişinău. Aceeaşi implicare în „istorie muzeistică”, în „istorie expoziţională”, prin iniţiere de simpozioane, prin expunere de carte rară, la vedere pentru mai puţinii văzători de istorie adevărată, îl caracterizează pe Radu Moţoc Mihai, ca dovadă a preocupărilor sale…literare. Literatură unic ordonată, acribic, desfăşurată în/spre cunoaştere profundă istorică. 72 de articole tratând temele: carte rară, personalităţi, monumente, artă grafică, scrise între 1997-2010 la: „Viaţa Liberă”, Galaţi; „Ora satului”, Chişinău (publicaţie independentă al cărui redactor şef este Iurie Colesnic); „Convorbiri literare”, Iaşi; „Confluenţe bibliografice”(revista Bibliotecii universitare „Alecu Russo”, din Bălţi); „Concordia”, Cernăuţi (ziarul minorităţii româneşti din Ucraina, redactat pentru sudul Basarabiei): „Căminul românesc”, Elveţia; „Buletinul de informaţii”Australia (al Asociaţiei Românilor din Australia). Iată câteva personalităţi portretizate de Radu Mihai Moţoc:Preotul Igor P.I.Jechiu; Dimitrie Onciu 1856-1923; Sculptorul Friederich Storck, 1872-1942; C.A.Rosetti: 120 de ani de la moarte; O veste de la V.A.Urechia, după 102 ani; Ionel I.C.Brăteanu, 1864-1927… Iată temele sale de „carte rară”: Alfabetul şi tiparul glagolitic; Primele centre ale tiparului chirilic; Primul glosar tipărit al limbii române; Primul dicţionar tehnic românesc. Vasile Alecsandri la porţile teatrului francez; Bucoavna basarabeană din 1815… Radu Mihai Moţoc nu şi-a tipărit lucrările într-o carte din conştiinţa omului de ştiinţă prin care fiecare „cercetare-temăarticol”este o carte rară”. Timpul viitor al scriitorului literatorului Radu Moţoc, promite înălţarea personalităţii sale la rang de cercetător-istoric. Următoarele texte literare, nu există istorie fără literatură, o dovedesc: „Arabii descoperă în secolul al VI-lea un oxid care, dizolvat în apă, face să fie absorbit de suprafaţa poroasă a vasului ars de teracotă şi abia după a doua ardere putem vorbi de un vas alb, smălţuit… asemănător unui vas de porţelan…(„Ceramica derutează”. Text ştiinţific-literar, liniară demonstrabilitate a unei tehnologii). „La Cârta, în anul 1202, se înfiinţează o mănăstire cisterciană ale cărei ziduri se păstrează şi în zilele noastre. Legenda spune că într-o zi doi ciobani din Cârta, Oprea şi Streja, sătui de asuprirea grofului, au urcat pe firul apei Laitei, nu departe de cascada Bâlei şi au întemeiat două sate: StrejaCârtişoarei, pe partea dreaptă a râului Bâlea, Oprea-Cârtişoara pe cealaltă parte…”( Pe urmele lui Badea Cârţan) (text ce îmbină sentimente istorice cu monografii topo-logice). Lauda cărţii: „cartea, în multiple ipostaze grafice: tăbliţe cerate sau de lut, manuscris, incunabul, tipăritură veche românească, cu miniaturi, ferecată în aur sau în argint, cu xilogravuri şi gravuri în aramă…cu ex-libris şi autografe, se află în biblioteci, case memoriale şi muzee…”, lauda cărţii pe jumătate deschisă ne împovărează datoria, îndatorirea, cititului ei: „…în secolul al XIII-lea, la mănăstirea Igriş, din Transilvania, se aflau operele lui Seneca şi Aristotel, sau, la Sibiu, în epoca incunabulelor, Petre Ursul şi alţi cărturari, saşi şi români, citeau în original tipăriturile veneţiene sau pe cele apărute la Nürenberg şi la Paris …iar în secolul al XVI-lea, Despot Vodă înfiinţa la Cotnari o „Academie greco-latină”, aidoma celor din Europa apuseană”.(Carte rară). Texte pline de savoare, de credinţă în citit. Cum numai în „literatură-istorică-Radu Moţoc”,poţi afla. Aşteptându-i scrierea în carte, dincolo de manuscris la sertar, ori dincolo de izbânda risipirii ei în cardinalitatea revistelor efemere. Ioan Toderiţă

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

37

Isabel Vintilă

Inventatorul Zenobiei (III) 38

În roman, dar şi în poemele lui Gellu Naum, poetul nu ni se înfăţişează ca un iniţiat care se retrage în turnul său de fildeş, refuzând legătura cu ceilalţi. Ruperea de lume se face de cele mai multe ori alături de iubită şi acest fapt se poate remarca mai ales în cea de-a doua etapă a creaţiei sale. Zenobia sau Lyggia este ea însăşi un refugiu pentru poetul suprarealist, care, împreună cu ea şi prin ea, se salvează şi se izolează de lumea care îl dezgustă. Femeia-refugiu apare şi în volumul Partea cealaltă, retragerea iubiţilor din lume, din realitate, făcându-se de această dată prin intermediul visului. Povestirea visului reprezintă, ca şi dicteul automat, o metodă de cunoaştere a sinelui, dar înseamnă şi o modalitate de trecere din real în suprareal. Acest spaţiu oniric este pentru suprarealişti o sferă neatinsă, care deţine inepuizabile surse de imagini poetice: „dar e de ajuns o simplă răsucire de cheie ca să auzi / curgerea lentă a timpului pe lângă ciorapii tăi umeziţi / sau respiraţia greoaie a rădăcinilor / şi iar visezi malul albastru de la capătul râului / pe care ne rumegăm feerica părăsire”1 Zenobia este cea care reechilibrează personajul principal masculin din roman. Ea este matca protectoare, siguranţa fiind sugerată pe parcursul întregului roman de starea de căldură. Exteriorul, realitatea din afara cuplului este străină şi rece, siguranţa emanată de dragoste, regăsirea de sine, fiind asociată cu un confort datorat căldurii: „[…] am intrat la noi, am închis uşa era foarte cald”.2 sau „Poate vorbesc prea rar şi prea puţin despre Zenobia. Dar am să spun că în zilele acelea ea continua să ţeasă în jurul meu o aură ocrotitoare pe când eu, împotmolit în mâlurile trecerilor, începusem să nu-i mai aud şoaptele şi să nu-i mai văd toate gesturile care, cu siguranţă, m-ar fi scos la mal”.3 În întreaga operă a lui Gellu Naum se pune problema unei mobilităţi extraordinare a eului poetic, care este multiplu, sau mai bine spus poate fi identificat în mai multe ipostaze. Sinele gânditor şi activ se manifestă în opera lui Naum în diverse moduri, la fel şi cel inconştient şi latent. Aşa cum am mai spus, dedublarea se realizează cel mai bine la Naum în momentul trezirii din somn, al părăsirii parţiale a spaţiului oniric: „Ştiu că eu, celălalt care sunt totdeauna eu, nu pot fi regăsit decât în secunda deşteptării”4 De aceea, mereu obsedat de această dedublare, creează personaje masculine contradictorii care au o origine comună, propria fiinţă. În poemele şi în prozele sale, Naum foloseşte mai ales persoana I singular şi plural pentru a sublinia implicarea efectivă a eului, fie el multiplu sau subconştient. Pentru a face însă diferenţa între „noi”, aşa cum este obişnuit cititorul să îl perceapă, ca pe un „eu” şi un „tu” sau mai mulţi „eu”, scriitorul pretinde că vorbeşte la persoana

a IV-a singular, semn că eul său nu permite fragmentarea, este mai complex şi mai diferit decât îşi închipuie lectorul: „vorbesc de noi la persoana a IV-a singular”. Iată, de pildă, modul în care sunt descrişi bărbaţii care apar în prima parte a romanului Zenobia, personaje masculine care pot fi considerate ipostaze ale eului-autor. Acesta din urmă este prezentat în casa domnului Sima drept un „distins poet”, Naum. Pentru că prenumele său nu este cunoscut, i se mai pune şi un alt nume, la întâmplare. La fel se petrec lucrurile şi cu alte personaje din prozele suprarealistului român. În Cornelius de Argint, personajul masculin precizează că are acest nume dintr-o altă epocă, în timp ce Albinosul din Poetizaţi, poetizaţi... poartă un nume pus chiar de personajul-narator. Revenind la romanul Zenobia, precizăm faptul că personajul-narator, Naum, se întâlneşte pe parcursul scrierii cu anumite personaje-simbol, ipostaze ale propriului sine, întâlnirile fiind marcate de un anumit eveniment sau de o anumită stare de spirit. Pe Dragoş, simbol al inconştientului, este nevoit să-l primească în grota din mlaştini în care locuia cu Zenobia deoarece domnul Sima nu mai era capabil să-l găzduiască la el. Deşi în primă instanţă acesta pare să nu deranjeze cuplul de îndrăgostiţi, spre finalul şederii lor în mlaştini, Dragoş intervine în viaţa celor doi. Acesta este momentul în care pătrund în existenţa lor elemente din afara cuplului, din trecut şi cei doi sunt nevoiţi să se întoarcă la realitate, mai precis în spaţiul citadin, claustrant. Iason reprezintă o altă parte a personalităţii naumiene care apasă asupra cuplului, este latura sa urâtă, vulgară, nedorită. Pe de altă parte, elementele biografice pe care Gellu Naum le împărtăşeşte cititorilor lui prin intermediul convorbirilor cu Sanda Roşescu ne îndreptăţesc să credem că personajul Iason ar putea fi inspirat în mare măsură de personalitatea scriitorului Gherasim Luca5: „În clipa aceea, pe cealaltă parte a străzii a trecut Iason, nu ne-a văzut. Uite-l şi pe ăsta, am spus. Să nu se stingă luminile ... Care ăsta? s-a mirat Constantin. Iason, am răspuns. Când am rostit numele lui Iason, luminile de pe strada Batiştei au clipit puternic (nu, nu mi s-a părut). Constantin s-a cam speriat, l-am bătut pe umăr, s-a liniştit”.6 Petru este un alt eu al protagonistului. El este cel care o descoperă pe Zenobia în mlaştini şi declară că o iubeşte „neînchipuit de mult”. Petru pleacă după ce îşi dă seama că Zenobia nu îi răspunde în acelaşi mod la dragostea pe care i-o poartă. Acest personaj, bărbatul-copil, se îndreaptă prin mlaştini „cuminte şi palid, purtându-se pe sine însuşi în braţe, ca pe un sicriu... ” şi îşi va face apariţia din senin pe holul de la intrarea

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

în atelierul pictoriţei Maria, plângând chircit la uşa unei femei numită Nathalia. Această ipostază a lui Petru în poziţie fetală, încercând să pătrundă în propria fiinţă, este deosebit de sugestivă pentru înţelegerea zbaterilor care se petrec înlăuntrul autorului- protagonist: „Petru zăcea ghemuit în dreptul becului, lângă uşă, pe un covoraş cît palma, un preş de şters picioarele adus pe semne de el. Îşi respira tânguirea, zgâria cu unghia panoul ocru al uºii” 7. Cuplul trece printr-o serie de experienţe iniţiatice: protagonistul este implicat direct în întâmplările bizare menite să contribuie la iniţierea cuplului, Zenobia participă de cele mai multe ori indirect, prin intermediul personajului masculin care se schimbă vizibil pe parcursul întregului roman. Personajele şi gesturile lor simbolice sunt conturate din numeroase trimiteri „mitico-simbolice” care pot fi descifrate asemenea unei criptograme. Ion Pop observă că „ţesătura narativă a romanului e construită tocmai ca o astfel de criptogramă, luând din primele pagini aspectul unui fel de scenariu mitico-oniric, teatru mai curând al apariţiilor, spectral, decât unul încadrat în rama viziunii realiste. Traseul urmat de protagonişti între ţinutul mlaştinilor şi oraş (în interiorul cărora Coridorul şi Scara sunt titlurile unor capitole), cu finala revenire spre mlaştini, poate fi interpretat ca având un caracter în esenţă iniţiatic, putând fi pus în legătură şi cu o transmutaţie alchimică sui generis a eului poetic”8. Se poate spune, de asemenea, că acesta este un roman de formare şi că experienţele nu sunt altceva decât probe în vederea atingerii perfecţiunii. Simbolul care ilustrează acest concept este cercul, arhetip care apare atât în desenele femeii, cât şi în trimiterea la Divina Comedie (cercurile concentrice date de experienţele celor doi îndrăgostiţi) în capitolul intitulat Ultima întâlnire a lui Dante cu Beatrice pe o ceaşcă de cafea fabricată în Suedia. Povestea celor doi se încheie în mod ciclic, prin întoarcerea în mlaştini, în sine, mai bogaţi în cunoaştere şi la fel de îndrăgostiţi. Simona Popescu precizează în Salvarea speciei. Despre suprarealism şi Gellu Naum că poetul simţea o permanentă nevoie de purificare. Poate acesta este de fapt scopul iniţierii descrisă în romanul Zenobia: împăcarea cu lumea, atingerea celui mai înalt grad de purificare spirituală sinonimă cu perfecţiunea. Împlinirea acestui deziderat se face prin iubire şi prin iubită, o femeie care înţelege ritmurile tensionate ale universului şi trăieşte alături de poet în concordanţă cu miracolele revelate de suprarealism. Note: 1 Malul albastru în volumul Partea cealaltă (1980) în Despre identic şi felurit, Iaşi, Editura Polirom, 2004, prefaţă şi notă asupra ediţiei de Simona Popescu, p. 276. 2 Gellu Naum, op. cit., p. 129. 3 Gellu Naum, op. cit., p. 105. 4 Naum, Gellu, Medium în Întrebătorul, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1999, p. 260. 5 Gellu Naum povesteşte că, de câte ori se discuta despre Luca în cercurile de prieteni, ca prin minune luminile se stingeau, semn că acesta era prezent printre ei. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Iason spre finalul romanului. 6 Gellu Naum, op. cit., p. 141. 7 Gellu Naum, op. cit., p. 127. 8 Pop, Ion, Gellu Naum. Poezia contra literaturii, Cluj, Cartea Cărţii de Ştiinţă, 2001, p. 162.

Microfoileton

Elena Maria Stara 39

Până când vocile ne vor despărţi (continuarea de la pag. 19) sunteţi sănătoşi. Adu-mi un doctor să vorbesc cu el, dar să fie nemuritor, că altfel nu am ce vorbi cu el. Dacă nu posedă ce e mai de preţ, atunci cu ce să mă ajute, dacă pe el însuşi nu se poate ajuta. Pe cei de pe pământ îi poate ajuta să plece mai târziu în iad? Să le prelungească moartea, unde tot până la urmă vor ajunge. Am privit cu ostilitate dar şi împăcată clădirea spitalului de psihiatrie, înconjurată de ziduri cenuşii înalte. Un refugiu pentru înfrânţi, pentru cei care însemnau o ameninţare în lumea aceasta. Era o absurditate să aştept să se vindece singur. Andreea mă strângea de braţ. Emoţia ei ascundea un curaj uimitor, liniştindu-mă. Datorită ei reuşisem să-l duc pe Alindor la spital, contra voinţei lui şi tot ea fusese aceea care îmi aranjase întâlnirea cu doctorul docent în psihiatrie, reuşise să-mi clarifice într-un fel viaţa. M-a mirat liniştea nefirească de-a lungul coridoarelor. Oare ce se ascundea în spatele uşilor şi ferestrelor zăvorâte. Fiul meu îmi va povesti, cândva, la ce cazne inumane a fost supus? Păşea încet pe treptele de piatră tocite de miile de paşi şovăielnici care le-au urcat sau coborât. Andreea mi-a şoptit la ureche. - Crezi că doctorul a procedat cum trebuie? I-a dat oare medicamentul eficace? Faptul că îi dăduse voie să iasă spre lumina din afară şi că se priveau deschis în faţă, mă făcea să cred şi să sper că în spatele ochilor albăstrii fiinţa lui devenise mai ordonată. Era puţin dezorientat să se ţină singur pe picioarele sale, acum când vocile nu-l mai năpădeau, se simţea neputincios a se descurca fără ele. Să-şi preia puterea în mâinile lui, să gândească să-şi disciplineze gândurile, iar golul din el să-l umple cu sentimente. Şi atunci când îmi acoperi mâna cu mâna lui şi îmi spuse cu vocea plăcută de „altădată, mamă te iubesc”, am ştiut că medicul îi nimerise medicaţia care să-i limpezească cât de cât mintea şi să-i alunge vocile. Un început bun, dar plin de incertitudine şi nesiguranţă. Oricând chiar dacă răspund la tratament pot face crize în timpul lui. Cert este că eram cu toţi trei, din nou împreună. Andreea îşi înfrâna din când în când paşii de prietenă, ca şi cum ar fi vrut să-mi spună ceva. Era emoţionată. Deşi nu ştiam ce avea să se întâmple până la urmă, trebuia să dăm preţuire clipelor de acum. Andreea, în sfârşit s-a oprit. În colţul buzelor i-am zărit acel fulger de bucurie. Un gest de încredere proaspătă, ce se întărea în ea pentru viitor, dar nu mai îndrăznit să-mi zică. - De ce nu te recăsătoreşti!?

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

Chestiuni cu dichis

The Winner Takes Nothing!

- interviu cu Stela Iorga, poetă, membră a Uniunii Scriitorilor Filiala Galaţi - Brăila şi membră a cenaclului Noduri şi Semne -

40

aceea vezi multe sculpturi strâmbe, picturi fără duh şi culoare, versuri searbede, ori cronici de carte idioate. Semnatarii sunt cu pretenţii, dar statul deşucheat în lumea conştiinţei lor, îi dă de gol. De aici şi ura pe care o stârneşte un artist foarte bun: el este printre altele şi ca o reflecţie corectă a sinelui curbat, al celorlalţi artişti, care stau şui în lume. Iar despre cei care şi-au prostituat şi îşi prostituează duhul … Aceştia nu stau în faţa luminată a Creaţiei, mă tem. Sunt deja luciferici. Există şi o luare în posesie, o „posedare”, în afara creaţiei divine, fără mântuire. Cât despre „a-ţi da seama” dacă eşti, ori ba în Duh este deja o vrajă despre care numai cei mult mai hăruiţi ca mine, pot scrie şi mai cu seamă vorbi. 3. Când şi cum v-aţi dat seama că trebuie să scrieţi? Cred că mi-am dat seama iniţial în mod „spontan”, că trebuie să scriu, aşa cum respiram, iar cu anii, pe măsură ce creşteam interior şi mi se rafina expresia literară, am început să simt „jugul” creaţiei. Ca să folosesc o imagine : la început a fost ca o coroniţă de flori după gâtul meu, apoi a căpătat duritate şi greutate, iar către final cred că va deveni uşor ca fulgul. 4. Credeti ca poate fi vorba in literatură de sintagma : “victoria aparţine celor cu mentalitate de învingător”?

1. Arta este posedare sau pur si simplu fiecare poate să aleagă sau nu drumul ăsta? Şi una şi alta, mă tem. Ca om îţi alegi singur drumul, dar trebuie să te şi ţii de el o viaţă întreagă. Nu poţi să scrii azi două paragrafe geniale, să zicem, şi peste trei luni, alte două fraze încă şi mai ..geniale. Scrisul presupune un lucru continuu cu sinea ta, mult exerciţiu şi multă umilinţă. Să nu zic că sunt artişti foarte mulţi, care nu se instruiesc deloc. Nu mai pun mâna pe o carte cu anii... Ăştia sunt morţi, uscaţi pe dinăuntru. Poţi să fii “posedat” şi răs-posedat, dar fără lucrul interior, se duce naibii şi mama posesiei, şi mama talentului!! Revenind : da, poţi să nu alegi drumul creaţiei, poţi chiar să îl ratezi chiar “posedat” fiind, cum tot atât de bine, prin diverse circumstanţe, te poţi intersecta cu el. Dar cel care va căuta Frumosul cu orice preţ îl va găsi, cel care va căuta altceva, în-afara Artei, îl va rata, fireşte. În prima situaţie, când căutarea Frumosului în lume e însoţită de “luarea în posesie” de către Artă, se naşte un artist. 2. Şi dacă este posedare cum ne dăm seama că noi suntem “prizonierii” ei? Nu cumva există şi mulţi scriitori care se înşeală, care trăiesc şi mor cu iluzia posedării? Iniţial toţi artiştii suntem „posedaţi”, cum zici tu, şi „prizonieri”, dar numai în Duh. Totuşi eu aş folosi în loc de „posedat”, cuvântul „hăruit”. Când creezi, te situezi în har, stai sub har. Ei, când îţi creezi lumile tale, o poţi face foarte bine, ori deloc. Produsul creaţiei tale spune totul despre tine: eşti secătură şi mic la suflet, se va vedea în lucrarea ta. Eşti frumos şi drept în lume, asta se va reflecta în arta ta, de asemeni. De

Hemingway a scris că … „The Winner Takes Nothing”! Eu mai pot adăuga că, citind sintagma cu pricina, m-am simţit subit ca o „Pisică în ploaie” şi singură ca „Zăpezile de pe Kilimanjaro”. Şi mă gândesc la excelenta metaforă a lui Alessandro Baricco, după care s-a făcut filmul „Legenda lui 1900”: Victoria nu e a celor care „ating” America, ci de fapt a celor care au o Americă în ei înşişi! 5. Există voci care spun că cenaclul e un loc al complacerii, al “mustirii într-o baltă”, ca membră de cenaclu ce aţi putea răspunde unor astfel de păreri? Cenaclul „Noduri si semne”, de când îl ştiu eu, şi îl ştiu de ceva timp, nu este un asemenea loc. O simt pe pielea mea, când aduc textele mele literare. Simţul critic funcţionează excelent la scriitorii care-l compun, ca şi cel estetic, şi o lectură în acest cerc literar este uneori ca o verificare. De când au venit şi scriitori tineri e încă şi mai şi. Cred că tocmai acest simţ critic dezvoltat, care nu ţine seama de prietenii, deranjează. De când vin pe aici, pe parcursul anilor, am scris trei cărţi, am luat premii la concursuri literare, conferite de jurii foarte exigente din ţară, mi-au fost publicate texte în reviste literare din Galaţi şi din ţară. Nu mă ţine cenaclul „Noduri si semne” în braţe, m-a reprezentat valoarea lucrărilor. Dintre cei mai vechi : prozatorul Ion Avram are trei cărţi deja şi un premiu pt. cea mai bună proză scurtă, “Calul”, acordat de revista literară locală — „Porto Franco”, prozatorul Dimitrie Lupu, cu aproape 10 cărţi tipărite, - are Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Galaţi-Brăila, pentru cartea „Grădină cu Venus”, iar subsemnata, Premiul Centrului Cultural „Dunărea de jos”, pentru volumul de versuri „A doua întoarcere din ‘Nam”. Cum se vede sunt instituţii principale, distincte, de

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

6. Ce rol joacă cenaclul în drumul dvs. de scriitor? Pentru mine a veni în acest cerc literar este o plăcere, cât şi o îndurare. O îndurare zic, fiindcă mă provoacă să nu îmi devin mie însămi suficientă, şi o plăcere, fiindcă ascultând din creaţiile literare al colegilor mei, mă îmbogăţesc cu ceva din frumuseţea sufletului lor. 7. Există un pericol pentru fiecare scriitor autopastişarea - atunci când nu mai este autentic şi tinde să se repete cum credeţi că poate fi evitat, dacă poate fi? Dacă ai ochi să te miri în fiece clipă în faţa vieţii şi eşti umil în faţa Marii Creaţii, nu te poţi autopastişa! 8. În multe domenii există şi îşi întinde tentaculele pupincurismul, literatura este la adăpost de acest animal mitic? Pupincurismul şi gerontofilia, ca exerciţiu al non valorii, sunt la mare ţinută: admiri şi lauzi necondiţionat pe cei care ocupă funcţii cheie în Cultură, publici la editurile lor particulare, să le umfli buzunarele, iar ei la contrapartidă îţi fac reclamă la alţi trepăduşi ca ei, şi aşa se face că auzi peste noapte de câte unul, pe care îl dă afară din cultură şi viaţă vocabularul, vorba deşucheată şi gestul spurcat de a sări la propriu în poala scriitorilor români, stabiliţi în Vest. 9. Care ar fi portretul unui artist după părerea dvs.? Portretul unui artist îl poate face o pasăre, care trăieşte în afara coliviei, şi în apropierea lui. Dar câte păsări din acestea ai văzut tu? - a consemnat

Nicoleta Onofrei

-

whatnot 2011

cultură, ale Galaţiului. Nu a contat că facem parte din vreo grupare literară. Cred că …or fi fost strugurii prea acri şi poama prea sus, de se vorbeşte anapoda.

41

Despre sentimente Sentimentele adevărate sfârşesc o dată cu viaţa; Sentimentele neînţelese sau ignorate generează drame. Sentimentele adevărate pentru un om nu se pot schimba pentru un altul.

A treia zi fără tine De câte ori coboară Vina Şi vine cu marfă la noi, Nu-i ca atunci când venea Marcelina Şi o sorbeam cu ochii amândoi. De câte ori observ pe scări O fundă roşie sau bleu Tresar şi-oftez din răsputeri Aşa cum ştii că oftez eu. Cu funda neagră de la mine Ce mult aş vrea s-o văd pe MAMA ta, Că o iubesc ca şi pe MAMA mea. Şi astăzi am trecut pe lângă casa ta Însă din sus de tine la poartă un vecin era, Am mers încet dar peste poartă n-am privit Ca să nu dau de bănuit. Nu e moment lăsat de Dumnezeu Să nu apari în gândul meu, Şi-n somn nu visez altceva Decât pe tine Marcelina mea. Când vii acasă să nu mă chinuieşti Să fii bună cu mine, să-mi spui că mă iubeşti, Să stai cu mine să m-alinţi Să ne iubim ca doi copii cuminţi. N-am să mai plâng, iubirea n-am să-ţi mai cerşesc Mereu cât sunt de bun am să ţi-o dovedesc Pentru că sunt convins că mă iubeşti Şi-odată pentru totdeauna ai să te hotărăşti. ..............................................

Nicolae Patriche ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

DICŢIONAR - Artişti plastici gălăţeni (46) 42

GEORGESCU, Gabriela - pictor. S-a născut la 16 ianuarie 1957, în localitatea Dudeşti, judeţul Brăila. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia Artă Monumentală-Restaurare, promoţia 1980, clasa profesorului Vasile Celmare. Profesor la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” şi asistent universitar la Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design din cadrul Universitaţii Dunărea de Jos Galaţi. Membru al U.A.P.R. din 1996. Expoziţii personale: Bucureşti, Sala Coloanelor (1980); Galaţi, Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” (1992, 1996); Brăila (1983, 1986, 2002), Galeria de Artă „Marea Neagră”, Mangalia (1998); Hotelul „Savoy”, Mamaia (1999); Weil der Stadt, Germania (1994); Hotel Vega, Galaţi (2004). Participări la expoziţii naţionale: Salonul naţional de grafică, Galaţi (1995); Bienala „Ion Andreescu”, Buzău (1998, 2000, 2002, 2008); Bienala „Lascăr Vorel”, Piatra Neamţ (1999, 2001); „Flori”, Galeria de Artă Bârlad (2003); Salonul Naţional de Artă, Bucureşti (2006); Bienala Artelor „Cezar Ivănescu”, Galaţi (2009). Participări la expoziţii de grup şi colective: Bucureşti (1985, 1994, 1996, 2003); Galaţi (1994, 1999, 2000, 2003, 2004), Brăila (1981, 1990); „Arta ca viaţă”, Muzeul de Artă Vizuală, Galaţi (2004), „Mirajul dintre ape”, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2004); „7 + 7", Muzeul Judeţean de Artă Prahova, Ploieşti şi Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2005); „Acuarela”, Muzeul de Artă Tulcea şi Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2005); „Natură-Arhitectură”, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi şi Muzeul de Artă Constanţa (2006); „12 plasticieni-12 profesori”, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2010). Participări la expoziţii organizate în străinătate: 2001, Viena, Austria; Freiburg, Germania; 2004, Quincy, Illinois, S.U.A.; Silistra, Ruse, Bulgaria; Institutul Cultural Român, Viena, Austria; 2006, Florida, S.U.A.; 2008, Hovinkartano, Finlanda. Participări la simpozioane de creaţie: 1996, Simpozionul internaţional de ceramică „Hamangia”, Constanţa; 1998, Simpozionul „Migraţia Semnelor”, 2 Mai, Mangalia; 1999, Dragoslavele AFDUR; 2000, Colocviul naţional Aquadepol, Mamaia; 2004, „Arta ca viaţă”, Galaţi; „Mirajul dintre ape”, Galaţi; 2005, „Acuarela”, Celic Dere, Tulcea; Tabăra internaţională de creaţie „Dan Platon”, Breaza. Distincţii: Premiul Municipiului Galaţi (1998, 2000, 2009); Medalia Meritul Cultural, clasa a III-a, Categoria C - „Artele plastice”(2004); Premiul revistei „Porto-Franco” (Galaţi, 2007); Diploma „Gheorghe Lazăr”, Inspectoratul Şcolar Judeţean Galaţi. Are lucrări în colecţii de stat şi particulare din România, Franţa, Germania, Italia, Anglia. Temperament liric, Gabriela Georgescu a cultivat compoziţia decorativă, bazată pe un desen riguros, mergând până la redarea celor mai mici detalii, şi pe o cromatică sensibilă, cu sonorităţi muzicale. Nudurile din pânzele sale sunt voluptoase, linia este fluentă, predomină curbele, formele sunt rotunde şi incitante. Oricât de fidelă rămâne artista datelor realităţii, pictura sa alunecă în ireal şi fantastic. Lumea miturilor o conduce la găsirea unor soluţii plastice ingenioase, cum se întâmplă, de pildă, în tabloul intitulat „Caleidoscop”. Motive din mitologia greacă, romană, egipteană, orientală, din mitologia biblică sau populară sunt contopite într-un spaţiu plastic modular. Închipuind o formă circulară, asemănătoare corolei

unei flori, tabloul este lucrat în registre în care motive antropomorfe, zoomorfe, avimorfe, fitomorfe, alături de edificii antice, corăbii etc. convieţuiesc într-o compoziţie echilibrată, armonioasă, pictată în culori sobre, reţinute. O construcţie modulară este şi lucrarea de mari dimensiuni „Edificii”. Imaginea de ansamblu, o îmbinare de natură statică şi elemente de peisaj, alcătuieşte o compoziţie unitară, executată într-un stil ce aminteşte de arta vitraliilor. Pictoriţa manifestă interes pentru scoaterea în evidenţă a detaliului floral, pentru plasarea în spaţiul plastic a unor construcţii cu arhitectură fastuoasă, precum şi a unor elemente ce evocă frumuseţea şi perenitatea creaţiei omului. Formele reţin prin geometria şi claritatea construcţiei, prin cromatica luminoasă, proaspătă, transparentă, răspândind vitalitate şi optimism. Îngeri-arhitecţi, personaje fabuloase, structuri geologice şi vegetale, păsări, animale, elemente de natură statică, fiinţe omeneşti etc. populează tot mai mult pânzele artistei, alcătuind un univers imagistic de o deosebită acurateţe şi distincţie. Acuarelele, realizate în taberele de creaţie, ne pun şi ele în faţa unei sensibilităţi aparte, calde, îndatorată mai mult înregistrării concretului, configurând ansambluri în care se simte respiraţia naturii iar liniştea şi echilibrul sunt dominante. Mori de vânt, păuni, ctitorii de cult ortodox, arbori, dealurile cu spinări domoale ale Dobrogei sunt pictate cu plăcerea unei fiinţe care se simte o parte din natură şi trăieşte la un înalt diapazon sentimentul frumosului. Altădată, folosindu-se de creioane, pastel şi sepia, alcătuieşte într-o suită de tablouri un adevărat arbore genealogic al familiei („Genealogii”). Bunici, părinţi, fraţi, unchi, mătuşi, propriii copii sunt configuraţi în imagini statice, care amintesc de fotografiile din vechile albume de familie. Bibl.: Corneliu Stoica, Artişti plastici Explozie liricăde la Dunărea de Jos, Editura Alma, Galaţi, 1999; Alexandru Cebuc,Vasile Florea, Negoiţă Lăptoiu, Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol. V, Editura Arc 2000, Bucureşti, 2003; Corneliu Stoica, Dicţionar al artiştilor plastici gălăţeni, Editura Terra Focşani, 2007; Valentin Ciucă, Un secol de arte frumoase în Moldova, vol. II, Editura Art XXI, Iaşi, 2009.

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Corneliu Stoica Moară de vânt în Dobrogea

ianuarie - nr.107

Culoarea şi dalta

Simbioza figurativ-abstract

Cu creaţii ale pictoriţei Zamfira Bîrzu (foto1, lângă C.Stoica) gălăţenii s-au întâlnit în mai multe expoziţii organizate de sculptorul-muzeograf Alexandru Pamfil în cadrul Muzeului de Artă Vizuală („Opţiuni paralele”, Bienala Artelor „Cezar Ivănescu”, „Două Simpozioane ale Galeriei Dana-Iaşi”). Acum ei au posibilitatea să cunoască mai bine pictura acesteia într-o manifestare personală amplă, cuprinzând peste 70 de lucrări

Cassian Maria Spiridon

găzduite de simezele Sălii „Ioan Simion Mărculescu”. Zamfira Bîrzu este una dintre artistele Filialei Iaşi a U.A.P.R. cu un bogat palmares expoziţional naţional şi internaţional, conferenţiar dr. la Universitatea de Arte „George Enescu”, Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design, deţinătoare a unor importante premii, a cărei operă s-a bucurat de aprecieri elogioase din partea criticii de specialitate. Înscriindu-se în rândul congenerilor care şi-au asumat viziuni de reprezentare şi soluţii picturale postmoderne, ea s-a dovedit un spirit inventiv, chiar polemic, ajungând la constituirea unui discurs în care se simte voluptatea rostirii plastice şi apetenţa de abordare a unor subiecte dintre cele mai diverse. Tablourile expuse la Galaţi se situează la poli opuşi în privinţa dimensiunilor. Ele sunt fie monumentale, fie extrem de mici, desfăşurate pe câţiva centimetri de pânză. Libertatea cu care se exprimă în ambele cazuri este aceeaşi. Artista construieşte cu dezinvoltură, este Nud alb spontană, aşezarea în pagină nu urmează convenţii prestabilite. În compoziţiile ei, aşa cum bine remarca Valentin Ciucă, „se simte gustul pentru regia imaginii”. Registrul tematic abordat vizează cu preponderenţă nudul feminin, cuplul, expresia corpului uman în multiple atitudini. Nu lipsesc din preocupările ei nici peisajul, nici natura statică, nici portretul (inclusiv autoportretul), nici compoziţia abstractă şi cea figurativă. Nudul feminin este înfăţişat în varii ipostaze: în scene erotice, în momente de relaxare, în timpul dansului, întins pe balansoar, culcat în piramidă, văzut la fereastră etc. Ea nu preferă formele rotunde, apetisante, ci este înclinată mai mult spre configurarea unor forme unghiulare, aspre. O interesează mişcarea, atmosfera creată în spaţiul plastic, distribuirea tuşelor, grafismelor şi petelor în cadrul ansamblurilor, contrastele, raporturile dintre culorile calde şi cele reci. Multe dintre tablourile sale par adevărate mozaicuri, cu o textură grafică şi cromatică uneori elaborată, alteori compusă sub imperiul unor emoţii şi impulsuri venite din interiorul adânc al propriei fiinţe. O combinaţie de pictură impresionistă şi gestualistexpresionistă întâlnim în portretele prezentate, înfăţişându-i pe pictorii ieşeni Dan Hatmanu, Adrian Podoleanu, Val Gheorghiu şi pe scriitorii Cassian Maria Spiridon şi Liviu Antonesei. Prin aglomerarea de tuşe, linii şi pete abia se disting figurile celor portretizaţi, mai ales că holul în care sunt expuse (urmarea la pagina 44)

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

43

Zamfira Bîrzu...

fantezie româneascã

(continuarea paginii 43)

Pluguşorul din comuna Rediu

44

Aho, aho, o venit seara lui Sf. Vasile Ş-am ajuns gospodari cu bine Sculaţi fraţi, sculaţi cu toţi Sculaţi şi voi, măi nepoţi, Că d-aseară tot dormiţi, Măcar în seara asta să vă treziţi.

Răsărit (tapiserie) Pomul cunoaşterii (detaliu) nu oferă distanţa potrivită pentru a le privi şi înţelege. Artista reţine doar foarte vagi atribute fizice ale modelelor, accentul căzând mai ales pe evidenţierea spiritului acestora, pe incursiunea în labirinturile subconştientului. Peisajele Zamfirei Bîrzu sunt departe de ceea ce suntem obişnuiţi să numim prin noţiunea clasică a genului. Fie că poartă numele de Dealuri sau sunt inspirate din deşerturile arabe, ele atrag atenţia prin arhitectura compoziţională, prin cromatica ce urmăreşte sugerarea structurilor geologice ale pământului. Există în ele un ritm şi o dinamică a materiei colorate bine articulate, care nu dă deloc senzaţia unei realităţi întrupate în retortele imaginaţiei. În multe tablouri elementele compoziţionale sunt abstracte sau îmbracă haina metaforei şi a simbolului („Scara”, „Coloana cerului”, „Scara raiului”, „Între real şi imaginar”, „Pomul cunoaşterii”, „Compoziţie cu măşti”, „Înger cântător”, „Vestitorul primăverii”). De fapt, în pictura Zamfirei Bîrzu nu există o graniţă netă între figurativ şi abstract, ele sunt întâlnite deopotrivă într-o fericită simbioză şi fac parte din modul în care artista înţelege să se exprime. O pictoriţă cu un potenţial creativ superior, care îşi pune probleme majore în tot ce întreprinde şi pentru care greul şi dificilul nu o opresc din mersul ascensional.

Corneliu Stoica Vestitorul primăverii

Mă dusei la Stan - ţiganul, Stan ţiganul nu era acasă; Era în fundul bordeiului, Cu ochii sticliţi, Cu luleaua-n dinţi, Cu praftura-ntre picioare, Cu ilăul (ciocanul) pe spinare. Măi, Stane, măi ţigane, Să-mi faci nouă secerele, Cu mănunchi de floricele, Să dau pe la fii şi pe la nepoţele Da să-mi faci şi una mai cârnă Pentru baba cea bătrână. Baba cea bătrână, Luă secera cea cârnă, Se sui în zeliştea vântului, În zarea măruntului. Cu dreapta trăgea, Cu stânga polog făcea. Din polog snop Din snop – claie, Din claie, mare hudubaie. Ş-au scos nouă iepe potcovite Cu potcoave de argint, Care calcă la pământ Ce n-am văzut de când sunt. Cu urechile vânturau, Cu nările-n saci puneau, Nici baniţă nu le trebuia Şi-au încărcat nouă care cu pohoare Şi-a plecat în sat la moară. Iar hoţoaica cea de moară, când văzu atâtea care, Puse coada pe spinare Şi-o luă lunca la vale. Iar morarul meşter bun, Întoarse un cojoc miţos Şi-i dădu una în şăle De-o aşeză pe măsăle. Şi nu curgea făină Curgea aur şi mărgăritar, În curţile dumneavoastră boieri mari Şi-am bătut o sită şi-o covată Şi-am făcut o turtă-n vatră Şi-am dat-o la fete-n cămară N-au mâncat de-alaltă seară Trag de păr de se omoară Daţi-ne cu ce ne-aţi da, Castelul zburator, acvatinta, Că n-aveţi să ne daţi marea cu620x760 sarea, mm Sau Oltul cu totul.

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

Daţi-ne câte-o părăluţă, Să ne luăm câte o măntăluţă. Că suntem unii cu cojoc de câine De când era tata mire, Şi unii cu căciulă de bou bălţat, Şi urechile ne-au degerat. Daţi-ne o bucată de slănină, Cât de-aici pân-la fântână, Să ungem plugarii pe la bot, Că de-aseară nu mai pot. Am mai ura cât am mai ura, Dar ne e frică c-om însăra, Pe la curţile dumneavoastră zugrăvite, Cu pereţi de secărică Şi cu streaşina peste chică, Să nu intre-n ea de frică. De-acum ne ducem la altă casă, Unde-i fata mai frumoasă. Dac-o vrea s-o dea după noi, s-o dea; Dacă n-o vrea, S-o dea la naiba s-o ia, Să facă cimpoi din ea; Să cânte la nunta mea. Nu numai la a mea, La a cui o vrea. Avea tata avea, Avea pe naiba să-l ia Avea o iepuşoară şi c-o cărucioară. Se ducea toamna la lemne, Şi venea primăvara devreme Mai avea şi trei rânduri de case: Într-una ţinea sărăcia, Într-una neaverea. Când ploua, stropea Când bătea vântul mătura. Într-una stăteau broaştele în genunchi Şi se uitau pe fereastră. Şi acum mă dusei la primărie, Şi-acolo vorbeau de împărăţie. Nici notarul, nici primarul, Numai singur secretarul. Taci că are să fie bine, Au să mă pună pe mine. Scoase unu o ghioagă mare, Îmi dădu una pe şale, Să vadă cât fug de tare. Eu aşa fugeam de tare, Prin ciulini făceam cărare. Din ciulini şi până-n hat Ţuşti un iepure bălţat. Mare cât o mâţă, Nu puteai să-l urci în căruţă. Aveţi gâşte şi cârnaţi? Ia de astea să ne daţi. Ia mai roată măi flăcăi! Hăăăăi!, Hăăăăăi!, Hăăăăăi!

45

Mocani din Corni - 1969

Ultima oră Centrul Cultural Dunărea de Jos participă la Proiectul „Creşterea Competivităţii Economice prin Orientarea Profesională, calificarea şi Recalificarea Persoanelor Angajate din Sectorul Editorial POSDRU/80/2.3/S/59533, proiect care este produsul cooperării a trei organizaţii partenere: Asociaţia Difuzorilor şi Editorilor - Patronat al Cărţii; Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România şi Centro Ricerche e Attivita. Sâmbătă, 11 decembrie 2010, orele 15.00 la Casa Corpului Didactic din Galaţi a avut loc o prezentare a proiectului şi un workshop moderat de către Lucia Ovezea (preşedinte ADEPC) şi Ion Tomescu (preşedinte APLER) la care au participat persoane implicate în domeniul editorial la Galaţi.

Cântece de iarnă

Sâmbătă, 18 decembrie 2010, orele 16.30, la Casa Armatei a avut loc spectacolul intitulat “Cântece de iarnă”. Clasa de Canto Muzică uşoară coordonată de prof. Monica Măciuceanu din cadrul Centrului Cultural Dunărea de Jos a organizat un spectacol cu elevii din anii I, II şi III care au încântat publicul dornic de a Cules de Eugen Holban, de la Bordeianu Ion, 60 de ani, petrece zilele din ajunul la 20 nov. 1980, comuna Rediu, Galaţi. Din arhiva Crăciunului în ritm de muzică. etnologului Eugen Holban, secţiunea Obiceiuri.

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

CONSILIUL JUDEŢULUI GALAŢI 46

CONTRIBUŢIA MINORITĂŢILOR NAŢIONALE LA DEZVOLTAREA SOCIETĂŢII UMANE DIN ROMÂNIA Minorităţile naţionale sunt recunoscute ca factori constitutivi ai statului român, împreună cu naţiunea română, majoritară. Situaţia statistică demonstrează că la nivelul ţării noastre populaţia declarată de naţionalitate română reprezintă 89,48 %, iar populaţia declarată ca aparţinând unei etnii reprezintă 10,51% din populaţia ţării, numărând 2.279.436 locuitori. La nivel judeţului Galaţi statistica indică un procent de 97,6 % populaţie de naţionalitate română (619.556 locuitori) şi doar 2,4% populaţie minoritară (14.783 minoritari, dintre care 13.151 locuitori de etnie romă). România s-a raliat statelor membre ale Consiliului Europei în scopul realizării unei unităţi mai strânse între membrii săi, în vederea salvgardării şi promovării idealurilor şi principiilor care reprezintă patrimoniul nostru comun. Unul dintre mijloacele pentru atingerea acestui obiectiv constă în afirmarea, susţinerea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest scop şi ţara noastră a hotărât ca pe întreg teritoriul să protejeze existenţa minorităţilor naţionale. Bulversările istoriei europene au arătat că protecţia minorităţilor naţionale este esenţială pentru stabilitatea, securitatea democratică şi pacea Continentului. O societate pluralistă şi cu adevărat democratică trebuie nu numai să respecte identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a fiecărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, dar şi, deopotrivă, să creeze condiţii corespunzătoare care să le permită să-şi exprime, să păstreze şi să dezvolte această identitate. Realizarea unui climat de toleranţă şi dialog este necesară pentru a permite diversităţii culturale să reprezinte o sursă, dar şi un factor, nu de divizare, ci de îmbogăţire a fiecărei societăţi. Protecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor şi libertăţilor persoanelor aparţinând acestora face parte integrantă din protecţia internaţională a drepturilor omului pronunţată prin Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată la Strassbourg, la 1 februarie 1995. La 18 decembrie 1992, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase. Documentul internaţional oferă o garanţie a drepturilor minorităţilor în general, astfel încât mai

multe state i-au recunoscut importanţa prin declararea zilei de 18 decembrie ca Zi a minorităţilor naţionale. România s-a raliat acestui context internaţional prin aprobarea Hotărârii de Guvern nr. 881/1998 pentru declararea zilei de 18 decembrie ca fiind Ziua minorităţilor naţionale din România. Sărbătorirea zilei minorităţilor naţionale demonstrează şi anul acesta linia ascendentă pe care o urmează relaţiile interetnice din România. Deşi ziua oficială de sărbătorire a acestui eveniment este cea de 18 decembrie, organizarea acţiunilor s-au făcut în acest an mai devreme, din diverse raţiuni. Principiul european al non-discriminării a stat la baza legislaţiei române în domeniul minorităţilor, elaborată şi implementată înainte ca România să devină membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. Datorită integrării României în structurile comunitare, manifestările legate de multiculturalitate şi multietnicitate au fost mai prezente în viaţa socială într-o măsură mai mare anul acesta, decât în anii precedenţi. Acest fapt dovedeşte în subsidiar două lucruri: minorităţile naţionale sunt recunoscute şi au garantate drepturile fundamentale, care le permit să se manifeste şi să se afirme în societatea românească în aceleaşi condiţii cu majoritatea. Identitatea comunităţilor naţionale constituie o valoare fundamentală a statului român, recunoscută şi protejată. Elementele identităţii unei minorităţi naţionale sunt: limba, cultura, patrimoniul cultural imobil şi mobil, tradiţiile şi religia. Prin eforturile conjugate ale statului român şi ale organizaţiilor aparţinând minorităţilor naţionale, aceste elemente se păstrează, se exprimă şi se dezvoltă prin instituţii de

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

învăţământ, de cultură, prin mijloace de informare în masă, precum şi prin instituţiile cultelor recunoscute de lege. Instituţia specializată a Guvernului României care militează pentru recunoaşterea şi garantarea drepturilor minorităţilor naţionale şi persoanelor aparţinând acestora este Departamentul pentru Relaţii Interetnice (DRI). Departamentul este garantul dreptului la exprimarea liberă a identităţii naţionale în toate domeniile vieţii politice, sociale, ştiinţifice, culturale şi economice. Administraţiile publice locale acţionează în consecvenţă cu politica europeană şi naţională, drept pentru care în domeniul relaţiilor interetnice, derulează sau sprijină proiecte care vizează diferitele aspecte ale acomodării diversităţii etnoculturale legate de buna guvernare a comunităţilor multietnice, îmbunătăţirea relaţiilor etnice prin activităţi de dezvoltare comunitară, cercetare şi documentare privind minorităţile naţionale, educaţie multiculturală, dialog interetnic. Stimularea dialogului interetnic şi intercultural pentru minorităţile naţionale de pe teritoriul României a reprezentat un obiectiv în continuă derulare în activitatea noastră, dublat de încercarea lărgirii politicilor publice de protejare a minorităţilor. Prin promovarea dialogul interetnic la nivelul judeţului Galaţi, Consiliul Judeţului Galaţi a dezvoltat un parteneriat multicultural pentru judeţ. Parteneriatul este o modalitate prin care susţinem şi promovăm implementarea drepturilor minorităţilor la nivel local, realizăm un diagnostic al nevoilor identificate de diferitele comunităţi etnice şi a percepţiilor lor despre „celălalt” şi identificăm priorităţile legate de problematica minorităţilor. În acelaşi timp, cultura, tradiţia şi identitatea minorităţilor naţionale au adus plus valoare României. Statul român asigură persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale protejarea şi conservarea moştenirii culturale, şi dezvoltarea creativităţii contemporane. Minorităţile naţionale au contribuit la dezvoltarea României ca ţară multiculturală şi la consolidarea relaţiilor cu statele vecine. Multiculturalitatea este o realitate a prezentului şi, cu siguranţă, a viitorului. Constituirea unui portofoliu pentru multilingvism la nivelul Comisiei Europene este o dovadă a preocupărilor care există la nivelul Uniunii Europene pentru recunoaşterea pluralismului şi diversităţii culturale, pentru păstrarea identităţii minorităţilor. Experienţa României în gestionarea relaţiilor interetnice este un model pentru ţările din zonă, apreciat de Uniunea Europeană. România, la fel ca alte state europene, trebuie să facă faţă însă unor noi provocări. Integrarea socială a minorităţii rome este una dintre acestea. Provocările europene au nevoie de soluţii europene. Aceasta a fost premisa de la care a pornit România, atunci când a susţinut la Consiliul European de la Bruxelles, propunerea privind necesitatea adoptării unui set de politici la nivel european pentru integrarea socială a minorităţii rome. Propunerile noastre au avut ecouri favorabile şi a fost inclusă în concluziile Consiliului European. Este un prim pas care arată că România poate avea o contribuţie importantă la stabilirea unui set de măsuri care să faciliteze

integrarea socială a romilor, iar ulterior la implementarea acestora. În România, persoanele aparţinând minorităţilor naţionale sebucurãdeprivilegiul de a învăţa în limba maternă, de a beneficia de educaţie şi învăţământ în unităţi şi instituţii de stat sau private, cu predare în limba maternă la toate nivelurile, formele şi tipurile de învăţământ. În România nimeni nu este discriminat pentru convingerile sale religioase. Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să profeseze şi să practice religia lor, să beneficieze de servicii bisericeşti în limba maternă, sau, după caz, în limba liber aleasă de membrii comunităţii respective, să-şi procure, să aibă în posesie şi să utilizeze obiecte de cult, respectiv să înfiinţeze şi să practice un învăţământ religios ori laic confesional în limba lor maternă. Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale respectă legislaţia naţională şi drepturile celorlalţi, în special ale persoanelor aparţinând majorităţii sau altor minorităţi naţionale. Pentru ele România este ţara de origine, iar ţară-mamă este ţara înaintaşilor lor. Între Consiliul Judeţului Galaţi şi cele zece minorităţi naţionale din judeţ s-a stabilit unui parteneriat valoros şi s-a dezvoltat o reţea locală, menită să stimuleze dialogul interetnic, cooperarea interetnică, răspunzând în acest mod problemelor prioritare identificate de cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale. Consiliul Judeţului Galaţi promovează, în toate domeniile vieţii economice, sociale, politice şi culturale, egalitatea deplină şi efectivă între persoanele aparţinând unei minorităţi naţionale şi cele aparţinând majorităţii, ţinând seama în mod corespunzător de condiţiile specifice în care se află persoanele aparţinând minorităţilor naţionale. Consiliul Judeţului Galaţi, în condiţiile legislaţiei naţionale, creează condiţii care să permită persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale să-şi menţină şi să-şi dezvolte cultura, precum şi să-şi păstreze elementele esenţiale ale identităţii lor, respectiv religia, limba, tradiţiile şi patrimoniul lor cultural. În acţiunile şi activităţile noastre încurajăm spiritul de toleranţă şi dialogul intercultural şi promovăm respectul reciproc, înţelegerea şi cooperarea dintre toate persoanele care trăiesc pe teritoriul judeţului nostru şi în întreaga ţară, indiferent de identitatea etnică, culturală, lingvistică ori religioasă a acestora. Ne dorim ca identitatea etnică, culturală, lingvistică sau religioasă să nu devină motiv de ameninţare a persoanelor care ar putea fi victime ale actelor de discriminare, ostilitate sau violenţă. Pe plan judeţean, prin acţiunile noastre asigurăm respectarea drepturilor fiecărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, cum ar fi: dreptul de a înfiinţa instituţii, organizaţii şi asociaţii religioase; libertatea de întrunire paşnică; libertatea de asociere; libertatea de expresie care include libertatea de opinie şi libertatea de a primi şi a comunica informaţii sau idei în limba minoritară; libertatea de gândire, conştiinţă şi religie; dreptul de a-şi manifesta religia sau credinţa; accesul la mijloacele de informare; dreptul de a folosi

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI

47

CONTRIBUŢIA MINORITĂŢILOR...

48

liber şi fără ingerinţă limba sa minoritară, în privat şi în public, oral şi în scris. Consiliul Judeţului Galaţi încurajează cunoaşterea culturii, istoriei, limbii şi religiei atât ale minorităţilor naţionale, cât şi ale majorităţii şi promovează acţiuni, ca şi aceasta, prin care le permitem minorităţilor naţionale să-şi exprime, să păstreze şi să dezvolte identitatea. Trebuie şi aici, să amintim încă o dată de relaţia specială dintre Consiliul Judeţului Galaţi cu minorităţile naţionale, prin tradiţionalele întâlniri lunare. Scopul întâlnirilor lunare este acela de a facilita dialogul şi interacţiunea participanţilor pentru o mai bună cunoaştere a specificităţii şi valorilor minorităţilor naţionale. La acţiunile organizate au fost abordate teme de dezbatere sau au avut loc manifestări prin care au fost promovate atitudini legate de toleranţă, diversitate, egalitate de şanse, dialog intercultural, racordare la realităţile Europei extinse. Împreună, majoritate şi minorităţi, putem să depăşim dificultăţile şi să facem faţă noilor provocări.

Ultima oră În ziua de 21 decembrie, la orele 18, la Casa Armatei, a fost „Vremea colindelor”, un spectacol extraordinar de muzică şi dans la care au participat, printre alţii, grupul de copii ce alcătuiesc formaţia de dans din cadrul ansamblului folcloric al Centrului Cultural; grupul vocal „greieraşul” (instructor prog.Arginteanu); şcoala de dans „Fantezia”, clasele de balet, acordeon şi orgă ale Şcolii de Arte din cadrul Centrului Cultural Dunărea de Jos, soliştii vocali co labo rato ri ai secţiei Cercetare din instituţia noastră. (I. Horujenco)

INMEMORIAM

Octavian Cerchez Dor de Basarabia In memoriam Gheorghe şi Simion Ghimpu

La locul de odihnă veşnică al eroilor neamului de la Chişinău în loc de singurătate şi tristeţe m-am recules Parcă mai ieri s-a întors emoţionat m-am odihnit şi m-am lecuit din Basarabia şi ne-a vizitat la de boala trupului redacţie, cu energia-i debordantă, cu care am venit

propunându-ne un serial despre Basarabia şi oamenii ei. Am îngenuncheat şi Mai apoi, în vâltoarea timpurilor m-am închinat noastre, ne întrebam, după câteva lângă cei cu care au intrat săptămâni, de ce nu ne mai dă un semn în eternitate. de viaţă prietenul nostru din Tecuci, căruia nu-i dădeai cei 75 de ani pe care îi avea (născut la Galaţi, în ziua Lângă cei căzuţi de 22 august 1936)... Ne-a mai vizitat în primul război mondial, o dată, pe la început de noiembrie şi lângă păstrătorii părea, într-adevăr, cu „trupul lecuit” şi apărătorii dar iată că în noaptea Sfântului Andrei naţiei şi ai prietenii dintru Eternitate l-au chemat limbii române. lângă ei. Galaţiul şi Tecuciul, de fapt În susurul ploii mărunte întreaga suflare românească, pierd un care se cernea asupra noastră mare om, deosebit cu adevărat, un am simţit liniştea cetăţean de onoare însetat de dreptate din sufletele lor şi demnitate. La penultima sa vizită ne-a oferit ca introducere la rubrica sa poemul Mi-am lecuit trupul „Dor de Basarabia”, având titlul de boala care mă apăsa iniţial „Închinare”, poem dedicat nu dar „m-am îmbolnăvit” numai celor doi mari patrioţi români de dor de Basarabia, de dincolo de Prut ci, aşa cum rezultă care-i tot patria mea din manuscris, tuturor „eroilor e tot parte din patria mea. basarabeni luptători şi căzuţi pentru apărarea patriei şi limbii române”. 4 sept.2010 A ales în cele din urmă varianta pe care o publicăm, un semn pios pentru odihna lui veşnică.

MMXI PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ianuarie - nr.107

Din sumarul acestui număr:

Mesajul Preşedintelui C.J.Galaţi Eugen Chebac adresat persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale cu prilejul zilei de 18 decembrie 2010 - Ziua Minorităţilor Naţionale din România; Pagini realizate în colaborare cu Consiliul Judeţului Galaţi: Fondurile europene în judeţul Galaţi – Bilanţul realizărilor în 2010 (p.4), Contribuţia minorităţilor naţionale la dezvoltarea societăţii umane din România (p. 46). Evenimente (p.2, 3, 7, 27, 35): Premiile municipiului Galaţi pentru anul 2010; Impresii de toamnă- vernisajul expoziţiei foto „Impresii de toamnă”; foto-reportaj de Nicolae Sburlan: Târgul meşterilor populari; Festivalul Tudor Pamfile; Zi de sărbătoare la Rediu. Interviuri cu Bogdan O. Popescu şi Stela Iorga, consemnate de Florina Zaharia şi Nicoleta Onofrei – pag. 6-7, respectiv 40-41: Proză :O urmă de timp – N. Cârciumaru – pag.12; Până când vocile ne vor despărţi - Elena Maria Stara - pag.18-19; Rebelul Constantin Tănase - pag.32-33. Poezie: Dmitri Miticov – pag.16, Ion Grosu – pag.17. La Temă: a.g.secară – p.8; Adina Fuică, p.9; Constantin Frosin şi George Lateş-pag.10-11; Istorie – Grand Hotel - Valentin Bodea - pag.13, Unirea principatelor române- Gh. Nazare – pag.14; Sulina - Tudose Tatu – pag. 26; Ioan Horujenco – Istoria dansului - pag. 31. Cronici de carte (p.20-25): Corneliu Stoica, a.g.secară, Adrian Haidu, Andrei Velea la cărţi de Roxana Păsculescu, Eleonora Stamate, Andrei Velea, Robert Şerban. Istorie literară - Isabel Vintilă - pag. 38-39. Teatru şi (cronică de) film – Octavian Miclescu – pag.28-29 şi Mitruţ Popoiu - pag. 30. O antologie a lit. gălăţene- Ioan Toderiţă - pag. 36. Potret: Radu Moţoc de I.Toderiţă - pag.37. Dicţionar de arte plastice şi cronică de vernisaj: Corneliu Stoica - pag.42-43; Aforisme de Vasile Plăcintă. Pluguşorul de la Rediu (cules de E. Holban) – p. 45. In memoriam – pag. 47: Octavian Cerchez.

CONSILIUL JUDEŢULUI GALAŢI CENTRULCULTURAL“DUNĂREA DE JOS”

DIRECTOR: SERGIU DUMITRESCU REVISTA

foto 5

Redactor-şef: Florina ZAHARIA florinazaarina@yahoo.com florina.zaharia@ccdj.ro Secretar de redacţie, layout: SECARĂ ADI secaradi@yahoo.com Colaboratori : Sorin ATANASIU, Nicolae BACALBAŞA, Letiţia BURUIANĂ, Nicolae COLCERIU, Viorel DINESCU, Cătălin ENICĂ, Constantin FROSIN, Simona FROSIN, Eugen HOLBAN, Ioan HORUJENCO, Petru IAMANDI, George LATEŞ, Radu MOŢOC, Mitruţ POPOIU, Carmen RACOVIŢĂ, Coriolan PĂUNESCU, Vasile PLĂCINTĂ, Corneliu STOICA, Tudose TATU, Ioan TODERIŢĂ, Andrei VELEA Culegere şi corectură: Laura DUMITRACHE Realizarea copertei: Eugen UNGUREANU ISSN: 1583 - 0225 Adresa: Strada Domnească nr. 61, Galaţi cod 800008; tel/fax: 0236/418400; 415590 www.ccdj.ro e-mail: office@ccdj.ro Adresa on-line a revistei: http://cubulcritic.blogspot.com/

Dunărea de Jos Responsabilitatea pentru conţinutul opiniilor, argumentelor sau părerilor aparţine, în exclusivitate, autorilor. Materialele primite, publicate sau nepublicate, nu se înapoiază. Redacţia revistei nu împărtăşeşte întotdeauna ideile conţinute în textele publicate.

Teme viitoare: Nr.108 - Străzile scriitorilor Nr.109 - Empatie / Inteligenţă Nr.110 - Emil Cioran - 100

ianuarie - nr.107

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

MMXI