Destine literare literary destiny march 2016

Muguraș Maria Petrescu 253 Alexandru Cetățeanu 1 George Petrovai 263 Bethold-Tellu Aberman 12 Duong Zoe Pham 266 Magdalena Albu 16 Paul Polidor 267 Esra Alkan 18 Florentin Popescu 277 Slavomir Almajan 24 Virginia Vini Popescu 282 Ion Andreiță 26 Vavila Popovici 283 Vasile Andru 32 Dana Puiu 287 Mihai Antonescu 37 Nicolae Radu 291 Christi Aura 39 Theodor Răpan 297 Nicolae Bălașa 44 Lei Ren 299 Ioan Barbu 48 George Roca 301 Marian Barbu 50 Eliza Roha 302 Adrian Botez 58 Harry Ross 304 Grigore Brâncuș 61 Ion Roșioru 306 Adrian Bucurescu 64 Lia Ruse 309 Florica Bud 71 Melania Rusu Caragioiu 311 Constantin Butunoi 74 Dorel Schor 313 George Călin 79 Anca Sîrghie 314 Iulian Chivu 81 Florentin Smarandache 318 Veturia Adina Colceag 85 Gabriela Căluțiu Sonnenberg 321 Cristiana Crăciun 87 Silvia Sorescu 323 Victor Crăciun 89 Coman Șova 324 Emilia Dănescu 95 Lucian Stegărescu 326 Ion Anton Datcu 98 Emil Iulian Sude 327 Carmen Doreal 101 Adriana Tomoni 329 Ion Drăghici 104 Elena Trifan 330 Valeriu Dulgheru 108 Nicolae Vălăreanu Sârbu 332 Lucian Dumbravă 110 Leonard I. Voicu 335 Eugen Evu 112 Dorit Weisman 338 Marius Fincă 117 Constantin Zărnescu 340 Zeno Fodor 142 Gheorghe Zincescu 351 Al Francisc 144 Diverse 352 Nicolae Dan Fruntelată 147  Teresia Bolchiș Tătaru 358 Dorel Gaftoneanu 149 Keith Garebian 152 Sergiu Găbureac 153 Daniela Gîfu 155 Nadejda Godoroja 167 Dimitrie Grama 172 Dumitru Ichim 174 Dimana Ivanova 177 Ligia-Gabriela Janik 179 Ion Jianu 181 Peycho Kanev 184 Jana Kuzmikova 185 Dan Lupescu 195 Lilioara Macovei 199 Gombojav Mend-Ooyo 204 Mihai Merticaru 208 Irina Lucia Mihalca 211 Victoria Milescu 212 Kae Morii 214 Domnița Neaga 215 Tudor Nedelcea 218 Ion Nete 229 Ioan Nicoară 236 Gheorghe Constantin Nistoroiu 239 Erik Ondrejicka 241 Dariusz Pacak 245 Mariana Pândaru 250 Veronica Pavel Lerner 251

Destine Literare

Regretatul nostru coleg Constantin Clisu "este încă printre noi, cu noi, în noi, şi trăieşte în dimensiunea unui timp care se scurge în amintiri". Un "roman tensionat“ apărut după 4 ani de la "plecarea“ Maestrului, prin grija familiei şi a devotatului prieten al acestuia, scriitorul Constantin Huşanu.

O carte deosebită… mulțumim “profesorului profesorilor!”

Prof. Dr. Ernesto Kahan – o mare personalitate culturală de talie internaţională (printre altele, Laureat al Premiului Nobel pentru pace în 1985 – făcând parte din organizaţia "Medicii pentru prevenirea unui război nuclear") şi poetul Jacob Isaac Kalimadom (mai vechi prieten al nostru) au scos această minunată carte de poezii (două volume – în engleză şi spaniolă), care au trecut Oceanul, spre bucuria noastră. Le mulţumim din suflet autorilor! Suntem onoraţi!

Lucrarea de artă care a trecut Oceanul! Mulțumim, Maestre Teodor Buzu!

Destine Literare

CETĂŢEANU Alexandru (CANADA)

Polish Poetry and Culture with Dariusz Pacak As any Romanian born and educated in Romanian communist culture, I learned about People's Republic of Poland, what was available at that time – kind of same topics about all the countries under Soviet umbrella. But, I had the chance to discover “Quo Vadis” the masterpiece of Henryk Sienkiewicz (1846 - 1916 - only with 4 years older than Mihai Eminescu). What a book! Nobel Prize for Literature in 1905, was in fact an important achievement not only for the author, but for Polish culture in general! But, how come a country with such a great cultural past, a country like Poland, not a common country on this Planet , was on the way of “constructing communism“? It was a non sense to me, and I was incited to learn more about Poland‟s history and Polish culture. The destiny of a country depends a lot on the strong neighbors… was that true? I asked myself. Of course, the poetry of the National Poet of Poland, Adam Mickiewich (1798-1855) , fascinated me. After him, I discovered a poet with Romanian names – Stefan Florian Garczynski (1805-1833), creator of the Military Sonnet, a patriot fighting the Russian invasion in 1832. In the 20th century, there was the famous Zbigniew Herbert, a forbidden anticommunist poet. For me, the “appetite” to learn more about Polish culture and history was just at the beginning. The first chance to achieve this goal I had when I met Tadeusz Dabrowsky, a great poet from Gdansk, the “cradle” of famous “Solidarity” movement. I learned many things about Poland, I admired his poetry and I can call Tadeusz “my friend”. For sure, we will meet again – there is a small world for Poets. destineliterare@gmail.com

But, at the XXXIII Congress of Poets (WCP), in Kenosha, Wi., I met DARIUSZ PACAK, a Poet that impressed me on the very beginning and all the participants at the Congress, on many ways: with his poetry, with his declamation with impressive, strong, clear voice, with his physical condition, with his presentation, with everything; poet and actor in the same time, in other words, a great artist. For his performance at this Event, but also at other previous editions of the WCP he was awarded with the title of Honorary Doctor on Literature. And we become friends, for life. The destiny was in my favor – I had the chance to meet Dariusz quite few times after (last time at Poetry Nights in Curtea de Arges, Romania, July 2015) , and we had plenty of time to discuss different issues about Poland – history, literature, poets in exile, music etc. He was a Opera singer (baritone), with great achievements in music. We touched the sensitive subject of present life in his native country (he lives in Vienna/Austria and I live in Montreal, Canada for 31 years !) the crimes against Polish people (I learned that there was a ”Ana Pauker” in People’s Republic of Poland also – her name was Wanda Wasilewska) and a lot of other subjects. It is a pleasure to have such a interlocutor, a really “encyclopedia”, with a wide vision of the world. He speaks 5 languages, and have been in over 50 countries – at all kind of literary events. If I will have to enumerate all the Magazines where he was published, all the Encyclopedias where we can find his name, all the Reviews, the Translations in different languages, all his books etc. will take hundreds of pages. He is a really good Ambassador of Polish culture around the World. I have a huge 1

Destine Literare admiration for him, and I am “jealous” that I cannot find an equivalent of his talent and personality among the Romanian contemporary poets. He is following with dignity the tradition of outstanding Polish poets (and patriots) – he is for sure on the same wavelength with his famous ancestors. I am very proud that I published some of the work of Dariusz Pacak in our magazine Literary

Destiny (Destine Literare), and so, I increased the prestige of the publication. Only one example of his Poetry will demonstrate the value of his creation – I translated this Poem (and other poems) from English and Polish (comparing the two versions) to Romanian:

THE FIRE WITHIN Best not forget among spike flowered stars the way home to read well in the constellation of phosphorescent hues windows aglow as day parts to find within the silence quavers of sparks from kitchen hearth Her who waits to enter and preserve this all for when you lose your way between skies and earthbound highways in search of the Golden Fleece when wings of simple desire lift sunwards there will be no turning back rainbow bridges will burn the hungry smell of mother‟s bread will be gone the map of the past will fade a mere candle-stub will not give light for you to find but one rung to a ladder that you have climbed so far I see now a blinding runway the torch of the Milky Way opening the calling to Freedom 14 May 2000 Zaiana, Italy

VĂPAIA DIN TINE Mai bine nu uita printre stelele lupine*, înflorite, drumul spre acasă mari revelaţii în constelaţia cu sclipiri fosforescente, strălucirea ferestrelor ca lumina zilei să o găseşti în interiorul vibraţiei liniştii cu străluciri din cuptorul casei, pe Ea, care aşteaptă să intre şi să menţină toate aceste splendori pentru atunci când pierde-vei calea între ceruri şi lumeştile căi în căutarea Lânei de Aur când aripi de înflăcărată dorinţă se ridică spre cosmos şi nu va fi întoarcere podurile curcubeie vor arde mirosul flămând al pâinii mamei va dispărea harta trecutului se va reduce la o pâlpâire nu va mai da lumină pentru tine, să găseşti decât o scară cu o singură treaptă pe care te-ai urcat deja Eu văd acum o pistă orbitoare torța Căii Lactee deschizând strigătul spre Libertate

(* lupin – ornamental flower – missing in English translation from Polish) At the end of my short evocation, what else to say …we wish you, dear Poet Dariusz Pacak a productive year 2016, with all good Muses nearby! God Bless You! Montreal, February 8, 2016

2

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Interviu cu Alexandru Cetăţeanu – luat de scriitoarea Veronica Balaj

Veronica Balaj (VB): Plecarea spre alte orizonturi are varii motivaţii....Financiare, (căci firesc e că omul să dorească o viaţă mai bună), politice, religioase, divergenţe de opinii sociopolitice etc...Fiecare dintre cei care au plecat au o istorie personală a drumului ales... Încercam săl aflăm în cazul dumneavoastră... Alexandru Cetăţeanu (AC): Maestră Balaj, sunt de acord cu dumneavoastră; în general, aşa este. Însă ţin foarte mult să pornesc pe “cărarea” acestui interviu cu o informaţie esenţială : am reuşit să scap din „raiul comunist” în anul lui George Orwell – „1984”. Cu această precizare, răspunsul la întrebare vine aproape de la sine – am „evadat” din R.S.R. din motive politice, aşa cum se întâmpla pe vremea aceea şi nu credeam că voi mai putea să mă întorc vreodată în ţară. Dar nu mai puteam suporta promiscuitatea morală în care se zbătea România comunistă şi în care trebuia să mă „strecor” şi eu. Material, o duceam destul de bine, în mod sigur peste media populaţiei. Soţia mea era medic pedoneuro- psihiatru la Policlinica Buftea iar eu lucram la S.V.I.A.M., departamentul tehnic al Ministerului Sănătăţii, care se ocupa în primul rând de aparatura medicală din unităţile de interes republican precum Spitalul Elias (al C.C. al P.C.R. ! ) , Institutul de Geriatrie şi altele. Deci se poate deduce uşor că „mă descurcam”. Mergeam în delegaţii la spitale din ţară (pe delegaţie semna mare, să vadă oricine, directorul S.V.I.A.M.-ului „CEAUŞESCU” – îl chema Ceauşescu Florea și aveam mare „trecere” cu așa semnătură) şi mă întorceam la Bucureşti încărcat cu produse alimentare – nu am stat niciodată la coadă pentru alimente, devenite din ce în ce mai rare în R.S.R. De exemplu, de la Șimleul Silvaniei (de la renumitul dr. Pușcaș) primeam roţi de caşcaval „Trapist”, de la Tulcea, de la regretatul doctor Frunteș primeam pește şi icre, de la Tg. Mureş, unde lucra renumitul chirurg cardiolog dr. Deac primeam palincă bună...acum pare probabil ciudat, dar aşa se trăia pe vremea aceea. Ba chiar de la renumiţi medici din Bucureşti precum prof. dr. Pop D. Popa Ioan, prof. dr. Eugen Proca (fost chiar Ministrul destineliterare@gmail.com

Sănătăţii) dr. Anghel Popescu (oltean de-al meu şi prieten) şi alţii, primeam câte ceva din ce primeau şi ei de la pacienţi, ca recunoştinţă pentru menţinerea în funcţiune a aparaturii medicale, în condiţiile în care nu se mai aduceau piese de schimb din Vest şi era nevoie de multă inventivitate în intervenții, de care nu duceam lipsă. Dar, puteam să mai suport acea situaţie ? Prevedeam adâncirea crizei de produse alimentare şi de larg consum, dar nu credeam că se va „prăbuşi” vreodată comunismul de sorginte stalinistă din R.S.R. Am „pavat” cu grijă drumul spre libertate, mi-am făcut prieteni prin Ministerul Sănătăţii, iar cu vreo patru ani înainte de „marea plecare” m-am făcut chiar membru de partid. Aveam și un secret bine păstrat – un văr în Canada. Îl chema Lulu Mihăilă, era un inginer destoinic şi plecase din R.P.R. profitând de conflictul din Cehoslovacia. I-am obţinut numărul de telefon de la o mătuşă căreia îi mai scria din când în când şi care visa şi ea să ajungă în Canada. Mi l-am notat într-o agendă, descompus, câteva cifre pe o pagină, câteva pe alta, să nu fie cumva descoperit în cazul că aş fi fost controlat la graniţă. Vorbeam despre „evadare” cu soţia mea numai prin parc, la distanţă de tufişuri – aşa de mare era teama că s-ar putea să-mi fie descoperită intenţia. Am făcut cererea de plecare în excursie în Italia, prin ianuarie 1984 şi tocmai în a doua parte a lunii noiembrie am primit răspunsul pozitiv. Securistul de scară de la blocul în care îmi cumpărasem un apartament cu 4 camere, mă urmărea cu atenţie, ba îşi găsea motive să treacă pe la mine (eram secretar de Asociaţie de locatari) şi se uita bine în jur – nu cumva am vândut ceva din casă? Iar eu am făcut aprovizionări cu gogoşari, gogonele, varză, cartofi etc. să-mi ajungă şi pe trei ani şi mă lăudam cu hărnicia mea; stăteam cu sacosele pline pe jos, la scară, să mă vadă toată lumea – cine mai ştia cine era turnător şi cine nu. Ba chiar am făcut un mare sacrificiu – am obţinut aprobare de la Minister de televizor color, pe care lam plătit integral, şi pe care ştiam că nu o să-l văd vreodată şi aşa s-a întâmplat – a sosit când eu eram deja plecat. Îmi amintesc bine şi acum – am plătit pe el 18.500 de lei, plus un cartuş de Kent şi o sticlă de 3

Destine Literare whisky – o aprobare de televizor color, cu piese franţuzeşti, nu putea să se obţină fără ceva ...ciubuc. Oricum, am eliminat şi ultimele suspiciuni că aş putea să rămân în străinătate, având grijă să mă laud la toţi cu televizorul pe care urma să-l primesc. Apoi, rămânea în R.S.R. copilul minor, condiţie care mi s-a pus de la început, pentru a avea şanse de aprobare. Deci, după multe ezitări ale „factorilor responsabili” , am primit mult aşteptata scrisoare să merg să ridic paşapoartele. Răbdarea mea ajunsese la culme – bine că nu am făcut prostia să returnez carnetul de partid, aşa aveam de gând dacă eram refuzat. Aş fi vrut să merg în Italia cu Trabantul meu, dar dacă venea vremea proastă prin Iugoslavia, ce mă făceam ? Am renunţat la idee şi am plecat cu trenul până la Florenţa, unde aveam un prieten italian, Fulvio Macagniani. Am stat la el vreo câteva zile şi apoi am plecat la Roma, de unde l-am sunat pe vărul meu Lulu Mihăilă. Şi-a adus aminte de mine şi mi-a trimis biletele de avion. Până am obţinut viza turistica pentru Canada, au mai trecut vreo trei săptămâni. Am găsit o gazdă ieftină undeva, la Gara Centrală şi am bătut străzile Romei cât am putut de mult. Mâncare – noroc mare cu salamul de Sibiu şi brânza topită românească, plus ceaiul pe care îl preparam cu ajutorul unui „termoplonjor” . În ultima zi la Roma, mai aveam bani numai să cumpăr un pui la rotisor, pe care l-am poftit trei săptămâni – şi am mâncat pe săturate. Deci, acesta este „cazul” meu – „Make a long storry – short” (am făcut povestea lungă – scurtă), cum se zice pe aici. VB: Depărtarea de ţară gol..Cum aţi ales să-l umpleţi??

presupune

un

AC: Este un gol mare – mai ales când plecai în necunoscut, fără să ai speranţa că vei mai trăi să-ţi vezi țara, părinţii, prietenii…aşa cum am spus mai sus. Comunismul părea aşa de puternic, încât nu credeam că va „scăpăta” vreodată, ba dimpotrivă, îmi era teamă că va ajunge peste mine şi în Canada. Trecând de la un sistem de “dictatură a proletariatului” la sistemul capitalist nu era uşor. Mulţi ani după ce am reuşit să scap din R.S.R., aveam coşmaruri că mă aflu iar acolo sau că se va ajunge la comunism în „Țara frunzei roșii de arţar”.

4

În cartea mea de debut “Un român în Canada” cred că am explicat bine prin ce emoţii am trecut în anii de început de viaţă nouă, în ţara nouă, unde, mă autocitez „M-am născut a doua oară” ! Ca să ni se aprobe paşaport turistic pentru Italia, a trebuit să lăsăm copilul de 13 ani în România, ca zălog. Evident că nu i-am spus că nu ne vom mai întoarce – dealtfel soţia mea urma să se întoarcă, să rămân numai eu, dar vărul meu din Canada a insistat să venim împreună; ştia el că va fi mai uşor să-l scoatem din R.S.R. dacă vom fi împreună, „rămaşi” ambii părinţi. Ce greu ne-a fost – ce gol imens – toată ziua ne gândeam la el! Au trecut aproape doi ani până am reuşit să-l recuperăm. Aş putea spune că „golurile” şi dorurile au fost diferite de la etapa la etapă. Până am reuşit să ne revedem copilul, a fost o perioadă grea, plină de emoţii. Vărul meu cunoştea personalităţi politice canadiene, care ne-au sprijinit cât au putut. Eu nu am avut timp să mă gândesc prea mult, la numai 5 luni după aterizarea la aeroportul Mirabelle, am găsit serviciu în domeniul meu. Caz fericit, mulţi români nu aveau norocul meu şi o luau pe „calea studiilor”, iar alţii se complăceau să rămână în ajutor social. Canada este o ţară generoasă cu cei mai puţin norocoşi – nimeni nu moare de foame pe aici. Ca să devină medic în Canada, soţia mea dr. Julia Deaconu , a trebuit să studieze intens şi a reuşit să câştige prin concurs dreptul de a face rezidența din nou, umăr la umăr cu absolvenţii a 4 ani de medicină. Din medic specialist psihiatru ce era, nu i-a fost uşor, dar a reuşit să devină medic de familie şi de urgenţă. Dar m-am îndepărtat de întrebare – sau am răspuns indirect – deci eram atât de ocupaţi în primii noştri ani în Canada, că nici nu simţeam „golurile”. VB : Au fost desigur şi praguri de trecut, nu s-a desfăşurat totul foarte roz..cred.. Fiecare cu istoria , voinţa sa, şansele sale, lupta sa...Aş propune să personalizam acest fapt.. AC : Sigur, nu se poate generaliza nimic - fiecare viaţă este diferită. În cazul meu, ar fi nedrept să mă plâng de ceva – viaţa mea în Canada a fost „în roz”, noroc mare cu pasiunea mea pentru electronica medicală. Ca „prag” de trecut - a trebuit să învăţ limba franceză „după ureche”, pe apucate, deoarece destineliterare@gmail.com

Destine Literare nu am avut timp decât vreo lună să iau câteva cursuri de franceză. Limba engleză o ştiam din România destul de bine. „Lupta” o duceam alături de alți români patrioți de a demasca dictatura comunistă din țara noastră, iar după 1989 am luptat să ajut spitalele din România să-şi revină /după „anii lumină” ! Ce bine rimează! Luptă duc și acum, după atâția ani de la căderea comunismului, împotriva „infiltraților” de pe aici, care nu iubesc Țara, ne sabotează, umblă cu fel de fel de vicleșuguri etc.... „Mica Românie” de la Montreal ! – avem toate categoriile de români pe aici, exact ca în România. VB : S-a dovedit de-a lungul istoriei exilului sau al emigrării, că toţi cei care pornesc pe această cale sunt nişte curajoşi. Se adăugă şi alte calităţi dar curajul de-a o lua de la capăt într-o lume nouă nu poate fi ignorant. De unde v-a venit forţa? Ştiu că aveţi înaintaşi de valoare istorică..să-i evocăm... AC : Să vă spun sincer, nu ştiu de unde mi-a venit acel curaj nebun, de a lăsa totul, toată „strânsura” de o jumătate de viaţă şi să plec în necunoscut !!! Poate disperarea de a nu mai face parte din „generaţia de sacrificiu” – parcă aşa se zicea într-un timp. Dar, prima încercare de a pleca din R.S.R. am avut-o când eram în clasa 9-a de liceu. Atunci era şi inconştienţa vârstei şi am plătit scump acel curaj. Dar, asta este altă poveste. Sigur, mă pot mândri cu înaintaşii mei, bine că ați adus vorba. Probabil că ei mi-au transmis ceva din curajul lor. În urma bătăliei de la Călugăreni, unde străbunii mei au luptat în „capul potcoavei” în care i-au prins pe turci, Mihai Viteazul a venit special la Amărăşti, comuna mea natală, să-i împroprietărească. Am văzut cu ochii mei acea piele de viţel, care sper că nu s-a pierdut, în care era scris cu chirilice: „Eu, boier Pătrașcu, dau Costenilor (străbunii mei după mamă) , pădure cât mergi o zi călare, păşune cât tragi de trei ori cu arcul…” . Mai spre zilele noastre, fratele bunicului meu dinspre mamă, tânărul avocat din Vâlcea pe nume Alexandru Costeanu, care scotea prin anii 1912-1913 revista „Cinema” (iar eu scot revista „Destine Literare” !) şi-a pierdut viaţa la Mărăşeşti, în aceiaşi zi cu Ecaterina Teodoroiu, dar altfel. Îşi destineliterare@gmail.com

pierduse o mână în lupte, dar nu a acceptat să fie demobilizat şi s-a reînscris voluntar în armată, declamând : „Mai am o mână să o dau pentru Patrie”. O stradă în Rm. Vâlcea îi poartă numele, iar toţi primii născuţi din familia mea sunt botezaţi Alexandru…inclusiv nepoţelul meu, jumătate chinez. Mă pot mândri și cu prof. univ. Nicolae D. Costeanu (fratele bunicului meu), autorul primului tratat de chimie anorganică în limba română, inventator şi Cavaler al Legiunii de Onoare, cu prof. univ. Gheorghe I. Costeanu (nenea Gigi pentru mine – sau „papa Costeanu” cum îl numeau studenţii de la Politehnica din Bucureşti) , cu Dem Rădulescu, Bartolomeu Anania, generalul Vasile Costeanu (frate al mamei mele) …ba sunt rudă şi cu scriitorul Gib Mihaiescu. Mai sunt şi alţi oameni de seamă din familia mea de care sunt mândru, precum Alexandru Delacerna (scriitor), Virgil Costeanu, Rodica N. Costeanu, Alexandru G. Costeanu, Dragoș Mărgăritescu, Marcel Mărgăritescu ...și mă opresc aici. VB : Religia, credinţa , v-a fost un sprijin spiritual, moral şi aici , desigur.Cum aţi exemplifica această relaţie, într-o lume nouă? AC: Religia nu m-a ajutat prea mult. În România, biserica era aservită sistemului, „omului de tip nou” – parcă aşa se zicea. Şi eu eram cumva un astfel de om – nu mergeam la biserică decât la Înviere – dar nu în fiecare an. La insistenţele unor mătuşi, am botezat totuşi copilul, în mare secret, la Schitul Darvari din Bucureşti, unde stătuse într-un timp ÎPS Bartolomeu Anania. La Montreal am găsit o situaţie specială – existau două biserici: una numită „legionară” şi alta numită „comunistă” , după o presupusă apartenență a preoţilor la cele două „partide”. Dacă „m-am rupt” de comunism şi eram considerat „trădător de Patrie” (nu avea nimic de-a face cu Patria, acel comunism dictatorial de sorginte stalinistă), mi s-a confiscat apartamentul etc. evident, nu puteam să merg la „comunişti” şi am mers la „legionari”. La biserica „legionară” mergea şi vărul meu ing. Lulu Mihăilă, de care am vorbit mai sus. Nu am găsit nici cea mai mică urmă de „legionarism” la biserica (acum declarată Catedrală) „Buna Vestire” , iar regretatul preot paroh dr. Petre 5

Destine Literare Popescu era un om demn de admirat, ferm anticomunist, prieten cu Mircea Eliade - ne-am împrietenit şi i-am purtat căldăruşa când mergea cu botezul, vreo trei ani la rând. Nu voi putea uita niciodată cum a venit la Imigraţie la Longueuil, pe o zăpadă până la brâu, să mă susţină când am cerut azil politic ! Ce m-a ajutat mult a fost credinţa în mine, în forţele mele şi așa am reuşit destul de bine în acest „infern capitalist”, cum anatemiza propaganda comunistă viața din ţările capitaliste, precum Canada, U.S.A. și altele. VB : Unul din punctele sensibile pentru orice emigrant este limba maternă.Dumneavoastra o păstraţi, o iubiţi, o perpetuaţi chiar peste mări şi tari..Aveţi activitate ff diversă, haideţi să aflăm şi noi, cum e să porţi tara în suflet ?La noi, din păcate, azi dacă spui că eşti patriot, pare ciudat, anacronic, exalat sau..nu prea interesant ca să nu spun că unora le este ruşine..Mi-e ruşine să recunosc asta dar... e o realitate. AC : Limba maternă nu se uită, dar nici nu se îmbogăţeşte, nu se ţine la zi, ba se mai şi pierde puţin. Eu nu am televizor, nu ascult ştiri, în casă nu vorbesc decât foarte rar limba română. Afacerile pe care le am, le fac fie în engleză, fie în franceză. Asta este situaţia, nu am de ales. Iubesc însă limba mea, scriu în limba lui Eminescu articole şi reportaje pentru revistă şi pentru alte publicaţii (fac parte din colectivul de redacţie la „Bucureştiul literar şi artistic”, mai creez şi poezii când vreo Muză mă bagă în seamă… Am citit un interviu de odinioară cu Zoe Dumitrescu Bușulenga şi iată ce zicea: „Chiar şi eu, după ce am stat cinci ani în Italia, la întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu şi pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba.” Dar când trăieşti de peste 30 de ani în alt mediu, cu altă cultură, în alte limbi ? Este uşor de imaginat că îţi este greu să nu greşeşti când scrii, se mai amestecă limbile, formezi frazele altfel… De exemplu, îmi amintesc bine că în loc să scriu ”ideea”, am scris „idea”, cu un singur e, ca în limba engleză. Evident, un individ care se dă „poet” şi care nu a făcut mulţi „pureci” pe aici, a făcut mare caz pe Internet şi m-a categorisit „analfabet” . Bine că s-a întors în 6

România, Canada nu era de el ! Aveți dreptate, în epoca noastră, mulți consideră anacronică noțiunea de patriotism. Nu îmi este rușine să afirm că sunt patriot (cred că am dovedit asta prin fapte) și în plus, respect mult pe înaintașii mei și tradițiile patriotice ale familiei din care mă trag. VB: V-aş ruga să ne descrieţi noua dumneavoastra identitate, clădită pe asumarea şi preluarea unor noi coordonate de viaţă, de cultură..Mai scurt spus, ce aţi păstrat de acasă spiritual, cultural vorbind şi ce aţi preluat, devenind astfel, persoană mai puternică, mai bogată ca fiinţă socio-spirituală?Trăiţi o dualitate interioară, adaptarea nu a anihilat partea moştenită aşa că, zic din nou, sunteţi mai bogaţi decât cei rămaşi în acelaşi perimetru .... AC: Aşa este, am păstrat tot ce era bun din cultura căpătată în „prima viaţă”, şi am îmbogăţit-o enorm cu tot ce am căpătat în a „doua viaţă”. Altă cultură, alte mentalităţi, alt mod de gândire, alte valori pe aceste ţinuturi... Prin prisma gândirii canadiene, o gândire sănătoasă şi practică, oarecum mai simplistă, dar eficientă, care mi-a intrat în subconştient, am eliminat ce nu era compatibil cu viaţa în Canada din „prima viaţă”. Am devenit canadian ca mentalitate, mod de gândire, nu mai sunt român decât cu sufletul. Ce nu voi pierde niciodată, este dragostea pentru ţara mea natală. Sigur, mă simt mai puternic cu ce am acumulat şi cumulat pe aici de peste 30 de ani. Exilul te ajută să dobândești ceva în plus, vizibil și invizibil, în subconștient. Dacă rămâneam în România, nu eram nevoit (de exemplu) să învăţ franceza şi să-mi perfecţionez engleza, să o …simt. Compatibilitatea cu cei din jurul tău este foarte importantă. Îmi amintesc frustrarea pe care o aveam în primii ani în Canada – chiar dacă eram convins că ştiu bine engleza, când ascultam un cântec sau ştirile la televizor sau radio, nu înţelegeam decât 30-40 la sută din ce se spunea. Traduceam în mintea mea, dar nu aveam o viteză de procesare suficient de bună. Cu timpul, am ajuns să nu mai am probleme de genul acesta sau este invers – nu găsesc unele cuvinte românești, îmi vin mai greu. Chiar şi acum, după zeci de ani, când vorbesc destineliterare@gmail.com

Destine Literare cu un texan sau cu un client din New Orleans, ba chiar cu un acadian, mai am probleme, dar şi nativii de pe aici au aceleaşi dificultăţi de comunicare. Este mare continentul ! S-ar putea ca cineva să zică…„ce vrea să spună Cetățeanu - noi, românii, suntem descurcăreți, mai deştepţi decât cei din lumea nouă…”. Să nu ne „îmbătăm cu apă rece...”. Eu mă consider nord-american, în fond sunt efectiv nord-american, deoarece am trăit în Quebec , apoi mulți ani în zonă anglofonă (în New Brunswick) şi am colindat prin 47 de state din U.S.A. Am zeci de prieteni americani, canadieni anglofoni şi francofoni…cred că sunt bine integrat pe continentul Nord-American. Am fost chiar preşedinte de club Rotary – cred că asta spune mult. Gândirea noastră, a nord-americanilor este oarecum simplistă și practică. De exemplu, gândim: – dacă sunt aşa deştepţi românii (evident, unii chiar sunt) , de ce nu au reuşit să impresioneze Planeta, să îi uimească pe toţi cu progresul lor din cei 25 de ani de democraţie, să depăşească Japonia, de exemplu. Mai există și expresia „proști de deștepți” ! Dar, m-am cam îndepărtat de întrebare... da, simt o dualitate interioară, greu de definit. VB: Aţi scris cărţi, COORDONAŢI DE ANI MULŢI Asociaţia Scriitorilor Români din Canada , participaţi la evenimentele culturale de răsunet...Mă gândesc la Salonul internaţional de carte de la Montreal... AC : Aşa cum am răspuns la una din întrebările de mai sus, sunt român cu sufletul şi nu am uitat nici limba şi nici scrisul în limba română. Pasiunea de a pune pe hârtie gândurile, trăirile, întâmplările, fanteziile etc. o aveam din România, ţineam un Jurnal pe sărite (scriam ce simţeam, foarte periculos dacă cineva l-ar fi citit – aşa că pe prima pagină am scris un blestem foarte dur pentru cel care ar fi îndrăznit să îl citească – probabil s-au amuzat foarte tare cei care mi-au perchiziţionat casa după plecare ! ). Scriam și anumite istorioare cu tâlc, pe care numai în anii de studenție le-am trimis la „Viața Studențească”, dar nu au fost publicate, așa că miam luat gândul să public ceva în R.S.R. În Canada, primii ani de viaţa sunt foarte dificili, nu mai ai timp de nimic, în special dacă ai o slujbă plină de destineliterare@gmail.com

responsabilităţi, cum am avut eu. Cu cei care s-au complăcut toată viaţa să trăiască în ajutor social este altă poveste – ei nu aveau altceva de făcut decât să scrie sau numai să se „odihnească”. Cunosc astfel de cazuri. Abia după ce soţia mea a reuşit să devină din medic psihiatru (în România) medic urgentolog şi de familie (parcă am mai menționat asta la altă întrebare) , am respirat mai ușurat și am scris cartea „Un român în Canada” publicată în anul 1995. Apoi, încurajat de succesul repurtat și mai ales de aprecierile și îndemnurile unor scriitori mari din România, idoli ai mei și apoi prieteni, precum regretații Fănuș Neagu, Cezar Ivănescu, Corneliu Leu, apoi de cunoscutul profesor universitar scriitor și critic literar Marian Barbu din Craiova (acum în America) , am scris și alte cărți. Un mare rol pentru „cariera” mea de împătimit al scrisului l-a avut și îl are scriitorul Ioan Barbu de la Vâlcea, căruia îi sunt profund recunoscător. Poetului Dumitru M. Ion îi mulțumesc pentru îndemnul de a trece peste ezitări, complexe și teamă și de a publica în volum primele mele poezii. Cred că nimic nu este întâmplător pe lume – așa era „scris” undeva să se întâmple. Asociația Scriitorilor Români din Canada a fost „Coordonată ” prin colaborare cu mulți dintre colegi. Așa este bine, așa am învățat pe aici – trebuie neapărat să lucrezi în echipă, „team player”. Mulţumesc părintelui scriitor prof. dr. Cezar Vasiliu, scriitoarei Livia Nemțeanu (care a menținut peste ani buni Cenaclul „Eminescu”), scriitoarei Felicia Mihali, prof. scriitor Anton Soare, prof. dr. Sorin Sonea, prințului Eugen Caraghiaur și vicepreședinților ACSR Catalina Stroe, Cristina Balaj-Mihai, Jacques Bouchard și Dragoș Samoilă pentru devotamentul lor și suportul pe care mi l-au dat de-a lungul anilor. Nu pot să nu menționez pe cei plecați spre Eternitate care mi-au fost aproape –Zoe Torneanu-Vasiliu, dr. Ion Francisc Dworschak (marele apărător al lui Mircea Eliade), dr. Ion Țăranu, Constantin Clisu și Maia Cristea Vieru. Despre participările noastre cu un mic stand la SALONUL DE CARTE de la Montreal, ce să vă spun...nu este ușor, dar trebuia să fim prezenți, pentru prestigiul culturii noastre pe aceste meleaguri. În primii ani după Revoluție, România 7

Destine Literare era prezentă la acest mare eveniment cultural cu un stand impunător. Apoi...liniște ! Ce s-a întâmplat ? Nu ne-am bătut capul să aflăm și am început să completăm noi „golul”. Trebuie să menționez că atunci când dr. Lilian Zamfiroiu a devenit Președinte al Institutului Cultural Român, am fost ajutați cu multe cărţi valoroase care ne-au fost trimise pentru stand și care apoi au rămas la biblioteca „Eminescu”, ba chiar am avut bucuria să avem cu noi la Salon pe distinsul dr. Bogdan Popescu de la Centrala Cărții a I.C.R. În anul 2016, cu ocazia a 15 ani de la înfiinţarea A.C.S.R. va trebui să ne pregătim cum se cuvine, este un an aniversar pentru noi. Nu ne lăsăm, cu toate că pentru unii români (unii, subliniez) nu merită să faci nimic. Credeți că am fost asaltați de compatrioți concitadini la Stand ? Străinii ne vizitează și ne felicită mult mai mult decât românii, dar nu cred că vreun străin a subtilizat cărți de Dinu Săraru (de exemplu, dar s-au volatilizat și alte cărți ), cu autografe pentru o distinsă verișoară din Montreal ...! Oricum, este îmbucurător faptul că anumiți români iubesc mult cărțile ! VB : Prieteniile CUM SUNT AICI?? Românii se spune că nu se prea ajută , nu se prea înţeleg , sunt disparaţi în bisericuţe, grupuri...cu diferenţe însă...căci..până la un punct e normal să fie apropiaţi unii de alţii toţi care au aceleaşi preocupări sau principii. Merge vestea frumoasă că , la Montreal, românii sunt ceva mai uniţi. AC : Să ştiţi că românii erau şi mai sunt uniţi la necaz sau la ocazii speciale. De exemplu, în zilele imediat următoare evenimentelor din 1989, s-au strâns peste 160.000 de dolari (bani mulţi pe vremea aceea) pentru a se ajutora România. Asta se întâmpla la biserica „legionară”, „Buna Vestire”. Am auzit că după inundaţiile din 1970, românii din Montreal au strâns multe ajutoare pentru România, au uitat de diferenţe, de conflicte. M-a impresionat profund solidaritatea românilor din Montreal cu Țara, la alegerile din 2014 – am făcut parte din Comisia de Alegeri şi am văzut cum săracii oameni – au stat în vânt şi ploaie chiar şi 6 ore, bătrâni, tineri cu copii...au venit cu mic şi mare să schimbe ceva spre bine în România lor de dor. Referitor la prietenii –

8

pe aici se zice „să nu-ţi faci prieteni nici prea săraci dar nici mult mai bogaţi decât tine” –să ştiţi că este înţeleaptă vorba „înţeleptului” . Evident, cei care „se ajung” nu mai vor să se amestece cu toată lumea. Cei care redevin medici aici (cu mari eforturi !) , de exemplu, stau mai mult în grupul lor – este clar că au subiecte comune de discutat, sunt compatibili unii cu alţii, au preocupări comune etc. Pe vremea comunismului, românii fugeau unii de alţii, neştiind cine este „trimis” şi deci informator şi cine este cu adevărat emigrant anticomunist. Tendinţa aceasta de neîncredere a românilor în români a rămas şi în zilele noastre. Şi eu pot să spun că sunt rezervat faţă de unii români ajunşi în Canada înainte de 1989, pe care nu i-am văzut niciodată la acțiunile noastre - la vizita lui Ceauşescu în Canada în 1985 (în ziua de Paște !), Săptămâna Naţiunilor Captive și la fel de fel de manifestări de demascare a regimului dictatorial din R.S.R. Unde erau ei în vremurile acelea tulburi ? Se potriveşte vorba că …„în urma războiului, mulţi viteji se-arată !” – unii au apărut după ce s-au liniştit apele şi nu să-i unească pe români, ci mai mult să-i dezbine. Poţi să faci prietenii cu astfel de oameni, poţi să nu rămâi suspicios ? VB: Ştiu că aţi construit puncte de reper cultural aici..să le numim măcar pe câteva dintre acestea... AC : Nu am făcut mare lucru şi nu singur. Asociaţia Scriitorilor Români din Canada (A.C.S.R.) este o realizare a unui grup de români patrioţi – am fost ales Preşedinte de la înfiinţare și până în prezent, dar de multe ori am vrut să dau „ştafeta” la altcineva. La 1 februarie vom intra în al 15-lea an de existenţă. Revista ”Destine Literare” este cu adevărat un „reper cultural” şi sunt mândru că am putut să o menţin de 8 ani, dar cu eforturi personale mari. VB : Care-i legătura cu ţara , înafară de familie? AC :Legătura este de suflet – o dragoste şi un legământ secular (tradiţie a familiei din care provin, în special după mamă) de a iubi şi apăra ţara, necondiţionat. Familie nu prea mai am în România, am însă buni prieteni, oameni de valoare, mulţi scriitori, pe care abia aştept să îi revăd când ajung destineliterare@gmail.com

Destine Literare „acasă”. Aş vrea să cunosc mai bine „România pitorească” – paradoxul este că eu cunosc mai bine Nord-America decât România. VB : Ce aţi schimba acum în România dacă aţi avea posibilitatea? V-aţi mai întoarce rupând din nou un fir deja ţesut? Am văzut că unii practică repatrierea... AC : Ce doresc din toată inima, este binele României – am visat şi încă mai visez ca ţara mea natală să prospere, să devină o „oază” de viaţa bună şi liniştită în lume, cu o reputaţie mondială excelentă, un loc unde oamenii să dorească să imigreze, nu să emigreze. Nu-i lipseşte nimic pentru a se împlini aceste deziderate, decât o bună administraţie. „Nu există ţări sărace, numai administraţii proaste” se zice pe aici şi pe bună dreptate. Să dau un exemplu convingător, sper : Nu ştiu o ţară mai săracă în resurse naturale decât Japonia (se înfruntă numai cu dezastre naturale !) şi ce renumită este pe Planetă pentru nivelul de trai al populaţiei, pentru progresele ei tehnice, pentru cultură, patriotism, pentru tradiţii, pentru curăţenie, cinste, demnitate, amabilitate a oamenilor, respect pentru mediul înconjurător etc. Am fost acolo, am prieteni japonezi – am văzut şi am admirat totul. Cei lipseşte României să nu depăşească Japonia în toate domeniile ? Şi am ajuns la întrebarea dumneavoastră : Ce aţi schimba acum în România dacă aţi avea posibilitatea? Dacă aş fi Zamolxis , aş schimba mentalităţile oamenilor – i-aş face japonezi şi atunci, în mai puţin de 10 ani s-ar redresa ţara şi s-ar ridica spre culmi nemaivăzute. Referitor la „întoarcere” – eu mă întorc aproape în fiecare an în România. Plec din Canada vesel, optimist şi mă întorc trist, obosit şi pesimist, cu toate că încerc să mă izolez, să nu ascult la radio şi să nu privesc la televizor posturi româneşti. Ceva este în aer, în Bucureşti în special, simt o energie negativă care mă învinge, mă întunecă. În locurile natale însă, dacă aş sta mai mult, închis între zidurile „palatului” meu de la Amărăști, mi-aş reface energia – cred că teoriile budiste despre locurile unde te-ai născut sunt adevărate. Să plec definitiv din Canada, să mă „dezrădăcinez” încă odată, cu toată dragostea

destineliterare@gmail.com

mea pentru România, nu cred că aş mai fi în stare. Dacă vorbim de „repatrierea” de care aţi auzit – unii se întorc în România după câţiva ani de insuccese pe aici, dându-şi seama că nu sunt compatibili cu această ţară minunată sau poate nu au avut noroc. Dar nu renunţă la cetăţenia canadiană (dacă au reuşit să o obţină, păcălind pe generoşii canadieni) ba chiar se laudă cu ea. Alţii pleacă, dar nu ştiu cum să se întoarcă înapoi mai repede, constatând că tot în Canada este mai bine, chiar şi trăind în ajutor social. Vorba cântecului - „...mai cunosc eu niște cazuri...”! VB : Proiecte...cărţi sunteţi legat de cultură, de artă..dar nu se poate trăi doar din asta..deşi statul din Quebec oferă anumite facilităţi artiştilor..Am auzit de anumite burse ptr. scriitori... AC : Lucrez la cartea mea de căpătâi de mai mulţi ani şi sunt încă departe de punctual final. Unii, care ştiu de proiect, chiar fac glume răutăcioase pe seama mea. Dacă aş întrerupe activităţile mele neliterare, adică cele legate de existenţă şi m-aş ocupa numai de scris, în câteva luni aş termina o carte care ar putea deveni un „best seller ” mondial – nu exagerez, ştiu bine ce spun, am premoniţiile mele, ba chiar şi propuneri concrete. Provincia Quebec şi guvernul canadian ajută cultura, dar nu ştiu amănunte, nu m-au interesat niciodată aceste proiecte. Se intră relativ uşor şi în asociaţiile de scriitori provinciale şi federale , dar nici asta nu m-a interesat. Poate în viitor. VB : Aţi putea să ne vorbiţi foarte mult, şi , pe bună dreptate despre DESTINE LITERARE, o revistă cu deschidere internaţională..Cum reuşiţi să vă menţineţi la înălţime...cum rezistaţi financiar??? Colaboratorii sunt foarte numeroşi, din diferite ţări şi continente... Ne-ar bucura să aflăm detalii, să ne prezentaţi pe larg această realizare - document de ....inter culturalitate. AC : Aşa este, aş putea să vorbesc „preţ” de zeci de pagini despre revista „Destine Literare”, chiar dacă nu sunt cel mai indicat să o fac – se ştie bine că „fiecare cioară îşi laudă puiul” , sau cum se zice pe aici – „ Every old crow thinks hers is the blackest !” 9

Destine Literare (Fiecare cioară bătrână crede că al ei este cel mai negru ! ); în cazul acesta este vorba de „un pui” mai special, colaborare Canada-România, cu ramificaţii pe 5 continente ! Eu voi fi însă „anacronic”, atipic voi încerca să critic revista, nu să o laud, prezentând în acelaşi timp obiectivele pe care le urmărim, îndeplinite sau nu. Financiar, ne menţinem prin eforturile mele, o tipărim în România unde costă mai puţin decât în Canada şi mă descurc – se vinde în România, iar în Canada şi U.S.A o cumpără anumiți prieteni. O trimitem la aprox. 16.600 de cititori prin email, iar mulți colaboratori o trimit mai departe, este citită de Reţeaua Armatei Române etc. Să o prezint – mă voi opri mai mult asupra ultimului număr pe 2015: Prima constatare – grosimea Revista este prea mare, prea groasă, nu mai există aşa ceva în zilele noastre; 330 de pagini format A4 este prea mult; ce este mult, strică ! Îmi amintesc ce mirat a fost Academicianul Gheorghe Păun atunci când a prezentat revista ( în luna iulie 2015) unei săli pline cu oameni de cultură, la Curtea de Argeş - numărul acela avea 360 de pagini ! Avea dreptate distinsul Profesor – nu ar trebui să mai depăşim 300 de pagini. Va fi greu, nu ne îndurăm să nu publicăm materiale valoroase care „ne bat la poartă” , dar ce să facem ? Ne vom adapta. Argumentul meu că... dacă publicaţia are multe materiale, mulţi autori, cât mai mulţi (!) pentru ca şi cel mai mare exeget, cel mai erudit cititor să poată găsi ceva care să-i trezească interesul, nu convinge pe toată lumea. În numărul ultim pe 2015 aproape 100 de scriitori sunt publicaţi în „almanah” , dintre care 35 sunt fie autori străini de limbă franceză sau engleză (sau traduși din alte limbi) , fie români din diferite ţări ale lumii ! Nu este bine – de multă vreme ne-am propus ca aproximativ 50% dintre colaboratori să fie din afara României şi iată că nu am reuşit. Trebuie să schimbăm raportul, inside/outside – ar fi necesar să publicăm și mai mulţi scriitori neromâni din afara României şi să lărgim numărul ţărilor din care să selectăm scriitorii. Revista „Destine Literare” trebuie să constituie o punte de legătură între cultura 10

română şi alte culturi de pe Planetă, având destule contacte internaţionale pentru a îndeplini acest deziderat. Am întâlnit zeci de scriitori în U.S.A, în Japonia, în Canada, în Israel, în China, în Anglia, în Italia ...trebuie să cultivăm prieteniile cu aceşti oameni de litere, promovând astfel şi cultura noastră în lume. Acum câțiva ani am aflat că există și în România o revistă remarcabilă, de înaltă clasă, cu aceleași obiective ca „Destine Literare”, știți care este ? Se numește „Contact internațional” și a fost fondată de Academician prof. dr. Liviu Pendefunda de la Iași. Evident, ne-am înfrățit, după vorba – que s’assemble se ressemble. În privinţa valorii colaboratorilor noştri români la „Destine Literare”, nu putem fi decât mândri – se pot observa nume de personalităţi de primă mână – academicieni, profesori universitari, critici literari, scriitori consacraţi etc. Coperta 1 (ataşată, sper să găsească loc în carte) spune totul despre numele care pot fi găsite între cele două coperţi. „Destinele Literare” pot fi descărcate şi citite (sau numai „răsfoite”) de la pagina Web a Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români, www.scriitoriiromani.com, în stânga, Destine Literare. Căutăm să promovăm şi să publicăm şi nume noi, pentru a stimula creaţia literară. Aceasta este o bună scuză dacă mai găsim în revistă şi poezii sau texte mai puţin inspirate . Am organizat chiar un Concurs de poezie patriotică pentru tineri poeţi, numit „Dragostea din călimară” (denumire dată de vice-preşedinta A.C.S.R. , Cristina Balaj-Mihai) – a se vedea la pagina 321. Iubim România, îi iubim pe scriitorii care îşi arată deschis dragostea de Țară, pe care îi publicăm fără ezitări. Nu îi prea iubim şi nu îi publicăm pe cei care ne trimit materiale cu subiecte controversate, care ar putea provoca ură, rasism, xenofobie etc. - primim destule şi astfel de materiale. Ne implicăm însă, participăm şi publicăm tot ce aflăm despre activităţile patriotice, literare, organizate de românii din țară și de oriunde. Congresul Spiritualităţii Româneşti şi Sărbătorirea Zilei României la Alba Iulia și Zlatna, organizat de Liga pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (Acad. Prof. Victor Crăciun fiind eroul acestui eveniment, aflat la a XIX –a ediţie ) ocupă un loc destineliterare@gmail.com

Destine Literare important în revista „Destine Literare” şi va ocupa şi în viitor. Nu ne cunoaştem (românii din ţară cu cei „rătăciţi” prin ţări străine), nu suntem uniţi ( noi urâm dezbinarea !) şi nu ne prea cunoaştem românii de vază în viaţă (nu neapărat scriitori) , sau trecuţi în Eternitate. Încercăm să umplem aceste goluri – a se vedea paginile 315 – 318, însă mai avem multe de făcut în acest sens, în special pentru a ne cunoaşte şi a fi mai uniţi, deci mai puternici în lume. Un loc aparte în revistă, îl ocupă scriitorii de diferite naționalități, care promovează, laudă România, iubesc mult istoria adevărată și cultura română; pentru a se înțelege ce vreau să spun, citiți la pagina 277 articolul scris de prof. dr. Anton Soare de la Univ. de Montreal despre cartea distinsului fost ambasador al Canadei în România, Excelența Sa

Gilles Duguay, „L‟Amour impossible de Marie, Reine de Roumanie”. Veți mai găsi în revistă multe alte materiale inedite, poeme frumoase ...numai să aveți timp să o „răsfoiți”. Noi nu vrem nimic în schimb, facem totul din dragoste pentru Țară, pentru binele nostru, al tuturor. Ce să vă mai relatez ? Primim foarte multe cărţi interesante şi valoroase de la colaboratori, cărora le mulţumim ! Aşa s-a format ideea - „CĂRŢI CARE AU TRECUT OCEANUL” , care se pot vedea pe coperţile 3 şi 4 la fiecare apariţie. Lectură plăcută şi La mulţi ani cu sănătate ! , la toți colaboratorii şi cititorii cărții dumneavoastră de interviuri (acest Interviu va fi inclus într-o carte de interviuri, care va fi publicată în Canada /NR) , precum și ai revistei „DESTINE LITERARE”. Montreal, ianuarie, 2016

Carmen Doreal - The Dance

destineliterare@gmail.com

11

Destine Literare

Berthold-Tellu ABERMAN (ISRAEL)

De vorbă cu mine (continuare din numărul trecut)

A trecut deja un an când trăiam în casă cu soţul meu şi în taină cu iubitul şi astfel eram pe deplin fericită, chiar dacă altfel gândisem fericirea. În acea după amiază întorcându-mă de la „şedinţa de dragoste", cum o numisem glumind cu iubitul că nu acceptam să-i spun amantul, căruia treptat începusem a-i rezerva un loc aparte, fără să vreau mi-am pus întrebarea: Oare cum de am reuşit atât de repede să mă adaptez noii situaţii când aveam concepţii considerate în urmă cu un timp, ca fiind retrograde pentru astfel de legături. Cum m-am adaptat minciunii, prefăcătoriei când nimeni nu m-a învăţat. Poate fiindcă trăiam intens dar neglijasem până atunci aspectul desfăşurării iubirii fizice prin case închiriate, mai mult sau mai puţin onorabile, schimbând păturile, într-un timp limitat fără a mă jena. Unde ajunsesem, eu femeia căsătorită şi respectată în societate cu un statut oficial. Iubitul a rezolvat-o mult mai uşor liniştindu-mă: Ai o umbrelă deasupra capului, eşti căsătorită, deci nu te plouă şi nici razele soarelui nu te ard. Eram atentă dar mulţumită, împlinită şi rezolvasem o situaţie fără a interveni vre-o schimbare în căsnicia mea, în relaţiile cu copilul său soţul meu de parcă nimic nu s-a schimbat în lumea mea. Numai că a venit aşa deodată întrebarea, până când va fi posibilă aceasta duplicitate avieţii? Am depăşit o criză dar, eram soţia oficială, legalizată a altui bărbat. A devenit oare prea greu de păstrat sau ar fi la fel de greu de renunţat la viaţa dublă care o duceam. Aşteptam şi nu aşteptam să vină timpul când va trebui să iau o decizie şi nu ştiam dacă şi care ar

12

fi cea mai bună. Sincer, eram derutată. Iubitul pe adevăratul nume amantul nu mi-a propus niciodată a schimba cât de puţin nici măcar printr-o aluzie statutul existent complăcându-se în cel actual perfect. De ce am încerca să modificăm ceea ce ni se potriveşte ca o mănuşă? Astea erau doar unicele şanse de viitor a continua să fiu mereu cu fundul în două paturi?. Noi până atunci ne dădeam şi primeam ce aveam nevoie fiecare dar, era suficient? Ne simţim bine, ne completam spunea iubitul. Ce ne lipseşte? Cât de puţin cunoştea el sufletul unei femei. Ne simţeam bine, ne completam dar... pentru cât timp? Nu eram permanent unul lângă celălalt decât numai pe furiş, ascunşi de priviri indiscrete, ca doi infractori după săvârşirea furtului. Adevărul e că începusem să ne cunoaştem suficient a ne înţelege din priviri. Când a venit vorba, ce asigurare am eu că nu se va plictisi vreodată de mine iubitul zâmbind mi-a spus că el nu este o societate de asigurări şi ca acelaşi lucru îl poate gândi şi el despre mine. Acasă soţul nu bănuia nimic sau poate se prefăcea atât de bine spre a nu se dezlănţui vre-un scandal care nu ar fi rezolvat nimic în favoarea lui dar prin comportamentul lui nu găseam nimic a-i reproşa. Singurul lucru pentru care sufeream era că nu eram femeie ci soţia şi mama copilului lui. Asta în timp ce pentru iubit nu ni s-a întâmplat vreodată să nu ne dorim în acelaşi timp şi să ne dăruim unul celuilalt cu frenezie ca de prima dată. Exista o atracţie fizică între noi imposibil de controlat cât de cât când eram în pat dar şi până ajungeam în el. Problema, pentru că reprezenta o destineliterare@gmail.com

Destine Literare problemă, patul era rezolvată numai că eu începusem să mă ataşez de iubit şi chiar să visez la mai mult imaginaţia luând adesea aspecte posibile. De regulă eu eram cea care luăm iniţiativa şi nu aveam probleme cu răspunsul fiind imediat pregătită de acţiune Eram cum spunea iubitul întotdeauna pe aceeaşi lungime de undă acordaţi. Şi totuşi, instinctiv, cu cât mă simţeam mai bine cu el îmi impuneam a nu deveni total dependentă de el. Ştiam că seducţia este o artă, aveam o din ce în ce mai mare poftă de viaţă, el ştia cum să mă mângâie, sărute şi îmbrăţişeze şi apoi totul decurgea normal, de la sine, ca şi când ne iubeam şi trăiam împreună de când lumea. De altfel ştiind că timpul ne este limitat ardeam total spre a ne încadra în el. Eu ştiam că mă dăruiesc dar şi iau totul de la el. Nu sesizasem că pe zi ce trecea mă îndrăgostisem de el dar curios, simţeam lipsa celui de acasă, oficial, pe care în cele mai fierbinţi clipe îi suprapuneam fără să-mi dau seama în imaginaţia mea. El, iubitul mă simţea adesea şi mă liniştea. Ai, dar cam târziu anumite procese de conştiinţă care ţi le imaginezi dar, de fiecare dată vor trece. Nu doream, se pare că nici nu aveam de ce dar atmosfera mi se părea din ce în ce mai tensionată. Cu soţul nu îmi imaginam că ar putea interveni vre-o schimbare şi nu aş fi dorit-o. Tăcerea îşi făcuse cuib între noi şi nici nu ar fi contribuit vorbitul deschis la vre-o îmbunătăţire a situaţiei. Nu pot spune că egal dar, soţul meu cât şi eu sufeream în felul nostru printr-o complicitate a tăcerii. Chiar dacă eu aş fi propus să o luăm de la început nu era posibil. Totul ar fi fost doar vorbe. Ar fi trebuit de fapt schimbat prea mult, aproape totul. Acum îmi puneam problema de a-mi regăsi echilibrul interior. O parte de suflet era acasă iar cealaltă în afara căsniciei. Aş fi dat sau făcut orice ca soţul să fi avut şi acel atu al iubitului dar aşa, sunt obligată pentru deplina linişte în realitate şi nelinişte de a lua de la fiecare partea convenabilă care îmi favorizează viaţa. Procedez ca şi cum aş urma un tratament prin medicină alternativă. * A trecut un timp pe care nici nu-l mai măsurasem de când eram amantă şi amantul care împart din viaţă doar patul şi minunea care avea loc destineliterare@gmail.com

în el transformând visul în realitate. Momente de nedescris împreună, într-un fel ieşite din comun prin felul lui de a mă ademeni la dragoste care mă chema şi îl urmam necondiţionat dorinţelor lui care erau şi ale mele. - Ne potrivim! -Cu cine să fac comparaţia spre a putea să-i răspund? Reuşise să mă convingă a trece peste orice moment de reţinere sau jenă oferindu-mi şi eu, urmându-l în toate fanteziile lui. Astfel nu îşi făcea prezenţa teama de a-l pierde plictisindu-se de mine.. Pentru el eram cea mai atrăgătoare femeie întrucât nici măcar odată nu i-a trecut prin minte să încerce şi cu o altă femeie din momentul când m-a cunoscut pe mine. El, bărbatul frumos şi atrăgător şi nu numai cum îl vedeam eu, bine făcut ca aspect, cu o mulţime de femei dornice în jurul lui, dar nu proaspete ca mine de fiecare dată a întâlnirilor. Eu îl întrebam de multe ori ce şi-ar mai dori şi eu nu-i împlinesc? Dar ce gânduri mai are în legătura cu mine? Atâta timp cât mă minţea poate, dar mă minţea frumos, eu îl credeam dar îl şi făceam şi pe el să creadă în ceea ce îmi declara. El îmi repeta până la saturaţie, că mă iubeşte şi cred că e singurul lucru care conta. Eram întrutotul de acord cu el. Dar dacă? Cum să se afle de legătura mea care era foarte puternică, accentuată pe parcurs dar periculoasă? Nu puteam ignora opinia publică chiar dacă iubitul mi-a spus că doar nu trăiesc cu ea. Lui ca bărbat nu-i prea păsa că doar îi creşteau acţiunile, dar mie ca femeie, cu un statut oficial ce ar fi urmat? În fond, oaza mea adevărată de linişte era casa mea, soţul şi copilul. Şi deodată s-a impus întrebarea ce reprezintă iubitul în afară de o maşinărie de făcut plăceri momentane? Apoi a început odată cu trecerea timpului o slăbire a aşa zisei vigilenţe de a nu fi descoperită duplicitatea mea. Întotdeauna întâmplările simple au scos la iveală adevărate dezastre ulterioare. Atunci când mergeam împreună pe stradă atrăgeam atenţia prin potrivirea noastră dar şi felul cum ne priveam unul pe celălalt. Deodată, noi ţinându-ne de mână ne-am trezit faţă în faţă cu o vecină cu care nu prea eram în relaţii prea bune considerând-o prea bârfitoare. Am fost obligaţi să ne salutăm, şi dacă s-a oprit spre a remarca ce frumoşi arătam nu am avut încotro. Iubitul m-a consolat după ce ne-am despărţit. Este un adevăr şi nici nu-l putem ascunde că se şi vede pe faţa noastră. Viaţa intrase pe un făgaş normal să-i 13

Destine Literare spun cu mici schimbări de la zi la zi şi în timp am înţeles că asta mi-e viaţa, că ea curge pe un făgaş bine delimitat "casa şi amantul."Desigur, viaţa mea sufletească suferise multe transformări dar mă complăceam în ea nedorind schimbări. Îl simţeam şi pe el că se ataşase de mine pe zi ce trecea dar nici unuia dintre noi nu-i trecea prin minte să schimbe în vre-un fel echilibrul, La fiecare despărţire cu toate că nu suferea acest cuvânt mă întreba dacă nu mi-e dor de el. Nici nu plecasem şi îl şi doream din nou. * Lucrurile erau clare. Nu ne legau doar cerinţele fizice ci un sentiment prin care nenumindul ne era necesară prezenţa celuilalt. Căpătasem şi acel sentiment fie el înşelător al siguranţei.. - Tu nu observi că soţul tău este de fapt un egoist, te vrea numai a lui dar nimic nu-l mai îndreptăţeşte acum?. Am avut o tresărire. Reîntoarsă acasă, viaţa părea acum şi mai plictisitoare şi obositoare. Exista o nervozitate dată şi de oboseala teatrului la care eram obligată să-l joc. Dacă rareori mai intervenea vre-o discuţie mai intimă despre acele crezute de soţ, dispărute ca aparţinând unor perioade trecute de neînţelegere, spre a nu-i jigni orgoliul lui de bărbat îi răspundea cu multă blândeţe şi menajamente: -Tu ai dreptate. Am făcut exagerări acolo unde nu merita. Hai să nu ne mai aducem aminte. Ce a fost a fost, acum totul e linişte şi pace! Numai că şi el cuprins de nervozitate a continuat acuzându-mă pe mine de neînţelegerile generate care l-au consumat mult. Eu eram vinovată în ochii lui. Eram sau devenisem o fire rece. Totul pleda în defavoarea acuzei lui dar nu-i puteam spune adevărul, eram distantă, de parcă m-a ajutat cu ceva apropierea. Nu am făcut totul spre a-l atrage ca femeie. Aici avea dreptate în felul lui dar nici nu a venit cu ceva să mă apropie Doream să-i răspund, să-l întreb ce ar fi dorit? Să dansez din buric, goală în faţa lui cu speranţa că poate, poate îl voi atrage la pat? Sau adevărul, sau să-l jignesc spunându-i că nici o altă femeie nu ar mai fi stat cu el fără o viaţă intimă având în vedere vârsta mea. Nu puţine au fost nopţile de chin şi de întrebări dacă nu era mai bună soluţia despărţirii spre a nu mai spera în promisiunile lui.. Nu puţine au fost nopţile de frământări care mă duceau la ziuă la convingerea că 14

cel mai bun lucru era pentru mine despărţirea, apoi renunţam închizându-mă în mine sau discutând cu iubitul meu care la rândul lui nu găsea altceva de îmbărbătare decât că, va fi bine. Slabă mângâiere şi liniştire. Aveam două vieţi diferite fundamental şi trăiam când în una când î'n cealaltă dacă le puteam numi, trăiam. Adevărat, cine-i fericit în toate? Când trupul, când sufletul e mulţumit? Nopţile îl ştiam pe soţ alături dar gândeam la iubit că nu ar fi fost atât de liniştit dacă ar fi fost alături de mine. Nu trăieşti numai cu dar nici fără... Aveam sentimente de acum faţă de iubit şi nu mai era doar o rezolvare temporară a problemelor. Gândul la o revenire la normal între mine şi soţul meu nu se punea problema.. Continuăm să ne iubim pe ascuns. Au trecut deja câţiva ani şi suntem tot împreună şi asta însemna ceva, sau chiar mult pentru mine. A fost sincer, bun cu mine, nu am avut nici cea mai mică neînţelegere nerezolvată printr-un sărut sau o contopire în mrejele dragostei, Totul a decurs cel puţin până acum într-un acord deplin. Acolo unde există putină dragoste, există şi înţelegere deplină. Eu nu judec cum sunt alţii, nu comentez şi fac totul spre a fi linişte cel puţin între noi. Suntem aşa cum trebuie să fie un cuplu şi chiar dacă ne lipseşte acea hârtie, eram ca şi căsătoriţi. Eram mereu împreună, chiar dacă nu cât ne-am fi dorit şi povara o purtam eu făcând totul spre a mă împărţi astfel că fiecare în feluil lui să se simtă bine. Nu de puţine ori simţeam nevoia de a ieşi cu iubitul şi să-mi strig în gura mare dragostea şi împlinirea dar repede îmi reaminteam că eram într-o crudă ilegalitate. Mulţumeam lui Dumnezeu, că mi l-a scos în cale. Eram fericită ilegal dar sigur doream legalizarea. Ştiam că viaţa nu se desfăşoară numai în pat. Chiar pe toate nu le ai întotdeauna. Avea şi soţul calităţi deosebite dar când mi-a spus că fericirea nu există numai în pat i-am răspuns neputându-mă stăpâni că are dreptate dar nici în afara lui complet şi la vârsta când trupul o cere. După atâta timp şi tot pe furate, cu mereu prevederi, veşnic încordata până mă vedeam în casa închiriată. Acolo deveneam o cu totul alta Eram eu. Acolo trăiam, mă dăruiam lui fără limite. Aveam încredere. Trecuse cu bine toate verificările mele. Nu pot spune că acum devenise o obişnuinţă dar o destineliterare@gmail.com

Destine Literare necesitate da. Soţului o singură dată i-am spus cât de greu îmi este, cât de obositor e să te prefaci că totul e bine dar să te simţi că eşti alături de un om care ţia devenit străin. Am şi eu o vârsta dacă mi-ar propune iubitul să divorţez nu ştiu de aş mai avea putere a o lua de la început. Se pare că nici eu nu mai ştiu ce vreau sau aş vrea. Era prea târziu? Ceea ce am trăit cu iubitul meu seamănă cu un vis. Ar fi putut fi un eşec şi nu mi-aş fi iertat niciodată. Am trăit o viaţă de om în paralel. * Acea zi, iubitul a suferit un accident care i-a fost fatal. Trecea grăbit pe locul marcat, dar a fost izbit din plin de o maşină al cărui proprietar s-a dovedit a fi fost în stare de ebrietate pronunţata. Era în divorţ cu soţia şi plecase de la ea după o dispută fără rezultate. Nu-l mai suporta şi prefera singurătatea decât convieţuirea cu un bărbat care nu

mai corespundea speranţelor. Toate s-au aflat după accident la verificare şi reconstituire. Am fost anunţată de o cunoştinţă comună şi am alergat la spitalul unde a fost internat. Cu ultimele puteri mi-a sărutat mâna, şi-a cerut iertare că pleacă din viaţa mea ca un laş lăsându-mă la fel de singura pe cât mă întâlnise prima dată. Am plâns mult. Sigur în inima mea l-am considerat un laş că m-a părăsit dar i-am mulţumit pentru timpul cât m-a făcut cea mai fericită femeie din lume. Nu mi-a rămas decât durerea pierderii suportului vieţii pe care niciodată nu-l voi mai regăsi. Voi plânge tot restul vieţii dar nimeni nu mi-l va aduce înapoi. A trebuit să plătesc fericirea petrecută împreună cu el un timp din zbuciumata mea viaţă. Eram acasă, la casa mea nelocuită în suflet de nimeni. Îi simţeam lipsa şi o voi simţi până la sfârşitul vieţii, cum se numea cea prin care treceam eu...

„Totul este efemer, şi ceea ce-şi aminteşte şi ceea ce-i amintit” (Marcus Aurelius) Nazareth Illit, Israel

Carmen Doreal – Poppies

destineliterare@gmail.com

15

Destine Literare

Magdalena ALBU (ROMÂNIA)

George Calboreanu - de la estetica superioară a teatrului, la urâtul existenţial...

„Suntem lumină unii pentru alţii. Fiecare se umple de lumina celuilalt.” (Dumitru Stăniloae) Nimeni nu a găsit răgazul să îi asculte, la final de viaţă, durerea. Cuvintele limbii, aşezate cândva în armonia sonoră a unei dicţii de o perfecţiune sculpturală, nu i-au mai putut vindeca de astă dată rana deschisă a propriei sale inimi. Strigătul mut al deznădejdii – „Sunt bolnav, de urât!” - nu i-a fost înţeles nici măcar de o singură Fiinţă. Oamenii nu făceau rost de timp ori de suflet, uitând că parcursul lor teluric nu era altceva decât oglinda vremelniciei în care neîntâmplător s-au ivit. Să fi fost tot acest chin al sfârşitului de existenţă singura variantă mântuitoare la ieşirea din scena teatralo-mundană a unui actor cu vocaţia trăirii isihaste precum GEORGE CALBOREANU?!... Dumnezeu-Fiul parcă murise pentru el o dată cu ultima vibraţie a rugăciunii domneşti din ”Apus de soare”. De regulă, multitudinea conotaţiilor dramatice, care însoţesc cea din urmă secvenţă temporală a destinului individual uman, nu reprezintă un simplu semn distinctiv al neputinţei biologice fireşti, ci ele au darul de a muta radical coordonatele axiologice funciare ale persoanei de pe 16

orizontala deşartei slave lumeşti pe verticala Luminii lui Cristos. E, de altfel, cea mai mare şansă a Omului de a ridica în faţa veşniciei privirea dinspre ţărână către văzduh. Dacă aş încerca să strâng într-o bună zi întreaga tristeţe multimilenară a lumii cu gândul de a nu-i mai da drumul vreodată în Univers, unicul loc sacru, unde aş aşeza-o cu temeinicie, ar fi sufletul ars de rugăciune al unui eremit. Pentru că numai acolo, în micul altar neimprovizat al dumnezeirii, ea, tristeţea, s-ar topi, până la ultima sa cuantă de energie distructivă, în focul neîntrerupt al pocăinţei şi al înaintevederii a tot şi a toate. Un astfel de trăitor al pustiei, călătorind deloc bezmetic şi cu de la sine voinţă prin deşertul continuu fumegând al lipsei de sacralitate, poate fi considerat şi actorul, iar interpretul principal al piesei lui Barbu Ştefănescu Delavrancea cu asupra de măsură, căci arcul de lumină, pe care inteligenţa creatoare a lui CALBOREANU l-a descris întotdeauna cu minuţie de-a lungul şi de-a latul frontonului artei dramatice româneşti, a metamorfozat în timp, aidoma unui vulcan cu lava sângerândă, umanitatea depoetizată a

destineliterare@gmail.com

Destine Literare profanului obosit. Cu puţin înainte ca secolul XIX să îşi lepeden grabă suflarea, lăsând loc de respiro şi de producţii culturale diverse următorului ev istoric, mai precis, la început de ianuarie 1896, sămânţa necunoscută a vieţii căpăta cu bucurie trup şi identitate prin ţipătul unui copil, care avea să mântuiască peste ani, în felul lui, o dată cu jertfa proprie, spiritul pământului de unde a ţâşnit. Puţine personalităţi au avut pe parcursul existenţei privilegiul acesta divin. Una dintre ele a fost LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ însăşi, Hamletul feminin plin de poezie şi profunzime al teatrului naţional de veac XX, dacă îi putem spune aşa. GEORGE CALBOREANU geniul răpus, finalmente, de pasărea întunecată a durerii - şi-a desenat, la rându-i, cu fermitate, linia nuanţată a destinului, ca pe o evidentă propensiune a unui suflet de om în stare să înlăture, cel puţin pe durata intervalului său artistic, bezna tăcerii generale şi surghiunul solitudinii lumeşti... Crucile vorbesc. Mai mult decât au Fiinţele umane curajul să o facă. Ele nu lasă urme pe zăpadă şi nu se tem de curgerea mută a timpului ori de imemorialul şopot al apelor pământului. Pot împrăştia, însă, în juru-le, lumina aceea puternică sau difuză a spiritului deja de mult ascuns în măruntaiele ţărânii, topind, în geometria lor fixă, tot fluviul de neiubire din cuprinsul întregii lui vieţi. Oricum ar fi, crucile nu se vor opri nicio clipă din aşi spune cu sinceritate povestea acelui om, care le va înţelege cu uşurinţă glasul. Uneori, e-adevărat, ele plâng, fiindcă ştiu cu precizie că steaua lor alburie nu mai apucă să pâlpâie vreodată într-un colţ singuratic de Univers. Te simţi atunci în mare suferinţă, tu, cel care vei deveni cândva, la rându-ţi, cruce, tocmai pentru că nu le poţi opri sau şterge

măcar cu delicateţe lacrima, iar asta răneşte sufletul celui încă viu mai mult ca orice... De nenumărate ori, cerul este acoperit de prea puţine stele, iar pământul lipsit de orice metaforă a frumuseţii. CALBOREANU exact de maladia aceasta a urâtului suferea, de negura apăsătoare a unei existenţe chinuite pe final care se întindea ca o pecingine de colo până colo, cuprinzând în plasa ei perfidă totul: natură, aer, suflete, nefiinţă... E greu să te intersectezi cu un secol în raport cu care, afară de timpul fizic, nu ai aproape nimic în comun, dar să îi parcurgi, totdeodată, traiectul îngust ca un înţelept fără vreme, venind dinspre eternitate spre a pleca iarăşi către ea cu cifrul marii taine a lumii pe îndelete desluşit. Şi ce poate fi mai frumos pe pământul acesta al lui Dumnezeu decât a-ţi fi îngăduit să mângâi cu propriile tale palme veşnicia, iar ea să îţi răspundă simplu, la un moment dat, prin crengile cenuşarului firav de lângă piatra roşietică a crucii?!... „În fiecare om este o lumină. Dar ea nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem lumină unii pentru alţii. Fiecare se umple de lumina celuilalt.”, iar „Această lumină e sensul inepuizabil al existenţei înrădăcinate în Dumnezeu.”, îi mărturisea marele teolog al Iubirii, Dumitru Stăniloae, Părintelui Marc-Antoine Costa de Beauregard. Arta interpretativă a actorului GEORGE CALBOREANU s-a constituit, în plin veac XX, ca o veritabilă formă de răspuns dat, prin estetica trăirii sale interioare, desacralizantului spaţiu existenţial din care făcea, la rându-i, parte, dar şi ca o scară cu trepte solide către cetatea întâi stătătoare din înalt. O artă ce anulează şi azi, din perspectivă temporală, dimensiunea negativă a trecerii.

P.S. În memoria celor 120 de ani de la naşterea actorului George Calboreanu (3 ianuarie 1896 - 12 iulie 1986), respectiv, a celor 30 de ani de la trecerea sa la cele sfinte. Bucureşti 3 ianuarie 2016

destineliterare@gmail.com

17

Destine Literare

Esra ALKAN (TURCIA)

My trip to Romania

My travel had come to life first in my thought. Initially I had contemplated my tour inside my head. It commenced with my deliberation, and then Maria Petrescu Muguraș held my hands… Is there anybody who does not know the fact that the friendship between peoples is accomplished through literature and arts? Really?... I always considered traveling as being equal to literature. My Romanian friends multiplied my hopes in this world of momentary interactions, and they made me hit the road. I like the mystery side of traveling. When I feel cold, I just light a fire. I hurry up to run on my way to escape from this fire; progressively the change takes on, and the world begins to open… From the literary road of Istanbul, we have set off on a Bucharest journey… Me; the one who travels whenever feeling bored of the state of life, now found myself at Otopeni Airport because of the longing to see my Publisher-literature-translator friends‟ Muguraș Maria Petrescu (Mariana Pândaru and Aurel Pop). Accompanying me are my countrymen friends writer-translator Mesut Şenol, the tourism entrepreneur Akın Kuruner who combines literature and traveling like us, and our architect friend Erbil Yener who later became the promoter of Romanian architecture‟s aesthetics and its association with archeology and history. Among friends, our journey becomes more meaningful. The first destination we are going to reach is Sinaia. I am getting filled with the mystery side of the travel. We are heading for the town I have no idea full of excitement. A genuine mountainous town greets us. So well-cared, a town with its unique architecture and its yellow street lamps in particular… The town is forever ready as if it waits 18

to meet its guests, so neat. Our hotel is called Bucegi Resort… As the magic of the night gives way to the morning, it was somewhat difficult for me to change the gear… Travelers are usually kind of hesitant people. They have mostly an ambivalent feeling in terms of a drive of either leaving their homes immediately or getting back home at once or postponing their return for good. This is the obsession every traveler has to carry with them. I have happily observed the kindness I have been missing in our day where people are acting rudely in Romanians… We have witnessed in Sinaia the scene that was testimony to the roofs rebellion against nature with their steep slopes; Brasov, Deva, Sinaia, Bistrița and Bucharest have demonstrated to us a culture spread throughout Romania.

Advertising signboards, the names of shops are in harmony with the general landscape. Visual pollution is almost possible to spot. They call themselves as a poor country. I just wanted to be a poor country like them… There is a steady congestion here. We had our lunch in Prairie Brașov. In Poiana Brașov we were cheered up. There are no unnecessary repetitions in this country. Even the municipality busses have destineliterare@gmail.com

Destine Literare protected their existence from the past up to now. The street witnesses a perpetual respectful attitude towards one another. All cars stop at the crossroads without traffic lamps when they see a pedestrian is crossing. My country sprung to my mind. If you stand there for their stop, you need to wait all day long and you could not move. We passed through new Brașov into the old town. It was a lovely 11 kilometer long climb. We just drove and drove… The countries are destined to collapse because of the mistake they make in their cities. The cities will take their revenge from the predatory and dishonest administrations. There is no escape. Those lootings are not an absolute must! Romania has succeeded in taking care of their cities and the cities in turn reward their country. Now the Silver Mountain stretches in my right… We are heading directly for Poiana Brașov. Oh my God! In front of me there is a one hundred percent pure Romania. This is the place of ,,Haydutcular‟‟ (Bandits). Centuries ago the bandits of the region used to take from the rich and hand out to the poor. “You will be welcome in our country too” I said. Multicolored pickles in their jars, macramé, and variety of supplies in their sacks, wall plates and tapestries were creating a scene of nothing but my home land… How about their music? They touched me so deeply; they became dances and turned to a lace… Does it matter even if you do not understand their words? They just made me feel that I am alive!... Get to Poiana Brasov; whether or not there is snow there… Food is a uniting element in all cultures. Around the table were sitting different persons from variety of cultures. It was an extraordinarily pleasing presentation of the lamb, and as one can expect we all indulged in this feast. Then it was apple-pie‟s turn. How come humans might possess a monstrous side while being an appraiser of aesthetics? I did not like the center of Brasov very much yet on our way out of the town, the cheerfulness of the attached buildings was filling in me. We just drove and drove… We entered a city called Deva, it is Muguraș Maria Petrescu‟s and Mariana Pândaru‟s town. The destineliterare@gmail.com

residents will make their cities loved. I became a lover of Deva. Before long, a protest march proved that I was right in my affection. In Bucharest a fire in a night club had affected the whole country. Their Prime Minister had stepped down. But was it enough? Would it be enough for those who would like to live humanely? I thought about my country and it hurt so bad in my heart. The ballad of the wind got mixed with the sounds of the sirens in my ears. I looked around to see the intervening police; none. Desperately I attempted to close the window on suspicion of the possibility that we might fall into a gas cloud; none, there was no gas, no truncheon, no blood. I felt like crying. Crying for my country, for my future… If my friends in the car were not travel-sore, I would have liked to march freely. Here, in this small town Deva, there you see extraordinarily crowded protesting youth. Deva, a town I liked even before seeing it, says „welcome‟ to us. In my country, for fear of their economic rights, our questioning the right to live has gotten weak. The crowds would not even dare to take to the streets… Throughout the journey, we were playing the song „My Nightingale is in the Golden Cage‟; Maria‟s beating time made all of us cheerful. I revisited our laughter and I calmed down. The following day, we got to Castel from Deva, and our journey was full of road amusements among ourselves. In the car the songs of nature were sung. Up until to Castel, a Middle Age castle. The castle was filled with the students and families, their children coming from nearby towns. I am sure seeing and feeling the torture chambers were a heartpounding event for all of us. These children will be growing up; and they will say “no” to torture… I cast my fantasy, and sowed it in the cornfields in order to harvest later on. Again we squeezed in our car. In the driver‟s seat is Maria, inside a piece of music from Maria Ciobanu called “Băiat mă tot gândesc”, and up in the sky a very lovely shining sun… What is that?!.. By the wayside, on both sides, huge ornate and multicolored houses with shining roofs and jingling doors. My memory took me to the Chinese architecture for a moment. I wanted to ask the inquisitive eyes leaning out of the Windows but I 19

Destine Literare was warned that they get pissed of; we could not take photos yet my memory absorbed the scene no camera could shoot. This neighborhood is a location where the rich gypsies live. I was delighted. Those gypsies who have been around in the world for about 5 thousand years, people with no boundaries and measures. I do not know the reason but I was glad to see them rich. I was happy on their behalf that these people who have not waged a war in the 5 thousand years of human history, who have not founded a state, and although they have been ill-treated and belittled they have managed to keep their gypsy characteristics. I believe that this community sets a very peaceful example for our contemporary world since they do not experience among themselves a racial discrimination which is the cause of great suffering. Our car proceeds through the cornfields. While passing a typical Romanian village Farcadin, I caught a shepherd‟s eye, and we both smiled. This one drop of affection from our hearts was our blessing today. Now we are inside an Orthodox Church converted from a pagan period. In this Church which calls for the words of nice deeds since 13th century, we shared with Maria a non-verbal understanding. Who knows, maybe the words went mad because nobody paid attention to them!... First I heard the melodies of the songs in an archaic language sung by my beloved friend Mariana at her publishing house. Then my palate tasted “palinka”, the plumb raki while we were leaving the Church yard… I promised them to share my gift palinka with my friends in Turkey upon my return. It is said that a traveler is a mobile and light person. While having our conversations which went beyond what we had seen, we passed through Turda on our way to Cluj. Unfortunately we did not have time, and I was wrapped up in those caverns of salt mines. As we were enjoying our lunch in Turda, we took a raincheck to sail in the lake situated inside the salt mine. When we were able to greet President Dorel Cosma waiting for us in Bistrita, the day had already turned into a night. I got excited for the prospect of seeing our beloved friend Aurel Pop as we were 20

approaching the town… To see him is something offering a huge potential to accumulate too many memories!... We were to meet at our hotel‟s lobby. Mr. Dorel Cosma and his team have created a bridge between the past and today via their Romanian folk dances. We watched them and came to an understanding that art and music can train and tame this world. Folklore is a hope, and it means to be the history of a given culture. But if there is no concern about the future, then we have an issue here!... Having found out Dorel Cosma‟s festivals embracing the whole world have been the intercultural brewing elixir of Romanian folk dances had a heart taking effect on me. Our unique values that are being attempted to turn into some folkloric material by the system should be taken inside life and transferred into some hopes… To my best estimate, the Cultural Center headed by beloved Dorel Cosma has gone beyond not only into being a museum but also an antidote to becoming monotype by means of litterateurs, artists and writers‟ house. Romanian folk dances have become very versatile in the daily life through the festivals spread out to many countries… I could not help but think: The system produces only for an average person. Isn‟t this average person the devil of the world! Dorel Cosma embraces people by producing something outside the spheres of the likings of the average person… We were very happy… Throughout our Romania journey, thanks to our friends Muguraș Maria Petrescu, Mariana Pândaru and Aurel Pop, we have experienced Romanian culture and made a comparison with our own culture. PhD Anca Sîrghie, a professor of literature and her husband were among our true rewards. They opened their houses and their souls, and shared their dinner tables. Our travel enriched all of us. One sentence stuck on my tongue. Maria, Mariana, Aurel and I were repeating it frequently when we were in Turkey: Thought to be deliberated properly; Words to be said well; destineliterare@gmail.com

Destine Literare Work to be done better… Whenever I use these words borrowed from Zoroaster, my body responses to them very well. Translated into English by Mesut Șenol *** Seyahatim önce düşüncemde başladı. Düşüncede gezindim önce. Seyahat eden beni, önce düşüncem tuttu elimden sonra Maria Petrescu Muguras... Halkların dostluğunun edebiyat ve sanattan geçtiğini bilmeyen mi var!..Yolu edebiyat duraklarına uğramayanın eksik bir hayat süreceğini bilmeyen?.. Var mı?.. Seyahatle edebiyatı hep bir tuttum ben. Herşeyin bir göz atışlık olmaya başladığı dünyamızda tanıdığım Romen arkadaşlarım, umudumu çoğalttı ve bizi yollara düşürdü. Seyahatin sır yanını severim ben. İçim üşüdüğünde ateşe verir yakarım.Bu yangın beni yok etmesin diye koşarak çıkarım yola; gittikçe değişim başlar, açılır Dünya... Edebiyatın İstanbul'da açtığı yoldan uzandık Bükreş'e... Yaşamın halinden sıkıldıkça seyahat eden ben, bu kez yayıncı-edebiyatçı-çevirmen dostlarımız Maria Petrescu, Mariana Pandaru ve Aurel Pop'un özlemiyle işte, Otopen Havaalanındayım. Yanımda ise memleketimden yazar-çevirmen dostum Mesut Şenol, edebiyatla seyahati bizler gibi birleştirmiş duayen turizmci Akın Kuruner ve Romanya'nın mimari estetiğini arkeoljisi-tarihiyle birleştirip bize anlatan mimar dostumuz Erbil Yener.Dostlar arasında anlamı çoğalıyor seyahatimizin.İlk göreceğimiz yer Sınaıa. Seyahatin sır yanı kaplıyor içimi. Bilmediğim bir kasabaya özlemle yol alıyoruz. Tam bir dağ kasabası karşılıyor bizi. Alabildiğine bakımlı, özgün mimarisiyle sıra evleri ve sarı sokak lambaları...Hep bir misafir bekler gibi giyinmiş, özenli. Otelimiz Bucegi Resort... Gecenin büyüsü kendini sabaha açtığında, zorlandım... Seyahat yolcuları ikirciklidir. Hem çabuk evden uzaklaşmak, hem de bir an önce eve dönmek ister ya da eve dönüşü sonsuza kadar ertelemek destineliterare@gmail.com

arzusu arasında gidip gelirler. Her seyahat edenin yanında taşımak zorunda olduğu takıntıdır bu. İnsanlarımızın gittikçe kabalaştığı günümüzde, özlediğim nezaketi buldum Romanya insanlarında... Sinaia'da çatıların doğaya başkaldırmamış işbirliğine tanık olduk; Braşov,Deva, Senaa, Bistristza ve Bükreş'iyle Romanya, genele yayılmış bir kültür sergiledi biz ziyaretçilerine. Reklam panoları, dükkan adları, bütüne uyumlu grafik sergiliyor. Görsel kirlilik hemen hiç yok.Yoksul ülke diyorlar kendilerine; yoksul olasım geldi... Dengeli bir yoğunluk var burada.Öğle yemeğimizi Çayırlık Broşov'da yedik.Gözümüz gönlümüz açıldı Poiana Broşov'da. Gereksiz yenilemeler yok bu ülkede. Belediye otobüsleri bile geçmişten günümüze korumuş kendilerini. Sokak birbirine saygılı.Trafik lambaları olmayan pek çok kavşakta bütün arabalar duruyor yaya gördüklerinde. Ülkem geldi aklıma. Durmaya kalksan, akşama kadar kalırsın kıpırdayamadan. Yeni Braşovdan, eski şehre geçtik ve 11 km. nefis bir tırmanma yoluyla gittik, gittik... Ülkeler şehirlerine yaptıkları hatalarıyla çökecek. Talancı ve yalancı yönetimlerden öcünü alacak kentler. Kaçış yok. Metropollerin olmazsa olmazı değil ki talanlar!..Romanya bunu başarmış ve kentleri ödüllendiriyor ülkelerini. Şimdi, Gümüş Dağ ( Silver Mountaine) sağımda... Biz direk Poianaya gidiyoruz. Aman allahım!.. Karşımda yüzdeyüz bir Romanya duruyor. Haydutçuların yeri. Yüzyıllar önce bölgenin haydutları zenginlerden alıp yoksullara dağıtırlarmış. "Bizim ülkemize de bekleriz" dedim.:)) Kavanozlarında rengarenk turşuları, makremeleri, çuvallarla erzakları, duvar tabakları-halıları, şönime çevresinde bakırlarıyla memleketimdi... Müzikler mi? Kalbime işlediler; dans oldular, oya oldular... Sözlerini anlamasam ne yazar? Yaşadığımı hissettirdiler ya!.. Gelin Poiana Broşov'a; kar olsa da gelin, olmasa da... Yemek bütün kültürlerde birleştirici. Masada 21

Destine Literare her kültürden farklı insan; mükellef bir sunumla leziz bir kuzu yedik önce. Sonra apple pie'larımızı.İnsanoğlu hem bu kadar canavar, hem de bu kadar estetik nasıl oluyor? Broşov'un merkezinden pek hoşlanmadım ama dışarıya doğru yol alırken, bitişik nizam evlerinin neşesi sardı içimi. Gittik, gittik... Bir şehre girdik ki o şehir Deva idi. Maria'nın, Mariana'nın şehri. Şehirleri insanları sevdirir. Deva'yı seviyordum. Çok geçmedi haklı olduğumu anlattı karşılaştığım protesto yürüyüşü. Bükreş'te gece klubünde çıkan yangın ülkeyi sarmış. Başbakanları istifa etmiş ama yeter mi? İnsanca yaşamak isteyene yeter mi? Ülkemi düşündüm, içim üşüdü. Rüzgarının türküsü siren seslerine karıştı kulaklarımda. İtiştiren polis aradım; yok. Gaz bulutunun içine düşeceğiz zannıyla camı kapamaya yeltendim can havliyle; yok, gaz yok, cop yok, kan yok. Ağlamak geldi içimden. Ülkeme,geleceğime ağlamak... Yol yorgunu olmasa arabadakiler, inip yürümek istedim özgürce. Küçücük şehir Deva'da olağanüstü kalabalık protestocu genç var burada. Deva, görmeden sevdiğim Deva, 'hoşgeldin' diyor. Ülkemde, ekonomik hakların korkusuyla yaşam hakkını sorgulamamız zayıflamış. Kalabalıklar çıkamıyor bile sokağa... Bülbülüm altın kafeste 'yi çalıyorduk yol boyunca; Maria' nın tempo tutması hepimizi neşelendirmişti. Gülüşmelerimize döndürdüm hafızamı ve sakinleştim. Ertesi gün, Deva'dan Castel'e gittik yol eğlenceleriyle. Doğanın şarkıları söylendi arabada. Taa ki bir ortaçağ kalesi olan Castel'e kadar. yakın kasabalardan gelen öğrenciler, aileleriyle çocuklar doldurmuştu kaleyi. İşkence odalarını gördüklerinde eminim benim gibi sıkıştı küçücük yürekleri. Babalar çocuklarına anlatıyordu insanın insana yaptığı işkenceleri. Bu çocuklar büyüyecek; işkencelere 'hayır'diyecek... Kurduğum düşü, ektim mısır tarlalarına, hasadını yapalım diye. Tekrar doluştuk arabamıza. Direksiyonda Maria, içeride Maria Ciobanu'dan 'la baiat matot gandesc' ve nefis bir güneş... O da ne?!.. Yol kenarında sağlı sollu şatafatlı, çatıları parıldayan, kapıları şıkırdayan, rengarenk kocaman büyük evler. Çin mimarisine gitti belleğim. Pencerelerinden sarkan meraklı 22

gözlere sormak istedim ama sinirleniyorlarmış; fotoğraf çekemedik ancak hiçbir makinanın çekemeyeceğini çekti belleğim. Bu bölge, zengin çiganların yaşadığı yerlermiş. Sevindim. Sınırsız, ölçüye vurulamayan, dünyanın her yerinde 5 bin yıldır var olan cipsyler. Neden sevindim bilmiyorum ama sevindim. 5 bin yıldır insanlık tarihinde hiçbir zaman devlet kurmamış, savaşmamış, horlanmalarına, aşağılanmalarına karşın sonuna kadar çingene özellikleriyle kalmayı başarmış bu insanlara sevindim. İnsanlığın kendi aralarında büyük acılar çekmelerine neden olan ırk ayırımları olmayan bu topluluk için, günümüz dünyasının barışçıl örneği olduğunu düşünürüm. Mısır tarlalarının arasından ilerliyor arabamız. Tipik bir Romen köyü Farcadin'i geçerken bir çobanla göz göze geldik, gülümsedik. Gönül suyundan bir damla düştü payımıza. Şimdi, pagan döneminden bu yana dönüştürülerek kullanımda olan bir ortodoks kilisesindeyiz. 13. yy.dan bu yana sözü göreve çağıran bu klisede Maria ile sözsüz çok şey paylaştık. Belki de söz, yalnızlıktan çıldıracak halde kaldı, kim bilir!.. Sevgili dostum Mariana'nın yayınevinde söylediğimiz arkaik dilde şarkılar geldi kulağıma önce. Sonra damağımda erik rakısı 'palinka'yı duydum klise bahçesinden çıkarken... Türkiye'ye döndüğümde ise armağan edilen palinkamı dostlarımla paylaşmaya söz verdim kendime. Seyahat eden hareketlidir,hafiftir demişler. Gördüğümüzün ötesine geçen sohbetlerimizle arabamız Cluj'e giderken Turda'dan geçtik. Maalesef vaktimiz yoktu, tuz mağaralarında aklım kaldı. Turda'daki öğlen yemeği midemizi şenlendirirken tuz mağaralarının içindeki gölde botla dolaşmayı, başka bir seyahatimize bıraktık. Bistrita'da bizi bekleyen Dorel başkana vardığımızda gün düşmüştü geceye. Kente yaklaşırken özlediğim dostumuz Aurel Pop'a da yaklaştığımın heyecanı sardı içimi...O'nu görmek kim bilir ne çok yeni anı biriktirecek!.. Otelimizin lobisinde karşılandık. Dorel ve ekibi, Romen Halk Danslarıyla köprü oldu geçmişe. Sanatın, müziğin, bu dünyayı terbiye edeceğini gördük birlikte. destineliterare@gmail.com

Destine Literare Folklor umuttu.Folklor, bir kültürün geçmişi demekti ama gelecekle ilgilenmiyorsa sorun var da demekti!.. Dorel'in dünyayla kucaklaşan festivalleri ile Romanya halk oyunlarının kültürler arası maya durumuna geldiğini gördük; içim rahatladı. Sistemin folklorik malzeme durumuna getirmek istediği özgün değerlerimizi yaşamın içine taşımak, umut yapmak gerek...Sevgili Dorel'in başında olduğu merkez, müzelik olmaktan çıkmış, edebiyatçılarıyla, sanatçılarıyla, yazarlar eviyle tek tipleşmenin pan zehiri olmuş bize göre. Pek çok ülkeye yayılan festivallerle günlük yaşamda yararlı hale gelmiş Romanya halk dansları... Düşünmeden edemedim: Sistem hep ortalama insan için üretiyor.Aslında bu dünyanın baş belası değil midir

ortalama insan!.. Ortalama insanın beğenilerinin dışında işler üreten Dorel, sarıyor insanları...Mutlu olduk... Romanya seyahatimiz süresince Maria Petrescu, Mariana Pandaru ve Aurel Pop arkadaşlarımız sayesinde Romanya'nın kültürünü yaşadık, kendi kültürümüzle mukayese ettik. Senea'da yaşayan edebiyat profesörü Anka. (soyadını yazalım lütdfen ) ve eşi ise bizim gerçek kazanımlarımızdandı. Evlerin, gönüllerinii açtılar, sofralarını paylaştılar. Seyahatimiz çoğalttı her birimizi. Maria, Mariana ve Aurel ile Türkiye'de iken tekrarladığımız cümleler takıldı dilime: Düşünce iyi düşünülsün; Söz iyi söylensin; İş iyi yapılsın... Zerdüşt'ten ödünç aldığımız bu sözü her ne zaman kullansam, bedenim karşılık veriyor.

De la stânga: Akin Kuruner (Turcia), Daniela Sîrbu, Iustin-Andrei-Sîrbu, Bobby Sîrbu (România), Erbil Yener, Mesut Șenol (Turcia), Muguraș Maria Petrescu (România) și Esra Alkan (Turcia) la o masă ,,ca la mama acasă‟‟, noiembrie 2015

destineliterare@gmail.com

23

Destine Literare

Slavomir ALMAJAN (CANADA)

Gheorghe Zincescu - Poetul în fața lumii Gheorghe Zincescu este un reșițean de inimă, un reşiţean de inimă bună, inginer proiectant, poet, romancier, publicist, soț, tată și bunic, prieten al meu. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, premiat de USR, filiala Timișoara, pentru romanul Proprietăți în Paradis. Am avut privilegiul rar de a urmări procesul evoluție al acestui roman în fazele de manuscris la care m-am referit cândva în opiniile mele intitulate „Romanul ca Viața”. Întradevăr, viața insuflată de autor cu suflarea oprită parcă la buza sublimului este caracteristica de prim plan a lucrărilor lui Gh. Zincescu pe care am avut bucuria să le citesc. Din „camera albastră”, sala cenacliștilor de la Semenicul, Gigi (așa îl cunoșteau prietenii) lipsea rareori iar prezența lui acolo, așa cum mi-o amintesc, crea o atmosferă catalitică și era unul din factorii primordiali ai efervescenței creatoare de la Semenicul. Acum câteva zile, în mărinimia lui, Gigi mia trimis o culegere de poeme inedite pe care, personal, aș numi-o, după titlul unui poem care se distinge prin unicitatea și profunzimea mesajului, „DACĂ UN ÎNGER ARIPA ȚI-AR DA”. Ei bine, m-a izbit încă din primele versuri altruista neliniște a poetului. De unde vine acea neliniște care fărâmițează tihna în infinite la număr puncte de pornire? Și de ce numai el, poetul în fața lumii, poartă deseori povara întrebărilor născute sub omoplatul și aripa de înger? Ipoteza unui zbor cu o singură aripă nu se poate întregi nici chiar prin apartenenţa divină a aripii pentru că îngerul devine neînger și poetul mai puțin om. Mersul pe verticală sfințește și canonizează paritatea picioarelor pe când ea, aripa de înger cu omoplatul ei prin care zbori și te înfășori apoi în gândurile stranii pe care doar un 24

zbor cu o aripă străină, fie ea și de înger, ți le poate produce. Zborul tau cu o aripă străină ca și jertfa mistuită de un foc străin este sursa înstrăinării de sine cu doar certitudinea unei inimi de gheață. De remarcat, inima de gheață nu se poate desprinde, cu tot gerul ei, de spaima unei realități alterate. Chiar și plânsul, în mod ciudat coexistent cu inima gheată, prin lacrima lui, se zvântă cumva într-o anomalie și nu o inversare a ordinii firești. Într-o astfel de dramă ceea ce te învelește cu adevărat este o realitate desprinsă de vraja ei, de semnătura divină a prezenței celor dragi(„nu ți-ar părea prietenii prea scunzi deodata?”) dar și de absența zborului desprins de esența lui; visarea („iar cerurile-ar fi la fel de mari și de adânci?”). DACĂ UN ÎNGER ARIPA ȚI-AR DA este o tristă meditație asupra aspirațiilor false și asupra ajungerilor la o țintă tragică după o alergare vană. El, poetul, se pune în fața lumii care, prin refuzul bunului simț al acceptării, alege o trăire falsă, un zbor cu aripă străină. Poemul este un reproș, o nostalgie strigată de pe acoperișul caselor, un plâns ascuns, o simfonie a întrebărilor, un strigăt al unei divine neliniști... „Dar dacă îngerul ți-ar da/aripa lui - așa cum este ea/cu tot cu omoplatul său – să poți să zbori,/să te-nfășori în ea, să te ascunzi –/nu ți-ar părea prietenii prea scunzi/deodată? Nu ai tresări/simțind în piept o inimă de gheață/care îți zvântă lacrima pe față.../Ziua în preajma ta ar mai muri/lingându-ți palmele de nodurile tari –/iar cerurile-ar fi la fel de mari şi de adânci?/Și-ar sparge pieptul valul verde-n stânci/la fel? – hrănind cu lapte gurile flămânde/ale speranțelor nespuse și plăpânde/și-nfrigurate-n nerostirea lor.../Dacă un destineliterare@gmail.com

Destine Literare înger aripa ți-ar da/ai mai tânji cu fața la părete/după trecuta ziuă de tristețe –/de moarte ți-ar mai fi vreodată dor? –/atât de dor încât privighetori/din șoapta sângelui tău greu sănvețe/să cânte-n zori, să lumineze valea/Dacă un înger aripa ți-ar da/de unde-ai ști unde începe calea? ” O lume în care dorul trecutei zile de tristețe și chiar dorul de a muri este o lume a poetului. Este o lume chiar de dorit, o lume în care el se simte util sau chiar vital prin priceperea lui de a hrăni cu laptele sublimului „gurile flămânde ale speranţelor nespuse și plăpânde și-frigurate-n nerostirea lor...” Rămâie îngerii îngeri cu toate perechile lor de aripi, pare să strige poetul, eu știu de unde începe calea mea! Dacă ar fi să-l parafrazez pe Nichita Stănescu, aș face-o cam așa: Din punctul de vedere al îngerilor, poetul este un înger nemaipomenit al cărui aripi bat, deseori desculțe, roua refuzând să se așeze pe prundiș... Și ca să ne facă siguri de mesajul lui, poetul recurge la unicul lui umor: „În câte feluri poate un înger cădea de pe bicicletă ori, mă rog, de pe cal, de pe snowboard, de pe surf, de pe val sau din ceruri – egal – în lumea aceasta concretă care mai degrabă râde, discută, disecă decât plânge – astfel încât din genunchiul lui scrijelit ideal să picure sânge?...” Este un privilegiu pe care Gh. Zincescu și-l revendică în termeni foarte cerți: privilegiul de a fi vulnerabil, de a-și scrijeli genunchiul în mod „ideal” încât sângele lui să picure. Este un gând de origine nepământească, este un gând al unui om-poet care își manifestă puterea prin a fi vulnerabil. Apoi sângele acela devine albastru, culoarea nobilității dar și a cerului. „Mulţimea urlătoare” și arca, porumbelul care încearcă retragerea apelor, „doi stropi de tăcere absolută” și „puzderia de civilizații ori măcar un potop cât de mic”. Deși spiritual sau ideatic poetul este îndrăzneț până la limită, el își întinde mâna cu palma sus, ca pe un Ararat, pentru o lume în care sarea și lumina sublimului par să se împuțineze.

destineliterare@gmail.com

Decât de sabie să pieri decât să pieri zdrobit de roată mai bine carul cu poveri cu legănarea lui înceată Apă și pâine drept plăceri și-un strop de vin câteodată decât de sabie să pieri decât să pieri zdrobit de roată Iubire, glorie, averi în lumea grivă, apostată la ce s-aduni?, la ce să speri? Mai bine inima curată decât de sabie să pieri! Punct! Da, credincioșia poetului față de condiția lui umană în forma ei cea mai pură, tăria apostolică a afirmațiilor lui îl ridică mult deasupra excelenței profesionale. El, omul-poetul, al gândului dincolo de gând, al plânsului dincolo de lacrimă, al râsului ca plâns în altă ipostază este semnătura cu sânge pe o nostalgie după un trecut în reanimare. Mi-am propus să scriu doar un șir de impresii ca pe un ecou la ceea ce se scrie în nopțile albe pe coli albe sub ochii lui Gheorghe Zincescu dar m-am găsit prins în nisipul mișcător al metaforei la ea acasă. Fiecare din ineditele pe care prin grația autorului am avut privilegiul sa le citesc sunt lumi în ele însele, lumi care se suprapun prin ceața orizontului cu cerul de deasupra. Poetul se plimbă în voie în lumea lui, cu atenție totuși, pentru ca îngerii să rămână îngeri cu toate perechile lor de aripi iar aripile lui desculțe să caute să țintească roua pe prundiș... „L-am fluierat ușor, am șuierat, am spus o vorbă, nu mai știu, mă crezi?, venea așa, domol, peste livezi un nor era, dar cu copite grele și cred că l-am încălecat cumva – ca grindina bătea în trupul cărnii mele...” Doar în lumea poetului, cumva, cerul și livezile, calul și norul se suprapun misterios și izbesc ca grindina carnea poetului care se sacrifică întru împăcarea lor. Gheorghe Zincescu mai are multe de spus ca ispravnic al tainelor, ca îmblânzitor de metaforă, ca promotor al frumosului cu însuşi prețul propriului confort... 25

Destine Literare

Ion ANDREIȚĂ (ROMÂNIA)

Sărbătorirea a 166 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu și a Zilei Culturii Naționale Eminescu la Oltenița Nu se știe precis dacă Mihai Eminescu a poposit ori doar a trecut prin Oltenița, ca în orașul frate (poate chiar geamăn) Giurgiu, unde viitorul poet a fost descoperit, de către actorul unei trupe ambulante de teatru, în grajdul unui hotel, trântit într-o claie de fân și citind cu voce tare pe Schiller în original. Tot pe atunci – să fi avut 18 ani – l-a cunoscut Caragiale, care după 20 de ani și-l amintește: „Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre: o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”. Revenind la Oltenița, sora bună a Giurgiului, putem afirma că dacă nu se știe precis să fi avut șansa întâlnirii cu Eminescu, a avut posibilitatea dea primi și găzdui un alt purtător de condei din stirpea geniilor: pe scriitorul rus Lev Tolstoi care, în primăvara anului 1854, pe atunci tânăr locotenent de artilerie, a stat în Oltenița două săptămâni, mobilizat la Bateria a 3-a a Brigăzii a 12-a, încartiruită aici. Dând timpul înapoi cu vreo sută de ani, notăm că pe la Oltenița și Negoești trecea cu oaste domnitorul Constantin Mavrocordat. Pe la 1711, pe ruta Oltenița-Turtucaia călătorea către Înalta Poartă tributul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Tot coborând în timp, ajungem la importanta dată de 1 iunie 1526, când Radu de la Afumați emite un document domnesc în care este atestată pentru 26

prima oară (cel puțin până acum!) localitatea Oltenița. De-am împinge în continuare jocul istoriei, descoperim anul 335 î. Chr. când Alexandru cel Mare, regele Macedoniei, face o incursiune peste Dunăre care, în viziunea lui Vasile Pârvan, trebuie să se fi petrecut pe la gurile Argeșului; în trecere, grăbit sau hărțuit, Alexandru, sau unul dintre comandanții armatei sale, și-a pierdut o pafta de aur (găsită mai acum, în timpii moderni, în urma unor săpături arheologice, la Chirnogi). Adâncind „săpăturile”, descoperim – la temelia dealului Gumelnița; 4 km. Est – vechea, strălucita și mult importanta Civilizație Gumelnița, așezare neolitică între a doua jumătate a mileniului 4 și începutul mileniului 3 î. Chr. Urcând treptele timpului modern, îl întâlnim la Oltenița, în 1866, la 13 ani de la botezarea locului ca oraș, pe însuși Carol I, într-o toamnă când „drumurile, în urma vremei rele, sunt într-o astfel de stare, cum prințul n-a mai văzut niciodată până atunci”. Un rol major l-a jucat Oltenița în Războiul de Independență, 1877-1878, prin Regimentul 16 de Dorobanți – despre ale cărui isprăvi a scris și Iosif Vulcan în Familia din Pesta – dar pentru relatarea acestor evenimente ar fi nevoie de toate paginile revistei! Să mai subliniem însă că, mai târziu ceva, Constantin C. Giurescu evocă, în „Amintirile” sale, zilele frumoase petrecute la pescuit la Oltenița – uneori în tovărășia lui Mihail Sadoveanu, care întruna din nuvelele sale redă o zi de pescuit la destineliterare@gmail.com

Destine Literare Dunărica. De ce am amintit toate acestea? – pe care nu le doresc o povară pentru cititor. Pentru că, după spusa lui Lucian Blaga, „Există două realități a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simțim, dar fără de care nu putem trăi: aerul și istoria”.

Aceasta este Oltenița, cu istoria ei. Acesta este locul care, prin oamenii săi minunați, l-a omagiat pe Mihai Eminescu, Poetul Național al Românilor, cu prilejul împlinirii a 166 de ani de la nașterea sa, sărbătorind implicit și Ziua Culturii Române. Punctul central al acestui eveniment l-a constituit vernisarea Expoziției de Tapiserie cu lucrări inspirate din opera Poetului, aparținând artistei Lia-Maria Andreiță, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România – expoziție organizată de către Muzeul Civilizației Gumelnița (director Theodor-Valentin Zavalaș) și Primăria Municipiului (primar Petre Țone) în prezența a peste o sută de participanți, între care mulți elevi din anii terminali de liceu, însoțiți de profesorii lor. Am recunoscut între iubitorii de Eminescu și arta țesutului pe mulți dintre membrii Cenaclului din localitate (înfrățit cu Cenaclul Elina Doamna, din Negoești, condus de artista-scriitoare Lia-Maria Andreiță) între care: Dobrița Spirea, poetă de inspirație religios-ortodoxă; profesoara-poetă Mira Glodeanu; poeții Florian Sofianu și Silviu Cristache; destineliterare@gmail.com

scriitorul Relu Cotoban, autorul Monografiei Chirnogi; profesorul de Informatică Vifor Dorobanțu, care a asigurat sunetul de fond al manifestării prin poezii din Eminescu în lectura unor personalități artistice. Au fost prezenți cei ce-au dus greul pregătirii acestui eveniment de excepție, specialiștii de la Muzeul Civilizației Gumelnița: Olga Androne, Viorica Gureșoae, Mirela Geta Ghinea, Violeta Poenaru, Silviu Cristache, în frunte cu destoinicul director al așezământului, TheodorValentin Zavalaș. Invitată să-și spună crezul artistic și felul cum se reflectă el în lucrările de pe simeze, doamna Lia-Maria Andreiță face o succintă incursiune în istoria acestei arte, din care am reținut: „Tapiseria – Arta Țesutului – apare aproape odată cu pictura rupestră. Blănurile luate de pe vânat erau așezate pe pereții peșterii pentru a spori căldura; dar ele, în timp, au dobândit și rolul de înfrumusețare a ambientului. Apoi, femeile au început să transforme lâna vânatului în fir, cu ajutorul fusului. La Muzeul Civilizației Gumelnița din orașul nostru există dovezi că fusul și războiul de țesut au fost cunoscute de către locuitorii acestui areal cu 4-5 milenii înainte de Christos. Erau prelucrate tulpinile unor ierburi înalte, din care rezulta un fir rezistent, folosit la urzeală, pentru bătătură fiind asigurat firul de lână. […] Tapiseria în țara noastră are la bază scoarța țărănească, împrumutând atât tehnica, dar și motivele de decor: păsări din covorul oltenesc, flori din cel moldovenesc, geometrii riguroase din cel transilvănean și coloritul excesiv din cel maramureșean. […] În ceea ce privește specificul artei mele, am conservat maniera clasică; utilizez firul de lână în urzeală de bumbac, iar culorile mi le procur din natură, prin fierberea diferitelor frunze – de nuc, de gutui, de ceapă etc. […] Satul a fost dintotdeauna mediul prielnic artei: de aici vin arta populară, folclorul, poezia, obiceiurile, îndeletnicirile ridicate la rang de frumos. Eu m-am născut nu departe de Oltenița, în satul Negoești, din Bărăganul nostru natal, unde iepurii au cozi de porumb și mustăți de grâu. Prima tapiserie pe care am văzut-o în viața mea era o scoarță cu păsări, țesută de mama în război, în nopțile lungi de iarnă. Când m-am decis eu să țes, am avut în vedere și spicele de grâu, păstrate cu miresme în zarea 27

Destine Literare sufletului, dar și îndoielile multor nopți de căutări”. În acele zile și nopți de frământări, de căutări, în lecturile profunde de mai târziu s-au izvodit „icoanele” inspirate din poezia lui Eminescu, în culori și forme logodite armonios cu imaginea creată de poet, cu spiritul său, cu mesajul transmis – toate acestea sugerate de artistă, în viziunea sa plastică. Evidenția acest aspect scriitorul Nicolae Mavrodin – care închina, cu această ocazie, și o poezie Sărbătoritului: „Remember”: „În veac de mare frământare / Când totul era zbatere și foc / Și Europa se mișca din loc / O filă nouă apare-n calendare” – fila Eminescu. Poetul Mavrodin transmitea celor prezenți emoția sa, din imediata apropiere a frumoaselor tapiserii. „Priviți – spune el – priviți în profunzimea culorii, și veți vedea turmele călătorind sub stele, veți auzi clopotul sunând cu jale, veți simți murmurul fântânii – și în fermecata noapte ce se lasă o veți descoperi pe ea așteptânduși, sub un copac, iubitul. Toate aceste stări le trăiești privind tapiseria „Sara pe deal”. Și așa mai departe. Alți vorbitori, impresionați de lucrările expuse, se descoperă pe sine, redescoperindu-l pe Eminescu. Sunt momente de adâncă emoție când, lângă tapiserii, din taina lor, răsar „Somnoroase păsărele”, scânteiază „Lacul”, vuiesc arborii din „Ce te legeni, codrule”, palpită „Bucuvina”, galopează calul năzdrăvan al lui „FătFrumos din lacrimă”, meditează „Singurătatea”, strălucește orbitor „Luceafărul”. Veteranul istoric Paul Amu, autorul unei monografii în 7 volume consacrată Olteniței (cu trimiteri și peste Dunăre, la Turtucaia) își învolburează glasul și sufletul în tovărășia tapiseriei „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” – o imensă hartă tricoloră, cu conturul României Mari, în care, printr-un ingenios procedeu plastic, freamătă lacrimile Basarabiei, ale Bucovinei și Maramureșului Istoric, ale Cadrilaterului. Profesoara de limba și literatura română de la Liceul „Nicolae Bălcescu”, doamna Endy Dumitra Enache, apreciind în mod deosebit valoarea sugestivă a tapiseriilor inspirate din Eminescu – subliniind pedagogic aceste considerente elevilor ceo însoțesc – o laudă pe artistă pentru ideea de-a alătura, pe aceleași simeze, și câteva tapiserii inspirate din poezia altor doi mari poeți ce l-au 28

continuat pe Eminescu: Lucian Blaga: „Pietre pentru templul meu” (triptic: „Pietre de Râu”, „Pietrele Vieții”, „Pietrele Universului”) și Nichita Stănescu: „Tunelul oranj”, „Oase plângând”. Stăruind asupra lui Eminescu, incitat mai ales de pertinentele observații ale profesoarei Endy Enache, am fost ispitit să iau și eu cuvântul, scoțând în relief unele aspecte mai puțin cunoscute despre „poetul nepereche”, menționând și câteva opinii tulburătoare despre acest tulburător geniu. Am subliniat în mod special însușirea de creștin ortodox a Poetului, dobândită prin naștere și cultivată de mic, în familie – vizibilă în multe din poeziile sale: „Rugăciune”, „Răsai asupra mea”, „Înger și demon”, „Icoană și privaz”, „Epigonii”, „Memento mori”, „Rugăciunea unui dac”, „Povestea magului călător în stele”, „O, chilia mea sărmană”. Ca, de altfel, în proza și în publicistica lui. Sigur, această însușire, această credință, vine, în ultimă instanță, din însăși genialitatea Poetului. Într-o supremă, genială intuiție (și credință) Mihai Eminescu sintetizează totul într-o axiomă diamantină: „Istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”. Dar să nu uităm că tatăl său era fiu de dascăl bisericesc – și-și construise o bisericuță în incinta de la Ipotești, lângă casă, în care se închina pioasa familie. Trei surori ale mamei – Fevronia, Sofia și Olimpiada – erau călugărițe la Mânăstirea Agafton, la care Olimpiada ajunsese stareță. Aici venea adesea Poetul când era mic, rămânând la mănăstire cu săptămânile (unde mătușa Fevronia îl ajuta să descifreze alfabetul chirilic). Altă soră a mamei, Safta, avea o fiică, Xenia, călugărită tot la Agafton. Și doi frați ai mamei au devenit călugări: Calinic și Joachim (ultimul ajungând stareț). În sfârșit, un episod revelator din zbuciumata viață a Poetului, petrecut cu doi ani și jumătate înainte de moarte. La 8 noiembrie 1886, de Ziua Sfinților Mihail și Gavriil (ziua Poetului!) aflându-se în alinare la Mânăstirea Neamțului, Mihai Eminescu cere să se spovedească și să se împărtășească. După împărtășanie, a sărutat mâna preotului și a spus – așa cum reiese dintr-o notă a duhovnicului pe Ceaslov: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mânăstire de maici, să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cânta Lumină lină”. destineliterare@gmail.com

Destine Literare În ceea ce privește opinia unor personalități ce-i pot sta demn alături, amintesc mai întâi pe aceea a enciclopedistului Bogdan Petriceicu-Hașdeu: „În toate epocile au fost poeți pe care flămânda sărăcie, uneori numai deșertăciunea, pentru o ticăloasă pomană însoțită de o mai ticăloasă laudă, îi încovoia tămâietori dinaintea celor puternici. În toate epocile s-au văzut, însă, și acele ființe semețe, înalte, vrednice de solia ce le-a dat-o Dumnezeu, care niciodată n-au întins o mână cerșetoare către vreo mărire pământească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Iisus, ci Iisus a spălat picioarele săracilor. Așa poet a fost Eminescu”. Cea de-a doua opinie aparține poetului și actorului Emil Botta, pe care am subliniat-o mai ales pentru elevii prezenți. Poezia se intitulează Revizorul nostru școlar, Eminescu… – și sună astfel: „Școlarul durerii / ce rău a albit… / Anii, la urma urmelor, / anii. / Dar plânsul în hohote, / plânsul, de ce? / Vai, revizorul nostru, / revizorul școlar, / domnul Eminescu, / a fost tras pe roată. / Când vei auzi creanga trosnind, / ia seama, spun: e osul lui, / al revizorului nostru școlar… / Minți, școlare, minți, / am răcnit, / Eminescu a fost răstignit”. O altă latură a personalității artistei LiaMaria Andreiță a ținut s-o evidențieze istoricul dr. Marian Neagu, directorul Muzeului Dunării de Jos din Călărași. El a subliniat calitatea de diplomat în Ministerul Afacerilor Externe a doamnei Lia-Maria Andreiță care, înainte de-a pleca la post (în Franța și Italia) lucra în Direcția Relații Culturale, cu care a colaborat excelent. Impresionat de mesajul patriotic al lucrării „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, specialistul în istorie Marian Neagu aduce în discuție anul 1919, când marile puteri se codeau să legifereze granițele României Mari. La acel moment decisiv, regina Maria, animată de profunde sentimente patriotice, a etalat în fața Înaltei Comisii o tapiserie cu înfățișarea României Mari, care a topit nehotărârea, determinând stilourile să coboare pe fila Tratatului de la Trianon, cu toate semnăturile necesare acestei confirmări. Iată rolul artei în istoria neamului! – își încheie cuvântul domnul Marian Neagu. A impresionat asistența, în continuare, cuvântul preotului scriitor Nicolae Trușcă, parohul Bisericii-monument din Negoești (fostă mânăstire, destineliterare@gmail.com

ctitorită din porunca Doamnei Elina, soția domnitorului Matei Basarab, la 1648) satul natal al Liei-Maria. Între altele, el a subliniat cum este, cum trebuie să fie femeia, în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, citându-l (din memorie): „Femeia trebuie să aibă chipul luminat de blândețe și mâinile ocupate de muncă”. „Priviți lucrările doamnei Lia Andreiță – a exclamat el – și-i veți vedea și chipul și mâinile!”. Cuvioșia sa – însoțit de către distinsa doamnă preoteasă, Alexandrina – a mai adăugat că „a studiat cu mult interes hrisoavele ce atestă istoria mânăstirii și a satului și, „după opinia mea, această așezare se pare a nu fi avut, de la Matei Basarab până în prezent, o personalitate de talia doamnei Lia-Maria Andreiță”. El a mai spus că artista, revenită în satul natal Negoești, este o bună credincioasă, merge în fiecare duminică la biserică, trăiește în legea Domnului nostru Iisus Hristos”.

Redactora de televiziune Laura Suzeanu, care a înregistrat și transmis evenimentul prin studioul său TV (infoOltenita.ro) a remarcat, în consonanță cu opinia părintelui Trușcă: „Talentul Liei-Maria Andreiță este de la Dumnezeu, iar Acesta îi răspunde cu mângâiere la fiecare izbândă. Tapiseriile ei sunt ca un curcubeu pe a cărui potecă ne îmbie să pășim, artista fiind sigură că lumea poate fi salvată prin adevăr, frumusețe, dragoste și lumină”. Colegul ei de profesie, cantautorul Dumitru Dragon, și el patron al unui studio TV (radioTVOltenita.ro) care a transmis, la rândui, manifestarea, a adăugat: „Lia-Maria Andreiță este o rafinată artistă tapiseră, care demonstrează o vastă cunoaștere și stăpânire a artei contemporane”. A încheiat artista, care a mulțumit tuturor, împărtășind cu cei prezenți emoția întâlnirii cu Eminescu – în timp ce din sofisticata aparatură electronică a informaticianului Vifor Dorobanțu susura glasul molcom al lui Mihail Sadoveanu citind 29

Destine Literare „Sara pe deal”. …În final, Lia-Maria Andreiță, fiind cunoscută și ca o apreciată scriitoare, a oferit

autografe pe recentele sale cărți: volumul de povestiri „Fântâna cu lacrimi” și romanul „În umbra sorții”. I-a ținut companie, cavalerește, subsemnatul.

Zgubili-m-aș și n-am cui… …Sigur că solomonarul Adrian Bucurescu mi-ar replica, în stilul cărții de față: „Zgubili-m-aș și n-am cuie”, având în vedere jocul semanticolingvistic ce pavoazează, ca un șotron mozaicat, recentul său volum de poezii chiar așa numit: „Zgubilitice”, apărut, prin preocuparea colegului de condei George Manea, la Editura Zekin din Los Angeles, Colecția Bibliotheca mundi (on-line) cu difuzarea în SUA și Canada – iar prin grija autorului, și în România. La urma urmei, ce înseamnă zgubilitic? Cercetând diverse circumstanțe lexicale, descopăr câteva explicații: haios, amuzant, trăsnit, excentric, ciudat, captivant, dus cu sorcova, nebun. Dintre toate, al nouălea sens mi s-a părut mai apropiat de adevăr, fie și pentru faptul că vine pe captivanta filieră a vrăjitorului din Humulești: șturlubatic. La prima vedere ești tentat să te crezi atras într-o aventură ușoară, într-un disney-land de imagini și metafore – dar care, prin neprevăzutul lor, te emoționează, te solicită până la încordare. Cercetând mai atent, vezi că nu-i vorba doar de atât; dincolo de spontaneitate, jocul este o capcană riguros pregătită, în care fiecare piesă de puzzle este așezată într-un loc al ei și numai al ei. Abia acum te scarpini după ceafă și începi să te întrebi ce-a vrut/ce vrea acest autor – știut până mai ieri drept un bun cunoscător și comentator al miturilor vechii Dacii – ce-a dorit el să facă, din cititor, cu această nadă insolită și ispititoare. Dincolo de formidabila glazură prozodică – aflată numai la îndemâna maeștrilor – sub chiar această glazură palpită semnificația faptului de viață, înțelepciunea, filozofia, așa cum sau decantat ele în retortele antice, poate (și) în enigmaticele tăblițe de la Tărtăria – și ajunse la noi mai ales sub formă de axiome și cugetări, de proverbe și ghicitori. Care, sub pana lui Adrian Bucurescu, au căpătat întruchipare nouă, înainte de-a le trimite la întâlnirea cu cititorul. La o adică, se pot ivi unele analogii, trimiteri, comparații – pentru că, păstrându-mă în hazul cărții, 30

„broasca nu cântă pe uscat”; nici Bucurescu nu e singur pe lume – dar substanța filtrată prin talentul său și îmbrăcămintea de ieșit în lume conferă acestei poezii speciale dreptul la unicat. Suprarealismul, de pildă, își are aici o viziune specifică. Avangardismul dadaist, prin viziunea lui oarecum facilă și un protest împrăștiat, culege uneori fructe coapte din livada zgubiliticelor. Absurdul, prin seriozitatea lui… absurdă – și-l am în vedere pe Urmuz – are un mai confortabil spațiu locativ în palatul Zgubiliticelor, încă de la intrare: „Auzind acestea, nene, / Puiul (de mămăligă – n. n.) s-a umflat în pene / Și-a zburat la Reykjavik / Și-a jucat la loz în plic”. Ori în „Așa grăit-a Zarathustra”: „Așa grăit-a Zarathustra / Când datu-s-a huța cu lustra”. Acest absurd, ademenit în felul său de către Urmuz, la Adrian Bucurescu păstrează taine ce-și așteaptă dezlegarea, ca-n Nostradamus; nimic mai firesc: solomonarul Adrian Bucurescu lansează în această carte niște solomonii, pe care nu știu când și cine le va descifra pe de-antregul. Privite din altă latură, „zgubiliticele” ne pot aminti, în anumite situații, de „cânticele țigănești” ale lui Miron Radu Paraschivescu, mai ales privitor la fauna mărginașă a vieții (ca să nu zic mahala, cuvânt cam nepotrivit). Am în vedere: „Ay, ay, to es mangardi!” („La „O sută de Capace” / Unde toți șmecherii zace”); „Năsturica”, „Cenușăreasa”. Dar mai ales acest gen de poezie își are sorgintea în folclorul românesc, care mustește de umor sănătos, țărănesc. Acest haz, nelipsit de necaz – precum râsu’-plânsu’ lui Nichita Stănescu, hrănit și el, subtil, prin seve distilate de umor ploieștean – face din Adrian Bucurescu o Casandră veselă, cu lacrima spânzurată de pleoapă. Unele poezii trimit la clasici ai literaturii române, contrariindu-l pe superficialul care nu trece dincolo de titlu: „Peneș Curcanul” („Curcane, chipiu albastru, / Te așteaptă un dezastru / După ce l-ai amendat / Pe un fiu de deputat”); „Juna Rodică” destineliterare@gmail.com

Destine Literare („Purtând cofița cu bere rece / Pe ai săi umeri dalbi, rotunjori, / Juna Rodică voioasă trece / Pe lângă junii investitori”); „Nunta Zamfirei” („Te-am văzut ieri prin uluci / Erai îmbrăcată-n blugi / Aveai blugi, aveai și-o geacă / Și dădeai apă la vacă”); „Mitrea Cocor” („Fie pâinea cât de rea, / Tot mai bine-n țara ta!”). Acest gen de „pastișă”, de (falsă)parodie, cam pe muchie de cuțit, impune totuși o mai atentă supraveghere a condeiului poetic. Uneori, jocul zgubilitic este dovada unei virtuozități poetico-lingvistice mai ceva ca un sudoku, pentru că el vine tot din vâna de umor popular. Este cazul poeziei „Gruma” („Amurg”, citit

invers): „Duci pe-acum te către de amurg /Albe părul fire ai în moale / Veștede privirile se scurg / Des tot mai de înspămânți te boale. // Un pe întâlni ne vom ostrov / O planetă de pe neștiută / Săruta cu mult și ne-om liubov / Cu mereu o patimă tăcută”. Iată și replica, mai simplă, din folclorul rural, auzită de subsemnatul în copilărie: „De la beat cârciumă viu / Merg pe gard de drum mă țiu / Nici un punge nu mă vacă / Nici un latră nu mă câine”. Zgubiliticele lui Adrian Bucurescu sunt niște nimfe care fac nudism pe o plajă cu nisip de aur, înțărcuite cu un gard de uluci din argint, printre care se strecoară ochii pofticioși ai invidiei.

Pictură de Carmen Doreal

destineliterare@gmail.com

31

Destine Literare

Vasile ANDRU (ROMÂNIA)

Eminescu – de la Nistru pân’la Pacificul de Sud Evocare făcută în cadrul comunității de români din Sydney, Australia. În casele de emigranți români în Australia, prin care am intrat, am văzut că este nelipsit un volum de poezii de Eminescu. Am văzut și volume noi, dar și ediţii interbelice, de pildă ediția apărută în Editura Fundaţiei Regale, carte rară astăzi. În casa unui nou prieten australian, domnul George Petre, am văzut un volum de Eminescu editat la Salamanca în 1950. George Petre, sosit în Australia în anii cincizeci, avea în traista de emigrant, două cărți: Biblia și Eminescu. Petre este un om cu o biografie zbuciumată, ca și istoria acelei jumătăţi de veac. Prigonit politic, alege exilul. Ca să-și plătească biletul de vapor din Europa în Australia, a fost obligat printr-un contract prealabil să lucreze doi ani într-o mină de uraniu, unde s-a îmbolnăvit, iradiat. A fost operat, a supraviețuit, s-a însurat, fiul său astăzi este o autoritate științifică australiană… Astfel că, de la o ediţie Eminescu, sunt tentat să vorbesc despre posesorul ei, el însuşi un personaj de poem. Ediţiile vechi văzute aici conţin poezii care, la acea vreme, nu se publicau în ţară (Eminescu a fost cenzurat în România comunistă); conţin poemele Învierea, Rugăciune, pe care generaţia mea le-a cunoscut târziu. Emigranţii români îl iubesc pe Eminescu De ce această opţiune Eminescu, la emigranţi? Pentru noi, el este un document psihoetnic (memoria originii). El este fapt de identitate: rezumă acel acasă, acel arhetip al patriei lăuntrice. Omul fără identitate, fără memoria rădăcinilor, este sărac și singur. 32

Poemul Sara pe deal – ne aminteşte oricând de dealurile de acasă, care ne-au modelat ceva din sufletul „mioritic” care are un „relief” cu dealurile natale, dealuri ardelene sau bucovinene, sau ancestrale. Conectarea la origini este un fapt de putere. În legătură cu aceasta, vom aminti de importanţa genealogiilor pentru omul de azi. Românii s-ar părea că nu au avut o preocupare predilectă pentru heraldică, pentru genealogii. Pentru răzeșul român, nobleţea a fost o stare naturală şi nu i s-a părut necesar s-o demonstreze. Românii au datina, au pomelnicul, au praznicele şi parastasele – prin care întreţin o evlavioasă relaţie cu strămoşii şi tot neamul. Când faci un pomelnic, când dai un acatist, nu scrii rangul unei persoane. Pomenești ființa, nu funcția. Şi, de aceea, românii nau cultivat obsesiv disciplina heraldicii. Dar emigrantul, aruncat în lume, este smuls din datină, el reuşeşte cu mare dificultate să împlinească rânduielile reparatorii psihic. Un mod de întărire este să-şi rememoreze genealogia, înaintașii, mitul natal. Orice re conectare la origini, te încarcă de puterea originii. Aici, în Australia, vedem că englezii pun mare preţ pe cunoaşterea provenienţei. Fie din vanitate, fie din securizare psihică, fie să-și justifice ascendentul asupra altora. În replică, aborigenii îşi etalează și ei genealogiile. Există o descendenţă biologică şi una spirituală, culturală. Când îl evocăm pe Eminescu, destineliterare@gmail.com

Destine Literare noi simţim că vorbim despre propria noastră biografie spirituală, de sufletul românesc. Eminescu conţine o sinteză de specific românesc. Îl simţim emblematic. Sublinierea identităţii, prin cultură, ne întăreşte. Dar efectul este bipolar. Adică el ne ajută să ne particularizăm etnic, dar şi să ne articulăm la planetă, la condiţia de convieţuire multietnică, aici, în dominionul englez. Temele universal-umane din poezia sa activează în noi și un sentiment tonic al apartenenţei universale. Asta ne ajută la integrare în noul spaţiu în care ne-am strămutat. Arta genială este şi o tămăduire de trauma dezrădăcinării. Revelând un destin universal. Aşa Eminescu, alături de alte piscuri culturale româneşti, ne mântuie de străinie şi ne dau putere de a trăi în această lume aspră. Şi totuşi emigrantul, la prima generaţie, nu este niciodată vindecat sau mântuit de străinie, fie că a plecat de bună voie din patrie, fie că a plecat alungat de vrajba politică, economică sau de nădejdea realizării personale. G.B. Show îl admira pe Eminescu Ziceam că Eminescu a ajuns în Pacificul de Sud prin români pribegi şi prin limba engleză. Cele mai multe traduceri din poezia lui Eminescu sunt făcute de românii din emigraţie. Dar Eminescu a ajuns pretutindeni prin propria lui putere de pătrundere. Adică el călătoreşte şi prin noi, compatrioţii, dar şi fără noi: prin propria lui valoare. El este tălmăcit în limbi străine şi de către români nativi, dar şi de traducători care au învăţat româneşte, cum voi arăta. Astfel că el există azi în toate limbile importante ale planetei. În engleză, una din primele versiuni de care avem cunoştinţă este cea apărută la Londra, în 1930: Poems of Mihai Eminescu, traduse de Sylvia Pankhurst şi I.O. Ştefanovici. Ediţia are 120 de pagini şi trei prefeţe: una de G.B. Show, cu aprecieri elogioase la adresa poeziei lui Eminescu; o introducere de N.Iorga; şi o introducere a traducătoarei. Această versiune a Sylviei Pankhurst a circulat şi în dominioanele engleze.

destineliterare@gmail.com

130 de sponsori pentru un Eminescu american Trec peste numeroasele traduceri englezești apărute în deceniile din urmă. Semnalez însă versiunea lui Săhlean-junior din Boston (Adrian George Săhlean, n. 1951), fiul cunoscutului antropolog bucovinean Victor Săhleanu. Volumul are 50 de pagini, format mare, conţine doar Luceafărul, în ediţie bilingvă (The Legend of the Evening Star). Este ilustrat cu gravuri de pictorul şi sculptorul Traian Alexandru Filip (1955-1993), emigrat în SUA, care s-a sinucis la 38 de ani. (Era fiul prozatorului Traian Filip) Epopeea tipăririi acestui volumaş, într-un tiraj de 2000 de exemplare este interesantă. Pentru a acoperi costul tipăririi, traducătorul, Adrian George Săhlean, a trimis 3500 de scrisori căutând sponsori individuali. I-au răspuns 130 de susţinători, dând câte 50 de dolari. Poeme ca nişte versete biblice În Israel a apărut un volum de traduceri din Eminescu, realizate de Auva bat Hanna. Un cunoscător, Nicu Horodniceanu, ne spune: „În ebraică, versurile lui Eminescu sună ca nişte versete biblice. Când parcurgi Scrisoarea I, ai impresia că citeşti din Evanghelie”. Ce suflet trist... În latinește, poezia lui Eminescu sună frumos. Câțiva traducători au transpus pe Eminescu în latină, chiar dacă nu mai există cititori în latină. Au tradus pentru ei înșiși. Artă pentru artă. Nu-i amintim pe cei foarte cunoscuți. Îl amintim doar pe Prof. Emil Ursu, din Suceava (om de mare puritate și rectitudine exemplară, mutat la Domnul de tânăr, în 1996). Emil Ursu a tradus din Eminescu pentru sine și pentru fiicele sale Deianira și Hyacintha. Iar acum, iată, și pentru cititorii revistei „Convorbiri literare”. Dăm mai jos traducerea poeziei Ce suflet trist (Se citește scandând așa cum ai citi o elegie din Ovidiu): Quem spiritum tristem Donaverunt patribus patres, Ut caperetur solum in illo Quanti dolores? Triste, quid cor et sine sensu 33

Destine Literare Immobili luto, Ut iterum sperat post Tantas illusiones? Non sentit nefastum ducere Pondera semper? Apportate me sancto vobiscum Aequora maris! În mediul german „matern” În spaţiul de limbă germană, Eminescu ar trebui să circule „ca acasă”, căci poetul s-a simţit în limba germană ca în a doua limbă maternă. Dar o bună receptare, acolo, încă lipseşte. Există traduceri disparate. Mite Kremnitz a tradus din Eminescu încă pe când poetul era în viaţă. Poetul Ioan Alexandru a făcut mult pentru răspândirea lui Eminescu în germană. Printre traducerile mai recente, amintim pe cele ale lui Klauss Hetmann. Cea mai bună versiune germană a Glossei este cea realizată de Zoltan Franyo. Poemul Memento mori este expresiv tradus de Dieter Paul Fahram. Din Québec la Antipozi În Franţa, Eminescu este puţin cunoscut, deşi diaspora română l-a tradus consecvent, iar Alain Guillermou l-a relansat prin exegeze. Dar mai bună este soarta lui Eminescu în Canada, în Québec, răspândit prin diaspora română. La Montréal şi la Sheebrooke am asistat la dezbateri speciale consacrate poeziei române. Participarea era multietnică. Recent, scriitorul Alex Cetățeanu din Quebec ne zice: „Canada este singura țară din lume (după Republica Moldova, daca vrem sa o consideram „Țară") , unde exista cea mai mare densitate de statui ale lui Eminescu” (și enumeră câteva, de la Montreal până prin preriile canadiene). Alex Cetățeanu ne mai semnalează traducerile făcute din Eminescu în franceză de Ionela Manolesco; unele poeme traduse de Ionela Manolescu bat originalul, vezi poemul Rugăciunea unui dac, „infirmând regula că traducerile pierd din valoarea originalului”. (De altfel, avem de-a face cu o traducătoare de excepție, apreciată și-n Franța pentru transpunerea și relansarea lui Villon în franceza moderna!) 34

În Italia există traduceri bune din Eminescu şi, fapt interesant, există eminescologi. Printre aceştia, la începuturi stau Ramiro Ortiz şi Carlo Tagliavini (contemporanul nostru care cunoştea 127 de limbi străine, între care şi româna); şi, mai aproape de noi, Rosa del Conte. Frumos sună Eminescu în limba greacă, mai ales în traducerea lui Dimos Rendis Ravanis. Notabil este că versiunea greacă din Eminescu se întâlneşte şi în comunităţi greceşti de la Antipozi, cum am aflat aici. Eminescu în Noua Zeelandă Când mijea Noul Mileniu, deci la 15 Ianuarie 2000, s-a întâmplat că am organizat sărbătorirea Anului Eminescu (150 de ani de la naștere) în capitala Noii Zeelande, la Wellingon. Cu 11 ore înainte de sărbătorirea de la București, din cauza fusului orar. Am făcut evocarea Poetului la Biserica ortodoxa română din Wellington. Conferință, audiții muzicale pe versuri de Eminescu, lecturi din poemele sale în română, în engleză, dar și în limba maori. Pentru prima dată, atunci, Eminescu a fost tradus într-o limbă polineziană. Inițiativa ne aparține. Traducerea a fost făcută de polinezianul Phanui Puri. I-am sugerat să traducă în primul rând poezia La steaua, pentru că numele traducătorului, Whanui, în maori înseamnă chiar steaua. Steaua figurează și pe stema maorilor. Există o descendenţă biologică şi una spirituală, culturală. Când îl evocăm pe Eminescu, noi simţim că vorbim despre propria noastră biografie spirituală, de sufletul românesc. Eminescu conţine o sinteză de specific românesc. Îl simţim emblematic. Sublinierea identităţii, prin cultură, ne întăreşte. Dar efectul este bipolar. Adică el ne ajută să ne particularizăm etnic, dar şi să ne articulăm la planetă, la condiţia de convieţuire multietnică, aici, în dominionul englez De la zidul Kremlinului la zidul chinezesc Traducerile în limba rusă sunt foarte numeroase, unele pornite din Basarabia, altele de la Moscova. În comunitatea română din Wellington, destineliterare@gmail.com

Destine Literare Noua Zeelandă, am aflat volume de Eminescu în ruseşte la emigranţi din fosta Uniunea Sovietică. Pornind de la faptul că pe poet îl chema la naştere Eminovici, unele principate slave vor să-l anexeze, cum au făcut, la răstimpuri, cu toată istoria noastră. În Japonia, este gustat un Eminescu al limbajului aforistic şi paradoxal. În China, scriitorul Xu Wen De ne spune pur şi simplu că: „Eminescu aparţine Chinei!” Amita Bhose devine româncă pentru Eminescu În India, există versiuni din Eminescu datorate mai multor traducători, iar revista Biblioteca Indica nr. 6, 2000 din Bucureşti consacră un număr întreg acestei probleme. Noi vom aborda numai un aspect. Şi anume: traducerile realizate de Amita Bhose, în limba bengali. Amita Bhose a învăţat limba română tocmai pentru a-l traduce pe Eminescu! Aflase de poet de la prietena ei mai mare, Maitreyi Devi. În 1959, Amita s-a înscris la un curs intensiv de limba română, la Universitatea din Bucureşti. „Şocul” Eminescu l-a avut când a citit, într-un manual, poezia Ce te legeni. Spirit imaginativ, cercetătoarea a vizualizat intens legătura codrului „fără ploaie fără vânt”: Imaginea ia apărut de-o puritate vedică, sugerându-i dansul cosmic al lui Şiva Nataraja. Amita Bhose a găsit în multe poezii eminesciene un spirit analog cu cel hindic, vedantin. Multe din aceste viziuni „vedantine” Eminescu le-a preluat din propria sa percepţie arhetipală, pe altele le-a luat din contact direct cu surse indiene. În deceniile care au urmat, Amita Bhose a tradus consecvent din Eminescu şi a scris trei volume de exegeze despre poet. Ea a publicat atât în limba bengali, cât şi în limba engleză materiale privind toată cultura română. În 1972, ea a publicat studiul „Eminescu, un poet indian”, provocând protestele „cordiale” ale unor literaţi români, care asistau la o nouă „răpire” a poetului nostru (după „răpirile” poloneze, ucrainene). Amita Bhose, după un doctorat în Filologie, cu o teză despre Eminescu, se stabileşte la Bucureşti. Lucrează în învăţământ, se românizează (chiar dacă a purtat mereu sari-ul ei tradiţional, şi chiar dacă afişa un aer de castă înaltă, orgolios şi plăcut). A obținut cetățenie română. Scrie cărți în româneşte. destineliterare@gmail.com

Recompune direct în româneşte epopeea Radha şi Krishna, îmbogăţind literatura noastră cu această operă, pe care literatura bengali, ca s-o recupereze în această formă, va trebui s-o traducă din română. Aceste lucruri minunate au avut ca premisă pasiunea pentru Eminescu. Amita Bhose a publicat exegeze eminesciene până la moartea ei survenită prematur în 1992. Devoţiunea ei, fluiditatea traducerilor ei, făceau să creadă că există o „legătură de sânge” şi de cultură proto-istorică între poporul indian şi cel român. Tot Amita Bhose l-a tradus pe Eminescu în sanscrită. Pentru termenul „poet”, traducătoarea foloseşte cuvintele kavi şi darsanik. „Kavi” înseamnă „înţelept”; în concepţia indiană, poetul este un înţelept care cunoaşte adevărul şi îl aduce omenirii. Termenul „darsanik” pune accent pe factorul intuitiv şi vizionar, se traduce prin „cel care vede departe”. Interesante sunt paralelismele pe care le face Amita Bhose între Eminescu şi Tagore. Tagore a trăit 80 de ani, dar are ceva juvenil în versurile sale. Eminescu a trăit doar 39 de ani, dar a fost totdeauna „mult prea matur pentru vârsta sa”. Lui Eminescu, 80 de ani i se pare o vârstă matusalemică; poetul nostru, la ceas de excedare, scrie: „Optzeci de ani pe lume îmi pare cam trăit, / Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit...”. Mai consemnăm faptul că la New Delhi există, din anii 80, o Academie Eminescu înființată și animată de poetul și indianistul Dr. George Anca. Scriiorul Vasile Andru și prof. George Popp din Sydney Caută locul amplasării unei statui Eminescu pe mal de Pacific

35

Destine Literare O statuie Eminescu la Pacific Ce va fi cu generaţiile de după noi? Cum va fi citit Eminescu mâine, de la Nistru pân‟la Pacificul de Sud? Soarta poeziei lui ţine şi de soarta culturii în genere, tot mai periclitată în epoca „triplu W” (wide world web). Dar miturile şi piscurile gândirii au viaţa lor antumă şi postumă: când totuşi sunt sortite să dispară, ele nu mor, ci se îngroapă în straturile fiinţei noastre. Noi conţinem multe mituri refulate din care, la limită, se nasc reacţii şi comportamente de salvare.

Într-o zi de Martie, eram cu australienii Tiberiu Iancu şi George Popp pe mal de Pacific, pe acel țărm numit Malabar... un nume venit din Asia. Vedeam țărmul specific australian, cu faleze înalte, abrupte, cu broderii de stânci lucrate de ape şi vânturi, cu straturi roşii-portocalii de roci în care oceanul se izbeşte, de milenii. Şi profesorul Popp zice: „Am descoperit un loc potrivit pentru statuia lui Eminescu aici, la Pacific. În faţa oceanului... Un loc unde să ne adunăm, cunoscuţi şi necunoscuţi.

Va fi o statuie cioplită după asemănarea poetului, sau va fi doar un stâlp de piatră, netezit de om sau de ocean, în felul brâncuşian sau în felul geologic cum sunt „apostolii” de rocă din statul Victoria… Și acest stâlp de rocă roșcată va fi botezat Eminescu. Astfel aceste pământuri îndepărtate, această planetă de migranţi unde ne este dat să trăim, vor deveni mai intime, mai familiare, mai îmblânzite, mai ale noastre. NR. Canada este singura țară din lume (dupa România și Basarabia –Republica Moldova) unde există cele mai multe statui ale lui Eminescu (4). Le urăm australienilor de origine română să găsească locul potrivit și să ridice pe verticală o statuie a Luceafărului poeziei „de la Nistru pân- la Pacificul de Sud” !

36

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Mihai ANTONESCU (ROMÂNIA)

Singurătatea iubirii dinspre ziuă

Motto: Atunci când stelele se duc la culcare, o femeie surâde spre dimineaţa dintr-o taină numai a ei.

Ah, această suferinţă fără vindec şi alean care este iubirea, cum ne face ea asemeni zeilor nemuritori şi de neatins, câtă vreme sculptăm în lacrimă gânduri şi trăiri pentru neodihna timpului ce ne petrece! A timpului, frate bun cu amarul şi izbânda, a timpului semănând cu galopul cailor flămânzi prin crângurile de abur şi sânge ale trupurilor noastre, parcă niciodată îndeajuns! Despre femeia care priveşte lumea cu sufletul am voi să spunem câteva cuvinte, dacă ele nu vor păli în umbra gândurilor ce o locuiesc, despre poeta ce-şi ridică altar trăirilor mute, fix pe locul parcă anume ei destinat între păcat şi sfinţenie. Poemele Anei Calina Garaş din BRODERII ÎN VID – VOL.2, Editura RAO, 2014, ne par aidoma nopţilor stelare învelind cu mantia lor umerii unui demon etern răzvrătit şi curios uneori, alteori semănând cu albul pur al unei păsări bolnave de albastru. Spirit barometric, urcând în intensitate şi coborând în trăire ca nimeni alta credem, poeta trage de mânecă timpul cu veşnicia lui cu tot, îndemnându-l cumva să devină cerc şi să se rostuiască în versuri memorabile ce pot mişca până şi cele mai împietrite inimi, la o lectură aşa cum se cuvine: „Sunt fructul copt, necules,/ mustind a beţie,/ otravă în iubirea inavuabilă. (…) Bucură-te trecătorul meu trup,/ cât mai dăinuie frumuseţea aramei/ în frunza toamnei.” (din poemul destineliterare@gmail.com

SACRALITATEA IUBIRII) Fără sincope, fără inutile preţiozităţi care să strice frumuseţea şi limpedea curgere a spunerii, poeta se destăinuie cu bunul simţ şi inteligenţa marilor caractere ce-şi fac din sinceritate veşmânt pentru credibil şi valoare: „(…) Cum poţi demonstra că ai dat iubire cuiva?/ În iubire rămânem nişte flămânzi cerşetori/ doritori nu ştim că dăruind din parfumul/ fiinţei noastre, cu atât mai mult primim. Nici iubirea, nici Dumnezeu nu se pot/ dovedi logic./ Iubim singuri. (din poemul IUBIREA-I FĂRĂ MĂSURĂ)

Dorinţa de locuire în „celălalt” este echivalentul dorinţei de locuire în etern, o altă taină şi un alt mister al femeii care în fuga ei de singurătate determină o singurătate şi mai mare, 37

Destine Literare aceea a apropierii de UNU, casa de dintotdeauna a lui Dumnezeu: „(…) A fost o trezire, văzându-te cu tinereţea ta,/ arzând lângă mine,/ făurită din armonii, ca mireasma florilor./ Voioşia ta copilăroasă, cu zâmbetul sfios,/ asemenea focului, s-au furişat în mine./ Miracolul ne miră,/ cum o fiinţă se altoieşte în fiinţa altcuiva. Iubirea stă ascunsă în noi,/ cum stă ascuns focul în piatră, şi începe ca/ o veste ce soarta o ţine în palmă.” (din poemul IUBIREA ÎNCEPE CA O VESTE) Sunt rame extraordinare în cartea Anei Calina Garaş, rame înlăuntrul cărora poeta aşează lunecări de ape şi adâncuri insondabile, numai cu mintea inimii ghicindu-le, sunt atitudini şi contemplaţii ce nu se pot judeca decât cu mătasea trupului şi zbaterea sângelui sub focul unui sărut. E

aşa ca şi când o patimă s-ar stinge în somnul ostenitului de El, pe când ochii Ei rămân veghe singurătăţii dinspre ziuă, cu toate bucuriile şi spaimele ghemuite într-o speranţă: „Timpul a luat-o înaintea sufletului,/ ca dintr-o rădăcină tulpini diferite./ Într-un prezent al meu,/ ca într-o fereastră a timpului,/ sfidez anii la limita decenţei. Mai am în mine scânteie/ să aprind viaţa cu plăcere,/ să trăiesc clipe de beţie şi dezgustare./ Mai am în mine sete de păcate,/ nimic din ce mângâie n-o să îmi scape. Vârsta e un dat în mişcare,/ asta mă pasionează,/ cred că am infinitul înaintea mea.” (VÂRSTA) Aşa credem şi noi, şi ne bucurăm că suntem contemporani cu poeţi de talia Anei Calina Garaş, care au ajuns prin valoare şi talent să guste atât din preţul sacrificiului, cât şi din măsura izbânzii. Ave!

Carmen Doreal – Poppy field

38

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Aura CHRISTI (ROMÂNIA)

Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii (II) (Continuare din numarul trecut) ■ Prin politica culturală dusă de ICR-ul patapievician şi de acoliţii săi, valorile de vârf ale culturii scrise româneşti au fost, aşadar, tăiate cu brutalitate. După activitatea echipei Patapievici la ICR, imaginea culturii române peste hotarele ei este preponderent mizerabilistă; atunci, desigur, când se poate vorbi de o imagine a României în străinătate ■ Mă gândesc cum ar fi arătat imaginea României în Europa, dacă programul TPS, lansat de ICR – program de sprijinire a editării în străinătate a traducerilor din scriitorii români consacraţi – ar fi cuprins o parte din volumele editate de Fundaţia Naţională de Ştiinţă şi Artă. Nu exclud faptul că lucrurile, mai exact, valorile ar fi fost aşezate în matca lor firească, dacă ar fi fost consultată Academia Română, inclusiv profesorul, criticul şi istoricul literar Eugen Simion, autor al unei opere de ctitorie unică în istoria culturii române postdecembriste

destineliterare@gmail.com

■ L-am urmărit nu o dată pe autorul scabrozităţilor reproduse adineaori, comentând fie contextul în care au fost scrise o parte din aceste infamii – tensiunea de după Revoluţie, mineriadele etc. –, fie precizând că nu sunt decât nişte rânduri dintr-o serie de scrisori etc. Precizările, de obicei, sunt făcute cu o bine pusă în scenă umilinţă, cu o voce cvasiserafică, de înger ultragiat care se justifică în faţa unor tartori, a unor bestii. Am asistat nu o dată la spectacole de un penibil care frizează grotescul (Observaţi mimica persoanelor din imaginea alturată: Cei din planul secund sunt parcă absenţi; T. Băsescu urmăreşte interesat reacţia privitorilor; G. Liiceanu, introvertit, îşi dă importanţă; Tismăneanu recită pentru el, cu gandilocvenţă-n.m., I.G.) Aparatul de propagandă băsist a fost servit laborios de eseistul fără operă, H.R. Patapievici, după ce acad. Augustin Buzura a fost dat afară de la conducerea ICR. Motivul demiterii autorului romanului Drumul cenuşii? „Fiecare vine cu echipa lui” a afirmat dl T. Băsescu. În timpul campaniei de alegeri din 2009, sprijinindu-l pe dl T. Băsescu, H.R. Patapievici i-a mărturisit jurnalistului spaniol Félix Flores pentru cotidianul La Vanguardia următoarele: „Avem oligarhi, iar ei au un rol neplăcut. Lupt împotriva lor în calitate de intelectual în spaţiul public. Din acest motiv, sunt unul dintre intelectualii lui Băsescu”. Nu se ştie împotriva căror oligarhi a luptat dl Patapievici. Cert e că în postura sa de preşedinte al ICR a profitat cu asupra de măsură de câteva circumstanţe, care i-au înlesnit îndeplinirea 39

Destine Literare misiei de a promova convingerea preşedintelui ţării, conform căreia „România e o ţară second hand”: 1. A avut la dispoziţie un mecanism performant, înfiinţat şi perfectat de romancierul Augustin Buzura în scopul de a promova peste hotarele ţării valorile naţionale româneşti consacrate; 2. De mai bine de două decenii, lumea culturală e sfâșiată, cum scria relativ recent Bogdan Creţu, pe criterii politice, iar „presa culturală [şi nu numai aceasta – n.n.] suferă de aceeași meteahnă”. Principiul dezbină şi stăpâneşte îşi trăia unul dintre vârfurile postdecembriste; 3. Influența grupului coagulat în jurul domnilor Liiceanu, Pleșu și Manolescu (care a transformat USR într-o „placă turnantă”), cu nucleul în GDS, care – susţine acelaşi critic şi istoric literar ieşean – „are un mecanism de propagandă bine lubrifiat, îndelung verificat”, plus o reţea impresionantă de instituţii controlate de triumviratul Liiceanu-PleşuPatapievici şi acoliţii lor. (Bogdan Creţu, Nu trageţi în Nicolae Breban!, în Observator cultural, nr.775/5 iunie 2015) În condiţiile anarhiei axiologice postcomuniste, în loc să propage valorile naţionale reale, dl Patapievici a servit asiduu convingerea preşedintelui ţării – şi a comisarului Uniunii Europene Vivian Reiding, care e de părerea că „România e o ţară bananieră” (apropo, ca şi alţi lideri politici europeni, dna Reiding datorează scuze ţării noastre pentru amestecul ilegitim în treburile ei interne) –, adică a făcut tot ce a putut ca, în primul rând, Europa să beneficieze, prin cele nouăsprezece filiale ale ICR, de o imagine exotică, pitorescă, bizară, minoră, antinaţională, cultura română fiind una minoră şi în opinia „filosofului” Liiceanu. G. Călinescu – poate singurul critic de geniu al literaturii române – na fost tradus cu nici un titlu în programele TPS ale ICR, probabil, tocmai pentru că, în 1942, a afirmat răspicat faptul că literatura română este o literatură majoră. Un sondaj rapid, făcut acum 2-3 ani, arată numărul de titluri traduse sub egida şi cu sprijinul ICR din autorii Lucian Dan Teodorovici (7), Cecilia Ştefănescu (3), Andrei Pleşu (2), Lucian Boia (2), Andrei Oişteanu (2), Gabriel Liiceanu (1), Vladimir Tismăneanu (1), Nina Cassian (3), Filip Florian 40

(11), Gabriela Adameşteanu (10), Mircea Cărtărescu (20) sau Dan Lungu (13), Norman Manea (9), Ana Blandiana (5), Dumitru Ţepeneag (11), Nora Iuga (4), Lucian Blaga (3), Constantin Noica (5), Mihai Eminescu (1); George Bacovia (0), Tudor Arghezi (0), Ion Barbu (0), Max Blecher (7), Mircea Eliade (11), Camil Petrescu (3), Nichita Stănescu (3), Mihail Sebastian (4), Emil Cioran (2), Nicolae Manolescu (1), Angela Marinescu (1), Alexandru Ecovoiu (2), Ioan Groşan (1), Panait Istrati (3), Liviu Rebreanu (0), Hortensia Papadat-Bengescu (0), Dumitru Radu Popescu (0), Ştefan Bănulescu (0), Sorin Titel (0), Augustin Buzura (0), Nicolae Breban (0), Paul Goma (1), Adrian Marino (0), Marin Preda (0), Eugen Ionescu (0), Cezar Ivănescu (0), Nicolae Balotă (0), Eugen Uricaru (0), Ileana Mălăncioiu (0), Eugen Negrici (0), Eugen Simion (0), Valeriu Cristea (0), Marin Sorescu (1). Kominternistul Vladimir Tismăneanu – despre care, într-un acces de euforie oportunistică, Mircea Cărtărescu a lansat amuzanta enormitate că ar fi „un Marcel Proust al comunismului românesc” – şi Gabriel Liiceanu sunt la egalitate cu Mihai Eminescu – unul dintre fondatorii literaturii române moderne. Gabriela Adameşteanu, Teodorovici, Lungu şi Cărtărescu sunt mai promovaţi decât Lucian Blaga. Vârfurile romanului românesc – romanul denotă maturitatea unei culturi – lipsesc cu desăvârşire. Topul celor mai traduse cărţi în perioada patapieviciană sub egida ICR arată o imagine a literaturii române aflată la kilometri distanţă de imaginea ei reală. Nu puţini scriitori promovaţi excesiv prin intermediul ICR-ului condus de „Kierkegaard al României” – cum l-a numit G. Liiceanu pe H.R. Patapievici, victima inexistentului căpitan Soare – sunt autori publicaţi şi promovaţi de Editurile Humanitas şi Polirom, revistele USR, revistele 22, România Literară, Suplimentul de cultură. Editurile Humanitas şi Polirom publică tomuri semnate de dl Patapievici, un fel de filosof fără operă specifică. Ca şi dl Liiceanu. Prin politica culturală dusă de ICR-ul patapievician şi de acoliţii săi, valorile de vârf ale culturii scrise româneşti au fost, aşadar, tăiate cu brutalitate. După activitatea echipei Patapievici la ICR, imaginea culturii române peste hotarele ei este preponderent mizerabilistă; atunci, desigur, când se destineliterare@gmail.com

Destine Literare poate vorbi de o imagine a României în străinătate; nu spun că literatura ce propagă imaginea mizerabilistă a României nu e necesară şi, uneori, valoroasă. Dacă însă este favorizată exclusiv această imagine, fără îndoială, România este calomniată din interior, epicentrul caricaturizării, al denigrării României şi a imaginii ei aflându-se la Bucureşti. Nu străinătatea este vinovată de propagarea unei imagini-caricatură a României în lume, ci statul român, care, în lipsa unei strategii culturale solide şi eficiente, prin nu puţini oameni numiţi în funcţii de conducere ale instituţiilor culturale, creează o imagine de ţară second hand, de ţară bananieră, cum am aflat în vara de foc a anului 2012, când peste şapte milioane de români, cu ştampila în mâini, au dat „o lovitură de stat”. Reluând acea statistică inclusă în cartea mea Acasă – în exil, mă grăbesc să precizez că, între timp, cu sprijinul ICR au apărut traduceri din opera lui Rebreanu, Blaga şi din alţi importanţi scriitori români. Mi s-a comunicat discret că la ICR nu se mai lucrează, ca pe vremea lui Patapievici şi Mihăieş, cu liste. Totuşi, valorile naţionale consacrate ale culturii române nu şi-au găsit locul cuvenit în scara de valori promovată de ICR. La recentul Salon Internaţional de Carte de la Torino, marii scriitori români, cunoscuţi lumii întregi – Cioran, Celan, Eliade, Rebreanu – au avut parte de lansări de carte în ultimele zile ale Salonului, în prima zi fiind înscăunat cu lansări eternizatul favorit al caselor de pariuri la Premiul Nobel – Mircea Cărtărescu, un excelent scriitor minor, fără anvergură, un fel de Minulescu al postmodernismului autohton, care a slujit cu fervoare laborioasă regimul băsist, fiind ultrarăsfăţat de acesta, şi n-a ezitat să atace poporul român, identitatea şi valorile neamului românesc; presimt că acest expert în domeniul victimologiei va scrie, din nou, că este atacat de subsemnata, de parcă n-ar face diferenţa între un atac şi o opinie critică. Iată şi câteva citate din autorul excelentului volum Levantul, care e la o distanţă astronomică de ceea ce crede creatorul său – lipsit de spirit autocritic – şi anume că această carte ar fi „o piatră tombală pusă la poezia română”: „A trăi în România e ca şi cum ai înota în acid sulfuric”, „Comunismul n-a dat o literatură adevărată”, „Falia care-i desparte esenţial pe optzecişti şi postoptzecişti de cei dinainte este destineliterare@gmail.com

falia dintre două lumi: lumea francofilă a costumului şi a cravatei, a muzicii clasice, a sărutatului mâinii şi a respectului pentru marile valori şi, pe de altă parte, lumea pătrunsă de spiritul american, lumea hainelor de pe stradă, a muzicii rock, a pletelor, a culturii populare, a emancipărilor de tot felul” etc. Nu voi cita din poemul Căderea, dedicat lui N. Manolescu, poem în care M. Cărtărescu preia, fără ghilimele, un amplu fragment de o jumătate de pagină din Tristram Shandy de Lawrence Sterne. (Editura pentru Literatură Universală, 1969, pag. 194) Din jenă şi respect faţă de lectorii care mă urmăresc, nu voi cita nici din volumele doi şi trei ale trilogiei Orbitor, volume de proză autobiografică, inundate de vulgaritate şi pornografie, traduse şi promovate pe banii ICR în peste douăzeci de limbi. Profilat ca vârf de lance al postmodernismului românesc, M. Cărtărescu şi comilitonii săi, postmoderniştii, „nu mai vieţuiesc în canonul occidental, respingând «marile valori», ci în plină Şcoală a Resentimentului, oblăduită de political correctness”. Menţionând că literatura occidentală a apărut în urma rupturii de Biblie (!) şi punându-şi umărul la zdruncinarea canonului românesc, N. Manolescu îl supraevaluează pe M. Cărtărescu fără simţul măsurii. Să spere, oare, acest critic pe timpuri eminent – în vremuri tulburi, apărător şi susţinător al valorilor româneşti – că autorul volumelor Levantul, Orbitor, De ce iubim femeile ar putea fi instalat, pur şi simplu, pe locul lui Mihai Eminescu? Discipolul inegalabilului Titu Maiorescu „îi recunoaşte [lui Eminescu – n.n.] o canonicitate de rangul al doilea, subminându-i, în schimb, statutul ontologic de centru al canonului românesc. Enigma istoriei manolesciene în jurul acestui fapt se-nvârteşte. Eliminându-l pe Eminescu din centru, cu slabele argumente, care sunt nu atât estetice, cât ideologice, ne-am fi aşteptat să producă o «revoluţie» privitor la reconfigurarea canonului naţional prin descoperirea altui centru canonic decât Eminescu”. Te pomeneşti că „revoluţia” e… M. Cărtărescu, despre care acelaşi critic şi istoric literar erudit, din care am citat adineaori, Theodor Codreanu, scrie următoarele: „Indiscutabil, Mircea Cărtărescu are talent literar, o imaginaţie lexicală debordantă şi strălucitoare, însă această strălucire seamănă, din nefericire, cu un splendid joc de artificii”. Cine să creadă, oare, că 41

Destine Literare acest canon iradiant al literaturii române, care este Mihai Eminescu, poate fi spulberat prin focuri de artificii? Interesant e că nemţilor nu le-a venit ideea să clatine ori se dărâme canonul literaturii germane – J.W. Goethe. Nici englezilor nu le-a trecut prin cap să atenteze la canonul lor de secole, al lor şi al întregii literaturi iudeo-europene – William Shakespeare. Nici ruşilor nu li s-a năzărit să-l ucidă în efigie pe Aleksandr Puşkin. Am avut privilegiul să admir, emoţionată şi bucuroasă, chipurile lui Mihai Eminescu şi Paul Celan, aşezate în preajma basoreliefului acestor mari poeţi ai lumii de pe Zidul Poeziei, înălţat după proiectul poetului chinez Jidi Majia pe malul lacului Qinghai, la o altitudine de trei mii trei sute de metri, pe Acoperişul Lumii. Mă gândesc cum ar fi arătat imaginea României în Europa, dacă programul TPS, lansat de ICR –

program de sprijinire a editării în străinătate a traducerilor din scriitorii români consacraţi – ar fi cuprins o parte din volumele editate de Fundaţia Naţională de Ştiinţă şi Artă. Nu exclud faptul că lucrurile, mai exact, valorile ar fi fost aşezate în matca lor firească, dacă ar fi fost consultată Academia Română, inclusiv profesorul, criticul şi istoricul literar Eugen Simion, autor al unei opere de ctitorie unică în istoria culturii române postdecembriste. Împreună cu echipa de cercetători de la Institutul de Lingvistică şi Literatură „G. Călinescu”, sub sigla Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă şi Artă, Eugen Simion a editat în facsimil, în 38 de volume, manuscrisele eminesciene, păstrate în custodia Academiei Române, iar în eleganta 42

Colecţie de tip Pléiade – Opere fundamentale – a aceleiaşi Fundaţii, care funcţionează sub egida Academiei Române, începând cu anul 2000, acelaşi profesor, critic şi istoric literar, a editat circa 160 de volume, între care opera scriitorilor clasici români: poemele integrale ale lui Mihai Eminescu în ediţia Perpessicius, G. Bacovia, Lucian Blaga (teatru şi poezie), publicistica lui G. Călinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, I.L. Caragiale, cele opt romane ale Hortensiei Papadat-Bengescu (inclusiv Străina), Ion d. Sîrbu (jurnalele intime şi corespondenţa), Maiorescu (jurnal, I), Mihail Sebastian (proza şi primele două tomuri din publicistica lui), Ion Budai Deleanu, C. Negruzzi, discursurile parlamentare ale lui Maiorescu (două tomuri), Hasdeu (patru volume). Urmează să fie continuate ediţiile integrale începute (Arghezi, Slavici, Goga, Sorescu, Nichita Stănescu etc.). Marginalizat, ocolit, blamat răstimp de mai bine de două decenii pentru curajul de a se fi pronunţat, în primăvara anului 1990, împotriva imixtiunii politicii în literatură, marele critic Eugen Simion, autor al unei opere majore, care depăşeşte cincisprezece mii de pagini publicate, deplânge dezinteresul instituţiilor statului român faţă de cultură şi valorile sale scrise: „Nu mai vorbim de dezinteresul total arătat de instituţiile culturale ale statului faţă de asemenea proiecte care, evident, nu aduc bani, dar dovedesc, repet, că România nu este culturaliceşte ultima ţară din Europa. Dimpotrivă, este o naţiune culturală, marii ei poeţi şi moralişti, de exemplu, pot demonstra acest fapt…”. Nu cred, însă, că H.R. Patapievici l-ar fi consultat pe Eugen Simion. În primul rând, pentru că autorul volumului Politice nu are o părere grozavă despre naţiunea română, părere exprimată – în paginile cărţii respective; şi nu numai acolo, după cum se va vedea de îndată – prin tertipuri retorice transparente pentru un om de meserie: „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”; „Un popor cu substanța tarată. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare… guri vulgare, trăsături rudimentare”; „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”; „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături… ” (H.R. Patapievici, Politice, destineliterare@gmail.com

Destine Literare ediția 1996, pag. 64); „Puturoșenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească își urmează cursul până la erupția terțiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconștient, până ce mintea va fi în sfârșit scobită: inima devine piftie, iar creierul un amestec apos” (H. R. Patapievici, Politice, ediția 1996, pag. 49); „Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului”; „Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioşi care fac alergie la auzul cuvântului canon şi manifestă tendinţa să pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiţie”; „Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual, deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare”; „Pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit «politic corect», în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon (…) a arătat fără dubiu că fostul poet național al României clasice e «politic incorect»”. (H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, în Flacăra, nr. 1-2, 2002)

L-am urmărit nu o dată pe autorul scabrozităţilor reproduse adineaori, comentând fie contextul în care au fost scrise o parte din aceste infamii – tensiunea de după Revoluţie, mineriadele etc. –, fie precizând că nu sunt decât nişte rânduri dintr-o serie de scrisori etc. Precizările, de obicei,

destineliterare@gmail.com

sunt făcute cu o bine pusă în scenă umilinţă, cu o voce cvasiserafică, de înger ultragiat care se justifică în faţa unor tartori, a unor bestii. Am asistat nu o dată la spectacole de un penibil care frizează grotescul. Ultimul spectacol de laşitate, lipsă de bărbăţie şi ipocrizie a fost înscenat la postul Realitatea TV, la emisiunea lui Bogdan Rareş din data de 3 iunie 2015, cu un titlu pompos Cum se poate restarta România. Lipsa de replică a lui Bogdan Rareş descalifică acest jurnalist. De vreme ce se justifică, să înţelegem că Patapievici nu mai împărtăşeşte ordurile scrise despre România în acele scrisori? Să înţelegem că nu împărtăşeşte şi celelalte enormităţi ce vizează neamul românesc şi valorile acestuia, scrise de d-sa în alte contexte decât cel inflamat, din 1990? Atunci, de ce nu le-a regretat niciodată? De ce le-a reluat în toate ediţiile acelei cărţi dezonorante, Politice, pline de clişee, de expresii suburbane şi de atacuri la identitatea, tradiţia şi limba naţiunii române? Din ce motive a continuat să atace valorile naţionale româneşti consacrate? Din ce cauze invocă „noua tablă de valori acceptate”? Acceptate de cine şi când anume? Scabrozităţile de acest tip intră sub incidenţa Codului Penal. Dacă, desigur, dna M. Macovei n-a omis articolul respectiv din noul Cod Penal, pentru a se proteja şi pentru a-şi proteja aliaţii, care se erijează în singura elită exclusivistă a ţării şi, în loc să regrete realitatea de a fi fost intelectuali de curte ai lui T. Băsescu, joacă, din nou, teatrul ieftin al unor victime ale naţiunii, după un discurs impetuos al romancierului Nicolae Breban la ICR, minţind grosolan că acest scriitor ar fi afirmat, apoi, într-o şedinţă a Academiei Române că „Patapievici şi Liiceanu ar trebui împuşcaţi” – diversiune pusă în scenă de un grup abuziv de procurori ai culturii române. Nicolae Breban are dreptate să deteste şi să-şi exprime dispreţul faţă de oricine atacă identitatea, limba, tradiţia şi valorile naţiunii, din care el însuşi face parte şi căreia i-a dăruit – ca şi Mihail Sadoveanu – douăzeci de mii de pagini, în care a abordat teme de anvergură europeană.

43

Destine Literare

Nicolae BĂLAȘA (ROMÂNIA)

Omul-spirit-înstrăinat sau Marin Sorescu şi gândirea ,,Samkhya“ În urmă cu ceva timp, publicam articolul „Obiectiv – subiectiv, relaţie duală în cadrul înţelegerii sau formă speculativă de ameţit omenirea ? !“, o mai veche frământare ce nu mi-a dat şi încă nu-mi dă pace. Nu mă lasă să vegetez sau, altfel spus, să trec şi eu cu capul între umeri prin lume şi, evident, să-mi meargă bine, asemenea celor care o fac. Motivul ? În primul rând, obsesia conform căreia ceva (idei false – premisele irelevante, superstiţii, prejudecaţi, speculaţii, teorii, tot felul de „învăţături“ de la „deştepţii“ prezentului sau de la cei de când lumea, sfătuitori de profesie, la care musai trebuie adăugaţi specialiştii în manipulare), mi-au întunecat mai întâi mintea, înţelegerea şi, evident, capacitatea de a povesti şi a mă lăsa povestit, pentru că acolo, în poveste, stăruie să încolţească sâmburele de adevăr. În al doilea rând, motivul are caracter contextual, chiar dacă îşi trage seva din stereotipia cu care văd descris (redescris), un fenomen despre cum „se întâmplă“ (dacă se întâmplă ?!) ceva. Trebuie să vă reamintesc că : „Lumea este tot ce se întâmplă. Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor“ – Tractatus LogicoPhilosophicus, Ludwig Josef Johann Wittgenstein). Cu alte cuvinte, lumea este tot ce facem, astfel încât materializarea sa, a facerii, să rămână semn, imanenţă pe pânzele vremurilor. Asta, dacă vrem să fim ! Citesc şi, sincer, mai că îmi dau lacrimile când văd că în exprimarea multora, a noastră, în general (ca să fiu delicat !), încă mai stăruie limba de lemn specifică şedinţelor de partid de dinainte de ‟89. Blestemaţi dacă am fi fost şi tot am fi sărit din tiparele vremurilor de atunci, după atâta amar de ani ! Dar fără carte nu se poate ! Am şi spus-o, am şi scris pe tema asta, însă nimeni nu aude, nimeni nu vede. Norocul nostru (zicem şi ne mai şi credem deştepţii lumii !), cu Internetul ! Tastez ceva şi „informaţia“ îmi este pusă pe tavă. Apoi, doar două funcţii ale calculatorului „copy“ şi „paste“, la prima 44

vedere, m-au şi făcut genial“. Machea ? ! Fals ! Cum nu se poate mai fals, dar se poartă ! Nu neg utilitatea acestor mari invenţii contemporane (calculatorul, Internetul, Sistemele ultrarapide de comunicare etc.), însă, fără erudiţie, fără autoreflecţie, fără filologie, fără a întoarce cuvântul, în lumea cuvintelor, pe toate părţile, tot la un fel de a bate câmpii rămânem ! Adevărul e că, în lumea lui neica nimeni, lume productivă şi consumabilă de nimicuri, nimicuri suntem. Ce semeni aia răsare, zice un proverb românesc, iar de aici spusa cu : „nimic nu pui, nimic răsare“, ni se potriveşte mănuşă, chiar dacă, paradoxal, povestea cu nimicul are structură şi poate fi formulată filosofic, însă pentru o chestiune dintrasta îţi trebuie minte, nu glumă!

Cum nu mi-am propus o lecţie de morală şi pentru că mi-am amintit şi cuvintele Eccleziastului „visurile vin din multe griji, iar glasul celui nebun din mulţimea de vorbe“ (Biblia, Bucureşti, 2002, Eccleziastul, cap. 5, versetul 2) mă întorc la oile mele şi mă întreb, repet, contextual, cu ocazia destineliterare@gmail.com

Destine Literare omagierii scriitorului Marin Sorescu, 80 de ani de la naştere, e bine, e normal, pentru noi, ca oameni, ca popor, să apară scris sau rostit, pe ici, pe colo : „…marele scriitor s-a născut la… a scris, a publicat în… bla, bla… ?“ Adică, mai pe înţelesul tuturor, să apară scris sau rostit ce se găseşte publicat în cele două, trei pagini de internet ? Dacă îi facem lui, scriitorului, un deserviciu, tot proverbul românului ne limpezeşte la cap: „dacă tăceai, filosof rămâneai !“. Pe aia cu datul în petec, nu are rost să v-o mai reamintesc ! „Adevărul e“ – o să sară unii – „că nici nu şti cum să o mai dai ! Dacă nu zici nimic, de ce nu zici ? ! Dacă zici, de ce zici ?“ Din nou, fals ! Şi iar vin şi mă întreb: e normal ca un astfel de moment să se reducă la câteva manifestări culturale nesemnificative, unele chiar mediocre ? Sau e moral să fie trecut neobservat momentul? În urmă cu câţiva ani, şase, şapte, dacă nu mă înşel, în cadrul evenimentului de omagiere a poetului, organizat de către Primăria şi Consiliul Local al Municipiului Craiova, cu ocazia „Zilelor Marin Sorescu“, Academicianul Eugen Simion îşi propunea reflexiv : „trebuie să stabilim şi lui Sorescu un loc în literatură, românească şi nu numai“. Nu cred că v-a trecut prin cap ideea conform căreia distinsul Academician i-ar cunoaşte şi nu prea opera lui Marin Sorescu şi, de aici, ezitarea. Nu ! Spusa lui Eugen Simion avea atunci, cel puţin alte două conotaţii, altele decât cele interpretabile simplist sau la prima vedere. Prima : îl vedea pe Sorescu, ca gen literar, oriunde în literatura română (chiar şi universală), şi a doua : îndemna oamenii de cultură, criticii şi istoricii literari, la studiu, la reinterpretarea operei lui Marin Sorescu, spre reaşezarea sa în Marele Panteon Cultural. Re-aşezarea lui Sorescu şi a altora asemenea lui înseamnă aşezarea noastră, ca popor, în lume. De atunci şi până acum, pentru a fi drepţi cu noi şi lumea ce ne stă alături, au apărut lucrări foarte importante în creionarea operei şi personalităţii lui Marin Sorescu. Este demn să amintim: Marin Sorescu în scrisori (I), G. Sorescu şi Emil Istocescu, Ed. Autograf (fratele scriitorului a publicat 24-25 de volume postume, însă enumerarea lor ar da apă la moară celor ce, la orice colţ de stradă, doar clevetesc şi te circumscriu narcisismului sau egocentrismului, că mai mult de atât nici nu pot şi nici că ştiu), 2009, destineliterare@gmail.com

Sorescu, Caiet îngrijit de Constantin Barbu, Ed. Contrafort, Organizaţia Ziariştilor Independenţi, 2009, Marin Sorescu în Documente şi Scrisori inedite, ediţie îngrijită şi prefaţă de George Sorescu, Scrisul Românesc, 2010, Marin Sorescu – Ironica Regie la un Spectacol Existenţial, Fănuş Băileşteanu, Ed. Autograf, 2008, Marin Sorescu, La lilieci, Ed. Art, 2010, ediţie îngrijită şi prefaţată de Sorina Sorescu, Marin Sorescu, Romanul Călătoriilor, jurnal inedit III, Editura Scrisul Românesc, 2008, ediţie apărută cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Craiova, şi La Lilieci – 6 cărţi în căutarea lui Marin Sorescu, Marian Barbu, Ed. Sitech, 2010, lucrare despre care am scris omagiindu-l pe autor la momentul lansării ei. Pe lângă cei enumeraţi, am putea adăuga şi un punct al nostru de vedere, pus în paginile romanului Acvariul cu fâţe, Ed. NEWEST, Târgu Jiu, 2010, 309 p. : „…Toţi spun că e demenţial jucată de Ilie Gheorghe ! Hai, vino ! Te rog eu, vino ! Singură, nu se cade să mă duc ! Şi vreau să o văd ! Hai, vii ? Te aşteaptă şi te sărută dulce, dulce, puiul tău mic !“ – erau ultimele cuvinte dintr-o scrisoare scrisă, probabil, într-o pauză dintre ore. […]“ ,,– Ţi-a plăcut ? Cum ţi s-a părut ? – m-a întrebat Elena la sfârşitul spectacolului. – Totul, un fel de încrâncenare a omului cu lumea şi cu el însuşi ! Pentru cunoaştere şi nimic mai mult ! Iar de aici, drama ! – Am citit şi eu câteva comentarii din diverse reviste. Unele sunt selectate şi aici, în caietul‑program… Majoritatea încep cu : Piesa Iona de Marin Sorescu, piesă de inspiraţie biblică… La fel ca în manualul de liceu ! – Aiurea ! Piesa este o capodoperă. Ca să o înţelegi, îţi trebuie mai mult decât un gram de minte ! Iona, ce-i drept, este personajul biblic, înghiţit de un chit, adică de o balenă. Dar, după aceea… ca să iasă la lumină, din hăul în care a căzut, parcurge un drum, ori tocmai el, drumul, este un fel de mers în genunchi, de acolo, spre Dumnezeu. Strigătul lui spre lume şi spre el e semnul fiecărui pas. Din păcate, pe poteca asta, de ape, din care a ţâşnit, cândva, viaţa, te mai poţi odihni doar pe o bancă pusă în mijlocul oceanului… Dacă ai construit-o la timp ! Cunoaştere şi sacrificiu ! 45

Destine Literare – Dar finalul ? – m-a întrebat ea vizibil marcată. – Finalul ? ! Aşa cum e şi scrisă şi jucată, nu are nimic în comun cu ideile creştine ! Dacă asta vrei să întrebi ! – Dar cu spusa lui Schopenhauer ? Ştii din Lumea ca voinţă şi reprezentare ? Plătim cu moartea pentru tot ceea ce primim… Iar omul, în general, primeşte. Toată viaţa primeşte cunoaştere ! – …Dacă are urechile pâlnie şi e deschis la cap, altfel tot înfundat rămâne ! – am glumit eu. Mă pui în încurcătură ! Cu toate astea, nu ! Nu cred ! Iona nu moare ca să plătească nici măcar un gram din cunoaşterea ce i-a fost dată ! Personajul lui Sorescu vrea lumina absolută şi recurge la sacrificiul suprem. Suprimarea ! Or, fapta aceasta, în creştinism, e căderea în păcat ! Finalul piesei îl găsesc, mai degrabă, în cultura Samkhya, din gândirea indiană. Cam cu şapte sute de ani înainte de Hristos ! – Mda ! Nu ştiam ! Omul cât trăieşte învaţă ! La fel şi eu !“ (Acvariul cu fâţe, Nicolae Bălaşa, 2010, pp. 292–294). Că avem sau nu dreptate, rămâne de văzut ! Deocamdată, nimeni nimic! Nu e de înjurat, de huiduit, ,,deştepţii-puieţi ai neamului‟‟, ,,cărturari cu ştaif‟‟, tac mâlc! Chiar şi instituţiile culturale române! Ce atâta zbatere?! Putem trăi (vai de mama lui de trai!) şi fără Sorescu, şi fără Eminescu şi fără... Altfel spus, putem trăi şi fără identitate, fără a şti cine suntem, putem trăi şi fără suflete, că tot suntem, (la nivel global), gloabe de pus în jug. Mă rog, ca nu cumva să trezesc din nesimţire pe careva din mârţogarii prezentului, revenim şi pentru a da greutate afirmaţiilor făcute în romanul Acvariul cu fâţe, sugerăm câteva indicii ce duc spre filosofia indiană (cultura „Samkhya“, fiindu-i inclusă) : 1. reîncarnarea sugerată de Sorescu în expresia „Doamne, mai naşte-mă o dată !“ este una dintre ideile care nu au nimic în comun cu învăţăturile creştine, mai ales că Sorescu se adresează, prin vocea personajului Iona, unui Dumnezeu mort (Nietzsche), incapabil de un „exemplu“; 2. expresia „Eu cred că există în viaţa lumii o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă… până se ajunge la o singura mamă, una 46

imensă…’’ face trimitere către India, însă cu precădere către miturile acestei imense şi vechi civilizaţii. Ca premisă pentru adevăr şi binele nostru, al tuturor, uneori încurcaţi în iţele nevăzute, trebuie să spun că Marin Sorescu a cunoscut-o, aici, în România, pe indianca Amita Bhose, fostă doctorandă a Doamnei Zoe Dumitrescu Buşulenga. Presupunem că discuţiile cu Domnia Sa, cu Amita Bhose, despre şcoala „Samkhya“, şcoală ce admite, chiar conceptualizează sinuciderea ca formă supremă de cunoaştere, l-au îndemnat pe Sorescu la scrierea acelui final din Iona, final ce nu stă sub cupola Creştinismului. Reluând (doar cu dorinţa de a-l reactualiza pe marele poet), reamintim faptul că Iona este personaj biblic, însă povestea lui nu are nimic în comun cu povestea din Sfânta Scriptură. Poate doar acel amănunt, totuşi, suficient de semnificativ! Iona din Biblie fuge din faţa Cuvântului, iar de aici, din neascultare, drama sa! Din punctul nostru de vedere, Iona lui Sorescu, acest fir roşu ce traversează omenirea, de la Geneză şi până în clipa ce tocmai ne-a scăpat printre degete, este mai degrabă Fiinţa lui Parmenide, (,,Fiinţa este şi nu poate să nu fie!’’) sau omul aruncat-în-lume al lui Heidegger. Odată ,,venit‟‟ în lumea pământească, Iona spirit-încarnat este înghiţit de o balenă care, la rându-i, este înghiţită de o altă balenă, şi aşa mai departe... Adică Iona este înghiţit de necunoaştere! (Karl Popper, inspirat, probabil, de ,,Lumea ideilor şi formelor pure’’ şi de re-învăţarea prin reamintire a lui Platon, are o teorie asemănătoare. În ea primează afirmaţia conform căreia contingentul întunecă, ne îndepărtează de esenţă, de ,,adevărurile posibile existente în lumile posibile‟‟- Hegel, şi, evident, ne îndepărtează de ,,Centru’’, de ,,Principiu’’ (trebuie să existe un Principiu ce stă la baza a tot, ne spune Thales din Milet, cu peste 2500 de ani în urmă,), de acel ,,Unu’’ mărturisit de Moise, de Adevărul Suprem). Revenind, credem că, în dialogul său cu sine, cu Dumnezeu şi lumea, Marin Sorescu, în Iona, rescrie Geneza, re-face drumul său spre adevărata sa esenţă, spre Adevărul-Mamă, sigurul scop cu sens al omului-spirit-înstrăinat. Desigur, acest drum este cu trudă, iar ,,scoaterea la lumină’’, altfel spus, destineliterare@gmail.com

Destine Literare întoarcerea în Adevărul absolut, e cu jertfă de sine. Doar plasându-te în esenţă ştii bine ce este esenţa! Doar fiind în lumină ştii ce e lumina! Oarecum, la limită, admitem, totuşi, şi formula conform căreia piesa de teatru Iona s-ar plasa la graniţa unor mari culturi şi civilizaţii, permanent preocupate de aflarea Adevărului suprem. Repetăm însă, Iona, personajul lui Sorescu, vrea lumina absolută şi recurge, după zbateri şi iar zbateri, la sacrificiul suprem. Suprimarea! Şcoala ,,Samkhya“, - parte a filosofiei şi culturii Indiene, în ansamblul său - admite, chiar conceptualizează sinuciderea, ca formă supremă de cunoaştere (omul, în perspectiva acestei şcoli, este ,,scânteie’’ înstrăinată din ,,focul absolut’’, este spiritul-înstrăinat de spiritul absolut, omul este fărâmă de lumină, rupt din lumina absolută, este crâmpei de cunoaştere din cunoaşterea absolută‟‟. Ca spirite întrupate, ca pământeni, cu toate eforturile noastre, în timpul vieţii, ,,cunoaştem în parte şi propovăduim în parte’’- Apostolul Pavel) Reîntoarcerea în lumina-mamă, altfel spus, cunoaşterea adevărului absolut este, repet, singura noastră zbatere cu sens. Şcoala Samkhya nu a rezistat vremurilor! Au apărut alte curente, alte şcoli, a apărut Budismul, Creştinismul. Toate, din Orient, până la marginea Occidentului, s-au opus sinuciderii, considerând demersul un mare păcat. Ori tocmai comiterea acestuia, a păcatului prin suprimare, scoate piesa lui Sorescu de sub cupola Creştinismului, şi, în acelaşi timp, de sub imperiul existenţialismului ce are ca trăsătură principală scoaterea lui Dumnezeu din lume. Dincolo de orice punct de vedere, trebuie avut în vedere şi spusele autorului: ,,Prefeţele scrise de autorii înşişi nu-şi au rostul decât în măsura în care vin cu nişte precizări de ordin documentar. Altfel, să încerci să spui – e prea lung. Şi poate că ai şi uitat. Creaţia e o bâlbâială în faţa lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în şase zile, el s-a simţit atât de epuizat încât n-a mai putut mişca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci? Iată un

exemplu de epuizare divină. Recitesc după câţiva ani Iona, cu ochi rece, străin, şi mă întreb: oare unde rămăsesem? Iona, proorocul care a fugit din faţa Cuvântului, a încăput în burta chitului. Ca oscrisoare, în cutia poştală. Am găsit, poate din greşeală scrisoarea. Am citit-o cutremurat şi mi s-a părut c-o înţeleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot. După aceea am vrut să-l uit pe Iona. Ce s-a ales din mândra cetate Ninive „mare înaintea lui Dumnezeu s-o străbaţi în trei zile de umblet”? Ce s-a ales de oamenii ei care s-au îmbrăcat în sac şi s-au pocăit şi nu i-a mai ajuns mânia de sus? Am uitat absolut totul. Apelaţi la arheologie. Am fost întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în cosmos sau singurătatea intrauterină. În ce măsură Iona e primul om ori ultimul om? Dacă dau o accepţie freudistă, mistică, politică ori cabalistică experienţei acestui personaj? Şi mai ales ce semnificaţie are gestul final şi dacă nu e prea multă amărăciune şi dacă nu mi-e milă de umanitate? Nu pot să vă răspund nimic. Au trecut trei ani de când am scris tragedia. Totul mi se încurcă în memorie. Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona îşi pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Io-na şi ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu a rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga: Io-na şi nu se mai auzea decât Io, Io în vreo limbă veche înseamnă: eu. E tot ce-mi mai amintesc.’’ În alt context, Sorescu spune că ar fi vrut să scrie un tratat de antropologie filosofică, însă a pus pe hârtie o piesă de teatru. Altădată, într-un interviu, poetul, vădit emoţionat, afirmă: ,,îmi vine să spun că Iona sunt eu!’’ Dar câte nu poate spune autorul unei opere despre ,,facerea’’ acesteia, în funcţie de contex?! În fine, ţinând sau nu cont de afirmaţiile făcute de autor, de cele făcute de către istoricii şi criticii literari, la cei 80 de ani de la naşterea sa, prin Iona, prin tot ce a lăsat poporului român şi nu numai, Sorescu rămâne el însuşi un Iona, veşnicul spirit în drumul său spre Adevărul Absolut.

Craiova, 16. 01. 2016

destineliterare@gmail.com

47

Destine Literare

Ioan BARBU (ROMÂNIA)

Zimbrul rănit „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul.” Valeriu Gafencu

Un tânăr la vreo 25 de ani. Înalt, brațe de oțel. Arăta desul de bine în costumul albastru, la un nasture. Își propusese să bea ceaiul de dimineață cu iubita sa. În urmă cu o săptămână, petrecuseră, de minune, două zile la Sinaia. „Îți mulțumesc, Elena! A fost superb! Voi lipsi câteva zile din capitală. Am o urgență la Constanța…” Cum s-a dat jos din tren, impasibil, a ieșit din Gara de Nord și a luat-o spre Calea Griviței. La numărul 13 a sunat. De-abia a pus mâna pe clanță că ușa s-a deschis brusc. Un mastodont de om i-a apărut în față, cu pistolul țintă spre el. Calm și relaxat, ca și cum n-ar fi observat arma care îl amenința, îi dă binețe: – Bună dimineața! Namila răspunde: – Nu știu cât de „bună”… o fi pentru tine. (Rânjet, în colțul gurii.) Un gând, vaier, l-a străfulgerat: „Care găunos din juru-mi m-a trădat?… Nemernic, latrinar, vândut bolșevicilor!” Pocitania îi înfige pistolul în piept: – În numele legii eşti arestat! Ochii reci, mari, ca ai câinelui turbat, i s-au căscat în orbite: – Te predai ori trag!… Pui de năpârcă. credeai că… N-a așteptat ca namila să-și termine vorba. Deşi se afla în bătaia glonțului, îi reproşează, cu voce ridicată: – Eşti un miriapod, vândut bolşevicilor, o cârpă de şters duşumeaua … Ți-ai trădat părinții, frații și neamul… Slugoiule!… Agentul s-a trezit, uluit, cu-n pumn zdravăn între ochi. S-a prăbușit ca lovit de trăsnet. 48

Dinăuntru şi din afară a răsărit, ca din pământ, o armată de agenți, cu automate și pistoale. Au tăbărât pe tânăr ca o haită de hiene înfometate. L-au imobilizat. A dat el să scape din strânsoare, dar unul i-a tras un glonț în gamba piciorului. A căzut într-un genunchi. Alt glonț, în celălalt picior. Ca un zimbru rănit, se zvârcolea, într-o baltă de sânge. Hienele, însă, îl loveau cu sete. Ar fi mușcat din carnea lui. Un scâncet înfundat și, năpădit de durere, o ultimă formă de rezistență îi dispăru. * Când a deschis ochii, după vreo săptămână și mai bine, se afla la Jilava, într-o încăpere a spitalului. „ Diavole roșu, îmi râvnești sufletul? Doamne, dezleagă-mă, Tu, de păcate și azvârle-mă în focul viu al martirilor. Lupta mea e o coastă din libertatea poporului meu. Căci nu pot vedea România populate de comuniști…” Au urmat nesfârșite interogatorii, schingiuiri și bătăi la pielea goală, cu lanțuri și cu vergele din oțel… – Să ne spui tot, fiu de cățea, tot ce-ai făcut după parașutare! Cu cine te-ai întâlnit? Ce otravă capitalistă le-ai turnat în suflete? Imperialiștii americani te-au trimis să slobozești țara de comuniști?... Celălalt, albastru de mânie, îi aplică o lovitură după ceafă, măiestrit pregătită. Cu o voce venind din stomac, sufocat de furie: – De ce taci, banditule, ‟tu-ți născătoarea măti de cretin? Îți slobozim noi un glonte în scăfârlie…

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Se frământa, în sine, neliniștit: „Oare, cât știu? Să fi aflat pe unde am umblat? Știu cu cine neam întâlnit și ce-am vorbit? Sau fac pe isteții, crezând că mă păcălesc și scot ceva de la mine?! Poate s-aștepte mult și bine, că din gura asta n-au să afle nimic.” Apoi, dup-o stăfulgerare de gând, îi întreabă: – Unde e Elena, ce i-ați făcut? Răspunse unul din ei. O vorbă ruginită: – A ajuns acolo unde îi e locul… Tânărul, cu buzele strânse, printre dinți: – Cri-mi-na-li-lor!

Ce vorbă să cadă, pe ritm de baladă? Ce cuvânt să vină, când plânsul suspină? De ce moartea rece ne-a frânt treisprezece? Treișpe feciori, ca nişte bujori, Care s-au jertfit – Ţării – luptători. Unde-i sfânta lege, care îi alege Şi morţi-i culege? Treişpe bravi feciori, ca treişpe bujori, Morţi pentru dreptate, pentru libertate! Bărbaţi dintre noi, ce-au murit eroi Toţi, unul şi unul, să sfarme cu pumnul Stânca rece, grea ce pe noi cădea...

* ...12 octombrie 1953. Tribunalul Militar Teritorial București. Față în față: călăi și îngeri. Procesul tinerilor parașutați. Într-o țară ferecată-n obezi moscovite, sabia de foc a diavolului roșu a căzut în mod așteptat: condamnați la moarte! În zorii zilei de 1 noiembrie, sub zidurile Jilavei: – Foc! Și pe calea lactee s-au așternut noi luceferi. Treisprezece tineri în faţa plutonului de execuţie, fără teamă de moarte, cu gândul că în soarele libertăţii de mâine va fi şi un dram de lumină din jertfa lor. Treisprezece luptători pentru libertate au primit martiriul ca pe un har, încredinţându-şi sufletele în mâinile Tatălui Ceresc. Treisprezece români tineri, din neam de eroi, eternizați de baladă.

* Munţii, cât îs ei de mari, Ca stejarii-ntre stejari Cinci Ioni sprinţari, cu trup de arţari, Mihai şi Lisandru, lujere de leandru, Erich... părul lui, spicul grâului, Mircea şi Gavril cu ochi de copil, Gheorghe şi-Aurel, blândeţe de miel; Şi Golea cel tânăr, împuşcat sub umăr Şi-acel prunc, ce-n vise încă nu horise... Goruni printre stele şi mesaje grele, Brazi ce-or să răsară, într-o primăvară Iarăşi – peste ŢARĂ... N-au fugit, jertfindu-se pentru România, apărându-i libertatea. * Zimbrul rănit… îl întâlnim pe plaiul nostru în fiecare zi. El ni s-a topit în conștiință. Surâzător, ne privește cu ochii lui de legendă veşnică. (Din volumul în pregătire „În fața glonțului”)

destineliterare@gmail.com

49

Destine Literare

Marian BARBU (ROMÂNIA)

Scriitorul dincolo de vreme - portret de la distanță -

Zodia mea, cea a Balanței, mă călăuzește ca viața să-mi rămână într-un permanent echilibru, nici spre scepticism cioranian, nici spre exaltare pașoptistă ca nația să prospere cu oricâte sacrificii sar produce. O asemenea mărturisire s-a ivit pentru un ceas aniversar, de 4 martie, 2016, când confratele Nicolae Bălașa, meșter iscusit, inegalabil într-ale scrisului, a găsit de cuviință să-și atragă crugul vremii pentru a-i descifra el însuși cifra 60. Căci tot atâtea trepte urcase și unchiul său, Marin Sorescu, până la consacrare. Orice ar spune sărbătoritul nostru, de la începutul lunii lui mărțișor, apropierea cu Vărul lui Shakespeare este inevitabilă și ireductibilă. Ca să nu se creadă că am alunecat pe panta comparațiilor gratuite, voi spune, dintr-un început, că Marin Sorescu s-a așezat în carul de foc al Sfântului Ilie și atinge toate zodiile literaturii lumii prin care trece neîncetat. Pentru odihna gândului și sporirea acestuia, mai poposește prin Bulzeștii lui de odinioară, lăsați, din 1996, întru veșnicie în paza nepoților săi – poeta Beatrice Sorescu și prozatorul Nicolae Bălașa. Cei doi pământeni autentifică într-un altfel zestrea scripturală a Soreștilor. În ceea ce-l privește pe Nicolae Bălașa, o fotografie de tinerețe îi trădează voința dârză, de neoprit ca mersul vremii să i se supună. Cum zona Bulzeștilor, până departe spre Horezu de Vâlcea și până spre Tg. Jiu, este una a pădurilor falnice, fără oprire, urcând în munți și dincolo de ei, este cunoscută din timpul transhumanței (Cârcotașii, 50

doritori de exactități, prin care să se compare, sunt rugați să-și asume singuri informația pe care și-o doresc). Provenind dintr-o zonă a pădurilor (Seculești), sobrietatea se află pe buzele ființei, iar ochii iscoditori devin lămpașe temerare ale drumului spre înainte. Numai părul răvășit identifică un cap încărcat de întrebări care este gata oricând să pornească în lume. Aci nu se umblă fitecum – ci îngrijit, atât la haine, cât mai ales la vorbe. Dacă haina a rămas albă, semn de curățenia sufletească, papionul și batista de buzunar sunt embleme de noblețe și fast ale bunei creșteri, în respectul pentru civilizația urbană, dincolo de matricea satului. Plecatul la drumul facultății de filosofie, prin mulțimea de idei care i-au impulsionat gândirea tânărului din fotografie, l-au determinat să-și circumscrie inspirația satului matricial, evenimentelor care l-au convulsionat. Ele au prins aripi în primele două romane Blesteme (1995) și Pe apa sâmbetei (1997). Scrierile ulterioare ale prozatorului dezvăluie, într-o ascendență emoțională, trăirile sale în legătură cu Evenimentele din Decembrie ‘ 89, cu propriile-i reflecții din timpul studiilor universitare, cu situații, oameni și întâmplări din călătoriile efectuate în lume. Folosind a doua oară cuvântul lume (în limbaj filosofic, concept), mi-am creat o portiță spre preocupările de anvergură ale scriitorului Nicolae Bălașa pe tărâmul filosofiei. Cu siguranță că pregătirea tezei de doctorat, în domeniu, la Cluj, i-a oferit nobila posibilitate de a parcurge o bibliografie destineliterare@gmail.com

Destine Literare înaltă de profil, trebuitoare pentru toată viața. De la anticii greci, la filosofii germani, din sec. 19, până la modernii englezi și francezi din sec. 20, s-au impus nume, opere și semnificații. Pe acestea toate prozatorul le-a strecurat în proza lui pe calea povestirii - garanție a originalului, autenticitatea poate fi procurată din propriile-i trăiri ca și a eseului. O breșă nobilă în scrisul lui Nicolae Bălașa a făcut-o, printr-un ciclu de comedii. Ele vituperează o lume decadentă a foștilor activiști de partid, care, decăzuți după „89 sub toate aspectele – fizicește, psihologice, ideologice, își asumă o morală contradictorie, sfârșind cu toții în lada de gunoi a istoriei. Nicolae Bălașa, de aproape un deceniu, a devenit un gazetar internațional de temut, prin internet și facebook, tăvălind, în stânga și în dreapta, toate nedreptățile întâlnite în România și în lume. El rămâne convins că până a se ajunge la fluviul dreptății, trebuie zdrobite și desecate pârâurile nedreptății. În subsidiarul textelor sale se miră și el

cum Dumnezeu se face că în România, după ce a fost înlăturată o dictatură, nedreptățile (ca să vorbim generic) s-au înmulțit cu carul. Filosoful constată efectele, mereu păgubitoare pentru națiunea română, și mergând spre cauze, caută să le explice și să le înţeleagă el, înaintea altora. Într-o asemenea situație, Nicolae Bălașa umblă ca un iluminist, bătând la conștiința fiecăruia dintre noi, a mai marilor lumii, în ultimă instanță, a mentalității, nu colective, dar individuale. Mă tem însă (formulare … americană) că Nicolae Bălașa l-a găsit pe Diogene, invitându-l de ziua lui să-i lumineze începutul de desprimăvărare. Cel puțin așa știm noi în România, fiindcă atunci se gândesc și ghioceii, florile pădurilor să iasă de sub zăpadă – ca să ne încânte cu frumusețea petalelor și a mirosului fremătător, în pânza vântului, coborât odihnitor în leagănul copilăriei sale. Fie ca anii care ți-au fost rezervați de zodia Dumitale să-ți întărească spornic demnitatea profesiei și cerbicia devenirii ca scriitor! 18 ian 2016

Morala ambiguității într-o parodie metodică Viziunea vizuinii (1982), de Marin Sorescu Dificultatea opțiunii pentru valorile contemporane ni s-a revelat în toată splendoarea ei de către Eugen Lovinescu care, dincolo de unele erori, revizuite sau invalidate de timp, rămâne încă un Model de critic în instanță. Din această perspectivă, adjudecăm acum (19941995) doar romanul alegoric Viziunea vizuinii (224 p., Ed. Albatros, 1982, ed. a II-a 1994), scris cu pasiunea obișnuitului sorescian în ceea ce are el mai durabil ‒ alegoria și parabola. De la pastișă, înțeleasă ca exercițiu al ingeniozității, Marin Sorescu trece prin multe furci caudine ale avangardei din sec. 20, atingând adesea ceea ce se cheamă mai generos antiliteratură (Ceea ce nu este cazul cu Trei dinți din față, Ed. Eminescu, 1977, roman cumva tradițional). Am intrat voit în asezonarea stilistică a textului lui Sorescu prin adverbul cumva, fiindcă și el joacă un renghi cititorului în Viziunea viziunii, spunându-i roman într-o doară. destineliterare@gmail.com

Definindu-și scrierea cu o sintagmă provenită din uzanța limbii vorbite ‒ într-o doară ‒, Marin Sorescu și-a asimilat bine implicațiile alegoriei lui Ioan Budai-Deleanu, din cunoscuta epopee Țiganiada (1800, 1812), dar și nota corosivă a comentatorului din Istoria ieroglifică (1705), unde Dimitrie Cantemir face, pentru prima dată în literatura română, geniala dovadă că jocul cu măști din teatrul antic poate să se plieze și pe fabule narative contemporane. În această ordine a observațiilor, într-o doară devine o capcană în care au căzut, în 1982, unii comentatori ai scrierii și cenzorii vremii, deoarece autorul, clipind viclean, din subsolul paginii, notează tranșant că proza lui este: În două părți (Partea întâi și Partea a doua), cu un număr suficient de capitole, fiecare având un motto întâmplător, și cu două volume de versuri inedite, în afară de text, intitulate „Țoiuri și ventuze” (vol. I „Țoiuri”, și vol. II „Ventuze”), la care se adaugă un indice Alfabetic și 51

Destine Literare Cuprinsul. Transparența unei atitudini de avangardă, în plin dogmatism, a fost pusă în seama limbajului sorescian care, printr-un joc al sintaxei, sau prin plasarea gingaș-răutăcioasă a semnului, care este cuvântul, determină pe cititor să zâmbească. Dar vai, toate aceste supoziții degajate de formă, ascundeau adevărata vizuină a unei viziuni despre libertatea de gândire și acțiune a omului. În fond, scrierea lui Sorescu are în centru faimoasa experiență a grupului de intelectuali transcendentali care, în plin marș al epocii de aur, sau adunat (aleatoriu!) pentru identitatea sinelui. Altfel spus, o sectă, compusă din elitiști, trăiește drama descoperirii adevărului, pe alte căi decât cele predicate oficial, așa cum făceau pitagoreicii de pe vremea dictatorului Augustus de la Roma. Cum pentru toți era o simplă experiență intelectuală ‒ având în vedere pregătirea academică a fiecăruia ‒ nivelul deconectării este de bănuit că înregistra cote fine, cu multe subterfugii (citește subînțelesuri), pe care fiecare le decoda public, adică în cercul strâmt sau le rotea în coadă de păun în libertatea deplină a lumii, văzută ca spectacol ilimitat. Saltul înregistrat de la faptul adevărat (care, când a fost descoperit de băieți, a fost aspru sancționat și dizolvat, fără însă a-i împinge pe combatanți într-un exil siberian sau de altă natură. De, membrii conspirației reprezentau o parte din forța intelectualității de vârf și orice extindere dincolo de hotarele cuibului ar fi stricat imaginea României în lume. Deci, cui prodest?!), până la alegorie este întreținut în jocurile sclipitoare ale tensiunii pe care o degajă ironia. Se cuvine să reamintim că la origine, ironia (gr. eironeia), încadrată în figurile retoricii, evidenția simularea, jocul grav al implicațiilor dintre adevăr și prefăcătorie. Ea realiza formularea unei opinii în aparență pozitivă sau chiar elogioasă, laudativă, care, discernută atent, se vedea că este o persiflare ori chiar o batjocură. Specialiștii (români și străini) ne rețin atenția că ironia este ca și eufemismul, și litota, uneori, o antifrază, „exprimă contrariul a ceea ce vrea să comunice”, dar se diferențiază prin ceea ce comunică: disprețul, persiflarea, batjocura”. Primele două ‒ eufemismul și litota ‒ „ascund o 52

judecată de valoare pozitivă (...), iar ironia ascunde una negativă. După opinia lui Gh. N. Dragomirescu (vezi Mica enciclopedie a figurilor de stil, Buc., Ed. Științifică și Enciclopedică, 1975, p. 152-154) ironia, privită prin structura ei lingvistică, poate fi antifrază (figură de cuvânt) și verbală (figură de gândire). Ea poate cunoaște și clasificări după conținut, ori după epocile literare care au apelat la ea. De la Platon, Socrate și Aristotel, sensul ironiei a cunoscut diferite nuanțe. Renașterea i-a lărgit orizontul de sensuri, implicând-o sau asimilând-o și altor termeni, astfel încât, prin iluminismul din secolele următoare (în Anglia sau Franța) a fost vizibil înlocuită de satiră. Secolul al XIX-lea, prin romanticii germani, prin filosofia și estetica postkantiană, au transformat ironia într-o armă puternică împotriva spiritului filistin nu numai social, ci și mental. În acest moment a surprins-o și Eminescu ‒ satiricul (vezi chiar formularea lui T. Maiorescu din vol. Poesii, 1883/84 dată Scrisorilor cu titlul de Satire). Suntem obligați să acceptăm o informație completă despre ironie la Marin Sorescu, cu atât mai mult, cu cât avem convingerea că partea durabilă a operei lui (poezie sau teatru) va rămâne cea care construiește texte, unde modul burlesc, parodic trădează inteligență și, deopotrivă, tehnică de dispunere ‒ topică/sintaxă sau lexic sucit, poliedric. Originalitatea lui inconfundabilă în acest nucleu de gândire, ori de pornire se află. Iar rezultatele rămân memorabile, confirmând-o. A se vedea, în această privință, jocul de mărgele (de cuvinte!) între poezia mimată pentru copii sau adulți, în manieră avangardistă, și tipologia scrierii de față care jubilează prin metamorfoze de fachir, numai pentru a nu strica sau deforma mesajul. Iar acesta din urmă este multiplu, deschis, mereu gata să primească și opinia cititorului. Așadar, ce urmărește Sorescu prin acest roman? Nu atât să-și confirme ‒ și în proză ‒ multiplele posibilități artistice de a combina cuvintele (ars combinatoria), cât de a pune sub lupă mărită (=caricaturală) tarele ideologic, moral, cultural și literar dintr-o perioadă contemporană sieși. Ori pentru a-și răsfăța talentul (=muza cârtitoare), autorul apelează la fabula clasică, în care animalele și păsările caută să conviețuiască după modele umane. Și astfel, familia, ca nucleu social de bază, idee pe destineliterare@gmail.com

Destine Literare care orice societate democratică (sau pretinsă a fi așa) o respectă și o întreține, devine punctul de plecare și de sosire în narațiunea derulată. Dar până aici, în prima parte a romanului, ni se oferă o scriere politică de excepție, realizată cu un vădit interes pentru absurd, domeniu sau spațiu în care picanteriile de limbaj se reunesc ca la o râpă de gasteropode. Vizuina animalelor (a transcendentalilor) este căptușită cu puncte de vedere, scrisori anonime, educația prin muncă, miezul problemelor, element descompus, misticism, colectivul oamenilor muncii, origine sănătoasă, apă la moara dușmanului ș.c.l. îmi vine să cred că în laboratorul de creație al lui Sorescu au apărut violent sloganurile criticii profesate în obsedantul deceniu de Mihai Novicov, Ov. S. Crohmălniceanu, Ion Vitner, Paul Georgescu ș.a. Fiindcă, descifrând semnificația prezenței Cocoșului, care se înfierbântase pe ideea versificației moderne și nu admitea o întrerupere tocmai acum, se rostește, ca și când s-ar bate din pinteni (sau cu pumnul în masă, semn de orientare ideologică fixă, gravă) că suntem în plin avânt și trăim un moment poetic mare. Un astfel de limbaj rupestru, scos la lumina zilei pentru a etichetà totul, deci și literatura, arată că antenele caracatiței politice zdrobeau în calea lor orice domeniu, neținând în vreun fel seama de specificul său. Ca în orice fabulă clasică, Marin Sorescu conturează (nu impune!) un miez real din conviețuirea animală (Urs, Vulpe, Bursuc, Iepure, Cocoș, Cârtiță, Guiț) care, involuntar, trece metamorfozată într-o familie de oameni, cu atribute de conducere într-o întreprindere. Era necesară o asemenea trecere, pentru a lărgi și aprofunda gamă tehnicilor de lucru, ca să obțină un orizont de lectură supraetajat. Apoi, autorul, nu în puține cazuri, suprapune planurile, fiindcă intră realitatea peste noi. Expresia aparține iepurelui (numit când Iepurilă, când Fără-Cap-și-Fără-Coadă, sau matematizat F2C2). Tot în sfera acelei realități năvalnice intră și limbajul de lemn, care atingea apogeul în critică și autocritică, în demascările de sezon și în procesele verbale. Acestea fiind scrise (!), rămâneau adevărate ventuze în biografia cuiva. Sorescu fixează aici psihologia fricii în condițiile terorii moderne, așa cum o văzuse Marian Popa în romanul Dintr-un jurnal de noapte, al lui Sergiu Dan (1970). Capitolul VI ‒ Vulpea se sacrifică încă odată ‒ este o mărturie destineliterare@gmail.com

în această privință.' Și încă o mărturie vitriolantă despre cum se realizau ieri înscenările, chiar și în viața literară. Sunt puse la contribuție, sau aduse în prim-plan, nu numai cele făcute dar și cele gândite. Autorul constată, chipurile, obiectiv, că Vulpea ‒ împricinata de fapt, avea de gând să facă o spovedanie de mântuială și de ochii lumii, dar când începu să vorbească, poate și din cauză că atmosfera înăbușitoare dinăuntru îi crease un fel de angoasă și un soi de extaz, se pomeni autodevorându-se cu patimă, scoțându-și în văzul tuturor trecutul, răscolindu-și cotloanele sufletești cele mai tainice. Cel ce scria procesul-verbal, Cocoșul, auzind că Vulpea s-a făcut critic literar (publicase un studiu despre spiritul galic), devenise foarte atent la acel mea culpa care tot întârzia să apară. Biografia vulpii se desfășura numai pe latura negativă a existenței sale: furturi, viclenii, jocul de-a teatru avangardist. Bursucul nu putea să creadă că este sinceră, deși el iubea actrițele pentru modul în care știu ele să apară pe scenă, diafane și imateriale, suave și fragede și transcendentale. Când jocul ia proporții, Bursucul, apoi Ursul i-o retează în spiritul epocii. Primul: Ar fi cazul să-ți bagi mințile în cap, cumătră Vulpe, să nu-ți mai bați joc de realitate și să te integrezi. Al doilea: Spovedania asta se lungește, se diluează, n-ai spus nimic deosebit, ai jucat teatru până și aici, una spui și alta gândești... (subl. n., fiindcă trimiterile la situații similare din epocă sunt evidente!). Apogeul capitolului ‒ și poate al cărții ‒ îl atinge lectura procesului verbal. El încriminează toate tarele morale și profesionale ale vulpii, subliniindu-se că a fost un element descompus și că s-a înhăitat cu vulpoiul, un alt element de aceeași teapă cu ea. Ba mai mult, seara când juca teatru, Vulpea a sabotat pur și simplu repertoriul, umblând după aplauze ieftine, a făcut concesii gustului îndoielnic al unei anume părți a lighioanelor snoabe, mergând până acolo, încât, în epoca de cel mai mare avânt al științei și tehnicii, ea făcea rabat de calitate (subl. aut.) Pentru a rotunji această mare satiră, animalele, aflate în cumpăna unei decizii, fiind invadate de realitatea din afara vizuinii (unde ardea un foc, al cărui fum îneca onorata adunare), la propunerea Vulpoiului, iau 53

Destine Literare drumul unei galerii săpată de el până ajung (după două săptămâni!) în Peștera Gândirii Abstracte. Aci, deodată totul se lumină, aerul le năvăli în plămâni, ochii începură să le lăcrimeze. Vedeți, zice șiret Sorescu, iată doar câteva moduri de a concepe și interpreta realitatea: 1) prin prisma animalelor; 2) a oamenilor și 3) a suprapunerii vieții lor, viață care se desfășoară anapoda când stă sub semnul dirijismului. Rezultatul este un dezastru pentru ambele părți. Triumful ideilor și indicațiilor devine fals, schimonosind programat viața. Fiind vorba de un spațiu anume ales, decorat cu arabescuri, în Peștera Gândirii Abstracte, limbajul folosit se încarcă de neologisme ca-ntr-o conspirație cu semne criptice, ezoterice. Cuvintele angoasă, extaz, absurd, migrenă, lizibil, alibi, ingenuă, cosmogonic, laser, ambiguu ș.a. sunt antrenate în tot felul de jocuri ale exprimării, din care nu lipsesc... calambururile. Omografele și paronimele te întâmpină cu binețe în distincțiile lor semantice date de context: oameni și fiare, în fiare, o femeie din topor (vezi I.L. Caragiale D'ale carnavalului, când Mița Baston îi replică lui Nae Girimea: ... vreau scandal, da... pentru că m-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate: ai uitat că sunt fiică din popor și sunt violentă...), (subl. n. M.B.).

Tot calambururi pot fi socotite și expresiile sau explicațiile: pânza freatică vine de la pânza de ferestrău, a câta conjugare o fi căminul conjugal, la o preistorie frumoasă, o istorie prea frumoasă, se părea o treabă importantă, de stat... degeaba. Parodierea stilului patriotard, tot mai acaparator și promulgat legic de mai marii zilei, este genial pusă în seama Cocoșului, poetul de curte, coordonatorul 54

și modelul literaturii oficiale. Poezia lui (apărută în „Vocea pădurii străbune”) se intitulează Să nu luăm avans de mizerie (cap. XXV Contrapupatul). Ea este alcătuită din 17 versuri (3 catrene, 1 distih și 1 terțină). Reproducem ultimele trei strofe, cu precizarea că sunetul poetului Dosoftei din Psaltirea în versuri (1673) este admirabil actualizat: Cocoșii sunt înlocuiți cu cucii, Cucii cu ceasul cu cuc, Pantofii cu tenișii și cu papucii Și dacă-mi iau papucii unde mă duc? Cântați pădurea să răsune Că mai sunt și lucruri bune (Refren) Cântați pădurea să răsune Că mai sunt și lucruri bune De viață ce gem! În rândul auditoriului nu s-a conturat clar dacă poezia este optimistă sau pesimistă! (Era doar în spiritul epocii a se stabili tranșant calitatea poeziei, pentru a se putea aprecia orientarea politică a autorului). Cei nedumeriți sunt Bursucul și Cârtița. Ultima îl și solicită pe autor să le-o explice. Acesta, bătând din pinteni ca un ofițer care dă raportul, le atrase atenția că a vrut să combată pesimismul, mâncătoria, turnătoria, șperțul, revizionismul, veniturile ilicite și risipa de material. Totodată, Cocoșul le explică: măreția prezentului, încrederea în strămoși și în moașe, adăugând: Moașele de la sate sunt tot mai bune, iar strămoșii sunt tot mai bine moșiți. Se vede, desigur, că pastișa a căpătat coroana regală a unui pamflet antologic. Omul lor, Cocoșul, saturat de propria-i misiune, începe să spună lucrurilor pe nume și încheie apodictic, năucitor: de aceea trebuie să ocrotim pădurea, să nu ne jucăm cu focul, să-nmulțim spațiile verzi, să nu tăiem frunză la câini. Cârtița, simbol al galeriilor subpământene, total nedumerită, uitată de ambianța înalt literară în care se află, izbucnește printr-o imprecație: ‒ Măi, da' a dracului poezie. Cocoșul începe formularea răspunsului care îi apăruse în timpul celor șapte ani de detenție, unde a cunoscut tot felul de intelectuali subțiri (subțiri, că se subțiaseră cu totul, încăpeau în urechile acului fără încălțător). Marin Sorescu, care relatează din perioada frigului estetic, narează în stilu-i alb/negru întreaga tevatură, în mijlocul căreia se află, vezi doamne, numai Stalin. Odată ieșit de la închisoare, Poetul-cocoș devine Cocoșuldestineliterare@gmail.com

Destine Literare poet. Întâi ‒ pază, ordine în gospodărie; în ogradă, vigilență, luptă și raporturi, legături ș.c.l. De aceea, acum este sau a promis că este pe linie (El nu trebuie să uite de unde a venit!). De aceea, le arată ascultătorilor săi cum să înțeleagă o poezie contemporană, ce anume mesaje să vadă în straturile ei lingvistice. Bravada sa (demagogia, de fapt) punctează avantajele epocii luminoase, măreția zilelor frumoase care leau fost date de revoluție. Acum se explică menirea lui în cadrul fabulei soresciene, Cocoșul fiind atoateștiutor ‒ politic, științific, dar și literar. Chiar luarea în răspăr a unor dezbateri lingvistice despre stil sau etimologii i se pare cititorului de bun - augur. Dar oare este posibil să enumerăm săgețile înveninate ale lui Sorescu adresate maculaturii (lirice, epice, dramatice) din perioada 1950-1960, obsedantul deceniu, cum l-a numit Marin Preda și l-au ilustrat foarte bine atâția alții, vânzării de frate (=scriitor), turnătoriei adică, pervertirii conștiințelor, falșilor dizidenți, măștilor feminine, seducției lor etc.? Ori, pentru atâtea domenii ale vieții, mijloacele de tehnică trebuie să fie extrem de variate. Cred că autorul ‒ impus azi și ca pictor ‒ a simțit nevoia să-și completeze cuvântul scris, ori poate nivelele lui subtextuale, cu desene, cu ilustrații. Multe dintre acestea sunt desprinse din avangarda interbelică, gen Victor Brauner sau Maxy. Ele sunt un fel de urmuzisme în grafică, a căror invitație la decodări produce autentice delicii. În jocurile copiilor, desenele, în stângăcia lor, ascund câteodată geniale adevăruri care le depășesc involuntar vârsta. Paradoxurile sunt emise de copii cu o nonșalanță pe care oamenii mari n-o descifrează decât foarte târziu sau deloc. În această direcție, unele desene ‒ Grota Mâței (p. 51), Broasca țestoasă pe iaz (p. 61), Broasca țestoasă cu șah (p. 68), în faptul zilei sau început de cocoș (p. 73), în gură de șarpe, vă salut (p. 82), Ventuze (p. 159) ‒ nu fac întotdeauna corp comun cu textul tipărit, rămânând însă strict necesare, la întregul arsenal al înțelesurilor degajate de roman. Tot de avangardă ține și șirul de antipoezii din ciclul Ventuze. Ele sunt elemente demne de invidiat ale liantului din carte. Deci, lângă textul alegoric, în proză, Sorescu a adăugat (într-o doară!) pe cel în versuri și... ilustrațiile. Reproducem cele două catrene ale poeziei Mița și Anti-Mița: Existențialei Mița I-a rupt trăznetul rochița, Cum făcu, cum nu făcu, Că-n furou rămase, tu!

destineliterare@gmail.com

Asta îi mări-ndoiala Miței existențiala, Acest fapt incoerent Azvârlind-o-n transcendent. O asemenea parafrază, amintind de Cică niște cronicari, mai adaugă o nuanță la axa manifestului cârtiții ‒ zădărnicia celor care din țânțar au făcut armăsar, descoperind pe transcendentali, ca pe niște dușmani ai poporului, înclinați spre misticism, spre spionaj, spre vânzarea conștiinței capitalismului odios. Iată, de ce, Sorescu, într-o clamare de pastișă, cere recondiționarea oilor bătrâne reformate. Notăm în treacăt că unele poezii (din cele 24, vol. II, Ventuze) au fost publicate sub semnătura lui Marin Sorescu prin reviste, fiind acum puse pe seama lui Iepurilă. Unele, de departe argheziene, încântă pur și simplu (Cocoșește, Sațiu, întâmplare, Vulpea iese, Stanța); pe copii mai ales (Bobârnacul, Cum?, în țâțâni). Altele au stilul de șuetă (Taifun, Răzbunare, Cariul), iar altele sunt parodii al unui tip de creație indicat sau interzis în epocă (Vine, Pe trei spirale, Pss!, Oftat ș.a.). Nu este de mirare că autorul, intrat în mișcarea personajelor sale, le impune săltăreț regionalisme din zona lui de baștină: a cășuna, căcărează, fleșcăită, momental, De Sanchis, la troacă, dejghina, gâlci, o bură de plâns. Pentru cititorul pretențios, adept al stilului epurat de alte adiacențe lingvistice, termenii de mai sus nu fac casă bună cu nume de scriitori, filosofi, istorici și muzicieni ai lumii: Rilke, La Fontaine, Homer, Th. Mann, N. Iorga, Esenin, Pitagora, Democrit, Kant, Wagner, Debussy, Beethoven. Și totuși... Ca parodia lui Sorescu să fie completă, el scormonește și în vulgaritățile netratate chimic, adică negândite. Fiindcă unele dintre ele aparțin animalelor, iar autorul, apropiindu-se de colocviile lor, le înregistrează și în comentariile sale. Iată câteva: capul ei; nisipul, aducându-i aminte; timpul acesta; Fisa asta s-o bagi în mă-ta; nu îi spunea antilopă, îi spunea antilopula; ca cel mai tânăr; Ba a mă-ti; Lupul avea; și multe altele. Se pliază ele, din când în când, cu expresiile sobre din limbile latină și franceză? Cu siguranță că din conviețuirea acestor 55

Destine Literare limbaje, aflate în nuclee soresciene de gândire, a izbutit alegoria și parodia din toate poeziile lui. S-ar interpune în drumul spre exprimarea tipărită a alchimistului micile șarade, care, aici, în roman, împânzesc drumurile de ieșire la înțeles. Poștașul, iepurele de fapt, care-și oficiază slujba și în pădure (la adrisanți cunoscuți!), din când în când, deschidea pur și simplu scrisorile și le căuta de chibrituri. La prima vedere, citind textul, se poate zâmbi. Dar dacă plasăm momentul în contextul complexului mesaj al cărții, înțelegem că vigilența făcea parte din arsenalul... fricii. O scenă de un umor negru îl prezintă pe Ursu (director la o întreprindere silvică) într-o situație degajată, vrând să facă dragoste cu Vulpea (secretara). Titrata cochetează fremătător și cu toate că partenerul este necioplit, Sorescu se află alături de el (de, grefier al timpului!) și comentează oțios: Ea ar fi fost dispusă să facă dulgherie, dacă ar fi făcut cu omul ei, pe care să-l ia de bărbat, dar nu așa, te duci în pădure și începi să tragi cu rândeaua în dreapta și-n stânga. Vizibile diatribe lansează Sorescu și împotriva stereotipiilor din literatura polițistă, de aventuri, a basmelor minore, a prozei sentimentale (răcirea aparentă a scoarței pământului este o problemă tot așa de enigmatică precum răcirea Ursului față de Vulpe). Folosește cu bune rezultate metoda autoreferențială, în care scriitorul, prin personajele lui, își mărturisește gândurile, luând de martor pe cititor. Lui îi face precizări, i se adresează intim, îi întreține curiozitatea, îi plasează sau deplasează gândirea pentru a nu cantona speculativ doar într-un singur înțeles. Cap. XVIII ‒ Plânsul, debutează astfel: ‒ Acuma sunt animale sau oameni? Oameni sau fiare? Curiozitatea noastră e legitimă, ca autor, suntem în legitimă apărare să știm, cum se numește asta? să știm starea... fizică a personajelor noastre, pentru a revedea modul în care ne vor ataca și cum să ne apărăm. ‒ Ce te uiți așa la mine? Nu pot găsi pe loc răspunsul la o problemă de metafizică, omul a fost din toate timpurile și om și animal, iar animalul a fost în toate timpurile și animal și neom. Adresa aici nu este spre autorul omniscient (omniprezent în sec. al XIX-lea de la H. de Balzac, până 56

la N. Filimon), ci spre acei scriitori impresioniști și impresionați (fără discernământ) de realitatea imediată. Spre finalul capitolului 22 ‒ Odihnă, Sorescu aduce în gros plan literatura minoră a unor scriitori de o clipă (muști de o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul ‒ Eminescu). Este redată o altă scenă intimă dintre Urs și Vulpe, în care intrusul, fostul iepure, azi F2C2 (trimitere vizibilă la chimista de ieri ‒ care modificase și onomastica indivizilor. Atunci, Sorescu de ce n-ar fi în ton... cu moda?!), însoțit de un câine, înregistrează flagrantul delict al șefului. Bruscat și înjosit de Vulpe, F2C2 supraveghează câinele-lup care răsturnase flori, făcuse pipi în cele patru colțuri și pe toate picioarele scaunelor, mâncase un roman polițist, linsese mâna Vulpii până la cot, îl pupase și el pe Urs, sărise pe birou și lătrase din belșug la un tablou de pe perete... (subl. n., M.B.). Mai este nevoie oare să atragem atenția că spiritul alegoric sau parodic are în substanța sa intrinsecă aforismul ca pe o certitudine a multiplelor forme de înțeles pe care le degajă subtextul? Metamorfozele pe care le suferă animalele, transformându-se în oameni și invers, au vădite trimiteri la acuzațiile oficiale ale vremii care i-au văzut pe cei din mișcarea transcendentalilor aserviți unei filosofii orientale, străină, evident, de gândirea și patria noastră. În ultimă instanță, trădarea nega în țara de origine chiar iubirea de patrie. Întortocheate au fost căile interpretării! Două tampoane ale Ursului evidențiază această memorabilă parodie. Primul îl înfățișează într-o dispoziție afectuoasă cu Vulpea care întârzie cu o mână împiedicată într-un nasture de la bluză și cu alta în șold (...). Ursul își spuse că ora marii declarații a venit. ‒ Ce-ar fi să-mi iubesc eu puțin meleagurile natale în persoana acestei aprinse garoafe, atât de potrivită cu focul inimii pe care o simțea năpădită de petale ș.a.m.d. Cu fiecare femeie frumoasă, ne iubim puțin și patria, nu-i așa? și cu cât mai multe femei, și cu cât mai frumoase, cu atât iubirea ta devine aproape una cu poporul. ‒ Patriotul mamei, bine că te-am întâlnit! (...) ‒ La nasturele ăsta am rămas, zise ea, arătându-i-l destineliterare@gmail.com

Destine Literare pe al lui de la cămașă, sub nodul care-l chinuise atâta. În al doilea tampon, Ursul este văzut ca dezlegând... rebus. Aducându-și aminte de un așa zis proverb (bărbatul trebuie să-și cunoască nevasta de la brâu în jos), vrea să gândească mai profund, alergând de colo până colo. Sorescu îl surprinde în acest neastâmpăr: Și iar fuga, lipa-lipa, cu mersul său greoi de individ care calcă cu toată talpa pământul patriei, la dubă, să se uite și în rebusul de ieri... Ursul, care începe să intre și el în spiritul de gândire (dar nu și de comportament) al vremii, constată patriotic față de Vulpe că străinii, care tindeau să împânzească țara, vor să ne ia cu totul. Ca atare, mormăie în consens:

‒ Foarte mare căutare are vânatul nostru (...), foarte mare căutare și când e lăsat liber pe câmpie, și când e tras la țeavă. Cu toate că Marin Sorescu identifică după 76 de pagini personajele (Vulpea este Anișoara Iordăchescu, amantă, soția Ursului ‒ Ica este Vițica ș.a.m.d.), procedeul poate fi pus pe seama încheierii unei tranzacții între cititorul conservator ‒ de tip realist ‒ și scriitorul modern care nu-i „merge în mână”. Pentru a-și motiva o asemenea metodă, Sorescu o pune pe Vulpe să declare cu un orgoliu satisfăcut: „E bine să te mai odihnești, din când în când, într-un animal, că uite cum te conservă”.

(Va urma)

Carmen Doreal – The Blue Paradis

destineliterare@gmail.com

57

Destine Literare

Adrian BOTEZ (ROMÂNIA)

Poezii

Cuviincioasa plecare

Mai ai atâtea-n amurg de făcut

10 Ianuarie 2016 nu mai iubeşti? – nu mai urăşti? – eşti cerşetor la poarta Morţii? – aur şi tămâie taine te-aşteaptă jos la vorbitor: nu jude – El – ci chiar vrea să mângâie

mai ai atâtea-n amurg de făcut o – ticăloase omule de lut! nici stele călăuzitoare nu-ţi aprinzi n-ai nimănui să cumperi ori să vinzi

cum stai pe miez de noapte răstignit trece şirag sub sfintele-ţi picioare scăldate-n sângele de tine dăruit tot ce-ai visat – voit – şi azi te doare nu-nşela setea şi dorul de agheasme: nimic din îndurare nu-s fantasme tot ce te vrea spre stelele cereşti sunt firea ta şi îngerii fireşti ...să pleci în zori de zi dintr-un palat şi straja ţi se-nchine luminat! ***

ai de-nfruntat oglinzi şi vii tenebre ai datorii la mii şi mii de febre: te-au ţintuit cu spada-n pragul Morţii atâtea lucruri părăsite sorţii... înconjurat eşti azi de tot ce n-ai trăit Moartea îţi pune-n mână coasa - de oştit: te-au prins strigoii celor nenăscute şi-ţi şuieră: „ne-nvii pe toate - cât mai iute!” ...ultima-mi reverenţă spre germeni nu mai plânge: „îţi dau – de vrei – cât vrei...” – El zice – „...cui pe sânge”! *** Țesătorul de slove

apele-şi toarnă singure otravă iar munţii dârdâie pe temelie când păsările-şi scad suspect din slavă reproşurile mi se-aduc doar mie

nici linişte nu vreau – dar nici putere nu vreau venin – dar sunt sătul de miere când El mă va căuta să mă întrebe

că nu iubesc – că nu ucid aparte îngerii care-mi fâlfâie prin carte că nu mă-ncumet a primi-alduirea în schimb prin raiuri îmi codesc privirea...

o să mă afle printre flori şi greble ...din slove vii eu ceruri am umplut zbârnâi într-una războiul...de ţesut! ***

58

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Să fii bogat şi să speteşti noroaie domnişoarei N. să fii bogat şi să speteşti noroaie când singur Duhul nu se încovoaie! au fost pe lume-actori şi împăraţi şi-au devenit cel mai deplin uitaţi...

Lume pe dos

nu horpăí nămoluri aurite când slova-ţi inspirată se avântă nu-ţi fă valeţi din sumbrele ispite: uimeşte-ţi cerul – cu El te-nveşmântă!

nimic din oameni nu plodeşte lume vin ierni zguduitoare peste aştri pe malul mării diavolii fac glume iar Duhul costă-o mână de piaştri

fii gata pururi de călătorire şi frate fii cu aştrii şi lumina scoate-ţi din teacă spada-ţi de iubire

doi orbi horesc în loc de zi sau noapte zările-s scufundate-adânc sub şoapte o bârfă-amară-i şlagărul ceresc

nobil din fire – uită lumii vina ...te-aşteaptă-n sipetul privirii Lui Hristos comoara zugrăvirii-ntru Frumos! ***

golanii sfinţi nici nu se mai numesc ...e-atâta zgură şi rugină-n spade Satana-i patriarhul cumsecade... ***

aştept – aştept – de-o viaţă-aştept cântarea prin care trestii zămislesc nou soare: s-a vestejit de-acum pe liră floarea şi deştele zgârcitu-s-au pe floare...

Promoroacă blândă din grădini de rai promoroacă blândă din grădini de rai stai şi-asculţi pe ramuri de călduri trecute cin' să-ngâne iarăşi cântecul de nai? îngeri în bejenii umplu găuri mute până şi hulubii fug de la fereastra unde altădată-i hrănea Dumnezeu a murit bătrână până şi măiastra

în ocníţa sumbră-a sufletului meu cântă-ţi stihul ultim – lebădă vădană a plecat licornul în alte păduri a rămas în toate doar deschisă rana pe Hristos degeaba îl storci şi înduri ...o zdreanţă de vreme flutură în zare: au uitat matrozii şi de lumânare... *** Reţeta nemuririi

o dat' – de două ori să tac – ajunge! sonetu-L pipăie pe Dumnezeu: îmi scriu pe frunte fulgere de leu şi scrisul timpu-n inimă-l străpunge veniţi de luaţi lumină – fraţi de sânge altare se clădesc între cuvinte nici Maica de Hristos de-acum nu plânge sub coastă rana s-a închis – cuminte

destineliterare@gmail.com

sonetul sfânt Îi ia locul pe cruce şi sângeră pentru-omeniri damnate izvoarele de mir răsar cuminte cuvântul îmblânzeşte firi năuce ...am scris aici reţeta nemuririi: iubiri – de-acum – deschid toţi trandafirii! ***

59

Destine Literare Cât frig poate să fie într-o noapte de martie cât frig poate să fie într-o noapte de martie – câte blesteme-i sufocă pe copiii unei omeniri abia ieşite de sub apele începutului încerci să opreşti cu gândul limbile clopotelor – măturând cu vaierele lor oceane de stele: din clopotniţa lumii auzi hohotul disperat al clopotarului de nicăieri spre nicăieri nu se mai aprind focuri: e-o linişte – bolnavă de toate morţile care-au uitat să bântuie mii de alte deşerturi lunare – după ce s-au năruit piramidele sfinxul – copleşit de inutilitatea singurătăţii – s-a

sinucis la colţul străzii – spart de ultimul strigăt de moarte – cu milenii în urmă – felinarul în noapte – orb – vrea - fără niciun succes de scenă - să ia locul sfinxului strigoii şi-au cusut buzunarele – nu cumva să li se scurgă – pe trotuarele prefăcute-n sângeroase mlaştini – compătimirea – dar nici neagră făina – pe dârele căreia s-ar putea întoarce – spre-a reface statuia de bronz a unei lumi amintite sufletul meu stă agăţat de-un cârlig (ca-ntr-o măcelărie – din care n-a mai rămas decât duhoarea sângelui pe jos) – deasupra neantului ***

Pictură de Carmen Doreal

60

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Grigore BRÂNCUȘ (ROMÂNIA)

Expresie populară în ciclul LA LILIECI , de Marin Sorescu*

În titlul acestei cărți, am folosit sintagma expresie populară, considerată în sens larg, opusă expresiei culte din limbajele funcționale moderne, neologice. Fiind vorba de un text literar, am apreciat aici ca populare și variantele dialectale, regionale, arhaice ,ori pe cele care definesc vorbirea orală, familiară. În cursul lecturii am afost atras cu surprindere de particularitățile de limbă, tot mai numeroase și mai pline de interes, ale acestei cărți. O extindere corespunzătoare am acordat problemelor variate ale vocabularului și fenomenelor de stil reținute mai ales din primele părți ale Liliecilor. Deschiderea spre domeniul lingvistic este îndeplinită, în cercetarea noastră, de un lung studiu de etnografie și istorie rurală întocmit pe baza datelor importante desprinse din întâmplările oamenilor.Dat fiind că poezia este în primul rând rezultatul unui proces de descoperire a limbii, am considerat util să transcriem la sfârșit zece scurte fragmente de text pe care le-am analizat potrivit metodei științifice adoptate. La Lilieci abundă în material etnografic; autorul caută cu insistență datinele, credințele, obiceiurile, miturile, în general formele de manifestare spirituală a lumii satului, toate acestea corelate cu aspectele materiale (îndeletniciri, întâmplări) ale vieții oamenilor. S-ar putea spune că nimic nu e lăsat deoparte din „petrecerea” generațiilor cuprinse în amintiri. Satul lui Sorescu, situat în inima Olteniei, nu diferă de așezările țărănești de sub munte. Bulzești e „un drum” de transhumanță pastorală, de unde, în diminețile limpezi, se poate vedea Parângul. destineliterare@gmail.com

Chiar numele satului, ca multe alte oiconime din aceste arii, pare adus de oieri de peste munți. Numele de persoane și de locuri, un semn de individualitate rurală, vocabularul comun, cu numeroase subtilități semantice, structura frazei, constrânsă în tipare liniare, o morfologie preponderent arhaică și dialectală, toate acestea sunt trăsături esențiale care surprind mai cu seamă pe cititorul a cărui copilărie a fost sortită în părțile Olteniei. Autorul însuși notează, cu oarecare mândrie, că poeziile din ciclul Liliecilor sunt scrise în graiul său matern.Pentru lingviști, La Lilieci e o sursă admirabilă de informație asupra caracterelor generale ale limbii populare și ,în particular, asupra vorbirii din Oltenia. O cercetare mai în adâncime pune în lumină distincții stilistice, întemeiate pe criteriile aplicate, de regulă, în lingvistica tradițională. Ca procedeul artstic trebuie observat că Sorescu reconstituie această „istorie” reală a satului din amintirile copilăriei proprii și, mai ales, din evocările Nicoliței, care cuprind două-trei generații, o lume îngropată sub crucile cimitirului. Sorescu,un mare scriitor, a intuit faptul că valorile poeziei pot fi descoperite în structura intimă a românei populare. *** La Lilieci e o carte autobiografică,în care nu imaginația e importantă, ci exactitatea comunicării, după cum declară autorul însuși. Titlul e o metaforă în stil arhaic, adică cimitirul, satul cu „casele de lut ale moșilor”. De aceea, cartea e „o plângere, un bocet” pentru cei 61

Destine Literare îngropați. Răscoliți de sub crucile cimitirului, existența lor se dezvăluie și se continuă în memoria generațiilor. Ei sunt chemați la masa blajinilor din zilele Invierii în jurul focului aprins de Joimari cu boji adunați de cu toamnă. Liliacul este, de fapt, floarea învierii universale: Cântă păsările și e un miros de lilieci înfloriți,/ Cum trebuie să fi mirosit raiul (I,149). În planul povestirilor, aflăm de o întâmplare care se petrece demult, când, într-o zi de Paști,fetele, gătite de horă,cu sălbi mari,cu pestelci,se aruncă în fântână,una după alta,de teamă să nu le prindă un pâlc de turci și să le ducă în robie. Iată ce notează poetul : Mamei i-a spus întâmplarea soacră-sa, Maria Cornea Sorescu,/ Baba mea ,/Ea o auzise dela părinții ei, Drăghicioiu,/(Baba era născută prin 1860)/ Și aceia au auzit-o din tată-n fiu,/Să zicem în jur de 1650./Povestea e încă vie, adică mai pâlpâie într-o jumătate de /Comună.../Dar se stinge încet –încet./Cam zece rânduri de oameni ține un sacrificiu./De-acesta colectiv (III, 408). O precizare dintr-un timp mai apropiat : Eu nu am mai prins-o - am prins-o pe Popoveanca a tânără, /Nepoata ei, da de asta a bătrână mi-a povestit și mie /Muma ... Și astăzi nu știu de ce-mi adusei aminte de ea/ Și vă spusei. Ionică ăsta a murit pe front la '77. /Soldat Băraie Ion(V,209). În numeroase cazuri, întâmplările povestite trec de multe generații. Iată un exemplu : Tica – tatăl străbunicului meu -/ A făcut pușcărie pentru Trancă (IV,38). Cel care povestește moartea haiducului Trancă zice că îi este acestuia „străstrănepot”(id.). Autorul e atent la concretul realității țărănești,la evenimentele majore ale existenței, nașterea, nunta, moartea, și la o sumedeinie de alte forme de manifestare a psihologiei lumii satului. Poemele Liliecilor conțin scene tragice , de aceea, în totalitatea lor , sunt un bocet, o rugă, dar și o împăcare cu destinul. Notele de umor, de ușoară ironie, care ne fură în mai toate textele , par modalități prin care, cu oarecare șiretenie, se încearcă superficialitatea noastră, a cititorilor. În această carte, unică în literatura noastră, Sorescu, metaforic vorbind, se substituie arheologului scoțând la lumină tradiții, mituri, credințe, superstiții, obiceiuri, practici vechi în 62

general forme primare de civilizație și cultură țărănească. Procedeul stilistic de comunicare este acela al evocării, al amintirii, ceea ce, potrivit reprezentărilor copilului, explică simplitatea expresiei, contururile vagi cenușii, abundența de note explicative. Subiectele poemelor se impun atenței noastre în mod special prin simplitatea formelor de limbaj, prin oralitatea stilului. Atenția lingvistului e reținută de vorbirea directă a personajelor, ori a autorului în măsura în care e asimilată ca stil indirect liber cu limba lumii evocate. Rigoarea unei cercetări lingvistice impune adesea identificări reale în aria particulară a Olteniei.Sorescu e filolog și știe că inițial, limbajul e matern, că acumulările treptate din conștiința lingvistică a copilului se datorează în primul rând mamei. În acest fel se explică faptul că mama , Nicolița, este naratorul principal. Din când în când, apar propoziții de adresare către copilul care ascultă povestirea întâmplărilor : Dar pe asta , pe femeia asta/ O țin/ minte și acum. Erați voi mici/ George și - o mai aduce aminte (IV,78). Cred că motivații de limbaj justifică și prezența dominantă a femei în centrul narațiunilor: descântecele, blestemele, evocările dureroase, jelaniile, șoaptele de taină sunt acte de limbaj care se produc de obicei în vorbirea femeilor. Cartea conține și numeroase „amintiri” din copilăria poetului: lupta cu gărgăunii, păzitul cânepei și al vitelor, joaca cu mieii și cu porcul, ocupațiile părinților și ale bunicilor, vecinii din sat, femeile care-și „cântă” morții la cimitir sau împart colivă pentru bărbații căzuți în război etc. E aceeași copilărie pe care o recunoaștem în toate satele românești. Sorescu crede că strămoșii lui au fost ciobani, originari din „plaiurile” munților. De altfel, se știe că în sudul Olteniei sunt numeroase sate întemeiate de păstori transhumanți. Pe hărțile atlaselor lingviste sunt notate particularități ale graiurilor transcarpatice care reflectă drumurile de transhumanță pastorală și așezarea oilor în ținurile Olteniei. La Bulzești, un deal și un drum sunt numite chiar Ungureanca, amintind de ciobanii coborâți la sud de Carpați. Multe sate de sub munte, din Gorj și Vâlcea, poartă numele Ungureni, fiindcă au fost întemeiate de oieri din Hațeg și din Mărginimea destineliterare@gmail.com

Destine Literare Sibiului . Iată ce auzise poetul de la bunicul său: Am mers pe spițe pe Ungureanca,/Ăsta era drumul ciobanilor,/Pe aici veneau ei din munți când mergeau spre Dunăre/ Să spele oile./ Aveau pe semne atâtea că numai din Dunăre le/ Puteau spăla de usuc./Soreștii tot pe aici or fi coborât, alunecâng pe cojoace./ Zicea Moșu Pătru că Radu de la Alun, unul din moșii/ Noștri,mai avea patru plaiuri în munți și-i tot chema./ Dar cine s-a dus să verifice ? Poate nici nor mai / Fi acolo (I,86). De remarcat că moș e denumirea dată acelora de la care se revendică descendența. Plai, drumul oilor și partea umanizată a munților, e termenul ideal al legăturilor neîntrerupte dintre grupurile sociale de români de la nord și sud de înălțimile Crapaților. De originea ardelenească a bulzeștenilor poetul amintește și într-un interviu din 1974 : Pe un asemenea drum... (care era calea oierilor ce veneau din munte cu turmele la iernat)... cu câteva secole în urmă, poate că și strămoșii mei, Soreștii, au descălecat din munte sau de dincolo de munți, din Țara Ardealului, și au rămas aci, acasă, amintinduși din când în când cu nostalgie, de moșia lor : un munte cu plaiuri (VI, 418). În altă parte , vorbește de „Parângul ăla de se vede câteodată” și din Bulzești când cerul e limpede (I, 463). Sau : - Și ăștia [=munții] , întreb eu cu frică, ...sunt tot ai noștrii ?/Păi, dar ! De acolo curg oile însemnate , care vin pe Ungureanca, /Oi curate ca lacrima, fie albe,fie negre (I,112); –Ungureanca era străbunica noastră, zice. Ea a venit din Ardeal. Și s-a întâlnit cu Murgu Sorescu – tot păstor din Ardeal. S-au cununat acolo, pe Seci (VI, 398) ; Pe aci coborau, ea și rudele ei cu oile, când se lăsau dinspre munte la iernatic (id.). De remarcat aici verbele a coborî și a se lăsa,cu semnificații raportate la direcția migrației pastorale. Notațiile descendenței ardelenești pot continua. E util să precizăm totuși că numele satului Bulzești își trage rădăcina de la Bulzu, munte în nordul Gorjului, nume, foarte probabil, de origine indigenă. De notat aici și numele de persoană Bulzescu, amintit de Sorescu însuși. De altfel satul Bulzești se află în vecinătatea imediată a județelor Gorj și Vâlcea . Am considerat utile aceste precizări de istorie socială pentru că există elementte comune în grai între Oltenia și ținuturile Transilvaniei reflectate în paginile Liliecilor. destineliterare@gmail.com

Nota redacției. Fragmentele au fost selectate de Prof. Dr. Marian Barbu, fost student al Acad. În 20 ianuarie 2015, la reședința sa din Craiova, a primit cartea cu un autograf mai mult decât onorant. El pune într-o lumină clară a demnității relația dintre maestru și ucenic, cel care îi calcă îndeaproape pe urmele cercetării științifice : Domnului Prof. Marian Barbu, căruia îi datorez imboldul de a scrie această carte. Cu cele mai calde amintiri. Gr. Brâncuș În interiorul cărții (* Editura Academiei Române, Buc. 2014, 174 pag.) numele „ucenicului ascultător” este reperat în câteva rânduri, iar la pag. 100, citim următoarele : În listele de cuvinte pe care le-am întocmit aici, am reținut numai pe acelea care nu se află în repertoriul foarte important, redactat de Marian Barbu, sub forma unui dicționar1 , sau pe acelea la care am adăugat observații noi, fie etimologice, fie semantice. Trimiterea s-a făcut la cartea Marian Barbu „La Lilieci”, șase cărți în căutarea lui Marin Sorescu, Craiova, Editura Sitech , 2009. Cartea lui Marian Barbu se deschide cu un lung studiu introductiv, foarte valoros mai ales prin observațiile privind obiceiurile și credințele rurale românești, precum și unele particularități lingvistice ale textelor lui Sorescu. La p.170-171, Acad. Gr. Brâncuș, în onestitatea lui științifică bine recunoscută, scrie : Glosarul pe care l-am întocmit aici diferă de cel , mult mai bogat al profesorului craiovean Marian Barbu. Dar, spre deosebire de acest învățat, am reținut din texte cuvintele cu sensuri și structuri populare, dialectale ori foarte vechi, pe cele importante prin originea, structura ori prin valoarea poetică deosebită (...) Se poate spune , în concluzie, că La Lilieci reprezintă o sursă admirabilă de material pentru întocmirea unui studiu monografic al românei populare. Creator de geniu, Sorescu descoperă, intuitiv, valori artistice în structurile acestui aspect general al limbii comune.

63

Destine Literare

Adrian BUCURESCU (ROMÂNIA)

Din volumul în pregătire „Zgubilitice” Puiul de mămăligă Cine piuie fierbinte Şi nu-i nimeni să-l alinte? Puiule, să fii cuminte! Viaţa merge înainte. Mama ta, Mămăliguţa, Doar ea ne-a salvat, drăguţa, Aşteptând ca Penelopa Să se-ntoarcă Europa La neamul de opincari Cu catrinţe şi iţari. Iaca, lelea Mămăligă

Se cam supără şi strigă: -Europo, eşti fudulă Şi te dai prea mare sculă, Dar fără noi eşti beteagă. Europo, nu fi bleagă! Auzind acestea, nene, Puiul s-a umflat în pene Şi-a zburat la Reykjavik Şi-a jucat la loz în plic, Iar din banii câştigaţi Trăi ani îndelungaţi

Şi-nfruptându-se cu peşte N-a mai ştiut româneşte, Ba, mai rău, îl durea-n freză Şi-njura în islandeză Fără pic de-accent natal. Halal, puiule, halal! Morala: Mălăieş În călcăieş.

Viaţa ca un plici Cumpătul şi Cumpăta Se-mbătară sâmbăta Şi, rămaşi făr-o lescaie, Se luară la bătaie.

-D-aolică, d-aolea, Sărăcuţ de maica mea! Vai de banii azvârliţi, C-am cununat doi pârliţi!

Vai, săracii cumpeţei – Cât sămânţa de ardei! Vântu-i suflă, ploaia-i plouă Şi ei stau sub coji de ouă.

Cumpătul, mai nărăvaş, Îi dădu borşul pe naş. Dar nici naşul nu-i de colo Şi-ncepu să cânte solo:

Nu mai au măcar doi lei Să li-i dea la cumpeţei Să-şi cumpere clenci pe ei, Să mănânce cu mujdei.

Ouăle sunt de furnici, Viaţa asta-i ca un plici!

Duios Tudoriţa trecea I-auzi, Ioane, câinii latră C-au văzut una mulatră! Mulatra cu părul creţ Fură raţa din coteţ.

64

Raţa venise din baltă Cu codiţa ridicată, Să facă un ouşor, Să-l mănânce Nicuşor.

Nicuşor avea o tobă Şi bătea cu ea în sobă Până ce băga în draci Şase saşi în şase saci.

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Ţurai, ţurai, măi Ionu, Saşii se plângeau la ONU! Mamă, ce mai tevatură La New York în bătătură!

Numai Tudoriţa nenii Ducea la păşune renii Ce-i trimise sor-sa, Manda, Emigrată în Thailanda.

Ultima oră: Nea Costică din Băneasa Îşi repară singur casa, Noaptea pe la trei, Pentru pupăza din Tei!

Vulpea nu crede în lacrimi Întru pomenirea lui moş Ion Roade-Oală, din Sărăţeni – Ialomiţa Pe câmpia verde, între mulţi bostani, Moş Ion păzeşte, încărcat de ani. Vrejii se-ncovoaie. Cu săgeţi de foc A Soarelui raze pepenii îi coc. Când mantaua serii pe câmpii se-aşterne, Moş Ion adoarme între două perne. Pe la miezul nopţii, ca să vezi drăcie, Şapte cucurigu-uri liniştea sfâşie. Iar Ion ce-şi zice-n mintea lui de moş: „Pepenii, se ştie, au câte-un cocoş. Lasă că-i duc babii să facă o ciorbă Cu un borş pe cinste. Ce atâta vorbă?”

N-aţipi moşneagul nici vreo două clipe Că toată bostana începu să ţipe: „Cucurigu-gagu, cucurigu-gagu, Săriţi, oameni buni, că ne taie moşneagu‟!” Moşu-şi face cruce, îşi scuipă în sân; „Măi să fie – zice – cât sunt de bătrân, Văicăreli ca astea n-am mai auzit Şi aşa bostană eu n-am mai păzit. Ptiu, plesni-le-ar creasta! Ptiu, vedea-i-aş ţepeni! Păi, cocoşii ăştia şi-au ieşit din pepeni!” Între timp, o vulpe cocoşii-i mânca; Nemaiauzindu-i, moşul se culca. Corul antic: Moş Ioane, nu e bine – Vine ea, baba, la tine!

Ciulinii Bărăganului Peste prispa casei mele Trece-un stol de rândunele. Pisicile-nghit în sec Şi cu ochii le petrec.

Peste mirişti şi grădini Zboară în amurg ciulini, Iar mie gândul îmi zboară La clondirul din cămară.

Peste ţigle de mătase Zboară un maldăr de oase. Câinii latră, ursul trece Şi n-am cu cine petrece.

Aoleu, ciulini, ciulini, Cum zburaţi voi la streini Care, cheful să vi-l strice, Vă vânează cu alice!

Morala: Rupt e ca din tare stâncă Un proverb precum e fierul: Nu tot ce zboară se mănâncă – De pildă, elicopterul.

Chira Chiralina Mânăstire-ntr-un picior Şi cu cozile pe spate, Ghici, ciupercă, pe răzor Cine doarme pe-nfundate?

destineliterare@gmail.com

Cine doarme fără griji? Doarme Chira Chiralina. Pe grămada de ogrinji S-a oprit din zbor albina.

Peste brazda de mărar O pisică zici că-i moartă. Piuie un pui hoinar La popa la poartă.

65

Destine Literare Cu aplomb, lângă fântână, Behăie o curcă brează. Vaca măcăne-ntr-o rână, Pupăza în crâng nechează.

După gardul de scaieţi N-auzi nici o-njurătură. Ah, de ce n-am zece vieţi, Să te cânt, natură?

Peste sat răsună toaca; Farmecul arhaic nu-i şters. Chiralina mulge vaca Şi în lac se vede invers.

Pentru cauza lui Lenin şi Stalin A fătat căţeaua în căpiţă, Dragi tovarăşi, nu i-a fost uşor, Un căţel cu coada-n furculiţă, Bucuria-ntregului popor Refren: Şi dacă astăzi liberi Sub Soare ne-am văzut, E pentru că pe lume Partidul s-a născut.

Steagul roşu fâlfâie în zare, Seceri şi ciocane sar la joc, Veselă e clasa muncitoare Şi ţăranii nu mai plâng deloc.

Cum căţeaua puiu-şi îngrijeşte, Şi partidul ne veghează-ntruna; De aceea, noi, pioniereşte Zicem: Suntem gata-ntotdeauna.

Roşie-i cravata mea ca focul, Cum e roşul steag pe şantier. Între comunişti îmi este locul. Nu privi că-s mic! Sunt pionier.

După melci Melcului, care-i şi melcă, Nu-i trebuie nici pestelcă, Nici opinci, nici pantaloni, Nici manşetă cu butoni.

Ci vrei vin din frapieră Şi mănânci boboci de seră, Dar n-alergi ca la raliu Cules toamna pe târziu.

Melce, melce, fiară mică, Te doare drept în pingică De-ntreţinere, de piaţă, Fir-ar să fie de viaţă!

Melce, melce ghiurghiuliu, Una şi bună eu ştiu: Geaba ai casă pestriţă, Dacă n-ai şi o pipiţă!

Tu scoţi coarne boureşti Şi faci fiţe boiereşti, Nu vrei de la Dunăre Să bei apă tulbure, Alea iacta est Oaia ce-a mâncat-o lupu A format cu el un cuplu Ce din ce în ce mai suplu A lăsat în urmă grupu.

Poate-au picat pe vreo vulpe Încercând să se disculpe. Azi nimic nu e exclus – Toate sunt cu fundu-n sus.

Dar mâţa, la ora aia, Stă pe plajă la Mamaia, Între doi motani isteţi Şi nu-i plac şoarecii beţi.

De-aia, trecând Călmăţuiu, A zis Cezar către Puiu: -Alea au fost aruncate. Oricum, erau prea uzate.

Iaca, un şoarece beat Strigă ca un apucat: -Unde-i mâţa să mă vadă, Să-i dau pixul să mi-l roadă!

Mai bine sparge seminţe Şi scapă şi de şedinţe.

66

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Aşa grăit-a Zarthustra Neamurilor mele din Kunreuth – Germania

Aşa grăit-a Zarathustra, Când datu-s-a huţa cu lustra: - Nietzsche o masă fără peşte, Căci mămăliga prăpădeşte.

Nietzsche-n Harghita s-o iei razna, Nietzsche te-ascunde în Covasna! Nietzsche-n Ploieşti să te piteşti, Nietzsche-n Piteşti să te ploieşti!

Stelele deasupra noastră La noi în sat sunt încă oi şi cai, Ţăranii piaptănă ogorul verde, Ceru-i mai larg ca alte ceruri. Hai, Nălucă murgă-n Bărăgan mă pierde!

Ci tot mai rar măicuţele-şi plâng fraţii Cei fulgeraţi în ultimul război… Pe târgoveţi, prieteni, mai chemaţi-i Din când în când în Bărăgan la noi

Asfalt nu prea avem, dar, măre, Luna N-a răsărit nicicând sulemenită. Aleargă, murgule, pe drum întruna La satul drag din lunca aiubită!

Şi daţi-le să guste pâine nouă Şi-i îmbiaţi cu vin! Oricum, destul-mi-i Că stelele ne vor rămâne nouă, Veghindu-ne iubirile şi ulmii.

Apa neuitării Ghici a ce miroase-o poezie Scrisă-n Bărăgan pe mirişte? Amiroase-a grâu şi-a in de ie, Amiroase-a câmp şi-a linişte. Ce uşor adorm pe seară pruncii! Picură cu untdelemn din stele. Albe înfloresc pe tâmpla luncii Colilii păzind de vise rele. Seceră tu, Lună, ierburi negre! Un luceafăr spre Apus se coace. Inimile ne-au rămas integre

Şi răzbim viclenele soroace. Noapte după noapte saltă lanul Vise, şi drăgaicele se-adună, Treierând noroc pe Bărăganul Nins de flori şi pulbere de Lună. Ghici ce doruri înfloresc în daina Spusă lin în Miazăziua ţării? Du-te-n Bărăgan şi află taina, Dar străbate-l pân-la sarea Mării! Şi-ai să dai de Apa Neuitării.

Amurg în iulie Soarele şi-a scos inima Şi şi-a pus-o pe un ştergar de nori Ca s-o răcorească. Nu peste mult timp Şi-a împlântat-o-n piept şi a plecat. Pe norii albi Au rămas râuri de sânge În orizontul imaculat.

destineliterare@gmail.com

67

Destine Literare Adrian Bucurescu, poet, eseist. Născut la 29 Iulie 1950, în comuna Sărăţeni, judeţul Ialomiţa, fiul lui Dobre şi al Floricăi Bucurescu; nepot al ultimului Mare Maestru al Ordinului Solomonarilor, Col. Dr. Gheorghe Bucurescu. Şcoala Generală, în comuna natală. Absolvent al Liceului Teoretic Urziceni, secţia Reală. Debutează în 1968, în revista liceului, „Stăruinţa”, cu poezia „Ulcioarele”. Debutul literar în presa naţională: 25 decembrie 1969, în revista „Amfiteatru”, cu poezia „La Stella Polaris”. Absolvent al Facultăţii de Filologie, secţia Română-Franceză, a Universităţii Bucureşti. Preşedinte al cenaclului literar „Lumina”, al Întreprinderii „Electrofar”, din Bucureşti, între anii 1975-1980;. Premiul I pentru Poezie, la concursul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, în 1976. Membru în Consiliul de Conducere al revistei „România literară”, între 1977-1980. Membru al cenaclului literar „Dor fără saţiu”, din Urziceni, 1980-1986. Profesor de limba şi literatura română, în anii 1980-1991. Redactor la „România liberă”, departamentul Cultură, între 1991-2010; redactor la revista „Timpul”, departamentul Cultură, 20102011; redactor la publicaţia on-line „The Epoch Times”, departamentul Cultură/ Turism, 2011-2013.

Volume publicate: “Dacia Secretă”, Ed. Arhetip, 1997; “Enigma Atlanţilor”, Ed. Axa, 1998; “Poesii sgubilitice”, Ed. Macarie, 1998; “Dacia Magică”, Ed. Arhetip, 1999; “Divina Verba”, Ed. Euro Vida M, 2000; “Nichita Stănescu în Evul Astral”, Ed. Macarie, 2000; “Atlanţii din Carpaţi”, Ed. Obiectiv, 2002; “Poezii zgubilitice”, Ed. Macarie, 2003; “Dacia Divină”, Ed. Arhetip, 2004; “Tainele tăbliţelor de la Sinaia”, Ed. Arhetip, 2005; Serghei Esenin, “Rusia albastră şi fără de leac”, poezii traduse din limba rusă, Ed. Macarie, 2005; Serghei Esenin, “Rusia albastră şi fără de leac”, ediţia a II-a, Ed. Macarie, 2006; “Ordinul Solomonarilor”, Ed. Arhetip, 2008; “Dacia Secretă”, ediţie astrală, Colecţia “Rădăcini”, 2012; “Calendarul sărbătorilor dacice – 2014”, Colecţia “Rădăcini”, 2013; Serghei Esenin, “Dor de Rusia”, traduceri din ruseşte, Ed. SIngur, 2014. A colaborat şi colaborează la mai multe publcaţii, la Radio şi la Televiziune, cu poezii, articole şi mai ales, cu eseuri din domeniul dacologiei. În poezia sa de până acum se închide un uriaș și minunat tezaur de iubire, umor, cântece și veselie. Se înscrie în lirica românească drtept simbol al elanurilor și tinereții. (Ioan Barbu)

* Dacă nu s-ar fi numit Bucurescu, Adrian Bucurescu ar fi trebuit să îşi refacă numele după dimensiunile unui Bucureşti dospind de drojdia balcanismelor de tot felul, prins între două faţete de ordinator şi dus târâş-grăpiş către fauna pitorească în care se jeluia, între cele două războaie mondiale, cu cântecele sale, Miron Radu Paraschivescu. Mahalaua Bucureştiului există chiar şi-n fibra zidirilor cu arhitectonică occidentală de la noi. Mahalaua stă înţepenită în mituri, obsesii şi clarviziuni, şi Adrian Bucurescu nu a făcut decât săşi poarte ochiul (şi pixul) peste cronica mondenă a Capitalei, peste trecutul ei mov-amoros şi nebunia frumoasă a adevărului simplu, spus cu toată gura dinaintea textelor – prea cuminţi pentru a putea fi şi ţinute minte. 68

Un folclor cu vână paranormală, un raid deasupra oraşului mustind de păcate pur omeneşti, şi peste toate şi tot, ochiul cel sever al poetului! Aceasta este imaginea care ţi-e insuflată direct, fără fasoane, legând golanii din Tei cu politichia şi feţele bisericeşti de la Plumbuita cu îndrăzneala şi iuţeala de mână şi obrăznicia puştiului crescut cu cheiţa de gât în oraşul cu oameni-de-nimic şi academicieni – Bucureştiul. Ţâfnoasă, veroasă, bârfitoare şi romantică, precum o Julietă gata să se prostitueze pentru a trece cu bine de anul 2000, poezia lui Adrian este mai mult decât o excepţie de la regulă. Este clipa în care autorul dă cu tifla, încoronează şi descoronează ambiţia şi prostia cu acelaşi gest de fotograf desuet care într-o zi s-a săturat de camera-i obscură şi a destineliterare@gmail.com

Destine Literare inventat cuvintele, silabele, şi pictează după natura umană, bună şi rea, cum ne-o făcurăm ori cum ne-o hărăzi înţelepciunea populară peste care ne grăbim să tragem cortina Prezentului.

Adrian Bucurescu este o pană ascuţită ca un ghimpe. Un râs cu plâns foarte uman în ceasul acesta de cumpănă sufletească! (Melania Cuc)

În zilele când se tehnoredacta această ediție a „Destinelor literare”, poetul Adrian Bucurescu s-a adresat redacției cu rugămintea de a include în cuprinsul revistei și acest poem pe care îl dedică tuturor cititorilor ei. Străjerii Sfântului Graal Dar ca să se prefacă-n nemurire Acest amestec mai aşteaptă încă O lacrimă prea plină de iubire În stare a mişca şi-o rece stâncă.

Luceferii în Paradis tresaltă; E ora nebuloaselor pribege Şi meteorii-aşteaptă ca într-altă Crăiască lume patimi să închege.

Şi-atunci, Regina Cerului, Maria, Lasă o lacrimă-n Graal să cadă, Încât şi Raiu-şi clatină tăria Iar îngerii pun mâna toţi pe spadă.

Potirul Sfânt clipeşte-n nori de aur E numai nestemate şi lumină. În el se zbate sânge de balaur Din care bem întru Secreta Cină.

De-acum, vitejii se îndreaptă-n cete Să bea din Sfânta Cupă nemurire. Ave Maria! Ne e dor, ni-i sete, Primeşte-ne-n a Cerului Oştire!

În juru-i se rotesc oştiri de îngeri Şi de utrenie toaca răsună, Şi picături de bucurii şi plângeri În Cupa Sfântă limpezi se adună.

Nu mai avem nici carne şi nici oase, Suntem doar nişte amintiri frumoase. 23 februarie 2016 * …Sigur că solomonarul Adrian Bucurescu mi-ar replica, în stilul cărţii de faţă: „Zgubili-m-aş şi n-am cuie”, având în vedere jocul semantico-lingvistic ce pavoazează, ca un şotron mozaicat, volumul său de poezii chiar aşa numit: „Zgubilitice”, în curs de apariție la Editura Zekin din Los Angeles. La urma urmei, ce înseamnă zgubilitic? Cercetând diverse circumstanţe lexicale, descopăr câteva explicaţii: haios, amuzant, trăsnit, excentric, ciudat, captivant, dus cu sorcova, nebun. Dintre toate, al nouălea sens mi s-a părut mai apropiat de adevăr, fie şi pentru faptul că vine pe captivanta filieră a vrăjitorului din Humuleşti: şturlubatic. La prima vedere eşti tentat să te crezi atras într-o aventură uşoară, într-un destineliterare@gmail.com

disney-land de imagini şi metafore – dar care, prin neprevăzutul lor, te emoţionează, te solicită până la încordare. Cercetând mai atent, vezi că nu-i vorba doar de atât; dincolo de spontaneitate, jocul este o capcană riguros pregătită, în care fiecare piesă de puzzle este aşezată într-un loc al ei şi numai al ei. Abia acum te scarpini după ceafă şi începi să te întrebi ce-a vrut/ce vrea acest autor – ştiut până mai ieri drept un bun cunoscător şi comentator al miturilor vechii Dacii – ce-a dorit el să facă, din cititor, cu această nadă insolită şi ispititoare. Dincolo de formidabila glazură prozodică – aflată numai la îndemâna maeştrilor – sub chiar această glazură palpită semnificaţia faptului de viaţă, înţelepciunea, 69

Destine Literare filozofia, aşa cum s-au decantat ele în retortele antice, poate (şi) în enigmaticele tăbliţe de la Tărtăria – şi ajunse la noi mai ales sub formă de axiome şi cugetări, de proverbe şi ghicitori. Care, sub pana lui Adrian Bucurescu, au căpătat întruchipare nouă, înainte de-a le trimite la întâlnirea cu cititorul. La o adică, se pot ivi unele analogii, trimiteri, comparaţii – pentru că, păstrându-mă în hazul cărţii, „broasca nu cântă pe uscat”; nici Bucurescu nu e singur pe lume – dar substanţa filtrată prin talentul său şi îmbrăcămintea de ieşit în lume conferă acestei poezii speciale dreptul la unicat. Suprarealismul, de pildă, îşi are aici o viziune specifică. Avangardismul dadaist, prin viziunea lui oarecum facilă şi un protest împrăştiat, culege uneori fructe coapte din livada zgubiliticelor. Absurdul, prin seriozitatea lui… absurdă – şi-l am în vedere pe Urmuz – are un mai confortabil spaţiu locativ în palatul Zgubiliticelor, încă de la intrare: „Auzind acestea, nene, / Puiul (de mămăligă – n. n.) s-a umflat în pene / Şi-a zburat la Reykjavik / Şi-a jucat la loz în plic”. Ori în „Aşa grăit-a Zarathustra”: „Aşa grăit-a Zarathustra / Când datu-s-a huţa cu lustra”. Acest absurd, ademenit în felul său de către Urmuz, la Adrian Bucurescu păstrează taine ce-şi aşteaptă dezlegarea, ca-n Nostradamus; nimic mai firesc: solomonarul Adrian Bucurescu lansează în această carte nişte solomonii, pe care nu ştiu când şi cine le va descifra pe de-a-ntregul. Privite din altă latură, „zgubiliticele” ne pot aminti, în anumite situaţii, de „cânticele ţigăneşti” ale lui Miron Radu Paraschivescu, mai ales privitor la fauna mărginaşă a vieţii (ca să nu zic mahala, cuvânt cam nepotrivit). Am în vedere: „Ay, ay, to es mangardi!” („La „O sută de Capace” / Unde toţi şmecherii zace”); „Năsturica”, „Cenuşăreasa”. Dar mai ales acest gen de poezie îşi are sorgintea în

folclorul românesc, care musteşte de umor sănătos, ţărănesc. Acest haz, nelipsit de necaz – precum râsu’-plânsu’ lui Nichita Stănescu, hrănit şi el, subtil, prin seve distilate de umor ploieştean – face din Adrian Bucurescu o Casandră veselă, cu lacrima spânzurată de pleoapă. Unele poezii trimit la clasici ai literaturii române, contrariindu-l pe superficialul care nu trece dincolo de titlu: „Peneş Curcanul” („Curcane, chipiu albastru, / Te aşteaptă un dezastru / După ce l-ai amendat / Pe un fiu de deputat”); „Juna Rodică” („Purtând cofiţa cu bere rece / Pe ai săi umeri dalbi, rotunjori, / Juna Rodică voioasă trece / Pe lângă junii investitori”); „Nunta Zamfirei” („Te-am văzut ieri prin uluci / Erai îmbrăcată-n blugi / Aveai blugi, aveai şi-o geacă / Şi dădeai apă la vacă”); „Mitrea Cocor” („Fie pâinea cât de rea, / Tot mai bine-n ţara ta!”). Acest gen de „pastişă”, de (falsă)parodie, cam pe muchie de cuţit, impune totuşi o mai atentă supraveghere a condeiului poetic. Uneori, jocul zgubilitic este dovada unei virtuozităţi poetico-lingvistice mai ceva ca un sudoku, pentru că el vine tot din vâna de umor popular. Este cazul poeziei „Gruma” („Amurg”, citit invers): „Duci pe-acum te către de amurg /Albe părul fire ai în moale / Veştede privirile se scurg / Des tot mai de înspămânţi te boale. // Un pe întâlni ne vom ostrov / O planetă de pe neştiută / Săruta cu mult şi ne-om liubov / Cu mereu o patimă tăcută”. Iată şi replica, mai simplă, din folclorul rural, auzită de subsemnatul în copilărie: „De la beat cârciumă viu / Merg pe gard de drum mă ţiu / Nici un punge nu mă vacă / Nici un latră nu mă câine”. Zgubiliticele lui Adrian Bucurescu sunt nişte nimfe care fac nudism pe o plajă cu nisip de aur, înţărcuite cu un gard de uluci din argint, printre care se strecoară ochii pofticioşi ai invidiei. (Ion Andreiţă )

70

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Florica BUD (ROMÂNIA)

Migdale dulci amare – Săraca fată bogată (pamflet) Mă tot pregătesc să mai săvârşesc un text, dar nebunia zilelor frumoase mă prinde în jocul lor. Uite că vara aceasta a dorit să fie una impecabilă şi să respecte calendarul. La urma urmei, doar echinocţiul de toamnă are dreptul să pună capăt verii. Dar zilei de azi ce îi reproşezi? mă veţi iscodi Strugurăratici Pepenoşi Pererari Versus Piersicantaci? Fondul uman şi educaţia nu îmi permit să fac reproşuri nici măcar unei albine, oricum albinele sunt pe cale de dispariţie, ce să le mai reproşez? Acest 20 septembrie se răzbună pe noi pentru ziua superbă de ieri, care ne-a zăpăcit cu cele aproape patruzeci de grade; în schimb, azi... tunete, fulgere, tristeţi, melancolii şi cord mărit. Toate dau buzna într-o singură zi, zi ce vrea să ne aducă aminte... cum va fi... când va veni toamna. Fantastice „amintiri despre viitor”. Este greu să faci faţă zilelor întunecat-ploioase, veţi fi de acord şi voi, Zgubilitici Tovarăşi Îngemănaţi Cu Valurile Oceanului Impetuos. Prinsă în apăsarea dureroasă a unei asemenea zile, întreb: încotro să o apuc? Desigur, alţii s-au întrebat cu mult înaintea mea. Aşa că îmi dau seama că mai bine ar fi să lenevesc, lăsând omenirea să îşi rezolve problemele singură... în fond ea şi le caută cu lumânarea. Azi, încă de dimineaţă, am respectat sfatul onlinepsihologilor şi nu mi-am făcut patul. Domniile Lor afirmă că nu are rost să ne scrijelim singuri răni sufleteşti greu vindecabile, făcând lucruri care nu ne plac nici nouă şi nici subconştientului, supus zilnic la grele încercări. Mă simt mult mai bine acum că am reuşit să mă împac cu sinele, operaţie pe care v-o recomand şi vouă, Pioneri Scufundători În Adâncimi Sonografice şi Surzibile. Şi uite aşa mă aşezonez patului, ca să folosesc un verb cuminte, cu... gândul să-i fur un pui destineliterare@gmail.com

de somn, dând cu tifla televizorului. Pentru ca aşezonarea să fie perfectă, mi-ar trebui un film uşor, poate să fie şi unul făcut după vreun roman semnat Agatha Christie. Important este să nu mă tulbure prea tare. Schimbând canalele, dau peste una dintre emisiunile căutătoare de talente... de obicei trec în grabă peste ele deoarece, în loc să cânte, protagoniştii vorbesc hemoragic. De data aceasta am noroc, un tânăr cântă deghizat în tânără sau procesul este de fapt invers, nu are importanţă, dar melodia este minunată, cunoscută şi vine undeva dintr-un trecut îndepărtat. Purced tristă la gândul că nu voi afla numele melodiei, nici al cântăreţului şi mă pregătesc să îi părăsesc, dar mă salvează Ozana, cea cu voce de cristal, care se adresă unisexului cântăreţ: Waw, Paul Anka şi melodia mea preferată, ”You Are My Our Destiny”! Sar din pat şi mă îndrept spre birou ca să îmi notez numele cântăreţului. Chiar aşa? Nu este cazul să faci pe mironosiţa, mă veţi gratula răutăcios, Mixeri Cantabilaninoşi Cantapintezauro Şi Dijeişti! Da, recunosc, numele îmi este cunoscut doar că nu am făcut legătura cu melodia. Din tot confortul acestei lumi nu aş renunţa la internet, el este şi va fi sprijinul memoriei şi la bătrâneţe. Caut pe Google, „Paul Anka” şi dau peste mutrişoara unui puşti zăpăcit, puştoaica din mine se îndrăgosteşte pe loc de el. Caut, caut, în sfârşit dau peste melodia ascultată la TV. Surescitată, nu ştiu de ce să mă apuc, să citesc pagina cantautorului de pe Wikipedia, să-i ascult melodiile ori să încep pamfletul, până nu îmi zboară inspiraţia. Reuşesc să blochez laptopul, bietul de el nu prea înţelege nerăbdările unei proaspete îndrăgostite. Încerc să scriu ascultând muzică, ceea ce nu am reuşit până acum, din păcate am mare nevoie de linişte. Există o singură excepţie de la regulă, André Segovia, cu 71

Destine Literare binecunoscutul „Mon amour”, melodie ce nu îmi deranjează gândurile! Aşadar trec în grabă peste datele biografice ale lui Paul Anka. Citesc şi mă mir. Când i-am văzut mutrişoara, aş fi jurat că este latino-american, eventual sicilian, când colo tata este sirian şi mama libaneză. Nimic nu este întâmplător, îmi repet ceea ce ştim cu toţii; nu cu mult înainte citisem mesajele celor doi miniştri de externe, cel român şi cel maghiar care tocmai făcuse o remarcă nepotrivită, la noi în oraş sunt zilele maghiarimii, iar PrimMinistru austriac se pregăteşte să închidă graniţele, îndemnând refugiaţii să se îndrepte spre Ţările balcanice, adică şi înspre noi, dacă între timp nu am fost excluşi din rândul lor! Ceea ce se întâmplă este îngrijorător, nici nu mai ştii ce este bine, să asculţi primul impuls, care este întotdeauna unul umanitar, exclamând de ce nu!? Ca apoi să te întrebi ce se va întâmpla dacă vor veni cu milioanele.

Desigur că voi îl cunoaşteţi de multă vreme pe Paul Anka, Ancestralitari Muzicolanţi Timpanieri Şi Scăriţari! Păcatul meu... deşi numele lui îmi era atât de cunoscut, nu am făcut legătura cu melodiile cunoscute şi ele. Recunosc, printre alte multe lipsuri... am şi lipsurile muzicale. După cum în copilărie citeam grăbită să absorb toată biblioteca, fără să îmi pese cine este autorul, tot aşa m-am bucurat de muzică fără să fiu atentă... cine cântă. Sunt genul care ţopăi pe muzică prin casă şi oricât 72

de bolnavă aş fi, când aud o melodie care îmi place, uit de dureri şi sar în sus... acum nu chiar de pe masa de operaţie! Toate aceste delicii se pot întâmpla numai şi numai dacă pornesc radioul sau televizorul ceea ce se întâmplă, vai mie, din ce în ce mai rar. Adevărul este că nu aveam intenţia să vă vorbesc despre iubirea ce m-a învăluit, în primul rând pentru că am declarat sus şi tare că nu cred în dragostea la prima vedere şi în al doilea rând fiindcă, sunt sigură că nu aveţi curiozităţi vis-à-vis de mine. Şi apoi tot ceea ce v-am mărturisit până acum ar fi bine să rămână între noi, mai ales că este doar o introducere. Demersul meu ar consta în aflarea unor răspunsuri la întrebarea nimicitoare pe care şi-o pune colectivul Yahoo, cel care face ştirile zilnice, ştiri ce ne întâmpină pe pagina Yahoo: O fi fericită Prima Doamnă? Acum vom răspunde nepoliticoşi într-un glas, voi şi cu mine ? De ce nu ar fi? Picioare frumoase are... şi chiar dacă nu ar avea alte calităţi, perfecţiunea picioarelor... i-ar fi suficientă. Lucrul acesta poate fi confirmat de orice româncuţă cu asemenea picioare. Este adevărat că nu sunt destule posesoare cu membre inferioare care să facă din bărbaţi nişte personaje ale zilelor noastre, mulţumite cât de cât. Am înţeles că la ultimul summit dedicat luptei împotriva poluării - aceste întâlniri sunt cele mai dese de pe planetă - s-a convenit ca participanţii, rezolvând problemele puse pe tapet, să caute răspunsuri şi la întrebarea: La ce folosesc omenirii aşa-zisele picioare frumoase ale femeilor? Concluzia nu a fost făcută publică, doar o afirmaţie laconică a fost scăpată, pentru public: Frumoase sau nu, important pentru epoca noastră este ca ele să nu stea prea mult apropiate! Ar fi necesar să îmi cer scuze, dar prozatorii au voie! Aşadar sunteţi în asentimentul meu, Foaste Missuri Şi Actualicioşi Misteriabili Universali Şi Nu Numai, că Prima Doamnă nu are niciun motiv să nu fie fericită! Adorată este, iubită ar fi, stilişti sunt câtă frunză şi iarbă pe glob, iar când se va întoarce din călătoria în jurul lumii, poate... ne va veni şi nouă mintea la loc şi vom pleca obosiţi capul; sau vom pieri cu toţii sau vom accepta lucrurile aşa cum curg ele, de undeva de sus. Mă aflu atât de prinsă în mrejele noii mele pasiuni, încât sunt în stare să mă apuc să învăţ limba destineliterare@gmail.com

Destine Literare engleză, ca să înţeleg ceea ce cântă Paul Anka. Sau mai bine nu! Nu de alta, dar unele melodii româneşti mă enervează atât de rău, este vorba de cele ale ultimilor ani, pentru că deşi înţeleg totuşi româneşte, ele îmi pare că sunt doar o înşirare de cuvinte. Mai bine să nu pricep! Mă joc, căutând şi alţi cântăreţi. De la Paul ajung la Gianni Morandi, ”Parla piu piano”. Melodia era cântată şi de Dalida. Şi uite cum am alunecat în borcanul cu zacusca sentimentală din care doar făcutul sau nefăcutul patului, nu mă va salva. Pun capăt desfrâului canto-sentimental cu „Delilah”, melodia lui Tom Jones, deşi parcă Marcel Pavel o cântă mai cu suflet. Şi pe deasupra tocmai am servit la cafea ştirea-manea de la ora şase dimineaţă că... iubirea este doar un joc al hormonilor... alung ştirea minimalistă, cu dezgust, cât colo.

Desigur că, dacă omenirea nu ar avea alte griji, s-ar putea face un summit pe tema Hormoni sau Suflet? Ar fi... bătrânii versus tineret! Cu menţiunea că vor mai fi fiind rătăciţi şi într-o tabară şi în alta, veţi completa Voiajori Desant Dedublaţi Şi Amor. Desigur, iubirea este apanajul zeilor şi al poeţilor! Oamenii paşnici şi casual fac... sex fiindcă este mai comod şi te scapă de chinurile sufleteşti şi marile dureri de cap amoroase. Câte o pământeancă are norocul să trezească pasiuni nimicitoare, stând plictisită, picior peste picior, în drumul abrambura al vreunui poet, Versurar Stihuitor, tocmai bun de chinuit. Dar ce putem face noi? Nu putem schimba destinul nimănui! vă veţi întreba şi apoi, exclamând, tot voi veţi răspunde şi în locul meu, Iubiacei Dureribililoşi Multiaccentici Şi Armurari! Baia Mare 20 septembrie 2015

Zoe Pham Duong – Copil dormind (Sleeping child)

destineliterare@gmail.com

73

Destine Literare

Constantin BUTUNOI (ROMÂNIA)

Poeme din volumul „Şantierul” progresul a pătruns în parcul central din oraşul nostru progresul a pătruns în parcul central de când au fost montate două wc-uri ecologice reminiscenţe ale trecutului se mai manifestă încă mai vezi câte un bărbat ce se îndreaptă ţintă spre platanii seculari apoi după uşurare se deplasează ţanţoş pe alei femeile sunt mai pudice îşi aleg boscheţii care ştiu să ascundă clipele slăbiciunii umane asistenţa molipsită de civilizaţia sosită din occident protestează fluierând nimeni nu poate opri pătrunderea tot mai adâncă a progresului în parcul central din oraşul nostru primăria se zvoneşte va mai monta încă două wc-uri ecologice mi-am zugrăvit casa mi-am zugrăvit casa albul s-a înstăpânit peste tot disperată mizeria a plecat în refugiu pentru făraş şi mătură vor veni zile negre se gândesc chiar să emigreze numai aspiratorul stă liniştit în oraşul ăsta poluat e imposibil să nu găsească de lucru urbanistica viitorului prin parcurile oraşului meu cresc flori doar în vise primăria are grijă să planteze marketing-uri 74

şi ici colo câte-un bloc de locuinţe pentru evitarea eventualelor proteste importă plante artificiale de ornament şi spray-uri cu miros de flori consilierii au hotărât să organizeze pentru tineret excursii pentru a nu se uita cum arată copacii şi florile în postură naturală ştiinţa botanicii ne va ajuta suntem asiguraţi să ne putem imagina oricând cum arată o alee cu arbori un rond de flori să fim liniştiţi ni se spune parcurile vor suferi şi alte metamorfoze în deplină conformitate cu urbanistica viitorului prin saloane literare în oraşul meu unde se întâmplă toate poezia umblă pe străzi nebăgată-n seamă ieri se spăla într-o baltă tocmai se spărsese o conductă spunea că ar avea nevoie de nişte haine bengoase n-ar strica şi nişte sprayuri intenţiona chipurile să bântuie prin saloane literare incredibil de repede o echipă de intervenţie instală un şantier în regulă: grup electrogen picamăr aparat de sudură capacul unui cămin este ridicat şi doi inşi destineliterare@gmail.com

Destine Literare zdraveni aruncară poezia la canal zicând cu obidă destule necazuri ne fac oamenii străzii sau boschetarii cum dracul le mai zice mai lipsea acum şi poezia şi-şi văzură de lucru poezia nu protestase în niciun fel sau poate bruscată de hojmălăi n-a mai avut timp s-o facă pe vremuri de criză unuia i se făcuse de murit alertată lumea în halate intră în acţiune nu se putea permite unui individ oarecare ce plănuise probabil să treacă pe tărâmul celălalt chiar în spital chestiune de prestigiu injecţii perfuzii şi aparatele indicau revenirea la normal chiar şi inima care se-ncăpăţina a fost pusă la punct cu câteva şocuri electrice era de aşteptat ca pacientul să se liniştească dar nu trecu mult timp şi iar i se făcu de murit şi iar alertă în lumea halatelor şi iar intervenţie cum lucrurile nu păreau să se oprească aici halatul şef se simţi obligat să-l avertizeze pe individ privind riscurile la care se expune dacă va continua pentru că lumea halatelor e extenuată şi materialele de intervenţie sunt epuizate vă rog să mă iertaţi dacă întâlniţi pe uliţele satului pe dealuri sau prin văi copilăria mea însingurată şi plină de suferinţe oferiţi-i adăpost casă voastră daţi-i de mâncare şi de băut ca şi cum aş fi eu dacă-i tristă înveseliţi-o şi mai ales lăsaţi-o să se joace cu copiii şi nepoţii voştri destineliterare@gmail.com

pe mine să mă scuzaţi dacă lumea n-ar fi aşa cum e dacă aş fi avut o altă viaţă nu v-aş fi lăsat copilăria mea pe cap vă rog deci să mă iertaţi la microscop sunt de fapt un ţăran dar mă dau născut pe asfalt ce mai dojană îmi trăgea tata nu mai zic de bunicul care îşi pusese-n mine nădejdea de a-i duce peste ani faima de horticultor îmi intrase în cap că rostul meu trebuie căutat între sticle şi betoane cunoştinţele mele care ştiu adevărul ce se mai distrează când le spun poveştile copilăriei mele mutată-n stradă aventuri cu autobuze şi tramvaie lupte cu hoţi prin subsoluri şi scări de blocuri descoperiri surpriză prin gropile de gunoaie dar nu-mi fac probleme nu trebuie să-i pui la microscop pentru a găsi în fiecare urme de ţăran eu sunt omul oraşului şi iubesc betonul îmi amintesc cu plăcere cu cât entuziasm locatarii au votat împrejmuirea blocului în care locuiesc cu gard administratorul din iniţiativă proprie a adăugat şi un rând de sârmă ghimpată lamentaţie dacă aş fi fost maşină puteam şi eu să stau la taifas cu gps-ul în parcări să huzuresc în garaje de lux şi când mă apuca nebunia să gonesc dement pe şoşele fără să-mi pese de accident de cele mai multe ori se scapă cu tabla puţin tăbăcită un simplu fard de vopsea ascunde toate urmele răspunderea o poartă şoferul 75

Destine Literare şi dacă nu-i un zevzec viaţa e uşoară de ce nu mai făcut doamne maşină se lamenta un individ în piaţa oraşului ce-aş mai fi alergat pe străzile lumii şi aş fi ştiut să-mi aleg şoferul Discuţie cu o fostă mă trezesc apelat de o fostă după o despărţire zbuciumată ea susţinea că trecuse destul timp şi am putea să ne întâlnim la o cafea o discuţie ca între prieteni ne-ar pune la curent cu noutăţile din vieţile noastre cum nu sânt în stare să refuz o femeie după uşoare ezitări am acceptat ce mai faci cum îţi merge ce proiecte ai de viitor cum nu puteam articula cuvinte când nu clătinam din cap răspundeam cu umerii şi cu mâinile numai atunci când m-a întrebat cum stau cu dragostea cuvintele au început să curgă ca o aversă ca un potop dragostea ta pentru mine a fost o nenorocire supliciu a încetat de când m-ai pus pe liber acum îmi schimb iubitele ca pe şosete pentru fiecare sezon sau eveniment important am o altă femeile chiar când îţi dau cu piciorul te vor rămas la remorca lor cred că de aceea sorbind tacticos din cafea şi-a decorat ochii frumoşi de care recunosc că îmi fusese dor cu câte o lacrimă apoi brusc a plecat uitând să-şi ia la revedere în lumea frunzelor în lumea frunzelor se iscase o revoltă degeaba toamna se străduia să le ofilească să le îngălbenească 76

ele refuzau să părăsească crengile pe amatorii de melancolii tot aşteptând să le privească zborul planat spre pământ sau stârnite de vânt să le admire dansul nebunatic îi loviseră damblaua dar cu adevărat disperaţi erau adunătorii de frunze ameninţaţi de şomaj în faţa acestei delicate probleme primăria după îndelungate negocieri fără rezultat hotărî să acţioneze în forţă şi înfiinţă serviciu de buşit frunze la pământ bruscarea frunzelor în mod surprinzător sensibiliză opinia publică bairamul începu zilnic mitinguri marşuri de protest pichetări dar buşitorii de frunze îşi vedeau de treabă pe când bietele frunze erau alungate din copaci fără milă adunătorii de frunze plesneau de bucurie scăpaseră de şomaj visele mă fac de ruşine îl invidiez pe cărtărescu pentru jurnalul lui pline de vise la care lumea face coadă ce să zic de leac dicţionarul lui de vise este egal cu o facultate pe mine visele mă fac de ruşine dacă promiteţi că n-o să mai spuneţi nimănui am să vă povestesc totuşi unul mi se-ntâmpla ceva asemănător cu ce i-se-ntâmplase lui dan coman când era bursier în germania: a vorbit o oră în limba germană fără să ştie ce eu eram cântăreţ cântam pe toate scenele lumii deşi e lucru ştiut că sunt afon şi m-am trezit într-un ropot de aplauze dar foarte trist mi se părea nedrept că nu mă visasem poet un fel de mureşan sau un es. pop cum să povesteşti nişte vise care te fac de ruşine destineliterare@gmail.com

Destine Literare oraşul e plin de tristeţe oraşul e plin de tristeţe de când celebrul poet haş a ratat încercarea de a-şi procura o pălărie nouă prima tentativă eşuată s-a petrecut într-un magazin central cu articole aşazise de firmă speriat că va trebui să se lipsească de raţia zilnică de votcă timp de un an de zile l-a cuprins o dezamăgire de care a scăpat numai după ce a intrat în primul birt ce i-a ieşit în cale a doua tentativă eşuată a avut loc când proba o pălărie şi vânzătoarea i-a atras atenţia că se află la raionul cu articole de damă cuprins de o stare nervoasă puternică într-un fel explicabilă a părăsit brusc magazinul cea de a treia tentativă eşuată s-a consumat după ce a colindat mai multe magazine în urma diverselor probe a ajuns la concluzia că deocamdată modelul care să corespundă exigenţelor ilustrului său cap nu s-a produs pe surse circulă zvonul că la repetatele tentative eşuate ar fi contribuit şi însoţitorul său care era nu altul decât nu mai puţin celebrul poet leac cu observaţiile lui acide: că n-are iniţiativă că e timid că e lipsit de hotărâre şi că toate le poate rezolva votca descindeau apoi în primul birt uitau de pălărie şi celebrul poet umblă tot cu pălăria veche iar tristeţea circulă şi mai abitir pe străzile oraşului pisicile din orașul de vest e imposibil să treci prin oraşul de vest şi să nu-ţi ajungă la ureche întâmplarea petrecută la pisica neagră un client a dat cu pumnul în masă zdrang au zburat halbele cu bere în toate zările iar clienţii au rupt-o la fugă care încotro pe unii i-a prins poliția să-i amendeze pentru încălcarea regulilor de circulație iar pe alții să-i interneze în ospiciu destineliterare@gmail.com

pisica albă e un paravan pentru agenţii secreţi ai lui bachus care racolează la greu adepţi atraşi începătorii devin adepţi de nădejde ai normelor alcoolice obligatorii mă felicit că am ales pisica albastră aici e cu totul altceva dacă te îmbeți și cazi sub masă nimeni nu te bagă în seamă fiecare e liber să se exprime cum consideră și apoi am colțul meu unde se discută literatură chiar pisica în persoană ne asigură protecția când apar intrușii miorlăie puternic: să-i fie lăsați literații în pace și îi dirijează spre alte mese unde politica e pe primul loc se fac și se desfac guverne se pune țara la cale și se pregăteşte chiar un complot pentru a salva omenirea cu o miorlăitură severă intervine pisica la mine nu face nimeni revoluție și anunță ora închiderii fiecare pleacă cine este norocos nimerește locuința nimeni nu mai știe cu precizie adresa pisica albastră îi are în grijă n-au motiv de îngrijorare şi dispar pe străzile pustii ale oraşului tandreţuri cu luna insomniile mă scot noaptea în balcon de unde privesc luna în trecerea ei maiestuoasă pe cer dacă n-ar exista blocul uriaş de vizavi care imi blochează privirea poate m-ar vizita şi pe mine somnul o dată disperat de atititudinea colosului nemilos am invitat-o în apartament invitaţie acceptată fără obiecţii apoi seară de seară venea luna se aşeza pe colţul mesei şi clipea cu lumina ei galben-odihnitoare eu îi povesteam de-ale mele până adormeam scăpasem într-un fel de insomnii asta până când administratorul de bloc care le ştie pe toate m-a luat la întrebări: cum pot fi atât de inconştient 77

Destine Literare ademenită luna în locuinţă îşi neglijeajă îndatoririle cereşti nu realizez ce implicaţii nefaste pentru locuitorii planetei pentru întregul univers pot urma câţi oameni s-au panicat alarmaţi de această dispariţie spunea că a mai auzit de asemenea indivizi care s-au dedat la tandreţuri cu luna şi toţi au ajuns la balamuc

dacă nu încetez va trece la măsuri drastice am încetat nu pentru că m-aş fi temut de balamuc administratorul era în stare să-mi crească cheltuielele de întreţinere considerând luna un locatar în plus şi să-mi ceară evacuarea pentru relaţii cu persoane extraterestre refuzată acum ea străluceşte trist pe cer iar cu mă lupt cu insomniile Arad, România

Carmen Doreal - The Happy Princess

78

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

George CĂLIN (ROMÂNIA)

Lupta cu amintirea revărsată-n cuvinte... (Impresii după „Răpirea sângerândă”)

În lumini parcă din altă lume, cartea de povestiri „Răpirea sângerândă”, a scriitorului Ioan Barbu, apărută la început acestui an la Editura Inspirescu se dezvăluie încet, cu fiecare pas… contrastul textului şi multicolorul ilustraţiilor lui Salvador Dali, care însoţesc povestirile, îţi umple sufletul de amintiri… În ceaţa fiecărei povestiri descoperi o linişte totală: nici o pasăre nu cântă – doar foşnetul viselor trezeşte amorţeala cititorului. Şi pas cu pas întreaga carte îşi arată frumuseţea! Scriitorul răsfoieşte prin viaţă, răscolind în cufărul încărcat cu propriile amintiri, pentru că le simte căldura umană, pentru că trăieşte, pentru că iubeşte viaţa aşa cum este ea cu bune şi rele! Scriitorul te convinge că fiecare zi a Vieţii este o şansă să fi fericit, depinde doar de cine te înconjoară. Lecturând rând pe rând cele nouă povestiri vei simţi cum fiecare întrebare, fiecare gând și fiecare trăire începe să aibă un rost… Începi să ai un rost şi tu ca cititor şi îţi dai seama că aveai nevoie de un mic imbold; odată primit, schimbi totul în jurul tău, până şi personajele. Pentru prima oară, eşti regizorul vieţii tale şi nimic nu mai contează atunci când simţi că te aşteaptă ceva frumos de trăit! Şi, inevitabil în acel moment apar şi regretele! Motivele nu ai să le cunoşti niciodată! Fiindcă niciodată nu ai să poţi uita ceea ce îţi doreşti cel mai tare să uiţi, trecând prin această carte: durerea oamenilor, vitregiile unor lupte fără de rost, „taina mării”, „inscripţii(le) pe suflet”, „flori(le) de domolit” sau chiar „rugul” pe care ard amintirile... Scriitorul Ioan Barbu ne face să înţelegem că destineliterare@gmail.com

amintirile reprezintă memoria vizuală a întâmplărilor din trecut. Multe persoane încearcă să uite sau să reprime amintiri, fapt extrem de greu, aproape imposibil pentru că, indiferent că sunt triste sau fericite, amintirile fac parte din noi. Sunt o sumedenie de motive pentru care ai vrea să dai o amintire uitării, dar datorită ei ai parte de emoţii şi sentimente, datorită întâmplărilor din care rezultă îţi formezi o personalitate, un caracter, ajungi persoana care eşti în momentul prezentului. Amintirile reprezintă jurnalul vieţii, memorii captate în creier de-a lungul întregii vieţi. Încă din momentul naşterii şi până la bătrâneţe creierul tot înregistrează, fie că vrei sau că nu vrei. Există două forţe psihice la formarea amintirii, iar ele nu se neutralizează ci se ajunge la un compromis. Rezistenţa învinge: nu trăirea respectivă furnizează imaginea mnezică, ci un alt element psihic, legat pe căi asociative de cel şocant, în loc de una legitimă fiind una deplasată în asociaţie. Amintirea este lipsită de părţile constitutive care au provocat şocul, pare banală şi de neînţeles. Are valoare nu pentru că este aur, ci pentru că este pusă alături de aur. În vis, când ne deplasăm, înlocuim un context spaţial sau temporal învecinat, şi el nu capătă valoare decât prin alăturare de ceva foarte preţios pentru noi. Părţile constitutive neesenţiale le reprezintă în memorie pe cele esenţiale, iar între ele există o contiguitate, o refulare este înlocuită prin ceva învecinat spaţial şi temporal. Dumnezeu ne lasă uneori să gustăm şi clipe mai puţin plăcute la prima vedere, dar care ne fac să le 79

Destine Literare înţelegem pe cele viitoare. Ne trebuie stagii de pregătire şi la materia de trăire a vieţii, nu numai la specialitatea pe care o urmăm. Scriitorul Ioan Barbu ne aminteşte că Dumnezeu ne pregăteşte pentru viaţa de după viaţă, nu ne ia niciodată de pe acest pământ fără să ne fi dat şansa să învăţăm. Ne spune, zilnic, că trebuie să ne bucurăm şi ne dă atâtea motive pentru asta! Ne lasă, uneori, să fim răniţi pentru a aprecia oamenii care vor veni să ne îmbrăţişeze, să ajute vindecării. Ne dă impresia că ne uită, ca să vedem cum e fără El… Ne permite să plângem, ca să vedem cât e de frumos un zâmbet. Ne permite să sperăm, dar şi să deznădăjduim, să iubim, să urâm, să fim mulţumiţi şi nemulţumiţi, să fim cum vrem noi, numai să fim. Fiind, avem posibilitatea de a ne cunoaşte şi forma ondulată a sufletului aflat în umbra trupurilor noastre efemere... Sufletul nu se cumpără, nici nu se vinde, în piaţă, la tarabă. El este cartea noastră de vizită. Ca să porţi coroana de Om, trebuie să ai trei calităţi deosebite: conștiință, obraz şi inimă... Trebuie să fim conştienţi că viaţa nu poate fi o carte continuă cu pagini fericite, am obosi, ne-am plictisi şi n-am mai citi până la sfârşit. Mi-am spus că poate nu mai am timp să trăiesc, că poate e prea târziu să o iau din nou de la capăt iar astăzi, când am terminat de citit „Răpirea sângerândă”, a scriitorului Ioan Barbu, mi-am dat seama că de fapt niciodată nu este prea târziu şi că uneori destinului îi place să repete aceleaşi poveşti, din nou şi din nou… Prin aceste povestiri scriitorul Ioan Barbu nu te lasă să uiţi cât ai luptat, pentru că dacă uiţi acest lucru e ca şi cum ai uita că trăieşti! Şi ce se întâmplă atunci când uităm să trăim? Oare nu ne mai pasă? Nu! Tocmai atunci îţi pasă cel mai tare! Şi te întrebi singur, de ce ţie îţi pasă atât de mult când uşile sunt închise mereu acolo unde baţi! Nu-ţi va răspunde nimeni, oricât de mult ţi-ai dori! Totul se petrece în mod ciudat şi destul de ironic, uneori! Lucrurile stau cam aşa: nu poţi ajunge niciodată în vârful muntelui, cu un singur pas! Totul este o luptă, până şi alegerea de a fi fericit constă în lupta cu tine însuţi. E o luptă grea, nimeni nu spune că va fi uşor, totul constă în alegerile făcute de fiecare!

80

Sunt convins că vi s-a mai întâmplat până acum să vă legaţi emoţional de unele locuri sau de unele lucruri care la prima vedere pot părea simple detalii lipsite de importanţă. Cu toate astea peste timp vă face o deosebită plăcere să simţiţi parfumuri sau să vizualizaţi imagini ce v-ar putea aduce în minte amintiri de demult… Genul asta de senzaţie îl lasă această carte după ce ai terminat de citit toate povestirile, genul acesta de senzaţei pe care îl am acum când mă gândesc la casa bunicii mele, unde am trecut prin cele mai plăcute etape din viaţă, trăindu-le la maxim… Acolo a fost locul unde miam petrecut copilăria înconjurat de saci de jucării, unde într-un mod pueril am testat ce meserie mi s-ar potrivi cel mai bine pentru viitor, unde veneam în fiecare seară cu genunchii zdreliţi de la joacă sau locul de unde mai târziu, ieşeam noaptea, pe furiş pe geam şi fugeam în sat. Locul pe care tocmai vi l-am descris este oaza mea de linişte, această oază de care mi-a adus aminte Ioan Barbu, prin această „răpire sângerândă”. Ţin minte, mă trezeam în fiecare dimineaţă cu mirosul mâncării care încă era pe foc şi ştiam că am la dispoziţie o întreaga zi pentru a face tot ce îmi poftește inima, cum ar fi să citesc, să ascult muzică şi să mă „fâţâi ” în leagăn, să pierd vremea lenevind… Ce perioade dulci… Şi acum îmi par atât de departe norii pufoşi desenaţi pe pereţii camerei mele, leagănul care scârţâia ruginit, mărul care în fiecare an negreşit arunca numai mere pline de viermi şi de omizi, bătăile cu apă rece, atâtea şi atâtea lucruri care îmi lipsesc şi care au fugit dintrun foc din existenţa mea… Există oare o nostalgie plăcută care să nu mai doară? Pentru că dacă da, aş vrea să o cunosc! Cine ştie?! Cred că nici Ioan Barbu! Trebuie să citiţi „Răpirea sângerândă” şi sigur veţi considera că pentru Ioan Barbu, cartea aceasta nu s-a terminat, aşa cum nu s-a terminat nici pentru noi, ea este doar începutul unui alt drum, mai greu sau mai bun, e drumul celui ce luptă cu amintirea revărsată-n cuvinte... Drum bun, domnule Barbu, drum bun, aşteptăm să vă citim la capătul lui!

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Iulian CHIVU (ROMÂNIA)

Sfârșitul credinței ‒ ipoteză și verdict Cartea lui Sam Harris, The end of Faith. Religion, Terror and the Future of Reason (New York, 2004) ajunge la cititorul român abia după unsprezece ani de la apariție (Sfârșitul credinței. Religie, teroare și viitorul rațiunii, Ed. Herald, Buc., 2015), timp în care citiorul american va fi adus numeroase observații de care autorul nu s-a lipsit și le-a răspuns cu Letter to a Christian Nation (New York, 2006) pe care, probabil, editorul român o are în vedere. Așadar, încă o carte de peste Ocean care, asemenea altora de pe Bătrânul Continent, scrutează în zarea prăbușirii confesionale a umanității sub teroarea rațiunii. Ea se adaugă cu originalitate altora ca: Gesammelte Aufsätze zur Religionssoziologie, a lui M. Weber (1920); Sfârșitul omului, a lui Zosima Pascal Prodromit (2013); De ce să credem?, a lui Carl E. Olson (2007); Ein führung in das Christentum, a lui J. Ratzinger (1970); God's Dominion: A Sceptic's Quest, a lui Ron Graham (1990) etc. Sam Harris nu este nici mai sceptic, dar nici mai încrezător decât alții când este vorba despre o problemă mai veche a Occidentului: „amurgul zeilor”. Götterdämmerung ‒ în muzica lui Wagner și Götzen-Dämmerung ‒ în filosofia lui Fr. Nietzsche. Sfârșitul credinței se afundă în nebuloasa inepuizabilă a îndoielilor și a controverselor între ipoteză și verdict fără prea multă persuasiune, ceea ce se întâmplă și cu cartea lui Harris, deschisă uneori erorilor de tip non sequitur (ex.: „Sunt sigur că o respingere atât de sumară a credinței religioase...”, p.68). Scopul lucrării, mărturisit de autor în epilog, este unul ispititor pentru omul rațional al lumii moderne: „acela de a contribui la închiderea porții către un anumit tip de iraționalitate. Deși credința religioasă reprezintă o mostră de ignoranță umană care nu ar admite nici măcar posibilitatea destineliterare@gmail.com

corectării...” (p.230), amânăm deocamdată curiozități de genul: ce fel de iraționalitate este religiozitatea, sentimentului numinos îi este cu adevărat opozabilă ignoranța și cu ce am putea corecta insuficiențele religiozității? Pentru reflecție aș aminti însă, din atâtea alte cazuri de pretutindeni, măcar pilda doctorului mexican Don Miguel Ruiz (autorul cărții The Mastery of Love), care a lăsat chirurgia ca să se întoarcă la tradiția esoterică a ascendenților săi tolteci. Din start, însă, marele merit al cărții lui Harris este acela de a (re)deschide orizontul unor întrebări, mai noi sau mai vechi, dintr-o perspectivă reînnoită de evenimente. Cartea a început să fie scrisă, mărturisește autorul, chiar de a doua zi după atentatele din 11 septembrie 2001 asupra SUA, ceea ce pretinde să o justifice suficient în numele umanității, judecând după semnalele primite de autor: unele de genul „îmi place stilul tău, dar ești un idiot” (p.238), ori „Sfârșitul credinței nu este o carte atee, ci este de fapt un pretext pentru a promova buddhismul, misticismul new age sau alte forme de iraționalitate”(p.241), precum și altele de genul „... religia provoacă uneori violență, dar cele mai mari crime ale sec. XX au fost comise de atei”(p.237). Așadar, Harris, cu atât mai mult după agresiunile teroriste asumate recent de Statul Islamic, ar avea noi motive să decreteze că „Dumnezeu și Allah trebuie să urmeze calea lui Apollo și Baal, altfel ne vor nimici lumea”(p.12). Simetric, ideea este reluată și către final: „Pentru cine are ochi să vadă, credința religioasă rămâne, fără îndoială, o sursă perpetuă de conflicte umane”(p.243). Sociologic, însuși autorul demonstrează că nu Dumnezeu sau Allah distrug lumea și nici învățăturile lor, ci reflexivitatea ei apofatică o împinge, prin exclusivism, până la 81

Destine Literare accident. Americanii, cam aceiași 44% care merg săptămânal la biserică, au convingerea că Iisus Hristos se va întoarce pe Pământ, ba mai mult, 70% din populație așteaptă ca președinții americani să fie persoane puternic religioase (p.236). Ispita analizei este firească, implică metodă și Harris încearcă să iasă din literalismul scripturilor pe porți „care nu se deschid din interior” nici cu fenomenologia spiritului, nici cu mijloacele moderației capabile să trădeze simultan și credința și rațiunea. El, ca mulți alți observatori la suprafață ai lucrurilor, pretinde de la religii progres, apoi trece la judecăți de adevăr cu o surjectivitate sensibilă care neglijează frecvent ordinea și întemeierea, condiții despre care conferenția Steiner, la München, încă din 1909. „Oricare ar fi adevărul, acesta ar trebui să poată fi descoperit și descris în termeni care să nu reprezinte un afront deschis la adresa tuturor celorlalte lucruri pe care le cunoaștem despre lume”(p.21), stabilește de la început Harris. Să fi uitat el că religiile au altă relație cu istoricitatea, iar religiozitatea se măsoară în termeni ai desăvârșirii, ai sinelui, nu ai dimensiunilor fizice? Poate că nu, fiindcă Sfârșitul credinței, în cele din urmă, nu este o carte de teologie și nici una de filosofie. Tocmai de aceea, teza potrivit căreia „religia nu poate supraviețui schimbărilor care au venit peste noi ‒ schimbări culturale, tehnologice și chiar etice”(p.21) e cel mult culturalistă și, firesc, ne putem întreba în ce relație de adevăr se află ea cu următoarea concluzie: „Credința este mortarul care umple fisurile din dovezi și lacunele din logică...”(p.239). Tot așa ni se oferă și alte prilejuri să facem inclusiv reproșuri de natura consecvenței, a standardizării, a simbolizării și a formalizării în judecata logică, mai ales că autorul utilizează o argumentație în paliere diferite, care nu izbutește nicicum legătura între rațiune și credință. După determinația pe care am văzut-o mai sus, în legătură cu care am amânat unele curiozități, acceptăm că „un scepticism științific sănătos este compatibil cu o minte fundamental deschisă”(p.41) și admitem că sunt experiențe ce ne pot transforma sau schimba fundamental viziunea despre lume, dar nu cunoaștem încă experiențe care să-l infirme pe Dumnezeu nici ca atare, nici în atributele lui. Or asta nu înseamnă că omul nu ar putea trăi doar prin rațiune atee, ci denotă că congruențele și 82

contiguitățile ei în planul credinței persistă și nu fac altceva decât să pună la îndoială în cele din urmă orice tendință conceptualistă: cunoștințele nu apar exclusiv în raport cu experiențele! Într-adevăr, și din considerente ale radicalizării, dar și ale ambiguității, „adepții moderației religioase ‒ de pildă ‒ sunt în mare parte responsabili pentru toate conflictele din lumea noastră (atâtea câte vin din această direcție, n.n.), întrucât credințele lor sunt cele care întrețin un context de unde nu putem combate în mod adecvat literalismul scripturar și violența religioasă”(p.45). Sam Harris vorbește despre violențe religioase mai ales cu gândul la acel islamism în care „Dumnezeu manifestă un interes personal pentru îmbrăcămintea femeilor”(p.46) și care, prin exclusivismul său jihadist, se face vinovat de acte odioase împotriva umanității. Musulmanul, convins, în egală măsură, de superioritatea culturii islamice și de inferioritatea puterii sale, spre deosebire de creștin, nu are acces la liberalismul cugetării și nu găsește niciun refugiu dacă vrea să trăiască în moderație pentru că religia lui e prea sângeroasă și „nu poate supraviețui în proximitate cu altele”(p.136). O astfel de vecinătate amenință dreptul celorlalte popoare de a avea propriile mituri în numele cărora „continuăm să ne ucidem între noi”. Harris își croiește discursul cu abilitate pe toată plaja dintre teoretic (Credințele ca principiu de acțiune, Conștiința, Adevăr și falsitate etc.), experiențial (Falsa alegere a pacifismului, O margine fără centru, Credință și dovezi etc.) și spaime (Jihadul și puterea atomului, Ciocniri, Pericolul gândirii deziderative etc.). Astfel, cartea sa este mai degrabă o lucrare de graniță, transdisciplinară, și se adresează standardelor spirituale ale lumii moderne cu propria ei actualitate. Analizele lui nu focalizează preponderent în concluziv: „dacă ortodoxia musulmană ar fi fost la fel de viabilă economic și tehnologic precum liberalismul occidental, am fi fost, probabil, martorii islamizării planetei”(p.134). Autorul contestă, prezumă sau face speculații prin inferență plecând de la concluzii sau mizând pe incluziunea entimematică a argumentlui în teză: „Nu avem nevoie de ficțiuni tribale pentru a conștientiza într-o bună zi că de fapt ne iubim semenii” (p.234). Sau contestă la nivel de sentință: „Omul nu este măsura tuturor lucrurilor”(ibidem), fără a aduce alt destineliterare@gmail.com

Destine Literare argument decât că acesta rămâne, alături de univers, un mister, lucru cu care minează toată construcția sa de până aici, insuficient însă cât să-l contrazică pe Protagoras. În ordinea aleatorie a atributelor sale și nu departe de spiritul culturalismului american, dar cu unele excepții de diacronie și de natură a metafizicului, Harris redefinește conceptul de credință, e drept că nu prea departe de ceea ce se acceptă în mod obișnuit: „Credințele sunt principii de acțiune, independent de ce se petrece la nivel cerebral; sunt procese prin care este reprezentată înțelegerea (și neînțelegerea) pe care o avem despre lume și care ne ghidează comportamentul”(p.52). Și dacă acestea ar fi doar câteva observații formale visa-vis de ideile lui Harris, cartea sa este fără îndoială ingenios construită și totodată atipic, putem spune, ce stimulează opinii diverse și de aceea lasă loc cât să stimuleze unele discontinuități în transdisciplinaritate cu vagi predilecții spre neuroștiințe, sprecializarea lui, apoi se văd, în măsură diferită, căutările spre biofizică, medicină, antropologie, cosmologie și istoria religiilor, spre filosofiile fenomenologice fără a atinge precăderea într-una sau alta; planurile se intersectează, unghiurile se lărgesc până la divergență, de aici și particularitățile argumentării despre care vorbeam. Harris categoric nu a intenționat o carte care să epuizeze o problemă, ci lansează o temă reiterabilă în diacronie, interactivă, și a scris la numai doi ani după ea Letter to a Christian Nation, unde conversează într-un cerc deschis cu cititorii lui. Aceștia sunt sau nu ignoranți, dar nu din cauze de ateism; unii dintre ei au serioase studii superioare sau sunt chiar cercetători, iar cei care mărturisesc puternice convingeri religioase nu simt nevoia să și le corecteze, ci să și le desăvârșească prin conformare, dar nici nu fac din cartea lui Harris un tabu. O citesc și ei ca și noi și împărtășesc toate îngrijorările omului modern. Niciunul dintre ei nu se suspectează de nebunie: „deși ‒ dacă luăm ca atare ce spune autorul ‒ în general persoanele religioase nu sunt nebune, credințele lor centrale cu siguranță sunt”(p.73). Dilematicul nu se spulberă însă. Cu doar două pagini mai înainte, Harris vorbea despre ciuma care devasta Parisul pe la 1348 și îl determina pe regele Filip al IV-lea să solicite Facultății de Medicină explicații plauzibile pentru populația destineliterare@gmail.com

pariziană panicată. Răspunsul academic a fost, pe scurt, cam acesta: „o perturbare în ceruri a făcut ca soarele să supraîncălzească oceanele din apropierea Indiei și că astfel apele au început să emane vapori nocivi”(p.71). Panica nu a putut fi însă oprită decât cu o explicație regală: mânie divină pentru blasfemie! Măsurile preventive dispuse ca atare au fost de-a dreptul barbare: pentru prima blasfemie i se tăia vinovatului o buză, pentru a doua și cealaltă buză, apoi limba. Epidemia va fi trecut în cele din urmă nu la explicațiile academice, nici la mutilările dictate. Iar dacă oamenii se vor fi rugat în biserici, cum se va întâmpla și după ciuma din 1680 de la Oberammergau, care a dus la reiterarea ritualprofilactică a Patimilor lui Hristos din zece în zece ani ca sacrificiu de cerere (Bittopfer) și de gratulare (Dankofer), toate astea nu înseamnă paranoia colectivă, ci doar defulare de ultimă instanță a unei trebuințe firești. Că doar autorul scria cu încă trei pagini mai înainte: „Sunt sigur că o respingere atât de sumară a credinței religioase va părea crudă pentru mulți cititori, mai ales pentru cei care i-au cunoscut în mod direct puterea consolatoare” (p.68). Ca să preîntâmpine formalismul judecăților, autorul este atent la proporții mai ales atunci când atinge unele puncte nevralgice din războiul religiilor: creștinismul și inchiziția, iudaismul și islamul, etica și morala. De fapt, trebuie să remarcăm diversitatea bogatului material documentar al cărții (61 de pagini cu note detaliate), trimiteri care se cer parcurse simultan cu lectura textului. Numai așa cititorul are imaginea completă a ariei documentare uzitate, a adâncimilor ideatice și a prelungirilor bibliografice trans- și interdisciplinare pe care se întemeiază cartea. O altă particularitate de elaborare a discursului se asigură din afișarea cu o aparentă ușurință a unor concluzii incitante, care în alte cazuri ar fi abordate cu rezerve, cu prevedere, dacă nu și cu teamă. „Dușmanul nostru nu este altul decât credința însăși”(p. 131), sau „...este evident că Occidentul trebuie să câștige fie dezbaterea, fie războiul. Orice altă variantă va însemna sclavie”(p.132) ‒ simple aserțiuni, ipoteze de lucru sau verdicte elaborate? Harris își sprijină demersul pe cifre și pe fapte: Inchiziția creștină însumează în cei aproape 300 de ani de existență între 40 și 50.000 de persoane ucise pentru vrăjitorie (p.88); numai în anul 1919, în 83

Destine Literare Ucraina sunt uciși 60.000 de evrei (p.103); pogromurile și masacrele musulmane din Maroc, Algeria, Tunisia, Irak, Libia, Egipt, Palestina, Siria și Yemen (p.115); „...despotismele moderne sunt crize de ostatici. Kim Jong Il are 30 de milioane de ostatici. Saddam Hussein avea 25 de milioane. Clericii din Iran au încă 70 de milioane” (p.153) etc. Factualitatea vine și ea cu argumentația de tip istoric sau cultural: „Sfânta Inchiziție s-a născut oficial în 1184, sub papa Lucius al III-lea, pentru a zdrobi mișcarea populară a catarilor”(p.84); „... Spania traduce anual în spaniolă cam tot atâtea cărți câte a tradus lumea arabă în propria limbă din secolul al IX-lea încoace”(p.133) etc. Harris nu își dispune materialul în maniera riguroasă a tratatelor academice, ci discută liber, după regulile colocuției, simultan fiind atent la economia textului și la evitarea încrucișărilor și a revenirilor inutile. Determinările și generalizările contextualizează spațio-temporal orice și oricât e util începând de la proximitate până la universalitate. Așa de pildă, în asocierile autorului, problema iudaică este legată prin determinație de cea musulmană: „Și cu toate că demonizarea explicită a acestora (a iudeilor, n.n.) ca popor a necesitat lucrarea nebunească a Bisericii creștine, ideologia iudaică a fost și rămâne un paratrăsnet al intoleranței”(p.94), ceea ce înseamnă totodată un obstacol serios pentru reinstaurarea păcii în Orientul Mijlociu și o potențialitate a degenerării conflictul israeliano-palestinian într-un război între islam și Occident de care Creștinismul, ca Pilat, nu se mai găsește vinovat în mod direct. Prejudecățile privindu-i pe evrei, unele dintre ele cu suportul Noului Testament, aveau să culmineze în preajma și în timpul Celui de al Doilea Război Mondial cu credința nazistă potrivit căreia aceștia sunt „o rasă în principiu opusă sănătății Germaniei”(p.103) ‒ ceea ce a condus la holocaustul din lagărele lui Hitler. Episcopia Catolică germană emisese deja din 1936 un set de principii în spiritul arianismului care mergeau până la a decreta explicit că „Rasa, solul, sângele și oamenii sunt valori naturale prețioase, pe care Domnul Dumnezeu le-a creat și pe care le-a lăsat în grija germanilor” (p.104). Mai mult, se aduc în argumentativ și unele credințe, cel puțin îndoielnice: „Se mai știa că toți evreii se nasc orbi și că, după ce sunt mânjiți pe ochi cu sânge creștin, 84

dobândesc darul vederii”(p.99) ‒ trimiteri evidente la replica evreilor „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri” (Matei; 27.25), după ce Pilat s-a spălat pe mâini de păcat. Culpabilizarea islamismului se face, cum aminteam mai sus, în primul rând pe seama jihadismului său. Socotit o margine fără centru, el (islam = supunere) împarte lumea religioasă, tranșant, în Casa Islamului și Casa Războiului (p.110). De aceea musulmanii nu pot fi nici moderați, nici apostați; desăvârșirea lor fiind în jihad (război sfânt). Pentru creștini, omul, dacă rătăcește desăvârșirea în dumnezeire, se alege cu devenirea ca lume. Coranul interzice (4:29) musulmanilor să se ucidă între ei, dar ce se petrece în țările islamice între șiiți și suniți excede norma contradicției pașnice și, tot în virtutea Cărții (p.119), ei pot fi uciși pentru dezbinare. Cum însă și viața religioasă și cea laică presupun comportamente riguros normate, Sam Harris, după scrutarea atentă a fundamentalismului religios, face din etică și morală spații ale observației mult mai apropiate de specialitatea lui, iată de ce pe palierul acesta se mișcă cu mai multă libertate. Fiindcă „negreșit este posibil să trăim în mod etic”(p.233) și ca „războiul religios să devină de neconceput pentru noi, așa cum sunt sclavia și canibalismul, va trebui să ne lepădăm de dogma credinței”(p.232) ‒ un verdict deziderativ sibilinic. Acesta nu poate abroga numinosul ‒ rezervă imanentă de speranță și referent moral al umanității ‒, pentru că factualitatea pe care o evocă Harris („Nimic nu este mai sacru decât faptele”, p.232) poate cel mult să producă, separat, îndoieli în mysterium, în tremendum și în fascinans; or o îndoială, în chip rațional, nu poate fi spulberată cu o alta nici în lumea academică, nici în cea semidoctă. Cartea este scrisă, fără doar și poate, sub semnul accidentalului tot mai îngrijorător, care tinde să se esențializeze în ritmurile alerte ale haoticului sociocultural modern. De aici și recurența acelorași întrebări existențiale ce însoțesc umanitatea de la început fără a găsi răspunsuri satisfăcătoare în contingent. Și asta fiindcă irosim prea mult în rechizitorii mereu incomplete; iar dacă se întrezărește vreun răspuns, acela rămâne să penduleze circumstanțial, critic sau smerit, între rațiune și credință, între ipoteză și verdict.

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Venturia Adina COLCEAG (ROMÂNIA)

Consideraţii critice – Ion Catrina, de la romanul fluviu la nuvelă

Este foarte greu de crezut că un scriitor de valoare nu poate trata, în operele sale, toate genurile literare, fără nicio dificultate. George Călinescu a demonstrat acest lucru cu brio, ca să amintim doar pe cel mai de seamă reprezentant al genului, pentru exemplificare. Trecerea însă nu este una dintre cele mai comode. Fiecare gen literar are legile lui şi se supune unor rigori specifice. Adaptarea presupune mult efort, dar şi talent. Genul scurt nu este cu nimic mai facil decât romanul, dar câştigul prin reducerea în amploare a lucrării trebuie reinvestit în precizie şi concizie. În rest, rigorile rămân aceleaşi. Scriitorul Ion Catrina reuşeşte să treacă cu succes de la romanele fluvii cu care ne-a obişnuit, la nuvele consistente, desfăşurate pe spaţii mult mai restrânse. Măiestria artistică în creionarea personajelor şi desfăşurarea acţiunii rămân la acelaşi nivel ridicat, demonstrat în romanele sale. Tematicile abordate sunt dintre cele mai diverse. Scriitorul îşi coboară spectrul de cercetare spre cele mai mici şi banale subiecte, reuşind să le şlefuiască şi să le ridice la nivelul marilor evenimente. Particularul insignifiant devine plural, cu o arie de interes cuprinzătoare care, prin interes, se lărgeşte considerabil, devenind o problemă majoră a societăţii. În nuvele întâlnim cazuri reale, culese din realitatea imediată. Realismul lor este cutremurător. Aducerea acestora în prim plan, într-o operă literară, nu urmăreşte senzaţionalul facil, jurnalistic. De fapt, autorul nici nu speculează amănuntele sordide din acţiunile personajelor sale, nu intră în detalii destineliterare@gmail.com

naturaliste, ci atrage doar atenţia asupra problemelor de amănunt, care ar putea conduce la evitarea unor asemenea fapte pe viitor. Ele se constituie într-un semnal de alarmă pentru a educa şi preveni întâmplări simulare. Demersul lui este aidoma al lui Julius Fucik: „Oameni, eu v-am iubit, vegheaţi!” Multe din personaje sunt nevinovate. Ele sunt prinse în vârtejul halucinant al unui sistem juridic imperfect, cum este cazul lui Gabriel (Amurgul surâsului) sau intră într-o conjunctură ilegală, cultivată şi proliferată în exces de sistemul social existent, cum se întâmplă, din păcate, cu Puiu Apostolescu (La răscruce). Societatea se mulţumeşte să dea vina pe educaţie. Oare, doar educaţia este inculpabilă? Societatea, familia şi ereditatea nu au rolul lor bine statuat în evoluţia unui individ? În alte condiţii, Tomiţă ar fi devenit criminal, Bebe Sinescu, Ludmila Apostolescu, Lucica Şchiopu ar fi avut aceeaşi evoluţie degradantă? Cu siguranţă, că nu! Există şi o categorie a inocenţilor, a celor animaţi de simţul dreptăţii, a celor năpăstuiţi pe nedrept. Gabriel şi Sorina întruchipează latura angelică din tabăra protagoniştilor nuvelelor, aşa cum Mitică şi Nora par a fi familia ideală, neputincioasă în faţa erupţiilor aberante ale fiului lor. Câteva nuvele se desprind de tematica generală a volumului. „Un răgaz nesemnificativ” reprezintă o faţetă discutabilă a unui transplant de inimă. Problematica iscată este deosebit de 85

Destine Literare complexă. Scriitorul eludează, cu bună ştiinţă, latura morală şi o consideră nesemnificativă în acest proces. Latura psihologică şi cea a interrelaţiilor umane sunt tratate cu multă pricepere. Ovidiu îl iubeşte pe Mihai, pentru că iubeşte inima prietenei lui. Părinţii lui îl acceptă cu toată dragostea. Oamenii de rând nu vor înţelege niciodată relaţia lor. O abordare aparte este şi în „Călătorie inversată”. Într-o viziune fantastică inedită, un om face trecerea prin existenţa lumească în sens invers. Melanjul dintre real şi fantastic are loc pe un fond profund realist. Finalul conduce spre ideea unei halucinaţii posibile. Implicaţiile sunt totuşi destul de profunde. Poţi renunţa atât de uşor la un copil pentru înfăţişarea lui nepotrivită? Întoarcerea în timp nu ar fi un bun prilej de meditaţie şi de revenire la firesc? Observăm, ca şi la operele anterioare ale autorului, o puternică forţă de sugestie. Titlul nuvelelor este formulat în aşa fel, încât să reflecte, în mare măsură, conţinutul nuvelei. „Un răgaz

nesemnificativ” e de fapt un terminus implacabil care nu poate fi prelungit. „Amurgul surâsului” este stingerea luminii şi speranţei celor ce au îndrăznit să mai spere. „La răscruce” este dilema de opţiune în viaţă căreia îi suntem supuşi cu toţii. „Călătorie inversată” poate fi un drum refăcut în sens invers, pentru a se corecta erorile iniţiale, iar„În ceaţă” este mediul în care se află cei mai mulţi dintre oameni, debusolaţi de oferta socială existentă. Fiecare nuvelă este un eşafod de reflecţie, de atitudine şi implicare. Solicitarea este imperativă. Dacă nu luăm atitudine acum , atunci, când? Indiferent de subiectul lor, nuvelele reprezintă o reflectare a vieţii din societatea contemporană, o contribuţie majoră la dezvoltarea genului şi o consolidare a prestigiului unui scriitor contemporan valoros.

Caracal, 10 ianuarie 2016

Carmen Doreal – Miss Pogany

86

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Cristiana CRĂCIUN (ROMÂNIA)

Pe marginea unui desen

Desen de Marin Sorescu

Mai întotdeauna, după ce se bucura ca un copil de bucatele de pe masă, indiferent dacă acestea erau alese ori foarte simple, Marin Sorescu cerea câteva coli de hâtie şi, în vreme ce se purtau discuţii pe varii subiecte, mâna lui prindea creionul și alerga sprinţară pe colile albe. Dacă nu era creion, era bun și degetul, înmuiat în vin roș' ori cafea și, de multe ori, până când soseau foile, pe șervețulul alb apărea un mic desen. Când șervețelele erau colorate... privea gazda cu o insistență suficient de convingătoare cât să o facă să dea fuga după hârtie. Era o după-amiază de iarnă, iar din cuptorul în care se aromiseră cartofi şi o generoasă bucată de friptură – preferata lui Marin era „de sub burta porcului", piept împănat cu carne şi ceva grăsime –, încă mai

destineliterare@gmail.com

ieşeau aburi plăcut gâdilători la nas. Mâncarea, însoţită de murăturile pe care mi le cerea adesea şi la feluri la care nu prea se potriveau („acrituri” de tot felul, despre care spunea, râzând, că ar fi bune de dat la export), udată cu vin bun de Valea Călugărească din producţia proprie a părinţilor mei – erau și ei de faţă –, a mers cu atât mai bine cu cât, la final aveau să ajungă pe masă prăjiturile mamei, delicii de neîntrecut. Ei, la cafea şi prăjituri, Marin a cerut, conform tradiţiei, hârtia şi... m-a desenat. Aşa cum mă vedea sufletul lui. Şi cum mă descopereau ochii lui scrutători, ca două sfredele tronând la capătul nasului proeminent, sprijinit la rând-u-i pe o mustaţă cam pe oală. Mama, adeptă a portretului clasic, deşi conştientă că atunci când sunt obosită am un aproape insesizabil strabism divergent – lucru pe care însă nu voia să-1 recunoască în ruptul capului –, când a văzut desenul „a pus bot", aşa cum numai ea ştia să pună, şi i-a reproşat cu vădită iritare: „Maestre, chiar aşa e fiica mea, de ce ai facut-o așa?!" Marin i-a aruncat o privire peste ochelari şi cu un zâmbet şiret, made in Bulzeşti – Dolj, i-a replicat: „Cucoană, n-am facut-o eu, mata ai făcut-o! Şi ai dreptate, se uită mai mult împrăştiat, decât adunat!" S-a pus apoi pe un râs contagios. Râdea cu o poftă nebună. Ne-am amuzat cu toţii, mai puţin mama care, cu acelaşi „bot" pus, s-a retras, neconsolată, la odihnă. Desenul a rămas. Tot aşa şi amintirea serilor cu Marin şi Virginie, cum o alintam eu, seri de poezie, de discuții alese şi mai ales de prietenie, timp unic pe care aș da orice să-l pot întoarce.

87

Destine Literare La aniversară... Cum se știe, sau poate nu prea, Marin Sorescu nu era născut pe 19 februarie, ci pe 29!, a scris-o cu propria mână într-un autograf dat lui Victor Crăciun. Nu-i plăcea că nu se poate sărbători decât în anii bisecți, așa că... și-a ales o dată apropiată de adevărata sa dată de naștere, cu zece zile mai devreme, așa cum figurează și în istoriile literare. Dar prietenii adevărați, invitați la aniversare an de an știau că participau la o întrunire formală, cea adevărată fiind posibilă doar din patru în patru ani. Fără să fie cine știe ce mâncău ori băutor, Marin adora petrecerile pentru că îi ofereau prilejul să fie cu prietenii. Cei buni, dragi inimii lui, nu erau chiar foarte numeroși, dar Virginie, o gospodină desăvârșită și o femeie puternică, inteligentă, pricepută în ceea ce am numi „public relations”, completa lista și cu alți cunoscuți, pe care știa, simțea cu rafinata ei diplomație, că n-ar strica să și-i apropie. Așa că, la mai toate aniversările organizate în casa lor, era lume multă, lume bună, de la foarte apropiații Tudor Gheorghe, Ion Caramitru, Bucur Chiriac și soția sa Marieta, (să mai spunem aici și că Marin detesta „cârciumile”, așa numea deopotrivă restaurantele de lux ori pe cele care chiar și-ar fi ), desigur, Crăciunii, doctorul Mironțov și soția lui Alis Țuculescu – nepoata pictorului, soții Angelescu, și ei medici excelenți, la „cunoștințele utile”, ca să le spunem delicat. La vederea casei pline, Marin zâmbea fericit, descoperindu-și prietenii și simțindu-le dragoatea sinceră, tot repetând în „olteneasca” lui repezită, inimitabilă: „Iote, băăă, ce de veniră, mulți veniră, da, veniră nu glumă!” Până când dădea cu ochii de unii mai puțin cunoscuți ori agreați. Atunci mustața se strâmba a mirare și lăsa să iasă pe sub ea, șoptit, fraze bâiguite, întrebări retorice și remarci acide, care mă făceau să râd înlăuntrul meu. Căci, dacă el era discret, nu văd de ce m-aș fi exteriorizat eu?...Era ceva de genul: „Da ăștea – formularea era aparte, nu-i prea considera oameni, mai degrabă obiecte decorative prin saloanele mondene! – de unde apărură, muica mea?!, că ni' nu-i știu cine-s! Cine-i chemară și păștea? Da bine că veniră”... Știa bine cine îi chemase, de aia nici nu făcea mare caz. O adora pe Virginie și știa că ea îi vrea doar binele. Marin Sorescu era o gazdă desăvârșită, chair dacă... strălucea în stângăcii în materie de gospodărie, dar Virginie nici nu punea mare preț pe ajutorul lui „Sorin”, cum îl alinta, cel mai probabil de la Soare, pentru că ea așa îl vedea. Un soare 88

strălucind în mijlocul planetelor mici – prietenii, adunați în jurul lui, ascultând cele mai noi poeme, superbele cântece ale lui Tudor, glumele, discuțiile cu miez, în legătură cu cele mai recente apariții în librării, ori despre expoziții și spectacole. Marin știa să asculte, îmbia la dialog și la zaibăr, nelipsit, pe lângă băuturile de tot felul și vinul ales. Într-o seară înghețată de Făurar, în 1989, am mers la aniversarea lui Marin, doar că eu, recunoscută pentru teama maladivă de câinii fără stăpân sau de cei care „se cam dau”, cum recunoștea Virginie, care se pricopsise în curte cu un dulău negru, botezat Țiganu (pe atunci lumea era normală la cap și nu vedea în asta nimic ofensator, discriminatoriu), nu am putut fi convinsă să intru, cu niciun chip. Victor, riscându-și cu demnitate pantalonii, a intrat în curte, dar eu țineam de poartă pe dinafară!, mai ales că, malițios cu sau fără voie, Marin spunea râzând că pe câine, „ dracu' gol, cotarla asta, nu-l putu prinde Virginia, să-l lege, dar poate nu mușcă! Mâncă binișor azi!...”. N-am vrut să-mi încerc norocul, așa că am hotărât să merg înapoi, acasă. Nici nu era foarte departe! Dar Marin, când a văzut că nu glumesc, a avut o idee: scara lor, aia mare, de bibliotecă, pusă pe zid... Ceea ce a și făcut. Calm, s-a întors printre oaspeți, a zâmbit și a anunțat: - veniră Victor cu Anca. Oamenii nu-l vedeau decât pe Victor și... pe dragul de Marin deschizând larg geamurile. Hm, gestul părea cam ciudat. Afară frigul mușca mai tare și mai sigur decât dulăul. Iar, deodată, în cadrul ramelor mari ale ferestrei am apărut eu! Urcasem pe scară, cu tot cu haina lungă de blană și stăteam „înrămată” cu un gest teatral, încercând să maschez penibilul momentului de a mă fi lăsat răpusă de teama de un biet câine și de a fi recurs la o metodă deloc obișnuită de a veni în vizită. Lumea era destul de nedumerită. Iar Marin, râzând poznaș: „Doar nu crezurăți că aerisim. Na, vorbirăți de Vassa Jeleznova! (spectacolul cu piesa lui Gorki, în excelenta montare a lui Ion Cojar, avusese premiera la Naționalul bucureștean la 28 decembrie 1988 și era un succes mult comentat). Asta parcă-i fantoma ei, nu alta... Ce face frica din om!?, a mai adăugat, întinzându-mi mâna cu un gest plin de curtoazie, în râsetele generale. Cu așa amintiri, cum să nu-ți fie dor de Marin Sorescu, mai ales că, în anul ăsta (n.r. – în 2016 ar fi împlinit 80 de ani) l-am fi putut aniversa chiar de ziua lui, pe 29 februarie... destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Victor CRĂCIUN (ROMÂNIA)

Studiu Brâncuși Constantin Brâncuşi este considerat, cu o greu de atins unanimitate în acest domeniu, cel mai de seamă sculptor al secolului al XX-lea, deschizătorul unei noi etape în această artă milenară. Istoriile artelor, dicţionarele şi enciclopediile, monografiile de specialitate i-au ridicat acest piedestal construit de marile personalităţi ale culturii vremii sale. Între cei care l-au consacrat înscriem numele cele mai remarcabile ale culturii şi artelor plastice, literaturii, ca şi de colecţionari, muzeografi, îndrumători ai fenomenului artistic ca: G. Apollinaire, Hans Arp, Paul Morand, Jacques Lessaigne, Isamu Noguchi, Ezra Pound, Cristian Zervos, Mario de Micheli, Giulio Carlo Argan, Carl Sandburg, James Joyce, Jean Cassou, Henry Moore, Vera Muhina, Man Rey, lângă care adăugăm şi personalităţi reprezentative din România, precum Tudor Arghezi, Nicolae Iorga, Tristan Tzara, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Petru Comarnescu, Marcel Iancu, Miliţa Petraşcu, precum şi ale monografiştilor săi dintâi, V. G. Paleolog, Carola Giedion - Welcker, Sidney Geist, Athena T. Spear, iar această listă nu este decât parţială, întrucât ea poate fi prelungită cu mii de nume, în special din România, Franţa şi Statele Unite ale Americii, ţările în care s-a impus mai întâi. Când sosea Brâncuşi la Paris, locul dintâi în sculptura franceză era deţinut de Auguste Rodin, astfel că era pe deplin justificată dorinţa importanţilor români din capitala Franţei de a-l determina pe artistul, aflat în plină glorie, să-l primească ucenic şi pe compatriotul lor. Aveau să o convertească şi pe Regina Elisabeta/Carmen Sylva să le susţină demersul, să intervină pe lângă cunoscuţii din cercul lui Rodin, ceea ce dovedeşte că, de vreme ce era nevoie de o asemenea mijlocire destineliterare@gmail.com

regală, era greu de ajuns la titanul de la Meudon, cum era supranumit, după numele localităţii din preajma Parisului unde îşi avea Atelierul - şcoală. Numai că, după toate aceste demersuri intense, Brâncuşi însuşi este cel care nu agrează ideea de a fi receptat ca discipol al lui Rodin, aşa cum deducem din explicaţia asupra acestui episod al biografiei sale, pe care avea să o dea peste 50 de ani de la petrecerea „rupturii": „el a acceptat să mă ia ca elev, dar eu am refuzat, căci nimic nu creşte la umbra marilor copaci". Brâncuşi avea pe atunci 30 de ani şi se aflase poate o lună - două în preajma maestrului, când a avut revelaţia că riscă să-şi piardă libertatea de creaţie, sculptorul - profesor fiind o personalitate prea puternică, de care mai târziu i-ar fi fost greu să se mai poată desprinde. Această alegere este pentru noi doveditoare a faptului că Brâncuşi era pregătit să-şi ia în propriile mâini destinul artistic, având limpede conturată direcţia în care se îndrepta creaţia sa. Nu vom şti niciodată care vor fi fost resorturile intime ale acestui refuz de a ucenici lângă Rodin, dar este limpede că el nu a însemnat ruperea categorică de ceea ce maestrul însemna în sculptură. Îl socotea „marele copac", aşa cum o afirmase cu limpezime, deci de importanţă uriaşă pentru artă, un falnic arbore de care nu trebuia să se lase copleşit, pentru a putea să-şi afle propriul loc sub soare. Tot Brâncuşi este cel care consemnează şi poziţia lui Rodin faţă de alegerea făcută, de a lucra pe cont propriu, fapt în legătură cu care maestrul ar fi spus: „Are dreptate. Este la fel de încăpăţânat ca şi mine". Chiar dacă Brâncuşi a părăsit Atelierulşcoală de la Meudon, maestrul nu şi-a uitat 89

Destine Literare discipolul avut pentru prea scurtă vreme, iar când acesta a expus la Saloanele al căror preşedinte al comisiilor artistice era chiar Rodin, l-a acceptat fără rezerve, înţelegându-i cutezanţa şi viitorul. Vizionar în legătură cu sculptorul român, îi recomandă doar să nu se grăbească atât de tare. Ca preşedinte de juriu, Rodin a susţinut, aşadar, lucrările pe care Brâncuşi le-a expus pentru prima oară la Paris, contribuind, astfel, la promovarea sa. Ceea ce ne face să reconsiderăm şi legăturile tânărului Brâncuşi cu Rodin, acestea fiind mult mai profunde decât au fost prezentate de cercetători până în momentul de faţă. Majoritatea dintre ei s-au referit doar la episodul plecării de la Meudon, ceea ce nu înseamnă numaidecât şi o „despărţire". Ar trebui reluată cu mai mare atenţie mărturia lui Henri Coandă din cartea de convorbiri cu V. Firoiu, Din nou acasă, singura care pune în lumină zilele în care a fost „ucenicul" lui Rodin. În faţa unei lucrări concepute de Coandă, pe care acesta o arată maestrului pentru a obţine un sfat, Rodin îi recomandă: „Aici să-l consulţi şi pe Brâncuşi. El îţi poate indica o soluţie care merge mai bine în ceea ce vrei să faci, el îţi va arăta drumul cel bun". Ce apreciere mai bună, în acel moment, decât aceasta? Cercetătorii atenţi ai operei lui Brâncuşi au descoperit influenţe ale lui Rodin în creaţia sa, fireşti în contextul artistic al zorilor veacului XX. Înrâurirea desăvârşitei opere rodiniene a fost multă vreme resimţită în sculptura urmaşilor. Descoperind tocmai pericolul de a fi influenţat fără a o dori, Brâncuşi a hotărât să evite o prea mare apropiere de maestru, preşedinte al secţiei de sculptură la Societé Naţionale des Beaux-Arts, ceea ce i-a asigurat iniţierea şi dezvoltarea personală în maniera dorită, conturul ferm al personalităţii sale unice. Peste mulţi ani de la acele începuturi, în 1952, Brâncuşi a fost invitat, alături de alţi mari artişti, să evoce legăturile cu marele sculptor francez, cu prilejul Expoziţiei Hommage a Rodin. Desprindem din textul lui Brâncuşi un fragment care conţine, de fapt, o limpede şi succintă caracterizare: „În secolul XIX situaţia sculpturii era disperată. Apare Rodin şi transformă totul. Graţie lui, omul redevine măsura, modelul organizator al statuii. Graţie lui, sculptura redevine umană în dimensiunile 90

şi semnificaţia conţinutului său. Influenţa lui Rodin a fost şi rămâne imensă". Subînţelegem din context şi preţuirea caldă pe care Brâncuşi nu se va sfii să o mărturisească, gest de nobleţe specifică doar marilor creatori. Toiagul măreţiei lui Rodin avea să-i revină, în secolul XX, lui Brâncuşi. Cel dintâi artist plastic care îl defineşte ca reînnoitor al creaţiei mondiale este Henri Rousseau (Le Douanier/Vameşul): „ai transformat arta antică în modern", având în vedere operele care aveau să dea o nouă dimensiune, un nou sens, schimbând drumul sculpturii omenirii: Sărutul, Cuminţenia Pământului, Rugăciunea, Măiastra, şi, desigur, acestora li se adaugă şi Columna, Cocoşul. Aprecierea, recunoaşterea ca deschizător de noi orizonturi în lumea artelor aveau să se producă destul de repede, după doar patru-cinci ani de concurenţă cu sculptorii din întreaga lume, aflaţi cu toţii în căutarea drumului, într-o fascinantă întrecere artistică în Oraşul Luminii, devenit o Mecca a visătorilor lumii creaţiei, încă din 1908. Vocea autorizată, cu o evidentă notorietate între creatorii francezi, care atestă această recunoaştere este a criticului de artă Charles Morice, traducător, poet, eseist şi unul dintre principalii teoreticieni ai simbolismului. Morice constată că Brâncuşi devenise „foarte cunoscut şi foarte apreciat", fiind socotit „unul dintre cei mai bine înzestraţi din generaţia lui". Dovada cea mai clară a acestei recunoaşteri ne-o oferă nu România, nici Franţa, ci America. Importanţii artişti, scriitori şi colecţionari de peste Atlantic îl descoperă pe Brâncuşi, mai ales după ce participase la celebra International Exhibition of Modern Art, intrată în istoria artei drept Armory Show, după numele clădirii gărzii naţionale americane din New York, la care erau expuse peste 1600 de opere ale marilor artişti din Europa, expoziţie itinerantă şi la Chicago şi Boston. Este adevărat că studenţii, cultivaţi în spirit academist, au organizat un crâncen protest la Chicago, dar noi credem că încercarea lor de a arde fotografia lui Brâncuşi a avut un efect de bumerang, atrăgând şi mai mult atenţia asupra tânărului artist, în loc să îl stigmatizeze. Astfel, importanţi colecţionari americani aveau să vină în Atelierul său destineliterare@gmail.com

Destine Literare parizian şi să achiziţioneze numeroase opere, devenite astăzi mândria muzeelor şi colecţiilor particulare de peste Ocean. În felul acesta, în 1913, la vârsta de 37 de ani, Brâncuşi deschide calea artei noi şi în America, unde avea să se mai confrunte cu ignoranţa şi concepţiile învechite despre sculptură, între 1926 1928, dar, în final, va câştiga un răsunător proces împotriva Oficiului Vamal al Statelor Unite, hotărârea dată în cauză fiind socotită biruinţa definitivă, şi pe cale juridică, a artei moderne asupra clasicismului academizant, a creativităţii în faţa obtuzităţii societăţii, a gândirii libere şi dreptului de exprimare în faţa barierelor şi constrângerilor de orice fel. Până în 1937-1938, la 60 de ani de viaţă, când Constantin Brâncuşi definitivează capodopera capodoperelor sale, Aşezământul sculptural arhitectonic de la Târgu Jiu (Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Columna Infinitului) care încheie monumental activitatea sa uriaşă conţinând peste 700 de titluri de opere, a cunoscut gloria şi a trăit bucuria împlinirii în artă. Să adăugăm că Atelierul sculptorului din Impasse Ronsin avea să devină Ambasada artistică a României la Paris, centru de meditaţie si confruntare asupra destinului artei, în căutarea specificului modern care să o pună în acord cu marile descoperiri ale secolului XX din diverse domenii ale ştiinţei, si mai ales ale aeronauticii, în care pionierii, adesea uitaţi sau nu îndestul recunoscuţi, sunt românii Traian Vuia, Aurel Vlaicu si Henri Coandă. Iar Brâncuşi deţinea rolul de arbitru în aceste dezbateri, cu deplina autoritate în domeniu pe care şi-o câştigase prin arta sa, dar şi prin echilibrul şi înţelepciunea care îl făceau să fie considerat, aşa cum plastic remarca poeta luxemburgheză Anise Koltz, „mai bătrân şi mai tânăr ca lumea". Pentru a ajunge aici, fără susţinere din ţară, unde nu i-au fost recunoscute meritele decât prin trofeele de studii și două decoraţii oficiale, dimpotrivă, în propria-i patrie fiind mai târziu marginalizat de noua orânduire impusă cu Armata Roșie, care a acaparat România, ceea ce l-a determinat să ceară cetăţenie franceză, ne punem fireasca întrebare: ce a făcut ca biruinţa lui Brâncuși să fie universală? Ce anume a declanşat această destineliterare@gmail.com

recunoaştere, cum s-a întâmplat miracolul ca, într-o jumătate de secol cât a trăit în Franţa, să înfăptuiască o creaţie inegalabilă si în acelaşi timp incitantă pentru mari artişti precum Wilhelm Lehmbruck, Modigliani, Isamu Noguchi sau Henry Moore, la care adăugăm remarcabili sculptori români care i-au fost, pentru o perioadă mai îndelungată sau mai scurtă, „discipoli" în Atelier, nume dintre cele mai sonore ale artei noastre: Miliţa Petrașcu, Irina Codreanu, Etienne Hajdu, Constantin Antonovici, Sanda Kessel (Polizu Micsunesti), Gh. D. Anghel, George Teodorescu, Alexandru Istrati, Natalia Dumitrescu, Romulus Ladea, Mac Constantinescu, Margareta Cosăceanu si alţii. Am insistat asupra timpului Brâncuşi în artă şi a recunoaşterii sale universale pentru a ajunge la problema care ne interesează în acest cadru: dobândirea capacităţii, a măiestriei specifice, taina artei care avea să-l aşeze în fruntea sculpturii lumii. Această capacitate, în opinia noastră, este un complex care conţine în principal trei laturi constitutive: harul dumnezeiesc al personalităţii, fundamentala înzestrare care nu poate răspunde, singură, realizării artistice; formaţia, cu puternicele elemente ale cunoaşterii naturii, instruirii şcolare şi autodidacte, cu meditaţia dătătoare de concepte proprii, susţinătoare a creaţiei prin subtila comunicaţie transmisă de arta stră-străbunilor săi traco-daci; meşteşugul, ca dexteritate desăvârşită prin trudă, cu totul aparte în arta sculpturii. Iar toate acestea au legături directe cu iniţierea, atât în accepţiunea curentă a termenului, ca şi în sensul masonic, legat direct de deprinderea şi biruinţa meşteşugului în construcţii de orice natură, inclusiv în artă. Brâncuşi s-a născut la 19 februarie 1876, în satul Hobiţa, în zona subcarpatică a României, în Oltenia, regiune cu particularităţi limpezi ca specific etnic, în care, pe lângă tradiţia activităţii ţărăneşti, agricultura, oieritul, meşteşugurile casnice, şi, legate de acestea, prelucrarea lemnului şi olăritul. Tatăl lui era şi agricultor, şi oier, şi meşteşugar în lemn, mama era torcătoare de lână şi celelalte rubedenii lucrau la războaiele de ţesut şi la îmbrăcămintea specifică locurilor. Pentru un copil născut cu har, toate acestea vor stârni imboldul creator, pe baza observaţiei atente, imitarea incipientă a copilului 91

Destine Literare transformându-se în meşteşug. Iar Brâncuşi a fost artist şi meşteşugar până la sfârşitul său, produs la Paris, la 16 martie 1957. Peregrinările şi noile legături ale copilului cu meseria şi comercianţii, cu lăutarii, „artişti" şi ei, şi cu feţele bisericeşti, îi adâncesc însuşirile dovedite de mic si izbucnesc la Craiova, în cea dintâi afirmare creatoare, care nu este o sculptură, ci o vioară, meşterită din stinghiile unei lădiţe, vădindu-și valoarea în mâinile lăutarului de la crâşma lui Zamfirescu. Mihalache Lăutarul, o autoritate în domeniu, testând vioara lui Brâncuși, se spune că ar fi exclamat cu încântare: „Îi zice mai bine ca a mea!", uimit de excelenta rezonanţă a instrumentului. Această dintâi operă este o biruinţă a meșteșugului său multilateral, dar si o dovadă a înclinării spre muzică - interpreta la fluier, cânta din frunză, si îşi încerca harul la vioară, cobză și contrabas - și anunţă întreaga sa evoluţie artistică, fără de care nu ar fi putut deveni inegalatul Brâncuși. Desigur, meşteşugăreşte această vioară nu ca un lutier de talia lui Stradivarius, dar cu pricepere, observând cum arătau instrumentele în magazinul de specialitate din colţul străzii pe care se afla şi prăvălia în care lucra, și, folosindu-şi imaginaţia și abilităţile, izbuteşte un veritabil miracol: înjghebarea, din şipcile abil prelucrate, a unui instrument muzical. Avea 18 ani, iar măiestria de care dă dovadă, construind vioara, va duce la intrarea sa în Şcoala de Arte și Meserii din Craiova, treapta de lansare în iniţierea lui. Cei patru ani urmaţi la Şcoala de Arte și Meserii din Craiova au fost, din punct de vedere didactic, deosebit de încărcaţi: 3 ore de studii teoretice, atât știinţe exacte - matematică și fizică -, dar și materii umaniste și 9 ore de activităţi practice. Şcoala, conform programei, se desfășura în cicluri de cinci ani, pentru unii elevi chiar mai mult, dar Brâncuși, din cauza vârstei mai înaintate, și-a susţinut examenele pentru primele două clase într-un singur an. Puţini au fost elevii din generaţiile anterioare lui care aveau să se dedice în principal artei, dar pe Brâncuși tocmai această latură a studiilor l-a acaparat, majoritatea colegilor săi specializându-se ca meşteşugari/meseriaşi. A excelat şi el, desigur, în domeniul sculpturii în lemn, urmând această specializare, dar 92

nu era străin nici de activităţile şi meşteşugurile care se studiau în celelalte secţii ale şcolii: turnătorie, tâmplărie, modelaj. Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova a fost înfiinţată în 1871, prin Decizia ministrului Instrucţiunii, Gheorghe Chițu, odată cu alte instituţii similare din ţară, dar acest politician, care fusese şi primar al urbei Băniei, a avut ideea să fie aduşi aici profesori de meserii din Viena, locul unde şi el studiase dreptul, cunoscând valoarea pregătirii meşteşugăreşti din capitala Imperiului Austriac. Între aceştia s-au impus Josef Sicherls, Karl Zeffeld, Julius Ratz, I. Zwender, nume de rezonanţă între meşteşugarii din Viena, valori ale breslelor (de meşteşugari în lemn şi în turnătorie) deţinând calitatea de maeştri. Brâncuşi, fiind un elev eminent şi extraordinar de talentat ca meşteşugar, a intrat imediat în atenţia profesorilor care l-au apropiat de obiectivele pe care îndrăzneau să le introducă şi în şcoală, în spirit masonic, formând meşteri desăvârşiţi. Totul era făcut însă cu dibăcie şi discreţie, mai ales după noile legiferări care desfiinţaseră breslele în viaţa românilor. Constatând priceperea şi spiritul inventiv al tânărului, care îi uimise nu numai cu vioara construită, ci şi cu alte obiecte de lemn - cuiere, scaune, un gherghef, un joc de loto sau de şah, o casetă, suporturi de baie, două sau trei rame, multe dintre acestea păstrându-se în muzeul şcolii până astăzi -, îl formează ca ucenic. Nu avem dovada expresă a acestui fapt, dar se ştie că un coleg al său, Andrei Livădaru, era calfă la fel ca şi alt coleg, Grecescu-Perieru, devenit meşter în facerea periilor. În această situaţie clară, de ce nu ar fi fost şi Brâncuşi, la rândul lui, ucenic şi calfă? Fiindu-le superior la studii şi în meserie, lui Constantin Brâncuşi i se propune o călătorie iniţiatică la Viena, unde profesorii săi aveau nu numai legături prieteneşti, dar și masonice. Obiceiul era vechi, iar învăţătura adevărului şi a meseriei întărea sinea calfelor. Cei doi dintâi autori de cărţi despre Brâncuşi care au folosit convorbirile, avute ca prieteni, cu sculptorul, V. G. Paleolog şi Petre Pandrea nu consemnează direct legăturile sale cu meşterii masoni vienezi, evident din cauza timpului în care şi-au scris lucrările, şi când, în România masoneria destineliterare@gmail.com

Destine Literare devenise interzisă, deşi Mihail Sadoveanu deţinuse înaltul titlu de Mare Maestru al Marii Loji Naţionale. Şi totuşi ei vorbesc despre Pravila de la Craiova, despre iniţiaţii unor Frăţii, despre Frăţia marilor personalităţi care au înfăptuit Revoluţia de la 1848, având legătură cu marii cărturari-iniţiaţi francezi, italieni, ruşi, care au contribuit la constituirea ordinelor în rândurile românilor, cu rol discret, dar deloc neglijabil, în înfăptuirea şi, prin prisma legăturilor internaţionale, mai ales în recunoaşterea atât a Unirii din 1859 cât şi a celei din 1918. Copilul Constantin Brâncuşi, ajuns la Tismana şi Padeş, a aflat prin tradiţia orală a locurilor despre acţiunile revoluţionare ale lui Tudor Vladimirescu şi ale pandurilor săi, despre legăturile cu Alexandru Ipsilanti şi celebra organizaţie Eteria, cu obiective democratice şi umaniste pe care nu reuşise să le desluşească încă, dar misterul care domnea era de adânc interes şi va rămâne o coordonată a personalităţii sale. De aici şi apropierea de biserică, şi caracterizarea de „misterios" pe care io fac Miliţa Petraşcu, V. G. Paleolog, Peter Neagoe, care, de altfel, îl şi numeşte „Sfântul din Montparnasse", toţi aceştia, şi alţii, vorbind despre latura misterioasă a sufletului său, despre înclinaţia spre ceea ce este inaccesibil cunoaşterii obişnuite. Petre Pandrea adânceşte Pravila de la Craiova, legând-o de Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu (consilierul secretar al domnitorului, învăţatul italian Antonio Maria del Chiaro contribuind la constituirea primelor Loji masonice în Ţările Române) şi de boierii Craioveşti, la Tudor Vladimirescu, ajungând şi la Izlazul paşoptist, la Traian Demetrescu, Mihai Eminescu, Şcoala de Arte şi Meserii. Pravila de la Craiova nu a fost scrisă, ci a rămas, ca orice producţie populară, prin transmitere orală, comunicată de Pandrea, care îl include pe Brâncuşi, cel mai ilustru sculptor oltean şi craiovean în acest spirit de frăţietate. De aceea socoate că, atunci când Brâncuşi a plecat din Craiova, era „deplin format ca om, filosof şi artist". Tot în Bănie, la Biserica Madona Dudu, unde a cântat în cor, iar epitropia l-a ajutat să studieze în şcoală, a desluşit mai întâi, textul Bibliei, în care a descoperit şi hotărârea Regelui Solomon de a construi măreţul Templu şi a înţeles mai întâi truda destineliterare@gmail.com

elaborării artistice a edificiului care prilejuieşte atâtea semne de întrebare: „Iată şi eu, fiul lui, zidesc casă numelui Domnului Dumnezeului meu, ca să o închin lui, pentru ca să se ardă înaintea lui tămâie mirositoare, să i se înfăţişeze pururea pâinile punerii înainte şi să i se aducă arderi de tot dimineaţa şi seara, în ziua odihnei, la lună nouă şi la sărbătorile Domnului Dumnezeului nostru, ceea ce s-a poruncit pentru totdeauna lui Israel". Această trudă i-a revenit meşterului Hiram Abit, „Fiul unei femei dintre fiicele lui Dan, iar tatăl său e tirian. Acela ştie să facă lucruri de aur şi de argint, de aramă şi de fier, de piatră şi de lemn, de tort purpuriu, stacojiu şi albastru, de in şi de purpură; ştie să facă tot felul de săpături şi să îndeplinească tot ce i se va porunci, împreună cu meşterii tăi". Şi mai departe, în aceeaşi Cartea Regilor: „A făcut postamente şi pe postamente ligheane de spălat; O mare şi sub ea doisprezece boi; Ligheane, lopeţi, furculiţe şi toate celelalte lucruri le-a făcut meşterul Hiram regelui Solomon, pentru templul Domnului, din aramă lustruită". Lectura Bibliei îi va fi de căpătâi. Iar una dintre învăţăturile ei, lustruirea aramei, se va transpune într-o măiestrie care va da specificitate creaţiei brâncuşiene - polisarea. Pregătirea lui Brâncuşi este multiplă si hotărâtoare. Îi lipsea această călătorie la Viena, repetând tradiţia ucenicilor şi calfelor din vechime şi o face, găsind adăpost şi paturi în camerele meşterilor care, pe parcursul călătoriei îl primeau la muncă şi îl omeneau, îl sprijineau, învăţând, aşa cum era obiceiul din Antichitate şi Evul Mediu. De aceea drumul la Viena nu îl pune la grea încercare. Îl face cu vaporul, iar, la întoarcere, cu trenul, mult mai avantajos întrucât îl aducea, după două luni de trudă, să-şi continue şcoala pe care urma să o încheie peste un an. La Viena, aşa cum preciza directorul Muzeului de Artă de aici, Werner Hoffman, în comunicarea sa la Colocviul Brâncuşi din 1967, tânărul iniţiat nu era chiar o „pasăre călătoare", cum îl socotea Petre Pandrea. Acolo a trudit la Casa de Mobilă creată de Michael Thonet (1796-1871) care şi el a început ca ucenic de dulgher. Acesta nu mai 93

Destine Literare trăia, dar urmaşii lui îi duceau mai departe meşteşugul. Invenţia care l-a impus pe Thonet între producătorii de mobilier a fost modalitatea şi aparatura necesară arcuirii lemnului prin presarea cu abur, scaunele sale curbate obţinând medalii de bronz, aur şi argint la expoziţiile de la Londra şi Paris. El este şi creatorul balansoarului (rocking chair), atribuit în mod eronat lui Benjamin Franklin. Celebrele scaune, la fabricarea cărora măcar a asistat şi Brâncuşi, în 1897, şi care erau vândute din America până în Rusia, denumite „scaune de scaune", (cu acelaşi sens de superlativ absolut cu care şi astăzi acest tip de exprimare se foloseşte), sunt expuse acum într-un Muzeu al mobilei din Frankenberg-Austria. Era firesc ca Brâncuşi, atras de ceea ce afla în domeniul prelucrării lemnului, să nu fi avut timp să lucreze şi în alte locuri, spre exemplu la construcţii, cum crede V. G. Paleolog. Reîntors, plin de impresii şi având o „adeverire" a muncii sale de acolo, pe care o va folosi la obţinerea în continuare de bursă de la Biserica Madona Dudu din Craiova (din păcate, atestatul nu se mai găseşte în arhivă), Brâncuşi este călduros apreciat de profesorii săi care, probabil, pe lângă notele frumoase, l-au ridicat la gradul de maestru. Aceasta ar putea fi raţiunea, credem noi, pentru care Brâncuşi avea să afirme: „la Craiova mam născut a doua oară". Întreaga problemă a iniţierii lui Brâncuşi a fost aprofundată, cel dintâi, de Radu Varia, în monografia lui de circulaţie universală, publicată în America, Japonia şi Franţa, în care acordă o atenţie deosebită problemei raporturilor lui Brâncuşi cu masoneria (Capitolul Biographiques), folosind şi autorizatele opinii în materie ale lui Matila Ghyka, nimeni altul decât Prinţul Matila Costiescu- Ghyka (1881-1965), estetician, scriitor, matematician, istoric şi diplomat, numit Ambasador plenipotenţiar în Regatul Unit al Marii Britanii între 1936-1938 şi 1939-1940, după ce fusese în diverse funcţii la Ambasadele României de la Roma, Berlin, Madrid, Paris, Viena, Stockholm. Apoi, chestiunea este evidenţiată şi de Alexandru Buican, cercetător român din America, în monografia Brâncuşi (2005) din care reţinem:

„Dincolo de prezenţa lor vizibilă în fruntea activităţii meşteşugăreşti din oraş sau în cadrul Şcolii de Arte şi Meserii, aceşti austrieci aparţin unei organizaţii oculte, de tip masonic, răspândită într-un număr mare de oraşe din Europa Centrală şi de Răsărit, avându-şi centrul la Viena. Breasla lor, Frăţia din Craiova, este numai o mică parte a acestei organizaţii, care se întinde pe continent, transgresând frontierele politice. Fraţii păstrează secretul asupra organizaţiei, ce vine din îndepărtatele vremuri ale Evului Mediu. Regulile secrete, cunoscute numai de iniţiaţi, sunt dublate de altele respectate la «lumina zilei». Breasla îşi are codul ei profesional precis, ce seamănă cu un ritual şi care, vechi fiind, are nobleţe. În aceşti ani de formaţie, Costache pătrunde tainele acestei culturi de meşteşugari, care impune o conduită pentru orice tânăr ce a ales calea meşteşugului». Odată «intrat la stăpân», tânărul porneşte pe calea uceniciei, care va duce în timp la calificarea sa în meserie". Dovada cea mai limpede că Brâncuşi devenise un maestru respectabil în Craiova o constituie faptul că i se comandă Bustul lui Gheorghe Chiţu, tocmai creatorul Şcolii de Arte şi Meserii, la un an după moartea acestuia, în 1897, în semn de omagiu pentru acţiunea lui politică în scopul promovării oraşului. Familia Chiţu se afla în strânse legături cu celebrul sculptor italian Ettore Ferrari, autor al unor lucrări monumentale în România: Ovidiu (la Constanţa), Dorobanţul (la începutul Podului Anghel Saligny de la Cernavodă), Eliade Rădulescu (la Bucureşti) precum şi două portrete aflate în chiar familia Chiţu, realizate în semn de prietenie ce o avea faţă de aceştia. Şi totuşi cel ales este tânărul Constantin Brâncuşi. Nu este o dovadă a promovării lui ca sculptor la Craiova? Iar această promovare nu poate fi explicată decât prin remarcabilul său talent susţinut de gruparea masonică a şcolii şi nu numai, şi de alte personalităţi importante ale Craiovei. Cercetările viitoare vor susţine opinia noastră, o vor argumenta.

(Va urma) 94

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Emilia DĂNESCU (ROMÂNIA)

Dublă lansare de carte la Râmnicu Vâlcea sub egida Editurii „Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâlcea

Miercuri, 28 octombrie 2015, ora 17:00, în sala de Conferinţe a Bibliotecii Judeţene „Antim Ivireanul” Vâlcea a avut loc o dublă lansare de carte: - Scriitorul MIHAI ANTONESCU şi-a lansat cel mai recent roman al său „Memoria trestiei”, apărut în Editura Antim Ivireanul, 2015 şi declarat recent CARTEA ANULUI la Festivalul European de Literatură „Sensul iubirii”, Drobeta Turnu Severin. - Poeta de origine vâlceană EMILIA DĂNESCU şi-a lansat volumul de versuri „Odihna pietrei” apărut în luna octombrie 2015 la Editura Ştef din Drobeta Turnu Severin. Evenimentul de excepţie a fost organizat de Biblioteca „Antim Ivireanul” şi a fost moderat de scriitorul Ioan Barbu, directorul Editurii „Antim Ivireanul”. Au prezentat Prof. Dr. Ion Predescu (critic literar), Preot Nicolae State-Burluşi (editor), Mihai Antonescu (scriitor), Dragon Mihai Nedelcu (editor), Emilia Dănescu (poetă).

destineliterare@gmail.com

Lansările de carte s-au bucurat de prezenţa unui numeros public, scriitori, jurnalişti, profesori, personalitaţi ale lumii cultural-literare din Municipiul Rm. Vâlcea dintre care enumerăm: Remus Grigorescu (profesor, directorul Bibliotecii Jud. Vâlcea), Doru Moţoc (scriitor, dramaturg, critic literar), Nelu Barbu (scriitor), Nichi Ursei (preşedintele Clubului Umoriştilor din Rm. Vâlcea), Ion Drăghici (profesor, scriitor), Constantin Argeşanu (scriitor), Nicolae Nistor (poet), Ion Soare (scriitor), Puiu Răducan (scriitor), Emil Pădureţu (profesor, designer de carte), Victoria Gibescu (profesor) ş.a. Evenimentul a fost înregistrat video de Paul Brenoaia (realizator TV).

95

Destine Literare

Editura Antim Ivireanul din Rm. Vâlcea la Târgul de Carte Gaudeamus 2015

Editura Antim Ivireanul din Rm.Vâlcea a fost prezentă la Târgul Internaţional de Carte GAUDEAMUS din Bucureşti între 18 - 22 noiembrie 2015, cu un stand bogat în apariţii editoriale de excepţie şi cu lansări de carte organizate în spaţii special amenajate, precum şi la standul propriu. A fost reprezentată de însuşi Directorul Editurii, scriitorul Ioan Barbu. Lansările de carte care au avut loc la Ceainăria BERNSCHUTZ & CO au fost moderate de Ioan Barbu şi s-au desfăşurat după următorul program: -Miercuri, 18 noiembrie 2015, orele 16.3019.00: Mihai Antonescu „Memoria trestiei” (roman), Adrian Bănăţeanu „The hunter – Vânătorul” (roman), Ioan Barbu „Regimentul alb” (povestiri), Emilia Dănescu „Odihna pietrei” (versuri). Invitaţi: Eliza Roha, Nicolae Dan Fruntelată, Emil Lungeanu, Marian Nencescu, Florentin Popescu, Lucian Gruia, Manuela Golescu (actriţă). -Joi, 19 noiembrie 2015, orele 15.30-17.00: Ioan Barbu „Vulturul Albastru (roman) şi „El Regimiento Blanco” (povestiri în limba spaniolă); Ioan Barbu „Toamna se numără... prozele” (antologie de proză scurtă); Marcel Manea „Bărbaţi pe tocuri” (volum de eseuri); Liliana Boian Terziu „Dreptul la nefericire” (volum de eseuri). Invitaţi: Mihai Antonescu, Gabriela Banu, Aureliu

96

Goci, Emil Lungeanu, Victoria Milescu, Florentin Popescu, Iuliana Paloda-Popescu -Sâmbătă, 21 noiembrie 2015, orele 15.3016.50: Constantin Argeşanu „Negustorul”, vol. I şi II (roman); Radu Alexandrescu „La Machu Pichiu, pe treptele zeilor” (carte de călătorie). Invitaţi: Emil Lungeanu, Florentin Popescu, Aureliu Goci, Marian Nencescu. S-au organizat lansări de carte şi la stand, cu programări de pe o zi pe alta. Astfel joi, 19 noiembrie 2015 începând cu orele 14.00, poetul vâlcean Nicolae Nistor şi-a lansat cel mai recent volum de versuri „Îngerul timpului”, apărut în Edit. Singur, Târgovişte, 2015. Despre carte a vorbit scriitorul Mihai Antonescu, iar poeta Emilia Dănescu a recitat câteva poeme. Toate lansările de carte s-au încheiat cu sesiuni de autografe, discuţii libere şi protocol. S-au servit ceaiuri şi cafea tuturor participanţilor, precum şi o crâmpoşie de Drăgăşani cu care scriitorul Ioan Barbu a cinstit succesul avut în turneul literar din Spania de unde tocmai se întorsese după a călătorie de o lună de zile, perioadă în care a lansat cartea de povestiri „Regimentul Alb”, tradusă în limba spaniolă „El Regimiento Blanco”, care s-a bucurat de un frumos succes în rândul cititorilor români şi spanioli.

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Emil Lungeanu, Mihai Antonescu, Ioan Barbu

Liliana Terziu, Emilia Danescu, Nicolae Nistor, Mihai Antonescu

Lucian Gruia, Emilia Danescu

Mihai Antonescu, Emilia Danescu, Ioan Barbu

Mihai Antonescu, Ioan Barbu, Liliana Terziu, Marian Nencescu

Mihai Antonescu, Emilia Danescu

Poză de grup la standul Editurii Antim Ivireanul

destineliterare@gmail.com

97

Destine Literare

Ion Anton DATCU (CANADA)

Cucerirea Prefecturii Dolj, la data de 17.02.1945 sau debutul paradoxurilor

Aşa cum se ştie, după arestarea mareşalului Ion Antonescu, la 23 august 1944, armata română a întors armele şi a continuat războiul spre Berlin, alături de noul aliat sovietic. Comuniştii români au fost eliberaţi din închisori, unde intraseră în mod intenţionat, pentru a nu participa la luptele campaniei spre Stalingrad, adică, împotriva "fraţilor de la răsărit". După ce au ieşit în libertate, cu toate că, majoritatea erau tineri, niciun comunist nu a cerut să plece cu arma în mână spre Berlin, pentru a învinge hidra fascistă, nazistă, hitleristă şi alte sinonime ale epocii. Ei se recomandau mari patrioţi, având multă treabă la Bucureşti şi în marile oraşe, pentru cucerirea puterii, ca marionete ale Moscovei. La Prefectura Dolj, colonelul Ilie Dimitriu a fost ultimul prefect dintre cei care şi-au desfăşurat activitatea înaintea instaurării comunismului. Pe fondul înaintări trupelor române şi sovietice spre vestul ţării, cu zece zile mai înainte de eliberarea oraşelor Carei şi Satu Mare, a avut loc la Craiova o primă tentativă comunistă de cucerire a Prefecturii Dolj. Încercarea din seara zilei de 15.10.1944, s-a transformat într-un eşec cu pierderi mari, deoarece în clădire se aflau puternice forţe de apărare. Promovând ateismul, comuniştii acţionau ca titulari în cadrul Frontului Naţional Democrat (FND), înfiinţat la 12.10.1944. Iniţialele FND erau percepute altfel de majoritatea populaţiei: Fără Neam şi Dumnezeu. Tensiunile erau în creştere, populaţia Craiovei fiind intimidată de imensele tancuri sovietice, care circulau pe străzi în mare viteză, provocând un zgomot asurzitor. Trupele sovietice de ocupaţie erau cazate în incinta vechilor clădiri militare de artilerie de pe strada Caracal. Comandamentul sovietic se afla în centrul oraşului, la Palatul Jean Mihail, actualul Muzeu de Artă. În săptămânile care au urmat, comuniştii Craiovei au început pregătirile unei noi încercări de cuceri 98

Prefectura Dolj "ultimul bastion al moşierilor şi industriaşilor, care au supt sângele poporului". Am folosit frazeologia timpului. Viaţa oraşului parcă încremenise. Ţara suporta cu greu prelungirea războiului spre Berlin. Mai erau câteva luni până la capitularea Germaniei, survenită la 9.05.1945. Înainte de sosirea frigului, în Parcul Poporului, fost Bibescu şi actual Romanescu, activitatea debarcaderului era blocată în prima parte a zilei de către soldaţii sovietici. Toate bărcile erau folosite de acei tineri guralivi, care nu plăteau niciodată. Pe luciul apei se ciocneau, urlau, se loveau cu vâslele, se comportau ca autentici stăpâni. În acel joc glazurat cu violenţe imprevizibile, un soldat lovit la cap de către camarazii săi a decedat. A fost declarat erou, căzut în lupta cu inamicul nazist, după care a fost îngropat la Monumentul eroilor sovietici din cimitirul Sineasca. O parte dintre ei erau adepţii trocului la vedere. Pentru un litru de ţuică, oferta era generoasă, adică, cel mai strălucitor pistol automat sau de buzunar. Toţi cumpărătorii acelor arme urmau să fie arestaţi. După orele 11.30, sovieticii se retrăgeau la masă, aşternându-se liniştea. Începând din acea clipă, vizitatorii paşnici ai parcului puteau să închirieze o barcă, evident, destineliterare@gmail.com

Destine Literare dintre cele care nu fuseseră sparte, ceva mai înainte. Primele elemente vulnerabile, uşor de a fi instigate la revoltă, au fost tinerii care munceau la Tipografia Scrisul Românesc, aflată în apropierea Prefecturii, adică a obiectivului ce trebuia cucerit. Pentru a fi atraşi într-o acţiune plină de riscuri majore, promisiunile au fost tentante, adică, un viitor frumos şi sigur, după care, fiecare tipograf a primit câte o carabină cu armament de război. Printre ei se afla Tudor Gavrilă, Ion Tomescu şi alţi tineri interesaţi să atingă rapid culmi nesperate, adepţi ai entuziasmului exploziv, specific vârstei. Refuzul de a participa la astfel de acţiuni însemna sabotaj sau complicitate cu duşmanii poporului. Egalitatea între oameni era o promisiune atrăgătoare. Erau convinşi că vor pune bazele unui regim care va satisface pe toată lumea. O lume dispărea fulgerător în faţa lor şi ei se credeau atraşi spre acea chemare irezistibilă de a contribui la schimbări cruciale. Nu s-a anticipat că, regimul comunist va fi unul ilegal şi nelegitim, pe fondul unor cumplite răzbunări politice şi justiţiare. Ca punct de reper, pe plan internaţional se poate aminti că, între 4 şi 11.02.1945, cei trei lideri care sau întâlnit la Yalta - Stalin, Churchill şi Roosevelt, şi-au partajat interesele lor geopolitice. În aceste condiţii, în dimineaţa zilei de 17.02.1945, clădirea Prefecturii Dolj a fost luată cu asalt, după ce, în prealabil, firele electrice şi cele telefonice fuseseră tăiate. Pentru sporirea curajului revoluţionarilor, dar şi pentru intimidarea celor din interiorul instituţiei, erau de faţă, în mod ostentativ, două tancuri sovietice, amplasate strategic în colţurile edificiului. Echipajele asistau cu calm la etapele unui asediu cu deznodământ previzibil. S-a încercat mai întâi spargerea uşilor metalice de la intrarea principală. În urma eşecului, sub o ploaie de gloanţe, a urmat o nouă tentativă, la uşile metalice din spatele clădirii, urmată tot de o nereuşită. În ultimă instanţă s-a spart uşa laterală din stânga clădirii impozante. La etajul întâi, un căpitan de jandarmi alerga într-o derivă totală, deoarece nu ştia cum să acţioneze în continuare, neavând cartuşe suficiente şi fără căi de comunicare, pentru a raporta superiorilor situaţia critică, în care se afla plutonul izolat. În fruntea primelor rânduri, care au năvălit în interior, se afla comunistul Ion Tomescu, aflat într-o destineliterare@gmail.com

stare de ebrietate care îi dădea curaj. Prima ameninţare pe care a adresat-o unui soldat a fost precedată de o înjurătură. Jandarmul, tremurând de frică, l-a împuşcat, la rândul său fiind şi el ciuruit de revoluţionari. În urma acestui incident, Ion Tomescu a fost declarat erou. Numele său a fost atribuit străzii Banu Mihalcea. Din confruntări au rezultat în jur de 30 de morţi şi 50 de răniţi. După cucerirea Prefecturii Dolj, primul lider comunist instalat ca prefect s-a numit Nicolae Celac, originar din Bolgrad - Basarabia. (Fiul acestuia, Sergiu Celac, a fost ministru de Externe în Guvernul Petre Roman, după care a fost acreditat ambasador la Londra). A fost prima prefectură cucerită de comunişti pe teritoriul României. A urmat Prefectura de la Constanţa. Presat de sovietici, la 6.03.1945, regele Mihai l-a numit ca şef de guvern pe dr. Petru Groza, un burghez oportunist, care fusese ministru în guvernele interbelice, precum şi deputat. La mijloc era un mare troc. Acceptarea ca Petru Groza să fie premier, însemna retrocedarea Ardealului. În perioada următoare, la 12.04.1945, a decedat Franklin Roosevelt, preşedintele SUA, înlocuit de Harry Truman. Stalin era din ce în ce mai puternic. Deşi avea înălţimea de 162 cm. îi sfida pe uriaşii lumii. Pentru acapararea totală a puterii de către comunişti s-au organizat celebrele alegeri din 9.11.1946, care urmau să fie trucate într-un mod unicat. Indicaţia Marelui Stalin trebuia respectată: "Nu contează cine votează, importantă este numărătoarea voturilor". Partidul Naţional Ţărănesc era pe primul loc în preferinţele electoratului. Sigla sau semnul său electoral era - ochiul. Din propriile relatări, tânărul Tudor Gavrilă, care, la acea dată avea vârsta de 21 de ani, a primit o sarcină de partid deosebit de importantă şi secretă. A făcut parte dintr-un grup care, în podul Restaurantului Craiova, din oraşul cu acelaşi nume, a schimbat, în proporţie de 80% buletinele de vot aduse de la secţiile de votare. În acest mod a ieşit învingător, cu procentajul de 79,86%, Blocul Partidelor Democrate, în care comuniştii aveau rolul esenţial. Semnul electoral al acelei alianţe era - soarele. Astfel se explică apariţia versurilor, care au făcut istorie după publicarea rezultatelor alegerilor: "Foaie 99

Destine Literare verde de cicoare, votezi ochi şi iese soare!" În acest mod se pregătea următoarea etapă finalizată cu izgonirea regelui, la 30.12.1947. Acceptând toate pretenţiile comuniştilor, regele crezuse că va fi etern. Populaţia Craiovei era într-o degringoladă totală. Grupurile de ţigani agresivi, întorşi de la Bug, erau setoşi de răzbunare. Refuzau să recunoască motivul pentru care fuseseră izolaţi dincolo de Nistru, acuzaţi la acea dată că jefuiseră, în primii ani ai războiului, locuitorii oraşului sub ameninţarea armelor de foc. Stăruind asupra acestui episod, măsura deportării celor certaţi cu legea a fost luată la cererea populaţiei, ajunsă la capătul răbdării, disperată şi ruinată. În acel interval de timp, 15.08 16.09.1942, în funcţia de prefect era colonelul Pavel Florescu. Ulterior, comuniştii au încadrat acea deportare în categoria persecuţiilor etnice şi rasiale. O parte dintre cei reveniţi în ţară, înfăşuraţi în drapelele sovietice, din care îşi făcuseră cămăşi, s-au înscris rapid în Partidul Comunist. Au fost numiţi apoi în funcţii de decizie, ca activişti devotaţi cauzei. Aveau prioritate în faţa celor care luptaseră efectiv pentru cucerirea prefecturilor. Referitor la ţiganii paşnici, de ei nu s-a atins nimeni. Au stat pe loc, fără să fie trimişi în Transnistria. Erau instrumentişti desăvârşiţi, frizeri renumiţi, zugravi, tinichigii, sobari şi cărămidari, cu o clientelă fidelă, respectaţi pentru munca lor, prin care îşi câştigau existenţa. (În conformitate cu ultimele impuneri de revizuire a istoriei, suntem nevoiţi să acceptăm o importantă reconsiderare a faptelor. Este vorba de o nouă formulare, care stabileşte că, ţiganii deportaţi au fost total nevinovaţi şi populaţia vătămată trebuie acuzată de vederi rasiale). Revenind la soarta revoluţionarilor Craiovei, conform promisiunilor anterioare, tânărul tipograf Tudor Gavrilă a fost numit în funcţii de conducere. Printre altele, a deţinut funcţia de secretar de partid

al Portului Constanţa şi director la diferite întreprinderi agricole de stat. Din fascinantele sale mărturisiri am înţeles că nu s-a menţinut în vârfurile piramidei sistemului, deoarece a evitat să facă rău celor din jur. A considerat că, cel pedepsit nu te va uita niciodată. Şi astfel, în mod firesc a fost retrogradat pentru slabă activitate politică. S-a simţit trădat de foştii camarazi de luptă. A trăit drama celui lăsat în urmă sau scos din ecuaţie, dar a căutat să rămână demn. Căzuse pradă utopiei că va îndrepta o lume strâmbă. Cu timpul a fost marginalizat de noua garnitură comunistă, ajungând să vândă lozuri în plic. La finalul activităţii, în anul 1986 s-a pensionat cărând tuburi de oxigen pentru şantierele de construcţii. Ajuns la o vârstă înaintată se uita mirat la noua ciocoime roşie, care "muncea din greu" pentru acapararea de privilegii, apelând la abuzuri în serie. Pe astfel de comunişti de tip nou nu-i interesa că, printre ei se afla un bătrân comunist onest, cu o funcţie modestă care, în 1945 a supravieţuit gloanţelor neiertătoare, pentru a deschide unora un drum larg şi de a asigura altora o ascensiune sigură. Istoria imprevizibilă şi-a selectat victimele. Decepţionat de farsele istoriei perverse, singura sa consolare a însemnat cei trei piloni ai familiei, energica soţie şi cei doi copii, care i-au fost alături până la decesul survenit la 16.05.2000. O lună mai târziu ar fi împlinit vârsta de 75 de ani (n. 12.06.1925). Prin aceste rânduri am încercat să scot din negura uitării, faptele unor curajoşi care lipsesc din manualul de istorie. Este vorba de acei cutezători, care au fost respinşi în mod deliberat, spre un nedrept anonimat. Am considerat că este bine să le cunoaştem victoriile şi înfrângerile, indiferent din care parte a baricadei facem parte, alături de ei sau ca opozanţi.

Laval, Canada 03.02.2016 Capitol din volumul - Erori au fost, erori sunt încă.

100

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Carmen DOREAL (CANADA)

Carmen Doreal este numele artistic al poetei de origine română Carmen Ţuculescu Poenaru, stabilită din 2001 în Montreal, Canada. Carmen Doreal este membră în Asociația Scriitorilor Români din Canada, Asociaţia Scriitorilor de Limbã Română din Quebec, Fundaţia Culturală Constantin Brâncuşi, din România, Academia Internaţională de Arte, Quebec şi Cercul Artiştilor Plastici şi Sculptori din Quebec, Canada. Publică în diverse reviste literare din România şi Canada: Luceafãrul (Bucureşti), Ramuri (Craiova), Columna (Târgu-Jiu), Tribuna,(Cluj), Astra (Braşov), Constelaţii Diamantine, Românul Canadian (Toronto), Capitala (Ottawa),. Destine Literare, Candela, Pagini româneşti, Tribuna noastră (Montreal), Agonia ,Wordpress, Culture inside, Sfera online. Colaborează la diverse emisiuni de radio şi televiziune în România şi Canada. Carmen Doreal este autoarea a trei volume de poezie Vernisajul iubirii, 1999, Ed. Curierul Dunării, Bucureşti Poeme in culori ,2010, Ed. Nemesis , Montreal, si Întâlnire fără argumente, 2013, Ed.Fides, Iasi, toate aceste volume reprezentând dublul crez artistic al poetei-pictoriţe. Lucrările sale artistice sunt expuse în Europa și în America de Nord în galerii de artă și colecții de particulare. În Montreal, Carmen Doreal a avut trei expoziții personale, în 2009 și 2010 la Galeria de Artă Inter Pallas ,Montreal și în 2012 la Biblioteca Municipală din Deux-Montagnes. În creațiile lui Carmen Doreal, ordinarul devine extraordinar și de aceea, bucuria ei de viață este de neuitat!

Transcendenţă dragoste fără griji versuri albe pentru poeţi trişti publicaţi în manuale şcolare nu am uitat numele voastre Eminescu, Arghezi, Sorescu Nichita Stănescu orice atelier de creaţie este pustiu recit prea rar rime romantice provocatoare nu mai ştiu unde creşte visul meu românesc de sub pernă îmi amintesc doar că voiam să impresionez Dali, Elytis, Claude Debussy, agăţau oglinzi suprarealiste înalte deasupra patului meu la Paris

destineliterare@gmail.com

tulburată de umbre lumina mă împarte poem însufleţit în valuri de culoare pasăre cu inima de foc reiterez din propria-mi cenuşă aripi de neuitare dragostea ucide dar inima nu moare pe malul fluviului Saint-Laurent divaghez în vers alb cu Pierre Morency dansez fericită pe frunze de arţar cu picioarele goale reinventez iubirea sub Poartă de Sărut Coloană Nesfârşită în nopţi incendiare la Masa Tăcerii albastre mă aşteaptă la cenaclu umbre stelare cu dragoste fără griji Eminescu, Arghezi, Sorescu, Nichita Stănescu şi Pierre Morency

101

Destine Literare Trăiesc la prezent Trăiesc la prezent viața mea nouă, indefinită bucurându-mă și lipsindu-mă totodată de cei dragi îmi fac zilnic promisiunea că voi face pace cu mine însămi și mă voi reapuca de scris ca de un fel de fitness intelectual visez un roman despre arta reușitei în exil dedublată de senzatia placută că aș calatori încă în țara mea acolo unde mă puteam dezbrăca de mine însămi în cel mai simplu și curat limbaj românesc noua mea identitate mă sarută cu un aer realistic pe frunte îmi asează pe buze cuvinte bilinguale

mă imbrătișează cu sentimentul larg că sunt la mine acasă în noua mea țară asimilată de visul alb ce împarte cu dărnicie la toți conflicte interioare îmi place din ce in ce mai mult să călătoresc să aflu lucruri noi, să le experimentez gătesc romanește, vorbesc amestecat adaptată la o lume de sporturi extreme mă războiesc duios cu cei ce m-au uitat copiii mei au devenit canadieni înainte de vreme uneori privesc cerul și mă întreb oare mama mea și bunicile mele sunt mulțumite de mine? poezia mi-a dăruit piramidă cu scară la stele patria mea este în aer în vis rădăcinile meie

Tu nu îmi poți atinge cuvintele trebuie doar să înveți cum să îmi citești sufletul imaginează-ți întâlnirea ta proprie bărbatul ideal cu femeia ideală trăind amorul bumerang în a vieții spirală surprinși pe o canava iluzorie

de fiecare dată când dorința ta converge in jurul visului meu eu reîncep poemul despre această noapte pe care tu o mângâi doar cu vârful degetelor

uitând de mine însămi în brațele tale în timp ce luna înoată cu noi în ape virtuale

Vise la zid ideograme cu picioarele goale cuibăresc îngeri în măduva cuvintelor fără emfază și cu multă timiditate magia promisiunilor cu dinți ascuțiți mușcă în tăcere inimi cu aripi înalte

102

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Siddhartha vânzătorul de iluzii dedublat de un vis secret îmi invadează sângele cu telepatii halucinante o altă toamnă mă regăsește înveșmântată în rochița de funze colorată rebel de un pictor expresionist

dansez pe o fantezie de Bach simulând vântul îndrăgostit de imaginea mea din oglindă complicitate și foșnet harpha serii mă desfrunzește deasupra unui lac necunoscut mă dezbracă de așteptări cu opusuri transparente insinuate profund în arșița cărții

în numele iubirii semnez aerul pictat cu fluturi adictivi când aprind noaptea sub ceruri străine fluxul pur sânge contează nu desfrunzirea de sine to be or not to be pată vie cu-vân-tul decantează mirajul luminii cu mine C*D*

Carmen Doreal – Geysha

destineliterare@gmail.com

103

Destine Literare

Ion DRĂGHICI (ROMÂNIA)

Domnul subinginer productiv Talida intră în cancelarie cu capul între umeri, cu fața plânsă și scoase un ”bună ziua” ca un scâncet de câine bătut. Era în contrast total cu ziua frumoasă de toamnă de afară, cu soarele parcă mai sfredelitor în lumină ca vara, cu vânticelul călduț ca un mânz ce alerga printre ramurile încă pline de frunze al începutului de octombrie. I se răspunse aproape în trio cu un ”bună”. Pentru că nimeni nu mai vorbea, intenționat am luat catalogul mai târziu și am așteptat să plece colegele care se înțelegeau din priviri, știind, nu ghicind supărarea Talidei. Era parcă o supărare secretă. Dacă ar fi avut vreun copil bolnav sau vreun părinte, aș fi știut și eu. Nu că nu-mi scapă nimic dar, fără să vreau, aflu tot pentru că în câteva minute la noi orice veste se află. Acum, nu! Plutea ca un secret albastru supărarea ei. Și nimeni nu comenta. Existau câteva variante, dar mai bine prinde o întrebare directă. Suntem doar buni colegi. După plecarea celor trei colege spre clase, fără nicio introducere, chiar dacă uitasem să răspund la salut, mirat de starea ei, am întrebat-o: - Ce se întâmplă cu tine, Talida, de ce ești așa cătrănită? Mă privi și un val proaspăt de lacrimi țâșniră pe obrajii îmbujorați. - Tu chiar n-ai văzut?! Îngăimă ea printre suspine. Radu al meu…Gata, s-a terminat…mi-a spus-o în față…ne despărțim! I s-au aprins călcâiele după Monica! Acum, după atâția ani…aproape zece…cu copii mari de școală… Simțeam cum vorbește rar, conclusiv, cu obidă, ca un copil căruia i s-a făcut o mare 104

nedreptate. Era treaba lor, dar mă durea pentru că eram buni colegi, prieteni, chiar dacă el, domnul subinginer transferat de la IUCF să predea obiecte tehnice, privea cu superioritate la ”cadrili astea didactice”. Spunea că el este productiv. Am privit cu compătimire, lung și fără să clipesc, fixând undeva mai sus de ea privirea pentru câteva clipe. Nu i-am răspuns. Am luat catalogul și am plecat. La câțiva pași de ușa clasei unde intram, am lăsat gândurile aiurea ce mă cuprinseseră. Mi-am amintit ce trebuie predat, că trebuie să mă comport liber ca și cum nu mă transformase cumva situația creată, vestea nefericirii Talidei. La ora zece, și-a făcut și el, domnu' subinginer productiv, apariția. Imediat după salut, lam abordat prietenește, colegial că am ceva să-i spun. Zii! - m-a îndemnat militărește, soldățește…numai colegial, nu! Intuia despre ce este vorba și-și pregătea printre clipiturile nervoase ale ochilor albaștri din spatele ochelarilor cu dioptrii inegale, prin mișcarea ritmică a mustății ”spicul grâului”, de haiduc, replica dură. - Hai, dă-mi și mie așa…un răspuns, că văd că știi ce am să-ți spun! - Ee…! Ce să-ți spun! Știi bancul cu câinele și cu…drumul lung?! - Știu un proverb. Bancurile sunt spuse spre a ne distra. Proverbele, vorbele de duh te fac să gândești mai adânc asupra unei situații create, a unui prost obicei sau unei lipse de caracter. Eu știu o zicală, tot cu câinele…dar… cu destineliterare@gmail.com

Destine Literare cel de rasă, care nu…pângărește locul de lângă casă. Rămase cu un zâmbet șters și tâmp; și cu binecunoscuta-i latură conflictuală replică: - Bă, ia vezi-ți de treabă! Ce fac eu, e treaba mea, ce faci tu, e treaba ta! Dacă aș fi continuat, aș fi avut parte de același tratament cu țintă jignitoare în replici și fără nici un efect. Se apăra ca un vinovat care nu e în stare să-și vadă greșeala. L-am privit fix între lentilele ochelarilor, iar ochii lui albaștri cenușii cu un ușor strabism priviră înghețați spre mine ca un câine ce-și apără instinctual osul. Am zâmbit ușor compătimitor și am lăsat capul pe-o parte în semn de îndoială și reproș. Ziua a trecut fără să ne băgăm în seamă, iar Talida, ocupată cu școala, cu lecțiile, uitase să se mai smiorcăie și avea doar o supărare de om obosit în priviri și mișcări hotărâte și nervoase în tot ce făcea. ”Domn' subinginer productiv” evita să intre în cancelarie și-și petrecea scurtele recreații rozându-și unghiile și privind undeva aiurea pe una din ferestrele de pe coridor. În penultima recreație a apărut Monica, doamna profesoară de biologie. Tatăl a tot ce e viu și trecător pe pământ crease această ființă cu echilibru în toate. Nimic nu lăsa să lunece spre urâțenie, pentru că, dacă observai bine, era și frumoasă. De deșteptăciune nu ducea lipsă; inteligența ei se oprea acolo unde trebuia să analizeze, să tragă o concluzie dacă nu uimitoare prin esență sau formulare, cel puțin pertinentă. Nu se certa cu nimeni și nimeni nu i-a reproșat ceva în modul de a munci și a se comporta. Nu a povestit nimănui nimic despre băiețelul ei de vreo zece ani din vremea studenției la f.f. când lucra ca suplinitoare la o școală mică, uitată din Țara Loviștei. Nimic din ce era omenesc nu-și refuza; fuma însă, nu era o fumătoare înrăită; venea la petreceri cu o poftă molipsitoare de a savura ce se servea și bea un pahar două de vin sau bere cu hotărâre. Dansa dacă era invitată. Nu refuza nicio invitație. Liberă de orice încorsetare socială sau civilă, nu a refuzat nici avansurile domnului subinginer productiv. Că s-a ajuns departe, că Talida suferă, nimeni nu-i spune o vorbă despre asta, iar ea se poartă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Și destineliterare@gmail.com

cine ce poate să-i reproșeze?! Legal, nimeni nu are dreptul. Omenește, colegial, fiecare poate și ar trebui. Însă nimeni nu o face. Azi, la câteva zile de la discuție, domnul subinginer productiv nu mă mai salută. Nici nu am nevoie. Înțelege? Bine. Nu?! Nu e bine și gata! Am destule griji și obligații pe cap. Domnul subinginer productiv și Monica nu reprezintă ultima mea preocupare dar…nici prima. Barbu zice că ”așa poți să-ți faci doi dușmani deodată fără să te străduiești prea mult.” Barbu Ștefan, profesor sosit de curând prin repartiție guvernamentală în liceu. Fost olimpic, serios și tăcut, trist și preocupat pentru că soția lui Magda mai are un an până termină și cine știe ce repartiție primește. Mi-a spus când a sosit în liceu că Eva, soția mea, seamănă ”leit” cu Magda. ”Și ochii, și părul, și statura, mersul și parcă chiar și vocea ușor melancolică.” Mai târziu, când am văzut-o pe Magda, i-am dat dreptate. Și alții au rămas surprinși de asemănare. Mai apoi, concitadinii ori le confundau, ori spuneau că sunt surori. Când mergeau împreună una lângă alta, le deosebeai fără efort. Domnul subinginer productiv le-a deosebit mai târziu. S-a grăbit să-mi dea însă o veste ”dură”, o ”lecție”. Trecuse doar o săptămână de la discuția noastră și nu mai schimbasem nicio vorbă cu el. Și dintr-o dată în liniștea cancelariei, pentru că eram doar noi doi, cu zâmbet de bunic șugubăț, își începu asaltul nimicitor: - Băi, tăntălăule, nu mai puteai dormi de grija mea, te freca așa un dor de morală și etică, de corectitudine și devotament pe teme de fidelitate. Nu înțelegeam o iotă din pornirea lui belicoasă amestecată cu strelicile unei logici absurde. Cert era că avea așa un chef de harță. L-am lăsat să-și deșire ciorapul răutăților și ca să lămurim lucrurile – ce și cum – l-am invitat să discutăm cu potențiometrul de volum scăzut pentru că începuseră să apară colegi cu cataloage sub braț și urechile ciulite spre discuția noastră. - Da! Spune scurt și la obiect ce dorești să-mi spui că nu pricep o iotă. Sper că n-am umblat beat pe drum înjurând și făcând gesturi obscene de mă beștelești așa. Domnul subinginer productiv privi cu același 105

Destine Literare zâmbet de jupân stăpân pe situație și aprecie cu un gest de scărpinat după ureche, unde-și pun băcanii și tâmplarii creionul și grăi scurt ca și cum ar fi grohăit! - Bă! Tu-mi faci mie gargară că, vezi Doamne, n-aș fi chiar cruce de biserică, iar madam Eva, consoarta ta, se plimbă prin parc la braț cu Barbu, stau pe bancă – ea cu capul pe umărul lui, merg la restaurant, la cofetărie, se plimbă cu taxi prin Rm. Vâlcea și…tu dai din cap ca un hopaMitică în fața mea și te încearcă și zâmbetul ăsta enervant. Am prins din zbor despre ce este vorba, dar…hai să jucăm până la cap, că ne place muzicantul. Și ce frumos cântă!... - Da, domnul meu! Îmi pare rău de ce aud că-mi spui! Credeam că știi…dar tu vii cu sare pe rană. Nu e chiar ce crezi tu. Ce-ai văzut, e adevărat. Dar…sufletul ei, demnitatea, bunul simț și…să zic așa…eticheta familiei…au rămas acasă, intacte și neprihănite. Dacă încă nu știi, îmi fac prietenește datoria să-ți spun. Dar fii discret și nu mă face să sufăr și mai mult. Nu știu cât ți se pare de normal, de drept, dar cu aprobarea mea – ba chiar eu le-am sugerat – ei au o legătură aparte. Pe mine…să zic așa…m-a cam iertat Dumnezeu de vreun an și ceva; înțelegi ce vreau să spun. Nu-mi prea convine, am suferit mult, dar asta a fost singura soluție. Domnul subinginer productiv se uita cu ochii trecuți dincolo de lentilele ochelarilor. Zâmbetul îi înghețase pe gura întredeschisă și sorbea cuvintele nevenindu-i să creadă ce aude. - Și…nici un doctor…nimic? - Nu! Nici un doctor…nimic! Totul a fost în zadar. Chimia organismului. Păru convins. Dădu din cap a resemnare, nu mai scoase nici un cuvânt și, cu pumnii strânși în buzunarele pantalonilor, nu mai scoase nici un cuvânt și rămase crăcănat pe coridor, privind în urma mea mirat de ce auzise. ”Poate fi și mai rău!...Rău al dracului…Auzi, să-ți dai tu cu mâna ta nevasta altuia! Nici nu vreau să mă gândesc la ce aș fi făcut eu dacă…dar…poateși merită soarta …că…prea-și bagă nasul unde nu-i

fierbe oala! Hm! Interesantă piesă! Poate cumpăr și eu un bilet!” – gândea domnul subinginer productiv și se hotărî să-i pese de cele auzite ca de seceta din Sahara. Timpul însă, răbdător, le rezolvă pe toate. Și toate ar fi rămas așa, ca piesele unei partide de șah abandonate fără verdict, dacă cineva nu ar fi dărâmat totul. Nimic însă nu a fost făcut ca lucrurile să nu se pună cap la cap în logica lor reală. Și, peste două săptămâni, când domnul subinginer productiv, parcă pocăit, lăsase flirtul, făcea totul să se tragă cumva concluzia că s-a cumințit și că s-a făcut om de casă, apare Barbu cu soția lui Magda în cancelarie să o prezinte colegilor. Noi o cunoscusem cu vreo trei săptămâni în urmă când venise pe la el să se mai vadă și să se simtă bine împreună. Nu-și puseseră atunci în gând să-i vadă și domnul subinginer productiv și să încurce lucrurile. Nu! Dar azi, de cum au pășit în cancelarie alături, Barbu cu emoție în glas a rostit către colegi un bine auzit ”permiteți-mi să vă fac cunoștință cu soția mea”. Toţi le-au zâmbit binevoitor și le-au urat ”bine-ați venit” și ”casă de piatră”. Atunci Magda sa apropiat de Eva, s-au îmbrățișat ca două vechi cunoștințe, iar cei care observaseră doar asemănarea, au tras concluzia: ”sunt surori”. Singurul care a roșit până-n vârful nasului și se uita amețit ca în euforia celui de-al zecelea pahar de vin roșu la ospăț, era domnul subinginer productiv. S-a apropiat cu scânteieri neputincioase în priviri de mine și cu obidă în glas mi-a reproșat: - Ți-ai bătut joc de mine!... I-am răspuns scurt și la fel de discret, dar răspicat: - Tu ți-ai bătut joc de tine! Chiar credeai că am ajuns să-i fac soției rost de amanți?! Doamne, multă minte-ți mai trebuie, măi omule! Să trăiești… doi la zero! Ca lovit în moalele capului, domnul subinginer productiv se agăță de mâna mea întinsă și o ceață îi aburi ochelarii, iar strabismul ochilor lui căpătă o notă accentuată, jenantă.

***

106

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

STRĂDANIA profesorului Ion Drăghici rămâne definitorie pentru arta prozei scurte sau minimaliste (se vehiculează și acest termen, respins de unii autori, pe bună dreptate). Realismul autentic, stilul concis şi exact, lepădat deseori de orice tropi, dialogul rece, dar eficient, animând scene de viaţă cotidiană populate cu oameni simpli sau intelectuali, din diferite pături sociale sau chiar marginalizaţi de societate, oameni banali confruntaţi cu greutăţi personale, de familie, de muncă, de viaţă (multe din relaţii sunt disfuncţionale), povestiri cu final tăiat (à la Cehov) şi savuroasele replici sau exclamaţii din dialog (à la Caragiale) sunt elemente cu care scriitorul te captivează, te face prizonierul propriilor tale trăiri. Ai impresia că participi la desfășurarea evenimentelor, că te regăsești printre personaje, că simți parfumul vremurilor trecute, sentimente pe care autorul mizează atunci când își creează linia artistică. Domnul subinginer productiv este o schiță efervescentă în care umorul născut din ridicol te copleșește, te bine-dispune, te face să te simți ca în berăria din C.F.R.-ul lui Caragiale, coleg de masă cu Ghiță, cu Niță și cu mușteriul cel nou sau să crezi că te afli în decorul de Revelion, un spectator al pieselor lui Mihai (Puiu) Maximilian ori Dan Mihăescu. Emil Pădurețu Rm. Vâlcea, Martie 2016

Carmen Doreal - Romeo&Juliet

destineliterare@gmail.com

107

Destine Literare

Valeriu DULGHERU (REPUBLICA MOLDOVA)

Te umpli de năduf privind găinăriile aleşilor noştri de „dreapta” Evenimentele de la începutul acestui an sunt ca o hârtie de turnesol pentru unii lideri ai partidelor democratice. Filat a început fastuos calea spre olimpul puterii cu sloganul „Moldova fără comunişti”. Până la urmă a votat în repetate rânduri cu comuniştii, inclusiv, pentru instalarea guvernului Gaburici, şi a ajuns unde a ajuns. M. Ghimpu a declarat de nenumărate ori că nu va vota niciodată cu comuniştii „…care i-au dus pe bunicii noştri în Siberia”. A repetat acest lucru şi acum o săptămână în urmă că nu va vota un guvern împreună cu cei 14 „transfugi” comunişti. Dar la nicio săptămână s-a răzgândit, semnând alături de Reşetnikov, Zagorodnîi ş.a. declaraţia celor 56 de deputaţi. Veţi spune că are argumente: ţara s-a săturat de instabilitate, vrea stabilitate. Dacă vă mai amintiţi şi Iu. Roşca opera cu argumente similare, erijându-se de fiecare dată în „salvator al naţiunii”: şi atunci când a dat jos împreună cu Voronin guvernul Sturza; şi atunci când a coalizat deschis cu Voronin, âmpărţind cu el puterea (după a. 2005). Am ajuns iarăşi (a câta oară!) la covata spartă. Nu mai este dreaptă. Nu mai este interes naţional adevărat nu simulat. „Enteresul şi iar enteresul” cum ar spune I. L. Caragiale. Ca deobicei, orice trădare este acoperită cu interesul naţional. „Tărăgănarea poate duce la alegeri parlamentare anticipate şi la aprofundarea crizei din ţară” ne avertizează M. Ghimpu. Întrebat dacă liberalii vor vota candidatura lui Plahotniuc la funcţia de prim ministru Ghimpu a spus că „…noi din 2009 mergem cu Filat şi Plahotniuc, alţii până ce a fi nu sunt”. Ca să vezi ce săraci cu duhul suntem. Ei şi ce dacă europenii, dacă fraţii noştri de peste Prut ne avertizează că alegerea lui Plahotniuc va fi o catastrofă pentru Republica Moldova. Ca şi altă dată lui Roşca de la un timp lui Ghimpu nu-i mai plac fraţii de peste Prut. Părerea 108

lor nu mai contează pentru el (banii româneşti iar dori!). Cu unii dintre ei se şi judecă (nu cu rusul Rogozin ş.a. ca el!). „Declarațiile lui Iu. Fota (fost consilier al fostului preşedinte Băsescu-n.n.) îmi aduc prejudicii imaginii mele (se referă la declaraţia că Ghimpu l-ar susţine pe Plahotniuc. Ei bine, dar pe cine îl susţine el acum dacă nu pe Plahotniuc!). Am trimis deja o sesizare la CCA din România pentru a se lua măsuri. Îl voi da în judecată pentru declarații calomnioase”, menționează Ghimpu. „Preşedintele Timofti nu mai are motive să respingă candidatura lui Plahotniuc la funcţia de premier (nici motivul suspiciunii de corupţie, dle Ghimpu! O lume întreagă spune că Plahotniuc e hoţ, iar Ghimpu îl consideră curat, bun de premier!)”. Atât de curat a devenit peste noapte acest oligarh, acest păpuşar, păpuşi fiind ştim noi cine! Iată până unde s-a ajuns. Ce timpuri, ce moravuri!!! Privind emisiunea de luni „În profunzime” a Lorenei Bogza, care îi avea drept invitaţi pe reprezentanţii celor trei partide „democratice”: S. Sârbu de la PD, V. Munteanu din partea PL şi Iu. Ţap, vice preşedinte al PLDM şi am „înţeles argumentele” lui Munteanu (Ghimpu) de ce vor vota candidatura PD-ului la funcţia de prim ministru împreună cu cei 14 transfugi, chiar dacă va fi înaintat Plahotniuc. Iar „argumentele” forte ar fi următoarele: „…cei 14 nu se mai numesc comunişti…De ce să respingi o mână care vrea să dea ajutor (chiar dacă e a lui Iuda!!!) (M. Ghimpu); „…Cei 14 au înţeles gravitatea situaţiei şi au hotărât să-l părăsească pe babacul (Voronin) şi să pună umărul la redresarea situaţiei” (ca să vezi ce mari patrioţi cu mare durere de popor!); „…cei 14 au semnat în componenţa celor 56 de deputaţi (adunaţi de M. Lupu – Plahotniuc) cursul proeuropean al Republicii Moldova”. Ca să vezi ce metamorfoză: mai ieri îi jurau credinţă lui Voronin, dragoste până destineliterare@gmail.com

Destine Literare la moarte fraţilor lor ruşi, iar peste noapte s-au transformat în cei mai proeuropeni. Sfânta naivitate dacă nu este ceva mai serios la mijloc. Să fi uitat dl Ghimpu vechea zicală românească „Lupul părul şi-l schimbă, iar năravul ba”. Mă umpleam de năduf privind la tandemul atât de armonios „Munteanu-Sârbu” împotriva pldm-istului Iu. Ţap. Grangurul comunist S. Sârbu sărit (mai corect delegat de Voronin, că şi acesta se vorbeşte că ar fi un nepot de-al său ca şi Reşetnikov!) în barca democraţilor pentru a fortifica partida lui V. Plahotniuc, ne dădea lecţii de moralitate, apărându-l cu frenezie pe şeful său, învinuind-o pe prezentatoare (şi pe noi cei din faţa ecranelor) de tentativă de demonizare a lui Plahotniuc, atunci când el e atât de bun şi patriot, „Să nu căutaţi răul pe faţa pămantului şi în R. Moldova în PD. Terminaţi cu aceste minciuni, manipulări şi comandă de denigrare (primită de la partenerii noştri europeni, de la fraţii noştri de peste Prut – n.n.!!!) a unei persoane, absolut fără probe (!!!) şi pentru a construi în jurul persoanei o aură...Există o comandă la greu, pe care dvoastră involuntar o susţineţi, pentru a face PR negru. Asupra candidatului PD nu va plana nicio suspiciune de corupţie şi preşedintele Timofti nu va avea niciun motiv pentru a nu-l înainta”. Iar Munteanu îi ţinea isonul. Dar cu aceleaşi cuvinte a operat (v. mai sus) şi M. Ghimpu. Ce coincidenţă! Referitor la remarca dnei Lorena Bogza că „…dacă aţi vrut într-atât de mult să eviţaţi anticipatele, să asiguraţi stabilitatea, de ce nu aţi votat guvernul Sturza” Munteanu a declarat nonşalant (o face nu prima oară!) „Sturza a prezentat o adunătură de oameni întâmplători, nespecialişti…”. Analiza componenţei propuse de Sturza arată că din cei 18 membri propuşi ai guvernului şapte sunt cu diplome de masterat, şase cu studii de doctorat (spre deosebire de guvernul Gaburici, în care premierul nu avea nici măcar diploma studii!), vârsta medie este de 46 de ani. În această „adunătură” cum declară V. Munteanu îi găsim: pe candidatul la funcţia de ministru al finanţelor Ion Munteanu, doctor în economie, absolvent al ASEM şi ASE din Bucureşti, cunoscător a patru limbi, actualmente director

economico-financiar al grupului „Gas Natural Fenosa” în Republica Moldova; pe candidatul la funcţia de Ministru al Economiei Marin Ciobanu, actualmente administrator principal al Zonei Economice Libere „Bălţi”, deţinător al trofeului „Omul Anului 2013!” la categoria „Management”, de asemenea, pe dna Loreta Handrabura, Viorel Cibotaru ş.a. Întreg imperiul mediatic al lui Plahotniuc ne cheamă în ultimul timp la stabilitate (o stabilitate de cimitir am avut şi pe timpul guvernării comuniste!), la necesitatea alegerii cu orice preţ a noului guvern. În acest scop democraţii îşi aduc astăzi „minerii” în capitală să-l intimideze pe Preşedinte, să-l impună să-l desemneze în calitate de candidat la funcţia de prim ministru pe Plahotniuc (nu contează Plahotniuc1 sau Plahotniuc 2). Vorbesc de stabilitate, despre situatia grea, în care se află poporul, ei fiind cei care se gândesc la acest popor. Braşoave pentru copii. Daca au atâta durere faţă de această aşchie de popor atât de prost guvernată şi nu doresc alegeri anticipate de ce au dat jos guvernul Streleţ în această perioadă extrem de grea, de ce nu au votat guvernul Sturza, care ar fi putut debloca finanţările externe şi stopa căderea în hău. Şi atunci ce facem astăzi, mâine…Astăzi ar trebui zădărnicită cu orice preţ numirea lui Plahotniuc în funcţia de premier. Iar pentru mâine…Pentru mâine ar trebui să ne gândim ce construim nou pe acest segment de dreapta-centru dreapta. Este absolut clar pentru toţi (poate doar pentru cei din gaşti încă nu!) că Partidul Liberal, ediţia 2007, nu mai există, că Partidul Liberal Democrat, ediţia 2009, tot nu mai există. Există doar o masă de aşchii parlamentare şi extraparlamentare de dreapta, centru dreapta, care se bat între ele, se duşmănesc, se judecă între ele. Reapariţia dlui Ion Sturza în marea politică, care a declarat că nu se va mai retrage (cum a mai făcut altă dată) şi proiectul iniţiat de dna Maia Sandu, care se bucură actualmente în sondaje de cel mai mare sprijin, sunt cea mai bună soluţie la moment pentru coalizarea acestui segment atât de fragmentat. Acest bloc ar putea fi o soluţie salvatoare pentru alegători în eventualele (cu un grad tot mai înalt de probabilitate!) alegeri anticipate. Să ne ajute Dumnezeu! Chişinău. Republica Moldova 14 ianuarie 2016

destineliterare@gmail.com

109

Destine Literare

Lucian DUMBRAVĂ (PORTUGALIA)

George Roca – Poeme cifrate multilingve

Un om care s-a universalizat prin dragoste de oameni, aşa se cuvine să încep această prezentare, descriind, printr-o propoziţie simplă, esenţa scriitorului George Roca, omul care în 1980 părăsea graniţele ţării de baştină cu un pumn din pământul străbunilor în palmele sufletului, pentru a se stabili în Sydney, Australia. Născut la 14 iulie 1946, la Huedin, judeţul Cluj Napoca, George Roca surprinde printr-o bogată biografie de viaţă şi profesională (de la actor la reprezentant pentru Compania Aviatică Română TAROM şi de aici la translator, interpret şi cenzor acreditat al Guvernului Australian). Limitându-mă la a vorbi doar într-un context artistic, afirm că George Roca se impune printr-o implicare prolifică pe plan cultural, promovând, prodig, o seamă de oameni care demonstrau înclinaţii literare, colaborând cu diverse publicaţii din România şi din străinătate. Folosesc această formă de exprimare („din România şi din străinătate”) pentru că, dintr-o firească nobleţe de caracter, George Roca, deşi stabilit într-o străinătate, a rămas şi rămâne un om cu rădăcinile sinelui adânc înfipte în pământul patriei, ceea ce la şi făcut, dealtfel, ca, în pofida distanţei faţă de ţara natală, săi fie mai aproape decât mulţi dintre cei care efectiv o locuiesc. După acest succint exordiu la nivel de cuvânt scris, ce s-ar putea spune despre volumul de faţă? Când alegem să achiziţionăm o carte, o facem pe principii de aparenţă, începând de la notorietatea autorului, urmând apoi constatările de estetică a copertei şi de răsfoire fugitivă a câtorva file. Este normal să avem aceste puncte de orientare, fiind perfect conştienţi că este doar o analiză superficială şi asumându-ne riscurile. Scriitorul şi poetul George Roca nu implică niciun risc, atâta timp cât ne 110

deschidem cugetul înspre o creaţie artistică săvârşită cu multă afectivitate şi respect faţă de poezie şi faţă de cititorii săi. Ideea unei astfel de ediţii multilingve, este una fericită şi cu reflexe din sfera universalizării culturii, ca într-un turn Babel văzut din cu totul alt unghi: dacă în paradigma biblică secvenţa este abordată dintr-o perspectivă negativă – aceea a dezbinării – poetul amestecă limbile în turnul-carte, tocmai pentru a întări legăturile dintre oameni, pentru a stabili singurul fundament pe care se pot ridica edificiile solidarităţii dintre popoare: arta. Bun cunoscător de literatură şi fin observator al poeziei clasice şi contemporane, autorul are o variantă personală de abordare a cuvântului liric, reuşind, prin amprenta unicităţii, să creeze în cititor sentimente dintre cele mai diverse. La prima vedere, prin sofism, versurile pot lăsa impresia că poetul se joacă, impresia că e doar un exerciţiu de amuzament romantic. Dincolo de acest plan de eventuală aparenţă, nu există niciun echivoc asupra faptului că abordarea propriilor trăiri adânci, mistuitoare, gata să împingă poetul în ambardee, se face printr-o răceală impusă, tocmai pentru a linişti un sine afectat de sensibilităţi. Acest expedient folosit pentru expunerea unor sentimente printr-o formă de artă, este unul foarte inspirat, pentru că dă poeziilor lui George Roca, originalitate şi multă culoare. Trecerea de la poeticul rece la poeticul pur şi invers, se face uneori treptat, pe nesimţite aproape, alteori abrupt, dar mereu cu o debordantă sinceritate de poet. În poezia ”Hoţul”, trecerea se face de la rece la liric: „În camera mea/ nu a intrat/ nici un hoţ!// Nu lipseşte nimic!// De ce mă simt / totuşi/ furat de amintiri?”. O variantă mai puţin abruptă dar începând de la lirism, se află în poezia „Căprioara nebună”: „Culcat, / stau cu ochii închişi/ şi visez la destineliterare@gmail.com

Destine Literare poiana mea cu flori./ E atâta linişte şi armonie!/ Şi totuşi căprioara nebună/ nu vrea să-mi dea pace/ încercând din nou/ să mă mângâie cu copita/ pe albul ochilor mei obosiţi/ de atâta privit spre spaţiu virtual.” În contemporaneitatea care-mi aparţine, am văzut poeţi acaparând duiosul stil clasic şi poeţi marşând curajos pe varianta modernă. Cred că George Roca a ales să marşeze spre sine şi să se acapareze pe sine, expunându-se cititorului cu aceea demnitate specifică artiştilor cu har.

dependentă de capacitatea ei intrinsecă de a produce contemplatorului reacţii estetice independent de procesul de elaborare prin care a trecut, nu e mai puţin adevărat că această capacitate a operei îşi are corelatul în propria noastră capacitate de a o înţelege...” Chiar dacă s-ar ajunge la absurdul ca a noastră capacitate de a înţelege să fie profund viciată, sunt opere care vor rămâne întru veşnicie, pentru că Universul nu admite circumstanţe care să distorsioneze valorile reale, de sine stătătoare, astfel că marile valori ale marilor oameni vor avea statornicia adevărurilor esenţiale, tranzitând spaţiile dintre uman şi... altceva.

„Cu toate că valabilitatea unei opere – spune Almado Alonso* – este, fără îndoială, în întregime ---------------------------------------*Almado Alonso (1896-1952) – lingvist şi filolog spaniol, director al Institutului Filologic al Universităţii din Buenos Aires.

Faro, Portugalia august 2015

ROCA, George Poeme cifrate multilingve Editura Anamarol Bucureşti, 2015 208 pagini

destineliterare@gmail.com

111

Destine Literare

Eugen EVU (ROMÂNIA)

Patrimoniale: non pamflet.ro

Dicţionarul gay de Lionel Povert tradus şi editat de Nemira în 1998, poate fi considerat o carte-a-cărţilor-toate, ultra necesară societăţii în care trăim. În virtutea recent reapărutei idei a „muncii voluntare”, din regimul trecut, reiterat cu denumirea de „voluntariat”, o semnalăm cititorilor noştri ca gratulaţie în primul rând pentru toate dicţionarele sus-numitei edituri - (Dicţionar arabromân, român –arab; Mapamond francmasonic; Dicţionarul esoterismului; Dicţionarul iluştrilor francmasoni) – opere esenţiale la Patrimoniului cunoaşterii umanităţii, prin milenii...Tema, cum vedem, a redevenit vitală pentru Ea, cu atât mai mult pentru încercatul nostru popor încă românesc, sub noua paradigmă a globalizării; şi de asemeni cu atât mai necesar, devreme ce serviciile secrete ale României, prin „ vocea” retro-electorală a lui Traian Băsescu, (TV Ro, în precedenta campanie prezidenţială) – informa „ românimea” că „procentul homosexualilor (gay şi lesbiene)- a depăşit 40 % din populaţia ţării noastre!”. Nimic paradoxal sau „ incriminant” blamabil finanţist ( sic, n) – dacă recomandăm această operă, în actuala CRIZĂ GENOMICĂ a celor peste 7 miliarde de pământeni, din toate civilizaţiile de pe planetă !, cum îi spuneam recent unui ex- senator din areal, că a ajuns săracul să îl căineze pe preabogatul de după... revoluţia din 1989, tot la ordinea zilei, recte la ordinea Nopţii... „ Splendoarea ororii lor” ( Lionel Povert, idem) „Falsa normalitate...prescrisă de religii şi societăţi,,, „ Viciul” homosexualităţii îşi revendică 112

nevinovăţia, libertatea şi drepturile prin vocile unei pleiade de spirite ( slav. duhuri, n)- care au revoluţionat cu geniul lor istoria şi cultura. Alexandru Macedon, Michelangelo, Byron, Balzac, Oscar Wilde, Andre Gide, Rimbaud, Proust, Montaigne, Erasmus, Foucolt, Green, Cocteau, James, Kavafis, Ruth Benedict, Bedford, Christine a Suediei, Mead, Sand, mulţi alţii, făceau parte dintr-un univers sexual şi afectiv proscris, mai mult sau mai puţin asumat în viaţa şi opera lor...” Mic fragment din cele 330 de pagini Ghilgameş Ştiindu-se că epopeea lui Ghigameş e veche de 4000 de ani, deci anterioară vârstei actualei omenimi, (cf. V.T. Genesa evreilor, de peste 5000 de ani, n) -, se poate considera acest echivalent al Iliadei şi Odiseei drept cel mai vechi document ce atestă homosexualitatea masculină. Saga scrisă în akkadiană pentru mesopotamieni este totodată cea mai veche şi mai celebră scriere epică. Ghilgamăş, un fel de semizeu, îl înfrânge în luptă pe frumosul şi sălbaticul tânăr ENKIDU, care-i devine cel mai bun prieten: „Îl iubeşte şi se apleacă peste el aşa cum te apleci peste o femeie”. ( subl. n) „ Elogiul lui Ghilgamăş după moartea lui Enkidu este un sfâşietor strigăt de iubire”..(...) „ Atunci, ca o logodnică, acoperă faţa prietenului său; ca un leu, rage împrejur, ..ca o leoaică căreia i s-au furat puii”; îşi smulge părul şi îl aruncă pe jos, ...” Enkidu, prietenul meu, tovarăşul( camaradul, n.) meu, cel pe destineliterare@gmail.com

Destine Literare care l-am iubit cu o iubire atât de puternică, a devenit lut, iar eu ar trebui să mă culc şi să nu mă mai trezesc niciodată”...( pag. 169). n.n. Nimic de adăugat, poate doar îndemnul de a reciti Matei, 6-8, din Noul Testament, în care Christos- Hristos, întrebat despre familie, cu cele trei categorii : oameni, Femei ( oame, fame) şi Fameni, afirmă despre aceştia că „ ei sunt pentru îngerii din

ceruri”... Un poet recent dispărut, scria că noi suntem "fiii - urmaşii Foamei şi ai Prostiei”...Tot astfel, Mitologia Românilor, dar şi Erasmus, în „ Elogiul prostiei omeneşti”, A. Einstein, Shakespeare, Villon, Z. Sitchin, U. Eco, L. Da Vinci, Eminescu, Pleşu ş.a.m.d., practic cam...40% din marile genii ale omenimii…

Poemul comentat George BACOVIA CU VOI... Mai bine singuratic și uitat, Pierdut să te retragi nepăsător, În țara asta plină de humor, Mai bine singuratic și uitat.

O, genii întristate care mor În cerc barbar și fără sentiment, Prin asta ești celebră-n Orient, O, țară tristă, plină de humor... 1930

Mic comment: ftizia, boala gravă a poetului cu pseudonimul Bacovia, recte Băcăuanul, a rezultat o operă genială în substanțialitatea sa, ca în acest pom – cheie ars poetica lui. Detaliile privind cauzele genetice, familia, Agatham, descendentul GabrielBaruțu Bacovia, le-au furnizat exegeții...Pe Agatha Grigorescu - Bacovia nu am știut-o decât din scrierile cam ...discutabile ale unora, recent reiterate, ca și cele privind pe Arghezi și Mitzura lui....

În mod straniu, mi-am amintit și de un alt genial, istoricul dacolog C. Daicoviciu, cu care am avut privilegiul să dialoghez câteva zile la cetățile dacice Costești, Sarmizegetussa Regală și Piatra Roșie. Fiul său era cu un handicap cumplit, practic un schelet, se deplasa doar sprijinit de profesor și nu putea vorbi, nici hrăni... Era în mod cert o boală moștenită.

*** La Bacovia, marcat de habitat, provincialism și obsesii anti - jidovești, cum explicit le definește, de energii probabil malefice, radioactivitate, dar și de boema hangiarlîcului, de alcoolism ș.c.l. etc, ratarea în organic devine - deviază psihedelic în operă...Ar fi de revizuit și cauzalităţile din aceeaşi sorginte, ca la Nicolae Labiș, A.E. Baconsky, M. Petroveanu, Geo Dumitrescu, sau paradoxal la Tristan Tzara, Paul Celan, Pius Servien, Ion Pribeagu ș.c.l. și o parte din Cercul de la Sibiu...Așa zisul bacovian cerc barbar era un feedback, ca oglindire neagră a .... psihedelismului comunitar.

Fie suicidarii, fie oximoronicii diogenienicioranini, fie poeții europeni definiți Blestemați, v. Corabia nebunilor, Corabia lui Sebastian etc. Sunt de recitit Freud, Jung, Eco, Patapievici.... această așa zisă ură de sine, este transferată patibular întregului popor care l-a asimilat și găzduit. Ura de sine...altfel spus, îngrozitoarea neputință a ego/ului de a iubi, sau a ID-ului – alter-ego!, dublura, cum se știe de la promotorii pseudoconceptului de Arta Zombye, Zombart( ?)... Țipenia... Putinţa - putirința- via Rasputin- Putin- putanelor fără...Putna...

*** destineliterare@gmail.com

113

Destine Literare Chinul de a nu se iubi nici pe sine, așadar a se urî disimulat! Este al frustrării, al traumei, cum a fost catalogat antebelic de mișcarea Sturm und Drang (Tzara ș.a.) / din proveniență evreiască a exodului în Occident, mult atenuată în Rusia țaristă, înainte de Stalin, Pauker, Zăroni, Groza.... Depresivismul patologiei trans-prutene (al strămutaților, coloniștilor implantați în România), a făcut sistem-operă, iar ftizia bacoviană poate fi redefinită METAFTIZIE... Admirația este aici compasiune, spaimă a ...necuvintelor , ca la alttrans prutean, Nichita Hristea Stănescu...El o numea antimetafizică sau ...roșu verticalism... O cu totul

altă dimensiune e de redefinit în cazul lui Bogdan Petriceiu Hașdeu, Artur Silvestri, Paul Anghel, C. Noica ș.c.l. O seamă de scriitori și artiști încetățeniți în București, au murit la cutremurul din 3 martie 1978, oarecum nu întâmplător aflați atunci împreună: a.e. Baconsky, Bratu, Caurea, Gafița, Gheorghiu, Ștefănescu, Ivasiuc, Porumbacu... Celor 9, elogiindu-li-se moartea-mprenă, li s-a mistificat cumva delirant- superstițial, fatidic, preaomeneasca îngropare... Hegel și hazardul... Sărind morții hardul...

*** Referitor la umorul tristei țări..., cum Bacovia dixit, va trebui să medităm la codurile esențiale: mioritic, manoleic și săpânțan. Cu observația ciudatei atingeri simboliste pastorale dintre cei trei magi, cei trei veri-primari; dintre Mielul apocaliptic și ...Miala- Miorița neagră (

laie) oraculară...cu variantele ei fie cultizate inadmisibil de un Alecsandri, țiganul boierit din Moldova,...fie daptabile preferențial în teritorii, com o aflăm în colinde laice din Ardeal și nu numai. Am polemizat cândva cu Al Mușina despre acestea, în perioada lui sanatorială...Eheu !

*** Pe o cu totul altă traiectorie este singurătatea geniului în continuumul ACUM spaţiu - timp ciclic redefinit de creatori...E cert că tema binomului metafizic/ metaftizic, este obsedantă și oarecum amintește de epopeism, de Cărțile morților tibetani, egipțieni ș.c.l. Celebritatea evocată de Bacovia, in extenso, nu este ( sau este?) una a ...cerebeluluireptilian, a subcortexului aplatizat?

Cred că e bine să nu se sparie gândul.... P.S. Recentul concept de neo-barbarism, resuscitat în Occident și Orient, face din versul bacovian cerc barbar și fără sentiment ( pathos, n.), un enunț eminamente profetic, după Glossa și Odă în metru antic ale lui Eminescu.

Catren EL, sufletul știe, EA nu poate uita EAEL unul sânt Adeverească-se ceea ce este Re-Ligio-ntre Cer și Pământ! 16 ian. 2016

George Bacovia

114

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Destine românești în diaspora

CORNELIU FLOREA – Medic, scriitor, publicist, originar din Timișoara Despre Corneliu FLOREA si opera sa: Ca un scop de „eliberare” personala si documentare pentru altii, care vor fi nevoiti, la randul lor, sa se confrunte cu aceleasi incercari (n.n. referire la exil) isi scrie doctorul bistritean Dumitru Padeanu (sub pseudonimul Corneliu Florea) Jurnalul sau de „lagar liber”. Cartea este o marturisire de constiinta si o radiografie a psihologiei „de trecere”. Ea consemneaza, cu o anumita scrupulozitate, evenimentele zilnice, care se deruleaza intr-o alerta inconfortabila pentru protagonist: amintiri vii si presante, efortul continuu de adaptare, bucuria cuvantului liber ca o revansa fata de vechile ingradiri, analize lucide de situatii, reconstituirea unor intamplari semnificative, reflectii asupra deontologiei medicale, punerea sub intrebare a unor comportamente, consideratii asupra libertatii ca principiu vital, sindromul afectiunii familiale, implicatiile responsabilitatii, veridicitatea

destineliterare@gmail.com

convingerilor patriotice...Cartea lui Corneliu Florea contine o filosofie practica a ingemanarii trecutului cu viitorul. Este radiografia unei experiente si experienta unei radiografii. Calatorul a devenit filosof si filosoful l-a nascut pe literat... Titu POPESCU Am avut onoarea de a-l cunoaște online, apoi a publica în Jurnalul său liber și a fi vizitat la Hunedoara, și de a face un schimb de cărți reciproc semnificative.Am publicat repetat în ProVincia Corvina texte de valoare ale acestui, un autentic ambasador al libertății de viață și gândire care este. Îl citesc pe meridiane canadiene și europene, bunăoară la Săptămâna Culturală a Câmpului Românesc, Hamilton, Canada ….

115

Destine Literare

Portret literar de Eugen Evu Mic eseu Complexul preaiubirii ca neiubire, ură de sine, fiului neînțeles etc. Conceptul de victimism este din sorginte securisto- activistică, de el au fost acuzați cinic, mai toți scriitorii și artiștii care au trăit, sau mai trăiesc în spațiul geo cultural hunedorean.Literatura multora, devenise contestatară, vag sau accentuat pe contrasensul propagandei ceaușiste, așa cum reiese din operele câtorva, la edituri mai îndrăznețe, ori prin publicații,Nonconformismul generației 70 și 80 fiind cenzurate sau capturate ca mostre în pârele și rapoartele strict secrete ale dosarelor. Pe vraja penibilă dintre unele grupări, s-au bazat securitatea și organele, pentru a combate, preveni sau pedepsi prin marginalizare, amestec în familii, etc.,, diferențierea făcându-se între cei neînstăriţi, și liftele obediente, mai ales la cei cu privilegii, inclusiv la categoriile intelectualilor din învățământ, medicină, miliție, instituțiile culturii aşa - zis socialiste, în fapt dictatoriale. Imediat după 1989, câțiva din areal și din țară, au scris așa zise Apocalipse după cutare, de autori adică, în care pledau Sentențios pretins revoluțâionair, că ei ar fi fost dizidenți sau că nu au colaborat cu securitatea. Așa a fost la Deva,

Hunedoara, Brad, Valea Jiului, Călan, Orăștie...Desigur, noțiunea de victimism e discutabilă, dacă nu maschează duplicitatea, sociopatia maladivă, LAȘITĂȚILE lor cu efecte grave asupra CELORLALȚI, eventual chiar din aceeași grupare literară. etc. Cel cu morbul victimismului, scrie spre a învinui, opera lui este opera urii! Așa cum știm din literatura numiților poeți blestemați, Corabia Beată, Corabia nebunilor etc... Totul este mortificare, zombis, chinuire inumană a bieților bântuiți... EI suferă cumplit de sindromul celui NEÎNȚELES, neiubit, întâi de familie, apoi de prieteni și societate, patrie, omenire! Au trecut 26 de ani...În Tristan Tzara lui Drakulea...ceea ce dracul roșu a încâlcit, nici el nu mai poate descurca. Iar eroul care să taie nodul grobian, vorba lui N. Breban, e mai sigur că nu vine, ca acel Goddot din opera cuiva... Lașitatea face dinamica monstrului numit istorie, mai la propriu isterie. Din care se vor rezidi...visterii.

Defileul Jiului

116

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Marius FINCĂ (CANADA)

Argumente privind descinderea dragonului dacic din „Şarpele ceresc”

 Dragonul, şarpele cu cap de lup, stindardul de luptă al geţilor, vine din cele mai îndepărtate vremi ale civilizaţiei umane, ca o personificare a „Şarpelui ceresc”. Cea mai veche reprezentare a „Şarpelui ceresc” este cea de la Gobleki Tepe, în Anatolia de sud-est, din mileniul XIII î.Hr. (Fig.1), unde acesta veghează la naşterea universului din oul cosmic primordial. Deci, dragonul/șarpele a fost simbolul vechii religii din care s-a născut totul prin dorinţa Minţii Ziditorului tuturor văzutelor şi nevăzutelor.1 .

Fig. 1

Fig. 2

Fig. 3

În aceeaşi perioadă, „Şarpele cosmic” a fost reprezentat (Fig.2), tot la Gobleki Tepe, alături de pomul vieţii şi creaţia divină supremă, omul.  „Şarpele cosmic” se regăseşte la Lepenski Vir, pe clisura Dunării, în mileniul VII î.Hr., sub forma unui ou din calcar care are sculptate pe el mai multe corpuri de şerpi în mişcare, sugerând că toată creaţia de început a fost sub puterea „Şarpelui ceresc”(Fig.3). În fapt, aceasta este o metaforă din lumea materială pentru vîrtejul de energie şi lumină care a pornit mişcarea universului.2  Oul primordial cu şarpele îl regăsim în vechea cultură europeană Vinča-Turdaş, apoi la Cucuteni (mileniile V-IV î.Hr.), pe oul de piatră cu inscripţii descoperit la Corbi, judeţul Argeş (Fig. 4).

Fig. 4

1 2

Constantin Olariu Arimin – Simboluri concept, studiu internet, www.ariminia.ro. Ibid.

destineliterare@gmail.com

117

Destine Literare  Prima mare migraţie a neamului arimin/get din spaţiul carpatic spre Mesopotamia, în mileniul IV î.Hr. a însemnat şi transmiterea tuturor credinţelor şi simbolurilor religioase, a scrierii, a întregii culturi în general, deja bine articulată. Pe o tabletă sumeriană datată 2300 î.Hr. (Fig.5), şarpele/dragonul apare în poziţie verticală, ca emblemă a templului zeului Dumuzi.Daos şi este amintit şi în epopeea poporului eme-gi (cunoscut îndeosebi sub numele de sumerian), Atra hasis.3 Dumu.Zi („Cel drept.Fiu” în eme-gi) era numit, pe lista regilor antediluvieni întocmită de preotul chaldean Berossus, „Daos-păstorul” şi avea atributul de „serb Anu”, „mielul lui Dumnezeu”! (De aici, vechimea şi semnificaţia numelui Şerban, posibil şi cea a cuvântului Dumnezeu Dumuzi, cuvânt care se regăseşte acum doar în limba română). Daos era fiul Fig. 5 zeiţei-dragon primordială, Tiamat.4 Daos-pastorul a fost, conform listei lui Berossus, al cincilea rege divin de dinainte de Potop, pe vremea „când regatul a coborat din ceruri, iar regi erau numai zeii”. Dumuzi era zeul păstor al turmelor şi ocrotitorul fecundităţii animalelor, reprezentat ca un tânăr frumos. Numit şi Duzu devine paznicul porţilor cereşti ale incintei zeului Anu5, zeul primordial, Tatăl, echivalentul lui Sântu din religia geţilor. Deşi păstor şi nu agricultor, a fost socotit simbolul mitic al dezvoltării şi regresului naturii, deci zeul care moare şi învie periodic.6 El apare drept prima divinitate din istoria religiilor care a acceptat moartea ca necesitate a continuării vieţii. Murind şi înviind odată cu natura, Dumuzi-Daos avea grijă ca recoltele să fie bogate. Ca semn al însămânţării, al virilităţii, era numit şi „Taurul ceresc”. Mai târziu, atributele sale aveau să fie transferate lui Mitra, celebrul zeu solar, care poartă straie dacice, inclusiv cuşma aristocratică şi este mereu însoţit de animale simbolice, nelipsind şarpele! Dumuzi-Daos la sumerieni apare reprezentat cu un miel pe umăr, cu mlădite înmugurite ieşindu-i din umeri, iar emblema templului său era dragonul7. Teogonia sumeriană, atât cât s-a păstrat până astăzi, vorbeşte de o triadă a zeilor planetari ce cuprindea pe Nanna-Suen (Luna), Utu (Soarele) şi Inanna, zeiţa stelei Venus şi a dragostei, a vieţii şi a morţii. Ca zeiţă a cetăţii Erek, Inanna se căsătoreşte cu ciobanul Dumuzi, care devine astfel stăpânul cetăţii. De remarcat că Dumuzi era cioban, ceea ce indică descendența sa din triburile de păstori carpatini. După o călătorie în infern, la întoarcere descoperă pe Dumuzi, care în loc să se tânguiască, stătea pe tron îmbrăcat în veşminte bogate, bucuros de a fi unicul stăpân al cetăţii. «Ea aţinti o privire asupra lui: privirea morţii! Ea rosti un cuvânt împotrivă-i: cuvântul deznădejdii! Ea azvârli un strigăt împotriva lui: strigătul condamnării! „Acesta este (zise ea demonilor), luaţi-l”». Dumuzi s-a salvat prin invocarea ajutorului cumnatului său, Zeul-Soare Utu, care-l metamorfozează în şarpe.8 Cultul zeiţei este unul fundamental, ea eşuează în a aboli moartea, prin urmare, oamenii trebuie să accepte alternanţa viaţă-moarte. Dumuzi (Tammuz) «dispare» pentru a «reapărea» şase luni mai târziu. 9 Acest principiu îl regăsim ulterior la Zamolxe, Mitra, Iisus. Dumuzi este însoţit de Ningizzida, duhul/zeul şarpe, ca simbol al fertilităţii şi cunoaşterii divine, numit şi „Stăpânul Pomului Vieţii”, ulterior el devine zeul vindecător şi al magiei. În imaginile cu Mitra sacrificînd taurul ceresc, şarpele este prezentat drept simbol al înţelepciunii divine 10.

3

Adina Mutar, Epopeea steagului dacic de luptă, studiu internet. Ibid. 5 Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.157. 6 Ibid. 7 A. Muntar, Op. cit. 8 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1991, Vol. I, pag. 72-73. 9 Ibid., pag. 74. 10 C. Olariu Arimin, Op. cit. 4

118

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Istoricul german C.A. Lobeck (1781-1860) în lucrarea lui cea mai cunoscută, Aglaophamus, apărută în anul 1829, este primul care încearcă să „găsească” rădăcinile orfismului, acest cult misterios şi uluitor, reţinând că anticii ştiau de existenţa unei baze comune a religiilor practicate în vremea lor şi admite „o comună legătură de disciplină” între religiile egiptenilor, caldeenilor, orficilor şi pitagoreicilor care erau plecate dintr-o sursă comună.11  Într-un tablou mitologic intitulat „Visul cu Azidahak” (Fig. 6),12 războinicul Azidahak, din neamul dahilor, călare pe dragon, îi speria pe persani şi în vis. Uimitoare asemănare cu legendele solomonarilor noştri! Fig. 6

 Pe o teracotă descoperită la Harappa, datată în secolul XX î.Hr., (Fig.7) unde şi-au făcut sălaş arienii plecaţi din Carpaţi, cu câteva secole mai înainte, regăsim imaginea celor 2 şerpi/dragoni, cu cap de cervicee, alături de pomul vieţii13. Imaginea este asemănătoare cu simbolul lui Hipocrate, a lui Mitra şi cel de pe toiagul mitropoliţilor ortodocşi. Fig. 7

 Rig Veda (1,79,1) numeşte pe zeul Agni, zeul focului «şarpele furios». Aitareia Brahmana (III, 36) afirmă că Şarpele Ahi Budhnya este într-un chip invizibil, ceea ce Agni este la modul vizibil. Cu alte cuvinte, şarpele este o virtualitate a focului în timp ce întunericul este lumina nemanifestată. Zeii Adytiaşi erau iniţial şerpi. Lepădându-se de pielea lor cea veche – ceea ce vrea să însemne că şi-au câştigat nemurirea (sau au învins Moartea) – ei au devenit Zei, Deva. În fine, Sat. Br. (XIII, 4,3,9) declară că «ştiinţa şerpilor este Veda».14  În continuare redăm acelaşi simbol (Fig.8), aşa cum l-au văzut grecii, după ce au preluat teologia orfică de la „hiperboreenii” nord-dunăreni.15

 Acelaşi concept, cu şarpele de veghe la naşterea universului din oul cosmic, a fost reprezentat doar pe jumătate, în centrul unui templu etrusc. Obiectul din imaginea de mai jos (Fig.9) datează din secolul X î.Hr. şi a fost descoperit la Montovolo în Italia.16 Se remarcă pe frontispiciul templului crucea cu braţe egale, simbol vechi al strămoșilor noștri, datând din epoca pre-cucutiană. Fig. 8

 Cei mai vechi scriitori greci vorbesc de Arima, sau ţara arimaspilor, ţinut plin de mister şi ascuns în cea mai tainică ceaţă a istoriei. Găsim în povestioarele lor că în ţinutul neamului arimilor din nordul Istrului trăia, în vremurile fără de început, ascuns bine sub pământ, monstrul 11

Ibid. A. Muntar, Op. cit. 13 C. Olariu Arimin, Op. cit. 14 M. Eliade, op. cit. pag. 205. 15 C. Olariu Arimin, Op. cit. 16 Ibid. 12

destineliterare@gmail.com

Fig. 9

119

Destine Literare Typhoeu, sau Typhon, fiul lui Tartaros şi al Gaiei, sau în altă variantă fiind zămislit numai de Hera, fără un principiu masculin. El apărea ca un balaur înaripat sau un gigant mai înalt decât munţii, care scuipa foc; la mâini, în loc de degete avea o sută de capete de dragon şi, răsculîndu-se împotriva lui Zeus al grecilor care ajunsese stăpînul cerurilor şi pămîntului, acesta l-a fulgerat. Mitul lui Zeus contra Typhon se încadrează în seria cosmogoniilor care comportă o luptă între un zeu şi un dragon, urmată de dezmembrarea celui învins. 17 La fel şi tabletele ugritice vorbesc de lupta dintre Baal şi Yam, zeu şi demon în acelaşi timp, una dintre imaginile sale fiind un monstru acvatic, un dragon cu şapte capete 18. Alte legende ajunse până la noi ne zic că în aceşti munţi trăia într-o peşteră făptura Echidna, un monstru cu trup de femeie, terminat cu o coadă de şarpe în loc de picioare. Cele două fiare nimicitoare Typhon şi Echidna, după spusele lui Apollodor în Biblioteca, Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică, Hesiod în Theogonia şi Pausanias în Descrierea Greciei, au dat naştere mai multor monştri: Kerberos, Hydra din Lerna, Himaira şi Sfinxul. Herodot scrie despre neamul sciţilor, agatârşilor şi tracilor că sunt fraţi, născuţi din femeia şarpe Echidna care era fiică de titan, adică scoborâtă fioroasa dihanie din cer şi deci de neam divin. 19 Toate acestea fac parte din istoria noastră mitologică20, de care se feresc toţi istoricii cu „pretenţii”, ca nu cumva să trezească cine ştie ce monştri asemănători adormiţi prin poporul român, ca acesta să treacă la aplicarea mota-mot, a îndemnului din primul vers al Imnului Naţional.  Atlas este înfăţişat cu pământul pe umăr (Fig.10), după cum a fost pedepsit de Zeus, în spate stând ridicat în coadă un şarpe, simbolul totemic al neamului nostru, iar în faţa lui vulturul cum îi sfâşie ficatul lui Prometeu. Atât Titanul Atlas, cât şi Pelasgul Prometeu au fruntea înfăşurată cu bentiţa specifică neamului arimasp, adică a celor scoborâţi din Sântu/Senta cum se vede la Şinca Veche.21  Cultul lui Phaneus a fost foarte răspândit în spaţiul mediteranean până la impunerea iudeo-creştinismului la sfârşitul secolului IV. Avem aici mărturia dascălului gal Ausonius (310-395) care i-a fost mentor împăratului get Graţian, şi a scris următoarele în poezia Ephemeris, citând oracolul orfic: „Eu sînt Fig. 10 Osiris din Egipt, Phanes al mysienilor, Bachus printre cei vii, cu Eidoneus cel mort, născut în foc, cu două coarne, ucigaşul de titani Dionysos”.22 Filozoful Proclos ne lasă mărturie despre adepţii acestor culte, afirmînd că: „Teurgii spun că El - Timpul fără margini, Ionul - este Ziditorul, şi îi cântă divinitatea, atât ca bătrân cât şi ca tânăr, că învârtindu-se veşnic prin sine însuşi şi ca ion; ca atunci când concepe suma tuturor lucrurilor numărate, ce se mişcă în lumea Minţii Sale, fiind totuşi deasupra tuturor, ca infinit, datorită Puterii sale, şi totuşi este văzut în ele, înfăşurat ca un Şarpe”.23  Zeul Phanes al grecilor, a fost acelaşi cu Mitra al romanilor, care este de fapt, cu unele modificări, zeul Sarmis al geţilor (Fig.11). El apare din oul genitor, înfăşurat de şarpele cunoaşterii divine, care şi-a urcat capul pe cel al divinităţii. În jurul oului sînt cele 12 zodii, fiecare aranjate 17

M. Eliade, op. cit. pag. 152. M. Eliade, op. cit. pag. 157. 19 C. Olariu Arimin, Titani, gignţi, atlanţi, studiu internet, www.ariminia.ro 20 G.D, Iscru, Strămoşii noştri reali, geţii-dacii-tracii-ilirii, Bucureşti 2014, pag. 21 şi urm. 21 C. Olariu Arimin, Op. cit. 18

22

C. Olariu Arimin, Simboluri concept.

23

C. Olariu Arimin, Strigătul străbunilor, studiu internet, www.ariminia.ro.

120

Fig. 11

destineliterare@gmail.com

Destine Literare după rostuirea astrologică, unde facerea lumii vii s-a înfăptuit odată cu echinocţiul de primăvară, când începeau şi muncile agricole, dovedind prin asta că era o religie a unor populaţii sedentare legate de agricultură şi creşterea animalelor din Europa centrală cu ierni aspre şi veri călduroase, care şi-a rânduit gândirea religioasă după anotimpurile anului!24 Phanes mai este interpretat ca Tată şi Mamă în unele scrieri, iar al treilea principiu simbol a teologiei orfice era „un şarpe înzestrat cu capetele unui taur şi unui leu, dar în mijloc avea înfăţişarea Zeului. El a fost desenat cu aripi de aur ca simbol al Timpului. Phanes în aceste scrieri este numit atât „Manifestatorul” cât şi „Vieţuitorul însuşi” sau „Ziditorul”.25 Gnosticii în scrierea Sfânta Cunoaştere, spuneau că şarpele înaripat este Phanis, Phanes sau Faneas şi are o aură de lumină în jur, el reprezintând Lumina Lumii şi începuturile acesteia. Dar aceste concepte nu au fost specifice numai culturilor mediteraneene greacă şi romană cum s-ar vrea a ne face să înţelegem istoria, ele găsindu-se şi în legendele noastre populare, aşa cum s-au păstrat până în zilele noastre. În teozofia strămoşilor noştri, şarpele ceresc şi balaurul erau două fiinţe de lumină diferite şi plăcute Ziditorului avînd un rol de veghetori sau paznici ai Legii Cereşti dată neamului omenesc pentru dreaptă rânduială. În lucrarea intitulată Datinile şi credinţele poporului român,26 avem mai multe legende despre aceste fiinţe fabuloase care au fost unul din fundamentele religiei geţilor şi apoi în „creştinismul popular” până către sfârşitul secolului XlX, când le-a cules autoarea în anii 1890.27  Acelaşi simbol este prezentat într-un desen din mormântul romanului C. Heracles Valerius şi a fiului său dedicat, în anul 190, lui Phanes sau Mitra cu cap de leu (Fig.12).28 Mormântul respectiv se găsea în Ostia Antica, oraş de coastă, port al Romei, situat la vărsarea fluviului Tibru în Marea Tireniană, la 35 de kilometri sud-vest de capitala Imperiului Roman.

De asemenea, şarpele-simbol, glicon, apărea la Tomis, descoperit în anul 1962 (Fig.13). O imagine asemănătoare apare şi pe una de pe plăcuţele de la Sinaia, dar şi pe monede ale împăraţilor Antoninus Pius (138-161) şi Claudius Albinus (196-197).

Fig. 12

În scrierile trimegiste, o rugăciune adresată lui Hermes Trimegistul sună aşa: „Vino către mine stăpâne Hermes, tu, cu multe nume, ce cunoşti tainele ascunse sub polii cerului şi sub pământ. Tu eşti măreţul şarpe, căpetenia tuturor zeilor (duhurilor cereşti după zisa geţilor), tu care deţii începutul Egiptului şi sfârşitul lumii”.29 Apelativul „măreţul şarpe” ne duce iarăşi la lumea ariminilor din Carpaţi unde şarpele era atît simbol sacru al mişcării eterne de naştere şi renaştere din moarte dar şi simbolul înţelepciunii şi cunoaşterii divine depline. Fig. 13

 Solomonarii noştri au fost stăpânii dragonilor. Imaginea de mai jos (Fig.14) înfăţişează un solomonar strunind şarpele ceresc, plăcuţă de aur ce face parte din tezaurul descoperit la Lechinţa, judeţul BistriţaNăsăud, executată în secolele Vll-Vl î.e.n. Imaginea de alături este a unei faimoase brăţări dacicie, din aur, dintre cele care au fost descoperite de curând în zona Sarmisegetusei.30 24

C. Olariu Arimin, Simboluri concept. Ibid. 26 Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, editura Saeculum Bucureşti 1998, pag 157-161 27 C. Olariu Arimin, Op. cit. 28 Ibid. 29 C. Olariu Arimin, Strigătul străbunilor, studiu internet, www.ariminia.ro 30 C. Olariu Arimin, Simboluri concept. 25

destineliterare@gmail.com

121

Destine Literare

Fig.14

Fig.15

 Animalele mitologice din zicerile şi dovezile arheologice de la noi, le găsim şi la neamurile care au migrat din toriştea carpatină către alte zări mai strălucitoare sau mai întunecate după cum le-a făcut istoria. Astfel, pe un sigiliu emeş de la începutul mileniului III î.e.n. (Fig.16), ambele animale din mitologia geţilor se văd pe el, atât şarpele cât şi balaurul; lângă el este un detaliu al sigiliului (Fig. 17) unde se vede mai bine partea de sus a animalelor şi alături este un desen care prezintă desfăşurat scena de pe sigiliu (Fig.18). Aici numai balaurul poartă un fel de coroană specifică divinităţilor din religia lor. 31

Fig. 16

Fig. 17

Fig.18

 În acelaşi registru totemic intră şi zeul-şarpe Neheb-Kau din religia vechilor egipteni (Fig.19), care are aripi şi un cap de câine asemănător cu cel de pe sigiliul emeş, fiind considerat invincibil atât în lumea reală, cât şi în lumea de dincolo, stând mereu la pândă lângă lacul de foc numit Rosetau. Dar şi steagul geţilor era format dintr-un şarpe care avea un cap de câine sau lup, ambele animale fiind totemuri în religia străbună.32 Fig. 19

 În vechile religii din Europa, Asia Mică, Ki-en-gi/Sumer şi Egipt, Marea Zeiţă – neamurile noastre strămoşeşti aveau ca divinitate unică pe Anu, Senta, Santa, Gog - era simbolizată printr-o coloană, arbore, şarpe, porumbel, taur sau vacă. Dar limba noastră veche păstrează încă în tezaurul ei neştiut, sensurile profunde ale teologiei strămoşeşti privind totemul şarpelui, zis şi balaur. Emeşii aveau cuvintele „bil” care însemna a arde, a lumina, mugur, a încolţi şi „bala” cu sensul de a înconjura, alungit, subţire, fus, iar „ur”: a conduce, neam, a sprijini. El se găseşte la noi în limba veche, adică getă sau rumună sub forma „bală”: şarpe uriaş, monstru de unde în timp şi locuri s-a făcut belă, beală, bală, cu sensul de pară sau flacără ce nimiceşte cum era sensul şi la emeşi. Mai avem cuvintele „băl” şi „bălă” care înseamnă cu părul blond sau alb. Iar o legendă de-a noastră ne spune că şarpele casei care îşi are sălaşul în peretele fiecărei locuinţe, era de culoare albă şi avea atîţea pui câţi membri erau în familie, şi dacă era ucis unul dintre aceşti şerpi, atunci sigur murea şi un membru al familiei, ei fiind în fapt simbolul viu al sorţii. El nu era veninos şi uneori venea şi mânca lapte din strachina copiilor mici fiindcă ei erau curaţi şi neprihăniţi. Vedem că aceste sensuri vechi ale cuvintelor din limba română cuprind atât puterea de distrugere prin tăria focului, culoarea albă sau bălaie, dar şi simbol al sorţii, adică răbojul vieţii dăruită de către Tatăl Ceresc şi trupul Maicii Pământeşti prin şarpele de casă. Şi celelalte popoare înrudite cu strămoşii noştri aveau cuvinte asemănătoare precum latinii care foloseau „belua” pentru alb 31 32

Ibid. Ibid.

122

destineliterare@gmail.com

Destine Literare sau francezii cu „belle” pentru frumoasă, iar italienii cu „bella” tot pentru frumoasă, adică şarpele totemic din religia geţilor era o formă simbolică de frumoasă şi înluminare într-ale înţelepciunii care îţi rânduia existenţa pe pământ în cursul trecerii prin neamul muritorilor, după rânduiala/legea lui Dumnezeu. Slavii din est au practicat multe sute de ani religia geţilor, de unde şi-au tras şi ei după propria limbă cuvântul „belîi” care înseamnă alb33.  În Cartea lui Enoh se află descrierea însoţitorilor solari astfel: „Am observat apoi alte două făpturi ale Soarelui…avînd cap de crocodil şi picioare şi coadă de leu, seamănă cu un curcubeu cu nuanţe violete…” Solomonarii noştri conduceau prin ceruri tot nişte balauri care uneori semănau cu curcubeul când aduceau ploi ce binecuvântau pământul. Un astfel de animal fabulos asemănător (zgripţuroi) este gravat pe tezaurul descoperit la Sânnicolaul Mare realizat pe la anii 260 ai erei noastre, când regatul de vest al neamului get era condus de către Regalian (Fig. 20). Pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia (Fig. 21) se vede un zgripţuroi, despre care este deocamdată interzis a se vorbi în cultura românilor! 34

Fig. 20

Fig.21

 Şarpele a fost încrustat şi pe monedele imperiale romane, de către împăraţii conştienţi că se trag din stirpea neamului geto-dac.

Fig. 22

Şarpele totemic a fost prezent pe o monedă de culoare gri, bătută în provincia Dacia de împăratul Maximin Thracul. Acesta a lăsat ca religie principală în imperiu, creştinismul arimin, aşa cum dovedeşte şarpele divin de pe cealaltă faţă a monedei. Vedem că şarpele are o înfăşurare identică cu mucenicii sau măcinicii de azi ai românilor, cu funda făcută din şnurul de mărţişor şi asemănător cu simbolul Fiului Omului descoperit la Vinča. Textul din jurul şarpelui este MITRO II TOIEG (sau TOMEO: cel patru puncte cardinale sau crucea). Cuvântul de sub şarpe este scris intenţionat cu litera M într-un fel aparte care poate fi citită şi IE, iar ultimul semn poate fi citit atât G, dar şi O, din alfabetul religios get. Sensul este: „toiagul Mântuitorului Mitra” sau „Mântuitorul Mitra pe întreg Pământul”.35 Pe multe din tăbliţele de la Sinaia apare şarpele de lumină care a adus înţelepciunea cerească. La fel îl regăsim pe „icoanele” mitraice, descrise pentru prima oară de Teohari Antonescu. 36 Balaurul sau şarpele cel mare era simbolul înţelepciunii divine a lui Sântu sau Gog, așa cum îl găsim în scrierile esenienilor de la 33

C. Olariu Arimin, Rădăcinile scrisului, studiu internet, www.ariminia.ro. C. Olariu Arimin, Chemare la neuitare, www.ariminia.ro. 35 C. Olariu Arimin, Creştinismul arimin, www.ariminia.ro. 36 Teohari Antonescu, Cultul cabirilor în Dacia. 34

destineliterare@gmail.com

123

Destine Literare Qumran, pe malul Mării Moarte, unde se vorbește de organizația cultică Frăția celui Ales, numită şi Frăţia înţelepţilor, după scrierile fericitului Augustin. De la Qumran simbolul a fost preluat şi de gnostici. 37 La geţi a existat un cult al militarilor având ca totem lupul şi unul al abilor, sarabilor sau solomonarilor având ca simbol şarpele solar, iar steagul lor era tocmai o îmbinare a acestor două totemuri. Aceste dovezi stau de mărturie a uluitoarei influenţe pe care a avut-o cultura şi religia străbunilor de pe meleagurile noastre carpatine asupra altor neamuri, unele incredibil de îndepărtate (de exemplu la amerindieni, via Egipt (articolul „Chemare la neuitare").38  Faptul că românii povesteau despre aceste întrupări fabuloase ale religiei geţilor pe la anii 1890 când s-a făcut culegerea „poveştilor”, arată continuitatea noastră încă din mileniile IV-III î.e.n. fiindcă doar legătura spirituală transmisă oral din generaţie în generaţie, de-a lungul a peste VI milenii este unica explicaţie de bun simţ a legăturilor existente între dovezile arheologice şi conceptele teologice ale religiei strămoşeşti ajunse până la noi sub forma culturii religioase a poporului roman.39 Însă în „basmele” românilor găsim că zmeii aveau şi nişte mândreţe de zmeoaice sau zmeulence numite şi Zâne. Elena Niculiţă-Voronca, în lucrarea amintită mai înainte,40 ne aduce în această direcţie o mărturie a timpului despre aceste fiinţe de lumină cerească iubite de Ziditor. „La munţii cei mari sunt Zânele lui Dumnezeu. De demult, zânele umblau pe pământ, pe când era pământul curat şi erau oameni buni, dar amu nu mai vin. Zânele erau tare bune, sunt şapte de dânsele, ielele ce vin vara sunt numai slugi de-ale lor. Zânele sunt femeile zmeilor, zmeii sunt ca şi oamenii, numai cât au putere mare. Marele Ion a vrut să fure pe o zână de la zmei, dimpreună cu un copac din grădina lor, care într-o zi înflorea, se cocea şi se trecea, dar n-a putut...Zmeii acum n-au nici o putere, că pe dânşii i-a închis Dumnezeu în turnul Babilonului; acolo le-a dat să şadă, ş-acuma nu pot pătrunde la oameni să le facă rău. Cu zmeii şerpi, orânduieşte Zâna, sau Mama Pământului. Ea orânduieşte cu pământul aşa cum Dumnezeu orânduieşte cu ceriul şi cu lumea toată. Mama Pământului stă acolo unde răsare soarele, acolo e mare fierbinţeală, mare foc...Mama Pământului stă în pământ; când se revarsă apele mari, ea dintr-însa le sloboade şi când e secetă ea le înghite.” Găsim în acest citat atât o bucată din vechea religie strămoşească dar şi alterarea ei de către iudeo-creştinism prin introducerea sechestrării zmeilor în Babilon de către Iahwe. Dar mai găsim aici o informaţie uimitoare: zmei-şerpi erau folosiţi de Mama Pământului – numită şi Zâna – ca mari dregători pentru menţinerea bunei rânduieli după Legea Tatălui Ceresc. Şi în povestea peşterii Muera din munţii Parâng, apare Zâna care îi ajuta pe cei vitregiţi de natură în a avea urmaşi. Zicerile noastre mioritice despre balauri şi şerpi, nu ne lămuresc dacă balaurii erau cei ai lui Dumnezeu cum se poate lesne înţelege în astă direcţie iar şerpii ai Mamei Pământului sau poate că ambele cete de fiinţe fabuloase aparţineau Ziditorului.41 Din ceea ce am prezentat cu privire la balauri, zmei sau şerpi rezultă că aceştia erau consideraţi în religia geţilor, dar şi a celor care au trăit sub umbrarul acestor concepte religioase, fiinţe de lumină care uneori ardeau ceea ce este în jur, fiind iubite de Ziditorul lumilor văzute şi nevăzute şi puse a veghea rânduiala pământească. Cultul carpatin s-a răspândit în cele patru zări odată cu marile migraţii care au avut ca izvor aceste plaiuri ce au format în vechime Dio Getia sau Ţara Sfîntă.42  Simbolistica şarpelui a ajuns şi pe continentul american. Cum? Nu este cert, dar există 3 curente importante: acum 12-13 milenii o populaţie europeană a străbătut în ambarcaţiuni uşoare Atlanticul printre gheţuri; sosirea

37

C. Olariu Arimin, Op. Cit. C. Olariu Arimin, Chemare la neuitare, www.ariminia.ro. 39 C. Olariu Arimin, Simboluri concept 40 E. Niculiţă-Voronca, Op. cit. pag. 448 41 C. Olariu Arimin, Simboluri concept 42 Ibid. 38

124

destineliterare@gmail.com

Destine Literare vechilor egipteni/atlanţi, ipoteză lansată de Ignatius Donelly43; prezenţa celţilor în mileniul I î.Hr., care este deja o certitudine. Probabil este o simbioză a acestor influenţe! Mama Qucha, care tradus înseamnă „mama mare” a fost o divinitate marină sub forma unui peşte fiind protectoarea marinarilor şi pescarilor. Într-o legendă ea este mama lui Inti şi mama Killa dintr-o legătură cu Viraqucha. Mama Pacha sau Pacha Mama, a fost soţia lui Pacha Kamaq, fiind o divinitate a fertilităţii plantelor şi creşterii lor până la recoltare. Era reprezentată ca un şarpe uriaş, tot aşa cum la emeşi Inana cu acelaşi rol, avea ca simbol un şarpe înfăşurat pe un toiag. Ea putea să provoace cutremure tot aşa cum în religia emeşilor, şarpele primordial Tiamat putea face să se cutremure pământul atunci când se mişca cu furie.44

Fig. 23

Fig. 24

Fig. 25

Fig. 26

Fig. 27

 Şi astăzi, incaşii păstrează vechile lor ritualuri, aducînd cinstire strămoşilor aşa cum se vede în fotografia din Fig. 23, unde folosesc un vas cu două guri de ardere (Fig. 24), iar pe el se vede un şarpe, animal totem specific tuturor culturilor pontic–carpatine, dar foarte asemănător cu şarpele descoperit în mina de la Brad, judeţul Alba (Fig. 25). În Fig. 26 este un vas scitic aflat la muzeul din Teheran, iar în Fig. 27 este poza unui vas de cult descoperit la Gumelniţa, judeţul Giurgiu, pe malul stâng al Dunării, vechi de pe la 4500 î.Hr. 45

Fig. 28

Fig. 29

Fig. 31

Fig. 30

Fig.32

În Fig. 28 este o imagine simbol a unuia dintre miturile incaşilor care arată apariţia neamului omenesc din lacul Titicaca pe o barcă ce seamănă cu trupul unui şarpe uriaş, iar în Fig.29 este o tăbliţă emeş cu barca solară foarte asemănătoare cu cea a incaşilor, şi care este formată din trupul unui şarpe foarte mare pe care stau divinităţile. Fig. 30 reprezintă o imagine simbol cu doi şerpi care ţin în gură curcubeul, iar la noi 43

Ignatius Donelly, Atlantis, the Antedeluvian World, 1831. C. Olariu Arimin, Inca, studiu internet, www.ariminia.ro. 45 Ibid. 44

destineliterare@gmail.com

125

Destine Literare tot doi şerpi apar pe icoanele cabirice (Fig. 33), sau reprezintă la intrarea în templele mitraice dar şi pe toiagul patriarhului şi a mitropoliţilor. Fig. 31 este o cruce inca formată dintr-o cruce cu braţele egale ca la strămoşii noştri geţi, peste care este suprapus un pătrat, iar în mijloc este o gaură unde – în fotografia prezentată – artistul a pus un şarpe în spirală. În partea dreaptă (Fig. 32) este tot un şarpe spiralat dar de pe plaiurile noastre descoperit la Gumelniţa şi vechi de pe la 4500 î.e.n.46 Quetzalcoatl, Şarpele-cu-pene, este unul dintre cei mai importanţi zei azteci, adorat ca zeu mesianic, benefic, mântuitor, adesea şi antropogonic, sapienţial şi artizan, de asemenea ca divinitate a luminii. 47 În această descriere a calităţilor zeului, sintetizată de V. Kernbach, recunoaştem multe elemente şi atribute ale religiei geţilor, mai ales că el este reprezentat antropomorfic ca un european, cu barba blondă şi purtând uneori coif conic.48 Se vede cum toate culturile emergente din spaţiul carpatic au păstrat mitul şarpelui, al dragonului în centrul cuturii şi religiozătăţii.  Şarpele ceresc a fost preluat de către Biblie, fiind prezent atât în, Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, în mai multe ipostaze, aparent contradictorii. Pe noi nu ne interesează aici nici principiile religioase şi nici morala, întrucît acestea ţin de domeniul teologiei. Ceea ce vrem să arătăm este legătura dintre şarpele biblic şi dragonul dacic. Cea mai cunoscută ipostază este cea din Facerea, unde şarpele apare drept întruchiparea Satanei, prin ispititrea Evei şi prin aceasta a lui Adam şi, prin consecinţă, a întregului neam omenesc. Dar, să citim cu atenţie versetele: „1. Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: «Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?». 2. Iar femeia a zis către şarpe: «Roade din pomii raiului putem să mâncăm; 3. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Să Fig. 33 nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el să nu muriţi!”». 4. Atunci şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri! 5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul»”. (Facerea 3, 1-5).49 De aici, trecând peste neascultarea cuplului primordial de porunca lui Dumnezeu şi de semnificaţia în sine a acestei porunci, vedem că şarpele nu îi învaţă pe proptopărinţii noştri să se dedea la rele, vicii sau patimi, ci mai degrabă contrariul: să deosebească binele de rău, prin fructul cunoaşterii! Lucru pe care Dumnezeu nu îl doreşte, ba mai mult pentru aceasta dă omului două pedepse: munca şi moartea, ca nu cumva să ajungă ca unul ca Ei! Recunoaştem aici rolul iniţiatic, de cunoaştere a tainelor nemuririi, aşa cum în lumea antică doar străbunii noştri o aveau. Şarpele este aici simbolul, totemul şi Dumnezeul dacilor, aşa cum l-am văzut deja mai sus. Aici este transmis, la nivel mitic lupta între două sisteme filozofice şi religioase, cel al cunoaşterii, al armoniei om-natură şi om–Dumnezeu şi al nemuririi sufletului, cu cel al vechilor evrei, cu Iahve cel gelos, care cerea obedienţă totală şi nu suporta nici un fel de neascultare sau concurenţă. Aceaşi funcţie de cunoaştere şi înţelepciune a şarpelui apare în NT, unde Iisus le vorbeşte ucenicilor: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii.” (Matei, 10.16).50 46

Ibid. V. Kernbach, Op. cit, pag. 496 48 Ibid. 49 Biblia, Editura Institutului biblic şi de misiune al B.O.R., Bucureşti, 1982 50 Ibid. 47

126

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Fig. 34 Moise cu şarpele de aramă. De remarcat asemănarea izbitoare cu dragonul dacic, şarpele cu cap de lup, în această icoană ortodoxă!

Iisus vine să restaureze legea dragostei, a iubirii aproapelui şi dacă se poate şi a duşmanului, cu revenirea la valorile credinţei vechi a lui Melchisedec, cu rânduielile şi dreptatea ei, cu întoarcerea la preoţia de har faţă de cea moştenită, care era caracteristică vechilor evrei. Dar mai apare o funcţie a şarpelui în VT - cea de vindecare: „8. Iar Domnul a zis către Moise: «Făţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vre-un om, tot cel muşcat se va uita şi va trăi». 9. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă și-l pune pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele de aramă şi trăia” (Numeri 21.8,9).51 Nu este locul să dezvoltăm aici această temă, dar amintim doar o parte din dialogul Charmide, pentru a înţelege mai bine originea getică/tracică a vindecării concomitente a sufletului şi trupului. Obiceiul a fost păstrat şi dezvoltat în Ortodoxie, unde avem Taina Maslului, a vindecării trupului şi sufletului. De altfel, simbolul medicinii, a lui Hipocrate, este tocmai şarpele, Hipocrate fiind părintele medicinii, evident de origine tracă. Conform legendei, consemnate de Tzetzes în Chiliade,52 Hipocrate II, părintele medicinii, (Hippocrate I a fost bunicul său) era urmaşul direct al lui Esculap pe linie paternă şi al lui Hercule pe linie maternă.53 Esculap a fost zeul trac al medicinei, fiul lui Apolo.

Fig. 35

Fig. 36

Fig. 37

51

Ibid. John Tzetzes, Chil. vii. Hist. 155; Suidas, Hippocrates, ι567; Galen, De Difficult. Respir., ii. 8, vol. vii.; Comment in Hippocr. Praedict. I., ii. 52, vol xvi.; Comment in Hippocr. De Nat. Hom., ii. 1, col. xv; Thessali, Orat. ad Aram, and Sorani, Vita Hippocr. in Hippocr. Opera, vol. III. 53 Adams 1891, http://en.wikipedia.org/wiki/Hippocrates. 52

destineliterare@gmail.com

127

Destine Literare Fig. 35 îl înfățișează pe Esculap, numit de greci Asclepios, alături (Fig. 36) este urmaşul acestuia Hippocrate cu şarpele vindecător. În Fig. 37 este simbolul medicinii, aşa cum a fost transmis până astăzi, cu cei doi şerpi care apar şi pe toiagul mitropoliţilor ortodocşi, iar alături (Fig. 38) avem o altă reprezentare a lui Hippocrate cu simbolul medicinii în mâna dreaptă. Un alt argument al originii getice a lui Hippocrate este numele unui fiu al său, Draco I sau Dracon I, fratele lui Thessalus. 54 Galen ne spune că unele din scrierile atribuite lui Hippocrate aparţin de fapt lui Dracon I. Fiul lui Thessalus, deci nepot al lui Hippocrate s-a numit tot Dracon, rămas în istorie cu numele de Dracon II. 55 El era tatăl lui Hippocrate IV şi fratele lui Hippocrate III.56 Tot Suidas,57 ne vorbeşte de un alt Dracon, al III-lea fiul lui Hippocrate IV. Isaia 14,2858: „Nu te bucura ţara filistenilor că s-a frânt toiagul care te lovea! Căci din rădăcina şarpelui va ieşi un basilic, şi rodul lui va fi un balaur Fig. 38 zburător”. Interesant este că acest obicei al tămăduirii instituit de Moise a fost anulat ulterior de Iezechia: „Şi a stricat [Iezechia] şarpele cel de aramă pe care-l făcuse Moise; chiar până în zilele acelea fiii lui Israel îl tămâiau şi-l numeau Nehuştan” (IV Regi, 18.4).59 Nehuştan înseamnă obiect de aramă. Aceasta denotă fără tăgadă lupta politico-religiosă-filosofică între populaţiile semite şi cele europene din zonă, în primul mileniu dinainte de Hristos. În sprijinul acestei idei mai vin şi citatele de mai jos: „Iar pe robii Tăi nici dinţii balaurilor celor veninoşi nu i-au biruit, căci mila Ta a venit şi i-a vindecat” (Înţelepciunea lui Solomon, 16.10)60 şi „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma” (Luca, 10. 19).61 Religia promovată de Iisus este în evident contradicţie cu cea fariseică a Vechiului Testament. Ne este locul aici să dezvoltăm subiectul, dar mai amitim doar două versete neo-testamentare: „14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, 15. Ca tot ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan, 3.14,15).62 În Apocalipsa 20. 1,2,3,7,8, şarpele a ajuns după unele „revelaţii” animalul Satanei,63 ceea ce denotă apariţia acestei scrieri după victoria iudeo-creştinismului în Imperiul Roman la anul 381.64 „1. Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. 2. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. 3. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme… 7. Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat 8. şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării.” Este clar că prin Gog şi Magog este înţeles Dumnezeu (Gog sau Goga la aromâni, Bog la slavi, Got la germani, God la englezi, Kog – din Kogaion – la daci) cu poporul său (Magog, oamenii lui Gog), cu totemul lor şarpele sau balaurul care de peste 10 milenii „înşela neamurile”. Creştinismul nu se putea 54

Adams 1891, http://en.wikipedia.org/wiki/Hippocrates. Suidas, Dracon, δ1497. 56 Suidas, Hippocrates, ι567. 57 Suidas, Dracon, δ1497. 58 Biblia 59 Ibid. 60 Ibid. 61 Ibid. 62 Ibid. 63 C. Olariu Arimin, Simboluri concept 64 C. Olariu Arimin, Oglinda adevărului, studiu internet, www.ariminia.ro 55

128

destineliterare@gmail.com

Destine Literare impune, începând cu sfârşitul secolului IV fără distrugerea vechii credinţe, oficiale şi majoritare în Imperiul Roman, adică zamolxianismul, numit şi mitraism, arianism, îndeobşte creştinismul arimin din care s-au tras cele mai multe practici, ritualuri şi concepte ale ortodoxiei de azi, în special în forma ei românescă. La transformarea totemului şarpelui şi al balaurului din simbol al înţelepciunii divine şi al nemuririi în simbolul Satanei o contribuţie imensă a avut Legenda Aurea, scrisă de Iacob Voragine după anul 1200 care a fost ulterior răspândită mai mult decât Biblia. Legenda descrie biruinţa Sfântului Gheorghe asupra Balaurului, care a fost în fapt o profeţie, căci dragonul/draconul a devenit dracul, primind toate atribuţiile celui rău şi ducând la afurisenia şi implicit la renunţarea la el. Doi şerpi apar şi pe toiagul mitropoliţilor ortodocşi. Legat de cultul lui Mitra este şi cuvîntul mitropolie (mitra + polei: îngeri, duhuri din ceruri) cu sensul religios de casa îngerilor sau duhurilor lui Mitra. În Noul Testament, deseori Iisus era numit Nazarineanul. Cuvântul „nazarineni” se referă la acei ivriţi sau samariteni care aveau ca simbol cultic şarpele înţelepciunii, numit în aramaică nassoor, iar în ivrită nahash şi care mai târziu au format sectele gnostice. Iudeii îi numeau nazareeni pe sectanţii ivriţi desprinşi din mozaism şi care respectau în mare tradiţiile vechii lor religii. În unele scrieri, nazareenii şi ebioniţii sunt consideraţi ca o singură erezie ce a avut centrul la Pella, la est de Iordan. Hipolit spune în cartea Philosophumena sau Respingerea tuturor ereziilor scrisă pe la anul 220 că sectele ofite din Palestina erau în număr de patru: naaseenii, peraţii, setienii şi discipolii unui anume Iustin, dar toţi aveau şarpele ca o figură principală a cultului lor. Naaseenii şi-ar fi derivat numele de la cuvîntul ivrit nahash, care înseamnă şarpe, dar îşi mai spuneau şi gnostici pentru că numai ei înţelegeau adevăratele profunzimi ale cunoaşterii. 65 Dar la Qumran, după ce ivriţii au pus mâna pe centrul Frăţiei celui Ales, au iudaizat o parte din textele sacre şi astfel au ajuns să folosească şarpele ca simbol al înţelepciunii cereşti, iar Saul făcea parte din conducerea Frăţiei Noului Legămînt înstăpânită prin sabie şi viclenie peste lăcaşul esenilor. Ca să judecăm drept, după textul lor, Saul era căpetenia partidei nazorenilor şi nu nazarinenilor!66 Concluzii despre cultul şarpelui Foarte răspândit în religiile antice, cultul şarpelui apare ca un mit simbolic, şi, deşi cu timpul varietatea simbolurilor produce concluzii aparent antagoniste, originea unică, ancestrală este evidentă. În miturile simbolice, şarpele reprezintă, pe de o parte înţelepciunea creatoare, aşa cum apare în cele mai vechi imagini de la Gobleki Tepe sau la Şarpele-cu-pene, Quetzalcoatl, puterea vindecătoare ca la tracul Esculap, sau la şarpele lui Moise, fie puterea aşa cum este reprezentată prin cobra de pe frunţile faraonilor, fie înţelepciunea umană cum o recomanda Iisus, dar pe de altă parte ca inteligenţă nefastă, ispititoare pentru om, vecină cu viclenia, ca în mitul fructul oprit din Facerea, sau în Legenda Aurea. Alte reprezentării secundare pentru şarpe sunt: timpul, ca durată, elasticitate, surpriză (cobra precosmogonică Ananta: absenţa timpului – pe care zace culcat Vişnu înainte de începutul lumii, din cultura vedică), lumina, sub formă de fulger şi curcubeu, forţă naturală, fie binevoitoare (şarpele egiptean Kneph, dragonii chinezeşti de tipul lui Yu), fie ostilă (dragonii monstruoşi Tiamat, Rahab, Echidna, Typhon, balaurii folclorici pluricefali, etc), fie mixtă, când ostilă, când benefică în funcţie de comportamentul oamenilor (mitul solomonarilor la români). Dar sunt şi mituri totemice, de tipul şarpelui casei, foarte răspândit în România, dar şi în Africa sau la islamici, dar şi ca balaur zburător, cum apare în mitul solomonarilor.67

65

C. Olariu Arimin, Fariseism şi iudeo-creştinism, www.ariminia.ro Ibid. 67 V. Kernbach, Op. cit, pag. 565 66

destineliterare@gmail.com

129

Destine Literare Despre nemurirea dragonului dacic, devenit insemn militar Pe teritoriul României actuale, în judeţul Prahova, la Vadu Săpat, comuna Fântânele, s-a descoperit în 1980 un fragment ceramic din sec IV î.Hr., pe care este incizat în pasta crudă stindardul dacic cu dragon ce are coada penată.68 Iată că stindardul dacic cu dragon este mai vechi cu 500 de ani decât consemnările istoricilor romani.69 Prezenți și în Asia, sub denumirea de dahi, populațiile de războinici plecați din zona Carpaților, au adoptat ca steag de luptă, rebotezat de persani Derafs Kaviani, un drapel pătrat, tricolor: roșu, galben și albastru, conform arheologilor iranieni, care au găsit nenumărate rămășite ale acestui standard - din el s-a păstrat steaua în patru colțuri, ca simbol regal, după cum aparea pe stindardele dahilor și pe scutul dacic de pe Columna lui Traian, care-l indică pe Decebal. Steagul Derafs Kaviani (Fig. 39), este atestat din secolul IX î.Hr., preluat de la masageții, parții, dacii, sarmații, care erau adoratori ai Soarelui și purtau acest însemn. Conform cronicarilor amintiți, steagul solar pătrat a fost înlocuit cu dragonul de catre miticul războinic Azidahak, din neamul dahilor, numele lui devenind sinonim cu steagul-dragon purtat de aceștia. Etimologia cuvântului, dată de persani, era literalmente „azi – dragon” și „dahak – străinul, dacul”, adică „dragonul dac”. Ferdowsi îl numeste pe Dahak „fiul lui Mitra”. Îl descrie cu șerpi ieșindu-i din umeri, de fapt mlădițele înmugurite ale „sumerianului” DumuZi sau Daos-păstorul, a cărui emblemă era șarpele cu cap de lup.70 Draconarii, purtatorii steagului-dragon al dacilor, formau o casta aparte a războinicilor. Soarele și zeul său, Mitra, erau simbolurile preferate de dahi. Cronicarul Malalas sublinia că un rege arian e un „Soare de la Răsărit”, iar un Cezar roman, o „Luna de la Apus”. Steagurile de luptă, emblemele templelor, efigiile erau închinate Soarelui.71 Surenii erau cei care încoronau regii parți și dispuneau de un vot important în Consiliul Regal, având și o puternică armată proprie. În cronicile războaielor romano-parte, amintite de J.C.N. Coulston în „The draco standard” (publicat în Journal of Military Equipment Studies), steagul-dragon al dahilor este atestat încă de la prima dinastie partă, a Arsacilor (238 î.Hr. 224 d.Hr.). Tot de aici aflăm că erau două modele oficiale ale steaguluidragon, unul roșu, al casei regale și unul cu corp verde, al militarilor. În lucrarea „Tactica”, a istoricului expedițiilor lui Alexandru Macedon, Arian, se arată că clanul Sureanu avea unul specific, tricolor: roșu, albastru, galben!72

Fig. 39

Fig. 40 Cel mai important clan războinic al parţilor se numea Sureanu.

68

Augustin Deac, Istoria Adevărului Istoric, pag 201 Adina Mutar, Op. cit. 70 Idem. 71 Idem. 72 Idem. 69

130

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Dracones în armata romană În anul 53 î.Hr. generalul roman Crassus a invadat Partia. Șapte legiuni romane au fost învinse la Harran de armata partă condusă de nobilul Sureanu, generalul roman fiind ucis asemenea regelui Cyrus de către regina masageților, Tomiris, cu apropae 500 de ani mai înainte; lui Crassus i s-a tăiat capul și i s-a turnat pe gură aur topit, „ca să-l sature de setea de aur care l-a mânat la război”.73 Eufratul devine iar graniţă între două armate „frăţeşti”, dar potrivnice. Un grup de soldaţi romani luaţi captivi de parţi au devenit mercenari sub steagul-dragon şi au ajuns să ocupe oraşul chinez Li-jien. Acolo, sub influenţa dragonilor chinezeşti, capul de lup a rămas fără urechi şi s-a ales cu o creastă reptiliană. Şi aşa avea să fie preluat de multe alte armate.74

Fig. 41 Dacia, monedă batuta de Traian, în care pe verso Dacia ţinea în mână drapelul șarpele-dragon

Fig. 42 Steagul de lupta al dacilor, reprezentat pe Columna lui Traian

Fig. 43 Metopă de pe Columna lui Traian de la Roma – 2013 a fost an jubiliar, 1900 de ani de la construcție

Fig. 43 înfățișează o scenă de bătălie între armatele romană și dacă. Se remarcă figura zeului Jupiter care sprijină din cer armata romană, iar în partea dreaptă, la același nivel, un dragon care veghează, la rândul său, deasupra soldaților daci. Astfel, legătura simbolică între daci, ca popor războinic, şi protectorul lor, era 73 74

Idem. Idem.

destineliterare@gmail.com

131

Destine Literare întruchipată de acest stindard.75 Dragonul era pentru daci mai mult decât un simplu drapel, era chiar simbolul Divinităţii. După victoria romanilor la Sarmisegetusa, asistăm la impunerea stindardului dracones al dacilor în Imperiul Roman, fenomen ce nu poate fi explicat decât prin recrutarea unor numeroase contigente de daci, care s-au făcut remarcați datorită iscusimii în luptă şi curajului în faţa morţii. Este însă cert că acest insemn heraldic a fost preluat oficial de către romani în urma cuceririi Daciei şi a dislocării, în afara hotarelor acesteia, a unui mare număr de daci „foarte potriviţi pentru război, împreună cu armele lor”.76 Alături de fraţii lor din sudul Dunării, dacii nord-dunăreni au constituit coloana vertebrală a armatei Imperiului Roman, fiind elementul decisiv în câştigarea multor războaie şi numirea împăraţilor, începând cu sfârșitul secolului al II-lea. Recruţii daci au fost încorporaţi în unităţi care aveau determinativul etnic Dacorum şi conţineau în denumire şi locul de staţionare sau regiunea. Amintim doar numele acestora, pentru a ne face o idee despre influența lor colosală asupra armatei Imperiului Roman: Ala Ulpia Dacorum, organizată de Ulpius Traianus a staţionat tot timpul în Capadocia, Cohors I Ulpia Dacorum, organizată tot de Traian a staţionat în Siria, Cohors I Ala Dacorum miliaria, înfiinţată de Hadrian sau Antonius Pius a staţionat tot timpul în Britania, la Amboglana la frontiera nordică, lângă zidul lui Hadrian, Cohors II Augusta Dacorum p(ia) f(idelis) miliaria equitata, în Panonia, Cohors II Aurelia Dacorum, înfiinţată de împăratul Marcus Aurelius (161180 d.Hr.) a staţionat tot în Panonia, Cohors gemina Dacorum miliaria, cunoscută dintr-o inscripţie dedicatorie de la Belimel, din Moesia Inferior, două „Cohortes dacorum” sau „sacorum”, atestate epigrafic la Guberevoi-Stojnil, la garnița dintre Moesia Superior și Dalmaţia, Vexillatio Dacorum Parthica, alcătuită din daci, a participat la expediţia partică organizată de împăratul Septimius Severus, Vexillationes Daciscae, cu un caracter etnic daco-getic; pare să fi fost alcătuită din efectivele corpurilor de trupă staţionate în provincia Dacia, de la care au primit numele cu aspect etnic.77 Numărul unităţilor militare cu numele etnic „dacorum”, a crescut în secolul al III-lea faţă de secolul al II-lea. Cele nouă unităţi auxiliare amintite mai sus poziţionează Dacia pe locul al treilea, ca număr după Siria (13 unităţi) şi Belgica (12 unităţi), alături de Africa (9). 78 Prezenţa dacilor în armata imperială a continuat şi după eliberarea Daciei de la mijlocul secolului al III-lea, numită de istorici „retragerea aureliană”.79 Arian Flavius (95-175) din Nicomedia, oraş din Bitinia tracilor, a devenit cetăţean roman în anul 124 şi apoi ofiţer în armata romană ajungând guvernator al Capadociei. În lucrarea Arta tacticii militare, spune despre călăreţii romani că „înaintează având diferite steaguri nu numai romane dar şi scitice, pentru ca incursiunile să aibă înfăţişări mai variate şi totodată să fie mai înfricoşătoare. Steagurile scitice le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu prăjinile de care sunt ei legaţi. Se fac din bucăţi de pânză de felurite culori, cusute laolaltă. Balaurii aceştia au capul şi întregul trup până la coadă ca al şerpilor. Vicleşugurile acestea au fost născocite pentru ca balaurii să pară cât mai înspăimântători. Când caii stau pe loc, nu poţi vedea decât bucăţi de pânză de diferite culori, care atârnă în jos. Când însă, caii pornesc, aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănând grozav cu fiarele şi şuierînd din pricina mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere. Aceste steaguri nu numai că fac plăcere ochilor şi uimesc, dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiţi de cei ce dau năvală şi pentru ca rândurile să nu se încurce”.80 J.C.N. Coulston, în lucrarea „The draco standard”, publicată în Journal of Military Equipment Studies, amintea că romanii au preluat dragonul dahilor – numindu-l „draco” – începând cu secolul II d.Hr. La 75

Aurel V. David, Stindardul dacilor I.C. Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, Bucureşti, 1986, pag. 49 77 Marius Fincă, Cine sunt strămoșii noștri...dacii...geții...românii...valahii, Pucioasa 2012, pag. 69-70 78 I.I. Russu, Daco-geţii în Imperiul Roman (în afara provinciei Dacia Traiană), Bucureşti. 1980, pag. 25 79 M. Fincă, Op. Cit., pag. 71 80 A. David, Op. Cit. 76

132

destineliterare@gmail.com

Destine Literare început, romanii îl foloseau în jocuri militare cavalerești numite Hippica Gimnasia. Arrian, în lucrarea amintită, este cel care descrie astfel de exerciții militare, în care steagul-dragon era purtat de o echipă de draconari și folosit ca țintă. Dragonii folosiți în acest scop erau multicolori. Apoi, „draco” a fost folosit în parăzi militare, după care a intrat în dotarea unităților de cavalerie înarmate cu lănci, unul la fiecare cohortă. O legiune avea 10 cohorte, deci erau 10 draconari care alcătuiau o castă. Mulți istorici consideră că respectul pentru stindard a fost impus romanilor, până la urmă, de cavalerii traci intrați în componența legiunilor romane.81 În manuscrisul De Bello Dacico, al împăratului Traian, tradus de Simeon Lugojan, este descrisă Stema Daciei ce se afla pe poarta sacră de intrare în temple, unde Soarele străpuns de un Spic de grâu este străjuit de Doi Balauri.82 Împăratul Septimius Severus, care se trăgea dintr-o familie de traci (getuli) din nordul Africii este cel ce a răspândit folosirea stindardului dacic în armata romană. Legionarii lui Severus, în mare parte geți din regiunea Dunării de jos – cei care de fapt l-au proclamat împărat în anul 193 - luptau tot sub stindarduldragon, căruia împaratul îi redase demnitatea. Până la el, dragonul dacic era folosit în exercițiile soldaților romani, fiind luat la țintă! Severus l-a impus ca drapel al cavaleriei. Între militarii daci din Siria era şi un Aurel Iulio Draco. Cognomenul Draco (Dragon), putea să fie un nume dacic foarte vechi, (am văzut deja că 3 dintre urmașii lui Hippocrate, părintele medicinii purtau numele de Dracon, și foloseau draconul dacic ca simbol!) dar în acelaşi timp putea să semnifice un stegar, un purtător de dragon.83 Limba latină a moştenit, probabil, acest cuvânt din limba dacică sub forma draconarius, care semnifică port-drapel.84 În confruntarea pe care au avut-o cu trupele romane din Pannonia, aceste „neamuri barbare” au folosit ca stindard „balaurul zburător”.85 În anul 175, împăratul Marcus Aurelius (161-180) i-a înfrânt pe sarmaţii iazygi (uniţi cu dacii liberi) şi le-a luat multe trofee, între care şi numeroşi „balauri”. Aceste trofee au fost arătate de către trupele romane care au defilat la Roma cu ocazia celebrării triumfului asupra „barbarilor”.86 Historia Augusta o menționează pe mama împaratului roman Septimus Severus (193-211 d.Hr.) și bunica împăraților Caracalla și Geta. Aceasta a visat că a adus pe lume un șarpe purpuriu – semnul casei regale a parților – cu o noapte înainte de a-l naște pe viitorul împărat. Astfel, șarpele-dragon cu corp purpuriu a intrat în standardele imperiale romane pentru cavalerie. Cavaleria „draco” a devenit foarte respectată sub împărații Gallian (253-268 d.Hr.) și Aurelian (270 d.Hr.). Tot în Historia Augusta se scrie că, sub Aurelian, draconarul mergea cu capul și pieptul dezgolite! Acesta era obiceiul draconarilor dahi. Când împăratul Galerius a atacat Persia în 290 d.Hr., atât infanteria, cât și cavaleria aveau draconari. Ca și armata persană, care-l moștenise de la parți. Doar că dragonul roman respecta modelul dac, cu cap de lup, iar cel al persanilor avea cap reptilian. Asta până în secolul 3 d.Hr., când și romanii adoptă creasta reptiliană, după cum arată rămășita unui „draco” descoperit în fortăreața Limes din Niederbieber, Germania, construită pe un vicus (așezare civilă) în afara unui fort roman. Capul din aliaj de cupru are dimensiunea de 30x12x12 centrimetri. Două găuri strabat botul, indicând locul unde se înfigea sulița. Două dibluri fixate pe lateralele mandibulei provin, cred istoricii, de la un mecanism care ajuta la producerea șuierului. 87 În 226 d.Hr., regele vasal persan Ardasir a cucerit Ctesifonul și așa a început a doua domnie persană, a sasanizilor. Steagul-dragon a fost preluat de perși, pentru că, pe cât era de temut, pe atât era și de respectat.88 81

A. Muntar, Op. cit. Olimpia Cotan-Prună, Stindardul geto-dacilor - invocator cultic de sacre energii cosmice, studiu internet 83 A. David, Op. Cit. 84 L. Quicherat et A. Daveluy, Dictionnaire latin-francais, Paris, 1852, p. 372 85 A. David, Op. Cit. 86 I.C. Dragan, Op. Cit., pag.58 87 A. Muntar, Op. cit. 88 Ibid. 82

destineliterare@gmail.com

133

Destine Literare Aceste fapte sunt confirmate și de istoricul Robert Vermaat, care constata că steagul-dragon „era inventat de neamul dahilor și preluat de sarmați, alani, romani și perși de după prăbușirea Imperiului Part”. Din cercetările lui Vermaat reiese că steagul-dragon era inițial doar insemnul cavaleriei și apare în numeroase reprezentări pe Columna lui Traian și pe Arcul de Triumf al împăratului Galerius, subliniind că originea steagului este certă a dahilor, daiilor, daoilor, dacilor, preluat ulterior atât de aliați, cât și de inamici. Pe zidurile pictate din Oaza Kharga, Egipt, de pe timpul copților, sec. 5 d.Hr., steagul-dragon este purtat de persanii sasanizi. Din Historia Augusta mai aflăm că atunci când împăratul Aurelian a cucerit Palmira (272 d.Hr.), a luat ca trofee numeroase steaguri-dragon.89 Istoricul latin Ammianus Marcellinus (330-395) în lucrarea Res Gestae la XVI, 10, 7 scrie privitor la intrarea armatelor lui Constantius în anul 353 în Roma, după ce împăratul l-a învins pe Magnentius: „acoperiţi de mantale purpurii s-au strâns în jurul draconilor, legaţi de vârfurile aurite şi ferecate în pietre strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vînt mare, şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mînie, lăsând să fluture în vânt cozile ample”. Textul descrie armatele de geţi cu stindardele lor de balauri şuierând şi nu acvilele oştirilor lui Traian care i-au învins pe strămoşii acestora!”.

Dragonul în Britannia Militarii daci au răspândit dragonul dacic până în Britania, după cum menționează André Maurois: „această cohortă, formată din 1000 de daci (militaria) a staționat în Britania două secole”, avându-și reședința în castrul de la Amboglana (Camboglana), iar după ce au fost lăsați la vatră, ei au fost împământeniți în Britania, devenind cetățeni romani, dar conștienți de originea lor etnică.90 Considerăm că dragonul, moştenit şi păstrat secole de-a rândul pe pământul Britaniei şi adoptat mai târziu ca un insemn militar propriu de către celţi, gali şi englezi, reprezintă o părticică din tezaurul spiritual dacic, lăsată moştenire atât de departe de plaiurile carpatine.91 Pe vremea regelui Arthur, pe la anul 420, se menționează insignele unor unități militare staționate pe acele meleaguri, în lucrarea Notitia dignitatum. Regele Arthur a ridicat în onoarea tatălui său, Uther Pen Dragon – Marele Dragon, un stindard cu Balaurul dacic ce avea culorile: roşu, galben şi albastru, utilizat în secolele V-VI.92 Fig. 44 Draconar sarmat dintr-o legiune romană, pe o stelă din Chester, Marea Britanie

De asemenea, în lucrarea medievală L’Historie de Merlin, aparţinând lui Robert de Boron, regele Arthur este reprezentat, într-o ilustraţie a volumului, purtând draconul într-o confruntare cu inamicii. De altfel, în lumea britanică, draconul mai apare reprezentat şi cu alte ocazii. Spre exemplu, pe Tapiseria de la Bayeux, (Fig. 45) care reproduce invazia normandă și bătălia de la Hastings din 1066, în cadrul scenei morţii lui Harold, regele Angliei, apare un dracon purtat de către acest rege-draconar Harold Godwinson, în timp ce

89

Ibid. Gabriela Dobrescu, Stindardul dacilor, studiu intenet 91 A. David, Op. Cit. 92 A. Muntar, Op. cit. 90

134

destineliterare@gmail.com

Destine Literare la Chester, în Anglia, a fost descoperită o stelă funerară ce conţine imaginea unui călăreţ purtând un astfel de stindard (Fig.44).93, 94

Fig. 45

Mai mult, steagul Ţării Galilor are reprezint pe el, până în zilele noastre, chiar un dragon, numit în galeză Y Ddraig Goch (Fig. 46). Astfel, „balaurul zburător” al dacilor, ca insemn de război pentru populaţia din sud-estul Angliei, a fost considerat de istorici ca o „relicvă a dominaţiei romane”.95 Numele englez al Ţării Galilor - Pays des Gauls în franceză - este Welsh, adică Vlahia, ceea ce demonstraeză clar că galezii erau consideraţi vlahi. Y Ddraig Goch, înseamnă în galeză dragonul roşu, dar trebuie remarcat că Goch seamănă foarte bine cu Gog, care însemna la vechii geţi Dumnezeu. Gog sau Goga la aromâni încă mai este folosit cu sensul de Dumnezeu, iar muntele sacru al dacilor era Kogaion! Numele de Gog cu sens de Dumnezeu a fost preluat de slavi, sub forma Bog, de Fig. 46 vechii germani sub denumirea Gott, care a dat God la englezi, (vezi mai sus). Cea mai veche menţionare a dragonului ca simbol al Ţării Galilor este în Historia Brittorum, scrisă pe la anul 829, dar se presupune, cum am amintit mai sus, că el a fost stindardul de luptă al faimosului Rege Arthur precum şi a altor lideri celţi. Ori, acest Arthur sau Arturian, fost general roman, era originar din Geţia noastră, asta ca să închidem cercul!96 Asocierea dragonului cu aceşti lideri ca şi alte dovezi arheologice, literare şi istorice au condus pe mulţi să considere că el a fost adoptat ca simbol naţional de pe vremea Imperiului Roman şi continuat de dinastia tudorilor, alături de faimosul leu, alt element de bază în heraldica dacilor.97 Dragonul în Imperiul Roman de Răsărit În secolul 4 d.Hr., autorul Vegetius semnala tentativa de schimbare a denumirii de „draconari” în „purtători de dragon”. După 357 d.Hr., împărații Constantin II și Iulian Apostatul aveau steaguri-dragon personale, purpurii, această culoare desemnând, de la Arsace încoace, casa regală. Conform lui Ammianus Marcellinus, cezarul Iulian, comandant al armatelor din Galia – dupa victoria de la Argentorate (357 d.Hr.) împotriva triburilor germanice, a fost numit de către trupe augustus și încoronat de un draconar. Acesta și-a scos colierul de aur de la gât și l-a pus pe capul Cezarului, în semn de coroană solară. Însa, Iulian a refuzat titlul. Tot Marcellinus a scris că șarpele-dragon l-a ajutat pe Iulian să recapete controlul trupelor în bătălie, într-un moment crucial, când jumătate din cavalerie fugea în dezordine. Un tribun, care fugea împreună cu 93

Valentin Roman, Dracoul dacic, colorat în roșu, galben și albastru într-o pictură frabceză din secolul IX, studiu internet A. Muntar, Op. cit. 95 A. David, Op. Cit. 96 Marius Fincă, Bătălia de la Hastings, ZigZag Român-Canadian,nr. 154, octombrie 2013 97 V. Roman, Op. Cit. 94

destineliterare@gmail.com

135

Destine Literare soldații săi, a zărit sulița cu dragonul imperial și „s-a oprit, a pălit și s-a întors pe câmpul de luptă, chemat de stindard”. Astfel, Iulian a recăpătat controlul asupra trupelor sale.98 În anul 535, împăratul bizantin Iustinian reface legătura imperiului cu ţinuturile dunărene. El înfiinţează două cetăţi la nord de Dunăre, Recidava şi Litterata. Stema acestei provincii, locuită de urmaşii dacilor, era colorată în roşu, galben şi albastru, dispuse de la stânga la dreapta. Moştenirea coloristică a tricolorului românilor este astfel sacră. În revista Dacia Magazin (nr. 63) Marius Bizerea scrie că în Novela XI dată de împăratul Iustinian la 14 aprilie 553 sunt precizate culorile de pe stema Episcopiei Justiniana Prima.99 Din secolul 5, intră în standardele militare un nou rang: „magister draconum”, amintit în numeroase inscripții și într-un poem de Prudentius. Magister draconum era comandantul tuturor draconarilor, având poziția imediat după cea de tribun. Se pare că se formase o școală de draconari sau un club de elită. Prudentius, în Peristephanon, îi cântă pe draconarii care poartă colane de aur, ca recunoaștere a aportului adus în bătălii. Ammianus scria însă că draconarii erau aleși dintre purtătorii de colane de aur, arătând că numai elita putea primi o asemenea funcție. Inscripții din Sardinia arată existența rangurilor de „optio draconarius” și „bearcus draconarius”, poziții superioare, vagi, sub poziția de magister. Draconarii sunt amintiți și în manualul Strategikon al împăratului bizantin Maurikios (582 – 602 d.Hr.). La acea vreme, mai exista o școală de draconari, dar își pierduse însemnătatea militară, rămânând cea religioasă. Draconarii erau conduși de un grup de 10 clerici atașat unei prefecturi.100 După secolul VI, draconarii dispar din armata bizantină, căci puterea la Constantinopol a fost preluată de greci, până atunci majoritatea împăraților de la Septimius Severus fiind de origine traco-daco-iliră. Steagurile-dragon au continuat să rămână în uzul cavaleriei în Caucaz și Georgia, iar în vest, vom regăsi acest stindard de luptă în dotarea unor armate europene până în preajma secolelor IX-X. De pildă, o pictură medievală (în Psalterium Aureum ca ilustrată la Psalmul 59) arată ostaşi din cavaleria franceză carolingiană aflaţi în marş, urmând un soldat care poartă un draco. Această pictură prezintă draconul colorat în…roşu, galben şi albastru.101 Galerius, împărat roman (293-311) de origine dacă a imortalizat dragonul pe Arcul de triumf de la Salonic, ridicat în anul 304 pentru a aminti de triumful armatelor sale contra perșilor din anul 297, în care corpul de armată de bază a fost format din compatrioții săi daci, luptători neînfricați şi posesori de arme redutabile. Pe bună dreptate, vexilologul american Whitney Smith constata că: „Se pare că nu există stindard în antichitate care să fie atât de răspândit ca dragonul. Cu numai câteva variante nesemnificative de formă şi folosire, din antica Persie, până în Britania, acest stindard a fost purtat în luptă mai bine de 1000 de ani”.102 Alături de jug şi săgeţi, a intrat în sistemul vexilologic hispanic şi „balaurul” zburător cu cap de lup, considerat de acelaşi Withney Smith un „insemn Fig. 38 militar specific poporului spaniol”.103 Steagul cu „balaur zburător” a fost folosit în Imperiul Roman de Răsărit chiar şi la sfârşitul secolului al XII-Iea, atât de către trupele imperiale, cât şi de către vlahii din Peninsula Balcanică.104 Sub conducerea a trei fraţi - Petru, Asan şi Caloian - valahii dintre Munţii Balcani şi Dunăre au întemeiat un „regat al valahilor 98

A. Muntar, Op. cit. O. Cotan-Prună, Op. cit. 100 A. Muntar, Op. cit. 101 V. Roman, Op. Cit. 102 A. David, Op. Cit. 103 Ibid.. 104 Ibid. 99

136

destineliterare@gmail.com

Destine Literare şi bulgarilor”. În luptele purtate împotriva bizantinilor, stindardele valahilor se prezentau sub forma chipurilor de balauri care, atârnate în vârful suliţelor, se clătinau în vânt şi-i înspăimântau pe vrăjmaşi. Sub flamura acestor balauri, Asan proiectase să unească sub sceptrul său cele două Dacii şi să formeze un mare regat român, care s-ar fi întins de la Carpaţi până la Munţii Balcani, lucru pe care l-a și realizat vremelnic. Cronicarul grec Nichita Choniates spune că flamurile din vârfurile suliţelor erau colorate. 105 Stindardul căluşarilor, aşa cum îl cunoaştem astăzi, alcătuit din panglici colorate, se aseamănă cu stindardul dacilor descris de către Arian spre mijlocul secolului al II-lea.106 Romulus Vulcănescu scrie în Mitologia Română că Nefârtatul a scos din abisul apelor un brad cu pământ pe rădăcinile ramificate pe care era încolăcit şarpele, adică energiile cosmice. Semnificația simbolică a Ordinului Dragonului Cadrul istoric În 1387, prințul Bohemiei, Sigismund de Luxemburg a fost ales rege al Ungariei, titlu obținut în urma căsătoriei cu regina Maria a Ungariei, în 1385, fără consimțământul acesteia. Timp de 10 ani a tot încercat să se mențină pe tron prin brutalitate și abuzuri. Situația se complică când în 1395, Maria, însărcinată fiind, moare, se pare, într-un accident de călărie. În 1389, are loc faimoasa bătălie de la Kosovo Polje – Câmpia Mierlei, când o „mierlesc” atât sultanul ottoman Murad I, cât și Lazăr I, cneazul Serbiei, ceea ce a dus la un deznodământ incert. Doi ani mai târziu turcii cuceresc cetatea Nicopole. Ascensiunea turcilor spre centrul Europei a fost întârziată de victoria lui Mircea cel Bătrân de la Rovine, dar amenințarea turcă creștea, ceea ce determină pe papa Bonifaciu al IX-lea să proclame o cruciadă împotriva semilunii. Sigismund a fost numit la conducerea acestei cruciade. Comandatul cavalerilor franci, Jean de Nevers ignoră sfaturile lui Mircea și Sigismund, ce cunoșteau stilul de luptă al turcilor și pornește în fruntea a 15,000 de cruciați într-un atac care s-a dovedit fatal, din care doar câțiva comandanți, printre care și Sigismund reușesc să scape cu fuga. Acesta, reîntors în Ungaria în 1401 trebuie să facă față la câteva revolte pentru ca, încet-încet, sprijinit și de Stibor de Stiboricz, voievodul Transilvaniei, Nicolae II Garay, palatin al Ungariei și ban al Croației, Dalmației, etc și Herman II conte de Celje și ban al Slavoniei, să recapete controlul țării și să-și consolideze poziția de rege. Alianța cu acesta din urmă se întărește în 1408 când se căsătorește cu fiica sa, Barbara de Celje. Motivele creării Pe 12 decembrie 1408, după victoria contra bogomililor în bătălia de la Dobor, în care Sigismund a ucis 200 de boieri bosniaci - mulți dintre ei luptaseră împotriva turcilor - Sigismund împreună cu regina sa, Barbara de Celje au înființat Ordinul Dragonului. Statutul, redactat în latină, stipula că ordinul era o sociatate (societas) ai cărei membri purtau semnul dragonului. Documentele vremii foloseau pentru ordin diferite denumiri neoficiale, cum ar fi Gesellschaft mit dem Trakchen, Divisa seu Societas Draconica, Societas Draconica seu Draconistarum, sau Fraternitas Draconum.107 Exista, desigur, în Europa timpului această modă a ordinelor, cum ar fi ordinul monahal, Societas militae Sancti Georgii, Ordinul militar Sf. Gheorghe, creat de Carol Robert de Anjou la 1318, având drept patron spiritual pe Sf. Gheorghe, foarte în vogă atunci prin răspândirea Legendei Aurea, care descria răpunerea balaurului de către acest sfânt. Un alt model a fost Ordinul Sicilian al Corăbiei, fondat în 1381,

105

Studiu internet, adevarul2012.blogspot.ro/2012/07/lupul-dacic-original-era-colorat-in.html A. David, Op. Cit. 107 Boulton, The knights of the crown: The Monarchical Orders of Knighthood in Later Medieval Europe, 1325–1520, 2000, pag. 349. 106

destineliterare@gmail.com

137

Destine Literare iar un altul asemănător a apărut imediat apoi în 1409, Ordinul Calatrava, (în Castilia) îndreptat în principal tot împotriva turcilor. Statutul ordinului Dragonului, redactat de episcopul Eberhard de Nagyvarad, cancelar la curtea lui Sigismung, s-a păstart doar într-o copie din anul 1707, publicată în 1841. În prologul acestui statut se stipula că ordinul a fost creat „în asociere cu prelați, baroni și magnați ai regatului meu, pe care i-am invitat să ni se alăture, sub acest semn, cu scopul și intenția de a zdrobi amenințările unor inamici perfizi și a adepților vechiului dragon, dar și – așa cum era de așteptat – a cavalerilor păgâni, schismatici și altor nații de credință ortodoxă și a celor invidioși pe Crucea lui Hristos și a regatelor noastre și a sfintei și mântuitoarei religii a credinței [adevărate], sub drapelul biruitor al Crucii lui Hristos...”.108 Principalii dușmani sunt otomanii, „inamicii perfizi”, dar și toți ce nu se supuneau papei, ca bogomilii, continuatorii formei „gnostice” a creștinismului getic/arimin/zamolxian, „adepții vechiului dragon”, adică urmașii dacilor ce încă mai rezistau prin Balcani și Carpați, dar și husiștii, chiar și ortodocșii, adică oricine nu recunoștea pe papă ca stăpân. Statutul descrie simbolurile ordinului, ouroboros, adică dragonul ce își înghite coada, crucea roșie și crucea în flăcări pe care le purtau membrii ordinului și dădeau identitatea acestuia, precum și obligațiile regelui și ale nobililor (Fig. 48). Prima obligație era, firește, să jure loialitate regelui, reginei și urmașilor acestora și să apere interesele roiale. În schimbul acetei loialități, nobilii primeau protecție regală, onoruri și alte avantaje. Deci se vede clar că Societatea Dragonului a fost creată să servească drept cadru instituțional a fracțiunii aflate la putere cu scopul întăririi puterii regelui.

Fig. 48

„Balaurul” (dragonul) s-a întors pe pământul românesc din Europa centrală, unde catolicismul a dat o nouă interpretare simbolisticii sale.109 Membrii ordinului În 1408, la 12 decembrie, viitorul împărat al Ungariei, Sigismund de Luxemburg crează Ordinul Dragonului - Societas Draconistrarum – cu scopul declarat de a proteja creștinătatea europeană de amenințarea otomană. Membrii ordinului, cunoscuți sub numele de draconiști sunt numiți de statut baroni sau uneori socii. Erau recrutați mai ales dintre aliații și partizanii lui Sigismund. Grupul inițial conținea 21 de membri, grup extins la 24 în 1418. În fruntea acestora era Sigismund, Maestru magnificus, înconjurat de un grup de cinci cavaleri consilieri, numiți mareșali. Ulterior Sigismund crează un al doilea cerc (între anii 1431 și 1437), adică un fel de gradul II, inferior, mult mai numeros și care avea ca simbol doar dragonul, fără cruce (Fig. 49). La anul 1437 numărul

108 109

Ibid., pag. 350 A. David, Op. Cit.

138

destineliterare@gmail.com

Destine Literare total al acestora ajunge la 97. Prin moartea lui Sigismund (tot în 1437), ordinul își pierde din importanță, dar unele familii nobiliare maghiare au continuat să poarte însemnele ordinului. Printre membrii fondatori se regăsesc mulți cu funcții de voievoizi și bani, instituții specifice organizării medievale a românilor, instituții moștenite de la daci, dar și de la romani, cum ar fi titlul de conte/comes. Alianța frăției cavalerești a membrilor Ordinului era coordonată de reguli stricte. În momentul morții unui cavaler din primul cerc, rangul lui este înlocuit de un altul. Proba virtuților de admitere în primul cerc durează un an. La funeraliile unui cavaler din primul cerc erau prezenți restul membrilor rămași. Ei purtau o mantie, verde pe partea exterioară și roșie pe partea interioară. Culorile nu erau alese la întâmplare. Verdele simboliza culoarea dragonului iar roșul semnifica jertfa de sânge creștinesc împotriva păgânilor. În fiecare zi de vineri, membrii Ordinului purtau un veșmânt de culoare Fig. 49 cernită în amintirea patimilor lui Iisus, din Vinerea Mare. Spiritul solidarității și arborarea semnelor heraldice ale Ordinului erau o normă permanență obligatorie. Cel care omitea expunerea semnelor Ordinului era pasibil de o amendă. În spiritul timpului, Ordinul urmărea întărirea pământească a Bisericii lui Cristos sub aripa protectoare a religiei catolice creștine care poartă cruciadă împotriva dușmanilor externi și interni. Patronii spirituali au fost considerați Sfântul Gheorghe, Sf. Arhanghel Mihail și Sf. Margareta. Deviza ordinului era „Puterea Dragonului”. Emblema ordinului o reprezintă un dragon de culoare verde, cu o coadă verde-aurie înconjurată în jurul gâtului ce vrea să semnifice jerta de sine pentru salvarea unui alt suflet; pe spate pe o bandă albă este desenată o cruce roșie asemănătoare steagului cruciat al victoriei lui Hristos asupra morții după Înviere. Deasupra dragonului apare o altă cruce, aurie, înconjurată de flăcări, pe care scrie în latină: Q[UAM] MISERICORS EST DEUS PIUS ET JUSTUS. O, cât de milostiv este Dumnezeu, credincios și drept. Cavalerii primi poartă acest simbol, pe când cavalerii din rândul al doilea poartă un semn asemănător, însă fără inscripția în limba latină. Vlad Dracul Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân, a beneficiat de stima lui Sigismund de Luxemburg, astfel că, în februarie 1431, în cadrul unei ceremonii oficiate la Nürnberg a fost primit în Ordin. Prin aceasta, alături de efigia Ordinului, Vlad Dracul primea una dintre cele mai mari distincții ale statului ungar. Admiterea în ordin se întâmpla înainte chiar de a deveni voievodul Țării Românești, în 1437. Între timp, Vlad Dracul s-a stabilit la Sighișoara unde a primit dreptul de a pune bazele unei bănării, numită și „hereghie de bani”, unde bate ducați noi, ce au circulat întâi în Transilvania, iar Fig. 50 apoi și în Țara Românească. Monedele aveau pe o parte un vultur cu aripile întinse, cu capul întors spre dreapta, iar pe cealaltă parte un dragon înaripat cu coadă de șarpe, cu aripile și laba dreaptă ridicate și laba stângă terminată în patru gheare (Fig. 50). Dragonul apare și pe blazonul familiei (Fig. 51). În acea casă din Sighișoara se presupune că s-a născut cel de-al doilea fiu al său, Vlad Țepeș, sau Drăculea!

destineliterare@gmail.com

139

Destine Literare Apartenența la Ordinul Dragonului se moștenea pe linie bărbătească, iar despre Vlad Dracul știm că a avut 4 copii în urma celor 2 căsătorii - 3 băieți și o fată: - Mircea, născut în 1428 sau 1429 cu prima sa soție (o aristocrată de la curtea lui Sigismund), care s-a evidențiat de-a lungul vieții în luptă și a murit alături de tatăl său în 1447, cel mai probabil îngropat de viu. - Vlad, născut tot cu prima soție în 1429 sau 1430, cel ce avea să devină faimosul Vlad Tepeș. - Radu, născut în 1438 sau 1439 cu a doua soție (Marina a Moldovei), luat ostatec la Istambul împreună cu Vlad și convertit la islam; l-a răsturnat pe fratele său în 1462 și a domnit în Țara Românească până în 1475 sub numele de Fig. 51 Radu cel Frumos. - Alexandra, născută cu puțin timp înainte de moartea lui Vlad Dracul, avea să se reîntâlnească în Moldova cu fratele sau mai mare și să se întoarcă la Târgoviște după ce Vlad Țepeș a urcat pe tron a doua oară. Când a putut în sfârșit să urce pe tronul țării sale, Vlad Dracul a pornit la război alături de Iancu de Hunedoara și de alți membrii ai Ordinului Dragonului, dar recunoscând că lupta era una pierdută, a ales să plătească tribut sultanului. A fost atras la curtea sultanului și obligat să își cedeze doi dintre fii ca garanție a fidelității sale. Când Vlad Dracul s-a întors în țară a fost ucis alături de fiul său mai mare, Mircea, la ordinul lui Iancu de Hunedoara. Acesta din urmă fusese păcălit de boierii valahi în a crede că fostul său tovarăș de arme îl trădase și se pregătea să se alăture armatei otomane. Nu a trecut mult timp însă, până când s-au ivit primele probleme. În anul 1432 Vlad Dracul se afla (contrar regulamentului și doctrinei creștine a Ordinului Dagonilor), în fruntea oastei otomane care a asediat și incendiat Cetatea Severinului, aflată la vremea respectivă sub protecția și paza Cavalerilor Teutoni. Acest gest și probabil altele care i-au urmat duce în anul 1436 la excluderea din rândul cavalerilor și ștergerea numelui său de pe lista membrilor Ordinului. Dacă Vlad Țepeș s-ar fi găsit la curtea de la Târgoviște în 1447 probabil ar fi fost și el ucis odată cu tatăl și fratele mai mare! În anul 1448 Vlad, părăsește Istambulul luând cu el un corp de cavalerie turcească și un contingent de trupe împrumutate de la pașa Mustafa Hassan. Trecuse un an de când tatăl sau, Vlad al II-lea Dracul fusese asasinat alături de fratele său Mircea. La cei 17 ani, Vlad lua în mâini frâiele Țării Românești [cf. wikipedia]. Dragonul „sub semnul crucii catolice” n-a reuşit să fie mai mult decât simbolul heraldic al familiei lui Vlad al II-lea (voievod al Ţării Româneşti între anii 1436-1442 și 1443-1447), care a rămas în conştiinţa poporului român sub forma „Dracul” (Dracula), tocmai pentru că a readus „balaurul” străvechi sub semnul crucii catolice, pe care românii au respins-o, ca apărători ai ortodoxiei.110 Anexă – Membri inițiali ai Ordinului Dragonului, adică „Draconarii” 1. Stephanus despoth, dominus Rasciaesau - Stefan Lazar IV, cunoscut ca Stevan the Tall (Стеван Високи, 1374 – 19 July 1427), prinț sârb (1389–1402) și despot (1402–1427) 2. Hermannus comes Cily et Zagoriae, 3. comes Fredericus, filius eiusdem, 4. Nicolaus de gara, regni Hungariae palatinus, 5. Stiborius de Stiboricz alias vaiuoda Transyluanus, 6. Joannes filius Henrici de Thamassy et 110

A. David, Op. Cit.

140

destineliterare@gmail.com

Destine Literare 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. bani, 18. 19. 20. 21.

Jacobus Laczk de Zantho, vaiuodae Transyluani, Joannes de Maroth Machouiensis, Pipo de Ozora Zewreniensis, bani; Nicolaus de Zeech magister tauernicorum regalium, comes Karolus de Corbauia, supremus thesaurarius regius, Symon filius condam Konye bani de Zecheen, janitorum, comes Joannes de Corbauia, dapiferorum, Joannes filius Georgii de Alsaan pincernarum, Petrus Cheh de Lewa aganzonum regalium magistri, Nicolaus de Chak, alias vaiuoda Transyluanus, Paulus Byssenus, alter Paulus de Peth, pridem Dalmatiae, Croatiae et totius Sclauoniae regnorum Michael, filius Salamonis de Nadasd comes siculorum regalium, Petrus de Peren, alias siculorum nunc vero maramorossensis comes, Emericus de eadem Pern secretarius cancellarius regius et Joannes filius condam domini Nicolai de Gara palatini.

Imagini de pe Columna lui Traian

destineliterare@gmail.com

141

Destine Literare

Zeno FODOR (ROMÂNIA)

In memoriam Melania Ursu Prietena mea, Mela S-a mai stins un astru de pe bolta înstelată a Teatrului Românesc. Melania Ursu, una dintre marile doamne ale naționalului clujean, ne-a părăsit pentru totdeauna. Intempestiv. Cu o zi înainte vorbisem cu ea la telefon, îndelung, așa cum o făceam destul de des în ultimii ani, și am simțit-o, ca-ntotdeauna, energică, volubilă, plină de viață. Din cei 75 de ani pe care-i împlinise la mijlocul anului trecut, 55 i-a dăruit teatrului. Cei mai mulți celui din capitala Ardealului, câțiva Naționalului din Târgu-Mureș. Lista creațiilor ei e lungă, diversă și strălucită. Personaje tragice, dramatice sau comice - închipuite de Euripide, Shakespeare, Racine, Molière, Shaw, Strindberg, O‟Neill sau Tennessee Williams, de Alecsandri, Mihail Săulescu, Gheorghe Ciprian, D. R. Popescu, Aurel Baranga, Ecaterina Oproiu și mulți, mulți alții, dramaturgi importanți, români sau străini, clasici sau contemporani – au căpătat, prin harul ei deosebit, viață autentică, personalitate clară, chip pregnant și trăsături unice, profund gândite și migălos cizelate. Regizori importanți – Vlad Mugur, Sanda Manu, Dan Alecsandrescu, Dan Micu, Zoe StancaAnghel, Mihai Măniuțiu, Alexa Visarion, Alexandru Dabija, Mircea Cornișteanu, Victor Ioan Frunză, Victor Tudor Popa și alții – i-au căutat colaborarea și au fost încântați să lucreze cu ea. Pentru că talentul ei era dublat de un înalt profesionalism, de putere de muncă, de dăruire, de pasiune, de disciplină, de capacitatea aceea mirifică, specifică marilor actori, de a „trece rampa” cu ușurință, de a-i „prinde” imediat pe spectatori în vraja lor și a le

142

insufla, simplu și firesc, idei și sentimente. O captiva și învățământul teatral. Mi-a mărturisit de multe ori plăcerea cu care transmite unor tineri ce bat la porțile Thaliei bogata ei experiență de creație, tainele numeroase pe care le-a deslușit în modelarea atâtor minunate eroine cu care ne-a bucurat sufletul. A apărut și în câteva filme (a fost o extraordinară Doamna Chiajna în Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu de Malvina Urșianu), dar cinematografia a pierdut enorm prin faptul că nu i-a acordat atenția pe care talentul ei l-ar fi meritat. Prezența ei putea înnobila orice peliculă. Acum, când încerc să-mi rememorez toate înfățișările sub care a apărut ea în fața spectatorilor, îmi tot revine în minte, stăruitor, frumoasa și emoționanta piesă a lui N. Richard Nash Omul care aduce ploaie. În minunatul spectacol de la TârguMureș, avându-l la timonă pe inspiratul regizor Elemér Kincses și partener principal pe deosebitul Constantin Codrescu, Mela a creat-o, cu extraordinară forță artistică și o bogată diversitate de mijloace de expresie, pe Lizzie, fata însingurată și deziluzionată, care înflorește sub înrâurirea destineliterare@gmail.com

Destine Literare fascinantului Starbuck, omul care aduce în sufletul ei înstristat și resemnat, deprimat, dezamăgit, ploaia binefăcătoare a speranței, încrederii, iubirii și forței biruitoare a vieții. Mela era magistrală. Transformarea lui Lizzie, sub ochii noștri uimiți și încântați, era realizată treptat, cu minuție, prin gesturi mărunte care din șovăitoare deveneau din ce în ce mai ferme, prin ochii care, umbroși și melancolici la început, deveneau tot mai luminoși, printr-un zâmbet care, mai întâi timid și ezitant, devenea tot mai deschis, mai sigur și care-i schimba înfățișarea. Și toată această subtilă metamorfozare era perfect justificată și convingătoare. O realizare artistică de excepție.

În viață însă, Mela nu a fost o Lizzie. Ea semăna cu Starbuck. Era puternică, bună, generoasă, își ajuta prietenii și colegii, avea pentru fiecare un cuvânt de încurajare, de mângâiere, de înțelegere, un gest de susținere, o urare de bine, de sănătate, de fericire. Mela, ca și Starbuck, revărsa asupra tuturor ploaia generoasă a dragostei de oameni. Azi, această ființă minunată nu mai este printre noi. Octavian Paler spunea că „a muri înseamnă, de fapt, a te muta într-o stea”. Și avea dreptate. Pentru că Mela, chiar dacă nu mai e prezentă pe bolta vie a Teatrului Românesc, strălucește într-o altă stea, a amintirii, admirației și respectului nostru.

Târgu-Mureș, România

destineliterare@gmail.com

143

Destine Literare

Al FRANCISC (CANADA)

Aparatul de radio

Locuiam la doi kilometri de un Olt care curgea limpede ca un adevăr. Dar nu îl vedeam fiindcă ridicaseră un drum de piatră cu cinci metri pe care, pe calea ferată, circulau trenuri trase de locomotive cu aburi. Mă gândeam că aș fi putut să dau roată pământului dar gândul că aveam să ajung tot aici mă făcea să renunț. Trebuia să fac ceva mai folositor ca de pildă să tai urzicile de pe marginea drumului cu o nuia nemiloasă. Doinița, colega de la grădiniță își mânca ciocolățica zilnică fără să scoată nici o vorbă. Eu eram de părere că îmi admira vitejia. Construiseră școala la dreapta bisericii reformate al cărei pastor ne urmărea în permanență, cu telefonul în mână, gata să ne reclame la poliție. Cei de acolo se cruceau, doar primeau chemarea de la un om sfânt, după care puneau receptorul jos și începeau să râdă ţinându-se cu mâinile de burtă. Sătenii mă lămureau că dacă nu eram cuminte, școala avea să mă înghită. Pentru ca o zi mai încolo să uite și să îmi spună că puteam să scap de instituția de învăţământ dacă aveam să o ung cu slănină și să o dau câinilor care aveau să o înghită. Da erau înfometați de-a binelea bieții căței. Tata cumpărase între timp o cutie imensă de lemn căruia îi zicea RADIO. Îl pornea după care tot soiul de indivizi începeau să cânte în el. Câte unul înțelegeam, avea loc. Dar începură să apară orchestre întregi, cu zeci de instrumentiști care nu mai puteam să îmi imaginez cum Dumnezeu mai puteau să aibă loc în biata cutie de lemn. Și se făcuse sâmbătă. Moment în care Doina veni pe la mine să ne jucăm. Cu un aparat de radio cât o cutie de chibrite. Pe care îl primise cadou. 144

Iar eu am stat și m-am minunat. Păi dacă în lădoiul meu radio nu prea aveau loc, la ea ce se întâmpla? Fuseseră transformati în furnici? Și nici după ce i-am scuturat bine aparatul nu aveam să dau de adevăr. Dar de întrebat nu am întrebat pe nimeni. Avea să mă lămurească viitorul. Prințesa mea Ziua se dezbrăca de hainele negre de peste noapte și încerca să îmi pătrundă în dormitorul acoperit cu hârtie albastră folosită la caietele de școală. Timpul trecea nemilos, fără să țină cont de lenea din mine. Mama mă așeza în fața farfuriei cu gem și unt și eu eram convins că odată ș-odată avea să mă răstoarne și pe mine între cele două alimente. Alături îmi punea ceaiul rusesc fierbinte de parcă ar fi fost dușmanul meu personal. HAI, IUTE, IUTE și după o astfel de comandă fericită eu trebuia să zic de nerod că îi pup mâna, să îmi iau ghiozdanul și să o rup la fugă către școală. Până făceam o distanță de o sută sau două, că mai apoi să revin la normal și să trag purtătorul de chin de o curea de-a dreptul pe jos. Să aibă și ghiozdanul parte de suferință. Eu eram plin cu așa ceva. Ca un pahar de la intrarea în sat, pe drumul lung și neted care ducea către blestemata aia de instituție de învăţământ. Cetățenii comunei ne propuneau să o dăm cu slănină. Ca să o consume câinii cu școală cu tot. Dar tanti Victorița, învățătoarea mea, avea pregătită o altă istorie. Aia cu prințul care luase o broscuță în mână destineliterare@gmail.com

Destine Literare și se trezi că vorbește și că îi cere să o pupe, caz în care avea să se transforme într-o prințesă care să-l iubească până la capătul zilelor. Aici intrau mai multe noțiuni pe care nu puteam să le pricep. Cum venea chestia cu CAPĂTUL ZILELOR? Ce era aia? Și cum adică, să trăiască împreună? Fără școală, fără grădiniță? Păi nu le punea chiar nimeni o vorbă bună acolo, să fie primiți și ei? Chestia că o broască mai și vorbea nici măcar nu am băgat-o în seamă. Cât despre pupat, aveam podul plin. Bunica doar asta o făcea toată ziua când ne întâlneam. Ziua respectivă aveam să mă întorc acasă și moale și gânditor. Învățătoarea mă pusese la cazne cu povestea ei. Acasă ghiozdanul avea să îmi cadă singur din spinare și să ofteze a ușurare. Am dat farfuria cu mâncare deoparte și am ieșit pe malul bălții din apropiere. Broaște vesele și binedispuse frământau aerul dar au rămas nemișcate la apariția mea. M-am aplecat și am luat una de pe marginea nevăzută a apei. Am privit-o minute în șir, neștiind ce era mai bine să fac. Dacă o pupam, avea să se transforme într-o fată care să nu mă mai lase să fac măcar un metru fără ea, să mă pună să car eu toate cele ca mai apoi să mă cheme la judecată, adică la divorț, așa cum o pățiseră mai toți băieții din sat. După încă două sau trei minute de meditație aveam să o pun pe valurile care se spărgeau poetic de mal, fără să o fi pupat. Spunându-mi că nu merita riscul. Aveam să mă întorc cu spatele, să o pornesc agale către casă și să mă trezesc treizeci de ani mai târziu în orașul ăla de limbă franceză din țara frunzei de arțar. Nea Alex era președintele asociației de scriitori ASRC și mă invitase la adunarea generală a grupării și la alte câteva evenimente culturale.

Adică mă ținuse la el acasă. Alegerea noului președinte o trecuse la punctul șase din ordinea de zi dar dumnealui a avut grijă să stropească primele cinci cu băuturică din belșug așa că în momentul în care s-a votat pentru postul de președinte, habar n-aveam pentru cine ridicam mâna. Dar vinu‟ vin, papara papară, ce mai... Iar numele alesului aveam să îl aflu abia a doua zi, la ridicarea mahmurelii care atârna ca un nor negru și amenințător . Tot el rămăsese președinte. Dar ca să nu-mi lase vreme să mă dezmeticesc, m-a îndesat repede în microbuz și m-a deșertat în Piața României. Treaba lui, el conducea, el comanda. M-a plasat lângă o bătrânică și a început să se învârtă printre ceilalți invitați. Timp în care eu abia mai puteam să aștept să plece acasă și să mă uite în plin buricul pieții. Dar chiar și după atâţia ani tot mai îmi aduceam aminte că refuzasem să pup broscuța și să mă pricopsesc cu vreo prințesă mofturoasă . Zâmbea și îmi spuneam că bine făcusem, evitasem să mă umplu de râie . Între timp stăteam de vorbă cu doamna de lângă mine care îmi relata că obișnuia să scrie și să picteze. Am întrebat-o ce genuri prefera la care ea îmi răspunse că nu foarte multe fiindcă ea nu mai fusese sărutată niciodată. Nu prea vedeam legătura dar am întins două brațe vânjoase, am tras-o aproape și am început să o pup fără întrerupere. Ca să nu mai poată să spună că nu mai fusese tratată așa niciodată. La care ea începu să strige VIOL, VIOL iar lumea din jur să râdă ca de o glumă bună. După plecarea autoturismului personal, Alex îmi spuse de la volan că mă felicită. - Dar pentru ce, frate? Mă nedumerise medalia asta neașteptată . - Abia ai sărutat-o pe prinţesa Manolescu. În sfârşit, după atâta amar de vreme reușisem să devin una cu broscuța. Și toamna se mai lăsa așteptată. Al Francisc Brampton, lângă Toronto Canada

destineliterare@gmail.com

145

Destine Literare Un destin și literar: Cuvintele care văd sau confraternitatea în exil prin poesis

Al Francisc, refugiat în America, vede și respiră prin poezie, cum ODINioară Homer sau Borges. Se face înțeles elevat, prin texte reductive, aforistice, ironic moraliste, ca niște fulgere mentale. Au observat valoarea poeticei sale, între alții, prof. Univ. Ion Cristofor- Filipaș, Al Cetățeanu ( fixându-i scrisul într-o dimensiune metafizică, a arheologiei spiritului, via Homer și Esop), Ani Sărac dar și subsemnatul, onorat de amiciția lui. Versuri cu chirie este un mic nou/testament propriu, editat recent de Cluj Napoca, al poetului Ovidian, în exilul lumii moderne-înnebunite de actualul stadiu al existenței umanului în chiar misterul ei. Enunțurile sunt filosofice, ca ale unui haijin în occidentul expansiv pe meridiane. Exilul este chirie, condiție determinată, a pribegiei și regăsirii Sinelui prin Perechea cu Sinea, nominal ing. Cristina Pal. Textele sunt scurte, sub ecranajul unei aure vibrante, auto scrutătoare în rațional, cu aorta foarte activă:

Creierul meu arămiu, e un ecran de proiecție, pe care pari fără haine.( pag. 7. Cum am scris undeva, el închide ochii, să vadă! Cartea este o legătură de chei muiate, unse, în călimara lucidității trezirii. Toate poemele sunt de dragoste, una ce arde cu flacără albă, zoroastrică. Oricât de tragică este starea scrierii, Francisc rămâne un optimist, ca un paradox viu, frumos-ludic în umanismul demnității lui. Lumina redefinirilor lui ia forma trupului sublimat, al iubitei, ca un tipar care din sine renaște, spre a fi dezmierdat. A scrie despre poezia lui Al Francisc, este a re-poetiza, ceea ce este semn al unei empatii duioase, purificatoare și HARnice. Prin lirica lui, exilatul revine mereu acasă, la originea din Limba Română, numită de un mare poet francez patrie, eu aș zice Matrie. Eugen Evu

Zoe Duong Pham – Viol (Rape)

146

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Nicolae Dan FRUNTELATĂ (ROMÂNIA)

Mistreţul orb Mergeam, cu mulţi ani în urmă, cu un tren, de la Bucureşti la Craiova. Cum drumul era relativ scurt l-am făcut la vagonul restaurant, la o cafea şi o bere. La masa mea s-a aşezat un domn ceva mai în vârstă ca mine, am intrat în vorbă şi am aflat că avem aceeaşi profesie, gazetăria. Comeseanul meu era fotoreporter la revista „Vânătorul şi pescarul” o publicaţie de hobby condusă de un scriitor, Titus Popovici. Omul mi-a relatat o întâmplare extraordinară, la o vânătoare unde fusese martor, cu aparatul de fotografiat. Era vânătoarea de mistreţi, organizată pentru Ion Gheorghe Maurer, unul dintre marii boieri ai elitei comuniste, un om de carte şi de petrecere. În linia de bătaie a vânătorilor, gonacii au

adus la un moment dat doi mistreţi care alergau unul după altul. Vânătorii au tras, primul mistreţ a căzut şi celălalt s-a oprit brusc şi şi-a lipit botul de blana celui căzut. Vânătorii au vrut să tragă, Maurer a strigat să nu încerce nimeni să-l împuşte, s-au apropiat, mistreţul viu nu s-a mişcat din loc, tremura doar, pădurarii au aruncat o plasă peste el şi s-au apropiat. Mistreţul viu era orb. Pe el îl condusese până acum mirosul celuilalt. Lumea asta a animalelor are poveşti şi înţelesuri care te înfiorează. Am păstrat în minte pentru totdeauna povestea mistreţului orb şi captiv în ochii celuilalt, cel care-l ducea prin viaţă şi prin lume.

Sursa: http://desenegratuite.blogspot.ro

destineliterare@gmail.com

147

Destine Literare Blind wild boar Many years ago, I was traveling from Bucharest to Craiova by train. As it was quite a short ride, I spent it in the restaurant car, over a coffee and a beer. A gentleman slightly older than me sat down at my table and from one word to another we found out we shared the same profession, which was journalism. My table companion was doing photo reports for the hobby magazine “Hunter and Fisherman” run by writer Titus Popovici. The man told me an extraordinary fact that he had witnessed when taking part in a hunt, camera with him. It was the customary wild boar hunt organized for Ion Gheorghe Maurer, one of the great boyars of the communist elite, an intellectual who also knew how to have fun.

At a certain time, the beaters brought in the shooting line of the hunters two wild boars, running one after the other. The hunters fired their shots, the first wild boar fell and the other suddenly stopped and stuck its snout in the hairs of the one that was down. The hunters wanted to shoot again, Maurer shouted at them not to, they got close, the living boar did not move, it was just shivering, the foresters threw a net over it and got closer. The living wild boar was blind. Until that moment, it had been lead by the other‟s scent. This animal world does have stories and senses that give you the thrill. Since then, I‟ve been saving in my mind the story of the blind wild boar kept prisoner in the eyes of the other boar, the one that was leading it through life and world. (traducere de Ioana-Ruxandra Fruntelată)

Poetul Nicolae Dan Fruntelată este însă şi un prozator atipic şi „inactual”, autor de poveşti auzite cu urechile pâlnie, de la unii care de mult de tot, după războiul cel mare, şi le spuneau noaptea, „pe şanţ”, întrun sat oltenesc dintr-o Oltenie cât România de mare. Le-a adunat acum într-o carte cu titlul Lambretta (Ed. Semne, 2015), numele italienesc al unei transilvănence cu identităţi etnice multiple, devenită rând pe rând vrânceancă, turcoaică, italiancă şi trăind cu toate „numele” ei la Căruja din Oltenia. „Inactuală”, cartea cu poveştile „de şanţ” ale lui Nicolae Dan Fruntelată este o curată „halima” plină cu minuni, aidoma acelora născocite şi povestite de-a lungul celor o mie şi una de nopţi de sultana Şeherezada, în timp ce stătea şi ea pe un „scaun electric”, cu moartea în faţă. C. Stănescu, Mistreţul orb, în „Cultura”, nr.38, 15 octombrie, 2015.

Mistreți la margine de codru…

148

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Dorel GAFTONEANU (ROMÂNIA)

Eu sunt poetul acestui neam…

„Noros ori clar ca o amiază, / Eu sunt poetu-acestui neam / Şi-atunci când lira îmi vibrează, / Şi-atunci când cântece nu am...”/

Binecunoscutul catren fără titlu al poetului GRIGORE VIERU prin care își conturează crezul personal ca voce distinctă a cetății pe urmele marilor înaintași Eminescu, Coşbuc, Goga i-a inspirat pe inimoșii organizatori ai Festivalului Internațional Grigore Vieru, ediția I, 2016 în alegerea unui citat din opera sa cât se poate de reprezentativ pentru evenimentul desfășurat în localitatea de naștere a acestuia, duminică, 14 februarie. Comemorarea a 7 ani de la trecerea Poetului Grigore Vieru către Panteonul din lumea umbrelor rezervat marilor oameni de cultură ai neamului mi-a adus o experiență de viață cu totul deosebită datorită onorantei invitații a secretarului primăriei din Dumbrăveni, Suceava, d-l Mihai Chiriac ca, alături de familia Domniei Sale (soția și fiica Andreea), d-l Paul Vatamanu și d-l prof. Ovidiu Spiridon împreună cu soția dânsului, să ajung pentru prima dată în satul copilăriei bardului basarabean. Pe drumul copleșit de cețurile ca niște perdele groase ale dimineții de februarie, înaintând către Casamuzeu ,,Grigore Vieru”obiectiv inaugurat la 31 august anul trecut- aveam să ne intersectăm pe traseu cu un grup consistent de destineliterare@gmail.com

cadre didactice de la Liceul cu Program Sportiv Botoșani, grup din care l-am remarcat pe prof. Ioan Huncă, iar odată ajunși la destinație aveam să ne întâlnim cu prof. Vasile Adăscăliței de la Dorohoi și cu echipa TV de cameramani de la Botoșani a longevivului jurnalist Ioan Rotundu. Într-un ținut încremenit parcă în timp, limitrofă Prutului, comuna Pererîta, raionul Briceni- pe locul fostului județ Hotin- așezare cu aproape 2.000 locuitori conform ultimului recensământ național, ne-a primit cu brațele deschise prin persoana binevoitorului primar Anatolii Ceban, prin slujitorii școlii, ai Casei de Cultură, prin reprezentanții raionali, ai Ministerului Culturii de la Chișinău și cu un grup consistent de iubitori ai cuvântului românesc scris și vorbit, localnici sau sosiți din patria mamă. Dintre oratorii care au omagiat din foișorul casei părintești personalitatea marelui dispărut mi-au atras, în mod deosebit atenția Mihai Chiriac care, sub semnul dictonului atribuit lui Napoleon, ,,Istoria o scriu învingătorii” a prezentat volumul „Grigore Vieru, 149

Destine Literare acum şi în veacuri”, o culegere de texte cu valoare filologică, istorică, documentară din diferiți autori, carte coordonată de către dumnealui și mai apoi discursul bine dres cu sare și piper al scriitorului octogenar Vladimir Beșleagă: ,,Cuvântul este mai puternic, mai durabil de-a lungul mileniilor decât orice material de construcție, spuneți-mi unde este cetatea Troiei de altădată, pe când, iată, avem Iliada și Odiseea prin scris chiar și după mii de ani.” Urmărind un material sintetic de prezentare a vieții lui Grigore Vieru întocmit și publicat de către distinsa d-nă Lili Bobu rețin un citat din acad. Nicolae Dabija: ,,Un neam care zămisleşte din când în când un Eminescu sau un Vieru nu poate până la urmă să nu învingă.” Memorabile, cutremurătoare, cuvintele poetului ne vorbesc de dincolo de mormânt... ,,Două sunt partidele care au fuzionat în unul singur în inima mea: Limba Română și Muzica, pe care nu le voi părăsi nicicând... Nu aștept să vină timpul meu, ci Țara mea... Rostul poeziei mele este să-i facă omului clipa mai ușoară și mai frumoasă... Vă las dorul meu durut și nădejdea de la Prut...” Reamintindu-mi epitaful pe care și l-a ales Vieru: ,,Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”, unul care te duce cu gândul la lumea de vis a pajiștilor înflorite de primăvară din paginile încărcate de adâncă sensibilitate ale cărților marelui poet și privindu-i bustul i-am recitat în șoaptă dintro poezioară scrisă mai demult: - Clipe, zile, luni, maestre, curg dea valma an de an, Efemere în cascada verbului etern «a fi»Pe la case mari, se știe…«être», «быть», mai des, «to be»Nu glumește și nu iartă servul Timpului Titan! Din discuțiile sumare cu numeroșii săteni, unii destul de dezghețați și bine informați despre realitățile timpului, oameni cărora cu mare greutate le rețin numele cu rădăcini get-beget românești150

Ceban (inițial, Ciobanu), Blajin, Ciutac, Ciubatîi, Jitari, Chifa, Cebotari, Migalcean, cele mai multe dintre ele stâlcite zdravăn cel mai probabil de către conștiincioșii funcționari ai fostei administrații sovietice din motive ușor de bănuit, după ce facem cunoștință și li se dezleagă limba, transpare nemulțumirea și profunda îngrijorare pentru ziua de mâine: ,,Și la noi, ca și la dumneavoastră, ce au făcut bicisnicii de la putere cu Țara Noastră? Pensii cu dedicație, drepturi speciale, înțelegeri pe sub masă, corupție, lipsă de demnitate, locuri de muncă nu sunt, copiii ne pleacă pe aiurea, bătrânii ni se sting unul câte unul fără să mai înțeleagă ceva din ce li se întâmplă, nimeni nu ne ia apărarea, nu puțini suntem ca vai de noi și trăim prin mila Celui de Sus, asta e soarta pe care o merităm după o viață de muncă? Cine mai vorbește de România Mare? Și ne mai mirăm că aici la noi mulți îl văd pe Putin ca pe un mare patriot care își apără neamul sau că noi nici nu mai știm unde să ne îndreptăm privirea? Unde e miliardul de dolari de urma căruia nimeni nu a mai dat, asta o știu numai lipitorile și caracatițele cu pretenții de clasă politică, domnule, din păcate nu mai avem bărbați de stat adevărați!” Controversele post-mortem privind locul înhumării poetului și a mamei acestuia, Eudochia (tanti Dochița, cum îi spuneau vecinii), disputa mocnită dintre Chișinău și autoritățile locale, intrigile țesute ne-au marcat și întristat profund. Mi-am adus aminte vrând-nevrând că, printr-un joc de neînțeles al destinului, nu demult, mama mea, omul care mi-a dat viață și mi-a făcut cel mai mult bine s-a stins în aceeași zi cu omul care mi-a făcut cel mai mult rău, unul căruia nici măcar nu-i voi mai pomeni numele, un publicist cu totul lipsit de etică și cu speculații răuvoitoare și invenții diabolice (a lăsat în urmă multă mizerie morală, era portavocea altora care îl foloseau pe post de om bun destineliterare@gmail.com

Destine Literare la toate, el scria ceea ce alții vorbeau pe la colțuri, vorba unui jurnalist cu experiență). Inițial l-am apreciat sincer pentru o anume combativitate în articole, dar din partea lui am avut parte numai de lucruri reprobabile pe care le-a răspândit cu evidentă rea intenție. Părerea mea (subiectivă) este că ambii ne-am înșelat din start unul asupra altuia în cel mai pur sens al cuvântului; desigur, mai multă atenție chiar nu mai merită să-i acord și, creștinește vorbind, cum totul e la timpul trecut, după bunul obicei al pământului, sunt dator să iert și să uit, ceea ce de bună seamă că o să și fac. Privind minunații copii în superbe costumații de flori, fluturași, greierași, buburuze și albinuțe pe scena Casei de cultură îmi vin în minte versurile lui Grigore Vieru din ,,Ascultați, măi copii”: Lucruri ciudate astăzi/ Se-ntâmplă în lume şi-n sori./ Tună iarna şi plouă, ninge vara pe flori./ Lucruri ciudate de tot/ Se-ntâmplă pe glob!/... Din această poezie, parafrazându-i subliminal mesajul cu trimitere la poetul Grigore Vieru, printrun joc spontan de idei am scris în ,,Per aspera ad astra”: ,,...Cu greu, greu de tot, ne mai ține pământul în spate, chiar suntem prea mulți, mă întreb intrigat, sau doar mult prea mulți cu prea mult și mulți, mult prea mulți cu nimic, iar noi nu mai știm ce înseamnă să cauți Curat-Adevărul din vitam impendere vero, să lași neschimbat echilibrul naturii, arpegiu mimetic, dureri de noi faceri auzi peste tot iar scurte momente de tihnă crestează războaie de-a valma, destul, eu vă spun doar atât, ce vremuri ciudate trăim, căci lucruri stranii de tot se întâmplă pe glob, sensibil, profund, talentat, declama

cu suflet deschis pe o tavă din aur curat, retoric Poetul-Orfeu...” Cu gândul curat că personalitatea de excepție a lui GRIGORE VIERU merită evocată și omagiată nu numai la zilele festive și că este necesară o brumă de concordie între cei implicați asupra locului în care este înmormântat, lucru care, indirect, îi afectează imaginea postumă ca mare om de cultură, reiau uvertura de final din ,,Caragiale. La un secol de tăcere…” …Explorând cărări virgine, ne-am uitat înaintaşii, Depăşiţi. (Vetuşti. Arhaici.)…Praful le ascunde paşii… Rar de tot…O zi festivă, două rânduri, o coroană. Invitaţi... din lumea bună! Premii date... pe sprânceană! Ne tot învârtim…în „cercuri” şi mimăm literatura. Vorbe mari, la cât încape! Că doar… nu ne doare gura! După obiceiul nostru. De când… Decebal şi dacii. Nu putem vedea pădurea. Când în faţă stau copacii! La întoarcerea efervescentului nostru grup prin modernul punct de vamă Lipcani-Rădăuți Prut, deasupra ținutului însorit al Moldovei de peste apa Prutului trona un nor mare alb cu ramificații aidoma unui vultur imens ce își întinde larg aripile într-un zbor lin parcă fără de sfârșit și despre care nimeni nu ar fi putut spune cu certitudine dacă este întruchiparea simbolică a impunătorului vultur bicefal rusesc sau dimpotrivă, cea a vulturului carpatin românesc cu parcurs european. Desprinderea Basarabiei de fantasmele trecutului rămâne același deziderat cu un orizont de împlinire cât se poate de neclar. Deocamdată.

Botoșani, 15 februarie 2016

destineliterare@gmail.com

151

Destine Literare

Keith GAREBIAN (CANADA)

Armenian elegy Memory is a soft thudding of clubs. At a monument for martyrs: a chauvinism about suffering, a deep thing for deep-sea souls twisting and turning. History is a colophon: shipwrecked words stuffed in bottles drifting get help soo to no one. But survival‟s a world‟s edge bargain a truce for dreaming more modestly. Survival‟s, too, the circle in which the young will set their fathers free.

rushing tracks of fanatic feet, winding their madness into webs pungent with mutilated prey. We were snatched from beds or doorsteps, dragged away from our screaming mothers. God knows where all our fathers went in the old villages and towns whose names we have long forgotten in the shame of our amnesia. We are orphans with angry eyes miserable with grieving rage cut from the womb of vanished breeds. We lived our old age first, alone in all our shared abandonment. To a chinese lover

Blue is a hole (inspired by paintings of bone and sky by Georgia O’Keeffe) blue is a hole in the bone the blue which comes from holding the hole to the sky the sky that is more than bone in one‟s world Orphans Long before Dachau and Belsen and their groaning crematoria, long before Hiroshima bloomed with a million mutant bodies, we were orphans of Ararat, our home-fires dead with sadness snuffed by a destructive passage

152

your oriental poise tilted eyelids petalled lips curving the fine tips of your lean hands are ideograms on rice paper blotted into memory. Your words are ripe plums I suck, the juice trickling out of old orchards. As you hold me I see dancing butterflies in your dark eyes their wings leaving powder stolen from jasmine gardens. I grow younger in the streams of your passion, as snow falls early this season.

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Sergiu GĂBUREAC (ROMÂNIA)

Tableta de weekend (136): Gânduri de gerar

Avertisment! Tableta poate crea un disconfort accentuat! 2016 - an bisect. Alegătorilor li se dă o zi în plus pentru a se informa mai bine în vederea exerciţiilor electorale ce urmează! În Duminica Orbului! Deşi e una singură, anul ăsta se vor declara două. De primăvară şi de toamnă! Văd că amicul Radu Tudor n-a avut somn în noaptea dintre ani. În prima zi a anului mă întreaba, pe facebook, dis-de-dimineaţă: „Cu cine votaţi?” E mult prea devreme, amice, pentru a răspunde la această întrebare! Mult prea devreme! Întâi să vedem partidele curăţate de potlogari. Deocamdată sunt trâmbiţate angajamente. Peste tot. Şi de o parte şi de cealaltă a marilor dalmaţieni! Lumea ştie deja că, la români, angajamentele se iau doar pentru a fi încălcate. Aştept deratizarea de iarnă-primăvară! Să mai are DNA-ul şi, apoi, să fie semănate noile seminţe! De calitate, tratate cu soluţii eficiente împotriva corupţiei, declaraţiilor inepte, promisiunilor fără acoperire... Despre partiduleţele bastarde, născute prin parlamentul imoral, pline de traseişti, nici n-ar trebui să mai discutăm în acest an. Cu siguranţă, vor răsări altele noi. Ca ciupercile! Inclusiv cele de unică folosinţă! De tip familial! Atenţie! Cele prea colorate, se ştie, sunt otrăvitoare Guvernul de 366 de zile (!), după victoria glorioasă a adoptării bugetului, a dat-o cotită. A mai făcut analize, psihanalize şi-a zis, în final, fie! Mărim salariul minim! Din păcate a tăiat de la investiţii că să-l mărească la 1.250 de lei. De Paşti! destineliterare@gmail.com

Al cui, vom vedea! Între timp, unii miniştri o dau din gard în gard. Cu declaraţii nepotrivite, unele reinterpretate de mafioţi cum le convine mai bine. O fi din cauza vinului fiert?! Cu mirodenii de import! Preşedintele ne-a spus una, ne-a spus alta şi a şters-o peste baltă la un tenis! O fi având peşte? Balta. Bine că, măcar el, priveşte cu încredere viitorul, care capătă contur şi consistenţă! Aşa să fie! După cum am prevăzut, atacurile sistemului mafiot sunt tot mai veninoase, ceea ce înseamnă că neamţul e pe drumul cel bun! Ultimul e de noaptea minţii! Vorba lui MB. Florin Chilian a găsit mâna criminală de la Colectiv! Paranoici sunt de când lumea şi vor mai fi! La noi, se pare, proporţia este peste media generală! Şi Florin şi colonelul STS (!?) de la guvern trebuie, întâi şi întâi, verificaţi de un pshiatru. Urgent! Altfel, paranoia cuprinde încetîncet România! Aşa se întâmplă cu mai toate popoarele slab educate. Parlament nu mai avem! Din clipa în care alianţa USL a decedat. Când ar fi trebuit organizate alegeri anticipate. În băncile Casei Poporului (sic!) stau nişte ilegitimi care îşi bat joc zilnic de întregul popor. „Bă, eu fac legea!” Ultima a fost votarea, la finalul anului, de noi privilegii. Lor şi aleşilor din reţelele lor mafiote, ce alimentează conturile! Constat că noua societate civilă a închinat steagul, mirându-se de ce a fost în stare prin toamnă! Doar DNA-ul mai umblă cu steaua (sus) şi laţul ursului (jos) să mai prindă câte un rechin, însă plasa are, încă, ochiuri mari! Înregistrăm succesuri 153

Destine Literare peste succesuri în domeniul culturii. Uniunea Scriitorilor Puşcariaşi, recent înfiinţată, sporeşte! Librăriile sunt aprovizionate cu noi şi variate lucrări ştiinţifice. Cel mai mult mi-a plăcut cea cu emoticoane! Ştiinţă 0,00003%! Aflu de la Ministerul Finanţelor că în perioada 2007 - 30 noiembrie 2015, România a primit de la Uniunea Europeană 31,94 miliarde de euro (inclusiv fonduri de preaderare), iar România a contribuit la bugetul U. E. cu 12,12 miliarde de euro. Cea mai slabă absorbţie a fost la fondurile structurale şi de coeziune, alocate României prin 7 programe operaţionale. Doar 58% din cele 19,2 miliarde de euro alocate. S-ar putea ca suma să crească, dacă nu mai demolăm din bucăţelele de autostrăzi inaugurate, cu surle şi trâmbiţe, în capania electorală a marelui pontist! Analizând bilanţul, concluzie vine de la sine asupra „bunelor guvernări” Boc/Băsescu-Ponta! Despre cea din urmă aflăm din ce în ce mai multe nefăcute! E clar că avem o mare problemă. De cadre. Lipsesc profesioniştii. Ca să fiu exact avem, în posturi de decizie, doar profesionişti în ale furatului şi înşelatului! Te cutremuri ce scot, seară de seară, la lumină câinii de pază ai democraţiei! A mai trecut o zi naţională. A României. Tristă! Fără a avea curajul să spunem deschis adevărul istoric. Consfinţirea unirii cu Regatul României a provinciilor Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Sătmar

s-a legiferat prin Decretul-lege nr. 3631 la 11 decembrie 1918, semnat de Ferdinand I şi de I.I.C. Brătianu, iar pe 29 decembrie Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii provinciilor amintite cu România. Abia la 4 iunie 1920 prin Tratatul de pace de la Trianon între Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria este recunoscută pe plan internaţional Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România; a Slovaciei şi Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia; a Croaţiei, Sloveniei şi părţii de vest a Banatului cu Serbia etc., care a intrat în vigoare la 25 iulie 1921. Realitatea arată că ziua naţională a multor ţări este, de regulă, ziua când acel stat îşi declară independenţa şi nu când se mai alipeşte o provincie sau alta. S.U.A. îşi sărbătoreşte Ziua Naţională pe 4 iulie şi nu ziua unirii cu cel de-al 50-lea stat. Hawai. 21 august 1959. De fapt, văd că nimeni nu-şi mai aminteşte că România şi-a declarat independenţa în zilele de 9 şi 10 mai 1877? Deşi avem multe sărbători naţionale, laice şi religioase, cele două zile nu au, nici la această dată, un astfel de statut! În rest, pentru 2016, scenarii peste scenarii. Care de care mai paranoice. Cel cu sfârşitul lumii a ajuns pe ultimul loc! Între timp la noi şi la fraţii noştri de peste Prut, şparlamentarii joacă tontoroiul pe trupul ţării. Curat, noaptea minţii!

* Toate bune!?! Ai nevoie de o informaţie? Mică, mică? O rezolvăm împreună. Trimite mai departe! Să se vadă! Ne-am eliberat de frică!

Bucureşti 9 ianuarie 2016

154

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Daniela GÎFU (ROMÂNIA)

Interviu cu domnul Victor Roşca - inginer, scriitor şi publicist O viaţă de luptă, suferinţă şi speranţă Întotdeauna am căutat cuvântul românilor din diaspora. În Montreal, de pildă, am găsit români exemplar integraţi, care se implică constant, şi adesea benevol, în cultivarea valorilor spirituale româneşti. Dornici să le spună despre experienţa trăită celor rămaşi Acasă. Sau să le dea acestora din urmă posibilitatea de a le împărtăşi celor plecaţi întâmplări de Acasă. Aşa l-am descoperit pe domnul Victor Roşca, în anul 2006, în paginile revistei „Candela de Montreal””. O revistă născută din dragoste de neam şi limbă. Am primit-o, sub formă tipărită, de la un prieten comun, poetul George Filip, şi el trăitor în Montreal. Apoi aveam să regăsesc „„Candela de Montreal”” şi în mediul virtual, devenind o cititoare fidelă a acesteia. Începusem să public fel de fel de texte (eseuri, proză scurtă, articole tematice), când, la un moment dat, domnul Roşca avea să-mi propună, trei ani mai târziu, să am o rubrică permanentă în filele revistei domniei sale. Aflase de preocupările mele legate de discursul politic. În mod natural, rubrica avea să se numească „Filozofia discursului politic”. Aşa s-a născut o nouă prietenie literară. Deşi 2015 a fost un an foarte încercat pentru dl. Victor Roşca, care şi-a pierdut soţia după o lungă suferinţă, când a venit în România, vremurile s-au dovedit potrivnice unei întâlniri faţă-n faţă. Ne-a rămas însă Skype-ul. Povestim, ne consultăm şi ne împărtăşim părerile. Despre viaţa unui Om-istorie, cum îmi destineliterare@gmail.com

place să-l numesc, stabilit de aproape 30 de ani în Montreal, voi incerca să relatez în rândurile care urmează. Daniela GÎFU: Ce anume a răbufnit în dumneavoastră atunci când v-aţi decis atât de îndârjit să vă abadonaţi ţara? Victor ROŞCA: Am părăsit România în 1988 pentru că atunci mi s-a oferit ocazia. Când am plecat îmi era lehamite de regimul care, din 1948, timp de 40 de ani, în fiecare zi m-a făcut să simt sabia lui Damocles deasupra capului meu, 6 ani în închisori, unde am cunoscut regimul de înfometare şi munca forţată din lagărele de muncă din Balta Brăilei; 2 ani am trăit sub teroarea domiciliului obligatoriu. Şi mai grav, în martie 1952, după eliberarea din prima detenţie, executată în închisoarea elevilor din Târgşor, pentru că am refuzat să colaborez cu Securitatea şi să devin informator, mi s-a înscenat un accident, cu intenţia de a mă ucide. Un camion Skoda de 5 tone m-a acroşat din rândul tinerilor de pe corso, în oraşul Făgăraş, şi a trecut cu roţile din spate peste mine. Rezultatul? 5 fracturi de bazin şi o hemoragie internă. Ca urmare, doi ani am fost paralizat. Eu n-am abandonat ţara de dorul aventurii sau pentru că nu o iubeam. Eu am plecat din România din cauza suferinţelor fizice şi psihice la care m-au supus conducătorii ei din acele timpuri.

155

Destine Literare Daniela GÎFU: Povestiţi-ne calvarul prin care aţi trecut până când aţi reuşit să părăsiţi „raiul” comunist. Victor ROŞCA: Gheorghe Crăciun, acest Javert al Direcţiei Securităţii Regiunii (judeţului) Braşov, în 1953, când eram încă în două cârji, nevindecat de urmările accidentului, a refuzat propunerea subalternilor săi de a mă scoate de sub urmărire şi, în mod drăcesc, îndârjit contra mea, a dat un ordin contrar, deschizându-mi un nou dosar de urmărire informativă, când informatorii erau marşrutizaţi (cuvânt utilizat în dosar) de înalţii gradaţi către mine. Întrucât scăpasem cu viaţă de sub roţile camionului, el voia să-mi însceneze un nou proces şi să mă vadă iar după gratii. În 1959, după 6 ani, forţând prietenii şi colegii de serviciu să devină informatori şi să dea declaraţii acuzatoare, a reuşit să-şi ajungă scopul, inculpându-mă în legătură cu Revoluţia Maghiară şi condamnându-mă la 4 ani de închisoare. Din 1958 mărimea condamnării nu mai era importantă. Deţinuţilor ce executau sentinţa în lagărele de muncă forţată, deschise în 1958 în Balta Brăilei, li se putea prelungi punerea în libertate, cu o pedeapsă administrativă, la fiecare nouă scadenţă. Astfel eliberarea se putea realiza la data decesului. Destinul însă n-a vrut să fie aşa. Gheorghiu-Dej, îmbolnăvindu-se şi cunoscându-şi timpul îngăduit pe pământ, a făcut acel gest cu tentă umanitară, deschizând porţile puşcăriilor politice prin graţierile personale din 1963-1964. Daniela GÎFU: Aşa a încetat excesul de zel al informatorilor, sau aţi fost în continuare hărţuit până aţi ales calea exilului? Victor ROŞCA: După a doua eliberare, în restul de 25 de ani, m-am târât printre informatori şi oameni în uniformă, urmărit, uneori 16 ore pe zi, cenzurându-mi-se corespondenţa şi instalându-mi-se camere de supraveghere în apartamentul familial. În cei 30 de ani petrecuţi în libertate, Securitatea a pus în mişcare, împotriva mea, 40 de informatori, care au dat 300 de note informative şi rapoarte contrasemnate de înalte cadre. Fiecare notă informativă fiind comentată şi urmată de noi instrucţiuni de urmărire. Şi, fiindcă lucrasem în mai 156

multe localităţi, pentru ca urmăritorii să fie siguri că sunt prins în păienjenişul plasei lor, fiecare nouă informaţie era transmisă din Braşov, capitala regiunii de reşedinţă, organelor de Securitate din Sighetul Marmaţiei, Miercurea Ciuc, Cluj, Timişoara, Câmpulung Muscel, Ploieşti etc. Aceşti urmăritori înverşunaţi ai Securităţii judeţului Braşov, în frunte cu colonelul Gheorghe Crăciun, mau supravegheat în mod drăcesc peste tot unde am lucrat, cu intenţia de a mă aneantiza [1], fără să reuşească. Cu aceste date, culese din dosarele primite de la CNSAS, la 22 octombrie 2014 dr. Corina Ilea, de la Université de Montreal, a organizat o Expoziţie întitulată „Top Secret – The Good, The Bad and the Traced”, ce a avut loc la Maison du Conseil des Arts de Montreal (Consiliul Artelor din Montreal) (http://www.artsmontreal.org), stârnind curiozitatea montrealezilor de origine franceză şi a românilor care au asistat la vernisaj. Dar ceea ce a răbufnit în mine, înăcrindu-mi viaţa şi m-a făcut să-mi iau lumea în cap, a fost decizia abuzivă şi ilegală a Sfatului Popular al Municipiului Braşov din vara anului 1984, care, cu aprobarea tovarăşului Drăghici, Primul Secretar Municipal, a hotărât să-mi confişte unicul apartament, proprietate personală, mobilat, pe care îl deţineam în Braşov, ca domiciliu stabil, pentru a-l închiria lui Ghiocel junior, locatar într-un bloc vecin şi care, în 1984, se bătea cu pumnul în piept şi-mi striga: „Bă, apartamentul a fost al tău, acum mi l-a dat Partidul mie!”. Totul se petrecea în timp ce eu şi soţia lucram la Grupul de Şantiere Teleajen din Ploieşti, unde aveam domiciliu de flotant şi apartament din fondul de organizare de şantier, ceea ce ne dădea dreptul să ţinem apartamentul din Braşov nelocuit. După declaraţia avocatului Ministerului, în faţa Ministrului de Construcţii, eu eram singurul lor caz, din ţară căruia i s-a confiscat locuinţa de domiciliu stabil. Atunci, împreună cu soţia şi cele două fiice studente, am luat decizia de a părăsi ţara în care nu aveam dreptul nici măcar la o locuinţă personală. În urma acestei decizii, ambele fete s-au căsătorit cu tineri cetăţeni ai altor ţări, părăsind România, una în 1984 şi a doua în 1986. Eu cu soţia, în urma unei invitaţii, în 1988 am făcut o vizită familiei fiicei noastre din Canada, unde am destineliterare@gmail.com

Destine Literare cerut şi am primit azil şi unde am rămas pentru totdeauna. Daniela GÎFU: Ne aflăm în anul 1988, când împreună cu soţia dumneavoastră reuşiţi să ajungeţi în Canada. Şi... să rămâneţi în Canada! Relataţi-ne puţin despre ţara adoptivă şi despre sentimentul de emigrant pe care l-aţi trăit şi încă îl trăiţi acolo... Victor ROŞCA: Canada este o ţară capitalistă cu un regim social umanitar care oferă un sprijin financiar şi cetăţenilor care nu au un loc de muncă. Mai mult, nu există persoană cu vârsta de peste 65 de ani fără o pensie, chiar dacă n-a lucrat nici o zi în viaţa ei. Un alt fapt important este limita inferioară, minimă, a pensiei, stabilită periodic de guvernul federal. Canada este o ţară cu o naţiune în curs de formare, alcătuită în prezent din numeroase comunităţi culturale. 135 de ani, câţi sunt de la data când au început programele de imigrare, nu au fost suficienţi pentru constituirea unei naţiuni canadiene. Un lucru este însă cert: deşi în fiecare an intră zeci de mii de noi imigranţi, căsătoriile din interiorul celor mai multe comunităţi etnice nu depăşesc 25%. Or, numărul copiilor născuţi în familii mixte, adică din părinţi aparţinând unor comunităţi etnice diferite, fiind mult mai mare, guvernul canadian are garanţia că în timp se va naşte naţiunea canadiană. Canada ia primit pe cei ce fugeau de teroarea regimurilor comuniste instalate de sovietici după al 2-lea Război Mondial; pe chinezi după retragerea lui Chiang Kaishek; pe vietnamezi, cambodgieni şi laoţieni după retragerea trupelor americane; pe unguri după revoluţia din 1956 şi pe sirienii ce fug de frica jihadiştilor. Fiind o ţară umanitară, primeşte solicitanţi de azil politic sau umanitar, în toate momentele de disperare ale acestora. De la primul pas pe care l-am făcut în Canada, am constatat că totul este la fel şi, totuşi, diferit de ce trăisem în România. De la zăvorul pe care apeşi ca să deschizi uşa, la deschiderea ferestrelor, la amenajarea apartamentului. Totul diferea de ce lăsasem în ţară. Daniela GÎFU: Dar despre comportamentul canadienilor ce ne puteţi spune? Victor ROŞCA: Referitor la comportamentul destineliterare@gmail.com

canadienilor, ceea ce m-a amuzat, din primele zile, în autobuz, în metrou, chiar şi pe stradă, a fost că, privind o femeie, ea îmi zâmbea. Chiar dacă o face din complezenţă, zâmbetul unui om te înseninează, îţi descreţeşte fruntea. O altă manifestare diferită, pe care am întâlnit-o la reuniunile familiale sau la discuţiile dintre bărbaţi, a fost aceea că la orice aluzie amuzantă se râde. Nu cu un râs schiţat printro grimasă, de om amărât, ci cu un râs zgomotos, în hohote, de om sănătos. Daniela GÎFU: Cât de dificil a fost în acele vremuri să primeşti azil şi să te adaptezi într-o ţară capitalistă? Victor ROŞCA: Începutul într-o nouă ţară este dificil pentru oricine îşi părăseşte locurile natale. În Canada, primul pas al unui solicitant de azil este susţinerea unui interviu în care îţi expui motivele cererii în faţa unui juriu format din funcţionari ai serviciului de imigraţie. Solicitantul acceptat intră imediat într-un program numit COFI (Curs de Orientare şi Formare a Imigranţilor), subvenţionat de guvern şi care se desfăşoară pe o durată de 6-7 luni. În acest timp se învaţă limba franceză şi noţiunile elementare necesare pentru a te putea descurca în viaţa cotidiană, inclusiv căutarea unui loc de muncă. În ultima parte a cursului se vizitează o staţie de metrou, sediul poliţiei, o piaţă de legume şi fructe a fermierilor, un mare centru comercial, oraşul subteran al Montrealului, un film etc. Când ne-am prezentat la centrul de imigraţi, înaintea noastră era un şir de câteva sute de metri. Ajungând la ghişeu, o funcţionară morocănoasă, fără să studieze motivele cererii, ne-a programat data interviului peste trei luni, punându-ne într-o situaţie dificilă. Ce era grav în această decizie? Faptul că, până nu erai acceptat, nu aveai dreptul la lucru. Or, fiica noastră era studentă, avea un copil mic şi nu lucra, iar noi nu puteam să-i fim o povară în plus. Nu mă aşteptam ca funcţionara imigraţiei să nu cerceteze motivele cererii, aveam copiile celor două sentinţe, scoase din ţară cu mare risc. Ca să forţez rezolvarea, m-am gândit să declar greva foamei. În acest scop, am plecat de la fiica mea. Şi, cu ajutorul unei familii pe care o cunoscusem în urmă cu numai două zile, am închiriat un apartament. Pentru că nu 157

Destine Literare aveam bani, am plătit doar pentru două săptămâni, timp în care speram să-mi rezolv situaţia. Am pregătit un memoriu prin care explicam directorului Serviciului de Imigraţie din Montreal că, după ce scăpasem din puşcăriile şi lagărele de muncă forţată comuniste şi reuşisem să ajung în Canada, este inuman să fiu tratat ca orice turist ce vrea să rămână în Canada. Căutam un loc unde să rămân cât va fi necesar şi din care să pot contacta mass-media canadiană ca să le expun ziariştilor motivul ce m-a împins la această acţiune extremă. Memoriul urma să-l trimit, a doua zi, directorului Serviciului de Imigraţie din Montreal. Din întâmplare, în aceeaşi zi m-am întâlnit cu doamna Silvia Carpen, fiica unei familii de imigranţi din anii 1900, translatoarea noastră de la imigraţie. Ea m-a rugat să-i dau o copie a memoriului. Fără să-mi spună ce vrea să facă, doamna Silvia Carpen a vorbit la telefon cu directorul Serviciului de Imigraţie din Montreal şi cu onorabila doamnă Louise Robic, Ministrul Imigraţiei şi, în acelaşi timp, Ministrul Comunităţilor Culturale din Québec. Cele două personalităţi, aflând motivarea cererii noastre, compătimindu-ne, au dispus rezolvarea imediată a dosarului. Şi în aceeaşi seară, între orele 20:0021:00, pe când eram cu soţia în noul apartament, administratorul blocului (consierge-ul) îmi bate la uşă şi-mi spune că cineva mă aşteaptă în stradă, întro maşină. Am ieşit cu soţia, imediat. Într-adevăr, în faţa blocului era staţionată o maşină neagră, luxoasă şi înăuntru, pe primele bănci, erau două doamne. Apropiindu-mă de geamul maşinii am recunoscut-o pe doamna Carpen. Dânsa ne-a făcut semn cu mâna să urcăm în maşină. Nu ne-a spus unde mergem. Abia când am ajuns în faţa intrării clădirii de pe 1616 Dorchester (acum, René Levesque) am realizat că suntem la sediul Serviciului de Imigraţie din Montreal. A doua doamnă din maşină era o consilieră a Serviciului de Imigraţie. Am ieşit din maşină. Consiliera ne-a invitat s-o urmăm. Înaintea noastră, a descuiat uşă după uşă, urcând undeva la etaj, într-un birou. În circa o oră şi jumătate dosarul nostru era gata şi, privindu-mă, îmi zice: „Să-ţi spun un secret: mâine dimineaţă, un document cu numele dvs. va fi depus pe masa Ministrului Federal al Imigraţiei pentru aprobare”. 158

A doua zi am avut aprobarea onorabilului Ministru Federal al Imigraţiei. Am fost acceptaţi în program de urgenţă. A fost prima noapte de la sosirea noastră în Canada când eu şi Linuca, soţia mea, am dormit fericiţi. Din acel moment toate uşile ne-au fost deschise. Încă nu terminasem COFI şi am găsit de lucru în profesia mea, pe un şantier de construcţii. Soţia, pentru a putea lucra, a urmat Colegiul în specialitatea educatoare de grădiniţă şi a lucrat la Commission Scolaire de Montreal. Din momentul în care lucram, cu fiecare zi ne integram din ce în ce mai bine în noua societate. Daniela GÎFU: Povestiţi-ne despre comunitatea canadiană de origine română pe care ați găsit-o când aţi ajuns acolo. Victor ROŞCA: În 1988, când am ajuns în Montreal, comunitatea canadienilor de origine română era constituită din generaţia a doua a primului val de imigranţi, veniţi înainte şi imediat după Primul Război Mondial, oameni şcolarizaţi aici, în Canada, precum şi din prima generaţie a refugiaţilor politici ce au părăsit România după al 2lea Război Mondial, fugiţi de teroarea dezlănţuită de dictatura comuniştilor victorioşi. Descendenţii primilor imigranţi, unii cu căsătorii mixte, vorbeau numai engleza. Multe familii erau constituite din căsătoria refugiaţilor politici veniţi după 1950, cu fete ale primilor imigranţi. Mi-a plăcut explicaţia dată de Nicolae Pora, figură marcantă a comunităţii române. Povestindu-mi de începutul său de viaţă în Canada mi-a spus: „Am venit din Franţa în 1950, între primii imigranţi români. Eram tânăr şi frecventam comunităţile române. Între fetele de aici am găsit o româncuţă ce-mi plăcea. Dar eu vorbeam numai limba română, iar ea vorbea numai limba engleză. Eu o credeam deşteaptă pentru că ştia engleza, iar ea mă considera deştept pentru că ştiam limba română. Şi pe acest considerent ne-am căsătorit”. În general, cei din a doua generaţie erau şcolarizaţi, aveau servicii în posturi de stat sau în întreprinderi şi mulţi erau lansaţi în comerţ şi chiar în imobiliar. Refugiaţii politici, majoritatea cu studii superioare, ocupau posturi în cele mai înalte servicii: profesori universitari, doctori, conducători de departamente în spitale, ingineri în întreprinderi destineliterare@gmail.com

Destine Literare industriale şi de construcţii etc. Comunitatea română pe care am găsit-o era una prosperă şi activă, cu relaţii la imigraţie, la primăria oraşului Montreal, la înalte foruri religioase, la cele două guverne, provincial şi federal. O comunitate integrată în viaţa socială, economică şi culturală canadiană. Erau atunci două biserici în Montreal, Biserica Ortodoxă Română de Montreal, cu apelativul religios „Buna Vestire”, întemeiată de primii imigranţi în 1914 şi Biserica Ortodoxă Română „Sfântul Ioan Botezătorul”, înfiinţată de reprezentanţii patriarhiei de la Bucureşti în 1973. Urmărind istoria, am constatat că la Montreal comunitatea română s-a format pe lângă Biserica Ortodoxă Română Buna Vestire. Când am ajuns la Montreal, între enoriaşii celor două biserici era o ură ce-i despărţea în două comunităţi antagoniste. Totul era întreţinut şi exacerbat de oameni dirijaţi special de la Bucureşti. Se lansau zvonuri împotriva personalităţilor, spre a-i discredita. Erau zvonuri gândite de oameni specializaţi în dezinformare. Mă pregăteam să cer azil politic, când una dintre rudele apropiate din familie m-a avertizat: „Să nu spui la nimeni că ai fost închis politic, că ăştia sunt în stare să te omoare!” Mulţi oameni dintre cei veniţi cu valul refugiaţilor trăiau încă frica de mâna lungă a Securităţii, ca să mă exprim după jargonul în circulaţie atunci. Eu am spus peste tot cine sunt şi nu mi s-a întâmplat nimic. Este adevărat că mult mai târziu, când am publicat „Experimentul Târgşor”, s-a găsit o persoană, un om cu şcoala profesională şi liceul făcut la seral, să conteste tot ce am scris în carte. Or, eu, după ce am scris cartea, am dat sute de telefoane şi am confruntat-o cu cunoştinţele colegilor de la Târgşor, care încă mai trăiau, unii încă mai trăiesc şi, cu această ocazie, concomitent, am reuşit să adun în carte circa 600 de nume, dintre cei 800 de elevi care au trecut prin Închisoarea de la Târgşor. De fapt, un colaborator al revistei „Candela de Montreal” a scris un articol, Răspuns unui denigrator, în care îl combate cu citate din cărţi publicate de alţi deţinuţi politici, arătând că tot ce spune el sunt fantasmagorii personale. Daniela GÎFU: Ce nu v-a oferit România pe plan profesional? destineliterare@gmail.com

Victor ROŞCA: În februarie 1951, la ieşirea din închisoare, doi dintre colegii mei, ce făcuseră parte din grupul pe care îl înfiinţasem în 1947 şi care se eliberaseră după un an, erau deja morţi în lupta cu poliţia de graniţă din Pădureni, Banat. Alţi doi colegi, care nu putuseră fi arestaţi în 1948, fuseseră capturaţi de Securitate în ambuscade diferite şi-şi aşteptau procesul; un altul se predase Securităţii şi îşi executa condamnarea, de 5 sau 7 ani, pronunţată în contumacie, în sentinţa dată la procesul din februarie 1949; patru colegi, ce n-au putut fi arestaţi în1948, erau încă în munţi cu grupul de partizani ce se lupta pentru supravieţuire cu Securitatea. În această situaţie, perspectiva mea de viitor nu era roză. Desigur, realizarea pe plan profesional depinde de pregătirea universitară. După mai mulţi ani de închisoare puţini elevi au urmat studii universitare. Eu am avut o mare şansă în viaţă, fiind înzestrat de natură cu talent pentru matematică şi o foarte bună memorie. La aproximativ doi ani de la eliberare, după ce scăpasem din accidentul în care trebuia să fiu ucis, în toamna anului 1953, începând lucrul pe un şantier al Întreprinderii 504 Construcţii Făgăraş, în urma reclamei de bun matematician pe care o aveam în Făgăraş, directorul Întreprinderii 504 de construcţii, Leöb Micşa, îmi propune să-i meditez soţia, ce urma facultatea muncitorească şi era corigentă la matematică şi fizică. După reuşita soţiei l-am meditat şi pe director, înscris la facultatea muncitorească, cursuri fără frecvenţă (Facultatea Muncitorească era înfiinţată pentru şcolarizarea cadrelor de partid şi avea o durată de doi ani). Leöb Micşa, deşi de meserie zugrav, era vioara întâi în întreprindere. El dirija bunul mers al celor cinci sau şase şantiere. Om inteligent, energic şi hotărât, ordinele directorului erau executate de toţi salariaţii. Într-o seară, când făceam o oră de matematică, directorul scoate din sertarul său un formular, o recomandare din partea întreprinderii, şi-mi cere să-l completez. Înapoindu-i-l l-a semnat şi m-a trimis săl iscălească şi ceilalţi responsabili politici. Toţi au făcut-o fără comentarii, cu excepţia Secretarului de Partid, care a adăugat: „Eu ştiu cine eşti tu, dar dacă semnează directorul o fac şi eu”. Drumul spre facultate îmi era deschis. Examenul n-a fost o 159

Destine Literare problemă. În 1958, la începutul anului cinci, colonelul Gheorghe Crăciun, comandantul Securităţii Regiunii Braşov, cere Securităţii Capitalei (cf. dosarului primit prin CNSAS) să mă elimine din Facultatea de Construcţii pentru că nu menţionasem la înscriere că fusesem condamnat politic. Daniela GÎFU: Din punct de vedere personal cu ce v-a dezamăgit România? Victor ROŞCA: În 1964, pe când executam construcţia fabricii de mobilă din Sighetul Marmaţiei, am avut a doua fetiţă, pe Narcisa. La Sighetul Marmaţiei am început din nou să simt că sunt supravegheat de Securitate. De atunci nu m-am mai stabilit în nici o localitate după realizarea obiectivelor din prima etapă pentru care eram angajat. Practic, din 1963 până în 1974 am schimbat zece localităţi (zece şantiere). Anul 1967 a fost un an decisiv pentru mine. Întâmplător am aflat că Ministerul Învăţământului organizează o sesiune specială, pentru toţi absolvenţii liceelor care n-au dat bacalaureatul în ultimii zece ani. La câteva zile l-am susţinut şi l-am luat. Din 1949 şi până în 1959 (cred) nu s-a mai dat bacalaureatul. În 1953 mă înscrisesem la facultate pe baza certificatului de absolvire. Cu diploma de bacalaureat în buzunar am plecat la Bucureşti, la Ministerul Învăţământului, care mi-a aprobat cererea de reînmatriculare în anul V, cursuri serale, la Facultatea de Construcţii din Cluj. Pentru că la seral se făceau cinci ani şi jumătate, în iunie 1969 mi-am luat examenul de diplomă cu media 10. La terminarea facultăţii am fost angajat pe post de inginer şef la un Şantier din Miercurea Ciuc, Harghita, unde am executat mai multe obiective, mai ales industriale şi sociale. În 1972, Niculae Veza, directorul general al Trustului de Construcţii din Piteşti, mi-a propus şi m-a angajat şef de şantier la construirea fabricii de ciment din Câmpulung (Muscel), amplasată la poalele muntelui Mateiaş, între Câmpulung şi Dragoslave, cu şase linii de fabricaţie, unde numărul muncitorilor era în jur de 1500. În 1974 construcţia era terminată şi din 6 linii de fabricaţie deja predasem cinci pentru care lucrasem câte 12-14 ore pe zi, îndeplinind 160

programele săptămânale stabilite de doi miniştri, interesaţi de ciment. Se lucra în două schimburi, de zi şi de noapte. Eu nu plecam acasă până când schimbul II nu începea lucrul. Securitatea lucra febril să-şi finalizeze dosarul, pentru ca la terminarea construcţiei să-mi facă un nou proces, de data asta unul de sabotaj, pe motive, toate, inventate şi neadevărate. Toate notele informative erau date nu de tehnicieni, ci de rezidenţii Securităţii şi informatorii lor. Şansa mea că am scăpat neatins se datorează secretarului economic al Partidului din Câmpulung, un inginer din Lereşti, lângă Câmpulung, singurul om politic care, fiind zi de zi pe şantier, ştia ce sacrificii enorme făcusem ca să termin această lucrare. După ce a reuşit să-mi rupă dosarul întocmit de Securitate, m-a sfătuit să nu mai accept niciodată funcţii de conducere, fiindcă securitatea nu vrea să mă vadă realizat profesional şi, toată viaţa, îmi va crea probleme. Daniela GÎFU: Care este pulsul vieţii culturale în comunitatea română din Montreal? Victor ROŞCA: Când am ajuns în Montreal, în 1988, toată viaţa culturală a comunităţii române se organiza de Centrul Cultural Român şi se desfăşura pe lângă Biserica Ortodoxă Română „Buna Vestire”. La acea dată nu exista nici o publicaţie în limba română. Lipsa presei în perioada 1900-1950 este explicabilă, pentru că primii emigranţi, veniţi în perioada anilor 1900-1914, erau ţărani cu câteva clase primare. Unii erau chiar neştiutori de carte. Este însă de neînţeles faptul că nici între 1950-1990 nu a existat în Québec o presă scrisă în limba română, deşi în această perioadă existau printre canadienii de origine română persoane bine pregătite pentru a o putea face. În provincia Québec a existat într-un timp un buletin parohial scos de părintele Petre Popescu la Biserica „Buna Vestire”. Dar, pentru că în Canada buletinele parohiale nu sunt primite de Biblioteca Naţională a Canadei şi nici de Bibliotecile provinciale, astăzi nu se mai găseşte nici un exemplar. Daniela GÎFU: Cum s-a reflectat asupra vieţii culturale din comunitatea română din Montreal destineliterare@gmail.com

Destine Literare schimbarea de regim politic din România? Victor ROŞCA: Anul 1990 a influenţat pozitiv atmosfera din comunităţile româno-americane. Atunci a apărut primul ziar, „Luceafărul Românesc”, care însă nu dădea evenimentelor (din România) organizate de Centrul Cultural Român nicio atenţie. Vechiul antagonism dintre cele două grupuri ale comunităţii încă nu era stins. După evenimentele din Piaţa Universităţii, din 1992, când tineretul şi-a dat seama că regimul instalat de comuniştii de rangul II nu putea fi reformat, în douăzeci de ani numărul românilor din Québec a crescut de la cinci mii la peste patruzeci, de mii. Odată cu venirea noilor grupuri de imigranţi români, s-a observat dispariţia treptată a vechilor centre de întreţinere a discordiei din comunitate. În anul 1994, părintele Cezar Vasiliu, împreună cu câteva personalităţi de la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, înfiinţează Biserica „Sfântul Nicolae”, a treia din Montreal. Deşi noua biserică nu avea o orientare politică, la început aceasta a adoptat o atitudine rece în relaţiile cu Biserica „Buna Vestire”, în jurul căreia gravitau aproape în totalitate foştii refugiaţi politici din perioada 1950-1989. Tot în 1994, părintele Cezar Vasiliu a început editarea revistei parohiale „Calea de lumină”, cu articole culese din presa ortodoxă, încercând să creeze în jurul Bisericii Sf. Nicolae un al doilea centru de cultură. După câţiva ani a rămas doar editarea revistei pe internet. În anul 1997 îşi face apariţia ziarul „Tribuna Noastră”, al doilea ziar românesc din Montreal. Întrun articol, ziarul elucidează istoria unei asociaţii româneşti ce voia să reprezinte pe toţi românii din Canada şi care, în realitate, în exteriorul Québecului avea doar membri fictivi. În acelaşi an, va apărea şi revista de literară şi de cultură generală intitulată „Candela de Montreal” ce îşi propunea să unească prin scris iubitorii de cultură, indiferent de opiniile lor politice sau de bisericile pe care le frecventează. Încă din primii ani de la apariţie, „Candela de Montreal”, a adunat în jurul ei personalităţi şi scriitori canadieni valoroşi. De la zece pagini, în 1999, când scriau prof. Wladimir Paskievici, scriitorul Florin Oncescu, dr. Paul Dăncescu, prof Constantin Nedea şi alţi câţiva oameni deosebiţi, a destineliterare@gmail.com

evoluat în timp la patruzeci şi opt de pagini, incluzând între colaboratorii ei scriitori din toată Canada. În anul 2000, ziarul „Luceafărul Românesc” îşi încetează activitatea. În acelaşi an, apare ziarul „Pagini Româneşti”. Spre surprinderea generală, chiar în primii ani de la apariţie, ziarul şi-a pus paginile la dispoziţia unor articole regretabile ce au dezbinat şi învrăjbit comunitatea. În anul 2004 apare ziarul „ZigZag”, iar în 2008 ziarul „Accent Montreal”, ce au creat o presă de informare şi de dezbatere a opiniilor, mai ales politice. În anul 2001 s-a înfiinţat Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români (ACSR), care i-a adunat într-o organizaţie pe toţi scriitorii canadieni de origine română. În 2007, ACSR a înfiinţat revista „Destine Literare”, în care, pe lângă canadieni, sunt publicaţi mai ales scriitori consacraţi din România. Din 2004 până în 2009 a funcţionat pe internet revista literară „Terra Nova”, editată de Felicia Mihali. După încetarea activităţilor Centrului Cultural Român (8060 Christophe Colomb), care a avut un rol extrem de important în viaţa culturală a diasporei române din Canada, în 2009 s-a înfiinţat Asociaţia Culturală Română. Organizaţia şi-a început activitatea la Centrul Comunitar (6767 Côte des Neiges), alături de Asociaţia Moldovenilor, sediu ce a servit la înfiinţarea altor asociaţii şi la organizarea celor mai multe manifestări culturale din comunitate. La Centrul Comunitar, alături de ACSR, din 2009 şi-a început activitatea Cenaclului „Mihai Eminescu”. De-a lungul anilor s-au adăugat alte cenacluri şi organizaţii culturale. Între acestea, începând din 2014, menţionez Cenaclul de Istorie veche a românilor, Cenaclul de epigrame, etc. Datorită activităţii revistelor literare şi asociaţiilor culturale amintite, Montrealul a cunoscut, până în vara anului 2015, efervescenţa unui mare centru de cultură românească din Canada. Daniela GÎFU: Cum s-a resimţit în Canada căderea regimului Ceauşescu? Victor ROŞCA: În 1989, românii din Canada aveau o vedere largă asupra problemelor politice internaţionale. Deja căzuseră regimurile comuniste din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Germania 161

Destine Literare răsăriteană, până şi Bulgaria lui Jidcov. Mai rămăseseră România şi Albania. Aşteptam din zi în zi să se anunţe schimbarea regimului din România. În vara lui 1989 am participat la cele două manifestaţii organizate în faţa Ambasadei României din Ottawa. După evenimentele de la Timişoara, personalităţi şi pretinse personalităţi, ce deveniseră anticomuniste peste noapte, s-au întâlnit la Casa Română (clădirea socială a Bisericii Buna Vestire) şi au decis să se ţină o mare manifestaţie în faţa Consulatului Român de la Montreal. S-au adunat vreo 500 de persoane, pe un ger de -200C. Atunci am văzut pentru prima dată ipocrizia unor aşa-zise personalităţi din Montreal. Unul dintre aceştia, la terminarea manifestaţiei, s-a urcat pe soclul unei statui şi a ţinut un discurs nimănui, în timp ce un prieten îl filma. Mai înainte de căderea lui Ceauşescu, aceeaşi personalitate, împreună cu alţi 67 pretinşi opozanţi, după ce au fost siguri de căderea dictatorului, s-au dus la Ambasada Română, la Ottawa, şi s-au fotografiat cum aruncau cu ouă în clădirea ambasadei. A doua zi după manifestaţia de la Consulat, vreo opt persoane ne-am dus la ambasada din Ottawa unde am dat jos steagul, am decupat stema comunistă şi am cerut lista agenţilor trimişi în comunitate de la Bucureşti. Aşa-zisa revoluţie, aşteptată de câteva luni, a venit cu întârziere, pentru că lui Ceauşescu îi lipsea flerul diplomaţiei. El nu învăţase în puşcărie decât să fie dictator. Oricum, pentru românii din străinătate căderea comunismului, chiar dacă a fost făcută de cei care trebuiau să-l apere, a fost o mare eliberare sufletească. Daniela GÎFU: Ajungem la principalul motiv al acestor confesiuni… In martie 1997 conaţionalii stabiliţi în Canada aveau să se bucure de o nouă publicaţie în limba română. Mai mult, o publicaţie cu miez religios, dacă ne gândim că a luat fiinţă pe lângă Biserica Ortodoxă Română „Buna Vestire” din Montreal. Însăşi numele revistei, „CANDELA”, divulgă rolul de ghid spiritual pe care şi l-a asumat. Victor ROŞCA: Iniţial, în 1997, revista „Candela de Montreal” a fost concepută ca un buletin de informaţii pentru noii emigranţi şi ca un mijloc de 162

popularizare a evenimentelor culturale comunitare, mai ales cele prilejuite de zilele naţionale, istorice. După doi ani de tergiversare a înregistrării, din cauza numelui „Candela”, utilizat de mai multe societăţi, în 1999, revista a putut să apară cu numele de „Candela de Montreal”, ca o societate non-profit, cu scop cultural. Niciodată nu s-a pus problema să fie o publicaţie religioasă. Problema cea mai spinoasă a unei reviste de cultură rămâne finanţarea ei constantă şi de lungă durată. Ajutorul guvernului provincial nu era posibil din două motive: s-ar fi denaturat scopul revistei, iar în cazul colaboratorilor şcoliţi în România era imposibil să publicăm 50% din conţinut în limba franceză. În viitor, când majoritatea cititorilor şi colaboratori revistei vor fi din generaţia a doua, care, deşi vorbesc limba română, nu ştiu să citească româneşte, probabil această condiţie se va respecta de la sine. În emigraţie, biserica este singura instituţie ce îi uneşte pe români, indiferent de diferenţele dintre ei. Ea poate, de asemenea, subvenţiona o revistă literară. Dintre cele trei biserici ortodoxe române existente în 1997, Biserica Buna „Vestire” a fost singura care avea o vocaţie culturală şi capacitatea financiară s-o facă. Ea susţinea deja financiar toate activităţile culturale ce se ţineau la Casa Socială a Bisericii (Casa Română). Întrucât preotul paroh al bisericii, părintele Petre Popescu, era un om deschis la cultură, atât Sfinţia Sa cât şi Comitetul Parohial au acceptat subvenţionarea revistei „Candela de Montreal”, fără să-i impună o tentă religioasă. Articolele publicate în revista noastră au teme cu caracter religios, istoric şi cultural. Accentul, însă, este pus pe creaţii literare. Daniela GÎFU: Povestiţi-ne puţin preocupările literare din România?

despre

Victor ROŞCA: Gustul pentru literatură l-am căpătat în cei şase ani de închisoare politică. La ieşirea din închisoarea elevilor de la Târgşor ştiam circa 150 de poezii, multe scrise de Mihai Eminescu. După evenimentele din Ungaria, în Penitenciarul Codlea (Braşov) am avut şansa să stau în aceeaşi celulă cu un grup de scriitori germani: Hans Bergel, anchetat pentru nuvela „Prinţul şi bardul”, părintele Andreas Birkner, pentru nuvela „Scroafa cu cei destineliterare@gmail.com

Destine Literare şapte purcei”, Georg Scherg, profesor universitar de limba germană de la Universitatea din Cluj, criticul literar Wolf Aichelburg şi tânărul teolog Harold Siegmund, poet. Aici, în fiecare seară, se discutau diferite cărţi de literatură, romane şi filme. Pentru prima dată am început şi eu să povestesc filme, cărora le adăugam scene palpitante, inventate de mine. Tot aici, profesorului Georg Scherg mi-a predat lecţii de istoria literaturii germane, prezentate în paralel cu istoria literaturii franceze, pe care o studiasem în cursul superior de liceu. După a doua condamnare, dată în februarie 1960, fiind internat în lagărele de muncă forţată din Balta Brăilei, unde ne-au dat cărţi de citit, între maculatura ideologică se găseau şi cărţi de literatură ale clasicilor ruşi. Seara, într-o baracă cu 250 de intelectuali, între paturi suprapuse, citeam la lumina unor becuri chioare. Tot atunci am început să scriu cu acul pe săpun. Scriam mai ales reflecţii, pe care la sfârşit le ştergeam. Şi, în discuţii cu profesorul Crişan din Cluj, am descoperit curentul literar existenţialist. Am citit mai târziu cărţile lui Albert Camus, Jean-Paul Sartre şi ale precursorilor Miguel de Unamuno şi Søren Kirkegaard, teologul danez. Am cunoscut ideile lui Martin Heidegger, apoi am citit Sigmund Freud, eseurile filozofice ale lui Henri Bergson, cu intuiţia ce nu poate fi comunicată decât prin inteligenţă. In 1963, afară, după eliberare, am continuat să citesc, epuizând cărţile scrise de clasicii ruşi. După 1974, la Ploieşti, schimbând munca de şantier cu cea dintr-un birou de proiectare, după program, în fiecare zi, vizitam librăriile. Începusem să scriu. Însă ce scriam rupeam imediat. Era vremea când erau vânaţi foştii puşcăriaşi ce-şi scriau memoriile. În România aspiraţiile mele, oricare ar fi fost ele, deranjau Securitatea. Trebuia doar să lucrez şi să mă ocup de familie. Orice altă iniţiativă mi-ar fi adus numai necazuri.

Montreal am început să scriu din primele zile de la sosire. De la început, în paralel cu lucrul, m-am implicat în viaţa culturală comunitară. Fiind ales vicepreşedintele Centrului Cultural Român, organizam festivităţile de zilele naţionale ale României, la Casa Română. Mai târziu, am realizat că asta nu era destul, mai trebuia să existe şi o publicaţie care să popularizeze toate aceste activităţi culturale şi care să susţină supravieţuirea limbii şi a identităţii române a comunităţilor.

Daniela GÎFU: Cum aţi ajuns la decizia de a publica o revistă literară?

Daniela GÎFU: Câteva date, vă rog, despre evoluţia publicaţiei „Candela de Montreal”!?

V.R.: Stabilit în 1988 în Canada la vârsta de 61 de ani, pentru că în România nu avusesem dreptul la nici o iniţiativă de anvergură, voiam, totuşi, să fac ceva deosebit. În afară de faptul că am lucrat până la pensie, în week-end-uri şi în vacanţe scriam. În

Victor ROŞCA: Primele numere ale revistei aveau doar patru pagini. Pentru a da vizibilitate activităţilor culturale organizate de Centrul Cultural Român, al cărui vicepreşedinte eram, am mărit tirajul revistei cu fiecare nou număr. De la apariţie, redacţia s-a

destineliterare@gmail.com

Daniela GÎFU: Cum a fost gândit proiectul „Candelei de Montreal”? A fost un proiect gândit etapizat? Victor ROŞCA: După primele două numere am găsit un redactor tehnic dispus să lucreze pe termen lung. Împreună am decis ca revista să fie scrisă de scriitori canadieni şi să se adreseze canadienilor de limbă română. În 2007 a apărut revista „Destine Literare”. Circa 95% din articolele publicate în această revistă sunt scrise de scriitori din România şi din alte ţări şi doar 5% sunt scrise de scriitori din Canada. Atunci am considerat că e necesar să avem, totuşi, punţi de legătură cu ţara. Dar ca să se justifice existenţa celor două reviste literare era necesar ca, în revista noastră, aceste colaborări să fie excepţii. În revista „Candela de Montreal” 95% dintre articole sunt scrise de scriitori din Canada şi doar 5% de scriitori din România. La început, nefiind siguri de viitorul revistei, nu ştiam dacă vom găsi colaboratori pregătiţi să scrie, nu ştiam cine vor fi cititorii, iubitorii de literatură. Şi, încă nu cunoşteam atitudinea noilor imigranţi faţă de cultură şi posibilităţile lor financiare de a o cumpăra, întrucât ziarele româneşti se distribuiau gratuit. Aşa că am lăsat timpul să hotărască şi timpul a decis în favoarea revistei „Candela de Montreal”.

163

Destine Literare echipat cu aparatură electronică modernă, atât din banii proprii cât şi dintr-o primă şi singură subvenţie de la guvernul Provinciei Québec. Pe parcursul celor 18 ani de existenţă revista a evoluat an de an, odată cu dezvoltarea activităţilor sociale şi culturale ale comunităţii române. Astăzi revista a ajuns la apogeu, „Candela de Montreal” este o publicaţie prestigioasă de literatură şi cultură generală românească, la care scriu scriitori din toată Canada şi care se adresează tuturor canadienilor de origine română. În privinţa numărului de pagini, în ultimii trei ani ne-am oprit la 48. Am luat în considerare preţul de vânzare, cheltuielile de tipărire şi costul trimiterii revistei la abonaţi. În colaborare cu mai mulţi graficieni talentaţi, organizarea materialelor, atât în pagină cât şi în revistă, şi-a îmbunătăţit continuu aspectul. În ultimii ani, prin includerea în redacţie a unor noi talente scriitoriceşti, s-a dat revistei un nou impuls privind calitatea conţinutului. Pe primele pagini ale revistei, în toate numerele, se publică un eseu cu tematică religioasă, tradiţie păstrată de la preotul Petre Popescu şi continuată de noul paroh, preotul Liviu Alexandrescu, urmat de unele episoade din viaţa şi istoria comunităţii şi a Episcopiei Ortodoxe a Americii. Pentru imigranţi, biserica a rămas cea mai prestigioasă instituţie românească din cadrul comunităţilor, în jurul căreia s-a constituit fiecare comunitate şi numai în jurul acesteia va putea supravieţui limba şi identitatea română a comunităţilor. Penultima pagină publică o parte dintre ultimele ştiri culturale apărute în comunitate. Pe coperta a doua, în fiecare nou exemplar prezentăm cititorilor trei dintre cărţile apărute în ultimul an, scrise de scriitori canadieni de origine română. În primii cinci ani, 1997-2001, aşa cum s-a mai menţionat, s-a urmărit sprijinirea noilor imigranţi pentru integrarea atât în societatea canadiană cât şi în tradiţiile comunităţii române. În acest sens s-a publicat un serial cu istoricul evenimentelor de la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a Americii şi cronici de istorie a comunităţii locale. În 2001, înfiinţându-se ACSR şi apoi Cenaclul „Mihai Eminescu”, au apărut noi scriitori şi poeţi ce au devenit colaboratorii revistei „Candela de Montreal”. În următorii cinci ani, între 20022006, comunitatea românilor din Québec mărindu164

se, a crescut şi numărul scriitorilor şi al iubitorilor de cultură. S-au făcut cunoscuţi în Montreal: Felicia Mihali, Mircea Gheorghe, Florin Oncescu prozatori, George Filip - poet, Livia Nemţeanu poetă şi prozatoare, cunoscuţi încă din ţară. Ajunşi în Canada, ei au continuat să-şi publice primele volume. Florin Oncescu a devenit colaboratorul revistei „Candela de Montreal” din anul 2000. Din 2007, după 15 ani, revista a ajuns la maturitate. Astăzi „Candela de Montreal”” este un nume cunoscut în Canada, însă mai puţin în România. Conţinutul şi calitatea articolelor, estetica revistei au ajuns la un nivel profesional. Cele mai multe articole, publicate în ediţiile acestor ani, sunt de proză şi poezie, recenzii de carte, scrise de autori canadieni de origine română, precum şi prezentarea unor personalităţi remarcabile, oameni de cultură, scriitori, pictori etc. Scopul iniţial al revistei „Candela de Montreal” s-a orientat spre promovarea literaturii scrise de scriitori canadieni de origine română. Colaboratorii revistei sunt din comunităţile marilor oraşe canadiene, Vancouver, Kitchener, Toronto, Montreal, Laval, Drummondville etc. Printre scriitorii din România te numeri tu, dragă prietenă, alături de Daniela Voiculescu, Elena Olariu, care sunteţi prezente în fiecare număr, iar Iuliana Onofrei şi Gheorghe Răducan au apariţii ocazionale. Daniela GÎFU: Cum a primit comunitatea română din Montreal filele noii publicaţii? Victor ROŞCA: Există patru motive care mă fac să cred că revista satisface exigenţele publicului montrealez. Mai întâi, pentru că revista se vinde, apoi pentru că a avut o evoluţie remarcabilă datorită înmulţirii colaboratorilor; de asemenea, revista e susţinută financiar de comunitate şi pentru că apariţia ei este aşteptată de cititori. Daniela GÎFU: Dar scriitorii? Există o apetenţă mai mare spre filele revistei dumneavoastră din partea celor din România sau din partea românilor trăitori în Canada? Sau din alte ţări...? Victor ROŞCA: Datorită înfiinţării, în Montreal, a Cenaclului „Mihai Eminescu”, cei care au avut darul destineliterare@gmail.com

Destine Literare exprimării în scris s-au adunat şi mereu se adună săşi citească scrierile în cadrul cenaclului. Dacă un eseu citit în cenaclu reprezintă o satisfacţie, faptul că este publicat în „Candela de Montreal”, unde va fi citit de sute de persoane şi va fi depus la Biblioteca Naţională a Canadei şi la Biblioteca Naţională provincială, este o satisfacţie mult mai mare. Desigur, înclinaţia scriitorilor canadieni spre „Candela de Montreal” este mai mare decât a celor din România, care o cunosc mai puţin, ca şi a celor din alte ţări, care poate nici n-o cunosc. Nu putem vorbi de apetenţa scriitorilor din România pentru „Candela de Montreal” atâta timp cât politica redacţiei s-a limitat la extinderea revistei în oraşele canadiene. Dacă în primii ani revista era cunoscută doar la Montreal, am ajuns să fim cunoscuţi în Laval şi Drummondville (Québec), la Vancouver (Columbia Britanică) şi Toronto, Kitchener (Ontario), iar în prezent şi în Brampton (Ontario). Astăzi suntem în etapa când realizăm că este timpul ca scriitorii din Ţară să cunoască preocupările literare ale comunităţilor româneşti din Canada. Şi mi-ar plăcea să realizăm din când în când un schimb de articole cu revistele din Ţară şi poate din alte locuri de imigraţie a românilor. Daniela GÎFU: Cum este promovată revista „Candela de Montreal”? Întreb, fiindcă vizibilitatea ei necesită încă un efort comun, al românilor din Canada şi al celor din România, pentru lărgirea grupului de semnatari, susţinători etc. Victor ROŞCA: În Canada ne-am făcut cunoscuţi prin colaboratorii din fiecare oraş. Realizăm că ar trebui făcut mult mai mult pentru lărgirea sferei cititorilor chiar din aceste oraşe, pentru a deveni cunoscută ca la Montreal. În România suntem cunoscuţi doar izolat, de diferite personalităţi. Aici ar trebui făcut mult mai mult. Până în prezent am făcut un schimb sporadic de articole doar cu revista „Constelaţii Diamantine”, cu doamna Doina Drăguţ. În viitor ar trebui să găsim o cale de a realiza acest deziderat. Desigur, aceasta n-o putem face decât cu ajutor din Ţară, la care reflectăm doar acum, împreună cu cei care deja ne citesc.

destineliterare@gmail.com

Daniela GÎFU: Ce ne puteţi spune de familia „Candelei”? Cât a fluctuat ea? Victor ROŞCA: Da, într-adevăr, echipa redacţională s-a schimbat de mai multe ori. La ora actuală este echipa cea mai calificată, formată din doamna Ortansa Tudor, licenţiată în litere, fostă profesoară de limba română, autoare de cărţi de poezii pentru copii, de traduceri din limba franceză şi multe altele; domnul Mircea Gheorghe, licenţiat în litere, prozator, ziarist, traducător; domnul Nicolae Marinescu, absolvent de teologie, ziarist şi informatician. În redacţie mai sunt pr. Liviu Alexandrescu – consilier, Angela Faina – imaginea artistică a revistei, Victor Roşca – redactor şef şi Marius Neaga – redactor tehnic. Daniela GÎFU: Acum o provocare. Istorisiţi-ne o întâmplare din viaţa „Candelei de Montreal” pe care nu aţi menţionat-o până acum. Victor ROŞCA: Îmi amintesc de-o seară frumoasă de toamnă a anului 1989, cam la un an de când mă stabilisem în Montreal, când mergeam la un curs de limba engleză care se ţinea la Casa Socială a Bisericii „Buna Vestire”. Mă împrietenisem cu profesorul, ajungând să discutăm diverse subiecte. Îşi cumpărase de curând un computer şi un xerox. Atunci mi-a venit o idee: - Măi, Radule, îţi propun să scoatem împreună o revistă. - Grozavă idee. De acord. Mai discutăm ca să punem la punct câteva detalii. După puţin timp, eram deja în anul 1990, aud că el a lansat un ziar, dar cu alţi tovarăşi. Nu mă invitase nici măcar la lansare.Când l-am reîntâlnit, i-am zis: - Bine, măi, Radule, ai scos un ziar fără să-mi spui un cuvânt. Aşa ne-a fost înţelegerea? Răspunsul, exclusiv comercial, avea să mă trezească definitiv: - Bine, măi, Victore, omul care are bani face ce vrea cu ei! Vădit debusolat, am decis ca după ce mă aşez mai bine în Montreal să scot şi eu o revistă. Una care să-i unească pe români, să promoveze literatura scrisă de românii din Canada şi care să lupte pentru păstrarea limbii şi identităţi noastre naţionale, aşa cum o fac 165

Destine Literare de mii sau de sute de ani alte etnii. O luptă care trebuie dusă de aici, prin masa miilor de imigranţi, fără ajutor şi imbold din afară. Aşa a apărut „Candela de Montreal”. ------------------------------------------[1] Toate datele menționate mai sus sunt extrase din dosarele Securității, primite de la CNSAS ........................................ ROŞCA, Victor, (n. 17 decembrie 1926, Râuşor, judeţul Braşov) a absolvit Facultatea de Construcţii a Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca în 1969. A fost arestat în 28 iunie 1948, în timpul examenului de bacalaureat, fiind condamnat la 2 ani de închisoare corecţională, pedeapsă săvărşită în Penitenciarul Târgşor. În 28 iunie 1950 i se va prelungi detenţia şi va fi eliberat în 1951 din Penitenciarul Ploieşti, însă i se stabileşte domiciliu obligatoriu în satul natal până în anul 1952. În 1958, fiind deja student în anul 5, este exmatriculat pentru că fusese deţinut politic. Va fi din nou arestat

în 1959 pentru manifestări legate de Revoluţia din Ungaria, fiind condamnat la 4 ani închisoare corecţională. De data aceasta execută pedeapsa în lagărele de muncă din Balta Brăilei şi este eliberat în 1963 de la Formaţiunea Ostrov în urma unui decret de graţiere dat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Şicanele din partea autorităţilor vor continua. În 1988 reuşeşte să plece, împreună cu soţia, în vizită la una dintre fete care se afla în Canada. Este şi momentul când se decide să ceară azil politic. În Canada, Victor Roşca devine o voce reprezentativă în una dintre cele mai vechi comunităţi canadiene de origine română. Întemeiază în anul 1997 revista literară „Candela de Montreal”, fiind şi redactorulşef al acesteia. Are o fructuoasă activitate publicistică, cărţi însă publică mai puţin. Amintim: Moara lui Kalusek - Începutul represiunii comuniste (1997), şi Experimentul Târgşor – Începutul represiunii comuniste (2011), ambele publicate la Editura Curtea Veche Publishing din Bucureşti.

Zoe Pham Duong – Renaștere (Rebirth in the womb)

166

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Nadejda GODOROJA (REPUBLICA MOLDOVA)

Saga familiei oncologului (Amintiri din Uniunea Sovietică) (Continuare din numărul trecut)

Sonea însă nu a auzit tot bocetul Zinei – pierduse cunoştinţa. Soacra ei , Catinca, o stropise cu agheazmă, a culcat-o în pat, mai mult nu ştia cu ce s-o ajute. S-a bucurat mult când Sonea a deschis ochii, însă faţa ei albă ca varul o făcu pe soacra ei să mai caute vreun remediu s-o aducă mai repede la stare bună. A fiert sovârv şi alte buruiene, care, ştia ea, ajută la toate necazurile, însă Sonea se ţinea cu greu pe picioare; la înmormântarea lui moş Pantelemon nu au luat-o. Ba mama-soacră ia şi interzis să privească la geam când l-au scos din casă. Catinca a transmis la săteni să intre la școală la Râbniţa, unde activa ca profesor feciorul ei, soţul Sonei, să-i transmită să vină acasă. Când a venit, i-a spus că Sonea are probleme de sănătate, că trebuie să găsească o căruţă şi să plece cu toţii la Râbniţa, deoarece şi acolo trebuie să stea neapărat cineva, căci ştiu ei cum stau lucrurile. Era un secret pe care îl știau toţi membrii familiei – pe lângă cei tineri, părinţii , socrii – toţi, însă nimeni nu pronunţa nici un cuvânt prin care ar reda situaţia. Toţi înţelegeau că dezvăluirea acestei taine ar însemna moarte pentru toţi, și se străduiau cu tot ce le era în puteri să pună umărul la efort, ca să se termine cu bine ceea ce făceau, însă nimeni nu vorbea despre aceasta. Pricina începuse la finele anului 1942. Sonea ieşise la piaţa să procure produse, ieşea din casă numai la strictă necesitate. A lăsat fiica mică cu soacra, care venise în ospeţie, s-a îmbrobodit ca o bătrânică cu basmaua până la ochi, s-a străduit să vină repede să nu întâlnească vreun poliţai, căci unul de acuma o întrebase de nu-i evreică, deoarece numele ei - Sonea, Sofia – e suspect. Cum nu s-a străduit să se întoarcă repede, însă totuşi începea să destineliterare@gmail.com

se întunece, căci… scurte sunt zilele de decembrie ! Nu dovedise să închidă uşa cum cineva a deschis uşa şi ca un fulger a întrat în casă, picase la picioarele Sonei, ia cuprins picioarele, tremura şi plângea fără glas. Sonea simţea cum i se umezesc ciorapii, picioarele de lacrimile persoanei, ce intrase în casă aşa de straniu, însă nu înţelegea ce se petrece, ce vrea această persoană, de ce a venit la ei, de ce nu răspunde la întrebări. Catinca ieşise în coridor să-şi întâlnească nora, a văzut ce se petrece, a aprins o lumânare, deoarece în coridor era deja întuneric, i-a luminat faţa oaspetelui neaşteptat şi Sonea a înlemnit: în genunchi în faţa ei a recunoscut-o pe Rivca, evreica care îi cosea rochii şi alte haine până la război , căci era cea mai bună croitoreasă în Râbniţa. A înţeles că Rivca a fugit din ghetou. Imediat au dus-o în camera din fundul casei, au acoperit geamul cu o pătura, ambele – şi Catinca şi Sonea – înţelegeau ce primejdie le paşte, aşteptau că pot să vină poliţaii cu cânii de pază şi atunci le împuşcă pe toate, însă nu vorbeau despre aceasta. Nu vorbeau deloc . Au amuţit. Au ospătat-o pe Rivca cu ce aveau fără să-i spună vreun cuvânt. Rivca a înţeles că nu v-a fi dată afară, că prin asta şi ele riscă pedeapsa cu moartea, şi tot prelungea să tremure şi să plângă. I se zguduia tot corpul, însă fără a pronunţa vreo silabă. Aşa le-a găsit Macar întors de la serviciu. A recunoscut-o pe Rivca, a privit-o pe maică-sa şi pe soţie întrebător, a înţeles că ele sunt derutate şi nu ştiu cum să organizeze lucrurile mai departe, a luat o saltea de pe pat, o cuvertură groasă şi le-a suit în pod. Femeile s-au trezit din înţepeneala ce le paralizase, au început să caute haine groase, au strâns tot ce au găsit şi au dus 167

Destine Literare în pod. Rivca fără a spune un cuvânt tot a înţeles, s-a urcat în pod, a pus salteaua lângă hogeac , s-a culcat, s-a învelit, şi lipsită de orice puteri, prima dată din ultimele luni s-a încălzit şi-a adormit. N-a dormit până în zori gazda. Catinca, trebuie menţionat, se bucura de o stimă deosebită în familie şi nu numai. Copiii ei, deşi vârstnici, se duceau la ea cu toate, ce le înfruntau – şi bucuriile şi necazurile. Şi acum, după o lungă tăcere Catinca a spus: Mâne v-a fi zi, copilul (aşa a numit-o pe Rivca) trebuie hrănit , iar acu e târziu, plecăm la culcare . Şi-a arătat cu ochii spre pod. Vorbele Catincii au lămurit lucrurile. A doua zi Macar a plecat la serviciu, Catinca a fiert cartofi, a turnat o cană de lapte adus de acasă şi s-a suit în pod. Când s-a coborât i-a spus Sonei: - Mâne eu o să plec acasă, că şi acolo am multe pe cap; tu însă va trebui să faci în fiecare zi ce am făcut eu azi. Nora a dat afirmativ din cap. De atunci, pe orice timp, în orice ger (că iarna a fost cumplită!), Catinca peste o zi pleca la copii să le ducă produse, în special lapte. Nu era nimic suspect, că tinerii aveau bebeluş – fetiţa iubită de toţi, îndeosebi de Catinca, căci tare mai semăna cu ea. Se străduiau din răsputeri şi părinţii Sonei, însă nimeni nu vorbea la ”temă”. Iată că şi acum , deşi Sonea se simţea slăbită, Macar a găsit o căruţă, au luat alimente, au învelit fiica în plapoma groasă, apoi în cojocul bunelului şi toţi trei au plecat la Râbniţa. Nu puteau lipsi mai multe zile, Rivca era lipsită de surse de viaţa în pod, în lipsa lor. Au ajuns cu bine, Catinca a pregătit bucate, a vizitat-o pe Rivca, care i-a pupat mâna şi i-a spus în şoaptă pentru prima dată: Mulţumesc până la pământ. Vreau să vorbesc cu mata. Fii sănătoasă, să te aibă Domnul în pază, vorbim altă dată, i-a răspuns Catinca. Peste o zi , văzând-o pe nora palidă şi slăbită i-a spus: - Du-te, Sonecica la doctor, medicamente ei n-au, dar tot înţeleg mai multe decât mine, măcar un sfat ţi-or da. A doua zi a plecat la doctor. A stat mult până i-a venit rândul, căci pe tot oraşul erau trei doctori, iar bolnavi prea mulţi. A întrat în birou la medic. 168

Medicul român, un bărbat cam sub 50 ani, cu ochii trişti, încovoiat de parcă ducea în spate toată povara globului, cu glas domol, obosit, a invitat-o să se aşeze şi să-i povestească ce necaz a adus-o la el. Asculta atent, parcă nu se grăbea, de şi îl aşteptau alţi bolnavi. Pe birou lui era în ramă o fotografie cu o doamnă simpatică, veselă , care cuprindea doi copii mari , probabil – feciorul şi fiica lor. După ce a examinat-o , i-a spus lui Sonea că totul e în regula, pur si simplu v-a avea un bebeluş, gravidele se întâmplă de suportă greu sarcina. Văzând-o pe Sonea cu ochii în lacrimi i-a spus: - Linişteşte-te doamnă, eşti fericită, o să dai pe lume un copil. Acum când atâta lume se pierde, Domnul ţi-a dat norocul de a crea o viaţă. Acum două luni am pierdut feciorul. Crede-mă pe mine, nu-i mai mare fericire decât să ai un copil si nu-i mai mare pierdere, decât să pierzi copilul. Războiul se va termina, toate războaiele cândva se termină. Şi atunci o să fii şi mai fericită că, uite, ai avut puterea şi în calvarul acela ai păstrat viaţa copilaşului. Te strădui de duci sarcina până la naştere. Să sperăm că o să naşti un copil sănătos şi, cine ştie, posibil, acest copil îţi v-a aduce noroc. Sonea i-a mulţumit domnului doctor pentru încurajare, i-a înţeles tristeţea şi înţelepciunea. Acesta a petrecut-o respectuos până la uşă. Pe drum spre casă a înţeles că azi a avut audienţa nu la doctor – la Domnul Doctor. A decis să-i urmeze sfaturile, căci aşa a înţeles ea că povaţa Doctorului nu-i altceva decât voia Domnului expusă de el. Acasă i-a povestit soacrei. Ambele s-au cuprins şi au plâns cu lacrimi de uşurinţă, căci mare le-a fost bucuria că în casa lor o să mai înflorească o floare, o noua viaţă; uite, că şi între români sunt oameni nemaipomeniţi, adevăraţi Doctori. Acest adevărat Profet le-a spus că războiul se v-a termina şi că viitorul lor copilaş v-a fi darul Domnului şi marea bucurie a lor. S-a întors soţul Sonei de la serviciu, i-au spus toate noutăţile, l-au bucurat nespus de mult. Pentru un moment au uitat de frica ce nu-i părăsea niciun minut – frica pentru viaţa Rivcai şi , prin urmare, şi a lor. Atunci, prima dată în şoaptă au discutat situaţia. Decizia Catincii a fost promptă: – Rivca trebuie transferată în sat - la noi acasă. La mulţi săteni trăiesc rude mânate de vânturile destineliterare@gmail.com

Destine Literare războiului din diferite părţi, o sa stea mai mult ascunsa pe cuptor, de ceva – o prezentăm ca pe o rudă îndepărtată bolnavă, semi mută. Transferarea ei o organizez eu. Când şi cum – voi comunica. Sonecica în starea ei trebuie sa aibă linişte - şi aşa a văzut moartea cu ochii. Peste câteva zile în faţa casei, pe care o închiriau tinerii în Râbniţa s-a oprit o căruţă, din ea s-a coborât Catinca şi doi ostaşi români cu capul și mâinele bandajate. Ostaşii fuseseră la medic pentru îngrijiri medicale. Catinca i-a invitat în casă, a pus pe masă bucatele pregătite de ea cu mare iscusinţă, căci deficitul total de produse în timpul războiului te obliga să fii culinar - inventator. Familia supravieţuia datorită văcuţei, pe care o îngrijau şi protejau ca ochii în cap. Ostaşii, mulţumiţi de ospăţ, au mai luat şi câte un pahar de vin. După aceia Catinca le-a spus că mai e şi o rudă, că-i bolnavă, a primit o traumă la cap când bombardau Râbniţa , a pierdut graiul şi în oraş greu se descurcă şi trebuie luată în sat. Ostaşii au spus că sunt de acord, că , desigur, în căruţă toţi încap. La ieşirea din oraş nimeni nu i-a oprit . Bandajele ostaşilor le-a fost toată protecţia. Aşa Rivca s-a pomenit pe cuptor la familia Ecaterina şi Evgraf Nanii. Evgraf Nanii , de fapt era fecior de nobil de origine poloneză al lui Nicola Cihoţchii, al cărui tată a decedat când Evgraf avea patru ani, a avut noroc de domnul pe care Volostea l-a indicat ca tutore, care i-a păstrat gospodăria părinţilor şi l-a şi înfiat, dându-i numele Nanii. În trecut, erau oameni avuţi, cu gospodărie exemplară - cai ca la ei la nimeni în sat nu erau. Pe lângă cei de lucru, mai aveau şi o pereche , pe care îi foloseau numai când plecau în ospeţie sau la biserică , o frumuseţe de cai – de culoare gri deschisă, cu pete albe pe corp, cu picioarele albe, de parcă ar fi fost încălţaţi în ciorapi albi. Totul mergea bine, au căsătorit cele două fiice, s-a însurat mezinul, fecioraşul lor Macar , erau fericiţi că au aşa noră frumoasă, deşteaptă şi din oameni de seamă, pe care le-a adus-o feciorul în casă. Deşi fusese revoluţia din 1917, până ce era perioada de ,,politică economică nouă”, anunţată de Lenin şi periodic plăteau impozite mari, mai veneau şi cei din comitetul sărăciei (комбед) şi le mai luau produse şi alte lucruri, erau mulţumiţi de ce le rămânea. Totul s-a prăbuşit de sfântul Dumitru. destineliterare@gmail.com

Tinerii au înhămat caii cei frumoşi la saraban (бричка), au plecat la hram la prietenii lor în alt sat, când s-au întors au găsit ograda pustie, părinţii încărunţiţi în cele 3 zile cât au lipsit. Părinţii le-au spus, că în sat au făcut adunare, la care li s-a anunţat că în sat se organizează gospodărie colectivă colhoz, iar a doua zi au venit cei din comitetul organizatoric cu 2 militari şi le-au comunicat că pământurile , ce le aparţineau cu drept de proprietate privată familiei Nanii, sunt de acuma confiscate, vor aparţine colhozului, apoi au luat totul - 4 vaci, vreo 100 de oi, 6 cai, toate păsările - găini, raţe, gâşte, toată roada până la un grăunte – au măturat podurile. S-a început lupta pentru existentă. Au vândut lucrurile de preţ din casă până şi inelele de aur de căsătorie. Tinerii - Macar şi Sonea - au plecat la studii în orașul Balta (atunci capitala Republicii Autonome Moldoveneşti, acum – oraş în Ucraina). De şi au întrerupt studiile din cauza foametei (1932 – 1933) în anul 1934 au absolvit colegiul pedagogic , Macar a început serviciul de pedagog, iar Sonea, Sonecica cum o numeau toţi în familie, a rămas acasă să îngrijească scumpul şi mult aşteptatul lor copil, fetiţa Iustina, care s-a născut în toiul foametei , în anul 1931. De fapt, foamea a început îndată după ce i-au mânat pe oameni în colhoz, însă oamenii precauţi, care au ştiut să ascundă câte ceva, o mai duceau. Pentru refuzul de a întra în gospodăria colectivă oamenii plăteau cu viaţa. Poetul Marcov din satul nostru a avut îndrăzneala să publice în ziarul raional o poezie, în care reflecta starea de spirit a omului lipsit de bunuri ca rezultat al colectivizării: …Iată vine primăvara. Ce gândeşti tu, măi Mihai ? Ce ti-i bun că ai căruţă, Dacă eşti tu fără cai ? Peste câteva zile după publicare, noaptea, au dispărut toţi membrii familiei Marcov, toţi fraţii, verişorii şi ceilalţi - până la cele mai îndepărtate rude şi membrii familiilor acestora . Au dispărut pentru totdeauna. În anii 1932 – 1933 a trebuit ca acea conducere a partidului comunist să-şi demonstreze puterea, să bage frica în oameni ca să nu să se opună colectivizării totale. N-am putere de voinţă să descriu toate, ce mi le-au povestit despre acestă 169

Destine Literare perioadă , nu vreau ca grozăviile, prin care a trecut generaţia acelor ani să provoace dureri sufleteşti copiilor mei. Și totuşi…iarna anului 1932 s-a început prea devreme, zăpada a acoperit câmpiile încă până la recoltarea porumbului. Foamea cumplită îi mâna pe oameni pe câmp, încercau să scoată de sub zăpadă măcar un ciocălău de porumb. Însă grănicerii primiseră ordin să împuşte orice persoană, pe care o văd în câmp. Ordinul de aceea-i ordin ca să fie executat… În primăvara anului 1932 urzica şi alte ierburi îi mai ajutau pe oameni să-şi potolească foamea. Însă nu toţi mai aveau puteri să le colecteze. Ion, fratele lui Andronic, cumnatul lui Macar, cu soţia şi cei doi feciori frumoşi şi deştepţi, eminenţi, mândria şcolii au murit toţi într-o zi păscând troscotul din fata casei. A decedat în acea foame jumătate din populaţia satului. Satul nostru nu era excepţie. Aşa a fost în toate localităţile acestui meleag. În aşa grozăvenie Macar şi Sonea şi-au păstrat fiica - schimbau la piaţa din Râbniţa un covor pe o pâine, au dus tot din casă, chiar şi mobila din nuc, încrustată, făcută la comandă, masa ovală pentru 24 persoane ce se ţinea pe trei picioare sculptate în lemn ca labele de leu... păreau ceva nefiresc, aduse cu apa în casa cea pustie ???nu inteleg/Alex. Insă toate lucrurile nu costă nimic în comparaţie cu cele obţinute. Au reuşit să obţină ceva enorm – au păstrat viaţa la toţi membrii familiei… În al doilea an de activitate pedagogică Macar a început studiile prin corespondenţă la Institutul Pedagogic din Tiraspol, oraş în care se transferase capitala republicii. Nu dovedise să termine facultatea, cum în anii 1937 – 1938 a fost organizată a doua rută de foame. Însă la pedagogi li se dădea o normă de produse , destul de mică, însă cu ajutorul părinţilor, care reușiseră să procure o vacă , s-au descurcat. În acei ani bântuia nu numai foamea. Populaţia se temea mortal şi de ,,cioara neagră‟‟maşina securităţii comuniste, care vizita localităţile de obicei noaptea. Şi dacă cineva cădea sub suspiciune, nu-l lua numai pe suspect, ci pe toate, până şi cele mai îndepărtate rude. La oameni li se spunea ca „au fost condamnaţi la zece ani fără drept de corespondenţă ’’, ceea ce însemna internarea în gulag pe viaţă sau împuşcare. Şi în aşa calvar viaţa se prelungeşte. Creştea fiica, bucuria 170

familiei, cu un cip atât de neobişnuit, încât tot satul o numea fata cea frumoasa a lui Macar Evgrafovici şi Sonei. S-a mai născut şi a doua fetiţă. Părea să crească fără probleme – cu pielea albă, ochii albaştri, părul cârlionţat – păpuşa familiei. În toamna anului 1938 – toamna neagră – s-a îmbolnăvit prima fiică, Iustina . I-au diagnosticat scarlatină cu afectarea creierului şi în trei zile a decedat. La înmormântarea ei Macar, Macar Evgrafovici, cum îi spunea tot satul, la cimitir a pierdut cunoştinţa… O nenorocire nu vine niciodată singură. Ruşii spun ,,prişla beda – otkrîvai vorota‟‟ (a venit nenorocirea – deschide porţile). Peste 9 luni timp de câteva zile au pierdut-o şi pe fiica Ana. Au spus că a luat-o pneumonia pe fond de diabet zaharat. Atunci , la 29 ani Sonea a suportat primul infarct miocardic. În anul 1940, după intrarea armatei roşii în Basarabia, Macar a fost transferat cu serviciul la Rezina – orăşel pe malul Nistrului vis-a-vis de Râbniţa, apoi la Orhei, oraş comparativ mare, în funcţie de sef al secţiei de învăţământ al judeţului. Acolo a întâlnit începutul la al doilea război mondial. Dimineaţa, deasupra oraşului au zburat avioanele nemţeşti, însă n-au bombardat Orheiul, au plecat mai departe și au bombardat podurile peste Nistru. În oraş se începuse panica. Locuitorii care aveau rude în satele din jurul oraşului de acuma începuse să plece din oraş. Numai la ora 12, în amiaza zilei a vorbit la radiou Molotov, care a anunţat oficial începutul războiului ca urmare a năvălirii mişeleşti a Germaniei fasciste asupra Uniunii Sovietice. Macar imediat a găsit o maşină cu refugiaţi şi a trimis-o cu ea pe Sonea până la Râbniţa. Singur însă a rămas, deoarece la radiou anunţase mobilizarea totală a bărbaţilor până la 50 ani. Conform indicaţiilor, s-a prezentat la comisariatul militar, unde de acuma erau sute de oameni. Când l-a ajuns rândul i s-a spus că el trebuie să plece la serviciu şi să organizeze evacuarea documentelor, după ce rămâne în funcţie până la indicaţii speciale suplimentare (до особого распоряжения). I s-a pus la dispoziţie un camion, în care doi ostaşi au încărcat toată arhiva şi au plecat, pe telefon de la comisariatul militar i-au ordonat să se prezinte la ei dimineaţa, însă noaptea au bombardat oraşul şi suburbiile, iar dimineaţa în oraş au întrat nemţii şi românii. Macar s-a tăinuit destineliterare@gmail.com

Destine Literare prin clădirile distruse, nopţile le folosea pentru a se deplasa spre baştină; peste câteva săptămâni într-o noapte, riscând cu viaţa, a trecut Nistrul înot şi s-a pomenit acasă. Bucuroşi că au scăpat în viaţă, însă nu ştiau ce v-a urma, deoarece nemţii plecaseră spre răsărit, în Transnistria au rămas românii, toată administraţia era românească, iar purtarea lor cu populaţia era ca şi a nemţilor - atât de drastică, încât oamenii se străduiau să iasă din casă numai la cele mai mari necesităţi. Românii îi vizitau acasă, îndeosebi beciurile. De vroiau vin, trăgeau un cartuş în butoi, se apropiau, beau vinul , care curgea din gaura făcută, apoi vizitau coteţul , luau câteva găini, gâşte sau ce le pica în cale şi plecau veseli, cântând: Pe şoseaua lui Stalin Duc românii la găini… Macar îndeplinea lucrul de ţăran în gospodărie, dar peste câteva luni a fost chemat la conducerea oraşului şi i s-a spus că la Râbniţa se organizează studiile în şcoli, sunt necesari pedagogi cu studii să predea limba română. A fost de acord din doua considerente: de nu dai acord te poţi pomeni în beci la siguranţă, apoi de şi în timpul războiului, care cine ştie cât v-a dura, copiii trebuie să înveţe. Vecinii nu vroiau să înţeleagă particularităţile, pentru ei Macar colabora cu românii, de aceia unii îl priveau cu ochi răi. Macar nu se supăra pe vecini, îi înţelegea, deoarece prima întâlnire cu ostaşii români a sătenilor a fost catastrofal de tragică… ...La apropierea liniei frontului de Nistru a venit ordin de la comitetul militar de evacuare a populaţiei din satele, situate nemijlocit pe malul Nistrului. Din satul nostru s-a evacuat practic toată populaţia la 40 km de la Nistru. Au rămas numai câte un bătrân în fiecare mahala, care au refuzat să plece şi, totodată, şi-au asumat obligaţia să hrănească animalele vecinilor. ... Lupte crâncene au fost pe Nistru. Pentru Uniunea Sovietică acest război într-adevăr a fost Marele Război pentru Apărarea Patriei. Când s-au epuizat toate rezervele – omeneşti şi tehnice – de apărare a liniei pe Nistru, când de acuma în unele localităţi mai sus de Râbniţa

nemţii şi românii trecuse peste Nistru, militarii au primit ordin să arunce în aer liniile de apărare – trei rânduri de dzoturi (construcţii de fortificaţie din beton armat cu grosimea pereţilor de 1,5 m ) şi să se retragă. Comandantul grănicerilor le-a ordonat ostaşilor, ofiţerilor să se retragă, el însă a întrat în dzotul de pe malul râului şi a zburat în veşnicie împreună cu dzotul. Cinstea lui de ofiţer nu-i permitea să se retragă. (Mulţi ani după război soţia lui venea la acest loc de Ziua Biruinţei şi depunea flori lângă dzotul deteriorat ). Bătrânul Graf, rămas şi el în sat în noaptea ceia a aprins candela şi mult s-a rugat pentru sufletul răposatului comandant, care a fost nemaipomenit de omănos, inteligent, şcolit, ştia germana la perfecţie, adesea se întâlnea cu Graf şi discutau despre viaţă, muzică şi altele. Anume el ia scăpat familia de Siberia: cu câteva ceasuri înaintea deportării celor avuţi comandantul a venit şi i-a ordonat lui Graf să se prezinte cu toată familia la cazărmile pichetului de frontieră, deoarece are nevoie de ajutor – toţi ostaşii sunt ocupaţi şi n-are cine să ajute la bucătărie – să cureţe cartofi. Graf era înţelept şi experimentat, nu ştia de ce-i vorba, dar a înţeles că-i ceva foarte serios şi în câteva minute, lăsând tot baltă, cu întreaga componenţă a familiei, s-au prezentat la cazarmă. În noaptea ceia pe toţi avuţii din sat i-au luat în camioane, apoi din Râbniţa – în vagoanemarfare – i-au transportat în Siberia. Au curăţit cartofi vreo 2 săptămâni, apoi când s-au liniştit lucrurile, s-au întors acasă. La explodarea punctelor de fortificaţie a fost aşa un zgomot, încât cei evacuaţi din Gidirim, la 40 km au înţeles ce s-a întâmplat şi cum stau lucrurile. Când linia frontului a trecut la răsărit de la Colbasna, unde se refugiaseră , sătenii s-au întors acasă. Majoritatea nemţilor au plecat spre răsărit. Cei care au rămas îi ajutau pe români la implementarea noilor reguli sociale pe teritoriul ocupat. Deşi la Râbniţa militarii români organizau organele noi de conducere, în Gidirim ei nu ajunseseră.

(va urma)

destineliterare@gmail.com

171

Destine Literare

Dimitrie GRAMA (SUEDIA)

O idee care ne suceşte minţile

Fiind in România in luna Octombrie, am cumpărat si citit cartea "O ideea care ne suceşte minţile", in care trei intelectuali romani si anume Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu si Horia-Roman Patapievici aduc ceva nou si excitant, nu in literatura romana ca atare, ci in exprimarea unor idei si sentimente personale legate de comunism. In atmosfera de generala laşitate naţională si internaţională cu privire la divulgarea crimelor comunismului, aceşti trei oameni au dat dovada de curaj si şi-au asumat răspunderea de adevăraţi intelectuali. Acesta este un act care denota o conştiinţă evoluata! Sunt convins ca "O idee care ne suceşte minţile" este o carte importanta si ar trebui citita de cat mai multa lume si mai ales de tinerii de azi, care in confuzia generala creata de o democraţie handicapata "a la România", nu mai sunt in stare săşi formeze o opinie clara despre diverse ideologii, cum ar fi: fascismul, comunismul sau democraţia. Uşor de citit, educativa, dar in acelaşi timp analitica si tăioasa, cartea aceasta ai expune pe cei trei ca fiind "dascăli buni". Un dascăl bun este acela care accepta un dinamism intelectual si care are capacitatea de analiza profunda a diferitelor aspecte ale societăţii umane in timp. Un dascăl bun îşi asuma o responsabilitate bazata pe o conştiinţă proprie si libera de dogmele dominante acceptate de o clasa politica si aceasta responsabilitate este de asemenea detaşată de ideile si curentele intelectuale la moda. Emmanuel Terray, JP Sartre si multi alţii, au reprezentat si inca reprezintă "dascăli prosti", intelectuali limitaţi si fiinţe umane fara o conştiinţă proprie dezvoltata. Am fost deosebit de incantat de 172

faptul ca atât Pleşu cat si Liiceanu si Patapievici au avut curajul divulge si sa reducă la adevărata valoare aportul acestor falşi umanişti, corupţi si îndoctrinaţi ireversibil de idei criminale. Multi intelectuali din West începând cu anii 1930 si inca si acum, au răspândit si inca răspândesc ideile comuniste, ori de la catedre universitare, ori sprijiniţi de o mass-media incompetenta, continuând sa îndoctrineze un tineret din ce in ce mai incult in materie de istorie sau evoluţie social-politica a omenirii. Orice învăţătură bazata pe culte indoctrinatorii este o învăţătură de proasta calitate, limitata si mai ales periculoasa! Dar nu este uşor sa ataci si sa te lupţi cu adepţii comunismului având in vedere ca el este îmbrăţişat de intelectualul răsfăţat din West si de politicieni dornici de putere suprema, dictatoriala din tarile slab dezvoltate. Intelectualii din West continua, asa cum spun si cei trei, sa flirteze cu ideea comunista, cu toate cunoştinţele si documentele actuale care demasca ordinea comunista ca fiind cea mai devastatoare si cea mai criminala din istoria omenirii. Este, in fond, vorba de acei "oameni maşina", cu un intelect limitat si o conştiinţă bazata pe propriu interes. O conştiinţă rudimentara, de supravieţuire, sau neputincioasa din punct de vedere calitativ si evolutiv. Comunismul, de la idee, la fapta si la rezultat final, reprezintă un eşec intelectual si este, fara nici un fel de dubiu, un exemplu tragic a unui "ceva" care nu ar fi trebuit sa existe in primul rand ca experiment uman si care acum, după o lecţie dureroasa, ar trebui incriminat cel putin la fel de aspru ca si fascismul. destineliterare@gmail.com

Destine Literare Cei care in continuare dau dovada de îngăduinţă fata de astfel de idei si practici, sunt tot aceia care ar accepta o "noua inchiziţie", promovând, din propriu interes sau din prostie lucie, societăţi in care oamenii pot fi arşi pe rug doar pentru singurul motiv ca îşi permit dreptul sa gândească! Ca exemplu actual vreau sa dau ca exemplu acceptanta tâmpească a expansiunii musulmane, care deja in societatea noastră cere fara ruşine cedarea tradiţiilor noastre seculare in favoarea legilor musulmane. Intelectualii si politicienii noştri ne interzic noua sa criticam musulmanismul, sa nu-i ofensam pe cei veniţi la noi, venetici cărora li se da dreptul sa ne arda in pieţe drapelul tarii sau sa ne intimideze jurnalişti, scriitorii sau caricaturiştii.

Islamul, ca si comunismul reprezintă atât "o religie indoctrinatorie" cat si o forţă/ambiţie de convertire a tuturor oamenilor la aceasta ideologie regresiva, o ideologie in marş forţat de cotropire de noi teritorii "a la Marx": "Noi purtam război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat, tara, patriotism si când ne va veni randul nu ne vom deghiza terorismul". "O idee care ne suceşte minţile" ne îndeamnă spre cugetare si nu numai cu referinţă la comunism, ci la toate "- ismele" care au potenţial de distrugere fizica si morala a societăţii umane.

Gibraltar 30/12, 2015

Zoe Pham Duong – Trecut, prezent…(She grows strong)

destineliterare@gmail.com

173

Destine Literare

Dumitru ICHIM – KITCHENER (CANADA)

Versuri

Lansare de carte Căutați-vă bine, prin toate buzunarele, sertarele, sau pe unde și-a dus Caragiale iapa; atenție, nu cumva cei de la parlament să le fi tras cu apa. Căutați pe unde, când nimeni nu vă vede, vă scărpinați! Prin spatele pozelor, vechile, sau prin altă parte. Trebuie să vă găsiți ! urechile ! Diseară-i lansare de carte! Scotociți, prin chestii de alea, mai muierești, întreabă-ți soacra din Urechești, de n-au luat-o strechile! Poate că urechile cum ascultau pe sub ușă,

174

cineva a făcut: clanț!, lăsându-le în afara cetății Bizanț, că toate-ale lumii-s deșarte, dar diseară-i lansare de carte! De n-ai s-asculți nicio vorbă, sau te doare în paie spre nord-vestul din cot, și chiar de ai fi politically, yes, cor-rectum, nu fi netot, că-ntodeauna capul ce-i plecat, urechile dacă-și le poartă domnește, ca straie, sabia, oricât ar fi de-a dracului, nu poate să-l taie, gândindu-se cu frică la urechile acului! Morala deloc nu-i ciudată, cum nu e nici brânza-n burechi: Diseară lansare de carte! Costum și cravată, o singură gură și patru urechi!

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Joc de copii Ala-bala, portocala, omul negru cu sucala. Cine vrea din noi să-nceapă, dă cocoșul peste groapă, o voronă, și-n pănușă scârțâitul de la ușă.

- Coada de la curcubeu. Flacăra de pe comoară pentru urdiniș de moară. Haide, haide te grăbește, luna-i nouă-n solz de pește! Ala, balul, portocalul, are flori la hamuri calul.

- Iar de sete ce-o să beu?

Nu vezi? Ochiul ți se-ncurcă, s-a sfârșit bala din furcă. Fugi! Întins de-a huța-huța, cu căruța, cu căruța... Noapte bună, drum de stea! Ala, bala, portoca...

Omul care vede cu mâinile... Omul care vede cu mâinile, mi-a zis: ''Lasă-mă, să-ți mai citesc încă o dată fața ta. Cu vârful degetelor, mi se pare că atinsă a fost o lacrimă uscată,

sau poate un cântec de dragoste din propria-i cenușă reaprinsă.

toiagul alb și cu el a dat semnul plecării.

Se face seară, mi-a spus iarăși. Simt în aer mirosul de fum al trenului pierdut.''

Nu știam că omul care citea cu mâinile, ca un gropar, ca un profet, era șeful gării în care se vânduse ultimul bilet.

Și-a ridicat apoi

Nici moartea nu mai e ce-a fost Nici moartea nu-i ca moartea așa cum fuse ieri! Contemporan cu ea, în fiecare zi discutăm peste gard nimicurile. Adesea zâmbind, ne schimbăm plicurile cu adresa greșită. Aseară m-a întrebat dacă mărul meu mai face mere. De alea, pârguite a ispită

destineliterare@gmail.com

din prima cădere de stea. Și mi-am zis: Oricât de năpraznică și neîncălecată în șea, încă mai tânjește după vinul prea sfânt purtat în ulcior de prima muiere. Și-am întrebat pe vecina-mi, săraca, dacă poate să muște cu placa...

175

Destine Literare Cântec pentru păcălici De la plop și de la tragăn Cântec ți-am făcut, de leagăn.

Chiar și-n grajd de chihlimbar, Doarme puiul de măgar,

Steaua-și scapără scorușa Pe bordeiul cât brândușa.

Mic și el printre alți mânzi; Mama-l soarbe cu-ochii blânzi.

Mă-ntreabă: Ce oră e? Bursucul ce sforrrăie.

Lacul stelei-i zice: vino! Tu de ce nu dormi, lumino?

Dorm și mazărea și stupul, Prin abecedare lupul.

Dintr-o nucă e covata! Greierul și-adoarme fata,

Torcându-i din fir de lună Somn ușor și noapte bună. Visul mândru s-ai în prag! Pleoape peste cântec drag, Grai de nalbă în ferești! - Dormi, ori iar mă păcălești?

Kitchener, Ontario

Carmen Doreal - The Folklore

176

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Dimana IVANOVA (BULGARIA)

В нашата южна есен на К. Галвес

In our southern autumn for K. Gálvez

В нашата южна есен ще светят много звезди, ята от птици ще пеят ще блестят мостове, дворци.

In our southern autumn a lot of stars will sparkle flocks of birds will sing bridges and castles will glow.

В нашата южна есен Прага ще зачене палми, а ние ще зачеваме себе си, ще се целуваме жадно.

In our southern autumn Prague will conceive palms and we will conceive ourselves, kisses will never be enough.

Когато звездите изгаснат, ние с тела ще засветим и ще се събудим сутрин като две любовни комети.

When the stars flame out, we will twinkle with bodies and we will awake in the morning as two enamored comets.

В нашата южна есен ще изтичаме нежно с води – реки под светове, градове и мостове и в пражката сребърна утрин ще се събудим влюбено нови.

In our southern autumn we will tenderly flow as if rivers under worlds, cities and bridges and in the Prague silver dawn we will awake newly in Love.

Котката

The cat

Стая. Врата. Като че вселена, затворена в мрак. Пред вратата на стаята – котка. Само очите й светят, като че проглеждат в бъдещето. Зад вратата – хора, врагове? Само котката знае, но мълчи. Очите й виждат отвъд.

A room. Doors. As if a whole universe, captured in the darkness. There is a cat in front of the door. Only her sparkling eyes can see in the future. Behind the door – people, enemies? Only the cat knows, but stays silent. Her eyes see beyond. Translated from Bulgarian by the author

destineliterare@gmail.com

177

Destine Literare Dimana Ivanova (PhD.) was born in Varna, Republic Bulgaria, in 1979. She earned her Masters in Slavonic philology at the University of Kliment Ochridski in Sofia with a minor in French philology. She has been awarded twice with the Grigor Lenkov prize at the Czech center in Sofia. Her translations have been published in Literary magazine, Panorama, Homo Bohemicus and an Anthology of young Czech authors translated by young Bulgarian translators (2008). She is also the translator of several books from Czech and Slovakian language. In 2006, she started her doctoral studies in Comparative literature at the University of Charles in Prague. She is also an author of a number of critical studies published in Bulgarian, Czech, Slovak and Hungarian conference proceedings. Since 2008, she has also been a regular author of the Czech electronic newspaper www.iliteratura.cz. and since the year of 2008 to the year of 2013 has been a member of the editorial board of newspaper Balgari in Prague. In the year of 2008, she was also awarded a scholarship for a foreign doctoral student in Slovakia and began research at the Slovak

Academy of sciences. Her doctoral dissertation is about the comparative aspects of Czech decadent poetry and has been successfully defended in the year of 2011 at the Charles University of Prague. She is the author of the poems' book "Invitation for a Father" (Ergo, 2012). Her poems have been translated into English, Czech, Slovak, Spanish, Romanian, Russian, French and Macedonian languages and published in many journals as the US. literary journal “Tower journal”, Spanish journals as “Purple words” and “Hambre” and CanadianRomanian review “Destine literare”. She has participated in International poetry festivals as Ars poetica in Bratislava and Poetry Nights in Curtea de Arges in Romania. She is currently working as a teacher of French, Arts and culture at High language school in Slovakia and in the editorial board of the newspaper Sanarodnik in Bratislava. She is also a member of the Czech alliance of the journalists, Czech alliance of the translators, poetry movement Poetas del mundo and the Czech-Slovakian Association of comparative literature.

Imagini din Bulgaria

178

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Ligia-Gabriela JANIK (GERMANIA)

Cazul Bodnariu: Scrisoare deschisă adresată Preşedintelui României

Domnule Preşedinte al României, Klaus Werner Johannis Stimate domnule Johannis, vă salut în calitate de Preşedinte al României, dar mai ales în calitate de OM, dorindu-vă un An Nou prosper şi binecuvântat! Profit de posibilitatea de a vă comunica online pe noul site al Administraţiei Prezidenţiale pe baza cazului Bodnariu, caz tărăgănat intenţionat. Dacă noi vom tăcea, pietrele vor vorbi. Noi, românii de pe Mapamond am sperat să interveniţi prompt în rezolvarea acestei situaţii alarmante pentru că v-aţi obligat prin lege să reprezentaţi interesele poporului care v-a ales în fruntea ţării. Domnule Preşedinte, pentru românii care au fost alături de familia Bodnariu din Norvegia şi nu numai, sărbătorile de iarnă au avut gust amar. Mii de români din întreaga lume au scandat la unison „dacă ei nu au Crăciun, nici noi nu avem!”. Mă întreb dar, cu ce inimă au petrecut demnitarii de stat sărbătorile de iarnă? destineliterare@gmail.com

Scurt istoric: Să nu uităm, cu mulţi ani în urmă, doamna Ruth Bodnariu şi-a părăsit ţara de origine, Norvegia, venind în România să îngrijească copiii străzii. Destui români s-au bucurat atunci de ajutorul primit din partea dânsei. Astăzi, însă, când doamna Ruth se află în necaz, este oare indicat să uităm altruismul de care a dat dovadă în cazul copiilor bolnavi, flămânzi şi fără adapost? Dacă doamna Ruth s-a comportat ca o adevarată mamă faţă de copiii străini, cum punem la îndoială faptul că dânsa este o mamă bună pentru copii ei? Stimate domnule Johannis, eu nu invoc nemulţumiri personale în legătură cu alte situaţii, ci insist pentru reîntregirea familiilor de români, cărora Ţările Scandinave le-au luat copiii. Iar Dumneavoastra, în calitate de Preşedinte, aveţi deplina autoritate să rezolvaţi aceste situaţii sfâşietor de dureroase. Printre miile de alegători jigniţi, umiliţi, stând în două rânduri la o coada imensă cu copiii în braţe pentru a-şi exprima votul, s-au numărat şi aceste familii, astăzi rămase fără copiii. Oare să ne fi înşelat atunci când ne-am pus încrederea în Dumneavoastră, votându-vă? V-am ales pentru că avem nevoie de un preşedinte care să apere interesele românilor în faţa lumii întregi, indiferent unde ne-am afla. Acesta este motivul pentru care vam votat: să fim respectaţi, înţeleşi, susţinuţi atunci când nevoia o cere, nu umiliţi şi batjocoriţi, cum s-a întâmplat în repetate rânduri până acum. Am rămas profund îndurerată de gestul oribil al unor ambasadori români din America, care au refuzat să susţină cazul acestor familii, ignorând protestatarii. Oare autoritatea Dumneavoastră de 179

Destine Literare preşedinte nu se exercită şi ambasadorii români din Diaspora, ambasadori care în loc să apere şi să sprijine interesele românilor pe un pământ străin, îşi bat joc de protestatari? Cum sau cu ce tupeu se încalcă autoritatea Dumneavoastră şi cum se uită atât de uşor faptul că noi, românii, v-am ales preşedinte? Chiar dacă mulţi dintre noi ne aflăm în afara graniţelor ţării, în străinatate tot români suntem. Dacă traiul în ţară ar fi fost altfel, fiţi sigur că nimeni nu ar fi luat drumul pribegiei. Înţeleg că nu vă este uşor să negociaţi cu ţările vizate întru susţinerea familiilor rămase fără copii, dar românii au un singur preşedinte şi, respectiv, aşteaptă să daţi dovadă de calităţi deosebite, proprii unui conducător care-şi iubeşte poporul. Imaginaţi-vă, dacă la vârsta de 4-6 ani, fiind singurul copil al familiei, aţi fi fost smuls din motive neîntemeiate din braţele părinţilor, aţi fi fost izolat de rude, familie, cum aţi descrie traumele psihice prin care aţi fi trecut? Balanţa durerii în ce parte ar înclina, în cea a copilului sau a părinţilor? Ce fel de educaţie morală, spirituală şi psihică aţi fi avut? Dacă pentru un singur copil la părinţi merită să lupţi, cu atât mai mult pentru cele cinci flori smulse, strivite şi aruncate pe caldarâmul cel mai de jos al societăţii. Să recunoaştem, oricât de mult ar oferi statul, societăţile civile, orfelinatele sau părinţii adoptivi, nimeni, niciodată nu ar înlocui

dragostea părintească din sufletele copiilor. Iar pentru o creştere în spirit armonios, se ştie că fiecare copil are nevoie de părinţii naturali. (cum vă simţeaţi când eraţi la tata pe genunchi sau în braţele mamei?) Dacă aţi fi avut copii, tot la fel s-ar fi tărăganat lucrurile? Dacă vreun demnitar ar primi vestea că întro bună zi, statul i-a răpit copiii direct de la şcoală, fără explicaţii, fără timp pentru îmbrăţişări şi rămas bun, oare cum ar reacţiona? V-am scris aceste rânduri cu speranţa, că pasivitatea va fi îndepărtată şi, veţi interveni pe lângă autorităţile statului norvegian nu doar pentru familia Bodnariu, ci pentru toate familiile de români, aflate în situaţii similare. Pentru Dumneavoastră ar fi un simplu gest de omenie, pentru familia Bodnariu, însă, o binecuvântare şi o mare bucurie, pentru părinţii Dumneavoastră - o mândrie, pentru noi românii - încrederea că vă pasă de noi şi siguranţa unei zile mai bune. Doresc să închei prin cuvintele lui Mardoheu spuse împărătesei Estera pe când se afla la curtea lui Ahaşveroş: „... Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?“ Ne-am pus încrederea în Dumnezeu şi în Dumneavoastră. Fiţi binecuvântat şi Dumnezeu să ocrotească România! 12 ianuarie 2016 Aldingen, Germania

Notă: Eu, Alexandru Cetăţeanu, director-redactor-şef al revistei, consider că Norvegia a demonstrat că ştie să-şi crească şi să-şi educe copii, iar românii au de învăţat de la norvegieni şi nu pot da lecţii acestei ţări civilizate.

Sursa: Internet

180

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Ion JIANU (ROMÂNIA)

Academicianul și scriitorul Augustin Buzura: Marin Sorescu a fost linșat pur și simplu! (Interviu din cartea „În 1983 şi 1992, premiul Nobel trebuia să poarte un nume românesc: Marin Sorescu/ Convorbiri cu şi despre Sorescu”, Editura Eikon 2014; autor: Ion Jianu) Ion Jianu: Stimate domnule academician Augustin Buzura, l-ați cunoscut îndeaproape pe Marin Sorescu, l-ați prețuit. Ce amintiri deosebite vă leagă de marele scriitor? Ce este, ce semnifică pentru dumneavoastră Marin Sorescu? Augustin Buzura: Marin Sorescu este unul din marii scriitori români din toate timpurile, o personalitate aparte, inconfundabilă, performer în toate genurile. Am spus-o și când trăia și când niște derbedei culturali postrevoluționari nu încetau cu insultele. De altfel, am scris de nu știu câte ori că Marin Sorescu a fost linșat pur și simplu. Și, din păcate,n-a fost singurul. Astăzi, acei eroici democrați anticomuniști și nu mai știu cum, nu valorează nici cât hârtiile aruncate la coș de Sorescu. Din păcate, ne aflăm tot în era ticăloșilor, pentru a utiliza o sintagmă a lui Marin Preda. După cum se vede, n-am învățat la timp istoria, astfel că repetăm o perioadă penibilă, umilitoare, a comunismului primitiv de după ultimul război. Alți Vineri, alți Novicii, dar agresivitatea pare mai sporită. Pe la noi, și nu numai de acum, istoria se ocupă de pigmei. Sigur, am fost de aceeași parte a baricadei, de când era singur printre poeți și până la foarte grăbita sa plecare, dar nu aș ști ce să povestesc. Eram amândoi foarte tăcuți, atenți la reacțiile celorlalți pe care le urmăream cu deosebită atenție. Am fost împreună în Israel, am străbătut acele locuri sfinte cu imensă emoție, dar cuvintele ni s-au părut prea sărace. Nimic nu putea înlocui tăcerea. I.J.: Dacă nu greșesc, i-ați fost lui Marin Sorescu, în câteva momente dificile din viața domniei sale, un fel de confident. Oferiți-ne câteva amănunte… Puteți destineliterare@gmail.com

faceți un… Raport asupra singurătății lui Marin Sorescu? A.B.: Nu i-am fost confident, ci atât cât am putut fi, doar un prieten. Părerile noastre de orice fel, estetice, politice etc. le încredințam hârtiei și cărțile noastre stau mărturie că am spus adevărul atunci când era foarte greu, teribil de greu, iar după Revoluție nu am ieșit în fața patriei cu rănile sau cu faptele noastre de vitejie. Păcatele, evitabile sau inevitabile, le transformi în literatură sau le ții în tine până la sfârșitul sfârșitului. Ne-a ales sau ne-am ales o meserie foarte dificilă, solitară, în care războiul se poartă cu tine însuți pentru a descoperi acel nou și nespus încă de nimeni care să te scoată din rând. Un fost președinte al Comitetului Nobel, Kjell Espmark, mi-a spus că doi români ar fi avut șansă la premiul Nobel: Nichita Stănescu și Marin Sorescu I.J.: Ați vorbit cu un fost președinte al Comitetului Nobel, iar de la dumnealui ați aflat că, până în 1990, Nichita Stănescu și Marin Sorescu erau în cărți pentru premiul Nobel, iar Sorescu și în 1992. Ați mai vorbit despre acest subiect, dar doresc să includ în cartea de Interviuri cu și despre Marin Sorescu răspunsul dumneavoastră la această chestiune: cei doi, Nichita Stănescu și Marin Sorescu, nu au fost deloc sprijiniți de autoritățile din România sau pur și simplu li s-au pus și unele piedici? Și, în cazul lui Sorescu, urzeli au fost, mai ales, după revoluție? A.B.: Da, un fost președinte al Comitetului Nobel pentru literatură, Kjell Espmark, mi-a spus că doi 181

Destine Literare români ar fi avut șansă la premiul Nobel: Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Din păcate, moartea a fost mai grăbită. Am discutat în diverse împrejurări despre șansele literaturii române, nu a venit vorba de urzeli, de intrigi etc. Intrigile sunt doar la noi, pe Dâmbovița, unde în fiecare an se dau câteva premii Nobel! Mereu acelorași. Sorescu era prețuit atât ca om cât și ca scriitor. Iar apoi, câți dintre intriganții și invidioșii noștri naționali ajung la distinsele personalități ale Academiei Suedeze? Și dacă, prin absurd, ar ajunge, cine i-ar băga în seamă? Nu știu dacă ați observat, în România, lumea vorbește, în ultimii zece ani, o limbă pe care nu o mai înțelege nimeni.

I.J.: Sunteți deținătorul premiului „Marin Sorescu” la ediția din 2012 a Zilelor Sorescu de la Craiova, distincție oferită de academicianul Eugen Simion în numele Academiei Române, premiul fiind acordat în colaborare cu Primăria Craiova. Ce semnificație are acest premiu „Sorescu” pentru dumneavoastră? A.B.: Este un sentiment foarte ciudat să primești un premiu care poartă numele unui prieten cu a cărui dispariție încă nu te-ai obișnuit. Sigur, mă simt foarte onorat și n-am nici o îndoială că un oraș care, spre cinstea lui, găzduiește un Festival Internațional Shakespeare, nu va face eroarea să renunțe la a-și cinsti anual scriitorul cel mai important pe care l-a dat.

I.J.: Ce credeți că nu s-a spus încă despre Marin Sorescu și ar merita să se cunoască? A.B.: Sunt sigur că vremea lui Sorescu va veni atunci când românii vor înțelege că au cu ce să se mândrească. Și că, în afară de procurori, curve, călugări, papagali politici și mascați, mai au multe de arătat. Chiar și în acest moment penibil al istoriei, avem mai multe cărți, decât cătușe! Căci, dacă nu suntem mai buni ca alții, nu suntem cu nimic mai prejos.

I.J.: Și dumneavoastră, ca și Sorescu, ați fost hărțuit politic înainte și după 1990. Este reală informația că în martie 1990, în timpul evenimentelor interetnice de la Târgu Mureș, „strada” s-a îndreptat și înspre biroul dumneavoastră, dar ați scăpat de posibila furie, fiind salvat de armată? Sunt chestiuni de istorie literară și care ar trebui cunoscute… A.B.: Povestea este mult mai complicată și se impun câteva precizări. Înainte de a mă muta la București, am locuit în Cluj unde eram redactor șef la „Tribuna”, funcție în care am fost ales tocmai în 22 Decembrie 1989. Prin urmare, nu am avut niciodată birou în Târgu Mureș, dar în zilele pomenite am fost acolo și nu regret: am învățat cum se scrie istoria, cât adevăr și câtă minciună se ascund sub cele mai frumoase cuvinte. Pe scurt, ce s-a întâmplat? În dimineața zilei de 19 martie 1990 a apărut la redacție un ziarist englez care ne-a cerut sprijinul pentru a ajunge la Târgu Mureș unde urmau să se petreacă niște evenimente importante. Am rugat un coleg, bun vorbitor de engleză, să-l însoțească, dar, spre uimirea mea, peste câteva ore s-au întors explicându-mi că nu se poate intra în oraș, că toate intrările sunt blocate. Trebuie să recunosc imediat că, dezamăgit, m-am decis să merg la Târgu Mureș, deși eram obligat să particip la o ședință a F.S.N. în București. Nu mi-a fost greu să intru în piața centrală și în Palatul în jurul căruia se desfășurau ostilitățile. Am avut mult noroc deoarece mă cunoșteau oamenii, milițienii și militarii care se

Este un sezon al mitocanilor, analfabeților... I.J.: Este Sorescu un scriitor oarecum uitat în România? Nicio piesă de teatru nu i se mai joacă de mulți ani (nici măcar la Craiova!)… A.B.: Nu numai Sorescu este uitat, ci întreaga cultură română, ca să nu mai vorbim de cultura universală. Este un sezon al mitocanilor și analfabeților, fără respect pentru lege, credință și educație. Doar activiști ai diverselor partide, demagogi și nerușinați care mint cu ușurința cu care respiră. Din păcate, mulți scamatori, veleitari și mini-talente joacă astăzi rolul de scriitori. Solidaritatea de breaslă, respectul pentru adevăratele valori sunt, din păcate, amintiri din vremea Răposatului de la Târgoviște. În ceea ce mă privește, cred că vremea lui Sorescu, dar și a scriitorilor adevărați, care ar avea loc de cinste în orice altă mare literatură, va veni. Secolul în care ne aflăm nu are prea mare răbdare cu proștii și impostorii.

182

destineliterare@gmail.com

Destine Literare străduiau să țină cât de cât ordinea. De acolo, am văzut cam toate câte s-au întâmplat, inclusiv sălbăticia cu care îl loveau pe Mihăilă Cofariu sau pe țăranii români pe care-i duceau la subsolul clădirii unde îi băteau până recunoșteau că fac parte din „Vatra Românească”, formație în seama căreia se puneau toate câte se întâmplau. Eram leșinat de foame și de sete, dar nu aveam cum să ies din clădire. Până la urmă, făcându-mi-se milă de englez, am riscat să ieșim, cu gândul să merg la un prieten din vecini, profesorul Asgian, să-i cer ceva mâncare, curaj care ne putea costa foarte mult. Seara târziu, după victoria ungurilor, am ajuns la un hotel, unde, ziariști de la marile agenții de presă, toți foarte buni vorbitori de maghiară, transmiteau reportajele. Deși nu mă despărțisem o clipă de omul meu de a cărui viață mă simțeam răspunzător, am fost uimit să-l aud transmițând cu totul altceva. Mi s-a părut că măcar o parte din text îl avusese scris de acasă... L-am întrebat unde a văzut așa ceva, dacă pentru un asemenea text mai avea rost să vină până la Târgu Mureș și, desigur, să ne riscăm viața, dar zâmbetul lui condescendent, impresia că mă ia de prost, m-au făcut să-l las alături de cei ce își sărbătoreau victoria cuceririi Palatului și

să revin de unde plecasem, strecurându-mă cu greu prin lumea agitată, violentă (care, repet, sărbătoreau victoria). Am ajuns cu greu la biroul generalului Scrieciu, iar mai târziu noaptea, după ce ungurii au reușit să ocupe clădirea, am tras un dulap de fier în ușă și, dimineața, cam pe la 4-5, am fost eliberați de parașutiștii de la Boteni. Atunci l-am cunoscut pe viitorul general Chelaru și pe câțiva ofițeri de mare profesionalism împreună cu care i-am scos dintr-o ascunzătoare pe cei ce erau învinuiți de toate relele: conducerea „Vetrei Românești”, căreia i-am povestit ce s-a întâmplat în noaptea abia trecută. Către prânz au venit câțiva dintre cei ce se numeau miniștri, dar am avut certitudinea că n-au înțeles nimic, iar unii nici n-au dorit să înțeleagă. Au preluat și ei varianta maghiară… și așa a rămas până în zilele noastre. Adevărul nu s-a spus niciodată până la capăt, au câștigat cei ce au atacat primii. Cofariu a devenit un biet maghiar căzut pradă sălbăticiei românilor etc. Ar fi multe, multe de povestit, dar aș avea nevoie de foarte multe pagini. În zilele acelea am învățat mai multe decât dintr-un tratat de diversiune. Cât despre unguri, ceea ce n-au câștigat atunci prin violență, au câștigat mai târziu cu ajutorul lichelelor noastre naționale.

Târgu Mureș – martie 1990

destineliterare@gmail.com

183

Destine Literare

Peycho KANEV (BULGARIA/ SUA)

Peycho Kanev is the author of 4 poetry collections and two chapbooks, published in USA and Europe. He‟s nominated for the Pushcart Award and Best of the Net. His poems have appeared in many literary magazines, such as: Poetry Quarterly, Evergreen Review, Front Porch Review, Hawaii Review, Barrow Street, Sheepshead Review, Off the Coast, The Adirondack Review, Sierra Nevada Review, The Cleveland Review and many others. The Obvious Solution

A Newly Discovered Picture

It‟s 2 A.M. and she sits alone in the dark room like a piece of coal in a forgotten coal mine. Outside the night grabs what daylight‟s left unhidden, the coyotes bark of matters shallow and unimportant. She looks at the dark surface of the mirror on the wall and then her gaze drifts toward the window.

On 5th Avenue a streetwalker in a short yellow skirt holding a broken beer bottle and looking with frightened eyes big as the sun

What should I say about this life? I just want to write one poem that would last as long as those healed scars on her wrist.

Her soul is on the gloomy side of life, I‟m sure of it There are places in this world which exist only for some particular moment and for a specific person to be there coexisting then they disappear for you and me (of course).

Passing By The building of the orphanage has only one window lit up; clouds of dark sheep trot upon the sky. In the distance a dog barks its way into the night. And after that – I wish you were here in the ensuing silence.

184

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Jana KUZMIKOVA (SLOVACIA)

Slovak Literary Naturism from the Point of View of Cognitive Literary Theory From the cognitive point of view, we can argue that affective attitudes („Do I like or dislike something?‟ „How strong is my feeling towards something?‟) lead to premature conclusions, without rational arguments and overall analysis. The rational, self-reflective control-system of the human mind, which in complicated situations takes over from the automatic cognitive systems to slow down decisions by logic re-evaluations, fails to function during affective reactions. Rather than criticizing the provoked emotions, it supports them. It limits itself to the information consistent with existing beliefs, for the most part ignoring those that would induce re-evaluation of these beliefs (Kahneman, 2011, 103). Affective situations, a wide range of emotions and affects, as well as a focus on surprising moments, are characteristic of the work of the Slovak writer František Švantner. Švantner shows these emotions and affects as irrational motivations in human action. Acting on the basis of feelings can replace the more complex question: „What do I think about it?‟ The aim of this study is to analyze Švantner‟s work and its reception by applying notions from cognitive theory. The most characteristic aspect of Švantner‟s work– the indecisiveness of resolutions and open endings in his stories cannot be clarified only through narrative analysis. By engaging the cognitive evolutionary point of view, it is possible to answer the question why multiplicity of meaning is so prominent in Švantner‟s work and where its roots are. The work of the Slovak writer František Švantner (1912 – 1950) belongs to the post-FirstWorld-War literature and formed in the context of destineliterare@gmail.com

European Modernism of the first half of the 20th century. Švantner is regarded as the most significant representative of Slovak literary naturism (app. 1930 – 1950). He wrote two shortfiction collections, Malka (1942) and Dáma [Lady] (1966) and two novels, Nevesta hôľ [The bride of the highlands] (1946) and Ţivot bez konca [A life without an end] (1956). Before further analysis, it is necessary to characterize naturism, which is an idiosyncratic Slovak version of Scandinavian Neo-Romanticism or southern European regionalism and populism. The term naturism is from the Latin nātūra, describing several phenomena at once: nature; the natural; the universe, the world; the elements, the essence; natural law, natural character, trait; temperament (Tvrdý, 1923, 180). In Slovak, the jargon nátura means the personal traits of a person or the essence of a person. A significant date for Slovak naturism is the year 1937, when three naturistic works, merging „the realism of the village with the fantastic of folk legends‟(Chrobák, 1926), were published independently of each other. They were Kamarát Jašek [My friend Jašek] by Dobroslav Chrobák (1907 – 1951), Zbojnícka mladosť [The youth of a forest robber] by Ľudo Ondrejov (1901 – 1962) and Pokušenie [Temptation] by Margita Figuli (1909 – 1995). These works must have attracted the attention of František Švantner, because he significantly changed his rather expressionist poetics and themes thereafter. He began to work more with the character and thinking of the socalled natural character and his belief in the mysterious, super-natural, meta-physical forces of 185

Destine Literare natural and cosmic origin. His stories brought together the common, everyday life with the sphere of mysterious, unknown forces, divine powers and super-human creatures. The result of this effort was the short-fiction debut Malka (1942). Although in his following works Švantner slightly modified his settings, characters and plots, his original interest in the human consciousness, the unconscious and perception did not change. According to Oskár Čepan (1977), Slovak literary naturism can be characterized by: 1) archaic-mythical irrationalism, 2) Neo-Romantic polypsychism, 4) folk-tale anthropomorphism. Archaic-mythical irrationalism characterizes the setting, which is usually natural and rural, with its folk culture. Custom, tradition, fatalism and irrational perception, imagination and superstition are parts of everyday village experience, influencing and deforming this experience. Timespace comes to life through anthropomorphism, zoomorphism, personification, symbolization and mythicisation. Neo-Romantic polypsychism characterizes character development. It reveals the positive and negative intentions in the human consciousness, the unconscious and agency. The focus is on the irrational, instinctive reactions, inherited traits and fatal passions. Natural human „proto-forces‟ and „bestial‟ passions are revealed. Polypsychism foregrounds the characters‟ visions, dreams, illusions, beliefs, as well as various irrational phenomena (changing identity, various forms of physical transmutation, as well as ambiguity of identity). Folk-tale anthropomorphism affects naturistic plots. Its sources are the folk tradition, market tales, ballads, legends, folk tales, myths, the Bible. They are characterized by fatalism, unclear, mysterious elements, personification and the folk metaphor, all of which are typical also for naturism. The literary-historical and structural aspects of naturistic/Švantner‟s work however fail to explain why almost every interpretation of Švantner‟s texts finds it difficult to come to terms with their most significant aspect – the indecisiveness of their resolutions and open endings - which contribute to the mysteriousness of his 186

narratives. Previous studies of Švantner‟s works have failed to satisfactorily clarify this aspect. Although they point to various possible interpretive keys and their implications, the problem seems to persist. Why is Švantner‟s fiction, despite a multiplicity of interpretations, unusually irritating? After all, the modernist ambiguity of meaning, lack of closure and clear meaning, was typical for art of his time... Modernist art – as a reaction to Realism and Positivism – radically broke apart, deformed, and innovated previous approaches. Instead of realist veracity, it created possible, but suggestively believable worlds. In this chaotic entanglement, scholars and recipients of Modernism seek converging intentions and signs, unifying elements, although they realize the impossibility of a single interpretation and persistent ambiguity of modernist works and movements. It is apparent, for example, that the ambiguity and open-endedness of modernist art was motivated by, among others, irrationalism. Irrationalism increased its intensity beginning from the start of the 20th century, as noted by period scholars in the humanities and social sciences.111 In 1930, under the influence of various, contradictory philosophical movements of the time, the naturist Dobroslav Chrobák wrote his essay O funkcii umenia [On the function of art]. According to the author, „the art is the face of life‟, while „the face is a symbol, a short-hand‟ (Chrobák, 1930, 5). Chrobák believed that the face presents what is going on inside the brain: „Mimic muscles connected to the nerves and the neural centre. The same spiritual connection exists between the art and life. The artistic expression, the artistic act gives us a sense of the irrational pulsation of life‟ (ibid.). Life is characterized, according to Chrobák, by the three categories coined by Hyppolite Taine: race, milieu et moment, or, in Chrobák‟s interpretation, nation, natural and social environment, and time (the concrete historical situation and the accumulated experiences of a person/society), 111

Oskár Čepan writes: „A similar coordinating and mediating role, that was at the time of high realism held by positivist doctrines, was taken up by irrational vitalism and intuitivist indeterminism, most significantly expressed in the problematic work of H. Bergson‟ (Čepan, 1977, 69).

destineliterare@gmail.com

Destine Literare which are affected by the Bergsonian vital, creative energy, which „moves and fills time, space and spirit, causing birth, growth and death in the material as well as spiritual world. [...] And all of today‟s –isms are only nervous ticks of the mimic muscles, reacting to the impulses of the hypersensitive, war-irritated and damaged nerves‟ (ibid.). Chrobák‟s essay brings a sort of physiognomic-cognitive allegory of period art, but based on an „irrational pulsation of life‟. His essay attempts to answer the question (un-answered until today) how the mind is connected with the brain. How does it happen that our intentions, ideas and visions can switch on112 physiological processes in the brain, which can move our face or the body? The irrational pulsation of life was not only a magic version of the explanation of the dynamics of life processes, but a conviction that human existence and the natural, social and cosmic forces, their laws and ways of being, cannot be explained and will remain unknown. Part of the psyche such as will, instinct, intuition, the unconscious were transcended by philosophy, became un-graspable sources of life. Besides the irrationalism of life, Chrobák meditated about the real link between the face and the brain analogically to the link between the art and life. His metaphorical vision is valuable in that it presupposes physical, psychological and sociocultural mechanisms in art, which determine or transcend the artist‟s ability of an „interior‟ view. This paradoxical linking of logical argumentation with metaphysical visions is typical for Slovak naturists. This is because the naturists‟ modern mythopoetics (of which Švantner is a paradigmatic example) emerged from the period thinking on scientific approaches to human consciousness. Undoubtedly, Positivism and Darwinism still resonated; and Freud, in his own way, followed upon the anthropological orientation of Lessing or Herder. Herder‟s philosophy assumed, unusually for his time, that human cognition is composed of complex activities taking place between the body, sensual perceptions, nerves, feelings and the 112

This is at present controversial, since there are experiments suggesting that first, certain electro-chemical processes happen in the brain, and only aftewards a conscious idea is produced (Ingram, 2010).

destineliterare@gmail.com

brain. Today, we speak of a „self-reinforcing pattern of cognitive, emotional and physical responses” (Kahneman, 2011, 51). František Švantner studied Herder‟s Letters for the Advancement of Humanity (1793 – 1797) and commented on the Czech translation from 1941. Inspired by Herder, he believed that the human body is an inn and the soul is a traveller: „Everyone is experiencing something, someone is born, someone dies, someone falls in love, someone makes business – the world in small – the world that lives, comes into being and ends on its own, dies, awakens, lasts on its own, the travellers are only passing through, coming, going, and even so they are its soul‟ (Švantner, 2001, 50). The body, biological processes, physiology and its link with human consciousness and the unconscious affected the artistic intentions of the Slovak naturists and had a significant place in their work. If we focus on the work of František Švantner, starting from his early works, through his debut Malka (1942), the novel „The bride of the highlands‟ (1946) to his post-war fiction and the novel „A life without an end‟ (1956), we can recognize the foregrounding of the elementary, instinctive and conventional aspects of human consciousness, the unconscious and human agency. In his works before 1945, the dominant theme is the primitive instincts, while after the war it is human egoism. Švantner‟s characters succumb to feelings and desires in a „natural‟ way. The basic emotions, such as hunger, fear, love and delight, are regarded as parts of human nature. These basic emotions, which have physiological correlates, fulfil important mental functions that regulate the survival instinct and character behaviour and appear as spontaneous. The affective reactions of the characters simplify complex situations by letting the characters create their own mental world that allows them, or even orders them to act in spontaneously. This mental world is more acceptable and understandable than the other fictional reality. Attitudes (desires, motivations, inspirations, moral and economic positions, aesthetic principles, social conventions and prejudices, private and 187

Destine Literare collective aims and values) and convictions (the need or necessity of a certain act) arise from the embodied human mind, either its automatic, intuitive level or an intentional regime. They rationalize our actions. If we know the reasons for our actions, we can show from which perspective it was intentional and justified. In Švantner‟s work there is a recurrent motif of the transgression of a rule and its consequences. However, an interpretation of an act in a certain perspective does not have to be justified from a different perspective. In Švantner, the individual tragedy is confronted with a collectivist (normative) understanding of reality in a rural environment, leaving the author‟s message open, the mutual incompatibility between the (narrator‟s) consciousness and the (character‟s) unconscious results in a relativisation of the rational by the irrational and vice-versa. Not only character behaviour, but the entire meaning of narratives often appears as strange, illogical and even supernatural. The reader is forced to read actively, asking about the motivations for the crime and punishment, but these cannot be analyzed outside the context of socio-cultural values, rules, assumptions, conventions, and symbols. The reader therefore finds several parallel models of motivations, causes and effects. These models are not differentiated only on the basis of facts and changes in the environment, since character and narrator motivations and attitudes can include emotions, feelings, affects and moods that significantly influence what happens in Švantner‟s stories, and their reception. Mental events are not always conscious and observable. As Kahneman observes, human actions and emotions can be activated by events we are not consciously aware of (Kahneman, 2011, 53). These notions are employed by František Švantner in his ambivalent short fiction, which refuses to explain the motivation of human action. There are even cases in his stories when a human action is intentional, but cannot be rationally explained. As a result, the fictional as well as the reader‟s psychological „reality‟ is not sufficient for a plausible explanation of events and character behaviour, although the reader‟s rational mind, „detectively‟ engaged in the author‟s criminal narratives, demands it. The culturally learned 188

(hermeneutic) solution is to re-direct the readerly attention to the symbolic aspects of the sujet, its system and the way it is narrated. Other approaches to and explanations of Švantner‟s narratives are offered by cognitive literary science. Contemporary cognitive research demonstrates and tests the great role of unconscious113 processes and its influence on our conscious decisions and actions (Ingram, 2010). Among other experiments, it has been empirically confirmed that we prefer to leave responsibility for the events around us to others or to something else (ibid., 140). We are willing to take responsibility for an event only if we did something immediately beforehand that led to this event. In Švantner‟s novel „The bride of the highlands‟ (1946), the protagonist Libor feels very guilty for the death of his horse Eguš, who symbolizes his own (psychoanalytical) Ego. From a psychological perspective, making an error leads to guilt and eventually to the feeling of anxiety. Its source is the part of the brain called gyrus cinguli. Gyrus cinguli is also the source of the feeling of threatening anxiety that something terrible will happen if we fail to correct our previous incorrect action. It sends signals into our heart, leading to a physical feeling of terror. This feeling of terror can be eliminated only through correcting our behaviour. After Eguš‟s death, Libor goes through this feeling of guilt and physical terror. The hero‟s experience of regression to instincts was at the same time a „terror of knowledge‟; in other words, his anxiety was the opinion of his brain and body on his mental state. This anxiety leads him to realize the necessity to correct his error. If we understand Eguš as Libor‟s Ego, then the correction of his behaviour can be only Libor‟s return to his own complex, coherent consciousness,114 which happens at the end of the story. The anxiety leaves him and his normal perception returns. This, however, is a qualitatively „higher‟ consciousness. 113

The unconscious, in the cognitive sense, refers to processes happening in our brain and body without us being aware of it; this is not the same as the Freudian repressed throughts or the latent unconscious. 114 For a deeper analysis of this, see Kuzmíková, 2000, 99 – 105, 183 – 184.

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Libor is no longer satisfied by the explanations of colliers, the intuitions of folk psychology and collective culture: the immortal human imagination, myths, superstitions, legends, old traditions, rituals, stereotypical attitudes, etc. Even though he is in the end forced to accept folk explanations, he decides to leave this environment, because he feels „with his entire body‟(!), that there is no more place for him among the fairy-tale rock rituals. Instead, he discovers the previously unknown „wide views with long roads‟ (Švantner, 2007, 293). While working on „The bride of the highlands‟ in 1943, Švantner published the novella Boţia hra [Divine game] in the magazine Slovenské pohľady. The novella thematically belongs to the First-World-War era, but in terms of sujet it is about the „game of higher powers‟ with the human being. As in „The bride of the highlands‟, in „Divine game‟ the irrational aspect of human life is foregrounded. In „The bride of the highlands‟ the irrational pulsing of life takes place in the mind and body of the individual and its domain is human sexuality. In „Divine game‟ the irrational controls the entire human destiny (both the individual and the humankind), because during the war the individual „lost the consciousness of own existence‟ (Švantner, 2007, 297). The domain of the irrational pulsation of life is the aggression of the soldier in his struggle for own survival. In the war, a soldier‟s murderous actions are somehow not under one‟s conscious control, but determined by the „higher‟ powers. All consequences of the war and the struggle for survival lead from the low, animal instincts to higher, divine powers. Pagan gods do not denounce instinctual, aggressive behaviour or cannibalism, while the Christian God condemns this. Here, however, the parallel between „The bride of the highlands‟ and „Divine game‟ ends. Libor from „The bride of the highlands‟ feels responsible for his actions. The protagonist of „Divine game‟, in contrast, succumbs to his destiny. Because he did not do anything that would directly cause the war barbarity, he does not feel responsible for the war. In the highly dramatic, existential situations, he appeals to the circumstances, higher powers, a divine game. In both good and evil, the irrational Providence is his constant guiding power. destineliterare@gmail.com

It is interesting to observe the thinking of the two war killers (Boţia hra [„Divine game], Sedliak [The peasant]) in comparison with the „intentional‟ murderers, who are protagonists of Švantner‟s other stories. An „intentional‟ murderer is motivated by a desire to protect something important for him, for example, a property, family reputation, love, freedom, or own life. In these cases, not only responsibility is important. An important motivation for murder is the threat of loss. The automatic, intuitive system of human mind is more sensitive to loss than to possible gain and, moreover, prefers and analyzes especially negative impulses, because these are important for survival and therefore evolution has coded them as of primary interest (Kahneman, 2011, 301). Even in cases when Švantner‟s characters consider and plan their next actions, their activity is guided by intuitive thinking controlled by negative emotions. Negative emotions are transformed into aggression. However, in „Divine game‟ an important role is also played by the hero‟s conscience. The protagonist wants to rescue wounded soldiers. Thanks to his positive attitude, his emotional level is different, more positive in comparison to the „intentional‟ murderers. The positive referential point of the main character dynamically changes the border between good and evil in the fictional world of „Divine game‟. The problem of consciousness and the unconscious in Švantner‟s naturism is therefore also simultaneously the problem of good and evil. This parallel opens also moral questions. For noncognitive literary studies, this is a complex situation, because according to post-liberalhumanist literary studies (with the advent of Modernism), it is inappropriate for a literary theorist to moralize. Moral attitudes are taken up by literary scholarship only with difficulties and always result in a biased perspective. Cognitive literary research, on the contrary, do not have to argue about moral aspects of literature. It explains the link between literary fiction and human mind without moralizing, only on the basis of interdisciplinary instruments and notions about human conscious and unconscious thinking. Thanks to this interdisciplinary approach, 189

Destine Literare cognitive literary science can succeed also in providing psychological explanations. The behaviour of characters or the narrator‟s mode of expression, or the entire orientation of the authorial utterance creates meaning even there, where noncognitive literary theory offers only synthetic, conventional explanations in terms of style/tendency/model/typological characteristics of a literary work, such as the search for expressionist elements in „Divine game‟.115 However, in the case of Švantner, at least the same meaning-making value is created by the cognitive explanation, that „reminding people of their mortality increases the appeal of authoritarian ideas, which may become reassuring in the context of the terror of death.‟ (Kahneman, 2011, 56). Cognitive literary science can thus support the thesis that literature (art) is not just an aesthetic/style phenomenon/object or uncommitted play (with meanings). At the same time, it is not only a mode of transmitting information or an instrument of persuasion, as it is not merely a way of getting to know others and oneself. Literature is the vehicle of all of the mentioned human abilities, activities and expressions. It is assumed that evolution has instilled in us the effort to eliminate the unknown and the threatening. Due to survival, we both intuitively and consciously need a straightforward, clear understanding of the world and our lives. If, in the context of this natural behaviour, there appears an artist who conceptualizes his work in a different mode, that is, it goes against the evolutionary human nature, its rational interest in own survival and the reliable (fast and simple) heuristics of deciding, this artist can make an impression simply by „widening” the given human world and pointing to other and multiple resolutions of situations. Modern and contemporary art in general prefers this multiplicity of interpretations of the existence of the world and human states and situations. František Švantner purposefully went against the evolutionary human rationalism (in the reader‟s position) by opening the ontological reality to irrational influences of various origin and at 115

different levels. In this way, he established a fundamental openendness and ambiguity of situations and events. In his fiction, the rational and irrational powers have equal roles and power. In addition, Švantner exposed the „unconscious‟ of his characters. He did not explore their consciousness, which would require a more complex approach to character composition. Rather, he foregrounded the hidden wants and desires, instinctive, intuitive and prototypical, as the obvious, but unknowable, even mysterious aspect of the human existence. The reduction of many competing impulses to the automated, generalized, even „blindly‟ unconscious actions and attitudes results in a less-detailed character composition, but at the same time there is a wider range of possible causes, effects and interpretations. The author encourages the interpretation of characters as in many ways unconscious organisms, asking existential questions about being. Sometime, the human existence is determined by the „divine game‟, another time by the „human game‟ (these are the titles of Švantner‟s novellas), but for the reader it is important that Švantner‟s writing is never determined by aesthetic purpose only. While it is playful, it is always also thoughtful. The reader is exposed not only to perceptions, observations, judgements, decisions and actions of the characters and narrators of a literary universe and the calculations of the author, but also to radical challenges to the assumptions about what is happening in the (literary) world. It is from these unexpected changes in the reader‟s assumptions that the question arises about the determining assumptions, impulses and factors of mental events in the process of reading Švantner. Undoubtedly, propositional attitudes such as convictions, intentions, hoping, knowing, perceiving, noticing, remembering, etc., function within the context of holistic, mental human structures, which we tend to understand as coherent. Otherwise we could not point to erroneous judgement and behaviour and could not determine the instances/spheres of irrationality. The human being as a free agent should be unified with his natural instincts and nervous mechanism (which constantly monitors and evaluates possible danger and threat). This means that the natural foundations

Goszczyńska, 2006.

190

destineliterare@gmail.com

Destine Literare of the human psyche, its hidden, unconscious life, should agree with the „common sense‟ of human nature, as it has formed during the evolution: instincts, urges and traditions should ensure human survival, bring quick and effective choices. This is the natural expectation of the common reader, since all readers are the products of evolution. The cognitive experience of the world happens not only through the brain, but through the entire body. Our experience expects clear, probable and familiar images and ideas. In this sense, Švantner‟s characters seem to act in accordance with evolutionary human nature and natural laws, when they cheat, vent their anger, violate their surroundings (both people and animals) or even commit murder. Nevertheless, this spontaneous behaviour of the character is not rewarded, as would be expected according to the laws of evolution. Švantner usually makes the characters‟ profits turn against them. A higher power intervenes – the fate, other irrational forces, or even death and social punishment. The individual agency of the characters according to the so-called natural laws (determined by the evolution) provocatively does not seem to agree with the „higher‟ cosmic rules or the collective „mind‟ with its own memory and culture. This is not simply about the opposition between the body and the mind. Švantner emphasizes that an individual cannot dissolve in intersubjectivity, because he depends on his body, as an embodied subject, and is rooted in the world only through his body. In his works until 1946, the author creates mostly characters who act on the basis of good intentions arising from their desires and convictions. In his post-war writing, however, a crime story or a dramatic narrative is modified due to the problematic situations of characters. These are forced by the circumstances to make a choice, although none of the options suits them, for various reasons. The instinctual, spontaneous behaviour of a character is existentially problematized: after the crime, there is no „fated‟ punishment from God or other mythical super-natural forces, but a guilty (or not-so-guilty) conscience of the offender. The analysis of unintentional processes of the human mind that destineliterare@gmail.com

characterizes Švantner‟s earlier works is later widened into the analysis of human intentions and the ability to think and question. In these new contexts, the characters are often controversial. The basic problem of Švantner‟s work is the irrationality of the individual, his world and life as such. Behavioural patterns based on evolution are suddenly in some sense negative, because the character does not know all reasons and circumstances that should be taken into consideration before making a choice. The character has tendency towards unconditional acting that is not affected by other considerations. The character‟s impressions, intuitions, intentions and feelings give him the permission to act. Scepticism about own intuitions and urges is typically minimal. A character acts, or is forced to act, under time pressure even before recognizing real sources of danger. Usually, the impulsive behaviour unexpectedly turns out to be „unreasonable‟ and inconsistent with other criteria, which however also appear to be unclear and ambiguous. As a result, the character‟s behaviour appears as irrational, or even mysterious, which has to do also with the fact that the character‟s mental processes are not made clear to the reader. The phenomenon of selective activation (priming) of a certain behaviour and agency is the result of unintentional, intuitive mind that has no conscious access. From a cognitive point of view, though, we can today point to the correlation between the ability to control emotions and the level of attention control. The training of attentional control improves emotional self-control (Kahneman, 2011, 48). The emotional explosiveness of Švantner‟s characters is closely related to their low ability to pay attention. The causes of external and internal events in Švantner are not objectively explained not even when a character for some reason finds himself outside of his body. On the contrary, even then ambiguities open up in the characters‟ feelings, which are also their convictions. Self-regulation comes into conflict with self-control. The reader sees that the human nature is in conflict with the individual‟s rational conviction and other normative truths. In this way, the in-born, inherited human urges, which are shared by all, are paradoxically 191

Destine Literare shown as unsuitable and unreasonable. It is not clear when one is right and when one is wrong. Priming (activation) of certain associations as compatible evidence does not work in reading of Švantner‟s texts, the reader has nothing to hold on to, because he lacks the experience and memories related to the unfathomable world of Švantner‟s suggestive imagination. Intuitive and cognitive simple solutions are not associated here with positive feelings, as it does in the real, conventional life. The real world (of Švantner‟s characters) is confronted by diverse asymmetrical realities that are significantly different, vague and imaginary. This activates the reader‟s intentional system of thinking, which forces him to be cautious. The reader finds himself in an unknown situation that the evolution has not prepared him for. His intuitive mind is no longer sufficient, more complex cognitive solutions are needed. In this way, the reader‟s mind is trained to manage unknown situations and confront danger. Reading Švantner‟s texts thus requires more than associative, metaphorical and causal thinking. The reader is mobilized to use his intentional, rational and logical system of thinking, but this results only in conventional literary interpretations: the isolation and comparison of various thematic lines and motivation indications according to their own rules, which always leads to intentional systematic selection/preference and bias. At best, the typical conclusion is that Švantner focuses on the law of life dynamic (transcendental value system) in which the fairy-tale principle of the victory of good over evil (the folk-mythical characteristics) intersects with the crime novel elements (genre characteristics) and the author‟s efforts to harmonize good and evil in art (aesthetic characteristics). These basic elements can in various measures be found across Švantner‟s work. For example, the novel „The bride of the highlands‟ (1946) culminates with the burial of a „naked person‟ as part of the protagonist. The nakedness refers to the archaic-primordial and naive mythicalfideistic human origin, but at the same time the deep affinity between the protagonist Libor and Tavo, the representative of the primitive-mythical world, is not radically disturbed: „And finally, after 192

the funeral, there was a feast [...], to ensure that the deceased had eternal peace from those above, but also from those below, to give each his due, God and Lucifer, me and Tavo, amen‟ (Švantner, 2007, 293). Unless we move further on from the structural and narrative interpretations and sujet analyses towards interdisciplinary analysis of what and why Švantner‟s texts evoke in the reader, we deny ourselves a more complex understanding of these texts. Subliminal impulses and unconscious processes are highly important and specific in the reception of Švantner. Even after we finish reading his texts, the intuitive tendency to believe in his narratives is in constant tension with their probability. This can be said about most of his work, with the exception of his last novel, „A life without an end‟. Here, besides the artistic attraction and aesthetic plausibility of the fictional world, there is a stronger focus on its probability. Unlike Malka and „The bride of the highlands‟, where the central „narrative force‟ is the sujet regression, return to the basics, an examination of the human essence, or even the essence of everything unchanging and eternal, as observed by folk culture psychology, in the novel „A life without an end” the organizing principle of the sujet is evolutionary development. According to the Darwinian theory, to simplify, the form of life arises from the living creatures themselves. This form is not determined by anything or anybody, but is „a mode of mutual adaptation‟ of living organisms (Markoš, 2010, 291). The form of life changes and life as a whole evolves. Laws are based on tradition and memory. In „A life without an end‟, evolution is present especially in the blood relation of Hermína and her daughter Paulínka, which has historical „consciousness‟. Through the destiny of the mother and daughter, the author describes not just the stages in the generational succession of the family by distaff, but also captures the evolution of the cultural (philosophical) memory and tradition from Schopenhauer to Bergson. Paulìnka‟s life is a demonstration of the change of the human role in the evolution: from the more-and-less passive object of nature, the human being transforms into an attractive subject (thanks to honest work, since destineliterare@gmail.com

Destine Literare according to Bergson, the nature gave the man „industrial mind‟): „When work gets into your blood, it sings and dances. It is like a transformation, growing up [...] Paulínka is happy to notice this change in herself. Finally she stands firmly on the ground, finally she is going her own way‟ (Švantner, 1974, 705 – 706). The narrator speaks about work as a creative activity, metaphorically comparing it to art, singing and dance. There is no exhaustion from work. From a cognitive point of view, we are again talking about the emphasis on the unintentional system of the human mind, in which intuition, creativity, a good mood and a feeling of confidence mutually support each other (Kahneman, 2011, 69). As a result, the meaning of Paulìna‟s story as a reaching of adulthood through work does not contradict the author‟s previous orientation towards unintentional and unrealized processes of the human mind. This orientation of the author reveals that human intuition has a tendency towards making too selfassured conclusions on the basis of own coherent narratives, but these are based on limited evidence. Švantner‟s naturism, therefore, was definitely not an idyllic return to nature, a mythical golden age of humanity and unproblematic natural man. As Švantner‟s narrators also suggest, his interest is in the complicated individual, his „nature‟ in the entire range of human conscious and unconscious mind. Unconscious processes have an automatic access to language, categories and their norms. Norms are vehicles of probable, possible and believable values, typical examples and social stereotypes. As I have shown, František Švantner significantly disturbed these normative elements, even though in the novel „A life without an end‟ not so much. In this way, he achieved surprise effects as expressions of disturbance of our expectations. These surprises indicate how we understand our world. Rooted in „our reality‟ we discover the unknown diversity of the universe and occasionally are shocked by its absurdity. It needs to be added, however, that any absurd beliefs maintained by a community loose the signs of absurdity to individuals influenced by such a community. In conclusion, the ambiguity, indecisiveness and openness of Švantner‟s narratives is essentially destineliterare@gmail.com

the result of two factors: 1. the thinking and acting of the characters, based on evolution and experience, is not geared towards gain, but it is punished (which certainly also affects the reader‟s consciousness and the unconscious, which is also the result of evolution); 2. the familiar, real and rational model of reality based on experience is in Švantner disorganized by irrational forces. The first point is the cognitive-studies interpretation, the second results from text analysis. The given two characteristics of Švantner‟s writing do not agree with the basic, intuitive system of the human mind and its delusionary effort to give meaning to everything. The illusion that we understand our past leads into the illusion that we can determine our future. Švantner‟s work in an unusual degree opposes the evolution-given perception of the world by a common individual, which, I think, results in the fact that basically everyone who has approached Švantner‟s work has noted the disconcerting ambiguity of his narratives. Primary sources: Švantner, František: Ţivot bez konca [A life without an end]. Bratislava: Slovenský spisovateľ, 1974. Švantner, František: Integrálny denník [Integral diary]. Pezinok: Formát, 2001. Švantner, František: Nevesta hôľ a iné prózy [The bride of the highlands and other stories]. Bratislava: Kalligram – Ústav slovenskej literatúry SAV, 2007. Secondary sources: Čepan, Oskár: Kontúry naturizmu [The contours of naturism]. Bratislava: Slovenský spisovateľ, 1977. Goszczyńska Joanna: Podoby expresionizmu v slovenskej próze štyridsiatych rokov (F. Švantner: Boţia hra) [The forms of expressionism in Slovak fiction of the 1940s. (F. Švantner: Divine game)]. In Štyridsiate roky 20. storočia v slovenskej literatúre. Bratislava: Univerzita Komenského, 2006, pp. 7 – 14. Chrobák, Dobroslav: O funkcii umenia [On the function of art]. In Elán, vol. 1, sept. 1930, pp. 3-5. Ingram, Jay: Divadlo mysli [The theatre of mind]. 193

Destine Literare Praha: dybbuk, 2010. Kahneman, Daniel: Thinking, Fast and Slow. London : Allen Lane, 2011. Kuzmíková, Jana: František Švantner (V zákulisí naturizmu) [In the backstage of naturism]. Bratislava: Veda, 2000. Kuzmíková, Jana: K problematike vedomia v tvorbe Františka Švantnera. [On the issue of consciousness in the work of František Švantner]. In František Švantner. Ţivot a dielo. Bratislava: Ústav slovenskej literatúry SAV, 2012, pp. 23 – 41. Markoš, Anton: Jazyková metafora ţivého [Language metaphor of the living]. Červený Kostelec: Pavel Mervart, 2010. Tvrdý, Peter: Slovník latinsko-slovenský. Ruţomberok: LEV, 1923. The study is part of the grant project Cognitive literary studies. Theory and case studies from Slovak literature VEGA 2/0078/14. Resumé Slovak literary naturism from the point of view of cognitive literary theory Keywords: Slovak literary naturism; František Švantner; the unconscious; affects; literary reception

194

František Švantner, the most prominent author of Slovak literary naturism (around 19301950), in his stories works with the elementary, instinctive, and prototypical elements of the human consciousness, the unconscious, and agency. The aim of the study is to analyse his imagination from the point of view of evolutionary literary theory as well as the reception of his writing. Kuzmíková works with the interdisciplinary theories and methods of Ingram, Kahneman, etc., which she applies to her own close reading of Švantner‟s texts. She proposes explanations why Švantner‟s work is so striking and „irritating‟ to the reader. The irrational impetus implicated in the characters‟ world, together with the character‟s instincts, affects, habits, and manners, as formed by the evolution, do not function in the interest of their survival and prosperity; instead, the characters are punished. The reader‟s basic, intuitive thinking, which, as a result of the human evolution is constantly trying to make sense of the world, is out of place in Švantner‟s specific literary imagination. The problem of cognition and action in Švantner‟s fiction is also the problem of good and evil. This consequence opens difficult moral questions in noncognitive literary studies. On the other hand, cognitive literary science does not need to argue for or against morality, because it has better instruments and notions about the human mind with which to relate literary fiction to human thinking and the unconscious.

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Dan LUPESCU (ROMÂNIA)

Dan Lupescu despre… Naşterea în cer a Profesorului Arhimandrit VASILE PRESCURE, Ucenicul Sfântului de la Prislop: Arsenie Boca Coperta primă a nr. 101/noiembrie 2015 al revistei ,,Lumea Monahilor”, supratitrată ,,De la literă la Duh”, m-a frapat prin fotografia - în linii severe, dar având o tainică vibraţie şi un ritm interior (nu cromatic) de icoană bizantină – de pe al cărei ,,soclu” mă străfulgera, sec, o ştire şocantă: ,,In memoriam Vasile Prescure. Un munte de moralitate”. Îl cunoscusem în primăvara anului 2001, pe când Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Dolj îşi conjuga eforturile cu acelea ale Mitropoliei Oltenia, pentru a urni din loc greul rădvan al deblocării birocraţiei, în vederea alocării fondurilor necesare continuării restaurării Bisericii Mânăstirii Sadova - ctitorie a Boierilor Craioveşti, atestată prin actul din 20 august 1530 al Domnitorului Vlad Înecatul, ,,clădită din nou” (scrie în jurnalul său de călătorie, la 1655, sirianul Paul de Alep) de Matei Basarab, la 1633, ,,pe locul vechii ctitorii a strămoşilor săi: Craioveştii”. În secolul al XVII-lea, un alt călător, turc de astă-dată: Evlia Celebi numeşte ,,grădini de rai” aceste ,,clădiri impunătoare (n.n. ziduri de fortăreaţă, paraclis, chilii, de la Sadova) ale mânăstirilor craiului Matei”. Însuşi academicianul Răzvan Theodorescu, ministrul ,,itinerant” de resort, a ţinut să viziteze acest sfânt destineliterare@gmail.com

locaş, în prima decadă din august 2001, pentru a se convinge de starea lui de conservare şi a estima dimensiunea fondurilor ce se cuveneau a fi alocate de urgenţă. Foarte zgârcit la vorbă, dar cu privire scrutătoare, care te citea până în străfunduri -, Părintele Egumen al Sadovei, Exarh al Arhiepiscopiei Craiovei: Vasile Prescure, de o smerenie aparte, părea umbra misterioasă a Voievodului fondator, care veghea - totuşi, cu ochi vultureşti şi auz de extremă fineţe – să nu se aducă vreo atingere, oricât de mică (fie şi numai în planul discuţiilor, ipotezelor, sugestiilor), odorului de nepreţuit ce traversase patru secole de istorie tumultuoasă şi pe care îl avea în grijire: Biserica Sfintei Mânăstiri de aici. Frunzărind revista ,,Lumea monahilor” – condusă inspirat de Răzvan Bucuroiu şi de Cristian Curte , aveam să constat că grupajul cel mai semnificativ, pe deplin meritat, este dedicat regretatului Vasile Prescure: 12 pagini din 62, format A5. Cele două evocări – semnate de Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Stareţ al Mânăstirii Lainici şi Exarh al Arhiepiscopiei 195

Destine Literare Craiovei (din 2009), respectiv, de George Crăsnean – sunt însoţite de şapte fotografii-document şi de o Cronologie, binevenite întrutotul. Ne luăm îngăduinţa de a spicui, mai întâi, din evocarea ,,Părintele profesor şi Arhimandrit Vasile Prescure – un munte de moralitate”, scrisă de monahul Ioachim Pârvulescu. Născut la 11 octombrie 1927 (în satul Boholţ, comuna Beclean, judeţul Braşov – în Ţara Făgăraşului), Vasile Prescure urmează cursurile primare în cătunul natal (1935-1942), deprinde tainele muzicii psaltice la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Sibiu (19431946), promovează două clase la Liceul ,,Radu Negru” din Făgăraş, apoi îşi satisface stagiul militar, până în 1949. Cinci ani (‟49-‟54) este seminarist la Cluj, iar alţi patru (‟54-‟58) student la Institutul Teologic din Sibiu. La doi ani de la obţinerea licenţei în Teologie, se înscrie la Magisteriu în Bucureşti – cursuri de doctorat specifice domeniului -, în 1963 adjudecându-şi titlul ştiinţific/academic de Magistru în Teologie. Răstimp de mai bine de un sfert de secol (1965-1991) a fost profesor titular al cursurilor de Dogmatică şi Morală ortodoxă la Seminarul Teologic din Craiova., unde – în 3 octombrie 1978 este hirotonit diacon celib pe seama acestui seminar. Dintre cei peste o mie de preoţi pe care i-a avut elevi aici, cinci au urcat înalte trepte arhiereşti: ÎPS Teofan – Mitropolitul Moldovei; ÎPS Irineu – Mitropolitul Olteniei; ÎPS Ioan – Mitropolitul Banatului; PS Nicodim, Episcopul Severinului; PS Gurie – Episcopul Devei şi Hunedoarei. La 19 decembrie 1981 – după ce Vasile Prescure împlinise vârsta de 54 de ani – este tuns întru monahism, de stareţul de la Lainici şi Exarhul de atunci al Arhiepiscopiei Craiovei: Părintele Caliopie Georgescu. Peste cinci luni, la 10 aprilie 1982 este hirotonit de vrednicul de pomenire Înalt Prea Sfinţitul Părinte Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, ca ieromonah al Mânăstirii Lainici. Devine protosinghel după aproape patru luni, la 8 august 1982, pentru ca – la 27 octombrie 1984 – să fie ridicat la rangul de arhimandrit. După pensionarea de la Seminarul Craiova, a fost stareţ al Mânăstirii Coşuna-Bucovăţul Vechi (1992-2000), apoi egumen al Mânăstirii Sadova (2000-2009). În tot acest răstimp (1992-2009), vreme de 17 ani, i s-a 196

încredinţat demnitatea de Exarh al Arhiepiscopiei Craiovei. Împletind şi despletind fuiorul biografiei părintelui Vasile Prescure -, stareţul de Lainici, Arhimandritul Ioachim Pârvulescu, reliefează: ,,Părintele Prescure şi-a dorit a îmbrăţişa viaţa monahală încă din tinereţile sale, mai cu seamă după discuţia pe care a avut-o, la vârsta de numai 16 ani, cu Părintele Arsenie Boca. Decretul 410 din 1959, care a dat afară călugării din mânăstiri, l-a oprit, o vreme destul de îndelungată, să devină monah (deşi el, în lume fiind, ducea o viaţă ascetică, de călugăr). S-a resemnat până la 54 de ani, dar s-a mai nevoit încă 34 de ani în monahism, după aceea”. După ce trece în revistă o suită de detalii din biografia profesională a comemoratului (de exemplu: în 1983-84, regretatul Nestor Vornicescu nu a reuşit să-l promoveze Episcop-Vicar al Craiovei, autorităţile nefiind de acord pe motiv că Vasile Prescure …nu făcuse nici un compromis cu ele!; ,,paradoxal, tocmai pentru că nimeni nu-i găsea vreun cusur, părintele a rămas doar un simplu profesor”) -, Ioachim Pârvulescu scoate în evidenţă bogata activitate publicistică a părintelui profesor, ale cărui studii şi articole de certă valoare au văzut lumina tiparului în publicaţiile de specialitate ale Bisericii Ortodoxe Române. Vasile Prescure este şi autorul a două volume de referinţă: ,,În duhul credinţei şi al evlaviei ortodoxe” (Editura Mitropoliei Olteniei, 2006), respectiv, ,,Viaţa şi învăţătura Părintelui Arsenie Boca” (Editura Episcopiei Hunedoarei, 2014). ,,În anul 2010, un dor şi o dorinţă irezistibilă îl fac să vină la Prislop, lângă Părintele său iubit, Arsenie Boca – subliniază, în continuare, arhimandritul Ioachim Pârvulescu. L-a preţuit foarte mult şi l-a purtat în inimă întreaga-i viaţă, încă din tinereţe, de când s-a spovedit la marele părinte al neamului românesc. O relaţie tainică l-a făcut pe părintele Arhimandrit Vasile Prescure să-şi ducă somnul cel de veci alături de mormântul Sfântului Ardealului.”. Urmează alte şi alte amănunte pline de substanţă şi de tâlcuri multiple – pe care, din lipsă de spaţiu, nu le mai amintim. Nu avem, însă, cum să refuzăm cititorilor revistei noastre plăcerea de a destineliterare@gmail.com

Destine Literare savura câteva pasaje din finalul măiastrei evocări scrise de Exarhul Arhiepiscopiei Craiovei, Ioachim Pârvulescu, şi publicate în atât de româneasca revistă ,,Lumea monahilor”: ,,Părintele profesor Arhimandrit Vasile Prescure a fost o personalitate extraordinar de verticală, foarte corectă, dreaptă, tranşantă, ireproşabilă, care nu a ştiut ce este acela compromisul – indiferent de natura sa. A fost un om de o moralitate exemplară – aş zice că a fost un munte de moralitate! -, cum eu n-am mai întâlnit şi nu ştiu dacă voi mai întâlni. Poate că într-acest fel sa asemănat cu mentorul său duhovnicesc, Părintele Arsenie. Era ca un profet al Vechiului Testament. Întotdeauna spunea lucrurilor pe nume, indiferent cine era în faţa lui. Nu se temea de nimic pe lumea asta, ci numai de Hristos, pe care L-a propovăduit cu foarte multă acrivie şi patos şi pentru care a avut şi multe de suferit (…)”. După o serie de alte detalii, autorul rememorează – cu abia drapată emoţie – anii de seminar (1986-1991), când l-a avut profesor şi duhovnic: ,,La orele de Catehism şi Dogmatică, parcă aveam un sfânt în faţa noastră. Era o plăcere mare să-l asculţi, pentru că el era Profesorul prin excelenţă. (…) Trăia ce spunea şi spunea ceea ce trăia, iar noi simţeam prezenţa harului Duhului Sfânt cum învăluia toată clasa.”. Din cea de-a doua evocare: ,,Arhimandritul Vasile Prescure, ucenicul Sfântului Ardealului şi duhovnicul Prislopului (1927-2015)”, scrisă de George Crasnean – evocare la fel de densă în idei, consistentă şi expresivă, vibrând şi luminând aidoma unei aureole de înger, precum mărturia Stareţului de Lainici: Ioachim Pârvulescu -, ne rezumăm la a selecta câteva aşchii de lumină. Înainte de toate, motoul, din Fericitul Augustin: ,,Înţelepciunea adevărată nu stă în discuţii şi vorbe învăţate, ci în smerenie”. Apoi, finalul şapoului: ,,se cuvine ca măcar acum să fie întru totul lăudată această tăcere şi vieţuire smerită şi nerisipită a celui care a fost Părintele Arhimandrit Vasile Prescure”. În finalul celui de-al doilea paragraf, George Crasnean precizează: ,,Grăind înţelept la căpătâi despre însingurarea şi smerenia lui, Preasfinţitul Gurie al Hunedoarei (care i-a fost elev la Seminarul de la Craiova) zicea că Părintele Prescure <a fost un destineliterare@gmail.com

pustnic în mijlocul oraşului>”. La fel de semnificative sunt şi secvenţele din partea ultimă a paragrafului al treilea, după ce – în context – se menţionează că ex-ucenicul Prescure şia petrecut ultimii cinci ani din viaţa pământeană la Mânăstirea Prislop, în apropierea mormântului duhovnicului său din tinereţe: Arsenie Boca şi în duhul acestui mare cititor de suflete, umanist şi enciclopedist, acum şi în următoarea sută de ani încă prea puţin cunoscut: ,,Şi, deşi puhoi de lume s-a revărsat în ultimii ani la Prislop, <lumea nu l-a cunoscut>, căci el întru tăcere petrecea şi din chilia sa arar ieşea. Iosif (care este fratele părintelui Visarion din Kapsala Athosului) spune că Părintele Prescure l-a învăţat să <nu mai vorbească pe lângă>, ba chiar nici despre Dumnezeu să nu grăiască multe, ca nu cumva să greşească în cele rostite. <Taci tu, ca să vorbească faptele tale!>.”. Deşi mărturisirea pe care i-a făcut-o Părintele Vasile Prescure, acum trei ani, autorului celei de-a doua evocări din ,,Lumea monahilor”, George Crasnean, este plină de sevă, ca şi scrisoarea pe care acesta a primit-o, în august 2012, de la cel de curând adormit întru Domnul -, facem un salt tocmai la penultimul paragraf, citând mărturisirea celui care ,,i-a înfipt crucea la căpătâi”: Nicolae Burdea, care-l preţuia mult pe Părintele Prescure pentru că ,,era omul faptei”. Iată citatul: ,,Fiind profesor atâţia ani (…), părintele a învăţat că pe Dumnezeu Îl slujeşti mai bine prin faptă, decât prin vorbe şi de aceea a ales tăcerea în locul cuvintelor”. George Crasnean conchide: ,,Întâistătătorul Episcopiei Hunedoarei, Preasfinţitul Gurie Georgiu, a sintetizat: <El a trecut la Domnul, lăsând în urmă un model de smerenie şi de viaţă duhovnicească autentică>”. Rostim şi noi, alături de cei doi autori şi de toţi cei ce l-au respectat, admirat şi iubit pe Părintele Vasile Prescure: Dumnezeu să-l ierte şi cu drepţii să-l hodinească! Nu putem încheia fără a sublinia că, abia acum, înţelegem de ce Părintele Vasile Prescure nea încredinţat cu mare greutate, după ani de insistenţe din partea noastră, inclusiv la Prislop, un riguros şi amănunţit istoric al Mânăstirii Sadova (Dolj), pe care l-am publicat în revista ,,Lamura”, ediţia din iunie 2011, în paginile 25-26 (format A3, tabloid). 197

Destine Literare În vara anului 2010, revenind spre Craiova – de la cuvintelor sale: ,,Să citiţi cartea aceasta pe îndelete. Festivalul Internaţional al Cinecluburilor, organizat Încet. Lent. Ca să aveţi răgazul pătrunderii în seculara cetate a metalurgiei româneşti Oţelul sensurilor ei. Apoi să o recitiţi, din când în când… Roşu (aşezare urbană ce a purtat numele regelui Numai aşa veţi înţelege duhul gândirii vizionare şi Ferdinand, până în 1948) – am făcut, de la Haţeg, o trăirea duhovnicească a părintelui meu, Arsenie buclă până la Prislop, împreună cu prietenii Boca, în egală măsură om de ştiinţă, cărturar… Un Romulus Turbatu şi George Obrocea. Nu aveam de enciclopedist, nu doar un erudit… Vă veţi gând să înnoptăm la Prislop, ci doar să vizităm convinge.”. sfântul aşezământ, mormântul duhovnicului vizionar Cu bonomie ortodoxă şi cu iubire Arsenie Boca şi să lăsăm, pentru biblioteca creştinească surâzătoare, abia ţinută în frâu, am Mânăstirii, exemplare din patru-cinci ediţii ale străbătut, apoi, împreună, curtea Mânăstirii Prislop. revistei ,,Lamura”. Ne-a condus la mormântul Sfântului Ardealului, Căutând-o pe Maica Stareţă (conform Arsenie Boca, dându-ne, discret, sfielnic, sfaturile sugestiilor oferite de măicuţa de la chioşcul de cărţi strict necesare pentru paşii pe care se impunea să-i şi odoare sfinte), am dat …nas în nas cu Părintele urmăm, în rugăciunile noastre, în aprinderea câtorva Vasile Prescure. De fapt, în curte, el ne-a zărit cel lumânări… dintâi şi, cu un larg, luminos zâmbet lăuntric, ne-a Am coborât, ulterior, fără grabă, la Maica îmbrăţişat, cu imensă bucurie tăcută şi smerenie Stareţă, căreia i-am dăruit reviste şi câteva cărţi, radiind energie pozitivă reconfortantă, cu aura unei aduse special de la Craiova. Dădeam ghes să ne profunde blândeţi de sorginte celestă. A ţinut să luăm rămas bun şi să plecăm în drumul nostru. Nu afirme aproape instantaneu, citindu-ne mirarea am scăpat, însă, de invitaţia Maicii Stareţe de a întâlnirii în spaţiul transilvan, ci nu în Oltenia: ,,Din adăsta la masa de prânz, împreună cu Părintele această vară, nu mai sunt stareţ la Sadova. M-am Vasile Prescure. Timp de circa o oră, cât a durat retras aici. Am 83 de ani, ceva probleme de sănătate masa, colocviul nostru creştinesc a fost învăluit, şi am venit la Prislop, să fiu cât mai aproape, pentru parcă, de o străvezie hlamidă, dincolo de care totdeauna aproape, de învăţătorul şi duhovnicul palpita, învăluitor şi ocrotitor, spiritul lui Arsenie meu: Arsenie Boca, adică de acela care, în urmă cu Boca. 63 de ani, mă spovedea pentru întâia oară…”. În precipitarea noastră, dinspre final, nici nu Fostul egumen al Mânăstirii Sadova (Dolj) ne-a prinsesem de veste că Soarele îşi văzuse de drum şi îndrumat, din nou, către chioşcul cu cărţi sfinte şi trecuse de miezul zilei. exegeze teologice, îndemnându-ne să cumpărăm …De atunci, am tot tânjit să mai dăm o fugă monumentalul volum ,,Calea Împărătească” de până la Prislop, însă nu am mai făcut-o. Nu-i târziu nici acum, dar …cu Părintele Vasile Prescure nu Arsenie Boca. Privindu-ne fix în străfundurile sufletului, cu vom mai putea grăi decât în gând, sub mestecenii ochii săi de un albastru fără de sfârşit, albastrul aceia magici, de acolo, de lângă mormântul său, firmamentului divin, Părintele Vasile Prescure ne-a îngemănat – în veşnicie – cu acela al Sfântului îndemnat, abia şoptit, ca pentru a ne atrage şi mai Ardealului: Arsenie Boca. tare atenţia, pentru a da şi mai mare greutate Dumnezeu să-i lumineze! ..//.. Craiova, 13 decembrie 2015

198

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Lilioara MACOVEI (ROMÂNIA)

Comme nous intemporelle Ferestre închise sunt pentru moment despărţirea de asurzirile celor douăzeci şi patru de ore. În spaţiul de-aici recreez în fiecare noapte o scenografie specială, unică şi cu altfel de personaje în centru. Nu schimbă cu nimic cântarea aceluiaşi cântec de amar. Note pe lângă partitură, acompaniament scârţâitor, dezacorduri peste tot şi tu, tu eşti singură, aici. - Suporţi? - Taci! Pe pervazul ferestrei albe, stau să-şi ia ciuguleala păsări tot albe. Mici şi cu pene multe, sunt gata să zboare în caz că, poate cineva îşi va manifesta îndărătnicia. Aleargă minutele completând oră ca şi cum au rămas în urmă. Mi s-au strâmbat degetele mâinii drepte ţinând creionul gata să surprind într-un desen un chip din minte, din vis, nici nu mai ştiu de unde. Mi-e sete şi după ce beau o cană plină cu apă de culoare albastră, constat că acel carton pregătit pentru desen este îngălbenit. Nu mai am creioane, nu mai sunt păsări la geam, nu mai am ferestre şi în oglindă se uită buimacă o figură necunoscută. Îi întind mâna să-i dau părul de pe frunte şi-mi spune cu vocea puţin înăsprită: - Stai acolo şi ai grijă să nu te împiedici de scaun! - Păi, ce, eu sunt aşa de poticnită? - Şi nici ochelarii nu ştii pe unde i-ai lăsat. - Sunt la ochi, ce nu mai vezi? - A, da! Că tot căutându-i pentru tine, am omis să-mi pun şalul. S-a făcut frig şi acu o secundă era vară. - Cine cântă la pian? Noi cântam la vioară şi de unde a apărut şi zăpada asta în casă? - Tocmai ai lăsat acu o clipă fereastra deschisă ca să intre miros de liliac. Dar simt miros de crizantemă îngheţată, tu nu? destineliterare@gmail.com

- Mai degrabă de fum, cred că iar a dat laptele în foc. - De unde lapte dragă, că noi de zece ani nu mai consumăm aşa ceva. - De zece ani, du-te la bucătărie că se va arde şi dulceaţa de trandafir. - Trandafir? Nu ştii că de pe vremea facultăţii noastre, s-a uscat trandafirul şi facem dulceaţă numai de cireşe amare? - Din cireşe amare făceam sirop când nepotul nostru avea cinci ani şi acuma are patruzeci. Un fâlfâit de aripi plictisite a atins geamul. Aburii din gură făceau rotocoale prin cameră şi dispăreau, nu mă interesează unde dar începea să-mi placă jocul. M-a atins o mână tremurândă şi mi-a arătat o carte groasă cu coperţi maro. Am deschis-o şi-a căzut un fir de busuioc. - Pune-l la loc! Ai grijă unde pui cartea! - Am cu siguranţă! - Ieri, ai lăsat-o afară pe masa de sub pruni. - Nu ieri, ce spui? Acum cinci ani, că mi-aduc aminte bine, tocmai ne pregăteam de parastasul mamei de un an. Şi-am tăcut, are rost să mă contrazic? Nu. Orizontul din ziua de azi pare destrămat contopinduse pe alocuri cu culori de pământ. Îmi dansează fata morgana în faţă de parcă sunt bărbatul ideal. - Linişteşte-te, fată dragă! - Hai să ne distrăm! - Nu acum, am de cusut o maramă. - Nu ai cum să faci asta. Nu ai borangic şi nu ai de unde cumpăra. - Cum să nu? Ştiu eu de unde să iau. - Acolo este un parc. Vino, cu mine să ne bucurăm! Ceva este ireal şi deasupra casei s-au înghesuit nori albi. Calc pe cărări arse de soare şi dealu-mi pare 199

Destine Literare dâmb dar la capătul lui, mi-am strâns părul alb în coc de doamnă. Am închis ochii, am întins mâinile şi-am cântat cântecul mamei. De lângă un copac, a apărut tata ţinând în mână un bici. - Ce cauţi? L-am întrebat gesticulând cu mânuţelemi mici. - Mi-am pierdut calul murg. Dar îl găsesc eu, acum era pe câmpul acesta albastru. Aia mică, unde este? Ai văzut-o? - Se joacă cu buburuzele, nu o vezi? E la doi paşi de tine în iarbă. M-am frecat la ochi, voiam să mă dezbrac de gânduri, de iluzii, de cine? De ce? - Pentru că treci prin dimensiuni pe care nu le înţelegi. Stai aşa! Eşti frumoasă, ştiai? Eşti tânără şi misterioasă, îţi stă bine şi te iubesc! - Ah! Cum ştii să minţi! Cum ştii să-mi faci sfredeliri în suflet! Nu vezi că număr invers? Ce-mi spui poveşti? Timpul, dacă-l cunoşti, mi-a făcut răni şi-acum tu eşti complice cumva cu el? S-au trântit ferestre de perete, au bătut clopote de împrăştiere a furtunii şi-am deschis cartea cu coperţi maro. Semnul crucii îl fac cu greu dar îl fac. Nu-mi pot cuprinde genunchii, nu-mi ajung tălpile şi m-am hotărât să nu mai sparg oglinda. Parcă mi-e frică, parcă nu. De ce mi-ar fi nu ştiu, de ce nu mi-ar fi, habar nu am. Timpul mi-a descoperit ce nu voiam să fie şi a acoperit ceea ce iarăşi nu voiam dar dacă el face totul după capul lui şi trece aşa într-o incoerenţă absurdă, am ajuns la concluzia că oră trebuie să se numească clipă. Aştept ceva, poate doi muguri îndrăgostiţi, poate două flori albe, poate un anotimp necunoscut. Îngenunchez în faţa icoanei şi-mi duc atâtea gânduri prin rugăciune încât repetarea îmi cere sute de clipe. - Mă iartă, tu, Doamne! Ferestre închise sunt pentru moment despărţirea de asurzirile celor douăzeci şi patru de ore. În spaţiul de-aici recreez în fiecare noapte o scenografie specială, unică şi cu altfel de personaje în centru. Nu schimbă cu nimic cântarea aceluiaşi cântec de amar. Note pe lângă partitură, acompaniament scârţâitor, dezacorduri peste tot şi tu, tu eşti singură, aici.

200

Jumătate de zi gri Azi, pare că este o zi plictisită de oameni. Stă cu ochii închişi, nu vrea să vadă pe nimeni, nici măcar printr-un fir de soare acolo... Şi-a pus rochia asta gri, cu vălul ceţos ca un conglomerat al suspinelor şi plină de umezeală peste măsură, ne lasă în voia noastră. Nu-mi găsesc loc să stau sau să fac ceva special, nu văd nici o oră de bună dispoziţie, parcă stau într-o lume ignorată de Dumnezeu şi sentimentul acesta apăsător, nu aş vrea să mâhnească pe cineva. Şi totuşi am treabă de făcut! În drumurile prin oraş, înaintez alături de perdeaua alburie, mişcătoare ca o felină aristocrată şi îmi duc gândurile spre câte şi mai câte lucruri omeneşti. Azi, am timp dar, nu este tocmai acela pe care mi l-aş fi vrut. Soarele pare rece atunci când apare şi îşi trimite pe pământ o lumină ireală, parcă puţin tristă. Am ajuns în locurile unde altădată era lume multă, veselă şi provocatoare de bucurii. Pe băncile roase şi de timp şi de hainele atâtor trecători, stau de vorbă două vechi prietene. Nu aud ce îşi spun, dar par fericite că sunt încă în viaţă. În ceaţa asta de toamnă, un vis de jale parcă învăluie orice din jurul meu. Oriunde mă uit, văd un gri de o acurateţe inefabilă. Cu cât sunt mai atentă la cei de lângă mine, cu atât mi se cerneşte inima şi pustiirea mă stăpâneşte cu îndârjire. Nu am prins până acum, o aşa zi de noiembrie. Culorile patinate ale toamnei de acum se joacă iar cu mine, nesperat de melancolic. Nu am ieşit de mult în oraş, poate de asta acum, toate par a fi în alte culori. Nu vreau totuşi să mă amăgesc, este o zi proastă şi la asta participă cu toată străduinţa, ziua de luni. Poate cineva şi-a pierdut iubirea şi în glasu-i strigător, simt şi eu toată durerea. Poate de asta, aud ecouri ale chemărilor de dragoste, alături de foşnetul răguşit al frunzelor portocalii. Pe aici, poate au trecut cei doi îndrăgostiţi, care-şi pecetluiau iubirea prin săruturi uitate în timp şi acum plânge pământul. Nimic nu mai pare mângâiat de vânt şi vorba poetului cu ce aş putea armoniza melancolia asta provocatoare şi neînduplecată? Pusă pe irosirea timpului de azi, am intrat destineliterare@gmail.com

Destine Literare într-o expoziţie de carte, sperând că nu voi avea ocazia să beneficiez de vreo dezamăgire. O idee de nefericire plana peste tot pe unde umblam şi nu îndrăzneam să fac, sau nu ştiam acum cum să acţionez, pentru a nu ajunge apatică. Se vede că azi nu aveam nici măcar talentul de a lăsa timpul să curgă exact cum vrea el. Nu-mi ieşise nimic până acum. Printre cărţi, voiam să dispar din strada plină cu nefericiţi. Aici era atâta linişte, încât am crezut că am pătruns prin efracţie şi nu mi-am dat seama. Într-un târziu, a venit şi doamna răspunzătoare de obiectiv. Cu un zâmbet forţat şi un păr Sub formă de claie, m-a făcut să cred că deja suntem din filme diferite. Am căutat printre rafturi, ca şi cum ştiam ce caut şi într-un final am găsit o carte cu o copertă, puţin spus sinistră, restul a fost uimire. O carte cu poezie, scrisă de un tânăr cu mari veleităţi, m-a făcut să mă întreb, ce este poezia?” Multele romane ale arhicunoscuţilor anonimi stăteau pline de niscaiva praf pe rafturile, care abia abia mai duceau povara pildelor pentru redresarea omenirii. Pe mine mirosul de cerneală, mă face curioasă, dar deschizând aici cărţile, am constatat că nu mai este cum era. Refugiul meu aici, era poate, ca de atâtea ori, remediul unei tristeţi cu sau fără motiv, era antidotul pentru o golire sufletească, dar pentru că azi nimic nu mă exaltă, o să plec acasă. Am trecut strada... Împovărată cu o jumătate de zi de toamnă gri, mă gândesc cum să-mi repar totuşi cealaltă jumătate... poate pictând o icoană, ce spuneţi? Atunci era toamna şi floarea a murit Mi-am găsit timp să privesc cum cad frunzele. Cad frumos. Se leagănă în ritm de vals şimi trezesc în suflet alte mii de melodii. Parcă e prea devreme să fie toamnă. Parcă... Nu mi-a ajuns primăvara să prind toate florile în cununi şi nici vara să cutreier toate câmpurile cu mii de alte flori şi uite, iar e toamnă. Sigur e prea devreme, dar la câtă bucurie ne aşteptăm din partea ei, merită să o primim oricum. Nu vreau să-mi risipesc timpul decât cu privitul unui răsărit de soare. Armonia cu cerul, frunzele, destineliterare@gmail.com

strugurii, merele şi sufletul meu, o face toamna asta ca niciodată. Nu mai sunt fluturi în zbenguială pe unde nu te aştepţi, nici albine grăbite, nici atâta strălucire de la soare, dar parcă tot mă simt o pasăre care zboară aproape de pământ în dorul verii trecute. Cad frunzele îngălbenite de neputinţa verdelui. Este atâta culoare caldă peste tot, încât ploaia care se anunţă rece şi de durată se va speria. Mi-am luat entuziasmul vântului şăgalnic şi am pornit spre parc. Prind surâsuri de peste tot. Mai deosebite sunt ale frunzelor. Au şi ele răspunderea lor. Îmi duc privirea peste copacii dezgoliţi şi ruşinoşi. Li se ating crengile cu sfială, li se sparg adierile în zgomotele asurzitoare ale străzii. Ce-au fost acum două anotimpuri şi cum sunt acum! Număr şi eu anotimpurile, apoi timpurile şi mă dor ochii de-atâta privit în depărtări. Caut potecile pline cu iarbă verde şi-aud plânsul pădurii. Se caută lemnul pentru viori, se caută lemnul... Aud şi-acum legenda călăreţului cu sabia de argint şi-mi pare că se tot scot pasaje din ea. Cine o fi având nevoie de ele? Cine? Şi mai cade câte-o lacrimă udând batistă cu miros de lăcrămioare. Drumul către parcul altădată al trandafirilor mi se pare lung. Nu mă însoţeşte nicio vrăbiuţă, nu mă mai cunosc nici ciorile care stau fix în vârful copacilor pitici. Am mers rar anul ăsta în parc. Paşii mă duc la vechea bancă. Aici, am contemplat lumea, aici am ascultat cântecul necunoscutei, aici şi-acum găsesc o femeie odihnindu-şi trupul. Scândurile băncii par roase de greutatea gândurilor fiecăruia dintre cei ce au stat pe ea. Mă aşez şi eu încet şi fără zgomot. Femeia cu părul albit întoarce privirea şi-mi face semn că pot sta. Forfota din jur nu este atât de stânjenitoare. De undeva, de pe un stâlp, un ceas îmbătrânit de ploi şi vânturi, bate ora fixă. Nu vreau să ştiu că am ajuns la oră precisă, aş intra în calcule şi relaţii matematice şi asta mi-ar mai trebui. Parcul este făcut pentru relaxare, nu pentru stoarcerea minţii cu cifre şi implicarea lor în viaţă, cel puţin acum. Femeia de lângă mine, mă induce în eroare. Se tot uită la mine şi când dau cu ochii de ea, îşi întoarce capul. Este îmbrăcată în negru, dar unul puţin ponosit, are o pălărie neagră cu boruri mici, părul strâns într-un coc îngrijit şi pantofi negri de 201

Destine Literare lac. Este slăbuţă, cu mâini finuţe şi unghii lăcuite. Faţa rotunjoară este de o paloare care îţi sare în ochi. Ochii sunt negri, mari şi daţi cu rimel. Pe genunchi şi-a pus geanta şi-i tot mângâie marginile. M-am uitat mai atentă la ea. Profilul acesta parcă l-am mai văzut, oare unde? Ochii, mâinile... Şi mi-am văzut de admirat peisajul. Un soare blajin şi plin de iubire, îşi trimitea razele spre fiecare dintre noi. Am închis ochii şi m-am lăsat cuprinsă de căldura lui. Voiam să-mi orânduiesc gândurile. Mi-au revenit în cap versurile: Şi spune-mi de ce-i toamnă Şi frunza de ce pică... Şi-am întors capul. Doamnă, mă privea zâmbind. Avea o mulţumire a ei şi am surprins-o. - Doamnă, nu vă supăraţi, mă cunoaşteţi? - Poate da, poate nu. S-a uitat fix în ochii mei. În adâncul sufletului ei, simţeam că se petrece un mare lucru. Mâinile-i tremurau a mare emoţie. - Sunteţi din acest oraş? M-am pus eu pe întrebări. - Nu are importanţă. De ce vreţi să ştiţi atâtea deodată? - Nu vreau, dar poate ne cunoaştem şi eu pierd timpul cu presupuneri de altă natură. - Poate da, poate nu, mi-a răspuns din nou doamna şi a oftat îndelung. Patru cuvinte repetate şi nu pricep nimic. Miam îndreptat privirea spre un ceva anume şi cu coada ochiului mă uitam la doamna misterioasă. Şi-a scos batista din geantă şi cu artă şi-a şters o presupusă lacrimă. În faţa noastră vântul dansa cu toate frunzele ce-i cădeau în mână. Niciunul nu refuză nimic şi veselia asta autumnală era molipsitoare. Un fior mă trecea privind profilul aceste femei misterioase. Când să deschid gura şi să mai pun o întrebare, se întoarse cu faţa către mine şi zâmbind mi-a spus: - Sper că te numeşti Laura. - Da, aşa mă numesc. - Şi ai treizeci de ani. - Exact. - Eşti medic, da? - De unde ştiţi? - Cum să nu ştiu? Şi-am tăcut. Nu făceam nicio legătură cu nimic. Eram într-o poveste, îmi plăcea că era un strop de mister, dar nu intuiam nimic şi apoi, nu 202

voiam să dezamăgesc o doamnă care, desigur urmărea ceva. Îmi era ciudă pe mine că nu întrezăream firul acestei întâmplări. Oricine mă putea cunoaşte şi totuşi... - Mai mergi la concerte la Ateneu? - Mai rar, dar merg. Şi un clic mi-a făcut zgomot în minte. Oare doamna este cumva... - Sunteţi violonista căreia eu îi dădeam mereu flori la terminarea concertelor? Sunteţi mama Anitei? - Crezi? - Da, cu siguranţă sunteţi doamna Gloria. - Eu sunt, dar ştii de când te caut să te găsesc? - Îmi imaginez, să nu spuneţi că de atunci... - Da, de atunci. Mi s-au pus mii de noduri în gât. Nu mai aveam aer şi parcă mă condamnam că am ieşit în parc. Eram în ultimul an de studiu şi după un concert al doamnei Gloria, unde fusesem cu fiica dumneaei, Anita, am mers la un restaurant. Eram prietene bune şi eram nedespărţite. A rămas să o aştept eu pe Anita la restaurant. Ne vom plănui şederea noastră în acest ultim an de studii. Am comandat o apă plată şi admirăm noua faţă a restaurantului. O bufnitură groaznică şi un scârţâit de maşină m-a asurzit. Ceva parcă m-a îndemnat să merg la cel mai apropiat geam fără să ţin seama de eticheta localului. Jos, aproape de trecerea de pietoni, era deja adunată lume. Am alergat până acolo poate dau o mână de ajutor. Mă consideram deja medic şi chiar mă gândeam cum o să fie prima mea intervenţie în domeniu. Am strigat să mi se facă loc şi dând din coate am ajuns la persoana care stătea întinsă pe spate plină de sânge şi cu geanta la un metru de ea. - Doamne, ce-mi dai să văd? De ce ea, Doamne? Era Anita. Am încremenit. Ce fel de medic voi fi dacă voi sta ca stană de piatră în faţa unui accidentat? Anita era prietena mea, nu era străină şi tocmai de asta mai mult poate trebuia să fac ceva. Iam luat pulsul şi era ceva ce nu simţeam. Bătăile inimii nu le puteam percepe. Eram într-o ipostază de pierdută. Am sunat şi eu la salvare şi imediat pe doamna Gloria. La spital, Anita a fost declarată decedată. Când a ajuns mama ei, eu eram fără grai. destineliterare@gmail.com

Destine Literare A înţeles după privire că nu pot spune nimic şi ceva groaznic s-a întâmplat. S-a aflat că Anita fusese accidentată de fostul ei iubit de care se despărţise nu demult. Nu era băut, ci doar se grăbea să-şi ducă mama la spital fiindcă făcuse o criză diabetică. Ce să spui? Cui să ceri socoteală? Cum s-a întâmplat cu adevărat nu am mai vrut să ştiu. De atunci eu nu am mai văzut-o pe doamna Gloria. Nu credeam că îi pot spune ceva legat de nenorocire, pentru că nu ştiam ce anume aş fi zis şi să nu o rănesc şi mai tare. Era toamna şi de atunci nu au trecut decât cinci ani, dar nu am mai găsit din trăsăturile doamnei violoniste, aproape niciunul. Frumuseţea ei pălise de tot şi când am găsit-o pe bancă, mai

degrabă părea o femeie puţin pierdută. Mă căutat de cinci ani şi eu care nu aş fi vrut să mai reînnoiesc durerea, nu ştiam că reîntâlnirea cu mine îi poate face dorul de Anita mai uşor. Poate a revăzut-o pe faţa ei iubită uitându-se la ochii mei, poate a atins-o, atingându-mi mâinile mele, poate... S-ar fi bucurat să o ştie medic, Doamne, ce pot să mai spun?Anita era viaţa ei. Atunci era toamna... şi-acum iarăşi... Mi-am găsit timp să privesc cum cad frunzele. Cad frumos. Se leagănă în ritm de vals şi-mi trezesc în suflet alte mii de melodii. Parcă e prea devreme să fie toamnă. Parcă... A încremenit toamna în mine.

Toamna…

destineliterare@gmail.com

203

Destine Literare

Gombojav MEND-OOYO (MONGOLIA)

Poems

5. La lune au-dessus d’un ancien temple De l‟arrière du temple la lune monte. L‟auréole ancienne de Bouddha luit sur le toit brillant. D‟une flûte de bambou une mélodie solitaire s‟écoule en soupirant : Persistance nostalgique d‟un cœur battant et mélancolique.

Quoi que vous vouliez, montrez-vous seulement en regardant l‟image De Bouddha, dans sa paisible position assise les jambes croisées. Laissez la céleste flûte de bambou écouler son souffle Tandis que la lune monte de l‟arrière du temple. Translation into French, by Imre Zsoldos The Moon over an Old Temple

Des herbes sauvages poussent dans les interstices des pierres de l‟escalier Le long de la route qui mène au Bouddha illuminé d‟or ! L‟image de Bouddha devient de plus en plus claire. Le domaine du Bouddha vivant est difficile à voir sous la lumière des étoiles. De l‟arrière du temple la lune monte. Bouddha tamise l‟onctuosité du crépuscule et La mélodie grave et triste de la flûte apporte consolation A tous les pèlerins, qui viennent de très loin audelà ! Simples alcôves, vieux rouleaux de caractères peints ! C‟est un temple renouvelé de manière céleste et plein de mystère. Les silhouettes reflètent le monde des hommes en profonde méditation pour devenir comme le cœur illuminé de Bouddha !

204

From behind the temple the moon is ascending. Buddha‟s ancient aureole gleams on the shiny top. From a bamboo flute a lonely tune flows suspiring: Nostalgic linger of a melancholic, wagging heart! Wild grass sprouts in the slit of the stairway stones Along the road that leads to the golden-lit Buddha! The image of Buddha is getting clearer and clearer. The Living Buddha‟s yard is hard to see in the starlight. From behind the temple the moon is ascending. Buddha‟s suavely sieving evening twilight and The grave, sad tune of the flute confer solace To the pilgrims, who come from back of beyond! Simple alcoves, old scrolls of painted characters! It‟s a heavenly renewed temple filled with mystery The silhouettes reflect the people‟s world in deep Pondering to become like Buddha‟s shiny heart! Whatever you want, just show off looking at Buddha‟s destineliterare@gmail.com

Destine Literare Image, where the cross-legged Buddha sits abidingly. Let the heavenly bamboo flute flow out its pneuma While the moon from behind the temple is ascending!

Sunshine is brightest when coming from the clouds‟ gap, And Karma alone is the truth‟s sap. In a shooting star‟s flash, light‟s unique rays converse, Giving birth to a son, to light up the universe.

English translation from the Chinese by Imre P. Zsoldos svd 7. Contemplant la nature des collines 6. Tous ces moments de lumière… La clarté la plus brillante émane des ténèbres seulement. Et une femme paraît plus belle au crépuscule, Ses boucles d‟oreilles brillent le soir seulement. Un haras de selles étincelle la nuit, La fleur Gumuda s‟ouvre le soir. Les chevaux souffrant du mal du pays hennissent à l‟arrivée de l‟aube. Ecouter des chansons fait scintiller le crépuscule de nos humeurs. Le rayonnement extrême vient de l‟émanation de l‟amour. La lumière du soleil est la plus forte quand elle provient d‟un trou dans les nuages, Et le Karma seul est la sève de vérité. Dans l‟éclair d‟une étoile filante, la lumière des rayons uniques converse, Donner naissance à un fils, pour illuminer l‟univers. Traduit de l’anglais par Imre P Zsoldos

Les collines dérangées par des pensées profondes Restent langoureuses au milieu d‟un léger brouillard, Peut-être nostalgiques des jours passés. Parfois elles gémissent avec de longs, longs vents. Comme des larmes qui coulent des instants de légère tristesse Des perles bleues, bleues de rosée scintillent sur chaque feuille. Déversant leur peine et bannissant le brouillard, Les collines me considèrent dans leur sage repos. Au moindre balancement de la cime des arbres Les larmes du ciel coulent des branches trempées. Comme de petits diamants lacent l‟air avec l‟humidité, Les couleurs sont ravivées par le pinceau doré du soleil. Les fils de la pluie entrelacés des rayons du soleil Forment d‟habiles mailles sur les robes émeraude. Ces ornements éclatants de fleurs dans les ourlets Renforcent la majestueuse beauté des collines.

All Shining Moments… The brightest light comes from the darkness alone. And woman looks prettier in twilight, Ear-ring sets shining in the evening alone. A saddle‟s studs sparkle at night, The Gumuda flower blooms in the evening, Homesick horses neigh at dawn‟s setting. Listening to songs makes the twilight shine in peoples‟ moods. The utmost shine comes from the peoples‟ emanating love. destineliterare@gmail.com

En affectant des oiseaux de quatre-vingts langues à chaque branche, Les collines dirigent un forum musical des emplumés. Chaque ton majestueux est en accord avec les autres, Chaque pierre et chaque brin d‟herbe sont parts de la toile parfaite. Ecoutant la voix adorable de mon cher fils, Les collines l‟enregistrent dans la profondeur de leurs roches grenat. 205

Destine Literare Avec pour cordes les chants sonores des oiseaux, La lyre grandiose de Khangai chante la joie des collines. Contemplant une seule feuille jaune fanée, Qui pourrait raconter une histoire vieille de tant et tant d‟années, Qui s‟efforcerait de comprendre les pensées profondes des collines A un instant de ce monde ancien. Dans la foule bleu-vert des herbes bien connues, Une fleur toute fraîche est née ! N‟est-ce pas une œuvre d‟art longtemps murie par les collines Qui aujourd‟hui a trouvé sa forme pour jaillir à la vie ?

Listening to my dear son‟s lovely voice, The hills record it deep in their garnet rocks. Birds‟ sonorous singing as the strings, Khangai‟s grand lyre sounds the joy of hills. Gazing at a single yellow faded leaf, Who‟d tell a story of many, many years, Striving to grasp the hills‟ deep thoughts In an instant of this ancient world. Amid the blue-green mass of well-known grass A fresh new flower has been born! A work of art long nurtured by the hills That found its form today and sprang to life?

8 Ainsi va le monde.

Traduit de l’anglais par Imre P Zsoldos Contemplating the nature of the hills Hills burdened by deep thoughts abide Languorous in the midst of flimsy mist. Perhaps nostalgic of the days bygone, At times they sigh with long, long winds. As tears torn from moments of light sadness, Blue, blue beads of dew shimmer on each leave. Shedding sorrow and banishing the mist, The hills regard me in their wise repose. At the faintest swaying of the tree tops, Tears of heaven drop from the drenched limbs. As tiny diamonds lace the air with moisture, Colors are revived by the golden sun-brush. The rainy threads entwined with sunrays Form skillful stitches on the emerald robes. Vibrant ornaments of flowers at the hems Enhance the stately beauty of the hills. Appointing birds of eighty tongues to every branch, The hills conduct a melodic forum of the winged. Every majestic tone in tune with others, Each stone and grass a part of the perfect web.

206

Au chant matinal des alouettes, chacun va sur son cheval, Rentre le soir avec la pie bavarde, attache l‟étalon au poteau On tanne des peaux, on coupe les arbres, on forge des épées depuis mille ans, La chandelle s‟éteint et se rallume et la génération suivante répète l‟histoire. La rivière coule, à l‟eau boueuse, à l‟eau limpide, Le feu de camp s‟éteint ou s‟allume, sur les rives des fleuves, La pierre de la terre s‟use au va-et-vient de chaque année, Et les affaires humaines s‟effacent, poussières des jours ordinaires. Au matin prospère chacun va à cheval, Au soir épuisé chacun en descend, près du poteau d‟attache. On aiguise la lame de l‟épée, on creuse les tombes, On allume les chandelles qu‟on offre aux morts depuis des éons. Et le lendemain on monte, par habitude, le galop nous reprend. Les villes et les villages se construisent et ceux qui haïssent les brûlent, Ils deviennent généraux, après la bataille. Le temps passe, seule la légende demeure. destineliterare@gmail.com

Destine Literare Les affaires du monde se répètent ainsi, comme une épée usée. Mais elles s‟oublient à l‟ouverture d‟un dîner simple. 2008 trans par Patrick Fishman Way of the World We set out on our horses, and the small birds of dawn were with us. We return to the tethering-lines with the magpies at evening. For a hundred, hundred years, working skins, cutting wood, forging swords, humans will forge history after the candle goes out and blazes forth. The river waters flow cloudy, and then clear again. The firewood is doused, and flares again, upon the river bank.

The rocks of the world wear away, year by year, as they move and settle. The ways of people are buried in the dust of a regular day. We set out on our horses in the victory of morning. We return to the tethering-lines in the weariness of evening. For a thousand, thousand years, sharpening swords, digging graves, lighting candles, we will set out on our horses to learn, when morning comes. Some of us will build a town. Others, angry, will burn it down. The two will set their generals to fight each other. Later only stories will remain. The way of the world is like this, like a sword it is forged, forgotten like a draught to settle a full stomach.

translated by Simon Wickham-Smith

From Mongolia…

destineliterare@gmail.com

207

Destine Literare

Mihai MERTICARU (ROMÂNIA)

Coman Șova –un poet apolinic

Născut la 18 octombrie 1933, în Bucureşti, unde locuieşte de 60 de ani, poetul COMAN ŞOVA şi-a petrecut primii 18 ani din viaţă în judeţul Neamţ, la Humuleşti Neamţ, apoi în satul Suha, unde era o fabrică de cherestea, la Bicaz, Tarcău, Roznov şi, în sfărşit, la Piatra -Neamţ, localităţi prin care Ioan Şova, tatăl său, maistru forestier, se tot muta cu serviciul. Între anii 1941-1947 urmează clasele primare la Şcoala nr.2 din Piatra Neamţ, apoi se înscrie la Liceul „Petru Rareş”, de unde se transferă la Liceul Tehnic de Silvicultură din Roznov, pentru a-i face pe plac tatălui său, liceu pe care îl absolvă în 1952. În vara aceluiaşi an, pleacă la Bucureşti pentru a se înscrie la Facultatea de Silvicultură, cum dorea autoritarul părinte, vocaţia dovedindu-se mai puternică, se înscrie şi reuşeşte la Institutul de Teatru, iar după 3 ani se transferă la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”, care în acelaşi an devine Secţia de Literatură şi critică 208

literară „Mihai Eminescu” în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, facultate pe care o absolvă în anul 1960, aşa cum visa încă de pe băncile liceului când scria poezii şi frecventa cenaclul literar condus de profesorul şi poetul Constantin Borş. Între 1962-1964 funcţionează ca secretar literar la Teatrul „Barbu Delavrancea” din Bucureşti, perioadă în care debutează în dramaturgie cu piesa Iubesc pe-al şaptelea, urmată de altele precum şi de scenariul filmului Ora zero, toate bucurându-se de un real succes. Între 1965-1972 este secretar general de redacţie al revistei studenţeşti Amfiteatru. În anii următori a fost secretar general de redacţie al ziarului România liberă (1972-1974), redactorul-şef adjunct la revista Magazin (1974-1986), publicist comentator la România liberă (1986-1990), iar în anul 2011 fondează, împreună cu scriitorul Florentin Popescu, revista lunară Bucureştiul literar şi artisitic, îndeplinind aici funcţia de director. În anul 1970 debutează cu un volum de versuri intitulat Astrul nimănui la Editura Eminescu, fiind întâmpinat elogios cu cronici şi recenzii semnate de Ilie Constantin, M.N.Rusu, Ion Butnaru, Damian Ureche, Magda Ursache, Nicolae Baltag, Constantin Pricop ş.a. Drept urmare, în 1971 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. Tot la Editura Eminescu îi apar şi următoarele volume: Marival (1974), Cuvinte de reazem (1977), Poeme (1980), Unul cu altul (1983), Căderea fructului (1989), Nevoia de alb (1996). Urmează Die liebe ist mein alltangskleid (Iubirea este haina mea de fiecare zi), traducere în limba germană de Ioana Crăciun, Editura Neue Literatur, 2010, Jena; Cuvinte de reazem, col. Opera Omnia, Editura TipoMoldova, 2012; 101 poeme, Editura destineliterare@gmail.com

Destine Literare Biodova, 2012; Frig/Cold, ediţie bilingvă românoengleză, Editura Semne, 2013. În acelaşi an şi la aceeaşi editură, în condiţii grafice demne de invidiat, îi apare volumul Paharul cu îngeri, o voluminoasă antologie, într-o formulă originală, în care nu mai apar titlurile volumelor princeps, poemele fiind structurate tematic. Titlul acesteia semnifică diversele ipostazieri ale îngerului: mască a revoltei, semn al nostalgiei vremurilor arcadice, emblemă a purităţii eului liric şi a harului creator. Volumul se bucură de o amplă şi pertinentă prefaţă semnată de Nicolae Balotă, iar în final îi sunt alăturate peste 30 de cronici literare aparţinând celor mai strălucite condeie din Bucureşti şi din ţară, începând cu Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu, Florentin Popescu, Daniela Zeca, Tia Şerbănescu, Ion Roşioru, M.N.Rusu, Dumitru Radu Popa, Dorin Tudoran şi terminând cu Ioan Mazilu Crângaşu, Fănuş Băileşteanu, Marian Popa, Constantin Sorescu, Mircea M. Pop, Rodica Florea, Ion Cristofor şi mulţi, mulţi alţii, toate bucurându-se de formulări elogioase. În viziunea acestora, Coman Şova este un poet excepţional, un spirit de esenţă clasică, un poet pe cât de discret, pe atât de înzestrat şi de profund, un însetat de puritate şi visare, un poet reechilibrat, ocolit de tentaţiile originalităţii cu orice preţ, un poet apolinic trăind în idei sublimate pe care le studiază din toate unghiurile, un poet care refuză fraza goală şi vidul exprimării plate, fără sens, un talent ponderat şi mai ales de sine stătător, evitând pastişa şi imitaţia sterilă, un poet care trăieşte nostalgia copilăriei şi a pădurilor, ca zonă a purităţii, posesorul unei voci lirice cxare a căpătat originalitate şi profunzime în exprimare, fiind capabilă să transmită emoţii adânci şi durabile, un condei remarcabil, un poet ce atinge altitudini lirice nebănuite, un liric ce îşi exprimă tot mai responsabil suferinţa universală provocată de lăcomia omului modern etc. Referindu-se la poemele sale, aceiaşi autori afirmă că poezia lui Coman Şova este senină, echilibrată, plină de bijuterii şi de aforisme, de metafore şi construcţii surprinzătoare, o poezie care aspiră spre clasicitate şi reconciliere cu lumea, esenţialmente una elegiacă şi a smaimelor de cenuşiu, o rugă şi o nostalgie către un spaţiu destineliterare@gmail.com

imaculat, o armonizare superioară la nivelul versului, o poezie de notabilă consistenţă, care pune în lumină o formulă inconfundabilă, o poezie meditativă, spontană şi elegiacă, un îndreptar pentru a înflori planeta încă o mie de ani. Un spaţiu considerabil al liricii şoviene este rezervat poeziei de dragoste, care ne dezvăluie o sensibilitate autentică, aptă să prelucreze şi să potenţeze acest sentiment ce reprezintă singura modalitate de a accede la absolut. Metaforic vorbind el afirmă că “iubirea este haina mea de fiecare zi”, metaforă pe care o găsim şi în titlul volumului apărut în limba germană. Poemele erotice excelează prin prospeţimea şi simplitatea expresiei, prin schimbarea cu naturaleţe a registrului stilistic, prin voluptatea privirii şi uimirea în faţa miracolului lumii, prin cantonarea într-un univers al purităţii. Poetul percepe iubirea ca pe un miraj, ca pe o stare mereu dorită, mereu pierdută, fiind preocupat de elucidarea misterului ascuns dincolo de imaginea aparenţei, erosul declanşând stări reale de reverie. Ca principiu constitutiv al lumii, femeia iubită este o permanenţă în poezia sa, reprezentând eterna aspiraţie spre ideal. Pentru Coman Şova, femeia, simbol al suavităţii, este o sărbătoare dulce, o rană, ţipăt, trup de vis şi aer care colorează cerul cu insomnii şi forme, este albastră mireasă care înfiorează pământul cu paşi calzi şi umezi, aducând lumină şi ploi curate, mănunchi de raze, e vis şi fruct, alcool şi pâine şi tot ce se poate, fugă, mister, nefiinţă, pământ, apă şi soare, pădure subţire de făget. Pentru a gusta din plin frumuseţea emoţională a fluidului poetic, cităm un poem în integralitatea lui: O femeie mi-a ieşit în drum/ cu toţi pruncii ei nenăscuţi/ în priviri/ cu toate trădările ei/ în priviri./ Îşi aşază ochii în ochii mei/ şi-i lasă acolo./ O femeie mi-a ieşit în drum,/ sub pleoapele ei/ respiram fantome/ ce-au bântuit apoi/ vorbele noastre/ săpând adânc izvoare/ de proaspete erori. (Întâlnire, pag. 201) Funciar duios, absolventului de liceu silvic îi repugnă îndepărtarea insului de natură, de universul silvestru cu atâtea oaze de seninătate, în care a hălăduit în cei mai frumoşi ani ai vieţii, univers devenit un topos al statorniciei şi fericirii depline. Elementele naturii încep să concerteze pentru a 209

Destine Literare deveni metafore, simboluti şi sugestii într-o lirică ce dispune de o mare doză de inefabil. El pune în primplan fenomenele naturii, ipostaziindu-se simpatetic în fiecare lucru, pentru a-i decela esenţa. Pădurea devine un spaţiu securizant, intim şi protector: “Trec prin munţii mei/ pe un cal învăţat să zboare;/ nu am arme,/ nu am decât cuvântul omului de aici/ şi aerul tare al stâncii”(Prin munţii mei, pag.269). Un lamento sfâşietor, dar şi un adevărat rechizitoriu conţin unele poeme la adresa celor ce nesocotesc legile echilibrului natural: Tăierea unei păduri este cel mai trist abator (Medalie fără revers, pag. 283/ sau “Când tăiem o pădure,/ omorâm şi aerul ei/ şi ceva din plămânii noştri./ Când doborâm o pasăre,/ doborâm un vis care rămâne/ şi după ce ne trezim/ când vânăm un cerb,/ o stea de pe fruntea omului/ se carbonizează” (Carbonizare, pag. 309). Anotimpurile („iarna e haina mea de duminică”), ninsorile şi pădurea cu toate vietăţile ei,, pământul care îl cheamă irezistibil reprezintă obsesiile majore ale poetului. În peisajele sale predomină, cu mici excepţii, o singură culoare: albul, albul cireşilor în floare, al ierbii brumate, al tinereţii, al purităţii, al stării de graţie, al transfigurării. Nu o dată, asistăm la un spectacol feeric al naturii care invadează oraşul, salvându-l de cenuşiu şi sordid: O pădure de foioase şi conifere/ cu galerii nesfârşite de păsări/ invadase oraşul./ Un făguş silvatica/ îşi rezema coatele de Intercontinental./ Păsările dirijau autobuzele.../ Din cinematografe ieşeau/ păduri tinere de mesteceni,/ alimentarele erau pline/ de fructe sălbatice/ şi ouă de dropii/ ... iar pe covoarele fermecate/ ale poienilor plutitoare/ iepurii albi/ făceau tumbe (Vis şi tumbe, pag. 337). Apelând la simbolistică, putem afirma că arborii fac legătura între cer şi pământ, semnificând aspiraţia spre o ascensiune luminoasă. Binomul omnatură oferă cadrul ideal pentru apropierea omului de esenţa sa sacră, precum şi modalitatea de a ajunge la conştiinţa spirituală a unei lumi mai înalte. Cuvinte nodale mai mult decât simple teme, sângele şi lumina, simboluri ale vieţii, ale dăinuirii, cu darul de a reinstaura coerenţa, armonia, aspiraţia spre ideal, foamea de real: s-a făcut lumină, vin fiii ... văd lumini aprinse de sfinţii mei tineri ... e-o albă tăcere pe văile ninse/ o albă tăcere coboară în noi ...

210

lumină neizbucnită încă, luminând ... o oază de lumină grea ... aleşii bărbaţi pentru înalt destin/ purtând virtutea pământului în sânge. Tehnica sugestiei, pe cât de simplă, pe atât de eficientă, este stăpânită magistral de Coman Şova, care reuşeşte astfel să strecoare destule aluzii la ticăloşiile din anii comunismului: E noapte peste tot şi-n zi,/ e noapte înăuntru şi-n afară/ e noapte adâncă în a fi/ şi noapte încă se mai cară (Noapte peste tot, pag. 167) şi niciun fulg curat nu cade-n iarna asta Pe nevăzute, ning noroaie peste noi (Pe nevăzute, pag. 368). În viziunea sa, îndeletnicirea scrisului are un rol exorcizator în faţa spaimei de extincţie. O seninătate mioritică pluteşte peste poemele cu o asemenea tematică, poetul fiind încredinţat că moartea este cea care dă sens vieţii: Naşterea nu este un început,/ moartea nu este un capăt (Labirint, pag. 391) sau să fii, să fiu, să fiu în nefiind” (Albastrul de deasupra, pag. 443). Fără să-şi împodobească versurile cu artificii stilistice, poetul îşi rosteşte discursul limpede, fără stridenţe, preferând să-şi exprime ideile prin sintagme care să declanşeze şiruri de interogaţii şi răspunsuri din partea cititorului. Nu putem să nu remarcăm şi muzicalitatea care se naşte din ritmul rostirii, din tonul uşor elegiac, din armonia intrinsecă a asocierii cuvintelor. O listă lungă putem alcătui doar din temele sale consacrate: dragostea, curgerea ireversibilă a timpului, faptul divers, jubilaţia, reveria, nostalgia copilăriei, legătura dintre generaţii, familia şi singurătatea, raportul cu divinitatea, criza mondială, problemele ecologice ale planetei, moartea, memoria, uitarea etc. Lumea autorului e o sumă de fragmente de realitate şi irealitate, de cotidian şi de viaţă interioară, condensând metaforic durerile unui neam şi credinţa în temeinicia lumii. Printre rânduri, transpare crezul său de o viaţă în puterea regeneratoare şi în taina cuvântului întrupat. Personalitate polivalentă şi proteică, poet cu mari disponibilităţi lirice, Coman Şova scrie o poezie plină de substanţă şi idee, firească precum respiraţia, emoţionantă prin autenticitatea trăirii,prin sinceritatea neafectată.

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Irina Lucia MIHALCA (ROMÂNIA)

Lumea eşti tu, priveşte-mă! Sfidând logica, suntem mereu pe undeva, unde ne simţim dacă nu căutăm? Să eliberăm visele şi barielele lor, să deschidem ferestrele inimii, să deblocăm cuferele emoţiilor şi sertarele trăirilor demult închise! Simţeai că sunt ca tine, în adâncuri, de la început vibra, dorinţa ascunsă de regăsire, renaşterea din cenuşă, ridicare spre ceruri, aripile ţi-erau ascunse în tine, erai acel spirit călător în tot şi toate, nu-ţi găseai locul undeva anume, te trăgeam izbitor înspre mine, de aceea şi zbaterea de la început, îţi lipsea prezenţa celei care simte sau te simte. Continuă să mergi înspre tine, suntem una cu toţii, doar rezonanţa ne ţine la distanţe de ani lumină, contopirea realităţilor, acea beatitudine, nebunia simţurilor, aşezarea în locul facerii, adâncirea în esenţa noastră! Ce înseamnă să fiu iubită? Începi să mă cuprinzi tot mai mult, pătrund cu tine în mine, vreau să te aşez acolo, înlăuntrul meu, aşa mă definesc, simţind tot ce-am simţit,

destineliterare@gmail.com

altfel totul e deşertăciune, o goană după vânt, vrei să mă absorbi toată în tine, prin orice formă şi gând, manifestare pură, divinul întrupat. Mă întrebi cum e sufletul meu acum, ce simt, ce este acolo, vrei să mă descoperi aşa cum sunt, undeva începi să mă simţi altfel. Te iau de mână şi-ţi arăt imaginile, întrepătrunderile şi curgerea lor, parcă rupte din poveste. Împreună am făcut paşi mulţi, frumoşi, dar, mai ales, importanţi, ai spune că nu ne-am întâlnit până acum deloc, am încercat doar să ne-atingem inima, am pornit, căutându-ne, să ne scriem, prin priviri, călătoria sufletului. Ai curajul de a fi tu, aşa cum eşti, acolo unde vrei sa ajungi! Ne-am oglindit fără bariere, pas cu pas, treaptă de treaptă, am dorit şi atras, spre înţelegere, totul. De ce mă iubeşti? Caută, vei găsi răspunsul, nimeni nu poate privi în locul tău! Lasă inima să te ghideze, nu te lupta cu focul, iubindu-te, descoperim partea din noi semănată în lume. Lumea eşti tu, priveşte-mă!

211

Destine Literare

Victoria MILESCU (ROMÂNIA)

Un scriitor din linia întâi Sunt autori despre care se poate spune că între ei şi opera lor există o dihotomie, cum există autori a căror operă se confundă cu viaţa, devenind destin literar. În cea de a doua ipostază se află şi scriitorul Ion Andreiţă (n. 11.06.1939, Perieţi, jud. Olt), pentru care vocaţia scrisului a devenit vocaţia de a trăi cu pasiune şi curaj provocările vieţii, viaţa recompensându-l cu ani mulţi şi buni, cu o familie fericită. Cărţile sale de poezie, proză, reportaje, eseuri, traduceri captivează prin bogăţia ideatică, prin originalitate şi virtuozitate stilistică pe fondul unui profund ataşament faţă de valorile morale şi naţionale, ferită de mizerabilismul prezent masiv în literatura de azi. Trăind, călătorind prin lume, scriitorul experimentează stări, sentimente universale dar inima şi gândurile de ,,oltean fundamental“, cum spune Nicolae Dan Fruntelată, un alt oltean îndârjit, se reîntorc periodic la rădăcinile satului Perieţi, unde s-a născut şi de unde a plecat în lume. Etapele vieţii sunt marcate de scrieri ce oglindesc nu numai un parcurs individual, ci şi dinamica vremurilor traversate, schimbările din societate la care a fost martor. Având conştiinţa propriei valori şi a valorii cuvântului scris, Ion Andreiţă, un „pălmaş al condeiului“, cum se autocaracteriza, şi-a clădit opera literară cu elemente din viaţa reală dar şi cu ficţiune şi dramă, cu suspans, cu multă autobiografie dar şi cu un umor nativ infuzat în pagini ca un aer proaspăt, revigorant. Anul trecut s-a întrecut pe sine; cu energia-i definitorie, a publicat la eLiteratura din Bucureşti două cărţi: Mătura de pelin, cuprinzând evocări, şi Linia lui Dumnezeu, volum de versuri, pe care îl voi

212

comenta în continuare. În format de buzunar, dar după lecturare, pot spune buzunarul de la piept, pare o carte micuţă, dar are totuşi 170 de pagini îmbrăţişate de două coperte amintind de oameni dragi; prima copertă reproduce tapiseria „Omagiu lui Brâncuşi“ de Lia-Maria Andreiţă, soţia autorului, iar cealaltă poartă fotografia scriitorului, realizată de Gauthier Dubuquoy, celebru fotograf din Paris. Pe contrapagină, avem un Ion Andreiţă din 1968, fotografiat de Valeriu Tanasoff. Este incredibil cum într-o carte de dimensiuni relativ mici a încăput atât de multă, intensă şi efervescentă trăire, organizându-se însă logic şi coerent, reflectând, prin diversitate tematică şi varietatea expresivităţii lirice, caracteristicile întregii sale creaţii poetice. Ca ,,frate mai mic al firului de iarbă“, Ion Andreiţă scrie despre frumuseţile patriei (,,Pământul ţării“, ,,Apele munţilor mei“), despre istoria ei cu eroi legendari (,,Dac pe Columnă“, ,,Valea dacilor“, ,,Dave pe Olt“, ,,Transilvania“, ,,Mogoşoaia“), sub impulsul unui sentiment patriotic ardent, autentic, sentiment privit azi cu o nejustificată reticenţă. Ataşamentul faţă de ţară şi de istoria ei milenară se împleteşte cu dorul de locurile natale, de familie. Membrii familiei sunt evocaţi în versuri emoţionante, iar tatălui îi este închinat un poem de o limpidă şi statuară frumuseţe, din care cităm: ,,Tatantre ferestre-aşteaptă/ Gol şi singur ca un zeu,/ Tata n-o mai ţine dreaptă/ Linia lui Dumnezeu (...)“. Este un părinte arhetipal, sub un ,,fir cu plumb“ al divinităţii spre dreapta statuare ontologică, un ax ce leagă sau desparte cerul de pământ. Linia lui Dumnezeu este normă, poruncă, linie a destinului, destineliterare@gmail.com

Destine Literare un fel de linie a lui Plimsol indicând limita încărcăturii vieţii, a suportabilităţii suferinţelor şi bucuriilor. Mama şi tatăl sunt cei doi poli între care navighează corabia sufletului trecând peste dealuri şi peste văi: ,,Dintr-un deal mă strigă tata,/Dintr-o vale sună mama“. Sufletul poetului absoarbe, dăruieşte, risipeşte iubire. Poeziile din acest registru au toate ingredientele ,,paradoxului iubirii“: căutări, aşteptări, despărţiri, regăsiri, bucurie, tristeţe, pasiune, deznădejde, dar şi un arsenal de blesteme şi descântece de dragoste în buna tradiţie a folclorului românesc, autorului fiindu-i la îndemână şi versul popular, alături de cel clasic sau modern. Deşi la ,,Amiaza iubirii“, erotismul are uneori inflexiuni candide, adolescentine: ,,Aş vrea să iubesc o fată fără amintiri,/ Să nu-mi poată vorbi niciodată/ În nopţile noastre de inimă/ Despre celălalt,/ Şi ochi străini să nu mă ţintuiască/ În ceafă/ Din fiecare perete al nopţii“. Cu un patetism reţinut, un senzualism disimulat sub o exprimare frustă, Ion Andreiţă îşi dezvăluie structura esenţialmente solară, robustă, pozitivă. Când valorifică tezaurul popular de basme şi eresuri e fascinat de zâne, sânziene, tradiţii, obiceiuri, de şarpele casei ca entitate sacrală. La polul opus al lumii tradiţionaliste a satului se situează oraşul, traumatizant dar ofertant în trame. Văzut de sus, se arată ca o îngrămădire de acoperişuri, cu statui ce abia se ţin pe socluri mimând viaţa cea adevărată, cu camere albe de spital unde ,,doctorii sunt cioclii tandri“; aici adie nostalgia raiului vegetal reconstituit în amintire: ,,Cântecul meu/ Se va risipi/ Ca frunzele toamnei,/ Dacă nu cumva/ Sufletul celui ucis/ Se va întoarce/ Să le adune - /Reconstituind astfel/ Copacul“. Ion Andreiţă are vocaţia scrisului dar şi vocaţia prieteniei; de aici, o avalanşă de dedicaţii dintr-o fraternă solidaritate faţă de înaintaşi dar şi faţă de contemporani (Eminescu, Labiş, Eliade, Cioran, Ionesco, N. Stănescu, M. Preda, D.C. Dulcan, M. Bandac, F. Neagu, N.D. Fruntelată, V. Poenaru – editorul cărţii), destăinuindu-se cu duioşie: ,,A scrie despre un prieten/ E cum ai scrie despre tine - /Şi greu îi, Doamne, să fii mielul/ Ce se sacrifică pe sine“. Jovial, deschis, susţinându-şi la bine şi la greu colegii şi prietenii, Nea‟Jean, cum i se

destineliterare@gmail.com

mai spune (contaminare din vremea şederii la Paris), se poartă neaoş dar şi elegant, un bon viveur celebrând viaţa şi moartea văzute ca entităţi potenţându-se reciproc în beneficiul actul creator: ,,Să facem chef, prieteni,/ Plătesc cu moartea mea!/ Voi invita la cheful acesta/ Toată lumea/ Şi fiecăruia din suflet/ Îi voi turna să bea - / Să facem chef, prieteni,/ Plătesc cu moartea mea!“ Uneori pofta rablesiană surprinde ironic-amar latura macabră a ritualului din veac: ,,Înfruptaţi-vă/ La această masăa tăcerii/ Din taina oaselor/ Moşilor/ Şi strămoşilor voştri/...// Înfruptaţi-vă fără să mulţumiţi cuiva,/ Tăceţi numai,/ Păstrând o clipă/ De reculegere/ În memoria celui plecat/ Şi-a sângelui ce-l beţi acum,/ Nepăsători“. Nu lipseşte nici gesticulaţia uşor frondeur-filozofardă: ,,Şi dacă beau,/ Ce-ţi pasă ţie?/ Şi de mă sting,/ Ce-mi pasă mie! “, care se conjugă cu un elan aventurier ce l-a purtat fizic ori mental prin ţări şi culturi diverse (vezi poeziile: ,,Gondolă“, ,,În port“, ,,Lagună“, ,,Corăbieri“ etc). Dar timpul petrecerilor şi al călătoriilor trece şi vine ,,Ora tristeţilor“, când sinele rămâne singur cu sine: ,,E un ceas anume/ Când trebuie să te dărui/ Cu totul tristeţii“. Vine ora spovedaniilor cu ecouri psalmice argheziene: ,,Sunt singur, Doamne, anii mei s-au dus/ Pe sâmbete de ape şi pierzanii - / Şi-acum, pustiu, să-nalţ în stare nu-s,/ Pentru iertare, sfintele litanii“. Dacă în Linia vieţii, Ileana Mălăncioiu accentuează latura existenţială a individului, ,,linia vieţii“ lui Ion Andreiţă e rezonantă cu universul, şi orice perturbare a ei perturbă ordinea şi liniştea lumii noastre: ,,Uneori,/ Cineva încurcă/ Linia vieţii/ Cu linia morţii:/ Se aude atunci/ Un huruit/ De la un capăt/ la altul/ Al Universului//Aşa s-a petrecut şi azi-noapte:/ A scârţâit osia pământului/ Zburătăcind paserile vieţii/ Care n-au mai izbutit/ Să revină/ La vechile locuri“. Receptiv la toate cele din jurul său, apropiat de sufletul oamenilor dar şi al pământului, cu un ochi râzând şi altul lăcrimând, sub ploi dar şi sub raze de soare, harnic şi temerar, privind viaţa în faţă şi moartea peste umăr, realist şi fantast, tumultuos şi aşezat, scriind fără preget şi fără ură ori părtinire, Ion Andreiţă este un scriitor din linia întâi a literaturii române.

213

Destine Literare

Kae MORII (JAPONIA)

Rumanian Design Garnished with Danubian Waterlilies, The drove with a train. Misty pearls whisper in the forest of Carpathians A thread of Lachesis is interwoven to Woolen Poetry ―Your yarn You are stretching a word and a word In your sanctuary Filled with acacia flowers in Transylvania, The rich tapestry. Happy bees are humming around Maypole A thread of Legend is interwoven to Tapestry of Poetry ―Your yarn You are stretching a word and a word Besides your sanctuary lamp

Grafică: http://desenegratuite.blogspot.ro

Dance & Rhyme Darkling world, If someone laces your fizz with love? Your sparkling eyes, with pleasure, but now, they‟re the sky…. ―all the bits ―all to pieces Sinking morning, If someone traces your foot-steps?

214

Your died Springs, with shellfire, and now, no wisdom… ―all the bits ―all in bits In the mid-air verbal, Dancing the night… Seeking our dawn…

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Domnița NEAGA (ROMÂNIA)

Petale din floarea de lotus (1)

Drumul de nectar Şi azi păstrez cămara cu păpuşi, Dintr-o copilărie netrăită; Un simplu numai scârţâit de uşi Îmi limpezeşte vremea prăfuită... Înaintez în cântec de cicori, Cu paşi timizi, abia ating pământul, Mânuţe tandre, ochi strălucitori, Tăceri de Rai acoperă cuvântul. Păpuşile cu aer de poveşti Se lasă mângâiate peste frunte, Iar, sub lumina vremii îngereşti, Cosiţele au devenit... cărunte. În mine, un adânc mistuitor, O ardere a lumilor furate... Cămara cu păpuşi, vrăjit izvor De doruri şi iubiri neîntinate.

Avatar Ţărâna trupului meu, În amfore acum ciobite, Din care şi-au astâmpătat setea Cândva, deopotrivă, Şi stăpânii şi sclavii... Ţărâna trupului meu, Binecuvântată de vestale destineliterare@gmail.com

Odată cu uleiul din vasele Destinate întreţinerii Focului sacru... Ţărâna trupului meu, Frământată, modelată Şi arsă în cuptoare, Pentru cine ştie ce sofisticate Obiecte de cult... Ţărâna trupului meu, Amforă, candelă, Icoană profană, Dar mai ales pulbere Purtată de vânturi Mereu între două imperii...

Poveste nescrisă În vechea mea cetate, moştenită, Ai poposit din zborul tău nocturn, Acoperind cu scoarţe înverzite Cărarea dinspre poartă pân-la turn. Ai năvălit cu frumuseţi de îngeri, Şi caii tăi sălbatici, ne-nşeuaţi Au dat o brazdă nouă la hotare, Sămânţa bună să o cultivaţi... Am ars mocnit sub licăriri de stele, Ca focu-n stuful toamnei neperechi; Prin fumul alb, întrezăream aievea 215

Destine Literare Reconstruirea Turlei celei Vechi. Deşi aproape, mi-ai rămas departe, Cu tot suavul clipelor târzii, Iar în povestea scrisă-n nopţi cu lună Am vrut să fim..., dar n-ai putut să fii!

Şi aşteptăm să iasă la lumină Corabia cu timpul scufundat... Atâtea flăcări ard în paraclis, Iar tu şi nava mea sunteţi doar vis...

Floarea de lotus Dependentă Te scriam pe ziduri, în paginile caietelor Rămase totdeauna albe, Pe trunchiuri de copaci tineri, Niciodată pe frunze... Te pictam în aerul ce îl trăgeam în piept, Ca fumul primei ţigări După o îndelungată abstinenţă... Te ascultam vrăjită în muzica lui Mozart Şi Paganini, În ritmul picăturilor de ploaie Căzute pe învelişul fierbinte Al trupului mistuit de arşiţă... Când, în cele din urmă, Ne-am întâlnit în Orion, Te-am ascuns temătoare între pleoape, Şi, de atunci, ca să nu te mai pierd, Umblu prin Univers Mereu cu ochii închişi...

Doar un vis Un val năvalnic saltă-n slavă munţii, Ivit dintre străfunduri de fiord, Aievea îi percep căldura vie Şi cântecul din lira de la şold. El trece prin oglindă înspre mine, Şi chipul mi-l îmbracă în tăceri; Pe drumul meu de flori, presară fluturi, Atât de vii..., şi-atâta de stingheri!

După ani de secetă îndelungată, Ploaia se revarsă ca din senin, Nebănuită, neaşteptată... Niciun semn nu prevestea furtuna, Nicio adiere de briză Pe ţărmul de la marginea zării, Niciun val care să încreţească Întinderea liniştită de apă, Împăcată cu sine, Sub dogoarea pustiitoare a amurgului! Ca o vrajă, s-au răsucit norii, Şi trupul subţire al tornadei A început să danseze, Luând prin surprindere Sufletul pustiului Şi unindu-l pentru totdeauna Cu înaltul albastru al cerului... Nopţile deveniră incandescente, Licuricii invadară plaja toridă, Sfărâmând-o şi mutând-o din loc. Valurile continuau să lovească stânca, Unde Farul se prăbuşise Şi se pierduse În adâncul de taină Al mării... ...Şi ploaia cădea, cădea necontenit, Ocrotitoare, caldă, melancolică... În sufletul pustiului, Începuse a se deschide albastru Floarea de Lotus...

Mă ia de mână şi mă duce-n portul, Unde un ideal mi s-a surpat; 216

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Tu, dor şi lumină

În ciuda aparenţelor

În visul meu real, repetitiv, Urmăm un drum cu dealuri şi cu văi, Pe urma noastră, neştiuţi călăi... Şi suntem unul altuia captiv.

Grădina aceasta şi curtea şi castelul, Şi, mai ales, zidul care le înconjoară..., Toate vorbesc despre tine.

De-atâta mers pe ţărmul planetar, Printre grădini cu maci şi mărăcini, Ne-am transformat în doi frumoşi străini Prinşi în fiorul clipei, dulce-amar. Adorm la pieptul tău, fierbinte lut, Ca un copil ştiut al nimănui; Şi nicio grijă de-a mă pierde nu-i, Când trupul tău armură mi-e şi scut! Plutim într-o splendoare, convulsiv, Şi eşti şi sunt şi ardem la un loc; Doar două lumânări, un singur foc... În adevăr şi în definitiv! În viaţa asta fără nicio vină, Iubirea noastră-i singura lumină...

Aici te-am înflorit şi m-ai cules, Aici te-am locuit şi m-ai făcut mireasa ta, Aici, împotriva tuturor, te-am rezidit în cuvinte, Iar tu m-ai apărat cu sabia, Ca un vrednic cavaler medieval... Eram o cetate, Ai fost apoi un mormânt celebru... Nu mai ştiu după aceea ce am mai fost, Dar ştiu că această lume oarbă, Cum sunt toate lumile vii, În uitarea de sine, Nu a mai făcut diferenţa: „ Cine ce este...?” A aşteptat apoi gânditoare, Privind în gol grădina, curtea, castelul, Dar mai ales zidul care le împrejmuia, Dincolo de care, în ciuda aparenţelor, Noi am continuat Să ne fim... Roşiorii de Vede, Teleorman 14 ianuarie 2016

.

destineliterare@gmail.com

217

Destine Literare

Tudor NEDELCEA (ROMÂNIA)

Marin Sorescu sau vocaţia identităţii româneşti Conceptul pe care-l lansa Alfred de Musset, în 1836, în cartea sa Mărturisirile unui copil al veacului, care a făcut vogă – „răul veacului”, este de o actualitate stresantă. Fiecare veac îşi are bolile sale, circumscrise unei realităţi sufleteşti, unui context social şi politic: sfârşitul de secol şi început de mileniu este dominat de o boală mai subtilă: dezagregarea omului (biologică psihică şi politică) „pierderea identităţii, senzaţia dezrădăcinării fiinţei umane din realitate” (Dan Zamfirescu). Din acest motiv, spiritele pătrunzătoare ale acestui secol abordează tema căutării de identitate, fiind vorba „nu doar de un individ fără memorie, ci de o fiinţă fără rădăcini (Serge Koster), de sărăcirea sufletească a fiinţei umane şi, implicit, de recuperarea tradiţiei şi identităţii spirituale naţionale întru atingerea Binelui universal. Sau altfel spus (Dan Zamfirescu): „Dezrădăcinarea omului de el însuşi, din acel pământ, mai sărac sau mai bogat, în care stă cu rădăcinile delicata plantă a personalităţii umane, şi care este suma amintirilor acumulate, a experienţelor dobândite, a ideilor agonisite sau dăruite de mediul social, se defineşte deci, tot mai pregnat ca un fenomen caracteristic epocii noastre” (Accente şi profiluri, Buc., Cartea românească, 1983, p. 186). Datorită unui context geo-politic mai puţin favorabil, dar şi structurii sale genetice, românii au dovedit o vocaţie a afirmării sau (în anumite condiţii) a redobândirii identităţii lor etnice. Când vremurile erau bolnave de încrâncenare ( „E un secol de-a binelea bolnav? Că-s bolnav şi eu, nu mă mir” – scria G. Bacovia în 1904) au apărut personalităţi generatoare de identitate, menite să afirme ofensiv identitatea românească în numele tuturor. 218

Spaţiul nostru carpato-ponto-danubian a dat naştere unor oameni ce au restaurat, în momente de criză, identitatea românească în istorie şi în cultură, în ţară şi universalitate. Spaţiul acesta mioritic ni l-a dat pe Marin Sorescu, „Vărul lui Shakespeare” şi a crestat – cum zicea Tudor Arghezi – o aşchie dintr-o creangă de răboj, făcându-şi din ea un băţ de credinţă. Plecând din Bulzeştii Doljului, văzând, la vârsta copilăriei, Craiova din car, Marin Sorescu nu s-a oprit aici. A vrut să colinde lumea şi a colindat-o. Dar nu oricum. Încărcat cu idei din cea mai nobilă viţă românească, cu cărţi care ar prinde bine oricărei literaturi de pe mapamond, Marin Sorescu a lăsat, pe unde a trecut, o imagine despre o ţară, acolo, undeva, fixată de-a pururi în timp şi spaţiu, un punct pe harta lumii numit România. A colindat lumea – cu el, şi opera sa – şi pe unde a trecut a luat premii. Numeroase. Binemeritate. Nu pentru el, ci pentru ţara sa. Identitatea oltenească s-a manifestat prin Marin Sorescu ca o chintesenţă a celei româneşti. Omul acestei revolte spirituale, al acestei „sinteze în atac”, Marin Sorescu, a adus o contribuţie fundamentală în direcţia dobândirii unei trepte noi în universalitate a culturii române. Personalitate marcantă a literaturii române, Marin Sorescu a reuşit, deopotrivă, în poezie şi în teatru, în proză şi publicistică, în eseistică şi critică literară, în literatura pentru copii şi teatru, mai nou şi în pictură; este capabil să se exprime cu dezinvoltură în toate genurile practicate, entuziasmând sau contrariind (pe cei nechemaţi). Şi tot cu dezinvoltură trece de la mitologie la realismul frust, de la îndoială la disperare, de la sarcasm la umorul negru, de la parodie la meditaţia gravă, tălmăcind timpul în destineliterare@gmail.com

Destine Literare metafore. În creaţii răzbate adânca durere românească, dar şi încrederea în drumul ce duce la lumină: „Răzbim noi la lumină”, zice un personaj din teatrul său.

Marin Sorescu este universal tocmai pentru că este naţional; dovadă difuzarea internaţională a creaţiei sale. Într-o lapidară dedicaţie, Alain Bosquet scria: „Pentru dv. dragul meu Marin Sorescu, care sunteţi unul dintre cei mai mari poeţi contemporani, cu toată admiraţia şi afecţiunea”. Dedicaţia nu este de circumstanţă, ci un certificat de garanţie, un paşaport de liberă trecere a poeziei româneşti contemporane în spaţiul vast al literaturii universale. Incluzându-l în antologia O sută din cele mai frumoase poezii (Paris, 1974), alături de Lucreţiu, Virgiliu, Michelangelo, Shakespeare, Goethe, Byron, Shelley, Hugo, Musset, Baudelaire, Mallarmé, Verlaine, Nietzsche, Rimbaud, Rilke, Esenin, Brecht, Garcia, Lorca, pe conaţionalul nostru, scriitorul francez face şi un act justiţiar, de repunere

destineliterare@gmail.com

în drepturi a unui autor, a cărui creaţie are o valoare indubitabilă, dar şi a unei literaturi prea puţin cunoscută în străinătate. Marin Sorescu a câştigat un lucru esenţial pentru identitatea noastră: intrarea poeziei române, în secolul XX, la paritate cu poezia vremii din toate marile culturi europene, revenindu-i şi gloria de a aşeza cultura română în demnitatea ei inovatoare pe tărâmul poeziei şi teatrului. Nu fără temei, Laurenţiu Ulici prevedea, pentru anul 2000, că premiul Nobel pentru literatură va fi înmânat Poetului nostru; a fost foarte aproape de acest premiu, în 1992, fiind propus de Academia Română, dar confraţii săi scriitori l-au reclamat la Comitetul Nobel. Spiritul său oltenesc, asumându-şi destinul întregii românimi, face din el o coloană infinită aşezată în centrul speranţelor lumii de mâine. În fond, Marin Sorescu n-a existat. A existat doar un Om. Un poet La început singur printre poeţi, Un dramaturg, un eseist, Un prozator, un traducător, Un pictor, Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, Un singur nume, Li s-a spus simplu: Marin Sorescu. Creaţia soresciană a dovedit că lieratura română nu vine la ospăţul marilor literaturi ca o rudă săracă, ci îşi are locul ei binemeritat.

219

Destine Literare Zilele „Marin Sorescu” de la Craiova Abstract Autorul prezintă istoricul manifestării ştiinţifice de amploare dedicată genialului scriitor Marin Sorescu, manifestare iniţiată şi coordonată de Academia Română prin acad. Eugen Simion, în colaborare cu Teatrul Naţional din Craiova şi Primăria Craiovei. La Craiova s-au desfăşurat anual, în luna februarie, simpozioane, întâlniri cu cititori, recitaluri de poezii, montarea pieselor soresciene, expoziţii cu pictura lui Sorescu, lansări de cărţi. Au participat scriitori din ţară şi din străinătate şi s-au acordat premii. Cuvinte cheie: Marin Sorescu, Eugen Simion, Academia Română, literatură, pictură. The author presents the history of a major scientific event dedicated to the brilliant writer Marin Sorescu being firstly initiated and coordinated by the Romanian Academy, by acad. Eugen Simion in collaboration with the National Theatre in Craiova, Craiova City Hall. In February Symposiums, meetings with readers, poetry recitals, mounting of Sorescu's plays, Sorescu's painting exhibitions, presentation of different books were annually held in Craiova. Writers from home and abroad have attended and there were given awards. Keywords: Marin Sorescu, Eugen Simion, Romanian Academy, literature, painting Zilele „Marin Sorescu” au fost iniţiate de Academia Română (preşedinte, Eugen Simion) şi Teatrul Naţional din Craiova (director Emil Boroghină), în februarie 1997. Primele trei ediţii sau desfăşurat, în principal, la Naţionalul craiovean, în colaborare cu Fundaţia „Marin Sorescu” şi Ministerul Culturii. S-au jucat marile piese soresciene: Iona, Pluta meduzei, Paraclisierul, Ah, această traversare (florilegiu din ultimele poezii), A treia ţeapă, Vărul Shakespeare, Matca, alături de spectacolele lui Tudor Gheorghe: Petrecerea şi La lilieci. Sesiunile ştiinţifice, moderate de Eugen Simion, au reliefat aspecte mai puţin cunoscute din biografia şi creaţia soresciană şi au fost susţinute de Fănuş Neagu, I. Coteanu, G. Sorescu, Ov. Ghidirmic, Marian Barbu, I. Zamfirescu, Ileana 220

Berlogea, D. Solomon, Ludmila Patlanjoglu, Al. Firescu, Patrel Berceanu, Jeana Morărescu, Tudor Nedelcea, Jean şi Fănuş Băileşteanu, C.M. Popa etc. Au fost lansate, postmortem, ultimele cărţi ale lui Marin Sorescu.: La lilieci (vol. VI), Efectul de piramidă, romanele Japiţa şi Jurnal (romanul călătoriilor), precum şi lucrări monografice semnate de Gh. Boris Lungu, Fănuş Băileşteanu, G. Sorescu, au fost vernisate expoziţii de carte şi documentare, sau acordat premiile „Marin Sorescu” lui D.R. Popescu, plasticianului Ion Nicodim şi regizoarei Daniela Peleanu. După pensionarea lui Emil Boroghină, Zilele „Marin Sorescu” au fost organizate (mai modest) în cadrul Târgului de carte „Gaudeamus”. Din 2005 Academia Română şi Primăria Craiovei (exceptând anul 2011), prin Antonie Solomon (cu sprijinul lui Tudor Nedelcea), au ridicat ştacheta valorică a manifestării, omagiind, în sala Primăriei şi a Teatrului Naţional (care, din 2005, la propunerea directorului Mircea Cornişteanu, poartă numele ilustrului scriitor). Moderatorul tuturor acestor manifestări, Eugen Simion, a invitat la discuţii personalităţi marcante din ţară şi din străinătate (unii prieteni ai scriitorului omagiat): Adam Puslojici, Mircea Micu, M. Ungheanu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Mircea Dinescu, Victor Crăciun, Răzvan Voncu, Gr. Vieru, M. Cimpoi, N. Dabija, V. Tărăţeanu, Gr. Tr. Pop, Ilie Purcaru, Dan Hăulică, Varujan Vosganian, Dan Mircea Cipariu, Dan Zamfirescu, N. Georgescu, Maya Simionescu, Marius Sala etc. Alte titluri de carte au fost lansate: Marin Sorescu Cronici literare şi Cronici dramatice (ediţii de G. Sorescu), Marin Sorescu, laserul vagului de Ilarie Hinoveanu (în 2005), Marin Sorescu. Opere (col. „Opere fundamentale”, ediţie de Mihaela Constantinescu Podocea), Puntea, Poezii alese de cenzură, Sonete, monografiile Marin Sorescu. Starea poetică de Ada Stuparu, Metaforele teatrului sorescian de Toma Grigore şi Marin Sorescu de Fănuş Băileşteanu (în 2006), Configuraţii grafice de Marin Sorescu (ediţie de G. Sorescu).

destineliterare@gmail.com

Destine Literare La fiecare ediţie, pe scena Teatrului Naţional s-a desfăşurat un recital din poezia soresciană, prezentat de poeţii Adam Puslojici, Radomir Andrici, Srba Ignatovici, I. Miloş, Gr. Vieru, N. Dabija, V. Tărăţeanu, Mircea Micu, şi de actorii Mircea Albulescu, Virgil Ogăşeanu, Dorel Vişan, Ilie Gheorghe, G. Mihăiţă etc. Paralel, la Universitatea din Craiova s-a desfăşurat colocviul internaţional „Marin Sorescu, exegeze şi traductologie”, cu participare internaţională, s-au efectuat pelerinaje la casa poetului de la Bulzeşti, sau jucat piesele Există nervi?, Paraclisierul, O ţeapă pentru fiecare (adaptare după A treia ţeapă), Ilie Gheorghe şi Tudor Gheoprghe au susţinut strălucite spectacole inspirate din creaţia lui Sorescu. S-au acordat, la fiecare ediţie, de către Academia Română, premiile „Marin Sorescu”, unor scriitori din ţară (Ov. Ghidirmic, Marian Barbu, Tudor Nedelcea, Ilarie Hinoveanu, N. Iliescu, Lucian Chişu, Al. Dobrescu) şi din străinătate (I. Miloş, Radomir Andrici, I. Flora, John Fairleigh, W. Jacques de Decker, Serge Fauchereau, Michael Metzeltin etc.). Manifestările dedicate lui Marin Sorescu au avut darul nu numai de a perpetua

memoria unui scriitor de geniu, dar şi de a repara unele nedreptăţi făcute de semenii săi, cum remarca Eugen Simion:„Discret, Marin Sorescu a dus un război lung, de unul singur, luptând cu ideologia, cu invidia autohtonă şi cu indiferenţa internaţională [...]. Cei care voiau să-şi dreagă reputaţia lor serios compromisă de colaborarea cu ideologia oficială a totalitarismului ceauşist s-au grăbit să-l înjure ca la uşa cortului şi să-şi refacă, astfel, credibilitatea morală. Culmea este că au reuşit nu să distrugă talentul lui Sorescu, dar să fragilizeze omul, şi aşa, prin natura lui fizică, destul de fragil”. Zilele „Marin Sorescu” de la Craiova au fost întrerupte, din păcate, în 2014. Acelaşi devotat prieten, Eugen Simion, a reuşit să le reînvie, la Bucureşti, începând cu anul acesta, prin Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă şi Primăria sectorului 2. Datorită acestor manifestări naţionale, a tipăririi operei sale în celebra colecţie „Opere fundamentale” a F.N.S.A., Marin Sorescu este, azi, la opt decenii de la naştere, un scriitor aflat în contact permanent cu cititorii, într-o actualitate creatoare.

Eugen Simion şi identitatea românească Teatrul Naţional „Marin Sorescu” a iniţiat o serie de conferinţe sub denumirea „Întâlnirile spectator”, pentru care au fost invitate personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti. Moderatorul acestor întâlniri (conferinţe, dialog cu participanţii, lansare de carte, sesiune de autografe) este secretarul literar al Naţionalului craiovean, scriitorul Nicolae Coande, demn urmaş al lui I.D. Sîrbu (căruia îi dedică anual câte o sesiune de comunicări şi evocări). Pe 8 noiembrie 2015, invitatul Teatrului şi al craiovenilor a fost acad. Eugen Simion, care a conferenţiat Despre identitatea românească. „O lecţie de românism predată admirabil de criticul Eugen Simion”, cum îşi titrează Laura Moţîrliche articolul din ziarul local „Cuvântul libertăţii”. Timp de două ore, auditorii au avut privilegiul de a asculta un savant care se adresează unei naţiuni, cum făcea altădată N. Iorga. Nu a fost un discurs liber în destineliterare@gmail.com

totalitate, spre a nu fi bănuit de o anume improvizaţie, cum fac unii oratori (sau care se cred buni oratori), rostind vorbe. Academicianul Eugen Simion a venit cu o excelentă documentare, citate din autori români sau străini, spre a ne demonstra necesitatea păstrării şi cultivării identităţii româneşti în contextul globalizării politice. „Sentimentul identităţii româneşti este în declin”, decretează alarmant Eugen Simion, sentiment care este şi contestat, uneori cu violenţă, de autoproclamaţii elitişti: „Aici mi se pare lucrul cel mai grav. Convinşi că ruralismul, tradiţiile, mentalităţile evident detestabile, «primitive» împiedică progresul material şi moral, intelectualii zişi elitişti cer, cum sa văzut, doborârea miturilor naţionale pe care le consideră false, cer demistificarea istoriei şi a literaturii naţionale, care după ei au fost abuzate, mistificate de o retorică veche, aberant encomiastică. Pe scurt, românii nu au pierdut 221

Destine Literare sentimentul spaţiului unic şi sacru, dar după 50 de ani de totalitarism, un sfert de veac de tranziţie haotică şi, în prezent datorită unei inteligenţe care, pe motiv că regimul Ceauşescu a încurajat naţionalcomunismul, respinge valorile naţionale, după toate acestea, zic, sentimentul identităţii româneşti, bazat pe identitatea de spaţiu, de ţară, de pământ, de neam, tradiţie, de mod de a fi este în declin. A fi român nu este totdeauna, se observă, un sentiment de mândrie. Pentru unii este chiar un sentiment de culpabilitate”. Această stare de spirit, evident nesănătoasă şi periculoasă, este întreţinută de o „pedagogie negativă”, în mass-media românească, de unii redactori sau comentatori, certaţi şi cu Gramatica Academiei Române: „Mă irită când deschid televizorul şi văd că se vorbeşte despre noi, românii, în termeni dispreţuitori. Îmi vine să mă îndrept împotriva sticlei şi să spun că nu este aşa. Dacă era aşa, eram demult o provincie rusească, austriacă sau turcească. Nu ştiu de ce nu vă enervează pe toţi... Nu că aş fi un patriot, dar eu am vrut să fiu un român european. Vin dintr-o cultură europeană care s-a format greu şi cred că nu e bună deloc această pedagogie negativă”. Făcând un paralelism cu poporul francez, Eugen Simion se bazează pe argumente istorice şi sociologice în explicarea sentimentului identităţii naţionale: „Românii au, ca şi verii lor occidentali, sentimentul că sunt mai mult decât o rasă, sunt o naţiune. Pentru români, sentimentul că au un pământ al lor, adică o ţară unică, inconfundabilă, este puternic. La fel de puternică este şi convingerea ţăranului că a avea pământ şi a-l munci este menirea lui şi punctul de referinţă în definirea statului său social. Acest sentiment a funcţionat până când procesul colectivizării, impus de sistemul bolşevic, a făcut din ţăranul proprietar un salahor la oraş, un fel de argat într-o comunitate haotică şi păguboasă, unde ţi se cere să munceşti şi nu primeşti în schimb decât ceea ce reuşeşti să furi. 40 de ani de colectiv au distrus nu sentimentul proprietăţii, ci sentimentul că ţarina are o valoare sacră. După 26 de ani de la căderea comunismului, constatăm că practic nu mai sunt ţărani, există doar o populaţie care trăieşte prost la ţară. Puţini tineri născuţi la ţară mai vor să rămână ţărani şi să-şi 222

lege destinul de pământ. Au pierdut sentimentul că aparţin unui spaţiu sacru şi că, pentru el, poţi să-ţi jertfeşti şi viaţa”. Identitatea românească se regăseşte la ţară, unde s-a născut şi veşnicia, dar legislaţia noastră, în special „reforma” învăţământului din timpul lui Funeriu, care prevedea închiderea de şcoli româneşti cu mai puţini elevi exceptând unele comunităţi maghiare sau ţigăneşti, loveşte tocmai acest sentiment nobil: „Convingerea mea este că sentimentul românităţii este încă puternic în lumea rurală şi, din ce în ce mai puţin, în marile adunări urbane cosmopolite. Aşa se întâmplă peste tot în Europa post-industrială, post-comunistă, postumanistă etc. Lumea europeană se mişcă şi se amestecă repede, este un proces firesc şi nu este prima dată când se întâmplă aşa ceva în Europa şi în lume. Grecii îi numeau barbari pe toţi cei care veneau din afara Greciei antice. Azi barbarii sunt oamenii din est care merg să muncească în vest sau nord-africanii care urcă în nordul bogat european”. Nu a pierdut din vedere nici comportamentul, uneori lamentabil şi penal, al conaţionalilor noştri care merg în Europa: „Unii se adaptează repede şi vor să uite că sunt români, mai mult nu mai vor să fie români, cu argumentul că ţara nu le-a dat nimic şi nu le oferă, în continuare, nici o certitudine materială. Se adaugă, la toate acestea, imaginea proastă pe care o au românii din ţările europene din cauza cerşetorilor şi infractorilor de origine românească”. Mândria de a fi român este întărită şi de marile personalităţi pe care cultura şi ştiinţa românească le-a dat omenirii de-a lungul veacurilor, între aceştia, Emil Cioran (căruia i-a dedicat multe studii şi ediţii) este o figură aparte: „Cioran, care neagă totul în afară de mistică şi muzică, este de părere că limba română este, totuşi, creaţia cea mai mare a noastră şi aduce ca argument Biblia şi traducerile din Shakespeare, despre care afirmă că sună extraordinar de bine în româneşte, în timp ce în franţuzeşte sună ca naiba”. Limba noastră este componenta esenţială a conştiinţei şi identităţii româneşti, mai ales că este descendenta limbii latine, cum scriu cronicarii („Noi de la Râm ne tragem”) şi prin ea suntem rude cu alte popoare şi civilizaţii occidentale. Pentru păstrarea destineliterare@gmail.com

Destine Literare purităţii ei a fost creată Academia Română; mutilarea ei, mai ales prin unele posturi de televiziune, introducerea forţată a unor cuvinte străine („romgleza”) este extrem de dăunătoare, fapt constatat acum peste 150 de ani de Titu Maiorescu: „Latinitatea a fost, este şi trebuie să rămână în continuare dimensiunea esenţială a identităţii româneşti. Timp de câteva secole, istoricii şi filologii noştri au dus şi duc şi azi o bătălie veritabilă pentru recunoaşterea latinităţii şi continuităţii noastre în spaţiul nord-dunărean. Limba română, cred eu, este şi astăzi un factor de coeziune naţională, deşi românii nu acordă o mare importanţă cultivării ei. Păturile culte ba o franţuzesc, ba o împestriţează inutil cu cuvinte parazitare din engleză. Pe stradă, limba română este jupuită, bolborosită, urâţită întrun mod insuportabil”. Presa românească contemporană, fie ea politică sau cultural-literară, parte din ea, nu aplică normele ortografice academice, adoptate de Academia Română, la propunerea savantului Sextil Puşcariu, scriind în continuare cu î în loc de â sau sînt în loc de sunt. Nici şcoala, atât cea preuniversitară, cât mai ales (şi mai grav) cea universitară, nu este la înălţimea misiunii sale, devenind chiar o fabrică de diplome, aducând şi unele note discriminatorii. Conferinţa lui Eugen Simion despre Identitatea românească, excelent argumentată şi foarte bine primită de auditoriul craiovean, se alătură altor studii similare româneşti, semnate de C. Rădulescu-Motru (Etnicul românesc), M. Ralea (Fenomenul românesc), R. Seişanu (Principiul naţionalităţilor), N. Iorga (Hotare şi spaţii naţionale), D. Drăghicescu (Din psihologia poporului român) etc., fiind o contribuţie esenţială în stabilirea profilului spiritual al unui popor aflat într-o tranziţie haotică, aproape fără de sfârşit

Sîrbu, Opere, vol. 1-2, ediţie Toma Velici şi Tudor Nedelcea, studiu introductiv: Eugen Simion, precum şi alte Opere de Emil Cioran, Creangă, Ibrăileanu, Eminescu etc. A fost prezentat volumul Eugen Simion. Profil spiritual de Marin Diaconu (Editura Tracus Arte, 2015), monografie care, alături de cele două volume omagiale, apărute cu prilejul celor 75, respectiv 80 de ani ai săi, de Convorbiri cu Andrei Grigor (2011), eseul lui Mihai Cimpoi, Modelul de existenţă: Eugen Simion (Editura Semne, 2013) se constituie în lucrări de referinţă privind biografia şi opera celui mai reputat critic şi istoric literar contemporan. Cartea lui Marin Diaconu, de 900 de pagini, reuneşte capitole care definesc profilul spiritual al lui Eugen Simion: Repere biobibliografice şi spirituale , Eugen Simion despre el însuşi, Valorizări critice (opiniile criticilor despre el şi creaţia sa). Urmează bibliografia operei (volume; studii şi articole în volume colective; prefeţe şi postfeţe; studii, articole, cronici în presă; interviuri în volume sau în publicaţii periodice; ediţii îngrijite sau coordonate). Studiile despre om şi operă sunt grupate în volume, studii, articole, cronici în volume sau în presă, bibliografii. Urmează două liste a persoanelor care au pregătit şi susţinut doctoratul la profesorul Eugen Simion şi lista publicaţiilor la care a colaborat / colaborează. Din opera lui Eugen Simion sunt selectate texte privind: Sfaturi pentru tânărul critic, Laudă criticului român, Sunt şi nu sunt ce par a fi, precum şi cunoscuta scrisoare a lui C. Noica, din 5 februarie 1974, prin care îi cere „alianţă în chestiunea Eminescu; mai mult, spre a vă cere să luaţi în locul meu iniţiativa”, pentru că, „în fond, îl cunoaşteţi pe Eminescu mai bine decât mine”. ***

*** Dar, Eugen Simion n-a venit singur. A venit cu o parte din cărţile editate în colecţia Opere fundamentale a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, înfiinţată la 18 martie 1999, pe care o păstoreşte, împreună cu d-na acad. Maya Simionescu (primul preşedinte de onoare: George Emil Palade, laureat al premiului Nobel). Au fost lansate: I.D. destineliterare@gmail.com

Eugen Simion şi-a început opera, cu răbdare şi muncă asiduă, înainte de 1989. A avut de înfruntat vitregiile epocii totalitare, dar şi ura şi invidia unora chiar şi în acea perioadă, i se respinge, (de către Petru Creţia!) dosarul de intrare la Facultatea de Filologie (1952-1957). După absolvire, este şomer, pentru că a luat apărarea fiului lui Perpessicius, i se interzice o carte despre Mircea Eliade. Dar, 223

Destine Literare necazurile vin, pentru Eugen Simion, mai ales după 1990. În ciuda apelului său de „incitare la toleranţă”, scriitorii se împart ideologic, el făcând parte din Grupul „Societatea de mâine”. „După euforia din decembrie 1989, ne-am trezit în altă realitate, în altă istorie”. Este reclamat la DNA pentru facsimilarea manuscriselor eminesciene, este chemat în judecată de editura Humanitas privitor la dreptul de editare a scrierilor lui Emil Cioran (proces câştigat de Eugen Simion), alţi „nepoţi” ai marilor scriitori români editaţi în colecţia Opere fundamentale îi cer drepturi de autor. Micile mizerii umane nu-i încetinesc însă proiectele. *** Cine este Eugen Simion? O spune el însuşi „Mai toţi contemporanii mei spun că sunt un munte de calm şi

echilibru, lin şi statornic ca un drum în câmpie. Nu-i adevărat, sunt un vârtej de nelinişti, trăiesc în gura unui vulcan, viaţa mea interioară este uneori un coşmar... Am încercat în mai multe rânduri să contest fantasma echilibrului meu imperturbabil, dar n-am reuşit. Când cineva, un tânăr, încearcă să-mi facă un portret, începe invariabil cu ideea calmului şi a echilibrului meu interior, fără să-şi dea seama ce război duc cu mine pentru a ieşi în lume cu o faţă liniştită şi cu un mers regulat... Critica literară, pe care o exercit de 40 de ani, m-a obligat să-mi stăpânesc instinctele de răzvrătire. Strigătele mele de entuziasm sau de indignare în faţa operei se potolesc (trebuie să se potolească) atunci când trec prin încăperile scriiturii”. Identitatea românească şi-a găsit indubitabil modelul.

O carte incitantă Marin Sorescu şi Premiul Nobel

În urmă cu 18 ani, la 8 decembrie 1996, Marin Sorescu ne-a părăsit pe noi, muritorii de rând, spre a intra în lumea mare, a nemuritorilor. O viaţă scurtă pentru un creator – 60 de ani - , o viaţă dăruită creaţiei literare şi plastice, apreciată la justa valoare de către unii confraţi, dar mai ales de cei de peste hotare. Marin Sorescu a fost unul dintre cei mai traduşi scriitori români, acest merit revenindu-i aproape în totalitate, prin implicarea sa directă în reciprocitatea traducerii, în relaţiile cordiale cu marii traducători ai lumii literare. O viaţă dăruită creaţiei, dar „încărcată” şi cu nefericiri, lovituri cauzate de alţii (mă refer la „Meditaţia transcendentală” şi la înlăturarea brutală de la „Ramuri”). O viaţă răsplătită cu onoruri, doar parţial, pentru că marele premiu, Nobel, i-a fost refuzat nu de către Academia suedeză, ci graţie intervenţiei confraţilor din ţară. Acestui subiect delicat i se consacră o carte de către Ion Jianu, un publicist craiovean renumit prin interviurile sale luate unor oameni politici (Gh. Apostol), sportivi şi, mai ales unor oameni de cultură, în care scriitorii sunt preferaţi. Titlul cărţii este sugestiv: În 1983 şi 1992, premiul Nobel trebuia 224

să poarte un nume românesc: Marin Sorescu. Convorbiri cu şi despre Sorescu, apărută la editura clujeană Eikon, în 2014, beneficiind de un pertinent cuvânt înainte al lui Eugen Simion (prietenul şi susţinătorul constant al lui Marin Sorescu) şi o postfaţă a lui George Sorescu, fratele său mai mare, universitarul craiovean care l-a sprijinit moral şi (chiar) material pe ilustrul său frate. În postfaţă, George Sorescu se referă la „rolul nefast al ocultei româneşti în privinţa neacordării premiului Nobel lui Marin Sorescu”, care este, în opinia sa, „un subiect încă, neelucidat şi care, după ştiinţa noastră, nu a fost analizat de nimeni până în prezent, deşi ar fi trebuit...”. Elucidarea acestui caz ar fi trebuit să vină, în primul rând, din partea familiei; îmi este greu să cred că Marin Sorescu nu s-a plâns, în intimitate, familiei, despre marile nedreptăţi îndurate cu asupra de măsură. Ideea conceperii şi tipăririi acestei cărţi este precizată cu claritate de autorul cărţii: „de a elucida un subiect ce ţine mai de grabă de istoria literaturii, intenţionând, cumva, dacă nu i se mai poate face dreptate marelui dispărut, să pună în dezbatere şi să destineliterare@gmail.com

Destine Literare aducă în conştiinţa publică informaţia aproape incredibilă”, conform căreia „Marin Sorescu nu a fost sprijinit, cum te-ai fi aşteptat, ci «lucrat» la greu, de colegi de breaslă din propria ţară, «încondeiat» să nu primească o distincţie de mare recunoaştere internaţională, care ar fi fost în fond un mare succes al literaturii române” (Inventatorului insulinei, N. Paulescu, i s-a recunoscut postum descoperirea, graţie preşedintelui Academiei Române, Eugen Simion, care a organizat un simpozion pe această temă, împreună cu Academia Franţei). Marin Sorescu s-a dovedit a fi Singur printre poeţi şi sub acest aspect, al detractorilor , iar demersul lui Ion Jianu binevenit. În interviurile şi întâlnirile „prin timp” cu Marin Sorescu, Ion Jianu realizează un portret al redactorului şef al revistei „Ramuri” şi al cenaclului omonim (invitaţii lui Sorescu numindu-se Eugen Simion, Ioan Alexandru, St. Aug. Doinaş, Mircea Ciobanu, Doina Uricariu, Eugen Uricariu, Denisa Comănescu, Dinu Flămând, E. Negrici, I. Cristoiu), dar mai cu seamă, al creatorului de literatură, al spectatorului la propriile sale piese („Teatrul meu a fost cel mai cenzurat în perioada comunistă”) sau cele semnate de I.D. Sîrbu („I.D. Sîrbu ştie să convingă, să declanşeze emoţia artistică”), Ion Jianu solicitându-i opinii despre actori („Tudor Gheorghe, un foarte autentic... menestrel în ţeapă”; „În «Iona», Ilie Gheorghe a făcut un spectacol extraordinar”), despre Craiova „văzută din car” („Craiova o găsesc întotdeauna bine”), consemnând opiniile sale literare („Am aspirat la ideea de scriitor total”). După aceste prolegomene, Ion Jianu trece propriu-zis la interviuri, abordând tematic 22 de „ «spectatori» ai fenomenului sorescian: colega de facultate Luminiţa Xenia Ambrozie (Poezia lui Sorescu era „cu totul nouă, care anunţa o întorsătură în literele româneşti”), teatrologul G. Banu („Casa lui Marin mi-a relevat ortodoxia lui intimă”), Augustin Buzura („ Marin Sorescu a fost linşat pur şi simplu. Şi, din păcate, n-a fost singurul. Astăzi, acei eroi democraţi anticomunişti şi numai ştiu cum, nu valorează nici cât hârtiile aruncate la coş de Sorescu”), N. Breban („Sorescu a avut un moment cumplit în 1991, atunci când a fost atacat de diverşi inşi chiar din «patria» lui, Craiova”), destineliterare@gmail.com

traducătorul Jean Louis Courriol („Mulţi intelectuali români, din invidie sau lipsă de luciditate, l-au defăimat şi uneori înjurat. Istoria i-a judecat”), acad. Victor Crăciun, profesorul lui Sorescu la Iaşi („Pentru ultima jumătate a veacului al XX-lea, Marin Sorescu ar fi acoperit cel mai bine lipsa scrisului românesc cu prezenţa sa între premianţii Nobel”), actorul Ilie Gheorghe („ Cea mai mare bucurie a vieţii mele rămâne strădania mea de a susţine această teză de doctorat din opera lui Sorescu, dar nefinalizată”), Tudor Gheorghe („El, Emil Cioran ne-a primit bucuros şi ne-am tăinuit ca între oameni normali...Normali, vorba vine: doi erau geniali, Sorescu şi Cioran”), criticul Ov. Ghidirmic („Îl privim astăzi pe Marin Sorescu ca pe un clasic al modernităţii, ca pe unul dintre scriitorii noştri fundamentali”), Norman Manea („Este regretabilă [neacordarea Premiului Nobel], dar – cum am spus – nu este de neînţeles”), Dan Mănucă („ La 1982, era printre cei mai cunoscuţi şi mai traduşi scriitori români”), I. Munteanu („Sper ca într-o zi să aflăm numele detractorilor, pentru o consemnare şi meritată «răsplată» a lor, la capitolul ruşinos al istoriei literare”), Tudor Nedelcea („De această gravă calomnie «meditaţia transcentrală» lau salvat Eugen Simion, Adrian Păunescu şi V. Băran”), C. Noica („într-o discuţie, în redacţia „Ramuri”: „I-am spus lui Marin Sorescu:dacă stai cuminte, ai să iei Premiul Nobel”), traducătorul Justo Jorje Padron („Marin, iar mai înainte L. Blaga şi Nichita Stănescu, au fost aproape să-l obţină”), traducătoarea Elisavietta Ritchie, Dan Shaftan, G. Sorescu („Scârbit de lucrătura acestei oculte şi-a dat demisia. N-a ţinut să se răzbune pe cei care l-au încondeiat la Uniunea Scriitorilor”), Ileana Vulpescu, Dan Zamfirescu („ A fost cea mai mare personalitate creatoare românească din a doua jumătate a sec. 20 şi astrul de primă mărime din constelaţia care a «schimbat la faţă» cultura română începând din 1960”). Inedit, Ion Jianu publică Testamentul literar al lui Marin Sorescu din noiembrie-decembrie 1996, în 18 puncte, privind situaţia manuscriselor sale şi editarea lor, executori fiind soţia, Virginia Sorescu, fratele, G. Sorescu şi nepoata, Sorina Virginia Sorescu, precum şi un bogat album foto, reprezentându-l pe Sorescu cu alţi confraţi, grafica 225

Destine Literare sa, autografe etc. Ajungând la final, Ion Jianu nu reuşeşte să afle de la interlocutori cine-s denigratorii. Că ei au fost (şi vor mai fi) o spune apăsat prefaţatorul cărţii, Eugen Simion: „...Dar sunt şi alte lucruri importante pe care le găsim în interviurile lui Ion Jianu. Aflăm, de pildă, ceea ce în parte ştiam din zvonurile publice că, în 1992, Sorescu ajunsese în faza finală a selecţiei pentru premiul Nobel. Fusese reţinut de juriu pentru «lista mică», exact cum se întâmplase cu câţiva ani mai înainte cu Nichita Stănescu, colegul de generaţie şi comilitonele său. Până la urmă, râvnitul premiu i-a ocolit şi pe unul, şi pe altul. N-a fost să fie. Ca să se împlinească blestemul care spune că noi, românii, suntem norocoşi doar atunci când este vorba de eşecuri. Aici nu ratăm niciodată. «Nenorocul românesc», cum îi zice Cioran, socotind că acesta este cuvântul care ne defineşte mai bine destinul şi specificul... Ca să grăbească lucrarea nenorocului, în cazul lui Marin Sorescu au intervenit, se pare, trei confraţi de la Bucureşti, poeţi cunoscuţi. Indignaţi peste măsură şi speriaţi ca nu cumva confratele lor să fie încoronat la Stockholm, aceştia ar fi trimis unde trebuie un memoriu plin de acuzaţii

abominabile la adresa lui Sorescu. Ambasadorul Suediei în România l-ar fi invitat pe poetul «nobelibil» şi i-ar fi arătat, scârbit, documentul... Cel care relatează acum aceste posibile infamii în lumea scriitoricească nu «desecretizează» pe autorii lor. Îl înţeleg. În lipsa unor dovezi precise este bine să păstrezi prudenţa. Sorescu mi-a vorbit, la vremea respectivă, trebuie să mărturisesc, despre această cabală, dându-mi şi numele instigatorilor”. Cel care o spune, cu acelaşi curaj nedezminţit în timp, este Dan Zamfirescu, cu prilejul lansării acestei cărţi la Târgul Gaudeamus 2014 (cartea a fost lansată şi la Biblioteca „Aman”, chiar în ziua morţii sale, 8 decembrie 2014): „Eu am mai scris despre doi dintre cei trei... Ei sunt implicaţi direct în refuzul Premiului Nobel pentru Sorescu. Unul e Dinescu, alta e doamna Blandiana şi al treilea, Dumnezeu săl ierte, Augustin Doinaş”. Academia Română l-a propus oficial, la 12 martie 1992, pe Marin Sorescu pentru premiul Nobel, cei trei, „toţi doamne şi toţi trei” l-au contracarat, aşa cum însuşi Sorescu dezvăluie. Cartea de interviuri a lui Ion Jianu umple un gol în istoria literaturii române postbelice. Quod erat demonstrandum!

Eminesciana, 2016 La propunerea acad. Victor Crăciun, preşedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni acceptat de Congresul Mondial al Eminescologilor (Chişinău, 3 sept. 2015) şi acceptat de Congresul Spiritualităţii Româneşti (Alba Iulia, 27 nov. 2015), anul 2016 a fost declarat Anul Eminescu. S-a avut în vedere că, în nr. 6 din 25 februarie/9 martie 1866 al revistei Familia din Budapesta, este publicată o poezie trimisă de un tânăr de numai 16 ani, aflat la studii la Cernăuţi. Redactorul-editor al revistei, Iosif Vulcan, a avut şansa de a-i schimba numele din Eminovici în Eminescu, schimbare acceptată şi onorată de tânărul poet. „Astfel se va naşte numele Mihai Eminescu, devenit culmea şi mândria literaturii române, nume care a pătruns şi a rămas definitiv în peste 64 de limbi şi culturi ale lumii, aşezând specificul nostru etnic între marile valori ale omenirii” (Victor 226

Crăciun, 2016 – Anul Eminescu, în „Flacăra lui Păunescu”, XVI, nr. 1-2, 2016, p. 6). Cele două congrese internaţionale (al Spiritualităţii Româneşti şi al Eminescologilor) şi-au propus pentru anul în curs acţiuni culturale de amploare şi diverse: pelerinaje prin locurile legate de viaţa şi creaţia sa – adică în tot arealul românesc, pentru că el însuşi a spus că a cutreierat ţara „în cruciş şi-n curmeziş” dar şi la Budapesta, Viena, Berlin, Odesa, Veneţia etc., - apoi simpozioane, dezbateri, spectacole-omagiu, dezvelirea de noi busturi, plăci memoriale, publicarea şi donarea către comunităţile româneşti din lume de volume şi materiale propagandistice, medalii şi alte insemne jubiliare etc. Anul Eminescu a început în preajma zilei naşterii sale şi a Culturii Române, 15 ianuarie 2015. Vom consemna doar câteva astfel de acţiuni de mare destineliterare@gmail.com

Destine Literare anvergură culturală. Constantin Noica scria cu tristeţe: „Îl sărbătorim în fiecare an pe Eminescu, îl sărbătorim chiar de două ori pe an, dar continuăm să rămânem descoperiţi faţă de el”. Eminentul filosof, autorul cărţii, Eminescu sau omul deplin al culturii române, se referea la nepublicarea în întregime a publicisticii eminesciene şi, mai ales, a facsimilării manuscriselor sale. În anii de după „aglomeraţia din decembrie” (Mircea Dinescu), iubitori de cultură naţională au înlăturat tristeţea noiciană. Ediţia academică a publicisticii eminesciene a fost încheiată (vol. X, publicat în anii 1988-1989, a putut apare pe piaţă abia în 1990), graţie acad. Dimitrie Vatamaniuc. Ediţia Perpessicius a fost preluată şi actualizată, ca şi publicistică eminesciană de acad. Eugen Simion, prin Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, în celebra colecţie Opere fundamentate. Acelaşi iubitor şi făptuitor de cultură naţională, Eugen Simion, a facsimilat toate manuscrisele din cele 44 de caiete Eminescu în 38 de volume, pe care le-a donat principalelor biblioteci publice din ţară. Acad. Mihai Cimpoi a editat opera eminesciană la Chişinău, a tipărit 11 volume din şi despre Eminescu (împreună cu colaboratori din Ţară) şi a elaborat Dicţionarul enciclopedic Eminescu, lucrare unică în cultura română. Acad. Victor Crăciun a elaborat volume dedicate vieţii şi creaţiei eminesciene, antologii şi numeroase studii. Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, condusă de Doru Dinu Glăvan, îl sărbătoreşte bianual pe Eminescu, editează revista Cronica Timpului, consacrând Poetului Naţional primul număr al fiecărui an. Aceeaşi uniune profesională a organizat, la 9 ianuarie 2016, în Sala Coloanelor a Institutului Cultural Român, un simpozion dedicat ziaristului Eminescu. Pe lângă multe alte reviste literare sau culturale, care consacră lui Eminescu pagini omagiale, revista Flacăra lui Păunescu este şi de această dată la înălţime, consacrând aproape în totalitate studii pertinente semnate de Mihai Cimpoi, Victor Crăciun, Tudor Nedelcea, Ion Dodu Bălan etc. La Ateneul Român şi la Muzeul „George Enescu”, celebrul compozitor şi pianist Eugen Doga, cel mai destineliterare@gmail.com

important muzician român după G. Enescu, şi-a dat adevărat măsură a capacităţii sale creatoare şi a dragostei pentru Eminescu. El este creatorul baletului Luceafărul, al muzicii filmului artistic Luceafărul, regizat de Emil Loteanu, al altor filme documentare realizate de regizorul şi poetul Anatol Codru. În prezent, acad. Eugen Doga lucrează la opera Eminescu-Veronica, o lucrare mult aşteptată de publicul iubitor al marelui Poet. La Turnu Măgurele în organizarea prof. Dănuţ Parpală, preşedintele Asociaţiei învăţătorilor din Teleorman, a fost evocată personalitatea lui Eminescu de către academicienii Răzvan Theodorescu şi Victor Crăciun, profesorii Paul Rezeanu şi Tudor Nedelcea, iar celebrii actori Tudor Gheorghe, Ilie Gheorghe, Dorel Vişan au încântat publicul teleormănean (aproape 400 de pesoane!) prezent în sală. Asociaţia Jurnaliştilor şi Scriitorilor din Turism, condusă de Mihai Ogrinji, N. Neacşu, A. Borşan, P. Baron, s-a alăturat iniţiativei Ligii Culturale în organizarea Anului Eminescu. La Craiova, în sala Bibliotecii „Alexandru şi Arisitia Aman”, Mitropolia Olteniei a fost organizatoarea unei manifestpri complexe, susţinută de pr. Nuţu Apostolache, Toma Rădulescu, Tudor Nedelcea şi corul Seminarului Teologic de la Mofleni. La Drobeta Turnu Severin din iniţiativa scriitorului Florian Copcea (doctorand la acad. Mihai Cimpoi cu o teză despre Eminescu) se organizează anual Festivalul Internaţional de Poezie „Mihai Eminescu”, festival care a debutat încă din 1991, ultimele ediţii desfăşurându-se nu numai la Drobeta Turnu Severin (unde a fost trăitor, o vreme, Matei Eminescu, fratele mai mic al Poetului), ci şi la Orşova şi Băile Herculane, reunind scriitori din Ţară, din Basarabia, Serbia, Bulgaria, Germania etc. Bianual, la 15 ianuarie şi 15 iunie, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, a iniţiat şi desfăşurat pelerinaje la mormântul Poetului de la Cimitirul „Bellu” din Bucureşti şi la statuia „Eminescu” a sculptorului Gheorghe D. Anghel (realizată în urmă cu 50 de ani) de la Ateneul Român. Fanfara Ministerului de Interne a fost prezentă, alături de un public numeros (din Bucureşti, dar şi din ţară). După slijba religioasă a 227

Destine Literare preoţilor Gh. Dârlici şi Fl. Brodea, au rostit pioase alocuţiuni poeta Carolina Ilica, gen. (r) Mircea Chelaru şi acad. Victor Crăciun. Pe scena Ateneului Român, actorul Dorel Vişan a susţinut un „spectacol de idei, nu numai prin rostirea versurilor, ci şi prin sublinierea actualităţii lor, întrucât rostitorul le-a învăluit într-o prezentare istorico-culturală şi socială ca un autentic specialist”. A fost completat de muzicologul Ion Bogdan Ştefănescu (fiul actorului Eusebiu Ştefănescu, plecat de curând dintre noi). Dar, omagierea deplină a avut loc, cum era şi firesc, la Academia Română, care, din 2011, sărbătoreşte, în acelaşi timp, ziua de naştere a Poetului – nepereche şi Ziua Culturii Române, din iniţiativa acad. Eugen Simion, în colaborare cu acad. Mihai Cimpoi. Bucureştiul şi Chişinăul se reunesc, cel puţin cultural, pentru a-şi omagia Poetul naţional, „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga). Deşi unii academicieni-scriitori au lipsit şi de această dată, Adunarea Solemnă de la Academia Română şi-a atins ţinta. În cuvinte alese, pline de

conţinut şi pioşenie, academicienii Ionel Valentin Vlad (preşedintele Academiei Române), Eugen Simion, Dan Berindei, Mihai Cimpoi, Răzvan Theodorescu, Al. Zub şi Ioan Aurel Pop au subliniat importanţa naţională a lui Eminescu pentru destinul României profunde. Au mai participat P.F. Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, monseniorul Ioan Robu, şi preşedintele României, Klaus Iohannis. După Titu Maiorescu, direcţia nouă în interpretarea creaţiei eminesciene a dat-o Eugen Simion, editor şi exeget al Poetului deopotrivă, condamnând pe toţi cei care stau în calea autorului Luceafărului, pe „zelatori, delatori, retori, oratori, limbuţi, complexaţi, resentimentari şi, vorba lui Noica, nemernici”. Dacă Titu Maiorescu prevedea că secolul al 20-lea începe „sub auspiciile geniului său” nu ne îndoim că întregul mileniu trei va sta sub aceleaşi auspicii, cele circa 15.000 de pagini scrise cu osârdie de Eminescu, editate ştiinţific azi, ne vor îndemna să le citim şi să ne mândrim de geniul său.

Carmen Doreal - The Fall Rapsody

228

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Ion NETE (ROMÂNIA)

Măria Sa, cărturarul! Explicația oferită de DEX, cuvântului cărturar/ învățat, erudit, savant/ nu mi se pare atotcuprinzătoare, de vreme ce consideră relevantă starea de a fi, ca un receptacul de cunoștințe și eludează tocmai ilustrarea menirii acestei concentrații spirituale, fapt ce mă obligă să avansez afirmația că, în cazul cărturarului, instrumentul de lucru ne livrează un concept, definit univoc. Departe de mine gândul de a pune la îndoială sau de a suspecta că, în întregul său, DEX-ul n-a fost fundat pe o concepție temeinică, având ca punct de orientare maxima „non multa, sed multum”. Numai că, nu e nevoie de o analiză aprofundată, pentru a se observa că din definiția explicativă dată conceptului de CĂRTURAR, transpare absența esențialului și, anume, ALTRISMUL, specific rațiunii sale de a fi. Altfel, s-ar mai putea justifica stringenta necesitate a existenței CĂRTURARULUI în viața cetății, drept s.q.n-on al devenirii acesteia? Nu am pretenția asumării unei noutăți, de vreme ce ne stau, doar, la îndemână, mărturiile a mii de ani, într-a căror memorie nu găsim întipărit vreun nume de cărturar egoist, avid, pătimaș și obsedat de ambiția ilustrării, în sine, a vocației sale spirituale. Dimpotrivă, întotdeauna, odată cu factorii determinanți ai progresului și prefacerilor sociale, sunt evocate numele cărturarilor al căror spirit a constituit fluxul iradiant, încât, din tezaurul gândirii lor, s-au putut împărtăși cât mai mulți concetățeni! Esențial, în felul de a fi al unui cărturar, aflându-se datoria de a luminător! Stirpea aceasta, aleasă, pare predestinată să expliciteze pământenilor ceea ce stă scris, pilduitor, în Biblie: Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă! destineliterare@gmail.com

Așadar, statura cărturarului, are menirea să asigure, în spațiul etern al lumii, ca o coloană infinită de lumină, perenitatea culturii, partea vie a civilizației, despre care ilustrul critic Eugen Lovinescu spunea că reprezintă finalitatea tuturor societăților! Sigur, sublimarea puterii de iradiere spirituală a CĂRTURARULUI nu presupune, nicidecum, că se poate face abstracție de opusurilor create, indicele, indubitabil, al concentrației spirituale, concretizându-i, la vedere, caratele spirituale de excepție. Și, totuși, subliniez, că însumarea, numerică, a operelor (altfel spus, înmulțirea talanților) își vădește adevărata valoare prin forța și gradul de iradiere, numai astfel lucrând întru asigurarea, însăși, a plasmei spirituală, miracolul dăinuirii unei națiuni. Revin, cu o trimitere la Biblie – pentru deloc întâmplătoarea și subtila semnificare a tâlcuitoarei taine divine asupra păstrării vieții pe pământ –, care zice, atât de simplu: de se vor găsi, acolo, 10 drepți,/ între care, eu, personal, nu văd ce ne-ar împiedică să-i situăm, cu precădere, pe CĂRTURARI?, Domnul n-are să piardă lumea! Îmi permit să asociez mai sus pomenita tâlcuire a tainei biblice cu demnele de memorare notații făcute de Mircea Eliade: „ Petrolul și aurul nostru pot, într-o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească și aiurea. Și s-ar putea ca, într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât, poziția noastră de popor de graniță să-și piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția poemelor lui Eminescu. Și, cât timp va exista, 229

Destine Literare undeva, prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru e salvată! Avem, chiar în fragmentul citat, după părerea mea, paradigma în care trebuie gândită și apreciată truda cărturarului, în general, știut fiind că nu, întotdeauna, aceasta poartă însemnul valorii de excepție, precum geniul ! Pentru a înlătura orice dubii în această privință am să procedez la o exemplificare sugestivă ( de fapt, încep cu un citat din prefața lui Vladimir Bălănică la volumul SCRIERI DIN DIASPORĂ): „Ceea ce a făcut Ioan Cușa în Franța pentru noi este, dacă nu un capitol, măcar un paragraf din istoria adevărată a literaturii române” Și, tot din acea prefață, un detaliu, privind personalitatea lui Ioan Cușa : cărturarul inimos, dezinteresat și energic, care a strâns creația românească de dincolo de hotarele țării într-un singur mănunchi, oferind autorilor posibilitatea exercitării dreptului lor firesc de exprimare în limba natală. Gestul lui de a construi de unul singur, cu propriile mâini un turn care să adăpostească acest corpus spune mai mult despre structura poetică a spiritului său, decât orice text! În acel turn, deja înălțat, cu biblioteca dominată de o masă lungă, masivă din lemn, și o parte din cărțile adunate, zăcând așezate în teancuri pe podea, în așteptarea rafturilor, Mircea Eliade a scris o bună parte din „Nouăsprezece trandafiri”, carte pe care a dedicat-o familiei Cușa! Să fie limpede, fără existența masei critice a CĂRTURARILOR, nu se poate ajunge la geniu și, implicit, la nemurirea neamului. Ar fi imposibil și de imaginat! Pe această convingere se fundează și motivația afirmației avansate că i se potrivește, de minune, CĂRTURARULUI asemuirea cu o coloană infinită, simbol ce dă sens și durabilitate culturii, implicit, identității neamului! Preambulul, cu încărcătură teoretică orientată înspre deficitul de definiție al DEX-lui, s-a vrut o înlesnire a înțelegerii că, în contextul spiritual actual, ca ipostază veritabilă a CĂRTURARULUI se ilustrează și scriitorul vâlcean Ioan Barbu. Multora, li se poate părea hazardată această situare, fiindu-ne arhicunoscut obiceiul caracteristic spațiului mioritic, unde, judecății nepărtinitoare, e preferată, mai degrabă, gâlceava cârcotașă sau supunerea la îndoială, îndeosebi, atunci, când se află pe talger 230

recunoașterea valorilor, cu atât mai mult dacă acestea ne sunt contemporane! Funcționând, de altfel, la noi, ca o regulă nescrisă, ca înclinarea spre negare să capete o pronunțată vizibilitate, odată cu aceste vremuri interminabile de criză, sub pretext reformator, care aproape că a ucis acea plăcută zăbavă a cititului, de care amintea, cu mândrie, cronicarul, îngăduit, oricui, să invoce libertatea exprimării pentru „a se lustrui pe sine”! Parafrazându-l pe Marin Preda, ale cărui numeroase premoniții, pe măsură ce înaintăm în timp, apar într-o uimitoare actualitate, am să prezint, succint, fapte meritorii pe care îmi bazez situarea personalității scriitorului vâlcean în cadrul onorant al CĂRTURARILOR NEAMULUI. Autor a peste 35 de cărți, cu prezențe în Bibliografia istorică a României, Enciclopedia personalităților din România, O istorie a literaturii române de la origini și până în prezent, Dicționarul scriitorilor români de azi, Sfera publică și influența publicisticii critice, Simbolistica locului și receptarea peisajului interior, Ispitele identificării și creația, Ipostaze ale actului critic, etc. Scriitorul Ioan Barbu a ajuns o adevărată emblemă pentru cultura vâlceană! Fiindu-i specific un modus vivendi prolific, s-a impus, firesc, în peisajul narativ romanesc ca un spirit vivace, scormonitor de simboluri pentru susținerea valorii intrinseci a culturii și spiritualității românești. Prefața semnată de Gabriela Rusu-Păsărin la recentul volum de scrieri scurte, povestiri, schițe, crochiuri RĂPIREA SÂNGERÂNDĂ constituinduse într-un adevărat îndreptar pentru descifrarea profilului de CĂRTURAR autentic al scriitorului Ioan Barbu. Indiferent de domeniul abordat, scrisului său îi sunt străine manifestările grandilocvente ale adjudecării unui trofeu, prin care nu se face altceva decât să se dea la iveală păcatul trufiei. Dimpotrivă, la Ioan Barbu, aproape în fiecare rând scris, e evidentă bucuria împărtășirii cititorilor cu prinosul trudei sale. În tot și toate, aș spune că, chiar, prin toți porii, scrisul său emană satisfacția smerită de a da mai departe ofranda spirituală descoperită sau imaginată de mintea sa. Acest har al dăruirii ( remember : dăruind, vei dobândi !), îl mână în lupta scrisului, fie că e vorba de romane, memorialistica și jurnalele de destineliterare@gmail.com

Destine Literare călătorie( structurate tematic în două direcții, prima, fidelă genului consacrat al cărților de călătorie iar a doua îndreptată spre un domeniu subsistent celui dintâi , constituind ciclul „Lumină nouă”, creații, cunoscute și apreciate, cu premii și diplome în țară și peste hotare . Ambiționând să întreprindă orice e posibil pentru a răspândi pretutindeni felul românesc de a fi, Ioan Barbu nu pregetă să trudească, până la sacrificiu. La o adică, terminându-și cartea de scris, și-o ia „în desagă”, aidoma renumiților săi înaintași, și veșnic, neobosit, călătorește în lungul drumurilor europene și al celor de peste ocean, desconsiderând tributul la care îl supune teroarea vârstei. Fructifică sau pune la cale prilejuri, anume, să provoace și animeze schimburi de voroave de spirit, preamărindu-și, cu patimă și îndreptățită mândrie, obârșia spirituală. Dovedindu-se un iscusit maestru al ceremonialului de trezire a cuvintelor mărturisitoare și le adună în cărți în acel stil care îl singularizează între confrați. Practic, citindu-l, intri în consonanță cu sufletul său și, fără să-ți dai seama te simți implicat în acțiune. Veghează, iar, la nevoie, se apleacă, pios și neobosit, asupra trecutului din care, ca dintr-o ladă de zestre, dă la iveală fapte, știute mai mult sau mai puțin, tocmai pentru a le repune în cursul dreptei și adevăratei lor înțelegeri. De fapt, acest spirit al nepărtinirii îi guvernează scrierile și preferă să spună de două ori o întâmplare, pentru a fi sigur că nu ajunge, în memoria urmașilor, desfigurată, așa cum au vrut s-o impună conjuncturile vitrege, abătute asupra istoriei noastre cu asupra de măsură. S-ar putea spune că, Ioan Barbu, prin fiecare din cărțile sale, preia comanda unor adevărate bătălii pe care lea purtat neamul, pentru a le îndrepta spre un final în concordanță cu spiritul adevărului, dând, peste timp, prinosul de onor, eroilor a căror jertfă a fost, de voie, sau nevoie, uitată! Mereu, face apel la nevoia de lideri, de oameni drepți, cu coloană vertebrală și morală desăvârșită, aceste frecvente lait-motivuri sunt puse în cumpănă tocmai pentru a demonstra că, uneori, doar absența lor, ne-a vitregit țara de trăirea unor clipe astrale! Presa literară, prin numeroase consemnări, îi reliefează personalitatea și îi recunosc valoarea: destineliterare@gmail.com

Ioan Barbu face parte din acea specie scriitoricească – rară la noi, acum pe cale de dispariție – animată de ambiția de a se exersa în varii și multiple genuri literare și publicistice. (Ilie Purcaru); Ioan Barbu este un apreciat scriitor și publicist. Masivele sale volume din ciclul Lumină Nouă îl prezintă drept unul dintre cei mai importanți și plini de ardoare reporteri și scriitori ai Ortodoxiei contemporane și ai civilizației noastre. (Valeriu Anania); Inspirate mai mult sau mai puțin din propriile experiențe, scrierile lui Ioan Barbu ar putea trece lesne, în ansamblu, drept un vast jurnal personal dezarticulat, în bun acord cu conceptul gidian de literatură profesat de un Camil, Eliade sau Eugen Ionescu. (…) Însuși apelativul cu care a ajuns să fie desemnat vorbește de la sine, fiindcă ia să vedem: în afară de nenea Iancu și de nenea Barbu, mai știți voi în toată literatura română vreun nene? (Emil Lungeanu); …Ioan Barbu este astăzi, la deplina maturitate creatoare ceea ce se cheamă o conștiință publică, un model literar de raisoneur și vizionar al cauzei românești…(Marian Nencesu); Ioan Barbu a reușit să străbată continentul și să vină în pământul lui Voltaire spre a dărui cărțile sale celor care, deși nu au în dicționare cuvântul dor, trăiesc intensitatea unei puternice iubiri umane. (Ion Andreiță); Scriitorul Ioan Barbu… va rămâne martor peste vreme asupra unor lucrători întru spirit precum și asupra rezonanțelor creațiilor lor (Maria Diana Popescu); …(prin Regimentul Alb) , un vâlcean, scriitorul Ioan Barbu a scos în față un mit întemeietor al poporului român. Suntem în stare să-l înțelegem și să-l retrăim? (Nicolae Dan Fruntelată); Prin complexitatea și diversitatea operei sale, prin profunzimea și tragismul povestirilor sale, prin modul în care a știut să mânuiască minunatul său condei , indiferent ce a scris, de la poetice eseuri și consistente narațiuni, la reportaje și articole curajoase și pertinente, eu l-aș numi pe Ioan Barbu Cavaler al Cuvântului (Eliza Roha); … scriitorul Ioan Barbu este marcat de distincțiile călătorului de vocație, care nu-și uită rădăcinile și coboară frecvent la izvoare. (Aureliu Goci ); Coborâtor din stirpea marilor cărturari ai unui neam frumos, scriitorul Ioan Barbu vine întru întâmpinarea timpului domniei sale cu o operă completă și complexă, determinându-ne să ne 231

Destine Literare amânăm la nesfârșit plecările spre altceva , spre altundeva. (Mihai Antonescu); De ani buni, adică de-o viață, Ioan Barbu asta face: caută lumina, o captează în oglinzile sufletului său și apoi o revarsă generos peste lume și peste oameni, în cărțile sale. (Doru Moțoc)… Aceeași neostoită sete spre înfăptuiri culturale îi este specifică lui Ioan Barbu și atunci când e vorba de viața cetății, a cărei ardere spirituală o întreține și întețește. Sufletul său mare, încă, supraveghează apariția cotidianului „Curierul de Vâlcea”, al cărui istoric poate fi subiect de romane, precum, tot aceluiași suflet își datorează existența „Salonul Național de Literatură și Artă Rotonda Plopilor Aprinși”, adevărată făclie spirituală, care, an de an, reunește, ca actanți, sute de oameni de cultură. Fără a socoti numărul spectatorilor. De notat că, în cadrul generos al Salonului este sărbătorită și ZIUA ORAȘULUI DOMNESC RÂMNICU VÂLCEA (al cărui Cetățean de Onoare este scriitorul -cărturar!). După cum, aceluiași spirit întreprinzător i se datorează și organizarea Festivalului Cărții la Râmnic, manifestări prin care orașul de sub Capela își păstrează firele tainicei urzeli spirituale ale

legăturii cu fondatorii bazei culturii vâlcene, precum Anton Pann, cel isteț ca un proverb, sau Antim Ivireanul, ale cărui tipărituri au avut menirea să aducă triumful deplin al limbii române în biserică. Scriitorul Ioan Barbu, prin scrisul său, fiind, astfel, unul dintre cei care asigură acea continuă iradiere care determină orașul să-și deschidă orizontul pentru a cuprinde permanenta împrospătare și îmbogățirea spirituală, încât să-și mențină locuitorii în permanență treji . Altfel spus, îndeplinindu-și menirea de CĂRTURAR ! Q.E.D., sau, mai explicit, aceasta am considerat că e absolut necesar de demonstrat, pentru a susține cât de adecvată e situarea scriitorului Ioan Barbu în locul ce i se cuvine, între CĂRTURARI neamului. Sper ca demersul, la care am recurs, pe cât de parcimonios, expus, aproape, o rezumare la esență, în schimb, să fie cu adevărat convingător ! Indiferent de părerile cu care va fi întâmpinat, certitudinea mea e că timpul îmi va da dreptate, confirmându-mi premoniția, la urma urmei, el fiind supremul judecător în ale totului toate…

Momentul potrivit (proză) N-a fost aşa! Ce tot minţiţi? Ţipătu-mi mocnește în piept. Flacără, gata să pâlpâiască. Da, n-apucă. Îndoială îmi taie avântul. Năucit, de poticneală, câtva timp, exist, doar, prin ce aud și văd. Apoi, și privirea, uitată în gol, mi se tulbură. De-a dreptul, ciudat, c-așa pățesc întotdeauna. Vedere alunecă pe patrafirul curgător al unei ape cețoase. Din adâncul căreia, tulbureala coagulează voaluri mâloase. Cât e sala de mare, nu deslușesc o dâră de lumină. Măcar aș spera că am de ce mă agăța, căutându-mi salvarea. Poate, ar fi de ajuns să-mi închipui că sunt în siguranță. Simțind pericolul scufundării, fac eforturi supraomenești, să revin la suprafață. Zbatere disperată, inutilă. Insist, amăgindu-mă c-am la îndemână nenumărate căi. Deaș îndrăzni, oleacă, mai mult ! Da, cum să fac, de vreme ce sunt atât de vlăguit că n-am un dram de 232

curaj. Poate c-ar veni, odată cu el, și restul, cum se zice la Biblie! Numai că nu pot mișca! Tulbureala mi-a oblonit ochii. Secătuit de ultima picătură de încredere c-am să izbândesc în ce-am de gând să fac, mă perpelesc, sub amenințarea nebuloasei vâscoase. Simt cum mi se istovește și ultima tragere de inimă… Aștept, ca-o minune, semnul după care să-mi dau seama ce urmări poate avea strigătul meu . „Cum mi-o fi sortit să fie?” Întrebarea, ca un piron înroșit, îmi acutizează învălmășeala din cap. Dintr-o clipă în alta îmi pot pierde cumpătul. Înspăimântat, că, așa, cum gândesc, mi se și poate întâmpla, mă scutur ca trezit dintr-un coșmar. Adunându-mi ultimele puteri, o iau de la cap, drămuind posibilitate cu posibilitate. În final, mă regăsesc, împotmolit, în aceeași nesiguranță. Chiar, n-am nicio posibilitate să aflu, de-i destineliterare@gmail.com

Destine Literare bine sau rău, ce sunt ispitit să fac ? Scrutez, în căutarea unui punct de sprijin, prin golul dintre mine și prezidiu, încărcat de nori groși de fum. Nu mi se limpezește nimic. Aţâţat de furie, mă răfui cu propria neputinţă. Îngropându-mă în potopul blestemelor. Auzindu-mi imprecațiile afurisite, mă cutreieră nedumeririle. Parcă sunt certat de o gură străină. Stărui în gândul cu care sper să străpung neliniștea. Poate, poate, aflu, dincolo, ce va să fie. Ca de fiecare dată, până acum, eșuez. Pur și simplu, mi-e imposibil să aproximez efectul pe care pot conta. Din păcate, nu găsesc nicio soluție prin care să ies din impas. Simt strânsoarea de clește a chestiunii pe viaţă şi moarte. Faptul că nu-i pot anticipa deznodământul, mă paralizează.. Ultima fărâmă de încredere e pe punctul să se topească. Nu pot, să-mi înfrâng mirarea cum de mă anihilez singur, tocmai, când sunt mai pregătit, ca oricând, să strig ! Brusc, înlănțuit de îndoieli, elanul mi se ofilește. Lăsându-mă în captivitatea neputinței. Cel mai greu îndur starea care mă copleșește. Trupul meu neputincios și lipsit de orientare, e cuprins de inutilitate, fără a întâmpina cea mai mică împotrivire, din creștet și până în tălpile picioarelor. Îi simt, doar, fiorii, infiltrându-se spre măduva oaselor . Abia, intuiesc, poate, printr-o temere întreținută de simțământul năstrușnic al conservării, că, oricâtă furie aș pune, strigătul se va pierde în gol. Înfricoșarea mă cutreieră, ca pe-o casă pustie, întărindu-mi presimțirea, c-așa are să fie. Ba, îmi mai dă și cu tifla : ie-te, și la ăsta, ce și-a găsit să facă ! Altceva mai bun nu-i trece prin cap, vrea să strige, ca apucații, în plină ședință ! Mare scofală, pe capul lui ! Firesc, iarăși, mă afund în prăpastie. Nu găsesc nici un temei să m-asigure o să se găsească măcar un om în stare să sară, trezit de țipătul meu ! Mult trebuie să mă fi înșelat, închipuindu-mi mulțimea pe care o pot ațâța cu o simplă pildă biblică: De vă spun cele pământeşti şi nu credeţi, atunci, cum o să credeți cele cereşti ? Și mai otrăvită, neliniștea mi se răscolește în piept. Înveninată și de furia, dospită amar de ani… destineliterare@gmail.com

Împresurat de incertitudini, îmi trece prin minte că, m-am hazardat într-o situație din care, nici Dumnezeu n-ar şti să mă povățuiască cum să ies, cu bine, la liman. Aș avea nevoie de un reazim, sigur, pe care să-mi fundez încrederea și, în absența lui, hăul derutei în care mă zbat se tot adâncește. Între timp, temerea de eșec prinde teren, convingându-mă că, oricât de tare aș striga, nimeni n-are să bage de seamă. Deveniți, subit, surzi, indivizii lumii de azi, în pline vremuri de criză, nu văd și n-aud nimic, preocupați doar de salvarea propriei pieli. În cel mai fericit caz, aș putea auzi bombănelile vreunuia, care ține să-și dea ifose de priceput la toate : „ nu-l luați în seamă, bietul nebun, ţipă, de dragul țipatului, să pună lumea în mișcare, de ciudă că nu-i poartă lui de grijă …” Doamne, şi cât de mare s-a făcut ghemul pricinilor care îmi dau ghes să răbufnesc în urlete, nu țipete … Fie ce-o fi, tot o să strig. Cum prind momentul! Împăcat, caut să-mi abat, cumva, gândurile. Mă pomenesc, ca într-un vis, făcând eforturi să văd cum arăt, înfricoșat că m-aș fi schimbat, într-atât, încât, mi se pot citi gândurile pe față. Privirea zboară prin sală, ca o pasăre speriată, în căutarea unui rost prin care să se facă nevăzută. Moleșeala mi-a topit oasele. Arăt ca o lumânare, din alea, lipite de buza sfeșnicului, cu fitilul, încă, mocnind în fumul lăsat de ultimele pâlpâiri ale flăcării. Obida nevolniciei, mi se îngrămădește în gât, obligându-mă să înghit, noduri, după noduri, învălmăşite cu puzderia blestemelor pe care nu mai contenesc a le profera… *** Buimac, mă forțez și, în sfârșit, scot, din strigătul îmbulzit în gât, un anemic „brrrrrr”… Simt, mai aproape ca oricând, temerea că, dintr-un moment în altul, o să se abată asupra mea rafalele răstelilor străine, impunându-mi, imperativ, ca oricărei victime : Mărturiseşte, de ce stai, la pândă, tot timpul? Aşteptând, ce ? 233

Destine Literare Chiar, o fi bine, să strig sau, e mai bine să renunţ... Decât s-ajung la stâlpul infamiei și oprobiului public… Abandonând, pun capăt, pentru totdeauna, îndoielilor … Gândul îmi îngheaţă sângele în inimă…, Nu, nu mă dezic de legământul, înnoit cu câteva clipe mai înainte … Așa, că, fie, stâlpul infamiei, fie, oprobiul public, tot strig! *** Ademenită, cumva, de viermuiala stranie în care, ca într-un vis, peste trupul meu se împletesc şi despletesc fiorii şerpuitori ai frământării, o umbră prinde să-mi dea târcoale. Oare, chiar, aşa, să fie, îi strig, în gura mare, n-o s-audă nimeni? Probez o ademenire, poate am norocul și-aud o altă părere. Da, mi-am și găsit, de la cine. Cine a mai auzit că umbra poate vorbi ? … Scotocesc, din nou, în toate părţile. Sala de ședințe e ticsită de chipuri încremenite. Sfincși pământii, dăltuiți, în fel și chip, așa, cum știu c-arată, dintotdeauna. Nici măcar un licăr nu le scapără printre gene … Nici nu m-așteptam, mă consolez. Brusc, îmi cășunează să mă răfuiesc, neapărat, cu cineva. De astă dată, îmi vin în minte ursitoarele hapsâne, pe care le învinui că, la naștere, îmi jucaseră festa, sorocindu-mi mersul orbește, prin lume, într-o zbatere a deznădăjduirii. Numai așa îmi pot explica faptul c-am ajuns să-mi găsesc refugiu pe tărâmul imaginar, unde pot visa în voie, orice, până și că mă salvez. Cu o singură condiție, să mă supun probei celor trei încercări... Apoi, dovedindu-le, teafăr, scap din colții haitei de nevoinţe, hămesite. *** Păcat că, nu mă aflu pe alt tărâm, ci în sala de ședințe. Unde, oricât aș visa, cu ochii închiși sau deschiși, aud ce aud și ceilalți. Adică vorbe fără cap și coadă, într-o învălmășeală sufocantă. Adunătura atâtor capete, așa, cum stau, cele mai multe plecate 234

deasupra băncilor din sala căminului cultural, formează o carapace. Unele pletoase, chiar lăţoase, altele tunse chilug, ba, chiar, şi milităreşte, împestriţate de numeroase altele, cu părul negru, mițos, roșcat, alb sau pur şi simplu, pleşuve. În urechi, mi se umflă vibrarea încordării cu care masa amorfă a tivgelor se coagulează, să-mi stea stavilă, nu care cumva să dau ochi în ochi cu oficialii. Sobri, la costum și cravată, de o parte a unei mese, enorm de lungi, cu fața învelită în faldurile mușamalei roșii-vineție, cam așa a devenit o obișnuință să arate locul destinat prezidiului. Masa înțepenită, care n-a mai fost mutată din loc ani de zile, este așa de drapata cu mușamaua, că nu i se mai văd nici picioarele din lemn de cireş, proptindu-și în dușumea podoaba înfloriturii sculptate, sub forma unui cap încornorat de berbec. Aşadar, încerc, iar, să-mi împac neliniștea, asigurându-mă, cumva, o să fie. Oleacă, chiar, mi-am calmat frământarea gândurilor. Din păcate, nu pentru mult timp. Furnicarul lor năvălește, într-un asalt şi mai înverşunat. Enervat, se pare, că tot tărăgănez, când ar fi atât de simplu să-mi bag mințile în cap, cedând unei ambiții deșarte. Răsucirea ameţitoare a vârtelniţei de sub frunte, mi-aduce valuri de sânge care fierb în lumina ochilor. Aproape să dea în clocot. Iarăși, fac eforturi supraomeneşti să mă stăpânesc. De-mi pierd cumpătul, n-ar fi exclus să explodez, ca un cazan, uitat sub presiune! Și-atunci, adio, strigăt! Spre norocul meu, taman, acum, umbra timidă, de adineauri, se înfiripă, de-a binelea și observ c-aduce, leit, cu bunicul Cilic Celei. În mod surprinzător, devin, dintr-odată, altul, cum mi se întâmpla, pe când eram mic, și ai casei, cuprinși de voioșie, mă alintau Andru cel tandru. Revelația asemănării umbrei cu bunicul Cilic Celei îmi şterge posomoreala din suflet. Întremat, prinde să pulseze, în mine, şi curajul. Simt cum, pe sub, piele, mi se foiesc, umflându-se, venele. Încă, pe atât, de-ar mai fi, mă bucur, în sinea mea, chiar, c-aș putea îndrăzni să dau drumul urletului, slobozind ocaua de otravă adunată în piept! Baremi, mi-aș răcori sufletul. Dup-aia, întâmple-se orice. Pot și cădea, sub împresurarea mâhnirilor. destineliterare@gmail.com

Destine Literare Împresurarea mâhnirilor…. Îmi repet gândul, simțindu-l ca pe o momeală, dar, nu-mi pot da seama din ce parte vine. *** Într-o străluminare miraculoasă, îmi învie în minte abilitatea cu care bunicul Cilic Celei, ori de câte ori era prins în încurcătură, întorcea lucrurile în așa fel încât să curgă prin matca lor firească . De ce nu m-ar ajuta și pe mine, trag nădejde, uitându-mă drept în ochii lui. Nici nu clipește, semn bun, înseamnă că, pe jumătate, l-am înduplecat… Aşadar, îi și aud glasul, ții neapărat să-ți descarci povara de pe suflet, strigând ! Mă rog, e treaba ta, da, poți spune de ce ți se pare că, trebuie, neapărat, s-o faci în plină ședință ? Vezi, dacă, înainte de a striga, nu ți-ar fi mai cu folos să zăbovești asupra răspunsului dat de Iisus, la terminarea vinului, în toiul nunţii de la Cana Galileei. A spus răspicat : Încă, n-a venit ceasul meu! Mai simplu, de atât, nici nu mi-ar fi putut spune. Așadar, toate, își au vremea lor! În privinţa asta, părerea mi se potriveşte, la ţanc, cu a bunicului. Atâta, doar, că n-admit să strig, fără a fi auzit! Ar mai avea vreun rost? Or, aici e problema, n-am nicio certitudine c-am să fiu auzit de cine trebuie … Vorbesc tare să-i dau de înțeles bunicului ce îndoială mă chinuie … Altcum, e, simțind umărul cuiva, alături de al tău… O tulburare incandescentă îmi umflă pieptul, făcând să-mi piară şi bruma de vioiciune, pe care mio ațâțase presupusul acord din schimbul de păreri cu bunicul Cilic Celei. La urma, urmei, îi dau dreptate, felului, tranșant, de a fi al bunicului, amendându-i, doar, uşurinţa cu care, uneori, se pierde în înşirarea de citate din înţelepţii vechimii și, cu precădere, ai Bibliei, preferând să se pună în umbra lor, obicei de care nu s-a putut dezbăra în ruptul capului. Naiba ştie ce satisfacţii găsea în a se da mic şi neştiutor. Ajunge, îmi zic, mi-ai spus s-aștept până prind momentul… destineliterare@gmail.com

Aha, constat, apoi, cu uimire, uite, ce bine mi-a prins sfatul de a zăbovi asupra răspunsului dat de Iisus. M-am luminat, știu ce mă reţine să strig! N-o fac, pentru c-ar fi de-a dreptul absurd să cred că, într-o sală arhiplină, strig, fără să fiu auzit! Chestia e că eu nu vreau să fiu auzit de oricine! Am nevoie de martori. Și, încă, nu sunt sigur că o să am norocul să fiu auzit de cine trebuie. Altfel, viaţa mea intră într-o vrie periculoasă. De martori, am nevoie. Până nu sunt sigur de ei, n-am decât să stau cuminte, clătindu-mi văzul și auzul cu pălăvrăgeala vorbitorilor de profesie care se întrec în luarea de angajamente ferme, formula la modă, prin care e înlocuit jurământul, ce se obişnuia prestat la începutul oricărei judecăți : jur să mărturisesc adevărul şi numai adevărul. Nu mi-ai spus, aud iar glasul lui Cilic Celei, ce te supără așa de rău, dar, din puținul pe care l-ai rostit, înțeleg că, de fapt, te cam cauți pe tine însuți. Și asta nu e bine. Păi, cum crezi că martorul care o să-ți audă strigătul o să-ți dea dreptate, așa cum îți închipui. Dacă, lui, prea puțin îi pasă de felul în care trage Zadov sforile, ca oricine e pus în discuție, să fie declarat, în unanimitate, vinovat și trecut pe linie moartă. Sau că Temoiu, se înscrie, mereu, primul la cuvânt. O fi având el slăbiciunea asta, să spargă gheața ! Dacă și ceilalți îi dau dreptate, atunci, de unde scoți că ședința e plănuită din timp, că lui i se dau dosarele, să fie cât mai bine informat… Ia, gândește numai o clipă. Închipuie-ți că ești chemat în biroul lui Zadov care te ia la întrebări de ce participi la ședințe, dacă nu iei cuvântul niciodată ? Chiar, așa, despre câte s-au discutat și câte sancțiuni s-au dat, n-ai avut nicio părere ? De fapt, tu ai vreo parte de contribuție la părerea generală a colectivului, cașa se zice, după fiecare ședință, nu ? Ai sau nu? Dacă, da, care e? Pricep, încep să vorbesc bâlbâindu-mă, pricep, bunicule, de ce nu strig. Momentul pe care îl tot aștept a trecut de atâtea ori pe lângă mine și nici nu l-am luat în seamă, complăcându-mă în meditații și frământări, iscodind chipurile celor din jur, în căutarea unor martori inutili. Pentru că totul se întâmpla în plin proces al vieții, care nu admite, sub nici un chip, recursul…

235

Destine Literare

Ioan NICOARĂ (ROMÂNIA)

Epistolar Dragă Amice Eugen Evu, Iată încerc acum după miezul nopții să îți scriu câteva rânduri. Mă uitai la emisiunea lui Rareș Bogdan, care ne aduce vești proaste cum că cum că ni se scoate limba latină din școli, iar orele de limbă română se vor reduce, ca și cele de istorie dealtfel! E trist, foarte trist! Poimâine plec cu soția la Arad, că vine băiatul meu din Chicago pentru numai o săptămână și vrem să ne întâlnim cu el. Vine după o absență de 28 de ani. Vrea să ajungă și la Sohodol măcar o zi, am un caz grav în familia sorei mele. Încolo, toate bune, deocamdată. Includ aici două file scrise de mână, gânduri așternute pe hârtie uneori, cum știi. În primăvară sper să ajung și la Vărmaga.

Răspuns: Dragă Ioane, Chestiunea cu isprăvile pomenite îmi aduce aminte de anii 50, când Bestia eliminase latina din școala generală nr. 7, unde eram elev, introducând cu sila rusa, de peste Prut venise și o profă bătrână, bețivă și curvă, care se dădea la elevi ! Directorul, dl prof. Simeria, comentase ceva privitor la mișcările studențești din Cluj, și l-au arestat și deportat în Siberia. Cozile de topor din oraș au colaborat cu staliniștii, iar la combinat un inginer evreu-rus, Blooming, au înființat laminoarele, și sus, la Nandru, au deschis minele de uraniu, pentru bombele sovieticilor ...eliberatori. Am avut apoi învățători strămutați aici, printre care Raisa Samuilă- Boiangiu. Urâte amintiri ! Ei au construit pe deal un cartier tipic ucrainean și siberian și au fost năvălit peste tot, cu celebrii tovarăși de la Grozași - Ana Pauker, Zăroni și Vișinski și liota, iar dintre stârpiturile lor aveau să se prăsească mulți, veniți cu așa zisul Trenul Foamei din Moldova și R.S. Maldavinescă, în ceaușismul ce avea să sufoce milioane de români. Știai că Ceauș înseamnă iscoadă, iar Călăuz vine din turcă? ( Vezi, Bălcescu, Iorga ș.a.). Totuși, latina avea să fie reintrodusă în pretinsul comunism socialist cu față spate ...umanist. Sinistre vremi, nu doar triste! Vezi ce se petrece acum în Ucraina și |Moldova cea năpăstuită ...Acum apar aici și cărți ale slugilor Krakadilieni, care mint istoria și spurcă în continuare tot ce ne era sfânt.Iată cum se repetă Răul, alte măști, aceeași daraveră. În fine, am citit cu interes schițele lăsate mie când m-ai vizitat, pline de nerv emoțional și îndreptățită indignare, ca și cărțile tale, editate la Gutenberg Univers- Arad și la Călăuza Marianei Pândaru-Bârgău. Din păcate nu am unde să le public, nimeni nu mă sprijină să continui revista și alții...cer bani, suspectând că vezi Doamne, voi, cei de prin diaspore, aveți, să vă speculeze ei...Prețul pribegiei și mărturiilor voastre îi doare în k..., adio fraternitate! Bogatul nu crede săracului. Prozele tale E nevoie de verticalitate și Grea viață..., le păstrez totuși, poate vin zile mai bune.Amintirile tale sunt amare, ai ținere de minte rară, dar cu lichelismul noii propagande, nu am speranțe să fac ceva pentru tine. Cum bine zici, pribeag printre cuvinte...Când vii la Vărmaga, poate, mai treci pe la noi. De-o fi 236

destineliterare@gmail.com

Destine Literare să mai fie, meriți să îți prefațez o carte, dacă mai avem timp și bani. Din păcate, de peste o lună, am fost prin spitale, la Timișoara, Hunedoara și Cluj, urmând a suferi o operație foarte grea. Post scriptum: Dacă vrei, poți include acest schimb de epistole în vreo carte de a ta. Eugen Evu, 19 febr. 2016, Hunedoara

Poeseul autosugestiei apolinice Cred - ştiu că numai cel îndelung supus încercărilor, are șansa de a se se vindeca de alienare, prin conștientizare și decizie proprie ( autosugestie) liber arbitru, astfel, chiar a cunoaște o vreme Răul și a acționa contra lui. A-l ignora nu e eficient, ci mințire de sine. Dacă avem în noi înșine resurse, voința de a ne desprinde de rău, de fricile înșeptite, cum le definea Konrad și Popper. Apostolul idem, scrie că numai Adevărul ne face liberi. E în eroare cel arogant, vanitos, ipocrit, cel ce iubește spre a lua în stăpânire, și cei ce pretind a exprima adevărul lor, prin auzire, sentenţios, maimuțărindu-l pe Socrate. E boala criticilor care, ei înșiși, nu au organon spre a scrie, dar îi judecă pe alții. Dacă ești epuizat, slăbit după repetatele lupte și conflictul cu tine însuți,..caută să nu faci rău altuia, dacă bine nu poți. Numesc starea temporară, conștientă, în afara unui fenomen, paranoietică. Noesis este prag de mijloc, de transfer spre Poiesis.

Heidegger pornește de la noțiunile hermeneutice limită ale doctrinei sale filosofice.Intuiția poetică este la marele Hoelderlin, întemeietorul romantismului face legea poeziei și a existenței. Poetic locuiește omul. Arta este o manifestare sau petrecere a Adevărului, legătură dintre materie și formă. Vezi și Curs întreg de poezie, de Ion Heliade Rădulescu( 1870). Contrapunctic, criticând speculativismul idealist al lui Hegel ( legile dinamice șa.) ca și Goethe și Kant, fixează în contrasens cu Marx, al valorificării istortismului dialectic. Anchetatorul meu principal, securiștii Lucian Văceanu, Ion Haiku, Vuh, din Deva, mă acuzau încă în anii 7o, de idealism. Deloc paradoxal, deceniile trăite în totalitarism, îmi redau abia la bătrânețe, starea de gratitudine față de orbecăiala lor, hărțuielile și colateral invidiile unor colegi din areal, fie chiar aceasta tragicomice.

Carl Gustav Jung- Frații îndușmăniți Empiric Sinele apare în vise,mituri și basme: ca rege, erou, profet salvator etc. sau sub forma unui simbol al totalității ca cercul, pătratul, cuadratura circuli, crucea… Ca o dualitate unificată: TAO, ca o interrelație între Yin și Yang, frații inamici, arhi-inamicul, dragonul, Faust, Mefisto…Empiric, Sinele apare deci ca un Joc al luminii cu umbra…Sub forma Mandalei, alteori. Deus este circulus, tetraktys pitagoreica… Eugen Evu, Stăpânul Jovului, Biblioteca ProVincia Corvina, 2004 Charles Baudelaire Poetul e asemeni cu prințul naltei zări, Ce/și râde de săgeată și prin furtuni aleargă, Jos pe pământ și printre barjocuri și ocări, imensele aripe l-au împiedicat să meargă…

destineliterare@gmail.com

237

Destine Literare Nicolae Labiș, parafrazic Războinicul furtunii zvârlit între moluște, Răsfrânge-n ochii-i stinși un nou urcuș.. II Dintre primele mele lecturi ale Scripturii ebraice, iată câteva citate demne a fi regândite, reînțelese drept coduri perene, în acest nou prag de mileniu, teme care revin frecvent în cărțile mele, la interferențele paradigmelor în circulară mișcare. Genesa, 5, 6-2 …fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; și din toate și-au luat neveste pe acelea pe care le-au ales;Atunci Domnul a zis: Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci omul nu este decât carne păcătoasă; Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea…. Genesa 18, 19-5 Au chemat pe Lot și i-au zis: Unde sunt oamenii care au intrat la tine în noaptea aceasta? Scoate-i afară la noi, ca să ne împreunăm cu ei…și a zis: Fraților, vă rog să nu faceți o asemenea răutate! Iată că am două fete cari nu știu de bărbat; am să vi le aduc afară și le veți ...care ce vă va plăcea. Matei 19-12 Noul Testament) Fiindcă sunt fameni, care s-au născut așa din pântecele mamei lor; sunt fameni (bisexuați,n), care au fost făcuți fameni de oameni; și fameni care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăția cerurilor (îngerii din cer, n). Pavel, Corinteni, 11- 7,8 ...femeia este slava bărbatului. În adevăr, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat. Corinteni, ,4- 18 Cineva dintre voi dacă se crede înțelept în felul veacului acestuia,să se prefacă benin, ca să ajungă înţelept. Căci înțelepciunea lumii acestea este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. Corinteni 15, 16-12 Fratele meu Apolo ... Apocalipsa 22-11, sau dinamica lui Neutrino ! Cine nu este drept, să fie nedrept și mai departe; cine este întinat, să se întineze și mai departe; cine este fără prihană, să trăiască mai departe fără prihană; și cine este sfânt să se sfințească și mai departe… Eugen Evu

238

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Gheorghe Constantin NISTOROIU (ROMÂNIA)

LEGĂMÂNT DE NEAM ŞI CREDINŢĂ – CREZUL ROMÂNILOR PENTRU ROMÂNIA UNITĂ

JURĂM, PE SFÂNTA EVANGHELIE A DOMNULUI IISUS HRISTOS, SĂ SLUJIM ADEVĂRULUI ÎN TOT CE-I BUN ŞI E FRUMOS ! JURĂM, PE DULCEA OCROTIRE A MAICII SFINTE, PREACURATE, CĂ VOM CINSTI ORTODOXIA,CU JERTFĂ, SÂNGE ŞI DREPTATE ! JURĂM, PE CRUCEA LUI ANDREI, PE LUPUL DACIC NEÎNFRICAT,PE TRUPUL SFÂNT, REÎNTREGIT AL DACIEI NOASTRE REGAT ! JURĂM, ŞI PE BĂTRÂNUL MIRCEA,PE RADU MARE CEL VITEAZ, SĂ RIDICĂM DIN SOMN NORODUL SĂ REDEVINĂ NEINFRICAT ! JURĂM, PE NEÎNDURĂTORUL ŢEPEŞ, PE TUDOR, JIANU, BRAVII PANDURI, PE CEI DE PEŞTERI OCROTITI, PE FRAŢII CODRILOR STRĂBUNI ! JURĂM. PE URIAŞUL CLOPOT BUGA AL SFÂNTULUI ŞI DOMN ŞTEFAN, CĂ VOM VENI IARĂŞI LA PUTNA RĂZEŞII TOŢI SĂ NE PLECĂM LA CEASUL SFANT DE ASCULTARE ! JURĂM, PE CUGETUL LUI IANCU, PE JERTFA CELOR DE PE ROATĂ, CĂ VOM RIDICA NEAMUL VALAH ORIUNDE S-AR AUZI IN GRAI STRABUN RUGA ROSTITĂ CĂTRE SOARELE DREPTĂŢII ! JURĂM, PE FRUMUSEŢEA DACĂ, A SFINTEI ÎNVIERI DE MAI, PE MARELE EMIN-LUCEAFĂR, PE MARELE VITEAZ MIHAI ! JURĂM, PE SFÂNTUL NEGRU-VODĂ, PE SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI, SĂ RIDICĂM CU TOŢII ŢARA ŞI S-O SCOATEM DE SUB VREMI ! destineliterare@gmail.com

239

Destine Literare JURĂM, PE SLAVA LUI BRÂNCUŞI, PE RĂSĂRITUL CEL DE SUS, SĂ REÎNVIEM DIN NOU POPORUL PRIN CRUCEA BLÂNDULUI IISUS ! JURĂM, PE CODRU‟ ATÂT DE VERDE, PE LUMINIŢA MINŢI, PE CEI CE GLIA O LUCREAZA CU DOINA SFÂNTĂ PRINSĂ LA CHIMIR ! JURĂM, PE CRUCI, PE RĂSĂRITURI, PE TOT CE-NVEŞMÂNTEAZĂ GLIA, PE TOT NORODUL REÎNFRĂŢIT, MARTIRI SI MĂRTURISITORI, PE VOI ! JURĂM PE DULCEA BUCOVINĂ, SĂ N-AVEM PE PĂMÂNT HODINĂ, PÂNĂ CE HOTARUL STAMOŞESC NU VA CUPRINDE ŞI SFÂNTA BASARABIE MARTIRĂ ! JURĂM, PE OLT, PE PRUT, PE TISA, PE MUREŞ, BISTRIŢA ORI NISTRU, PE CRIŞ, PE SIRET, PE TÂRNAVE, PE JIU, PE ARGEŞ ŞI PE ISTRU: CĂ NU VOM MAI RĂBDA TRĂDĂRI SAU SAMAVOLNICE FĂRĂDELEGI ALE CIOCOILOR CE NE BÂNTUIE, SUB IUDE, PREŞEDINŢI ŞI REGI ! JURĂM, PE LIMBA NOASTRĂ SFÂNTĂ, PE VECHII CTITORI ŞI CAZANII, PE SFINŢII TEMNIŢELOR CRUNTE, PE HRISOVUL SFINTELOR LITANII ! JURĂM, PE AIUD, GHERLA, TÂRGŞOR, PITEŞTI, JILAVA, MISLEA ŞI CANAL, SĂ PUNEM IARĂŞI ROMÂNIA MARE SUB SCEPTRUL EI CRESTIN ŞI VOIEVODAL ! JURĂM, PE CALDE SFINTE MOAŞTE, PE CEI PLECAŢI FĂRĂ DE CRUCI, PE CEI DIN GROPILE COMUNE, PE CEI RĂMAŞI PE LA RĂSCRUCI: CĂ VOM VEGHEA SFÂNTUL DRAPEL CU CORBUL ŞI CU CRUCEA ÎN CIOC ! JURĂM, PE CETE ALBE DE SIHAŞTRI, FRUNŢI SEMEŢITE DE CARPAŢI: CĂ NE VOM RIDICA ROMÂNE DAC ŞI BRAV ŞI-N VECI DE VECI NU VOM MAI RATACI AL CRUCII DRUM SCĂLDAT DE MAREŢIA ŞI JERTA ACESTUI NEAM DE SFINŢI ! JURĂM ! Pentru O DACIE REÎNTREGITĂ ! Pentru O ROMÂNIE A ÎNVIERII ! Pentru O ROMÂNIE a NOASTRĂ CREŞTINĂ ! AMIN ŞI LUI DUMNEZEU LAUDĂ !

╬ Botezul DOMNULUI, 6 Ianuarie 2016 Brusturi-Neamţ-Dacoromânia

240

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Erik ONDREJIČKA (SLOVACIA)

Dotyk Všetko je pripravené dotyk čaká v konjunkcii pohľadu majstra s túţbou ţiaka

čìmsi čo sa vyšle a je vrátené ako vlastný odraz v ráme na stene

s protikladným Nikdy v protikladnom Stále kde Moţno je moţnosť premenenia v grále

Všetko je nachystané na zákryt idúcich kruhov plniacich prázdnotu farbou ihlou a tuhou

neznámom čo prìde akoţe odrazu keď uhol nápadu je uhlom odkazu

Všetko je pripravené ako prastará sútra na dotyk odkiaľsi zvonku vychádzajúci z vnútra

The Touch Everything is readied the touch waits there where the pupil‟s passion joins with the master‟s care

with something sent forth and sent back or recalled like its own image framed on a wall

with Never contrasting to Ever-without-fail where Maybe‟s a chance to discover the grail

Everything is prepared for the row of circles turning filling the void with colour needlepoint and yearning

with the unknown that comes light-quick to each whose angle of thought is the angle of speech

Everything is readied like a sutra of Zen for the touch of something outer emanating from within

Nedozreté jablká Jablká padajú do trávy a ešte ani nie sú celkom zrelé asi ani ich to uţ nebavì čakať kým sa leto unavì a tak mu skáču rovno do postele

destineliterare@gmail.com

A kto by si k nim neľahol do tône ustatý spotený a celkom bosý pod náruč starej košatej jablone s hlavou omámenou od vône a od piesne oklamanej osy

No keď sa zapália načerveno a v ústach nás sladko zabolia napìšem na oblak tvoje meno a budem sa cìtiť opusteno keď ho vietor rozfúka po poliach

241

Destine Literare Unripe Apples Apples falling on the grass and still they‟re ripening not quite red but now they weary of their wait lest summer‟s energy should pass and so they leap right in his bed

head drunk with scents of flowers and fruit and the wasp‟s disillusioned song But when they turn a brighter red and make the mouth with sweet pain cry I‟ll write your name upon a cloud and feel abandoned when the wind blows it onwards down the sky

Who wouldn‟t love to lie there too barefoot and sweaty with the throng of apples under the arms of the tree

Lavička z kameňa

The Stone Bench

Koľko spomienok ukrýva lavička z kameňa koľko zabudnutej radosti a trápenia akoby ich sama schovala do machu a do lístia akoby čakala kedy ju konečne očistia a iba starý zvon v diaľke niekomu zazvonì a jeseň potichučky padá z jabloní a vy len premýšľate kde je hore a kde celkom na dne a kto neviditeľný si k vám dnes neprisadne moţno ţe dieťa moţno otec a moţno slečna v tajuplnej chvìli nekonečna a kým studené Slnko načisto nedohorì nad borovicami kdesi na Záhorí maličký ďateľ nesmelo zaklope hore na agáte a moţno je to len dávny smútok a vy ho nespoznáte

How many memories the bench conceals how much forgotten joy and suffering as if it stored them in its moss and leaves as if 'twere waiting till it's cleaned in the end and only an ancient bell far-off for someone peals and autumn stealthily drops from the appletrees and where is up you're thinking and where down as deep as you can sound and who's the invisible one who'll come to sit by your side maybe a child maybe a father maybe a girl in the infinite's mystic while and till the chilly sun has burnt right out over the pinetops somewhere off to the south the woodpecker on the acacia keeps tapping shy and slow and maybe it is only distant grief and something you don't know

Cinque stagioni della musa Povedala si Chcem ťa odkedy sa tu motkáš Moje pery sú vlhký kopirák a zemiaková vodka

242

Povedala si Chcem ťa

a hladu

chceš ma starú alebo mladú?

Povedala si Chcem ťa

S dvestoročnými očami havranieho chladu

na teplých chrbtoch čerstvých znamienok

destineliterare@gmail.com

Destine Literare vymeň si všetky mŕtve slamienky za môj lupienok Povedala si Chcem ťa v zlatých ikonách v stopách toho čo sa malo vykonať

cez poriadne leto rozpálené na kov rozliate na polia plné vlčìch makov

Len najprv zapáľ vodu na konci sveta na dne jazera

so strachom ţe tvoju báseň zranìm keď ťa skamarátim s umieranìm

budem tvojím nepokojom pätách len sa nemôţeš dotknúť ani pozerať

v

Povedala si Chcem ťa

Cinque stagioni della musa You said I want you and still prolong your visit

You said I want you on the warm backs of birthmarks new-raw

My lips are a damp carbon and potato spirit

for my gold-foil exchange your dead straw

poured over fields red with corn poppy petals afraid I will wound your poetry‟s breath when I make you friends with death

You said I want you

You said I want you

You said I want you

want me older or younger?

in icons of gold

But first ignite the water at the end of the world on the bed of the brook

With bicentennial eyes of raven cold and hunger

in traces of what was supposed to unfold through regular summer at white heat of metal

Erik Ondrejička was born on the 1st of May 1964 in the Old Town of Bratislava where he still lives and works in the exact technical branch of real estate cadastre after being graduated at the technical university. He is married and has two children. He has devoted to writing poetry for more than two decades. In 2004 Ondrejička debuted with a collection of poems entitled On the Inner Side of the Eyelids. In 2006 the second collection of poems Evening Snowflakes’ Dance was published. In 2008 Ondrejička together with musician Miloš Ţelezňák created a musical-poetic CD entitled The Five Perfections and Other Poems. In 2009 he produced a collection (e)Pigrams and a book of destineliterare@gmail.com

and I‟ll be disquiet behind you though you can‟t touch or look

verse for children, What’s Hidden in the Pencil. In 2010 he created a musical-poetic cycle of verse about the city, Eyes and Rhymes - Night Songs from the Stone City. In 2011 the revised edition of the debut collection On the Inner Side of the Eyelids was released. In 2012 he participated in the literary project Proglas -Translations and Poetical Interpretations (together with Constantine the Philosopher, E. Pauliny, V. Turčány, Ľ. Feldek, J. Buzássy, K. Dţunková, M. Haugová, D. Hevier, R. Jurolek, J. Kuniak, A. Ondrejková, D. Podracká, J. Zambor) and wrote poems for a bibliophilic collection of graphic prints and art objects IM PULZ – Waiting of Substance (I. Benca, V. Bojňanský, K. Felix, M. Komáček, M. Lukáč, J. 243

Destine Literare Ťapák). His cooperation with renowned fine artists resulted in several other special outcomes such as Lift The Spell Upon Form, a poster exhibition with Ondrejička´s poems and art works created by A. Brunovský, D. Brunovský, F. Guldan, P. Uchnár, J. Vitek, J. Veľká and E. Wilczynska, presented at the Music Hall of the Academy of Performing Arts in Bratislava in 2011. One of the similar projects was A Calvary in Slovak Way, an exhibition of F. Guldan´s artwork and Ondrejička´s poetry presented at the Zvolen Castle in 2005. Up to now, the latest published collection of his poems (for adults) has been a bilingual SlovakEnglish collection Land of Diamonds (2014). In 2015 another book of verse for children Abecedári (together with illustrations created by B. Paulovičová) was published. Erik Ondrejička takes pains to be communicative in his poetry while striving for aesthetic and ethical quality. He combines a sense of time-transcendence with a contemporary vision of the world. By mastering classical poetic techniques he is seeking to rehabilitate traditional instruments of the poetic art, such as rhyme and the music of verse. His poems have been translated and published in English, Polish, Russian, Serbian, Croatian, French and German. He presented his work in Antwerp, Helsinki, Moscow, Warsaw, Oslo, New York and Prague. Three of his five books were granted a literary prize (Eyes and Rhymes, On the Inner Side of the Eyelids, (e)Pigrams). Besides that, his collections Eyes and Rhymes, the revised collection On the Inner Side of the Eyelids as well as the bibliophilic collection IM PULZ – Waiting of Substance were awarded the Most Beautiful Book of Slovakia. The children´s book Abecedári was granted the Bronze Medal at the Creativity International Awards (USA). In Slovakia it was awarded the Best Children´s Book of the Summer 2015 as well as The Most Beautiful Children´s Book of the Summer 2015. Erik Ondrejička is a member of the PEN Slovak Centre and the Club of Independent Writers.

244

Erik Ondrejička created his poetry for many international projects such as: 2008 – A Short Walk through the European Cultural Park, Bohemian Benevolent and Literary Association, New York 2009 – Eene kleine wandeling door het Slowaaks cultureel park, Gallery Epreuve d´artiste, Antwerp 2010 – Hommage à Chopin, Slovak Institute Warsaw, Slovak Radio Broadcasting Gallery Bratislava 2010 – Contemporary Slovak Art, Helsinki City Hall 2011 – Konfrontaciji, Slovak Institute Moscow 2011 – Nikola Tesla, Slovak Radio Broadcasting Gallery Bratislava 2011 – Scent of a Morning, a CD with music by Tomáš Kytnar, Brno, CR 2012 – Slovak Graphic Art Classic Techniques (travelling exhibition), Lithuania, Latvia 2012 – The Touch - 8 th International Graphic Symposium, Mojmírovce 2012 – ORA ET ARS, 5th international art and literature symposium, Skalka 2012 – APHRODITE, the goddess of love and beauty, Slovak Radio Broadcasting Gallery Bratislava 2013 – Common Differences, Slovak Radio Broadcasting Gallery Bratislava 2013 – A Shorthaired Cembalist, a CD by Tomáš Kytnar (lyrics together with M. Rúfus, D. Ursíny and J. Kaššovicová), Brno, Czech Republic 2014- The Tides, Slovak Radio Broadcasting Gallery Bratislava 2014- ORA ET ARS, 7th international art and literature symposium, Skalka 2014 – Beauty for Beauty - 9th International Graphic Symposium, Mojmírovce 2015- ORA ET ARS, 8th international art and literature symposium, Skalka 2015- In Pencils and Needles -10th International Graphic Symposium, Mojmírovce 2015- Silent Little Hearts, a CD by Tomáš Kytnar, Brno, Czech Republic 2015- Smederevo‟s Poet Autumn - Festival of Poetry, Serbia destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Dariusz PACAK (POLONIA/ AUSTRIA)

Voice from afar – In a Gadda da Vida Dear ,,Nenea” Ioan Barbu, Let me to share my words with you, to be back at home of your soul again. Today I am back with my message sent directly to your heart… Thank you for the great time at your home, in Vâlcea. Thank you for your true hospitality and friendship! I find your home similar to mine, to that one from the past. The atmosphere of your place opens my memory and brings my mind to my family in Poland, 40 years ago. That time members of the each kind of the ,,family” there were really together. That time honesty was honesty and honor was honor. And the opposite meaning of that terms was just an opposite meaning always, to the end of the life. That days were recognized well true and untrue, and the border line between was easy to understood. That time The God, religion, an official as well unofficial education, freedom, were on one side and communists, red indoctrination, bandits, atheism, slavery – on the another. Even rules in art were more clear than today: education in culture & art and professional tools were recognized as a basic, honest work and study as fundamental, and talent was the next… So let me to express my gladness of the alive values existing in your home today! This art of existence should to make all of you proud of it! I represent this meaning that your current life in Vâlcea (with all daily troubles) is blessed, still. Of course I saw in Bucharest what has the ,,red devil” done with the Romanian nation. On the streets of the capital, in the type and quality of architecture, in the people‟s eyes, on their faces, all is visible and possible ,,to read over” like in the destineliterare@gmail.com

book. What a kind of ,,transformation” can we expect today, there? Generations not freed from the slavery yet! This sickness exists not only there now, but in the whole Eastern Europe, and is like a cancer! People are poor and they dream about western economical standards of living, forgetting about the whole, long process of education, terribly hard work, mental evolution, about daily fight for independence, and about the process of obtaining the appropriate allies and partners. The country (and not only yours!), as a complicated substance, created of many structures and levels, broken in the last decades generally finds itself in the process of destruction… It‟s well known fact, that Polish and Romanian people were friends in the past, and today we come from the mostly same reality (since the time of the II WW): from similar political system, similar creation based on lies, crimes, slavery, corruption, same style of the mind manipulation, having same Russian occupant. Since September 1939, the great amazing Romanian help for the Polish government, soldiers, nation, resistance movement against the Nazi occupant, and Polish Underground State, are not to be forgotten! Loosing my country today because of so called ,,transformation process”, I can only ask myself with wide opened eyes: Quo vadis my country, especially since the day of the government airplane catastrophe in Katyń, Russia, quo vadis? Visiting my country, I find the people there being so manipulated, that I have a feeling, knowing four languages, I don‟t already know the language of my mother! It seems that work, live – achievements on the world stage of the well knowing great Polish 245

Destine Literare personalities, with an international reputation like General Pulaski, General Kosciuszko, National Poet Mickiewicz, Prime Minister and pianist Paderewski, General Anders, Colonel Kuklinski, Pope John Paul II, and others, are done mostly for nothing today, have no value for the nation, in current time. Being surprised I ask today: can this situation be true?! I can‟t believe! Nation is in a big shock and stress, day by day, loosing its logical understanding and possibilities to see the reality. People are very nervous, very sad, touched by depression. People have lost themselves there, thinking about ,,Europe”, money, future existence… they are totally blind. They don‟t know their place on the map, and theirs possibilities for the future, being manipulated in the norm of UE and among the decorations of post communism era. And they lost themselves during the ,,process of transformation”- religion, moral values, families, education, humanism, understanding of contemporary politics – all is lost there, far away from existing realities in the Western World. Tradition is mostly lost there. From the outside country looks very good, clean and modern… But in the reality, there are serious problems all around Poland- with education, population, with jobs, medical help, medicines, hospitals, with highways, trains, cities, villages, with agriculture, industry, sport arenas, sportsmen, theatres. with army, police, justice, with retired people, salaries, with export, import, and so on! People are in conflict. They are not able to understand manipulation. The corrupted minority cheat the rest of the nation. Slavery… The next art of slavery comes from outside! Isn‟t the truth that, the first of all you have to belong to your country. You have to recognize your country, and your mother country has to recognize you. What about if your homeland, in current reality, doesn‟t exist? If it exists only in form of decorations, lies, broken, spoiled ideas of democracy? Is it mean, that you doesn‟t exist, too? Or may be not? But every plant, also called a common human-plant, even an author, needs a piece of land 246

and soil, his small space. The place. That‟s where he derives his lineage, tradition and cultural archetype. This point finally provides a sense of security for the existence until the end of the journey across this planet. And ultimately this place becomes a home for the body lodged in it forever. The writer, often seen as a Master of existence, in fact is nothing more than just a man, like the rest of us: seen as a dust, as a sensitive, fine seed, which like others: without the appropriate conditions of life, without so called home – passes away. This dying, on two ways has a potential to occur – on the way of art or/and recognized as degeneration of a human being. But you were born somewhere, were you? For sure, yes! Because you are alive. Oh, you're alive even ,,more” than anyone else. This is a fact! Your childhood was like a dream, and had a place in the North, full of nature sounds, in the forest, on a lakeshore… You had your parents and later, the noisy street in your city, where your mind and soul was driven by the first sounds of ,,the great world”. The tradition and history of that place has been given to you. The language, religion, education has been given to you. The complete archetype of the White Eagle with a Gold Crown has been forwarded to you, as a symbol of the struggle for freedom, against the red dragon…You were Polish! Today, nothing left there, only decorations. In the decoration of truth, everything seems like the scene in a theater, in the midst of scenery made of papier-mâché: decorations of democracy, of the government, of the vision of the world there. Only one thing remains as a heritage of the past system creation, but covered with the new curtains: dependency. The house of your childhood looks like a ruin, like a stoned, eyeless old man… remained as a graveyard full of memories. You are foreigner there, on your street, in your city, in your nation and country... So you live your life somewhere… on a beauty site… You changed your address, color of your eyes, hair style, profession, or even the wind direction, like the whole weather. You changed your destineliterare@gmail.com

Destine Literare hobbies, day time, and of course the business card. You have found your choice. That all means that you have turned the Royal White Eagle on a Black Imperial one… After years, his dark shadow tries to strangle you. It seems that this experiment doesn‟t work. Your new home is not established here. You can‟t find your new pass as a the key to your true homeland, still. So, you are an alien also here. You spend your time across different countries, realities, continents. Your growth as an artist saw you embarking on a number of apprenticeships as a neophyte in the theatre of the world… with the hope on being honored with the

true people, ,,with those whose yes means yes, and no means no, without shades of grey” 1…, and with the ounce of soil, waiting only for you. You are not just a wind that lives in the four corners of the globe. You are just a single seed of grain looking for a shine of democracy, for the house of human rights, for the home of a freedom and peace, for the territory proud of his sons, of the past and of today, missing national tradition, history, language. Who is listening to this song? Who dances this dance? Destiny, what are you? Each answer is waiting for us in a Gadda da Vida, isn‟t it?... from afar from the never ending trip Vienna, February 2014

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------1.

Norwid, Cyprian, Kamil. (02.02.2014). My Song II, Translated by Whipple, Walter [in:] The Cyprian Norwid Polish High School: A Few Poems [On line] Retrieved from http://www.lyceepolonais.com/naissance/cyprian_citationsen.php

Bucharest - Revolution Square - Corneliu Coposu National Eagle from the wall od the National Justice Building (Warsaw)

destineliterare@gmail.com

247

Destine Literare

248

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

destineliterare@gmail.com

249

Destine Literare

Mariana PÂNDARU (ROMÂNIA)

Istanbul Istanbul, oraşul care fierbe întruna noapte şi zi noapte şi zi Oraşul cu motoarele vieţii în continuă veghe Oraşul ca un pod agăţat pe colinele statornic înfipte în pământul a două continente măreţe depărtate şi-n acelaşi timp apropiate de istoria grea adâncită în apele bătrânului Bosfor. Fabuloasa Sfânta Sofia, cu tainele ei pecetluite în veci Moscheia Albastră – giuvaerul imperial unic în seninul albastrului său Topkapi – palatul în care vieţi şi înşelătoare trufii au trecut ca fumul lăsând în urmă nisipul unui mare imperiu Moscheia lui Soliman Magnificul unde Legiuitorul şi mult iubita-i soţie Hürrem îşi dorm liniştiţi somnul de veci Marele Bazar în imensitatea-i neîntrecută adună mereu furnicar de oameni splendori şi inutile nimicuri…

250

Pe harta oraşului vechi toate la un loc sunt mărturia strălucitei puteri de altădată aflată la răscruce de ape la răscruce de vânturi… Astăzi mă strecor printre chipuri diverse într-un Istanbul care niciodată nu doarme şi unde poetul Mesut Şenol scrie poezie din cuvinte alese în timp ce briza marii îl înfăşoară cu brâu ales de mătase. Oraşul în care Esra visează şi scrie frumos despre oameni, despre faptele lor – vremuri noi, oameni noi… Oraşul în care Mehmet, regizorul şi iubitorul de artă deschide până târziu în noapte porţile inimii sale Oraşul în care petrec alături de Aurel, Maria, Şeila şi Esra o magnică întâlnire la „Cafeneaua îngerilor“ tainică şi misterioasă precum începutul de secol XX. Oraşul acesta – ca un dromader cu o mie de inimi arzânde poartă în straiele sale laolaltă măriri şi căderi din lumea întreagă.

În grădinile Verssailles În Gradinile Verssailles Mi s-a arătat lumea În regresul ei natural Nici pecetea de viţă regală (cuibărită acum în mbre şi pulbere) Nici zidul răcoros al palatului Nu m-au convins că viaţa Trăită de la o strălucire la alta te poate numi om norocos.

La Praga, printre oameni La Praga am avut sentimentul că trec printre oameni cu ochi de mărgele Trecerea lor lumina cu putere vechile ziduri din care izbucneau – ici şi colo – smocuri de iarbă cu fir verde – de primăvară La Praga am avut sentimentul că inima mea – cu toată neliniştea ei – Înfloreşte.

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Veronica PAVEL – LERNER (CANADA)

Întâlnire la Toronto cu violonista de talie internaţionalǎ Mira Glodeanu La sfârşitul lui februarie ne-am întâlnit, la invitaţia dlui consul general Doru Liciu, al directorului ziarului "Observatorul" din Toronto, Dumitru P. Popescu şi al Conf. Univ. Crina Bud, cu violonista de talie internaţională Mira Glodeanu, venitǎ din Franţa, ţara unde este stabilitǎ, ca dirijor invitat al formaţiei "Tafelmisk Baroc Orchestra" din Toronto.

Am avut dintotdeauna ideea că "muzica trebuie lăsată să vorbească singură". Acum însă am înţeles că, atunci când îţi vorbeşte un artist inteligent, cu o evidentă capacitate creatoare, cu umor şi cu un fermecător dar de a povesti, atunci intri într-un compartiment ascuns al lumii muzicale pe care, dacă nu l-ai explorat, rămâi un neştiutor. După cuvântul de întâmpinare al lui Doru Liciu şi Dumitru P. Popescu, Mira Glodeanu a fost "provocată" la dialog de Crina Bud, cea care atât de frumos ne-a prezentat câţiva invitaţi, tot la Consulat, pe 15 ianuarie, de ziua Naţională a Culturii din România. Crina ne-a spus, în câteva cuvinte, cum a dat de numele Mirei Glodeanu, cu ocazia găsirii pe Internet a informaţiei despre muzica lui Dimitrie destineliterare@gmail.com

Cantemir interpretată de Jordi Saval. Mira Glodeanu, binecunoscuta violonistă specializată în muzică din epoca barocă, prof. la univ din Bruxelles şi cu o bogatǎ activitate solisticǎ şi dirijoralǎ internaţionalǎ (http://www.arionbaroque.com/en/ mira-glodeanu), a răspuns chemării Crinei şi a acceptat invitaţia la Consulat, cu câteva ore înainte de a avea concertul cu "Tafelmusik Baroc Orchestra" din Toronto, ca violonist şi dirijor invitat.

După ce ne-a vorbit despre cum a conceput concertul la "Tafelmusik" ca un "dialog" între Vivaldi şi Giovanni Guido, un compozitor italian care a scris şi el o suită "Anotimpurile", dar necunoscută publicului, Mira Glodeanu ne-a povestit mici episoade din etapele educaţiei muzicale pe care a primit-o. Rolul profesorului, spunea ea, e esenţial în a-l face pe interpret să se deschidă şi spre muzică, dar şi spre public. Recent am urmărit un video al actorul Kevin Spacey la un master class. El le spunea studenţilor că un actor trebuie, când joacă, să-şi deschidă pieptul, că şi când l-ar rupe, ca 251

Destine Literare oamenii să vadă până în inima lor trăirea. Asta doare, spunea Kevin. Cred că acelaşi lucru se aplică instrumentistului, care îşi pune tot corpul în slujba instrumentului cu care cântă, pentru a pătrunde până în esenţa muzicii.

Povestea Mirei despre vizita la un tăietor de lemne - violonist- a fost foarte emoţionantă: după o zi de lucru, tăietorul de lemne le-a cântat celor câţiva invitaţi şi apoi a rugat-o pe Mira Glodeanu să cânte, iar când a auzit piesa de Biber (1644-1704) pe care Mira a executat-o, el, cu lacrimi în ochi, şi-a amintit că şi tatăl lui o cânta. Ba mai mult, şi-a dezacordat vioara şi a cântat el însuşi o piesă dintr-o culegere pe care Biber o scrisese intenţionat pentru un instrument dezacordat. Tot atât de impresionante au fost şi relatările unor vizite în Transilvania, unde tradiţia muzicală din familii e atât de puternică, încât fiecare membru cântă la câte un instrument şi se face muzică de cameră în fiecare seară. Un alt subiect abordat a fost montarea de Mira Glodeanu a unui spectacol "parodie" a unei opere de Rameau. Pe vremuri, operele franceze se jucau în Franţa şi apoi, în Italia, se juca o "parodie" a lor. Mira Glodeanu a fost invitată să realizeze acum o asemenea parodie şi, apelând la specialişti, a realizat un spectacol cu păpuşi mari, mânuite la vedere, spectacol care a avut un succes mondial, chiar şi în China, unde sălile de spectacol erau de peste două mii de spectatori şi unde era greu de văzut, de departe, păpuşile.

252

Mira Glodeanu cântă pe o vioara din 1604 a unui lutier polonez, Marcin Groblicz. Instrumentul este puţin mai lung decât vioara de astăzi, instrumentele confecţionate manual erau nestandardizate şi puţin diferite unul de altul. Pe vremuri, contrabasul, cu un rol important în lucrările lui Bach, era total diferit de cel de azi. Ne spunea Mira că un Bach cântat cu un contrabas normal sună "frumos", dar dacă e folosit un contrabas de epocă şi de calitate specială, atunci asculţi altceva, intri într-o lume diferită, cu un alt limbaj muzical. Cu poveştile despre înregistrările ei şi cu autografele pe CD-ul recent înregistrat - cu muzică de Bach- întâlnirea s-a încheiat, deşi nimeni n-ar fi vrut să plece. Mira trebuia să se pregătească pentru concertul cu "Tafelmusik Baroc Orchestra" din Toronto, la care de altfel biletele erau epuizate. N-aş fi crezut niciodată că un solist sau dirijor îţi poate comunica "muzică" şi fără a cânta. Dar actul creaţiei n-are limite şi un interpret nu îl luminează doar pe compozitor, ci e un transmiţător şi al propriei lumini. Mulţumiri Mirei Glodeanu pentru o întâlnire de neuitat!

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Muguraș Maria PETRESCU (ROMÂNIA)

Revista Destine Literare semnalează pentru dumneavoastră Sărbătorile de iarnă petrecute împreună cu ,,familia de duminică’’ de la New York. CRĂCIUNUL Pentru toată lumea, Crăciunul este cea mai așteptată și mai îndrăgită sărbătoare. Neavând nimic din trăirea dramatică a Paștelui, el vine să încununeze cu strălucire tot ceea ce am reușit să realizăm în anul care tocmai stă să se încheie. Poate că de aceea, sărbătoarea Nașterii Pruncului Sfânt Iisus Hristos ne determină să ne decorăm casele atât de frumos, culorile sunt vesele, debordând de tonurile specifice ale unui roșu sau verde aprins, ale albului pur, auriului și argintiului. I.

Sunt culorile specifice florilor de Crăciun, care par că explodează peste tot în această perioadă.

Biserica catolică Sf. Iosif din Astoria, New York Case și curți din cartierul Queens, New York, împodobite de Crăciun

destineliterare@gmail.com

Totul amintește de darurile minunate oferite micului Prunc Sfânt de către cei Trei Magi de la Răsărit. De peste 2000 de ani omenirea se pregătește în fiecare an, așteptând cu bucurie în suflet nașterea, în noaptea sfântă, a copilului minune ce avea să ne mântuiască. Și niciodată nu ne plictisim și nici nu ne săturăm să retrăim această zi specială: ,,CRĂCIUNUL! E tot ce vrei să găsești într-un poem, care te ispitește, te cutremură, te emoționează, te descoperă în fața cerului și a pământului, cine ești tu în fața acestei icoane sonore, care a stat tot timpul sub prosopul amintirilor, în locul sfânt al răsăritului pe unde erai copil, luminat de candela duhului tânăr. 253

Destine Literare Văd că râvnești timpul acela, că ți se macină fierea în timpul de acum, că acolo erai tu și aici cel ce-și aduce aminte. Așteptarea lângă fereastră aducea colindătorii. Acum ești atât de grăbit că nici nu-ți dai seama dacă plouă sau ninge calm și lin ca în Ajun. Perdelele miroseau a ger, casa era primenită, masa plină de bunătăți și erai acasă așteptând colindele, Irozii, cântecele de stea și atâtea datini și obiceiuri de Crăciun. În vremea aceea ningea de-a florile dalbe – flori de măr, și pe pat era coșarca cu mere, nuci și bomboane pentru colindători. Venea și Moș Ilie Dascălu, care după Troparul Nașterii, începea cu colindele vechi neștiute de altcineva prin sat, adânc precum pădurile. Se apropia și ora lui Moș Crăciun cu bradul plin de miresme și daruri multicolore. Și apoi la biserică. Sus pe deal printre brazi satul întreg urca. Era Crăciunul... Ningea... și clopote... steaua sus răsare, ca o taină mare... primiți cu colindatul? Ningea: ler, ler, lerui Doamne, ler cum numai la Crăciun se putea rosti veșnicia între un fulg și celălalt. CRĂCIUNUL ca și ACASĂ – poeme întrun cuvânt, în care ne regăsim Betleemul, ființa, sensul, rostul, simple cum este izvorul, dar destul de mari pentru a găzdui pe Dumnezeu-Cuvântul.‟‟ (Dumitru Ichim, Cerșetorul porților de rouă, ,,Din vremea așteptărilor‟‟, Editura Albatros, București, 2001, p. 139). Toată această pregătire sufletească, așteptarea noastră înfrigurată se materializează și prin darurile pe care le așteptăm de la Moș Crăciun, unul dintre cele mai îndrăgite personaje ale omenirii. Denumit în mii de feluri în toate limbile pământului (Moș Crăciun, Santa Claus sau pur și simplu Santa, Père Noël, Babo Natale etc.) Moșul vine din Laponia, nu întârzie, nelipsind niciodată de la întâlnirea cu copiii, dar nici de la cea cu oamenii mari. Cadourile lui sunt minunate și extrem de diferite, incredibile uneori, ele materializându-se de la jucăriile atât de mult așteptate de cei mici, până la darurile oferite celor mari și care desigur, sunt mai sofisticate. Vă voi spune ca în 2015, Moșul mi-a oferit un cadou visat de milioane de oameni: o excusrie la New York. Invitația mi-a fost adresată de către Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Damian, Paroh al Bisericii ,,Sf. Apostoli Sf. Petru si Pavel‟‟. Niciodată în viața mea, Moșul nu a putut să-mi facă un dar mai frumos decât acesta. 254

După o călătorie lungă și obositoare (dar și Moș Crăciun aleargă prin toata lumea) am aterizat pe Aeroportul J.F. Kennedy din New York. Peste tot se simțea atmosfera de sărbătoare: forfotă mare, mai mulți turiști, bagaje nenumărate, decorațiuni strălucitoare, luminoase, care mai de care mai felurite și mai variate. Ca notă dominantă o atmosferă de sărbătoare, de bucurie, de relaxare, oameni cu pungi mari din care se puteau vedea cutiile cu cadouri frumos împachetate, funde multicolore.

Pe străzile acestei metropole unice în lume, se puteau auzi, mai mult ca oricând, nu doar în magazine, ci și afară, cântece de Crăciun, colinde cunoscute și îndrăgite în toată lumea. O atmosferă febrilă, de bucurie și așteptare, ce plutea în aer.

În general, americanii și newyorkezii sunt prietenoși, dar acum, parcă mai mult ca oricând, oriunde te aflai, bucuria și așteptarea aceasta plină de emoție și înfrigurare, îi făcea și mai bucuroși, mai fericiți, chiar mai glumeți, așa cum se manifestă poporul american cu o simplitate și un umor exprimate doar cu o frază concisă care spune totul, destineliterare@gmail.com

Destine Literare ca de exemplu: love is in the air. Da, într-adevăr, peste acest oraș minunat îmbrăcat deja în haină de mare sărbătoare, mai plutea și dragostea cu un strop de divin. Din toate acestea nu putea lipsi comunitatea românească, tradițiile noastre aduse pe acest pământ încă de pe la 1880, păstrate și astăzi cu sfințenie și la fel de vii. Încep pregătirile. Se face curățenie generală, casele se decorează frumos pe dinăuntru și pe dinafară.

Pr. Paroh Theodor Damian slujind în ziua de Crăciun

Ziua de Crăciun a debutat, așa cum era și firesc, cu slujba pe care o cunoaștem cu toții din moși strămoși. Și așa cum se cade, în această zi sfântă, preotul i-a împărtășit atât pe cei mici, cât și pe cei mari.

Așa arată holul unui bloc din Queens, New York. Din 65 de familii, în imobil locuiesc aproximativ 50 de familii române.

Gospodinele se întrec cu gătitul bucatelor tradiționale, dar mai ales cu prepararea a nenumărate prăjituri. Parafrazând vechiul cântec putem spune fără niciun fel de exagerare ,,e vremea Crăciunului,/ sărbătoarea românilor!‟‟ Toată această forfotă pare că se liniștește ca prin farmec în noaptea de Ajun, când oamenii se adună în jurul bradului, încep să-și ofere daruri, copiii merg cu colinda ,,pe la case‟‟. Un grup de colindători, copii și tineri ai Școlii de Duminică (Andrei Damian, Victor Plăvițu, Alexandra Esca, Alex Orza, Carmen și Cristina Suciu, Mariana Orza) au mers pe la casele românilor ca să anunțe, după datina străbună Nașterea lui Iisus Hristos. Pacea putește în aer, liniștea se așterne în suflete. Clipa cea mare și mult așteptată a sosit, iar Mântuitorul Iisus s-a născut. ,,Astăzi s-a născut Hristos/ Mesia chip luminos/ Lăudați și cântați/ Și vă bucurați!...‟‟ Așa cum ne-am obișnuit și am văzut de atâtea ori și în anul acesta Pr. Theodor Damian, împreună cu enoriașii parohiei pe care o păstorește de mai bine 23 de ani s-au întrecut în a organiza sărbătorile. destineliterare@gmail.com

Pr. Theodor Damian și Irina Anițului, Directoarea Școlii de Duminică, împreună cu Marc Damian și colega lui de grădiniță, așteptând cuminți sfânta împărtășanie

Pr. Theodor Damian împărtășind pe nonagenara Dna Lucia Columb și pe sculptorița Viorica Colpacci

255

Destine Literare A urmat apoi concertul de colinde cântate de toți cei care au fost prezenți la Sf. Liturghie.

Îmbrăcați în straie tradiționale românești de sărbătoare, copiii și adulții l-au așteptat cu emoție pe Moș Crăciun, care, ca și în toți ceilalți ani, nu a lipsit de la această importantă întâlnire. Moșul (Ioan Vițelariu) a venit încărcat cu jucării și daruri felurite pe care le-a cărat cu greu într-un sac imens. Niciun copil nu a plecat fără a primi ceva de la bunul și dragul lor prieten. De la cei mai mici, de exemplu un Moș Crăciun în miniatură, care abia împlinise 11 luni și învăța să meargă, până la ,,copiii‟‟ ajunși de mult la vârsta senectuții, cu toții au așteptat cuminți și răbdători să le vină rândul să se așeze câteva minute pe genunchii moșului, să-i recite sau să-i cânte câte ceva, să-i vorbească și apoi să-și primească darurile. Toate aceste momente emoționante s-au petrecut sub privirile atente și pline de dragoste ale Pr. Paroh Theodor Damian, care, ne povestea într-o zi cu duioșie și bucurie, parcă strivindu-și o lacrimă de nostalgie în colțul ochilor, 256

că pe multe din aceste vlăstare tinere chiar el i-a botezat, iar acum unii sunt măricei, iar alții chiar în prag de studenție.

De la stânga: Dna Lucia Columb și Ioan Vițelariu alias Moș Crăciun

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Emoționant! Câtă dragoste, câte amintiri, câte povești adevărate de viață, câte bucurii, câte vise, foarte multe dintre ele împlinite, sau altele în curs de a se realiza! Iar alături, o altă prezență plină de drag pentru cei mai mici sau mai mari: Directoarea Școlii de Duminică, Dna Irina Anitului, care împreună cu soțul ei Cristian Anițului și cei doi copii ai lor Aaron și Iustina, în fiecare zi de duminică sau de sărbătoare religioasă sunt la biserică și-i dau din tot sufletul lor o mână de ajutor Pr. Theodor Damian în săvârșirea sfintei slujbe religioase. Atmosfera din biserică a fost una de mare sărbătoare, de mare bucurie. Duhul sfânt al copilului Iisus Hirstos era printre cei prezenți, nu lipsea nimeni de la această minunată zi, în care devenisem cu toții din nou copii. Iar dacă vreodată mai fusese câte ceva care să ne tulbure sufletele, în acea zi sfântă de Crăciun, astfel de amintiri nu mai existau.

În sala socială, minunat împodobită, voia bună a fost în permanență însotită de dansuri populare,

tangouri cântece, joc și voie bună.

Dna Nuți Ionescu dansând împreună cu Ioan Vițelariu

La final, Moș Crăciun a promis să vină din nou la sfârșitul anului 2016, precum și în toți anii care vor mai veni. Așa cum se întamplă de fiecare dată, seara s-a încheiat cu o petrecere la care au participat cam vreo 90 de români. Mâncărurile au fost făcute ,,ca la mama acasă‟‟ de neîntrecutele doamne Elena Burchea, Jenica Pop și Nicole Smith.

Iar la final s-au făcut multe fotografii

și, desigur nu putea lipsi mult așteptatul și foarte gustosul tort.

destineliterare@gmail.com

257

Destine Literare

II. ANIVERSAREA PR. PROF. DR. THEODOR DAMIAN a fost iarăși una dintre cele mai frumoase zile pe care le-am trăit cu toții cu ocazia acestor evenimente. Ca de obicei, după sfânta slujbă de duminică ne-am adunat în sala socială doar vreo câțiva prieteni, cam spre 60. Cu aceeași bucurie în inimă, doar că de această dată sărbătoarea celei de a treia zi de Crăciun era dublată de aniversarea omului plin de abnegație, înțelegere, carismă, prieten al comunității pe care o păstorește de atâția ani cu dragoste, solicitudine, înțelegere, dar mai ales cu suflet, care îi vine, cred eu, oarecum de acolo de unde s-a născut, de pe dealurile Botoșanilor, din familie, din faptul că este mai întâi de toate român, preot. Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Damian, sufletul acestei comunități, despre care s-a dus vestea, despre care s-a auzit dincoace de Ocean, nu doar în România, ci și peste hotare, omul care i-a împrietenit pe românii lui de acolo, cu noi cei de aici, da acasă, omul care i-a ajutat pe românii care au decis să-și trăiască viața pe meleagurile americane, nu doar cu un sfat sau o vorbă bună, ci cu fapta, întinzându-le o mână de ajutor, atunci când cei in cauză nu aveau nicio speranță. Este emoționant când te gândești la covârșitoarea personalitate a acestui om și la câte lucruri minunate poate să facă doar într-o singură zi, cât alții într-un an, poate. Și fără a aștepta vreo răsplată. Gesturile Pr. Theodor Damian sunt întotdeauna din cele mai simple, mai firești: ele pornesc de la oferirea unei pâini (amintind de binecunoscuta parabolă a înmulțirii pâinilor) care se împarte cu un pahar de vin împreună cu enoriașii. Este un prilej de bucurie, de reîmprietenire (oare 258

pentru a câta oară?) cu enoriașii. O personalitate complexă, care se manifestă plenar atât în țară, cât și în străinătate, cât și în America. Un om care are o mulțime de prieteni peste tot. Este aproape imposibil să menționezi un loc și el să nu-ți indice numele unei persoane pe care să o poți contacta. Theodor Damian este cel care, oriunde s-ar afla va reuși să polarizeze în jurul lui oameni cunoscuți sau mai putin cunoscuți, este cel care oriunde a fost (în România, Elveția sau acum de peste 23 de ani în SUA) a reușit să o ia de fiecare dată de la capăt și, în afară de a întemeia o parohie, a organizat un cenaclu literar, a publicat o revistă literară, stabilind un pod permanent între România și țara de adopție, promovând valorile lor. Prin tot ceea ce face, Theodor Damian este un exemplu. Iar acest lucru se regăsește și în faptul că cei pe care i-a botezat și ,,crescut‟‟ pe lângă el sunt acum adolescenți, tineri gata să-și întindă aripile și să-și înceapă frumos viața. Întotdeauna îi vei vedea alături de Preotul, ,,tatăl‟‟, dar mai ales prietenul lor. Personalitatea ca si realizările Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Damian sunt impresionante. Dacă ar fi să scriem despre biografia lui, fără niciun fel de exagerare, ar trebui să umplem cateva tomuri și cred că nici așa nu ar fi îndeajuns. Theodor Damian este omul care, fără niciun efort realizează lucruri minunate. Dar cel mai frumos lucru este comunitatea, parohia pe care a organizat-o la New York, cu care se mândrește și pe care o numește, într-un mod deosebit FAMILIA DE DUMINICĂ. Și are dreptate. Ideea ca și acest profund sentiment de familie, că aparții cuiva într-un oraș atât de imens te acaparează pur și simplu. Fie că vorbim de existența cotidiană, când toți sunt ocupați cu serviciul, sau de ședintele Cenaclului ,,Mihai Eminescu‟‟, sau de slujbele de la biserică urmate, în majoritatea cazurilor, de câte o masă festivă unde cu toții se adună cu bucurie în jurul preotului lor, toate îți dau senzația unei familii. Chiar și atunci când sunt împrăștiați pe la muncă, în sufletele lor, acești români știu și simt în permanență că aparțin acestei FAMILII DE DUMINICĂ, iar acest lucru le dă un sens în viață și certitudinea că nu sunt singuri, pentru ei această FAMILIE DE DUMINICĂ este acasă, aici își spun păsurile, ofurile, bucuriile, aici, în fața preotului lor, au sentimentul de împlinire și șansa de a retrăi viața dintr-o Românie în miniatură, destineliterare@gmail.com

Destine Literare chiar dintr-o autentică parohie românească la care visează uneori și în care, deși într-una din cele mai spectaculoase metropole ale lumii, tradițiile și așezarea specifice satului și parohiilor românești se păstrează cu sfințenie. Am văzut aici cu ochii sufletului și am trăit în acele zile împreună cu ceilalți români bucuria de a fi laolaltă de Crăciun. Și mi-am amintit de acasă. Așa cum și ei, cei de la New York sau de oriunde vor fi fost răspândiți în lume își amintesc, la astfel de zile mari, mai mult decât oricând, de acasă. Dar aici, în cadrul FAMILIEI DE DUMINICĂ ei se pot manifesta plenar, atât ca români, dar și ca cetățeni americani. Sunt înconjurați cu dragoste de preotul lor, care, printre multiplele îndatoriri, a inițiat, de multă vreme încoace, si obiceiul de a sărbători, într-un cadru festiv, zilele de aniversare sau de onomastică ale enoriașilor lui, sau de a-i comemora pe cei care nu mai sunt printre ei. Pe acești români, care se bucură de viața lor comună de FAMILIA DE DUMINICĂ și care au un sens prin ea, îi vezi, îi auzi, le asculți poveștile și îți dai seama, că deși poate au avut un start mai greu în viață, ca să ajungă la nivelul la care sunt astăzi, aici sunt ei înșiși și se simt bine, știu că există cineva în viața lor care îi ascultă și căruia îi pasă de ei, la orice ora din zi și din noapte. Și sunt mândri de acest OM, Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Damian, așa cum și el, la rândul lui este mândru de ei. Aceștia toți, laolaltă sunt o familie, FAMILIA DE DUMINICĂ. Și de aceea au venit să-i ureze LA MULȚI ANI de ziua lui și să se bucure împreună cu el, să-i ofere daruri.

Dragostea lor s-a materializat prin nenumărate discursuri și gânduri exprimate de musafiri: scriitorul maramureșean Gheorghe Pârja care, printre altele, spunea: ,, Încă din Maramureş mi-a fost gândul la prietenul de ani buni, Theodor Damian, teolog de profunzime şi aleasă expresie literară. Un poet de excepţie şi un hermeneut al sacrului. Ne-au apropiat prieteni comuni, revista Lumină Lină, dar şi întâlnirea de acum câţiva ani de la Mănăstirea Bârsana. Rost au avut şi dialogurile tăcerii, uneori poemele. În urmă cu mulţi ani, părintele Damian ne-a vizitat şi redacţia ziarului nostru. Îi preţuiesc vocaţia de întemeietor.‟‟ (sursa : cotidianul independent Graiul Maramuresului, editorial, La New York, cu românii părintelui Damian, 6 ianuarie 2016, http://www.graiul.ro/2016/01/06/la-new-york-curomanii-parintelui-damian/). Au mai luat cuvântul: Muguraș Maria Petrescu, Prof. Univ. Dr. Doru Tsaganea, Prof. Mariana Terra ș.a. Cei care nu au putut să fie prezenți, i-au dedicat poezii. Dragă Doru, Rar m-am bucurat de prezența unei persoane investite cu harul preoțimii, debordând de o energie sinceră și directă, întoarsă cu eleganță celor din jur. Complexitatea eu-lui tău de care ești conștient, dar smerit, te-a făcut și te va face în continuare să realizezi multe lucruri deosebite. Părinte și păstor pentru turma cea mică, dar și pentru cea mare, păstrător de obârșie oriunde te-ai afla, vei avea și vei conferi stabilitate și unitate în

destineliterare@gmail.com

259

Destine Literare propria ta familie și în familia cea mare pe care o îndrumi. Iar ,,a îndruma" înseamnă, cum bine știi, ați fi croit drept drumul tău, pentru a-l dirija și ocroti pe al celorlalți. Ești pătimaș și în lume, și în Pustie, și în Poezie. Dar patima ta este extrem de serioasă. ,,Drumul" se leagă de ,,linie". Ai tras linie totdeauna la timp. Dar știi tot ceea ce îți spun! Casa ta deschisă compatrioților, grație și unei soții generoase și inteligente, frumoase la chip și suflet, care din iubire pentru tine se bucură să te vadă fericit și gazdă, revista ta deschisă celor de rang asemeni ție în Credință, Cultură bisericească și Creație de tot soiul, Poezia ta și slujbele pe care românii din New York au bucuria să le audă, te definesc mai mult decât vorbele mele. Dumnezeu te-a scos și în calea mea, gratie Mugurașei, un soi de înger, și năzdrăvan, și păzitor. Fie să te bucuri de viață lungă și plină de izbândă, harul să îți sporească prin ani, să ai belșug în suflet și în casă, să fii inspirat, să ai parte de iubire și prețuire, după cum binemeriți! La mulți ani! Passionaria Stoicescu

De o vorbă caldă Căci aşa cum spun şi Sfinţii Părinţi „Omul are nevoie de Dumnezeu Omul are nevoie de om Omul are nevoie de comuniune.“ Să fii deci Astăzi, în lumina ta proprie Bucurându-te de dragostea celor care te înconjoară! LA MULŢI ANI! Mariana Pândaru Bârgău În plus a mai fost si un minunat program artistic surpriză, pe care copiii sau adolescenții din parohie, l-au pregătit și i l-au dedicat împreună cu Directoarea Școlii de Duminică, Dna Irina Anițului.

THEODOR DAMIAN, prieten drag E ziua ta! Sărbătoare în Mare Sărbătoare Zi însemnată, zi luminată Întru‟ puterea ta de viaţă Întru‟ inima ta duhovnicească Întru‟ destinul tău Întru‟ misiunea ta Dată de Bunul Dumnezeu Pe acest pământ. Să ai multă sănătate Bucurie şi viaţă frumoasă Alături de mica Şi marea ta familie Să fii mereu Omul de Lumină Între cei care trăieşti Omul Bun care deschide Cu generozitate Poarta sufletului său Spre cei care au nevoie De o încurajare 260

Aspecte din timpul spectacolului

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Ziua s-a încheiat cu tradiționalul tort, lumânarele și cântecele de La mulți ani!

Așa a început construcția crucii de gheață

III.

BOBOTEAZA

Minunatele sărbători de iarnă nu se puteau încheia fără ca noi FAMILIA DE DUMINICĂ să nu sărbătorim Boboteaza. Cu câteva zile înainte de Crăciun la New York era extrem de cald, de unii mergeau chiar seara târziu, îmbrăcați în tricouri cu mânecă scurtă, dar în ziua de ajun a Bobotezei era un frig de crăpau pietrele. Așa că temerea noastră că s-ar fi putut topi crucea de gheață nu s-a adeverit. Pe la 5 după-amiază au fost livrate 5 blocuri mari de gheață și s-au adunat câțiva ‚,arhitecți‟‟ ai crucii, oameni din parohie care știau cum se face această cruce. Echipa a fost formată din: Pr. Theodor Damian, Ciprian Solomon, Alexandru Orza, Sorin Lazăr, Cristi Pascu, Marius Stoica și subsemnata.

Moment din timpul construcției crucii

Și crucea de gheață la final.

destineliterare@gmail.com

261

Destine Literare

Pr. Theodor Damian sfințind apa în ziua de Bobotează și botezând credincioșii

Sărbătorile de Bobotează și de Sf. Ioan încheie una dintre cele mai frumoase perioade ale anului, care, dacă mai este trăită alături de prieteni dragi, așa cum sunt românii de la New York și într-o FAMILIE DE DUMINICĂ, organizată și clădită sub grija și atenția Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Damian, nu vor face decât să ne umple tuturor inimile de bucurie. Mulțumesc, pe această cale, amfitrinoului meu, precum și tuturor românilor din FAMILIA DE DUMINICĂ pentru tot sufletul lor frumos, ospitalitatea și bucuria de a trăi în inima New York-ului ca la noi acasă.

Botezul Domnului

262

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

George PETROVAI (ROMÂNIA)

Viitorul (Încotro mergem?)

Din cele mai vechi timpuri omul s-a arătat preocupat de „citirea” viitorului său, motiv pentru care în lumea antică a Orientului şi Occidentului erau consultate oracolele. Grecii antici, de pildă, aveau temple în care se păstrau oracolele, în oraşe precum Crotona, Delfi sau Teba. De o mare faimă se bucura oracolul din Delfi, mai exact zeul Apollo, care avea în Delfi, la fel ca în multe alte oraşe, un templu unde legătura cu divinitatea se făcea prin Pitia. Acestor celebre tălmăcitoare-ghicitoare li se datorează supranumele de Pitianul atribuit zeului Apollo. Mantica sau ghicirea viitorului s-a bucurat de mare preţuire nu doar la magii caldeeni sau la romani (ghicitul în măruntaiele jertfelor, cititul în zborul păsărilor etc.), ci a străbătut triumfătoare întregul Ev mediu prin importanţa acordată prezicerilor astrologice şi a pătruns în viaţa omului modern printr-o impresionantă paletă de tehnici şi însuşiri cu ajutorul cărora se „cercetează” viitorul, ba chiar se dau asigurări că poate fi influenţat destinul omului încrezător în eficienţa lor: de la ghicitul în palmă, cărţi şi cafea, până la premoniţie, clarviziune şi previziune de natură harismatică. Oamenii practici sunt tot mai interesaţi să apeleze la instrumentele de specialitate prin care săşi proiecteze intenţiile şi afacerile cât mai adânc şi mai temeinic în viitor. Aceste instrumente moderne de pătruns în viitor, indispensabile pentru calcularea paşilor următori, poartă numele de planuri şi prognoze pe termen scurt, mediu şi lung. De altminteri, există ştiinţa numită destineliterare@gmail.com

viitorologia sau futurologia care, pornind de la datele prezente şi urmărind trendul evenimentelor studiate, ne arată cu o bună aproximaţie cum se vor prezenta ele în viitor. Ce ne spun oamenii de ştiinţă cu privire la viitorul lumii noastre? Funcţie de domeniul la care ne raportăm, punctele de vedere oscilează pe plaja largă dintre entuziasmul debordant şi deznădejdea cea mai neagră. Astfel, ştiinţa şi tehnica sunt compartimentele de activitate care oferă omului modern cele mai multe şi mai ferme satisfacţii, atât în ceea ce priveşte varietatea descoperirilor şi născocirilor, cât şi rapiditatea cu care ele îşi fac loc în viaţa noastră de zi cu zi. De la confortul datorat aparatelor casnice şi până la performantele mijloace de deplasare, de la „deliciile” oferite de calculatoarele devenite indispensabile şi până la fantasticul dialogurilor ultrarapide pretutindeni în lumea înconjurătoare, toate ne arată pe de o parte formidabila presiune informaţională şi de adaptare la care este supus omul modern într-un spaţiu aflat în neîncetată schimbare, pe de altă parte ne demonstrează negru pe alb că el este pe punctul de a gusta din fructul îndelung jinduit al ubicuităţii, adică al prezenţei sale aproape instantanee în mai multe locuri de pe glob. Telefonia a fost primul pas făcut în această direcţie, iar videotelefonia şi internetul sunt alţi paşi decisivi făcuţi întru atingerea acestui deziderat. Încrederea în posibilităţile practic nelimitate ale ştiinţei şi tehnicii, faţa cea mai cunoscută a fetişismului modern, merge până acolo încât 263

Destine Literare Edmond Nicolau se arată în cartea sa Om – maşină – cibernetică de-a dreptul fermecat de ingineria genetică, de lingvistica matematică şi îndeosebi de cibernetica şi ingineria lingvistică, prin care, ne asigură autorul, s-a ajuns la crearea unor poeme! O fi aşa, căci performanţele informaticii actuale, asociate cu lejeritatea promovată de poezia nonconformistă a zilelor noastre, pot realiza anumite combinaţii surprinzătoare de cuvinte prin care să se creeze aparenţa de poezie în particular, de artă în general. Arta autentică, însă, este fructul de excepţie izvorât din căldura sentimentelor umane, încărcat cu emoţia artistului şi capabil să stârnească emoţia receptorului. Nici cel mai performant automat nu va fi înzestrat vreodată cu fiorul dulce-neliniştitor al sentimentelor, din a căror fierbere ţâşnesc ideile şi asociaţiile de idei, într-un cuvânt se declanşează actul creator, căci starea aceasta de graţie i-a fost rezervată doar omului de către Creator, prin acel grăunte de divinitate cu care a fost dăruit la facere. Răceala judicios programată a calculatorului va impresiona întotdeauna prin promptitudine şi corectitudine, dar niciodată nu va fi în stare să emoţioneze! Mai sunt şi alte motive pentru care nu avem voie să ne lăsăm copleşiţi de entuziasm faţă de ştiinţă şi tehnică, cu toate că lor li se datorează civilizaţia de care ne bucurăm cu toţii: 1)Aidoma lui Ianus, ştiinţa şi tehnica mai au o faţă – cea cu care privesc spre război şi spre cursa epuizantă a înarmărilor; 2)Fiecare civilizaţie încorporează în sine binele şi răul, iar ea se dezvoltă şi progresează atâta timp cât binele este preponderent. Momentele de criză apar atunci când acumulările răului nu mai pot fi eludate, întrucât ele răbufnesc din ce în ce mai des şi creează la început îngrijorare, apoi panică pe arii tot mai extinse. Este evident pentru oricine că măcar în acele momente trebuie schimbat ceva, uneori ceva esenţial, fiindcă altfel civilizaţia se transformă în cel mai perfid şi mai neiertător adversar al omului. Actuala civilizaţie, o civilizaţie a consumului nesăbuit, n-a avut înţelepciunea să elimine cauzele avertismentelor venite din partea naturii agresate, căci aceasta ar fi însemnat ca omul să-şi suprime o bună parte din poftele şi ambiţiile sale nesăţioase, ci s-a arătat preocupată doar de înlăturarea efectelor 264

acestor avertismente: furtuni, inundaţii, secete prelungite, alunecări de teren etc. Dar iată că poluarea fără precedent s-a transformat într-un fenomen global imposibil de stăvilit, chiar dacă din această clipă omenirea întreagă ar trece la surse nepoluante de energie (solară, eoliană, energia mareelor etc.), iar consecinţele creşterii generale a temperaturii se vor resimţi pe întreaga planetă şi ele se vor dovedi catastrofale pe arii întinse ale globului. * Cu toate că după părerea lui Alvin Toffler deja s-au creat premisele necesare pentru ca statele hiperindustrializate ale lumii să treacă la stadiul postindustrial, unde civilizaţia va fi de tip infocultural, totuşi, înclin să cred că omul comod şi blazat al zilelor noastre n-ar renunţa cu una cu două la confortul şi necumpătarea sa, dacă nu s-ar vedea strâns până la sufocare în cleştele neiertător al împrejurărilor vitrege, împrejurări pe care chiar el le-a creat. Cât priveşte planul moral-spiritual, ei bine, cu siguranţă că omul viitorului va deveni mai credincios, de îndată ce, după eşecurile datorate trufiei şi nechibzuinţei, se va pătrunde de adevărul cuprins în codurile morale ale tuturor marilor religii: iubire, toleranţă, smerenie, simplitate, cumpătare. Însuşi ecumenismul va deveni realitate într-o lume în care oamenii vor conştientiza că a fi bisericos nu este totuna cu a fi credincios. Dintr-un prezent marcat de necredinţa dosită după falsa credinţă şi de iubirea-desfătare coborâtă la nivelul sexului, nu poate să rezulte decît un viitor al incertitudinii în alergare spre culmile disperării. Da, căci ştim din chiar experienţa noastră (totul e să luăm aminte) că prin credinţă statornică omul cunoaşte îndumnezeirea, adică – aidoma Celui pe care-L caută – deodată devine mai bun şi mai netemător de vremelnicie, iar prin iubire sinceră (a se citi iubire-jertfă) de Creator şi semeni el cunoaşte cu adevărat forţa tămăduitoare a libertăţii, această dreaptă răsplată a drepţilor neşovăitori, aşezată de la începutul-începutului de vrerea divină dincolo de timpul rău şi bolnav sub a cărui tiranie muritorii îşi târâie existenţele. Iată de ce, pentru liniştea sufletească a omului care caută neaflând şi face speculaţii neştiind, mult mai înţelept este să accepte ideea că destineliterare@gmail.com

Destine Literare nici vorbă de existenţa unui rău absolut, la urma urmei o ofensă la adresa Binelui absolut, şi că răul – neputând să subziste prin el însuşi – apare şi se manifestă în nenumărate chipuri pe versantul negativ al viului în general, al existenţei umane în special (ispite, pofte, suferinţe, boli, moarte), doar în absenţa binelui, tot aşa cum întunericul se instalează în absenţa luminii, iar frigul în absenţa căldurii. Carevasăzică, răul se instalează şi-şi face mendrele doar acolo şi atunci când atoaterăbdătorul şi atoateiertătorul Părinte ceresc constată nu numai că-I nedorit, ci-i de-a dreptul izgonit de aroganţa umană ce perseverează în sacrilegii până la decretarea morţii Sale! Profund întristat de-o atare deşertificare progresivă a fondului uman, El nu se răzbună pe cei în cauză (indivizi, colectivităţi, instituţii) după cum credeau vechii evrei, căci imaginea unui Dumnezeu crud şi însetat de sânge vine în flagrantă contradicţie cu bunătatea şi înţelepciunea Absolutului, ci-Şi ia

mâna ocrotitoare de deasupra lor şi, până la apariţia primelor semne de îndreptare, îi lasă să se descurce cu mijloacele specifice condiţiei umane în disoluţie după trufaşa respingere a inspiraţiei şi revelaţiei divine: minciună, hoţie, lăcomie, ipocrizie, prostituţie, nelinişte şi încăierări, într-un cuvânt prin inerentele suferinţe generate de-o stare de lucruri pe potriva spusei „Fiecare doarme aşa cum îşi aşterne”. Păstrând proporţiile, parabola omului înstrăinat de Dumnezeu şi de fundamentele sale moral-spirituale, seamănă cu aceea a bolnavului care, renunţând la lupta cu boala, face inutile toate eforturile depuse de medici pentru salvarea lui... Câtă dreptate avea acel părinte de la începutul creştinismului când spunea: Iubeşte şi apoi fă ce vrei! Taman aşa, pentru că cel care iubeşte din adâncul inimii întreaga creaţie, va merge toată viaţa pe calea Domnului, cale recomandată cu insistenţă de mărturisitorul Petre Ţuţea, prin urmare va şti şi va vrea să făptuiască numai binele. Sighetu Marmaţiei, 9 ian. 2016

Duong Zoe PHAM - Dorință (Nymphet)

destineliterare@gmail.com

265

Destine Literare

Duong Zoe PHAM (VIETNAM)

Duong ‟‟Zoe‟‟ Pham is from Vietnam and she is 18 years old. She is a student in the 12 th grade at Maumee Valley Country Day School, Toledo, Ohio, USA This is how she describes her artwork: My paintings are inspiremed by my culture, nature and a lot of Frida Kahlo‟s artwork. Frida Kahlo is my biggest artist inspiration. Her paintings that fearlessly magnified the wounds and strangeness of her bodies drawn me in. I like the concept of her paintings which embraces the women‟s power and independence. With similar concept, I want to send messages of empowering women. My artworks reflect my experience of being a strong woman in the Vietnamese culture, where young women serve as symbols of purity. I paint myself with bare skin in nature, the two aspects that women are kept from in my culture: nudity and being in the wild. Art allows me to express my feminine sexuality. Art is my escape from my oppressive culture. Through drawing, I have learned to love myself and to feel empowered in my own skin.

Are 18 ani și este elevă în clasa a XII-a la Maumee Valley Country Day School, din Toledo, Ohio, USA. Duong ,,Zoe‟‟ Pham își caracterizează lucrările astfel: ,,picturile mele sunt inspirate din cultura și natura țării mele, dar mult și din operele de artă ale Fridei Kahlo. Frida Kahlo este artista care mi-a oferit cea mai mare inspirație. Tablourile ei care au mărit fără niciun fel de teamă rănile și senzația de stranietate a torsurilor ei, m-au atras foarte mult. Îmi place conceptul picturilor ei, care evidențiază puterea și independența femeii. Similar, și eu la rândul meu, îmi doresc să pot trimite aceleasi mesaje femeilor care să devină din ce în ce mai puternice. Arta mea reflectă experiența mea, aceea de a fi o femeie puternică a culturii vietnameze, unde tinerele să poată fi considerate simboluri de puritate. Mă pictez chiar și pe mine goală în mijlocul naturii, două aspecte la care femeile nu au acces în cultura țării mele: nuditatea și puterea de a trăi în mijlocul naturii. Arta mă ajută să-mi exprim sexualitatea mea de femeie. Arta este scăparea mea din cultura opresivă a țării mele. Doar prin artă am învățat cum să mă iubesc și cum să mă simt puternică în propria mea piele.‟‟

Duong Zoe PHAM - La poarta sfințeniei (At the gate of holliness)

266

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Paul POLIDOR (ROMÂNIA)

DECALOGUL lui DUMITRU COPILU-COPILLIN 85 de ani de viaţă (17 febr.2016) Interviu la aniversare cu profesorul şi omul de cultură, eminescologul… Interviul este acordat în exclusivitate pentru cititorii publicaţiei „PERSONALITĂŢI ÎN ARIA INTERFERENŢELOR INTERNAŢIONALE” (Nr.13 / ian.-feb. 2016).

1. P.P.: Stimate domnule profesor DUMITRU COPILU-COPILLIN, cum consideraţi iniţiativa publicaţiilor Fundaţiei „Paul Polidor” pentru UNESCO de a vă promova ideile şi concepţia despre cultură şi despre lumea în care trăim, într-un moment istoric în care România retrăieşte noi speranţe în păstrarea şi consolidarea identităţii neamului românesc prin cultură, iar dumneavoastră, în opinia mea, parcă începeţi o nouă tinereţe spirituală la împlinirea frumoasei vârste de 85 de ani? 1.D.C.-C.: Răspunsul parţial îl găsiţi în cartea mea, ”O viaţă de dascăl…” (2011), în care constat că în foarte mică măsură se cunosc ”înfăptuirile aparţinând unor personalităţi creatoare de bunuri spirituale şi materiale, în condiţiile în care nu există în prezent un sistem naţional de evidenţă, estimare, încurajare, evaluare, recompensă, ierarhizare şi, mai ales, de valorificare publică a realizărilor culturalştiinţifice de nivel instituţional, local, naţional sau internaţional. Asemenea valori (fapte de viaţă, descoperiri, lucrări de înaltă ţinută şi profundă semnificaţie, destinate uzului public) adesea se pierd, se ignoră, sunt date uitării, deci ele nu există. Interesul pentru un model de publicaţie, care să încurajeze şi să promoveze „meritocraţia” - pe parcursul elaborării lucrării noastre având acest obiectiv - a fost încurajat de omul de ştiinţă, acad. destineliterare@gmail.com

Constantin Bălăceanu-Stolnici, care a şi semnat prefaţa”. În acest sens, ”iniţiativa” publicaţiei Dv. o consider merituoasă, cu sugestia ca înfăptuirile ”personalităţilor marcante ale vieţii culturale româneşti”, pe care le promovaţi în virtutea valorii lor să prezinte un interes general, adică să corespundă preponderent obiectivului publicaţiei Dv., „PERSONALITĂŢI ÎN ARIA INTERFERENŢELOR CULTURALE INTERNAŢIONALE”.

În acest înţeles, aţi putea promova în continuare rezultatele obţinute de personalităţi notorii, care cred că ar răspunde iniţiativei Dv. – ca să mă limitez la 267

Destine Literare tema de care mă ocup acum, Eminescu, valoarea naţională de dimensiune universală, simbolul spiritualităţii neamului românesc – am în vedere pe cel mai mare eminescolog în viaţă şi preşedintele ultimelor congrese mondiale ale eminescologilor, Acad. Mihai Cimpoi, pe care am înţeles că îl cunoaşteţi, de asemenea pe o altă personalitate cunoscută în aceleaşi împrejurări la Chişinău, un împătimit de Eminescu, acad. Nicolae Breban sau pe Victor Crăciun, preşedintele ligii culturale a românilor de pretutindeni, un excelent ambasador în ţară şi în lume al lui Eminescu prin lucrări şi acţiuni de promovare, la fel pe reprezentanţii Institutului Cultural Român din Bucureşti şi filialele lor din alte ţări etc., ale căror răspunsuri la întrebările din interviul Dv. ”standard” ar ridica şi mai mult nivelul prestigioasei publicaţii pe care o realizaţi. 2. P.P.: Pe Academicianul Mihai Cimpoi l-am cunoscut în anul 2005, pe 10 decembrie, când am fost invitat de scriitoarea Aura Christi să susţin un recital de poezie cântată, alături de scriitorii Nicolae Breban şi Ion Ianoşi la Filarmonica de Stat a Republicii Moldova. Observ că drumurile noastre sau intersectat cu omul de cultură basarabean, acum prefaţator al volumului dvs., din serialul „Eminescu Universalul”, unde cu intuiţia sa debordantă afirma: ”Meritul fundamental al profesorului Dumitru Copilu-Copillin este acela de a ne da o lucrare [aparent] bibliografică, în care identifică, prelucrează şi evaluează cu metode şi într-o viziune modernă sursele eminesciene./.../ Sunt de remarcat acribia, erudiţia, plăcerea intelectuală de ,,a naviga” pe internet, dar şi de a merge direct la surse (dicţionare, volume de traduceri, monografii, proiecte, comunicate, acţiuni publice etc.). Profesorul-cercetător nu-şi ascunde bucuria când găseşte aprecieri superlative, comentând cu însufleţire şi exaltare (e un mod de a sfida detractorii) şi depăşind astfel ariditatea expunerii statistice” [inducând convingerea finală despre carte:] ”Sub ochii noştri se ridică piramidal un Eminescu, al cărui valoare universală e absolut indiscutabilă, comparabilă cu cea a tuturor poeţilor reprezentativi ai lumii”. Cum aţi reuşit să transformaţi ariditatea posibilă a unui studiu documentar într-o plăcere a lecturii, bogată 268

informaţional, atractivă prin noutate, metodă şi viziune, prin actualitatea verbului eminescian ? 2.D.C.-C.: Îmi cer permisiunea de a completa punctual răspunsul, sugerat chiar de Dv.: a. noutatea unor aspecte de viaţă ca suport biografic al operei: adolescentul licean de 16-17 ani, proaspătul debutant în poezie, în pribegiile sale prin toate provinciile româneşti pentru a cunoaşte ţara, dorind să treacă din Transilvania vasală AustroUngariei spre România liberă, în toamna-iarnaprimăvara şi o parte a verii anilor 1866-1867, a dispărut de sub ochii biografilor, în Munţii Cindrel din Carpaţii Meridionali de graniţă (George Călinescu însuşi susţinea,- : ”eclipsa de un an ascunde privirilor noastre o parte din traiectoria vieţii…în ciuda «datelor enigmatice», care se pot spulbera sau întări la orice nouă descoperire”, schimbând astfel viziunea noastră despre Eminescu). După 150 de ani, acum facem publice probabil doar o parte din datele ”enigmatice” existente, prin aceasta deschizând o nouă perspectivă de investigare în eminescologie. Despre ce ”date enigmatice” vorbim?. În acea perioadă a avut loc un eveniment de altfel firesc în viaţa marilor genii ale omenirii, înaintea unor descoperiri, invenţii, creaţii de excepţie – evenimentul Revelaţiei (comuniunea cu divinitatea), care i-a imprimat lui Eminescu un potenţial uman şi creator supradimensional (pe de o parte, ca efect poetul adolescent scrie peste 3000 de versuri, multe bijuterii lirice şi grandioasele poeme, Memento mori, Povestea magului călător în stele, Mureşanu-variantă etc., voit sau nevoit ascunse de ochii lumii, deci toate postume, iar pe de alta, debutul fulminant ca ziarist, care i-a adus primul proces [”delict de presă”], la Pesta-AustroUngaria, prevestindu-i destinul de politician militant pentru cauza naţională până la sacrificiul de martiriu, la Bucureşti-România); b. prezentarea momentului istoric al dezlegării misterului bolii şi morţii – după 137 de ani – oficial, sub auspiciile Academiei Române,- dovada: diagnosticul şi tratamentul au fost greşite; c. viziunea, în aflarea adevărului despre viaţa şi activitatea lui Eminescu, accentul să fie pus nu atât pe analiza evenimebtelor, ci pe cauze şi efecte, iar în ce priveşte opera, promovarea perspectivei destineliterare@gmail.com

Destine Literare universaliste asupra moştenirii culturale a lui Mihai Eminescu, opera eminesciană reprezentând o valoare naţională de dimensiune universală; d. metoda demonstraţiei, în cazul de faţă realizată şi cu concursul unor notorietăţi în domeniu (una dintre ele semnează postfaţa), în principal prin decriptarea scrierilor încifrate, legate de momentul Revelaţiei (evidenţa pare firească,- scrieri fundamentale precum Biblia, Paracelsius, Guliver ş.a.m.d pot fi înţelese numai decriptate; este promiţătoare în acest înțeles contribuţia generalului criptolog Ilie Torsan, care ”a spart codul eminescian”, în două volume deja publicate, urmând – la solicitarea noastră – să decripteze şi grandioasele poeme ”Memento mori” şi ”Povestea magului călător în stele”, scrise ascuns de ochii lumii și legate de evenimentul ”Revelaţiei” din 1867); e. actualitatea operei eminesciene - cunoscute până acum - aproape 700 de scrieri literare şi aproape 1900 de articole, toate de rezonanţă, naţională şi internaţională; variantele în limbi străine pot fi evaluate obiectiv, în raport cu valoarea originalului, cu metode cantitative-matematice de aproximare a calității, ”mai aproape” sau ”mai departe” de original. 3. P.P.: Cine priveşte cu atenţie datele de la începutul biografiei Dv. observă că trecerile de la o ocupaţie la alta sunt pe cât de abrupte, pe atât de neaşteptate, chiar nefireşti, frizând nonconformismul. Consideraţi că se reacreditează vechea idee, conform căreia în bastonul fiecărui soldat stă bastonul de mareşal? Ca să mă justific, voi cita - din ediţia III a volumului Dv. publicat în noiembrie 2015, “Eminescu Universalul. Eminescu în Circuitul universal…” – paginile 270-273, cu care se încheie volumul, un fel de ”Carte de vizită”, intitulată ”CINE ESTE DUMITRU COPILUCOPILLIN”: ”Născut la 17 februarie 1931, în satul Şutu din actualul judeţ Cluj, provine dintr-o familie de ţărani nevoiaşi, al cincilea fiu al lui Mitru şi Veronica Copil”. [iar după mai bine de patru decenii] Doctor în ştiinţe filologice cu o lucrare privind relaţiile interliterare europene – o abordare cibernetică, susţinută în 1988 la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, de destineliterare@gmail.com

asemenea Deputy Director General (”Director General Adjunct pentru Europa din partea României”, cu dreptul de a folosi ”dr” – doctor în ştiinţe alături de ”DDG”) al IBC-International Biographical Centre, Cambridge University, London, England, acordat la Congresul Internaţional de Ştiinţe, Arte şi Comunicaţii, Hawaii, SUA, iunie 2005. Experienţa de viaţă parcursă a fost una severă, începând de la vârsta de 14-15 ani, angajat ca muncitor necalificat, agricol în sat şi apoi industrial la uzinele Malaxa-Braşov, iar după [absolvirea facultăţii, ”Cum laude”] în 1957 lucrător [necalificat] la AGERPRES, [ulterior] asistent social, redactor şi consilier editorial, ziarist, redactor şef, documentarist la o bibliotecă universitară, îndeplinind funcţii de execuţie elementare şi până la cele de conducere la [CIDI] Centrul naţional de Informare Documentară al Învăţământului, de aici promovat la compartimentul de sinteze al ministrului învăţământului” [Mircea Maliţa]. 3.D.C.-C.: Toate acestea nu seamănă cu bravura purtătorilor bastonului de mareşal, cu care acesta omoară ca să nu fie omorât. În cazul de faţă e vorba de aspiraţia de a trăi cu speranţe şi împliniri: conştientizându-mi talantul omului ”sub vremi”, din fire discret, am preferat să stau în ”banca din fundul clasei”, pe poziţia de observator şi cronicar obiectiv, dar un vulcan elevat în înfăptuiri, meticulos în sistematizarea datelor şi în rânduiala cuvintelor celor mai potrivite, - ”prelucrând şi evaluând cu metode în viziune modernă” (cit. M. Cimpoi), altfel spus, miam pregătit cu migală vârsta ”marilor sinteze” – concluzii de o viaţă – cele mai reprezentative fiind publicate însă numai după bilanţul care adună la un loc cele 80 de preprimăveri. 4. P.P.: Aţi activat peste o jumătate de secol în instituţii de învăţământ şi cercetare ştiinţifică, aţi scris studii în domeniile Educaţie (peste 300, în principal de management educaţional) şi de Literatură (peste 150, în principal despre Eminescu) etc., aţi predat cursuri de pregătire iniţială pentru studenţi şi masteranzi şi de perfecţionare pentru directori şi inspectori şcolari, pentru educatoare, învăţători, profesori de gimnaziu 269

Destine Literare şi liceu, asistenţi, lectori, şefi de lucrări, conferenţiari universitari, chiar pentru ingineri, ofiţeri etc. atât în România, cât şi în Republica Moldova. De ce, după atâtea stadii de pregătire în sistemul de formare continuă a cadrelor didactice din România, situaţia din învăţământul cu predare în limba română este criticabilă pe toate palierele? Am cazuri concrete, sute de cadre didactice au trimis lucrări pentru publicare la editura noastră pe parcursul ultimilor 20 de ani şi mulţi dintre autori, în principal cadre didactice din învăţământul preuniversitar, scriu româneşte ,,după ureche”, făcând greşeli gramaticale în texte care ar fi trebuit să aibă o ţinută intelectuală cultivată, coerentă şi o structurare ideatică logică. Ce credeţi că s-a întâmplat cu învăţământul nostru actual, de ce conform sistemului ,,Bologna”, criticat inclusiv de profesori universitari, precum istoricul Adrian Cioroianu (deţin dovada filmată!), scoate pe bandă rulantă educatoare, care acum îşi zic, ,,profesor învăţământ preprimar”, dar nu sunt în stare (atenţie: nu generalizez!) să elaboreze un text propriu coerent, nu ştiu să lucreze pe calculator sau să vorbească bine o limbă străină, în schimb sunt primele la rezervările unor vacanţe de lux în tot felul de insule exotice. Continuând ideea precedentă, ca om care aţi făcut parte din structurile de execuţie şi de conducere ale învăţământului românesc, cum vedeţi predispoziţia de deprofesionalizare şi politizare a educaţiei din ultimii ani? Ştiţi că sindicatele din învăţământ nu au organizat nici o manifestare de protest serioasă în ultimul sfert de secol? Precizez că acest interviu va fi citit on-line şi de diaspora românească… 4.D.C.-C.: Mai întâi, în România există foarte mulţi elevi, studenţi şi cadre didactice cu o pregătire excepţională, compatibili cu cei mai buni pe plan internaţional, iar fenomenul ”politizării” (numirea în funcţii de conducere şcolară) ca şi a diplomelor cumpărate ”pe bandă rulantă”, aş adăuga abandonul şcolar sau mentalitatea prioritizării banului ca scop în viaţă. Toate acestea, însă, reprezintă o stare de lucruri caracteristică tuturor sistemelor post ”revoluţionare” din ţările central și est europene, foste socialiste. Pregătirea şcolar/profesională şi obţinerea diplomelor de categoria numită ”analfabeţi 270

intelectuali” ţine, însă, şi de profilul individual al celor care pregătesc/perfecţionează pe alţii. De ce nu-l întrebaţi pe profesorul universitar Adrian Cioroianu,- Domnia sa cum a procedat la catedră ca să ajungă la o asemenea concluzie? În ce mă priveşte, aşa cum am învăţat acasă, la facultatea care m-a format ca dascăl şi din propria experienţă, eu nu am acceptat măcar ideea, necum acordarea de note şi diplome fără merit, condiţia era prezenţa activă în activitatea de formare iniţială sau continuă şi, în general, o pregătire corespunzătoare nivelului standard. În acest sens, eu am înţeles să predau lecţii/cursuri, - adică nu conform paradigmei tradiţionaliste bazate pe memorie reproductivă, ci conform paradigmei moderne bazată pe formarea creativ-productivă, care pregăteşte educabilul pentru o viaţă postşcolară activă, prin lecţii/cursuri sistematic aplicative, care să conducă în timpul anilor de studii la formarea de capacităţi (în termeni de priceperi, abilităţi, prin exerciţii aplicative sistematice, formând o conduită şi atitudini pozitive) şi deprinderi (de realizare a ceva concret şi social util pe baza cunoştinţelor acumulate şi a capacităţilor dobândite: confecţionare, construire, compunere creativă ş. a.), în final manifestate în plan social prin competenţe sustenabile şi comportamente pozitive, acestea reprezentând ”cartea de vizită” a profesorului, a şcolii, a sistemului de învăţământ. Principiul ”concluziei de o viaţă” l-am probat pe variante, apoi sintetizate în cartea ”O viaţă de dascăl…” (2011,- între altele, în capitolul despre algoritmul legic privind ”Formarea competenţelor şcolare la lecţie şi profesionale/manageriale la curs în contextul asigurării calităţii în educaţie”, temă supusă dezbaterii la zeci de reuniuni ştiinţifice, rezultatele fiind apoi valorificate la lecţie/curs, precum şi în numeroase publicaţii periodice sau volume colective, în România şi R. Moldova). Aplicabil la orice disciplină şcolară de orice nivel, acest tip de formare e dovedit ca posibil, atractiv şi oportun pe baza unor proiecte didactice (obiective-conţinuturievaluare), parcurgând patru etape taxonomice/niveluri de performanţă, în 12 paşi. Rezultatele au fost apreciate public/instituţional mai puţin în ţară. În compensaţie, însă, organisme internaţionale, precum International Biographical destineliterare@gmail.com

Destine Literare Center Cambridge University, în cunoştinţă de cauză (cf. ”Ecouri”, în carte, p.111-160) evaluând rezultatele obţinute timp de peste un deceniu, în activităţile corespunzătoare din România şi din Republica Moldova, le evaluează drept ”Contribuţii la dezvoltarea învăţământului contemporan”, şi le menționează într-un Comunicat de presă, sub semnătura Directorului General P. Law, adresat mass-mediei internaţionale şi instituţiilor cu care am colaborat şi continui să colaborez (România,- între altele, Colegiul Naţional ”Mihai Viteazul” Turdaabsolvit, Universitatea Bucureşti, Universitatea Ecologică Bucureşti, Universitatea din Oradea şi Casa Corpului Didactic Ilfov-cursuri predate, ”Şcoala pilot” Bezdead de Dâmboviţaexperimentare programe şi manuale şcolare; R. Moldova,- Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea ”Ion Creangă” din Chişinău, Universitatea ”Alecu Russo” din Bălţi, şcolicursuri/lectii predate, urmare,- 4 reviste de profil publicând interviuri (ex.: ”Univers didactic”, - ”O personalitate didactică şi ştiinţifică complexă de nivel internaţional”, semnează directorul CCD Ilfov). 5. P.P.: Continuând ideea precedentă, ca om care aţi făcut parte şi din structurile de conducere ale învăţământului românesc, cum vedeţi excesiva politizare a educaţiei din ultimii ani? 5.D.C.-C.: Continuând răspunsul precedent, atenţionez că eu nu am veleităţi ori predispoziţii de analist sau propagandist public ori de lider sindical, dar sunt la curent cu contextul social-politic în care trăiesc și lucrez ; mă feresc, însă, de capcanele politicianiste, dar mă las poate prea uşor copleşit de meandrele vieţii active în care, adevărat, călăuzit de gândirea pozitivă, mă străduiesc să promovez cu rigoare profesională şi responsabilitate, în viaţa cea de toate zilele, înfăptuirile călăuzite de gândul ca bun ziditor, năzuind spre aspiraţii umane nobile, ca dascăl urmărind obiectivele politicii militante ale idealului educaţional, iar ca literat militând pentru descoperirea şi promovarea valorilor produse de marile minţi ale omenirii. 6. P.P.: Sunteţi, în opinia mea, o personalitate cu destineliterare@gmail.com

preocupări în aria interferenţelor culturale, fiind activ de-a lungul timpului în domenii precum pedagogia comparată, literatura comparată, informatica documentară. Într-un context, Dv. consideraţi că aceste ocupaţii v-au întărit puterea să rezistaţi provocărilor, să năzuiţi în spre mai bine, să realizaţi practic proiecte îndrăzneţe, “în pofida obtuzităţii unor mentalităţi” întâlnite pe parcursul evoluţiei profesionale. La ce vă refereaţi concret când menţionaţi sintagma “obtuzitatea unor mentalităţi”? 6.D.C.-C.: Principalele domenii în cariera profesională au fost să fie pedagogia comparată, din experienţa altor ţări am preluat într-o formă adaptată ceea ce era actual şi oportun pentru realităţile româneşti din epocă, - ex. ”integrarea învăţământului cu cercetarea şi practica socială” realizată cu succes în alte ţări (”structura constructivă” a unui complex şcolar multifuncţional, ca temă de cercetare experimentată doi ani în judeţul Alba, a fost înregistrată ca invenţie la OSIM, iar ca obiectiv funcţional a fost preluată şi adaptată – evident, paradoxal, nu la noi, ci - în Polonia sau - cf Google - a reprezentat una din cele două teme de dezbatere la o conferinţă a miniştrilor din ţările africane); literatura comparată, - am demonstrat viabilitatea procesului de universalizare a lui Eminescu; informatica documentară, - am elaborat modele, gen bază de date tip MID-microsisteme de informare documentară ş.a. În ceea ce priveşte sintagma menţionată de Dv., “obtuzitatea unor mentalităţi” în parcursul meu profesional, acum nu găsesc explicaţii, în limbajul ştiinţific al bunului simţ. 7. P.P.: Aţi primit diploma „Deputy Director General” al „IBC-International Biographical Center, Cambridge University, London, England” şi ca suport o medalie de argint la Congresul Internaţional de Ştiinţe, Arte şi Comunicaţii, Hawaii, SUA, iunie 2005. Este o nominalizare extrem de interesantă pentru un literat, absolvent cu o jumătate de secol în urmă al Universităţii „M. Lomonosov” din Moscova. Bănuiesc, domnule profesor universitar Copilu-Copillin, că nu vreţi să adoarmă lumea citindu-ne interviul. Să nu mă înţelegeţi 271

Destine Literare greşit. Ştiu cazuri, puţine la număr, de intelectuali care n-au fost colaboraţionişti şi s-au afirmat ca remarcabili profesionişti. 7.D.C.-C.: Fiecare ţară are experţi într-un domeniu sau altul referitor la o altă ţară (SUA, Franţa etc., care îi preţuiesc, îi protejează şi sunt respectaţi). Eu am beneficiat de o pregătire în profil timp de 5 ani - ca la toate marile universităţi din epocă – 2 ani pregătire generală, în didactica rusisticii literare şi, din interes, 3 ani specializare în metodologia cercetării ştiinţifice, pregătire finalizată cu o dublă licenţă, de profesor şi de cercetător ştiinţific. Organizarea şi conţinutul pregătirii universitare, care vizau viitoarea mea profesie, erau atunci similare cu cele din marile universităţi de tradiţie din alte ţări. Tocmai de aceea au putut să predea, concomitent în mai multe ţări, unii dintre profesorii cei mai buni audiaţi de mine, pe care după curs (din două ore, ultimele 15 minute memorabile erau rezervate întrebărilor şi răspunsurilor) îi conduceam, înşiraţi în două rânduri, până la maşina care-i ducea pe unii chiar la aeroport pentru a pleca - adesea imediat după curs – să predea la universităţi din SUA, Anglia, Franţa, Germania etc. La fel se proceda la ”Bolşoi Teatr”, spectatorii aşteptam înşiraţi pe două rânduri, înainte de spectacol şi conduceam după spectacol, în ţinuta de stradă, legendarele personaje de pe scenă: pe tenorul Lemeşev, pe balerinele Ulanova şi Pliseţkaia... Marea literatură clasică rusă (Puşkin, Lermontov, Tolstoi, Dostoievski) sau premodernă (creaţia din perioada de tinereţe a lui Maiakovski) şi arta rusă (Ceaikovski, Aivazovski), nu vorbesc de alţii, dar în ce mă priveşte, mi-au format gustul pentru marile valori ale omenirii (inclusiv Homer, Dante, Shakespeare, Goethe, predaţi comparativ, acum îi abordez eu în comparație cu Eminescu). Datorită acestei viziuni universaliste induse am descoperit şi apoi am evaluat poezia, proza şi publicistica lui Eminescu: în ultimele mai bine de cinci decenii, de la debutul în eminescologie din 1964, am colectat, prelucrat şi evaluat datele pentru sintezele din serialul ”Eminescu Universalul”. Un posibil efect sa dovedit a fi – după apariţia ultimei ediţii III din noiembrie 2015, o recompensă morală, primită, atât 272

la ”Serata Eminescu Jurnalistul”, organizată la 11 ianuarie 2016 în sala Institutului Cultural Român de către Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, unde după expunerea solicitată, ”Eminescu jurnalistul internaţional”, am primit distincţia ”Însemn de recunoştinţă”, cât şi la ”Manifestarea de omagiere a lui Eminescu” din 15 ianuarie 2016, în sala Parlamentului României, ”Diploma «Opera omnia»”, la împlinirea vârstei de 85 de ani, cu prilejul lansării cărţii ”Eminescu Universalul. Eminescu în circuitul universal...”

Cu un deceniu în urmă, funcţia IBC şi Medalia de argint mi s-au acordat pentru ”contribuţiile” anterioare în ”Educaţie şi Literatură”. Şi acum invit cititorii să discearnă asemănarea şi deosebirea dintre cele două universităţi - din Moscova și Londra - maliţios ”incriminate” în întrebarea adresată mie. Atenţie, a nu se confunda marea literatură şi artă cu politica marilor puteri. 8. P.P.: Copilăria Dv. seamănă cu un roman de aventuri, iar viaţa cu o aventură intelectuală ca ”om al vremii sale”, cum vă recomandă ultima copertă a cărţii recente, ”O VIAŢĂ de dascăl obişnuit TRĂITĂ NEOBIŞNUIT”, impregnată de interferenţa spiritului universal cu nobleţea şi patriotismul militant al ardeleanului (înainte şi după cel de-al doilea război mondial), cu dramele personale, sociale, cu truda salahorului pe pământul puţin fertil, dar roditor şi până la cursurile universitare şi publicaţiile multidisciplinare, cu abilitatea subtilă de a nu fi un răsfăţat al sistemelor socio-politice care au marcat trecutul ş.a. Ce amintiri memorabile păstraţi în sipetul sufletului, legate de întâlnirile cu personalităţi culturale, precum Tudor Arghezi, Yannis Ritsos, Grigore Vieru ş.a. ? destineliterare@gmail.com

Destine Literare D.C-C. : Motivaţia întrebării Dv. este provocatoare şi neobişnuită ca adevăr observabil. În ce priveşte aisbergurile literare din ultimele trei sferturi de veac, majoritatea topite în marea cea mare a veşniciei, am încă vie senzaţia atingerii lor cu mâna, evident mai ales pe cei din anii ‟60, cu prilejul unei anchete literare internaţionale, organizată de mai tânărul universitar, din răspunsurile cărora de profundă semnificație am publicat în principalele periodice ale vremii. Între aceştia, aţi ghicit, mai ales cei amintiţi de Dv. m-au marcat. Dar ”ş.a.”, adică ceilalţi*? * Dintr-o îndatorire istoriografică şi umană aşteptată, din oglinda culturală a tumultului unei epocii, prezint doar o listă de nume: România, - poeţii Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Ion Vinea, Mihai Beniuc, Demostene Botez, Marcel Breslaşu, Cicerone Theodorescu, Szemler Ferencz, A. M. Sperber, M. R. Paraschivescu, Maria Banuş, Nina Casian, Eugen Boureanu, Eugen Frunză, Nicolae Tăutu, A. E. Baconsky, Joszef Méliusz, Camil Baltazar, Alexandru Andriţoiu, Toma George Maiorescu, Dan Deşliu, Dumitru Corbea, Niculae Stoian, Gheorghe Tomozei; scriitori, oameni de cultură, artă şi ştiinţă: Mihail Sadoveanu, Al. Rosetti, Perpessicius, Constantinescu-Iaşi, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Lucia Sturdza-Bulandra, Ovidiu Bădina, Matei Socor, Mihai Pop, Silvian Iosifescu, Mihai Novicov, Mendelsohn, Horia Deleanu, Julles Cazaban, Tiberiu Olah, George Bălan, Sergiu Fărcăşan, Vl. Colin, Victor Vântu, Horia Popescu, Dinu Cernescu, Ion Cojar, A. Adania, Gheorghe Dinu, Al. Ciprian, Mihnea Gheorghiu, Mircea Angelescu, A. Amza, Elena Eftimiu, Emanuel Petruţ, Ioan Grigorescu, Saşa Pană, C. Florian, Victor Kernbach, Dinu Negreanu, Ionel Cristea, Al. Popovici; pictori, sculptori, graficieni: Florica Cordescu, H. Maxy, Perahim, Iustin Năstase etc. Alte ţări, - Italia – Salvadore Quasimodo (poet); Chile – Pablo Neruda (poet); Spania – Rafael Alberti şi Maria Teresa-Leon (poeţi); Grecia – Yannis Ritsos (poet şi traducător); Turcia – Nazim Hikmet (poet şi traducător); SUA – Roman Iakobson (om de ştiinţă); Belgia – Bodard (poet academician); Japonia – Yamakava (om de teatru); Sri Lanka – destineliterare@gmail.com

Gunawardena (om de teatru); Argentina – Manuel Serrano Perez (critic şi istoric literar); Norvegia – Martin Nag (critic literar); Uruguay – Filipe Novoa (poet); Austria – Hugo Huppert (poet şi traducător); Bielorusia – Petrus Brovka (poet); Bulgaria – Hristo Radevski (poet); Cehoslovacia – I. Poničan (poet); China – Cen Bei Cen (dramaturg); Cuba – E. Canizares (istoric literar); Germania –G. Schauman (critic literar); Polonia – E. Chaberski (om de teatru); R. Moldova - Emilian Bucov (poet); Rusia – Nikolai Tihonov (poet), Isidor Stok (dramaturg), V. Belîi (compozitor), M. Petrov (istoric literar), Dmitri Blagoi (istoric literar acad.),; Ucraina – Maxim Rîlski (poet). ARGHEZI Între aceştia, adevărat, ”Doi grei” m-au marcat: Arghezi, în biroul din casa de la Mărţişor, după interviul luat la o cafea prelungită, m-a convins ca la numele meu de Copil/Copilu – al ”Cui?” - mai potrivit cu firea mea de ardelean, Copil-lin(iştit), să adaug ”Copillin”, arătând cu degetul spre numele meu, de pe autograful primit pe două dintre cărţile lui: ”Versuri”, 1959,- ”Unui coleg întru frumuseţe, al cărui nume fraged şi pur e Dumitru Copilu, dragostea unui autor”, ss şi ”Cartea de jucării”, 1958,- ”Confratelui Dumitru Copilu, simţită copilăreşte”, ss , ambele 17 iunie 1960. De atunci călăuză mi-a fost şi ”intuiţia” lui Arghezi de a vedea valoarea unei traduceri dincolo de învelişul ei lingvistic (idee argumentată într-o ”Tabletă” fulminantă, scrisă în ”Contemporanul”, după convorbirea noastră), adevăr dovedit ştiinţific recent prin acordarea Premiului Nobel pentru ”intuiţie” ca funcţie a creierului. RITSOS Yannis Ritsos? (”Unul dintre cei mai mari poeţi de azi din Grecia, alături de Kostis Palamas”, cit. Louis Aragon). Am fost desemnat să fiu însoţitorul lui în Bucureşti şi în ţară, cu prilejul lansării unui volum de versuri proprii în 1962 şi la primul simpozion internaţional Eminescu, în 1964, la Bucureşti. Ca şi în cazul lui Arghezi, autograful lui vorbeşte de la sine: ”Poeme”, 1958,- ”Stima autorului pentru pasiunea pe care o dovedeşte în promovarea marilor valori poetice ale lumii, cu deosebită cinste 273

Destine Literare pentru mine”, ss (traducere din greacă). VIERU Grigore Vieru!, spune tot într-un autograf şi la un telefon: ”Liniştea lacrimii”, 2006,”Fratelui Dumitru Copilu, care prin dragostea şi preţuirea sa pentru noi mi-a dat curaj şi m-a întărit în preajma unei operaţii pe cord. Cu dragoste şi credinţă în Izbânda Dreptăţii Româneşti”, 14 ianuarie 2007. Am lăcrimat la vestea că operaţia a reuşit. Ultima întâlnire,- în Chişinău, la pensiunea băiatului, alături de poeţii Iulian Filip şi Ion Hadârcă, apoi la inimaginabila la propriu ”Casa Greierului”, până-n miez de noapte. La ultimul telefon din 7 ianuarie 2009 se scuza, - ”Nu pot veni la 15 ianuarie în Bucureşti, îi cer iertare lui Bădia Mihai [Eminescu], medicul/soţia îmi interzice, cauza?, al doilea infarct”, apoi…pe 15 ianuarie (cine l-a ”convins”!?? să plece la drum fără întoarcere), în miez de noapte (de ce atunci?) venind dinspre Cahul, maşina cu care se întorcea acasă a intrat într-un stâlp… Aidoma cazului confraţilor Doina şi Aldea-Teodorovici, aici însă maşina cu care se întorceau acasă a intrat întrun pom. În ambele cazuri, şoferii care conduceau cu ”iscusinţă” au scăpat cu viaţă, iar cele trei legende ale neamului românesc au fost silite să ajungă la cele înveşnicite cu mormânt de neuitare. 9. P.P.: Nu vreau să ne îmbătăm cu apă rece, de aceea vă întreb: ca eminescolog care a realizat serialul ”Eminescu Universalul”, (ultima ediţie III publicată în noiembrie 2015, despre traducerea şi ecoul operei poetului naţional în publicaţii, tipărite şi online, editate în 80 de limbi din peste 250 de ţări, invitat ca reprezentant al României să prezentaţi cartea în Plenul Congresului Mondial al Eminescologilor din 3 septembrie 2015) ar fi trebuit să fiţi onorat la o altă scară valorică de statul român. Diploma ”Opera omnia” primită pe 15 ianuarie 2016, cu prilejul lansării cărţii Dv., ca ”eveniment editorial”, în cadrul ”Manifestării de Omagiere a lui Eminescu” în sala ”Constantin Brâncuşi” a Parlamentului României, mie mi se pare o consolare palidă, întrucât “Fundaţia spirituală Mihai Eminescu” nu este Guvernul României, nu este Preşedinţia României. Ca să nu mai spun că în documentarele televiziunii naţionale din 15 274

ianuarie 2016 (am dovada filmată) niciuna din personalităţile culturale care au vorbit de ziua lui Eminescu, nu a menţionat volumul Dv. Recunoaşterea valorii cărţii şi a autorului nu a fost compensată nici de distincţia ”Însemn de recunoştinţă”, acordată autorului în sala Institutului Cultural Român de către Preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, în 11 ianuarie 2016, cu prilejul prezentării unor aspecte din carte despre viaţa de ziarist-om politic a lui Eminescu la ”Serata Eminescu Ziaristul”. Ar fi trebuit ca Institutul Cultural Român (prin centrele din lume), să vă invite sau să vă prezinte volumul. Nu credeţi că ar fi nevoie de o reparaţie morală în acest caz ? 9.D.C.-C. : Comunicarea mea la Congres reprezenta o ilustrare documentară a temei, pe care o enunţa Preşedintele la deschiderea lucrărilor în Plen: ”Actuala ediţie a Congresului are o temă mai puţin abordată în cadrul eminescologiei…fiind aleasă pentru că la ora aceasta suntem angajaţi în nişte procese integraţioniste, într-un dialog valoric european şi universal, Eminescu fiind printre primii care deja ne angajase în aceste procese în secolul XIX, care a fost un secol de aur pentru mai multe naţiuni. Eminescu vedea cultura universală ca un tot întreg. Prin poezia, proza şi publicistica sa, Eminescu s-a integrat în această cultură… Dumitru Copilu-Copillin a venit la Congres cu acest volum [este arătat auditoriului], care prezintă informaţii absolut inedite privind traducerea şi ecoul operei în publicaţii tipărite şi online în 79 de limbi din peste 250 de ţări…, dovada recunoaşterii valorii operei eminesciene ca moment românesc în patrimoniul cultural al omenirii”. În replică, la microfonul de la tribună, ulterior i se dă cuvântul autorului ca să prezinte motivaţia: „Gândirea şi trăirile lui [Eminescu] general-umane le-a transmis în aşa fel în ceea ce a scris, încât cine le citeşte se recunoaşte pe sine în ele, de aici interesul şi marea lui receptivitate în lume. Acum destineliterare@gmail.com

Destine Literare este unul dintre cei mai accesaţi scriitori pe plan mondial…Până şi «generaţia cu telefonul la ureche» îl citeşte pe Eminescu, - recent am identificat peste trei milioane cinci sute de mii de accesări/citiri/cititori interesaţi de Eminescu”, afirmă eminescologul Dumitru Copilu-Copillin (apud massmedia). Acad. Mihai Cimpoi a mai constatat, cu prilejul lansării anterioare a cărţii ”O viaţă de dascăl…”, care ”S-a realizat pe exemplul vieţii şi activităţii unui dascăl, om al vremii sale, ridicat prin propriile puteri, dăruit muncii şi cauzei sale, dezinteresat de răsplată. Asta dovedeşte îndeplinirea unei munci care nu s-a vrut răsplătită şi a fost pusă în slujba cauzei noastre comune, despre care [în privinţa valorilor noastre naţionale, gen Eminescu] noi purtăm acum acest dialog, pe picior de egalitate în dialogul european”. La două săptămâni după audierea comunicării la Congres şi după citirea cărţii, Acad. Mihai Cimpoi mi-a expediat pe e-mail un Cuvânt înainte, în ideea ca opinia lui să fie cunoscută şi de cititorii străini, care vor putea citi cartea în limbile ţărilor, ai căror reprezentanţi au făcut autorului oferta de a fi tradusă (în italiană, turcă, chineză, ucraineană, rusă, anterior engleză-SUA). Apreciind valoarea cărţii, Institutul Cultural Român din Bucureşti asigură finanţarea traducerii şi editării ei în baza ofertelor/contractelor care se vor putea face între 15 aprilie-15 septembrie 2016. Această bună intenţie deschide, deocamdată, doar o perspectivă. De ce această ultimă ediţie a cărţii despre Eminescu în 80 de limbi nu a fost măcar menţionată de personalităţi, în preajma Zilei de 15 ianuarie 2016?. Presupun că se datorează atât faptului că apariţia ei este recentă (noiembrie 2015), de asemenea editura care o publică, pe banii autorului, mulţumindu-se cu aureola locală a autorilor, nu se ocupă şi de difuzarea cărţilor editate în reţeaua de librării din Bucureşti şi din ţară şi nici nu organizează lansări de rezonanţă naţională, cât şi faptului că autorul ca persoană fizică şi-a eliberat braţul cu exemplarele disponibile pe moment abia de Ziua lui Eminescu, la personalităţi şi prieteni, prezenţi dimineaţa în Aula Academiei Române şi după masa în sala Parlamentului României, oferindo în dar cu dedicaţie, ca ”rod al strădaniilor de peste cinci decenii, cu prilejul împlinirii vârstei de 85 de preprimăveri”. Surpriza mi-a făcut-o însă destineliterare@gmail.com

”destinul”,- în chiar dimineaţa Zilei de 15 ianuarie, volumul a apărut pe internet, aşadar porumbelul de pe copertă şi-a luat zborul pentru a purta mesajul eminescian pe toate meridianele lumii… Urmare, pe Google au început să apară – în tăcerea astrală ecouri pe canalele online. Mă înţelegeţi…, de acum soarta cărţii, indiferent de conjunctură, o va decide doar Timpul, supremul judecător. Deocamdată fac parte din categoria celor foarte mulţi ”premianţi fără premii”. La nedumerirea Dv.,- ”Ar fi trebuit ca Institutul Cultural Român (prin centrele din lume), să vă invite sau să vă prezinte volumul”, am şi răspunsul: ”ICR apreciază valoarea cărţii despre Eminescu în 80 de limbi, de aceea asigură finanţarea traducerii şi editării ei în alte ţări, funcţie de ofertele pe care le va primi între 15 aprilie - 15 septembrie 2016. ICR lansează şi promovează în ţară numai publicaţiile apărute în editura proprie. Dacă volumul va apărea în alte ţări, editurile de acolo vor asigura promovarea lui publică, o dată cu difuzarea în reţeaua de librării”. Deocamdată, mi-au întins mâinile purtate de gândul cel bun autorii prefeţei şi postfeţei, confraţi de breaslă cu care convieţuiesc în paginile publicaţiei ”Litere” a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, în care cartea continuă să apară de câţiva ani pe frânturi la rubrica permanentă ”Eminesciana”, cu ecouri online. În schimb, serialul Eminescu Universalul este frecvent recomandată mai ales în publicaţii şi RTV, instituţii şi personalităţi din Republica Moldova, care mă întâmpină ca pe un mesager al lui Eminescu, unde acesta este considerat patronul spiritual al lor ca şi al întregului neam românesc. 10. P.P.: În finalul decalogului nostru, care va apărea pe 17 februarie 2016, când împliniţi 85 de primăveri (aşa cum „şopteşte” şi vremea de-afară, însorită...), vă rog să transmiteţi un mesaj poporului român, ale cărui limbă şi cultură le-aţi slujit şi promovat mai mult de o jumătate de secol, reper fiind aici o cugetare de-a Dv. (din 17 februarie 2001,- ”o bornă de trecere la un nou veac şi secol”), puternică şi perenă, care ne bântuie pe mulţi dintre noi într-o anumită perioadă a vieţii: ”La acest prag de vârstă vine şi vremea reflecţiilor: Cum a fost? Ce am făcut? Cu ce preţ s-a dobândit ceea ce am realizat? Urma lăsată e un semn c-am izbutit, cât de 275

Destine Literare cât, să rămână ceva în urma mea: copii, o casă, un pom sădit, sau cum spunea Cineva , urmaşilor săi, măcar «un nume pe-o filă de carte»”? pe-o filă de carte ?... 10.D.C.-C.: ”Cartea” mea - una simbolizând tot ce am scris, rod al strădaniilor mele de o viaţă trăită ca

om al vremii sale - este o invitaţie la cunoaştere şi reflecţie, în vederea preluării şi adaptării înţelesurilor ei la preocupările proprii, mai ales ale tuturor acelora dintre poporenii României, care cred că în viaţă au O MENIRE, aceea de a lăsa ceva folositor în urma lor pentru OMENIRE.

Interviu realizat de Paul Polidor (ian.-febr.2016), Bucureşti pentru revista „PERSONALITĂŢI ÎN ARIA INTERFERENŢELOR INTERNAŢIONALE” ISSN 2286-2110 Publicaţie periodică editată de Fundaţia „Paul Polidor” pentru UNESCO fundatia.paulpolidor@yahoo.com Apare sub egida EDITURII CADRELOR DIDACTICE DIN ROMÂNIA (Director fondator: Paul Polidor) ed.cadrelordidacticedinromania@yahoo.com Copyright:Paul Polidor

Carmen Doreal – The Carnival

276

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Florentin POPESCU (ROMÂNIA)

Biobibliografia lui Lucian Blaga în noi abordări Creator polivalent, Lucian Blaga ne-a lăsat, cum bine se ştie, o operă pe cât de variată (poezie, proză, texte filozofice, eseuri), tot pe atât de interesantă şi valoroasă, a cărei interpretare a suscitat (şi suscită încă) numeroase comentarii, fiind departe de clipa în care să-şi fi epuizat complet mesajele şi simbolurile. Privită şi evaluată din varii unghiuri, opera literară a lui Lucian Blaga s-a bucurat în ultimele decenii de studii şi comentarii din partea multor critici literari, nelăsându-se la o parte nici biografia autorului, căutându-se firide şi unghiuri mai puţin cunoscute ale acesteia. Bibliografia critică a celui care ne-a dat Poemele luminii s-a îmbogăţit de curând cu două noi volume: I. Oprişan, Lucian Blaga sub zodia mitului (Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2015) şi Anca Sîrghie, Lucian Blaga şi ultima lui muză (Editura Techno Media, Sibiu, 2015). Ambele cărţi aduc informaţii şi elemente în bună măsură inedite, apte să contribuie la mai buna cunoaştere a scriitorului şi omului de cultură care a fost autorul Spaţiului mioritic şi al Hronicului şi cântecului vârstelor. Dl. I. Oprişan este un cercetător arhicunoscut şi apreciat ca atare şi dacă ne vom reaminti aci că nu mai departe de anul trecut, 2015, d-sa a primit „Premiul Brâncoveanu” al Fundaţiei Alexandrion pentru lucrarea Mitul Brâncoveanu vom realiza numaidecât că şi în cazul de faţă este vorba de o curte ce inspiră încredere încă de la început. Pornind ce la ideea că Blaga îşi întăreşte treptat credinţa că miturile trebuie să constituie destineliterare@gmail.com

substanţa însăşi a creaţiei sale, într-o armonioasă şi neaşteptată plămădire cu misterul, după cum chiar realitatea în întregul ei, începând cu limba şi sfârşind cu transcendenţa, musteşte de mituri”, ne-a dat un studiu complex, în care pe de o parte sunt trecute în revistă preocupările poetului în materie de cultură populară, folclor, mituri, credinţe etc., iar pe de alta sunt decelate influenţele acestora în opera scriitorului. Fiindcă, chiar dacă până în prezent au avut loc „relativ multe abordări speciale ale raporturilor lui Lucian Blaga cu cultura populară românească, unele restrânse la aspecte particulare, altele îmbrăţişând întreaga creaţie a poetului câtă se publicase până la data elaborării exegezelor respective, citate în Bibliografie” d-l Oprişan socoteşte că lucrarea sa este „o cercetare de ansamblu asupra creaţiei poetului şi filosofului, cu interpretări menite a o pune într-o lumină nouă.

277

Destine Literare Cea dintâi parte a cărţii reia şi îmbogăţeşte studiul Lucian Blaga şi transubstanţierea estetică a culturii populare, publicat de autorul volumului de faţă într-o culegere colectivă (Izvoare folclorice şi creaţie originală, Editura Academiei, Bucureşti, 1970) şi se constituie într-un fel de introducere şi iniţiere în opera autorului spaţiului mioritic, cu argumente puse în lumină atât din creaţia literară cât şi din afirmaţii, mărturisiri, ipoteze de lucru, idei şi concepte risipite de-a lungul anilor prin diverse manuscrise. Sunt de citat aci titluri da capitole şi subcapitole precum: Cultura populară în perspectivă filosofică, Imaginea satului mitic, Structuri poetice populare, Folclorul – element disparat al construcţiei, Motive de inspiraţie folclorică, …………. folclorici. Pe mai departe d-I I. Oprişan purcede la comentarea poeziei blagiene din perspectiva mitic-populară şi este de părere, în final, că poetul „evadează din. folcloric şi pseudofolcloric, considerând că este mai avantajos să-şi creeze singur miturile de care are nevoie – retopind elementele culturii populare în retorta propriei personalităţi, sau imitând doar modul, specific de producere a bunurilor folclorice – decât să apeleze la plăsmuiri deja existente”. De altfel însuşi Blaga mărturisea undeva: „Născocesc motive mitice la fiece pas, fiindcă fără de o gândire mitică nu ia fiinţă,din păcate sau din fericire, nici o poezie”. Coroborat cu studiul d-lui I. Oprişan, amintit mai sus, cu antologia Lucian Blaga printre contemporani, a aceluiaşi autor, pe de o parte, iar pe de alta cu unele lucrări din bibliografia actualului volum, nou op contribuie substanţial la mai buna şi exacta cunoaştere a poetului din Lancrăm, unul din marile repere ale poeziei româneşti interbelice şi contemporane. Era firesc ca autorul originalului şi valorosului studiu Trilogia culturii, şi al unei opere poetice de o originalitate incontestabilă să intereseze cercetătorii şi istoricii literari şi din punct de vedere al biografiei, filiaţiile viaţă-operă fiind şi în acest caz evidente. Pornind de la acest adevăr, d-na Anca Sîrghie, profesoară universitară la Sibiu şi o împătimită cititoare şi comentatoare a lui Blaga, ne-a dat de curând volumul Lucian Blaga şi ultima lui muză (Editura Techno Media, Sibiu, 2015). Într-un 278

Cuvânt înainte marcat de note sentimentale Ovidiu Drimba, cel care i-a fost asistent lui Lucian Blaga, notează: „Lucian Blaga fusese naşul nostru de căsătorie şi vedeam că în jurul lui roiau femei foarte frumoase, dornice de glorie... Poveştile celor cinci muze ale lui Lucian Blaga, de la Cornelia şi Domniţa, până la Eugenia, Coca şi Elena Daniello au fost bazate pe o dragoste completă, în care iubirea s-a îmbinat cu inspiraţia.

Elena Daniello, descendentă din familia lui Sextil Puşcariu, o femeie stilată, cu studii universitare la Paris, i-a devenit prietenă lui Blaga în anii din urmă ai vieţii acestuia, poetul fiind prezent în casa acestei doamne de nenumărate ori, iar unele dintre poeziile scrise în acea perioadă este cert că iau fost inspirate ce gazdă. D-na Anca Sîrghie ne propune o reconstituire, pe baza mărturisirilor Elenei Daniello, a perioadei cu pricina. Derulată sub formă de dialog, volumul aduce preţioase mărturii despre scriitor şi contextul social în care acesta se afla, în „obsedantul deceniu”, căzut în dizgraţia autorităţilor comuniste care-l acuzau de „idealism” (din care cauză şi demersurile lui Mircea Eliade şi ale altor scriitori din diaspora românească pentru ca Blaga să primească Premiul Nobel au fost sortite eşecului). Mărturiile d-nei Elena Daniello întregesc, astfel, o felie de biografie blagiană mai puţin (şi de către mai puţini) cunoscută. Se înţelege aproape de la sine că destineliterare@gmail.com

Destine Literare informaţiile „de prima sursă” cum s-ar spune, ca şi trimiterile la unele poezii scrise în acea perioadă la geneza şi împrejurările în care au fost aşternute pe hârtie sunt foarte importante pentru viitorii exegeţi ai operei marelui scriitor. Deşi poate părea un loc comun, trebuie – totuşi – s-o spunem: cartea de faţă se citeşte aidoma unui roman graţie cursivităţii ei, dar şi unui anume farmec al doamnei care povesteşte, chemând din amintire clipe, momente, gesturi, confesiuni, într-un cuvânt, făcând un fel de film în care sunt prezenţi oameni şi locuri şi, mai presus de toate,apare silueta lui Lucian Blaga, văzut deopotrivă cu aura lui de poet şi cu chipul omului distins şi de o rară nobleţe

spirituală (într-o vreme a constrângerilor şi privaţiunilor de tot felul). Purtând o evidentă amprentă a autenticităţii mărturisirile d-nei Elena Daniello sunt cu atât mai valoroase cu cât nu pot fi aflate în nicio arhivă şi în niciuna din cărţile care i-au fost dedicate scriitorului. Văzute din acest unghi, ele vin să umple un gol, să completeze ceea ce se ştia pană acum din biobibliografia lui Lucian Blaga. Cred că trebuie să-i fim recunoscători d-rei Anca Sîrghie pentru că a avut ideea realizării acestor convorbiri, dând la iveală informaţii care altfel s-ar fi pierdut ori ar fi fost uitate pentru totdeauna.

31 ianuarie 2016

Portrete în peniță NONCONFORMISTUL AL. PIRU Provincial care până atunci nu văzuse Bucureştiul, în toamna lui 1964 poposeam cu timiditate şi cu oarecare teamă, pentru prima oară, în holurile şi în sălile Universităţii din Capitală, ca proaspăt reuşit la examenul de admitere dat cu puţin timp mai înainte la Facultatea de Limba şi Literatura Română. Se-nţelege aproape de la sine că mare parte dintre profesorii de acolo reprezentau pentru mine un fel de statui în viaţă, cunoscute mai înainte după semnăturile lor pe cărţi şi prin revistele literare. Reviste pe care, iarăşi cred că se înţelege, ca elev de liceu într-un oraş de provincie le citeam cu regularitate şi cu „sfinţenie”, nescăpându-mi nimic din ce se publica în paginile lor. La fel făcusem şi cu cărţile care aveau tangenţă cu examenul ce mă aştepta după absolvirea liceului. Aşadar, între amintitele „statui” se afla şi profesorul Al. Piru, pe care aveam să-l ascult timp de un an susţinând prelegerile de istorie a literaturii române vechi în vestitul amfiteatru Odobescu, din clădirea veche a Universităţii. Nu ascund că prima impresie pe care mi-a făcut-o n-a fost una strălucită. Omul mi se părea a fi un buldog taciturn, un ins rece şi distant, de care nu simţeai că te apropie nimic, sau aproape nimic. Fără îndoială mă înşelam şi ceea ce credeam destineliterare@gmail.com

eu atunci avea să fie repede contrazis de „folclorul” care circula prin lumea studenţească despre acest profesor.

În ciuda aparenţelor, Al. Piru, cel care preda o materie aridă, încărcată cu tot felul de informaţii istorice, era în realitate un ins cu un simţ al umorului cum nu aveau mulţi în lumea universitară a vremii, întâi şi-ntâi că el era primul conştient de lipsa de aderenţă a studenţilor la cursul pe care-l preda. Probabil că nici el însuşi nu prea era convins şi prea pasionat de vreme ce la examene se vedea a fi foarte îngăduitor - fapt care nu se întâmpla în cazul altor 279

Destine Literare profesori, cum era, de pildă, aproape uitatul azi G.C. Nicolescu, cel pentru care omisiunea unei mici date la examen îţi atrăgea scăderea notei cu un punct sau chiar cu două. Profesorul despre care aştern aceste rânduri vedea lucrurile, cum spuneam, cu mult umor şi de aceea, uneori, îşi pigmenta prelegerile cu mici glume sau ironii. Îmi amintesc cum odată, vorbind despre nu ştiu care scriitor mai vechi şi comentând un vers al aceluia „Plătim veşnică chirie şi pe apa care-o bem”, mucalit cum era, Al. Piru pe tonul cel mai serios posibil a adăugat: „Ce, parcă noi nu plătim azi pentru apă. Ba bine că nu! Plătim chiar pentru ea mai mult decât atunci!”...

Am mai scris undeva, într-o evocare, despre un examen de pomină al unui coleg care nu numai că în întregul an nu călcase prin bibliotecă, dar nici măcar nu avea habar de „subiectele” mai importante, mizând pe faptul că profesorul Al. Piru era vestit, între altele, pentru notele mari pe care le dădea studenţilor. Rar se auzise să fi dat cuiva mai puţin de 7. În cazul cu pricina, pentru că acel coleg al nostru a fost vorba poetului, „mut ca o lebădă”, Al. Piru n-a putut acorda decât un 6, gândind că dacă lar fi lăsat restanţier amărâtul ar fi pierdut dreptul la bursă şi la cămin. Şi pentru că şi la bunul nostru dascăl era vorba de o excepţie, o excepţie în rău, la ieşirea tânărului din sală, ştiind că studenţi aflaţi pe hol îl vor întreba pe colegul lor ce notă a luat, a fost foarte atent să-i audă aceluia răspunsul. „Nu mi-a dat decât 6! Îl bag în p.... măsii!” Atunci profesorul şi-a trimis asistentul să-l 280

cheme înapoi pe obraznic. Palid ca ceara, crezând că din acea clipă nimeni şi nimic nu-l va mai scăpa de restanţă, omul a intrat în sală aşteptându-şi „condamnarea”. Calm, fără a schiţa nici cel mai mic zâmbet, Al Piru l-a interpelat: „Dă-mi carnetul!” A luat carnetul, a pus mâna pe un pix aflat pe masă şi din cifra 6 a făcut 8. Apoi, înapoind carnetul celui împricinat, a spus doar atât: „Poftim, domnule student. Şi acum să te duci dumneata; unde mai trimis pe mine!”. Întâmplarea a fac numaidecât înconjurul facultăţii şi s-a adăugat „folclorului” şi aşa destul de bogat despre bunătatea profesorului. Al. Piru rostea cuvintele într-un fel numai al lui, uşor sacadat, fără ca asta să fie ceva premeditat ori să treacă drept un defect de vorbire. Dimpotrivă, îi dădea un „specific”, un „farmec” care erau numai şi numai ale lui. Uneori, în pauzele cursurilor ne plăcea să-l tachinăm, punându-i întrebări despre autori ce apăreau des prin paginile puţinelor reviste literare din acea vreme. Aveam „vicleniile” noastre tinereşti şi mai toate interpelările vizau literatura română de ultima oră. „Despre poetul sau prozatorul X ce părere aveţi, domnule profesor?”. Fără să şovăie şi bănuind că răspunsul lui ne va face plăcere, stârnindu-ne nu de puţine ori râsul, îl auzeam: „Un do-bi-toc!” Acuzat mai pe faţă, dar mai ales în spate că nu s-ar pricepe decât la literatura veche, simpaticul şi iubitul nostru dascăl a început într-o vreme să publice şi cronici literare la unele cărţi semnate de scriitori români contemporani. S-a văzut atunci că are şi fine intuiţii (mulţi dintre cei comentaţi aveau să-i confirme mai târziu „diagnosticele”), că ştie să evolueze obiectiv valoarea sau lipsa de valoare a unei cărţi, devenind un reper pentru cine ar fi vrut să se orienteze în peisajul - şi atunci, ca şi azi foarte bogat şi variat al poeziei şi al prozei. Gestul lui era, cu siguranţă, cel mai bun răspuns pe care l-a putut da celor ce până atunci sau îndoit de virtuţile sale de comentator al literaturii de ultima oră. Iar Literatura română de la început până azi, pe care avea s-o tipărească nu peste mulţi ani avea să probeze, la rându-i, capacităţi critice aparte, volumul fiind de câteva ori reeditat şi destineliterare@gmail.com

Destine Literare figurând şi azi în mai toate bibliografiile lucrărilor de specialitate. Prin ani m-am întâlnit de multe ori cu Profesorul, în varii împrejurări, mai ales la diverse evenimente culturale: lansări de cărţi, conferinţe, simpozioane etc., unde sălile se umpleau numaidecât de simpatizanţi. Şi nu numai cu literaţi şi studenţi, ci şi cu cititori din afara „tagmei” căci faima i se dusese mult şi dincolo de lumea literară al sfârşitului de veac XX al Bucureştilor. Prin 1985 sau ‟86, după ce am asistat la susţinerea unei lucrări de doctorat pe care o condusese, la masa festivă care, după obicei, are loc la sfârşit mi-a fost dat să stau chiar alături de Profesor, într-un răstimp luându-mi inima în dinţi (eram editor la „Albatros” şi-i cerusem o colaborare pentru o colecţie) l-am întrebat: „Domnule profesor, aţi scris despre aţâţi şi atâţia scriitori, despre mine de ce nu aţi scris?” Cu cel mai firesc ton din lume mi-a răspuns:”Păi, Florentine, cum eram să scriu dacă nu mi-ai dat cărţile?”. M-am ruşinat şi am îngăimat nu ştiu ce scuză. Era perfect adevărat. „Corijent” toată viaţa în ce priveşte gesturile protocolare, îl uitasem tocmai pe el, pe Al. Piru. I-am promis ca în curând şi negreşit îi voi oferi toate cele patru sau cinci cărţi pe care le publicasem până atunci.

Dragul nostru profesor de la Filologie ne-a părăsit la o vârstă la care ar mai fi avut multe de scris şi de spus, deşi funcţia de senator, în care, parese, fusese atras de unul dintre cele mai puternice partide ale vremii îi răpea mult timp şi nici nu-i prea pria. Cred că acolo se simţea străin şi stânjenit de vreme ce nu-mi amintesc să-l fi văzut ori să fi auzit că s-a urcat la tribună să peroreze vrute şi nevrute, precum făceau caţavencii zilei. Din câte am aflat de la prietenul meu, criticul Aureliu Goci, care se bucura de o apreciere specială din partea profesorului, Al. Piru ar fi murit de la o infecţie banală, căpătată în urma unei tăieturi la un deget, întâmplată în timp ce spăla o farfurie. Şi nu m-ar mira să fi fost chiar aşa. Despre atât de multe decese ciudate (Alexandru cel Mare a murit dintr-o muşcătură de ţânţar; aviatori vestiţi au scăpat cu viaţă din una sau mai multe prăbuşiri cu avionul şi au murit alunecând pe o coajă de banană etc.) am citit sau auzit de multe ori în viaţă, încât totul pare plauzibil şi în ce-l priveşte pe profesor. Al. Piru a rămas ca o figură luminoasă în mintea şi sufletul a numeroase promoţii de studenţi, iar cărţile lui au constituit şi constituie şi azi mai mult decât o cărămidă simplă pusă la temelia istoriei şi criticii literare postbelice.

Zoe Pham Duong – Nimfa de lemn (Wood Nymph)

destineliterare@gmail.com

281

Destine Literare

Virginia Vini POPESCU (ROMÂNIA)

Grupaj Poetic Dedicat Unirii

MILCOV DRAG, IUBIT DE ZEI Râu de graniţă, cu rost, Apă blândă de unire, Amazon dacă-ai fi fost, Te sorbeau într-o clipire.

Mă leagă oamenii frumoşi, Mă leagă vatra şi cuvântul Şi toţi vitejii mei strămoşi, Mă leagă viaţa şi mormântul.

NEMURITORII Şi din râu cu apă-n valuri, Te-ai făcut un drum curat, Flori ţi-ai înflorit pe maluri, Fraţii i-ai apropiat. Când s-a întins Hora Unirii, Te-ai secat de dragul ei, Ai dat girul întregirii, Milcov drag, iubit de zei!

MĂ LEAGĂ VATRA ŞI CUVÂNTUL! E mult de când măsoară ceasul Trecerea noastră pe Pământ, I-ascult şi inima şi glasul Şi simt prin ele legământ. Mă leagă timpul cel mănos, Mă leagă cântul şi durerea, Mă leagă visul de frumos, Mă leagă vorba şi tăcerea.

282

Nu vin, nu pleacă şi nu spun, Au fost tot oameni şi-s apoi, S-au dus fără de rămas-bun, Dar sunt mereu prezenţi în noi. Eu cred în nemurirea lor, Le simt în mine trăinicia. Sufletul lor îmi e izvor Şi-mi dăruieşte veşnicia. Încerc, de dragul lor, de dor, Către urmaşi o plecăciune, Să facă nemurirea lor Icoană pentru rugăciune. Şi mă mai rog ca nemurirea Acestui neam nemuritor, Să-i fie veşnică menirea! Să mor în locul tuturor! 24 ianuarie 2016 Alexandria

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Vavila POPOVICI (USA)

Blaise Pascal și Credința Se spune că durerea de dinți îl exaspera pe Pascal și-atunci desena cele mai regulate figuri geometrice. Pe noi, când viața ne doare, ce putem face decât să ne refugiem în geometria cuvintelor.

Îmi exprimam cândva opinia cum că, foamea exagerată de concret în detrimentul misterului acestei lumi va dispărea curând și un nou umanism se va întrezări la orizont, că lumea va reveni la anumite sentimente și valori fundamentale, precum Credința și Iubirea. Ar putea spune cineva că este gândirea unui om naiv, dar s-ar înșela total, întrucât se simte o saturație a concretului. Este adevărat că oamenii își pun mereu întrebări și caută răspunsuri, și tot atât de adevărat este că cei credincioși știu unde să le găsească, iar ateii se zbat în necredință toată viața și mai rău, unii tineri, fără o cultură dobândită, aderă la concepte pe care uneori nici nu le înțeleg, dar care au la bază setea de violență, pervertirea sentimentului religios, o dorință de a dovedi forța imoralității și cea machiavelică a antisocialului. Exprimam părerea, convinsă fiind că etica religioasă își are valoarea sa de netăgăduit pentru om și că ea este utilă umanității. Omul religios este acela care crede în originea sacră a lumii și a vieții; ființa umană descoperă existența unei realități absolute care transcende lumea, prin aceasta făcând-o reală. În cadrul culturii și spiritualității umane, sacrul și profanul, viața religioasă și cea laică se opun, dar coexistă. Faptul că sacrul nu aparține universului experienței naturale, nu înseamnă că el nu există, că nu este real, doar că el aparține unui alt plan al realității. Mircea Eliade (1907-1986), istoric al religiilor, scriitor și filosof afirma că în absența destineliterare@gmail.com

sacrului, omul ajunge să perceapă doar curgerea haotică și periculoasă a lucrurilor, aparițiile și disparițiile lor întâmplătoare și lipsite de sens; pentru omul lipsit de religie, sacrul este un real obstacol în calea libertății sale. Conform ideilor lui, sacrul este un element în structura conștiinței umane, ca atare omul nereligios constituie un accident în ordinea spiritului. Renunțând la sacru, la religie, spune Mircea Eliade, omul modern își asumă o existență tragică. Limbajul și acțiunile noastre zilnice demonstrează că mulți nu-l mai venerează pe Dumnezeu, întrucât am ajuns să venerăm viața și, „nu numai sacrul se camuflează în profan, dar, adeseori, la rândul lui profanul își arogă posturile și măștile sacrului”. Desigur că, reinterpretarea unor fenomene poate conduce cu ușurință la revoluții culturale majore și la modalități noi de a percepe lumea, însă întotdeauna va exista ceva care se păstrează cu sfințenie, în ciuda oricăror modificări. Spre exemplu, profunzimea detaliilor biblice ne dezvăluie semnificații și transmit o înțelepciune sacră prin imagini, simboluri, istorisiri. Menirea Cărții Cărților (Bibliei) este aceea de a revela voia lui Dumnezeu și de a ne călăuzi în aventura cunoașterii divine. Cărțile biblice sunt scrise sub inspirație divină, autorul lor ultim nu este omul, ci Dumnezeu. Politicieni, scriitori, poeți și filosofi, oameni de știință din lumea întreagă au valorificat din plin referințele culturale creștine. Francis Bacon (sec. 283

Destine Literare XVI) – filozof englez - a afirmat că „Puțină filozofie duce mintea omului către ateism, dar o aprofundare a filozofiei duce mintea omului către religie”, întrucât numai prin cunoaștere omul devine liber! Au fost matematicieni, fizicieni, chimiști, astronomi care au crezut în existența unui Creator, în existența lui Dumnezeu: Nicholas Copernic (sec. XV-XVI) astronom polonez; Italianul Galileo Galilei (sec. XVII); René Descartes (sec. XVII) – matematician, filozof, om de știință francez călăuzit de lumina rațiunii; Blaise Pascal, contemporanul lui Descartes; filozoful german Gottfried Leibniz (sec. XVIIXVIII); matematicianul Isaac Newton (sec. XVIIXVIII); James Clark Maxwell (sec. XIX) - fizician și matematician scoțian; Francezul Louis Pasteur (sec. XIX) – chimist, microbiolog; Michael Faraday (sec. XIX) – mare fizician și chimist englez; fizicieni ca Kelvin, Max Planck (sec. XX) și lista ar putea continua.

Blaise Pascal

Au fost unii care s-au îndepărtat de învățătura religioasă pe care au primit-o în copilărie, tinerețe, pentru a-și căuta mai târziu calea în știință, crezând că învățătura religioasă ar fi o piedică în calea cunoașterii, iar către sfârșitul vieții, după dobândirea atâtor cunoștințe din domeniul științei, au ajuns exact în punctul de la care au plecat, cel al cunoașterii spirituale. Biblia a fost și continuă să fie un model de a privi, de a percepe și de a exprima omul și lumea. Ea 284

continuă să fie considerată Sfântă, iar lectura și interpretarea ei sunt mediate liturgic, locul preferat pentru citirea Cărții Cărților fiind biserica. Teologia este parte a culturii și, ca atare, trebuie cunoscută. Dezvoltarea culturii implică dezvoltarea tuturor părților ei componente. În zilele noastre, când confuzia este atât de mare, ar trebui să pornim de la convingerea că informațiile nu conține adevărul sută la sută, că ele pot conține erori, iar pentru a fi imuni la dezinformări, trebuie să le privim cu o oarecare rezervă și să ne străduim de a examina atent conținutul, momentul, adică contextul în care au fost lansate și să le raportăm la realitate. Cu alte cuvinte să nu dăm dovadă de superficialitate, ci să adâncim problemele prin cunoaștere. Scriitorului irlandez George Bernard Shaw (1856-1950) spunea: „Un om informat este mai dificil de manipulat decât un om neinformat”, deci va fi greu ca un om informat să devină o victimă a dezinformării. Unii cunoscători ne avertizează că trebuie să fim atenți și la Internet care este o cale prin care se influențează, orientează și dirijează opinia publică, chiar „dincolo de granițele voinței și a simțirii”. Întrucât ne aflăm în preajma Sfintelor Sărbători ale Creștinătății, am ales să fac o scurtă trecere prin viața unuia dintre oamenii de știință, Blaise Pascal (1623–1662), matematicianul, fizicianul și filozoful francez care s-a remarcat încă din copilărie prin inteligență deosebită și prin pasiunea sa pentru matematică, cel care în final s-a apropiat de credință, pe care a venerat-o. Blaise, din copilărie a făcut cercetări în matematică, la vârsta de doisprezece ani a demonstrat că suma unghiurilor unui triunghi este de 180 de grade, afirmând totodată că a găsit o eroare în geometria lui René Descartes, cu care fusese contemporan. A uimit pe mulți cu această afirmație făcută la vârsta când alți copii nici măcar nu aveau idee cine era René Descartes. Începând cu vârsta de paisprezece ani a participat la întâlnirile organizate de oameni de știință francezi. Mai târziu, Blaise a scris o lucrare despre conice, în care enunță își enunță Teorema: „Dacă un hexagon poate fi înscris într-o conică, atunci punctele de intersecție ale laturilor opuse vor fi coliniare”. La vârsta de optsprezece ani, Pascal vine cu o primă soluție la destineliterare@gmail.com

Destine Literare problema calculelor numerice extenuante, pe care tatăl său le efectua - o mașină de calculat, perfecționând-o și devenind utilă mai ales celui căruia i-a fost dedicată. Starea sa de sănătate s-a înrăutățit considerabil, la o vârstă fragedă. Suferea de dureri aproape continue, la vârsta de 24 de ani paralizează parțial, putându-se mișca doar cu ajutorul cârjelor. Dizabilitățile sale nu l-au împiedicat totuși să-și continue cariera științifică, Blaise făcând tot felul de descoperiri în matematică, precum „Triunghiul lui Pascal”, ori „Teoria Probabilităților”. Dacă Blaise excela în știință, sora sa avea geniul perfecțiunii morale. Exemplul surorii lui, Jacqueline, îl determină pe Pascal ca, între știință și perfecțiune interioară, să dea întâietate acesteia din urmă. Problema doctrinei creștine l-a preocupat intens, până la sfârșitul vieții. În cea mai cunoscută lucrare filosofică Les pensées (Cugetări), o colecție de gânduri asupra suferinței umane și a încrederii în Dumnezeu, lucrare apologetică creștină adresată noii lumi desacralizate, este cuprins și celebrul pariu al lui Pascal, prin care se demonstrează existența lui Dumnezeu, folosind teoria probabilităților. Nu se cunoaște forma definitivă pe care Pascal ar fi dat-o apologiei sale, cu toate acestea se disting două teme mari: „Mizeria omului fără Dumnezeu” și „Fericirea omului cu Dumnezeu”. Om practic fiind și extrem de rațional, Pascal arată limitele intelectului uman, afirmând că omul este înșelat: „imaginația ne înșală, simțurile înșelă rațiunea, rațiunea duce în eroare simțurile”. În fața rațiunii limitate situează infinitatea cosmosului, omul aflându-se între două infinituri, și având convingerea că omul nu va ajunge niciodată să cunoască infinitul mare, dar nici pe cel mic. Omul se zbate între pasiune și rațiune, prima îl apropie de condiția animalelor, rațiunea îl face conștient de superioritatea sa în lume, dar și de inferioritatea în raport cu divinitatea. Interesant este faptul că, pentru el, o cunoștință a omului are o mai mare importanță decât știința abstractă, adică, este mai important să ajungi la o desăvârșire morală, decât să ajungi la rezultate în „științele exterioare”: „Contează mai mult să fii om onest, decât să fii geometru”, și această concluzie este trasă de el după ani de studii în domeniul destineliterare@gmail.com

științei. Fizicianul Pascal ne-a învățat că MORALA trece înaintea științei: „Să ne străduim să gândim curat, iată principiul moralei!” O altă temă este cea a Naturii duale a omului; față de natură omul este mizerabil, natura îl strivește: „Omul este un rege, dar un rege deposedat”. Conștientizând acest fapt, omul își dovedește superioritatea. Părerea lui Blaise este că „omul ar trebui să se piardă (în sensul de a acorda atenție) în mici minuni ale lumii, omul fiind un mijloc între nimic și tot”. Folosind altă temă, aceea a condiției modeste a omului, exprimă: „Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar o trestie care gândește”. Măreția și demnitatea omului constă în gândire, în rațiune: „Demnitatea nu trebuie să mi-o caut nicidecum prin întindere, ci prin buna rânduială a gândirii mele. […] În întindere universul mă cuprinde și mă înghite ca pe o nimica toată, prin gândire, eu îl cuprind”. Blaise susținea că nu este nevoie ca universul să fie înarmat în întregime ca săl poată distruge; o picătură de apă ar ajunge și chiar dacă l-ar omorî, omul ar fi cel care ar ști că moare, întrucât: „Gândirea face măreția omului”. Vârsta la care începe să studieze religia or, folosind cuvintele sale, „să contemple măreția și misterul omului”, este cea de 27 ani. A fost o schimbare, de la o perioadă de dezinteres față de religie la un devotament total. Nu a fost, așa cum unii au interpretat că datorită bolii a recurs într-un mod disperat la unica soluție rămasă - religia. Odată interesul recăpătat pentru religie, el publică diverse lucrări cu teme religioase și susține existența miracolelor. Înainte de moartea sa începe o lucrare teologică importantă cu titlul original „Apologie de la religion Chrétienne” (Elogiul religiei creștine), dar pe care nu reușește să o termine. „Nimic nu-ți dă siguranță decât adevărul; nimic nu aduce tihna decât cercetarea sinceră a adevărului”, afirma, printre altele, în lucrare. Părerea lui era că „oamenii de rând sunt în mirare față de filosofi, filosofii sunt puși în mirare de creștini”, fiindcă un act de milă presupune o cunoștință mai adâncă decât o face chiar teoria filosofică a naturii omului”. Considera că toată demnitatea noastră constă în rațiune, dar admitea și cunoștința intuitivă a inimii. 285

Destine Literare Această concepție l-a apropiat de episcopul, filosoful, doctor al Bisericii născut în nordul Africii - Fericitul Augustin (354-430), cel care spunea că istoria este „tămăduitoare”, în sensul drumului către binele omenirii. Referitor la cunoștința inimii, Pascal afirma: „Le coeur a ses raisons que la raison ne connaît pas” (Inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște). Dând importanță inimii, a putut cunoaște adânc natura omului și a putut ajunge la convingerea că perfecțiunea morală interioară, valorează mai mult ca orice știință, Religia creștină corespunzând inimii, în viziunea sa. Credința aparține inimii, și pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu este nevoie de un mediator, acesta fiind Iisus Hristos. Pascal nu era ostil rațiunii, ci doar excesului ei. Pentru el, religia creștină corespundea inimii și pentru a convinge pe alții, Pascal s-a folosit de un procedeu rațional: „Este mai bine să pariezi că există Dumnezeu, decât că nu există: dacă nu există și ai pariat că există, nu pierzi nimic, dacă există și

ai pariat că nu există, ai pierdut totul”, pariul fiind de fapt o demonstrație pentru cei ce nu pot fi convinși altfel decât prin rațiune, neavând înțelegerea inimii pe care o poartă în trup. Aprofundând gândurile și cuvintele acestui filosof, ne dăm seama că el nu poate fi privit doar ca om al trecutului, ci mai degrabă al viitorului. Credem sau nu credem, întrebarea existenței lui Dumnezeu este necesar a fi pusă, pentru că „în joc se află soarta sufletelor noastre, pe care totuși ar fi de preferat să nu o riscăm”, ne amintește autorul unui articol din ziarul „Lumina”. Tot Pascal ne deschide ochii, spunând: „Dumnezeul creștinilor este un Dumnezeu al iubirii și al consolării, este un Dumnezeu care umple sufletul și inima celor care-L au în ei…”. În „Cugetări” mai găsim celebra-i aserțiune: „Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit. Așa că nu fi neliniștit”. Exprimând în alt mod: Dacă M-ai căutat, M-ai găsit și dacă m-ai găsit, poți fii liniștit!

SĂRBĂTORI FERICITE CU CREDINȚĂ ÎN SUFLETE! Carolina de Nord

286

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Dana PUIU (ROMÂNIA)

Anul dispărut și orașe a căror memorie n-a dispărut Peca Ștefan și Ana Mărgineanu

Peca Ștefan, telescopaje ale unui theatrum mundi contemporan, poezia și abjecția vieții irumpând neașteptat, ca niște vulcani redeșteptați, texte care electrizează, cuceresc, învăluie. Una dintre vocile de marcă ale dramaturgiei românești contemporane, Peca Ștefan este, în același timp, o prezență inconfundabilă și neconfortabilă pe scenele românești pentru că pune în scripturile sale, cu franchețe, dezinvoltură și inedit, felii de viață citadină mai vechi dar reactualizate, reiterate leitmotivic. Câștigător al primei ediții de DramAcum în 2002 cu Ziua futută a lui Niels și Punami. Cartea cu același nume a fost editată la editura Teatrul imposibil iar piesa a avut premiera în 2008, la Green Hours. Jargonul citadin, că-i românesc sau american, face ineditul pieselor lui Peca. Prezentate în numeroase țări central și vesteuropene, precum și dincolo de ocean, textele lui Peca au câștigat numeroase premii ( including Premiul pentru Inovație la Heilderberg în 2007, pentru România 21 și Cea mai bună piesă, dramă de relație, London Fringe Sunshine Report Awards (2006) pentru The Sunshine Play. Peste 20 de texte pentru teatru puse, aproape în majoritate, pe scenă. Ultimul, în ianuarie 2016, la Teatrul Mic. Spicuiri contabile, uneori aproximative, cu care cronicarul nu are intenția să plictisească cititorul, dar foarte semnificative pentru a-l clasa pe Peca Ștefan, printre vârfurile vulcanice ale dramaturgiei contemporane. În compania regizorală a Anei Mărgineanu, Peca avea să pună în scenă, în 2008, Povești adevărate complet inventate despre Baia Mare, în destineliterare@gmail.com

cadrul proiectului Despre România numai de bine. Marca originală Peca avea, și atunci, să «inventeze complet», dar documentat, viața unui oraș mineresc, de la arhitectura citadină a catacombelor dintr-o mină (figurate, în piesă, printr-o plimbare agale a spectatorilor, pe dibuite, printre pânze de păianjen, cuie ruginite și ieșite din armătura de lemn, așchii, pericole de surpări – care deschid spectacolul în viziunea scenică a Anei Mărgineanu, coborând spectatorii, pe o scară precară, în încăperea din subsolul teatrului la care se accede printr-o trapă de pe scenă.) Îmi amintesc de atunci exclamația unei doamne bătrâne la intrarea pe scena improvizată și nu tocmai inventată: «Eu acolo nu cobor!» Și totuși, un spectacol plin de vervă, cu ritm tot mai alert, destinzând tensiunea dramatică, un spectacol palpabil cu interstiții de senzații de toate nuanțele. Ciclul acesta leitmotivic al radiografierii vieții orașelor României, «cu monștri și acrobați» în piese ca: Bucharest Calling (2006), 5 minute miraculoase în Piatra Neamț, Târgoviște de jucărie (orașul de baștină al lui Peca), Roșia Montana – pe linie fizică și politică, tot Despre România numai de bine, Anul dispărut din București și de-aiurea și, într-un cuvânt, tot citațional Peca: Selling Romania, piesă scurtă pentru Eurepica, Belarus Free Theater. Recuperarea amintirilor înseamnă în piesa Anul dispărut a lui Peca Ștefan și a Anei Mărgineanu, recuperarea unui an dispărut, respectiv 1989, recompunerea unui puzzle cu ajutorul echipei artistice și a celei tehnice, având ca țintă de re-formare a deformării, salvarea imaginii, 287

Destine Literare precum și a emoțiilor acelui stop-cadru. În decursul celor 11 luni, spațiul mental blocat a derulat amintiri de genul celor notate de Ana Mărgineanu în programul carte-poștală de sală al Teatrului Mic: «…Peștele de sticlă colorată. Mileul de pe masa bunicii. Vara în care l-am prins pe soțul meu cu alta la mine în pat. La Teatrul Mic se făceau cozi la bilete. Deși era frig și erau șobolani în sală...» «Am vrut să vedem ce a însemnat 1989, la nivel personal, intim și ce valoare mai au azi toate aceste crâmpeie din viața noastră», conchide regizoarea. Peștele de sticlă colorată, spre exemplu, mileurile de pe masa bunicii, stampele turcești cu Răpirea din serai au fost integrate în decorul eclectic Kitch care mobilează scena, într-o îngrămădeală oarecum aranjată, când pe diagonală, când mai în spate, sugerând când o încăpere banală de bloc de Berceni, atunci versus azi, când o sală profesorală, când o curte de școală ori de bloc, un spațiu scenic multifuncțional, sala de spectacol ciincluse, care să recompună atmosfera acelor timpuri versus ora 19, în prezentul imediat al sălii de spectacol. Restul, sunt fapte adevărate, crâmpeie din viața familială, din viața a trei generații încremenite în timpul mărturisirii. Teatru în teatru dar, neapărat și theatrum mundi. Un fost director de teatru, multiplicat ambiguu în tată de familie, activist, turnător. Să facem cunoştinţă. Mă cheamă Visu. Mă cheamă Ploae. Un joc de identități falsificate de o societate cu sistem care continuă să le falsifice. Biografii trucate. O pană de curent, un parizer prăjit pe reșou, un pioner acuzat de «turnătorie» pentru că e prea occidental. Mămica i-a adus din străinătate un stilou Parker și un penar. Șantajat copilărește, după modelul celor mai mari. Un reality show în care se re-compune anul dispărut. Inversare de identități. Prietenii preiau ștafeta certificatelor de revoluționari pentru că adevărații au dispărut puțin și au şters-o, dincolo de frontieră, cu lauri dar totuși cu nostalgia de-acasă, cu acel ipocrit mal du pays sau, poate, chiar real. Soții își înșeală nevestele cu grație dar le iubesc. Sunt casnici, așezați, plini de vervă și solidari cu soacrele, invitând colocvial la un pahar de țuică. Teatru în teatru. Coadă la casa de bilete, săli cu ger dar... fără șobolani, ca-n spectacolul de 288

decembrie a lui Horațiu Mălăiele de la cinematograful Scala. Sunt un orb, va repeta el, compătimindu-și spectatorii. Suntem niște orbi, repetă personajele, cu viețile făcute pulbere de stele în noaptea geroasă. Tragedii neînsemnate în vâltoarea de tăvălug a intereselor. Dar foarte comic, bășcălios. Ciné-vérité în teatru, teatrul în sală, sala pe scenă. Ideea de a extrage numere, ca la lotto, dintr-un bol mare de sticlă transparentă pentru a antrena, ludic, publicul din sală. Punere în situație de actori cu viața pe tapet. Schimbare de roluri. Surprinzător, unii se dovedesc spirituali și intră în joc firesc. Câte un happening. «Câți ani aveai în 89?» Surprise! «Nu mă născusem încă» sau, într-o sală alăturată, câțiva spectatori trași la lotto, suportă supliciile clownești ale unei declarații. «Tovarășe 77!» Desigur că tehnica agresării publicului este veche în teatrul modern dar aici, la Teatrul Mic, pe o scenă de București, resursele de happening și mundi sunt foarte fructuoase, spectaculoase și comice integrând reactualizarea și spectacolul care se face în mers. Spontan. Memorie palimpsestă. Trimiterile aluzive prind la public. Un magnetism al jocului dea baba oarba. Treci la loc, ești fericit! Tovarășul director al teatrului își convoacă actorii la repetiții de aplauze. Tovarășa dirigintă e intransigentă dar, totuși, contrariată. Elevi sacrificați funcție de de ideologii și interese. La raison du plus fort est toujours la meilleure. Cât despre actori, toți în rolurile vieții. Gheorghe Visu triplicat. O excelentă Ilinca Manolache plină de vervă și sinergii, de la mimica feței la tonalitățile nuanțate ale vocii la mișcarea corporală, adevărată virtuozitate sportivă. Cuzin Toma, foarte natural, mimând și el vârstele generațiilor. În Berceniul de azi, continuarea. Pe pereți, jur împrejur, video design-ul semnat Cinty Ionescu derulează istoria ca-n filmele documentare de-a lungul a 27 de ani. Gafele istoriei. Manicheism dar și ciné-vérité. Cortina nu cade. Nu tu heblu. Pe scenă se reverberează o întrebare nevinovată. Muncitorul, cu ochiul de sticlă, Nae Gavril a făcut bine sau n-a făcut bine? Final deschis. Ce?...trebuie să vedeți spectacolul. Ca să râdeți cum trebuie și să vă spuneți, ca Horațiu Mălăiele: Sunt un orb! destineliterare@gmail.com

Destine Literare Din ciclul Proeme boheme din nopțile albe ale lui Chopin Val în rolul lui George Sand nu la Valdemossa ci la bucurești policolor Proem 1 Stază bucarestoiză actualizată a Calligrammelor La colombe poignardée et le jet d’eau sau 21 grame lipsă Aparența bate Esența joacă scrabble Joacă Șah cu nebunul de luat șah mat cu percutoare, ciocane de lipit cu glasspapier de șters la fund boieroaicele la comanda des Nouveaux Riches în cioc se ciocănesc în piață se iubesc cu o picătură de apă tare Tandis que Instantaneu cineva care promite să concedieze profesoare de română și pe cele de franceză (Vezi Simona Ungureanu pentru că îl lăsaseră corigent pe viitorul mic mare primar apoi parlamentar european) încă de la frageda vârstă A tandreții de 15 ani mai apoi de pensionat subit universitare incomode Inconfortabile Boheme nonconformiste și non gratta destineliterare@gmail.com

întru gloria canabis ocupație pubertină a primarului europei centrale din buricul târgului Rivulus Dominari de pe stradaVictoriei 48 și alte numere private alte străzi private apoi mai la Centru Dreapta La Capitală Sector 1, 2 so on bineînțeles dincolo de cortina de fier o cortină de medalii de aur dincolo de cortina de platină fluturări de mâini Waving waves To the friendly european tourists Bye bye See you soon Me, Cătă căta departe Către CC Cash Me, Mache lacheu de cătă Me Lazăr înviat din morți Pedofil de rasă spiță cu nume de împrumut de la fosta soție alba neagra de țesut Me, Angela baroneasă zisă Pisi PC pe acasă trasă-n țoale modeste sport reddish cow vacca e placidă cu cadouri de import H&M Touristic Small Tour Terra Nova de hărțuială Și pudeli de zbenguială Me, Ghiță Boier de viță Intelectual de rasă naș de câini de mare clasă Brutușii de căpătat

pot folosi la vânat de după cortina de teatru a tehnicienilor de lumini și bruitaje cu colaboratori meseriași de Cornu și alte foste ex-mahalale cartiere de lux locale capitale renovate cu pergole bruitaje de kilowatti putere să nu scrie nici să miște să respire să nu-ndrăznească și pe taste să insiste că sunt teleguidate de pe acoperișuri renovate și etaje complicate labirinturi circumspecte de administratoare timide businessuri imobiliare licitații babane pentru toți ex-șii secu, mecu, paza guess which ex-gardian ratab,ypc, rds-rcs, orange și romitelecomi? culegători de peturi și cartoane hărțuitori de madame ex-conferențiare nu cu ochelari de soare ci cu dioptrii originare rătăcite-n bucurești recluziune asumată pe un certificat medical pagiat și xeroxat dacă-i vine de urlat... (să-și asume diabetul tensiunea oscilantă plus herniile de disc) spațiul e aici închis cu direcția ploiești via Montreal – Toronto – Ottawa –Pau 289

Destine Literare - Paris Gare de l‟Est Eux vers le West aplicații capitale Implantări capitaliste cu irizații securiste mafioți de-naltă viță Interese în batistă pitite prin buzunare Euroi de iepuroi cu tupee under cover condusă de ghizi timizi noaptea cu taximetriști ce te lasă prin tufișe artiști securiști și polițiști gonită prin magazine pusă bine în vitrine cu mijloace GPS you must‟t confess toboșarii se vreau cioclii sneaking in their glossy cars parbrizele lucesc în roua dimineții aburite de cu noapte schimbul 2 s-a și schimbat băieții buni șterg epoleții toboșarii se vreau cioclii blandiana să te-apropii dinescu să tragi cu urechea că pe ăștia i-o lovit strechea un câmp minat presărat cu capre hackeriste computeriste de soi salvatoare de eroi mitici computerizați cu piccolo italieni de ștafetă la aprozarul care vinde căști de bicicletă foști giggolo ce se dau drept Elviși pelviși căprițe cu cizmulițe tivite cu blănițe trase –n snapshots de amanți supraponderali 290

și berbanți plasați în părculețul din Floreasca ce dă în stradela Garibaldi elevi de liceu de la Lipatti patronași de oraș cavalcadă de meseriași cu mistriile în vânt și căști de mineriade dar cu badge-uri americane cu steluțe albăstrele ambiguizate în uniuni europene pe un câmp de viorele de parma la ferești ea un cactus de poveste cât un sâmbure de verde nucă de dulceață moldovenească de la bunica de-acasă taximetriști minimaliști mondializați Mondial, Confort, Cris Brains in their dick citat Gene Hackman din Mississippi in flames inflamează toate stradelele muzicale colț cu Aviator Protopopescu În drumul ei care devine din ce în ce mai anevoie zilnic dar nu imposibil drum presărat cu poezia vieții de București privind din vilișoarele îmburghezite ca-n nopțile Anului Dispărut ‟89 cu trasoare domnișoare cu pudeli albi de lesă la plimbare scoase întâmplător la plimbare că trece o autoare ca și secu tată, secu fiu, fosta soție să-i apere pe privații cu pălărie mai secuiască săsească mai federală

mai elegantă Mai de Land –uri –Rover cu taxiuri As(s) în coada cometei greșește strada la comandă anarhista prohibită provincială proverbială calomniată că trebuie Stoppată să nu intre în arhive DNA-iste, ANAF-iste pe programe-oficiale îi tragem o epicriză de-o să-și facă o valiză des mots-valise o să-i schimbăm ochelarii să moară caii când vor câinii inventare galantare bășcălie farmacistă ca să plângă în batistă îi dăm 2 pachețele de Billenputztücher Lens cleaning tissues și-un metilen în loc de gențiană că umblă cu cioara vopsită la noi nu e dorită prinsă între uși glisante are să umble pe poante Heavy Metal Teflon să rămână la castron Van-ul o să-i blocheze poteca de la lada de gunoi restul le închidem noi să-și verse gunoiul în ogradă noi ratabul facem treabă la coadă să stea că eu vreau doar o cafea dacă face gălăgie dacă e recalcitrantă îi mai ardem o comandă de pizza la andrisant Catteringu-i pentru meșteri nu pentru profesori veșteji destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Nicolae RADU (FRANȚA)

Despre ruptură Cuvântul ruptură este folosit cu o valoare polisemantică, pentru solide, pentru lichide, se rupe un baraj, se rupe ghiaţa, apă solidificată, pentru gaze, vântul rupe norii, pentru atitudini, rupe tăcerea, pentru acte comerciale, politice și civile și angajamente, întreruperea anularea sau incetarea unui acord sau negocieri, în relaţiile interumane, sentimentale, se rupe logodna, sau alianţa, în actiuni militare, se rupe frontul, în medicină se rupe un organ, un anevrism, și exemplele ar putea continua. Onomatopeea cuvântului ruptură sugerează separarea unor părţi din întreg însoţită de o senzaţie de suferinţă asumată. Ruptura presupune o modificare, o transformare, o despărţire, un regret, rareori o eliberare. Ruptura poate fi programată, pregătită cu respectarea unor reguli de conservare a funcţiilor specifice a fragmentelor ce rezultă după ruptură, sau intempestivă, brutală, urmată, previzibil, de sacrificii materiale și funcţionale. Aplicaţia cea mai sugestivă a rupturii programate este operaţia chirurgicală unde un gest inabil poate compromite rezultatul scontat. Efectele rupturilor materiale sunt obiectul știinţelor zise exacte, fizica, chimia, biologia, și a numeroaselor știinţe noi, apărute în ultima vreme. Complexitatea informaţiilor știinţifice face inabordabilă o cercetare, efectuată de nespecialiști, a rupturilor materiale. Un domeniu disponibil rămâne cel al relaţiilor interumane, afective și spirituale, domeniu frecventat, conștientizat sau nu, de toţi oamenii. Vom încerca să determinăm motivele și consecinţele rupturilor interumane. Mai întâi se cuvine precizarea că pentru a fi destineliterare@gmail.com

ruptă o înţelegere este necesară existenţa ei prealabilă. Societatea umană este bazată pe un cod de înţelegeri, cele mai multe rezultate din obiceiuri tradiţionale, însușite ca reguli de convieţuire, altele precizate în reglementări și legi al comunităţilor, civile sau religioase, obligatorii prin apartenenţa la ele și confirmate prin angajamente cu valoare de jurăminte. Procedeul rupturii este simplu, se forţează rezistenţa materialului sau a termenilor stabiliţi prin înţelegere. Rezultatul este dispariţia obiectului sau înţelegerii cu posibilitatea apariţiei unei entităţi noi, diferită de cea dinainte, un lucru rupt nu mai poate fi la fel cu cel dinaintea rupturii. De cele mai multe ori cel ce provoacă ruptura și apariţia unui lucru nou, nu și-a propus dispariţia obiectului vechi și apariţia unui obiect rupt însă regretele sunt tardive. O ruptură dramatică a relaţiilor interumane este războiul, un conflict, de obicei militar, între două sau mai multe grupuri sau state, o continuare a luptei politice cu alte mijloace. Din timpuri străvechi războiul a fost metoda de acaparare prin forţă a unor bunuri, teritorii și averi. Războiul a nesocotit aspectele morale și juridice ale colectivităţilor. Consecinţele războiului sunt crime, privări de libertate, violuri, furturi, silnicii, toate rămase nepedepsite, pentru că războiul a fost acceptat ca modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state. De multe ori războaiele sunt provocate de personaje aflate la limita dintre normal și patologic, așa numitele personalităţi borderline, înzestrate cu o mare putere de persuasiune, adevărate genii ale rupturii și ale distrugerii. La lupta unei comunităţi cu 291

Destine Literare alte comunităţi participarea a fost impusă de cei ce și-au asumat rolul de conducător. Legitimitatea războiului nu poate fi justificată, dar s-au găsit explicaţii care ignoră logica. Fapt este că istoria este o poveste a războaielor și a personajelor care le-au provocat. Nu vom intra în amănuntele noţiunii de razboi, s-au scris multe pagini despre agresiune, agresori și victime, despre strategii și tactici, despre mari generali și comandanţi, despre alianţe și trădări. Ne vom opri la rupturile de relaţii dintre oameni care n-au nici o legătură cu războaiele. Nu voi căuta exemple de rupturi ale relaţiilor interumane, ele pot fi găsite cu ușurinţă. Cea mai frecventă și dramatică prin consecinţe este ruptura familiei, o instituţie neglijată și defavorizată de

progresul știinţific și de evoluţia relaţiilor interumane. Dintr-o familie ruptă rezultă două jumătăţi, două entităţi diferite, condamnate să rătăcească întro lume unde ruptura este rău înţeleasă. Drama jumătăţilor rătăcitoare este completată de suferinţa rupturilor ce rezultă din familie, abandonate, rămase fără puncte de referinţă și aderenţă. Acceptarea cu ușurinţă a noţiunii de ruptură a familiei este incorectă și păcătoasă, nimic nu poate justifica consecinţele unei rupturi a familiei. Înţelepciunea, confirmată de timp, bine exprimată de vorba populară : "dă-mi Doamne gândul de pe urmă înainte de a strica" se aplică perfect în cazurile de rupturi ale familiilor.

Despre meditaţie și contemplaţie

Este cunoscut interesul omului contemporan pentru metodele folosite de chinezi și indieni în obţinerea unor dispoziţii psihice favorabile întâlnirii între profan și sacru, între cuget și spirit, ambele primite de om odată cu apariţia speciei. Despre Meditatie și Contemplaţie (le-am acordat cu premeditare rangul de substantive proprii), se vorbește frecvent în lumea oamenilor informaţi. Mai greu este să afli cum se pot practica. Definiţiile celor două noţiuni se pot afla din dicţionare, dar sunt puţin folositoare, ca toate definiţiile. Am căutat pentru cititorii Blogului Memorii de medic.ro metodologia practică a Meditaţiei și a Contemplaţiei. Iată ce am găsit : Meditaţia este o metodă simplă. Te așezi într-o poziţie comodă într-un loc unde nu ești deranjat. Respiri regulat și controlat; în sensul că îţi concentrezi atenţia asupra respiraţiei. Cauţi liniștea interioară aflată dincolo de preocupările zilnice, pe care le ignori. Urmărești ce se întâmplă, auzi zgomotele lumii din afara ta și propria respiraţie căreia nu-i acordai atenţie înainte, iei cunoștinţă cu surprindere de corpul tău, de organele lui, despre ce funcţie îndeplinesc.Dacă simţi durere te oprești asupra ei, nu o treci cu vederea, o trăiești, fără să te focalizezi asupra ei. Gândurile vin și pleacă, nu le 292

oprești, cu timpul sunt din ce în ce mai rare. Încet încet intri într-o comuniune cu propria fiinţă, nu mai ești deranjat de anturaj, plutești într-o stare de certitudini, într-o liniște desăvârșită, asemenea unui Paradis imaginat. Prin Meditaţie Spiritul se golește de alte stări de conștienţă și permite accesul la esenţă, la puritate. Durata Meditaţiei se autoreglează. Repetarea ei este bine venită. Contemplaţia este o asociere a lumii percepută prin organele de simţ la viaţa spirituală. În Contemplaţie se stabilește un contact inexprimabil între judecată și admiraţie. Pentru Aristotel Contemplaţia, sub numele theoria, este cea mai puternică activitate, care vizează ceea ce este mai profund în om, dar rămâne un ideal. Platon atribuie Contemplaţiei virtutea iluminării, iar Plotin o asimilează cu bucuria împlinită. Contemplaţia a fost definită ca unire cu Dumnezeu prin cunoașterea afectivă. Chateaubriand exprimă Contemplaţia în trei cuvinte : privire, iubire, întâlnire, iar Victor Hugo ca pe o poartă spre fericire, iubire și amintire. Exemplu de Contemplaţie este gestul de a privi lung și admirativ un obiect sau o operă de artă. În Contemplaţie se realizează o formă de cunoaștere particulară, inefabilă, eliberată de emoţiile impure. Anumite genuri de muzică pot favoriza intrarea în destineliterare@gmail.com

Destine Literare starea de Contemplaţie. Nu există o tehnică a Contemplaţiei, starea nu se obţine la comandă, există însă o dispoziţie cu rădăcini metafizice, accesibilă mai ales celor pregătiţi prin educaţie și instrucţie. Expresia "dus pe gânduri" nu se potrivește, în timpul Contemplaţiei gândurile dispar, comunicarea cu spiritul este directă, n-are nevoie de formulare în cuvinte, vocaţia Contemplaţiei a apărut înaintea gândirii. Binefacerile Contemplaţiei sunt accesibile mai ales celor ce s-au străduit să înţeleagă tainele materiale și spirituale ale lumii. O formă particulară de întâlnire cu Sacrul este Rugăciunea. Despre Rugăciune într-un capitol viitor.

dimensiunea de ritual Rugăciunea îmbracă și o dimensiune estetică, poetică, (ritm și limbaj), muzicală, (cor și acompaniament), plastică, (se face în faţa unei icoane).

Despre Rugăciune Rugăciunea este o activitate omenească prin care omul se adresează unei Divinităţi, este legătura omului cu Spiritul Suprem, aflat la originea lumii. ("La început a fost Cuvântul") Omul, ca specie, are o valenţă latentă a Sacrului, exprimată printr-o căutare permanentă a originii, a izvorilui cunoașterii. Existenţa unui Spirit Suprem n-a putut fi contestată, ea se află înscrisă în conștiinţă de la apariţia conștiinţei. Dumnezeu se află în cel ce se roagă. Nevoia unei legături cu Sacrul este la fel de importantă ca toate nevoile vitale, respiraţia, hrana, apa, buna funcţionare a organelor. Prin Rugăciune omul se adresează unei Divinităţi. Sunt trei feluri de Rugăciuni : de cerere, de mărturisire și de mulţumire. După Khalil Gibran, numit și Victor Hugo libanez, Rugăciunea este cântecul inimii și după Sfântul Augustin este unitatea de măsură a iubirii. ("Unde dragoste nu e, nimic nu e") Rugăciunea este un proces istoric, a apărut și s-a dezvoltat sub diverse forme numite confesiuni sau culte religioase, care au stabilit tehnici și modalităţi particulare de practică. Prin Rugăciune omul se adresează unei Divinităţi. Rugăciunea se adaptează tradiţiei și modelului religios al colectivităţii. Cei ce practică rugăciuinea își însușesc ritualul religiei în care s-au format, ceea ce presupune o pregătire specifică, diferită la creștini, musulmani, evrei, budiști, și alţii. Pe lângă destineliterare@gmail.com

În biserici, mânăstiri, temple și alte lăcașuri de cult rugăciunea este ocupaţie principală, se face după reguli precise, la anumite ore și poate să îmbrace și o dimensiune de suferinţă asumată, sugerând pocăinţa și calvarul (post, post negru, plecăciuni, îngenunchieri). Religiile creștine, probabil și altele, acceptă valoarea specială a rugăciunii pentru alţii, pentru aproapele în sens creștin. Spiritul Suprem nu rămâne indiferent la rugăciunile practicate cu bunăcredinţă. Ca practicant al unor rugăciuni zilnice timp de peste 30 de ani mă cred îndreptăţit să spun că am primit răspuns la majoritatea rugăciunilor, foarte probabil la cele făcute cu bunăcredinţă. Recunsc, nu am îndeplinit întotdeauna recomandările preoţești, pentru că n-am fost convins de bunacredinţă a unor preoţi și de unele obiceiuri și ritualuri introduse de aceș tia. Modul de practicare a rugăciunii este diferit pentru că rugăciunea este o relaţie directă între 293

Destine Literare individ și Divinitate, ceea ce presupune numeroase particularităţi. În locașurile religioase speciale, biserici, moschei, temple, sinagogi se respectă ritualurile de rugăciune specifice. Pentru rugăciunea individuală sunt recomandate câteva condiţii generale : - se face într-un loc liniștit, în condiţii de pace interioară si cu cei din jur. Stările conflictuale și de nervozitate compromit legătura cu Spititul Suprem. -eforturile excesive, consumul de alcool, de medicamente cu acţiune asupra psihicului și mesele abundente, înainte de rugăciune, nu sunt recomandate. Postul, în special postul negru, este rezervat slujitorilor de cult și musulmanilor în timpul Ramadanului..

- se impune încredere deplină în puterea rugăciunii, umilinţă și lepădare de gânduri rele, de invidie, vrajbă și dușmănie. În rugăciune se invocă Spiritul Suprem pentru proslăvire, iertare, ajutor, mulţumire. Cuvintele folosite pot să fie inspirate spontan, pornite din inimă, sau învăţate din rugăciuni ale unor părinţi ai Bisericii. Din rugăciunea zilnică nu trebuie să lipsească Rugăciunea împărătească, Tatăl nostru, jurământul de credinţă, Crezul, Psalmul Nr 50. O rugăciune foarte apreciată este rugăciunea zisă monologhie, de un singur cuvânt, de un singur gând, repeteta de multe ori din toată inima : "Doamne Isuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluește-mă pe mine păcătosul"

Există Dumnezeu. Unde este? Cuvântul Dumnezeu este numele dat de români Celui considerat de ei drept Creatorul a tot ce există, Atotștiutor, Atotputernic. Ca orice nume este o invenţie omenească, cu valoare limitată la puterea de înţelegere a omului. Fiecare înţelege cât poate cuprinde mintea lui, dar Cel pe Care L-au numit românii DUMNEZEU nu poate fi cuprins într-un nume. În Rugăciunea Împărătească (Matei 6-13) , Dumnezeu, "Tatăl nostru...", este "în ceruri", vede și ajută în ascuns" (Matei 6-18). Dar, "nimic nu este ascuns care nu va fi descoperit" (Matei 10,26). În șfânta Scriptură, Dumnezeu nu este văzut de oameni. Unde este "ascuns" Dumnezeu ? Este El inaccesibil simţurilor omenești ? Cui ne rugăm când suntem la necaz și spunem "Doamne ajută-mă"? Şi când ajutorul Lui vine imediat dacă însoţim rugăciunea cu credinţa sinceră că ne va ajuta ?. Zadarnic îl căutăm pe Dumnezeu în "ceruri", El se află cu noi, alături de noi, în noi și așteaptă să fie chemat. Prezenţa permanentă lângă oameni a Lui Dumnezeu nu mai este pusă la îndoială, dar, de ce nu-L vedem, auzim, simţim ? Un răspuns spontan am primit de la cea aflată tot timpul în proximitatea mea : "Pentru că Dumnezeu este peste tot". Bineînţeles, dar cum se 294

manifestă Dumnezeu ? În Biblie este scris că este o Fiinţă, fără să se precizeze ce fel de Fiinţă. Noţiunea fiinţă este definită în dicţionare ca ceea ce există, fără să se precizeze natura acestei existenţe. Oamenii au restrâns semnificaţia fiinţei la tot ce este viaţă, animală sau vegetală, deci materie, uitând de existenţa spirituală, care a fost înaintea materiei. Ipoteza Big Bangului, acceptată de știinţă, spune că Universul a apărut din nimic (!), nimicul fiind acceptat ca lipsa unei exixtenţe materiale. Ne aflăm în plină aporie, o contradicţie insolubilă. O posibilă rezolvare se află, cred, în teoria propusă de Bertrand Russel pentru explicarea paradoxului logic, o noţiune foarte controversată. Filozoful și matematicianul englez a introdus conceptul "mulţimea tuturor mulţimilor", ce poate fi acceptată ca Spirit Suprem numit de români Dumnezeu. Matematica este, însă, un domeniu prea abstract, accesibil numai celor interesaţi și consacraţi studiului ei. Un gânditor francez a spus pentru nespecialiști cum poate fi găsit Dumnezeu : "dacă Mă caută Mă găsește !" La îndemnul francezului Lam căutat pe Dumnezeu și cred că l-am găsit : Este "ascuns" în conștiinţa, în sufletele oamenilor în imensul depozit al Mulţimilor, unde a intrat odată cu apariţia omului ca specie, nu-L vedem, dar răspunde prezent la fiecare chemare, rugăciune sau nevoie. destineliterare@gmail.com

Destine Literare Dumnezeu nu poate fi perceput cu simţurile omenești pentru că este Spirit, cea mai desăvârșită formă a existenţei, este Mulţimea tuturor mulţimilor, este certitudine absolută, dincolo de logică și materie. Este răspunsul dat lui Moise pe munte : "Eu sunt Cel ce sunt". După ce am expus un punct de vedere, modest, firav, aflat în depozitul meu de amintiri, am căutat și alte concepţii despre existenţa și locul unde se află Dumnezeu. Pe la începutul mileniului 2 un episcop englez Anselm, sanctificat după trecerea în eternitate, a argumentat existenţa lui Dumnezeu printr-o judecată logică : Universul a fost creat de cea mai mare putere, numită Dumnezeu. Dacă n-ar exista Dumnezeu înseamnă că există o putere mai mare dar nu poate fi imaginată o putere mai mare. Şi cum nu există această putere, înseamnă că Dumnezeu există. Omului, o entitate măruntă, nu-i este dat să cunoască cea mai mare putere din Univers. În al cincelea deceniu al mileniumuli 2 un matematician austriac, Kurt Gödel a întocmit o formulă matematică foarte complicată, compusă din 3 definiţii, 5 axiome și 4 teoreme prin care a demonstrat existenţa lui Dumnezeu. Gödel, inspirat din concepţia lui Anselm, s-a folosit de teoria supoziţiilor din Logica modală. Într-un rezumat degradant, teoria lui Gôdel ar putea fi prezentată în felul următor : Unele supoziţii pot fi demonstrabile într-un cuvânt, altele în două cuvinte și altele în toate cuvintele. Supoziţiile demonstrabile în toate cuvintele sunt necesare. Existenţa lui Dumnezeu, demonstrabilă în toate supoziţiile, este necesară, deci nu poate fi pusă la îndoială De adăugat că Gödel nu a publicat formula sa, a fost un om chinuit, obsedat de ideea că va fi otrăvit, a slăbit până la 30 de Kg și a murit după 38 de ani de la întocmirea formulei matematice a Lui Dumnezeu, care a fost publicată, la cerea sa după ce a decedat. Nu putem să nu facem analogia cu Mitul lui Prometeu șui cu Mitul Sacrificial. Sper că i-am convins pe cei ce îmi vor reproșa că n-am început cu punctele de vedere ale înaintașilor. Logica și Matematica sunt rezervate unor consacraţi. Articolul meu este adresat tuturor știuitorilor de carte din România. destineliterare@gmail.com

Despre bucurie și fericire Bucuria și fericirea sunt două stări afective de mulţumire și satisfacţie sufletească. Bucuria este un sentiment emoţional trăit într-un moment de împlinire a unui ideal, de aniversare a unui moment important însoţit de mobilizare energetică a potenţialului constructiv și creator. Bucuria are și o dimensiune de contagiozitate și este mai accesibilă decât fericirea pentru că este mai apropiată de slăbiciunile omenesti. Starea de bucurie antrenează o ușurinţă de înfruntare a dificultăţilor. Bucuria nu trebuie să fie asimilată exuberanţei și superficialităţii, pentru că este sinceră, convingătoare și productivă.. Fericirea este o stare sufletească de mulţumire intensă și de durată, controlată, mai puţin deranjantă pentru anturaj. Deosebirea dintre cele două noţiuni ţine de spontaneitate și durată, bucuria fiind spontană și de scurtă durata pe când fericirea se instalează mai lent, dar este mai durabilă. Pentru Socrate fericirea este viaţa trăită în conformitate cu morala comunităţii în care trăiești. Etimologic fericirea vine din limba latină și se poate traduce prin roditor, aducător de roade și noroc. Budismul înţelege prin fericire , SUKHA, totalitatea bucuriilor obţinute sub formă de înţelepciune și prin bucurie, ANANDA, o strălucire într-un moment dat. Activitatea emoţională, pozitivă și negativă, este distribuită la nivelul lobilor frontali ai cortexului. Bucuria, și mai ales fericirea, ocupă spaţiul mental eliberat de stările emoţionale perturbatoare: ura, lăcomia, resentimentul și lasă loc păcii interioare, altruismului, iubirii. Eliberarea de emoţii nu ne transformă în zombii, așa cum sugera teoria apatiei emoţionale, există mecanisme de mobilizare a altor structuri cerebrale, a unor deprinderi însușite de-a rândul generaţiilor și a vieţii individuale. Meditaţia, o practică orientală, este una din metodele de antrenare a emoţiilor pozitive și de păstrare a vigilenţei emoţionale, fapt dovedit prin înregistrarea IRM a activităţii cortexului. Meditaţia ne ajută să înţelegem mai bine contextul emoţional, dar nu ne face insensibili. Absenţa stărilor sufletești 295

Destine Literare negative nu antrenează în mod automat stări emoţionale pozitive. S-a constatat că starea de bucurie nu exclude absenţa tristeţii și că se înregistrează și stări intermediare. Un psihiatru care tratează o stare depresivă nu trebuie să lase pacientul său într-o stare intermediară ci într-o stare în care să caute și să primească emoţiile pozitive, fără să degenereze în euforie, o stare de excitaţie necontrolată. Este important ca emoţiile, pozitive și negative, semnale ale nevoilor spirituale, să fie cunoscute și înţelese. Se admite că raportul optimal dintre emoţiile pozitive și cele negtive este de trei la una. Emoţiile fac obiectul unui capitol în Psihologie și există posibilitatea de a fi învăţate. Cercetări recente au arătat că un antrenament regulat provoacă schimbări în funcţionarea creierului, fenomen numit neuroplasticitate. Budiștii insistă asupra importanţei repetiţiei și regularităţii, folosind imaginea picăturii de apă care poate umple un vas mare. S-a constatat si prezenţa unor contaminări a emoţiilor pozitive, blândeţea, bunăvoinţa, tandreţea, înţelegerea. Boala și handicapul nu împiedică stările de bucurie și fericire. Starea optimă de sănătate mintală se obţine prin cultivarea valorilor pozitive, un gest de

afecţiune, un sfat folositor, toleranţa, sunt valori care pot influenţa evoluţia celor ce nu au o imagine bună despre ei. Psihologia pozitivă susţine că absenţa stărilor patologice este normală, dar nu optimală. Starea optimală presupune activarea potenţialului de cultivare a valorilor pozitive. Dragostea, toleranţa, sfatul bun, contribuie la obţinerea stărilor optimale și au influenţă asupra viitorului individual și al societăţii omenești. Cultivarea emoţiilor pozitive pleacă de la conștientizarea propriilor bucurii și suferinţe și recunoașterea faptului că și alţii au sentimente asemănătoare. Bucuria și fericirea apar când omul este în armonie cu lumea, bucuria se trăiește în prezent, pe când fericirea se reconciliază cu trecutul și se conectează cu viitorul. Se cuvine reamintit că bucuria și fericirea, emoţii pozitive, sunt repezentate pe cortex în zone apropiate cu emoţiile negative, suferinţa, durerea, deznădejdea și reprezintă semnale importante, ce trebuie valorificate prin reacţii adecvate. Raportul de trei la una, consemnat mai sus, este un raport individual, care nu se regăsește în raportul colectiv. Numărul emoţiilor negative este mai mare. Să fie vina celor nefericiţi?

Coperta volumului Abecedar, publicat la Editura Antim Ivireanul în anul 2015

296

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Theodor RĂPAN (ROMÂNIA)

Nicolae Mătcaş – model al implicării

Fără îndoială, Nicolae Mătcaş este unul dintre cele mai fascinante profiluri ale culturii şi literaturii contemporane, definit prin complexitatea unei opere care îl înscrie în seria înaltelor spirite enciclopedice. Activitatea ştiinţifică, îmbinată în mod constant cu o susţinută activitate literară, incitantele probleme abordate, portretul său moral exemplar, toate fac din specialistul în „Lingvistica matematică, structuralistă şi aplicată” un nume cu o rezonanţă indubitabilă. Personalitate marcantă în lumea ştiinţifică, în lumea social-politică şi culturală din Republica Moldova (în perioada 1990-1994 a fost Ministru al Ştiinţei şi Învăţământului al Republicii Moldova), profesor universitar, cercetător ştiinţific, doctor în filologie, poet, traducător, autor şi coautor, redactor şi coredactor a peste 30 de manuale, lucrări metodice şi didactice, publicist a peste 250 de articole şi studii pe probleme de limbă şi cultură, prezenţă notorie la radio şi televiziune, militant înflăcărat pentru renaşterea naţională a românilor basarabeni, Nicolae Mătcaş a publicat cărţi de o redutabilă valoare: „Introducere în lingvistică”, Editura Lumina, 1980, 1987 (în colab.); „Lingvistica generală”, Editura Lumina, 1984 (în colab.); „Şcoală a gândului”, Editura Lumina, 1982; „Coloana infinită a graiului matern. File din marea bătălie pentru limbă”, Editura Hyperion, 1990 (în colab.); „De la grotesc la sublim. Note de cultivarea limbii”. Biblioteca revistei „Limba română”, Chişinău, 1995. Universul său liric îl descoperim în volumele de poezie: „Surâsul Giocondei”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997; „Trenul cu un singur destineliterare@gmail.com

pasager”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998; „Azur”, Editura Augusta, Timişoara, 2002; „Câte-s visele, multele…”, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2003; „Coloana Infinitului”, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2003; „De-a alba – neagra”, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006; „Roată de olar”. Sonete, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2008; „Vernale ploi”, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2008; „Un câmp minat, urcuşul”. Sonete. Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2010. Citind, recitind poemele lui Nicolae Mătcaş constatăm că fiecare lectură aduce un spor de cunoaştere, întrucât valoarea creaţiei creşte cu fiecare nouă interpretare şi cu deschiderea de noi orizonturi în înţelegerea ei. Este o certitudine faptul că ne aflăm în faţa unei înalte conştiinţe creatoare şi civice. Temerară, combativă, polemică, tranşantă, lirica sa ilustrează consonanţa dintre prozodicul declarativ şi conotaţia strict individuală, personală a elementelor care dau materialitate şi justifică cele două universuri care se suprapun (realul şi culturalul), dar şi intenţia, reuşită, de a clasiciza imediatul, de a conferi exemplaritate spaţiului interior. Titlurile volumelor, preponderent nominale, cu dublă semnificaţie denotativă, generează valenţe interpretative în plan conotativ. Astfel, ele devin simbolul artei ca formă de transcendere de la contingent la transcendent, de la relaţionarea artistului cu cititorul, de la întâlnirea sensibilităţii cu intelectul, dar, în acelaşi timp sunt şi metafore 297

Destine Literare muzicale, rezonante, expresii ale aspiraţiei către armonie, către inefabil. Cultivă pasional majoritatea speciilor liricii literare, dar impresionează modul în care simte şi readuce în atenţia noastră poezia patriotică, o temă care după 1989 a provocat adesea prudenţe excesive sau false discuţii şi comentarii. Este creatorul contemporan care, cu o deosebită forţă expresivă, face ordine deplină în relaţia dintre literar şi ideologic. Valorifică un potenţial expresiv ce aparţine – cronologic – atât generaţiei sale, cât şi registrelor lirice dobândite prin contactul cu experienţele poetice anterioare, punând accent pe virtuţile, preţuirea şi dragostea sa fără margini pentru limba română: „De m-ar prinde vreun dor de-al cocorilor zbor,/ Îmbrăcat ca ascetu-n târsână,/ Îmi voi pune-n boccea o baladă şi-un nai/ Să m-aline în limba română.// Lângă mare de-o fi să mă fure-ntr-o zi/ Din genunile apei vreo zână,/ Pizmuiţi-mă, fraţi, ori destinu-mi deplângeţi/ În duioasa mea limbă română.// Când s-a da la hotare bătălia cea mare/ Şioi sta scut pentru-a Ţării ţărână,/ Voi uraţi-mi să vin nu pe scut, ci cu scutul/ Şi doinind tot în limba română.// De va fi să-mi trădez al strămoşilor crez,/ Nicio urmă de-a mea nu rămână:/ Ochii daţi-i la corbi, leşul daţi-l la câini,/ Blestemaţi-mă-n limba română.// Iar de va fi să cad lângă cetini de brad/ În vreo luptă cu lifta păgână,/ Prohodiţi-mă, fraţi, după legea lui Crist,/ Cu-Aleluia în limba română.” („În limba română”, poezie dedicată „Fratelui de crez şi ideal Ion Dumeniuk, căzut în marea bătălie pentru limba română în Basarabia.”) În concepţia poetului, a-ţi iubi limba constituie – dacă se poate spune aşa – o axiomă, o stare care nici nu trebuie să se mai ceară argumentată; de aceea, poate, înainte chiar de a-i releva virtuţile, ţine să-şi mărturisească ataşamentul total, programatic, la ceea ce putem numi universul limbii. Vigoarea emoţiei estetice se menţine şi prin aceea că poetul – procedând, iarăşi în spiritul exigenţelor impuse de impecabilitatea exprimării – transmite sentimente izvorâte din sensibilitatea şi puritatea sufletească a fratelui de limbă română:

298

„Român bătut de soartă din toate patru vânturi,/ Cât n-ai pierit cu totul, nici n-ai căzut în hău,/ Adună-ţi limba mamei din plânsete şi cânturi/ Şi slava din anale şi vin la neamul tău.” („Auzi?...”). Concluzia întregului discurs liric este exprimată într-o asociere măiestrită de epitete şi comparaţii cu valoare metaforică, şi graţie puterii miraculoase a Logosului, în ipostaza sa de limbă maternă. Nicolae Mătcaş surprinde lumea literară şi prin volumele de sonete a căror temă devine un concept deschis pentru semnificaţia universului. Tendinţa de purificare, de autodepăşire, prin iubirea ca formă de cunoaştere şi autocunoaştere, este evidentă. Imaginarul poetic nu iese din tiparele clasice, dar impresionează îmbinarea lexicului poetic cu elementele limbajului cotidian sau cultural. În formele prozodice tradiţionale, el revarsă o trăire modernă, ale cărei caracteristici particularitează stilul creaţiei: preferinţa pentru cultivarea poeziei cu formă fixă, interiorizarea reflexivă, cultul patriei şi al patriotismului, asumarea experienţei antecesorilor, lirismul de tip clasic, armonios prin muzicalitate şi viziune: „Un câmp minat, urcuşul ce duce înspre pisc./ Câţi temerari nuncearcă recordul să-l doboare/ Măcar c-un pas, doar unul, mai sus, ţintind spre soare/ Şi ignorând că-i doare entorsă, plex, menisc!// Chiar viaţa noastră însăşi e-un câmp minat, pe care/ Îl tot parcurgem zilnic, sfidându-i orice risc,/ Până-ntr-o zi o cruce,un menhir sau obelisc/ Marchează-un pisc, râvnitul, sau ditamai eroare.// De eşti, în lumea asta confuzcrepusculară,/ Astronaut notoriu, năier sau alpinist,/ Pe drumul ce te-nalţă şi care te coboară// Tu nu uita o clipă să fii şi bun genist./ Un câmp minat e viaţa în drum spre Everest,/ Dar ce măreaţă-i clipa trăită fără rest!” („Un câmp minat, urcuşul ce duce înspre pisc.”) Om de o exemplară autoexigenţă, lingvist unic, dublat de un rafinat poet al ideii şi de un mare patriot, Nicolae Mătcaş, prin întreaga sa activitate, se înscrie în seria spiritelor înalte ale ştiinţei, culturii şi literaturii.

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Lei REN (CHINA)

Lirică chineză contemporană LEI REN, un poet al candorii

Poezia, o dulce privire Dacă lumea ar fi O femeie frumoasă, Poezia este A ochilor ei Expresie duioasă. Dacă lumea s-ar deda La a fi vicioasă, Poezia trebuie să fie O sabie tăioasă.

Dor cu lotus Dor aprig de iubire Se-ntinde-n depărtare, Eu, pavăză subțire De cețuri mișcătoare, Plutesc pân‟ la fereastra În care-ai poposit – Și-n toată starea asta Un lotus a-nflorit. În zorii dimineții Trezindu-te mereu, În prima răsuflare Simți-vei dorul meu.

Răsturnarea ninsorii Ninsoarea Vine tiptil, Fără publicitate, Pe neanunțate –

Vine subtil Și-ntr-o clipită Rostogolită Albește locul Și nenorocul Negrul dispare, Albul răsare – Lotus în floare De sărbătoare Oameni, copaci, Toți ce ni-s dragi – Pe pânza zării Suntem cu toții Fiii ninsorii.

S-a îmbătat zăpada… Zăpada Nu mai știe de ea – S-a îmbătat lulea Flori, dalbe flori Scăpate din strânsori, Cu capu-n jos picând, Văzduhul amețind, Acoperă pământul În clătinare, vântul Mai mișcă-o rămurea – Zăpada-și ia avântul Și în beția ei Învăluie-n mirare Bărbați, copii, femei

Și apele și munții Își pleacă fala frunții Și se aștern în zare Zăpezii la picioare Bunici și bunicuțe-n Zăpada îmbătată Așteaptă laolaltă Din ceruri să coboare O iarnă-adevărată.

Oglinda din vasul de flori În sezonul vaselor de flori Este totdeauna Primăvară Îmbrățișând oglinda apei Din minunatul vas de flori Las zilele să treacă-n taină Cu pasul visător.

Autopersiflare Cine cumpără versurile frumoase Ce-mi vin în vis? Li Taibai* n-a încetat să cânte Munții și apele În al său scris! Bătrânul Li Taibai oftează Cu voce tare, Neștiind ce nemuritor Este Lei Ren Care apare.

*Li Taibai; de fapt este vorba de Li Bai (701-762) poet din dinastia Tang (618-902) supranumit de contemporani „nemuritorul coborât din cer”. În românește de Lia-Maria Andreiță

destineliterare@gmail.com

299

Destine Literare Xu Wende Ion Andreiță

L-am cunoscut la Institutul Cultural Român din Beijing. Venise, ca de fiecare dată, să participe la acțiunea literar-artistică ale cărei personaje principale eram eu împreună cu soția mea, tapisera și prozatoarea Lia-Maria Andreiță. Deși nu știe o boabă românește, cultura română îl atrage ca un magnet. Câteva ceasuri mai târziu, într-un micuț restaurant de epocă – numit chiar „Palatul Beijing”; dosit între niște clădiri moderne și fățoase – am stat pe îndelete de vorbă – ajutați de bunul cunoscător și iubitor de limbă română, traducătorul Xu Wende – în compania unor salate sofisticate, stropite cu grațioase păhăruțe (cât degetarul!) de maotai. Așa am aflat povestea unui poet care, dincolo de întâmplările vieții, trăiește cu pana și sufletul în legea candorii. Lei Ren s-a născut la 16 februarie 1950, în provincia Hebei, într-o familie de țărani înstăriți. După absolvirea gimnaziului se face păstor, apoi lucrător agricol, apoi învățător de școală primară. Învață, ca autodidact, limbile engleză, japoneză și rusă. După niște studii și examene, devine lector și traducător de engleză. Studiază Dreptul – și ajunge avocat. Pasionat de tehnică, se consacră ingineriei în

construcții, înființând și o firmă de inginerie geotehnică. Își înscrie în palmares și 12 brevete de invenții, dintre care una autorizată în SUA. În tot acest timp, în paralel cu preocupările tehnice, scrie versuri – dar, după cum mărturisește, nu se prea ia în serios. O călătorie la Qinshan („Muntele Verde”) din provincia Sichuan, îl întoarce definitiv cu fața spre poezie. În anul 2011, Editura Scriitorilor din Beijing îi publică primul volum de versuri. Apoi apar, consecutiv, în anii 2012, 2013, 2015 – la Editura pentru Literatură și Artă „Fluviul cel lung”, din Wuhan-Hubei – volumele „Lei Ren despre sentimente”, „Lei Ren despre iubire” și „Răsturnarea ninsorii”. De asemenea, traduce în chineză romanele americane „Ochii roșii-albăstrii” și „Arta tranzacției”. Este membru al Uniunii Scriitorilor din China, al Uniunii Traducătorilor și al Asociației Poeților din China. Redactor șef adjunct al Rețelei de Poezie Chineză. În anul 2014 Asociația de Poezie i-a conferit „Premiul pentru contribuție la poezia chineză”. În anul 2015, revista „Prietenul poeților” îi conferă titlul onorific „Poet încununat cu lauri”. Tot în anul 2015 obține Premiul I la Concursul național de poezie „Cupa lunii mijlocului toamnei”.

Primire la Uniunea Scriitorilor din China; Lia-Maria și Ion Andreiță sunt întâmpinați de către scriitorul Li, directorul Departamentului Relații Externe. Alături, pe post de translator, jurnalistul și traducătorul Luo Dongquan.

300

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

George ROCA (AUSTRALIA)

Pe-al vostru steag e scris unire!? În ultimul timp se vorbeşte tot mai mai mult de furtul proprietăţii intelectuale, de plagiate, de însuşirea pe nedrept a unor bunuri mobile, imobile sau spirituale care... nu aparţin de niciun fel noilor beneficiari. Peste tot în lume se fură ca-n codru! Din Australia până în Olanda, via România. Olanda care nu ne-a lăsat să intrăm în Schengen deoarece suntem corupţi şi nu stăm bine cu justiţia! Dar ei!? Să conjugam deci împreună verbul „a fura”... „Noi furăm? Voi furaţi...!? Ei „maastrichtienii”, fură?” Poate da, poate nu! Depinde de urechea şi de verdictul expertului! Expertului în muzică, desigur! Un analist, sau mai mulţi analişti trebuie să ia problema în serios… să descopere dacă Municipalitatea din Maastricht (Limburg) ne-a sfeterisit, sau nu, imnul „Pe-al nostru steag e scris unire”. Nu ştiu sigur, dar tare îmi miroase a plagiat... Să fiu mai explicit. Aş vrea să menţionez deci un fapt care m-a pus pe gânduri. O asemănare extraordinară între „Imnul Maastricht” interpretat de faimosul André Rieu şi orchestra sa şi „Pe-al nostru steag e scris Unire” - cântec patriotic dedicat Unirii Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească de la 1859. După câte ştiu, muzica îi aparţine lui Ciprian Porumbescu (1853-1883), iar versurile lui Andrei Bârseanu, cu toate că pe site-ul Wikipedia se specifică clar faptul că „Imnul Maastricht” îl are compozitor pe olandezul Alphonse Olterdissen (1865-1923) şi a fost adoptat ca imn oficial de către Municipalitatea oraşului Maastricht (abia) în anul 2002.

Celebra melodie a compozitorului român Ciprian Porumbescu a devenit din 1912 şi imnul naţional al Albaniei (Himni i Flamurit). Albanezii menţionează cu mândrie numele compozitorului şi recunosc originea sa românescă. Oricum, asemănarea dintre cele trei variate este notabilă! Greşesc oare!? Să facem comparaţie: IMNUL MAASTRICHT https://www.youtube.com/watch?v=KUzbT7x2_48 IMNUL ALBANIEI https://www.youtube.com/watch?v=XKNG_HxrXf Q Originalul scris de Ciprian Porumbescu https://www.youtube.com/watch?v=0hx1uaGcI7g Şi uite aşa! Tăcere totală! Romanii trebuie să fie mereu cu ciocu‟ mic, chiar dacă alţii ne fură pe faţă! Ruşii ne-au furat teritoriile şi tezaurul, norvegienii copiii, canadienii descoperirea insulinei, austriecii pădurile, iar domnii olandezi ne „fură” imnul pe care simpaticul Rieu şi audienţa lui din piaţa municipală din Limburg îl cânta într-o veselie cu mâna pe inimă! Iar, alde noi, ca să demonstrăm că suntem europeni cuminţi şi cu botu‟ pe labe, ne preocupăm numai de criticarea justiţiei interne, a parlamentarilor de toate culorile, de plagiatele autohtone de doi lei şi de cărţile scrise în puşcărie... PS. Poate vom descoperi în curând că Ciprian Porumbescu l-a plagiat pe... Alphonse Olterdissen! Sydney, Australia 24 Ianuarie 2016 Ziua Unirii Principatelor Române

destineliterare@gmail.com

301

Destine Literare

Eliza ROHA (ROMÂNIA)

Emilia Dănescu despre Odihna pietrei Odată cu publicarea volumului de versuri ODIHNA PIETREI, Editura Ştef, Drobeta Turnu Severin, 2015, doamna Emilia Dănescu se recomandă ca poetă marcantă în diversitatea luxuriantei peisagistici a liricii poetice actuale prin originalitatea exprimării sentimentelor şi a impetuozităţii feminine, un real inedit potenţat de o surprinzătoare acurateţe parcă ţinând de sobrietatea matematicii, dublată de eleganţa simbolului ales simplitatea pietrei. Doamna Emilia Dănescu operează cu înlănţuiri metaforice creând adesea imagini derulate parcă cinematografic, identificându-şi eul cu simboluri ale libertăţii de gândire şi expresie: ”Eram un pescăruş/ cu aripi la picioare.// Eram o nesfârşire în zbor/ cu aripile-ntinse peste neguri,/ cu ciocul întredeschis,/ cu strigătul interzis/ sorbind văzduhuri…” (Vis de gustar). Încetul cu încetul, vers cu vers, Poeta îşi devoalează trăirile interiorităţii, se mărturiseşte întrutotul, cu o dezinvoltură ce sensibilizează cititorul, adesea acesta recunoscându-şi propriile sentimente, tema volumului de poezii fiind în fapt cea eternă şi majoră a vieţii – iubirea, pe cât de puternică pe atât de veşnică, găsindu-şi echilibrul în odihna pietrei mult răbdătoare: ”… Tu m-ai învăţat/ ce este o piatră.// Acum aş vrea/ să aflu/ cum poţi fi PIATRĂ/ cu suflet de om// Învaţă-mă!” (Învaţă-mă!) Poeta trece de la o stare sufletească la alta, în valuri înalte, oferindu-ne când o poezie meditativfilosofică, adesea, a tristeţii: ”... Nu mai aştept nimic/ de la nimeni./ Am împrumutat fericirea/ pentru un timp,/ acum e vremea s-o dau înapoi.” (Semn de carte), când tumultul unei iubiri 302

răscolitoare: ”Ia-ţi lira, iubitule!/ Să cântăm şi să dansăm/ În noaptea asta de mai./ Te cheamă dragostea.// Mai scrie-mi un poem,/ mai minte-mă încă o dată!...” (Noapte de mai). Sufletul poetei când aleargă exuberant, declarându-şi fericit iubirea: ”…Tu eşti respiraţia mea./ Eşti luna nopţilor mele târzii/ Şi soarele zorilor de zi…// Tu eşti izvorul din care sorb,/ stâmpărându-mi setea./ Şi pâinea caldă de cuptor,/ hrănindu-mi foamea.// Tu eşti TU./ Şi EU nu pot respira/ fără tine.”… (Respiraţia mea), când se închide în cochilia resemnării: ”… Să vă spun un secret:/ Singurătatea mea se învecinează/ cu o lacrimă,/ lacrima îngerului păzitor/ care şi-a uitat batista acasă…// Oare, cine să i-o şteargă?” (Fructul oprit).

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Intuitiv, parcă pentru a se apăra de loviturile vieţii, se închide, se cuibăreşte în veşnicia pietrei, ţinându-şi iubirea aproape: ”…Mă rog lângă o piatră,/ învecinându-mă/ cu odihna ei.// Linişte, nelinişte…/ Somn, nesomn…// Şi eu,/ visând la ce va fi/ să fie…// Dacă va fi.” (Odihna pietrei), izbucnind apoi frenetic în versuri înlănţuite de puterea dragostei: ”În fiecare seară aş vrea/ să-ţi

şoptesc numele/ la ureche.// Şi-n fiecare dimineaţă,/ în căldura trupului tău/ învelită,/ să te spionez/ privindu-te pe sub gene.// În fiecare noapte aş vrea/ să adorm în cântecul tău/ de alint.”…(Aş vrea). Cu acest volum de poezii, ODIHNA PIETREI, doamna Emilia Dănescu păşeşte cu certitudine în lumea creaţiei poetice, oferindu-ne, cu sinceritate şi smerită feminitate, adevărul iubirii. 15 nov. 2015

Imagini din timpul lansării la Rm. Vâlcea a cărților Odihna Pietrei (Emilia Dănescu) și Memoria trestiei (Mihai Antonescu)

destineliterare@gmail.com

303

Destine Literare

Harry ROSS (ISRAEL)

Lirice (2) Ruga de dimineaţă Viitor Văd aerul brusc colorîndu-se, Porumbeii, rând pe rând, sărutându-se Văd marea din somnu-i umed trezindu-se, Şi petalele fllorilor deschizîndu-se Ruga mea în fiece dimineaţă E invariabil aceeaşi: Doamne, păzeşte aceste miracole Pentru fiecare zi Nu lăsa luminii să se piardă, Porumbeii să se sfădească, Mărea să adormă între valurile-i molcome, Petalele să-şi piardă culoarea şi prospeţimea Fii prezent în viaţa diurnă, Precum aerul, lumina şi apa, Fii îngerul nostru păzitor în toate Tu eşti crezul nostru suprem Întru salvarea de la pieire A tot ce ţine viaţa La suprafaţa scoarţei terestre Speranţa O lume o caută, O lume o pierde Şi nu e departe Apare, dispare, pleacă, revine Se joacă de-a ţurca cu tine Cu mine O iubim şi o îndrăgim Are-n ea ceva sublim De ce nu este de vânzare Ca fiecare Să o cumpere la prăvălie Şi s-o pună la păstrare Pentru zile negre, zile grele Fie-i, la nevoie, Colac de salvare 304

Te chem, te cânt şi te reneg Eşti uşa deschisă spre Mâine eşti floarea ce îmboboceşte şi petalele ce mor eşti adevărul şi mincună, bucuria şi tristeţea, iubirea şi ura, eşti tot şi nimic te chem, te cânt şi te blestem eşti o promisiune şi iluzia cea mare eşti apă şi uscat boli, suferinţă şi moarte eşti de toate, strălucitor dar atît de înşelător vino, pieacă, apropie-te dar nu prea mult te aştept cu inima închisă în colivie dar şi cu teamă că vei fi sfîrşitul unei ere fără putere, fără avere, glorios în tot ce-i puturos

A pleca Adică a te muta În altă parte A părăsi căminul tău Şi a fugi în alt destin! Cum e? Fascinant la început, După care încep căutările de poteci.

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Nevolnic, rătăceşti printre străini Eşti al nimănui, nimeni nu te ştie, Vrei să te lipeşti, să aparţii Cuiva sau gliei neştiute Te lupţi, te oferi, te dărui pe nimic Inutil! Ploile nu cad pentru tine, Pămîntul îţi rodeşte buruieni Nici soarele nu te luminează Nici luna nu-ţi oferă un culcuş Eşti un fir de nisip Purtat de vînt Te ţii în balans, Dar talerul se îmcină mereu acolo unde-i rău Să stai pe loc? Da, dacă ţi-e bine Şi viaţa îţi poartă noroc.

Locul meu N-am ştiut niciodată unde mi-e locul Uneori m-am aşezat prea în faţă, Alteori prea în spate Mă puneam în lumină Ori în umbra unui nor Iubeam lumea Şi ziceam că şi ea mă iubeşte Mergeam zbuirînd spre stele De parcă toate erau ale mele Un nu ştiu ce îmi spunea mereu Aici e nu e locul tău Dar unde? ăntrebam Acolo, poatre chiar Dincolo Nu, mai sus Nu, mai jos Şi tot aşa mutându-mă de ici-acolo Rămîneam însingurat Om al nimănui, de nimeni chemat

Vise în deşert Prima poezie E atît de neobişnuit să visezi în deşert, Acolo între dunele de nisip Şi vînturile uscate, Printre cămilele sleite de puteri Ce vise poţi avea acolo? Sărate, ceţoase, nebuloase, vântoase? Nu contează, Ba contează Te-ai dus în deşert să te rupi de lume De prieteni, de vecini, De niște străini, Chiar de visele de dinainte Acolo e locul unde visul nu caută bogăţia, Nici dragostea, nici răzbunarea E visul de aur pur, Golit de orice ambiţie Prin tine trec în somn Pustiuri, neatinse de inhibiţie Un vis curat Neviciat Face căt o lume Indiferent dacă e în Pustiu sau în halatul tău Auriu

destineliterare@gmail.com

Unoeri văd în albastru Alterori în galben sau în roz, Verdele ştiu că-mi vorbeşte, Pe cînd roşul aproape mă orbeşte Aerul vibrează în culori. Şi de sunete cereşti Inima tresaltă de fiori, Şi iubirea îmi spune: să nu cerşeşti Un înger în cer visează Vise de un arămiu închis Calul de sub şeaua-mi nechează Şi zboară direct spre paradis Veni-va ziua minunată Cu flutruri încrustaţi în culori Lumea va dansa o saltată Iar noi doi ne vom pierde Printre nori Ca un cârd de cocori 15 ianuarie 2016 Israel

305

Destine Literare

Ion ROȘIORU (ROMÂNIA)

Un roman de stringentă actualitate Iată că Lia-Maria Andreiţă, spirit neastâmpărat, inventiv şi iscoditor, semnează o nouă carte: romanul În umbra sorţii, la Editura SemnE (Bucureşti, 2015). Este vorba de o radiografie neiertătoare a societăţii româneşti din preajma Evenimentelor din Decembrie 1989 şi, mai ales, din anii tulburi care le-au succedat sub numele de Tranziţie. Spre a-şi duce la capăt această întreprindere demascatoare, autoarea îşi alege câteva personaje ale căror destine sinuoase se întretaie prin forţa împrejurărilor deopotrivă diabolice şi providenţiale, de la caz la caz, naraţiunea câştigând atât în alerteţe a discursului epic, cât şi în profunzime analitică în creionarea oamenilor aflaţi la cheremul istoriei chiar şi atunci când sunt înclinaţi să creadă că ei fac această istorie şi că o domină în cele mai tainice cotloane ale ei. Romanul Liei-Maria Andreiţă are o structură basmică. Pe de o parte, evoluează câteva personaje pozitive, întruchipând, atâta cât le stă în putinţă, binele, personaje care vor să se ridice prin muncă cinstită, precum surorile Maia şi Liuba Rogoz, două lipovence din Tulcea, ori medicul Radu Scărlătescu, iar pe de altă parte, atotpotentatul Gicu, General de Securitate, care îşi face veacul prin Universitatea din Iaşi, unde nu se zburleşte un fir de păr pe capul nimănui fără ştirea celui care taie, spânzură şi diriguieşte discreţionar toată politica de cadre din venerabila instituţie de învăţământ şi de cultură. Satrapul face parteneriat în opera de triumfare torţionară a bunului plac şi a liberului arbitru cu Milica, o procuroare din Bârlad de a cărei spaimă tremură întreg ţinutul moldav şi nu numai. Ingeniozitatea autoarei de a demonta mecanismele prin care nevinovaţii întră în vizorul Procuraturii şi al Securităţii care veghează toate mişcările şi ascultă 306

până şi gândurile celor luaţi în colimator, mulţi dintre aceştia sfârşind prin a le face jocul manipulatorilor de conştiinţe, celor ce recurg la înfricoşarea prin şantaj a celor mai slabi de înger, momiţi prin fel de fel de avantaje (oferirea de apartamente sau vile de lux, numirea în posturi prestigioase în învăţământul superior, acordarea de burse în străinătate odraslelor celor ce, după Revoluţie, cel puţin, şi-ar fi putut divulga călăii şi turnătorii care fojgăiseră în jurul lor mizerabil din anii comunismului oficial, căci în fapt el nu şi-a dat niciodată obştescul sfârşit, aşa cum emanaţii i-au făcut să creadă pe naivii pe care continuă şi la ora actuală să-i dispreţuiască. Naraţiunea de 226 de pagini a Liei-Maria Andreiţă se constituie din aglutinarea mai multor povestiri care se întâlnesc precum afluenţii unui râu. Cea mai consistentă dintre ele pare a fi cea a Maiei Rogoz. Absolvind liceul unde dovedise o uşurinţă specială în asimilarea limbilor străine, îndeosebi a francezei, Maia descinde în Bucureşti să se mediteze la anatomie şi chimie spre a urma Facultatea de Medicină. Medicul pe care îl caută, fiul unui naş al familiei i-l recomandă pe doctorul Emil Niculescu, un disident care a plătit cu ani de temniţă comunistă orientarea sa politică. Fata se îndrăgosteşte de acest meditator şi i-o declară deschis, fără să ştie că domiciliul doctorului e împânzit de microfoane. Mult mai târziu va afla că tânărul securist care intercepta toate vorbele şi zgomotele din casa meditatorului s-a îndrăgostit cu disperare de ea. Din păcate, nu va fi admisă la facultatea scontată, Maiei mai lipsindu-i doar două sutimi fatale. Va intra, însă, a treia, în anul următor, la Facultatea de Franceză şi după absolvire va lucra la ONT Iaşi, ipostază care o plasează automat sub ochiul atotprezentei Securităţi destineliterare@gmail.com

Destine Literare al cărei exponent este Generalul, un tip dotat cu un apetit sexual care face din el un neiertător Casanova moldav. Când punea ochii pe o femeie îi şi scăpa caraba în sutien sau în chiloţi şi nu mai avea nicio importanţă unde o poseda, în hotel, pe iarbă sau în maşină. Translatoarea de la ONT are astfel ocazia să fie dezvirginată, fără să se poată opune, ca şi cum ar fi fost hipnotizată, într-o chilie a unei mănăstiri de pe Călmăţuia. Călugării de aici îi deveniseră complici şi nu-i deloc exclus ca măcar unul dintre aceştia să fi fost şi el securist infiltrat în chiar casa Domnului. Tot aici, altă dată, şi fără s-o mai supună la chinurile sexului, hirsutul o somează să-şi întocmească dosarul pentru concursul de ocuparea unei catedre universitare. Concursul, se înţelege, va fi unul formal. Maia realizează că trăia într-un regim concentraţionar, într-un stat poliţienesc diabolic şi ştie că nu se va mai putea sustrage manipulării, şantajabilă fiind prin şi pentru faptele unor membri ai propriei familii. Liuba, sora ei, care preda limba rusă într-o şcoală din Bârlad, se lăsase sedusă de fiul gazdei sale, un om însurat, şi rămăsese însărcinată. Gazda o ajutase să avorteze clandestin, cum se întâmpla frecvent în iepoca de aur, dar fata riscase să moară de septicemie. Fusese salvată, în ultimă instanţă, de medicul Radu Scărlătescu, care-şi riscase cariera profesională întrucât considerase că viaţa unui pacient e mai presus de orice. Mai mult decât atât, la puţină vreme după ce o salvase din ghearele morţii pe frumoasa profesoară, o ceruse de soţie. Dacă îşi închipuie cineva că astfel de încălcări ale directivelor de partid privind natalitatea în statul ceauşist dictatorial rămâneau nedescoperite, se înşeală amarnic. Mai ales că Făt-Frumosul de care se îndrăgostise coup de foudre Liuba nu era altcineva decât soţul acerbei procuroare bârlădene ai cărei oameni supravegheau cu sârg casele tuturor suspectaţilor că nu se conformează politicii partidului totalitarist. Procuroarea are în fiinţa ei ceva de comisar sovietic, cinismul şi vulgaritatea de care dă dovadă necunoscând niciun fel de limite. Ea face ca medicului Scărlătescu să-i fie stopată ascensiunea socială şi profesională, puţin lipsind să nu ajungă curant la un azil de bătrâni din Ruginoasa. Evenimentele se precipită însă şi iau întorsături neaşteptate. Maiei, acum universitară, i se face cadou o vilă impozantă din vecinătatea Casei Pogor. destineliterare@gmail.com

În noua locuinţă sunt aduşi şi ceilalţi membri ai familiei, adica Liuba, Radu, care acum scria poezii pe care le semna cu pseudonimul Serafim Cernat, şi fiica lor Odette de a cărei educaţie intensivă se ocupă toţi până la saturaţie. Toate aceste favoruri care vin, prin General, din partea Securităţii represive prin excelenţă, nu-s deloc acte umanitariste, cum s-ar putea crede, ci au scopuri ascunse şi, nu o dată, perverse. Maia devine, fără voia ei, soţia unui alt securist, Grigore Niţescu, cunoscut sub dulcele hipocoristic de Grig şi suferind în taină de un handicap sexual, adică ne prea putând să satisfacă la pat o parteneră, Generalul şi Procuroarea cunoscând, încă din perioada studenţiei lor comune, acest amănunt jenant. Explicabil de ce Generalul Gicu îşi rezervase, precum în epoca feudală, dreptul primei nopţi şi asta în chiar chilia unei mănăstiri din ale cărui vinuri şi bucate de soi se va înfrupta cu nesaţ şi în timpul scurtului refugiu ocazionat de Evenimentele cunoscute sub numele de Revoluţie anticomunistă din iarna lui 1989. Atât Gicu, cât şi Milica şi Grig, au fost cei mai buni studenţi din promoţia lor la Facultatea de Drept din Bucureşti, mobilul acestei ambiţii şi al zelului profesional de la viitoarele lor locuri de muncă explicându-se prin aceea că toţi proveneau din pături sociale pe care le urau şi le combăteau, sperând că astfel li se vor uita originile. Această atitudine a mai fost strălucit psihanalizată de regretatul Mariu Tupan în romanul Vitrina cu păsări împăiate, unde a realizat un personaj memorabil în persoana securistului torţionar Gelu Ropotică-Togoe pe care-l contraria şi-l împingea în pragul isteriei libertatea altora, precum a zlătarilor maltrataţi de el nu pentru aurul pe care l-ar fi ascuns, ci pentru că ştiau să se bucure de existenţă mult mai autentic decât lui îi permitea propria şi murdara îndeletnicire. Lia-Maria Andreiţă exemplifică o asemenea atitudine prin trecutul lui Grig, nepot de bunic chiabur şi de unchi anticomunist, acest unchi Tudor trăind ani în şir ascuns între un zid al casei părinteşti şi dublura lui ridicată special în acest scop. Episodul aminteşte îndeaproape de nuvela târzie a autoexilatului Petru Dumitriu, Cei mai frumoşi cai. Spre a putea urma Dreptul, Grig a fost adoptat de o mătuşă a sa. Cât timp Maia s-a meditat pentru a intra la Medicină, ascultătorul de microfoane securistice, 307

Destine Literare Grig, s-a purtat ca un adevărat înger păzitor al fetei. După Revoluţie s-a pensionat şi a intrat în învăţământul superior şi lucrul acesta i se propune de către Generalul care între timp năpârlise, fără a se fi vindecat şi de morbul puterii şi al relaţiilor suspuse, conform principiului „la vremuri noi, tot noi”, să predea la Facultatea de Drept din acelaşi oraş cultural prin definiţie, Iaşul. Pe securişti, ca şi pe „muncitorii cu gura” care au fost activiştii de partid, Revoluţia i-a prins cu averi considerabile şi cu conturi în băncile din străinătate. Repliaţii din mers îşi asigură fără eforturi prea mari viitorul progeniturilor cărora li se cumpără vile în străinătate unde sunt trimişi la studii în cele mai prestigioase universităţi capitaliste. Făcând, chipurile, unele hatâruri postdecembriste fostelor victime de până atunci, „foştii” recurg, de fapt, la o stratagemă de aşi perpetua puterea şi privilegiile. Din atei convinşi au devenit peste noapte credincioşi şi cuvântul „dumnezeu” e destul de prezent pe buzele lor spurcate de înjurăturile cu care până nu demult şi-au „gratulat” duşmanii de clasă. Acum foştii cerberi ai regimului comunist fac tot ce le stă în putinţă să li se uite trecutul şi se cred cei mai îndreptăţiţi să salveze bunurile artistice din patrimoniul naţional, care pe căi dintre cele mai oculte iau calea străinătăţii. Trimise la expoziţii care ar contribui la ameliorarea imaginii ţării în afară, multe opere de artă nu se mai întorc niciodată acasă. Escrocii, pedofilii, traficanţii de droguri şi de carne vie, profitorii de toate calibrele, falşii preoţi şi prostituatele deghizate în măicuţe fojgăie la tot pasul. Peisajul edilitar cunoaşte transformări fără precedent: măcelăriile devin centre de schimb valutar, apartamentele de la parter birouri notariale ori cabinete stomatologice, casele de cultură ajung cârciumi ordinare, apar

308

clădiri uriaşe de beton şi sticlă adăpostind bănci jecmănitoare, chioşcurile de ziare devin aprozare, jocurile de noroc proliferează cancerigen ş.a.m.d. Cerşetorii şi copiii străzii îl asaltează din toate părţile pe trecător, prăpastia socială se adânceşte inescaladabil. Nici situaţia satelor postdecembriste nu e una mai bună: case dărăpănate, coşuri de sobe fără fum, pomi tăiaţi de prin curţi şi de prin livezile adiacente, bălţi lipsite de peşte, podgorii neîngrijite, păduri defrişate etc, toate ca urmare a „epidemiei licitaţiilor” care au făcut ravagii economice şi ecologice în toată ţara. Romanul are şi o dimensiune religioasă. Experienţa pelerinajelor de profil, la care a luat parte autoarea, îşi spune şi aici cuvântul. În debandada adusă de Revoluţie, românii simt nevoia unui reper moral pe care îl întrezăresc, parţial sau total, în biserică şi-n vorbele duhovnicilor cu har precum Părintele Ciprian pe care Liuba, speriată că Odette ar avea, la cei 25 de ani ai ei, cununiile legate, începe să-l frecventeze. Maia şi ai ei organizează miercurea rugăciuni colective. Într-o lume în care autorităţile comuniste din vremea odioasei dictaturi au comis tot felul de fărădelegi, iar după Revoluţie, în timpul căreia au tras doar câteva spaime şi s-au ascuns ori s-au deghizat fiecare cum a găsit de cuviinţă, nu s-a clintit un fir de păr de pe capul lor, singura pedeapsă la care se mai aşteaptă lumea rămâne cea de ordin divin. Aşa se face că Generalul fuge în lume cu Janette, fiica Procuroarei, şi damblageşte când îşi prinde juna concubină lăfăindu-se în braţele unui polonez angajat pe post de grădinar. În umbra sorţii (titlu purtat şi de o nuvelă din 2005 a lui Cristi Mitran) e un roman de stringentă actualitate şi el consolidează prestigiul unei prozatoare deosebit de talentate.

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Lia RUSE (CANADA)

Versuri Pentru Mihai Eminescu Opera ta, Mihai, e-o măreţie! Parcă-i o pictură desăvârşită Şi din culoarea ei neliniştită Ar susura -suav- o simfonie… În versul tău pluteşte veşnicie, -Aşa- ca-n,.. iubirile mari. Pitită, Prin strofe, trece-o undă răzvrătită, Fiorul-vânt porneşte să adie... Rima prinde iute să ne-nfioare, Emoţii cresc în clipa următoare! În poezie, doina prinde viaţă… Scrierea ta, Mihai, vibrant-sonoră În stihuri geniale se răsfaţă Şi,.. sufletele noastre le adoră… Unirea 1859 Ne bucurăm sărbătorind ``Unirea`` Cum bucuratu-s-au şi străbunicii! Noi, iar, simţim în suflete iubirea Pentru cei ce-au învins fulgerul fricii… Munteni şi moldoveni cu-acelaşi cuget Au pus pe Cuza -Domn- în fruntea ţării Mărind o hartă-n lume şi în suflet Cum am putea noi da ``asta`` uitării?! Patria noastră, plină de istorii, De ani şi ani şi-a tot schimbat bătrânii (Străbuni cu lăncii şi atâtea glorii) Ce-au luminat şi definit românii. Pământul nostru, să s-adune,-a-nceput De-atunci. Cu grijă alungând duşmanul Peste pragurile suse, -ţinut cu ţinutPatria a-ntregit-o suveranul… ……………………………………… Azi, o soră, cu sufletul de rouă, E tristă pest-un hotar ce s-amână. Lângă surori ar vrea o viaţă nouă… destineliterare@gmail.com

…………………………………………… Suntem români ! Să dăm mână cu mână. Ianuarie gri Miros de gheaţă…ianuarie gri… Aştept, în timp, sub dulcele zăvor… Neaua râde spre cerul plin de nor, Picură frig din orgile argintii. Sub pas, albul plesneşte tăcere, Dorul rătăceşte-n dimineaţă, Lunecă o insulă de ceaţă (Cupă-a nostalgiei efemere), Arde câmpia inimii mele, Zăpezile aleargă, iar, năluci Iarnă frumoasă -cu visele dulciGeru,-n zigzag, fuge clipind stele! Reveria şi realitatea, În amestec, cântă o poveste… Timpul ne pândeşte după creste, Clipa sprijină eternitatea... ……………………………………….. Mi-e dor de visul nostru din trecut… Dorul, din suflet, fuge sub gene! Te-aştept sa vii!.. ziua trece-alene, Aş vrea să stăm la focul de-nceput! Alerg la-ntâmplare Se tânguie văzduhu-ntr-un flaut nebun… Din iubiri, amintiri se -tot- duc şi revin, Prin tristeţi de omăt. Mă pătrund şi adun Ochi aprinşi de scântei (gerul gri e senin). Sunt sclipiri reflectând întâmplări de demult! Un băiat derutat trece strada grăbit... Fuge cântec de dor, peste lumi, şi-l ascult. Gesturi de plumb duc norii pe timp rătăcit. Prin albul strecurat pe cadranul zilei, Chipuri, cu speranţele-n vis, împletesc fum Peste imprevizibila clipă-a milei. Sufletu-mi intră-n acest imperiu, acum! Ţâşnesc nemaipomenite situaţii 309

Destine Literare Proiectate alb pe un ecran aburos Cuvintele curg speriate-n creaţii Spre capătul văzduhului miraculos… -Zeii nebuni, printre colţi înfipţi de lumini, Rotesc, un schimb de secunde, în esenţe, Tremură clipe,-n plânsul de iarnă, regini, Vântul răbufneşte cu luminiscenţe… Târăsc neliniştea peste presimţire, Sunt prea uimită, sunt prea înfricoşată! Alerg la-ntâmplare, alerg în neştire, Alerg cu teamă, cu lacrima-ngheţată… ……………………………………………….. O, cum ţâşneşte o nouă frenezie! Un abur sentimental leagăn-o clipă, Topeşte spaima într-o euforie, M-acoperă umbra ta ca o aripă… Regală floare Spre basme curge liniştea -acumLa foc! Albul începe să se cearnă… Vremea tiveşte lumina cu fum, Lin, lunecând priveliştea în iarnă. E ca şi cum aş trece printr-un vis! Ascult fluturii rotindu-se uşor… Gingaşul gând -nebănuit- e scris Ducând pe aripi neobositul zbor. Clipa de taină e-a norului plecat Să învelească rodul pe pământ În zile reci, când gerul-împărat Sărbătoreşte nunta-iernii baletând. Ceru-i deschis. În jur e gol crescut… Un dans de-amintiri se bănuie-n timp, Prin viori vechi trec doine din trecut! Razele, greu, pătrund în anotimp… Totul e alb,..pană la alb orbitor, E-o-ncătuşare de regală floare, Trec clipe uitate în sănii de dor Cu clinchete ducându-mă-n ninsoare Lacrimi de frig Februarie, fluturi albi de cristale, Ai amorţit în visul de-omăt aprins! Străveziului timp îi dau târcoale, Grele de dor, umbrele cu chipul nins. Pretutindeni, aeru,-ntâmplări, paşte! Acum când norii-nfloresc suav argint, Pe omăt, gerul -diamante- naşte, Lacrimi de frig…Clipele-s triste! Se simt. La crucea iernii-ngenunchează vântul Trecând dorul şi sufletul prin boală, Tristeţea răspândeşt-uşor cuvântul, Tăceri, priviri, pe-orbita lumii goală…

310

Şi împrejur, o presimţire oarbă Mi-aprinde faţa, inima mi-o strânge, Îngăduind iubirii să o soarbă Şi-ascult fiorul alergând prin sânge. …………………………………………… Neaua-n dantelă se-aşază pe pleoape, De mână prinşi, noi răscolim cărarea, Şi frigul ne aduce -mai aproape-! Pe buze se topeşte răsuflarea…. Sclipiri romantice Luminile au înnoptat încet Ţâşnesc, din boltă, izvoare de ger, Peste omăt un amnar violet Aprinde diamantele ce pier. Pârtiile fug desperecheate Pe roata ceasului cu clipe pale, Sub paşi pocnesc pietre-ngheţate Ce pot luci -deşi- sunt ireale. În rugă smerite frunţi se-nclină… Dorul scânteind aprinde-o stea Sclipind de frumuseţe şi lumină Pe-o rază furată din privirea mea… Vâslesc prin timp şi,..suntem împreună. Clipa mă ţine-n braţe-n acest vis O, fuge sângele şi se adună Într-un ritm nebănuit de nedescris. Extatic străluceşte, peste iarnă, Luna-n dulci lumini de reverie. Năluci, pe pârtie, răstoarnă Candoarea noastră…E o beţie!

Mmurmură iubirea Murmură, dulce, întâlnirea-n taina firii! Mătasea visului uşor mă luminează, Vesel îmi alină clipa presimţirii, Cu speranţe colorate mă îmbrăţişează… Dinspre tăceri, urechea şi-adună vaier moale, Sunt umbra peste care se scutură tot cerul, Stă suflul meu uimit în raze muzicale, E-o-aprindere-n sânge -deşi- stăruie gerul. Un sentiment, cu puls haotic, mi-e rânduit Vorbele fug speriate iar gândul e confuz… Se deschide-o nişă-n regatul neasemuit… ……………………………………………… -Stăpâneşte-te!-mi zice clipa vuind în auz…

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Melania RUSU – CARAGIOIU (CANADA)

RAZĂ SPRE LUCEAFĂR Grupaj de poezie închinat celei mai gingașe iubiri, Mihai Eminescu –Veronica Micle,

limpeziri Din aurul, podoabă-n chip de plete, Aureolă-n zborul viu, de mai, Sub gene grele-n roua tinereții Aripi de mici colibri-n evantai, Mă-nduplecă să las gândiri de iarnă Și ce-a mai fost, și-ar trebui să vină Și pulberile stelelor să cearnă; Să mă înalț din scoica mea de tină... Îmbrățișări mă strâng din neființa Ce mă cufundă-n marea limpezirii Și mă aruncă-n sumbra mea căință. Ca un Icar iau drumul către soare Și-o clipă-nfiorat în biruință Simt timpul stând pe-o stea nemuritoare... magnetism colorat Un trandafir a înflorit în prima zi Pe umărul cel alb al bluzei tale; Furase colorit de portocale, În catifeua mamei ce-l urzi. Te-ai aplecat peste balconul verde Umbrit de iederi prinse de pilaștri, Și-n irizația ochilor albaștri Tu mi-ai adus privirea ce mă pierde... Și părul tău e roșu, ca o vrajă Și vântul ți se-nvăluie în plete; Un magnetism mă-ncinge cu o mreajă, destineliterare@gmail.com

Cu undele-i care se țes discrete, Ca seva-n pomul fraged, pe sub coajă, Când ies din fructe aromele-n buchete. câmp magnetic Te atrag în irizări de plete blonde Inconștient, prin magnetismul meu, Imponderabil, dar nespus de greu Și calmul tău e-o fierbere în sonde! Simt imaterial și totuși cert Un flux ce mă trimite și pe mine Să urc crispată treptele infime Ce duc spre tine... Și nu pot să-mi iert! Vâslesc din răsputeri să-mi apăr nava; Furtuni să domolesc, aș vrea să pot; Mă țintuiește în vârtej zăbava: Nu pot să fug, mă ia valul înot Și apele fiebinți sunt, precum lava! Și vâslele m-au părăsit... de tot.. Biosferă Hrănind lumina cu ideea vieţii Materia urcă înspre nesfârşit, Perpetuând atomii definit, Hrănind lumina cu ideea vieţii. Pe axe de planete prinse-n nit Se rotesc sori şi zorii dimineţii; 311

Destine Literare Se mai ascund sub draperia ceţii, Pe axe de planete prinse-n nit. În flux şi în reflux, necăutat Tălăzuiesc în trezie şi vis, Pe ţărmul umed şi mereu deschis,

Privirea ta se-ndreaptă către mine, Învăluind în taină un portret Al celui ce se-apropie de tine. Privirea ta se-nseninează încet, Ca un safir cu ape cristaline Dansat de-o crinolină-n menuet...

Din care primul simţ s-a întrupat Atom, de mână cu atom sprinţar: Din ancestral înspre cuaternar… spre ideal Zburăm, zbor vulturesc, deasupra ceţii Gândind că despicăm eter şi val; Amurgul dă culori de ireal, Prin rarii nori ce se desfac… Semeţii! O navă ancestrală ne salută Printr-un clipit de nestemat aprins Părere-n infinitul neînvins, Şi strălucire-n fracţiuni de-o sută… Alte ființe? Pământeni? Viaţa Răzbate până-n adâncimea mută… Nici o fărâmă-n cosmos nu-i pierdută, Şi omul-etalon străbate timpul, Uşor şi uimitor, mărindu-şi nimbul, Urcând mereu, pe calea lui… ştiută. seninul ochilor Privirea ta se-ndreaptă către mare; Cu soarele se-aseamănă și râde. Fantasmele furtunii reci și hâde S-au mistuit în larga depărtare Privirea ta se-ndreaptă către soare, Sub gene din aripi de albatros, Și părul tău miroase-a chiparos, Iar în cercei furat-ai câte o floare.

312

apă vie Cântă luna în izvoare Şerpuinde printre stânci, Cântece de jale mare Din durerile adânci... Stă pe gânduri câteodată Ascultând ecoul stins Şi aleargă zbuciumată Când zăreşte-un suflet plâns. Lună bună, simţi, te doare Să vezi firu-n cremeni srâns, Să nu simţi a lui rumoare ? Când se-ascunde-n umbra lată; Tremuri şi te temi că moare Viaţa-n cimbru înmiresmată...

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Dorel SCHOR (ISRAEL)

Schiţe Umoristice (59) – În rând cu lumea bună Cât mi-e de simpatic Leopold Gurnist şi cât de bune sunt prăjiturelele doamnei Gurnist!! Şi cu toate astea, cam de multişor nu i-am vizitat. Ieri însă, am intrat la ei, auzisem că Leo e bolnav şi eu, ca vecin şi medic, m-am simţit obligat. Doamna Gurnist m-a primit de la uşă cu braţele deschise şi cu un potop de întrebări: - Ce mai faci? Şi de ce ai venit singur? Să-ţi fac un ceai de tei? Sau, poate, o cafeluţă? Mai bine un ceai, totuşi... Să vezi ce-o să se bucure Leo! Leo stătea într-un fotoliu, învelit într-un pled şi părea că tocmai se trezise din moţăiala. La picioare, încovrigat, un căţel de rasă nedefinită dormea de-a binelea. - Ei, dar văd că sunteţi în pas cu lumea bună! Mi-am găsit eu subiect. Aţi făcut rost de un câine... - De ai ştii cu câtă alergătură, exclamă madam Gurnist. E un câine dintr-o rasă foarte specială. Pe asta, când creşte şi se face mare, nu-l iei nici cu trei sute de dolari... - E un coccinel! Mormăie expert Leopold. - Caniş, prostule! I-auzi la el...! Câine de rasă pură, cu părinţii şi bunicii din ambele părţi verificaţi până la a patra generaţie. O raritate! Dacă un cunoscător ar şti că noi avem aşa ceva, ne-am putea îmbogăţi... - Să nu vi-l fure, zic eu prudent. - Chiar aşa, mormăie Leopold aprobativ. - Chestiunea e foarte serioasă, oftează madam Gurnist. Să nu crezi că nu ai dreptate. Leopold îl scoate dimineaţa, dar apoi se duce la serviciu. Eu sunt ocupată, păcat de aşa un câine să stea toată ziua în casă. Pentru matale, că ne eşti drag şi ai aşa nişte copii simpatici, am face gestul ăsta unic şi ţi l-am ceda. Pentru nici o sută cincizeci. - Merită mai mult, zic. Trebuie să găsiţi un cunoscător adevărat, luaţi pe el o avere... - Dă-i încolo de bani, suspină madam Gurnist. Să-l dau la nişte străini? Ştii ce suflet are

rasa asta? Ce inteligenţa? Ce memorie? Dă-mi cincizeci de dolari şi ţi-l fac cadou pentru copii. Sunt aşa de drăguţi... - Dimpotrivă, susţin eu. Trebuie să-l daţi cuiva care nu sta foarte aproape. Ca să nu sufere! Aveţi nevoie de un amator serios, care locuieşte la vilă. Să aibe o bucăţică de curte, să poată zburda în voie... - Dar sufletul? La suflet nu te gândeşti? Oftează madam Gurnist. Parcă totul e să stai la vila şi să te plictiseşti? Tot la bloc e mai vesel. Aşa un căţel de rasă se ataşează de copii, se joacă cu ei, mai mare dragul. Nu am eu inima să-l dau la un străin nici pentru o avere. Dumitale, parcă, parcă ţi l-aş ceda, până nu mă răzgândesc, şi cu două zeci şi cinci. - Regret sincer, spun cu regret. Tocmai acum am nişte datorii... - Ei, dacă e aşa, se schimbă socoteala, zâmbeşte binevoitoare doamna Gurnist. Prietenul adevărat se cunoaşte numai la nevoie. Tot aşa şi vecinul adevărat... Ştii ceva, Leopold n-o să se supere, aşa să am bine ca o fac de dragul copiilor, ial! Ia-l pe gratis, ia-l fără nici un ban, dar promite-mi că o să aveţi grijă de el, că o să... - Tocmai asta e problema, declar eu foarte trist. Nu pot să vă promit nimic. Nici că o să avem grijă de el, nici că o să... Copiii sunt alergici la rasa asta de câini. - Ce ciudat! Se miră doamnă. Stai să-ţi aduc ceaiul... - Ascultă-mă repede, şopteşte Leopold, până nu se întoarce. Fă-mi un serviciu personal, că eu plimb potaia de patru ori pe zi şi numai pe fotoliu meu se pişă, lua-l-ar naiba. Ia-l şi bagă-l într-un taxi, să-l ducă cât mai departe... Nu mă uit la bani. Merită! Fir-ar să fie de coccinel, că mi-a mâncat sănătatea... Pentru că nu mă interesez niciodată ce mai fac ei! O să-i întreb... Tel Aviv, Israel, 7 ianuarie 2016

destineliterare@gmail.com

313

Destine Literare

Anca SÎRGHIE (ROMÂNIA)

Un strălucit jubileu al cărţii la Târgu-Mureş

Organizat de Asociaţia Culturală “Punţi de lumină” din Tg.- Mureş, al cărei preşedinte este publicista şi poeta Mariana Cristescu, jubileul cărţii marcând a 10-a ediţie a manifestării care debutase în decembrie 2012, s-a desfăşurat în Sala „Nicolae Tonitza” de la hotelul Continental din localitate, frumos ornamentat sărbătoreşte, în ziua de 28 decembrie 2015. Totdeauna când vizitez oraşul Tg.Mureş, îmi reamintesc de anii când am predat la Universitatea de Artă Teatrală de aici, perioadă când publicam la ziarul „Cuvântul liber” şi am debutat în revista „Vatra Veche”, a cărei colaboratoare continui să fiu şi în prezent. De această dată, am trăit o nouă revelaţie, aceea că manifestarea „Punţi de lumină” şi-a dobândit prestigiul unei tradiţii salutare, îmbogăţind viaţa culturală a urbei cu adevărate punţi trasate între meridianele spiritului românesc. Participarea preşedintelui Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Doru Dinu Glăvan de la Bucureşti, a scriitorului publicist Ilie Şandru, sosit din Topliţa, a unor profesori scriitori, aşa cum chiar eu veneam de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu, a echipei de conducere de la Casa de Cultură a Tineretului „George Enescu”din Reghin, condusă de pictorul Marcel Naste, recent recunoscut în Italia pentru valoarea creaţiilor sale, a unor scriitori din Târnăveni, în frunte cu Răzvan Ducan, a prestigioşilor intelectuali din oraşul de pe Mureş, precum preşedintele Senatului Universităţii „Petru Maior”, Cornel Sigmirean, poetul şi radiofonistul de prestigiu Valentin Marica, bibliologul Dimitrie Poptămaş, omul de teatru Zeno Fodor şi alţii, vorbesc de la sine de pulsul acestei manifestări, menite să promoveze recentele cărţi ale autorilor invitaţi. Debutul evenimentului a stat sub semnul colindului, oferit participanţilor de artiştii familiei Bogăţean, prezenţi cu o expoziţie de icoane pe lemn şi pe sticlă de o mare sensibilitate. Astfel, maratonul 314

lansărilor de carte a început cu entuziasm şi mare interes.

În cuvântul ce mi s-a dat, am prezentat cele mai noi cărţi ale mele. Dintre ele, Lucian Blaga şi ultima lui muză, având o prefaţă de Ovidiu Drimba, este un „dialog în trepte” ce reconstituie nu numai un episod vag cunoscut din biografia operei creatorului, ci şi acel „obsedant deceniu” al literaturii noastre contemporane, surprins cu aspecte inedite, instructive mai ales pentru tinerele generaţii. Aşadar, o carte-document care, în mod neobişnuit sa reîntrupat dintr-un film, cum a circulat dialogul meu cu Elena Daniello într-o primă formă, şi acum convieţuiesc, susţinându-se reciproc. În mod cu totul nefiresc, cartea mea, apărută în aprilie 2015 la Editura Technomedia din Sibiu, a parcurs mai întâi un itinerar american, fiind prezentată din Denver, Colorado şi San Francisco în California, până în Troy Michigan sau Cleveland, Ohio, Windsor şi Hamilton în Canada, pe unde am călătorit. Aşa se şi explică faptul că abia în toamnă, cartea Lucian Blaga şi ultima lui muză a fost lansată la Sibiu, ClujNapoca, Deva, Bistriţa şi acum la Tg.-Mureş. A doua apariţie, intitulată Radu Stanca. Profil destineliterare@gmail.com

Destine Literare spiritual, este o prelungire a iniţiativei mele şi a lui Marin Diaconu, ca îngrijitori de ediţie, de a pune în lumină personalitatea unui transilvănean de geniu, Radu Stanca, poet şi dramaturg prolific care trebuie restituit în întregime. În acest sens, apărea în 2012 o primă abordare a noastră, intitulată Dăltuiri. Noua carte, Radu Stanca. Profil spiritual, publicată la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă din Bucureşti în 2015, având Cuvântul înainte semnat de acad. Eugen Simion, panoramează viaţa şi opera lui Radu Stanca în Reperele biobibliografice şi spirituale, continuând cu capitolele Radu Stanca despre el însuşi, Valorizări critice, o cuprinzătoare Bibliografie actualizată până la anul 2014, Evocări, în care se valorifică amintirile inedite ale actorilor, ale prietenilor şi colegilor autorului, amintiri care vor apărea în curând şi într-un volum de sine stătător. A urmat studiul bogat documentat Viena lui Lucian Blaga, în care prof. univ. dr. Cornel Sigmirean a reconstituit oraşul studenţiei lui Lucian Blaga, capitală a artei în care, la început de secol XX, se întâlneau marile curente, care au fost iluminismul german şi expresionismul. În Viena valsului şi a husarilor, unde sumedenia de ziare, pe care le citeau studenţii o zi întreagă în faţa unei cafeluţe, la cafenelele oraşului imperial, te puteai întâlni cu spiritele anvangardiste. Aici, Societatea „România Jună”, frecventată cândva de M. Eminescu şi I. Slavici, de C. Porumbescu şi Octavian Goga, organiza sărbătorile importante, anunţând anul cel nou printr-o petrecere totdeauna animată tinereşte. Astfel, Cornel Sigmirean a reconstituit popasul tânărului filosof transilvănean Lucian Blaga cu date exacte, necesare spre întregirea biografiei lui din perioada ce-i anunţa debutul. Era momentul istoric când s-a prăbuşit vulturul imperial şi naţiunile se învrăjbeau. Armata română în 1916 a intrat în Transilvania şi în presa din Viena se aduceau injurii la adresa trădătorilor. În 1918 se năruiau simbolurile unei puteri ce, asemenea unui vas de argilă gol pe dinăuntru, făcut ţăndări, devenise istorie în peisajul politic din centrul Europei. Sosit cu suflet mare la acest eveniment minunat al cărţii, Hajdu Gyözö, la cei 87 ani ai săi, a mărturisit că este „scriitor maghiar şi patriot român”, amintind mesajul cuvântărilor lui Avram Iancu, care chema la convieţuire armonioasă între români, maghiari, saşi şi secui. Acesta este glasul Transilvaniei profunde, ca spaţiu al multiculturalităţii, după cum cu toţii am căzut de acord.

destineliterare@gmail.com

Tânăra scriitoare Mihaela Raşcu a supus atenţiei o a doua cartea a ei, intitulată Oglinzile pământului, care vine imediat după volumul de debut Nebănuitele feţe ale secundei, apărut în octombrie 2015, în cadrul proiectului cultural „Punţi de lumină”. Proza ei scurtă, după cum atestă Mariana Cristescu, semnând cuvântul înainte al cărţii, are modele în realitatea imediată, aşa ca în povestirea Vasilica sau în Cântecul fazanului, proză distinsă cu Premiul Odobescu pe anul 2015, dar ele poartă un mesaj, ilustrează o filozofie de viaţă, pornind de la o realitate trăită. Autoarea are ştiinţa de a surprinde un eveniment ajuns într-un punct-cheie, în jurul căruia ştie să creeze un strop de magie. Este maniera ei de a îmbrăca realitatea, drept care Mariana Cristescu crede în viitorul ei ca scriitoare, încredere la care ne raliem şi noi după lectura, timp de o noapte, a cărţii. „Muşchetarilor” echipei „Punţilor” li s-au oferit „diplome aniversare-10” de către Mariana Cristescu, mereu caldă şi spontană în demersul ei, prin care a alternat lansările de carte cu recitarea de poezie, momente muzicale cu intervenţia autorilor ori cuvântul unor participanţi deosebiţi, aşa cum erau soţia scriitorului Romulus Guga, medicul prof.univ.dr. Voica Foişoreanu, Viorel Popescu de la Iaşi, familia profesorilor bucovineni Rodica şi Carol Puia. Călin Bogăţean, cu soţia şi fetele lor, cea mare, Roxana - liceană, felicitată la eveniment de profesoara dirigintă, printr-un gest de mare delicateţe, au parcurs un drum artistic început în 2005 cu prima expoziţie de icoane, prezentată la ziarul „Cuvântul liber”. Autorul romanului Aşa a fost să fie, Ilie Şandru are o biografie culturală în care fiece titlu este important, după opinia lui Valentin Marica. Crezul scriitorului, având reper în cuvintele lui Ioan Gură de Aur: „Trebuie să aducem fapta cea bună ca îndemn, reamintind-o”, susţine mesajul noii lui cărţi. Ajuns pe pragul vârstei de 85 de ani, Ilie Şandru 315

Destine Literare conduce solemn şi cu autoritate jurnalul de război al ofiţerului Nimereanu, care i se confesa, îmbinând frontul de luptă în Al Doilea Război Mondial cu cel al vieţii lui, în care dragostea s-a dovedit a fi izvor de putere. Acest nou roman continuă un altul, Peste hotarele timpului, dedicat eliberării Reghinului, ocupat temporar de horthyşti. Autor al celei mai temeinice monografii dedicate lui Elie Miron Cristea şi al altor romane, Ilie Şandru crede cu tărie în indestructibilitatea fiinţei noastre naţionale. Romeo Morari, reporter de forţă la Radio TârguMureş, s-a prezentat la ediţia jubiliară a „Punţilor de lumină” şi ca scriitor şi poet, citind din versurile sale, care au început să fie selectate în volume, începând din 1999, când apărea Sub aripa Păsării Albastre. Valentin Marica a supus atenţiei noua sa carte de publicistică, intitulată sugestiv Iarba Golgotei, în care valorifică 40 de ani ai arhivei Radioului din Tg.-Mureş, un imens corpus, altfel ameninţat de uitare. Trăim într-o epocă în care genurile publicisticii, de la eseu la interviu, îşi pierd puritatea clasică, iar în ciuda tehnicii avansate nu se mai arhivează materialele folosite în emisiuni. Însuşi Semnalul cultural cu evenimentele consemnate reface esenţializat viaţa Transilvaniei de-a lungul celor patru decenii. Preşedintele Ligii Scriitorilor Români, filiala Tg.Mureş, Mircea Dorin Istrate, a oferit „diplome de participare” oamenilor de condei care meritau a fi felicitaţi. Între ei, poetul Răzvan Ducan a prezentat noul său volum, Strigăt din curba lui Gauss, apărut la Editura Nico din Tg.-Mureş în 2015, stilul său înbinând umorul cu sarcasmul liric, ilustrat şi în Poporul de proşti versus Eminescu din 2013. Viitoarea carte anunţată de poetul din Târnăveni este Vinul care n-a văzut strugurii. Un microrecital a susţinut şi ziarista Simina Cota din Reghin, care a selectat pentru evenimentul jubiliar versuri ale Dorinei Stoica.

316

Lazăr Lădariu a valorificat cei 53 ani ai săi de publicistică într-un volum masiv, de aproape 700 pagini, apărut la Editura Vatra Veche din Tg.-Mureş sub titlul Veghe. Pe cât de concis, pe atât de expresiv, cuvântul “veghe” este prezent şi în alte formulări ale cărţilor sale de versuri sau publicistice. Aşadar, o carte-martor a problematicii tensionate din anii deplinei maturităţi (4 ian. 2013- 23 oct. 2015) pentru viaţa gazetarului atent la tot ce se întâmplă în urbe, în ţară şi pe mapamond. Ochiul de veghe, reprezentat simbolic pe coperta 1 a volumului, este un adevărat avertisment la adresa imposturii de orice natură. Multe incitante titluri de articole, precum Guvernanţi români, citiţi şi băgaţi bine la cap!, îl situează pe Lazăr Lădariu pe poziţia unui mentor în ale politicii, pe care a încercat-o în experienţa lui de deputat în Parlamentul României. Neîndoios, el este o conştiinţă românească prin care trec toate durerile şi strâmbătăţile timpului nostru, semnând aici o carte de învăţătură într-ale societăţii noastre, care nu trebuie să accepte globalizarea ca pe un opus al identităţii naţionale, ci ca pe un potenţator al acesteia. Cuvântul său la jubileu, axat pe ideea că gazetăria e o luptă continuă, a emoţionat prin profesiunea de credinţă pe care el a făcut-o cu patos, ca om de atitudine politică, de la primul articol, Ceţi doresc eu ţie, dulce Românie?, şi până la cel din urmă, Pe cine supără adevărul?, încheiat cu o formulare axiomatică pentru convingerea sa: „Repet ce am mai spus de atâtea ori! Dacă Bunul Dumnezeu ne-a lăsat aici, pe toţi, aici trebuie să trăim împreună, în pace şi în deplină înţelegere!” Doru Dinu Glăvan a salutat evenimentul jubiliar, la care a venit din dragoste, mărturisind că este mai bogat, având asemenea prieteni la Mureş. De 50 de ani, el activează la Radio Bucureşti, după ce a realizat Radio Reşiţa. În calitatea sa de preşedinte U.Z.P.R., aduce ameliorări şi inovaţii în breasla jurnaliştilor, fiind mulţumit să anunţe apariţia primului număr din revista “U.Z.P”, care se doreşte a fi un nou „reper în media românească”, prin rubricatura şi temele inedite, pe care le va aborda această publicaţie profesională. Îngrijorarea Domniei Sale este legată de viitorul jurnalismului românesc, ameninţat de superficialitatea culturii cu care intră în presă noii absolvenţi. Perspectiva aceasta sumbră a provocat un moment de dezbatere, la care s-au antrenat şi alţi participanţi la eveniment. Cantautorul Traian Comşa, sosit de la Sighişoara, a propus un program de muzică folk pe versurile poetului Nicolae Băciuţ, iar reghinenii Smaranda German şi tatăl ei, Enea German, au interpretat compoziţii pe versuri de autori mureşeni dar şi din lirica naţională. destineliterare@gmail.com

Destine Literare Cartea Marianei Cristescu, recent apărută la Editura Vatra Veche din localitate şi intitulată Amor prohibit-Forbidden love, a fost tradusă în engleză de Ileana Sandu. Aşa cum observa Valentin Marica în prezentarea lui, autoarea evoluează în versurile volumului spre o nouă tehnică, cea a exprimării codate. Este o decantare a fiinţei până la jurământul făcut cu mâna pe inimă, ca renaştere a celei care, după o viaţă de jurnalistă, apare într-o altă ipostază, asemenea cochiliei ce naşte şi din ea apare un nou melc. Făcând un periplu prin teritorii lirice cu funcţie recuperatoare, poezia volumului se înalţă pe doi piloni, cel a contururilor biografice şi acela al contururilor culturale, susţinut de lectura poetei în domeniile filosofiei şi artelor. De aici şi formula inedită a poetei: „Mucius Scaevola n-a fost fratele meu. / El nu şi-a jertfit decât dreptul său braţ./ Eu, neavând mai de preţ/ decât inima,-pe ea am sortit-o flăcării,…” (Blasfemie). O poezie a trăirii filtrate prin meditaţie, oglindind portretul interior al unui om întreg. „Această carte, a conchis Valentin Marica, e adevărul Marianei Cristescu.” Publicistul, editorul şi poetul Nicolae Băciuţ a lansat în discuţie o altă temă dureroasă şi neliniştitoare, cea a situaţiei traducerilor din literatura română. O asemenea activitate solicită o calitate înaltă a pregătirii profesioniştilor care se angajează să „rescrie” textul supus traducerii. În condiţiile în care echivalenţe simetrice nu se găsesc în limba de sosire a textului, sarcina traducătorului devine mai dificilă. Îngrijorător este adevărul că din literatura română clasică nu s-au tradus suficient în alte limbi scriitorii fundamentali, iar promovarea traducerilor se face în condiţii improprii, produse şi de subiectivitatea selecţiilor. Nu există un circuit oficial, prin care cartea să ajungă la cititorul căruia îi este destinată. De aceea, traducerile realizate în ţara noastră nici nu ajung în circuitul marilor premii. Nu avem până în prezent un Premiu Nobel pentru literatură.

destineliterare@gmail.com

Pe tot parcursul zilei, standul cu noile cărţi a stat la dispoziţia iubitorilor de literatură, care le-au cumpărat la preţurile stabilite de autori, iar aceştia au dat autografe. Aşadar, un exerciţiu de admiraţie care a apropiat şi mai mult participanţii la acest eveniment, unde s-a vorbit despre vreo 14 cărţi importante, care tocmai îşi încep călătoria lor printre oameni. În încheiere, Mariana Cristescu a anunţat viitoarea ediţie pentru 25 martie 2016, iar Nicolae Băciuţ a prezentat ideea proiectului celor 100 cărţi pentru Marea Unire, care se va finaliza în anul 2018, când ele vor constitui obiectul unei expoziţii itinerante, ce va trece prin mai multe localităţi, spre a se opri la Alba Iulia. Ca organizatoare neobosită a unui asemenea eveniment fast, atât de divers ca tematică şi forme de ilustrare a artisticului, doamna Mariana Cristescu, împreună cu echipa dânsei de colaboratori/ alias „muşchetari”, cum obişnuieşte cu familiaritate să-i numească, merită întreaga preţuire, mai ales că „Punţi de lumină” este singura manifestare de o asemenea înaltă calitate a promovării artiştilor şi a cărţilor recent apărute, în special, pe raza judeţului Mureş.

317

Destine Literare

Florentin SMARANDACHE (USA)

Hitler s-a refugiat în Argentina la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial În lunile mai și iunie ale anului 2014 am călătorit în Brazilia și Argentina. Pe lângă obiectivele turistice vizitate, am consultat și câteva publicaţii. Am cumpărat o carte în spaniolă de Abel Basti „Tras los pasos de Hitler” (Pe urmele lui Hitler), tipărită la Buenos Aires, de Editura Planeta, în anul 2014, ediţia a doua, în 4.000 de exemplare. Am citit-o pe avioane si în aeroporturi la întoarcerea în Statele Unite. Conform teoriei oficiale, transmisă de Ţările Aliate, Hitler s-a sinucis pe 30 aprilie 1945, la ora 15:30, în buncărul său din Berlin, împreună cu amanta sa Eva Braun. Dar mii de nazişti s-au putut refugia în America Latină, în special, în sudul Argentinei (Patagonia, Ţara de Foc). Câţiva nazişti celebri, precum Adolf Eichmann, Erick Priebke sau Josef Schwammberger au fost capturaţi în Argentina şi, apoi, executaţi. Eduard Rosckermann, supranumit „Măcelarul”, a fost prins, dar a scăpat prin complicitatea poliţiei argentiniene. Însă, Herbert Hein şi colegul său, Josef Mendele („Doctorii morţii”) nu au fost niciodată identificaţi în exilul lor sud-american. Autorul cărţii se întreabă: dacă au scăpat câteva mii de nazişti de mâna a doua sau a treia, să nu fi putut scăpa şi Adolf Hitler cu amanta lui Eva Braun? Armata sovietică, ocupând Berlinul în mai 318

1945, a descoperit două cadavre arse, presupunând c-ar fi ale celor doi, care s-ar fi sinucis. Pe atunci nu se putea studia ADN-ul. Craniul, presupus a fi al lui Hitler, a fost depus la Arhivele Federale din Moscova. Însă, când o echipă ştiinţifică nordamericană a analizat ADN-ul acestui craniu, a descoperit că acesta aparţinea unei femei tinere, între 30-40 ani, nicidecum lui Hitler! Şi Stalin şi FBI sau CIA se îndoiau de sinuciderea lui Hitler. Conform unui militar brazilian, Hitler ar fi murit în vara anului 1971 (la vârsta de 82 de ani). Ar fi călătorit prin Argentina, Brazilia, Paraguay şi Columbia folosind un nume fals: Adolf Schütelmayor. Fuga lui Hitler ar fi fost cunoscută serviciilor secrete ale marilor puteri. Se presupune că ar fi scăpat fugind fie cu un avion special, zburând fără escală din Berlin până în Argentina, fie la bordul unui submarin UBoot. Nemţii se înfiripaseră în sudul Patagoniei încă din Primul Război Mondial prin vapoare care ancoraseră sau naufragiaseră aici, într-unul din ele fiind chiar Wilhelm Canaris, şeful spionajului de mai târziu al lui Hitler. De la sfârşitul Primului Război Mondial până în 1932, în Argentina trăiau peste 140.000 de minoritari germani, iar până în 1940, comunitatea lor ajunsese la 250.000. Începând din 1933, serviciile secrete au trimis agenţi care să facă propagandă nazistă în colectivitatea germană argentiniană, naziştii câştigând mulţi simpatizanţi. destineliterare@gmail.com

Destine Literare Unele guverne sud-americane cochetau cu Hitler, dar în acelaşi timp simulau în interior o politică antinazistă. În 1939, un scandal de proporţii izbucneşte între Buenos Aires şi Berlin, când guvernul argentinian primeşte copia unei presupuse informări secrete de la Ambasada Germană, prin care naziştii vor să ia Patagonia, considerată „tierra de nadie” (ţara nimănui). În Al Doilea Război Mondial, Argentina se menţine neutră. Militarii germani, naufragiaţi pe coastele argentiniene în urma luptelor cu vasele britanice, sunt internaţi în lagăre. Brazilia intră în război în anul 1942 contra Axei (Germania-Italia-Japonia). Atât comunitatea anglofilă, cât şi cea germanofilă, căutau să atragă Argentina de o parte sau alta. În ianuarie 1944, preşedintele argentinian, Ramirez, rupe legăturile cu Japonia şi Germania. Spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, sau format poduri aeriene între Germania şi Spania prin escadrile de avioane numite Führerstaffel, prin care naziştii se refugiau apoi spre Japonia (care nu capitulase încă) şi spre Argentina. În februarie 1945, un singur submarin german transportase în Argentina milioane de mărci, dolari, lire sterline, franci elveţieni, florini olandezi, franci belgieni şi franci francezi, pe lângă 2.511 kg de aur, 4.638 carate de diamante şi briliante, plus 87 kg de argint. Aceste fonduri sunt depuse în bănci germane din Argentina şi, de notat, şi în contul lui Juan Domingo Perón şi soţiei sale, Maria Eva Duarte de Perón. Presat de celelalte naţiuni sud-americane, guvernul argentinian declară la 27 martie 1945 război Axei, invocând Actul din Chapultepec. Succesorul lui Hitler, Amiralul Doenitz, anunţă la 1 mai 1945 că Führer-ul a murit ca un „erou” în lupta împotriva sovieticilor. Dar agenţia rusă de ştiri TASS s-a îndoit de moartea lui Hitler, considerând-o ca un truc nazist. S-au vehiculat speculaţii că Al Treilea Reich ar fi construit o bază gigantică subterană la Polul Sud, denumită „211”, în urma Expediţiei Antarctice din anul 1938. Germanii ar fi luat teritoriul Neuschwabenland (din Antarctida). În anii ‟50, diverse ziare şi reviste din lume destineliterare@gmail.com

(chiar vestitul „Le Monde”, apoi „Bonjour”, „The Plain Truth” etc.) publică articole că Hitler ar fi viu. Au apărut şi o serie de cărţi pe marginea acestui subiect. Conform altor documente, la sfârşitul războiului, câteva submarine germane au transportat clandestin nazişti în Argentina. Aliaţii capturaseră un submarin nazist (U-505) în 1944 şi reuşiseră să descifreze sistemul criptografic german de comunicare secretă, numit Enigma. Totuşi, submarinele nemţeşti erau dotate cu radare avansate (Radardetektor FuMb26 Tunis) care detectau avioanele inamice pe o rază de 50 km, dar şi generau „un câmp de protecţie”, care le făcea invizibile radarelor inamice. Se formase o filieră nazistă care asigura paşapoarte, vize şi adăpost refugiaţilor. Între 19461955, Preşedintele argentinian Perón a aprobat emigrarea a 80.000 de germani şi austrieci, plus un mare număr de croaţi ustaşi, italieni fascişti şi colaboraţionişti. Nu au putut fi depistaţi criminalii de război, pentru că refugiaţii veneau cu documente false. Administraţia sa chiar vindea paşapoarte şi certificate în alb pentru a facilita emigrarea în Argentina a fugarilor europeni. Hitler şi Eva Braun s-ar fi refugiat cu un submarin în Patagonia şi ar fi locuit la ferma San Ramón, la vreo 30 km de oraşul Bariloche, la poalele munţilor Anzi. Ferma cuprindea 30.000 hectare de teren, ai cărei proprietari fuseseră germani din generaţii. Se crede că Helmut Gregor („el doctor Gregor”, denumit în exil) era numele fals al criminalului nazist Josef Mengele, niciodată prins. Şeful gărzii personale a lui Hitler, Wilhelm Monhke, de asemenea s-a refugiat în Argentina sub numele fals Pedro Geller, după ce fusese capturat de ruşi şi eliberat după mai mulţi ani. Se crede că şi Vice-Führer-ul, Martin Borman, şi Heinrich Müller, şeful Gestapo-ului, şiar fi înscenat moartea, refugiindu-se în America de Sud. Conform autorului hispanic al acestei cărţi, Abel Basti, printre fugarii acuzaţi de crime de război sosiţi în Argentina se numără şi Vjekoslav Vrancic, Erick Priebke, Walter Kutschmann, Eduardo Roschmann, Klaus Barbie, Gustav Wagner, Walter 319

Destine Literare Rauff, Friederich Schewend, Franz Röstel, Gerhard Bohen, Franz Stangl, Herberts Cukurs, Jacques de Mahieu, Ludolf-Hermann von Alvensleben, Andreas Riphagen, Willem Sassen, Jan Olij Hottentot, Jan Durcansky, Vohteh Hora, Hans Fishboeck, Constantin von Groman, Branco Benzon, Vlado Svencen, Ante Pavelic (Preşedintele Croaţiei naziste), Joseph Schwammberger, etc. Joseph Broz Tito a solicitat extrădarea criminalilor de război Ante Pavelic, José Bercovic, Mirko Eterovic, Ivo Bogdan, Vinko Nikolic, Daniel Livanotic, Marko Colak şi Yacob Yovovich. Comisión Argentino de Immigración a facilitat emigrarea fasciştilor şi naziştilor. Curios că şi Vaticanul i-a ajutat. Analog, Ambasadele Argentiniene din ţările europene. Se efectuau operaţiuni de evacuare a naziştilor. Proiectele de anvergură s-au întreprins în Argentina cu ajutorul acestor refugiaţi după război: arme de ultimă tehnologie, avioane moderne, energie atomică, motoare pentru submarine. Preşedintele Perón se ambiţiona să transforme ţara într-o putere mondială. La proiectul nuclear lucrau şi oameni de ştiinţă italieni (Abele şi Pinardi) şi, în special, germani (Beck, Haffke, Greinel, Ehrenberg, Seelmann, Eggelbert). Argentinienii construiau în secret şi un motor atomic pentru submarine. (Statele Unite au realizat primul submarin nuclear din lume în anul 1954, numit « Nautilus », ca-n poveştile lui Jules Verne). Argentinienii fabrică şi primul lor avion de vânătoare cu reacţie, numit Pulqui II. Urmăream în New Mexico la televizor pe canalul Discovery o emisiune despre Mega-Armele lui Hitler şi industria sa de război. După

conflagraţie, odată cu ocuparea Germaniei, a început o goană după vânarea oamenilor de ştiinţă şi tehnicienilor germani. O parte dintre aceştia au fost luaţi de URSS, alţii de SUA. Alţii au fugit în America Latină. Aşa încât, în timpul războiului din Coreea (iunie 1950 – iulie 1953) s-a constatat că avioanele sovietice şi cele americane de luptă erau asemănătoare. De ce? Fiindcă fuseseră făcute după proiecte germane! Autorul cărţii prezintă multe dezvăluiri de la martori oculari care l-ar fi văzut pe Hitler. Naziştii se întruneau şi în exil. Naţiunile Unite au adoptat o rezoluţie împotriva extrădării lor în ţările comuniste, precum Iugoslavia. Hitler şi Eva ar fi fost adăpostiţi de mai multe familii prin Bariloche şi Cordova în Argentina. Un partid nazist argentinian se înfiinţase în 1931 în timpul guvernări lui Uriburu. Este investigată şi viaţa sexuală a lui Hitler. Multe femei s-au îndrăgostit de el (afirmă autorul). Unele chiar s-au sinucis din dragoste. (Analog, Stalin avea trecere la femei. Dovadă că puterea (sau faima) atrag sexul slab!). Sunt şi persoane care s-au declarat a fi descendente din Hitler. Un alt autor, Max Gregorcic, în cartea sa „Hitler no murió en Berlin” (Hitler n-a murit în Berlin), susţine în 1987 că numele fals al lui Hitler în Argentina era Martin Karl Hunger ; ar fi trăit în provincia Mendoza şi ar fi murit la 13 octombrie 1986. Diverse investigaţii au obţinut diferite concluzii privind Hitler. După alte variante, Hitler ar fi plecat din Argentina în Paraguay, unde ar fi trăit liniştit protejat de serviciile secrete ale dictatorului Stroessner.

Argentina – Buenos Aires

320

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Gabriela SONNENBERG – CĂLUȚIU (SPANIA)

Semnal de carte: ”Cititorul de control”, de Dr. Marian Nencesu Editura Detectiv literar, București 2014

Deunăzi, în timp ce vorbeam cu un critic literar prieten și coleg, am constatat că ne confruntăm cu aceeași problemă: muntele de cărți acumulate în scopul citirii. Drept pentru care – după cum mi-a mărturisit - dacă în urma citirii primelor pagini nu simte nimic, ei bine atunci renunță pur și simplu la lectură și trece la următoarea. Parcă mi-a mai venit inima la loc! E semn că nu sunt singura care optează pentru atac, atunci când nu se mai întrevede șansă pasivă de apărare. Pentru că nici eu nu stăpânesc tehnica cititului pe sărite sau în diagonală și nici nu doresc să o deprind. Cu atât mai mare mi-a fost surpriza și bucuria să citesc, pe coperta ultimă a unei cărți primite recent, o promisiune chiar mai frumoasă decât cea a strategiei vinovate a trecerii cu vederea. O citez aici: ”Când metodele și mijloacele literare au evoluat considerabil, când autorii înșiși parcă și-au pierdut autocontrolul, zvârlindu-se sinucigaș în oceanul nesfârșit al scrierii incontinente, sarcina lectorului de a identifica, din noianul de cărți primite spre evaluare, pe acelea capabile să-l satisfacă, să-l intrige sau să-l provoace este tot mai grea. (...) Nefiind critic de profesie, ci doar cititor de control, onest și tenace, am parcurs cu egal interes textele primite, încercând să disting, pe cât mi-a fost cu putință, sâmburele viu de creativitate, adevărul oricărei cărți.” ”Cititor de control, ce invenție grozavă!”, am exclamat. Exact omul care-mi trebuia mie! Am luat așadar în mână volumul de dimensiuni cuprinzătoare, compus din peste 400 de pagini de analiză literară densă, dar bine distribuită pe porțiidestineliterare@gmail.com

pastilă, de doar câteva pagini pe fiecare autor, carte minuțios alcătuită și tipărită de editura Detectiv Literar, cu titlul ”Cititorul de control”, sub semnătura Domnului Marian Nencescu. Începeam să nutresc speranța că poate totuși nu va fi nevoie să mă reîncarnez sau să mă clonez pentru a apuca să citesc tot ce mi-am dorit de ani de zile, toate acele nestemate literare la care mă uit la răstimpuri, jinduind după timp liber, dar care, cu siguranță, nu au cum să mai încapă în viața mea, cronologic și biologic limitată. Și autorul nu m-a dezamăgit! Încă de la prima privire aruncată în sumar am realizat că erau acolo exact numele pe care îmi doream să le revăd: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Neagu Djuvara, Caragiale, Ion Caraion, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Unamuno, George Astaloș, Brâncuși și Maria Tănase, Mircea Cărtărescu, Fănuș Neagu, Petre Țuțea, Mihail Diaconescu, Artur Silvestri, Adrian Păunescu, Fănuș Neagu, Emil Lungeanu, Emil Cioran, George Astaloș, Corneliu Ostahie, Gheorghe Păun, Paula Romanescu, Păstorel Teodoreanu, Otilia Cazimir și mulți, mulți alții, surprinși parcă în fotografii la minut, în articole scurte și la subiect, pline de inedit, dar fără risipă de amănunte. Covârșitorul volum de informație din și despre literatură, nu arareori cu dedesubturi surprinzătoare (ca de exemplu ”cazul” manuscriselor lui Cioran, scoase la licitație ca printr-un miracol, salvate literalmente de la maculatură într-un moment de inspiraţie al menajerei) m-a impresionat. Dar mai apoi, trecând la lectură, ea m-a încântat nu doar sub aspect cantitativ, ”non multa, sed multum”, prin 321

Destine Literare stilul direct, curat și frumos, fără acolade și paragrafe de umplutură. Conține portrete de autori deosebit de utile, dar și frumoase, cu miez. Cel mai bine e rezumat acest fapt în cuvântul de întâmpinare al Domnului Florentin Popescu: ”Din respect pentru sine și pentru cititorii săi, d-l Marian Nencescu se dovedește a fi nu numai ”pe fază”, căutând adică să nu-i scape nimic din ceea ce se petrece în realitatea înconjurătoare, ci și un autor foarte bine documentat, susținându-și ideile prin argumente imbatabile sau, atunci când e cazul, prin trimiteri la informații aflate de la interlocutorii cu care a avut/are prilejul să fie față în față.” De bună seamă, articolele luate individual au avut impact imediat la apariție, prin publicațiile prin care au fost supuse atenției publicului, dar abia acum, sub formă de carte, evoluează pe verticală, creând un tot unitar care lasă să se întrevadă vastitatea și seriozitatea preocupărilor autorului pentru ”subiecte ce țin de viața social-culturală, de istorie și în genere de aspecte ori momente ce pot depăși interesul de-o clipă”, cum bine subliniază Domnul Florentin Popescu. Pentru noi, cei care facem parte din categoria tot mai rară a consumatorilor de astfel de literatură temeinică, mai puțin atrași de genurile publicistice cu priză la public cultivate de mass media mondenă modernă, o astfel de carte este un adevărat cadou. Nevoia de a-i reabilita și aduce în atenția publicului pe autorii care au fost sistematic ”uitați” și marginalizați în era comunistă, cum este genialul Petre Țuțea, este la fel de bine acoperită în aceste pagini ca și opusul ei, nevoia de a descoperi valențele literare reale ale celor care, altfel de ghinioniști, au fost agreați de comuniști, fiind repudiați acum pe motive de servilism politic. O dovadă în plus că amestecul politicii în literatură poate crea confuzii! E nevoie de curaj din partea autorului pentru a aborda astfel de subiecte ”fierbinți”. Spre ilustrare, reproduc un citat referitor la Artur Sivestri, om de cultură pe care eu însămi am avut onoarea să-l cunosc și să-l respect abia târziu, la scurt timp înainte de decesul său prematur: ”În fapt, este vorba chiar de o răzbunare politică, venită peste vreme, atunci când protagoniștii acestui concept au dispărut, așa încât nu se mai pot apăra. Asistăm și la o mistificare – a câta oară? – a istoriei literare și

sociale moderne. Ceea ce este trist rămâne faptul că Artur Silvestri și întreaga sa operă culturală, clădită cu trudă și sacrificii, este ca și ștearsă de unele voci bine orchestrate, ce pândesc din umbră orice încercare de emancipare culturală pe temei românesc.” Analog, vorbind despre această ”generație expirată” de scriitori controversaţi, Marian Nencescu formulează o concluzie superbă cu ocazia despărțirii de Fănuș Neagu, alt autor pe care pe vremuri l-am îndrăgit și eu pentru fabuloasa sa artă a metaforei,: ”La despărțirea de «uriașul blond», nu ne rămâne decât să-i ștergem încă odată din memoria colectivă pe toți câinii care i-au mâncat din palmă, care au dormit cu cărțile lui sub căpătâi, și deodată s-au făcut urâți și răi, umplând orașul cu fantasme cenușii...” ”Cititorul de control” nu se citește dintr-o răsuflare, ca un roman, ci se consultă și se decantează, deschizând perspective și luminând asupra multor autori și lucrări importante din literatura noastră. E o carte copleșitoare, consistentă, având un conținut foarte divers. Cu toate acestea, îmi place să călătoresc prin ea cu febrilitate ca printr-un film de acțiune, sărind de la un autor la altul, oferindu-mi momente de ”bună și mai bună înțelegere”. Conține chei de descifrare neprețuite, nu numai pentru mine, ci pentru toți cei interesați să pătrundă fenomenul literar dincolo de suprafață. Parafrazez cheia sol, care face să sune armonios piesele muzicale, și dau volumului ”Cititorul de control” numele de ”cheie re”, pentru că induce armonie în lumea pieselor literare, pentru că re-aduce, reevaluează și rezolvă multe subiecte care încă mai așteptau răspuns, prin demersul de descifrare a dedesubturilor culturii instituționalizate. Mă opresc aici, concluzionând și eu: mulțumesc mult pentru această carte! Autorul ne face un serviciu neprețuit, deschizându-ne multe portițe de înțelegere, ajutându-ne să acumulăm știință și timp, citind și interpretând practic literatura și istoria ei, servindu-ne informația sensibil și concret analizată, literalmente pe tavă. Pe Domnul Dr. Marian Nencescu, scriitor harnic, acribic și dedicat, nu-mi rămâne decât să-l felicit din toată inima pentru acest volum imens de muncă, materializat între două coperți bine legate, la propriu și la figurat. Spania, februarie 2016

322

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Silvia SORESCU (ROMÂNIA)

Marin Sorescu - scriitorul fără vârstă La 8 decembrie, 1996, s-a stins din viață unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, Marin Sorescu. În primăvara acelui an, la aniversarea sa, scriitorul afirma: ,, Mijlocul vieții omenești cred că este vârsta de 60 de ani. Să fie clar! Căci dacă substanțele radioactive care ne bântuie, se înjumătățesc atât de greu, de ce viața omului, urmând aceeași lege a simetriei, să nu se dubleze ușor?” Scriitorul nu știa atunci că avea să se stingă câteva luni mai târziu. Crudă ironie, crud destin! De fapt, dacă ar fi să adunăm toți acești ani pe care i-a trăit poetul, 60 ai dramaturgului, 60 ai prozatorului, 60 ai criticului și 60 ai eseistului, am vedea că Sorescu avea la acea vreme 240 de ani. Înseamnă că, de atunci, el se afla foarte departe, în mileniul trei. În toți acești ani ce reprezintă o vârstă, Marin Sorescu a combinat un tradiționalism subtil, cu un modernism nedezrădăcinat, o modernitate artistică în poezie și teatru, capabilă să pulseze dincolo de granițele țării și ale limbii române și să facă din el un autor foarte tradus și jucat aproape în toate țările europene ( și nu numai). Sorescu este, cum se spunea pe vremea clasicilor, un original.Alții seamănă cu el, el își seamănă numai sieși și , chiar dacă fizic nu mai este

destineliterare@gmail.com

printre noi, trăiește prin opera sa. El face parte din acea categorie dificil de definit printr-o singură formulă. Poezia lui este rezultatul unui mod de a privi lumea și, implicit, literatura, ca o hermeneutică a ei. Poetul traversează o realitate, folosind, prin limbaj, mirarea, aceasta fiind atitudinea filosofică primordială și vulcanul din care țâșnesc cele patru modalități poetice soresciene: tragică, epică, parabolică și ludic-lingvistică. Marin Sorescu s-a construit încă din tinerețe, când scria parodii, ca să se caute pe sine.El a împins cuvintele până la limita zicerii și ale gândirii, le-a adus în stare de coliziune, le-a făcut să râdă și să plângă. Dorința de a fi original în tot ceea ce a scris l-a situat pe Marin Sorescu pe o treaptă aparte a spiritualității. Poet nepereche al generației sale, dramaturg de excepție, eseist de o fermecătoare finețe și critic laolaltă, Sorescu este într-adevăr un scriitor total. El a descoperit de mic copil - în prima sa călătorie inițiatică, orașul ,,văzut de sus”- în căruța sa moromețiană, iar acum colindă universul în căruța stelelor, luminând cu geniul său, lumea. Un scriitor mare, cu o operă pe măsură, ce vârstă are...?!

323

Destine Literare

Coman ȘOVA (ROMÂNIA)

Versuri Zăpada si ochii lupilor Să nu te temi de iarnă şi de lupi în pădurea aceasta. Iarna‑i ou de fildeş străveziu, iar lupii nişte câini mai vechi. Să nu te temi de nimeni! Printre lupi şi iarnă, împreună vom trece, trebuie, fiindcă de‑abia dincolo e tot ce ţi‑am promis. Uneori se întâmplă avalanşe, ai auzit, dar să nu pui răul în faţă, dacă se‑ntâmplă, se‑ntâmplă. Dă‑mi mâna, colina‑i departe şi‑naltă, arborii mi‑s prieteni, vom merge şi noaptea, vorbesc cu brazii cum aş vorbi cu tata, ştiu o troiţă veche într‑un mal şi dacă trecem de ea – gata, am ajuns. Nu te teme, iubito, de întuneric, zăpada şi ochii lupilor ne vor călăuzi. Destăinuire Sunt vulnerabil ca o ninsoare. Mă pot cuceri o stradă, un zgomot, o linişte în plus. Mă poate cuceri privirea unei trecătoare, pădure subţire de fum şi apus. Mă pot cuceri fantomele toate, lumini şi atracţii, erorile sute, 324

un zbor fără aripi, pierzanii şi râset, caii de ceaţă ai nopţilor mute. Nu mă pot feri de pericole, ele mă aşteaptă oriunde, în vină, în alb, în umbră, în hău, nu mă pot feri de ele, iubito. S‑ar putea să poarte chipul tău. Din zadar S‑au trimis păsări de pradă planând în nopţile de ceară cu veghea adormită, trec lungi prevestiri până când ne prăvale în ziua aceasta oprită. S‑au trimis păsări de pradă şi ieri, cu zborul mut şi ochii scurşi, iar vulpi de aer vin din nicăieri ca să ucidă puii albi de urşi. O, îngere, acoperă‑mă‑n ceaţă, nici cerul nu mai e cum ştii. Priveşte iarna care‑aşteaptă‑n faţă şi fii aici, în preajmă‑mi fii. Nu mai cunoşti o lume unde purtai brăţări de piatră, tu, părere blondă dispărută‑n unde şi‑ajunsă clar în sângele de‑acu‟. Eu te‑am chemat şi‑atuncea, dar n‑ai mai ajuns în noaptea‑n care cădeau mari aştri din zadar şi urşii albi ucişi păreau ninsoare.

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Un alt trup O casă este un alt trup, în care intri şi ţi‑e cald şi e linişte şi e duminică. O casă este un alt trup, în care poţi să fii mai tu, să te strigi pe numele mic, să te întinzi, să caşti, să cânţi, să ţipi, să şopteşti, să fluieri să uiţi de toate fluierând, gemând, strigând, urlând. O casă este un alt trup.

Ca însumi A mea de mult, acum şi peste zări, o pot cuprinde‑n arbori şi în iarnă, în clătinarea ploilor pe mări, în brazda macilor ce se întoarnă, în sânge, respiraţii, iarbă, lapte, în pânzele topite sub stelele de‑acasă, în curcubeie, irişi, dulcea carte, în toate este ea, de vis, frumoasă, ca însumi fără moarte.

Carmen Doreal – Somewhere falling for you

destineliterare@gmail.com

325

Destine Literare

Lucia STEGĂRESCU (REPUBLICA MOLDOVA)

Mesajul minunat în versuri al unei tinere basarabence Lucia Stegărescu a fost desemnată, în 2014, cea mai bună dintre elevii din liceele cu profil umanist. Tânăra este pasionată de poezie şi visează să devină diplomat.

Mama România Sunt un cuvânt rănit de soare Cu dorul răstignit în mare. Mă descompun în două şoapte: Sunt ca o ziuă fără noapte.

Şi sufletul, mamă, îmi plânge Că-s sânge din al tău sânge. Când tu eşti tristă, eu suspin, Când sufăr eu, tu zaci în chin.

Şi lacrimile mă apasă, Te rog, măicuță, ia-mă-acasă, Mi-e inima însângerată, Fiindcă mi-au pus sârmă ghimpată.

Adesea lumea mă întreabă: Tu eşti orfana basarabă, Cea despărțită pe nedrept De la al mamei sale piept?

De-ai şti de câte ori am vrut Să-alerg spre tine peste Prut, Dar pusu-m-au să-aştept în vamă, Căci ei nu cred că tu-mi eşti mamă.

Şi le răspund cu jale grea Că România-i mama mea, Că tată-mi este tricolorul, Iar frați mi-s muntele cu dorul.

Mi-a ars şi dragostea în foc De când lui Dumnezeu mă rog, Când vin la tine nu suport Să mi se ceară paşaport.

Mă poartă marea prin cuvinte, Dar eu îi spun ca şi-nainte: Un singur vis, mamă, mă-apasă, Să vii şi să mă iei acasă.

”Noi, copii ai tricolorului din Basarabia, vă mulțumim nespus pentru că transmiteți mesajul Unirii tuturor românilor!”, ne-a mai scris Lucia.

326

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Emil Iulian SUDE (ROMÂNIA)

Poeme timide Lumea si viaţa la fel de nesigură

frământată de reuşita învingătorului

noi nu am avut numai continuarea golului din piept am avut urmele scrijelite pe ziduri pe noi nu ne-a întrebat cineva dacă vrem să ne naştem dacă vrem să murim

eul meu eul meu de ce nu mă lepezi de la paharul acesta de ce nu te sacrifici prin reuşită pentru nereuşită eul meu ce nu eşti nici convingere nici iertare nu eşti

în fericirile noastre şi moartea s-a îmblânzit uneori noi nu am avut ceva al nostru de care să nu ne temem că ni se va lua nici să ne naştem nici să murim nu am vrut noi nu am avut nimic noi nu am avut

Scandalizarea sângelui remember instinctual şi intuitiv

dacă ai fi pentru o clipă învingător tot frustrat ai fi eul meu eul meu de ce nu mă părăseşti

Atâta spaimă în liniştea lumii între ghilimele orice îşi schimbă semnificaţia orice lucru poate fi compensat până nu mai poate fi compensat între semnificant şi semnificat

să-ţi foloseşti propria frustrare vechea otreapă pentru a te dărui într-un ansamblu nou meditaţie asupra scenariului de învingător slaba consolare a învinsului

moarte deschisă de viaţă

să îl iubesc pe învingător zâmbind flagelat pe dinăuntru

frica aceasta este liniştea aceasta

cât aş vrea să nu se vadă suferinţa până la plânsul cărnii şi cât aş vrea ca obida să nu îmi iasă prin pielea destineliterare@gmail.com

liniştea până la apatie este pregătire pregătire pentru kenoza spaimei

pentru marile spaime nu am fost pregătit în linişte deplină o singură dată m-am îndoit de tine atunci când încercai să mă înveţi părăsirea o singură dată ai avut o inimă 327

Destine Literare cât toată suferinţa lumii o singură dată am fost tâlharul cel bun eu necredinciosul o singură dată am fost tâlharul cel bun

în van va cerşi cu mâna împuţinată va cerşi

la moartea noastră în viaţa aceasta liniştea ta sunt spaimele mele sunt spaimele mele

de-acolo de unde nu e nici dragostea nu are

Dragostea sursă şi resursă (Pentru Elileea)

însă dragostea de prisos e prea mult bine toate despre dragoste câte se vor spune despre dragoste de prisos este

Ce se naşte în dragoste din dragoste nu piere căci în dragoste nu este fiinţă este dragoste cel trimis din dragoste să cerşească

mulţumiţi vor fi cei care se vor fi împărţit spre cei cărora nimic nu le era de ajuns

nimic nu se spune despre dragoste

Bucureşti 14 ianuarie 2016

Împreună…

328

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Adriana TOMONI (ROMÂNIA)

Versuri Eminescu Cum poți cuprinde-n poezie, Nemărginirea unui vis? Să te-adâncești în măreție, Prinzând ce încă nu s-a prins. Eu, de la talpa poeziei, Cum pot fruntea s-o ridic, Să suflu-n aripi măiestriei, Luceafărului vers să îi dedic? ,,Ceru-nstelat”, în ,,bobul de rouă”, ,,Clipa suspendată în etern”, Pădurea când afară plouă, Sunt amintiri ce vreau să le aștern. Impietate simt că-mi este versul, Chiar pe vârfuri de-o să mă ridic, Doar unul singur este Eminescu, Cuvântul meu, neputincios și mic. În icoane-a pus iubirea, Lumina-a transformat-o-n mit, Cosmosul și devenirea, El, omenirea a uimit. Îngenunchem în sfântă rugăciune, Până la cer ne-nalță versul plâns, Sfânta Fecioară, îngeri, ce minune! Celestul cu sufletu-am cuprins.

destineliterare@gmail.com

Cu patimă și-a prins în vers pământul, Strămoșii-n el au adormit, Pentru dreptate-a folosit cuvântul, Poemul bine primenit. Îl știu codrii înverziți și iarba, Teii, luna și stelele făclii, Lacul ce-și leagănă salba, Comori prinse-n armonii. Mă iartă, că nu am putere, În vers ales să te învii, E dincolo de a mea vrere, Tu, ești deja în veșnicii. Te simt lângă noi, alături, ,,Noi copii ai lumii mici”, ,,Colbul ridicat din cartea-ți“, Vremi trecute-aduce-aici. Nemurirea a zidit-o în cuvinte, În clar de lună le-a-mbrăcat, Ne spune să luăm aminte, La darul cu trudă lăsat.

329

Destine Literare

Elena TRIFAN (ROMÂNIA)

Olăneşti, o nouă perspectivă Printre locurile binecuvântate de Dumnezeu se află şi judeţul Vâlcea, pe care l-am descoperit cu încântare în timpul unor acţiuni culturale la care am participat, al unor circuite făcute în ţară sau al concediilor petrecute în staţiunile balneoclimaterice Călimănești-Căciulata şi Olăneşti. De fiecare dată m-a încântat cu peisajul diversificat al Vâlcii, plin de viaţă şi curat, oamenii blânzi, calmi, harnici şi primitori, mânăstirile presărate pe tot cuprinsul județului, ctitorii ale marilor voievozi, unde rugăciunile şi cântecele dedicate Domnului se aud neîncetat şi unde mi-a plăcut adeseori să spun că l-am descoperit pe Dumnezeu. Am participat la târguri şi sărbători şi am avut ocazia să-i cunosc tradiţiile, frumuseţea costumelor şi cântecului popular, a meşteşugurilor şi să iau lecţii de olărit. M-am bucurat de apele lui tămăduitoare, de aerul sărat şi de amenajarea modernă a salinei de la Ocnele Mari, de grădinile lui pe care în luna aprilie mereu le găseam în floare. Eram convinsă că staţiunea mea preferată este Căciulata, care îmi oferea perspectiva muntelui şi a apei Oltului, cu deschiderile ei vaste şi cu rezonanţa ei literară şi istorică. Graţie mânăstirilor din localitate pentru mine timpul petrecut aici era o veşnică sărbătoare. Vizitasem şi staţiunea Olăneşti şi mi-am petrecut chiar concedii aici, dar eram convinsă că nu îmi place. Mi se părea îngustă, o apă şi o vale între munţi, cu miros de sulf şi păduri de foioase care îţi blocau orice perspectivă. Fusesem crescută la câmpie, lângă o apă, într-un spaţiu care îmi dădea perspective vizuale. Mi-a trebuit mult timp ca să îmi dau seama de ce am preferinţe pentru spaţiile deschise situate, mai ales, 330

pe malurile apelor, Căciulata, Nessebar etc. Într-un an nu am mers la Olăneşti şi mi-a fost dor cumplit de el. Vedeam în faţa ochilor abundenţa de muguri din pădurile de foioase, simţurile tânjeau după prospeţimea şi după verdele crud al primăverii, după susurul apei care curgea printre munţi, într-un spaţiu sacru şi binecuvântat de Dumnezeu cu atâtea izvoare de apă minerală, un loc retras şi discret unde te poţi izola de tot ceea ce înseamnă tumultul vieţii cotidiene, nelinişti, agitaţie, nemulţumiri şi suferinţe. Am revenit la Olăneşti în luna iunie a anului următor şi am simţit nevoia să îngenunchez în faţa naturii pline de viaţă, de un verde mai maturizat decât cel cu care eram obişnuită în luna aprilie. Nicicând nu mi s-a părut Olăneştiul mai frumos ca atunci, mai puternic, mai revigorant şi mai senzaţional. Am privit atent fiecare palmă de pământ, coastele pe care copacii stau înfipţi în mod miraculos, hăţişul de frunze verzi îmi încânta privirea, susurul apei mi s-a părut blând şi relaxant, cascada făcută de stăvilarul de peste apă era mai spumoasă şi mai frumoasă ca oricând. Mirosul de sulf nu mai m-a deranjat, ci l-am privit prin prisma rolului lui terapeutic. Drumul spre izvoare mi s-a părut o binecuvântare. Din balconul hotelului „Tisa” în care am fost cazaţi am avut o perspectivă foarte frumoasă asupra staţiunii şi a versantului opus al muntelui. Dintre acoperişurile caselor se înalţă Bisericuţa din Albac, minune arhitecturală, religioasă şi istorică, strămutată din locurile ei de baştină spre a fi salvată de către Ion I.C. Brătianu şi adusă în cele din urmă aici, la Olăneşti, ca liant al legăturii dintre românii de pretutindeni, ca dovadă a nemuririi valorilor culturale româneşti, în ciuda destineliterare@gmail.com

Destine Literare valurilor potrivnice ale istoriei, a faptului că pe acest pământ au trăit şi trăiesc mulţi români patrioţi. Dacă alteori am privit-o de jos, de la baza ei, acum am avut ocazia să îi văd partea superioară, acoperişul de şindrilă neagră, turla ce părea că se pierde spre cer şi drapelul României care flutură la înălţime, reuşind să învioreze peisajul prin culorile lui şi să trezească un profund sentiment patriotic. De aici am putut admira în toată splendoarea lor răsăritul şi asfinţitul de soare, cerul senin, pe al cărui albastru s-a profilat câte un nor alburiu, cât şi cerul înnorat din care ploile s-au revărsat abundent. O plimbare spre Vila „1 Mai” ne-a oferit o imagine paradisiacă, din care ne-a reţinut atenţia, în mod deosebit, lacul cu nuferi, un ochi de apă în pădure, în care, în ciuda dimensiunilor mici, ai impresia că este concentrată o întreagă împărăţie acvatică şi cerească. Cam trei sferturi din suprafaţa lui este acoperită de frunze mari şi verzi de nufăr, din care se înalţă flori galbene sau albe, creând un adevărat covor vegetal fascinant şi uimitor, pe care simţi nevoia să îl mângâi cu privirea şi să îl imortalizezi pe pelicula aparatului de fotografiat din cât mai multe perspective. Câteva raţe sălbatice ne-au încântat prin coloritul lor, prin gesturile gingaşe cu care se scufundau, prin zeloşenia cu care îşi căutau hrana sau se odihneau pe un trunchi de copac de pe malul apei. Un pescar îşi încerca norocul sau îşi petrecea pur şi simplu timpul pescuind printre tufe de plante acvatice, bucuros că Dumnezeu i-a adus delta aici în inima pădurii.

Astfel, un colţişor de lac, de o limpezime incredibilă, ne-a oferit o imagine de o claritate aproape nepământească a unui colţ de cer albastru presărat de un nor alb, care îţi captiva privirea însenind-o. Era o reflectare atât de clară şi atât de profundă, încât aveai impresia că infinitul bolţii cereşti se pierdea în adâncurile infinite ale pământului şi ale apei, dându-le frumuseţe, claritate şi profunzime, că Pământul este suspendat între limpezimea albastră a două bolţi cereşti ce se înscriu pe axa verticală a Lumii. Stând pe bancă pe marginea lacului, simţeai că te cufunzi în liniştea unei biserici în care elemente acvatice, vegetale, minerale şi cereşti se armonizau într-un tot dătător de blândeţe, relaxare, meditaţie şi visare. Ne-am continuat drumul spre vilă în faţa căreia se află un platou de iarbă verde înconjurat din trei părţi de arbori. Ne-a rămas încă vie în faţa ochilor diversitatea cromatică a parcului de acum câţiva ani, când în faţa vilei încă mai creşteau flori cultivate de mâna omului, iarba era acoperită de un covor de flori galbene de păpădie, copacii şi arbuştii erau înfloriţi. Pe lângă verdele argintiu al brazilor, verdele crud al ierbii şi al foioaselor, galbenul florilor de păpădie şi al câtorva arbuşti, ne persistă în minte imaginea unor arbuşti cu frunze şi flori sângerii. Şi toate acestea se înscriu în marea sărbătoare umană şi a naturii care în judeţul Vâlcea şi la Olăneşti ca parte integrantă a lui, nu se termină niciodată şi care te urmăreşte indiferent în orice loc te-ai afla.

Imagini din Olănești, județul Vâlcea

destineliterare@gmail.com

331

Destine Literare

Nicolae VĂLĂREANU – SÂRBU (ROMÂNIA)

Poeme Mai rămâne o singură cale Când nopţile mele nu mai au somn e prea târziu să le pun busuiocul sub nas, zilele se năpustesc peste ele cu franjuri de lumini strălucitoare pe umeri. Prin mine trec întortocheate cărări dar toate se înfundă-n întuneric, mai rămâne o singură cale pe o pantă abruptă ce alunecă-n hău. Lumina pe care o zăresc se va desminţi şi pământul cu trupuri se hrăneşte, treptat şi-n taină se vor naşte copiii altui veac sângerând de nerăbdare, trece şi el grăbit mai deprte, timpul se înnoieşte cu el însuşi la nesfârşit. Oamenii se vor plimba prin univers şi-n urma lor plinul dă pe afară, se umple gol după gol neîntrerupt dar niciodată golul cel mare. Nimeni nu începe să creadă Nimeni nu începe să creadă din bunătate sau pentru micile ori marile realizări obţinute ci mai degrabă din lipsa de încredere în sine, îşi caută un refugiu de linişte

332

până se conving de mijlocirea care se impune, pentru păcatele ce se cer iertate cu penitenţă şi rugă. Sigur e bine să te trezeşti şi în ceasul din urmă, decât deloc, angajat pe drumul credinţei în dreptatea eternă c-un glas spăşit şi sfătos să chemi semenii spre Dumnezeu, pentru ca pildele mântuitorului să fie înţelese şi urmate-n milostivire. Cu prea multă bogăţie, lipsă de respect şi intoleranţă, se uită de cei săraci cu duhul încât cred că mai exista o lume în care îşi vor vedea visul cu ochii. Dar cine poate spune cât de puţin despre această viaţă a energiilor pozitive în care se trăieşte într-o îndestulare divină fără conducători hrăpăreţi ce-şi însuşesc partea din steaua ta pentru sufletul lor cum se întâmplă pe pământ. O toamnă-n trupul tău cu rod Toamna se scutură-n trupul tău cu rod, dorinţele împlinite freamătă pe un pat de frunze uscate, ploile se pornesc dinspre păduri, norii alunecă obosiţi între deal şi vale. Păsările se strâng la sfat gata de drum ţinuturile calde din sud le aşteaptă, vântul se plimbă prin mirişti lăsate de noapte la marginea cerului.

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Tu te ascunzi în mine ca o nălucă cu gândurile mângâiate de bucurie, părul întunecat de tăcere şi aşteptare miroase a ceva nedesluşit şi ochii căpruirubine ale dimineţii. Nu te superi pe nimeni, stai în cerdac şi asculţi cum plouă monoton, se desfăşoară uniform picurile a somn streaşinile sparg tăcerea pământului, apoi vine un val de mângâiere şi se-aşază lângă tine ca umbra unui făt-frumos.

cu păsări cu tot. Clopotele se declanşează singure, clipele plâng cu sunete sparte alungate în moarte să se întregească. Înainte de a-şi lepăda pielea în sângele trupului din alt trup, şarpele creşte în umbra lemnului uscat care riscă să se aprindă şi odată cu el pădurea.

Cînd valul se pierde şi urmele-s şterse paşii tăi ating uşor sunetul şi umbra nevăzută e-n mine de pază o toamnă-n trupul tău cu rod.

Cerul rămâne cu respiraţia rănită, o zeiţă a memoriei veghează cum se îngroapă fărădelegea sub nisipul mişcător al pustiului orb şi se retrage din lume.

Nimic nu se dărâmă, doar se înalţă

Am doar iubire ori teamă

Nopţile se perindă monotone, o linişte se descompune şi curge din pereţi, nu se poate locui casa bântuită fără să deschizi larg ferestrele, să pătrundă sunetul stelelor şi lumina lunii.

Prea multă dăruire strică chiar şi uneia ca tine rebelă care iubeşte frumos ca într-o ploaie fără umbrelă.

Catedralele cerului se simt goale, în ziduri poartă duhurile Anelor lumii ce-şi cer eliberarea să-şi ierte pe bărbaţii ziditori, să-i cheme la ultima liturghie înaintea plecării-n mănăstirile cosmice la penitenţă. Rugile din cuvintele lor au picioare de plumb, greutatea sub care se zbate pământul putrezeşte în oasele timpului, nimeni nu se încumetă să cântărească piatra lumii cu inima zdrobită. Aici a intervenit lumina, se lucrează ziua şi noaptea, nimic nu se dărâmă, doar se înalţă până prinde conturul din gândul de început în care păşesc turlele spre infinit destineliterare@gmail.com

Eu ştiu şi m-aştept la cei mai rău cu tot sufletul pe masă, îmi spui că nimic nu se face degeaba şi mă duci la tine acasă. Ce nesătulă plăcere te-ncape nici măcar nu pot să-mi închipui ca pe un prizonier după gratii, aştept să mă-nlănţui, să mă supui. Ca de o prostie uitată îmi râd în barbă de mine, o altă oportunitate de suflet înoată prin gânduri şi mă reţine. Mă rupi din cuvinte cu ochii şi-mi pui o ţâţă pe gură dar orice ar fi, nu mă sperii, eu n-am nici mândrie nici ură. Am doar iubire, ori teamă şi o mare deschidere la părţi carnivore 333

Destine Literare tu mă iubeşti integral, infamă, fără alte pretenţii sonore. Din prea linişte, mirare Se descompun cuvintele-n gânduri eu le scriu aşa cum îmi vin în minte rotunde şi pline de nuanţă, în ele îi regăsesc femeii surâsul şi taina. Din prea linişte, mirare şi se face seară-n lume devreme. Înlăuntrul meu se filtrează timpul pe care niciodată nu l-am grăbit mai degrabă el m-a trecut prin întâmplări şi întomnătile unor secunde. Nu-i nici o perspectivă să uit steaua sub care străluceşti noaptea pe o margine de gând. Te las în tăcerea vorbită din cuvinte Eu te-am întâlnit din întâmplare înaltă subţire, fragedă ca o liană-n spirală pe trunchiul minţii Cu ochii-n ochii mei tremurători. O îmblânzire de arome tulburătoare, o revărsare de lumini şi umbre în râul unde stau păsările la taifas în zilele pudrate cu polenul verii, joc de raze în părul tău castaniu în care se odihnesc oasele vântului odată cu mersu-ţi legănat prin singurătatea florilor. Nu-ţi voi cere, presimt niciun surâs din taina serii, nu te voi întreba niciodată de ce mai porţi gândurile mele cu tine? Te las în tăcerea vorbită din cuvinte cu aerul rupt de nostalgiile femeii gânditoare şi retrasă înlăuntrul finţei ca într-o fântână la care vin să iau apă într-un vis cu ochii deschişi.

334

Lumina ce dă aripă culorii În ceruri urcă drept închipuirea Peste satul cu veşnicia în urechi, Bat clopote cu sunetele vechi Şi-mi sapă prin memorie uimirea. Dimineaţa vin fluturii să soarbă Roua bucuriei, nectarul dulce al florii, Lumina ce dă aripă culorii, Greierii de-atâta cântec dorm în iarbă. Fructele-mi sorb căldura, sunt în pârg, O să mă duc cu ele joi la târg Şi din restul mi-asigur băutura. Am să mă vindec de propria durere Dar o să rămân cu-n fel de mângâiere Că n-am întrecut deloc măsura. De fapt nimic nu se schimbă O încrâncenare de zile mari stăpâneşte pe toată lumea, nu mai încerc nimic care să iese din rând, ştiu sigur că la toţi le sare ţandăra imediat şi mă refugiez în gândul tău lacom de altceva. Mă concentrez asupra subiectelor de introvertire unde oamenii sun numai cu ei înşişi, eul meu nu se mai raportează la nimeni devine maleabil şi nu-l interesează dezbaterile sterile din fiecare zi cu tergiversarea lucrurilor. De fapt nimic nu se schimbă actorii sunt aceeaşi de atâţia ani, joacă când pe stânga, când pe dreapta, de simţi că ţi se încalcă dreptul la inteligenţă şi te hotărăşti să stai în banca ta, să priveşti spectacolul grotesc fără să mai participi la treburile cetăţii, eşti ocupat până peste cap cu nebunia treburilor tale.

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Leonard I. VOICU (CANADA)

Voiaj de neuitat (continuare din numărul trecut)

Ana Petrean privea trecerea orelor pe cadranul vechiului ceas cu pendul, un Comtoise, cum rar se mai întâlnesc în zilele noastre, cadou de nuntă de la părinţii săi, care şi ei îl primiseră cadou la nunta lor. Ceas care avea, probabil, mai bine de o sută de ani, dar care nu numai că era la fel de precis, cum a fost când ieşise din mâinile meşterului ceasornicar care îl fabricase, pe undeva prin munţii Jura, patria şi a unor brânzeturi cunoscute, cum este vestitul Morbier, dar care continua să fie încă o piesă de mobilier distinsă şi mereu admirată. Tic-tacul său monoton devenise enervant pentru Ana, iar la semnalele sonore cam stridente, ce indicau orele şi jumătățile de oră, se ridica, punea alături lucrul de mână pe care îl începuse de câteva vreme, un macramé, şi, cu vădită îngrijorare, se apropia de fereastră privind spre staţia de autobuz, sperând să-i vadă sosind cât mai curând. ”De ce nu dau şi ei un telefon?” se întrebă frământându-se din ce în ce mai mult, imaginând scenariul în care îl vedea pe Cristian singur, căutându-și tatăl, pentru că îl pierduse într-un moment de neatenţie în aglomeraţia oraşului. ”Ţi-am spus să ai grijă de el! se pomeni vorbind singură, admonestându-și fiul. Acum ce facem, de unde să-l luăm? Dacă l-a lovit vreo maşină. O fi la urgenţă… Ia să dau eu telefon la spitale să văd dacă nu cumva s-a întâmplat ceva. se impacienta, apoi se calma, mai spăla ceva la bucătărie, mai ştergea un praf imaginar de pe mobila din sufragerie şi continua să se învârtească prin apartament precum o leoaică într-o cuşcă prea mică destineliterare@gmail.com

pentru ea. ”Nu! Nu s-a întâmplat nimic! se încuraja singură din când în când, iar apoi o lua iar cu năpastiile, cu bufeurile şi cu transpiraţiile. ”Dar dacă s-au certat şi Cristian i-a întors spatele şi l-a lăsat singur!?... Nu trebuia să-i fi lăsat eu să plece fără mine. Acum e prea târziu. Ce să fac, Doamne? Ce să fac?” Şi nu ştiu a câta oară se îndrepta spre geam şi privea în toate direcţiile de unde ar fi putut sosi soţul şi fiul său. Într-un târziu, un taxi se apropie şi opri chiar în faţa blocului. Cristian şi Marian Petrean coborâră fără a întrerupe discuţia ce o începuseră cu mai mult timp înainte. De fapt, numai Cristian vorbea şi o făcea cu aprindere, gesticulând şi râzând bine dispus. Tatăl său lăsa impresia că ascultă, cufundat într-o tăcere pierdută de om absent, care se gândeşte la altceva. Oricum, părea şi el bine dispus. Umăr la umăr, s-au apropiat amândoi de intrarea în blocul în care locuiau, dispărând apoi din câmpul vizual al Anei. ”Mulţumescu-ţi ţie Doamne, că mi i-ai adus acasă”, şopti ca pentru sine şi-şi făcu cruce în fața icoanei Maicii Domnului şi a unei fotografii a părintelui Arsenie Boca la care ţinea foarte mult, pe care o cumpărase în urmă cu câţiva ani chiar la Mânăstirea Prislop, într-o primăvară. În acel voiaj, a văzut cu ochii săi o minune despre care îi plăcea să povestească ori de câte ori avea ocazia. Era o dimineaţă cu cer senin, razele soarelui pătrundeau printre crengile brazilor din apropiere şi se concentrau spre mormântul părintelui Arsenie, 335

Destine Literare formând o bulă albicioasă strălucitoare, care a crescut, a crescut până a devenit mare de câţiva metri, ca apoi, să se împrăştie ca o ceaţă spre lumea care se ruga în tăcere. Unii au văzut-o, alţii au spus că nu au văzut nimic, dar Ana Petrean ştia sigur ce a văzut și a simţit. Pielea i s-a făcut ca de găină pe braţe, pe ceafă, pe spate şi pe picioare, obrajii i s-au încălzit şi i s-au înroşit, spatele i s-a îndreptat şi s-a simţit eliberată de toate grijile, necazurile şi bolile. A intuit prezenţa spiritului părintelui, energia sa eternă. De atunci, după acea vizită și după întâlnirea cu spiritul Sfântului, devenise mai fericită şi avea o încredere cum nu avusese niciodată în viaţă, păstrând dovada că totul este vegheat de Dumnezeu, suntem legaţi de El, iar prin credinţa noastră ne apropiem de iertarea pe care o dorim toţi. - Bine aţi sosit! Dar nu mai aveaţi de gând să vă întoarceţi? îi luă la rost, dojenindu-i pentru toate momentele de aşteptare şi de îngrijorare prin care trecuse. - Bună mamă. A fost o zi superbă. Ne-am plimbat prin oraş și iată-ne sănătoși acasă. Râse cu voioşie Cristian, fără să dea prea multă atenţie întrebării pline de reproşuri. - Şi tu... nu ştiai că trebuia să-ţi iei medicamentele? sări arţăgoasă Ana la soţul ei, simţind că aşteptarea încă nu-i era răscumpărată şi ascunzând cât mai bine bucuria de a-i revedea bine sănătoşi întorşi acasă. Marian Petrean lăsă impresia că nu a auzit muştruluiala Anei, îşi scoase tacticos pantofii, îi aşeză cu grijă ca să fie aliniaţi unul lângă celălalt la locul obişnuit în care îi plasa de ani de zile, sub o mică etajeră pe care era aşezat telefonul, aproape de intrare, motiv pentru care, nu era nevoie niciodată să-i caute. Astfel, erau întotdeauna la locul ştiut. Chiar şi Ana îşi spunea în sinea sa câteodată: ”Când n-o mai fi... locul acela va fi gol şi mă voi gândi la el. Dar e cum vrea Domnul, nu după cum vrea omul!” Apoi, intră în sufragerie şi întrebă pe un ton preocupat: - Ano, unde e telecomanda de la televizor? 336

- Şi... cum a fost? îşi descusu ea fiul privindu-l insistent, continuând către bărbatu-său: Aşteaptă, măi omule, că ţi-o aduc acum! A uitat că televizorul e stricat. Ţi-e foame băiatul mamii? - Am mâncat în oraş. - Bine... şi eu care vă făcusem o ciorbiţă cu perişoare şi colţunaşi. Aşa cum îţi place ţie, se fandosi ea. - Hai să gust, se răzgândi Cristian, pentru a-i face plăcere. Să-mi pui puţin, doar o jumătate de porţie. - Bine, hai la bucătărie! îşi îndemnă Ana fiul, apoi continuă: Mariane... vino încoace! Vino să guşti şi tu ce am pregătit pentru voi… şi porni grăbită spre bucătărie ca să nu i se vadă starea de satisfacţie ce-i inunda inima şi chipul. Cu o căldură specifică mamelor şi soţiilor fericite, Ana puse masa în grabă, aşezând farfuriile şi tacâmurile cu o îndemânare ce-l uimea pe Cristian de fiecare dată. Mişcări pe care le văzuse şi revăzuse de mii de ori, şi care aveau un efect benefic, calmant, asupra sa; o rutină a casei în care crescuse şi în care devotamentul mamei pentru binele căsniciei şi binele fiului său, nu au fost puse niciodată la îndoială. Pentru câteva clipe redeveni băiatul de zece ani, care soseşte de la şcoală, va mânca, îşi va face lecţiile iar apoi va ieşi afară la joacă, pentru ca în cele din urmă să revină acasă, să fie spălat şi să meargă la culcare. Totul, sub ocrotirea grijulie a părinţilor. - Nu e prea fierbinte ciorba. E călduţă, tocmai aşa cum îţi place ţie. Vrei un ardei iute? sugeră Ana, bine dispusă, pentru că. încă o dată, îşi hrănea odrasla. Gest care îi dădea mulţumire sufletească şi, în imaginaţia ei, convingerea unei anumite autorităţi asupra lui Cristian. - Da, vreau! acceptă Cristian, apoi mirosi ciorba, fără să protesteze că farfuria era plină ochi, nu jumătate după cum ceruse, mai bine spus o adulmecă cu o satisfacţie uşor de ghicit, iar apoi gustă cu atenţie. Hmmmm, numai la mama acasă, se poate mânca ceva aşa de bun… murmură el în timp

destineliterare@gmail.com

Destine Literare ce un zâmbet larg îi lumină chipul. Fără întârziere, o farfurie cu ciorbă sosi şi în faţa lui Marian Petrean. Absent ca de obicei, fără să aibă vreun comentariu de făcut, plecat cu gândurile sale, păru total indiferent pentru câteva clipe. După un oarecare interval de timp, luă lingura şi începu să mănânce. - Ai pâine? ceru el pe un ton ciudat. - A, da… am uitat s-o pun pe masă. Ana scoase repede pâinea din sertar şi tăie câteva felii, apoi continuă: Cristian, mâine avem rendez-vous la doctor cu taică-tu, vrei să vii şi tu? - Desigur. La ce oră? - Pe la două, după prânz. - E bine. Poate mâine dimineaţă mai ieşim la o plimbare, aruncă o vorbă Cristian. - Poate mâine dimineaţă staţi şi voi cu mine, ori ieşim împreună, că mi-a fost urât azi de una singură prin casă, se lamentă Ana.

vorbit cu Nicu, vechiul meu prieten, să bem o bere împreună. O să vină să mă ia mai târziu. - Faci ce vrei, doar eşti în concediu. Am să-ţi dau o cheie, în caz că te întorci după ce ne-am culcat. Şi nici bine nu termină ce avea de spus că telefonul începu să sune. - Răspund eu! sări Cristian îndreptându-se spre telefon. Era chiar prietenul său care ajunsese foarte aproape şi dorea să afle dacă nu sosise prea devreme. - Sunt gata! Cobor imediat, îl avertiză Cristian şi închise telefonul. Mamă, Nicu e jos! Am plecat… - Ai grijă! lăsă ea vorba să-i scape, tristă că odrasla iar se îndepărtează de fusta mamei, totuşi, mândră că are un băiat aşa mare, pentru că, indiferent de vârstă, îl mai considera cu convingere și acum un copil.

- Bine, mamă! Vedem noi… acceptă Cristian, grăbindu-se să o liniștească. Dar în seara aceasta voi ieşi şi eu să văd Bucureştiul noaptea, am (va urma)

Zoe Pham Duong – Templul (The Temple)

destineliterare@gmail.com

337

Destine Literare

Dorit WEISMAN (ISRAEL)

A Terrorist Attack on the no. 6 Bus in the French Hill \ Dorit Weisman Translated from the Hebrew: Ohad Stadler All morning twisting and turning in bed In the bathroom, eyes still closed, Turning on the radio.

And I‟m reminded of Dudik father‟s face, When he opened the door thirty years ago

First thought: Everyone Is in bed.

“Some soldiers you are”, he admonished us With face altered forever

A whistling sound joins the sound of ravens and birds.

Each year on Memorial Day the guys Pay their respects

Waking up Jonathan, making myself A glass of juice

But I am here, drinking My glass of juice

Helicopters up above tear through The thick skies

To the end.

Red Giant I was angry with my husband because in order to recycle and preserve the planet he added to the wash a towel, a sheet, socks and underpants. The television above the treadmill says life will end in another 50 billion years when the sun turns into a red giant. Time flies. I better go back and make up. Translation: Lisa Katz

This week I worked my shifts twice I want to go home before three a large roll an empty bottle times six turkey breast in marinade 3092220222 a feast this woman is making a quarter of a chicken and Chinese pickles Sitting here hours like a Chinese worker bread and more bread that‟s twice what am I doing what am I doing another 309222270323 and more 309222270327 30972200 it all looks to me like zero I‟ll go back home at six

Sestina for a cashier Hershey‟s chocolate 3092222000927 309222073027 and 3092222070322 peach nectar and Chinese pickles my daughter is wandering what is she doing cracked olives 3092222227227 this cash register‟s broken, you have to enter everything twice. 338

That man acts like a child of six everyone‟s taking the Chinese pickles 3092220327302, 3092220772022 Today I‟ve seen this woman twice and this time makes three and for my husband what am I doing

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Hot chocolate and a six pack of beer with the new wrinkle what am I doing I‟m tired and I see double and triple Chinese pickles Chinese pickles Chinese pickles someone else is taking it twice and inside my head is black and empty

3092222223770 times six 3092222203007 again Chinese pickles 3092222070327 ,3092220730027 3092222070327 and two times zero again these Chinese pickles what am I doing I want to be a girl of six think twice.

9092227273022 ,3092220979927 3092220200023 what is hot pepper doing 3092222227227 twice

Translated by Lisa Katz

Good morning world (written the morning after the operation) Good morning hummingbird on top of the eucalyptus good morning sound of a distant car good morning radio station good morning hammock good morning Dr. Zamir who asked me “What kind of computers do you work with?” and when I said “Big ones” he said, “Move them one at a time” good morning sleeping people whose minds are awake and to those who are awake with sleeping minds good morning operating room staff who let me listen to music with earphones good morning people in green scrubs and shoe covers good morning bright lights and nickel surfaces in the operating room good morning my body which is peaceful, at ease and not in pain good morning breast cancer sister , who suffered terribly in the recovery room, good morning sister, I don‟t know you but you‟re still you, you‟ll always be you, two breasts or one good morning smiling nurse Ilana who bid me goodbye, her bag on her back good morning all the nurses I can‟t remember good morning left breast, good morning right breast too, I never knew you were that big good morning t-shirt good morning nipples and smooth skin good morning smooth skin of my thighs good morning samples of my flesh cut stained examined, good morning may you bear good tidings good morning my extracted tumor good morning clean body and benign blood flow and all my healthy cells good morning plasma and lymph and lymphocytes and thrombocytes good morning my smiling face good morning writing hand good morning this red red geranium good morning garbage can good morning old round heater good morning plastic chairs and awning good morning pleasant breeze that strokes all my pores and to the stronger wind that suddenly blows across my hair and to the shampoo waiting for me in the shower. © Translation: 2006, Rachel Yakobovitch From: Where Did You Meet the Cancer? Publisher: Carmel, Jerusalem, 2006

destineliterare@gmail.com

339

Destine Literare

Constantin ZĂRNESCU (ROMÂNIA)

„Patimile lui Dracula” (…) Concluzia romanului lui Constantin Zărnescu, Patimile lui Dracula, structurat din Naraţiunile Universale despre Dracula Vodă, rămâne aceea că personajul istoric Vlad Ţepeş Dracula este cu mult mai reprezentativ, atracţios şi memorabil decât moştenitorul său literar-artistic şi cinematografic, DRACULA, ce îi calcă, în permanenţă, pe urme. Romancierul Constantin Zărnescu tinde să-i împace, cu toate acestea, pe istorici cu autorii de romane fantastice. E de ajuns, doar, să-i pomenim pe specialiştii americani, în metamorfozele lui Dracula: Raymond Mc Nally şi Radu Florescu, de la Universitatea din Boston, a căror esenţială concluzie, ce traversează viaţa, faptele şi legendele (Naraţiunile) despre acest strălucitor şi faimos reprezentant al dinastiei Basarabilor, rămâne un arhetip spaţial (-carpatic), în care se desfăşoară literatura despre teribilul Cavaler VLAD DRACULA ŢEPEŞ; laturile miticopolitice ale unui triunghi: Sibiu-Braşov; BraşovTârgovişte; Târgovişte-Câmpulung Muscel-Curtea de Argeş-Vâlcea-Sibiu, recunoscut, şi consacrat drept „Triunghiul de aur al Românităţii”.

340

DRACULA (Pictură în ulei, după portretele conservate la Viena. Muzeul de artă fantastică din New-York, secţia Vampiri)

Astfel, opul lui Constantin Zărnescu, PATIMILE LUI DRACULA, structurează viaţa şi acţiunile unei personalităţi istorice exemplare, însă „cu două feţe”; una reală, iar cealaltă „catifelată”, umbroasă, fantastică, neguroasă, după arhetipul mitului roman – mediteranean – al zeului IANUS. Un roman-epopeic, trans şi post-modern, mozaicat, fragmentat, „puzzle”, supus unor varii interpretări critice. O operă trans-modernă deschisă. (IOAN BARBU, din Prefața cu titlul: Un „vampir” care a fost, de fapt, Făt Frumos al românilor)

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Fragment, capitolul IX, din romanul-puzzle „PATIMILE LUI DRACULA”, în curs de apariție. Naraţiunile, legendele şi istorisirile româneşti 1 Legenda cetăţii Poenari, înălţată pe creste, acolo, unde se bat Carpaţii în capete, cu 800 de boieri trădători, ridicaţi din biserică, într-o dimineaţă de Paşte...

Odată, boierii cei Amari din Târgovişte, speriaţi de asprimea Domnului, s-au adunat în taină şi au pus la cale pieirea lui, uneltind să-l prindă, viu, în cursă şi să-l ducă peşcheş sultanului. Ţepeş însă nu era omul care să cadă aşa de lesne în ghiarele trădătorilor şi, aflându-le la timp vicleşugul şi uneltirea, întoarce cursa pregătită lui împotriva lor. În ziua de Paşti, se pomenesc cu oamenii lui Vodă că umplu biserica şi-i ridică, nitam-nisam, pe toţi – mic şi mare, tânăr şi bătrân, bărbaţi ori femei – şi-i aduce pe jos, până la Curtea de Argeş şi de aci până mai sus, unde se bat munţi în capete, la o strâmtoare îngustă, numită de popor Cheile Argeşului, şi aici poposiră. După ce răsuflară oleacă şi-şi desfătară ochii de priveliştile măreţe ale munţilor, V odă, călare pe un roib aprins ca para focului, ridică buzduganul în sus, spre înălţimile ameţitoare ale Cheilor, către cel mai înalt colţ de stâncă, pe care se mai puteau zări nişte ziduri ruinate, şi, încruntând sprânceana, cu glas de tunet porunci: – Boieri şi coconi, jupânese şi jupâniţe, voi care mi-aţi urzit moartea în iatacurile voastre, priviţi cuibul acela de vulturi, colo, sus, să răsaie, până-n duminica Tomii cel necredincios, o cetate de zid – încât să stea soarele pe fruntea ei. Auzitu-m-aţi? Şi, răsucind armăsarul, pieri ca o nălucă.

destineliterare@gmail.com

Şi s-au aşternut boierii pe lucru, fără preget, zi şi noapte, care scobind în piatră cu ranga şi cu târnăcopul, care cărând cu spinarea materiale de jos până sus, căţărându-se pe repezişuri drepte ca peretele, numai să dea gata la zi cetatea poruncită, că ştiau ei că Vodă nu glumeşte şi că, decât în vârful unei ţepe, tot mai bine e viu. Mulţi au alunecat pe povârnişuri şi s-au scufundat în adâncuri de prăpăstii fără fund, pradă vulturilor şi fiarelor. Dar cu chiu cu vai, cetatea cea nouă apăru în dimineaţa zilei sorocite, mândră şi strălucitoare, ca o minune din poveşti, sub sclipirile de aur ale soarelui. Aşa ştia Vlad Ţepeş să pedepsească necredinţa şi viclenia trădătorilor. Pe cei rămaşi i-a iertat, socotind că s-au pocăit de cele rele şi s-au cuminţit. Mai vedea!... Legenda a avut o circulaţie orală şi scrisă teribilă, fiind amintită, necontenit, de la Letopiseţul cantacuzinesc, până la Odobescu (1862). A fost reţinută din nou, de DUMITRU UDRESCU de la NICOLAE CONSTANTINESCU, din Curtea de Argeş, în 1932. Este unul din „arhetipurile literare“ ale „Castelului lui Dracula“. Din pricina acestui uluitor conflict, niciodată stăvilit, cu boierii, care lau orbit şi apoi îngropat, de viu, pe fratele său mai mare Mircea, lui VLAD ŢEPEŞ i-a încolţit enigmatica, tainica idee – să mute capitala (Târgovişte) la Bucureşti.

341

Destine Literare 2 O naraţiune cu drumuri lungi şi poteci strâmte. (Cărările Dracului)

Nu trecuseră nici trei ani de domnie ai lui Ţepeş-Vodă. Şi el a trebuit s-alerge, apoi, pe drumul Oltului, spre Sibii, să-şi hodinească călăreţii, decuseară, la Sfânta Cozie; şi să meargă, mereu, aşa, pe-ascuns, adică noaptea, să prindă, ca din oală, pe nişte-mpotrivitori şi rău voitori ai domniei lui. Cum s-a-ntors îndărăpt, Vodă Ţepeş s-a despărţit de armate şi a luat-o printre munţi, pe căile cele mai umblate şi singuratice, cu câţiva căpitani şi slujitori ai săi... Se dădea el, Ţepeş, neştiut de oameni, ca un călătoriu strein. Dar ce să vedeţi D‟voastră!... Oare nu bătea la ochi calul său negru ca smoala?!... Nici cizmele nemţeşti ori ungureşti?... Nici căutătura privirii?... Ce ziceţi?!... Şi se-ntâlni, Vodă, pe-un plai înalt, peaproape de coama munţilor, c-un păstor de oi, între râul Sad şi Voineagul săsesc, obârşia Lotrului şi Grebena lui Voinea, undeva, pe-acolea, printre vârfii silhui... – Ia, vin călărind într-una, îi strigă Ţepeş, ca un necunoscut, dar în veşminte de catifeluri alese şi privire aprinsă. Vreau s-ajungem la Groapa Mălăii şi Frăsinet; de acolo, spre cătunele de pe-apa Govorei... – Vorbiţi, ca unul, ce-a mai fost pe cărări neumblate, ferite, ca asta, îi răspunse cu frică ciobanul. – Ferite, însă drepte! O singură dată am mai fost, cu părintele meu... În copilăria mea, scoborând din Ardeal... – Ori mă încercaţi, cinstite feţe, zice ciobanul, cu multă smerenie, privindu-i, ori că aţi nimerit bine!... Vă voi da unul din caii mei, rugânduvă să-l lăsaţi apoi păstorului Mitrache al lui Codre, din Vaideei. Animalul ştie şi de-l legaţi la ochi acest drum al oilor şi asinilor... – Ce călăreţi hălăduiesc pe-aici, spre Valahia, prin Vama Cucului?... întrebă Vodă... – Doar stăpânii de turme; crescătorii şi hoţii de cai; trec ca săgeata; nu se opresc!... Vodă Vlad văzu, în clipa aceea, cum o parte din turma moşului păştea, în urma unei oi, 342

rânduindu-se toate celelalte, după ea, parcă erau aşezate cu mâna, prin iarbă, semănând cu un cârd de cocori, ori nişte mărgele pe sfoară... Vodă se minună de-acea privelişte. Apoi, îl întrebă pe păstor: – Tu ai ales această bârsană să-ţi ducă turma?... – Nicidecum, spuse moşul. E oaia cârmace!... Zadarnic aş fi pus-o eu, de s-ar fi nimerit nebună... Mi-a pus-o Dumnezău... – Zi-ne ceva de oaia aia, adăugă alt boier, călăreţ, ce părea să fie, în dreapta lui Vodă, mâna sa cea dreaptă. Iar Vodă se-arătă tot mai curios asupra turmei şi oii, rânduite, parcă, de sus... – Dacă oaia cârmace cade într-o râpă, toate se dau după ea!... Dacă lunecă ea, toate lunecă; dacă ea şchioapătă, şchioapătă celelalte toate. Dacă merge bine, toate merg bine!... Ţepeş Vodă şi boierii săi stătură mai multe ceasuri, după cum se spune, la păstori: până ce conăceau caii. Ei priveau, tăcând, spre poieni, plaiuri, izvoare şi lăsături, cu gânduri neştiute... Era, oare, mai bine să hălăduieşti ferit şi tăinuit, de ochii mari ai lumii şi de drumul cel mare?... Mai văzuseră cinstiţii negustori, ori ce-ar fi fost ei, că păstorul bătrân se dusese-ntr-o parte, intrând cu smerenie între nişte tulpini de brazi, aşezaţi, crescuţi în roată, drepţi, ca nişte giumărări ori lumânări.. Şi intrând acolo, ciobanul fu văzut cum îşi făcea, de teamă, semnul crucii, spunând o rugăciune. Însă, unul din oamenii lui Ţepeş tot meşterea şi ascuţea la o sculă. – În faţa noastră, care-i cea mai grea parte a drumului? voii să ştie Vlad Vodă... – Vreţi s-ajungeţi făr‟ de hodină?... Sau să coborâţi, după mersul cailor?... – Ca vântul!... Şi ca gândul!... – Ia, spre munţii Căpăţânii, spuse hotărât moşul, o să-ntâlniţi coasta zisă a Bengăi!... Înspre dreapta-s creste, în stânga prăpăstii şi râpe... O singură greşeală a pasului şi-atunci şi om şi animal pică în negură şi-n afund... Dar cari vă este graba?... Ce negustorie aveţi, de nu-i cu supărare, spre destineliterare@gmail.com

Destine Literare Govora?... Vodă Ţepeş tăcu, îngândurat, îngrijorat; apoi zise: – Moşule!... Şi eu am o turmă!... Din ea mi sa desprins un berbece. Aşa, ca o oaie nebună, bearcă şi budzulă!... Mi-a înjumătăţit mieii şi oile!..., tot încercând să-şi facă turma sa!... Dac-ai păţi ca mine, cum ai face?... O s-ajungă ca boul din Scriptură!... La tăiere?!... Acela ce-şi ascuţea, mereu, suliţa ori hangerul se opri, dintr-o dată. Oamenii lui Vodă îşi aruncară, cu subînţelesuri, priviri scurte. – O mică parte din turmă, spre Vlad Ţepeş, sa dus după berbecul cel Mare. O altă parte din ea coboară acum, călare, încet, pe Olt, cu căpitanii mei!... Berbecul cel mare stă ascuns, dincolo de Hurezi, la vale, prin satele de pe lângă apa şi vatra Govorei... O să-l căutăm!... Şi-o s-aşezăm turma la loc!... Spre noapte, mâine, o să jupuim..., o să belim... Berbecul cel Mare!... Făcu el, ciobanul cel bătrân, felurite socoteli, aşa, dintr-o scurtă aruncătură a ochiului. Doar nu era, încă Paştile creştineşti, ca să tai oi şi miei!... Şio teamă neştiută, acolo, singur, printre aceia, îi ardea şi-i pârjolea faţa, ca dogorile iadului!... Se uită moşul la armăsarul cel arătos şi harăpesc; se uită, apoi, la cuca bărbatului, ce-i părea strein. Şi-i mai zări, ciobanul, ceva sclipind aşa pe frunte, printre degete, ca o stea, licărind şi luminând, Doamnefereşte!... Şi se prăbuşi, atunci, în genunchi. Şi-i strigă: – Sunt sălbăticit, Măria Ta; sunt bătrân. Ar fi fost nevoie să te recunosc din cea dintâi clipă!... Cel tânăr, dintre boieri, terminase de mult deascuţit sabia; şi toţi încălecaseră. Se vedeau liniştiţi caii, bine hrăniţi şi conăciţi. Vlad Vodă spuse: – De mâine, voi avea turma mea, întreagă, la loc... Cum mă sfătuieşti?... – Nu poţi lăsa, Doamne, să treacă oaia nebună şi beteagă peste cele sănătoase... Şi de-ar fi albă!... – Alb este şi berbecul cel mare!... Dar s-a înnegrit de răutăţi, hainie şi duşmănie. Îl voi fierbe de viu!... * destineliterare@gmail.com

În faţa acestor boieri, se vedea în sus, înspre munţii Căpăţânii, cum se strâmtorează văile şi cărările; şi cum or să piară călătorii aceia, pe lângă râpe şi adâncuri, în urma calului, luat drept călăuză, înspre Vaideei. Unii dintre călătorii cei vechi, povestise ciobanul, trecuseră; alţii, însă, căzuseră în hăuri, urmăriţi şi mâncaţi de corbi şi de vulturi... De-atunci, de la întâmplarea aceea grozavă, în care Vlad Ţepeş hălăduia, pe ascuns, ca să vâneze berbecul cel mare, coasta zisă de păstori a Bengăi sa numit, de atunci, Drumul Dracului!... Pentru că a trecut, pe-acolo, ca să pedepsească cine poate ştii pe care boier trădător, fiul Dracului, Vodă Ţepeş. Iar stâna ciobanului s-a numit Stâna lui Vlad, până astăzi. Auzită şi culeasă de autor de la profesorul de limba şi literatura română Bartolomei Todeci, născut în anul 1932, în satul Vaideeni, lângă Horezu, muzeograf, monografist al localităţii şi culegător de folclor păstoresc. Încă din anul 1966, un prieten al său, ciobanul Ioachim (Achim) Băluţă, patron de turme, dintre războaie (născut în 1907), crescute şi hrănite în Carpaţii Meridionali (zona Văii Oltului), povestea hurezanilor o foarte scurtă legendă despre Vlad Ţepeş, numită „Stâna lui Vlad“, în care domnitorul se despărţea de oştile sale, lăsându-le în seama unor căpitani; şi cobora repede, „neauzit“, „nevăzut“ şi „neştiut“, printre (şi) pe subt munţi, ca să-l pedepsească pe un anume boier trădător sau împotrivitor. În miile de drumuri, îndeobşte cu trenul: Râmnicul Vâlcii – via Sibiu – Cluj, l am cunoscut, incidental, pe ciobanul Dinulescu, călător C.F.R., originar din Vaideei, dar care a trăit o mare parte din viaţă în Săliştea Sibiului. Lui îi aparţine întregul nucleu al legendei despre „oaia cârmace“. Am simţit că nu voi putea înţelege şi structura, niciodată, această naraţiune orală, decât dacă voi străbate, eu însumi, „drumul oilor“, altul decât acela vestit – Valea Prahovei, Bran, Ţara Bârsei; cel al părţilor „ascunse“ ale Văii Oltului, al „căilor tăinuite, ferite“... L-am parcurs, pe fragmente, verile, pe lângă ciobani, constatând că nu a fost descris vreodată, că este un „itinerar sălbatic“ şi fascinant. Majoritatea păstorilor pornesc „la munte“ de pe colinele vaideenilor, satele vechi Obreja, Cândoiu, Floreşti, Mariţa, Polovragi, spre Frăsinet, Marginea 343

Destine Literare Urşanilor, Ursuleţu‟, Groapa Mălăii (propietate, chiar şi după 1947, a ciobanilor din Horezu), Groşeţ, Iezer, Curmătura Popeştilor, apa Repedea, apoi Ciunget, pe lângă apa Latoviţei, Chica Lupului... În alţi ani, am ajuns cu „ocazii“ până la cătunul Voineasa, pe apa Voineşiţei, în sus, apoi pe Galbena Voinesei, Obârţia Lotrului, turmele urcând, mereu, „drumul măgarului“, spre vârful numit de ciobani: „Căcâcea“ (chiar aşa!), spre Voineagul Săsesc, Valea Sadului, cu localitatea ei Râul Sadului. Aici „coborau“ şi „intrau“ păstorii în Ardeal, trecând apa Tilişca, spre Dealurile Răşinarilor, spre Mărginimea Sibiului şi spre vestitele târguri de animale, carne şi brânză. Unii ciobani numeau acest drum „al oilor şi asinilor“; alţii, în altă zonă, mai sus: „al scurtăturilor şi lăsăturilor“; iar întâmplătorii turişti montani: „vama cucului...“ Aceeaşi cale o foloseau păstorii toamna, când „coborau“... „la baltă“, adică spre câmpia, stufurile, lacurile şi „bălţile“ (cu iarbă şi iarna) ale Dunării. Cunoscând, cu pasul, şi acea porţiune prăpăstioasă numită „Drumul Bengăi“ (drumul Dracului), împrietenindu-mă cu ciobani umili, ce statorniceau, acolo, am aflat „motivul“ descinderii

lui Ţepeş, pedepsirea unui anume boier, poreclit „Berbecul cel Mare“!... Întorcându mă la Horezu, de zeci şi sute de ori, m-am dus, însoţit de rudele mele, Marinela şi Constantin Tărăşescu, din nou, în vizită, la familia vestitului stăpân de turme, Achim Băluţă. În ciuda unei aspre îndeletniciri, veghindu-şi tumele, nopţile, în ploaie sau zăpadă, dl. Băluţă împlinise 91 de ani... Suferea de „bătrâneţe“, stând mai mult la pat... Am vizitat, din nou, pe istoricul şi folcloristul Vaideenilor şi al Mânăstirii Hurezi, dl. profesor Bartolomei Todeci. Am căzut de acord că „Stâna lui Vlad“ este frecvent pomenită aşa de păstorii din Vaideeni şi din Obârşia Lotrului – Sălişte. Un motiv, aşadar „călător“!... „O legendă cu drumuri lungi şi poteci strâmte – Cărăle Dracului“este, prin modul în care am „descoperit-o“ şi am structurat-o, din „bucăţi“ şi din „fragmente“ vii, în mişcare, o întâmplare fericită. Fiindcă păstorii sunt oameni tăcuţi, „cititori în stele“ şi cumplit de singuratici. Nu se „deschid“ şi nu se spovedesc decât după ce capătă o anume încredere, împrietenindu-se, dificil, cu cel din faţa lor!... Destinul de a se pierde Legenda (şi nucleele ei), păstoreşti părea, de la an la an, tot mai adânc, după cum spun ciobanii: „cât îi hăul“ – cât îi prăpastia!...

3 Crunta păţanie a unui slujitor domnesc, pus sameş peste ocnele de sare... „Când Vlad Vodă au pogorât, din Ardeal, în fruntea ţării, el abia dacă împlinise două‟ş‟cinci de ani. Şi, iacă, tot cârteau cei învechiţi în rele, băgându şi mâinile până în coate în trebile şi afacerile domniei, că încă mai avea tulee subţiri, obrajii prea tineri şi părul nu era ca pana corbului, ci ca paiul de grâu!... Şi, chemându-i Ţepeş să le poruncească în legea cea nouă, se adunară slujbaşii, într-o zi de vineri, la Târgovişte. Iar el, Vlad, purta, după obişnuinţa principilor vechi, în ziua răstignirii lui Iisus, ce fusese într-o vineri, o mantie neagră, cu-n lanţ de aur pe piept; şi îi chemă, în faţa sa, pe toţi mai marii vămilor; pe urmă, pe cei peste pârgari, mori şi plaiuri, lacuri şi văi de peşti; ocnele, pădurile şi minele domneşti; îi chemă ca să dea samă şi socoteală şi să se supună poruncilor noui... 344

Dar mulţi lipseau, de parcă n-ar fi fost nevoie să meargă pân‟acolo!... Şi, văzând Vodă rânduri rărite, în jurul unui slujitor gras, pe care abia-l mai ţinea calul, mirosind acela a răchiu, usturoi şi a peşte sărat, Vlad îşi aminti că-l mai văzuse, cândva, în urmă cu ani, la vremea primei sale domnii; căci orânduia muncile şi vânzările de sare, în bucăţi mari, ca şi cloviile de brânză ale ciobanilor ori pietrele de marmoră; şi nu avea, niciodată, catastifele acelei negustorii în regulă şi că râdea, ca un nemernic, de căderile şi schimbările Domnilor; de sărăcia şi grelele zile ale ostaşilor voievodului, în războaie, în vreme ce el, pe ascuns, se tot îngrăşa şi îmbuiba... – Unde-ţi sunt oamenii?... De ce nu-s, toţi, lângă tine? îl întrebă, răstit, Ţepeş, în vreme ce îl văzu, şleampăt, la veşminte-i, crescându-i obrajii peste ochi, rânjind la întrebarea Domnitorului şi de destineliterare@gmail.com

Destine Literare noua rânduială ce trebuia jurată pe cruce şi sabie... Nu răspundea nimic, râzând precum ageamii; şi lui Vlad Ţepeş i se păru sfidător, nătărău ori nebun, jignind tinereţea sa... – Apără-te!... îi strigă Vodă Ţepeş, în vreme ce sameşul încremenise, ca un munte de carne. Arată-le celorlalţi ce mai ştii!... Şi iarăşi îl simţi că duhneşte a răchiu, a usturoi şi a peşte şi de nu cumva a femeie de jos... Şi învârtind paloşul, ca pe un fulg, după taine numai de cavaleri ştiute, îi sparse scutul în două, iar dup‟o altă lovitură, se făcu puzderie şi ţăndări, încât sameşul rămase trăznit, bălăbănindu-şi mâinile ca nişte ghiare, prin aer, şi prăbuşindu-se, ca un sac, de pe armăsar... – Iertare!... Iertare!... îngăimă nenorocitul, trezindu-se, ca prin minune, din beţie. Iertare!... Voi bântui toată ţara, în lung şi în lat, ca şi un olăcar, în şase zile; şi-ţi voi aduce, Măria Ta pe toţi oamenii mei, de la ocne, saline, râmnice sărate şi slănicuri, aici, în faţa Ta... – Cum o vei bântui?... Cum îi vei stăpâni?... Dacă tu nu te poţi stăpâni pe tine însuţi; şi nu-ţi asculţi propriile porunci?... – Ca vântul şi ca gândul!... De la Severin la Tismana, la Brăila şi la Chilia!... Voi bântui de la Ocnele cele Mari, de sub munţi, până jos, la Giurgiu!... Îi voi găsi pe toţi!... Vom pune la zi scrisurile şi socotelile... – Du-te!, îi strigă Vlad Vodă, sfredelindu-l cu ochii. Îţi mai dau să trăieşti şapte zile!... Şi iată ce se mai întâmplă: sameşul bântuia şi alerga, parcă de mama focului. Mânca pământul... Pe unii dintre oamenii săi, într-acel sfârşit de săptămână, însă, îi găsi chefuind, cu muierile nimănui, prin hanuri; pe alţii, cu căruţele spre Dunăre, puind banii cuveniţi Domnului, din vânzarea munţilor de sare, în propriile buzunare... Pe alţii, nărăviţi în chiolhane lungi, prin crâşme şi locuri ascunse, alături de ţărănci durdulii... – Avem domn nou!... Domn nou, mă!... Voievod nou!... ..., striga nenorocitul, pe acolo, pe unde ajungea, în hanuri de răscruce, ori taverne dosnice. Ajutaţi-mă, ca să nu mor!... ţipa mereu. Dar, în aburii fripturii şi ai vinurilor straşnice, cu ibovnice tinere în braţe, nimeni dintre oamenii săi nu-l mai auzea şi nu-l mai vedea!... destineliterare@gmail.com

Şi atuncea, îngrozit, sameşul se ascunse întro salină părăsită; el nu ştia însă că va fi găsit chiar şi în gaură de şarpe. Îl urmăriră şi îl prinseră pristavii, pe locurile lor; şi-l duseră, în faţa lui Vlad Ţepeş, în chiar cealaltă vinere. Şi vodă avea aceeaşi mantie neagră, de catifea, într-o pioasă amintire a răstignitului pentru noi toţi, Hristos. Şi nu scotea niciun grai sameşul, rotund ca o gogoaşă scârboasă, spăimântat şi mut, ca un taur, la tăiere, în pofida bântuirii şi alergărilor sale... Şi-au legat de fiecare picior al său, cu o frânghie, câte un cal. Şi l-au înfipt şi tras în ţeapă, în faţa gărzilor domneşti, din piaţa Târgoviştei. – El singur s-a ucis pe sine, scăpându-şi viaţa din mâini!... repeta Ţepeş... Dar, de gras şi burduhănos ce era, în timpul nopţii s-a rupt ţapa de subt sameş, deşi încă mai respira şi ofta, adică nu murise... Şi, la poruncă, l-au împins şi înălţat, din nou, în ţapă, spre învăţătură de minte, el fiind încă viu... Aşa au pus Vlad Vodă Ţepeş slujitori şi slujbaşi noui, de la cel mai credincios şi războinic sameş, până la cei mai umili slujbaşi şi sărari mărunţi, arătându-le, aspru, noile rânduieli; ca să se arate, cum trebuie, la muştru... Auzită şi reţinută de autor, la 20 iulie 1970, la Târgul de „Sfântul Ilie“, de la Polovragi (din faţa mănăstirii) de la bătrânul GHEORGHE BOBEI, din Bărbăteştii Hurezului – învăţător, rapsod popular – cântăreţ vocal şi la vioară, în acelaşi timp; poet – pe ale cărui creaţii scrise şi uneori publicate, în ziarele epocii, îşi compunea propria muzică. GHEORGHE BOBEI însuşi le repeta adolescenţilor şi elevilor, aflaţi vara în tabere şcolare, pe Valea Oltului, că auzise, fiind copil, această legendă, de la un unchi al său, de dincolo de Bervislăveşti, pe Olt, localitate ale cărei drumuri de piatră erau atâta de strâmte, încât erau folosite doar de om, de cal şi de măgar şi te duceau, drept, încă din vechime, de la micul târg Călimăneşti, la Curtea de Argeş. Pe acest drum rar întrebuinţat, aproape tăinuit, le amintea învăţătorul și profesorul Bobei, trebuie să fi mers şi Vlad Ţepeş cu oastea sa, atunci când i a pedepsit pe negustorii din Sibiu şi, apoi, din Braşov, năvălindu-i, pe Valea Oltului, – (după ce s-a oprit, seara, pe platoul mănăstirii Cozia), năvălindu-i noaptea, spre zori, 345

Destine Literare prin Turnu Roşu. Salina şi ocnele pomenite în legendă sunt, cu probabilitate, ale Vâlcii – între Govora, Pietrari şi drumul de pe sub munte, dinspre Bistriţa lui Mateiu Basarab şi Hurezii lui Vodă Brâncoveanu, puţin mai târziu... O altă variantă sau versiune a acestei naraţiuni a fost găsită şi fixată de scriitorul RADU

TEODORU în cel dintâi volum al unor nuvele şi povestiri, cu temă istorică, numit „STRĂMOŞII“, capitolul „ŞOIMUL“, Editura „Albatros“, Bucureşti, 1986, pp. 374-376), cu diferenţa că, în legenda auzită şi transpusă literar de TEODORU, sameşul peste ocne este tras în ţeapă imediat, fără să i se mai acorde vreo iertare; vreo amânare – sau şansă de izbăvire!...

4 Istorisirea neguţătorului valah Vlasie, fugit la Pesta, despre straşnica moarte pe care DRACULA a poruncit-o prinţului Dănesc...

Este adevărată acea ştire, cum că voievodul căruia i se zice (VLAD) DRACULA a avut, chiar în zilele acestea, o luptă cu un alt voievod, căruia i se spune DAN. Şi, adecă, în aşa fel s-au întâmplat lucrurile, încât, dintre toţi bărbaţii războinici ai acelui voievod DAN, numai şapte au mai rămas în viaţă – scăpând de cea mai ticăloasă dintre morţi!... Iar voievodul DAN, fiind el însuşi prins în robie, (VLAD) DRACULA a poruncit să i se reteze capul. De asemenea, pentru grozăvia lui, DRACULA a poruncit ca să fie traşi în ţeapă şi ceilalţi soldaţi ai lui DAN Voievod, care căzuseră în luptă. În cele din urmă, pe câte femei (mame) le-a putut prinde, le-a tras şi pe ele în ţeapă, legându-i pe proprii lor copii, la sânii lor... Şi aceasta pentru straşnica, enorma sa cruzime, ca şi spre prejudiciul cel foarte mare al creştinilor!... Scrisoare descoperită de regretatul romanist MARIAN PAPAHAGI în arhivele italiene şi latine ale Vaticanului, în timp ce traducea pentru „Patimile lui DRACULA“ un fragment al Papei Pius al II-lea despre Constantinopole. Textul, de-o valoare cardinală, a fost semnalat mai întâi de Nicolae Iorga, existând în J. KATONA, „ISTORIA CRITICA REGNUM HUNGARIAE STIRPE MIXTE“, (op. cit., VII (XIV), Budapest, p. 333-338; apud. WAGNER, „DIPLOMATA SAROS“, p. 120; preluat, în latină, şi cercetat de istoric, în articolul său, „LUCRURI NOUĂ DESPRE VLAD ŢEPEŞ“ (în revista „CONVORBIRI LITERARE“, Nr. 2, 1901, p. 155). Fiu al lui Vladislav al II-lea, omorâtorul 346

părintelui lui Ţepeş, VLAD DRACUL (ca şi al fratelui mai mare, MIRCEA, pe care mai întâi l-a orbit şi l-a îngropat, fiind viu încă), prinţul, pretendent la tron, DAN al III-lea CEL TÂNĂR trăia în Feldioara, ocrotit o vreme chiar de regele MATEI CORVINUL şi a avut, prin scrisorile sale repetate, cea mai mare şi grea influenţă în a sădi „o ură neagră“ în inimile saşilor sibieni, făgărăşeni şi braşoveni împotriva lui Ţepeş, ei devenind apoi „scrietorii“ de diversiuni şi dezinformări, producătorii faimei cumplite în Europa a „legendarului“ DRACOLE WYDA – DRACULA VAJDA. Iată ce le scrie DAN CEL TÂNĂR saşilor, în 2 martie 1460, cu exact 7 săptămâni înainte de a fi prins de armata sa, coborând în Muntenia lui ŢEPEŞ, în acea straşnică luptă pierzîndu-şi, apoi, cumplit firul zilelor: „.. bărbaţi cuminţi şi cinstiţi, locuitori ai cetăţii braşovene şi ai Ţării Bârsei, cu întreg neamul lor de fraţi, prieteni, rude, fii şi membri ai acestora, au fost schingiuiţi şi ucişi de către nelegiuitul şi foarte crudul tiran necredincios, fără îndoială DRACUL!..., care este VLAD VOIEVOD...“. Tot DAN al III-lea CEL TÂNĂR le oferea, în alte scrisori, saşilor, cifre odioase, „umflate“, care se vor mări, în informaţiile orale, „după ureche“, dezexperant de mult, spre crunta faimă a lui Vlad ŢEPEŞ: 300 de tineri negustori, trimişi în Valahia să prindă limba (ca şi când în Ardeal n-ar fi putut să înveţe, să prindă româneşte – ori aveau să fie „iscoade“?...), au fost traşi toţi, în ţeapă!...; 41 de comercianţi grei, braşoveni (saşi) traşi, şi ei, toţi, în destineliterare@gmail.com

Destine Literare ţeapă!... Pe alţii i-ar fi „robit în lanţuri înspăimântătoare“, scrie Dan – „lanţuri de fier“, vor adăuga „scriitorii“ saşi!... „A omorât un neam întreg“ (ceea ce pare să fie adevărat: neamul, „clanul“ DĂNEŞTILOR. O tragedie pur shakespeareană, prin urmare, în perioada contemporană cu Richard al III-lea). Nu e de prisos, totuşi, a aminti că boierul negustor valah VLASIE, cel care a scris scrisoarea,

din Pesta, către prietenii săi din oraşul BARTFA (LVA), face parte din neamul DĂNEŞTILOR şi e printre cei scăpaţi cu viaţă; iar textul său, de om şcolit, gândit în latină, este „redactat“ în spiritul scrisorilor şi ideilor lui DAN CEL TÂNĂR, pe care visa să-l vadă, într-o zi, VOIEVOD!... Fără să ştie că n-avea să fie niciodată!... Traducerea, concomitent, din italiană şi latină şi restaurare filologică: MARIAN PAPAHAGI. 5

Povestea unei săgeţi, intrată pe fereastră, şi a unor călăreţi, trecând spre Ardeal... Țepeş-vodă, cu şapte căpitani de credinţă ai lui, se retrăsese la Cetatea Poenari şi acolo, în mare taină, s-au pus la sfat cum să facă să-i vie de hac sultanului, că avea puzderie mare (de soldaţi) cu el. Şi cum stăteau ei aşa, în jurul unei mese, tăinuind fel şi chip, zdranc! o săgeată: a izbit în fereastră, a spart geamul şi a stins feştila de pe masă. Au rămas toţi năuci. Ce să fie asta? Semn rău? Veste bună? Ori vreo minune? Unul scoate iasca, scapără şi aprinde feştila. Pe masă, săgeata – înfăşurată într-un sul de hârtie. Vodă, nerăbdător, o despăturează repede şi când colo un răvaş: „Măria ta, turcii sunt aproape; au pus tunurile pe Pietrăria şi vor să spargă cetatea. Fugiţi repede!”

Pietrăria era un munte vecin, de unde se putea vedea şi bate straşnic. Răvaşul era de la un nepot al lui Ţepeş, ostatec în tabăra turcească. Turcii de la Piertrăria au şi pus să bombardeze cetatea. Săreau zidurile ca nişte cioburi. După trei zile de bubuituri năpraznice, au pornit la atac, căţărându-se de-a buşilea pe pereţii stâncilor. Când au ajuns în cetate, nimeni! Nici viu, nici mort. Au scormonit dărâmăturile, ascunzătorile, văgăunile, nimic! Într-un târziu, au găsit urmele cailor şi s-au luat după ele. Ajungând la Poiana Spinului, nimic! Întrebând oamenii, aceştia le-au spus că au fost nişte călăreţi, dar au fugit în Ardeal. Atunci, s-au lăsat păgubaşi...

Naraţiune ataşată, asemenea unui „ciorchine”, acelora structurate în jurul CETĂŢII POENARI. (V. Acelaşi DUMITRU UDRESCU, (op. cit.); pp. 119-120). 6 Atacul de noapte al lui Dracula, împotriva împăratului, îmbrăcat în ofiţer turc...

Sultanul, care avea destulă pică şi obidă asupra domnului muntean, orândui o armată puternică, sub comanda celui mai crâncen paşă, Hamza, cu poruncă straşnică să prindă viu pe domnul neastâmpărat şi să-l aducă ”legat” fedeleş la împărăţie. Armata turcească, în frunte cu boierii destineliterare@gmail.com

vânzători, a venit: dar de întors nu s a mai întors, înroşind cu sângele şi fesurile lor o pădure de ţepe. Sultanul, furios, a pornit atunci el însuşi cu o armată uriaşă ca să pedepsească cumplit pe semeţul şi neînfricatul domnitor. Ţepeş-Vodă nu şi-a pierdut cumpătul. Şi-a adunat în grabă voinicii şi i-a ieşit în întâmpinare, 347

Destine Literare hărţuindu-l şi atrăgându-l în munţi. Iar într-o noapte, pe la miezul nopţii, straşnicul voievod, îmbrăcat în haine de ofiţer turc, a pătruns în lagărul duşman, până la cortul sultanului, a intrat înăuntru, i-a înfipt hangerul în piept şi a fugit, strigând în gura mare:

– Puneţi mâna pe el, mă! stârnind învălmăşeală şi spaimă printre turcii care s-au bătut între ei, ca orbii, până la ziuă. Din păcate, lovitura a dat greş, nimerind un paşă, în locul sultanului...

Naraţiune culeasă de DUMITRU UDRESCU, de la acelaşi NICOLAE CONSTANTINESCU, din Curtea de Argeş, în 1932, toate aceste „nuclee” fiind structurate în „Legendele Cetăţii Poenari”, în vol. „DE PE PLAIURI ARGEŞENE“, Piteşti, 1974, pp. 118-119. 7 Soldatul lui Țepeș Vodă, eliberat de împăratul Mahomed „El Fatih“ – răsplătit de domnitorul său...

În vremea de demult, după domnia lui Mircea cel Mare, ajunse domn în Ţara Românească Vlad-Vodă. Vlad-Vodă era viteaz, curajos fără seamăn, dar şi nemilos, fără cruţare cu cei leneşi şi răi, precum şi cu duşmanii ţării, pe cari obişnuia pe toţi să-i tragă în ţeapă şi de aceea oamenii l-au poreclit Ţepeş-vodă. El era nepot al lui Mircea cel Mare şi ţinea mult ca ţara lui să fie liberă şi neatârnată faţă de turci şi de aceea era iubit şi temut de soldaţii săi. Vestea vitejiei şi a faptelor lui măreţe ajunsese până departe peste hotare. Sultanul turcilor care dorea să-i supună ţara veni cu oaste numeroasă şi într-una din lupte a fost prins un soldat de-al lui Ţepeş, ce fusese dus înaintea sultanului. Acesta voia să afle planurile de luptă ale lui Ţepeş, să afle câtă oaste are şi cum ar putea să-l prindă mai repede. Puse atunci o mulţime de întrebări soldatului şi-l iscodi în fel şi chip ca să afle tot ce dorea. Îi promise averi peste averi, ba chiar că-l va face domn, în locul lui Ţepeş. Soldatul tăcea însă, rămânând mut la toate întrebările. Văzând sultanul că nu poate afla nimic, cu vorbă bună şi făgăduieli, porunci să se înceapă cu

ameninţările. Îi spuse că-l va frânge pe roată, că-l va jupui de viu de piele şi că-l va îngropa de viu. Soldatul tăcea întruna. Ştiind că viaţa îi este în mâinile sultanului, răspunse aşa, ca să vorbească şi el ceva. – Ştiu că viaţa mea este în mâinile mărieivoastre, ştiu că veţi porunci să fiu omorât, poate, dar despre domnul Vlad Ţepeş nu veţi afla nimic de la mine. Vreau să mor, pentru ţara mea, cu tot sufletul, decât s-o vând şi să trădez pe domnul meu. Sultanul, auzind aceste cuvinte, se încruntă de mânie şi întorcându-se către soldat îi spuse: – Dacă domnul tău are mulţi soldaţi ca tine, în scurtă vreme are să cuprindă lumea întreagă şi are să mă gonească şi pe mine din părţile acestea. Se sculă, apoi dete poruncă să se retragă oastea, liberă pe soldat, dându-i o mare sumă de bani, iar el se întoarse în ţara lui, lăsând în pace atât pe Ţepeş, cât şi Ţara Românească. Vlad Ţepeş, aflând despre purtarea soldatului său, îl chemă, îi mulţumi şi-l răsplăti cu boierie mare şi cu moşii multe. Astfel răsplătea domnii noştri pe soldaţii credincioşi şi iubitori de ţară.

Naraţiune găsită şi publicată de MIHAIL POPESCU, în vol. „LEGENDELE ISTORICE ALE ROMÂNILOR“, Bucureşti, 1937, pp. 13-15. Publicată (şi) în cărţile de şcoală, pentru elevii mici, ea a fost socotită ca având o mare valoare istorico-morală; aşadar, o legendă, „o poveste“ „exemplară“.

348

destineliterare@gmail.com

Destine Literare 8 De ce avea Dracula ură pe turci? Hei, măre! Era rău din partea turcilor pe vremea lui Vlad Ţepeş! Veneau biglirgii şi luau oamenii în zălogire ori să-i facă soldaţi de-ai lor; ba luau şi vitişoare deale noastre: tot din zece oi, una. Şi ce era mai bun şi mai din belşug, pe vremea aceea, decât oaia? Ea săraca: Vine vara, te-ndulceşte, Vine iarna, te-ncălzeşte... Era aşa de mult laptele, că pe atunci moşii noştri făceau mămăliga cu lapte, în loc de apă, că era mai ieftin laptele!

Şi d-aia avea Vlad-Vodă necaz pe turci! Îi căuta, pe rudă, pe sămânţă, şi cum îi prindea, îi trăgea în ţeapă! Vlad-Vodă pedepsea, însă, şi pe boierii care îşi dau de multe ori coatele cu turcii, ori nu se purtau cinstit cu oamenii, ca de-alde noi. Odată, ca să-i prinză mai lesne, a făcut un ospăţ mare şi a chemat la el şi pe boierii pe care avea el pică. Cum au venit însă ăia, el i-a tras în ţeapă!...

Povestea a fost întâlnită şi reţinută de CONSTANTIN RĂDULESCU-CODIN de la un bătrân ţăran GHIŢĂ AL LUI DINU AL RADULUI din Almăjel, judeţul ehedinţi şi publicată în vol. „LEGENDE, TRADIŢII ȘI AMINTIRI ISTORICE“ – găsite în Oltenia şi în Muscel, Bucureşti, 1910, p. 65.

9 În fiecare cătun – o casă de judecată, o ţeapă, o spânzurătoare... Vlad Ţepeş, mamă, cică a fost un domn grozav de aspru. Pe cine prindea cu minciuna, ori că se poartă rău cu ăi bătrâni, ori că asupreşte pe ăl sărac, iute-iute îl pedepsea cu ţeapa. Tot cu ţeapa pedepsea el şi pe turcii care veneau, când şi când, pe la noi, după jafuri.

Cică avea domnul ăsta în câte un sat mai mare câte o casă, în care el judeca şi, tot acolo, avea ţeapa şi spânzurătoarea. Casa în care se judeca era la noi, în Albulete, aproape de Beleţi. Pe cine-i pica în mână, îl judeca şi apoi îl spânzura. Iar după ce-i lua piuitul omului, îl trăgea în ţeapă.

Naraţiune culeasă de același CONSTANTIN RĂDULESCU-CODIN de la o bătrână ţărancă, MARGA BADEA, din satul PRIBOIENI, județul ARGEŞ (op. cit., 1910, p. 66.) 10 Vlad Dracula Țepeş şi solii turci...

Se spune că pe timpul domniei în Ţara Românească a lui Vlad-Vodă Ţepeş, sultanul Mahomed al II-lea i-a trimis nişte soli. Aceştia, după ce au intrat în sala de primire a domnului român şi se închinaseră, după obiceiul lor, nu-şi scoaseră fesurile de pe cap. Atunci, Ţepeş îi întrebă: – De ce vă purtaţi voi aşa? Aţi venit înaintea mea destineliterare@gmail.com

şi-mi faceţi o mare necinste. Iară solii turceşti răspunseră într-un glas: – Aşa este obiceiul la stăpânitorii ţării noastre. Ţepeş-Vodă le spuse, atunci: – Vreau şi eu să întăresc obiceiul vostru, ca să-l ţineţi şi mai tare. 349

Destine Literare Porunci atunci la slujitori săi să-i aducă cuie, îndată, ca să întărească cu ele fesurile solilor în cap. După ce făcu lucrul acesta le dete drumul solilor, zicându-le: – Mergeţi de spuneţi stăpânului vostru că el este obişnuit să sufere asemenea necinste din partea

voastră, noi însă nu suntem învăţaţi. Altă dată să nu mai trimită la noi, ori în alte ţări şi la alţi stăpânitori, soli cu obiceiurile sale, căci noi nu vrem să i le primim.

După MIHAIL POPESCU – „LEGENDELE ISTORICE ALE ROMÂNILOR“, Buc., 1937, pp. 15-16. Unul din cele mai faimoase „nuclee“ narative, întâlnit atât în legendele, povestirile şi naraţiunile germane, slave (ruseşti), cât şi ungureşti, cehe, greceşti etc.

Castelul Bran

Cetatea Poenari

350

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Gheorghe ZINCESCU (ROMÂNIA)

Poezii din volumul Dacă un înger aripă ți-ar da Poezii inedite

Lamură

Un plop era

Cine-a plâns pe perna mea – În pustia de batist – Îngerul a toate trist Răsădind o asfodea?

Poetului Octavian Doclin ...Și m-am uitat - și chiar era un plop. Culcat de vânt, plângând cu depărtarea aproape negre lacrimi. Te uită!,-o să-mi îngrop, mi-am zis, la rădăcina lui singurătatea, visul, disperarea...

Coborând din stea în stea Vreun rătăcitor heruv Într-un vis de pisc pleșuv Pe brocatul alb, de nea? Ori a ostenit cumva În fărădelegi mărunte Grea de țărână o frunte Și s-a rezemat de ea? Ci mi-e sufletul bolnav Inima de tot amară Pentru-un boț topit de ceară Lângă scutecul jilav Să-l ascund, să nu-l mai văd? Să închid fereastra-n zori Între ochi și trecători, Între jale și prăpăd? Poate să-l pârăsc la soare, Poate să-l asmut la vânt? Poate trupul de pământ Lamură în sărbătoare... destineliterare@gmail.com

Și iarăși m-am uitat – era un cal cu totul și cu totul dintr-o smoală era înșeuat și șeaua goală – am vrut să-l chem și chiar l-am și chemat L-am fluierat ușor, am șuierat, am spus o vorbă, nu mai știu, mă crezi?, venea așa, domol, peste livezi un nor era, dar cu copite grele și cred că l-am încălecat cumva – ca grindina bătea în trupul cărnii mele... Și m-am uitat din nou. Un plop era. În urma mea își apleca înaltul subtilul trup tremurător și singur și frunze negre-n zare lepăda văzându-mă cum trec și cum mă-ngândur...

***

351

Destine Literare

Un grandios proiect editorial DICȚIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI Editura TipoMoldova (Iași) pregătește pentru anul 2016 un amplu proiect editorial, sub coordonarea criticului literar Ioan Holban – Un dicționar al scriitorilor români contemporani – lucrare structurată în 12 volume (aprox. 1500 pg/ volum, format A4, cartonat, supracopertă color). Astfel, în vederea realizării unui Dicționar bine documentat și riguros solicităm colaborarea cu filialele Uniunii Scriitorilor din Romania, ale Ligii Scriitorilor Români, cu asociații ale scriitorilor de orifine română de peste hotare, cu cenaclurile literare etc., propunând ca membri consultanți ai proiectului pe fiecare dintre conducătorii acestora. Această lucrare privește orice creator de literatură și va aloca fiecărui autor un spațiu de 10 pagini (format A4) care să acopere următoarele aspecte: CV, aprecieri critice, bibliografie completă, fotografie de prezentare și 4 imagini din viața autorului. Dorim să menționăm faptul că, prin acordarea unui spațiu generos fiecărui autor, proiectul nostru editorial își propune să ofere o reprezentare cât mai cuprinzătoare a literaturii române contemporane. Menționăm că autorii interesați de proiectul propus au obligația să achiziționeze contracost un exemplar din lucrare. Prețul unui exemplar este de 250 de RON. Plata se face concomitent cu expedierea materialelor pentru Dicționar în contul BRD al Editurii RO25BRDE240SV36360882400 – BRD Iaşi, Agenţia Copou – sau prin serviciile Poștei Române (pentru aceasta variantă vă rugăm să ne contactați la tel. 0745502095). În același timp, Editura se obligă să expedieze pe cheltuiala proprie exemplarul către autori. Prin urmare, rugăm toți autorii interesați de proiectul nostru să se adreseze Editurii la tel.: 0745502095, email: office@tipomoldova.ro sau biroului nostru din Iași, Str. Moara de Foc nr. 35, Clădirea Solomons, Etajul 2. Aurel Ștefanachi Director Editura TipoMoldova - IAȘI Mesaje de la cititori: Stimată Doamnă Daniela Gifu, Vă felicit sincer pentru reuşita revistei «Destine literare», care a reunit în jurul său, talente scriitoriceşti de pe mapamond. Mărturisesc că m-a şocat efectiv numele publicaţiei Dv., întrucât eu însumi lansam, la începutul anului 1999, într-o selectă editură din Piteşti, volumul «Destine literare» consacrat unor personalităţi ale vieţii literare naţionale care au trăit şi au creat în zona etnoculturală Argeş-Muscel. Volumul este postat pe Google, în system Calameo, putând fi accesat pe site-ul «Grigore Constantinescu my publications» / calameo.1227548 În eventualitatea că veţi considera eseurile biografice incluse în volum de real interes pentru lectorii Dv, maş bucura să le regăsesc în paginile revistei «Destine literare». Dorindu-vă mult succes în elaborarea viitoarelor numere ale revistei, vă asigură de deosebita sa consideraţie redactorul revistei monografice anuale postate pe internet: «Poenărei – străbuna vatră natală» dedicată satului meu cu o populaţie stabilă de circa 100 de locuitori! Grigore Constantinescu Piteşti, 28 ianuarie 2016

352

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Am primit la redacţie: Stimate doamne, stimati domni, Asociatia culturala internationala Soleil de l‟Est, creata în Franta în anul 1994, are obiectivul principal de a prezenta în atentia comunitatilor românilor de pretutindeni, si nu numai, a unei valente de înalta calitate artistica a culturii române, pictura contemporana. Soleil de l‟Est are la activul sau organizarea unor numeroase expozitii de pictura în prestigioase locatii în Franta, Belgia, Olanda, Austria, Slovacia si România. Prin aceste prezente ale picturii române pe simeze franceze si europene se realizeaza afirmarea României ca tara culturala europeana si francofona, confirmarea locului picturii contemporane române în ierarhia culturala europeana si mondiala, continuitatea prezentei picturii contemporane române pe scena culturala pariziana si în final realizarea unei alte imagini a României, în actualul context. Românii care

viziteaza expozitiile noastre, traiesc un puternic sentiment de mândrie vazând aprecierea generala de care se bucura o creatie venita din tara de origine. Ei comunica acest mesaj prietenilor si colegilor lor din tara de adoptie. In afara de organizare de expozitii, Soleil de l‟Est editeaza carti de arta cu pictorii români, si conduce din 2001, o rezidenta de artisti în Franta, în favoarea pictorilor români din tara, cât si a celor stabiliti pe alte meridiane europene. Va propunem, daca va face placere si va intereseaza, organizarea unei expozitii de pictura româneasca, cu prezentarea albumelor de arta editate de Soleil de l‟Est, în orasul unde locuiti. Acest eveniment va scoate în evidentia prezenta românilor în lume, ca mostenitori ai unei culturi autentic europene, cu radacini ancestrale în arta bizantina.

Contact : Soleil de l‟Est, tel fix : 00 33 9 52 41 29 20, mobil 0 33 6 70 28 22 49 www.soleildelest.org si facebook, e-mail michel@gavaza.org Cu deosebita cordialitate, Michel Gavaza SOLEIL DE L’EST Association Culturelle Internationale 8, rue d‟Amboise, 37540 Saint-Cyr-sur-Loire, France ______________________JO 837 / 1994 - N° Fisc : 478 172 265 00017_______________________ Tél. 00 33 9 52 41 29 20 - 00 33 6 70 28 22 49 www.soleildelest.org

e-mail : contact@soleildelest.org

Prezentarea asociatiei Soleil de l’Est - obiective si activitati Crearea asociatiei, declararea ei la Prefectura, înscrierea în Jurnalul Oficial, coordonate. Asociatia Soleil de l‟Est a fost creata în anul 1994, de un grup de entuziasti, români si francezi, cunoscatori ai valorilor culturale ale tarilor din Europa Centrala si Orientala. Dupa schimbarile aparute în 1990, când barierele între Estul si Vestul continentului european au disparut, cultura din cele doua extremitati ale Europei a devenit accesibila lumii întregi. Arta pentru a fi cunoscuta trebuie sa circule. Astfel s-a nascut necesitatea creerii unei organizatii asociative culturale care a primit numele de Soleil de l‟Est. Creareaa sociatiei a fost impusa

destineliterare@gmail.com

îndeosebi de faptul ca dupa 1990, cu deschiderea aparuta, francezii nu cunosteau mai nimic despre cultura tarii noastre. Asociatia a fost declarata la Prefectura de Indre et Loire, pe data de 22 martie 1994, sub numarul 11108, dupa acre a fost înscrisa în Jurnalul Oficial al Republicii franceze în data de 13 aprilie cu nr 837. Primul sediu social a fost la adresa : Port de Vallières 37230 Fondettes. Dupa care, în anul 2003, urmare schimbarii sediului social de la Fondettes la Saint-Cyr-sur-Loire, asociatia a declarat aceasta modificare la Prefectura pe data de 17 octombrie 2003, sub nr 0372011108. Modificare ce a aparut în Jurnalul Oficial din 22 noiembrie 2003, cu nr 707.

353

Destine Literare Codul fiscal ala asociatiei este Nr. SIRET 478172 265 00017. Sediul social actual al asociatiei este: 8, rue d‟Amboise 37540 Saint-Cyr-sur-Loire Tél. : 09 52 41 29 20 www.soleildelest.org e-mail : contact@soleildelest.org Obiective urmarite : Promovarea valorilor culturale românesti la nivelul opiniei publice si a oficialilor culturii din Franta, Belgia, Olanda, Austria si Slovacia. Pastrarea si afirmarea identitatii culturale a românilor din diaspora. In mod eficient, asociatia promoveaza creatia artistica plastica atât a pictorilor români din tara, cât si a confratilor lor stabiliti în tarile UE, cu care asociatia intretine legaturi profunde si constante. Asociatia este în permanenta legature, e-mail si telefon, cu peste 50 pictori români din Franta, Germania, Belgia, Suedia, Italia, Spania si SUA si cu circa 80 confrati în ale picturii din România. Incurajarea si consolidarea legaturilor între artistii plastici si oamenii de cultura de origine româna din tara si strainatate. Pictorii români din România si cei stabiliti în tari din UE se întâlnesc în cadrul taberelor de creatie ce asociatia conduce în Franta si România, începând din anul 2001. Astfel artistii schimba impresii, au loc mese rotunde, reînoiesc prietenii culturale, îsi amintesc de tara de origine si se atasaza si mai mult culturii românesti. Ameliorarea imaginii « sifonate » a României, prin cultura, îndeosebi în Franta. Publicul erudit francez, prin vizitarea expozitiilor noastre si prin cunoasterea albumelor de arta editate de Soleil de l‟Est, îsi creaza o imagine cât mai apropiata de cea reala despre România, ca tara cu solide traditii si actualitati culturale. Acest fapt sensibilizeaza pe francezi. Prezentarea activitatilor asociatiei. Organizare de expozitii de pictura în prestigioase locatii din Franta, Belgia, Olanda si România. Manifestarile culturale organizate de asociatie în cei doua zeci de ani de activitate, au ca tinta în primul rând comunitatile românesti din tarile mentionate, dar si în mod deosebit publicul avizat si erudit local, pertinent cunoscator în domeniul expresiei artistice picturale. Astfel pe de o parte românii din tarile UE sunt bucurosi si mândri caci o parte de calitate din cultura tarii de origine este prezenta în aceste tari, iar publicul si organizatiile culturale locale si mass 354

media, constata cu satisfactie caci în tara noastra exista valente culturale de înalta calitate. Prin intermediul asociatiei Soleil de l‟Est, acestea circula si sunt cunoscute în Europa. Fapt îmbucurator, ce amelioreaza imaginea României în tarile occidentale. Principalele expozitii de pictura organizate de Soleil de l‟Est : - Centrul Cultural Paris, director Virgil Tanase, anul 2002. - Institutul Francez din Bucuresti, în prezenta reprezentantilor DRP, anul 2005. - Ambasada României din Paris, ambasador SEM Sabin Pop, anul 2006. - Galeria Apollo, Bucuresti, expozitia artistilor participanti la Tabara de creatie pentru pictorii români din tarile UE si din vecinatate, Bran, condusa de Soleil de l‟Est, anul 2007. - Fondation Taylor, Paris Montmartre, în prezenta SEM Teodor Baconschi ambasador la epoca si a Dnei Magda Cârneci, director al Centrului Cultural Român din Paris, anul 2008. - Ambasada României din Haga Olanda, în prezenta SEM Calin Fabian, ambasador, anul 2010. - European Patent Office, Haga, în prezenta SEM Calin Fabian ambasador, si a presedintelui EPO, M. Minoye, anul 2011. - Cité Internationale des Arts, Paris, cu primul Salon de pictura România contemporana, au expus 50 pictori români din tarile UE cu 150 lucrari de arta plastica. In prezenta SEM Bogdan Mazuru ambasador, D-nei Yvette Fulicea ministru plenipotentiar, Dl Jean-Yves Langlais, director al Cité. Anul 2011. - ICR Bucuresti, în prezenta D-lui Lilian Zamfiroiu, presedintele ICR. Anul 2013. - ICR Paris, în prezenta D-lui A. Dobrestu director si a Dnei Yvette Fulicea ministru plenipotentiar, anul 2013. - Reprezentanta permanenta a României pe lânga UE la Bruxelles, în partenariat cu ICR, în prezenta SEM Mihnea Motoc, ambasador si d-lui Robert Adam director ICR Bruxelles. Anul 2014. - Ambasada României din Haga Olanda, în prezenta SEM Ireny Comaroschi, ambassadrice. Anul 2014. - ICR Viena, în prezenta reprezentantilor ICR Bucuresti, d-na Mariana Avanu, director al editurii destineliterare@gmail.com

Destine Literare ICR, si Irina Cornisteanu, director ICR Viena, Anul 2015. - Ministerul culturii din Slovacia, ICR Praga si Ambasada Româniai din Bratislava, în marea sala festiva a Ministerului slovac al culturii, în prezenta reprezentantilor celor trei institutii mentionate. Alte expozitii de pictura româna au fost organizate de asociatie în orase de traditie culturala din Franta : Tours, Orléans, Poitiers, La Rochelle, Briare pe Valea Loarei, Fondettes, Saint-Cyr-sur-Loire, si în Midi la Collioure, oras leagan si capitala mondiala a fovismului, Elne, Font-Romeu, Barcarès. In total, în acesti doua zeci de ani asociatia a organizat peste 90 expozitii de pictura în Franta, Belgia, Olanda, Slovacia si România. Vizitatorii acestor expozitii, oficialii culturali francezi si din alte tari, si mass media au luat cunostinta cu o expresie artistica originala si de înalta calitate, putin cunoscuta în Occident din cauza « Cortinei de fier » si a « Razboiului rece » înstaurate timp de 45 de ani dupa terminarea celui de al doilea razboi mondial. Acum dupa 1990, cultura noastra are dreptul si posibilitatea de a fi cunoscuta la adevarata ei valoare, de catre publicul europran si mondial. Problema este ca pentru buna reusita a actiunilor este necesar imperativ ca Statul român sa sustina financiar si eficare organizatiile care au demonstrat competinta si au experienta pe aceasta directie. Editarea de carti, albume si cataloage de pictura contemporana româna. La aceasta data, asociatia are la activul sau realizarea unui numar de 11 titluri, din care mentionam prestigioasele doua volume « Présences de la peinture contemporaine roumaine en France avec Soleil de l’Est » între 1990 – 2008 pentru vol 1, si între 2009 – 2012 pentru vol 2. In aceste volume sunt prezentate activitatile asociatiei, expozitii, tabere de creatie, jurnal fotografic, afise de expozitii, indexul expozitiilor realizate, CV si reproduceri lucrari pentru un grup de 85 pictori români de înalt nivel, ce au colaborat cu asociatia. Cele doua volume au fost redactate în româna, franceza si engleza, în atentia unui public român din strainatate, dar si a publicului avizat european si nu numai. La timpul lor, cele doua volume, scoase de sub tipar în 2008 si respectiv în 2013, au fost lansate cu succes la Bucuresti, Paris, Bruxelles, Haga, cât si în alte orase din Franta, în acompaniement cu expozitii de pictura. Exemplare din acest album, vol 1 si vol 2, au fost donate asociatiilor românilor de pretutindeni, ambasadelor, ICR din diferite tari UE, prietenilor României, municipalitatilor franceze înfratite cu localitati din România, si unor biblioteci, destineliterare@gmail.com

mentionam cea de la Centre Pompidou din Paris. Fiecare pictor inserat a primit câte un exemlpar. Un aspect deosebit a reprezentat lansarea vol 2 din « Présences de la peinture contemporaine roumaine en France avec Soleil de l‟Est » la Salon du livre, Porte de Versailles, Paris, pe data de 23 martie 2014, în prezenta oficialilor de la Salon si a D-lor Lilian Zamfiroiu presedintele ICR si Nicolae Manolescu ambasador UNESCO. In general, toate persoanele ce au luat cunostinta de aceste carti, au apreciat faptul ca este singura lucrare de sinteza de calitate a picturii contemporane române de dupa 1990. « Soleil de l’Est douazeci de ani de activitate » este albumul aniversar ce a iesit de sub tiparul Monitorului Oficial la data de 17 octombrie 2015. Lucrarea prezinta o trecere în revista a principalelor activitati ale asociatiei, si îndeosebi actiunile legate de resedintele de artisti, conduse de Soleil de l‟Est în ultimii 14 ani. Sunt prezentati 106 pictori români din România, dar si stabiliti în alte tari. Fapt remarcabil, o serie de pictori din Polonia, Rusia, Moldova si Kirghizstan, cunoscatori ai culturii tarii noastre, au dorit sa partajeze sejurul în Franta cu pictorii români. Noi i-am primit cu bratele deschise. Albumul a fost lansat la ICR Bucuresti pe data de 3 noiembrie. Au fost prezenti la acest eveniment cultural : ES François Saint-Paul, ambasadorul Frantei în România, Dna Chantal Moreno, director al Organizatiei Internationale a Francofoniei, biroul din Bucuresti, dl radu Boroianu presedintele ICR, pictori prezentati în acest volum, reprezentanti ai Soleil de l‟Est, mass media si un foarte numeros public bucurestean francofon. In continuare am lansat cartea, în paralel cu expozitii de pictura la Brasov, Timisoara, Iasi si Mangalia, orase unde locuiesc pictorii afiliati asociatiei Soleil de l‟Est. Organizarea si conducerea anuala a taberei de creatie în Franta. Incepând din anul 2001, asociatia Soleil de l‟Est a luat decizia de a organiza în fiecare an o tabara de creatie în favoarea pictorilor români, din România dar si pentru cei stabiliti în alte tari. Tabara este reînoita annual. Are loc sub forma de doua sesiuni: de primavara la Briare si Saint-Cyr-sur-Loire pe Valea Loarei si de toamna la Collioure, în Sud, oras leagan si capitala mondiala a fovismului. Mai au loc si alte sesiuni în Sud la Elne, Font-Romeu si Barcarès. Obiectivele taberei sunt doua : în primul rând se asigura o prezenta de calitate, viabila, a pictorilor români în Franta, ca urmasi ai marelui Grigorescu la Barbizon. Al doilea obiectiv este de ordin artistic si consta în imersarea pictorilor invitati, în cultura 355

Destine Literare franceza, prin contacte si organizarea de mese rotunde cu artisti francezi, si prin vizita în prezenta muzeografilor a castelelor de pe Valea Loarei, a muzeelor din Paris, Tours si Orléans, a unor edificii de importanta istorica, catedrale, fortarete, a centrelor istorice a oraselor din regiune. In Sud se viziteaza locurile de creare a fovismului si obiectivele de patrimoniu din Collioure, Perpignan si Barcelona în Spania. Un obiectiv deosebit a fost organizarea Taberei de creatie pentru pictori români din tarile UE si din vecinatate, la Bran si Brasov în anul 2007. Au fost invitati un numar de 12 pictori români din Franta, Germania, Suedia, Serbia si Bulgaria care pe parcusrul a trei saptamâni au refacut puntile culturale cu tara de origine. In cei 14 ani de functionare a taberei de creatie asociatia a invitat si gazduit un numar de 108 artisti.

De-a lungul timpului, reprezentanti ai Ambasadei si ai ICR Paris au onorat cu prezenta lor deschiderea expozitiilor Soleil de l‟Est în Franta : Andrei Magheru, Vasile Ignea, Horia Badescu, Anca Opris, Virgil Tanase, Magda Cârneci, Roxana Iftimie, si de mai multe ori, la Tours si la Saint-Cyr-sur-Loire, Yvette Fulicea. Local prezenta acestor emisari oficiali ai României a avut un efect deosebit, prin calitatea si importanta acordata manifestarilor culturale organizate de asociatia Soleil de l‟Est. Finantarea activitatilor mentionate mai sus a fost bazata prioritar pe surse franceze, mecenat si donatii. Organizatiile Statului român au participat totusi la câteva proiecte : tabara de la Bran DPRRP, editarea vol 2 « Présences de la peinture contemporaine … » ICR, editarea albumului « Soleil de l‟Est douazeci de ani de activitate » DPRRP. Soleil de l’Est Michel Gavaza, presedinte

***

Lucrări de Zoe Pham Duong

În aer (Suspended)

356

Femeia apelor (Dead sea I - Woman of the water)

destineliterare@gmail.com

Destine Literare In Memoriam Iată că anul care se încheie, 2015, pe noi băimărenii-moroșeni ne încearcă, cu trei pierderi grele: bunul Dumnezeu ne-a luat trei valori spirituale, toate în zi de duminică, asta poate spune ceva(!): Mihai Olos, 22 Februarie, Augsutin Cozmuța, 22 Noiembrie iar acum, Doamna Lucia Soreanu-Șiugariu, în 6 Decembrie. Primul și ultima, în Germania, Cozmuța acasă, la Baia Mare. Dacă Franța a avut o „ilustră văduvă” în persoana Mariei Curie, noi românii o avem în persoana Luciei Șiugariu, o veritabilă matroană, eroină și chiar martiră a națiunii noastre, căreia viața, de 95 de ani împliniți la 1 Dec. 2015, nu i-a oferit decât suferință, dor și singurătate pe care și-a dus-o în umbra comorii ei, soțul, poet și erou al României, pe care nu l-a lăsat să moară, republicându‟i opera. Dacă avem în istoria noastră literară o mare dragoste, Eminescu-Veronica Micle, o avem și pe a doua, mai puțin cunoscută, „Soare” Ion SoreanuȘiugariu-Lucia Stroescu, o dragoste divină de care puteau fi geloși și îngerii din cer, pentru profunzimea, puritatea, sinceritatea și tăria ei. „Soare” a fost un model, în toate: ca poet, ne-a oferit versuri unice în poezia modernă, corectitudine exemplară în critica literară, eseu și jurnalism, în dragoste, ca iubit și în căsnicie, ca soț. Cu toate acestea, dragostea lor a fost îmbrăcată în dor și pelin de vitregiile sorții, războiul. Fericirea lor a fost scurtă, doar de patru ani, din care cea comună, de căsătoriți, nici măcar doi ani împliniți, huiduma cu coasa răpindu‟i Lucie comoara, pe front la 1 Febr. 1945, poetul la 31 de ani, iar Lucia rămânând văduvă pentru o viață, la nici 25 de ani. Soare îi scria Luciei cu un an înainte de moarte: „Te rog să fii sigură, draga mea, că te iubesc până dincolo de moarte!” – ceea ce s‟a adeverit și în cazul ei, răspunzându‟i la fel, devenind o Penelopă modernă „țesând” poezia lui spre eternitate. Acum s‟a dus, de pe patul unui spital din Aachen/Germania în dimineața duminecii de Sfântul Nicolae, să‟l întâlnească în Împărăția Cerului pe neprețuitul ei soț, poetul, supranumit de prieteni „Soare” după o poezie de-a lui: „Dă’mi Doamne Soare...” poetul care vorbea de: „un bob de destineliterare@gmail.com

lumină”! Lucia îi poate răspunde poetului ei, tot poetic: „Pe urmele pașilor noștri au răsărit flori de veșnicie.” Doamna Șiugariu trăia de mulți ani în Germania unde a lucrat ca farmacistă, retrăgându-se la pensie în Aachen orașul de reședință a lui Carol cel Mare, al carolingienilor secolului 8-9 al primului mileniu,Aquae Granni, zeul antic celtic-german al luminii, focului și al apei termale tămăduitoare, izvoare de apă termală sulfuroasă descoperite de Iulius Caesar în timpul războaielor gallice așezânduse aici înAquis Villa, devenită stațiune balneară, de atunci și până azi! Doamna Lucia trăia și se gospodărea singură, fiind întru toate facultățile psihice, intelectuale și nervoase în bună stare de sănătate, dar cu unele disfuncții vegetative determinate de vârstă. Durerea pierderii soțului în plină tinerețe și împlinire morală și intelectuală a stăpânit-o cu curaj, tărie și demintate, adunând bănuț cu bănuț întru menținerea memoriei soțului. Așa se face că, a reușit să‟i republice opera redând tinerei generații pe Șiugariu, unul din poeții „generației soarelui” a „generației ’39” cu lucrări de valoarea celor, despre care presa noastră moroșană, tânără a afirmat că „nici nu credea că există.” După revoluție a ințiat un concurs național de poezie Șiugariu, cu prima ediție în 1998, a doua, în 2000 iar a treia în 2002, premiul I, dotat cu 2000 de mărci, respectiv euro, susținut de dânsa. Uniunea Scriitorilor și Editura Militară a contribuit cu sală și membrii juriului alături de dânsa și editorul din München al poeziei lui Șiugariu, Ion Dumitru care a susținut concursul prin publicitate și prezență în juriu. Dar cea mai dureroasă lovitură pe care a primit-o, nu de la soartă ci de la oameni, a fost pentru „ilustra noastră văduvă” lovitura dată de „legea Wiesel” 217/2015, „legea” care zice că, condamnă genocidul și crimele de război, dar care, constatăm practic că nu este altceva decât o altă formă de vânătoare de legionari. Lovitura primită la 95 de ani, pe bază de discriminare și neadevăr i-a scurtat viața. Când poetul sublocotenent în rezervă Ion Soreanu Șiugariu, ofițerul regimentului cu armamentul, se 357

Destine Literare întreabă în jurnalul de front scris pe apucate, sub ploaia de gloanțe în Jablonca, sat din munții Tatra din Slovacia, la 18 ianuarie, 1945, când a scos oamenii la săpat de gropi „pentru morții noștri, mulți, mult prea mulți morți” se întreabă: „Cine ne va mulțumi pentru toate aceste jertfe”? În timp de 70 de ani de la război în România comunistă și postdecembristă, nu s‟a găsit o voce să dea răspuns la această dureroasă întrebare. În schimb slovacii, prin intermediul comemorărilor Șiugariu a scriitorilor și istoricilor băimăreni susținuți de oficialitățile din Tăuții Măgherăuș de care aparține așezarea de mineri, Băița, locul natal a lui Șiugariu, și-au descoperit istoria, adevărul legat de istoria lor, ținut ascuns de sovietici, au dat un răspuns. Pe ei nu glorioasa Armată Sovietică i-a eliberat de fasciști, ci fectivul de 248.436 de români înglobați în glorioasa armată a eliberat 1722 de sate și 31 de orașe și și-au lăsat viața pe front în Slovacia 66.000 de militari români, dintre care doar 11.000, printre ei și poetul Șiugariu, sunt înhumați în cimitirul de la Zvolen, lângă Banska Bistriza, 74 km S-V de Polhora-priBrezno unde a căzut Șiugariu, cea mai mare necropolă românească de peste hotare. Descoperind acest adevăr, slovacii, la aniversarea a 70 de ani de la insurecția armată, la ei la 29 Aug.1944, de uimire și recunoștință față de Armata Română au hotărît cinstirea ostașului român, prin Ion Șiugariu. Astfel, oficilitățile din orașul Brezno, la recomandarea grupului de istorici din care făcea parte și polițistul istoric, Lubos Nepso, din Brezno, care a adus pământ de pe mormântul Șiugariu de la Zvolen, pentru casa memorială din Băița, au propus o placă comemorativă pentru clădirea din apropierea gării din Brezno unde s‟a săvârșit Șiugariu: „Subl.(r) Ion Soreanu-Șiugariu n.6.06.1914 Băița/România, d.1.02.1945, Brezno/Slovacia, soldat român, poet. Cetățenii orașului Brezno îi dedică recunoștința lor. Niciodată nu vom uita. Onoare în memoria lui.” iar podul de peste Hron, pe care au trecut căruțele cu muniție ale Armatei Române dirijate de Șiugariu, urma să primească numele Șiugariu. S‟au

adresat Ambasadei Române din Bratislava, anunțându-o. Aceasta s‟a opus invocând legea Wiesel, după care Șiugariu a fost „legionar”! Ei și? Chiar să fi fost, legionarii n‟au fost toți criminali, au fost creștini români, care au luptat pentru un ideal, împotriva comunismului ateu distrugător de țară, dovadă că 70% din deținuții politci în „pensioanele comuniste” au fost legionari, iară dacă este să scriem istorie adevărată, să nu mințim, după cum ne îndeamnă „boierul minții” istoricul Neagu Djiuvara, atunci suntem obligați a o spune, cât despre Șiugariu fără să fi fost legionar a fost un patriot adevărat, care a luptat împotriva fascismului! Durerea și rușinea adusă României prin Institutul Wiesel și nenorocita lege împotriva Culturii românești, votată iresponsabil de acest parlament iresponsabil, a făcut prima nevinovată victimă prin Ion Șiugariu. Această bestială batjocură și neînchipuită durere oferită „pe gratis” memoriei unui erou al Armatei Române, excepționala noastră Doamnă, Lucia SoreanuȘiugariu, la vârsta ei n‟a mai putut-o suporta, i-a grăbit sfârșitul. Stimabilii parlamentari și legiuitori, Ministerul de externe nu s‟au gândit să‟i ceară scuze ilustrei Doamne pentru această gafă de rușine internațională adusă nu numai ei ci și României. In ce‟l privește pe laureatul pentru pace, poate fi mulțumit de „realizarea” falsului trecut în palmaresul Institutului său, de „condamnare a crimelor de război,” în cazul Șiugariu! Doamna noastră , Lucia Soreanu-Șiugariu, o făclie de credință și cultură românească în Occident, printre străini, își va găsi locul de veci într‟un cimitir de cartier al orașului carolingienilor, după serviciul inmormântării ce va fi celebrat de preotul român ortodox, Alexandru Pop, din Aachen, joi, 10 Decembrie, la ora 9,30. Noi o deplângem pe minunata Doamnă, dar ea este fericită în Împărăția lui Dumnezeu unde după o viață pământeană trăită model, după legile și etica creștin-românească, s‟a împreunat din nou cu scumpul ei soț și poet „Soare”. În veci pomenirea ei și a lui, în Împărăția Tatălui!

********** Teresia Bolchiș Tătaru Augsburg/Germania, marți, 8 Dec.2015

358

destineliterare@gmail.com

Destine Literare Memoriam Ion Smedescu (https://youtu.be/9XVcaLkuYTI)

Flacără vie pentru generaţiile viitoare

Ion Smedescu s-a născut 16.X.1934. Fiu al comunei Cernişoara din Judeţul Vâlcea a pornit în viaţă cu dorinţa de-a învăţa şi să-şi ajute familia, fiind cel mai mare dintre cei zece copii. Drumul parcurs este presărat cu succese obţinute cu foarte mari eforturi. A fost pătruns de dorinţă fierbinte a românului care-şi iubeşte glia strămoşească, limba, portul şi tradiţiile... având dorinţa nestrămutată de-a făuri pentru tinerele generaţii Universitatea – altar sfânt de pomenire pentru ştiinţă şi cultură. Fiind cunoscut de săteni şi de colegi ca (argintu‟ viu), iubitor de carte şi de semeni, pot să-l definesc o „flacără vie pentru generaţiile viitoare”, fiindcă o viaţă întreagă a luptat pentru o idee, un vis pe care şi l-a împlinit cu mari eforturi şi sacrificii. Minunatul OM de înaltă omenie, ajungând după ani şi ani de trudă... Rectorul Universităţii Româno-Americane, profesorul universitar doctor ION SMEDESCU ne uimeşte cu câtă tenacitate şi-a urmat visul său de-a face totul pentru tinerii studioşi, fiind alături de ei cu vorba înţeleaptă şi cu fapta. Când în ziua înnorată de 6.X.2008, iubitul dascăl a păşit spre lumea celestă, eternitatea i-a întins mâna ca unui bun creştin, iar eu am reuşit să-i aduc omagiu, cu ochii înlăcrimaţi, dragului meu vâlcean care în 2002 scria în cartea mea „FLOWER CROWNS FOR THE HEROES – Cununi de flori pentru eroi” – dedicată evenimentelor petrecute la 11 Septembrie 2001 pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, că: „Este timpul să fim mai aproape unii de alţii, să ne iubim semenii şi ori de câte ori avem timp liber să ne întoarcem la poezie, fiindcă prin ea sufletele noastre devin mai sensibile, în ea găsim armonia cuvântului, liniştea de care avem nevoie să ne aduce aminte ca să veghem la libertatea noastră şi să nu-i uităm pe aceşti eroi, să spunem STOP!... terorismului!”

Viaţa, Dumnezeu când ne-a dat, Pământu-ntreg ne-a dăruit, Şi ura neagră-a alungat... Prin jertfa Lui ne-a mântuit. Atâţia tineri, colegi, prieteni, oameni care-l cunoscuseră de-a lungul vremii ascultau cu pioşenie ruga mea: „Dumnezeul nostru bun!... opreşte pentru o clipă TIMPUL şi priveşte ce a realizat Rectorul Ion Smedescu, cel care a fost o minte strălucită, un luptător neobosit, ctitorul minunatei Universităţi Româno-Americane, catedrală de învăţătură şi cultură, loc sfinţit unde va arde fără întrerupere flacăra vie a spiritului şi iubirii lui pentru generaţiile viitoare. Ascultă şoaptele râului Cerna, Olteţului, Jiului şi Oltului, undele tremurânde, mărgăritare de nestemate în picuri tumultoase care-şi plâng fiul iubit al Olteniei. Doamne, fi bun şi ascultă şi cântecele acestor studenţi minunaţi, care-i ofereau omagiu şi recunoştinţă pentru tot ce-a făcut în folosul lor. Pentru noi, prof. ION SMEDESCU va rămâne o amintire vie, un exemplu de urmat, fiind omul care nu a precupeţit nici timp, nici bani pentru binele celor mulţi, datorie sfântă pentru urmaşi de-a păstra ce-a construit cu mintea şi sufletul şi a duce pe mai departe gândurile şi ideile sale întru luminarea neamului. Din sferele cereşti, unde se află, ochiul său vizionar va privi la noi, cei care-i ducem pe mai departe opera. Prin munca noastră, de acum înainte, avem credinţa că-i vom îndeplini dorinţa de-a arăta lumii întregi că acest colectiv de profesori şi studenţi ai Universităţii Româno-Americane sunt demni urmaşi ai celui care ne-a fost părinte spiritual, prof. univ. dr Rectorul Ion Smedescu.” Fiindcă eternitatea i-a conferit un loc de cinste renumitului prof. univ. dr. ION SMEDESCU, Rectorul Universităţii Româno-americană, voi aminti câteva fraze din cuvântarea memorabilă pe care a rostit-o la festivitatea desfăşurată cu ocazia deschiderii anului universitar 2000 - 2001: "Ţelul nostru este nu numai să cultivăm inteligenţe, pregătind specialişti de care are nevoie societatea, ci şi acela de-a modela caractere, fără de care nu ne putem integra în elita ţărilor civilizate", obiectiv atins în timpul vieţii dumnealui, şi totodată ţel al celor care slujesc în această instituţie de învăţământ superior, ca prin muncă, dăruire şi patriotism să se situeze în permanenţă în rândul celor mai buni. Scriitor-compozitor Marin Voican-Ghioroiu

destineliterare@gmail.com

359

Destine Literare Scrisoare decshisă Scrisoare deschisă către toate entităţile culturale românești de pretutindeni Cu părere de rău vedem, zilnic, cum în toată mass media din România, se propagă lipsa de bun simţ, subcultura, crima, sinuciderea, violenţa, sexul, prostia şi parvenitismul, prin oameni insuficient de pregătiţi, aroganţi şi complet lipsiţi de respect, caracterizaţi de incomptenţă şi de incapacitatea de a veni cu soluţii viabile, pentru care nu contează decât „senzaţionalul” promovând valorile nereprezentative ale poporului român. România trebuie să considere educaţia şi cultura elemente de importanţă strategică ale dezvoltării sociale şi comunitare, factori esenţiali atât ai dezvoltării individuale, cât şi ai consolidării sociale – prin dialog şi coparticipare activă. Cultura contribuie la structurarea societăţii şi a personalităţii umane; ea trebuie privită ca mod de viaţă al individului şi al societăţilor – element prin care acestea se diferenţiază şi, în egală măsură, un canal de comunicare şi un liant social de primă necesitate în formarea tinerelor generaţii. Cultura reprezintă expresia identităţii şi miza diversităţii, valori comunitare esenţiale care trebuie asumate şi susţinute prin demersuri şi programe pro-active. Educaţia prin cultură şi pentru cultură se află în centrul preocupărilor societăţii româneşti actuale. Cunoştinţele culturale sunt esenţiale pentru dezvoltarea personală a copiilor, adolescenţilor şi adulţilor tineri şi, din acest motiv, ea trebuie percepută ca fiind o parte importantă a dezvoltării generale a fiecărui tânăr şi trebuie privită ca unul dintre aspectele esenţiale ale educaţiei acestora. Accesul şi participarea la actul de cultură şi educaţie constituie drepturi fundamentale, recunoscute ca atare prin toate Constituţiile statelor lumii, privind organizarea şi funcţionarea entităţilor culturale, într-un climat propice dezvoltării armonioase a copiilor şi însuşirii lor de cunoştinţe şi comportamente benefice bunului mers al acelor entităţi, în deplină libertate, pace şi democraţie. Orice Societatea Culturală din România are căderea morală şi obligaţia legală de a interveni pentru rostirea adevărului, corecta informare, modul în care, prin misiunea ei trebuie să educe, să formeze, să modeleze tinerele generaţii. Societatea Culturală Apollon susţine cultura vie, oriunde se manifestă aceasta. Dorim recunoaşterea statutului culturii independente, dorim un acces cât mai echilibrat la resursele financiare publice şi de protecţie socială. Nu suntem prin aceasta adversarii activităţilor realizate de instituţiile publice de cultură, şi nici ai artiştilor şi lucrătorilor culturali din sectorul public. Susţinem însă acea cultură dinamică, emergentă, care contribuie activ la dezvoltarea tuturor sectoarelor de activitate dintr-o societate modernă, care evoluează odată cu societea umană şi care îi exprimă artistic vitalitatea şi noutatea, nu-şi uită trecutul şi face paşi siguri spre viitor... Luând în considerare cele mai sus arătate vă rugăm respectuos să popularizaţi, în domeniul în care activaţi, proiectul editorial al Consiliului Organizaţiei Mondiale a Copiilor Talentaţi – Convenţia ONU, al Societăţii Culturale Apollon şi Editurii Ro.cart. Cu mulţumiri, George CĂLIN, Ambasador cultural Convenţia ONU, Preşedinte de onoare al Societăţii Culturale Apollon - România

360

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

destineliterare@gmail.com

361

Destine Literare

Mulţumim Societăţii culturale americano-române (AMERICAN ROMANIAN CULTURAL SOCIETY) pentru urări şi la rândul nostru urăm tuturor românilor din Seattle un an 2016 plin de împliniri !

362

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Dragostea din «călimară» Concurs internațional de poezie patriotică - 31 august 2016 (reluarea anunțului din numărul trecut al revistei ”Destine Literare”, cu unele modificări sugerate de cititori și altele impuse de trecerea spre cele veșnice a maestrului Corneliu Leu, partener la acest Concurs) De la «Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?», la «Patria mea e limba română», sentimentul patriotic apare ca un fior adânc, unic pentru fiecare dintre noi, o trăire care ne sculptează inima, gândurile, vorba şi viaţa de zi cu zi. Anul trecut, românii din Montreal (şi din alte părţi ale Planetei) au aşteptat până la 5 ore în picioare, în ploaie şi în vânt, numai să voteze spre binele ţării lor de origine! Nu este aceasta o dovadă clară că românii nu au uitat România, că o iubesc şi că îi vor binele? Nu este acesta PATRIOTISM? Un vânt de speranţă spre mai bine adie spre Carpaţi! De Ziua Limbii Române, pentru a fi alături în colaborarea pe care am stabilito cu organizatorii din țară ai marii sărbători (sub bagheta Maestrului Corneliu Leu), Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români (ACSR) şi revista Destine Literare lansează un concurs de poezie patriotică, prin care dragostea de România, de limba română şi de români să fie document şi la acest început de mileniu. În afară de faptul că lucrările selecționate vor fi propuse pentru distincțiile ce se vor acorda în țară cu prilejul sărbătoririi Zilei Limbii Române, organizatorii vor acorda premii, după cum urmează:     

Premiul I «Claude Matasa»*, în valoare de minim $500 CAD Premiul II «Constantin Clisu»**, în valoare de minim $300 CAD Premiul III «Ion Țăranu»***, în valoare de minim $200 CAD Premiul special – ”Corneliu Leu”**** în valoare de $150 CAD Premiul special al juriului – ”Pompiliu Manea” în valoare de $150 CAD

Pentru participanții cu vârste sub 15 ani sau peste 35 de ani se vor acorda premiile menționate mai sus ”hors concours”. Acestora li se vor atribui diplôme și cărți din partea juriului, fără premii în bani. Condiţii de participare: 1. Vârsta minimă 15 ani 2. Vârsta maximă 35 de ani 3. Se vor trimite maximum 3 poezii, în limba română, cu diacritice (poeziile în engleză sau franceză trebuie să aibă şi o traducere în română) 4. O poză de tip paşaport, o scurtă prezentare a autorului (autoarei) de maxim o jumătate de pagină, (font 12, format Word), care să conţină: nume complet, adresa, telefon, adresa electronică, țara, localitatea de reşedinţă şi profesia. 5. Poeziile trimise vor rămâne în arhiva organizatorilor. Termenul limită de trimitere a poeziilor este data de 15 august 2016, la adresa: destineliterare@gmail.com. Românii poeţi din Canada, care simt că pot împleti în versuri dragostea de ţară, de mamă cu dragostea de ţară adoptivă, sunt bineveniţi să ne trimită şi astfel de poezii. Premiile şi cele mai reprezentative poeme vor fi publicate atât în revista Destine Literare, cât și în noua ediție a „Antologiei de destineliterare@gmail.com

363

Destine Literare poezie dedicată limbii române” care întrunește cele mai bune creații la asemenea concursuri, răspândindu-le în țară și la românii din întreaga lume (în măsura în care se vor continua activitățile al căror ”suflet” era marele și regretatul scriitor patriot Corneliu Leu). Vă aşteptăm în număr cât mai mare! Destine Literare destineliterare@gmail.com

*Prof. Dr. Claude Matasa, inventator şi mare patriot român. Fost deţinut politic. A fost Consul Onorific al României în statul Florida şi Membru de Onoare al ACSR. A contribuit cu articole interesante la revista Destine Literare. A luptat pentru a se înfiinţa un Muzeu al Comunismului în Bucureşti, oferindu-se chiar să-l finanţeze în parte. Iniţiativa lui Claude Matasa nu au putut fi materializată, împiedicându-se de rezistenţa neocomuniştilor la putere în România, în frunte cu fostul preşedinte Traian Băsescu. **Constantin Clisu a fost un apreciat scriitor român, mare iubitor de ţară şi de neam, care a petrecut ultima parte a vieţii în Edmonton, Alberta. A fost un fidel membru al ACSR. A activat intens pentru a se «înzestra» oraşul Edmonton cu un bust al lui Eminescu. *** Dr. Ion Țăranu a fost un patriot român, lider al unei importante componente a comunităţii româneşti din Montreal, încă din anul 1951. A înfiinţat mai multe asociaţii româneşti, cu scopul de a uni românii din Montreal şi chiar din Canada. Împreună cu alţi câţiva români patrioţi a înfiinţat Câmpul Românesc de la Val David. Pentru activităţile lui comunitare a fost onorat cu Ordinul Canadei A scris mai multe cărţi despre românii din Montreal şi a fost membru devotat al ACSR. ****În cazul în care vor exista şi alţi sponsori ai concursului (prieteni devotați ai celor menționați etc.) premiile vor fi mai mari. Numele acestora precum şi componenta juriului, vor fi anunţate public de Ziua limbii române, pe data de 31 august 2016, la Piaţa României din Montreal și vor fi făcute publice de publicațiile și documentele care apar în țară, pe site-urile internet care leagă rețeaua tuturor celor ce sărbătoresc în lume Ziua Limbii Române, în noua ediție a „Antologiei de poezie română dedicată limbii române– coordonator Corneliu Leu (în condițiile în care se vor continua activitățile inițiate și susținute de regretatul scriitor Corneliu Leu).

364

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Director – Redactor-șef: Alexandru Cetăţeanu (romwriters@yahoo.com) Senior editor: Ioan Barbu (ioanbarbucorbu@gmail.com) Redactor-şef: Daniela Gîfu (http://webmail-profs.info.uaic.ro/~daniela.gifu/) Redactor-şef adjunct: Muguraş Maria Petrescu (muguras_maria@yahoo.com) Redactor-şef adjunct: Eliza Ghinea Tehnoredactare computerizată şi Design: Emil Pădureţu (epaduretu@gmail.com) Consultant literar: Marian Barbu Redactor consultant: Florentin Popescu (florentinpopescu.lera@yahoo.com) Redactor consultant: George Terziu (imaginefirma@gmail.com) Responsabil difuzare: Ion Gheralia MEMBRII ACSR: Alex Cetăţeanu – Preşedinte Jacques Bouchard – Vicepreşedinte Mihai Cristina – Vicepreşedinte Dragoş Samoilă – Vicepreşedinte Cătălina Stroe – Vicepreşedinte Corina Luca – Secretar Margareta Amza Claudine Bertrand Elena Buică Eugen Caraghiaur ╬ Constantin Clisu Carmen Doreal ╬ Francisc Ion Dworschak Irina Egli Corneliu Florea Al Francisc George Georgescu Eliza Ghinea ╬ Eugene Giurgiu Corina Haiduc Luca Dumitru Ichim Carmen Ileana Ionescu Ionela Manolesco Felicia Mihali Livia Nemţeanu Florin Oncescu Veronica Pavel Lerner Muguraș Maria Petrescu Radu Răşcanu Victor Roşca Lia Ruse Melania Rusu Caragioiu D.H. Silvian Antoine Soare Sorin Sonea Georges Tăutan destineliterare@gmail.com

Florin Mălaele Toropu Ortansa Tudor ╬ Ion Ţăranu Cezar Vasiliu ╬ Zoe Torneanu Vasiliu Maia Cristea-Vieru Leonard Ionuţ Voicu MEMBRII ASOCIAŢI: Alina Agafiţei – România Petruş Andrei – România Lia-Maria Andreiță – România Veronica Balaj – România Nicolae Bălaşa – România Claudine Bertrand – Canada Lucreţia Berzintu – Israel Michaela Bocu – România Teresia Bolchiș Tătaru – Germania Hanna Bota – România Mária Bátorová – Slovacia Magda Botez – USA Mihai Batog Bujeniţa – România Erwin Lucian Bureriu – USA Rareş Burlacu – România Melania Rusu-Caragioiu – Canada Roni Căciularu – Israel George Călin – România Nicholas Cetăţeanu – China Teodor Codreanu – România Ion Coja – România Monica Ligia Corleanca – USA Radu Mihai Crişan – România ╬ Gheorghe Culicovschi – România Octavian Curpaş – USA Rita Dahl – Finlanda

Ion Anton Datcu – Canada Julia Deaconu – Canada Adrian Bede – Elveţia Virgil Diaconu – România Nicholas Dima – USA Viorel Dinescu – România Mihaela Donciulescu – Canada Mihaela Dordea – România Octavian Doreanu – USA Ion Drăghici – România Darie Ducan – România Ştefan Dumitrescu – România Victoriţa Duţu - România Eduard Filip - USA Harrison Forbes – USA Petre Fluieraşu – România Karina Galvez – USA Keith Garebian – Canada Traian Gărduş – Canada Mariana Gheorghe – Canada Ioana Gherman – Canada Ana-Maria Gibu – România Suparna Gosh – Canada Iury Gugolev - Federaţia Rusă Laura T. Ilea – România Liviu Florian Jianu – România Dimana Ivanova – Slovacia Hilal Karahan – Turcia Maurice Lebeuf – Canada Guofu Li – R.P. China Mihaela Litvin – România Dan Lupescu – România Daniel Constantin Manolescu – Canada Luisa Marc – România Netuța Matasa – USA Mihai Mălaimare – România Nicolae Grigore Mărășanu – România 365

Destine Literare Vasile Mic – România Calin Mihăilescu – Canada Silvia Miler – România Ion Murgeanu – România Gheorghe Neagu – România Vali Niţu – România Emil Pădurețu – România Ion Enescu Pietroşita – România Long Quan - R.P. China Milan Richter – Slovacia Victor Roşca – Canada Cristina Sava – România Virgil Sacerdoţeanu – Franţa Malak Sahioni – Anglia George Sarry – Canada Adrian Săhlean – USA Octavian Sărbătoare – Australia Andrei Seleanu – România Tsipi Sharor – Israel General Emil Străinu – România Victor Stroe – Canada Irina Suatean – România Tsvica Szternfeld – Israel Mesut Șenol –Turcia Ion Pachia Tatomirescu – România Ion Floricel Teicani – România Flavia Teoc – România

Al. Florin Ţene – România Titina Nica Ţene – România Bogdan Ulmu – România Isabela Vasiliu Scraba – România Le Verne – Germania Ştefan Vişan – România Alina Voicu – Franţa Daniela Voiculescu – România Dan Vulpe – Canada Maria Zavati Gardner – Anglia William Zhou - R.P. China MEMBRII DE ONOARE: Martin Alexander - Hong Kong Celia Altschuler - Porto Rico Ion Andreiţă – România Ioan Barbu – România Marian Barbu – România Jacques Bouchard – Canada Dan Brudaşcu – România Sorin Cerin – România Jean-Yves Conrad – Franţa Monica Ligia Corleanca – USA Victor Crăciun – România Gilles Duguay – Canada Eugen Evu – România Marius Fincă – România Daniela Gîfu – România

Carolina Ilica – România Dumitru M. Ion – România Shirley Lee - South Coreea Marc Marinescu Constantin – Canada Kae Morii – Japonia Doru Moţoc – România Liviu Pendefunda – România Muguraș Maria Petrescu – România Florentin Popescu – România Theodor Răpan – România Dorel Schor – Israel Florentin Smarandache – USA Otilia Tunaru – Canada Virginia Zeani – USA MEMBRII DE ONOARE POST-MORTEM: Vasile Gorduz Cezar Ivănescu Corneliu Leu Claude Matasa Pompiliu Manea Arthur Silvestri Grigore Vieru

Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români este onorată să anunţe că va reprezenta în Canada LIGA CULTURALĂ PENTRU UNITATEA ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI Mulţumim de încredere preşedintelui LIGII, Acad. VICTOR CRĂCIUN!

366

destineliterare@gmail.com

Destine Literare

Fiecare autor care semnează în revista „Destine Literare” răspunde moral şi juridic de conţinutul articolului său. Redacţia respectă ortografia autorului. Materialele nepublicate nu se înapoiază autorilor. Autorii textelor publicate nu se remunerează.

Vă rugăm să trimiteţi materialele pentru numărul viitor până la data de 15.05.2016, scrise cu diacritice (pentru limbile română şi franceză), alături de o scurtă biografie despre dumneavoastră şi o fotografie tip paşaport pe adresa redacţiei:

destineliterare@gmail.com De asemenea, vă rugăm ca textele să nu facă referiri discriminatorii, să fie întotdeauna argumentate şi să păstreze o tonalitate decentă, mai ales pentru temele cu iz politico-social şi religios.

ISSN 1916-0623 destineliterare@gmail.com

367

Cărți care au trecut Oceanul…

Cărți care au trecut Oceanul…

Rugă la Extratereştri (2) (din ciclul „Rogationis”) Dragi Extratereştri care zburaţi pe Ceruri cu misterioasele Voastre Farfurii, OZN-uri cu strălucire magică, boreală cu energie anti-gravitațională cu viteza gândului, supraliminară... gândiţi-vă o clipă şi la noi, pământenii că existăm pe aici de milenii! În genunchi Vă rog, cu speranţă să ne daţi un semn de viaţă Voi, cu inteligenţa așa de măreaţă că nici n-ați vrut să dați cu noi față… Ne vom ruga la Voi de-a pururi că vă credem fără de cusururi! Fie-vă milă de noi, terieni cu păcate, și plecaţi privirea spre noi, de se poate. Noi bănuim că aţi fost pe Terra, pe-aci cu ale Voastre magice, prea-iuţi Farfurii și-acum, ani vreo patru mii…! Nu mă-ndoiesc, cu mari tehnologii ştiaţi să faceţi şi fotografii.... Atunci, Puneţi pe-un stick, pe-un CD, sau ceva imagini cu ce-a fost pe-aici cândva (mai multe exemplare n-ar strica, trimise la-ntâmplare pe un-s-o putea să nu le-ascundă guvernele, cumva!). Și piramidele ne-ar cam interesa poate aveți un clip cu-așa ceva… Dacă pentru Voi nu e prea mult pentru pământeni… ar fi tumult! Am vrea să putem şi noi vedea ce-a fost pe vremuri pe Terra: cataclisme, războaie, măceluri doar Voi le puteați observa din Ceruri și sigur că le-aţi filmat din Farfurii și-aveţi prin arhive filme – mii şi mii… Iertaţi-mi îndrăzneala cu-această rugăciune Vă rog cu smerenie şi cu plecăciune fie-vă milă de noi, păcătoşii vrem să ştim cum o duceau strămoşii! Ați rămas singura noastră mare speranță C-o să privim cândva adevărul în față! O să vă blagoslovim în orice zi și-o să vă facem Imnuri... mii! Vom ridica un Templu ca la Mecca la Roswell, New Mexico-America și vom merge pe-acolo an de an cum peregrinăm la Vatican. Cu smerenie o să mă-nclin Vouă că pe Terra, v-a-ncepe-o Eră nouă! Precum acolo, sus, la Voi la fel și-aicea, jos, la noi! Vom picta Farfuriile pe pereţi (dacă chipul Vostru să-l pictăm nu vreţi) o să vă facem temple şi statui… Recunoştinţă veşnică-Aleluia, Alilui!!! Alexandru Cetăţeanu (Alex Citizen), de pe țărmul „Sfântului Laurențiu”.

Coperta 1 (foto): Acasă, pe țărmul fluviului "St. Laurent". Home, on the "Saint Laurent" river shore. 26 martie, 2016 (Photo taken by Alexandru Cetățeanu)

$19.95