Vatra Veche nr. 4 ț 2012 by Stefan Ciobanu

4 Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul IV, nr. 4(40), aprilie 2012 *ISS 2066-0952 VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I. Slavici, I. L. Caragiale, G. Coşbuc VATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef icolae Băciuţ _______________________________________________________________________________________________________________________

Ion Tămâian, Ritm

_______________________________________________________________________________________________________

Antologie Vatra veche Vis vegetal Aş vrea să fiu copac Şi-aş vrea să cresc lângă fereastra ta. Te-aş auzi, Şi-n voie te-aş privi întreaga zi M-aş apuca şi iarna să-nfloresc, Ca să te bucuri! Păsările cele mai mândre-ar face cuib pe creanga mea, Iar nopţile mi-ar da cercei de stele

Pe care, ca pe frunze, ţi le-aş da. Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori M-aş apleca uşoară să-ţi sărut Când părul ce pe frunte ţi-a căzut, Când buzele cu buze moi de flori Spre toamnă m-aş juca zvârlindu-ţi mere Şi foi de aur roşu prin odaie Cu-a ramurilor tânăra putere Ţi-aş apăra obloanele de ploaie. Şi, cine ştie, poate că-ntr-o seară De primavară, când va fi şi lună, Va trece prin grădină o zână bună,

Făcându-mă femeie să fiu iară. Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz Genunchiul ud de frunze şi pământ, Cu rouă şi cu luna pe obraz, Eu ţi-aş sări în casă şi, senină, Uitind de-atâta vreme să vorbesc, Cu câte-un cuib în fiecare mână, Aş începe să zâmbesc. MAGDA ISA OS

Antologie Vatra veche. Magda Isanos, Vis vegetal / 1 Vatra veche dialog cu Niculae Gheran, de Rodica Lăzărescu / 3 Isihasm la Sâmbăta de Sus. Vasile Andru, „Strigarea prietenoasă a înţelepciunii” / 7 Poeme de Liliana Spătaru / 10 Centenar N. Steinhardt. Vatra veche dialog cu Nicolae Băciuţ, de Valentin Marica/11 Centenar N. Steinhardt. Nicolae Steinhardt şi drumul spinos către fericire, de Geo Constantinescu / 12 N. Steinhardt şi feţele fascinaţiei misterului, de Anda Laura Silea / 13 Vasile Conta – 130, de George Baciu / 16 Blocnotes. Embargo cultural sau... ce?, de Mircea Dinutz / 19 Ce se mai citeşte prin metrou?, de Rodica Lăzărescu / 20 Kyoka, de Jules Cohn Botea / 20 Eseu. Alegorie şi simbolism în romanele Mesei rotunde, de Tamara Constantinescu / 21 Imagini artistice/filosofie, de Daniel Mureşan / 22 Cronica ideilor. Saul Bellow şi fariseismul său dezinvolt, de George Petrovai / 23 Opinii. Devenirea, de Gheorghe Moldoveanu / 24 Cronica literară. Academica cinstire sufletului românesc (Alexandru Surdu), de Iulian Chivu / 25 Răzvan Ţupa, semnalizarea intimului către social, de Darie Ducan / 26 Virgil Todeasă – Euforii ale vizualităţii, de Aurel Pantea / 27 Flaşnetarul (Cornel Galben), de Rodica Lăzărescu / 28 Arta sfâşiată sau erupţia spiritului (Valentina Becart), de Cella Negoiescu / 29 Dorul de lumină ca o rugăciune (Elisabeta Iosif), de Melania Cuc / 31 Dreptatea învingătorului (Victoria Milescu), de Lucian Gruia / 31 O poetă râzând şi plângând în cuvinte (Mihaela Luncă), de Florian Copcea / 32 Libelula albastră (Costin Obreda), de Viorica Popescu / 33 Raluca Pavel – „Poezioare” cu mireasmă de busuioc, de Dumitru Velea / 35 Cornel Udrea, de la poezie la proză satirico-umoristică, de Dumitru Hurubă / 37 O nouă carte – ca dimensiune a sublimului, de Cezarina Adamescu / 39 Dialog cu Nichita.... , de Cezarina Adamescu / 39 Poeme de George L. Nimigeanu / 40 Starea prozei. Ileana sau poza cu pălărie, de Lucia Olaru Nenati / 41 Documentele continuităţii. (De ce) mereu Mioriţa?, de Ştefan Goanţă / 43 Convorbiri duhovniceşti. ÎPS Selejan, de Luminiţa Cornea / 45 Pod de aur peste suferinţele lui Radu Gyr, de Daniela Şontică / 46 Gherasim Cristea, Arhiepiscopul Râmnicului, de Lygia Diaconescu / 48 Poesis. Versuri de Florin Caragiu, Pablo Romaniuc, Marian Nicolae Tomi / 51 Titus Suciu. Gara dintre castani şi multă nostalgie, de Vasile Bogdan / 52 Starea prozei. Onor fratelui meu, de Adalbert Gyuris / 54 Poeme de Sorin Lucaci / 55 Biblioteca Babel. Centenar August Strindberg. Traducere şi prezentare de Dorina Brânduşa Landén / 56 Biblioteca Babel. Luis Benitez. Traducere şi prezentare de Flavia Cosma / 58 Un român în India, de Ovidiu Ivancu / 60 Dialoguri neconvenţionale: Menuţ Maximinian – Melania Cuc / 62 Radar. Iluzia comunicării perfecte, de Gabriela Căluţiu Sonnenberg / 62 Poeme de Mihai Octavian Ioana / 63 Starea prozei. Paşi pe nisip, de Geo Constantinescu / 64 Poeme de Tatiana Scurtu Munteanu / 65 Trei paşi prin diaspora românilor nord-americani, de Anca Sârghie / 66 Poeme de George Baciu / 67 Carnet. Impresii despre un simpozion Internaţional şi nu numai, de Luminiţa Cornea / 68 Viaţa şi Matrioşa, de Adrian Botez / 71 Elegii din Era Arheoptertix, de Ion Pachia Tatomirescu / 72 Ochean întors. Farse ale limbii române, de Gheorghe Moldoveanu / 73 Curier / 74 Ştefan Doru Dăncuş sau agonia indiferenţei, de Remus Foltoş / 78 Pamflet. A cincisprezecea scrisoare franco-afonă, de Hydra N.T. / 80 Literatură şi film. Iubiri nelegiuite, de Alexandru Jurcan / 81 Film. Lars von Trier şi arta de a impresiona, de Mădălina Pojoga / 82 Scena. Emanuel Petran sau despre Actor, Scena sărutului şi perfecţiunea detaliului, de Ştefan Mihai Martinescu / 83 „Clinica” – divertisment tineresc, de Silviu Milăşan / 84 Excelsior. Şi ne derulam înainte, Ca un... ca o..., de Miruna Ioana Miron / 85 „Floarea vieţii” – galerie de artă şi florărie, de Nicolae Băciuţ / 86 Păcăleli de aprilie, Vasile Larco / 86 Ion Tămâian / 87 O nouă conducere, de Ananie Gagniuc / 88

Ion Tămâian, Dansul

umăr ilustrat cu lucrări de Ion Tămâian

Ion Tămâian, Vestală 1 2

„ -am nicio vină că uneori realitatea depăşeşte forţa imaginaţiei.” „La capătul unei vieţi, mă întorc după 50 de ani la punctul de unde am plecat.”

DESPRE REBREA U, DESPRE SI E ŞI CEILALŢI R.L.: Stimate domnule iculae Gheran, în ultima vreme, am avut bucuria de a petrece câteva ceasuri în compania Domniei Voastre – chiar dacă, în cele mai multe cazuri, asta a însemnat fie discuţii telefonice, fie mesaje electronice! M-aţi îngăduit în uşa „atelierului” dvs. de creaţie în timp ce definitivaţi cel de-al treilea volum al trilogiei Arta de a fi păgubaş (sper să devină tetralogie). Ştiu că, în general, cititorii se aşteaptă la întrebări şi răspunsuri legate de activitatea dvs. de editor – cred că singurul de la noi ce se poate mândri cu o ediţie critică de dimensiunile celei la care aţi dus Operele lui Liviu Rebreanu. u mă voi referi în cele ce urmează la această latură. Legat de ea, aş vrea doar să vă întreb – v-am şi auzit „suspinând” – dacă regretaţi că aproape mai tot timpul l-aţi dedicat altuia, fie el şi Rebreanu, neglijând sau sacrificând creaţia personală. (Vă rog să nu-mi daţi replica din Târgul Moşilor: „Mai bine să faci şi să regreţi, decât să regreţi când nu mai poţi face!!”)

.G.: Ca mai tot omul, păcate voi fi avut multe, dar mincinos n-am fost niciodată. Chestionat cândva de Olimpiu Nuşfelean în paginile Mişcării literare, îmi intitulam convorbirea „Cine-o face ca mine ca mine să păţească”. Am schimbat titlul la insistenţa lui, dar aşa gândeam şi gândesc. Şi nu rău, că prin „păţit” nu înţelegeam ceva rău, ci călcarea unui principiu biblic: „de ai două cămăşi, dă una celui care n-are”. Or, Mărite Doamne, Rebreanu avea destule. Numai că, după marea „eliberare” din August ’44, fusese izgonit din circuitul public, declarat „colaboraţionist”, trădător de neam: etichetări absurde. În acest context, m-am angajat să-i fiu „avocat din oficiu”, câştigând toate procesele, prin editarea integrală a operelor blamate, considerate tribut adus ideologiei fasciste. Toate bune, numai că odată cu publicarea romanului Gorila – considerat ca făcând parte din arsenalul legionar –, cu punerea în circulaţie a tuturor cărţilor publicate de el, însoţite de un amplu aparat critic, privind geneza lor, ecoul operelor în epocă şi posteritate, plus inventarierea variantelor, trebuia să mă opresc. Deschisesem un proces în anulare şi-l câştigasem cu osârdie pe parcursul a 15 ani, cât despart apariţia integralei nuvelistice („Biblioteca pentru toţi”, 1965) de cele 11 tomuri de Opere. De nu mă încumetam să intru în pădurea sălbatică a presei interbelice – căreia nici până azi nu i se cunosc proporţiile, estimate între 10.000 şi 20.000 de periodice –, precum şi în uriaşa arhivă a scriitorului, mi-aş fi salvat ______________________________

mai bine de două decenii de viaţă, cât mi-au trebuit pentru alcătuirea altor 12 volume. Cu alte cuvinte, mi-ar fi rămas şi mie timp să mă rătăcesc printre cuvintele mele, de la care plecasem cu intenţia de a face literatură. R.L.: -aveţi ce regreta. Ediţia, considerată monumentală de cei mai avizaţi critici şi istorici literari, rămâne o realizare unică în cultura românească, prima şi deocamdată ultima închinată unui scriitor al veacului 20. Azi nu se mai poate înainta în exegeza Rebreanu fără a păşi pe bulevardul croit de dvs. -aveţi ce regreta. .G.: Ba regret. După cum Perpessicius a regretat în ziua când şi-a abandonat munca la ediţia Eminescu, ca urmare a batjocurii cu care a fost tratat de Editura Academiei, la apariţia volumului 6 din integrala Poetului. După moartea lui, o instituţie întreagă a fost nevoită să-l înlocuiască pentru terminarea ediţiei. Eu m-am încăpăţânat să perseverez şi rău am făcut. Trăim într-o ţară în care mai toţi încep şi mai nimeni nu termină un proiect cultural de anvergură. Vezi zecile de ediţii critice începute şi abandonate. R.L.: Dumneavoastră aţi terminat. .G.: Umilindu-mă pe la uşile altora, precum un prim-ministru ca Radu Vasile, un logofăt ca Caramitru Ion, ministru de ocazie, ori parlamentar de cultură ca Gabriel Ţepelea, totalmente străini de cauză. Poate că de m-aş fi adresat lui Gigi Becali m-aş fi bucurat de înţelegere, deşi le spusesem celorlalţi oieri că era vorba de două volume inedite din opera lui Rebreanu, oropsite să rămână în afara tiparului. Îi întrebam, fără răspuns, dacă îşi închipuie vreunul din ei că în Franţa, Rusia sau Germania o creaţie inedită a lui Balzac, Dostoievski sau Thomas Mann ar putea s-aibă parte de un regim similar. Dialog între surzi. Ba, să nu mint: în acelaşi an, comisia de subvenţii de la Ministerul Culturii a respins tomul 23 cu care închideam seria de opere complete. (Avea să apară în Fundaţia „Nişte ţărani” graţie lui Dinu Săraru.) Dar, fuse şi se duse! R.L.: Cu toate acestea, scriaţi în Spovedania, ce precedă primul→ A consemnat, pe vremea viscolului din februarie 2012, RODICA LĂZĂRESCU

volum al trilogiei Arta de a fi păgubaş: „am preferat să fiu ucenic şi calfă în atelierul domnului Rebreanu”, justificând astfel refuzul de a vă încolona în armata celor cescriau despre contemporaneitate. O vorbă de-a noastră zice că „meseria se fură” – deci vă întreb: ce a „furat” ucenicul care aţi fost de la meşterul căruia i-a slujit? .G.: Mai mult decât s-ar putea crede. Este de neconceput să citeşti de zeci de ori aceeaşi operă, fără să intri în cusăturile ei. Nu exagerez cu nimic: dau ca exemplu romanele Ion şi Pădurea Spânzuraţilor – ambele cu 12 ediţii în epocă şi două versiuni integrale în manuscris. Pentru alcătuirea aparatului de variante, toate 14 presupuneau parcurgerea lor atentă, literă cu literă, dovadă semnalarea fluctuaţiilor de cuvânt reproduse în ediţia noastră critică. La cele 14 versiuni supuse cercetării, se adăugau, inevitabil, o dactilogramă, două corecturi în „pagini 1 şi 2” şi o lectură finală la „bun de difuzare”. Or, este imposibil să citeşti de 18 ori o carte, fără să nu observi şi alte lucruri decât cele care-ţi reţin atenţia la prima lectură, de-ar fi, de pildă, succesiunea tablourilor narative, intrarea şi ieşirea din scenă a personajelor, particularităţile limbajului, şi, în general, arta construcţiei, fundamentală în creaţia rebreniană. Pe tipicul acesteia, intenţionam iniţial să alternez scenele de la periferia bucureşteană cu cele din centrul Capitalei, precum paralelismul dictat de cele petrecute în casa Herdelilor şi a Glanetaşului. Am renunţat, timorat de teama unei cărţi începute şi neterminate. Aşa se explică şi constatarea mai multor critici că, surprinzător, proza mea n-are nimic cu scrisul magistrului Rebreanu. Şi, totuşi, din lecţia lui am reţinut un lucru esenţial: aglomerarea de fapte. R.L.: Primul dintre cele trei volume apărute – Târgul Moşilor (2008) – îmbogăţeşte admirabil „colecţia” de mahalale bucureştene din literatura română. Este perimetrul din jurul Barierei – de la confluenţa Căii Moşilor cu şoselele Ştefan cel Mare, Mihai Bravu şi Colentina, locul unde v-aţi născut şi aţi copilărit, pe care îl evocaţi cu multă nostalgie şi care se pare că v-a „amprentat” pentru tot restul vieţii. Care este „lecţia” cea mai importantă învăţată de la

mahalaua natală – toleranţa, solidaritatea, comprehensiunea...? .G.: O nestăvilită sete de libertate, de bună înţelegere cu toţi semenii, dictată de polivalenţa etnică înconjurătoare: români, evrei, armeni, greci, albanezi (mai deloc ţigani, cantonaţi în spatele „barierei”, în Colentina şi Tei). Aliniaţi la acelaşi start, alergam cu toţi în legile sportivităţii, fără brânci şi coate; eram ca la Liga Naţiunilor, egali în drepturi. Libertatea ne-o stimula întreaga aşezare, cu lacurile şi pădurile apropiate, iar prezenţa clasei de mijloc, a negustorimii, ne obliga la corectitudine deplină. Am mai spus: cinstea nu era atât un har, ci un instrument de existenţă. De minţit, puteai minţi o singură dată, că apoi erai izolat precum un ciumat şi obligat să te muţi cât mai departe. D-aia spun uneori că mulţi politicieni de azi, care trăiesc din promisiuni neonorate, în Obor ar fi murit de foame, obligaţi să se mute unde a dus mutu’ iapa (abia acum mă întreb dacă şi în alte locuri se va fi procedat la fel, atâta timp cât unii dintre ei şi-au găsit sălaş în Capitală). Dintre toate învăţăturile, legea solidarităţii era însă cea mai sfântă. Respectată de mai toţi, nimeni nu rămânea de căruţă. R.L.: După consideraţiile unui personaj (apropo: real sau fictiv?) – Ion Pătrunjenaru-Moţu – unul dintre marile secrete ale artei este „să trădezi realitatea, până când ea devine mai credibilă, mai adevărată decât viaţa molcomă de toate zilele”. În cele trei volume ale Artei..., memorialistica se conjugă cu documentarea, ficţiunea cu istoria, uneori pe nebăgate de seamă, alteori balanţa înclinându-se puţin ameninţător înspre cea de-a doua. __________________________________________________________________________

___________________________ Cât de mult consideraţi că aţi trădat realitatea, domnule Gheran, în romanul dumneavoastră? .G.: Dumneavoastră îi ziceţi „roman” – ţinând seama, probabil, de unitatea de timp şi spaţiu a naraţiei, de migrarea multor personaje dintr-un capitol într-altul, de prezenţa aceluiaşi povestitor, fie şi pierdut cu discreţie printre rânduri; unii însă, încântaţi de tabloul istoric oferit, consideră lucrarea drept „memorialistică”; alţii, la fel de bine intenţionaţi, o consideră carte de „povestiri”, ori de „nuvele”. Eu n-am botezat-o în niciun fel, deşi cuvântul „frescă” îmi stătea pe limbă. Dacă am plecat spre Indii şi am ajuns în altă parte, nu-i vina geografiei, ci a vârstei mele, care mă obliga să scurtez drumul, să comprim într-o carte mai multe proiecte. Important a fost şi este să păstrez ritmul şi culoarea relatărilor, nu clasificarea bibliografului. Pentru mine, istoria reală este cadrul povestirilor, de zi şi de noapte – din care, evident, visul şi coşmarul nu pot lipsi. N-am nicio vină că uneori realitatea depăşeşte forţa imaginaţiei. Important era să găsesc platane în stare să cumpănească mai exact greutatea documentului istoric, ca şi a realităţii rostogolite în ficţiune. De aici, capitole realizate în alb-negru şi altele cu o cromatică mai generoasă. R.L.: -ar fi singurul exemplu din literatura română când o operă nu poate fi „înghesuită” în şablonul unei specii (Amintirile lui Creangă sunt arhicunoscute!). Între „roman” şi „frescă”, ce-ar fi să-i zicem „mozaic”?! Fiecare „piesă” îşi are independenţa ei, dar şi locul bine stabilit în întregul compoziţiei. Dar să continuăm! Sub nume modificate, însă nu într-atât încât să nu poată fi „decodificate”, unele personaje apar în ipostaze nu tocmai favorabile. Vă asumaţi riscul unor eventuale reacţii ale persoanelor încondeiate ori ale urmaşilor? .G.: La vârsta mea, n-am ce pierde. Nu sper să fiu condamnat →

la moarte, fiindcă, precum Şerban Cioculescu, mă tot rog de un sfârşit subit (şi Dumnezeu i-a îndeplinit dorinţa). Închisoare n-am cum să fac, întrucât mă trezesc de mai multe ori noaptea şi aş deranja colegii de temniţă. Amendă? Ar fi o scădere cu 30% din pensie, deja atacată de cei care ne-au urat să trăim bine (or, greu a fost până m-am obişnuit cu fericirea, că belele, oricum, curg). Şi-apoi mai există şi un aparat poligraf, la care nu-i obligatoriu să mă prezint singur, ci şi cu lăcrimantul. Răspund de toate afirmaţiile relatate pe baza celor văzute şi auzite cu ochii şi urechile mele. Când le coroborez cu spusele altora, am avut grijă să declar sursa. Mai sunt şi alţi martori. Desigur, unii au văzut Epoca de aur mai ceva decât platina; alţii de tinichea. Fiecare cum l-a lăsat Dumnezeu şi tovarăşul Marx. Nu oblig pe nimeni să gândească la fel cu mine. R.L.: În cel de-al treilea volum, Îndărătul cortinei, apărut la începutul acestui an, am găsit o constatare amară: „La hotarul dintre Epoca de Aur şi actuala Epocă de Arginţi, trilogiei i s-ar cuveni o completare pe măsură: Bordel nou cu dame vechi, justificând titlul păgubaşului, care, după ce s-a rătăcit o viaţă întreagă într-o pădure sălbatică, se întoarce în lumea de unde a plecat”. V-aş întreba două lucruri: în primul rând, dacă aţi renunţat la aducerea acţiunii în actualitate, iar apoi de ce păgubaş? .G.: Primele trei volume le-am aşternut cu năduf, scriind ca la o cronică. Explicabil prin faptul că întreaga evocare beneficia de-o distanţă istorică, de decantarea noianului de amintiri. Travaliul a fost un adevărat balsam, regăsindu-mă în preajma multor dispăruţi, mai buni sau mai răi, adevărată întoarcere în timp. Prezentul e tulbure, peisajul se mişcă, totul e în ceaţă. Nu exclud să scriu o carte de sine stătătoare despre cei care azi ţin sârba în loc, figuri vechi, aduşi de valul unor înnoiri întârziate. Mai toţi sunt tributari ai partidului în care s-au format, dovadă uşurinţa cu care trec de la o tarabă politică la alta, interesele personale fiind prioritare. N-au avut decenţa să facă un pas înapoi, lăsând noii generaţii dreptul de a gândi, acţiona şi chiar de a greşi pe mâna ei. Schiţe de portret am publicat în volumele de

foiletoane Sertar şi Cu Liviu Rebreanu şi nu numai, aşa că nu exclud să le reiau ca sugestii, cum am mai procedat în Arta de a fi păgubaş. R.L.: Revin: de ce păgubaş? .G.: Deşi lapidar, răspunsul este chiar în fragmentul citat de dvs. La capătul unei vieţi, mă întorc după 50 de ani la punctul de unde am plecat. Paguba nu-i personală, ci a unei întregi generaţii, considerate „de sacrificiu”. Generaţie sacrificată pentru ca viitorul unui întreg neam să fie mai bun, ajuns astăzi în sapă de lemn. De unde nevoia unei alte generaţii de sacrificiu, spre satisfacţia unor şarlatani de cruntă paupertate spirituală, miliardari de top. În prefaţa volumului întâi, nu cochetam cu titlul de „idiot”. Ca majoritatea eliberaţilor de glorioasa armata sovietică, în tinereţe, nu ne-am dat seama că, traşi pe sfori, jucăm într-o piesă regizată de „sfânta treime” – Churchill, Roosvelt, Stalin –, vânduţi ca sclavi pe 50 de ani. Cei cărora le-au putrezit oasele în temniţe ce să mai spună? Şi-atunci ce mă face să cred că alături de Teheran şi Yalta nu există şi alte localităţi, ca să nu le spun convenţii? R.L.: În „năduful” cu care aţi scris primele trei volume, a rămas ceva nespus/nescris? .G.: Multe şi mărunte. De unele mi-amintesc când m-aştept mai puţin şi regret că le-am uitat. Între ele, camaraderia câtorva confraţi din redacţiile publicaţiilor militare, precum colonelul Nicolae Tăutu – poet, campion al unor farse celebre din viaţa literară, ce meritau şi ele ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________

consemnate –, Florian Grecea şi Tavi Goga, ambii cu acelaşi grad, solicitaţi nu doar să recupereze carnetele de conducere auto, ridicate de gabori, dar şi pentru scoaterea din beci a unor petrecăreţi, acuzaţi de călcarea ordinei publice (şi nu numai). Aş aminti împrejurarea când amici ai lui Labiş, beţi criţă, s-au deplasat la Bellu să-i ducă să bea şi Nicu. Scandalul din ţintirim, iscat cu paznicii în toiul nopţii, din pricina sticlelor şi gustărilor răsturnate la locul de veci, s-a soldat cu arestarea băieţilor pentru profanare de morminte. Intervenţia confraţilor militari i-a scos la suprafaţă. La fel şi cu Nicu Velea, care a învineţit ochiul unui miliţian pentru că i-a cerut buletinul, fără ca băiatul să poarte la el aşa ceva şi fără să fie în stare să-i explice cum îl cheamă. De asemenea, regret că am omis momentul revederii prietenilor din copilărie şi adolescenţă, strămutaţi în Germania, Israel şi America, reveniţi în vizită, prilej de confruntare a unor realităţi aflate la antipod şi de tandră recunoaştere la anii maturităţii. Dar cel mai rău îmi pare de un hiat: vizita în Cuba. Poate părea curios: mi-a venit peste mână să scriu despre această călătorie, pentru că despre ea scrisesem prea mult. Iubirea nu este o ruşine, aşa că nu mă feresc să fac o mărturisire. Ajuns departe peste mări şi ţări, simţeam lipsa fetei lăsate în urmă şi încercasem, încă din prima zi, s-o apropii scriindu-i. → _______ Foto: Ion Tămâian, Portret (sus) Incandescenţă (jos)

Numai că însoţitoarea mea, Mihaela Tăslăuanu – româncă, măritată cu un celebru cântăreţ de operă, închiriat la Scala din Milano pe medicamente – mi-a explicat că epistola va ajunge în România abia după revenirea în ţară, ca în toate cazurile ştiute de ea. Am renunţat atunci la misive de dragoste şi m-am apucat să scriu despre o ţară cu o aşezare superbă, dar oropsită de soartă, precum un castel părăsit de stăpâni şi luat în antrepriză de servitori. Despre Cuba scriseră mulţi, între care Titus Popovici şi Alecu Ivan Ghilia, dar amândoi frânaţi de propria cenzură. Cum să scrii despre foamea îngrozitoare ce domnea în haosul dominator, dictat, în mare măsură, şi de embargoul american? Locuiam în hotelul Riviera, beneficiind de mai toate serviciile posibile, în contrast total cu realitatea străzii. În liftul ce ducea la piscina de pe clădire, o însemnare scrijelită în lemn mă întorcea cu gândul la cei de-acasă („Fraţi români! Recepţionera se f...”). Am scris tot ce ieşea din comun, seară de seară, fără gând de editare, ca peste vreo lună, la revenirea în Bucureşti, să înmânez toate însemnările celei pentru care fuseseră aşternute pe hârtie. Între timp, „cea fost verde s-a uscat, ce-am iubit s-a scuturat”. Numai că dracul m-a pus acum doi ani să cer domnişoarei de demult un xerox de pe manuscris, să n-o văduvesc de originalul dăruit. „L-am pus pe foc, împreună cu toate fotografiile şi tot ce mi-ar fi amintit ce-a fost cândva” – i-a mărturisit persoanei ce se oferise să mijlocească târgul. Aşa că „de mortuis nil nisi bene”. Ca să nu zic: nu toate babele întineresc frumos! R.L.: u ştiu despre cine este vorba, dar ca femeie nu cred în versiunea ce vi s-a oferit. Poate că a deranjat-o că aţi apelat la un intermediar. -aţi insistat? .G.: Nu! Ca bărbat, deloc piroman, o păstrez în minte aşa cum a fost, mai corect spus, cum mi s-a părut că era. Ca scriitor, am aruncat-o în braţele lui Puiu Matache, cu care închid trilogia. Dumnezeu să ne ierte! R.L.: În fine, de ce aţi simţit nevoia să vă întoarceţi la o lume şi la nişte oameni de mult trecuţi în marea lumină, acum, când trăiţi din bacşiş – aşa cum, hâtru, spuneţi anilor acestora ai senectuţii?

.G.: E singurul mod de a-i regăsi şi totodată de a mai arunca din povara anilor ce-i porţi în spinare. De altfel, fapt ştiut, chiar şi când visezi de-a binelea, nu cu ochii deschişi, tot pe coclaurile dintâi îţi plimbi paşii. Nu trişezi pe nimeni: te poţi privi şi judeca aşa cum ai fost, deşi, cu mintea de-acum, poţi regreta că n-ai fost şi altfel. Desigur, scrisul îţi îngăduie să faci orice soi de erată, mai puţin în memorialistică, unde falsul te dezonorează. Faptul că tot ce scrii e hărăzit să-ţi dăinuiască te obligă să priveşti adevărul în faţă. Ajuns în amurgul vieţii, e singurul lucru demn ce-ţi stă la îndemână. În rest, praful şi pulberea. Ambiţionându-mă să termin ediţia critică Rebreanu, l-am tot rugat pe Dumnezeu să-mi prelungească mandatul, să pot termina ce-am început. L-am rugat o dată, de două ori, de trei. Gata. Cu volumul 23, spectacolul a luat sfârşit. De aici încolo, implorarea se transformă în jelanie, ca să nu-i zic cerşetorie, după cum fiecare zi care trece poate fi socotită un bacşiş primit de la Dumnezeu. R.L.: Expresia – logică în sinea ei – nu-i şi cea mai potrivită, câtă vreme astăzi se trăieşte excelent de pe urma bacşişurilor, şpaga fiind oficializată prin savante inginerii financiare, beneficiind de sinonime onorante, adecvate decontărilor legale, precum comision, lobby, vânzare şi cumpărări de bunuri la preţuri fictive etc., etc. .G.: Stimată doamnă, îmi depăşiţi specializarea. Aţi uitat că, deliberat, mi-am ales ca titlu Arta de a fi păgubaş, nicidecum Arta de a fi escroc. Nu exclud ca şi o asemenea lucrare (de preferat, tratat) să fie elaborată, în liniştea unui penitenciar, de autori competenţi, cu o practică recunoscută în branşă, specializaţi în vânzarea de fabrici, uzine, bănci şi vapoare, păduri şi lacuri, bunuri ale avutului obştesc, de pe solul şi subsolul românilor, în urma căreia, chiar dacă nu şi-au îmbunătăţit viaţa, au izbutit, totuşi, să se procopsească cu datorii de peste 100 miliarde, lăsate ca zestre urmaşilor. R.L.: Încă un motiv să continuaţi Arta de a fi păgubaş, adăugându-i un tom consacrat actualităţii. Încă de pe acum vă doresc succes. _____ Foto: Ion Tămâian, Fecioară 6

Vasile ANDRU „Strigarea prietenoasă a înţelepciunii”

Vasile Andru şi părintele Mihail, în chilia Părintelui Teofil Părăian la Mănăstirea Sâmbăta de Sus

Exerciţii spirituale sub semnul Schimbării la Faţă În ultima zi a Taberei de practică isihastă de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (6 August 2011), Vasile Andru a răspuns la întrebările adresate de participanţi. Întrebările au fost multe şi felurite. Selectăm câteva, care ni se par semnificative pentru lucrarea noastră din acest an, dar şi pentru cei 21 de ani de practică isihastă cu mirenii. * Întrebare: Aţi definit trei aspecte ale isihasmului, prin trei termeni [unul nou, alţi doi preluaţi din Tradiţie]: folcloric, niptic, harismatic. Consideraţi că printre cursanţii acestei tabere, este cineva care a depăşit isihasmul „folcloric”? Vasile Andru: Important este că aţi reţinut aceste clarificări (mai curând decât clasificări!) şi că a crescut discernământul filocalic. Şi vă puneţi întrebarea, pe drept, cum este isihasmul adevărat şi cum se poate face pasul spre isihasmul adevărat. Azi se face uz şi abuz de termenul „isihasm”. Termenul s-a folclorizat. Este ca şi cum ai spune: „Românul s-a născut isihast!”. Mulţi dintre cei tentaţi de practica aceasta se află întradevăr la stadiul unui isihasm folcloric… Dar când eşti avizat, eşti capabil de o altă abordare. Într-o zi vei afla dacă poţi să faci pasul niptic, dacă poţi să ceri de la îndrumător taina isihasmului niptic. Reamintim că părinţii Filocaliei sunt numiţi „niptici”, adică: cei care au dobândit trezvia şi vederea în Duh.

Revenind acum la întrebarea de mai sus, iată răspunsul direct: consider că printre cursanţii acestei tabere, sunt câţiva, foarte puţini, – aş zice: 1 din 15 – care ar putea cuteza pasul niptic! Întrebare: Isihasmul „niptic” ar corespunde fazei a doua din cele trei ale urcuşului mistic, ar corespunde fazei iluminative? V.A.: Nu facem parcelări de acest gen ale „fazelor”, decât didactic. Între aceste faze nu există demarcaţii nete. Faza iluminativă este doar vestibulul stării unitive, sau pregustarea ei. Practic vorbind, isihasmul „niptic” este incifrat în modelul Grigorie Palamas. Iar isihasmul „harismatic” este ilustrat prin modelul Simeon Noul Teolog. În „taina personală” a unui sfânt se află, pentru ucenic, ceva care s-ar numi metodă (cuvânt care vine de la meta+hodos, drum). „Strigarea prietenoasă a înţelepciunii” Întrebare: De ce aţi ales tema acestui stagiu înfăţişarea Părintelui Teofil Părăian? Este, după părerea dvoastră, cel mai reprezentativ pentru spiritualitatea monastică? V.A.: Este reprezentativ pentru lucrarea noastră aici şi pentru înţelepciunea creştină în cotidian. Eu cred că viaţa Părintelui Teofil este un „tratat criptic” despre dobândirea Raiului. Părintele Teofil este un mare înţelept. Eu îl pun pe primul loc într-o listă, dealtfel restrânsă, a înţelepţilor ______________________________

Vasile Andru şi părintele Teofil Părăianu

acestui timp: prin profunzimea spiritului său şi prin influenţa sa în veac, prin fascinaţia ideilor sale, a imaginii sale – fascinaţie explicată prin harismă. După influenţa modelatoare, optimizatoare exercitată de dânsul, eu îl consider pe primul loc între înţelepţii români din această vreme. Marii vindecători de suflete sunt rari în timpul nostru. Un reporter m-a întrebat la un interviu dacă pot să-i enumăr 100 de români mari înţelepţi, aşa cum se fac topuri cu 100 de mari bogaţi sau căpătuiţi! Şi i-am răspuns că încerc să găsesc 20-25, nu 100. Şi pe locul întâi îl aşez pe Părintele Teofil Părăian. Locurile 2 – 9 sunt neocupate… iar pe locurile 10-11, i-aş socoti pe Andrei Pleşu şi pe Irina Nicolau (trăia Irina Nicolau când a avut loc discuţia aceasta)… Acum, să înţelegeţi că treaba cu topurile, cu ierarhizările, este un joc gazetăresc. Percepţia valorilor se schimbă în timp, survin „revizuiri”, re-aşezări mai drepte… Pe Teofil Părăian, ca putere a ideilor şi a influenţei modelatoare, l-aş aşeza lângă Petre Ţuţea, Emil Cioran, André Scrima, Monseniorul Vladimir Ghica. Veţi întreba: Dar Părintele Arsenie Boca? Ei bine, Părintele Arsenie Boca este genul profetic, nu genul sapienţial. Dar Constantin Noica? Ei bine, Noica este filosof! Mai curând Rafail Noica este genul sapienţial. Părintele Rafail nu crede în Filosofie, ci în Înţelepciune, în Filocalie, în cultura Duhului. El zice: „Cultura filocalică este singura care nu duce spre cimitir!”… Pot cita între sapienţiali (cu influenţă modelatoare) şi câţiva dintre confraţii scriitori, în primul rând pe magistrul Luca Piţu, sau pe unii în emigraţie, de exemplu istoricul Marian Popa, scriitorul Theodor Damian. Sunt şi unii puţin cunoscuţi. Cum este profesorul Corduneanu. Sau cum este Adriana Rosetti, româncă rezidentă în Italia, modelatoare spirituală puternică. Revin la punctul de plecare: De ce l-am ales pe părintele Teofil ca axis al acestui stagiu: este un luminat, cu înfluenţă mare şi în mediul laic, este şi autor cu scrieri percutante. El a lăsat o artă de a trăi, un îndreptar de viaţă îmbunătăţită. Un îndrumar spre Raiul „psihologic” care poate fi dobândit aici şi acum. →

Ce este Raiul? Întrebare: Părintele Teofil spunea: „Raiul este o aşezare lăuntrică”. Dvoastră ne-aţi spus la o prelegere: „Raiul este semenul meu”. Aşadar, ce este Raiul? V.A.: „Raiul este o aşezare lăuntrică”, fireşte. Definiţia Părintelui Teofil este limpede şi practică. Asta ar fi definiţia „raiului psihologic”: o aşezare sufletească, adică rezolvarea conflictelor lăuntrice, starea de eliberare din robia păcatului. Am propus şi termenul „Raiul teologic”, adică abordarea temei din perspectivă teologică, aşa cum rezultă din învăţătura despre mântuire. Şi aici tot Părintele Teofil ne spune cum stau lucrurile. Ne amintim că Părintele Teofil, de la început, a adâncit acest aspect al Raiului: aspectul soteriologic. Teza sa de licenţă se intitula Soteriologia 4oului Testament, „adică învăţătura despre mântuire aşa cum se prezintă în Noul Testament”. Au mai fost şi alte definiri expresive ale Raiului. Grigorie Sinaitul spune: „Există două feluri de Rai: cel al simţurilor (esthetos) şi cel spiritual (noistos); altfel spus, cel al Edenului şi cel al harului”. Când am am spus că „Raiul este semenul meu”, întâi am vrut să dau o replică „isihastă” la afirmaţia „existenţialistă” a lui Jean-Paul Sartre care a spus „L’Enfer c’est l’autre”, adică Infernul este Celălalt, este Semenul. Poate că eu şi Sartre am avut în vedere fiecare alt semen; căci există semeni şi semeni, există cele patru categorii apocaliptice de oameni… Poate Sartre i-a avut în vedere pe semenii „nocentes” sau vătămătorii, agresivii; iar eu pe semenii „Justi” sau drepţii (vezi Apocalipsa, 22:11). Sartre vorbea în numele victimelor războiului, al traumatizaţilor după războiul mondial. Dar, după vindecarea rănilor războiului, şi mai ales după o experienţă metanoică, azi descoperim alt semen, şi spunem: „Le Paradis c’est l’autre!” Îl depăşim aşadar pe acel „Homo homini lupus est”, aforism adevărat din punct de vedere ontic, dar corectabil din punct de vedere teandric… În fine, mai am în vedere şi faptul, sau revelaţia, că după moarte, supravieţuirea mea sufletească, este ceea ce las în memoria semenului meu, ca ecou, ca emoţie împărtăşită.

Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus – curtea, un colţ de rai ____________________________ Cine a fost Părintele Părăian? Întrebare: Părintele Teofil Părăian zice că nu ştie să existe vreun isihast în România, şi că nici el nu este! A fost sau n-a fost un isihast? A fost oare singurul isihast al acestor vremi? Cine a fost părintele Părăian? V.A.: Părintele Teofil a fost un mântuit în timpul vieţii. Şi a avut conştiinţa că-i un mântuit în timpul vieţii. A avut convingerea că „n-a ratat Raiul”. Despre isihasm, spunem că este o cale spre mântuire, dar nu este singura cale. Isihasmul este o cale pentru infim de puţini! Or există şi o cale de mântuire pentru cei mulţi, iar Părintele Teofil Părăian voia să dăruiască celor mulţi. Calea cea mai roditoare este „urmarea poruncilor!” îmi spunea Părintele Petroniu, pe Muntele Athos, în 1997. Adică: şi calea poruncilor conduce la catharsis, la fotisis, la theosis! Duce la vedere în Duh, la extaz, dacă este să vorbim de maximum râvnit. Părintele Teofil era un văzător în Duh, şi a avut extaze. Aşadar era la un nivel pe care şi isihastul îl atinge, printr-o lucrare specială. Când Părintele Teofil zice că-n România nu există isihaşti, are în vedere că isihasmul ţine totuşi de mistică. Într-adevăr, nu ştim să existe azi, la noi, mistici din aceia de altădată… Nu ştim să existe cineva la măsura unui Palamas, sau a unui Sf. Simeon, sau a unui Serafim din Sarov. Chiar aşa îmi zicea Părintele, într-un dialog din 1994, că nu există cineva la nivelul Serafim din Sarov… E drept, Sf. Serafim este irepetabil, este unic, zicea Părintele, dar el este şi o „măsură”, facem din el unitate de măsură a nivelului mare! Cred că azi nu s-a schimbat nimic, adică pot spune: Nu ştiu să existe vreun isihast în România, şi nici eu nu sunt… Iar dvoastră, inclusiv cei care veniţi de 8

ani de zile la Cercul de Practică Isihastă, să nu cumva să vă numiţi isihaşti, ci să vă numiţi râvnitori (termen propus de Părintele Cleopa, preluat probabil din Sf.Pavel: „ti proseuchi proskanterountes”, adică: în rugăciune râvnitori/perseverenţi). Revenind la Părintele Teofil, voi spune că sunt indicii că el dobândise rugăciunea inimii, isihia. A avut şi trăiri mistice, şi extaze. Mistic este cel care a făcut definitiv trecerea de la simţuri la duh, or el făcuse aceasta. Mistic este cel ce iese cu totul din „lumesc” şi stă în „cealaltă vreme a vieţii”. Astfel era PărinteleTeofil. Isihasm versus practici orientale Întrebare: Se pot face apropieri între practici meditative orientale şi practica isihastă? V.A.: Nu facem asemenea apropieri. Există o deosebire capitală, şi anume: asceţii altor religii îl caută pe Dumnezeu; ascetul creştin, isihastul, îl caută pe Dumnezeu prin Hristos. Această căutare prin Hristos spune totul despre specificul isihasmului faţă de alte practici meditative. Ar putea exista asemănări, dar numai de asceză „exterioară”. Dar în asceza interioară, esenţială, specificul isihasmului se arată diferit de alte practici, în afara oricăror asemănări: realizarea ascensiunii spirituale prin Hristos. Nu căutaţi asemănări şi nu vă raportaţi la alte practici. Mai ales acum, când am precizat specificul practicii noastre. André Scrima, perfect avizat în materie (pentru că făcuse şi Rugăciunea inimii, dar făcuse şi un doctorat în filosofia Vedanta, în India) spunea că este hazardată şi fără acoperire afirmaţia că „isihasmul ar fi o yoga creştină”. La fel acum, în cunoştinţă de cauză, spun că este greşită afirmaţia că isihasmul ar fi o yoga creştină. Când cercetătorii occidentali fac afirmaţia aceasta, că isihasmul ar fi yoga creştină, evident, ignoră total diferenţa pe care v-o semnalam mai sus, ignoră esenţa isihasmului. Sau poate ei folosesc comparaţia aceea hazardată ca pe o figură de stil, ca pe o metaforă. Adică îşi închipuie că, în plan metaforic ar putea fi scutiţi de responsabilitate! →

Concepţii creştine versus „reîncarnare” Întrebare: Care este părerea dvoastră despre reîncarnare? A fost [teoria reîncarnării] eliminată la unul din sinoadele ecumenice? V.A.: Cred că reîncarnarea este un mit. Nu o realitate. Unii o înţeleg ca pe un fel de clonare „sauvage”, a unor exemplare umane de altădată, mereu ilustre… niciodată obişnuite! Unii au superstiţia asta din conformism cultural (asiaticii), alţii din lene intelectuală, alţii din amăgiri heraldice vicioase, alţii din teribilism. Aveam un coleg, Cezar Ivănescu, mare poet român, mutat la Domnul la 67 de ani. El îmi zicea că este reîncarnarea lui Iulius Caesar! L-am întrebat: „Adică eşti o clonă spontană a lui Iulius Caesar, împăratul? o clonă apărută la Bârlad?”. El răspundea aspru: „Reîncarnare, nu clonă!”. Întrebam: „Adică e vorba de identitate de destin, înzestrare mentală, coeficient de creativitate?”. Cezar Ivănescu făcuse şi box la viaţa lui, adică avea şi spirit războinic… Dar cu mine, Cezar era numai filosof, până în ultima zi, deşi în ultimul său an de viaţă a fost vehement cu mulţi confraţi. Cred că părerea sa cu reîncarnarea lui Iulius Caesar voia să fie o şocare a confraţilor, că poetul prieten avea şi mult umor! Acum vă mai spun că până şi Dalai Lama admite note de relativizare la doctrina reîncarnării! Întrebat dacă are vreun argument concret că el este reîncarnarea precedentului Lama, a răspuns cinstit că nu, nu are niciun argument, nici fizic, nici vizionar! L-am întrebat într-o zi pe Valeriu Popa: „Aţi avut vreo revelaţie proprie despre reîncarnare, sau aţi preluat o informaţie din cărţi?” Mi-a răspuns: „Am preluat teoria asta de la Scarlat Demetrescu!” Voilà. Aşadar, repet, cred că teoria asta este un mit şi probabil, ţine de neputinţa de a înţelege unele coincidenţe naturale; sau dificultatea de a citi înscrisuri genetice ale evenimentelor inimii… M-aţi întrebat dacă teoria reîncarnării a fost eliminată la vreun sinod ecumenic. Da, la un sinod ecumenic s-a tranşat net cu doctrina reîncarnării, mai bine zis cu doctrina metempsihozei, că grecii aveau varianta lor proprie la tema asta. „Metempsihoza”, la greci, corespunde

cu „reîncarnarea” la indieni. Până în secolul VI, teologii creştini au admis metempsihoza, pentru că mulţi din ei aveau o cultură filosofică greacă, din şcoală. (Ne amintim că până şi Vasile cel Mare, în sec.IV, zicea într-o scrisoare către Eustaţiu Sevastos: „Mulţi ani i-am pierdut în deşertăciune şi aproape toată tinereţea am trudit în zadarnică osteneală în dobândirea Filosofiei….iar apoi mam trezit ca dintr-un somn adânc, privind minunata lumină a Evangheliei”…). Aşadar, primii teologi greci aveau şi o vastă cultură filosofică şi mitologică. Concepţiile metempsihozei veneau din pitagoreism şi din orfism: despre migraţia sufletelor în alte trupuri, în vieţi succesive, pentru a atinge perfecţiunea. Vedeţi din aceasta că metempsihoza, precum şi reîncarnarea, sunt un fel de darwinism primitiv… În secolul VI, la Sinodul al 5-lea ecumenic, s-au separat net concepţii creştine de cele necreştine. Biserica a avut atunci clarviziune şi logică, părăsind un concept mitologic, care concept, în plan practic, diminua lucrarea Mântuitorului, lucrarea mântuirii. Astăzi, cei care mai cochetează cu reîncarnarea-metempsihoza, sunt cei chiulangii la mântuire, şi corigenţi la genetică… De altfel, tot ateismul multor intelectuali de azi este lenea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Rugăciunea „lucrătoare” şi cea „văzătoare” Întrebare: Am înţeles că starea iluminativă este accesibilă multor râvnitori, cel puţin aspectul care se numeşte „iluminarea naturală”? Când survine aceasta? ______________________________

Lecţia de isihasm

Flori pentru părintele Teofil ____________________________ V.A.: Mai întâi, lucraţi! Şi, la timpul său, o să vedeţi. Să renunţaţi la o mitologie a iluminării, indiferent ce sorginte are. Învăţaţi sensul filocalic al iluminării, zisă fotisis. Sf. Pavel foloseşte termenul fotisthentas („cei care au fost iluminaţi”), cu explicaţia imediată: genethentas pneumatos aghiou („s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt”). Termenul filocalic pentru „iluminare” este „vedere în Duh”. Mai este mult până acolo… Taina „rugăciunii văzătoare” nu se dezvăluie lesne. Pentru cei mulţi există o altă cale spre fotisis: taina euharistiei, care este metanoică, iluminativă. Întrebare: Poate oricine să facă practică isihastă? V.A.: Întâi, faceţi distincţie între „rugăciunea de toată vremea pentru paza minţii” şi, cazul special, „rugăciunea isihastă” (pentru schimbarea minţii, pentru metanoia). Amândouă folosesc acelaşi stih, adică aceeaşi formulă, Rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea de toată vremea (pentru paza minţii) o poate face oricine, oriunde, oricând. Însă practica isihastă (pentru schimbarea minţii, pentru fotisis, kenosis, theosis) n-o poate face oricine şi nu se face oriunde, oricum nici oricând; ea are o destinaţie mistică şi pune probleme speciale. Reamintesc două din condiţiile necesare celui care primeşte îngăduinţa să practice: angajarea totală pe această cale; şi despătimirea. Şi totul cu îndrumare. Întrebare: 4e putem concentra pe bătăile inimii, bătăi care se răresc la un moment dat când repet stihul isihast? V.A.: Lăsaţi inima în pace, să-şi facă lucrul ei. Repetaţi stihul isihast după pravila destăinuită la această fază, adică la faza „rugăciunii lucrătoare”. Cât despre modul de a face „coborârea minţii în inimă”… Unii au aflat cum se realizează →

HERME EIE După moartea fiecărei zile lumina havaiană scoate noaptea din abisuri

înfioară certitudini albe a iubirilor pierdute pe rând în celesta iarnă de şoapte... I GE

urnind lumii carul cu visuri, Urcându-l, noua etravă străbate, şi nu-i mai pasă de face parte din iubire

Ninge... Fiece fulg e un poem zăpezilor devenite-n amurg surâsul iernii, plin de mistere, păduri marmoreene…

ori clipocirii din monadă. PESTE TOT ŞI PESTE TOATE … peste tot ninge ca-n Esenin! Şi truda mea?... Anastrofă-n zăpadă. Lainică umbră străbătând istorii până la margini, genunile să-şi vadă...

Doar albul omăt, fără urme de lup în fiecare din noi, contemplă adânc lumina, sfărâmată de fulg

cum ninge cerului blând

în trecerea lui solitară

speranţa.

LĂSAŢI-MI MU TELE !

E-atât de frumos, încât suflarea contopeşte-anotimpuri.

Lăsaţi-mi muntele! Acolo-mi văd viaţa

Ancestrală chemare... LILIA A SPĂTARU

Şi peste toate, Eminescu-n rostiri _______________________________________________________________________________________________ practic „coborârea minţii în inimă”, şi cât loc/timp se acordă acestei faze în rugăciunea lucrătoare. Despre aceasta, recomandările sunt personale, nu colective. Repetăm: totul cu îndrumare. Întrebare: Este îngăduit ca, în timpul Liturghiei, eu să spun rugăciunea inimii? V.A.: De ce s-o spui? Din exces de zel? Sau pentru că moţăieşti şi nu participi cu toată inima la Liturghie? Sau că îţi zboară gândurile în altă parte? Sau pentru că ţi-e lene de lungimea Liturghiei şi te mai înviorezi cu noera proseuche? Am răspuns aşadar printr-o serie de întrebări retorice. Şi acum, un răspuns direct, pentru cazul celui ce întreabă: Dacă te-ai angajat în lucrarea isihastă, spui rugăciunea inimii doar în „chilia” ta, acasă, o durată de timp stabilită de îndrumător, zilnic, la o oră ferm respectată. Iar la Liturghie, participi cu toată făptura, asculţi cu toată atenţia („Credinţa vine prin auz!”, zicea un Părinte.) Numai dacă se va întâmpla cândva să faci pasul spre fotisis, spre „dobândirea rugăciunii” (stadiu mistic), atunci rugăciunea nu te va părăsi în orice loc te vei afla. Sau cum spune Grigorie Sinaitul: „Cine a dobândit rugăciunea minţii, are şi liturghia, are şi toată pravila bisericii tot timpul” (Filocalia, vol. VII).

În lume şi la pustie Întrebare: Care este părerea dumneavoastră, cu privire la accesul femeilor pe Sf. Munte Athos… Când vor avea şi ele acces pe Athos? V.A.: Frumuseţea femeilor îi tulbură pe asceţi… Spunea un ascet de la Athos: „Dacă ar veni femei aici, două treimi dintre noi s-ar duce după ele şi s-ar însura!”… Aşa că, lăsaţi în pace Athosul, vă rog. Dar să afle femeile că există şi o insulă mistică a femeilor: Kalymnos. Sunt acolo numai mănăstiri de măicuţe. Dar este o mare încercare că, acolo, sunt îngăduiţi pelerini bărbaţi; că şi ascetele se tulbură de dânşii. De aceea, Kalymnos nu poate deveni o insulă isihastă, cum râvneşte mitropolitul Dodecanezului… Într-un an, mitropolitul Dodecanezului m-a ______________________________

Părintele Ierom Mihail, Părintele Exarh Visarion şi Vasile Andru, în aula Academiei Sâmbăta 10

invitat să fac practică isihastă cu călugăriţele dintr-o mănăstire din Kalymnos… Erau foarte râvnitoare, mâncau isihasm pe pâine… Mitropolitul ar vrea să facă din Kalymnos replica feminină a Athosului. Dar insula s-a lumit, nu are izolarea Athosului. Şi totuşi, nu se ştie ce va aduce viitorul. Întrebare: În aceste zile, la Sâmbăta de Sus, am trăit după îndreptarul de viaţă al Părintelui Teofil, minunat. A fost simplu, că eram într-o mănăstire. Oare se poate trăi astfel şi la Bucureşti? Sau numai la pustie? V.A.: Pustia se lumeşte şi lumea se pustieşte… Arhimandritul Roman Braga zicea că „adevărată PUSTIE, astăzi, numai la New York mai găseşti!” Aşa că, dacă nu veţi reuşi trăirea filocalică la Bucureşti, duceţi-vă la New York! vasileandru@yahoo.com Tabăra isihastă de la SÂMBĂTA DE SUS

icolae Băciuţ

„Polemica reprezintă un angajament moral şi intelectual”

„În Înviere stă credinţa noastră”

toată

4icolae Băciuţ, Chistos a înviat! Înaltă e ziua în care ne salutăm astfel... Apostolul Pavel spunea că dacă Cristos nu a înviat, zadarnică e credinţa. În Înviere stă toată credinţa noastră, fără de care suntem praf şi pulbere. Spuneai, mai demult, că ai vrea să vieţuieşti măcar o zi în chilia părintelui Steinhardt de la Rohia. Ai făptuit visul acesta sau încă eşti în aşteptarea acelei zile? Mă bucur că mi-a rămas visul. Nu cred că voi reuşi să prind cele 24 de ceasuri, de zi şi de noapte, de veghe, în chilia lui Nicolae Steinhardt. M-am gândit, mai apoi, că ar putea fi chiar o tulburare a ordinii lucrurilor din acel spaţiu dumnezeiesc. Mă mulţumesc cu puţinul care îmi este permis, acela de a mă duce din când în când în acea chilie, de a mă aşeza pe scaunul pe care a stat Nicolae Steinhardt, privind în jurul meu lumea şi lucrurile rămase de la Marele Părinte. Dacă ar fi să-mi împlinesc cu adevărat visul, atunci chiar ar trebui să mă călugăresc. Altfel, totul ar fi o joacă. Cu astfel de lucruri însă nu te poţi juca. Ar fi un păcat de neiertat. Ai cuprins mulţi ani în trăirea ta Rohia, ai corespondat cu 4icolae Steinhardt, texte cuprinse într-o carte unică, Între lumi, te-a însoţit imaginea Rohia când ai fost în Ţara Sfântă sau la Muntele Athos. E ceva din Muntele Sfânt la Mănăstirea Rohia? Poate că Nicolae Steinhardt era mărturisitorul la dimensiunea Muntelui Athos. Loc unic în lume. Nimic nu poate avea atmosfera de acolo, una a plenitudinii aspiraţiei duhovniceşti. Rohia noastră este un altfel de Munte Athos. Pentru mângâierea noastră îi acordăm şi distincţia athonită. Dar, sunt lumi diferite, trăiri care n-au termen de comparaţie. Îmi refuz şi mie pornirea de a mă mai întâlni cu Muntele Athos, pentru că a fost atât de

sublimă prima întâlnire, încât n-aş vrea cu nimic să-mi tulbur acele trăiri. Mă îngrozeşte gândul că aş putea să cobor sub acea înălţime a trăirii de la Muntele Athos. Şi atunci, îmi reprim orice dorinţă de a mai merge acolo. Pentru mine, locul acela e scara la rai. Pământeşte, stau la locul meu şi mă mulţumesc cu puţinul care îmi e îngăduit. Cuvintele noastre sunt acum, în emisiunea Vitralii, Ferestre fără zid? Ferestre fără zid este cartea ce numeşte timpul meu în dimensiunea sa continuă, clipa ce se înnoadă cu altă clipă, ca o mărturisire, cartea fiind adunătoare de acele cuvinte ce pot mărturisi cu sinceritate. Am un alt volum, Ziduri fără ferestre, în care spun lucrurilor pe nume mai răspicat, mai netemător. Cartea e tipărită, dar mi-e greu s-o scot în lume, pentru că oamenii nu acceptă să li se spună adevărul verde-n faţă. Liviu Rebreanu a lăsat cu limbă de moarte să nu-i fie publicat Jurnalul decât după 30 de ani de la moartea sa, ca să-i protejeze pe cei contemporani cu ideile şi însemnările lui. Eu am făcut să se aşeze lucrurile altfel. Prefer să-mi tipăresc aceste mărturisiri, aceste trăiri, acest jurnal al existenţei mele în timpul vieţii mele, căci nu am încredere în posteritate. Poate nu a mea neapărat, ci, în general, în posteritatea artistică. Avem atâtea dovezi că scriitori importanţi ai literaturii române au fost îngropaţi aproape sincron cu îngroparea lor fizică, îngropaţi în uitare, în indiferenţa noastră cea de toate zilele. E important pentru un scriitor, şi la propriu şi la figurat, să fie contemporan cu el însuşi şi să nu mizeze foarte mult pe posteritate, pe redescoperirea sa peste decenii. S-ar putea să fie prea groasă uitarea ca să mai răzbată ceva înafară. Lumea va fi mai grăbită decât este astăzi şi nu va avea timp să se întoarcă în trecut, căci nu va avea timp nici de propriul prezent. Şi atunci deschid fereastra... Iar fereastra încorporează crucea... Cartea este o provocare dinspre poetul Emil Dreptate din Bistriţa. Cum sunt cărţile care se nasc din provocarea cordială a altor scriitori? Sunt cărţi care au valoarea antrenamentului în sport. Scrisul are nevoie de sportul minţii. Nu poţi spune: acum nu scriu! N-am timp, n-am chef, la ce bun!? Pentru mine scrisul este dimensiunea fiecărei clipe, a fiecărei zile. Nu trece o zi fără să scriu, jurnal, poezie, proză, sau fără să-mi revăd pagini de altădată. Pentru mine viaţa e scris. Iar provocarea lui Emil Dreptate este una mai mult decât cordială, consecinţa invitaţiei făcută de bistriţenii mei de a merge acasă. Cum nu mă pot duce de câte ori doresc, la modul fizic, am găsit această formulă, să mă întorc acasă pe calea cuvintelor, să deschid fereastra, fiindcă rubrica pe care o am în cotidianul Mesagerul de Bistriţa se cheamă Ferestre, iar pentru această

provocare chiar mă înclin în faţa lui Emil Dreptate. El a făcut un lucru pe care mi-l doream, dar n-am îndrăznit să-l cer nimănui, nici cotidianelor din TârguMureş. Când vine un gând curat al cuiva e altceva decât o forţare de către tine a unei ferestre. Emil Dreptate întoarce dreptatea întoarcerii mele acasă. Să întoarcem dreptatea spre această zi de mai, a interviului, amintindu-ne de cel care a plecat din sat, de maestrul Ion Vlasiu. Se împlinesc 100 de ani de la naşterea sculptorului, pictorului, scriitorului. În jur, tăcere... Ion Vlasiu este artistul, omul de cultură nedreptăţit, aici, la el acasă, şi la nivel naţional. Repet, nu au contemporanii vreme de înaintaşi. Centenarul Ion Vlasiu merita mult. Au fost angajamente, promisiuni. Nici soarta Galeriei Ion Valsiu din Târgu-Mureş nu este una dintre cele mai fericite. Este o galerie exilată în Clădirea Teleki, fără săşi găsească adevăraţii receptori. Am încercat să-l restitui, să-l aşez printre trăitorii de azi, prin cartea Ion Vlasiu, dincoace de spaţiu şi timp, o trimitere, prin titlul cărţii, la paginile lui de Jurnal. În acest fel îi spun: Bună ziua, Ion Vlasiu, oriunde te-ai afla! Sunt convins că se află printre cei drepţi. Am făcut acest gest şi dintr-o uşoară revoltă. Am propus a lucrare cu texte de referinţă semnate de contemporanii lui mureşeni. Cum gândul meu a rămas fără ecoul cuvenit, m-am răzbunat pe propriu-mi gând şi am editat această carte. Era nevoie de ea, cum e nevoie de un muzeu memorial Ion Vlasiu la Bistra Mureşului. Mi-a fost foarte drag, am avut sentimentul că ţine la mine întrun mod aparte, dovadă că înainte de a pleca dintre noi, m-a chemat la atelierul din Pangrati şi mi-a dăruit trei lucrări, un portret a lui Horia, o icoană Horia, Cloşca şi Crişan, pe sticlă, cu feţele celor trei pline de lumină, în ciuda grirurilor care domină compoziţia, şi un desen realizat la Atena, în 1979, intitulat Miresele, cu nişte coloane dorice stilizate. A făcut acest gest faţă de un tânăr, diferenţa de vârstă între noi fiind de o jumătate de veac. Avea un simţ precis al valorii. Unii au vrut să se apropie de maestru, numai că aveau de a face cu un intransigent când vedea prostia şi incultura. În Luntrea lui Caron, Lucian Blaga îi aprecia talentul, originalitatea. Cartea mea are ca motto cuvintele prin care Lucian Blaga îi apreciază maestrului robusteţea rurală şi faptul de a fi mereu surprinzător. Gândul meu este să fac o tabără de artă plastică Ion Vlasiu, pentru a nu-l priva de restituirea continuă. Ferestrele trebuie ţinute mereu deschise. Mai 2008 VALE TI MARICA

____ Foto: La masa din chilia lui icolae Steinhardt, de la Rohia

Ceea ce rezistă, cu adevărat, în cadrul prozei noastre apărute după evenimentele din decembrie 1989 este proza memorialistică, proza ca document al condiţiei umane în regimul totalitar şi mai ales în cel concentraţionar, de exterminare fizică şi psihică a celor ce nu acceptau starea de fapt. În cadrul acestei literaturi izvorâte din experienţa vieţii acestor oameni care au supravieţuit încercărilor, Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt se detaşează faţă de celelalte prin înţelegerea particulară a suferinţei, ca o nouă devenire a sinelui şi, implicit, a naţiei, în plan ontologic. Asta pentru că Nicolae Steinhardt este un erudit, un spirit deschis cunoaşterii, cu studii temeinice nu numai în România dar şi în Elveţia, Paris sau Londra, cunoscător a 11 limbi străine şi un cunoscut teoretician şi interpret al culturii şi literaturii româneşti şi universale. A fost, într-un cuvânt, un om al timpului său, o conştiinţă a veacului trecut, într-un Bucureşti ce a cunoscut cele două conflagraţii mondiale, cizma rusească şi regimul totalitar de stânga. Dar evenimentul ce a determinat apariţia acestei cărţi cutremurătoare a fost cel din 4 ianuarie 1960, când Nicolae Steinhardt a fost arestat de Securitate în procesul misticolegionar Constantin Noica-Dinu Pillat şi condamnat la 12 ani de muncă

silnică, din care a executat aproape cinci (fiind printre ultimii dintre deţinuţii politici eliberaţi din 1964). Aici s-a produs în sufletul acestui om revelaţia sa creştin ortodox, fiind botezat pe 15 martie 1960 de părintele Mina Dobzeu în acele grele condiţii de detenţie. Ceea ce e important în acest volum de memorii este că autorul lui nu se referă strict la regimul concentraţionar, ci la multe alte evenimente ale vieţii sale şi ale istoriei ce şi-au adus contribuţia la această convertire, văzută ca o asumare a unui nou destin. Dar după eliberare, atât autorul cât şi jurnalul său au cunoscut acelaşi destin de prigoană şi urmărire. Manuscrisul a fost confiscat de Securitate în 1972, autorul l-a reconstituit mai apoi, apoi i-a fost returnat în 1975 ca urmare a intervenției Uniunii Scriitorilor şi a fost din nou confiscat în 1984. Dar acum autorul a avut prevederea să pună la adăpost mai multe exemplare. Ceea ce face ca Jurnalul fericirii să fie o carte fundamentală a literaturii noastre este în primul rând faptul că porneşte de la exemplaritatea unei vieţi ce şi-a propus în condiţii vitrege ale istoriei cucerirea şi păstrarea nealterată a două valori fundamentale: libertatea şi fericirea. Faptul că nu a abdicat de la ele niciodată a făcut ca viaţa lui să fie un model pentru ceilalţi în contextul atâtor capitulări, destrămări ale fiinţelor şi prăbuşiri de conştiinţe. Cunoscând regimul concentraţionar, unde suferinţele, torturile şi dezumanizarea devin pâinea de toate zilele, N. Steinhardt se situează pe poziţiile celor ce nu cedează. Asta, în ______________________________ _

Să nu las slobodă gura mea... 12

mijlocul acelor oameni chinuiţi ca şi el, în condiţii infraumane, unde viaţa fiecăruia stigmatizată în spectrul foamei, a frigului şi a chinurilor omniprezente, atârna de un fir de păr, dar unde el simţea că „mă copleşeşte convingerea că suferinţele au un sens, că viaţa toată nu se poate să nu aibă un sens”. Iată marele adevăr, descoperit de acest om lucid, niciodată intimidat, niciodată aplecat. Când a fost torturat de călăii simpli, imbecili şi disperaţi, şi-a adunat ultimele energii şi i-a umilit, mergând mai departe: cu misiunea sinceră de a-i ajuta pe cei mai slabi ca el, pe cei în suferinţă. Deşi acolo, în acele înfiorătoare condiţii, a putut vedea pe marele poet dintotdeauna al ortodoxismului, Nichifor Crainic, acum „deţinutul care, la Aiud, pentru o gamelă de arpacaş sau o ţigară spunea că nu există Dumnezeu”. Aceste încercări desigur nu erau făcute pentru a le trece cu toţii. În faţa lor însă, unii rătăciţi definitiv, deţinutul Steinhardt a învăţat înţelegerea şi iertarea. Când, după atâtea torturi, încercări, înfrângeri, unii se apropiau de pragul trecerii, autorului Jurnalului fericirii i-au trecut prin minte adevărurile cuvintelor Cărţii Sfinte: „Lasă-mă să mă odihnesc mai înainte de a mă duce şi a nu mai fi” (Psalmul 38, 13). Dar acolo nu se mai putea respecta nici această scurtă, dar fundamentală clipă. N. Steinhardt a trăit totul cu sensibilitatea trestiei în bătaia tuturor vânturilor acestei cumplite suferinţe şi le-a asimilat şi le-a însuşit ca „prima datorie a creştinului: a simţi adânc nenorocirea condiţiei omeneşti”. Şi tot acolo, printre oamenii care se chinuiau să mai rămână oameni, iar unii chiar că nu mai puteau, evreul creştin N. Steinhardt a înţeles că „datoria noastră nu este să ne refugiem în abstracţiuni şi generalizări, în dragostea de omenire şi emiterea dorinţei de a modifica legile şi sistemele sociale, ci să-l ajutăm şi să-l mângâiem şi pe loc să-l covârşim cu bunătatea noastră pe omul acela şi suferinţa aceea anume”. Dar jurnalul devenirii creştine a lui N. Steinhardt nu se referă doar la profunda lui convertire religioasă şi iluminare, el mărturiseşte aici despre istorie, despre seminţii, în devenirea şi apusul lor, despre adevăr şi → GEO CO STA TI ESCU

greşeală. Şi ne mai spune el în final: că nu trebuie nimeni nicicând să-şi înfrângă propria conştiinţă. Pentru că în orice bătălie este înfrânt doar cel ce nu mai luptă. Cel ce este înfrânt dinainte de a încerca fierul adversarului. Şi mai adaugă autorul că în orice condiţii de încercare sau de relaxare a mersului roţii istoriei, doar „rataţii: sunt cei care s-au dat bătuţi”. Iar atunci când eşti răpus, mai există totuşi o speranţă: aceea nealterată din străfundurile tale. Adaugă N. Steinhardt: „O bătălie pierdută e o bătălie pe care crezi că ai pierdut-o”. Iată că Nicolae Steinhardt a cunoscut fericiera de a fi el însuşi în focarul celor mai cumplite suferinţe omeneşti. A ştiut să le învingă alinând durerea altora, înţelegându-i când şi-au pierdut speranţa, luptând fără să se recunoască învins. A luat la întrebări istoria, pe semeni, pe sine însuşi şi a ajuns la concluzia că „Hristos ne ajută prin cuvântul său, dar ne lasă liberi a decide”. Astfel el ne-a lăsat în Jurnalul fericirii mărturia de sine a unui om liber într-un regim concentraţionar: mărturia de credinţă a unui evreu care a recunoscut pe Mesia aici şi acum, în paradisul şi infernul terestru, în chipul său sau al semenului transfigurat de durere. A mărturisit despre istorie şi despre putere şi nu s-a sfiit să o înfiereze când n-a mai purtat „consensul nostru al tuturora”, când nu mai e „voinţa comună a grupului...” La fel, ne mărturiseşte că înainte de a intra în temniţă era un om „nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri...; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin: acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică: ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat; cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.” Chiar retras din 1980 în paradisul natural şi creştin de la mănăstirea Rohia, el a continuat să fie în istorie, în cultură, în lume, publicând şi scriind, tălmăcind şi îndreptând vorbe şi fapte pentru o mai dreaptă devenire a lumii. Deşi săvârşit din viaţă pe 30 martie 1989, operele lui rămân şi vor rămâne pentru cei ce vin călăuză și far pentru noua lor lume, astfel încât aceasta să se aşeze pe fundamente solide şi clare, cât mai departe de urâţenie, necinste şi prostie.

Sacrul se manifesta întotdeauna ca o realitate de un ordin complet diferit de tot ceea ce este supus cunoaşterii raţionale, ca un numinos1, concept care cuprinde încadrarea în limitele Binelui şi ale moralei, alături de un surplus care nu poate fi definit în termeni raţionali, în care par a se încadra liniile definitorii ale creştinismului. Acest numinos, prin starea sa sufletească pe care o implică, se face resimţit ca exterior omului ca tremendum, majestas, orge, mirum (stupor si mysterium) şi fascinans, ducând într-un final la asumarea şi identificarea cu Sacrul, prin transfigurare şi transformare a fiinţei care trăieşte plenar experienţa misterului sacru. Roger Caillos definea sacrul ca determinantul unei experienţe definitorii pentru fiinţa umană, care se manifestă doar în situaţii limită: „Sacrul rămâne ceea ce provoacă respect, teamă şi încredere. El insuflă forţă, dar angajează existenţa. Se înfăţişează întotdeauna drept ceea ce-l desparte pe om de semenii săi, îl îndepărtează de preocupările vulgare, îl face să nu pună preţ pe obstacolele şi primejdiile ce-i reţin pe cei mai mulţi: îl introduci într-o lume severă de care ceilalţi se feresc din instinct, deşi sunt atraşi de ea.2” Interpretarea Jurnalului fericirii lui Nicolae Steinhardt, realizată din perspectiva manifestării sacrului şi a misteriosului în cazul unei situaţiilimită lipsită de orice determinare exterioară a sacralităţii, experienţa detenţiei comuniste, capătă valenţele unei evanghelii a puterii spiritului uman de a depăşi Infernul creat de ceilalţi, de a se afirma prin profunda îndreptare totală spre Bine, de a-şi asuma curajul si libertatea spirituală întro lume căreia i se potriveşte excelent sartrianul „L’enfer, c’est l’autre”. În Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt defineşte înclinaţia sa spre creştinism ca un amestec de mysterium fascinans şi mysterium tremendum, creştinismul nefiind doar o consecinţă a încarcerării sale la 1 Otto, Rudolf – Sacrul, Ed. Dacia, ClujNapoca, 2002. 2 Caillos, Roger – Omul şi sacrul, Ed. Nemira, 1997, pag. 148

Jilava şi Gherla, ci o parte a fiinţei sale care aştepta să fie descoperită, asumată şi trăită ca un act suprem de curaj şi libertate. „– Lucrurile acestea, ale credinţei, încep aşadar de mult. Rudolf Otto împarte: mysterium fascinans şi mysterium tremendum. Să le iau pe rând. Fascinaţia pentru mine a început aproape din totdeauna, adică din copilărie, în comuna purtând nume de sfânt ori de tâlhar: Pantelimon (...) Tremendum a venit mai târziu, mult mai târziu, pe căi negingaşe”3. Sesizat înaintea experienţei concentraţionare care va defini acceptarea şi asumarea sa ca homo christianus, fascinaţia creştinismului apare sub forma unor multiple manifestări subtile încă din copilărie: atmosfera primilor ani petrecuţi de către evreul Steinhardt în mahalaua cu „nume de sfânt sau de tâlhar: Pantelimon”, o mahala a contrastelor, plasată însă sub puterea purificatoare a clopotelor bisericii Capra. Poate printre primele sunete creştine reţinute de Steinhardt, acestea se manifestă pentru el ca „un fundal sonor şi emotiv al anilor mei dintâi. Ele m-au apărat, măcar un timp, şi tot ele alungau duhurile rele, grindina şi farmecele viclene; îmi îndulceau, cu sunet, crescândele trăsături odioase ori derutante ale realităţii.4” Clopotul va însoţi în permanenţă această coordonată a fascinaţiei misteriosului creştin: fie el clopotul bisericii Capra sau clopotul de Crăciun sau de Paşti, fie el clopotul catedralelor europene sau clopotele auzite în perioada detenţiei, în celula 12 de la Malmaison, → A DA LAURA SILEA 3 Steinhardt, Nicolae – Jurnalul fericirii, Ed Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pag. 32-33. 4 Idem.

dătătoare de speranţă. Clopotul reprezintă pentru Nicolae Steinhardt o reflectare a vibraţiei primordiale a Divinităţii, risipind limitările condiţiei temporale5, amintirea lor luminând sonor perioada de detenţie. Dar clopotul mai are o valenţă: cea a asumării culpabilităţii de a fi. Momentul în care decide să nu-şi trădeze prietenii, asumându-şi minciuna şi, automat, detenţia, este marcat şi însoţit de bătaia clopotului. Este momentul conştientizării „minciunii întru Hristos”, încercării de a-l salva pe celălalt prin pierderea propriei fiinţe. Ce alt sacrificiul mai mare poate cere credinţa în numele umanităţii, decât iubirea necondiţionată a aproapelui, iertarea absolută şi culpabilizarea pentru vina de a şti, „faţă de noi înşine, de viaţă, de oameni6”? Sesizarea inconştientă a creştinismului, a credinţei are loc în mai multe episoade din tinereţea viitorului monah. Primul semn al credinţei creştine îl simte în timpul unei călătorii cu maşina, în 1924 sau 1925, alături de părinţii săi: pe câmpul imens străluceşte, „dintre stejari, o biserică şi o cruce în bătaia soarelui”, transfigurând peisajul prin unicitatea viziunii. Călătoria la Braşov, în 1934, este pusă sub semnul inaccesibilităţii sacrului creştin: „Simt, brusc, dorinţa de a intra într-o biserică. Biserica 4eagră, fireşte, e închisă. Incerc o ciudată senzaţie de blândeţe, de apropiere a pietrelor acestora uriaşe; monumentul nu striveşte străzile şi casele, s-ar zice că are o forţă ocrotitoare. Inchisă e şi biserica catolică şi, ceva mai încolo, una ortodoxă. Urc pană în Şchei, la biserica Sf. 4icolae, la care mă uit de dincoace de gardul care o înconjoară. Străbat apoi câteva din ulicioarele în pantă ale Şcheilor. Revin în centru şi mai umblu multă vreme pe străzile aproape pustii, în ploaia călduţă, odihnitoare. Biserici sunt închise; mă uit, în întuneric par severe, mari. Inaccesibile.” Inaccesibilitatea provine cu siguranţă din neiniţierea sa în taina creştină, necunoaşterea misterului cristic. Se manifestă însă una dintre etapele indirecte de redare şi stârnire 5 Chevalier, Jean şi Gheerbrant, Alain – Dicţionar de simboluri, vol I, Ed. Artemis, Bucureşti, Clopotul. 6 Stenhardt, Nicolae – op.cit, pag. 73.

a sentimentului numinos, care, conform lui Rudolf Otto, constă în „forţa de atracţie pe care misteriosul o conferă unor lucruri şi elemente care se aseamănă cu el prin aceea că sunt neînţelese.(...) Ea se manifestă în chipul cel mai viguros în farmecul exercitat de limbajul cultului, înţeles pe jumătate sau deloc, şi în neîndoielnica, în reala intensificare a sentimentului de teamă, de teamă plină de respect, pe care îl provoacă el.7”

. Steinhardt, rugându-se ______________________________ Inaccesibilitatea este simţită şi în cazul contactului direct cu religia mozaică. Dorinţa de a se integra comunitaţii iudaice bucureştene îl îndreaptă spre practicarea iudaismului, ca ritual înainte de toate. Imaginea templului şi trăirile lui Steinhardt par a fi artificiale, supuse doar gestului de a practica, nu şi trăirii credinţei. Sinagoga nu îi transmite nimic, ritul îi rămâne străin, în timp ce în suflet îi răsună clopotele bisericii Capra. Îndreptarea spre religia în care s-a născut nu se face din chemare, ci din datorie socială, din încercarea de a se încadra Istoriei: „De ce vom face gesturile hieratice ale religiei în care întâmplător ne-am născut? Pentru că, deşi individuale, au intenţionalitate socială, sunt gesturi colective exprimate individual. Şi de ce sunt izbăvitoare? Pentru că dau omului 7

Otto, Rudolf – op.cit, pag. 79-80

conştiinţa valorii sale proprii, subsumând-o fluxului istoric. Şi sunt absolut necesare fiindcă sunt modul exterior prin care ne afirmăm bunele relaţii cu Dumnezeu, Dumnezeu fiind personificarea părţii superioare a fiinţei noastre, şi a elitei sociale. Gesturile hieratice exprimă aşadar ce este mai presus de brâu în noi, sunt izvor de onorabilitate. La templu cu noi. Şi nu discret, nu modest: ostentativ!8” Un alt contact marcant cu credinţa, o situaţie de mise en abîme a destinului lui Nicolae Steinhardt este întâlnirea la Interlaken, în vara anului 1938, cu membrii asociaţiei religioase The Oxford Group. Predestinarea sa, destinul său de a fi creştin, sunt revelate de o figură anonimă: Irlandezul (al cărui nume îl uită în negura timpului) prin intermediul unui vis:”În dimineaţa dinainte de plecarea lor păşeşte grăbit spre mine: te căutam, îmi spune, voiam să ştii ce am visat: mi-a apărut Domnul şi mi-a încredinţat că te va chema la El. Se vede că-l privesc întrebător, deoarece repetă, explicativ: vei fi printre cei care cred într-însul.” Revelaţia Irlandezului e urmată de tăgadă, „poate într-o încărnare viitoare”, de negare („4u. 4u pot trece la creştinism”), deşi sesizează prezenţa lui Hristos în tot ceea ce-l înconjoară. Inaccesibilitatea bisericilor, neînţelegerea feţelor bisericeşti nu mai sunt prezente la Londra, cum nici în Bucureştii anilor 50 nu le va mai simţi. Şi totuşi lipseşte fascinaţia simţită la Braşov, lipseşte curajul asumării condiţiei spre care îl cheamă destinul. Lipseşte, poate, în tot ceea ce premerge asumarea viitoarei religii, factorul tremendum, frica, sentimentul de constrângere, demonii, care în cazul lui Steinhardt, vor avea chipurile torţionarilor Securităţii. Ianuarie 1955 aduce cu sine în sufletul lui Steinhardt durerea conştentizării temerii de a face pasul hotărâtor, în urma întâlnirii cu părintele Cleopa, frică ce pare a-l însoţi până în momentul deciziei supreme, din martie 1960: botezul în infernul celulei 18 de la Jilava, celula unde se vărsase sânge şi care devine astfel un spaţiu al purificării, al transfigurării viitorului monah.→

8 Steinhardt, Nicolae – Jurnalul fericirii, Ed Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pag. 166.

Mysterium tremendum apare la Steinhardt după ce fascinaţia îi ghidase paşii spre creştinism: „Fascinaţia mă luase de mână demult şi mă domesticise, iar greutatea măldarului de păcate de care mă despovăram – greutate îndelung rămasă imponderabilă şi brusc gravitaţionată la închisoare (tremendum) – îmi era cel mai valabil bilet de liber acces9” Culminarea fascinaţiei are loc în momentul botezului ecumenic săvârşit de preotul Mina Dobzeu. Botezat printr-un riscant gest care contravenea lipsei de sanctitate a locului, născut creştin din „apă viermănoasă şi duh rapid”, Steinhardt va cunoaşte treptat fericirea, teribila fericire a celui Ales. Trecând prin stări contradictorii, specifice acelui mysterium tremendum, de la spaimă şi tăgadă, de la pierdere, cufundare în necunoscut, omitere a prezenţei Divinului în spaţiul închis al închisorii, la regăsirea lui Hristos după fiecare „rătăcire”, după fiecare îndepărtare lipsită de curaj a asumării propriei spiritualităţi, la trăirea exaltantă a unei dureroase fericiri care îi asigura libertatea, libertatea credinţei. „Misterul nu mai era astfel doar o minune, ci şi ceva minunat.10” Fascinaţia merge în paralel „cu iubirea, compătimirea, mila, întrajutorarea: toate, elemente „naturale” ale experienţei sufleteşti pe care numai gândirea le duce la desăvârşire11”. Afirmaţia lui Rudolf Otto întăreşte experienţa trăita de Steinhardt: în lipsa libertăţii de a acţiona liber, cugetul asigură credinciosului posibilitatea trăirii plenare a fascinaţiei. Micile gesturi de umanitate prezente în închisoare (de la simbolica împărţire în ziua de Paşti a firimiturilor de cuminecătură la îngrijirea cu devotament a celor neputincioşi, la gestul de a împărţi cotidiana cafea) duc la o îndeplinire a primelor misiuni de creştin, gesturi care aveau să-l conducă pe Steinhardt spre revelaţia plenară a lui Hristos. Dacă la Interlaken printr-un vis i se prevedea destinul, în detenţie, la Jilava, tot un vis avea sa-l plaseze pe viitorul monah în sfera conştientizării predestinării sale, vis pe care avea sa9

Idem, pag. 133. Otto, Rudolf – op.cit, pag. 43 Ibidem.

l mărturisească un an jumătate mai târziu, la Gherla, muribundului părinte Haralambie: „În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. 4u-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă — albă şi strălucitoare — şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii — înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care — antigravitaţional — mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă — şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă inlocuieşte. 4u mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc12” Hristos nu i se arată astfel, după cum afirmă Kirkegaard, drept un papagal uriaş, roşu, ci ca o lumină sublimă care îl învăluie oferindu-i curajul de a îndura, de a se transfigura în creştinul Steinhardt, de a se salva infernului în care este aruncat, de a ierta şi de a cere iertare, de a cunoaşte Adevărul, de a trăi fantasticul, de a ajunge la cunoaşterea nemijlocită a lui Dumnezeu, de a fi predestinat mântuirii. Tot Rudolf Otto pare a explica această stare ca o alegere a celor puri, ca o „expresie a sentimentului stării de creatură, a pierderii, a aneantizării noastre şi a propriilor noastre puteri, pretenţii şi înfăptuiri în faţa transcendentului ca

atare.13”, dar nu e o alegere care exclude liberul-arbitru, ci dimpotrivă, îl sublimează prin ideea pre-destinării spre cunoaşterea lui Dumnezeu care este lumină şi viaţă. Finalul Jurnalului fericirii este plasat tot sub semnul fascinaţiei, recunoaşterii transfigurării omului în creştin. Destinul său de fost deţinut politic, cu tot ceea ce presupune el, înclusiv regretul stării de detenţie, este sublimat tot de imaginea clopotelor care bat pentru creştinul Steinhardt: „Clopotele acum şi pe mine mă cheamă prietenos, familiar. Creştinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine şi neplictisit (...) 4umai creştin fiind mă vizitează – în pofida oricărei raţiuni – fericirea, ciudat delir. 4umai datorită creştinismului nu umblu – crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale oraşului (...) şi nu ajung să fiu şi eu (...) unul dintre acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieţii şi să nu mă număr printre cei ce încă n-au înţeles – Fapte 20, 35 – că mai fericit este a da decât a lua.” Astfel, soluţia mistică propusă de Steinhardt ca alternativă a celor trei soluţii de a ieşi din universul concentraţionar (Soljeniţîn, Zinoviev şi Churchill-Bukovski) de la începutul Jurnalului duce nu numai la salvarea individului, ci la transfigurarea sa, la naşterea unui autentic Spirit Nou, curajos şi liber, fascinat de prezenţa salvatoare a lui Hristos în viaţa sa. ______ Anda Laura (Ungureanu) Silea, născută în 30.12.1980, la Braşov, a absolvit Colegiul Naţional UNIREA Braşov, profil bilingv franceză (1995-1999), Universitatea TRANSILVANIA Braşov, Facultatea de Litere, sectia românăfranceză (1999-2003). Studii masterale: Traduction et communication, Universitatea TRANSILVANIA Braşov, Facultatea de Litere (2007-2009). Apariţii editoriale: eseul Zamolxe: ecuaţiile puterii, în Caietele Lucian Blaga, vol II, 2000, colaborator în 2001 al revistei literare „Vatra” cu recenzia „Psalmi negri” (nr 4/5, 2011), colaborator în 2011 al revistei literare „Vatra veche”, nr 4. Profesor de limba şi literatura română, Liceul “I.C. Drăguşanu”, Victoria, jud. Braşov.

10 11

Idem, pag. 69.

Otto, Rudolf – op.cit, pag. 104.

S-a născut în satul Ghindăoani, comuna Bălţăteşti, judeţul Neamţ, la 15 noiembrie 1845, descendent al unei familii de preoţi. Urmează cursurile Şcolii primare de la Tg. Neamţ, unde îl are coleg pe Ion Creangă, iar mai apoi Academia Mihăileană, unde va lua bacalaureatul abia în 1868 pentru că în 1862, întrerupe studiile şi însoţeşte o trupă de actori prin întreaga Moldovă, timp în care scrie o piesă de teatru jucată la Botoşani, iar în 1875 traduce piesa „Miss Multon” de Ad. Belot. În 1864, reia studiile liceale, petrecându-şi vacanţele la Cahul unde tatăl său, preotul Grigore Conta, era protoiereu[1]. La finele acestor vacanţe, se simţea atât de bine încât credea că a scăpat definitiv de boala crudă ce-l chinuia (TBC). Conta n-a folosit aceste vacanţe numai în scopul întremării sale fizice, ci a cules poezii populare din împrejurimi, pe care le-a strâns într-o colecţie intitulată Cântece basarabene. După absolvire, funcţionează ca profesor suplinitor la Catedra de filosofie. În acelaşi an, 168, se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi. În octombrie 1869 obţine o bursă din partea Societăţii pentru încurajarea junimii române la învăţătură („Pogor–Fătu”) şi este trimis pentru studii comerciale în Belgia, unde urmează cursurile Institutului de Comerţ din Anvers, pe care le încheie în 1871, iar după obţinerea diplomei studiază şi dreptul, dobândind, după numai un an, titlul de doctor în drept al Universităţii din Bruxelles. Revenit în ţară, Vasile Conta va practica avocatura şi va obţine, prin concurs, Catedra de Drept Civil a Universităţii din Iaşi. Şi pentru că Mihai Eminescu era la studii în Belgia (1870-1872), Vasile Conta îi trimite Cântecele basarabene. Eminescu îi răspunde: „Mi-ai trimis, domnule Conta, un prieten sincer ca să mă iau în ceasuri lungi şi plictisitoare. A fost o revelaţie pentru mine Cântecele basarabene. Multe din ele samănă cu cele din Moldova de sus. Ah!, cum aş dori să văd această parte înstrăinată...” [2]. Dragostea lui Conta pentru Basarabia va fi afirmată public imediat după 1877, când ruşii şi-au

manifestat intenţia de a răpi din nou cele trei judeţe din sudul Basarabiei. Conta, acum profesor universitar şi filozof de renume european, îşi foloseşte condeiul în apărarea Basarabiei şi scrie în acest scop trei articole: Basarabia, Chestia Orientului şi Viitorul României pregătit de domnul Brătianu şi Kogălniceanu. Toate trei au avut un mare ecou, ultimul fiind reprodus în toate ziarele. Degeaba însă. Nu s-a mai putut face nimic. Dreptatea era din nou îngenuncheată de forţa oarbă a celui mai tare. Basarabia a rămas în continuare şi este şi astăzi, o rană vie în trupul ţării noastre. Începând din 1875 traduce şi adnotează legi, practică avocatura, publică în „Convorbiri literare” prima sa lucrare filosofică, Teoria fatalismului, studiu ce apare în 1877 şi în limba franceză, la Bruxelles, apoi Teoria ondulaţiei universale (1877), Încercări de metafizică (1878). Ultima lucrare a fost tradusă în 1880 în limba franceză la Bruxelles, cu titlul definitiv Introducere în metafizică. Filozof de talie internaţională, fost ministru[3], profesor universitar la Iaşi, Vasile Conta este una dintre figurile proeminente ale culturii noastre progresiste. În 1873 ocupă postul de profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi. Din 1873 frecventează şedinţele Junimii [4], unde susţine „prelecţiuni populare”, apreciate de mari oameni de cultură, printre care şi Mihai Eminescu, pe atunci redactor al „Curierului de Iaşi”. Bolnav de ftizie, efectuează o ultimă călătorie în Italia, înainte de a muri, la 22 aprilie 1882. Corpul său a fost transportat la Iaşi şi înmormântat la cimitirul „Eternitatea”. I s-au făcut funeralii naţionale. În ziua aceea, bunul său prieten Mihai Eminescu scria în ziarul „Timpul” un necrolog mişcător. „Convorbiri Literare”, revista în care îşi publicase pentru prima data operele filosofice, l-a omagiat prin pana lui Iacob Negruzzi, iar revista „Contemporanul” îşi încheia astfel necrologul sǎu: Ţara româneascǎ a pierdut, pe unul din cei mai însemnaţi oameni ai sǎi. Gânditor patriot, statornic ancorat în problematica timpului său, Vasile Conta s-a manifestat ca un militant

pentru progresul multilateral al tânărului stat naţional, pentru apărarea şi consolidarea independenţei, pentru dezvoltarea industriei, a comerţului autohton, a învăţământului şi a culturii. Opera sa filosofică s-a format, în condiţiile orientării materialiste a ştiinţelor naturii în ţara noastră, sub influenţa materialismului francez, a materialismului vulgar şi a cuceririlor ştiinţelor naturii, în special a darwinismului. Ideile lui ateiste au avut un ecou în ţară, în cercurile progresiste ale vremii, găsind adepţi printre oamenii de ştiinţă, ca şi în rândurile tinerilor. În perioada studiilor în străinătate luase contact cu operele unor gânditori ca Spencer, Darwin, Tylor, Buckle, J.St. Mill, Macaulay, Auguste Comte şi cu ideile lui Büchner, K. Vogt şi J. Moleschott, îmbrăţişând evoluţionismul şi materialismul. La acea vreme, Titu Maiorescu manifesta serioase rezerve faţă de posibilitatea creaţiei filosofice româneşti originale, îndemnând mai degrabă la acumulări şi asimilări temeinice din filosofia europeană. Lucrările sale filosofice s-au tipărit şi în limba franceză la Paris, Bruxelles şi Iaşi, bucurându-se de apreciere dincolo de graniţele ţării. Filosofia materialistă a lui Vasile Conta, ideile lui ateiste au avut un ecou în ţară, în cercurile progresiste ale vremii, găsind adepţi printre oamenii de ştiinţă, ca şi în rândurile tinerilor; pentru unii dintre aceştia ea a constituit o punte de trecere spre → GEORGE BACIU

concepţia marxistă. Operele sale filosofice principale, publicate în timpul vieţii sau postum, au apărut atât în româneşte cât şi în franceză, mai toate bucurându-se de prefeţe sau recenzii elogioase ale unor mari gânditori români şi străini. Astfel, Teoria fatalismului, apărută în româneşte în anii 1875-1876, va fi tradusă în limba franceză de D. RosettiTescanu, cu o prefaţă de L. Büchner, va apărea la Paris în 1895; Originea speciilor, apărută în „Convorbiri literare” în anul 1877, va fi tipărită în limba franceză în 1888, la Iaşi; Încercări de metafizică (1879) va apărea şi în franceză, la Bruxelles, în 1880 cu titlul Introduction à la Métaphysique. Postum vor apărea: Bazele metafizicii (în limba franceză, în traducerea lui D. Rosetti-Tescanu cu titlul Les fondaments de la métaphysique, Paris, 1890); Întâiele principii care alcătuiesc lumea (în limba franceză cu titlul Premiers principes composant le monde, 1888, Iaşi) ş.a. Prima ediţie a operelor complete ale lui Vasile Conta apare în 1914, coordonată de Octav Minar, la Editura C. Sfetea, Bucureşti, şi cuprinde, pe lângă operele menţionate, scrisori, acte şi manuscrise inedite (poezii, cugetări, discursuri parlamentare, articole politice, studii juridice, proiecte de lege şi regulamente, însemnări, note explicative). Sunt publicate, în această ediţie, scrisorile primite de Vasile Conta de la L. Büchner. Ch. Darwin, E. Haeckel, O. Liebmann, E. Tylor, E. Zeller, H. Ulvici, E. Reich, J. Lubbock, B. Müller, N. Morisson, H. Delboeuf, Eltlruh. Între ediţiile operelor filosofice ale lui Vasile Conta se numără: Opere filosofice (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1922, ediţie îngrijită de Nicolae Petrescu); Opere filosofice (ediţie îngrijită de N. Gogoneaţă, Editura Academiei, 1967); Scrieri filosofice alese (ediţie îngrijită de Nicolae Gogoneaţă, Editura Minerva, Bucureşti, 1975) ş.a. Lucrările lui Vasile Conta au fost recenzate de numeroase reviste străine de prestigiu printre care: „Revue Philosophique, La Critique Philosophique”, „La Revue de Belgique”, „Athaeneum”, „Menschentum”, „Journal d’Hygiène” ş.a. De o mare atenţie se vor bucura în ţară operele filosofului român din partea lui Mihai Eminescu, Iacob Negruzzi, I. Nădejde ş.a.

Ion Tămâian, Echilibru ______________________________ care vor puncta elogios realizările lui V. Conta nu numai în filosofie, dar şi în conferinţe publice, articole şi discursuri parlamentare. Vasile Conta a încercat să realizeze o sinteză materialistă a marilor descoperiri făcute de ştiinţele naturii în secolul al XIX-lea, elaborând o teorie generală a evoluţiei pe care a intitulat-o Teoria ondulaţiunii universale. Evoluţionismul lui Vasile Conta are, în ansamblu, un caracter mecanicist, dar cu toate acestea, concepţia lui conţine şi unele elemente dialectice. În domeniul sociologiei, Vasile Conta a suferit influenţa lui Herbert Spencer, adoptând necritic „teoria organicistă”. A fost cel dintâi filosof român care a pus bazele unui sistem filosofic propriu, original. În concepţia sa, există un determinism universal, care se manifestă în toate domeniile: natură, conştiinţă, economie şi viaţa socială. Determinismul social este explicat prin apelul la datele istoriei, economiei şi ale statisticii. Istoria este o ştiinţă care ne arată legătura de cauză şi efect sau legătura de evoluţiune ori metamorfozare ce există între faptele sociale ce se succedă în curgerea vremii. Ea a încetat de a mai fi o poveste a faptelor eroice ale unor oameni de seamă, care acţionau după bunul lor plac, istoria căutând acum legi, legăturile dintre faptele sociale. Dezvoltarea, progresul sunt rezultat al mişcării ondulatorii, care se înfăptuieşte prin apariţia şi dispariţia 17

formelor materiale deosebite calitativ unele de altele; pe calea înlăturării vechilor forme materiale şi a apariţiei unor forme noi, perfecte, pe calea luptei noului cu vechiul, în succesiunea permanentă din procesul evoluţiei formelor materiale, fiecare fenomen dispare odată cu apariţia altui fenomen perfect, exemple fiind luate din dezvoltarea ideilor sau procesul adevărului. Izvorul dezvoltării se află în interiorul fenomenelor, în fiecare fiinţă vie, evoluţiunea complexivă rezultă mai cu seamă din echilibrul şi lupta forţelor interne, adică a acelor forţe care se nasc din interiorul forţelor ce evoluează. Militând cu fermitate în favoarea determinismului materialist, gânditorul român a fost un adversar intransigent, al teoriilor indeterministe, în special al teoriei liberului-arbitru, care puneau la baza lumii voinţa, indi-ferent cum era concepută, ca o forţă oarbă, inconştientă, ori ca o forţa conştientă naturală sau supranaturală. În concepţia sa asupra determinismului se manifestă clar două tendinţe: pe de o parte combate voluntarismmul indeterminist, iar pe de altă parte repudiază fatalismul religios, predeterminarea. Împotriva teoriei liberului-arbitru, Conta afirmă că toate fenomenele sunt conduse de legi imuabile fatale care exclud întâmplarea şi libertatea voinţei; fatalismului religios îi opune o concepţie ce admite într-o oarecare măsură libertatea de acţiune a omului, bazată pe cunoaşterea cauzalităţii problemelor. Fiind împotriva indeterminismului, Conta relevă de la început legitatea fenomenelor lumii, afirmând că toate fenomenele de care se ocupă ştiinţele pozitive „sunt regulate de către legi inflexibile”. Respingând liberul-arbitru, el exclude deplina libertate a voinţei: Prin urmare nu există nimic din ceea ce s-a numit voinţă liberă, lumească sau dumnezeiască. Deşi Conta îşi îndreaptă eforturile spre a demonstra legitatea fenomenelor psihice şi a celor sociale, el urmăreşte în primul rând să argumenteze ideea că determinismul recunoscut în domeniul fenomenelor fizice există şi în celelalte domenii. Este evident că făcând clasificarea legilor, el recunoaşte specificul legităţii fenomenelor psihice şi sociale, dar nu asupra acestui specific îşi →

concentrează atenţia. În ultimă instanţă el se limitează la extinderea ideii determinismului asupra altor domenii, aşa încât, trăsăturile determinismului susţinut de el sunt similare trăsăturilor acelei concepţii care a apărut mai devrememe, fiind condiţionată de dezvoltarea mecanicii şi fizicii. El are meritul de a fi adus argumente convingătoare în sprijinul determinismului social. Deoarece nu s-a preocupat de specificul legii societăţii şi a conceput necesitatea ca un lanţ neîntrerupt de cauze şi efecte, Conta a ajuns inevitabil la un determinism metafizic, denumit de el, fatalism. În concepţia sa, fatalism înseamnă o necesitate absolută în faţa căreia voinţa omului este neputincioasă, fiindu-i subordonată complet. Filozofia materialist dialectică a folosit termenii obiectiv, obiectivitate, care exprimă mult mai precis însuşirile legilor de a fi proprii lucrurilor, de a nu putea fi desfiinţate sau modificate de oameni. Termenul de fatalism utilizat de Conta se apropie foarte mult de obiectivitate, obiectivism; el păstrează însă o anumită nuanţă metafizică imprimată de caracterul filozofiei materialiste, care l-a consacrat. Noţiunea de legi fatale se opune, în concepţia lui liberului arbitru. Categoria de lege fatală este incompatibilă în filozofia sa cu noţiunea de voinţă liberă sau dumnezeiască, dar în acelaşi timp şi cu întâmplarea. Pentru a dovedi determinismul fenomenelor psihice Conta le-a împărţit în două mari grupe: a) procesele psihice care condiţionează cunoaşterea; b) procesele psihice care determină comportarea omului. Meritul lui în analiza acestor probleme constă în aceea că a văzut determinismul proceselor psihice în activitatea de reflectare ce se realizează cu ajutorul reflexelor, că a dovedit c date ştiinţifice caracterul legic al fenomenelor psihice. Orice acţiune reflexă, fiind un fenomen curat fiziologic, atârnă cu totul de cauze materiale adică de forţele naturale ale materiei. Şi fiindcă aceste legi sunt stapânite de legi fatale, urmează că şi acţiunile reflexe iau naştere şi se executează în chip real. Conta admite existenţa unor reflexe despre care avem cunoştinţă şi consideră acţiunile omului ca fiind mijlocite de conştiinţă, deosebite deci de mişcările corpurilor neînsufleţite.

Referindu-se la o piatră împinsă de un uragan ce se va rosotgoli de pe dealuri până ce se va aşeza într-o vale sau la un loc adăpostit şi la un om surprins de un asemenea uragan, care va fugi şi se va ascunde, după ce va chibzui poate în deplină cunostinţă, Conta insistă doar asupra indentităţii mişcării corpurilor neînsufleţite şi a celor dotate cu conştiinţă, din punctul de vedere al acţiunii cauzale, fară a relevea specificul determinismului la fiinţele vii, la cele înzestrate cu constiinţă în special (deşi recunoaşte acest specific). Filozoful român vede unilateral legătura organismului cu mediul, ca o legătură univocă: condiţiile externe determină toate acţiunile omului, chiar dacă aceste acţiuni sunt rezultatul uneia sau al mai multor cauze, chiar dacă aceste cauze sunt cunoscute de om. Din natura fatalismului rezultă că, dacă noi am cunoaşte cu preciziune toate cauzele care au să influenţeze asupra cutărei persoane la cutare moment din viitor, am putea prezice asemenea cu preciziune, tot ce acea persoană are să simtă, să gândească şi să facă in acel moment, întocmai cum putem prezice apropierea unei comete sau momentul fazelor lunii ori al eclipselor de soare şi lună. NOTE: [1]. La vremea respectivă, sud-vestul Basarabiei a aparţinut României (Cahul, Ismail şi Bolgrad). Părintele Grigore îşi începuse cariera preoţească în satul Ghindăoani (com. Balţăteşti) din judeţul Neamţ. Dar pentru că îi îndemnase pe ţărani să-l ______________________________

Ion Tămâian, Amintitri dintr-un muzeu

dea în judecată pe arendaşul moşiei la Divanul din Iaşi, acesta, uzând de prevederile Regulamentului organic, pe atunci în vigoare în Ţările Române, l-a surghiunit din sat. Stabilit la Târgu-Neamţ, ajunge protoiereu al acestui ţinut, apoi, în 1965 a fost numit protoiereu la Cahul. În urma războiului Crimeei, în 1856 s-a încheiat la Paris pacea prin care, printre alte prevederi favorabile, României i s-au restituit trei judeţe din sudul Basarabiei. [2]. http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_C onta. [3]. Activitatea politică a lui Vasile Conta va înregistra puţine, dar semnificative episoade, ce vor stârni şi destule controverse. În anii petrecuţi în Belgia, el condusese o organizaţie studenţească ce îşi manifesta sprijinul pentru Comuna din Paris (1871) şi aderase la Internaţionala I. În ţară, împreună cu Xenopol, va trece în rândurile Partidului Liberal, condus de Ion Brătianu (1879). În acelaşi an va fi ales deputat, iar la 20 iulie 1880 devine ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor, calitate în care va propune un proiect de reformă privind instrucţia şi educaţia. Prevăzând măsuri îndrăzneţe pentru contextul economic, social, politic şi cultural al României acelei epoci, printre care: accentul pus pe învăţământul profesional, agricol, industrial, economic; scoaterea religiei din liceele de băieţi; înfiinţarea de licee pentru fete şi dreptul acestora de a urma studii universitare, taxe şcolare pentru învăţământul secundar; mărirea normei de predare şi un examen de capacitate mai sever pentru profesori, un sistem de sancţiuni aspre pentru cei care încălcau respectivele prevederi etc. Proiectul de lege nu va fi sprijinit de primul-ministru Ion Brătianu şi de liberali, fiind respins în Parlament. La 10 aprilie 1881 demisionează din guvern şi activează ca membru al Curţii de Casaţie. [4]. Care avea ca preşedinte pe Vasile Pogor, cel care îi facilitase bursa de studii în Belgia. ___________________ Bibliografie: Istoria filosofiei româneşti, Editura Academiei RSR, 1972.

Blocnotes

Imediat după decembrie 1989, un număr mare de filme americane – mai cu seamă – au năpădit ecranele noastre, mici şi mari, ceea ce era firesc, după o prea lungă perioadă de „abstinenţă culturală”, în raport cu valorile culturale ale Occidentului (relativă, totuşi, pentru că – selectate cu grijă pentru a păstra nealterată conştiinţa „omului de tip nou” – acestea mai pătrundeau de bine, de rău!), lăsând impresia că am revenit în normalitate!! Ceea ce a urmat, puţin previzibil la acea oră, a fost şi rămâne neliniştitor, pentru noi toţi!! Ne-am trezit, până aproape de anul 1997, cel puţin, că acestea dominau (artificial, pentru că nu calitatea lor le-a asigurat supremaţia, ci motive cu totul extraestetice şi, uneori, în afara unei etici elementare), sufocându-ne, pur şi simplu! Recent, mi-au căzut sub ochi recomandările făcute pe Cinemagia, în urmă cu un an, pentru Ziua îndrăgostiţilor – de peste Ocean, probabil – în februarie 2010: din cele 13 pelicule tematice propuse, e adevărat, justificat selectate din punct de vedere valoric, 9 erau producţii SUA, iar Franţa, Marea Britanie, România şi Rusia erau reprezentate de câte o peliculă!! Oare chiar aşa să stea lucrurile?! E atât de evidentă supremaţia cinematografiei americane?! Mă foarte îndoiesc, mai ales că nu se oferă şansă, decât într-un procent nesemnificativ, filmelor apărute în Estul Europei, de exemplu!! Cum poate exista o competiţie corectă, dacă „adversarului” nu-i acorzi o şansă reală? Cred că, mai degrabă, suntem victimele unei intoxicări masive, cu asupra de măsură!! Nu e greu de găsit, între zecile de mii de filme made in USA, dintre care o zdrobitoare majoritate o reprezintă cele mediocre, submediocre şi proaste de-a binelea, câte 10-20 de repere valorice pe diferite teme, dar asta nu înseamnă că putem ignora mulţimea (înfricoşătoare) a filmelor de consum, scoase pe bandă rulantă, difuzate cu generozitate pe întreaga planetă! Ar fi interesant de realizat un studiu sociologic care să pună în evidenţă în ce măsură sunt cunoscute/receptate adevăratele valori ale cinematografiei americane, pe categorii de vârste: Casablanca (1942), 4oapte şi zi (1946), Splendoarea dragostei (1955) ori, mai încoace, Lista lui Schindler (1993), Poveşti din LA (2004), dar, care, atunci când/dacă au fost difuzate de o televiziune sau alta, ce rating au avut? Mă tem că… foarte modest!!

Una dintre marile pierderi – în plan spiritual – este întreruperea brutală a contactelor cu lumea culturală slavă, dinspre care ne vin din ce în ce mai palide semnale, şi asta nici într-un caz din vina oamenilor de litere şi de film din cele două ţări, ci dintr-o înţelegere îngustă şi păguboasă a intereselor culturale pe termen lung şi scurt!! Între recomandările făcute de Cinemagia, de care vorbeam la începutul articolului, se afla filmul rusesc, singurul, „Gară pentru doi” (1983), în regia lui Eldar Ryazanov, cu Liudmila Gurcenko şi Oleg Basilaşvili în rolurile principale, ce propunea o tulburătoare poveste de dragoste, pigmentată cu umor, ironie şi amărăciune, film mult îndrăgit de spectatorii români, care au avut ocazia să-l vadă prin anii 1986-1988. Mulţi, din generaţia mea, îşi mai aduc aminte, cu multă plăcere, de „Moscova nu crede în lacrimi”, în regia lui Vladimir Menşov, cu un premiu Oscar obţinut în 1980! Oare câţi au văzut/auzit, din promoţiile mai noi, de Nikita Mihalkov, unul dintre marii regizori ai lumii, cu un palmares impresionant, dintre care amintim: „Sclava iubirii” (1976), „Piesă neterminată pentru pianină mecanică” (1978), „Soare înşelător” (1994), încununat de un premiu Oscar în anul următor, ori „Bărbierul din Siberia” (1998)?! Actor, scenarist, regizor, în primul rând, acesta declara, în urmă cu un an şi ceva, cu luciditatea unui mare artist: Întreaga omenire îşi pierde imunitatea în faţa răului (31 mai 2010), acesta fiind doar unul dintre mesajele profund umaniste ale artei sale. Nu contestă nimeni că au existat, sub presiune politică, de altfel, ca în toate ţările foste comuniste, prea destule rateuri, ce aparţin filmografiei sovietice. Erau imposibil de evitat. Orice deschidere ideologică, oricât de modestă, s-a soldat cu rezultate superioare în plan artistic, pentru simplul fapt că sufletul slav a avut, dintotdeauna, un potenţial uriaş, lucru ce se vede în mai toate artele. Era doar imperios necesar să existe un climat socio-politic mai relaxat, pentru ca aceste forţe să se descătuşeze, treptat-treptat, ceea ce s-a şi întâmplat, după moartea lui Stalin. Pentru a realiza o comparaţie convenabilă între cele două cinematografii cu pretenţii imperiale, aş aduce în discuţie modul în care au reacţionat, în segmente temporale diferite, faţă de două dintre capodoperele literaturii ruse, dar şi universale: „Război şi pace” de Lev Nikolaevici Tolstoi şi „Fraţii Karamazov” de Feodor Mihailovici Dostoievski. Astfel, în 1956, a fost realizat filmul lui King Vidor, cu punctul de plecare în capodopera

tolstoiană, iar, în 1967, a venit şi replica rusească, în regia lui Serghei Bondarciuc. În mod categoric, Liudmila Savelyeva în rolul Nataşei Rostova, Viaceslav Tihonov în rolul prinţului Andrei Bolkonski şi însuşi Serghei Bondarciuc, în rolul lui Pierre Bezuhov, au fost superiori colegilor americani, cu toate că – la o primă vedere – distribuţia, în filmul lui King Vidor, era copleşitoare: Audrey Hepburn, Henry Fonda (evoluţie ştearsă, departe de esenţa personajului – Pierre Bezuhov) şi Mel Ferrer. Înclin să cred, având şi avantajul perspectivei temporale, că, în cazul de faţă, americanii nici nu aveau şansa de a surprinde fluxul epopeic al romanului tolstoian, nici să atingă adâncurile răscolitoare ale sufletului slav, ci doar să dea o replică parţial convingătoare unui text, a cărui sevă curge pe alături. La fel de grăbiţi (şi de neinspiraţi) au fost aceştia când s-au apropiat de capodopera lui Dostoievski, „Fraţii Karamazov”, cu un film în regia lui Richard Brooks (1958), peliculă net inferioară celei semnate de Kiril Lavrov, în 1969 şi, cu atât mai mult, celei realizate de I. Moruzov, în 2009, din motive asemănătoare: pragmatismul şi profesionalismul rece american n-au reuşit să dea viaţă unor personaje atât de complexe ca Dmitri, Alexei şi Ivan Karamazov, Smerdeakov, Gruşenca şi Katia. Aceeaşi soartă a avut-o şi cinematografia bulgară, prohibită în România cu străşnicie, despre care aflăm că a înregistrat succese remarcabile pe plan internaţional: „Dsift” (2007) în regia lui Yavor Gurdev, „Lumea este mare şi Mântuirea pândeşte după colţ” (2008) realizat de Stefan Komandarev, „Misiune londoneză” (2010) de Dimitri Mitovski sau „Tilt” semnat de Victor Cincikov. Şi toate astea, în numele blestematului de rating, singurul ce contează, şi al unei atitudini ce aminteşte, ruşinos, de aceea comunistă, ce încerca să-i ferească pe cei mulţi de otrăvurile culturii occidentale, doar că acum este o realitate întoarsă pe dos! Un embargo (sau ce să fie asta?!) din care avem cu toţii de pierdut! MIRCEA DI UTZ

O călătorie cu metroul era, pe vremuri, un bun prilej de lectură. Mai ales cei care aveau de străbătut, prin subterană, oraşul în lung ori în lat în drumul lor zilnic de acasă la locul de muncă şi înapoi, scoteau, din genţi, poşete, serviete, sacoşe ori chiar de prin buzunare, câte o carte. Dacă traseul trecea prin zona Politehnicii, acolo unde se concentrează şi un mare număr de cămine studenţeşti, cu siguranţă zăreai în mâinile celor mai tineri vreun tratat de rezistenţa materialelor, de anatomie ori mai ştiu eu ce. De câţiva ani (am început să le pierd şirul de la o vreme!), în metrou poţi vedea trei categorii de cititori. Dimineaţa, când apar pe tarabe ziarele şi când prin staţii se găsesc jurnalele distribuite gratis – câţiva călători citesc – cu nesaţ, e drept! – aventurile vipurilor analfabete şi merţanate, ale vedetelor siliconate şi agramate, ale divelor cu bucile goale şi capul şi mai gol, ale vreunui tatuat, macho rău, bănuit de alte aplecări… Le urmăreşti reacţiile: de la mişcarea – la unii mai evidentă, la alţii abia perceptibilă – a buzelor care silabisesc textul, la sticlirea de satisfacţie din ochii celor intransigenţi (Bine i-a făcut, panarama dracului!), la nodul aşezat dintr-odată în gâtul unora mai pofticioşi (ştii că au ajuns ori la pagina 5, ori la anunţuri… matrimoniale!), până la bobiţa de lacrimă ivită în colţul ochiului de femeie milostivă şi cu frică de Dumnezeu (I-auzi, a părăsit-o şi ăsta, nemernicu’! 4-are noroc, sărăcuţa!). Alţii, de regulă tineri, numeroşi, citesc – n-aş spune cu pasiune, şi veţi vedea de ce – …telefonul mobil!! Figuri extrem de chinuite în concentrarea la care îşi supun creierul îşi fixează toată atenţia (câtă e) asupra ecranului luminat, precum o ghicitoare în fundul ceştii de cafea, de zaţul căreia atârnă tot trecutul, prezentul şi viitorul cuiva. Degetele butonează din când în când tastatura minusculă, dar nimic nu schimbă fizionomia concentrată a individului: nicio pâlpâire de curiozitate în ochii la fel de inexpresivi şi reci precum luminiţa ecranului, nicio fluturare de înţelegere ori vreo nedumerire nu încreţeşte fruntea aplecată asupra cutiuţei… magice. Nici floarea unui

Kyoka, poem din lirica japoneză, este, ca formă, o tanka cu cinci versuri şi 31 de silabe, repartizate 5-7-5 şi 7-7. Ceea ce o diferenţiază de tanka este unda de umor. Iată o kyoka a cunoscutului poet japonez Ryokan: „Unii se sacrifică / pentru a elibera lumea / pe când eu ascuns / în coliba de ierburi / îmi cultiv trândăvia”. O declaraţie sinceră, care demonstrează că sintagma atât de cunoscută – lenea n-a omorât pe nimeni – dăinuie relativ cu succes de secole!

zâmbet nu înmugureşte pe buzele strânse a efort, nici umbra unei trăiri interioare… nimic. Ei! În fine, rar, dar foarte rar, câte un călător ţine în mâini, unii cu evlavie chiar, vreun roman asupra căruia ochii lui iradiază o lumină aparte. Riscant gest! Mi-a relatat, de curând, o doamnă (a cărei vârstă îi explică obişnuinţa gestului şi pe care ocupaţiile zilnice o silesc la dese călătorii cu autobuzul) că a fost, în câteva rânduri, protagonista unor întâmplări năucitoare. În timp ce citeşte, aşezată pe un scaun, un tânăr (încă elev, probabil) i se adresează, agresiv: Citeşti, ai?! De ce citeşti?? Ai vreun examen? Iote, io am examen, da’ tot nu citesc!. („Noi obişnuim!” – i-ar fi replicat Moromete, gândesc eu în timp ce doamna îşi continuă relatarea aventurilor sale, căci, se vede, e o adevărată aventură să mai citeşti prin mijloacele de transport în comun!). Altă dată, un alt tânăr, după ce o interpelează, fără succes, cu aceeaşi uimită întrebare – începe să zbiere, în speranţa că astfel doamna, deranjată de gălăgie, sau poate pentru a curma suferinţa insului, va renunţa la activitatea ei atât de neobişnuită: Citeeeeşti?!! De ceeee?? De ceeee citeeeeşti??? În ambele situaţii, toţi ceilalţi pasageri tac, descoperind dintr-odată, cu mult interes, peisajul ce se zărea prin geamurile murdare ale maşinii. Adică cititul era o jignire, o ofensă de neiertat adusă tuturor călătorilor, dintre care doar lombrozianul avusese curajul atitudinii. Ceilalţi, un autobuz plin, avuseseră curajul nemaiîntâlnit… de a aproba prin tăcere, semn că erau de acord cu indignarea insului căruia vederea unui om citind i-a declanşat rezerva preistorică de agresivitate. RODICA LĂZĂRESCU

Toţi îmi cer votul – nu pot să-i aleg pe toţi mă las păgubaş. Pe vremuri era unul ştiai pe cine să alegi... *** Am visat noaptea c-am avut un accident – parcă murisem... Când a venit poliţia m-am... trezit imediat *** Ultimul greier mi-a intrat ieri în casă doar pentru-o iarnă. El doarme toată ziua noaptea cântă, eu stau treaz *** Poţi lua doctorii numai dacă nu citeşti instrucţiunile. De-acolo reiese că după ce mori te vindeci! *** Dante afirmă: „În fund de iad e gheaţă nu smoală şi foc.” Asta m-a pus pe gânduri îmi voi lua ceva mai gros *** Când eşti mic ai vrea să fii repede mare – şi se-mplineşte. După care nu-înţelegi ...de ce te-ai grăbit aşa!?!? *** Doi copii şi-un măr – Îl împărţim frăţeşte cel mic nu a vrut. Ştiu eu cum e frăţeşte mai bine-n jumătate *** Am o dorinţă: să am parte de-aprecieri şi-în timpul vieţii. Sigur că după aia e mai greu să mă bucur...

JULES COH BOTEA

Graalului şi scenariile în care apare reprezintă o nouă sinteză spirituală în care se pot identifica diverse tradiţii, în primul rând integrarea simbolurilor creştine – euharistia, Lancea. Mesajul spiritual al scenariului elaborat în jurul Graalului continuă să stârnească imaginaţia şi reflecţia contemporanilor. Mitologia Graalului face parte din istoria religioasă a Occidentului chiar dacă se confundă cu istoria utopiei. Graalului i se mai spune şi „mormântul Mântuitorului” pentru că o accepţiune latină a unui vas e şi aceea de mormânt. Asocierea atât de frecventă a sabiei cu Graalul vine tot dintr-o accepţiune paronimică a lui vas, însemnând arma, accepţiune supradeterminată de prezenţa istorică a spadei lui Cezar în Vasso Galate. Vasul mai cumulează intimitatea navei şi sacralitatea templului. Toate religiile folosesc ustensile culinare pentru riturile sacrificiale, în general în ceremoniile agapelor sacre sau ale împărtăşaniei – cupa, cazanul. Apanajul unei ustensile atât de universal folosită, atât de universal valorificată, va fi un simbolism complex. E ceea ce demonstrează studierea Graalului: simultan platou încărcat cu alimentele unei agape rituale, vas de regenerescenţă redând viaţa Regelui Pescar, caliciul feminin în care se înfige spada masculină şi din care şiroieşte sângele. Spada sau lancea legionarului care a străpuns coasta lui Christos, e frecvent asociată cu Graalul. Spada alăturată cupei e o prescurtare, un micro cosmos al totalităţii cosmosului simbolic. Graalul este transportat direct de Iosif din Arimateea şi de Nicodim din Anglia, sau găsit de Seth în Paradisul terestru, regăsit de Contele de Toulouse în timpul cruciadelor, căzut în mâinile genovezilor cu prilejul luării Cesareei. În literatura medievală europeană Sfântul Graal este moştenitorul dacă nu continuatorul a două talismane ale religiei celtice precreştine: Cazanul lui Dagda şi cupa suveranului. În legendele referitoare la Cavalerii Mesei Rotunde, el are puterea de a oferi fiecăruia dintre aceştia mâncarea cu carne preferată, simbolismul său se întâlneşte aici cu cel al cornului abundenţei. Printre nenumăratele sale calităţi în afară de cea de a oferi darul vieţii, se numără cea de a lumina – iluminările spirituale şi de a acorda forţa invincibilă. Graalul îl reprezintă pe Christos mort pentru oameni şi totodată potirul de la Cina cea de taină, dar şi caliciul liturgic conţinând adevăratul sânge al Mântuitorului. Masa pe care se află potirul este piatra de pe Sfântul Mormânt, Masa celor 12 apostoli, altarul pe care se serveşte sacrificiul zilnic, aceleaşi simboluri întruchipează şi Masa Rotundă în jurul căreia se aşează cavalerii. Se scot în evidenţă astfel trei realităţi – Răstignirea, Cina cea de taină şi Euharistia. Căutarea Graalului pretinde condiţii de viaţă înterioară rar întâlnite. Activităţile exterioare împiedică contemplaţia şi îndepărtează dorinţa. El se află în apropiere, dar privirile nu-l zăresc – Galahad cel neprihănit reuşeşte acolo unde Lancelot cel vinovat dă greş. Căutarea Graalului inaccesibil simbolizează pe plan mistic, aventura spirituală şi nevoia de interiorizare, singura în măsură să deschidă porţile Ierusalimului ceresc, unde străluceşte potirul Divin. Perfecţiunea umană nu se cucereşte cu lovituri de lance, ca o comoară materială, ci printr-o radicală transformare a spiritului şi inimii. TAMARA CO STA TI ESCU

Eseu

(II) Eroul e un ideal omenesc la fel ca şi sfântul sau înţeleptul ideea de erou se raportează la valoarea vitală de nobleţe sufletească. Este tipul ideal orientat cu centrul existenţei sale asupra nobleţei şi a realizării acesteia, asupra unor valori pure şi nu tehnice ale vieţii, virtutea sa fundamentală fiind nobleţea sufletească, dar există şi o nobleţe a trupului nu numai a sufletului. El se caracterizează printr-un plus de voinţă spirituală şi prin concentrarea sa faţă de viaţa instinctuală. Virtutea specifică eroului este stăpânirea de sine. Voinţa sa tinde spre depăşirea limitelor, spre putere, răspundere, temeritate. Modelul alegoric al traseului şi al luptei apare şi în romanul cavaleresc în jurul unui itinerariu străbătut de unul sau mai mulţi eroi, care trăiesc aventuri şi înfrâng piedici în slujba unui ţel înalt, pentru că atingerea ţintei propuse reprezintă sfârşitul unor nenorociri sau calamităţi şi începutul unei noi ere de bucurie, toate sunt ficţiuni ale căutării idealului. Lupta poate căpăta aspecte de o mare concreteţe. Răul se întrupează în făpturi monstruoase şi malefice: monştrii, balauri, căpcăuni, dragoni, zmei. Personificările răului sunt într-o stare de inferioritate faţă de principiul binelui, aşa cum Satan – creaţia lui Dumnezeu - este subordonat vointei lui Dumnezeu. Lupta fie proiectată în exterior, fie desfăşurată într-o conştiinţă sub formă de dezbatere interioară, este axul în jurul căruia se construieşte o bună parte a literaturii alegorice din epoca medievală. Modelul luptei şi cel al traseului arată că cele două ipostaze majore ale existenţei omului, adică înaintarea spre un ţel şi înfrângerea piedicilor sunt inseparabile. Ele alcătuiesc substanţa majorităţii poemelor eroice şi a romanelor cavalereşti din literatura medievală. Motivele iniţiatice ale romanelor au în vedere în primul rând o Căutare – Quête – lungă şi dramatică de obiecte miraculoase, ce împlică printre altele pătrunderea eroului pe lumea cealaltă. Perceval trebuie să petreacă o noapte în capelă alături de un cavaler mort; când tună el vede o mână neagră ce stinge singura făclie aprinsă. Un exemplu tipic de veghe nocturnă iniţiatică. Eroul traversează probe simbolice devenite stereotipii – traversează un pod păzit de lei sau de monştri. La intrarea în castel veghează zâne, demoni, capcane. Toate acestea amintesc de trecerea pe lumea cealaltă, coborârile primejdioase în Infern, făcând parte dintr-o iniţiere. În nenumăratele încercări suferite de personaje se împletesc mitologia onoarei cavalereşti şi dusă până la paroxism – exaltarea Femeii. Autorii au ca intenţie transmiterea prin opera lor a unei tradiţii ezoterice, sau trezirea cititorului după modelul fixat mai târziu de Dante. Simbolismul 21

William Shakespeare definea moartea prin atât de celebra remarcă „restul e tăcere”. Vieţii literare i-a conferit imagini, idei, adevăruri de o bogăţie, profunzime recunoscute de umanitate. Iată un pasaj mai mult decât apropiat unei teorii a dreptăţii, unui trunchi specific complexităţii: „Dacă ai cinsti pe fiecare după merit, cine ar mai scăpa de bici” – Hamlet. Romanele, nuvelele, piesele de teatru etc. mereu îi descriu pe cei care au biciul în mână, literatura nu face economie în a reliefa nedreptăţile, cruzimile, răzbunările, depăşind, fără termen de comparaţie, definiţiile pe care le poate oferi ştiinţa, filosofia, psihologia (acestora din urmă dacă le este anulată literaturizarea). O normă etică, în opinia marelui Shakespeare, un ideal al doctrinelor, sunt surprinse astfel: „Oamenii ar trebui să fie ce par; iar cei care nu sunt n-ar trebui nici să pară” – Othelo. Sensibilitatea poetică dă odată cu forţa expresivă o mai mare acceptare, putere de memorare. Şi totuşi reflec-ţiile artistico-filosofice au schimbat mult prea puţin lumea. Ele sunt martore ale mersului împreună a minţii şi sufletului, ale unei jenări când câte unul e dispus să-şi recunoască vinovăţia. În momentul următor, firea îi îndeamnă a se gândi la o stratagemă care să evite stinghereala… În Visul unei nopţi de vară, marele creator de universuri artistice ne cere să fim atenţi la ce dăruim pentru a fi fericiţi: „Dar pe pământ e mult mai fericit un trandafir ce-şi dăruie mireasma decât cel ce în sihastră bucurie trăieşte, creşte şi apoi se usucă vegheat de feciorelnicii săi spini”. Filosofii moralişti vor constata cât de puţini oameni sunt dispuşi să facă dezinteresat binele. Foarte puţini sunt dispuşi să dăruie pentru cei mai muţi… Cei născuţi să trăiască în egoismul lor „în sihăstria plină de spini”. Cei mai mulţi mai degrabă vor fi trişti de nedreptatea scuturării trandafirului şi pentru că urmează să piardă ce-au avut… Mesajul este admirabil. Atunci când „trandafirul va fi fericit în fiecare casă să-şi dăruie mireasma”, va deveni neînţeleasă RĂZBUNAREA, subiectul marilor creaţii shakespeariene.

Când prin cuvintele lui Polonius (Hamlet) genialul dramaturg spune: „dă la fiecare urechea ta, dar la puţini glasul tău” – şi nu ne poate arăta în cine să ai încredere, fiindcă firea este schimbătoare, ispitele multe, scenele mereu altele – totuşi pătrunderea în trăirile, judecăţile umane, merge dincolo de posibilităţile pe care le au conceptele, definiţiile lor, puse în faţa inepuizabilului vieţii. Penetrarea sporită vine din experienţa de viaţă a scriitorului, sensibilitatea ce predică geniul artei, actorul interpret, poate şi din teama că glasul tău într-o lume care întâlneşte mai mult răul se răzbună... Alternativele în viaţă sunt la fel de greu de ales ca şi în literatură: „A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea?” (sămi pun capăt zilelor, n-am curaj, să-l ucid pe Claudius, odiosul unchi, pot fi judecat greşit…?). Literatura, artele pătrund în sufletul omului constatând frica autorilor de a fi judecat datorită întrecerii măsurii, a părtinirii. Autorii gustă din teama neimplicării, chiar a unei oscilări între curaj şi teamă, peste tot ei se întâlnesc cu „a fi sau a nu fi”. Literatura „oglinda vieţii” – G. Ibrăileanu. este şi „expresia societăţii, aşa cum cuvântul este expresia omului” – Louis Jacques Maurice Cardinal de Bonald. Fiecare autor ar putea fi un exemplu în parte, dacă-i recunoaştem calitatea de zămislitor al unui univers. În Eugénie Grandet, Honoré de Balzac descoperă că: „Un duel neîntrerupt stăruie între cer şi interesele localnicilor”. În încrucişarea aceasta a săbiilor se petrece ceea ce dă consistenţă creaţiei, deoarece oglindeşte însăşi viaţa. La puţinele bucurii pe care semenii şi le produc, mai cu seamă datorită unor regularităţi, unei ordini previzibile, inundă imperfecţiunile, ura, durerilela unele dintre ele oamenii scot sabia, la altele se resemnează. Omul, cel care constată, exprimă disperarea, pune şi accente optimiste, face tot ce poate prin cea

Ion Tămâian, Cupa de foc 22

mai mare nelinişte pentru liniştea sa, a semenilor. Se forţează a crede de multe ori că este iubit, doar iubirea pare a fi pragul de sus al binelui : o jumătate de măsură ce implică încrederea şi resemnarea. O desfăşurare ideatică asemănătoare celei de mai sus, personajele, termenii fiind alţii, esenţa rămânând aceeaşi, întâlnim la Dostoievski care ne spune: „Viaţa ar fi un dialog a lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătaie sunt eu”. Dumnezeu este conceput în multe feluri de către oameni, filosofi: Cu recunoaştiinţă, cu puteri absolute de implicare, captivare, transfer către oameni a acţiunilor, dându-le liberul arbitru, făcătorul lumii, oganizarea lăsând-o pe seama pământenilor... O altă parte a gânditorilor, scriitorilor (a celor atei) nu văd nici un sens credinţei în Dumnezeu, ori îi atribuie un sens ca refugiu închipuit în faţa răului, pornind, mai ales de la încercările vieţii. Lipsa de implicare a Atotputernicului o consideră neputinţă, inexistenţă, contradicţii în termini, ajungând până acolo să-I găsească drept scuză „faptului că nu există”. Aserţiunea marelui Dostoievski „dialogul lui Dumnezeu cu diavolul” face parte din esenţa dialecticii, din lupta veşnicelor opuse, din posibila împăcare a laturilor contrare (când au devenit altceva faţă de ceea ce au fost). Sigur filosofiile duc mult mai departe pe linia argumentării, fără a avea dovezi multe în plus, acestor îndrăzneţe afirmaţii… Mult mai convingător este Dostoievski când devine mai mic filosof: „Omul când se îneacă se agaţă şi de un pai” – Crimă şi pedeapsă. (O definiţie pentru lupta supraveţuirii) DA IEL MUREŞA

Cronica ideilor

Cine n-a auzit de Saul Bellow? El este unul din marii corifei ai literelor americane din secolul 20, alături de personalităţi de prim rang precum John Steinbeck, Theodore Dreiser, William Faulkner sau Ernest Hemingway, şi pe drept cuvânt poate fi considerat liderul incontestabil al condeierelor din cea de-a doua jumătate a secolului. Născut în 1915 la Montreal într-o familie de evrei ruşi, Saul Bellow nu şi-a dezminţit nicicând înzestrarea în lunga sa carieră literară de peste 60 de ani: autor a treisprezece romane şi a mai multor volume de nuvele şi povestiri, el a fost răsplătit cu cele mai prestigioase premii americane, pentru ca în anul 1976 să i se decerneze Premiul Nobel. La acest capitol, jos cu pălăria! Ceea ce urmează să spun în textul de faţă se referă prioritar la omul Bellow, ştiut fiind faptul că omul şi opera nu alcătuiesc întotdeauna o unitate. Ba de multe ori lucrurile stau taman pe dos. Îmi voi susţine punctul de vedere raportându-mă la două din romanele sale: Iarna decanului şi Ravelstein. Primul apărut în anul 1982, celălalt în anul 2000. De ce tocmai cele două romane? Pentru că, în ele, Bellow face referiri exprese la românii pe care i-a cunoscut şi cu care a fost în relaţii foarte apropiate. În romanulreportaj Iarna decanului, ce tot aşa de bine s-ar putea numi „Povestea a două oraşe” – Bucureşti şi Chicago, personajul principal Corde, alias Bellow, petrece o vacanţă sui-generis de peste zece zile în Bucureştiul hibernal al anilor 1977, adică imediat după cutremur. El a însoţit-o la

Bucureşti pe soţia sa Alexandra, născută Bagdasar, fiica celebrului neurochirurg Dumitru Bagdasar şi a Floricăi Bagdasar, pentru a asista la ultimele ceasuri ale mamei, apoi la moartea şi incinerarea acesteia. Cartea prezintă pe de o parte ororile sesizate la tot pasul de autor în Bucureştiul strivit sub călcâiul de fier al dictaturii (frig, foame, frică şi nesiguranţă), iar autorul nu pridideşte să-şi exprime constanta sa afecţiune faţă de durerea soţiei şi întreaga sa compasiune vizavi de românii aflaţi la cheremul unor funcţionari nesimţitori şi brutali până la absurd; pe de altă parte, cu aceeaşi claritate şi spontaneitate, autorul prezintă cealaltă faţă a medaliei – ororile specifice oraşului Chicago: crime, violuri, droguri, vrând parcă în acest mod să afirme că nicăieri nu-i bine, dar că de oameni depinde ce fac cu valorile umane şi sociale pentru ca semenii lor să nu sufere ori să o ia razna prin acte ce-i situează în conflict deschis cu legea. Indiscutabil că romanul lui Saul Bellow a avut un impact uriaş asupra mediilor politice şi sociale occidentale, lucru pentru care trebuie să-i rămânem recunoscători, chiar dacă la vremea respectivă n-am putut s-o facem, căci cartea a fost ţinută departe de ochii şi cugetele românilor până după căderea regimului. Dar cum spuneam, în anul 2000 Saul Bellow îşi publică romanul Ravelstein, o carte despre un filosof poponar şi despre elucubraţiile acestuia. Personajele predilecte ale lui Bellow sunt evreii. Ravelstein e tot evreu, dar un evreu fundamentalist şi intransingent, care prin exemple, ironii şi sofisme, reuşeşte „să-i deschi_______________________________________

dă” autorului ochii asupra lui Radu Grielescu, românul din Paris în casa căruia el fusese de mai multe ori. Şi astfel, temeinic sfătuit şi îndrumat de Ravelstein (cealaltă faţă a autorului), Saul Bellow ajunge să vadă în Grielescu, alias Mircea Eliade, un legionar sadic, care, în calitate de discipol al lui Nae Ionescu, a scris despre „sifilisul evreiesc ce infecta înalta civilizaţie a Balcanilor”. Dar procesul de diabolizare declanşat de cei doi împotriva lui Mircea Eliade merge mult mai departe, iar savantul român, din ideolog, este transformat în călău: a ucis cu mâna lui evrei la Bucureşti, i-a atârnat în cârlige la abator, i-a măcelărit şi i-a jupuit de vii! De altminteri, toată această ciudată carte de bătrâneţe şi de adăpare din fervoarea misticii iudaice musteşte de bucuria apartenenţei la tradiţia iudaică şi clocoteşte de indignare la adresa celor care (fără a ţine cont de faima lor, sau poate tocmai de aceea) s-au făcut vinovaţi de provocări la adresa poporului ales: scriitorul Kipling are în scrisorile sale „un acces de furie împotriva lui Einstein” şi-i acuză pe evrei că „vor să dea o întorsătură evreiască întregului univers fizic”; iar medicul Céline este taxat drept ucigaş sadea, întrucât „recomanda ca evreii să fie exterminaţi ca bacteriile”. Cartea, prolixă şi tăioasă, pare mai degrabă mărturisirea de credinţă a autorului şi testamentul său filosofico-religios transmis viitoarelor generaţii de coreligionari. După parcurgerea unui lung arc de cerc existenţial, atunci când viaţa i se apropie de sfârşit, Bellow simte nevoia să-şi declare în scris totala adeziune la valorile tradiţionale ale iudaismului şi să-şi exprime respectul faţă de justeţea inalterabilă a legii talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Principiul susţinut de Bellow fiind în conformitate cu normele moral-religioase ale Talmudului – „Mai bine o nedreptate decât o dezordine în sistemul conceptual” –, un principiu care exclude din start culorile intermediare, iată de ce, fără urme de jenă sau regret, Mircea Eliade este sacrificat pe altarul ataşamentului surd şi orb, cu dezinvoltura din totdeauna a fariseilor de profesie! GEORGE PETROVAI

Opinii

A fi şi a deveni sînt două concepte într-o relaţie de interdependenţă cu mult mai strînsă decît pare. Preocupaţi ori de unul, ori de celălalt, neglijăm această relaţie, actuală, fie că e vorba despre individ, fie că e vorba despre colectivitate. Afirmaţia că fiecare devine ceea ce e a devenit deja un truism, avertizînd că existenţa poartă în sine germenii devenirii, că, altfel spus, existenţa noatră de mîine este rezultatul existenţei noastre de astăzi. Ceea ce uneşte cele două concepte este continuitatea, continuitatea existenţei, reclamată de continuitatea devenirii, fapt imposibil fără selectarea unor valori care să călăuzească generaţii succesive. Se asigură astfel stabilitatea societăţii din toate punctele de vedere. Continuitate, valoare, stabilitate. Fără aceste trei lucruri evoluţia societăţii nu e de conceput. Tocmai de aceea fiecare trebuie să se bucure de toată atenţia, in limitele unei corecte înţelegeri a conceptelor. Stabilitatea a fost şi continuă să fie condamnată confundîndu-se cu rigiditatea, cu anchilozarea, cu rugina socială, care împiedică evoluţia, devenirea, dar se neglijează că evoluţia lumii occidentale s-a produs tocmai prin stabilitatea societăţii, nu numai şi nu în primul rînd politice. La noi stabilitatea politică era asigurată! Stabilitatea nu trebuie confundată nici cu continuitatea, căci cazurile de continuitatea a instabilităţii nu sînt deloc rare. Şi nu e un joc de cuvinte, după cum vom vedea. Instabilitatea, în forma sa cea mai acută, revoluţia, provocată de stabilitatea forţată, îşi are rolul ei, ca orice hiatus. Trebuie să repună în drepturile ei devenirea, evoluţia. Continuarea stării de instabilitate este păguboasă pentru evoluţia societăţii. Sloganul unica soluţie – încă o revoluţie, pe care îl vedem din cînd în cînd la diverse manifestaţii, răspunde într-adevăr nevoii de repunere în drepturi a evoluţiei? Departe de mine gîndul că evoluţia noastră de astăzi urmează vreo regulă a devenirii, căci ne lipsesc coordonatele majore, valorile promovate (criteriile valorii!), capabile să asigure continuitatea socială. Revoluţia reclamată s-ar dovedi utilă dacă: 1) ar fi o revoluţie nouă, un alt fel de revoluţie, iar nu încă o revoluţie, despre care nu ştim unde ar duce; 2) această revoluţie, de un alt fel, ar afirma valori incontestabile ale devenirii, ale construcţiei, fundamentate pe criterii verificate de practictica socială, independente de doctrinele de partid. Or revoluţia care se reclamă la noi este departe de promovarea unor criterii ale valorii, apte să slujească devenirea în orice guvernare, asigurînd continuitatea socială, iar nu a relelor care conduc la învrăjbirea socială, sub auspiciile unei justiţii bîntuite de incompetenţă, reacredinţă şi abuzuri, ieşită de sub controlul social. Nu cred nici că situaţia este fără ieşire. Orice situaţie oferă şi ieşiri, numai că nu ştim sau nu vrem să vedem că totul trebuie să înceapă cu legile sau normele care să consfinţească valorile de la temelia continuităţii. Întreg universul se conduce după legi, deci cu legile trebuie să se înceapă. Cu cei ce le fac şi cu cei care trebuie să vegheze la aplicarea lor, cu sancţionarea spră a oricărei încălcări a

Ion Tămâian, Dansatoare ______________________________________________ legii, căci orice lege, oricît ar fi de rea, şi de nedreaptă, e de preferat fărădelegii. Nimeni nu e mai presus de lege, căci dincolo de lege e fărădelegea. Asta ar presupune însă ca toţi să fie judecaţi după aceeaşi lege. Întîmplătorul statul social sau public al cuiva nu-l poate scoate de sub incidenţa legii, aşa cum necunoaşterea legii nu-l absolvă pe necunoscător de rigorile legii. Furtul rămîne furt, indiferent de statutul autorului. Un parlamentar sau un boschetar care fură e tot hoţ şi trebuie să aibă tratament similar. Dacă pentru parlamentar e nevoie de acordul Parlamentului pentru a fi judecat, şi pentru boschetar trebuie să se ceară acordul cuiva. Altfel Parlamentul face o fărădelege, încălcînd ceea ce tot Parlamentul consfinţea în Constituţie. Aşa apar breşe în sistemul juridic. Consfinţite de legi ilicite, care permit eludarea justiţiei. De cei care le fac, de cei care le aplică. Un medic sau un profesor poate fi tras la răspundere pentru erori datorate necunoaşterii, neglijenţei sau relei-credinţe, dar această posibilitate este exclusă în cazul judecătorilor. Se face recurs, recurs la recurs, se dau sentinţe definitive în contradicţie flagrantă cu adevărul, fapt confirmat nu o dată de instanţe internaţionale. Cîţi judecători au avut de pătimit pentru sentinţe date greşit. El poate greşi?! Lui i se consfinţeşte dreptul la greşeală, căci legea o fost făcută de cei din sistem. După amînări nenumărate, în care timpul ar fi trebuit să conducă la eliminarea erorilor de judecată. Dar medicul care primeşte un bolnav grav trebuie să acţioneze imediat, în luptă şi cu timpul; nu are voie să greşească şi nu trebuie să greşească, chiar dacă se află după o zi şi o noapte de nesomn. Dacă toţi ar beneficia de dreptul de a greşi?! La toată urma, posibilitatea de a greşi trebuie admisă, în anumite limite. Dar şi a doua oară şi a treia… Mereu!? Pînă să ajungă la instanţele europene, procesele au trecut prin re-, re-, rejudecări, cu sentinţe considerate de forurile europene greşite. Cine plăteşte greşelile?! Nu ştiu să fi existat vreun caz în care autorii unor astfel de sentinţe greşite să plătească. Dar de plătit se plăteşte. Plăteşte Statul, adică noi. Nu spun că e singura posibilitate de a se începe. Dar un început trebuie făcut de undeva. Oricare ar fi începutul, trebuie curmată Fărădelegea şi instaurată Legea. GHEORGHE MOLDOVEA U Notă: Redacţia respectă opţiunile grafice ale autorului.

Cronica literară

Într-o fericită intersectare a intensiei cu extensia sentimentului naţional, Alexadru Surdu ne propune la finele anului 2011 (Ed. Renaissance, Bucureşti) o academică cinstire a sufletului românesc (A sufletului românesc cinstire), care, în 16 eseuri perfect rotunjite în discursul integrator, face o necesară interogare ontologică a fiind-ului românesc între apolinic şi dionisiac, fără să se lase amăgit de vehemenţele lui Drăghicescu, ori de ispitele spiritului românesc inventariate de Mircea Vulcănescu (Dimnesiunea românească a existenţei, 1943) sau de Etnicul românesc. 4aţionalismul lui C. Rădulescu-Motru. Cinstirea sufletului românesc se face mai degrabă în sensul noician al bucuriilor simple, al creaţiei şi frumosului din rostirea românească fără a atinge însă vulnerabilităţile spiritului românesc sub cele şase maladii ale determinării. Alexandru Surdu, ca orice ardelean (n. 24 februarie 1938 la Braşov), are o percepţie a românismului care înclină mai degrabă spre opţiunea blagiană, cumva alta decât aceea a lui Vasile Băncilă (Spaţiul Bărăganului). De la andante, la allegretto, apoi la allegro ma non toppo şi, în final, la allegro vivace, optimismul lucid al argumentării străbate istoria românească de la Codicele maramureşean de la Ieud, la Dunărea împărătească, unde se stă de vorbă cu Dumnezeu pe seama bucuriilor simple şi a celor şapte păcate, ori prin făptuirea Mitropolitului Andrei Şaguna (ca anwesendes) în termenii filosofiei fericirii la Petre Andrei, ca să se ajungă mai apoi la reinstituirea duhului sărbătorii întru cinstirea sufletului românesc. Adevărata cultură este aceea care rămâne după ce ai uitat tot ce ai învăţat, nota prima femeie laureată a Premiului Nobel (1909), suedeza Selma Ottiliana Lovisa Lagerlöf. Iar Alexandru Surdu caligrafiază apoteotic în contextul adevăratei culturi, percepute însă la nivel academic, cele 16 eseuri în care reaminteşte locuri, oameni şi fapte în diacronii care licăresc la marginea uitării, umbrite de actualităţi şi factualităţi care nu au promovat încă judecata istoriei. Codexul de la Ieud ar fi încăput pe alte mâini, precum unele manuscrise ale lui Dimitrie Cantemir, pripăşite pe la Moscova, ori şi-ar fi trăit eternitatea prăfuit şi afumat în satul maramureşean dacă Andrei Bârseanu nu l-ar fi tezaurizat la Biblioteca Acade-

miei, unde va fi fragmentat în patru bucăţi („ce-i drept nu cu toporul”), ceea ce îl face pe Alexandru Surdu să simtă lipsa unui plural pentru ceva, aşa cum au grecii (deşi mă îndoiesc că asta ar fi soluţia). Poate că ideea lui Noica de „a se edita manuscrisele greceşti păstrate în Academiile Domneşti din Iaşi şi Bucureşti ar fi colorat petele albe din cultura românească dintre 1640 şi 1821” (p. 42). Dar ce nu a reuşit să facă Academia până astăzi, au făcut cu prisosinţă spirite academice, atât de generoase, precum preotul Vasile Oltean la Muzeul Primei Şcoli Româneşti din Şcheii Braşovului. Şi tot dintr-un spirit transilvan consecvent se proclamă în numele românităţii un imperiu (pierdut poate vremelnic) „al românilor de pretutindeni, din 4ordul Mării 4egre până în Panonia şi din Carpaţi până în Peloponez” (p. 65), fiindcă pământul acesta, cândva o adevărată Grădina a Maicii Domnului, „prin vorbe frumoase, prin epode, prin meditaţii şi prin rugăciune” (p. 195) ar putea trezi la nemurire sufletul românesc, crede autorul. Dar tot Alexandru Surdu notează în altă parte (p. 71), după o vorbă înţeleaptă, că vremurile mari nasc oameni mari; o Doamne, ce bine ne-ar prinde nouă însă ca oameni mari, de care nu am dus lipsă niciodată, să poată naşte timpuri de istorie, nu doar de supravieţuire! Şi modelele transilvane ale Scolii Ardelene, ale ASTREI, ale Marii Uniri ar fi suficiente cât să ne dea temeiului speranţe. Din păcate, şi mi se pare că am spus-o uneori cu vehemenţă, ne irosim în bucurii simple, sociologice, existenţiale şi ne îndepărtăm de tristeţea superioară, anabasică a Tinereţii fără bătrâneţe pentru a ne retrage din orizont în chip mioritic, din fericire nu până la dispariţie, ci până la doina de înstrăinare. E adevărat că „păcatele

ontologice sunt legate de particularităţile speciei umane şi nu ale regnului animal” (p. 124). Şi Alexandru Surdu trimite pentru asta fie la criteriul creştin al moralei, fie la poezia simţirilor superioare, chiar dacă folclorul e gata să piardă şi confruntarea cu axiologia mileniului al treilea, după ce a pierdut-o pe cea cu gnoseologia în mileniul trecut. Cu toate că, potrivit lui Peirce, a semnifica îşi transferă determinările dinspre paradigma intensională spre una extensională, modelele continuă să trezească pasiuni ale sufletului. Etimologiile sunt totuşi adevăruri care trebuie căutate, ştiute şi respectate cel puţin pentru funcţia lor fatică: Cidonia/Codlea, Geist/Zburator/ Dragobete etc. Astfel, ascultându-l pe Ovidiu când spunea Deicique beatus ante obitum nemo supremaque funera debet, se explică poate şi faptul că Petre Andrei, care a vorbit cel mai bine despre fericire a avut un sfârşit nemeritat. Iar Vasile Băncilă (a se vedea inclusiv Primatul disciplinei) atinge tipurile elevate ale tăcerii (din care soarta îi face o penitenţă nedreaptă), tăcere despre care scria şi David Le Breton: Limba lui Dumnezeu, Disciplinele tăcerii (vol. Despre tăcere; Ed. All, Buc., 2001), pe care nu le ocoleşte nici Alexandru Surdu în A sufletului românesc cinstire. Recursul la mit, la legendă, la simboluri nu e întîmplător pentru argumentare cu atât mai mult cu cât academicanul Alexandru Surdu a scris despre Gândirea speculativă (Ed. Piadeea, Buc.,2000), Mărturiile anamnezei (aceeaşi editură, 2004), Teoria formelor prejudicative (Ed. Acad. Române, ed. II, Buc., 2005). El ştie precum Umberto Eco (Dall’albero al labirinto. Studi storici sul segno e l’interpretazione, Milano, 2007) că nu se poate construi o semiotică fără subiect, chiar dacă în cartea de faţă nu are o intenţie expresă de acest gen, şi tocmai de aceea se întoarce la o instanţă cognitivă irevocabilă, impusă de distincţia ontologică, ceea ce numai prin legătura dintre res cogitans şi res extensa poate dura o insichtstehen; situarea în sine a românului. „Iar dacă partea sentimentală a sufletului românesc este astăzi în mai mare suferinţă, complăcându-se adesea în văicăreală şi tânguire, trebuie să ne reamintim trecutul şi suferinţele mult mai mari prin care am trecut” (p.192). Ori cum se poate face asta mai bine decât printr-o cinstire nu a firii, ci a sufletului românesc situat în sine întru identitate şi fiinţare naţională.

IULIA CHIVU

Răzvan Ţupa nu scrie deloc o poezie memorizabilă. E printre foarte puţinii poeţi de după anul 2000 care lucrează cu o seninătate caustică în marele său lobby către receptor, cu o altă categorie de efecte. Probabil acesta e unul dintre motivele originalităţii sale. poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti* e o carte care continuă şi diversifică serialismul său poetic, nu atât de elaborată precum corpuri româneşti, Cartea Românescă, 2005), dar mai interesantă sub aspect literar. Dacă precedenta lui carte era un comunicant problematic, cu o notă mai mică de discursiv şi cu o mai mare cantitate (hiperrafinată) de afect – până la urmă acestea sunt rămăşiţe benefice din poezia americană, trecute prin toţi poeţii importanţi de peste ocean şi plecate de la Whitman –, aceasta este mai degrabă o culegere decât o carte, o culegere a serialismului său, a ultimilor ani. Se surprind radical schimbate intenţii dar şi tot atât de radical schimbate delimitări şi chiar căderi în simplism. Poezia de relaţie a lui Răzvan Ţupa e, poate, printre puţinele situate în poezia contemporană în spaţiu, trăind într-o circularitate şi într-un echivoc al plurivocalismului, al pluriadresantului. Cu toate acestea, cu tot bagajul media în spate (versuri, devenite lozinci ale personalului, apărute pe ecranul magazinului Cocor, blog, poetici experimentale etc.) poezia sa menţine o stare

extraordinară de intimitate. Această intimitate e de două feluri: intimitatea respiratorie, eliberată de erotism şi verbalizată mai mult prin cuvintele de legătură decât prin dominante iconice, expresioniste, şi intimitatea nostalgiei. Prima intimitate pune accentul pe o relaţie dintre oameni, pe o comunicare demnă de simetria unui clasicist, dar cu absurdul lexical ionescian în braţe. Ei, neerotizaţi, spun că îşi spun! În a doua intimitate, personală, se evocă hiperprezent o copilărie în cartierele muncitoreşti antedecembriste, un adevărat flux al nostalgiei, iar aici nostalgia e lirismul pe când instrumentarul poate fi văzut lejer ca unul cu implicaţiile prozei. Această inedită îmbinare de intimitate şi social e una dintre cele mai fericite. În această culegere există însă şi o dorinţă mai puţin fericită de a pătrunde în social (de a forţa socialul), prin real, atât de mult încât unele versuri ale unor poeme sunt pur şi simplu colaje scrise cu rimă în ritm de rap şi hip-hop. Aici situaţia nu mai e atât de bine controlată, dar acest mic dezechilibru, dacă e să îi găsim un mic merit părţii sale rimate, face bine per ansamblu, dă un aer de uşurătate, de vivacitate, unei cărţi care, altfel, ar fi fost prea gravă în intimizarea ei, poate emfatică, în orice caz, mai uşor clasificabilă critic. Controlul asupra unei intimităţi neerotice care irigă aproape toate poemele, atunci când eşti un poet social ca Răzvan Ţupa, e o mare reuşită într-un context poetic opus, rezidual. ___________________________________________________________________________

Dar tocmai prin această putere de control devine/se menţine un poet social. El se adresează maselor, dar evident că nu în sens maiakovskian, ci în sensul individualităţii convinse din colectiv. Aforistica sa poetică labilă e tocmai opusul simplismului şi rigidităţii unui poet social. Răzvan Ţupa e simplist în acea parte a textelor sale în care nici efectul nici esteticul şi nici construcţia nu justifică existenţa poemului. Unele poeme sunt ornamentale iar de aici se poate extrage un uşor barochism, dar care rămâne totuşi marginal. Culegerea nu duce lipsă nici de poeme mai puţin valoroase, cu roluri episodice, să spunem (maşinuţe româneşti, de pildă, care, însoţit de o fotografie, se transformă într-un text descriptiv conform unei logici de presă pe care autorul o cunoaşte foarte bine, aceea că imaginea subjugă textul, şi care ne explică acel caracter iconic dus până la pleinairism – conform fotografiei) aşa cum are şi capodopere ((29) deja, *lichidităţi <„Nu aveam cap, doar un monopost cu boxe integrate.”>). Oricum, totul fiind relaţional şi comunicant în poezia lui Răzvan Ţupa, deci reactiv, echilibrul estetic are o dinamică a sa, primul ciclu Praf de stele – 77 de note de poezie şi două tăceri arată un exerciţiu variaţional care pregăteşte stilul următoarelor (Cerul din Delft şi Marea planşă a cotelor memoriei) şi care se împlineşte în ele. Încercarea de prozaicizare a lui Răzvan Ţupa, de a trece din literar în urban şi chiar în stradal nu e totdeauna reuşit naturalistă. Dacă rimele facile, de cartier, scontat facile, osifică şi lejerizează un topos, versuri precum: „(…) reuşim să spunem ceea ce celălalt / crede că e de la sine înţeles” (chişinău garaj) nimeresc în pagină ca un fel de ciorne ale vorbirii, lucru care arată nu atracţia poetului pentru explicit şi buruienos de limbaj, ci surprinderea tuturor fazelor comunicării orale. Unele poeme chiar au un caracter, măcar specificat, oral, e cazul acelui remake după Imnul României ori poem ORAL [sau] veniţi să luaţi LUMI4Ă [sau] tupy-paste DI4 GURA literaTuriştilor, în care sunt integrate intervenţiile diferiţilor participanţi la o dezbatere privind limitele dreptului de autor în cazul poeziei, deci tot social. → DARIE DUCA

Poemul acesta din urmă e chiar o replică la tema discuţiei, replicile încărcate de drept de autor nominal topindu-se în substanţă. Caracterul reactiv al acestei poezii e încă o dovadă de social care nu evită politicul, nici n-ar avea cum, ci îl implică tacit şi aproape subteran. Cumva, cu o schimbare de umori şi de afecte/efecte, se străvede un dinamism asemănător poeziei lui Ion Gheorghe, ceva mai rudimentar la autorul Elegiilor politice, dinamism al relaţiei din cadrul triadei socialpolitic-poetic. Socialul se vede şi în referinţe, ca şi în umori [La mormântul lui A.P.] psihopoem [cu clubişti nazi wanabe] – varianta masculină – reacţia la social, la public, vine din caracterul ocazional al poemelor de presă (La mormântul lui Aron Pumnul etc., nu e nicio descoperire în asta, atâta doar că aici referinţa se suprapune descendenţei, nu prin stil, ci prin raportare. Intimizarea, la care făceam apel mai devreme, din poezia sa, e factorul coagulant şi oxigenul poemelor. Dar intimitatea poate fi şi publică. Tocmai poeme de genul acesta o confirmă, raportarea lor. Versuri ca: „ne-ar şi plăti ca să stăm acolo ne-ar şi plăti ca să nu stăm altundeva ne-ar şi plăti ca să nu ne gândim la toate minunile care ne-ar putea lega unii de ceilalţi, alţii de noi toţi de voi spunând asta: vorbe care trebuie spuse şi gata” (chişinău garaj) sunt exemple de foarte rafinată combustie, versuri în aceeaşi măsură de intimist şi de poet social. Aici nu mai e simplism, ci îngemănarea celor două hipersensibilităţi într-o seninătate greu de egalat într-o literatură dominată de crânceni, venali, sangvinici. Sunt convins că, după moartea lui Adrian Păunescu, deşi cu alte coordonate, Răzvan Ţupa e marea surpriză a poeziei sociale. ________ *Răzvan Ţupa, poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti, Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2011, 96 pag.

Prima impresie pe care o comunică poemele lui Virgil Todeasă (Discurs de trecere, Editura Limes, 2011) e legată de faptul că pentru el poezia se face în virtutea unui mandat irepresibil, ce nu exclude, ba chiar presupune jertfa. Situată astfel, vocaţia poetică se încarcă de virtuţi morale, cultivate cu religiozitate. Poetul e fiinţa excepţională, deţinătoare a adevărurilor esenţiale, idee prezentă în vechi tradiţii. De aceea, probabil, unele versuri ale cărţii au vocabule bântuite parcă de amintirea unor aprige judecăţi. Mandatat să spună adevăruri fundamentale, poetul pune în câte un vers incendiul viziunii: „Cu voce din morţi tunetul sună”. Suflet delicat, Virgil Todeasă intră repede în alertă, când trebuie să decidă pentru rău sau pentru bine. În fiecare poem al său e un moralist pe care „naivitatea” lirică nu-l împiedică să facă distincţii clare. Lirismul unor poeme vine parcă din mintea unui judecător frisonat de imagini fugace. Dimensiunile poemelor corespund unor mişcări emoţionale, rapide ca nişte flashuri. Prin astfel de scurte luminaţii, poetul face neobosite exerciţii de autodefinire. Tonul poemelor are de cele mai multe ori nuanţa gravă a afectelor decisive. Rareori, pătrunde în austeritatea expresiei lirice vreo imagine produsă de intenţii ludice. De cele mai multe ori, poemele sunt scrise de un om ce-şi simte vocaţia misionară. Este ceea ce îl înscrie pe Virgil Todeasă în tradiţia poeziei ardelene. Se întâmplă, e drept, arareori, ca poemul să fie construit doar de un duh moralist, ca şi cum un 27

violonist ce şi-a pierdut vioara suplineşte absenţa muzicii prin discursuri misionare. Potenţialul expresiv al lui Virgil Todeasă e stocat în secvenţele scurte, dense imagistic. Puterea sugestivă a unor astfel de secvenţe pare că e produsă de un duh nipon nimerit la Vingard: „Printre nori albaştri, / Sus, / Misterul zborului / Adoarme / Dus”. Sau: „Strigatul sentoarce / Ghemuit, / Îl văd la mine-n palme / Încins cu brâu albastru / Luat din cer”. Predispoziţia poetului pentru insinuarea stranietăţilor în secvenţele scurtelor halucinaţii produce peisagii aspre, de grafician auster. Vocaţia poetică autentică a lui Virgil Todeasă răzbate cu claritate şi în astfel de poeme, fulgerate de situaţii existenţiale stranii: „Era atât de singur / Încât s-a împuşcat / Să vadă ce-l mai doare /.../ Privi apoi, prea mulţumit, / Cum lângă sine, duios, / Creştea o floare”. Sensibilitatea acută, curentată de inteligenţă, scrie poeme frumoase, ca acesta: „S-a observat că el avea pantalonii rupţi / De oboseală // A doua zi / Nimeni n-a mai crezut pe nimeni”. Poemele scurte definesc bine talentul lui Virgil Todeasă, obişnuit să se manifeste, în cea de-a doua parte a acestei cărţi, în imagini de un estetism pronunţat. Plăcerea lecturii acestor poeme provine din sesizarea inteligenţei poetice. Aceasta, pentru a obţine efecte puternice, asociază un detaliu al realului cu ecoul afectiv al acestuia. Astfel de poeme reprezintă nişte concentrate de imagini, în care rafinamentul construcţiei deschide promiţătoare sugestii: „Între uscat şi ape / Se află nisipul ud al neantului / Ca nuanţă”. Adevărate euforii ale vizualităţii încarcă toate aceste poeme. Nu-mi pot reprima plăcerea citării câtorva din aceste bijuterii: „Frâie / Pentru prins caii / Din ceruri” (Fulger). „Râul tulbure / Care scapă / bântuind peşterile” (Ura). Estetismul pronunţat al acestor versuri rezultă din voluptatea poetului de a depăşi simpla descriere a obiectelor. Aceasta trece repede în viziune, producând ecouri afective şi sugestii. Aceste definiţii lirice reprezintă discursuri dense despre trecerea prin real a unei sensibilităţi poetice autentice. Ele sunt dovada că poetul Virgil Todeasă ştie să exprime şi să transmită starea de graţie lirică. AUREL PA TEA

Mi-l imaginez pe Cornel Galben ca pe o figură pitorească din vremuri înnobilate de aburul amintirii, lustruindu-şi tacticos flaşneta şi aranjându-şi cu grijă „planetele” în cutia de lemn, pe marginea căreia nelipsitul papagal îşi aşteaptă solemn clienţii. Sunt, în cutia domnului Galben, 51 de „planete” ce „prezic” trecutul, prezentul şi – pentru câţiva norocoşi – viitorul a 50 de poeţi, ale căror volume/cărţi sunt lăsate să vorbească singure, căci autorul nu are pretenţia de a stabili [...] care este comandantul şi care soldatul, deşi opiniile critice nu lipsesc întru totul, după cum aflăm din cuvântul său de deschidere. „Planetele” concepute de Cornel Galben sunt un fel de „captatio benevolentiae”, intenţia declarată în prefaţă fiind aceea de a vă recomanda o carte. Că nu se doreşte stabilirea unei ierarhii ne-o sugerează şi opţiunea prezentării în ordine alfabetică a poeţilor aduşi în atenţia publicului cititor. „Cutia” lui Cornel Galben (Alergând prin subteranele textului, Editura Corgal Press, Bacău, 2010, 144 pag.) grupează prefeţe şi postfeţe, recenzii şi cronici, precum şi texte mai vechi, referitoare nu doar la poeţi din ţinutul aflat sub tutela blândului Bacovia, ci şi din întregul areal al ţării, din Banat până în Dobrogea, din Suceava până la Cluj, trecând uneori Prutul şi ajungând chiar până în „perfidul Albion” ori în „Ţara Sfântă”, oriunde vieţuiesc scriitori ce îşi păstrează

graiul natal în condei. Criteriul care a stat la baza selecţiei operate este unul valoric, fără îndoială, întrucât volumele prezentate au trecut, oarecum, proba timpului, unele dintre ele datând chiar din 1976 ori 1978, iar criticul a urmărit evoluţia autorilor discutaţi şi a constatat, cu satisfacţie, că majoritatea i-au confirmat previziunile, ba chiar şi-au consolidat statutul poetic prin noi apariţii editoriale, prin premiile obţinute şi prin titularizarea ca membri cu drepturi depline ai Uniunii Scriitorilor. Într-o perioadă în care apar volume de poezie cu zecile de mii, cronica de întâmpinare nu-şi mai găseşte loc în presă, apetitul pentru lectură scade văzând cu ochii, într-o vreme în care, totuşi, demonul angelic al poeziei încă supravieţuieşte, un bun cunoscător al spaţiului literar băcăuan şi nu numai îşi asumă, aşadar, rolul de a întreţine şi a provoca, dacă e posibil, interesul cititorilor, mulţumit dacă va găsi, pentru autorii prezentaţi, încă un lector dornic să le descopere universul liric. Luând drept pretext sau având în centru unul dintre volumele poetului prezentat, scenariul fiecărei „planete” îşi propune să aproximeze universul liric al acestuia, pe care îl aşază sub un generic sugestiv. Cu câteva excepţii, fiecare titlu intră în nişte raporturi speciale cu acea creaţie poetică propusă spre lectură. Unele preiau titlul volumului: Jocuri de dragoste, Tâlcuitorul de semne, Poeme de amurg, Lumina grăitoare, Menestrel peste păduri, Dincolo de paradis, Capriciile Săgetătorului, Menestrel pe Strada Mare (chiar dacă, în ultimul moment, Angela Scarlat a renunţat la acest titlu, rămas însă în descrierea CIP a volumului), Călător spre veşnicie, Ultimul vorbitor de umbră. Altele reiau, fără ghilimele, un vers, o sintagmă din creaţia poetică supusă analizei, ce se constituie într-o autocaracterizare pertinentă/autodefiniţie sugestivă: Detonatorul de suflete (Ion Dragomir), Orfeu cu lira-n spate (Dionisie Duma), Poetul înţelesului care începe să fie (ar fi Nicolae Mihai); Un Harpagon panicat (Lucia Olaru Nenati); Sub glonţii îndoielii (se află Vasile Spinei); Între dorinţă şi refuz (se plasează Magda Vlad).

Câteva titluri se constituie într-o judecată de valoare, o concluzie în avanpremieră a analizei: Sinceritatea rostirii este motivul pentru care suntem invitaţi să-l iubim pe Nikolaus Berwanger; Un imn frumuseţii este considerat a fi volumul clujeanului Constantin Cubleşan, Vârsta Amintirilor; Spre o altă vârstă, evident poetică, ce îl va propulsa neîndoielnic acolo unde îi este, de fapt, locul, păşeşte Alexandru Dumitru, În aşteptarea făurarului se află Benone Ghenciu, ce se aseamănă cu o harpă cu strunele smulse şi împrăştiate la care „nimeni / nu a ştiut să cânte”, în vreme ce cronicarul îl sfătuieşte să-şi fie sieşi însuşi făurarul care să arunce la coş textele ce-i parazitează opera; Spre poezia adevărată fixează stadiul la care se află Florin Grigoriu şi ţinta ce trebuie vizată; Încrederea de a o lua de la capăt exprimă, aflăm în finalul recenziei, încrederea cronicarului în cultul lui Ioan Iacob faţă de poezie, precum şi îndemnul pe care i-l adresează acestuia să o ia de la capăt; În aşteptarea sărbătorii rezonează cu concluzia recenziei la placheta de versuri a Marianei Zavati Gardner: confirmarea, „aur(ul) neprihănit” al versurilor sale se lasă încă aşteptat. Câteva generice exploatează sugestiv şi inedit titlul volumului, fie preluând parte din acesta (Clipă şi durată în Ţara cocorilor – pentru poetul băcăuan Sergiu Adam, Scrisori din ţara cocorilor albi; Stanţele adolescenţei – pentru Stanţe/Poems/ Stances al Ancăi Adochiţei care avea, la data apariţiei volumului, doar 18 ani; Poetul Luminii este Ioan Goagă, autorul unui singur volum, Limanuri de lumină; Sub semnul lupului stă cartea lui Mihai Merticaru, Imperiul lupului), fie comentându-l (O lume în care totul e posibil – cartea pentru copii Papucei cu felinare a lui Leo Butnaru), fie explicitându-l (Tainele iniţierii – Emilian Marcu, Cartea celor optzeci şi opt de taine, în care vom descoperi drumul iniţierii din taină în taină, o iniţiere nu doar a poetului, ci şi a cititorului deopotrivă; Arderea ca iniţiere – Silviu Claudiu Mihai, Copilul de foc), fie parafrazându-l (Fermierul vorbirii este Daniel Ştefan Pocovnicu, cel care se declara Proprietarul de locuri comune, în vreme ce Valentin Rădulescu este Călător pe o ambarcaţiune desuetă, ambarcaţi-

unea cu pricina fiind Corabia cu pânze de păianjen, volumul său din 2006), ori intrând în antiteză cu acesta (Patriarhul tăcerii este Victor Munteanu, autorul volumului Locuinţă pentru un strigăt). În fine, Clipa de bucurie este o definiţie metaforică a epigramei atunci când atenţia criticului se opreşte asupra unui epigramist (Vasile Matei), autorul volumului Desculţi, pe cer, Constantin Ştefuriuc, este Păstorul stelelor, iar poemele lui Gheorghe Roman (cel care, înfrânt de un destin tragic, în doar trei ani „a încercat să ardă etapele”, şi care, cu cea de-a şaptea carte a sa, Singurătatea cometei, se autodefineşte premonitoriu) sunt numite Baladele drumeţului grăbit. Pentru a-şi concentra prezentarea şi a lăsa loc amplelor citate (putem afirma că fiecare „planetă” este o mică antologie a autorului respectiv, întreruptă, din loc în loc, de comentariile criticului), Cornel Galben apelează la formule condensate, la enumeraţii ori metafore, la comparaţii şi epitete multiple ori la construcţii antitetice. Astfel, Petru C. Baciu sculptează cuvântul, Iancu Grama este egal cu sine, Florin Grigoriu toarnă apă la pomul cuvintelor, Simona Nicoleta Lazăr sapă în cuvânt, Marcel Mureşeanu este ironic şi sclipitor în mânuirea cuvântului, Valentin Rădulescu este corăbier iscusit, suceveanul Ion Cozmei a urcat spre Golgota poeziei, volumul lui Constantin Cubleşan, poetul-diarist, este un jurnal liric de călătorie, Dionisie Duma trece prin anotimpuri cu nonşalanţă [...], rupe orele şi lasă caii să-i roadă paşnic „haina vârstei”, Alexandru Dumitru e tălmaciul abisal. Ioan Benche se întroieneşte în cântec, după ce a trecut mai întâi prin focul jocului de ursită, de copilărie, de bancă, de adolescenţă, de soldat, de vis, de zbor, de căutări, de teamă..., versurile lui Sergiu Adam sunt melodioase, cantabile, elegiace, poezia Loredanei Dănilă este încorsetată în chingile aceloraşi obsesii (singurătatea, ploaia, lacrima, timpul, resemnarea, duminicile, rugile, sângele, clopotele, iubitul), poemele lui Ion Machidon sunt inundate de grâu, de ploi de mere şi gutui, de buturugi de pâine, de cireşe coapte, de iarbă..., codrul, râul, apa în genere [...], muntele,

pădurea, tundra, sihăstria compun toposul Marianei Zavati Gardner populat de mulţimea vietăţilor (somoni, elani, bouri, capre, ţapi, reni, scoici, vulpi, ghionoaie, moruni, vulturi, castori, foci, dar şi insecte turbate). Preotul-poet Ioan Goagă este pus în situaţia de a opta între sentiment şi raţiune, între speranţă şi deznădejde, între ideal şi realitate, între materie şi spirit, Victor Munteanu pendulează între sacru şi profan, Gh. Andrei Neagu combină pasaje sclipitoare ca metaforă [...] cu banalităţi supărătoare. Acolo unde le depistează, Cornel Galben indică influenţele, filiaţiile autorilor recenzaţi: Anca Adochiţei are descendenţă bacoviană, Ioan Goagă este eminescian ca structură, Iancu Grama poartă, în verbul său, inflexiuni stănesciene şi umbra lui Bacovia, Gh. Izbăşescu călătoreşte spre zorii mereu proaspeţi ai literaturii române. La Simona Nicoleta Lazăr notează influenţele eminesciene transparente şi unele accente [...] minulesciene, iar Constantin Ştefuriuc se află pe urmele lui Labiş. În câteva rânduri, Cornel Galben îşi ia rolul în serios şi îşi exercită „la vedere” meseria de critic. Confesiunea lui Ion Cozmei necesită încă alte stări de veghe în peşteră; e de părere că „aur(ul) neprihănit” al versurilor Marianei Zavati Gardner se lasă încă aşteptat; identifică imperfecţiunile stilistice, unele greşeli de exprimare la Nicolae Răzvan Stan şi repetiţii obositoare [...], construcţii forţate [...] ori neglijente la Mihai Merticaru; constată că la Vasile Matei se mai sare calul, în vreme ce în cartea lui Iulius Iancu poezia [...], în înţelesul ei adânc, lipseşte din aceste versificări melancolico-sentimentale. Sunt observaţii critice oarecum atenuate de grija de a nu supăra, cam prea multă pentru un critic pe care nar trebui să-l intereseze decât să spună adevărul despre valoarea cărţii discutate, şi nimic mai mult. Dar nici mai puţin. Cu toate acestea, culegerea de cronici şi recenzii a lui Cornel Galben rămâne o carte utilă, merituoasă şi, dacă va reuşi să atragă spre poezie încă un lector dornic să le descopere universul liric, consider că şi-a îndeplinit menirea. RODICA LĂZĂRESCU 29

O a treia antologie de poezie semnată de Valentina Becart, de data asta mai amplă, vine să ofere cititorului de rând un mănunchi de stihuri smulse din preaplinul semenilor care, în pofida atâtor tracasări cotidiene, reuşesc să-şi disece sinele şi să aştearnă pe hârtie fărâme dintr-o gândire neîngrădită de prejudecăţi şi precepte. Aici stă, credem, şi explicaţia titlului, autoarea, sensibilă poetă la rându-i, intunind în fiece autor un ego ce încearcă să se detaşeze de o realitate incomodă, oferindu-ne o altă faţă a personalităţii lor. Câţiva dintre cei 73 de poeţi ne sunt cunoscuţi din lucrarea anterioară 55 poeţi contemporani (pagini alese), dar cei mai mulţi apar pentru prima dată într-o antologie semnată de Valentina Becart, fără ca vârsta, profesia sau ţinutul din care provin sau îşi desfăşoară activitatea să devină impedimente în devoalarea sentimentilor atât de fireşti fiinţei umane. Bianca Marcovici, Anni-Lorei Mainka, Mihaela Claudia Condrat, Valeriu Cercel sau Adrian Grauenfels sunt doar câţiva dintre cei care, de pe meleaguri străine, trimit versuri sensibile, transmiţându-ne nostalgia locului unde s-au născut şi au trăit un timp. Modestă ca-ntotdeauna, autoarea se retrage în umbră asumându-şi doar rolul de editor la prima vedere, dovedindu-se în final un coordonator meticulos, adunând cu grijă versuri grăitoare. Desigur, o recenzie rotundă nu e chiar simplu de alcătuit, cutezătorul aflânduse în faţa unor piese de puzzle fără a

deţine, însă, modelul iniţial. O oarece schiţă poate fi detectată din lecturarea atentă a CV-urilor, fiecare autor definindu-se prin formaţia intelectuală şi prin păstrarea unor tendinţe regionale, deoarece natura şi obiceiurile locurilor se străvăd printre rânduri. În rest, rămâne iscusinţa recenzorului de a găsi teme, motive, idei, viziuni şi puncte comune care îi vor apropia pe cei incluşi în antologie, ajungându-se în final la conturarea unui tablou virtual. Tema principală a volumului o constituie, bineînţeles, iubirea, ea fiind sentimentul care uneşte şi care ar trebui să domine în lume. Exprimată fie în vers clasic, fie în vers alb, iubirea, sub toate formele ei, inundă paginile antologiei. Iubirea faţă de plaiurile natale, faţă de o fiinţă dragă sau iubirea de divinitate se face simţită în versurile semnate de Menuţ Maximinian, Mircea Dorin Istrate, Crina Albu, Ion Buciuman, Mărioara Vişan, Viorel Croitoru, Ana Irina Iorga, Florin Ionel Cernat. De aici însă, până la dezamăgire nu-i decât un pas şi de aceea multe pagini ale antologiei conţin în ele nostalgia unei iubiri trecute, durerea unor cuvinte calpe, rănirea eului de bisturiul ascuţit al trădării, frământările lăuntrice fiind alăturate, de cele mai multe ori, de schimbările regnului vegetal în funcţie de anotimp. Îngemănată cu tema iubirii apare, aşadar, natura, volumul oferindu-ne pasteluri încântătoare, minunate imagini ce pot anima penelul celui mai exigent pictor. Primăvara şi vara, ca anotimpuri ale vegetaţiei abundente, sunt mai des cântate de poeţi, ele aducând o notă de optimism şi speranţa reînvierii a tot ce-a fost uscat în natură sau în propriul eu liric. Cântecul primăverii de Ioachim Boris, Ireală de Mircea Marcel Petcu, Pastel de primăvară, Splendori în iarbă, Parfum de toamnă ale Georgetei Olteanu sunt versuri odihnitoare şi calme. Anotimpurile mai reci, toamna şi iarna, nu sunt nici ele uitate, fiind asociate dezamăgirilor de tot felul, iubirilor trecute sau impasurilor zilnice ca în paginile Elenei Păduraru,ale lui Florin Constantin Stratulat, Ion Vanghele, Violeta Petre, Viorel Muha. În toate aceste tablouri sinestezia e la ea acasă. Dacă Ioachim Boris, Mircea Marcel Petcu sau Alexa Gavril Bâle oferă lectorului o paletă bogată în culori, olfacţia e şi ea incitată de parfumul liliacului, al florilor de prun, de câmp, în timp ce auzul surprinde ciripitul păsărilor şi murmurul frunzelor. Tatiana Scurtu adaugă şi

senzaţia tactilă, căci „pământul cu miros de cozonac” rodeşte „petale de catifea şi ruj”. Realizarea acestor sinestezii la care se adugă şi prezenţa refrenului, a laitmotivului ce dă muzicalitate textului, aminteşte de poezia simboliştilor care, dincolo de aceste corespondenţe dintre simţuri, dincolo de muzicalitatea interioară, strecurau realităţi sociale exprimate prin stări incerte, difuze, remarcate cu uşurinţă şi în antologia de faţă. În afara pastelului, lectorul descoperă cu plăcere şi uzitarea altor specii literare, autoarea antologiei dovedind pricepere în alcătuirea unei astfel de lucrări. Aşa se face că în paginile ce-l reprezintă pe Dorel Mihai Gaftoneanu parodia se îmbină cu satira şi pamfletul. Poezia cu formă fixă reprezentată de sonetele şi glosele lui Viorel Gongu dau savoare lucrării. Nici poeziile tip haiku nu sunt ocolite, reprezentate fiind de Mihai Cucereavîi şi de Costin David. Dacă tematica antologiei ne apare destul de unitară, modaltăţile de exprimare, prozodia, fac diferenţa între atâtea personalităţi creative. Versurile lungi şi ample din paginile lui Dorel Mihai Gaftoneanu alternează cu cele foarte scurte ale Maiei Rizescu, compuse doar dintr-un singur cuvânt, fie el şi o simplă prepoziţie (ca să luăm doar un singur exemplu). Metalimbajul din poeziile lui Florin Ionel Cernat, Victoria Milescu, Constantin Marafet fuzionează cu metaforele sensibile şi senine din versurile semnate de Ioachim Boris, Violeta Petre, Niculai Şorea, în timp ce rima clasică se îmbină cu versul alb chiar în paginile aceluiaşi autor. În concluzie, lucrarea Valentinei Becart se constituie într-o călătorie în labirintul liric, autoarea dovedindu-se o temerară care încearcă să coordoneze viaţa culturală într-o epocă atât de ciopârţită de o multitudine de concepţii, prejudecăţi şi preocupări, în care politicul se implică cu obstinaţie. Astfel, încet, piesele de puzzle s-au aranjat într-un tablou aparţinând artei fractale, strălucitor, colorat şi stilizat, demn de a stârni invidia unuia dintre urmaşii lui Jackson Pollock, exponent al expresionismului abstract, primul care a reuşit să realizeze un fractal pe pânză. În antologia de faţă se observă aceeaşi întretăiere a culorilor, dar şi a sunetelor într-o ameţitoare mişcare spaţială, angajând relaţii armonice, noţiunea de catharsis fiind evidentă, lectorul încercând emoţii diverse.

CELLA EGOIESCU

______________________________

______________________________ Ion Tămâian, Reflexe

Filtre

Cu o flosofie subtilă, intelectual rafinat dar care nu se retrage în turnu-i de fildeş, Elisabeta Iosif îşi desăvârşeşte destinul poetic prin încă o carte în care talentul şi îngândurarea umană fac simbioză de duminică. Volumul Semnele timpului, apărut la Editura RAWEX COMS, 2011, e o sărbătoare, o clipă de lectură a poemelor dintre aceste coperte, un timp în care aura celestă se divide, apoi se destramă în monade, praf cosmic ce ne înnobilează ca oameni. Poetul şi umbra… ar putea fi foarte bine titlul volumului de faţă, dar dincolo de alb şi negru, de lumină şi întuneric, nuanţa sensibilităţii creative a poetei care este Elisabeta Iosif, nuanţa simfoniei cuvintelor sale face ca dintr-o polifonie amorfă, cum ar fi… o frază primară, să înflorească grădina în care autoarea îşi cultivă bucuria de-a scrie. O bucurie ca o regăsire a zilei în care fiecare detaliu din natura înconjurătoare poartă semnul magiei unui violet cum este cel prin care Iubirea şi Ceahlăul sunt aceeaşi taină. Am regăsit în sintagmele superb filiganate, nişe de-o particularitate evidentă. Lucruri care par doar a fi decupate din lumea înconjurătoare, dar care, private într-o oarecare lumină, îşi dezvăluie apartenenţa la lucrarea încărcată de miracol a gânditorului, a celui care nu se mulţumeşte să privească, doar să admire lumea în care îi este dat să trăiască.

Iluminări de genul: „Zdrobit de rugul zilei scurse” fac să te opreşti din lectură şi, ca şi când ai contura crochiul unui pastel, să cauţi dincolo de linia vizibilă profanului. Poeta „dansează” pe un ritm interior al vocalelor, nu se abate de la firul unei coregrafii prin care mişcarea sunetelor din cuvintele îngemănate devine messă către divinitate. Dorul de lumină ca o rugăciune către Maica preacurată e puntea de legătură între lumea profană şi dumnezeire, e un golgotic exerciţiu pe care autoarea şi-l impune, îl desăvârşeşte în aceast timp şi în această etapă a unei lumi care, aparent, nu ne mai lasă nicio speranţă. Cu trimiteri la arta universală, la marii maeştri, dar şi cu aplecări spre linia de demarcaţie de la „firul ierbii” – toate poemele din acest volum te incită, te determină să priveşti dincolo de aparenţele grosiere ale evidentului. Vinuri vechi şi miresme suind din trecut îşi lasă amprenta pe pagina de carte, simţurile trăiesc, celebrează opulenţa lunii Octombrie. Totul este calm, liber în gestul scriiturii, aşa cum numai un renscentist şi-ar fi permis să elibereze, în lume, duhul creaţiei. Fără tehnici de scris sofisticate, fără modernisme care ar putea să deranjeze, cu asumarea seriozăţii unor adevăraţi făcători-de-pace, aşa mi se par a fi scrise mai toate poeziile din această carte. Elisabeta Iosif scrie cu picuri de rouă dintr-o peniţă de sticlă, cu grijă pentru a nu zgârâia hârtia, a nu… zgâria timpane le celor care ar putea ____________________________________________________________________________________________________________________________________________

citi poemele sale cu voce tare, pe o scenă. Dar, cel mai adesea, sintagmele sale sunt aburite de taine şi parcă te cheamă să le citeşti în lumina unei lumânări sprijinite în sfeşnic de argint. „Culegătoare de stele” în lumea lui Brâncuşi, poeta simte sângele materiei cum pulsează în aorta Veşniciei. Nu se sperie de marile faceri lumeşti, nu se pierde în labirintul potecilor, ce ar putea, de ce nu, să o poarte spre capătul lumii. Un capăt de lume pe care ea îl intuieşte, îl descrie după chipul şi asemănarea Timpului, – floare de aur, un nufăr. Perenitatea cosmică şi perisabilitatea lumii vegetale sunt alte două paralelisme pe care, în demersul său poetic, Eisabeta Iosif brodează cuvinte. Şi… e iarăşi timp-magic, calendar – mitologic, secvenţe ca dintr-un documentar din care imaginile ies estompate, ca şi cum ar fost spălate în picături căzute direct din Calea Lactee. Începutul ca şi sfârşitul, în armonie, descriu cercul prin care, ca printr-un inel, nisipul-clepsidric alunecă firesc, aşa cum curg boabele în râşniţă şi cuvintele menite să devină eterne se prefac în metaforă, odată ce sunt scrise. Veri idilice, subclaruri de Lună şi alte gingăşii tipic feminine, pigmentează poemele care par a fi declaraţii de dragoste în faţa unui Timp pierdut şi… regăsit. Elisabeta Iosif este una dintre acele ciocârlii care cântă la revărsatul zorilor, solitară, în rămurişul anonim al codrilor fără nume. Ea nu epatează, nu atrage atenţia prin figuri de stil şocante sau licenţe poetice. Este ceea ce este, un poet conştient de harul cu care a fost înzestrat şi care îi duce misia cu demnitate, până la capăt. Cartea de faţă e un fel de perlă de apă dulce, pe care un iubitor de frumos ar trebui s-o cumpere, s-o aşeze în şireagul cu mărgăritare, adică… pe raftul bibliotecii, şi, citind-o, să se bucure. Simplu, cu eleganţă, cu trimiteri spre spaţii filosofice sau cu reflexe din oglinzile Artelor, scriitura Elisabetei Iosif este ceea ce este, o amprentă a umanităţii, care ne demonstrează clar că nu, nu suntem în derivă. MELA IA CUC Ion Tămâian, Piese de şah ______________________________

Virtuos sau escroc, învingătorul are întotdeauna dreptate. Dreptatea asta a lui poate fi meritată, dovedită evident şi convingător, sau poate fi falsă, interesată, impusă cu forţa. Cine e învingătorul şi care este dreptatea lui în volumul de versuri omonim (Dreptatea învingătorului, Editura RAFET, 2010), al poetei Victoriei Milescu? Întrucât placheta reliefează arta poetică specifică autoarei, învingătorul îmi pare a fi poetul, chiar împotriva condiţiei sale efemere, iar dreptatea sa, poezia: „o victorie târzie / când totul pare să se fi spus / despre orice victorie / necunoscută printre necunoscuţi / o victorie de o nanosecundă / şi totuşi, o victorie...”. Scrierea poeziilor reprezintă sensul existenţei poetei autentice care este Victoria Milescu. Deşi nu le numeşte, trei mituri ontologice determină arta poetică şi viziunea sa asupra existenţei. Primul este mitul sculptorului Pygmalion care s-a îndrăgostit de propria-i creaţie, reprezentând o adolescentă perfectă, căreia, la rugăminţile artistului, zeiţa Venus, i-a insuflat viaţă. Să trezeşti la viaţă o sculptură, o formă tridimensională e imaginabil. Dar să personifici poemele nu e atât de simplu. Victoria Milescu a făcut acest lucru şi de atunci poemele sale nu-i mai dau pace nici ei, nici cititorilor. Pe scena creată de poetă, apar în spectacolul liric: Poemul de criză, Poemul dum-dum, Europoemul, Poemul vampir, Poemul

cu p mic, Poemul cu P mare, Poemul invizibil etc. Jocul acesta demiurgic are umorul şi gravitatea sa: „Cine ar cumpăra / un poem chior, şchiop şi cocoşat / perfid şi lacom / mânjit de sângele propriilor cuvinte.” Lipsa atitudinii civice într-o lume cu scara valorilor răsturnată, este deplânsă de poetă: „La un pas de noi / poemul se zvârcoleşte / sfârtecat de bombe, otrăvit / poemul horcăie, dar nu-l auzim / noi nu ne ridicăm în picioare / noi dormim”. Al doilea mit este cel al Meşterului Manole, simbolizând sacrifiului care stă la baza oricărei creaţii umane. În zidul poemelor este zidit chiar sângele autoarei: „Sânge, sudoare şi lacrimi / îmi cere poemul / fără să-mi dea nimic în schimb”. Poemul este un vampir care se hrăneşte cu sângele poetei: „el se apropie / de umbra mea pulsatilă / înfigându-şi colţii în carotidă”. Pentru Victoria Milescu, scrierea versurilor este ca şi cusutul cuvintelor înşirate pe aţă, cu acul liric, ascuţit, direct pe pielea palmei, pe linia vieţii. Şi înţepăturile creează o dantelărie de sânge. Al treilea mit este cel al Mioriţei şi priveşte condiţia umană. Dar nu în decodificarea sa ca acceptare a unei crime şi de relevare a laşităţii eroului, ci în sensul remarcat de Ion Lazu în interpretarea sa originală, semnalată în texul intitulat Mioriţa, o ipoteză de lucru („Origini” nr. 9-10/2012). În această viziune, ciobănaşul nu-şi aşteaptă moartea cu nepăsare ci devine conştient de condiţia sa de fiinţă muritoare. Victoria Milescu reacţionează încă şi mai vehement, încercând să eternizeze, prin poeziile sale, trecerea inexorabilă a timpului: „eu fac să dureze efemerul / construiesc o casă pentru vrăbii / sădesc un pom pentru Rai / fac un copil care va dărâma casa / fiind prea mică / şi va tăia pomul pentru că nu rodeşte / scriu o carte despre toate acestea.” Volumul este prefaţat de poetul Gheorghe Istrate care reamarcă: „Dreptatea învingătorului e de o densitate impresionantă. De aceea închid-deschid prefaţa (oximoron) cu o invitaţie în oglinda primei poezii a volumului superb concluzionând: dau un regat pentru un poem! Cartea Victoriei Milescu ascunde multe registre şi multe poeme. Cutează, cititorule!” LUCIA GRUIA 32

Poetă de structură insolită, înregistrând o spectaculoasă orchestraţie lirică, în care se armonizează delicateţea şi furia cu teama de efemer, Mihaela Lunca cucereşte printr-o perfectă stăpânire a retoricii metafizice şi a subtilităţilor stilistice, generatoare de expresive jocuri metalingvistice. Simplitatea aparentă a prezenţelor sintagmatice, de sorginte expresionistă, descoperită în volumul Sub umbră, (Editura Buna-Vestire, 2009), impune Ego-ului poetei un cifru poetic care codifică limbajul, anume pentru a ne tenta să-i pătrundem tainele versurilor. Observăm cu uşurinţă cum poeta, având predilecţia textului, contextului şi subtextului poemului, ieşind din carapacea unui mai mult bănuit suprarealism, ne oferă, cu o sugestie lirică de mare încărcătură ideatică, ample respiraţii parabolice: Uşa s-a închis. // Aşteptăm, / fiecare de altă parte a ei. // Speranţele / fixe pe clanţa neatinsă. // Viaţa, fiară la pândă, / hrănită / de propriile noastre laşităţi. // Uşa fără zăvor, rămâne nemişcată. // 4iciunul nu o deschidem, / de teamă, / să nu auzim, / zgomotul ţâţânilor / ruginite. (Rugină peste aşteptare). Substanţializarea sensibilităţii dezvăluie ambiţia poetei de a refuza şi a desfiinţa în acelaşi timp, utilizând trucuri destul de inspirate, reţetele poetice în vogă în acest moment,

(unele dintre acestea bazate pe experimentalism şi lirism). E clar că nu putem accepta ipoteza potrivit căreia poezia Mihaelei Lunca este anarhică. Iată câteva argumente: Te colind, / Printre două lacrimi, / Înfruzind în urma mea, / Speranţa (Taina de sub cearcăna pietrelor) şi Te-am regăsit, femeie, / 4ectar ţi-e glezna pe care visez / Să-mi odihnesc prea truditele / Lacrimi (Rugă celei nesfinte), sau …a tăcere strig, / cresc fagurii durerii pe candela luminii (Umbră desculţă). Caracteristică pentru poezia Mihaelei Lunca este predominanţa epicităţii existenţiale în care se concentrează sensuri cu viguroase rădăcini spirituale: De peste tot, 4ichita, / creşte sub aripi de îngeri, / să ne îmbrace / sufletele / în postav de veşnicie. // La uşă / lupii întâmplării / hăulesc la luna / beteagă de atâta singurătate (4oapte cu 4ichita). Utilizând un discurs autoricesc, bine nuanţat, poeta valorifică cu dexteritate, subminând orice fel de lirism preexistent, tema obsesivă a monologului alimentat cu trăiri şi sentimente abrutizante, străine parcă omului secolului XXI. Versurile acesteia întorc ochii cititorilor spre vocea din interiorul fiecăruia unde, speră, să mai regăsească poemul tainelor, / rostuite sub umbre. Iminenta trecere în nefiinţă, din fericire, nu este considerată moartea fiinţei, ci o acţiune de purificare, de apropiere provizorie a omului de eternitate. Chiar mai mult, Mihaela Lunca ne aminteşte discret rostul poetului care: Prin iederi de gând / Contur de vis / Plecând spre lume / (…) Poetul stă cu palmele căuş / Căutându-se pe sine, / Printre corole de dimineţi / Încă nedescrise (Destrămat pe rug de cuvinte). Meditaţiile lirice ale Mihaelei Lunca ne îngăduie să deschidem colivia în care lumina s-a închis spre a ne determina să acceptăm că viaţa fără dragoste este abis şi coşmar deopotrivă. De aceea rolul poetului este de a interveni, de a plăsmui un alt cosmos prin hiperbolizarea stărilor sufleteşti: Cuvintele / rostite-n taină / vorbesc mie / doar mie / despre nefiinţa-mi” (Intimitate). De aici, concluzia că Mihaela Lunca este o poetă subtilă şi polivalentă, capabilă să întoarcă lumea la originile sale ancestrale,

pendulând între antiteză şi oximoron: Vine o zi / când îi spui trupului: / Stai! / Dar el pleacă / spre frunzişuri ascunse, / înnoptat de muguri galbeni, / Vine o zi, / când îi spui sufletului: / Pleacă! / Dar el stă / împietrit la hotarul / dincolo de care / lăcrimează aşteptând / Dumnezeu (4eîmplinire). FLORIA COPCEA

Orice idee, impresie, imagine de viaţă trăită intens poate lua forma unei expresii de gând sau devine ea însăşi un cânt, un poem, având haină de a îmbrăca orice cuvânt, dacă ai har şi chemare, nu doar legământ. Se pare că toate acestea ar fi mobilul scrierii în contur de Libelula albastră a dlui Costin Obreda (alias Constantin Dobre), volum apărut de curând cu destulă întârziere, dar mai ales cu maturitate responsabilă şi cu mesaj profund uman, precum mărturiseşte el însuşi în cuvântul introductiv al cărţii. Şi ne convinge apoi, poem cu poem, că atitudinea sa responsabilă faţă de semeni, de la deziderat la împlinire, este o certitudine în stampe de trăiri autentice, cu tuşe de pastel intim ţesut desculţ prin iarba fragedă a visării oricărui anotimp. În acest mod, volumul de poeme Libelula albastră se dezvăluie ca un amestec atemporal de stări, idei, imagini, nostalgii, emoţii pe care poetul le transmite reconstituindu-şi o scară de trăiri astrologic-pământene, de la acceptarea destinului, la raţiune, echilibru, seninătate. 33

Sunt veritabile scene de viaţă inserate nu din fapte, ci cu ochii spiritului poematic, prin transcenderea materialităţii în liric. Modalitatea abordării tematice şi tehnicile de versificaţie ale poemelor din volum sunt o adevărată provocare de categorisire a poetului Costin Obreda: poet modern? poet clasic?. Poezia noastră modernă începe odată cu romantismul iar simbolismul românesc s-a ivit ca o reacţie contra academismului şi imitaţiei obositoare a expresiei posteminesciene. Dar Costin Obreda n-a cultivat niciodată un epigonism eminescian; el este totuşi prin bogăţia imaginilor şi stărilor poetice un romantic lucid şi nu mai puţin un simbolist prin abordarea întregii game de teme, idei, mituri, ca simbol existenţial. În aceeaşi măsură însă, la Costin Obreda vom întâlni şi elemente de clasicism poetic prin însumarea valorilor sale de spirit exprimate întrun mod artistic special. Ideea de clasicism vine şi din echivalenţa sa cu optimismul, echilibrul, armonia forţelor sale psihice, dar mai ales din simplitatea şi eleganţa expresiei şi din acea tehnică elaborată a prozodiei şi grijă a poetului pentru respectarea unei anume versificaţii, altfel foarte reuşită, chiar dacă uneori se simte realizarea acesteia mai mult subliminal, cu participarea subconştientului şi a bunului-simţ, decât literar ştiinţific. Coagularea materiei poetice a volumului se face mai ales din căutarea de sine a poetului în relaţiile sale cu istoria, cu Cetatea, prezentându-şi raporturile cu acestea prin autodefinirea sa poetică sau ca diorame despre Poetul în Cetate, Poetul iubind, Poetul şi natura, Poetul filosof etc. Vorbind despre Iubire ca Râu de doruri sau Zestrea inocentă, Iubirea oarbă în Vâlvătăi de îngeri şi Dansul materiei vii, în Inelele timpului, invocând Iubita din zori, plin de Albastru, poetul are totuşi multe semne de întrebare foarte izbutite: Cum să fac?, De ce? şi multe Dorinţe: Aş vrea, Aş dori, Am aflat, Dorinţa perenă, În aşteptarea nopţii, când Tu vii, Afrodita, în Zestre de ninsori, ca Picătura de răcoare. Atunci, Lacul de munte nu are Asemănare şi deşi Mă cerţi, mă ierţi, Mă uit în urmă folosind Prilejul imperiului stelar când aprind Candela peste Jurământul

furat, Vino pe planeta mea: „Am să-ţi fac o coroniţă / din flori de mărgăritar / lapte crud din flori de viţă / scut din umbră de stejar” „Întinde mâna s-o sărut, / depărtarea când m-apasă / distanţa dacă îmi e scut / mi te închipui mai frumoasă”, Iubire oarbă. La vulturi: „Mai vino odată cu mine / Pe vârfuri de munte, pe creste, / Ia bucuria cu tine, / Adu-mi fericirea ca veste”. Tonalitatea senină, reconfortantă a exprimării acestui sentiment ca lege supremă a vieţii, are la Costin Obreda o particularitate deosebită: ea susţine ideea – forţă, un adevărat principiu de viaţă, şi anume că iubirea este o stare de spirit, ea ţine de trebuinţa sufletului, nu a trupului ; nu domină senzualul pe om, ci omul domină şi stăpâneşte senzualul. Din aceeaşi cutie de rezonanţă a sufletului răzbat şi celelalte accenţe lirice ca trebuinţe primordiale: pacea, liniştea, împăcarea cu sine, cu destinul, cu viaţa. Poezia La mare evidenţiază tocmai această idee de achiziţie a liniştii, de înţelegere a destinului omului, de împăcare şi seninătate în raport cu lumea imperfectă şi totuşi iubită, ca o adiere de zefir în tremurul unei coarde cu simţiri umane: „Mă invită marea lângă ţărmul ei / Ca să văd splendoarea apei cu scântei / Spuma mării-mi spune ce a fost şi este, / Glasurile bune vin ca o poveste”. Dar poetul filosof şi sufletul său au permanent Cale deschisă în Ora de început, în orice Puncte cardinale pe Un nou peron, Sub cer, în Cascade ca Biruinţa şi orocul unui excelent umăr prim văzut ca o fiinţă cu personalitate, ironic şi ironizat: „Colţuros şi parcă rece / e de piatră şi e greu / parcă e contra mereu… / nimeni nu este ca el / mai netrebnic şi rebel”, într-o acumulare de personificări, epitete, metafore care dau măsura valorii poetice a volumului, în general. În aceeaşi măsură, Libelula albastră oferă o multitudine de ferestre deschise către alte şi alte simboluri, aluzii, apropieri metaforice ca în Reflecţii, Cioburi, Purităţile codane, Rechini într-o totală Valoare intrinsecă. Înzestrat cu reale calităţi de portretist, Costin Obreda realizează nu de puţine ori adevărate bijuterii

literare de o rară fineţe şi surprinzător de izbutite sintagme literare slujite de alese mijloace stilistice, simţite aproape instinctual, dar cu aleasă preţuire şi pentru Libelula Albastră, pentru Curcanul, dar şi pentru Sâmburele sau Gândacul chiar domestic şi Puricele, adevărate fabule cărora le lipseşte doar morala: „Are fălci, picioare tari / te sărută să trăiască / gustă sânge nu Cotnari / masa lui este domnească”. Înscrisă pe aceeaşi linie, poezia Râul pare a fi alcătuită în totalitate din inspirate definiţii cu valoare simbolistică profundă: „Şarpele de sticlă, zburdă şi coboară / Încolţit de pietre, drumul îşi măsoară / Trecând printre stânci şi ierburi curate, / Coboară, ducând izvorul în spate”. Un alt punct forte al volumului Libelula albastră îl constituie poemele de comuniune poetică cu natura văzută într-o desăvârşită creaţie divină şi mai ales cu Emoţie înaltă. Sunt surprinse ipostaze imagistice ale tuturor Anotimpurilor în desăvârşite descrieri poematice, realizate simplu, în curgerea de lumină stelară a sufletului îmbătat de frumos şi bucuria verbelor: a Fi, a Simţi, a Cunoaşte şi a Recunoaşte eternitatea naturii şi efemerul vieţii. Astfel pornind de la Lacul de munte, poetul ne invită în Aprilie în livadă intuindu-i Toamna târzie, în esfârşita ploaie, spre Asfinţit. La fel de impresionant poate fi şi Februarie, Sfârşit de iarnă cu Roşu şi alb peste Fulgi de nea cu Flori de gheaţă, iar noi, Pomii, ca teii… Peste Urgia şi Grindina, excelent prezentate mai mult în definiţii când atura plânge şi urmând apoi un frumos Apus de soare, o incursiune sentimentală inspirată La mare încununează triumful vieţii şi bucuria de a te simţi părtaş şi parte integrantă din frumuseţile noastre irepetabile, mai ales în trăiri, precum în Verde – culoare invocând Viaţa: „Ochiul meu atât îţi cere / să îi dai culoarea ta / Să port verde în vedere / să am verde unde-oi sta / fă-mi cuvântul să seaprindă / când te laud sau te cânt / Fă lumina să se-ntindă / Pân’ la capăt de pământ”. Într-un alt registru tematic, pornind de la Taxe si accize, Pe o insulă cu Rechini şi Gândacul unui Pierde-vară, poetul, de echili34

_________________________________

brată atitudine socială, trece cu suliţa sa, preluată din calitatea de-a râsulplânsul românului sau scăparea prin a face haz de necaz, de la umor la satiră, în izbutite poeme cu accente de fabulă, arătând că avem Oglinda de echilibrare, că mai avem şi Vanităţi, dar şi Rătăciri de conştiinţe în eobosite ape, dar şi Extenuare, prin Atâtea ştiri, în Cascade: „absurdităţi m-agaţă fără teamă / mi-aruncă o lăcustă între gene / o pasăre din mine iarăşi cheamă / cascadele de daruri fumigene”. Nu lipsesc din Libelula albastră, ca dar divin, poeme de inspiraţie cristică peste Durerile unor Sihaştri cu ochii spre Crucea albastră sau oapte de Crăciun, sau de Paşti, prin Tradiţii, şi peste Focul durerii unei mame universale. Pentru adâncirea şi relevanţa ideilor, versificaţia poemelor de-a lungul întregului volum Libelula albastră, are rol covârşitor pentru amplificarea profunzimii trăirilor atât de clar exprimate în formă şi fond – nu numai pictural şi auditiv, intenscromatic sau metric, ci, mai ales metric-spiritual în dinamica trăirilor. În acest mod, poetul câştigă cititorii care devin copărtaşi, iar poemele devin astfel bogăţie colectivă prin emoţia artistică recunoscută ca exprimare a inexprimabilului – bogăţie comună de simţire autentic românească. Costin Obreda îşi înscrie astfel un meritat, strălucit debut în poezia românească, dar nu este un începător. P.S. Toate sublinierile sunt titluri de poeme ale autorului Costin Obreda din volumul Libelula albastră. VIORICA POPESCU _________ Ion Tămâian, Portret

Cred că nu este niciun poet al literaturii noastre care să nu fi dorit să se nască în Ţara de Sus a Moldovei, unde Eminescu a văzut lumina zilei şi a copilărit. Sau, cel puţin să fi visat aceasta, în clipele faste ale existenţei şi creaţiei sale. Raluca Pavel intră în lumea poeziei, având această şansă. Ea s-a născut la 19 martie 1986, la Botoşani, şi a mângâiat cu tălpile, cu mâinile şi cu privirea aceste ţinuturi în care şi lumina se cerne mai blând, lăsându-i omului posibilitatea să se ridice spre cer, poematic. Numele ce i s-a dat aminteşte pe cel al mamei Poetului şi o pune simbolic, parcă, într-o bună rânduială cu cele ale lumii trecute, iar grija reală, de care s-a cuprins, e să aducă în „poezioare”, cum le zice ea cu suavitate, un strop din lumina de Sus şi din cea de jos a copilăriei, singura parte edenică şi nepieritoare din care omul nu poate fi izgonit. Este crescută de bunici de la 3 ani, aceştia infuzându-i memoria afectivă cu poveşti şi imagini cu o faţă spre om şi alta spre Dumnezeu. „Să ascultăm poveştile – ne îndemnă Eminescu – căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gândirile noastre cu ale lor... Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. 4e trezim şi murim cu ele.” Raluca Pavel le-a ascultat şi a înţeles că partea trainică a făpturii omeneşti este cea care vine din poveste şi se retrage cu lumea noastră cotidiană în orizonturile fantastice şi poematice, unde omului îi este dat să rămână ca fiinţă. Seve ale acestui pământ se ridică în vorbirea oamenilor, dar mai ales în lujerii subţiri ai unor flori de lumină, cu parfumuri tari. Prinsă în mreaja acestora, plină de uimire şi candoare, ea ne îmbie cu simple cuvinte, aşezate ca într-o joacă de copil, să trecem pragul din obişnuit în magic, uneori întinzând mâna cu degetul arătător spre un adânc simbolic. Sub mâna întinsă, printre coaste se vede rana făcută şi lăsată fără vindecare. Ea zice, de un străin.

Prin studiu, Raluca Pavel este aplecată asupra omului în comunitate şi prezent, absolvind, în 2008, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti (specializarea Sociologie, diploma de licenţă cu nota 10) şi, apoi, finalizează, în iunie 2011, Facultatea de Sociologie, Universitatea Bucureşti (Master: Devianţă Socială şi Criminalitate; bursă de performanţă ştiinţifică, acordată de Universitatea Bucureşti, pentru proiectul Profilul socio-cultural, psihologic şi psihiatric al femeii asasin). Cu volumul Sipetul din Călineşti (Ed. Contrafort, Craiova, 2011), pentru Raluca Pavel, are loc botezul cuvântului, moştenit de nu se ştie din ce zori de zi şi pe care ea îl trece prin apele sfinte ale amintirii şi-l aduce, sfioasă, să înflorească în casa poeziei. Între „semenul alunecat” pe clina aparenţelor şi recuperarea copilăriei ca realitate magică şi divină a omului – ce cale de străbătut! Ea zice un „drumuşor” spre a apropia copilăria, mai bine spus, spre a se apropia de fântâna cu ape şi suflet a acesteia. Descoperim, ca într-un luminiş, pe sub zilele grele de interese şi inconsistenţă, părţi din fiinţa magicului şi simbolicităţii prin care clipesc ochii lui Dumnezeu. Din această fiinţă care ne împrejmuie, ne acoperă şi ne hrăneşte cu suflet şi eternitate. Pentru o clipă se întrevede cum văzutele se întorc spre cele nevăzute. Spre izvor, spre sufletul fântânii, ca să folosim titlul unei poezii. În orizonturile poeziei sale se disting elemente şi analogii ce ţin 35

lumea să nu se destrame. Un copac devine flacără, fără să se consume; un suflet se ridică în fum fără să se prefacă în colb; un munte aprinde degetele ce îl sculptează şi preschimbă făptura creatorului în nevăzut. Dar ca să vezi omul nedesprins din existenţa magică şi simbolică, mişcându-se printre analogii, fără să ia în seamă cauzalităţile limitatoare, trebuie să ai ochii şi candoarea copilului. Raluca Pavel aduce pâlpâiri de stări şi percepţii din zonele cele mai „pierdute” ale memoriei, ale copilei de câţiva anişori, după simţurile şi privirea căreia pare a lua chip lumea. Lumea ce i se arată ca un ciorchine magic. Este ajutată şi de bunici s-o vadă astfel. Cu un strop de real în visare. Sau invers. Îi vin în întâmpinare locuri şi oameni, cei vii şi cei petrecuţi dincolo, Călineştiul şi conacul boierilor Miclescu, căminarul Gheorghe Eminovici cu ursita sa, până şi păsările şi plantele, drumuşorul şi fântâna, casa cu uşa secretă, toate îi şoptesc ca-n basme. Dinspre prezent spre această zonă, poeta are un spaţiu larg de cuprindere şi însufleţire a lumii. Lumea rezonează în această copilă şi simţurile copilei o desăvârşesc. Totul este văzut şi nevăzut, toate se leagă prin analogii, ca să ne restrângem la una din modalităţile de cunoaştere proprie magicului. Fără excursuri teoretice (la Blaga, de pildă) şi fără explicitări, să cităm direct: plânge cerul după el, / înseamnă că a fost om bun, / îmi spune mama când plouă / şi trece un dric pe uliţă, cu naiva verificare: voiam să m-aciuez peacolo /.../ şi să-mi aştept plecarea / să văd de plânge cerul (Cu sufletul de mână); între lumea de aici şi cea de deasupra, din nori, unde o cheamă moartea şi locuiesc străbunicii aproape de inima ingerilor; comunicări magice: Mamă, trage Luchian clopotele / iar a murit cineva? / dacă vine furtuna acum / înseamnă că a fost iubit tare? Copila mea, n-a plecat nimeni / bat clopotele pentru ca Dumnezeu / să le audă şi să ne apere / de furtună (Clopotarul); „mijlociri” făcute de busuioc între sufletul copilei şi cel al strămoşilor (Plecarea); între firele de iarbă şi gânduri (Cu gândurile-n cioc); între vis şi plantă (sădeşte-l în livadă / va rodi odată cu toamna, Să nu te pui cu zeii); între elemente, din care →

unul cu semnificaţie magică (făina de porumb şi praful de aur, Praf de aur); între jocul de şah şi elementele naturii (Reginele dau şah mat şi Turn de aripi); între aprinsul candelei şi îndepărtarea secetei (bunica aprindea candela / de lângă icoană / să nu fie secetă / să ne dea toamna / roadele de peste an, Cerul peste gene); între aprinderea rochiei de mireasă şi moarte; între prunci şi mugurii pomilor (Prunci de primăvară); sau între om şi apa de ploaie, ploaia ca lacrimă a lui Dumnezeu, cu „roşeaţa” obrazului şi refacerea legământului divin. Întreg poemul Ploaie de vară este un joc al analogiilor magice şi creştine, de puritate copilărească şi smerenie matură: Strânge, copilă, apa de ploaie / adun-o-n căldare, cât curge şiroaie / bea din ea de seacă fântâna / mama şopteşte, vântul o-ngână // ştropeşte-ţi chipul dimineaţa / obrazu-şi capătă roşeaţa / aşa e când te-atinge Dumnezeu / mângâierea-I aduce curcubeu // e lacriuma Lui, trimisă-n dar / de-acolo de sus, e din altar / spală-ţi ochiul cu apa de ploaie / lacrimile nu-s mereu amare. Sub analogii, se ştie, este ţinutul prielnic pentru transmutaţii; iar unul din elementele favorizante este focul. Sipetul din Călineşti este plin de poveşti şi „poezioare”, unele mai suave decât altele, ce amintesc de mireasma busuiocului de la icoană. Dar el nu se lasă deschis, metaforic spus, decât de degetele unui copil, ale unui copil care, insesizabilul dar în sens profund, se oferă ca jertfă de sine. Are loc o trecere prin foc, un fel de autodafé răsucit în devenire, de ardere fără pierdere, de transmutaţie. În poeziile de deschidere şi închidere (fără închidere), Raluca Pavel o spune cu prisosinţă. În prima, în funcţie de situarea în timp, faţă de ieri vorbeşte cenuşa, faţă de mâine detaşarea de prezent şi voinţa de ardere, iar ca o ieşire din timp, ca o trezire, se deschide calea cunoaşterii unui suflet de către alt suflet: Întreabă-mă de ieri, / cenuşa-ţi va şopti în locul meu. / iar tu te vei lipsi de mine. / m-am aruncat în nouri / să te chem, visare / şi orb ai fost tu, soare / de m-ai crezut departe. întreabă-mă de mâine, atunci te voi uita / voi simţi doar gustul jarului / lăsat în urmă. // întreabă-mă de noi / a fost vreodată noi? / trezeşte-te, caută fumul / peste sufletul tău (Caută fumul). Şi în ultima se petrece o

ardere intimă, eliberatoare din cele stânjenitoare, pentru ca sufletul să fie nu cunoscut de un altul, ci recunoscut de divinitate, de Moşul: Mă îngrop în spatele plitei / soba-mi va ţine de cald / liniştea din casă va gerui pereţii / albul ei va aduce fulgi de nea / o să aibă bunicul grijă / să mai sufle în sobă / să nu ard prea tare / să nu mi se facă sufletul colb / poate, dacă iese fum / Moşul va găsi hornul din Călineşti (Mă îngrop). Între aceste două ipostaze, pâlpâie lumini ale arderii. Deocamdată, poeta alege, cu sfială, câteva stări şi nuanţe, fireşte cu corola magică a lor: copila se închide în sine ca o flacără şi se apără cu ardere de urmărirea străinului („4u alerga după mine, / o să-ţi frigi tălpile / şi ai să mă uiţi de durere”, Pierduţi prin timp); se judecă cu Mefisto pentru sufletul lui Mitică înghiţit de Siret (Au dat norii în foc); vrea ca propria căldură să-i rămână copilului ca amintire înainte de căldura dezastrului / s-o simtă pe a mea (Să nu mă uite copilul); ştie că prin acest proces de „primenire” trec oamenii, nemaifiind loc în cimitir, sufletele ies pe hornurile caselor / în căutarea altui cuib (=u mai e loc în cimitir); vede că, în Călineşti, iarna oamenii nu se deosebesc de îngeri, însă îngerii cunosc mai bine soarele; focul ascuns în vânt cuprinde rochia miresei spre „a mijloci” plecarea femeii dincolo: Ioana Maria se-aplecă / rochia-i de crinolină, sufletul / opaiţul din odaie i le-nflăcără / cu mine la sân, coniţa Lahovary, / măntinde tatălui, şi-urmează vântul (Întinde mâna vântului); ori poema =ero, cu străvezii nuanţe de ars poetica: o ardere şi transmutare în nevăzut, cu creatorul aprins pe un pegas şi consumat de propria-i creaţie: conturam munţii / cu vârfurile degetelor. / de atâta sculptat în piatră / mi s-au ars palmele / iar munţii au început să fumege / cântecul de jale / pe care şaua goală / îl lăsa în depărtare. / 4ero nu se oprea / din scos flăcări / pe nări. Fără recurs la fascinantele „complexe” identificate de Gaston Bachelard (Psihanaliza focului) sau la „arhetipurile” lui C.G. Jung, se poate observa cu claritate la Raluca Pavel o obsedantă configuraţie a imaginaţiei dată de ardere şi moarte. O dorinţă de percepere de sine, dublată de o chemare a morţii, în scopul transmută-

rii. A fi soră cu moartea şi a-i cere puţin răgaz, a fi una cu sufletul şi a-l ipostazia în afara ta, a-l duce de mână, a-l pune la uscat, a te supune arderii pentru ca sufletul să poată fi identificat de „Moşul” prin fumul lăsat – sunt gesturi de atingere a divinului şi sensuri de transmutare. Sufletul ca un fir de fum – deducem – tinde să se strângă pe stâlpul de fum, văzut cândva de cei aleşi. Poezia Ralucăi Pavel aşterne peste ele o lumină lină, încât omul se simte părtaş la tot şi călător cu sipetul magic în spate. Prezenţa şi în nord şi în sudul ţării a acestor câteva relaţii analogice, relevate de poezia Ralucăi Pavel, ne îngândurează în mod fericit. Există un „humus” magic, autonom ca putere şi substanţă, în care îşi înfig rădăcinile atât configuraţiile simbolice, chiar cele mai ascunse ale Sinelui, cât şi cele religioase. Ele sunt transsubiective pe orice coordonate ale fiinţei omului. Raluca Pavel vine cu o conştiinţă pregătită şi deschisă spre ele şi cu o sensibilitate veche şi aparte. Prin acest lujer de poezie, percepem cât de aproape ne este fiinţa magicului infuzată de divinitate – însemn al acelei unităţi preexistente a noastră, de care vorbea Eminescu – fiinţa care nu ni s-a retras încă şi pe care o mai văd copiii, sfinţii şi uneori poeţii adevăraţi. Cât despre „dibuirile” poetei, cu degete magice de „poveşti”, putem spune pascalian, că fiinţa aceasta nu ar căuta-o dacă nu ar fi găsit-o! DUMITRU VELEA

COR EL UDREA a împlinit 65 de ani! Frumos din partea lui, fiindcă, astfel, a reuşit să adune un raft de cărţi – proză, teatru, versuri…, pentru luminarea şi relaxarea minţii şi sufletului cu creaţii purtând marca inconfundabilă a umorului său. Şi… cam atât. Descopăr cu spaimă că, în acest moment, nu mai ştiu niciun cuvânt care „să exprime adevărul” despre el, mai ales despre scriitorul, mai ales despre umoristul, mai ales despre Omul care este, mai ales despre toată creaţia lui. Sunt complicate rău lucrurile, pentru că, vrând-nevrând parafrazându-l pe simpaticul Farfuridi, spun: Când zicem umor, zicem Cornel Udrea, Când zicem Cornel Udrea, zicem umor. Din această dilemă nu putem ieşi. Aşa că voi încropi o povestioară care sper să fie cât de cât interesantă… Suntem nişte naivi sperând că un anumit virus care, odată intrat în organism îl putem nimici utilizând armate întregi de specialişti în materie. Utopie pură. Sigur că aici nu vorbim despre celebrul Koch, bacilul care, în vogă fiind, a secerat mii şi mii de vieţi până ce-a ajuns în laboratorul poetului George Topârceanu care, în urma unor investigaţii minuţioase şi docte, a reuşit să-l pună la zidul afuriseniei din punct de vedere profilactic. Rezultatul? Sărutul, de exemplu, este folosit chiar şi în zilele noastre fie doar de circumstanţă, fie în interesul serviciului, sau în caz de forţă majoră. Apoi: nu-i vorba nici despre malarie, nici despre holeră şi, cu atât mai puţin, despre BeriBeri… Nici măcar de nimicitorul HIV, ci de o boală ciudată şi tot mai rară, din nefericire. Contrar aşteptărilor multora, ea este admisă, dacă nu chiar implantată în organismul uman de însuşi Dumnezeu, şi doar câtorva pământeni, cunoscută fiind sub denumirea ştiinţifică de simţul umorului, sau al şaselea simţ. Cei care îl au, umoriştii, sunt, bizar, marii suferinzi, nu pentru ei, ci pentru maibinele sufletesc al omenirii; sunt cei cărora li s-a inoculat sanguin-mintal obligaţia să aibă grijă ca restul populaţiei lumii să nu moară de plictiseală, să nu uite să râdă, deşi, în localitatea Subcetate-Mureş din judeţul Harghita, am auzit pentru prima dată un mucalit spunând: noi râdem unii de

alţii, în timp ce Dracu’ râde te toţi. Da, şi?, a zis urmaşul lui Adam, nicio problemă, ne descurcăm noi… Şi s-a descurcat intuind că, în Geneză, din grabă sau din oboseală după cele şase zile de muncă intensă, Dumnezeu nu s-a odihnit în ziua a şaptea decât după ce a mai adăugat lui Adam o coastă – a 7-a bis – fără să-i spună acestuia – oricum n-ar fi priceput mare lucru… Adică, din Biblie, motivele nu sunt cunoscute, lipseşte versetul: „În a şaptea zi, Dumnezeu l-a făcut pe Adam să aibă şi o stare sufletească bună, respectiv, de veselie. Şi a văzut că era bine. Că, după povestea cu mărul, Adam nu a mai prea avut poftă de râs, asta e altă poveste, însă celula în cauză, cea a umorului, nu a fost extirpată – mai ales că şarpele, având rol de consultant ştiinţific, s-a opus vehement –, ci păstrată ca rezervă specială. Din păcate, după câteva mii de ani, când Creatorul a ordonat efectuarea unui control medical inopinat, s-a constatat că, la un procent îngrijorător de umanoizi, celula privitoare la voia bună se atrofiase, sau pur şi simplu dispăruse fără urmă. Din raportul comisiei de evaluare a situaţiei, s-a înţeles clar acest lucru, aşa că Dumnezeu a dispus pe loc – spre satisfacţia Şarpelui – ca tuturor celor care, prin cine ştie ce minune, mai aveau în organism celula „Simţul umorului”, cu ingredientele sale: satiră, ironie, sarcasm ş. a., să li se asigure, în regim de urgenţă, un mod de viaţă potrivit şi, cel mai important lucru, să trăiască un pic mai altfel, adică să vadă, adesea că griul vieţii poate exista şi sub forma unor degradeuri până la culoarea roz. Oamenii de ştiinţă încă nu au ajuns la un consens dacă acest lucru este bun sau păgubitor pentru posesor, ori avantajos doar pentru restul umanoizilor, deşi balanţa înclină binişor spre a doua variantă, în detrimentul primeia. În contextul celor de până aici, cel puţin mie îmi este limpede că, printre responsabilii pământeni indrituiţi privind voia bună şi râsul, Cornel Udrea e printre cei hărăziţi să aibă în grijă voia bună a semenilor săi, adică este printre

cei cărora Dumnezeu le-a rezervat această onoare specială. Talanţii biblici primiţi i-a investit într-un domeniu care, pe mulţi, i-a falimentat de la primele încercări de exploatare. La el nu a fost şi nu este cazul. Iată, nici acum, după atâţia ani de umor corneludreean, creaţia sa a rămas la fel de proaspătsatirico-umoristică, şi, mai ales, la fel de valoroasă. La această oră şi la această vârstă, cel mai important autor român de literatură de gen are în palmares o bibliotecă întreagă de cărţi şi de creaţii cam din toate genurile literare – cazuri rarisime în literatura noastră. Mă refer la autorii importanţi… Schiţe, povestiri, teatru, scheciuri, scenarii pentru radio sau/şi televiziune, librete pentru spectacole de estradă, toate ne amintesc, tot timpul de biela culisând pe sintagma Cornel Udreaumor-Cornel Udrea… Îmi permit să spun că, ştiindu-l foarte bine pe Cornel, cunoscându-i opera în cea mai mare parte, el, în aurai de profesionist desăvârşit în crearea de literatură satirico-umoristică (plasând lucrurile la locul lor, îl asemui cu Midas…), ocupă un loc distinct chiar şi între corifeii umorului românesc şi – nu cred că e greşit să spun – între marii autori de gen. Acolo, în acea lojă în care stau alături creatori de comedie începând cu părintele acesteia, grecul Aristofan, cutez să spun că i s-a rezervat, în mod cert, un loc şi lui Cornel Udrea… Pentru a-mi demonstra cât de cât afirmaţiile, mă voi opri puţin la două cărţi publicate de Cornel Udrea, cărţi care, cred eu, îl reprezintă destul de bine: Intravilane şi De serviciu în clepsidră. Aşadar: Intravilane, volumul de versuri care dovedeşte că poetul Cornel Udrea este, nu încap îndoieli, unul dintre trimişii speciali pe pământ, care să înlocuiască pe cogito cu ridendo... ergo sum, principiu probat prin toate cărţile publicate minus, poate, prima sa carte de versuri. Spun poate, fiindcă nu am citit-o. În orice caz, recidivarea sa în poezie după mai multe volume de proză satirico-umoristică, nu ştiu dacă, aşa cum se spune, înseamnă şi „întoarcerea poetului la uneltele sale”... Fiindcă domnia sa recunoaşte: „Această carte este o formă de luptă împotriva dependenţei de telenovele, de ştirile prelucrate şi de gigacaloria supraponderală.” (pag. 6). Să vedem, deci, parcurgând această elegantă plachetă de versuri Intravilane, Editura Napoca Star, Cluj, 2001, şi girată de numele Cornel Udrea, „noutăţile” lirico-social-administrative, şi nu

numai, pe care ni le pune el la îndemână. Pentru un cititor obişnuit cu tarele poeziei contemporane – încifrări, ermetisme, postmodernisme, filosofisme şi alte -isme, poezia lui Cornel Udrea poate părea depăşită de evenimente sau, mai bine-zis, de curente. Pegasul său hălăduieşte aproape exclusiv prin zone în care umanul, existenţa în general, sunt realităţi nu abstracţii, în care momentul web poate distorsiona adevărul sacru: De-atâtea imaginaţii, lumina face gheb / m-aş ruşina cu mama pe-o pagină de web / globalizarea Terrei, ideea tutelară / nu o pricep bătrânii pierind încet la ţară (Insomnia, p. 10). Dar globalizarea nu este doar o hachiţă a autorului, ci o chestiune gravă, aproape obsedantă, numai că, virusul mai înainte amintit îi joacă feste „bolnavului” şi astfel prind viaţă versurile: Turbează vulpea, lebăda se dă la om, săraca/de metafizici râde singură în staul vaca! (Globalizare, p. 12), fapt care învecinează ideea din poezie cu un umor negru de cea mai bună calitate. Nu altfel se întâmplă şi în Sub crucea vremii (pag.43) unde socialul este aparent estompat de o ironie în care amăreala este neputincioasă în faţa unei drame de proporţii şi unde umorul agonizează sub talpa realităţii: Ai dreptul să trăieşti din interdicţii / ţi-ar pune prostul taxă şi pe vis! / toţi şchiopii-n limbă lecţii dau, de dicţii / opreşte scrisul: totul a fost scris. Evident că relele lumii cu care poetul este în contact permanent, încearcă să „omoare” ori măcar să atenueze sarcasticitatea unui comic de o anumită nuanţă şi agresivitate: Parcă-mi intri cu bocancii-n gură / dinţii dislocând din colivii – / te-ai întins pe ţară fără de măsură / le cunoşti pe toate şi nimic nu ştii. (Intoleranţii, p. 45). Trecerea de la social la politic şi de la... economic la sentimental are loc printr-un proces mai simplu decât s-ar putea bănui, iar Cornel Udrea, umoristul feroce, îşi trădează frumos o latură a eului intim: Atât a mai rămas din vara pură/atât a fost să nu mai fie – / cuvinte ce-au murit pe gură / ’nainte să devină poezie / a fost frumos şi trist: o comedie / la care încă se mai scrie. (Marină, p. 51). Intravilane este cartea de versuri a unui umorist de calibru, dar şi a unui poet receptiv, direct, al cărui lirism se intersectează, se completează şi se subînţelege fie cu un comic blând, fie cu unul neiertător aducând, în unele creaţii a râs homeric... De serviciu în clepsidră, volum de proză scurtă, mă îndreptăţeşte să afirm

că orice (re)întâlnire cu umorul lui Cornel Udrea este un motiv de intrare în normalitatea fiinţei uman-raţionale. Cu atât mai mult în zilele noastre, când râsul seamănă semnificativ cu un rictus sau, încă şi mai nefericit, cu un rânjet. În acest fel se pare că în contextul actual-existenţial până şi hazul de necaz al românului s-a dus pe apa sâmbetei. Ba am mai putea spune că s-a purtat o adevărată campanie împotriva umorului la români, prin distrugerea acelor laturi ale eului care asigură apropierea între oameni prin râs. De aici şi încredinţarea mea fermă că marasmul tot mai accentuat în care se zbat românii nu este altceva decât consecinţa unui principiu funebru „scăpat” la o petrecere mai intimă de către o person(u)alitate parlamentară, şi anume: „Râsu-ngraşă şi prosteşte!” Prin aceste două-trei faze nu am făcut decât să pregătesc terenul pentru a putea spune că antidotul – atât cât se poate, evident, şi cât îl îngurgităm – ni-l administrează Cornel Udrea (şi) prin această apariţie editorială, el, respectând cu străşnicie – şi bine face! – zicerea lui Henry Bergson cum că: despre comic putem afirma că nu-şi poate produce efectul de şoc decât cu condiţia de a se năpusti din senin asupra unei suprafeţe sufleteşti cuprinsă în mod statornic de calm… (H. Bergson: Teoria râsului, Institutul European, Iaşi, 1992, p. 25). La Cornel Udrea comunicarea umorului se face pe două căi principale: intermediar, cu ajutorul personajelor, şi direct prin comentarea situaţiilor, însă având grijă specială de câteva elemente-cheie: ironie, parodie, satiră şi paradox. În cazul nostru, crearea ilarului din temiri-ce, nu mai este o problemă, tocmai aici simţindu-se şi manifestându-se umoristul profesionist şi, prin extensie, maturitatea artistului. Practicând un umor complex – de limbaj, de situaţii, de gestică sau pur şi simplu de convertire a sobrietăţii în hilar – el îşi creează (sau racolează) personaje din cele mai diverse categorii sociale, modelându-le apoi cu migala unui adevărat artizan ce este domnia sa. Însă, în sprijinul acestei afirmaţii, voi folosi un citat cel puţin edificator şi, în orice caz, perfect explicabil pentru întreaga operă a lui Cornel Udrea: Analizele ne-au relevat şi aspectul cumulativ al rizibilului. Un discurs combină mai multe forme de comic (comic de ordin fizic: diformităţi, ridicolul costumaţiei etc., comicul gesturilor şi al mişcărilor, comicul de limbaj, comicul de situaţie, comicul de idei: anacronisme, parodie, ironizare,

răsturnarea valorilor morale etc., comicul de caracter: psihologia personajului, modul său de a fi, de a acţiona... (Nina Ivanciu, Comicul prozei, Ed. Minerva, 1998, p. 121). Cred că autoarea – deşi nu se referă la Udrea – îi creionează cu precizie valenţele scriitoriceşti, sau, altfel spus, el este tipul de autor umorist excelent circumscris comentariului citat. De serviciu în clepsidră este, de fapt, un fel de antologie de autor – iată că şi umoriştii se gândesc la posteritate publicându-şi ediţii de autor, ceea ce, în paranteză fie spus, este foarte bine, având în vedere soarta destul de ingrată a genului în literatura română şi, bănuiesc, nu numai. Spuneam „un fel de”, fiindcă în paginile sale sunt cuprinse câteva din prozele apărute în volumele: Duminica la iarbă verde (1985), Mersul pe jos (1988) şi În cursul zilei de azi-noapte (1999). Dar, în încheierea acestor rânduri, să-i dăm cuvântul şi autorului pentru a lămuri lucrurile pe deplin şi definitiv: „Umoristul, spune domnia sa, după opinia majorităţii, este o fiinţă ciudată, cam neserioasă, în orice caz atinsă de aripioara roz a frivolităţii. Prozatorii îl numesc romancier ratat, poeţii îi strigă de pe Pegas: Fereşte, neică, aici e drum literar!, iar criticul, care în intimitate râde cu gura până la urechi de Donald Răţoiul, tuşeşte în pumn la vederea unei cărţi de umor, dar nu ridică stiloul să scrie ceva.” (Mărturisire, din volumul Duminică la iarbă verde, Editura Dacia, 1988, p. 5). Să ne prefacem că nu observăm amăreala de printre rânduri şi să ne delectăm cu lectura unei excelente cărţi de umor: Cornel Udrea: De serviciu în clepsidră, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999. Aşadar, maestrul Cornel Udrea, în două ipostaze – de poet şi de prozator –, amândouă, zic eu, probând forţa de creaţie, umorul şi profesionalismul unui autor pentru care, la 65 de ani, niciunul dintre genurile literare nu mai are secrete în a le aborda. Fără a deveni patetic, fără a spune vorbe mari, sunt convins că, peste ani, cei de-o anumită vârstă acum, vor spune, importanţi şi, sper cu mândrie: eu am fost contemporan cu unul dintre marii scriitori umorişti ai României. De-aceea, crezând în aceasta, acum, îi spun şi eu cu prietenie, respect şi admiraţie: LA MULŢI ANI, CORNELE! DUMITRU HURUBĂ

Orice autor îşi doreşte, prin creaţia lui, fie de dimensiuni vaste, fie restrânse ca mijloc de expresie, să atingă o culme, o dimensiune a sublimului prin intermediul imaginarului pe care cartea îl vehiculează. Cartea este viitorul autorului, face parte din evoluţia lui ca individ şi se proiectează în timp, atât prin materialitate, dimensiune, conţinut, parfum, culoare, substanţă, valoare artistică. Şi chiar dacă prezentul nu este al cărţii, ci mai curând al imaginii în toată dinamica ei, sunt încredinţată că

va exista şi un timp mai prielnic, când oamenii se vor întoarce la carte şi vor considera această minune a creaţiei, drept cea mai frumoasă întreprindere omenenească. O carte este un tezaur, o comoară de spiritualitate, un lucru preţios, cel mai frumos dar pe care-l poate primi şi oferi cineva. O bijuterie de purtat direct pe inimă. Chiar de Ziua Mărţişorului, am primit de la Editura Sinteze, Galaţi, cartea Străjer peste suflete – poeme în trei versuri, cu o prefaţă aproape nemeritată scrisă de distinsul Eugen Dorcescu. Un mărţişor pe care, chiar dacă nu-l voi purta, îl voi considera toată viaţa aducător de noroc şi speranţă, în oceanul neliniştii, al confuziei şi al singurătăţii. O carte. O sumă de gânduri. O sumă de sentimente concentrate-n trei

versuri (greu!) – o sfântă plămadă de inefabil, pe care azi, 3 Martie, îl ofer cititorilor mei, cu toată dragostea, jertfa şi puterea de creaţie de care sunt în stare. Ilustraţiile au fost realizate de artistul plastic Ionuţ-Cătălin Florea, un dobrogean care a dus numele ţării noastre pe multe meleaguri ale lumii, unde şi-a expus lucrările pe simeze. Coperta I este realizată de scriitoarea şi artista plastică Melania Cuc din Bistriţa. În acest debut de primăvară atât de aşteptată, fie ca această carte de micro-poeme să vă aducă un firişor de aer proaspăt, rază de lumină şi multe bucurii sfinte. 3 Martie 2012 CEZARI A ADAMESCU

_____________________________________________________________________________

Flori de pathouli-ţi trimit spre zenit, dincolo de hotarul şi-ţi mai trimit harul cel cucerit în =ecuvinte, Hristea sfinte ……………………… Am scăpat lumina din mână, lumina de lună, omăt până-n brâu astupă lumina flămândă şi prea tremurândă, lumina ce stă să se rupă lumina fierbinte şi grea ce-mi lumânărea… ………………………. Cu un acant fac o spărtură-n neant în aură fac o spărtură şi mă bufneşte lumina pe gură. Stau aşa până-n zori când discret se retrag luminoşii nevăzători cu paşii lor să rezume amarul întuneric de lume… ………………………… Sufletul tău, Nichite, are oasele obosite, are mădularele fripte ascunse în cripte, pitite-n firidă

marele diluviu înecând Vezuviu. …………………….. O, pata aceea de sânge care-şi revendică numele fulgul uscat, răsucit năclăit de tăcere zburând din căuş peste linia vieţii! Câte cuvinte nu s-ar fi putut cuibări în ea, ca sub aripa morţii? …………………… Amiroase a cuvânt aşa cum a spirit miroase, a coame de vânt, întind mâinile şi mă prind de colţul de stea de-un crâmpei de colind. Numai iubind mă agăţ cu toată puterea de însuşi Fiind. Aşa colind pe suprafaţa pământului vieţaş, trăgând la galera cuvântului… ……………………. Dau Poesiei acatist să exist, să visez; şi astfel să luminez cu lumina picurată împrumutată de la Tată,

în braţe de cariatidă pe umeri de-atlanţi impozanţi oasele verighetă mădularele cununate cu „necuvintele” toate… ………………………… Cum să îndur privirile tale năuce, când pe obraz îţi cădea lumina în formă de cruce? Şi-acum lumina mă arde. Ţine-o de capete, barde, ţine-o de frâie, poete, şterge-i curatele pete. Şterge-i şi umbrele care par a fi semn de-ntrebare. ………………………. Mai aveam de scris: m-am întors din vis m-am întors din ceaţă chiar în toi de viaţă, chiar în toi de moarte să-ţi zidesc o carte pusă-n temelie la o sihăstrie… ……………………… Vine trist daimonul să-mi alunge somnul nepoftit se-aşază sus pe o spetează mă priveşte fix dincolo de Styx. Mă pofteşte-n barcă ca pe Noe-n Arcă. Să mă treac-un hop marele potop, 39

de la Fiu, de la Duhul cel Sfânt, precum în Cer aidoma pe pământ, apoi, de moarte bună să mor în har sfinţitor aşa ca un zbor ca o sfântă-Înălţare ca o prefacere pe altare… …………………………. Îmi intră sub piele cuvintele. Hai, minte-le, Minte-le dacă poţi, apoi vinde-le pe doi zloţi ori dă-le pomană c-un coltuc de pâine şi-o cană cu vin să-ţi spună şi ţie cineva pe lumea aceasta: Bogdaproste! Amin! CEZARI A ADAMESCU

al așteptării mele – face floare și coace spini, pe-o streașină de vis iluminându-mă cu... o eroare al cărei tâlc ascuns mi-e interzis.

SUB TIMP Printre tăceri, „de-a cuvintele”, ieri-mâinele pâlpâie-n vama lui azi... aducându-ți aminte că ar trebui să iei seama

Spart sună-n streșini ropotele ploii, adăugându-mă nimicniciei lor și-nsăilând în cutele nevoii nor după nor... nor... după nor...

îndemnul cum drămuie pașii pe drumuri... speranța, pe cale, cercând înălțimea căderii din vis... Ca și cum ale tale

E cineva la ușă?... Știu !... De-o vreme, am devenit suspect de... fel de fel... Și-am început de vremuri a mă teme... Și... ce n-aș da să aflu că mă-nșel?!...

dobândite-ar fi „pe furate”... Ieri-mâinele astăzi să-ți fie, prin suflet, solar strecurate fântâni... dezgropate-n pustie... în calea drumeților !... Verde, urma, sub vreme, să-ți scapere !... De pânda viclenelor clipe, tăcerea-n cuvânt să te apere...

EDUMERIRI Dacă-n cuvânt pământu-i roditor, de ce cuvintele rostite dor, când gura din secundă face veac? De ce pe gură strâmbe legi se fac? Că, iată: arbori legănați de vânt ne așezăm cu viața în cuvânt... Apoi, nuntind cu el, murim frumos cu câte-o stea în fiecare os... Peste genunea Marelui Nimic, rostind cuvinte, poduri largi ridic, dar... dacă - ea – rostirea-i cu păcat, cu strâmbe legi cuvântul ni s-a dat? Ori, într-un nelumesc, dar drept, război plătim nevredniciile din noi?!...

IAR A DI LUCRURI Iarna din lucruri troienește viața !... Sub iarnă, viața tălmăcește vara, sfânt întomnând, pe umeri cu povara frigului cuibărind pe unde ceața umbrelor odrăslește între gânduri... Ți-a mai rămas grădina polifloră a visului – într-un pustiu, o horă de unul singur... Mersul – printre rânduri – printre-nțelesuri, traversând tăcerea care domnește-n lucruri, să dezlege câte-s legate și tânjesc „sub Lege”, chivernisind cuvântului averea.

Mijind în versuri, raza roditoare din om în om, din sâmbure spre poamă, precum un mânz cu largurile-n coamă, să zburde nebunește către soare... Spre mâine, astfel, ostenind cu fața, plinești înscrisul scrijelit pe oase... Clipa-n ghergheful zilei ți se coase, în lucruri troienindu-te... cu viața...

MUSAI ȘI DEGEABA În mine clipa stăruie cu graba. Eu, în ogorul vieții dând cu sapa, constat că truda mea e pe degeaba: abia-mi lungesc necazul !... Pe când apa fântânilor ce le-am sleit pe cale mi-au risipit-o hoți de drumul mare... Fântânile din mine – reci și... goale... se cumpănesc sub vremuri, în uitare. Bântuie frigul... însoțit de spaimă!... În mers pașii ascund gânduri amare... Ochii – cu noaptea dinlăuntru-ngaimă o rugă... Parc-ar cere îndurare... Dar nu am cui să-ntăinui – să destăinui ce târg în mine și-a proptit taraba... Și, ca fântâna fără apă, dăinui sub vremi deșarte... Musai... Și degeaba...

Și-n largul înstelat de astă vară să căutăm trifoi cu patru foi... Și s-ascultăm izvorul cum coboară din munții veșniciilor din noi... dând timpul, cu o viață, înapoi...

SALT MORTAL Versu-n poem – precum un salt mortal !... Risc asumat !... Cel care-și leagă viața, – cât vremuie și cât îl trage ața în tâlc a boieri... în pași de bal, plinindu-şi „oful”, muzelor pe plac, musai „risipei se da florarul”!... Dar gol, la masă, îi va sta paharul... şi – rege-n cântec – va domni sărac!... Că-n sine, veşnic învinovăţit de nefiinţa clipei... care-l joacă adânc, întru cuvânt cu promoroacă, va arde cu-nţeles precumpănit. Şi-n rang înalt, cu sinele egal, dedat pe veci aceloraşi învăţuri, strunindu-şi inorogul - fără hăţuri în nesfârşirea altui salt mortal, visând Izvorul viu şi sfânt pe dincolo de lumea la vedere, părelnicind „de-a clipa”, în cădere, întru nesomnul veşnic din cuvânt egal cu sine, sieşi întrebare, va dăinui în Veşnica Uitare... Un punct... pe o câmpie oarecare...

OR Cer mohorât... ferestre întristate... Pomii, pe drumuri, rebegiți de frig... Vântul pizmaș, în gânduri, cuie bate... Singurătatea – singurul câștig

GEORGE L. IMIGEA U

Starea prozei

Ileana e o aşchie de femeie slabă de vezi prin ea dar de loc umilă, ci mereu cu ochii în toate părţile să audă, să afle, să fie la curent cu ce se întâmplă prin preajmă. Stă şi ea într-un pat, cel de lângă chiuvetă, şi ascultă ciulită tot ce se povesteşte în serile lungi după ce se stinge lumina dar nu şi pofta de taifas a locatarelor salonului de spital. Are telefon mobil şi tot încearcă să vorbească cu cineva dar nu prea găseşte interlocutor de vreme ce încheie repede conversaţiile sau nici măcar nu le începe căci nu răspunde nimeni la celălalt capăt.A venit la spital pe jos de la gară, deşi e o bună bucată de drum până aici, neîndurându-se să dea 10 lei pe un bilet de tramvai sau de maxi taxi. Prea scump! Cu banii ăştia face ceva folositor. Şi chiar face. De pildă, mai pune două hârtii şi încă vreo câteva pe deasupra şi cumpără un teanc de batice de la precupeaţa care vine în salon cu fel de fel de mărfuri de vânzare, din cele trebuitoare pentru statul la orizontală: pijamale, capoate, chiloţi, papuci ş.a. Şi, desigur, batice înflorate, cele pe care Ileana le cumpără pe toate până la urmă. Dar ce-ţi trebuie, femeie, atâtea batice că n-ai decât un singur cap? o întreabă lumea din jur. Imi trebuie că pentru cele din deal nu am pregătit pomenile şi or să mă vorbească. Lumea află astfel că Ileana are în pod şi în camera cea mare lăzi de zestre pline cu lucruri pentru dat de pomană atunci când va muri. Fel de fel de perne, plapome, coverturi, cerceafuri sau chiar aştenuturi întregi din acelea turceşti cu tot cu valiza lor străvezie, asta pentru cei mai importanţi dintre consăteni şi pentru neamuri. Pentru cei mai puţin importanţi, dar totuşi prezenţi în decor, are baticuri şi prosoape să nu rămână nimeni fără nimic că nu se cade. Măi femeie, dar tu nu-ţi permiţi să mănânci o îngheţată şi să vii cu tramvaiul până la spital dar dai bani pe boarfe pentru atâta lume care nici măcar nu te laudă pentru asta? Nu răspunde. Ştie că e aşa, căci nu o dată a auzit acest reproş dar nu-i acordă atenţie: ea are socotelile ei, legile ei drastice şi motivele ei secrete în faţa cărora argumentele lumii exterioare cu morala ei nici nu contează. Ce ştiu ei? Ea trebuie să fie sigură că toţi vecinii şi consătenii şi cei cu care s-a înţeles bine şi cei cu care s-a certat, ba chiar şi Maria aceea care a trimis într-un an băietanii să-i pună foc

la grajd, toţi, dar toţi trebuie să primească de pe urma ei câte ceva de pomană ca să poată pleca mulţumită pe lumea aialaltă. E ca şi cum în acest fel se răzbună pe toţi şi-i domină moral, se ridică deasupra lor şi capătă un fel de superioritate pe care n-o poate dobândi nicicum altfel în timpul vieţii. Abia atunci, după, îi va veni ei vremea să dea replică tuturor, să-şi ia revanşa pentru toate. Dar nu se grăbeşete de loc să facă pasul spre acel timp, las să fie cât mai târziu, poate n-or mucegăi prea tare baticurile şi plăpumile din pod. Chiar dacă e totuşi oarecum bolnavă, nu se gândeşte că chiar ar putea avea ceva grav. I se aduc rezultatele la analize şi se uită ca mâţa în calendar la ele apoi cere sprijin de la doamnele mai cu carte. Ce înseamnă asta colesterol? Adică ai prea multă grăsime, deşi esti atât de slabă. Nu mai trebuie să mănânci slănină şi nici măcar ulei. Ăraa! D-apoi dacă sarmalele nu înoată în ulei nici nu vreau să le văd! Ce mâncare e aceea, seacă, fără ulei. Numi place. Dar trebuie să ţii regim că altfel te doare ficatul şi cine ştie ce mai păţeşti. Dar ea ştie singură până unde trebuie să ia în serios aceste primejdii. Mai mult, ar vrea să–i sperie pe cei de acasă, mai ales pe bărbată-su că are ceva grav şi să-l vadă că vine pe la ea cu bunătăţi şi mai ales, cu o leacă de spaimă şi cu grijă de ea ca să nu moară. Dar nu ştie cum să facă asta, căci el e mai mult cu rachiul în cap şi n-are grija ei, mai ales de când nu mai merge la servici, la vagoane, unde a lucrat nişte ani. Acum e la pensie si mai mult pe la crâşmă-şi face veacul. Dar întotdeauna a fost aşa beţiv şi indiferent? Da, aşa fost mai mereu de când s-au luat că ea era copchilă tânără de 16 ani şi habar navea de nimic. Maică-sa a măritat-o mai mult cu sila că el era băiat orfan şi stătea pe lângă casa lor şi ajuta la treburi că murise taică-su demult şi nu aveau bărbat la casă. Şi maică-sa aşa sa gândit că e bine să aibă un bărbat la casă şi să nu-l piardă, să se ducă în lume pe undeva. Şi mai mult cu sila a dat-o de nevastă doar cu o cununiţă pe cap şi un văl scurt cum era pe atunci în vremuri grele de lipsuri si s-a trezit măritată. Dar vreo doi ani n-a vrut să se culce cu el că ţipa ca din gură de şarpe când se apropia că încă se mai juca cu păpuşile. Dar nici el nu s-a grăbit că nu era copt. Târziu abia s-o luat de adevăratelea ca om cu femeia lui după ce or venit de o petrecere şi el era cu chef şi o apucat-o mai tare că avea poftă... da nu i-o plăcut niciodată treaba asta că el nu ştia cum s-o ia, s-o

drăgălească, doar venea ameţit şi se suia pe ea ca un buhai, ci hai, hai fără nici o plăcere, ba încă, nu odată, cu durere. Dar o dată şi o dată avea să afle şi ea ce e plăcerea de om, însă mult mai târziu când i-o spus un doctor că avea 40 de kile de slabă de era şi i-a zis doctorul că se usucă pe picioare de sete. Cum de sete, ce, nu bea apă? Nu de astfel de sete, sete de dragoste, da ea nu ştia cum vine asta. Iar doctorul i-o hotarât foarte serios să-si găsească un drăguţ cu care să înţeleagă şi ea cum e să ai plăcere de bărbat. La început a râs, s-a mirat, s-a sfiit, apoi când a văzut că slăbeşte şi pică de pe picioare i-a ieşit norocul în cale şi a aflat şi ea cum e săţi placă să te culci cu omul. Era un pădurar care mai venea pe la ei când al ei era plecat la lucru şi aşa a aflat ea dulceaţa trupului pe care nici n-o bănuia. In trei luni s-a îngrăşat la 70 de kilograme si arăta ca o căpşună coaptă din grădină de-i era mai mare dragul să uite în oglindă. Asta şi fiindcă probabil îl aşteptai cu mâncare bună! Da, făceam fel de fel de bunătăţi când ştiam că vine el şi era viaţa în sfârşit frumoasă. Dar a trecut şi totul s-a întors aşa cum era.... Il sună iar pe omul ei, poate, poate îl va prinde acasă şi treaz să-i spună că, uite ce au spus doctorii, că are ceva serios: colesterol şi că el trebuie să aibă grijă de ea de acum. De la o vreme îi vine altă idee în minte şi o roagă pe o doamnă mai răsărită din salon care, fiind cu carte, ştie să vorbească pe limba doctorilor, să sune ea şi să-l prindă pe bărbat şi să-i spună că e doctoriţă sau asistentă şi să-i spună cât e de serioasă boala nevestei lui şi că trebuie să vină la ea să-i aducă bunătăţi, îngheţată şi portocale. De gura ei doamna în cauză ia telefonul şi stă nişte minute agăţată de el gândindu-se în timpul ăsta cum să facă să iasă din încurcătură fără să trebuiască să mintă şi să joace acest teatru ieftin. Dar nu-i vine în cap însă are noroc că moşul nu

răspunde şi-i poate da înapoi telefonul cu regret că doar a avut toată bunăvoinţa dar dacă nu răspunde ce poate să facă? Gândindu-se la el, Ileana povesteşte cum au ei acum două televizoare acolo în satul lor din adâncul depărtat al Moldovei unde până cu nu mulţi ani urmă nici nu urca lumina electrică. Acum stă fiecare în camera lui, spate în spate la soba care dă în amândouă odăile şi se uita la televizorul său plătit de fiecare din banii lui. Că de acum au fiecare venitul minim şi ceva pensie şi s-au domnit. Ea are un cablu cu mai multe canale, Acasă şi Pro TV şi Canal D şi Euforia şi mai câteva dar se uită la emisiuni cu „Iartă-mă” şi altele asemenea unde se plânge din belşug. Iar el are numai Sport şi Ştiri si ceva cu filme cu bătăi şi gata şi al lui nici nu e color, ci doar albnegru că lui îi ajunge. Uneori dacă vrea şi el să vadă ceva de pe canalul ei îl primeşte dar îl pune să plătească partea lui de contribuţie din banii lui. Dar acum precis că doarme în fotoliu şi televizorul merge singur si consumă lumină degeaba dacă ea nu e acasă! Bun, dar n-are copii? Ba are, cum să n-aibă, are 6 băieţi. Şase? Şi unde sunt toţi de nu se văd? Fiecare în lumea lui, la treaba lui, pe la Bucureşti şi prin alte părţi unde au găsit servici, ba vreo doi sunt în Spania, departe şi numai unul e în sat cu ea şi are magazin şi sunt tare ocupaţi şi el şi nora. Şi nu te împaci bine cu nora? Ba mă împac, de ce să zic că nu. Dar de ce nu o suni şi nu te sună să vadă ce faci, cum te simţi şi să-ţi aducă ce-ţi trebuie. Ei cu treburile lor. Apoi după ce se gândeşte şi tace o vreme pe un gând greu de rostit, se hotărăşte şi dă drumul la poveste că dacă n-o spune acum, când mai are ocazia să se uşureze de apăsarea atâtor gânduri? Că la popă degeaba ar încerca că el o întreabă numa dacă a postit şi dacă s-a certat cu vecina şi gata îi dă dezlegarea şi altul la rând. Oftează şi spune. Totul se trage de la pălărie. Ce pălărie, femeie, nu eşti în toate apele tale? Da, aşa cum vă spun. Băiatul ăsta care mi-e cel mai drag.... Da nu cumva ăsta-i din vremea ceea când aveai 70 de kilograme şi-ţi părea viaţa dulce ca mierea? Ei despre asta nu pot să grăiesc acum, arată Ileana că mai există totuşi secrete care nu pot fi rostite cu nici un chip. Dară, băiatul asta a fost cel mai cuminte şi ascultător şi drăgăstos ca o fată şi ce-i spuneam aia făcea, nu-mi ieşea niciodată din cuvânt şi aşa simţeam şi eu că am un suflet aproape de mine. Da când o crescut flăcău mare a trebuit să-şi cate şi el de lucru şi s-o dus departe, tocmai

la mină, la Petroşani că pe aici, pe la noi ce să găsească de lucru. Şi acolo s-o cunoscut cu o fată, tare cuminte şi de familie bună, fată de învăţători, cu carte şi harnică şi iubitoare şi venea cică la dânsul cu mâncare la lucru şi-i lua cămăşile şi le spăla şi le aducea călcate şi se împăcau tare bine. Şi într-o vreme el mi-o scris că ar vrea să se însoare cu dânsa că-i fată bună şi aşa şi pe dincolo şi dacă îi dau aprobarea. Eu i-am zis sămi trimită o fotografie a ei să văd şi eu cum arată, dacă are să-mi placă şi mie că de, chiar dacă nu eu aveam să trăiesc cu dânsa da tot trebuia să mă fălesc şi eu în faţa satului cu nora mea şi trebuia să fie cum se cuvine. Asta pentru că mo întrebat, că ceilalţi dacă erau mai reci şi nu m-or întrebat, or făcut fiecare cum i-o tăiat capul si n–or ţinut cont de părerea mea. Dar dacă el era mai ascultător şi m-o întrebat i-am cerut poză. Şi mi-o trimis o poză şi când am văzut-o am crezut că turbez de furie. Fata, frumuşică, ce-i drept şi curăţică, avea pe cap o pălărie mare, neagră. Păi ce, mie-mi trebuia noră cu pălărie să mă râdă tot satul? Şi ce, asta daca umblă cu pălărie are să ştie să facă o mămăligă sau să prăşească în grădină? Inseamnă că e o cucoană leneşă şi cu ifose şi care precis o să-l înşele pe băietul meu că ştim noi cum e. Şi nu i-am dat voie să se însoare cu ea. I-am scris înapoi să nu cumva să-mi aducă pramatia asta la casa mea. Dar nu i-am spus de ce, doar aşa, că nu vreau eu. Şi băiatul m-o ascultat şi o rărit-o cu dânsa şi apoi o venit cu totul acasă şi o găsit aici de lucru. Iar eu i-am căutat fată de însurat şi am găsit-o pe asta din satul vecin, voinică, harnică, fără pălărie şi am şi stabilit iute nunta cu ea. Dar el totuşi suferea după ceea cu pălărie şi nu s-o putut abţine si i-o scris să vină în sat la noi la data nunţii dar nu i-o scris de ce. Că i-o fost, pe semne, greu să-i spună direct că se însoară cu alta. Şi ea, nici una nici două, s-o pus pe tren şi o venit tocmai până la noi aici, în fundul lumii şi când o ajuns, el nu era acasă, era dus la mireasă să rămână acolo peste noapte că nu s-o gândit că astalaltă chiar are să vină până aici. Şi atunci am văzut-o pe fata asta, era aşa de frumuşică şi de blândă şi n-avea nici o pălărie că după aceea am aflat că pălăria era de la fotograf, nu era a ei. Şi era aşa de simţită că a adus cadouri şi pentru el şi pentru mine, iaca a ştiut şi mi-o adus o basma din cele mai frumoase, mari, de mătase cu flori roşii cum n-am mai avut eu vreodată. Până şi pentru moşu meu o adus o cămeşă frumoasă şi scumpă cum nu ş-o luat el niciodată. Şi vorbea aşa de frumos şi de blând şi era aşa de

săritoare. Când am chemat-o în casă şi i-am dat să se spele şi am chemat-o la masă, ea a sărit repede, aşa obosită cum era de pe tren, să pună masa şi apoi să spele vasele şi tot întreba unde-i Vasâlică. Şi eu nu ştiam cum să-i spun şi când o venit vecina Catrina în ogradă ş-o întrebat ceva despre nuntă, fata a înţeles că Vasâlică se însoară. Şi aşa de amarnic o pornit a plânge că se scutura cămeşa pe dânsa. Până o plecat o tot plâns într-una că n-o vrut să steie la nuntă, aşa cum ar fi vrut el sau măcar să-l aştepte să-şi ia ramas bun. O întrebat când e trenul şi eu am vrut să-i plătesc biletul înapoi că mi-era jale pentru dânsa că mă sâmţeam cu musca pe căciulă că din cauza pozei cu pălărie i-am stricat fetei viaţa. Dar n-o vrut nici să mă lase să-i ieu bilet nici să ia mâncare pe drum cum i-am pregătit şi aşa plângând o plecat la tren. Şi acum, după atâţia ani, tot o văd cum stătea la geamul trenului şi lăcrăma din belşug şi avea nişte ochi albaştri aşa de frumoşi cum n-aveam să mai văd vreodată... După ce tace şi suspină o vreme şi-şi sterge ochii cu un colţ de năframă, continuă. Ea precis ar fi venit la mine la spital şi mi-ar fi adus bunătăţi cum vin la voi, la toate, fete şi nurori şi nepoate şi mi-ar fi dat telefon să mă întrebe de sănătate, dar nora asta de-am ales-o eu n-are niciodată timp pentru mine, e aşa de ocupată cu magazinul ei, cu viaţa ei, cu copiii ei, cu drumurile ei şi, de fapt e si cam rece de felul ei. E harnică, n-am ce spune şi nu se ceartă cu băietul, dar nici nu-l iubeşte aşa de tare cum l-a iubit aceea cu pălărie şi nici el n-o iubeşte aşa de mult. Trăiesc împreună viaţa, ca omul cu femeia lui, dar nu arde focul cela ce era atunci cu fata aceea pe care eu am alungat-o de proastă ce am fost. Acum ce să mai fac, asta a fost, doar să-mi duc păcatele şi poate dacă dau de pomană la tot satul poate că n-are să fie aşa de greu pe lumea cealaltă cum mă gândesc că poate să fie după păcatul cel mare pe care l-am făcut de am strâcat viaţa băietului şi a fetei şi, iată, chiar şi pe mea... Ileană, dar ce-ar fi să-ţi cumperi şi tu o pălărie ca să scapi de gândul asta şi barem să vezi şi tu cum îţi stă? Tace şi râde amar într-un dinte şi zice apoi: da, poate să dau de pomană şi o pălărie sau să cumpăr şi să dau de pomană câte o pălărie la toate cumetrele din sat să pice alea jos de mirare că ce m-o apucat! Râde singură şi oftează adânc şi apoi mai încearcă telefonul şi la un număr şi la altul, dar ştie că e degeaba şi adoarme într-un sfârşit, visând o fată cu ochi albaştri şi cu pălărie. LUCIA OLARU E ATI

(IX) Pentru că dedesubtul ei e mortificat, cauza înfăţişării încă inedite a omului, care nu mai seamănă cu cel de acum cincizeci de ani, se datoreşte acestor ani şi, dacă nu e conştientizată, măcar e intuită şi pe drept atribuită unei îndelungate înfrânări care l-a ţinut pe om în lanţ şi i-a stopat în faşă elanul, în special cel spre înavuţire, ţelul principal al fiecărui muritor de rând, înfrânare urmată de o eliberare bruscă şi brutală care a însemnat o dezorientare generală incapabilă de altceva decât de violenţă şi de nevoia acută de a acapara rapid ceea ce nu i-a fost îngăduit să aibă altfel înainte. Metafora să scoţi bani şi din piatră seacă a devenit un deziderat concret, un scop real, palpabil, o practică profitabilă. De aici, o nouă structurare de interese, poziţii şi mijloace tot mai oneroase consumate sub ochii noştri, mişcare radicalistă pornită să detaşeze rapid unele de altele noile categorii de oameni, suprapunându-le şi subordonândule unele altora pe criterii diferite de cele ale regimului de tristă amintire. Deosebiri fundamentale, asemănări fundamentale, iar în interiorul acestora degringolada de care aminteam. (Dar dacă, şi-am să pun între paranteze fraza care urmează, în speranţa că ne vom jena mai puţin de ea, dacă – alunecând uşor spre altceva – ne doare într-adevăr vreo neputinţă, aceasta ar fi cauzată de slugărnicie, de ploconirea care încă din trecutul de restrişte ne-a aplecat în faţa celor trei imperii care ne sufocau şi care ploconire, acum, mai mult decât înainte, ne-a încovoiat până la pământ în faţa Apusului care, văzându-ne atât de slăbiţi de lunga boală în care zăcusem, ne-a incitat şi ne-a ademenit fie la mezelicurile de la masa lui, fie la resturile oferite la preţ redus.) Ştim asta, dar nu e numai păcatul nostru. Atributul balcanic luat la propriu nu cuprinde nimic jignitor, dar luat altfel înseamnă altceva. Bine însă că nu e carpatic, fiindcă, şi tot de ştiut şi de reţinut, carpatic semnifică şi altceva, totdeauna numai spre bine. Se spune că în munţii noştri sălăşluieşte din vremuri imemorabile un duh care uneori se şi întrupează, un rotund dens de ceaţă care colindă peste tot, prenumele lui e chiar Negúrul, care îi simte pe cei intraţi în munţi cu gânduri necurate şi-i ucide. Întâi le ia minţile, apoi îi lasă să rătăcească până ce sfârşesc înfometaţi, şi istoviţi şi nebuni. Mărturie stau oasele de oameni întâlnite din loc în loc. Un memento pe adresa blasfemiatorilor care întinează comorile de suflet ale munţilor şi, în speţă, şi ale Mioriţei? Să spunem că aşa va fi în continuare. Este o dorinţă ucigaşă, dar pe măsura celei a lor, aceea de a ucide patria, ideea de patrie, de limbă şi de neam. Dar noi ne recunoaştem balcanismul şi nu insistăm acum asupra unor argumente care ne-ar disculpa măcar parţial de ruşinoasa boală, nici nu ne lăsăm mângâiaţi de faptul că şi alţii sunt suferinzi. Rămânem însă neclintiţi în certitudinile noastre, între care şi aceea că suntem un neam intrat în istorie nu prin învârtiri de manivelă sau prin apăsări pe unele butoane de pornire ascunse pe undeva. Alături de muncă, în dese cazuri şi de luptă, ne-a caracterizat şi jertfa. Mântuitorul ne-a dat pildă că jertfirea pentru binele oamenilor şi din iubire pentru oameni este tot bucurie, iar ciobănaşul a împărtăşit această bucurie, deşi era într-o dilemă de tragic sublim. Pe de o parte, era copleşit de dragostea de viaţă, pe de alta, de datoria de a împlini datul, de a se jertfi

pentru semeni. A optat pentru cea de-a doua şi cu atât mai înălţător, prin biruinţa fără crâcnire a întâiului său imbold, este ultimul său gest al vieţii de pământean. Un paradox? Ar fi un paradox de gradul absolutului. Mai poate fi vorba aici în cadrul unei lupte interioare de proporţii epopeice de fatalism şi fatalitate, cu toate că acestea exultă o imensă măreţie şi frumuseţe şi o bucurie nepământeană? Şi, legat de aceasta, ar mai fi de ştiut că fiind un popor de neam mare, creştin încă din naştere, ne-am asumat şi rigurozitatea unor precepte aparent dure din Sfintele Scripturi. Deşi suntem preocupaţi mult de viitor, dar nu într-atât încât să-l tragem după noi şi cu buricul netăiat, fără trecut, fără cinstirea cu care suntem datori bătrânilor noştri – cum cere unul dintre precepte – nu putem şi nu putem fiinţa de acum înainte. Ne place să le purtăm zi-noapte în spate binecuvântata povară–comoară, talisman pentru toate necazurile şi durerile, balsam de putere, de sănătate şi de iubire lăsată moştenire nouă spre a o revărsa la rândul nostru peste semenii şi urmaşii noştri. Şi, de asemenea, cu toate că am mai spus-o, nu putem trăi nici fără tainele a căror dezlegare ne ţine mereu cugetul treaz, fără noianul de gânduri, visuri, iluzii şi speranţe, fiecare dintre acestea mai mare şi mai multă decât noianul de lucruri şi treburi zilnice, şi care, cu bucurii şi succese, dar şi cu dezamăgiri, ne îmbogăţesc viaţa cu belşugul lor. Iar dacă tot ne-am pus inima în palmă spre a-i lăsa pe toţi să citească în ea, să spunem şi că nu putem trăi fără ce avem dintre toate mai preţios în noi, buchetul de simţăminte dintre care se detaşează credinţa, iubirea şi dragostea pentru frumos revărsată în toate celelalte. Doamne, ce bogaţi suntem, ce mare avere avem! Din păcate, şi spre dezonoarea omului din noi, a celui însufleţit de suflarea Domnului, multe dintre cuvintele care găzduiau atât de adâncile sentimente de mare bucurie şi de înălţare, de smerenie, bunătate, milă, blândeţe şi atâtea altele s-au golit sau sunt în curs de a se goli de sensuri şi de a intra pe drumul fără întoarcere al cărţoaielor îndesate de cuvinte rămase de căruţă, arhaisme, fosile nici măcar studiate. Explicaţii, justificări se pot aduce la nesfârşit, dar de neiertat rămân ingerinţele acestor pretinşi semeni ai noştri în sufletul nostru şi încercările cu barda ale acestor fii vitregi ai lumii de a impune arbitrar puncte de vedere străine şi contrare omului ca fiinţă cu o dublă determinare, → ŞTEFA GOA ŢĂ 43

dumnezeiască şi pământeană. Aceşti pretinşi semeni fiind cine? Pretinşi cărturari însăilaţi în grabă, dar cu caşul încă la gură, apucaţi de o virulentă diaree verbală şi trimişi de propriile ambiţii să se căpătuiască în vreun fel, trecând fie şi peste cadavre, indivizi care, printre altele, ignoră până şi aspiraţia de dintotdeauna a omului, visul lui suprem în numele căruia a înălţat piramide, a schingiuit până şi morţii mumificându-i, a încercat cele mai năstruşnice elixire pentru aflarea secretului înveşnicirii, a obţinerii vieţii celei fără de moarte. Şi acum, când jertfa supremă a Mântuitorului le-a arătat tuturor calea, când pământenii înşişi, sub imperiul aspiraţiilor lor de a trăi încă din timpul vieţii pământeşti măcar aievea minunea visată şi şi-a plăsmuit prin ciobănaşul mioritic o replică măcar iluzorie apropiată de Marea Jertfă, tocmai acum s-au repezit neaveniţii să spurce aspiraţiile care îi trăiau pe oameni, ucigând mituri, încercând să coboare omul la rangul de vietate biologică exclusiv a pământului, insensibilă, în afara marii vieţi spirituale hărăzită numai omului. Până şi naşterea, moartea şi înmormântarea, procese naturale şi încă în acţiune până la înlocuirea lor cu sofisticata clonare şi cu eutanasierea şi incinerarea strict controlate şi aplicate volens-nolens în interesul comunităţii, şi în care încă existau măcar două adevăruri certe, nou-născutul şi mortul, până când şi acestea deveniseră deja treburi de carneţel care, odată rezolvate la rece cu lacrimi cumpărate din piaţă, pentru că cele din producţia proprie a sufletului fuseseră de mult confiscate de trup şi se şi epuizaseră, până şi acestea apucaseră pe făgaşe civilizate. Nu mai vorbim de aşteptatele bucurii aduse de marile sărbători religioase sau de cele mirene, cum ar fi nunta sau botezul, se transformaseră în cadrul radicalului proces de dezumanizare spirituală în debuşeuri comerciale în care deconectantul, singura lor raţiune, deşi îndoielnic şi conjunctural, câştigase suficient de mult în simplitate şi trivialitate pentru a fi unanim receptat. Cinica robotizare înainta cu paşi repezi, înglobând şi preoţii şi asistenţa conjuncturală şi ea în curs de robotizare, şi slujbele şi jelaniile de porunceală încă funcţionale până la introducerea benzilor de magnetofon sau înlocuirea definitivă. O soartă similară se rezervă şi râsului şi plânsului care, cu mult înainte, îşi dovediseră inutilitatea practică şi, aidoma lor, şi deliciilor frumuseţilor din toate artele brutal, dar necesar înlocuite prin confecţii tehnice ieftine şi cu o rentabilitate necontrolabilă. Toate, se înţelege, pe seama amorfizării oamenilor după modelul peştilor, al vrăbiilor, al râmelor şi gâzelor şi al secătuirii pământului devenit prea mic şi insuficient din toate punctele de vedere pentru noile generaţii de făcători. Vreţi exemple de la atât de îndrăgita până acum natură în sprijinul afirmaţiilor de mai sus? Urmăriţi fulgii diafani de nea şi picăturile de ploaie rivalizând cu bobiţele de cristal care, căzând pe pământ, se omogenizează cu mocirla, cu ţărâna, născând împreună noroiul. E singurul mod de a fi conservate, de a mai exista. La fel şi oamenii. Modus vivendi al lor va fi grămada. În virtutea împlinirii acestor deziderate să fi năvălit înşcolaţii de vitrină, precursorii ucigaşi de suflete pomeniţi şi ei mai sus, cu primele lor măsuri de radicalizare, de curăţire a sufletelor şi de proeminentizare până peste limite a părţilor perechilor antonimice până la uciderea acestora una de către alta, aşa cum s-a întâmplat cu cei doi şerpi băgaţi sub un clopot de sticlă şi care au sfârşit amândoi înghiţindu-se unul pe altul şi dispărând? În virtutea acestor împliniri să fi apărut dumnealor tocmai acum? Nu puteau veni mai înainte, pe

Ion Tămâian, Paradă ______________________________________________ vremea lui alde bâtu, când ar fi avut cu cine să se ia de piept şi cine să dea cu ei de pământ? Oricum, exclusivismul lor în dauna admiterii varietăţii nu a caracterizat niciodată oamenii întregi. A fost, dacă a fost, un atribut al oamenilor mici, mărginiţi şi posesivi, a căror minte, prea ocupată cu alte treburi, n-a putut cuprinde şi alternative. În ciuda minţii tot mai ţipătoare, mai cuprinzătoare şi mai ascuţită decât briciul, pusă să croiască şi să răscroiască altfel lumea faţă de cum fusese până ieri, pentru ca mâine s-o ia din nou la croit şi la răscroit, altfel decât fusese până azi, iar poimâine..., în ciuda atâtor deşteptăciuni şi prostii siluite să trăiască în devălmăşie, oamenii au trezit o întrebare de care nimeni n-ar fi avut nevoie. La ce bun, bre? Şi s-a adeverit încă o dată, că dumnealor, inşii ăştia prea căpoşi, în ciuda atâtor faceri şi desfaceri, n-au ştiut niciodată ce să facă din viaţa lor, cu viaţa lor, decât din îngustul lor punct de vedere. De fapt nici cu a lor, nici cu a altora, de care s-au legat mai mult decât de a lor. Şi, la urma urmelor, fiindcă o întrebare naşte alte întrebări, chiar ar fi fost nevoie să ştie cineva nu numai ei ce trebuie să facă acel altcineva? Ar fi ştiut cineva să dăscălească grămada amorfă, spunându-i fiecărui ins din ea: tu fă asta, tu fă asta, tu, că eşti mai prost, fă numai asta? Mai important decât toate ar fi fost dacă un alt cineva i-ar fi ascultat pe alde cineva ăştia. Totuşi, de pildă, chestia cu iertarea şi toleranţa ştiute de toţi şi socotite că ar fi secretele armoniei universale cui i-a folosit? Cine a făcut din ea literă de Evanghelie? Măcar să se fi învrednicit să ştie că preceptul era de mult acolo. Şi să facă tocmai acum când, Doamne, fereşte şi apără de încâlceala în care te învârtiseşi? Adică tu, un biet ăla ca tine, cu capul plesnind de griji, începând cu aia că se cam vede fundul gol al sacului de mălai, tu să le porţi de grijă şi gângăniilor cu două picioare numite oameni de pe boşorogul de pământ? Şi de ce să-i porţi când soluţia a fost gata găsită? Să ne mai ţină boşorogenia sa măcar până la secerat, să vedem şi cum arată la gust pâinea nouă şi pe urmă, cum se zice, valea! Ne luăm tălpăşiţa de pe aici. Cu căţel, cu purcel, ne luăm catrafusele şi plecăm spre alte meleaguri, alte stele. Suntem pricepuţi la multe, în special la a dărâma, încropim ceva şi, când e vorba de o facere nouă, suntem harnici, ascultători, ne împăcăm şi cu traiul în genunchi, aşa că ne aciuăm noi pe undeva. Că nu sunt mijloace de circulaţie? Nu sunt, dar până la seceratul ăsta, dacă nu la ăsta, la celălalt, şi nici la celălalt până la... avem timp să mai vedem. Liebling, septembrie 2010

„Mântuitorul vine şi linişteşte furtuna”

L.C.: În continuare, Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop, mă voi opri la câteva pericope evanghelice şi vă rog să explicaţi unele semnificaţii ale acestora. Încep cu pericopa evanghe-lică de la Sfântul Apostol Luca, cap. V, 1-10, cunoscută sub numele de „Pescuirea minunată”: În vremea ace-ea şedea Iisus lângă lacul Gheniza-retului şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii ieşiseră din ele şi-şi spălau mrejile. Intrând în corabia care era a lui Simon, l-a ru-gat s-o depărteze puţin de la uscat; apoi şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a terminat de vor-bit, i-a zis lui Simon: „Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi mrejele voastre, ca să pescuiţi”. Atunci, răspunzând Si-mon, I-a zis: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; dar la porunca Ta, voi arunca mreaja”. Şi, făcând ei aşa, au prins mulţime mare de peşti, încât li se ru-peau mrejele. Deci au făcut semn to-varăşilor, care erau în cealaltă cora-bie, ca să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, de erau gata să se scufunde. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la pi-cioarele lui Iisus şi I-a zis: „Du-Te de la mine, Doamne, căci sunt om păcă-tos”; pentru că îl cuprinsese spaima pe el şi pe toţi care erau cu el, din pricina pescuitului atâtor peşti pe ca-re îi prinseseră; tot aşa şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau to-varăşii lui Simon. Atunci Iisus a zis către Simon:„4u-ţi fie frică; de acum înainte vei fi pescar de oameni”. Vă rog, să realizaţi şi o localizare a lacului Ghenizaretului din Ţara Sfântă. Î.P.S. Ioan: Da, mai întâi să fac precizarea în legătură cu locul unde se întâmplă această minune, la acest lac al Ghenizaretului, la această mare a Tiberiadei, această mare a Galileii. Deci practic, această minune se întâmplă în ţinutul Galileii, în nordul Ţării Sfinte.

Aş vrea să fac o precizare: nu este nici mare, nici lac, ci este o configuraţie hidrologică, geografică cu totul deosebită care s-a format pe cursul râului Iordanului, pe apa Iordanului. Iordanul izvorăşte din Muntele Hermonului, care azi se află în Liban, şi la un moment dat se creează un luciu de apă, sub formă de lac, care are o lungime de 21 km, o lăţime de aproximativ 12 km, având o suprafaţă, aproximativ de 65 km pătraţi şi o adâncime maximă de 45 metri. Această mare a Galileii, cum i se spune, luciul ei de apă se află la o cotă de 220 de metri sub nivelul oceanului planetar, sub nivelul Mării Mediterane. Având această adâncime, putem să ne dăm seama de ce, într-adevăr, atunci când apostolii erau în corabie, când era furtună foarte puternică, ei erau disperaţi. Mântuitorul vine şi linişteşte furtuna. Deci aveau de ce să se teamă, pentru că nu este vorba despre un lac aşa de mic, ci despre unul care are o adâncime de 45 de metri. L.C.: Ce sensuri duhovniceşti deosebite are această sfântă evanghelie? Î.P.S. Ioan: Da, să revenim la contextul evangheliei. Aceasta, în calendarele noastre ortodoxe, poartă numele, aşa cum aţi spus, de „Pescuirea minunată”. Să vedem cât de minunată este această pescuire, pentru că, în general, suntem tentaţi să ne oprim doar asupra faptului că Mântuitorul îi porunceşte Sfântului Apostol Petru să arunce mreaja mai adânc, să tragă barca în larg. Sf. Apostol Petru îi spune că toată noaptea a încercat să prindă peşte, că n-a prins, dar „după cuvântul Tău, spune Sfântul Apostol Petru, voi arunca mreaja”. Se prinde o mulţime de peşti. Sf. Apostol Petru cu fratele său Andrei şi în apropiere fiind cealaltă corabie cu Sfinţii Apostoli Ioan şi Iacob, toţi rămân uimiţi, surprinşi, văd o minune a prinderii acestor peşti. Acesta este aspectul văzut al minunii, dar eu consider că cea mai mare minune care s-a produs în acest context a fost că prin această prindere a peştilor, omul, iată, la porunca lui Dumnezeu, prin ascultare, prinde aceşti peşti, însă în acest moment se întâmplă ceva. Practic, Sfântul Apostol Petru, uimit în faţa acestei minuni, îi spune lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Doamne, pleacă de la mine, că sunt om păcătos!” Iată deci recunoştinţa omului în faţa lui Dumnezeu şi a milelor Sale. Cât de mici suntem noi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa lucrării lui Dumnezeu! Că nimic nu putem face fără Dumnezeu: toată noaptea, când e

timp favorabil pentru a prinde peşte, nu au reuşit să prindă. Nimic nu poţi să faci fără Dumnezeu. Aici, prin această minune, Mântuitorul, practic El, îi prinde pe apostoli în mreaja Sa duhovnicească. Prin urmare, apostolii prind peşte, iar Mântuitorul aruncă o altă mreajă, anume aceea a ascultării. Dacă Apostolul n-ar fi ascultat, n-ar fi prins peşte. Deci Mântuitorul aruncă mreaja duhovnicească şi-i prinde pe apostoli în această mreajă. Pe de altă parte, apostolii, Apostolul Petru, cel care este în primul plan, Îl prinde pe Dumnezeu. Iată, pe de o parte, omul prinde peşte, Dumnezeu îl prinde pe om şi, în alt context, omul Îl prinde pe Dumnezeu. Dumnezeu se lasă şi El prins de om. Dumnezeu se lasă prins de om. Aici, zic eu că este marea pescuire, aici e marea prindere, când Dumnezeu reuşeşte din nou să-l ia pe omul căzut şi să-l prindă în mreaja Sa duhovnicească şi, în acelaşi timp, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, se lasă prins de om în mreaja puţinei sale credinţe. De aceea eu zic că unul din mesajele acestei sfinte evanghelii este acela al ascultării. Din ascultare decurg apoi toate celelalte virtuţi ale credinţei şi ale vieţii noastre în Hristos. L.C.: Înaltpreasfinţite Părinte, peştele este un cuvânt care apare în multe locuri din Biblie. Putem spune că peştele este un simbol aparte în cărţile religioase. De ce? Î.P.S. Ioan: Da, pe lângă faptul că activitatea Mântuitorului s-a desfăşurat în mare parte în contextul acestei mări a Galileii, iar peştele era hrana obişnuită, eu cred că nu întâmplător în limba greacă, peştele are numele ihtis. Creştinii din primele veacuri au luat fiecare literă din acest cuvânt grecesc şi au descoperit faţa unei taine hristologice. Luând fiecare literă în parte, fiecare literă desemna un cuvânt care s-ar traduce în limba română: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu – Mântuitor”. Aşa se face că, spun scrierile vechi ale noastre creştine, că atunci când, în epoca prigoanelor, doi creştini se întâlneanu şi nu ştiau unul despre celălalt că este creştin, se spune că pe pulberea pământului, desena un peşte şi dacă celălalt era creştin, îşi dădea seama că această parolă sfântă se adresează şi lui. Atunci imediat intrau într-o sfântă conversaţie duhovnicească, bucurându-se că amândoi sunt în aceeaşi credinţă a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care este Mântuitorul nostru al tuturor. LUMI IŢA COR EA Foto: ÎPS Ioan, la Mănăstirea Mărcuş, Covasna _______________________________

I-o fi făcut oare Domnul din suferinţă „pod de aur, pod înalt?”. Suferitorului pentru vers şi credinţă, Radu Gyr, poetul condamnat la moarte pentru o poezie. „Ridică-te, Gheorghe, ridicăte, Ioane!, poezia care a fost tradusă în frica proapsăt instalaţilor la putere comunişti drept un manifest, o instigare la revoltă. Nu pentru aceatsa a fost scrisă, dar poporul din care, iată, s-au mai ridicat şi martiri, avea nevoie de o astfel de trezire, căci somnul care a urmat a fost plin de suferinţă. Mă tot gândesc: o fi ajuns Radu Gyr să aibă o velinţă călduroasă din zefirul Raiului după ce a strâns în oase atâta umezeală şi frig de teminţă încât nici verile toride din libertate nu l-au mai încălzit? Toate întrebările acestea mi se scurg mereu spre „da”ul răsplătirilor lui Hristos. Şi iar îmi roiesc în minte, după ce am intrat recent în casa fiicei poetului, la împlinirea a 35 de ani de la plecarea dincolo a poetului. La 29 aprilie 1975 i-au tăcut inima şi pana puternicului şi sensibilului Radu Gyr, după ce anii de repetate închisori - aproape 20 – iau grăbit sfârşitul pământesc. În urma lui, o viaţă de scris şi de povestit, dar şi o operă uriaşă, necunoscută pe deplin nici astăzi de publicul larg. Câţi ştiu oare că Radu Gyr a fost un scriitor atât de prolific încât a lăsat în urmă peste zece volume? Voce polifonică, a abordat nu doar tema durerilor carcerale în care a excelat, ci şi poezie pentru copii, de dragoste, religioasă, de război, balade. A scris, de asemenea, dramaturgie, articole de presă, cronici de teatru şi eseuri de un extrem rafinament. Recitalul Primăvara se înstăpânise complet peste cartierul bucureştean Drumul Taberei şi peste strada Cetatea Histriei când am ajuns acasă la fiica lui Radu Gyr. Acolo, într-un apartament de bloc, am avut bucuria de a face o vizită ca un pelerinaj. De câte ori, trecând pe străduţa aceea spre locuinţa mea situată până nu de mult la doar câteva sute de metri, nam trecut fără să mă fi gândit că pot călca pe unde altădată a călcat Radu

Gyr! Poetul îşi vizita fiica, ginerele şi nepotul la sfârşit de săptămână şi lucra adesea în casa lor. Doamna Simona Popa - Mona, cum îi spune soţul - întâmpină anotimpul cu o uşoară astenie, dar pe noi cu multă ospitalitate şi căldură sufletească. Ne introduce în atmosfera rememorărilor prin poemele pe care are plăcerea să ni le recite. Parcă auzim o actriţă cu voce gravă exersându-şi rolul chiar înainte de spectacol. Inflexiunile vocii apasă uneori pe cuvinte dureroase: „lacrimă”, căderi”, crepuscul stins în piept”... În ochii soţului, Demostene Popa, surprind nişte lacrimi. Se gândeşte probabil la suferinţele socrului, la copilăria dureroasă a soţiei, la câte va fi trăit personal în sânul acestei familii încercate de soartă.

Radu Gyr, portret de tinereţe

Un mucalit după gratii Amintirile copilăriei îi sunt însă confuze doamnei Simona Popa, mai ales dacă este vorba să povestească ceva legat de tată. Avea doar şase ani când acesta a fost arestat şi închis prima dată. Avem parte însă de alte frânturi de amintiri: „Tatăl meu era o fire foarte mucalită. Era foarte vioi, avea o putere de muncă extraodinară, se aşeza dimineaţa la masa de lucru, la ora 8:30, şi scria până seara târziu. Dar în ultima perioadă din viaţă a fost tracasat fiindcă, având nevoie de bani, a trebuit să publice o traducere a baladei germane sub un alt nume. Nu avea voie să publice nimic după eliberarea din 1964 decât în revista Glasul Patriei. Şi asta l-a supărat, l-a măcinat interior. Cred că i-a grăbit şi sfârşitul. A mai scris şi un articol despre Ion Pillat pe care i l-au deformat, i-au scos anumite fraze şi iau adăugat altele şi s-a mâhnit foarte tare atunci. Apoi a mai fost şi apariţia unei antologii în care un autor răutăcios a spus că Radu Gyr «s-a tăvălit prin iarbă verde», spunând cu aceasta că nu are valoare ca poet”. Intervine domnul Demostene: „De ce nu spui că atunci când te-ai născut a vrut să-ţi dea numele Luminiţa? Nu mai avea nimeni numele acesta!”. „Aşa este, a scris şi o poezie pentru mine: «Are tata o fetiţă, / Pas de vis şi mănunchi de crăiţă», îşi aminteşte fiica poetului. Apoi povesteşte despre închisori, atât cât are în străfundul inimii care vrea mai mult să uite decât să-şi amintească: „Aveam şase ani 46

Radu Gyr, în 1956, după Aiud _____________________________ când a fost închis prima dată, în 1937. L-au dus întâi la Malmaison, apoi la Jilava şi la Braşov... Aici a fost oarecum mai liniştit, l-am şi vizitat pentru că dădeau voie copiilor să-şi vadă taţii. Avea dreptul la hârtie şi creion. Scria multă literatură, ne scria şi nouă, acasă. Să ştiţi că acolo a scris celebra poezie «Azi noapte Iisus». La Braşov l-am vizitat o dată sau poate de două ori...”. → DA IELA ŞO TICĂ

Vara, după Aiud Ginerele lui Radu Gyr aduce albume de fotografii, scoate la iveală afişe cu lansări ale cărţilor socrului său. Privim poze cu poetul abia eliberat de la Aiud, slab, purtând un fes dungat. Pe spatele ei scrie: „Vara, 1956, după Aiud”. Confesiunile se leagă firesc: „La eliberarea definitivă din închisoare, tata era foarte slab. A rămas cu obiceiul să culeagă şi firimiturile de pe masă, se gândea la lipsa de mâncare suferită. Dar mai ales a suferit de frig. Nici la 40 de grade nu spunea că îi este cald”. Radu Gyr, trist, între fiică şi soţie. În altă poză e cu soţia. Întreb despre aceasta şi mi se povestesc lucruri frumoase, care în decursul unui destin liniştit, fără sincope, ar fi condus la perpetuarea unei tradiţii muzicale în familie. „Mama se numea Florentina, era o femeie foarte frumoasă, l-a adorat pe tata. Cânta la pian. Şi-a sacrificat viaţa pentru el şi pentru noi, de fapt, l-a aşteptat tot timpul cât a fost în închisoare... Tata era asistent universitar la catedra de estetică şi filosofie al lui Mihail Dragomirescu, iar mama era studentă când s-au cunoscut. S-au căsătorit destul de repede după aceea, chiar dacă n-a avut avere nici unul dintre ei. Ea era foarte frumoasă... Tata a iubit-o foarte mult. Tatăl meu, deşi s-a născut la Câmpulung Muscel, se considera oltean pentru că la trei ani familia lui s-a mutat la Craiova, iar acolo a fost şcoala lui de pregătire. S-a format la cenaclul literar condus de Elena Farago. A vrut să studieze vioara, avea talent, toţi cei din familia lui pe linie maternă aveau talent, au fost muzicieni. Coco Demetrescu, bunicul, era actor, mama lui era profesoară de pian şi avea şi o voce frumoasă de mezzosoprană”, povesteşte cu drag Simona Popa. „Afară, fiii de deţinuţi politici!” Venind vorba de talent şi profesii, o întreb cât de greu i-a fost ca fiică de deţinut politic. „Mama a avut o soră care ne-a luat la ea, vopsea nasturi, din asta trăia. Ne-a mai ajutat şi o soră mai mare a mamei, doctoriţa Petrescu, care era dentist. Am stat la ea în perioada aceea grea când tata era închis. A fost greu... Eu n-am putut să fac nici o facultate, m-a dat

Ginerele şi fiica lui Radu Gyr ______________________________ afară Alexandra Sidorovici (secretar general al Ministerului Minelor şi Petrolului între 1948 şi 1958, n.r.) din anul întâi de la Geologie petroliferă. «Afară, toţi burghezii, fiii de deţinuţi, de moşieri şi de preoţi, afară!» Am fost apoi la pictură, la ceramică, am avut talent, mi-a plăcut şi să desenez. Am stat acolo la pictură câţiva ani şi pe urmă am intrat la Uniunea Compozitorilor, unde am făcut cartografie muzicală. Am putut să fac asta pentru că avusesem îndrumări muzicale solide de pe vremea liceului făcut la Râmnicu Vâlcea. Eu voiam să studiez pianul, studiasem cu o profesoară foarte exigentă, doamna Ritzki. Dar am avut şi voce frumoasă, de mezzosoprană, am moştenit-o pe mama, aşa am putut să îmi găsesc un loc în Corala Patriarhiei. Am intrat cu examen în 1953”, povesteşte Simona Popa. Solistă în corala Patriarhiei Dar comuniştii n-au trecut-o cu vederea pe fiica deţinutului politic mai ales că voia să cânte la slujbele de la Patriarhie. Securiştii au sugerat să fie dată afară din cor. Atunci, Nicolae Lungu, celebrul dirijor al corului, a mers la patriarhul Justinian şi i-a spus despre problemă. Patriarhul a răspuns că atâta vreme cât este el patriarh fiica lui Radu Gyr nu va fi dată afară. Şi aşa a fost. A cântat în cor vreme de 40 de ani. „În corul Patriarhiei l-am cunoscut pe soţul meu. Muzica ne-a unit. Iar tradiţia muzicală şi dragostea de muzică s-a transmis mai departe, pentru că şi fiul nostru, RaduValentin, este muzician. Are 41 de ani şi este prim-dirijor al Filarmonicii Banatul din Timişoara”, mai spune fiica lui Radu Gyr. Domnul Dinu vine cu două desene făcute în peniţă de părintele Arsenie 47

Papacioc pe spatele cărora sunt nişte dedicaţii foarte frumos scrise, un mesaj prietenesc pentru soţii Popa. În urmă cu câţiva ani, cei doi soţi au fost la Techirghiol şi au mers şi la mănăstire. Au spus cine sunt, iar o măicuţă l-a înştiinţat pe părinte, care a venit în pridvor, bucuros să-i cunoască pe fiica şi ginerele lui Radu Gyr. I-a chemat în chilie, le-a citit o rugăciune, au vorbit, iar la sfârşit le-a dăruit desenele acelea. „Aşteptăm ediţia critică” „Aşa suntem noi, bătrânii, trăim din amintiri...”, spune domnul Demostene Popa. De bătrâni, nu sunt bătrâni soţii Popa, dar amintiri au destule. Unele mai dureroase, altele mai plăcute. Rudenia cu marele poet al temniţelor o duc cu bucurie şi mândrie. Putem să adăugăm şi cu responsabilitate. S-au străduit şi au reeditat toată opera lui Radu Gyr. Nu totdeauna condiţiile editoriale au fost favorabile, pentru că nici măcar un poet de talia lui Gyr nu este scutit de sistemul greoi şi anapoda al publicării din România. „De acum, aşteaptăm să apară o ediţie critică serioasă, aşa cum merită tatăl meu”, ne spune Simona Popa, iar noi îi dăm dreptate. Uneori, circulă poeme uşor trunchiate, cu versuri mai şchioape şi asta îi mai supără pe urmaşii poetului. „Sunt acele poezii învăţate pe de rost în anii de închisoare de deţinuţi. S-a mai deformat câte un vers, dar acum, că e toată opera lui publicată aşa cum a scris-o cu mâna lui, am vrea să fie în circulaţie poeziile corecte”, spune doamna Popa. Casa familiei Popa păstrează ca un sipet moştenirea lăsată de poetul care şi-a luat numele de la Dealul Gruiului, purtat apoi pe buzele atâtor condamnaţi a căror singură alinare era recitatrea poeziilor lui. Printre libărci, gândaci şi păduchi de foc, printre lacăte şi zăbrele, Radu Gyr a dat un sens durerilor, încrustând pe pereţii sufletelor versuri de revoltă, dar mai ales de îmbărbătare şi de speranţă. Am închis uşa acelei case cu sentimentul că vreme de un ceas şi mai bine am fost suspendaţi pe un pod deasupra apelor de aur ale vieţii lui Radu Gyr.

Reporter: Înalt Preasfinţia Voastră, am venit astăzi în vizită la domnia voastră şi v-am prezentat Antologia Scriitorilor Români Contemporani din Întreaga Lume, STAR-PRESS 2011, în limba română şi în limba engleză, pe care am publicat-o în acest an, cu Binecuvântarea dumneavoastră. V-am ruga ca la ediţiile următoare să participaţi cu scrierile dumneavoastră, să fie cunoscute de toată lumea. Cărţile scrise de domnia voastră sunt deosebit de interesante şi importante pentru noi toţi, prezentând istoricul unor mânăstiri şi îndeosebi al mânăstirilor vâlcene. Î.P.S. Gherasim Cristea: Am scris ca un mic scriitor … dar nu mă consider scriitor. Sunteţi un adevărat scriitor! Ani de zile de trudă într-ale scrisului, documentări minuţioase, cercetare ! Da, am simţit unele nevoi, pe care am considerat că trebuie să le aştern pe hârtie, fiind foarte importante pentru cultura română, pentru neamul românesc. Atâta sensibilitate găseşte cititorul în scrierile dumneavoastră! Atâta vibraţie… încât simte îndrumarea dumnezeirii în urmele lăsate de minunăţia cuvintelor pline de duh, pe care le-aţi ales cu multă grijă. Ce se întâmplă… eu sunt un fecior de ţărani. Oameni cinstiţi, oameni muncitori care… cu frica lui Dumnezeu, am învăţat un bob de

carte şi pe cât am putut am căutat să şi fructific ce-am învăţat. De asta vă menţine Dumnezeu veşnic tânăr, cu o mare putere de concentrare şi atât de sănătos la minte şi la trup ! Da, adevărat, dar mai simt greutate în picioare, vârsta îmi aminteşte că nu mai sunt flăcău! Aşa o minte limpede şi sănătoasă, atâta înţelepciune şi dulceaţa în vorbă la vârsta onorabilă şi venerabilă pe care o aveţi… nu am văzut până acum, deşi cutreier lumea în lung şi în lat de un timp bun! Câţi ani aveţi, Preasfinţia Voastră? 97! Mulţi înainte! Să vă ţină Dumnezeu mulţi ani sănătoşi, ca să ne mai călăuziţi, aşa cum numai dumneavoastră ştiţi să o faceţi! Întotdeauna, când am avut câte o problemă, am venit la domnia voastră şi ne-aţi dat câte un sfat… şi sfatul întotdeauna a fost cel bun, mai ales de când mie mi-a murit tatăl! Îmi aduc aminte cu foarte mult drag de păstorul nostru, al tuturor, al preoţilor inclusiv, de domnia voastră şi vin deseori, ca să-mi mângâiaţi sufletul, cu blândeţea domniei voastre… şi chiar dacă nu vă găsesc aici, vă simt prezenţa şi mă rog Măicuţei Domnului şi Bunului Dumnezeu să vă ţină sănătos şi în putere ca să ne călăuziţi paşii! N-am nimic altceva… dar am dragoste de lumea în care sunt. Şi mai ales, de oameni! Adică sunt dator să o respect, să respect lumea în care trăiesc. Sunt dator, dacă este posibil, să o pun în lumină. Şi lumea vă iubeşte foarte tare, ştiţi asta! Suntem datori să arătăm bunătate! Eu cunosc oameni care vin din diferite locuri ale ţării şi chiar ale lumii, atunci când este câte o slujbă mare, pentru a primi şi primesc binecuvântarea dumneavoastră, chiar se înghesuie să le puneţi mâna pe creştet, să le daţi binecuvântarea, deşi le daţi binecuvântare tuturor în timpul slujbei, apoi sunt în stare să nu se mai spele pe cap nu ştiu cât timp pentru a nu pierde binecuvântarea domniei voastre, dăruită cu atâta drag. Sunt atât de bucuroşi şi fericiţi, precum copiii, când primesc daruri aşteptate de multă vreme! Da! Dar ce fac, fac cu dragoste! 48

Aveţi multă dragoste! Aţi avut şi încercări destul de multe şi totuşi aţi participat la slujbe, nelăsând să se vadă pe chipul dumneavoastră durerea! Da, Dumnezeu şi Măicuţa Domnului m-au întărit şi m-au scos din toate! Și am scăpat din toate, din toate! Un mesaj pentru cititorii noştri, ai Revistei Internationale STARPRESS www.valcea-turism.ro, români din întreaga lume, care cu atât de mult drag sărbătoresc, Crăciu-nul, Paştele şi atunci se simt aproape de casă. Unii dintre ei chiar plâng, plâg cu sufletul pentru că nu pot veni să se roage în bisericile noastre, în ceas de sărbătoare…, în care au fost încreştinaţi, cununaţi. Unii au biserici ortodoxe în ţările lor, dar alţii nu au biserici ortodoxe în limba română şi le este foarte greu să petreacă sărbătorile. Cu foarte mult drag citesc şi ascultă mesajele primite din România, avem şi foarte multi vâlceni, din ce în ce mai mulţi care sunt plecaţi prin lume. Aşadar, vă rog să transmiteţi un mesaj pentru cei plecaţi şi pentru cei care sunt aici, în judeţul Vâlcea, cu toţii, dorind Binecuvântarea domniei voastre! Pentru cei care sunt în Vâlcea mă socot un bătrân! 4u! Sunteţi veşnic tânăr, cu inima şi cu sufletul, v-am mai spus-o! Sunt un bătrân… care am slujit lui Dumnezeu şi omului! Și aţi rămas cu mult drag pe meleaguri vâlcene, în Grădina Maicii Domnului! Da, am dorit să ajut cât pot mânăstirile din Vâlcea, care au sfinţi atât de importanţi şi de mare ajutor, bisericile şi enoriaşii, prin credinţă în Dumnezeu. Și să scrieţi! De ce aţi început să scrieţi? Ce aţi simţit şi simţiţi? Eu am scris, ca să mă despovărez! Stătea ca o povară prin mintea şi prin… sufletul meu! Am aşternut pe hârtie nişte lucruri care trebuiau cunoscute. Trebuiau cunoscute!... Ce frumos sentiment! De asta şi Dumnezeu v-a dăruit harul şi darul, printre altele, de a scrie şi de a lăsa omeniri o părticică din istoria noastră, minunată. A fost o datorie a mea, de a scoate în evidenţa anumiţi oameni, lucruri şi fapte, mai ales în timpul→ LIGYA DIACO ESCU

comunismului, când nu prea se putea scrie despre oricine, spune orice! Aşa este! În acea vreme, multe nu erau permise. Şi atunci… mi-am ales trei personaje care puteau fi publicate, am sris mult despre Popa Şapcă, cu mult drag şi a rămas una dintre scrierile cele mai dragi sufletului meu, despre acest vajnic preot. Pentru că el era nu numai preot, era conducatorul românilor din partea stângă a Dunării. Era un purtător de cuvânt în faţa autoritaţilor şi se vede treaba că era şi un om zdravăn! Ca şi atunci când, vorbind odată, măreţ, dârz, cei care l-au ascultat au spus: Răsunetul – ca un tunet. Vă curge istoria prin sânge, minunat! Popa Șapcă va trăi veşnic prin scrierile dumneavoastră. Cuvântul lui lui Popa Șapcă era răsunător, impunător dar şi blând. Popa Șapcă a fost unul dintre personajele care mi - au plăcut mult, pentru că, nu numai a predicat Cuvântul Lui Dumnezeu în biserică ci... s-a opus şi nedreptaţilor care erau pe atunci. Și pentru românii de dincolo, din diaspora, ce mesaj aveţi? Români care nu pot să vină acasă deşi şi-ar dori foarte mult, mai ales de sărbători, ce le transmiteţi? Rog pe Bunul Dumnezeu să le dea tărie, să le dea curaj pentru că ei acolo s - au dus după pâinea cea de toate zilele! Aveţi dreptate! Dar n-au uitat că sunt români, n-au uitat că sunt creştini, n-au uitat de ţara noastră aşa de frumoasă, deşi nu este prea mare, este cam… a şaptea ţară ca mărime, dar are în ea tot ce îi trebuie, cum cineva spunea: „Maica Domnului trecând peste ţara noastră a dezlegat sacul cu toate bunatăţile”. Pentru că acolo avem munţi care zgârie norii, avem râuri care ca spiţele unei roţi adună apele şi le duce la Mare, la Dunăre, şi Dunărea duce la Marea cea Bătrână, mai departe şi suntem unul dintre popoarele care avem ochiul şi inima deschisă către toată lumea, prin faptul că avem mare. Ce expresie frumoasă… Cine altcineva decât Domnia Voastră putea spune că avem ochiul şi inima deschisă către toată lumea, prin faptul că avem mare? Noi nu ne dăm seama ce înseamnă să ai deschidere în toată

lumea! Da, unii dintre noi, mai ales cei din fruntea ţării, cei care ar trebui să fructifice asta! Prin Marea Neagră, încă o dată vedem că suntem o ţară Binecuvântată. Suntem o ţară bogată, suntem o ţară care avem munţii care zgârie norii, dealuri pline cu pomeţuri şi câmpii întinse în care vântul se plimbă printre lanurile de grâu aşa, facând ocoale! Şi avem ogoare roditoare! Se vede că sunteţi un adevărat scriitor şi doar sufletul mare pe care îl aveţi, plin de duh, de frumuseţe în exprimare, plin blâneţea vorbei şi de dăruire vă recomandă… pe lângă realizările Domniei Voastre… Pentru mine, sunteţi un „Popa Șapcă al sufletului meu”. Dacă Domnia Voastră îl veneraţi pe Popa Şapcă, aflaţi că eu vă venerez pe dumneavoastră şi mulţi din apropiaţii mei de suflet cunosc asta. Mă rog să vă dea Dumnezeu multă, multă sănătate şi putere de muncă, linişte şi pace şi să ne călăuziţi mulţi ani, înainte! Mai lucraţi la ceva, mai scrieţi ceva acum? În momentul de faţă nu, pentru că mânăstirile sunt cam puse la punct… adică, din punct de vedere gospodăresc, din punct de vedere al personalului. Pentru mine Mânăstirile au fost ca şi copii mei. Copiii dumneavoastră, aşa v-aţi exprimat mereu! De altfel, aşa şi spuneţi şi despre noi, enoriaşii, aşa spuneţi şi preoţilor, monahilor, nu ştiam că şi mânăstirilor. Şi i-am iubit! Mi-am iubit mult „copiii”, iubiţii mei copii! Aţi reuşit să faceţi renovări şi noi construcţii şi la Arnota, acolo sus, sus, unde se ajunge destul de greu! Da! Arnota e o mândrie a smereniei mele pentru că e un loc frumos! dar mi-a şi dat Dumnezeu putere să duc la îndeplinire acest plan. Suntem mai aproape de Doamne, Doamne, acolo sus, doar cu gândurile noastre, cu rugăciunea, cu umilinţa şi speranţa, încrederea, credinţa. Da, cu rugăciunea şi iubirea! Mergem acolo ca să fim mai aproape de cer! Chiar zilele astea am fost acolo, în zonă şi m-am bucurat de mânăstirile care sunt acolo şi de maicile care sunt foarte gospodine. În 49

aceleşi timp, la mânăstirile Arnota, Bistriţa, Horezu, Dintr-un Lemn, Surupatele, se află câte un loc de odihnă pentru credincioşi, pentru cei care au necazuri, pentru cei care au bucurii vin acolo aşa... la câte o Sfânta Mânastire şi spovedesc toate bucuriile, supărările şi necazurile. În Mânastiri nu se ştie ce-i aia criza!… nu, nu este stresul de zi cu zi, măicuţele fac ce făceau şi înainte, muncesc la fel, roadele sunt la fel! Și oamenii sunt gospodari în acea zonă, ca de altfel în tot judeţul Vâlcea! Da, aşa este! Dar noi, Biserica, nu ştim ce-i aia criză! Noi, cum am lucrat în ele, în biserici şi mânăstiri, lucrăm şi acuma. Criza, se întâmplă din punct de vedere politic, care n-are nicio legătura cu noi, cu Biserica! Şi pentru asta, sunt mândru că sunt preot, că sunt Ierarh şi mă-nscriu în rândul celor care fac lucru pentru Dumnezeu şi iubesc poporul şi ţara noastră, românească! Atunci, dacă nu se simte criza, este foarte bine. Deşi sunt preoţi în biserici şi mănăstiri româneşti care spun că o duc din ce în ce mai rău, mai greu! Mulţumim mult, Înalt Preasfinţia Voastră, pentru răbdarea de a ne povesti totul! Să vă dea Dumnezeu multă, multă sănătate în continuare şi putere de muncă! Doamne ajută! Şi, pentru că mi-aţi dăruit, pe parcursul anilor, o parte din operele, cărţile Domniei Voastre, pline de istorie, har, înţelepciune şi iubire, cu personaje încărcate de sfinţenie, lumină şi dragoste de Dumnezeu şi aproapele, mari oameni de cultură, locuri şi locaşuri minunate, unice în lume, mă înclin şi vă sărut dreapta şi pe suflet, cu umilinţă! De când aţi început să trudiţi la cărţi, Preasfinţia Voastră? Mai bine zis eu m-am pomenit scriind din nevoie, din necesitate! Port scrisul în mine, în suflet! Aţi simţit nevoia să scrieţi pentru că aveaţi asta în sânge, simţeaţi scrisul curgându-vă prin vene, nevoia de scris fiind aşişderea celei a respiraţiei! Da! Am simţiit nevoia, aşa cum spuneaţi, să aştern pe hârtie, cu răbdare, lucruri şi oameni despre care nu trebuie să se uite, niciodată! Mă cutremur când ştiu că stau pe scaunul pe care a stat Sfântul Antim.

Mă cutremur când ştiu că stau pe scaunul pe care a stat un Damnaschin. Mă cutremur când ştiu că stau pe scaunul pe care a stat Chesarie. Mă cutremur când ştiu că stau pe scaunul pe care a stat Filaret. Mă cutremur când ştiu că stau pe scaunul pe care a stat Sfântul Caalinic Cernicanul. Iar, dacă mă cutremur, ce să fac, ca să nu fiu nevrednic? Trebuie să am credinţă tare în Dumnezeu şi să fac fapte bune! Oare, noi ne cutremurăm, când ştim că stăm în ţinutul în care înaintaşii noştri au ctitorit atâtea aşăzăminte ce sunt azi, lăcaşe de cult bunului Dumnezeu? Oare noi ne cutremurăm, când ştim că stăm în ţinutul în care au slujit lui Dumnezeu atâţi mari ierarhi, atâţia mari cărturari? Şi dacă ne cutremurăm, ce facem, ca să nu fim nevrednici? Nu mă consider un scriitor în adevăratul sens al cuvantului; poate mai degrabă o persoană care ştie să aprecieze acest dar nepreţuit, al Domnului. Unele cărţi le-am scris ca să rămână semn despre vrednicia înaintaşilor, altele pentru cunoaştere, fiindcă singur cuvântul poate tămădui; lumina dă de gândit. Scrisul te despovărează de multe, care te apasă; îţi aduce o linişte ce vrei să le-o împărtăşeşti şi altora. Și apoi, cum să dai de veste viitorimii despre gândirea vremurilor tale? Făcând lucruri frumoase şi trainice, îţi arăţi vrednicia; prin scris, laşi moştenire o fărâmă din sufletul tău, căci sufletul se pune în orice cuvânt, iar silaba aşezată în pagina cu socoteala, capătă greutate. 4u am cuvinte să pot exprima ceea ce simt, prin asemenea vorbe pline de duh! Un om mare, un suflet mare, Arhiepiscopul Gherasim Cristea, înţelept, vajnic, liniştit, impunător, modest, acelaşi de fiecare dată şi în acelaşi timp, altul! Las însă cititorilor mei, aprecierea! Mă simt datoare să numesc câteva titluri din operele marelui scriitor, istoric, om de cultură, păstor de suflete, pe care cu atâta trudă „leaţi migălit de ani de zile”. Înainte de asta, daţi-mi voie să vă spun că… vă primesc şi chiar vă aştept cu mult drag ori de câte ori simţiţi nevoia unei Binecuvântări, a

unei vorbe părinteşti, a unei linişti sufleteşti când cineva sau ceva vă apasă sufletul şi vă mulţumesc pentru că nu uitaţi cultura şi neamul românesc, România noastră frumoasă şi bogată şi pentru tot ce faceţi pentru promovarea mânăstirilor vâlcene şi a celor româneşti, a istoriei neamului noastru, a culturii. Sunt onorată să mă aflu aici, alături de dumneavoastră, unde mă simt atât de liniştită! Dar… deşi sunt onorată de cuvintele Domniei Voastre, simt că nu le merit. Prin micimea mea, nu fac decât să transmit mai departe, cititorilor, mesajul domniei voastre, verbal şi prin cuvintele lăsate moştenire, culturii româneşti! Să fiţi Binecuvântată! Binecuvântez toţi cititorii revistei dumneavoastră, le urez „La mulţi ani”, sănătate, linişte, pace! Doamne Ajută! Din scrierile Arhiepiscopului Râmnicului, Înalt Preasfinţitul Gherasim Cristea: 1. Războiul de independenţă în documentele Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, RâmnicuVâlcea, 1977, 105 pag. 2. Preotul Radu Șapcă – omul şi opera, Râmnicu-Vâlcea, 1979, 124 pag. 3. Mânăstirea Hurezi, Editura Episcopiei Râmnicului, RâmnicuVâlcea, 1987, 29 pag. 4. Un sfânt printre oameni, Sfântul Calinic Cernicanul, Editura Episcopiei Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, 1996, 94 pag. 5. Istoricul Sfintei Mânăstiri Căldăruşani, Editura Episcopiei Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, 1977, 180 pag. 6. Istoria Mânăstirii Govora, Editura Episcopiei Râmnicului, RâmnicuVâlcea, 1997, 145 pag. 7. Un paşoptist de seamă. Preotul Radu Șapcă, Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Râmnicu-Vâlcea, 1988, 367 pag. 8. Idem, Editura PRO, Bucureşti, 1998, 327 pag. 9. Viaţa Sfântului Martir Antim, Constantin Brâncoveanul şi a celor pătimitori cu Dânsul, Editura Episcopiei Râmnicului, RâmnicuValcea, 2001, 200 pag. O mânăstire care vă este foarte dragă sufletului Domniei Voastre! Da, da! 10. Istoricul Mânăstirii Hurezi, Editura

Episcopiei Râmnicului, RâmnicuVâlcea, 203, 306 pag. 11. Visteria de cuvinte, Editura Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2004, 406 pag. 12. Omul şi ordinea în lume, Editura Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2004, 530 pag. Articole şi studii: 1. Păstrarea tezaurului arhitectonic naţional, cerinţa epocii actuale, în „Mitropolia Olteniei, nr. 5, Craiova, 1956, p. 80 . 2. Scrisori inedite de la Popa Șapcă, în „Magazin Istoric” nr. 6/1963, p. 18. 3. Bucurie aniversară în reşedinţa Centrului Eparhial de la RâmnicuVâlcea, în „Mitropolia Olteniei” nr. 1112, Craiova, 1976, pp. 913916. 4. Înaltă vizită în Eparhia Râmnicului şi Argeşului, în „Mitropolia Olteniei” nr. 9-10, Craiova, 1976, p. 869. 5. Preoţi acuzaţi ca instigatori ai răscoalei din 1907, în fostul judeţ Românaţi, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-3, Bucureşti, 1977, pp. 68-70. 6. Mărturiile unui preot despre răscoala din 1907 în Livezile, judeţul Dolj, în „Bisrerica Ortodoxă Română” nr. 1-3, Bucureşti, 1977, pp. 68-70. 7. Slujitori bisericeşti din Eparhia Râmnicului şi Argeşului în timpul ocupaţiei străine din 1916-1918, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 10-12, Craiova, 1978, pp. 760-765. 8. Ecouri despre Independenţa de stat a României în 1877, consemnate în presa germană din Transilvania, în „Almanahul Parohiei Ortodoxe Române”, Viena, nr. XVIII, 1978, pp. 175-179. 9. Cronica aniversară privind comorile culturale ale trecutului românesc, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 11-12, Craiova, 1978, pp. 185-186. 10. Câteva date privind invăţământul clerical în Oltenia, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2, Craiova, 1979, pp. 106-112. 11. Prea Sfinţitul Episcop Iosif Gâftan, de trei decenii succesor al vlădicilor râmniceni, în „Mitropolia Olteniei” nr. 10-12, Craiova, 1979, pp. 799-801. 12. Oltul şi Jiul, punţi naturale între românii de pe ambele versante ale Carpaţilor, în „Mitrpolia Olteniei”, nr. 1-2, Craiova, 1980, pp. 7-13. 13. Biserica parohială din Cândeşti – Albeşti, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 36, Craiova, 1980, pp. 282-285.

Poesis IRIŞI DE GHEAŢĂ

mişcare plonjăm, pentru că suferinţa e marginea însăşi a lumii ce ne părăseşte.

ceva va să fie că altfel nu s-ar fi spus povestea

dar, ieşind de la noi, icnetul ei suie-n văzduh şi de acolo, destins, ne umbreşte ca o pânză ţinută din patru colţuri de îngeri. şi nu dezarmăm, căci memoria tulbură apa din care beau cei supuşi uitării şi vindecarea vine peste ei, cei ce sunt cu un cap mai înalţi decât timpul.

VREAU SĂ POT SĂ…

Se dedică Fetiţei mele F. Ştiu că ai plâns – fulgii-mi jeleau printre vene, Ţurţuri din ochi se schimbau în zefir, Vrut-am sa strig, să-ţi scot flori din troiene, Caii cu troici îmi zburdau prin simţiri... Mare Alcoor, cu cristale de gheaţă Se aprindea-n candela de la fereastra ta, Floarea de crin se trezea iar la viaţă, A lacrimii şoaptă ’n irişi înflorea. Ştiu că ai plâns, cerul scruta din petale, Lacrimi înălte – sfânt imn din Efes, S-aşterneau în pridvorul privirilor tale, Şi era clipa înaltă, nu vorbe spusen eres. Ştiu că vei plânge, căci iarna-i aproape, În fiece clipă din albul altar, Vino şi stai în veşmântu-mi de ape, Roiul de gânduri printre stele-mi presari!.. PABLO ROMA IUC MICILE Î TÂMPLĂRI ALE ABSE ŢEI văile cu tufe de ienupăr se voalează în menta serii, când aerul tremură sub vergele de apă şi dublează pasul unei fericiri temătoare. aceasta suflă în uşă şi ochii tăi se deschid fără să uite nimic din largile ocoluri ale părului spre inimă. lângă buze, întunericul se strânge cât să-mi poţi vorbi de micile întâmplări ale absenţei. în grădina cu buturugi, spaimele şi-au atins de mult capătul şi acum surprind reflexul schimbării, în pliul obrajilor. spaţiul e din nou un cuvânt locuibil, în a cărui

RAZA T ţine hăţul acestui animal de povară el te învaţă trasee sigure îţi duce în spate baloturile de lucruri nepurtate te împrieteneşte cu ţăruşii văruiţi nu refuză nici o vorbă te recunoaşte prin perdele le împinge cu botul cât e moartea de lungă miroase a noapte pe străzi dar nu întreabă de ce nici paznicul de serviciu nici sirena salvării

Ah, iubirea am traversat câmpia aceea de zăpadă îmi păreau toate dispărând odată cu primăvara doar ea a rămas acolo ca o umbră adâncită în câmpia de zăpadă îmi păreau paşii noştri urme înroşite lăsam ca animalele rănite răniţi eram de iubire peste câmpia de gheaţă numai noi doi şi răgetul ultim plutind ca o ceaţă albă iubirea Ah, iubirea plutind tot mai ostenită de la o zi la alta peste câmpia ce-mi părea de-acum moartă.

JUISARE izvoarele subterane îşi fac loc în copaci cuvintele dau senzaţia pietrelor aruncate razant cu oglinda apei – câteva atingeri după care cei adormiţi pe jos se trezesc/ ochii le sunt guri de fântâni FLORI CARAGIU

*** Ascunse comori după care tot sapi pe care le-ascunzi în ciuda altor proşti neodihnă să le fie pietre cenuşii monede calpe umbre de stafii şi glume batjocura celui care lucid te face nebun tăcând săpând aiurea doar ca să-l vezi anume şi să-l urmezi la fel de nebun şi lacom căutător tu sapi mereu unde nimic nu e dar sapi convins că de unde nimic nu e 51

Încă şi încă. Trupul meu neliniştit zace îmbătrânit lângă tine şi tu ştii cât o să mai taci? Încă şi încă. Sufletul meu fără să ştie a pluti stă ca o cioară pe umărul meu descărnat şi tu nu ştii Cât o să mai strig în pustiu? Încă şi încă. Stâncile ce le privesc de ani şi ani mă privesc şi ele şi tu ştii că eu nici atâta lucru nu ştiu atunci când te privesc în loc să te îmbrăţişez încă şi încă. MARIA ICOLAE TOMI

Ai putea zâmbi. Ai putea spune că în acest fel copilul pierdea prosteşte ore bune. Greşeşti din nou. Am înţeles importanţa meditaţiei mai târziu. Mult mai târziu. Nu vizionarea, lecturarea, audiţia creează concepte, criterii, borne estetice, ci revizionările, re-lecturile, re-audiţiile. Copilul de 5-6 ani nu cunoştea acest adevăr. Din motive asupra cărora am refuzat însă şi altădată să adăst – nu sunt capabil să lămuresc subiectul –, copilul de 5-6 ani… Ştii ce făcea înaintând câte un pas pe lângă Joiana în ritmul impus de ea?... Piave… obuziere… Trentino… batalionul 2 cavalerie… Caporetto… atac la miezul nopţii… Ai înţeles, Vasi, ce făcea? Re-asculta poveştile unchiului Flore. Le re-asculta. Or eu de aceea le ştiu, deoarece copilului iau rămas în minte şi mi le-a transmis cu atâta căldură, încât sunt vii în mintea mea tot timpul. Iar seara, pleaşca. Răsplata. Vasi, seara la cină eram ca o vedetă internaţională la o emisiune televizată. Mă lăsam aşteptat. Îmi făceam de lucru pe-afară, prin altă cameră, până strigau după mine cel puţin o dată. Da Ştiulete unde-i, întreba unchiul, după care ridica vocea: Ştiulete, hai mă-nuntru, dragu moşului, că mămăliga-i pe masă. Atunci intram. Abia atunci. Şi păşeam ca Napoleon la parada, păstrând cadenţa trompetelor şi tobelor pe care, fireşte, Cosma se făcea că nu le aude. Păşeam astfel pentru că aveam un drept. Exista un obiect de care se putea atinge o singură persoană, îmi trăiam momentul de glorie cu toată fiinţa, la urma urmei cu insolenţă câtuşi de puţin disimulată. Vei fi ghicit,

desigur, că atitudinea mea avea un adrisant. Căruia dacă nu mai mult – şi era greu, în jurul mesei se găseau totdeauna cel puţin 10-12 persoane –, îi aruncam o privire ce-l făcea să-şi plece fruntea, fiindcă era încărcată de tot ce i-aş fi spus – mişcând buzele fără să se audă nici un sunet – dacă n-ar fi fost atâţia ochi aţintiţi asupra mea. Şi el ştia ce i-aş fi spus. După ce luam ceaunul de pe plită, mă retrăgeam în colţul meu savurându-mi, pe mai departe, statutul de vedetă de moment… E, copilării Vasi, hârjoneli nevinovate. Ce ridicându-se la cer, nu produc rău nimănui. Dimpotrivă fac lumea mai frumoasă, mai bună… L-am tachinat în acest fel până am avut 7-8 ani. După aceea nu, deoarece am aflat că era erou. … Doamne, ce subiect de roman am pierdut. Acum regret, dar e târziu. Dumnezeu să-l odihnească, vărul meu nu mai e. Nu-mi mai poate da amănunte despre trepidantele împrejurări trăite, care sub pulpana unei haine literare corespunzătoare sar fi putut constitui într-o carte interesantă. Pentru mine Cosma e erou pentru că a trecut graniţa în România când nu împlinise, încă, 13 ani. În urma Dictatului de la Viena din august 1940, Reghin-ul, Hodac-ul, Ibăneşti-ul… mă rog, se ştie ce zonă, dar pentru ce urmează importante sunt aceste localităţi, au trecut sub administraţie hortystă. Vărul meu tocmai absolvise clasa a patra, din a cincea urmând să meargă la Reghin. Numai că în conjunctura politică din acei ani, ar fi trebuit să-şi continue şcolarizarea în limba maghiară. Dar Cosma era fiul lui Gliga Flore, singurul băiat al acestuia, iar unchiul, deşi lucra la CFR, era ţăpinar. Şi dacă el fusese până la Piave printre gloanţe şi obuze, putea şi fiul lui, chiar de era doar copil, să meargă la Braşov prin păduri şi lanuri de cucuruz, ca să-şi continue şcoala în limba străbunilor, nu a străinilor. Cum ziceam, nu cunosc peripeţiile acelei atât de îndrăzneţe întreprinderi. E de presupus că nu s-a aventurat de unul singur, la nici 13 ani nu cred să fi fost cel mai vârstnic din grup, e sigur că n-au folosit paşapoarte false ci mantia nopţii, piuiturile unor păsări pentru a se înţelege între ei, mersul ţârâş şi pe nerăsuflate, ca să nu fie identificaţi. 52

Aventura vărului Cosma a durat trei zile şi două nopţi. Însă, cum deja am precizat, prin ce-a trecut în tot acest timp nu voi şti niciodată… Când a ajuns la noi la Braşov, aveam vreo trei ani. Singura amintire încredinţată mie de copilul de atunci – aici e necesară o paranteză: nu ştiu dacă e a copilului ori împărtăşită acestuia de mamă, mai târziu –, referitoare la perioada aceea, e o scenă, sunt sigur că vei lua şi tu lucrurile astfel, nostimă. Ascultă, l-a pus Cosma pe copil la punct, de-amu să-mi zici tete, nu Cosma, că io-s ficior, nu mucos ca tine. Feciorul avea 13 ani, mucosul 3. Şi mucosul, fiind prea mic, nu ştia că în Hodac şi Ibăneşti, pe Valea Gurghiului, desigur şi în alte părţi, copiii mai mici foloseau pentru fraţii ori surorile mai mari apelativele tete, lele. Vasi, ce urmează acum… Păi ştii tu ce înseamnă să fii numit impiegat la şase ani jumătate? Ştii, Vasi? – Titus, să consemnăm că vorbeşti de numirea asta neobişnuită la ieşirea dintr-un fost castru roman. Ieşim din Berzovia. Din Bersobis. Aşezare în care, după încheierea războiului dintre daci şi romani, pe la 107, 108, şi-a stabilit sediul de garnizoană legiunea a IV-a Flavia Felix. – Vasi, dacă tot ai amintit de ei, nu-i întrebi pe verii ăştia ai tăi cum erau drumurile pe vremea lor? Cu gropi, ca acum? – Zâmbesc fiindcă mi-am amintit ceva. Poate ştii, de fapt nu se poate să nu ştii din moment ce-ai scris despre Revoluţie două cărţi, ce inscripţie a apărut, pe o tablă legată cu sârmă – cu drot! – de gâtul statuii din Piaţa Libertăţii în decembrie ’89. Tu vrei să-i întreb pe romani, timişoreanul ăla i se adresa căpeteniei dacilor. Decebal, pe vremea ta, pita tot aşa era? Pentru eventualul cititor al acestor rânduri o să dau răspunsul eu. Nu poate surprinde pe nimeni părerile proaste despre drumurile din România. Însă o persoană ce cunoaşte şoseaua Timişoara-Reşiţa, dar n-a mai trecut prin zonă de mult timp, ar putea recepta afirmaţia cu o oarecare reţinere. Cu nu neîndreptăţită nedumerire. Drumul nu traversează comuna. Permiţându-ne o nevinovată licenţă, am zice că e şosea de centură. VASILE BOGDA

Nu e vorba de aşa ceva, ci de faptul că vechiul drum judeţean trecea pe lângă localitate. Ulterior, când a fost construită linia ferată, aceasta se găsea de o parte, satul de cealaltă parte a drumului. E drept, între gară şi şosea au apărut câteva case, însă apariţia acestora n-a schimbat situaţia de la faţa locului: artera Timişoara-Reşiţa trece prin afara localităţii. Numai că aceasta – suntem în noiembrie 2010 – nu putea fi folosită. Circulaţia, din cauza lucrărilor ce se efectuau la un podeţ, era deviată prin comună de mai bine de un an de zile, urmând a fi deschisă peste, cine ştie, cinci, poate şapte ani. Nu e o răutate gratuită. E, din păcate, o reflexie tristă asupra stărilor de lucruri de la noi. Dar să revenim la subiect. Drumul prin Berzovia a fost infernal, groapă după groapă, vorba aceea, ocoleai una dădeai în două. Noroc că nu a fost lung. Acum am ajuns, iată, la şosea. Şi cu asta – Gara dintre brazi. Cum ai ajuns impiegat al staţiei Ibăneşti, Titus? – Era într-o vineri, cu ceva înainte de orele 7,40. Bineînţeles după-amiază. Deci 7,40, nu 19,40, că pe pendulă atâta vedeam, de la 1 până la 12. Învăţasem să citesc ceasul în vara aceea. Nu cu mama ori tata, ci cu unchiul Flore. Nu reţin cum, ce metodă a folosit, nu-mi amintesc să mă fi chinuit mult, fapt e că, de vreo trei săptămâni, nu mă uitam la un cadran degeaba. Mintea mea mai înmagazinase ceva. Nu-ţi spun ce, o să-ţi dai seama singur. Cum zic, stăteam pe bancă în faţa cabinei, la soare. Eram în aşteptare. Nu e vorba de nerăbdare, de înfrigurare, de emoţii ce te gâtuiesc. Era o aşteptare… plăcută. Ăsta e cuvântul, plăcută. La urma urmei foarte plăcută. Vei vedea imediat de ce. Eu priveam dealurile, pădurile din faţă, în realitate ascultam, cu atenţie, transpus, emisiunea Bună seara, copii de la ora aceea. Ce s-a întâmplat atunci, Vasi, voi putea reda cu exactitate câte zile voi avea. Unchiul vorbea, în felul lui, scoţând câte o vorbă când şi când, despre atacurile declanşate de austrieci din Asiago înspre Verona şi Padova.

Cele din primăvara lui 1916. Înţelegi acum de ce priveam dealurile şi pădurile din faţă. Acolo, pe acolo se strecurau militarii înspre inamic, pe după copaci şi pe cărărui nebătute de ani de zile, uneori alergând încurajaţi de strigătele de luptă chiar dacă în dreapta şi stânga obuzele sfârtecau pământul, uneori retrăgându-se tactic, în mintea copilului de aproape şapte ani cursul evenimentelor desfăşurându-se în funcţie de modul în care le punea în scenă regizorul Gliga Flore… Deodată – telefonul. De regulă se ridica imediat. Acum – nici o mişcare. Cred că totul e clar. El nu mai vorbea, eu nu mai priveam pădurile, mă întorsesem spre el. Şi telefonul din nou, ţârrr. Cu toate astea, unchiul cu ochii închişi şi nici o mişcare. Puţin nedumerit, puţin speriat, am pus mâna pe genunchii lui, l-am zgâlţâit. Unchiu Flore, telefonul. Trebuie să fie trenul de 7,58 din Gurghiu. El – nimic. Şi al treilea târâit şi el la fel ca până atunci – ochi închişi, mâinile în poală, nici o mişcare… – Vasi, ţi-ai pus centura? – Da… De ce? – Nu-i destul, foloseşte şi mâinile, prinde-te de mânerul uşii, să nu cazi pe spate. Auzi ce dialog a avut loc atunci. Eu: Unchiu, telefonul. O sunat a treia oară. Îi trenul din Gurghiu. El, pe mai departe cu ochii închişi: 4uma ăsta trăbă să vină, pruncu moşului? Răspunsul meu a fost exact: 4u. Şi ăl din sus. Ăla după două minute, că aici fac cruce.

Unchiul, pe mai departe cu ochii închişi: Aşe-i. Şi telefonul ţârrr… a patra oară, şi eu zgâlţâindu-l acum de umărul dinspre mine cu insistenţa specifică unui copil, insistenţă ce pare panică, disperare, sentiment al sfârşitului. Păi ce faci, unchiu? Ce-i cu dumneata, ce s-a-ntâmplat, unchiu Flore? 4u meri la telefon?... Vasi, ştii ce urmează acum? – S-a trezit unchiul tău? – Oficierea numirii mele ca impiegat. Ştiulete io dorm. Şî dorm adânc, nu mă pote trăzî nime şî la telefon musai să răspundă careva. Cineva care ştie când şî ce tren vine şî unde fac cruce! Atunci, Vasi. Atunci m-a încercat senzaţia de înmuiere a genunchilor pentru prima dată. Atunci. Eram destul de mare să înţeleg sensul cuvintelor, nu însă îndeajuns de matur să cred că mi se putea încredinţa o treabă ca aceea. Şi telefonul, care mai ţârâise o dată, ţârrr din nou. Am sărit atunci de parcă aş fi fost catapultat. Că de mai întârziam… Dar o să întârziem, totuşi, chiar de ţârâie din ce în ce mai insistent, fiindcă e momentul unei seducătoare tresăriri sufleteşti. Vasi, telefonul acela, vorbesc de aparat, era un poem. Un adevărat poem. Reprezintă tot parfumul vremurilor de atunci, în care se degusta cu savoare tihna, întremătoarea zăbavă, reconfortanta împărtăşanie cu natura… ________ Foto: Ion Tămâian, Balanţă

a spus aghiotantului regelui să treacă ei în faţa coloanei. Acesta, la început, nici n-a vrut să audă. A vorbit, totuşi, cu regele Mihai. „Majestatea Sa mi-a spus să trecem în faţă. Hai, să mergem!“ a spus aghiotantul regelui. Gyurka îşi cunoştea meseria. Avea o maşină englezească cu tracţiune pe toate roţile. A trecut în faţă şi au început să înainteze. Seara au ajuns la Castelul Peleş. Aghiotantul l-a felicitat şi i-a mulţumit fratelui meu. Şoferii, mulţi dintre ei militari în termen, au fost cazaţi într-o aripă a castelului. Gyurka abia terminase de mâncat când a intrat în încăpere aghiotantul. Cineva a strigat: „Atenţiune, încetaţi!“. „Continuaţi să mâncaţi“, li s-a spus, iar aghiotantul, uitându-se la fratele meu i-a spus: „Te-am pierdut pentru o lună. Majestatea Sa Regele mi-a spus să-ţi transmit mulţumirile sale şi să-ţi dau o lună permisie pentru că ai reuşit să ne aduci până aici“. Fratele meu a stat o lună în Izgar, la părinţi. A fost pentru ultima oară acasă... A venit 23 august 1944 şi el a fost arestat şi dus într-un lagăr, la ruşi, unde şi-a vândut pătura pentru un cartof. A murit din cauza foamei şi a frigului. Am aflat aceasta după război, de la un supravieţuitor al acelui lagăr, Johann Nemeth. Acesta locuia în Giulvăz, judeţul Timiş. Am fost la el şi mi-a povestit cum a murit fratele meu. Sora mea a locuit la Buziaş. După revoluţia din 1989, preotul catolic de aici a avut ideea, care s-a şi concretizat, de a face o placă memorială, din marmură, pe care să fie trecuţi cei care au murit şi s-au jertfit în Al Doilea Război Mondial. Aici, în biserica catolică din Buziaş, pe partea dreaptă, se află această placă, pe care este trecut şi numele fratelui meu, Gyurka Gyuris.

Starea prozei

Tatăl meu, EUGE= GYURIS, a fost militar în vremea celui de al Doilea Război Mondial. Mi-a povestit multe amintiri de atunci. Prezint în continuare una dintre acestea, despre ultima întâlnire cu fratele său, Gyurka Gyuris, şi el militar în termen. Adalbert GYURIS Era în plin război şi eu am fost în permisie acasă la părinţi, în satul Izgar. Un sat mic, ce aparţine comunei Vermeş, la 50 kilometri de Timişoara. Când am plecat spre front, mama mi-a pregătit un sac cu mâncare pentru mine şi un alt sac pentru fratele meu, care se afla la Sibiu. Militar fiind, el era şoferul comandantului Armatei din Ardeal. L-am aşteptat în faţa unităţii. Era după-masă. Maşina pe care era şofer se apropia, eu îi ştiam numărul şi eram nerăbdător să-mi întâlnesc fratele. Când maşina era la câţiva metri, l-am zărit pe Gyurka, fratele meu, la volan, iar în spate un general. Am luat poziţia de drepţi şi am salutat. Maşina s-a oprit lângă mine şi generalul mi-a spus: „Urcă“. Fratele meu a coborât şi a pus sacii în spate, iar eu m-am aşezat în faţă, lângă şofer. Generalul m-a întrebat: „Cum îi?“. M-am întors puţin către el şi i-am răspuns: „Domnule general, vă raportez...“. „Spune-mi, te rog, cum ai povestit acasă, nu ca unui ofiţer“, mi-a spus el. Am căutat să-i privesc ochii şi faţa. Era în vârstă, iar ochii spuneau că este un om bun. Am răspuns: „Este ca în război. Nu este plăcută durerea şi spaima ce o simţi în fiecare zi“. Am intrat în curtea unităţii şi maşina a oprit pe platou, lângă intrarea ofiţerilor în clădire. „Gyuris, eşti liber până dimineaţă“, a spus generalul. Fratele meu a întrebat: „Domnule general, cine vă va duce mai târziu acasă?“. „Am să găsesc eu o maşină“, apoi, uitându-se la mine, mi-a spus: „Să ai grijă de tine în continuare, războiul nu este o joacă, şi să vă petreceţi după-masa ca fraţii“. „Să trăiţi!“, am spus noi în cor, iar pe un ton mai scăzut: „Vă mulţumim“. Am plecat cu fratele meu în oraş şi ne-am oprit întrun parc. Aici am mâncat şi am povestit fiecare de ale lui. N-am ştiut că ne-am întâlnit pentru ultima oară. De multe ori apoi, în viaţa mea, m-am gândit la această zi. După câteva zile am ajuns pe front, lângă Cotul Donului, unde se lupta pentru cucerirea Stalingradului. După un timp, fratele meu a fost mutat în Bucureşti, ca şofer al aghiotantului regelui Mihai. Asta s-a întâmplat datorită faptului că generalul l-a vorbit numai de bine pe Gyurka în cercul lui de cunoscuţi. Era iarnă şi regele a vrut să-şi petreacă câteva zile la Sinaia. Au plecat câteva maşini din Bucureşti. De la Palatul Regal până după Ploieşti totul a decurs normal. Între Ploieşti şi Câmpina convoiul de maşini s-a oprit din cauza zăpezii viscolite. Nu erau nici drumurile grozave şi nici nu circulau multe maşini pe vremea aceea. Şoferul maşinii din faţă s-a dat bătut. Regele s-a hotărât să înnopteze undeva. Fratele meu i-

ADALBERT GYURIS ________ Autorul s-a născut la 23 august 1953 în comuna Vermeş, judeţul Caraş-Severin, a copilărit în satul Izgar, localitate ce aparţine comunei în care s-a născut. Părinţii: tata, Eugen GYURIS, de etnie maghiară, mama Ana GYURIS, născută BITTE, de etnie germană, şi un frate, Eugen, cu şase ani mai mare, toţi născuţi în satul Izgar. În iarna anului 1963, toată familia se mută la Bocşa Română. Debut în publicistică: anul 1970. Din anul 1996 este membru al Asociaţiei Caricaturiştilor din România. Din 1997 este stabilit în Germania. Cărţi publicate: Strigăt fără Ecou, Editura Marineasa, Timişoara,1999, Rebus... restituiri, Editura Modus P.H., Reşiţa, 1999 (împreună cu Gheorghe Bocşan, grafica fiind semnată de profesorul Peter Kneipp), Casiana 4emeth printre... stele, Fundaţia Gyuris, Augsburg, 2005, Adalbert Gyuris şi xilogravurile sale, Editura Galateea, Königsbrun, 2005, Adalbert Gyuris – expoziţii personale şi de grup, Fundaţia Gyuris, Augsburg, 2006, Collected Whispers (Soapte adunate) The International Library of Poetry U.S.A., 2008,Howard Ely,Editor. A apărut în: Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, Starpress 2011, Editura Fortuna, 2011, Cuvântul în timp ,antologie de poezie, proză şi eseistică, Editura Grinta, ClujNapoca, 2011.

s-a trezit într-o dimineaţă şi-a plecat într-o dimineaţă s-a trezit şi-a pus cizmele negre de gumă ca aşa se zice pe la noi la cauciuc şi-a plecat în spatele casei în grădină şi-a scos inima din piept şi-a aşezat-o pe o bucată de catifea roşie într-o cutiuţă maronie din lemn de mahon ia, zice, păstreaz-o pentru când n-oi mai fi o să ai nevoie, cum să am grijă de inima ta, îi zic, mi-e frică, nu ştiu, zău, nu ştiu ce să fac cu ea ei lasă că ştii tu, îţi imaginezi că e o cutie veche de bijuterii plină de inele brăţări şi alte d-alea şi când ai nevoie tai o bucăţică din inimă te duci cu ea la târg la jibou o vinzi şi mai ai pentru câteva luni te descurci tu, doar ştii eu am o inimă mare când treci din când în când pe langă biserica de pe deal mai aprinzi şi tu o lumânare pentru sufletul meu cum să am grijă de inima ta, îi zic mi-e frică, nu ştiu, zău, nu ştiu cum să mă port cu ea lasă că te descurci tu, doar te-am învăţat bine apoi a plecat s-a întors după o vreme cu prosoape, vase, căni, icoane mari de-o palmă şi ce mai era de împărtit aşa cum se obişnuieşte pe la noi avea lacrimi în ochi dar se ţinea tare de ce tragi tu să pleci aşa devreme, îi zic la noi acum au înflorit merii se tocmesc cosaşii carele cu fân vor coborî scârţâind pe uliţe de ce tragi să pleci aşa devreme şezi blând, îmi zice, nu plec amu’ da' omu' trebuie sa fie pregătit au trecut câteva luni bune de atunci s-a dus saracu’ în faţa mea pe masa scorojită acoperită de o muşama veche stă cutia maronie din lemn de mahon iau cutia sub braţ şi plec afară e foarte cald mi se pune un nod în gât şi înghit cu greu saliva mi se umezesc ochii de lacrimi dar merg mai departe la jibou e târg mare azi

afară mirosea a mirişte arsă în anul de graţie omienouăsuteşaptezecişinouă seară de vară ca oricare alta plină de ţânţari şi de greieri menestreli turmentaţi de aromele de iarbă proaspăt cosită bunica ne spunea poveşti unele auzite de la bătrânii satului altele trăite întors de pe front din smolenskaia oblasti bunicu’ Igor îşi deschisese un atelier de făcut porţi pentru case lucra până sâmbăta dar niciodată duminica la noi în casă sâmbăta se pregătea mâncarea şi duminica era doar încălzită pâinea mare şi rotundă era tăiată şi păstrată în pungi pentru a doua zi duminica nu se lucra deloc veneau la el şi din alte sate toţi îl căutau „hai deadea Igor ne ajuţi şi pi noi cu poarta ista?” după ureche ţinea o ciosvârtă de creion chimic ros la celălalt capăt îşi potrivea ceasul rusesc pobeda cu tipicăria unui bătrân ceasornicar cu vreo săptămână înainte să moară bunicu’ cucuveaua venea şi cânta la noi pe casă ca într-o parodie după un film rusesc din anii ‘60 într-o seară îi zise bunică-mii „măi muiere io mă duc” l-au spălat l-au îmbrăcat cu singurul costum negru găsit într-o ladă veche în podu’ casei l-a bărbierit niculae de la curte el îi bărbierea pe toţi când le venea vremea în săptămâna mare mergea la cimitir nu era an în care să nu meargă ne îmbrăca frumos de sărbătoare îşi pregătea seara coşarca cu sticla de vin rubiniu de 1 litru coliva din arpacaş lumânările lungi şi subtiri ca nişte degete de fată în duminica mare se strângeau toţi în cimitir curăţau mormintele udau florile împărţeau vorbeau de una de alta auzi să ne ferească sfântu’ aseară la mitruţă pe uliţă a apărut o pisică mare albă şi i s-au dezjugat boii am facut o cruce am zis tatăl nostru şi 55

când dau să plec pisica dispăruse iar boii s-au înjugat la loc afară mirosea a mirişte arsă în anul de graţie omienouăsuteşaptezecişinouă timpul avea culoarea pământului ca o mână părintească pe umăr glasul lui şoptit s-a aşezat pe marginea paharului ca o mână părintească pe umăr îmbărbătând ultima fărâmă de viaţă din mine s-a aşezat ca o nevazută aripă de înger pe ţeava unui revolver hai tată îţi mai pun un pahar de vin e din cel de anul trecut s-a aşezat frumos uite ce aromă ce culoare gustă mmm ce buchet are era expert în vinuri faţa uşor arsă de soare îi era brăzdată de cute adânci şi barba grizonată nerasă de câteva zile îi dădea un aer mediteranean zâmbea dar era un zâmbet străin venit parcă din alte lumi şi glasul îmi era străin dar stăteam cu ochii pironiţi fixându-l cu privirea într-o admiraţie mută nu mă săturam să-l aud vorbind fără să mă preocupe ce spune doar săl aud vorbind trăncănind la câteva minute mai articulam un „da, aşa e” hai tată îţi mai pun un pahar de vin a ieşit foarte bun cel de anul trecut am făcut totul ca la carte i-am cules la timp nu l-am lăsat să stea prea mult pe boască vorbim ce altceva putem face deasupra noastră plutea o scară de lemn cu numele prietenilor scrijelite pe fiecare fuştei uite tată uite-i şi pe vaniuşa pe vasica uite-l şi pe igor te cheamă tată hai să-i vedem mergem mergem dar mai încolo mai lasă-i să aştepte hai tată îţi mai pun un pahar de vin a ieşit foarte bun cel de anul trecut şi am băut am povestit şi iar am băut până ni s-au umezit ochii până ni s-au înroşit urechile până ne-au luat dracii şi apoi am intrat târâş în visul acela cu scara de lemn şi prietenii din copilărie SORI LUCACI

Centenar (1849 – 1912)

Johan August Strindberg se naşte la 22 ianuarie 1849 la Stockholm şi este considerat cel mai important scriitor suedez, după apariţia romanului Salonul roşu, fiind adeseori numit Zola al Suediei. Moare la 14 mai 1912 la Stockholm. Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la moartea sa şi Suedia îi onorează memoria declarând anul 2012 Anul Strindberg, concretizat prin numeroase activităţi şi evenimente culturale atât pe plan naţional cât şi internaţional. La expoziţia Strindberg – scriitor, pictor, fotograf… deschisă la Nordiska Museet, anul acesta se poate vedea şi originalul Jurnalului ocult pe care Strindberg l-a scris din februarie 1896 şi până în vara anului 1908. Foarte rar acest jurnal este expus întro expoziţie. De asemenea Editura Nordstedt va publica, cu puţin peste o sută de ani întârziere, în aprilie, o ediţie completă, magnifică, a Jurnalului ocult, în trei volume, care va oferi un facsimil în culori, un text care păstrează aspectul textului din manuscris şi un comentariu amplu. Manuscrisul este din foarte multe motive dificil de interpretat, Strindberg se exprimă adesea criptic. El citează în limbi străine şi uneori foloseşte litere greceşti în scrierea fonetică pentru a camufla ceea ce el intenţionează. Adesea apar formule chimice, desene, cărţi de joc lipite sau fragmente de ziare. Dispunerea în pagină pare spontană, Strindberg nu a folosit o hârtie liniată şi nici linii marginale. Deja la o primă lectură cititorul devine confuz şi oboseşte destul de repede. A crede că poţi avea o imagine de ansamblu a întregii cărţi este doar o dovadă de aroganţă. Însuşi Strindberg îşi numeste jurnalul – „ocult” şi de fapt este vorba despre ceea ce este ascuns, umbrit, în ceea ce crezi că vezi.

Timp de patru decenii, Strindberg a dominat viaţa literară suedeză. A fost mereu controversat şi deseori amestecat în conflicte personale. Strindberg a fost întotdeauna în opoziţie! Opera sa cuprinde mai multe romane, nuvele, piese de teatru şi poezie. În pofida perioadelor sale de „tăcere”, Strindberg a fost un scriitor prolific şi un deschizător de drumuri în mai multe genuri literare. Debutează în 1872 cu piesa Mäster Olof (Meşterul Olof) – o dramă despre revoluţia religioasă şi politică dar şi despre îndoiala şi nesiguranţa tinerească, dramă nu prea bine primită şi care nu va fi pusă în scenă timp de încă zece ani. În 1879 publică Röda rummet (Salonul roşu) urmat de Götiska rummet (Salonul gotic) în 1904 şi, printre altele, de satira socială Det nya riket (4oul regat) în 1882; Svenska folket i helg och söcken (Poporul suedez în zile de sărbătoare şi în zile lucrătoare) în 1881-1882 – o încercare puternică dar nu foarte ştiinţifică a lui Strindberg de a scrie o istorie a culturii suedeze întrun spirit radical, istorie foarte aspru criticată, ceea ce îl supără pe Strindberg şi îl determină în toamna lui 1883 să se mute împreună cu familia în Franţa. Tot în 1883 îi apare prima parte a nuvelor istorice Svenska öden och äventyr (Destine şi aventuri suedeze). Încă înainte de plecarea spre Franţa începe să scrie poezie şi anunţă aceasta într-o scrisoare: „… acum curg doar versuri. Din acelea frumoase şi furioase!” Volumul de versuri Dikter (Poezii) vede lumina tiparului în 1883. ____________________________________________________________________________

Jurnal ocult, manuscris 56

Poezia lui Strindberg nu este larg răspândită şi nu a fost întotdeauna recunoscută aşa cum merita. Critica contemporană lui a fost de multe ori neînţelegătoare faţă de modul neconvenţional al lui Strindberg de a „trata” versul clasic, nuanţele religioase ale misticii şi în acelaşi timp de simplitatea discursului liric. La fel cum piesele sale conţin adesea pasaje lirice, tot aşa lirica sa are de multe ori calităţi dramatice. Primul său volum de poezie a fost gândit ca un răspuns la ipoteza emisă de scoala naturalistă că toată literatura trebuie să fie în proză. În primul rând prin faptul de a scrie poezie, iar apoi prin limbajul pe care îl foloseşte, Strindberg şochează încă o dată opinia literară suedeză. Multe din poemele sale au un caracter polemic, de exemplu Critica idealistă şi Sistemul Esplanadei. Operă după operă Strindberg dă bucăţi din propria sa viaţă. La 30 de ani scrie autobiografica Tjänstekvinnans son (Fiul servitoarei) care încheie o perioadă importantă a creaţiei sale, aceea a criticii sociale. Urmează Hemsöborna (Locuitorii insulei natale) în 1887. În 1893 Fröken Julie (Domnişoara Julie) – scrisă deja din 1888, are premiera la Paris şi devine un mare succes. Îi urmează Inferno (Infernul) 1897; drama Till Damaskus (Drumul spre Damasc) în trei părţi, scrisă între 1898 şi 1901; Påsk (Paşti) şi Dödsdansen (Dansul morţii); Ett drömspel (Un joc de vis) în 1901; Volumul de poezie Ordalek och småkonst (Joc de cuvinte şi miniaturi artistice) între 1902 şi 1905; Jurnalul poetic Ensam (Singur) şi Sagor (Poveşti) în 1903. Romanul Svarta fanor (Steaguri negre) în 1907 din care multe scene anunţă „kammarspelen” (teatrul de cameră), teatrul intim, patru piese cu care Strindberg se dovedeşte, din nou, pionierul unei noi forme de artă teatrală: Oväder (Vijelie); Brända tomten (Curti arse); Spöksonaten (Sonata fantomelor) şi Pelikanen (Pelicanul) în 1907. Stora landsvägen (Marea şosea) în 1909 este ultima piesă a lui Strindberg. În 22 ianuarie 1912, cu o sută de ani în urmă, când Strindberg împlinea 63 de ani, i s-a adus cel mai remarcabil tribut pe care un scriitor suedez în → Traducere şi prezentare de DORI A BRÂ DUŞA LA DÉ

viaţă l-a primit vreodată. O procesiune cu peste zece mii de participanţi, cu steaguri sindicale roşii şi fanfară a trecut prin faţa casei lui de pe Drottninggatan 85 strigând „Trăiască Strindberg al poporului” şi „Trăiască Regele poeziei”. El a primit ovaţiile mulţimii, făcându-le semne cu pălăria de pe balcon. La acel moment, Strindberg considera el însuşi că şi-a încheiat opera, ba chiar cu cinci ani înainte, scria în jurnalul său că opera vieţii sale este împlinită şi că el a spus tot ce avea de spus. Însă totuşi, în 1912, când exploaratorul Sven Hedin conduce o campanie pentru creşterea cheltuielilor de apărare, strângerea de fonduri pentru crucişătoare blindate şi pentru adoptarea unei poziţii de expectativă atentă faţă de Rusia, Strindberg intervine vehement, cu ultima sa scriere majoră – un eseu antirăzboinic în care avertizează împotriva militarismului pentru că „cel care învaţă să fie insensibil faţă de propria-i suferinţă devine insensibil şi faţă de suferinţa altora” şi „dacă omul învaţă să sufere în linişte nedreptatea, devine el însuşi nedrept, iar ascultarea orbească duce la formarea de sclavi sau tirani.” La câteva luni după celebrarea zilei sale de naştere, starea sănătăţii lui Strindberg se deteriorează – a avut cancer la stomac –, iar în ziua de 14 mai moare. Peste 60.000 de oameni în doliu, cu o sută de steaguri roşii îl conduc la mormânt, asta când Stockholm avea cam 300.000 de locuitori! Care scriitor ar mai primi un astfel de omagiu? „…nu am mintea cea mai ascuţită – dar focul, focul meu este cel mai mare în Suedia şi, dacă voi doriţi, voi aprinde tot acest cuib nefericit” – scria Strindberg, iar acum, după 100 de ani de la moartea scriitorului, acest foc gigantic arde încă, iar Suedia îmbracă purpura de sărbătoare.

Înmormântarea lui Strindberg, 1912

Marş de noapte serviciu de front

în

Înainte, înainte, înainte, înainte, înainte. Vom merge înainte, înainte! – Vom merge înainte? – Vom merge înainte! Trum, trum, trum, trum, trum. Toboşarul merge primul! El este cel mai bun! Avem loc? E întuneric, e frig, e ud peste tot. Peste tot! Dreapta – dreapta – îndreptarea înrădăcinată şi ritmul mai ferm! Mergeţi şi fiţi atenţi. Este un drum lung de parcurs – fiţi în gardă. Noapte, noapte, noapte, noapte, noapte. Noapte este când, nici un pat nu te incomodează. Trom, trom, dacă, dacă, dacă cizma e strâmtă, schimbaţi piciorul încă o dată. Dacă adormi în coloană, dacă pierzi arma, esti judecat. Mergeţi, mergeţi, băieţi mergeţi mai departe, pentru că drumul nostru e aşa de lung! Dacă te împiedici într-o piatră, ridicăte, începe din nou – ia-o din nou de la capăt. Ia, ia, ia, ia, ia, ia o cotitură din aţipeală până la bumm! În, în, în, în, în – nimeni nu este liber, eşti supărat ca o viespe, eşti tu strâns, apucă-ţi cureaua şi strânge – strânge. Du-te, du-te băiete, mergi mai departe, şi ţine şi rezistă, Dacă oboseşti în rând, eşti călcat în picioare, mort. şi asta-i tot.

_________________________ când scânduri, laţurile le-au făcut ţăndări. Lemn putred, la fel de uscat ca tutunul de prizat, se-nvârtejesc cu var şi pietriş.

şi sapa a muşcat şi ranga a rupt şi zidul s-a prăbuşit de puternica izbitură. şi răzuşul a răzuit cleştele au strâns acoperişul a căzut şi coşul de fum s-a prăvălit. De la magherniţă la magherniţă ei se duc, de la temelie la coama acoperişului totul este doborât. Un bătrân trecând pe-acolo vede uimit cum demolează. El se opreste, pare-a se întrista, când păşeşte printre ruine.

Sistemul esplanadei

– „Ce veţi construi aici, prietene? Va fi aici oraşul nou de vile?” – „Aici nu se va mai construi din nou! Aici se curăţă pentru Esplanadă!”

Acolo unde magherniţele vechi erau dese şi se umbreau una pe alta, acolo fu văzută-ntr-o zi, cu pari şi rangă o mulţime de tineri voios cutreierând. şi în curând pe cer fu praf şi rumeguş,

– „Ha! Obiceiul timpului: de-a dărâma casele! Dar a construi? – Este îngrozitor!” – „Aici se demolează pentru aer şi lumină; Nu-i destul?” ________ Ion Tămâian, Cupă

Tot ce apasă din greu înăuntrul meu, Înafară nu cântăreşte nimic. POEMUL UMĂRULUI ZERO Luis Benítez s-a născut în Buenos Aires, Argentina, la 10 noiembrie 1956. Este membru al Academiei Iberoamericană de Poezie, Secţiunea New York, USA, al Societăţii Internaţionale a Scriitorilor (USA), al World Poets Society (Grecia) şi al Advisory Board de Poetry Press (India). A obţinut numeroase premii naţionale şi internaţionale şi a publicat până acum 32 de cărţi de poezie, eseuri, teatru şi roman, în Argentina, Chile, Spania, SUA, Venezuela şi Uruguay. În 2011 Ravenna Press, din SUA, a publicat prima sa antologie de poezie, A Heron in Buenos Aires. Selected Poems (www.ravennapress.com), volum care a obţinut în acelaşi an un loc printre primele 10 cele mai importante volume de poezie în limba engleză publicate în 2011, din partea revistei britanice Purple Patch, (http://www.purplepatchpoetry.co.uk/ bests2011.htm). LAO-TSE PREPARĂ O FRAZĂ Nimic din ce o să spun Nu poate să abată o frunză căzătoare din drumul ei. O vorbă nu va frâna nicicând Altă vorbă. Este inutil să dedic un adevăr Acestor oameni care mă ascultă. Ei îl vor preface în ţăndări Ţăndări din care mai apoi se va naşte Lao-Tsé CESAR VALLEJO Hoinăresc prin coridoarele imaginaţiei Liber şi singur ca-ntotdeauna, ca atunci când eram Şi nu ştiam că sunt copil, Merg incontinuu până când uit de fapt Că doar îmi imaginez toate astea. Că această carne greoaie, care urinează şi asudă Se rezumă la o idee sau două, Ori regresează, până ajunge să fie un mai nimic, Care vede mai nimic pe cerul său înourat; Înapoiază-mă cimpanzeului, sau fămă doar literatură, Dar nu-mi lăsa condiţia de om.

Când moartea desemnează fibra luminoasă care suntem Cum mai tremură lumina, cum pâlpâie în bătaia vântului venit de nicăieri Cum se înfricoşează gândul în întuneric, în tăcere, Degetul care alesese totul dinainte, în timp ce arzând, luminile aleargă Până la strălucirea aproape supremă, care este numărul unu, înaintea lui zero. U BÂTLA Î BUE OS AIRES Un penel trasă cu o mişcare rapidă o literă S Subţire şi albă, Şi dintr-odată Pe apa maronie apăru bâtlanul. Turiştii nu-l observară Dar el văzu totul, pe toţi şi pe toate, Dintr-o singură privire. Stătea, în acelaşi timp rapid şi imobil pe miracolul apei. Această oglindă în mijlocul oraşului Neglijent pictată transparent, O butonieră deschisă ce încheia într-o clipă Toată îmbrăcămintea care înveşmântase iarna. Bâtlanul rămânea pe malul fatal al propriului său Amazon Cu un picior strâns dispreţuitor pe lângă corp, Gândind că echilibrul său constă în eternitatea sa, O eternitate pe care ceilalţi N-au cum s-o posede. . Între zbierătul jucăuş al răţoilor domestici El stătea ca o coasă minusculă, Un harpon răbdător atent numai la calcul, Acolo, În Grădina Japoneză din Buenos Aires Ce-şi expunea binevoitoare graţia Cu aceea serenitate orientală ce nu ştie nimic Despre asasinatele bruşte făptuite de un bâtlan înfometat. Toţi plecaseră, dar asemenea lor, nici eu n-am văzut nimic. 58

A lipsit o secundă din desfăşurarea timpului, credeam Un moment din momentul următor A fost în mod sângeros sărit din ordinea lucrurilor, jefuit; Dar când bâtlanul zbură Altă viaţă înafară de a sa lipsea din bazin. Î DIMI EAŢA ASTA AM SCRIS DOUĂ POEME În dimineaţa asta am scris două poeme. Nu mă mai întreb dacă această profesie obscură Are sau nu vreo semnificaţie. Ea reprezintă în mod evident, altă modalitate posibilă de a rămâne în viaţă. Mă întreb totuşi asupra originii Acestor două lucruri care se găsesc acum pe masa mea, Nu chiar construite din hârtie şi cerneluri. Mă mai întreb despre acei oameni care au exprimat acelaş lucru mai bine Şi care azi sunt morţi. Despre secolele de război şi pace Ce s-au scurs între cuvinte. Mă mai întreb care-i numele şi asemănarea Aceluia care a lăsat În altă parte a globului, Pe masa sa de luru Alte două lucruri egale cu ale mele Şi care se îndoieşte desigur de existenţa mea. Stau şi mă-ntreb câte mii de zile şi nopţi a trebuit Să traversăm, Ca să reuşim performanţa aceasta. Şi despre sutele de persoane Care şi-au donat la rândul lor, versurile. Mă mai întreb de ce, acum câteva minute Lumea s-a modificat de două ori. Prezentare şi traducere de FLAVIA COSMA

File de jurnal, Ianuarie 2012

(La Festivalul de Literatură din Jaipur 2012) Am părăsit India în a doua parte a lunii decembrie. Uşor deprimat din cauza problemelor de sănătate, toată luna decembrie am petrecut-o, până la plecarea spre Polonia, pentru sărbătorile de iarnă, în apartamentul meu. De la Universitate, după ore, mă întorceam invariabil către acelaşi apartament dificil de încălzit, câteodată fără curent electric şi apă caldă. Este o lună de care nu îmi amintesc cu plăcere. N-am socotit necesar să scriu câteva file dedicate ei în jurnal pentru că, realmente, nu este nimic de scris. Nu s-a întâmplat nimic. Nimic exterior, care, transpus în jurnal, să aibă o cât de mică importanţă pentru cititorul acestor pagini. Luna decembrie a anului de graţie 2011 a trecut greu, cu enervări fireşti, dese şi de scurtă durată, dar, în afară de asta, nimic care să merite a fi menţionat. În primele zile ale lui ianuarie, aterizez (pentru a câta oară!) pe aeroportul din Delhi. De fiecare dată asist la bucuria celor care vin pentru prima dată în India. Îi cunosc şi cred că nu sunt greu de reperat. De cum coboară din avion, privesc cu sfială şi nedisimulată curiozitate în jur, se rătăcesc adesea în aeroportul de câţiva ani modernizat, iar după îndeplinirea formalităţilor, în afara aeroportului, urcă în maşini plătite din timp, care îi aşteaptă şi din care coboară câteodată un şofer cu o ghirlandă de flori pe care le-o aşază în jurul gâtului, în semn de bun venit. Mai sunt, apoi, turiştii tineri, fără prea mulţi bani, care caută din priviri

o auto-ricşă. Ei vor dormi, cu siguranţă, în sutele de guest-house-uri din Delhi. De acolo vor călători mai departe, cu rucsacul în spate, în trenuri ieftine sau cu autobuze supraaglomerate. Minus câteva detalii nesemnificative, aşa am arătat şi eu, cu siguranţă, în octombrie 2009, momentul în care am ajuns pentru prima dată aici. Ianuarie vine întotdeauna cu două evenimente, unul pe care îl aştept cu nerăbdare, celălalt peste care sper să trec cât mai repede: Festivalul de Literatură din Jaipur şi bâlciul organizat de A.K în preajma zilei de 15 ianuarie, sub pretextul sărbătoririi lui Eminescu. 15 ianuarie trece fără ca A.K să mă fi contactat. Încep să sper că poate anul acesta nu voi fi nevoit să asist la spectacolul penibil din ultimii doi ani. Îmi cumpăr biletele pentru Jaipur şi, cu o zi înainte de a pleca spre capitala Rajastan-ului, primesc un telefon de la Ambasadă. Neputând lua legătura cu mine (de când mi-am schimbat numărul de telefon), A.K sunase la Ambasadă. Sărbătorirea lui Eminescu, deşi organizată mai târziu decât anii trecuţi, are loc şi în 2012. În prima zi de după întoarcerea din Jaipur, am onoarea de a fi invitat. Mă hotărăsc ca anul acesta să nu mai scriu niciun text. Voi vorbi scurt, câteva minute, voi citi un text eminescian în traducere şi atât. Oricum, în fiecare an, invitaţii pleacă de acolo cu cel puţin la fel de puţine cunoştinţe (despre Eminescu şi poezia lui) ca înainte de venire. A.K vorbeşte despre un Eminescu ce nu există, dă frâu liber celor mai fanteziste consideraţii etimologice asupra unor cuvinte care, cică, ar fi intrat în vocabularul poeziei eminesciene direct din sanscrită (desigur, multe au o clară etimologie latinească, dar lui A.K nu pare a-i păsa!) şi, mai apoi, mâncăm şi mergem acasă. Perfecta definiţie a pierderii vremii. Şi când îmi amintesc că în primul an l-am luat în serios! I-

am tehnoredactat câteva texte, i-am oferit câteva sugestii şi i-am verificat discursul. Poate că atunci am greşit. Ar fi trebuit să îi spun că, de la un capăt la celălalt, textul lui e o imensă aiureală. Am intrat, însă, şi eu, ca mulţi alţii înaintea mea (A.K organizează genul acesta de manifestări de mai bine de zece ani, în ultimii trei având acelaşi discurs!), în acelaşi joc, iar când m-am trezit era deja prea târziu. Când aflu că în Jaipur va veni Salman Rushdie, îmi spun că va fi de departe cea mai interesantă ediţie la care am asistat. În ultimul moment, Rushdie este scos din program. Motivaţia oficială: guvernul de la Delhi nu i-a putut garanta securitatea. Cartea sa, Versetele satanice, este încă interzisă în India. Motivaţia reală a lipsei lui aveam să o aflu acolo, în Jaipur, din presă şi din diverse alte discuţii la care am asistat. În Rajastan vor avea loc, în curând, alegeri statale. Cele două partide cu şanse, BJP şi Congress, nu doresc nici în ruptul capului să piardă voturile alegătorilor musulmani. Cu siguranţă, bieţii alegători cărora li se cere votul (şi mai toţi politicienii) nu au citit cartea atât de incriminată a lui Rushdie. Dar asta parcă ar avea vreo importanţă! Şi când mă gândesc că unul dintre mentorii Congress-ului este Mahatma Gandhi însuşi! Deşi, după propriile mărturisiri, nu era cine ştie ce iubitor de literatură, mi se pare ironic că un partid politic ce îl revendică pe Gandhi printre fondatori are o asemenea atitudine. Neplăcută constatare, în Jaipur este neaşteptat de frig pentru această perioadă a anului. Mă obişnuisem ca temperaturile să fie ceva mai ridicate decât în Delhi. Nu s-a întâmplat şi anul acesta. Măsurile de securitate, draconice. Fiecare participant e obligat să se înscrie, fiecare primeşte un soi de legitimaţie cu un cod de bare, cod ce va fi scanat de fiecare dată când se intră în incinta Diggi Palace, locul unde se desfăşoară Festivalul. Deşi, iniţial, plănuisem să mergem către Jaipur eu, S.C şi M.M, ajung acolo doar însoţit S.C. M.M se îmbolnăvise brusc cu două zile înaintea plecării din Delhi. O întâlnim → OVIDIU IVA CU ______ Foto: Festivalul de Literatură Jaipur 2012. În centrul imaginii, scriitorul Michael Ondaatje.

acolo pe S.A, cea care predă italiană în locul lui C.B care, între timp, îşi găsise un post de lector la o mică Universitate de lângă Londra. Are un doctorat în literatură şi e specialistă în literatură comparată. Conversaţia cu ea e agreabilă atâta vreme cât se rezumă la literatură. Altfel, S.A este ceea ce englezii numesc a drama queen. Nesigură, are nevoie mereu de atenţie şi vine după o nereuşită tentativă de aventură cu un indian. Motiv pentru care subiectele de conversaţie sfârşesc mai mereu într-o fundătură, cu nesfârşite consideraţii asupra poveştii pe care o trăieşte, poveste din care eu nu înţeleg nimic şi care mă plictiseşte teribil. Noroc cu S.C. Ea ştie ce să spună în astfel de situaţii, aşa că rolul meu e acela de a mă preface că ascult, zâmbind din când în când, atunci când mi se pare că eticheta îmi cere o minimă implicare. Aglomeraţie mare anul acesta. Diggi Palace devine neîncăpător. Lupta pentru un loc pe scaun e acerbă, cu accente de nervozitate. Îmi reîmprospătez colecţia de autografe cu cel al lui Ben Okri, mai cumpăr un Richard Dawkins şi apoi, pentru că nu stau foarte bine la capitolul literatură indiană contemporană (nu că la cea veche aş sta mai bine, dar aceasta din urmă nu mă prea interesează), îmi procur două cărţi semnat Vinod Mehta şi Tarunj Tejpal. Ajung în Delhi seara târziu, iar a doua zi, dimineaţa, trebuie să mă prezint cu promptitudine pentru a asista la sărbătorirea lui Eminescu, aşa cum îl vede A.K. Aceiaşi invitaţi, doar că de data aceasta, Ambasada României este reprezentată la vârf. A.K este, în materie de etichetă, la fel de ignorant ca şi în materie de Eminescu, aşa că Ambasadoarea nu este invitată să vorbească prima, şi nici măcar printre primii. Apoi, după ce pentru început, se vorbeşte în engleză, timp de câteva ore bune, discuţiile se poartă în hindi. Nu înţeleg nimic, ies din când în când pentru o ţigară şi sper ca totul să se termine cât mai repede. Îmi urmez planul cu minuţiozitate. Ajung în faţa microfonului, vorbesc un minut, recit un minut şi închei în încă

Festivalul de Literatură Jaipur 2012. Vorbeşte scriitorul Ben Okri

Festivalul de Literatură Jaipur 2012 _____________________________ treizeci de secunde. Încerc să transmit audienţei ideea că Eminescu nu e numai poetul romantic ce scrie despre natură şi dragoste, ci şi autorul unor texte de factură socială, de exemplu. Recit, în traducere, pasaje din Împărat şi proletar. Greşeală fatală. În sală se află şi K.A, şefă de departament la Delhi University, superiorul meu pe linie universitară. Ea vorbeşte imediat după mine. Realizez că acum crede că Eminescu a avut simpatii comuniste. K.A, ca, de altfel, majoritatea colegilor mei indieni, are puternice convingeri marxiste, aşa că Împărat şi proletar e ultimul text din care ar fi trebuit să citez în prezenţa ei. Acum, pe lângă Eminescul lui A.K, continuator în literatura română a vechii culturi sanscrite, tributar până la imitaţie vastei culturi indiene, am ajutat la crearea Eminescului comunist. Un fiasco perfect. Mâncarea este, ca de obicei, acceptabilă. Încerc să îl evit

pe A.K, dar nu prea îmi reuşeşte. În cele din urmă, reuşesc să nu-i comunic numărul meu de telefon. E, însă, doar o victorie temporară. Câteva zile mai târziu, va veni la Universitate în timp ce, ghinion, eu însumi mă găseam acolo. Nu mai am nicio scuză, îi dictez numărul de telefon resemnat. În martie vom avea, din nou, tradiţionala conferinţă organizată anual în cadrul Departamentului. Dacă anul trecut am vorbit despre Dracula şi lungul drum al lui Vlad Ţepeş de la istorie către mit (parafrazând titlul unei piese de teatru a lui Eugene O`Neill), anul acest, tema (tragic şi comic) îmi permite o abordare ceva mai generală. Primul lucru pe care îl aşez pe hârtie este titlul comunicării mele: All of Us Cry in the Same Manner, Each of Us Laughs Differently?! O să pornesc de la Aristotel şi ideea că arta (şi literatura, deci) este o formă de mimesis a realităţii, o să inversez paradigma, optând subiectiv pentru ideea lui Wilde cum că viaţa imită arta şi nu invers şi apoi voi încerca să acreditez ideea că diferenţa esenţială între tragic şi comic ţine de universalitatea primului concept vs. specificitatea celui de-al doilea. De aici şi titlul: Fiecare dintre noi plânge în acelaşi fel, cu toţii râdem diferit?! Ideea există, deci, însă anticipez că voi avea serioase probleme în a o îmbrăca într-o formă convingătoare, având în vedere speciile aflate la limită precum comedia neagră, satira sau parodia. Asta este, cred eu, cea mai mare frustrare a celui care scrie. Uneori ideile se înfăţişează limpezi, cu o claritate care pare evidentă, dar, mai apoi, transformarea lor în text presupune o muncă sisifică de selectare a cuvintelor potrivite, a exemplelor potrivite, a contextelor potrivite. Dacă ideile s-ar putea exprima în forma brută în care sunt gândite, cu limpezimea cu care ele apar în mintea celui care le emite, atunci toate conferinţele de genul acesta ar deveni cu mult mai interesante decât sunt. Şi, în general, literatura, aşa cum o ştim noi astăzi, ar trece printr-o profundă transformare.

Dialoguri neconveţionale

(V) M.M. Data şi locul naşterii: 22 iunie 1946, în satul Archiud, comuna Teaca, judeţul Bistriţa- ăsăud. Pentru cititorii virtuali de pe această planetă, pentru canadienii, alături de care te-ai hotărât să te stabileşti, cum le explici unde este Archiudul? M.C. Archiudul este buricul Pământului! Glumesc. Aveam o prietenă în perioada mea de Bucuresţi, care era de-a dreptul intrigată că eu, în mai toate emisiunile pe care le aveam la Radio România sau în reportajele literare pe care le publicam în revista Uniunii Scriitorilor, în Luceafărul, pomeneam de Archiud. Atunci, pentru mine Archidul era ca Steaua Polară. Un punct luminos în bezna incertitudinilor.Aveam un CEVA după care îmi orânduiam dorinţele cele mai tainice, un loc unde îmi căutam rădăcinile şi înspre care vărsam destule lacrimi de dor. Nu sunt patetică, dar locul natal este ceva ce nu poate fi definit fără să fii suspectat de fanfaronadă. Celor din Lumea Nouă, îmi este simplu să le arăt un punct pe Mapamond. Este locul unde s-a născut mitul lui Dracula. Eram la Fredericton, în Canada, în urmă cu mai bine de zece ani, şi ginerele nostru Hal ne-a dus la Muzeul oraşului. Era un loc în care ei îşi făureau Istoria locală. Fredericton este un oraş aşezat de-o parte şi de alta a râului St.Laurent, care, de fapt, este un fluviu. Acolo tăriseră sute şi sute de ani triburile indiene, aborigenii. Au venit mai întâi englezii peste ei, cu muschete şi luptători instruiţi. I-au împins pe indieni înspre nord, şi au colonizat zona. Au venit şi francezii. Cele două tabere, sub steagul războaielor pe care le duseseră în Europa, s-au bătut între ei şi acolo. Nu ştiu cine a câştigat războiul. Cert este că la locul bătăliei există două monumente, unul pentru soldaţii francezi, celălat, pentru soldaţii englezi. Toţi sunt eroi. Oraşul a devenit un punct comercial, acolo se întâlneau negustorii de blănuri scumpe cu cei care vindeau marfă europeană, industrială. În Fredericton, emigranţii sunt abia la a şasea generaţie. Rudele mele fac parte dintr-o familie întemeetoare a aşezării şi sunt tratate cu respectul cuvenit de Ziua Canadei. Acolo, la Muzeul Primăriei, am văzut o hartă uriaşă, TERRA noastră cea frumoasă. Fiecare vizitator înfigea un steguleţ în spaţiul care

delimita ţara de unde provenea. Am căutat, mai întâi, Europa… apoi, România, Transilvania…şi, am pus steguleţul meu pe un firişor de culoare bej, care voia să reprezinte colinele Transilvane. Aceea era Patria Mea! M.M. În ce vremuri a venit Melania pe lume? Care era starea lucrurilor pe vremea aceea? M.C. Ai mei, prin tradiţie, au fost membri ai Partidului Naţional Ţărănesc. Apoi, tata, nu ştiu cum a ajuns în Partidul Social Democrat. Venise de pe front şi probabil avea camarazi cu aplecare spre democraţia care se propovăduia peste tot în Europa. Îmi amintesc că în lada de zestre a mamei, era un sertăraş, un,,puic” cum îi spunea pe la noi. Acolo erau păstrate actele noastre importante, salbele din bani de argint ale mamei şi, sub cartonul care dubla fundul sertarului, am găsit un carnet cu coperte roz. Era carnetul de membru al Partidului Social Democrat, cu numele tatei trecut acolo. Asta era pe când, deja învăţasem să citesc, pe când partidul în care el crezuse,,,fuzionase” cu Partidul Muncitoresc Român. Tata devenise peste noapte, fără să-l întrebe cineva, membru al marelui partid. Asa se face că ascunsese carnetul cu coperţi roz-bombon, sub salba cu bani de argint, salba din care, din când în când, mai scoteau o monedă cu efigie regală, şi o vindeau pentru a plăti dările la fisc. Aveam, cred, în jur de zece hectare de pământ. În parte ţelină de cosit, şi altul pe coasta unui deal care despărţea Archiudul de Budurleni. Pământ tare ca sâmburele şi pe care ai mei îl lucrau cu sudoare şi cu preţul sănătăţii lor. Nu ştiam prea multe despre politică, nici că fusese o vreme, în care bunicul îşi permisese cam din munca lui, să-şi ţină băieţii la facultate, la Cluj. Când am deschis ochii spre lume, pe uliţa noastră eram singurii care mai aveam doi cai şi o vacă cu lapte. Seara, când mama mulgea vaca, venea un copil din vecini, care avea TBC, şi mama îi turna în ulcică, laptele cu spumă călduţă. Copii erau palizi, flămânzi poate, dar erau veseli. Eu eram, pe atunci, singurul copil la părinţi şi în toată familia. Aşa că, nu pot spune că am ştiut ce e foamea sau că nu am avut rochiţă nouă de Paşte sau paltonaş de Crăciun. Eram răsfăţată! Cei mari se fereau să vorbească prea multe de faţă cu mine, pentru că eram guralivă şi spuneam tot ce ştiam primului om care ne intra în casă. Archiudenii nu sunt oameni care să se revolte. Sunt blânzi, muncitori şi

aşteaptă ca altcineva să le rezolve problemele. Cred că asta li se trage de la vremea când, în sat au fost stăpâni, pe rând, mai multe familii de grofi unguri. Vecinul nostru, căruia noi îi spuneam badea Şoamu, fusese cociş la ultimul grof, stăpânul lui îl adusese din pusta ungurească şi omul învăţase cu greu să vorbească româneşte. După ce groful a plecat, în 1918, badea Şoamu cu lelea Moari au rămas pe loc. Bunicul Simion, leat cu el, îl întreba: ,,Mă Şoamule, da’ de ce nu meri la neamurile tale din Ungaria?” Ungurul râdea şi îi da răspuns cu o sinceritate care ne dezarma pe toţi: ,,Cum să plec, mă omule?! Oameni care să rabde să le pui cizma pe grumaz, şi să nu zică nimic, apoi nu am mai văzut până aici!” Cam aşa era spiritul archiudeanului, văzut prin ochii unui străin, care s-a statornicit acolo, şi acolo îşi şi doarme somnul de vechi. Şi totuşi, într-o zi de vară, prin deceniul 50, veniseră meşterii lemnari să ne ridice grajd nou. Erau gata să pună steag din crengi verzi pe acoperiş până sâmbăta următoare. Erau ei molcomi, dar atenţi la detalii. Eu eram prezentă la eveniment, ca întodeuana. Nu îmi scăpa nimic din ce se întâmpla în ograda noastră. Mai întâi, am auzit duduitul motorului. Apoi am văzut o maşină cu prelată kaki, care a intrat pe uliţă, apoi pe poarta noastră. Toată lumea încremenise. Mama a încercat să mă bage în casă, dar nu a reuşit. În clipele următoare, doi soldaţi au urcat pe scară, l-au înşfăcat pe unul dintre meşteri. Nici nu ne-am dezmeticit bine, şi omul era în maşina,,siguranţei” şi dus la Raion. L-au ţinut acolo vreo trei zile. Apoi a venit acasă cu un ochi vânăt şi braţul drept în ghips. Nu a spus niciodată pentru ce a fost arestat, dar lumea vorbea cum că… spusese bancuri cu Stalin la făgădău. Evenimentul acela m-a urmărit toată viaţa şi este pentru prima dată când îl povestesc.

glumă, mândru nevoie-mare că era oşan „ţâfronţ şi vârgoş”, cu două fete-cucuiete, numai ale lui. Deşi îmi venea greu să înţeleg situaţia asta inversată - în care tata era mama, fiica era şefa iar tatăl îşi iubea odrasla cu aceleaşi sentimente pe care le nutrea şi pentru nevastă am acceptat-o ca pe o ciudăţenie, ceva încetăţenit, un fel de enunţ de teoremă. Cred că motivul pentru care am acceptat fără reţineri rânduiala asta nefirească era faptul că toţi trei păreau fericiţi cu soluţia adoptată. În rest, familia prietenei mele era o entitate în care te simţeai bine. Ca în multe cazuri, sufrageria servea noaptea pe post de dormitor. Acolo am dormit pe canapeau extensibilă, sub privirile figurinelor de porţelan. Dar înainte de culcare am ieşit pe balcon şi am stat tihnit la taclale, admirând de la înălţime luminile oraşului. Poveştile noastre se axau pe atunci pe teme din timp şi spaţiu. Îmi pare rău acum că nu am reţinut ceva concret, dar ştiu sigur că nu vorbeam despre colegi sau materii. Ne preocupau mai degrabă discuţiile filozofice, contradictoriul sau absurdul, gen „ce-ai lua cu tine de-ar fi să faci zilnic naveta între cer şi pământ” – cum zicea Marin Sorescu. Nu lipseau întrebările despre destin, metodele de a interveni asupra lui sau chiar de a dirija gândurile de la distanţă, suferinţa ontrică, civilizaţia culpei şi alte idei filozofice pe care le tratam cam superficial. Cu mintea mea de azi realizez că ne exersam logica, apelând fără să ştim la metoda teză-antitezăsinteză. Ne formam propriul nostru schelet de concepte şi, implicit şi din păcate, şi o bază solidă de prejudecăţi. Îmi amintesc cerul înstelat deasupra noastră şi legile nu tocmai morale din noi. Văzut de la înălţimea balconului, scăpăratul roşu al ţigării din care trăgeam la intervale rare, râsul şăgalnic al prietenei mele şi oboseala dulce care ne biruia în acea seară binecuvântată de primăvară târzie se asortau. Modelam aluatul din care se plămădeau în joacă amintirile noastre viitoare, aşa-zisele „pansamente de suflet”. Vibram în aceeaşi „undă de culoare”, cum aveam să spunem mai târziu, când „bruiajul” avea să ne dea de furcă. Creierele noastre funcţionau cu toate motoarele date la maximum, „unse” cu toate alifiile. Parcă aievea văd sinapsele noastre, nervoase, tinere, elastice ca muşchii unui atlet în plină glorie. Ne plăcea să folosim expresia „undă de culoare” atunci când navigam împreună pe un gând, comunicând aşa nestingherit. Abia mult mai târziu am înţeles că aşa ceva nu se mai poate repeta, că numai la vârsta majoratului dispunem de maximul posibil de informaţie, din toate domeniile formale obligatorii, pentru a putea jongla cu ele aşa dezinvolt. Dispărută rămâne, în acelaşi timp, frăgezimea fără de care nu ne-am fi putut entuziasma pentru asemenea „fleacuri”. La capătul celor doisprezece ani de instruire sistematică pe care îi parcurseserăm, ne regăseam în faza finală a antrenamentului conceptual. Despre sistemul periodic al elementelor lui Mendeleev nu mai ştiu azi decât frânturi, despre ciclul Carnot, Marea Teoremă a lui Fermat sau Războiul de Treizeci de Ani, → GABRIELA CĂLUŢIU SO E BERG

Radar

Vorbind despre prietenia sa cu Nichita Stănescu, poetul Mircea Ivănescu spunea la un moment dat: „O prietenie totală şi definitivă nu se poate naşte decât în adolescenţă sau la prima tinereţe”. Aşa o prietenie am avut şi eu. Dar nu vreau să devin patetică. Oricum, încă de pe atunci, atât eu cât şi prietena mea dispreţuiam efuziunile sentimentale. Bănuiesc că genul nostru s-ar descrie astăzi cel mai bine prin cuvântul la modă „cool”. Nu admiteam alternative la „adevărul unic” sau vreun dubiu. Când eram convinse de ceva, deveneam implacabile. Fidelitatea faţă de prieteni sau faţă de principii ne era mai presus de orice. Singurul păcat pe care îl pot găsi acestei neclintiri lăudabile este teama surdă de a nu ne sacrifica din greşeală vreunei cauze care să nu ne fi meritat. Aveam optsprezece ani... Prietena mea era plămădită din aluatul din care, prin nebăgare de seamă, se poate forma un erou sau un terorist. Mergea până la capăt, indiferent de repercursiuni, nimic nu ar mai fi putut să o oprească. Tocmai această „totală disponibilitate şi totală acceptare a oricăror condiţii şi a oricăror situaţii” – folosesc iar cuvintele poetului Ivănescu – îmi inspira uneori teamă. Singură la părinţi, prietena mea locuia la bloc împreună cu familia. Apartamentul semăna cu toate celelalte pe care le mai văzusem prin oraş. Undeva, la un etaj intermediar, se reunea pe un spaţiu bine delimitat tot necesarul unei vieţi standard. Din holul de intrare porneau uşile spre sufragerie, bucătărie, baie şi dormitor. La exterior, un balcon lung, care dădea spre bulevard oferea posibilitatea de a accesa aceleaşi încăperi din perspectiva exterioară, aeriană. Pe tată ei îl întâlnisem deja în oraş, dar despre mamă nu ştiam nimic. Când am cunoscut-o avea o aparenţă fragilă, bolnăvicioasă. Cu siguranţă arăta mai vârstnică decât era în realitate. Doar replicile ei insinuau un umor subliminal, uşor sarcastic, fără urmă de anemie. Se mândrea cu faptul că ar fi olteancă înfiptă, deşi, după cum spuneam, nu arăta deloc robust. Soţul şi fiica ei o tratau cu un amestec de compasiune şi dădăceală, certând-o pentru lipsa de curaj de care dădea dovadă, evitând sistematic orice efort. Pensionată pe motiv de boală, nu se mişca din casă, nici măcar până la magazinul alimentar de la parterul blocului. Îşi ducea veacul îmbrăcată în capod. De pe canapeaua din hol, un loc strategic din care cuprindea cu privirea mişcarea din casă, părea că doreşte să deţină controlul asupra celorlalţi. Nu se sfia să-şi dea cu părerea la multe lucruri, dar într-o notă generală de amărăciune. În situaţia asta, tatăl era cel care ducea toată povara casei. Spăla, călca, gătea, făcea curăţenie şi, bineînţeles, mergea zilnic la muncă, pentru că tot el plătea şi taxele. Un fel de factotum invincibil, mereu bine dispus şi pus pe 62

Bej, lila şi ciclam Un timp te-aş fi dorit gătită bej Când se revarsă teii peste burg Şi eu mă pregătesc cu-acest prilej Să-ţi dăruiesc fragmente de amurg. Apoi te-aş fi dorit purtând lila Preocupată de-o idee veche Cum că te urmăreşte cineva Ştiindu-te de-a dreptul nepereche.

Din aşchii copiii învaţă la şcoală pădurea. Şi din rumeguş aura de parfumuri a bradului.

Dar cred că îţi stă bine cu ciclam Şi cu sandale sidefii, cu toc Şi-mi este foarte bine că te am La mine-n gând chiar când nu eşti deloc, Dar cel mai bine-i când nu porţi nimic Şi numai vocea-ţi murmură un pic.

Lumea mea batjocorită neputincioasă se vaită Cât timp mă mai cheamă Alonso ca o vale dezgolită sunt cu cât mai puţină pădure cu atât mai departe ţipătul meu va pătrunde nimic tulburând ambianţa ecoului.

Ambianţa ecoului

Muţenie

Maria, fiara comerţului împuţinează pădurea. Numai scaieţi, numai tufe murdare, un bot de cizmă în izvorul limpede unde umbra ultimilor fagi se zgârie de pietrele verzi.

Maria, eu nu-ţi pot scrie ţie niciun cuvânt dar scurm cu gheara pământul în faţa ta până când câinele mort începe să latre cu gura plină de viermi.

mi se-ncleştează fălcile vinovate tot mai confuză e limba în care vorbesc. Cel mai greu mi-este însă că nu pot să fixez în vocabule cuprinzătoare felul în care îţi porţi statura prin crâng şi pasul tău care calcă nepăsător aidoma ierbii. MIHAI OCTAVIA IOA A ________ Debut în presa în 1980, în revista Orizont. A publicat poezie în: Orizont, Ramuri, Amfiteatru, Calende, Argeş, Amfitrion, Caligraf, Forum studenţesc, Autograf, Columna, Orient latin, Poesis, Paradigma 21, Vatra, Vatra veche. Debutul în volum: Cu ochiul liber, Prier, Craiova, 2002 (Premiul Fundaţiei Alice Voinescu la Festivalul Naţional de Poezie Sensul iubirii, 2001).

Unde altădată era răcoare şi frăguţele Aş vrea să-ţi povestesc îndulceau ierburile pitice copilăria mea între lupi acum sunt gresii fierbinţi sau măcar să-ţi descriu printre care se-ascund privirea cu care se desparte de viaţă vioaie şopârlele vânatul iar păstrăvul dar tot mai tare se zbenguie ghemotoace în burta domnului turist. ______________________________________________________________________________________________ să exite doar o singură realitate, un singur adevăr, →la fel. Am uitat conţinutul romanelor lui Sadoveanu universal valabil. Acumulasem deja tot ce se putea din şi mare parte din poeziile lui Eminescu şi-mi vine greu să ştiinţa şi arta zilelor noastre şi, deşi dispreţuiam mare conjug un verb regulat la plus-que-parfait. Ştiu, în parte din informaţia inutilă, descopeream deliciul de a le schimb, alte lucruri. Am înlocuit între timp informaţia lega şi dezlega totul cu uşurinţa cu care destrami un nor prin experienţă, prin preferinţe care mă individualizează, de fum. Undeva între noi se încrucişau ideile, construind deosebindu-mă de ceilalţi. „castele de fum” din năzăriri ingenios alternate. O ecuaţie Situaţia de azi e exact contrariul celei de pe atunci: ceea cu două necunoscute se transforma într-o dilemă ce ştiu acum mă distanţează de restul indivizilor; pe sentimentală cu doi protagonişti, două soluţii posibile, una atunci, ceea ce stăpâneam până la suprapunere cu prietena prin poarta deschisă de Darwin şi cealaltă conform unei mea, ne unea. Ea nu era altceva decât o altă faţetă de-a reţete de murături ardeleneşti. Model de rezolvare nu mea, o oglindă. Un coleg, „poet” sarcastic, suspecta în aveam. Cam aşa ar fi putut arăta una din numeroasele spatele conversaţiilor noastre aparent altruiste un motiv noastre „brain storminguri” pe teme aiurite. Totul era mai degrabă meschin. Într-o poezie cu titlul „Egoism” ne permis, câtă vreme ni-l puteam închipui, aceasta fiind deja descria cam aşa: „fiecare om / îşi poartă / lumina lui / ca proba suficientă a existenţei sale. să-ntâlnească în altă / lumină / oglinda / şi să-nsumeze De pe urma serii aceleia am rămas cu câteva impresii două linişti / din care să izbucnească / un război durabile. Prima e de ordin strict auditiv: rostogolirea incandescent. / Unul să absoarbă lumina / celuilalt, veselă a silabelor cuvintelor cu colorit local, pe care îmbogăţindu-şi spectrul / cu o victorie care să-l convingă / moţul, olteanca şi copila lor ardeleancă le învârteau cu că el / nu e decât un nimb senin de soare / pe care stă scris vădit amuzament. Cea de-a doua, mai puternică, este EU.” iluzia comunicării perfecte. Pe atunci mi se păreau de la sine înţeles să avem aceleaşi convingeri. La fel gândea şi ea. Ni se părea logic Ianuarie 2012, Benissa, Spania 63

gesturi lascive şi sigure, pe toţi argintii domni de la masa comandamentului în vârtejul dansului. Cristina ghiceşte în gesturile ei inerţia dintotdeauna a unui anume tip de arivism, nevoia cuadragenarei de a-și pune în evidență tot ce mai are încă din forța de seducție, pentru a fi luată în seamă de cei ce încarnau puterea în acel moment. Deși aici era vorba doar de nişte bătrânei rutinaţi şi ţâfnoşi. Ea îi invita pe rând pe ringul de dans şi-i supunea docil mişcărilor sale sigure, pierzându-se vesel în vâltoarea de perechi. Părea stăpână pe teritoriul acesta. Dirija, însă, lucrurile până la un punct, pentru ca să se retragă mai apoi radiind de fericire şi afişând o prefăcută timiditate, pentru un nou asalt. E aproape urâtă, constată Cristina urmărindu-i grimasele feţei, mult prea evidente peste curbele profilului de păpușă. Nasul în vânt, cam prea mic faţă de obrajii bucălaţi şi nu prea proaspeți acum, își găseau cu greu corecția în vioiciunea ochilor căprui, străjuiți de două sprâncene ingenios arcuite, dar subţiate detestabil. Din jocul ei avea să fie scoasă de o „excelenţă” tânără, care o urmărise tot timpul şi o studiase atent. Omul era aproape scund, cu părul şaten, ondulat şi faţa trandafirie, de adolescent. Părea spân. Evident, Cristinei nu-i plăcea. El aşteaptă un vals, se apropie de ea şi o invită cu aceleaşi mișcări, de profesionist al ringului. Ea se intimidează puțin, apoi i se aruncă dezinvoltă în volutele mișcărilor. Bărbatul se menținea drept, degajat, și o poseda, parcă, cu ochii care se fixaseră într-ai ei, acei ochi îndrăzneţi şi siguri ce începuseră dintr-odată să se retragă speriaţi. Părea ca o pasăre prinsă în lațul acelor neruşinate şi sugestive priviri care o dezbrăcau, impasibile, în batjocura luminii. În faţa propriilor arme, femeia e nevoită să cedeze. Se abandonează, până la urmă, privirilor care ajunseseră s-o scormonească interior. Îi răspunde, în dans, cu acel „da” al dăruirii totale, al abandonului fără condiţii. Dar el rămâne suspendat în convenţionalitatea mişcărilor, apoi o lasă epuizată pe scaun, pentru a-şi relua locul obişnuit la masa „oficialilor”. Din acea clipă, n-a mai luat-o în seamă. Femeia rămăsese prostită, golind pahar după pahar, cerându-i în zadar printre lacrimi o rază din privirea aceea răscolitoare. Seara va fi pentru femeie un calvar. Drama ei de-o clipă o înduioşează pe Cristina. Dar nu are timp să reflecteze prea mult, pentru că pe ring se produce surpriza serii: programul artistic. O profesoară de sport, cam trecută, se destrăbălează într-un dans al marionetelor cu un partener de ocazie. Amândoi rămân, însă, în sfera mortală a amatorismului. Un grăsan încerca să facă ironii groase pe seama mâncării din tabără, iar un bărbat cu trăsături şterse, comune, a făcut un număr salvator, jucând rolul unui beţiv, cu o acurateţe impecabilă, pe un text bine adaptat realităţilor concrete din tabără. Omul a fost aplaudat în frondă, iar pe ea a cucerit-o. El părea că nu se aşteptase la un asemenea succes, iar când întâlneşte privirea Cristinei vrea să-i mulţumească, dar nu crede în efectul gestului şi se abţine stupid. Atunci îndrăzneşte ea şi îl felicită plină de efuziune. → GEO CO STA TI ESCU

Starea prozei

Cristina apăru mai târziu. Înaintează îmbujorată printre perechile care dansau strâns şi de-abia zăreşte, dincolo de mesenii zgomotoşi şi, dintr-o dată, veseli, mâna colegului mai în vârstă, care-i făcea semne largi, teatrale, sugerându-i astfel, în mod jucăuș, disperarea așteptării îndelungi. Ea era roșie în obraji, dar se bucura în sine de protecția bronzului celor două săptămâni de plajă. Cei care o sfredeleau cu privirile, peste două zile trebuiau să se despartă. Era petrecerea lor de adio. Dascăli din toate colțurile țării, de toate vârstele și mai ales de toate mentalitățile și principiile de viață, veniseră acum două săptămâni ca să supravegheze vacanța copiilor. Pe unii îi văzuse coborând în mijlocul micuților exuberanți și bucurându-se împreună de soare, pe alții scrutând de pe margine jocurile lor nevinovate și trasându-le, inflexibili, limite absurde. Erau, probabil, aceleași limite ale personalității lor conformiste, convenționale. Pe aceștia nu-i suferea Cristina. Acum vinul roşu înnobila toate mesele. Feţele consumatorilor se destindeau plăcut în lumina difuză a neoanelor ieftine. Privirile se-nvălmăşeau tulburate de alcool şi de toaletele provocatoare ale femeilor, care se jucau, discret, cu spiritul lor de aventură. Cristina reuşeşte să se aşeze, în timp ce câţiva „lei” din comandament, care-i remarcaseră frumuseţea şi-şi încercau, ca-ntotdeauna, norocul, se reped s-o servească. Ea se arată stingerită de ipocrizia lor şi-i refuză cu un zâmbet la fel de fals. De-abia se atinge de mâncare, refuză votca „ce deschide apetitul” dar îşi cufundă buzele în paharul cu vin acrişor ce devine fără culoare la atingerea ei. Muzicanţii se înfoiau în acorduri zgomotoase, fără să poată acoperi, însă, din spatele ei, o reflecţie hâtră: – Domnilor, ăştia sunt în stare să ne mai ceară un pol. De data asta, ca să tacă. Cristina se întoarce. La masa vecină, câţiva bărbaţi se strâmbau de râs, în timp ce glumeţul care spusese cuvintele îşi sorbea impasibil paharul. Era grupul compact al celor trei profesori eleganţi şi distinşi, însoţiţi de unul care Cristinei îi apărea mai nevârstinc, cam negricios dar agil, grup care îşi pierdea serile libere în barul taberei, în jurul unei sticle de vin, în discuţii interminabile. Erau singurii care nu se aleseseră cu reputaţia frivolă de „cuceritori”. Deşi se arătau afabili, ba chiar de o convenţionalitate corectă şi condescendentă faţă de toată lumea, se simţeau minunat în societatea lor închisă. Sandu, colegul ce o simpatiza şi se purta ca un părinte, atent şi îndatoritor, „luase la bord” şi-şi agita stângaci capul uriaş cu nasul piramidal, roşu, împrăştiind în jur un zâmbet deja agasant. Cu un vădit aer protector, o îndeamnă, cât se poate de inoportun, să „se simtă bine”. O stingherea mult în acel clipe, dar atenţia îi este captată de agitaţia unei blonde platinate, îndrăzneţ coafată şi admirabil bronzată. Deşi nu era prea înaltă, ba încă îşi evidenţia în mişcările moi formele rotunjoare, asaltase cu 64

Cu toată negura din ele. Averse

Peisaj Pian şi candelă de ceară, Acorduri vii de primăvară Şi note umede din noi Vibrează peste amândoi.

Cenuşa îşi revarsă mânia Peste lacuri îngheţate de bronz, Străzile se-acoperă cu fum, Iar bezna devine galbenă. Păpădiile au umplut aerul Cu amarul dorului, Laptele lor curgând Prin venele minţii. Vidul completează Dispariţia sălciilor plângătoare Din lacurile de bronz.

E o iluzie că sunt În haină rece de cuvânt, Cascadă zgomotoasă-n ierbi, Ci-n trup de humă mă discerni. Dintr-o minune o vioară, Când rătăcirea mă-nfioară, Întinsă între stea şi rouă Mă frâng precum o coardă-n două. Se strâng în sufletu-ţi rebel, Robind pământul infidel, Îngeri cărunţi cu glasuri mute Tăcearea noastră s-o asculte. Vibrează peste amândoi Şi note umede din noi, Acorduri vii de primăvară, Pian şi candelă de ceară. A înflorit un măr în noi A înflorit un măr în noi, Un măr din cei cu mere coapte, Întins-am braţele-amândoi Prin crângul pomului vâlvoi De-atâtea flori şi-atâtea şoapte.

Răvaşe încolţesc pe-un ram, Le ancorez de ploi şi vânt, Spre poala cerului zburând, Să-ţi bată dimineaţa-n geam, Trezindu-te la mine-n gând. Aştern petalele de măr, Din mărul cel cu mere coapte, Pe masa veche din ungher, Iar tu îmi prinzi tăcut în păr Răvaşe încolţite-n noapte. Aşteptarea zornăie în oase Aşteptarea zornăie în oase Ca macul în capsule lemnoase, Iar timpul tremură pe-un zmeu Când cerul iese din nucleu. Cu ploaia îngerii coboară Precum făcliile pe scară. Păstrând tăcerea în cenuşă, Ridic a cerului mănuşă.

Pe dealul miop Te cerne cu fluturi pe grijile mele, Ia-le în palmă şi zboară spre stele, Mă prinde în horă cu floarea de crin, Şi mă ameţeşte în gura cu vin. Mă lasă a curge cu ploaia de mai Şi mijlocu-mi strânge într-un evantai, S-aşternem apusul pe dealul miop Când suflul aleargă spre lună-n galop. Să ţinem pe umeri cu braţeamândouă Covorul de iarbă cosită în rouă, Solie de greieri cântând serenadă Prin noi când topim rătăciri în livadă.

Ne cântă primăvara-n zbor Pe aripi de privighetoare TATIA A SCURTUIar el mă-nalţă pe pilaştri, La măru-mpodobit cu floare MU TEA U În stihul ochilor albaştri, Şi cu parfum îmbietor, Să mă umbrească între stele În sfântă zi de sărbătoare. ________________________________________________________________________________________________ El, ameţit de momentul succesului nesperat, devine trufaș ascultă și o abandonează furios. „Du-te dracului și tu!” și aproape că nu observă sinceritatea cu care Cristina i se scapă înciudată Cristina. adresează. Spectacolul de sfârșit de chef începuse să-și Dansează împreună pe o muzică ce li se părea reverse melancolia. Întotdeauna o indispuneau sălile din acceptabilă, însă omul nu poate domina momentul gloriei care invitații se duceau unul câte unul și rămâneau pe anterioare. Pe Cristina o doare lipsa lor de armonie mese sticle, pahare, farfurii și tacâmuri abandonate. Se sufletească. Privește la celelalte perechi care se înlănțuiau sinte deprimată. cât mai aproape și chiar se înduioșează la gândul că Hotărăşte să plece. Afară era răcoare. Umedul iz al oamenii aceia se vor despărți în curând și poate că nu se mării îi înfioară nările. Rămân în spate stâlpii de fum al vor mai vedea niciodată. Și cât de profund îi înlănțuise restaurantului cu vocile lui rostogolindu-se în noapte. această clipă! Si ea ar fi vrut să se dăruiască aici, pe malul Plaja era solitară, pustie. Îşi dă jos sandalele. Nisipul fin i mării, firesc, unui bărbat, pe care nici măcar să nu mai se strecoară printre degete. Simte nevoia să se piardă în aibă șansa să-l întâlnească vreodată. Să-și păstreze intact, întinderea fără de margini. Se întinde pe spate. Contactul în memorie momentul, pentru întreaga viață. Dar acel cu nisipul cald o înfioară. Pe cer, ard stelele. Luna se bărbat tocmai acum nu apare. revarsă în adâncurile care i se întindeau la picioare. Marea Atmosfera devenise apăsătoare, ea simțea că se îşi sfâşia, cenușie, dantelele albe ale valurilor. În larg, cei sufocă în ritmul muzicii, tocmai când „artistul” coboară patru bărbați se avîntau în valuri, ținîndu-se de mâini, ca de pe culmile gloriei trecute și începe s-o pipăie vulgar. într-o horă. Trecuseră pe lângă ea fără să o vadă. Cristina își stăpânește cu greu dezgustul și îi cere voie s-o Doar farul, ca un falus enorm, chema, din depărtări, lase să se odihnească. El o conduce într-o dezlănțuire rătăcite, vapoarele. În tremurul șovăielnic al razelor lui, stângace de vorbe fără noimă. Își dă seama că ea nu-l Cristina apărea ca un punct nevralgic al universului. 65

Mai ales acum, când în statisticile oficiale diaspora românească se cifrează la peste două milioane de cetățeni, modul de manifestare culturală a comunităților de conaționali de pe diferite meridiane ale Terrei devine un barometru exact al potențialului lor spiritual, fără de care munca și numai munca desfășurată departe de țară ia aspectul coșmaresc al unei autoflagelări în numele câștigului visat, dar rareori atins la cotele sale absolute. Cunoscut pentru însuflețirea sa ctitorială, pr. prof. univ. dr.Theodor Damian de la New York este omul care sfințește locul, căci el nu se rezumă la a publica propria creație poetică, ci în reuniunile Cenaclului Mihai Eminescu, activând în metropola americană din 1993, lansează scriitori ai diasporei și pe cei din țară, în egală măsură. Nu există un important eveniment cultural sau istoric românesc care în colectivitatea adunată în jurul său să nu fie marcat cu toată însuflețirea. Mi-am făcut o tradiție personală din a răspunde invitației pe care mi-o fac organizatorii evenimentului de apogeu în fiecare jumătate a lunii ianuarie, Simpozionul Mihai Eminescu de la New York. Ajuns la cea de-a XIX-cea ediție, el aduce alături specialiști ai domeniului, sosiți din țară și din străinătate, poeți prestigioși, personalități ale culturii. Consecvent ca tradiție este și parastasul făcut la Bisercia Sf. Petru și Pavel din Astoria pentru pomenirea lui Mihai Eminescu și a altor personalități ce reprezintă spiritualitatea românească. În Centrul social al bisericii activitatea științifică a zilei precedente a avut firești prelungiri. S-a făcut lansarea unor cărți recent apărute în țară, între care volumul meu Memorandistul 4icolae Cristea și epoca sa, prezentat de istoricul literar Aurel Sasu de la Cluj-Napoca, era menit să marcheze cei 110 ani de la stingerea publicistului sibian. Succes a avut apoi prezentarea unui film documentar realizat profesionist despre Mitropolitul Transilvaniei Andrei Șaguna, canonizat recent la Sibiu. Așadar, nimic din ceea ce este semnificativ sub raport național nu trebuie să le rămână străin acestor conaționali ai noștri. Sărbătoarea Unirii Principatelor a fost marcată în aceeași comunitate românească de la New York printr-un program de comunicări evocative în duminica din 22 ianuarie a.c., când mai mulți participanți au purtat costume tradiționale. Este splendid să joci Hora Unirii la New York, gândind cât de puțini sunt cei care în țară o mai fac. Cea mai neliniștitoare întrebare trebuie pusă pe mai departe personalului bine remunerat din Institutul Cultural Român de la New York, coordonat de Horia-Roman Patapievici. Nu ar fi normal (şi obligatoriu!) ca acest institut să-și ofere spațiile generoase pentru asemenea evenimente, ce definesc ființa noastră națională? Câte orașe ale diasporei noastre dispun de un asemenea cadru instituțional de manifestare culturală? Iată de ce consider cu totul regretabil faptul că nici în acest an Institutul Cultural Român de la New York, situat exact în aceeași clădire cu Consulatul General unde s-a desfășurat simpozionul, nu a depășit pragul unei prezențe formale, cu totul neconvingătoare în intervenția directoarei Corina Șuteu la

simpozion. Așadar, trei zile culturale cu adevărat faste la New York! Nu mai puțin important este faptul că într-un peisaj revuistic dezolant, când tot mai multe publicaţii abandonează apariţiile lor în format pe hârtie, revista „Lumină lină” de la New York, ajunsă la al XVI-lea an de apariţie, se nutreşte din asemenea seve de spiritualitate naţională, ocupând un loc distinct în ierarhia culturală a diasporei. Modul de promovare a revistei este unic, dacă ne gândim la tradiţia salutară pe care Th. Damian şi prof. univ. dr. Mihaela Albu au creat-o, desfăşurând anual în diferite locuri ale spaţiului românesc o manifestare intitulată „Zilele Lumină lină”. Poposită în anul 2011 la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu, ca o punere în dialog a scriitorilor locali cu cei invitați din ţară şi din diaspora, reuniunea a prilejuit lansarea a 13 cărţi şi a 10 publicaţii literare, s-au citit versuri, s-a desfăşurat chiar şi un recital liric. Au fost cinci ore de înălţare spirituală, care nu a lăsat loc oboselii sau plictisului. Evenimentul s-a prelungit în Mărginimea Sibiului cu o noapte de lectură din creația autorilor şi a continuat la Balcic în Bulgaria, unde în sala de oaspeţi a Reginei Maria au fost rostite versuri româneşti în lectura autorilor. Câtă încărcătură emoţională, câte semnificaţii ideatice s-au împletit într-un moment regal ca acela! Iată pentru ce socotesc că pasul pe care l-am făcut în diaspora newyorkeză mi-a oferit perspectiva exemplarităţii. În spaţiul american am mai avut şi alte prilejuri săfiu invitată la reuniuni culturale româneşti, unde optica unor participanţi a distrus vechile tipare ale mentalităţii socialiste. Poposit la Toronto ca bunic, artistul timişorean Mihai Teodor Olteanu are senzaţia că în Canada este acasă. „Doar atunci un neam nu moare – a precizat el la recenta serată lunară a Cenaclului Nicapetre din Toronto – când arta lui se va simţi oriunde acasă. Te duci într-un alt loc ca să dai şi să primeşti iubire. Harul de la Dumnezeu nu are nicio valoare dacă pe aceasta nu o dai înapoi. Nu de sărăcie au venit în Canada românii, ci pentru iubire.” Aşadar, un cenaclu românesc ce activează de 15 ani spre a pune în dialog artiştii locali cu cei din ţară devine o necesară extensie în lume a spiritualităţii naţionale. Când l-au aniversat la 70 de ani, surpriza pentru sculptorul Nicapetre, cel îndrăgostit de Eminescu, pe care îl citea plângând, a fost să-i cânte naistul Gheorghe Zamfir. → A CA SÎRGHIE

Mulți participanți la reuniunea culturală din 29 ianuarie 2012 își aminteau cu emoție de anii începutului, când în serile de sâmbătă cenaclul se desfășura într-o tipografie, uneori ei așezându-se direct pe baloții de hârtie. La Toronto au venit Ion Caramitru și Iuliu Moldovan cu recitalul Eminescu. Ei au adus din partea Ministerului Culturii un premiu special pentru Nicapetre, care era nu doar un excepţional desenator, ci și un scriitor, autor a 5 cărţi, lansate rând pe rând în cenaclu. Nici cenaclul şi nici publicaţia „Observatorul”, care pornită din 1990 îl secondează astăzi cu priviri de mamă grijulie, nu ar fi avut suflul continuităţii fără munca îndârjită a unui om providenţial, cum este Dumitru Puiu Popescu, oricând gata să treacă prin foc şi pară pentru idealul său, cel de a constitui o colectivitate de intelectuali valoroși, buni condeieri, responsabili de rubrici permanente în ziarul românesc. A ști să aduci aproape de scriitori consacrați, de publiciști experimentați tinerele generații de artiști plastici, din care fac parte graficiana Ortansa Moraru și Bogdan Luca, sau de medici cu pasiuni muzicale ca Dan Petrescu, care se afirmă nu numai ca pianist, ci și ca dirijor al corului de cameră Atheneum, este un dar managerial rar întâlnit. Proiectul „Memoria”, susținut la Institutul de Memorie Istorică al Canadei de Oana Bâcoi pentru a intervieva veterani români de război și supraviețuitori români ajunși în Canada, dovedește că nimănui aici nu îi este indiferent pretigiul României peste hotare. Proiectul răspunde unui imperativ, cel de a completa informațiile despre România ca beligerantă prea puțin cunoscută peste granițe. Atunci când la Toronto activează și o școală românească săptămânală, așa cum a anunțat Minodora Grigorescu, este speranța ca această comunitate reușește să asigure echilibrul între imperativele vieții oficiale și zestrea spiritualității naționale, promovate în Canada, o țară a multiculturalității prin excelență. Un al treilea pas l-am făcut la poalele Munților Stâncoşi, la Denver, în capitala statului Colorado, unde tatonările pentru o activitate culturală au durat prea mult. Eu le urmăresc de acum doi ani, când am fost invitată să țin o conferinţă despre Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu . De atunci, tăcere, nu s-a mai întâmplat nimic în plan cultural. În această iarnă abia s-au desfășurat primele două reuniuni de cenaclu românesc. La cea dintâi am prezentat conferinţa Mitropolitul Andrei Șaguna primit în rândul sfinților, iar filmul realizat la canonizareade la Sibiu a fost urmărit cu mare interes de participanții la cenaclu. Iniţiatorii au fost profesorii Sebastian Doreanu și Simona Sîrghie, iar interesul de care s-a bucurat noua ctitorire culturală îi motivează să persevereze, susţinuți de publicația „Gândacul de Colorado”, care semnalează atent fiecare izbândă. Un fapt se impune cert, comunitatea a primit cu aviditate asemenea momente de înălțare spirituală. O continuare cu frecvenţă lunară a activităţii de cenaclu românesc este perfect îndreptăţită în oraşul altitudinii de o milă. Trei paşi concreţi dar şi simbolici prin cultura diasporei americane mi-au fost suficienţi spre a constata că Atlanticul nu desparte, ci trasează punţi de comunicare între ţară şi fiii ei lumiţi. Atât cât au ei nevoie de dialogul cu cultura României, tot atât de firesc este să-i cunoaştem şi noi pe ei, socotindu-i parte legitimă a neamului căruia ei cu toată îndreptăţirea îi aparţin.

U M-A IUBIT ICIO FEMEIE Nu m-a iubit nicio femeie frumoasă, nu m-a plâns nicio silabă de vânt, nu m-a frânt nicio frunză sub oase, nu m-a cântat pe lăută niciun strop de pământ. Nu m-a iubit nicio femeie urâtă, nu m-a dansat niciun bemol rătăcit, nu m-a nechezat nicio şoaptă tăcută, nu m-a prins în silabe niciun vers obosit. M-au iubit stelele cu chipuri lehuze în toamna aceea când te-am prins între buze.

MOARTEA După ce se spovedise îşi dăduse foc în piaţă, fiindcă femeia din ea se plictisise de atâta viaţă.

PISA IE Te cert cu pisania gurii, te rog cu trei picături de lună, te colorez cu tăcerea târzie-a pădurii şi-ţi ciobesc inima pe a mătaniei strună. Mă cerţi cu privirea sânului de sub buze, mă rogi cu fiorul dimineţii din trup, mă colorezi cu rujul unei frunze şi-mi ciobeşti umbra să mă rup. Hai să ne iubim strâmb, zornăit, năduşit, ca într-un psalm în vestiarul gurii răstignit.

FUGEAI PE UMBRA FRU ZEI Fugeai pe umbra frunzei cu pădurea pe umeri, poteca seprăvălea-n izvorul din gura satului, încă te-aş fi mai iubit pe ceafa prispei cu plopi bătrâni la ceasul când toamna îşi bea cafeaua pe marginea patului. Fugeai pe umbra frunzei cu pădurea pe umeri ca o pasăre jefuită de târziul uituc al lunii, încă te-aş fi mai iubit nupţial, pe glezna ferestrei la ceasul când inima din mine îţi ţinea în palmă sânii. Fugeai pe umbra frunzei cu pădurea pe umeri, roua pâlpâia în sudoarea gândurilor ierbii, încă te-aşi fi mai iubit pe banca din obrazul porţii la ceasul când pământul din noi îşi pipăia-n săruturi nervii. GEORGE BACIU

Carnet

Ne îndreptăm spre Prut, adică (nu-i așa?) spre graniță. În minte îmi stăruie tot ce s-a întâmplat ieri, o zi încărcată, desfășurată în impunătorul și istoricul Muzeu al Unirii din Iași – Simpozionul Internațional „Românii din afara granițelor țării”, ajuns la ediția a XIII-a. Despărțământul Astra „Mihai Kogălniceanu” din Iași își face pe deplin datoria față de românii de pretutindeni, față de neamul românesc. Doamna prof. Areta Moșu și astriștii ieșeni au alcătuit un program dens, interesant, la subiect, cu lansări editoriale ale publicațiilor patronate de Astra Iași. Dacă moderator, la deschiderea lucrărilor Simpozionului Internațional, a fost prof.univ. dr. Mihai Toma din Iași, pe secțiuni, moderatori au fost, în principal, colaboratori din Republica Moldova sau din țară, reprezentanți ai unor despărțăminte. Pe mulți din cei care au susținut comunicări îi cunosc, pe mulți nu-i cunosc. În secțiunea „mea” – comunicări interesante, la fiecare se intuia pasiunea cu care a cercetat, de aici, prezentarea atractivă. Comunicarea noastră (a mea și a doamnei Maria Panaiotu) despre Episcopul Justinian Teculescu a fost ascultată cu interes. Mulți din ascultătorii noştri nu ştiau nimic despre Episcopul născut în VoineştiCovasna. Mi-a plăcut ce a spus, în plenul Simpozionului, scriitoarea Claudia Partole din Chișinău „cu Astra ștergem praful uitării din memorie”. Ea a transmis participanților toată dragostea și toată speranța basarabenilor. S-a simțit căldura aplauzelor. Frumos. Trecem Prutul. În autocarul plin, toată lumea este liniștită. Poate așa cere disciplina... vamală. Intrăm în Republica Moldova. Orașul Cahul se află foarte aproape de graniță. Fotografiez, prin geamul autocarului, imagini de la intrarea în oraș. Mergem direct la Universitatea de Stat „B.P.Hasdeu”. Trecem prin oraș. Mă mir când citesc firma unui magazin alimentar „Culinarie”, scris în românește, care este deschis 24/24, adică permanent. Văd multe firme scrise și în rusește. În faţa Universităţii, suntem aşteptaţi de conducere şi studenţi. Suntem aşteptaţi cu pâine (ce colac frumos împletit!) şi sare, precum erau întâmpinaţi, în vechime, voievozii. Ospitalieri, ca-ntotdeauna, fraţii noştri de peste Prut! Ne încălzim, după frigul de afară, şi ne îndemnăm la vorbă, oaspeţi şi gazde. E ora prânzului, dar foamea nu este sentimentul care să ne preocupe. În confortabila sală de conferințe, primim cuvinte de salut rostite de rectorul Universității, Andrei Popa, şi de prorectorul Sergiu Cornea. Între altele, rectorul îşi manifestă bucuria, spunând că „deși este vineri, noi suntem într-o duminică”. Simpozionul Internaţional este moderat, în continuare de conf. univ. dr. Victor Axentii, decanul Facultăţii de Filologie și Istorie a Universităţii de Stat „B.P. Hasdeu” din Cahul. Din partea Asociaţiunii, au vorbit vicepreşedinţii, prof.univ.dr. Victor Grecu de la Sibiu şi prof. Areta Moșu din Iaşi, inclusiv în calitatea de preşedinte al Despărţământului ASTRA „Mihail Kogălniceanu”. Îmi vine mie rândul să iau cuvântul. Îi salut pe participanți din partea Despărţământului Astra

Eminescu la Odesa ______________________________________________ Covasna-Harghita şi menţionez că în Covasna s-a născut cel care a fost Episcopul Justinian Teculescu ce a păstorit opt ani (1924-1932) Episcopia din sudul Basarabiei, respectiv județele Cahul, Cetatea Albă și Ismail. Îndemn la cercetarea activităţii acestei personalităţi ecleziastice şi în general la cercetarea vieţii şi activităţii personalităţilor trecutului. Urmează comunicările înscrise în program, moderator fiind prof.univ.dr. Anton Moraru din Chișinău. Multe comunicări au în vedere Astra și rolul ei în Basarabia, în trecut și în prezent, altele se referă la personalități ale Astrei. Mă frământă un gând. Trebuie sămi iau o pauză. În holul Universității, găsesc o studentă dornică să mă conducă la catedrala din oraș. Pe drum, vorbim, fotografiez, mă interesează mai mult clădirile vechi. Zăresc de departe biserica, catedrala orașului. Zăresc și monumentul din față. Nu știu ce reprezintă. Sunt curioasă. Aflu când mă apropii. Îl fotografiez. Bustul voievodului Ion-Vodă cel Viteaz sau cel Cumplit, cum am învățat la școală. Îmi place istoria, dar îmi plac mai mult romanele de inspirație istorică scrise de Mihai Sadoveanu. La Cahul, Ion Vodă a dat marea bătălie cu turcii care a atras pieirea lui și îngenuncherea Moldovei. Imediat îmi amintesc romanul „Nicoară Potcoavă”. Chiar în primele pagini, un personaj îl evocă pe „Vodă-Ion al nostru care și-a pus capul pentru Ţara Moldovei”. Evocă chiar bătălia de la Cahul a lui Ion-Vodă cu turcii, din iunie 1574, când viteazul voievod a fost vândut de un grup de boieri, în frunte cu pârcălabul Irimia. Cei apropiaţi lui l-au sfătuit să-şi scape capul „pe cărări ascunse, ştiute numai de ei”, dar voievodul nu-şi părăseşte armata împuţinată: „Cade capul meu unde vor cădea capetele voastre!”. Ca să-și scape credincioşii oşteni, măria sa Ion-Vodă se predă turcilor, care-i jurase să-l ducă viu la Împărăţie, în faţa lui Sultan Selim. Jurământul n-a fost ţinut. Beglerbei Ahmed a pus să fie „pălit pe la spate cu jungherul”, apoi a poruncit „să-i fie legat leşul cu patru odgoane şi patru cămile să tragă în patru părţi, sfârtecându-l”. S-a petrecut la Cahul, în 1574. Este bine să ne cunoaștem istoria. Pe mine mă atrage mai ales cea evocată de pana lui Mihail Sadoveanu. Îmi place catedrala din Cahul. Se vede că e de curând renovată. O fotografiez din mai multe părţi. Are hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, construită în 1850, pe locul unei vechi biserici de lemn ridicată în 1785.→ LUMI IŢA COR EA 68

În această biserică, a slujit cândva, în cei opt ani de păstorire pe aceste meleaguri, şi Episcopul Justinian Teculescu. M-ar interesa să aflu mai multe despre istoricul bisericii, dar, din păcate, biserica este închisă. Nu găsesc pe nimeni care mi-ar putea oferi informaţii competente. La afişierul din curte, mai mult de jumătate din informaţii sunt în limba rusă. Mă mir. La întoarcerea mea la Universitate, vorbesc cu doamna prof.univ. Ioana Axentii în legătură cu o eventuală colaborare pentru cercetarea activităţii Episcopului Teculescu. Continui discuţia şi la minunata seară organizată de astriştii din Cahul, unde, în tradiţia Astrei, ne-am delectat cu jocuri şi cântece populare specifice zonei. A treia zi a Simpozionului Internaţional organizat de ASTRA „Mihail Kogălniceanu”, Iaşi – 12 noiembrie 2011. Privesc pe geamul autocarului. Pot privi direct în faţă, la şoseaua dreaptă, şi, lateral, la peisajul divers pe care îl străbatem în goana maşinii. Mă uit într-o parte, şi-n alta, în faţă. Ce pot face mai mult? Am trecut de vamă. Suntem în Ucraina. În Ucraina? De ce nu... în străvechea Basarabie?! Doar ne aflăm chiar pe pământul ce din moşistrămoşi a fost numit BASARABIA. Nume ce îşi trage obârşia de la numele vechilor Basarabi, voievozi valahi descălecători de ţară. Suntem în Basarabia istorică! Degeaba mă frec la ochi – totuşi văd bine, dar mi-e greu să citesc. Numele localităţilor nu-mi pot fi familiare scrise în altă limbă. Nimic nu arată, niciun semn, că pe aceste meleaguri locuiesc şi români-basarabeni, urmaşi de-ai oştenilor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Casele – satele sunt gri-cenuşiu. Sufletul locuitorilor acestor case ce culoare are? Oprim într-o staţie de benzină de la marginea unei localităţi. Nu pot citi numele localităţii. Mulţi din autocar coboară. Cobor şi eu. Ne mişcăm în jurul autocarului, ne întrebăm dacă vor fi fiind români în satul acela. Puţin mai în depărtare, între case, văd o clădire mai răsărită, nouă sau proaspăt zugrăvită. Trebuie să plecăm. Se apropie de noi un bărbat în vârstă. Desigur ne-a auzit vorbind româneşte. Şi-a putut da seama că suntem români şi după numărul autocarului. Ne salută româneşte cu „Bună ziua”. E clar că are dorinţa de a intra în vorbă cu noi. Suntem gata de plecare. Am urcat în autocar. Omul vine, sau a fost chemat, la uşa maşinii. Mulţi dintre noi am vrea să-l întrebăm ceva. Răspunde cum poate la multele întrebări, vorbeşte bine româneşte, fără accent dialectal, dar cu influenţa limbii ruse. Aflăm că îl cheamă Ivan (Ion) Gheorghe, are 82 de ani, a terminat şapte clase româneşti în 1944. Trăieşte singur, că femeia i-a murit de nouă ani. Are un băiat în Italia şi o fiică în Ismail. A fost de câteva ori în România „încă când erau ruşii”. Şi-a amintit de Ploieşti, de câte bombe au fost acolo în război şi câţi oameni or fi murit. Ne spune despre clădirea văzută de noi că este şcoala. La întrebarea noastră despre biserică (o vedeam refăcută, cu turnuri colorate, specific ruseşti), aflăm că a fost construită în 1875 (Ştia precis anul), că preotul slujeşte în rusă, că... înainte era preot român, „dar s-a dus cu românii, când au plecat”. Foarte greu am înţeles numele satului, Procov, adică denumirea românească, tare greu

spusă şi abia înţeleasă de noi, deoarece ne spunea numele satului doar în ucrainiană. La vârsta lui se ţinea foarte bine, dar nu mi-am dat seama cât regret era în cuvintele lui. Oare i-am dat ceva ca să aibă amintire de la grupul nostru? Cred că s-ar fi cuvenit să-i oferim o cărticică. Săşi bucure sufletul văzând şi citind litere româneşti. Alunecăm întins spre Nistru. În autocar e linişte. Şoseaua nu e grozavă, privim gropile pe care şoferul degeaba încearcă să le ocolească. De ce e atâta linişte? Probabil fiecare gândeşte intens ceva. Sau se gândeşte la ceva. Oare? Ieri, am trecut Prutul, în curând vom ajunge la Nistru. Până la graniţa cu Ucraina, indicatoarele localităților erau scrise în româneşte. Atunci eram în Republica Moldova. Acum suntem în Ucraina. Dar sunt români şi aici. Suntem doar în Basarabia noastră istorică. Toate indicatoarele sunt scrise într-o singură limbă, în ucrainiană sau în rusă? Niciodată nu voi putea deosebi cele două limbi. Deodată, geamurile autocarului sunt firav lovite de fulgi de nea trudiţi parcă de un drum lung. Uneori văd fulgi mai deşi, mai grăbiţi ce se îngrămădesc din urmă pe calea spre pământ, unde devin fine păcături de apă. Încă nu vine iarna, deşi suntem în noiembrie şi nu ne mai putem aştepta la vreme...de vară. Intrăm într-o zonă de ceaţă. Şoferul se descurcă, deşi marcajul şoselei nu-l ajută. Nu e niciun fel de marcaj. Parcă ar fi la noi un drum judeţean. Totuşi circulăm pe o şosea care te duce din Republica Moldova spre Odesa, capitală importantă de regiune din Ucraina. Se apropie amiaza. Aproape ieşim din ceaţă. Spre stânga, stufăriş. Prin ceaţa fumurie zărim apele Nistrului. Ceaţa ne împiedică să vedem Nistru? Nu. Îl vedem din ce în ce mai bine. Acesta este Nistru? O întindere uriaşă de apă. Deodată, în dreapta, marea... Marea Neagră la locul unde primeşte îmbrăţişarea Nistrului. Apa dulce a Nistrului se dizolvă, se pierde în apa sărată a mării, rămânând doar Marea Neagră. Privim... apele. Intrăm în Odesa. Mă miră să văd case frumoase, vechi, dar în paragină. Fotografiez, să ştiu cum a fost odată. Înaintăm spre centru. Se schimbă peisajul – clădiri frumoase, vechi, dar renovate, arată minunat. Ajungem la Consulatul român. Suntem aşteptaţi. Coborâm din autocar. Observ că suntem foarte mulți pe trotuarul din faţa Consulatului (o clădire care arată foarte bine). Parcă am fi o mare de oameni. De unde impresia asta?! Probabil datorită spaţiului totuşi mic al trotuarului. Caut cu privirea bustul lui Eminescu, despre care ne-a vorbit atât de frumos doamna prof. Areta Moșu. Îl descopăr. Minunat. Toţi avem flori (prin grija prietenilor noştri astrişti din Cahul) şi le aşezăm frumos; îmbrăcăm bustul cu flori. Cei doi preoţi din grupul nostru se pregătesc... urmează o scurtă slujbă, rânduială bisericească în memoria Poetului. La sfârşit, aduc şi eu un omagiu: recit „Rugăciune” de Mihai Eminescu. Cred că a plăcut. Am simţit aceasta din aplauze. Felicitările doamnei consul m-au copleşit. Ar trebui ca această poezie să fie gravată pe soclu. După ceremonia din faţa bustului Poetului, am fost invitaţi în clădirea Consulatului. → 69

Atmosferă prietenească, discuții la o cană de ceai. Seara, plimbări prin centrul Odesei, pe malul Mării Negre, clădiri minunate, feeric luminate, monumente, statui, treptele Potemkin – unde a fost fimată celebra scenă cu acel cărucior din „Crucișătorul Potemkin”, fotografii, amintiri... Neplanificată, o bucurie pentru melomani. Cam jumătate din grup am reușit să ajungem la un spectacol în extraordinara Operă din Odesa. Pentru o clipă crezi că te afli în Viena. Clădirea este aproape identică cu Opera din Viena – același arhitect a proiectato. Am văzut baletul „Spărgătorul de nuci” de Ceaikovski. Chiar dacă am găsit locuri numai la balcon, a meritat. Baletul rusesc este recunoscut în lume, iar muzica lui Ceaikovski este minunată. Vom rămâne toți cu o extraordinară amintire. Ultima zi -13 noiembrie 2011. Dimineața plecăm din Odesa. Ne îndreptăm spre Cetatea Albă, apoi spre Ismail. Privesc curioasă peisajul absolut nou pentru mine. Desigur și pentru ceilalți. Apele Nistrului în dreapta... „De la Nistru pân la Tisa”. Timpul zboară. Am ajuns la Cetatea Albă. M-am rugat să ajung să văd această cetate. Oare de ce doream atât de mult s-o văd? Probabil dorința mea s-a născut din lectura romanelor sadoveniene. Cred că Sadoveanu a văzut cetățile de pe Nistru, Soroca, Tighina, Hotin, Cetatea Albă – de aceea le-a evocat atât de sugestiv și de real. Cetatea Albă s-a menținut bine, din, cu adevărat, străvechi timpuri. E mult mai mare decât Cetatea Neamțului. Pătrund în cetate, după ce plătesc biletul de intrare, frumos tipărit cu o imagine a cetății. O parte din interior îmi pare că seamănă cu Cetatea Neamțului. Urc și eu pe ziduri, asemeni celorlalți vizitatori. Ca într-un vis, privesc în josul zidului. Măsor cu privirea țărmul. Apele Nistrului lovesc zidurile de veacuri ale Cetății Albe. Lovesc de veacuri zidurile. Privesc de sus depărtările nedeslușite. Oare așa priveau și oștenii Măriei Sale Vodă Ștefan? Știu tot de la Sadoveanu că puterile Sfântului Voievod, în bătăliile cu turicii, erau la Chilia și la Cetatea Albă. Alte timpuri... Trebuie să mă grăbesc la autocar. Ies din cetate sigură că n-o să revin. Fugitiv mă opresc la cele câteva tarabe cu amintiri – predomină imagini cu Cetatea. La una, vinde un bărbat în vârstă. Are pe tarabă și icoane. Vorbesc românește și-mi răspunde imediat. Trecut de 80 de ani. S-a născut „când aici erau românii”. A învățat la școală românește. O spune cu mândrie? O soră îi trăiește în România, la Buzău. Simt nevoia să-i ofer ceva. Ce? Caut în geantă. Dau întâmplător (oare?) peste „Paraclisele Maicii Domnului”. Îi ofer cărticica. Știe să citească românește și vede cu ochelari. Regret că n-am timp să discut mai mult cu el. În Cetatea Albă, au rămas puțini români, foarte puțini. După atâta timp, cred că și aceștia se roagă în ucrainiană sau în rusă. De ce nu l-am întrebat? Nu știu nici cum îl cheamă. E de găsit, cât îi mai dă Dumnezeu zile, la o tarabă de la intrarea în Cetatea Albă. Ajung în autocar și continui să mă gândesc la bătrânul român basarabean care vindea amintiri la o tarabă, lângă cetatea fostă-a lui Ștefan. Trebuia să-l întreb dacă vin mulți români-turiști pe acolo și cât de des. Oare

vin? Continuăm drumul spre Ismail. Suntem tot pe limanul Nistrului. Șoseaua, la fel ca ieri. Șoferul conduce cu precauție. Mă uit mereu în stânga, să văd Dunărea. Târziu, după câteva ore, vedem Dunărea. Ne apropiem de Ismail. Intrăm în oraș. Totul scris numai în ucrainiană. Poate și în rusă. Știu că în Ismail există multe naționalități. La ce să mă aștept? De ce uit pe ce pământ mă aflu? Suntem așteptați și întâmpinați cu urarea: „Bine ați venit în Basarabia Istorică!”. Îmi place. Cel ce ne-a urat era un om în vârstă. Intonația lui trăda mândrie și bucurie la întâmpinarea fraților veniți de acasă. Era și mâhnire în privirea lui. Ne îndreptăm spre locul întâlnirii cu formația „Dor basarabean”. Ascultăm muzică populară românească specifică sudului Basarabiei, dar în același timp cunoscută tuturor, pentru că este parte din identitatea noastră. Reprezintă tot neamul românesc. Perechile de dansatori se prind în joc. Doamne, ce priveliște minunată! Sunt valori românești aici! Nu trebuie îngropate! Mă uitam și cercetam fețele tinerilor care jucau cu dăruire. Erau numai bucurie. Transmiteau entuziasm și voie bună. Era bucuria întâlnirii cu noi? Pot spune că am văzut multe formații de dansuri populare, dar niciodată nu am văzut atâta dragoste de joc ca la acești tineri români din sudul Basarabiei istorice. Probabil nu au multe ocazii s-o facă. Am aflat că sunt doritori să vină în țară, să-și arate meșteșugul în ale artei noastre populare, dar și să cunoască Țara, să-și cunoască frații de peste granița Prutului. Doresc să văd orașul Ismail. Pentru mine este important, în primul rând, deoarece aici și-a avut reședința Episcopul Justinian Teculescu, plecat din Carpații Covasnei. După ce vedem întâi portul (multe nave, clădirea portului impunătoare, o bisericăconstrucție rusească pe malul fluviului, Dunărea măreață), ne îndreptăm cu autocarul din nou spre centrul orașului. Ajungem la vechea biserică – catedrala cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, construită între anii 1822-1836. Aici a slujit ca ierarh eruditul Melchisedec Ștefănescu (1864-1879), mai apoi aici a păstorit Episcopul Justinian Teculescu, între decembrie 1924iunie 1932. Fotografiez din mai multe părți și unghiuri, clădirea fiind foarte mare, cu multe coloane. Apoi dau să urc scările, să intru în biserică, dar ceva parcă mă reține. Tremur. Mi se pare că văd sânge pe lespezi. Îmi amintesc. Știu. Pe aceste trepte ale sfintei biserici, din principalul oraș basarabean de pe Dunăre, i-a fost sfărâmat capul, după umilințe îngrozitoare, preotului Gheorghe Munteanu (1909-1940). Preot mucenic pentru credință. Primul preot martirizat în Basarabia, ucis de sovietici, și-a câștigat cununa de mucenic la numai 31 de ani. Da, a fost. Să uităm? Mulți au uitat. Cei mai mulți au plecat în lumea veșniciei cu asemenea imagini în suflete. Unii își mai amintesc. Până trăiesc. Apoi? Dacă ieri am avut printre noi martiri care au luptat pentru identitatea națională, astăzi este nevoie de alți români (de ce să fie martiri, în condițiile moderne actuale?), care să-și asume sentimente naționale, promovând ceea ce reprezintă identitatea românească. Principala calitate ar fi iubirea, iubirea de aproapele şi iubirea de meleagurile de la poalele 70

Carpaţilor; numai aşa vom fi trecuţi în „cartea creştinilor”, după cum mărturisește Înaltpreasfinţitul Ioan, Arhiepiscop al Episcopiei Covasnei şi Harghitei, în volumul „Pe cărarea Raiului” (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1010, p. 68). Cu ochii umeziţi de amintire, urc scările. Intru în sfânta şi... îngăduitoarea biserică. Mă închin la icoane. Mă bucur că este slujbă. Vecernie. Dar îmi dau seama imediat că este în ucrainiană, sau în rusă. Vânzătoarea de la pangar nu ştie româneşte. Noroc că Dumnezeu înţelege toate limbile. Mă rog în limba mea, care a fost şi a Episcopului Teculescu şi a multor români din Ismailul interbelic. Dar acum, unde sunt românii din Ismail? În această catedrală a slujit Episcopul Teculescu plecat din Voineştii Covasnei! Din aceiaşi Carpaţi ai Covasnei, au plecat odinioară ciobanii cu oile lor spre Basarabia istorică. Urmaşi ai acelor ciobani au fost desigur românii ortodocși din Ismail, Cetatea Albă, Cahul, păstoriți de Episcopul Justinian. Astăzi, pe străvechile meleaguri ale Basarabiei istorice, mai sunt puțini din urmașii acelor ciobani. Oare câţi? N-am putut sta mult în biserică. Trebuia să plecăm. Ne mai întîlnim o dată cu cei din formaţia „Dor basarabean”. Cer o adresă, ca să-i invităm la noi. Unul din ei îmi spune că au site, că îi găsim pe internet. E bine. Îmi iau rămas bun de la Katerina, care ne-a însoţit două zile şi rămâne în Ismail. Mi-a plăcut mult Katerina, frumoasă, îngrijită, deşteaptă, dornică de a şti cât mai multe. Vrea să vadă România. Este studentă la Facultatea de Litere din Ismail. Studiază româna, dar la întrebările mele despre materii, manuale, cursuri, cărţi, îşi arată totala nemulţumire. Dar îmi spune mândră că dansatorii pe care i-am văzut sunt din satul ei – un sat românesc de lângă Ismail. Un sat românesc în imensitatea ucrainiană! Mai sunt şi altele. Pe multe le cunosc din cercetarea mea privind activitatea Episcopului Teculescu. Le cunosc după numele românesc. Cum să le identific în numeroasele nume de localităţi cu denumiri ucrainiene? Recunosc, îmi e greu să fac o asemenea muncă acum. Îmi dau seama cu tristeţe că românii de aici sunt mai familiarizaţi cu numele ucrainiene decât cu cele româneşti. Desigur, au fost obligaţi de împrejurări să se comporte astfel. Katerina mi-a făcut cunoştinţă cu un elev, Eugen, cu care de asemenea se mândreşte. Eugen a venit special în Ismail, pentru a întâlni români din România. Scrie poezii, iar Katerina îl încurajează. N-am înţeles dacă este dintr-o comună cu ea sau dintr-un alt sat românesc din apropierea Ismailului. De ce ne grăbeam? Am discutat mai mult în fugă. Mi-a plăcut de Eugen - isteţ şi curajos. Mi-a spus hotărât şi mândru că este preşedintele Asociaţiei Culturale „Baştina”. Mi-a dat adresa scrisă cu alfabet slav („aşa, sigur vor ajunge”), rugându-mă să trimit cărţi în româneşte pentru... învăţătorii din satul lui. Extraordinar! Bineînţeles că mă aşteptam să-mi ceară cărţi pentru el. Românii din formaţia „Dor basarabean”, Katerina, Eugen, puţinii români basarabeni întâlniţi – au în suflet graiul dulce românesc. Limba română în Basarabia nu a supravieţuit, cum afirmă unii, ci a trăit mândră în cugetul nostru românesc. Peste tot în Ucraina, am întâlnit... crâmpeie de cuget şi dor românesc.

VIAŢA ŞI MATRIOŞA ...la început – când ne naştem Dumnezeu ne dă – fiecăruia – la pachet Viaţa şi o Matrioşă (...un păpuşoi din acela mare – din care se scot – una din alta – păpuşi tot mai mici...) ...şi – de la-nceput ne simţim şi arătăm străfulgerător de eroici – orbiţi unici de atâta preajmă de aer încins şi soare fierbinte – înfruntăm şi ne batem – în delir – cu balauri – cu umbre enorme de hrăpăreţi vulturi – cu – mai ales mori de vânt – tot mai multe mori de vânt... ...spre sfârşit – la apus – când Matrioşele noastre au ajuns istovite – jalnic chircite – de cât s-au tot scos – una din alta – Matrioşele noastre – acum punctiforme (dar tot zvâcnind ambiţios colorate iluzii – până la punctul final...!) – Dumnezeu adună toate punctele astea matrioşarde – care încă ţipă de triumful delirant al culorii – le adună Bunul Gospodar Dumnezeu – ca pe flori le adună – aranjând plantând punctele astea – pe fiecare în parte – vizionar – cu o precizie dumnezeiască – exact în poziţia necesară – pentru a realiza desenul unei explozii dulci-amare – într-un anumit strat cu crizanteme celeste – ...cu un suspin cald – apoi – le şterge de praful efortului vizionar – suflă blând peste desenul de puncte ... – ...şi iată catifelat gata – un nou paradis pastelat înstelat – din care pornesc – din nou – ţanţoşe pline de avânt şi nesăbuinţă – cu surle şi tobe în frunte – noi Vieţi şi noi Matrioşe – la pachet... ADRIA BOTEZ

Prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu (fotografie din 24. I. 1983), membru al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 1980), al Societăţii Române de Haiku (din 1990), al Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni (din 1992), al Société des Poètes et Artistes de France (din 1999) etc.; este membru de onoare al Societăţii Literare „Tristan Tzara” Moineşti-România) – ZürichElveţia (din 2005) şi membru Honoris Causa al Cercului „Lumina” din Panciova-Serbia (din 11 august 2006), calitate în care i se acordă (în 15 decembrie 2007, la Novi Sad / Panciova) şi Medalia de Aur „Lumina” – 60.300182, Timişoara, str. Intrarea Lungă, nr. 1, bl. G, sc. B, ap. 1.Tel. 0256/292976.E-mail: ionpachia@gmail.com Timişoara, 14 ianuarie 2012 Stimate domnule icolae Băciuţ, La attach, vă încredinţez cel mai recent volum de poeme al subsemnatului, «Elegii din Era Arheoptertix», ClujNapoca, Editura Dacia XXI (colecţia Poeţi contemporani), 2011 (pagini A-5: 134; ISBN 978-606-604-161-4)... Pe coperta volumului meu se află trei citate din cronicile/recenziile unor mari critici literari despre poezia mea, desigur, în ordine cronologică, semnate de Vl. Streinu – «[...] Unul este Ion Pachia Tatomirescu [...] E desigur un „ghiocel”, nu pentru că n-am mai auzit de numele lui, ci fiindcă se aruncă în discursul liric fără reţinere, încredinţându-se asocierii libere a cuvintelor şi unei inspiraţii despletite. Într-un lung poem de versuri tot lungi, deşi intitulat „Destinaţii confidenţiale”, aria lirică e planetară, asociaţia metaforică sare de la o paralelă a globului la alta, şi până la urmă aflăm că ne vorbeşte un glas îmbătat de el însuşi,

„de lângă o poartă de uraniu scurs din pletele crunte ale Dacilor”. Vorbeşte deci un pui de Dac, în a cărui minte saltul spaţial de la „pinguinii... care îşi bat clopotele pieptului” şi „au aripile îngreunate de ţurţuri”, la „vânturile toride” şi la „crocodilii... din văile Nilului”, ca şi saltul temporal de la „pasărea Arheopterix (care) cântă pe năsălia secolului”, la „alba noapte a Troiei”, de aici la „scheletele din Hiroşima, din Vietnam” şi apoi la boala contemporană a tuturor continentelor, pare chiar legea propulsorie a unei inspiraţii [...]» – („Ghiocei”, la rubrica „Distinguo”, în revista bucureşteană, „Luceafărul”, nr. 11/255, din 18 martie 1967, în paginile 1 şi 7; „profil IPT.” republicat în „Pagini de critică literară”, vol. IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, pp. 90-93), de Mircea Iorgulescu – «[...] poemele de început ale lui Ion Pachia Tatomirescu aduc mărturia unei erupţii lirice de mare autenticitate prin îndrăzneală asociativă şi dinamism interior, traducând zbaterile şi elanurile unei sensibilităţi adolescentine înfiorată de a se descoperi pe sine şi tulburată de presimţirea unei ordini cosmice: „Mamă, ce caută-n casele noastre timpul / cu şerpii lui de fildeş, / cu viscolul ăsta crud, pe dragoste, / în pietrele albe, înflorite? // –... când mai avem de străbătut / atât ocean cu artere albastre, / când mai avem puii cerbilor / de purtat în soare, / când plutesc sub noi, asediate, / piramidele atâtor cranii... // – De ce ne îneacă şerpii de fildeş, mamă, / la răscrucea trupului,/ la răscrucea fântânilor?” [...]» („Munte”, recenzie la volumul de debut, „Munte” de I.P. Tatomirescu, publicată în revista „Luceafărul” – Bucureşti, anul XV, nr. 32/536, 5 august 1972, p. 6) şi de Laurenţiu Ulici – «Încă de la început poetul şi-a proiectat un univers coerent, populat de elemente mitologice autohtone, între care semnificative prin ele însele, dar şi prin recurenţă, erau __________________________________

Muntele, Matca, Fluviul, Curcubeul; intenţia acumulării acestora era de a contura [...] o geografie lirică a spaţiului carpato-dunărean, de nu chiar consacrarea mitologiei dacice în registru liric; fiecare carte adaugă ceva universului astfel gândit, de unde unitatea de viziune şi coerenţa de lanţ a tuturor. De la instaurarea unui climat cosmogonic într-o abundenţă vegetală, în special florală, evocatoare, analogic, de mari prefaceri în ordinea naturală a lumii, la propunerea de concepte personale, „zoria” bunăoară, cu derivatul verbal „a înzoria” şi la ordonarea materialului mitologizant într-o viziune integratoare [...]» (în „România literară”, anul XVIII, nr. 28, 11 iulie 1985, p. 11, „profil” reluat integral, fără modificări, în „Literatura română contemporană, I – promoţia 70”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995, p. 315 sq). Anul acesta, la 16 făurar, încheind al 65-lea ocol în jurul Soarelui, încerc să adun şi să public într-un volum toate recenziile/cronicile literare despre opera mea de până acum. Mi-ar face deosebită plăcere dacă Dvs., printr-o cronică/ recenzie despre «Elegii din Era Arheopterix» (pe care mi-aţi trimite-o spre a publica-o într-una din revistele/ web-periodicele literare ce foiesc în Europa, de la «Lumină lină»/«Gracious Light» (de New York), de la «Mouvances» (de Québec/Canada), de la «Agero» (de Stuttgart) etc., până la «Viaţa românească», «Luceafărul» etc. (de Bucureşti), ori până la «Poezia» (de Iaşi), «Oglinda literară» (de Focşani), «Vatra veche» etc. Cum salariul din ultimele luni de activitate (am ieşit la pensie în iulie 2011) mi-a fost amputat de odioasa guvernare/ dictatură Boc-Băsescu, cum modesta pensie (calculată după „legea nouă, bocbăsească”) îmi este impozitată, nu cred că îmi mai pot permite încă o comandă „mare” de 30 de exemplare din «Elegii...» la Ed. Dacia XXI, din Cluj-Napoca (aşa cum fost-a cea de anul trecut, „epuizată” cu bibliotecile fundamentale, de la exemplarele trimise Bibliotecii Academiei Române, bibliotecilor universitare, până la cele dăruite Bibliotecii Congresului American); dar – dacă vă face plăcere lectura versurilor mele „pe suport clasic de hârtie”, din antologiile-mi de poeme – «Compostorul de nori», Tm., Ed. Aethicus, 2004, şi «Despre fructul curcubeului»/«On the Fruit of the Rainbow», 2007 –, din care mai am câteva exemplare, vă rog să-mi scrieţi o adresă a Dvs. la care vă pot trimite un exemplar (din acestea), cu autograf... Cu deosebită stimă şi încredere, prof. dr. Ion PACHIATATOMIRESCU, de la piramida extraplată a Timişoarei…

Ochean întors

Statutul social al cadrelor didactice m-a contrariat de cînd am început să pricep ca lumea menirea acestei funcţii. Pe de o parte era poziţia oficială, care proiecta funcţia „pe cele mai înalte culmi“, în dezacord cu modul de recompensare salarială a efortului depus la catedră. Pe de alta, atitudinea societăţii a fost plastic definită o vreme în urmă de un vecin din scara blocului unde locuiam, care, aflat sub presiunea alcoolului înghiţit, făcea mare tărăboi; rugat să se manifeste mai puţin zgomotos, pentru a-mi putea face şi eu treaba începută, m-a privit ca pe un vierme care nu-ţi face nici o plăcere, apoi m-a învrednicit cu „mă învăţătorule!“. Era atunci. Acum? Oficialmente, situaţia este aceeaşi. Socialmente?! Urmărind programale radio şi TV, poţi constata că formula de adresare domnule profesor are o frecvenţă foarte mare în diferite show-uri, ceea ce ar proba implicarea profesorilor în viaţa socială şi atenţia de care se bucură prin invitarea la astfel de emisiuni. Este ceva asemănător cu situaţia maestrului lui Tudor Arghezi. Sau poate nu înţeleg eu bine ce înseamnă profesor. Ca de fiecare dată cînd am nedumeriri, am apelat la dicţionare, iar acolo am găsit scris că profesorul este persoana cu o pregătire specială într-un domeniu de activitate şi care predă o materie într-o instituţie de învăţămînt primar, gimnazial, liceal sau superior, ori pregăteşte pe cineva într-un anumit domeniu al cunoaşterii. Profesorul trebuie să îndeplinească ambele condiţii, nici una nu e facultativă. Va fi fiind o inflaţie de profesori?! S-ar putea, dacă avem în vedere numărul de posturi din învăţămînt desfiinţate în ultimul timp, dar nu cred să fie aduşi dintre aceştia la emisiuni ca cele amintite. Poate că e o reconsiderare a acestei funcţii, iar eu nu am simţit! Să nu credeţi că exagerez. La o emisiune TV de acum cîteva zile se vorbea despre cadrele didactice de la o şcoală de instruire a cîinilor pentru unităţile de poliţie şi de jandarmi. Nu s-a pomenit despre profesori, dar, dacă prin cadre didactice se înţelege, aflăm tot din dicţionare, personalul menit să instruiasă într-o instituţie de învăţămînt, echivalarea se face de la sine. Doar cei ce se ocupă de instruirea cîinilor nu vor fi fiind învăţători! Nimeni nu contestă calităţile, priceperile, meritele dresorilor de cîini, activitate ce pretinde cunoştinţe şi abilităţi din partea unui personal special instruit, dar educarea şi dresura nu trebuie confundate. Într-o lecţie festivă ţinută în faţa absolvenţilor de la filologie, vor-

Ion Tămâian, Ritmuri ______________________________________________ bind despre nemărginita putere a cuvîntului, ca unul dintre cele mai de seamă daruri date omului de Dumnezeu, îmi exprimam convingerea că prin cuvînt omul se educă; fără cuvînt el s-ar dresa. Este foarte adevărat că dresarea este tot un fel de învăţare, căci constă în a deprinde (a învăţa) animalele să răspundă la anumite comenzi sau să desfăşoare anumite activităţi utilitare. Numai că învăţarea, ca mijloc de formare a oamenilor, nu poate avea vreo legătură cu dresajul. Învăţarea şi dresajul devin incompatibile cînd e vorba despre oameni. Dresarea elevilor ar califica peiorativ activitatea didactică, situînd-o din capul locului pe treapta inferioară a deprinderii mecanice a unor elemente primare de comportament, fără angajarea participării conştiente a acestora la procesul de formare. Cadrul didactic, fie el profesor sau învăţător, nu poate fi dresor. Nici dresorul nu poate fi cadru didactic. Unii dintre participanţii la showurile din mass-media, deloc puţini, dar nu am vrut să se spună că exagerez afirmînd că sînt mulţi, manifestă apucături de dresor, de aceea cred că nu sînt profesori, avînd în faţă un partener de discuţie abstract, sînt total dezinteresaţi de posibila reacţie a acestuia la ideile promovate şi la maniera de a le impune. Nu acceptă replică. Fiecare îşi expune ideile, indiferent la ce cred sau spun ceilalţi. Doamne, cîţi repetenţi ar avea ca profesori sau învăţători! Dar asta pe cine interesează? GHEORGHE MOLDOVEA U Notă: Redacţia respectă opţiunea autorului în privinţa ortografiei textului.

__________ Ion Tămâian, Cariatidă

Curier

Continuăm să publicăm scrisorile primite la redacţie, cu sentimentul că mai menţinem în viaţă genul epistolar, pe de o parte, iar pe de altă parte, facem dovada unei depline transparenţe în parteneriatul cu colaboratorii şi cititorii noştri. Cei care nu doresc acest lucru, le rămâne varianta menţiunii „confidenţial” pentru emailurile trimise. ( .B.) Ideal ar fi ca textele să fie scrise cu diacritice. Bună ziua, stimate Domnule Băciuţ, Vă mulţumesc din nou pentru trimiterea minuatei reviste, pe care o aştept curioasă, lună de lună. Se vede că reţeta funcţionează bine, pentru că nu mă stârneşte doar la citit, ci şi la scris. Cum luna viitoare e marcată de Sfântul Valentin, simbolul afecţiunii, m-am gândit să dedic de data aceasta gândurile mele ideii de prietenie. Vă adresez şi Dumneavoastră un gând frumos, în aceeaşi notă! Sper să vă placă textul ataşat. Salutări din Spania! Cu deosebită consideraţie, rămân a Dumneavoastră aceeaşi Gabriela Căluţiu Sonnenberg Publicaţia Vatra veche ne surprinde deja cu numărul pe luna martie. Scriitorul Nicolae Băciuţ este printre cei mai harnici redactori şefi din ţară. Pe coperta principală de reamintim de poezia lui Marin Sorescu: „Un fir de paianjen / Atârnă de tavan / Exact deasupra / patului meu / În fiecare zi observ / Cum se lasă tot mai jos”. Imaginea ni-l înfăţişează pe cărturarul N. Steinhardt, printr-un portret de Gabriel Stan. De altfel, Vatra veche readuce în prim-plan un dialog cu N. Steinhardt, purtat de Nicolae Băciuţ. Suntem la centenarul marelui scriitor.. Vedem acest lucru şi din textile semnate de Mircea Moţ, Ecaterina Ţarălungă, Cezar Boghici, Monica Began, Sorina Mirela Hanceariuc, Lăcrămioara Solomon, Nicolae Munteanu, Daniel Muresan. Impresionează vizita lui Steinhardt la Beclean, semnalată de Cornel Cotuţiu. Tot de la Beclean Ion Radu Zegreanu semnează o cronică literară la cartea de poezii semnată de Horia Bădescu. Cartea „Odihna scării”, semnată de Flore Pop, premiată de Societatea Scriitorilor BistriţaNăsăud, este recenzată de Octavian Sergentu. „Tainicul drum al cuvântului care zideşte” face referire la scriitoarea Cristina Ştefan, prin glasul Melaniei Cuc. Nu lipseşte din acest număr o cronică la volumul „Popas cu poezia” semnat de concitadina noastră Virginia Brănescu. Numărul este ilustrat cu reproduceri după lucrări de Tia Peltz. Felicitări, Nicolae Băciuţ, pentru publicaţie. Menuţ Maximinian Răsunetul 3 februarie 2012 Bună ziua, Mă numesc Ştefan -Mihai Martinescu Sunt din Haţeg, jud. Hunedoara. Actualmente locuiesc în Cluj-Napoca şi îmi este foarte drag teatrul.

Fiecare piesă privită este un prilej de bucurie şi descriere. Demersul meu este unul onest şi direct atunci când scriu despre ceea ce am privit la teatru. Am fost la piesa de teatru „Sărută-mă” şi impresionat fiind am descris ceea ce am dumirit. Sper ca demersul meu de a împărtăşi bucuria întâlnirii cu teatralitatea să fie primit şi adus înaintea celor care preferă teatrul ca act de

cultură cu sinceritatea omului care iubeşte fără povara atât de apăsătoare a vanităţii de a fi... În acest sens vă propun o altfel de "recenzie"... Cu respectul deosebit cuvenit, Ştefan-Mihai Martinescu http://www.teatrulnationalcluj.ro/index.php ?page=piesa&pid=608 S-ar putea ca lumea, aşa cum este ea acum, să nu vadă că aţi luat-o înaintea timpului (a apărut numărul 3 al VETREI VECHI înainte de a fi luna martie!). Mă uit cu o piatră pe inimă la cei care scriu acolo şi uneori îmi vine să abandonez crucea destinului şi să fiu ca ei. Spun asta pentru că, ocupat cu proiectele literare de care ştiţi şi Dvs. (şi mai ales cu mediatizarea scriitorilor apăruţi recent şi de la care primesc zi de zi cărţi) am uitat că eu, de fapt, sunt un scriitor, nu un editor. Vorbesc deseori, în faţa unor săli pline, despre tot felul de autori – dar când spectacolul se termină urc în maşină cu sentimentul că miam pierdut vremea în zadar; şi mai ales aştept momentul în care un banal accident de circulaţie mă va exonera de toate responsabilităţile „prieteneşti” la care mă supun contemporanii. Nu ştiu cât de greu vă este Dvs., domnule Băciuţ şi bun prieten al meu; în ce mă priveşte, îmi voi duce existenţa până la capăt, aşa cum amândoi ştim. Mi-e groază - poate că după ce lumea literară mă va devora, se va arunca pe altă fiinţă ce dispune de energie şi o va secătui şi pe aceea. Pentru că asta suntem noi, cei născuţi să facem ARTA. Cei făcuţi pe scene şi la televizor sunt doar imitaţii searbede. Dacă vă convine, puteţi pune la „Poşta redacţiei” textul de mai sus. L-am scris pentru Dvs., dar poate ar fi bine să-l vadă mai mulţi (dacă-l vor vedea).

Pun mai jos un fragment dintr-o carte pe care o scrie un mare intelectual din Dâmboviţa (dar în acelaşi timp, pensionat de boală, de la nebuni, Remus Foltoş se numeşte). Dacă credeţi că merită publicat – publicaţi. Ştiu că e ciudat să scrie cineva o carte despre tine; dar cu atât mai înfiorător când o face fără a i se cere şi când se aplică pe cărţile tale. M-a tulburat şi m-a făcut să iau aminte că oamenii chiar citesc ce scriu. Redau mai jos un fragment. Dragă Dăncuş, Voi publica integral ce mi-ai trimis. E aproape gata şi numărul 4, care are acum 130 p. şi va trebui să-l reduc la 88, cifra la care m-am oprit, pentru că eu fac revista exclusiv din bani personali, n-am nicio altă sursă, pentru că n-am vrut să am. Am cerut odată din banii care s-au dat pentru publicaţii literare şi mi s-a spus că decidenţii au hotărât că ajunge să o finanţeze pe surata, care a uitat unde şi pentru cine apare. Mi-e greu, fiindcă revista o fac singur. E 3,33, iar eu sunt „pe felie”, la lucru. Fiindcă am o misiune la Târgu-Mureş, pe care mi-am asumat-o de bunăvoie şi nesilit de nimeni, şi pentru că am văzut cât de mulţi doresc să colaboreze la Vatra veche. Aş putea face acum încă 10 numere din câte materiale am. Am optat pentru varianta deschisă, inclusiv prin publicarea epistolelor celor care-mi scriu. Totul e la vedere, nu sunt aranjamente de grup, de chibuţ... Nu toate textele sunt la înălţime, ştiu asta, dar dau o şansă celor care cred în scris. Sita e deasă, până la urmă, valorile, sunt convins, vor rămâne. Cu bune, cu rele, revista a intrat în al 4-lea an de apariţie. Eu, care sunt un pasionat de publicaţii literare, ucenic la „Echinox”, 4 ani, apoi truditor la „Vatra”, 20 de ani, nu credeam că mai există prea mulţi interesaţi de scris/citit. Am publicar la rubrică „Curier”, număr de număr, pe cei care mi-au scris, nu din vanitate, nu din dorinţa de a smulge laude, aplauze, ci din sentimentul că aşa se poate demonstra că revista e vie, are cititori, nu e muncă în zadar. Ştii foarte bine câte cărţi, reviste nu rămân în raft necitite. De astă noapte, după căderea Guvernului Boc, am „căzut” şi eu, înălţându-mă, într-o altă condiţie: sunt bunic! Şi, Dumnezeule mare, nu-mi mai încap în piele de bucurie, că nici somn nu mai am! . Băciuţ Domnule Băciuţ, Deoarece am o deosebită consideraţie faţă de prestigioasa d-voastră revistă, pe care o apreciez pentru deschiderea europeană pe care o afişază prin înalta ţinută editorială, îndrăznesc să trimit câteva poeme inedite şi un cv literar. Vă rog să-mi răspundeţi în cazul în care unele dintre aceste încercări ar îndeplini exigenţele redacţionale şi ar putea fi publicate în viitor. Cu o deosebită consideraţie, Ioan Barb Bună ziua, Vă felicit pentru încă un număr elegant şi rafinat al revistei, cu ilustraţii expresiv de provocatoare, accentuând semnificaţiile dilematice ale articolelor publicate. Vă trimit, în attach, un eseu despre modul în care receptez confesiunea soresciană, cea care îmi aminteşte, prin simplitatea netrucată, de textele Dvs. Cele bune, prof. Marioara ovac

Mulţumesc încă o dată pentru revista Vatra veche 2/2012. M-am oprit mai întâi asupra articolului referitor la CENTENARUL N. STEINHARDT. Lucrarea mea de diplomă a avut ca subiect: Jurnalul fericirii – pagini de istorie recentă şi viaţă autentică. Mi-a fost cam greu să-mi fie acceptată lucrarea pe acest subiect pentru că în acelaşi an susţinea examenul de licenţă un student care avea ca primă facultate Teologia şi avea întâietate în alegere, iar profesorul coordonator nu dorea să se asemene lucrările. Totuşi am rămas cu lucrarea dorită. Trebuie să vă spun că atunci, căutând diverse materiale, am văzut că îl preţuiţi pe N. Steinhardt. I-am vizitat anul trecut, în august, chilia. Emoţia m-a gâtuit. Aştept să văd finalizată biblioteca cu zece etaje. Din păcate, nu am stat prea mult pentru că eram cu un grup de pelerini pe care i-am supărat că întârziasem puţin în micul muzeu amenajat la Mănăstirea Sf. Ana Rohia. 13 feb. 2012 Vă mulţumesc atât pentru acest număr al revistei Vatra veche cât şi pentru volumul cu lucrările elevilor. În ceea ce priveşte revista, am avut surpriza să găsesc un material inedit pentru mine – prezentarea romanului scris de dl profesor Daniel Cristea-Enache, Cinematograful gol. De asemenea, m-au impresionat poeziile dv din volumul În dunga nopţii, în special TIMP ÎMPĂRŢIT. De altfel, toate materialele publicate în paginile revistei sunt cu adevărat deosebite, ca şi celălalt număr pe care mi l-aţi trimis, creându-mi un adevărat festin intelectual. Am ataşat fotografia elevei mele, Alrawi Rabiaa. Zile frumoase în continuare, prof. Cătălina Gheorghe, Bucureşti Domnule Nicolae Băciuţ, Am primit revista Vatra veche numărul 3/2012 şi am lecturat-o cu plăcere şi interes. Vă mulţumesc! Cu stimă, Vavila Popovici Stimat scriitor şi prieten Nicolae Băciuţ, în primul rând ţin să vă mulţumesc pentru existenţa unei reviste deschise, pentru inserarea materialului despre cartea domnului Aurel Sibiceanu. Aşa cum aţi observat în timp, nu bombardez revista Vatra veche (nici pe altele) cu materiale. Consider că e bine mai răruţ… Vă felicit pentru noul volum de poeme, 55. Nu vă ascund că aş vrea să-l parcurg chiar şi electronic, 55 de ani e o vârstă la care un poet, în general, se autodepăseşte. Cred că aşa şi este. Şi eu am 40, sper că peste 5, 10 ani voi compacta mai bine realitatea. Cu aleasă consideraţie, Liviu Ofileanu Vă mulţumesc pentru bucuria duhovnicească pe care mi-aţi oferit-o de a-l reîntâlni pe Părintele Steinhardt în paginile revistei Vatra veche. Încerc să trimit şi fotografia elevului în timp util. prof. Cojocaru Dorina Mulţumim, chiar a fost o lectură plăcută. Aşteptam cu nerăbdare următorul număr. Numai bine şi o primăvară frumoasă.

Stimate domnule Băciuţ, Am primit (de mai multe ori) numărul anticipat al primăverii pe care atât de mult o aşteptăm în aceste zile de apocalipsă albă. L-am citit cu acelaşi interes şi apreciere a capacităţii dvs. de-a reuni într-un asemenea ritm atâtea texte valoroase. Poate voi reuşi şi eu să vă trimit un text despre N. Steinhardt, având eu multe conexiuni cu acest subiect. Până atunci m-am gândit să vă trimit altceva, o proză, care sper să vă fie pe plac. Cu pretuire, Lucia Olaru enati Mulţumesc, stimate domnule Băciuţ şi felicitări pentru modul în care arată revista, ca tipăritură și, mai ales, pentru conținut – semne clare de exigență, de ținută grafică și tipăritură. De altfel, aceste aspecte au fost evidențiate de mai mulți cititori, în revistele literare, unele dintre acestea poposind și în casa mea, prin bunăvoința celor care scot în lume, cu multă osteneală și cheltuială, dar cu dragoste pentru iubitorii de literatură și cultură. FELICITĂRI și... VIAȚĂ LUNGĂ !... George L. imigeanu Stimate domnule Nicolae Băciuţ, Mulţumesc din suflet pentru noul număr al revistei pe care aţi binevoit a mi-l trimite şi pentru articolele interesante ce ni le puneţi la dispoziţie cu atâta amabilitate, fără a cere nimic în schimb. Asta demonstrează, încă o dată în plus dacă mai e nevoie, că aveţi o inimă mare şi că vă place să dăruiţi din ,,prea plinul dumneavoastră” celor doritori să afle şi să cunoască mai mult din secretele cuvintelor şi puterea lor magică asupra minţii şi sufletului. Multă sănătate şi putere de muncă! prof. Doiniţa Tulac Vatra... Nr. 3 este primul mărţişor pe care îl primesc anul acesta. Să pătrundem în Vatra ca într-o incintă protectoare şi mereu păstrătoare a primăverii mult aşteptate! Vă mulţumesc mult! Carmen Sima Superb număr de februarie, stimate Domnule Nicolae Băciuţ! Este adevărată hrană pentru suflet şi pentru ochi. La prima răsfoire, mi s-au lipit deja de suflet picturile de excepţie ale Tiei Peltz. Îndeosebi portretele; sunt atât de expresive! La fel, poemul despre inimă al lui Darie Ducan, mi-a mers realmente direct la inimă. Iar epigramele savuroase ale Domnului Gheorghe Vicol sunt un deliciu. Astea sunt primele impresii, dar mă bucur deja de pe acum de a doua citire, care va urma, pe îndelete. Voi porni ziua gândindu-mă la fragilitatea noastră, privită prin prisma relaţiei artistului cu propria sa inima. Ideea am găsit-o şi in remarcabilele «Scrisori» ale Domnului Gabriel Liiceanu către fiul său. Câtă dreptate au scriitorii care ne dăruiesc din când în când o astfel de privire introspectivă, organică şi poetică în acelaşi timp. Minunat! Vă felicit! Rămân cu gratitudine, a Dumneavoastră aceeaşi Gabriela Poşta electronică funcţionează, iar efortul şi generozitatea Dv, domnule Nicolae Băciuţ, sunt inepuizabile. Mulţumesc pentru trimiterea revistei Vatra Veche nr. 3/2012! Mergem mai departe, fiindcă nu mai este mult până acolo: o veşnicie! Cu preţuire, Vasile Larco

Distinse domnule Băciuţ, Mulţumesc pentru aleasa bucurie pe care mi-ai rezervat-o provocându-mă să citesc acest număr primăvăratic („în cuget şi-n simţiri”) al revistei Vatra. Cum am rămas cam de multişor poveste dator cu recenzia la cartea lui Romulus Lal promit să îmi fac autocritica prin fapte, adică trimiţând cât mai curând recenzia cu pricina. Până atunci, primeşte te rog expresia sincerei mele preţuiri, Şerban Cionoff PS Ţi-aş rămâne îndatorat dacă ai binevoi să transmiţi gândurile mele bune colegilor de redacţie. În aşteptarea unei vizite pe care trebuie să o fac la Târgu-Mureş, ŞC Vine, vine primavara – Vatra Veche-n toată ţara!!!!!! Mulţumesc mult! Vasile Primăvara a venit odată cu Vatra.... Mulţumiri de la icu Vrăşmaş Stimate domnule N. Băciuţ, Vă mulţumesc pentru expedierea revistei. Citesc cu aceelaşi interes fiecare număr. Mult succes în continuare! Elena Buică Vă mulţumesc! Din nou, un număr de excepţie care se lasă citit de la prima la ultima pagină! Felicitări şi pentru ilustrarea numărului cu Tia Peltz. Cu stima, Erwin Josef Tigla, Reşiţa Bună ziua, stimate domnule Băciuţ Mai întâi ţin să vă felicit pentru VATRA VECHE, revistă la care încă nu am ajuns să ţin un exemplar în mână, pentru că pur şi simplu nu ai de unde s-o cumperi. Mi-a trimis-o, nu de multă vreme, Ion Roşioru prin e-mail. Nr. 2/2012. M-aş bucura să mă abonez, s-o primesc acasă, „în carne şi oase”, pentru că am probleme de vedere şi mi-e greu s-o citesc pe „calculator”. Vă rog să-mi comunicaţi suma şi adresa pentru a vă trimite banii, dacă faceţi abonamente. Doresc şi cele două numere care au apărut deja, în acest nou an literar. Cu vechi şi noi gânduri de bine, George L. imigeanu Domnule Nicolae Băciuţ, Vă mulţumesc mult că-mi trimiteţi revista dumneavoastră – VATRA VECHE!! Felicitările mele (pentru conţinutul revistei, pentru dvs. şi harnicilor dvs.colaboratori) – le veţi avea fără întrerupere... Cu aleasă consideraţie, Georgia Miculescu Doamne ajută! Vă mulţumesc mult pentru numerele frumoase şi interesante ale revistei Vatra Veche cu care ne îmbucuraţi constant Dumnezeu să vă binecuvânteze truda! Cu părerea de rău că nu ne-am mai întâlnit în ultimul timp, dar cu acelaşi respect, Pr. Florin Croitoru Primit revista, ca de obicei excelentă, mulţumesc, felicitări. Victoria Milescu Dragă Nicu Îţi mulţumesc acum şi pentru numărul trecut. Mă mir în continuare de puterea ta de muncă. Sigur, nu cunosc ce se petrece şi prin alte oraşe, avansez însă, fără să mă tem că greşesc, ideea că nu cunosc să mai facă cineva ce faci tu.

Mă bucur ori de cîte ori dau în paginile tale de numele vreunui autor din Timişoara. De data asta – Pachia Tatomirescu. Cu toată afecţiunea, Titus Multumesc mult, Florea Distins confrate Nicolae Băciuţ, Primiţi salutul meu de prietenie şi un zâmbet de primăvară. Cu deosebită stimă şi consideraţie, Marin Voican Gheroiu Mulţumim! Utilizatorii noştri apreciază revista. Cu mult respect! Liliana Radu Biblioteca metropolitană Bucureşti BZV – Filiala NICHITA STĂNESCU salut@fotomat.ro Am citit articolul meu. Doar dacă aveti timp să scrieţi două titluri cu italice... 1 rând 4. titlul Sous le soleil de Satan 2. coloana 3, primul cuvânt LOULOU ...cu italic, că e titlu. Sănătate!!!!!!!!!!!!!!!!! Mulţumesc pentru noul număr al revistei. Să fiţi binecuvântat! Gina Agapie Domnule Băciuţ, Mulţumesc pentru revistă. Este la fel de bună ca şi celelalte numere, felicitări! Trebuie să recunosc că m-a impresionat faptul că aţi introdus setul de epigrame pe care vi l-am trimis mai demult. Cred că nu aveţi nimic împotrivă să trimit şi eu mai departe revista unor prieteni din Moldova. Cu respect, Gh.Vicol, Vatra Dornei Felicitări pentru calitatea revistei! Călduroase mulţumiri! Ion Stoica Felicitari pentru numărul dedicat lui Nicolae Steinhardt. Poate îţi trimit şi eu ceva despre el. Din păcate cea mai interesantă scrisoarea a lui mi-a fost „subtilizată” din casă de o persoană cu ochi albaştri... Epistola sper că mai există prin dosarele CNSAS-ului. Cu bune urări, Ion Cristofor Domnule N. Băciuţ, mulţumesc pentru revistă. Ca de obicei este interesant atât ca materiale, cât şi în privinţa semnatarilor lor. Vă trimit pentru aprilie un articol despre V. Conta. Este o personalitate despre care nu mai spunem nimic. Păcat! Mulţumesc, G. Baciu Domnule Băciuţ, felicitări pentru numărul 3/2012 al revistei Vatra Veche, dedicat Centenarului N. Steinhardt şi ilustrat cu desenele Tiei Peltz! Impresionant mi s-a părut poemul Scara la cer, al lui M. Sorescu, şi fascinant „dialogul” dvs. cu autorul Jurnalului fericirii. M-a surprins plăcut comentariul profesorului Marian Barbu la proza lui Serghei Dovladov! Spun ca „m-a surprins placut”, pentru că articolul e datat „USA, 12 ian. 2012”, iar autorul declarase cândva (anul trecut, mai precis) că, începând cu anul 2012, „nu va mai scrie niciun rând legat de literatură”. De unde se vede treaba că „microbul” literaturii nu dispare aşa de uşor! Cu pretuire, Tudor egoescu

Dragă Domnule Băciuţ, După repetate încercări – am reuşit. Mulţumesc frumos şi cele bune, al dv. HD Domnule Nicolae Băciuţ, Vă mulţumesc mult că-mi trimiteţi revista dumneavoastră – VATRA VECHE!! Felicitările mele (pentru conţinutul revistei, pentru dvs. şi harnicilor dvs. colaboratori) – le veţi avea fără întrerupere... Cu aleasă consideraţie, Georgia Miculescu Cu speranţa că nu supăr prea mult, îndrăznesc să vă trimit şi eu un material despre o carte recent lansată la Braşov – cules de autorul ei, cu scuzele de rigoare, spre publicare în revista dv., pe care o simţim o părticică din viaţa noastră de spirit şi bucurie. Calde felicitări şi mulţumiri pentru tot ce faceţi! Cu alese gânduri de PREŢUIRE Viorica Popescu, Braşov P.S.V-aş ruga mult, aţi putea confirma primirea? Stimate domnule Băciuţ, Vă urez felicitări pentru revistă!! Apare în condiţii tare faine cu materiale excelente! Trimit acum un material mai lung, în cazul în care găsiţi loc puteţi să-l publicaţi în părţi. Pot să vă mai trimit câteva fotografii. Toate cele bune şi aştept răspuns! Cu preţuire, Adalbert Gyuris Stimate domnule Băciuţ Mulţumesc pentru „primăvara” pe care o primesc împreună cu fiecare număr al revistei Vatra veche, deoarece nu veche este, ci nouă şi mereu ca o primăvară a condeiului dv. înrourat şi împrospătat cu lacirma neamului nostru oglindită în cultură.Înţelepţii neamului la dv. o fi lăsat călimara deoarece înţelepte cuvinte şi înţelepţi oameni cei ce au harul cuvântului. Pe taraba sufletească pot sta numai publicaţii din acestea şi de care mă bucur sincer. Gabriella Costescu Vă mulţumesc dininimă pentru tot...! Şi-apoi las’ să vină, că-i a noastră, a 55-a, şi respectiiv, a 65-a! Sănătate şi la cei mai mulţi ani fericiţi! Ion Pachia Tatomirescu Distinse Domnule Băciuţ, Felicitări // Din nou un număr extraordinar /Materiale diverse, ilustraţii admirabile, articole referentiale. Vă propun un interviu prin e-mail şi apoi unul mai scurt, prin telefon, cu care sunteţi de acord? Toate urările de bine, ani lungi revistei şi dumneavoastră. Cu preţuire, Veronica Balaj Stimate şi dragă domnule NICOLAE BĂCIUŢ Vă mulţumesc mult pentru trimiterea revistei dvs., Vatra veche – nr. 3/2012! Un numar excelent! FELICITĂRILE MELE, CELE MAI CALDE ŞI SI CERE! ...Multumesc, fireşte, şi pentru publicarea celor câteva poeme inedite, scrise de mine, în ultima vreme...! Doamne,-ajută! Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi caldă prietenie, Adrian Botez

Ai curaj! Şterge-ţi lacrimile! Adesea căderea e un mijloc de a te ridica mai sus. Adu-ţi aminte că este mereu timp să schimbi drumurile în viaţă. Nu crede ce spun alţii că poate vei greşi… Încrede-te în tine şi vei reuşi! Nu uita că eşti o fiinţă deosebită, că eşti unică. Mergi pe drumul pe care l-ai ales şi nu privi înapoi cu regret! O duminică senină şi minunată vă doresc! Mulţumesc pentru noul număr al revistei! Cu respect, Cadar Katalin Bună dimineaţa, Domnule Băciuţ, Tare frumos mărţişor ne dăruiţi! La dvs. anotimpurile sunt tot mai frumoase în pagini. Vă mulţumesc că inseraţi şi gândurile mele acolo, vă doresc putere de muncă şi vă felicit din toată inima pentru acest gest literar nobil. Eu am avut un început de an cu „motoarele” la rotaţia nu chiar cea mai bună, spital etc. Acum este spre bine şi aştept să apară de la tipar romanul Vara leoaicei. Cu gânduri dintre cele mai bune şi stima cuvenită. Melania Mulţumesc pentru revistă. Într-adevar, nimic nu poate fi mai plăcut decât (cum ar spune Bacovia) să stai în casă şi să citeşti în timp ce afară ninge prăpădind. PS. Sper că aţi primit cartea Prin Valea Jiului... Nu am uitat de articolul promis, dar încă am probleme cu laptopul, aşa că mai trebuie să aştept. Se pare că la noi legile nu sunt pt protecţia consumatorului, ci a vânzătorului. Cu stimă, Cristian Lunel În primul rând, sunt onorată că mi-aţi trimis un e-mail! În al doilea rând, revista mi-a făcut o deosebită bucurie – am „răsfoit-o” imediat cum am deschis ataşamentul şi o găsesc f. interesantă – şi abia aştept să-i parcurg paginile, mai ales cele despre Steinhardt! Toate cele bune în continuare, Cu consideraţie, Cătălina Gheorghe Stimate Domnule Băciuţ, Braşovenii vă mulţumesc! Îmi permit să vă trimit un grupaj de poezii ale încă tânărului Ovidiu Bajan. A publicat câteva volume, mi-a fost elev la Hunedoara, în prezent trăieşte în Franţa. Dacă credeţi că puteţi selecta ceva.... Mircea Moţ Superbă revista! Vă mulţumesc pentru solicitarea de a scrie în ea. Ar fi păcat să nu avem şi noi acest frumos număr. Rugăminte: nu-l rugaţi dvs pe dl redactor-şef N. Băciuţ să ne trimită (la dvs) câte un număr? Sau e mai bine să-ndrăznim fiecare acest lucru?... Al dumneavoastra, Cezar Boghici Cocheta Dacă odinioară Marcel Iancu scria despre „talentul... însoţit de un surâs ironic” al Tiei, în lucrările realizate în anii de pe urmă surâsul se transformă în grimasă, iar ironia este înlocuită de o infinită, iremediabilă tristeţe. Vă mulţumesc pentru acest minunat număr. Felicitări întregului colectiv de redacţie! Ataşat vă transmit spre publicare câteva poeme, autor şi trăducător în aromână: Irina Lucia Mihalca

Bună ziua, Mă numesc Mariana Soporan şi, deşi sunt profesoară de muzică citesc cu interes revista Vatra veche. Ceea ce doresc este un „debut târziu” de poezie. Sunt doar gândurile mele lirice, sunt conştientă de „naivitatea” curajului meu, totuşi întreb: este posibil? Cu pretuire şi aleasă consideraţie, Irina Lucia Mihalca

că îmi trimiteţi revista. Iar faptul că faceţi o aşa de atentă cultivare a operei şi vieţii părintelui Nicolae Steinhardt este pentru mine o mare fericire. Pentru că în înterviul amintit părintele ne indică starea noastră în care ne aflăm noi, dar şi Europa. Faptul că Europa nu a mai suportat povara libertăţii arată că s-a depărtat aşa de mult de Sacru încât calea i-a fost acoperită de întuneric. Trăim în Apocalipsă asta eu cred că ne avertizează Părintele. Şi acum este nevoie de mărturisirea Evangheliei Domnului Iisus Hristos prin jertfa personală până la vărsarea sângelui. Iertaţi-mă că prea mult am vorbit. Simt însă că sunteţi Românul care mă ajutaţi şi mă înţelegeţi. Cu respect, Tănasă Valeriu Roma 09 februarie 2012

Mulţumesc frumos pentru revista... acum mă chinuie teribil problema asta cu hackerii... miam pierdut toate datele... poate că ar trebui să scriu un material despre asta. Ninse şi prieteneşti gânduri. Daniela Ai presimţit că primavara asta începe pentru voi în 7 februarie... De-aceea te-ai grăbit cu Vatra veche ca să faci loc unei Bucurii noi. Karina e – cu siguranţă – cel mai frumos Dar pe care vi l-a trimis Dumnezeu... „Să-i fie viaţa-n veci strălucitoare'” şi plină de Poezie! Ne bucurăm de bucuria voastră, fam. Truţă Domnule Băciuţ, Vă mulţumesc pentru frumoasa şi interesanta revistă pe care mi-o trimiteţi cam atunci când mă gândesc că trebuie să vă scriu! Sau să scriu ceva. Cu aproximativ două ore în urmă, am trimis un mesaj pe această adresă. Nu a ajuns. M-a anunţat robotul de la Yahoo. Nu-i nimic! Voi scrie mai multe adrese, măcar la una veţi citi. Nu cred că sunt în stare să scriu un text pe care să-l publicaţi la rubrica rezervată cititorilor. Încerc să scriu altceva, nu ştiu când va fi gata. E vorba de amintiri. (În paralel, lucrez la site-uri de haiku şi reviste străine.) Am un text, mai lung. Nu ştiu dacă e suficient de bun pentru a apărea în Vatra veche. Cum nu pot afla decât într-un singur mod, nu-mi rămâne decât sâ vi-l trimit. Il ataşez aşa cum e scris acum. Il puteţi modifica în funcţie de formatul paginii. Vă rog, în cazul în care nu corespunde exigenţelor revistei, să mă anunţaţi! Eventual, să corectez, să modific, să scurtez. Deşi, eu cred că nu e cazul. Îmi place revista. E interesantă. Şi arată foarte bine în formatul pdf. Citesc mai multe zile la un număr, dar am toată colecţia şi, uneori, mai printez câte o pagină. Sunt un hibrid între cititorul pe internet şi cititorul clasic, adică de cărţi pe hârtie. Vă urez spor în tot ceea ce faceţi! Cu stimă, Maria Tirenescu www.mtirenescu.blogspot.com Dragă Nicolae, felicitări și pentru versurile tale din numărul precedent, iar pentru interviul cu N. Steinhardt (în numărul primit am remarcat mai multe subiecte consacrate Centenarului lui S.) chiar îți mulţumesc. Cu cele mai bune gânduri, Iulian Filip P.S. Am încercat să expediez niște versuri și niște grafică de a mea – mi se întorc, automat. Ai și o altă adresă mai cooperantă? E-mail... Iulian Stimate domnule Nicolae Băciuţ, Vă mulţumesc pentru revistă, şi în numele domnului prof. Barbu (acum) din USA, şi al Ralucăi Pavel. De la ea, mai aveţi o proză, dar vă rog (şi ea la fel) să introduceţi, mai înainte,

acest eseu. Eu zic că este f. bun. Domnul prof. Barbu o să-mi trimită un text, şi alături de un eseu al meu, am să vi le expediez în timp optim. Velea Domnule Băciuţ, Vă mulţumesc intens pentru varianta online a revsitei Vatra Veche. Cu nădejde, Ignatie Mureşanul, Arhiereu-Vicar Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale Domnule Nicolae Băciuţ De aceea îl iubim toţi pe Nicolae Steinhardt, fiindcă a fost un slujitor al smereniei. M-a fascinat fotografia părintelui. Am văzut-o ca „uşa” sau (catapeteasma) [a] interviului publicat de dumneavoastră în Vatra veche. Imaginea arată lupta prin care au trecut martirii închisorilor comuniste. Dar fotografia este şi înfăţişarea ideală a Creştinului care se nevoieşte –, dar care are în vârfurile privirii şi luminile liniştite şi misterioase ale Paradisului. Aproape că plâng cănd îl văd pe monahul Nicolae –, deşi aflat aproape de apusul vieţii pământeşti - dar în fotografie este blând – seamănă cu un copil şi difuzează inocenţă şi puritate, dar în acelaşi timp ţinuta cu tunica austeră, îi dăruieşte şi alura de ostaş în lupta permanentă cu vicleşugurile Satanei şi a ale lumii. Este ţinuta de călugăr sau de deţinut? Nu contează. Omul care se află în ea le transfiguraeză pe amândouă. Aş îndrăzni să spun că este ţinuta noastră cea de toate zilele –, de pribeag pe „cărările” lumii acesteia învolburate, agitate şi slugă a unei raţiuni care a dus-o în braţele legăturilor îngheţate ale indiferenţei. După ce am citit interviul din Revistă, m-am edificat deplin asupra rostului pentru care la Mănăstirea Rohia se construieşte Centrul Monahal „Nicolae Steinhardt”. Simţim călătoria către aura lui Nicolae Steinhardt –, atunci cănd ne lămurim că citirea scrisului său aduce lacrimi de mulţumire, de înţelegere dar şi de gravitate şi îngenunchiere în faţa suferinţei omului. Pentru că monahul şi scriitorul Nicolae Steinhardt este slujitor smerit al fiecăruia dintre noi, ne ajută în urcuşul către Muntele Salvării şi o face fără să spună o vorbă. Aşa am înţeles eu lecţia amabilităţii şi a modestiei care izvorăşte din toată literatura lăsată nouă de misteriosul dar şi realistul monah de la Rohia. Tot timpul este preocupat de alungarea glorie de la sine, dar este neliniştit dacă aproapele său are dificultăţi în ducerea Crucii pe înălţimea Golgotei. Şi foarte bine, acest meşteşug delicat, se vede în interviul din 10 ianuarie 1987 care l-am în numărul trei al Revistei. Vă mulţumesc

Îngăduiţi-mi vă rog să trimit şi REFLECŢII DUMINICALE.

REFLECŢII DUMI ICALE Oraşul cugetă la moarte, precum un înţelept, ce îşi contemplă chipul în undele Bistriţei. Astăzi este duminica care împarte postul Naşterii Domnului în două. Ceasul arată patru şi jumătate. Atmosfera în grădina publică unde mă aflu e de plumb şi este aproape imposibil să nu contamineze mintea trecătorilor. E una dintre acele toamne pe care iarna încă n-a învins-o, deşi am intrat în decembrie. Da! Bacovia nu poate fi contrazis. Parcul este devastat şi plin de melancolie. Şi încep să înţeleg de ce poetul a băut paharul tristeţii până la 23 de ani. Vrem, nu vrem, ambientul care ne înconjoară are mari influenţe şi asupra manifestării artistice şi sprituale. Da! Parcul este devastat şi aproape gol, aidoma copacilor rămaşi fără frunze. Un bătrân s-a aşezat pe o bancă singuratică. E cu două plase în mâini, care poate fi toată averea sa, ce o cară precum Sisif, piatra, către vârful muntelui. Aleile din jur sunt goale. Mă pomenesc în dialog imaginar cu tinerii vremurilor apuse: – Voi tineri, de altădată, lăsaţi pentru un timp mormintele voastre, că acum e momentul să umpleţi de veselie toată melancolia acestei toamne! – Veniţi şi scoateţi tinerii acestor zile din faţa televizoarelor şi a internetului, dar mai ales izgoniţii din discoteci şi ademeniţii cumva, către biblioteci – Aduceţi-i în parc să înveţe a gusta din moartea acestei toamne violete. Mergeţi oameni buni şi spuneţi tinerilor că Patria noastră preferă acum să stigmatizeze poeţii! Dar iată că e de ajuns o secundă şi pierd din suflet trista sărbătoare bacoviană. Bine ar fi să mai auzim paşii poetului şi noi, cei cu mintea în nori. Dar nu se mai apropie suspinul calvirului de întunericul gândului contemporan. Un ţipăt strident de locomotivă mă ridică în picioare. Un altul care vine din direcţia Spitalului de Psihiatrie mă pune în mişcare către Biserica unde tocmai începe Vecernia. Intru şi las în urmă parcul „gol” în care... „regretele plâng iar”. 11 decembrie 2011 Tănasă Valeriu _______ Ion Tămâian, Doamna în roz

Excurs despre agonia indiferenţei Ştefan Doru Dăncuş este un caz singular în contemporaneitate. Trebuie recunoscut mai întâi că e un CAZ şi pe urmă că e singular. Ce a descoperit Dăncuş? A descoperit agonia pe care o trăieşte indiferenţa zilelor noastre. Tot mai impersonale, persoanele, instituţiile, ideile, proiectele – toate agonizează prin indiferenţa ce le caracterizează. De ce trăim timpuri agonice? Pentru că suntem la sfârşitul istoriei. Dincolo de aceste vremuri nu se mai poate înscrie nimic pe răbojul evenimentelor. Totul a fost făcut, opera Omului e desăvârşită, Civilizaţia a triumfat şi odată cu ea Indiferenţa acerbă. Tot şi toate s-au depersonalizat, au devenit evanescente, s-au scurs precum ceasurile lui Dali. Urmează timpurile cele de pe urmă. Dăncuş pare să fi înţeles asta şi de aceea profetizează acest sfârşit. Cu toţii simţim agonia timpurilor contemporane, dar la fel ca la Cioran, nu găsim că Apocalipsa s-ar instala prin acţiunea pe butonul atomic. Nu. E vorba că s-au împlinit toate vremurile iar Indiferenţa e cea care vesteşte acest lucru. Nu ne pasă de ce vor spune alţii. Noi vedem, alături de Dăncuş, cum evenimentele actuale s-au golit de orice semnificaţie, de orice Eveniment, orice mişcare a Istoriei. Toate converg spre imponderabilitatea Indiferenţei. De fapt, ce e această Indiferenţă? N-ar putea fi ea citită şi ca o Indiferenţă? O lipsă a diferenţei pe toate palierele ontologice, o aplatizare totală a ceea ce se numeşte Faptă? Şi atunci ce ne aşteaptă? Antifapta? Nu. Apocalipsa creştină, căci odată cu indiferenţa au dispărut toate reperele existenţiale. Mă refer la aspectul etic-fiinţial. Acesta a dispărut. Puţini sunt aceia care să vadă în acest fel sensul vremurilor de pe urmă cu atâta acuitate ca Dăncuş. Dar şi mai puţini sunt aceia care să triumfe, să explodeze de fericire în apropierea unui astfel de sfârşit total căci el are un suflet apt să primească marea revelaţie finală. Dăncuş – aşa cum l-am cunoscut plus revenirea la prezent L-am cunoscut pe Dăncuş la Cenaclul Grupului 90 din Baia Mare.

_______________________________ Recita, în sala de şedinţe a cenaclului, dintr-o carte de proză. Cum să reciţi dintr-o carte de proză – mă întrebam atunci? Pentru Dăncuş proza trebuia să aibă momentele sale de poezie – lucru care s-a întâmplat cu toate cărţile sale. Chiar şi cele de poezie mai conţin şi proză, dar proză poetică. În fapt toată proza lui este poezie, la fel cum naraţiunea esenţială este poezia sa. Aşadar participam la şedinţa de cenaclu şi l-am auzit atunci vorbind. Nimic din chipul lui tulburător nu mi-a rămas în memorie decât ceea ce face şi ea parte din chip – vocea, timbrul acela straniu al vocii sale. El era încă de pe atunci o apariţie siderală, era un spectru căci prin acea voce pe care n-am s-o pot uita niciodată se transmitea un mesaj încifrat, era o şaradă toată încrengătura şi desimea acelei voci ce străpungea lectorul. Odată cu trecerea anilor avea să mă obsedeze privirea lui. Acablantă impresie. Ochi tulburători, adâncire în gânduri şi în existenţă, în fiinţa-i proprie, în acelaşi timp întrebarea, mereu întrebarea din ochii lui, apoi aerul de suveranitate a gândului ce se reflecta în privire, o privire atât de clară, atât de pătrunzătoare, frumuseţea acelui fel de a privi. Numai oamenii cu adevărat frumoşi sufleteşte pot privi astfel. De asemenea, nu pot uita asprimea acelor priviri pe care ni le arunca nouă, participanţilor la cenaclu, sugerându-ne singularitatea, mândria, separaţia pe considerente numai de acesta ştiute, diferenţa nu din orgoliu ci din conştiinţă de sine. Era o Prezenţă. Şi prin gesturi ceremonioase dar şi prin atitudine. Cred că n-am văzut la un om atâta putere de atitudine, de luare promptă de decizii. Era un ghem de activizare a propriilor resurse dar şi a resurselor altora. Deschis, amplu în expunerea a ceea ce vroia să spună,

vibrant şi emoţionant. În acelaşi timp calm, de un calm de invidiat, un calm studiat, cu variaţii, cu inflexiuni… Greu de definit azi ce am simţit atunci dar sunt pe aproape… Azi ce pot spune despre el? Ca autor am spus foarte multe în această carte dar ca om aş vrea să spun şi mai multe. Scriind această carte am căzut pradă unei sinteze a exprimării care nu mă lăsa să scriu mai mult de două-trei pagini pe zi, maxim şapte în zilele bune. Acest fel de sintaxă a spunerii interioare mă face să cred că nu-mi permiteam să ies din contextul sufletesc al operei lui, nu voiam, mai exact, să-l „părăsesc” atât de repede. Recunosc, şi textele sale sunt aride, te pun la încercare, nu sunt uşor de urmărit, nu face o literatură facilă. Însă voiam să mai rămân pentru încă o vreme cu omul Dăncuş pe care îl reconstituiam în fiecare minut după operă sau pur şi simplu amintindu-mi convorbirile telefonice. Să mă fi prins scrierea acestei cărţi într-un moment de singurătate? Nu cred. Mai degrabă mă împingeau de la spate nostalgiile şi prietenia lui sinceră… Atunci când ai de vorbit despre un autor a cărui operă tocmai ai iscodit-o, îţi vine foarte greu. De multe ori autorul se confundă cu opera lui iar cuvintele despre el îţi lipsesc sau devin tot mai puţine. Dintr-o astfel de voinţă de a scrie despre un autor dincolo de opera lui se poate naşte cel mai inedit şi inefabil portret. Portretul autorului de dincolo de operă. Aş putea rezuma câteva convorbiri telefonice pe care leam avut cu el dar n-are nici un rost. Mă mulţumesc să-i creionez – cum de altfel am încercat deja – chipul. Levinas vorbeşte atât de interesant despre chip şi încadrează problema metafizic. Pe urmele unei etici levinasiene a chipului mi-ar plăcea să spun câteva cuvinte, în acelaşi context ideatic. Beneficiind de o structură caracterială foarte solidă am să mă rezum la chipul lui privit printr-o singură cheie. Şi anume – tenacitatea. Vibrantă această tenacitate. Tenacitatea unui om care este încredinţat că va învinge totul cu Dumnezeu. O mentalitate de martir ceea ce nu face decât să confirme două lucruri – curajul şi devotamentul pentru credinţa sa creştină. În toate cărţile se citeşte acea tenacitate care seamănă cu încăpăţânarea dusă la extrem. Voinţă de fier şi o răbdare ce picură pe piatră până ce sapă adânc în ea.→ REMUS FOLTOŞ

Excurs despre Lupta cu Diavolul Una din cărţile lui Dăncuş conţine în titlu cuvântul „Antidiavolul”. E simptomatic. Cred că în toate scrierile sale vorbeşte despre această lupă cu forţele răului la care participă chiar înseşi aceste scrieri. Se simte în toată opera sa un aer straniu, aerul acestei bătălii tacite, mocnite, ce se duce chiar scriind, vreau să spun – în timpul producerii textului. Forţele răului îl presează să scrie căci îl presează să li se opună prin cuvânt. Spargerea tăcerii şi conceptualizarea răului au o funcţie catharctică, una de expiere a răului. Chiar citindu-l sufletul tău se face mai bun, devine mai omenesc, îşi pierde caracterul de fiară, bestialul intrinsec vieţuirii şi speciei. Faptul că te pune mereu pe muchie de cuţit, te invită să alegi între bine şi rău este exemplar în fenomenul de contagiune al acestei lupte. În altă ordine de idei, Dăncuş te pune în scrierile tale în faţa Alternativei, îţi dă ultimatumul – „acum sau nicicând”. Asta mi se pare stupefiant de-a dreptul. La fel ca izul scrierilor sale, caracterul ultimativ al alternativei te ridică deja la o nouă condiţie. Ţi se dă şansa să devii om. Nu om pentru a doua oară. Şi atât. Dar om pentru eternitate – urmându-l pe Hristos. Agonia indiferenţei Încet, încet, Ştefan Doru Dăncuş, cel despre care este vorba în această carte, trece printr-o experienţă inefabilă a propriei mele receptări. Este un autor pe care nu-l poţi înţelege decât recitindu-l, este un autor pe care nu-l poţi iubi din prima – nu te lasă el să faci asta, te ţine la distanţă. Nicăieri ca la el textul nu te ţine la mai mare distanţă, la o distanţă care îţi spune că te-ar iubi şi el aşa cum îl iubeşti şi tu sau cum ai început să-l iubeşti citindu-l, dacă toată această afacere n-ar costa cheltuirea unui spaţiu al singurătăţii existenţiale despre care autorul este conştient că nu poate fi străbătut, penetrat. Dedându-te doar înstrăinării conştientizate mai poţi salva din dragoste doar ceea ce mai rămâne – unitatea de singurătăţi. Dar e o unitate de singurătăţi pilduitoare. Tot ce scrie Dăncuş poate fi încadrat, după cum vom mai spune, într-un curent existenţialist românesc ce debuta demult cu Cioran. Însă acest om are o deschidere mai vastă - deschiderea unui om conştient de damnarea epocii sale. Cioran a fost biruitor în tot ce-a scris. Dăncuş e debusolat. Dezamăgirea

cioraniană are o finalitate stilistică ce se încadrează în perimetrele lucrurilor sau operei bine făcute. La celălalt, damnarea ocupă tot spaţiul expresiei. Este părtaşă stilului alambicat şi dezlânat, fragmentat mai bine spus. Pe ici, pe acolo, zvâcniri ale unui talent zbănţuitor şi tenace îşi fac loc în expresie. Dacă ar fi să îi examinăm întreaga operă am rămâne surprinşi de delicateţea metaforelor care se aplică unui dezgust absolut de viaţă - aşa cum este ea, sau de lume – aşa cum este ea. Cu dar profetic, el vede o alta, mai strălucitoare, mai verde, mai plină de adevăr şi de Lege.

Afacerea lui Dăncuş cu Legea e veche. Ne spune lucruri simple cum ar fi cele privitoare la importanţa netrăirii vieţii la întâmplare. E un fior etic aici, un fior eminamente etic. Însă îmbracă mesajele sale de multe ori revoluţionare, în metafore şi simboluri de un farmec aparte. Deghizarea lucrurilor sfinte şi de o importanţă capitală în banalităţi este tertipul la care recurge subiectivitatea auctorială de multe ori absconsă. Nu putem să nu vedem şi să înţelegem la Dăncuş un fior metafizic ce era exprimat de către medievali prin simbolul cărţii - care este Universul, şi unde fiecare lucruşor reprezintă litera pusă acolo de Creator în virtutea unui plan bine stabilit dinainte. Fiorul unei astfel de paranoia cosmică se simte în opera întreagă. Parcă se lasă scris, parcă nu el scrie cărţile sale ci îi sunt dictate după un plan universal la care ia parte. Pe de altă parte vinovăţia este un alt teren ferm în care ne aruncă Dăncuş. Nicăieri ca la el nu vom întâlni o jale metafizică mai pronunţată (mai ales în versuri dar şi în proză), o jale alimentată de sentimentul unei depline vinovăţii că exişti, că ai existat, că ai adus o rană spaţiului, că ai fost şi că de asemenea nu vei mai fi. Chiar pentru acest nimic merită să fii vinovat ca şi cum Dumnezeu s-ar fi mutat în tine şi lai fi făcut singurul răspunzător. Tribulaţiile din proza lui Dăncuş sunt mai mult decât interesante. Ar fi cele obişnuite pentru un poet: că nu poate fi înţeles, că pentru asta e taxat, că în contra acestui lucru se întâmplă

să-l mai împingă de la spate şi îndatoririle de cetăţean sau de părinte. Subiectivitatea auctorială contemporană şi intrinsecă nu se mai zbate să găsească mari simboluri. După cuceririle infernale ale psihanalizei simbolurile sunt cu mult mai aproape de noi. Ele sau interiorizat şi s-au amplificat pe palierul faptelor obişnuite de conştiinţă. Dacă Jung găsea în artă sau în vise o viaţă banală dar legată această banalitate prin mii de firişoare de marele universal, iată că la Dăncuş funcţionează tocmai această suprapunere alchimică a planurilor sensibil-inteligibil într-o formă specifică lui. Este destul de greu de localizat efortul spre universal, de fapt, efortul banalităţii spre fapt sacral dar el există în toată opera sa. Aş zice că e puţin prea complex. Poţi găsi orice la el: simbol, sentiment, metaforă, întâmplare, plan divin, vis, într-o mixtură greu de descifrat dar care face chiar farmecul prozei sau poeziei sale. Proza se transferă în poezie şi problemele poeziei se transformă în proză. La fel de bine scrise, ambele – poezia şi proza – denotă un spirit preocupat nu de formă ci de idee. Autorul nu se simte mai bine în proză sau şi mai bine în poezie. El vrea să transmită ceva. Dar ce vrea să transmită e întrebarea? Citind volumul de proză poetică „Apocalipsa după Dăncuş” am rămas surprins să constat că ceea ce vrea să transmită Dăncuş sunt lucruri banale care i se întâmplă chiar lui. Însă aceste banalităţi situate narativ într-un timp poetic imemorial pe care sau în care plonjează atât de profund, sunt de un simbolism extrem de precis. El scrie toate aceste lucruri cu conştiinţa că „e bine” aşa cum le scrie dar fără control conştient. Şi chiar e bine cum anume scrie. Îi iese. Nu-mi propun să merg la esenţă şi să detaliez, nu-mi stă în fire. Tot ce pot să fac e să fixez în abstracţiuni tensiunile literare care uneori ating extremele unui simbolism transcendent, un simbolism ce face să vibreze zona concretului cu zona inextensivului încărcat de inteligibile. Ca la orice mare scriitor lumea concretă şi experienţa acesteia nu poate decât rezona cu o lume spirituală la care autorul se simte apartenent. Puterea transfigurării este cea mai intensă activitate scriitoricească a sa. El poate transforma un „mers să-ţi plăteşti impozitele şi taxele” într-un descenssus ad inferos modern, actualizat. Asta din perspectiva legii omului care a înlocuit legea firescului – adică cea a lui Dumnezeu.

Degeaba i-am jurat că nu e vorba de un amor

PAMFLET

„Allons-y14, Miţule !” Pe când mă pregăteam să o şterg englezeşte duminică de acasă, iată că vine franţuzoaica mea şi mă ia din scurt cu un proverb spus direct în româneşte: „Baba arde şi ţara se piaptănă!” E lucru ştiut că, dacă o dă ea pe româneşte, situaţia e gravă, aşa că nu am râs, ci doar am ridicat o sprânceană, ca Roger Moore pe când juca în Sfântul. Dându-şi seama de confuzie, ea se corectează şi pune imediat termenii proverbului la locul potrivit: „Ţara arde şi baba se piaptănă!”. Aşa, da! Dar faptul nu are darul de a mă lămuri asupra intenţiilor ei şi nici asupra modului în care o fi aflat de malversaţiunile mele. Deci, mai ridic încă o dată sprânceana, trăgând de timp şi sperând doar să nu fiu bănuit că aş avea un rendez-vous… amoros, când eu abia apuc să scap noaptea la programele TV transmise din ţară ca să o mai răresc cu îndatoririle amoroase. Aşa cum ştiţi din antepenultima mea scrisoare, ajunsesem cu „duşmanul de casă” – iar nu de clasă, că doar şi ea e din „bobor”, numai că din cel franţuz, adică din beuple15 !!! – la un acord ai cărui termeni mă condamnau până la urmă la un fel de sclavaj sexual. Conform acestuia, aveam totuşi dispensă pentru vizionarea târzie a programelor transmise după ora României, numai dacă acestea ar fi vehiculat nişte evenimente politice ce ţineau practic în 2011 de imposibil. Doar că protestele din Piaţa Universităţii din Bucureşti, cât şi din ţară, au făcut ca în lumea politică micţiunea să depăşească ficţiunea, de vreme ce şi ultima curea de transmisie de tip Boc a făcut poc! (după care „s-a revizuit, dar nu s-a schimbat nimic”). Aşa că o serie totuşi nesperat de lungă de termeni din lista acordului nostru post-marital s-au activat, spre marea mea uşurare… Această gură de aer nocturnă de-a dreptul salvatoare avea însă neajunsul că putea naşte suspiciuni feroce tinerei mele partenere de produs odrasle franco-române. Mai ales că acum pretindeam, hodoronc-tronc, că mă duc împreună cu un amic, farmacist din comunitatea românească, la o adunare très tendance16. Era vorba de o închipuită colectă în favoarea unui O.N.G. dedicat unui scop nobil: salvarea viermilor inelari (!?) ameninţaţi de poluare, ca urmare a escaladării manevrelor militare din Golful P(i)ersic… Desigur, anterior mă aranjasem cu „şpiţerul” ca să-mi confirme alibiul, în cazul în care franţuzoaica, pe care nu doream să o implic ca să nu aibă cumva apoi de tras ponoase, „intra la idee” că aş înşela-o şi i-ar fi dat un telefon de verificare. El a fost imediat de acord să mă ajute, cu condiţia ca şi eu sa fac la fel când i-o veni şi lui cheful (aici mi-a făcut complice cu ochiul) să scape boii în trifoi cu vreo nana17 anorexică şi decomplexată.

______________________________________________ extraconjugal şi că intenţia mea era să o tai direct la manifestaţia organizată de studenţii români în faţa Parlamentului european (că la aceea din faţa Consulatului nu m-am dus, că şi acolo se filmează, iar de ăştia care rămân pe loc – chiar dacă se schimbă kalimera politică la vârf – mai ai nevoie nu se ştie când şi pentru ce). „Bine, bine, dar ce să cauţi tu acolo, om bătrân (auzi la el, cum mă taxează!), împreună cu studenţii?”. La care eu îi dau un răspuns ca la carte, în cel mai pur limbaj de plexiglas, dar cu finalizare patetică: „Păi, e natural să fiu alături de nucleele sănătoase ale neamului împotriva impostorilor ce au desăvârşit sub ochii noştri sistemul politico-statal românesc sub forma unei cleptocraţii. Că doar de răul şi sila ăstora ne-am desţărânat!” Cu o expresie de genul „hai, că nu mă abureşti tu pe mine cu d’alde-astea, craiule, că sunt vulpe bătrână…”, „şpiţerul” a plecat asigurându-mă încă o dată de ajutorul lui dezinteresat (!?) şi necrezând o iotă din ceea ce îi spusesem. Oarecum liniştit de soliditatea alibiului, dar şi băgat în corzi de abordarea piezişă a consoartei, băteam treiş’pe– paiş’pe de nerăbdare, fiind pe picior plecare la demonstraţie, căutând însă în acelaşi timp a nu stârni suspiciuni. Când o aud pe draga de ea continuând: – Ţie nu ţi-e jenă să umbli aiurea, când la tine în ţară renaşte spiritul civic? Ce fel de român eşti tu? – Unul care tocmai a primit cetăţenia franceză… – Te rog să nu fii impertinent! Să ştii că toată lumea bună care a trecut în ultimele zile pe la galerie şi care ştia că sunt combinată cu un român mi-a cerut lămuriri despre situaţia din ţara ta… – În cazul acesta, Puterea nu se va mai putea spăla cu toată apa din Ill şi Rin la un loc… încerc eu să-i cânt eu în strună. – Da, da… şi m-au felicitat pentru ideea de a demonstra şi noi împreună cu românii şi francezii de aici împotriva acelora care îi conduc pe românii de acasă. – De a participa „cine?”, abia îngân, sugrumat de uimire… – Noi doi!!! Mon chou18, că fără mine ai fi… varză (ultimul termen spus iarăşi în româneşte, că să-i iasă franţuzoaicei mele jocul de cuvinte)! → HYDRA .T.

Haidem acolo ! (fr.). Peuple pentru popor (fr.), termenul fiind „tratat” după reţeta lui I.L. Caragiale prin înlocuirea lui „p” iniţial cu „b”, conform unui betacism din limbajul popular. 16 Foarte la modă (fr.). 17 Gagică, în jargon (fr.).

Dragul meu, în limbajul afectuos, familiar (fr.); expresia ar înseamna la sensul propriu: „Varza mea” (!), de unde şi jocurile de cuvinte de mai jos.

Ia te uită, frate, cu cine îmi împart eu soarta şi alte cele: cu o adevărată Jeanne d’Arc (în partea de sus) altoită pe o Miţa Baston (în partea de jos)! Iar în clipita în care am priceput cu mare mulţumire că noi suntem iarăşi pe aceeaşi lungime de undă, încep să mă răsfăţ şi să fac pe niznaiu’: – Lasă, dragă – ma chère, să demonstreze acu’ în frig şi zloată şi să-şi spele păcatele cei care s-au lăsat păcăliţi la vot şi care, în loc de faire ses choux gras19 au făcut chou blanc20… – Ba, nu! E o datorie morală să se participe la astfel de demonstraţii, de vreme ce actuala putere s-a instalat la voi şi pe voturile exercitate „miraculos” la 14 secunde de către românii ce se pare că au votat la Paris… – Dacă-i pe aşa: Allons-y „Miţule, şi... hai şi noi pe la revuluţie. Ne îmbrăcăm, domnule, frumos, şi o luăm repede pe jos pân' la teatru...” (că tot e Anul Caragiale!)… După care luăm de la capătul liniei tramvaiul „E” şi mergem taman până la Parlamentul european. – Ba, nu! Mai întâi trecem pe la garaj! Având în vedere începuturile furtunoase ale legăturii noastre amoroase, am ezitat să accept peste program o suspectă invitaţie feminină în garaj. După ce m-a asigurat că e doar vorba să luăm de acolo pancarta pe care o făcuse la comanda ei un pictor ce expunea atunci la galerie, am plecat în grab’, pentru că nu se făcea să întârziem la întâlnirea cu istoria programată taman la orele 15 „trecute fix”. Ce scria pe pancartă nu o să vă spui ici-şa, pentru că nu dorim să fim prea lesne identificaţi, nici de ăştia de aici şi nici de ăia de acolo. În schimb, ştiu că m-am răcorit strigând multilingv tot ce am avut pe sufletul meu de exilat, chiar şi atunci când televiziunea venise să filmeze (şi, iarăşi, nu erau singurii…). Aşa că, peste câteva zile, când m-am întâlnit din întâmplare cu „şpiţerul” meu, eram deja o celebritate în faţa căreia acesta îşi scoate larg borsalina de pe tivgă, tunând de la câţiva paşi plin de admiraţie: – Chapeau!21 – Ba eu cred că în cazul tău ar trebui să spui: Borsaline! – Răule ce eşti!... Dar, ia zi-i... Nu-i aşa că înţelegerea noastră cu alibiul rămâne în picioare, chiar dacă tu chiar „ţii la onoarea ta de familist” şi nu o să calci în străchini? – Şi, tu,… tu nu ţii la ea…?!? Drept care el o întinde imediat bien faché22 şi „mofluz”, fără să-mi răspunză o vorbuliţă… Ce să-i faci… dacă „n-are manieră”!

Literatură şi film

Pe ecrane străluceşte acum o altă ecranizare a celebrului roman Bel-Ami, scris de Maupassant. Regizorul Nick Ormerod i-a reunit în distribuţie pe Robert Pattinson, Christina Ricci, Uma Thurman, Kristin Scott Thomas ş.a. Filmul sintetizeză în mod inteligent loviturile de teatru ale epocii. Georges Duroy e un produs perfect al vremii, un Julien Sorel ori un Rastignac. Arivismul său se bazează pe farmecul fizic, dar şi pe corupţia malefică din înalta societate. În decembrie 1891, Maupassant are accese de teamă, vede fantome şi se crede urmărit. Moare peste doi ani, iar la înmormântare asistă Proust şi Zola, printre alte celebrităţi. În cărţile lui Maupassant apare o predilecţie pentru spaima trecerii în nefiinţă, pentru moarte şi nebunie. Când Forestier moare (în romanul Bel-Ami, apărut în 1885), el vede „ceva nevăzut pentru ceilalţi, ceva groaznic, a cărui hidoşenie se răsfrângea în ochii lui ficşi” (Bel-Ami, Editura pentru literatură, 1969, Bucureşti, traducere de Radu Malcoci). Spaima de uitare, de cimitir, de ireversibil. Recentul film adoptă un ritm rapid, acompaniat de o muzică devastatoare. Totul e în acord cu evoluţia rapidă, cu neoprirea, cu arivismul mârşav. Robert Pattinson reuşeşte un Georges machiavelic, folosindu-se de un chip proteic, de jocul nuanţat al buzelor, într-un zâmbet când echivoc, când învingător. Ştie că i s-a dat o singură viaţă, că orice carne putrezeşte în cele din urmă. La început, Georges nu are nici măcar un ban, nu cunoaşte pe nimeni, însă hazardul îl ajută mereu. Poate că ascensiunea socială are la bază o serie de întâmplări potrivnice. Georges îl întâlneşte pe Charles Forestier, fost tovarăş de arme din Algeria, iar acesta îl angajează ca redactor la jurnalul de opinie La vie française. Fascinat, el va descoperi saloanele, femeile, politicul, calculele meschine. Va urca treptele puterii graţie femeilor care îl adoră. În 2005 rula ecranizarea lui Philippe Triboit după acelaşi roman, cu Sagamore Stévenin, Claire Borotra şi Florence Pernel. Regizorul s-a oprit la aspectul superficial, colorat, spectaculos. Costumele sunt desăvârşite, ambianţa e pariziană, dar machiajul are sclipiri jenante. În film nu există scene profunde. Chiar dacă recentul film al lui Ormerod are certe calităţi, nici el nu se apleacă asupra paginilor în care doamna Walter îl zări pe Isus în tabloul din seră, care semăna cu Bel-Ami în licărirea tremurătoare a lumânării. Din gelozie, doamna Walter îşi ura propria fiică. Suzanne şi Georges „îi treceau mereu pe dinaintea ochilor îmbrăţişaţi împreună cu Isus Cristos, care binecuvânta dragostea lor nelegiuită”. Sunt în acele capitole chiar „dihănii, fantome ciudate şi înspăimântătoare arătări de basm”. Adică spaima lui Maupassant, reiterată mereu. ALEXA DRU JURCA

A scoate profit (fr.). Expresie franceză echivalentă cu A nu face nicio brânză. 21 În sens propriu: pălărie, având însă în forma sa exclamativă şi sensul de: Jos pălăria ! (fr.). 22 Tare supărat (fr.).

spectator să treacă aproape prin aceleaşi emoţii prin care trec personajele filmelor sale. În urma realizării celor trei filme prezentate mai sus, Lars von Trier a fost declarat un regizor misogin, asta din cauză că personajele principale feminine erau supuse unor torturi mai mult sau mai puţin în adevăratul sens al cuvântului. Deşi Emily Watson (Breaking the waves) şi Nicole Kidman (Dogville) s-au mulţumit cu un singur rol în filmele lui Von Trier, cântăreaţa Bjork a declarat în mai multe rânduri că nu va mai lucra vreodată cu acest regizor, deoarece a făcut-o să sufere pe tot parcursul filmului. Se spune că aceasta îşi începea ziua spunându-i zilnic lui von Trier că îl dispreţuieşte. Filmul care l-a adus din nou în atenţia publicului pe Lars von Trier a fost Antichrist (2009), considerat unul dintre cele mai controversate filme realizate vreodată. În momentul în care a fost lansat la Cannes, a reprezentat un şoc pentru întreaga lume din cauza scenelor explicite de diferită natură. Astfel au existat mulţi oameni care au părăsit sala de cinema în mijlocul vizualizării. Cu toate acestea, Lars von Trier s-a autointitulat cel mai bun regizor în viaţă şi asta pe bună dreptate. Trecând peste controverse, în Antichrist se poate observa clar influenţa regizorului rus Andrei Tarkovsky, fiind un film poetic, simbolist, care, ca spectator, te provoacă. Ultimul film realizat de Lars von Trier, Melancholia (2011) tratează sfârşitul lumii, dar într-un mod diferit, opus producţiilor hollywoodiene. Melancholia nu semnifică altceva decât depresia, boală cu care s-a confruntat chiar regizorul în urmă cu câţiva ani. Din păcate, filmul a pierdut în faţa producţiei The Tree of Life de Terence Malick, dar asta cu siguranță din cauza declaraţiilor făcute la Cannes. Când vine vorba de un regizor care excelează în domeniul său (cum ar fi Roman Polanski), nici Lars von Trier nu ar trebui judecat din punct de vedere profesional pe baza declaraţiilor sau a personalităţii sale. Filmele sunt oglinda lui ţi acestea trebuie să fie luate în considerare. Van Gogh a dorit, de asemenea, să se căsătorească cu o prostituată şi a depins financiar toată viaţa de fratele său. Cu toate acestea, e considerat unul dintre cei mai buni pictori care au existat vreodată. Toate geniile au fost nişte persoane extravagante care au făcut lucruri controversate. Din punctul meu de vedere, Lars von Trier intră în această categorie. El este un auteur, un regizor care face cinema în adevăratul sens al cuvântului. Deşi considerat misogin, actriţa de naţionalitate franceză Charlotte Gainsbourg a colaborat cu von Trier în cadrul a două filme, iar acum a acceptat să joace în al treilea. Alţi actori, precum Stellan Skarsgard, Udo Kier sau Jean-Marc Barr au colaborat cu acesta la multe proiecte, dovadă că sunt oameni care îl apreciază cu adevărat pe von Trier. Lars von Trier este înconjurat de un mit, un regizor care are o plăcere de a şoca publicul. Mulţi nu îl înţeleg, dar aceia care îl apreciază sunt martori la un adevărat tur de forţă al cinematografiei adevărate condus de Lars von Trier. MĂDĂLI A POJOGA __________ Am remarcat-o pe Mădălina Pojoga la un concurs de creaţie, „Brâncuşiana”, organizat de Grupul Şcolar „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Mureş. Elevă, la Colegiul aţional „Unirea”, a profesoarei de limba şi literatura română Maria Motorga, Mădălina Pojoga m-a convins prin calităţi nu foarte des întâlnite la tinerii de azi. În plus, ea se manifestă şi într-o zonă vitregă a publicisticii culturale: filmul. Îmi pun mari speranţe că în Mădălina Pojoga vom avea nu doar un jurnalist de excepţie, ci şi un comentator al fenomenului cinematografic. ( . Băciuţ)

Film

În 19 mai 2011, regizorul danez Lars von Trier a fost declarat persona non grata la Festivalul de Film de la Cannes din cauza declarațiilor făcute despre nazism. El declara că deși Hitler nu a fost un om bun, totuși simpatizează cu el în unele ipostaze. Reacțiile nu au întârziat să apară, cauzând un şoc în întreaga lume. Cu toate că von Trier a prezentat scuze, efectele negative nu au încetat să apară. Ultimul lui film, Melancholia, deşi un favorit al competiţiei, nu a câştigat marele premiu, iar von Trier are interdicţie pe viaţă la Cannes. Cu toate acestea, regizorul spune că ăsta e umorul său tipic danez şi, din păcate, majoritatea nu îl înţelege. Astfel, Lars von Trier continuă să-şi construiască imaginea de om controversat nu doar cu ajutorul declaraţiilor, dar şi al filmelor realizate. Deși câștigase numeroase premii la diferite festivaluri de film, von Trier a devenit cunoscut publicului prin intermediul mişcării cinematografice Dogma 95, înființată în 1995 cu ajutorul altui regizor, Thomas Vinterberg. Această mișcare are ca scop purificarea cinematografiei prin renunțarea la efectele special de orice fel, schimbări puține la editare. Regizorii trebuie în acel context să se concentreze pe poveste și pe jocul actorilor. Printre regulile Dogmei se numără filmarea în decor natural, cameră mobilă, cu sunet și imagine produse simultan. Astfel, în cadrul Dogmei 95, Lars von Trier a realizat Idioții (Idioterne) în 1998. Acesta spune incomoda poveste a unui grup care trăiește în comun pentru a protesta împotriva culturii burgheze a confortului, pretinzând că sunt handicapaţi. Într-un fel, cineaștii Dogmei pot fi comparați cu Idioții lui von Trier, pentru că și ei încearcă să recapete o anumită inocenţă, renunțând la maniere și convenții. Pe parcursul anilor, von Trier renunță la convențiile Dogmei, deşi îşi păstrează stilul inconfundabil. Realizat în afara Dogmei, Breaking the waves (1996) relatează povestea lui Bess și Jan. Proaspăta căsătorie este zdruncinată atunci când Jan pleacă să lucreze pe o sondă petrolieră. Bess se va ruga ca acesta să se întoarcă, numai că el va veni, dar paralizat. Dispusă să se sacrifice, pornește într-o călătorie care o va omorî, dar s-ar putea să-i salveze soțul. Tema centrală a filmului este iubirea nemărginită, dar și încrederea oarbă pe care unii și-o pun în credință. Filmat cu o cameră video și captat pe un monitor Cinemascope, Breaking the waves este o parabolă sumbră caracteristică imaginației lui von Trier. Cu muzica originală a lui Bjork, filmul Dancer in the dark (2000) prezintă povestea complicată a Selmei (Bjork), o muncitoare emigrantă care, încercând să-și salveze fiul de la o tulburare genetică, boală care îi distruge vederea Selmei zi de zi, va fi nevoită să omoare un om. Ca în precedentul Breaking the waves, personajul Selmei se aseamănă cu Bess, amândouă fiind nişte fiinţe inocente, o raritate în această lume dominată de haos. Amândouă încearcă să salveze o persoană iubită, fără să ţină cont de obstacole. Dogville (2003) relatează povestea unei femei care fuge şi îşi găsește adăpost într-un sat uitat de lume, unde sătenii încep să profite de ea. Poveste fără înflorituri de John Hurt şi filmat pe casetă video HD, filmul nu are decoruri; acţiunea de a deschide o ușă este reprezentată de sunetul respectiv, iar actorul pășește peste o linie trasată cu creta. Tema principală a filmului este corupţia omului şi capacitatea sa de a face rău. La fel ca în Dancer in the dark, von Trier dă câte o lovitură cu fiecare scenă pe care o filmează, făcându-l pe

încât aduce-n fire frisonul bastardizării de lume dar, mai ales, adulmecă-n Fiinţă revolta faţă de Dumnezeu până la transformarea mâinilor rugii în pumni ai luptei „cu” Dumnezeu… treptat Scena s-a delăsat cuprinsă în voalul unui Joc dintru o istorisire a tuturor irosirilor recente, ale vieţii fade cu sete povestită (nimeni dintre noi nu a îndrăznit să se apropie de „lepros” pentru un pahar cu apă) şi cu furie recuperată în cruzimea privirii sau a râsului factice fiindcă nici măcar de-o ţigară nu a fost loc în monolog; Actorul şi perfecţiunea detaliului încep de la intrarea în Scenă, culminează cu un machiaj pilduitor şi se desăvârşeşte cu încadratura aleasă în cel mai sublim mod cu omenească putinţă; Scena sărutului este fragil amintită ca mai apoi, după ce costumul mirelui este pus la locul trupului cuprins de plăgile lumii, să fie atât de cu tandreţe fărâmiţată-n dorinţă şi neîmplinire… sărman copil, cel scăpătat din lumea cea maculată a leprologiei (cum să rămână între cei suferinzi şi decadenţi când lumea, lumea este atât de strălucitoare, luciferic de iluminată şi parcă nesfârşită în trupeştile-i împătimiri?) se afundă într-un alt coşmar, de departe cel mai tiranic; acela al lumii cu mult mai vlăguită de tarele înstrăinării de Hristos – până şi preotul se ascunde după Altarul slujirii când înaintea sa stă evidenţa descărnării trupeşti care-i putrefactă şi sângerează purulent şi nicidecum când vin împătimirile din a urâciunii or a pustiirii vanitate care în zilele vremii fascinează lumi şi recrutează idolatri…nici vagabond, nici cerşetor, nici fără ţinut, nici măcar exilat, cu atât mai mult fără de suflet, el este doar un biet lepros, din neatenţia sa (paharul cu apă i-a fost rămas, ca dat, al sorţii) ori poate dintr-o ispăşire a poverii unei vieţi la început confiscată de boli, mai apoi acaparată de tentaţia bolnavului permanent, sfârşită într-un vid al idolatriei (idolatria de eul specifică omului atât de suficient sieşi până la atingerea statuarului nabucodonosorian sau lumii prin care trecerea sa este una plină de furie, frică şi frivolitate) … leprosul este omul cade adastă următorul pas al sorţii cu indiferenţă faţă de o lume cu suflete străvezii, un bolnav înaintea unei lumi nici măcar închipuite–n sine, ci doar buimacă în alergarea-i printr-un timp care nu mai ajunge vremilor idolatriei de eul a omului egolatru… tentaţia sa de apropiere către lume eşuează ca de fiecare dată din pricina urmelor buboase ale leprologiei şi totul este sfârşeală atunci când himera pierde urma Lui Hristos şi rămâne claustrată în dorinţa ţărânei trecătoare… astfel în tot acest carusel de vieţi şi lumi sfâşiate prin sfârşire anapoda şi supuse fărâmiţării fără ancora Celui Viu rămas-au lui drept amintire, o rochie de mireasă şi mereu acelaşi suspin chircit de dor în van după „Sărută-mă”, „Sărută-mă”, „Sărută-mă” … ŞTEFA -MIHAI MARTI ESCU

Scena

„Sărută-mă” este mai mult decât o piesă de teatru; este un portret al omului, un chip cioplit de incurabil trecător printr-o lume aflată în deriziune… omul „epistolei”. „Sărută-mă” este cel care îşi caută eul din acasă într-o lume fizic sănătoasă, dar moral şi spiritual la fel de vlăguită dinspre plaga cu care din căderea în uitare s-a ales omul din portret… succesiunea când hidoasă, când prefăcută, când, mai ales, hulpavă după un iz al arginţilor ai „medicilor” din viaţa sa s-au răsfrânt înspre „decalogul” bolilor din copilărie, ca mai apoi să se işte tentaţia unui narcisism lovit de vanitatea bolnavului mereu, totul fiind săvârşit prin ignoranţa oportunistă către mila celorlalţi care-l seduce întru ispita de a nu mai fi decât prin permanenţa în mereul maladiv… un bolnăvicios atins de întregul patologiilor care oferă generozitatea unei vieţi acoperite de privilegii arogate sau servituţi ocrotite de aserviri, de cele mai multe ori cinic calculate; un bolnav poate încă din ziua în care s-a născut într-un trup, e drept, purtător de acel stigmat fără cusur al fragilităţii, dar niciodată atât de atins de slăbiciuni imunitare încât să fie în clinic sau cronic toată vremea… un inuman ce se strecoară parşiv şi rigid printre draperiile unei vieţi fade sortite unei false contemplaţii… golul său sufletesc este aparte atunci când natura dintru acasă apare ca decadentă prin recurenţa la gestualul deprins de a fi în afara realului lumii şi fatalmente desprins de imprevizibilul cel fără automatisme doar ridicate la rangul de conivenţe, dintre cele mai brutale însă… o trufaşe fire captivă tacit acelor lucruri care înjosesc treptat şi înşelător Fiinţa, care o năpăstuiesc cu acea previzibilă stare de mizantropie, tivită pe fărâma sa de conştiinţă precum o crustă care acoperă paloricul pretenţiei marginalului către muntele întâlnirii inimalo– mentale… Actorul deţine un manifest foarte periculos către o lume de astăzi fără repere ale viului şi tot Actorul (ce voce, ce intonaţie, ce privire şi ce mişcare-n Scenă, câtă naturaleţe-n Joc…) monologhează rostuind un cuvânt precum acel ultim suspin al omului înaintea unei lumi fără vlagă întru credinţă iarăşi şi iarăşi. Actorul dialoghează cu spectatorii, întipăriţi pe scaune şi aşteptând un deznodământ, care de fiecare dată se încheie cu dor către iubirea pe veci pierdută, dar mereu în plânsul celui rămas, aflată… de la singurătatea unor boli banale dar repetitive la „solitudinea” crustală, şi uite cum aflăm astfel că leprologia este „vindecătoarea” „ştiinţă” atât de maculantă 83

Scena

De multă vreme, publicul mureşean nu a mai reacţionat într-un mod majoritar pozitiv aşa cum s-a întâmplat în cadrul reprezentaţiilor piesei „Clinica”, pe scena Studio a Universităţii de Arte din Târgu-Mureş, în regia semnată de Dana Lemnaru. Succesul cu care spectacolul trece rampa este explicat şi de faptul că el se bazează pe o piesă originală, scrisă recent de un dramaturg român, piesă ce se axează pe realităţi, relaţii şi moravuri actuale. Observator al vieţii cotidiene şi publice, autorul Adrian Lustig încearcă să surprindă cu o matură stăpânire a dialogului şi cu o oarecare inventivitate în construirea de caractere şi expresii tipice, anumite aspecte din psihologia individuală şi colectivă prezente în societatea românească. Rezultatul este o piesă care se înscrie în panorama comediilor uşoare, chiar dacă, pe ici, pe colo, e punctată de accente satirice fără consecinţe grave în viaţa personajelor. Totul se petrece în atmosfera agitată a unui ospiciu deocamdată populat doar de doi locatari “cu acte în regulă”: un fost boxer şi un actor neîmplinit. Începutul piesei coincide cu sosirea unui aspirant de data aceasta, la diagnosticul de nebun, un bancher corupt care, prin simularea nebuniei şi internarea în ospiciu, vrea să scape de o eventuală pedeapsă cu închisoarea. Dramaturgul a conferit personajelor sale o libertate de mişcare aproape inepuizabilă, iar piesa poate fi privită astfel şi ca o probă de virtuozitate pentru interpreţi. Puţin crispat, însă cu perspective sigure în registrul marilor roluri de dramă şi cu o carieră promiţătoare, este Alin Stanciu (boxerul Narcis Pasăre). Eugen Neag (Raul Dragobete) are o voce de scenă lirică, devenind pitoresc în pragul „marilor împăcări” ale personajului său cu destinul. George Sfîrăială (bancherul Crinu Săndoi) reuşeşte performanţa actoricească de a nu fi mereu la fel pe parcursul spectacolului, trecând cu nonşalanţă de la inflexiunea unei voci rigide şi calculate la demenţa simulată a agresării unei statui. Oana Crişan (bucătăreasa Angelica) ştie să fie frustă şi amuzantă, „cu draci” cum s-ar spune. Cristina Lupu (psihiatrul Violeta Drăghici), în parte datorită calităţilor fizice pe care le posedă, reuşeşte admirabil notele de senzualism provocator ale personajului său, mai puţin cele profesionale. Cu tot nervul şi prestanţa sa rămâne incertă în intenţii. Răzvan Chelar creează imaginea unui director de ospiciu indolent şi întregeşte galeria de actori în acest spectacol ambiţios.

Regia nu s-a ridicat decât parţial la nivelul potenţialului comic al piesei şi resurselor actoriceşti, lăsând neexplorate sau insuficient pregătite scenic lovituri de teatru şi alte importante rezerve de ridicol conţinute de text. Se trece cu uşurinţă peste multe răsturnări de situaţie, fapt ce dezvăluie lacune în mânuirea ritmului scenic sau în dozarea cu măsură a raportului dintre momentul expunerii cauzei şi cel al declanşării efectului. Din păcate, regizoarea nu a rezistat modernismelor frivole şi lipsite de substanţă prezente pregnant în teatrul actual şi caută să se adreseze mai mult instinctelor decât raţiunii sau sensibilităţii. Din aceste motive, viziunea sa nu pare a fi subordonată niciunui comandament estetic punând în lumină semnificaţiile şi rezonanţele unui text fără o problematică umană foarte profundă. În ce priveşte scenografia, semnată de László Ildikó, adecvarea la stilul regizoral e completă. Nu am înţeles nici intenţia materializată de a limita spaţiul de joc şi numărul de privitori, dispunând toate scaunele spectatorilor pe scenă. Cu o distribuţie tânără şi exuberantă, spectacolul beneficiază în schimb de dimensiuni valorice care îl impun atenţiei tuturor. SILVIU MILĂŞA

doarme... Ca un bâjbâit înfricoşat de posibilitatea rezultatului mi se zbârleşte pielea de cuvinte de pe suflet, când nu mai pot să mă abţin, în aceeaşi noapte înspăimântătoare. Ca o tobă stricată sună secundarul din ceas, curgândumi noaptea spre zi, subţiindu-mi vocabularul şi aşa firav. Ca un desen cu mâna pe geamul ud, sclipesc stelele agăţate în părul lui Dumnezeu, mărturie a vederii în noapte. Ca o ultimă răsuflare, în momentul de trecere dintr-o lume în alta, merg norii transparenţi pe cerul opac (sau invers?). Ca un murmur călugăresc ce acompaniază liturgic, sună vântul, zbătându-se să îmi ţină spaimele aproape. Ca o trezire leneşă, în zi de duminică totală, se arată zorii, crăpând întunericul ce pentru moment dăduse drumul la fantomele neştiinţelor şi neînţelegerii. Ca un dezacord al unei clape stricate de pian îmi atinge pleoapa lumina, tulburând visele, ascunzându-le la un loc cu cifru între celelalte rostite şi nerostite trăiri. Ca o transă căzută din ochiul lui Dumnezeu mi se dă voie să mă ridic din pat, pipăind după drumul drept... Ca un descântec, se aude cum curge prin mine vâjâitul de litere, silabe, rânduri, toate îngrămădindu-se să se uite prin ochii mei ca printr-o fereastră, la bunul mers al lumii... Ca o cicatrice, pleoapa mea taie lumina cu felii de întuneric, scurte însă pline de spaime pentru cei ce vedeau din înăuntrul sufletului meu. Ca un patefon învechit, ce ştie doar cântece sugrumate, odată la modă, urechea mea redă interiorului zgomote încă neauzite, pentru a le ordona între cuvinte. Ca o coadă de şarpe, drumul de zi cu zi se aşterne sub picioarele mele, însă rămâne suspendat fără direcţie, orbit de lumina din spatele pleoapei, ciuruit de rafale de vorbe îngrămădite într-un cufar vechi care este sufletul meu... Ca un toreador condamnat să fie învins de taurul neîmplinirilor, o ia respiraţia mea la fugă pe drumul acesta iluzoriu, înşelător, fără formă şi capete... Ca o împărtăşanie după multă trudă, mă bucură anotimpurile, în succesiunea lor de neoprit, adăugând noi straturi de învăţăminte minţii mele în plină căutare... Ca un zâmbet larg mă încălzeşte soarele din orice, aducător de lumină. Ca o suliţă de os pătrunde între visele mele îndoiala că nu am ales bine. Ca un miraj de apă când îţi este sete se arată pe cerul plâns noaptea, din nou încheiată la gât cu nasturele lunii. Ca o pedeapsă dulce la un joc cu cărţile vieţii trecerea din ceasornic ne cerne uşor gândurile deja mumificate de aşteptare şi nerostire... Ca un strigăt puternic, greu, Dumnezeu mă priveşte prin crăpătura dintre sufletul meu şi lume şi dă din cap îngrijorat când vede aglomerarea de vorbe. Ca un suflet alergat prin pădurea deasă a timpului fumegând şi ars, ce aparţine veacurilor trecute ce doar se târăsc prin ceaţa prezentului, ca să se afle cine eşti, ca să afli unde ţi se află orbita şi să ştii unde se alungă apele vremii. Ca o tăcere de sfârşit de primăvară, când încremeneşte viaţa-n timp, îngenunchez sub lumina nefirească a lunii. Ca un gând de frig, mă aşteaptă somnul, vehicul către o altă zi şi lume. Ca o viaţă de om, ca un suflet pierdut, amintirile despre viitorul trecut mă acoperă cu o mare frică. Ca un sau ca o, Doamne, spune tu mai departe… MIRU A IOA A MIRO

Excelsior

„4u mă lăsa / Să cad în viitor/ Să mă destram în timpul ce-o să vină” (Ana Blandiana)

Mi le-am pus pe undeva şi nu le mai găsesc. Sunt ca filmele alb-negru şi mute şi nu le simţi când se derulează mai departe, în neştiut. Pe unde sunteţi? M-am aventurat într-un joc fără reguli şi fără câştigători sau învinşi. Pentru că eu de la început am pierdut, iar ele de la început, chiar mai devreme de a fi, au câştigat. Deşi pare incorect şi anormal, este un joc, iar timpul nu ne aşteaptă, ci merge înainte. Probabil că ar trebui să alergăm şi noi odată cu timpul, însă ne trag amintirile ca nişte frânghii din plumb şi ne înfundă tot mai mult în noroiul lipicios al trecutului. Am găsit un rest de vis. Parcă în loc să mă completeze, mă face şi mai mult să uit. Mă înceţoşează, mă ascunde în fumul viitorului. Până la urma, e un vis nevisat încă, început într-o seară, neterminat într-o dimineaţă… E linişte afară. Doar nişte strigăte de vise întârziate ce rătăcesc prin câmpul alb. De ce să rămânem trişti, clătinându-ne stingheri în faţa a ce urmează? Să vină visele! Oricum ar fi venit. Dar ne e teamă. Ne e teamă să fim singurii, unicii, care stau în faţa zâmbetului alb. Ne negăm unii pe alţii, se neagă lucrurile unele pe altele, se neagă vara pe primavară. Uneori îmi e greu, mie, suflet gramatical, să mă urc pe panta apoasă a cuvintelor şi să-mi afund degetele în pământul din silabe şi virgule. Dar aşa trebuie. Uneori îţi e silă să escaladezi orele alpine şi să rămâi şi fără de tine. Însă mereu urci. Suntem cu toţii contra vântului, contra morilor de vânt, încălecaţi pe rosinante – cai, alergând himere într-o lume halucinantă. Nebuni clasici printre nebuni moderni. Şi mai pierde curcubeul o culoare când mai alunecă cineva printre cuvinte, către o altă lume. Alpii secundelor – ding dang – se crapă prin aurore şi trebuie să-i coasem. Că doar nu se cos singuri, întorcându-se pe dos, ascunzând peticul de rău cu poeme de cifra şapte. Nu… îi coasem noi, rupând aţa din suflete şi pânza din speranţe. Aşa că ne numim „ne-născuţi”. Mergem pe străzi în amurg, contemplăm nopţile care ar fi fost roşii fără de palida lună şi ne mişcăm prin ochii presupuşilor şi asumaţilor născuţi. Uneori cred că timpul sângerează de noi, dar în ziua următoare sângerăm noi din cauza timpului. Există sfere? Rotunde. Pline, complete, întregi, cuprinzând idealuri de mult uitate. Fără noimă. Şi continuăm să ne derulăm, să ne deşirăm în aer spumos, fără să ştim cât, până când şi până unde.

„Şi sufletul geme muşcat de trecut”

(Tudor Arghezi – Prigoana) Ca un strigăt surd, mă doare gândul nerostit, ivit printre picăturile de vis din sufletul meu, atunci când mă trezesc în negreala nopţii. Ca o vorbă bună, de alinare, mă mângâie pe cuvinte razele lunii, care încearcă să facă lumină când lumina

viață și strălucire în lucrări intrate în marea galerie a picturii româneşti. Fără a-şi propune să concureze fotografia, oricum sunt limbaje diferite, dar luându-şi şi libertatea imagisticii fără graniţe, artiştii plastici au făcut din floare un adevărat personaj, pe care l-au portretizat atât în dimensiunea exterioară, cât şi în rezonanţele energiilor interne, potenţate de simbolistici cromatice, ori de fascinaţia formelor. „Floarea vieţii”, florăria-galerie de artă din str. Ştefan cel Mare nr. 1 din Târgu-Mureş, e un astfel de spaţiu al deschiderilor polivalente. Pentru că, dincolo de florile care-şi găsesc în designerul Mihaela Liţu un artist al compoziţiilor florale vii, „Floarea vieţii” este şi spaţiul întâlnirilor artelor. Pe lângă artişti plastici, aici vor avea loc recitaluri poetice, muzicale, lansări de carte. Debutul s-a făcut cu o expoziţie semnată de Klara Balazs şi Marcel Naste, A urmat şi o întâlnire cu poezia de dragoste a lui Grigore Vieru, iar în aprilie va expune pictoriţa Doina Moisescu, Cu siguranţă, „Floarea vieţii” va deveni un loc al întâlnirilor admirabile, al intersecţiilor culturale, al nevoii de frumos – prin natură şi artă.

Coexistenţa celor două, Florărie şi Galerie de artă, în acelaşi spaţiu, nu este deloc nefirească, ba dimpotrivă, dacă avem doar în vedere ce au însemnat florile pentru artiştii plastici, ca şi pentru scriitori, muzicieni, de altfel.... „Sunt flori peste tot, pentru cine vrea să le vadă”, spunea pictorul francez Henri Matisse, iar Pierre-Auguste Renoir, în ultima parte a secolului al XIX-lea, a ales florile ca principalul subiect al tablourilor sale, pictând şi trandafiri, crizanteme, dar şi flori de primavară, care i-au adus notorietate şi permanenţă expoziţională în muzeele pariziene. Şi la noi, pictori importanţi, de la Ion Andreescu („Câmp cu flori”, „Ghiocei”) la Ştefan Luchian („Anemone”, „Cascada tăcută a culorilor”, „Scara cu flori”, „Dumitrița”, „Părăluțe”, „Garoafe”, „Flori de tufănică,” „Anemone”, „Trandafiri”, „Maci”, „Albăstrele”), au acordat un loc important în arta lor și florilor, dându-le

ICOLAE BĂCIUŢ _____________________________________________________________________________________________ Nu ştiu care e misterul, Însă-i de luat aminte: Ea s-a ars cu partenerul Că-i tot face zile fripte. SE DUBLEAZĂ PE SIILE E-o ştire extraordinară Ajunsă în întreaga ţară. Dar zice-un moş de la azil: „Păcat că azi e-ntâi april!” DEZAMĂGIRE

1 APRILIE Primăvara când soseşte Cititorii spun în fală: Vatra Veche dăinuieşte Şi nu este… păcăleală! APRILIE Frumoasă lună, în schimbare, Ningând lumina ei secretă, M-a dus, ca sticla, în eroare, Cu vinul de pe etichetă! VI ALEGERILE! Vin cu urne-mpodobite, Cu speranţe, rânduieli Şi promisiuni menite Să devină PĂCĂLELI! U EI PĂCĂLITE

În lumea asta cât cuprind – Nu înţeleg la cine-i greşul: – Covorul vieţii îl întind, Dar permanent sunt… dus cu preşul! VOCEA COCHETEI LA VÂRSTA TREIA Cu zăhărelul, pui de lei, M-aţi dus, din zori, la asfinţit… Dar ce n-aş da, iubiţii mei, Să fiu şi azi de păcălit!

Când se-ntorcea odată de la piaţă, Prea bine ea nu l-a văzut la faţă, Dar acceptă să meargă la plimbare. Spunându-i că-i frumoasă şi isteaţă, I-a dat, ca drept avans, o sărutare, Fiindcă el dorea să se însoare Când a văzut că viaţa nu-l răsfaţă. A fost o nuntă ca-n poveşti, se spune, Cu invitaţi, de nu-ncăpeau la masă, Şi se-ntreceau în daruri barosanii. Alesul, când văzu aşa minune, Râdea pe sub mustaţa lui stufoasă, Iar în final a şi fugit cu banii. VISĂTORUL Părea un fel de visător Când l-a văzut întâia oară La ora tainică de seară Spunându-i vorbe de amor. În negura crepusculară Cu voce clară de tenor, Părea un fel de visător Când l-a văzut întâia oară.

Î TRE BĂTRÂ I Nevasta mea, să ştii, vecine, Îmi face viaţa foarte grea: Mă-nşeală fără de ruşine, Nu-i pasă de … ruşinea mea!

Cuprins ca de-un fior de dor, O prinse fin de subsuoară, Luându-i banii şi-o brăţară, Încât ea spune tuturor: Părea un fel de visător!

PRECIPITATA PĂCĂLITĂ VASILE LARCO S-a întâlnit c-un domn pe strada mare,

Născut în satul Pomi, com. Borlesti, judeţul Satu Mare, în 23 iunie 1954. A absolvit: în 1973, Liceul de Arte Plastice din Satu Mare, iar în 1982, Academia de Arte Plastice şi Decorative „Ion Andreescu”, din Cluj-Napoca, clasa profesor Nemes M. Între 1982-1991, a lucrat ca designer la Fabrica de sticlărie Avrig, Sibiu, iar din 1992, designer şi patron al S.C. „Ion Art Glass” S.R.L. Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Sibiu, România, din 1985. Expoziţii personale: 1983 – Bucuresti, Sala Orizont, Atelier 35, 1984, 1987 – Sibiu, Sirius Hall, 1992 – Germania, Herringer Galleries, 1992 – Germania, Hannover, 1992 – Franţa, Paris, 1996 – Germania, Coblenz, 1997 – Germania, Badrappenau, 1999 – Germania, Wurzburg, Kunst & Glas Gallery, 1999 – SUA, Oregon, 1999 – Iaşi, Art Gallery, 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010, 2011 – Sibiu, Galeria de artă, 2000, 2002, 2006, 2010, 2011 – Bucureşti, Galeria Orizont. 1982 – Cluj-Napoca – Sala Dalles, Trienala de desen, 1983, 1984, 1985 – Sibiu, Casa Artelor, Salonul Judeţean de Artă Decorativă, 1984 – Bucureşti, Sala Dalles, Qvadrienala de Arta Decorativă, 1985 – Sala Dalles, Expoziţia Republicană de Design, 1986 – Sala Dalles, Bienala de Artă Decorativă, 1987 – Sibiu, Muzeul Brukenthal, Salonul Judeţean de Artă Decorativă – Bucureşti, Sala Palatului, Republicana de Artă Decorativă, 1997, 1998, 1999 – Sibiu, Casa Artelor – Salonul Judeţean de Artă Decorativă, 1999 – Alba Iulia, Expoziţia 4aţională de Artă Plastică, 2000 – Expoziţia 4aţională de Artă, Romexp, 2001 – Galeria Apollo, Artele Focului, 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007 – Bucureşti, Expoziţia Internaţională Cer Glass, Romexpo, 2006 – Arad, Bienala Internaţională de Sculptură, 2007 – Arad, Bienala Internaţională de la Arad, 2007 – Galeria Uap Sibiu, Artele Focului, 2008, 2009, 2010, 2011 – Expoziţii personale – Galeria de Artă Sibiu. 1985 – Germania, Coburg – Expoziţia Internaţională de Sticlărie, 1988 – Japonia – Expoziţia Internaţională Arta în sticlă, 1991 – Norvegia – Expoziţie de sticlă-ceramică-textilă, 1992 – Germania, Fraunau – Simpozion Internaţional Arta în sticlă, 1998 – Germania, Frankfurt – Expoziţia Internaţională Ambiente, 1998 – Germania, Frankfurt – Expoziţia Internaţională Tendence, 2000 – Germania, Hanovra – Expoziţia Internaţională Hanovra 2002, Germania, Frankfurt – Expoziţia Internaţională Ambiente, Germana, Frankfurt – Expoziţia Internaţională Tendence, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010, 2011 – Germania, Frankfurt – Expoziţia Internaţională Ambiente, Expoziţia Internaţională Tendence, 2002, 2003 – Germania, Leifeerde; Germania, Wiesendorf, 2004, 2005, 2011 – Târguri internaţionale: Paris – Maison & Objet, Italia – Macef, Spania – Madrid Fair, Ferial Juan Carlos Park, 2005, 2006, 2007, 2008 – Atena – Expoziţia Internaţională de Artă, 2007 – Austria, Salzburg – Târgul Internaţional de Artă, SUA, Los Angeles – Expoziţia de la Ambasada României, 2008 – SUA, San Francisco – International Gift Fair, 2007, 2008, 2009, 2010, 2011 – House Hold Moscova.

Puterea luminii

Vestală 2

Un biet soţ, ţinut sub papuc (să-i zicem... Gagniuc), a fost trimis de năprasnica sa soaţă caţă, la piaţă. Omul a nimerit în Piaţa Universităţii şi aşa a ajuns... protestatar. Nu a strigat, precum îngerul lui Fănuş, împotriva regimului la care este supus în casă, s-a luat de clasă, clasa politică, aşa cum făcea mulţimea dezlănţuită (încă neînlănţuită), susţinând... nesusţinerea actualei puteri. Adică, „Jos cutare, jos cutare!”, ba că nu dă de mâncare, ba că e nemernicie şi o cruntă sărăcie. Ajuns acasă, i-a spus nevestei că nu a luat nimic. Şi, normal, a luat-o! S-a dus în pivniţă, unde avea linişte, vin şi inspiraţie. Acolo a emanat o nouă conducere: Preşedinte să fie un anume I. Sus. Plebea, când va fi nemulţumită, nu va putea striga „Jos... Sus! Jos Sus!” Prim-ministru, în locul lui Boc, va fi un om cu nume invers: Cobi. Lumea nu va scanda „Nu Cobi! Nu Cobi!” Şi va avea doi metri înălţime, spre a fi, într-adevăr, mare om de stat! Când să alcătuiască noul guvern, a dat nevasta peste el şi... l-a altoit! Cu un făcăleţ, dar nu pentru a protesta, nu pentru Boc, ci peste bot. Acu, deşi are gura mare (umflată), urmează politica guvernamentală: „Ciocul mic! La muncă, ciumpalacule! Du-te la piaţă şi viermuieşte, dar fără scandal! Până la o nouă conducere, aici eu conduc! Să-ţi intre bine în cap!” Şi ca să fie mai convingătoare, a folosit şi o tigaie, aşa, mai mare... „Altfel, te frig!” De frig şi de frică, omul n-a mai ieşit nici în piaţă, nici de sub papuc. A A IE GAG IUC

Ion Tămâian, Poartă _____________________________________________________________________________________________________________________

_______________________________________________________________________________________________

Maximinian, Miruna Miron, Liliana Moldovan, Marcel aste, Cristian Stamatoiu, Gabriel Stan, Gheorghe Şincan, Victor Ştir

Directori de onoare MIHAI SI ADAM PUSLOJIC Redactor-şef adjunct VALE TI MARICA

Corespondenţi: Raluca Andreea Chiper (Spania), Claudia Şatravca (Chişinău), Flavia Cosma (Canada), Mirela Corina Chindea (Italia), Andrei Fischof (Israel), Ovidiu Ivancu (India), Dorina Brânduşa Landén (Suedia), Gabriela Mocănaşu (Franţa), Dalila Özbay (Turcia), Ionela van Rees-Zota (Germania), Dwight Luchian-Patton (SUA), Raia Rogac (Chişinău), Adriana Yamane (Japonia)

Redactori: Cezarina Adamescu, Eugen Axinte, Sorina Bloj, A.I. Brumaru, Mariana Cheţan, Mariana Cristescu, Melania Cuc, Iulian Dămăcuş, Darie Ducan, Răzvan Ducan, Alexandru Jurcan, Mioara Kozak, Lazăr Lădariu, Rodica Lăzărescu, Cleopatra Lorinţiu, Bianca Osnaga, Mihaela Malea Stroe, Ioan Matei, Menuţ

Lunar de cultură editat de ASOCIAŢIA „ ICOLAE BĂCIUŢ” PE TRU DESCOPERIREA, SUSŢI EREA ŞI PROMOVAREA VALORILOR CULTURAL – ARTISTICE ŞI PROFESIO ALE Preşedinte SERGIU PAUL BĂCIUŢ Tiparul executat la S.C. Intermedia Group, Târgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr. 57, România. icio parte a materialelor nu poate fi preluată fără acordul editorului. Copyright© icolae Băciuţ 2012 *Email: nbaciut@yahoo.com; vatraveche@yahoo.com *Adresa redacţiei: Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29, cod 540390 * telefon: 0365407700, 0744474258. Materialele nepublicate nu se restituie. Responsabilitatea asupra conţinutului textelor revine autorilor. Opiniile reflectă exclusiv punctul de vedere al acestora.